Acestea au fost cuvintele lui şi nu ale mele; dacă ar fi dorit să se certe, aş fi consimţit bucuros, începea să mă enerveze purtarea lui uşuratică şi atitudinea lui de seducător. Într-o seară, mă plimbam liniştit cu Maggie, metisa care îmi era prietenă, şi eram amândoi bine dispuşi. Glahn şedea în faţa cabanei. Ne-a salutat zâmbind. Maggie l-a văzut atunci pentru prima dată şi m-a întrebat, curioasă, cine este. Făcuse o impresie atât de puternică asupra ei încât, atunci când a sosit momentul să ne despărţim, a uitat să mă mai conducă acasă.

  Iar când i-am vorbit de aceasta, Glahn a căutat să trateze lucrurile ca fiind lipsite de orice importanţă. Dar eu nam uitat. De altfel, când am trecut prin faţa cabanei, Glahn nu-mi zâmbise mie, ci lui Maggie.

  — Oare ce tot mestecă în gură fata asta? m-a întrebat el odată.

  — Nu ştiu, am răspuns; n-are decât să mestece, că doar de aceea are dinţi.

  Pentru mine nu era nici o noutate că Maggie mesteca mereu câte ceva; observasem aceasta de mult. În orice caz, nu mesteca frunze de betel, fiindcă dintâi îi erau prea albi. Avea obiceiul să ţină în gură tot felul de alte lucruri: monede, bucăţi de hârtie, pene de pasăre şi să le mestece ca pe ceva foarte bun. Dar asta nu era motiv de a o ponegri, fiindcă, la urma urmei, tot ea eră cea mai frumoasă fată din sat. Dar Glahn era invidios; iată adevărul!

  De altfel, m-am împăcat cu Maggie chiar în seara următoare. Dar atunci, nu l-am văzut pe Glahn.

  III.

  A trecut o săptămână; mergeam în fiecare zi la vânătoare şi împuşcam un număr mare de orătănii, într-o dimineaţă, Glahn m-a luat de braţ chiar în momentul în care intram în pădure, şi mi-a şoptit: „Stai!” în aceeaşi clipă a ţintit şi a tras. A împuşcat un leopard tânăr. Fireşte că aş fi putut să trag şi eu, dar Glahn mi-a luat-o înainte, pentru ca să-şi rezerve onoarea de a fi fost primui care a avut succes în ziua aceea. Ce-o să se mai laude acum! mi-am zis. Ne-am apropiat de animalul ucis; era deja înţepenit, sfâşiat în partea stângă; glonţul îi pătrunsese în spinare.

  Nu-mi place să fiu apucat de braţ, de aceea am spus:

  — Şi eu aş fi putut trage la fel.

  Glahn se uită la mine fără să spună nimic.

  Eu spun din nou:

  — Nu crezi că aş fi putut trage şi eu la fel?

  Glahn nu răspunse nici de data aceasta. În sohimb, a dat o nouă dovadă că era foarte copilăros, slobozind încă un cartuş în leopardul mort

  — De data aceasta în cap. Mă holbez la el, parcă aş fi căzut din nori.

  — Da, spune ei ca sa se explice, nu e de dem* nitatea mea să împuşc un leopard în flanc.

  — Ce amabil eşti astăzi, spun.

  Vanitatea sa nu se „putea împăca de fel cu un foc de armă atât de puţin glorios! Ce copilărie! … Dar, la urma urmei, treaba lui. Eu nu aveam de gâmd să-l trădez.

  Seara, când ne-am întors în sat cu leopardul împuşcat, s-au adunat o mulţime de indigeni să-l vadă. Glahn s-a mărginit să spună că îl împuşcasem în cursul dimineţii şi mu a căutat să facă prea multă paradă. Maggie venise şi ea. A Întrebat:

  — Cine l-a împuşcat?

  Glahn a răspuns:

  — Vezi că are două răni, a răspuns el, l-am împuşcat azi-dimineaţă. Apoi i-a arătat cele două răni: atât pe cea din flanc cât şi pe cea de la cap. Pe-aici a trecut glonţul meu, spuse el, indicând rana dintre coaste şi dorind pesemne să creeze impresia că eu împuşcasem leopardul în cap. Îmi repugna să le mai explic celor din jur, că, de fapt, lucrurile mu stăteau aşa şi nici n-am mai făcut-o. Glahn i-a tratat apoi pe băştinaşi cu bere de orez; le făcea cinste tuturor celor care voiau.

  — L-aţi împuşcat amândoi, murmură Maggie. Totuşi, ea îl privea neîncetat pe Glahn.

  Am luat-o la o parte şi am întrebat-o:

  — De ce te uiţi tot timpul ia Glahn? Nu sunt şi eu aici?

  — Ba da, răspunse ea. Ascultă: vin deseară.

  Ziua următoare, Glahn a primit o scrisoare. Oscrisoare adusă de un curier de la portul fluvial, şi care, înainte de a ajunge la destinaţie, făcuse un ocol de o sută optzeci de mile. Era scrisă de o mână de femeie şi mi-am zis că poate este de la fosta lui prietenă, fata aceea de familie bună. După ce a citit-o, Glahn a râs nervos şi apoi i-a dat curierului o bancnotă, drept mulţumire. Dar cur în d după aceea a (devenit tăcut, figura i s-a întunecat şi n-a mai făcut altceva decât să se holbeze în gv/I. Seara s-a îmbătat cu un băştinaş bătrân, mic de stat, şi cu fiul acestuia. M-a îmbrăţişat şi a insistat să beau şi eu.

  Apoi a râs puternic şi a spus:

  — Nu-i aşa că-i tare nostim să fim aici. În centrul Indiei, şi să vânăm animale sălbatice? Ridic paharul pentru toate ţările pămâmtulu-i, în cinstea tuturor femeilor frumoase, măritate şi nemăritate, de departe şi de aproape. Ha-ha! î-neh-ipuie-ţi, un bărbat şi o femeie măritată care îi cere lui mâna; o fem-eie măritată!

  — O contesă! am spus eu în zeflemea. Ironia mea răutăcioasă. L-a durut. A avut un rictus care a trădat foarte limpede aceasta. Apoi deodată şi-a încreţit fruntea şi a început să clipească din ochi, gândindu-se dacă nu cumva vorbi-se prea multe. Acorda deci o solemnă importanţă acestui mic secret. Dar chiar în acel moment câţiva copii s-au apropiat în fugă de cabana noastră, str-igând cât îi lua gura: „Tigri! Tigri!” Un copil fusese prins de un tigru chiar la marginea sat-ul-ui, într-o pădurice care se întindea între sat şi râu.

  Aceasta a fost destul pentru Glahn, care era ameţit de băutură şi, în plus, într-o stare sufletească dintre cele mai agitate; şi-a luat puşca şi a plecat îndată în jos, spre pădurice; nici nu şi-a pus pălăria. Dar dacă era chiar atât de curajos, de ce a luat puşca în loc să ia numai arma cu alice? A trebuit mai întâi să treacă prin ‘râu – un lucru destul de primejdios. E drept însă că acum, spre sfârşitul sezonului secetos, apa era aproape secată. Ceva mai târziu am auzit două împuşcături şi după aceea chiar pe a treia. Trei împuşcături pentru un singur animal! mi-am zis; chiar şi un leu s-ar fi prăbuşit după două gloanţe şi doar nu era decât un tigru! Dar nici chiar aceste trei împuşcături nu au folosit la nimic, căci atunci când a sosit Glahn la faţa locului, copilul era sfârtecat şi pe jumătate mâncat. Bineînţeles că dacă Glahn n-ar fi fost atât de ameţit de băutură, n-ar fi încercat, nici el, să salveze copilul.

  Noaptea următoare a petrecut-o în desfrâu, în coliba unei văduve care avea două fete. Dumnezeu ştie cu care din cele trei…

  Apoi, timp de două zile, Glahn nu a fost treaz nici măcar o singură oră şi în timpul acesta i-au ţinut de urât şi numeroşi prieteni de băutură. M-a invitat şi pe mine – dar fără succes – să iau parte la aceste beţii; acum nu mai era atent la ce spunea şi îmi reproşa că sunt invidios pe el.

  — Eşti orbit de gelozie, spunea.

  Eu gelos pe el! Am răspuns:

  — Dar de ce să fiu gelos pe dumneata?

  — Nu, atunci nu eşti gelos pe mine, răspunse el. De altfel, în seara asta am salutat-o pe Maggie; mesteca ceva, ca de obicei.

  N-am răspuns nimic şi am plecat.

  Am început să ieşim iarăşi da vânătoare. Glahn îşi dădea seama că se purtase urât faţă de mine şi şi-a cerut scuze.

  — Drept să-ţi spun, mi s-a făcut lehamite de toate, spuse el; aş dori ca într-o zi să-ţi greşeşti ţinta şi să-mi plasezi un glonţ în beregată. Oare toate aceste idei îi fuseseră sugerate de scrisoarea primită de la contesă? I-am răspuns:

  — Cum îţi aşterni, aşa dormi.

  Cu fiecare zi ce trecea, devenea tot mai tăcut şi mai întunecat; acum nu mai bea şi nici nu mai spunea nimic; obrajii i se scofâlciseră.

  Într-o zi, atenţia mi-a fost atrasă de un zgomot de voci şi de râsete la fereastra mea. Privesc afară: Glahn avea din nou figura sa veselă şi stătea de vorbă cu Maggie. Îşi pusese în funcţiune toate artificiile sale de seducător. Nu este exclus nici ca Maggie să fi venit direct de acasă şi ca Glahn să-i fi aţinut calea. Fără pic de jenă, ei se postaseră chiar în faţa ferestrei mele!

  Am simţit cum mă cuprinde un tremur în tot corpul, am ridicat trăgaciul de la armă, apoi l-am coborât iarăşi. Am ieşit afară şi, luând-o pe Maggie de braţ, am plecat, tăcuţi, spre marginea satului; Glahn a dispărut îndată în cabană.

  — De ce vorbeşti din nou cu el? am întrebat-o.

  Ea nu a răspuns nimic.

  Eram desperat la culme; inima îmi bătea atât de tare încât aproape îmi pierdusem răsuflarea. Niciodată nu o văzusem pe Maggie atât de frumoasă ca atunci; la dreptul vorbind, nu văzusem nici fete albe mai frumoase. Am uitat că era metisă, am uitat totul de dragul ei.

  — Răspunde-mi, am spus eu, de ce ai stat de vorbă cu el?

  — Îmi place mai mult de el, zise ea.

  — Îţi place mai mult de el decât de mine?

  — Da.

  Va să zică, îi plăcea mai mult de Glahn! Şi totuşi, puteam isă mă măsor foarte bine eu el! Apoi, nu fusesem totdeauna prietenos cu ea, nu-i dădusem bani şi alte cadouri? Iar el ce făcuse?

  — El râde pe socoteala ta; spune că mesteci mereu ceva în gură, am mai zis.

  La început nu a înţeles bine despre ce este vorba. Atunci i-am explicat că are obiceiul să ducă totul în gură şi să mestece şi că, din acest motiv, Glahn râde de ea. Dar tocmai aceasta a impresionat-o mai mult decât tot ce i-am mai spus.

  — Ascultă, Maggie, am continuat, tu trebuie să fii a mea pentru totdeauna; vrei? M-am gândit ia asta; trebuie să vii cu mine când plec de aici, vreau să mă căsătoresc cu tine, înţelegi, o să mergem în ţara mea şi o să locuim acolo. Vrei, nu-i aşa?

  Asta a făcut impresie asupra ei; a devenit vioaie şi a vorbit mult eu mine în timpul plimbării. Pe Glahn nu l-a pomenit decât o singură dată. A întrebat:

  — O să vie şi el cu noi, când plecăm?

  — Nu, am răspuns eu, n-o să vie. Îţi pare rău?

  — Nu, nu, răspunse ea îndată, îmi pare bine.

  Nu a mai spus altceva cu privire la Glahn şi atunci m-am liniştit. Apoi, Maggie m-a condus până la cabană – fiindcă am rugat-o.

  Peste câteva ore, după ce Maggie a plecat acasă, am urcat seara până la odaia. Lui Glahn şi am bătut la uşa subţire de trestie. Era acasă. I-am spus:

  — Am venit să te anunţ că ar fi bine ca mâine sa nu mergem la vânătoare.

  — De ce? a întrebat Glahn.

  — Fiindcă nu pot isă garantez că vreunul din gloanţele mele nu ţi se va opri în beregată.

  Glahn nu a răspuns nimic şi am coborât din nou în camera mea. Poate că, după acest avertisment, mâine nu o să se încumete să iasă la vânătoare… dar oare de ce o ademenise pe Maggie tocmai sub fereastra mea şi a glumit gălăgios cu ea? Oare de ce nu se întorcea acasă? Faimoasa scrisoare îl rechema doar… în. Loc să plece, el continua să rămână. Adesea strângea cu putere din dinţi şi apoi striga: „Niciodată! Niciodată! Mai bine mă las rupt în bucăţi!”

  Dar în dimineaţa următoare, în ciuda avertismentului pe oare i-l dădusem în ajun, Glahn a apărut la patul meu şi mi-a strigat:

  — Scoală-te,. Prietene, să mergem la vânătoare. E o vreme minunată. Iar ceea ce ai spus aseară să ştii că e o prostie.

  Nu era mai mult de ora patru. Dar pentru că-mi tratase avertismentul cu dispreţ, m-am sculat şi eu îndată şi am început să mă pregătesc de plecare. Printre altele, mi-am încărcat şi puşca; air făcut în aşa fel ca el să fie martor la aceasta. Vre mea nu era chiar din cele mai frumoase, cum spusese; ploua şi prin această minciună Glahn îşi bătea joc de mine încă şi mai mult. Dar m-am prefăcut că nu bag nimic de seamă şi am pornit la drum fără să fac vreo obiecţiune.

  Am cutreierat pădurile toată ziua, fiecare preocupat cu propriile sale gânduri. Nu am vânat nimic, ne-a scăpat un animal după celălalt, fiindcă ne gândeam la cu totul alte lucruri. Pe la ora prânzului, numai ce-i vine lui Glahn s-o ia puţin înaintea mea – ca şi când ar fi vrut să-mi dea şi mai mult posibilitatea să fac cu el ce vreau. Mergea chiar în faţa ţevii puştii mele, dar am tolerat şi batjocura aceasta. Seara ne-am întors acasă fără să se fi întâmplat nimic deosebit. Mi-am zis: Poate de acum încolo îşi va vedea de treabă şi o va lăsa pe Maggie în pace!

  — Asta a fost ziua cea mai lungă din viaţa mea, spuse Glahn seara, când şedeam în faţa cabanei.

  Altceva nu am mai vorbit.

  În zilele următoare, el a fost într-o dispoziţie dintre cele mai proaste – fără îndoială tot din cauza scrisorii aceleia. „Nu pot să mai suport, nu mai pot!” striga el adesea în timpul nopţii, de se auzea în toată clădirea. Se făcuse atât de ursuz încât, la un moment dat, mu mai răspundea nici măcar la întrebările prietenoase ale proprietăresei şi gemea până şi în somn. Are multe pe conştiinţă! îmi spuneam; dar oare de ce, Doamne, nu pleacă o dată acasă? Probabil că orgoliul îl oprea; nu voia să se întoarcă acolo unde fusese respins odată.

  Mă întâlneam cu Maggie în fiecare seară şi Glahn nu mai stătea de vorbă cu ea. Am observat că ea încetase să mai mestece. Lucrul mă bucura. I o iubeam cu atât mai mult. Într-o zi m-a întrebat de Glahn – de. Altfel, cu multă prudenţă. Nu era sănătos? Plecase?

  — Dacă nu e mort sau mu a plecat, am răspuns cu, atunci desigur că stă acasă. Puţin îmi pasă de el. E insuportabil.

  Iar când am sosit îm dreptul cabanei, l-am văzut pe Glahn stând culcat pe o rogojină, cu mâinile sub ceafă şi holbându-se spre cer.

  — Iată-! unde stă, am spus.

  Dar înainte de a o putea împiedica, Maggie a şi fost lângă el şi a spus cu o voce veselă:

  — Nu mai mestec lucruri în gură, uită-te şi tu. Nici pene, nici monede, nici bucăţi de hârtie.

  Glahn a privit-o doar un moment şi a continuat să rămână culcat în aceeaşi poziţie; iar Maggie şi cu mirne am plecat. Când am învinuit-o că îşi călcase făgăduiala de a mu mai vorbi eu Glahn, mi-a spus că a vrut să-i dea o lecţie.

  — Da, e bine că i-ai dat o lecţie, am spus eu; dar de dragul lui te-ai lăsat de mestecat?

  Nu a răspuns nimic. Ce, nu vrea să răspundă?

  — Ascultă, ai făcut asta de dragul lui?

  — Nu, nu, a răspuns ea, am făcut-o de dragul tău.

  Nici nu puteam să-mi închipui că ar fi altfel. De ce să facă ceva de dragul lui Glahn?

  Apoi Maggie mi-a promis că seara o să vie la mine. A şi venit.

  A venit pe la ora zece; i-am auzit vocea afara: vorbea tare cu un copil pe care îl ducea de mână. Oare de ce nu intra înăuntru – şi de ce era cu un copil? încep să întru la bănuieli. Prezenţa copilului, căruia îi vorbea atât de tare, putea foarte bine să fie un semnal dinainte stabilit. Uitându-mă pe fereastră, mai văd şi că îşi ridica privirile spre mansardă, spre ferestruica lui Glahn. Oare îi făcuse el vreun semn de sus în momentul în care a auzit-o vorbind în stradă? în orice caz, un lucru era dar – şi anume: pentru ca să vorbeşti cu un copil, tnu este nevoie să priveşti în sus.

  Tocmai mă pregăteam să mă cobor la dânsa şi s-o iau de braţ; dar chiar în momentul acela a dat drumul copilului şi a intrat singură în cabană. A intrat pe coridor. În sfârşit venea, dar aoum o să-i trag o ohelfăneală zdravănă, aşa cum merita!

  Aud foarte desluşit cum intră pe coridor – nu mă înşel. Acum este în faţa uşii mele. Dar în loc să intre la mine, îşi continuă drumul urcând seara spre mansardă, spre colivia lui Glahn; aud totul prea bine. Deschid uşa larg, dar Maggie ajunsese sus şi dispăruse în cămăruţă… Aceasta se întâmplă pe la ora zece.

  Intru din nou în camera mea, îmi iau puşca şi încarc – cu toate că suntem în puterea nopţii. Pe la ora douăsprezece, urc seara şi ascult la uşa lui Glahn; o aud pe Maggie înăuntru, aud cum se dăruieşte. Mă cobor din nou. La ora unu mă urc încă o dată. Acum se făcuse linişte. Aştept în faţa uşii până când o să se trezească. Se face ora lirei, patru. S-au trezit pe la cinci. Foarte bine! mi-am zis – acum nu mă mai gândeam la altceva decât că se treziseră şi că asta era foarte bine. Dar la un moment dat am auzit gălăgie jos, în camera proprietăresei – şi atunci am fost nevoit să mă cobor repede ca să nu fiu cumva surprins de aceasta. Glahn şi Maggie erau acum treji – şi aş i putut fără discuţie să ascult un timp mult mai îndelungat, dar trebuia să mă cobor.

  Pe coridor mi-am zis: Pe aici a trecut, mi-a atins uşa cu braţul, dar nu a deschis-o, a urcat seara; iată aici şi seara, a urcat aceste patru trepte.

  Patul meu era încă nedesfăcut, dar nu m-am culcat mici acum, ci m-am aşezat la fereastră, ţinând strâns puşca. Inima nu-mi bătea – tremura de-a dreptul.

  După o jumătate de oră, aud din nou paşii lui Maggie pe seară. Mă postez la geam şi văd că iese din cabană. Îşi îmbrăcase juponul de bumbac, care nu-i ajungea nici până la genunchi, iar pe umeri pusese un şal de lână pe care i-l împrumutase Glahn. Nu mai avea nimic altceva pe ea, iar juponul era foarte mototolit. Mergea încet, ca de obicei, şi nici măcar atunci nu a aruncat o privire spre fereastra mea. Apoi a dispărut printre colibe.

  Ceva mai târziu a coborât şi Glahn, cu puşca pe umăr, gata de vânătoare. Era posomorât şi nu a salutat. În schimb, se îmbrăcase cu grijă, acordase toaletei o atenţie deosebită. S-a gătit ca un ginere, mi-am zis.

  M-am pregătit pe loc de drum şi am plecat. Nu am spus niciunul nimic. Primele două găini sălbatice pe care le-am vânat, le-am sfâşiat foarte rău, fiindcă le doborâserăm cu puştile. Le-am fript cum am putut mai bine sub un copac şi le-am mâncat fără să ne spunem nimic. Aşa a trecut timpul până la amiază.

  La un moment dat, Glahn zise:

  — Eşti sigur că puşca ţi-e încărcată? Am putea să dăm pe neaşteptate de ceva vânat. Încearc-o, în orice caz.

  — E încărcată, am răspuns.

  Apoi a dispărut pentru moment în desiş. Ce plăcere mi-ar face isă-l împuşc, să-l culc la pământ ca pe un câine! Nu era nici un zor, timp mai aveam încă berechet. Desigur că ghicise ce-mi trecea prin gând; de aceea m-a întrebat dacă îmi încărcasem puşca. Nici măcar astăzi nu putuse renunţa la nevoia lui de a fi orgolios; se gătise, îmbrăcase o cămaşă nouă; întreaga fizionomie îi era peste măsură de trufaşă.

  Pe la ora unu se opreşte mânios şi palid în faţa mea şi spune:

  — Nu, nu mai suport! Uită-te, omule, dacă ţi-e puşca încărcată!

  — Te rog, vezi-ţi mai bine de a dumitale, răspund eu. Dar ştiam foarte bine de ce tot întreba de puşca mea’.

  Apoi se îndepărtă din nou, lăsând privirile în jos. Răspunsul meu îl intimidase.

  După un timp am vânat un porumbel şi apoi mi-am încărcat iarăşi arma. În timp ce eram ocupat cu aceasta, Glahn stătea ascuns pe jumătate după un copac. Mă privea şi, la un moment dat, a început să cânte dar şi icu voce tare un psalm, şi încă un psalm de cununie… Cântă. Psalmi de nuntă, îşi pune hainele cele mai bune, mi-am zis, iată tot atâtea mijloace să-şi exercite puterea de soducere! încă înainte de a termina de cântat, Glahn a început iarăşi să meargă încet, cu capul aplecat, păşind chiar prin faţa ţevii puştii mele. Părea că se gândeşte: Acum trebuie să se întâmple şi tocmai de aceea cânt un psalm de cununie! … I) ar nu s-a întâmplat nimic. Când a terminat, s-a uitat spre mine:

  — Azi tot nu împuşeăm nimic, spuse el zâmbiind, ca pentru a se scuza că a cântat la vânătoare. Dar chiar şi în acest moment zâmbetul îi era frumos; ai fi zis că în sinea sa plânge; buzele îi tremurau, cu toate că orgoliul îi dădea încă puterea să surâdă chiar şi în acest moment solemn.

  Dar nu eram femeie şi el vedea bine că fanfaronadele sale nu mă impresionau. Atunci îl cuprinse nerăbdarea; pălise, se rotea în jurul meu cu paşi grăbiţi, era când la dreapta când la stânga mea, din timp în timp se oprea şi mă aştepta. Pe la ora cinci am auzit o împuşcătură şi un glonte mi-a ţiuit pe lângă urechea stângă. Mi-am ridicat privirile; Glahn stătea nemişcat câţiva paşi mai departe şi se holba la mine ţinând în mână puşca fumegândă. Oare voise să mă împuşte? I-am spus:

  — Ai greşit, nimereşti pe delatori în ultimul timp.

  Dar, de fapt, el nu ţintea prost, nu greşea niciodată; acum nu voia decât să mă exaspereze.

  — Atunci răzbună-te, la naiba! îmi strigă.

  — Când o să cred că a sosit momentul, am spus cu încleştându-mi dintâi.

  Ne oprim un moment şi ne uităm unul la altul; Glahn dă deodată din umeri şi-mi strigă: „Canalie”. Oare de ce trebuia să-mi spună canalie? Mi-am ridicat arma, l-am ochit drept în faţă şi am apăsat pe trăgaci.

  Cum îţi aşterni, aşa dormi…

  Aşadar, familia Glahn nu trebuie să-l mai caute pe omul acesta; mă enervez de fiecare dată când dau în ziare de câte un anunţ stupid promiţând atâta şi atâta recompensă aceluia care ar putea da amănunte despre un om mort. Thomas Glahn a murit împuşcat într-un accident de vânătoare, în India. Justiţia i-a consemnat numele şi decesul într-un proces-verbal. În acest proces-verbal se arată că el este mort, aşa să ştiţi, şi încă mort prin accident.

  Povestea unei iubiri.

  Fiul morarului mergea agale şi gânditor. Era uti băieţandru bine legat, de vreo paisprezece ani, bronzat de soare şi vânt şi plin de tot felul de idei.

  Când o să fie mare, se va face fabricant de chibrituri. Era, desigur, ceva foarte periculos; nimeni n-o să se încumete să-i întindă mâna, fiindcă s-ar putea să fie plin de pucioasă pe degete. Datorită acestei meserii legate de atâtea primejdii, o să se hucure de multă consideraţie din partea prietenilor săi.

  Se uita după păsările lui din pădure. Le ştia doar pe toate, le cunoştea strigătele şi le răspundea pe diferite tonuri. Le dăduse de multe ori cocoloaşe de aluat de la moara tatălui său.

  Ştia foarte bine şi copacii de-a lungul cărării. Primăvara lua ide la ei răşină; iar în timpul iernii le era ea un mic părinte: îi curăţa de zăpadă, le îndrepta crengile. Nici chiar în mâna de granit părăsită nu-i era străină nici o piatră: pe multe din de săpase tot felul de litere şi de semne şi le aşezase într-o anumită ordine, aşa cum stau mirenii dintr-o parohie în jurul preotului lor. În această mână veche de granit se petreceau cele mai minunate lucruri din lume.

  Fiul morarului se îndreptă în jos, spre iaz. Moara mergea eu un zgomot puternic şi neîntrerupt. Era obişnuit să treacă pe. Aici vorbind cu sine însuşi; fiecare mărgea de spumă îşi povestea parcă scurta ei viaţă; mai încolo, la stăvilar, apa cădea drept în jos, semănând cu o pânză ce fusese parcă atârnată ila uscat. Jos în iaz mişunau peştii; de câte ori nu dăduse el acolo cu undiţa…

  Când va fi mare o să se facă scafandru. Aşa voia. O să se lase jos în mare de pe un vapor şi o să ajungă în împărăţii şi ţări străine, unde se află păduri mari şi minunate, iar ila fund se ridică un castel de corali. De, la o fereastră, prinţesa îi face isemn şi-i spune: Intră!

  În acea clipă, băiatul aude o voce în spate rostindu-i numele: era tatăl său care-l striga:

  — Johannes! Au trimis după tine de la castel. Trebuie să-i treci pe copii cu barca dincolo, în insulă!

  Johannes a plecat în grabă. Fiului morarului i se făcea o nouă şi mare cinste.

  În cadrul peisajului verde, „conacul” arăta ca un mic castel, ba chiar ca un palat a cărui existenţă izolată n-ar fi bănuit-o nimeni. Clădirea de lemn era văruită în alb şi avea un mare număr de ferestre cu arcadă. Când veneau oaspeţi, pe turnul „rotund flutura un drapel. Localnicii îi spuneau „castelul”. În faţa lui se întindea de o parte golful, iar de cealaltă pădurile nesfârşite; departe, spre orizont, se zăreau câteva case ţărăneşti.

  Johannes se duse la debarcader şi le ajută „tinerilor” să se urce în barcă. Îi cunoştea pe toţi; erau copiii „castelanului” şi prietenii lor din oraş. Toţi aveau cizme înalte, cu care să poată merge prin apă; numai Victoria, care nu avea decât ghete cu catarame, şi care abia împlinise zece ani, a trebuit luată pe sus până la ţărm, când au ajuns în dreptul insulei.

  — Să te duc eu? a întrebat-o Johannes.

  — Nu, o duc eu! spuse Otto, un băiat de la oraş, care avea cam vârsta când copiii sunt confirmaţi I, şi o luă în braţe.

  Johannes a privit cum Victoria a fost dusă pe sus la mai, şi a auzit-o apoi mulţumind. Otto îi spuse:

  — Ei, acum să ai grijă de barcă – cum îţi zice numai?

  — Johannes, răspunse Victoria. Da, să aibă grijă de barcă.

  Johannes a rămas la mai. Ceilalţi au dispărut pe insulă, ducând cu ei coşuri în care să adune ouă. Johannes a stat un timp şi s-a gândit cât de bucuros s-ar fi dus şi el; cât despre barcă, ar fi putut foarte bine s-o tragă la ţărm. Doar nu era prea grea. Apoi, fără a mai zăbovi, apucă barca şi o trase o bucată bună în sus, pe ţărm.

  Auzea zgomotul de voci şi râsetele copiilor care se depărtau. Bine, la revedere deocamdată, îşi zise. Dar n-ar fi avut decât de eâştigat dacă l-ar fi luat cu ei. Ştia mai multe cuiburi la care ar fi putut să-i ducă, firide în stâinci, în care se aţineau păsări cu peri pe cioc. O dată văzuse şi o hermină.

  Împinse brusc barca în apă şi începu să vâslească spre partea cealaltă a insulei. Înaintase o bucată bună, când l-au strigat:

  — Du-te înapoi! Sperii păsările!

  — Am vrut numai isă vi arăt unde este o hermină, răspunse el întrebător. După un moment de tăcere, continuă: Am putea şi să afumăm gaura şarpelui. Am la mine chibrituri.

  Dar nu primi nici un răspuns. Atunci întoarse barca şi vâsli înapoi, spre debarcader.

  Când se va face mare, o să cumpere o insulă de la sultan şi n-o să dea voie nimănui să debarce acolo. Iar coastele insulei le va apăra o canonieră. „înălţimea-Voastră, o să-l înştiinţeze sclavii, o corabie s-a izbit de stânci şi s-a sfărâmat şi tinerii care se aflau într-însa sunt ameninţaţi să se înece.” „N-au decât!” va răspunde el. „Înălţimea-Voastră, strigă după ajutor, mai putem încă să-i salvăm şi pe corabie se află şi o femeie îmbrăcată în alb.” „Salvaţi-i!” porunceşte el atunci, cu o voce ca tunetul. Şi astfel, el revede pe copiii stăpânului castelului după mulţi ani, iar Victoria i se aruncă la picioare şi-i mulţumeşte pentru că i-a scăpat. „Nu e nevoie de mulţumiri, nu mi-am făcut decât datoria, răspunde el; mergeţi cu bine pe unde doriţi prin ţinuturile mele.” Apoi dă poruncă să li se deschidă porţile castelului şi-i ospătează pe talgere de aur şi trei sute de sclave cu pielea brună cântă şi dansează, în cinstea lor, noaptea întreagă. Dar când copiii de la castel vor să plece mai departe, Victoria simte că nu poate; ea se aruncă în ţărână la picioarele lui şi plânge cu hohote, liindcă îl iubeşte: „îngăduie-mi să rămân aici, nu în. I alunga, Măria-Ta, fă-mă una dintre sclavele Măriei-Tale…”

  Kl înaintează grăbit spre interiorul insulei, în prada unei puternice emoţii. Da, da, voise să-i alveze pe copiii de la castel. Cine ştie, poate că se i. Ităciseră în insulă. Poate că Victoria era strânsă între două stânci şi nu reuşea să se desprindă de acolo. Şi, de fapt, era destul ca el să-şi întindă tloar braţul şi s-o scape.

  Dar când l-au zărit, copiii au rămas foarte miraţi. Părăsise barca?

  — Te fac răspunzător pentru barcă, spuse Otto.

  — Vreţi să vă arăt unde e zmeură? întrebă Johannes.

  Cei din grup tac. Atunci Victoria se amestecă în vorbă:

  — Da? Unde?

  Dar tânărul de la oraş interveni îndată, zicând:

  — Nu putem să ne ocupăm de asta acum.

  Johannes mai spuse:

  — Ştiu şi unde sunt scoici.

  Din nou tăcere.

  — Sunt şi perle în de? întrebă Otto.

  — Ce-ar fi dacă am găsi perle! strigă Victoria.

  Johannes a răspuns că nu ştie, dar că scoicile sunt acolo, departe, în nisipul alb – trebuie să ai o barcă şi să te scufunzi în apă după de.

  Propunerea a fost luată în râs şi Otto a spus:

  — Să ştii că tu chiar ai mutră de scafandru.

  Johannes a început să respire greu.

  — Dacă vreţi, pot sa ma urc pe stâmca aceea şi să rostogolesc un pietroi în mare, spuse el iarăşi.

  — Pentru ce?

  — Numai aşa! Aţi putea să vă uitaţi după el. Dar nici propunerea asta nu a fost primită şi Johannes a tăcut ruşinat. Atunoi a început să caute ouă, departe de ceilalţi, într-o altă parte a insulei.

  Când grupul se adună din nou jos, la barcă, Johannes avea cu mult mai multe ouă decât ceilalţi; le ducea cu băgare de seamă în şapcă.

  — Unde ai găsit atât de multe? a întrebat tânărul de la oraş.

  — Ştiu unde sunt cuiburile, răspunse Johannes fericit. Acum le pun lângă ale tale, Victoria.

  — Stai, strigă Otto, de ce?

  Ceilalţi se uitară la el. Otto a arătat spre şapcă şi a întrebat:

  — Cine îmi garantează că şapca e curată?

  Johannes. Nu spuse nimic. Fericirea i se risipise pe loc. Apoi plecă încet, cu ouăle, înapoi în insulă.

  — Dar ce are? Unde se duce? întrebă Otto nerăbdător.

  — Unde te duci, Johannes? strigă Victoria, şi alergară după el.

  El se opreşte şi răspunde încet:

  — Mă duc să pun ouăle înapoi în cuiburi.

  S-au oprit un moment şi s-au uitat unul la altul.

  — Apoi după-amiază mă duc la mâna de piatră.

  Victoria nu a răspuns.

  — Atunci aş putea să-ţi arăt peştera.

  — Da, dar mie mi-e frică, zise ea. Ai spus că e întunecoasă.

  Cu toată supărarea ilui, Johannes trebui să zâmbească şi răspunse curajos:

  — Da, dar sunt eu cu tine.

  De când se pomenise, se jucase mereu sus, în cariera de granit.

  Oamenii îl auziseră vorbind şi lucrând acolo, cu toate că era singur; câteodată făcea pe pastorul şi oficia slujbe.

  Locul era de mult părăsit; pe pietre creştea muşchi – iar urmele de găuri unde se forase şi se puseseră explozive aproape că dispăruseră. Dar în peştera cea ascunsă fiul morarului făcuse ordine: o împodobise cu mult simţ artistic şi trona acolo ca şeful celei mai curajoase bande de hoţi din lume.

  El sună dintr-un clopoţel de argint. Intră un omuleţ, un pitic, care poartă la şapcă o cataramă de diamante. Este servitorul. Se înclină până la pământ. „Când vine prinţesa Victoria, condu-o la mine!” spuse Johannes cu voce tare. Piticul se înclină din nou, adânc, şi dispare. Johannes se întinde comod pe divanul moale şi cade pe gânduri. O va conduce acolo şi-i va oferi mâncări. Soumpe pe talgere de argint şi de aur; un rug va lumina întreaga peşteră; în dosul perdelei grele de brocart aurit dinăuntrul peşterii i se va pregăti patul şi doisprezece cavaleri vor. Sta de veghe…

  Johannes se ridică, iese afară din peşteră şi ascultă. Se aude un foşnet prin. Ramurile şi frunzele de jos, de pe cărare.

  — Victoria, strigă el.

  — Da, răspunde fata.

  Îi iese în întâmpinare.

  — Aproape că nu îndrăznesc, spune ea.

  El dă din umeri şi răspunde:

  — Tocmai? M fost acolo. Chiar acum mă întorc de acolo.

  Apoi intră amândoi în peşteră. Johannes arată spre un loc pe o piatră şi spune:

  — Pe piatra asta a stat uriaşul.

  — O, nici nu-mi mai spune. Şi nu ţi-a fost frică?

  — Nu.

  — Ziceai că nu are decât un singur ochi; dar numai spiriduşii au un singur ochi.

  Johannes rămase iun moment pe gânduri.

  Nu, uriaşul avea doi ochi, dar era orb de unul. Asta o văzuse chiar el, Johannes.

  — Şi ce-a mai zis? Dar mai bine nu-mi spune!

  — M-a întrebat dacă nu vreau să mă tocmesc la el.

  — Şi n-ai vrut, nu-i aşa? Dumnezeu să te ferească.

  — Dar nu am răspuns „nu”. Nu i-am spus că nu vreau să mă tocmesc.

  — Eşti nebun? Vrei să te închidă înăuntrul muntelui?

  — Nu ştiu. Nici pe pământ nu e chiar atât de bine.

  Pauză.

  — De când au venit băieţii ăştia de la oraş, umbli numai cu dânşii, spune el.

  Din nou un moment de tăcere.

  Johannes continuă:

  — Dar eu sunt mai tare şi pot să te duc şi să te ridic din barcă mai bine ca oricare dintre ei.

  Sunt sigur că aş putea să te ţin un ceas întreg.

  Uite!

  A luat-o în braţe şi a ridicat-o în sus. Ea l-a cuprins pe după gât.

  — Aşa, acum e destul.

  A ‘lasat-o jos şi ea a spus:

  — Da, dar şi Otto e tare. Doar s-a bătut şi cu oameni mari.

  Johannes a întrehat cu îndoială:

  — Cu oameni mari?

  — Da, cu oameni mari. În oraş.

  Pauză. Johannes cade pe gânduri.

  — Da, da, m-am lămurit şi cu asta, spune el. Acum ştiu ce am de făcut.

  — Ce ai de făcut?

  — Mă tocmesc, la uriaş.

  — Zău că eşti nebun, strigă Victoria.

  — Da de unde, mi-e totuna. Mă tocmesc la el. Victoria se gândeşte, la o cale de scăpare.

  — Da, dar poate că nu mai vine.

  Johannes răspunde:

  — Vine.

  — Aici? întreabă ea repede.

  — Da.

  Victoria se ridică şi se apropie de ieşire.

  — Hai mai bine să plecăm.

  — Nu-i nici o grabă, spune Johannes, care pălise şi el. Căci nu vine înainte de a se întuneca. La miezul nopţii.

  Victoria se linişteşte şi vrea să se aşeze din nou. Dar lui Johannes îi este acum greu să domine atmosfera lugubră pe care a oreat-o el însuşi, i se pare că în peşteră este prea primejdios şi în cele din urmă spune:

  — Dacă vrei cu adevărat să ieşi, am afară o piatră pe care e săpat numele tău. Pot să ţi-o arăt.

  Apoi se târăsc afară din peşteră şi caută piatra. Victoria este mândră şi fericită. Johannes, mişcat până la lacrimi, spune:

  — Dacă o? o vezi câteodată în timp ce eu voi fi plecat departe, să te gândeşti la mine. Să-mi trimiţi un gând prietenesc.

  — Da, da, spune Victoria. Dar o să vii iarăşi înapoi, nu?

  — Dumnezeu ştie. Poate că nu mă mai întorc. Pleacă spre casă. Johanmes e gata să plângă.

  — Da, la revedere, spume Victoria.

  — Încă mu, mai pot să merg o bucată de drum. Dar faptul că ea a putut să-i spună la revedere atât de simplu, ca şi când ar fi dorit parcă să-l părăsească mai repede, îl îndârjeşte, trezeşte mânia în sufletul lui jignit. Se opreşte brusc şi, pe un ton de justificată agitaţie lăuntrică, spune:

  — Dar să ştii, Victoria, că nimeni n-o să mai fie atât de bun cu tine cum aş fi fost eu. Atâta am avut să-ţi spun.

  — Da, dar şi Otto e bun, spune ea atunci.

  — Da, da, ia-l pe el.

  Merg tăcuţi mai departe încă vreo câţiva paşi.

  — O să-mi meargă desigur foarte bine. Cât despre asta, să m-ai nici o grijă. Căci nu ştii încă ce simbrie o să am.

  — Nu. Ce simbrie o să ai?

  — Jumătate din împărăţie. Dar asta nu-i decât o y ‘rte.

  — Nu mai spune!

  — Apoi o să fie a mea şi prinţesa.

  Victoria s-a oprit.

  — Asta nu cred că-i adevărat.

  — Ba da, aşa spune el.

  Pauză. Apoi Victoria mumură ca pentru sine:

  — Oare cum arată?

  — O, Doamne, dar e mai frumoasă decât orice liinţă de pe pămâmt. Asta se ştie de mult.

  Victoria se întristează.

  — Vrei să fie a ta? întreabă ea.

  — Da, răspunde el, aşa o să fie. Apoi, părându-i-se că asta o emoţionează pe Victoria cu adevărat, adaugă: Dar se poate şi să mă mai întorc vreodată; să fac din nou o călătorie pe pământ.

  — Da, dar atunci mu o lua şi pe ea, se rugă Victoria. De ce s-o iei?

  — Nu, pot tsă mă întorc singur.

  — Îmi făgăduieşti?

  — Da, îţi făgăduiesc. Dar, la urma urmei, ce-ţi pasă ţie de asta? Doar nu pot să am pretenţia să-ţi pese.

  — Ba să nu spui asta, înţelegi tu? răspunde Victoria. Ştiu sigur că ei nu-i eşti atât de drag ca mie.

  Inima lui tâmără e străbătută de o caldă emoţie. Ar fi fost în stare să intre îm pămâmt de bucurie şi de ruşine la cuvintele ei. Nu îndrăznea s-o privească, se uita în altă parte. Apoi a ridicat o rămurică de jos, a jupuit-o de coajă şi s-a lovit cu ea în palmă. În cele din urmă, de jenă, a început să fluiere.

  — Da, trebuie să mă întorc acasă, spune el.

  — Da, la revedere, zice ea şi-i întinde mâna.

  Îl.

  Fiul morarului a plecat departe. A rămas vreme îndelungată în locuri străine, a umblat la şcoli şi a învăţat foarte mult, a crescut şi s-a făcut puternic, iar pe buza de sus i-a crescut puful. Oraşul era atât de departe, călătoria până acolo şi înapoi atât de costisitoare încât morarul, econom, l-a ţinut pe fiul său acolo şi iarna şi vara, timp de mai mulţi ani. Băiatul învăţa tot timpul.

  Acum era bărbat în toată puterea cuvântului – avea vreo optsprezece, douăzeci de ani.

  Într-o după-amiază de primăvară, a coborât de pe un vapor care acostase la ţărm. La castel flutura drapelul pentru fiul care se întorsese şi el acasă cu acelaşi vapor; o trăsură venise să-l aducă de jos, de ia debarcader. Johannes l-a salutat pe stăpânul castelului, apoi pe stăpâna castelului şi pe Victoria. Cât de mult crescuse Victoria! Ea nu-i răspunse la salut.

  Johannes şi-a scos din nou chipiul şi atunci a auzit-o întrebându-l pe fratele ei:

  — Ditlef, cine mă salută?

  — E Johannes, Johannes Mollar*, îi răspunse acesta.

  I Morarul.

  Ea i-a aruncat din nou o privire; dar el s-a jenat să o mai salute încă o dată. Apoi trăsura a plecat.

  Johannes s-a îndreptat şi el spre casă.

  Doamne, cât de nostime şi de mici erau odăile de acasă. Nu putu să intre pe uşă fără să se aplece. Părinţii l-au primit cu paharul plin, închinând de bun sosit. L-a cuprins o emoţie puternică; totul era atât de mişcător şi de drag, tatăl şi mama l-au primit cu atâta bunătate, îi dădeau mâna unul după altul şi-i urau bun venit acasă.

  Încă în aceeaşi seară s-a dus şi le-a revăzut pe toate; a fost la moară, la cariera de granit, la iaz, a ascultat cu un sentiment de nostalgie ciripitul păsărilor cunoscute, care începuseră să-şi adune cuiburi prin copaci şi din când în când zburau până la muşuroiul cel mare de furnici din pădure. Furnicile plecaseră şi muşuroiul era acum pustiu. A scormonit puţin într-însul, dar nu se mai zărea nici un semn de viaţă.

  În timpul acestei plimbări a observat că în pădurea din jurul castelului se tăiaseră mulţi copaci.

  — Mai ştii locurile de pe-aici? îl întrebă tatăsău în glumă. Ţi-ai regăsit sturzii, vechii tăi prieteni?

  — Nu le mai recunosc pe toate. Pădurea e tăiată.

  — Asta-i pădurea domnului castelan, răspunse tatăl său. Nu-i treaba noastră să-i numărăm copacii. Oricine poate avea nevoie de bani, iar lui îi trebuie mulţi.

  Zilele treceau una după cealaltă, zile blânde, minunate ceasuri de singurătate, cu amintiri dragi din copilărie; pământul, aerul, munţii, totul îi urau bun sosit.

  Johannes a luat-o pe drumul spre castel. Dimineaţa îl împunsese o viespe şi buza de sus i se umflase; dacă ar fi întâlnit acum pe cineva, s-ar fi mulţumit să salute şi să-şi vadă zorit de drum. Dar nu a văzut pe nimeni. În parcul castelului a zărit o doamnă; a salutat foarte respectuos când s-a apropiat şi apoi a mers mai departe. Era castelana. Ca şi mai de mult, simţea şi acum că inima îi bate puternic când trece prin faţa castelului. Respectul faţă de casa aceasta mare, cu ferestre multe, faţă de persoana fină, severă a castelanului, îi era încă şi acum viu în sânge.

  Apoi s-a îndreptat spre debarcader.

  Pe neaşteptate, i-au ieşit în cale Ditlef şi Victoria. Revederea nu i-a făcut plăcere; ei ar fi putut să-şi închipuie că se luase pe urmele lor. Iar pe deasupra mai avea şi buza de sus umflată. Şi-a încetinit paşii; nu era tocmai sigur dacă e cazul să se oprească; în cele din urmă s-a hotărât să-şi vadă de drum. Şi-a scos chipiul încă de departe şi l-a ţinut în mână tot timpul cât a mers prin dreptul lor. I-au răspuns, amândoi, fără cuvinte şi au trecut încet mai departe. Victoria l-a privit drept în ochi; expresia feţei ei se schimbase puţin.

  Johannes şi-a continuat drumul până jos, la debarcader; îl cuprinsese un sentiment de nelinişte; mersul îi deveni nesigur, Cât de mult crescuse Victoria! Se împlinise şi acum era mai frumoasă decât oricând. Sprâncenele aproape ca i se împreunau, erau ca două linii fine de catifea. Culoarea ochilor i se mai întunecase, erau acum de un albastru foarte închis.

  Când s-a întors spre casă, a luat-o pe un drum ce ducea prin pădure, la mare depărtare de parcul castelului, ca să nu poată mimeni să spună că merge pe urmele copiilor castelanului. A urcat un deal, a căutat un bolovan şi s-a aşezat. Păsările cântau de zor, cu multă pasiune, se ademeneau una pe alta şi zburau încoace şi încolo ducând rămurele în cioc. Aerul ara plin de o mireasmă de pământ reavăn, de frunziş ce încolţea şi de trunchiuri de copaci putreziţi.

  Ajunsese, fără să vrea, pe urmele Victoriei; aceasta tocmai venea din direcţia opusă.

  Îl cuprinse o furie neputincioasă; dorea să fie departe, departe; fireşte că ea va fi acum convinsă că a urmărit-o. Oare să mai salute o dată? Poate mai bine să privească în direcţia cealaltă; mai ales că şi buza îi era umflată de înţepătura viespei.

  Dar în momentul în care Victoria a ajuns mai aproape, Johannes s-, a ridicat şi şi-a scos chipiul. Ea a zâmbit şi a înclinat din cap.

  — Bună seara. Bun venit acasă, spuse ea.

  Buzele-i păreau din nou că tremură puţin; da’- îşi reveni îndată.

  El spuse:

  — Pare cam ciudat, dar n-am ştiut că o să te întâlnesc aici.

  Nu, tu nici inU aveai de unde să ştii. A fost o inspiraţie de-a mea. Mi-a venit aşa, deodată, s-o iau pe drumul ăsta încoace.

  Vai, o tutuise!

  — Până când rămâi acasă? a întrebat ea.

  — Până la sfârşitul vacanţei.

  Îi răspundea cu greu, o simţea deodată atât de departe! Dar atunci de ce a mai intrat în vorbă?

  — Ditlef „pune că eşti foarte bun la învăţătură, Johannes. Că iei note bune ila examene. Mai spune şi că scrii poezii; e adevărat?

  El răspunse sourt, întorcându-şi privirile în altă parte:

  — Da, se înţelege. Toţi fac asta.

  Îşi zise că poate o să plece acum, deoarece ea nu mai spuse nimic.

  — S-a mai pomenit? Azi m-a înţepat o viespe, spuse el şi-i arătă gura. De aceea arăt aşa.

  — Ai fost prea mult timp plecat şi viespele nu te mai recunosc.

  Aşadar, îi era indiferent dacă fusese desfigurat sau nu de o viespe. Da. Stătea şi răsucea pe umăr o umbreluţă roşie cu mâner auriu şi nu o interesa nimic. În schimb, el o purtase pe domnişoara de atâtea ori în braţe.

  — Nici eu nu le mai recunosc, răspunse el; mai demult, îmi erau prietene.

  Dar ea nu înţelese sensul mai adânc al acestor cuvinte, căci nu răspunse. Şi ce tâlc aveau!

  — Nu mai recunosc nimic. Chiar şi pădurea e tăiată.

  Faţa ei a tresărit uşor.

  — Atunoi nici n-o să mai poţi scrie poezii aici, puse ea. Şi daca mi-ai sorie mie una? … Dar ce im spun? Cred că vezi cât de puţin mă pricep.

  Kl lăsă privirile în jos, emoţionat, şi nu scoase nici un cuvânt. Îl ridiculiza cu cea mai mare amabilitate, vorbea pe un ton de superioritate şi căuta h.‘i observe ce efecte obţine în acest fel. Să ne fie t îi iertare, el nu-şi petrecuse tot timpul scriind poezii, ci şi învăţase, ba chiar mai bine decât cei mai mulţi…

  — Da, da, ne mai întâlnim, desigur. Rămâi cu bine.

  El şi-a scos chipiul şi a plecat. Fără să răspundă.

  Dacă ar şti ea că îi dedicase toate poeziile, până şi cea către noapte şi cea către duhul mlaştinilor, pe toate ei i le închinase. Dar lucrul acesta nu-l va afla niciodată.

  Duminică a venit Ditlef şi l-a chemat să meargă cu ei dincolo, în insulă. Trebuie să fac iarăşi pe barcagiul, îşi zise Johannes. Dar s-a dus. La debarcader se aflau câţiva oameni care se plimbau fără vreo treabă, ca în toate duminicile. Încolo, totul era liniştit, iar de sus soarele trimitea raze calde. Deodată se aud în larg acordurile unei mu-, /. Ici care se apropie tot mai mult de ţărm din direcţia insulelor; vasul-poştă înaintează spre debarcader, descriind un cerc larg; pe bord cânta o orchestră.

  Jahannes desprinse barca de la mai şi puse mâna pe vâsle. Era într-o dispoziţie melancolică, dar schimbătoare în acelaşi timp; ziua aceasta senină şi muzica de pe vapor îi ţesuseră parcă îin faţa ochilor un văl de flori şi de spice aurite.

  Dar oare Ditief de ce râU mai venea o data î* Stătea pe ţărm şi privea oamenii şi vaporul, ca şi când nu avea altceva de făcut. Johannes îşi zise: Nu mai stau la vâsle, mă duc şi eu la ţărm. Şi se apucă să întoarcă barca.

  În momentul acela, o licărire albă îi trece prin faţa ochilor şi aude un pleoscăit; de pe vas şi de pe ţărm se ridică strigăte desperate, pe mai multe voci; o mulţime de mâini şi de ochi arătau spre locul unde dispăruse dunga albă. Muzica a încetat brusc.

  Johannes a fost într-o clipă ila locui acela. A acţionat cu totul instinctiv, fără să reflecteze, fără o hotărâre prealabilă. Nici mu o auzea pe mamă de sus, de pe vapor, strigând: „Fetiţa mea! Fetiţa mea!” şi nu vedea pe nimeni. Cu iuţeala fulgerului sări din barcă şi dispăru sub apă.

  Un itimp, poate un minut, cei de pe punte nu l-au mai zărit de loc; în sohimb, se putea vedea cum apa parcă fierbea în locul unde sărise şi cei de sus şi-au dat seama că el se muncea din răsputeri. Pe vapor, lamentările nu mai conteneau.

  La un moment dat, a apărut din nou la suprafaţă, ceva mai departe, la câţiva stâmjeni de locul fatal. Oamenii strigau şi-i arătau, ca ieşiţi din minţi: „Nu acolo, aici a căzut! Aici!”

  El s-a dat din nou la fund.

  Din nou, un moment de chinuitoare aşteptare; de pe punte, un strigăt neîntrerupt şi sfâşietor al unei femei şi un bărbat care-şi frângea mâinile de desperare. De pe vapor a mai sărit încă un tânăr, cârmaciul, care-şi scosese vesta şi cizmele; acesta „ondă cu atenţie locul unde dispăruse fata şi toţi sperau că va izbuti s-o găsească.

  În momentul acela capul lui Johannes a apărut din nou la suprafaţă, cu vreo câţiva stânjeni şi mai dnparte decât înainte. Îşi pierduse chipiul, capul îi strălucea la soare ca o focă. Se putea observa că luptă cu ceva; înota cu greutate; o mână nu-i era liberă. După câteva clipe, se văzu că ţinea ceva puternic în gură, în dinţi, ceva fără contur precis; era fata care căzuse în apă. De pe vapor şi de pe ţ. Irm răsunau până la el strigăte puternice de mirare – până şi cârmaciul păru să le fi auzit de sub apă, căci ieşi deodată cu capul la suprafaţă şi se uită în jur.

  În cele din urmă, Johannes ajunse la barca ce între timp se depărtase pe apă, întinse fata apoi se urcă şi el – toate acestea s-au întâmplat fără să-şi dea seama. Oamenii l-au mai văzut cum s-a aplecat asupra fetiţei, cum, literalmente, i-a sfâşiat rochia în spate, a apucat vâslele şi apoi s-a îndreptat cu cea mai mare iuţeală posibilă spre vapor. Un „ura” triumfător răsună de pretutindeni în momentul când biata fetiţă a fost săltată pe punte.

  — Cum ţi-a dat prin minte să cauţi atât de departe încolo, l-au întrebat oamenii din toate părţile.

  El a răspuns:

  — Cunosc fundul apei. Curentul e mai puternic aici. Ştiam asta.

  Un domn îşi face loc prin mulţime, până la parapet; este de o paloare cadaverică, zâmbeşte crispat şi în ochi îi mijesc lacrimi.

  — Vino, te rog, puţin pe punte! strigă el jos. Vreau să-ţi mulţumesc. Îţi suntem atât de îndatoraţi! Un moment!

  Apoi se îndepărtează din nou de grămada de oameni, palid ca un cadavru.

  Uşa laterală a vasului se deschide şi Johannes se urcă pe punte.

  Nu rămâne mult timp acolo; îşi dă doar numele şi adresa. O femeie îl îmbrăţişează pe tânărul ud leoarcă, iar domnul cel palid, tulburat, îi pune ceasul său în mână. Johannes intră într-o cabină unde doi oameni făceau respiraţie artificială fetiţei salvate; aceştia îi spun: îşi vine în fire, pulsul începe să bată! Johannes o priveşte: o fetiţă blondă, cu o rochie scurtă în întregime sfâşiată la spate. Cineva îi pune o pălărie pe cap, apoi o duce afară.

  Johannes nici nu-şi dădu bine seama cum se întorsese la ţărm şi cum trăsese barca afară din apă. A mai auzit cum s-a strigat încă o dată „ura” şi cum orchestra intona o melodie festivă, în momentul în care vaporul se îndrepta din nou spre larg. Un fior rece şi totodată dulce de plăcere l-a străbătut din creştet până în tălpi: zâmbea, îşi mişca buzele.

  — Aşadar, din plimbarea noastră de azi nu s-a ales nimica, spuse Ditlef. Arăta indispus.

  Venise şi Victoria; se apropie de cei doi şi spuse repede:

  — Nu mai vorbi prostii! Doar trebuie să meargă acasă, ca să-şi schimbe hainele.

  — O, ce eveniment, la cei nouăsprezece ani ai lui!

  Johannes a luat-o repede spre casă. În urechi continua să-i răsune încă şi acum muzica şi uralele, o emoţie puternică îl mâna tot mai departe. Trecu prin faţa casei părinteşti şi o luă spre pădure, spre cariera de granit. Acolo îşi căută un loc unde soarele ardea puternic. Hainele îi abureau. Se aşeză jos. Dar o nelinişte agitată şi plină de bucurie îl făcu să se ridice şi să se plimbe în sus şi în jos. Cât era de fericit! Căzu în genunchi şi cu lacrimi fierbinţi îi mulţumi lui Dumnezeu pentru ziua aceasta. Fusese şi ea de faţă, auzise uralele. Apoi îi spusese: Du-te acasă şi schimbă-ţi hainele!

  Se aşeză din nou şi râse încântat. Da, ea îl văzuse săvârşind această faptă, acest act de eroism, îl urmărise cu mândrie atunci când se apropia de vapor aducând în dinţi pe fetiţa căzută în apă. Victoria! Victoria! dacă ar şti că e întru totul al ei, că fiecare minut din viaţa lui îi aparţine ei. Era gata să o slujească ca un sclav şi să-i măture cu umerii drumul pe care păşea. Să-i sărute amândoi pantofii, să se înhame la trăsura ei şi să-i pună lemne în sobă în zilele friguroase, Victoria!

  Privi în jur. Nu-l auzea nimeni, era singur cu sine însuşi. În mână ţinea ceasul preţios, care ticăia, mergea!

  Mulţumesc, mulţumesc pentru ziua asta fericită! El mângâie muşchiul de pietre şi de pe ramurile căzute. Victoria nu-i zâmbise; fireşte, nu era în obiceiul ei. Stătuse numai la debarcader, cu obrajii uşor îmbujoraţi. Oare ar fi prinnt ceasul, dacă ar fi vrut să i-l dăruiască?

  Soarele se apropia de asfinţit şi începea să se răcorească. Johannes simţea că e ud. Şi alergă, uşor ca un fulg, până acasă.

  La castel aveau oaspeţi: persoane străine din oraş; muzică şi dans. Pe turnul rotund, drapelul a fluturat timp de o săptămână încheiată.

  Trebuia cărat acasă fânul, dar caii erau ocupaţi cu transportul acestor musafiri veseli; astfel, fânul continua să rămână pe lunci. Mai erau încă loturi întinse de fân necosit, dar servitorii trebuiau să facă pe vizitiii şi pe barcagiii şi de aceea fânul se usca şi putrezea pe câmp.

  Iar în salonul cel galben, orchestra continua să cânte… în astfel de zile, bătrânul morar îşi oprea moara şi-şi zăvora casa. Devenise înţelept; odată, mai de mult, i s-a întâmplat ca aceşti orăşeni veseli să dea buzna la moară şi să-i joace tot felul de feste cu sacii de grâne. Căci nopţile erau atât de calde şi de luminoase, şi se puteau face atâtea năzbâtii! … într-un rând, şambelanul cel bogat din oraş adusese chiar cu mâinile lui un muşuroi de furnici şi-l vărsase în jgheabul unde se adună făina. Acum îmbătrânise şi se potolise, dar fiul său Otto mai venea încă pe la castel şi se distra făcând tot felul de pozne deşucheate. Despre el se puteau auzi multe… întreaga pădure răsuna de tropot de copite şi de strigăte. Tinerii se plimbau călare; caii de la castel erau falnici şi focoşi. Călăreţii veniră la casa morarului, bătură în uşă cu cravaşele, dorind să intre. Uşa era atât de joasă – dar ei voiau să intre călare.

  — Bună ziua, bună ziua, strigară ei. Am venit să vă dăm bineţe.

  Morarul râse smerit la această idee năstruşnică.

  Apoi au descălecat, au legat caii şi au dat drumul morii.

  — Pietrele merg în gol! strigă morarul. Îmi stricaţi moara…

  Dar nimeni nu auzea nimic în zgomotul acela asurzitor.

  — Johannes! strigă morarul cât îl ţineau p’iămânii, ca să se audă până la cariera de granit.

  Johannes veni în grabă acasă.

  — Îmi strică pietrele de măcinat! strigă bătrânul.

  Johannes se apropie încet de grup. Era foarte palid şi vinele de la tâmplă i se umflaseră. Îl recunoscu pe Otto, fiul şambelanului, care purta uniformă de cadet; lângă el erau încă doi. Unul din ei a zâmbit, ca să mai repare lucrurile.

  Jahannes nu a spus nici un cuvânt, nu a făcut nici un gest, oi a mers ţintă unde trebuia. Şi anume, direct spre Otto. În acelaşi moment, zări două fete care veneau călare – una dintre de era Victoria. Purta un costum de călărie de culoare verde; călărea iapa cea albă de la castel. Ea se opri, dar nu descălecă şi se uită pe irând la toţi, cu oohi întrebători.

  Atunci Johannes o apucă în altă direcţie, se urcă pe dig şi închise stăvilarul, zgomotul descrescu încetul cu încetul şi moara se opri.

  Otto strigă:

  — Las-o să meargă! De ce o opreşti? Lasă moara să meargă, îţi zic.

  — Tu ai pornit-o? întrebă Victoria.

  — Da, răspunse el râzâtnd. Dar acum de ce stă? De ce să nu meargă?

  — Fiindcă e goală, răspunse Johannes cu răsuflarea tăiată. Înţelegeţi? Pietrele merg în gol.

  — N-auzi că e goală? reluă şi Victoria.

  — Dar ide unde era să ştiu eu asta? întrebă Otto irâzând. De ce e goală? N-are nici un fel de macini ş?

  — Hai, încalecă! spuse unul dintre prietenii săi, ca să se termine odată povestea.

  Au încălecat cu toţii. Înainte de a pleca, unul dintre străini i-a cerut scuze lui Johnnes.

  Victoria a plecat cea din urmă. După o bucată de drum, a întors calul şi a venit la Johannes.

  — Vrei să fii atât ide bun să-l rogi pe tatăl dumitale să ne scuze pentru cele întâmpiate?

  — Ar fi fost mult mai potrivit ca domnul cadet în persoană să-şi ceară scuze, răspunse Johannes.

  — Da, fireşte, dar… el are atâtea idei… Când te-am văzut ultima dată, Johannes?

  El îşi ridică privirile spre dânsa, întrebându-se dacă a auzit bine. Uitase oare de duminica trecută, de ziua lui cea mare?

  — Te-am văzut duminică la debarcader, răspunse el.

  — Da, spuse ea îndată. Ce noroc că l-ai ajutat pe cârmaci să caute fetiţa. Aţi găsit-o, nu-i aşa?

  El răspunse scurt şi jignit:

  — Da. Am găsit-o.

  — Sau, continuă ea, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, de fapt, nu cumva dumneata singur? … Dar, în sfârşit e totuna. Aşa! Sper că o să transmiţi scuze tatălui dumitale. Noapte bună!

  Înclină capul zâmbind, trase ide frâu şi plecă. Victoria dispăru şi Johannes o luă încet spre pădure, în di gat. O găsi pe Victoria, stând singură lângă un copac. Se rezemase de el şi plângea în hohote.

  Căzuse cumva de pe cal? Se lovise?

  Se apropie repede şi o întrebă:

  — Ţi s-a întâmplat ceva?

  Fata făou un pas spre el cu braţele întinse şi-l privi cu odhi strălucitori. Dar se opri, lăsă mâinile să-i cadă şi răspunse:

  — Nu, mu mi s-a întâmplat nimic; am descălecat şi am lăsat calul să meargă înainte singur… Johannes, de ce te uiţi la mine aşa? Stăteai lângă iaz şi mă priveai. Ce vrei de la mine?

  El îngăimă:

  — Ce vreau? Nu ştiu…

  — Eşti atât de puternic aici, spuse ea, şi îşi puse pe neaşteptate mâna pe a lui. Eşti atât de puternic aici, la încheieturi. Şi eşti tare bronzat, bronzat ca o nucă…

  El făcu o mişcare; dorea să-i ia mâna într-a lui. Atunci ea îşi adună faldurile rochiei şi spuse:

  — Nu, inu mi s-a întâmplait. Nimic. Nu voiam deoât să mă întorc acasă pe jos. Noapte bună.

  III.

  Johannes s-a înapoiat din nou la oraş. Apoi au trecut ani de zile; o perioadă îndelungată, zbuciumată, cu multă muncă şi visuri, cu studii şi versuri.

  A realizat progrese frumoase; a reuşit să scrie un poem despre Estara, „o fată din Iudeea, care a ajuns regină în Persia”; lucrarea a fost tipărită şi pentru ea a încasat un onorar. Un alt poem, intitulat „Labirintul dragostei”, o istorie povestită cică de călugărul Vandt, i-a făcut numele cunoscut.

  Şi ce este iubirea? Un vânt care adie printre trandafiri; nu, o luminiţă fosforescentă ce trece prin sânge. Iubirea este o muzică fierbinte a infernului, care face să bată chiar şi inimile celor vârstnici. Este ca unele flori ce se deschid la căderea nopţii sau ca anemonele care îşi închid corola la atingerea sau la suflarea vântului.

  Aşa este iubirea.

  Ea poate să-l distrugă pe om, să-l ridice din nou şi apoi să-l stigmatizeze iar; poate să mă cuprindă în mrejele sale astăzi pe mine, mâine pe tine şi mâine seara pe el, atât este de nestatornică. Dar poate să fie şi trainică, întocmai ca o pecete rezistentă ce nu se desface, poate să ardă cu aceeaşi flacără vie ipână la sfârşitul vieţii, atât este de eternă. Şi cum este iubirea?

  O! Iubirea este ca o noapte de vară cu stele pe cer şi parfum pe pământ.

  Dar oare de ce îl face iubirea pe omul tânăr să aleagă cărările tainice iar pe cel bătrâm să se ridice în vârful degetelor în camera lui singuratică? O! iubirea face din inima omului oeva asemănător cu o grădină de ciuperci, o grădină luxuriantă şi neruşinată, unde cresc ciuperci tainice şi obraznice.

  Oare nu tot iubirea îl face pe călugăr să se furişeze în timpul nopţii în grădini ferecate, şi să arunce o privire prin fereastra celei care doarme? Oare nu tot ea o îndeamnă la păcat pe călugăriţă şi o scoate din minţi pe prinţesă? Iubirea apleacă până şi capul regelui în ţărâmă, făcându-l să măture colbul din drum cu pletele, să şoptească vorbe neruşinate şi să râdă prosteşte.

  Aşa este iubirea.

  Nu, nu, ea este totuşi altceva – şi mu are seamăn pe lume. Ea a coborât pe pământ într-o noapte de primăvară, câod un tânăr a văzut doi ochi… doi ochi. I-a privit ţintă, şi-a cufundat privirile în ei. A sărutat o pereche de buze şi în momentul acela în inima lui s-au îmtâlnit două raze de lumină, un soare care-şi trimite strălucirea spre o stea. El a căzut în braţele ei şi nu a mai auzit, nu a mai văzut nimic.

  Iubire, iată primul cuvânt pe care l-a rostit Dumnezeu, primul său gând. Oând a spus: „Să fie lumină!” s-a făcut iubire. Tot ceea ce făcuse era perfect, îincât nu voia să desfacă nimic. Şi astfel iubirea a fost originea lumii precum şi stăpâna lumii, şi toate căile ei sunt pline ide flori şi de sânge.

  Zi de septembrie.

  Pe uliţa asta dosnică obişnuia Johannes să-şi facă plimbarea zilnic – umbla pe aici ca prin odaia sa, fiindcă nu întâlnea niciodată pe nimeni. De o parte şi de alta se întindeau grădini cu arbori cu frunze iroşii şi galbene.

  Oare de ce trece Victoria pe aici? De ce o duc paşii tocmai pe uliţa asta? Nu se înşela, tot Victoria fusese şi seara trecută când privise pe fereastră.

  Inima îi bătea puternic. Aflase că Victoria e în oraş, auzise aceasta; dar ştia că frecventează cercuri în care el, fiul morarului, nu avea acces. El nu se întâlnea nici cu Ditlef.

  Îşi făcu ouraj şi îi ieşi în întâmpinare. Oare să nu-l mai cunoască? Mergea serioasă şi gânditoare.

  El salută.

  — Bună ziua, răspunse Victoria încet.

  Nu a trădat prin nimic că ar dori să se oprească, aşa că şi-a continuat şi el drumul în tăcere. Simţea un neastâmpăr în picioare. La capătul străzii, Johannes a făcut ca de obicei calea întoarsă. Să mă uit ţintă la trotuar, să nu-mi ridic privirile, îşi zise. Apoi, după vreo zece paşi, se uită drept înainte.

  Victoria se oprise la o vitrină.

  Oare n-ar fi mai bine să mă furişez pe prima uliţă laterală? De ce s-o fi oprit tocmai acolo? Vitrina era sărăcăcioasă: se vedeau numai câteva bucăţi de săpun de culoare roşiatică, puse unele peste altele, un borcan de griş şi nişte timbre folosite.

  Să mai fac vreo câţiva paşi, îşi spuse el, apoi să mă întorc.

  În momentul acela Victoria privi spre Johannes şi se îndreptă deodată spre dânsul. Mergea repede, ca şi cum air fi prins curaj, iar când a început să vorbească îşi trăgea răsuflarea cu greu. Zâmbea nervos.

  — Bună ziua, spuse ea. Cât de bine îmi pare că te întâlnesc.

  Doamne, cum îi mai bătea inima! Nu bătea, trepida de-a dreptul… încercă să spună ceva, dar nu reuşi, îi se mişcau doar buzele. Rochia emana un parfum, rochia ei cea galbenă, sau poate era respiraţia. În momentul acela nu-i sesiza trăsăturile feţei, i-a recunoscut însă linia delicată a umerilor, mâna lungă şi îngustă în care ţinea umbrela de soare. Era mâna dreaptă. Pe deget, o verighetă.

  În primul moment, n-a dat atenţie faptului, nu s-a simţit nefericit. Mâna era neasemuit de frumoasă.

  — Sunt de o săptămână în oraş, continuă ea; dar nu te-am văzut. Ba da, te-am zărit odată pe stradă; cineva mi-a spus că eşti dumneata. Ce înalt ai crescut!

  El bâigui:

  — Ştiam că eşti în oraş. Mai rămâi mult?

  — 0, nu, numai câteva zile. Trebuie să mă întorc din nou acasă.

  — Mulţumesc întâmplării care ţi-a îndreptat paşii încoace şi mi-a dat prilejul să te salut.

  Moment de tăcere.

  — Da, de altfel m-am şi rătăcit, reluă fata. Locuiesc la şambelan; pe unde s-o iau ca să ajung acolo?

  — Te conduc, dacă îmi dai voie.

  Au pornit.

  — Otto e acasă? întrebă el, mai mult ca să spună ceva.

  — Da, acasă, răspunse ea scurt.

  De sub o poartă au ieşit câţiva oameni; cărau un pian şi barau trotuarul. Victoria feri spre stânga şi se sprijini cu corpul de însoţitorul ei.

  — Iartă-mă, spuse ea.

  El simţi o senzaţie de voluptate la această atingere; respiraţia ei îi mângâie un moment obrajii.

  — Văd că porţi verighetă, spuse el. Apoi zâmbi şi căută să pară indiferent. Îmi dai voie, poate, să te felicit?

  Oare ce-o să răspundă? Nu se uită la dânsa, dar îşi ţinu răsuflarea.

  — Şi dumneata, răspunse ea cu o întrebare, nu ai verighetă? A, nu. De fapt, cineva mi-a spus că… Se aud atât de multe despre dumneata în ultimul timp, scrie şi în ziare.

  — Am scris câteva poezii, răspunse el. Dar desigur că nu le-ai văzut.

  — Nu e vorba ide o carte întreagă? Mi se pare că…

  — Da, o carte mai mică.

  Au ajuns îmtr-o piaţă; deşi trebuia să sosească la o anumită oră la caisa şambelanului, Victoria nu se grăbea. Ba chiar se aşeză pe o bancă. Johannes rămăsese în picioare în faţa ei.

  Deodată ea îi întinse mâna, spunâmd:

  — Ia loc şi dumneata.

  Şi nu-şi retrase mâna decât după ce se aşeză şi Johannes.

  Acum ori niciodată! îşi zise el. Încercă din nou să vorbească pe un ton glumeţ şi nepăsător, zâmbi, privi în sus.

  — Aşa, prin urmare te-ai logodit şi nici măcar nu vrei să-mi spui. Mie, care-ţi sunt vecin acasă.

  Fata căzu pe gânduri.

  — De fapt, nu despre asta voiam să vorbesc cu dumneata astăzi.

  El deveni deodată serios şi spuse încet:

  — Da, da, înţeleg foarte bine.

  Pauză.

  Apoi reluă vorba:

  — Fireşte, am ştiut dintotdeauna că n-are nici un rost… că nu eu… care nu sunt decât un fiu de morar, pe când. Dumneata… Da, aşa-i. Nu înţeleg nici măcar cum mă încumet să şed acum lângă dumneata şi să-ţi spun toate astea… Căci în faţa dumitale ar trebui să stau în picioare, mai la distanţă sau în genunchi. Aşa s-ar cuveni. Dar e ca şi când… Şi-apoi, toţi anii ăştia cât am fost plecat au contribuit şi ei. Acum parcă aş fi mai îndrăzneţ, fiindcă ştiu că mu mai sunt copil şi că nu m-ai putea arunca în închisoare, chiar dacă ai dori. Iată de ce mă încumet să-ţi vorbesc în felul ăsta. Dar să nu te superi pe mine; uite, mai bine tac.

  — Nu,. Te rog să vorbeşti mai departe. Spune ce doreşti să spui.

  — Pot să spun? Pot să spun tot ce doresc? Dar în cazul ăsta nici verigheta dumitale nu trebuie să-mi interzică nimic.

  — Nu, spuse ea încet, verigheta nu-ţi interzice nimic.

  — Dar cum aşa? Pentru Dumnezeu, Victoria, nu cumva mă înşel? El sări de pe bancă şi se aplecă spre dânsa ca să-i vadă faţa mai bine. Adică, verigheta nu înseamnă nimic?

  — Şezi, te rog, zise Victoria.

  El se aşeză din nou.

  — O, dacă ai şti, spuse Johannes, cât m-am gândit la dumneata; Doamne, dar am avut oare vreun alt gând? Vedeam şi cunoşteam atâta lume, dar pentru mine nu exista nimeni în afară de dumneata. Nu am putut niciodată să simt decât aşa: Victoria e cea mai frumoasă, cea mai splendidă

  — Şi eu o cunosc! … Domnişoara Victoria! repetam tot timpul. Ce-i drept, îmi dădeam seama că nimeni nu se află mai departe de dumneata decât tocmai eu; dar, în schimb, te cunoşteam – da, aceasta nu era de loc lipsit de importanţă pentru mine – ştiam că exişti şi că poate, din când în când, îţi mai aminteşti de mine… Fireşte, nu-ţi aminteai. Dar în multe seri, la masa mea de lucru, îmi ziceam că poate totuşi câteodată îţi mai aduci aminte. Atunci parcă se deschidea cerul pentru mine, domnişoară Victoria; îţi scriam poezii şi-ţi cumpăram flori de toţi banii pe care-i aveam, le duceam acasă şi le puneam în glastre. Toate poeziile mele îţi sunt dedicate dumitale, cele care au un alt izvor de inspiraţie sunt puţine şi nici nu sunt tipărite. Dar poate că dumneata nu le-ai citit nici pe cele tipărite. Acum am început să scriu o carte mare… O, Doamne, cât îţi sunt de recunoscător; mi-ai cucerit întreaga fiinţă – şi asta e toată bucuria mea. În timpul zilei, şi chiar şi noaptea, mereu văd sau aud câte ceva ce-mi evocă prezenţă dumitale… Ţi-am scris numele pe tavan; când stau culcat, îl citesc; iar fata care îmi face curat în odaie nu-l vede – l-am scris cu litere mici, numai pentru mine. Asta îmi aduce bucurie…

  Ea s-a întors îmtr-o parte, şi-a desfăcut puţin rochia la piept şi a scos o bucată de hârtie.

  — Uite! spuse ea cu un suspin. Am tăiat-o dintr-un ziar, am păstrat-o şi o citesc în fiecare seară. Prima dată mi-a arătat-o tata – şi m-am dus la fereastră s-o citesc. Dar unde e poezia, că n-o găsesc, mi-iam zis şi am întors ziarul pe partea cealaltă. Am găsit-o îndată şi am oitit-o. Şi am fost atât de fericită!

  Hârtia emana parfumul corsajului ei; a despăturit-o şi i-a arătat-o; era una din primele sale poezii, patru versuri scurte dedicate ei, amazoanei de pe calul alb. Era o destăinuire naivă şi impetuoasă, pornită din inima unui tânăr, un entuziasm ce nu putea fi stăvilit, ci ţâşnea din rânduri întocmai ca stelele când se aprind.

  — Da, spuse Johannes, eu am scris-o. E mult de-atunoi. Era într-o noapte, câmd frunzele plopilor din faţa ferestrei mele foşneau atât de tare în bătaia vântului. A, o pui la loc îm sân? îţi mulţumesc că o păstrezi… O! exclamă el mişcat, cu o voce gravă şi suavă în acelaşi timp, când mă gândesc că eşti atât de aproape de mine. Îţi simt braţul, emani o căldură plăcută, care mă pătrunde. De câte ori, singur fiind, n-am fost copleşit de emoţie gândindu-mă la dumneata… Câmd am fost acasă ultima dată erai frumoasă, dar acum eşti şi mai frumoasă. Ochii şi sprâncenele, zâmbetul – nu ştiu, totul, totul e minunat la dumneata.

  Ea zâmbea şi-l privea cu ochii pe jumătate închişi; printre genele ei lungi licărea un albastru închis. Întreaga ei fiinţă iradia căldură. Părea să fie cuprinsă de o bucurie intensă şi întinse mâna spre el cu o mişcare spontană.

  — Îţi mulţumesc! O, îţi mulţumesc, spuse ea.

  — Nu, Victoria, mu-mi mulţumi, răspunse el. Se simţea atras spre ea cu întreaga sa fiinţă, sub imboldul poruncitor de a-i spume încă şi mai multe… Dar mărturisirile sale se mărginiră la nişte exclamaţii confuze; parcă era beat. Da, dar… Victoria, dacă mă iubeşti cât de puţin… eu nu ştiu ce simţi, dar spune-mi că mă iubeşti chiar dacă nu-i adevărat. Fii atât de bună! O, aş vrea să-ţi promit că o să fac lucruri mari, aproape de necrezut. Nici nu bănuieşti ce aş putea să devin; câteodată visez asta şi mă simt plin de fapte măreţe, nemaivăzute… Adesea parcă se revarsă din mine; uneori, noaptea umblu clătkundu-mă prin odaie, în lung şi în lat, ameţit de viziunii. În camera de alături locuieşte cineva care nu poate să doarmă şi bate în perete. Când se crapă de ziuă, vine la mine furios. Dar nu are nici o importanţă, nici nu mă sinchisesc de el; căci până să vină, eu mă gândesc atât de mult la dumneata, încât mi se pare că eşti în preajma mea. Mă duc la fereastră şi cânt… începe să se lumineze de ziuă… afară, plopii foşnesc. Noapte bună! le spun zorilor în chip de salut. Adică, de fapt, dumitale. Acum ea doarme, îmi zic, noapte bună! Dumnezeu s-o binecuvânteze! Apoi mă culc. Şi aşa, seară de seară. Dar niciodată nu mi-ai apărut atât de frumoasă ea acum. După ce pleci, o să-mi aduc aminte de dumneata aşa cum eşti acum. N-o să uit nimic…

  — Nu vii şi dumneata acasă?

  — Nu, n-am terminat ce am de lucru. Ba da, vin. Plec acum. N-am terminat, dar o să fac tot ce-mi va sta în putinţă. Mai ieşi câteodată la plimbare prin grădină? Mai ieşi uneori serile? Atunci aş putea să te văd, poate să te salut, altceva nici nu doresc. Dar dacă mă iubeşti cât de cât, dacă nu-ţi sunt indiferent, atunci spune-mi-o, te rog… O! … Fă-mi bucuria asta… Ştii, există un palmier care înfloreşte o singură dată în viaţa lui, cu toate că tiăieşte şaptezeci de ani; e palmierul talipot. Da, înfloreşte o singură dată. Acum înfloresc eu… Da, o să fac rost de bani şi mă întorc acasă. O să vând ceea ce am scris; de fapt, acum lucrez la o carte mare – şi chiar mâine o să vând tot ce am scris până acum. O să iau bani frumoşi. Atunci, ai vrea să mă întorc acasă?

  — Da.

  — Mulţumesc! O, îţi mulţumesc! Iartă-mă dacă sper prea mult, dacă cred prea mult, e atât de minunat să crezi imposibilul. Asta e cea mai fericită zi din câte mi-a fost dat să trăiesc…

  Şi-a scos pălăria şi a pus-o alături.

  Victoria privi în jur; pe stradă se apropia o doamnă, iar mai departe venea o femeie cu un coş. Victoria deveni nerăbdătoare, se uită la ceas.

  — Trebuie să pleci? Spune-mi ceva înainte de a pleca, lasă-mă să-ţi aud vocea… Te iubesc şi ţi-o mărturisesc. Depinde de răspunsul dumitale dacă… De fapt, sunt cu totul al dumitale. Vrei să-mi răspunzi?

  Victoria tăcea.

  Johannes îşi lăsă privirile în jos:

  — Nu, mai bine nu spune, se rugă.

  — Nu aici, răspunse ea. Mai bine acolo, jos.

  Au plecat.

  — Am auzit că o să te căsătoreşti cu fetiţa aceea, cu fetiţa aceea pe care ai salvat-o de la înec, cum o cheamă?

  — Vrei să spui, cu Camilla?

  — Camilla Seier. Se spune că o să te căsătoreşti cu ea.

  — Va să zică aşa! Dar de ce întrebi? E încă mică. Am fost de multe ori în casa lor, e mare şi luxoasă, un castel ca al dumneavoastră. Dar e încă o fetiţă.

  — Are cincisprezece ani. Am întâlnit-o şi am stat de vorbă cu ea. Mi-a plăcut foarte mult. E adorabilă.

  — Nu mă căsătoresc cu ea, spuse Johannes.

  — Deci, nu te căsătoreşti.

  El o privi. Fata tresări uşor.

  — Dar de ce spui asta acum? De ce îmi vorbeşti de alta?

  Ea grăbi paşii fără să răspundă, în faţa casei şambelanului, îl luă de mână şi-l trase înăuntru în vestibul, apoi în sus, pe seară.

  — Nu vreau să intru, zise el cam mirat.

  Victoria apăsă pe sonerie, apoi se întoarse spre dânsul; sânii îi palpitau.

  — Te iubesc, spuse ea. Înţelegi? Pe tine te iubesc.

  Coborî deodată în fugă trei-patru trepte trăgându-l după ea, apoi îşi petrecu mâinile pe după gâtul lui şi-l sărută. Stătea lipită de pieptul lui şi tremura.

  — Pe tine te iubesc, spuse ea.

  Sus se deschise o uşă. Ea se smulse brusc şi urcă repede scările.

  IV.

  Noaptea se apropia de sfârşit, se crapă de ziuă: o dimineaţă albăstruie, tremurândă de septembrie.

  Vântul adie prin frunzele plopilor din grădină. Se deschide o fereastră – apare un tânăr care fredonează un cântec. E fără haină; se uită afară, în depărtare – un tânăr nebun, care în această noapte a gustat din plin fericirea.

  Deodată întoarce capul de la fereastă şi priveşte spre uşă; a bătut cineva. Bl „pune: „Intră!” Apare un bărbat.

  — Bună dimineaţa! îl salută pe noul venit.

  Acesta este un bărbat mai în vârstă, palid şi furios. Ţine în mână o lampă, fiindcă nu s-a luminat chiar bine de ziuă.

  — Vrea/u să vă întreb încă o dată, domnule Moller, domnule Johannes Mol Ier, dacă găsiţi că e bine aşa, bombăni omul, furios.

  — Nu, răspunde Johannes, aveţi dreptate. Am scris ceva, ideile nii-au venit uşor; puteţi vedea aici tot ce-am scris; am avut inspiraţie în noaptea asta. Dar acum am terminat. Am deschis fereastra şi am cântat puţin.

  — Aţi urlat, 9pune omul. De când sunt, n-am auzit ţipete ca aistea, înţelegeţi? Şi încă nici nu s-a luminat de ziuă.

  Johannes scotoceşte prin grămada de hârtii de pe masă, ia un teanc de coli şi spune:

  — Uitaţi-vă aici! Vă spun că niciodată nu am scris cu atâta uşurinţă ca acum. A fost ca un fulger prelungit. Am văzut o dată flacăra unui fulger prelingându-se pe un stâlp de telegraf – arăta ca o pânză de foc, zău aşa! La fel am fost şi eu electrizat astă-noapte. Ce să fac? Gred că nu o să mai fiţi supărat pe mine acum, când vedeţi cum stau lucrurile. Şedeam aici şi scriam, auziţi, nici nu m-am mişcat din loc; m-am gândit la dumneavoastră şi am păstrat liniştea. Dar, pe neaşteptate, la un moment dat jiu m-am mai putut gâmdi la ce scriam; pieptul ameninţa să mi se spargă; poate că în clipa aceea m-am ridicat de pe scaun, poate că în cursul nopţii m-am ridicat încă o data şi m-am plimbat de mai multe ori încoace şi încolo prin odaie. Eram atât de fericit!

  — De fapt, e vorba mu atâta de ceea ce s-a întâmplat astă-noapte, spuse vecinul. Dar e de neiertat să deschideţi geamul la ora asta şi să zbieraţi aşa.

  — Da! Aveţi dreptate, e de neiertat. Dar acum v-am explicat cum stau lucrurile, nu-i aşa? Să ştiţi că am avut o noapte fără pereche. Ieri am trăit un eveniment deosebit. Merg pe stradă şi-mi întâlnesc fericirea, auziţi? … îmi întâlnesc fericirea. Ştiţi, m-a şi sărutat. Buzele îi erau atât de roşii şi o iubesc, mă sărută şi mă vrăjeşte. Vi s-a întâmplat vreodată să vă tremure buzele atât de puternic încât să nu mai puteţi scoate o vorbă? Eu nu mai puteam vorbi, inima îmi bătea în piept de-mi zgâlţâia tot trupul. Am venit în grabă acasă şi am dormit; m-am aşezat aici pe scaun şi am aţipit. M-am trezit pe seară. Sufletul îmi vibra de fericire şi am început să scriu. Ce-am scris? Priviţi! Eram sub puterea unui şuvoi de idei ciudate şi măreţe; parcă se întredeschisese cerul; pentru mine totul era ea o zi caldă de vară, un arhanghel mi-a oferit vin; l-am băut dimtr-o cupă de granate. Mai puteam auzi bătaia ceasului? Mai puteam vedea că fitilul lămpii a ars până la capăt? Să dea bunul Dumnezeu să înţelegeţi! Am trăit întreaga scenă încă o dată, mă plimbam iar cu aleasa mea pe stradă şi toţi îşi întorceau privirile după ea. Am intrat în parc, ne-am întâlnit cu regele, mii-am scos pălăria până la pământ de bucurie şi regele şi-a întors privirile după ‘dânsa, după iubita mea – atât de măreaţă şi de frumoasă e.

  Am coborât din nou în oraş şi toţi băieţii de şcoală îşi întorceau privirile după ea, căci e tânără şi poartă o rochie ide culoare deschisă. Am ajuns în dreptul unei case de piatră roşie şi am intrat. Am urcat scările după ea şi am vrut să-i cad în genunchi. Atunci m-a cuprins cu mâinile pe după gât şi m-a sărutat. Asta mi s-a întâmplat aseară, nu e mai mult de-atunei. Dacă m-aţi întreba ce-am scris – ei bine, e un imn neîntrerupt, închinat bucuriei, fericirii. Mi se părea că văd bucuria aievea în faţa mea, mtinzâmdu-şi gâtul delicat spre mine, vrând să mă îmbrăţişeze.

  — M-am săturat de fleacurile dumitale, spune vecinul – mânios şi la capătul răbdării. Îţi atrag atenţia pentru ultima oară.

  Johannes îl opreşte la uşă.

  — Aşteptaţi o clipă. Închipuiţi-vă! Am văzut cum v-a trecut o strălucire de soare pe faţă. Acum, când v-aţi întors; de fapt, a fost lampa, care v-a aruncat pe frunte un mănunchi de raze de soare. Am văzut că nu mai eraţi atât de supărat. E adevărat că am deschis fereastra, că am cântat prea tare. M-am simţit fratele vesel al tuturor oamenilor. Aşa ţi se întâmplă câteodată. Înţelepciunea te părăseşte. Ar fi trebuit să mă gândesc că dormiţi…

  — Tot oraşul doarme.

  — Da, e încă devreme. Aşteptaţi puţin. Vreau să vă dăruiesc ceva. Vreţi s-o primiţi? E ‘de argint, am primit-o şi eu în dar. Mi-a dat-o o fetiţă pe care am salvat-o cândva de la înec. Vă rog. Încap douăzeci de ţigări. Nu vreţi s-o primiţi? A, nu mai fumaţi. Dar ar trebui să vă apucaţi din nou… Pot să trec pe la dumneavoastră mâine şi să-mi cer scuze? Aş vrea să fac ceva, să vă rog să mă scuzaţi…

  — Noapte bună.

  — Noapte bună. Acum mă culc. Vă promit. N-o să mai auziţi nici un zgomot la mine. Iar în viitor o să am mai multă grijă.

  Vecinul plecă. Johannes deschise uşa pe neaşteptate şi adăugă:

  — A, da, voiam să vă mai spun că plec. N-o să vă mai deranjez, căci mâine plec. Am uitat să vă spun.

  Dar n-a plecat. L-au reţinut diferite treburi; mai avea de făcut unele cumpărături, apoi unele plăţi, în sfârşit, câteva curse. Şi aşa a trecut toată ziua. A umblat încoace şi încolo, clătinându-se pe picioare, ca într-o beţie.

  În cele din urmă a sunat la casa şambelanului. Domnişoara Victoria era acasă?

  Domnişoara Victoria plecase în oraş.

  El spuse că este din aceeaşi localitate cu dânsa, că ar fi ‘dorit numai să o salute, dacă ar fi fost acasă; şi-ar lua permisiunea doar să-i prezinte omagii. Că ar fi dorit şi să comunice ceva acasă.

  Apoi a plecat şi el în oraş. Poate va reuşi s-o îmtâlnească, s-o descopere, poate că se afla într-o trăsură. A colindat străzile până seara. La un moment dat, a zărit-o în faţa teatrului, a salutat, a zâmbit; ea i-a răspuns la salut. A vrut să se apropie de dânsa, erau doar câţiva paşi – dar în momentul acela a observat că nu era singură. O însoţea Otto, fiul şambelanului, în uniformă de locotenent.

  Cu capul înclinat, ca şi când s-ar fi ferit de cineva, cu faţa îmbujorată, ea intră repede în clădirea teatrului.

  Johannes îşi zise: Poate că înăuntru îmi face un semn discret din ochi…

  Şi-a cumpărat un bilet şi a intrat.

  Cunoştea sala şi ştia că şambelanul, ca toţi oamenii bogaţi, îşi avea loja sa. Iat-o, în sfârşit, pe Victoria şezând acolo în toată splendoarea ei şi privind în jur. Oare se uita şi la el? Nicidecum.

  La pauză, a pândit pe culoar până a văzut-o ieşind din lojă. A salutat din nou; ea l-a privit puţin mirată şi i-a răspuns înclinând uşor din cap.

  — Vrei un pahar de apă? o întrebă Otto şi arătă în faţă spre bufet.

  Au trecut prin faţa lui.

  Johannes i-a urmărit cu privirile. Parcă deodată în faţa ochilor i s-a lăsat un văl de ceaţă incoloră; nu se simţea de loc la îndemână printre oamenii aceştia care-l izbeau şi-şi făceau loc cu coatele; fără să-şi dea seama, le cerea scuze, continuând totuşi să rămână pe loc. Pe acolo dispăruse ea.

  Când s-a întors, el s-a înclinat adânc şi a spus:

  — Scuzaţi, domnişoară…

  — E Johannes, spuse ea ca pentru a face prezentările. Îl mai cunoşti?

  Otto răspunse la salut şi îl privi clipind din ochi.

  — Poate că doriţi să ştiţi ce vă mai fac părinţii, continuă ea – şi faţa îi era frumoasă şi calmă. Nu ştiu exact, dar cred că sunt bine. Chiar foarte bine. O să le transmit salutări din partea dumneavoastră.

  — Vă mulţumesc. Vă înapoiaţi curând?

  — Într-una din zilele acestea. Da, da, o să le transmit salutări.

  Apoi a înclinat din cap şi a plecat.

  Johannes privi din nou în urma ei până dispăru. După aceea a părăsit teatrul. A colindat vreme îndelungată pe diferite străzi; a trebuit să facă aceasta, ca să treacă timpul. La ora zece era din nou în faţa casei şambelanului şi aştepta. Spectacolul urma să se termine pe la ora asta; Victoria trebuia să se înapoieze, iar el ar puţea să deschidă portiera trăsurii, să-şi scoată pălăria, să închidă portiera la loc şi să se încline până la pământ.

  În sfârşit, după vreo jumătate de oră a sosit şi Victoria. Putea el să rămână acolo, la intrare, şi să se arate din nou? A trecut în grabă de cealaltă parte a străzii fără să se mai uite înapoi. A auzit poarta de la casa şambelanului deschizându-se, trăsura intrând înăuntru, apoi poarta închizându-se din nou. Atunci s-a întors.

  S-a mai plimbat prin faţa casei timp de vreo oră, fără nici un scop limpede – aştepta. Deodată, poarta se deschise şi Victoria ieşi din nou în stradă. Era cu capul gol; pe umeri îşi aruncase doar un şal. Zâmbea pe jumătate speriată, pe jumătate jenată – şi întrebă ca să înceapă vorba:

  — Te plimbi pe-aici cufundat în gâmduri?

  — Nu sunt cufundat în gânduti, răspunse el. Mă plimb doar.

  — Am văzut că treci în sus şi în jos, şi am vrut… te-am zărit prin geam. Trebuie să intru îndată în casă.

  — Îţi mulţumesc că ai venit, Victoria. Mai adineauri eram atât de desperat, dar acum mi-a trecut. Te rog să mă scuzi că te-am salutat la teatru; trebuie să-ţi mărturisesc că am şi întrebat de tine, aici, la domnul şambelan, am vrut să te întâlnesc şi să aflu ce înseamnă asta… ce ai vrut, de fapt, să spui.

  — Da, zise ea, acum ştii doar. Alaltăieri am spus atâtea, încât ar fi fost cu neputinţă să mă înţelegi greşit.

  — Dar tot nu ştiu limpede care ţi-e părerea.

  — Să nu mai vorbim de asta. Am spus destule, am spus chiar prea multe şi acum te fac să suferi. Te iubesc, nu te-am minţit alaltăieri şi nu te mint nici acum; dar sunt atâtea care ne despart! Te iubesc mult, stau bucuros de vorbă cu tine, mai bucuros decât cu oricare altul, dar… O! Nu îndrăznesc să mai zăbovesc aici, s-ar putea să ne vadă de la fereastră. Johannes, sunt atâtea pe care nu le ştii, aşa că nu trebuie să mă mai rogi să-ţi spun ce părere am. M-am gândit zi şi noapte şi menţin ce am spus aseară. Dar e cu neputinţă?

  — Ce e cu neputinţă?

  — Totul. Ascultă, Johannes, nu mă sili să fiu orgolioasă pentru noi amândoi.

  — Bine, nu te silesc! Dar cred că ieri m-ai amăgit. S-a întâmplat să mă întâlneşti pe stradă, erai în bună dispoziţie şi…

  Ea se întoarse, clând să intre în casă.

  — Am făcut ceva rău? întrebă el. Faţa îi era palidă şi de nerecunoscut. Vreau să zic: prin ce te-am făcut să…? Am greşit cu ceva în aceste două zile şi nopţi?

  — Nu. De loc. Tot timpul numai la asta m-am gândit; nu ai făcut şi tu la fel? Dar tot timpul a lost cu neputinţă, doar ştii bine. Îmi place mult de tine, te preţuiesc…

  — … şi te stimez, spuse el zâmbind, în chip de completare.

  Ea îl priveşte şi, jignită de acest zâmbet, continuă mai agitat:

  — Dar, pentru Dumnezeu, nu înţelegi că tata te-ar refuza? De ce mă sileşti să ţi-o spun? Doar îţi poţi da seama şi singur. La ce bun? N-am dreptate?

  Pauză.

  — Ba da, spuse el.

  — Şi-apoi, continuă Victoria, mai sunt atâtea motive… Zău, nu trebuie să mai vii după mine la teatru, mi-a fost teamă de tine. Să nu mai faci asta niciodată.

  — Bine, spune el.

  Fata îl ia de mână.

  — N-ai putea să vii acasă pentru câtva timp? M-aş bucura foarte mult. Cât ţi-e de caldă mâna. Mie, în schimb, mi-e frig… Ah, acum trebuie să plec. Noapte bună.

  — Noapte bună, răspunse el.

  Uliţa, rece şi cenuşie, urcă în oraş ca un brâu

  — De nisip, ca un drum infinit. Întâlneşte un băiat care vinde trandafiri ofiliţi; îl cheamă, ia o floare, îi dă micului negustor o monedă de cinci coroane, un adevărat cadou, şi îşi continuă drumul. Mai departe vede o ceată de copii, care se joacă pe trotuar lângă o poartă. Un băiat de vreo zece ani şade liniştit şi urmăreşte jocul celorlalţi. Are ochi albaştri şi îmbătrâniţi, obrajii supţi, o bărbie dreptunghiulară – în cap poartă o şapcă de pânză. De fapt, e căptuşeala unei şepci. Băiatul poartă perucă; o boală de păr îi pocise capul pentru totdeauna. Poate că şi sufletul îi era pe de-a-ntregul ofilit.

  Johannes privea toate acestea, dar nu avea idee în ce cartier al oraşului se află sau încotro se îndreaptă. Nu simţea nici ploaia care începuse să cadă, şi nu-şi deschise umbrela, deşi o purtase cu el toată ziua.

  Când, în cele din urmă, ajunse într-un loc cu bănci, se aşeză. Ploua tot mai tare. Fără să-şi dea seama, îşi deschise umbrela, dar continuă să şadă pe bancă. După un timp, l-a cuprins o toropeală de neînvins; creierul i se cufundase parcă în ceaţă; închise ochii, începu să moţăie şi apoi adormi.

  La un moment dat, l-a trezit un trecător care vorbea cu glas tare. Se ridică şi-şi continuă drumul. Gâmdurile i se limpeziseră; acum îşi amintea tot ce se întâmplase, îşi amintea de cele mai mici amănunte, chiar şi de băiatul căruia îi dăduse cinci coroane pentru un trandafir. Căută să-şi imagineze cât de fericit va fi fost micul negustor să descopere o monedă atât de minunată printre banii săi mărunţi, să constate că aceasta nu era o simplă mo nedă de douăzeci şi cinci de ore, ci una de cinci coroane de aur. Să fii sănătos, băiete!

  Poate că pe ceilalţi copii ploaia i-a alungat sub poartă, unde şi-au continuat jocurile: şotronul, bilele. Iar sărmanul bătrânel de zece ani, pocitul, stătea şi-i privea. Cine ştie, poate că totuşi avea şi el ceva de care să se bucure, în camera sa din fundul ourţii: vreo păpuşă, o paiaţă, un muţunache. Poate că încă nu pierduse totul în viaţă, poate că în sufletul său ofilit mai mijea o rază de speranţă.

  Deodată apare o doamnă zveltă şi delicată. El tresare, apoi se stăpâneşte. Nu, nu o cunoştea. Venea de pe o stradă laterală şi trecea în grabă. Dar, deşi ploua cu găleata, nu avea umbrelă. O ajunse din urmă, o privi atent, apoi i-o luă înainte. Cât era de tânără şi de delicată! Apa îi pătrunsese prin haine, putea să răcească, dar el nu îndrăzni să se apropie de dânsa. Ba chiar îşi închise umbrela, pentru ca să nu fie numai ea udată de ploaie. Când sosi acasă, trecuse de miezul nopţii.

  Pe masă se afla un plic: o carte de vizită cu o invitaţie. Familia Seier s-ar bucura dacă el ar vizita-o mâine seară. Se va întâlni cu persoane cunoscute, printre altele – poate să ghicească?

  — Victoria, domnişoara de la castel. Salutări prieteneşti.

  Adormi pe scaun. Se trezi după câteva ore. Îi era frig. Pe jumătate treaz, pe jumătate dormind încă, scuturat de friguri, hărţuit de necazurile de peste zi, se. Aşeză la masă cu gândul să răspundă la cartea de vizită, la invitaţia pe care nu avea de gând s-o accepte.

  Scrise răspunsul şi voi să-l ducă la cutia poştală. Dar deodată îşi aduse aminte că şi Victoria era invitată. Va să zică nu-i spusese nimic, se temuse ca nu cumva să vină şi el, voia să se descotorosească de el, între oamenii aceia străini.

  Rupe scrisoarea bucăţi, apoi scrie alta în care mulţumeşte pentru invitaţie şi spune că va veni. O puternică agitaţie lăuntrică face ca mâna să-i tremure; îl cuprinde o amărăciune ciudată, cu nuanţe de veselie. Adică, de ce să nu se ducă? De ce să se ferească?

  O emoţie profundă îi copleşeşte acum întreaga fiinţă. Cu o singură smucitură rupe mai multe foi din calendarul de perete şi astfel, dintr-o dată, se află cu o săptămână mai departe. Îşi închipuie că se bucură de ceva, că este entuziasmat peste măsură; vrea să savureze această olipă, să-şi aprindă pipa şi să se bucure. Pipa nu este în ordine, caută în zadar un cuţit, ceva cu care să cureţe ţeava şi deoadtă scoate unul din arătătoarele de la pendula din colţ ca să-şi cureţe pipa cu el. Acest act de violenţă îi face bine, îl face chiar să zâmbească; se uită în jur după ceva ce ar mai putea să strice.

  Timpul trece. În cele din urmă se aruncă pe pat, îmbrăcat în hainele ude – şi adoarme.

  Când s-a trezit, era ziuă namiaza mare. Continua să plouă, strada era udă. Se simţea încă buimac; frânturi din visele pe care le avusese se amestecau cu evenimentele din ziua precedentă; nu avea temperatură – dimpotrivă, fierbinţeala se potolise; acum îl cuprinsese parcă o senzaţie de răcoare ca şi când ar fi umblat toată noaptea printr-o pădure înăbuşitoare şi acum ar fi ajuns ia o apă limpede.

  Se aude un ciocănit la uşă. Factorul îi aduce o scrisoare. Johannes deschide plicul, citeşte scrisoarea, dar îi este greu să înţeleagă ce cuprinde. Era de la Viotoria; o jumătate de coală; uitase să-i spună că în seara aceea va fi şi ea la familia Seier; doreşte să-l întâlnească acolo şi să-i dea explicaţii mai amănunţite, să-l roage s-o uite, să înfrunte totul ca un bărbat. Îşi cere scuze că-i scrie pe hârtia aceea proastă. Cu salutări prieteneşti.

  El ieşi în oraş, luă prânzul, se întoarse din nou acasă şi în cele din urmă scrise familiei Seier că nu va putea veni, dar că bucuros ar trece cu alt prilej de pildă, inâine seară.

  Trimise scrisoarea printr-un curier.

  V.

  A venit toamna; Victoria plecase acasă şi străduţa cea dosnică rămânea neschimbată: aceleaşi case, aceeaşi singurătate. În camera lui Johannes lumina ardea toată noaptea. Se aprindea o dată cu ivirea stelelor şi se stingea când se făcea ziuă. Lucra neabătut: scria la cartea sa cea mare.

  Au trecut săptămâni, luni: lucra retras şi nu ieşea să vadă pe nimeni; nici la familia Seier nu s-a mai dus. Adesea fantezia lui o lua razna presărându-i în carte idei care nu-şi aveau locul acolo, şi pe care mai târziu trebuia să le înlăture. Din această cauză înainta foarte încet. Un zgomot subit în tăcerea nopţii sau uruitul unei trăsuri pe caldarâm putea să-i tulbure gâmdurile şi să le schimbe cursul: Atenţie! Feriţi din calea trăsurii!

  De ce? De ce să se ferească din calea acestei trăsuri? Doar trecuse; poate că în momentul acesta a şi ajuns la colţul străzii. Poate că un om fără palton, fără pălărie, stă acolo aplecat înainte şi întinde capul spre trăsură, vrea să fie călcat, mutilat pe veci, ucis. Omul vrea să moară, îl priveşte. Nu-şi mai încheie nasturii de la cămaşă, nu-şi mai leagă nici şireturile de la ghete dimineaţa; lasă totul deschis, pieptul îi este dezgolit şi supt; o să moară… Un om trăgea să moară; scrisese un bilet unui prieten, un bilet, o mică rugăminte. A murit şi a lăsat în urma lui acest bilet, care purta dată şi semnătură, era scris cu litere majuscule şi minuscule; dar cel care-l scrisese urma să moară peste o oră. Cât de ciudat! Făcuse şi înfloritura obişnuită sub semnătură, iar după o jumătate de oră era mort…

  Mai era şi un alt om. Acesta zace singur într-o cameră căptuşită cu scânduri şi vopsită în albastru. Şi mai departe? Nimic. Din toată lumea asta mare, tocmai el urmează să moară acum. Gândul îl preocupă fără încetare, până la epuizare. Vede că este seară, că ceasul de pe perete arată ora opt, dar mu înţelege de ce nu bate. Ceasul nu bate. A şi trecut cu câteva minute de opt; continuă să ticăie, dar încă nu bate. Bietul om; creierul i-a adormit; ceasul bătuse, dar nu l-a auzit. Cu o lovitură, el sfâşie tabloul mamei sale, atârnat de perete – ce nevoie mai are de el? La urma urmei, de ce să rămână tabloul întreg, când el o să moară? Apoi privirile ostenite îi cad asupra ghiveciului cu flori de pe masă; îşi întinde mâna şi, dus pe gân-! duri, trage încet ghiveciul mare de flori, care cade I pe podea şi se sparge. De se să mai rămână întreg?’ Apoi îşi aruncă portţigaretul de chihlimbar pe fereastră. Ce nevoie mai are de el? E atât de con’ vins că portţigaretul nu trebuie să mai rămână acolo după moartea lui! Iar după o săptămână, omul era mort…

  Johannes se ridică şi se plimbă încoace şi încolo prin cameră. Vecinul de alături se trezeşte, se opreşte din sforăit şi apoi scoate un oftat, un geamăt chinuit. Johannes merge în vârful degej telor până la masă şi se aşază din nou. Şuieratul vântului prin plopii din faţa ferestrei îi dau o senI zaţie puternică de frig. Aceşti plopi bătrâni sunt dezgoliţi de frunziş şi seamănă cu nişte fantome triste; câteva crengi noduroase se lovesc de ziduri şi produc un zgomot continuu, care-i aminteşte de o maşină de lemn, de o batoză care merge şi tot merge înainte fără să se mai oprească.

  Îşi aruncă privirile pe foile de hârtie şi reciteşte i ce a scris. Da, fantezia lui a luat-o iarăşi razna. I Ce are el a face cu moartea şi cu trăsura care I trece? Doar scrie despre un parc, un parc verde, cu vegetaţie bogată din ţinutul său natal: parcul ‘ castelului. Despre acesta scrie. Parcul este acum mort şi acoperit de zăpadă, totuşi despre el scrie j

  — Iar acolo nu este acum nici iarnă şi nici zăpadă, j ci e primăvară cu aer înmiresmat şi vânturi line. Este seară. Apa liniştită şi adâncă face ca eleşteul să pară de plumb. Boschetele de liliac răspândesc! un parfum îmbătător. Aerul e atât de liniştit, încât se poate auzi cocoşul-de-munte strigând de cealaltă parte a golfului. Pe una din aleile grădinii se plimbă Victoria. E singură, îmbrăcată în alb şi numără doar douăzeci de primăveri. Iat-o. Statura ei zveltă întrece şi cele mai înalte boschete de trandafiri, priveşte peste ape spre pădure, spre munţii care dormitează în depărtare; seamănă cu un suflet alb ce rătăceşte prin acest parc verde. De jos, de pe drum, se aud paşi; ea înaintează puţin, merge până la pavilionul cel ascuns, se sprijină cu coatele de zid şi priveşte. Omul de pe drum salută scoţându-şi pălăria şi ducând-o până aproape de pământ. Victoria îi răspunde înclinând uşor din cap. El se uită în jur; pe drum nu este nimeni. Atunci face câţiva paşi până la zid. Dar ea se dă înapoi fi strigă: „Nu, nu!” şi, de spaimă, ridică mâna să se apere. „Victoria, spune el, a fost pe cât se poate de adevărat ceea ce mi-ai spus odată

  — Că nu trebuie să-mi închipui asta, căci nu-i cu putinţă.” „Da”, răspunde ea, „şi acum ce doreşti de la mine?” între timp, el a ajuns aproape de tot; nu-i mai desparte decât zidul. „Ce doresc?” întreabă. „Ştii, vreau numai să stau aici un minut. E pentru ultima oară. Doresc să stau cât mai aproape de tine, nimic altceva.” Ea tace. Minutul trece. „Noapte bună”, spune el, şi din nou îşi scoate pălăria ducând-o până aproape de pământ. „Noapte bună”, răspunde ea. Apoi el pleacă fără să se uite înapoi…

  Moartea? Dar ce am eu a face cu moartea? Mototoleşte foaia şi o aruncă în sobă. Mai sunt acolo şi alte hârtii, sortite să fie mistuite de flăcări: idei fugare izvorâte dintr-o fantezie pe care nu putea s-o mai ţină în frâu. Apoi scrie mai departe tot despre cel din drum, un biet pribeag care să-j Iută şi îşi ia rămas bun atunci când i-a trecut’ minutul. Iar în parc a rămas o fată îmbrăcată în’ alb şi care numără douăzeci de primăveri. Nu-11 voia, fireşte. Dar el stătuse lângă zidul îndărătul căruia locuia fata. Iată cât de aproape fusese odată; de dânsa.

  Au trecut din nou săptămâni şi luni – şi a venit iar primăvara. Zăpada se topise, murmurul apelor! eliberate umplea întregul văzduh. Rândunelele sel întorseseră şi pădurea din apropierea oraşului sel trezea la o nouă viaţă: începeau să mişune fel de ‘ fel de gângănii, să zboare păsări ce vorbeau în limbi numai de de înţelese. Pământul emana un miros proaspăt şi plăcut.

  Activitatea lui Johannes a durat toată iarna. Crengile desfrunzite ale plopilor s-au izbit zi şi: noapte de zidurile casei, ca un refren nesfârşit; dar venise primăvara, viscolele iernii trecuseră şi I maşinăria, uzată, a trebuit să se mai oprească.

  Johannes deschide fereastra şi priveşte afară; I pe stradă e linişte, deşi nu e încă miezul nopţii,” stelele strălucesc pe un cer fără nori, ziua urmăij toare se prevede a fi senină şi călduroasă. Vuietul oraşului se împleteşte cu freamătul neîntrerupt i care vine din depărtare. Deodată, tăcerea e sfâ1 şiată de şuieratul strident al unei locomotive. În j liniştea nopţii, semnalul trenului de noapte răsună i ca un cântec izolat de cocoş. A sosit momentul să se aşeze la lucru; în tot cursul iernii, acest şuierat al trenului a fost pentru el un mesaj şi un îndemn.; închide fereastra şi se aşază din nou la masă. Dă la o parte cărţile din care a citit şi îşi scoate colile de nârtie. Apoi pune mâna pe condei.

  Cartea cea mare este aproape terminată, nu-i mai lipseşte decât capitolul final: un salut – ca sirena unui vapor ce se îndepărtează din port. Îl are în minte: într-un han de lângă drum, a poposit un străin; este în trecere şi călătoreşte departe, în lumea mare. Are părul şi barba albă; dar este înalt şi încă viguros – de fapt, nu-i chiar atât de bătrân precum pare. Trăsura lui e afară, în curte, caii se odihnesc, vizitiul este vesel şi mulţumit, căci a primit şi vin şi demâncare. Când străinul îşi trece numele în cartea de oaspeţi, hangiul îl recunoaşte, se înclină în faţa lui şi îl tratează cu mult respect. „Cine locuieşte acum în castel?” întreabă străinul. Hangiul răspunde: „Domnul căpitan, care e foarte bogat; doamna e bună cu toţi.” „Cu toţi?” întreabă străinul şi zâmbeşte ciudat: „oare şi cu mine?” Apoi se aşază din nou şi scrie ceva pe o foaie de hârtie; după ce a terminat, reciteşte totul; este un poem calm şi elegiac, dar care conţine şi multe cuvinte pline de amărăciune. Apoi rupe hârtia în bucăţi; şade la masă şi continuă să rupă hârtia în bucăţi tot mai mici. Cineva bate la uşă şi intră o femeie îmbrăcată în galben. Ea îşi ridică vălul; este tânăra castelană, doamna Victoria. Are o statură maiestuoasă. Străinul se ridică brusc de pe scaun, sufletul său sumbru este scăldat în momentul acela în lumină, întocmai ca o torţă. „Sunteţi atât de bună cu toţi”, spune el cu asprime; „veniţi şi la mine”. Ea mu răspunde, stă doar şi-l priveşte şi faţa i se îmbujorează intens. „Ce doriţi?” întreabă el cu aceeaşi intonaţie severă. „Aţi venit să-mi amintiţi de trecut? Dar este pentru ultima dată, stimată doamnă, căci plec pentru totdeauna.” Trufaşa doamnă, stăpâna castelului, încă nu-i răspunde, doar buzele îi tremură. El spune: „Deci, nu sunteţi mulţumită că am recunoscut o dată prostia pe care am făcut-o. Ei bine, ascultaţi atunci, că o s-o fac din nou: Am dorit să vă am alături de mine, dar n-am fost demn… Sunteţi saj tisfăcută acum?” Apoi continuă cu o ardoare cres-î cândă: „Aţi spus nu, aţi luat pe altul; eu am fost un ţăran, un urs, un barbar, care în tinereţea lui se rătăcise pe un domeniu de vânătoare regal!”

  Dar după aceste cuvinte străinul cade pe un scaun şi, printre hohote de plâns, o roagă stăruitor: „O, duceţi-vă acum! Iertaţi-mă! Plecaţi!” Tânăra castelană, din obrazul căreia roşeaţa dispăruse între timp, spune, rostind cuvintele rar şi desluşit: „Te iubesc; nu mă înţelege greşit; pe tine te iubesc; rămâi cu bine!” Aşa a vorbit tânăra castelană, apoi şi-a acoperit faţa eu mâinile şi a ieşit repede…

  Lasă condeiul jos şi se reazemă de speteaza scau-! nului. Da, punct, sfârşit. Iată cartea, opera s-a terminat: toate foile acestea, la care scrisese timp de nouă luni. Îl cuprinde un simţământ cald de mulţumire fiindcă şi-a dus lucrarea la bun sfârşit. În timp ce priveşte spre fereastră, prin care se luminează de ziuă, ceva parcă-i umblă şi-i zvâcneşte sub frunte: mintea lui lucrează mai departe. Senzaţii ciudate vibrează în el; creierul îi este ca o grădină neîngrijită, care încă mai abundă de fructe şi al cărui pământ roditor abureşte.

  Printr-un mister a ajuns într-o vale adâncă, pustie, unde nu există nimic viu. În depărtare, răsună o orgă părăsită. El se apropie, încearcă să cânte, dar instrumentul sângerează în timp ce-şi revarsă melodia. Merge mai departe şi ajunge într-o piaţă. Totul este pustiu, nu se vede nici un copac şi nu se aude nici un sunet, nu există nimic în afară de piaţa aceea pustie. Dar pe nisip se zăresc urme de picior omenesc, iar în aer parcă mai întârzie ecoul ultimului cuvânt, care a fost rostit aici – atât de puţin timp a trecut de când a fost părăsit acest loc. El este cuprins de o senzaţie bizară; aceste cuvinte care parcă mai răsună deasupra pieţii îl neliniştesc, se îmbulzesc tot mai mult în jurul lui, îl copleşesc, încearcă să scape de de, dar revin; de fapt, nu sunt cuvinte, sunt nişte bătrâni, un grup de bătrâni care dansează; acum îi vede. Oare de ce dansează şi de ce sunt atât de nepăsători în timp ce dansează? Dinspre bătrâni adie un suflu glacial; ei nu-l văd

  — Sunt orbi; le strigă ceva şi nu-l aud căci sunt morţi… Apoi el îşi continuă drumul spre răsărit, spre soare, şi ajunge în dreptul unei stânci. O voce îi spune: „Stânca lângă care te afli e piciorul meu; stau înlănţuit în ţara de la marginea lumii, vino şi mă liberează!” El atunci pleacă spre ţara aceea, în dreptul unui pod, stă la pândă un om care adună umbre; omul este de mosc. O spaimă de gheaţă îl cuprinde la vederea acestui om care vrea să-i fure umbra. Scuipă după el şi-l ameninţă cu pumnii, dar omul stă nemişcat şi-l aşteaptă. „întoarce-te!” strigă o voce în urma lui. Se întoarce şi vede un cap de om care se rostogoleşte pe drum j şi-i arată încotro s-o apuce. Capul se rostogoleşte prin faţa lui zile şi nopţi de-a rândul şi el îl ur-! mează. La marginea mării, capul se ascunde în i nisip. El intră în mare şi începe să se scufunde.! Ajunge în faţa unei porţi gigantice şi acolo întâi-l neşte un peşte mare, care latră. Peştele are coamă ţ şi latră şi el ca un câine. În spatele peştelui se află Victoria. Întinde mâinile spre dânsa; ea nu poartă nici un fel de îmbrăcăminte; îi zâmbeşte în timp ce un vânt puternic îi resfiră părul. O strigă, îşi aude propriul strigăt şi se trezeşte.

  Johannes se ridică şi se duce la fereastră. S-a făcut aproape ziuă – şi în oglinda mică de la fereastră vede că tâmplele îi sunt roşii. Stinge lampa ţ şi reciteşte la lumina cenuşie a revărsatului zorilor ultima pagină din cartea sa. Apoi se culcă.

  În aceeaşi zi, după-amiaza, Johannes şi-a plătit camera, a predat manuscrisul şi a părăsit oraşul. A plecat în străinătate – nimeni nu a putut afla unde.

  VI.

  Cartea cea mare a apărut; era un adevărat regat, o mică lume ce fremăta de impresii, de voci şi de figuri. Cartea s-a vândut, s-a citit şi apoi a fost pusă la o parte. Au mai trecut câteva luni; toamna, Johannes a publicat încă o carte. Despre ce era vorba? Numele său ajunsese pe buzele tuturor, norocul îi surâdea, această nouă carte fusese scrisă în străinătate, departe de evenimentele de acasă, era calmă şi puternică, întocmai ca vinul: „Dragă cititorule, este povestea lui Diderik şi a Iselinei. Scrisă în timpurile bune – când grijile erau puţine, când toate erau uşor de îndurat – scrisă cu cea mai mare bunăvoinţă pentru Diderik, cel pe care Dumnezeu l-a binecuvântat cu iubire…”

  Johannes se afla prin ţări străine, nimeni nu ştia unde, şi a trecut mai bine de un an până când s-a aflat.

  — Parcă a bătut cineva la uşă, spune bătrânul morar într-o seară.

  Atât el cât şi soţia sa ascultă cu atenţie.

  — Nu, n-a fost nimic, spune ea, ceasul e zece şi în curând e noapte.

  Trec câteva minute.

  Se aude din nou un ciocănit, de astă dată puternic şi hotărât, ca şi când persoana de afară şi-ar fi făcut mai mult curaj să bată la uşă. Morarul deschide. E domnişoara Victoria, fata castelanului.

  — Nu vă speriaţi, eu sunt, spune ea şi zâmbeşte timid. Apoi intră; i se oferă un scaun, dar nu ia loc. Nu are decât un şal în jurul capului şi în picioare pantofi, cu toate că încă nu s-a desprimăvărat bine şi drumurile sunt pline de noroi.

  — Voiam doar să vă previn, continuă ea, că în primăvara asta vine locotenentul, logodnicul meu. Poate că o să vâneze sitari pe-aici. Asta am vrut să vă spun, ca să nu fiţi surprinşi.

  Morarul şi morăreasa o privesc miraţi pe domnişoara. Niciodată nu fuseseră anunţaţi dinainte atunci când veneau oaspeţi la vânătoare. I-au mulţumit smerit – cât de drăguţ din partea ei!

  Victoria se apropie din nou de uşă.

  — Asta am vrut să vă spun. M-am gândit că sunteţi oameni în vârstă şi nu e rău să vă înştiinţez.

  Morarul răspunse:

  — Câtă bunăvoinţă din partea dumneavoastră să ne spuneţi! Dar acum, de bună seamă că v-aţi udat pantofiorii.

  — Nu, drumul e uscat, spune ea scurt. Oricum treceam în plimbare pe aici. Noapte bună.

  — Noapte bună.

  Victoria pune mâna pe clanţă şi dă să plece. În prag, se întoarce deodată şi întreabă:

  — A, da – dar Johannes, aţi primit vreo veste de la el?

  — Nu, m-am primit nimic, mulţumim pentru întrebare. Nimic.

  — Vine în curând, nu-i aşa? Credeam că aveţi vreo ştire.

  — Nu, o-avem nici o iştire, încă din primăvara trecută. De bună seamă că a plecat prin ţări străine.

  — Da, prin ţări străine. Îi merge bine. Chiar el scrie într-una din cărţile sale că nu are griji. Atunci desigur că îi merge bine.

  — Poate… Dumnezeu ştie. Noi îl aşteptăm. Dar nu ne scrie; nu scrie nimănui. Noi îmsă îl aşteptăm.

  — Desigur că-i place acolo unde se află dacă zice că nu are griji. În sfârşit… Voiam numai să ştiu dacă vine acasă în primăvara asta. Încă o dată, noapte bună.

  — Noapte bună.

  Morarul şi morăreasa o conduc până afară. Văd cum Victoria se îndreaptă spre castel, mergând cu capul sus şi călcând cu pantofii ei mici printre băltoacele de pe drumul încă desfundat.

  După câteva zile a sosit scrisoare de la Johannes. Spunea că se întoarce acasă peste vreo lună, după ce va termina de scris încă o carte. În timpul ăsta îndelungat i-a mers bine, cartea cea nouă e aproape gata: o lume întreagă i-a trecut prin cap…

  Morarul se duce la castel. Pe drum găseşte o batistă, este însemnată cu iniţialele Victoriei; sigur că a pierdut-o alaltăieri seara.

  Domnişoara este sus; o fată în casă se oferă să-i ducă vestea despre ce e vorba?

  Dar morarul nu-i sipune. Mai bine aşteaptă.

  În cele din urmă, domnişoara coboară.

  — Aud că vrei să vorbeşti cu mine, zice ea, şi îi deschide uşa unei odăi.

  Morarul intră, îi predă batista şi spune:

  — Am primit o scrisoare de la Johannes.

  O clipă, faţa ei se înseninează. Răspunde:

  — Îţi mulţumesc. Da, batista e a mea.

  — Acum se întoarce iar acasă, continuă morarul aproape în şoaptă.

  Faţa ei capătă dintr-o dată o expresie de răceală.

  — Dar vorbeşte ceva mai tare, domnule morar; cine vine? întreabă ea.

  — Johannes.

  — Johannes, ei da, şi?

  — Nimic, gândeam că… Am crezut că n-ar fi rău să vă spunem. Am vorbit cu mevastă-mea şi zicea şi dânsa… Dumneavoastră aţi întrebat alaltăieri dacă se întoarce în primăvara asta. Da, se întoarce.

  — Vă bucuraţi, nu-i aşa? spune domnişoara Victoria. Când vine?

  — Peste o lună.

  — Aşa? Alte ştiri mai aveţi?

  — Gândeam că… fiindcă aţi întrebat… Nu, alte ştiri nu mai avem. Numai atâta.

  Morarul coborâse vocea din nou.

  Ea îl însoţeşte până afară. Pe coridor se întâlnesc cu tatăl Victoriei şi ea îi spune în treacăt, pe un ton indiferent:

  — Domnul morar spune că Johannes se întoarce acasă. Îţi mai aminteşti de Johannes, nu?

  Morarul iese pe poarta castelului şi se jură că nu va mai fi niciodată atât de prost ca să asculte de femeia sa, care îşi închipuie că înţelege tainele lucrurilor. Aşa o să i-o spună, ca să ştie şi ea.

  VII.

  Cândva ar fi vrut să taie scoruşul zvelt de lângă iazul morii ca să-şi facă undiţă; dar trecuseră mulţi ani şi copacul se făcuse mai gros decât braţul său. L-a privit surprins şi şi-a continuat drumul. De-a lungul râului mai era şi acum o adevărată pădure de ferigi, prin care vitele bătătoriseră cărări. Dar noi frunze de ferigă se aplecau peste poteci şi le acopereau. Ca şi în anii copilăriei, înainta cu greu prin desiş, făcându-şi Joc cu mâinile şi pipăind drumul cu picioarele. Insectele şi târâtoarele fugeau din faţa acestui bărbat puternic.

  Sus, în cariera de granit, a găsit flori de porumbar, de floarea-paştelui şi toporaşi. A cules câteva flori şi parfumul lor discret i-a reamintit de vremurile de demult. În. Depărtare se pierdeau într-o negură albăstruie coamele de deal care ţineau de comuna vecină. De cealaltă parte a golfului începea să cânte cucul.

  S-a aşezat în iarbă, a stat puţin pe gânduri, apoi a început să îngâne un cântec. În clipa aceea a auzit paşi jos, pe cărare.

  Se însera, soarele asfinţise, dar căldura persista, vibrând parcă în aer. Peste păduri, pe deasupra culmilor de deal şi a golfului se aşternuse o linişte atotcuprinzătoare. O femeie urca spre carieră. Era Victoria. În mână ducea un coş.

  Johannes s-a ridicat, a salutat şi a dat să plece.

  — Nu aveam de gând să te deranjez, spuse ea. Voiam doar să culeg câteva flori.

  El nu răspunse. Nu s-a gândit nici la faptul că, la urma urmei, ea avea tot felul de flori în grădină.

  — Am luat un coş pentru flori, continuă ea. Dar poate nu găsesc. Ne trebuie flori ca să împodobim masa, fiindcă dăm o petrecere.

  — Aici sunt floarea-paştelui şi toporaşi spuse el. Mai sus se găseşte, de obicei, hamei. Dar poate că pentru hamei e încă prea devreme.

  — Eşti mai palid decât ultima dată, zise ea. Au trecut mai bine de doi ani de-atunci… Am auzit că ai fost plecat. Ţi-am citit cărţile.

  El nu răspunse. Se gândea că ar putea să-i spună: Da, bună seara, domnişoară! şi să plece. Îl despărţeau de Victoria numai câţiva paşi; ea era în mijlocul cărării, purta o rochie galbenă cu decolteu mare şi o pălărie roşie. Era enigmatic de frumoasă.

  — Îţi stau în drum, murmură el în timp ce cobora. Se stăpâni ca să nu-şi trădeze emoţia.

  Acum distanţa dintre ei nu mai era decât de un pas. Ea nu-ii făcu loc să treacă, ci se opri. Se priviră faţă în faţă. Deodată se roşi puternic, lăsă privirile în jos şi se dădu la o parte; pe faţă i se putea citi tulburarea, totuşi zâmbea.

  Johannes trecu pe lângă dânsa, dar se opri brusc; zâmbetul ei trist îl mişcase, inima-i începu să bată din nou pentru ea şi spuse la întâmplare:

  — Da, sigur că de-atunoi ai mai fost de multe ori în oraş, nu-i aşa? De la data aceea… Acum îmi aduc aminte unde erau mai demult flori; pe moviliţa din parcul dumneavoastră, lângă pavilionul drapelului.

  Victoria se întoarse spre el şi Johannes văzu cu uimire că faţa ei devenise palidă şi gravă.

  — Vrei să vii la noi? întrebă ea? Vrei să vii la petrecere? O să dăm o petrecere, continuă ea, şi faţa începu să se îmbujoreze din nou. Vine cineva din oraş. Va fi peste câteva zile, dar până atunci o să-ţi dau mai multe amănunte. Ce zici?

  Johannes nu răspunse. O petrecere ca asta nu era pentru el; nu fusese niciodată la castel, societatea de acolo îi era absolut străină.

  — Să nu spui că nu vii. N-o să te plictiseşti, m-am gândit la a9ta, am o surpriză.

  Pauză.

  — Nu-mi mai poţi face nici o surpriză.

  Ea îşi muşcă buzele; pe faţă i se înfiripă din nou un zâmbet îndurerat.

  — Ce vrei să fac? întrebă ea cu glasul aproape stins.

  — Nu vreau să faci nimic, domnişoară Victoria. Şedeam aici pe un bolovan şi tocmai mă pregăteam să plec.

  — Am trebăluit toată ziua pe-acasă şi într-un târziu am luat-o încoace. Aş fi putut să merg pe lângă râu, pe un alt drum, atunci nu aş fi ajuns chiar aici.

  — Dragă domnişoară Victoria, locurile acestea sunt ale dumitale şi nu ale mole.

  — Te-am jignit cândva, Johannes, şi vreau să-mi repar greşeala. Crede-mă că am o surpriză, care cred… vreau să zic, care sper că-ţi va face plăcere. Deocamdată nu pot să-ţi spun mai multe. Dar aş vrea să vii, de data asta.

  — Dacă-ţi face plăcere, o să vin.

  — Vrei?

  — Da, îţi mulţumesc pentru amabilitate.

  Jos, în pădure, s-a întors şi a privit înapoi. Victoria se aşezase, cu coşul alături. El nu s-a dus acasă, ci a mers mai departe pe acelaşi drum şi s-a întors din nou înapoi. Prin cap îi mişunau mii de gânduri. O surpriză? Aşa spusese adineauri – şi vocea îi tremurase. O bucurie caldă şi intensă puse stăpânire pe dânsul; inima începu să-i bată cu putere şi parcă simţea că-i creşteau aripi. Să fi fost o simplă întâmplare că astăzi îmbrăcase rochia galbenă? Se uitase şi la mâna care altădată purta o verighetă – acum nu o mai avea.

  Trece vreun ceas. Mireasma pădurii şi a câmpiilor îl învăluie, îi pătrunde în plămâni. Se aşază, stă un timp întins, cu mâinile sub ceafă şi ascultă cum cântă cucul de cealaltă parte a golfului. Iar în jurul lui răsună ciripitul voios al celorlalte păsări.

  Aşadar, a ajuns să trăiască şi momentul acesta! Când a urcat la el, spre cariera de granit, îmbrăcată în rochia galbenă şi cu pălăria de un roşu aprins, părea ca un fluture călător ce zbura de pe o piatră pe alta şi s-a oprit în faţa lui. Nu vreau să te deranjez, a spus ea şi a roşit. Îi roşise tot obrazul, care parcă se iluminase, parcă scăpăra stele. Pe gât i se iviseră câteva vinişoare albastre – şi pistruii de sub ochi îi dădeau un colorit cald. Împlinea douăzeci de primăveri.

  O surpriză? Oare ce intenţii avea? Voia cumva să-i arate cărţile lui, să-i prezinte cele două-trei volume şi să-i facă o bucurie fiindcă le cumpărase şi le tăiase paginile la toate? Zău aşa, ar fi o mică atenţie şi o mângâiere dulce! Nu dispreţui umila mea strădanie!

  S-a ridicat brusc, apoi s-a oprit. Victoria se întorcea. Coşul ei era gal.

  — N-ai găsit flori de loc? o întrebă el, dus pe gânduri.

  — Nu. Ce-i drept, nici n-am mai căutat, doar m-am aşezat acolo.

  El spuse:

  — Fiindcă mi-am adus aminte; nu cumva să-ţi închipui că m-ai jignit vreodată cu ceva. Nu e nevoie nici să repari şi nici să îndulceşti nimic ca să mă mângâi.

  — Nu? răspunse ea, cam nedumerită. L-a privit un moment, apoi a rămas pe gânduri. Nu? Am crezut că atunci… Nu vreau ca tot timpul să fii supărat pe mine pentru ceea ce s-a întâmplat.

  — Nu sunt supărat de loc.

  Ea mai rămâne o clipă pe gânduri. Apoi deodată se ridică şi spune:

  — Atunci e bine. Ar fi trebuit să-mi dau şi eu seama. Deci, nu ţi-a lăsat o impresie atât de puternică? Atunci să nu mai vorbim despre asta.

  — Da, să nu mai vorbim. Impresiile mele îţi sunt şi acum tot atât de indiferente ca şi mai înainte.

  — La revedere, spuse fata. Pe curând.

  — La revedere, răspunse el.

  Apoi fiecare îşi văzu de drum. Johannes s-a oprit un moment şi, întorcându-şi privirile, a văzut-o depărtându-se. Întinse braţele după dânsa şi murmură cuvinte calde: Nu sunt supărat de loc, zău, nu; te mai iubesc încă, te mai iubesc…

  — Victoria! strigă el.

  Ea l-a auzit, a tresărit şi s-a întors, dar nu s-a oprit din drum.

  Au trecut câteva zile. Johannes era în cea mai mare agitaţie; nu lucra nimic, nu dormea şi petrecea aproape toată ziua în pădure. Urcase pe colina cea mare cu pini, unde se afla pavilionul castelului; drapelul era ridicat. Un alt drapel flutura şi el de pe turnul rotund al castelului.

  Îl cuprinse o nelinişte ciudată. Desigur că acum urmau să vină oaspeţi, o să aibă loc petrecerea… Era o după-amiază liniştită şi caldă; prin peisajul înfierbântat, râul curgea ca zvâcniturile unui puls. Un vapor se apropia de ţărm şi lăsa în urma lui o dungă albă în apele micului golf. Din curtea castelului ieşiră patru trăsuri şi se îndreptară spre debarcader., Vaporul trase ia mai. Câţiva domni şi doamne coborâră, apoi luară doc în trăsuri. De la castel s-a auzit o salvă în cinstea lor. Sus, în turnul rotund, erau postaţi doi oameni care trăgeau cu puştile de vâinătoare. După douăzeci şi unu de focuri, trăsurile au intrat pe poarta castelului şi salva a încetat.

  Da, la castel va fi o petrecere; oaspeţii erau întâmpinaţi eu drapele şi cu salve. În trăsuri erau şi câţiva ofiţeri; poate că printre ei şi Otto, locotenentul.

  Johannes a coborât de pe colină şi a luat-o spre casă. Un om de la castel il-a ajuns din urmă şi l-a oprit. Avea o scrisoare în pălărie; era, trimis de domnişoara Victoria şi aştepta răspuns.

  Johannes citi scrisoarea; inima îi bătea puternic. Victoria îl invita, în cuvinte călduroase. Îl ruga să vină neapărat de data asta. Răspunsul prin curier.

  Îl cuprinse o bucurie neaşteptată, un val de sânge se urcă: la cap şi-i spuse omului că va veni, că o să vie numaidecât.

  — Poftim!

  Îi dădu curierului o sumă de bani ridicol de mare şi plecă în grabă spre casă, să se schimbe.

  VIII.

  Pentru prima dată în viaţa lui intra pe poarta castelului. Urcă scările la etajul întâi. Din interior se auzeau voci; inima îi bătea cu putere, ciocăni la uşă şi intră.

  Castelana, o doamnă încă tânără, îi ieşi în întâmpinare, îl salută cu amabilitate şi îi întinse mâna. Se bucura că-l vede, îl ştia de când era numai de o şchioapă… acum însă era bărbat în toată firea… Parcă ar fi vrut să spună şi mai multe, căci i-a reţinut mâna îndelung, măsurându-l din ochi.

  Castelanul a venit de asemenea spre el şi i-a strâns mâna. Da, întocmai cum spusese şi soţia sa, era om mare, în mai multe privinţe… Un om celebru… Foarte încântat…

  Apoi Johannes a fost prezentat câtorva doamne şi domni, şambelanului, care, cu acest prilej, îşi pusese decoraţiile, doamnei şambelan, unui proprietar din districtul vecin, lui Otto, locotenentul. Pe Victoria n-a văzut-o.

  A trecut câtva timp. La un moment dat, a intrat Victoria – palidă, aproape ezitând, ducea de mână o fată foarte tânără. Au făcut un ocol prin salon, i-au salutat pe toţi şi au stat de vorbă câte puţin cu fiecare. Apoi s-au oprit în faţa lui Johannes. Victoria spuse zâmbind:

  — Iată pe Camilla; ce zici de surpriză? Vă cunoaşteţi, nu-i aşa?

  A stat puţin de i-a privit pe amândoi, apoi a ieşit din salon.

  Johannes rămase o clipă înmărmurit. Aşadar, asta era surpriza! Victoria, foarte amabilă, îi adusese o înlocuitoare… Ascultaţi, oameni buni, treceţi, staţi de vorbă! Primăvara e doar în plină floare, soarele străluceşte; deschideţi ferestrele, dacă vreţi, căci în grădină e un parfum îmbătător şi afară graurii se joacă în vârful mestecenilor. De ce nu staţi de vorbă? Dar râdeţi, zău!

  — Da, ne cunoaştem, spuse Camilla pe un ton foarte firesc. Aici m-ai scos din apă, atunci.

  Era tânără şi blondă, îmbrăcată într-o rochie roză, şi număra şaptesprezece primăveri. Johannes râdea şi glumea strângând din dinţi. Încetul cu încetul, veselia fetei începu să-l molipsească şi pe el; au stat de vorbă un timp mai îndelungat, bătăile puternice ale inimii s-au potolit. Ea îşi păstrase şi obiceiul drăguţ să stea cu capul puţin înclinat, în aşteptare, şi să asculte când el spunea ceva. Da, o recunoştea, nu era nici o surpriză.

  Victoria intră din nou, la braţ cu locotenentul, merse cu el 9pre Johannes şi zise:

  — Îl cunoşti pe Otto, logodnicul meu? Desigur îţi mai aduci aminte de el.

  Da, cei doi domni îşi mai aminteau unul de altul. Ei spun cuvintele de rigoare, fac reverenţele necesare, apoi se despart. Johannes şi Victoria rămân împreună pentru un moment. El îi spune:

  — Asta a fost surpriza?

  — Da, răspunde ea chinuită şi pierzându-şi răbdarea. Am făcut tot ce-am găsit că e mai bine, n-am fost în stare să născocesc altceva. Nu-mi cere imposibilul, mai bine mulţumeşte-mi; doar am văzut că ţi-a făcut plăcere.

  — Îţi mulţumesc. Da, mi-a făcut, într-adevăr, plăcere.

  Îl cuprinse o desperare fără margini – faţa îi deveni lividă. Dacă ea îl jignise vreodată cu ceva, acum reparase, fără îndoială, foarte mult această nedreptate.

  Îi era sincer recunoscător.

  — Observ că astăzi porţi verigheta, făcu el sec. Să n-o mai scoţi.

  Un moment de tăcere.

  — Nu, n-o mai scot, răspunse ea.

  Johannes se uită drept în ochii ei. Buzele lui tremurau; arătă cu capul spre locotenent şi spuse răguşit şi brutal:

  — Ai gust, domnişoară Victoria. E un om frumos. Epoleţii îi fac umerii proeminenţi.

  Ea răspunse foarte calm:

  — Nu, nu e frumos. Dar e un om cultivat. Or, asta contează ceva.

  — Mulţumesc, spuse el râzând zgomotos. Apoi adăugă cu impertinenţă: Iar banii pe care-i are în buzunar, ăştia contează chiar şi mai mult.

  Victoria s-a depărtat brusc.

  Johannes se plimba agitat de la un perete la altul, parcă ar fi fost închis într-o colivie. Camilla îl opri, îi puse o întrebare, dar el nu auzea şi nu răspunse. Ea repetă întrebarea, îi atinse chiar braţul, dar în zadar.

  — Uite-l cum a căzut pe gânduri, spuse ea râzând. Stă pe gânduri, stă pe gânduri!

  Victoria auzi şi răspunse:

  — Vrea să fie singur. Şi pe mine m-a expediat. Deodată, se apropie de Johannes şi-i spuse cu o voce hotărâtă: Te gândeşti desigur cum să-mi ceri scuze. Nu-ţi bate capul cu asta. Dimpotrivă, eu trebuie să-ţi cer scuze fiindcă ţi-am trimis invitaţia atât de târziu. A fost o cumplită lipsă de atenţie din partea mea. Te-am uitat până la urmă, era cât pe-aci să te uit de tot. Dar sper că o să mă ierţi; am avut atâtea alte la care a trebuit să mă gândesc.

  El se (holbă la dânsa înmărmurit; până şi Camilla se uita când la unul când la celălalt şi părea mirată. Victoria stătea în faţa lor cu o figură rece şi palidă – şi arăta mulţumită. Era răzbunată.

  — Aşa sunt tinerii noştri cavaleri, spuse ea. Nu trebuie să ne aşteptăm la prea multă amabilitate din partea lor. Uite, colo şade logodnicul meu şi vorbeşte despre o vânătoare de elani, iar aici stă poetul nostru, cufundat în meditaţie… Spune-ne ceva, poetule!

  El tresări; vinele de la tâmple i se umflară.

  — Da. Mă rogi să spun ceva? Da, bine.

  — O, nu, nu face eforturi.

  Şi dădu să plece.

  — Ca să trecem direot la subiect – spuse el încet şi zâmbind, iar vocea îi tremura – ca să începem chiar cu miezul problemei; eşti de mult îndrăgostită, domnişoară Victoria?

  Câteva secunde a domnit o linişte profundă; tustrei îşi auzeau inimile bătând. Camilla răspunse speriată:

  — Fireşte că Victoria e îndrăgostită de logodnicul ei. Tocmai s-a logodit, nu ştiai?

  În momentul acela s-au deschis larg uşile spre sufragerie.

  Johannes şi-a găsit locul şi s-a oprit un moment în picioare. Întreaga masă parcă îi juca în faţa ochilor, vedea oameni mulţi, învăluiţi într-un zumzet de voci.

  — Iată, aici e locul dumneavoastră, îi spuse amabil castelana. Vă rog, poftiţi şi luaţi loc cu toţii.

  — Scuză-mă, spuse Victoria apărând brusc în spatele lui.

  Johannes se dădu la o parte.

  Ea luă cartonul cu numele lui şi îl mută cu câteva locuri mai departe spre uşă, alături de un domn în vârstă, care fusese cândva meditator al copiilor castelanului şi despre care se spunea că dăduse în darul beţiei. În locul cartonului lui Johannes, Victoria puse altul, apoi îşi reluă locul la masă.

  El stătea şi o privea. Mama Victoriei, neplăcut impresionată, îşi făcea de lucru de cealaltă parte a salonului, evitând să se uite spre dânsul.

  Johannes, nedumerit şi încă şi mai tulburat decât înainte, se îndreptă spre noul său loc; primul a fost ocupat de unul dintre prietenii de la oraş ai lui Ditlef, un tânăr cu nasturi de diamant la plastronul cămăşii. La stânga acestuia şedea Victoria; la dreapta, Camilla.

  Apoi a început masa.

  Bătrânul meditator iaşi amintea că-l cunoscuse de copil pe Johannes – şi între ei s-a înfiripat o conversaţie. Povesti că şi el cultivase poezia în tinereţe, că mai avea şi acum manuscrisele pe care o să i le dea cândva şi lui Johannes să le citească. Fusese şi el chemat pentru ca în această zi festivă să ia parte la bucuria familiei cu ocazia logodnei Victoriei. Castelanul şi castelana îi rezervaseră această surpriză dintr-un simţământ de veche prietenie.

  — Nu am citit încă nimic din cele scrise de dumneavoastră, spuse el. De fapt, când vreau să citesc ceva, îmi citesc propriile scrieri; am în sertar şi poezii şi povestiri. O să fie editate după moartea mea; căci, aş dori, în orice caz, ca publicul să ştie cine am fost. Da, noi, cei mai vârstnici în această meserie, nu suntem atât de grăbiţi să ne publicăm manuscrisele, aşa cum se întâmplă acum. La mulţi ani!

  Masa continuă. Stăpânul castelului bate de câteva ori în pahar şi se ridică. Faţa lui slabă, distinsă, vibrează de emoţie şi trezeşte impresia că este foarte fericit. Johannes şade cu capul adânc aplecat. În paharul său nu mai este nici un strop de vin şi nimeni nu-l serveşte; şi-l umple el singur şi îşi aplecă privirile din nou. Iată că a sosit şi catastrofa, îşi zice.

  Toastul a fost lung şi frumos şi a fost primit cu urale pline de veselie: logodna fusese declarată. Un potop de felicitări se revarsă din toate părţile spre fata castelanului şi spre fiul şambelanului.

  Johannes şi-a golit paharul.

  După câteva minute, enervarea îi trecuse; era din nou calm. Şampania îi clocotea prin vine. Aude că vorbeşte şi şambelanul, că se strigă din nou „Trăiască!” şi se ciocnesc paharele. La un moment dat, se uită spre locul unde şedea Victoria; ea este palidă, pare chinuită şi stă cu privirile aplecate. În schimb, Camilla îi face semn cu capul şi-i zâmbeşte, iar el îi răspunde înclinându-se uşor.

  Meditatorul continuă să trăncănească:

  — E frumos, e frumos când două fiinţe se unesc. Mie nu mi-ta fost dat. La vârsta lor, eram un tânăr student cu perspective mari, foarte talentat; tatăl meu avea un nume cunoscut, o casă mare, avere, multe proprietăţi. Aşa că, pot să spun, viitorul meu părea să fie strălucit. Cea pe care o iubeam era şi ea tânără şi se trăgea dintr-o familie distinsă. Mă refuză. Puteţi s~o înţelegeţi? Mi-a spus că nu mă vrea. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să muncesc mai departe şi să suport totul bărbăteşte. Apoi au venit ani grei pentru tatăl meu: naufragii, datorii – pe scurt, a dat faliment. Şi-atunci, ce-am făcut? Am suportat iarăşi, bărbăteşte, toate aceste neplăceri. Şi iată că într-o bună zi ea apare din nou, cea de care vă vorbesc. A venit şi mi-a făcut o vizită. Ce voia? vă veţi întreba poate. Doar acum eram destul de sărac, primisem un post modest de învăţător, toate perspectivele mi se năruiseră iar poeziile stăteau aruncate în sertar, revenise şi mă voia. Mă voia. Puteţi s-o înţelegeţi? spuse meditatorul privindu-l pe Johannes.

  — Dar de data asta n-aţi mai vrut dumneavoastră.

  — Puteam oare? vă întreb. Sărăcit, un mic post de învăţător, tutun în pipă numai duminica – ce poţi face în situaţia asta? Nu puteam să-i fac atâta rău. Dar vă întreb iarăşi: puteţi s-o înţelegeţi?

  — Şi-apoi ce s-a mai întâmplat cu ea?

  — O, Doamne, dar nu-mi răspundeţi la întrebare? S-a măritat cu un căpitan. După un an. Cu un căpitan de artilerie. În sănătatea dumneavoastră!

  Johannes zise:

  — Se spune despre anumite femei că veşnic caută un obiect asupra căruia să-şi reverse senti mentul lor de compasiune. Dacă bărbatului îi merge bine, îl detestă şi se simt de prisos; dar dacă îi merge prost şi e înfrânt, atunci de apar şi spun triumfătoare: Iată-mă, prezent!

  — Dar de ce n-a consimţit când timpurile erau bune? Când viitorul îmi surâdea ca unui mic zeu?

  — Fără îndoială că voia să aştepte până când veţi fi înfrânt… Cine ştie?

  — Dar nu. Am ajuns niciodată până acolo. Niciodată. Mi-am păstrat mândria şi am expediat-o. De asta ce mai spuneţi?

  Johannes a tăcut.

  — Dar poate că aveţi dreptate, continuă bătrânul meditator. Pe Dumnezeul meu şi pe toţi sfinţii că aveţi dreptate în ceea ce aţi spus adineauri! izbucni el din nou înviorat şi mai dădu pe gât un pahar. Până la urmă s-a măritat cu un căpitan în vârstă; îl îngrijeşte, îi face de mâncare şi ea este stăpânul în casă. Un căpitan de artilerie.

  Johannes îşi ridică privirile. Victoria ţinea paharul ridicat şi îl privea ţintă. Simţi o zguduitură în tot corpul; apucă şi el paharul. Mâna îi tremura.

  Atunci cu o voce ridicată şi râzând, ea pronunţă numele vecinului său, al meditatorului.

  Johannes îşi puse nedumerit paharul pe masă şi zâmbi în gol. Comesenii urmăriseră scena.

  Bătrânul meditator, mişcat până la lacrimi de acest gest de amabilitate din partea fostei sale eleve, şi-a ridicat paharul şi l-a golit.

  — Iată-mă acum om bătrân, continuă el, singur şi necunoscut. Aşa mi-a fost soarta. Nimeni nu ştie ce se ascunde în mine; dar nimeni nu m-a auzit gemând. Cunoaşteţi turtureaua? Aşa-i că tocmai ea, pasărea care suferă atâta, tulbură apa limpede de izvor înainte de a bea dintr-însa?

  — Nu ştiam.

  — Ei bine, aşa este. Şi tocmai asta fac şi eu. Nu mi-a fost dat să mă căsătoresc cu cea pe care am dorit-o; totuşi, nu sunt chiar atât de lipsit de bucurii. Dar mi le tulbur pe toate. Le tulbur mereu, în felul ăsta decepţia nu poate să pună stăpânire pe mine. Iat-o pe Victoria. A ridicat paharul în cinstea mea. I-am fost profesor, acum o să se căsătorească şi asta mă bucură, simt o fericire de-a dreptul personală, ca şi când aş fi tatăl ei. Poate că o să-i meditez şi pe copiii ei… Da, există totuşi destule bucurii în viaţă. Dar ceea ce aţi spus despre milă şi femeie şi despre capul plecat – da, cu cât mai mult mă gândesc ia asta cu atât mai mult mi se pare că aveţi dreptate. Zău aşa… Scuzaţi-mă un moment.

  S-a ridicat, şi-a luat paharul şi s-a îndreptat spre Victoria. Începuse să se cam clatine pe picioare şi mergea aplecat.

  S-au mai rostit şi alte toasturi, a vorbit locotenentul, apoi proprietarul din districtul vecin a închinat în sănătatea doamnei, a stăpânei casei. După aceea s-a ridicat brusc domnul cu nasturii de diamant şi, tluând cuvântul, i s-a adresat lui Johannes. Nu vorbea numai în numele său: voia să-i transmită tânărului poet un omagiu din partea tineretului, exprimându-i, în cuvinte calde, admiraţia şi respectul celor de o vârstă cu el pentru talentul său.

  Johannes nu-şi credea urechilor. Îl întrebă pe meditator în şoaptă:

  — Vorbeşte despre mine?

  Meditatorul răspunse:

  — Da. Mi-a luat-o înainte. Aveam de gând să fac eu asta. Victoria m-a rugat încă în cursul dupăamiezii să vorbesc.

  — Cine spuneaţi că v-a rugat să vorbiţi?

  Meditatorul îl privi lung şi răspunse:

  — Nimeni.

  Privirile tuturor comesenilor se îndreptară în cursul acestui toast spre Johannes – până şi castelanul îi făcu din cap un semn de încurajare, iar doamna şambelan îl privi prin lornietă. Când cuvântarea a luat sfârşit, toţi cei prezenţi s-au înclinat şi au băut.

  — Acum trebuie să răspundeţi, spuse meditatorul. El a ţinut un toast în cinstea dumneavoastră. La drept vorbind, asta îi revenea celui mai în vârstă din tagmă. De altfel, nici nu sunt întru totul de acord cu cele ce a spus. Absolut de loc. Johannes privi peste masă spre Victoria. Ea îi ceruse, de fapt, acestui tânăr cu nasturii de diamant să vorbească – de ce oare? Se adresase mai întâi altcuiva – aşadar, se gândise la asta cu mult înainte de petrecere; de ce? Acum şedea cu privirile aplecate şi nu lăsa să i se citească nimic pe faţă. Deodată, o emoţie aaâncă îi umezeşte ochii; ar fi fost în stare să se arunce la picioarele ei şi să-i mulţumească, să-i mulţumească. Dar asta o s-o facă mai târziu, după masă.

  Camilla vorbea în dreapta şi în stânga şi zâmbea cu toată faţa. Era mulţumită; cele şaptesprezece primăveri ale sale nu-i aduseseră decât bucurii. Îi făcu de mai multe ori semn lui Johannes, dându-i să înţeleagă că trebuie să ia cuvântul.

  El s-a ridicat.

  A vorbit scurt; vocea îi era gravă şi plină de emoţie. La această festivitate, când familia sărbătorea un eveniment îmbucurător, fusese invitat şi el, un străin – fusese astfel scos la lumină din ungherul lui obscur. Voia să-i mulţumească persoanei care a avut, prima, acest gând amabil, precum şi aceluia care a spus atâtea cuvinte frumoase la adresa lui. Dar nu ar vrea să omită nici să-şi exprime recunoştinţa pentru bunăvoinţa cu care întreaga asistenţă a ascultat elogiile ce i s-au adus lui – unui străin. Prezenţa lui aici cu acest prilej avea o singură justificare, şi anume faptul că era fiul vecinului de la marginea pădurii…

  — Da! strigă Victoria pe neaşteptate, cu ochir strălucitori.

  Privirile tuturor s-au întors atunci spre ea; obrajii îi erau îmbujoraţi şi sânii îi palpitau. Johannes s-a oprit; a urmat o tăcere penibilă.

  — Victoria! spuse tatăl ei, surprins.

  — Continuaţi! strigă ea din nou. Da, e singurul motiv; dar vorbiţi mai departe! Apoi deodată îşi închise ochii, începu să zâmbească neajutorată şi să dea din cap. După acea se întoarse spre tatăl său şi spuse: Am vrut doar să exagerez. Şi dânsul exagerează. Nu, n-am vrut să întrerup…

  Johannes a ascultat explicaţia şi a găsit o cale de ieşire. Inima îi bătea puternic. El mai observă şi cum castelana se uita la fiica sa cu lacrimi în ochi şi cu o nasfârşită îngăduinţă.

  Reluându-şi cuvântarea, Johannes recunoscu că exagerase. Da, domnişoara Victoria avea dreptate. Dânsa a fost atât de amabilă să-i aducă aminte că el se află acolo nu numai în calitate de fiu al vecinului, dar şi pentru că încă din fragedă vârstă fusese tovarăşul de joacă al copiilor de la castel şi tocmai acestei din urmă împrejurări se datora prezenţa lui aici. Îi mulţumeşte, acesta era adevărul. Locurile acestea i-au fost întotdeauna ca un sălaş drag, pădurile castelului au constituit cândva întreaga sa lume, în spatele acestora se întindea, în depărtări albastre, necunoscutul, ţara visurilor… Iar în anii aceia, Ditlef şi Victoria îi trimiteau adesea vorbă, fie să meargă în vreo excursie, fie să se joace cu dânşii – acestea au fost marile evenimente ale copilăriei sale. Reflectând ulterior mai adânc, el a trebuit să recunoască faptul că aceste momente au avut o însemnătate nebănuită pentru viaţa lui. Dacă este adevărat – după cum se menţionase – că ceea. Ce scria arde câteodată ca o văpaie, aceasta e pentru că amintirea timpurilor de atunci îl înflăcărează. Această amintire este o reflectare a fericirii pe care cei doi prieteni de copilărie i-au rezervat-o încă atunci. Astfel, au şi ei o mare parte de contribuţie la ceea ce a scris. De aceea, la urările generale exprimate cu prilejul logodnei, doreşte să adauge şi el recunoştinţa sa personală faţă de cei doi copii de la castel, doreşte să-şi exprime mulţumirile pentru anii fericiţi de altădată, pentru vremea când nici timpul şi nici împrejurările vieţii nu interveniseră încă între dânşii. Ridică paharul pentru acea zi scurtă, fericită de vară care este copilăria…

  O cuvântare, o adevărată încercare de a ţine o cuvântare. Nu a fost tocmai veselă, dar nici chiar atât de tristă; toţi au băut, au mâncat mai departe şi şi-au reluat conversaţia. Ditlef îi spuse mamei sale pe un ton sec:

  — Habar n-am avut că, de fapt, eu am fost acela care i-am scris cărţile. Ce zici?

  Dar castelana nu a râs. Ea le-a spus copiilor săi:

  — Mulţumiţiii, mulţumiţi-i! E foarte uşor de înţeles; a fost atât de singur în copilărie… Ce faci, Victoria?

  — Vreau să rog fata să-i ducă ramura asta de liliac în semn de mulţumire. Nu am voie?

  — Nu, răspunse locotenentul.

  După masă, invitaţii s-au răspândit prin diferitele camere, pe balconul cel mare şi chiar jos, în grădină. Johannes a coborât la parter, în camera care da în parc. Acolo erau mai multe persoane; câţiva domni care fumau şi stăteau de vorbă. Proprietarul din districtul vecin şi un alt invitat discutau aproape în şoaptă despre situaţia financiară a amfitrionului. Pământurile erau în paragină, gardurile căzute, pădurile tăiate; se spunea că o să-i fie greu să achite chiar şi prima asigurării, fantastic de mare pentru clădiri şi acareturi.

  — Cu cât era asigurat?

  Proprietarul a spus suma – o sumă fabuloasă. De altfel, la castel nu se făcuseră niciodată economii; totdeauna, acolo se cheltuiseră sume mari. De pildă, cât nu costă o masă ca aceasta! Dar acum probabil că suflă vântul peste tot, chiar şi prin cunoscuta casetă de bijuterii a castelanei; de aceea, banii ginerelui sunt meniţi să restabilească strălucirea de mai înainte.

  — Oare câţi bani o fi având?

  — O, foarte mulţi.

  Johannes s-a ridicat şi a coborât în parc. Liliacul era în floare, adia un parfum puternic de flori albe de urechea-ursului, bujori, iasomie şi lăcrămioare. Şi-a căutat un loc lângă gard şi s-a aşezat pe o piatră; un grup de arbuşti îl ascundea privirilor celorlalţi. Şedea acolo, sătul de toate; epuizat de atâtea emoţii, îşi simţea mintea întunecată; la un moment dat, se gândi să se rihice şi să plece acasă, dar continuă totuşi să şadă nemişcat, sumbru şi absent. Pe alee se aude deodată un murmur de voci; el o recunoaşte pe a Victoriei. Îşi reţine respiraţia şi aşteaptă; după câteva clipe, vede şi uniforma locotenentului strălucind prin frunziş. Logodnicii au ieşit să se plimbe.

  — Mi se pare, spune el, că ceva nu e în ordine. Asculţi la ce spune, vorbele lui te impresionează şi apoi scori un ţipăt. Ce înseamnă toate astea?

  Victoria se opreşte în faţa lui şi întreabă:

  — Eşti curios să afli?

  — Da.

  Ea tace.

  — Nu mă interesează, continuă el, dacă ţipetele astea nu înseamnă nimic. În acest caz, te scutesc să-mi mai dai explicaţii.

  — Nu, nu înseamnă nimic, spune Victoria.

  Locotenentul ridică nervos din umerii cu epoleţi şi spune cu voce tare:

  — Să bage de seamă… Altfel s-ar putea să simtă o mână de ofiţer pe obraz.

  Apoi îşi continuă drumul spre pavilion.

  Johannes a mai zăbovit un timp pe piatră, posomorit şi chinuit ca şi mai înainte. Totul începea acum să-i fie indiferent. Locotenentul intrase la bănuială în ceea ce-l privea, iar logodnica a spus ceea ce trebuia să spună, l-a împăcat şi a continuat să se plimbe cu el. Iar graurii piuiau în ramurile de deasupra lor… Da. Dumnezeu să le dea viaţă lungă. Ţinuse la masă o cuvântare pentru ea – aproape îşi smulsese limba; încercase să repare întreruperea ei nesăbuită. Dar ea nici nu-i mulţumise pentru aceasta. Doar ridicase paharul şi băuse. La mulţi ani! priveşte-mă ce frumos beau… Ai privit vreodată dintr-o parte o femeie când bea? Indiferent dacă bea dintr-o ceaşcă, dintr-un pahar sau din altceva, priveşte-o însă. Face nişte fasoane, încât ţi-e lehamite. Îşi ţuguie buzele, şi le înmoaie în lichid şi e desperată dacă în timpul ăsta începi să-i admiri mâinile. În general, nu vă uitaţi la mâinile unei femei. Niciuna nu poate să sufere asta

  — Capitulează. Îşi retrage îndată mâna, o aşază. Într-o poziţie mai frumoasă, chiar şi numai spre a ascunde un rid, un defect la un deget sau o unghie imperfectă. Până în cele din urmă nu mai rezistă, ci întreabă, pierzându-şi cumpătul: La ce vă uitaţi? … îl sărutase odată, cândva, într-o vară. E atât de mult de-atunci – până la urmă cine ştie dacă nu cumva a fost doar un vis… Nu-i aşa că au şezut pe o bancă? Au stat mult de vorbă, iar când au plecat s-a apropiat atât de mult de ea încât a atins-o uşor cu braţul. L-a sărutat într-un vestibul. „Te iubesc!” spusese ea atunci… Acum trecu seră prin faţa lui – poate mai şedeau încă în pavilion. Locotenentul voia să-l pălmuiască; aşa zicea. Auzise foarte bine; nu dormea, dar nici nu i-a ieşit în cale să-l pună la punct pentru această insultă. „O mână de ofiţer”, spusese. Dar, la urma urmei, îi era indiferent…

  Se ridică de pe piatră şi se îndreptă spre pavilion. Nu mai era nimeni acolo. De sus, din verandă auzi vocea Camillei:

  — Vino te rog, se serveşte cafeaua.

  Bl urcă. În salon îi găsi pe logodnici şi încă vreo câţiva invitaţi. A luat ceaşca de cafea şi şi-a căutat un loc mai la o parte.

  Camilla a căutat să lege o conversaţie cu el. Era atât de blondă, faţa îi era atât ide luminoasă şi privirea atât de deschisă. N-a putut să reziste, a stat de vorbă cu ea, i-a răspuns la întrebări şi a râs. Unde fusese? în grădină? Nu-i adevărat; doar l-a căutat în grădină şi nu l-a găsit. Zău că nu; nu fusese în grădină.

  — A fost în grădină, Victoria? întreabă ea.

  Victoria răspunde:

  — Nu, „nu l-am văzut.

  Locotenentul îi aruncă logodnicei sale o privire plină de mânie şi, ca să-i dea o lecţie, îi spune, cu o voce exagerat (de puternică, proprietarului din districtul vecin:

  — Spuneaţi că doriţi să mă invitaţi la dumneavoastră la o vânătoare de sitari?

  — Da, răspunse proprietarul. Cu multă plăcere.

  Locotenentul se uită ia Victoria. Ea nu spune nimic, mu face mioi cea mai mică încercare de a-l oonvinge să renunţe la vâmătoarea de sitari. Faţa ofiţerului devine din ce în ce mai sumbră; îşi răsuceşte mustaţa cu mişcări tot mai nervoase.

  Camilla îi mai pune o întrebare Victoriei.

  Atunci locotenentul se ridică brusc şi-i spune proprietarului:

  — Bine, plec cu dumneavoastră deseară.

  Cu aceasta, părăseşte camera.

  Proprietarul şi alţi câţiva îl urmează.

  O scurtă pauză.

  Deodată uşa se deschide şi locotenentul intră din nou. Este extrem de enervat.

  — Ai uitat ceva? întreabă Victoria şi se ridică.

  El se depărtează de uşă ţopăind, ca şi când nu ar fi putut să meargă liniştit, şi se îndreptă ţintă spre Johannes pe care, ca din întâmplare, îl izbeşte cu mâna. După aceea se întoarce repede spre uşă, continuând să ţopăie.

  — Dar fii atent omule, că m-ai lovit în ochi, spune Johannes şi râse sec.

  — Greşeşti, răspunde locotenentul, ţi-am dat o palmă. Înţelegi? înţelegi?

  Johannes îşi scoate batista din buzunar, se şterge la ochi şi zice:

  — Glumeşti, poate. Doar ştii prea bine că pot să te împătur în patru şi să te bag în buzunar.

  Spunâmd acestea, se ridică ide pe scaun.

  Atunci locotenentul deschise uşa în grabă şi ieşi.

  — Nu glumesc! zise el întorcându-se din uşă şi rânjind. O spun în serios, dobitocule!

  Apoi trânti uşa.

  Johannes se aşeză din nou.

  Victoria continua să stea încă în mijlocul odăii, îl privea şi se făcuse albă ca varul.

  — Te-a lovit? întrebă Camilla foarte surprinsă.

  — Din greşeală. M-a lovit în ochi. Aici.

  — Doamne, dar e roşu, curge sânge. Nu, nu-l freca, lasă-mă, să te pansez. Batista dumitale e aspră, s-o iau pe a mea. Auzi! Să te lovească în ochi!

  Fără să spună un cuvânt, Victoria îşi oferi şi ea batista. Apoi se duse încet spre fereastră şi, rămânând întoarsă cu spatele spre interior, privi afară, îşi rupea batista în fâşii înguste. După câteva minute deschise uşa şi părăsi încăperea fără să mai spună nimic.

  IX.

  Camilla venea spre moară, veselă şi degajată. Era singură. Intră în cămăruţă şi spuse zâmbind:

  — Scuzaţi că nu am bătut la uşă. Dar zgomotul pârâului e atât de puternic încât cred că tot nu s-ar fi auzit. Se uită în jur şi exclamă: Dar e minunat aici! Minunat! Unde-i Johannes? îl cunosc pe Johannes? Cum îi merge cu ochiul?

  S-a oferit un scaun şi a luat loc.

  L-au chemat pe Johannes din moară. Ochiul îi lăcrima şi era injectat.

  — Vin fără să fiu invitată, îi spuse Camilla; am vrut să vin până aici. Trebuie să-ţi pui mai departe comprese reci.

  — Nu mai e nevoie, răspunse el. Nu. Doamne, dar ce idee gentilă să vii aici! Vrei să vezi moara? îţi mulţumesc pentru vizită. A luat-o pe mamă-sa de după mijloc şi a prezentat-o spunâmd: Iat-o şi pe marna.

  Apoi au coborât în moară. Bătrânul morar îşi scoase pălăria, salută adânc şi spuse ceva; Camilla nu a auzit, dar a zâmbit şi a răspuns la întâmplare:

  — Mulţumesc, mulţumesc. Voiam atât de mult să văd moara.

  Zgomotul o înspăimânta; îl ţinea pe Johannes de mână şi îi privea cu ochi mari, atenţi, pe cei doi bărbaţi, ca să vadă dacă spun cumva ceva. Ai fi zis. Că e surdă. Numeroasele roţi din moară o minunau, râdea, scutura entuziasmată mâna lui Johannes şi arăta cu degetul spre toate maşinăriile. Moara a fost oprită şi apoi pornită din nou, ca ea să-i poată urmări mecanismul.

  Ieşiseră din moară de o bucată de vreme şi Camilla continua să vorbească tare, ca şi când zgomotele de acolo i-ar fi stăruit încă în urechi.

  Johannes a condus-o înapoi până la castel.

  — Cum de a îndrăznit să te lovească în ochi? întrebă ea. Iar după aceea a dispărut, a plecat la vânătoare cu proprietarul acela. A fost teribil de urât. Victoria mi-a spus că nu a dormit toată noaptea.

  — Atunci o să doarmă bine în noaptea asta, răspunse el. Dumneata când crezi că o să pleci acasă?

  — Mâine. Căind vii din nou în oraş?

  — Probabil la toamnă. Pot să te întâlnesc dupăamiază?

  Ea exclamă:

  — O, da, te rog! Mi-ai vorbit odată despre o peşteră, trebuie să mi-o arăţi.

  — O să vin să te iau, spuse el.

  În drum spre casă, a şezut multă vreme pe un bolovan, cufundat în gânduri. Îi venise o idee fericită.

  După-amiază s-a dus la castel şi, fără să intre, a trimis pe cineva după Camilla. În timp ce aştepta, la o fereastră de la etajul întâi a apărut pentru un moment Victoria; l-a privit ţintă, apoi s-a întors şi a dispărut.

  După ce a venit Camilla, a condus-o la carieră şi * apoi la peşteră. Era calm şi fericit; conversaţia plă-! cută cu tânără fată îi crease bună dispoziţie, cuvini tele ei vesele fluturau parcă în jurul lui ca nişte I mesaje angelice. Astăzi spiritele cele bune erau pe aproape…

  — Îmi amintesc, Camilla, că odată mi-ai dăruit f un pumnal. Avea teacă de argint. L-am pus într-o cutie, împreună cu alte lucruri, căci atunci nu aveam nevoie de el.

  — A! nu aveai nevoie de el; şi apoi ce s-a în; tâmplat?

  — Ei ibine, l-am pierdut.

  — Da? Păcat. Dar poate reuşesc să-ţi mai fac. Rost de unul la fel. O să încerc, vrei?

  Au luat-o spre casă.

  — Dar de medalionul acela masiv îţi mai aduci aminte? Era foarte mare şi greu; era de aur şi montat pe un suport. Pe medalion mi-ai scris câteva cuvinte amabile.

  — Da, îmi aduc aminte.

  — Când am fost anul trecut în străinătate, l-am făcut cadou.

  — Zău? l-ai făcut cadou! De ce?

  — L-am dat unui tânăr prieten rus, în semn de amintire. A căzut în genunchi şi mi-a mulţumit pentru el.

  — Chiar atât ide mult s-a bucurat? Doamne, cât de bine trebuie să-i fi părut, dacă a căzut în genunchi! O să-ţi dau altul în loc, pe care să nu-l mai faci cadou.

  Ajunseseră pe drumul ce ducea de la moară la castel.

  Johannes s-a oprit şi a spus:

  — Aici, în dreptul tufişului acestuia, mi s-a întâmplat odată ceva. Mă plimbam într-o seară peaici, isingur, aşa cum făceam adesea în vremea aceea. Era vară şi vreme frumoasă. M-am aşezat îndărătul tufişului şi am început să mă gândesc. Două persoane se apropiau în timpul acesta pe drum. Doamna s-a oprit. Însoţitorul ei a întrebat-o: „De ce te opreşti?” Şi fiindcă ea nu i-a răspuns, a întrebat-o din nou: „S-a întâmplat ceva?” „Nu”, a spus ea, „dar nu trebuie să te uiţi aşa la mine.” „Te-am privit în felul ăsta doar în timp ce mergeai.” „Da”, spuse ea, „ştiu că mă iubeşti, dar înţelege, te rog, că tata mu e de acord; e imposibil.” El mormăi: „Da, sigur, e imposibil.” Atunci ea spuse: „Eşti atât de lat aici, la încheieturi, ai nişte încheieturi atât de puternice!” Şi îl apucă de încheietura mâinii.

  Pauză.

  — Da, şi apoi ce s-a mai întâmplat? întrebă Camilla.

  — Nu ştiu, răspunse Johannes. De ce o fi vorbit aşa despre încheieturile lui?

  — Poate că erau frumoase. Şi-apoi, purta poate peste de o cămaşă albă; o, da, înţeleg destul de bine. Poate că-l şi iubea.

  — Camilla! spuse el, dacă te-aş iubi foarte mult şi aş aştepta câţiva ani? … nu e decât o întrebare. La dreptul vorbind, nu sunt demn de dumneata; dar crezi că ai putea să fii oândva a mea, dacă te-aş cere la anul sau peste doi ani?

  Un moment de tăcere.

  Apoi dintr-o dată, Camilla, jenată, se face roşie ca racul. Îşi leagănă trupul delicat şi îşi împreună mâinile. Bl o cuprinde după mijloc şi o întreabă:

  — Crezi că s-ar putea întâmpla cândva, într-o zi? Ai vrea?

  — Da, răspunde ea şi i se lasă în braţe.

  Ziua următoare o conduse la debarcader. Îi sărută mâinile mici, care aveau o expresie atât de naivă, de nevinovată; dulci emoţii de bucurie îl copleşeau.

  Victoria nu venise.

  — De ce nu te-a însoţit nimeni?

  Camilla i-a povestit cu groază în priviri că cei de la castel au primit o veste cumplită. De dimineaţă a sosit o telegramă; castelanul s-a făcut alb ca varul, iar bătrânul şambelan şi doamna au scos adevărate vaiete de durere; în ajun, Otto fusese rănit mortal, la vânătoare.

  Johannes a apucat-o pe Camilla puternic de braţ.

  — Mort? Locotenentul?

  — Da. Sunt pe drum acum, îl transportă încoace. E îngrozitor.

  Şi-au continuat drumul, fiecare cufundat în propriile sale gânduri; abia oamenii de ia debarcader, vaporul, comenzile i-au trezit ia realitate. Camilla i-a întins mâna, timidă, el a sărutat-o, apoi i-a spus:

  — Da, da, nu sunt vrednic de tine, Camilla, nu, în nici un caz. Dar voi face ca totul să fie cât mai frumos pentru tine, dacă vrei să fii a mea.

  — Da, vreau… Am dorit întotdeauna, întotdeauna…

  — Plec şi eu, peste câteva zile. Peste o săptămână te văd din inou.

  Camilla se urcase pe vapor. El îi făcu semn cu mâna, până putu s-o mai zărească… Când se întoarse să plece ispre casă, o văzu în spatele lui pe Victoria; îi făcea semn Camillei cu batista.

  — Am sosit cam prea târziu, spuse ea.

  El mu răspunse. De fapt, ce putea să-i spună? S-o consoleze pentru pierderea suferită, s-o felicite, să-i strângă mâna? Vocea ei era stinsă; pe faţă i se putea citi o adâncă tulburare – trecuse printr-o mare încercare.

  — Ochiul ţi-e roşu încă, spuse ea, şi dădu să plece. Apoi întoarse capul.

  Johannes; se oprise.

  Atunci se întoarse cu totul şi se opri în faţa lui.

  — Otto e mort, zise ea cu o voce aspră – şi privirile îi erau pline de văpăi. Nu spui nici un cuvânt? Cât de dispreţuitor eşti! Era de mii de ori mai bun ca dumneata, înţelegi? Ştii cum a murit? împuşcat, i-a sfărâmat tot capul, tot căpşorul lui prostuţ. Era de o mie de…

  Izbucni în hohote de plâns şi porni spre casă cu paşi mari, desperaţi.

  Seara târziu, cineva bate la uşa morarului; Johannes deschide şi priveşte afară; Victoria stă în prag şi-ţi face semn, să se apropie. Îl strânge cu putere de mână şi-l trage spre drum; mâna ei e rece ca gheaţa.

  — Mai bine şezi puţin, spune el. Ia loc şi odihneşte-te o clipă; eşti frântă de oboseală.

  Se aşază amâodoi.

  Ea murmură:

  — Oare ce-o să crezi despre mine, că nu-ţi mai dau pace?

  — Eşti tare nefericită, spune el. Ascultă, Victoria, acum trebuie să-ţi vii în fire. Pot să te ajut cu ceva?

  — Pentru numele lui Dumnezeu, te rog să mă ierţi pentru cele ce ţi-am „pus azi! se iiugă ea. Da, sunt foarte nefericită, sunt nefericită de mulţi ani. Am spus că el era de mii de ori mai bun decât dumneata; dar nu-i adevărat, iartă-mă! El a murit, mi-a fost logodnic, a9ta-i tot. Crezi că am făcut-o de bună voie? Johannes, îl vezi? E inelul meu de logodnă, l-am primit de mult, o! de foarte multă vreme; acum îl arunc – îl arunc! Apoi azvârle inelul în pădure; îl aud amândoi cum cade undeva, departe. Tata a vrut. A sărăcit, a ajuns la sapă de lemn, iar Otto urma cândva să moştenească atâţia bani. „Trebuie să te măriţi cu el”, îmi spunea tata. „Nu vreau”, am răspuns eu. „Dar gândeşte-te la părinţii tăi, gândeşte-te la castel, la vechiul nostru nume, la onoarea mea.” „O să-l iau”, am răspuns, „aşteaptă însă trei ani şi apoi mă mărit.” Tata mi-a mulţumit şi a aşteptat; a aşteptat şi Otto, toţi au aşteptat; dar verigheta am primit-o imediat. Astfel, a trecut vreme îndelungată, dar am văzut că totul e zadarnic. De ce să mai aştept? „Aduceţi-mi bărbatul”, i-am spus tatii. „Dumnezeu să te binecuvânteze”, zise el şi mi-a mulţumit din nou. Apoi a venit Otto. Nu l-am întâmpinat la debarcader, stăteam la fereastră şi l-am văzut venind. Atunci am alergat la mama şi m-am aruncat în genunchi în faţa ei. „Ce-i cu tine, copila mea?” m-a întrebat. „Nu pot să-l iau”, am răspuns, „nu pot să-l iau; a venit, e jos… Asiguraţi-mi mai bine viaţa şi atunci pot să mă arunc în golf sau în cascadă, asta ar fi cel mai bine.” Mama se face albă ca varul şi se apleacă piângând asupra mea. În momentul acela, vine tata. „Hai, dragă Victoria, coboară şi primeşte-l”, spune el. „Nu pot, nu pot”, răspund eu şi repet ceea ce spusesem mai înainte, că ar fi mai bine să-mi asigure viaţa. Tata nu zice nimic, ci se aşază pe un scaun, începe să tremure şi cade pe gânduri. Când văd asta, îi spun: „Aduceţi-l, îl iau”.

  Victoria se opreşte. Începe să dârdâie ca scuturată de friguri. Johannes îi ia şi mâna cealaltă şi i-o încălzeşte în palme.

  — Mulţumesc, spune ea. Johannes, fii atât de bun şi strânge-mă tare de mână. Fii bun! Doamne, cât eşti de cald. Îţi sunt atât de recunoscătoare… Iar pentru cele ce ţi-am spus la debarcader, te rog să mă ierţi.

  — Dar am şi uitat de mult. Vrei să-ţi aduc un şal?

  — Nu, mulţumesc. Dar nu înţeleg de ce am frisoane, căci capul mi-e fierbinte. Johannes, ar trebui să-ţi cer iertare pentru atâtea…

  — Nu, nu, iasă, nu te mai gând.! Aşa, acum te-ai mai calmat puţin. Şezi liniştită.

  — Ai vorbit pentru mine. Ai ţinut o cuvântare… Din momentul în care te-ai ridicat şi până când te-ai aşezat din nou, n-am mai ştiut de mine. Nu mai exista nimic în afară de vocea dumitale. Suna ca o orgă şi eram desperată că mă fermecase aşa de mult. Tata m-a întrebat de ce am strigat şi te-am întrerupt; i-a părut foarte rău. Dar mama nu m-a întrebat, ea a înţeles. Mamei îi spusesem totul; ea ştia încă de multă vreme, iar acum doi ani când m-am întors din oraş, i-am mai povestit o dată… Ştii, atunci, după ce ne-am întâlnit…

  — Să nu mai vorbim de asta.

  — Nu, să nu mai vorbim! Dar iartă-mă; ascultă, Johannes, ai te rog îndurare! Ce-o să fac eu acum? Tata e acasă, se plimbă încoace şi încolo prin birou. Pentru el lovitura e teribilă! Mâine e duminică; a dat ‘dispoziţie ca toţi oamenii să aibă liber; e singura hotărî-re pe care a luat-o astăzi. E cenuşiu la faţă şi nu scoate nici un cuvânt, atât e de mâhnit din cauza pierderii celui care urma să-i devină ginere. I-am spus mamei că vreau să vin la dumneata. Dar ea mi-a răspuns că mâiine trebuie să-l însoţim, amândouă, pe şambelan în oraş. „Mă duc la Johannes”, am repetat eu. „Tata nu poate să facă rost de bani pentru tustrei, el o să rămână acasă”, a spus ea şi apoi a continuat să vorbească despre alte lucruri. M-am îndreptat spre uşă. Mama s-a uitat la mine. „Acum mă duc la el”, am spus eu pentru ultima oară. Mama a venit după mine, m-a sărutat şi a spus: „Bine, bine, du-te cu Dumnezeu”.

  Johannes îi lăsă mâinile şi zise:

  — Aşa, aoum te-ai mai încălzit.

  — Îţi mulţumesc din suflet; da, acum m-am încălzit. „Dumnezeu să vă binecuvânteze”, a spus mama. Îi povestisem totul, ea ştia încă de mult. „Dar, draga mea, pe cine iubeşti?” m-a întrebat. „Mai întrebi?” am spus eu, „pe Johannes îl iubesc, numai pe el l-am iubit toată viaţa, iubit, adorat…”

  El ia făcut o mişcare.

  — E târziu, oare n-o să fie îngrijoraţi acasă?

  — Nu, răspunse ea. Acum ţi-ai dat seama că pe tine te iubesc, Johannes, te-ai convins, nu-i aşa? Am suferit atât de mult aşteptându-te în anii ăştia, cum nimeni nu poate să-şi închipuie… Treceam adesea pe-aici şi-mi ziceam: ia să mă depărtez puţin de drum, să intru mai adânc în pădure. Şi lui îi plăcea să meargă pe-aioi… în ziua în care am auzit că ai sosit, m-am îmbrăcat într-o rochie deschisă, în galben-deschis, eram ca bolnavă de emoţie şi de dorinţa să te revăd… intram şi ieşeam fără încetare de pe o uşă pe alta. „Cât de radioasă eşti astăzi!” spunea mama. Repetam tot timpul: „A venit iarăşi acasă. Johannes e minunat şi e din nou acasă; astea două lucruri sunt minunate, şi unul şi altul!” Ziua următoare n-am mai putut rezista; m-am îmbrăcat din nou în rochia cea deschisă şi m-am dus spre carieră să te întâlnesc… îţi mai aduci aminte? … Te-am şi întâlnit, dar n-am cules flori aşa cum spusesem – şi nici nu venisem pentru asta. Nu te-ai mai bucurat că mă revezi, dar mulţumesc totuşi cerului că te-am întâlnit. Trecuseră mai mult de doi ani de când… în momentul în care am sosit, şedeai, ţineai în mână o ramură şi te jucai cu ea. După ce ai plecat, am luat ramura, am ascuns-o şi am dus-o acasă…

  — Dar, Victoria, spuse el cu un tremur în glas, acum nu trebuie să-mi mai spui lucrurile astea.

  — Nu, făcu ea înspăimântată şi-ii strânse mâna. Nu trebuie să mai fac asta. Nu vrei să ţi le mai spun, nu-i aşa? Apoi începu să-i mângâie nervos mâna. Nu! fiindcă e firesc să nu mai vrei să le auzi… Şi-apoi, ţi-am făcut atâta rău! Nu crezi că ai putea să mă ierţi cu timpul?

  — Ba da, am şi iertat totul. Dar nu despre asta e vorba.

  — Atunci despre ce?

  Pauză.

  — M-am logodit, răspunse el.

  Xân ziua următoare – era duminică – castelanul în persoană l-a vizitat pe morar şi l-a rugat să vină spre prânz la castel, de unde urma să transporte cu carul p’nă la vapor sicriul cu trupul neînsufleţit al locotenentului Otto. Morarul nu a înţeles bine şi l-a privit surprins, dar castelanul i-a explicat pe scurt că, întrucât toţi oamenii săi aveau liber în ziua aceea, plecaseră la biserică: pentru moment niciunul dintre servitori nu era acasă.

  De bună seamă că stăpânul castelului nu dormise noaptea, căci era palid ca un cadavru şi pe deasupra şi nebărbierit. Totuşi, îşi agita bastonul ca de obicei şi se ţinea drept.

  Morarul şi-a pus haină cea mai bună şi a plecat. După ce caii au fost înhămaţi, castelanul l-a ajutat pe morar „să ducă şi să aşeze sicriul în car. Totul s-a petrecut în tăcere, aproape în taină – nu mai era nimeni de faţă.

  Morarul mâma carul spre debarcader. În urma carului veneau şambelanul şi soţia sa, apoi castelana şi Victoria. Toţi mergeau pe jos. Castelanul rămăsese pe trepte şi saluta într-una; vântul îi răsfira părul cărunt.

  După ce sicriul a fost dus pe vapor, au urcat şi îndoliaţii. De pe punte, castelana i-a strigat morarului să fie bun şi să-i transmită salutări soţului ei; Victoria i-a adresat aceeaşi rugăminte.

  Apoi vaporul plecă. Morarul rămase pe chei şi îl privi cum se îndepărtează. Vântul sufla puternic şi apa golfului era agitată; vaporul a dispărut în spatele insulelor abia după un sfert de oră. Morarul s-a întors la castel.

  A dus caii la grajd, le-a dat nutreţ şi apoi s-a îndreptat spre clădirea principală, cu gândul să transmită castelanului salutări din partea familiei. Dar uşa bucătăriei era încuiată. Morarul dădu atunci ocol casei, vrând să intre pe uşa principală. Dar şi aceasta era încuiată. E ora prânzului şi poate domnul castelan s-a culcat, îşi zise. Dar fiindcă era un om corect, care voia să-şi aducă la îndeplinire misiunea, coborî în odaia servitorilor cu gândul să caute acolo pe cineva care să-i transmită castelanului salutările. Dar nu găsi nioi ţipenie de om. Ieşi, dădu din nou o raită în jurul casei şi în cele din armă intră chiar şi în camera servitoarelor. Dar nici acolo nu era nimeni. Întreaga casă era pustie.

  Era tocmai gata să ipiece când zări deodată o licărire de lumină în pivniţa castelului. Se opri 111 loc. Prin ferestrele mici cu gratii, el văzu dar cum un bărbat intră în pivniţă ţinând într-o mână o lumânare şi în cealaltă un scaun tapisat cu mătase roşie.

  Era castelanul, bărbierit şi îmbrăcat ca de sărbătoare. Să încerc să bat la fereastră şi să-i dau bineţe din partea doamnei, gândi morarul, dar se opri.

  Castelanul aruncă o privire în jur, cercetă cu lumânarea toate ungherele, apoi se uită iarăşi atent peste tot. Dintr-un colţ/luă un sac, în care părea să fie fân sau paie, şi îl puse lângă uşa de intrare, iar dintr-un bidon turnă nişte lichid peste sac. După aceea îngrămădi la uşă lăzi, paie şi un stativ vechi şi turnă şi peste acestea lichid din bidon. Morarul observă că în tot acest timp castelanul era foarte atent ca nu cumva să-şi murdărească degetele sau hainele. Apoi castelanul luă lumânarea, o puse pe sac şi o înfăşură în paie. În cele din urmă, se aşeză pe scaun.

  Morarul, din ce în ce mai uluit, urmărea toate aceste pregătiri cu ochii pironiţi asupra uşii de la pivniţă; deodată, ifu cuprins de o bănuială sinistră. Castelanul şedea pe scaun şi se uita calm cum flacăra cobora tot mai jos; îşi ţinea braţele încrucişate. Morarul mai văzu cum el înlătură o scamă de pe mâneca hainei şi cum îşi încrucişează din nou braţele.

  Atunci bătrânul morar scoase un ţipăt de groază. Castelanul îşi ridică privirile spre el. Apoi sări deodată de pe scaun şi veni până la fereastră, unde se opri şi se uită afară… în privirile sale se oglindea, parcă, suferinţa unei lumi întregi. Gura îi era crispată în mod bizar, îşi întinse ambele mâini cu pumnii strânşi spre fereastră, ameninţând, mut. Lăsă jos o mână şi, continuând s-o ţină pe cealaltă ridicată într-un gest de ameninţare supremă, el se retrase, mergând de-a-ndăratalea, spre interiorul pivniţei. Când se lovi de scaun, lumânarea se răsturnă, în acea clipă izbucni o flacără uriaşă.

  Morarul scoase un strigăt şi o luă la fugă. El alergă un timp ca scos din minţi prin curte, neştiind ce să facă. Se repezi la fereastra pivniţei, sparse geamurile şi strigă înăuntru; se aplecă şi, apucând cu amândouă mâinile barele de fier, le zgâlţâi,: le îndoi, le smulse.

  Atunci auzi un glas din pivniţă, un glas fără cuvinte, un geamăt surd ca al unui om îngropat de viu; un geamăt care se repetă; morarul o luă la fugă îngrozit şi nu se mai opri până acasă. Nici nu îndrăznea să se uite înapoi.

  Când se întoarse, după câteva minute, împreună cu johannes, întregul castel, casa cea mare şi veche de lemn era în flăcări. Între timp, veniseră şi câţiva oameni de la debarcader, dar totul fu zadarnic.

  Castelul era pierdut.

  Dar morarul nu a scos nici un cuvânt; se cufundase într-o tăcere de mormânt.

  XI.

  Dacă cineva vrea să ştie ce este iubirea – ea nu este decât o briză care adie printre trandafiri, apoi se potoleşte şi moare. Dar adesea este şi ca o pecete ce nu se poate, desface şi care durează toată viaţa, până la moarte. Dumnezeu a creat-o în fel şi chip şi a văzut-o durând sau pierind.

  Două marne merg pe acelaşi drum şi stau de i vorbă. Una este îmbrăcată în haine de culoare des chişă, în albastru, fiindcă i s-a întors iubitul din jţ călătorie. Cealaltă poartă haine de doliu. Avusese I trei fete, două brunete şi una blondă, dar cea în blondă a murit. De atunci au trecut zece ani, zece a ani împliniţi, şi totuşi mama mai poartă doliu.

  — Ce zi minunată e azi! strigă vesel cea îmbrăjt cată în albastru, bătând din palme de încântare. I Soarele mă încălzeşte, iubirea mă îmbată, sunt în I culmea fericirii. Aş fi în stare să-mi scot hainele de 3 pe mine chiar aici în drum, să-mi ridic mâinile spre I soare şi să-i întind buzele să mi le sărute.

  Dar cea îmbrăcată în negru nu zâmbeşte şi nu scoate nici un cuvânt.

  — Mai porţi încă doliu după fetiţa ta? întreabă cea în albastru, în nevinovăţia inimii sale. Dar au: trecut zece ani de când a murit.

  Cea în negru răspunde:

  — Da, acum ar fi fost de cincisprezece ani.

  Atunci cea în albastru îi spune, ca s-o mângâie:

  — Dar ai şi fete în viaţă; mai ai două.

  Mama cea îmbrăcată în negru spune plângând în hohote:

  — Da, dar niciuna din de nu e blondă! Cea care a murit era atât de blondă!

  Apoi cele două mame se despart şi fiecare îşi vede de cale, fiecare cu iubirea ei…

  Dar şi cele două fete brunete îşi aveau fiecare dragostea ei: iubeau acelaşi bărbat.

  Acesta veni la fata cea mai mare şi-i spuse:

  — Vreau să-ţi cer un sfat, fiindcă o iubesc pe sora dumitale. Ieri i-am fost necredincios, m-a surprins când am sărutat-o pe servitoarea dumitale pe coridor; a scos un ţipăt, un igeamăt de durere şi a trecut mai departe. Ce să fac acum? O iubesc pe sora dumitale, pentru Dumnezeu, pune o vorbă bună, ajută-mă!

  Iar sora cea mai mare a pălit şi şi-a dus mâna la inimă. Totuşi, a schiţat un surâs de o infinită bunătate şi a spus:

  — O să te ajut.

  În ziua următoare, el s-a dus la sora cea mică, a îngenuncheat în faţa ei şi i-a mărturisit că o iubeşte.

  Ea l-a privit din creştet până în tălpi şi i-a spus:

  — Doreşti să-mi fac pomană? Din păcate, nu pot să-ţi împrumut mai mult de zece coroane. Dar du-te la soră-mea, ea o să-ţi poată da mai mult.

  Şi cu aceasta l-a părăsit, îndepărtându-se mândră… Dar când a ajuns în camera ei, s-a aruncat pe podea şi şi-a frânt mâinile de durere – atât de mult îl iubea.

  Iarnă. Pe străzi e frig şi ceaţă, praf şi vânt. Johannes este din nou în oraş, în vechea sa cameră din care aude cum se izbesc plopii de zid şi de la a cărei fereastră a salutat de atâtea ori zorii zilei. Acum soarele a dispărut.

  Munca l-a ţinut tot timpul ocupat; umplea coli mari de hârtie şi vedea cum numărul lor creşte pe măsură ce înaintează iarna. Erau nişte povestiri din împărăţia fanteziei sale, o noapte nesfârşită, plină de razele roşiatice ale soarelui.

  Dar zilele nu erau toate la fel – cele bune alternau cu cele rele. Se putea întâmpla ca uneori, chiar când lucra mai cu spor, vreun gând oarecare, amintirea a doi ochi, a cine ştie cărui cuvânt de altădată să reteze aripile imaginaţiei sale. Atunci se ridica de pe scaun şi începea să se plimbe în lung şi în lat prin cameră; se plimbase de atâtea ori astfel, încât pe podea apăruse o (dungă ailbă, care se făcea din zi în zl mai albă…

  Astăzi nu pot nici să scriu şi nici să gândesc; fiindcă amintirile m-au năpădit şi nu-mi lasă nici o clipă de răgaz, mă apuc să aştern pe hârtie prin ce am trecut într-o noapte…

  Iubite cititorule, astăzi am avut o zi atât de proastă! Afară ninge, pe stradă nu trece aproape nimeni, totul este trist şi sufletul mi-e pustiu. M-am plimbat pe stradă; apoi ore întregi, aici, în camera mea, am încercat să-mi mai adun gândurile; iată că, între timp, s-a făcut după-amiază şi tot nu mă simt mai bine. Deşi ar trebui să-mi fie cald. Mă ia cu frig şi sunt palid ca o zi fără soare. Iubite cititorule, în starea aceasta voi încerca să scriu desnre o noapte senină şi palpitantă. Căci munca mă obligă să fiu calm – şi poate că după câteva ore voi fi iarăşi vesel…

  Cineva bate la uşă; intră Camilla Seier, tânără sa logodnică. El pune condeiul jos şi se ridică. Zâmbese amândoi şi se salută.

  — Nici nu mă întrebi cum a fost la bal, spune ea îndată şi se aruncă într-un fotoliu. Am dansat toate dansurile. Am stat până la ora trei. Am dansat cu Richmond.

  — Îţi mulţumesc foarte mult că ai venit, Camilla. Sunt atât de trist şi tu eşti atât de veselă; prezenţa ta o să-mi fie de mare ajutor. Ce rochie ai avut la bal?

  — Una roşie, fireşte. O, Doamne, nu-mi mai aduc aminte, dar sigur că am vorbit şi am râs foarte mult. A fost minunat. Da, am fost îmbrăcată într-o rochie roşie, fără mâneci, complet fără mâneci. Richmond e ataşat de legaţie la Londra.

  — Aşa!

  — Părinţii lui sunt englezi, dar el s-a născut aici… Dar ce ai la ochi? Sunt roşii. Ai plâns?

  — Nu, răspunse el râzând; dar am privit adânc în lumea povestirilor mele şi acolo e atât de mult soare. Camilla, dacă vrei isă fii o fată foarte cuminte, nu rupe hârtia aceea şi mai mult decât ai rupt-o până acum.

  — O, Doamne, cât sunt de distrată! Scuză-mă, Johannes!

  — Nu face nimic; nu sunt decât nişte însemnări. Dar să vedem, spuneai deci… bineînţeles, ai avut şi un trandafir în păr, nu-i aşa?

  — Sigur că da; un trandafir roşu, aptroape negru. Ştii ce, Johannes, voiajul nostru de nuntă l-am putea face ila Londra. Acolo nu-i atât de urât preoum se spune; că ar fi numai ceaţă – asta-i un basm.

  — Cine ţi-a spus?

  — Richmond. Spunea aseară – şi el ştie. Îl cunoşti pe Richmond, nu-i aşa?

  — Nu, nu-l cunosc prea bine. A ţinut cândva un toast în cinstea mea; avea butoni cu diamante la manşete. Atâta îmi mai amintesc.

  — E foarte, foarte bine. Când s-a prezentat în faţa mea, s-a înclinat şi a spus: „Poate că nu mă mai recunoaşteţi. Ei bine, i-am oferit trandafirul.

  — Aşa? Care trandafir?

  — Acela pe care-l aveam în păr. I l-am dat.

  — După câte văd, eşti tare îndrăgostită de Richmond.

  Ea roşeşte şi se apără din răsputeri:

  — Aş, de unde! Nici vorbă! Doar poate să-ţi fie simpatic cineva, poţi să-l preţuieşti fără să… Zău, Johannes, că nu ţi-e bine! N-o să-i mai pomenesc numele niciodată.

  — Nu te supăra, dragă Camilla, n-am vrut să spun… zău că nu trebuie să crezi… Dimpotrivă, aş vrea să-i mulţumesc că ţi-a făcut o seară atât de plăcută.

  — Da, fă asta, te rog, te rog, nu te jena! Dar să ştii că nu mai vorbesc cu el niciodată.

  Pauză.

  — Lasă, nu te necăji, spune el. Vrei să şi pleci?

  — Da, nu pot să mai rămân. Cât de departe ai ajuns cu scrisul? întreabă mama. Închipuie-ţi că n-am mai văzut-o pe Victoria de câteva săptămâni şi tocmai am întâlnit-o adineauri.

  — Adineauri?

  — Când veneam încoace. Zâmbea. Doamne, cât a slăbit! Ascultă, când vii pe la noi?

  — Curând, răspunde el şi se ridică brusc. S-a înroşit la faţă. Poate chiar într-una din zilele astea. Trebuie să scriu mai întâi ceva, ceva ce mi-a trecut prin minte, o încheiere la una dintre povestirile mele. Da, o să scriu ceva, o să scriu ceva! îoichipuie-ţi pământul văzut de sus ca o frumoasă şi minunată mantie papală. În cuteile ei se plimbă oameni: doi câte doi; e seară şi linişte; e ora iubirii. Povestirea se va întitula „Geneza”.

  Cred că o să iasă o povestire viguroasă: am avut viziunea asta atât de des şi de fiecare dată mi s-a părut că pieptul ameninţă să mi se spargă şi că aş cuprinde pământul în braţe. O să trăiască acolo şi oameni şi animale şi păsări şi toate o să aibă ora lor de dragoste, Camilla. Uin val de încântare se revarsă spre ei… ochii lor devin mai strălucitori, pieptul respiră puternic. Din pământ se înalţă apoi o boare roşiatică, e roşeaţa de ruşine a tuturor acestor inimi goale; iar noaptea se colorează în roz. Departe, la orizont, munţii înalţi dorm; ei n-au văzut nimic şi n-au auzit nimic. Iar în dimineaţa următoare, Dumnezeu face ca soarele să-şi reverse razele calde asupra întregului tablou… O să-i pun titlul „Geneza”.

  — Aşa?

  — Da. Când o termin de scris, trec să te văd. Îţi mulţumesc de mii de ori că ai venit, Camilla. Şi te rog să uiţi ce-am spus. N-am vrut să te supăr.

  — Am şi uitat. Dar n-o să-i mai rostesc numele niciodată.

  În dimineaţa următoare, Camilla apăru din nou. Era palidă şi neobişnuit de agitată.

  — Ce ţi s-a întâmplat? întreabă el.

  — Mie? Nimic, răspunde ea în grabă. Eu pe tine te iubesc şi nu trebuie să-ţi închipui că mi s-a întâmplat ceva şi că nu te mai iubesc. Apoi, să vezi, m-am gândit să nu mai plecăm la Londra. Ce să căutăm noi acolo? Sigur că omul ăsta nu ştie ce vorbeşte. E mai multă ceaţă decât îşi închipuie el. Te uiţi la mine… de ce te uiţi aşa? Doar nici nu i-am rostit numele! Ce mincinos! Minte de îngheaţă apele! Nu mai mergem la Londra!

  Johannes o priveşte cu tot mai multă atenţie.

  — Nu, nu mai mergem la Londra, repetă el într-un târziu, dus pe gânduri.

  — Nu-i aşa? Deci, nu mai mergem… Ai scris paginile acelea despre „Geneza”? Doamne, cât de mult mă interesează! Trebuie să termini cât mai curând şi să vii la noi, Johannes. Ora iubirii, parcă aşa era, nu? Şi o splendidă mantie papală cu tivuri, o noapte trandafirie. Doamne, cât de bine îmi mai aduc aminte ide toate câte mi le-ai povestit. Nu am trecut pe aici prea des în ultimul timp, dar de-acum încolo o să vin în fiecare zi să văd dacă eşti gata.

  — O să termin curând, spune el şi continuă să se uite cu multă atenţie la ea.

  — Astăzi am luat cărţile scrise de tine şi le-am aşezat în camera mea. Vreau să le mai citesc o dată; n-o să mă obosească de loc, dimpotrivă, o să-mi facă mare plăcere… Ascultă, Johannes, ai vrea să fii atât de bun să mă însoţeşti, mă cam tem să mă întorc singură pe drum până acasă… Nu ştiu. Poate că afară mă aşteaptă cineva. Aproape cred asta… Apoi deodată izbucneşte în plâins şi spune printre lacrimi: L-am făcut mincinos şi n-ar fi trebuit. Îmi pare rău că am spus asta. Nu m-a minţit, dimpotrivă, a fost tot timpul… Marţi o să avem musafiri, el n-o să vie, dar tu o să vii, da? îmi promiţi? Totuşi, n-ar fi trebuit să-l vorbesc de rău. Nu ştiu ce-o să crezi despre mine…

  El răspunde:

  — Încep să te înţeleg.

  Ea se aruncă de gâtul lui, se cuibăreşte la pieptul lui; tremură şi este foarte tulburată.

  — Da, dar şi pe tine te iubesc, izbucneşte ea. Să nu-ţi închipui că nu. Nu-l iubesc numai pe el, n-am ajuns până acolo. Când m-ai întrebat anul trecut, am fost atât de fericită; dar acum a apărut el. Nu mai înţeleg. Să fie chiar atât de urât din partea mea, Johannes? Poate că pe el îl iubesc chiar un pic mai mult decât pe tine; n-am încotro, mi-a venit aşa, deodată. O, Doamne, de când l-am văzut nu mai pot dormi şi îl iubesc tot mai mult. Ce să fac? Tu eşti mult mai în vârstă, spune-mi ce să fac! Acum m-a însoţit până aici, e jos şi mă aşteaptă să mă conducă iar acasă şi poate că i-e frig. Mă dispreţuieşti, johannes? Nu l-am sărutat, nu, zău, crede-mă; nu iam dat decât trandafiriii. De ce nu răspunzi nimic, Johannes? Spune-mi ce să fac, căci nu mai pot îndura.

  Johannes şedea şi o asculta în linişte. La un moment dat, zise:

  — N-am nimic de răspuns.

  — Îţi mulţumesc, o! îţi mulţumesc, dragă Johannes! E atât de drăguţ din partea ta că nu eşti furios pe mine, spuse ea ştargându-şi lacrimile. Dar să nu-ţi închipui că nu te iubesc şi pe tine. O să vin să te văd chiar mai des ca înainte şi o să fac tot ce vrei. Numai că pe el îl iubesc un pic mai mult. N-am vrut eu. Nu-i vina mea.

  Johannes se ridică fără să spună un cuvânt şi, după ce-şi puse pălăria, întrebă:

  — Mergem?

  Coborâră în stradă.

  Richmond aştepta afară. Era un tânăr cu părul întunecat, cu ochii negri, scăpărători. Gerul îi înroşise obrajii.

  — Ţi-e frig? îl întrebă Camilla apropiindu-se repede de el.

  Vocea îi tremura de emoţie. Apoi se întoarse brusc spre Johannes, îl luă de braţ şi-. I spuse:

  — Scuză-mă că nu te-am întrebat şi pe tine dacă ţi-e frig. Nu ţi-ai luat paltonul: să mă duc sus să ţi-l aduc? Nu? Dar atunci încheie-ţi măcar haina.

  Şi îi încheie ea haina.

  Johannes îi întinse mâna lui Richmond. Era cu totul absent, ca şi cum ceea ce se întâmpla nu-l privea câtuşi de puţin. Zâmbi vag, apoi mormăi:

  — Mă bucur să vă întâlnesc din nou.

  Richmond l-a salutat respectuos; părea să fie foarte bucuros că-l întâlneşte. În atitudinea lui nu se vădea nici o urmă de remuşcare sau de prefăcătorie.

  — Recent, am văzut o carte a dumneavoastră într-o librărie din Londra. În traducere. Era o plăcere s-o vezi acolo; pentru mine a fost ca un salut din patrie.

  Camilla mergea între ei şi se uita când la unul când la celălalt. În cele din urmă, spuse:

  — Atunci, vii marţi, Johannes. Scuzaţi-mă că mă gândesc numai la treburile mele, adăugă ea rî~ zând. Dar întorcându-se îndată şi spre Richmond, îl rugă, umilă, să vină şi el. De altfel, vor fi numai cunoştinţe; Victoria şi mama ei fuseseră şi de invitate şi o să mai vină încă vreo şase persoane.

  Deodată, Johannes se opri şi spuse:

  — De fapt, aş putea să mă întorc.

  — La revedere, pe marţi, răspunse Camilla.

  Richmond i-a strâns mâna cu căldură.

  Apoi, cei doi tineri şi-au continuat drumul, singuri şi fericiţi.

  XII îmbrăcată în albastru, mama era într-o stare de nelinişte extremă; aştepta dintr-un moment într-altul să audă dinspre grădină semnalul cunoscut; dar drumul nu era liber, nimeni nu putea să treacă prin grădină atâta timp cât soţul ei nu pleca de-acasă. O, soţul acesta de patruzeci de ani şi chel! Oare ce gânduri sinistre îl făceau să fie atât de palid în seara asta şi îl ţineau pironit acolo, în fotoliu, cu privirile aţintite în ziar?

  Fiecare minut era un adevărat calvar şi între timp ceasul se făcuse unsprezece. Copiii se culcaseră de mult; dar bărbatul nici nu se gândea să plece. Ces-ar întâmpla dacă s-ar auzi semnalul, dacă o cheie mică şi dragă ar descuia uşa şi cei doi bărbaţi s-ar întâlni faţă în faţă! Nici nu îndrăznea să-şi ducă gândul până la capăt.

  Apoi s-a retras în ungherul cel mai întunecat al camerei şi, frângându-şi mâinile, a spus degajat:

  — E ora unsprezece. Dacă mai ai de gând să te duci la club, nu trebuie să mai întârzii.

  El se face şi mai palid, iese brusc din odaie, apoi pleacă în oraş. În faţa grădinii se opreşte: aude o fluierătură, un semnal discret. Apoi se aud paşi pe alee, o cheie se strecoară într-o broască şi cineva o răsuceşte; curând după aceea, pe perdeaua de la fereastră se profilează două umbre.

  El cunoaşte de mult semnalul, paşii şi cele două umbre de după perdea; toate acestea îi sunt cunoscute.

  La club e deschis, ferestrele sunt luminate; totuşi, nu intră. O jumătate de oră – care i se pare nesfârşită – colindă pe străzi trecând de nu ştiu câte ori prin faţa grădinii sale. Să aştept încă puţin, îşi spune, şi mai aşteaptă un sfert de oră. Apoi intră în grădină, urcă scările şi sună la propria sa uşă.

  Fata în casă vine să deschidă, scoate puţin capul pe uşă şi spune:

  — Doamna e de mult… în momentul acela se opreşte, căci îl recunoaşte.

  — Culcată, completează el. Du-te şi spune-i doamnei că m-am întors.

  Fata dispare. Ea bate la camera doamnei şi spune prin uşa încuiată:

  — Am venit să vă spun că domnul s-a întors acasă.

  Doamna întreabă dinăuntru:

  — Ce zici? Domnul s-a întors acasă? Cine te-a trimis să-mi spui asta?

  — Chiar domnul. E la uşă.

  Din camera doamnei se aud lamentări desperate, urmate de şoapte înfrigurate, apoi zgomotul unei uşi ce se deschide şi se închide din nou. După aceea, totul se cufundă iarăşi în tăcere.

  În cele din urmă, domnul intră. Doamna îi iese în întâmpinare, cu inima cât un purice.

  — Clubul era închis, spune el îndată, cuprins de un sentiment de milă. Ţi-am trimis vorbă, ca să nu fii îngrijorată.

  Ea cade pe un scaun – uşurată, salvată. În momentul acesta de fericire, inima ei bună debordează; se interesează de sănătatea soţului:

  — Eşti palid! Ce ai, dragul meu?

  — Nu mi-e frig, răspunde el.

  — Dar ţi s-a întâmplat ceva? Faţa ţi-e atât de ciudat de crispată.

  Soţul răspunde:

  — Nu, zâmbesc. De-a cum încolo aşa voi zâmbi. Vreau ca grimasa asta să fie tipică pentru mine.

  Ea ascultă aceste cuvinte sacadate, răguşite şi nu le înţelege, nu le poate pricepe tâlcul. Ce-o fi vrând să spună?

  El o cuprinde deodată în braţe, strângându-o puternic, ca într-o încleştare de fier, cu o forţă teribilă şi-i şopteşte:

  — Ce-ai zice dacă i-am pune coarne… aceluia care a plecat… dacă i-am pune coarne?

  Ea scoate un ţipăt şi cheamă fata.

  Cu un râs înfundat şi sec, el îi dă drumul; deschide gura larg şi îşi loveşte amândouă coapsele.

  În dimineaţa următoare, inima cea bună a soţiei câştigă din nou (supremaţia. Ea îi spune soţului:

  — Aseară ai avut un acces ciudat; acum ţi-a trecut, dar tot mai eşti palid.

  — Da, ‘răspunde el. E greu să mai fii spiritual la vârstă mea. N-o să mai încerc niciodată.

  Dar după ce a vorbit despre multiplele înfăţişări ale iubirii, ‘Călugărul Vendt mai descrie încă una şi spune:

  — E atât de îmbătător un anumit gen de iubire!

  Tinerii soţi tocmai s-au întors acasă din lunga lor călătorie de nuntă; s-au retras în camera lor.

  Pe deasupra casei alunecă o stea căzătoare.

  În timpul verii, tinerii soţi s-au plimbat împreună şi nu s-au părăsit nici un moment. Au cules flori igalbene, roşii şi albastre, pe care şi le-au oferit unul altuia; vedeau cum iarba se ondulează în bătaia vântului, auzeau păsările cântân d în pădure şi fiecare cuvânt pe care-l rosteau era ca o dezmierdare. Iarna mergeau cu sania, trasă de cai cu clopoţei, Iar cerul era albastru şi stelele parcă treceau în zbor peste câmpiile veşnice.

  Şi aşa s-au scurs mulţi ani. Tinerii soţi aveau trei copii şi se iubeau ca în prima zi, la primul sărut.

  Or, tocmai atunci s-a întâmplat ca frumosul soţ să fie lovit de o boală care l-a ţintuit la pat atâta timp şi care a pus răbdarea soţiei la o încercare atât de grea. Când, în cele din urmă, s-a făcut bine, nu s-a mai recunoscut el însuşi; boala îl pocise: îi căzuse tot părul.

  El suferea şi era tot timpul cufundat în gânduri. Într-o dimineaţă, spuse soţiei sale:

  — Sigur, acum nu mă mai iubeşti.

  Dar ea l-a îmbrăţişat roşind, l-a sărutat cu tot atâta patimă ca şi în primăvara tinereţii lor şi a răspuns:

  — Ba te iubesc, te iubesc mereu. N-o să uit niciodată că pe mine m-ai luat şi nu pe alta şi că am fost atât de fericită.

  Apoi a intrat în camera ei şi şi-a tăiat tot părul auriu, ca să semene cu soţul ei, pe care-l iubea.

  Din nou au trecut, mulţi, mulţi ani. Tinerii soţi de odinioară îmbătrâniseră; capiii erau acum mari. Dar toate clipele de bucurie le trăiau împreună, ca şi odinioară; ieşeau şi acum vara afară, la câmp, şi vedeau din nou iarba ondulându-se în bătaia vântului, iar în timpul iernii se îmbrăcau în haine de blană şi plecau la plimbare cu sania, sub cerul înstelat. Şi inimile lor calde erau ca îmbătate de un vin minunat.

  Într-o zi, ea spuse:

  — Acum aş vrea să mor. Sunt atât de lipsită de puteri şi atât de urâtă, iar faţa ta e atât de frumoasă încât nu poţi să mă mai săruţi şi să mă mai iubeşti ca înainte.

  Dar el o îmbrăţişează şi, îmbujorat de emoţie, răspunde:

  — Te iubesc, draga mea, mai mult decât însăşi viaţa mea, te iubesc ca în prima zi, ca în primul ceas, ca atunci când mi-ai dat trandafirul. Îţi mai aduci aminte? Mi-ai întins trandafirul şi m-ai privit cu ochii tăi frumoşi; trandafirul avea parfumul tău, tu te îmbujorai întocmai ca el şi întreaga mea fiinţă era fermecată. Dar acum te iubesc şi mai mult, eşti mai frumoasă ca în tinereţe şi în inima mea îţi mulţumesc şi te binecuvântez pentru fiecare zi în care ai fost a mea.

  Soţul intră în camera sa, îşi toarnă acid pe faţă ca s-o sluţească şi apoi îi spune soţiei:

  — Am avut nenorocul să-mi vărs acid pe faţă. Obrazul mi-e plin de răni; desigur că acum nu mă mai iubeşti, nu-i aşa?

  — Oh, logodnicul meu, iubitul meu, îngână bătrâna şi-i sărută mâinile. Eşti mai frumos decât oricare alt bărbat, vocea ta îmi încălzeşte încă şi-acum inima şi te voi iubi până la moarte.

  XIII.

  Johannes o întâlneşte pe Camilla pe stradă. Este cu mama ei, cu tatăl ei şi cu tânărul Richmond; ei opresc trăsura şi îi vorbesc amabil.

  Camilla îl ia de braţ şi-i spune:

  — N-ai venit la noi. Am avut o petrecere mare, zău; te-am aşteptat până în ultima clipă, dar n-ai venit.

  — N-am putut, răspunde el.

  — Scuzăimă că n-am mai trecut să te văd de-atunci, continuă ea. O să vin, cu siguranţă, peste câteva zile, după ce pleacă Richmond. Ah, cât de frumoasă a fost petrecerea! Dar Victoriei s-a făcut irău, a trebuit să fie dusă acasă, ai auzit? O să-ii ifac în curând o vizită. Sigur că se simte mai bine acum. Poate că s-a şi însănătoşit din nou. I-am făcut cadou lui Richmond un medalion, aproape la ifel cu al tău. Ascultă, Johannes, trebuie să-mi promiţi că o să fii mai atent şi o să pui lemne în sobă; când scrii, uiţi de toate şi se face un frig straşnic în cameră. Să suni fata!

  — Da, o să sun fata, răspunde el.

  Şi doamna Seier a stat de vorbă cu el, l-a întrebat cum merge cu treaba; mai are mult de scris la „Geneza”? I-a spus că aşteaptă cu plăcere viitoarea sa carte.

  Johannes a dat răspunsurile cerute, a salutat foarte ceremonios şi apoi a privit după trăsură cum se îndepărta… Cât de puţin îl privea, în fond, totul: tiăsura aceasta, oamenii aceştia, vorbăria aceasta goală! Îl cuprinse un sentiment profund al zădărniciei şi ad goliciunii – şi acesta l-a urmărit tot drumul până acasă. Prin faţa porţii se plimba cineva încoace şi încolo – o veche cunoştinţă, fostul meditator de la castel.

  Johannes îl salută.

  Meditatorul avea un palton lung, călduros şi periat cu grijă; trăsăturile lui erau acum îndrăzneţe şi sigure.

  — Îl revedeţi pe prietenul şi confratele dumneavoastră. Strângeţi-mi mâna, tinere coleg. În ultimul timp, Dumnezeu mi-a condus minunat paşii; sunt căsătorit, am un cămin, o mică grădină, o soţie. După cum vedeţi, se mai întâmplă minuni în viaţă. Aveţi ceva de adăugat la această ultimă remarcă a mea?

  Johannes îl priveşte mirat.

  — Prin urmare, sunteţi de acord. Aşa. Vedeţi, i-am dat lecţii fiului ei. Are un fiu din prima căsătorie; fireşte, a mai fost măritată o dată, era văduvă. Deci, m-am căsătorit cu o văduvă. Aţi putea obiecta că asta nu mi s-a ursit când eram în leagăn, dar, cum zic, m-am căsătorit cu o văduvă. Odrasla o avea ide mai înainte. Mă plimb pe-acolo, mă uit şi la grădină şi la văduvă şi un timp rumeg gânduri profunde privitoare la acest subiect. Deodată îmi dau seama ce am de făcut şi-mi zic: fie, chiar dacă nu mi s-a ursit când eram în leagăn etc… totuşi, o fac. Căci probabil că aşa îmi este scris în stele. Iată cum s-a întâmplat!

  — Vă felicit! spuse Johannes.

  — Opriţi-vă! Nici un cuvânt mai mult. Ştiu ce vreţi să spuneţi. Dar pe cealaltă, pe prima, veţi zice, aţi uitat-o – iubirea eternă a primei dumneavoastră tinereţi? Asta vreţi să spuneţi, nu-i aşa? Dar îmi daţi voie să vă întreb, ia rândul meu, preastimate domn, ila cine s-a oprit prima, unica şi eterna mea iubire? Nu a luat ea oare pe un căpitan de artilerie? Şi vă mai pun încă o întrebare: aţi pomenit cândva, undeva, ca un bărbat să fi luat ceea ce i s-ar ifi cuvenit? Eu nu. Se spune că a existat odată un bărbat căruia Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, făcându-i parte de prima şi unica sa iubire. Dar asta nu i-a adus nici o fericire. De ce? veţi întreba iarăşi. Ei bine, vă răspund: pentru simplul motiv că ea a murit îndată după aceea – îndată după aceea, auziţi, ha, ha, ha, chiar în momentul următor. Aşa-i întotdeauna. Fireşte, nu iei pe femeia care ţi s-ar cuveni. Iar dacă totuşi asta se întâmplă, fie şi numai o singură dată – căci nu este, să-l ia naiba, decât un caz de pură achitate – atunci femeia se grăbeşte să moară cât mai repede. Totdeauna lucrurile se întâmplă pe dos. Şi astfel, bărbatul este nevoit să-şi găsească o altă iubire, de cea mai bună calitate posibilă, şi să nu moară neapărat de pe urma acestei schimbări. Vă spun că lucrurile sunt atât de înţelept orânduite de natură, încât bărbatul suportă asta foarte uşor. N-aveţi decât să vă uitaţi la mine.

  Johannes spuse:

  — Văd că vă merge bine.

  — Minunat, până acum. Ascultaţi, pipăiţi şi vedeţi! Nu a trecut oare peste mine un adevărat torent de griji dintre cele mai apăsătoare? Acum am îmbrăcăminte, încălţăminte, casă şi masă, o soţie – ba chiar şi un copil, adică odrasla. Ce voiam să spun… a, da, poeziile mele… o să vă răspund pe loc şi la această întrebare. O, tinere coleg, sunt mai în vârstă decât dumneavoastră şi poate chiar un pic mai bine înzestrat de natură. Poeziile mele sunt în sertar. De vor fi publicate după moartea mea. Dar atunci – veţi obiecta, poate – nu o să vă bucuraţi de loc de de! Din nou vă înşelaţi; deocamdată, de fac bucurie celor de-acasă. Seara, după ce se aprinde lampa, deschid sertarul, scot poeziile şi le citesc cu voce tare soţiei şi odraslei. Ea e de patruzeci de ani, iar el de doisprezece, amândoi sunt captivaţi. Dacă veniţi o dată pe la noi, o să vă oprim la cină şi o să vă servim şi un grog. Vă invit acum, Dumnezeu să vă dea viaţă lungă.

  Îi întinse mâna lui Johannes, apoi îl întrebă brusc:

  — Aţi auzit ceva despre Victoria?

  — Despre Victoria? Nu… Ba da, am auzit chiar adineauri…

  — N-aţi văzut cum se topeşte încetul cu încetul pe picioare, cum cearcănele din jurul ochilor ei devin tot mai negre?

  — Nu am mai văzut-o de astă-primăvară, de oând am fost acasă. Mai e încă bolnavă?

  Meditatorul răspunse cu un glas nefiresc de puternic şi izbi cu piciorul în pământ:

  — Da.

  — Am auzit chiar adineauri… Nu, n-am văzut cum se sfârşeşte, m-am întâlnit-o. E foarte bolnavă?

  — Foarte. Poate că a şi murit. Înţelegeţi?

  Johannes privi, rătăcit, mai întâi pe meditator apoi poarta, ca şi când nu ştia dacă trebuie să intre sau să stea pe loc, apoi se uită din nou la meditator, la paltonul lung al acestuia, la pălăria lui. Faţa i se contractă, zâmbi neajutorat şi îndurerat, ca un om la mare cumpănă.

  Bătrânul meditator continuă ameninţător:

  — Iată încă un exemplu; mai puteţi nega? Nici ea nu a avut parte de cel care i s-ar fi cuvenit, de iubitul ei din copilărie, un locotenent tânăr şi chipeş. Într-o seară, se duce la vânătoare: un glonte îl nimereşte drept în frunte şi-i zboară creierii. O victimă a micii intrigi pe care a urzit-o împotriva lui Dumnezeu. Iar Victoria, logodnica, începe să. Bolească, un vierme începe s-o roadă şi-i găureşte inima ca pe o sită; noi, prietenii ei, am observat asta. Acum câteva zile a fost la o petrecere, la o familie, Seier; de altfel, mi-a spus că şi dumneavoastră trebuia să mergeţi, dar că nu v-aţi dus. Pe scurt, la acea petrecere se oboseşte peste măsură, amintirile despre iubitul ei o copleşesc şi o fac să fie veselă parcă în ciuda cuiva; dansează, dansează nebuneşte noaptea întreagă. În cele din urmă se prăbuşeşte pe parchet într-o baltă de sânge; e luată pe braţe, urcată în trăsură şi dusă acasă. Nu mai are multe zile…

  Apoi meditatorul se apropie şi mai mult de Johannes şi spune cu glas răspicat:

  — Victoria a murit.

  Johannes îşi agită mâinile prin aer ca un orb, şi întreabă:

  — Când a murit? Cum, a murit Victoria?

  — A murit, răspunde meditatorul. Azi-dimineaţă, azi, înainte de prânz. Apoi îşi duce mâna la buzunar, de unde scoate o scrisoare voluminoasă. M-a rugat să vi-o înmânez. Poftim! „După moartea mea”, mi-a spus. Acum a murit. Vă predau scrisoarea. Misiunea mea s-a încheiat.

  Apoi, fără să salute, chiar fără să mai spună un cuvânt, se întoarce, o ia încet pe stradă în jos şi dispare.

  Johannes rămâne cu scrisoarea în mână. Victoria murise. Îi rosteşte numele într-una cu o voce tare, insensibilă, aproape dură. Se uită la scrisoare şi-i recunoaşte trăsăturile: vede majuscule şi minuscule; irândurile sunt drepte, dar cea care le scrisese era acum dispărută.

  Johannes intră pe poartă, urcă scările, găseşte cheia, o pune în broască şi deschide. În cameră e frig şi întuneric. Se duce la fereastră şi la ultimele licăriri de lumină ale zilei citeşte scrisoarea Victoriei.

  „Dragă Johannes! scria ea. Când o să citeşti aceste rânduri, eu nu voi mai fi i Totul e atât de ciudat pentru mine. Acum nu mă mai ruşinez de tine şi-ţi scriu ca şi când n-ar mai exista nici o piedică. Mai demult, când eram în viaţă, aş fi preferat să sufăr zile şi nopţi de-a rândul decât să-ţi scriu din nou, dar acum sunt în pragul morţii şi nu mai gândesc aşa. Oameni străini m-au văzut pierzându-mi sângele, m-a consultat şi medicul; nu am decât o parte dintr-un plămân; atunci de ce să-imi mai fie ruşine?

  Stând aici, în pat, m-am gândit la cuvintele pe care ţi le-am spus în seara aceea, în pădure. Nu m-am închipuit că acelea vor fi ultimele cuvinte pe care ţi le adresez, căci mi-aş fi luat rămas-bun şi în acelaşi timp ţi-aş fi mulţumit. De-acum înainte n-o să te mai văd şi-mi pare rău că nu ţi-am căzut la picioare ca să-ţi sărut încălţămintea şi pământul pe care calci şi să-ţi arăt cât de nespus de mult te iubesc. De aici, din pat, am dorit şi ieri şi astăzi să nu fi fost atât de bolnavă şi să am puterea să mă întorc iarăşi acolo, să merg în pădure şi să găsesc locul unde am şezut, atunci când mi-ai ţinut mâinile într-ale tale; aş fi putut să mă întind pe jos, să încarc să găsesc urmele paşilor tăi şi să sărut toată iarba din jur. Dar acum nu pot să mă duc; poate, dacă o să mă simt ceva mai bine, aşa cum speră mama.

  Dragă Johannes! Cât e de curios când te gândeşti că nu am reuşit să fac altceva decât să mă nasc ca să te iubesc şi acum să-mi iau rămas-bun de la viaţă. Căci e straniu să stai aici şi să-ţi aştepţi ziua şi ceasul morţii. Mă îndepărtez pas cu pas de viaţă, de oamenii de pe stradă şi de zgomotul trăsurilor; probabil că n-o să mai ajung să văd primăvara; casele şi străzile şi copacii din parc vor rămâne în urma mea. Astăzi mi-au dat voie să mă ridic în pat şi să privesc puţin afară, pe fereastră. Jos, la colţ, erau doi oameni care se întâlniseră şi-şi dădeau mâna. Apoi au stat de vorbă şi au râs, dar era atât de ciudat că eu, care stăteam în pat şi-i priveam, trebuie să mor. Mi-am zis: Cei doi de jos nu ştiu că eu mă aflu aici şi aştept să-mi sune ceasul; dar chiar dacă ar şti, tot s-ar saluta şi ar sta de vorbă, întocmai ca acum… Astănoapte, pe întuneric, am crezut că mi-a venit sfârşitul; inima şi-a încetinit bătăile şi mi se părea că aud în depărtare susurul nesfârşit al veşniciei. Dar în momentul următor m-am întors din acele depărtări şi am început din nou să respir. A fost o senzaţie ce nu se poate descrie. Dar mama crede că n-a fost nimic; mi-am amintit probabil de susurul pârâului de acasă, din pădure.

  Doamne, Dumnezeule, dacă ai şti, Johannes, cât de mult te-am iubit. N-am putut să ţi-o arăt, prea multe m-au împiedicat; în primul rând, însăşi firea mea. Şi tata avea obiceiul să-şi facă răul cu mâna lui – şi eu sunt doar fiica lui. Dar acum, când sunt pe moarte şi totul e prea târziu, îţi mai scriu încă o dată, ca să ţi-o spun. Mă întreb de ce mai fac asta, de vreme ce probabil că pentru tine totul e indiferent, mai ales după ce nu voi mai fi în viaţă. Dar aş vrea să fiu aproape de tine până în ultima clipă, ca să nu mă simt şi mai singură decât până acum. Mi ise pare că te văd citind toate acestea, îţi văd umerii, mâinile ţinând scrisoarea, mişcarea pe care o faci când întorci paginile. Nu pot să trimit pe nimeni după tine, nu am dreptul. Mama a vrut să trimită să te cheme, dar eu am preferat să-ţi scriu. Apoi, aş vrea să-ţi aduci aminte de mine, aşa cum eram când nu mă îmbolnăvisem încă. Îmi amintesc că tu… (aici lipsesc câteva cuvinte) … ochii şi sprâncenele mele; dar nici ochii nu-mi mai sunt ca altădată. Iată încă un motiv pentru care nu am vrut să vii. Aş mai vrea să te rog să nu vii să mă vezi în sicriu. Desigur, voi arăta aproape tot aşa cum am fost în viaţă, doar ceva mai palidă, şi voi fi îmbrăcată într-o rochie galbenă; totuşi, ai regreta dacă ai veni.

  Am luat astăzi de mai multe ori condeiul ca să-ţi scriu scrisoarea asta, dar n-am reuşit să-ţi spun nici măcar a mia parte din câte aş fi vrut. Pentru mine e groaznic să mor; nu vreau, mai sper încă atât de mult că aş putea să mă fac ceva mai bine, măcar până la primăvară. Atunci zilele sunt luminoase şi copacii înfrunziţi. Dacă m-aş face iarăşi bine, sigur că nu m-aş mai purta rău cu tine, Johannes. O, cât m-am gândit la asta şi cât am plâns! Aş ieşi şi aş mângâia fiecare piatră de pe stradă; m-aş opri şi i-aş mulţumi fiecărei trepte a scării şi aş fi bună cu toată lumea. Nu mi-ar păsa oricât de prost mi-ar merge, numai de-aş putea să trăiesc. Nu m-aş mai plânge niciodată de nimic; ba, i-aş zâmbi şi aceluia care m-ar lovi şi i-aş aduce mulţumiri şi laude lui Dumnezeu pentru că trăiesc. Mi-am trăit atât de puţin viaţa; nu am reuşit să fac nimic pentru nimeni – şi această viaţă ratată trebuie acum să se sfârşească. Dacă ai şti cât nu vreau să mor, poate că ai face ceva, ai încerca tot ce-ţi stă în putere. Fireşte, nu poţi să faci nimic; dar mă gândesc că dacă tu şi lumea întreagă v-aţi ruga pentru mine şi nu m-aţi lăsa să mă prăpădesc, Dumnezeu mi-ar dărui viaţa. Ah, cât aş fi de recunoscătoare; n-aş mai face nimănui nici un rău, ci aş accepta cu zâmbetul pe buze tot ceea ce mi-ar fi scris, numai de-aş putea să mai trăiesc.

  Mama şade lângă mine şi plânge. A plâns toată noaptea din cauza mea. Asta îmi face bine, îmi mai alină durerea despărţirii. Azi mi-am zis: oare ce-ai face, dacă într-o bună zi m-ai vedea venind spre tine pe stradă, îmbrăcată frumos şi nu ţi-aş spune nimic oare să te supere, ci ţi-aş da un trandafir cumpărat dinainte la o florărie? Dar apoi m-am gândit iarăşi că n-o să mai pot niciodată face ce vreau; fiindcă, de bună seamă, nu mă mai însănătoşesc înainte de a muri. Plâng atât de des, stau aici în pat nemişcată şi plâng neîncetat şi fără alinare; când plâng liniştit, nu mă doare pieptul. Johannes, prietene drag, singurul meu iubit de pe pământ, vino acum la mine şi stai puţin aici când va începe să se lase întunericul. Atunci n-o să plâng, ci o să zâmbesc, o să zâmbesc de bucurie că ai venit.

  Dar unde sunt mândria şi curajul meu? Acum nu mai sunt fiica tatălui meu; asta se datoreşte faptului că puterile m-au părăsit. Am suferit mult, Johannes, încă cu mult înainte de zilele acestea. Când erai în străinătate sufeream, iar mai apoi

  — De când am venit aici, în oraş, de astă-primăvară – sufăr tot mai mult pe zi ce trece. Niciodată nu am ştiut cât poate să fie noaptea de lungă. Te-am zărit în timpul ăsta de două ori pe stradă. O dată ai trecut prin faţa mea fredonând, dar nu m-ai observat. Am sperat să te pot vedea la familia Seier, dar n-ai venit. Nu aş fi căutat să vorbesc cu tine şi nici nu ţi-aş fi aţinut calea, ci m-aş fi mulţumit să te pot zări de departe. Dar n-ai venit. Mi-am zis că, poate, n-ai venit din pricina mea… Pe la ora unsprezece am început să dansez, fiindcă nu mai suportam aşteptarea. Da, Johannes, te-am iubit, numai pe tine te-am iubit, întreaga mea viaţă. Victoria le scrie acestea şi Dumnezeu le citeşte peste umărul meu.

  Şi acum trebuie să-ţi spun adio – s-a făcut aproape întuneric şi nu mai văd. Adio, Johannes, îţi mulţumesc pentru fiecare zi. Când voi pleca de pe pământ, o să-ţi mulţumesc încă o dată, până în clipa din urmă, şi o să-ţi rostesc numele pe tot drumul. Rămâi cu bine şi iartă-mă pentru tot ce ţi-am făcut. Iar dacă n-am putut să mă arunc la picioarele tale să-ţi cer iertare, acum o fac în inima mea. Rămâi cu bine, Johannes; adio pentru totdeauna. Îţi mulţumesc încă o dată pentru fiecare zi şi pentru fiecare clipă. Şi acum nu mai pot.

  A ta, Victoria.

  Am rugat să se aprindă lampa şi acum e mai multă lumină. Am fost cufundată într-un somn adânc şi din nou am rătăcit departe, pe pământ. Mulţumesc lui Dumnezeu că de data asta nu a fost atât de lugubru ca înainte; am auzit chiar puţină muzică şi, mai ales, nu a fost întuneric. Mă simt uşurată. Acum nu mai am putere să scriu. Adio, iubitul meu…”

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  1 Peşti care trăiesc în Marea Nordului şi în jurul coastelor Norvegiei.

  2 Păsări marine specifice zonei nordice a Scandinaviei; au aripi scurte, pe >care le folosesc atât la zbor cit şi la înotul sub apă.