Începu o mişcare dificilă de întoarcere, smucindu-şi corpul până ajunse cu faţa în jos, pe cărucior. Găsi în faţă un mâner, îl prinse cu degetele înmănuşate şi trase. Căruciorul îl duse înainte, iar casca lovi peretele de beton. Betonul sfărâmicios, mâncat de acid, se pulveriză imediat şi căzu cu zgomot pe pardoseala din camera cazanelor.

  Lumina inundă tunelul, şi Stanley fu aproape orbit de strălucirea bruscă. Aerul răcoros îi scălda faţa transpirată, în timp ce ochii-i clipeau în lumină. Scoase pistolul şi îl îndreptă spre înainte.

  Dacă ar fi fost cineva în camera cazanelor, sau dacă cineva ar fi venit să vadă ce-i cu zgomotul, trebuia să strige „Roşu!” şi amândoi să se retragă, lăsând cărucioarele să ruleze înapoi până în subsolul sălii de tenis.

  Stanley privi uşa închisă de la camera cazanelor, aflată la vreo şase metri de el. Îşi dădu seama că era singurul care ar fi ştiut vreodată dacă uşa s-a deschis sau nu. Rămase uitându-se la ea, rugându-se, dar nu ştia dacă se roagă ca aceasta să se deschidă sau să rămână închisă.

  — Roşu sau verde? Şopti Joan precipitat.

  — Galben, răspunse Stanley.

  Aşteptă un timp, cu privirea aţintită asupra uşii, încercând să-şi acomodeze ochii cu lumina cântărindu-şi opţiunile, apoi spuse brusc:

  — Verde! Verde!

  Joan răspunse, după părerea lui fără prea mult entuziasm:

  — Am înţeles: verde.

  Stanley îşi băgă pistolul în buzunarul de la piept, trase căruciorul de sub el şi-l împinse afară din tunel. Îl lăsă să cadă şi auzi un pocnet uşor când căruciorul de cauciuc atinse pardoseala.

  Stanley desprinse câteva fragmente de beton rămase nedislocate, apoi îşi scoase capul şi torsul din tunel. Aruncă o privire prin camera mare, luminată de becuri incandescente. Apoi privi în jos. Bergen îi spusese că avea de făcut un salt de un metru – un metru şi un sfert, dar era cel puţin un metru şi jumătate. „Rahat”.

  Îşi scoase şi mai mult trupul în afară şi, îndoindu-se de mijloc, împinse cu palmele în perete până când greutatea sa şi gravitaţia intrară în joc şi simţi că alunecă, cu faţa înainte, spre pardoseală. Împinse cu mâinile şi se rostogoli de la perete, aterizând pe picioare. Îşi scoase repede pistolul şi se apropie cu spatele de perete. Chemă încet spre tunel:

  — O. K. Aşteaptă un minut.

  Se duse la uşă şi ascultă. Se auzeau sunete îndepărtate, dar nu putu desluşi nimic. Stanley se întoarse şi exploră în tăcere încăperea mare de beton. Găsi o bancă de lemn lucrată de mână şi o duse până la perete. Se urcă pe ea şi se uită în tunel. Văzu capul şi umerii Joanei la câteva zeci de centimetri mai departe. Stătea tot întinsă pe cărucior, cu faţa în sus. Văzând-o înghesuită acolo, nu-şi putu da seama cum de reuşiseră să ajungă până aici. În nici un caz, gândi el, ruşii nu s-ar fi aşteptat la una ca asta.

  — În regulă, sunt aici… începu Stanley.

  — Scoate-mă dracului de aici. Nu pot să mă mai ţin mult.

  — OK… El întinse mâinile şi şi le strecură în spaţiul strâmt dintre braţele şi sânii ei.

  — Fii atent, Stanley.

  El se bâlbâi:

  — Aşa a zis Bergen că…

  — Taci şi trage-mă.

  Degetele lui îi prinseră muşchii pectorali şi traseră. Căruciorul de sub ea veni spre el. După o mulţime de răsuciri şi trageri, ea se eliberă şi căzu în braţele lui. Se uitară cu ochii măriţi unul la celălalt, ascultând zgomotul făcut de căruciorul care se ducea la vale prin tunel.

  — O, Doamne… spuse Joan.

  Stanley o privi:

  — Trebuia să-l legi cu o sfoară…

  — Am uitat, ripostă ea. Lasă-mă jos.

  Stanley îi dădu drumul, şi ea se ridică repede în picioare, apoi se urcă pe bancă şi se uită în tunelul întunecat.

  — Ei bine, căruciorul a plecat fără mine, Stan.

  Stanley clătină din cap:

  — Trebuia să-ţi fi reamintit.

  Ea sări pe podea:

  — Ei, eu am uitat, nu tu. Scuteşte-mă de rahaturile astea de mascul adolescent.

  El o privi, puţin încurcat:

  — Îmi pare rău…

  Ea inspiră scurt:

  — Bun, hai să-ncepem piesa cu câinele şi poneiul.

  El încuviinţă, dar rămase nemişcat.

  — Cum ai să te întorci?

  — În limuzină. Clasa-ntâi.

  Privi în jur.

  — Bun, acum ne acoperim sosirea. Corect?

  Joan şi Stanley strânseră repede molozul de pe pardoseală şi-l ascunseră în spatele unui cazan. Joan duse acolo şi căruciorul lui Stanley. Acesta scoase din buzunar o bucată de pânză rotundă dublată cu adeziv. Se urcă pe bancă, despături pânza şi o lipi peste gura conductei.

  Joan privi de la celălalt capăt al încăperii. Pânza era colorată şi texturată ca betonul, şi ea fu de părere că ar trece la un control superficial.

  — Arată grozav. O s-o donăm Muzeului „Guggenheim”.

  Stanley sări de pe bancă şi o duse înapoi de unde o luase.

  Joan ridică mâna înmănuşată şi deşurubă parţial două din cele patru becuri din tavan, lăsând partea din spate a încăperii, unde era conducta, aproape în întuneric.

  — E mult mai frumos aşa. Bun, hai să mergem.

  Stanley ezită, apoi se duse la uşă. Scoase din nou pistolul şi privi în urmă, la Joan. Văzu că şi ea făcuse la fel. Apucă clanţa şi împinse uşa, apoi se uită prin deschizătură în depozitul mare, pe care şi-l amintea de la ultima sa vizită. Îi făcu semn lui Joan şi se strecurară amândoi în depozit.

  Stanley mergea înainte, printre stivele de lăzi cu conserve. Cunoştea drumul doar până la un punct, aşa că scoase o schiţă mică şi o studie. În partea asta, subsolul era un labirint de pereţi despărţitori din lemn. Erau uşi peste tot, unele cu inscripţii ruseşti, câteva având încă inscripţii în engleză. O găsi pe cea pe care o căuta, marcată cu aceleaşi litere ruseşti ca cele din schiţa sa. O deschise încet şi intră într-un pasaj îngust, întunecos, cu Joan după el. Se îndreptau spre aripa de vest a casei.

  Pasajul se termină şi păşiră într-o zonă deschisă. La trei metri în faţa lor era un zid de beton destul de nou, lung de vreo cincisprezece metri. Stanley se apropie de singura uşă existentă, o uşă masivă, căptuşită cu plumb, şi-şi dădu seama că era adăpostul antiaerian.

  I se spusese că în adăpost erau peste o sută de ruşi: bărbaţi, femei şi copii. El şi Joan trebuiau să-i ţină înăuntru.

  Joan veni lângă el şi făcu semn cu capul. Scoaseră amândoi tuburile cu clei epoxi din costumele negre şi începură să tragă o dâră de clei cu întărire rapidă pe lângă muchia uşii, acolo unde aceasta se întâlnea cu tocul de oţel. Ruşii n-ar mai fi putut s-o deschidă din interior.

  Stanley privi din nou schiţa. I se spusese că era o scară care urca la parter, în coridorul dintre salon şi camera trofeelor. I se povestise despre fetiţa care urcase pe acea scară. Van Dorn părea să ştie multe despre casa asta, de la transfugi şi de la spioni, dar nu ştia dacă scara era înăuntrul sau în afara adăpostului.

  Joan cercetă zona întunecoasă din faţa zidului adăpostului. Încercă vreo câteva uşi, dar niciuna nu ducea spre o scară.

  — Scara trebuie să fie înăuntrul adăpostului, şopti ea.

  Stanley încuviinţă.

  — Trebuie să încercăm chestia cealaltă, spuse Joan. E aici.

  Îl duse pe Stanley la peretele dinspre sud. Lângă acesta erau trei cutii de metal, cam de mărimea şi forma unor frigidere. De fapt, fiecare era o unitate de condiţionare şi purificare a aerului din adăpost. Prin partea superioară ieşeau conducte care treceau prin perete şi se deschideau undeva, în mijlocul vegetaţiei din jurul terasei dinspre sud. Alte conducte duceau de la fiecare unitate, de-a lungul tavanului, spre peretele de beton al adăpostului antiaerian.

  Pentru moment, niciuna dintre instalaţii nu era în funcţiune, şi Stanley le pipăi pe rând, până o găsi pe cea care era caldă, datorită motorului.

  — Asta!

  Examină pereţii de oţel. Erau complet etanşi, dar pe o latură se afla un panou de acces prins în balamale. Întoarse un mâner, şi panoul se deschise. Stanley privi înăuntru şi văzu filtrele de cărbune şi fibră de sticlă. Scoase unul şi-l aruncă în spatele instalaţiei. Joan îi dădu o pungă de plastic vidată, şi el o deschise, aruncând repede cristalele incolore în locul unde fusese filtrul. Se trase imediat înapoi, ştiind că cristalele degajau un gaz incolor şi inodor, închise panoul de acces şi se îndepărtă de instalaţie.

  — Hai să plecăm de-aici, şopti Joan.

  — Trebuie să mă asigur că unitatea asta intră în funcţiune. Ordin!

  — Să nu te asiguri şi de un şut în cur, Stanley. Nu forţa norocul.

  Stanley rămase nemişcat, privind cutia mare, gri, de metal. După un timp care i se păru foarte lung deşi în realitate era mai puţin de un minut, auzi declicul releului şi instalaţia vibră, emiţând un sunet ca de frigider. Stanley dădu satisfăcut din cap.

  — În curând or să doarmă. Hai să…

  Se întoarse şi văzu că Joan o luase deja înapoi prin pasaj. O urmă în grabă.

  O luară la dreapta, înapoi, spre camera cazanelor, dar nu mai intrară în ea, ci continuară drumul până la uşa camerei de întreţinere.

  Stanley o deschise şi păşi într-o încăpere lungă şi îngustă. Se trezi cam la trei metri de un bărbat în salopetă, care ţinea un registru într-o mână şi un creion în cealaltă.

  Joan lăsă să-i scape un strigăt. Omul făcu acelaşi lucru. Stanley ridică instinctiv pistolul şi trase de trei ori, amortizorul de zgomot scoţând un sunet asemănător cu al aerului care iese dintr-un balon umflat: Pfft! Pfft! Pfft!

  Stanley se uită la victima lui care se împleticea, bălăbănindu-se, cu o expresie de surprindere pe faţă şi cu mâinile acoperindu-şi vintrele şi pieptul de parcă ar fi fost surprins gol.

  Stanley nu ştia ce să facă. Auzise că, atunci când îi împuşcai, oamenii trebuiau să cadă morţi. Încercă să tragă din nou, dar mâna îi tremura atât de tare, că n-ar fi putut să nimerească nici peretele.

  Joan închise ochii, în sfârşit, omul căzu pe podea. Stanley se apropie, ezitând. Din umăr şi din abdomen îi curgea sânge, îmbibându-i salopeta kaki şi picurând pe pardoseala cenuşie. Pieptul îi tresălta şi ochii lui îl fixau pe Stanley.

  Acesta se întoarse cu spatele. Simţi cum stomacul i se revoltă. Fără alt avertisment, vomă bilă, acid şi un baton de ciocolată.

  Joan veni în spatele lui şi-i puse mâna pe umăr.

  — O… o, Doamne… Stanley…

  Stanley inspiră adânc de câteva ori şi, cu eforturi, reuşi să se controleze.

  — Trebuie să… să-l terminăm…

  Joan nu răspunse.

  Stanley se întoarse şi se uită în jos, sperând că omul murise, dar nu era aşa. Stanley ar fi vrut ca acesta să rămână în viaţă, dar ordinul era clar: fără martori. Îi ţinti capul, închise ochii şi trase. Auzi cum glontele loveşte craniul şi se turteşte de pardoseala de beton.

  Joan şi Stanley rămaseră tăcuţi câteva secunde, apoi Joan rosti, cu un calm forţat:

  — Ajută-mă să-l ascund.

  Târâră cadavrul într-un colţ, lângă o stivă de scânduri, şi îl acoperiră cu o scândură. Joan găsi o pânză de sac, şi Stanley descoperi un robinet de apă în tavan. Curăţară sângele şi ascunseră cârpa sub imensul generator electric.

  Joan şi Stanley se priviră scurt, cu nişte expresii care dezvăluiau faptul că fuseseră complici apropiaţi la ceva ce niciunul dintre ei nu avea să uite. Joan îşi desprinse privirea de-a lui şi se uită repede la ceas.

  — O, Doamne, am întârziat aproape patru minute.

  Stanley scoase repede o fotografie din buzunarul de pe piept şi o compară cu panoul electric. Fotografia era o reproducere mărită a celei pe care o făcuse cu o lună în urmă. Lângă şalterele cu pricina erau semne făcute cu un creion de ceară. Unul trebuia închis, celălalt, singurul închis, trebuia conectat.

  Van Dorn îi explicase că nu trebuia să atingă nimic altceva, ca totul să pară ca şi cum şalterul s-ar fi închis singur din cauza suprasarcinii. Cel pe care trebuia să-l conecteze n-ar fi fost descoperit imediat. Stanley ţinu fotografia lângă şaltere, întinse mâna şi le comută pe cele două marcate.

  Ultimele instrucţiuni ale lui Van Dorn fuseseră să iasă repede de acolo, pentru că în camera de întreţinere aveau să năvălească oameni. Stanley se întoarse spre Joan:

  — Să mergem!

  Se repezi prin uşa deschisă, cu Joan pe urmele lui. În timp ce se îndreptau spre camera cazanelor, auziră zgomot de paşi grăbiţi pe o scară din apropiere.

  — Fir-ar să fie!

  Mări pasul, dar se trezi în zona cămăruţelor compartimentate şi a uşilor şi se dezorientă.

  Joan îi spuse din spate, cu sufletul la gură:

  — Cred că am trecut de ea.

  Deodată, în dreapta se deschise o uşă şi Stanley se ghemui instinctiv, rămânând încremenit. Joan făcu acelaşi lucru.

  Patru bărbaţi, doi paznici înarmaţi şi doi în salopete, intrară repede pe uşă, la mai puţin de cinci metri de ei. Cotiră repede la stânga şi o luară la fugă prin pasajul din care tocmai ieşiseră Stanley şi Joan.

  Stanley rămase ghemuit, tremurând din tot corpul, cu faţa acoperită de o sudoare rece. Joan se ridică, clătinându-se, şi-l trase pe Stanley în picioare.

  — Hai să ieşim dracului de-aici, şopti ea.

  Se deplasară prudent, şi în cele din urmă găsiră depozitul de alimente de lângă camera cazanelor. Joan rămase în umbra unei stive de lăzi.

  — Dă-i drumul. Eu te acopăr.

  Stanley sprintă prin zona liberă şi deschise uşa, intrând numai pe jumătate. Cercetă rapid camera cazanelor, care părea neschimbată de când plecaseră de aici. Îi făcu semn lui Joan, care se repezi, la rândul ei, şi intră în camera cazanelor, în spatele lui Stanley.

  Băiatul nu mai pierdu timpul. Apucă banca şi o puse sub tunel, apoi se duse în spatele cazanului şi-şi recuperă căruciorul. Sări pe bancă, desprinse pânza de deasupra deschizăturii şi ridică în mâini căruciorul, apoi se opri. Căruciorul lui trebuia să fie împiedicat să alunece în jos, prin tunel de căruciorul lui Joan, care ar fi fost legat. Dar, bineînţeles, căruciorul ei nu mai era.

  Stanley se întrebă, timp de o secundă, ce concluzii trăseseră Bergen şi Claire văzând căruciorul ce revenise gol. Se mai întrebă de ce nu-l trimiseseră înapoi pe cablu, legat cu sfoară sau cu sârmă. Stanley îşi scoase lanterna şi lumină interiorul tunelului.

  — Dumnezeule…

  La vreo şaizeci de metri mai jos, pe conductă, lanterna descoperise silueta căruciorului. Probabil se înţepenise într-o ridicătură de la îmbinarea a două tronsoane ale tunelului.

  — Fir-ar să fie!

  — Ce e? Întrebă Joan. De ce nu pleci?

  El se întoarse spre ea:

  — Căruciorul tău e înţepenit acolo. Habar n-au că l-ai pierdut.

  Ea dădu din cap, încercând să aprecieze situaţia.

  — Chiar că am încurcat-o. Hai, Stanley, dă-i drumul. Stai să te ajut.

  Se sui pe bancă.

  — Nu. Nu, du-te tu. Eu rămân aici. Le spui ce s-a întâmplat şi or să trimită căruciorul înapoi. O să fie în regulă cât…

  Joan îl plesni puternic peste faţă.

  — Intră dracului în gaură, sau te bat de te caci pe tine!

  El îşi duse mâna la faţă şi se uită lung la ea.

  Ea îi trase căruciorul din mână şi i-l puse pe piept, cu partea curbată spre el şi cu roţile în afară.

  — Ţine! Scoase o bucată de sfoară din nailon de la brâu – cea cu care ar fi trebuit să-şi lege căruciorul de mânere. Trecu sfoara pe sub braţele lui Stanley şi-i legă căruciorul de piept.

  — În ordine, puştiule, eşti gata.

  Îl privi un moment, apoi se aplecă şi-l sărută pe buze.

  Stanley roşi, iar ochii i se măriră.

  Joan puse un genunchi jos şi-şi făcu mâinile scară.

  — Hai, dă-i drumu'!

  Stanley îşi puse piciorul în mâinile ei şi imediat se trezi ridicat şi proiectat în deschizătura tunelului. Simţi o palmă peste fund şi înaintă răsucindu-se, ţinându-şi mâinile în faţă. Apoi simţi cum Joan îl împinge de tălpile pantofilor şi începu să alunece înainte, câştigând viteză, pe căruciorul care îşi reluase lungul drum spre casă.

  Mâinile lui întinse atinseră căruciorul lui Joan, trimiţându-l rulând liber în faţa sa. Stanley închise ochii un timp care i se păru extrem de lung, şi când îi deschise văzu lumina de la capătul tunelului lung şi întunecat. Din cauza lacrimilor, însă, lumina se tulbură.

  Joan Grenville îşi scoase pistolul şi se duse până la uşa de la camera cazanelor. Ştia că treburile au să se încurce foarte curând, dar nu ştia dacă, atunci când aveau să se încurce, era bine să se afle aici.

  Tom era undeva acolo, împreună cu ceilalţi. Tocmai îndeplinise o misiune dificilă şi putea să se retragă. Ceilalţi nu puteau. Dar, cum spusese Van Dorn, nu mai existau locuri sigure. Poate că, îşi spuse ea, le-ar fi fost de folos un pistol în plus acolo sus. Deschise uşa fără să-şi dea seama prea bine ce face.

  Se trezi rătăcind prin pasajele întunecoase ale subsolului, căutând o scară care să ducă sus. Se gândi că, la urma urmei, locul ei era lângă Tom.

  Claudia Lepescu trase pistolul de calibru mic din tocul pe care Aleksei Kalin îl agăţase de clanţă. Acesta, pierdut în reveria sexuală, nu observă nimic. Ea scoase pistolul, îi ridică piedica şi înfundă oţelul rece între coapsele lui, ca să amortizeze zgomotul. Trase.

  Picioarele lui Kalin se ridicară de pe podea sub forţa impactului, şi el se propti cu spatele de uşă, scoţând numai un muget surd.

  Claudia se rostogoli înapoi pe un şold şi-l privi. Părea neatins, încă în picioare, cu o expresie de nedumerire pe faţă. Apoi, văzu sângele curgându-i dintre picioarele depărtate ca dintr-un robinet. Kalin simţi şi el sângele şi-şi duse mâinile căuş la rană; sângele îi umplu mâinile, prelingându-i-se printre degete.

  Claudia se ridică şi făcu un pas înapoi, ţinând pistolul îndreptat încă spre el, aşteptând un semn că rana era mortală. Apoi văzu culoarea dispărându-i de pe chip şi urmări, nevenindu-i să creadă cum paloarea se întinde în jos, ca o undă de ceară a morţii; pieptul rotofei îi deveni lăptos, după care abdomenul şi pelvisul, în timp ce sângele curgea pe podea, părăsind corpul prin gaura din spatele scrotului.

  Kalin făcu un pas mic spre ea şi deschise gura:

  — Claudia…

  Ea scuipă pe podea şi se şterse la gură.

  Kalin încercă să mai facă un pas, dar genunchii i se îndoiră, şi el căzu înainte, cu mâinile încă între picioare, lovindu-se cu fata de duşumea.

  Claudia îşi recuperă hainele şi se îmbrăcă repede. Ieşi pe coridor şi începu să înainteze, ţinând strâns pistolul lui Kalin lipit de coapsă. Nu mai fusese niciodată în casa asta, dar văzuse planurile în biroul lui Van Dorn şi spera să-l poată descoperi biroul lui Androv. Avea poliţe de plătit, umilinţe de răscumpărat. Era o femeie mândră, şi ei n-o înfrânseseră, nici n-o transformaseră într-o târfă docilă, nesătulă, aşa cum crezuseră. Din momentul în care pusese piciorul în Statele Unite, ea începuse să joace un prudent joc dublu.

  Abrams, Katherine, Davis şi Cameron îşi scoaseră din teci baionetele lungi, negre, şi le fixară pe inelele din spatele amortizoarelor de zgomot şi ascunzătoarelor de flăcări. Abrams îşi spuse că arătau destul de ameninţătoare. Nu participase niciodată personal la un atac la baionetă, dar ceea ce, nu cu mult timp în urmă, păruse de neconceput, astă-seară părea perfect rezonabil.

  Katherine îşi privi ceasul.

  — De ce le ia aşa de mult…

  Deodată, toate reflectoarele şi farurile de la capătul dinspre nord al casei trecură de la alb strălucitor la roşu muribund, apoi la negru, aşternând o pată de întuneric pe pajiştea dinspre nord.

  Cameron se ridică şi spuse simplu:

  — La atac!

  Cei patru ţâşniră dintre copaci şi începură să alerge pe cei nouăzeci de metri de iarbă. Erau toţi alergători buni, şi distanţa scădea repede. Abrams nu credea că scoţianul îşi terminase Tatăl nostru când se regăsiră pe treptele din dale care urcau spre terasă.

  Apoi, când zidul cenuşiu de piatră al casei apăru neclar, punctat de ferestre şi de uşile de sticlă care luceau slab, de la vreo lumină îndepărtată din interior, Abrams avu vaga impresie că trecuse peste zvastica din centrul terasei. Descoperi un paznic în colţ, a cărui siluetă era vizibilă pe fundalul unei ferestre, la intersecţia celor două aripi. Se întoarse şi atacă.

  Paznicul auzi zgomotul paşilor şi clipi în întuneric, apoi ridică arma la întâmplare. Într-o fracţiune de secundă, Abrams îşi dădu seama că nu-l mai putea ajunge cu baioneta. Trase un singur foc, şi omul se împletici şi căzu pe terasă.

  Cameron atacă doi ruşi care discutau surescitaţi. Ei se întoarseră spre Cameron în ultimul moment, şi acesta îşi înfipse baioneta lungă în abdomenul celui mai apropiat, sfâşiindu-i-l în sus, până la stern. Cameron ridică piciorul şi-l împinse pe omul tras în teapă.

  Simultan, Davis îşi repezi baioneta în inima celui de-al doilea rus. Îşi şterseră amândoi lamele pe uniformele victimelor.

  Katherine se oprise pe trepte, aşa cum fusese instruită, şi urmărea ferestrele şi uşile de sticlă, cu arma pregătită de tragere, dar nimeni nu părea să fi fost alertat de zgomote.

  Cei trei bărbaţi i se alăturară repede.

  — Hai să plecăm de pe terasa asta până nu se aprind luminile, spuse ea.

  Alergară pe terasă, către vest, spre spatele casei, şi ajunseră la o uriaşă verandă închisă. Davis sparse plasa uşii şi intră, urmat de Cameron, Katherine şi Abrams.

  Cotiră la stânga, şi Davis se repezi la o uşă şi o deschise. Trecură grăbiţi în salon şi se răspândiră în spatele mobilelor masive.

  Abrams aproape că se aşteptase să-l vadă pe Henry Kimberly şezând în fotoliul de lângă lampa cu abajur verde unde îl lăsase, dar acesta era gol. Lampa era încă aprinsă, aruncând un mic cerc de lumină în jurul scaunului, în camera întunecată. Abrams observă că scrumiera era încă plină cu mucuri de ţigări.

  Cameron se ridică şi privi în jur.

  — Liber. Să mergem, şopti el.

  Îşi făcură drum prin camera largă, cu armele la şolduri.

  Cameron şi Davis o luară la stânga, spre uşa care dădea în galerie. Abrams şi Katherine se îndreptară spre uşa din care Abrams vorbise cu Henry Kimberly. Trebuiau să măture parterul, de la capătul de vest al casei spre est, cameră cu cameră – o misiune de descoperire şi distrugere.

  Îi căutau, îşi zise Abrams, pe Victor Androv şi pe amicii săi din KGB, pe Peter Thorpe şi pe Henry Kimberly. Căutau, în sensul fizic, dar şi într-unul metafizic, întrerupătorul de la care se putea opri ceasul.

  Tom Grenville privi drept în jos. Casa lui Van Dorn era chiar dedesubt, încadrată frumos între picioarele lui. Se întrebă cum a ajuns de acolo până aici şi dacă se va mai întoarce vreodată acolo.

  Se uită în jur şi văzu că restul echipei se grupa strâns în jurul lui. Aleseseră ca loc de aterizare acoperişul casei, depinzând, cum spusese Van Dorn, de „echipa de cercetaşi”. Sarcina echipei de cercetaşi era să lumineze sau să marcheze zonele dificile şi, deşi acoperişul casei ruşilor acoperea aproape o jumătate de pogon, Van Dorn le arătase în fotografiile aeriene că, în cea mai mare parte, acoperişul întunecat era bitumat şi acoperit cu olane alunecoase, iar acolo unde era plat gemea de antene, o antenă de satelit şi o antenă de microunde. Van Dorn le asemuise cu protuberanţele antiparaşutişti din timpul războiului, făcute să ucidă şi să mutileze. Grenville simţi din nou un ghem în stomac.

  Dar aterizarea era posibilă, dacă echipa de cercetaşi ar fi reuşit să aprindă luminile de lucru de pe terasă. Dar cum echipa de cercetaşi era formată din Joan şi un adolescent cu faţa plină de coşuri, Grenville nu spera prea mult ca luminile să se aprindă, şi asta îi aducea puţină alinare.

  Planau acum direct spre casă, coborând încet din cauza curenţilor ascendenţi, dar deplasându-se repede în plan orizontal, cu vântul din spate. Grenville ştia că, în următoarele câteva secunde, Stewart trebuia să decidă dacă aveau să aterizeze.

  Se uită la stânga, spre Stewart, care se pregătea să dea un semnal luminos: lumina clipitoare însemna acoperişul, o lumină continuă însemna glisarea peste acoperiş şi aterizarea într-o poiană din pădure. Lanterna lui Stewart se aprinse şi începu să clipească. Grenville o privi uluit, apoi privi în jos.

  Luminile de pe terenul din nord dispăruseră, iar luminile de lucru de pe acoperiş fuseseră aprinse.

  — O, drace, Joan… ce-mi faci?

  Dar, inexplicabil, un sentiment de mândrie crescu în Grenville, şi el descoperi cu uşurare că ea era, cel puţin în momentul acela, în viaţă.

  Acoperişul, luminat puternic, era la vreo şaizeci de metri în faţă şi la treizeci de metri mai jos, iar unghiul lor de cădere putea să-l intercepteze sau nu. Grenville privi repede în urmă la misteriosul paraşutist, al şaselea, care-şi dirija acum paraşuta spre curtea din faţă, iluminată, care consta din aproape un pogon de iarbă scurtă şi pietriş.

  Collins îl urmărea şi el pe cel de-al şaselea bărbat, care plutea mai departe. Collins nu ştia cine era, ştia numai că omul n-avea ce căuta aici. Îşi ridică arma, o puse pe foc automat şi trase de la circa patruzeci şi cinci de metri.

  Distanţa până la ţintă nu era mare, dar poziţiile relative ale paraşutiştilor în mişcare făceau dificilă stabilirea unui punct de referinţă.

  Al şaselea paraşutist văzu flacăra la gura ţevii şi trase şi el. Omul avea avantajul gloanţelor trasoare şi reuşi să-şi regleze tirul până găsi ţinta.

  Collins tresăltă în chingi, apoi scapă arma şi rămase nemişcat. Paraşuta sa, nedirijată, plană spre sud, dusă de vânt spre liziera îndepărtată.

  Tom Grenville privi schimbul de focuri, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Moartea asta tăcută, deasupra pământului, nu putea fi adevărată. Apucă să-l vadă pe cel de-al şaselea paraşutist dispărând sub limita superioară a acoperişului, spre stânga, apoi ateriză în curtea din faţă. Grenville văzu cum paznicii ruşi se reped la el.

  Grenville privi în jos şi văzu acoperişul plat, cenuşiu, la mai puţin de zece metri dedesubt. Manevră paraşuta, încercând să-i încetinească deriva orizontală spre sud. Stewart, Johnson şi Hallis erau atât de aproape, încât paraşutele lor o atingeau pe a lui şi toţi patru încercau acum să găsească o bucată de acoperiş liber, printre antene şi ancore.

  La trei metri era clar că s-ar fi putut să depăşească acoperişul şi să aterizeze pe terasa din sud, luminată strălucitor, unde ruşii, care erau acum alertaţi, i-ar fi masacrat.

  Grenville închise ochii şi aşteptă.

  Joan Grenville rătăcea prin subsolul întunecos cu pistolul într-o mână şi cu schiţa subsolului în cealaltă. Îşi venise în fire şi se hotărâse să se întoarcă în camera cazanelor, unde era locul ei. Din nefericire, se rătăcise. Era într-o zonă care se pare că nu fusese văzută de vreun transfug sau spion, fiind marcată pe schiţă Necunoscut. Numai pentru personalul KGB. Asta suna cam nebulos.

  Îşi verifică busola şi coti într-un pasaj îngust, până ajunse la o uşă vopsită în roşu pe care nu scria nimic, singura uşă roşie pe care o văzuse până acum. Trecu de ea, ezită, apoi se întoarse şi ascultă la uşă, dar nu auzi nimic. Apăsă încet clanţa albă de porţelan şi împinse uşa.

  Păşi înăuntru şi rămase tăcută în întuneric. În faţa ei era un gol negru. Simţi un miros greu.

  Joan scoase o lanternă mică, cu filtru roşu, din buzunarul de pe burtă şi o aprinse. Roti fasciculul în jurul camerei. „Doar o cameră goală”. Făcu un pas şi se trezi căzând înainte. Întinse mâinile să-şi amortizeze căderea şi fu surprinsă să se trezească întinsă pe nisip.

  — Ce dracu…?

  Joan se ridică într-un genunchi şi scoase filtrul lanternei. Plimbă fasciculul în jur şi văzu că toată pardoseala cămăruţei era acoperită cu nisip alb, proaspăt greblat. Nu-şi putea imagina la ce servea. Loc de joacă pentru copii? Absurd!

  Se ridică în picioare şi prinse în fascicul ceva de pe peretele opus. Se duse într-acolo. Era baza unui coş de fum, încastrată în fundaţia de beton. La înălţimea pieptului era o uşă de cenuşar, întredeschisă. Cel puţin acum avea un reper. Consultă schiţa şi notă locurile coşurilor de fum. Se uită din nou la uşa de fier şi văzu de-abia acum că era mult mai mare decât ar fi trebuit să fie o uşă de cenuşar. În plus, era destul de nouă, prinsă cu mortar proaspăt în cărămizile mai vechi. Aducea, îşi spuse, mai mult cu un cuptor sau un furnal, decât cu un cenuşar.

  Joan îndreptă fasciculul în interiorul negru şi văzu o ţeastă carbonizată, cu orbitele negre, goale, uitându-se la ea. Ţipă, scăpă lanterna şi se împletici înapoi, căzând în nisipul moale.

  — O… o, Dumnezeule!

  Îşi dădu seama într-o sclipire de intuiţie, legat şi de ce auzise o dată din întâmplare, că zăcea în nisipul unei gropi de execuţie. Sări în picioare, scuturându-se febril de nisipul aderent de pe costumul mulat, în timp ce-şi făcea drum prin stratul subţire spre uşă. Ieşi în fugă din cameră, trântind uşa în urma ei.

  Joan se rezemă cu spatele de perete şi-şi trase răsuflarea, îşi pierduse lanterna, dar măcar pistolul era încă în mâna ei, care tremura.

  Începu din nou să înainteze, dorindu-şi să se calmeze.

  — E-n regulă, Joan… e-n regulă.

  Dar imaginea tigvei n-o părăsea, şi se închipui pe ea însăşi îngenunchind în nisipul umed, cu pistolul rece în ceafă şi incineratorul luminând roşu dincolo de nisipul alb, greblat.

  „O, Doamne sfinte… ce fel de oameni sunt ăştia…?” Apoi, brusc, toate tâmpeniile de capă şi spadă căpătară sens, într-un fel pe care Tom n-ar fi fost niciodată în stare să-l explice. Nimic din ceea ce citise sau auzise ea despre KGB sau despre sovietici nu-i făcuse vreodată nici cea mai mică impresie. Dar încăperea aceea se întipărise în psihicul ei, şi ea ştia că va fi veşnic parte din ea.

  Merse, până când îşi dădu seama că se învârtise în cerc.

  — La naiba!

  Examină schiţa la lumina slabă a unui bec, apoi se apropie de o uşă pe care n-o observase până atunci. Uşa era din stejar şi părea solidă, nu ca uşile de scândură subţire din compartimentările de lemn. Uşa asta ar fi putut să ducă spre aripa subsolului din care se rătăcise.

  Îşi lipi urechea de ea, dar nu auzi nimic. Uşa era zăvorâtă în partea ei, şi Joan trase zăvorul de fier şi o împinse. Aceasta părea să aibă balamale cu arc, şi ea împinse mai tare, reuşind s-o deschidă câţiva centimetri.

  O izbi o lumină orbitoare şi ea se retrase, gata de fugă, dar nu auzi nici un sunet ameninţător. Privi în lumina care venea din tavan, de la nişte tuburi fluorescente, strălucitoare, şi văzu o cameră, de vreo şase metri pe şase, cu pereţii şi podeaua acoperite în întregime cu faianţă albă. „Ca o baie pentru uriaşi”. Chiar exista, observă ea, un duş pe peretele din faţă, iar alături erau un closet de porţelan şi o chiuvetă.

  Într-un colţ se afla o masă de spital pe rotile, iar pe peretele din dreapta atârnau nişte chingi din piele. Un bloc operator de spital, îşi spuse, dar ştia că nu era asta. Fie chingile, fie pata roşie de pe pardoseala din jurul scurgerii o duseră la concluzia evidentă că se afla într-o cameră modernă de tortură.

  — Bună, Joan.

  Simţi că i se usucă gura şi aproape că-şi pierdu controlul vezicii. Smuci capul spre dreapta şi privi în colţul camerei. Ochii i se măriră.

  — Mulţumesc lui Dumnezeu că eşti tu, spuse Peter Thorpe.

  Ea încercă să vorbească, dar nu reuşi. Ochii i se fixară asupra lui, cum şedea gol, cu braţele înfăşurate în jurul genunchilor îndoiţi. Văzu că faţa-i era plină de vânătăi, şi un ochi îi era umflat, aproape închis. Joan simţi mâna încleştându-i-se pe pistol.

  Thorpe se ridică încet, dezvelindu-şi goliciunea deplină, şi ea văzu că şi trupul lui fusese torturat.

  — Frumos costum, Joan, spuse Thorpe. Te prinde bine. Au atacat, nu? Ştiam că aşa o să fie.

  Joan încuviinţă. N-o mai surprindea nimic, şi-şi regăsi vocea:

  — Cum ai ajuns aici?

  Thorpe îi ignoră întrebarea şi o întrebă la rândul lui:

  — Cine câştigă războiul de sus?

  Joan fu prudentă:

  — Noi.

  Thorpe o privi atent şi întrebă:

  — Ceilalţi sunt pe-aproape?

  — Da.

  — Bun. Atunci, să mergem!

  Se apropie de ea.

  — Rămâi acolo!

  Ea ridică pistolul şi rămase în uşa deschisă.

  Thorpe se opri şi spuse aspru:

  — Intră şi închide uşa până nu vine cineva.

  Adăugă:

  — Să stăm de vorbă.

  Joan ezită, apoi păşi în încăpere, şi uşa se închise datorită arcurilor.

  — Spune-mi şi mie de ce mă ameninţi cu chestia aia, zise Thorpe. Doar nu te tulbură bărbaţii goi.

  — Eşti agentul ruşilor, izbucni Joan. Aşa mi-au spus la instructaj.

  Thorpe zâmbi şi clătină din cap:

  — Şi aş mai fi în camera asta, dacă aş lucra pentru ei?

  Ea nu răspunse.

  — Van Dorn şi clovnii lui cred că le ştiu pe toate, dar amatorii ăia zăpăciţi habar n-au de nimic. Sunt agent triplu şi colaborator loial al CIA.

  Joan tresări la auzul şirului de termeni specifici spionajului.

  — O, termină cu rahaturile astea duble şi triple, Peter. Mă faci să mă doară capul. Mi-au spus că, dacă dau peste tine, să te împuşc fără discuţie. Şi s-ar prea putea s-o şi fac.

  Thorpe râse şi spuse amabil:

  — Joan… n-am uitat când ieşeam împreună cu iahtul meu…

  — Du-te dracului!

  Thorpe făcu o mutră deprimată şi spuse:

  — Ce-ai de gând să-mi faci? Mai bine m-ai împuşca decât să mă laşi aici, să mă tortureze ruşii din nou.

  Ea îi privi trupul. Nu-l răniseră prea rău, din câte putea să vadă. Încercă să tragă concluzii. Ori lucra pentru CIA, ori lucra pentru ruşi. Van Dorn se putea înşela. La urma, urmei, dacă lucra pentru ruşi, de ce-l bătuseră? Şi, dacă era agent CIA, nu-l putea lăsa aici… Se gândi un moment şi spuse:

  — Uite, Peter, eu sunt cam nouă în chestiile astea, dar cred că nici un profesionist bătrân n-ar şti ce dracu' să facă cu tine.

  Thorpe răsuflă adânc şi spuse:

  — Bine, dar nu poţi, cu conştiinţa curată, să mă laşi aici, să mă omoare.

  Ea nu răspunse.

  El continuă, implorând:

  — Scoate-mă numai de aici. Tu ai pistolul. Eu sunt gol şi lipsit de apărare. Pentru numele lui Dumnezeu, Joan, lasă numai uşa descuiată!

  Adăugă, cu capul plecat:

  — Crezi c-aş fi aici dacă nu le-aş fi duşman?

  Joan luă o hotărâre şi spuse:

  — Peter, eu plec şi încui uşa. Dar am să mă-ntorc imediat cu câţiva dintre oamenii lui Pembroke.

  Îl urmări cu atenţie şi crezu că detectase o undă de teamă în ochii lui.

  — Or să mă omoare, spuse el.

  — De ce?

  — Ei nu ştiu că sunt un agent triplu al CIA.

  — N-ai decât să le-o spui.

  — N-or să mă creadă.

  — Dar nici n-or să te omoare. Or să verifice la şefii tăi din CIA.

  — Nu… nu-i chema. Doar pleacă!

  Joan se retrase spre uşă, cu pistolul îndreptat spre Thorpe, care era la vreo trei metri de ea.

  — La revedere, Peter. Mă-ntorc curând.

  Întinse mâna liberă în spate şi apucă clanţa, trăgând uşa şi strecurându-se prin ea. Aruncă o privire rapidă peste umăr în întunericul de afară. Thorpe ştiuse că aşa va face.

  Sări spre ea. Joan avea reflexe bune, dar era o diferenţă între a juca tenis şi a trage într-un bărbat care te ataca, şi ea încremeni pentru o fracţiune de secundă. Mâinile lui Thorpe se repeziră înainte, una după pistol şi cealaltă spre gâtul ei. Joan trase, şi glonţul se turti în peretele din faţă. Deodată, pistolul căzu pe podea şi ea văzu, într-o fracţiune de secundă, că glonţul trecuse prin palma lui Thorpe. Simţi cealaltă mână prinzându-i gâtul, apoi el o târî în cameră, ţinând-o de gât, ca şi cum n-ar fi fost mai grea decât un copil, şi o aruncă pe podea.

  Thorpe făcu doi paşi mari şi o lovi cu călcâiul în abdomen. Joan scoase un strigăt şi-şi trase genunchii la piept. Thorpe se întoarse şi se aplecă să ia pistolul.

  Joan se ridică imediat în picioare, spunându-şi că Thorpe făcuse două greşeli: o lovise sub centură, de parcă ar fi fost bărbat, şi se întorsese cu spatele la ea fiindcă era femeie. Scoase cuţitul lung şi subţire din buzunarul elastic de pe coapsă şi-l înfipse adânc în spatele lui Thorpe, care tocmai se ridica.

  Thorpe făcu doi paşi repezi înainte, cu cuţitul în spate, apoi se întoarse cu pistolul în mână, ţintind-o.

  Joan ţipă, se întoarse şi fugi spre colţul camerei, plonjând sub masa pe rotile, în timp ce glonţul sparse placa de faianţă de deasupra capului ei.

  Thorpe mai făcu un pas spre ea. Plămânul perforat i se umplea deja cu sânge şi, cu fiecare respiraţie din ce în ce mai grea, pe buze i se formau pete de spumă. Se opri, se răsuci într-o mişcare de automat şi păşi spre uşă.

  Joan îl urmări cu privirea, dar singurul lucru la care se gândi, cuprinsă de panică, era că mânerul negru al cuţitului care îi ieşea din spate aducea a recuzită de film.

  Thorpe deschise uşa şi se strecură în coridor. Aceasta se închise în urma lui, şi Joan îl auzi umblând la zăvor. Se sculă şi fugi spre uşă.

  Tom Grenville simţi antena înaltă gâdilându-i talpa în trecerea lui peste acoperiş.

  Stewart strigă:

  — Dă-i drumul! Şi trase de propriul cârlig de eliberare rapidă, scăpând de paraşută. Căzu drept în jos, aproape şase metri, şi se prăbuşi pe acoperiş. Johnson şi Hallis repetară rapid manevra, şi cele trei paraşute zburară departe, purtate de vânt.

  Grenville ezită o fracţiune de secundă, apoi îşi zise că era mai bine dacă-şi rupea gâtul pe acoperiş decât dacă ar fi fost împuşcat la sol. Trase cârligul de eliberare şi se trezi căzând cu picioarele înainte pe acoperişul plat. Ateriză dur, îşi îndoi genunchii şi se rostogoli pe un umăr, gata să cadă peste marginea acoperişului care se înclina spre terasa dinspre sud. Se dădu atent înapoi şi se ridică, nesigur, pe picioare. Se uită în jur şi-l descoperi pe Stewart, întins lângă o antenă de satelit. Se îndreptă greoi spre el.

  Stewart se ridică în capul oaselor şi-i aruncă o privire:

  — Mi-am rupt afurisitul ăsta de picior.

  — Păi, ăsta-i riscul, când sari noaptea pe un acoperiş aglomerat, observă Grenville.

  Stewart îl privi îndelung.

  — Eu sunt în regulă, adăugă Grenville.

  — Du-te dracului, Tom!

  Stewart îl văzu pe Johnson apropiindu-se în grabă.

  Johnson îngenunche lângă el şi spuse:

  — Hallis a depăşit acoperişul spre sud şi a căzut pe terasă. Cred că-i mort.

  Stewart scrâşni din dinţi:

  — La dracu'!

  Se uită la bătrânul general şi zise:

  — Ei bine, oricine era celălalt ticălos, acum ne cântă. Oricum, am putea să mergem înainte.

  În timp ce vorbea, luminile de pe acoperiş se stinseră şi reflectoarele de pe pajiştea dinspre nord se aprinseră din nou.

  Grenville şi Johnson îl duseră pe Stewart la marginea dinspre nord a acoperişului şi îşi ocupară poziţiile.

  Grenville îngenunche lângă coronamentul scund de la marginea de sud, examinând terasa, bazinul şi chioşcul pentru ceai de dedesubt. Corpul lui Hallis era întins pe piatra cubică, şi Grenville văzu că era mort. Văzu totodată patru paznici ruşi alergând pe iarbă, spre terasă. Privi înapoi spre Johnson, care îngenunchease la capătul dinspre vest al acoperişului, deasupra verandei. Apoi se uită la Stewart, care acoperea nordul. Îşi spuse: „Un infirm, un bătrân de şaptezeci de ani şi un avocat cu mintea slabă. Cam douăzeci de paznici înarmaţi pe domeniu, un număr necunoscut de civili înarmaţi, plus un contingent de KGB-işti ale cărui efective nu sunt cunoscute”. Şi nimeni, în afară de el, nu se gândea că e o nebunie. Aşadar, el era nebunul.

  Grenville privi din nou la cei patru ruşi, care ajunseseră pe poteca de lângă piscină. Puse selectorul carabinei M-16 pe automat şi aşteptă ca paznicii să se apropie de corpul lui Hallis. Doi dintre ei priviră în sus şi-şi aţintiră armele spre acoperiş.

  Grenville trase un încărcător plin, de douăzeci de cartuşe, arma zbătându-i-se tăcută în mâini. Schimbă repede încărcătorul, dar văzu că nu mai avea motive să tragă. Îi omorâse pe toţi patru. Aşteptă şocul, dar nu simţi nimic.

  Stewart îl chemă în şoaptă:

  — Ce dracu' se întâmplă acolo, Grenville?

  — Tocmai am răstignit patru, privi Grenville peste umăr.

  — Cine ţi-a dat aprobare să tragi, omule? Mă rog, n-are importanţă.

  „Mă rog, du-te-n mă-ta”. Grenville se gândi brusc la Joan şi se uită spre sala de tenis a Asociaţiei Tinerilor Creştini. Văzu luminile aprinse. Se gândi că, de-acum, ea trebuia să fi fost înapoi acolo. Se întoarse şi privi spre nord şi văzu casa lui Van Dorn luminată strălucitor, în depărtare. Pirotehnicienii reîncepuseră, dar acum trăgeau cu torpile aeriene, şi exploziile zgomotoase zguduiau aerul nopţii. Grenville ştia că orice fel de zgomote provocate de masacru şi de crimă ar fi tulburat aceste locuri izolate, nimeni din sat sau de pe Dosoris Lane n-ar fi băgat de seamă, zicându-şi că nebunul de George le-o făcea din nou rusnacilor.

  Claudia Lepescu deschise uşa de la biroul lui Viktor Androv şi păşi înăuntru, închizând-o după ea. Îşi ţinea pistolul la spate.

  Androv ridică ochii de pe telefon, expunându-şi faţa albă în lumina lămpii. Spuse în microfon:

  — Te mai sun eu.

  Închise şi se uită la ea:

  — Ei, ce surpriză neaşteptată! Kalin a terminat cu tine?

  Ea nu răspunse nimic. Camera era întunecată, cu excepţia zonei din jurul biroului, dar fereastra mată din spatele lui era luminată de luminile de afară.

  — N-am acum timp pentru tine, spuse Androv.

  — Nu te reţin mult, spuse ea în ruseşte.

  El îşi făcu gura pungă:

  — I-ai dat lui Roth otrava?

  — Nu, i-am dat ulei comestibil.

  El o privi lung, apoi dădu din cap:

  — Aha!

  — Credeai că sunt o asasină în masă, ca tine şi naziştii tăi jegoşi? Aruncă ea.

  — Eşti istovită, spuse Androv. Ce ţi-a făcut Kalin?

  — Kalin e mort.

  Androv dădu din nou din cap, de parcă ar fi vrut să spună: „Înţeleg. Te-am înţeles întotdeauna.” Spuse tare:

  — Ce-ai la spate? Un pistol?

  Ea ridică pistolul şi-l îndreptă spre el:

  — Ridică-te!

  Androv se ridică încet.

  — Aş fi vrut să am timp să te umilesc, cum m-ai umilit tu pe mine. Aş fi vrut să am un bici, aş fi vrut să fii cu mine într-o celulă de tortură…

  — Claudia!

  Ea îngheţă. Vocea venea din colţul întunecat al camerei, din stânga ei şi îi vorbea în engleză:

  — Claudia, lasă jos pistolul.

  Ea rămase cu pistolul aţintit asupra lui Androv, dar mâinile îi tremurau. „Nu, se gândi ea. Nu poate fi el. Nu poate fi…”

  Văzu cu coada ochiului un fulger luminos în stânga ei şi simţi o durere arzătoare în coaste, apoi încă una. După care nu mai simţi nimic.

  Omul din colţ rămase în întuneric.

  Androv privi spre el şi spuse:

  — În viaţa mea nu m-am gândit că o să fiu salvat de un paraşutist din OSS.

  Chichoti, apoi adăugă:

  — Ce joc mai jucăm şi noi!

  Joan Grenville se repezi la uşa camerei de tortură, căutând clanţa. Nu voia să rămână încuiată în camera asta, dar nu dorea nici să-l înfrunte pe Thorpe. Îl auzi bâjbâind după zăvor şi trase de clanţă. Deschise uşa câţiva centimetri şi o trânti la loc, apoi repetă mişcarea până când Thorpe înţelese că n-avea să fie în stare să o zăvorască. Thorpe împinse uşa, dar ea o împinse înapoi, minunându-se ce putea să facă, chiar dintr-un bărbat atât de puternic, lipsa a o jumătate de litru de sânge. Auzi şuieratul amortizorului de zgomot şi văzu aşchiile sărind din uşă, iar glonţul, de calibru 25, nu reuşi să străpungă stejarul. Continuă să zgâlţâie uşa, ţipând în acelaşi timp:

  — Du-te! Cară-te!

  Îl auzi tuşind, un soi de sunet lichid, apoi îi auzi tălpile goale lipăind pe podea.

  Joan aşteptă un minut întreg, apoi îşi strecură privirea prin crăpătura uşii. Pe pardoseala de ciment era o dâră de sânge, ce păta pasajul care ducea de la uşă. Fu tentată să urmeze dâra, în speranţa că, dacă el ar fi căzut, ar fi putut să-şi recupereze pistolul, dar hotărî că dăduse dovadă de suficientă stupiditate pentru o singură seară. Se strecură prin uşă şi o luă spre un pasaj îngust care se deschidea din dreapta camerei de tortură. Intenţiona să iasă cât mai repede din ospiciul ăsta.

  Pasajul se dovedi a fi o alegere proastă. Se termina cu o uşă, şi ea se hotărâse să nu mai deschidă nici o uşă din subsolul ăsta. Se întoarse şi dădu să se întoarcă, dar cineva vorbi într-o limbă care nu era engleza. „Paştele mă-sii!”

  Se întoarse pe tăcute şi se duse din nou la uşă. Inspiră adânc, deschise uşa şi se strecură înăuntru, rămânând cu spatele lipit de ea într-o beznă absolută, şi ascultând. Nimic. Căută cu mâinile pe peretele din dreapta şi dădu peste un întrerupător demodat, de tip buton. Îl apăsă, şi lumina se aprinse.

  Joan Grenville privi prin încăperea uriaşă, goală, dându-şi seama într-un târziu că se afla într-o bucătărie. Dar era vorba de o bucătărie incredibil de veche, bucătăria iniţială a casei. Erau ţevi aparente şi sobe antice, iar pereţii erau din mortar cenuşiu. Nimic de acolo nu era mai nou de anii '40 şi, după cum o arătau praful şi pânzele de păianjen, nici nu mai fusese curăţată de atunci. „Bucătăria uitată de timp”. Îi veni să râdă.

  Joan cunoştea destul de bine planul iniţial de atac şi ştia că, dacă toate ar fi mers bine, atunci Abrams, Katherine şi doi dintre oamenii lui Pembroke trebuiau să fie deja în interiorul casei. Marc însuşi ar fi putut să fie acolo, sus; dar, n-auzise nimic deasupra care să fi indicat o luptă. Se hotărî să aştepte până la sfârşit în această capsulă a timpului.

  Joan privi în jur, la mesele placate cu faianţă, la chiuvetele mari şi la dulapurile de lemn. Se uita după ceva pe care să se aşeze, când descoperi un mic lift de serviciu într-un perete. Se apropie curioasă şi văzu cabina la locul ei şi cablurile, care erau din oţel, nu din frânghie. Se întoarse la întrerupător, stinse lumina şi-şi căută drumul, prin întuneric, până la lift. Ezită, apoi se înghesui în cabina plină de praf.

  — Ultimul loc în care m-ar căuta.

  Trase într-o doară de cablu, şi cabina se ridică câţiva centimetri.

  Începu să tragă cu nădejde de cablu, şi liftul urcă mai departe. Îşi aduse aminte, cu obidă, de afurisitul de cablu din tunel. Continuă ascensiunea: „S-ar putea să fie cineva acolo, sus, care să mă ajute”. Era sigură că trebuia să se termine cu ghinioanele. Se autocompătimi, apoi se linişti la gândul că era încă în viaţă şi că, atâta vreme cât era în lift, nu i se putea întâmpla nimic.

  Liftul înainta surprinzător de repede, scârţâind puţin; văzu o dungă de lumină, apoi tot conturul uşii liftului de la parter. Lăsă cablul, ascultă, dar nu auzi nimic.

  Joan se lăsă pe spate şi se făcu, atât cât se putea, comodă, închise ochii şi căscă, simţindu-se pentru prima dată în ultimele ore, relativ în siguranţă.

  Aţipi, dar după câteva momente, fu trezită de o lumină orbitoare. Întoarse capul şi dădu cu nasul de gura ţevii unei puşti.

  — O!

  Întinse mâna să apuce cablul, dar cineva o prinse de încheietură. O voce rosti:

  — Sforăi.

  Ridică ochii şi văzu faţa înnegrită a unui bărbat foarte arătos.

  — Ştiu. Toată lumea-mi spune. Tu eşti Davis, nu?

  — La dispoziţia dumneavoastră. Puştiul e-n regulă?

  — Da, a plecat înapoi.

  — V-aţi îndeplinit restul misiunii? Întrebă Davis.

  — Da. Gaz adormitor în adăpostul antiaerian, luminile de pe acoperiş…

  Cameron sosi în goană. Aruncă o privire în lift, la Joan, dar nu păru deosebit de curios. Îi spuse lui Davis:

  — A aterizat un paraşutist. L-au băgat în casă pe uşa din faţă.

  — Era Tom? Bărbatu-meu? Scăpă Joan.

  Cameron se uită la ea:

  — Nu… un bărbat mai în vârstă.

  Se întoarse spre Davis:

  — Nu cred că era Johnson, nici Hallis… şi totuşi, mi s-a părut cunoscut.

  — Uite ce e, spuse Joan, pot să ies de-aici? Eu sunt un biet civil.

  — Încă nu, zâmbi Davis. Deocamdată aici o să fii cel mai în siguranţă.

  Joan dădu din cap. Strigă în urma lui Davis şi Cameron, care o porniseră în josul coridorului:

  — Peter… Peter Thorpe. E bun sau rău?

  — Rău, răspunseră amândoi deodată.

  — Bun, replică ea. Fiindcă bănuiesc că l-am omorât.

  Katherine şi Abrams intrară în hol. La dreapta erau uşile de sticlă de la terasă, de la care luase Abrams şpanul de metal. La celălalt capăt al holului erau uşile de la camera de muzică, iar la stânga erau baia şi scara spre pivniţă. Katherine puse un genunchi jos şi cercetă uşile, în timp ce Abrams se apropie în grabă de uşile de sticlă. Privi afară şi văzu pe terasa dinspre nord ceva ce nu văzuse la ultima sa vizită: patru paznici ruşi, discutând aprins în jurul corpului unui bărbat îmbrăcat în negru.

  — Fir-ar să fie!

  În timp ce privea, doi dintre ruşi ridicară armele. Apoi, toţi căzură la pământ, seceraţi de un foc mortal tras de pe acoperiş.

  Deci, cel puţin o parte dintre paraşutişti reuşiseră să ajungă pe acoperiş, îşi spuse Abrams. Se repezi înapoi în hol, ducându-se direct la Katherine, care ajunsese în capul scărilor de la pivniţă. Uşa era întredeschisă, şi el o deschise larg cu ţeava puştii.

  Katherinei i se tăie răsuflarea. Scara şi palierul erau pline de bărbaţi, femei şi copii, prăbuşiţi unii peste alţii. Câţiva dintre bărbaţi erau cu pistoalele în mâini.

  — Jos e adăpostul, spuse Abrams.

  Katherine încuviinţă.

  Abrams o caută pe fetiţa cu păpuşa, dar n-o văzu. O trase pe Katherine şi închise uşa.

  — Mai sunt gaze…

  Ea dădu din nou din cap şi-şi dădu seama că era ameţită.

  — Hai să mergem!

  Se apropiară de uşile cu geam care dădeau în camera de muzică, şi Abrams îşi strecură privirea printre perdele. Camera era în întuneric, cu excepţia luminii de la ecranul televizorului rusesc. Pe ecran se vedea figura neclară a unui crainic. Abrams deschise încet usa şi intrară amândoi. Păşiră pe covorul uzat, şi Katherine ridică arma.

  Podeaua de stejar scârţâi. De după spătarul canapelei apăru un cap, şi o voce feminină întrebă în ruseşte:

  — Cine-i acolo?

  Abrams îi răspunse, tot în ruseşte:

  — Eu.

  Se aplecă peste canapea şi întinse arma. Era, aşa cum se aşteptase, femeia care-l percheziţionase. Ea îl privi, în lumina ecranului. Lui i se păru că nu era nici surprinsă, nici speriată.

  — Ce vrei? Întrebă ea.

  — Te uiţi prea mult la televizor.

  — Asta-i sarcină mea astă-seară, zâmbi ea. Să urmăresc ştirile. Vorbeşti prost ruseşte.

  — Eşti beată. Cum te cheamă?

  — Lara.

  Se uită la echipamentul de camuflaj şi rămase cu ochii la puşcă, apoi spuse, într-o engleză perfectă:

  — Ai de gând să mă omori?

  — Foarte posibil, răspunse Abrams în engleză. Asta-i sarcina mea astă-seară.

  Ea ridică din umeri şi întinse mâna după paharul de pe măsuţă.

  — Oricum o să murim cu toţii. Măgarii ăia au pus la cale un război nuclear.

  Luă o înghiţitură mare şi adăugă:

  — Toată lumea e în adăpost.

  Abrams îşi aminti expresia tristă de pe faţa ei, când o văzuse tot aici, mai devreme. Avea şi acum aceeaşi expresie.

  — Sus! Îi spuse el.

  Ea se sculă clătinându-se.

  Katherine se apropie, şi Abrams îi spuse:

  — Ea e Lara. Mai nou, transfugă.

  Femeia o privi pe Katherine fără pic de curiozitate şi ridică iar din umeri.

  Abrams le conduse pe amândouă în hol, la detectorul de metale. La capătul holului erau două uşi de stejar impresionante: una ducea în biroul pazei; cealaltă era uşa de la biroul lui Androv. Abrams o întrebă în şoaptă pe Lara:

  — E cineva în camerele astea?

  Ea îi arătă cu capul spre uşa de la biroul pazei:

  — Cel puţin doi oameni, în orice moment.

  Privi spre cealaltă uşă:

  — Ăsta-i biroul lui Androv. Acum câteva minute era înăuntru. Are un prizonier, un paraşutist american.

  Abrams se uită la rusoaică:

  — Bate la uşă.

  Lara ezită, apoi se apropie de uşa lui Androv şi bătu. Nu-i răspunse nimeni. Bătu din nou:

  — Viktor, pot să vorbesc cu tine?

  Abrams îi făcu semn cu ţeava armei, şi Lara deschise uşa, apoi scoase un strigăt.

  Abrams şi Katherine năvăliră înăuntru. Biroul era gol dar într-o scrumieră ardea o ţigară. Pe podea zăcea Claudia Lepescu. Abrams închise uşa. Priviră toţi cadavrul, dar niciunul nu spuse nimic.

  Katherine îngenunche lângă trupul Claudiei. Văzu pistolul în mâna încleştată.

  — Priveşte!

  Abrams îngenunche lângă ea şi spuse:

  — E rusesc…

  Văzu unde fusese împuşcată – de două ori, lateral – şi-şi purtă privirea spre fotoliul din colţ.

  Katherine se ridică şi se îndreptă spre acesta, luând scrumiera de pe măsuţă.

  — Ţigări americane. Camel.

  Văzu o sticlă de whisky şi lângă ea un pahar:

  — Dewar's.

  — S-ar zice că paraşutistul ăsta american nu era prizonier, ci aliat, spuse Abrams.

  Deodată, o sonerie puternică de alarmă începu să sune undeva în casă. Katherine, Abrams şi Lara năvăliră în hol. Soneriile de alarmă sunau acum peste tot, şi casa se umpluse de sunetul lor sacadat.

  Uşa de la biroul pazei se deschise violent şi lăsă să treacă un ofiţer în uniformă, cu pistolul în mână. Carabina lui Abrams scuipă foc şi ofiţerul fu aruncat înapoi în birou.

  Katherine lansă o grenadă ofensivă în birou şi închise uşa ca să mărească efectul undelor de şoc. Grenada explodă, şi uşa sări din balamale, lăsând să iasă un nor de praf de la tencuială.

  Cameron şi Davis veniră repede pe coridor. Intrară în fugă în biroul pazei şi începură să împroaşte camera cu foc automat. Toate becurile erau sparte, dar ferestrele erau fără geam şi, la lumina care venea din curte, se vedeau doi morţi, unul lângă un panou şi celălalt în spatele unui birou. Un al treilea bărbat se împleticea spre o uşă, mascată în lambriurile de stejar. Se strecură prin ea şi aceasta se închise pocnind în urma lui.

  Abrams, Katherine şi Lara intrară în cameră. Abrams şi Davis fugiră la uşă şi traseră în ea, apoi deschiseră panoul de stejar făcut ţăndări. Davis se repezi înăuntru; se auzi o împuşcătură, care-l trimise înapoi pe spate, cu o gaură de glonţ în mijlocul frunţii. Abrams se ghemui şi trase în întuneric. Auzi un bărbat ţipând, apoi paşi care se retrăgeau.

  Cameron veni lângă el şi intrară amândoi, cu prudenţă, într-o încăpere mică, fără ferestre, luminată de o aplică din perete. În stânga, zăriră o scară îngustă de serviciu, pe care se târa un bărbat în costum. Sângele îi curgea din picioare pe treptele de lemn. Cameron se repezi pe trepte, îi zbură pistolul din mână şi se uită la el. Omul sângera din gură şi din nas, rezultatul exploziei grenadei, iar trăsăturile îi erau schimonosite de durere, dar Cameron îl recunoscu:

  — Valentin Metkov, porcul-şef însărcinat cu crimele. Cine zicea că nu-i dreptate pe lume?

  Metkov îl privi pe Cameron cu ochii înceţoşaţi.

  — Te rog… pot să vă ajut… Te rog, nu…

  — Unde-i Androv?

  — Sus, în mansardă, scăpă Metkov.

  Cameron trase un singur foc, şi Metkov se prăbuşi.

  Soneriile de alarmă continuau să sune, şi casa se trezise la viaţă, ca dintr-un somn artificial. Prin tavan şi din camerele şi coridoarele din jur răzbăteau zgomote de paşi precipitaţi.

  Abrams auzi focuri de armă în biroul pazei. Se grăbi spre uşa mascată. Katherine trăgea spre uşa deschisă ce dădea pe hol, retrăgându-se spre el, în timp ce pereţii lambrisaţi erau sfâşiaţi de gloanţe. Abrams trase în uşa deschisă.

  — Repede! Fugi!

  Katherine reuşi să ajungă în cămăruţă, în timp ce Abrams o căută pe Lara prin camera întunecoasă, umplută de praf. Îi văzu trupul ciuruit de gloanţe, căzut pe podea, îngenunche lângă Davis şi-i căută pulsul, dar nu simţi nimic.

  — Să mergem! Strigă Cameron.

  Abrams luă grenada de mână de la centura lui Davis, îi smulse siguranţa şi o aruncă spre uşa dinspre hol, apoi plonjă înapoi, în cămăruţa fără ferestre.

  Cameron şi Katherine erau pe primul palier al scării înguste de serviciu, şi Abrams se grăbi să-i ajungă. Continuară toţi trei să urce scara în spirală, spre mansardă.

  Marc Pembroke auzi schimbul de focuri de dedesubt. Pe holul de lângă casa scărilor de la mansardă sunau sonerii de alarmă şi alergau oameni.

  — Toată casa asta afurisită e în picioare, spuse el. Ei bine, încă o explozie n-o să mai conteze.

  Îi făcu semn cu capul lui Sutter.

  Acesta aprinse un chibrit şi-l apropie de cele şase fitile, răsucite împreună, care urcau de-a lungul scării. Fitilurile se aprinseră, şi flacăra alergă în sus pe scară, se desfăcu în şase direcţii şi explodă încărcăturile de plastic montate pe uşa de oţel.

  Casa se cutremură şi tencuiala de pe pereţii de la casa scărilor şi din tavan începu să curgă. Pembroke se repezi pe scara îngustă şi plonjă în cameră, rostogolindu-se pe jos, urmat de Llewelyn, Ann şi Sutter. Începură toţi să tragă rafale prin mansarda slab luminată. Pembroke ţipă:

  — Nu mai trageţi!

  Sutter şi Ann se ascunseseră în spatele unui perete de fişete, cu faţa spre capătul de sud al mansardei; Pembroke şi Llewelyn, într-o nişă formată de o fereastră. Pembroke privi pe după muchia nişei.

  — O încăpere mare, cam jumătate din aripa asta. Goală. La capăt e un perete de cărămidă. Dincolo de el trebuie să fie camera de transmisiuni.

  Se uită înapoi la Ann şi Sutter.

  — Ei, hai mai departe.

  Se ridicară toţi. Deodată, se auzi un zgomot pe scări, şi Pembroke se întoarse. Urmă o împuşcătură, iar Pembroke se clătină înapoi şi căzu.

  Llewelyn se întoarse tocmai la timp, pentru a vedea capul şi umerii unui rus în uniformă care urca scara cu arma ridicată. Trase o rafală scurtă şi-l trimise, rostogolindu-se, în jos, pe scară. Scoase o grenadă defensivă de la centură, îi trase siguranţa şi-i dădu drumul în casa scărilor, apoi se trânti la podea.

  Se auzi o explozie asurzitoare, urmată de zgomotul provocat de prăbuşirea scărilor vechi.

  Llewelyn se târî pe podea şi strecură o privire peste marginea palierului. Spaţiul întunecos era plin de fum şi de praf, şi dedesubt se vedeau focuri mici pâlpâind. „Asta ne protejează spatele, îşi spuse el. Dar ne taie şi calea de retragere. Se întoarse şi se târî până la Pembroke, care şedea în capul oaselor în nişă, cu Sutter şi Ann lângă el. Pembroke îşi băgă mâna sub vesta antiglonţ”.

  — Mi-a rupt o coastă.

  — Nu te mişca.

  Llewelyn se uită la el şi văzu un firicel de sânge care-i curgea din colţul gurii albite.

  — Să ştii că ai şi plămânul înţepat.

  — Da, plămânul şi coasta, şi am ştiut de la început. Daţi-i drumul.

  — Bine. Ne vedem mai târziu.

  Ann şi Sutter îl urmară prudenţi pe Llewelyn, spre peretele care separa aripile mansardei. Ann observă câţiva saci de pânză şi câteva lăzi de lemn, marcate în engleză şi în franceză: „Colet diplomatic – Misiunea Sovietică la Naţiunile Unite. Nu este supus controlului vamal al SUA”.

  Sutter preluase conducerea şi se apropie de peretele de cărămidă care se ridica din duşumea şi se termina la tavanul înclinat. O parte din perete o forma un coş de cărămidă, iar la stânga coşului se afla o uşă glisantă, din oţel.

  — E mai mult decât ne aşteptam, şopti Sutter.

  Llewelyn încuviinţă.

  — Casă veche şi frumoasă. Pe vremea aia, le făceau ca nişte fortăreţe. Cred că uşa au adăugat-o rusnacii. Ei, tot ne rămăsese nişte exploziv.

  Sutter se uită la uşă. Rolele erau pe partea cealaltă, şi uşa avea probabil şi un grilaj de oţel.

  — S-ar putea să avem mai multă uşă decât exploziv.

  Ann păşi înainte şi cei doi bărbaţi o priviră cu ochii măriţi cum bate cu patul armei în uşa de metal.

  — Androv! Vreau să vorbesc cu Androv, strigă ea în ruseşte.

  Sutter şi Llewelyn nu spuseră nimic.

  Ann bătu din nou. După un minut întreg, o voce strigă de dincolo de uşă, în engleză:

  — Cine eşti?

  — Sunt Ann Kimberly, răspunse ea, fiica lui Henry Kimberly. Tu eşti Androv?

  — Da.

  — Ascultă-mă cu atenţie. Ştiu că tata e pe undeva pe aici. Ştiu despre „Molnia” şi ştie şi guvernul meu. Sunt dispuşi să lanseze o lovitură nucleară asupra ţării voastre. Van Dorn are aruncătoare de bombe îndreptate spre voi. Înţelegi?

  — Ce vrei? Întrebă Androv.

  — Vreau să anulaţi totul.

  Se uită la ceas.

  — Mai aveţi optsprezece minute până explodează „Molnia”. Vreau să-mi deschideţi usa asta şi să mă lăsaţi să transmit un mesaj prin staţia voastră.

  — Am să chem Moscova, răspunse Androv. Mă întorc în câteva minute.

  — Minţi! Ţipă Ann. N-ai voie să pomeneşti de asta prin radio. Nu-mi mânca mie rahat! Deschide uşa. Acum!

  Androv nu răspunse.

  — Eşti într-o situaţie fără ieşire, prostule, strigă Ann.

  Nu se auzi nici un răspuns.

  — N-ai cu cine sta de vorbă, don'şoară, spuse Sutter. S-au obişnuit să fie întotdeauna pe-a lor.

  Llewelyn montase tot explozivul pe care-l mai aveau, în colţul făcut de coş cu peretele de cărămidă. Îi spuse lui Sutter:

  — Ăsta e perete de rezistenţă.

  Arătă cu capul spre grinzi:

  — Dacă îl clătinăm puţin, s-ar putea să cadă sub greutatea acoperişului.

  Se uită la Ann:

  — Dar, acum e piesa dumitale.

  Ann se uită la ceas şi zise:

  — Am putea s-o facem şi pe-asta. Nu mai avem nimic de pierdut.

  Abrams, Katherine şi Cameron ajunseră în capul scării înguste, în spirală, şi se opriră într-o cămăruţă fără ferestre, cam cât o debara mare. O scară de lemn, înclinată, ducea spre un chepeng din tavan.

  Cameron îşi concentră atenţia asupra chepengului.

  — Daţi-vă înapoi!

  Scoase de la spate un mic tub de carton, cam de mărimea unui sul de hârtie de împachetat. Extinse tubul telescopic care conţinea o rachetă de şaizeci de milimetri şi-l aşeză pe umăr, în poziţie de tragere. Cameron îngenunche, spunând:

  — Astupaţi-vă urechile şi staţi cu gura deschisă. Apăsă butonul detonatorului electric şi o flacără izbucni din spatele tubului, carbonizând podeaua, în timp ce racheta zbura spre tavan. Racheta lovi chepengul de lemn, dar nu explodă în lemnul subţire, ci trecu prin el, îndreptându-se înspre scândurile acoperite cu olane ale acoperişului. Racheta explodă în mansardă, împrăştiind schije pe o rază de cincisprezece metri.

  Abrams era deja pe scară. Împinse chepengul prins în balamale, aruncă prin deschizătură o grenadă ofensivă şi lăsă repede chepengul, înainte ca grenada să explodeze. Din tavanul de deasupra căzură bucăţi de tencuială, acoperindu-i cu un praf alb. Abrams făcu un salt şi deschise chepengul, căţărându-se în mansardă şi rostogolindu-se într-o parte. Cameron şi Katherine îl urmară. Rămaseră nemişcaţi pe podea, cu armele aţintite în direcţii diferite, formând un mic perimetru defensiv.

  Presiunea exploziei spărsese toate becurile, şi Abrams văzu o bucăţică din cerul nopţii prin gaura din acoperiş. Podelele erau acoperite cu schije fierbinţi. Când ecoul exploziei îi dispăru din urechi, Abrams auzi gemete înăbuşite.

  Cameron se ridică într-un genunchi, îşi aprinse lanterna şi plimbă fasciculul pe pardoseală. Văzând că nu s-a tras nici un foc, se ridicară toţi în picioare.

  Cercetară încăperea mare, mansardată, şi găsiră trei bărbaţi şi două femei, toţi şocaţi de explozia grenadei şi suferind de răni produse de schije.

  Cameron îi împuşcă pe toţi, cu pistolul cu surdină, fără să apeleze la ajutorul lui Abrams şi al lui Katherine şi fără să comenteze nimic.

  Katherine îi chemă încet:

  — Ia uitaţi-vă la asta.

  Abrams şi Cameron veniră lângă ea.

  — E un studio de televiziune, spuse Katherine.

  Abrams intră în decor şi lumină cu lanterna biroul, căminul şi steagul american. Katherine se aplecă şi culese câteva foi de hârtie, ce fuseseră împrăştiate de suflul exploziei, şi citi textul dactilografiat. Se uită la Abrams:

  — E discursul lui tata către poporul american… Urma să devină preşedinte.

  Abrams îşi aruncă privirea pe una din foi.

  — Habar n-aveam că e candidat.

  Cameron îndreptă fasciculul lanternei spre capătul încăperii şi-l plimbă peste un perete de cărămidă, un coş şi o uşă de oţel.

  — Dacă Pembroke e în partea cealaltă, zise el, atunci avem ambele aripi ale T-ului. Piciorul e încă în mâinile lor, dar Stewart ar trebui să fie pe acoperişul plat de deasupra. I-am prins la mijloc.

  — Dar noi am rămas pe dinafară, răspunse Katherine.

  Se uită la ceas:

  — Mai avem şaisprezece minute până la explozia IEM şi mai puţin de atât până ce bombele din mortierul lui George or să-nceapă să cadă prin acoperişul ăsta. Trebuie să intrăm acolo şi să punem mâna pe staţia radio.

  Cameron arătă cu capul spre uşa de oţel:

  — Putem să aruncăm uşa asta în aer.

  Abrams auzi zgomote dedesubt.

  — Vin pe scară.

  Luă ultima grenadă de la Cameron, se duse la chepeng, îl deschise şi aruncă grenada jos, apoi se întoarse. Grenada defensivă explodă, aruncând chepengul în aer şi făcând ţăndări scara de lemn. Cameron presă un kilogram de exploziv argilos în jurul cadrului uşii, înfipse capsele şi desfăşură fitilul până la cincisprezece metri de uşă.

  Apoi îşi privi ceasul:

  — Al dracului de puţin timp.

  Se uită la Katherine şi la Abrams:

  — Ei, să presupunem că sunt toţi la locul lor.

  — Dacă nu sunt, sunt morţi, replică Abrams.

  Katherine dădu din cap în semn de încuviinţare.

  — Nu ne mai putem întoarce. Dă-i drumul şi sparge uşa. Sunt oameni acolo pe care trebuie să-i vizităm.

  Abrams aprinse un chibrit.

  George Van Dorn se uită la telexul, parţial descifrat, de pe birou apoi la cei doi bărbaţi care se aflau în încăpere, colonelul William Osterman şi Wallis Baker.

  — Cred că cineva a apăsat altă clapă de codificare, spuse el. E complet ininteligibil.

  — Le-am trimis o cerere să-l repete, răspunse Baker, dar n-a sosit încă nimic.

  Van Dorn privi ceasul de pe cămin. Mai rămăseseră mai puţin de şaisprezece minute.

  Brusc, puse mâna pe telefon şi chemă Pentagonul, trecând din nou prin procedura de identificare.

  — Colonelul Levin e tot în permisie? Vreau să vorbesc cu el.

  — E tot în permisie, domnule, răspunse vocea.

  — De ce nu reuşesc să vorbesc cu nimeni în afară de dumneata?

  — Fiindcă sunt ofiţerul de serviciu.

  — Dă-mi-l pe sergent.

  — Nu-i aici.

  — Dă-mi pe oricine. Oricine în afară de dumneata.

  După o pauză, vocea întrebă:

  — E vreo problemă, domnule?

  „Da, gândi Van Dorn, e o problemă gravă”. Un fior rece îi trecu pe şira spinării.

  — S-ar putea să fii mort peste câteva minute, spuse el.

  — Domnule?

  — Spune-i lui Androv că dau drumul la ultimele artificii. Douăzeci de obuze de mortier cu exploziv puternic. Prin acoperiş. Astupă-ţi urechile.

  — Nu vă înţeleg.

  Van Dorn închise telefonul şi se uită la Osterman şi Baker:

  — Ei bine, am impresia că i-am avertizat pe ruşi că vin ruşii.

  Nu vorbi niciunul. Apoi, Van Dorn spuse:

  — E vina mea. Nu subestimez niciodată inamicul, dar uneori supraestimez tehnologia noastră şi loialitatea celor care o manipulează.

  — Mai ai aruncătorul, George, zâmbi Osterman trist. Ăsta n-o să ne dezamăgească.

  Van Dorn dădu din cap şi se duse la telefonul de campanie de pe pervazul ferestrei. Învârti manivela:

  — Domnule LaRosa, mă tem că s-ar putea să trebuiască să declanşăm misiunea de foc. Da, în câteva minute. Stai, te rog, pe recepţie. Şi te rog să primeşti complimente pentru excelenta demonstraţie. Le-a plăcut tuturor.

  Închise şi se uită la cei doi:

  — Nimănui nu-i place să dea ordin să se tragă asupra propriilor oameni, dar când au plecat ştiau asta.

  — Mai lasă-le câteva minute, George, spuse Baker. S-ar putea să fie aproape.

  Van Dorn păru dus pe gânduri un moment, apoi se uită din nou la ceas.

  — S-ar putea ca „Molnia” să fie mai aproape.

  Adăugă:

  — Tot ce ştim sigur despre operaţiunea noastră este că puştiul Kuchik s-a întors înapoi şi a raportat că misiunea a fost îndeplinită. Omul de veghe de pe catarg a confirmat că luminile acoperişului s-au aprins şi s-au stins conform programului. Ne-a mai spus că, de unde privea el, paraşutarea nu decurgea prea bine. Kuchik jură că el şi Joan au gazat adăpostul, dar am impresia că au greşit şi au aruncat blestematele de cristale într-un tobogan pentru rufe murdare. Joan e disperată. De asemenea, microfoanele direcţionale captează, prin zgomotul rachetelor, sunete care par a fi focuri de armă. Şi mai ştim că oamenii noştri n-au ajuns în camera de transmisiuni, altfel n-aş vorbi tot cu impostorul ăla.

  Făcu o pauză şi încheie:

  — Îmi miroase a înfrângere.

  Îi privi pe cei doi.

  — Dar Androv ştie că e în cătare, chiar dacă n-am ajuns să vorbim cu Pentagonul, spuse Osterman. Totodată, trebuie să fie conştient de pericolul în care se află atât el cât şi oamenii lui. Poate că or să sune Moscova şi-or să abandoneze operaţiunea.

  Van Dorn clătină din cap.

  — Ruşii se mişcă precum barjele pe Volga. Lent, ferm şi neîndurător. Nu-şi pot schimba cursul aşa de uşor.

  — Mă rog, zise Osterman, ne-am jucat toate cărţile, şi ei şi le-au jucat pe ale lor.

  Van Dorn privi prin fereastră la oamenii din curte. Era sigur că ruşii nu vor avea nici o milă faţă de el sau oaspeţii săi, după tot ce le făcuse forţa de şoc a lui Pembroke. Şi-i putea imagina pe supravieţuitorii ruşi venind la el acasă şi masacrând tot ce întâlneau în cale, indiferent ce s-ar fi întâmplat în sensul mai larg. Se întoarse şi se apropie de birou, scoase dintr-un sertar un inel de chei şi i-l dădu lui Osterman.

  — Astea-s de la camera armelor. Aş vrea să vă duceţi amândoi afară, să-i duceţi pe cei slabi, infirmi, beţi şi pe laşi în subsol şi să-i înarmaţi pe toţi ceilalţi.

  Adăugă:

  — Luaţi-o pe Kitty să vă ajute. Ea va avea grijă ca fiecare să aibă arma potrivită.

  Cei doi dădură încruntaţi din cap şi se îndreptară spre uşă.

  Van Dorn strigă în urma lor:

  — Dacă oamenii vor să se roage, încurajaţi-i, dar nu le spuneţi pentru ce se roagă. Numai Dumnezeu ştie. Pentru toţi ceilalţi e secret.

  Van Dorn se duse la măsuţă şi luă un aperitiv de pe tavă.

  — Ai încercat să-mi otrăveşti tartinele, ai, Viktor? Curcanule!

  Îşi umplu gura cu pateu.

  Van Dorn se apropie de peretele cu amintiri şi privi o fotografie în care erau el, O'Brien, Allerton şi Kimberly, la Londra, cu puţine săptămâni înainte de sfârşitul războiului. „Doamne, îşi spuse, ce puţin ştim despre inimile şi sufletele oamenilor!”

  Abrams aprinse fitilul, şi flacăra izbucni în încăperea întunecoasă. Plasticul explodă, şi uşa grea de oţel se desprinse din încuietori şi din balamale, prăbuşindu-se pe podea.

  Aripa mansardei în care se afla camera de transmisiuni era cu trei sau patru trepte mai jos, şi Abrams avu o perspectivă clară a spaţiului mare, deschis, cam cât o jumătate de teren de fotbal, compartimentat în zone de lucru prin pereţi scunzi. Camera părea să fie luminată în cea mai mare parte de luminile de la fiecare pupitru electric. Bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în salopete cafenii, fugeau de explozie.

  Abrams, Katherine şi Cameron începură să tragă, din genunchi, focuri izolate, bine ţintite, încercând să evite a lovi pupitrele electronice.

  Llewelyn, Sutter şi Ann auziră şi simţiră explozia de la celălalt capăt al mansardei.

  — Ei, au reuşit, zise Sutter. Bun, acum e rândul nostru.

  Aprinse fitilul şi se aruncară toţi la podea, în spatele unui şir de fişete.

  Plasticul explodă, şi peretele de cărămidă şi coşul părură să sară în sus câţiva centimetri, ridând grinzile acoperişului. Grinzile se restabiliră, iar cărămida şi mortarul crăpară, apoi se umflară şi se prăbuşiră, lăsând în perete o deschizătură mare, în formă de V.

  Ann privi prin praful de ciment şi văzu, încadrată în V-ul mare, încăperea plină de aparatură electronică. Chiar şi o privire superficială putea dezvălui, pentru ochiul ei antrenat, un şir de produse ale unei tehnologii foarte avansate.

  Sutter şi Llewelyn se ridicaseră din spatele fişetului şi trăgeau focuri izolate, fără amortizor de zgomot, pe deasupra capetelor ruşilor, pironindu-i la podea. Focuri de răspuns erau foarte puţine din partea acestor tehnicieni. Ann observă: „Am spart coaja dură a KGB-ului şi suntem pe cale să pătrundem în ţesutul moale al sistemului nervos”.

  — Uşor cu aparatele, strigă ea.

  Llewelyn strigă şi el:

  — Ei ştiu că vrem nenorocitele de radiouri şi, dacă nu le dăm de lucru, băieţii de la KGB or să le distrugă ca să nu punem mâna pe ele.

  Trase rapid trei focuri într-un bărbat care agita o rangă pe lângă un aparat, ce lui Ann i se păru a fi o maşină de cifrat. Omul căzu, dar fu lovită şi maşina, care scoase scântei.

  — Scuze, spuse Llewelyn. Riscurile meseriei.

  Ann îşi privi ceasul. Era aproape miezul nopţii. Exact ceasul vrăjitoresc din noapte, când cimitirele cască şi iadul însuşi îşi revărsă molima peste lume.

  „Molnia” se apropia rapid de punctul cel mai de jos al orbitei, unde urma să se transforme într-un glob de foc nuclear. În acea jumătate de secundă ar fi luminat continentul şi ar fi aşezat lumea pe o direcţie nouă şi teribilă. „Acolo unde e cea mai strălucitoare lumină, îşi spuse ea, sunt şi umbrele cele mai întunecate”.

  Tom Grenville se opri lângă chepengul mare de pe acoperiş, cu Johnson lângă el. Stewart era şi el aproape, proptit într-un cot un vânt umed bătea pe acoperiş, şi Grenville văzu că ameninţarea furtunii se risipea spre mare. Departe, spre nord-est, apărură la orizont stelele şi el le privi ca şi cum ar fi fost pentru ultima oară.

  Pe marginea chepengului erau frumos aliniate douăsprezece bidoane cu gaz lacrimogen. Auziră şi simţiră cele două explozii de dedesubt, şi Grenville fu trezit din contemplarea cerului.

  — Se pare că a venit timpul să aruncăm bidoanele astea, zise el.

  — Corect, spuse Stewart, şi voi o să le urmaţi.

  Le făcu semn spre cele două corzi de nailon legate de bazele a două antene. Sunteţi gata?

  Grenville nu credea că e gata. Se uită la ceas şi întrebă:

  — Nu trebuia să se termine mai repede?

  — Gata! Deschide-l!

  Grenville deschise chepengul greu, pe balamale, şi auzi mai clar focurile de armă şi zgomotul măcelului de dedesubt.

  Johnson şi Stewart începură să tragă siguranţele bidoanelor şi să le arunce jos, sub diferite unghiuri. Bidoanele pocneau, descărcând valuri de gaz alb, lacrimogen şi producător de gheaţă. Grenville aruncă ultimele două bidoane, apoi trânti chepengul.

  — Le lăsăm cinci minute, să-şi facă efectul.

  Stewart îl fulgeră cu privirea:

  — Le lăsăm şaizeci de secunde.

  Stewart se uită la ceasul digital şi comentă:

  — Ajungi acolo în mai puţin de cinci secunde dacă o faci cum trebuie, Tom. Nu intra în panică şi să nu rămâi pe frânghie ca să nu devii ţintă de tir. Dar nici nu-ţi da drumul, pentru numele lui Dumnezeu, ca să nu-ţi rupi toate oasele. Am văzut chestia asta întâmplându-se o dată.

  — În Falkland? Sugeră Grenville.

  — Nu, băiete, la Glasgow. Un tip care a vrut să iasă pe fereastră din dormitorul unei doamne pe când soţul se întorcea acasă.

  Râse, apoi întinse mâna şi-l bătu pe Grenville pe umăr.

  — Eşti un băiat bun. Fii pregătit.

  Se uită şi la Johnson:

  — Staţi cu ochii pe băiat, domnule general. Vă acopăr cât pot de bine de aici.

  Stewart se uită la ceas:

  — Gata!

  — Cât timp ai stat în Falkland? Întrebă Grenville.

  — Gata! Puneţi-vă măştile!

  Johnson şi Grenville îşi traseră măştile de gaze pe faţă, le reglară, apoi îşi puseră mănuşile de alpinism.

  — Deschide!

  Traseră chepengul. Gazul plutea dedesubt, aşa cum trebuia – o pătură albă, groasă, acoperind zona ca un nămete.

  Grenville şi Johnson îşi aruncară corzile în deschizătură.

  — Start!

  Trecură amândoi peste marginea chepengului pătrat, ţinându-şi armele pe braţe, şi începură alunecarea de două etaje, spre podeaua camerei de transmisiuni.

  Abrams şi Cameron îşi puseră măştile de gaze şi se deplasară repede, dar cu prudenţă, spre cadrul uşii umplut cu gaz.

  Katherine rămase în studioul de televiziune ca să acopere chepengul deschis.

  Abrams şi Cameron auziră sunete de tuse şi de vomă venind din cameră. Trecură cât putură de repede prin fumul care le împiedica vederea. Cameron părea să treacă pe lângă oamenii scoşi din luptă foarte şovăitor, ca un alcoolic pe lângă o sticlă. Dar aveau treburi mai presante decât să adauge semne de răboj pe arma lui Cameron. Căutau emiţătorul radio principal, îl căutau pe Androv, pe Henry Kimberly – şi pe al treilea, oricine ar fi fost acesta.

  Sutter urmări silueta care apăru prin perdeaua de gaz, trecu prin spărtura din perete şi se prăbuşi. Târî trupul mai departe de norul de gaz, care continua să se răspândească. Era o fată tânără, în salopetă maro. Avea faţa pătată, stropită de vomismente.

  Ann îngenunche lângă ea şi o pălmui. Îi spuse în ruseşte:

  — Respiră. Respiră.

  Fata inspiră adânc.

  — Unde e staţia cu care transmiteţi mesaje la Moscova? Întrebă ea.

  Fata se uită la Ann printre lacrimi.

  Ann repetă întrebarea şi adăugă:

  — Ai cinci secunde să-mi răspunzi, sau te omor.

  Fata inspiră din nou şi spuse:

  — Staţia… de pe peretele de nord…

  Ann îi puse câteva întrebări tehnice cu privire la frecvenţe, asigurarea secretului şi punerea sub tensiune, apoi îşi puse masca şi se grăbi spre deschizătura din perete. Llewelyn şi Sutter o urmară.

  Se mişcară repede prin încăpere, spre peretele lung din dreapta.

  Mulţi dintre ruşi se urcaseră pe pupitrele electronice, încercând să scape de gazul care plutea mai jos. Unul dintre ei, Vasili Ciurnik, supravieţuitor al incidentului din tunelul de la gară, stătea în picioare pe un calculator, uitându-se la cei doi bărbaţi şi la femeia care se apropiau.

  Mâinile înmănuşate ale lui Tom Grenville şuierau pe coardă. Simţind podeaua sub picioare, îndoi genunchii şi se rostogoli pe unul din ei, cu arma ridicată la umăr. Încercă să vadă prin gazul dens, dar vizibilitatea era mai mică de un metru şi jumătate. Luminile pupitrelor electronice luceau sinistru prin ceaţa opacă.

  Johnson era acum spate în spate cu el, formând un jalnic perimetru defensiv de doi. Vocea lui Johnson răzbătu voalată de sub mască:

  — Vezi, Grenville, dacă ar fi fost dotaţi cu echipament de protecţie antichimică corespunzător, am fi fost masacraţi, în război, spuse generalul, citând o veche axiomă militară, ca şi în viaţă, lipsa unei planificări anterioare duce la performanţe pişăcioase.

  Grenville întoarse capul spre Johnson:

  — Domnule general!

  — Da, fiule?

  — Nu mă mai regula la cap! Şi nu mai scoate o vorbă, decât dacă are legătură cu viaţa şi moartea mea. Înţeles?

  — Bine… răspunse Johnson, dacă aşa…

  — Înainte, marş! Ştii pe unde s-o iei. Eu ştiu ce am de făcut. Ne vedem mai târziu.

  Grenville desluşi prin ceaţă trei siluete îmbrăcate în negru, doi bărbaţi şi o femeie. Era dezorientat şi nu ştia dacă era o parte din trupa lui Pembroke, cu Ann, venind dinspre nord, sau echipa lui Cameron, cu Katherine, dinspre sud. Dar nu erau ruşi şi se duse spre ei.

  Vasili Ciurnik îi privi pe cei trei americani trecând pe lângă el. Ceilalţi ruşi din încăpere, în majoritatea lor tehnicieni, acceptaseră faptul că fuseseră copleşiţi de ceea ce trebuie să fi fost un comando numeros şi singura lor preocupare era să gâfâie după o gură de aer. Dar Ciurnik, prin pregătire şi temperament, ca şi Cameron, nu putea să lase o ţintă să-i scape. Mai ales după umilirea pe care o suferise mai devreme. Scoase pistolul, un revolver de calibru 38, şi trase toate cele şase gloanţe în spatele celor trei.

  Grenville, care era foarte aproape, auzi, apoi văzu cum omul trăgea de pe pupitrul cenuşiu. Trase un singur foc, şi rusul căzu.

  În încăpere se auziră ţipete şi Abrams strigă:

  — Jos! Jos!

  Deşurubă amortizorul de zgomot şi trase în pereţi ca să dea greutate ordinului. Oamenii începură să se arunce pe podea.

  Cameron se grăbi spre cei trei oameni căzuţi. Llewelyn era mort, împuşcat în ceafă. Sutter era ameţit, dar vesta antiglonţ oprise cele două gloanţe care-l loviseră. Ann avea o rană sângerândă la gât.

  Cameron examină rana, o zgârietură în partea stângă a gâtului.

  — Ei, nu-i aşa rău cum arată. Doar mult sânge, fetiţo. Hopa sus! Trebuie să găsim radioul ăla.

  Ann se ridică clătinându-se.

  Tehnicienii ruşi se retrăgeau spre cele două ieşiri, din aripile scurte ale T-ului. Când îşi dădură seama că nu-i oprea nimeni, năvăliră afară din încăpere.

  Katherine stătea pe biroul din studioul de televiziune şi privi tăcută cum şase oameni trecură pe lângă ea în întuneric, îndreptându-se spre chepengul deschis. Descoperind că scara dispăruse, se opriră. Dedesubt, nişte bărbaţi strigau la ei. Paznici, îşi spuse Katherine.

  Ruşii începură să sară, prin chepengul deschis, la nivelul de dedesubt. Katherine văzu cu oroare cum unul dintre ei se separase de ceilalţi şi venea spre ea. Strânse pistolul şi se strecură sub birou.

  Bărbatul, înalt, bine îmbrăcat şi cu un aspect distins, veni direct la birou. Lumina era atât de slabă, încât era sigură că nu putea s-o vadă, ghemuită sub birou.

  El deschise sertarul de sus şi ea văzu că scoase câteva obiecte, printre care şi un pistol. Bărbatul se întoarse şi dădu să plece.

  Katherine ieşi de sub birou.

  El auzi zgomotul şi se întoarse.

  — Bună, zise Katherine.

  Cerul se limpezise şi luna strălucea prin fereastra înclinată, de lângă cămin. Firele de praf dansau în razele palide, dându-le amândurora o apariţie spectrală, ca şi cum s-ar fi întâlnit într-un vis. Pe faţa lui Henry Kimberly trecu un zâmbet slab.

  — Trebuie să fii Kate.

  — Eu sunt.

  El dădu din cap.

  — Aruncă-l, spuse ea.

  El rămase cu mâna în buzunarul drept.

  — N-aş crede.

  — Atunci, dacă mişti, s-ar putea să trag.

  — Am să încerc să stau liniştit.

  Katherine îşi privi tatăl, în lumina palidă, apoi spuse:

  — De fapt, n-am acceptat niciodată moartea ta. Probabil e o reacţie normală. Când Carbury a intrat în biroul meu, mi-a venit ideea iraţională că venise să-mi spună că erai în hol.

  Kimberly nu răspunse.

  — Întotdeauna mi-am făcut idei despre cum aş putea să te întâlnesc, continuă ea, dar nu m-am gândit niciodată că va fi cu pistolul în mână.

  — Cred că nu, forţă el un zâmbet.

  Se uită la ea şi spuse:

  — Ei, Kate, şi eu m-am gândit cum o să ne întâlnim. Dar nu erau fantezii. Ştiam că am să mă întorc într-o bună zi.

  Ea privi biroul:

  — Da, urma să fii Preşedinte.

  El încuviinţă şi spuse în şoaptă:

  — Aveam de gând să-mi petrec anii care au mai rămas încercând să vă cunosc pe tine şi pe Ann.

  — Zău? Ce te face să crezi că Ann sau eu am fi vrut să cunoaştem un trădător?

  — Asta-i un termen subiectiv. Eu am acţionat din conştiinţă. Mi-am abandonat prietenii, familia şi averea ca să lucrez pentru ceva în care credeam. Mulţi au făcut aşa în zilele alea.

  Ea îl luă în râs:

  — Şi vrei să-mi spui că nu mai crezi? Că vrei să oferi o despăgubire familiei şi ţării?

  El ridică din umeri.

  — Aş minţi dacă aş spune asta. Nu pot să ofer despăgubiri şi nu intenţionez s-o fac.

  Vocea îi deveni distantă, de parcă ar fi venit din altă încăpere:

  — Trebuie să înţelegi că atunci când cineva investeşte aşa de mult în ceva, e greu să admită chiar şi pentru sine că s-ar fi putut înşela. Şi, o dată ajuns la Moscova, nu-i uşor să te mai întorci acasă. Ai de-a face cu diavolul, pentru că el cunoaşte drumul pe scurtătură spre putere. Şi atunci când trăieşti la Moscova începi să apreciezi puterea şi tot ce o însoţeşte.

  Răsuflă şi se uită la ea:

  — Nu mă aştept să înţelegi. Cineva de vârsta mea, care a trăit în vremurile acelea, ar putea înţelege mai bine.

  — Cunosc o mulţime de oameni din vremurile alea. N-ai găsi la ei înţelegere.

  Ea lăsă să plutească tăcerea, apoi continuă:

  — Unii oameni se dedică unei cauze şi îşi anunţă intenţiile. Dacă ai fi fost un simplu trădător sau transfug, puteam să înţeleg. Dar ai minţit şi ai înşelat, i-ai trădat pe toţi cei care şi-au pus speranţa şi încrederea în tine. Ai provocat moartea prietenilor şi ţi-ai lăsat copiii să crească fără tată. Trebuie să fii un om foarte rece şi fără inimă, Henry Kimberly. N-ai nici suflet, nici conştiinţă. Şi acum vii să-mi spui că eşti o victimă a împrejurărilor.

  Făcu o pauză, apoi spuse tăios:

  — Cred că singurul lucru căruia te-ai dedicat este actul trădării. Cred…

  Ochii i se umplură de lacrimi şi vocea îi deveni răguşită:

  — Cred… De ce? De ce, pentru numele lui Dumnezeu, ai făcut… mi-ai făcut asta?

  Henry Kimberly plecă gânditor capul, apoi ochii li se întâlniră.

  Spuse, aproape în şoaptă:

  — Uneori mă gândesc că ultima oară când am simţit o bucurie cinstită în inimă a fost într-o zi din ultima mea permisie. V-am dus, pe tine şi pe Ann, în Central Park… Pe tine te duceam în braţe, iar pe Ann o ţineam de mânuţă şi râdeam de maimuţele de la zoo…

  — Taci! Taci!

  Tăcură amândoi un timp, apoi Kimberly întrebă:

  — Acum pot să plec?

  Ea se şterse la ochi.

  — Să pleci… unde să pleci?

  — Ce importanţă are? Poţi fi sigură că nu înapoi la Moscova. Vreau numai să plec… să mă duc într-un sat… să-mi văd ţara… să-mi găsesc liniştea… Nu mai sunt important. Nu mă vrea nimeni, nici ca erou, nici ca ticălos. Nu sunt o ameninţare… sunt un om bătrân.

  Katherine îşi drese vocea, apoi spuse cu răceală:

  — Cine este Talbot Trei?

  Sprâncenele lui Henry Kimberly se arcuiră şi el răspunse:

  — Nu există nici un Talbot Trei… Mă rog, el a existat, dar a murit cu mulţi ani în urmă.

  Ea îl privi cu atenţie şi spuse:

  — Minţi!

  El ridică din umeri şi vorbi încet:

  — Pot să plec? Te rog.

  — Nu.

  El rosti, după o pauză:

  — Mă tem că trebuie să plec, Kate. Şi n-ai să mă împuşti, cum nici eu nu te-aş împuşca pe tine.

  Adăugă, pe un ton care sugera că subiectul era închis:

  — Îmi pare bine că ne-am întâlnit. S-ar putea să ne mai întâlnim.

  Dădu să se întoarcă.

  — Nu! Nu, n-ai să pleci, strigă Katherine şi-şi armă pistolul.

  Henry Kimberly privi peste umăr. Zâmbi, apoi îi făcu cu ochiul.

  — Au revoir, micuţă Kate.

  Păşi în întunericul mansardei, îndreptându-se spre chepengul deschis.

  Katherine îl privi, urmărindu-i spatele cu ţeava pistolului.

  Mâinile îi tremurau şi ochii i se înceţoşară. Prin minte îi trecu un şuvoi de gânduri confuze, apoi îşi aduse aminte de Patrick O 'Brien. El fusese tatăl ei adevărat în toţi aceşti ani, iar Henry Kimberly, un om pe care nu-l cunoştea, şi prietenii acestuia îl omorâseră. Iar O'Brien nu l-ar fi lăsat pe Henry Kimberly să plece şi nici n-ar fi fost de acord ca ea s-o facă. Henry Kimberly trebuia să plătească. Spuse, sau crezu că spusese:

  — Stai! Dar nu era sigură că acel cuvânt fusese rostit. El mergea înainte. Ea trase.

  Bubuitul glonţului de argint de calibrul 45 sparse tăcerea, şi ecoul se răspândi în depărtări. Zgomotul se stinse, dar răsună în continuare în urechile ei, iar mirosul prafului de puşcă îi rămase în nări.

  Privi de la cei şase metri care îi despărţeau. Henry Kimberly se întorsese, lângă chepeng, şi privea înapoi. Nu părea nici surprins că ea trăsese în el, nici surprins că nu-l nimerise. Înţelegeau amândoi că fusese un act purificator, un gest simbolic. Kimberly se lăsă prin chepengul deschis şi dispăru.

  Katherine descoperi că i se înmuiaseră picioarele şi se aşeză în fotoliul din spatele biroului; fotoliul lui – biroul lui. Textul scris era împrăştiat în faţa ei.

  Puse capul pe birou şi începu să plângă.

  Marc Pembroke şedea în nişa întunecoasă a ferestrei. Auzi paşi care se apropiau alergând şi văzu în semiîntuneric cam o duzină de bărbaţi şi femei, cu feţele palide şi cu ochii lăcrimând, trecând în şir pe lângă el şi îndreptându-se spre scările din faţa lui.

  Îşi pregăti arma şi îi urmări. Respiraţia îi devenise dificilă şi ştia că se îneacă cu propriul lui sânge, dar mintea îi era încă limpede.

  Ruşii erau la mai puţin de trei metri de el şi văzu că unii dintre ei erau înarmaţi. Primii care ajunseseră priveau în jos, la scara prăbuşită. Dedesubt, pe palier, paznicii le strigau ceva.

  Pembroke zări primele stinghii ale unei scări ce apăruse din casa scărilor. Se purta o discuţie aprinsă în legătură cu cine s-o folosească mai întâi – paznicii care voiau să urce sau tehnicienii care voiau să coboare.

  Un bărbat în costum făcu un pas înainte şi rezolvă disputa. Arătând palid şi prăpădit, dar încă arogant, Viktor Androv dădu la o parte oamenii şi începu să coboare, cu trupul său corpolent, pe scară.

  Pembroke deşurubă amortizorul carabinei şi strigă:

  — Androv! Nici o mişcare!

  Trase spre tavan, şi oamenii se aruncară pe podea. El şi Androv se priviră unul pe celălalt. Pembroke, cu spatele rezemat de peretele nişei, vedea numai capul şi umerii lui Androv.

  — Ştiai că Arnold Brin era tatăl meu? Întrebă Pembroke.

  Androv deschise gura, dar înainte să apuce să spună ceva, Pembroke trase. Gloanţele îi sfârtecară capul şi gâtul, şi Pembroke văzu micile rozete stacojii înflorite pe faţa albă, buhăită, a lui Androv, ca o erupţie bruscă de acnee. Rusul flutură din mâini, apoi căzu şi se zdrobi de podeaua de dedesubt.

  Pembroke îşi spuse că ar fi preferat să-l ucidă pe Androv într-un mod mai interesant. Dar era mulţumit că, în tot iadul ăsta, soarta i-l adusese pe Viktor Androv în cătarea puştii.

  Pembroke tuşi, şi o durere ascuţita îi săgetă pieptul. Se concentră asupra oamenilor care aşteptau în capul scării, începuseră să coboare, dar nu-l interesau, nici el pe ei.

  Unul după altul, se întorceau cu faţa la el, apoi dispăreau sub nivelul podelei. Camera, deja întunecoasă, păru că se întunecă şi mai mult, şi ochii lui Pembroke începură să nu mai focalizeze imaginea. Dar unul dintre chipurile celor care coborau era clar, şi chipul era al cuiva care n-ar fi putut să se afle aici. Pembroke crezu că începea să aibă halucinaţii.

  Ann Kimberly îşi apăsa tamponul de tifon pe gât, uitându-se la şirurile de pupitre electronice, observând staţiile de radio de toate soiurile şi pentru toate destinaţiile, maşinile de cifrat şi de descifrat, calculatoarele, emiţătoarele şi receptoarele de microunde şi de satelit, aparatele de supraveghere şi de bruiaj.

  — Misiune diplomatică, pe dracu'. Ticăloşii!

  Se aşeză în faţa imensei staţii SM-3S şi ochii îi alergară pe aparate. Staţia nu părea atinsă şi era în funcţiune. O bandă de calculator transmitea continuu mesaje cifrate la Moscova, mai ales cuvinte întâmplătoare, ca să acopere mesajele reale şi să dea dureri de cap Agenţiei Naţionale de Securitate. Găsi întrerupătorul benzii şi o opri. Ştia că asta va alerta imediat NSA-ul.

  Ann răsfoi o broşură cu instrucţiuni, scrisă în ruseşte, pe care o găsise pe pupitru.

  — Afurisită limbă, e destul de greu de înţeles când o auzi, dar când mai vezi şi literele astea… Ce cuvânt e ăsta, Abrams?

  — Încurcător.

  — Adică aparat de bruiaj.

  Opri aparatul, astfel încât oricine ar fi ascultat pe frecvenţa respectivă să audă o voce transmiţând în clar. Răsfoi broşura.

  Sutter găsise întrerupătoarele ventilatoarelor din mansardă şi aerul era acum mai curat, permiţându-le să-şi scoată măştile de gaze, deşi ochii tuturor lăcrimau şi pielea îi ustura.

  Cameron vorbea la telefon cu Van Dorn.

  — Da, sunt Cameron, domnule Van Dorn. Vă rog să suspendaţi bombardamentul. Aici controlăm lucrurile destul de bine. Ann Kimberly e pe punctul să înceapă să transmită. Da, domnule. Nu, nu sunt sub control, Ivan e sub control. Eu sunt perfect. Da, rămân la telefon şi vă raportez ce se întâmplă.

  Abrams privi prin încăperea uriaşă. Îşi dădu seama că nu crezuse niciodată că toate astea erau aici, sus, şi nu crezuse niciodată că va trăi destul ca să le vadă. Se uită la chepengul deschis din acoperiş şi la ferestrele sparte, aducându-şi aminte şi de pagubele de la parter.

  — Casa asta nu-mi pare prea bine protejată împotriva IEM, îi spuse el lui Ann.

  Ea zâmbi, întorcând un buton.

  — Nu mai e.

  Se aplecă înainte:

  — Uite, cred că am prins-o.

  Reglă poziţia microfonului pe suportul flexibil, apoi privi ceasurile digitale ale staţiei. Mai erau zece minute până la miezul nopţii aici şi era ora opt fără zece dimineaţa la Moscova. Îi spuse lui Abrams:

  — Stai aici şi ajută-mă să mă descurc cu rusa.

  Abrams încuviinţă. Privi prin încăpere. Sutter era cocoţat în vârful celui mai înalt pupitru, de unde avea o vedere generală asupra întregii încăperi. Grenville şi Johnson cercetau toate colţurile şi crăpăturile şi spărgeau toate geamurile ca să mărească şi mai mult ventilaţia.

  Ann începu să vorbească ruseşte:

  — Către toate staţiile care mă ascultă! Sunt Ann Kimberly, cetăţeană americană; vorbesc de la Misiunea rusă la Naţiunile Unite din Glen Cove, New York. Te rog confirmă, Moscova!

  Se întoarse spre Abrams:

  — N-or să confirme orice rahat, şi ştiu exact de unde vine emisiunea.

  Adăugă:

  — Dar acum, oricine supraveghează în mod normal postul ăsta este alertat – Agenţia Naţională de Securitate, Agenţia de Informaţii pentru Apărare, CIA. Casa Albă, Pentagonul şi Camp David vor intra instantaneu pe fir.

  Îl întrebă:

  — Cum a fost rusa mea?

  — Nu-i rea… dar pronunţia e cam slabă.

  — Cu alte cuvinte, pute.

  Ridică din umeri.

  — Ascult o mulţime, dar nu prea am ocazia să şi vorbesc.

  Ezită un moment şi spuse:

  — Na, ia microfonul. Oricum, trebuia să-mi ţii locul dacă mă-mpuşcau.

  Abrams ezită şi el, apoi reglă microfonul spre locul unde stătea.

  — Aşa, spuse Ann, ăsta-i poate cel mai important mesaj radio care a fost difuzat vreodată în istoria omenirii. Dar nu fi emoţionat. Îţi suflu eu. Eşti în emisie. Prezintă-te.

  Ann apăsă butonul de emisie.

  Abrams vorbi în microfon.

  — Aici Tony Abrams, cetăţean american.

  Repetă salutul lui Ann, apoi inspiră adânc şi începu:

  — Acesta este un mesaj adresat direct conducătorilor de la Kremlin, de la Casa Albă, de la Pentagon şi oricui este în situaţia de a putea să lanseze o armă nucleară.

  În timp ce vorbea, privi de câteva ori spre ceasul digital, apoi spre panoul electric de afişaj de alături, pe care lucea un şir de trei becuri verzi.

  Abrams continuă să transmită:

  — Dacă dispozitivul nuclear de pe satelitul Molnia explodează, Statele Unite nu vor avea altceva de făcut decât să riposteze cu armamentul nuclear.

  Nu ştia dacă făcea politică de apărare băgându-le în cap ideea celor de la Washington, sau numai încerca să-i facă pe cei de la Moscova să creadă că vorbea în numele guvernului american. Mai transmise un minut întreg, apoi apăsă pe întrerupătorul microfonului şi-i spuse lui Ann:

  — Asta-i tot ce am avut de spus.

  Ann se uită la el şi încuviinţă.

  — Acum am să vorbesc un timp în engleză. Din acest moment, în jurul radioului, la Moscova sunt oameni care ştiu englezeşte. Şi vreau să mă adresez şi Washingtonului şi celor de la NSA, din Fort Meade.

  Abrams îşi şterse sudoarea de pe frunte.

  — Eu mă duc la plimbare. Baftă!

  Ann vorbi în microfon:

  — Vorbeşte din nou Ann Kimberly şi mă adresez colegilor de la Agenţia Naţională de Securitate. Rog confirmaţi.

  Se lăsă o tăcere lungă şi Ann repetă mesajul, apoi din difuzor se auzi o voce masculină:

  — Aici Chet Forbes, Ann, de la Fort Meade. Te aud.

  — Te aud şi eu, Chet. Fă-mi un raport de situaţie.

  Vocea-i suna încă ezitantă, dacă nu lipsită de credibilitate, dar aparatele lui Forbes nu minţeau; el ştia că vorbeşte cu Glen Cove şi ştia, după amprenta vocii, că vorbeşte cu Ann Kimberly, angajată a NSA.

  — NORAD, spuse el, e în alarmă, DEFCON 5, în stare premergătoare lansării. Flota Polaris, SAC şi rachetele nucleare din Europa sunt în alarmă de luptă. Preşedintele e la Camp David, în legătură cu toţi comandanţii nucleari.

  Ann vorbi ruseşte:

  — Moscova, ai auzit ce-a spus Fort Meade?

  Moscova nu răspunse.

  Ann inspiră adânc, îşi aprinse o ţigară şi spuse:

  — Chet, poţi să-l pui pe Preşedinte în legătură directă cu indivizii ăia?

  — Preşedintele încearcă să-l prindă pe Premier, la Moscova, răspunse Forbes.

  — Spune-le celor de la Camp David că James Allerton, consilierul prezidenţial, e agent sovietic, spuse Ann.

  Forbes tăcu un moment, apoi reveni în difuzor:

  — Am înţeles. Se face.

  Continuă, după o pauză:

  — Nu ştim cum dracu ai ajuns la Green Acres, spuse el utilizând parola NSA pentru staţia ruşilor din Glen Cove, dar din ce am auzit că ai transmis Moscovei, ne bucurăm că eşti acolo.

  — Sper numai că ne ascultă. Între timp, comunică tuturor aliaţilor din NATO şi tuturor ţărilor din Tratatul de la Varşovia că, dacă începe al treilea război mondial, a început la Moscova.

  Făcu o pauză şi întrebă în ruseşte:

  — Mă auziţi, domnule premier?

  Dar Moscova continua să tacă.

  Tony Abrams intră repede în aripa de nord a mansardei şi îngenunche lângă Marc Pembroke, în nişă.

  — Pembroke?

  Acesta deschise încet ochii, Abrams îşi spuse că arăta foarte palid.

  — Cum îţi merge? Întrebă Abrams.

  — În ce privinţă?

  Abrams zâmbi.

  — Ascultă, Van Dorn trimite elicopterul ăla, „Sikorsky”, să ne scoată pe toţi deaici. Ai să fii în curând la spital.

  — Bun. Acolo-i locul meu. Cum merge misiunea?

  — Am câştigat bătălia, dar războiul e încă pe muchie. Ann transmite. Acum e la latitudinea ruşilor.

  — Cu atât mai rău. Sunt nişte nenorociţi imprevizibili. Cât e ceasul?

  — Aproape miezul nopţii. Cel puţin, nu mai avem mult de aşteptat.

  — Nu… şi ne-am îndeplinit misiunea, nu?

  — Da.

  — Am pierdut nişte oameni buni… Nu-mi spune pe cine, am să aflu destul de curând. Ascultă, Abrams, oferta mea e încă valabilă. Eşti foarte bun.

  — Mulţumesc, dar sunt angajat.

  — La ce? La cine…?

  — La Diavolii Roşii.

  Pembroke îl privi:

  — N-am auzit niciodată de ei.

  — Foarte secret. Bun, venisem numai să-ţi văd temperatura. Crezi c-o să te descurci dacă te las singur un timp?

  — Întotdeauna sunt singur şi întotdeauna mă descurc. Dar, mersi c-ai trecut pe aici.

  Abrams se ridică.

  Pembroke privi spre casa scărilor.

  — Câţiva ruşi au şters-o pe acolo, spuse el. Numai tehnicieni. I-am lăsat să plece…

  — Bineînţeles. Ia-o încet…

  — Ascultă, Abrams… Androv era cu ei… Pembroke tuşi şi scuipă un cheag de sânge.

  Abrams îngenunche din nou lângă el.

  Pembroke păru că încearcă să-şi amintească ceva, apoi spuse:

  — L-am împuşcat pe ticălos. Fii băiat bun şi du-te să vezi dacă-i mort. Ai grijă, bătrâne… sunt paznici acolo, jos…

  Abrams se apropie prudent de casa scărilor şi strecură o privire în jos. O uşă deschisă de pe hol arunca o pată de lumină, dezvăluind privirii scara prăbuşită, acoperită de moloz.

  O altă scară urca de jos până în mansardă. Nu era nici un semn de viaţă, sau de moarte.

  — Paznicii au ridicat tabăra şi au luat morţii cu ei, spuse Abrams.

  Pembroke dădu din cap.

  — Le-a ajuns cât le-am dat. Mă-ntreb unde-or fi plecat…?

  Se gândi puţin şi spuse:

  — Sunt sigur că l-am nimerit pe ticălos în cap…

  — Şi eu sunt sigur.

  — Joan… spuse Pembroke, Joan Grenville e jos… în liftul de serviciu… Ia câţiva oameni de-ai mei…

  — Da, e-n regulă.

  Nu voia să-i spună lui Pembroke cât de puţini oameni îi mai rămăseseră. O să se ducă el s-o ia.

  — Nu-ţi mai face probleme cu chestiile astea. Nu suntem neajutoraţi fără tine.

  Abrams se uită la ceas:

  — Trebuie să plec.

  — Stai… aşteaptă… Ascultă, am văzut… am văzut…

  — Da?

  — Am… am crezut că am halucinaţii… dar nu erau… Am mintea limpede…

  — Pe cine ai văzut?

  — L-am văzut pe Patrick O'Brien.

  Abrams rămase nemişcat, apoi îl privi lung pe Pembroke şi acesta îi susţinu privirea.

  — Unde l-ai văzut? Întrebă Abrams.

  Pembroke arătă cu capul.

  — Acolo.

  Abrams clătină din cap:

  — Nu.

  — Ba da. Era îmbrăcat în negru…

  Abrams rămase tăcut, apoi încuviinţă:

  — Da, l-ai văzut

  — Nu mă lua peste picior.

  — Nu, te cred.

  Tăcură amândoi un timp, apoi Pembroke rosti:

  — Ce-ai de gând să faci?

  — Tu ce-ai face? Misiunea e terminată. Ţi-ai câştigat banii. Ai face ore suplimentare, în speranţa că or să ţi le plătească?

  Pembroke dădu din cap:

  — Da. Dacă aş putea, aş face.

  Abrams inspiră adânc, se uită înapoi spre casa scărilor, apoi la ceas.

  — Acolo jos, zici?

  — Acolo jos. Caută în biroul lui Androv. Acolo trebuie să fie dovezile, şi el o să vrea să le distrugă înainte să-şi înceapă Odiseea spre tărâmul celălalt.

  Abrams se îndreptă spre casa scării.

  Henry Kimberly mergea repede pe coridorul lung, pustiu, de la etajul întâi. Mirosul pulberii arse stăruia în aerul plin de fum. Kimberly se opri la uşa lovită de gloanţe de la biroul lui Androv. Se gândea că Androv ar fi putut veni aici să recupereze sau să distrugă dosarele compromiţătoare.

  Kimberly deschise uşa şi intră în biroul slab luminat. Auzi sunetul unui pistol ce era armat lângă urechea lui. Rămase nemişcat.

  O voce îi susură în ureche în engleză:

  — Henry Kimberly, presupun.

  Kimberly dădu uşor din cap. Întoarse privirea şi văzu un bărbat în costum negru, de paraşutist. Cei doi se priviră, faţă în faţă. Kimberly spuse, cu o voce abia auzită:

  — Patrick…

  O'Brien încuviinţă.

  — Se zicea că eşti mort, spuse Kimberly.

  — Şi despre tine la fel, zâmbi O'Brien.

  Kimberly se uită la pistol:

  — Dacă ai de gând să mă împuşti, dă-i drumul şi scuteşte-mă de încă o întâlnire siropoasă.

  O'Brien coborî pistolul şi spuse:

  — Te-am văzut în mansardă. Se pare că Androv era prea ocupat cu evitarea gloanţelor ca să-ţi mai spună.

  — Ce să-mi spună?

  — Că sunt de-al vostru, răspunse O'Brien.

  Kimberly se uită lung la el, apoi spuse încet:

  — Dumnezeule… Nu… nu poţi fi…

  — De ce nu? Am fost suspectat în timpul războiului, şi pe bună dreptate. Oricum, tu n-ai fost niciodată ţinta marii vânători de vârcolaci.

  O'Brien se gândi puţin şi adăugă:

  — Eu trebuia să dispar şi să plec la Moscova, Henry. Şi tu trebuia să te întorci acasă să conduci firma. Aveai familie şi aveai mai mult prestigiu şi contacte mai bune aici… Dar oamenii de la Moscova lucrează cam ciudat, nu-i aşa?

  — Da.

  — Iar noi nu discutăm niciodată ordinele, nu?

  — Nu, nu le discutăm.

  Kimberly privi prin birou şi dădu cu ochii de cadavrul Claudiei Lepescu, apoi se întoarse la O'Brien.

  — Unde-i Androv?

  O'Brien ridică din umeri:

  — Îl aşteptam. L-ai văzut?

  — Ar putea să fie la subsol, cu ceilalţi, răspunse Kimberly. Hai să mergem.

  O luă spre uşă.

  O'Brien nu făcu nici o mişcare ca să-l urmeze.

  — O să-l aşteptăm aici, spuse el.

  — De ce?

  — Pentru că, în afară de voi doi, nimeni în America nu ştie că trăiesc, sau cine sunt de fapt.

  O'Brien făcu o pauză şi spuse:

  — Cred că am pierdut repriza asta şi n-aş vrea ca Androv să cadă în mâinile foştilor noştri compatrioţi.

  Kimberly se uită la el, apoi dădu încet din cap.

  — Da… înţeleg… cred că Moscova ar fi de acord.

  — Sunt sigur că ar fi.

  O'Brien zâmbi şi spuse:

  — Deci, trebuia să devii Preşedinte.

  Kimberly încuviinţă:

  — S-ar putea încă să fiu. Se uită la ferestrele cu geamurile sparte. Încă s-ar putea să vedem fulgerul ăla.

  — S-ar putea. Numai Moscova ştie ce-o să facă Moscova.

  O'Brien îi făcu un semn lui Kimberly.

  — Hai să-l aşteptăm pe Androv aici. Se duse la fereastră şi se aşeză pe pervaz. Kimberly veni lângă el şi rămase în picioare. O'Brien vorbi încet:

  — Vezi, Henry, deşi s-ar putea ca viaţa ta la Moscova să fi fost dură, cel puţin n-ai trăit coşmarul zilnic al agentului dublu. Am jucat jocul cel mai periculos şi mai dificil pe care-l poate juca un om. Am condus o reţea de informaţii formată din oameni foarte inteligenţi – vechii noştri oameni – şi în acelaşi timp am servit interesele prietenilor noştri de la Moscova.

  — Cum ai făcut asta? Întrebă Kimberly.

  — Cu oglinzi, zâmbi O'Brien. Sunt un magician, un iluzionist, dar şi acrobat şi jongler. E o treaba dură, prietene. Anul trecut, de exemplu, a trebuit să conving OSS-ul că lucram la ceea ce ei ştiau că e o problemă de importanţă deosebită. Şi în acelaşi timp, să protejez operaţiunea „Lovitura” a Moscovei, despre care ştiam puţine lucruri.

  Kimberly dădu din cap în semn de apreciere.

  — Ca lucrurile să stea şi mai rău, continuă O'Brien, Van Dorn, Arnold Brin şi alţi câţiva sesizaseră câteva aspecte ale „Loviturii” şi mă presau puternic să afle mai multe. Le-am întins nişte capcane în drum – o lovitură nucleară pe Wall Street şi un complot pentru ştergerea memoriilor tuturor calculatoarelor din America – dar toate se întorceau din nou la IEM. Bătrânii sunt buni, Henry.

  — Da, sunt. Şi agenda?

  O'Brien surise larg.

  — Asta a fost o lovitură genială şi, totodată, un act de nebunie. Eram deja disperat. Le-am aruncat agenda în speranţa că vechea căutare a lui Talbolt o să le consume energiile şi o să-i obsedeze ca şi acum patru decenii. Ştiam cine era Talbot. Eram eu. Nu ştiam că erai şi tu.

  Kimberly zâmbi uşor:

  — Şi cu asta ai declanşat o reacţie în lanţ, nu-i aşa, Patrick?

  O'Brien zâmbi la rândul lui.

  — Da. Mai întâi, idiotul de Thorpe aproape m-a omorât. Apoi, Tony Abrams, care mi-a fost băgat pe gât de fiică-ta, s-a dovedit a fi mai deştept decât credeam. M-am hotărât să-l omor pe Abrams, ca să nu-şi mai bage nasul peste tot. Am folosit-o pe Claudia – arătă cu capul cadavrul – ca să-l prind în cursă. Ea credea că lucrează pentru Moscova. Abrams a presupus că Thorpe a fost cel care a încercat să-l omoare. Lucrurile nu stau aşa cum par, în jungla asta de oglinzi. Le-am tot spus tuturor, şi ei dădeau mereu din cap, dar niciunul nu părea să înţeleagă că vorbeam despre mine.

  Râse.

  Kimberly îl privi un moment pe O'Brien şi întrebă:

  — Cum ai ajuns aici?

  — Am sărit dintr-un elicopter „Sikorsky”, zâmbi O'Brien.

  — Eşti curajos, Patrick. Dar aşa ai fost întotdeauna.

  — Da, aşa am reuşit să rămân în viaţă, pe când alţii mureau. Şi, în plus, sunt neîndurător.

  Îl privi pe Kimberly.

  — Şi neruşinat de flămând după putere. Vreau să fiu rege.

  Kimberly îl privi şi el:

  — S-ar zice că eu sunt moştenitorul.

  — Aşa-mi spune acum Androv.

  O'Brien ridică din umeri şi privi pe fereastră.

  — Ştii, Henry, dacă operaţiunea „Lovitura” reuşeşte, dacă „Molnia” explodează şi împrăştie un val de distrugeri electromagnetice pe continent, atunci, indiferent de ce s-a întâmplat astă-seară în casa asta, noi doi vom fi cei mai puternici oameni din America.

  — Mai avem un compatriot care va fi recompensat cu putere, spuse Kimberly. James Allerton. Ţi-a spus Androv?

  O'Brien scoase un sunet de dispreţ:

  — Androv mi-a spus, dar eu ştiam cu mult înainte. Allerton e slab, aproape senil. Dacă n-ar fi fost reputaţia lui naţională, Moscova s-ar fi dispensat de el cu ani în urmă.

  — Dar n-au făcut-o. Şi va face parte din troica noastră.

  Ochii lui O'Brien se îngustară; clătină din cap.

  — Am un om din Serviciul Secret la Camp David pe care l-am instruit să aibă grijă ca, indiferent de ce se întâmplă în noaptea asta, James Allerton să nu plece viu de acolo.

  Kimberly se uită la pistolul din mâna lui O'Brien şi spuse cu o voce plată:

  — Asta înseamnă ca am rămas numai tu şi cu mine, adică unul în plus, nu?

  O'Brien dădu absent din cap, ca şi cum n-ar fi înţeles aluzia.

  — Vezi tu, Henry, dacă americanii câştigă repriza asta, atunci eu pot să reapar ca un erou, care a scăpat ca prin minune de la moarte. Dar numai dacă tu sau Androv nu cădeţi în mâinile lor.

  — Ghinionul meu că am deschis uşa asta.

  — Norocul n-are nimic de-a face cu asta. Întotdeauna am bănuit existenţa unui al treilea, şi am plănuit să-l elimin la prima ocazie. Faptul că eşti tu, vechiul meu prieten, face lucrurile mai dificile pentru mine, dar nu mai puţin necesare.

  — Cu alte cuvinte, zise Kimberly, dacă Moscova câştigă în noaptea asta, vrei să fii Preşedinte. Dacă Moscova pierde, vrei să fi din nou şeful vechilor amici, până când Moscova va reuşi.

  — Corect. Şi tu, Henry, eşti un obstacol în ambele cazuri.

  — Putem să evadăm împreună. Să plecăm la Moscova, spuse Kimberly.

  — Nu vreau să plec la Moscova. Mâine, vreau să fiu ori în vechiul meu birou de la „O'Brien, Kimberly şi Rose” ori în Biroul Oval.

  Se uită atent la Kimberly:

  — Nici un şef superior din serviciul de informaţii, demn de numele ăsta, n-ar trebui să ajungă vreodată fugar. Întotdeauna trebuie să existe un alt birou în care să-şi facă meseria. Asta e recompensa pentru că trăim aşa cum suntem nevoiţi să trăim.

  — Moscova n-o să te răsplătească, spuse Kimberly. O să descopere că m-ai ucis pe mine… şi pe Androv.

  O'Brien arătă spre cadavrul Claudiei:

  — În luptă, moartea poate ascunde foarte bine crima. Ştii doar.

  Ochii lui Kimberly se fixară din nou pe pistol.

  — Patrick… Asta nu e… Asta e neloial… Ei mă vor viu… Moscova doreşte…

  — Ce-mi pasă mie ce doreşte Moscova? Ei creează trădători şi se aşteaptă la loialitate din partea noastră. Pentru mine, Moscova e numai un mijloc de a-mi atinge scopul. Cel mai rapid, de fapt singurul drum spre Washington pentru mine, ca şi pentru tine, era prin Moscova. Exact aşa cum ultimii împăraţi romani erau făcuţi şi desfăcuţi de barbari, tot aşa barbarii de la Moscova mă vor încorona împărat al Americii.

  Vocea lui Kimberly fu tăioasă:

  — Şi or să te debarce când le va veni bine. Ai putea fi mai în siguranţă dacă am împărţi puterea.

  — Poate – dacă ar fi ceva de împărţit. Dar s-ar putea să nu fie. Eu aş putea fi înapoi la „Rockefeller Center” mâine, spre uimirea şi uşurarea oamenilor mei. Trebuie să mă gândesc la toate eventualităţile, Henry. Fără supărare, bătrâne soldat.

  — Nu…

  Kimberly încercă să scoată pistolul din haină. O'Brien trase cu pistolul său cu amortizor în inima lui Henry Kimberly, şi acesta se înclină pe spate ca un copac retezat, căzând pe podea.

  O'Brien îşi privi fostul partener şi camarad de arme.

  — Şi-a rămas doar unul.

  În timp ce cobora scara spre etajul întâi, Tony Abrams văzu că trupul lui Valentin Metkcov fusese luat. Trecu prudent prin uşa din lambriuri făcută ţăndări în biroul devastat al pazei. Doar corpul lui Davis zăcea în mijlocul molozului, fiindcă trupul Larei fusese luat de paznici.

  Abrams simţea că urmează cărarea morţii şi că aceasta ducea înapoi, acolo de unde începuse totul cu mult timp în urmă, în biroul lui Patrick O'Brien. Nu putuse să înţeleagă motivele pentru care O'Brien îl recrutase atunci, iar acum ele erau încă şi mai puţin clare.

  Abrams aruncă o privire în hol. Nu se zărea nimeni, dar se auzeau voci în depărtare. Se strecură în hol, se duse repede la uşa lui Androv şi văzu că broasca fusese spartă de gloanţe. Ridică arma şi izbi uşa cu umărul.

  Patrick O'Brien era în genunchi, cotrobăind prin biroul lui Androv. Ridică repede ochii şi întinse mâna după pistolul lăsat pe birou.

  Abrams duse arma la ochi şi O'Brien îşi retrase mâna.

  — N-am crezut că vreunul dintre voi o să se întoarcă aici jos, spuse O'Brien.

  Abrams îl pironi cu privirea, fără să spună nimic.

  O'Brien se ridică încet.

  — Cine m-a turnat?

  — Am dedus eu.

  O'Brien zâmbi, un zâmbet aproape plăcut

  — Nu, nu-i adevărat, Tony. Cel puţin dă-mi satisfacţia să cred că am fost cel mai deştept agent dublu pe care l-a văzut vreodată ţara asta.

  — Ai fost, încuviinţă Abrams. Acum nu mai eşti.

  O'Brien dădu din cap:

  — Cum te simţi? Furios? Trădat? Prost?

  — Da. Eşti foarte convingător.

  — Treaba e să crezi în ceea ce faci şi ce spui, atunci când o faci şi o spui. Cât am lucrat pentru băieţi, am dat ce aveam mai bun. Când am lucrat pentru ruşi, am dat ce aveam mai bun. N-ai de ce să te simţi prea prost. I-am îmbrobodit pe aproape toţi aşa-zişii mari în ale informaţiilor din ţara asta şi din Marea Britanie timp de aproape patruzeci de ani.

  — De ce?

  Ridică din umeri.

  — La început, era idealismul tinereţii. Pe urmă am vrut să ies, iar ei au încercat să mă omoare. Au tras în mine la o vânătoare în Utah. Am supravieţuit, evident, dar zăcând acolo, în spital, mi-am dat seama că erau neîndurători şi, deşi şi noi am fost odată neîndurători cu naziştii, devenisem foarte moi. Asta era expresia folosită în zilele acelea. Ţii minte? America s-a înmuiat. Şi era adevărat. Ruşii – comuniştii – îşi croiau drum în toată lumea. Prin 1948 părea că nu mai era decât chestie de timp ca să ia conducerea. M-am dat de partea celor neîndurători.

  Zâmbi:

  — Valul s-a întors în partea cealaltă, dar eram deja fericit, sau măcar mulţumit cu viaţa dublă. N-am nici nevastă, nici copii şi m-am devotat jocului. Fiind victima unei încercări de asasinat, n-am mai fost niciodată suspectat, cum fusesem în timpul războiului.

  Abrams aruncă o privire spre corpul Claudiei, apoi văzu trupul lui Henry Kimberly întins în spatele biroului.

  — Asta-i opera ta?

  — Da.

  Abrams îl privi pe O'Brien şi spuse:

  — Se pare că omorul nu te tulbură.

  — Toţi morţii din lumea spionajului, de la război încoace, nu egalează morţii dintr-o bătălie mică. Dacă naţiunile s-ar limita să-şi lase spionii să se omoare între ei, am duce-o cu toţii mai bine. Asta-i sacrificiul pe care-l facem noi pe altarul zeului războiului, ca să-l oprim să omoare mai mulţi dintre noi. Dacă am fi câştigat astă-seară, n-ar mai fi fost niciodată şanse de război pe pământ. Dar acum, datorită ţie, lui Van Dorn şi prietenilor voştri, suntem iar pe marginea abisului nuclear.

  — Cred că prefer să trăiesc pe muchie, decât în groapă.

  — Uşor de spus, acum. Să mi-o spui şi peste cinci ani, când va fi din nou o criză.

  — Peste cinci minute n-ai să mai fii pe-aici.

  O'Brien îl privi atent:

  — Ai de gând să mă omori?

  — De ce nu?

  — Pentru că serviciile de informaţii americane mă vor. Orice spion cântă când e în colivie. Eu aş putea să cânt zece ani fără să repet vreo melodie.

  Abrams dădu din cap. Ştia că era adevărat. Cu cât era mai sus-pus criminalul sau trădătorul, cu atât era mai probabil ca ei să facă un târg cu el.

  O'Brien păru să se relaxeze şi reveni la un ton de conversaţie:

  — Singura mea greşeală din ultimii ani a fost că nu l-am ucis pe Van Dorn. Dar cred că o să se înece singur în băutură.

  Izbucni în râs.

  — S-ar putea. Dar asta n-o să te ajute cu nimic.

  — Nu.

  O'Brien se întoarse şi privi pe fereastră, apoi îi spuse lui Abrams:

  — Încă s-ar putea să vedem fulgerul ăla pe cer.

  — S-ar putea. Ia spune, de ce-ai considerat necesar să-ţi înscenezi moartea? Le-ai fi fost mai util la faţa locului.

  O'Brien râse:

  — N-am avut intenţia să-mi înscenez moartea. Idiotul ăla, Thorpe, aproape m-a omorât. Ce-am înscenat a fost un atac de cord înainte de a-mi deschide paraşuta. Majoritatea paraşutiştilor ale căror paraşute nu se deschid suferă un atac de cord înainte de a ajunge la sol.

  — De data asta ce ţi-ai planificat?

  — Nimic… Sunt gata să vin cu tine. CIA te va face un zeu, Tony. N-o să-ţi mai lipsească nimic, cât timp vei trăi.

  O'Brien ieşi din spatele biroului.

  — Uite – după lambriurile astea e un pasaj care duce în biroul pazei, aşa că nu mai trebuie să ieşim în hol.

  Abrams îi făcu semn cu arma şi O'Brien se duse la peretele lambrisat din dreapta căminului. Trase de o aplică, şi o uşă mascată se deschise. Se întoarse spre Abrams.

  — Ştii, am încercat de multe ori să-mi închipui cum se va sfârşi. Dar pe asta nu mi-am imaginat-o niciodată.

  Se gândi puţin şi adăugă:

  — Ştii cum mă simt? Mă simt jenat. N-am chef să mă-ntâlnesc cu Kate, sau cu Van Dorn, sau cu ceilalţi.

  Abrams se apropie de el:

  — Mişcă!

  O'Brien trecu primul prin uşa mascată, urmat de Abrams. Străbătură biroul pazei, trecură pe lângă corpul lui Davis şi ieşiră prin cea de-a doua uşă mascată, oprindu-se la baza scării. O'Brien spuse:

  — Dacă asta are vreo importanţă, chiar am ţinut la tine.

  „Era singurul lucru pe care nu voiam să-l aud”, îşi spuse Abrams. Aruncă o privire prin hol şi ascultă. Era linişte.

  — M-am hotărât să te scutesc de jenă, spuse el. N-o s-o mai lungesc ca să te fac să suferi, deşi meriţi să suferi.

  O'Brien deschise gura să vorbească.

  Abrams ridică arma şi trase. Patrick O'Brien căzu pe spate, peste scară, cu o expresie de surpriză pe faţă.

  Abrams rămase multă vreme cu ochii la el, apoi plecă s-o caute pe Joan Grenville, gândind: „Ştiam. Am ştiut tot timpul că el era. Toţi ştiam, dar nimeni nu-i în stare să creadă că tati e un mincinos, că Dumnezeu e un impostor, sau că popa e ateu. Asta a fost tăria lui. N-a avut nevoie să ne înşele, ne-am înşelat singuri”.

  Cameron şi Sutter găsiseră două sticle de vodcă, iar Tom Grenville un palan hidraulic mobil, folosit la ridicarea oamenilor, pentru reparaţii, pe acoperişul plat. Şedeau acum pe acoperiş, cu Stewart şi cu generalul Johnson, trecându-şi sticlele de la unul la altul, privind cerul limpede al nopţii şi aşteptând. Pembroke era încă dedesubt, fiindcă nu voiau să-l mişte, iar Ann era încă la staţia de radio, asistată de Abrams. Katherine rămăsese şi ea jos, să-l îngrijească pe Pembroke.

  Se auzi zgomotul palanului hidraulic, şi Joan Grenville ieşi prin chepeng, ca o apariţie dintr-o piesă grecească. Coborî de pe platforma liftului.

  — Bună, Tom.

  El îşi ridică ochii de pe sticlă.

  — Bună, Joan.

  Mai trase o duşcă şi o întrebă:

  — Ce faci aici?

  — Am scăpat căruciorul. Îmi dai şi mie aia?

  El îi dădu sticla şi ea bău îndelung, după care i-o înapoie.

  — E groaznică, spuse ea.

  — Vodcă rusească originală. Pradă de război.

  — Eşti beat.

  — Eşti frumoasă, spuse Stewart. Eu sunt beat.

  Joan se uită la el apreciativ, apoi se întoarse spre Tom:

  — Ţi-am spus că trebuia să fi rămas acasă astă-seară.

  — Afacerile-s afaceri, răspunse el. De câte ori trebuie să-ţi explic de unde vin banii?

  Ea se aşeză pe jos.

  — Ce aşteptăm?

  — Să fim săltaţi cu un elicopter, răspunse Sutter. Şi mai aşteptăm sfârşitul lumii. Priveşte spre vest, tânără doamnă.

  — Unde-i vestul? Întrebă Joan.

  — Acolo, zise Sutter, arătând cu degetul.

  Joan privi orizontul spre apus.

  — De aici se vede Manhattan-ul.

  Se uită la Stewart.

  — Îmi mai dai sticla?

  — Ai piciorul rupt? Replică acesta. Eu da. A fost foarte dureros până foarte de curând.

  Îi întinse sticla cu ciudă.

  — Mi-am pierdut ceasul, spuse Grenville. Ştie cineva cât e ceasul?

  — E ora zero, zero, zero, cinci, răspunse Johnson.

  Grenville păru supărat.

  — Cât e asta în timp real?

  — Douăşpe şi cinci, Tom, spuse Sutter, întinzându-se pe spate.

  — Păi, el de ce n-a spus aşa?

  — La cât e sfârşitul lumii? Întrebă Joan.

  — Peste un minut, plus-minus o infinitate, replică Stewart.

  Joan Grenville îşi privi soţul:

  — Te iubesc!

  Grenville roşi.

  — Te rog!

  Continuară să treacă sticla de la unul la altul şi să aştepte.

  Ann împinse microfonul şi închise întrerupătorul de emisie.

  — Asta-i tot ce pot să fac, spuse ea. Acum suntem în mâna zeilor.

  Tony Abrams se duse la o fereastră şi privi prin geamurile sparte.

  — Ai făcut o treabă bună. Dacă aş fi premierul rus, aş contramanda toată povestea.

  — Zău? Vreau să zic că tu îi cunoşti, nu? Eu nu le ştiu decât vocile şi mesajele cifrate. N-am întâlnit niciodată unul adevărat până astă seară. Ştiu doar ce zic, nu şi ce gândesc. Nu le cunosc sufletele.

  — Nimeni nu le cunoaşte. Iar ei, cu atât mai puţin.

  Se întoarse de la fereastră.

  — Nici măcar n-or să ne răspundă.

  Ea clătină din cap:

  — Nu, asta n-or s-o iacă. Ar însemna să recunoască ceva, or ei nu recunosc nimic, niciodată.

  — Cât arată ceasul ăla?

  Ea privi cadranul:

  — Douăsprezece-zero-cinci şi douăzeci de secunde. „Molnia” e aproape de punctul minim.

  Katherine intră repede în încăpere şi se apropie de ei. Avea faţa pământie, şi Ann o privi îngrijorată.

  — Pembroke? Întrebă Abrams.

  Ea clătină din cap:

  — E mort.

  Abrams hotărî că nu era momentul să le spună de O'Brien.

  — Ei? Întrebă Katherine.

  Ann făcu un semn spre ceas. Arăta ora zero şi şase minute.

  — Uitaţi-vă! Spuse Ann, arătând cu degetul.

  Abrams şi Katherine priviră la cele trei becuri verzi de pe panou, care se stinseră pe rând.

  Ceasul arătă zero şi şapte minute, apoi zero şi opt minute.

  — Asta e, spuse Ann. „Molnia” fuge în spaţiu.

  Katherine se apropie în grabă de fereastră şi se opri lângă Abrams.

  — La urma urmei, e o noapte minunată.

  — Da.

  — Ce-ai zice de un mic dejun la mine acasă? O întrebă Abrams.

  — Am să mă gândesc.

  Abrams privi pe fereastră, spre nord. Un snop de rachete aurii se ridicară deasupra domeniului lui Van Dorn, iar în depărtare zări luminile de navigaţie, verde şi roşu, ale unui elicopter care venea spre ei.

  — Ei, mă simt bine, spuse Abrams.

  — E bine să trăieşti, nu? Replică Ann.

  Îşi frecă fruntea.

  — Dar am pierdut câţiva prieteni buni în seara asta. Mă tem că şi pe Nick.

  Se uită la Katherine şi la Abrams. Aţi fi parteneri buni, voi doi. Te asociezi la firmă, Tony?

  El ezită, apoi spuse:

  — Da… da, mă asociez. Mai sunt multe de făcut.

  Abrams o luă pe Katherine de mână şi privi iar pe fereastră.

  — Furtuna a trecut.

  — Da, spuse Katherine. Şi noi am potolit-o. Dar e numai o amânare. Hai să folosim mai înţelept timpul pe care l-am câştigat.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  1 Memorial Day, zi în care se comemorează toţi militarii căzuţi pe câmpul de luptă (ultima zi de luni din luna mai (n. red.).

  2 Young Men Christian Association – Asociaţia Tinerilor Creştini din localitate

  3 Earl = conte (engl.).

  4 KIA (Killed In Action) – Mort în misiune (n.tr.).

  5 Squash – tenis jucat în sală, în care partenerul de joc este peretele.

  6 Oh, so social – Ah, ce social (n.tr.)

  7 În original: Jacques Custodian (n.tr.)

  8 New Identity Program (engl.) – Program pentru o Nouă Identitate (n.tr.).

  9 Requiescat în pacem (lat.) – Odihnească-se în pace (n.tr.).

  10 Wasp – viespe; wisp – şuviţă. Claudia confundă evident acronimul White, Anglo-Saxon and Protestant (alb, anglo-saxon şi protestant), atribute considerate de unele cercuri din SUA ca definitorii pentru „adevăratul” american (n.tr.).

  11 Think-tank – Grup reunit cu scopul de a produce/inventa ceva printr-un efort intelectual comun.

  12 „Stoarcere a creierelor”, de natură să conducă, prin contribuţia participanţilor, la formularea unor idei, concluzii deosebite (n. red.).

  13 Rus în urbe – un sat în mijlocul oraşului (lat.).

  14 A.k.a. – abreviere convenţională pentru navă de desant maritim (n.tr.).

  15 L, de la lethal = letal (n.tr.).

  16 NYPD – New York Police Department – poliţia newyorkeză (n.tr).

  17 Light Emitting Diode – diodă semiconductoare emiţătoare de lumină la trecerea curentului (n. red.).

  18 Siguranţa poporului reprezintă legea supremă (n. red.).

  19 Scândură pe rotile, asemănătoare patinelor cu rotile, pe care se merge în picioare (n. red.).

  20 Executive Information Services – Servicii de Informare pentru Cadre de Conducere (n. tr.).

  21 Penn Station – familiar pentru Pennsylvania Station (n. tr.).

  22 Auto-Launch Response Mode – ripostă declanşată automat (n. tr.).

  23 Launch on Waming – Declanşare la avertizare.

  24 No Such Agency – nu există o asemenea agenţie (n. tr.)

  25 Pe rând, succesiv (n. tr.)

  26 My Country'tis of Thee – Despre tine, ţara mea – primele versuri ale imnului britanic (n. tr.)

  27 God Save the Queen – Doamne, apăr-o pe regină – denumire populară a imnului britanic (n. tr.)

  28 Willy Peter (WP) – apelativ uzual pentru white phosphorus – fosfor alb – o substanţă incendiară (n.tr.).

  29 WAC – Women Army Corps – Corpul de femei din cadrul trupelor de uscat ale S. U. A. (n. tr.)