— Zicea că este în legătură cu anunţul, spunea că se grăbeşte pentru că este la un telefon public.

  — Era la telefon public?

  Mi-am lăsat manşeta de la pantalon în jos, peste şoseta doldora şi am simţit cum răceala gheţii trece prin bandaj.

  — Da, a spus Dawson. Auzeam ţiuiturile. Nu vă alegeţi cu degerături de la gheaţă?

  — Niciodată până acum.

  Uşor resemnat, a spus că micul dejun va fi servit în salonul de dimineaţă într-o jumătate de oră, iar eu i-am mulţumit şi mi-am petrecut timpul ce-l aveam la dispoziţie trezindu-l pe Litsi, care a spus cu ochii cârpiţi de somn că nu era obişnuit să se scoale înainte de zece în zilele de duminică.

  — A apărut o pistă la orizont, i-am explicat şi i-am povestit despre John Smith.

  — Eşti sigur că nu-ţi întinde Nanterre o cursă? m-a întrebat Litsi trezindu-se de-a binelea. Nu uita că Nanterre ar fi putut foarte bine să vadă şi el acel anunţ. Ar fi posibil ca tu să fii cel legat fedeleş şi nu invers… Sper că te-ai gândit la asta, nu?

  — Da, m-am gândit. Dar cred că John Smith este curat. Dacă ar fi fost o capcană, s-ar fi prezentat altfel, mai mult ca sigur.

  S-a încruntat.

  — Am să vin cu tine, a spus el.

  Am clătinat din cap.

  — Îmi face plăcere compania ta, dar Sammy este liber pentru că suntem cu toţii acasă, ori, dacă plecăm amândoi…

  — E-n ordine, a spus el. Dar nu te urca în balcoane. Ce-ţi mai face glezna? Sau nu trebuie să întreb?

  — Cam pe jumătate spre normal, i-am spus. Danielle exagerează.

  — Nu prea mult. Şi-a trecut o mână prin păr. Ai destui bani lichizi pentru John Smith?

  — Da, acasă la mine. În drum am să trec pe-acolo. O să mă întorc aici după-amiază, nu ştiu când.

  — Totul are să fie bine, a spus el sec.

  După ce am făcut o verificare foarte amănunţită a maşinii, am plecat spre Lambourn. Totuşi era posibil ca John Smith să fie o capcană, deşi, cântărind lucrurile, nu-mi venea să cred. Nanterre nu putea găsi un actor care să acopere toate nuanţele din atitudinea lui John Smith şi nici el însuşi n-avea cum să-i imite vocea. Ar fi fost posibil ca John Smith să fie cineva care să încerce să pună mâna pe recompensă fără a avea nimic de dat în schimb; ar putea fi un pungaş, mi-am zis, dar nu un pericol mortal.

  Casa mea era goală şi rece. Am deschis toate scrisorile care se adunaseră de la începutul săptămânii, le-am luat pe cele care mă interesau, iar, pe celelalte le-am aruncat la coş laolaltă cu numeroase ziare necitite. Am frunzărit gazetele de duminică şi am găsit două sau trei menţiuni despre împuşcarea lui Col prezentate ca noutăţi şi ca paragrafe speciale în paginile de sport. Toate istorisirile aminteau de Cascade şi Cotopaxi, dar nu puneau întrebarea capitală de ce şi spuneau doar că autorul rămânea un mister total. De când a venit, n-o văzusem niciodată pe Beatrice citind un ziar sportiv şi speram al dracului că n-o să înceapă chiar în dimineaţa asta.

  Am adunat câteva lucruri pe care să le iau cu mine: lenjerie curată, bani lichizi, hârtie de scris, un casetofon de buzunar, casete de rezervă şi câteva fotografii alese dintr-un sertar unde zăceau de-a valma.

  Am dus în maşină şi video-recorder-ul pe care-l folosisem ca să fac filmul ce-l incrimina pe Maynard, precum şi câteva casete de rezervă şi baterii, dar totul mai mult ca să fie, „în caz de nevoie”, nu ca un plan precis de utilizare. Am luat din bucătărie, de unde-l ţineam, un mic aparat pe care îl cumpărasem din New York şi care pornea maşina de la distanţă. Funcţiona prin radio, comanda fiind preluată de un receptor din maşină care declanşa aprinderea şi pornea motorul. Îmi plăceau aceste dispozitive ingenioase, iar cel de faţă era foarte folositor pe vremea geroasă pentru că puteai să-ţi porneşti maşina din casă şi motorul se încălzea înainte ca tu însuţi să plonjezi în viscolul de afară.

  Mi-am luat mesajele de la robotul telefonic rezolvând pe cele urgente, mi-am burduşit şoseta cu alte cuburi de gheaţă şi, în cele din urmă, am plecat spre Bradbury, ajungând în orăşelul de provincie cu zece minute mai devreme la locul de întâlnire.

  Am descoperit că King's Head era o clădire mică, pătrată, din cărămidă, relativ modernă şi profilată pe bere. N-avea nimic din savoarea vremurilor de altădată, nu erau nici vase cu jar pentru încălzit, nici bârne de stejar, nici abajururi roşii, nici căni de cositor; dar nici parcare nu avea. Bradbury Arms de peste drum părea dotat din plin cu orice.

  Am parcat maşina în stradă şi am intrat în cârciuma King's Head, oprindu-mă mai întâi în barul pentru publicul de rând, unde se găseau un panou pentru aruncări la ţintă, numeroase bănci şi mese joase, un covor de iută şi un bar destul de sărac.

  Nu era nici un client.

  Am încercat apoi barul select, mobilat mai cu grijă, cu cristal pe mese şi cu fotolii relativ confortabile, din lemn. M-am aşezat şi eu în unul şi am aşteptat.

  A apărut un bărbat în spatele tejghelei şi m-a întrebat ce doresc.

  — O bere blondă.

  Mi-a dat-o şi am plătit.

  Am pus pe cristalul de pe masa din faţa mea plicul mare, maro în care era fotografia lui Nanterre dată de lordul Vaughnley. De fapt, plicul era burduşit şi cu micul casetofon de buzunar, alte patru fotografii, două grămezi de bancnote puse în plicuri separate şi câteva coli de scris. Tot ceea ce îmi trebuia în legătură cu John Smith era pregătit, dar John Smith nu se zărea nicăieri.

  Câţiva oameni din partea locului, cunoştinţe bune ale barmanului, au intrat şi au comandat băutura obişnuită. Se uitau curioşi la mine, eu fiind pentru ei un străin. Niciunul dintre ei nu avea în mână un ziar. Şi am mai remarcat că nu era nici o femeie în local.

  Am auzit un zgomot… un zornăit de zaruri… cineva juca table în barul pentru publicul de rând, aşa că mi-am luat plicul şi berea şi m-am reîntors acolo ca să mă uit.

  De data asta aici erau trei clienţi; doi jucau table şi altul stătea pe marginea unei bănci uitându-se la ceas.

  Pe bancă, lângă el, zăcea ziarul The Sporting Life de sâmbătă, cu anunţul tipărit cu litere aldine în partea de sus a paginii.

  Cu un sentiment de o mare uşurare m-am dus spre el şi m-am aşezat pe bancă, ziarul rămânând între noi.

  — Domnul Smith? am întrebat.

  A tresărit speriat, cu toate că mă urmărise cu privirea când mă îndreptasem spre el.

  Avea în jur de cincizeci de ani, purta o jachetă cafenie, închisă în faţă cu fermoar şi arăta cu un ins deprins cu înfrângerile. Păru-i încă negru era pieptănat cu grijă ca să-i acopere parţial chelia, iar vârful nasului îi era îndreptat exact în jos de parcă cineva i-ar fi imprimat direcţia respectivă, în vremuri demult apuse.

  — Numele meu este Christmas, i-am spus.

  M-a privit atent şi s-a încruntat.

  — Te cunosc parcă.

  — Posibil, i-am spus. Ţi-am adus banii… Vrei să bei ceva?

  — O să-mi aduc eu, a spus el.

  S-a ridicat grăbit şi s-a îndreptat spre bar ca de acolo să mă studieze neîncrezător. Am băgat mâna în plicul mare, am apăsat pe tasta de înregistrare a casetofonului şi am scos primul pachet cu bani pe care l-am aşezat pe masă, lângă paharul meu.

  În cele din urmă, s-a întors cu o halbă şi a băut cu sete cam o treime din ea.

  — De ce şchiopătezi? m-a întrebat punându-şi cu grijă halba pe masă.

  — Mi-am luxat glezna.

  — Eşti jocheul acela, Kit Fielding, a spus el.

  Am simţit cum l-a cuprins teama când m-a identificat şi am împins banii spre el spre a-l ţine locului, ca să-l opresc să nu-şi ia tălpăşiţa.

  — O sută, la vedere, i-am spus.

  — N-a fost vina mea, s-a scuzat el grăbit, pe jumătate belicos, jumătate în defensivă.

  — Nu, ştiu asta. Ia banii.

  A întins o palmă mare, cu degete cioturoase, a luat prada, a verificat şi i-a dat drumul într-un buzunar interior.

  Totuşi, nu era pregătit. Stânjeneala, privită sub aspect cauză şi efect, era prima de care trebuia să mă ocup.

  — Ascultă, vreau ca lucrurile să se oprească aici, a spus el nervos. N-am ştiut ce hotărâre să iau. Am văzut anunţul vineri… dar, ştii, de fapt, atunci eu n-ar fi trebuit să mă aflu la curse. Dumitale îţi spun că am fost acolo dar nu vreau ca lucrurile să meargă mai departe.

  — Mda, am spus eu pe un ton neutru.

  — Dar vezi, nu mi-ar pica rău nişte bani neimpozabili, cui i-ar cădea rău? Aşa că m-am gândit să-ţi spun, dar valorează două sute pentru dumneata.

  — Restul se află aici, l-am întrerupt arătând spre plicul maro. Trebuie doar… să-mi spui ce s-a întâmplat.

  — Ascultă, eu atunci trebuia să fiu la muncă. Am şters-o zicând că am gripă. Dacă şefii m-ar fi descoperit n-aş fi fost concediat, aş fi primit doar o muştruluială, dar nu vreau ca soţia mea să afle, mă înţelegi? Ea mă credea la lucru. M-am întors acasă la ora obişnuită. Dacă-ar şti, ar apuca-o durerile de stomac, e ceva cronic la ea. Nici nu vrea să audă de pariuri, înţelegi ce vreau să spun?

  — Iar dumitale îţi place să faci câte un mic pariu la curse, i-am spus.

  — Nu-i nimic rău în asta, nu? a întrebat.

  — Nu, i-am răspuns.

  — Nevasta nu ştie că sunt aici, a continuat el. Asta nu e cârciuma mea. I-am spus că vin la Bradbury ca să-mi iau ceva pentru motor… Schimb uleiul şi am nevoie de un filtru. Nu trebuie să scot nici o vorbă despre întâlnirea noastră, înţelegi? Dimineaţă te-am sunat din oraş când am ieşit să plimb câinele. Aşa că mă înţelegi, nu vreau să afle.

  M-am gândit, fără a mă simţi vinovat, la micul meu casetofon care înregistra, dar cred că efuziunea domnului Smith ar înceta într-o fracţiune de secundă dacă ar afla de existenţa lui. Totuşi, el părea că nu este genul de om care să suspecteze o asemenea prezenţă.

  — Sunt sigur că n-o să se afle, domnule Smith, i-am spus.

  Din nou a tresărit uşor la auzul numelui.

  — Ştii, numele meu nu este Smith, cred că ţi-ai dat seama. Dar, dacă nu-l ştii, eu sunt mult mai în siguranţă, mă înţelegi?

  — Da, i-am spus.

  A băut aproape toată berea şi şi-a şters gura cu o batistă albă cu carouri maro pe margini. Cei doi bărbaţi care jucau table şi-au terminat partida şi au plecat în barul select lăsându-ne singuri în decorul spartan.

  — Mă uitam la caii din padoc şi o pornisem spre bookmakeri când tipul ăla a venit la mine şi mi-a oferit o bancnotă de cinci lire ca să duc un mesaj.

  — O bancnotă de cinci, am repetat eu.

  — Mda… ei bine, i-am spus: Zece şi e-n regulă. A pufnit pe nas. N-a fost foarte încântat. Mi-a aruncat o privire dispreţuitoare dar, în cele din urmă, s-a învoit. Zece lire, asta înseamnă că puteam să pariez în voie pentru cursa aceea, înţelegi ce vreau să spun?

  — Da, i-am răspuns.

  — Aşa că tipul ăla a zis că tot ceea ce trebuia să fac era să mă duc la un bărbat pe care mi-l va arăta el şi să-i spun că Danielle îl roagă să vină sus, în balcon, să admire priveliştea.

  — Asta a spus el în mod sigur?

  — M-a pus s-o repet de două ori. Apoi mi-a dat două bancnote de cinci şi mi-a arătat un bărbat înalt, cu un pardesiu de culoare închisă, cu o înfăţişare foarte distinsă. M-am răsucit să-l văd, dar când am revenit la loc individul plecase. În orice caz, îmi plătise ca să transmit mesajul, aşa că l-am transmis. Nu m-am gândit deloc la el, înţelegi? Vreau să spun că nu părea nici un pericol în el. Ştiam că balconul nu era deschis, dar, dacă el dorea să urce acolo, îl privea. Mă înţelegi?

  — Da, înţeleg.

  — Am transmis mesajul şi domnul cu înfăţişare elegantă mi-a mulţumit, iar eu m-am dus la bookmakeri şi am pus amândouă bancnotele de cinci pe Applejack.

  Domnul Smith făcea parte din categoria oamenilor ghinionişti, mi-am zis în sinea mea. Atunci eu călărisem pe Pinkeye şi îl bătusem pe Applejack, care se plasase pe locul al doilea.

  — Nu bei, a observat el îndreptându-şi privirile spre paharul meu care era plin.

  Berea însemna un plus de greutate pentru mine.

  — Dacă-ţi face plăcere, poţi s-o iei dumneata, i-am spus.

  A luat paharul fără alte comentarii şi a înghiţit pe nerăsuflate conţinutul.

  — Ascultă, a zis el. Mai bine mi-ai spune… bărbatul căruia i-am transmis mesajul a fost cel care a căzut de la balcon?

  Ochii îi erau speriaţi, aproape pledând pentru orice răspuns în afară de acel de care se temea.

  — Mă tem că da, i-am spus.

  — M-am gândit eu că aşa trebuie să fie. Nu l-am văzut când a căzut, eu eram afară, în faţă, la bookmakeri, înţelegi? Dar mai apoi am auzit ici şi colo oamenii vorbind despre haine şi alte asemenea lucruri… totuşi, n-am ştiut despre ce a fost vorba până în ziua următoare când s-a scris în gazete. Şi-a clătinat capul. Totuşi, eu nu puteam să spun nimic despre ce se întâmplase la curse din moment ce nevastă-mea ştia că n-am fost acolo, nu?

  — Dificil, într-adevăr, am încuviinţat eu.

  — N-a fost vina mea că el a căzut de la balcon, a continuat posomorât. Aşa că m-am gândit ce rost avea să-i povestesc cuiva despre mesaj. Şi mi-am pus lacăt la gură. Poate că acea Danielle l-a îmbrâncit, m-am gândit eu. Poate că era soţul ei, iar amantul m-a pus să-l trimit acolo, sus, ca ea să-i poată face vânt. Mă înţelegi?

  Mi-am înăbuşit un zâmbet văzând ce avea el în cap.

  — Nu voiam să am de-a face cu poliţia, înţelegi? Vreau să spun că, datorită dumitale, n-a fost omorât, aşa că nu s-a întâmplat nimic rău, nu?

  — Nu, am spus. N-a fost împins. Şi-a pierdut echilibrul pe nişte grămezi de scânduri lăsate acolo de constructori. El mi-a povestit, explicându-mi cum a căzut.

  — O! Domnul Anonim Smith părea şi uşurat şi dezamăgit că nu fusese implicat într-o încercare de crimă pasională. Înţeleg.

  — Dar, am continuat eu, el este curios în privinţa mesajului. Ar vrea să ştie cine te-a rugat să i-l dai, aşa că ne-am hotărât să dăm acel anunţ la ziar.

  — Deci îl cunoşti? m-a întrebat el perplex.

  — Acum da, am răspuns.

  — A! A dat din cap.

  — Omul care ţi-a dat mesajul, l-am întrebat pe un ton indiferent, îţi aminteşti cum arăta?

  Am încercat să nu mi se taie respiraţia. Totuşi domnul Smith a simţit că aceasta era o întrebare crucială şi a privit semnificativ spre plic, mintea lui concentrându-se asupra celui de al doilea pachet cu bancnote.

  — Cea de-a doua sută este a ta dacă mi-l poţi descrie, i-am spus.

  — Nu era englez, a zis el, avântându-se. Tip forte, voce dură, nas mare.

  — Ţi-l aminteşti clar? l-am întrebat relaxându-mă în sinea mea. L-ai recunoaşte?

  — Mă gândesc la el de joi, a răspuns el simplu. L-aş recunoaşte.

  Am scos cu nonşalanţă cele cinci fotografii din plic: toate erau poze alb-negru, lucioase, de opt pe zece, cu oameni care-şi primeau trofeele după curse. În patru dintre ele jocheul care câştigase era Fielding, dar în două stăteam cu spatele spre aparatul de fotografiat. Pozele erau cel mai corect test pe care-l putusem improviza în timpul scurt pe care-l avusesem la dispoziţie.

  — Vrei să te uiţi la aceste poze şi să-mi spui dacă respectivul se află în ele? i-am zis.

  Şi-a scos o pereche de ochelari şi i-a pus pe nasul turtit: era un bărbat şters, nefericit.

  A luat fotografiile, s-a uitat la ele cu atenţie, una câte una. Poza lui Nanterre era a patra dintre cele cinci; s-a uitat la ea şi a trecut mai departe. A privit-o şi pe a cincea şi le-a pus pe toate jos, pe masă. Am sperat din tot sufletul să nu-mi confirme dezamăgirea.

  — Ei bine, a spus el chibzuind. Da, este.

  L-am privit abia mai respirând şi am aşteptat. Dacă, într-adevăr, îl recunoştea pe Nanterre, îi îndeplineam orice dorinţă.

  — Ascultă, a spus parcă speriat de propriul tupeu, eşti Kit Fielding, aşa-i? Nu duci tu lipsă de parale. Şi bărbatul care a căzut arăta destul de bogat. Înţelegi ce vreau să spun? Fă două sute cincizeci şi am să ţi-l arăt care este.

  Am respirat adânc şi m-am prefăcut că iau în seamă propunerea fără tragere de inimă.

  — E-n ordine, am spus în cele din urmă. Fie două sute cincizeci. A trecut rapid prin fotografii şi l-a arătat cu precizie pe Nanterre.

  — El este, a zis el.

  — Ai cele două sute cincizeci de lire, i-am spus. I-am dat cel de al doilea plic. Acolo sunt o sută de lire. Mi-am scos portmoneul din buzunar şi i-am mai dat cincizeci. Mulţumesc, i-am spus.

  A clătinat din cap şi şi-a pus banii de-o parte cu grijă, ca mai înainte.

  — Domnule Smith, l-am întrebat eu relaxat, ce-ai face pentru încă o sută?

  S-a holbat la mine prin ochelari.

  — Ce vreţi să spuneţi?

  Părea plin de speranţă. I-am spus:

  — Dacă scriu câteva cuvinte pe o bucată de hârtie, vrei să-ţi scrii numele de familie pe ea? Numele de John Smith merge foarte bine.

  — Ce cuvinte? m-a întrebat părând din nou înspăimântat.

  — Am să ţi le scriu, i-am spus. Apoi o să vezi dacă o poţi semna.

  — Pentru o sută de bătrâne?

  — Exact.

  Am scos o foaie de hârtie din plic, mi-am deschis stiloul şi am scris: „La cursele din Bradbury (am menţionat data) i-am transmis unui domn un mesaj, în sensul că Danielle voia ca el să vină sus, la balcon. Bărbatul care mi-a dat acel mesaj este cel pe care l-am indicat în fotografie”.

  I-am dat-o domnului Smith. A citit-o. Nu era sigur de consecinţele semnăturii sale, dar încă se mai gândea la cele o sută de lire.

  — Semnezi, domnule Smith? l-am întrebat.

  — Da, cu înflorituri, aşa cum se cere a fi o semnătură.

  I-am dat stiloul meu. Fără prea multe ezitări a făcut aşa cum îi cerusem.

  — Grozav, am spus luând coala şi am băgat-o cu fotografiile înapoi în plic.

  Mi-am scos portmoneul din nou, i-am mai dat o sută de lire şi am văzut cum îi străluceau ochii aproape cu foame când a zărit banii care încă-i mai aveam.

  — Mai sunt şi alte o sută cincizeci de lire înăuntru, i-am spus arătându-i-le. Ar face în total în jur de cinci sute.

  Jocul începuse să-i placă tot mai mult. A spus:

  — Pentru acelea ce-ai dori?

  — Să mă scuteşti să te urmăresc până acasă, i-am răspuns blând. Aş vrea să-mi scrii pe o foaie separat numele adevărat şi adresa.

  Am scos o coală din plic.

  — Stiloul meu încă mai este la dumneata, i-am reamintit. Fii bun şi scrie.

  Arăta de parcă l-aş fi lovit în moalele capului.

  — Am venit cu autobuzul, a răspuns el abia auzit.

  — Pot să urmăresc şi autobuzele, i-am răspuns.

  Părea că e gata să i se facă rău.

  — N-am să-i spun soţiei dumitale că ai fost la curse, i-am promis. N-am s-o fac dacă ai să-ţi scrii numele, aşa că nu va mai fi cazul să te urmăresc.

  — Pentru o sută cincizeci? a întrebat el slab.

  — Da.

  Şi-a scris numele şi adresa cu litere mari:

  A. V. HODGES 44, CARLETON AVENUE WIDDERLAWN, NR BRADBURY

  — Ce înseamnă A. V., l-am întrebat.

  — Arnold Vincent, a spus inocent.

  — E-n ordine, am zis. Poftim restul de bani. I-am numărat în locul lui. Să nu-i joci pe toţi deodată.

  A apărut surprins şi apoi, ruşinat, a râs scurt:

  — Nu mă pot duce des la curse, înţelegi? Nevastă-mea ştie câţi bani am.

  — Acum nu ştie, i-am răspuns vesel. Mulţumesc foarte mult, domnule Smith.

  CAPITOLUL 18

  Aveam destul timp şi m-am gândit că poate ar fi bine să fiu totuşi sigur. Am hoinărit aiurea în timp ce John Smith şi-a cumpărat filtru de ulei de la un garaj. A luat apoi autobuzul, iar eu l-am urmărit discret până la Widderlawn.

  John Smith a coborât şi s-a îndreptat spre Carleton Avenue unde s-a oprit la numărul 44, o clădire a consiliului comunal, bine îngrijită, ce forma un singur corp cu surata ei de alături. A deschis uşa cu cheia şi s-a făcut nevăzut.

  Mulţumit de rezultate, m-am întors la Londra şi, când tocmai intram în hol, l-am întâlnit pe Litsi care ieşea din bibliotecă.

  — Te-am văzut când ai venit, a spus el tărăgănat. Ferestrele bibliotecii dădeau, într-adevăr, în stradă. Sunt încântat că te-ai întors.

  Mă aşteptase, mi-am zis în gând.

  — N-a fost o capcană, i-am spus.

  — Văd.

  Am zâmbit brusc şi el a continuat:

  — Eşti ca un motan care toarce, dacă am văzut vreodată vreunul.

  Am făcut semn cu capul spre bibliotecă:

  — Să mergem înăuntru şi o să-ţi povestesc.

  Am luat cu mine sacoşa cu haine şi plicul mare în camera lungă, panelată, cu pereţii căptuşiţi cu rafturi de cărţi, cu covoare persiene, cu draperii roşii de catifea şi perdele de tul. Era o cameră elegantă şi bine proporţionată. De obicei, aici erau primiţi oaspeţii ce nu făceau parte dintre intimii casei, care, de regulă, erau invitaţi sus; pentru mine avea aerul unor săli de aşteptare scumpe, lipsite de viaţă.

  Litsi şi-a coborât privirile spre picioarele mele.

  — Poţi călca pe toată talpa? m-a întrebat fără să-i vină a crede.

  — Mda.

  Am pus jos sacoşa şi plicul şi m-am descălţat de pantoful stâng în care se scursese unul din pachetele cu cuburi de gheaţă. Spre oroarea lui, am luat cealaltă pungă din şosetă, care rămăsese intactă şi-am vărsat conţinutul într-un ghiveci cu plante ornamentale. Cea de a doua pungă, care se golise din proprie iniţiativă, a urmat-o pe prima în coşul de gunoi. Mi-am scos şoseta udă, am împăturit-o, am pus-o pe sacoşă şi am încălţat din nou pantoful jilav.

  — Cred că toate astea au fost un fel de frigider ambulant, a spus Litsi.

  — Exact.

  — Eu aş fi pus o compresă caldă, a zis el căzut pe gânduri.

  — Gheaţa este mai eficace.

  Am luat plicul şi m-am îndreptat spre cele două fotolii aşezate de o parte şi de alta a mesei pe care se afla o veioză; am aprins veioza şi m-am aşezat în fotoliu. Litsi m-a urmat ocupând şi el celălalt fotoliu. Biblioteca era mai întotdeauna în semiîntuneric, luminile trebuind să stea aprinse mai mereu, cenuşiul după-amiezii topindu-se în faldurile crem ale perdelei de tul de la fereastra ce dădea spre stradă.

  — Domnul Smith poate vorbi el însuşi, am spus.

  Am pus micul casetofon pe masă, am derulat banda şi am apăsat tasta de pornire. Litsi, domnul cu înfăţişare distinsă, a ascultat cu o fascinaţie crispată până în momentul în care el fusese salvat, iar către sfârşit a rămas cu sprâncenele înălţate, ceea ce însemna că nu înţelesese ceva.

  I-am arătat hârtia pe care o semnase John Smith şi, în timp ce o citea, eu am desenat un cerc cu stiloul în jurul capului lui Nanterre din fotografie.

  — Domnul Smith locuieşte, într-adevăr, acolo unde a scris, i-am spus. L-am urmărit până acasă, ca să fiu sigur.

  — Dar, dacă l-ai urmărit, a spus Litsi surprins, de ce i-ai mai dat ultimele o sută cincizeci de lire?

  — O… mde,… n-am mai pierdut vremea ca să-i aflu numele de la vecini. Litsi părea sceptic. Ei bine, am continuat eu, le merita.

  — Ce-ai de gând să faci cu toate astea? m-a întrebat el schiţând un gest cu mâna.

  — Cu puţin noroc, asta, i-am răspuns.

  Şi i-am povestit.

  Graţie liftului am urcat trei etaje şi m-am oprit în camera de bambus ca să-mi scot încălţările, să fac duş, să-mi pun alte faşe, hotărând să întrerup cuburile de gheaţă.

  Cred că începusem să mă simt ca acasă în camera foarte elegantă. Se pare că Beatrice renunţase la planurile de a o lua cu forţa, deşi ţinuse cu tot dinadinsul să nu am nici un dubiu în privinţa tăriei resentimentelor sale; şi, cum afecţiunea mea pentru cameră creştea cu fiecare zi, îi înţelegeam tot mai mult amorul propriu jignit.

  Seara când am coborât la cină, ea nu era în sufragerie; nu se aflau decât prinţesa, Danielle şi Litsi, care le turna băutură în pahare.

  M-am înclinat uşor spre prinţesă pentru că o vedeam prima oară în această zi şi am sărutat-o pe Danielle pe obraz.

  — Unde ai fost? m-a întrebat ea pe un ton neutru.

  — La pescuit.

  — Ai prins ceva?

  — Am pus momeală pentru un rechin, am răspuns.

  Mi-a aruncat o privire rapidă, cu zâmbete în ochi. Pentru o fracţiune de secundă, în faţa mea s-a aflat iar Danielle cea de altădată, blândă şi iubitoare, dar în clipa următoare s-a evaporat. Am luat paharul în care Litsi pusese foarte puţin scotch şi am încercat să-mi înăbuş un regret. Chiar în acel moment şi-a făcut apariţia Beatrice cu ochii-i rotunzi speriaţi şi a rămas în mijlocul camerei de parcă n-ar fi ştiut ce să facă în continuare.

  Litsi a început să-i prepare băutura preferată: ar fi fost un bun rege, dar un barman şi mai bun, mi-am zis în sinea mea plăcându-l. Beatrice s-a îndreptat spre sofaua pe care stătea prinţesa şi s-a aşezat lângă ea, de parcă i s-ar fi tăiat genunchii.

  Beatrice s-a uitat la băutură fără s-o vadă.

  — Casilia, a rostit ea de parcă cuvintele i-ar fi rănit gâtul. Am fost aşa de proastă.

  — Draga mea, Beatrice… a spus prinţesa.

  Dintr-o dată Beatrice a început să plângă, nu liniştit, ci cu suspine care erau foarte aproape de gemete.

  Prinţesa părea încurcată şi Litsi a fost cel care a venit în ajutorul lui Beatrice oferindu-i o batistă albă, bărbătească şi liniştind-o.

  — Spune-ne ce te supără şi cu siguranţă te vom ajuta, i-a zis el.

  Beatrice a scos iarăşi un oftat din adâncul plămânilor, gura deschisă i s-a contorsionat într-un cerc agonic şi şi-a şters ochii cu putere cu batista lui Litsi.

  — Încearcă să-ţi revii, Beatrice, i-a spus prinţesa cu o undă de maliţie. Nu te putem ajuta până nu ştim despre ce este vorba.

  Paroxismul uşor teatral al lui Beatrice a dispărut, lăsând locul unei mâhniri autentice. Supralicitarea sentimentelor de compătimire poate că a dat greş, dar căinţa era reală.

  — N-am avut încotro, a spus ea şi şi-a tamponat cu grijă fardul de la ochi punând marginea batistei împăturite peste pleoapa de jos şi clipind din pleoapele de sus, lăsând urme fine, negre, pe batistă.

  Nimeni în asemenea momente nu şi-ar fi putut şterge ochii mai meticulos, am gândit în sinea mea.

  — Am fost atât de proastă, a repetat ea.

  — În ce mod, draga mea? a întrebat-o prinţesa, lăsând clar impresia că ea deja o considera astfel pe cumnata ei de mai multă vreme.

  — Eu… am vorbit cu Henri Nanterre, a spus Beatrice.

  — Când? a întrebat-o rapid Litsi.

  — Chiar acum. Sus, din camera mea.

  Şi eu şi el ne-am uitat la telefonul pentru înregistrări care nu dăduse nici un semn de viaţă. Până la urmă nici eu, nici Litsi nu ridicasem receptorul la momentul oportun.

  — Tu i-ai telefonat? a întrebat-o Litsi.

  — Da, bineînţeles. Beatrice a început să-şi revină la starea-i normală de inteligenţă, atâta câtă era. Ei bine, adică…

  — Ce ţi-a zis el ca să te tulbure atât de mult? a întrebat-o Litsi nelăsând-o să-şi termine gândul.

  — Eu… Eu… El era atât de drăguţ când a venit să mă vadă la Palm Beach, dar eu m-am înşelat… m-am înşelat teribil.

  — Acum ce anume ţi-a zis Nanterre? a întrebat-o din nou Litsi.

  — A zis… s-a uitat la Litsi înspăimântată, a zis că a fost convins că Roland va da ortul popii la vestea că tu ai fost la un pas de moarte… şi m-a întrebat de ce n-a murit… Dar eu… eu nici măcar n-am ştiut că tu ai fost gata-gata să mori. I-am spus că n-am auzit nimic despre asta şi că eram sigură că nici Roland, nici Casilia nu ştiau nimic, iar el a fost teribil de furios, a urlat… Beatrice şi-a clătinat capul. A trebuit să ţin telefonul departe de ureche… nu mai puteam suporta.

  Prinţesa privea uluită şi întristată.

  — Litsi! Ce s-a întâmplat? N-ai spus nimic…

  — Henri s-a lăudat, a continuat Beatrice pe un ton jalnic, că el a pus la cale un accident pentru Litsi, care ar fi reuşit de minune dacă acest… acest… Nu ştia cum să mă numească, aşa că s-a mulţumit să arate spre mine. El i-a salvat viaţa lui Litsi. Beatrice s-a înecat. N-am crezut niciodată… absolut niciodată… că Nanterre va face ceva atât de îngrozitor… că, într-adevăr, va răni pe cineva. Şi el a spus… a spus… el a crezut că Roland şi Casilia n-or să vrea să mai aibă alţi cai morţi. Şi m-a întrebat cum a reacţionat ea când a auzit despre Col… iar, când i-am spus că nu ştiam nimic despre asta, el a izbucnit în urlete… A întrebat dacă Roland aflase şi i-am spus că habar n-aveam… Şi el răcnea în telefon… era total ieşit din minţi… a zis că n-a crezut niciodată că ei au să reziste atât… A zis că deja dura de prea multă vreme şi că va mări presiunea.

  Şocul lui Beatrice era profund.

  — A zis că jocheul îi stă întotdeauna în cale, îi pune piedici, a adus oameni de pază, telefoane care să înregistreze convorbirile; aşa că mai întâi avea să scape de jocheu. Apoi îi va veni rândul lui Danielle, pe care o va sluţi – şi atunci nimeni nu-l va mai opri pe Roland să semneze. A zis, a adăugat ea cu ochii-i rotunzi, din nou fără lacrimi, ca eu să-i reproduc exact lui Roland toate ameninţările lui. M-a sfătuit să spun că el a telefonat aici şi s-a întâmplat să ridic eu receptorul.

  Prinţesa îngrozită, dar cu fruntea sus, a spus:

  — N-am să te las să-i spui lui Roland nimic, Beatrice.

  — Henri a închis telefonul, a continuat Beatrice, iar eu am rămas sus, în camera mea, gândindu-mă că n-avea să facă toate astea, că nu putea să sluţească chipul Danielle-ei… Ea este tot atât nepoata mea cât şi a lui Roland… Aşa ceva n-aş fi admis pentru toţi banii din lume… Am încercat să mă conving singură că nu erau decât ameninţări, dar el chiar o urmărise în seara aceea şi el a omorât, într-adevăr, caii; el s-a lăudat cu astea… şi eu n-am vrut să cred că a încercat să-l omoare pe Litsi… Să-l omoare!. Nu era cu putinţă… Dar el părea atât de pornit… n-aş fi crezut că putea fi astfel. S-a întors implorând-o pe prinţesă. Casilia, poate că sunt proastă, dar ticăloasă nu sunt.

  Ascultam avalanşa de mărturisiri cu profundă nelinişte. Nu voiam ca remuşcările ei târzii să distrugă planurile făcute cu atâta grijă. Aş fi preferat ca ţelurile ei iniţiale să rămână puternice şi intacte.

  — L-ai sunat din nou? am întrebat-o.

  Beatrice nu voia să vorbească cu mine şi n-a răspuns până ce Litsi n-a pus aceeaşi întrebare.

  — L-am sunat, a recunoscut ea pe un ton ce implora iertare, dar deja plecase.

  — Deja? a întrebat Litsi.

  Beatrice a spus cu o voce mult mai slabă:

  — El mi-a spus că nu-l mai pot găsi la acel număr. În orice caz, nici până acum nu prea era de găsit acolo. Adică…

  — De câte ori ai vorbit cu el? a întrebat-o Litsi cu blândeţe. Şi la ce oră din zi?

  Beatrice a ezitat, dar a răspuns:

  — Azi şi ieri cam în jurul orei şase şi joi dimineaţa şi… Ea încerca să-şi amintească. Trebuie să fi fost miercuri seara la şase şi luni de două ori, după ce am aflat… Vocea i s-a pierdut, recunoaşterea, chiar şi parţială, alarmând-o brusc.

  — Ai aflat ce? a întrebat-o Litsi fără menajamente.

  Ea a răspuns nefericită:

  — Marca şi culoarea maşinii lui Danielle. El voia să ştie… Eu habar n-am avut… a gemut brusc… că el voia s-o atace. Când mi-a spus la telefon nici nu mi-a venit să cred… Când el i-a spus lui Litsi… când a zis că tinerele femei n-ar trebui să şofeze singure noaptea. S-a întors apoi spre Danielle spunându-i stăruitor: Danielle, eu niciodată nu ţi-aş face vreun rău, niciodată.

  — Dar joi i-ai spus că eu şi Danielle vom merge la cursele de la Bradbury, a continuat Litsi.

  — Da, dar el mi-a cerut să-i spun amănunte de acest fel, a zis Beatrice furioasă. Voia să fiu la curent cu cele mai mărunte lucruri tot timpul. Mă întreba ce se întâmplă… spunea că, dat fiind că era important şi pentru mine ca el să reuşească, trebuia să-l ajut cu detalii, orice fel de amănunte, cât de mici.

  Am întrebat în aceeaşi manieră ca Litsi, ca să n-o stârnesc:

  — În ce măsură era important şi pentru dumneavoastră, doamnă Bunt?

  Totuşi, a fost iritată. S-a uitat lung la mine şi n-a răspuns. Litsi a reformulat întrebarea:

  — Ţi-a promis Henri… poate un cadou frumos… dacă reuşea?

  Beatrice s-a uitat nesigură la prinţesă, al cărui chip era sever, iar privirea aţintită asupra mâinilor aşezate în poală. Nimic pe lume n-ar fi convins-o să-şi spioneze cu bună ştiinţă gazda în favoarea duşmanului fratelui ei şi îmi imaginez că încerca din răsputeri să nu-şi arate pe faţă dezgustul.

  Beatrice i-a răspuns lui Litsi autoscuzându-se:

  — Bineînţeles eu am partea mea din capitalul familiei de Brescou, dar te costă mult să-ţi menţii poziţia socială în Palm Beach… Ştiţi seratele, la care nu invit mai mult de cincizeci de prieteni apropiaţi… nimic de proporţii… şi servitorii, n-am decât doi, soţ şi soţie… Abia dacă mi-ajunge, iar Henri a spus, Henri a promis…

  A făcut o pauză cuprinsă de îndoieli.

  — Un milion de dolari? a sugerat Litsi.

  — Nu, nu, a protestat ea, nu atât de mult. El a zis că, atunci când pistoalele vor începe să fie fabricate şi când el va fi încheiat prima afacere bună cu arme, ceea ce gândea că se va întâmpla înainte de un an, îmi va trimite în dar două sute cincizeci de mii… şi, după aceea, o sută de mii în fiecare an, timp de trei ani. Nu era mult… dar, ştiţi, pentru mine ar fi contat.

  O serată pentru o sută de persoane, am gândit în sinea mea sarcastic. O mică înălţare ca poziţie socială printre cei bogaţi. Se ajungea în total la ceva mai mult de o jumătate de milion. Diferenţa era vizibilă.

  — Nu am văzut nimic rău în a încerca să-l conving pe Roland, a spus ea. Când am venit aici, am fost sigură că voi reuşi cu uşurinţă, după care urma să-mi primesc banii de la Nanterre şi să fac ce vreau cu ei.

  — V-a dat un contract scris? am întrebat-o.

  — Nu, bineînţeles că nu, a răspuns ea uitând că vorbea cu mine, dar mi-a promis. El este un gentleman.

  Chiar şi ea, după ce a spus-o, şi-a dat seama că Nanterre putea fi orice, de la un aristocrat până la un om de afaceri, dar gentleman, în orice caz, nu.

  — A promis, a repetat ea.

  Beatrice părea să se simtă mai în largul ei, ca şi cum mărturisirea completă ar fi scuzat vinovăţia.

  Eram neliniştit să aflu câte informaţii transmisese până a-şi da seama de adevărata faţă a lucrurilor, după care începuseră mustrările de conştiinţă. Multe planuri aveau să se ducă pe apa sâmbetei, dacă ea nu relatase ceea ce voisem noi.

  — Doamnă Bunt, am spus eu cu un exces de modestie, dacă Henri Nanterre v-a spus că avea de gând să scape de jocheu, v-a dat de înţeles şi cum? Sau poate când? Ori unde?

  — Nu, n-a spus, a răspuns ea prompt, privindu-mă cu dezaprobare.

  — Dar poate că i-aţi spun unde mă duc şi când, la modul la care i-aţi vorbit despre Danielle şi Litsi?

  Pur şi simplu, a rămas holbându-se la mine. Litsi înţelegând ce-am vrut eu să aflu, a spus:

  — Beatrice, dacă i-ai povestit lui Nanterre unde ar putea fi Kit vulnerabil, trebuie să ne spui acum, serios, trebuie.

  S-a uitat la el bătând în retragere.

  — Din cauza lui (acela eram eu) Roland n-a fost de acord cu planurile lui Nanterre. Aşa mi-a spus Roland. Şi el însuşi a recunoscut-o. Şi-a înălţat brusc capul în direcţia mea. El a spus-o pe faţă la cină… l-aţi auzit… că, atâta vreme cât el se află aici, Roland n-o să semneze. Are atâta putere… toţi faceţi ceea ce vă spune el… Henri a zis că, dacă n-ar fi fost el aici, totul s-ar fi aranjat chiar din prima zi, înainte de venirea mea. Totul este din cauza lui. El a fost cel care l-a determinat pe Henri să facă toate acele lucruri îngrozitoare. Din cauza lui probabil că eu nu-mi voi mai căpăta banii. Aşa că, atunci când Henri mi-a cerut dacă pot să aflu când şi unde jocheul va fi singur… ei bine,… i-am spus că o voi face… că eram bucuroasă să o fac!

  — Tanti Beatrice! a exclamat Danielle. Cum ai putut?

  — El mi-a luat camera! a explodat Beatrice. Camera mea!

  Au urmat câteva clipe de tăcere tensionată. Apoi am spus blând:

  — Dacă ne spui ce i-ai povestit lui Henri Nanterre, atunci n-am să mă duc acolo… niciodată.

  — Trebuie să ne spui, a intervenit prinţesa vehement. Dacă i se întâmplă ceva lui Kit din cauza ta, Beatrice, nu vei mai fi primită niciodată nici în această casă, nici la castel.

  Beatrice parcă a împietrit la această ameninţare atât de teribilă.

  — Pe deasupra, a spus Litsi pe un ton dur, tu nu-mi eşti nici soră, nici cumnată, nici mătuşă. Nu suntem legaţi prin sentimente de familie. Tu ai dat informaţii care ar fi putut duce la moartea mea. Dacă ai făcut acelaşi lucru şi în privinţa lui Kit, ceea ce se pare că da, iar dacă Nanterre reuşeşte să-l omoare, ai să fii vinovată de co-participare la crimă şi eu am să informez poliţia în acest sens.

  Beatrice s-a prăbuşit total. Asta întrecerea cu mult măsura în care ea ar fi vrut să se implice, iar ameninţarea lui Litsi suna de parcă s-ar fi auzit în depărtare apropiindu-se cu paşi grei un viitor proces penal.

  Beatrice i-a răspuns lui Litsi uşor şocată:

  — I-am spus lui Henri unde-şi ţine maşina cât stă aici. Iar în seara asta i-am spus că mâine o să meargă s-o ia pe Danielle pentru ultima oară… că se duce la maşină în jurul orei unu şi jumătate… Henri a zis că este excelent… dar apoi el a vorbit despre tine la Bradbury, despre caii care au murit… şi a început să ţipe, iar eu mi-am dat seama… în ce mod m-a folosit.

  Faţa i s-a schimonosit de parcă ar fi vrut să plângă din nou, dar, probabil, simţind lipsa totală de compasiune, şi-a domolit impulsul şi şi-a plimbat privirea de la unul la celălalt căutând milă.

  Litsi arăta uşor triumfător, aşa cum mă simţeam şi eu, de altfel. Totuşi prinţesa era şocată şi ochii i se făcuseră mari.

  — Garajele de pe aleea aceea întunecată! a spus ea înspăimântată. Kit, să nu te duci acolo.

  — Nu, am asigurat-o eu. Am să-mi parchez maşina în altă parte.

  S-a destins, vizibil mulţumită de soluţia simplă, iar Danielle m-a privit căzută pe gânduri, ştiind că nu era adevărat.

  I-am făcut semn cu ochiul. Ea aproape că a râs.

  — Cum poţi? m-a întrebat ea. Cum poţi să glumeşti? Să nu spui, să nu spui… cu uşurinţă.

  Beatrice şi prinţesa păreau nedumerite, dar n-au dat prea multă atenţie.

  — Sunteţi absolut sigură, am întrebat-o pe Beatrice, că nu puteţi lua legătura din nou cu Nanterre?

  — Da, sunt, a răspuns ea îndoielnic şi a privit nervos spre Litsi. Dar… dar…

  — Dar ce, Beatrice?

  — El urma să telefoneze în seara asta aici. Voia ca eu să-i spun lui Roland despre accidentul tău şi despre Col că a fost împuşcat şi atunci avea să afle dacă Roland este gata să semneze… Iar dacă nu… Beatrice se simţea încurcată. Nu puteam să-l las să-i facă rău Danielle-ei. N-am putut!

  Ochii îi erau aţintiţi spre băutura neatinsă. Şi-a întins mâna cu unghii de un roşu intens, încărcată cu inele şi a băut cu sete. Prinţesa abia suportând s-o mai privească pe cumnata ei, s-a îndreptat spre uşă şi mi-a făcut semn să vin cu ea.

  Am urmat-o. A intrat în sufragerie, unde masa era pregătită şi m-a rugat să închid uşa, ceea ce am făcut. A spus cu o nelinişte profundă:

  — Nimic nu s-a schimbat din cauza a ceea ce ne-a spus Beatrice, nu?

  — Nu, am spus cu o mulţumire al cărui substrat ea nu-l bănuia.

  — Nu putem continua aşa la nesfârşit. Nu putem risca s-o vedem pe Danielle mutilată. Nici tu nu poţi să faci asta.

  Dilema era îngrozitoare, aşa cum voise Nanterre.

  — Nu, i-am spus. Nu pot să risc aşa ceva. Dar daţi-mi timp până marţi. Până atunci nu lăsaţi ca ameninţările să ajungă la urechile domnului de Brescou. Avem un plan, avem o pârghie, dar ne trebuie una mai puternică. O să scăpăm de Nanterre, vă promit, dacă ne daţi acest răgaz.

  — Tu şi Litsi?

  — Da.

  — Litsi a fost bărbatul care a căzut de la balcon? a întrebat ea voind o confirmare.

  Am încuviinţat din cap şi i-am povestit despre mesajul-capcană, dar nu i-am spus că l-am găsit pe cel care l-a transmis.

  — Doamne Dumnezeule! categoric trebuie să anunţăm poliţia.

  — Aşteptaţi până marţi, am rugat-o. O vom face atunci, dacă va trebui.

  A încuviinţat cu destulă uşurinţă pentru că cercetările poliţiei ar fi dus la publicitate; iar eu speram, de dragul lui John Smith Arnold Vincent Hodges, că nu vom fi nevoiţi să-l dăm în vileag faţă de nevastă.

  Am întrebat-o pe prinţesă dacă pot să am o convorbire de zece minute cu soţul ei, între patru ochi. Fără alte comentarii, m-a condus la lift şi a aranjat să-l văd imediat spunând că era momentul cel mai potrivit, pentru că Roland nu va coborî la cină.

  M-a condus la el şi ne-a lăsat singuri, iar eu m-am aşezat în fotoliul roşu, de piele, aşa cum mi-a indicat Roland.

  — Cu ce te pot ajuta? a întrebat el politicos, cu capul sprijinit de spătarul înalt al scaunului cu rotile. Mai mulţi paznici? L-am întâlnit pe Sammy, a continuat el zâmbind vag, este un tip amuzant.

  — Nu, nu mai multe gărzi. Mă întrebam dacă aş putea să-l văd pe avocatul dumneavoastră, Gerald Greening, mâine dimineaţă devreme. V-ar deranja dacă aş fixa o întâlnire?

  — Asta are legătură cu Nanterre?

  — Da, domnule.

  — Ai putea să-mi spui de ce vrei să-l întâlneşti pe Gerald?

  I-am explicat. A spus îngrijorat că nu vedea nici o şansă de succes, dar nu era nevoie să mă duc la biroul lui Gerald, Gerald ar vrea să vină aici. Lumea, mi-am dat seama amuzat, este împărţită în cei care merg la birourile avocaţilor şi cei la care vin avocaţii acasă.

  Roland a spus să caut numărul lui Gerald şi să-l sun şi, dacă este acasă, va vorbi el însuşi cu avocatul. Aşa că în scurt timp întâlnirea a fost fixată.

  — El va veni aici înainte de a se duce la birou, a spus Roland întinzându-mi receptorul să-l pun în furcă. La opt şi jumătate. Să i se dea micul dejun.

  — Da, domnule.

  A înclinat uşor din cap.

  — Noapte bună, Kit.

  Am coborât la cină, care s-a servit într-o tăcere mai mare ca niciodată şi mai târziu, aşa cum ameninţase, a sunat Nanterre.

  Când i-am auzit vocea, am apăsat pe butonul de înregistrare, nu pe cel de conferinţe.

  — Vorbesc cu oricine, dar nu cu tine, a spus el.

  — Atunci, nu vorbeşti cu nimeni.

  A ridicat vocea:

  — Vreau să vorbesc cu Casilia.

  — Nu.

  — Vreau să vorbesc cu Roland.

  — Nu.

  — Cu Beatrice.

  — Nu.

  — Ai s-o regreţi, a urlat el şi a trântit receptorul.

  CAPITOLUL 19

  Eu şi Litsi l-am primit pe Gerald Greening în salonul de dimineaţă unde el a mâncat scrumbii afumate, urmate de ouă cu şuncă, toate aduse de Dawson, care fusese anunţat din vreme.

  — Mda, mda, a mormăit Greening în timp ce noi îi explicam ce voiam. Mda… nu este absolut nici o problemă. Vrei, te rog, să-mi dai untul?

  Era rotofei şi jovial şi-şi mângâia stomacul.

  — Aveţi puţină pâine prăjită?

  Şi-a scos din servietă un bloc-notes mare pe care a început să-şi ia notiţe.

  — Da, da, a spus el continuând să scrie. Am înţeles fondul problemei. Doriţi ca intenţiile dumneavoastră să fie formulate în termeni legali foarte exacţi, aşa-i?

  I-am răspuns că da.

  — Şi doriţi ca toate acestea să fie bătute la maşină şi pecetluite cu sigiliile de rigoare?

  — Da, vă rugăm, am spus. În două exemplare.

  — Nici o problemă. Mi-a dat absent ceaşca de cafea ca să i se mai toarne o porţie fierbinte. Aş putea să le aduc aici în jur… de… şi-a consultat ceasul… să zicem ora douăsprezece, la prânz. Este în ordine?

  I-am răspuns afirmativ. Şi-a ţuguiat buzele.

  — Mai repede nu pot. Trebuie formulat corect, bătut la maşină fără greşeli, toate acestea verificate, plus drumul cu maşina din City până aici.

  I-am înţeles punctul de vedere.

  — Aş dori puţin gem.

  I l-am dat.

  — Altceva?

  — Da, a spus Litsi aducând de pe o masă de alături formularul redactat în franceză care fusese în servieta notarului. Am vrea să ne daţi un sfat în privinţa acestuia.

  Gerald a spus surprins:

  — Singur franţujii l-au luat cu ei când domnul de Brescou a refuzat să-l semneze?

  — Acesta este un duplicat în alb, necompletat, a spus Litsi. Credem că acel pe care Henri Nanterre îl voia semnat reprezenta prima pagină de la un întreg dosar de documente. Eu şi Kit dorim ca acest exemplar nefolosit să constituie prima pagină a dosarului nostru. I l-a înmânat lui Greening. După cum vedeţi, este un formular de contract, cu spaţii pentru detalii şi este în franceză, bineînţeles. Trebuie să aibă valoare de document, altfel Henri Nanterre nu l-ar fi folosit. Propun ca spaţiile goale să fie completate în franceză, astfel ca acesta împreună cu celălalt document care-l însoţeşte să constituie un contract obligatoriu, în conformitate cu legea franceză. V-aş fi foarte recunoscător, a continuat el pe tonul său cel mai princiar, dacă m-aţi sfătui cum să-l redactez.

  — În franceză? a întrebat Greening neliniştit.

  — În engleză… Eu am să-l traduc.

  Am lucrat amândoi asupra documentului până ce am fost mulţumiţi, iar Greening s-a aruncat asupra celei de a patra felii de pâine prăjită. Îl invidiam nu pentru cât era de rotofei, nici pentru apetitul lui, ci pentru că nu trebuia să se abţină de la nimic. Aşa că mi-am înghiţit vitaminele fade dorind ca măcar să miroasă a mic dejun.

  El a plecat după a cincea felie de pâine prăjită luându-şi notiţele şi promiţând să treacă imediat la acţiune; şi, ţinându-se de cuvânt, a reapărut în maşina sa condusă de şofer la douăsprezece fără zece. Eu şi Litsi ne aflam în bibliotecă şi ne uitam pe fereastră, aşa că i-am deschis uşa din faţă rotofeiului avocat şi l-am poftit în biroul folosit de micuţa doamnă Jenkins.

  Acolo am ataşat la prima pagină a documentelor impunătoare aduse de Greening formularul original în franceză şi o fotocopie a lui la celălalt grupaj, completate şi bătute la maşină ordonat, fiind lăsate spaţii mari pentru semnături.

  Am luat apoi liftul şi am urcat la Roland de Brescou în salon, unde ne aşteptau cu toţii: el, prinţesa şi Danielle.

  Gerald Greening cu gesturi uşor teatrale le-a prezentat la fiecare pe rând documentele, precum şi lui Litsi, rugându-i să-şi semneze numele de patru ori, o dată pe fiecare din formularele în franceză şi o dată la sfârşitul fiecărui document.

  Cele două dosare erau legate în marginea din stânga cu o panglică roz, ca testamentele, iar în dreptul fiecărei semnături de la sfârşit era aplicat un sigiliu roşu, rotund.

  Greening i-a pus pe fiecare în parte să repete cuvintele vechi de secole cerute de pecetluirea documentului şi le-a spus să pună degetul pe sigiliu, el însuşi fiind martor la fiecare semnătură. M-a rugat să fiu şi eu martor alături de el, ceea ce am făcut.

  — Nu ştiu în ce măsură toate acestea sunt absolut necesare, a spus el fericit, dar domnul Fielding a vrut ca aceste documente să nu poată fi atacate prin nici un subterfugiu al legii. Sper că-nţelegeţi cu toţii exact ceea ce aţi semnat şi, ca atare, dacă nu sunt arse sau distruse, aceste documente sunt irevocabile.

  Toţi au dat din cap în semn de încuviinţare, iar Roland de Brescou cu tristeţe.

  — Asta-i splendid, a spus Greening expansiv şi a început să-şi plimbe privirea prin cameră şi să se uite din când în când spre ceas aşteptând.

  — Şi acum, Gerald, doreşte puţin vin de Xeres? a sugerat prinţesa uşor amuzată.

  — Prinţesă Casilia, asta este o idee grozavă! a spus el cu o surpriză prefăcută. Un pahar ar pica nemaipomenit.

  M-am scuzat faţă de toţi dat fiind că urma să călăresc la Windsor la două şi jumătate şi deja ar fi trebuit să fiu plecat de cincisprezece minute.

  Litsi a strâns documentele semnate, le-a pus în plicul mare în care le adusese Gerald şi mi le-a înmânat.

  — Nu uita să telefonezi, a spus el.

  — Nu.

  A ezitat, după care a spus:

  — Noroc.

  Toţi au crezut că se referea la curse, ceea ce era întru totul firesc.

  Prinţesa nu avea nici un cal pentru astăzi, deoarece aproape niciodată nu mergea la Windsor, neavând nici o lojă acolo. Beatrice îşi petrecea ziua la coafor, spre a-şi repara respectul faţă de sine. Litsi îl înlocuia pe Sammy care, probabil, se odihnea. Nu mă aşteptasem ca Danielle să vină cu mine din proprie iniţiativă, dar a coborât o dată cu mine din apartamentul lui Roland şi m-a întrebat:

  — Dacă vin cu tine poţi să mă duci la studio la şase şi jumătate?

  — Chiar cu o oră mai devreme.

  — Să vin?

  — Da, am spus.

  A încuviinţat din cap şi s-a dus în camera ei să-şi ia haina, după care ne-am îndreptat spre garaje aproape ca-n vremurile noastre bune. M-a urmărit cu privirea fără alte comentarii cât timp am verificat maşina, aşteptând la o oarecare distanţă când am pornit motorul şi am apăsat pe pedala de frână, iar, în drum spre Windsor, am vorbit despre Gerald Greening, despre Beatrice şi reşedinţa de la Palm Beach şi despre slujba Danielle-ei: subiecte sigure, care nu puneau probleme, dar eu eram bucuros pentru că ea se afla lângă mine şi asta-mi era suficient. Purta o jachetă de ploaie, gri-verzuie, bordată cu blană, pe care i-o făcusem cadou de Crăciun, pantaloni negri, helancă albă, iar păru-i negru, bogat era strâns la spate cu o panglică de creton, lată şi cu flori. Părerea unanimă a celorlalţi jochei că ea ar fi „formidabilă” n-am găsit niciodată că nu i s-ar potrivi. Am şofat cu viteză spre Windsor şi din parcare am plecat rapid spre camera cântarului unde l-am găsit pe Dusty învârtindu-se încoace şi încolo, cu ochii pe ceas.

  — Ce-ţi face glezna? m-a întrebat suspicios. Încă şchiopătezi.

  — Când călăresc, nu, i-am răspuns.

  Dusty17 mi-a aruncat o privire demnă de numele său şi a plecat grăbit, iar Danielle a spus că se duce să-şi cumpere un sandvici şi o cafea.

  — O să fie totul în ordine dacă rămâi singură?

  — Bineînţeles… altfel n-aş fi venit.

  În lunile trecute, ea se împrietenise cu soţia antrenorului din Lambourn pentru care călăream adeseori şi cu soţiile a doi jochei, dar eu ştiam că se simţea stingheră în după-amiezile când venea la curse fără mătuşa ei.

  — În cursa a patra nu călăresc. Aşa că o putem urmări împreună, i-am spus.

  — Da, du-te şi te schimbă, ai întârziat.

  Pachetul cu documente îl luasem cu mine pe hipodrom, nu-l lăsasem în maşină, aşa că la vestiar i l-am dat în grijă secundului meu. Locul în care acesta păstra în siguranţă orice (ca, de pildă, propriul portmoneu), rivaliza cu subsolurile Băncii Angliei în care era depozitat tezaurul şi acel loc nu era altul decât buzunarul foarte încăpător al şorţului său, de material plastic. Şorţul, presupun că fusese conceput exact pentru acest scop: în vestiar nu existau lacăte şi fiecare îşi atârna hainele în cuier.

  Nu era o zi cu curse dificile. Am câştigat-o pe prima la care am participat (care era a doua în program) cu douăzeci de lungimi, ceea ce Dusty a considerat că este mult prea mult, şi am pierdut-o pe următoarea exact cu aceeaşi distanţă, ceea ce iarăşi l-a nemulţumit. A urmat cursa a patra pe care am privit-o din tribună cu Danielle. Între timp pe Danielle o mai zărisem în treacăt în drumurile dintre camera cântarului şi padocul de prezentare. I-am relatat veştile ce le aflasem despre Joe, jocheul rănit la Sandown, care acum era conştient şi în curs de vindecare iar ea mi-a spus că băuse o cafea împreună cu Betsy, soţia antrenorului din Lambourn.

  — Totul a fost bine, a spus ea, pur şi simplu, bine.

  Era a treia zi din martie, o zi rece şi vântoasă, iar până la Festivalul Naţional de Vânătoare de la Cheltenham nu mai era decât o săptămână.

  — Betsy spune că este păcat că n-ai să mai călăreşti pentru Cupa de Aur, acum, că sărmanul Col este mort.

  — Doar dacă cumva vreun biet nenorocit nu-şi rupe gâtul.

  — Kit!

  — Asta-i piesa.

  Ea m-a privit ca şi cum n-ar mai fi fost nevoie să-i reamintesc, iar mie mi-a părut rău că am făcut-o. Am ieşit în cursa a cincea întrebându-mă dacă această zi nu era cumva un fel de test: dacă ea nu voia să se convingă definitiv în ce măsură putea face faţă sau nu la tot ceea ce-i rezerva viaţa în cazul în care rămânea pentru totdeauna cu mine. M-am simţit cuprins de un uşor fior în bătaia vântului şi m-am gândit că pericolul de a o pierde era cel mai rău din toate.

  Am terminat cursa al treilea şi când m-am întors în padocul unde se scoteau şeile de pe cai am găsit-o acolo pe Danielle aşteptându-mă. Arăta ciudat, era palidă şi tremura vizibil.

  — Ce este? am întrebat-o brusc, coborând de pe cal. Ce s-a întâmplat?

  — El este aici, a spus ea şocată. Henri Nanterre. Sunt sigură… El este.

  — Ascultă, i-am spus, trebuie să intru să mă cântăresc, doar să stau pe cântar. Mă întorc imediat. Rămâi în faţa uşii de la camera cântarului… Nu te mişca de acolo.

  — Nu.

  S-a dus unde i-am arătat, iar eu am scos şaua de pe cal şi am făcut unele comentarii vagi, dătătoare de speranţe proprietarilor, care erau totuşi încântaţi. Am trecut cântarul, i-am dat secundului meu şaua, cravaşa şi toca şi am ieşit afară la Danielle care se oprise din tremurat, dar încă părea tulburată.

  — Unde l-ai văzut? am întrebat-o.

  — În tribună în timpul cursei. A părut că se îndreaptă spre mine, venind de jos, croindu-şi drum prin mulţime spunând „scuzaţi-mă” şi uitându-se din când în când la mine de parcă verifica unde sunt.

  — Eşti sigură că a fost el?

  — Era exact ca-n fotografie, aşa cum l-ai descris tu. La început nu mi-am dat seama… apoi l-am recunoscut. Am fost… A înghiţit în sec… Am fost îngrozită. Se strecura printre oameni alunecând ca un peşte.

  — El este, am spus posomorât.

  — M-am furişat din calea lui, a spus Danielle. M-a cuprins un fel de… panică. Nu mă puteam mişca repede… erau atâţia oameni, toţi urmărind cursa şi eu îi deranjam… şi, când am reuşit să părăsesc tribuna, cursa se terminase… şi am alergat. Ce-am să fac acum? Tu călăreşti în cursa următoare.

  — Ei bine, ceea ce ai de făcut este plictisitor de moarte, dar ai să fii în siguranţă. Am zâmbit cerându-mi scuze. Du-te la toaletă şi stai acolo. Găseşte un scaun şi aşteaptă. Spune-i îngrijitoarei că ţi-e rău, că leşini, că eşti obosită, orice. Stai acolo până se termină cursa şi am să vin să te iau. O să dureze o jumătate de oră, nu mai mult. Am să-ţi trimit pe cineva cu un mesaj… şi să nu ieşi afară dacă mesajul nu este de la mine. Ne trebuie o parolă…

  — Zi de Crăciun, a spus ea.

  — O. K. Să nu ieşi de-acolo fără această parolă nici dacă ţi se spune că sunt în drum spre spital sau orice altceva de acest fel. Am să-i spun parola secundului meu şi o să-l trimit pe el să te ia dacă eu nu pot… dar voi veni, am asigurat-o eu văzând teama extraordinară de pe chipul ei. Am să călăresc al dracului de atent. Încearcă să nu te vadă Nanterre când intri acolo, dar dacă te vede…

  — Să nu ies afară, a spus ea. Nu te îngrijora, n-am să ies.

  — Danielle…

  — Da?

  — Te iubesc, i-am spus.

  A clipit, a înclinat uşor din cap şi a plecat repede, iar eu mi-am zis că Nanterre avea de unde să ştie că sunt la cursele de la Windsor, nu trebuia decât să se uite în ziar. Şi mi-a mai trecut prin minte că eu şi oricine din familia prinţesei eram vulnerabili pretutindeni, nu numai pe aleile întunecoase.

  Am urmărit-o pe Danielle cu privirea până a dispărut într-un loc în care Nanterre nu se putea duce după ea, apoi m-am întors grăbit să-mi schimb cazaca şi să mă cântăresc. Nu l-am zărit pe franţuz nicăieri, ceea ce nu însemna că nici el nu mă văzuse. Natura prin excelenţă publică a slujbei mele, putea, totuşi, să acţioneze în favoarea mea, mi-am zis în gând. Era dificil pentru Nanterre să mă atace la curse, pentru că pretutindeni unde mergeam mă aflam în văzul mulţimii. În padocurile de prezentare, pe cai, în tribune… oriunde se ducea un jocheu în culorile unui proprietar capetele se întorceau ca să-l vadă. Când ieşea de pe hipodrom intra în anonimat.

  Am alergat în acea ultimă cursă de la Windsor cu o concentraţie extremă, mai ales că era o cursă de steeple pentru debutanţi, ceea ce reprezenta întotdeauna o mare cotă de neprevăzut. Calul meu nu era antrenat de Wykeham, ci de soţul lui Betsy, antrenorul din Lambourn, şi trebuie să recunosc că acesta pregătea caii cu minuţiozitate, nefiind adeptul lucrurilor făcute de mântuială.

  Soţul lui Betsy a fost mulţumit cu locul al patrulea pentru că mânzul sărise bine, iar eu i-am spus: „Data viitoare va câştiga”, aşa cum se obişnuieşte, spre a-i face plăcere lui şi proprietarilor.

  M-am cântărit pentru locul al patrulea, m-am schimbat rapid, mi-am luat documentele de la secund, şi am scris un bileţel pentru Danielle: „s-au ivit zorii zilei de Crăciun. E timpul să mergem”.

  În cele din urmă, Betsy a fost cea care a dus biletul la toaletă, de unde a ieşit zâmbind un minut mai târziu cu Danielle alături.

  Am oftat uşurat; la fel şi Danielle, se pare. Betsy a clătinat din cap la jocul nostru copilăresc, după care eu şi Danielle am plecat în grabă spre parcajul care se golea.

  — L-ai văzut pe Nanterre? a întrebat Danielle.

  — Nu. Nicăieri.

  — Sunt sigură că era el.

  — Da, şi eu la fel.

  Maşina rămăsese aproape singură în capătul parcării, vecinele ei plecaseră. M-am oprit la o oarecare distanţă şi am scos din buzunar demarorul automat.

  — Dar, de obicei, dispozitivul ăsta se foloseşte când este ger, a spus Danielle surprinsă.

  — Mda, am răspuns şi am apăsat pe comandă.

  N-a fost nici o explozie. Motorul a pornit lin, prinzând viaţă. Ne-am îndreptat spre maşină şi am făcut şi celelalte verificări, pentru orice eventualitate, dar n-am găsit nimic.

  — Dar dacă ar fi explodat? a întrebat Danielle.

  — Mai bine maşina să sară în aer decât noi.

  — Crezi că el ar fi în stare să o facă?

  — Nu ştiu. Nu mă deranjează să iau unele precauţii, chiar dacă se dovedesc inutile. Un regret de genul: „Dacă aş fi făcut doar cutare lucru” ar putea să ne coste mult.

  Am ieşit pe autostradă şi la prima intersecţie am virat-o în direcţie opusă.

  — Asta ţine tot de „Dacă aş fi făcut doar cutare lucru”, m-a întrebat Danielle ironic.

  — Vrei să te trezeşti cu vitriol în ochi?

  — Nu în mod special.

  — Ei bine… nu ştim ce surprize ne pregăteşte Nanterre. Şi pe o autostradă este foarte uşor ca o maşină să stea în urma ta ore în şir neobservată. Nu-mi place să ne pomenim cu el aruncându-se asupra noastră pe străzile acelea mici din Chiswick.

  Când am ajuns la cealaltă intersecţie, am făcut manevra inversă, iar Danielle studia traficul în oglinda retrovizoare.

  — Tot drumul nu s-a ţinut nimeni de noi, a spus ea.

  — Bine.

  — Deci ne putem relaxa?

  — Bărbatul care vine să te ia diseară se numeşte Swallow, i-am spus. Când soseşte maşina, roagă-l pe zdrahonii aceia de la poarta studioului să-l întrebe cum îl cheamă. Dacă nu spune Swallow, verifică la firma de la care am închiriat maşina. Mi-am scos portmoneul. Cartea lor de vizită o găseşti acolo, în prima despărţitură.

  A luat cartea de vizită şi mi-a restituit portofelul.

  — A mai rămas ceva la care nu te-ai gândit?

  — Şi eu aş vrea să ştiu.

  Chiar şi cu abaterea în direcţie opusă, drumul de la Windsor la Chiswick era scurt şi am sosit pe străzile din preajma studioului cu o oră bună înainte de şase şi jumătate.

  — Vrei să te duci la slujbă mai devreme?

  — Nu… Parchează maşina unde putem să privim râul.

  Am găsit un loc de unde se vedea apa maronie ce curgea lin şi acoperea peticele de mâl când venea fluxul. Pescăruşii zburau împotriva vântului, scoţând ţipete răguşite şi într-o barcă patru vâslaşi, cu spinările curbate trăgeau la rame din răsputeri.

  — Am… ă-ă… am ceva să-ţi spun, a zis Danielle nervoasă.

  — Nu acum, am răspuns străbătut de un fior.

  — Nu ştii despre ce este vorba.

  — Astăzi a fost un test, i-am spus.

  Danielle a răspuns alene:

  — Am uitat că uneori citeşti gândurile.

  — Nu. Nu foarte des. Ştii asta.

  — De data asta chiar ai făcut-o.

  — Sunt zile mai bune decât ziua de azi, i-am spus fără nici o speranţă.

  — Şi mai rele.

  Am încuviinţat din cap.

  — Nu fi atât de trist, a zis ea. Nu pot să suport să te văd aşa.

  — N-am să mai fiu dacă te măriţi cu mine, i-am zis.

  — Vrei, într-adevăr?

  — Da.

  Nu arăta prea bucuroasă. Cred că totul era pierdut.

  — Eu… ă-ă… s-a bâlbâit ea, dacă n-o să mai fii trist, am să mă mărit cu tine.

  Am crezut că n-am auzit bine.

  — Ce-ai spus? am întrebat-o.

  — Am spus… S-a oprit. Vrei să te însori cu mine sau nu?

  — Poftim ce întrebare!

  M-am aplecat spre ea şi ea a venit spre mine şi ne-am sărutat de parcă ne-am fi regăsit după o despărţire îndelungată. Am sugerat să ne mutăm pe bancheta din spate, cum, de altfel am şi procedat, dar nu ca să facem dragoste, pe de o parte, pentru că era încă zi şi treceau mulţi pietoni, pe de alta, pentru că spaţiul disponibil nu era satisfăcător. Ne-am îmbrăţişat, ceea ce după toate aceste săptămâni îmi părea de-a dreptul incredibil şi am spus-o de câteva ori, mai-mai să devin plictisitor.

  — N-am avut de gând să fac acest pas, mi-a mărturisit ea. Când m-am întors din Ţara Lacurilor voiam să găsesc o modalitate de a-ţi spune că totul s-a terminat… că a fost o greşeală.

  — Ce te-a determinat să te răzgândeşti?

  — Nu ştiu,… o mulţime de lucruri. Fiind cu tine atât de mult… simţindu-ţi lipsa ieri… Lucruri obişnuite… Văzând cât te respectă Litsi, Betsy, care mi-a spus că sunt norocoasă… Şi soţia lui Joe… ştii, ea a dat totul peste cap. Absolut totul. Era într-o stare, ba transpira, ba o apucau frigurile… Şi mai era şi gravidă… Am întrebat-o cum poate trăi cu această teamă… şi a spus că se puneau în cântar două lucruri: teama alături de Joe şi lipsa de teamă, dar fără Joe, aşa că alegerea era uşoară.

  Am îmbrăţişat-o strâns. Îi simţeam inima bătându-i cu putere.

  — Astăzi mi-am pus o mulţime de întrebări, am examinat lucrurile pe toate părţile, a continuat ea. M-am întrebat dacă acceptam viaţa din lumea curselor şi iernile şi starea de nelinişte permanentă… Privindu-te cum călăreşti toţi caii aceia fără să ştii… fără să-ţi pese… dacă va fi ultima ta jumătate de oră din viaţă… Şi toate acestea repetându-se de cinci sau şase sute de ori în fiecare an. I-am privit şi pe ceilalţi jochei cum plecau din padocul de prezentare şi toţi erau la fel ca tine… perfect calmi, de parcă s-ar fi dus la birou.

  — Este mult mai bine decât într-un birou.

  — Da, pentru tine. M-a sărutat. Poţi să-i mulţumeşti lui tanti Casilia pentru că m-a făcut să vin din nou la curse, de ruşine… Dar cel mai mult poţi să-i mulţumeşti soţiei lui Joe. Astăzi m-am gândit foarte clar la ce ar fi viaţa pentru mine fără tine… N-ar exista teamă şi nici Kit… aşa cum a spus ea… Cred că am să aleg teama.

  — Şi fruntea sus.

  — Când sus, când plecată în pământ. Soţia lui Joe spunea că aşa este pentru toate nevestele în diverse momente din existenţa lor. Şi pentru câţiva bărbaţi, presupunem că este la fel.

  Ce ciudat, cum ţi se poate schimba complet viaţa într-o singură clipă, mi-am zis în sinea mea. Pâcla de nefericire care mă învăluise în ultimele luni se destrămase ca o pânză de păianjen. Mă simţeam cu inima uşoară, miraculos de fericit, chiar mai fericit decât la începutul prieteniei noastre. Pesemne că, într-adevăr, mai întâi trebuie să pierzi şi apoi să recâştigi ca să cunoşti acest gen de bucurie.

  — N-o să te răzgândeşti? am întrebat-o.

  — Nu, n-am să mă răzgândesc, a răspuns ea şi o bună bucată de vreme a făcut tot ceea ce se putea face, ţinând cont de spaţiul restrâns pentru a-mi dovedi că aşa este.

  În cele din urmă am condus-o la studio, iar eu m-am întors într-o stare euforică, în Eaton Square, dar am revenit cu picioarele pe pământ la timp spre a-mi parca maşina la timp şi cu grijă la locul obişnuit, la garaje.

  Am oprit motorul şi am rămas o vreme la volan, privindu-mi vag mâinile şi gândindu-mă ce m-ar putea aştepta mai departe. M-a străbătut un fior în moalele capului. Apoi am telefonat şi Litsi mi-a răspuns imediat de parcă ar fi aşteptat telefonul meu.

  — Sunt în alee, i-am spus.

  CAPITOLUL 20

  Nu ştiam nici cum, nici când, nici dacă îşi va face apariţia. Noi îi indicasem o şansă şi îi oferisem un motiv. Îi dezvăluisem timpul şi locul de unde ar fi putut îndepărta obstacolul de netrecut ce-i stătea în cale: dar, dacă el avea să dea curs invitaţiei indirecte, numai Dumnezeu ştia.

  Henri Nanterre… Însuşi numele lui suna ca o ameninţare.

  M-am gândit la prezenţa lui la Windsor. Cum îşi croise drum prin mulţimea din tribune, strecurându-se cu abilitate ca să se afle în apropierea Danielle-ei. M-am gândit că până în acea după-amiază s-ar fi putut ca el nici măcar să nu fi ştiut foarte bine cum arăta ea. Lunea trecută când îi tăiase anvelopele şi o urmărise, o văzuse pe întuneric şi o recunoscuse după maşină, nu după chip.

  Probabil că o zărise cu Litsi la Bradbury, dar pesemne că nu prea de aproape. Trebuie să fi ştiut că tânăra care-l însoţea pe Litsi era ea. Pentru că Beatrice îi spusese că ei vor veni cu mine la hipodrom.

  S-ar fi putut ca Nanterre habar să nu fi avut că Danielle mă însoţise la Windsor până când n-o văzuse cu mine de mai multe ori în padocul de prezentare şi în tribună în timpul cursei a patra. S-ar fi putut ca el să fi venit la Windsor fără nici un plan dinainte stabilit, dar ceea ce a pus la cale când a întâlnit-o a fost ceva de coşmar.

  Toate acestea îmi treceau prin minte nu în propria mea maşină, ci stând pe jos, pe o pernă de buret, în garajul unde Danielle îşi ţinea micul Ford. Una din uşile garajului era deschisă cam de un lat de palmă, atât cât să pot să văd Mercedes-ul şi o bună parte din garajele care dădeau spre intrarea în alee. Câţiva oameni se întorceau de la lucru, deschideau garajele, băgau maşinile înăuntru şi le închideau. Alţi câţiva ieşeau seara în oraş, aşa ca reluau procesul, dar pe invers.

  Mecanicii plecaseră demult şi în garajele lor era linişte. Numeroase maşini, asemeni Mercedes-ului, erau parcate afară, lângă bordură, lăsând un mic culoar liber pe centru.

  Amurgul s-a transformat în noapte şi agitaţia din preajmă s-a stins lăsând locul unui zgomot îndepărtat, febril al traficului londonez. Stăteam liniştit, având lângă mine câteva lucruri pe care mi le adusesem, precum o sticlă de Perrier, somon afumat şi un măr, reexaminând cu ochii minţii diverse posibilităţi, dintre care niciuna nu s-a întâmplat.

  Cam la fiecare jumătate de oră mă sculam în picioare, îmi dezmorţeam coloana, făceam câţiva paşi în jurul maşinii lui Danielle şi mă aşezam iar. Nu s-a întâmplat nimic de un interes deosebit la garaje, iar limbile ceasului meu se mişcau cu o încetineală de melc; ora opt, ora nouă, zece.

  M-am gândit la Danielle şi la ceea ce-mi spusese la despărţire:

  — De dragul lui tanti Casilia sper ca şarpele cu clopoţei să-şi facă apariţia la garaje, dar, dacă vei fi omorât, n-am să te iert niciodată.

  — Un gând pentru eternitate, i-am spus.

  — Ia-ţi toate măsurile ca eternitatea s-o petreci aici, pe pământ, cu mine.

  — Da, doamnă, i-am spus şi am sărutat-o.

  Şarpele cu clopoţei trebuia să sosească, totuşi, mai devreme, mi-am zis în sinea mea căscând, pe când minutarul trecea de ora unsprezece. De obicei, eu veneam la garaje la ora unu şi jumătate ca să am vreme să ajung în Chiswick înainte de ora două. Şi m-am gândit că, dacă Nanterre plănuia un atac fizic direct de orice fel, el va trebui să-şi facă apariţia cu mult înainte spre a-şi căuta un loc unde să se ascundă. Eram sigur că el nu venise înainte de ora şapte pentru că cercetasem fiecare cotlon înainte de a mă instala în garaj şi alte intrări, în afară de cea dinspre stradă, nu mai existau. Dacă de atunci se furişase pe undeva fără ca eu să-l văd, probabil că vom avea cu toţii necazuri.

  La unsprezece şi un sfert mi-am dezmorţit iar picioarele plimbându-mă în jurul maşinii lui Danielle, după care m-am aşezat din nou.

  La unsprezece şi şaptesprezece minute peştele a venit senin la momeală.

  Sperasem şi-mi dorisem din tot sufletul să vină, îl aşteptasem… şi, totuşi, atunci când şi-a făcut apariţia, am simţit cum pielea mi se încreţeşte cuprins de o teamă animalică, de parcă tigrul ar fi stat, într-adevăr, la pândă în aşteptarea căprioarei.

  A mers direct spre garaje ca şi cum ar fi avut o maşină acolo. Nu era un mers propriu-zis, ci mai degrabă aluneca lin ca un ţipar.

  Îşi întorcea capul dintr-o parte în alta, uitându-se la maşinile tăcute, parcate pe alee, şi, chiar şi în lumina slabă ce abia se filtra de sus, prin ferestrele de la clădirile din preajmă, forma nasului şi a maxilarelor rămânea inconfundabilă.

  Se apropia din ce în ce mai mult; şi, din câte mi-am dat seama, nu căuta o ascunzătoare, ci se uita după maşina mea.

  Pentru o clipă de groază şi-a îndreptat privirile direct spre uşa uşor crăpată a garajului unde mă aflam, dar eu stăteam complet nemişcat, în întuneric, îmbrăcat în haine de culoare închisă şi am început să respir din nou abia când a părut a nu vedea nimic care să-l alarmeze sau să-l înfricoşeze.

  Nanterre este aici, mi-am spus plin de bucurie; chiar aici, în faţa ochilor mei şi tot ceea ce plănuisem avea să se împlinească. Indiferent ce se va întâmpla, până acum presupunerile noastre n-au dat greş, am recunoscut în sinea mea.

  Nanterre a privit înapoi, în direcţia de unde venise, dar nimic n-a părut a-l nelinişti.

  A venit şi mai aproape de maşina mea. S-a oprit lângă ea, după care a mai făcut câţiva paşi stăpân pe sine şi a descuiat portiera cu un şperaclu de parcă şi-ar fi petrecut toată viaţa ocupându-se numai de furturi.

  Al dracului de bine lucrat, mi-am zis în sinea mea şi am auzit zgomotul capotei când a apăsat pe butonul de decuplare din interior. A ridicat capota, a fixat-o şi s-a aplecat asupra motorului luminându-i cu o lanternă ca şi cum ar fi reparat ceva, aşa că oricine ar fi venit în acel moment la garaje n-ar fi dat nici o atenţie.

  După o vreme a stins lanterna, a lăsat capota în jos, lin, fără a o trânti brusc, cum ar fi fost normal, şi a apăsat-o cu ambele palme ca s-o închidă. În cele din urmă, a încuiat fără zgomot şi portiera; când s-a răsucit pe călcâie ca să plece l-am văzut zâmbind.

  M-am întrebat dacă ceea ce lăsase în motor era un obiect de material plastic ca şi armele sale.

  A mai făcut câţiva paşi de-a lungul garajelor înainte ca eu să mă ridic în picioare, să mă strecor pe uşă şi să pornesc după el, nevoind să mă audă prea curând.

  Am aşteptat până a ajuns în dreptul unei anume maşini, mică, albă, parcată lângă bordură şi atunci am alergat în urma lui fără să fac zgomot pe caldarâm, cu pantofii mei cu tălpi de gumă. Când am ajuns în spatele lui, am aprins lanterna.

  — Henri Nanterre, am spus.

  A rămas nemişcat un lung moment, fiindu-i imposibil să-şi revină din şoc. Apoi, cu mişcări nesigure, a cotrobăit în bluzonul de gabardină încercând să-şi scoată pistolul.

  — Sammy, am strigat şi Sammy a ţâşnit ca un glonţ din maşina mică şi albă, scoţând un urlet care, alături de vocea mea, a umplut aleea liniştită cu un zgomot ce părea o adevărată rafală de artilerie.

  Nanterre reuşise să-şi scoată pistolul, chipul fiindu-i cuprins de lividitate. L-a îndreptat asupra mea ochind… Şi Sammy, confirmându-şi renumele, dintr-o lovitură cu piciorul, i l-a zburat din mână.

  Nanterre a început să alerge abandonându-şi pistolul căzut cu zgomot pe caldarâm.

  Eu şi Sammy am alergat după el şi, dintr-o altă maşină mai mare, parcată pe alee, au ţâşnit Thomas şi Litsi strigând vitejeşte, cu lanterne aprinse, aţinându-i calea.

  Thomas şi Litsi l-au oprit, iar eu şi Sammy l-am prins. Sammy a legat mâna strângă a lui Nanterre de braţul drept al lui Thomas cu o sfoară din nylon, căreia i-a aplicat o tehnică a nodurilor cu totul deosebită.

  Nu este cel mai elegant mod de a face o captură, mi-am zis, dar, în orice caz, este eficace; şi, cu tot zgomotul produs, nimeni n-a ieşit afară ca să pună întrebări curioase în privinţa tărăboiului, nimeni din Londra n-ar face o asemenea prostie. Aleile întunecoase erau alei întunecoase şi, dacă se mai auzea şi scandal pe ele, era cu atât mai rău.

  L-am obligat pe Nanterre să meargă înapoi spre Mercedes. Thomas mai mult l-a tras, iar Sammy venea în urma lui aplicându-i câte o lovitură de picior încurajatoare peste gambe.

  Când am ajuns lângă pistol, Sammy l-a ridicat de jos, l-a cântărit surprins în mână şi a fluierat scurt.

  — Are gloanţe? l-am întrebat.

  A scos încărcătorul şi a încuviinţat dând din cap.

  — Şapte, a spus. Micuţe şi strălucitoare.

  A băgat încărcătorul la loc, a aruncat o privire în jur şi l-a ascuns sub o maşină din apropiere ştiind că eu nu voiam să-l folosesc.

  Nanterre începuse să-şi revină la modul lui arogant de a se comporta şi să ameninţe plin de tupeu că ceea ce făceam noi era împotriva legii. N-a menţionat care lege şi nici nu avea dreptate. În anumite condiţii, arestarea cetăţenilor era perfect legală.

  Neştiind cum vor evolua lucrurile, a trebuit să facem cele mai bune planuri luând în considerare toate eventualităţile. Închiriasem mica maşină albă şi cealaltă mai mare, de culoare închisă, amândouă cu ferestre uşor colorate, iar eu şi Thomas le parcasem în cursul dimineţii în locuri unde ştiam că nu incomodam pe nimeni: cea mare la intrarea pe alee, foarte aproape de stradă şi pe cea albă la jumătatea distanţei dintre aceasta şi Mercedes.

  Litsi, Thomas şi Sammy intraseră în maşini după ce eu cercetasem întreaga zonă şi-i telefonasem lui Litsi dându-i toate asigurările, iar ei se pregătiseră să aştepte până la ora unu şi jumătate şi să spere.

  Nimeni nu ştiuse ce va face Nanterre dacă va veni la garaje. Hotărâsem că, dacă va veni pe lângă Litsi şi Thomas şi se va ascunde înainte de a ajunge la maşina albă, Litsi şi Thomas vor semnaliza prin lanterne ca eu şi Sammy să le sărim în ajutor; ne-am dat seama că, dacă va veni pe lângă Sammy, va fi în raza mea vizuală şi toţi vor aştepta semnalul meu, ceea ce s-a şi întâmplat.

  Am fost cu toţii de acord că, dacă Nanterre îşi va face apariţia în zonă, s-ar putea să se hotărască să rămână în maşina sa pe stradă aşteptându-mă să vin dinspre piaţetă, şi, dacă proceda aşa sau dacă nu venea deloc, însemna că noi ne-am pierdut o bună bucată de vreme pregătindu-ne pentru un mare bluf.

  Mai era şi pericolul că, chiar dacă venea, îl puteam pierde, putea să se strecoare printre capcanele noastre şi să scape; şi mai putea fi şi-un pericol şi mai mare şi anume acela că el avea să intre în panică şi să recurgă la pistol, ceea ce însemna că unul sau mai mulţi dintre noi ar fi fost posibil să fie răniţi. Totuşi, atunci când acel moment a venit, când el şi-a scos pistolul şi l-a îndreptat asupra mea, pericolul căruia trebuise să-i fac faţă atâta vreme a trecut aşa de repede că brusc a părut a nu fi existat şi nici nu merita a fi luat în consideraţie.

  Plănuisem ca, dacă-l prindem pe Nanterre să-l ducem în garajul unde îl aşteptasem să vină, dar, în timp ce mergeam pe alee, am făcut o rapidă regândire a planului şi m-am oprit lângă maşina mea.

  Ceilalţi s-au oprit şi ei uitându-se la mine întrebători.

  — Thomas, i-am spus, dezleagă-l pe Nanterre de la mâna ta şi leagă-l de oglinda retrovizoare din stânga.

  Thomas, fără să pună nici o întrebare, a tras de un laţ de pe unul din degetele sale şi toată sfoara a căzut de pe încheietura mâinii: talentele lui Sammy par fără limite. Thomas a legat sfoara cu noduri mult mai sigure de suportul solid al oglinzii retrovizoare, iar Nanterre continua să ţipe că facem nişte greşeli pe care le vom regreta.

  — Tacă-ţi fleanca, i-am spus pe un ton la fel de ridicat, dar fără prea mult efect.

  — Să-i punem căluş, a sugerat Thomas vesel.

  A scos o batistă din buzunarul pantalonilor, la vederea căreia Nanterre, din fericire, a amuţit.

  — Leagă-i gura, dacă vine cineva la garaje, i-am spus lui Thomas, care a dat din cap.

  — A fost suficientă lumină ca să vă daţi seama dacă domnul Nanterre a ridicat capota maşinii mele? i-am întrebat pe Litsi, Sammy şi Thomas.

  Toţi au spus că văzuseră acest lucru.

  Nanterre a rămas cu gura deschisă şi, pentru prima oară, se pare că şi-a dat seama că se află într-un pericol serios.

  — Domnul Nanterre, am spus eu adresându-mă celorlalţi, este un amator care şi-a lăsat amprentele pe toată vopseaua de pe maşina mea. Ar fi o idee bună să chemăm poliţia.

  Ceilalţi priveau nepăsători, pentru că ştiau că nu voiam s-o fac, dar brusc Nanterre a tras cu forţă de sfoara bine legată, stil Sammy.

  — Mai există o alternativă, am spus.

  Încă luptându-se sub privirea plină de interes a lui Sammy, Nanterre a întrebat curios:

  — Ce alternativă?

  — Spune-ne de ce ai venit aici în această noapte şi ce ai pus în maşina mea?

  — Să vă spun vouă…

  — Da, să ne spui.

  În realitate, mintea nu-l ducea prea departe. A spus cu violenţă:

  — Pesemne că Beatrice v-a prevenit. Vaca aia! I s-a făcut frică şi v-a spus… Şi-a concentrat privirea asupra mea. Între mine şi viitoarele mele milioane nu era decât semnătura lui de Brescou, iar tu… tu… eşti pretutindeni în calea mea.

  — Aşa că te-ai hotărât să foloseşti o mică bombă şi pac, nu mai este nici un obstacol, nu?

  — Tu m-ai adus aici, a strigat el. Tu m-ai împins s-o fac… Dacă mureai, el ar fi semnat.

  Am făcut o mică pauză, după care am spus:

  — Am discutat cu omul căruia i-ai dat mesajul pentru prinţul Litsi la Bradbury. Te-a recunoscut dintr-o fotografie. Avem mărturia lui cu semnătură.

  Nanterre a spus cu ură:

  — Am văzut anunţul vostru. Dacă prinţul Litsi ar fi murit, n-ar fi aflat nimeni despre mesaj.

  — Chiar ai vrut să moară?

  — Că trăieşte, că moare, pentru mine n-avea importanţă. Trebuia să-l sperii, da. Să-l fac pe de Brescou să semneze. A încercat din nou, fără efect, să dezlege funia. Daţi-mi drumul…

  Eu m-am dus însă în garaj unde aşteptasem sosirea lui Nanterre şi am ieşit din nou afară cu un plic mare, cu documente semnate.

  — Nu te mai tot zbate, mai bine ascultă cu atenţie, i-am spus lui Nanterre.

  N-a prea dat mare importanţă.

  — Asculţi sau chem poliţia, l-am ameninţat.

  A spus posomorât că va fi atent.

  — Preţul libertăţii tale, i-am spus, este să-ţi pui semnătura pe aceste contracte.

  — Ce e cu ele? m-a întrebat el furios, studiind masivitatea lor aparentă. Ce contracte?

  — Prin ele se schimbă numele din „Societatea de Construcţii de Brescou şi Nanterre” în „Societatea de Construcţii Gascony” şi ele reprezintă o înţelegere între cei doi proprietari cu drepturi egale ca să transforme societatea privată într-o societate publică, urmând ca fiecare proprietar să-şi scoată acţiunile la vânzare.

  Era uluit şi furios.

  — Societatea este a mea… Eu o conduc… Nu voi fi niciodată de acord!

  — Va trebui să fii, i-am spus prozaic.

  Am scos micul casetofon din buzunarul jachetei, am apăsat uşor tasta de derulat înapoi şi, în final, starter-ul.

  Vocea lui Nanterre s-a auzit clar: „Că trăieşte, că moare, pentru mine n-avea importanţă. Trebuia să-l sperii, da. Să-l fac pe de Brescou să semneze”.

  Am oprit casetofonul. Spre surprinderea mea, Nanterre tăcea amintindu-şi probabil celelalte lucruri incriminatorii pe care le spusese.

  — Avem mărturia celui care a transmis mesajul la Bradbury, am spus. Îţi avem vocea pe această casetă. Cred că avem şi bomba pe care ai pus-o în maşina mea. Ai să semnezi contractul, să ştii.

  — Nu este nici o bombă în maşina ta, a spus el furios.

  — Poate nişte focuri de artificii, am spus.

  Mi-a aruncat o privire goală.

  — Vine cineva spre garaje, a spus Thomas precipitat, scoţând batista din buzunar. Ce facem?

  Maşina se vedea intrând pe alee.

  — Dacă ţipi, i-am spus lui Nanterre ameninţător, poliţia va fi aici în cinci minute şi ai s-o regreţi… Ei nu sunt prea amabili cu indivizii care pun bombe în automobile.

  Maşina care intrase pe alee s-a îndreptat spre noi şi s-a oprit chiar înainte de a ajunge la maşina albă, unde se ascunsese Sammy. Ocupanţii ei au coborât, au deschis garajul, au băgat maşina înăuntru, au închis garajul şi s-au uitat spre noi dubios.

  — Noapte bună, le-am strigat pe un ton vesel.

  — Noapte bună, au răspuns ei, mai asigurându-se o dată şi s-au îndreptat spre stradă.

  — E-n ordine, am spus relaxându-mă. Este timpul să semnezi.

  — Eu n-o să-mi vând societatea. N-o s-o vând.

  Am spus răbdător:

  — N-ai nici o altă alternativă decât să intri la închisoare pentru că ai încercat să-l omori pe prinţul Litsi şi pe mine.

  El încă refuza să accepte starea de fapt. Pesemne că se simţea tot atât de furios că este constrâns să semneze împotriva voinţei sale, pe cât se simţise şi Roland.

  Am scos din buzunar dispozitivul de pornire automată a motorului. Şi i-am explicat lui Nanterre ce voiam să fac.

  În sfârşit, Nanterre a început să tremure, iar Litsi, Sammy şi Thomas s-au tras înapoi îndepărtându-se de maşină cu o teamă autentică, de parcă acum ar fi auzit pentru prima oară ce se afla sub capotă.

  — Ai să fii doar tu singur lângă maşină, i-am spus lui Nanterre. Ne vom duce la capătul aleii şi o să te lăsăm aici. Prinţul Litsi şi ceilalţi doi vor pleca. Când se vor afla în siguranţă în casa din Eaton Square, am să apăs pe butonul care porneşte motorul.

  Litsi, Sammy şi Thomas deja se retrăseseră destul de departe.

  — Ai să mori de propria ta bombă, i-am spus adunându-mi în voce şi în felul de a mă comporta toată forţa şi puterea de convingere de care eram capabil. La revedere, i-am spus.

  M-am răsucit pe călcâie. Am făcut câţiva paşi buni. Mă întrebam dacă va fi suficient de speriat încât să creadă că-mi voi pune ameninţarea în practică; mă întrebam dacă cineva ar avea tăria să rişte.

  — Întoarce-te, a ţipat el.

  Era teamă autentică în vocea lui ridicată. Adevărată teamă de moarte.

  Fără nici o milă mi-am văzut de drum.

  — Întoarce-te…

  M-am întors. Picături mari de sudoare i se prelingeau de pe frunte. Încă se lupta din răsputeri ca să se dezlege, dar tremura prea tare ca să reuşească.

  — Vreau să fabric arme, spunea el cu patimă. Aş face milioane… Aş avea putere… Cei din familia de Brescou sunt bogaţi… cei din familia Nanterre n-au fost niciodată… Vreau să fiu bogat, la standardele mondiale… să am putere… Am să-ţi dau un milion de lire… mai mult… dacă… îl faci pe Roland să semneze… ca să fabricăm arme.

  — Nu, am răspuns plat şi m-am răsucit iar pe călcâie, arătându-i din nou dispozitivul de pornire prin telecomandă.

  — E-n ordine, e-n ordine… În cele din urmă, a renunţat definitiv, aproape suspinând. Pune obiectul ăla jos… pune-l jos.

  Am strigat spre stradă:

  — Litsi!

  Ceilalţi trei s-au oprit şi au venit încet înapoi.

  — Domnul Nanterre va semna, le-am spus.

  — Pune obiectul ăla jos, a repetat Nanterre pe o voce leşinată, cu toată obrăznicia şi toate ţipetele duse. Pune-l jos.

  L-am băgat în buzunar, ceea ce încă îl speria.

  — Nu se poate declanşa şi singur? a întrebat Litsi, nu pentru că ar fi fost neliniştit, ci din precauţie.

  Am clătinat din cap.

  — Butonul trebuie apăsat cu forţă.

  I-am băgat lui Nanterre contractele sub ochi şi i-am zărit licărul de furie în priviri când a văzut că fiecare primă pagină era aceeaşi cu formularul pe care el îi ceruse lui Roland să-l semneze.

  — Ne trebuie semnătura ta de patru ori, i-am spus. Pe fiecare primă pagină şi pe fiecare document ataşat. Când semnezi documentele ataşate, pune-ţi arătătorul pe sigiliul roşu de lângă numele tău. Noi trei, care nu suntem implicaţi în nici un fel în afacerile familiilor de Brescou şi Nanterre, vom semna sub numele tău ca martori.

  I-am pus stiloul meu în mâna dreaptă care-i tremura şi i-am pregătit documentele pentru semnat aşezându-le pe maşina mea. Nanterre a semnat formularul francez. Am dat foile până la ultima pagină a contractului şi i-am arătat spaţiul care-i era rezervat. A semnat din nou şi şi-a pus degetul pe sigiliu.

  Cu o uşurare internă enormă, am scos şi cel de al doilea set ca să repete procedura. În tăcere, cu stropi de sudoare prelingându-i-se pe obraji, a semnat din nou.

  Am trecut numele meu sub al lui în cele patru locuri, fiind urmat de fiecare dată de Thomas şi Sammy.

  — E foarte bine, am spus când totul a fost completat. Avocaţii domnului de Brescou vor demara contractele imediat. Unul din aceste două contracte ţi se va trimite în Franţa, ţie sau avocaţilor tăi.

  Am băgat documentele în plic şi i l-am dat lui Litsi care l-a pus în buzunarul interior de la haină.

  — Lasă-mă să plec, a spus Nanterre aproape în şoaptă.

  — Te vom dezlega cu condiţia să scoţi ceea ce ai pus în maşina mea, i-am spus. După aceea, poţi să pleci.

  L-au trecut fiorii, dar până la urmă n-a părut atât de dificil pentru el să demonteze firele şi să scoată un obiect de forma şi dimensiunile unui cub de zahăr. Detonatorul ce era lipit de el, l-a tratat cu un respect delicat, deşurubând, separând şi punând piesele componente în diverse buzunare.

  — Acum lăsaţi-mă să plec, a spus el ştergându-şi transpiraţia de pe faţă cu dosul palmelor.

  I-am spus:

  — Ţine minte că avem mărturia celui care a transmis mesajul la Bradbury şi caseta cu vocea ta… şi am auzit cu toţii tot ceea ce ai spus. Ţine-te departe de familia de Brescou, să nu le mai faci alte necazuri.

  Mi-a aruncat o privire furioasă, bolnavă, o privire de om învins. Sammy n-a mai încercat să desfacă nodurile de la sfoara de nylon de pe încheietura mâinii lui Nanterre, ci a tăiat-o cu foarfeca.

  — Porneşte maşina, mi-a zis Litsi, ca să-i arăt că nu era o glumă. Plecaţi de lângă ea, le-am spus.

  Ne-am îndepărtat vreo douăzeci de paşi, Nanterre aflându-se printre noi, am scos dispozitivul de pornire din buzunar şi am apăsat butonul.

  Motorul a început să meargă lin, sigur de el şi cu forţă.

  M-am uitat direct la Nanterre, la colţurile gurii lăsate în jos, semn al acceptării, împotriva voinţei sale, că bătălia fusese pierdută. Ne-a aruncat o ultimă privire plină de înţelesuri, obraznică, fără regrete. Thomas şi Sammy au făcut un pas în lături, ca să-l lase să treacă şi el a pornit pe alee în sus, cu nasul acela şi maxilarele încă puternice, dar cu umerii prăbuşiţi.

  L-am privit în tăcere până a ajuns la capătul aleii şi a dat colţul fără să se mai uite înapoi.

  Atunci Sammy a tras un „iuhuu” de bucurie pentru victoria uşor obţinută şi a plecat tropăind ca să aducă pistolul de unde îl ascunsese.

  Mi l-a prezentat ostentativ, aşezându-mi-l în mâini.

  — Captură de război, a spus el zâmbind.

  CAPITOLUL 21

  După ce le-am mulţumit aşa cum se cuvenea lui Thomas şi Sammy pentru ajutor, eu şi Litsi ne-am instalat în salon sărbătorind victoria la un pahar de brandy; i-am telefonat şi Danielle-ei ca să-i spunem că nu zăceam în bălţi de sânge.

  — Slavă zeilor, a spus ea. N-am putut să lucrez nimic, gândul mi-a fost numai la voi.

  — Cred că am făcut ceva cu totul imoral, a comentat Litsi după ce am pus telefonul în furcă.

  — Categoric, am încuviinţat eu calm. Am procedat exact cum voia Nanterre să procedeze; i-am smuls o semnătură sub ameninţare.

  — Cred că am luat legea în propriile noastre mâini.

  — Am făcut dreptate cu propriile noastre mâini, l-am corectat eu.

  — Şi, aşa cum ai spus tu, a continuat el, este o mare diferenţă.

  — El este liber, nepedepsit şi bogat, am spus eu. Dacă te gândeşti bine, asta nu înseamnă dreptate. Dar el nu l-a distrus şi nu mai are cum să-l distrugă pe Roland. A fost un târg destul de corect.

  După ce Litsi a plecat la el în cameră căscând, eu am aşteptat-o pe Danielle şi i-am ieşit în întâmpinare când am auzit-o intrând. A venit drept în braţele mele zâmbind.

  — N-am crezut că ai să te duci să te culci fără mine.

  — Fie ca asta să se întâmple cât mai rar cu putinţă pentru tot restul vieţii.

  Am urcat tiptil în camera de bambus şi, având grijă că Beatrice era în camera de alături, ne-am suit în pat fără zgomot şi tot în linişte am făcut dragoste. Intensitatea trăirii n-are nici o legătură directă cu excesul de onomatopee, vorbele spuse în şoaptă sunt chiar mai potrivite, mi-am zis în sinea mea, lăsându-mă cotropit de emoţii; şi, dacă spusele noastre erau mai reţinute decât înainte, ne redescopeream unul pe celălalt cu o pasiune mult mai profundă.

  Am dormit îmbrăţişaţi şi ne-am trezit înainte de revărsatul zorilor înfometaţi din nou după adânci satisfacţii.

  — Acum mă iubeşti mai mult, mi-a şoptit ea în ureche.

  — Te-am iubit întotdeauna.

  — Nu ca acum.

  Am adormit iarăşi istoviţi şi înainte de ora şapte ea a făcut un duş, şi-a pus hainele cu care fusese îmbrăcată ieri şi a coborât cuminte în camera ei.

  — Tanti Casilia, mi-a spus ea calmă, se aşteaptă ca nepoată-sa, măcar de ochii lumii, să dea impresia că a dormit în patul ei.

  — Ar deranja-o dacă ar şti că n-ai dormit la tine?

  — Mai degrabă dimpotrivă, aş zice.

  Eu şi Litsi ne beam deja cafeaua în salon când Danielle şi-a făcut apariţia îmbrăcată în tonuri de albastru şi verde. A adus o cutie cu juice şi alta cu fulgi de porumb şi mi-a prăjit pâine. Litsi ne-a privit speculativ cântărindu-ne cu atenţie pe amândoi, şi, în cele din urmă, chipul i s-a luminat.

  — Felicitări, mi-a spus sec.

  — Nunta va fi în curând, i-a spus Danielle calm.

  — Aşa cum bănuiam şi eu, i-a răspuns el.

  Ceva mai târziu eu şi Litsi am urcat să-i vedem pe Roland de Brescou şi pe prinţesă ca să le dăm contractele semnate.

  — Am fost sigur că Nanterre nu se va învoi să dizolvăm societatea. Fără ea, categoric, nu poate să fabrice arme… nu-i aşa? a spus el cu o voce slăbită.

  — Chiar dacă o face vreodată, i-am răspuns, numele dumneavoastră nu va mai fi implicat cu nimic.

  Gascony, aşa cum se numea noua societate publică, era vechiul nume al provinciei din Franţa unde se afla castelul familiei de Brescou. Roland a fost şi încântat, dar şi întristat de soluţie.

  — Cum de l-ai convins, Kit? a întrebat prinţesa uitându-se la semnătura lui Nanterre fără să-şi creadă ochilor.

  — Hm… l-am legat fedeleş.

  Mi-a aruncat o privire rapidă.

  — Atunci mai bine nu întreb.

  — Nu este rănit şi nu are pe el nici un semn.

  — Dar poliţia? a întrebat Roland.

  — Nici o poliţie, am spus. Am fost nevoiţi să-i promitem că nu va fi implicată poliţia ca să-l facem să semneze.

  — Târgul e târg, a încuviinţat Litsi. A trebuit să ne ţinem făgăduiala şi l-am lăsat liber.

  Prinţesa şi soţul ei ştiau ce-nseamnă să-ţi ţii cuvântul dat şi, atunci când am plecat din camera lui Roland, ea a venit după mine, lăsându-l pe Litsi în urmă.

  — N-am cuvinte ca să-ţi mulţumesc… Cum am putea să-ţi mulţumim? m-a întrebat încurcată.

  — Nu este nevoie. Ă-ă… eu şi Danielle ne vom căsători în iunie.

  — Sunt foarte bucuroasă, a spus ea cu o vădită plăcere şi m-a sărutat cu căldură întâi pe un obraz, apoi pe celălalt.

  Mi-au trecut prin minte clipele când aş fi vrut s-o îmbrăţişez; probabil că într-o zi am s-o fac, dar nu pe un hipodrom.

  — Îmi pare atât de rău pentru caii dumneavoastră, i-am spus.

  — Da… Când te vezi cu Wykeham roagă-l să înceapă să se intereseze ca să cumpere alţii în locul lor. Nu ne putem aştepta la un alt Cotopaxi, dar probabil, la anul vom avea în orice caz un cal de valoare pentru Grand National… Şi nu uita că săptămâna viitoare îl avem, totuşi, pe Kinley pentru Cheltenham.

  — Triumph Hurdle, i-am spus.

  Ceva mai târziu am plecat cu trenul la cursele de la Folkestone cu inima uşoară, dar fără Danielle care avea oră la dentist.

  Am călărit în patru curse câştigând două şi mă simţeam bine, în formă, plesnind de sănătate şi, pentru prima oară de atâtea săptămâni, fără nici o grijă. Era un sentiment extraordinar, numai de-ar dura!

  Bunty Ireland, corespondentul pentru curse de la The Towncrier, mi-a dat un plic mare de la lordul Vaughnley.

  — Proaspăt ieşit de la computer, mi-a spus el.

  Din nou conţinutul plicului părea destul de sărăcuţ, dar i-am mulţumit şi gândindu-mă că, din fericire, nu-mi mai era necesar, l-am luat cu mine înapoi spre Londra fără să-l deschid.

  Cina în seara aceea a fost de-a dreptul festivă, deşi Danielle nu era prezentă fiind la studio unde ajunsese şofându-şi singură Ford-ul.

  — Am crezut că aseară a fost ultima oară când făcea de serviciu noaptea, a spus Beatrice fără să bănuiască nimic.

  — Programul i s-a schimbat din nou, i-am explicat.

  — O, ce neplăcut!

  Beatrice hotărâse să se întoarcă la Palm Beach ziua următoare. Scumpii ei câini probabil că-i duceau dorul, a spus ea. Se pare că prinţesa îi povestise că planurile lui Nanterre eşuaseră, ceea ce, în mod surprinzător, îi diminuase obiceiul de a se tot plânge.

  Mă obişnuisem cu prezenţa ei: cu păru-i oranj pal, cu ochii-i rotunzi, cu inelele-i asemeni plăcuţelor metalice ce se pun pe degete la box şi cu veşmintele ei din Florida. Viaţa va fi destul de plicticoasă fără bătrâna harpie; ba mai mult, imediat după plecarea ei, va trebui să-mi fac şi eu bagajele. Mă întrebam cât va mai sta Litsi…

  Roland a coborât la cină, a oferit şampanie şi a închinat un pahar în cinstea mea şi a lui Litsi. Beatrice s-a încruntat puţin, dar a înflorit ca o floarea-soarelui când Roland a spus că, dat fiind capitalul ce se va obţine în plus din vânzare, s-ar putea să-i mărească cota de moştenire. Era mult prea generos, mi-am zis în sinea mea, deşi, fără ajutorul ei, nu cred că am fi reuşit.

  Roland, Beatrice şi prinţesa s-au retras destul de devreme, lăsându-ne pe mine şi pe Litsi la taclale în salon. Mult mai târziu, mi-am adus aminte de plicul de la lordul Vaughnley pe care-l lăsasem nedeschis pe o măsuţă.

  Litsi m-a privit absent când l-am deschis şi am scos dinăuntru o fotografie lucioasă, alb-negru şi o tăietură mică dintr-un ziar. De asemenea, o foaie cu antetul ziarului The Towncrier cu câteva cuvinte: „Regret, dar nu mai avem nimic altceva în legătură cu Nanterre”.

  Poza îl arăta pe Nanterre în haine de seară înconjurat de alţi câţiva bărbaţi, similar îmbrăcaţi, pe puntea unui iaht. I-am pasat-o lui Litsi şi am citit fiţuica de ziar ce o însoţea: „La petrecerea dată vineri seara de comercianantul de arme Ahmed Fuad la bordul iahtului său Felissima în portul Monte-Carlo, cu ocazia celei de a cincizecea aniversări, au participat musafiri din diverse colţuri ale lumii: California, Peru şi Darwin – Australia. Într-o abundenţă debordantă, Fuad şi-a servit cu caviar şi pate de foie gras prietenii din lumea hobby-urilor sale: jocul de table, curse şi cluburi de noapte”.

  Litsi mi-a înapoiat fotografia şi eu i-am dat tăietura din ziar.

  — Asta voia Nanterre să ajungă, i-am spus. Să-şi primească musafirii pe un iaht pe Mediterana, îmbrăcat în smoching alb, să dea mese extravagante, bucurându-se să fie adulat şi flatat. Asta dorea… să fie multimilionar şi să aibă putere.

  Am întors fotografia citind informaţiile sumare de pe foiţa de hârtie lipită pe verso: o înşiruire de nume şi data.

  — Asta-i ciudat, am spus eu căzut pe gânduri.

  — Ce anume?

  — Petrecerea s-a ţinut vineri noaptea.

  — Da, şi ce este cu asta?

  — Pesemne că Nanterre a făcut un zbor până acolo şi s-a întors, la fel ca şi ceilalţi.

  — Vineri noaptea, Col a fost împuşcat.

  Litsi a rămas holbându-se la mine.

  — Nanterre nu putea s-o facă, i-am spus. El se afla la Monte Carlo.

  — Dar el singur a recunoscut că l-a împuşcat. S-a lăudat cu asta faţă de Beatrice.

  M-am încruntat.

  — Da, într-adevăr.

  — Pesemne că a pus pe altcineva s-o facă, a spus Litsi.

  Am clătinat din cap.

  — Tot ce-a făcut până acum a făcut singur: A ameninţat-o pe prinţesă, a urmărit-o pe Danielle, pe tine te-a atras în capcană, a venit să pună bomba în maşina mea. Pentru niciunul din aceste lucruri n-a avut încredere să apeleze la altcineva. Se pricepe la cai, a ţinut să-şi împuşte singur propria mânză… l-ar fi putut împuşca pe Col… dar n-a făcut-o el.

  — Dar el cu gura lui a recunoscut că a împuşcat toţi caii, a insistat Litsi.

  — Da, dar să presupunem… că a citit despre ei în ziare… că a citit că moartea lor s-a produs în condiţii misterioase şi că nu se ştie cine i-a omorât… El ţinea cu tot dinadinsul să-i înspăimânte pe Roland şi pe prinţesă. Să presupunem că el a spus că i-a omorât, dar n-a făcut-o.

  — Dar, în cazul ăsta, cine a făcut-o? a întrebat Litsi căzut pe gânduri. Cine, în afară de Nanterre, ar fi dorit să omoare caii cei mai buni ai prinţesei?

  M-am ridicat încet în picioare având senzaţia că voi leşina dintr-o clipă în alta.

  — Ce este? m-a întrebat Litsi speriat. Te-ai albit ca foaia de hârtie.

  — Au fost omorâţi caii cu care eu aş fi putut câştiga Grand National-ul, am spus fără să mai am nici un pic de salivă în gură. Caii cu care aş fi putut câştiga Cupa de Aur.

  — Kit… a zis Litsi.

  — Nu este decât o singură persoană, am continuat eu cu dificultate, care mă urăşte atât de mult încât să facă asta. Cel care nu poate să suporte să mă vadă câştigând toate aceste curse… care ar dori să-mi ia toate premiile care-mi sunt cele mai dragi pentru că şi eu i-am luat recompensa lui…

  Am simţit că mi se taie respiraţia şi mi se învârteşte capul.

  — Stai jos, a spus Litsi alarmat.

  — Kinley, am zis eu.

  Am ţâşnit la telefon şi l-am sunat pe Wykeham.

  — Chiar mă duceam la culcare, s-a plâns el.

  — Ai suspendat patrula cu câini? l-am întrebat.

  — Da, bineînţeles. Tu mi-ai spus azi-dimineaţă că nu mai este nevoie de ea.

  — Cred că m-am înşelat. Nu putem să riscăm. Pornesc chiar acum spre tine şi va trebui să punem din nou patrulele cu câini, paza să fie mai puternică decât oricând în toate zilele care au mai rămas până la Cheltenham şi probabil şi în continuare.

  — Nu înţeleg, a spus el.

  — Ţi-ai luat somniferul? l-am întrebat.

  — Nu, nu încă.

  — Să nu-l iei până nu ajung eu la tine, da? Şi unde l-ai pus pe Kinley în noaptea asta?

  — Înapoi, în boxa lui, bineînţeles. Ai spus că pericolul a trecut.

  — Când ajung la tine o să-l mutăm iar în boxa din colţ.

  — Kit, nu, nu la miezul nopţii.

  — Vrei să-l ai în siguranţă, nu? l-am întrebat şi la asta nu mai era nici un contraargument.

  Am închis telefonul şi Litsi a spus încet:

  — Crezi că este Maynard Allardeck?

  — Da, într-adevăr. Cam acum vreo două săptămâni a aflat că n-o să mai primească niciodată titlul de cavaler, pentru că eu am trimis comisiei care acordă ordinele de onoare filmul pe care i l-am făcut. Îşi dorea rangul de cavaler de când i-a spus bunicului meu că va veni o zi când cei din neamul Fielding vor trebui să i se încline pentru că va ajunge lord. El se pricepe la cai mai bine decât Nanterre… a fost crescut în grajdul bunicului său şi a fost ajutorul lui la antrenamente ani în şir. I-a văzut pe Cascade şi pe Cotopaxi la Newbury şi amândoi sunt cai uşor de remarcat… şi fără doar şi poate… pe Col la Ascot.

  M-am îndreptat spre uşă.

  — Am să telefonez dimineaţă, am spus.

  — Vin cu tine, a zis el.

  Am clătinat din cap.

  — N-ai să închizi nici un ochi toată noaptea.

  — Hai să mergem, a spus el. Tu ai salvat onoarea familiei mele… Lasă-mă să răscumpăr ceva din datoria lor.

  Într-adevăr, eram foarte bucuros de companie. Ne-am întors iar în aleea întunecată de la garaje şi Litsi a spus că, dacă aveam starter-ul în buzunar, am fi mai în siguranţă să-l folosesc. Dar Nanterre nu se mai întorsese cu bombele lui şi, de la cincizeci de iarzi, am pornit motorul Mercedes-ului.

  Ne-am îndreptat spre Sussex şi, din maşină, i-am telefonat Danielle-ei ca să-i spunem unde şi de ce mergem. Ea n-avea de ce să nu creadă că Maynard ar fi în stare de ceva mult mai rău, mai cu seamă că la Ascot şi Sandown îi păruse de-a dreptul nebun după cum se uita la mine şi nu mă slăbea deloc din ochi.

  — Te privea cu atâta duşmănie că îţi îngheţa sângele în vine, a spus ea. Ura parcă i se revărsa valuri-valuri.

  — O să ne întoarcem pentru micul dejun, i-am spus zâmbind. Somn uşor.

  I-am auzit râsul în timp ce puneam receptorul jos.

  I-am povestit apoi lui Litsi despre bombele – focurile de artificii pe care le folosise spre a îndepărta patrula cu câine de la boxa lui Col, după care am continuat:

  — Ştii, pe alee, când Nanterre a spus că n-a pus nici o bombă în maşina mea, l-am întrebat dacă erau focuri de artificii. A căscat ochii de parcă n-ar fi ştiut nimic de aşa ceva… Atunci nu m-am gândit prea mult la asta, dar acum îmi dau seama că el, pur şi simplu, habar n-avea despre ce vorbeam eu. El nu ştia nimic despre focurile de artificii de la grajdurile lui Wykeham pentru că nu se scrisese nimic despre ele în ziare.

  Litsi a scos un sunet ceva între apreciere şi acord şi, în aceşti termeni de bună înţelegere, am ajuns în satul lui Wykeham.

  — Ce-ai de gând să faci aici? a întrebat Litsi.

  Am înălţat din umeri.

  — Să dau ocol grajdurilor. I-am explicat despre micile ogrăzi. Nu este un loc unde se patrulează uşor.

  — Crezi, într-adevăr, că Allardeck va încerca să omoare încă unul din caii mătuşii Casilia?

  — Da. Kinley, în mod special, calul ei cel mai bun la ora actuală pentru curse cu obstacole. Nu ştiu dacă va încerca în seara asta, sau mâine sau în celelalte zile, dar nu vreau să risc. Am făcut o pauză. În orice caz, vreau să-mi cer scuze prinţesei Casilia… să-i plătesc…

  — Ce vrei să spui?

  — Cascade, Cotopaxi şi Col au murit din cauza vrajbei dintre familiile Fielding şi Allardeck. Din cauza mea.

  — Ea nici n-o să conceapă una ca asta.

  — Acesta este adevărul. Ne aflam deja pe aleea din faţa casei lui Wykeham. N-am să las să moară şi Kinley.

  Am oprit maşina în parcare şi am coborât în tăcerea miezului de noapte, sub un cer limpede, plin de stele ce străluceau ca nişte diamante. Aceste creaţii desăvârşite ale universului erau suficiente spre a umili sforţările pline de sudoare ale pământului.

  Am tras adânc aer în piept lăsându-mă cuprins de pacea nopţii… şi am auzit, la o oarecare depărtare, bufnitura înăbuşită, surdă a unei săgeţi.

  — Doamne Dumnezeule, mi-am zis. Am ajuns prea târziu.

  Am alergat. Ştiam încotro. Spre ultima curte, cea mai apropiată de casa lui Wykeham. Îmi zburau călcâiele de furie, mi se făcea rău de la inimă şi-n mintea mea era un amestec de mânie, teamă şi regrete îngrozitoare.

  Trebuia să fi şofat mai repede… Aş fi putut pleca mai devreme… Ar fi trebuit să deschid plicul de la lordul Vaughnley cu multe ceasuri mai înainte… Kinley era mort şi eu îl omorâsem.

  Am intrat în ogradă alergând şi, cu toată viteza mea, evenimentele de cealaltă parte s-au derulat mult mai repede.

  În timp ce fugeam l-am văzut pe Wykeham luptându-se să se ridice de jos, din potecă, unde zăcea în faţa uşilor de la boxe.

  Două din uşi erau deschise, boxele se aflau în întuneric, lumina venind numai de afară, din curte. Într-una din boxe am zărit un cal zăcând pe o parte, cu picioarele încă zbătându-se în convulsiile morţii. În cealaltă boxă a intrat Wykeham.

  Când eu mai aveam încă vreo câţiva iarzi până la el, l-am văzut ridicând ceva de pe pervazul de cărămidă al ferestrei, după care a intrat în boxă fără să i se audă picioarele pe zgură.

  Am continuat să alerg.

  În boxă mai era încă un bărbat, mai înalt, care înhăţase calul de căpăstru.

  L-am văzut pe Wykeham ridicând obiectul ce-l avea în mână spre capul celui de al doilea bărbat. Am zărit strălucirea de o clipă şi am auzit pocnetul îngrozitor…

  Când am ajuns la uşă, un bărbat mort zăcea pe zgură, un cal nevătămat arunca din cap şi fornăia pe nări de frică, în aer se simţea miros de praf de puşcă, iar Wykeham stătea în picioare, cu privirile aţintite în jos şi cu Coltul în mâini.

  Calul care trăia era Kinley… dar n-am simţit nici o uşurare.

  — Wykeham! am spus.

  Şi-a întors capul şi mi-a aruncat o privire confuză.

  — El mi-a împuşcat caii, a zis el.

  — Da.

  — L-am omorât. Am spus că o voi face… şi am făcut-o.

  Mi-am coborât ochii spre bărbatul mort, spre costumul elegant şi pantofii făcuţi de comandă.

  Zăcea pe o parte, pe cap avea un ciorap de nylon în chip de mască, cu o gaură în el în spatele urechii drepte.

  Litsi a intrat alergând în ogradă şi, abia respirând, a întrebat ce s-a întâmplat. Aşa cum mă aflam în cadrul uşii, m-am întors spre el fără a-l lăsa să vadă ce este înăuntru.

  — Litsi, du-te şi telefonează la poliţie, i-am spus. Foloseşte telefonul din maşină. Apasă pe 0 şi-ţi va răspunde centralista… cere poliţia. Spune-le că aici a fost omorât un om într-un accident.

  — Un om! a exclamat el. Nu un cal?

  — Amândoi… dar lor spune-le că un om.

  — Da, a zis el nefericit. Bine.

  A pornit înapoi de unde venise, iar eu m-am întors spre Wykeham care acum privea cu ochii larg deschişi şi începuse să tremure.

  — N-a fost un accident, a spus el oarecum cu mândrie în voce şi în felul în care-şi ţinea capul. Eu l-am omorât.

  — Wykeham, i-am spus presant. Ascultă! Mă asculţi?

  — Da.

  — Unde vrei să-ţi petreci ultimii ani din viaţă? În închisoare sau pe colinele Downs cu caii tăi?

  Stătea holbându-se la mine.

  — Mă asculţi?

  — Da.

  — Se va face o anchetă, am continuat eu. Şi acesta a fost un accident. Mă asculţi?

  A dat din cap.

  — Ai ieşit afară înainte de a te culca să vezi dacă totul este în ordine.

  — Da, am ieşit.

  — Ai avut trei cai omorâţi în ultimele zece zile… Poliţia n-a putut descoperi cine a făcut-o… Ştiai că eu trebuie să vin în noaptea asta ca să te ajut la patrularea ogrăzilor, dar, în chip firesc erai îngrijorat.

  — Da.

  — Ai intrat în această ogradă şi ai auzit pe cineva care ţi-a împuşcat unul din cai.

  — Da, aşa este.

  — Este Abseil?

  Doream din tot sufletul să spună nu, dar el a spus da.

  Abseil… care a alergat cu o viteză că a fost cât pe-aci să-şi frângă gâtul peste ultimele trei obstacole la Sandown şi care s-a agăţat de victorie chiar pe linia de potou.

  I-am spus:

  — Ai fugit încercând să-l împiedici pe intrus să facă şi mai mult rău… Ai vrut să-i smulgi pistolul din mâini.

  — Da.

  — El era mai tânăr, mai puternic şi mai înalt decât tine… Te-a îmbrâncit la pământ folosind pistolul, tu ai căzut pe potecă, năucit pe moment.

  — De unde ştii? m-a întrebat Wykeham uluit.

  — Semnele ţevii sunt peste tot pe obrazul tău. Sângerează. Să nu-l atingi, i-am spus când şi-a ridicat mâna să se pipăie. El te-a trântit la pământ şi a intrat în cea de a doua boxă ca să omoare şi celălalt cal.

  — Da, să-l omoare pe Kinley.

  — Ascultă… El a avut arma în mână.

  Wykeham a început să-şi clatine capul şi apoi s-a oprit.

  Am continuat:

  — Omul avea de gând să-ţi împuşte calul. Tu te-ai repezit spre armă ca să-l opreşti. Ai încercat să i-o iei… el a căutat să ţi-o smulgă din mână. A reuşit să te izbească, dar tu aveai încă mâinile pe armă şi, în încăierare, când a smucit arma spre el, capătul gros al ţevii i-a lovit capul, iar atunci, nu se ştie cum, ai apăsat pe trăgaci.

  Se uita la mine cu o privire fixă.

  — Tu n-ai vrut să-l omori; mă asculţi, Wykeham? Tu ai vrut să-l împiedici să-ţi omoare şi cel de al doilea cal.

  — K… Kit… a zis el în cele din urmă bâlbâindu-se.

  — Ce ai de gând să le spui celor de la poliţie?

  — Eu… am… am încercat să-l… să-l opresc să împuşte… A înghiţit în sec… El a… a smucit pistolul… care i-a izbit capul… Arma s-a… s-a descărcat.

  El încă mai ţinea în mână pistolul de patu-i de lemn grosolan.

  — Aruncă-l pe zgură, i-am spus.

  L-a aruncat şi privirile noastre s-au oprit asupra lui: era un instrument al morţii, greu, urât, grosolan.

  Litsi s-a întors spunând că poliţia va veni curând şi el a fost cel care a aprins lumina dând la iveală fiecare detaliu al scenei.

  M-am aplecat şi m-am uitat mai de-aproape la Maynard. Pe ciorapul de mătase era o pată de ulei, acolo unde pătrunsese săgeata, şi mi-am amintit că Robin Curtis spusese că săgeata fusese unsă înainte de a fi omorât Col… Robin îşi va aminti… Nu va exista nici un dubiu că Maynard omorâse toţi cei patru cai.

  — Ştii cine este? l-am întrebat pe Wykeham în timp ce mă ridicam la verticală.

  Ştia pe jumătate. Pe jumătate nici nu-i venea să creadă.

  — Allardeck? a spus el fără a părea sigur.

  — Allardeck.

  Wykeham s-a aplecat să-i scoată ciorapul de pe cap.

  — Să nu faci asta! i-am spus cu bruscheţe. Să nu-l atingi. Oricine poate vedea că el a venit aici încercând să nu fie recunoscut… pentru a omorî caii… Nimeni nu pleacă să-şi facă plimbarea de seară purtând o mască din ciorap şi un Colt cu săgeată.

  — L-a ucis pe Kinley? a întrebat Litsi neliniştit.

  — Nu, acesta este Kinley. L-a omorât pe Abseil.

  Litsi părea de-a dreptul copleşit.

  — Biata tanti Casilia… Mi-a povestit cât de frumos ai câştigat cu Abseil. De ce l-a omorât pe cel care n-ar fi putut câştiga Grand National-ul? Şi-a coborât privirile spre Maynard înţelegându-i motivele. Allardeck nu suporta ca tu să străluceşti, indiferent în ce fel.

  Vrăjmăşia dintre cele două familii era moartă, mi-am zis în sinea mea. S-a terminat pentru totdeauna. Vechea obsesie murea o dată cu Maynard, iar el murise înainte de a atinge zgura, la fel cu Cotopaxi, Cascade, Abseil şi Col.

  Un sfârşit pe măsură, mi-am zis.

  Litsi a spus că promisese poliţiştilor să-i aştepte în parcare ca să le arate unde să vină, aşa că a plecat.

  Wykeham a petrecut o bună bucată de vreme uitându-se la Kinley, care acum stătea liniştit, fără a mai fi speriat, apoi, pentru o clipă, şi-a oprit privirile asupra lui Maynard.

  — Mă bucur că l-am omorât, a spus el cu înverşunare.

  — Da, ştiu.

  — Ai grijă ca să câştigi Triumph Hurdle.

  M-am gândit la antrenamentele pe care le făcusem cu acest cal, învăţându-l să aprecieze distanţele pe colinele Downs, sub supravegherea lui Wykeham, modelând talentul nativ, extraordinar, adăugându-i noi valenţe pentru o pregătire desăvârşită.

  — Am să fac tot ceea ce pot, am răspuns.

  A zâmbit.

  — Mulţumesc, Kit, mi-a zis. Îţi mulţumesc pentru tot.

  Poliţiştii au venit însoţiţi de Litsi: doi dintre ei, cu grade superioare, îşi luau note şi au spus că trebuie chemaţi medicii veterinari legişti şi fotografii.

  L-au chestionat pe Wykeham asupra celor întâmplate.

  — Am ieşit afară… l-am găsit pe intrus… el m-a trântit la pământ… Avea de gând să împuşte şi calul ăsta… m-am ridicat în picioare.

  A făcut o pauză.

  — Continuaţi, domnule, a spus poliţistul înţelegător.

  În faţa lor, pe zgura din boxă, lângă intrusul mort care zăcea alături de arma-i ameninţătoare ce strălucea în lumina soarelui se afla un bătrân slab, cu părul alb, răvăşit, cu fruntea acoperită de pistruii senectuţii şi cu sânge închegat pe obraz de la loviturile de pistol.

  Ei au văzut, aşa cum vor vedea şi judecătorul, şi juraţii, şi presa înfăţişarea exterioară a omului deteriorat de vreme şi cu mişcări tremurate şi nu titanul care încă mai zăcea în el.

  Wykeham şi-a îndreptat privirile spre Kinley; spre viitor, spre calul care putea să zboare pe colinele Downs, cu coada fluturând în vânt, sărind dumnezeieşte în întâmpinarea destinului său.

  Şi-a întors capul spre poliţişti, iar în ochii lui se oglindea lumina cerului.

  — A fost un accident, a spus el.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  11 iard = 0,9144 m.

  2 Cea mai renumită cursă britanică cu obstacole, care se ţine anual la Aintree, Liverpool.

  3 Galop de încercare, scurt şi uşor.

  41 livră = 453,6 gr.

  51 picior = 30,479 cm.

  61 ţol = 2,54 cm.

  7 Şi tu cine eşti? (fr.)

  8 Departamentul de investigaţii criminale din Marea Britanie.

  9 Persoană care ţine registrele de pariuri la curse (engl.).

  10 Combinaţie de votcă şi suc de roşii (slanG. Engl.).

  11 bucurie de a trăi (fr.)

  12 Parlagíu, parlagii, S. M. Măcelar care taie vitele de consum la abator.

  13 Da… nu… cu siguranţă… în seara asta… da… mulţumesc (fr.).

  14 Grajdurile Falmouth (engl.).

  15 Mâncare din fulgi de ovăz, fructe uscate, nuci, miere, etc. (engl.).

  16 Carte în care sunt trecute date despre caii de curse: naştere, linie de sânge, pedigriul, proprietari etc. (engl.)

  17 Prăfuit, neinteresant, plat (engl.)