— De acum înainte trebuie să fim foarte atente când deschidem uşa străinilor. Scrie aici în ziar că de când a început expoziţia în Chicago, hoţii cutreieră oraşul, dându-se drept vânzători ambulanţi. Falsul vânzător vine la uşă, vânzând tot felul de lucruri: de la perii casnice până la medicamente brevetate. Este prietenos şi amuzant în timp ce îşi croieşte drum în casă şi dacă vinde ceva sau nu este irelevant. Eşti atentă aici, Bertha?

  Pentru a accentua întrebarea, lovi cu degetul în pagină.

  Mătuşa Birdie îşi concentra din nou atenţia asupra mătuşii Matt în loc să privească în gol aerul de deasupra capului ei. Dădu din cap solemn. Dar în realitate, nu numai că Birdie ar lăsa un hoţ înăuntru, ci probabil l-ar şi îmbrăţişa.

  — Dacă vânzătorul ambulant face o vânzare, a continuat mătuşa Matt, el se foloseşte de oportunitate pentru a vedea unde îşi ţine banii stăpâna casei. Dar adevăratul scop al vânzătorului este să observe amplasarea casei şi cam pe unde s-ar afla lucrurile valoroase. Mai târziu, el transmite informaţia partenerilor săi şi, împreună, intră în casă când nu e nimeni acasă şi fură toată nrgintăria familiei cât şi alte obiecte valoroase.

  — Oh, sper să nu ne ia tăviţa de argint, a spus mătuşa Birdie. Am muncit din greu s-o lustruiesc.

  — Mă îndoiesc că hoţii se vor deranja cu casa noastră, a spus bunica, bătând uşor mâna lui Birdie. Nu prea avem valori ce merită furate.

  N-am putut să nu mă gândesc la vânzătorul ambulant pe care-1 întâlnisem în tren. Se poate ca Silas McClure să fie unul dintre hoţii despre care s-a scris în ziar? Păruse foarte prietenos şi de treabă -exact tipul de persoană descrisă în articol. Mi-am amintit cât de agitat era şi cum îl suspectasem eu a fi un criminal. Apoi, mi-am amintit că îi dădusem adresa bunicii mele! M-aş simţi îngrozitor dacă ar veni să mă viziteze şi apoi să ne jefuiască când suntem toate plecate. Dar trecuse mai bine de o săptămână de când l-am întâlnit pe domnul McClure şi nu mai auzisem nimic despre el. Speram că pierduse adresa noastră sau că mă uitase cu totul până acum.

  — Ştiu că Expoziţia Columbiană a atras mulţi oameni dubioşi, a spus bunica. Dar totodată a furnizat un climat ideal pentru domnul Moody să răspândească Evanghelia. Aşadar? În tot răul este şi un bine.

  — Ei bine, eu vă previn pe toate să fiţi atente, insistă mătuşa Matt. Târgul are şi partea sa de găinari, de hoţi de buzunare şi de hoţi care şterpelesc poşete. Unei femei pe care o cunosc de la Asociaţia Sufragetelor i s-au furat toţi banii din poşetă. Ea crede că s-a întâmplat în timp ce vizita, dintre toate pavilioanele, pe cel al femeii. Şi nu a fost singura jefuită acolo. Cel puţin altor două femei li s-a întâmplat acelaşi lucru.

  — Nu se poate face nimic pentru a asigura mai bine locaţia? A întrebat bunica.

  — Facem ceva. Doamnele-manager au angajat agenţia de detectivi ai lui Pinkerton pentru a ajuta la prinderea hoţilor.

  — Detectivii lui Pinkerton îi vor prinde pe acei criminali – poţi fi sigură de asta, am spus. Eram acum cât se poate de trează. Am citit totul despre agenţie în cartea lui Allan Pinkerton care are la bază aventurile sale în lupta cu crimele. Sunt cunoscuţi în toată America pentru cazurile rezolvate. În timpul războiului au ajutat la arestarea unui grup de spioni şi chiar au împiedicat o tentativă de asasinare la viaţa preşedintelui Lincoln. Păcat totuşi că nu au putut împiedica cea de-a doua tentativă.

  Mătuşa Birdie s-a alertat dintr-odată.

  — Ce ai spus despre preşedintele Lincoln? Este cineva care încearcă să-1 omoare pe acel om de treabă?

  — Nu trebuie să te îngrijorezi, a asigurat-o bunica. Mai mănâncă nişte ouă. Şi, dragă Violet, cum se face că ai dat peste o carte cu detectivi?

  — Um. la şcoala lui madame Beauchamps.

  — Sunt surprinsă că cei de acolo sunt de-acord ca tinerele domnişoare impresionabile să citească despre jafuri, crime şi lucruri de acest fel.

  — Cartea nu a fost a mea. Era a unei prietene. Speram ca bunica să nu cerceteze mai departe. Apropo, mătuşă Matt – cum de s-au gândit prietenele tale să-i angajeze pe detectivii lui Pinkerton?

  — Au o filială aici în Chicago.

  — O, da? Şi costă mult serviciile lor?

  — N-am idee. Dar de ce întrebi?

  Întrebarea ei directă m-a pus în încurcătură. Aş fi vrut să-i angajez ca să-mi găsească mama şi ca să dovedească că Maude O'Neill şi-a ucis soţul, dar bineînţeles nu-i puteam spune adevărul mătuşii Matt. Şi nici nu voiam să mint. Ar fi trebuit să-mi ţin gura închisă.

  — Eram doar curioasă, am spus, ridicând din umeri. Nu contează.

  Ceasornicul din hol bătu ora opt şi bunica sări de pe scaun.

  — Vino, Violet. Trebuie să plecăm.

  M-am grăbit spre cuierul din hol să-mi iau pălăria, recunoscătoare că am scăpat la momentul oportun. Mi-o fixam pe cap, când cineva bătu la uşa din faţă. Am deschis-o cu precauţie,. Imintindu-mi de avertismentul mătuşii Matt. Mă aşteptam cumva să-1 văd pe Silas McClure sau vreun alt vânzător-hoţ pe pragul uşii noastre. În schimb, am văzut o femeie mlădie ca o pasăre cărând două geamantane supraîncărcate, de o formă butucănoasă.

  — Bună dimineaţa. Mă numesc Ethel Riggs. Lăsă jos unul dintre geamantane şi îmi întinse mâna. Doamna Paine m-a trimis îici ca să croiesc o rochie pentru domnişoara Violet Hayes.

  — Oh, nu. Mi-am lovit fruntea, descumpănită. Uitasem cu desăvârşire de promisiunea mătuşii Agnes de a-mi trimite o croitoreasă. Eu sunt Violet Hayes – dar tocmai voiam să plec. Durează mult?

  — Oh, da, durează. Cel puţin două, trei ore. Şi dacă nu încep să lucrez azi la rochia ta, mă tem că nu va fi gata până sâmbătă seara.

  Nu vedeam nici o cale de ieşire. Acceptasem deja invitaţia lui Nelson Kent de a mă însoţi sâmbătă seara şi nu aveam nimic nou ca să port.

  — Nu-i nimic, dragă Violet, interveni bunica. Ieşise în antreu să-şi ia pălăria şi ne auzise. Îţi vom simţi lipsa la centrul de plasament, dar poţi veni în altă zi să lucrezi cu Louis şi cu mine. Chiar trebuie s-o iau la drum acum. La revedere.

  Mătuşa Birdie zâmbi şi îi flutură la revedere cu mâna, apoi o salută pe micuţa şi firava Ethel Riggs cu o îmbrăţişare caldă în timp ce o invita înăuntru.

  Mătuşa Matt a părăsit casa câteva minute mai târziu, bombănind despre importanta întâlnire a feministelor la care ar trebui să asist împreună cu ea şi cât de degradant era pentru femei să se înfrumuseţeze cu scopul de a ispiti un bărbat.

  — Şi adu-ţi aminte, nu deschide uşa niciunui vânzător ambulant, o avertiză pe mătuşa Birdie. Uşa se închise în urma ei cu zgomot.

  Mi-am petrecut toată dimineaţa cu croitoreasa. Unul din geamantanele doamnei Riggs conţinea o grămadă de cărţi cu ultima modă de la Paris. Am răsfoit printre ele timp de aproape o oră, căutând un stil pentru rochia mea.

  — N-am văzut în viaţa mea atât de multe rochii frumoase. Cum aş putea oare să aleg doar una?

  Doamna Riggs m-a privit lung, evaluativ, răsucind un capăt al metrului ce-i atârna pe după gât. Apoi şi-a umezit degetul arătător şi a răsfoit repede într-una din cărţile cu modele.

  — Cred că asta este rochia pe care trebuie să ţi-o facem. A arătat spre una cu un decolteu adânc. Ai un piept minunat. De ce să nu-1 arăţi? Ea era hotărâtă, chiar dacă eu nu eram. A închis toate celelalte cărţi de modă şi le-a îndesat la loc în geamantan.

  — E o rochie frumoasă, i-am spus, dar mi-e teamă că bunica o va găsi indecentă.

  — Prostii. Mă voi asigura că îţi va acoperi toate părţile esenţiale. Aceste mâneci largi, bufante se poartă anul acesta. Şi vezi aceste flori de mătase pe umăr şi pe talie? Voi face câteva în plus pentru a le putea purta în păr. Vei arăta minunat.

  — Nu am avut niciodată o rochie aşa de frumoasă înainte.

  — Doamna Paine mi-a spus că ai nevoie de una nemaipomenită ca să atragi un soţ bogat.

  — A spus ea asta? Ştiam că scopul mătuşii mele era să-mi găsească un soţ bogat, dar doamna Riggs a făcut să sune ca şi cum am fi nişte negustori de doi bani în căutarea unei victime neajutorate ca să o jecmănim.

  — Dacă această rochie îşi îndeplineşte misiunea, poţi s-o foloseşti pentru rochia ta de nuntă, adăugă, cu un zâmbet. Vezi aceste inserţii de volănaşe pe marginile fustei? Ele se numesc godeuri. Vom folosi un material din altă culoare pentru ele -poate un voal imprimat. Şi-a deschis al doilea geamantan, care a explodat de-a binelea în mostre de materiale de diverse culori.

  — Nu ştiu cum mă voi hotărî vreodată.

  — Pot să-ţi sugerez ceva? Cred că rochia ar arăta minunat Scută din mătase. Iar culoarea ar trebui să fie. Să vedem. Ce, ici de acest splendid ivoriu, cu albastru deschis pentru contrastul alorii? Ar fi un magnific contrast cu părul tău negru.

  Doamna Riggs m-a măsurat centimetru cu centimetru – parcă ie două ori.

  — Mă voi întoarce mâine dimineaţă, în zori de zi, a promis ea. Încă o dată bunica va trebui să meargă la muncă fără mine.

  Itre timp, speram să nu-i spună lui Louis Decker motivul pentru irare a trebuit să rămân acasă.

  Dimineaţa următoare am stat în picioare ore întregi, în timp ce ioamna Riggs a însăilat şi a cusut tiparul de muselină. Apoi am lergat pe scări în sus să-mi schimb ţinuta pentru vizitele sociale ie după-amiază împreună cu mătuşa Agnes.

  În vreme ce aşteptam să sosească mătuşa, am hotărât să petrec câteva minute exersând la pian în caz că îmi va cere să execut o lelodie la una din amfitrioanele noastre – şi în caz că voi ajunge/reodată în centrul oraşului să cânt imnuri pentru Louis Decker, u exersam gamele atât de concentrată, mişcându-mi degetele sus şi-n jos pe clapele pianului, că nu am auzit bătaia în uşa de la intrare. Nu mi-am dat seama că mătuşa Birdie mersese să răspundă până când am ajuns la nota finală – exact când am auzit-o spunând:

  — Da, Violet este aici. Nu doriţi să intraţi?

  Am sărit în sus de pe taburetul pianului şi m-am grăbit spre.

  Aproape că nu l-am recunoscut pe omul care stătea acolo până mi-a zâmbit: Silas McClure, vânzătorul ambulant. Tocmai îrsoana de care mă temusem nu mai departe de ieri.

  — Bună ziua, domnişoară Hayes. Un candelabru lumina prea lab pentru a se putea compara cu strălucirea zâmbetului său.

  Întreaga lui faţă părea să strălucească de parcă era luminată de an reflector. De data aceasta purta un costum conservator de iloare închisă, în locul celui din stofă de prost gust, şi trebuie să i se fi terminat uleiul de Macassar de când ne-am văzut ultima dată pentru că părul lui şaten, ondulat părea curat şi frumos pieptănat. Dacă n-ar fi fost orbitorul lui zâmbet, ar fi putut fi un cu totul alt om.

  Inima începu să-mi alerge ca o pereche de cai la o viteză ameţitoare.

  — Domnule McClure! Părea că nu reuşesc să trag adânc aer în piept ca să spun mai multe.

  — Sunt în oraş de câteva zile şi m-am gândit să trec pe aici, aşa cum am promis.

  — Oh, ce drăguţ, a spus mătuşa Birdie. Sunt mătuşa lui Violet, doamna Casey.

  — Da, ne-am mai întâlnit. Mă bucur să vă revăd. Silas McClure mă numesc.

  Mătuşa Birdie luă tăviţa de argint de pe masa din hol şi i-o întinse pentru a-i primi cartea de vizită.

  — Poftim, tinere.

  Domnul McClure îi luă tăviţa din mână şi o măsură cu privirea, de parcă ar fi estimat câţi bani ar putea lua pe ea de la un cămătar.

  — Pare a fi un argint de bună calitate, spuse el, bătând uşor cu degetul arătător în tăviţa răsunătoare.

  — Oh, da. E argint veritabil, îl asigură mătuşa Birdie.

  Nu puteam respira. Dacă el şi tovarăşii lui se vor întoarce în această după-amiază când bunica va fi la centru, mătuşa Matt la întâlnirea ei cu feministele, iar eu făcând vizite sociale cu mătuşa Agnes? Sărmana mătuşă Birdie va fi aici numai ea singură! Domnul McClure şi prietenii săi ar putea-o lega, ar înghesui-o în cămară cu un căluş în gură şi ar începe să fure fiecare piesă de mobilier din casă – şi ar fi în întregime vina mea.

  — Rar vezi o tăviţa atât de strălucitoare, adăugă, admirându-şi reflecţia.

  — Vai, mulţumesc, a replicat mătuşa Birdie. Eu însămi am lustruit-o. E pentru cărţi de vizită. Ai cumva una?

  — Oh! A spus el, pricepând într-un final de ce i-o arătase mătuşa Birdie. Da, desigur, numai puţin. Îi înmâna tăviţa lui Hirdie şi căută după una în buzunarul de la piept al hainei sale. IV cartea sa de vizită erau scrise cu litere de culoarea sângelui cuvintele: Tonicul nutritiv pentru sânge al doctorului Dean.

  — Conţine alcool tonicul tău? Am întrebat, căutând să spun şi; ceva. Dintr-un oarecare motiv, întrebarea mea i s-a părut amuită. Zâmbetul i s-a lărgit – ceva ce nu aş fi crezut că e posibil -aă începu să semene cu un foc de artificii.

  — Categoric nu. Nu e nici urmă de alcool în el. Doctorul Dean i rcde în purificarea sângelui, nu în dilatarea lui cu alcool.

  Hai să nu-1 ţinem în picioare pe hol pe domnul acesta de treabă, Violet. Nu doriţi să intraţi, domnule McClure?

  Nu-1 voiam înăuntru, dar ce puteam să fac? Mătuşa Birdie i-a atârnat pălăria pe cuierul din hol şi 1-a condus în salon.

  Frumoasă casă aveţi, domnişoară Hayes, a spus, uitându-se i jur.

  — Nu este casa mea, am spus repede şi pe un ton apăsat. Mă aflu doar în vizită. Bunica mea văduvă şi cele două surori ale ei locuiesc aici. Voiam ca el să ştie pe cine avea de gând să tâlhărească, aşa încât, cel puţin, să-1 mustre conştiinţa după aceea. Ele chiar nu au mare lucru ce merită a fi furat.

  Furat? Repetă el, cu o mină distrată. E un loc frumos. Îmi aduce aminte de acasă.

  — Soţul meu se luptă cu generalul McClellan în Virginia, i-a spus mătuşa Birdie. De ce nu eşti în uniformă, tinere? Eşti acasă în permisie?

  Pentru o clipă teribilă, m-am temut că Silas va râde de ea sau va încerca s-o convingă că ne aflăm în anul 1893, nu în 1864. Dar respectul meu pentru domnul McClure a crescut considerabil când a luat mâna mătuşii Birdie în a lui şi i-a spus:

  — Nu am primit nici o înştiinţare de recrutare, doamnă Casey.

  — Oh, ce bine. Mă duc să ne pregătesc câte o limonada, doar dacă nu preferi ceai?

  — E bine limonada, am spus repede. Ceaiul ar fi durat prea mult. Mătuşa Agnes trebuia să sosească în orice clipă, iar eu trebuia să scap de Silas McClure înainte de venirea ei. Dar de îndată ce mătuşa Birdie părăsi camera, el făcu un pas mai aproape de mine.

  — Eşti cu mult mai frumoasă decât îmi aminteam, domnişoară Hayes.

  — Oh. Mulţumesc. M-am dat înapoi, fără să ştiu că eram pe punctul de a mă ciocni de canapeaua din salon. Mi-am pierdut echilibrul şi m-am prăbuşit în spate pe canapea, cu o mişcare nedemnă. Fustele mi se ridicară, dezvelindu-mi gleznele şi jupoanele încreţite. Dumnezeule, ce era în neregulă cu mine azi? Madame Beauchamps ar fi fost îngrozită de lipsa mea de graţie.

  — Îmi pare rău, dar vizita dumitale va trebui să fie una scurtă, i-am explicat în timp ce îmi rearanjam rochia. Am decis că era mai bine să rămân aşezată. Nu credeam că picioarele m-ar mai putea susţine.

  — Vezi, am o întâlnire cu mătuşa Agnes în această după-amia-ză. Va sosi în orice moment şi.

  De îndată ce cuvintele îmi ieşiră pe gură, mi-am dat seama de nesăbuinţa mea. Am informat un potenţial hoţ că aveam să plec curând de-acasă. Dacă Silas McClure era un hoţ – şi eram aproape sigură că era – atunci, pe când mă voi întoarce de la vizitele sociale, casa va fi prădată.

  — Pot să-ţi spun Violet?

  — Dacă doreşti. N-am ştiut ce să zic altceva. Tot ce învăţasem referitor la a face o conversaţie politicoasă părea să se fi scurs din capul meu. Dacă arta conversaţiei era asemenea unui meci de tenis, atunci eu simţeam că am pierdut urma şi a mingii, şi a rachetei, şi a scorului. Mai rău decât atât, mă simţeam ca şi cum aş fi şi încâlcită în plasă.

  — Nu luaţi loc, domnule McClu'-e?

  — Ba da. Mulţumesc. Dar te rog lasă chestia cu „domnule” şi spune-mi Silas.

  Se lăsă pe canapea chiar lângă mine. L-aş fi mustrat pentru îndrăzneala lui prea mare, dar mi-am amintit cum îl invitasem să „tea alături de mine în tren. Era numai vina mea că el îşi lua libertăţi. Nu mă puteam depărta nici un centimetru de el pentru că stăteam deja lipită de braţul canapelei. Pe deasupra, mă ţintuia cu privirea ochilor săi de culoarea albastrului luminos al apei de i/. Vor şi farmecul lui a început să aibă un efect hipnotizant asupra mea, la fel cum avusese în tren. Nu m-aş fi putut depărta de el mai mult decât ar putea fi depărtaţi polii a doi magneţi. Astfel Iit'buie să le fi vrăjit el pe toate celelalte femei naive pe care le tâlhărise.

  — Tu ai cântat la pian mai înainte? Ai cântat foarte bine.

  — Da. Mulţumesc.

  — Nu am încetat să mă gândesc la tine de când ne-am întâlnit în tren, Violet.

  Pentru prima dată în viaţa mea am rămas fără cuvinte. Am putut să-mi dau seama după privirea-i blândă că spunea adevărul. Se părea că şi eu aveam un efect hipnotic asupra lui. Am fi putut sta ţintuindu-ne cu privirea la nesfârşit, dacă mătuşa Birdie nu s-ar fi întors tocmai atunci în salon.

  — Poftim limonada, spuse ea dulce. Sper să-ţi fie pe plac. I-a întins lui Silas un pahar, iar el luă o înghiţitură.

  — E perfectă! Spuse el, plescăind din buze. Nici prea dulce, nici prea acrişoară.

  — Oh, ce bine. După felul în care radia mătuşa Birdie, s-ar fi părut că el venise s-o viziteze pe ea, nu pe mine.

  Silas îşi puse limonada pe masa din salon şi îşi îndreptă, din nou, toată atenţia asupra mea.

  — M-am gândit totodată la întrebarea pe care mi-ai pus-o când ne aflam în tren. De fapt, n-am putut să mi-o scot din minte.

  — Care a fost întrebarea aceea? Vocea mi-a sunat ciudat, de parcă tocmai aş fi urcat un deal foarte abrupt.

  — Ai întrebat cum aş vrea să mor, dacă aş putea să aleg: într-un teribil cataclism sau de o moarte lungă şi lentă acasă, Lynn Austin în patul meu. Am decis că aş vrea să părăsesc această lume repede, învăluit în flăcările provocate de un accident.

  — Oh, ce drăguţ, spuse mătuşa Birdie. Silas o privi cu un zâmbet nervos.

  — De ce într-un accident? Am întrebat eu.

  — Într-o zi toţi trebuie să murim, nu-i aşa? Iar eu aş urî să ajung la sfârşitul vieţii mele simţind că nu am trăit cu adevărat. Viaţa este pentru a fi trăită şi pentru a-ţi asuma riscuri, oricât de primejdios ar fi. Cred că aş prefera să-mi trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima şi să părăsesc lumea în stil mare.

  — Tot aşa şi eu, am spus. Exact la fel simt şi eu.

  — Vorbind de flăcări, tinere, spuse mătuşa Birdie, erai aici în Chicago în noaptea Marelui Incendiu?

  — Nu, doamnă, a spus Silas. Dumneavoastră aţi fost?

  — Oh, da. Pentru o clipă toţi am crezut că venise sfârşitul lumii. Mi-a fost frică că mi-aş putea pierde chiar viaţa. A fost o experienţă îngrozitoare.

  — Chiar aţi trecut prin aşa ceva? Întrebă Silas. Mi-ar plăcea să-mi povestiţi, doamnă Casey.

  — Şi mie mi-ar plăcea, am adăugat eu. Parcă spuneai că părinţii mei s-au întâlnit în noaptea incendiului? Dar ea părea să nu mă audă.

  — Focul s-a declanşat într-o seară de duminică, începu mătuşa Birdie, de parcă ar fi citit dintr-un scenariu invizibil aflat deasupra capetelor noastre. M-am dus la culcare devreme, dar m-am trezit la miezul nopţii din cauza zgomotului pe care cineva îl făcea izbind în uşa de la intrare. S-au dovedit a fi prieteni de-ai noştri, întreaga familie fugea din calea focului cu nişte bunuri casnice încărcate într-o căruţă. O Doamne, dacă aţi fi văzut cerul! Tot cerul era aprins în partea de sud, încins ca un furnal – în portocaliu, în galben şi în roşu. Vântul sufla foarte tare în acea seară, ceea ce a făcut ca flăcările să se împrăştie foarte repede.

  Desigur, i-am lăsat înăuntru pe prietenii noştri – aveau câţiva copii mici şi o bunică în vârstă, iar casa lor se afla exact în calea Luărilor. Au pierdut totul în acea noapte, cu excepţia vieţii lor şi ti ceea ce reuşiseră să înghesuie în căruţă. Nimeni nu şi-a închipuit vreodată că focul va trece dincolo de râul Chicago, dar a trecut.

  Până în zori, străzile erau pline de refugiaţi şi am început să le dăm sărmanelor suflete sandviciuri şi pahare cu apă. Mulţi dintre ei erau cunoştinţe de-ale noastre, dar de-abia le puteam desluşi chipurile înnegrite de fum şi funingine. Ei spuneau istorisiri teribile despre pagube şi distrugeri – oraşul întreg ardea! Au ieşit la iveală şi hoţii, prădând case şi companii. Cineva mi-a spus că a încărcat atât cât a putut înghesui în căruţă şi apoi pur şi simplu |i-a lăsat uşile casei deschise pentru ca tâlharii sa poată lua ce voiau – oricum totul avea să ardă.

  Focul a ars cu furie întreaga zi de luni, iar spre seară a fost atât de aproape de casa noastră, că am început să ne împachetăm câteva bunuri, aşteptându-ne la ce era mai rău. Dar cum să decizi Ce să iei cu tine şi ce să laşi baltă? Auzeam trosnetul flăcărilor la | Câteva străzi distanţă şi le simţeam căldura. Peste tot zburau tăciuni arzând, mânaţi de vânt înspre noi, iar pentru a ne proteja, tn caz că va trebui să fugim, ne-am înmuiat pături în apă. Oh, au fost nişte momente îngrozitoare!

  — Părinţii mei au venit aici, în acea noapte, pentru a se refugia? Am întrebat eu. Bunica mi-a spus că tata a salvat-o pe mama <lin incendiu.

  Mătuşa Birdie s-a uitat la mine vreme îndelungată şi am n-gretat imediat că am întrerupt-o. Era limpede că îşi pierduse şirul poveştii. S-a uitat la Silas şi la mine de parcă eram nişte refugiaţi acoperiţi de funingine pe care nu-i recunoştea.

  — Locuiaţi în această casă în timpul incendiului? Interveni Silas.

  — Nu-mi amintesc. Soţul meu, Gilbert era. Unde era Gibert? Nu-mi amintesc. Eu eram aici, cred. Dar de ce aş fi aici cu Matilda şi nu în propria-mi casă?

  Oh, nu! Incendiul avusese loc cu şase ani după ce unchiul (îilbert murise, iar Războiul Civil se sfârşise. Mătuşa Birdie era pe punctul de a-şi aminti că soţul ei era mort. Trebuia să schimb subiectul – imediat!

  — Trebuie să fie greu pentru tine, mătuşă Birdie, să retrăieşti o noapte atât de îngrozitoare. Să nu mai vorbim despre asta. Nu e frumos din partea domnului McClure că a venit să ne viziteze? Silas, spune-ne ce te aduce azi în oraş?

  — M-am reîntors ca să te văd şi ca să te întreb dacă aş putea să te însoţesc la expoziţie. Ai vizitat-o cumva deja?

  — Nu, n-am vizitat-o.

  — Mi-ar plăcea să ţi-o prezint eu.

  Silas McClure, hoţ sau vânzător ambulant de elixire, nu era o escortă potrivită la expoziţie sau oriunde altundeva. Dintre cei trei bărbaţi care se oferiseră să mă însoţească la expoziţie, Silas era cel mai puţin protocolar şi totuşi de el îmi doream cel mai mult să fiu însoţită.

  — Mi-ar plăcea să merg cu dumneata, domnule McClure, dar va trebui să avem o însoţitoare potrivită. Bunica mea nu mă va lăsa să merg altfel.

  — Înţeleg. Dar. Ce înseamnă asta, mai exact?

  — Cuplurile sunt însoţite, de obicei, de o altă femeie, adesea o membră a familiei. Însoţitoarea protejează reputaţia tinerei domnişoare. Mi-e teamă că nu voi putea ieşi cu dumneata dacă nu ne va însoţi cineva.

  Părea dezamăgit.

  — Poate veni mătuşa ta cu noi? Întrebă el, arătând spre Birdie.

  — Nu cred că ar putea suporta agitaţia de la expoziţie, am spus, apoi am adăugat subtil: E foarte sensibilă.

  — Doar că azi e ziua mea liberă şi speram că vei putea să mergi cu mine la expoziţie chiar acum.

  — Îmi pare rău, domnule. Adică Silas. Şi îmi părea rău cu adevărat. Dar după cum am spus, am un alt angajament pentru această după-amiază.

  — Oh, Doamne, ce păcat.

  Deodată mi-am amintit că domnul McClure ştia cum să găsească adresa mamei mele pe strada LaSalle. El se oferise să mă însoţească acolo în ziua în care am sosit în Chicago, înainte să jungă bunica. Dacă am merge la expoziţie împreună, poate, după aceea, l-aş putea ruga să mă ducă la adresa mamei.

  — Presupun că nu ai o rudă sau o altă cunoştinţă aici, în oraş, care să ne poată însoţi la expoziţie într-o altă zi?

  — Hmm. Va trebui să mă gândesc la asta. Din nou mă privea adânc în ochi. Dacă nu-mi luam repede privirea de la el, m-ar fi putut hipnotiza să-1 urmez oriunde ar fi vrut el. Mi-am luat repede limonada şi am sorbit îndelung. Aş fi vrut să-mi lipesc paharul de obrajii arzând ca să-i răcoresc. Silas îşi goli paharul din câteva înghiţituri şi îl aşeză din nou pe masă.

  — Socotesc atunci că voi veni din nou după tine, cu o însoţitoare, data viitoare când voi fi în oraş. Va fi bine aşa? Vei veni cu mine?

  — Da, aşa va fi bine.

  — Bine. Aşadar, cred că e timpul să plec. Se ridică în picioare şi îmi oferi mâna ca să mă ajute să mă ridic. I-am luat-o fără să mă gândesc dacă se cuvine. Palma-i era fierbinte, strângerea, puternică, iar atingerea lui îmi provocă un asemenea şoc, de parcă aş fi dat mâna cu partea fierbinte a unui fier de călcat.

  — Mulţumesc pentru limonada, doamnă Casey, a spus el în drum spre uşă.

  Mătuşa Birdie îl îmbrăţişa de rămas-bun.

  — Te rog mai vino pe la noi.

  — Voi veni. Aştept cu nerăbdare, doamnă Casey.

  Silas nu avea nevoie să spargă lacătul pentru a intra în casă cu

 

  (tovarăşii săi, Birdie le-ar deschide larg uşile şi ar îmbrăţişa întreaga bandă de tâlhari.

  Luxoasa trăsură a mătuşii Agnes opri în faţa casei noastre exact când pleca Silas. Când o zări, lăsă să-i iasă un fluierat apreciativ.

  — Uau! Ce mai trăsură! Cu o echipă de cai pe măsură, nu încape îndoială! Cineva are o grămadă de lovele.

  — Aceea este trăsura mătuşii mele. Dar ea nu locuieşte aici cu noi. Ea locuieşte. Nu contează. La revedere, domnule McCIure.

  Am închis repede uşa în urma lui, rezemându-mă de ea ca să mă sprijin. Trebuia să-mi iau pălăria, mănuşile şi cărţile de vizită, ca să nu mai zic de simţurile-mi răvăşite. De ce m-a zăpăcit aşa?

  — Ce tânăr încântător, făcu mătuşa Birdie cu un oftat. Ştii, e foarte îndrăgostit de tine.

  — De ce spui asta?

  — Asta-i bună, de-abia îşi dezlipea ochii de la tine tot timpul cât a fost aici.

  Atunci am realizat cât de repede îmi bătea pulsul şi că bătuse accelerat tot timpul cât Silas McCIure fusese la noi. Inima mea nu avea să supravieţuiască unei după-amieze alături de el la expoziţie.

  — Cred că şi tu eşti îndrăgostită de el, Violet.

  — Nu, nu se poate să fiu îndrăgostită de el, mătuşă Birdie. El e, e periculos!

  — Ei bine, vino aici şi priveşte-te. M-a luat de braţ şi m-a dus la oglinda ce atârna în holul de la intrare. Uită-te cât de îmbujoraţi îţi sunt obrajii.

  — Dar. Cred că s-ar putea să fie un hoţ.

  — Oh, ce frumos. Ţi-a furat inima?

  — Nu, nu un astfel de hoţ, unul adevărat – un răufăcător. Mătuşii Birdie i s-a tăiat respiraţia.

  — Nu ne-a luat tăviţa de argint, nu-i aşa? Ochii i s-au deschis larg odată cu încleştarea inimii.

  — Nu. E încă aici. Am ridicat-o ca să i-o arăt, iar ea a răsuflat uşurată.

  — Ei bine, atunci, spuse ea, zâmbind din nou, asta spune totul, nu-i aşa?

  Vineri, 16 iunie 1893

  Nu am mai avut nici o şansă să o însoţesc pe bunica la centrul de ajutor social până vineri. De-abia joi a venit doamna Kiggs pentru ultima probă a rochiei şi am stabilit să-mi fie adusă la timp pentru petrecerea de sâmbătă seara. Nu mi-am putut da seama cât costase rochia, dar, după cum spusese mătuşa Agnes, dacă voiam să prindem un peşte mare, trebuia să folosim o momeală extravagantă.

  La centrul de ajutor social am purtat haine vechi. Judecând după modul simplu de viaţă şi de a se îmbrăca al bunicii mele, moda nu prea conta acolo unde mergeam. Am călătorit cu tramvaiul, schimbând liniile de două ori până când, într-un final, am coborât într-o parte a oraşului ce părea la mii de mile depărtare de luxoasele vile şi de elegantele case de la oraş pe care le vizitasem împreună cu mătuşa Agnes.

  Mirosul cartierului mă izbi din prima clipă, lovindu-mă destul de puternic cât să-mi provoace greaţă în clipa în care m-am dat jos din tramvai. Duhoarea era o combinaţie de gunoi putrezit, urină şi resturile descompuse a zeci de şobolani. Oriunde mă uitam, vedeam unul mort – am văzut şi câţiva vii, mişunând în umbră când ne apropiam de ei.

  Dimineaţa umedă şi caldă de iunie intensifica duhoarea. Am trecut pe lângă uşa deschisă a unei carmangerii şi mirosul greu de sânge şi de carne crudă îmi provocă din nou greaţă. Apoi am văzut o limbă de vacă, atârnând în fereastra murdară de un cleşte uriaş şi aproape că mi-am lăsat micul-dejun acolo, în unul din canalele de scurgere şi aşa pline până la refuz.

  — Fii atentă! Ai grijă pe unde calci, Violet, mă avertiză bunica, atunci când m-am poticnit din cauza răului ce mă cuprinsese. Ea părea indiferentă la duhoare.

  — Acest loc miroase îngrozitor! Cum poţi să-1 suporţi? Vorbele mi-au sunat înăbuşit. Îmi acoperisem gura şi nasul cu mâna.

  — Cred că m-am obişnuit cu el.

  Am străbătut întreaga stradă supraaglomerată cu nasul şi gura acoperite, străduindu-mă să nu vomit. Sute de oameni, cei mai săraci pe care-i văzusem vreodată, umblau de colo-colo, vânzând şi cumpărând, făcând vizite şi discutând aprins, de parcă întreg cartierul mirosea a parfum şi a trandafiri. Copiii mişunau peste tot. Fiecare mamă imigrantă avea cel puţin patru sau cinci copii neastâmpăraţi, cu feţele murdare, roind în jurul fustelor ei ca muştele la crupa calului. Bărbaţii pe lângă care am trecut duhneau atât de tare a transpiraţie, că m-am gândit că nu făcuseră baie nici o dată în viaţa lor.

  — Încearcă să nu calci în nici o baltă, dacă poţi, mi-a zis bunica, în acest cartier a izbucnit, nu demult, holera. Am început să înţeleg de ce ea era mereu atât de atentă când păşea. Am înţeles totodată că trăisem o viaţă extrem de ferită.

  Zgomotul cartierului m-a izbit aproape la fel de tare ca şi mirosul. Cele mai multe discuţii, tranzacţii şi strigăte erau în limbi pe care nu le puteam înţelege. Trecătorii se târguiau cu vânzătorii de stradă şi cu negustorii cu tarabe pentru marfa cumpărată – de la varză şi oase pentru supă la pătrate de săpun maro şi bucăţi de stofă ieftină.

  Trecând printr-o intersecţie, am zărit în josul unei străzi zeci de sfori pline cu rufe, întinse între casele dărăpănate de-a lungul aleii. Scutece, lenjerie de corp, cearşafuri de pat, haine de lucru, fluturau toate, formând aceeaşi umbră ponosită de gri, scursă pe un grup de tineri ce jucau stickball în murdăria de pe stradă.

  Am vrut să mă întorc şi să fug acasă. Mi-am descoperit gura ca să spun asta, când bunica m-a prins de mână.

  — Aproape am ajuns, draga mea. Casa domnişoarei Addams aceea de pe strada următoare.

  A arătat cu degetul spre o casă mare, din cărămidă, cu două ttaje, singura casă decentă în acest cartier supraaglomerat de Imigranţi. Era un pic dărăpănată, dar ieşea în evidenţă ca o lebădă într-un stol de ulii şoricari.

  — Dumnezeule, de ce ar alege cineva să locuiască aici?

  — Jane Addams este o deschizătoare de drumuri, ca să zic aşa, a explicat bunica. Toată lumea consideră că e imoral pentru o femeie singură să trăiască la periferie, mai ales o femeie educată dintr-o familie înstărită. Dar ea s-a hotărât să închirieze această casă, numită casa Huli, după numele primului proprietar, şi să trăiască printre oamenii pe care a vrut să-i ajute. Aş locui şi eu aici dacă. Ei bine, dacă lucrurile ar sta altfel.

  Mi-am mărit pasul, alergând înspre casă ca înspre un refugiu. Dacă Jane Addams era bogată şi educată, atunci, cu siguranţă, casa ei va fi pe dinăuntru curată şi va mirosi a proaspăt, nu-i aşa?

  — Cum îi ajută ea pe aceşti oameni? Adică, uită-te la acest cartier! Nici n-aş şti cu ce să încep.

  — Domnişoara Addams şi-a gândit centrul de plasament ca un centru al comunităţii unde toţi oamenii vor fi trataţi la fel – fie bogaţi, fie săraci. În timp ce explica, bunica s-a oprit pe terasa largă din faţa casei. Locuind în cartier, Jane a putut să vadă care sunt nevoile cele mai mari şi a încercat să le rezolve. Hrănirea celor flămânzi a fost primul lucru, apoi a urmat Clubul Jane, o pensiune sigură, la dispoziţia femeilor care lucrează. Acum ea adaugă la acestea ore de limba engleză şi o grădiniţă, sperând să deschidă un centru de îngrijire zilnică şi să construiască totodată un teren de joacă sigur pentru copii.

  Simţeam că plămânii îmi vor exploda de la respiraţia ţinută atâta timp. Am ajuns-o din urmă pe bunica şi am deschis uşa ca să mă refugiez acolo. Am rămas în antreu respirând adânc. Mirosea ca în rai. Puteam să-mi dau seama că fusese cândva o vilă frumoasă, elegantă, cu şemineuri sculptate minuţios şi cu o spaţioasă casă a scării în spirală. Ferestrele şi tocurile uşilor erau decorate cu nişe lucrături în lemn neobişnuite, care semănau cu nişte funii groase şi răsucite.

  — Nu am auzit niciodată de un centru de ajutor social, am spus după ce am inspirat şi expirat de câteva ori.

  — In urmă cu doisprezece ani, domnişoara Addams a vizitat un centru de plasament în Londra, Anglia, numit Toynbee Hali. Ideea e că dacă oamenii educaţi trăiesc şi muncesc printre cei săraci, ambele clase de oameni vor avea de câştigat, învăţând unii de la alţii. După ce s-a întors în America, Jane a decis să facă acelaşi lucru. Intrând în contact cu aceşti oameni, înţelegând cum trăiesc ei, ea poate afla care sunt cauzele sărăciei şi poate încerca să le elimine.

  — Mi-ar plăcea s-o cunosc pe domnişoara Addams. Pare foarte dedicată în ceea ce face. Dar nu prea sănătoasă la minte, am adăugat în sinea mea.

  — Din păcate va fi plecată din oraş toată săptămâna. Poate data viitoare când vei veni.

  Data viitoare?

  Am început să-mi dau jos pălăria, dar bunica m-a luat de mână din nou şi mi-a zis:

  — Azi nu vom lucra aici. Am vrut doar să vezi casa domnişoarei Addams. E nevoie de noi în josul străzii, la cantina publică.

  Am inspirat adânc înainte de a mă aventura înapoi afară, de parcă eram gata să mă scufund în nişte ape adânci. Din fericire, restaurantul se afla la doar câţiva paşi după colţ, pe strada Polk.

  — Am deschis o cantină mică, mi-a explicat bunica, unde servim mâncăruri simple ca supe şi tocăniţe cu pâine de casă. Pentru 10 sau 15 cenţi, locuitorii cartierului pot cumpăra o mâncare sănătoasă.

  Am trecut printr-o sufragerie mică, înghesuită, cu mese şi scaune de diferite modele, apoi în bucătărie şi de aici, în spate. Bunica m-a prezentat celor două femei care spălau şi ştergeau o mulţime de vase ce umpleau o chiuvetă, dar ele nu păreau să înţeleagă prea mult limba engleză.

  — Vei avea nevoie de ăsta, mi-a spus bunica, întinzându-mi un şorţ ponosit. Şi-a legat şi ea unul în jurul taliei.

  — Ce trebuie să fac mai exact? Nu spălasem un vas murdar în viaţa mea şi nici nu doream să-mi stric recordul.

  — Ei bine, azi vom servi la masa de amiază supă şi pâine, aşa că trebuie să începem imediat. Vrei să ajuţi la coacerea pâinii sau la tăierea legumelor pentru supă?

  M-am uitat cu ochi mari la bunica.

  — Ce s-a întâmplat, draga mea? M-a întrebat ea, mângâin-du-mă pe păr.

  — Nu ştiu nimic despre bucătărie. Acasă, doamna Hutchins gătea totul pentru noi, iar la şcoală bucătarii ne asigurau toate mesele.

  — Vrei să spui că la acea şcoală nu v-au spus nimic despre treburile gospodăreşti? Am dat din cap. Cum s-au gândit ei atunci că îţi vei administra propria gospodărie când te vei căsători şi vei avea o familie?

  — Madame Beauchamps se bizuia pe faptul că ne vom căsători bine şi vom avea servitori, am spus, ridicând din umeri. De fapt, îşi petrecea destul de mult timp învăţându-ne cum să conducem personalul unei case.

  — Înţeleg. Bunica a încercat să nu arate cât de dezamăgită era, dar mie nu mi-a scăpat acest lucru. Ia loc atunci, a spus ea cu un oftat, şi azi doar vei observa.

  Vina mă învălui precum o mantie groasă. Mi-am adus aminte de acuzaţiile mătuşii Matt lansate asupra femeilor răzgâiate din cercul mătuşii Agnes şi m-am împotrivit ideii că eram ca ele.

  — A-aş fi bucuroasă să ajut, am spus înghiţind în sec, dar va trebui să-mi arăţi cum.

  Uşa din spate se deschise şi încă două femei imigrante ni se alăturară, sporovoind într-o limbă foarte guturală şi cărând nişte coşuri mari, pline cu legume. Bunica mi le-a prezentat, dar numele celor două femei sunau pentru mine ca o bolboroseală. Am realizat, ruşinată, că deja uitasem numele primelor două femei. Să fi fost rezervate capacităţile mele de memorare doar pentru cei bogaţi? Nu le considerasem pe aceste femei demne de acest efort din partea mea? Umerii mi se lăsară cu câţiva inci mai jos sub mantia vinii.

  Cele două femei nou-venite s-au spălat pe mâini, apoi şi-au pus şorţurile şi au mers la lucru ca şi cum ele ştiau exact ce aveau de făcut. Una dintre ele scoase dintr-o oală mare de pe sobă ceva ce aducea cu un os de elefant şi începu să taie de pe el carnea fiartă. Procedura îmi părea atât de dezgustătoare, că a trebuit să-mi întorc privirea. N-aş putea mânca niciodată o mâncare ce presupunea atât de multă muncă cu mâna mea.

  Cealaltă femeie aşeză coşurile cu legume pe masă. Am recunoscut acolo morcovi, cepe şi cartofi, dar se aflau şi alte câteva alimente cu forme ciudate ce păreau a-şi avea locul în cazanul unei vrăjitoare. Eram aproape convinsă că nu mâncasem niciodată niciunul din acele lucruri şi nici nu vroiam să le gust acum.

  — Ai vrea să le tai? A întrebat una dintre femei, oferindu-mi un cuţit.

  — Cred că da. Am ales o ceapă, pentru că părea leguma cel mai uşor de decojit, din moment ce coaja începuse să i se exfo-lieze deja.

  — Voi începe să pregătesc aluatul pentru pâine, spuse bunica. Dacă ai nevoie de ajutor la ceva, doar întreab-o pe Magda. Femeia de la legume îmi zâmbi când îşi auzi numele.

  Primul strat de coajă s-a luat destul de uşor. Din nefericire, erau mai multe straturi sub el – şi fiecare strat s-a dovedit a fi din ce în ce mai greu de îndepărtat şi din ce în ce mai urât mirositor. Cu cât mă apropiam mai mult de miezul cepei, cu atât mai înţepători deveneau vaporii ca de acid, încât ochii au început să mă usture şi să-mi şiroiască de lacrimi. Mi-am dus mâna la ochi ca să-i şterg şi să pot vedea ce fac, dar degetele îmi erau deja îmbibate cu sucul cepei şi, în clipa în care mi-am atins ochii, usturătura păru a se preface în foc. Mă ardeau atât de tare, că am lăsat să-mi cadă cuţitul şi mi-am întins mâna în buzunar după un şerveţel.

  — Cerule! Oh, Doamne! Lacrimile îmi şiroiau pe faţă de parcă singura mea dragoste adevărată tocmai îmi dăduse papucii.

  Mi-am suflat nasul şi mi-am şters ochii, la timp ca s-o zăresc pe Magda întorcându-se pentru a-şi ascunde un zâmbet. Nu eram deloc încântată să fiu obiectul amuzamentului ei, aşa că am luat ti în nou ceapa, hotărâtă s-o cuceresc. Lacrimile şi usturimea au n-început în mod serios în momentul în care mi-am reluat activitatea. Măcar dacă braţele mi-ar fi mai lungi, aş putea să ţin ceapa mai departe de mine.

  Ultima bucată de coajă a fost îndepărtată, într-un final, şi am pus ceapa cu o formă grosolană pe masă, cu o bufnitură victorioasă.

  — Acum trebuie să o tai mărunt, a spus Magda. Uite aşa. A aşezat unul dintre cartofii pe care îi curăţase cu multă îndemânare pe tocător şi 1-a tăiat cu dexteritate în bucăţi potrivite pentru supă. M-am uitat şi, fără cuvinte, mi-am luat rămas-bun de la degetele mele.

  Dar nu voiam să renunţ. Am ţintuit ceapa alunecoasă pe ocător, am inspirat adânc şi am tăiat o felie. Vaporii înţepători au ăbufnit din ceapa tăiată ca nişte artificii.

  — Oh! Au! Au! Icneam eu. Eram convinsă că îmi pierdusem ederea pe vecie. M-am frecat cu mâinile la ochi, uitând lecţia nportantă pe care deja o învăţasem, îngreunându-mi astfel iituaţia.

  — Aruncă-ţi nişte apă pe ochi, draga mea, mă sfătui bunica, 3nducându-mă ca pe o oarbă spre chiuvetă.

  Mi-am aruncat apă pe faţă de parcă mi-ar fi fost în flăcări, jdându-mi astfel părul şi partea din faţă a rochiei. Când ustu-imea şi înţepăturile încetară într-un final, mi-am ridicat faţa din chiuvetă şi – iată-1 chiar acolo pe Louis Decker, oferindu-mi un prosop, având sprânceana încruntată puţin a îngrijorare.

  I

  — Eşti bine, domnişoară Hayes?

  — De unde ai apărut? Am întrebat îngrozită.

  — Ajut câteodată aici. Şi aceştia sunt doi dintre prietenii mei de la şcoală. Ei sunt Curtis şi Jack. Aceasta este nepoata doamnei Hayes, Violet.

  Minunat! Şi mai mulţi martori la umilirea mea. Orice strop de mândrie pe care-1 avusesem înainte în înfăţişare, acum era pe deplin umilit, din clipa în care i-am salutat pe Louis şi pe cei doi prieteni ai lui – udă, cu ochii roşii şi brăzdată de lacrimi. Am acceptat prosopul pe care mi 1-a oferit şi mi-am şters faţa cu el, dorind să-mi pot acoperi capul cu el şi s-o iau la goană.

  — E minunat să te revăd, domnişoară Hayes, spuse Louis, elegant.

  — Da. Şi mie îmi pare bine să te revăd, am smiorcăit. Nasul nu înceta să-mi curgă. El a arătat înspre ceapa care mă aştepta pe tocător.

  — Eu de obicei las ceapa experţilor. Era un pic prea târziu pentru acel sfat.

  — Avem nevoie de mai multe din acestea, spuse Magda, aşezând încă doi monştri necurăţaţi pe placa de lemn de lângă mine. Vrei să toc eu în locul tău?

  — Da, te rog. Mi-am lăsat capul în jos, înfrântă.

  — Poate încerci cu aceasta? Mi-a întins un bulgăre urât, maro cu tentacule păroase. Ne-am fi putut juca „Animal, Legumă sau Mineral?” cu lucrul acela, dar nu aveam chef.

  — Nu are nici un miros, mă asigură Magda.

  — Ce bine! Mulţumesc.

  Louis şi cei doi prieteni ai lui şi-au pus şorţurile şi au început şi ei să pună mâna la treabă. Priveliştea unor bărbaţi făcând treburile casnice ale femeilor m-a uluit. Unul dintre ei punea lemne pe foc în imensa sobă din bucătărie. Celălalt curăţa oala în care fusese osul de elefant. Louis a luat un alt cuţit şi a început să cureţe cartofi în locul Magdei, acum că ea preluase cepele. Mirosul nu părea s-o deranjeze câtuşi de puţin.

  — Sunt uimită că ai venit aici să ajuţi în acest mod, am spus. E. e foarte frumos din partea ta.

  Louis mi-a respins lauda, scuturând din cap.

  — Nu e de-ajuns numai să mă numesc creştin, dacă credinţa mea nu conduce la fapte. De fapt, e exact cum domnişoara Addams însăşi descrie acest loc: un experiment în transformarea valorilor creştine în acţiune socială.

  M-am uitat în jos la bulgărele diform din mâna mea şi mi-a fost ruşine să recunosc că îmi lipsea zelul lui Louis.

  — Domnişoara Addams provine dintr-o familie înstărită, a continuat el. Ea a moştenit foarte mulţi bani la moartea tatălui ei. Ar fi putut trăi în lux, dar a vrut să facă ceva util cu viaţa ei. Aşa că a ales să trăiască aici şi să facă din lume un loc mai bun. Şi eu vreau să fac la fel cu viaţa mea.

  Nu am vrut să-1 întrerup pe Louis ca să-1 întreb ce să fac cu acel obiect misterios, aşa că am ascultat cu atenţie, dând din cap Ia momentul potrivit. Doream să mă pun pe treabă şi să ajut ca şi ceilalţi, dar habar nu aveam ce aveam în mână şi ce să fac cu el. Când, în sfârşit, Louis a lăsat din mână cartoful şi şi-a dat jos ochelarii ca să-i şteargă, am profitat de pauză.

  — Ăăă. Louis? Ştii cumva ce trebuie să fac cu ăsta?

  — II cureţi ca pe un cartof.

  — Mulţumesc.

  L-am urmărit atât pe el, cât şi pe Magda curăţând câte ceva şi nu părea deloc dificil. Dar, de îndată ce am intrat cu cuţitul în coaja tare, jalnicul animal începu să sângereze pe mine. Cu cât îl curăţăm mai mult, cu atât mai tare ţâşnea.

  — Domnişoara Addams a fost crescută printre quakeri, spuse Louis, orb la carnagiul pe care-1 provocam. A fost învăţată să studieze problemele societăţii şi să muncească din greu pentru a repara nedreptatea.

  Sfeclă! Blestematul bulgăre era o sfeclă! Şi ştiam destul despre sucul de sfeclă ca să-mi dau seama că era la fel de neiertător ca cerneala indiană.

  — E ceea ce Isus aşteaptă de la noi. „Ce alta cere Domnul de la tine”, mi-a citat Louis, „decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” Iar apostolul Iacov a scris: „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.” Domnul nostru a spus că dacă dăm chiar şi un pahar cu apă rece în Numele Lui, Lui 1-1 dăm.

  Aveam din nou lacrimi în ochi, dar nu din pricina predicii sau a mirosului de ceapă. Pe când voi termina lucrul, voi avea mâinile pătate, iremediabil, de la sucul de sfeclă. Şi se presupunea că în seara următoare aveam să particip la o serată împreună cu Nelson Kent! Dar cum aş putea să renunţ la lucru şi să-1 las baltă când discursul atât de însufleţit al lui Louis era destinat să mă inspire la o muncă de sacrificiu? Aş fi mai ceva ca o păgână.

  — Isus a spus: „Ferice de cei săraci.” Şi dacă le întoarcem spatele şi-i lăsăm pe săracii de lângă noi să sufere, atunci calitatea vieţii noastre a tuturor are de suferit.

  El o ţinu astfel o vreme, rar făcând o pauză pentru a-şi trage răsuflarea, până când termina de curăţat şi de tăiat ultimii cartofi. I-a aruncat în oala de supă ce conţinea carnea de pe osul de elefant. In tot acest timp, Magda nu numai că pusese la punct toate cepele, dar curăţase şi mărunţise un coş plin cu morcovi pe care îi adăugă în supă. Bunica mea acoperea cu un prosop un lighean cu aluat dospit de pâine şi-1 punea în cuptorul cald ca să crească, iar în ceea ce privea eforturile mele din acea dimineaţă, tot ce puteam arăta erau mâinile mele mânjite şi câteva sfecle prost curăţate.

  — Vrei să te ajut cu sfeclele? Întrebă Louis, arătând spre grămada din faţa mea care aştepta să fie curăţată.

  — Şi acestea trebuie adăugate la supă?

  — Nu, cred că una dintre doamnele rusoaice va face borscht din ele.

  Am dat din cap ca şi cum aş fi înţeles, dar habar n-aveam despre ce vorbea.

  — Da, mi-ar prinde bine un pic de ajutor, am admis sfios. Louis a luat o sfeclă şi şi-a reluat, fericit, predica.

  — Centrul de ajutor social ajută oameni de rase şi origini diferite – germani, irlandezi, suedezi, italieni, polonezi, ruşi, greci. Isus trece cu vederea diferenţele etnice şi de clasă socială şi ne transformă pe toţi într-o singură mare familie – împărăţia Lui, aici pe pământ.

  A continuat în acelaşi mod în vreme ce atacam şi cuceream împreună sfeclele, dar mintea mea devia de la înălţătoarele sale discursuri pe măsură ce eu căutam în minte un remediu pentru mâinile mele pătate. Leşie, poate? Mi-ar putea îndepărta sucul de sfeclă, dar consecinţele le-ar suporta pielea mea. Ce ar fi mai rău: mâini cu pete roşii sau mâini aspre, grosolane?

  Suna ca una dintre întrebările la care eu şi Ruth Schultz obişnuiam să medităm: Dacă singura ta iubire adevărată ţi-ar lua mâinile în ale lui şi ar trebui să alegi între nişte mâini uscate şi aspre de servitoare sau mâini roşii, de culoarea sfeclei, pe care le-ai alege? Am încercat să mă gândesc ce m-ar sfătui madame Beauchamps să aleg, dar ea ar fi fost, în primul rând, îngrozită că mă aflam în această situaţie penibilă. Mâine seară, va trebui să-mi ţin mănuşile pe mâini, ceea ce, în societate, nu era un lucru indicat la masă, dar nu vedeam o altă cale de a ieşi din dilemă.

  În cele din urmă, am terminat de curăţat şi ultima sfeclă. Parcă stătusem de zile întregi în această bucătărie. Louis şi-a scos din nou ochelarii cu ramă de sârmă şi i-a şters de cămaşa lui, ce părea să nu-i stea niciodată în pantaloni. În ciuda efortului său energic, ochelarii îi arătau la fel de pătaţi când şi i-a pus iarăşi la ochi ca şi atunci când începuse să-i şteargă.

  — E aproape ora prânzului, spuse el. Curând vom începe să servim masa de amiază.

  Într-adevăr aroma pâinii şi a supei începuse să umple bucătăria în timp ce noi lucram. Stomacul îmi chiorăia de foame. Dar când mi-am amintit de mirosurile dezgustătoare ce mă aşteptau afară, am pus sub semnul întrebării ideea de a mânca ceva. Nu suferisem destulă umilire pentru o singură zi şi fără să-mi deşert prânzul pe stradă în drum spre casă?

  Am ajutat la distribuirea seturilor de castroane şi linguri pe mese, în vreme ce Louis şi prietenii lui luară oala cu supă de pe sobă.

  — Asta e partea mea preferată, a spus el. Servindu-i pe cei nevoiaşi, văzându-le feţele, oferindu-le acel „pahar cu apă rece” în Numele lui Cristos. Face ca toată munca grea să-şi merite osteneala, nu-i aşa?

  Mi-am privit mâinile distruse şi am ştiut că nu aş putea să-i răspund sincer la întrebare. Unghiile mele pătate arătau ca şi cum aş fi căsăpit pe cineva cu mâinile goale.

  — Te admir, domnule Decker. Nu cred că am întâlnit vreodată pe cineva ca tine.

  — Te rog, domnişoară Hayes. Dumnezeu merită toată gloria, nu eu. Eu sunt doar slujitorul Lui.

  — Atunci, eşti unul foarte bun.

  Aşa cum s-a dovedit, ajutorul meu nu a fost necesar. Când uşile s-au deschis şi zeci de oameni flămânzi au intrat înăuntru pentru un castron de supă şi o felie de pâine, au fost destui servitori pentru această slujbă. Am privit cum bunica, Louis şi ceilalţi îi hrăneau pe cei flămânzi şi le spuneau cuvinte de încurajare şi m-am îndoit că îmi voi putea dedica vreodată viaţa acestei munci aşa cum o făceau ei. Ce era greşit în mine dacă, dându-mi-se posibilitatea de a alege, aş prefera să fiu servită decât să servesc?

  Când au plecat mulţimile, ne-am adunat în jurul mesei din bucătărie, unde munciserăm toată dimineaţa, şi am mâncat câte un castron cu supă. Era surprinzător de delicioasă. Va trebui să-i scriu o scrisoare lui Ruth Schultz şi să-i spun că cea mai aventuroasă mâncare a mea ar putea fi acum supa de elefant. Dar când toţi terminasem de mâncat pe săturate, m-am uitat cu groază la grămezile-turn de castroane de supă murdare.

  — Vom ajuta la spălat într-o altă zi, mi-a zis bunica, odihnin-du-şi mâna pe umărul meu. Avem altceva de făcut acum. Hai să mergem să ne luăm pălăriile.

  — Plecăm?

  Bunica a dat din cap. Mi-am adus aminte de experienţele de mai devreme cu cepele şi sfeclele şi nu ştiam dacă să mă bucur Că am scăpat de spălatul vaselor sau dacă o soartă şi mai rea mă aştepta.

  — Unde mergem?

  — O femeie pe care o cunosc, pe nume Irina, e bolnavă. M-am oferit să-i duc nişte supă ei şi familiei ei. Louis va veni cu noi. I ii te, tu poţi duce asta.

  Mi-a dat o bucată de pâine învelită într-un prosop de bucătărie. Louis avea deja, într-o mână, găletuşa cu supa de prânz, iar cealaltă mână i-o oferi bunicii mele. Am inspirat profund, inhalând delicioasele arome pentru ultima dată, adunându-mi toate forţele ca să înfrunt miasmele de afară.

  Duhoarea cartierului se înrăutăţise datorită soarelui după-amie-zii. De obicei, îmi păstram rugăciunile pentru seara, înainte de culcare, şi pentru serviciile duminicale de la biserică, dar acum am început să mă rog în tăcere ca această sarcină să nu dureze prea mult sau să nu fie prea departe. Altfel, prânzul meu va fi expus vederii încă o dată.

  În timp ce mergeam, mă uitam la copii. Foarte mulţi dintre ei erau în zdrenţe şi în picioarele goale şi foarte mulţi munceau, în loc să se joace. Fetiţele mai mari, în jur de opt, nouă ani legănau bebeluşi şi alergau după ţânci ce de-abia învăţau să meargă. Băieţii tineri, încă în pantaloni scurţi, transportau în cărucioare făcute acasă stive de lemne pentru foc.

  — Unde găsesc lemne în oraş? L-am întrebat pe Louis.

  — Ei scotocesc după lemne prin spatele depozitelor sau de-a lungul şinelor de cale ferată. Apoi le vând pe toate. Nu fac mulţi bani, dar fiecare penny economisit e de folos pentru familiile lor. Mulţi dintre băieţii de la şcoala duminicală muncesc toată ziua în centrul oraşului, vânzând ziare sau lustruind pantofi.

  Bunica m-a luat de braţ.

  — Asta mă doare pe mine, Violet – văzând toţi aceşti copii care trebuie să muncească din greu, când ar trebui să fie la şcoală, Lynn Austin să primească o educaţie bună. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu că ai avut o copilărie fericită, protejată – aceşti copii, cu siguranţă, nu au aşa ceva.

  Am crezut că, în sfârşit, am înţeles de ce bunica se mutase în Chicago după ce bunicul a murit, în loc să stea în Lockport şi să aibă grijă de mine şi de tata.

  — Copiii mai mari care ar trebui să fie la şcoală sunt obligaţi să-şi găsească de lucru în fabrici, a continuat ea. Şi, mare parte din munca dată femeilor şi copiilor constă fie în lucru la normă, fie în ateliere.

  — Ce e un atelier?

  — Orice alt loc în afară de o fabrică obişnuită unde se lucrează, explică Louis. De obicei, e un subsol sau un garaj sau un imobil vacant. Angajatorii înghesuie în aceste spaţii o mulţime de muncitori şi-i tratează ca pe nişte sclavi. E clar că acele locuri au condiţii de muncă foarte nesigure, iar muncitorii trebuie să lucreze multe ore pentru un salariu foarte mic.

  — Vezi acel băiat mic? Bunica făcu semn cu capul spre un băiat care nu ar fi putut avea mai mult de opt ani, împleticindu-se cu o legătură enormă de material textil. Distribuie lucru la normă, probabil mamei sau surorilor sale. Se pare că sunt pantaloni pentru bărbaţi. Familia va termina acasă toată munca de cusut manual, adesea, după ce toată ziua au muncit într-un alt loc. Vor fi plătiţi la bucată. Iţi poţi imagina fetiţe de numai şapte sau opt ani, cosând zi şi noapte pantaloni bărbăteşti pentru şapte cenţi duzina?

  — Numai atât? De ce aşa de puţin?

  — Pentru că sunt alte sute de imigranţi săraci care abia aşteaptă să muncească pentru această plată, dacă ei nu mai vor.

  Am cotit pe o alee aglomerată şi a trebuit să mă ţin din nou de nas ca să nu inspir acel miros. Nu voisem să-mi dezvălui predispoziţia spre greaţă înaintea lui Louis Decker, dar întreaga alee duhnea ca o latrină deversată. Nu văzusem niciodată în viaţa mea atât de multe muşte.

  — Poftim, e curată, a spus Louis, oferindu-mi batista sa. Ploaia torenţială de noaptea trecută a făcut ca toate latrinele să dea afară. E oare o mirare că în aceste cartiere bântuie epidemii de holeră şi febră tifoidă?

  — Încercăm să educăm oamenii în ce priveşte nevoia de curăţenie, a adăugat bunica, dar sunt aşa de mulţi oameni. Şi, bineînţeles, limba e o problemă. De aceea domnişoara Addams a introdus orele de limba engleză. Ei bine, am ajuns. Aici locuiesc Irina şi familia ei.

  Uşa imobilului stătea deschisă şi, pe când intram, m-am pregătit, gândindu-mă cu groază cum ar putea mirosi această clădire dărăpănată. Mi-a luat o clipă ca să-mi obişnuiesc ochii cu salonul întunecat şi îngust după soarele strălucitor de afară. Am auzit o npă curgând şi primul miros pe care l-am identificat a fost de mucegai.

  Un băiat tânăr stătea la baza scărilor, umplând un vas smălţuit cu apă de la un robinet stropitor. Întinsese pe podea o grămadă de căni, oale şi castronaşe şi, încet, le umplea unul câte unul.

  — E singura apă curgătoare din clădire, a spus bunica. Toţi oamenii din aceste apartamente trebuie să împartă acelaşi robinet şi trebuie să-şi care apa sus, bineînţeles.

  — Locatarii sunt probabil mulţumiţi să aibă orice fel de apă decât deloc, a zis Louis. Atenţie! Ai grijă pe unde calci, Violet.

  Mi-a luat braţul pentru a mă conduce de-a lungul podelei alunecoase şi printre recipientele împrăştiate ale băiatului. În timp ce o urmam pe bunica în sus pe scările şubrede din lemn, la etajul al treilea, odorurile se preschimbară de la umezeală şi mucegai la aroma frumos mirositoare a mâncării gătite. Am început să respir mai liber. Am simţit miros de ceapă şi cartofi fierţi, dar şi arome necunoscute şi înţepătoare de mâncăruri străine. Aerul în casa scării mirosea delicios.

  Am urcat la etajul al treilea şi bunica a bătut la una din uşile apartamentelor. În cadrul uşii puţin deschise, apăru un băiat ciufulit, cu o faţă mânjită.

  — Eu sunt, Yuri – doamna Hayes, i-a zis bunica. I-am adus mamei tale nişte supă.

  — Da, da, las-o înăuntru, Yuri, se auzi Irina dinăuntru. Băiatul ne deschise uşa.

  Irina era cea mai slabă femeie pe care o întâlnisem vreodată şi totodată cea mai palidă. Stătea pe un pat, cu spatele sprijinit, având piciorul drept imobilizat cu un bandaj şi o atelă de lemn. Ar fi putut fi o femeie frumoasă, dar accidentul care-i rupsese piciorul îi schimonosise şi faţa cu vânătăi purpurii. Un ochi era înnegrit, inflamat şi închis, iar buzele îi erau umflate şi crăpate. Mă gândeam la modul în care se rănise, dar cunoşteam suficient de bine bunele maniere ca să nu întreb. Cosea partea de sus a unei haine de costum bărbătesc; o grămadă de haine în lucru stătea pe pat lângă ea.

  Am numărat trei copii mici în camera mohorâtă împreună cu Yuri şi o a patra copilă într-un leagăn ce părea mult prea mic pentru ea. Am încercat să nu mă holbez la podelele goale de lemn, la paturile zgrunţuroase, la farfuriile ciobite de pe masa înclinată, ştiind că e la fel de nepoliticos să te uiţi prea mult la mobilier aici ca şi în vilele pe care le vizitasem.

  — Irina, aceasta este nepoata mea, Violet Rose. Ţi-am adus nişte supă.

  — Mulţumesc, mulţumesc, a spus ea, pronunţând muţumesc. Şi-a dat la o parte instrumentele de cusut când unul dintre cei mici s-a urcat în pat lângă ea.

  — Cum voi putea să vă muţumesc vreodată? Doriţi să mai staţi puţin? Yuri poate face un ceai.

  — Nu, nu putem sta. Poate data viitoare, Irina.

  — Ne rugăm pentru tine la biserică, a adăugat Louis. Sperăm să te faci sănătoasă cât mai repede. Mi-a luat pâinea şi a pus-o pe masă.

  — Da. Muţumesc.

  — Ne lipseşti la bucătărie, spuse bunica. Nimeni nu face borschtul la fel de bun ca tine.

  — Muţumesc.

  Am surprins-o pe Irina ştergându-şi o lacrimă, când bunica închise uşa apartamentului în urma noastră.

  — Ce i s-a întâmplat? Am întrebat când am ajuns în casa scărilor. Cum şi-a rupt piciorul?

  — Soţul ei i-a făcut asta, spuse bunica.

  N-am putut rosti un alt cuvânt până când am ajuns în hol. Băiatul tânăr încă stătea la robinetul de apă, umplând încet un ceainic înnegrit.

  — Dar de ce ar face un lucru atât de groaznic?

  — El devine violent ori de câte ori bea prea mult. Irina preferă să suporte ea bătaia decât să-1 lase să-1 rănească pe vreunul dintre copii. Nu am vrut să stăm azi mai mult de teamă că ar sosi acasă.

  — Pentru Numele lui Dumnezeu, de ce nu-1 părăseşte?

  — Nu are altă cale de a întreţine copiii şi de a plăti chiria.

  — Toată lumea de la biserică se roagă pentru ea, a spus Louis. Pentru ea şi pentru soţul ei.

  — Da, Irina este o femeie deosebită.

  Louis ne-a însoţit până la staţia de tramvai aflată pe un drum principal. In sfârşit, am îndrăznit să respir adânc din nou. Mirosul bălegarului de cal, al gazelor de la fabrici şi al nelipsitelor ţarcuri de vite părea o nimica toată, după ce vizitasem mahalaua.

  — A fost nemaipomenit să te revăd, Violet, a spus Louis în timp ce aştepta cu noi tramvaiul. Mi-a plăcut să lucrez alături de tine.

  — Da. Sper să ne vedem din nou.

  — Ei bine, acum că ai adus vorba. Făcu o pauză, scoţându-şi ochelarii pentru a-i şterge. Nu vreau să te simţi constrânsă, Violet. Adică participarea ta trebuie să fie absolut voluntară, dar dacă te simţi în stare să cânţi la pian pentru noi joia viitoare, ne-ar prinde tare bine ajutorul tău. Şi-a încolăcit ochelarii în jurul urechilor şi S-a uitat la mine cu ochii săi negri, pătrunzători.

  — E în regulă. Voi veni. Aveam nevoie să mai îndepărtez vina care mă învăluia. Cântarul la pian părea mai uşor decât tocatul legumelor. Şi nici nu era de natură să-mi distrugă mâinile.

  — Minunat, zise el. Ne vom întâlni în faţa şcolii la ora unu. Ne vedem atunci. Tramvaiul a sosit, iar eu şi bunica ne-am urcat, salutând cu mâna. Bunica s-a adâncit în scaun cu un oftat.

  — Aşadar, ce părere ai despre centrul de plasament?

  — Nu mi-am imaginat niciodată ce viaţă grea au acele femei imigrante.

  — Sora mea, Matt, are modul ei de a ajuta femeile, iar eu îl am pe al meu. La un anumit nivel, munca noastră se întretaie. Amândouă muncim ca să schimbăm legile aşa încât femeile să poată fi plătite mai bine şi să muncească mai puţine ore. Amândouă vrem să îmbunătăţim condiţiile de lucru, pentru ca fabricile să fie mai curate şi mai sigure. Şi amândouă luptăm să fie aprobate şi impuse noi legi în ce priveşte munca copiilor, astfel încât aceştia să poată pleca din fabrici şi ateliere în şcoli.

  — Condiţiile lor de viaţă sunt îngrozitoare.

  — Da. Şi îţi poţi da seama cu uşurinţă de ce atât de multe imobile şubrede, din lemn, ca şi cel pe care l-am vizitat azi, au ars ca beţele de chibrituri în Marele Incendiu. Apoi, oamenii săraci care locuiseră în ele nu aveau unde să se ducă. Oricum nu avuseseră mare lucru de la început, aşa că au pierdut totul. Cei mai mulţi dintre oamenii care au murit în incendiu au fost săraci.

  — Mama mea a locuit într-o asemenea casă înainte de incendiu?

  Din nou, bunica a ezitat, la fel cum făcea de fiecare dată când întrebam ceva despre mama.

  — Sincer, nu ştiu unde a locuit, Violet Rose. Ştiu doar că, oriunde ar fi locuit, casa ei a ars până la temelii. A pierdut totul: haine, lucruri personale, amintiri de familie, totul.

  — Ea a.

  — Asta e tot ce pot să spun despre ea, Violet.

  — De ce nu vorbeşti niciodată despre ea? Am întrebat eu, îmbufnată.

  Bunica mi-a luat mâna în mâinile ei şi mi-a strâns-o uşor. Avea mâini frumoase – puternice, muncite şi înmiresmate cu făină şi drojdie. În urmă cu o săptămână le-aş fi descris drept crăpate şi înroşite de la prea multă muncă. Astăzi îmi păreau frumoase.

  — Nu pot vorbi despre mama ta pentru că i-am promis tatălui tău că nu o voi face. A schimbat repede subiectul. De vreme ce majoritatea imigranţilor muncesc foarte mult pentru un salariu toarte mic, e şi mai grav pentru cei care cheltuiesc toţi banii pe alcool. De aceea, munca mea la Uniunea Cumpătării e atât de importantă. Merge mână în mână cu ceea ce am lucrat azi. Am să te iau cu mine la Uniune într-o altă zi.

  — Încă nu înţeleg de ce femei ca Irina nu-şi părăsesc soţii dacă le bat şi le cheltuiesc toţi banii prin cârciumi.

  — Pentru că nu au unde pleca. Şi, dacă şi-ar părăsi soţii, cine ar avea grijă de copiii lor câtă vreme ele sunt la muncă? Una din nevoile pe care domnişoara Addams speră s-o rezolve este obţinerea de locuinţe pentru populaţie la preţ redus şi o creşă întru copiii ale căror mame lucrează.

  M-am gândit că, poate, mama voise să mă ia cu ea când plecase de acasă, dar nu avusese unde să locuiască, nici pe cineva care să aibă grijă de mine. Îmi doream s-o pot găsi şi s-o întreb acest lucru, dar cum aş putea-o găsi dacă nimeni nu-mi vorbea despre ea?

  După o zi la centrul de ajutor social, eu şi bunica ne-am întors acasă, găsind-o pe mătuşa Agnes la masa din sufragerie, bând ceai cu Matt şi Birdie.

  — Ia un loc şi stai puţin cu noi, Florence, porunci mătuşa Matt. Mai nou nu mai ai timp să petreci cu propria ta familie. Aşază-te şi tu, Violet.

  — Se pare că voi sta, zise bunica cu un oftat. Puteam să-mi dau seama cât de obosită era după felul în care se lăsă în scaun. Eu m-am aşezat lângă ea, în vreme ce mătuşa Birdie ne-a adus fiecăreia o ceaşcă curată de ceai. Era pentru prima dată când stăteam împreună cu toate cele patru surori, de când sosisem la Chicago, în urmă cu aproape două săptămâni.

  — Sper că nu ai epuizat-o pe Violet în această dimineaţă, spuse mătuşa Agnes. Mâine seară trebuie să participe la o petrecere importantă.

  — Nu există aşa ceva, Agnes – o petrecere importantă, zise bunica.

  — Cu siguranţă că există! Nu e important pentru tine viitorul ei? Căsătoria ocupă cea mai mare parte din viitorul fiecărei femei.

  — Cine zice asta? Întrebă Matt, însă nimeni nu îi răspunse.

  — Violet trebuia să facă vizite sociale cu mine în această după-amiază, în loc să se zbenguie de colo-colo prin acele cartiere groaznice pe care tu le frecventezi. Când vorbea, mătuşa Agnes gesticula larg, ca şi cum era conştientă de multele sale inele. Avea mâini elegante, în ciuda zbârciturilor, iar bijuteriile îi străluceau în lumina amiezii.

  — Violet m-a ajutat azi la muncă. Nu-i aşa, dragă? Spuse bunica, lovindu-mă uşor pe umăr. Am dat din cap vag, simţin-du-mă ca o ipocrită. Ştiam cât de puţin lucrasem. Ceaiul mi se răcea, dar nu îndrăzneam să mă întind după ceaşcă, de teamă că mătuşa Agnes îmi va observa degetele pătate.

  — Şi mie mi-ar fi fost de ajutor o pereche de mâini la Asociaţia Sufragetelor, a spus mătuşa Matt. Luna viitoare se împlinesc 45 de.ini de la prima Convenţie pentru Drepturile Femeilor şi trebuie să expediem informaţia membrelor noastre. Acea convenţie poate să îmbunătăţească semnificativ viitorul lui Violet şi viitorul tuturor femeilor.

  — Prostii! Făcu mătuşa Agnes cu o fluturare a mâinii. Se întâmplă să ştiu că sunt câţiva tineri foarte importanţi care sunt interesaţi de Violet a noastră. Căsătoria cu unul dintre ei îi va asigura viitorul.

  — Aş! A protestat mătuşa Matt. Căsătoria ei va fi mai mult în lolosul tău decât va fi vreodată în al ei, sărmana.

  Mă întrebam dacă mătuşa Matt avea dreptate. Voiam, cu adevărat, să fiu folosită ca un premiu de mătuşa mea în evoluţia poziţiei ei sociale? Intre timp, eu trebuia să fiu în căutarea mamei mele. Acesta era, în primul rând, motivul pentru care venisem în Chicago şi totuşi nu mă aflam mai aproape de ţelul meu decât eram în ziua în care părăsisem Lockportul.

  — Sărmana de ea, într-adevăr, se strâmbă Agnes. Arată foarte ofilită, Florence. Sper că nu se îmbolnăveşte. Cerul ştie ce boli a putut contacta în acel cartier mizerabil.

  — Nu e bolnavă, zise bunica, liniştită. S-a sculat devreme azi dimineaţă ca să vină cu mine, asta e tot.

  — Vezi cât de obosită arată? Sper că acele cearcăne de sub ochi îi vor dispărea până mâine seară.

  — Oh, şi eu sper, adăugă mătuşa Matt. Odihneşte-te, Violet, altfel vei adormi de plictiseală, discutând despre noua pălărie de primăvară a doamnei Pullman.

  — Nu fi răutăcioasă, Matilda. Dar, vorbind de modă, Violet, ţi-am adus noua rochie. Doamna Riggs a terminat-o. Fii drăguţă şi du-te s-o probezi, ca să văd cum îţi vine. Cei din familia Kent au invitat numai persoane tinere la petrecerea de mâine seară, aşa că nu voi fi acolo ca să te văd.

  — Sigur că da, cu plăcere. Unde e rochia, mătuşă Agnes?

  — Cred că Birdie a agăţat-o în şifonierul tău.

  M-am grăbit în sus pe scări, bucuroasă să scap de pălăvrăgeala lor. Dar mă întrebam oare cum va arăta rochia peste mantia de vină pe care încă o purtam. Familia Irinei ar putea mânca, probabil, o lună întreagă cu banii cheltuiţi de mătuşa Agnes. Şi în vreme ce doamna Riggs îmi cususe noua mea rochie de brocart ivoriu, fetiţe plăpânde de opt ani fuseseră forţate să coasă pantaloni bărbăteşti în ateliere îngrozitoare pentru şapte cenţi duzina. Cum aş putea să mă bucur de acea rochie, cunoscând adevăratele sacrificii?

  Cu toate acestea, am lăsat rochia să-mi alunece peste cap. Ţesătura de brocart era ca o apă rece pe pielea mea şi, când păşeam, făcea un foşnet magnific. Nu aş fi vrut să o mai dau jos niciodată.

  — Minunat! Aplaudă Agnes când am coborât scările. Arăţi splendid, draga mea!

  — Oh, ce frumos, spuse mătuşa Birdie.

  — E destul de. Expusă, nu-i aşa? Întrebă bunica. Şi-a acoperit pieptul cu mâinile, uitând că rochia ei era încheiată cu nasturi până la gât. Dumnezeule, ce va spune tatăl ei?

  — De ce nu o scoateţi la licitaţie pe biata fată şi să o vindeţi celui mai bun ofertant? Întrebă, scoasă din pepeni, mătuşa Matt, înainte de a merge la bucătărie cu ceainicul gol.

  — Mulţumesc că mi-ai prezentat rochia, dragă, mi-a zis Agnes, dar mă tem că trebuie să plec acum. La ce oră să-i spun vizitiului meu să te ia mâine seară?

  — Um. Nu va fi nevoie, mătuşă Agnes. Nelson Kent s-a oferit să mă însoţească.

  — Oh, Violet! Doar nu i-ai acceptat oferta? Scopul petrecerii a fost să ai încă o ocazie să încerci terenul.

  — Da, Violet. De ce să te mulţumeşti cu un bogătaş, când acolo! Putea fi cineva şi mai bogat? A întrebat mătuşa Matt în timp ce „întorcea după ceştile de ceai rămase.

  — Nu e loc de sarcasm aici, Mattie, a zis bunica. Violet ştie că m viaţă există lucruri mai importante decât bogăţiile materiale. Nu-i aşa, dragă?

  — Există dragoste, spuse Birdie cu glasul ei visător.

  — Sunt dezamăgită că ai acceptat atât de devreme oferta lui Nelson Kent, a spus Agnes. Abilitatea ei de a-şi ignora surorile şi de a rămâne la subiect m-a impresionat.

  — Îmi pare rău, mătuşă Agnes. Nelson m-a prins puţin nepregătită şi am acceptat să-1 las să mă însoţească înainte de a avea ocazia să mă gândesc mai bine.

  — Scuzele sunt acceptate. În plus, ar fi o partidă excelentă. Ar putea fi mult mai rău. Şi anii trec.

  — Aiurea, făcu bunica. Violet are numai 20 de ani.

  — Asta înseamnă că în curând va avea 21 şi tu ştii ce înseamnă asta. Tonul vocii lui Agnes a coborât până la şoaptă. Nu ai vrea să devină o fată bătrână, nu-i aşa?

  — Nu cred că Nelson intenţionează să mă ceară în căsătorie sâmbăta asta, i-am spus mătuşii. Dar dacă o face, îi voi spune că trebuie să mă mai gândesc.

  — Ce fată deşteaptă! Mi-a luat mâinile şi mi le-a strâns, dar imediat gura i se căscă de oroare. Sfinte Dumnezeule, Violet! Ce ţi-ai făcut la mâini?

  — E doar suc de sfeclă. Azi am ajutat la curăţarea câtorva legume la centrul de plasament. Mi-a fost teamă că va fi furioasă pe mine, dar ea îşi îndreptă toată furia spre bunica.

  — Florence Howell Hayes! Nu-ţi pasă deloc dacă nepoata ta se mărită bine? Cum ai putut s-o faci să muncească toată dimineaţa ca un servitor de rând? Ar trebui să comande o casă plină de servitori!

  — Nu am forţat-o să facă nimic, Agnes. A venit ca voluntară. Bunica a mângâiat braţul lui Agnes de parcă i-ar fi netezit penele zbârlite. Ar trebui s-o lauzi că a făcut ceva folositor, în ajutorul altora. În plus, Violet a avut ocazia să întâlnească şi câţiva tineri minunaţi, de vârsta ei, care lucrează şi ei acolo ca voluntari. Sunt studenţi la Societatea Evanghelistică din Chicago.

  Mătuşa Matt s-a oprit din adunatul ceştilor şi îşi înfipse mâinile în şolduri.

  — Nu-mi spune, Florence! Încerci s-o cuplezi pe Violet cu unul din acei tineri pastori radicali?

  — Acei studenţi sunt tineri cumsecade.

  — Ruşine să vă fie amândurora! După toate lucrurile pe care le-aţi suferit, de ce aţi vrea ca Violet să vă urmeze exemplul? Agnes, chiar vrei ca fata asta să aibă o viaţă ca a ta? Şi tu, Florence – mai ales tu, ar trebui să-ţi dai jos ochelarii de cal când vine vorba de a te căsători cu un pastor!

  Cuvintele ei făcură să mi se furnice pielea. Ştiam la ce se referea în privinţa mariajului mătuşii Agnes, dar ce voia să insinueze despre cel al bunicii? Mi-am ţinut respiraţia, aşteptând mai multe informaţii, dar nimeni nu mai vorbi pentru o vreme îndelungată.

  — E adevărat, am avut partea mea de suferinţe, spuse bunica într-un final. Dar binecuvântările primite le-au depăşit de departe. Aş fi mândră dacă Violet mi-ar urma exemplul, când vine vorba de a-i ajuta pe ceilalţi.

  — Nu curăţând zarzavaturi! Răbufni Agnes. Dumnezeule! Femeile cărora le-am prezentat-o pe Violet sunt foarte active în munca de caritate. Potter Palmer şi soţia sa sunt doi dintre susţinătorii cei mai însemnaţi ai domnului Moody. La fel sunt şi Marshall Field, Gustavus Swift şi bancherul Lyman Gage. Toţi au donat bani în campaniile domnului Moody.

  — E adevărat? Am întrebat.

  — Da, toţi acei oameni au fost foarte generoşi, spuse bunica încuviinţând din cap.

  — Soţiile lor şi alte prietene din înalta societate îşi petrec o mare parte din timp adunând şi ei bani pentru cei săraci, a adăugat Agnes.

  — Ştiu că adună bani, a zis bunica, şi-ţi apreciez generozitatea, Agnes. Mie însă îmi place să lucrez cu oamenii, să mă implic în viaţa lor, nu doar să le arunc, pur şi simplu, nişte bani. Aşa sunt eu. Domnul ştie că atât munca ta, cât şi a mea sunt necesare.

  — Dacă Violet se căsătoreşte bine, ea îşi poate determina soţul Bă-ţi susţină munca. Vezi? Luptăm astfel pentru aceeaşi cauză.

  — De ce fericirea lui Violet depinde exclusiv de căsătorie? Itrebă mătuşa Matt. Sau nefericirea iubeşte tovărăşia? Vreţi ca să fie la fel de nefericită ca voi?

  — Nu fi răutăcioasă, Matt. Mătuşa Birdie şi-a dres glasul.

  — Doar un lucru am de spus despre toată această discuţie, a imunţat ea cu vocea ei dulce. A făcut o pauză teatrală, de parcă ar rostit ultimele cuvinte în ce priveşte subiectul discuţiei, ^sigură-te că te căsătoreşti din dragoste, Violet.

  Am meditat la sfatul ei. Dacă mă voi îndrăgosti la fel de jrofund ca mătuşa Birdie, voi risca să am şi eu inima frântă.

  — Trebuie să plec, anunţă Agnes. Violet, să porţi mâine seară mănuşi, aşa încât nimeni să nu-ţi vadă mâinile distruse.

  — Aşa voi face şi mulţumesc din nou, mătuşă Agnes, pentru rochia minunată.

  — Cu multă plăcere, dragă. Au revoir tuturor.

  Sâmbătă, 17 iunie 1893

  Sâmbătă seara, Nelson Kent a sosit într-o trăsură splendidă, întregită de un lacheu, ca să mă ia la petrecerea bunicii sale. M-am simţit ca Cenuşăreasa în noua şi superba mea rochie, mai ales după ce ziua precedentă muncisem ca o servitoare. Numai de-aş avea o zână care să-şi folosească bagheta magică şi să-mi retuşeze mâinile pătate aşa încât să nu mai fie nevoie să port mănuşi.

  — Arăţi minunat, Violet, mi-a spus Nelson când am ajuns la petrecere. Eşti de departe cea mai frumoasă femeie de aici. Mă felicit pe mine însumi că am avut previziunea de a te invita înainte de a avea altcineva ocazia.

  Ochii i s-au făcut mari, când mi-a luat şalul de pe umeri.

  — Rochia ta e nemaipomenită!

  Desigur că era nemaipomenită. Fiecare bărbat care îmi prfvea generoasa privelişte a dotărilor mele se zăpăcea de parcă primise o lovitură serioasă la cap. Bărbaţii se îngrămădeau în jurul meu ca ciorile pe un câmp de porumb, dar am observat că foarte puţini dintre ei mă priveau în ochi. În schimb, privirea lor părea să rătăcească mult mai jos de faţa mea. Nelson se purta ca o sperietoare de ciori, alungându-i pe toţi la fel de repede precum se şi adunaseră în jurul meu.

  — Îmi pare rău, domnilor, spuse el, luându-mă de braţ. În seara aceasta este a mea. Părea că se dă în spectacol în rolul său de păzitor al meu.

  — Dă-ne o şansă, Nelson.

  — Nu în seara asta.

  — Şi noi vrem s-o cunoaştem pe domnişoara Hayes.

  — Atunci cereţi-i şi voi permisiunea de a o însoţi – cu o altă ocazie.

  Mi-am promis mie însămi că dacă doamna Riggs îmi va mai coase vreodată o altă rochie, îmi voi alege eu singură modelul. Nu doar bărbaţii mi-au remarcat rochia.

  — Rochia ta e splendidă, mi-a spus înfumurata. Ochii ei căprui-închis străluceau verzi de invidie.

  — Mulţumesc, înf-ăăă. Hattie. Mi-am dres glasul ca să pară aveam ceva în gât, dar, de fapt, aproape îmi scăpase să-i spun faţă înfumurata. Nelson îşi dădu seama de asta şi încercă să-şi ascundă amuzamentul, ducându-şi mâna la gură.

  — Pot să te întreb unde ţi-ai făcut rochia? Mă întrebă Năzuroasa. Concurenţa pentru croitoresele bune a fost întotdeauna aprigă, I numele lor, un secret păzit cu străşnicie. Nu puteam permite cele două surori Grant să monopolizeze preţiosul timp al doamnei Riggs.

  — Va trebui s-o întrebaţi pe mătuşa mea de numele femeii, am spus, evitând o minciună sfruntată. Mătuşa Agnes s-a ocupat de toate aranjamentele.

  Timp de o oră şi ceva, eu şi Nelson ne-am plimbat la braţ, stând de vorbă cu invitaţii săi în vreme ce ciuguleam din aperitive. Adesea mă simţeam dată la o parte când ei discutau despre oameni şi evenimente din trecut despre care eu nu ştiam nimic.

  — Toată lumea pare să se cunoască, i-am spus lui Nelson, în vreme ce mergeam de la un grup la următorul.

  — Da, cei mai mulţi din familiile noastre sunt prieteni de multă vreme.

  — Mătuşa Agnes mi-a spus că eu sunt „sânge crud”.

  — Şi un sânge foarte drăguţ, aş putea adăuga. De aceea roiesc în jurul tău ca ţânţarii. Tot ce pot să fac e să-i strivesc.

  Cu mult timp înainte ca gazda noastră să servească cina, eram deja plictisită. Fetele îşi petreceau tot timpul flirtând şi, în timp ce le urmăream pe înfumurata şi pe Năzuroasa străduindu-se din greu să fie misterioase şi cochete, m-am simţit uşurată că eu nu mai trebuia să joc acelaşi joc.

  Nici un bărbat nu mă interesa, bogat sau nu. Erau aceiaşi prefăcuţi cu care dansasem la evenimentul caritabil. Unii dintre ei ar putea fi drăguţi în spatele măştii de pe faţă, dar niciunul nu mi-a dat ocazia să aflu.

  Excursia la centrul de plasament îmi stricase această petrecere. Orice discuţie îmi părea acum neimportantă şi uşuratică, iar seara

  — O prostie neruşinată în comparaţie cu modul în care Louis Decker şi prietenii săi îşi trăiau viaţa. Nelson a observat că devenisem tăcută.

  După ce se scuză politicos în faţa grupului cu care stăteam de vorbă, m-a tras la o parte şi m-a condus afară din salonul zgomotos, în hol.

  — Pari la fel de plictisită de toate acestea ca şi mine, Violet. Şi încă nici n-am luat cina.

  — Să fii drăguţ e epuizant, am spus.

  — N-am auzit-o niciodată spusă în felul acesta, dar ai dreptate

  — Asta e muncă grea. Vino.

  Ne-am furişat în grădina în care ne plimbaserăm la prima noastră întâlnire şi ne-am aşezat unul lângă altul pe verandă, relaxându-ne în seara caldă, luminată de stele. Ne-a fost uşor să reluăm conversaţia tihnită de care ne-am bucurat în urmă cu o săptămână la evenimentul caritabil.

  — Cum ţi-ai petrecut timpul de când ne-am văzut ultima dată? Mă întrebă el.

  Să fi îndrăznit să-i spun despre centrul de plasament sau despre vizita mea la locuinţa Irinei?

  — Bunica şi mătuşile mele m-au ţinut ocupată şi am reuşit să văd încă o parte din oraş de atunci.

  — Ai fost la târg?

  — Nu, nu încă.

  — Foarte bine. Aş vrea să am onoarea să te conduc eu pentru prima dată. Mi-ar plăcea să văd ce părere vei avea despre el.

  Apropo, mă gândesc că îţi e cald cu mănuşile pe mâini. Ştii, poţi lă le dai jos.

  — Nu, chiar nu pot. Mă tem că mi-am distrus mâinile.

  — Le-ai distrus? Acum sunt intrigat. Lasă-mă să văd.

  Am râs în timp ce Nelson a început să tragă jucăuş de una din mănuşile mele.

  — Nu, serios. Mătuşa Agnes ar avea o criză!

  Dar el a reuşit să-mi scoată una dintre ele şi, într-un final, am cedat.

  — Bine, dar îţi arăt numai ţie şi n-ai voie să spui nimănui.

  — Va fi secretul nostru.

  Mi-a ridicat mâna goală spre lumina care răzbătea de la ferestrele vilei.

  — Ce ai pe mâini? Nu-mi spune că ai omorât pe cineva.

  — E suc de sfeclă. M-am oferit s-o ajut pe bunica la activitatea ei cu scop caritabil şi m-a pus să curăţ sfecle. Am curăţat şi o ceapă. Sper că nu eşti prea şocat.

  — Cred că e frumos din partea ta. Mi-a ridicat mâna până în dreptul buzelor sale şi mi-a sărutat degetele.

  Nelson a fost primul bărbat care mă sărutase vreodată şi am surprinsă de cât de calde şi catifelate se simţeau buzele sale pe pielea mea. Mă întrebam cum s-ar simţi buzele sale pe ale mele. Dar ceea ce simţeam era curiozitate, nu dorinţă. Chiar şi aşa, mi-a trebuit un moment ca să-mi recâştig cumpătul.

  — Ă. locul unde bunica mea lucrează pare o lume complet străină de aceasta. Mărturisesc că mă simt puţin vinovată de faptul că mă bucur de această viaţă luxoasă atât de mult.

  Zâmbetul blazat al lui Nelson dispăru.

  — Ştiu. Există o prăpastie teribilă între bogaţi şi săraci. Şi e o şi mai mare prăpastie socială. Tatăl meu a moştenit averea noastră de la tatăl său şi, să fiu sincer, nu este la fel de generos cu săracii ca unii dintre oamenii realizaţi prin propriile lor puteri, care au pornit pe scara socială chiar de jos. Turlington Harvey, de exemplu.

  — Cine este el?

  — Magnatul cherestelei în Chicago. Se spune că domnul Harvey a venit în oraş doar cu o cutie de scule şi un penny norocos. Dar a muncit din greu şi, în cele din urmă, s-a îmbogăţit când s-a reconstruit oraşul după incediu. Acum dă foarte mulţi bani organizaţiilor caritabile.

  — Te simţi vreodată vinovat că noi avem atât de mult şi imigranţii din casele închiriate au atât de puţin?

  — Da.

  Privea în spate, spre casă, nu la mine. Ferestrele erau bine luminate şi îi vedeam pe servitori pregătind cina în bucătărie.

  — Ar trebui, probabil, să mă întorc, a spus el. Te superi?

  — Deloc. Şi, apropo, mă bucur că am venit la petrecere cu tine. Aşa, am nevoie de mult mai puţin efort, decât dacă aş fi venit neînsoţită şi ar fi trebuit să-mi ţin la distanţă pretendenţii.

  A râs şi s-a întins spre mânerul uşii.

  — Nelson, aşteaptă. Trebuie să-mi pun mânuşa înapoi, încă o ţinea în mâna lui. S-a uitat la mine şi, pentru o clipă, am crezut că s-ar putea să mă sărute. Apoi mi-a zâmbit şi mi-a întins mănuşa deschisă. Eu mi-am strecurat mâna în ea, apoi el îmi oferi braţul său.

  Îmi plăcea de Nelson, dar încă nu am observat simptomele febrile ale dragostei la niciunul dintre noi. Tânjeam după dragoste şi romantism. Poate că citisem prea multe romane de-ale lui Ruth sau poate refrenul neschimbat al mătuşii Birdie îmi intrase în cap, dar îmi doream să mă îndrăgostesc nebuneşte, din cap până în picioare. Nu puteam să nu mă gândesc la descrierea pe care le-o făcuse mătuşa Birdie părinţilor mei: „Pasiunea lor s-a aprins în noaptea Marelui Incendiu şi fervoarea dragostei lor a fost la fel de mistuitoare ca flăcările.” Eram naivă să-mi doresc acelaşi lucru?

  Din nou, mă plimbam printre invitaţi la braţul lui Nelson, în vreme ce el juca rolul gazdei. Am fost uimită să observ cât de calm şi cât de natural era în rolul său de moştenitor bogat al averii familiei Kent. Era foarte priceput în a face conversaţii politicoase, Perechea potrivită nrătându-se interesat de povestea fiecăruia, râzând la glumele lor. Nimeni nu va şti vreodată că el considera toate acestea o corvoadă.

  Iar eu mă simţeam în largul meu alături de el. Dacă m-ar fi cerut în căsătorie în seara aceea, aş fi spus „da”, în ciuda promisiunii făcute mătuşii Agnes şi în ciuda faptului că nu eram îndrăgostită de el. Nelson Kent era un bărbat chipeş, fermecător. Avea o familie înstărită, o casă magnifică, zeci de servitori – tot ceea ce visasem eu pe când eram la Şcoala pentru Domnişoare a madamei Beauchamps. Cu excepţia dragostei, care fusese meditaţia din toi de noapte a elevelor. Dar dragostea niciodată nu făcuse parte din curriculumul madamei Beauchamps.

  Într-un sfârşit, ne-am dus în sufrageria imensă şi ne-am aşezat la masă, toţi 24. Nelson, cu un gest abil, a schimbat cartonaşul ce indica locul meu la masă cu un altul, aşa încât să fiu aşezată lângă el. Şi celelalte femei purtau rochii minunate şi-şi aranjaseră părul în stiluri elaborate, dar eu consideram că cea mai frumoasă femeie din sală era tânăra servitoare Katya, pe care o cunoscusem la ultima mea vizită.

  Ea purta o uniformă de servitoare lungă, din gabardină, de culoare cenuşie, cu un şorţ alb, şifonat şi-şi strânsese părul de culoarea grâului sub boneta albă. Chiar şi fără podoabe, Katya semăna cu o prinţesă slavă, frumuseţea ei naturală fiind simplă şi fără pretenţii. Am urmărit-o în timp ce ne lua de pe masă bolurile pentru supă, când am terminat primul fel de mâncare, şi am observat că avea o graţie înnăscută ce nu venea de la exerciţiile cu o carte pe cap. Apoi, am observat că şi Nelson o urmărea.

  — Servitoarea bunicii tale e drăguţă.

  — Da. Da, este. Vocea i-a sunat trist.

  Mi-am amintit de suspiciunea pe care o avusesem la ultima vizită, că Nelson şi Katya se iubeau în secret şi, pentru prima dată în seara aceea, ceva mă intrigă. Am decis să le acord toată atenţia – la fel cum ar face-o orice detectiv bun – şi să aflu dacă suspiciunile mele erau corecte sau doar un rod al imaginaţiei mele.

  De fiecare dată când Katya se ivea prin uşile servitorilor, Nelson îşi ridica privirea, chiar dacă numai pentru un moment. Se bucura când o vedea din spate la fel de mult ca arunci când se întorcea de la bucătărie. Cât despre Katya, ea îşi ţinea ochii aplecaţi, aşa cum se cuvenea, când servea oricare oaspete – cu excepţia momentului în care servea pe cineva aşezat exact faţă în faţă cu Nelson. De fiecare dată, părea să nu se poată stăpâni să nu-şi ridice scurt privirea spre el.

  Era evident că se priveau unul pe celălalt, iar jocul lor tainic a continuat pe toată durata cinei. Apoi, într-un singur moment electrizant, ochii lor se întâlniră. S-a întâmplat când Katya s-a apropiat să ia farfuria lui Nelson. El s-a întors şi s-a uitat la ea, exact în ochii ei. Feţele lor se aflau la doar câţiva centimetri distanţă, iar dogoarea privirii lor ar fi putut topi argintăria.

  — Mulţumesc, Katya, murmură el.

  Era ceva de neconceput! Servitorii trebuiau să fie ignoraţi pe parcursul dineurilor, trataţi ca pe nişte obiecte de mobilier. Madame Beauchamps ne-a vorbit mult despre cum să ne comportăm cu sevitorii: „Trebuie să vă purtaţi frumos cu ei, dar ferm. Nu fiţi niciodată prea prietenoase. Puteţi să le spuneţi pe nume, dar ei trebuie să vi se adreseze cu domnişoară sau doamnă. Contactul vizual este necesar doar atunci când sunteţi ferme cu ei sau când îi mustraţi. Servitorii trebuie întotdeauna să-şi ascundă privirea. Fiecare dintre voi trebuie întotdeauna, dar întotdeauna, să-şi cunoască locul.”

  Nelson şi Katya ştiau amândoi regulile. În mod clar, relaţia lor nu era doar o plăsmuire a imaginaţiei mele.

  După cină ne-am mutat din sufragerie într-o mică sală de bal, unde o orchestră începuse deja să cânte. Cu frumoasa Katya afară din peisaj, Nelson deveni din nou fermecătorul meu pretendent.

  — Vrei să dansezi, Violet?

  — Da, mulţumesc.

  Nelson era un dansator minunat. Ne simţeam bine unul în braţele celuilalt. În timp ce am valsat pe ringul de dans mai bine de o oră, am ajuns să vorbesc cu el la fel de deschis precum o făcusem cu Ruth Schultz.

  — Dacă ai putea alege, l-am întrebat, ce ai prefera să fii: căpitanul unui vas de piraţi sau căpitanul unui vas de război? Întrebarea mea 1-a făcut să râdă în hohote.

  S-a întâmplat să-mi ridic privirea în timp ce Nelson râdea şi im zărit-o pe Katya privindu-ne. Venise în sala de bal, probabil ca lă adune paharele de punci folosite. Dar, după cum spuneau înmanele de dragoste ale lui Ruth: Dragostea şi dorul după el trau pecetluite în ochii ei. În mod evident, inima ei era frântă, văzându-ne împreună. Îl iubea pe Nelson. Eram sigură de asta. Întrebarea era dacă o iubea şi el pe ea.

  — E o întrebare bună! Spuse Nelson când se opri din râs. Aş ipune căpitanul unui vas de război. M-a rotit şi am pierdut-o pe Kntya din vedere.

  — Un vas de război? Am repetat eu. Acum trebuie să-mi spui de ce.

  — Ei bine, ia să vedem. Îmi place să lucrez în lumea afacerilor. Şi asta se aseamănă foarte mult cu a comanda un vas de război.

  Totul se reduce la a prelua controlul, a cuceri un nou teritoriu, a construi un imperiu şi totodată a acumula bogăţie dacă eşti acela I care câştigă războiul. Iar mie îmi place să câştig. În plus, unele dintre coloniile pe care le-aş cuceri ar putea fi locuri interesante de vizitat.

  — Ai călătorit mult?

  — Bineînţeles. E de aşteptat. Am făcut turul obligatoriu al continentului.

  Vorbea lejer, de parcă nu era nimic special şi totuşi nu-1 I uiteam învinui. Sentimentul de drept era parte din el. Nu alesese ă se nască în bogăţie aşa cum nici Katya nu alesese să se nască o Imigrantă.

  — Mi-ar plăcea să-mi povesteşti despre călătoriile tale. Vorbeşte-mi despre cel mai frumos loc pe care l-ai vizitat vreodată.

  — Ia să vedem. Au fost mai multe, dar aş alege Italia. În special lacul Como. E un lac lung, îngust, înconjurat de munţi şi cu sate fermecătoare din loc în loc. Ţi-ar plăcea foarte mult.

  — De unde ştii?

  — Pentru început, te-ai potrivi perfect în peisaj. Eşti la fel de frumoasă precum o prinţesă italiancă. Bărbaţii mediteraneeni ar fi topiţi după tine. Mi-ar plăcea să te duc acolo. Ai fi o tovarăşă de călătorie grozavă pentru că tu vezi lucrurile altfel decât celelalte femei. Tu priveşti totul cu alţi ochi şi eşti foarte imaginativă. E evident din întrebările fascinante pe care le pui. Nu eşti nici orgolioasă. Multe dintre femeile pe care le cunosc sunt foarte preocupate de ele însele. Vor ca întreaga lume să le privească pe ele şi, în acest timp, uită să mai privească lumea.

  Cântecul s-a terminat şi ne-am aşezat pe o canapea de două locuri pentru a ne odihni. Îmi făcuse plăcere să stau în preajma lui Nelson întreaga seară, dar nu mi-am dat seama că oamenii îşi făceau o impresie greşită despre noi, până când unul dintre tinerii pe care-i cunoscusem săptămâna trecută s-a apropiat să mă invite la dans.

  — Lasă-i şi altuia o şansă, Nelson. Şi noi vrem s-o cunoaştem pe domnişoara Hayes.

  Nelson 1-a refuzat.

  — Îmi pare rău. E doar a mea.

  — Oh, am înţeles. Când e nunta? Spuse el în timp ce se îndepărta.

  — Te îngrijorează că oamenii vorbesc despre noi? Am întrebat eu.

  — Deloc. Îmi placi, Violet. În doar câteva ore, am ajuns să te cunosc mai bine decât pe fetele pe care le ştiu de-o viaţă. Eşti diferită de ele. Nu eşti de acord cu mine că ne înţelegem bine?

  — Da, cred că da.

  Trebuia să recunosc că îmi plăcea cu el. Nelson, chipeşul cu părul blond, era un trofeu după standardele oricui, dar deodată un gând perturbator mi-a venit în minte. Dacă eram doar un obiect de distragere a atenţiei? Dacă mă alesese pe mine doar ca o soţie potrivită care să ţină departe de ochii familiei sale dragostea lui pentru Katya?

  — Ne simţim bine unul în compania celuilalt, continuă Nelson, fi se pare că ne plac şi aceleaşi lucruri. Mi-ai spus că îţi place această viaţă extravagantă, nu-i aşa? Cred că am putea fi fericiţi împreună.

  Din nou a trebuit să admit că avea dreptate. Iertaţi-mă, dar iubeam acea viaţă – mâncarea delicioasă, casa luxoasă, hainele elegante. Nu aş putea trăi niciodată cu mirosurile şi mizeria mahalalei. Dar greutatea vinii pe care această mărturisire mi-o provocase a fost la fel de enormă ca prăpastia dintre casa Irinei şi 1 cea în care mă aflam. Nu puteam înţelege cum oameni ca bunica mea şi Louis Decker puteau fi atât de altruişti. Nu mai vroiam să curăţ vreo ceapă în viaţa mea. Şi dacă m-aş căsători cu Nelson Kent, aş putea fi la fel de generoasă cu banii mei ca şi celelalte persoane importante din Chicago, nu-i aşa?

  — Dar cu dragostea cum rămâne? L-am întrebat pe Nelson.

  — Ce e cu ea? Oamenii din cercul nostru social nu se căsătoresc din dragoste. De obicei, există o atracţie, poate chiar afecţiune, dar în cele mai multe cazuri căsătoriile înseamnă alianţe între familii, putere şi găsirea unei soţii care să aibă capital social.

  — Se transformă vreodată afecţiunea aceea în dragoste?

  — Da, de multe ori. Violet, mi se pare că devii tristă de fiecare dată când vorbeşti despre dragoste. Spune-mi, ai avut inima frântă?

  — Nu. N-am fost niciodată îndrăgostită. Mă gândeam la părinţii mei. După spusele mătuşii mele, părinţii mei s-au căsătorit din dragoste, dar ceva s-a întâmplat şi acum sunt divorţaţi. Aş vrea să ştiu de ce.

  — Vino, hai să dansăm.

  Muzica ne-a înveselit pe amândoi până când, din nou, am văzut-o pe Katya privindu-ne. De această dată, i-am arătat-o şi lui.

  — Suntem priviţi. Mi-a urmat căutătura şi a văzut-o şi el. Ochii lor se întâlniră şi am simţit pasiunea ce o împărtăşeau chiar şi aflându-se în colţurile opuse ale salonului. Apoi, ea se întoarse brusc şi se îndepărtă. O clipă mai târziu, se termină şi cântecul. Nelson îmi zâmbi şi îmi spuse:

  — Mă scuzi puţin, Violet? Mă întorc imediat.

  Nu am putut rezista impulsului de a-1 urmări. A ajuns-o pe Katya în vestibul, iar eu m-am ascuns în spatele unei uşi pentru a asculta. Trasul cu urechea era o ofensă de neiertat. Mi-aş distruge prietenia cu Nelson, dacă m-ar prinde. Dar trebuia să aflu adevărul.

  O vreme niciunul dintre ei nu vorbi. Atunci m-am riscat să arunc o privire şi am văzut că cei doi se sărutau. Dar acela nu era doar un simplu sărut – erau ca doi oameni înfometaţi care parcă au găsit hrană, prima dată, după multe zile! M-am ascuns din nou după uşă în timp ce căldura mi se urca în obraji.

  — Katya, aşteaptă! L-am auzit pe Nelson strigând o clipă mai târziu. Nu pleca! Vreau să-ţi explic.

  — Nu, Nelson. Nu trebuie să-mi explici. Ea este foarte frumoasă, iar tu trebuie să te întorci la ea.

  — Violet e doar o prietenă.

  — Opreşte-te, te rog. E prea dureros. Pentru amândoi.

  — Ascultă, fac asta pentru noi.

  — Dar nu vreau s-o faci. Nu e drept. Adio, Nelson.

  Am tras cu ochiul de după colţ exact la timp ca s-o văd pe Katya fugind prin uşa batantă şi dispărând în sectorul destinat servitorilor. Nelson nu a urmat-o. In schimb, a rămas multă vreme, uitându-se la uşa care-i separa. Apoi capul i s-a aplecat, iar umerii i s-au lăsat în jos.

  Dacă aceasta ar fi fost o scenă dintr-un roman, profesoara noastră de literatură ar fi scos în evidenţă simbolismul acelei uşi, faptul că reprezenta diferenţa dintre ei: stăpân şi servitor, bogat şi sărac, gentleman şi imigrant. Trăiau vieţi diferite în sfere diferite, cu bariere între ei ce nu puteau fi trecute niciodată.

  Apoi m-am depărtat de cadrul uşii şi m-am grăbit înapoi spre sala de bal pentru a evita să fiu prinsă. Am înşfăcat repede un pahar cu punci şi m-am aşezat pe un scaun liber pentru a mă gândi.

  Avusesem dreptate. Katya şi Nelson erau îndrăgostiţi. Cum altfel aş putea interpreta ceea ce tocmai văzusem şi auzisem? Dar era 0 dragoste interzisă, cea mai dificilă dragoste. Sărmanul Nelson.

  Un cinic ar fi susţinut sus şi tare că el era un bogătaş răsfăţat care, probabil, profita de o fată inocentă cu care nu avea nici o intenţie de căsătorie. Dar eu am văzut reacţia lui când Katya i-a întors spatele şi nu credeam aşa ceva. Ar putea el să meargă atât de departe încât să se căsătorească cu mine şi s-o ţină pe Katya ca wnantă? Reflectam la această situaţie, când am simţit mâna caldă a lui Nelson pe umărul meu.

  — Îmi pare rău că am fugit aşa, Violet. A trebuit să vorbesc cu una dintre servitoare. Ah, văd că te-ai servit singură cu punci. L'oţi să-ţi aduc şi altceva?

  — Nu, mulţumesc.

  — Atunci vrei să dansăm?

  L-am lăsat să mă ia în braţele sale. Am dansat la fel de liniştiţi ca şi mai înainte, dar acum eram foarte conştientă de mâna sa odihnindu-se pe mijlocul meu şi de cealaltă mână din palma mea. Nu mă mai simţeam bine în braţele sale, ştiind durerea pe care i-o provocam Katyei şi, poate, şi lui Nelson. Trebuia să-mi închei munca detectivistă, aşa că am decis să-i mai pun o întrebare.

  — Dacă ar trebui să alegi între a trăi în sărăcie alături de dragostea ta adevărată şi a trăi singur în bogăţie şi prosperitate, ce ai alege? De data aceasta nu a râs.

  — Nu cred că aş putea alege, a spus el încet. N-aş şti cum să trăiesc fără bani, dar n-aş putea trăi nici singur.

  Apoi m-a surprins, întrebându-mă:

  — Tu ce ai alege, Violet?

  M-am gândit un moment şi mi-am dat seama că nici eu n-aş putea alege.

  — Mi-ar plăcea să cred că aş alege dragostea adevărată, am spus, dar am văzut sărăcie lucie şi n-aş suporta să trăiesc în felul acela, chiar şi alături de bărbatul iubit. Cred că lupta pentru supravieţuire ar îneca repede dragostea noastră.

  Am ştiut pentru prima dată că acesta era adevărul. Totuşi, n-aş putea trăi cum a făcut mătuşa Agnes, având bani fără dragoste.

  — Aş fi foarte nefericită să trăiesc fără dragoste, am adăugat, indiferent de câţi bani aş avea. Mătuşa mea Birdie îmi repetă întruna să mă asigur că mă căsătoresc din dragoste, dar nu mai ştiu ce să cred. Nu se pot găsi cumva acestea două împreună, dragostea şi banii?

  — După cum am zis, nu aşa se procedează, de obicei, în cercul nostru social. E o acuzaţie tristă, dar adevărată.

  — Crezi că oamenii săraci se căsătoresc din dragoste?

  — Ah, văd că am ajuns de unde am plecat. Ne-am întors la diferenţele dintre bogaţi şi săraci, nu-i aşa? Mă tem că nu ştiu răspunsul la asta. N-am fost niciodată sărac, nici nu intenţionez să fiu.

  Nelson Kent avea o inimă bună. Nu era doar o cochilie frumoasă. Nu eram îndrăgostită de el, dar îmi plăcea de el. Îl consideram un bun prieten. Mi-aş dori să-1 pot ajuta să-şi rezolve dilema cu Katya.

  Pe când seara se apropia de sfârşit, Nelson arăta obosit şi încordat. Bunica sa anunţă că se serveau desertul şi cafeaua, dar am observat că frumoasa Katya nu era printre servitorii care ne aşteptau pe fiecare. L-am văzut pe Nelson făcând efortul de a-şi pune înapoi masca la loc în timp ce discuta cu invitaţii săi, dar eu mi-am dat seama că îşi dorea ca petrecerea să se termine. Cred că amândoi am fost uşuraţi când acest lucru s-a întâmplat.

  Luni, 19 iunie 1893

  — Violet! Vino repede! Ai primit o scrisoare! Vocea mătuşii Birdie vibra de încântare.

  Era de datoria mătuşii Birdie să ia corespondenţa în fiecare zi şi mi se rupea inima când o vedeam cum se umple de speranţă de fiecare dată când auzea scrisorile alunecând în cutia poştală. Nu a încetat niciodată să creadă că va primi veşti de la Gilbert. Am fost tentată chiar să înhaţ câteva din vechile lui scrisori şi să i le trimit ei, una câte una, ca s-o înveselesc. Dar azi, faptul că eu primisem o scrisoare părea s-o înveselească de parcă o primise chiar ea.

  — E de la drăguţul tău, Silas McClure. I-a spus numele cu acelaşi entuziasm cu care un copil spune Moş Crăciun.

  — Nu e drăguţul meu, mătuşă Birdie.

  — Ei bine, cred că i-ar plăcea să fie. Mi-a întins plicul. M-am holbat la numele lui Silas de pe adresa expeditorului.

  — Deschide-1! Vezi ce scrie!

  Am rupt sigiliul şi am scos scrisoarea. Silas a folosit hârtie de la un hotel din Cleveland, Ohio. Maniera lui şcolărească, îndesată de a scrie m-a făcut să zâmbesc în timp ce m-am uitat peste bilet.

  — Ei, bine? Mă zori mătuşa Birdie.

  — Domnul McClure va fi în oraş săptămâna aceasta.

  — Oh, ce frumos.

  — I-ar face plăcere să mă însoţească marţi la expoziţie.

  — Marţi? O, Doamne, asta e mâine!

  — Da, ştiu. În scrisoare menţionează, de asemenea, că a găsit şi o însoţitoare.

  — Florence, ciripi mătuşa Birdie, Silas McClure o duce pe Violet a noastră la târg!

  — Îl cunosc pe acest gentleman? Întrebă bunica, venind în grabă în holul din faţă unde ne aflam. Ştii că eşti în răspunderea mea.

  — L-ai întâlnit pe domnul McClure la gară, am spus. Îţi aduci aminte? În ziua în care am sosit.

  — Oh, da. Gentlemanul care te-a însoţit din Lockport.

  Nu am confirmat, nici negat presupunerea ei. Putea să creadă ce voia ea despre el. În plus, dacă ea îmi ascundea informaţii despre mama, de ce i-aş spune eu totul despre Silas?

  — Ai observat ce zâmbet frumos are domnul McClure? Întrebă mătuşa Birdie.

  — E destul de greu să nu observi, am mormăit eu.

  — Şi are totodată cei mai frumoşi ochi albaştri. Au culoarea cerului unei după-amiezi de toamnă.

  M-am uitat la ea surprinsă.

  — După-amiezi de toamnă? De ce toamnă? Nu are cerul aceeaşi culoare în orice anotimp?

  — Oh, nu, draga mea. Bineînţeles că nu. Ochii domnului McClure nu au culoarea cerului albastru de vară – un cer de vară e decolorat de la soare. Şi nu sunt nici de un albastru glacial, când aerul rece îngheaţă cerul de argint. Nu, ochii lui au culoarea unui cer de toamnă, încălzit de acele frunze splendide, colorate în toate acele nuanţe încântătoare.

  Am rămas privind-o îndelung. Avea perfectă dreptate. Silas McClure era cald şi încântător în acelaşi timp. Şi chiar avea ochi frumoşi.

  — Gilbert al meu are ochi albaştri. Oh, sper că vremea nu este prea furtunoasă în Virginia, unde luptă el. N-aş putea suporta să-1 ştiu mărşăluind prin noroi sau tremurând în ploaie. Poate îi voi scrie o scrisoare ca să-1 înveselesc. Uite cât de mult a înveselit-o scrisoarea domnului McClure pe Violet a noastră!

  M-am uitat în oglindă şi m-am surprins zâmbind. Iar obrajii îmi erau îmbujoraţi.

  — Scuzaţi-mă, am mormăit, în timp ce am urcat în grabă scările.

  La şcoală nu aveam voie să alergăm pe scări în sus şi, de fapt, nu uveam voie să alergăm sub nici o formă. „încet, fetelor. Încet şi graţios. Trebuie să păşiţi ca şi cum aţi pluti.” în ultima vreme se pare că am început să ignor multe din lucrurile pe care le învăţasem.

  Am vârât scrisoarea lui Silas în jurnalul meu după care l-am înghesuit sub saltea. Ceva din indecentul domn McClure îmi amintea de romanele de dragoste şi de poveştile cu crime adevărate pe care eu şi Ruth le citisem şi le ascunsesem sub saltelele noastre.

  Fără să ştiu din ce cauză, am adormit foarte greu în acea seară. Eram bucuroasă că, în sfârşit, voi vizita târgul sau eram emoţionată că voi ieşi cu un bărbat pe care nimeni din familia mea nu-1 cunoştea? O domnişoară decentă caută aprobarea tatălui ei înainte de a ieşi cu cineva. Trecutul tânărului bărbat va fi investigat până în cel mai mic detaliu pentru a se asigura că nu este un escroc. Bunica s-ar putea pune chezaş pentru Louis Decker. Mătuşa Agnes cunoştea foarte bine familia lui Nelson Kent. Maude O'Neill garantase pentru Herman Beckett. Dar singurul sprijin pe care Silas McClure îl avea era că mătuşii Birdie îi plăceau ochii lui albaştri. Era o naivitate din partea mea să am încredere în el?

  În realitate, dorinţa mea de aventură a depăşit de departe orice frică pe care aş fi putut-o avea. Eram sătulă să fiu o domnişoară decentă, sătulă de toate constrângerile sociale care mă ţineau pe loc şi mă legau. Voiam libertatea pe care feministele mătuşii Matt mi-o promiseseră, dar o voiam acum. Am adormit într-un final, anticipând pentru a doua zi gustul acelei libertăţi.

  Primul meu gând, imediat după ce m-am trezit, a fost la Silas McClure. Dar dacă va veni din nou îmbrăcat în costumul lui lăbărţat, ecosez, de vânzător ambulant şi cu părul uns cu ulei? Şi dacă mă va vedea cineva din cercul social al lui Nelson cu el la târg? Nu aş mai fi invitată la nici o petrecere. Mătuşa Agnes m-ar renega cu totul.

  Chiar dacă era adevărat că Silas arătase prezentabil ultima dată când mă vizitase, m-am hotărât să invoc boala şi să rămân acasă dacă hainele şi părul său arătau într-un mod jenant. Singurul motiv pentru care acceptasem, de fapt, să mă însoţească a fost ca să mă poată duce la adresa mamei.

  Când i-am deschis uşa, avea un rânjet pe faţă până la urechi, de parcă tocmai câştigase o mie de dolari – sau poate îi furase.

  Am răsuflat uşurată. In mod evident, încă nu-şi reumpluse rezerva de ulei Macassar, iar părul şaten şi ondulat arăta curat şi pieptănat. La fel şi costumul său simplu, de culoare închisă. Mirosea vag a cremă de ras şi am observat că se bărbierise atât de atent, încât se tăiase în două locuri. Fusese emoţionat că urma să mă vadă sau era prea zgârcit ca să plătească un bărbier?

  Dar venise la uşă singur.

  — Bună dimineaţa, Silas dragă, spuse mătuşa Birdie, îmbrăţi-şându-1 ca pe un prieten regăsit după multă vreme. Mă bucur să te revăd.

  — Şi eu mă bucur, doamnă Casey.

  — Unde este însoţitoarea noastră? Am întrebat surprinsă.

  — Ei au vrut să aştepte afară.

  — Ei.?

  A arătat în spatele lui şi am văzut o femeie într-o rochie lungă, neagră, stând lângă bordura trotuarului alături de un bărbat scund, bărbos, cu pălărie de paie. Femeia era foarte înaltă şi, evident, foarte modestă. In ciuda vremii calde, purta o rochie cu mânecă lungă şi o pălărie mare, neagră, cu un văl ce-i acoperea faţa. Îmbrăcămintea ei era foarte demodată, doar dacă nu cumva era în doliu. Şi dacă avusese loc un deces în familie, cum de mergea la târg?

  — M-am gândit că dacă un însoţitor e un lucru bun atunci doi însoţitori vor fi o treabă şi mai bună, îmi explică Silas.

  — Nu vor să vină înăuntru ca să-i prezinţi cum se cuvine?

  — Nu, preferă să aştepte afară. Voi face prezentările pe drum.

  — Sunt rude cu tine? Am întrebat. M-am întors spre oglinda din hol şi mi-am făcut de lucru cu acul pălăriei, trăgând de timp.

  Din clipa în care îi deschisesem uşa, inima începuse să-mi bată ca o tobă africană şi nu mai eram sigură că voiam să-1 însoţesc dacă avea un asemenea efect asupra mea.

  — Da de unde. Sunt doar nişte prieteni de-ai mei.

  — Ea a avut un deces în familie? L-am întrebat în şoaptă.

  — Habar n-am, mi-a şoptit şi el înapoi. Eşti gata?

  — Cred că da. Poate ar trebui să-mi iau umbrela. Pentru oare.

  Ar putea folosi şi ca armă dacă aş avea nevoie să mă apăr.

  — La revedere amândurora, ne ură, veselă, mătuşa Birdie. Să irâ distraţi!

  — Pariu că aşa va fi, spuse Silas. Mi-a oferit braţul său şi am oborât scările din faţă, îndreptându-ne spre locul unde ne şteptau însoţitorii.

  — Aceştia sunt prietenii mei, Josephine şi Robert. Şi aceasta este Violet, domnişoara despre care v-am tot vorbit atâta.

  — Mă bucur să vă cunosc, am spus, întrebându-mă dacă aveau şi nume de familie.

  — Aha.

  — De asemenea.

  Era clar că Josephine nu fusese niciodată la o şcoală de bune maniere.

  — Am exagerat când ţi-am zis cât de frumoasă e Violet? A întrebat Silas, înghiontind-o pe Josephine în coaste.

  — E drăguţă, admise Josephine. Să mergem.

  Vocea ei era răguşită, de parcă ar fi fost răcită. Poate avea nevoie de o doză din Tonicul Nutritiv al doctorului Dean.

  N-am putut să-1 văd foarte bine pe Robert – îşi purta pălăria coborâtă atât de jos, că aproape îi acoperea ochii, iar restul feţei îi era ascunsă de barba maronie, stufoasă şi de mustaţa bogată. Dar Josephine era cam dizgraţioasă şi evident cam păroasă, sărmana. Am zărit cum îi ieşeau prin mânecile lungi şi prin mănuşi fire negre de păr. Părea foarte conştientă de aspectul ei fizic şi chiar şi eu aş fi fost, dacă aş fi arătat la fel de neplăcut ca ea. Amândoi însoţitorii îşi ţineau feţele ferite, iar privirea, aplecată.

  — Te deranjează dacă luăm tramvaiul? Întrebă Silas. Pot chema o trăsură dacă vrei, dar va dura o vreme până vom găsi una.

  — Nu mă deranjează tramvaiul, dacă nici pe ceilalţi nu-i deranjează.

  — Lor le e indiferent.

  M-am uitat peste umăr. Cei doi se aflau cu câţiva paşi în urma noastră, în timp ce mergeam spre staţia de tramvai. Voiam să fiu politicoasă şi să-i includ în discuţia noastră, dar ei parcă mă evitau. Poate că nu fuseseră niciodată înainte în rolul de însoţitori.

  — E nepoliticos din partea noastră să nu-i includem şi pe ei în discuţia noastră, domnule McClure. Să încetinim pasul ca să ne ajungă?

  — Ei se simt bine aşa, spuse Silas. Sunt la fel de încântaţi ca şi mine că merg la târg.

  A trebuit să-1 cred pe cuvânt pentru că expresiile aspre ale feţelor lor revelau prea puţină încântare. Când mi-au întors spatele şi au început să şuşotească, în vreme ce aşteptam tramvaiul, mi-am dat seama că nu avea nici un rost să mă mai îngrijorez să fiu politicoasă cu ei.

  — Apropo, vom trece cumva pe lângă strada LaSalle? L-am întrebat pe Silas. De data asta îmi amintisem să aduc adresa mamei cu mine.

  — Strada LaSalle? Nu chiar. De ce?

  — Aş vrea să vizitez pe cineva cât timp mă aflu în Chicago. Adresa ei e pe strada LaSalle.

  — Oh, da, adevărat. Mi-ai arătat-o în ziua în care am sosit în oraş.

  — S-ar putea să ne oprim acolo în drumul spre casă?

  — Da, desigur. Putem face asta.

  Inima îmi sălta de bucurie la perspectiva aceasta. În sfârşit! Am mers cu tramvaiul câteva străzi – eu şi Silas împărţind un scaun, iar însoţitorii noştri stând în partea din spate a tramvaiului

  — Până când am ajuns în partea de sud a unei gări suspendate. Şinele de cale ferată au fost cele mai ciudate lucruri pe care le văzusem vreodată, cum erau suspendate în aer deasupra capetelor noastre şi susţinute de nişte poduri cu capre de construcţie. A trebuit să urcăm un rând de scări pentru a ne putea îmbarca. M-am ghemuit, în mod instinctiv, când un tren hurui spre gară şi apoi se opri şuierând într-o staţie de sus, blocând lumina soarelui.

  — Ce părere ai? Strigă Silas, arătând în sus.

  — Foarte impresionant, am strigat, la rândul meu. Auzisem că oraşul construia un set de şine suspendate în aer, dar nu mi-am putut imagina aşa ceva.

  — Acestea sunt special construite pentru a transporta mulţimile de oameni la târg.

  O altă locomotivă vui în gară în timp ce noi urcam scările şi a trebuit să-mi ţin strâns pălăria ca să nu mi-o sufle curentul. Am simţit schelăria de metal vibrându-mi sub picioare.

  — Am auzit că au în plan să extindă aceste trenuri suspendate până construiesc un circuit complet în jurul oraşului, spuse Silas. E ceva, nu-i aşa?

  Nu am vrut să-i rănesc sentimentele, dar eu eram de părere că scheletul din oţel era foarte dizgraţios. Trenurile contribuiau foarte puţin la înfrumuseţarea oraşului şi mai bine ar fi fost să le îngroape sub pământ, aşa cum erau în alte oraşe.

  — Pare un pic înfricoşător, nu-i aşa? Am strigat, să mă fac auzită peste vacarm. Adică nu în fiecare zi vezi trenuri sus în aer, deasupra capetelor noastre.

  — Eu cred că sunt extaordinare! Mă dinamizează din cap până în picioare, pe tine nu? Toată acea putere şi energie – e contagios!

  — Da. Trebuie să fi fost exaltarea provocată de trenuri pentru că inima îmi bubuia ca o fabrică în plină desfăşurare. Trenul nostru a venit şi, din nou, când ne-am îmbarcat, Josephine şi Kobert s-au aşezat foarte departe de noi.

  — Au mai însoţit pe cineva înainte? Am întrebat eu.

  — Nu ştiu. De ce?

  — Ei bine, cred că e frumos din partea lor să ne ofere intimitate, dar mă simt nepoliticoasă că nu-i includem în conversaţia noastră.

  — Nu sunt prea vorbăreţi.

  M-am uitat în jos la străzile de sub noi în vreme ce trenul ne propulsa prin aer cu o viteză periculoasă, scârţâind la opririle în gări, când urcau tot mai mulţi pasageri, apoi gonind mai departe, în scurt timp, am zărit pentru prima dată târgul de sus, de la înălţime. Ziua era magnifică, fără un nor pe cer, iar clădirile albe şi apa argintie păreau să strălucească în lumina soarelui.

  — Oh, e minunat! Am murmurat eu.

  — E ca o mică parte din rai coborâtă pe pământ, a zis Silas când mi-a văzut reacţia. Vezi şi tu de ce i se spune Oraşul Alb.

  — Frumos nu pare să fie un cuvânt care să-1 descrie suficient de bine.

  — Să-1 vezi noaptea, tot luminat cu becuri electrice. Mi-am amintit de Nelson Kent, care îmi spusese acelaşi lucru. Silas mi-a plătit taxa de intrare de 50 de cenţi, însă mi s-a părut ciudat că însoţitorii noştri şi-au plătit fiecare taxa. Imediat după ce am intrat în târg, Josephine şi Robert au preluat conducerea, mergând grăbiţi înaintea noastră ca şi cum trebuiau să ajungă la o întâlnire. Eu şi Silas am grăbit pasul ca să nu-i pierdem.

  — Aceea e Clădirea Transporturilor, spuse el, arătând în stânga noastră. Iar aceea enormă de dincolo de apă este Clădirea Manufacturilor şi a Ştiinţelor Umaniste. Are o alee sus pe acoperiş, dacă vrei să urcăm mai târziu pentru a vedea o panoramă frumoasă. Şi uite – ne putem plimba în jurul lagunei cu gondola.

  — Oh, mi-ar plăcea o plimbare cu gondola!

  Era ca o scenă dintr-o carte de călătorii cu un gondolier în costumul său viu colorat, plimbându-şi pasagerii de-a lungul apelor liniştite. Clădirile albe din spate aveau un stil original, cu arcade, coloane şi statui graţioase.

  — E uimitor, Silas! Parcă e o altă lume. Întotdeauna mi-am dorit să călătoresc prin locuri îndepărtate.

  — Numeşte orice ţară sau stat vrei şi ei au pavilion sau o txpoziţie aici. Poţi vedea lumea cu numai 25 de cenţi – Japonia, l'ifiipt, Africa. Până şi un orăşel eschimos cu ren au.

  Încântarea copilărească a lui Silas era contagioasă. Nu ştiam unde să mă uit sau unde voiam să merg mai întâi. Voiam să văd tot târgul, dar Josephine şi Robert goniseră atât de departe înainţ tea noastră, încât eu şi Silas ne-am grăbit în jos pe potecă după ei, ca să nu riscăm să-i pierdem.

  — De ce se grăbesc aşa? Am întrebat eu, aproape fără suflare.

  — Josephine vrea să vadă Pavilionul Femeii.

  — Şi eu vreau să-1 văd. Mătuşa mea Matilda 1-a ridicat în slăvi, într-un final, de îndată ce am ajuns în faţa impunătorului pavilion eu şi Silas ne-am oprit pentru a ne odihni.

  — Aceea din mijlocul lagunei este Insula împădurită, mi-a spus el. Iar în partea cealaltă, cu turnurile din stuf, este Pavilionul Suedez. Aceea ce seamănă cu un castel este Clădirea Pescarilor. Înăuntru au cele mai uimitoare acvarii, cu cele mai ciudate şi mai frumoase creaturi subacvatice pe care ţi le poţi imagina vreodată.

  — Unde au plecat însoţitorii noştri? Am întrebat, uitându-mă în jur.

  — Cred că au intrat deja.

  — Fără noi? N-ar trebui să intrăm după ei?

  — Nu cred că vrei cu adevărat să vezi pavilionul femeii. E plictisitor, Violet. Midway-ul e mult mai distractiv.

  — Nu ştiu. Ăăă. Cred că.

  — Ne putem întâlni cu ei mai târziu. Vino.

  — Unde mergem?

  — La roata mare, bineînţeles! Ai zis că vrei să te dai cu minunata roată a domnului Ferris, îţi aduci aminte? M-am gândit să mergem acolo mai întâi.

  — Singuri?

  — Uite – acolo e. M-a prins de umeri şi m-a rotit, arătând în depărtare.

  — Uau! În clipa în care am văzut imensa roată mecanică împungând cerul, nu mi-a mai păsat de Josephine şi de Robert. Ne-am grăbit înspre întinsul parc Midway Plaisance şi ne-am cufundat în zgomotoasa mulţime de oameni.

  — Cred că nu prea avem nevoie de însoţitori într-o mulţime aşa de mare, am spus.

  — Nu înţeleg de ce totuşi ai avea nevoie de ei. Ştii, suntem aproape în secolul douăzeci. Toată agitaţia asta cu manierele şi alte lucruri – face parte din vremurile trecute, nu-i aşa?

  N-am fost în stare să formulez un răspuns.

  — Eu. Ăăă. Cred că se porneşte de la premisa că femeile ar trebui protejate.

  — Protejate de ce? Oamenii spun că femeile sunt neajutorate, dar eu n-o cred pe asta. Tu îmi pari o femeie raţională şi inteligentă. Pun pariu că eşti foarte capabilă să-ţi porţi singură de grijă. De altfel, încă de când am pornit de acasă ai ţinut de acea umbrelă ca şi cum ar fi o armă. Cu siguranţă, nu-mi doresc să ajung între tine şi acel obiect.

  A trebuit să râd la vorbele lui. Totodată, mi-am slăbit strân-soarea de pe mânerul umbrelei.

  Sălbaticul, haoticul Midway părea o lume cu totul alta faţă de simetria şi frumuseţea Oraşului Alb. Până şi mulţimile păreau diferite. Erau oameni simpli şi gălăgioşi, spre deosebire de mulţimea mondenă pe care-o văzusem plimbându-se în apropierea lagunelor.

  Iată un alt exemplu al multelor contraste pe care le întâlnisem de când venisem în Chicago: viaţa luxoasă a lui Nelson Kent în comparaţie cu cea mizerabilă a Irinei. Pasiunea pentru Dumnezeu a lui Louis Decker în comparaţie cu indiferenţa religioasă în care am fost crescută. Rolurile mărunte pe care crezusem că toate femeile trebuie să le joace în contrast cu oportunităţile pe care mătuşa Matt şi prietenele ei le prevedeau pentru femei. Şi manierele stricte şi regulile pe care le învăţasem de la madame Beauchamps, care nu se puteau compara cu fermecătoarea libertate pe care o simţeam hoinărind prin Midway cu Silas McClure – fără o însoţitoare.

  Silas era cu un cap mai înalt decât mine şi îmi era greu să-1 ţin ilc braţ pe străzile aglomerate. La un moment dat i-am pierdut luwţul când cineva ne-a înghiontit, dar Silas mi-a căutat mâna cu

  0 naturaleţe copilărească. Încă o dată, în momentul în care palma „a fermă, caldă a atins-o pe a mea, am avut aceeaşi senzaţie pe Care o ai când apuci fierul de călcat de partea care nu trebuie.

  — N-aş putea suporta să te pierd în această gloată, a spus el

  1.md mi-a văzut reacţia. A ridicat uşor mâinile noastre împreu-n. Ite şi a zis: Asta e ca să nu ne pierdem unul de altul.

  Era un gest foarte inadecvat, nu-i aşa? Dar oare nu-1 ţinusem eu de mână pe Nelson Kent când dansasem împreună? Care era diferenţa?

  Am uitat repede de decenţă când am trecut pe lână tot felul de expoziţii fascinante – sticlăria Libby, o mină de aur din Colorado, o cabană rustică de bârne, spectacolul cu animale al domnului Hagenbeck, un orăşel irlandez, un bazar japonez. Mirosurile din jur, de fum de lemn ars, de animale şi de mirodenii exotice mă hipnotizau.

  — Ce e cu acele tobe? Am întrebat eu. Speram ca zgomotul să nu fie de la bătăile inimii mele şi să-1 audă toată lumea.

  — E un orăşel javanez în dreapta. Mai târziu, putem merge şi noi acolo, dacă vrei.

  Felul natural în care a spus „noi” m-a înspăimântat şi emoţionat totodată.

  — Aş vrea să am libertatea de a merge unde vreau eu şi de a hotărî singură, am spus. Toată viaţa mea, când nu eram în şcoală, la tăi meu a planat deasupra mea. Apoi, la şcoală a fost foarte strict. Ne spuneau că regulile şi însoţitorii erau pentru a proteja femeile. Dar ai dreptate, cine zice că am nevoie să fiu protejată?

  — Pun pariu că acele reguli vor fi expirate în câţiva ani.

  — Aşa crezi? Şi mătuşa Matt crede asta. E feministă. Ce părere ai despre dreptul de vot al femeilor?

  — Nu ştiu. Dar de ce vor să voteze?

  Am încercat să-mi amintesc ce-mi spusese mătuşa Mart.

  — Vor să-şi aleagă singure oamenii care le vor reprezenta interesele – interesele femeilor.

  — Mi se pare normal.

  Silas McClure părea să aibă viziuni foarte moderne, cel puţin în ceea ce privea femeile. Am decis să cercetez mai departe în timp ce am trecut pe lângă un beduin sută la sută autentic cu cămila sa.

  — Dar dacă ai fi bolnav şi singurul medic disponibil ar fi o femeie. Ai lăsa-o să te trateze?

  — Bineînţeles, de ce nu? Dar nu pot să spun că am văzut vreodată o femeie-medic. Pun pariu că nu sunt prea multe, nu-i aşa?

  — Mătuşa mea spunea că ar fi cel puţin câteva.

  Când am ajuns la baza roţii, am observat că era şi mai uimitoare de aproape decât de la distanţă. Complicatele spiţe erau enorme şi fermecătoare, dar păreau cam slabe pentru a rezista la greutatea a zeci de cabine cu pasageri, de mărimea tramvaielor. A trebuit să mă uit sus de tot ca să văd partea de sus a roţii care atingea norii, sau aşa mi s-a părut mie. Genunchii îmi tremurau când Silas a plătit taxa pentru amândoi şi ne-am alăturat cozii de pasageri ca să aşteptăm.

  — Acolo este orăşelul algerian, spuse. Poate, mai târziu, când ne întoarcem, ne luăm ceva de mâncare de acolo. Au o mâncare extraordinară cu condimente pe care nu le-ai gustat în viaţa ta.

  — Am auzit că oamenii din ţările străine mănâncă tot felul de lucruri ciudate.

  — Da, carne de maimuţă, de aligator, de bivol indian, îmi înşiră el, plin de entuziasm.

  — Care e cel mai aventuros lucru pe care l-ai mâncat vreodată?

  — Şarpe cu clopoţei.

  — Nu se poate! Unde? Ai fost abandonat în deşert zile întregi, fără mâncare după ce nişte bandiţi ţi-au vandalizat trenul, iar apoi a trebuit să omori un şarpe cu mâinile goale şi să-1 mănânci crud?

  — Nu, a râs Silas, dar cred că de aici înainte voi povesti srsiunea ta. S-a întâmplat într-un bar din statul vitelor, Texas, erveau o mâncare destul de decentă pentru un bar, aşa că atunci când am văzut şarpe cu clopoţei în meniu, m-am gândit că nu ar rău să gust.

  — Eşti foarte cutezător, Silas. Ce gust avea?

  — Semăna un pic cu carnea de pui. Doar mai greu de mestecat. Coada de pasageri înainta, iar grupul din faţa noastră se îmbarcă în roată. Noi urmam. Mă întrebam dacă Silas îmi putea simţi mâna tremurând, de vreme ce mi-o ţinea în a sa.

  — Am citit undeva că roata are o înălţime de 265 de picioare [sau I m] şi poate duce odată un total de 2160 de pasageri, a spus el.

  — Cum poţi să ţii minte toate astea?

  — Sunt destul de bun la cifre şi detalii.

  În sfârşit a venit rândul nostru să urcăm în enorma cabină, silas s-a grăbit să mă tragă la geamul din faţă.

  — Ca să avem cea mai frumoasă privelişte, mi-a spus. Mecanicul roţii a închis uşa şi a zăvorât-o.

  — Ţine-te bine! Mă preveni Silas.

  Avertismentul lui veni prea târziu. Cabina s-a înclinat când a iceput să urce, iar eu am căzut în faţă, înspre el. Braţele lui m-au cuprins şi, pentru o clipă, m-a ţinut la pieptul său, până când m-am adaptat mişcării şi mi-am recâştigat echilibrul. Mirosea bine, la fel ca frizeria din Lockport la care mergeam împreună cu tatăl meu în dimineţile de sâmbătă. Silas avea braţe puternice şi un piept tare ca piatra.

  — Eşti bine? Mă întrebă el.

  — Da. Mulţumesc. M-am desprins din braţele lui cu părere de rău. Mi-am pierdut echilibrul pentru un moment.

  Dansasem cu Nelson Kent şi cu alţi domni, dar niciodată înainte nu fusesem ţinută atât de aproape de niciunul dintre ei. Îmbrăţişarea unui bărbat se simţea minunat, complet diferit de îmbrăţişarea unei femei, cu trupul moale ca o pernă. Singurul bărbat de care îmi aminteam să mă fi îmbrăţişat era tatăl meu, care avea şi o mare burtă-amortizor. Am invidiat libertatea firească a mătuşii Birdie de a îmbrăţişa pe toată lumea. Madame B. m-ar fi ameninţat cu degetul, dar eu am început să sper că cabina se va înclina din nou ca să pot cădea iarăşi în braţele lui Silas.

  El mi-a luat din nou, cu blândeţe, mâna în lunga şi înceată urcare spre vârf.

  — Nu e ceva? Şcpti el.

  — Cu siguranţă e! L-am strâns şi eu de mână, la rândul meu. De fapt, mâinile noastre ar fi putut fi lipite una de alta.

  Am riscat să privesc în jos în timp ce urcam şi am avut strania senzaţie că stomacul mi se scurgea înspre degetele de la picioare. Nu fusesem niciodată înainte la o înălţime atât de mare şi, fără îndoială, nu atârnasem de o aşa structură fusiformă. Senzaţia era ameţitoare. Atârnam în aer liber, suspendaţi de roata ce se învârtea încet. Am încercat să le cuprind pe toate deodată, urmărind complicatele cadre de susţinere din oţel depărtându-se, apoi privind în jos la pământ, la îndepărtatul târg, la lac şi la oraşul fumuriu de la orizont.

  — Uau! E înspăimântător, dar distractiv!

  — Ştiam că îţi va plăcea.

  — Aş vrea să pot zbura!

  — Ştiu la ce te referi. Într-o bună zi aş vrea să zbor cu balonul. Au unul fixat aici, la târg, cu care poţi urca, dar mă îndoiesc că e la fel de captivant ca o adevărată călătorie cu balonul.

  — Spune-mi despre familia ta, Silas. Unde ai crescut? E familia ta la fel de aventuroasă ca tine?

  — Am crescut la o fermă în Ohio, la marginea unui orăşel de care probabil n-ai auzit niciodată. Sunt al patrulea din cei şapte copii. Am plecat de-acasă, după ce am terminat liceul, atras de agitaţia oraşului şi n-am mai privit niciodată înapoi. Dacă mi-aş putea permite, mi-ar plăcea să vizitez toată lumea.

  Nu m-am gândit la Silas ca la un hoţ toată dimineaţa, dar, brusc, mi-a venit o idee cum aş putea afla dacă era într-adevăr un tâlhar.

  — Dacă ai putea alege, ai prefera să fii căpitanul unui vas de piraţi sau căpitanul unui vas de război?

  — Căpitanul unui vas de piraţi. Fără îndoială. Pe undeva, ştiusem că aceasta va fi alegerea lui.

  — Trebuie să-mi spui şi de ce.

  — Războaiele sunt aşa de lungi, desfăşurate pe teritorii mari şi nu le văd rostul. Nimeni nu câştigă, de fapt, un război, nu-i aşa? Nu urăsc pe nimeni suficient de tare încât să lupt într-un război, în plus, căpitanul unui vas de război trebuie să urmeze ordinele altora, dar căpitanul unui vas de piraţi este propriul lui şef. Asta înseamnă viaţa pentru mine. Navigând mările, căutând aventura. Găsind comori îngropate.

  — Dar piraţii încalcă legea.

  — Ştiu, a zis el zâmbind. Ei ajung să jefuiască corăbii, să răpească dubloni şi fete frumoase.

  — Trebuie să fi citit aceleaşi poveşti de aventuri ca mine.

  — Tu ce vas ai alege, Violet?

  Mă privea fix în ochi şi era aşa de romantic să urci deasupra târgului cu un bărbat aventuros şi atât de fermecător, că mi-am pierdut cu totul şirul gândurilor. Mi-a luat puţin până mi-am amintit întrebarea.

  — Ei bine, nu cred că femeile ajung să devină căpitane de vas.

  — Dar dacă ai putea fi?

  — Dacă aş putea.? Cred că aş vrea să fiu şi eu căpitan de vas de piraţi.

  — De ce?

  — Toată viaţa mea am fost învăţată să urmez regulile. Ar fi distractiv să văd cum e să încâlci câteva.

  — Eşti cea mai interesantă femeie pe care am cunoscut-o vreodată.

  Inima îmi bubuia ca o tobă. Mi-am ferit privirea, uitându-mă la panoramă şi încercând să-mi amintesc de ce acceptasem să vin cu el. În drum spre casă, Silas urma să mă ajute să-mi găsesc mama. Câştigarea afecţiunii lui nu făcuse parte din planul meu.

  — Îmi plac întrebările tale, Violet. Mai întreabă-mă ceva.

  — Bine.

  Mi-a luat o clipă să mă gândesc la una.

  — Dacă ar trebui să alegi între a fi orb, neputând să mai vezi faţa iubitei tale vreodată, sau a deveni complet surd, astfel încât să nu mai poţi auzi niciodată muzica sau vocea unui copil, ce ai alege?

  — Aş alege să fiu surd. Cred că mai mult mi-ar lipsi să văd lucruri frumoase decât să le ascult. În plus, oamenii nu trebuie neapărat să vorbească, nu-i aşa? Pot să comunice atât de multe prin priviri. Nu crezi?

  Am făcut greşeala să mă uit în sus, în ochii lui, care erau la fel de albaştri ca lacul din depărtare. Am simţit că nu mai am aer, de parcă aş fi păşit pe apă, încercând să nu mă înec. M-am întors repede şi am privit la lacul de afară.

  — Acolo e o barcă? Am întrebat, arătând în direcţia lacului.

  — Arată ca o barcă, dar spune-mi cum ai răspunde tu la întrebare, Violet. Ai prefera să fii oarbă sau surdă?

  — La fel ca şi tine, cred. Lumea e mult prea frumoasă ca s-o ratezi. Uită-te numai la priveliştea aceasta.

  În timp ce urcasem, încet, roata oprise din când în când să lase pasagerii să urce sau să coboare, dar acum roata a oprit chiar sus de tot, legănându-se încet în adierea vântului. Zgomotul dinspre Midway devenise slab, iar liniştea părea să se aştearnă peste ceilalţi pasageri din cabina noastră în vreme ce ne uitam în jos de la înălţimea ameţitoare. Dar priveliştea nu-1 acapara pe Silas McClure. El nu-şi putea dezlipi privirile de la mine.

  — Ne-am oprit, am murmurat eu.

  — Să fiu sincer, a spus Silas încet, sper să rămânem blocaţi aici câteva zile.

  — Şi eu.

  Nici eu nu voiam să se termine cursa, dar o clipă mai târziu am simţit, din nou, senzaţia de înec în stomac, în momentul în care cabina noastră a început să coboare.

  — Mai pune-mi o întrebare, Violet.

  Am decis să-i pun aceeaşi întrebare pe care i-o pusesem lui Nelson Kent – cea la care niciunul dintre noi nu fusese în stare să răspundă.

  — Dacă ar trebui să alegi între a fi sărac lipit pământului, dar îndrăgostit şi a fi extrem de bogat, dar singur, ce ai alege?

  — Aş alege dragostea. De o mie de ori. Viaţa nu merită să fie trăită fără dragoste.

  — Dar ai fi sărac, nu uita.

  — Nu-mi pasă. Dintotdeauna oamenii s-au înţeles bine şi fără bani. Iar banii nu pot cumpăra fericirea pe care o aduce dragostea.

  M-am gândit la cât de trist fusese Nelson după ce Katya dispăruse în spatele uşii servitorilor şi m-am întrebat dacă Silas avea dreptate.

  — Crezi în dragoste, atunci? L-am întrebat.

  — Absolut! Tu nu?

  — Nu ştiu. Mi s-a spus că părinţii mei s-au căsătorit din dragoste, totuşi acea dragoste a murit, dintr-un oarecare motiv. Nu ştiu de ce. Acum sunt divorţaţi.

  — Dumnezeule, îmi pare rău să aud asta!

  — Mătuşa mea Birdie era îndrăgostită nebuneşte de soţul ei, dar după cum probabil ai ghicit, el a murit în război. Acum, e pierdută şi atât de singură fără el.

  — Ştiu că pare foarte trist, dar pun pariu că dacă o întrebi, şi-ar da bucuroasă casa şi toţi banii ca să-1 aibă înapoi.

  — Probabil că ai dreptate.

  — Dar tu n-ai răspuns la întrebare, Violet. Tu, bunica ta şi mătuşile tale păreţi foarte înstărite. Ai renunţa la toate acestea pentru dragoste?

  — Nu sunt sigură. Bunica face muncă de caritate printre imigranţi şi acum câteva zile m-a luat cu ea. Am văzut condiţii groaznice de viaţă în acele cocioabe şi mi-e teamă că dragostea mea s-ar stinge dacă ar trebui să trăiesc într-un loc ca acela şi să mă zbat în fiecare zi pentru a avea ce mânca.

  Lynn Austik

  — Dar ai zis că cealaltă opţiune era să fii bogată, dar singură, corect?

  — Ştiu. Şi nici asta nu mi-ar plăcea.

  — Ai fost vreodată îndrăgostită, Violet?

  — Nu.

  — Poate atunci nu e drept să încerci să răspunzi la această întrebare până când nu experimentezi aşa ceva.

  Ceva din felul în care a zâmbit m-a determinat să întreb:

  — Ai fost vreodată îndrăgostit, domnule McClure?

  — Da, domnişoară Hayes. O singură dată am simţit cum mă îndrăgostesc. De aceea ştiu că aş renunţa la orice pentru dragoste.

  Se uita la mine de parcă eu aş fi fost aleasa! Simţeam că nu mai am aer. Era ca un magician, balansându-mi în faţă un obiect strălucitor pentru a mă hipnotiza.

  Pe neaşteptate, cabina a atins solul cu o zdruncinătură. De data aceasta, m-am balansat în spate, în partea opusă lui şi nu în braţele sale şi parcă mi-am revenit în simţiri. Silas McClure era un îmblânzitor de şerpi, un vânzător ambulant care-şi exercitase meseria asupra mea. Aşa făceau hoţii şi escrocii ca el, pasau versuri false femeilor uşor impresionabile şi-şi ţeseau peste tot farmecele. Era fără doar şi poate un maestru al acestei meserii, iar eu aproape îi căzusem în plasă. Din fericire, cursa s-a terminat şi am putut reveni cu picioarele pe pământ.

  — Nu a fost minunat? Întrebă Silas. Mi-aş putea petrece toată ziua în roata asta.

  — Da, şi eu.

  Trebuia să-1 las de mână şi să rup complet vraja, aşa că mi-am retras uşor mâna din a lui şi l-am luat din nou de braţ. În timp ce mergeam, am păstrat o distanţă sigură între noi.

  — Ce ai vrea să vedem acum? Întrebă Silas. Vrei să vezi Strada din Cairo sau dansatorii africani sau.

  — Cred că mai întâi ar fi bine să-i găsim pe Josephine şi Robert.

  — Ei sunt bine.

  — Nu mă îndoiesc că sunt, Silas, dar dacă cineva ne-ar vedea plimbându-ne împreună fără o însoţitoare, asta mi-ar putea distruge reputaţia.

  Mi-era frică nu de el, ci de felul în care mă influenţase. Eram topită după el, iar el era total nepotrivit.

  — Bine. Sigur. Putem merge să-i căutăm. Cel puţin, el părea binedispus.

  În timp ce ne apropiam de scările principale ale Pavilionului Femeii, Josephine se ivi, brusc, din umbră. Ca din senin, apăruse deodată acolo, de parcă se ascunsese în tufişuri, urmărindu-ne. Se uită prin jur, agitată, în vreme ce noi ne apropiam de ea, apoi se repezi înspre noi şi îl luă pe Silas de celălalt braţ, îndepărtân-du-ne de clădire.

  — Trebuie să plecăm, a spus ea.

  — Stai, stai puţin. De ce atâta grabă? Întrebă Silas.

  — Nu pot să spun de faţă cu. Josephine a făcut semn cu capul înspre mine.

  — Ne scuzi o clipă, Violet?

  A tras-o pe Josephine de-o parte ca să vorbească. Glasurile lor erau atât de scăzute, că nu am putut desluşi decât mici fragmente din conversaţia lor.

  — Ce s-a întâmplat?

  Am auzit-o pe Josephine pronunţând cuvintele prins şi bani. Stomacul a început să mi se strângă la fel cum se întâmplase când m-am dat cu roata.

  — N-ai putut să ai grijă? Se răsti Silas. Tonul vocii lui se ridică de furie, la fel şi al Josephinei.

  — Nu fi prost. Trebuie să plec imediat, iar tu trebuie să vii cu mine.

  Silas oftă, apoi se întoarse spre mine şi mă luă de braţ.

  — Îmi pare rău că trebuie să încheiem în grabă ziua noastră, Violet, dar mă tem că trebuie să plecăm.

  Toţi trei ne-am îndreptat în grabă spre gara suspendată. Era pentru prima dată când îl vedeam pe Silas fără zâmbet pe chip.

  — Dar abia am ajuns. Şi unde e Robert? Nu îl vom lăsa aici, nu-i aşa?

  Amândoi au răspuns deodată:

  — A avut ceva de făcut, a zis Silas.

  — Trebuie să se ocupe de ceva, a zis Josephine.

  Ne grăbeam, dar tot nu li se părea că ne îndepărtăm destul. De repede de târg. Să fie adevărat ceea ce bănuisem eu? Erau într-adevăr Silas şi prietenii lui nişte hoţi?

  Când am ajuns în gară, Josephine scrută peronul cu privirea ca şi cum ar fi căutat pe cineva, în timp ce Silas cumpără biletele. M-a îndemnat să ocup un loc pe bancă, în vreme ce aşteptam să sosească următorul tren, dar el nu avea stare să stea aşezat. Se plimba pin faţa mea, iar Josephine, puţin mai încolo. Ochii lor străbăteau gara ca lumina unor reflectoare.

  În drum spre casă, Silas nu prea vorbi, doar cât să spună:

  — Îmi pare rău, Violet.

  Uitase cu totul despre adresa de pe strada LaSalle, iar eu, când i-am văzut expresia îngrijorată, n-am îndrăznit să mai aduc vorba despre asta. Încă o dată, eram împiedicată să-mi caut mama.

  — Nu aşa am vrut eu să se termine ziua noastră, a spus el când am ajuns într-un final în faţa uşii mele. Mă vei putea ierta vreodată?

  — Bineînţeles. M-am distrat când am fost cu roata.

  — Da. Şi eu.

  — Dar nu înţeleg de ce.

  — Îmi pare atât de rău, Violet. Trebuie să plec.

  M-a lăsat în faţa uşii, iar el a alergat în josul străzii spre staţia de tramvai unde o lăsasem pe Josephine. Nu s-a uitat înapoi. Mă simţeam de parcă fusesem azvârlită din tren ca un sac de scrisori. Mă luptam cu lacrimi de frustrare şi de dezamăgire când mătuşa Birdie m-a întâmpinat cu o îmbrăţişare în holul de la intrare.

  — Aşa de repede te-ai întors? Te-ai distrat, dragă? De ce nu l-ai invitat înăuntru?

  N-am putut să-i răspund. Cum aş fi putut explica ceva ce nici eu nu înţelegeam?

  — Plângi, Violet. Ce s-a întâmplat?

  — Nimic. Însoţitorii noştri au. au fost chemaţi în altă parte. Aşa că a trebuit să venim acasă.

  — Oh, ce păcat. Şi eu aş fi dezamăgită dacă nu mi-aş putea petrece ziua cu iubitul meu.

  Am început să protestez că Silas nu era iubitul meu, apoi m-am oprit. Adevăratul motiv pentru care eram supărată, mi-am spus în sinea mea, era pentru că nu-mi găsisem încă mama.

  Sau nu?

  Miercuri, 21 iunie 1893

  — Vrei să vii cu mine la centrul de ajutor social? M-a întrebat bunica dimineaţa următoare. Cred că Louis Decker va fi acolo şi de data asta nu vom găti.

  — Poate altădată. Mâine trebuie să cânt la pian pentru Louis şi, efectiv, am nevoie să exersez.

  Totodată, aveam nevoie de o pauză de la toţi aşa-zişii mei pretendenţi după tulburătoarea zi petrecută cu Silas McClure.

  M-am aşezat la claviatura pianului şi mă încălzeam cu câteva game, când mi-am amintit de mătuşa Agnes. Dacă m-ar găsi azi acasă, ar vrea să facem vizite sociale împreună. Poate ar trebui să mă prefac bolnavă. Mătuşa Agnes era hotărâtă să-mi găsească un soţ şi şi-a aţintit săgeţile lui Cupidon asupra lui Nelson Kent.

  Nu îmi puteam şterge din minte imaginea cu el şi Katya sărutându-se. Fusese ca o scenă dintr-un roman de dragoste. Oare cum era să fii sărutată cu o aşa pasiune? Nelson îi spusese: „Violet e doar o prietenă. Fac asta pentru noi.” Ce anume făcea? Se folosea Nelson de mine?

  Am mai executat la pian un alt set de game. Când mi-am ridicat privirea, mătuşa Matt stătea la intrarea în salon cu pălăria, mănuşile şi umbrela în mână.

  — Acum plec să lucrez la Asociaţia Sufragetelor.

  M-am rotit pe taburetul de la pian şi m-am ridicat. Mătuşa Matt era singura persoană care nu m-ar bate la cap să-mi găsesc un bărbat.

  — Pot să vin cu tine? Am întrebat.

  M-a privit suprinsă.

  — Desigur.

  — Ăăă. Azi nu mărşăluim, nu-i aşa?

  — Nu, azi nu. De ce?

  — Ca să ştiu ce pantofi să-mi iau.

  De fapt, nu-mi doream să fiu arestată şi să sfârşesc într-o celulă de închisoare alături de Silas şi de tovarăşii lui hoţi, Robert şi Josephine – sau oricare le-ar fi numele adevărate.

  — Azi nu mărşăluim, azi lipim plicuri, mi-a explicat mătuşa Matt în timp ce îmi luam pălăria şi mănuşile. Luna viitoare are loc întrunirea noastră aniversară. Trebuie să împrăştiem vestea ca să avem o rată de participare bună.

  — Da, bineînţeles. Am dat din cap de parcă aş fi fost la fel de preocupată ca şi ea de rata de participare, dar, în timp ce ne îndreptam spre staţia de tramvai, am început să-mi construiesc propriul plan.

  — Mătuşă Matt? Am observat că ultima dată când am mers la asociaţie cu tine am trecut pe lângă strada LaSalle şi mă întrebam. Crezi că am putea face acolo o mică oprire din drumul nostru? E cineva care locuieşte pe strada LaSalle şi intenţionez de multă vreme s-o vizitez.

  Mi-am ţinut respiraţia, sperând că nu-mi va cere un nume.

  — Va trebui să facem asta în drum spre casă, după ce ne vom termina munca. Sunt aşteptată la sediul central la zece şi jumătate, nici mai devreme, nici mai târziu.

  — Am înţeles. E în regulă. La întoarcere atunci.

  Inima îmi bubuia de încântare. În sfârşit, o voi vedea pe mama. M-am muşcat de buză ca să nu rânjesc prosteşte şi mi-am propus să mă calmez. Aveam toată dimineaţa la dispoziţie ca să mă gândesc la ce-i voi spune. Între timp, nu voiam ca mătuşa Matt să-mi afle adevăratele intenţii.

  — Ce se va întâmpla la întrunire? Am întrebat eu, în schimb.

  — În iulie se împlinesc 45 de ani de la prima Convenţie pentru Drepturile Femeilor din America. Asta se întâmpla când Elizabeth Cady Stanton, Lucreţia Mott şi alte femei au întocmit Declaraţia Sentimentelor şi a Rezoluţiilor.

  — Atunci a început Asociaţia Sufragetelor?

  În timp ce am pus întrebarea, un tramvai întoarse la colţul străzii, iar copitele cailor loviră zgomotos caldarâmul. Mătuşa Matt aşteptă până când vehiculul opri şi ne-am putut ocupa locurile, înainte de a răspunde.

  — Una dintre fondatoarele organizaţiei noastre, Lucreţia Mott, a fost o femeie-pastor de la quakeri. Credincioşii quakeri le permiteau femeilor să predice. Totodată, ei credeau într-o educaţie egală pentru bărbaţi şi femei. Lucreţia a întâlnit o altă conducătoare de-a noastră, pe nume Elizabeth Cady Stanton, la Convenţia Mondială Anti-Sclavie din Londra, Anglia. Elizabeth şi soţul ei călătoriseră în Anglia, în luna lor de miere, tocmai ca să ia parte la Convenţie.

  Am dat din cap şi am început să mă scufund în scaun, regretând deja că întrebasem. Uitasem ce ton declamator avea mătuşa Matt şi cât de făţiş se uitau la noi ceilalţi pasageri.

  — O parte dintre delegaţii sosiţi din America au fost femei, continuă ea. Dar lor, împreună cu Elizabeth şi Lucreţia, le-a fost interzis să participe la şedinţe alături de bărbaţi. Îţi poţi imagina să călătoreşti atâta drum şi apoi să n-ai voie să participi? Doar pentru că erau femei? În schimb, toate femeile, chiar şi delegatele alese în mod constituţional, au fost forţate să stea separat într-o galerie.

  — E îngrozitor.

  Vocea mea părea o şoaptă în comparaţie cu a ei.

  — Bineînţeles, ele s-au revoltat. Domnul Stanton a fost cu totul înţelegător şi solidar, dar cei mai mulţi soţi nu sunt aşa ca el. Atunci, cele două femei s-au hotărât să lupte împreună pentru drepturile femeilor aici, în America. Au ţinut prima Convenţie în 1848.

  — Pare foarte demult.

  — Ai dreptate, Violet. Progresul a fost mult prea încet.

  Gândurile mi-au rătăcit în urmă la conversaţia de ieri cu Silas. El păruse sigur că în noul secol multe din restricţiile femeilor, ca de exemplu nevoia de însoţitori, vor fi considerate desuete.

  — Cât va dura până când femeile vor avea aceleaşi drepturi ca bărbaţii? Am întrebat.

  — Chiar dacă victoriile au fost puţine, facem progrese, fără îndoială. În urmă cu trei ani, Wyoming a devenit primul stat care a acordat femeilor dreptul de a vota. Colorado îi va lua exemplul anul acesta. Ne concentrăm asupra dreptului de vot pentru că atunci vom fi în poziţia de a-i influenţa pe legislatori să promoveze şi alte schimbări.

  — De aceea nu vor bărbaţii ca femeile să voteze? Pentru că vom schimba lucrurile?

  — Da, pe de o parte. Şi totodată pentru că ei vor trebui să recunoască că femeile sunt capabile să gândească pentru ele însele. Ei vor trebui să se descotorosească de convingerea că o femeie are nevoie de tată sau de soţ pentru a lua propriile ei decizii.

  — Mi-aş dori să am acum acea libertate, mătuşă Matt. Aş vrea să n-am nevoie de un însoţitor, să pot merge unde vreau şi să fac ce vreau eu, nu ce vrea tatăl meu să fac. Mătuşa Agnes mi-a spus că el m-a trimis aici ca să-mi găsesc un soţ.

  — Şi probabil i-a zis lui Agnes să te ţină foarte departe de mine. Uite, aici coborâm, spuse ea, ridicându-se de pe scaun. Se lansă în josul străzii, păşind şi mai rapid decât de obicei. În mod evident, conversaţia noastră o întărâtase.

  — Înţeleg de ce nu vrei să mă căsătoresc cu un soţ bogat, am spus gâfâind, încercând să ţin pasul cu ea, dar cum aş putea să mă întreţin dacă nu mă căsătoresc?

  — Vor veni şi alte vremuri. Într-o zi, femeile vor fi în stare să-şi câştige un trai decent şi nu vom fi dependente de soţii şi de taţii noştri. Nu sunt împotriva căsătoriei, Violet. Dar ideea de a te căsători cu cineva doar pentru banii lui mi se pare greşită. Nu banii unui bărbat ar trebui să te determine să faci legământul căsătoriei cu el, ci calităţile lui ca om.

  — Crezi în dragoste, mătuşă Matt?

  Făcu o pauză înainte de a răspunde. Mi-am amintit, prea târziu, că mătuşa Birdie mi-a spus că mătuşa Matt fusese cândva îndrăgostită.

  — E mai bine să te căsătoreşti cu cineva din dragoste decât pentru banii lui, a spus ea într-un final.

  Am ajuns la sediul central al asociaţiei şi am intrat. Mătuşa Matt m-a prezentat preşedintei.

  — Mă bucur să te cunosc, Violet. Îţi suntem foarte recunoscătoare pentru ajutor.

  — Mă bucur că am putut veni.

  Ea şi celelalte doamne păreau femei amabile, inteligente şi nu militante radicale sau misandre. Ne-am aşezat în jurul unei imense mese de lucru cu teancuri de scrisori şi plicuri puse grămadă în faţa noastră. Era o muncă uşoară: împăturitul scrisorilor, introducerea lor în plicuri şi lipirea lor. Îmi plăcea mai mult decât curăţatul legumelor la centrul de plasament. Mai bine să ai o limbă uscată şi câteva tăieturi de la hârtie decât mâini pătate cu suc de sfeclă – nu că starea mâinilor mele ar conta aşa de mult. Nu aveam în plan să mă ţin foarte curând de mână nici cu Nelson Kent, nici cu piosul Louis Decker şi niciodată de aici înainte cu Silas McClure.

  Femeile tăifăsuiau în timp ce lucrau. Nu le-am acordat prea multă atenţie până când una din ele întrebă:

  — Apropo, doamnelor, aţi auzit că ieri a fost încă un jaf la Pavilionul Femeii?

  M-am oprit din lipit. Tot corpul a început să-mi fie cuprins de frisoane de parcă aş fi fost scufundată încet în apă fierbinte.

  — N-am văzut nimic referitor la asta în ziarul de dimineaţă, spuse mătuşa Matt. Ce s-a întâmplat?

  — Ştii că doamnele-manager îşi vând propriile cărţi de bucate? Ei bine, o pereche de hoţi a intrat în clădire şi, într-un moment de neatenţie din partea doamnelor, unul dintre ei a înşfăcat cutia cu bani.

  Obrajii trebuie să mi se fi îmbujorat ca nişte trandafiri de seră în vreme ce căldura mi se urca în obraji. Speram ca nimeni să nu observe.

  — E al treilea jaf pe care-1 avem, nu-i aşa?

  — Nu, e al cincilea! Şi cel mai grav de până acum. În toate celelalte incidente, femeilor li se furaseră doar lucruri din poşete. De data asta au înşfăcat un seif plin cu bani. Erau doi, operau împreună.

  Nu mai puteam respira. Marele Incendiu n-ar fi putut arde mai tare decât mine.

  — E cumplit! Au fost de-acord toate doamnele. E îngrozitor.

  — Se crede că hoţii trebuie să fi urmărit o vreme standul pentru că ştiau exact ce făceau. Unul dintre ei a distras atenţia vânzătoarei în timp ce celălalt a pus mâna pe cutia cu bani. Dar ce n-au ştiut ei e că noi îi angajaserăm pe Pinkertoni. Ei păzeau pavilionul în timpul jafului şi au sărit repede în ajutor, imediat după ce a avut loc furtul. L-au prins pe unul dintre hoţi, din fericire, pe cel cu cutia de bani, dar celălalt hoţ a scăpat.

  Camera a început să se învârtească cu mine. A trebuit să mă prind de marginea mesei ca să nu alunec de pe scaun. Eram implicată într-o bandă de tâlhari! Silas McClure şi prietenii lui erau într-adevăr hoţi, iar eu i-am ajutat să fugă! Asta mă făcea complicea lor?

  — Au mai fost furturi şi în celelalte pavilioane? Întrebă cineva.

  — Cred că au fost câteva. Dar nicidecum atâtea ca la noi. Suntem considerate a fi o ţintă uşoară pentru că suntem doar nişte „femei neajutorate”.

  — Cred că le-am arătat noi! Am fost destul de deştepte să ne angajăm propriii noştri paznici, nu-i aşa?

  — Da, dar e foarte costisitor să-i ţii acolo tot timpul pe oamenii lui Pinkerton.

  — Unde a fost poliţia? Nu are târgul oameni de pază?

  — E garda columbiană prin zonă, dar i-ai văzut cumva? Toţi sunt boboci în jur douăzeci de ani cu nici un fel de experienţă în munca detectivistă. Ei de-abia dacă pot ajuta câţiva ţânci rătăciţi să-şi găsească părinţii, darămite să se descurce cu nişte hoţi profesionişti.

  — Ce se va alege de ţara asta dacă trebuie să-ţi angajezi detectivi particulari?

  — Hoţii aceia erau bărbaţi sau femei? Am întrebat eu când, în sfârşit, mi-am recăpătat glasul.

  — Nu ştiu. N-am auzit niciodată de femei hoaţe, tu ai auzit? Dar presupun că e posibil. De ce întrebi?

  — Aşa numai, mă gândeam doar că din moment ce e Pavilionul Femeii.

  Deodată, mi-am amintit cât de ciudat se comportase Josephine şi cât de neobişnuit arătase ea cu faţa-i hidoasă şi cu braţele păroase. Am pus cap la cap toate indiciile: trupu-i înalt şi îmbrăcămintea demodată, vocea-i groasă şi lipsa de maniere. Bineînţeles! Fusese un bărbat deghizat în femeie! Fusesem naivă să nu-mi dau seama de asta din momentul în care am întâlnit-o. Silas McClure m-a înşelat în mod voit.

  Am auzit-o pe mătuşa vorbind cu celelalte femei, dar vocile lor deveneau din ce în ce mai slabe, înăbuşite de vânzoleala din urechile mele. Nu mai vedeam limpede masa de lucru. Mă simţeam la fel de ameţită ca atunci când fusesem cu gigantica roată. Am închis ochii puţin, ca să-mi treacă ameţeala, iar următorul lucru pe care-1 ştiu e că mătuşa Matt mă striga pe nume.

  — Violet? Violet! Eşti bine? M-a apucat de umeri şi m-a scuturat uşor. Ce s-a întâmplat? Arăţi de parcă eşti pe punctul de a leşina.

  — E la fel de albă ca aceste plicuri.

  — Ii e prea strâns corsetul? Poate ar trebui să-1 desfacă.

  — N-nu mă simt bine, am murmurat. Iar asta n-avea nici o legătură cu corsetul meu.

  — E vina mea, a zis mătuşa Matt. Trebuia să te aştept să iei micul-dejun.

  — Du-o la separeu, Matilda, ca să-şi poată desface corsetul.

  — Corsetele ar trebui interzise. E o crimă faptul că tinerele fete trebuie să se tortureze astfel doar de dragul de a atrage un bărbat.

  — N-nu e corsetul de vină, am spus. Nu credeam că m-aş fi putut ridica în picioare, darămite să merg până la separeu. Cineva mi-a adus un pahar cu apă şi am luat o înghiţitură bună.

  — Aşa. Te simţi mai bine?

  — Da. Mulţumesc. Cred că m-am deshidratat după ce mi-am folosit saliva să lipesc atâtea plicuri şi timbre.

  — Dacă femeile ar conduce lumea, plicurile nu ar mai trebui lipite, a zis mătuşa Matt. Şi nici timbrele.

  Mă simţeam ca unul din protagoniştii din Istorisiri adevărate despre crime sau Ştiri poliţieneşti ilustrate. Dacă oamenii lui Pinkerton ne-ar fi capturat ieri pe toţi patru, poza mea ar fi putut fi pe copertă!

  — Ar trebui să te duc acasă.

  — Cred că ar fi mai bine dacă aş sta aşezată, mătuşă Matt. Voi fi bine. Vreau să ajut la terminarea lucrului.

  — Te-ai istovit în prea multe părţi, nu-i aşa, domnişoară? Sculându-te în zori ca să alergi prin toate mahalalele cu Florence şi mergând la petreceri cu Agnes până în toiul nopţii? Şi n-ai fost cumva ieri la târg?

  — B-ba da, am fost.

  Să spun autorităţilor ce ştiam? Dar nu ştiam absolut nimic despre „Josephine” sau cum să-1 găsesc. Nu-i de mirare că Silas nu-mi spusese numele lui de familie. Aveam cartea de vizită a lui Silas cu adresa lui. Aş putea da asta autorităţilor.

  — Ce crezi despre târg, Violet? Ai văzut Pavilionul Femeii?

  — Doar de afară. N-n-am intrat.

  — Bun. Mi-ar plăcea să ţi-1 arăt, zise mătuşa Matt. Se organizează discursuri minunate de femei de seamă pe tot felul de teme. Vom merge într-o după-amiază când expedierea plicurilor e gata.

  Nu eram sigură că voiam să mă întorc la „locul crimei”, dar am zâmbit şi am zis:

  — Mi-ar plăcea.

  Discuţia s-a mutat înspre alte subiecte şi ocazia de a spune ce ştiam despre jaf a trecut. M-am simţit uşurată. Nu voiam ca poliţia să-1 aresteze pe Silas. La urma urmei, a fost cu mine în momentul jafului. El nu era responsabil de acţiunile prietenilor lui, nu-i aşa? Dar m-am hotărât să nu mai am nimic de-a face cu domnul McClure.

  — Dă-mi voie să te duc pe tine şi nepoata ta acasă, Matilda, s-a oferit cineva când ne-am terminat munca de dimineaţă. Încă mi se pare puţin palidă.

  Am început să obiectez, dar mătuşa Matt m-a ignorat.

  — Da, mulţumesc, Emily. Acceptăm. Foarte drăguţ din partea ta. Am strâns din pumni de frustrare şi dezamăgire. Nu puteam abuza de amabilitatea prietenei mătuşii Matt, cerându-i să oprească pe strada LaSalle ca s-o vizitez pe mama.

  Pe când am ajuns acasă, îmi revenisem din şoc şi nu mă mai simţeam ameţită. Inima îmi bătea din nou normal, până când mătuşa Birdie m-a întâmpinat la uşă cu un plic.

  — Violet! Ai primit o altă scrisoare.

  — De-de la cine e?

  — De la cineva pe nume – făcu o pauză până găsi numele expeditorului pe spatele plicului – Herman Beckett.

  — Oh, nu.

  Am închis ochii, deznădăjduită. Uitasem complet de el.

  — Cine e, dragă? Mă întrebă mătuşa Birdie.

  — Un gentleman pe care-1 cunosc de acasă din Lockport. Domnul Beckett m-a curtat o vreme înainte de a veni aici.

  — Oh, ce drăguţ.

  Am rupt plicul fără ajutorul unui deschizător, ghicind ce ar putea spune. Scrisul lui Herman era atât de mic şi de îngrijit, că ar fi putut fi bătut de o maşină de scris. Cerneala de culoare închisă era mai-mai să iasă prin pagină. Am scanat-o repede, tresărind la fiecare propoziţie.

  — Ai o faţă atât de gravă, Violet. Sper că nu sunt veşti proaste, zise mătuşa Birdie. Tânărul tău se luptă cu rebelii?

  — Nu, domnul Beckett nu se luptă. Vine să mă viziteze în acest weekend. Vrea să merg cu el şi sora sa la târg.

  — Nu îţi face plăcere să mergi cu el?

  Nu doar că nu îmi făcea plăcere să merg cu Herman Beckett, dar nu îmi făcea plăcere nici să mai pun piciorul vreodată la târg.

  — Nu, am suspinat eu, dar deja i-am promis că voi merge. Tata i-a dat lui Herman permisiunea de a mă curta. Lui îi place de Herman.

  La fel şi lui Maude O'Neill, ceea ce pentru mine era un motiv suficient ca să-1 urăsc. Dar Herman era totodată cea mai bună sursă de informare a mea în privinţa lui Maude şi cea mai mare speranţă a mea de a dovedi că ea îşi ucisese primul soţ. Dacă voiam să împiedic nunta tatei, ar fi bine să nu-1 elimin încă pe Herman din viaţa mea.

  — Cred că voi merge cu el, am spus.

  — Oh, ce drăguţ.

  În seara aceea am încercat să-mi fac ordine în gânduri scriind în jurnal. Mă simţeam atât de confuză. În cele trei săptămâni de când mă aflam în Chicago, pretendenţii păreau să se îngrămădească în jurul meu unul după altul. Mâzgăleam, neglijent, foaia jurnalului, în vreme ce contemplam cărţile de vizită ale bărbaţilor care mă curtau.

  Mai întâi de toate era Nelson Kent. Îmi plăcea splendida lui viaţă, în cea mai mare parte a timpului, mâncarea şi dansul, dar nu şi neîncetata prefăcătorie. Dar bănuiam că el era cu adevărat îndrăgostit de Katya şi că se folosea de mine ca să câştige averea tatălui său. Acţiunile lui ar putea fi necinstite, dar tot nu erau mai rele decât a fi complice într-un cerc de tâlhari.

  Opreşte-te! Nu te mai gândi la Silas McClure!

  Louis Decker trăia într-o altă lume decât cea a lui Nelson Kent. Louis făcea ceva demn de laudă cu viaţa sa, ajutând săracii şi nevoiaşii. Dar nu-mi doream să mă alătur lui în acea muncă, dacă asta implica a trudi într-o bucătărie, indiferent de cât de demn ar fi. Promisesem că-1 voi ajuta mâine pe Louis, iar azi ar fi trebuit să stau acasă şi să exersez la pian. Dar aşa, n-aş fi descoperit niciodată ce ticălos mârşav şi bun de nimic era în realitate Silas McClure. Cel puţin, Louis Decker era cinstit, drept şi supus legii spre deosebire de.

  Mi l-am alungat din minte pe Silas pentru a doua oară.

  Şi acum, Herman Beckett va reintra în viaţa mea, sosind în acest weekend ca să mă ducă la târg. Poate se va comporta diferit în această ieşire în oraş. Poate va fi mai relaxat, mai puţin sobru. Va trebui să am grijă să nu joc cu el „ce ai alege”. Herman nu avea pic de imaginaţie sau voioşie. Se supărase foarte tare când îl întrebasem dacă ar prefera să fie cal sau trăsură. Silas, pe de altă parte, îndrăgise întrebările mele. „Mai pune-mi o întrebare, Violet.”

  — Opreşte-te! Mi-am spus, cu voce tare.

  Silas McClure făcea parte dintr-o bandă de hoţi. Totuşi, de el îmi plăcea cel mai mult, toanta de mine. Cu el vorbeam cel mai lejer, era fără prefăcătorie – dacă nu pun la socoteală prefăcătoria de a fi un om respectabil, când, de fapt, el e un ticălos. Sau prefăcătoria că „Josephine” era o femeie. Dar Silas era amuzant. Mi-a făcut inima să-mi bată cu putere şi obrajii să mi se îmbujoreze. El chiar mâncase şarpe cu clopoţei.

  — Opreşte-te!

  Nu voi mai avea de-a face nimic cu Silas McClure, chiar dacă îi plăceau întrebările mele.

  Am întors repede următoarea pagină din jurnal. Nu trebuia să decid în seara asta cu cine mă voi căsători, nu-i aşa? Am refuzat să mă îngrijorez cu privire la avertismentul mătuşii Agnes că frumuseţea îmi va păli sau că voi fi o fată bătrână la vasta de 21 de ani. Aveam mistere de rezolvat. La urma urmei, acesta fusese motivul pentru care venisem, din capul locului, la Chicago.

  Am scris în susul paginii: Mistere de rezolvat. Sosisem în oraş cu două mistere şi nu făcusem încă nici un pas în rezolvarea vreunuia.

  1. De ce ne-a părăsit mama? Unde este ea?

  2. Şi-a ucis Maude O'Neill primul soţ? Cum pot împiedica nunta? în schimb, adunasem şi mai multe mistere:

  3. De ce tata a fost un tovarăş de lucru devotat al domnului Moody şi apoi s-a schimbat atât de mult, încât nu-i mai pasă de religie?

  4. De ce s-au înstrăinat bunica şi tata? Care au fost „suferinţele” din viaţa ei alături de bunicul? De ce tata n-o lasă să-mi vorbească despre mama?

  5. Chiar a fost logodnicul mătuşii Matt, Robert Tucker, un hoţ sau doar a bătut câmpii mătuşa Birdie? A fost prins domnul Tucker? E la închisoare acum?

  Din nou, mintea mi-a rătăcit către şarlatanul hoţ, Silas McClure. Mi-am alungat repede aceste gânduri.

  6. O iubeşte cu adevărat Nelson pe Katya sau se foloseşte de ea? Se foloseşte el de mine?

  7. Şi dacă veni vorba de a fi folosită – se foloseşte Silas McClure de mine sau chiar are sentimente faţă de mine? Şi dacă îi pasă de mine, atunci de ce nu le-a zis prietenilor lui hoţi să plece ca noi să putem rămâne la târg?

  Am tras o linie peste ultima întrebare, ştergând-o din lista mea, când răspunsul mi s-a ivit în minte: eu şi Silas n-am fi putut rămâne la târg fără un însoţitor.

  Mintea mea era ca un tufiş încurcat de măceş. Cu cât mă străduiam mai mult să descurc lucrurile, cu atât mai încurcate deveneau. Iar acele măceşe aveau şi ghimpi.

  Am stins lampa şi mi-am tras perna peste cap. Am auzit afară, dincolo de fereastra mea, un cal mergând la trap în josul străzii şi mi-am dorit să fie închipuitul meu locotenent blond gonind întru salvarea mea. Când zgomotul copitelor de cal slăbi şi se reinstala liniştea, am auzit vocea suavă a mătuşii Birdie, şoptindu-mi în minte.

  „Asigură-te că te căsătoreşti din dragoste, dragă.”

  Joi, 22 iunie 1893

  Joi după-amiază, eu şi bunica îl aşteptam pe Louis Decker în faţa clădirii sobre, din cărămidă a Societăţii Evanghe-listice din Chicago. Era aproape de biserica ei care se afla la intersecţia bulevardului Chicago cu strada LaSalle, acea ispititoare stradă. In timp ce aşteptam, am verificat numerele de casă şi mi-am da seama că ne găseam cu multe clădiri mai la nord faţă de adresa mamei. Voi avea vreodată ocazia s-o caut?

  Uşa Societăţii Evanghelistice s-a deschis şi un grup de tineri a năvălit afară, vorbind tare, cu entuziasm. M-am gândit că unul dintre ei ar putea fi Louis – semănau atât de mult cu el în intensitatea pasiunii lor – dar el nu era printre ei. Politicoşi, şi-au atins uşor borurile pălăriilor în dreptul nostru şi şi-au continuat drumul, discuţia fiindu-le presărată cu referinţe biblice asemenea zahărului praf pe o clătită: „în Corinteni scrie că. Da, dar în Efeseni. Ce zici de Epistola lui Pavel către galateni?”

  — Cred că e minunat că vrei să ajuţi campania domnului Moody în acest fel, Violet.

  Mi-am îndreptat atenţia înapoi la bunica.

  — Sper că nu îl voi dezamăgi pe Louis. Nu sunt o pianistă desăvârşită.

  — Sunt sigură că te vei descurca.

  De ce toată lumea părea să aibă mai multă încredere în abilităţile mele muzicale decât mine?

  — Cu ce se ocupă Societatea Evanghelistică din Chicago? Am întrebat, arătând spre clădirea din spatele nostru. Au construit acest loc doar pentru târg?

  — Nu, e o şcoală, dragă, unde oamenii se pregătesc pentru misiune. Studenţii sunt femei şi bărbaţi normali, de toate categoriile care, în cele din urmă, se vor împrăştia pentru a evangheliza oraşul şi naţiunea. Cândva s-a numit Institutul Lunii Mai pentru că clasele se întâlneau într-o singură lună din an -în mai. Dar în urmă cu aproape patru ani, şcoala şi-a prelungit durata de studii la un an.

  — Aşadar Louis Decker e student aici?

  — Mda. Şi acum că Expoziţia Mondială e aici în oraş, e ocazia perfectă pentru el şi ceilalţi să ajungă la oameni din toate colţurile lumii.

  Soarele dispăru în spatele unui nor şi se întunecă aşa de brusc, de parcă cineva ar fi suflat într-o lumânare. M-am uitat în sus şi am văzut nori negri, grei ştergând albastrul cerului, precum ar şterge nişte cuvinte de pe o tablă de scris.

  — De unde au apărut norii aceştia? Am întrebat eu. Soarele strălucea când am pornit de-acasă.

  Bunica îşi ridică privirea spre cer şi tresări.

  — Vremea e atât de schimbătoare aici, în Chicago. Nădăjduiesc ca această furtună să se împrăştie.

  — Crezi că Louis Decker îşi va amâna planurile din cauza ploii? Eu aşa speram. În mintea mea, această acţiune avea să fie, fără îndoială, mai mult un chin decât o aventură.

  — Oh, mă îndoiesc că va face asta. Ar fi trebuit să ne aducem umbrelele.

  În timp ce vorbeam, de-a lungul străzii treceau o mulţime de căruţe şi tramvaie cu cai, dar la un moment dat, o trăsură deschisă, trasă de doi cai opri în faţa noastră. Am fost surprinsă să observ că era condusă de Louis Decker. Trăsura avea un coviltir pentru umbră şi era destinată pasagerilor. O căruţă cu platformă, purtând o lădiţă de voiaj, din lemn opri în spatele trăsurii.

  — Violet! Ai venit!

  Louis sări de pe băncuţă şi legă frâiele de un stâlp pentru priponit caii.

  — Mulţumesc că aţi adus-o, doamnă Hayes. Sunteţi, doamnelor, gata de plecare?

  — Da, am aşteptat momentul acesta toată săptămâna, răspunse bunica.

  Eu n-am spus nimic. Temerile mele de ce va urma depăşiseră cu mult entuziasmul meu de săptămâna trecută.

  — Vin şi prietenii mei, Curtis şi Jack, anunţă Louis. Ajung şi ei dintr-un moment în altul. Vă deranjează dacă îi aşteptăm?

  — Nu mă deranjează, am spus. Poate, între timp, îmi explici ce trebuie să fac eu.

  — Vom conduce aceste „căruţe ale Evangheliei” prin jur şi vom anunţa câteva dintre serviciile pe care domnul Moody le va ţine în acest weekend. Am şi un teanc de bilete gratuite pe care trebuie să le împart. Întotdeauna începem cu puţină muzică pentru a atrage atenţia oamenilor. Asta va fi treaba ta, Violet, să cânţi la pian.

  — Unde e pianul la care voi cânta?

  — E chiar aici.

  Arătă înspre căruţa cu platformă din spate. Lada avea aproximativ 3 picioare [sau 0,91 m] înălţime şi 4 picioare [sau 1,21 m] lăţime, mult prea mică pentru a conţine un pian.

  — E o orgă transportabilă, a explicat el.

  — În acea ladă?

  — Nu, lada este orga. Fii atentă aici.

  Se urcă în căruţă şi desfăcu încuietorile, apoi ridică partea de sus pentru a ne arăta o mică claviatură cu cinci octave.

  — E uimitor!

  Cu partea de sus a lăzii ridicată, interiorul capacului deveni partea din faţă a orgii, orientată spre public. Pe ea era pictat un verset din Biblie:

  Fiindcă atât de mult A IUBIT Dumnezeu lumea, că A DAT pe singurul Lui Fiu, pentru ca ORICINE CREDE în El, să nu piară, ci SĂ AIBĂ viaţă veşnică.

  — Vezi? Citit pe verticală dă EVANGHELIE*, spuse Louis. Acest verset e esenţa veştii bune pe care o dăm mai departe. Evanghelie înseamnă „vestea bună”. E ceea ce îngerul a venit să vestească la Betleem când S-a născut Cristos. „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi. vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”

  Bunica îşi trecu degetele peste literele care formau cuvântul EVANGHELIE.

  — E foarte ingenios, zise ea.

  Louis ne-a făcut cunoştinţă cu Richard, vizitiul căruţei, care era student şi el. În timp ce Louis închidea capacul lăzii, prietenii lui, Curtis şi Jack, ieşiră cu paşi vioi din clădire, cu feţele strălucind de încântare. Toţi aceşti tineri emanau atât de multă pasiune şi fervoare, încât n-am putut să nu mă întreb de unde venea. Am comparat chipurile lor pline de entuziasm cu expresiile plictisite, fade pe care Nelson şi prietenii lui le arătau mereu şi m-am gândit că dacă Louis şi-ar putea pune entuziasmul în sticluţe şi să-1 vândă ca elixir, asemenea Tonicului Nutritiv al doctorului Dean, ar face o avere. Şi acasă, în Lockport, lui Herman Beckert i-ar fi de folos o doză sau chiar două.

  Jack şi Curtis desfăcură frâiele şi luară în primire locul vizitiului. Louis ne ajută pe mine şi pe bunica să urcăm în spatele trăsurii, apoi se aşeză şi el lângă mine.

  — Poftim cartea de cântece a lui Ira Sankey, îmi spuse, întin-zându-mi-o.

  Alte câteva cărţi erau îngrămădite sub scaun.

  — Îmi pare rău că nu ţi-am adus mai devreme partiturile, dar cred că îţi vor părea cântecele foarte uşor de executat la pian.

  Am răsfoit puţin prin carte în vreme ce trăsura a început să se mişte şi am observat că avea dreptate. Multe dintre partiturile

  *In limba engleză, aranjarea cuvintelor versetului într-o anumită ordine permite formarea cuvântului „Gospel”, care se traduce cu „Evanghelie” (n. ed.). muzicale erau simple, fără prea mulţi diezi şi bemoli. Am început să mă simt un pic mai încrezătoare, fără să uit totuşi cât de dis-graţios reuşisem să mă port ultima dată când lucrasem împreună cu Louis.

  — Unde mergem? Am întrebat.

  — Domnul Moody a împărţit oraşul în sectoare cu un sediu al bisericii în fiecare dintre ele. Noi mergem în sectorul care ni s-a încredinţat pentru a le spune oamenilor despre serviciile din acest weekend.

  — Aşadar, suntem ca acei lătrători care sosesc în oraş înaintea circului şi încearcă să cheme cetăţenii la spectacol prin bătăi de tobă.

  Sperasem să smulg un zâmbet de la Louis, dar el încuviinţă din cap, serios.

  — Da, exact aşa suntem. Cu excepţia faptului că sunt o mulţime de spectacole din care să alegi. Echipele noastre evan-ghelistice ţin nu mai puţin de 125 de servicii într-o singură duminică, în tot oraşul.

  Primii stropi de ploaie se auziră lovind în acoperişul trăsurii, în timp ce înaintam cu greutate. Mi-am scos mâna afară prin partea deschisă a trăsurii, dar am tras-o înapoi, stropită cu picuri de ploaie.

  — A început să plouă, am spus, sperând că ne vom întoarce. Nici Louis, nici bunica nu părea să mă audă.

  — Domnului Moody nu-i este frică să se aventureze în zonele cele mai rău famate ale oraşului Chicago, mi-a spus bunica. A ţinut un serviciu până şi la Teatrul Haymarket.

  — Unde e asta?

  — Ar putea fi la fel de bine în locul iadului, a spus Louis. Teatrul Haymarket e înconjurat de baruri şi. Sunt sigur că nu vrei să ştii ce altceva.

  A roşit atât de tare, încât mi-am dat seama exact ce voise să spună. Bordeluri.

  — Acolo mergem noi?

  Acum chiar că voiam să mă întorc.

  — Nu ţi-aş cere niciodată să te aventurezi acolo, domnişoară Hayes. Chiar dacă Domnul ne-a promis că îngerii Săi ne vor înconjura.

  — Sunt surprinsă că domnul Moody şi Domnul nu se îndepărtează de asemenea locuri.

  — Nu, nu. Dimpotrivă. Isus a spus că oamenii bolnavi au nevoie de doctor, nu cei sănătoşi. Fără îndoială, domnul Moody nu este de-acord cu astfel de locuri, dar aici e nevoie de Evanghelie. Oamenii contează cel mai mult în faţa Iui Dumnezeu. Campania aceasta înseamnă să găseşti oameni, indiferent de starea vieţii lor, şi să le faci cunoscut faptul că Dumnezeu îi iubeşte. Şi nu doar săracii şi asupriţii, ci şi pungaşii, hoţii şi alţi criminali.

  Cunoşteam câţiva criminali care aveau nevoie de o porţie de religie.

  — Sora mea, Matilda, mi-a arătat azi dimineaţă un anunţ de ziar de-al domnului Moody, spuse bunica. Serviciul său a fost aşezat chiar lângă Spectacolul lui Buffalo Bill din Vestul Sălbatic.

  — Asta pentru că oamenii care frecventează acele spectacole sunt exact oamenii la care încercăm să ajungem, explică Louis.

  Cartierele prin care treceam erau tot mai sărăcăcioase, pe măsură ce înaintam într-un ritm susţinut. Chiar dacă aş fi fost legată la ochi, tot aş fi recunoscut mahalaua după miros. Colac peste pupăză, trăsura noastră părea să ducă lipsă de câteva arcuri, săltând şi făcându-ne să ne înghesuim, într-un mod nemilos, pe străzile desfundate şi nepavate. Apoi am simţit un miros cu adevărat oribil, înainte de a observa un cal mort, putrezind în stradă, năpădit de muşte şi viermi.

  — Oh! E îngrozitor!

  Am scotocit după o batistă ca să-mi acopăr nasul şi gura. Aş fi vrut să sar jos şi să fug acasă.

  — Se presupune că la oraş gunoiul trebuie luat în mod regulat, spuse bunica, dar, după cum poţi vedea şi mirosi, există tendinţa de a se omite cartierele sărace. Şi sunt sigură că îţi dai seama de faptul că încă nu toate aceste imobile sunt conectate la sistemul de colectare a apelor menajere ale oraşului.

  — Nu pot face asta. Am mormăit în batistă. Nimeni nu părea să mă audă. Şi nu păreau să audă nici ploaia ce răpăia tot mai alert pe acoperişul trăsurii, ca nişte floricele de porumb.

  — În vara aceasta, mulţimile de oameni vin la Chicago într-un număr record, a spus Louis, din toată lumea.

  — Acest târg e o oportunitate dată de Dumnezeu pentru a câştiga suflete, a fost de-acord bunica.

  — În ultimii 25 de ani, domnul Moody a călătorit prin întreaga lume, iar acum lumea călătoreşte chiar spre pragul uşii lui. Aceasta e una dintre cele mai măreţe campanii evanghelistice din câte au fost vreodată.

  Trăsura încetini când am ajuns la doi băieţandri, care nu aveau mai mult de zece, unsprezece ani, bătându-se cu pumnii în mijlocul străzii mizerabile. Faţa unuia dintre băieţi era deja plină de sânge. Alţi câţiva tineri îi înconjurau, făcându-le galerie şi blocându-ne nouă drumul.

  — Priviţi la acele sărmane suflete, zise bunica.

  Louis şi Curtis săriră jos din trăsură şi se grăbiră spre locul încăierării.

  — Ascultaţi, băieţi, începu Louis.

  În câteva secunde, copiii se împrăştiară şi se făcură nevăzuţi. Louis reveni la trăsură, dând din cap, supărat, în timp ce ne reluarăm drumul.

  — Dumnezeu îi iubeşte aşa de mult şi aşteaptă cu nerăbdare să-i ţină în braţele Sale ca pe copiii Săi, iar ei nici măcar nu ştiu asta. Aceşti copii au nişte vieţi atât de grele, cu atât de multe nevoi, dar cea mai mare nevoie a lor este un Mântuitor iubitor. Când îi văd, mă simt copleşit. Şi mă simt dator să fac ceva pentru ei, că de-abia pot sta locului.

  Nici eu nu puteam sta locului, dar asta pentru că voiam să sar jos de pe acea banchetă tare, plină de arcuri şi să fug înspre aer curat. Ce nu era în regulă cu mine? De ce nu puteam trece peste disconfortul pe care-1 simţeam şi să-i văd pe aceşti oameni aşa cum îi vedea Louis?

  La capătul străzii, am cotit pe o stradă mai largă, cu tarabe înşirate şi cu oameni îngrămădindu-se. Ploaia cădea acum necontenit. Câţiva dintre trecători aveau umbrele, dar cei mai mulţi dintre ei păreau să nu-şi dea seama de ploaie în vreme ce îşi vedeau de tranzacţiile lor. Poate aceasta era sigura modalitate pentru ei de a-şi face baia săptămânală.

  Câteva baruri îşi făceau concurenţă de-a lungul străzii şi am văzut un panou anunţând un spectacol burlesc. Clienţii nu trebuiau să ştie să citească în limba engleză ca să înţeleagă exact ce fel de amuzament deocheat promitea spectacolul. Aveam destulă minte ca să nu mă holbez, dar nu m-am putut abţine. Fusesem protejate aidoma călugăriţelor la Şcoala de Domnişoare a madamei Beauchamps, dar aici era lumea adevărată.

  — Acesta e un loc foarte bun să ne oprim, i-a spus Louis vizitiului.

  Trăsura noastră a tras într-un loc de oprire, iar cei trei bărbaţi au sărit din căruţă. În câteva momente, Curtis şi Jack adunară o mulţime mică de oameni, în timp ce Louis desfăcea lada ce conţinea orga. Îmi făcu semn să merg şi să cânt. Era ultimul lucru din lume pe care voiam să-1 fac.

  Dădusem recitaluri la şcoală în faţa colegelor mele şi, ocazional, întreţinusem prietenii de familie în salonul casei noastre după cină. Dar nu visasem niciodată să cânt în faţa unui teatru burlesc pe o stradă umedă, urât mirositoare pentru o asistenţă formată din imigranţi, vagabonzi, derbedei şi criminali. M-am întors spre bunica după ajutor. Ea mi-a întins cartea de imnuri.

  — Haide, dragă. Nu trebuie să ai emoţii. Te vei descurca foarte bine. Am coborât din trăsura ce mă proteja, drept în ploaie. Louis m-a ajutat să mă aşez pe platforma căruţei din spate.

  — Trebuie să apeşi cu picioarele pedalele orgii, m-a înştiinţat el.

  — Ce să cânt?

  — Nu contează, orice. în timp ce mă uitam mută la el, mi-a luat cartea de imnuri şi mi-a aşezat-o deschisă pe suportul pentru partituri.

  — Uite, ce zici de asta?

  Din fericire, audienţa făcea prea mare gălăgie ca să audă primele mele încercări stângace de a cânta. Dar de îndată ce m-am prins cum trebuie să apăs pe pedale şi să cânt în acelaşi timp, mulţimea s-a domolit ca să mă asculte. Păreau foarte apreciativi, aplaudând, fluierând şi strigând pentru mai mult. Dar eu nu voiam să mai cânt. Ploaia turna din cer, iar eu eram udă leoarcă.

  Louis, Jack, Curtis şi Richard îşi făceau drum printre oameni în vreme ce eu cântam, împărţind bilete şi, probabil, dragostea lui Dumnezeu. În cele din urmă, au pus mâna pe cărţile de imnuri şi s-au aranjat, în picioare, pe scările trăsurii şi au început să cânte câteva imnuri în stilul unui cvartet barbershop.

  Unul dintre imnurile lor spunea povestea unui păstor care şi-a lăsat turma de 99 de oi pentru a-şi căuta mielul rătăcit. Păstorul a înfruntat pericolele unei nopţi furtunoase şi stâncile abrupte, refuzând să se dea bătut, până când şi-a găsit mielul. Pe când cântau ultimul vers, „Bucuraţi-vă, pentru că Domnul îi aduce înapoi pe ai Lui”, de-abia putem citi notele muzicale printre lacrimi. Mi se amestecau cu ploaia care picura acum de pe borul pălăriei mele fleşcăite.

  Ştiam că imnul era despre Isus, Bunul Păstor, dar ei îl făceau să pară ca un erou din Poveşti despre dragostea adevărată. Poveştile mele preferate au fost întotdeauna cele în care eroul îşi risca viaţa pentru a salva domniţa aflată la ananghie. El învingea primejdii teribile în timp ce o căuta şi mereu ajungea în ultimul moment, atunci când orice speranţă era pierdută. Venisem în Chicago ca s-o caut pe mama, dar mă întrebam dacă ea sau altcineva m-ar iubi îndeajuns ca să mă caute aşa cum făcuse Păstorul.

  — Violet, te rog, încă o ultimă cântare, făcu Louis. Ce zici de pagina 186?

  Ochelarii îi erau umezi de la ploaie şi îi dădu jos pentru a şi-i şterge de haine. Ca de obicei, eforturile lui nu avuseseră mari rezultate; hainele îi erau la fel de ude ca şi ochelarii. Încă părea să nu-şi dea seama că ploua.

  Eram udă până la piele şi nefericită, dar acesta era ultimul cântec. Apoi voi putea merge acasă. Şi despre asta se vorbea în cântec. „Vino acasă. Vino acasă”, spuneau versurile. „Tu, ce eşti trudit şi împovărat, vino acasă.”

  — Veniţi acasă, prieteni, se adresă Louis mulţimii, când se termină cântecul. Veniţi acasă şi lăsaţi ca dragostea lui Isus Cristos să vă spele de păcate. Asta e tot pentru azi. Ne vedem la adunare.

  „Asta e tot” – erau tocmai cuvintele pe care doream să le aud. M-am dat jos din căruţă fără să aştept ajutorul cuiva şi m-am grăbit înspre trăsura cu coviltir. Dar în graba mea de a nu sta în ploaie, am uitat să fiu atentă pe unde merg şi am călcat într-o baltă adâncă, afundându-mi piciorul până la gleznă în apa mâloasă. A fost aşa un şoc, că mi-am pierdut echilibrul şi am căzut în fund, împroşcând noroiul în jurul meu.

  Scânceam de indignare. Străzile nu erau pavate, bineînţeles, iar ploaia transformase murdăria în noroi. Era amestecat cu bălegar de cal, cu deversările de la toalete şi cine ştie ce altceva, iar eu aterizasem acolo!

  M-am străduit să mă ridic în picioare, luptându-mă cu lacrimile. Cel puţin, trăsura ascundea umilitoarea mea cădere de Louis şi ceilalţi. Ei încă se uitau în cealaltă parte. Dacă aş putea ajunge la trăsură şi să mă aşez înainte ca ei să se întoarcă, s-ar putea să nu-mi observe dosul plin de noroi.

  Mi-am îndreptat poziţia, am făcut un pas repezit – şi am alunecat din nou în nămolul dezgustător. De data asta am căzut în faţă. Am întins mâinile ca să-mi împiedic căderea şi am aterizat pe mâini şi pe genunchi. Am auzit chicoteli. Ridicându-mi privirea, am văzut patru copii râzând de necazul meu. Mi-am scos mâinile din noroi, dar nu mai aveam nimic de ce să le şterg, cu excepţia marginilor rochiei mele. Acum, cu siguranţă, ceilalţi vor observa cât de răvăşită eram.

  M-am ridicat din nou, am făcut un pas de probă şi am căzut pentru a treia oară. Chicotelile se transformară în hohote de râs.

  — Violet! Mă strigă Louis.

  L-am auzit alergând, pleoscăind, în salvarea mea şi am simţit pe faţa mea stropii de noroi împroşcaţi de pantofii lui.

  — Eşti bine?

  Ar fi fost greşit să mint un om al lui Dumnezeu, aşa că n-am răspuns. L-am lăsat să mă ia de braţ şi să mă ajute să urc în trăsură – în sfârşit.

  — Violet, ce s-a întâmplat? A întrebat bunica.

  — Am alunecat, am spus eu, cu atâta demnitate câtă am putut aduna. Acum putem merge acasă? Repede, înainte de a izbucni în plâns.

  Cred că mi-am amintit de un verset din Biblie care spune că mândria vine înaintea căderii. Dacă era aşa, eram vinovată. Mă mândrisem mult cu poziţia perfectă a corpului meu, cu abilitatea de a umbla graţios cu o carte pe cap, când defilasem cu mătuşa Agnes prin saloanele extravagante. Mă expusesem tuturor privirilor admirative când mă plimbasem de braţ cu Nelson în noua mea rochie de mătase foşnitoare şi având nişte pantofi eleganţi în picioare. Într-adevăr, căzusem de la o înălţime mare.

  Trăsura porni, în cele din urmă. Nu voi mai considera niciodată aerul plăcut mirositor şi străzile pavate ca pe ceva ce mi se cuvine de la sine.

  — Mi-a plăcut ultimul cântec, zise bunica în vreme ce ne întorceam spre casă. E vorba despre fiul risipitor întorcându-se acasă, nu-i aşa?

  Louis a dat din cap.

  — Fiul risipitor este tema preferată a domnului Moody pentru predicile din această campanie. Oraşul este plin de oameni care s-au mutat aici din orăşelele şi de la fermele lor. Şi, asemenea fiului risipitor, au luat-o pe căi păcătoase, căzând în ispitele lumeşti pe care oraşul le oferă – baruri, teatre, plăceri de tot felul, inclusiv pofta banilor. De aceea, mesajul lui Isus despre fiul risipitor este aşa de important. Oamenii se pot întoarce la Dumnezeul din tinereţea lor, Dumnezeul pe care mulţi dintre ei l-au lăsat în urmă în bisericile din oraşele de baştină.

  — Cred că mulţi dintre imigranţi se pot identifica în această poveste, a zis bunica. Sunt departe de familiile şi ţara lor, luptân-du-se din greu pentru a supravieţui. Au sperat la o viaţă mai bună în America şi au găsit numai dezamăgire. Isus, care S-a născut în sărăcie, le înţelege starea.

  — L-am auzit pe domnul Moody predicând de multe ori despre fiul risipitor şi cred că e cea mai tulburătoare predică a sa. De fiecare dată când predică, zeci de oameni vin în faţă dorind să fie mântuiţi.

  În timp ce le ascultam emoţionanta discuţie, n-am putut să nu mă gândesc la Silas McClure. Şi-a lăsat viaţa de la fermă şi s-a înhăitat cu hoţii. Poate dacă ar auzi predica domnului Moody, ar renunţa la obiceiurile lui de a fura.

  — Aş putea avea şi eu unul dintre acele bilete? L-am întrebat pe Louis. Cunosc pe cineva care ar putea fi interesat să vină.

  — Desigur!

  A scos un teanc de bilete din buzunar şi le-a răsfirat în mână ca pe un evantai.

  — Câte doreşti?

  — Ai putea să-mi dai trei?

  Poate Silas le va împărţi cu „Josephine” şi Robert. Le voi expedia – anonim, bineînţeles – către adresa poştală înscrisă pe cartea sa de vizită. Nu intenţionam să mai vorbesc vreodată cu Silas McClure.

  — Ai făcut o treabă minunată azi, Violet.

  — Mulţumesc.

  Louis n-a scos nici un cuvânt despre îmbrăcămintea-mi leoarcă, plină de noroi şi pălăria fleaşcă. Era ori foarte politicos, ori indiferent la felul răvăşit în care arătam. Bănuiam totuşi că era indiferent.

  — Sper că vom mai lucra împreună.

  Drept răspuns i-am oferit un zâmbet enigmatic de-al meu, cel bine exersat. Încercam să nu plâng. Nu-mi doream să mai vizitez niciodată, atât cât voi trăi, vreun cartier din acesta mizerabil. Ştiam că mofturile erau o scuză ieftină pentru a refuza să-I slujeşti Domnului, dar nu puteam să mă abţin. Dacă aş avea de ales, mai degrabă aş prefera să mă căsătoresc cu un soţ bogat şi adulterin şi aş contribui financiar la campaniile domnului Moody decât să mai fac asta vreodată.

  — Ne descurcăm bine împreună, nu crezi? Mă întrebă Louis. Mi-am amintit de Nelson Kent zicând acelaşi lucru. Înflăcăratul, onestul Louis Decker era ud leoarcă şi aştepta răspunsul meu. Trebuia să spun ceva.

  — E reconfortant să găseşti un loc unde bărbaţii şi femeile pot lucra cot la cot, am răspuns.

  Mătuşa Matt ar fi fost mândră de mine.

  — Ai dreptate, admise Louis. Scriptura ne spune că în Cristos nu există nici bărbat, nici femeie, nici sclav, nici om liber. Lucrarea Domnului n-ar putea înainta fără femei ca tine, bunica ta şi toţi ceilalţi, mai ales la centrul de plasament. Şi asta îmi aduce aminte de. Îmi permiteţi, doamnelor, să vă însoţesc săptămâna viitoare la Noaptea Populară de la centrul de plasament?

  — Oh, e foarte drăguţ din partea ta, Louis, se bucură bunica. Ne-ar face mare plăcere să mergem. Vei avea un timp minunat, Violet.

  — Ce e Noaptea Populară? Aproape am mârâit cuvintele. În acel moment nu-mi doream să merg nicăieri, decât acasă.

  — E noaptea în care domnişoara Addams îşi invită vecinii şi familiile lor ca să-şi împărtăşească şi cu ceilalţi cultura şi câteva din obiceiurile lor etnice, a explicat Louis. De obicei e muzică bună, dans popular şi câteodată mâncare. Cred că săptămâna viitoare e rândul vecinilor ei din Boemia, nu-i aşa?

  Bunica a dat din cap.

  — Noaptea Populară le dă oamenilor ocazia să se mândrească cu tradiţiilor lor, a spus ea. Câteodată, săracii au nevoie să îşi găsească puţină demnitate mai mult decât au nevoie de mila noastră. Am avut prilejul de a auzi multe cântece germane, de a vedea dansuri irlandeze şi de a gusta din minunata bucătărie italiană.

  — Vă voi lua de acasă, a zis Louis, aşa încât, doamnelor, să nu trebuiască să vă aventuraţi singure după lăsarea întunericului.

  — E aşa de frumos din partea ta, Louis. Eu şi Violet apreciem gestul tău.

  Bunica 1-a privit cu admiraţie. Eu nu-mi aminteam să-mi fi exprimat dorinţa de a merge.

  Ploaia s-a oprit, desigur, pe când am ajuns înapoi la Societatea Evanghelistică. Toţi prietenii lui Louis s-au dat jos, iar el a luat din nou frâiele trăsurii pentru a ne conduce acasă pe mine şi pe bunica. Soarele strălucea printre norii firavi, bătându-şi joc de mine, în timp ce ne-am oprit în faţa casei.

  — Mulţumesc din nou, Violet, a spus el, ajutându-mă să mă dau jos de la locul meu. Ne vedem săptămâna viitoare. Mi-a zâmbit ca şi cum nici n-ar fi observat că arătam ca un şoarece înecat.

  M-am grăbit să intru în casă, evitând să mă văd în oglinda din hol. Eram udă, plină de noroi şi nefericită.

  — Dă-ţi jos hainele ude, dragă, ca să putem curăţa noroiul de pe ele. Eu şi Birdie vom umple cada pentru tine şi-ţi vom face un ceai fierbinte.

  Am tropăit pe scări în sus şi mi-am dat jos rochia murdară de noroi. Resturile ce mai rămăseseră din pălăria mea au mers direct la gunoi. Mi-am scos toate acele din părul plin de apă, după care am izbucnit în plâns când mi-am văzut în oglindă înfăţişarea mânjită de nămol. Nu m-am recunoscut. Aceasta, cu siguranţă, nu era prinţesa care plutise în sala de bal la braţul lui Nelson Kent. Şi dacă madame Beauchamps m-ar vedea acum, mi-ar anula diploma.

  Când am terminat de plâns şi am coborât scările în halat, bunica umpluse cada de cupru cu apă caldă. A aşezat-o în bucătărie în spatele unui paravan pliant. Recunoscătoare, am intrat în cadă şi am luat ceaşca cu ceai fierbinte pe care mi-o oferise ea.

  — Tu şi Louis Decker lucraţi aşa de bine împreună, nu crezi?

  — Aham.

  Dacă aş zice altceva, s-ar putea să încep să plâng din nou.

  — E un tânăr atât de agreabil, nu-i aşa?

  — Da. Foarte drăguţ.

  Şi asta era problema – el era drăguţ şi eu nu. Dacă eram vreodată drăguţă pentru mai mult timp, nu era decât teatru. Întotdeauna, după câteva ore mă plictiseam să fiu drăguţă. Cu siguranţă nu eram drăguţă, decât dacă trebuia să fiu, de aceea n-aş putea fi drăguţă o viaţă întreagă. Să fii drăguţă e obositor. Asta implică conformitate, iar conformitatea fusese pentru mine un chin în viaţă. Era împotriva firii mele – de aceea am devenit atât de sătulă de prefăcătoria de la petrecerile mătuşii Agnes. Începeam să înţeleg spusele mătuşii Matt că toate femeile erau nişte actriţe. Dar mă voi putea comporta vreodată suficient de drăguţ ca să mă căsătoresc cu un pastor?

  „Mai ales tu ar trebui să-ţi dai jos ochelarii de cal când vine vorba de a te căsători cu un pastor”, îi spusese bunicii mătuşa Matt. Mă întrebam ce voise să spună. Bunica îşi adusese din bucătărie un scaun ca să bem împreună o ceaşcă de ceai. Am hotărât să cercetez terenul.

  — Şi bunicul ieşea în stradă şi predica aşa cum fac Louis şi domnul Moody?

  A scuturat din cap.

  — El a predicat unei turme mici din biserica sa din Lockport. Critica adesea relele vieţii de la oraş şi nu s-ar fi aventurat niciodată spre Chicago pentru a predica aşa cum Dwight Moody o face.

  — Nu prea mi-aduc aminte de bunicul. Să fiu sinceră, îmi era un pic frică de el. Întotdeauna părea furios.

  — Într-un fel era furios. Nu predica foarte des despre dragostea şi mila lui Dumnezeu, alegând, în schimb, să pună accent pe nevoia noastră de a ne supune poruncilor lui Cristos.

  — Nu era una dintre aceste porunci să-ţi iubeşti aproapele?

  — Această poruncă mereu îi scăpa din vedere. Schiţă un zâmbet slab. Oricum, cred că a fost foarte dezamăgit de viaţa sa. Când a murit, viaţa mi s-a schimbat total. A trebuit să plec din Lockport şi să mă mut cu Matt şi Birdie pentru a lăsa în casa parohială pe noul pastor.

  — De ce n-ai avut grijă de noi?

  — Pentru că tatăl tău n-a vrut asta.

  — De ce n-a vrut?

  — Nu pot să-ţi răspund la asta. Va trebui să-1 întrebi pe el.

  — Nu poţi să-mi răspunzi sau nu vrei? Am întrebat, furioasă. Bunica zâmbi trist.

  — I-am promis tatălui tău că-1 voi lăsa pe el să-ţi răspundă la toate întrebările. Îmi pare foarte rău, dragă.

  I-am întins ceaşca goală şi am pus mâna pe o bucată de săpun pentru a-mi curăţa mizeria de pe faţă. Am aşteptat să mă calmez puţin înainte de a întreba:

  — E tatăl meu ca fiul risipitor?

  — Nu înţeleg ce vrei să spui.

  — Mi-ai spus că a lucrat ca tovarăş de jug al domnului Moody şi că a mers prin baruri, încercând să aducă oameni la credinţă. E clar că nu mai face astfel de lucruri. Ce s-a întâmplat?

  Părea că nu vrea să răspundă. Am fost surprinsă când a făcut-o.

  — A fost o perioadă în viaţa tatălui tău când era pe punctul de a deveni predicator. Dar şi-a dat seama, la timp, că făcea asta din motive greşite. Nu e corect să-I slujeşti lui Dumnezeu dintr-un sentiment de vină sau pentru a mulţumi pe cineva. Bunicul tău a vrut un fiu care să-i calce pe urme. N-a înţeles că tatăl tău nu avea chemarea de a fi pastor.

  — Ce vrei să spui cu n-a fost „chemarea” lui? Mătuşa Agnes mă cheamă mereu să facem vizite folosindu-ne cărţile de vizită.

  Bunica mi-a zâmbit.

  — Chemarea ta vine de la Dumnezeu. E ceea ce ar vrea El să faci cu viaţa ta. El îi cheamă pe unii oameni să fie evanghelişti şi pastori, dar cei mai mulţi dintre noi suntem chemaţi să-L slujim în alte feluri. Cred că chemarea mea este să-i ajut pe săraci în Numele Lui. Dar indiferent de care sunt planurile lui Dumnezeu pentru noi, întotdeauna El ne lasă să alegem. Putem să mergem pe drumul ales de noi şi să facem altceva cu viaţa noastră, dacă vrem. Dumnezeu nu ne va forţa.

  — Cum ştiu care e chemarea mea? Îl voi auzi chemându-mă? Ca o voce în întuneric?

  — Nu, deşi ar fi mult mai simplu, dacă ne-ar chema astfel. El îţi va cere să faci ceva ce are legătură cu talentele şi interesele tale personale.

  — Cum e cântatul la pian? Asta e chemarea mea, să cânt la pian pentru Louis? Pentru că dacă asta e, Dumnezeu va trebui să facă ceva cu duhoarea, cu noroiul, cu caii morţi şi cu.

  Lacrimile au început să-mi curgă din nou şi nu mi-am putut sfârşi enumerarea. Bunica îmi întinse batista ei să mă şterg la ochi.

  — Sunt udă toată, bunico, am spus, zâmbind de situaţia ironică. E în zadar să ştergi câteva lacrimi.

  — Da, cred că da. Dar ascultă, Violet, a ajuta săracii poate să nu fie chemarea ta. Dumnezeu are un scop pentru care ne-a creat pe fiecare ca individualitate şi nu sunt doi oameni la fel. El are un loc special pregătit pentru tine în împărăţia Sa. Uită-te la cât de diferite suntem eu şi cele trei surori ale mele şi toate avem chemări diferite. Ar fi greşit să ne judecăm una pe alta sau să aşteptăm una de la alta să facem acelaşi lucru.

  Mi-am trecut mâinile prin apă, în timp ce cântăream cuvintele ei.

  — La şcoală toate am fost învăţate să fim la fel. Madame Beauchamps voia să ne comportăm la fel şi să vorbim la fel, trebuia chiar să zâmbim la fel şi să mergem la fel. Ne-a spus că societatea are standarde de decenţă şi de bune maniere, iar noi am fost învăţate să ne conformăm lor. Nu aveam voie să ne opunem. Eram pedepsite pentru orice abatere.

  — Cred că acest lucru e greşit, Violet. Sunt de-acord că manierele ne ajută să avem o societate civilizată, dar suntem totuşi individualităţi. Nici chiar gemenii nu pot fi identici.

  M-am gândit la toţi partenerii mei ca picurii de apă cu care dansasem la petrecerile mătuşii Agnes şi la cât de plictisitori erau. Am fost atrasă de Nelson pentru că el era diferit. Se putea conforma foarte repede celorlalţi când trebuia s-o facă, dar cu mine s-a purtat într-un mod diferit.

  — Madame Beauchamps m-a învăţat cum să fiu o domnişoară decentă, dar uneori nu vreau să fiu atât de formală şi. Şi de plictisitoare. Nu sunt eu cea adevărată. Obişnuiam să mă răzvrătesc, în tăcere, împotriva anumitor reguli de la şcoală. Stăteam în pat până seara târziu şi, după stingerea luminilor, citeam cărţi cu prietena mea Ruth, cărţi pe care madame B. nu le-ar aproba niciodată. Multă vreme am trăit în lumea mea imaginară. Aşadar, cum pot şti dacă încă sunt o rebelă sau dacă aşa m-a creat Dumnezeu? Cum pot să-mi dau seama?

  — Eşti exact aşa cum Dumnezeu te-a creat să fii, a zis ea cu fervoare, şi nu lăsa pe nimeni să-ţi spună altceva. Şi orice ai face, nu face alegeri în viaţă doar ca să mulţumeşti pe cineva. Singurul pe care trebuie să-L mulţumeşti este Dumnezeu.

  — Dar cum voi şti care îmi este chemarea?

  — Te rogi vreodată, Violet?

  — Da, duminica dimineaţa. Şi înainte de a merge la culcare. Am ridicat din umeri, vinovată.

  — De azi înainte, când te rogi, cere-I lui Dumnezeu să-ţi arate ce vrea El să faci.

  Când m-am scufundat în cadă ca să-mi spăl părul, mi l-am imaginat pe Louis stând în ploaie în faţa mulţimii, strigând: „Veniţi acasă şi lăsaţi ca dragostea lui Isus Cristos să vă spele de păcate.”

  Am înţeles atunci că, deşi Silas McClure şi prietenii lui ar avea nevoie să fie spălaţi de păcate, eu nu eram în măsură să-i arăt cu degetul. Când am urcat în dormitor ca să mă îmbrac, am rupt biletele de intrare la campania domnului Moody în bucăţele şi le-am aruncat.

  Sâmbătă, 24 iunie 1893

  Sâmbătă dimineaţă, când Herman Beckett a venit ca să mă însoţească la Expoziţia Mondială, eram încă sus, pregă-tindu-mă. Mătuşa Birdie i-a deschis uşa.

  — Oh, Florence! Vino repede! Am auzit-o zbierând. Cineva a murit! Antreprenorul de pompe funebre e aici!

  Am ajuns la timp în capul scărilor ca să-1 aud pe Herman zicând:

  — Sunt aici pentru Violet.

  — Oh, nu! Nu Violet! Suspină mătuşa Birdie. S-a simţit foarte bine aseară la cină. Cum a putut să moară aşa de repede?

  — Aşteaptă! N-am murit, mătuşă Birdie! Am troncănit pe scări în jos la fel de dizgraţios ca la şase ani.

  — Oh, slavă Domnului! M-a tras în braţele sale şi m-a îmbrăţişat strâns. I-am simţit inima bătând cu putere. Când mi-a dat drumul, s-a întors înspre Herman.

  — Se pare că, până la urmă, nu vom avea nevoie de serviciile dumneavoastră, tinere. Violet se simte foarte bine. O zi bună.

  Şi îi trânti uşa în nas.

  — Aşteaptă, mătuşă Birdie! Domnul Beckett a venit ca să mă ducă la târg.

  — Pentru Numele lui Dumnezeu, de ce ai vrea să mergi la târg cu un antreprenor de pompe funebre?

  — Herman nu e antreprenor de pompe funebre, am spus, deschizându-i din nou uşa.

  — Ei bine, chiar arată ca unul. Asta înseamnă, Violet, că nu poţi judeca o carte după coperţile ei Adu-ţi aminte cum ai crezut că celălalt pretendent al tău e hoţ. Dar uite, tăviţa noastră de argint e tot aici.

  O ridică în dreptul ochilor mei ca să o văd.

  — Sunt şi alţi pretendenţi? Întrebă Herman cu o voce îngrijorată.

  — Te rog intră, domnule Beckett, am spus, ignorându-i întrebarea. Îmi pare rău pentru confuzie.

  Herman s-a dat la o parte şi a gesticulat spre însoţitoarea noastră să intre ea prima.

  — Ţi-o prezint pe sora mea, Mary Crane, a spus el.

  Era îmbrăcată toată în negru şi avea o expresie a feţei aşa de tristă, că mi-am dat seama de ce mătuşa Birdie îi confundase pe ea şi pe Herman cu nişte antreprenori. Micul coş de picnic pe care-1 avea la braţ era singurul indiciu că ieşeam, de fapt, la distracţie.

  — Mary locuieşte în Riverside cu soţul ei şi cu cei doi copii, mi-a explicat Herman.

  — Oh, şi familia ta ni se va alătura?

  — Nu. Ei nu vor veni.

  Herman nu a dat nici o explicaţie în legătură cu familia absentă, iar eu n-am insistat – deşi imaginaţia mi-a furnizat imediat câteva cauze. Poate ea îi legase cu lanţuri în pivniţă ca să distreze preţ de câteva ore fără ei. Sau, poate, erau îngrozitor de sluţi şi îi era ruşine să fie văzută cu ei în public. Sau poate erau copii sălbatici care mâncau carne crudă şi urlau la lună sau poate.

  Am observat că mătuşa Birdie rămăsese în spatele meu şi am făcut prezentările de rigoare. Răspunsul ei a fost doar un semn scurt din cap. Herman Beckett şi sora lui erau primii noştri musafiri pe care mătuşa Birdie nu-i salutase cu una din celebrele ei îmbrăţişări. Înţelegeam de ce.

  — Nu serviţi o băutură rece înainte să plecăm? Am întrebat eu.

  — Mulţumim, dar nu. Avem multe de văzut azi şi cred că ar trebui să mergem.

  Mi-era groază să mă întorc la târg şi să-mi amintesc de tulburătoarea plimbare făcută alături de Silas McClure, dar vizitarea târgului în compania lui Herman Beckett s-a dovedit a fi o experienţă complet diferită. Herman a cumpărat Ghidul Expoziţiei Mondiale Columbiene al lui Claxton şi 1-a urmat cu la fel de multă sfinţenie ca Louis Decker Scripturile. În timp ce mergeam cu tramvaiul spre terenurile târgului, a deschis la prima pagină şi ne-a pus la curent cu ce ne aştepta.

  — Zice aici că târgul ne oferă „realizările şi produsele minţii şi mâinii omeneşti, strânse laolaltă, aşa cum nu au fost prezentate niciodată înainte privirii unui muritor”.

  — Dumnezeule, murmură sora sa. Era în mod clar foarte impresionată ca să poată rosti mai multe. Eu n-am zis nimic. Avea să fie o zi foarte lungă.

  Ne-am dat jos din tramvai la începutul Străzii 57 a târgului şi am stat la rând pentru bilete. În timp ce aşteptam, Herman îmi arătă harta ghidului.

  — Această linie roşie indică traseul recomandat pe care ar trebui să-1 urmăm. E cea mai bună modalitate de a cunoaşte târgul. Vom începe de aici, a spus el, urmărind cu degetul linia, şi treptat ne vom face drum dinspre partea de nord a târgului înspre sud. Pavilioanele şi expoziţiile recomandate sunt subliniate.

  — De ce să vizitezi ceea ce vrea acest autor să vezi, Herman? De ce să nu hotărăşti tu ce te interesează să vezi şi să treci peste restul?

  Sprâncenele negre ale lui Herman s-au întâlnit a încruntare. Ele mi-au amintit de două omizi lânoase sărutându-se.

  — Autorul a făcut un studiu minuţios al târgului. Sunt sigur că sfaturile pe care le dă sunt foarte bune. Domeniul târgului acoperă 633 de acri [sau 2,56 km2], Violet, şi sunt mai mult de 65000 de expoziţii. Ar fi imposibil să le vezi pe toate într-o singură zi. Ghidul a evaluat cele mai bune puncte de atracţie ca „interesante”, „foarte interesante” şi „remarcabil de interesante”.

  — Ne recomandă roata domnului Ferris?

  — Desigur că nu! Roata se află în Midway.

  Herman a pronunţat Midway ca şi cum ar fi un cuvânt murdar.

  — Ce e în neregulă cu Midway? Întrebarea mea a făcut ca sprâncenele lui să se sărute din nou.

  — Acele distracţii răspund nevoilor celor mai de jos oameni. Nu am nici un fel de interes să văd atracţii obscene.

  În timp ce intram pe porţile târgului, sora lui Herman se apropie şi-mi şopti la ureche:

  — Câteva expoziţii din Midway sunt vulgare. Una din ele înfăţişează dansatoare din buric care sunt îmbrăcate indecent! Iar acele femei fac cele mai obscene piruete! Mulţi din africanii sălbatici expuşi sunt, de asemenea, sumar îmbrăcaţi.

  — Oh, înţeleg.

  Am ales să nu spun că eu vizitasem deja păgânul Midway şi-1 găsisem „remarcabil de interesant”. Pe de altă parte însă, hoţul de Silas McClure era exact acel gen de om josnic la care Herman se referise.

  O vreme am rătăcit prin partea de nord a târgului, trecând pe lângă zeci de pavilioane şi expoziţii statale. În centrul zonei se înălţa o clădire magnifică cu enorme statui de femeie servind ca stâlpi de sprijin.

  — Arată „remarcabil de interesant”, am spus eu. Ce clădire e aceea?

  — E Palatul Artelor Plastice. Herman a spus arte cu acelaşi ton plin de groază pe care-1 folosise şi pentru Midway.

  — Ce e în neregulă cu artele?

  Mary şi-a făcut din nou mâna căuş în jurul urechii mele şi a şoptit:

  — Au nuduri.

  Am înăbuşit un oftat.

  Văzute din exterior, toate pavilioanele statale erau diferite unul de celălalt şi toate mi se păreau foarte interesante, dar singura clădire în care ghidul domnului Claxton ne-a dat voie să intrăm a fost Pavilionul Statului Illinois.

  — De ce să ne pierdem timpul aici? Am întrebat eu. Locuim în Illinois. E o realitate pe care o putem vedea în fiecare zi.

  Herman se uită lung la mine, neremarcând ironia.

  — Pavilionul ne dă ocazia să aflăm ceva nou despre statul nostru. Ghidul spune că va fi „foarte interesant”.

  Am hoinărit, supusă, prin clădirea statului Illinois, tânjind să văd expoziţii exotice care să fie într-adevăr foarte interesante. N-am găsit deloc interesante obiectele ce aminteau de generalul Grant şi nici Reţetarul de preparate din porumb al bucătăreselor înfăţişând o sută de feluri diferite de a pregăti produsul agricol favorit al statului Illinois – porumbul. Nu-mi puteam imagina cum pavilionul ar putea câştiga un grad de evaluare „interesant”, ca să nu mai vorbim de „foarte interesant”. Am hotărât să-mi alcătuiesc propriul meu sistem de evaluare: „plictisitor”, „foarte plictisitor”, „plictisitor de moarte”. În categoria „foarte plictisitor” intra imensul mozaic al unei ogrăzi de prerie, populată cu vaci şi cai, făcut în totalitate din seminţe şi boabe. Herman stătea în faţa lui copleşit de uimire.

  — Uite, Mary! Până şi rama e făcută din pănuşi de porumb.

  — Dumnezeule, murmură ea. Eu mi-am înăbuşit încă un oftat.

  Ne-am plimbat de jur împrejurul târgului toată dimineaţa, urmărind traseul indicat de parcă ne-ar fi condus la o comoară ascunsă. În timp ce Herman ne descria atracţiile principale ale târgului, mi-am dat seama că îi plăcea foarte mult statistica.

  — Aţi ştiut că târgul are mai bine de 61 de acri [sau 246858 m2] de lagune şi căi navigabile şi mai mult de 3 mile [4,8 km] de canale împletite?

  — Dumnezeule., a răspuns, gâfâind, sora sa. Nu eram sigură dacă era din cauza uimirii sau a pasului alert pe care Herman 1-a stabilit.

  De câte ori începea o propoziţie cu „Ştiaţi că.?”, mă pregăteam pentru un alt pachet de statistică, urmat invariabil de o altă uluire „Dumnezeule.” din partea surorii lui.

  — Ştiaţi, întrebă el, în vreme ce ne uitam la uriaşa Clădire a Manufacturilor şi a Ştiinţelor Umaniste, că aveţi în faţă cea mai mare clădire din lume? Târgul numără 14 clădiri uriaşe plus alte mai bine de două sute de clădiri – al căror cost s-a ridicat la 28 de milioane de dolari.

  — Dumnezeule.

  — Ştiaţi că, întrebă el în timp ce ne apropiam de Clădirea Energiei Electrice, că fiecare din cele zece turnuri ale clădirii măsoară 170 de picioare [sau 51 m] înălţime? Târgul foloseşte mai bine de 120000 de becuri incandescente şi 700 de lămpi cu arc electric.

  — Dumnezeule.

  — Ştiaţi, întrebă el în timp ce ne uitam la Clădirea Horticulturii, că această clădire găzduieşte cea mai mare colecţie a lumii de produse horticole? Grădinile expun o jumătate de milion de panseluţe şi 100000 de trandafiri.

  — Dumnezeule.

  Am petrecut multă vreme în clădirea cu acoperiş de sticlă a horticulturii şi ne-am uitat la un număr infinit de plante şi flori. Din partea mea a luat cel mai mare grad de plictiseală. Tânjeam să văd ceva cu adevărat interesant.

  — Nu ne recomandă ghidul nişte pavilioane străine? Am întrebat într-un final.

  — Ba da, câteva, dar nu cred că vom avea timp pentru niciunul din ele.

  Mi-am dat seama că n-aş mai suferi niciodată de insomnie, dacă m-aş mărita cu Herman Beckett. Nelson Kent, pe de altă parte, s-ar putea să nu-mi fie fidel, dar m-ar duce în Italia şi Paris.

  — Ai simţit vreodată dorinţa să vezi lumea, Herman?

  — Nu chiar. Dacă cineva nu-şi găseşte mulţumirea sufletească acasă, e improbabil s-o găsească oriunde altundeva.

  Să fie adevărat? Faptul că fusesem nemulţumită trăind în Lockport însemna că eram sortită unei vieţi de nemulţumire? Dacă era aşa, aş putea, de asemenea, să mă căsătoresc cu Nelson şi să fiu nemulţumită, dar bogată.

  Cu puţin timp înainte de amiază am văzut, în sfârşit, ceva ce era „remarcabil de interesant”. Clădirea Pescăriei dispunea de zece acvarii expunând lumi frumoase, fascinante despre care n-am ştiut că există în adâncul mărilor. M-am lăsat atât de purtată de val, că m-am găsit întrebându-1 pe Herman:

  — Dacă ai putea alege să trăieşti pe o altă planetă sau să trăieşti în mare, ce ai alege?

  — N-aş alege niciuna, a răspuns el. Mă simt bine unde sunt. Sora lui a dat din cap.

  — Să presupunem că ai fi nevoit să alegi.

  Nerăbdarea şi frustrarea mea trebuie să se fi văzut; poate din felul în care dădeam din picior. Herman se întoarse de la acvariu şi mă privi cu îngrijorare.

  — Nu înţeleg de ce e aşa de importantă întrebarea aceasta pentru tine, Violet.

  Nici eu nu ştiam. Nu puteam să nu mă gândesc la Silas şi la cât de mult se distrase să răspundă la întrebările mele.

  La ieşire am trecut pe lângă o statuie ce amintea de Cupidon şi m-am găsit din nou întrebând:

  — Crezi în dragoste?

  — Ce vrei să spui?

  — Ştii tu – să te îndrăgosteşti, dragoste la prima vedere, dragoste adevărată, dragoste veşnică. Sau crezi că se întâmplă doar în basme?

  Faţa lui Herman se făcu roşie ca sucul de sfeclă.

  — Sincer, Violet. Contează ceea ce cred eu?

  — Mi-ar plăcea să ştiu.

  — Bine, atunci trebuie să spun că eu cred că dragostea există, deşi sunt foarte suspicios în ce priveşte dragostea la prima vedere. Cred că dragostea creşte de-a lungul timpului, pe măsură ce doi oameni ajung să se cunoască unul pe celălalt.

  Îşi deschise ghidul şi îi acordă întreaga atenţie, tăind astfel orice altă discuţie despre dragoste.

  — Hai să vedem. Ce urmează?

  — Ce ziceţi de o plimbare cu gondola pe lagună?

  Stăteam pe marginea unuia dintre multele canale, iar gondolele arătau graţioase precum lebedele, în timp ce alunecau pe apă. Gondolierii în costumele lor colorate contribuiau la iluzia aventurii şi a romantismului.

  — Sunt cozi prea lungi. Ghidul spune că am pierde prea mult timp aşteptând. În plus, taxa e foarte mare.