De pe hol se auzea un zgomot din ce în ce mai slab de glasuri care îşi luau rămas-bun şi se îndepărtau.

  — Este vorba de Crăciunul de la biserică, îi explică doamna Drake. O întâlnire a comitetului de organizare şi toate celelalte. Lucrurile astea durează mereu mai mult decât ar trebui. Întotdeauna se găseşte cineva care să obiecteze sau să vină cu o idee bună – o idee bună este, de obicei, una imposibilă.

  Se putea distinge o uşoară iritare în tonul ei. Poirot îşi imagina că Rowena Drake refuza lucrurile absurde cu fermitate. Înţelesese destul de bine din remarcile surorii lui Spence şi din aluziile altor persoane că Rowena Drake avea genul acela de personalitate dominatoare, de la care toţi se aşteptau să conducă reprezentaţia, dar faţă de care nimeni nu simţea prea mare afecţiune în ciuda implicării ei. Îşi imagina, de asemenea, că această conştiinciozitate a ei nu fusese apreciată de o rudă mai în vârstă, cu care semăna la caracter. Doamna Llewellyn-Smythe, îşi zise el, se mutase aici pentru a fi mai aproape de nepot şi de soţia lui, iar aceasta din urmă încercase numaidecât să preia controlul asupra felului în care era îngrijită mătuşa, atât cât îi permitea faptul că nu locuiau în aceeaşi casă. Doamna Llewellyn-Smythe îşi dăduse probabil seama că îi datora multe Rowenei, dar în acelaşi timp respingea atitudinea ei autoritară.

  — Au plecat cu toţii acum, spuse Rowena Drake, când auzi închizându-se uşa de pe hol. Cu ce vă pot fi de folos? Tot despre petrecerea aceea îngrozitoare? Aş vrea să n-o fi ţinut niciodată aici. Dar nici o altă casă nu părea potrivită. Doamna Oliver stă tot la Judith Buder?

  — Da. Cred că se întoarce la Londra într-o zi sau două. N-o cunoşteaţi de mai înainte?

  — Nu. Îmi plac cărţile ei.

  — Este considerată o scriitoare foarte bună, spuse Poirot.

  — Ei bine, este într-adevăr o scriitoare excelentă. Fără nici o îndoială. Este şi foarte amuzantă. Are vreo idee… În legătură cu persoana care a comis acel lucra îngrozitor?

  — Nu cred. Dar dumneavoastră, madame?

  — V-am spus deja. N-am nici cea mai mică idee.

  — Spuneţi asta şi totuşi… S-ar putea, nu-i aşa? să vă fi format o oarecare idee, doar o idee. O supoziţie. O idee posibilă…

  — De ce credeţi asta? Il privi curioasă.

  — Aţi fi putut vedea ceva… Ceva mărunt, neimportant, dar care, reflectând la el, vi s-ar părea mult mai semnificativ decât la început.

  — Trebuie să vă referiţi la ceva, Monsieur Poirot, la vreun incident.

  — Da, recunosc. Cineva mi-a spus ceva.

  — Chiar? Cine anume?

  — O domnişoară Whittaker, profesoară.

  — A, da, desigur. Elizabeth Whittaker. E profesoară de matematică la The Elms, nu? Îmi aduc aminte că a fost la petrecere. A văzut ceva?

  — Nu e vorba că a văzut ceva, ci mai degrabă i s-a părut că dumneavoastră aţi văzut ceva.

  Doamna Drake îl privi surprinsă şi scutură din cap.

  — Nu-mi aduc aminte să fi văzut ceva anume, zise Rowena Drake, dar nu se ştie niciodată.

  — Avea legătură cu o vază, îi explică Poirot. O vază cu flori.

  — O vază cu flori? Îl privi mirată Rowena Drake. Apoi se lumină deodată la faţă. O, sigur, îmi aduc aminte. Da, era o vază mare cu crizanteme şi frunze îngălbenite de toamnă pe masa de la cotitura scărilor. O vază foarte frumoasă din sticlă. Un cadou de nuntă. Frunzele stăteau să se scuture, ca şi câteva flori. Îmi amintesc că am observat când am trecut pe hol… pe la sfârşitul petrecerii, dar nu sunt sigură…, m-am mirat de ce arătau aşa şi am urcat, mi-am băgat degetele şi am descoperit că vreun idiot trebuie să fi uitat să pună apă în ea după ce a făcut aranjamentul. M-am înfuriat. Aşa că m-am dus la baie şi am umplut-o. Dar ce aş fi putut vedea la baie? Nu era nimeni acolo, sunt sigură. Cred că una sau două dintre fetele şi băieţii mai mari se… După cum spun americanii – „giugiuliseră” acolo în timpul petrecerii, dar nu era absolut nimeni atunci când am intrat eu cu vaza.

  — Nu, nu, nu mă refer la asta, interveni Poirot. Am înţeles că a avut loc un mic accident. V-a alunecat vaza din mână şi s-a spart.

  — A, da, recunoscu Rowena. S-a făcut fărâme. M-am întristat foarte mult pentru că, aşa cum v-am spus, a fost un cadou de nuntă şi o vază perfectă pentru flori, destul de grea ca să susţină buchete mari de toamnă şi alte lucruri de felul acesta. A fost o prostie din partea mea. Mi-au alunecat degetele, mi-a căzut din mână şi s-a făcut praf pe pardoseala de jos. Elizabeth Whittaker stătea acolo. M-a ajutat să strâng bucăţile şi să mătur cioburile ca să nu calce nimeni pe ele. Le-am adunat într-un colţ lângă pendulă, urmând să fie luate mai târziu. Îl privi întrebătoare pe Poirot. La incidentul acesta vă refereaţi?

  — Da, răspunse Poirot. Doamna Whittaker se întreba cum de aţi scăpat vaza. Credea că v-a speriat ceva.

  — M-a speriat ceva? Rowena Drake îl privi, apoi se încruntă încercând să se concentreze. Nu, nu cred că m-am speriat deloc. Aşa se mai întâmplă câteodată, să îţi alunece lucruri din mână când speli vase. Cred că a fost din cauza oboselii. Mă simţeam obosită la ora aceea, cu pregătirile pentru petrecere, organizarea şi toate celelalte. Aş spune că a mers foarte bine. A fost… Din neatenţie şi ceva ce nu poţi evita din pricina oboselii.

  — Sunteţi sigură că nu v-a speriat nimic? N-aţi văzut nimic ieşit din comun?

  — Să văd? Unde? Jos, pe hol? N-am văzut nimic jos pe hol. Era gol în acel moment pentru că toţi participau la Snapdragon, cu excepţia, bineînţeles, a domnişoarei Whittaker. Nici măcar n-am observat-o până când nu a venit să mă ajute în timp ce alergam în jos.

  — Aţi zărit pe cineva ieşind pe uşa de la bibliotecă?

  — Uşa de la bibliotecă… Înţeleg la ce vă referiţi. Da, aş fi putut s-o văd. Se opri pentru mai mult timp, apoi îl privi în ochi pe Poirot. N-am văzut pe nimeni ieşind din bibliotecă… Absolut pe nimeni…

  Poirot se îndoia. Felul în care rostise cuvintele îi întări convingerea că nu spunea adevărul, că, dimpotrivă, văzuse pe cineva sau ceva, poate uşa deschizându-se puţin atât cât să vadă pe cineva înăuntru. Dar nega cu tărie. De ce fusese aşa de vehementă? Pentru că nu dorea să creadă că persoana pe care o văzuse avea ceva de-a face cu crima comisă de partea cealaltă a uşii? Cineva la care ţinea, sau cineva – ceea ce părea mai plauzibil – pe care voia să-l protejeze. Cineva care probabil nu trecuse de vârsta copilăriei, cineva care nu era conştient de lucrul îngrozitor pe care tocmai îl săvârşise.

  Poirot o considera o persoană dură, dar integră. Credea că era asemenea altor femei de genul acesta, magistraţi sau femei care conduc consilii sau instituţii de caritate ori interesate de ceea ce numesc „fapte bune”. Femei care credeau exagerat în circumstanţe atenuante, care, destul de ciudat, erau pregătite să găsească scuze tinerilor criminali. Un adolescent, o fată debilă mintal. Cineva care fusese – cum se zice – luat în evidenţă. Dacă acesta fusese tipul de persoană pe care o văzuse ieşind din bibliotecă, atunci, reflectă el, e posibil ca instinctul protector al Rowenei Drake să se fi declanşat. Nu era exclus ca, în ziua de azi, minorii să comită crime, chiar copiii. Copii de şapte sau de nouă ani. Şi era adesea dificil să ştii cum să procedezi cu aceşti tineri criminali care ajungeau în faţa tribunalelor pentru minori. Se aduceau tot felul de scuze: familii destrămate, părinţi neglijenţi şi iresponsabili, dar oamenii care le luau apărarea, în modul cel mai vehement, care încercau să le justifice acţiunile erau cei de tipul Rowenei Drake. O femeie autoritară şi calculată, cu excepţia acestor cazuri.

  În ceea ce-l privea, Poirot nu era de acord. El se gândea, înainte de toate, la justiţie. Era suspicios, dintotdeauna fusese suspicios pe cei miloşi… Mai bine zis pe cei excesiv de miloşi. Prea multă compasiune, aşa cum ştia atât din experienţa sa din Belgia, cât şi din această ţară, conducea, adesea, la noi crime pradă cărora cădeau fiinţe nevinovate, care n-ar fi ajuns victime dacă justiţia s-ar fi aflat pe primul loc, iar mila pe al doilea.

  — Înţeleg, spuse Poirot, înţeleg.

  — Nu credeţi că e posibil ca domnişoara Whittaker să fi văzut pe cineva intrând în bibliotecă? Sugeră doamna Drake.

  Poirot păru interesat.

  — Aha, credeţi că ar fi putut fi aşa?

  — O iau ca pe o simplă posibilitate. Ar fi putut vedea pe cineva intrând în bibliotecă doar cu cinci minute mai devreme şi, atunci când am scăpat vaza, să-i fi venit ideea că şi eu aş fi zărit aceeaşi persoană. Poate că nu vrea să spună ceva care ar implica, pe nedrept, o persoană pe care doar a întrezărit-o, dar nu e sigură – un băiat văzut de la spate sau un tânăr.

  — Nu credeţi, madame, că a fost… Să zicem un copil… Un băiat sau o fată, doar un copil sau un adolescent? Să zicem că nu a fost niciunul dintre aceştia, dar nu consideraţi că este cel mai plauzibil ca acest tip de persoană să fi comis crima pe care o discutăm?

  Femeia chibzui atent asupra acestei teorii, întorcând-o pe toate părţile.

  — Da, spuse în cele din urmă, cred că da. Nu m-am gândit la asta până acum. Mi se pare că, de multe ori, în ziua de azi crimele sunt puse pe seama celor tineri. Oameni care nu prea ştiu ce fac, care vor să se răzbune prosteşte, care au un instinct pentru distrugere. Chiar şi cei care vandalizează cabine telefonice sau care taie pneurile de la maşini fac tot soiul de lucruri doar pentru a răni oamenii, pentru simplu fapt că urăsc… Nu pe cineva anume, ci întreaga lume. E un fel de simptom al vârstei. Deci, atunci când un copil este înecat la o petrecere, aparent fără nici un motiv, începi să bănuieşti că e cineva care nu este încă pe deplin responsabil de acţiunile sale. Nu sunteţi de acord cu mine că… Ei bine… Că acest lucru ar fi posibil în cazul nostru?

  — Cred că poliţia vă împărtăşeşte punctul de vedere… Sau l-a împărtăşit.

  — Aşa ar trebui să facă. Avem poliţişti foarte buni în acest comitat. S-au descurcat bine în mai multe cazuri asemănătoare. Sunt foarte meticuloşi şi nu renunţă niciodată. Probabil vor rezolva acest caz, deşi nu cred că se va întâmpla foarte curând. Lucrurile astea necesită mult timp în special pentru adunarea cu răbdare a probelor.

  — Probele nu vor fi uşor de adunat în acest caz, madame.

  — Nu, presupun că nu. Când soţul meu a fost ucis… Ştiţi, era invalid. Traversa drumul şi o maşină a dat peste el şi l-a doborât. Nu s-a găsit niciodată făptaşul. După cum ştiţi, soţul meu… Sau n-aţi aflat… Soţul meu suferea de poliomielită. Ca urmare, cu şase ani în urmă, a rămas parţial paralizat. Şi-a mai revenit, dar şchiopăta încă, aşa încât îi era foarte greu să se dea la o parte dacă o maşină venea spre el în viteză. Aproape că mă simt vinovată, deşi insista să iasă la plimbare fără să fie însoţit, fiindcă nu-i plăcea deloc să-i poarte de grijă o infirmieră, nici ca soţia lui să facă pe infirmiera, şi era mereu foarte atent când traversa drumul. Şi totuşi, te simţi vinovat când se întâmplă accidente.

  — Asta s-a întâmplat imediat după moartea mătuşii?

  — Nu, ea a murit la scurt timp după el. Parcă toate nenorocirile vin odată, nu?

  — Foarte adevărat, spuse Hercule Poirot, adăugând: Poliţia nu a găsit maşina care a dat peste soţul dumneavoastră?

  — A fost un Grasshopper Mark 7. Una din trei maşini pe care le vezi pe şosea e un Grasshopper Mark 7… Sau era pe atunci. Mi-au spus că e cea mai bine vândută maşină de pe piaţă. Presupun că a fost furată din piaţa centrală din Medchester. E un loc de parcare acolo. Îi aparţinea unui domn Waterhouse, negustor de seminţe de plante din Medchester. Era un domn mai în vârstă care conducea încet şi foarte prudent. Desigur n-a fost el cel care a provocat accidentul. Au fost, în mod clar, nişte tineri iresponsabili care fură maşini.

  Asemenea tineri neglijenţi, cruzi aş zice eu, ar trebui trataţi cu mai multă severitate decât în prezent.

  — O pedeapsă cu închisoarea mai lungă, poate. O simplă amendă achitată de nişte rude îngăduitoare îi afectează foarte puţin.

  — Trebuie să se ţină cont, spuse Rowena Drake, că aceştia sunt tineri la o vârstă la care e absolut vital să-şi continue studiile dacă vor să reuşească în viaţă.

  — Subiectul tabu al educaţiei” – e o vorbă pe care am auzit-o, explică el repede, de la oameni care ştiau ce înseamnă asta. Oameni în posturi universitare de un anumit prestigiu.

  — Nu se acordă suficientă atenţie tineretului, celor prost educaţi, celor care provin din familii destrămate.

  — Consideraţi că au nevoie de altceva, nu de sentinţe cu închisoarea?

  — Un tratament adecvat de reeducare, răspunse ferm Rowena.

  — Şi asta o să facă (alt proverb demodat) „brânză bună din burduf de câine”. Nu credeţi că „ce e scris fiecăruia în frunte-i pus”?

  Doamna Drake îl privi extrem de neîncrezătoare şi neplăcut surprinsă.

  — Mi se pare că e o vorbă islamică, zise Poirot. Doamna Drake nu păru impresionată.

  — Sper, zise ea, că nu ne luăm ideile… Sau, mai bine zis, idealurile noastre… Din Orientul Mijlociu.

  — Trebuie să acceptăm faptele, spuse Poirot, un fapt subliniat de biologii moderni – biologii occidentali – se grăbi să adauge, pare să sugereze categoric că rădăcinile acţiunilor unei persoane se regăsesc în materialul său genetic. Că un criminal de douăzeci şi patru de ani a fost unul potenţial la doi sau trei ani. Asta e valabil şi pentru un matematician sau un muzician de geniu.

  — Nu discutăm despre criminali, spuse doamna Drake. Soţul meu a murit într-un accident provocat de o persoană iresponsabilă şi needucată. Oricine ar fi fost băiatul sau tânărul, există mereu speranţa într-o îndreptare finală spre o credinţă şi acceptarea datoriei de a-i respecta pe cei din jur, să fii învăţat să simţi oroare să iei o viaţă în mod nesocotit, adică altceva decât ceea ce e numit iresponsabilitate criminală, dar care nu a avut o intenţie criminală.

  — Sunteţi sigură că accidentul n-a avut o intenţie criminală?

  — Mă îndoiesc să fi avut. Doamna Drake îl privi uşor surprinsă. Nu cred că poliţia a luat vreodată în calcul această posibilitate. Eu, una, nu am luat-o. A fost un accident, un accident foarte tragic care a schimbat viaţa multor persoane, inclusiv a mea.

  — Spuneţi că nu vorbim despre criminali, remarcă Poirot, dar în cazul lui Joyce despre asta vorbim. N-a fost un accident. În mod premeditat nişte mâini au împins capul copilului în găleată ţinându-l acolo până a murit. Intenţie criminală!

  — Ştiu, ştiu. E îngrozitor. Nu vreau să mă gândesc la asta, să mi se reamintească.

  Se ridică, plimbându-se agitată. Poirot plusă:

  — Ne confruntăm cu o problemă. Trebuie să aflăm motivul.

  — Mi se pare că o asemenea crimă trebuie să fi fost lipsită de motivaţie.

  — Adică a fost comisă de cineva cu probleme mintale, căruia îi făcea plăcere să ucidă? Să ucidă pe cineva tânăr sau imatur.

  — S-au mai întâmplat astfel de cazuri. Este greu de stabilit cauza declanşatoare. Nici psihiatrii nu s-au pus de acord.

  — Refuzaţi să acceptaţi o explicaţie mai simplă? Părea uluită.

  — Mai simplă?

  — Nu cineva dezechilibrat mintal, nu un caz asupra căruia psihiatrii să se contrazică. Cineva care a vrut pur şi simplu să fie în siguranţă.

  — În siguranţă? O, vreţi să spuneţi…

  — Fata se lăudase în ziua aceea, cu câteva ore mai devreme, că fusese martoră la o crimă.

  — Joyce, zise doamna Drake cu o siguranţă calmă, era o fetiţă foarte prostuţă. Mă tem că nu prea spunea adevărul.

  — Aşa mi-a spus toată lumea, interveni Hercule Poirot. Încep să cred că tot ce mi s-a spus trebuie să fie adevărat. Adăugă cu un oftat: De obicei aşa e!

  Se ridică în picioare adoptând o altă atitudine.

  — Îmi cer scuze, madame. V-am vorbit despre lucruri dureroase, care nu au legătură cu motivul pentru care am venit aici. Dar din ce mi-a povestit domnişoara Whittaker mi se pare…

  — De ce nu încercaţi să aflaţi mai multe de la ea?

  — Adică…

  — E profesoară. Ştie mai bine decât mine ce potenţial (aşa cum aţi spus dumneavoastră) există printre elevii ei. Făcu o pauză, apoi adăugă: La fel şi domnişoara Emlyn.

  — Directoarea? Poirot păru surprins.

  — Da. Ştie anumite lucruri. E un psiholog înnăscut. Aţi spus că eu aş putea avea o idee… Aş putea face o supoziţie… În privinţa ucigaşului lui Joyce. Nu pot, dar cred că domnişoara Emlyn ar putea.

  — Interesant…

  — Nu mă refer la dovezi. Vreau să spun că pur şi simplu ştie. Ea v-ar putea spune… Dar nu cred că vrea.

  — Încep să înţeleg, spuse Poirot, că mai am mult de lucru. Oamenii cunosc lucruri… Dar nu vor să mi le împărtăşească. Se uită gânditor la Rowena Drake. Mătuşa dumneavoastră, doamna Llewellyn-Smythe, a avut o fată au pair care avea grijă de ea, o fată străină.

  — Se pare că sunteţi la curent cu toate bârfele locale, constată cu răceală Rowena. Da, aşa e. A plecat de-aici, în grabă, după moartea mătuşii mele.

  — Se pare că a avut motive bine întemeiate.

  — Nu ştiu dacă e calomnie sau bârfă… Dar nu încape îndoială că ea a falsificat codicilul la testamentul mătuşii mele… Sau cineva a ajutat-o să facă asta.

  — Cineva?

  — Era prietenă eu un tânăr care lucra la un birou de avocatură în Medchester. El mai fusese implicat într-un caz de fals. Cazul nu a ajuns la tribunal fiindcă fata a dispărut. Şi-a dat seama că testamentul va fi contestat şi că i se va intenta un proces. A plecat şi de atunci nu s-a mai auzit de ea.

  — Am înţeles că provenea dintr-o familie destrămată, spuse Poirot. Rowena Drake îi aruncă o privire aspră, dar el îi zâmbi amabil. Vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi povestit, madame.

  După ce părăsi casa, Poirot se duse într-o scurtă plimbare şi ieşi de pe şoseaua principală pe un drum cunoscut drept „Helpsly Cemetery Road”. Îi luă zece minute să ajungă la cimitir. Era un cimitir construit în ultimii zece ani, probabil ca urmare a dezvoltării districtului rezidenţial Woodleigh. Biserica, destul de impunătoare, datând de vreo două-trei secole, avea un cimitir foarte mic, deja plin. Aşa că cimitirul nou apăruse prin unirea a două terenuri. Era, se gândi Poirot, un cimitir modern, cu sentimentele corespunzătoare notate pe plăci de marmură sau granit. Avea urne, gravuri, mici împrejmuiri cu arbuşti sau flori. Nici un epitaf sau inscripţii vechi. Nimic de interes pentru un colecţionar. Curat, cochet, îngrijit, exprimând sentimentele de rigoare.

  Se opri să citească înscrisul de pe o piatră funerară care, la fel ca alte câteva din jur, era vechi de vreo doi-trei ani. Avea o inscripţie simplă: „Dedicat memoriei lui Hugo Edmund Drake, iubitul soţ al Rowenei Arabella Drake, care a părăsit această lume pe 20 martie 19… „ „Dăruit-a mielul său iubit.”

  Abia despărţit de Rowena Drake, lui Poirot îi trecu prin minte că, poate, somnul de veci îi venise ca o alinare fostului domn Drake.

  O urnă din alabastru fusese fixată acolo şi conţinea nişte flori ofilite. Un grădinar mai în vârstă, angajat să îngrijească mormintele celor plecaţi din lumea aceasta, se apropie de Poirot, cu speranţa de a schimba câteva vorbe, lăsându-şi deoparte săpăliga şi mătura.

  — Sunteţi străin, nu-i aşa, domnule?

  — Aşa e, răspunse Poirot. „Căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei.”

  — Da, da. Avem textul ăsta pe undeva sau ceva asemănător. Este prin colţul celălalt. Continuă: A fost un om deosebit, domnul Drake. Ştiţi, a fost invalid. A avut paralizie infantilă, sau cum i s-o zice, deşi nu suferă doar copiii de ea. Suferă şi adulţii. Şi bărbaţi, şi femei. Soţia mea avea o mătuşă care a luat-o din Spania, zău. A fost acolo într-o călătorie şi s-a scăldat într-un râu. Au zis, mai târziu, că apa era infectată, dar nu cred că ştiau prea multe. Dacă mă întrebaţi, doctorii n-au avut habar. Totuşi, lucrurile stau altfel în ziua de azi. Cu toate vaccinurile care se fac la copii nu mai sunt atâtea cazuri ca înainte. Da, era un om de treabă şi nu se plângea, deşi îi venea greu că ajunsese invalid. Fusese un bun sportiv la vremea lui. Juca baseball în echipa satului; lovea bine şi marca. Da, a fost un om de treabă.

  — A murit într-un accident, nu-i aşa?

  — Da. Traversa drumul, era spre asfinţit. A trecut o maşină cu vreo doi tineri dintr-ăia şmecheri cu bărbile până la urechi. Aşa se spune. Nici măcar n-au oprit. Şi-au văzut de drum. Nici nu au oprit să vadă. Au abandonat maşina la vreo treizeci de kilometri depărtare, într-o parcare. Nici măcar nu era maşina lor. O furaseră dintr-o parcare. Ah, e îngrozitor, multe accidente în ziua de azi. Şi poliţia, de cele mai multe ori, e neputincioasă. Soţia îi era foarte devotată. A suportat foarte greu. Vine aici aproape săptămânal, aduce flori şi le pune aici. Da, erau un cuplu care se iubea. După mine, ea nu mai rămâne mult pe aici.

  — Chiar? Dar are o casă frumoasă aici.

  — Da, da. Şi face multe pentru sat, să ştiţi. Toate chestiile astea – institute pentru femei, ceaiuri, diferite societăţi şi multe altele. Se ocupă de o mulţime de treburi. Autoritară. Autoritară şi băgăreaţă, spun unii. Dar vicarul se bazează pe ea pentru că ia iniţiativa. Activităţile femeilor şi restul. Organizează excursii, plimbări. O, da. Adesea m-am gândit şi eu, deşi n-aş vrea să i-o spun soţiei mele, că toate aceste opere de caritate ale doamnelor nu te fac să ţii mai mult la ele. Întotdeauna ele ştiu ce e mai bine. Mereu îţi zic ce să faci şi ce să nu faci. N-ai nici un pic de libertate. Nu mai e libertate nicăieri azi!

  — Deci crezi că doamna Drake va pleca de aici?

  — Nu m-ar mira dacă ar pleca să trăiască undeva în străinătate. Le plăcea să plece în străinătate, obişnuiau să se ducă în vacanţă.

  — De ce crezi că ar vrea să plece de aici?

  Deodată, un zâmbet ştrengăresc se ivi pe chipul bătrânului.

  — Păi, aş zice că a făcut cam tot ce se putea pe aici. Ca să mă exprim ca în Scriptură, are nevoie de altă vie în care să lucreze. Are nevoie de mai multe opere de binefacere. Nu prea mai sunt multe de pus la punct pe aici. A făcut tot ce era de făcut, ba chiar mai mult decât trebuia făcut, sunt de părere unii. Da.

  — Are nevoie de un nou domeniu de activitate? Sugeră Poirot.

  — Aţi nimerit. Mai bine să se stabilească în altă parte unde să aibă grijă de lucruri şi să-i pună la treabă pe alţii. Ne-a adus unde a vrut şi acum nu prea mai are ce să facă.

  — Se poate, admise Poirot.

  — Nu-l mai are nici pe bărbat-su căruia să-i poarte de grijă. L-a îngrijit câţiva ani buni. Asta-i dădea un scop în viaţă. Cu el şi cu o mulţime de activităţi în afara casei putea fi ocupată tot timpul. E genul căreia îi place să fie ocupată tot timpul. Păcat că nu are copii. După mine, o s-o ia de la început în altă parte.

  — Şi unde crezi că ar vrea să se ducă?

  — Asta n-aş putea spune. Poate într-unui din locurile acelea pe Rivieră… Sau poate în Spania, Portugalia. Au auzit-o vorbind despre insulele greceşti. Doamna Butler a fost într-o călătorie în Grecia. Le numesc elene10, ceea ce-mi sună mai mult a foc şi a pucioasă.

  Poirot zâmbi.

  — Insulele greceşti, murmură el. Apoi întrebă: Îţi place de ea?

  — De doamna Drake? N-aş spune exact că-mi place. E o femeie bună. Îşi face datoria faţă de vecini şi multe altele… Dar mereu va avea nevoie de o comunitate mare faţă de care să-şi îndeplinească obligaţiile. Îmi spune mie cum să-mi tund trandafirii, lucru la care mă pricep destul de bine. Sau să cultiv un nou soi de legume. Varza îmi face bine şi vreau să mănânc varza mea.

  Poirot zâmbi.

  — Trebuie să plec, spuse. Îmi poţi explica unde locuiesc Nicholas Ransom şi Desmond Holland?

  — Dincolo de biserică, a treia casă pe stânga. Stau în gazdă la doamna Brand, se duc la şcoala tehnică din Medchester zilnic. Trebuie să se fi întors acasă acum. Îi aruncă lui Poirot o privire plină de înţeles. Deci, la asta vă e gândul, nu? Şi alţii cred la fel.

  — Nu, nu cred nimic încă. Dar s-au aflat printre cei prezenţi, atâta tot.

  După ce îşi luă rămas-bun şi plecă, îşi zise în sinea lui: „Printre cei prezenţi… Am ajuns aproape la coada listei”.

  Capitolul 15

  Două perechi de ochi îl priveau pe Poirot stânjeniţi.

  — Nu văd ce altceva v-am putea spune. Amândoi am fost intervievaţi de către poliţie, domnule Poirot.

  Poirot se uită de la un băiat la celălalt. Nu se purtau ca nişte băieţi, ci ca nişte adulţi. Dacă ai fi închis ochii, ai fi crezut că auzi o discuţie între doi oameni mai în vârstă, la club. Nicholas avea optsprezece ani, iar Desmond şaisprezece.

  — La cererea unei prietene, desfăşor o anchetă proprie printre cei prezenţi cu o anumită ocazie. Nu la petrecerea de Halloween, ci la pregătirile de dinaintea petrecerii. Aţi luat parte amândoi.

  — Da, aşa e.

  — Până acum, spuse Poirot, am stat de vorbă cu servitoarele, am beneficiat de concluziile poliţiei, de opiniile medicului care a examinat primul cadavrul, am vorbit cu o profesoară prezentă, cu directoarea şcolii, cu rudele îndoliate, am auzit bârfele care circulă prin sat… Apropo, am înţeles că aveţi o vrăjitoare pe aici?

  Cei doi tineri izbucniră în râs.

  — Vă referiţi la Mama Goodbody. Da, a venit la petrecere şi a jucat rolul vrăjitoarei.

  — Am ajuns acum la generaţia mai tânără, la cei cu văzul bun şi auzul ascuţit, care au cunoştinţe ştiinţifice moderne şi o altă filosofie de viaţă. Sunt nerăbdător… Foarte nerăbdător… Să aflu părerile voastre în această chestiune.

  Optsprezece şi şaisprezece ani, se gândi în sinea sa, uitându-se la tinerii din faţa lui. Tineri pentru poliţie, băieţi pentru el, adolescenţi pentru reporteri. Puteai să le zici cum voiai. Produsul zilei de azi. Niciunul din ei, constată el, nu era prost, chiar dacă nu se ridicau la standardele pe care Poirot le sugerase ca să creeze ambianţa propice pentru conversaţie. Fuseseră la petrecere. Fuseseră acolo şi mai devreme pentru a da o mână de ajutor la pregătirile impuse de doamna Drake.

  Se urcaseră pe scări, plasaseră dovleci în locuri strategice, instalaseră becuri colorate; unul din ei crease nişte efecte reuşite cu un set de fotografii ale posibililor soţi, aşa cum şi-i imaginau fetele. De asemenea, vârsta lor făcea ca ei să fie principalii suspecţi ai inspectorului Raglan, dar şi ai grădinarului celui vârstnic. Numărul crimelor comise de membri ai acestei grupe de vârste crescuse în ultimii ani. Nu că Poirot ar fi înclinat să-i suspecteze, dar orice era posibil. Chiar şi crima din urmă cu doi-trei ani ar fi putut fi comisă de un băiat, tânăr sau adolescent de paisprezece sau doisprezece ani. Asemenea cazuri apăruseră în reportajele recente din ziare.

  Fără să piardă din vedere toate aceste posibilităţi, se strădui să-şi formeze o opinie personală despre cei doi – Înfăţişare, îmbrăcăminte, maniere, voci ş.a.m.d., în stilul lui Hercule Poirot, apelând la cuvinte care să-i flateze şi la o atitudine afectată exagerată, de străin, astfel încât ei să-l dispreţuiască întru câtva, dar să poată ascunde asta sub masca politeţii şi a bunelor maniere. Căci amândoi erau foarte bine-crescuţi. Nicholas, cel de optsprezece ani, arăta bine, avea perciuni, un păr care-i ajungea până aproape la umeri şi purta un costum negru ca de înmormântare. Nu în semn de doliu pentru recenta tragedie, dar ăsta era gustul său în materie de îmbrăcăminte modernă. Cel mai tânăr purta un sacou de catifea roz, pantaloni mov şi un gen de cămaşă cu jabou. Se putea observa că amândoi cheltuiseră o mulţime de bani pe haine pe care, bineînţeles, nu le cumpăraseră din sat şi probabil şi le plătiseră singuri, nu părinţii sau tutorii.

  Desmond avea părul roşcat şi mai înfoiat.

  — Aţi fost acolo în dimineaţa sau în după-amiaza aceea ca să ajutaţi la pregătiri?

  — La începutul după-amiezii, îl corectă Nicholas.

  — La ce pregătiri aţi ajutat? Am auzit că mai multe persoane au dat o mână de ajutor la aceste pregătiri, dar nu mi-e clar. Nu se leagă.

  — În primul rând, la iluminat.

  — Am urcat pe scări ca să atârnăm tot felul de lucruri.

  — Am înţeles că s-au făcut şi nişte poze foarte reuşite. Numaidecât, Desmond îşi vârî mâna în buzunar şi scoase mândru un plic cu nişte cartonaşe.

  — Mai întâi de toate, le-am trucat pe acestea. Soţi pentru fete, explică el. Sunt toate la fel, nişte gâsculiţe. Toate vor ceva modern. Arată destul de bine, nu?

  Îi întinse câteva mostre lui Poirot, care se uită cu interes la imaginea colorată, cam neclară, a unui tânăr cu barbă roşcată, alta a unui tânăr cu o claie de păr, o a treia a unuia cu părul lung aproape până la genunchi şi mai erau câţiva cu mustăţi şi alte podoabe faciale.

  — Le-am făcut să fie diferite. Nu e rău, nu?

  — Presupun că aţi avut modele pe care le-aţi pozat.

  — O, nu, suntem noi în toate. E doar machiaj. Eu şi cu Nick le-am făcut. Nick m-a fotografiat pe mine şi eu pe el. A variat ceea ce s-ar numi motivul-păr.

  — Foarte inteligent, spuse Poirot.

  — Am fixat imaginea neclară, ştiţi, ca să aducă mai mult cu nişte poze cu spirite, cum s-ar zice.

  Celălalt băiat adăugă:

  — Doamna Drake a fost foarte încântată de ele. Ne-a felicitat. A şi râs. Ne-am ocupat în principiu de partea electrică în casă. Am instalat o lumină, două, astfel încât atunci când o fată stătea cu oglinda în faţă, unul din noi să-şi facă apariţia, trebuia doar să trecem prin faţa unui ecran şi fata vedea chipul în oglindă, dar, ţineţi cont, cu părul respectiv, barbă sau mustăţi şi altele.

  — Ştiau că sunteţi tu şi prietenul tău?

  — O, pe moment nu cred. La petrecere nu. Ştiau că dăduserăm o mână de ajutor în casă, dar nu cred că ne-au recunoscut în oglinzi. N-au fost destul de deştepte. În afară de asta, am aranjat să schimbăm repede imaginea. Mai întâi eu, apoi Nicholas. Fetele chicoteau şi se mirau. Al naibii de haios!

  — Şi cei care au fost acolo după-amiază? Nu vă cer să vă amintiţi cine a fost la petrecere.

  — La petrecere trebuie să fi fost înjur de treizeci. După-amiază au fost doamna Drake, bineînţeles, şi doamna Butler; una dintre profesoare, Whittaker parcă o cheamă; doamna Flatterbut – sau un nume dintr-ăsta – sora sau soţia organistului; farmacista doctorului Ferguson, domnişoara Lee… E după-amiaza ei liberă, aşa că a venit să dea o mână de ajutor; câţiva copii au sosit mai devreme ca să se facă utili. Dar nu cred c-a avut vreun rost. Fetele se învârteau şi chicoteau.

  — A, da! Îţi aminteşti ce fete erau pe-acolo?

  — Păi, familia Reynolds era acolo. Săraca Joyce, desigur, cea care a fost înecată, şi sora ei mai mare, Ann. Îngrozitoare fata asta. Îşi dă atâtea aere! Are impresia că e teribil de deşteaptă. E foarte sigură că o să-şi ia toate examenele cu zece. Şi ăla micu', Leopold, e groaznic, spuse Desmond. E un pârâcios. Trage cu urechea şi spune minciuni. O adevărată pacoste. Au mai fost Beatrice Ardley şi Cathie Grant, cam neclar cu ce se ocupă, şi vreo două femei harnice, servitoare vreau să spun. Şi scriitoarea – cea care v-a chemat aici.

  — Vreun bărbat?

  — O, vicarul a trecut pe acolo, dacă vreţi să-l puneţi la socoteală. Un om de treabă, dar cam nesărat. Şi noul său ajutor. Se bâlbâie când e nervos. Nu e de mult timp aici. Aceştia sunt toţi de care îmi aduc aminte.

  — Şi am înţeles că aţi auzit-o pe fata asta – Joyce Reynolds -spunând că a văzut comiţându-se o crimă.

  — Eu n-am auzit-o, spuse Desmond. Aşa a spus?

  — O, asta zic toţi, interveni Nicholas. Eu n-am auzit-o. Cred că nu eram în cameră când a spus asta. Unde era când a povestit?

  — În salon.

  — Da, majoritatea erau acolo, doar dacă nu făceau ceva anume. Bineînţeles că eu şi Nicholas, zise Desmond, am fost mai tot timpul în camera în care fetele urmau să se uite în oglinzi, să-şi vadă marile iubiri. Sau ne-am urcat pe scări să montăm becuri colorate. Ne-am dus în salon o dată sau de două ori ca să atârnăm dovleci scobiţi pe dinăuntru pentru a pune în ei luminiţe. Dar n-am auzit nimic de genul ăsta cât timp am fost acolo. Dar tu, Nick?

  — Nici eu, răspunse acesta. Adăugă cu o oarecare curiozitate: Chiar a zis Joyce că a văzut cum a fost omorât cineva? Foarte interesant, dacă e aşa, nu vi se pare?

  — De ce e aşa de interesant? Întrebă Desmond.

  — Păi, e P. E. S.11, nu? Uitaţi despre ce e vorba. A fost martoră la o crimă şi, după o oră-două, a fost ucisă. Mi se pare că a avut un fel de viziune. Te pune puţin pe gânduri. Legat de ultimele experimente care au fost întreprinse, se pare că poţi să stimulezi asta dacă fixezi un electrod, sau ceva asemănător, la vena jugulară. Am citit pe undeva despre asta.

  — Nu s-a ajuns niciodată prea departe cu chestia asta, spuse Nicholas plin de dispreţ. Oamenii stau în camere diferite uitându-se la cărţile de joc dintr-un pachet având pătrate sau alte figuri geometrice pe ele. Dar nu văd niciodată – sau aproape niciodată – ce trebuie.

  — Trebuie să fii foarte tânăr s-o faci. Adolescenţii sunt mult mai buni decât adulţii.

  Hercule Poirot, care nu era dispus să asculte această discuţie de înalt nivel ştiinţific, îi întrerupse:

  — Din câte vă amintiţi, nu s-a întâmplat nimic în casă cât timp aţi fost acolo, nimic sinistru sau semnificativ, ceva pe care, probabil, ceilalţi nu l-au observat, dar care v-a atras atenţia?

  Nicholas şi Desmond se încruntară, evident scormonind prin memorie pentru a găsi vreun incident important.

  — Nu, doar zgomote de la aranjarea lucrurilor.

  — Aveţi vreo teorie personală? Poirot i se adresă lui Nicholas.

  — Adică vreo teorie în legătură cu ucigaşul lui Joyce?

  — Da. Ceva ce aţi observat şi v-a trezit o suspiciune sau, poate, explicaţii pur psihologice.

  — Da, înţeleg la ce vă referiţi. Ar putea fi ceva.

  — Eu pariez pe Whittaker, spuse Desmond întrerupându-l pe Nicholas din gândurile sale.

  — Profesoara? Se miră Poirot.

  — Da. Ştiţi, e fată bătrână. Ahtiată după sex. Şi meseria ei o obligă să stea numai printre femei. Vă aduceţi aminte că una dintre profesoare a fost strangulată acum un an sau doi. Se spune că era cam ciudată.

  — Lesbiană? Întrebă Nicholas pe tonul unui om de lume.

  — Nu m-ar mira. Ţi-o aminteşti pe Nora Ambrose, fata cu care locuia? Nu arăta rău deloc. Avusese un prieten sau doi, aşa se spune, şi fata cu care locuia a înnebunit din cauza asta. Cineva spunea că are un copil din flori. A lipsit două semestre din cauza bolii şi apoi s-a întors. În viesparul ăsta circulă tot felul de bârfe.

  — Oricum, Whittaker s-a aflat în salon aproape toată dimineaţa. Probabil a auzit ce a spus Joyce. I-ar fi dat o idee, nu?

  — Ia ascultă, interveni Nicholas, să presupunem că Whittaker… Ce vârstă crezi că are? Patruzeci şi ceva de ani? Se apropie de cincizeci? Femeile devin cam ciudate la vârsta asta.

  Se uitară la Poirot cu aerul unor câini mulţumiţi că înapoiaseră ceva util cerut de stăpân.

  — Pariez că domnişoara Emlyn ştie dacă e aşa. E la curent cu aproape tot ce se întâmplă în şcoala ei.

  — N-ar spune?

  — Poate se simte datoare să fie loială şi să o apere.

  — O, nu cred că ar face asta. Dacă Elizabeth Whittaker a luat-o razna, ei bine, atunci mulţi elevi ar afla.

  — Dar ajutorul vicarului? Spuse Desmond încrezător. Ar putea fi puţin dus cu pluta. Ştiţi, păcatul originar şi toate astea, apa şi merele şi apoi… Fiţi atenţi, am o idee. Să presupunem că e într-o ureche. Nu e aici de prea mult timp. Nimeni nu ştie prea multe despre el. Poate că l-a incitat Snapdragonul. Focul iadului! Toate flăcările alea săltând. Atunci, înţelegeţi, a luat-o pe Joyce şi i-a spus: „Vino cu mine şi îţi voi arăta ceva”, a dus-o în camera cu merele şi i-a spus: „îngenunchează! Acesta este botezul”, şi a băgat-o cu capul în apă. Vedeţi? Se potriveşte. Adam şi Eva, mărul, focul iadului, Snapdragonul şi botezul pentru spălarea păcatelor.

  — Poate că mai întâi s-a dezbrăcat în faţa ei, rosti Nicholas încrezător. Întotdeauna trebuie să existe şi un fundal erotic în astfel de cazuri.

  Amândoi îl priviră satisfăcuţi pe Poirot.

  — Ei bine, spuse Poirot, mi-aţi oferit, cu siguranţă, ceva la care să meditez.

  Capitolul 16

  Hercule Poirot examină cu interes chipul doamnei Goodbody. Părea, într-adevăr, potrivită pentru o vrăjitoare. Faptul că pe lângă asta dădea dovadă de o amabilitate dusă la extrem nu risipea această iluzie. Vorbea cu chef şi cu plăcere.

  — Da, sigur că am fost. Întotdeauna joc rolul vrăjitoarei pe aici. Vicarul m-a felicitat anul trecut pentru treaba de la procesiune, aşa încât o să-mi dea o pălărie nouă cu vârful ţuguiat. Ca orice alt lucru pălăria unei vrăjitoare se strică. Da, am fost prezentă acolo, în ziua respectivă. Eu fac versurile, ştiţi, versurile pentru fete folosind numele lor de botez. Unul pentru Beatrice, unul pentru Ann şi pentru restul. Le dau celor care imită vocea spiritelor şi ei le recită fetelor în oglindă, iar băieţii, domnişorul Nicholas şi tânărul Desmond, lasă fotografiile să cadă. Unele mă fac să mă prăpădesc de râs. Să-i vezi pe băieţii ăia cum îşi lipesc păr pe faţă şi se fotografiază unul pe altul. Şi cum se îmbracă! L-am văzut pe domnişorul Desmond într-o zi îmbrăcat de nu-ţi venea a crede. O haină colorată în roz şi pantaloni cafenii. Le întrec pe fete. Fetele nu se gândesc decât cum să-şi ridice fustele tot mai sus, dar nici asta nu le foloseşte la nimic pentru că îşi pun tot mai multe pe dedesubt. Mă gândesc la ceea ce ele numesc dresuri şi colanţi, pe care obişnuiau să le poarte fetele din cor pe vremea mea şi nimeni altcineva – Îşi cheltuiau toţi banii pe ele. Dar băieţii – pe cuvântul meu, arată ca nişte pescăruşi albaştri sau păuni, sau păsări ale paradisului. Îmi place să văd puţină culoare şi întotdeauna m-am gândit că trebuie să fi fost foarte frumos în acele epoci, după cum se vede în poze. Ştiţi, toată lumea cu dantele şi bucle, şi pălării de cavaleri, şi câte altele. Fetele aveau la ce să se uite, serios. Jiletcă şi pantaloni strânşi pe picior. În acele vremuri, fetele nu se gândeau, după câte îmi dau seama, decât să-şi pună fuste largi ca un balon, mai târziu le-au numit crinoline, şi gulere mari! Bunica îmi povestea că domnişoarele ei… Ştiţi, era servitoare la o familie bună, victoriană… Şi domnişoarele ei (cred că înainte de domnia reginei Victoria)… pe vremea regelui cu capul ca o pară – Silly Billy, era William al IV-lea – ei bine, pe atunci, domnişoarele ei, mă refer la domnişoarele bunicii mele, obişnuiau să poarte rochii de muselină foarte lungi până la glezne, elegante, dar şi le udau ca să se lipească de corp. Înţelegeţi, să se lipească ca să arate tot ce era de arătat. Mergeau, uitându-se sfioase în jos, dar îi înnebuneau pe gentilomi. I-am împrumutat doamnei Drake globul meu de vrăjitoare pentru petrecere. Am cumpărat globul ăla de la un iarmaroc. Acum atârnă acolo sus, lângă horn, vedeţi? Un albastru-închis, foarte frumos, strălucitor. Îl ţin deasupra uşii.

  — Ghiciţi viitorul?

  — Trebuie să spun că da, nu-i aşa? Chicoti ea. Poliţiei nu-i place asta. Nu că le-ar păsa de prezicerile mele. Nu-i nimic rău în asta. Într-un sat mic ca acesta toată lumea ştie cine e cu cine, aşa încât mi-e uşor.

  — Puteţi să vă uitaţi în globul dumneavoastră de vrăjitoare şi să vedeţi cine a omorât-o pe Joyce?

  — Le-aţi confundat, spuse doamna Goodbody. Este un glob de cristal în care te uiţi să vezi lucruri, nu unul de vrăjitoare. Dacă v-aş spune cine a făcut-o, nu v-ar plăcea. Aţi spune că e împotriva firii. Dar multe lucruri sunt împotriva firii.

  — S-ar putea să aveţi dreptate.

  — În general, e un loc bun unde să locuieşti. Vreau să spun că majoritatea oamenilor sunt decenţi, dar oriunde te-ai duce diavolul are câţiva de partea lui. Născuţi şi crescuţi pentru asta.

  — Adică… Pentru magia neagră?

  — Nu. Nu mă refer la asta, rosti doamna Goodbody dispreţuitor. Asta-i o prostie! E pentru oameni care se deghizează şi fac o mulţime de caraghioslâcuri. Sex şi altele. Nu, mă refer la cei atinşi de diavol cu mâna sa. Aşa s-au născut. Fiii lui Lucifer. S-au născut în aşa fel încât a ucide nu înseamnă nimic pentru ei, chiar dacă nu profită după fapta lor. Gând vor un lucru, îl vor şi gata. Fac orice grozăvie doar ca să-l obţină. Pot fi frumoşi ca îngerii. Am cunoscut cândva o fetiţă de şapte ani. Îşi omorâse frăţiorul şi surioara. Erau gemeni, de vreo cinci-şase luni. I-a sufocat în cărucioarele lor.

  — Asta s-a întâmplat în Woodleigh Common?

  — Nu, nu s-a întâmplat în Woodleigh Common. A avut loc în Yorkshire, din câte îmi amintesc. Urât caz. Era tare frumuşică. I-ai fi putut pune o pereche de aripi să se urce pe o scenă şi să cânte colinde de Crăciun. Ar fi părut potrivită pentru rol. Dar nu era. Era putredă pe dinăuntru. Înţelegeţi ce vreau să spun. Nu sunteţi tânăr. Ştiţi câtă răutate există în lume.

  — Aşa e! Exclamă Poirot. Aveţi dreptate, ştiu prea bine. Dacă Joyce a văzut cu adevărat o crimă…

  — Cine spune că a văzut? Se miră doamna Goodbody.

  — Ea însăşi.

  — N-aveţi nici un motiv s-o credeţi. Întotdeauna a fost o mică mincinoasă. Îi aruncă o privire aspră. Doar nu credeţi asta?

  — Ba da, răspunse Poirot, o cred. Prea mulţi mi-au spus asta, ca să continui să nu o cred.

  — Ciudate lucruri se mai întâmplă în familii, spuse doamna Goodbody. Să-i luăm, de exemplu, pe Reynolds. Domnul Reynolds lucrează în domeniul afacerilor imobiliare. N-a realizat mare lucru niciodată şi nici n-o s-o facă de-acum încolo. Şi doamna Reynolds mereu se supără şi se necăjeşte pentru ceva. Niciunul dintre cei trei copii ai lor nu le seamănă. Uite, Ann e deşteaptă. Va învăţa foarte bine. Nu m-aş mira dacă ar intra la facultate, poate va deveni profesoară. Dar, luaţi aminte, e încrezută. E aşa de încrezută încât nimeni nu-i ajunge la nas. Nici un băiat nu se uită la ea de două ori. Şi apoi era Joyce. Nu era la fel de deşteaptă ca Ann sau ca fratele ei mai mic, Leopold, dar voia să fie. Întotdeauna dorea să ştie mai multe decât restul lumii şi ar fi spus orice numai să le trezească interesul oamenilor şi să o asculte. Dar să nu credeţi că ceea ce spunea era adevărat, pentru că nouă dăţi din zece nu era.

  — Şi băiatul?

  — Leopold? Are doar nouă sau zece ani, dar e deştept, îndemânatic şi priceput la toate. Vrea să studieze fizica. E bun şi la matematică. La şcoală au fost foarte surprinşi. Da, e inteligent. Mă aştept să ajungă savant. Dacă mă întrebaţi, lucrurile pe care le va face şi cele la care se va gândi vor fi rele, ca bombele atomice! E genul care studiază şi este atât de deştept încât va inventa ceva cu care să distrugă jumătate din glob şi odată cu el, pe noi toţi. Să fiţi atent cu Leopold. Joacă feste oamenilor şi trage cu urechea. Le află toate secretele. Tare aş vrea să ştiu de unde face rost de bani de buzunar. În nici un caz de la mama sau de la tatăl lui. Nu-şi permit să-i dea aşa de mult. Are oricum o grămadă de bani. Îi ţine într-un sertar sub şosete. Cumpără lucruri. O mulţime de obiecte scumpe. Oare de unde face rost de bani? Asta aş vrea să ştiu. Află secretele oamenilor şi îi pune să-l plătească ca să-şi ţină gura. Se opri să-şi tragă sufletul. Mă tem că nu vă pot ajuta în nici un fel.

  — M-aţi ajutat enorm, îi mulţumi Poirot. Ce s-a întâmplat cu fata aceea străină despre care se spune că a fugit?

  — N-a ajuns prea departe, după părerea mea. „Ding, dong, del, în fântână-un motănel.” Oricum, asta am crezut întotdeauna.

  Capitolul 17

  — Scuzaţi-mă, doamnă, pot să vă vorbesc o clipă? Doamna Oliver, care stătea pe veranda casei prietenei sale, uitându-se pe fereastră să-l vadă pe Hercule Poirot sosind – acesta îi telefonase că va veni să discute cu ea – se întoarse.

  O femeie îngrijit îmbrăcată, de vârstă mijlocie, îşi freca mâinile în mănuşi curate de bumbac.

  — Da? Întrebă mirată doamna Oliver.

  — Îmi cer scuze că vă deranjez, doamnă, dar m-am gândit, ei bine, m-am gândit…

  Doamna Oliver o asculta, dar nu încerca s-o încurajeze. Se întreba ce o neliniştea atât de mult pe femeia aceasta.

  — Nu greşesc dacă spun că dumneavoastră sunteţi doamna care scrie povestiri, nu? Povestiri despre crime, ucigaşi şi lucruri dintr-astea.

  — Da, răspunse doamna Oliver. Eu sunt aceea.

  Îi stârni curiozitatea. Era o introducere pentru a-i cere un autograf sau poate chiar o fotografie cu semnătură? Nu se ştia niciodată. Se întâmplau lucrurile cele mai imprevizibile.

  — M-am gândit că aţi fi persoana cea mai potrivită căreia să-i povestesc, zise femeia.

  — Mai bine aţi lua loc, o invită doamna Oliver. Prevedea că doamnei Cine-o-fi – purta verighetă, deci era o doamnă – Îi va lua ceva timp până să ajungă la subiect. Femeia se aşeză şi-şi frecă în continuare mâinile înmănuşate.

  — Vă îngrijorează ceva? O întrebă doamna Oliver, dându-şi osteneala să o facă să vorbească.

  — Da, aş vrea un sfat, e adevărat. E vorba de ceva ce s-a întâmplat de mult şi care nu m-a îngrijorat atunci. Dar ştiţi cum este. Chibzuieşti asupra lucrurilor şi ai vrea să cunoşti pe cineva la care să te duci să-i ceri un sfat.

  — Înţeleg, spuse doamna Oliver, încercând să-i inspire încredere prin această afirmaţie cu totul superficială.

  — Ţinând cont de lucrurile care s-au întâmplat recent, nu poţi şti, nu?

  — Adică…

  — Mă refer la ce s-a întâmplat la petrecerea de Halloween, sau cum s-o numi. Dovedeşte că există oameni aici pe care nu te poţi baza, nu-i aşa? Şi îţi mai arată că unele lucruri nu stau chiar cum credeai. Vreau să spun că s-ar putea să nu fie cum ţi-ai închipuit, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

  — Da? Se minună şi mai tare doamna Oliver. Nu ştiu cum vă numiţi.

  — Leaman. Doamna Leaman. Merg şi fac curăţenie pe la doamnele de aici. De când a murit soţul meu, adică de acum cinci ani. Am lucrat pentru doamna Llewellyn-Smythe, doamna care locuia la Quarry House, înaintea colonelului şi a doamnei Weston. Nu ştiu dacă aţi cunoscut-o.

  — Nu, spuse doamna Oliver. N-am cunoscut-o. Asta e prima dată când mă aflu la Woodleigh Common.

  — Înţeleg. N-aveţi de unde să ştiţi ce s-a întâmplat şi ce s-a discutat pe-atunci.

  — Am auzit foarte multe de când mă aflu aici, zise doamna Oliver.

  — Vedeţi, eu nu ştiu nimic despre legi şi mereu mă îngrozesc când vine vorba de legi. Adică de avocaţi. Ei ar putea-o răsuci şi n-aş vrea să mă duc la poliţie. Nu ar avea nimic de-a face cu politia, fiind o problemă legală, nu?

  — Poate că nu, răspunse prudent doamna Oliver.

  — Ştiţi cumva ce s-a spus atunci despre codi… Nu ştiu, cu cuvânt care începe cu codi. Ca peştele.

  — Un codicil la testament? Sugeră doamna Oliver.

  — Da, exact. La asta mă refer. Doamna Llewellyn-Smythe a făcut un codi… Codicil şi i-a lăsat toţi banii fetei străine care a îngrijit-o. Asta a venit ca o surpriză, căci avea rude care locuiesc aici şi se mutase în acest loc tocmai pentru a fi mai aproape de ele. Ţinea foarte mult la ele, în special la domnul Drake. Şi gestul ei i-a uimit foarte mult pe oameni. Apoi avocaţii, înţelegeţi, au început să spună tot felul de lucruri.

  Au susţinut că doamna Llewellyn-Smythe nu a scris codicilul. Că fata aceea străină îl scrisese, vrând ca toţi banii să-i rămână ei. Şi au spus că se duc la tribunal, că doamna Drake va „contrasta” testamentul – dacă aşa se spune.

  — Avocaţii aveau de gând să conteste testamentul. Da, cred că am auzit ceva despre asta, rosti încurajator doamna Oliver. Şi dumneavoastră ştiţi ceva despre el?

  — N-am vrut să fac nici un rău, spuse doamna Leaman, pe un ton plângăreţ, un ton pe care doamna Oliver îl mai auzise de câteva ori în trecut.

  Se gândi că doamna Leaman era, în anumite privinţe, o persoană pe care nu te puteai baza, te spiona, asculta pe la uşi.

  — N-am spus nimic la timpul potrivit, mărturisi doamna Leaman, pentru că n-am ştiut cum e mai bine. Dar, înţelegeţi, m-am gândit că era ciudat şi recunosc, în faţa unei doamne ca dumneavoastră, care se pricepe la lucrurile astea, că am dorit să aflu adevărul. Am lucrat pentru doamna Llewellyn-Smythe o perioadă şi aş vrea să aflu cum s-au petrecut toate.

  — Normal, spuse doamna Oliver.

  — Dacă aş fi crezut că era ceva ce nu ar fi trebuit să fac, atunci, desigur, aş fi recunoscut. Dar nu cred că am făcut ceva greşit. Cel puţin nu la momentul respectiv, dacă mă înţelegeţi.

  — O, da, spuse doamna Oliver, sunt sigură că voi înţelege. Continuaţi. Era vorba de codicil.

  — Da, ştiţi, într-o zi, doamna Llewellyn-Smythe nu se simţise prea bine în ziua aceea, aşa că ne-a chemat înăuntru pe mine şi pe tânărul Jim, cel care ajuta la grădinărit, la cărat lemne şi cărbuni. Ne-am dus în camera ei, unde avea nişte hârtii în faţa ei, pe birou. Apoi s-a întors către fata asta străină – noi îi spuneam domnişoara Olga – şi i-a spus: „Te rog să ieşi din cameră, dragă, pentru că nu trebuie să fii amestecată în partea aceasta”, sau aşa ceva. Aşa că domnişoara Olga a ieşit din cameră, iar doamna Llewellyn-Smythe ne-a chemat mai aproape şi ne-a spus: „Acesta este testamentul meu”. Era o bucată de sugativă peste partea de început, dar sfârşitul se vedea clar. A continuat: „Scriu ceva pe această bucată de hârtie şi vreau să fiţi martori la ceea ce scriu şi la semnătura mea de la sfârşit”. Şi a început să scrie. Întotdeauna folosea stilouri care scârţâiau, nu folosea pixuri sau ceva asemănător. A scris două-trei rânduri şi apoi s-a semnat cu numele ei şi mi-a zis: „Acum, doamnă Leaman, scrieţi-vă numele aici. Numele şi adresa”, şi apoi i-a spus lui Jim: „Acum scrie-ţi şi tu numele acolo jos şi adresa. Acolo. Foarte bine. Acum m-aţi văzut scriind asta, m-aţi văzut semnând şi v-aţi scris şi voi numele ca să spuneţi că aşa este”. Apoi a adăugat: „Asta-i tot. Vă mulţumesc foarte mult”. Şi am ieşit din cameră. Atunci nu m-am gândit prea mult la asta, dar m-am mirat puţin. S-a întâmplat să întorc capul când am ieşit din cameră. Ştiţi, uşa nu se închide întotdeauna foarte bine. Trebuie s-o trag până face clic. Şi asta făceam… Nu mă uitam intenţionat, dacă mă înţelegeţi.

  — Ştiu ce vreţi să spuneţi, o linişti doamna Oliver.

  — Şi aşa am văzut-o pe doamna Llewellyn-Smythe ridicându-se din scaun – suferea de artrită şi avea uneori dureri când se mişca – ducându-se spre bibliotecă, scoţând o carte mare şi punând coala de hârtie pe care tocmai o semnase – era într-un plic – Într-una din cărţi. O carte mare, înaltă de pe raftul de jos. Şi a băgat-o înapoi în bibliotecă. Ei bine, nu m-am mai gândit la asta. Nu, chiar că nu. Dar când a început toată această neînţelegere, atunci, desigur, am simţit, cel puţin eu… Se opri.

  Doamna Oliver avu una dintre intuiţiile ei folositoare.

  — Doar nu aţi aşteptat până când totul…

  — O să vă spun adevărul, pe cuvânt! Recunosc că eram curioasă. Până la urmă când semnezi ceva vrei să ştii ce anume ai semnat, nu-i aşa? E în firea omului.

  — Da, aşa e în firea omului, spuse doamna Oliver.

  Se gândi că în cazul doamnei Leaman curiozitatea era o trăsătură foarte importantă.

  — Deci, recunosc că, a doua zi, când doamna Llewellyn-Smythe a plecat cu maşina la Medchester şi eu îi aranjam, ca de obicei, dormitorul – avea un dormitor-salon, căci trebuia să se odihnească foarte mult, m-am gândit: „Trebuie să ştii, cu adevărat, când ai semnat un lucru, ce anume ai semnat”. Când cumperi lucruri, ţi se spune să citeşti instrucţiunile tipărite cu litere mici.

  — Sau în acest caz, scrisul de mână, observă doamna Oliver.

  — Aşa că m-am gândit că nu fac nici un rău… Până la urmă, nu luam nimic. Vreau să spun că mi-am trecut numele acolo şi voiam să ştiu ce semnasem. Aşa că m-am uitat printre rafturi. Oricum trebuia să şterg praful. Şi am găsit-o. Era pe ultimul raft de jos. O carte veche, de pe vremea reginei Victoria. Şi am găsit plicul cu o hârtie în el, iar titlul cărţii era Enquire Within Upon Everything12. Totul părea să aibă un înţeles nou, dacă mă înţelegeţi.

  — Da, avea un înţeles clar, spuse doamna Oliver. Aşa că aţi scos hârtia şi v-aţi uitat la ea.

  — Exact, doamnă. Nu ştiu dacă am procedat bine sau rău. Dar, oricum, acela era un document legal. Pe ultima pagină se afla ceea ce scrisese în dimineaţa precedentă, cu peniţa nouă pe care o folosise. Se citea destul de uşor, deşi avea un scris ascuţit.

  — Şi despre ce era vorba? Curiozitatea ei ajunsese pe măsura celei simţite atunci de doamna Leaman.

  — Spunea ceva, după câte îmi amintesc – nu-mi aduc aminte cuvintele exacte – despre un codicil, şi că după toate donaţiile menţionate în testamentul ei, îi lasă întreaga avere Olgăi -nu-mi aduc aminte numele de familie, începea cu S… Seminoff, sau cam aşa ceva, pentru marea ei bunătate şi atenţie cu care o îngrijise în timpul bolii. Aşa era scris şi ea semnase, şi eu semnasem, la fel şi Jim. L-am pus apoi la loc, deoarece nu voiam ca doamna Llewellyn-Smythe să afle că-i răscoleam prin lucruri. Dar bine, mi-am zis, asta-i o surpriză. Cine şi-ar fi închipuit că fata asta străină va primi toţi banii, pentru că ştiam cu toţii că doamna Llewellyn-Smythe era foarte bogată. Soţul ei lucrase în domeniul construcţiilor navale şi îi lăsase o mare avere, şi m-am gândit cum unii oameni au noroc. Ţineţi cont că nu prea o aveam la inimă pe domnişoara Olga. Uneori era cam aspră şi cam cu toane. Dar recunosc că a fost întotdeauna atentă şi politicoasă cu bătrâna doamnă. A avut grijă de ea şi s-a ales cu toţi banii. M-am gândit că îi lasă toţi banii unei străine, şi nu familiei. Apoi mi-am zis că poate că se supărase pe ai ei şi n-o să reziste testamentul, o să-l rupă şi o să întocmească un alt testament sau alt codicil. L-am pus la loc şi cred că am uitat de el. Dar când a început scandalul despre testament şi se vorbea cum că fusese falsificat, cum că doamna Llewellyn-Smythe n-ar fi putut fi în stare să scrie singură codicilul… Căci asta spuneau cu toţii, ştiţi, cum că bătrâna doamnă nu l-ar fi scris deloc, ci altcineva…

  — Înţeleg, zise doamna Oliver. Şi ce aţi făcut?

  — N-am făcut nimic şi asta mă îngrijorează. N-am înţeles imediat sensul cuvintelor. Şi după ce am stat şi m-am gândit, n-am ştiut exact ce trebuia să fac şi mi-am dat seama că ar fi fost, oricum, vorbe-n vânt, pentru că avocaţii erau împotriva străinei, cum sunt oamenii în general. Recunosc că nici mie nu-mi prea plac străinii. În orice caz, asta a fost! Şi domnişoara făcea pe grozava, îşi dădea aere, arăta încântată ca Punch şi m-am gândit că lucrurile sunt legale într-un fel şi vor spune că nu are dreptul la bani fiindcă nu era rudă cu bătrâna doamnă. Aşa că totul o să fie în ordine. Şi, într-un fel, a fost, căci au renunţat la ideea de a merge la tribunal. Nu s-a ajuns la tribunal şi, după cum ştie toată lumea, domnişoara Olga a fugit. A plecat înapoi pe continent de unde venise. Trebuie să fi făcut ea ceva necurat. Poate că a ameninţat-o pe bătrâna doamnă şi l-a obligat să-l scrie. Niciodată nu se ştie. Unul dintre nepoţii mei, care va ajunge doctor, susţine că se pot face lucruri incredibile prin hipnotism. Probabil a hipnotizat-o pe bătrâna doamnă.

  — Când s-a întâmplat asta?

  — Doamna Llewellyn-Smythe a murit… Staţi să mă gândesc, cam acum doi ani.

  — Şi nu v-aţi îngrijorat?

  — Nu. Nu m-am îngrijorat. Nu atunci. Căci, vedeţi, nu mi-am dat seama că ar conta. Totul era în regulă, nu se mai punea problema ca acea domnişoară Olga să plece cu banii, aşa că n-am considerat că ar fi de datoria mea…

  — Dar acum simţiţi altceva?

  — Moartea aceea – copilul acela vârât cu capul în găleata cu mere. Ar fi vorbit despre o crimă, susţinând că ar fi văzut sau ar fi ştiut ceva despre o crimă. Şi m-am gândit că poate domnişoara Olga a omorât-o pe bătrâna doamnă deoarece aflase că toţi banii îi revin ei, dar s-a speriat când s-a produs toată tevatura aceea cu avocaţii şi cu poliţia şi a fugit. Apoi m-am gândit că poate ar trebui să-i spun cuiva şi m-am gândit că dumneavoastră aveţi prieteni în justiţie, în poliţie şi le veţi explica acum că eu ştergeam praful de pe un raft, iar acel document era într-o carte şi l-am pus la locul lui. Nu am luat absolut nimic.

  — Dar asta s-a întâmplat, nu-i aşa? Aţi văzut-o pe doamna Llewellyn-Smythe scriind un codicil la testamentul ei. Aţi văzut-o scriindu-şi numele, şi dumneata împreună cu acel Jim aţi fost de faţă şi amândoi v-aţi semnat acolo. Aşa e, nu?

  — Exact.

  — Atunci dacă amândoi aţi văzut-o pe doamna Llewellyn-Smythe iscălindu-se, atunci acea semnătură nu poate fi un fals, nu? Din moment ce aţi văzut-o personal scriind cu mâna ei…

  — Am văzut-o scriind cu mâna ei, acesta-i adevărul. Şi Jim ar spune acelaşi lucru, doar că a plecat în Australia. A plecat de mai bine de un an şi nu îi ştiu adresa. Oricum, nu era de prin părţile astea.

  — Ce vreţi să fac eu?

  — Vreau să-mi spuneţi dacă ar trebui să spun sau să fac ceva… Acum. Ţineţi minte că nimeni nu mi-a cerut-o. Nu m-a întrebat nimeni dacă ştiam despre testament.

  — Vă numiţi Leaman. Şi numele de botez?

  — Harriet.

  — Harriet Leaman. Şi pe Jim cum îl mai chema?

  — Cum îl chema? Jenkins. Exact, James Jenkins. V-aş fi recunoscătoare dacă m-aţi putea ajuta, căci mă frământă foarte mult. Tot necazul acesta cu Joyce şi dacă cumva domnişoara Olga a ucis-o pe doamna Llewellyn-Smythe, iar micuţa Joyce a văzut-o… Ce se mai împăuna domnişoara Olga când a auzit de la avocaţi că va moşteni o grămadă de bani! Dar situaţia s-a schimbat când a venit poliţia şi a început să pună întrebări… Iar ea a dispărut brusc. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Dar acum mă tot întreb dacă nu cumva trebuia să fi spus ceva atunci.

  — Probabil va trebui să povestiţi toate acestea avocatului doamnei Llewellyn-Smythe. Sunt sigur că un bun avocat vă va înţelege sentimentele şi motivele.

  — Da, sunt sigură că dacă veţi pune o vorbă bună pentru mine şi o doamnă ca dumneavoastră le va povesti cum s-a întâmplat, că eu n-am avut nici o intenţie să… Să fac ceva necinstit. Adică, tot ce-am făcut…

  — Tot ce-aţi făcut a fost să nu spuneţi nimic, o linişti doamna Oliver. Pare o explicaţie destul de rezonabilă.

  — Şi dacă ar veni de la dumneavoastră… Să vorbiţi în favoarea mea mai întâi, să le explicaţi, v-aş rămâne foarte îndatorată.

  — Voi face tot ce îmi stă în puteri, o asigură doamna Oliver. Privirea i se îndreptă spre poteca din grădină pe care tocmai venea un domn spilcuit.

  — Vă mulţumesc foarte mult. Se zvoneşte că aţi fi o doamnă cumsecade şi sunt convinsă că aşa este.

  Se ridică, îşi puse mănuşile de bumbac pe care le tot mototolise de atâta agitaţie, dădu din cap şi se îndepărtă. Doamna Oliver îl întâmpină pe Poirot.

  — Vino şi ia loc. Ce s-a întâmplat? Pari supărat.

  — Mă dor tare rău picioarele, îi mărturisi Hercule Poirot.

  — Din cauza pantofilor ăia de lac prea strâmţi. Ia loc. Povesteşte-mi ce ai vrut să-mi spui şi apoi îţi voi povesti eu ceva care te va surprinde.

  Capitolul 18

  Poirot se aşeză, îşi întinse picioarele şi oftă:

  — Ah! Aşa e mult mai bine.

  — Scoate-ţi pantofii ca să ţi se odihnească picioarele, îl îndemnă doamna Oliver.

  — Nu, nu, nu-mi permit să fac asta, răspunse Poirot oarecum şocat de posibilitate.

  — Bine, dar suntem prieteni vechi şi pe Judith nu ar deranj a-o dacă ar ieşi din casă. Ştii, scuză-mă că îţi spun, dar n-ar trebui să porţi pantofi din lac la ţară. De ce nu-ţi cumperi o pereche frumoasă din piele întoarsă? Sau ceva ce poartă toţi băieţii aceştia hippy în ziua de azi. Genul de pantofi pe care-i tragi în picioare şi nu trebuie lustruiţi… Se pare că se curăţă singuri printr-un proces extraordinar. Un proces de desprăfuire a pantofilor care te scuteşte de multă treabă.

  — Nici nu mă gândesc, replică Poirot. Nici vorbă.

  — Problema cu dumneata e că ţii neapărat să fii elegant, spuse doamna Oliver, începând să desfacă pe masă ceea ce, evident, abia cumpărase. Te interesează mai mult îmbrăcămintea, mustaţa, felul în care arăţi şi cum te îmbraci decât confortul. Acum, la ordinea zilei se află confortul. Odată ce ai trecut de, să zicem, cincizeci de ani confortul e singurul lucru care contează.

  — Madame, chère madame, nu ştiu dacă pot fi de acord cu dumneata.

  — Ba ar fi bine, altminteri vei suferi mult şi îţi va fi tot mai rău de la an la an.

  Doamna Oliver luă o cutie viu colorată dintr-o pungă de hârtie, îi scoase capacul, luă o bucăţică şi o duse la gură. Apoi îşi linse degetele, le şterse cu o batistă şi spuse:

  — Lipicioasă.

  — Nu mai mănânci mere? Întotdeauna te-am văzut cu o pungă de mere în mână ori mâncând unul, ori, ocazional, rupându-ţi-se punga şi merele rostogolindu-se pe drum.

  — Ţi-am spus doar, se enervă doamna Oliver, ţi-am spus că nu vreau să mai văd mere în viaţa mea. Nu. Urăsc merele. Cred că, într-o zi, o să-mi treacă şi o să mănânc din nou, dar… Nu vreau să mă mai gândesc la mere.

  — Şi acum ce mănânci? Poirot ridică capacul viu colorat şi decorat cu poza unui palmier. Citi: Curmale din Tunisia. Ah, curmale acum!

  — Exact, curmale.

  Doamna Oliver mai luă o curmală, o băgă în gură, îi scoase sâmburele, îl aruncă într-un tufiş şi continuă să mestece.

  — Curmale… Este extraordinar, exclamă Poirot.

  — Ce e aşa extraordinar în a mânca curmale? Şi alţii mănâncă.

  — Nu, nu, nu mă refer la asta. Nu la mâncatul lor. Extraordinar e faptul că mi-ai spus aşa simplu… Curmale13.

  — De ce? Întrebă doamna Oliver.

  — Pentru că, mai mereu, îmi indici drumul, le chemin, pe care să o iau sau pe care am pornit deja. Îmi arăţi drumul pe care ar fi trebuit să o iau. Curmale. Până acum nu mi-am dat seama cât de importante sunt.

  — Nu văd ce legătură există cu ce s-a întâmplat aici. De fapt nu e vorba de date sau de timp. Totul s-a petrecut acum cât… Cinci zile?

  — Evenimentul a avut loc acum patru zile. Da, aşa e. Dar orice întâmplare are un trecut. Un trecut încorporat în prezent, dar care a existat ieri, luna trecută sau anul trecut. Prezentul are aproape întotdeauna rădăcini în trecut. Acum un an, doi, poate chiar trei, a fost comisă o crimă. Un copil a fost martor la acea crimă. Întrucât copilul a văzut acea crimă la o anumită dată, de mult uitată, acel copil a murit acum patru zile. Nu-i aşa?

  — Da, aşa e. Cel puţin, aşa cred. Ar fi putut să nu existe deloc. Ar fi putut fi un individ dezechilibrat mintal căruia îi place să omoare oameni şi a cărui idee de a se juca cu apa este de a împinge pe cineva cu capul în ea şi de a-l ţine acolo. Ar fi fost descrisă ca distracţia unui debil mintal la o petrecere.

  — Nu convingerea asta te-a adus la mine, madame?

  — Nu, răspunse doamna Oliver, nu asta. Nu mi-a plăcut sentimentul pe care l-am avut în legătură cu asta. Încă nu-mi place.

  — Sunt de acord. Cred că ai dreptate. Dacă cuiva nu-i place ceea ce simte în legătură cu un lucru, trebuie să afle de ce. Încerc din răsputeri, deşi s-ar putea să nu mă crezi, să aflu de ce.

  — Plimbându-te pe aici şi stând de vorbă cu oamenii, aflând dacă sunt drăguţi sau nu şi, apoi, punându-le întrebări?

  — Exact.

  — Şi ce-ai aflat?

  — Fapte, spuse Poirot. Fapte care, la momentul potrivit, se lega de anumite date, să zicem.

  — Asta-i tot? Ce altceva ai mai aflat?

  — Că nimeni nu crede că Joyce Reynolds obişnuia să spună adevărul.

  — Când a spus că a văzut cum e omorât cineva? Dar eu am auzit-o.

  — Da, aşa a declarat. Dar nimeni nu crede că e adevărat. Aşadar, există posibilitatea să nu fie adevărat. Adică, să nu fi văzut aşa ceva.

  — Mi se pare, zise doamna Oliver, că faptele dumitale te duc înapoi, în loc să rămâi pe loc sau să te conducă înainte.

  — Lucrurile trebuie făcute să concorde. Să luăm falsul, bunăoară. Faptul că s-a falsificat ceva. Toată lumea spune că o tânără străină, fata au pair, atât s-a linguşit pe lângă o văduvă mai în vârstă şi bogată, încât aceasta a lăsat un testament sau un codicil la un testament, prin care îi lăsa toată averea. A falsificat fata testamentul sau altcineva?

  — Cine altcineva ar fi putut să-l falsifice?

  — A mai existat un falsificator în sat. Cineva care a fost acuzat de fals, dar a scăpat uşor pentru că era la prima abatere şi i s-au acordat circumstanţe atenuante.

  — E un personaj nou? Îl cunosc?

  — Nu, nu-l cunoşti. A murit.

  — O, când a murit?

  — Acum vreo doi ani. Încă nu ştiu data exactă. Dar va trebui s-o aflu. E cineva care s-a ocupat cu falsuri şi a locuit aici. Şi din cauza unei mici încurcături cu o fată care a stârnit gelozie şi alte variate emoţii, a fost înjunghiat într-o noapte şi a murit. Ştii, am impresia că o mulţime de incidente separate ar putea fi mai strâns legate decât ne-am aştepta. Nu toate, probabil nu toate, doar câteva dintre ele.

  — Pare interesant, spuse doamna Oliver, dar nu prea înţeleg…

  — Deocamdată nici eu. Dar cred că datele ar fi de folos. Datele anumitor întâmplări, unde se aflau anumiţi oameni, ce li s-a întâmplat, ce făceau. Toată lumea e de părere că fata străină a falsificat testamentul şi probabil că au dreptate, declară Poirot. Ea avea de câştigat de pe urma lui, nu-i aşa? Stai puţin… Stai puţin…

  — De ce? Întrebă doamna Oliver.

  — Mi-a venit o idee, spuse Poirot. Doamna Oliver oftă şi mai luă o curmală.

  — Te întorci la Londra, madame, sau mai rămâi?

  — Poimâine. Nu mai pot să rămân. S-au adunat o mulţime de lucruri care trebuie rezolvate.

  — Spune-mi… În apartament, în casă, nu-mi mai amintesc unde locuieşti acum, te-ai mutat aşa de des în ultimul timp, ai o cameră pentru oaspeţi?

  — Nu recunosc niciodată că există aşa ceva, răspunse doamna Oliver. Dacă recunoşti că ai o cameră pentru oaspeţi la Londra, o cauţi cu lumânarea. Toţi prietenii, şi nu numai prietenii, cunoştinţele şi, uneori, verii de gradul al treilea ai cunoştinţelor îţi scriu ca să te întrebe dacă poţi să-i găzduieşti pentru o noapte. Ei bine, mă deranjează. Vor cearşafuri, lenjerie, perne, vor ceaiul dimineaţa devreme şi aşteaptă, cel mai adesea, să fie serviţi la masă. Aşa că nu spun că aş avea o cameră disponibilă. Prietenii mei vin şi stau la mine, cei pe care, într-adevăr, vreau să-i văd, dar ceilalţi, nu, nici nu mă gândesc. Nu-mi place să se folosească de mine.

  — Cine ar putea? Eşti foarte înţeleaptă, spuse Hercule Poirot.

  — Dar, de fapt, despre ce este vorba?

  — Ai găzdui o persoană, două, dacă s-ar pune problema?

  — Aş putea. Pe cine ai vrea? Nu pe dumneata. Ai propriul dumitale apartament… Splendid, ultramodern, stil abstract, numai pătrate şi cuburi.

  — Va trebui să luăm măsuri de precauţie.

  — Pentru cine? O să mai fie cineva omorât?

  — Sper şi mă rog să nu se întâmple, dar orice este posibil.

  — Dar cine? Cine? Nu înţeleg.

  — Cât de bine îţi cunoşti prietena?

  — Cât o cunosc? Nu prea bine. Adică, ne-am împrietenit într-o croazieră şi am fost tot timpul nedespărţite. Era ceva… Cum să mă exprim… Interesant la ea. Diferit.

  — Te-ai gândit că s-ar putea să scrii, într-o zi, despre ea, în vreo carte?

  — Detest fraza asta. Oamenii mi-o repetă adesea şi asta nu e adevărat. Nu folosesc oameni în cărţi. Oameni pe care îi întâlnesc, pe care îi cunosc.

  — Chiar nu e adevărat, madame, că uneori foloseşti oameni reali în cărţi? Oameni pe care îi întâlneşti, nu pe cei pe care îi cunoşti. N-ar mai fi distractiv!

  — Ai dreptate, recunoscu doamna Oliver. Uneori ghiceşti foarte bine cum stau lucrurile. Aşa se întâmplă. Adică, vezi o femeie grasă stând în autobuz, mâncând un corn, iar buzele i se mişcă în timp ce mănâncă şi observi că ori îi spune ceva cuiva, ori se gândeşte să dea un telefon sau să scrie o scrisoare. Şi te uiţi la ea, îi studiezi pantofii, fusta, pălăria, încerci să ghiceşti ce vârstă are, te uiţi să vezi dacă poartă verighetă şi alte câteva lucruri. Apoi cobori din autobuz. Nu vrei s-o mai revezi, dar ai în cap o poveste despre cineva pe nume doamna Carnaby, care se întoarce acasă cu autobuzul, după ce a avut o întâlnire foarte ciudată, într-o patiserie, unde a văzut pe cineva care i-a reamintit de altcineva, pe care-l întâlnise doar o dată şi despre care auzise că a murit, dar se pare că nu e mort. Vai de mine, se opri doamna Oliver să-şi tragă sufletul. Să ştii că e adevărat. Chiar am stat în faţa cuiva, într-un autobuz, înainte de a părăsi Londra, şi toate se potrivesc de minune în mintea mea. În curând o să scriu toată povestea. Tot ce urmează, ce o să răspundă, dacă se va afla în pericol sau altcineva dă de pericol. Cred că-i ştiu şi numele. O cheamă Constance. Constance Carnaby. Un singur lucru va strica totul.

  — Ce anume?

  — Dacă o mai întâlnesc în autobuz, sau vorbesc cu ea, sau ea cu mine şi încep să aflu ceva despre ea. Asta ar strica totul.

  — Da, da. Povestea trebuie să îţi aparţină, e personajul dumitale. Copilul dumitale. Dumneata ai creat-o, începi să o înţelegi, ştii ce simte, unde locuieşte şi ce face. Dar totul a pornit de la o fiinţă reală, în carne şi oase… Căci altfel n-ar mai fi fost o poveste, nu-i aşa?

  — Ai din nou dreptate, admise doamna Oliver. În legătură cu ceea ce spuneai despre Judith, cred că e adevărat. Vezi, am fost mult timp împreună în croazieră şi am fost să vizităm multe locuri, dar n-am ajuns s-o cunosc foarte bine. E văduvă, soţul ei a murit şi a lăsat-o la ananghie cu un copil, Miranda, pe care ai cunoscut-o. Şi e adevărat că am un sentiment ciudat faţă de ele. Un sentiment de parcă ar conta, ca şi cum ar fi implicate într-o anume dramă interesantă. Nu vreau să ştiu despre ce dramă e vorba. Nu vreau să-mi spună.

  Aş vrea să mă gândesc singură la drama în care mi-ar plăcea să fie implicate.

  — Da, da, văd că sunt… Candidate la includerea într-un nou bestseller semnat Ariadne Oliver.

  — Câteodată eşti îngrozitor, spuse doamna Oliver. Faci ca totul să sune atât de banal. Rămase pe gânduri. Poate că aşa e.

  — Nu, nu, nu e banal. E doar omenesc.

  — Vrei să le invit pe Judith şi pe Miranda în apartamentul sau în casa mea din Londra?

  — Încă nu, spuse Poirot, până când nu sunt sigur că una dintre micile mele idei e corectă.

  — Dumneata şi micile dumitale idei! Ei, acum am o veste pentru dumneata.

  — Madame, îmi face plăcere.

  — Nu fi chiar aşa de sigur. S-ar putea să îţi răstoarne ipotezele. Să presupunem că îţi aduc la cunoştinţă că falsul de care ai vorbit atâta n-a fost fals deloc.

  — Ce vrei să spui?

  — Doamna Ap Jones Smythe, sau cum o chema-o, chiar a scris un codicil la testamentul său, lăsându-i toţi banii fetei au pair, iar doi martori au văzut-o semnând şi l-au semnat şi ei la rândul lor. Poftim, acum rumegă asta!

  Capitolul 19

  — Doamna… Leaman, repetă Poirot, notându-şi numele.

  — Exact, Harriet Leaman. Iar celălalt martor se pare că a fost un anume James Jenkins. Ar fi plecat în Australia. Şi despre domnişoara Olga Seminoff se crede că s-ar fi întors în Cehoslovacia sau acolo unde s-a născut. Se pare că fiecare a plecat în altă parte.

  — Crezi că ne putem baza pe această doamnă Leaman?

  — Nu cred că a născocit totul, dacă la asta te referi. Cred că a semnat ceva, apoi a fost curioasă şi s-a folosit de primul prilej pentru a afla ce.

  — Ştie să scrie şi să citească?

  — Presupun că da. Dar oamenii nu prea reuşesc să desluşească scrisul doamnelor bătrâne, care e de obicei ascuţit şi ilizibil. Mai târziu, când au început să circule zvonuri despre acest testament sau codicil, s-a gândit că asta era ceea ce citise în scrisul acela indescifrabil.

  — Un document original, spuse Poirot. Dar a existat şi un codicil falsificat.

  — Cine spune asta?

  — Avocaţii.

  — Poate că n-a fost deloc falsificat.

  — Avocaţii sunt foarte atenţi cu astfel de lucruri. Se pregătiseră să aducă în faţa tribunalului experţi grafologi.

  — Atunci e uşor de înţeles ce trebuie să se fi întâmplat.

  — Ce e uşor? Ce s-a întâmplat?

  — Presupun că în ziua următoare sau câteva zile mai târziu doamna Llewellyn-Smythe ori s-a certat cu secretara sa, ori s-a împăcat cu nepotul său Hugo, sau cu nepoata sa Rowena, şi a rupt testamentul sau a şters codicilul, sau l-a ars în întregime.

  — Şi apoi?

  — Ei bine, după aceea, doamna Llewellyn-Smythe moare, fata nu scapă ocazia să adauge un nou codicil, cam în aceiaşi termeni, imitând cât mai bine scrisul stăpânei ca şi semnăturile martorilor. Probabil că ştie destul de bine şi scrisul doamnei Leaman de pe un carnet de sănătate sau ceva asemănător şi îl imită, gândindu-se că cineva va recunoaşte că a fost martor la testament şi totul va fi în regulă. Dar falsul ei nu e suficient de bun şi începe tărăboiul.

  — Îmi permiteţi, chère madame, să folosesc telefonul?

  — Da, îţi permit să foloseşti telefonul lui Judith Buder.

  — Unde e prietena dumitale?

  — S-a dus la coafor, iar Miranda la plimbare. E în cameră, după uşa glisantă.

  Poirot intră şi se întoarse după zece minute.

  — Ei, ce ai făcut?

  — L-am sunat pe domnul Fullerton, avocatul. Am să îţi spun ceva. Codicilul, cel falsificat şi cercetat de experţi, nu a fost semnat de Harriet Leaman. A fost semnat, în calitate de martoră, de Mary Doherty, decedată, care a fost în serviciul doamnei Llewellyn-Smythe, dar care a murit de curând. Celălalt martor a fost James Jenkins care, aşa cum ţi-a spus prietena dumitale, doamna Leaman, a plecat în Australia.

  — Aşadar, a existat un codicil falsificat, spuse doamna Oliver. Şi se pare că a existat, de asemenea, şi un codicil adevărat. Ia ascultă, Poirot… Nu devine puţin cam complicat?

  — Devine foarte complicat, răspunse Hercule Poirot. Dacă îmi permiţi, mi se pare că avem de-a face cu prea multe falsuri.

  — Poate că originalul se află încă în biblioteca din Quarry House, între paginile volumului Enquiry Within upon Everything.

  — Am înţeles că toate lucrurile din casă au fost vândute după moartea doamnei Llewellyn-Smythe, cu excepţia câtorva piese de mobilier şi a câtorva tablouri de familie.

  — De ceea ce avem noi nevoie acum este un Enquiry Within. Ce titlu drăguţ, nu? Ţin minte că bunica avea unul. Ştii, puteai căuta orice în el. Informaţii juridice şi reţete culinare şi cum să scoţi petele de cerneală de pe cearşafuri; cum să-ţi pregăteşti singură, acasă, pudră de faţă care să nu-ţi strice tenul. O, şi multe altele. Da, nu ţi-ar plăcea să aveţi acum o astfel de carte?

  — Cum să nu, încuviinţă Hercule Poirot, mi-ar oferi o reţetă pentru tratarea picioarelor obosite.

  — O mulţime. Dar de ce nu porţi pantofi adecvaţi pentru la ţară?

  — Madame, îmi place să arăt soigné la înfăţişare.

  — Atunci va trebui să continui să porţi lucruri incomode care te fac să suferi, aşa că zâmbeşte şi îndură! Oricum, nu mai înţeleg nimic acum. Femeia asta, Leaman, mi-a turnat o grămadă de minciuni?

  — Orice e posibil.

  — A pus-o cineva să mi le povestească?

  — Şi asta e posibil.

  — A plătit-o cineva să mă mintă?

  — Continuă, o îndemnă Poirot, continuă! Te descurci de minune.

  — Mă gândesc, spuse doamna Oliver meditativ, că doamna Llewellyn-Smythe, ca orice altă femeie bogată, se distra scriind testamente. Probabil că a făcut multe la viaţa ei. În beneficiul unei persoane şi apoi în al alteia. Mereu schimbându-le. Familia Drake era, oricum, înstărită. Cred că, întotdeauna, le-a lăsat, cel puţin, o moştenire consistentă, dar mă îndoiesc că a lăsat vreodată cuiva aşa de mult, cum reiese din cele afirmate de doamna Leaman ca şi din codicilul falsificat al fetei aceleia, Olga. Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre tânăra asta. Mi se pare o dispariţie extrem de reuşită.

  — Sper să aflăm, cât mai curând, mai multe despre ea.

  — Cum?

  — Voi primi informaţii foarte curând.

  — Ştiu că ai cerut informaţii în sat.

  — Nu doar în sat. Am un agent la Londra, care îmi obţine informaţii atât din străinătate, cât şi din ţară. S-ar putea să primesc, peste puţin timp, ceva ştiri din Herţegovina.

  — Vei afla dacă s-a întors acolo?

  — Acesta ar putea fi un lucra pe care-l voi afla, dar se pare mai probabil să primesc informaţii de altă natură – scrisori de-ale ei trimise acolo în perioada petrecută în Anglia, în care să fi menţionat prieteni pe care şi i-a făcut aici şi care i-au devenit intimi.

  — Ce zici de profesoară? Întrebă doamna Oliver.

  — La care te referi?

  — La cea care a fost strangulată – cea despre care ţi-a povestit Elizabeth Whittaker. Adăugă: Nu prea îmi place Elizabeth Whittaker. Nesuferită femeie, dar deşteaptă. Adăugă visătoare: Nu m-aş mira să fie în stare să pună la cale o crimă.

  — Adică să stranguleze o altă profesoară?

  — Trebuie cercetate toate posibilităţile.

  — Am să mă bazez, ca întotdeauna, pe intuiţia dumitale, madame.

  Doamna Oliver luă gânditoare o altă curmală.

  Capitolul 20

  Când plecă de la casa doamnei Buder, Poirot apucă pe drumul pe care i-l arătase Miranda. Deschizătura din gardul viu i se păru puţin mai mare decât ultima dată. Cineva mai voinic decât Miranda trecuse pe acolo. O luă pe poteca din carieră, remarcând încă o dată frumuseţea peisajului. Un loc minunat şi totuşi, într-un anume fel, Poirot avu aceeaşi senzaţie ca la început, că ar putea fi un loc bântuit. O atmosferă păgână, apăsătoare, domnea înjur. De-a lungul acestor cărări şerpuitoare, zânele şi-ar vâna victimele sau o zeiţă nemiloasă ar cere să i se aducă drept ofrande sacrificii umane.

  Înţelegea de ce nu devenise un loc pentru picnicuri. Pentru un anumit motiv, oamenii nu voiau să-şi aducă ouăle fierte, salata verde şi portocalele, să se aşeze jos, să facă glume şi să se distreze. Era diferit, cu totul diferit. Ar fi fost mult mai bine, se gândi deodată, dacă doamna Llewellyn-Smythe nu şi-ar fi dorit această transformare feerică. Din carieră ar fi putut fi făcută o modestă grădină scufundată, fără o atmosferă aparte, dar ea fusese o femeie ambiţioasă şi foarte bogată. Poirot se gândi câteva clipe la testamente, la tipul de testamente întocmite de femei bogate, la minciunile spuse despre testamentele femeilor bogate, locurile în care erau uneori ascunse testamentele văduvelor bogate şi încercă să intre în mintea unui falsificator. Fără îndoială, documentul prezentat grafologilor fusese un fals. Domnul Fullerton era un avocat atent şi competent. Era sigur de asta. Genul de avocat care nu şi-ar fi sfătuit niciodată clientul să acţioneze pe cale legală, dacă nu ar fi avut la dispoziţie probe şi o justificare serioasă pentru aşa ceva.

  Dădu un colţ, simţind, pentru moment, că picioarele îi erau mult mai importante decât speculaţiile. O luase sau n-o luase pe scurtătură spre locuinţa comisarului Spence? Dacă ar fi avut aripi să zboare, poate, dar drumul principal i-ar fi făcut mult mai bine la picioare. Pe potecă nu era nici pământ, nici iarbă, se simţea duritatea pietrelor. Dar se opri.

  În faţa lui erau două persoane. Pe o bucată de stâncă stătea Michael Garfield. Avea pe genunchi un bloc de desen şi desena ceva, foarte concentrat. Puţin mai la distanţă, lângă un pârâu minuscul care curgea clipocind, se afla Miranda Buder. Hercule Poirot uită de picioare, de durerile şi de bolile trupeşti şi se minună, încă o dată, de frumuseţea pe care puteau s-o posede fiinţele omeneşti. Nu era nici un dubiu că Michael Garfield era un tânăr foarte frumos. Îi era greu să se hotărască dacă îi plăcea sau nu de Michael Garfield, întotdeauna e greu să te hotărăşti dacă îţi place cineva frumos. Contempli frumuseţea, dar, în acelaşi timp, îţi displace, aproape din principiu. Femeile puteau fi frumoase, dar Hercule Poirot nu era deloc sigur că îi plăcea frumuseţea la bărbaţi. Nu i-ar fi plăcut să fie un bărbat frumos, de altfel nici nu s-ar fi pus problema să aibă vreodată o asemenea şansă. Un singur lucru din înfăţişarea sa îl încânta pe Poirot şi anume mustăţile sale stufoase, ca şi felul în care se supuneau îngrijirilor, tratamentelor şi ajustărilor. Erau magnifice. Nu cunoştea pe nimeni care să aibă mustăţi cel puţin pe jumătate la fel de frumoase ca ale lui. Nu fusese niciodată chipeş sau atrăgător. Nici vorbă de frumos!

  Şi Miranda? Se gândi iarăşi că gravitatea ei o făcea atrăgătoare. Se întreba ce-i trecea prin minte. N-ar fi putut afla vreodată. Nu spunea cu uşurinţă la ce se gândea. Se îndoia dacă ar fi spus cuiva la ce se gândeşte, dacă cineva o întreba. Avea o minte originală, înclinată spre reflectare. Dar era vulnerabilă. Foarte vulnerabilă. Mai erau şi alte lucruri la ea pe care le cunoştea sau credea că le cunoaşte. Deşi nu avea dovezi, era aproape sigur.

  Michael Garfield ridică privirea şi spuse:

  — Ha! Senor Moustachios. Bună ziua, domnule!

  — Aş putea să văd ce faceţi sau asta v-ar deranja? Nu vreau să par băgăreţ.

  — Uitaţi-vă, îi spuse Michael Garfield, mi-e totuna. Adăugă cu blândeţe: Mă simt foarte bine.

  Poirot se opri şi privi peste umărul tânărului. Dădu admirativ din cap. Era un desen delicat în creion, liniile aproape invizibile. Se pricepea la desen. Rosti în şoaptă:

  — Splendid!

  — Aşa mi se pare şi mie, spuse Michael Garfield.

  Nu era prea explicit dacă se referă la desen sau la model.

  — De ce? Întrebă Poirot.

  — De ce îl fac? Credeţi că am nevoie de un motiv?

  — S-ar putea să aveţi.

  — Aveţi perfectă dreptate. Dacă plec de aici sunt câteva lucruri de care vreau să-mi aduc aminte. Miranda este unul dintre ele.

  — Aţi uita-o uşor?

  — Foarte uşor. Aşa sunt eu. Dar să uiţi ceva sau pe cineva, să nu fii capabil să reînvii un chip, o mişcare din umăr, un gest, un pom, o floare, imaginea unui peisaj, să îţi aduci aminte cum era, dar să nu fii în stare să o reproduci în faţa ochilor, asta produce… Cum să-i spun… Agonie. Vedeţi, înregistrăm… Şi totul trece, dispare.

  — Nu şi Quarry Garden sau parcul. El rămâne.

  — Nu sunteţi de acord? În curând va dispărea, dacă nu e nimeni aici. Are nevoie de dragoste, atenţie, îngrijire şi îndemânare. Dacă e preluată de un consiliu – şi de obicei asta se întâmplă – atunci va fi ceea ce numesc ei „întreţinută”. Vor fi aduse ultimele tufe la modă, se vor face noi poteci, noi bănci vor apărea la anumite distanţe. Vor agăţa coşuri pentru gunoi. Of, sunt atât de grijulii, aşa de buni la întreţinere. Dar pe asta n-o poţi întreţine… E sălbatică. Să menţii ceva sălbatic e mult mai dificil decât să-l întreţii.

  — Monsieur Poirot, se auzi răsunând glasul fetei de dincolo de pârâu.

  Poirot se apropie de ea şi-i şopti:

  — Deci aici eşti. Ai venit să stai să-ţi facă portretul, nu-i aşa? Scutură din cap.

  — N-am venit special pentru asta. S-a întâmplat pur şi simplu.

  — Da, spuse Michael Garfield, aşa s-a întâmplat. Norocul îţi mai iese uneori în cale.

  — Te plimbai prin grădina ta preferată?

  — De fapt căutam fântâna, răspunse Miranda. ™ O fântână?

  — A fost odată în pădurea asta o fântână a dorinţelor.

  — Într-o fostă carieră? Nu ştiam că există fântâni în cariere.

  — Întotdeauna a fost o pădure lângă carieră. Mereu au crescut copaci aici. Michael ştie unde e fântâna, dar nu vrea să-mi zică.

  — Ar fi mult mai distractiv pentru tine, spuse Michael Garfield, dacă te-ai duce să o cauţi. Mai ales că nu eşti sigură dacă a existat în realitate.

  — Bătrâna doamnă Goodbody ştie totul despre ea. Şi adăugă: E vrăjitoare.

  — Într-adevăr, zise Michael. Ea e vrăjitoarea satului, Monsieur Poirot. În majoritatea locurilor există câte o vrăjitoare. Nu-şi zic toate aşa, dar toţi le cunosc. Îţi ghicesc viitorul, îţi vrăjesc begoniile, sau pârlesc petuniile, sau fac ca vaca fermierului să nu mai dea lapte şi, desigur, oferă licori de dragoste.

  — Era o fântână a dorinţelor, repetă Miranda. Oamenii obişnuiau să vină şi să-şi pună dorinţe. Trebuiau s-o înconjoare de trei ori, cu spatele; era pe o coastă a dealului, aşa, că nu era prea uşor. Privi dincolo de Poirot şi Michael Garfield. Am s-o găsesc într-o zi, chiar dacă nu vrei să-mi spui. E pe-aici pe undeva, dar a fost astupată, aşa zice doamna Goodbody. O, cu ani în urmă! A fost astupată deoarece era prea periculoasă. Un copil a căzut în ea acum câţiva ani -Kitty Nu-ştiu-cum. Şi altcineva ar fi putut să cadă în ea.

  — Bine, n-ai decât să crezi ce vrei, zise Michael Garfield. E o bună poveste locală, dar există o fântână a dorinţelor la Litde Belling.

  — Bineînţeles, spuse Miranda. Ştiu totul despre ea. E una foarte obişnuită. Toată lumea ştie despre ea, şi e tare plictisitor. Oamenii aruncă bani în ea, nu mai are apă deloc, aşa că nu se aude nici un pleosc!

  — Atunci îmi pare rău.

  — Am să te anunţ când o voi găsi, îi promise Miranda.

  — Nu trebuie să te încrezi în cuvintele unei vrăjitoare. Nu cred că a căzut vreun copil în ea. Cred că a căzut acolo vreo pisică şi s-a înecat.

  — Ding dong del, în fântână-un motănel”, ciripi Miranda. Se ridică. Trebuie să plec, mă aşteaptă mămica.

  Coborî cu grijă de pe stâncă, le zâmbi celor doi bărbaţi şi o luă pe o potecă în pantă, din spatele pârâului.

  — Ding dong del”, repetă Poirot meditativ. Fiecare crede ce vrea să creadă, Michael Garfield. Avea sau n-avea dreptate?

  Michael Garfield îl privi gânditor, apoi zâmbi.

  — Are dreptate, răspunse el. Există o fântână, dar a fost astupată. Trebuie să fi fost periculoasă. Nu cred că a fost vreodată o fântână a dorinţelor. Doamna Goodbody povesteşte vrute şi nevrute. Este un pom al dorinţelor sau a fost odată – un fag, la jumătatea drumului în sus pe deal, în jurul căruia oamenii se învârtesc de trei ori cu spatele şi apoi îşi pun o dorinţă.

  — Ce s-a întâmplat cu el? Nu se mai învârtesc în jurul lui?

  — Nu, a fost trăsnit acum vreo şase ani… Despicat în două. Aşa că legenda s-a dus pe apa sâmbetei.

  — I-ai spus Mirandei despre el?

  — Nu. M-am gândit s-o las cu fântâna ei. Un fag trăsnit n-ar avea prea mult haz, nu?

  — Trebuie să plec, spuse Poirot.

  — Vă întoarceţi la prietenul dumneavoastră, poliţistul?

  — Da.

  — Păreţi obosit.

  — Sunt obosit, recunoscu Hercule Poirot. Sunt extrem de obosit.

  — V-aţi simţi mai bine în pantofi de pânză sau în sandale.

  — Ah, ça non!

  — Înţeleg. Sunteţi teribil de ambiţios. Îl privi pe Poirot. Le tout ensemble arată foarte bine şi deosebit, îmi permit să mă refer la mustaţa dumneavoastră.

  — Mă simt onorat că aţi remarcat.

  — Problema e că nu poate trece neobservată. Poirot îşi lăsă capul într-o parte şi îl întrebă:

  — Spuneaţi de desen că îl faceţi pentru că vreţi să vă amintiţi de Miranda. Asta înseamnă că plecaţi de aici?

  — Da, aşa m-am gândit.

  — Totuşi, mie mi se pare că sunteţi bien placé ici.

  — O, da, minunat. Am o casă, micuţă, dar proiectată de mine şi am şi ocupaţia mea, dar îmi oferă mai puţine satisfacţii ca la început. Aşa că m-a apucat dorul de ducă.

  — De ce ocupaţia vă oferă mai puţine satisfacţii?

  — Pentru că oamenii vor să fac nişte lucruri mizerabile. Oameni care vor să-şi aranjeze grădinile, oameni care au cumpărat pământ şi-şi construiesc o casă şi vor să le proiectez o grădină.

  — Nu vă ocupaţi şi de grădina doamnei Drake?

  — Da, asta vrea. I-am sugerat câteva lucruri şi pare să fie de acord. Totuşi, nu prea am încredere în ea, adăugă gânditor.

  — Adică n-o să vă lase să procedaţi cum doriţi?

  — Ea va dori să obţină ce şi-a propus şi, deşi o atrag ideile pe care i le-am prezentat, îşi va schimba brusc părerea, dorind cu totul altceva. Ceva util, scump şi care să impresioneze.

  Mă va controla, împingându-mă de la spate. Va insista să-i pun în practică propriile idei, eu nu voi accepta şi ne vom certa. Şi nu numai cu doamna Drake, ci şi cu alţi vecini. Sunt foarte cunoscut şi nu trebuie să rămân într-un loc anume. Aş putea găsi un alt colţişor în Anglia, Normandia sau Bretania.

  — Undeva unde puteţi îngriji, ajuta natura. Undeva unde puteţi experimenta sau puteţi planta lucruri ciudate care n-au mai crescut acolo niciodată, unde nici soarele nu pârjoleşte, nici îngheţul nu distruge. O bucată bună de pământ nefolosit, unde să simţi că te-ai întors în grădina lui Adam. Întotdeauna aţi fost neliniştit?

  — N-am prins nicăieri rădăcini.

  — Aţi fost în Grecia?

  — Da, şi mi-ar mai plăcea să mă întorc acolo. Da, în acel loc ai de unde alege. O grădină pe un deal grecesc. Ar putea fi doar chiparoşi, nimic altceva. Şi stâncă goală. Dar dacă vrei, oare ce nu se poate face?

  — O grădină în care să se plimbe zeii…

  — Da. Citiţi gândurile oamenilor, nu-i aşa, domnule Poirot?

  — Aş vrea. Sunt atâtea lucruri pe care aş dori să le ştiu şi nu le ştiu…

  — Acum vă referiţi la ceva prozaic, nu?

  — Din nefericire, da.

  — Incendiere, crimă sau moarte subită?

  — Mai mult sau mai puţin. Nu mă gândeam la incendiu. Spuneţi-mi, domnule Garfield, sunteţi aici de ceva timp. Aţi cunoscut un tânăr pe nume Lesley Ferrier?

  — Da, îmi aduc aminte de el. Lucra la o firmă de avocaţi din Medchester, nu? Fullerton, Harrison şi Leadbetter. Lin funcţionar mărunt, cam aşa ceva. Un tip chipeş.

  — A murit pe neaşteptate, nu?

  — Da. A fost înjunghiat într-o seară. Probleme cu femeile, bănuiesc. Toţi cred că cei de la poliţie ştiu destul de bine cine e făptaşul, dar nu au probele necesare. Se încurcase cu o femeie pe nume Sandra – nu-mi aduc aminte numele ei de familie – Sandra Nu-ştiu-cum. Da. Soţul ei era proprietarul cârciumii de aici. Ea şi cu Lesley aveau o aventură, apoi Lesley a început să-i facă curte altei fete. Cam asta s-a întâmplat.

  — Şi Sandrei nu i-a plăcut?

  — Nu, nu i-a plăcut deloc. Ştiţi, el avea mare succes la fete. Avea vreo două-trei prietene.

  — Toate erau englezoaice?

  — Oare de ce mă întrebaţi asta? Nu, nu cred că se limita numai la englezoaice, atât timp cât înţelegeau ce le spunea el în engleză şi el pricepea ce-i spuneau ele.

  — Apăreau, din când în când, prin zonă şi fete străine, nu?

  — Sigur că da. Există vreun loc unde să nu dai de ele? Fete au pair – sunt o parte din viaţa noastră. Urâte, frumoase, cinstite, necinstite, unele care fac bine unor mame abătute sau nu le sunt de nici un folos şi altele care dispar de acasă.

  — Ca Olga, de exemplu?

  — Aşa cum spuneţi, precum Olga.

  — Lesley a fost prieten cu Olga?

  — O, asta vă interesează. Da, a fost. Nu cred că doamna Llewellyn-Smythe ştia prea multe. Olga era precaută. Vorbea, cu gravitate, despre cineva din ţara ei cu care spera să se căsătorească. Nu ştiu dacă era adevărat sau inventa. Cum spuneam, tânărul Lesley era atrăgător. Nu ştiu ce-a văzut la Olga – nu era o mare frumuseţe. Totuşi – se gândi câteva clipe – avea o bogăţie sufletească. Un tânăr englez consideră acest fapt atrăgător. Oricum, lui Lesley aşa i s-a părut, iar celorlalte prietene ale sale nu le-a plăcut.

  — Foarte interesant, spuse Poirot. Ştiam eu că-mi veţi da informaţiile de care am nevoie.

  Michael Garfield îl privi curios.

  — De ce? Despre ce e vorba? Ce legătură are Lesley? De ce răscoliţi tot trecutul?

  — Păi, sunt unele lucruri care trebuie ştiute, pentru a vedea cum au evoluat. Scormonesc chiar şi în trecutul mai îndepărtat. Înainte ca Olga Seminoff şi Lesley Ferrier să se fi întâlnit, în secret, fără ştirea doamnei Llewellyn-Smythe.

  — De fapt, nu sunt sigur de asta. E numai… Să zicem… O închipuire. Îi întâlneam destul de des, dar Olga nu mi-a făcut niciodată confidenţe. Cât despre Lesley Ferrier, abia l-am cunoscut.

  — Vreau să mă întorc şi mai mult în trecut. Am înţeles că a avut anumite neplăceri.

  — Aşa cred. Da, cam aşa circulau zvonurile pe aici. Domnul Fullerton l-a luat sub aripa sa protectoare şi a sperat să facă din el un om cinstit. E un tip de treabă, bătrânul Fullerton.

  — Mi se pare că infracţiunea de care se făcuse vinovat a fost un fals.

  — Da.

  — Era la prima abatere şi i s-au acordat circumstanţe atenuante. Avea o mamă bolnavă sau un tată beţiv, sau ceva asemănător. Oricum, a scăpat ieftin.

  — N-am auzit amănuntele. La început, mi se pare că furase ceva, iar contabilii chemaţi l-au descoperit. Nu ştiu prea multe, doar din auzite. Fals. Da, de asta l-au învinuit, de fals.

  — Şi când a murit doamna Oewellyn-Smythe şi s-a deschis testamentul, s-a descoperit că acesta fusese falsificat.

  — Da, înţeleg la ce vă gândiţi, şi anume că există o legătură între cele două lucruri.

  — Un om, care până la un anumit punct a reuşit să falsifice foarte bine ceva; un om care s-a împrietenit cu o fată, care ar fi moştenit o mare parte dintr-o avere fabuloasă, dacă testamentul ar fi fost acceptat.

  — Da, da, aşa e.

  — Fata şi bărbatul care comisese falsul erau prieteni apropiaţi. Se despărţise de prietena lui şi se apropiase de fata străină.

  — Sugeraţi că testamentul a fost falsificat de Lesley Ferrier?

  — Aşa se pare, nu?

  — S-a zis că Olga putea să-i imite scrisul doamnei Llewellyn-Smythe foarte bine, dar mie mi s-a părut, întotdeauna, cam îndoielnic. Ea scria scrisorile de mână în locul doamnei Llewellyn-Smythe, dar nu cred că erau aşa de asemănătoare. Insuficient să treacă la o cercetare atentă. Dar dacă ea şi Lesley au fost implicaţi împreună, atunci lucrurile se schimbă, îndrăznesc să spun că el s-ar fi priceput destul de bine la treaba asta şi, probabil, se mândrea că totul merge ca pe roate. Dar pe de altă parte, trebuie să fi fost sigur şi când a comis primul furtişag, şi totuşi l-au prins, aşa încât l-au depistat şi de data asta. Când totul a ieşit la iveală, avocaţii au început să răscolească şi să-i facă greutăţi, iar experţi grafologi au fost chemaţi să verifice lucrurile şi au început să pună întrebări, poate că Olga şi-a pierdut cumpătul şi s-a certat cu Lesley. Ea s-a evaporat sperând ca el să fie tras la răspundere. Scutură energic din cap. De ce aţi venit să-mi vorbiţi despre asemenea lucruri, în grădina mea frumoasă?

  — Voiam să ştiu.

  — E mai bine să nu ştii. E mai bine să nu ştii niciodată. Mai bine să laşi lucrurile aşa cum sunt. Să nu forţezi, să nu pândeşti, să nu-ţi bagi nasul peste tot.

  — Vreţi frumuseţe, zise Hercule Poirot. Frumuseţe cu orice preţ. Eu doresc numai adevărul, mereu numai adevărul.

  Michael Garfield râse.

  — Duceţi-vă cu prietenii dumneavoastră poliţişti şi lăsaţi-mă pe mine în paradisul meu. Piei din faţa mea, Satană!

  Capitolul 21

  Poirot urcă dealul. Deodată nu mai simţi că-l dor picioarele. Avusese o revelaţie. Potrivirea lucrurilor la care se gândise şi pe care le simţise, despre care ştiuse că au legătură, numai că nu înţelesese cum se legau. Era conştient de pericol… Pericolul în care s-ar fi aflat cineva, în orice moment, dacă nu s-ar lua măsuri pentru prevenirea lui. Pericol grav.

  Elspeth Mackay ieşi să-l întâmpine.

  — Arătaţi epuizat. Veniţi şi luaţi loc.

  — Fratele dumneavoastră e aici?

  — Nu, s-a dus la secţie. Cred că s-a întâmplat ceva.

  — S-a întâmplat ceva? Tresări. Aşa de repede? Nu e posibil.

  — Poftim? Se miră Elspeth. Ce vreţi să spuneţi?

  — Nimic, nimic. S-a întâmplat ceva, cuiva, nu?

  — Da, dar nu ştiu exact cui. Oricum, Tim Raglan a sunat şi l-a rugat să se ducă acolo. Vă aduc o ceaşcă cu ceai?

  — Nu, mulţumesc, refuză politicos Poirot, dar cred… Că mă voi întoarce acasă. Nu-i surâdea perspectiva unui ceai negru, amar. Se gândi la o scuză bună care ar masca orice semn al unor maniere proaste. Ştiţi, picioarele. Nu sunt încălţat potrivit pentru mersul la ţară. Ar trebui să-mi schimb pantofii.

  Elspeth Mackay se uită la el.

  — Da, nu sunt. Lacul strânge. Apropo, aveţi o scrisoare cu timbre străine. E trimisă din străinătate, prin bunăvoinţa comisarului Spence, Pine Crest… Mă duc să vi-o aduc.

  Se întoarse în câteva clipe şi îi înmână scrisoarea.

  — Dacă nu vă trebuie plicul, daţi-mi-l pentru unul dintre nepoţi… Colecţionează timbre.

  — Desigur.

  Poirot desfăcu scrisoarea şi îi dădu plicul. Ea îi mulţumi şi intră în casă. Poirot despături hârtia şi citi.

  Serviciul străin al domnului Goby funcţiona cu aceeaşi competenţă pe care i-o demonstrase şi cel britanic. Nu precupeţise nici un efort şi obţinuse repede rezultatele.

  Într-adevăr, rezultatele nu erau foarte spectaculoase, dar Poirot nici nu se aşteptase la altceva.

  Olga Seminoff nu se întorsese în oraşul ei natal. Nu mai avea nici o rudă în viaţă, doar o prietenă, o femeie mai în vârstă, cu care coresponda destul de rar, povestindu-i despre viaţa ei în Anglia. Se înţelesese bine cu patroana ei, care uneori se arăta exigentă, alteori generoasă.

  Ultimele scrisori primite de la Olga erau de acum un an şi jumătate. În ele pomenea de un tânăr. Făcea aluzie la faptul că se gândeau la căsătorie, dar tânărul, al cărui nume nu-l menţiona, trebuia – spunea ea – să-şi croiască un drum în viaţă, aşa că nimic nu se putea stabili. În ultima scrisoare vorbea, fericită, despre viitorul lor bun. Când n-a mai primit scrisori, prietena ei mai vârstnică a presupus că Olga se măritase cu englezul ei şi îşi schimbase adresa. Lucrurile astea se întâmplau adesea, când fetele plecau în Anglia. Dacă se căsătoreau şi erau fericite nu mai scriau.

  Ea nu se îngrijorase.

  Se potrivea, se gândi Poirot. Lesley vorbise despre căsătorie, dar probabil nu cu intenţii serioase. Doamna Llewellyn-Smythe era descrisă ca fiind „generoasă”. Lesley primise bani de la cineva, probabil de la Olga (bani pe care îi primise de la angajator), ca să-l determine să facă falsul în numele ei.

  Elspeth Mackay ieşi din nou pe terasă. Poirot o întrebă dacă bănuia că existase vreo legătură între Olga şi Lesley. Femeia se gândi o clipă. Apoi oracolul vorbi:

  — Dacă a fost ceva, atunci au ţinut totul secret. N-a existat nici un zvon despre cei doi. De obicei, într-un loc ca acesta, veştile circulă imediat.

  — Tânărul Ferrier umbla cu o femeie măritată. Ar fi putut-o avertiza pe fată să nu-i spună nimic despre el stăpânei sale.

  — Foarte posibil. Doamna Smythe ştia că Lesley Ferrier era un tip de soi rău, şi ar fi avertizat-o pe fată să nu aibă nimic de-a face cu el.

  Poirot împături scrisoarea şi o băgă în buzunar.

  — Să vă aduc un ceai?

  — Nu, nu… Trebuie să mă întorc la hotel să-mi schimb pantofii. Ştiţi cumva când se întoarce fratele dumneavoastră?

  — N-am idee. Nici măcar n-au spus ce treabă au cu el. Poirot porni spre hotel. Se afla doar la câteva sute de metri. Când se apropie, observă că uşa era deschisă, iar proprietara, o femeie veselă de vreo treizeci de ani, îi ieşi în întâmpinare.

  — Vă aşteaptă o doamnă… E de ceva vreme aici. I-am spus că nu ştiu exact unde aţi plecat sau când vă întoarceţi, dar a zis că aşteaptă. Adăugă: E doamna Drake. E într-o stare! De obicei e foarte calmă, dar cred că a suferit un fel de şoc. E în salon. Să vă aduc nişte ceai cu…

  — Nu, răspunse Poirot. Mai bine nu! Să ascult mai întâi ce are de zis.

  Deschise uşa şi intră în salon. Rowena Drake stătea la fereastră. Nu era fereastra care dădea spre poteca de la intrare, aşa că nu-l văzuse venind. Se întoarse brusc la auzul uşii.

  — Monsieur Poirot. În sfârşit. Mi s-a părut o veşnicie!

  — Îmi cer scuze, madame. M-am plimbat prin Quarry Wood şi am mai stat de vorbă cu prietena mea, doamna Oliver. Şi am vorbit şi cu doi băieţi – Nicholas şi Desmond.

  — Nicholas şi Desmond? Da, îi ştiu. Mă întreb… O! Mă gândesc la o mulţime de lucruri.

  — Sunteţi tulburată, rosti Poirot blând.

  Nu-şi închipuia că o s-o vadă vreodată pe Rowena Drake tulburată; nu mai era femeia stăpână pe situaţie care aranja totul, impunându-le celorlalţi deciziile sale.

  — Aţi auzit, nu-i aşa? Întrebă ea. O, dar poate că nu.

  — Ce să aud?

  — Ceva îngrozitor. El… El a murit. Cineva l-a omorât.

  — Cine a murit, madame?

  — Atunci n-aţi auzit încă. E încă un copil şi am crezut… Ce proastă am fost! Trebuia să vă fi spus. Trebuia să vă fi povestit când m-aţi întrebat. Mă simt îngrozitor… Îngrozitor de vinovată că m-am gândit că ştiu mai bine ce e de făcut… Dar am avut intenţiile cele mai bune, Monsieur Poirot, chiar le-am avut.

  — Luaţi loc, madame, luaţi loc. Calmaţi-vă şi spuneţi-mi. A mai murit un copil… Alt copil?

  — Fratele ei, anunţă doamna Drake. Leopold.

  — Leopold Reynolds?

  — Da. I-au găsit trupul pe o cărare de pe câmp. Probabil că venea acasă de la şcoală şi s-a îndreptat spre pârâul din apropiere să se joace. Cineva l-a ţinut cu capul în pârâu – l-a ţinut cu capul în apă.

  — La fel cum a făcut şi cu Joyce?

  — Da, da. Trebuie să fie… Să fie vreun fel de nebunie. Şi nu ştie nimeni cine e responsabil, ceea ce mi se pare îngrozitor Nimeni n-are nici cea mai mică idee. Şi eu am crezut că ştiu. Am fost convinsă… Da, un lucru foarte urât.

  — Trebuie să-mi povestiţi, madame.

  — Da, vreau să vă spun. Am venit să vă mărturisesc, fiindcă aţi venit la mine după ce aţi discutat cu Elizabeth Whittaker. După ce vă spusese că ceva mă speriase. Că văzusem ceva. Ceva în holul casei mele. V-am spus că n-am văzut nimic şi că nimic nu m-a speriat pentru că, ştiţi, m-am gândit… Se opri.

  — Ce aţi văzut?

  — Trebuia să vă fi spus atunci. Am văzut uşa de la bibliotecă deschizându-se, deschizându-se cu multă grijă şi… Şi el a ieşit. Dar n-a ieşit să plece. A stat doar în prag, apoi a tras repede uşa şi a intrat înăuntru.

  — Cine era?

  — Leopold. Leopold, copilul care a fost acum ucis. Vedeţi, am crezut, am… O, ce greşeală, ce greşeală de neiertat. Dacă v-aş fi spus, poate… Poate aţi fi descoperit cine se afla în spatele crimei.

  — V-aţi gândit… V-aţi gândit că Leopold îşi omorâse sora? La asta v-aţi gândit?

  — Da, la asta m-am gândit. Bineînţeles, nu pe moment, pentru că nu ştiam că ea murise. Dar avea o privire ciudată, întotdeauna a avut o privire ciudată. Într-un fel îţi era puţin frică de el pentru că simţeai că nu e… că ceva nu e în ordine cu el. Foarte deştept, având coeficientul de inteligenţă foarte ridicat, dar totuşi nu întreg la minte. Şi m-am gândit: „Ce caută Leopold acolo, în loc să fie la Snapdragon? Ce-o fi făcând de arată aşa de îngrozit?” Apoi am uitat, dar m-a îngrijorat felul în care arăta. De aceea am scăpat vaza. Elizabeth m-a ajutat să strâng cioburile, m-am întors la Snapdragon şi am uitat. Până când am găsit-o pe Joyce. Atunci m-am gândit…

  — Că Leopold o făcuse?

  — Da. Da, la asta m-am gândit. Asta explica felul în care se uita. Am crezut că ştiu. Întotdeauna – toată viaţa am crezut că mă pricep la lucruri, că am mereu dreptate. Şi m-am înşelat amarnic. Vedeţi, faptul că a fost omorât trebuie să însemne cu totul altceva. Trebuie să se fi dus acolo şi să o fi găsit… Moartă…, ceea ce l-a şocat şi l-a înspăimântat. Aşa că a vrut să iasă din cameră fără să fie văzut şi cred că a ridicat privirea, m-a zărit, s-a întors în cameră, a închis uşa şi a aşteptat până să nu mai fie nimeni pe hol, ca să poată ieşi. Dar nu pentru că o omorâse. Nu, doar şocul de a o fi descoperit moartă.

  — Şi totuşi, n-aţi spus nimic. Nu aţi spus pe cine aţi văzut, nici chiar după ce moarta a fost descoperită?

  — Nu, n-am putut. Ştiţi, el e atât de mie… Era aşa de mic, cred că aşa ar trebui să spun acum. Zece. Zece, unsprezece ani cel mult şi… Am simţit că nu putea să-şi fi dat seama ce făcuse, nu putea fi vina lui. Moral, nu era vinovat. Mereu a fost mai ciudat şi m-am gândit că există tratamente. Să nu las totul pe seama poliţiei. Să nu fie trimis într-un loc anume.

  Am crezut că există tratamente psihologice speciale pentru el, dacă era necesar. Trebuie să credeţi că am fost bine intenţionată.

  „Ce cuvinte triste, se gândea Poirot, unele dintre cele mai triste cuvinte din lume.” Doamna Drake părea să-i ghicească gândurile.

  — Da, spuse ea, am făcut-o spre binele lui. Am avut intenţii bune. Întotdeauna ai impresia că ştii ce-i mai bine pentru alţii, dar nu e aşa. Pentru că, vedeţi, motivul pentru care părea aşa de speriat se datora faptului că ori îl văzuse pe criminal, ori văzuse ceva care putea indica făptaşul. Ceva ce l-a determinat pe ucigaş să nu se mai simtă în siguranţă. Aşa că… Aşa că a aşteptat până l-a prins pe băiat singur şi l-a înecat în pârâu, ca să nu vorbească, să nu povestească. Dacă v-aş fi spus sau aş fi spus poliţiştilor, sau cuiva, dar m-am gândit că eu ştiu mai bine ce e de făcut…

  — Chiar astăzi, zise Poirot, după ce tăcu câteva clipe, uitându-se la doamna Drake cum încerca să-şi controleze suspinele, mi s-a spus că Leopold avea o mulţime de bani în ultimul timp. Cineva trebuie să-l fi plătit ca să tacă din gură.

  — Dar cine… cine?

  — Vom afla, zise Poirot. De acum nu mai durează mult.

  Capitolul 22

  Lui Hercule Poirot nu-i stătea în fire să ceară părerea altora. De obicei se mulţumea cu propriile păreri. Totuşi, erau cazuri când făcea excepţii. Acesta era unul dintre ele. Avusese cu Spence o mică discuţie, apoi Poirot luase legătura cu o firmă de închiriat maşini şi, după o altă discuţie cu prietenul său, inspectorul Raglan, plecă. Aranjase ca şoferul să-l ducă la Londra, dar se oprise o dată pe drum. La Elms. Îi spuse şoferului că n-o să întârzie mult – cel mult un sfert de oră şi ceru s-o vadă pe domnişoara Emlyn.

  — Îmi cer scuze că vă deranjez la ora asta. Cu siguranţă sunteţi la cină.

  — Nu-i nimic, Monsieur Poirot, sunt încredinţat că nu m-aţi deranja de la cină, dacă n-aţi avea un motiv serios pentru care aţi venit.

  — Sunteţi foarte amabilă. Sincer să fiu, am nevoie de sfatul dumneavoastră.

  — Chiar aşa?

  Domnişoara Emlyn păru uşor surprinsă. De fapt, mai mult decât surprinsă, părea sceptică.

  — Asta nu prea vă caracterizează, Monsieur Poirot. Nu sunteţi, de obicei, satisfăcut cu propriile dumneavoastră opinii?

  — Da, sunt mulţumit cu părerile mele, dar m-aş simţi mai bine dacă cineva, ale cărui păreri le respect, ar fi de acord cu ele.

  Directoarea tăcu, dar îl privi întrebătoare.

  — Ştiu cine a omorât-o pe Joyce Reynolds. Cred că şi dumneavoastră ştiţi.

  — N-am spus asta, zise domnişoara Emlyn.

  — Nu, n-aţi spus-o. Şi asta mă face să cred că v-aţi format doar o părere.

  — O bănuială? Se miră domnişoara Emlyn pe un ton plin de răceală.

  — Aş prefera să nu folosesc acest cuvânt. Aş prefera să spun că aveţi o părere de neclintit.

  — Foarte bine, atunci. Recunosc că am o părere de neclintit. Asta nu înseamnă că am s-o împărtăşesc cu dumneavoastră.

  — Ceea ce aş dori să fac, mademoiselle, e să scriu patru cuvinte pe o foaie de hârtie. O să vă întreb dacă sunteţi de acord cu cele patru cuvinte pe care le-am scris.

  Domnişoara Emlyn se ridică. Se îndreptă către biroul ei, în cealaltă parte a camerei, luă o bucată de hârtie şi i-o întinse lui Poirot.

  — Mă interesează, spuse ea, patru cuvinte…

  Poirot îşi scoase stiloul din buzunar, le scrise, îndoi hârtia şi i-o dădu. Domnişoara Emlyn o luă, o desfăcu şi o ţinu în mână uitându-se la ea.

  — Deci? Întrebă Poirot.

  — Cu două cuvinte de pe hârtie sunt de acord, da. Cu celelalte două e mai dificil. Nu am dovezi şi, într-adevăr, ideea nu mi-a trecut prin cap.

  — Dar în cazul primelor două cuvinte aveţi dovezi solide?

  — Aşa cred, da.

  — Apă, rosti Poirot, gânditor. De îndată ce aţi auzit asta, aţi ştiut. De îndată ce am auzit cuvântul, am ştiut. Dumneavoastră sunteţi sigură, eu sunt sigur. Şi acum, zise Poirot, un băiat a fost înecat într-un pârâu. Aţi auzit?

  — Da. M-a sunat cineva şi mi-a spus. Fratele lui Joyce. Ce legătură avea?

  — Voia bani, spuse Poirot. I-a primit. Şi, când s-a ivit ocazia, a fost înecat în pârâu. Vocea lui nu se schimbase, dar timbrul nu mai era cald, ci aspru. Persoana care mi-a spus era plină de compasiune. Tulburată emoţional. Dar eu nu sunt aşa. Foarte tânăr acest al doilea copil care a murit, dar moartea lui n-a fost un accident. A fost, ca multe lucruri în viaţă, rezultatul acţiunilor sale. Voia bani şi şi-a asumat un risc. Era destul de deştept, de viclean ca să-şi dea seama că risca, dar voia banii. Avea zece ani, dar cauza şi efectul sunt cam la fel la vârsta lui, ca şi la treizeci, cincizeci sau nouăzeci. Ştiţi primul lucru la care mă gândesc în acest caz?

  — Cred că vă gândiţi mai întâi la dreptate, nu la compasiune, spuse domnişoara Emlyn.

  — Din punctul meu de vedere, mila nu-l mai poate ajuta pe Leopold. Nu mai poate fi ajutat. Dreptatea, dacă se face dreptate – şi noi doi cred că gândim la fel – dreptatea nu-l mai poate salva pe Leopold. Dar l-ar putea salva pe un alt Leopold, i-ar salva viaţa unui alt copil, dacă ne grăbim. Nu e în siguranţă, un criminal care a ucis nu doar o dată, care recurge la crimă pentru a se simţi în siguranţă. Mă duc la Londra să mă întâlnesc cu anumite persoane şi să discutăm o anumită abordare. Să-i conving, poate, de certitudinile mele în acest caz.

  — S-ar putea să fie complicat, spuse domnişoara Emlyn.

  — Nu, nu cred. Căile şi mijloacele vor fi dificile, dar sper să-i conving că ştiu ce se întâmplă, deoarece au capacitatea de-a înţelege minţile criminale. Aş vrea să vă mai rog un lucru. Am nevoie de părerea dumneavoastră. Doar de părerea dumneavoastră, nu şi de dovezi. Părerea dumneavoastră despre Nicholas Ransom şi Desmond Holland. M-aţi sfătui să am încredere în ei?

  — Aş zice că amândoi sunt demni de încredere. Aşa cred. În multe privinţe se poartă extrem de prosteşte, dar numai în aspectele efemere ale vieţii. În general, sunt sănătoşi. Sănătoşi ca un măr fără viermi în el.

  — Iar ne întoarcem la mere, observă Poirot cu tristeţe. Trebuie să plec, mă aşteaptă maşina şi mai am de făcut o vizită.

  Capitolul 23

  — Ai auzit ce se întâmplă la Quarry Wood? Întrebă doamna Cartwright, punând un pachet de Fluffy Flakelets şi Wonder White în coşul de cumpărături.

  — Quarry Wood? Răspunse Elspeth Mckay, cea căreia îi vorbea doamna Cartwright. Nu, n-am auzit nimic deosebit în legătură cu asta. Alese un pachet de cereale. Cele două femei se aflau în supermarketul recent deschis, făcându-şi cumpărăturile de dimineaţă.

  — Se spune că în acel loc copacii sunt periculoşi. Doi pădurari au ajuns acolo în această dimineaţă. Acolo, pe coasta dealului, unde e o pantă abruptă şi un copac care se înclină într-o parte. Se poate, presupun, ca un copac să cadă în aceste condiţii. Unul a fost lovit de trăsnet iarna trecută, dar cred că se afla ceva mai departe. Oricum, s-au apucat de săpat în jurul copacilor. Păcat. O să facă o mare dezordine.

  — Ei bine, făcu Elspeth Mckay, eu zic că ştiu ei ce fac. Presupun că cineva i-a chemat.

  — Au adus şi doi oameni de la poliţie, să se asigure că nu se apropie nimeni de acel loc. Să aibă grijă să ţină lumea la distanţă de ceea ce se întâmplă. Au spus că vor să descopere mai întâi copacii bolnavi.

  — Am înţeles, spuse Elspeth Mckay.

  Poate că înţelesese. Nu că i-ar fi spus cineva, dar lui Elspeth nu trebuia niciodată să îi spui.

  II

  Ariadne Oliver netezi o telegramă pe care o primise la uşă. Era atât de obişnuită să primească telegrame prin telefon, când trebuia să caute înnebunită un creion ca să le noteze şi să insiste că voia să i se trimită o copie de confirmare, încât fu destul de uimită să primească din nou ceea ce ea numea „o telegramă adevărată”.

  VA ROG, ADUCEŢI-LE PE DOAMNA BUTLER ŞI PE MIRANDA LA APARTAMENTUL DVS. DE ÎNDATA. NU E TIMP DE PIERDUT. IMPORTANT SA CONSULTE DOCTOR PENTRU OPERAŢIE.

  Se duse în bucătărie unde Judith Buder făcea jeleu de gutui.

  — Judy, zise doamna Oliver, du-te şi împachetează câteva lucruri, mă întorc la Londra, iar tu şi Miranda veniţi cu mine.

  — Foarte drăguţ din partea ta, Ariadne, dar am multe lucruri de făcut aici. Oricum, nu ai de ce să te grăbeşti să pleci azi, nu-i aşa?

  — Ba da, aşa mi s-a zis, spuse doamna Oliver.

  — Cine ţi-a zis, menajera?

  — Nu, spuse doamna Oliver. Altcineva. Unul dintre puţinii oameni pe care îi ascult. Hai. Grăbeşte-te.

  — Nu vreau să plec de acasă chiar acum. Nu pot.

  — Trebuie să vii, zise doamna Oliver. Am pregătit maşina. Am adus-o în faţa uşii de la intrare. Putem să plecăm de îndată.

  — Nu cred că vreau s-o iau pe Miranda. Aş putea s-o las aici cu cineva, cu familia Reynolds sau cu Rowena Drake.

  — Miranda vine şi ea, o întrerupse hotărât doamna Oliver. Nu-mi mai face probleme, Judy. E ceva serios. Nu văd cum poţi măcar să te gândeşti să o laşi pe Miranda cu familia Reynolds. Doi dintre copiii Reynolds au fost omorâţi, nu?

  — Da, da, e adevărat. Crezi că e ceva în neregulă cu acea casă. Adică e cineva acolo care… Ah, ce vreau să zic?

  — Vorbim prea mult, zise doamna Oliver. Oricum, adăugă ea, dacă cineva va fi omorât, atunci se pare că cel mai probabil va fi Ann Reynolds.

  — Ce se întâmplă cu familia asta? De ce trebuie să fie toţi omorâţi, unul după altul? O, Ariadne, este înspăimântător!

  — Da, zise doamna Oliver, dar există situaţii când e normal să fii înspăimântat. Tocmai am primit o telegramă şi îi urmez instrucţiunile.

  — A, n-am auzit telefonul.

  — Nu a sosit prin telefon. A sosit la uşă.

  Ezită un moment, după care i-o întinse prietenei sale.

  — Ce înseamnă asta? Operaţie?

  — La amigdale, probabil, zise doamna Oliver. Pe Miranda a durut-o gâtul săptămâna trecută, nu? Ei bine, ce poate fi mai credibil decât faptul că ar trebui dusă la un consult la un specialist ORL de la Londra?

  — Eşti nebună sau ce, Ariadne?

  — Probabil, zise doamna Oliver, nebună de legat. Haide. Mirandei îi va plăcea să stea la Londra. Nu ai de ce să-ţi faci griji. N-o să facă nici o operaţie. Asta e ceea ce se numeşte „acoperire” în poveştile cu spioni. O vom duce la teatru, la operă sau la balet, depinde ce gusturi are. În mare, ar fi mai bine să o ducem la balet.

  — Mi-e frică, spuse Judith.

  Ariadne Oliver se uita la prietena ei. Aceasta tremura uşor. Semăna mai mult ca oricând, gândi doamna Oliver, cu Ondine. Părea ruptă de realitate.

  — Haide, o îndemnă doamna Oliver, i-am promis lui Hercule Poirot că te aduc odată ce îmi dă semnalul. Ei bine, mi-a dat semnalul.

  — Ce se întâmplă aici? Se miră Judith. Nu înţeleg de ce am venit în acest sat.

  — Mă întreb şi eu uneori de ce ai venit, zise doamna Oliver, dar nu există explicaţie pentru locurile în care oamenii se duc să trăiască. Un prieten de-al meu a plecat să locuiască în Moreton-in-the-Marsh zilele trecute. Spunea că dintotdeauna a vrut şi că s-a gândit mereu la asta. Intenţiona să se ducă acolo după ce se pensiona. I-am spus că n-am fost acolo, dar mi se părea că, după cum suna, sigur era un loc umed. Cum era de fapt? Mi-a spus că nici el nu ştie, pentru că nu se dusese niciodată în acel loc. Dar a vrut dintotdeauna să trăiască acolo. Şi era şi sănătos la minte, pe deasupra.

  — Şi s-a dus?

  — Da.

  — I-a plăcut când a ajuns acolo?

  — Ei bine, nu am aflat încă, zise doamna Oliver. Dar oamenii sunt foarte ciudaţi, nu-i aşa? Lucrurile pe care vor să le facă, lucrurile pe care pur şi simplu trebuie să le facă… Se duse în grădină şi strigă: Miranda, mergem la Londra.

  Miranda se apropie încet de ele.

  — Mergem la Londra?

  — Ariadne ne va duce cu maşina, zise mama ei. Vom merge şi la teatru. Doamna Oliver crede că ne poate face rost de bilete la balet. Ţi-ar plăcea să mergi la balet?

  — Aş fi încântată, zise Miranda. Ochii i se luminară. Trebuie să mă duc să-mi iau la revedere de la un prieten mai întâi.

  — Practic, plecăm chiar acum.

  — Nu întârzii, dar trebuie să dau nişte explicaţii. Sunt lucruri pe care am promis să le fac.

  O luă la fugă prin grădină şi dispăru pe poartă.

  — Cine sunt prietenii Mirandei? Întrebă doamna Oliver, un pic curioasă.

  — N-am ştiut niciodată, zise Judith. Ştii, ea nu împărtăşeşte nimic cu nimeni. Uneori cred că singurele lucruri pe care simte că-i sunt prieteni sunt păsările din pădure. Sau veveriţele sau lucruri de genul acesta. Cred că toată lumea o place, dar nu ştiu să aibă prieteni anume. Adică, nu invită fete acasă la ceai sau chestii de genul ăsta. Nu atât de mult cum fac alte fete. Cred că cea mai bună prietenă a ei era Joyce Reynolds. Adăugă vag: Joyce obişnuia să îi povestească lucruri fantastice despre elefanţi şi tigri. Se ridică. Ei bine, presupun că trebuie să mă duc şi să împachetez, dacă insişti. Dar nu vreau să plec de aici. Sunt o groază de lucruri pe care le am de făcut, cum e acest jeleu şi…

  — Trebuie să vii, zise doamna Oliver. Era destul de hotărâtă în legătură cu acest lucru.

  Judith cobora pe scări cu două valize exact când Miranda veni fugind pe uşa laterală, cu respiraţia tăiată.

  — Nu luăm prânzul mai întâi? Întrebă ea.

  În ciuda aspectului de spiriduş din pădure, era un copil sănătos căruia îi plăcea mâncarea.

  — O să ne oprim să luăm prânzul pe drum, zise doamna Oliver. Ne oprim la The Black Boy în Haversham. Acolo ar fi potrivit. Este la trei sferturi de oră distanţă de aici şi servesc mâncare bună. Hai, Miranda, trebuie să plecăm.

  — N-o să am timp să îi zic lui Cathie că nu pot să merg cu ea la film mâine. A, dar poate o s-o sun.

  — Ei, hai, grăbeşte-te, îi zise mama ei.

  Miranda fugi în sufragerie, unde se afla telefonul. Judith şi doamna Oliver puseră valizele în maşină. Miranda se întoarse din sufragerie.

  — Am lăsat un mesaj, spuse gâfâind. Asta e tot pentru acum.

  — Cred că eşti nebună, Ariadne, zise Judith, după ce urcară în maşină. Pur şi simplu, nebună. Ce se întâmplă?

  — Vom afla la momentul potrivit, presupun, spuse doamna Oliver. Nu ştiu dacă eu sunt nebună sau el.

  — El? Cine?

  — Hercule Poirot, zise doamna Oliver.

  III

  În Londra, Hercule Poirot stătea într-o cameră cu alţi patru bărbaţi. Unul era inspectorul Timothy Raglan, arătând respectabil şi cu o expresie imperturbabilă, după cum obişnuia să fie în prezenţa superiorilor săi, şi al doilea era comisarul Spence. Al treilea era Alfred Richmond, şeful poliţiei comitatului, iar al patrulea, un bărbat cu o faţă dură, un om al legii, de la procuratură. Se uitau la Hercule Poirot cu diferite expresii, sau ceea ce s-ar putea numi nonexpresii.

  — Păreţi destul de sigur, Monsieur Poirot.

  — Sunt destul de sigur, spuse Hercule Poirot. Când un lucru se aranjează astfel, îţi dai seama că trebuie să fie aşa, şi cauţi motive care să demonstreze contrariul. Dacă nu găseşti astfel de motive, atunci eşti îndreptăţit să-ţi susţii propria opinie.

  — Motivele par destul de complexe, dacă pot să mă exprim aşa.

  — Nu, replică Poirot, nu chiar complexe. Dar atât de simple, încât este dificil să le vezi în mod clar.

  Omul legii părea sceptic.

  — Vom avea o dovadă clară în curând, interveni inspectorul Raglan. Bineînţeles, dacă s-a făcut vreo greşeală din acest punct de vedere…

  — Ding dong del, în fântână nu-i un motănel?” spuse Hercule Poirot. Asta vrei să zici?

  — Ei bine, trebuie să acceptaţi că este doar o presupunere din partea dumneavoastră.

  — Încă de la început, dovezile indicau asta. Când o fată dispare, nu există prea multe motive. Primul este că a fugit cu un bărbat. Al doilea este că a murit. Orice altceva este exagerare şi, practic, nu se întâmplă niciodată.

  — Nu mai există elemente esenţiale pe care vreţi să ni le aduceţi la cunoştinţă, Monsieur Poirot?

  — Ba da. Am luat legătura cu o bine-cunoscută firmă imobiliară. Prieteni de-ai mei, specializaţi în industria imobiliară din Indiile de Vest, Marea Egee, Adriatică, Mediterană şi alte locuri. Clienţii lor sunt de obicei bogaţi. Aveţi aici o achiziţie recentă care ar putea să vă intereseze.

  Întinse o hârtie împăturită.

  — Credeţi că are vreo legătură?

  — Sunt sigur că are.

  — Credeam că vânzarea de insule era interzisă de respectivul guvern?

  — Cu bani se găseşte de obicei o soluţie.

  — Nu există nimic altceva asupra căruia să insistaţi?

  — Este posibil ca în decurs de 24 de ore să am pentru dumneavoastră ceva ce va lămuri problema într-un fel sau altul.

  — Şi anume?

  — Un martor.

  — Vreţi să spuneţi…

  — Un martor la crimă.

  Omul legii se uită la Poirot cu o neîncredere crescândă.

  — Unde este martorul acum?

  — În drum spre Londra, sper, şi am încredere.

  — Păreţi… Tulburat.

  — Aşa este. Am făcut tot ce am putut pentru a fi prudent, dar trebuie să admit că mi-e frică. Da, mi-e frică în ciuda măsurii de protecţie pe care am luat-o. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, ne aflăm – cum aş putea să zic? – ne aflăm în faţa cruzimii, reacţiilor rapide, lăcomiei împinse dincolo de orice limită umană cunoscută şi poate – nu sunt sigur, dar cred că este posibil – În faţa unei sclipiri, am putea spune, de nebunie? Nebunie care nu se afla acolo de la început, ci a fost cultivată. O sămânţă care a prins rădăcini şi care creşte repede. Şi care acum poate că atacă, inspirând o atitudine mai degrabă inumană decât umană faţă de viaţă.

  — Va trebui să mai ascultăm câteva opinii în legătură cu acest lucru, spuse omul legii. Nu ne putem pripi. Bineînţeles, foarte mult depinde de… Industria forestieră. Dacă este adevărat, va trebui să luăm raţionamentul de la capăt.

  Hercule Poirot se ridică în picioare.

  — Eu voi pleca. V-am spus tot ce ştiu şi toate lucrurile de care mi-e teamă că s-ar putea întâmpla. Voi ţine legătura cu dumneavoastră.

  Le strânse tuturor mâna cu afectare şi plecă.

  — Omul ăsta e un fel de măscărici, spuse omul legii. Nu credeţi că e un pic scrântit? Oricum se ţine bine la vârsta lui. Nu ştiu dacă te poţi baza pe facultăţile mintale ale unui om de această vârstă.

  — Cred că te poţi baza pe el, zise şeful poliţiei. Cel puţin, asta e impresia mea. Spence, te cunosc de mulţi ani. Eşti unul dintre prietenii lui. Crezi că a devenit un pic senil?

  — Nu, nu cred, spuse comisarul Spence. Care e părerea dumneavoastră, Raglan?

  — Îl cunosc de puţin timp, domnule. La început am crezut că – ei bine, modul său de a gândi, ideile sale ar putea fi extravagante. Dar în mare, mi-am schimbat radical părerea. Cred că se va dovedi că are dreptate.

  Capitolul 24

  Doamna Oliver se aşeză confortabil la o masă de la fereastra restaurantului The Black Boy. Era încă destul de devreme, aşa încât sala de mese nu se aglomerase. Judith Buder se întoarse numaidecât de la baie după ce îşi pudrase nasul şi ocupă locul din faţa ei, examinând meniul.

  — Ce îi place Mirandei? Întrebă doamna Oliver. Am putea să comandăm şi pentru ea. Cred că se va întoarce într-un minut.

  — Îi place puiul prăjit.

  — E uşor atunci. Dar ţie?

  — O să aleg acelaşi lucru.

  — Trei porţii de pui prăjit, comandă doamna Oliver. Se rezemă de spătar, studiindu-şi prietena.

  — De ce te holbezi aşa la mine?

  — Mă gândeam, zise doamna Oliver.

  — La ce?

  — La cât de puţine lucruri ştiu eu de fapt despre tine.

  — Păi, la fel e cu toţi ceilalţi, nu?

  — Vrei să zici că nu poţi şti niciodată totul despre cineva.

  — Cam aşa ceva.

  — Poate că ai dreptate, admise doamna Oliver. Ambele femei rămaseră tăcute o vreme.

  — Sunt cam înceţi cu servirea aici.

  — Vine acum, cred, spuse doamna Oliver. O chelneriţă sosi cu o tavă plină de farfurii.

  — Miranda cam întârzie. Ştie unde este sala de mese?

  — Da, bineînţeles că ştie. Am aruncat o privire înăuntru când am ajuns. Judith se ridică nerăbdătoare. Va trebui să merg să o aduc.

  — Mă întreb dacă nu cumva are rău de maşină.

  — Avea când era mică.

  — Nu e la toaleta femeilor, spuse. Este o uşă acolo care dă în grădină. Poate a ieşit să se uite la vreo pasăre sau ceva. Ea aşa face.

  — N-avem timp să ne uităm la păsări azi, spuse doamna Oliver. Du-te, caut-o, fa ceva. Trebuie să ne continuăm călătoria.

  II

  Elspeth Mckay înţepă nişte cârnaţi cu o furculiţă, îi puse pe o farfurie pe care o băgă în frigider şi începu să cureţe cartofi. Telefonul sună.

  — Doamna Mckay? Aici sergentul Goodwin. Fratele dumneavoastră este?

  — Nu. Este în Londra azi.

  — L-am sunat acolo. A plecat. Când se întoarce, spuneţi-i că avem un rezultat pozitiv.

  — Vreţi să spuneţi că aţi găsit un cadavru în fântână?

  — N-are sens să ne ascundem. Deja vestea circulă.

  — Cine este? Fata au pair?

  — Aşa se pare.

  — Biata fată, zise Elspeth. S-a aruncat ea sau cum?

  — N-a fost sinucidere – a fost înjunghiată. Crimă mai mult ca sigur.

  III

  După ce mama ei părăsise toaleta femeilor, Miranda aşteptase un minut sau două. Apoi crăpă uşa, se uită cu precauţie afară, după care deschise uşa laterală către grădină şi alergă de-a lungul cărării care ducea în curtea din spate a ceea ce fusese cândva un han unde trăgeau diligenţele, transformat acum în garaj. Se duse la o uşă mică care permitea accesul într-o alee. Puţin mai jos, era parcată o maşină. Un bărbat cu sprâncene sure şi stufoase şi o barbă cenuşie stătea în maşină şi citea un ziar. Miranda deschise uşa şi se urcă pe locul de lângă şofer. Râse.

  — Arăţi chiar amuzant.

  — Râzi cât vrei, nu te opreşte nimeni.

  Maşina porni, cobori de-a lungul aleii, o luă la dreapta, apoi la stânga, din nou la dreapta şi ieşi pe un drum secundar.

  — Stăm bine cu timpul, spuse bărbatul cu barbă cenuşie. La momentul potrivit vei vedea securea aşa cum trebuie văzută. Şi Kilterbury Down, de asemenea. Minunată privelişte.

  O maşină trecu vâjâind pe lângă ei la o distanţă atât de mică încât aproape că fură împinşi în gardul viu.

  — Tineri idioţi, zise bărbatul cu barbă cenuşie.

  Unul din tineri avea un păr lung care îi ajungea până la umeri şi ochelari mari, ca de bufniţă. Celălalt afişa un aspect spaniol cu favoriţi.

  — Nu crezi că mama îşi va face griji în privinţa mea? Întrebă Miranda.

  — Nu va avea timp să-şi facă griji pentru tine. Până când va apuca ea să se îngrijoreze, tu vei fi ajuns deja unde îţi doreşti să fii.

  IV

  În Londra, Hercule Poirot răspunse la telefon. Se auzi vocea doamnei Oliver.

  — Am pierdut-o pe Miranda.

  — Cum adică aţi pierdut-o?

  — Luam prânzul la The Black Boy. Ea s-a dus la toaletă. Nu s-a mai întors. Cineva a zis că a văzut-o în maşină cu un bărbat în vârstă. Dar e posibil să nu fi fost ea. Se poate să fi fost altcineva. E…

  — Ar fi trebuit să stea cineva cu ea. Niciuna din voi n-ar fi trebuit să o scape din ochi. V-am avertizat că e periculos. Doamna Butler este îngrijorată?

  — Bineînţeles că este. Dumneata ce crezi? E înnebunită. Insistă să sunăm la poliţie.

  — Da, acesta ar fi cel mai firesc lucru de făcut. Voi suna şi eu.

  — Dar de ce ar fi Miranda în pericol?

  — Nu ştii? Ar trebui să fi aflat până acum. A fost găsit cadavrul. Abia am aflat…

  — Ce cadavru?

  — Cadavrul din fântână.

  Capitolul 25

  — Este minunat, spuse Miranda, uitându-se în jur. Kilterbury Ring era un punct de atracţie local, deşi ruinele sale nu erau chiar faimoase. Fuseseră distruse cu multe sute de ani în urmă. Cu toate acestea, pe ici, pe colo, se înălţa câte un megalit lung şi somptuos, spunând povestea unui cult ritualic de demult. Miranda punea întrebări.

  — De ce aveau toate aceste pietre aici?

  — Pentru ritual. Cult ritualic. Sacrificiu ritualic. Înţelegi ce este sacrificiul, nu, Miranda?

  — Cred că da.

  — Trebuie să existe, vezi tu. Este important.

  — Vrei să zici că nu este un fel de pedeapsă? Este altceva?

  — Da. Este altceva. Mori pentru ca alţii să trăiască. Mori pentru ca frumuseţea să trăiască în continuare. Să ia fiinţă. Asta contează.

  — Mă gândeam că poate…

  — Da, Miranda?

  — Mă gândeam că poate trebuie să mori pentru că ce ai făcut a omorât pe altcineva.

  — Cine ţi-a băgat asta în cap?

  — Mă gândeam la Joyce. Dacă nu i-aş fi zis, poate că n-ar fi murit, nu-i aşa?

  — Poate că nu.

  — Mi-am tot făcut griji de când a murit Joyce. Nu ar fi trebuit să îi spun, nu? I-am zis pentru că voiam să am şi eu ceva care să merite să îi povestesc. Ea fusese în India şi îmi tot povestea despre tigri, despre elefanţi, despre lucrurile aurii ce atârnau de ei, despre ornamentele şi hamurile lor de paradă. Şi, de asemenea, cred că… Dintr-odată voiam să ştie şi altcineva, pentru că, vezi, nu m-am prea gândit la asta înainte. Adăugă: A fost… A fost şi acela un sacrificiu?

  — Într-un fel.

  Miranda rămase gânditoare, după care spuse:

  — Nu e timpul?

  — Soarele nu este deocamdată în poziţia corectă. Încă cinci minute, probabil, şi apoi va cădea direct pe piatră.

  Stăteau din nou în tăcere, lângă maşină.

  — Acum, cred, zise tovarăşul Mirandei, uitându-se sus la cer, acolo unde soarele se topea la orizont. Acum este un moment minunat. Nu e nimeni aici. Nimeni nu vine aici la această oră a zilei să urce până în vârful lui Kilterbury Down pentru a vedea Kilterbury Ring. E prea frig în noiembrie şi sezonul murelor a trecut. O să îţi arăt întâi securea dublă. Securea dublă pe această piatră. Cioplită acolo atunci când au venit din Micene sau din Creta acum sute de ani. E minunat, Miranda, nu-i aşa?

  — Da, este grozav, spuse Miranda. Arată-mi-o.

  Merseră până la piatra cea mai de sus. Lângă ea, zăcea una căzută şi un pic mai jos de-a lungul pantei era alta, uşor înclinată ca şi cum ar fi fost încovoiată de greutatea anilor.

  — Eşti fericită, Miranda?

  — Da, sunt foarte fericită.

  — Iată semnul aici.

  — Aceasta chiar e securea dublă?

  — Da, este mâncată de vreme, dar aceasta este. Aici e simbolul. Pune mâna pe el. Şi acum – acum vom bea pentru trecut, pentru viitor şi pentru frumuseţe.

  — O, ce drăguţ, exclamă Miranda.

  O cupă aurie îi fu înmânată, iar tovarăşul ei îi turnă în ea un lichid auriu dintr-un termos.

  — Are gust de fructe, de piersici. Bea-l, Miranda, şi vei fi chiar şi mai fericită.

  Miranda luă cupa aurită. O mirosi.

  — Da. Da, chiar miroase a piersici. O, uite, iată soarele. Roşu-auriu aprins – arătând ea şi cum ar sta pe marginea lumii.

  El o întoarse către soare.

  — Ţine cupa şi bea.

  Supusă, se întoarse. Una din mâinile ei mai zăbovea încă pe piatra megalitică şi pe semnul aproape şters de pe ea. Tovarăşul ei stătea acum în spate. Pe sub piatra înclinată, mai jos pe deal, se furişară doi oameni, aplecaţi pe jumătate. Cei din vârf erau întorşi cu spatele şi nici măcar nu îi observară. Rapid, dar pe furiş, cei doi alergară în sus pe deal.

  — Bea pentru frumuseţe, Miranda.

  — Pe naiba! Spuse o voce din spatele lor.

  O haină din catifea roz zbură deasupra unui cap, un cuţit fu aruncat dintr-o mână care se ridica încet. Nicholas Ransom o prinse pe Miranda, ţinând-o strâns şi îndepărtând-o de ceilalţi doi care se luptau.

  — Idioată ce eşti! Strigă Nicholas Ransom. Să vii aici cu un asasin scrântit. Trebuia să îţi dai seama ce faci.

  — Într-un fel, mi-am dat seama, zise Miranda. Urma să fiu sacrificată, cred, pentru că, vezi tu, totul s-a întâmplat din cauza mea… Din cauza mea a fost omorâtă Joyce. Aşa că era corect ca eu să fiu sacrificată, nu-i aşa? Ar fi un fel de ucidere ritualică.

  — Nu începe să vorbeşti tâmpenii despre ucideri ritualice. Au găsit-o pe cealaltă fată. Ştii, cea care lipsea de atâta timp. De vreo doi ani sau aşa ceva. Toată lumea credea că fugise pentru că falsificase testamentul. Nu fugise. Cadavrul ei a fost găsit într-o fântână.

  — O! Ţipă dintr-odată Miranda speriată. Nu cumva în fântâna dorinţelor? Nu cumva în fântâna dorinţelor pe care îmi doream aşa de mult să o găsesc? O, nu vreau ca ea să fie în fântâna dorinţelor. Cine… cine a pus-o acolo?

  — Aceeaşi persoană care te-a adus pe tine aici.

  Capitolul 26

  Din nou, patru bărbaţi stăteau uitându-se la Poirot. Timothy Raglan, comisarul Spence şi şeful poliţiei aveau privirea mulţumită a unor pisici care aşteaptă şi sunt sigure că vor primi din clipă în clipă o farfurioară cu smântână. Al patrulea bărbat avea încă expresia cuiva care exclude orice convingere.

  — Ei bine, Monsieur Poirot, începu şeful poliţiei, dând startul discuţiilor şi lăsându-l pe omul de la procuratură să asiste la luarea depoziţiilor. Ne-am adunat toţi aici…

  Poirot făcu o mişcare cu mâna. Inspectorul Raglan părăsi camera şi se întoarse conducând o femeie de vreo treizeci şi ceva de ani, o fată, şi doi tineri adolescenţi.

  Îi prezentă şefului poliţiei.

  — Doamna Buder, domnişoara Miranda Butler, domnul Nicholas Ransom şi domnul Desmond Holland.

  Poirot se ridică şi luă mâna Mirandei.

  — Aşază-te aici lângă mama ta, Miranda, domnul Richmond aici de faţă, în calitatea sa de şef al poliţiei, doreşte să îţi pună câteva întrebări. Vrea să îi răspunzi la ele. Are legătură cu ceva ce ai văzut – acum un an, aproape doi. I-ai spus asta unei persoane şi din câte înţeleg, doar unei singure persoane. Aşa este?

  — I-am spus lui Joyce.

  — Şi ce anume i-ai spus lui Joyce?

  — Că am fost martora unei crime.

  — I-ai mai spus cuiva?

  — Nu. Dar cred că Leopold bănuia. Ştiţi, ascultă pe la uşi. Genul ăsta de lucruri. Îi place să ştie secretele oamenilor.

  — Ştiai că Joyce Reynolds, în după-amiaza de dinainte de petrecerea de Halloween, a pretins că ea însăşi văzuse crima petrecându-se. E adevărat?

  — Nu. Joyce repeta pur şi simplu ceea ce îi spusesem eu, dar a pretins că i se întâmplase ei.

  — Vrei să ne spui acum ce anume ai văzut?

  — N-am ştiut la început că era vorba de o crimă. M-am gândit că a fost un accident. Credeam că femeia se prăbuşise de undeva de sus.

  — Unde se întâmpla asta?

  — În Quarry Garden – În scobitura unde fusese fântâna. Stăteam sus pe crengile unui copac. Mă uitam la o veveriţă şi trebuia să nu fac nici un zgomot, altfel fug. Veveriţele sunt foarte iuţi.

  — Spune-ne ce ai văzut.

  — Un bărbat şi o femeie au ridicat-o şi au cărat-o de-a lungul potecii. M-am gândit că o duceau la un spital sau la Quarry House. Apoi femeia s-a oprit brusc şi a zis: „Cineva ne priveşte”, şi s-a uitat la copacul meu. M-a făcut să îmi fie cumva frică. Am rămas nemişcată. Bărbatul a spus: „Prostii”, şi şi-au continuat drumul. Am văzut că era sânge pe o eşarfa şi aveau un cuţit însângerat – şi m-am gândit că cineva încercase să îi omoare pe ei, iar eu am continuat să rămân nemişcată.

  — Pentru că ţi-era frică?

  — Da, dar nu ştiu de ce.

  — Nu i-ai spus nimic mamei tale?

  — Nu. Am zis că poate n-ar fi trebuit să fiu acolo să privesc. Şi apoi, următoarea zi, nimeni nu a spus nimic în legătură cu vreun accident, aşa că am uitat. Nu m-am mai gândit deloc la asta până când… Se opri brusc.

  Şeful poliţiei deschise gura – apoi o închise. Se uită la Poirot şi făcu un gest aproape imperceptibil.

  — Da, Miranda, până când?

  — Era ca şi cum totul se întâmpla din nou. De data asta era o ciocănitoare verde, iar eu stăteam foarte nemişcată, privind-o din spatele unor tufişuri. Şi cei doi stăteau acolo vorbind – despre o insulă – o insulă grecească. El a spus ceva de genul: „Totul este aranjat. Este a noastră, putem merge acolo oricând vrem. Dar ar fi mai bine să o luăm încet deocamdată – să nu ne pripim”. Şi apoi ciocănitoarea a zburat, şi eu m-am mişcat. Iar ea a spus: „Taci, fă linişte, cineva ne priveşte”. Era exact felul în care o spusese şi înainte, şi avea exact aceeaşi privire, mi-a fost frică din nou şi mi-am adus aminte. Şi de data asta am ştiut. Am ştiut că ceea ce văzusem fusese o crimă şi că ceea ce cărau ei era un cadavru pe care voiau să îl ascundă undeva. Vedeţi, nu mai eram un copil. Ştiam… Lucrurile şi ceea ce înseamnă ele -sângele şi cuţitul, şi cadavrul ce atârna moale…

  — Gând se întâmpla asta? Întrebă şeful poliţiei. Acum cât timp?

  Miranda se gândi un moment.

  — În martie, anul trecut – imediat după Paşte.

  — Poţi să ne spui clar cine erau aceşti oameni, Miranda?

  — Bineînţeles că pot. Miranda arăta uimită.

  — Le-ai văzut feţele?

  — Bineînţeles.

  — Cine erau?

  — Doamna Drake şi Michael…

  Nu era un denunţ dramatic. Vocea îi era liniştită, oarecum surprinsă, dar demonstra convingere. Şeful poliţiei spuse:

  — Nu ai zis nimănui. De ce?

  — M-am gândit… M-am gândit că ar fi putut fi un sacrificiu.

  — Cine ţi-a spus asta?

  — Michael – el spunea că sacrificiile erau necesare.

  — Îl iubeai pe Michael? Întrebă Poirot cu blândeţe.

  — O da, spuse Miranda, îl iubeam foarte mult.

  Capitolul 27

  — Acum că în sfârşit te-am adus aici, spuse doamna Oliver, vreau să ştiu totul… Se uită la Poirot cu hotărâre şi îl întrebă sever: De ce n-ai venit mai devreme?

  — Scuzele mele, madame, am fost foarte ocupat. Am fost chemat la poliţie.

  — Infractorii sunt chemaţi să facă asta. Ce Dumnezeu te-a făcut să o suspectezi pe Rowena Drake că ar fi implicată într-o crimă? Nimeni nu s-ar fi gândit la asta.

  — S-a întâmplat de îndată ce am primit indiciul esenţial.

  — Ce numeşti dumneata indiciul esenţial?

  — Apa. Voiam să găsesc pe cineva care a fost la petrecere şi care era ud, şi care n-ar fi trebuit să fie ud. Cine a omorât-o pe Joyce Reynolds ar fi trebuit neapărat să se ude. Ţii un copil viguros cu capul într-o găleată plină cu apă, deci se va împotrivi şi te va stropi, aşa încât sigur te vei uda. Prin urmare, e nevoie să se întâmple ceva care să ofere o explicaţie inocentă faptului că eşti ud. După ce toată lumea s-a strâns în sala de mese pentru jocul de Snapdragon, doamna Drake a luat-o pe Joyce cu ea în bibliotecă. Dacă gazda te roagă să te duci cu ea, în mod firesc te duci. Şi mai mult ca sigur, Joyce nu o suspecta pe doamna Drake. Tot ceea ce îi spusese Miranda a fost că asistase la o crimă. Astfel, Joyce a fost omorâtă, iar asasina s-a udat destul de mult cu apă. Trebuia să existe un motiv pentru asta şi ea a început să născocească unul. Avea nevoie de un martor pentru felul cum s-a udat. A aşteptat pe palier cu o vază enormă de flori plină cu apă. În scurt timp, domnişoara Whittaker a ieşit din camera unde se desfăşura jocul de Snapdragon – era cald acolo. Doamna Drake s-a prefăcut că tresare nervos şi a dat drumul la vază, având grijă să se împroaşte cu apă, în timp ce vasul se spărgea în holul de dedesubt. A alergat pe scări, culegând împreună cu doamna Whittaker cioburile şi florile şi plângându-se de pierderea frumoasei ei vaze. A reuşit chiar să îi dea domnişoarei Whittaker impresia că văzuse ceva sau pe cineva ieşind din camera unde se comisese crima. Domnişoara Whittaker a luat de bună afirmaţia, dar atunci când i-a povestit incidentul domnişoarei Emlyn, aceasta şi-a dat seama de importanţa lui. Aşa încât a rugat-o pe domnişoara Whittaker să îmi relateze ce s-a întâmplat. Prin urmare, conchise Poirot, răsucindu-şi mustaţa, şi eu am aflat cine era ucigaşul lui Joyce.

  — Şi Joyce nici măcar nu asistase vreodată la o crimă.

  — Doamna Drake nu ştia asta. Dar suspectase mereu că cineva fusese de faţă în Quarry Wood, când ea şi Michael Garfield au ucis-o pe Olga Seminoff, şi că ar fi putut să vadă ce se întâmplase.

  — Când ai ştiut dumneata că fusese de fapt Miranda, şi nu Joyce?

  — De îndată ce simţul realităţii m-a forţat să accept verdictul universal că Joyce era o mincinoasă. Şi apoi, totul o indica pe Miranda. Ea se plimba frecvent în Quarry Wood, observând păsările şi veveriţele. Joyce era, după cum mi-a spus Miranda, prietena ei cea mai bună. Miranda mi-a zis: „Noi ne spunem totul”. Miranda nu era la petrecere, aşa încât mitomana Joyce putea folosi povestea prietenei sale cum că fusese martoră la o crimă – probabil pentru a te impresiona pe dumneata madame, bine-cunoscuta scriitoare de romane poliţiste.

  — Da, bine, aruncă toată vina pe mine.

  — Nu, nu.

  — Rowena Drake, reflectă doamna Oliver. Încă nu îmi vine să cred.

  — Avea toate calităţile necesare. M-am întrebat mereu, adăugă, ce fel de femeie era mai exact Lady Macbeth. Cum ar fi ea dacă am cunoaşte-o în viaţa reală? Ei bine, cred că eu am cunoscut-o.

  — Şi Michael Garfield? Par o pereche nepotrivită.

  — Interesant – Lady Macbeth şi Narcis, o combinaţie neobişnuită.

  — Lady Macbeth, murmură doamna Oliver gânditoare.

  — Era o femeie frumoasă, eficientă şi competentă, născută pentru a conduce, o actriţă neaşteptat de bună. Ar fi trebuit să o auzi deplângând moartea băieţelului Leopold şi suspinând în hohote într-o batistă uscată.

  — Dezgustător.

  — Îţi aduci aminte că te-am întrebat cine, după părerea dumitale, erau sau nu erau oameni buni.

  — Michael Garfield era îndrăgostit de ea?

  — Mă îndoiesc că Michael Garfield ar fi putut iubi pe altcineva în afară de el însuşi. Voia bani – mulţi bani. Poate că a crezut la început că o poate influenţa pe doamna Llewellyn-Smythe să îl îndrăgească până la a face un testament în favoarea lui – Însă doamna Llewellyn-Smythe nu era genul acela de femeie.

  — Dar falsul? Încă nu înţeleg asta. Care a fost scopul?

  — A creat confuzie la început. Prea mult fals, s-ar putea spune. Dar dacă ne gândim la asta, scopul era clar. Trebuia doar să ne amintim ce s-a întâmplat. Averea doamnei Llewellyn-Smythe i-a revenit în întregime Rowenei Drake. Codicilul scos la iveală era în mod atât de evident falsificat, încât orice avocat şi-ar fi dat seama. Ar fi fost contestat, iar în urma probelor experţilor, ar fi urmat să fie schimbat, astfel încât testamentul original ar fi intrat în vigoare. Întrucât soţul Rowenei Drake murise de curând, ea moştenea totul.

  — Dar ce poţi spune despre codicilul pe care l-a văzut menajera?

  — Presupunerea mea este că doamna Llewellyn-Smythe a descoperit că Michael Garfield şi Rowena Drake aveau o idilă – probabil înainte ca soţul ei să moară. Furioasă, doamna Llewellyn-Smythe a făcut un codicil la testamentul său, lăsând totul fetei au pair. Probabil tânăra i-a spus lui Michael despre asta – spera să se mărite cu el.

  — Credeam că era vorba de tânărul Ferrier?

  — Asta a fost o poveste plauzibilă pe care mi-a spus-o Michael. Nu a putut fi confirmată.

  — Atunci, dacă el ştia că exista cu adevărat un codicil, de ce nu s-a căsătorit cu Olga pentru a pune astfel mâna pe bani?

  — Pentru că se îndoia de faptul că ea ar putea cu adevărat să primească banii. Există ceea ce se numeşte abuz de influenţă. Doamna Llewellyn-Smythe era o femeie în vârstă şi bolnavă pe deasupra. Toate testamentele ei anterioare fuseseră în favoarea cunoştinţelor şi rudelor ei – testamente valabile şi raţionale, de genul celor pe care le aprobă tribunalele. Pe această fată din ţări străine nu o cunoştea decât de un an – şi nu avea nici un drept asupra ei. Acel codicil, chiar dacă era autentic, ar fi putut fi contestat. În plus, mă îndoiesc că Olga ar fi reuşit să cumpere o insulă grecească – sau că ar fi vrut măcar să facă asta. Nu avea prieteni influenţi sau contacte în cercurile de afaceri. Era atrasă de Michael, dar îl considera mai mult o partidă bună din punct de vedere matrimonial, care i-ar fi permis să trăiască în Anglia – ceea ce dorea ea să facă.

  — Şi Rowena Drake?

  — Se îndrăgostise lulea. Soţul ei rămăsese invalid de mulţi ani. Ea era o femeie de vârstă mijlocie, dar pasională, şi un bărbat de o frumuseţe neobişnuită i-a ieşit în cale. Femeile se îndrăgosteau uşor de el, dar el voia nu frumuseţea femeilor, ci exerciţiul propriului său impuls creator de a crea frumuseţe. Pentru asta avea nevoie de bani – de mulţi bani. În ceea ce priveşte dragostea – se iubea numai pe sine. Era un Narcis. Mi-am amintit un vechi cântec franţuzesc pe care l-am auzit acum mulţi ani…

  Începu să fredoneze încet.

  Regarde, Narcisse.

  Regarde dans l'eau.

  Regarde, Narcisse, que tu es beau.

  Il n'y a au monde.

  Que la Beauté.

  Et la Jeunesse, Hélas!

  Et la Jeunesse… Regarde, Narcisse…

  Regarde dans l'eau… 14

  — Nu-mi vine să cred, pur şi simplu nu-mi vine să cred că cineva ar comite o crimă pentru a-şi face o grădină pe o insulă grecească, spuse doamna Oliver cu neîncredere.

  — Nu poţi? Nu poţi să vizualizezi felul cum o avea el în minte? Numai piatră, dar în aşa fel proiectată încât să ofere toate posibilităţile. Pământ, tone întregi de pământ fertil pentru a îmbrăca oasele dezvelite ale stâncilor – şi apoi plante, seminţe, arbuşti, copaci. Poate că a citit în ziare despre un milionar care a construit o grădină pe o insulă, special pentru femeia pe care o iubea. Şi aşa i-a venit şi lui ideea – să creeze el o grădină, dar nu pentru o femeie, ci… Pentru sine însuşi.

  — Totul mi se pare o nebunie.

  — Da. Se întâmplă. Mă îndoiesc că s-ar fi gândit măcar la acest motiv ca fiind sordid. Pur şi simplu l-a considerat a fi necesar pentru a crea mai multă frumuseţe. O luase razna cu creaţia. Frumuseţea locului Quarry Wood, frumuseţea altor grădini pe care le proiectase şi le realizase, iar acum îşi imagina chiar mai mult – o întreagă insulă de frumuseţe. Şi apoi mai era Rowena Drake, îndrăgostită până peste cap de el. N-a însemnat pentru el nimic altceva decât o sursă de bani cu care putea crea frumuseţe. Da – probabil că înnebunise. Cei pe care zeii îi distrug, mai întâi le iau minţile.

  — Chiar îşi dorea insula aceea aşa de mult? Chiar şi cu Rowena Drake legată de gâtul lui? Dându-i mereu ordine?

  — Se mai întâmplă şi accidente. Cred că şi doamnei Drake i s-ar fi putut întâmpla unul la momentul potrivit.

  — Încă o crimă?

  — Da. A început simplu. Olga trebuia să fie îndepărtată pentru că ştia despre codicil – şi urma de asemenea să fie ţapul ispăşitor, să fie înfierată drept falsificatoare. Doamna Llewelyn-Smythe ascunsese documentul original, aşa încât cred că tânărului Ferrier i se dăduseră bani să redacteze un document fals asemănător. Un fals atât de evident, încât ar fi trezit imediat suspiciuni. Acest lucru i-a pecetluit moartea. Lesley Ferrier, după cum am hotărât de la început, nu avusese vreun aranjament sau vreo idilă cu Olga. Aceasta a fost o sugestie pe care Michael Garfield mi-a făcut-o, dar eu cred că Michael a fost cel care i-a dat bani lui Lesley. Michael Garfield era cel care ţintea la afecţiunea fetei, avertizând-o să nu dezvăluie nimic despre această idilă şi să nu îi spună stăpânei sale, promiţându-i un posibil mariaj în viitor, dar în acelaşi timp însemnând-o cu sânge rece drept victima de care el şi Rowena Drake aveau nevoie, dacă banii le-ar fi revenit lor. Nu era necesar ca Olga Seminoff să fie acuzată de fals sau să fie urmărită injustiţie. Trebuia doar ca să fie suspectată de acest lucru. Falsul părea că este în beneficiul ei. Putea fi făcut de ea foarte uşor, existau dovezi în sensul că îi imita scrisul stăpânei sale, iar dacă ea ar fi dispărut brusc, s-ar fi presupus nu numai că a fost o falsificatoare, dar şi că şi-ar fi ajutat stăpâna să moară subit. Aşa că la momentul oportun, Olga Seminoff a murit. Lesley Ferrier a fost ucis în ceea ce se spune că ar fi fost o bătaie între bande rivale sau ar fi fost înjunghiat de o femeie geloasă. Dar cuţitul găsit în fântână corespunde îndeaproape urmelor de cuţit pe care le-a primit el. Ştiam că trapul neînsufleţit al Olgăi trebuie să fie ascuns pe undeva prin zonă, dar n-aveam nici o idee unde, până când am auzit-o pe Miranda într-o zi întrebând despre fântâna dorinţelor şi rugându-l pe Michael Garfield să o ducă acolo. Iar el a refuzat-o. La scurt timp după, pe când vorbeam cu doamna Goodbody, am spus că mă întreb unde o fi dispărut fata aceea, iar ea a zis: „Ding dong del, în fântână-un motănel”, şi atunci am fost sigur că trupul fetei se afla în fântâna dorinţelor. Am descoperit că era în pădure, în Quarry Wood, pe o pantă nu departe de casa lui Michael Garfield şi m-am gândit că Miranda văzuse fie crima propriu-zisă, fie ascunderea ulterioară a cadavrului. Doamna Drake şi Michael se temeau că ar fi putut exista un martor -dar nu aveau nici o idee cine ar putea fi – şi întrucât nu se întâmplase nimic, s-au liniştit. Şi-au făcut planuri – nu se grăbeau, dar au început să pună lucrurile în mişcare. Ea vorbea despre cumpărarea de terenuri în străinătate – le dădea oamenilor impresia că vrea să plece din Woodleigh Common. Prea multe asocieri nefericite, se referea mereu la durerea pe care o simţise la moartea soţului ei. Totul mergea ca pe roate, şi apoi a venit şocul de la petrecerea de Halloween şi afirmaţia neaşteptată a lui Joyce că fusese martora unei crime. Aşa încât acum Rowena ştia, sau credea că ştie, cine fusese în pădure în acea zi. Prin urmare a acţionat rapid. Dar asta nu a fost tot. Tânărul Leopold i-a cerat bani – voia să cumpere nişte lucruri, după cum spunea el. Ceea ce el bănuia sau ştia nu e prea clar, dar cum era fratele lui Joyce, cei doi au crezut că ştia mai multe decât cunoştea de fapt. Astfel – a fost ucis şi el.

  — Pe ea ai suspectat-o datorită dovezii cu apa, spuse doamna Oliver. Cum ai ajuns să îl suspectezi pe Michael Garfield?

  — Se potrivea, explică simplu Poirot. Şi apoi – ultima oară când am vorbit cu Michael Garfield, am fost sigur. Mi-a zis râzând: „Piei din faţa mea, Satană. Duceţi-vă cu prietenii dumneavoastră poliţişti”. Şi am ştiut atunci cu siguranţă. Era invers de fapt. Mi-am spus: „Eu te las pe tine în spate, Satană”. Un Satana atât de tânăr şi de frumos precum Lucifer le poate părea muritorilor…

  În încăpere se mai afla o femeie. Până în acel moment nu vorbise, însă începu să se foiască pe scaun.

  — Lucifer, spuse. Da, înţeleg acum. El a fost întotdeauna aşa.

  — Era foarte frumos, spuse Poirot, şi iubea frumuseţea. Frumuseţea pe care o făcea cu propria minte, imaginaţie şi cu propriile mâini. Ar fi sacrificat orice pentru ea. Cred că, în felul său, o iubea pe Miranda, dar era gata să o sacrifice pentru a se salva pe sine. I-a planificat moartea cu foarte multă grijă – a făcut din ea un ritual şi, cum s-ar zice, i-a îndoctrinat şi ei ideea. Ea trebuia să îi spună când urma să plece din Woodleigh Common – a instruit-o cum să facă să se întâlnească cu el la han când dumneata şi doamna Oliver luaţi prânzul. Urma să fie găsită la Kilterbury Ring, acolo, lângă semnul securii duble, cu un pocal auriu lângă ea – un sacrificiu ritualic.

  — Nebun, zise Judith Butier. Trebuie să fi fost nebun.

  — Madame, fiica dumneavoastră este în siguranţă, dar este ceva ce îmi doresc foarte mult să ştiu.

  — Cred că meritaţi să ştiţi tot ce vă pot spune, Monsieur Poirot.

  — Ea este fiica dumneavoastră – dar este şi fiica lui Michael Garfield?

  Judith tăcu un moment, după care recunoscu:

  — Da.

  — Şi ea nu ştie asta?

  — Nu. Habar nu are. Faptul că l-a întâlnit a fost o simplă coincidenţă. L-am cunoscut când eram tânără. M-am îndrăgostit nebuneşte de el după care… După care mi s-a făcut frică.

  — Frică?

  — Da. Nu ştiu de ce. Nu de ceva ce ar face sau chestii de genul acesta, pur şi simplu de firea sa. Blândeţea sa, iar în spatele acesteia, răceală şi sânge rece. Mi-era frică şi de pasiunea sa pentru frumuseţe sau pentru creaţie. Nu i-am spus că eram însărcinată. L-am părăsit, am plecat şi copilul s-a născut. Am inventat povestea cu soţul pilot care a murit într-un accident de avion. M-am tot plimbat din loc în loc. Am ajuns la Woodleigh Common mai mult sau mai puţin din întâmplare. Aveam nişte cunoştinţe în Medchester pentru a-mi găsi un post de secretară. Şi apoi, într-o zi, Michael Garfield a venit aici să lucreze la Quarrywood. Nu cred că mi-a păsat. Totul se terminase demult, dar, mai târziu, deşi nu mi-am dat seama cât de des mergea Miranda în pădure, am început să mă îngrijorez…

  — Da, zise Poirot, a fost o legătură între ei. O afinitate naturală. Am observat asemănarea dintre ei – numai că Michael Garfield, urmaşul lui Lucifer cel frumos, era malefic, în vreme ce fiica dumneavoastră este inocentă şi înţeleaptă, şi nu există nimic rău în ea.

  Se duse la biroul său şi luă un plic. Scoase din el un desen delicat în creion.

  — Fiica dumneavoastră, spuse el.

  Judith se uită la el. Era semnat „Michael Garfield”.

  — O desena lângă pârâu, zise Poirot, în Quarry Wood. A desenat-o, după cum a zis el, pentru a nu o uita. Îi era frică să nu o uite. Nu l-ar fi oprit totuşi să o omoare. Apoi, arătă către un cuvânt scris cu creionul sus, în partea din stânga. Puteţi să citiţi asta?

  Îl citi încet pe litere.

  — Ifigenia.

  — Da, zise Poirot, Ifigenia. Agamemnon şi-a sacrificat fiica pentru a avea vânt bun să-şi ducă navele spre Troia. Michael şi-ar fi sacrificat fiica pentru a-şi construi o nouă Grădină a Edenului.

  — Ştia ce face, spuse Judith. Mă întreb, dacă a avut vreodată regrete?

  Poirot nu răspunse. În mintea sa se contura imaginea unui bărbat de o frumuseţe deosebită stând lângă piatra megalitică însemnată cu securea dublă şi strângând în degetele moarte pocalul auriu pe care l-a luat şi l-a golit în momentul în care providenţa intervenise pentru a-i salva victima şi a face dreptate.

  Astfel murise Michael Garfield – „o moarte binemeritată, gândi Poirot – dar, vai, nu va mai exista nici o grădină care să înflorească pe o insulă din mările greceşti… În schimb, va exista Miranda – plină de viaţă, tânără şi frumoasă”.

  Ridică mâna lui Judith şi o sărută.

  — La revedere, madame, şi să-i amintiţi fiicei dumneavoastră de mine.

  — Ar trebui să vă ţină mereu minte pentru tot ceea ce vă datorează.

  — Mai degrabă nu, unele amintiri e mai bine să fie îngropate. Se duse apoi la doamna Oliver.

  — Noapte bună, chère madame. Lady Macbeth şi Narcis. A fost foarte interesant. Trebuie să îţi mulţumesc pentru că mi-ai atras atenţia asupra acestui lucru…

  — Asta-i bună! Exclamă doamna Oliver pe un ton exasperat, dai vina pe mine, ca întotdeauna!

 

 

          SFÂRŞIT