OAMENI ÎN JUNGLĂ

 

 

 

  Capitolul 1

  Bart Fraden stătea neglijent pe marginea biroului, simţind un ciudat amestec de tensiune şi destindere, ca o felină în repaus. Ce naiba, îşi spunea muşcând încă o îmbucătură din gustoasa pulpă de fazan, o sinecură nu poate dura o veşnicie.

  Aruncă neatent pulpa de fazan înapoi pe tava de argint gravat care se odihnea pe biroul de nuc bine lustruit, apucă sticla răcită, pe jumătate plină cu vin de Rin, şi dintr-o duşcă scurtă împinse pe gât îmbucătura de vânat. Vinul era bun, al naibii de bun – lucru firesc, ţinând seama că fiecare sticlă costase în trecut Statul Liber al Centurii de Asteroizi câte treizeci de confedolari.

  Pe de altă parte, fazanul era cam uscat şi din cale afară de fript. Însă la urma urmei, îşi spuse Fraden indulgent, lui Ah Ming pesemne îi vine foarte greu să se concentreze la gătit, cu hărmălaia asta generală cauzată de bunul şi bătrânul Stat Liber al Centurii de Asteroizi.

  Cu toate acestea, Ah Ming, în calitatea sa de şef bucătar personal al preşedintelui SLCA, îşi făurise aici, pe Ceres, o situaţie nu prea rea şi, aşa cum Fraden remarcase doar din observaţii exterioare, până şi o felină obişnuită aproape că devine monstru când vede că pasărea prinsă vrea să-şi ia zborul.

  Această atitudine îi părea lui Fraden complet neobişnuită. În fapt, o felină posesoare a unui talent oarecare nu trebuie decât să adulmece aerul din propria arenă pentru a înţelege până unde se întind graniţele răului pe care îl poate provoca. Atunci când o floare rămâne fără nectar, albina trece la următoarea. Un bucătar de valoarea lui Ah Ming îşi putea găsi un locşor călduţ oriunde, începând cu Terra şi terminând cu Antares. El era în stare să reuşească la perfecţiune lucruri pe care cei mai mulţi nu le puteau face deloc. Asta e, în ultima instanţă, singura poliţă de asigurare necesară cu adevărat oricui, fie el bucătar sau politician.

  Se întinse şi luă de pe birou o havană, din caseta mare, umidificată, împodobită cu modele de sidef sculptate de mână. O adulmecă admirativ un moment, apoi o vârî în gură şi o aprinse. Trase în piept fumul aromat şi, timp de o clipă, îmbrăţişă cu privirea biroul – pereţii lambrisaţi cu lemn de tek, mocheta de lână roşie ce se întindea din perete în perete, tablourile de Picasso, Calder şi Mallinstein, barul încărcat cu cele mai bune băuturi – toate, până la ultima picătură, importate tocmai de pe Pământ – cămara, cu umiditate şi temperatură constante, plină cu boxuri de ţigări…

  Nu era deloc rău pentru Centura de Asteroizi. Numai încăperea aceea singură trebuie să fi costat vreo zece mii de confedolari.

  De această parte a lui Marte, nimic nu egala domul prezidenţial – lemn, mâncare, trabucuri, whisky… Şi absolut totul importat direct de pe Pământ, la preţuri enorme, pe socoteala trezoreriei SLCA. Primul şi ultimul preşedinte al Statului Liber al Centurii de Asteroizi ducea un trai foarte îmbelşugat.

  Fraden oftă nostalgic, însă melancolia nu-i îndulci câtuşi de puţin chipul dur şi colţuros, frumos în rigiditatea sa. Faţa îi era alcătuită numai din planuri netede şi unghiuri ascuţite, iar umbre pronunţate îi înconjurau ochii adânciţi în orbite şi nasul ascuţit, deşi bine proporţionat. Cu faţa lui aspră, plină de viaţă, cu trupul osos dar viguros, cu coama deasă de păr negru, Fraden avea din creştet până în tălpi o înfăţişare de animal de pradă, ceea ce şi era.

  Bart Fraden îşi înăbuşi pornirea nostalgică de-o clipă şi scoase un râs forţat, piţigăiat şi batjocoritor:

  — Ei, tu, spuse cu voce tare, încercând poate să se convingă, Centura de Asteroizi nu-i unicul peşte din mare! Ce-am avut şi ce-am pierdut!

  Se întoarse la aparatul de comunicaţie aşezat lângă birou. Venise într-adevăr momentul să se asigure că totul era pregătit; de fapt, era timpul s-o şteargă, nu mai trebuia decât să apară afurisitul ăla de Valdez. Dacă nu cumva blocada confederală îl împiedica să treacă…

  Era o posibilitate pe care Bart Fraden nu se ostenise s-o ia în seamă. Lucrurile stăteau, oricum, destul de rău, fără să mai trebuiască să-şi imagineze dezastre teoretice. Aşa-zişii rebeli – de fapt nimic altceva decât trupele regulate ale nou organizatelor State Confederate ale Terrei (o Terra aflată în decădere) – stăpâneau deja aproape tot teritoriul fostului Stat Liber al Centurii de Asteroizi, cu excepţia micuţei lumi reprezentate de capitala Ceres şi a câtorva asteroizi din apropiere. Şi, ceea ce era mai important, reuşiseră să captureze toate Sferele de Uraniu, acele mari bucăţi de pechblendă aproape pură, care din capul locului reprezentaseră adevăratul motiv al aşa-numitei revoluţii. E drept, versiunea oficială era că popoarele oprimate de pe Asteroizi se răsculau împotriva despotului Fraden, pentru a se putea alătura tovarăşelor lor terestre, în nou formata Confederaţie a Statelor de pe Terra etc., la nesfârşit, până la saţietate. Adevărul însă, cunoscut în sistemul solar de orice idiot în vârstă de peste doi ani şi cu un dram de minte, era că noul amalgam dintre Uniunea Atlantică, Mai Marea Uniune Sovietică şi Marea Chină se simţea unanim aclamat şi hotărâse că s-a săturat să-i plătească lui Fraden bani buni pentru uraniul din Centura de Asteroizi şi că obţinerea cu japca a acestuia, direct de la sursă, s-ar dovedi cu timpul mai ieftină. Sic transit gloria mundi.

  Fraden apăsă pe unul din nenumăratele butoane şi spuse în aparatul de comunicare:

  — Ling? Aici Fraden. Sper că nava spaţială e încărcată şi pregătită, nu? Ţine-o pe punctul de a decola. Adu-ţi aminte, căpitane, că banca mea din statul elveţian are ordin să transfere o sută de mii de confedolari în contul tău, în clipa când ajungem în siguranţă dincolo de Pluton. N-ai reperat încă nava lui Valdez? Bine, cheamă-mă când o vei face. Şi transferă marfa imediat ce soseşte. În regulă. Terminat!

  Fraden oftă şi pufăi din havană ca să se liniştească. Oricum, îşi zise, nimeni nu poate spune că Bart Fraden nu ştie să citească o inscripţie de pe perete.

  Respectiva inscripţie îi apăruse clar lui Fraden în cea mai mare parte din ultimii doi ani. Primele litere apăruseră când Mai Marea Uniune Sovietică, Uniunea Atlantica şi Marea Chină, speriate foarte de un triplu război termonuclear, ratat de puţin pentru un fleac care ajunsese deja o chestiune minoră în istorie, fuseseră împinse de o teroare reciprocă să se unească, formând Statele Confederate ale Terrei. Pentru cineva cu un pic de minte, mesajul era cât se poate de clar. Odată barosanii sistemului uniţi într-o cabală hrăpăreaţă, zilele miriadelor de stătuleţe din sistem – Federaţia Marţiană, Hegemonia Jupiteriană, Dominionul Transsatumian, Statul Liber al Centurii de Asteroizi şi tot restul – erau numărate. Singura întrebare era cine urma să fie acaparat primul şi cât de curând.

  Din fericire, Confederaţia fusese suficient de amabilă să-i facă lui Fraden favoarea de a dubla cantităţile de uraniu cumpărate din SLCA. Era, fără îndoială, vorba de stocarea respectivei materii, ceea ce însemna că furnizarea sa urma să fie temporar întreruptă, un indiciu sigur că SLCA se afla prima pe lista cumpărăturilor de Crăciun.

  Deci, chiar înainte de începerea falsei revoluţii, Fraden săpase adânc în contul său gras dintr-o bancă din statul elveţian şi-şi cumpărase o navă spaţială – mică, dar departe de a fi ieftină. O dată ce monstrul numit Confederaţie pusese ochii pe Statul Centurii de Asteroizi, nu mai rămânea decât o singură soluţie: aceea de a pregăti o evadare spre alte stele, unde existau încă zeci de planete independente; sau cel puţin una cu potenţialul revoluţionar adecvat pentru ca un om avizat să o cucerească şi să se pună în fruntea unui guvern planetar care să-l menţină în huzur, timp de secole întregi ori măcar pentru tot restul vieţii. Asta cu îndemânare, viclenie şi o mică asigurare.

  Totul era ca păcătoasa de blocadă să nu oprească sosirea acelei asigurări, în valoare de o sută de milioane de confedolari.

  Fraden dădu din umeri. Ar fi putut, la fel de bine, să asculte raportul despre ultimele dezastre. Nu mai era nimic de făcut până la apariţia lui Valdez.

  — Trimiteţi-l urgent pe generalul Vanderling în biroul meu, zise el în aparatul de comunicaţii.

  Willem Vanderling, un tip îndesat, rotofei şi chel, traversă în trombă, blestemând şi scuturând din cap, coridorul care făcea legătura între Domul central de pe Ceres şi căsuţa sa retrasă.

  Situaţia militară era, eufemistic vorbind, dezastruoasă. Ceres fusese deja inclus în unitatea administrativă condusă de Pluton şi nu era decât o chestiune de timp până ce membrii Confederaţiei aveau să definitiveze acţiunea de înglobare. Nu le mai rămăsese multă vreme la dispoziţie, îşi zicea Vanderling. Bart va trebui să-şi părăsească în mai puţin de o zi acel cuibuşor confortabil, dacă voia să-şi scape pielea. Gândul acesta îi dădea lui Vanderling un soi de satisfacţie sumbră.

  Adevărul era că Bart părea afectat mai mult de felul cum se deteriorase măiestria culinară a lui Ah Ming, decât de perspectiva de a pierde Statul Liber al Centurii de Asteroizi. Ticălosul se purta întotdeauna ca şi cum ar fi avut în permanenţă patru aşi ascunşi în afurisita aia de mânecă a costumului de comandă. Chiar şi acum când, în jurul lui, SLCA începea să fie înghiţit bucată cu bucată.

  Nu era însă mai puţin adevărat că Bart Fraden părea să sfârşească întotdeauna prin a scoate un as sau doi din mânecă. Tipul se afla veşnic cu cinci paşi înaintea oricărui hop politic sau economic ieşit în cale – ba chiar şi înaintea acelora pe care Vanderling nici nu le simţea când trece peste ele. Şi e al dracului de bine că Bart nu deosebeşte un tun laser de o armă-brici. Dac-ar fi la fel de priceput ca mine într-ale războiului, aş intra în rahat până peste cap, îşi zicea Vanderling. În felul acesta, măcar, niciunul din noi nu e specialist în fărădelegile celuilalt. N-avem cum să ne păcălim între noi – avem nevoie unul de altul, formăm o echipă.

  Fraden şi Vanderling se ridicaseră dintr-o cloacă comună, pentru a conduce împreună Statul Liber al Centurii de Asteroizi. Fraden ajunsese acolo din întâmplare, fugind de pe Pământ după primul şi unicul său mandat de guvernator al provinciei Marelui New York din Uniunea Atlantică – o perioadă cunoscută pentru recordul în materie de jaf şi corupţie, impresionant până şi pentru infama clică de falsificatori şi măscărici politici de prin partea locului. Vanderling se născuse pe Centura de Asteroizi, din bunici care duraseră New Vortrek-ul, şi comandase o bandă mărişoară de pungaşi care mersese întotdeauna cu un pas înaintea miliţiei din Noua Africă de Sud, numai mulţumită geniului său tactic înnăscut.

  Luaţi separat, erau unul un pirat de doi bani, celălalt un fost politician scociorând printre asteroizii conduşi de către new vortrekeri sub numele de Noua Africă de Sud. Însă în clipa în care se pomeniseră laolaltă, în atmosfera catalizatoare a dictaturii fetide care era Noua Africă de Sud, deveniseră pe dată o forţă revoluţionară, înlocuind Noua Africă de Sud cu propriul Stat Liber al Centurii de Asteroizi, pe parcursul a doi ani de intensă demagogie ultraeficientă şi război de gherilă de mică intensitate.

  Dar, de bună seamă, întrucât Fraden uzase îndeosebi de primul mijloc menţionat, Noua Africă de Sud fusese mai mult decât pregătită pentru revoluţie. Asteroizii fuseseră colonizaţi iniţial de refugiaţi, veniţi aici după Marele Pogrom African şi care sperau să instaureze un nou stat al burilor în Asteroizi, regiune vestită pentru bogăţiile ei minerale. La doi ani după fondarea Noii Africi de Sud, fuseseră descoperite rocile de uraniu şi pornise Marea Goană după Uraniu, în cursul căreia, plini de speranţă, mii şi mii de pământeni din zonele cele mai sărace îşi amanetaseră toate bunurile pentru a-şi plăti drumul până la Centura de Asteroizi, încredinţaţi că au dat lovitura.

  Desigur însă că, ajungând acolo, băieţii cu detectoare Geiger aflaseră că guvernul bur rezervase pentru sine întreaga cantitate de uraniu, şi astfel se treziseră înapoi, pe fundul prăpastiei, fără o scară la îndemână. Cum cei mai mulţi asiatici, africani şi latino-americani care invadaseră locul erau faliţi, istoria se repetase în chip de răzbunare, iar Noua Africă de Sud devenise într-adevăr o nouă Africă de Sud, cu o oligarhie de buri care domnea ca şi înainte peste masele de indivizi cu pielea închisă la culoare.

  Pe scurt, aşa cum îl convinsese repede Fraden pe Vanderling, situaţia era ideală pentru un bun conducător de gherilă şi un politician deştept care ştiau cum să manevreze treaba.

  — Ce-am avut şi ce-am pierdut! Murmură Vanderling pentru sine, încercând să se consoleze puţin faţă de indiferenţa uşuratică a lui Fraden şi nereuşind defel.

  Fuga din Sistemul Solar, către ţinuturi şi planete necunoscute, nu prea corespundea ideii lui Vanderling despre un trai plăcut.

  Când generalul neanunţat, conform prerogativelor sale, năvăli din biroul lui Fraden în cabinetul particular al acestuia, o găsi pe Sophia O'Hara stând pe un fotoliu, în timp ce Fraden se sprijinea de birou.

  Asta îmi mai lipsea, îşi zise Vanderling în gând, cu amărăciune.

  Sophia se legase de Fraden către sfârşitul revoluţiei. Era scundă, mlădioasă, bine făcută, cu piele oacheşă şi trăsături frumoase, cu ochi de un verde intens; părul roşu ca flacăra îi cădea pe umeri, şi toată fiinţa ei iradia o irezistibilă atracţie sexuală. Vanderling nu o putea suferi, iar sentimentul era reciproc.

  Sophia zâmbi cu o ironie dulce şi zise:

  — Uite-l şi pe Cap-de-Obuz al nostru, care precis vine să ne spună că ne-a salvat ziua, că i-a înconjurat pe oamenii Confederaţiei şi că vom trăi cu toţii fericiţi, de-acum încolo. Se vede după expresia veselă de pe mutra lui de înapoiat mintal!

  Ca de obicei, Vanderling o ignoră cu desăvârşire.

  — E de rău, Bart, spuse. E cât se poate de rău. Mai au doar douăsprezece ore până să termine înglobarea, deci cu puţin noroc îl mai putem menţine pe Ceres încă vreo treizeci de ceasuri, eventual. Dacă vrem să ne scăpăm pielea, ar fi al naibii de bine s-o facem acum.

  — Un trabuc, Willem? Făcu Fraden, cu un zâmbet enervant.

  Dracu' să-l ia, îi plăcea s-o asculte pe gagica asta, fiică a poporului său, cel cu gura păcătoasă. Dar în ciuda iritării, Vanderling luă un trabuc din caseta de fildeş, îl aprinse cu bricheta de aur şi inhală fumul parfumat al havanei. Gustul în materie de tutun al lui Fraden era la fel de bun pe cât de prost era cel în materie de femei. N-avea cum să nu recunoască asta.

  — Cât de curând înseamnă „acum”? Întrebă Fraden, aprinzându-şi un nou trabuc.

  — Când poate fi nava încărcată şi gata de plecare? Replică Vanderling.

  — Exceptând un mic amănunt, am putea pleca pe loc, răspunse Fraden.

  — Atunci sugerez ca tu, eu şi drăguţa domnişoară Rază-de-Soare să urcăm îndată la bord şi să ne cărăm naibii de-aici. Treizeci de ore e o cifră optimistă, s-ar putea ca totul să dureze chiar mai puţin de o zi standard. Iar în clipa când confederalii vor fi reuşit să înglobeze Ceresul, nici măcar o gâză de pe Marte nu se va mai putea strecura prin blocadă.

  — Încă nu putem pleca, insistă Fraden.

  — Ce naiba-i cu tine? Trânti Vanderling. Nava e încărcată şi gata de plecare, oamenii Confederaţiei sunt cât se poate de aproape, iar tu nu poţi decola! Ce dracu' aştepţi, o fanfară care să te scoată din Sistem intonând marşuri triumfale?

  — Micul amănunt pe care-l aşteptăm, spuse Fraden, este acel lucru formidabil care se prezintă în pacheţele. Valdez îl transportă tocmai de pe Pământ, în ciuda blocadei, iar eu ies cu o sută de mii de confedolari pentru serviciu. Trebuie să aşteptăm această marfă un timp cât se poate de îndelungat. Ea reprezintă asigurarea noastră.

  A început, îşi zise Vanderling cu un amestec de iritare şi admiraţie.

  — Ce fel de asigurare? Întrebă el, plictisit.

  — Pune-ţi căpăţâna aia seacă la contribuţie, zise Fraden. Ne urcăm în navă şi părăsim Sistemul Solar pentru o planetă îndepărtată. N-avem nici un ban, iar Confederaţia abia aşteaptă să ne întrebe de sănătate. Ce se întâmplă atunci?

  — Spune tu, geniule, zise agasat Vanderling.

  — Am fi făcuţi prizonieri şi extrădaţi la cererea Confederaţiei, asta s-ar întâmplă. Nici un guvern planetar prăpădit nu s-ar lua în beţe cu marea Confederaţie, de dragul a trei sărăntoci.

  — Ce sărăntoci? Ţipă Vanderling. Nu eşti în toate minţile? Avem peste o sută de milioane de confedolari în contul din statul elveţian!

  — Ceea ce, spuse Fraden, poate folosi, oriunde în afara Sistemului Solar, pentru umplerea coşurilor de gunoi. Ai uitat că nu există sistem monetar galactic? Fiecare planetă scoate monedă proprie, pe care nici o altă planetă n-o ia în considerare ca atare. La fel sunt şi confedolarii. Doar câteva lucruri reprezintă peste tot valori – substanţele radioactive, obiectele lucrate de mână, alimentele-specialitate de pe Pământ, tutunul şi băutura. Ne-ar trebui o întreagă flotă de nave ca să transportăm oricare dintre aceste mărfuri, în valoare de un milion.

  — Şi-atunci?

  — Atunci am folosit micul nostru cont clandestin din bancă pentru a cumpăra, de o sută de milioane de confedolari, bunuri care sunt universal valabile, au o masă suficient de mică pentru a încăpea într-o navă, iar în spaţiul extraterestru vor valora de zece ori mai mult decât pe Pământ. Asta transportă Valdez, de aceea suntem nevoiţi să-l aşteptăm cu orice risc.

  Vanderling mârâi.

  — Şi ce mama dracului e…?

  Bâzâitul aparatului de comunicaţii îl întrerupse. Fraden mări sonorul şi Vanderling auzi o voce pe care o recunoscu. Era căpitanul Ling, ofiţerul însărcinat cu paza spaţiodromului.

  — Valdez se îndreaptă spre noi, dar e urmărit de trei nave de croazieră ale Confederaţiei…

  — Ajută-l, ce mai aştepţi? Acoperă-l! Ţipă Fraden. Toţi oamenii din dispozitivul de tragere primesc câte cincizeci de mii, dacă Valdez aterizează fără probleme. Încărcătura să fie transferată imediat.

  La jumătatea drumului spre uşă, Fraden aruncă peste umăr:

  — Haide! Asta e! Reuşeşte sau nu – plecăm imediat, într-un fel sau altul…

  Cu Sophia şi Vanderling în urma lui, Fraden năvăli prin deschiderea de siguranţă în Domul pentru controlul spaţioportului. O clipă, avu senzaţia că se află sub cerul liber – acoperişul era din plexiglas şi oţel transparent, iar stelele, strălucind puternic pe cerul negru al lui Ceres, îl înconjurau de pretutindeni; părea că ar fi de ajuns să întindă mâna ca să le atingă…

  Nu prea se dovedea însă momentul potrivit pentru admirat priveliştea. Îndreptându-se repede spre consola de control din centrul micului dom, unde Ling şi alţi câţiva ofiţeri urmăreau pe ecrane sosirea navelor, observă că toate cele patru tunuri laser, ale căror turele stăteau pe platforma de ciment din exterior, începuseră deja să arunce în spaţiu mănunchiuri de raze roşii, aducătoare de moarte, alcătuind modele complicate printre stelele multicolore.

  Ajungând la consola de control, Fraden privi în sus, de-a lungul razelor, încercând să repereze, printre stelele lucind neclintite pe firmament, cele patru puncte luminoase mişcătoare, care erau Valdez şi navele de blocadă urmăritoare.

  — Aici, domnule… spuse Ling, un metis subţiratic, cu un început de chelie. Indică un punct aproape de orizont, cu mult sub unghiul tunurilor laser. Încercăm să direcţionăm razele între Valdez şi navele blocadei. Cred că el a prins ideea; coboară în viteză.

  Fraden privi de-a lungul degetului lui Ling şi văzu un punct mic, strălucitor, coborând spre orizontul zimţat şi apropiat al lui Ceres. Deasupra, trei puncte similare îl urmăreau în coborâre, însă acum dungile roşii, mortale, ale razelor laser se întretăiau deasupra navei lui Valdez, formând o grilă a morţii roşii între navele Confederaţiei şi el.

  Nava lui Valdez se mărea pe măsură ce o privea; acum devenise un ac, vizibil argintiu, îndreptat în jos, aproape paralel cu suprafaţa crestată, care venea direct spre terenul de asolizare. Deasupra, evitând razele tunurilor laser, navele Confederaţiei virau, lăsându-se păgubaşe…

  E pe cale să reuşească! Îşi spuse Fraden. Fir'ar dracu' al dracului, a reuşit! Nava lui Valdez sosi deasupra câmpului de aterizare şi se aşeză pe suprafaţa de beton, scoţând din rachetele retrovectoare un jet gros de fum portocaliu.

  — Priviţi! Priviţi! Strigă Vanderling deodată, înşfăcându-l de braţ şi gesticulând cu mâna liberă. L-am nimerit pe unul dintre urmăritori!

  Cu coada ochiului, Fraden zări una dintre navele Confederaţiei izbucnind în flăcări, când o rază laser îi atinse motorul, şi coborând într-o spirală necontrolată, dincolo de orizont. Continuă însă să rămână cu ochii la lucrul cel mai important: nava lui Valdez, cu rachetele acum stingându-se la aterizare.

  — Bravo, Ogivă-de-Oţel! O auzi pe Sophia spunând sardonic.

  De astă dată înţelese. Ce se întâmplă cu el, de-i păsa de o asemenea victorie minoră, într-un război irevocabil pierdut?

  Pe când cele două nave confederate îşi luau tălpăşiţa, oameni îmbrăcaţi în costume spaţiale împingeau deja cărucioare electrice către nava lui Valdez, pentru a transfera preţioasa încărcătură în nava spaţială – un ovoid relativ mare – care aştepta la celălalt capăt al câmpului. În sfârşit liberi! Se gândi Fraden.

  — Haideţi, zise. Să mergem spre trapa de intrare. Acum putem pleca. Luaţi-vă rămas bun de la Statul Liber al Centurii de Asteroizi. A fost bine, cât a ţinut!

  — Aşa e şi la chef, spuse Sophia O'Hara. Dar dimineaţa următoare e groaznică!

  Bart Fraden se aplecă în faţă, în scaunul copilotului din mica navă spaţială, fixă cu privirea labirintul de aparate, ecrane, cadrane şi lămpi de control dinaintea lui şi zise:

  — E al naibii de bine că modelele astea mai noi se pilotează practic singure.

  Willem Vanderling ridică ochii de pe tabloul de bord al pilotului automat, plin de luminiţe portocalii care se transformau una după alta în verde, pe măsură ce pilotul-computer trecea prin fazele de control, fiecare beculeţ semnalând, atunci când îşi schimba culoarea, că rezerva de aer, rachetele auxiliare, generatorul de stază şi oricare dintre ceilalţi o sută şaptezeci şi opt de parametri necesari pentru o decolare în siguranţă fuseseră verificaţi automat şi funcţionau normal.

  Vanderling privi spre Fraden cu viclenie:

  — Pot conduce chestia asta şi manual, fără pilotul automat, dacă e nevoie. Aveai cumva de gând să-mi faci figura, Bart?

  Ăsta-i Willem, îşi zise Fraden, n-are încredere în mine nici cât negru sub unghie. Mă întreb dacă eu ar trebui să mă încred în el… Atunci unde e însă încrederea reciprocă? Te poţi încrede în cineva numai dacă posezi ceva de care are nevoie celălalt. În consecinţă, eu pot avea încredere în el.

  — Nu mai spune asta, Willem. Dacă voiam, puteam să te las aici, pe Ceres, fără să-mi bat capul deloc. Am nevoie de tine, iar tu ai nevoie de mine. Îndată ce găsim o planetă, o şi punem de-o revoluţie…

  — Cum naiba crezi că poţi finanţa încă o revoluţie? Aruncă Vanderling, întorcând spatele tabloului de control. Când am pornit-o în cadrul Centurii de Asteroizi, aveam măcar cele două nave ale mele, douăzeci de oameni şi toată prada agonisită cât ai fost guvernator în Marele New York. Acum, n-avem decât propriile creiere, nava asta şi o tipă cu gură bogată şi gusturi costisitoare…

  — Uiţi de lăzile luate de pe nava lui Valdez şi care costă o sută de milioane de confedolari…

  — Aşa e, făcu Vanderling ursuz. Zece împuţite de lăzi, care nu atârnă mai mult de o sută de kilograme şi pentru care ne-am riscat pielea. Ce-ar fi să-mi spui şi mie ce e în lăzile alea, de valorează cam opt sute de mii kilogramul?

  — Sunt o sută cincizeci de kilograme de droguri diferite, făcu Fraden mândru. LSD, omnidrină, herogină, opiu, haşiş, huxleyon… avem de toate.

  — Cum? Răcni Vanderling. Ai aruncat o sută de milioane pe o încărcătură de droguri? Ştiam eu că ai vicii scumpe, dar ăsta le întrece pe toate!

  — Zău, Willem, chiar şi tu ai putea înţelege… Deţinem mai multe droguri decât au plecat vreodată de pe Pământ, într-un singur transport. Nu uita că majoritatea sunt dependenţi de ingrediente, ca opiul sau peyote, care nu cresc pe nici o planetă. Ceea ce înseamnă că orice planetă din galaxie e nevoită să le importe de pe Pământ, lucru cu desăvârşire interzis. Drogurile astea înseamnă bani, Willem. Sunt chiar mai bune decât banii, fiindcă valorează bani oriunde. Poţi să-ţi imaginezi orice altă valoare, universal valabilă, din care putem duce pe nava asta prăpădită o cantitate echivalând o sută de milioane de confedolari?

  — Nu… mârâi Vanderling neîncrezător. Numai că va fi teribil de primejdios când vom încerca să vindem marfa. Ce-ai de gând să faci în privinţa asta? Fugim din Sistemul Solar, ca să fim prinşi comercializând droguri? Toată aiureala asta n-are nici un înţeles…

  — Începi să înveţi, Willem, începi să înveţi, spuse Fraden. Ai indicat exact motivul pentru care vom alege o planetă unde primul şi cel mai bun client al nostru să fie însuşi guvernul planetar.

  — Aşa da, acceptă Vanderling. Ştii o asemenea planetă?

  — Nici pomeneală, recunoscu Fraden. Dar sunt sigur că o ştie computerul!

  Capitolul 2

  Pe când nava rătăcea în spaţiu, undeva dincolo de Pluto, Bart Fraden, stând în mijlocul unei dezordini spartane, privea mohorât spre Sophia O'Hara, care înfuleca imense cantităţi de ouă, costiţă, cafea şi pâine prăjită unsă cu unt adevărat, din lapte de vacă.

  Încă absorbită de mâncare, fără să ridice privirea, Sophia zise:

  — Cât mai trebuie să ardem gazul aici, la dracu-n praznic, tăind frunză la câini?

  Fraden se încruntă, dar nu la vorbele ei, ci la iuţeala cu care roşcovana consuma rezervele destul de reduse de hrană decentă, pământeană, de pe navă.

  — Soph, zise, dacă ai să continui să mănânci ca şi cum ar veni sfârşitul lumii, într-o săptămână o să terminăm alimentele şi o să trecem pe raţiile S!

  Brrr! Gândul că va trebui să înghită porcăria aia sintetică numită raţii spaţiale îl afecta pe Fraden mai mult decât pierderea Statului Liber al Centurii de Asteroizi. Afurisitul ăla de pilot automat ar face bine să-şi îndeplinească mai iute programul!

  — Observ că ai reuşit să eviţi întrebarea mea, îi aminti Sophia, înmuind o bucată de pâine prăjită în gălbenuşul unui ou – al patrulea la acea masă. Şi dacă vrei să ştii, halind toate bunătăţile, fac o faptă foarte bună. Cu cât rezerva se termină mai repede, cu atât intestinul tău delicat va începe să ghiorăie mai tare şi vei alege o dată o planetă, să ne cărăm naibii de aici, degenerat împuţit şi târâie-brâu ce eşti!

  — Păi dacă sunt aşa cum spui, zise Fraden zâmbind, de ce nu te-ai îndreptat spre Pământ, în loc să te ţii de coada mea? Confederaţiei nu-i păsa deloc de tine. Distracţia se terminase şi puteai…

  — Tacă-ţi fleanca, idiotule! Eşti singurul bărbat din câţi am cunoscut care gândeşte şi cu altceva în afară de stomac şi sulă, deşi o face la intervale descurajant de neregulate. Tu aproape că ai creier, Bart Fraden. Aşa că am de gând să rămân lângă tine, fie că-ţi place sau nu; încearcă să te foloseşti de acest privilegiu!

  Fraden o privi peste masă, şi ochii lui întâlniră ochii verzi ai Sophiei. Chipul fetei se înmuie o clipă; ea se aplecă şi-i sărută buzele, atingându-i uşor lobul urechii cu vârful degetului, şi astfel Bart Fraden fu nevoit să-şi amintească faptul că Soph era singura fiinţă umană din Univers căreia îi păsa, într-adevăr, dacă el trăia sau murea.

  Dar clipa trecu. Sophia se întoarse la mâncarea ei şi spuse:

  — De ce nu ne-am îndrepta către cea mai apropiată planetă locuită? Dacă mai rămânem mult înghesuiţi în cutia asta de sardele, alături de Cap-de-Obuz Vanderling, cred că o să turbez.

  — Haide, zău, deşi nu-i chiar o încântare, Willem nu e totuşi nici aşa de rău…

  — Zău? Un asemenea cimpanzeu care se bărbiereşte, un astfel de marţafoi care se îmbăiază regulat – sau cel puţin aşa cred? Omul ăsta n-are vicii. Îşi riscă viaţa, dar nu fiindcă îi place să mănânce bine, să-şi administreze droguri scumpe sau să ţină pe lângă el un obiect de preţ ca mine. Un om care luptă din greu, fără să aibă gusturi costisitoare, o face din pură plăcere. E un sadic latent. Nu mă văd împărţind aceeaşi navă cu el; s-ar putea, într-o bună zi, să nu mai fie latent. De aceea, îţi sugerez să ne îndreptăm, cât mai repede, spre cel mai apropiat bulgăre de noroi autointitulat planetă locuită.

  — Nu-i aşa de simplu, zise Fraden. Cerinţele noastre sunt foarte speciale şi greu de satisfăcut. Cu problema asta mi-am petrecut ultimele trei ore. Am făcut un program pe care Willem să-l introducă în calculator. Ne trebuie o planetă situată cât mai departe, preferabil una pe care nu vin vizitatori. Populaţia nu trebuie să fie prea mare. Guvernul local să manifeste interes pentru droguri şi, cel mai important lucru, o planetă care să aibă un potenţial revoluţionar ridicat.

  — Ia stai un pic! Îmi vine greu să pricep că maşina aia toantă e în stare să facă o listă cu planetele cu o suprafaţă şi o populaţie date, iar pe deasupra şi cu forma de guvernare existentă. Vrei să spui că avem de-a face cu un Machiavelli mecanic, capabil să măsoare „potenţialul revoluţionar” sau cum s-o fi numind?

  — Nu, deloc. Computerul deţine date despre toate planetele locuite din Galaxie, date strict obiective. Există însă anumite criterii obiective pentru aprecierea potenţialului revoluţionar – guvern dictatorial, structura economică neconvenabilă, configuraţie de clasă rigidă, o puternică tensiune socială şi încă vreo sută altele. Eu n-am alcătuit decât o schemă cu aceşti factori. Willem programează schema pe calculator, computerul corelează între ei factorii cu datele din memoria sa şi scoate o listă de planete în ordinea gradului de corelare. Eu îndeplinesc partea de gândire. Pilotul-computer nu face decât să adune datele, ca un arhivar.

  — Ştiinţa merge înainte! Spuse Sophia neîncrezătoare.

  — Cred c-o să mă duc să văd până unde-a ajuns la ora asta, zise Fraden. Vrei să vii cu mine?

  — N-aş pierde aşa ceva pentru nimic în lume!

  Când ajunseră în camera de control, Vanderling se chinuia cu o panglică lungă de hârtie imprimată.

  — Asta e lista? Întrebă Fraden. Pare grozav de lungă…

  — Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama că m-ai pus să fac un program care să listeze potenţialul revoluţionar al tuturor planetelor din afurisita asta de Galaxie, spuse Vanderling. Dar, până la urmă, se pare că în toată Galaxia sunt numai patru planete al căror potenţial depăşeşte cincizeci la sută.

  Fraden ridică din umeri. Cam la asta se şi aşteptase. În realitate însă, o singură planetă era de-ajuns.

  — Să vedem datele pentru cele patru, spuse.

  Vanderling umblă la consola computerului. Peste aproximativ un minut, datele începură să iasă imprimate pe o hârtie de aproape un metru. Vanderling rupse hârtia şi i-o înmână lui Fraden.

  Acesta parcurse lista. Sundown, Yisroel, Sangre, Cheeringboda. N-am mai auzit niciodată de ele, îşi zise Fraden. Asta înseamnă că nici altcineva nu mai auzise. Până aici era bine. Hmmm… Sundown arăta bine: în proporţie de 0,8967 condiţii de viaţă normale din punct de vedere pământean, populaţie zece milioane, un amestec sino-rus… Da. Populaţia era împărţită egal între cele două grupuri. Potenţial revoluţionar ridicat din ambele poziţii. Ceea ce însemna că există o situaţie revoluţionară cronică, ce nu va putea fi niciodată eliminată. O planetă uşor de cucerit, dar imposibil de păstrat. Sundown cade!

  Yisroel… 0,9083 coeficient pământean normal. Locuitori, nouă milioane. Populată în '94: în primul rând, de evrei ultraortodocşi. Mai târziu a survenit o migraţie generală a evreilor. Condusă în prezent de un rabin-şef. Există zvonuri că descendenţii celor veniţi mai târziu sunt relativ agitaţi… Hmmm… sună promiţător. Cum? Engleza necunoscută pe planetă. Ebraica clasică – limbă oficială şi unică… A două care ieşea din discuţie!

  — Ei? Întrebă Sophia. După mutra pe care o ai, nu e prea grozav.

  — Păcat că niciunul dintre noi nu ştie ebraica… mormăi Fraden, cu ochii la lista de date.

  — Ebraica? Te-ai atins cumva de rezerva de droguri din dotare?

  — Ia stai un pic! Exclamă Fraden, cu chipul luminat. Cred că am găsit. Ascultă… Sangre: 0,9321 coeficient de normalitate pământeană… populaţie: 15 milioane de oameni; un număr nedeterminat de localnici – semiinteligenţi… Semiinteligenţi? Aşa ceva pare imposibil.

  — Unii prieteni de-ai mei sunt semiinteligenţi, remarcă Sophia.

  — Da, sigur… murmură Fraden absent. S-au instalat acum trei sute de ani, printr-un grup religios subsidiar, numit Confreria Durerii, alungat din sistemul Tau Ceti sub acuzaţia de crimă şi tortură rituală care n-a putut fi niciodată dovedită ca reală… se pare că au luat sclavi din Colonia Pierdută Evrika, devastată cu cincizeci de ani mai târziu… Hei, i-auzi asta! Nici o vizită oficial dovedită pe Sangre, în ultimii două sute douăzeci de ani. Ultimul presupus contact – în 2308, când o navă-pirat a fost găsită pe o traiectorie care-ar fi adus-o la o distanţă de un an-lumină de Sangre. Nava părea să conţină un transport ilicit de heroină, pentru Balder… Atât se spune despre Sangre. Plus două asteriscuri. Ce naiba înseamnă asta, Willem?

  — Un asterisc înseamnă că o planeta poate fi abordată numai în caz de necesitate absolută, zise Vanderling. Cred că două înseamnă acelaşi lucru, dar în proporţie dublă.

  — Parcă ar fi Gaura Neagră de la Calcutta, spuse Sophia.

  — Exact! Replică Fraden. Cu alte cuvinte, sună nemaipomenit! Se pare că există o simpatică şi restrânsă oligarhie de nebuni care conduce, poate chiar o populaţie de sclavi. N-aş visa o situaţie revoluţionară mai propice, nici dacă aş crea-o eu însumi. Exista şi o ridicată probabilitate ca toţi cei ce taie şi spânzură pe planetă să fie mai mult decât interesaţi de droguri. Deci Sangre rămâne!

  — Tu comanzi, zise Vanderling, fără prea mult entuziasm. Aş fi vrut totuşi să ştim ceva în plus despre acest loc.

  — Pot eu să mai adaug ceva, zise Sophia. În spaniola veche, Sangre înseamnă sânge.

  Datorită sistemului de stază, care introducea nava într-o buclă a timpului subiectiv, independent de cel obiectiv al universului exterior, reuşiră să ajungă în apropierea planetei în trei săptămâni, în loc de nouăzeci şi trei de ani einsteinieni. Totuşi, în timpul călătoriei, Bart Fraden avu momente când crezu că sistemul nu funcţionează şi că nu vor ajunge pe Sangre decât peste câteva secole. Unul dintre momente apăru atunci când hrana adevărată se termină, la zece zile distanţă de Pământ, şi fură nevoiţi să recurgă la mult urâtele raţii S. De fiecare dată când se afla în aceeaşi încăpere cu Sophia şi Vanderling, lui Bart minutele i se păreau ore. Dacă Vanderling nu bârfea pofta de mâncare ieşită din comun a Sophiei, aceasta bârfea presupusa personalitate sadică a lui Vanderling sau prostia lui, iar dacă nu mai avea de ce să se lege, vorbea de aspectul antipatic al „ogivei lui de oţel cromat”.

  Astfel că, în clipa când ajunseră pe orbita lui Sangre, lui Fraden nu-i mai păsa deloc cum arată planeta – Sangre era salvarea. Încă o săptămână, îşi spuse în vreme ce se adunau în camera comenzilor, şi-aş fi ajuns să muşc din primul covor ieşit în cale.

  — Bun venit pe Bulgărele de Noroi, Bijuteria Galaxiei, spuse Sophia privind, cu un zâmbet strâmb, planeta, pe ecranul principal al navei. Ce ne poţi spune nou despre acest paradis planetar?

  Vanderling studie atent fotografiile aeriene făcute de sondele spaţiale ale navei în timpul celor douăsprezece ore cât fuseseră pe orbita lui Sangre.

  — Nu prea multe, admise Fraden. Doar că jumătatea estică a unui continent pare nelocuită. Nu e ceva neobişnuit la o planetă cu numai cincisprezece milioane de oameni. Văd o mulţime de orăşele foarte mici sau ferme cu un complex central de clădiri, la aproximativ fiecare sută de kilometri pătraţi. Greu de spus ce sunt de fapt. Un oraş mare, de vreo două sute de mii de suflete, se pare că posedă ceva asemănător unui spaţioport. Cam asta-i tot ce putem afla de pe orbită despre Sangre.

  — Ce facem acum, Conducător Fără Pereche? Întrebă Sophia.

  — Acum, zise Bart Fraden, ne-am făcut toate planurile posibile. E timpul să cântăm după ureche. Willem, vezi dacă poţi prinde la radio spaţioportul!

  Vanderling manevră radioul în timp ce Fraden îşi sugea un dinte, într-un fel cu totul special.

  — Ţi-a rămas ceva în dinţi? Întrebă Sophia.

  — Să zicem că da, răspunse Fraden. Mi-am înlocuit o plombă cu un microtransmiţător. O trebuşoară deşteaptă, funcţionează folosind energia din corp şi conductibilitatea sistemului osos. O mică asigurare, o să vedeţi când…

  — Am prins ceva, Bart, spuse Vanderling. Aşteaptă puţin…

  Răsună o serie de şuierături, miorlăituri şi pocnituri, în timp ce Vanderling potrivea radioul, apoi brusc, o voce irupse tare şi clar:

  —… nava neidentificată. Către nava neidentificată! Anunţaţi imediat coordonatele, altfel veţi fi distruşi. Către nava neidentificată! Anunţaţi imediat coordonatele, altfel veţi fi distruşi…

  Vocea avea o particularitate, un fel de siguranţă de maniac, îmbinată în mod paradoxal cu ceea ce părea a fi o indiferenţă laconică.

  — Asta se cheamă o primire călduroasă, observă Sophia.

  — Nu-i decât o gogoriţă, replică Fraden. Dac-ar avea armele necesare să ne distrugă, ar dispune cu siguranţă şi de echipamentul adecvat pentru a ne identifica. În cazul ăsta, nu ne-ar cere coordonatele, admiţând astfel că nu ne pot localiza singuri. Două puncte pentru noi!

  Fraden luă microfonul.

  — Aici Bart Fraden, preşedinte în exil al Statului Liber al Centurii de Asteroizi. Suntem guvernul în exil al statului. Cerem oficial azil politic. Pune-mă imediat în legătură cu şeful guvernului sau cu cel al statului vostru!

  Urmă o pauză lungă. Se pare, îşi spuse Fraden, că tăntălăii ăştia n-au mai auzit de un guvern în exil. Cu atât mai bine…

  Într-un târziu, vocea de pe Sangre izbucni pe un ton sec, cu aceeaşi stranie ferocitate laconică:

  — Raportaţi pe loc coordonatele sau părăsiţi sistemul. Vi se ordonă să raportaţi imediat coordonatele sau să părăsiţi sistemul!

  — E şi ăsta un progres, mustăci Fraden. Willem, ai putea aranja ca una dintre navetele de salvare să explodeze şi să pară o rachetă?

  — Cred că da. Sunt prevăzute cu reactoare atomice şi aş putea monta, desigur, un mecanism de tip ceasornic pentru a declanşa explozia. Dar n-ar ieşi ceva prea grozav…

  — Nici nu e nevoie, spuse Fraden. Luă microfonul: Ascultă, băieţică, aici e tot preşedintele Fraden şi eu nu sunt obişnuit să am de-a face cu fitecine. Fă-mi legătura prin radio cu conducătorul vostru, iar asta în cinci minute, altfel aruncăm peste aşezarea voastră păduchioasă o bombă atomică. Încep numărătoarea!

  Reacţia fu total neaşteptată. Fraden auzi, timp de câteva clipe, ceva ce semăna cu un gâfâit, apoi brusc vocea de la radio începu să strige:

  — Ucide! Ucide! Ucide! Ucide!

  — Ce dracu'…

  Se auzi un clinchet, urmă o clipă de linişte, apoi o altă voce, ciudat de asemănătoare cu prima, rosti:

  — Comunicaţi ce doriţi de la Profetul Durerii…

  — Dacă profetul ăsta e conducătorul vostru, atunci spune-i colegului tău să se ducă dracului, iar marelui rahat cu fireturi zi-i că vreau să-i vorbesc degrabă. Şi ţine minte: dacă nu mi-l dai în trei minute şi şaisprezece secunde, îl tratez cu o drăguţă de bombă atomică. Trei minute şi trei secunde, numărătoarea continuă…

  Trecu un minut, apoi altul.

  — Cred că vom fi nevoiţi să desfăşurăm nişte jocuri de artificii ca să-i convingem pe localnici, spuse Vanderling.

  Nu părea prea afectat de această posibilitate.

  — Aici Moro, Profetul Durerii, se auzi o voce adâncă şi răsunătoare.

  — Păcat că i-a stricat bucuria lui Cap-de-Obuz, trânti Sophia.

  Fraden îi aruncă o privire scurtă, prin care-i cerea să-şi ţină gura.

  — Aici Moro, Profetul Durerii, către Fraden, preşedintele guvernului în exil al Statului Liber al Centurii de Asteroizi, deşi jur pe Hitler că habar n-am ce mai e şi aia. Spune ce vrei, dar repede. Răbdarea mea e ca şi inexistentă…

  — Aici preşedintele Fraden. Cerem azil politic pe Sangre, conform legii interstelare!

  Din radio izbucni un râs gros, unsuros.

  — Nu există decât o singură lege universală, spuse omul numit Moro. Cel puternic ucide, iar cel slab moare. Nu vrem refugiaţi pe Sangre – exceptând, desigur, cazul în care vrei să mori în arenă…

  — Nu-i un mod prea ospitalier de a te adresa unuia care poate să-ţi trântească în cap o bombă, dacă se supără. Cu atât mai mult cu cât ţi se oferă paradisul la un preţ ridicol.

  — Paradisul?

  — Ai auzit de omnidrină? Întrebă Fraden.

  — Omnidrină? Ce-i aia?

  — Am aflat, dintr-o sursă extraterestră, demnă de încredere, că ştii totul despre herogină. Înmulţeşte cu zece plăcerea provocată de herogină, dependenţa faţă de ea, şi obţii omnidrină. Sau ar trebui să spun că eu am omnidrină. Deţin o rezervă pentru câteva secole. O vând, dacă vrei să cumperi. Desigur, dacă nu te interesează, pot să mă duc…

  — Stai! Făcu Moro. Omnidrină asta… Da, mă interesează foarte mult. Aterizează pe spaţioport. Trimit după tine maşina personală şi vom discuta problema faţă în faţă!

  — Perfect, zise Fraden. E limpede că eşti un om raţional şi cu gust. Fii rezonabil! Îţi dai seama că nu voi coborî cu o navă plină cu omnidrină, înainte de a face anumite aranjamente. Aduc nişte mostre cu naveta. Asociaţii mei rămân pe navă. Nu vreau să fiu dur, dar dacă mi se întâmplă ceva, nimic nu-i va împiedica să-ţi bombardeze oraşul…

  — Desigur, făcu Moro moale. Crede-mă, poţi avea încredere în mine. Te voi aştepta în curând. Terminat!

  — Bart, eşti nebun! Zise Sophia. În clipa când golanul ăla te va avea în lăbuţa-i fierbinte, te va obliga să comanzi coborârea navei. Ştie că îl amăgeşti. Până şi un cretin şi-ar da seama!

  — Două puncte pentru el, răspunse Fraden. Îşi ciocăni dintele. Dar şi cinci puncte pentru noi. Eu ştiu că el ştie. Asigurarea, îţi aminteşti? Willem, stai aici şi urmăreşte prin microtransmiţătorul din dintele meu tot ce se întâmplă. Nu face nici o mişcare până nu-ţi spun eu!

  — Insist să merg cu tine! Spuse Sophia, strângându-şi pumnii. Dacă ai de gând să intri direct în gura lupului, îţi trebuie cineva cu un pic de minte ca să te scoată din rahat, în plus, n-am de gând să ruginesc în sicriul ăsta de tablă, cu Nea Ogivă lângă mine, pe când tu ieşi la aer curat!

  Fraden o privi cum scapără fulgere din ochii verzi, văzu tensiunea din trupul devenit rigid şi-şi aminti din nou cât de mult îl iubea femeia. Dragostea era însă ceva ce niciunul dintre ei nu intenţiona să-i mărturisească celuilalt.

  — Dacă insişti, cred că n-am încotro. Poţi veni şi tu!

  În secret, recunoscu că oricum ar fi găsit o scuză oarecare ca s-o ia cu el. Sophia avea mai mult curaj decât trei bărbaţi la un loc şi, pentru motive pe care cu greu le recunoştea chiar faţă de sine însuşi, o voia lângă el – s-o vadă însă, nu s-o şi audă!

  — Un singur lucru bagă la cap, zise el, eu vorbesc. Numai eu. Tu eşti frumoasă, sclipitoare, pasionată – iubirea vieţii mele; dar diplomată, Sophia O'Hara, nu eşti câtuşi de puţin!

  Aerul de pe Sangre era fierbinte şi înăbuşitor, şi Bart Fraden simţea asta din plin, în timp ce o conducea pe Sophia O'Hara prin trapa navetei, apoi pe betonul, cât mai exista el, din zona de asolizare a spaţioportului. Era evident că cei de pe Sangre nu mai folosiseră spaţioportul de zeci de ani, poate chiar de mai de mult. Platforma de aterizare, turnată în beton, era plină de gropi şi crăpături. Din ele creşteau buruieni înalte, gălbui; chiar şi câte un copăcel, pe ici pe colo, îşi făcea loc prin betonul deteriorat. Geamurile turnului de control erau sparte, vopseaua – scorojită peste tot sau lipsea cu desăvârşire, iar patru nave ruginite şi foarte vechi se descompuneau la un capăt al terenului. O echipă de ingineri pricepuţi ar reuşi să încropească o navă care să se ridice de la sol, dar măcelărindu-le pe celelalte, îşi zise Fraden. Am avut dreptate, nu se pot atinge de nava noastră.

  — Oroarea aia trebuie să fie comitetul care ne întâmpină, spuse Sophia, arătând cu degetul o maşină de teren, mare şi neagră, care sălta, traversând câmpul spre ei, pe demodate roţi de cauciuc veritabil, în loc de modernele perne de aer. Deşi modelul era foarte vechi, vopseaua neagră şi părţile metalice strălucitoare ale maşinii sclipeau puternic sub soarele sângeriu de pe Sangre şi, pe când automobilul se oprea brusc cu un scrâşnet în faţa lor, Fraden îi auzi motorul torcând lin.

  Doi bărbaţi înalţi, în uniforme cu şepci negre, tâlhăreşti, coborâră din spatele maşinii şi Fraden observă că se mai aflau doi pe locul din faţă, lângă şofer – un omuleţ cadaveric şi bănuitor, purtând un fel de livrea de culoare închisă.

  Oamenii în uniformă se apropiară. Aveau puşti cu gloanţe, demodate, dar evident bine îngrijite. Nişte arme cu aspect ciudat le erau agăţate de centurile tip Sam Browne – bare de oţel, de circa cinci centimetri, terminate cu o bilă grea de oţel, acoperită, ca un arici, cu mai multe rânduri de lame scurte şi ascuţite. Fraden recunoscu în obiect o adaptare neîndemânatică a vechiului buzdugan pământean.

  Cel mai deconcertant lucru erau însă chiar soldaţii: ambii înalţi, subţiri şi cu aspect feroce. Amândoi aveau păr rar, castaniu, cu un început de chelie, bărbii proeminente, nasuri subţiri şi ochi mici, adânciţi în orbite, de un albastru aproape transparent. Poate erau fraţi… Subconştientul îi spunea însă lui Bart că nu-i aşa.

  — Eşti Bart Fraden, zise căpetenia. Nu era o întrebare, ci o aserţiune rostită pe acelaşi ton laconic – şi totuşi încordat – al băştinaşului de la radio, înainte de a izbucni în acea explozie de furie necontrolată.

  — Sunt preşedintele Bart Fraden. Al Statului…

  — Vino cu noi, Bart Fraden, spuse soldatul, indicând cu patul armei uşa deschisă a maşinii.

  Deodată, Fraden observă că dinţii omului arătau ca nişte colţi ascuţiţi.

  — Ţi se ordonă să te prezinţi în faţa Profetului, zise celălalt soldat, cu un ton aproape identic. Şi dinţii lui erau ca nişte colţi. Mişcă-te cât mai repede. Ia-ţi şi sclava cu tine!

  — Sclavă! Urlă Sophia. Păduche râios, hoit împuţit…

  Fraden tresări, îi făcu semn cu piciorul şi o trase repede după el, spre maşină.

  — La naiba, Soph, murmură el sotto voce, uită-te bine la personajele astea şi ţine-ţi gura aia mare!

  Fraden se trezi înghesuit lângă Sophia, pe locul din spate al maşinii, între cei doi soldaţi care stăteau ţepeni ca nişte pari, fără să scoată o vorbă, în timp ce maşina se hurduca pe pista de beton, apoi pe suprafaţa, mult mai bine întreţinută, a ceea ce părea strada principală.

  Sub stricta supraveghere a soldaţilor din faţă, şoferul mergea ca un nebun sau, îşi spuse Fraden, ca unul care nu trebuie să-şi bată capul cu reguli de circulaţie şi accidente. Maşina înainta foarte repede, iar soldaţii din stânga blocau parţial perspectiva lui Bart, aşa că acesta zări doar câteva crâmpeie înceţoşate ale peisajului citadin.

  Aspectul era al naibii de tulburător – clădirile joase de pe marginile străzii erau imaculate şi cu faţade din marmură sintetică, metal lustruit şi lemn, însă Fraden era sigur că zărise fugar, în spatele lor şi pe străzile lăturalnice, cocioabe fetide. Trotuare ca atare nu existau; fuseseră înlocuite, la marginile străzii, de spaţii mai largi ce păreau rezervate rudimentelor de trafic pietonal, atâta cât exista.

  Această zonă a oraşului aducea cu un fel de teritoriu rezervat – strada era aproape pustie. La o intersecţie, şoferul trebui să vireze pentru a evita să lovească un şir de femei foarte frumoase. Acestea, toate goale, mlădioase şi roşcate, erau ţinute laolaltă de un lanţ care lega zgărzile de oţel din jurul gâturilor lor. La fiecare capăt al şirului mergea câte un soldat îmbrăcat în negru – înalt, subţire, cu aspect feroce, cu păr castaniu rar şi început de chelie, bărbie proeminentă, nas subţire, ochi mici, adânciţi în orbite…

  Erau puţini alţi trecători – ici şi colo, câţiva soldaţi ciudat de asemănători între ei, părând să păzească oameni bine îmbrăcaţi; un şir de oameni sfrijiţi, cu aspect jalnic, ducând boccele; un grup de circa douăzeci de băieţi graşi, în pielea goală, nu mai mari de cinci-şase ani, mânaţi de alţi soldaţi; un grup similar de fetiţe frumoase…

  — Cu planeta asta e ceva foarte ciudat, mormăi Sophia, în timp ce maşina cotea pe o şosea lungă care urca pe un deal golaş şi acoperit de iarbă, spre o incintă întinsă, străjuită de ziduri.

  — Mă bucur că ai observat, murmură Fraden, privind la soldaţii care păreau absolut indiferenţi la conversaţie.

  — Vreau să spun că există un model aici. Sigur că te aştepţi ca o planetă străină să pară ciudată, dar în locul ăsta e ceva ce nu pot defini exact…

  — Ei, lasă că vedem noi în curând, zise Fraden. Se pare că am ajuns.

  Drumul ducea spre o poartă grea de metal, încastrată în zidul de beton. Pe zid, la intervale regulate, se înălţau o serie de turnuleţe. În fiecare se găsea câte un obiect ce semăna a armă cu proiectile de calibru mare, mânuită de doi soldaţi. Patru soldaţi înarmaţi străjuiau fiecare parte a intrării. În clipa când maşina ajunse în dreptul porţii, aceasta se deschise prin alunecare şi, cu viteză redusă, maşina intră într-o curte de mari proporţii.

  Mai multe clădiri mici se aflau în interiorul incintei, însă întinsa suprafaţă îngrădită era dominată de o clădire de beton, cu două etaje, având treptele, intrarea şi faţada din marmură sintetică vârstate cu negru; un stadion vopsit de asemenea în negru se contura undeva, în spate.

  Maşina frână cu un scrâşnet, în faţa clădirii principale, iar Fraden şi Sophia fură îmbrânciţi afară, pe treptele de marmură sintetica şi apoi prin uşa arcuita de la intrare, straşnic păzită, pe urmă de-a lungul unui labirint de holuri lambrisate, luminate de lămpi fluorescente demodate, şi în sfârşit fură opriţi în faţa unei uşi cu bogate ornamente din aur. Doi dintre soldaţii înalţi, cu aspect fioros, stăteau de pază în faţa uşii.

  — Informează-l pe Profet că Bart Fraden şi sclava lui sunt afară, spuse unul dintre soldaţii care-i însoţeau pe cei doi.

  Un paznic rosti, în grila unui microfon abil ascuns printre ornamentele uşii:

  — Bart Fraden v-a fost adus, stăpâne.

  — Să intre, tună o voce sonoră, dintr-un difuzor la fel de bine ascuns.

  Un paznic deschise uşa, aproape că-i împinse înăuntru, apoi o închise după ei.

  Fraden observă că se afla într-o încăpere mică, opulent decorată. Podeaua fusese acoperită cu un covor de un negru intens. Pereţii erau lambrisaţi cu lemn scump, de culoare vişiniu-închis, iar tavanul acoperit cu o foiţă de aur. Al patrulea perete îl constituia, de fapt, un imens ecran de televizor.

  În mijlocul camerei, un bărbat gras şi mătăhălos şedea la o masă uriaşă. Pe masă se afla un fel de consolă plină de comenzi şi o imensă tavă de aur, unde o friptură pe jumătate mâncată, de dimensiunile unui purcel mare de lapte, odihnea pe ceva semănând a orez. Fraden privi cu speranţă friptura – nu era de porc, deşi părea o formă ciudat de familiară, dar, după două săptămâni de raţii S, orice carne adevărată arăta la fel ca ambrozia.

  Doi soldaţi îl flancau pe grăsanul îmbrăcat într-o robă simplă, neagră. Deşi trupul îi era obscen de gras, chipul omului părea dur, crud şi inteligent: ochi mici şi strălucitori, închişi la culoare, o gură mare cu buze ciudat de subţiri, păr negru şi slinos, nas mic, coroiat, ascuns aproape în întregime de hălcile imense de carne plină de grăsime…

  — Bun venit pe planeta sacră Sangre, spuse grasul. Avea o voce adâncă, puternică şi oarecum sinistră. Eu sunt Moro, Profetul Durerii. Să vorbim despre omnidrină aia, Fraden. Intre timp, puţină distracţie…

  Umblă la consolă şi imensul ecran prinse viaţă. Imaginea unei hrube cu pământ pe jos. Înăuntru se aflau două roşcate splendide, care păreau gemene. Erau goale, cu excepţia unor pinteni ascuţiţi de oţel, precum cei ai cocoşilor de luptă, prinşi la încheieturile mâinilor şi la glezne. Cât ai clipi, se repeziră una la cealaltă cu o furie teribilă, sfâşiindu-şi carnea cu pintenii, muşcând, rupând cu dinţii, zvârcolindu-se în noroi, oribila încâlceală omenească torturată, sângerândă, înlăcrimată şi ucigaşă. Din fericire, sonorul era închis.

  Fraden rămăsese cu ochii pironiţi la cumplitul spectacol, cuprins de o fascinaţie îngrozită, hipnotizat de acest respingător, incredibil carnagiu. Ce fel de planetă e asta? Se întrebă el în gând. Ce fel de om ar…?

  — Da… zise Moro şuierător. Nu-i un spectacol rău. Nu e rău deloc… Apoi, cu o schimbare bruscă de ton: E un amuzament menit delectării mele, Fraden. N-are nici o legătură cu tine. Tu îţi vei concentra atenţia doar asupra problemei noastre. Adică a acestui drog, omnidrină. Ai adus o mostră?

  Recunoscător, Fraden îşi mută privirea şi atenţia dincolo de oroarea de pe ecran. Căută într-un buzunar şi scoase o punguţă de plastic, plină cu praf alb. Dintre toate drogurile aflate în impresionanta sa rezervă, omnidrină era cel mai potrivit pentru a fi vândut conducătorilor planetei Sangre. O doză reprezenta cinci ore paradisiace, un extaz dincolo de care nici o neplăcere externă – nici chiar durerea morţii – nu putea pătrunde. Nu crea dependenţă fizică, nici simptome de respingere, dar oricine folosea drogul pe parcursul unei perioade mai îndelungate căpăta o anumită dependenţă psihică, refuzul de a înfrunta vicisitudinile lumii reale; numai că procesul era atât de încet şi de subtil, încât victima nu-şi dădea seama că a ajuns dependentă. O oligarhie dependentă de omnidrină ar fi devenit, în final, egală cu zero.

  — Asta e, Moro, spuse Fraden întinzându-i săculeţul de plastic. E cel mai puternic narcotic cunoscut. O doză reprezintă cinci ore de paradis, nu creează dependenţă şi nu dă efecte fiziologice secundare. Îl poţi trage pe nări, îl poţi mânca sau injecta – desigur, injecţia acţionează mai rapid şi, dacă vrei să-l încerci acum, am adus o seringă…

  Ochii porcini ai lui Moro luciră lacom. Întinse o mână grasă spre punguliţă, şovăi, apoi o trase înapoi.

  — Nu aşa repede, zise privindu-l pe Fraden cu ochii îngustaţi. Tu n-ai avut încredere în mine, aşa că n-am nici eu vreun motiv să mă încred în tine. Ar putea fi foarte bine otravă.

  — Ce-aş câştiga dacă te-aş otrăvi? Întrebă Fraden.

  — Nimic, recunoscu Moro. Dar îmi închipui că ideile tale despre plăcere ar putea fi… neobişnuite. Ia tu mai întâi din drog!

  Fraden înghiţi cu noduri. O simplă doză nu i-ar fi atras obişnuinţa, ştia, dar o negociere sub influenţa omnidrinei era modalitatea cea mai simplă de a te întoarce acasă într-un butoi. Uneori, îşi spuse, cinstea e, într-adevăr, cea mai bună politică.

  Zâmbi ca un cunoscător.

  — Foarte inteligent. Suntem pe teritoriul tău şi vrei ca eu să fac afaceri sub influenţa drogului. Cu o doză de omnidrină, orice ofertă de doi bani din partea ta mi-ar părea grozavă. Nu, domnule, dacă vrei să mă determini să mă droghez, trebuie s-o faci şi tu, în acelaşi timp. Atunci, cel puţin, vom fi chit.

  Faţa negricioasă a lui Moro se contorsiona într-un spasm de furie care dispăru într-o clipă.

  — Îţi dai seama, sper, că te pot forţa să iei drogul, zise el dând din umeri. Dar de ce să pierdem vremea certându-ne, când avem la îndemână o sumedenie de sclavi nefolositori, buni doar de abatorul public? Apăsă pe un buton al consolei. Un sclav! Ordonă. Imediat! Unul bătrân! Cât aşteptăm, ai putea să mănânci, îl îmbie Moro. Arătă neglijent spre animalul fript, aflat pe masă.

  — Nu te deranjează dac-o fac, nu? Soph?

  — Orice-ar fi, cel puţin nu e porcăria aia din raţiile S. Mor de poftă după o mâncare adevărată, Bart. Taie-mi şi mie o felie…

  Fraden ciopli cu cuţitul de lângă platou două felii zdravene de friptură şi-i întinse una Sophiei. În timp ce tăia, văzu din rânjetul de pe chipul lui Moro că grăsanul se întorsese la oroarea de pe ecranul televizorului. Evită cu grijă să privească masacrul, pe când ducea carnea la gură. Avea un miros dulce şi aromat. Luă o îmbucătură. Semăna cu carnea de miel, dar era picantă, ca aceea de porc, deşi cam sărată. Până la urmă, nu era rea deloc, îşi zise. Păcat că Ah Ming nu e aici. Ar fi putut face minuni cu asta!

  Termină felia şi se pregătea să-şi taie alta, când un paznic introduse un bătrân vlăguit, încovoiat şi ofilit, purtând doar o legătură în jurul şalelor. Trupul lui era plin de cicatrici. Fraden îşi pierdu pofta de mâncare şi observă că nici Sophia nu mai mânca.

  — Dă-i o doză, ordonă Moro.

  Fraden dizolvă puţină omnidrină într-o sticluţă cu apă distilată pe care-o scosese dintr-un buzunar, umplu o seringă şi injecta drogul într-o venă proeminentă din braţul stâng al bătrânului indiferent, care nu protestă deloc.

  Aproape instantaneu, chipul omului se îndulci, împrumutând o mască de extaz total. Rânjea prosteşte şi se înmuie atât de tare, încât paznicul fu nevoit să-l susţină. Bătrânul privea la paznici şi la ecranul televizorului, din ce în ce mai radios.

  Moro îl studia ca pe o insectă:

  — Deci eşti fericit, nu?

  Bătrânul izbucni o clipă într-un chicotit lung şi gâlgâit, apoi reuşi în sfârşit să îngaime:

  — Da, Stăpâne… fericit… fericit… fericit…

  Începu să chicotească iar, fără noimă.

  — Vedem noi, zise Moro. Bateţi-l!

  Paznicul care-l ţinea îi legă mâinile la spate. Soldatul din stânga lui Moro făcu un pas înainte şi începu să-l lovească pe bătrân în stomac, în grumaz, în faţă; pumn după pumn, sălbatic. Buza bătrânului se despică, sângele îi şiroia pe bărbie, îi curgea din nas. El continua să chicotească şi să rânjească, în timp ce soldatul îl transforma într-o masă de carne sângerândă.

  Moro zâmbi, evident foarte satisfăcut.

  — Destul! Spuse după o vreme. Luaţi-l!

  Paznicul îl târî afară din cameră pe bătrânul plin de sânge şi cu oasele rupte. Chiar în timp ce era târât, acel jalnic morman de carne chicotea şi se hlizea, deşi se îneca în propriul lui sânge.

  — Deci, făcu Moro, este într-adevăr un drog dătător de plăceri. Puneţi mâna pe el!

  Unul dintre soldaţi îl înşfăcă pe Fraden, care nu se zbătu deloc. Se aşteptase la asta.

  — Şi pe sclavă!

  Celălalt soldat îi răsuci Sophiei mâinile la spate.

  — Sclavă? Ţipă ea. Javră păduchioasă şi scârboasă ce eşti! Afurisit să fii…

  — Gura! Tună Fraden.

  — Pentru un fost preşedinte, nu eşti prea deştept, Fraden, făcu Moro încântat. Chiar credeai că n-am de gând să-ţi iau acel drog? Cel puternic ucide, iar cel slab moare. Acum vei ordona navei să aterizeze. Dac-o faci repede şi nu ne dai bătaie de cap, îţi promit o moarte relativ rapidă. Dacă nu…

  Ridică din umeri şi rânji sălbatic.

  — Nici tu nu eşti chiar Einstein, Moro, zise Fraden. Echipajul meu are ordin să bombardeze oraşul într-o oră, dacă nu hotărăsc altfel.

  — Vei fi dus la un transmiţător şi vei revoca imediat acel ordin!

  — Nici nu mă gândesc, amice. Nici prin cap nu-mi trece să fac aşa ceva!

  — Foarte bine, exclamă Moro dispreţuitor. După câteva minute de tortură ca la carte, vei face tot ce-ţi spun eu. Am de gând să-mi înviorez ziua asta destul de plicticoasă…

  — Asta crezi tu! Strigă Fraden, deschizând gura şi atingând un molar cu limba. În dintele meu se află un emiţător. Întreaga convorbire a fost ascultată pe nava cu care am venit. Procedează cinstit, altfel în câteva clipe vei fi transformat în praf radioactiv. M-am săturat de jocurile astea prosteşti…

  — E o cacialma, rosti Moro imediat. O bombă atomică te-ar omorî şi pe tine!

  — Aici ai dreptate, dar clenciul e că eu n-am nimic de pierdut. Voiai să mă ucizi oricum, îţi aminteşti? Pe de altă parte, tu n-ai decât de pierdut. Vrei să încercăm aşa-zisa cacialma? Dă-i drumul! Dacă o să câştigi, vei fi recompensat cu un splendid cadavru, dar dacă pierzi, eşti un om mort. Am impresia că şansele sunt de o singură parte, indiferent de miză. Ce să-i faci, nu m-am priceput niciodată la jocuri de noroc…

  Ochii lui Moro fulgerară. Îşi încleşta pumnii, apoi dădu iar din umeri.

  — Nici eu, zise el. Noroc că-i vorba de un joc pe care-mi pot permite să-l pierd. Foarte bine! Vreau drogul ăla. Să-ţi aud condiţiile!

  — Aşa mai vii de-acasă! Îţi voi vinde lunar câte o cantitate modestă de drog. Stocul va rămâne pe orbită, în nava mea, asta ca să nu-ţi vină vreo idee trăsnită între timp. Putem negocia preţul după ce mă lămuresc cât valorează moneda locală…

  — Ce monedă? Făcu Moro, încruntându-se. Ce înseamnă monedă?

  — Bani, zise Fraden. Începu să râdă. Eşti sigur că ai auzit de bani?

  — Bani… A, da, valori simbolice pentru schimburi! Pe Sangre nu avem sistem monetar – nici nu e nevoie. Eu stăpânesc planeta, apoi mai sunt Fraţii, Ţăranii şi Ucigaşii. Confreria are sclavi şi cirezi proprii pentru carne, iar Ucigaşii le au pe ale lor. Ţăranii posedă Insectele. Cei puternici iau ce le trebuie de la cei mai slabi ca ei. Nu-i nevoie de valori de schimb.

  — Poţi să-mi spui, în cazul ăsta, cum îmi vei plăti pentru drog?

  Moro mustăci o vreme, cu guşa tremurândă.

  — Păi… mârâi el. Ei bine, de ce nu? Eşti mai bun ca cei mai mulţi dintre proştii aia. Vei fi iniţiat în Conferia Durerii. Atâta timp cât continui să ne furnizezi drogul, vei fi un Frate cu drepturi depline.

  — Am destule titluri şi onoruri, zise Fraden. Îmi ajung. Concret, ce drepturi capăt în această postură?

  — Păi capeţi, desigur, tot ce-ţi poate oferi planeta Sangre! Propriii Ucigaşi. Orice sclav doreşti să iei dintre Animalele care nu sunt proprietatea altuia. Cireada proprie de animale pentru carne. Putere absolută pe Sangre, în afară de persoana mea, de ceilalţi Fraţi şi de proprietăţile noastre. Un loc în Pavilion, la Procesiunea din Ziua Durerii, dacă doreşti.

  Fraden zâmbi. Era un început mult mai bun decât sperase – în fapt, puţină acţiune.

  — Ne-am înţeles, dar renunţ la pământ. Eu sunt orăşean de felul meu.

  — Bun, zise Moro. Mâine are loc Ceremonia de Iniţiere. Acum vei fi condus în locuinţa ta. Du-te. Doresc să urmăresc singur sfârşitul acestui concurs!

  Pe când un soldat îi conducea afară, Fraden văzu că atenţia lui Moro se îndreptase iarăşi spre ecranul de televiziune. Avu grijă să nu privească într-acolo. Distrează-te cât mai poţi, sac plin de osânză! Îşi zise în gând. Curând va veni Revoluţia!

  Capitolul 3

  — Sclava rămâne în locuinţa ta!

  Fusese o noapte lungă pentru Bart Fraden, o noapte cu nenumărate îndoieli şi somn puţin. După ce-şi exploraseră locuinţa destul de somptuoasă, el şi Sophia petrecuseră restul zilei cercetând zona înconjurată de ziduri şi încercând să-şi imagineze configuraţia regiunii.

  Fraden văzu peste tot soldaţi care păreau să facă de serviciu. Erau sute, poate chiar mii în interiorul complexului, şi toţi aveau acelaşi început de chelie, trupuri subţiri şi vânjoase, bărbii proeminente, ochi mici şi adânciţi în orbite. Dacă oamenii ar constitui o specie asemănătoare câinilor, soldaţii ar fi o rasă de dobermani. Soldaţii răspundeau doar la întrebări simple, inofensive şi la obiect – erau cunoscuţi sub numele de Ucigaşi, oraşul se numea Sade, băştinaşii de pe Sangre, care nu se vedeau nicăieri, erau cunoscuţi sub numele de Insecte şi formau un fel de organism similar stupului. Orice întrebare mai tendenţioasă era însă trecută sub tăcere, cu priviri golite de sens.

  Tot astfel, celor doi li se permisese să hoinărească după pofta inimii prin curtea vastă, deşi se pare că libertatea le fusese oarecum îngrădită prin nişte limite arbitrare. Când Fraden încercase să intre într-o clădire mică şi joasă, în care, la un capăt, intra un şir lung de băieţei graşi şi goi, fără să mai iasă la celălalt capăt, fusese întors din drum şi ameninţat cu arma. Pe de altă parte, nimeni nu-l împiedicase să urmărească un Ucigaş care făcea instrucţie cu o grupă de băieţi mai mari, îmbrăcaţi în uniforme de Ucigaşi în miniatură, purtând puşti şi buzdugane care păreau adevărate şi semănând foarte mult cu confraţii din aceeaşi rasă specială, până şi la dantura în formă de colţi ascuţiţi. Când încercă însă să urmeze un şir de fetiţe – cu înfăţişarea cea mai perfectă din câte văzuse vreodată – într-o clădire unde zărise, fugar, nişte adolescente, goale şi la fel de perfecte, fusese din nou împins înapoi şi ameninţat cu arma. Iar cei câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în straie negre îl ignorau pe deplin, ca şi cum ar fi fost un animal.

  Mai târziu, după ce consumaseră o cină destul de gustoasă, alcătuită din aceeaşi carne iute şi sărată pe care i-o servise Moro, şi se aflau singuri în dormitorul locuinţei lor, Sophia spusese:

  — Bart, hai să ne suim în navetă şi să plecăm de-aici. Nu-mi place locul ăsta. Nu-mi place deloc.

  Fraden se aşeză lângă ea pe pat şi o sărută. Buzele fetei erau inerte sub ale lui. Ea se dădu înapoi.

  — Nu prea am chef, spuse schimonosindu-şi chipul într-o expresie amară, pe jumătate dezgustată, pe jumătate înspăimântată. Bulgărele ăsta împuţit de noroi e o casă de nebuni! Porcăria la care se uită babacul ăla scârbos, care se excită urmărind femeile cum se sfâşie între ele… şi băieţaşii ăia oribili, cu colţi şi cu puşti… Toate fetiţele care seamănă atât de mult una cu alta… Bart, aici oamenii sunt prăsiţi! Prăsesc oamenii ca şi cum ar fi animale. E limpede – toţi Ucigaşii arată identic, iar tinerii Ucigaşi sunt ca o specie separată… E monstruos! Noi nu suntem îngeri, dar nici monştri. Asta-i o mocirlă! Trebuie să ieşim din ea!

  — Sigur că-i o mocirlă, Soph, zise Fraden. Dar îţi aminteşti de Noua Africă de Sud? Nici acolo nu era raiul pe pământ. Această planetă e foarte pregătită pentru revoluţie. Simt asta. Cu cât e mai rău pentru popor, cu atât e mai bine pentru noi. Ştiu eu ce fac. Într-un an, Sangre va fi planeta noastră. Atunci voi pune capăt tuturor relelor, promit. Rabdă un an, Soph! Dacă într-un an nu reuşesc să iau puterea în acest cuib al tuturor relelor, înseamnă că a venit vremea să renunţ la toate.

  — Bine, bine, sper însă că n-ai de gând să te duci mâine de unul singur la afurisita de ceremonie de iniţiere! Vin şi eu cu tine.

  Îi puse mâinile pe umeri, îl privi în ochi, zâmbind provocator şi zise:

  — Poate că eşti un porc, Bart Fraden, dar eşti singurul pe care-l am. Nu vreau să te pierd!

  El se uită în jos spre fată, la părul ei roşu ca flacăra, la maxilarele încordate şi hotărâte.

  — Dacă aşa doreşti, vino. Ştiu că n-am gust la femei, dar puteam nimeri şi mai rău. Sub învelişul ăsta atrăgător al tău, simt uneori un suflet de fetiţă…

  — Lasă dulcegăriile şi hai în pat, zise ea. Brusc mi-a venit cheful. În afară de asta, nu prea mai e altceva de făcut pe-aici!

  Iar acum, Ucigaşul care îi trezise insista:

  — Sclava rămâne în locuinţa ta!

  — Dar vrea să vadă Ceremonia Iniţierii, spuse Fraden. Cu tot caracterul ei nesocotit, e sclava mea favorită şi îmi face plăcere s-o mulţumesc.

  — Numai Fraţii pot fi martori la Iniţiere, zise Ucigaşul pe un ton laconic. Nici chiar Ucigaşii nu pot lua parte. Vino de îndată!

  Fraden dădu din umeri.

  — L-ai auzit, Soph…

  — Nu-mi place să fii singur, insistă Sophia.

  Fraden îşi supse dintele.

  — Nu voi fi chiar singur, murmură el.

  — Ai avut drăcia aia toată noaptea? Cap-de-Obuz a auzit tot ce…? Bart Fraden, eşti un împuţit, un idiot, un degenerat…

  — N-am cum să-l închid, zise Fraden. Se întoarse spre Ucigaş. Haide, ce mai aşteptăm? Aşa cum cred că ţi-am spus, sclava asta a mea are un temperament imposibil!

  Îl precedă pe Ucigaş afară, în hol, luând-o înaintea unui potop de obscenităţi foarte puţin probabil să se adeverească.

  Ucigaşul îl conduse la o uşiţă vopsită în negru mat, o deschise, îl împinse înăuntru şi trânti uşa în spatele lui.

  Fraden se trezi într-o cameră ciudată, de mărime mijlocie, care-i dădea sentimentul straniu că e izolat de lume, aruncat înapoi în pântecul matern. Tavanul şi pereţii erau drapaţi în catifea neagră, dând încăperii un aer nefiresc de vag. Singura lumină venea de la un foc zdravăn, care ardea în şemineul mare de bronz, aruncând pe faldurile bogate ale draperiilor umbre fremătătoare şi, în acelaşi timp, ameninţătoare. În faţa şemineului se afla un altar simplu de lemn, înalt până la brâu, cu suprafaţa pătată şi scrijelită. Pe altar se odihneau un topor mic şi ascuţit şi o sabie lungă şi subţire. Lui Fraden nu-i plăcu priveliştea. Nu-i plăcu absolut deloc.

  Draperiile aflate într-o parte a altarului se despărţiră, şi o siluetă măreaţă şi corpolentă, cu o robă lungă, neagră şi o glugă acoperindu-i capul, intră în cameră – Moro. Alte zece siluete îmbrăcate la fel îl urmară în cameră pe Profetul Durerii, una purtând în braţe o robă neagră, iar alta – una albă. Ultimul împinse la loc draperia grea.

  Moro luă roba albă, îi făcu semn lui Fraden şi i-o întinse spunând:

  — Viitorul Frate va îmbrăca Roba Inocenţei. Vreau ca Viitorul Frate să ştie că vorbitul în timpul Ceremoniei de Iniţiere, în orice împrejurare, atrage moartea instantanee.

  Fără prea multă tragere de inimă, Fraden îmbrăcă roba cea albă. Fă-le jocul în idioţenia asta, gândi. Orice s-ar întâmpla, continuă-ţi jocul. Se întrebă ce înţelegea din aiureala asta Vanderling, care asculta microemiţătorul. Probabil că îi stimulează supradezvoltatele instincte primitive, îşi spuse cu amărăciune.

  Moro păşi în spatele altarului, în dreptul focului, şi-şi puse mâinile-i grele pe suprafaţa scrijelita. Ceilalţi bărbaţi formară câte un semicerc strâns, de fiecare parte a Profetului, cu glugile trase în jos ca să le acopere feţele.

  Moro privea drept spre Fraden, iar faţa lui grăsană, cu ochi porcini şi nasul mic şi cârn, părea să aibă un fel de demnitate nesănătoasă, care venea de la flăcările portocalii aruncate de foc.

  — Universul a murit, intonă Moro solemn. El este un loc cu frig, foc şi moarte neprevăzută. Universul nu are înţeles. Universul nu are voinţă…

  — Numai omul are înţeles, încântau Fraţii în contrapunct. Numai omul are voinţă…

  — Doar în contrarii există un înţeles, confirmă Moro, pe acelaşi ton. Numai între contrarii poate apărea Alegerea. Numai în Alegere poate exista un înţeles. Şi numai în înţeles poate fi Existenţă…

  — Iar măsura Existenţei este omul, intonau Confraţii.

  Fraden îşi mişcă nervos picioarele. Era ceva ce îl deranja profund în acest ritual idiot şi găunos.

  Apoi îşi dădu seama despre ce era vorba. Moro şi Confraţii erau cât se poate de serioşi. Ei credeau în fiecare cuvânt! Nu era un simplu truc pentru a-i impresiona pe fraieri; aceşti oameni erau fanatici.

  — A trăi fără Existenţă înseamnă a nu trăi deloc. Animalele trăiesc, oamenii Exista. Trebuie să alegi. Trebuie să fii animal sau om. Nu există decât o singură alternativă adevărată: cea a alegerii între a face şi a ţi se face, între a primi Plăcerea sau a primi Durerea. Durerea şi Plăcerea sunt Marile Contrarii. Dăruirea oricăreia dintre ele înseamnă primirea opusului lor. Animalele primesc Durerea şi astfel furnizează Plăcerea. Oamenii aplică Durerea şi astfel primesc Plăcerea. Trebuie să alegi…

  — Alege! Cântau Fraţii. Om sau Animal? Alege! Alege!

  — Confreria e formată din indivizi care au ales, intonă Moro. Confreria Durerii e o frăţie a fiinţelor umane care au ales să fie oameni. Confreria Durerii constă din oameni care au ales să impună Durerea şi să primească Plăcerea. Fraţii ucid pentru a putea trăi cu adevărat. Aceasta este Ceremonia Marii Alegeri!

  — Frate sau Animal? Încântau oamenii cu glugi. Plăcere sau Durere? Viaţă sau Moarte? A ucide sau a fi ucis? Alege! Alege!

  Ochii porcini, strălucitori, ai lui Moro întâlniră privirea lui Fraden şi o susţinură precum cobra care hipnotizează un şobolan.

  — Clipa Marii Alegeri a sosit, Viitor Frate! În această încăpere vin Fraţii şi Animalele, cei care au ales şi cei care urmează să fie aleşi. A participa la această ceremonie înseamnă să alegi între a te alătura Confreriei ca om sau a muri ca animal. Doar cei care au ales să ucidă părăsesc vii această încăpere!

  De sub faldurile robelor, Fraţii scoaseră cuţite lungi, ascuţite.

  — Marea Alegere! Strigă Moro. A ucide sau a fi ucis! Acum e momentul să decizi! Scoateţi la iveală animalul uman!

  Unul dintre cei zece Confraţi vârî cuţitul în teacă şi păşi în spatele draperiei. Apăru peste o clipă, purtând o povară care îi îngheţă lui Fraden sângele în vine şi făcu să i se înmoaie genunchii. Nu! Nu! Nu! Urla creierul lui, în timp ce pumnii i se strângeau şi-şi simţea unghiile muşcând din carnea moale a palmelor.

  Obiectul pe care Fratele cu robă neagră îl ducea în braţe era un copilaş gol-goluţ!

  Fratele trecu bebeluşul lui Moro, care îl puse cu faţa în sus pe altarul din lemn, plin de pete şi scrijelituri. Acum îşi dădu Fraden seama că zgârieturile erau urme lăsate de nişte lame tăioase, iar petele închise la culoare erau resturi de sânge omenesc uscat.

  Moro interpretă corect expresia de pe faţa lui Fraden. Ridică securea de pe altar şi o îndesă în mâna fără vlagă a lui Fraden, spunând:

  — Clipa alegerii… Nu scoate nici un sunet, altfel mori. Prin moartea acestui Animal, devii Frate; cruţându-l, mori. Marea Alegere îţi aparţine, Viitor Frate. Alege acum – sau alţii o vor face în ceea ce te priveşte!

  Spunând acestea, Moro luă paloşul de pe altar şi-i potrivi tăişul în dreptul mărului lui Adam al lui Fraden. Fraţii îl încercuiră cu cuţitele pregătite, cu privirile avide.

  Fraden privea cu ochi goi la feţişoara senină şi nemişcată a pruncului aparent drogat. Nu se putea clinti, nu era în stare să vorbească. Securea din mâna lui părea să tremure ca un lucru însufleţit. Se uită în sus, îi văzu pe Fraţi încordaţi în aşteptare şi pe Moro care îşi poziţiona fiecare părticică a trupului mătăhălos, concentrându-şi toată forţa în lama ascuţită de pe grumazul lui, dornic s-o împlânte cât mai degrabă.

  Strânse puternic pleoapele ca să nu vadă. Era de-a dreptul stupid să nu te gândeşti la o alegere atât de monstruoasă. Să ucizi un… Nu! Nu! Era mai bine să moară, să îndepărteze din puterea lui această hotărâre imposibilă, mai bine să…

  — Acum! Ordonă Moro sălbatic. Alege sau mori acum! Ucide sau fii ucis! Acum!

  Cu ochii închişi încă, Fraden simţi tăişul paloşului care înainta încet, presiunea crescândă de la capătul lui, pielea subţire de pe mărul lui Adam despicându-se şi o dâră subţire de sânge umezindu-i gâtul…

  Clipa rămase suspendată, extinzându-şi ecourile înapoi şi înainte în timp. Bart Fraden, care condusese o revoluţie, luptase împotriva unei contrarevoluţii şi plănuise o altă revoltă sângeroasă, nu ucisese niciodată cu mâna lui. Bart Fraden încă nu fusese confruntat cu aşa ceva, nu fusese forţat niciodată până atunci să-şi cerceteze străfundurile propriei fiinţe. Să ucizi sau să fii ucis. Nu mai era o problemă abstractă de filosofie morală; erau o secure în mână şi un paloş în grumazul lui. Vizualiză clipa următoare: trupul micuţ însângerat, capul retezat, sângele, sângele, sângele… Nu putea! Nu voia!

  Viziunea însă se răsturnă. Se văzu pe sine însuşi cu paloşul străpungându-i grumazul, cu fragmente de carne plină de sânge şi cartilagii atârnând de ambele părţi ale rănii, simţi durerea pătrunzătoare şi valul negru aşternându-se ceţos peste creierul muribund însetat de oxigen… În acea clipă îngrozitoare, Bart Fraden se văzu pe sine cum moare şi, din adâncul sufletului, muşchilor, inimii, rărunchilor, izbucni un spasm impresionant de refuz, de respingere. Nu! Nu! Nu eu!

  Spasmul îi străbătu întreg trupul, i se difuză în sistemul nervos. Muşchii braţului se contractară sălbatic, securea din mână coborî într-un arc strâns. Se iscă un ţipăt slab şi ascuţit, o lovitură hidoasă fu simţită, nu auzită, şi urmă o lungă clipă de rezistenţă; apoi, un şoc puternic trecu de-a lungul braţului până la umeri, în momentul când securea se îngropă în lemnul de dincolo de carne.

  Fraden se înmuie de tot; numai muşchii pleoapelor îi rămâneau contractaţi, ţinându-i ochii strâns închişi. În sumbra tăcere îngrozitoare care urmă, Bart Fraden rămase suspendat de un singur fir care-l ajuta să-şi păstreze sănătatea mintală. Acesta se înmuie, se întinse, apoi se întări ca fierul, o voinţă sălbatică trăgându-l pe Bart înapoi de pe marginea prăpastiei. Vor muri! Vor muri cu toţii! Confreria care îl silise să facă acest lucru va pieri într-o baie de sânge. Nu va exista scăpare pentru Moro şi monstruoasa lui Confrerie, odată câştigată revoluţia. Vor fi exterminaţi precum câinii turbaţi, ceea ce şi erau. Îi va ucide! Ucide… ucide… ucide…

  Un miros de carne arsă şi o palmă zdravănă peste faţă îl forţară să deschidă ochii. Moro îl apucă de bărbie cu o mână, iar cu cealaltă îi vârî în gură o bucăţică de carne friptă.

  Aiurit, o mesteca prosteşte, pe când Fraţii îl ameninţau cu cuţitele – şi simţi aroma iute şi sărată a cărnii umane – aromă care îl delectase fără să-şi dea seama, cu mai puţin de o zi înainte.

  În timp ce-i scoteau roba albă şi-l îmbrăcau în veşmântul negru al Frăţiei, reuşi să-şi reţină în gât voma, numai datorită furiei ca de oţel a urii. Acum nu mai putea reveni, nu mai era loc de milă, slăbiciune sau dezgust. Nu va mai putea fi împăcat cu sine însuşi decât când Confreria Durerii avea să devină o amintire fără nume, pe un mormânt anonim. Vă voi ucide pe toţi! Jură. Vă voi extermina fără milă, nimeni nu-şi va mai aminti vreodată de existenţa voastră! Nici de cele ce s-au petrecut în acest loc întunecos…

  — Bun venit, Frate, încântau bărbaţii cu glugi. Bine ai venit în cadrul Confreriei Durerii!

  Capitolul 4 „Frate sau Animal? Plăcere sau Durere? Viaţă sau Moarte? Să ucizi sau să fii ucis? Alege! Alege!” Cuvintele umpleau micuţa cabină a navei spaţiale, tari, rezonante, deşi cumva metalice, filtrate, departe de Willem Vanderling care stătea pe locul pilotului, cu faţa palidă, privind fără ţintă, cu întreaga atenţie concentrată în urechi pe când asculta, fascinat, evenimentul ce avea loc pe planeta situată undeva departe, dedesubtul lui.

  „… În această încăpere vin Fraţii şi Animalele, cei care au ales şi cei care urmează să fie aleşi”.

  Ma-mă! Îşi zise Vanderling. Ce fel de planetă a ales Bart pentru noi? Trăsniţii ăştia sunt total săriţi de pe fix!

  Îşi dori să fi putut instala în dintele lui Fraden un transmiţător video. Era foarte clar că Bart era nevoit să îndeplinească un fel de ceremonial aiurit, un soi de prostie cu iz religios. Marea Alegere… Plăcere… Durere… Suna destul de ciudat. Mă mir cum reuşeşte Bart să nu moară de râs, gândea Vanderling.

  Vocea din radio deveni un strigăt ascuţit, ameninţător: „… Ucizi sau te laşi ucis! Clipa hotărâtoare a sosit! Scoateţi la iveală animalul uman!”

  — Animal uman! Mârâi Vanderling cu voce tare. Dumnezeule… „… Prin moartea acestui Animal devii Frate; cruţându-l, mori…”

  Asta era! Un sacrificiu, un sacrificiu uman! Toată revoluţia se duce de râpă. Bart n-a omorât pe nimeni până acum. N-ar avea curaj. Din toate… „… Alege sau mori acum! Ucizi sau te laşi ucis! Acum!”

  — Să fiu al naibii, or să-l omoare! Mormăi Vanderling. Şi eu ce dracului fac atunci?

  Să te ia naiba Bart! Îşi zise. Afurisit să fii, cu toată frica ta! Tu nu poţi să sfârşeşti prin a fi ucis!

  Urmă o tăcere lungă, prevestitoare de rele… Apoi un hârşti! Şi imediat un ţipăt ascuţit.

  — Bart! Strigă Vanderling. Doamne, l-au omorât! L-au… O clipă mai târziu, Vanderling auzi incantaţia profundă şi sălbatică: „Bun venit, Frate! Bun venit în Confreria Durerii!”

  Un moment, Vanderling rămase cu gura căscată. După care un surâs ciudat îi apăru pe buze, un rictus de cunoscător, de satisfacţie sardonică.

  A făcut-o! Gândi el. Afurisitul, a făcut-o. Bart a ucis! Şi de bună voie! Aceşti locuitori de pe Sangre se dovediseră ai dracului de tari, până la urmă. Ucizi sau te laşi ucis, da, asta era. Până la urmă, Bart aflase şi el. Ucizi sau te laşi ucis – nu exista alternativă.

  Vanderling izbucni într-un râs aspru şi lătrat, ca zgomotul unei arme automate. Să-l vedem acum pe Bart cum se mai dă drept sfântul sfinţilor! Îşi zise. Bart Fraden ucigaş! Nu-i o chestie grozavă?

  Vanderling simţi un ciudat licăr de satisfacţie. Câştigase ceva, un fel de culme, dacă se poate spune astfel. Bun venit printre ai noştri, Bart, gândi el. Bun venit în miezul lucrurilor!

  Vanderling stătea lângă uşa camerei-ecluză cu o expresie anume compusă, imposibil de descifrat, când uşa se deschise şi Bart Fraden, urmat de Sophia O'Hara, pătrunse în nava propriu-zisă. Fraden păşea iute, cu o atitudine nepăsătoare. Zâmbea şi dădea din cap cu încredere. Iisuse, îşi zise Vanderling dezamăgit, e acelaşi afurisit de Bart dintotdeauna!

  — Ei bine, am reuşit totuşi să încap pe uşă, în ciuda măreţiei mele, spuse Fraden. Ai în faţa ta un membru în toată regula al Confreriei Durerii, guvernul local, clerul, mafia şi partidul democrat, toate împachetate laolaltă ca un cadou.

  — Niciun… ăă… necaz, Bart? Întrebă Vanderling, sperând aproape într-o doară să scoată ceva de la Fraden, măcar o recunoaştere cât de mică a ceea ce se întâmplase cu-adevărat.

  — Un fleac, aruncă Fraden, cu o neglijenţă de-a dreptul enervantă. Dacă era un joc de pocher, prada noastră, Moro, ar fi plecat acasă în pielea goală…

  În timp ce vorbea, Fraden se îndreptă spre partea centrală a navei, iar Vanderling îl urmă mohorât. Să-l ia naiba de prefăcut! Gândi el. Şi totuşi, în pofida acestui lucru, încerca un fel de admiraţie plină de invidie. Observă că, momentan cel puţin, Sophia îşi ţinea gura ei afurisită. În fapt, se pare că îl studia pe Bart de la spate, într-un fel ciudat. Oare ei îi spusese?

  Când ajunseră în cabina centrala, Fraden se prăbuşi într-un scaun, luă un trabuc din cutia de pe masă şi îl aprinse, pe când Vanderling şi Sophia se aşezau de o parte şi de alta a lui.

  Fraden suflă în aer un nor de fum şi oftă.

  — Ultima cutie, zise, şi e pe jumătate goală. Trebuie să văd dacă putem cultiva tutun pe prăpăditul ăsta de bulgăre de noroi…

  Să-l ia dracu'! Îşi zise Vanderling. Cu trabucele lui, cu mâncarea şi cu gagica asta cu gură bogată!

  — Ce-ai zice să nu te mai gândeşti o vreme la papilele tale gustative şi să-mi povesteşti şi mie cum stă treaba? Ceru el. M-am săturat să zac în cutia asta de sardele. Când e rost de puţină acţiune? După trei săptămâni petrecute în drăcia asta, până şi-o planetă de rahat ca Sangre e de preferat…

  — Încă n-ai văzut micul nostru Paradis, Ogivă-de-Oţel, rosti Sophia. După aceea s-ar putea să nu mai vrei să pleci de pe navă.

  — Când o să-ţi cer părerea, izbucni Vanderling, o să-ţi trimit o telegramă-laser recomandată, cu plata la destinaţie. Ce se întâmplă, Bart? Când începem să ne mişcăm?

  — Am şi pornit, în ritm alert, zise Fraden. Pentru început, vom practica jocul cu Domnul Dinăuntru şi Domnul din Afara. Eu am fost deja cooptat ca Domn Dinăuntru: Fratele Bart, membru plin al Confreriei Durerii, atâta timp cât pot furniza omnidrina. Se presupune că am urcat aici pentru transportul de marfă necesară primei luni. Iau naveta numărul unu, ca să revin la Sade – apropo, asta e denumirea aşezării celei mai mari, ca a marchizului cu acelaşi nume, ceea ce-ţi poate sugera ce e cu Confreria asta. Pentru moment, voi lucra în interiorul Confreriei, făcându-i pe fraţi dependenţi de omnidrină – de fapt, pregătind urmarea. Tu îţi vei asuma rolul de Domnul din Afară şi vei acţiona din umbră. Formează o forţă de gherilă – cred că pot lăsa amănuntele în seama ta. Potenţialul revoluţionar e foarte ridicat aici, mai mare decât am văzut vreodată. Confreria are în stăpânire întreaga planetă, iar ceilalţi deţin toate drepturile unui animal, deci ar trebui să se înghesuie să ţi se alăture.

  — Şi armele? Mormăi cu amărăciune Vanderling. Cu un asemenea sistem, nu te poţi aştepta de la înapoiaţii ăştia să aibă nici măcar o pocnitoare.

  Fraden surâse.

  — Tot ce are mai bun opoziţia e material demodat, pe bază de proiectile. Nu cunosc încă arma cu laser. Nu cred că vei întâmpina greutăţi să te descurci cu armele capturate, după ce vei începe operaţiunea.

  — Cum ajung să capturez toate armele astea fără alte arme de start? Cu mâinile goale?

  — Ai încredere în unchiul Bart, spuse Fraden. În naveta numărul doi, vei găsi, printre alte bunătăţi, două lăzi cu arme-brici. Merge pentru început?

  Vanderling clătină din cap, cu o admiraţie plină de ciudă. Bart era iar cu un pas înaintea celorlalţi, lua-l-ar naiba! Arma-brici, proiectorul de interferenţă micronucleară, cunoscut şi sub numele de cuţit fără tăiş sau marea tăietură, era arma cea mai potrivită pentru un război de gherilă. Datorită unor dispozitive speciale, pe care le înţelegeau cu-adevărat doar vreo sută de oameni din Galaxie, acesta proiecta o rază de energie transformată, de grosimea unui angstrom, care interfera cu legăturile dintre atomii oricărei materii aflate la circa cincisprezece metri de gura de foc. Efectul era acela al unui cuţit uriaş, infinit de ascuţit, infinit de puternic, invizibil şi fără lamă, un „cuţit” care putea tăia piatră, metal, carne sau orice altceva, ca şi cum ar fi fost brânză topită. Era complet silenţioasă, nu scotea scântei când trăgea şi nu-şi deconspira astfel poziţia; fiind alcătuită în acest mod, era arma de asalt ideală. Cincisprezece puncte pentru Bart Fraden, gândi Vanderling.

  — Ce altceva mi-ai mai adus de Crăciun, Moşule? Întrebă Vanderling. Când începem?

  — Un moment mai potrivit ca acum nici că există. Eu pornesc spre oraş, iar tu spre junglă. Ne putem găsi unul pe celălalt folosind detectorii de direcţie din navete.

  — Succes la vânătoare, Cap-de-Obuz, zise Sophia. Am sentimentul că Sangre se va dovedi exact locul de joacă după care tânjeai. Distracţii şi jocuri, bătrână Ogivă Cromată, distracţii şi jocuri!

  Cu năduşeala şiroindu-i pe ţeasta cheală şi udându-i sprâncenele, Willem Vanderling îşi făcea loc cu greu prin desişul încâlcit al tufişurilor, printre trunchiurile noduroase şi curbate ale copacilor strâns înmănuncheaţi care acopereau panta lină a deluşorului din apropiere.

  Urcă dealul, ieşi din junglă şi privi în jos spre fâşia curbată, de câmpie pustie, acoperită cu o iarbă înaltă cât un stat de om, cu fire lungi de culoare verde-albăstruie. Un drum pavat, îngust, care şerpuia traversând câmpia, trecea pe aproape de poalele dealului. Iarba înaltă îi oferea generalului vizibilitate asupra drumului până la cotitură şi totodată îl ferea privirii.

  Acesta părea să fie locul.

  Vanderling închise ochii, pentru a se apăra de soarele roşu şi fierbinte de pe Sangre, şi rememoră aspectul general al zonei, văzut de sus, din navă. La apus se desfăşura un mare şir de munţi, care despărţea zona locuită a continentului de porţiunea sălbatică şi nefolosită din vest. La răsărit, la distanţă de vreo două sute de mile, se afla oraşul Sade, aşezat în mijlocul unei câmpii verzi şi întinse.

  Cea mai mare parte a regiunii locuite de pe Sangre, dintre cele două extremităţi, era o zonă ca o tablă de şah, acoperită cu dealuri şi văi puţin întinse – ici jungla, colo: câmp deschis… Răspândite pe tot cuprinsul acestei zone fertile, se aflau sute de fortăreţe înconjurate de ziduri, centrele unor grupuri răzleţe de cătune, legate de capitală printr-un sistem de drumuri mai mult sau mai puţin radial.

  Vanderling aterizase într-un mic luminiş din jungla deasă care acoperea poalele munţilor – un loc potrivit pentru o tabără de gherilă. De acolo exista o cărare lungă şi obositoare pentru mers cu piciorul, care străbătea jungla, traversând zonele deschise acoperite de iarbă înaltă, în arşiţa dogoritoare a soarelui roşiatic de pe Sangre.

  Se pare însă că aici era capătul liniei. La douăzeci, cel mult treizeci de mile în susul drumului, se găsea o fortăreaţă, iar drumul ducea spre Sade, astfel că se putea aştepta, pe bună dreptate, ca în câteva ore să apară cineva. Şi atunci…

  Vanderling dezmierdă arma care-i atârna neglijent de cureaua de pe umăr, apoi o apucă strâns între degete. Era mică – mai puţin de şaizeci de centimetri de la mâner până la minuscula deschidere lenticulară care constituia gura de foc. Deşi nu cântărea mai mult de un kilogram şi jumătate şi nu avea deloc recul, pentru mai multă precizie arma-brici era prevăzută, lângă gura de foc, cu un mâner auxiliar care aducea cu acela al pistoalelor Tommy de tip vechi.

  Vanderling rânji, ridică arma în poziţie de tragere şi se întoarse cu faţa spre jungla din spate. Apăsă pe trăgaci, rotind arma încet şi folosind mânerul auxiliar drept pivot.

  Nu se auzi nici un sunet. Nici un pocnet, nici o scânteie la capătul ţevii. O clipă, fu ca şi cum nimic nu se întâmplase. Apoi începură trosnituri, scrâşnete şi bufnituri, în timp ce o ploaie de crengi şi frunze cădeau la pământ. Vanderling se uită fix la fâşia îngustă care forma, cu precizia unei săgeţi, un gol prin frunzişul des. De-a lungul tăieturii putea să zărească cioturi de crengi precis secţionate, frunze retezate perfect în jumătate. Totul arăta ca şi cum ar fi izbit puternic cu o machetă uriaşă, ascuţită şi irezistibilă. Arma-brici are acelaşi efect asupra pietrei, metalului… sau cărnii.

  Vanderling coborî târâş cam trei sferturi din deal, se aşeză în capul oaselor la circa treizeci de metri de cotitura drumului, cu arma pe genunchi şi se pregăti să aştepte.

  Iarba înaltă care-l ascundea vederii era înviorată de insecte, căpuşe mici, gândaci, nişte arătări de aproape douăzeci şi cinci de centimetri lungime, cu opt picioare păroase şi doi ochi bulbucaţi, care-l fixau. Îşi şterse sudoarea de pe frunte şi mârâi. Întreaga afurisită de planetă roia de insecte! De fapt, în lungul său drum, nu văzuse nimic mişcător care să nu fie un soi scârbos de insectă, vreo două exemplare având aproape mărimea unor câini. Evoluţia, sau cine face planetele, avusese, probabil, numai insecte în creier când zămislise acest bulgăre de noroi.

  Şi nenorocita de căldură – deşi era aproape de apusul soarelui, temperatura se situa tot în jur de 40° C… Vanderling se controla. Fusese un marş lung, pe căldură, însă nu chiar aşa de lung. Până la asfinţit mai rămăseseră câteva ore bune. Afurisitul de soare roşiatic era de vină; a naibii porcărie, arăta ca şi cum ar fi apus tot timpul. Iarba, copacii, totul era scăldat într-o lumină roşie, strălucitoare, ca şi cum scârba de planetă, în întregimea ei, ar fi sângerat… Nu spusese Mica-Domnişoară-Gură-Spartă că Sangre însemna în spaniola veche „sânge”? Se potrivea.

  Se potrivea chiar foarte bine…

  Vanderling aşteptă şi aşteptă sub soarele fierbinte, meşterind un splendid blestem la adresa lui Sangre şi a tot ce-o popula. Cam singurul lucru ce se putea spune în favoarea bulgărelui de noroi era că jungla şi iarba înaltă îl transformau într-un teren perfect pentru luptele de gherilă -din punctul de vedere al celor din junglă, fireşte. Copacii înalţi, noduroşi, cu o puzderie de frunze ca de palmier, în formă de evantai, de culoare albastră-verzuie, mulţimea tufişurilor, iarba înaltă din zonele descoperite – toate constituiau, aproape oriunde, ascunzători perfecte. Şi insectele se aflau aproape oriunde! Îşi zise necăjit generalul, gonind cu palma ceva ce-i bâzâia în jurul capului.

  Aşteptă, în mijlocul arşiţei şi al plictiselii, în mijlocul roiului de insecte care-i dădeau târcoale. Soarele înaintase vizibil pe cer, când zări un vehicul apărând de după o curbă a drumului, la nord de poziţia sa. Vanderling se ghemui lăsându-se pe vine şi ochi cu arma-brici spre porţiunea de drum din faţă. Vehiculul venea drept spre el, cu aproximativ şaizeci de kilometri pe oră. Când ajunse mai aproape, Willem putu vedea că era un camion, o hardughie demodată, cu cabina închisă şi bena descoperită.

  Ştiu că în următoarea clipă trebuie să ia o decizie rapidă.

  Camionul se afla la doar câteva sute de metri distanţă şi avea să ajungă curând în dreptul lui. Cu mâna dreaptă îşi feri privirea de soare şi se uită la partea din spate a camionului. Văzu nişte siluete bronzate, aproape despuiate, înghesuite laolaltă în remorcă, zări uniformele negre şi o licărire roşie, a soarelui de pe Sangre, pe metalul cu vopseaua scorojită.

  Măi, măi, măi – gândi el aprobator, soldaţi şi prizonieri de-a valma, cine şi-ar putea dori mai mult?

  Se ridică într-un genunchi. Îndreptă arma spre un punct imaginar, situat la aproximativ douăzeci şi cinci de centimetri de drum, şi aşteptă. Pe când camionul se apropia de gura de foc, văzu în cabină doi bărbaţi în uniforme negre, nătărăii pe care cei de pe-aici îi numeau Ucigaşi, şi în remorcă alţi patru oameni înarmaţi, păzindu-i pe cei zece bărbaţi cu aspect jalnic, ce purtau doar o legătură peste şale şi erau înlănţuiţi laolaltă cu inele de metal în jurul gâtului.

  În clipa când roţile camionului depăşiră linia de ochire, Vanderling apăsă pe trăgaci.

  — Bum! Zise rânjind.

  Pneurile încastrate în genţi metalice intersectară raza armei-brici. Cu un zgomot asurzitor, ambele cauciucuri se sparseră. Apoi se auzi un scrâşnet puternic, de la genţile circulare, ciopârţite de aceeaşi rază la înălţimea de douăzeci şi cinci de centimetri faţă de drum şi care apoi se izbiră de beton, scoţând o ploaie de scântei. Vanderling roti arma spre înapoi şi cauciucurile din spate explodară la rându-le, genţile fură şi ele tăiate, iar partea din spate a camionului se prăbuşi ca o tonă de cărămizi, făcând să se rostogolească prizonierii şi paznicii. Purtat de inerţie, camionul se târî câţiva metri pe burtă, apoi rămase nemişcat, într-o băltoacă mare de ulei.

  În clipa în care vehiculul se opri din alunecare, cei patru Ucigaşi din spate săriră peste obloanele laterale ale remorcii şi se postară în drum, fluturându-şi puştile, cu ochii plini de ură sălbatică, cu fălcile mişcându-li-se convulsiv.

  Ascuns încă în iarbă, Vanderling întârzie destul de multă vreme ca să observe că Ucigaşii erau toţi înalţi, subţiri, cu înfăţişare fioroasă, cu un început de chelie şi fălci proeminente, şi că erau înarmaţi cu bile de oţel pline de lame ascuţite, înfipte la capetele unor vergele de metal prinse în curele tip Sam Browne. Pe urmă, ridică arma la nivelul grumazului Ucigaşilor, apăsă pe trăgaci şi mătură zona în sus şi în jos, ca un grădinar care udă cu furtunul o pajişte.

  Porniră ţipete ascuţite, care luară sfârşit însă înainte de a răsuna cu-adevărat, prefăcându-se în nişte gâlgâituri sufocate. Patru capete se bălăbăniră o clipă nebuneşte pe gâturi, apoi se prăbuşiră la pământ. Trupurile fără cap rămaseră grotesc în picioare, timp de câteva momente, ca nişte fântâni arteziene cu sânge viu colorat izbucnind din arterele îngrijit retezate ale gâturilor. După care se prăbuşiră ca nişte păpuşi stricate.

  Între timp, cei doi Ucigaşi din cabină coborâseră şi ei. Cum stăteau acolo, privind stupid la trupurile fără capete ale camarazilor, Vanderling îi tăie pe amândoi în două, în dreptul taliei. Căzură pe drum, cu braţele încleştate cu disperare de trunchiurile retezate, urlară îngrozitor câteva clipe, apoi amuţiră.

  Vanderling dezmierdă aprobator trăgaciul armei-brici, apoi se ridică şi se îndreptă spre camion.

  În partea din spate, găsi zece specimene umane cu o înfăţişare jalnică. Erau murdari, iar trupurile aproape goale le erau pline de cicatrici mai vechi, în timp ce coastele le ieşeau în evidenţă prin pielea puternic bronzată. Fiecare capăt al lanţului care lega zgărzile metalice din jurul gâturilor era ancorat de un piron din remorcă.

  Cu ochii adânciţi în orbite şi nepăsători, se holbau la el fără să priceapă nimic, foindu-se în tăcere, ca vitele într-un ţarc.

  Vanderling sări cu uşurinţă în remorcă, reteză lanţul la ambele capete cu arma brici, raza tăind şi prin lemnul camionului, până la betonul drumului şi la pământul de dedesubt.

  Locuitorii de pe Sangre priveau arma încremeniţi, doar ochii mişcându-li-se sălbatic. Altfel însă, nu reacţionară deloc.

  — Haideţi o dată, afară, fir-aţi voi să fiţi! Ţipă Vanderling. Sunteţi liberi! Vine revoluţia! Mişcaţi-vă fundurile, n-o să pierdem toată ziua aici. Hai să ne cărăm naibii!

  Un roşcat înalt şi sfrijit îl privi fix:

  — Liberi…? Murmură iar, rostogolind cuvântul pe limbă ca şi cum ar fi fost o bucăţică dintr-o mâncare necunoscută.

  — Ce naiba e cu voi, băieţi? Mârâi Vanderling. Vă place cumva să staţi în lanţuri? Mişcaţi! Sunteţi liberi! Eu vă eliberez! Mişcaţi!

  — Zici că suntem liberi… făcu roşcovanul. Oi fi vreun Frate?

  — Nu poate fi Frate, zise altul, n-are robă.

  — Nici Ucigaş nu e! Precis, rosti un al treilea. Uită-te la dinţii lui. Tre' să fie Animal.

  — Are armă, nu se poa' să fie Animal, insistă roşcovanul.

  — N-am văzut niciodată aşa o armă…

  — Unde vă treziţi, la o împuţită de cafenea, de staţi la taclale? Răcni Vanderling. Ieşiţi din camion imediat sau vă ciopârţesc şi vă dau la câini!

  Flutură ameninţător arma spre ei.

  Sangranii dădură cu toţii din umeri şi coborâră încet din camion, cu gâturile încă înlănţuite. Vanderling era cât pe ce să taie lanţul care-i ţinea laolaltă ca pe un şirag de perle tuciurii, când avu o idee mai bună. Cei zece erau nişte nătărăi foarte ciudaţi. Poate imbecili, poate pur şi simplu aiuriţi. Nu strica să-i ţină legaţi cu lanţul până la părăsirea scenei atacului, până ce afla ce naiba se întâmplă cu ei.

  — Bun, acum haideţi să adunăm armele care zac aruncate peste tot, ordonă Vanderling, conducându-i spre partea din faţă a camionului şi spre trupurile mutilate îngrozitor.

  Sangranii scoaseră un vaiet la vederea Ucigaşilor mutilaţi, dar nu dădură semne de nesupunere.

  — Adunaţi armele, cretinilor! Zise Vanderling. Nici o grijă, vă promit că veţi avea ocazia să le folosiţi pentru mai mulţi ticăloşi de teapa lor. Sunt prietenul vostru. Acum la treabă!

  — Nu-i drept, mormăi un sangran.

  — E împotriva Legilor Firii…

  — Puteţi să vă băgaţi undeva legile astea ale voastre! Ţipă Vanderling. Acum…

  Deodată auzi un ţipăt slab în spatele lui, un croncănit uscat care aducea cu „Ucide!”. Răsucindu-se, văzu că unul dintre Ucigaşii pe care-i tăiase în două zăcea într-o baltă mare de sânge, în spatele lui, cu ochii sticloşi şi fălcile clănţănind slab, ca ale unei ţestoase muribunde. Văzu colţii ascuţiţi ca bricele, mânjiţi cu sânge, încercând în zadar să-l muşte de picior, auzi croncănitul metalic al creaturii pe moarte şi un fior de repulsie îl străbătu.

  Convulsiv, descrise un cerc cu arma şi reteză capul aproape mort, despărţindu-l de trupul muribund. De surpriză, cei zece sangrani scoaseră mici ţipete ascuţite.

  — Acum adunaţi armele sau veţi păţi la fel, zise pe un ton ridicat generalul.

  Cu multă prudenţă, ca şi cum ar fi atins ceva devenit dintr-o dată murdar şi sfânt, sangranii adunară până la urmă puştile şi buzduganele. Vanderling fu nevoit să-i supravegheze tot timpul, ridicând arma ameninţător.

  — N-a fost chiar aşa greu, ce ziceţi?

  Băştinaşii tăceau mâlc, stând cu armele în mâini şi clătinând uşor din cap.

  Vanderling trebui să-i îmboldească, să-i înjure, să-i mâne ca pe o turmă de vite nărăvaşe, încărcate cu poveri neobişnuite pentru ele. Urcară astfel dealul şi traversară jungla spre poalele munţilor unde se afla naveta.

  Ce neisprăviţi! Îşi zicea Vanderling, în timp ce oamenii stăteau pleoştiţi în micul luminiş din junglă. Nu arătaseră nici urmă de curiozitate în legătură cu naveta spaţială, care distona în mod vizibil cu tufişurile dimprejur şi era înconjurată, din trei părţi, de un zid de copaci deşi şi mărăciniş, constituind liziera junglei protectoare. Şi totuşi, cu siguranţă că nu mai văzuseră o navetă spaţială în viaţa lor!

  Nimic nu avea sens. Uită-te la prăpădiţii ăştia, îşi zicea Vanderling. Plini de vânătăi, uscaţi ca nişte scânduri, legaţi cu lanţuri într-o remorcă de camion, asemenea animalelor. Din ce văzuse şi din ce-i spusese Bart despre felul cum era condusă planeta, flăcăii ăştia ar fi trebuit să mustească de venin şi dorinţă de răzbunare, gata să sfâşie, dacă li se ivea ocazia, orice Frate sau Ucigaş aflat prin preajmă. Ar fi trebuit să tânjească să pună mâna pe nişte arme… Ce era cu ei? Tratat la modul acesta, orice om cu o urmă de bărbăţie în pantaloni ar fi luptat ca un nebun.

  Nu era cazul, se pare, cu nenorociţii ăştia, care ţineau armele ca şi cum ar fi fost vorba de nişte găleţi cu miere.

  — Gata, băieţi, zise Vanderling, gesticulând cu arma, puneţi puştile jos şi odihniţi-vă ciolanele. Aici e baza noastră.

  Se lăsă pe vine. Oamenii aruncară, pur şi simplu, puştile şi buzduganele în locul unde se aflau, îşi adunară picioarele sub ei şi se prăvăliră la pământ. Cu amărăciune, Vanderling se trezi că doreşte ca Fraden să fi fost acolo. Treaba cu ţicniţii era mai curând specialitatea lui. În asemenea cazuri, Bart era un profesionist, iar el doar un amator.

  Cu toate acestea, Vanderling se străduia să pară sincer, prietenos şi preocupat.

  — Presupun că vă întrebaţi ce se întâmplă, nu-i aşa? Zise. Şi eu la fel. Ce căutaţi voi, legaţi cu lanţuri, în camionul ăla? Sunteţi puşcăriaşi cumva?

  — Puşcăriaşi? Se miră roşcovanul sfrijit. Părea mai vorbăreţ decât ceilalţi – ceea ce nu însemna că spunea prea multe. Ce puşcăriaşi? Noi suntem Animale: cota, pe luna asta, a Fratelui Boris. Tu ce eşti?

  Vanderling se umflă în uniforma sa de general al Statului Liber al Centurii de Asteroizi.

  — Eu sunt… hm… mareşalul Willem Vanderling. (O avansare nu strică, nu? Îşi spuse.) Fost comandant-şef al forţelor armate din SLCA, actual comandant al… hm… Armatei Populare de pe Sangre. Cum te cheamă?

  — Gomez. Lamar Gomez. În satul meu am două nume, spuse el, vădind ceva ce putea fi o urmă de mândrie.

  — Bine, Gomez. Se pare că tu ai fi cel mai bun cap de pe-aici, deci te numesc colonel plin în Armata Populară de pe Sangre şi aghiotantul meu. Restul, puteţi să vă aranjaţi şi voi destul de bine. În fapt, vă fac pe toţi căpitani. De ce nu? Acum, colonele, ce-ar fi să-mi dai raportul? Ce dracu' înţelegeţi prin cota Fratelui Boris?

  Gomez îl privi nătâng:

  — Suntem pe domeniul Fratelui Boris, desigur. El are o cotă de zece animale pe lună. Adică, pe luna asta, e vorba de noi. Acum suntem sclavii Profetului. Pentru arenă, magazia de provizii sau orice spune Profetul. Acum suntem ai lui.

  — Ai lui? Sclavi? Arenă? Magazie de provizii? Ce mama naibii e aia?

  — Şi ei, localnicii din Sade, trebuie să mănânce, răspunse Gomez. Crezi însă că au dreptul la Animalele de carne? Pe astea le mănâncă numai Fraţii şi Ucigaşii. Localnicii au parte de carne bătrână, de-alde noi.

  — Vrei să spui că urma să fii mâncat? Ţipă Vanderling. Aşa, pur şi simplu?

  — Toate animalele sunt mâncate, mai devreme sau mai târziu, zise Gomez laconic. Noi mai devreme, alţii mai târziu…

  — Păi dacă aşa stau lucrurile… Oameni buni, nu mai e nevoie să înghiţiţi porcăria asta! Acum aveţi o şansă! O să le arătăm jigodiilor ce se întâmplă cu cei care cred că-i pot trata pe oameni ca pe porci, ce ziceţi? Am arme în naveta spaţială, avem arme şi aici. Sunt destule pentru toţi. Le vom folosi ca să prădăm domeniul, să luăm şi mai multe arme şi să eliberăm şi mai mulţi oameni, ca să prădăm şi mai multe domenii şi să eliberăm şi mai mulţi, şi tot aşa, mai mult şi mai mult, până când veţi putea spune: „A venit revoluţia, suntem o armată şi vom şti atunci ce avem de făcut!” Aşa e?

  Rânji cu o expresie feroce. Oamenii păreau adânc şocaţi.

  — Armele e pen' Ucigaşi, zise unul.

  — Eşti diliu? Spuse altul.

  — Ce tot spui acolo? Zise Gomez.

  — Cum? Mârâi Vanderling. Mâi prăpădiţilor, eu vorbesc de revoluţie! Ne înarmăm şi le dăm un şut în găoază Fraţilor şi Ucigaşilor! Trebuie să vă fac un desen ca să pricepeţi? Ştiu pe de rost jocul cu revoluţia. O să le arătăm marţafoilor câteva figuri de care n-au mai auzit, n-aveţi grijă în privinţa asta! Într-un an, îi distrugem până la ultimul. Aţi văzut ce le-am făcut Ucigaşilor ăia. Şi eram un singur om cu o singură armă. Gândiţi-vă ce-ar putea face zece mii de oameni cu zece mii de arme.

  — Asta e blasfemie! Ţipă unul dintre sangrani. Să-i omori pe Fraţi! Să te lupţi cu Ucigaşii! E împotriva Firii!

  Ceilalţi îşi rostogoleau ochii şi păreau indignaţi. Vanderling se simţea ca Alice în vizuina iepurelui. Erau cu toţii nebuni de legat! Sclavi folosiţi pentru mâncare – şi să nu vrea naibii să lupte!

  Hotărî să schimbe tactica.

  — Bine, zise, deci sunt nou-venit aici. Ce făceaţi voi înainte de a ajunge… Cotă?

  — Eram sclavii Fratelui Boris, bineînţeles, spuse Gomez. Mânam turmele şi îngrijeam Animalele de carne, ce altceva?

  — Animale de carne? Oi? Vaci? Porci?

  — Astea ce mai sunt? Pe Sangre e numai un singur fel de animal – cel uman. Restul sunt tot soiul de insecte. Nu se mănâncă, sunt pline de otravă. Noi îngrijim Animalele de carne până ajung la vârsta de zece ani. Apoi le măcelărim, le împănăm, afumăm pentru mai târziu ce rămâne; asta e hrana Fratelui Boris şi a Ucigaşilor lui.

  — Adică vă măcelăriţi propriii copii? Exclamă Vanderling.

  Gomez râse.

  — Eşti nebun? Copiii noştri sunt corcituri, au carnea tare, aţoasă. Animalele de carne sunt de rasă pură, grase şi moi. Gândeşti că Fratele Boris ar putea mânca vreo corcitură?

  — Păi, cu toate ororile astea, de ce nu luptaţi, nătărăilor? Vă place să fiţi sclavi? Să fiţi mâncaţi?

  — Să ne placă? Se miră Gomez. Asta e Ordinea Firii. Fraţii conduc, Ucigaşii ucid, Animalele de carne sunt mâncate, noi, Animalele celelalte, facem ce ni se spune, iar Insectele fac ce le spunem noi. Asta e Legea Firii.

  — Insecte? Ce parascovenie mai e şi asta?

  — Păi, băştinaşii de pe Sangre. Nişte insecte mari, inteligente. Fiecare sat are un Muşuroi de Insecte. Fraţii ne dau un Creier dresat, îngrijitorul le spune Insectelor ce să facă, iar ele au grijă de recolte şi, aşa, nu murim de foame. După Legea Firii, fiecare are treaba lui.

  — Şi nu s-a gândit încă nimeni, idioţi ce sunteţi, să vrea să schimbe ceva? Urlă Vanderling. Nu v-aţi săturat? Nu vreţi să daţi un şut în bucile dolofane ale Fraţilor şi să conduceţi voi?

  — E împotriva Firii! Ţipară sangranii, până la ultimul. Blasfemie! Eşti nebun!

  Vanderling mârâi înciudat. Nenorociţii erau imbecilizaţi atât de total şi de atât de multă vreme, încât nici măcar Bart nu i-ar fi putut convinge să lupte. Dacă stai mai mult în cocină, începi să te simţi bine cu porcii. Halal planetă! Halal „potenţial revoluţionar ridicat”! Se încruntă, căzând pe gânduri. Puişorii ăştia fricoşi n-au curaj deloc, aşa că va fi, probabil, nevoit să-i silească să lupte. Dar ce fel de armată ar mai fi şi asta? O adunătură de prăpădiţi pe care nu îndrăzneşti s-o pierzi din ochi o clipă. Ceea ce trebuia pe bulgărele ăsta de noroi era o armată de ucigaşi maniaci îndopaţi cu herogină, şi atunci… Ia stai! Al naibii să fiu! Păi sigur, ne lăfăim în herogină! Zeci de kilograme. De ce nu?

  Vanderling zâmbi.

  — Destul cu pălăvrăgeala, zise. Ce părere aveţi de nişte răcoritoare? Băieţi, voi staţi aici, şi eu vin înapoi cu bunătăţile.

  Cu ochii pe sangrani, Vanderling deschise trapa exterioară a ecluzei navetei. Oamenii nu dădeau semne că ar vrea să fugă. Îi urmări prin trapa deschisă, în timp ce scormonea după o sticlă cu pastile mici, albastre.

  Făcu semn prizonierilor să lărgească cercul, se lăsă pe vine, numără zece pastile, apoi le oferi.

  Băieţii priveau neîncrezători la pastilele mici şi albastre.

  — Hai, luaţi-le, ordonă Vanderling. Satisfacţie garantată! Dacă nu mă ascultaţi, vă decapitez cu asta.

  Agită arma-brici.

  Rânjea pe când sangranii înghiţeau nepăsători pastilele de herogină. O armată la minut, asta era! Herogina fusese declarată ilegală pe orice bulgăre de noroi care se intitula planetă civilizată, şi pe bună dreptate. Substanţa începuse să fie folosită în Hegemonia Jupiteriană, în timpul ciocnirilor cu sateliţii îndepărtaţi. O doză de herogină procura cea mai mare plăcere posibilă, dar după aceea erai prins în plasă pentru totdeauna. Acţiona în permanenţă asupra echilibrului hormonal. Opt ore de paradis, după care începea coborârea. Zece ore mai târziu te aflai într-o stare de profundă recesiune, o maşină ucigaşă sălbatică şi iresponsabilă – atât de sălbatică şi setoasă de sânge, încât nu făceai doi bani ca soldat. Între aceste limite însă, da, între ele rezulta un soldat fanatic, fără frică, ucigaş şi total supus celui care-i furniza drogul. Rata dezertărilor pe Jupiter fusese zero. Desigur, după terminarea războiului avusese loc Curăţirea Totală, dar…

  Vedem noi când o să ajungem acolo, îşi spuse Vanderling, privind trupurile sangranilor care se înmuiau, zărindu-le ochii strălucitori şi zâmbetele prosteşti ce li se întipăreau pe buze.

  — Asta e, băieţi, simţiţi-vă bine, zise. Mâine avem treabă, dar până atunci veţi fi foarte pregătiţi s-o faceţi. Relaxaţi-vă, distraţi-vă. După câteva stimulente, eu zic că s-ar putea să începeţi să vedeţi lucrurile mai altfel. De fapt, eu sunt sigur că aşa va fi!

  În arşiţa soarelui de pe Sangre, două cete de oameni – întruchipând nişte arce de cerc pe pantele line ale unui mic deal – mărşăluiau, feriţi privirii de iarba înaltă şi unduitoare, spre grupul de clădiri joase situat în valea de dedesubt şi înconjurat de o palisadă înaltă de lemn.

  În prima formaţie se aflau zece bărbaţi înarmaţi şi goi – cu excepţia legăturilor verzi din jurul şalelor şi a bentiţelor verzi înnodate pe frunte, contra transpiraţiei; accesorii pe care Vanderling le adoptase drept cel mai practic simulacru de uniformă pentru Armata Populară, în condiţiile date. O formaţiune similară, de ambuscadă, alcătuită din douăzeci de oameni, venea la circa cincisprezece metri în spatele primei, la mijloc cu Vanderling, având arma pregătită.

  Până acum e bine, gândi Vanderling nervos. Nu-şi prea făcea iluzii în privinţa minusculei sale armate, în respectivele împrejurări tactice. Singurul lucru pe care credea că poate conta era că oamenii lui vor lupta totuşi, mai mult sau mai puţin.

  Herogina, măcar, lucrase de minune. Cei zece sangrani de la început zăcuseră cea mai mare parte a nopţii într-o reverie euforică. Apoi, spre dimineaţă, când începuse starea de recesiune, porniseră să se vânzolească, să mormăie, să mârâie, să se ciondănească între ei, să scheaune după încă o doză de herogină, cu ochii tot mai roşii, hrăpăreţi şi flămânzi. Atunci Vanderling le pusese problema – vor trebui să lupte pentru următoarea doză, apoi pentru următoarea şi pentru cea care urma. Nu se prea exprimaseră nemulţumiri – la începutul stării de depresie, voiau herogină şi voiau să ucidă; şi dacă una depindea de cealaltă, cu atât mai bine. Neavând încredere să le dea arme-brici, generalul îi înzestrase cu armele capturate şi aşteptaseră cu toţii lângă drum, să vadă ce le pică.

  Până la urmă, apăruse un convoi de trei camioane încărcate cu nişte „cote” din alte regiuni: optsprezece Ucigaşi şi un total de treizeci şi şase de prizonieri sangrani. Ucigaşii nu le dăduseră prea mult de furcă – Vanderling distrusese camioanele şi îi tăiase pe cei mai mulţi, în două, cu arma brici, înainte ca drogaţii sangrani să fie trimişi să termine treaba. În starea lor de furie ucigaşă, acestora din urmă nu le trebuise prea mult ca să-i lichideze pe puţinii supravieţuitori. (Deşi Ucigaşii, chiar aşa decimaţi şi pe moarte, tot luaseră cu ei pe lumea cealaltă patru soldaţi din gherilă.) Dar sangranii fuseseră puţin cam prea avansaţi în starea lor de depresie cauzată de herogină, aşa că, după ce prinseseră gustul sângelui, începuseră să-i masacreze şi pe prizonieri. De aceea, Vanderling se văzuse nevoit să împuşte cu arma-brici trei dintre propriii oameni, pentru a recăpăta controlul asupra situaţiei.

  Alte două raiduri asupra escadroanelor de Ucigaşi izolate merseseră mai bine, deoarece luptătorilor de gherila nu li se ceruse decât să ucidă tot ce mişcă, nu să facă distincţia dintre duşman şi un potenţial prieten.

  Acum, cel puţin, avea treizeci de oameni şi suficiente arme de captură pentru toţi, deşi afurisita de muniţie nu era prea multă. În cazul însă în care acest prim raid cu adevărat important ieşea aşa cum îl plănuise, muniţia şi armele nu vor mai fi o problemă multă vreme…

  Era domeniul drăgălaşului Frate Boris, grangurele local. Vanderling refuza să se amăgească – condiţiile erau destul de grele.

  Din nefericire, existau prea multe necunoscute. După câte reuşise să se lămurească din spusele sangranilor, care nu păreau să observe astfel de lucruri, fortăreaţa era păzită de treizeci sau patruzeci de Ucigaşi. Nu-i urmărise încă luptând cu adevărat – cele trei acţiuni precedente nu le dăduseră Ucigaşilor şansa să facă prea mult – dar din puţinul pe care-l văzuse, aceştia erau cât se poate de buni. Iar trupele lui, dacă se puteau numi aşa, umblau pe o pojghiţă subţire de gheaţă. Tot ce spera să poată face cu ele în acest stadiu era să le indice direcţia corectă şi să spună o rugăciune. Îi trebuia o acţiune dintr-o bucată, un plan care cerea ca soldaţii de gherilă să fie doar nişte perechi de picioare dotate cu puşti şi nimic mai mult. Singurul cuvânt nimerit pentru ei era „glonte”.

  Şi iată proba hotărâtoare. Să distrugă fortăreaţa şi să scape de Fratele Boris şi compania, astfel ca întregul domeniu să rămână de izbelişte, iar recrutarea să devină mult mai lesnicioasă. Dacă dădeau greş, totul se ducea de râpă.

  Prima linie de soldaţi se afla la circa cincisprezece metri de zidul construcţiei, aşadar avansase de mult în vale, dar era ascunsă încă de iarba înaltă, tunsă numai în faţa singurei porţi din palisadă.

  Vanderling ridică în aer arma-brici şi strigă:

  — Stop!

  Poticnindu-se, cele două rânduri se opriră, iar generalul reuşi, cu gesturi mânioase, să apropie suficient de mult cele două grupuri încât să le dea ordinele finale fără să-şi trâmbiţeze prezenţa.

  — Acum, băieţi, rosti aspru, faceţi ce vi se spune, şi treaba va merge ca pe roate. La primul semnal, linia întâi ocheşte şi trage tot timpul, făcând cât mai multă zarvă posibil. Ţineţi minte, înaintaţi până la zece metri de poartă şi continuaţi să trageţi. Vrem ca ei să iasă la noi; n-avem şanse nici cât negru sub unghie să asaltăm zidul. Linia a doua o urmează pe prima, la cel de-al doilea semnal. Voi fi chiar în spatele vostru cu arma-brici. Nu uitaţi, linia a doua se opreşte la cincizeci de metri de poartă, ocupă poziţii fixe de tragere şi stă nemişcată, orice s-ar întâmpla. Ucigaşii ies să atace linia întâi, iar noi îi doborâm înainte ca ei să le vină de hac. Nu vreau luptă corp la corp. Ţineţi minte, suntem în inferioritate numerică. Aţi priceput? Acum daţi-i drumul, faceţi-i praf!

  Reacţia nu fu prea liniştitoare.

  Sangranii stăteau fără o vorbă, cu ochii roşii adânciţi în orbite, strălucitori, cu gurile ca nişte tăieturi încremenite, şi Vanderling n-avea cum să ştie dacă vreunul dintre cuvintele rostite de el pătrunsese prin aburul de herogină sau prin ţestele lor groase.

  Dădu din umeri. Asta e! Îşi zise. Flutură arma deasupra capului şi strigă oarecum sarcastic:

  — Geronimo!

  Linia întâi ezită, apoi porni o tropăială care curând se transformă într-o fugă dezordonată, un atac nesăbuit în care domnea harababura. Începură să tragă la întâmplare şi fără speranţă în aer, în timp ce fugeau, şi porniră să strige, scoţând ţipete ascuţite, urlete, mugete diavoleşti fără cuvinte, înaintând rapid, într-o frenezie necontrolată. Vanderling se înfioră – erau mai înnebuniţi decât crezuse…

  Prima grupă ajunsese acum la o distanţă de vreo cincizeci de metri, înecând iarba cea înaltă într-o mare furioasă de bărbaţi care ţipau şi trăgeau cu arma.

  Vanderling agită din nou arma, şi al doilea grup porni să înainteze, începând aproape pe dată să fugă bezmetic, strigând şi mai tare.

  Până aici era bine, îşi zise Vanderling încordat, în timp ce se îndepărta la o distanţă sigură, în spatele gălăgioasei linii a doua.

  Stupizenia fanatică are părţile ei folositoare, dacă ştii cum s-o manevrezi. Prima linie era momeală; soldaţii ei puteau fi consideraţi deja morţi. Linia a doua urma să tragă prin ei, iar Ucigaşii, la rându-le, îi vor doborî cu siguranţă, dacă nu reuşeau s-o facă cei din linia a doua. Din fericire, oamenii de sacrificiu nu erau tocmai genul care gândeşte.

  Că fac destulă gălăgie asta e sigur, îşi zise Vanderling, pe când oamenii care urlau şi alergau nebuneşte ajunseseră la circa treizeci de metri de poartă, gloanţele lor muşcând din palisada de lemn şi din poarta masivă. Acum nu mai rămânea decât ca Ucigaşii să fie drăguţi şi…

  Şi iată-i!

  Cu linia întâi de gherilă la mai puţin de douăzeci şi cinci de metri de poartă, cu cea de-a doua la alţi cincizeci de metri în spate şi cu Vanderling la douăzeci de metri în urma lor, poarta se deschise brusc. Pe dată, cinci, zece, douăzeci de oameni, în uniformă neagră de Ucigaşi, se îngrămădiră pe suprafaţa fără iarbă, trăgând drept înainte de îndată ce apăreau, douăzeci şi cinci, treizeci şi încă mai veneau…

  Ucigaşii formau o falangă puternică, smulgând fără teamă armele celor din gherilă, şi Vanderling auzi un sunet nou, cumplit, gutural şi totuşi oarecum ascuţit, o incantaţie ritmică precum urletul unei monstruoase fiare carnivore: „UCIDE! UCIDE! UCIDE! UCIDE! UCIDE! UCIDE!”

  Îngânând acest oribil sunet animalic, Ucigaşii se năpustiră drept în mijlocul luptătorilor adverşi, acum şovăitori, zvârlindu-le puştile într-o parte şi-n alta, pe măsură ce aceştia se apropiau şi pregătind buzduganele, acele ameninţătoare bile de metal prevăzute cu lame ascuţite şi fixate pe mânere rigide. Ca o haită de lupi turbaţi, se aruncară asupra sangranilor înnebuniţi.

  Un timp destul de lung, Vanderling nu fu în stare să gândească. Văzuse în viaţa lui o grămadă de lupte neconvenţionale, dar nimic nu se compara nici pe departe cu asta. Spuma adunată pe buzele Ucigaşilor devenea roşu-sângerie, fiindcă oamenii îşi sfâşiau propriile buze, într-o furie oarbă. Îi măcelăreau pe cei din gherilă ca nişte fierăstraie vii, zdrobeau capete cu buzduganele ca şi cum ar fi fost pepeni verzi. Loveau, tropăind puternic cu cizmele grele, ţipau ascuţit, ca nişte diavoli care şi-au ieşit din minţi. Iar acolo, de necrezut, un Ucigaş îşi înfipsese colţii ascuţiţi într-un grumaz omenesc; sângele viu colorat îi şiroia pe faţă şi pe umeri, iar mâinile lui rupeau hălci de carne din braţe şi trunchi. Alt Ucigaş înşfăcă faţa unui om cu amândouă mâinile şi-i smulse fâşii de carne, ştergându-i trăsăturile, ca într-o mască însângerată de Halloween. Dincolo, un luptător de gherilă căzuse la pământ şi un Ucigaş îi smulgea o bucată de gât, în timp ce un altul îşi înfigea dinţii în piciorul lui, iar al treilea îi zdrobea cu buzduganul cutia toracică.

  O clipă, Vanderling îşi pierdu minţile, deoarece încăierarea devenise o învârtejire dementă de trupuri chinuite, membre smulse, buzdugane fulgerând, o turmă de animale înnebunite şi disperate, care urlau încontinuu, sfâşiindu-se în bucăţi sub soarele roşu-sângeriu de pe Sangre. Avu simţământul că îl cheamă ceva în mijlocul acelei orori îngrozitoare, în mijlocul incantaţiei brutale care continua – „UCIDE! UCIDE! UCIDE!”. Era ceva ce-l fascina şi totuşi îi îngheţa sângele în vine, ceva ce-l ademenea, se întrupa în fiinţa sa lăuntrică, luptând să se nască…

  Brusc, clipa de spaimă îi trecu atunci când constată că a doua linie, în loc să se oprească şi să tragă, urla, răcnea şi se înghesuia nebuneşte spre hidoasa şi mortala râşniţă de carne umană.

  — Opriţi-vă, cretinilor! Zbieră. Opriţi focul! Staţi pe loc şi trageţi, idioţilor!

  Degeaba. Îşi dădu seama că era singurul om rămas cu mintea întreagă de pe tot câmpul de bătălie. Va fi, pur şi simplu, un dezastru. Dobitocii ăia acţionând ca nişte lăcuste or să-i facă oamenii bucăţi de îndată ce vor pune mâna pe ei. N-avea rost, nu mai avea ce…

  Sau avea?

  Pe când a doua linie se repezea, în dezordine, spre anihilare, Vanderling porni într-o goană furioasă, în diagonală, spre flancul stâng al bătăliei. Era o cursă împotriva propriilor oameni. Putea oare ajunge la timp pe poziţie? Luptătorii de gherilă erau la mai puţin de treizeci de metri de locul măcelului, dar iată că acum…

  Iată că acum, cu fiecare respiraţie arzându-i pieptul, Vanderling ajunsese pe poziţie, ceva mai într-o parte faţă de câmpul de luptă şi având în bătaia puştii zona dintre spatele linii a doua şi încrâncenarea turbată dintre Ucigaşi şi oamenii lui aflaţi pe moarte.

  Gâfâind încă, Vanderling se lăsă într-un genunchi, ridică arma, apăsă pe trăgaci şi nu-şi mai ridică degetul, plimbând raza armei în faţă şi în spate, în faţă şi în spate, în faţă şi în spate…

  Era ca şi cum ar fi mânuit o sabie gigantică, prin chiar mijlocul câmpului de bătaie. Capete, braţe, picioare săreau din trupuri, iscând fântâni de sânge. Înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Corpuri tăiate în două în dreptul taliei, al pieptului, al vintrelor. Înainte şi înapoi. Încheieturile i se albiseră pe trăgaciul armei-brici. Precum Sinistrul Secerător, el seceră un câmp cu spice umane cu ajutorul unei raze infinit de subţiri, dar irezistibile. Ucigaşi şi luptători de gherilă zburau de-a valma, zdrobiţi ca sticla spartă. Înainte şi înapoi…

  În cele câteva momente de dinainte ca luptătorii de gherilă să termine cu ce mai rămăsese din Ucigaşi, bătălia fusese deja decisă. Fără mâini, fără picioare, înjumătăţiţi la propriu, nu se putea spune că mai rămăsese vreun Ucigaş întreg. Dar când oamenii lui Vanderling se năpustiră asupra lor, cei rămaşi în viaţă continuară să lupte nebuneşte şi în zadar, fără membre, fără nimic altceva decât viaţa însăşi şi voinţa de a ucide. Era ca şi cum până şi capetele retezate şi-ar fi înfipt dinţii în picioarele adversarilor, într-un paroxism final al setei de sânge şi al urii.

  Un masacru incredibil. Dacă le lipseau braţele, Ucigaşii mutilaţi loveau cu picioarele, dacă nu aveau picioare apucau cu dinţii, zbătându-se convulsiv, ca rechinii muribunzi pe uscat. Părea mai curând lupta dintre două specii de lacomi peşti piranha, decât dintre nişte oameni. Pământul era plin de cadavre, membre, bucăţi oribile de carne pătate de sânge. Ucigaşii schilodeau în chip incredibil, luptau şi ucideau, luându-şi adversarii cu ei în moarte.

  Însă arma-brici decisese soarta luptei. Ucigaşii muribunzi, deşi setoşi de sânge până în ultima clipă, nu se comparau cu oamenii lui Vanderling; după cinci minute scurte şi oribile, totul luase sfârşit.

  În faţa porţii deschise zăcea o imensă grămadă plină de sânge: resturi sângerânde de carne moartă, băltoace mari de sânge, trupuri răsucindu-se în ghearele morţii şi absolut nimic rămas în viaţă. Ca o haită de animale turbate, luptătorii de gherilă rămaşi năvăliră în complexul de clădiri, cu Vanderling urmându-i, uluit şi năucit.

  Întâmplările din următoarea jumătate de oră se contopiră într-o ceaţă roşie, o turbulenţă smintită pe care Vanderling nu şi-o aminti ulterior decât fragmentar. Undeva, cineva găsise o torţă şi palisada, clădirile exterioare şi cea principala fură incendiate. Copilaşi ciudaţi, graşi şi cu privirea goală, fiinţe micuţe, despuiate, care behăiau într-un ţarc, fură împuşcaţi şi rupţi în bucăţi, iar sclavii, femeile şi copiii – târâţi afară din clădiri şi măcelăriţi la repezeala.

  Vanderling alerga de-a lungul curţii, încercând să pună capăt masacrului, dar oamenii lui se răzleţiseră în direcţii diferite şi nu-i mai rămase decât să încerce să le vorbească şi să agite arma.

  În final se auzi un strigăt şi de peste tot, din încâlceala măcelului şi de prin casele arzânde, luptătorii de gherilă se repeziră spre un mic grup care scosese afară din casa principală un bărbat gras, îmbrăcat în robă neagră – Fratele Boris.

  Îl târâră pe Fratele Boris, care lovea cu picioarele şi urla, în josul scării nu prea înalte. Începu să bolborosească, în timp ce era înghiontit şi împins spre mijlocul adunăturii agitate a luptătorilor de gherilă.

  Vanderling îşi stăpâni o convulsie de greaţă, încercând să privească în altă parte, în timp ce oamenii lui îl trăgeau pe grăsan la pământ, îl jupuiau cu mâinile goale, smulgeau cu dinţii bucăţi de carne vie din trupul lui… Apoi totul dispăru într-o învălmăşeală de trupuri furioase şi, peste încă o clipă, strigătul grăsanului încetă.

  Vanderling alergă spre gloata de luptători de gherilă, făcând semn cu arma.

  — Destul! Răcni. Dacă acum mai mişcă vreunul, nu mai primeşte herogină! Gata! Adunaţi armele şi să mergem!

  Timp de un moment lung şi apăsător, luptătorii îl priviră drept în faţă, aşa cum erau, acoperiţi de sânge, cu ochi strălucitori, dornici să mai ucidă.

  — Cine încearcă ceva, moare pe loc, spuse Vanderling, îndreptând arma direct spre ei. Vă ucid, dacă voi fi nevoit!

  Vocea şi ochii lui arătau că vorbeşte serios. Oamenii o ştiau şi văzuseră ce poate face arma-brici. Aşa că, după o jumătate de oră, Vanderling se pomeni târându-şi picioarele prin iarba înaltă, în spatele a şaptesprezece rebeli încărcaţi cu arme capturate şi muniţie – tot ce mai rămăsese din măcelul zilei. Departe, în urmă, o coloană tremurătoare de fum era tot ce-i mai amintea de acele scurte clipe de oroare, oroare părând deja îndepărtată şi ireală.

  Şi atunci – văzând în faţa lui oamenii încărcaţi cu prada şi, mult în spate, avuţia Fratelui Boris transformată într-o ruină arzândă – Willem Vanderling zâmbi.

  Fiindcă ceea ce se întâmplase fusese, la urma urmelor, o victorie.

  Victorie în stil sangran…

  Capitolul 5

  — Frate Bart, izvor de plăcere infinită, spuse Fratele în robă neagră, scund, subţire şi cu faţa ascuţită. Ia nişte vin, un vin bun, delicios, foarte preţios…

  Cu mâna tremurândă şi pupilele excesiv de dilatate, ridică o carafă plină-ochi de pe masa joasă din faţa lui.

  Bart Fraden zâmbi, refuzând vinul cu un gest neglijent al braţului. Fratele Theodore era, în mod clar, dependent de omnidrină. Treaba mergea de minune: Fraţii lingeau dozele precum o pisică laptele, iar unii dintre ei, ca de pildă bătrânul Teddy, aici de faţă, erau drogaţi practic tot timpul.

  Fraden se aşeză pe o pernă joasă în faţa mesei în stil japonez, încărcată cu fructe din partea locului, carafe de vin, pâine şi, în centru, o chestie oribilă – un prunc fript, pe jumătate consumat. Scoase o punguţă de omnidrină dintr-un buzunar situat în interiorul robei negre de Frate şi o lăsă să cadă pe masă.

  — Asta ar trebui să-ţi ajungă o vreme, spuse.

  Fratele Theodore înşfăcă punguliţa, o deschise nerăbdător, luă puţin praf alb între degete şi-l vârî în nara stângă, inhală, strănută, chicoti ca o şcolăriţă şi zise:

  — Doar o vreme, Frate Bart, o foarte, foarte scurtă vreme…

  Rostogoli ochii în cap, se lăsă pe spate între perne şi mugi:

  — Femeie!

  Aproape imediat apăru o roşcată tânără, înaltă şi bine făcută. Era goală. Theodore apucă strâns, cu mâna ca o gheară, o bucă tânără, apoi o trânti pe fată în poala lui.

  — Distrează-mă, spuse. Dar mai domol la început!

  Ascultătoare, ignorându-l total pe Fraden, femeia goală vârî mâna sub roba lui Theodore. Acesta zâmbi.

  — Fata asta e foarte îndemânatică, spuse. Vrei s-o încerci, Frate Bart? Eu tare aş vrea să-ţi încerc sclava aia a ta. Pare foarte… exotică. Ştii, prăsitul cu aceste femele după gustul nostru are un neajuns – rareori avem parte de ceva neobişnuit, neprevăzut sau exotic. Sclava ta e…

  — Păi e… o creatură ciudată, spuse Fraden repede. Sunt convins că ţi-ar da mai multă bătaie de cap decât merită.

  Chestia asta, îşi zise în gând, trebuie să fie amăgirea secolului.

  — Eu mă pot înţelege cu ea numai fiindcă… să zicem că am condiţionat-o ca să mă asculte.

  Iar chestia asta probabil că era minciuna mileniului!

  Fratele Theodore râse.

  — Condiţionarea fiinţelor înseamnă înjumătăţirea plăcerii, zise cu un rânjet nesuferit. N-aş vrea să-ţi tulbur… programul disciplinar. Înteţeşte ritmul, femeie! Ordonă.

  Începu să se lingă pe buze şi să se legene ritmic înainte şi înapoi. Fraden simţi un nod în gât, dar ştia că n-o poate arăta. Masturbarea în public, efectuată de sclave, era cel mai neînsemnat viciu al Fraţilor, iar acest stadiu al jocului cerea ca el să fie „unul dintre băieţi”.

  — Să trimit după o femeie pentru tine? Se interesă Theodore. Poate preferi o distracţie? Un concurs, chiar aşa, un concurs! Cu cuţite? Pumni? Bice? Doi masculi? Două femele? O partidă mixtă? Rosteşte-ţi dorinţa, frate Bart! Orice, pentru furnizorul plăcerii… Poate un mic spectacol de tortură? Sigur că da, un spectacol neapărat!

  Râse ca un puşti.

  — Mă tem că trebuie să plec, zise repede Fraden. Trebuie să le dau nişte omnidrină Fratelui Leon şi Fratelui Joseph şi… Ocupat, ocupat, ocupat… zise el, ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă, cu o grabă ascunsă.

  Însă Fratele Theodore depăşise faza în care ar fi putut observa astfel de subtilităţi. Gâfâia puternic, frământând cu cruzime trupul gol al femeii.

  — Prea încet! Mârâi. Mult prea uşor. Mai cu ardoare, femeie!

  În timp ce se retrăgea pe uşa din hol, Fraden auzi câteva plesnituri puternice de carne lovind carnea. Bucură-te cât mai poţi, ticălos unsuros! Îşi zise. N-o s-o poţi face o veşnicie!

  Aerul din curte îl răcori puţin, dar ceea ce văzu îl umplu de groază. Nu puteai scăpa de greaţă în nebunia din Palatul Durerii. Curtea era o etalare bogată de scene groteşti. Aici, un Ucigaş conducea spre intrarea în palatul propriu-zis un şir de femei goale, toate tinere, toate la fel de frumoase, toate prăşite pentru plăcere, cu gâturile înlănţuite laolaltă. Lângă zidul de beton, un alt Ucigaş făcea instrucţie cu o grupă de tineri cădeţi. Băieţaşii purtau cu toţii veşminte miniaturale de Ucigaşi, având chiar şi puşti, buzdugane şi dinţi ascuţiţi. Alţi patru Ucigaşi mânau un grup de copii obscen de graşi, semiimbecili, care aici se numeau Animale de Carne, spre ţarcul-abator din spatele palatului. Împins de o pornire bruscă, Fraden chemă la el pe unul dintre Ucigaşi.

  Acesta, ca toţi Ucigaşii, era înalt, subţire, cu păr castaniu, început de chelie şi dinţi ascuţiţi. Purta trese de căpitan – rang destul de înalt în ierarhia Ucigaşilor.

  Se prezentă în faţa lui Fraden.

  — Doreşti vreun serviciu, Frate? Zise laconic.

  — Doar o informaţie, căpitane. Băieţii ăia care se antrenează acolo – de unde îi luaţi? Îi recrutaţi sau cum?

  — Să-i recrutăm? Păi sunt Ucigaşi de rasă pură, special prăsiţi. Şi eu, ca ofiţer, am primit anul trecut permisiunea să am în subordine doi cadeţi. E o mare onoare, a treia onoare supremă posibilă.

  — Şi primele două?

  Ucigaşul păru uşor scandalizat că un Frate, chiar dacă unul proaspăt făcut, putea să pună o astfel de întrebare – dar era la fel de adevărat că nu mai cunoscuse pe cineva venit din altă lume.

  — Cea mai mare onoare este, desigur, să ucizi, spuse el pe un ton neutru. Cea de-a doua este să mori în luptă. A patra este să ţi se permită să te distrezi cu o sclavă femelă. Eu însumi am beneficiat de această plăcere minoră de zece ori în anul care a trecut. Am slujit cum se cuvine Confreria.

  Îmi închipuiam eu, îşi zise Fraden amar. O armată complet lipsită de plăcerea sexuală ar trebui să lupte cu furie, dar ar fi cam greu de stăpânit. Însă dacă institui actul sexual ocazional ca o răsplată pentru serviciu, îi poţi menţine sub control şi le deturnezi pornirile sexuale în fervoare războinică. Logic. Dacă accepţi premisa de bază că oricine nu e Frate nu e nici fiinţă umană, tot ceea ce face Confreria e cât se poate de logic.

  — Asta-i tot, căpitane, zise cu voce tare.

  Clătină din cap, în timp ce Ucigaşul dispărea în spatele palatului. Confreria era deosebit de nemiloasă şi, pentru a o înfrânge, era nevoie de o lipsă de scrupule cel puţin egală, ceea ce nu prea îi era la îndemână.

  În acest caz însă, murmură ca pentru sine, voi fi fericit să fac excepţie.

  Confreria Durerii nu cunoştea mila. N-o va căpătă nici ea din partea lui Bart Fraden.

  — Bart Fraden, nu te recunosc, parcă n-ai fi tu, spuse Sophia O'Hara, adunând din farfurie un morman mare de orez şi pilaf de legume, baza regimului lor pe Sangre.

  Neavând pe planetă animale terestre şi neexistând nici un fel de vietate locală comestibilă, trecuse multă vreme de când nu mai gustaseră carne. Şi niciunul nu era pregătit să încerce, pentru lipsa cronică de proteine, soluţia tradiţională pe Sangre.

  Aşezat faţă în faţă, în camera principală a apartamentului lor din palat, Fraden, pentru a fi în stare să înghită acel amestec fără gust, dădu pe gât o înghiţitură din vinul local, destul de fad.

  — Deci cine sunt, dacă nu eu?

  — Nu mai face cu mine stupide jocuri de cuvinte, zise ea sorbind o gură din vinul dulceag. Eu nu-s nici Cap-de-Obuz, nici nărodul unsuros de Moro şi nici vreun refugiat cu glugă de la ferma aia nenorocită. Eu sunt Sophia O'Hara, îţi aminteşti? Nu încerca să mă duci pe mine. Statul Liber al Centurii de Asteroizi nu era chiar un model de democraţie socială şi n-ai pus mâna pe el nutrind Gânduri Curate pentru a obţine Puterea. Dar comercializarea de droguri e ceva nou în arsenalul tău de răutăţi, nu-i aşa?

  — Omnidrină nu e un „drog”, cum o numeşti tu, aşa, hodoronc-tronc, zise el, în defensivă, evitându-i privirea. Psihic vorbind, nu creează dependenţă şi nu are nici un fel de efecte fiziologice adverse.

  — Fără îndoială că stimulează şi funcţionarea bilei, vindecă mătreaţa, întăreşte oasele şi trupul şi măreşte potenţa sexuală – ca şi cum porcii ăştia ar avea nevoie de vreun afrodisiac ca să-şi stimuleze poftele perverse. Cu toate acestea, observ că majoritatea aşa-zişilor tăi Fraţi par a-şi petrece mare parte din timp cu îndeletniciri manuale, de impotenţi – ceea ce nu m-ar deranja câtuşi de puţin dacă asta i-ar ţine în casă. Dar se pare că mânăreala le creşte apetitul pentru plăceri precum luptele pe viaţă şi pe moarte, orgiile cu tortură şi alte distracţii cuviincioase. Bulgărele ăsta de noroi face ca Gaura Neagră din Calcutta să pară o adunare religioasă şi am impresia că tu vrei ca lucrurile să se înrăutăţească.

  — Băieţii buni n-au nici o şansă, zise Fraden. Revoluţia e o treabă împuţită şi, cu cât regimul existent e mai ticălos, cu atât poţi să-ţi permiţi mai puţine scrupule. Cu cât vor fi mai dependenţi de drog, cu atât mai puţini vom avea de omorât mai încolo. Lasă-i drogaţi şi fericiţi până le va fi prea târziu şi astfel multe vieţi vor fi cruţate cu timpul. Mi se pare mie sau simt o oarecare înduioşare din partea ta faţă de porcii ăştia scârboşi? Gândeşte-te numai cu ce fel de fiare avem de-a face. În comparaţie cu Moro, Caligula, Hitler şi marchizul de Sade sunt nişte copii nevinovaţi. Deci dacă oamenii inocenţi ajung să sufere din cauza revoluţiei, ţine minte că avantajul va fi al planetei ca întreg. O dată mă aflu şi eu în situaţia neobişnuită de a fi de partea îngerilor şi să ştii că nu e rău deloc.

  — Termină, Bart, zise Sophia. Eşti cât se poate de ridicol în postura de Cavaler în armură strălucitoare. Mai curând un Cavaler care comercializează droguri. E ceva personal, nu-i aşa? Ce te-au obligat să faci la ceremonia de iniţiere?

  Fraden dădu pe gât o duşcă mare de vin. Ceea ce… ceea ce fusese silit să facă atunci era ceva ce încerca din răsputeri să uite, însă îl măcina pe dinăuntru şi era hotărât să-i interzică să se interpună între Sophia şi el. Din punctul lui de vedere, cu excepţia poate a lui Willem, plecat în junglă, Sophia era singura fiinţă umană de pe întreaga planetă. Tânjea să împartă calvarul cu ea, dar se temea îngrozitor să n-o piardă. Nu avea de gând să rişte să-i spună adevărul.

  — Ţi-am mai povestit de o mie de ori. O grămadă de tâmpenii…

  — Mă minţi, Bart, zise ea calm. Uită-te la mine şi mai spune o dată!

  Privi în ochii ei mari, verzi şi neutri şi încercă să ghicească ce se ascundea în spatele lor. Compasiune? O dorinţă de a afla adevărul şi a-l înţelege, oricare ar fi fost el? Sau pur şi simplu o bănuială tipic feminină, o arzătoare nevoie de a condamna?

  — Bine, Soph, spuse rar. Eu… ei… M-au forţat să ucid! Cu securea, cu propria mea mână. Era doar… doar un animal, dar a trebuit să-l omor cu mâinile mele. Eu sau el. L-am ucis, altfel mă omorau ei pe mine.

  — Ai fost cauza multor morţi până acum, spuse Sophia cinic. Morţi omeneşti. Aşa că de ce…?

  — Nu era vorba de un ordin dat altora, trebuia s-o fac personal! Eu am auzit ţipetele, eu am văzut sângele, eu am privit cum se desface carnea sub tăişul securii! Se trezi strigând. N-am mai ucis niciodată. Ăsta n-a fost război, a fost…

  Se opri brusc. Cuvântul pe care fusese cât pe ce să-l rostească era „crimă”.

  Chipul femeii se înmuie brusc; Sophia se întinse peste masă şi-i luă gingaş faţa în mâini.

  — Iartă-mă, Bart. N-o să mai vorbesc niciodată despre asta. Undeva, ascunsă bine, e o inimă, o simt cum bate, deşi slab. Tu eşti şeful, Conducătorul Nepreţuit.

  — Mulţumesc, Soph… Aveam nevoie de asta de la tine. Când totul se va termina, o să mă revanşez… o să mă revanşez pentru o mulţime de lucruri…

  Simţi deodată înţepătura ascuţită a unei emoţii fără nume.

  — Ajunge pentru spovedania de azi, zise cu o asprime exagerată. Binecuvântează-ne, părinte, fiindcă am păcătuit, trei confedolari pentru colectă şi înapoi la treabă, ca de obicei! E timpul să văd ce face Willem. Până acum, trebuie să fi adunat un fel de forţă de gherilă. Ferma care a ars poate a fost un accident, dar se spune că nimeni nu a scăpat cu viaţă, şi asta înseamnă că probabil s-a pornit treaba şi în junglă. E timpul să începem o coordonare. Mâine dimineaţă vreau să dau o raită pe-acolo. Vii cu mine?

  — Cred că mai pot supravieţui o vreme fără compania stimulatoare a lui nea Cap-de-Obuz. Spune-i ce dor mi-e de el. Deocamdată renunţ să plec într-acolo. De fapt, locul femeii e acasă…

  — Am văzut, în cutiile de jucării, armate mai reuşite, zise Fraden măsurând încă o dată tabăra de gherilă şi revenind la chipul cu aspect hărţuit al lui Willem Vanderling. Tabăra îi produsese o imensă dezamăgire. Era mult mai mică decât se aşteptase în stadiul ăsta şi domnea acolo o harababură totală, cu arme şi muniţii răspândite peste tot. Vreo treizeci de bărbaţi aproape goi zăceau lungiţi, care cum putea, prin toată tabăra, iar Willem ar fi trebuit să recruteze până acum un număr cel puţin dublu. Mai mult, o navetă spaţială necunoscută tocmai aterizase, dar soldaţii trândăveau în continuare ca şi cum ar fi avut de-a face în fiecare marţi cu câte un străin din alte lumi.

  — Ce se întâmplă aici? Aruncă tăios Fraden. De ce aşa de puţini sangrani? Ce naiba e cu ei că stau de pomană? Unde dracu' îţi sunt santinelele? De ce…

  — Mai uşor, omule, mai uşor! Se tângui Vanderling. Habar n-ai despre ce e vorba. Rahatul ăsta de planetă e absolut imposibilă! Stau aşa, ca oile, fiindcă sunt drogaţi cu herogină.

  — Ce-ai zis? Urlă Fraden. Nu eşti întreg la minte? De unde naiba au pus mâna pe herogină? Şi tu de ce nu faci nimic?

  — Fiindcă eu le-am dat-o. Am fost nevoit.

  — Tu?

  Fu unul din rarele momente când Bart Fraden rămase fără replică. Să dai herogină trupelor de partizani era ca şi cum ai face cu un hârleţ o operaţie pe creier. Drogaţi fiind, nu puteau bate nici măcar o grupă de Cercetaşi Spaţiali, iar dacă ajungeau în stadiul de depresie… Brrr! Trebuia să menţii un echilibru foarte labil şi, dacă greşeai o dată, erai terminat.

  — S-ar părea că-mi datorezi nişte explicaţii, zise Fraden răguşit. Şi încă nişte explicaţii foarte valabile. Ce s-a întâmplat cât ai fost singur?

  Se aşezară în faţa unei colibe, lângă naveta lui Vanderling, şi generalul îi povesti tot.

  — Nu pot pricepe, Bart, nu pricep deloc. E ca şi cum n-ar mai exista pe întreaga planetă nici un bărbat în toată firea. N-am mai auzit să primească cineva atâtea şuturi în fund ca idioţii ăştia şi să nu vrea să lupte. Nici măcar nu le trece prin cap. După ce am nimicit cu gaşca mea de drogaţi coşmelia Fratelui Boris – şi, crede-mă, n-a fost chiar o jucărie – eram convins că mi-a ieşit figura. Adică, fără grangurul local şi Ucigaşii lui, ziceam că toţi neisprăviţii din satele de pe acest domeniu abia aşteaptă să se înroleze. Nici pomeneală. Nu m-am lăsat. M-am dus într-un sat şi am încercat să-i determin să vină cu noi, dar ei nu fac altceva decât să stea pe târtiţele lor grase, în faţa colibelor lor împuţite, ba se mai găseşte şi câte un cretin care să se întrebe cum va fi viitorul Frate şi dacă nu cumva cota are să fie mai mică. Când le explic că nu mai există nici un viitor Frate, c-o să-i desfiinţez pe toţi, ei încep să urle că asta e o blasfemie şi e împotriva Firii, şi niciunul nu mi se alătură. Aşa că…

  — Deci te-ai gândit că singurul mod de a aduna o armată este să-i droghezi cu herogină, da? Zise amar Fraden.

  — Exact. Cel puţin, în felul ăsta, luptă!

  — Willem, o păpuşă de cârpă are mai multă minte ca tine! Avem nevoie de zece, cincisprezece mii de oameni pentru a cuceri nenorocita asta de planetă. Crezi că, în ritmul ăsta, herogina o să ne ajungă la infinit? Ce se va întâmpla când se termină? Şi cum putem folosi pentru războiul politic nişte drogaţi ucigaşi şi dilii?

  — Nu m-am gândit…

  — Îmi spui ceva nou? Scrâşni Fraden.

  — Deci cum vezi tu lucrurile, geniule?

  — Vreau să mă întâlnesc cu unul dintre săteni! Vreau să vorbesc cu poporul! Chiar şi nebunii nu se comportă ca atare fără un motiv şi, dacă-l aflu, găsesc şi o cale de rezolvare…

  — Acum? Băieţii noştri abia s-au drogat, n-o să te înţelegi cu ei în viitoarele cinci ore.

  — Fă un balot din toţi drogaţii tăi şi împăiază-i! Mârâi Fraden. Dă-mi o armă-brici şi hai fără escortă la viitorii noştri susţinători!

  Satul sangran era o adunătură de vreo cincizeci de colibe, fără uşi şi acoperite cu paie, înălţându-se pe malul unui pârâu cu ape leneşe. Dincolo de sat, dominându-l ca un munte, se afla o imensă grămadă de pământ roşu uscat, presărată cu găuri mari, ca nişte răsuflători. Grămada avea cam douăzeci de metri înălţime şi, tocmai când Fraden apăru din jungla învecinată, urmând cursul pârâului spre marginea satului, cu Vanderling îmbufnat mergând la un pas în urmă, o imensă insectă verde, de mărimea unui copil mărişor, cu opt picioare chitinoase dintre care primele două erau întinse în faţă, ca nişte braţe, şi cu ochi ciudat de inteligenţi, mici şi negri pe capul mare, ieşea printr-una dintre găuri şi se grăbea spre câmpurile cultivate de dincolo de sat.

  — O Insectă, mormăi Vanderling, pe când se apropiau de grupul de colibe. În ceea ce ei numesc Dealul Insectelor trebuie să fie zeci. Să le vezi cum muncesc pe câmp în echipe… Mă apucă greaţa!

  Fraden mârâi şi strâmbă din nas când trecură pe lângă colibe. Pământul gol era presărat cu tot soiul de gunoaie şi mizerii. Câteva zeci de copii costelivi şi despuiaţi se jucau primprejur, moleşiţi de toropeală. Erau incredibili de murdari. Femei cu feţe trase, lipsite de expresie şi cu sâni atârnânzi şi flasci, îmbrăcate cu fuste grosolane, puţin mai mari decât legăturile din jurul şalelor, ridicară privirile de la piua unde zdrobeau seminţele sau de la focul unde, cu prea puţin interes faţă de cei doi oameni înarmaţi, coceau pâini cenuşii şi plate, gen tortilla. Arareori din câte o colibă scotea capul un bătrân. Copiii, bătrânii, femeile, gunoiul, murdăria – totul puţea îngrozitor, ca un monstruos şi fetid bestiar.

  — Unde sunt bărbaţii? Îl întrebă Fraden pe Vanderling.

  — Am sosit prea devreme, zise acesta. Toţi sunt plecaţi să păzească cirezile de Animale de Carne.

  — Credeam că i-ai aranjat şi pe Ucigaşi când ai distrus Domeniul…

  Vanderling ridică din umeri.

  — Ţi-am spus că neisprăviţii ăştia sunt tâmpiţi rău. Au plecat să facă pe băieţii cumsecade, până la apariţia viitorului Frate.

  — Bine, hai să vorbim cu unul dintre caraghioşii ăştia, zise Fraden conducându-l pe Vanderling spre o colibă fără uşă şi intrând.

  Înăuntrul cocioabei fără ferestre era întuneric, cald şi umed. Un bătrân ofilit stătea pe o grămadă de paie, ciugulind indiferent dintr-o bucată de pâine tare şi necrescută. Privea cu ochi înfundaţi în orbite şi lăcrimoşi, dar nu spunea nimic.

  — Sunt Bart Fraden. Acesta e mareşalul Vanderling. Suntem de pe altă planetă. Am venit să aducem libertatea poporului de pe Sangre. Cum te cheamă?

  — Oakly, mormăi bătrânul. Ce e libertatea?

  Fraden scutură din cap.

  — Libertatea e atunci când faci ce vrei, nu ce-ţi spun Fraţii. Libertatea e când nu mai sunt Ucigaşi şi nici Fraţi să te ţină în sclavie!

  — Nici un Frate să conducă? Întrebă bătrânul. Nici un Ucigaş să ucidă?

  — Voi conduceţi! Zise Fraden. Voi înşivă. Şi nimeni nu ucide. Vă cultivaţi hrana pentru voi, munciţi numai pentru voi, vă conduceţi propriile destine. Asta e libertatea!

  Bătrânul se încruntă.

  — Înţeleg, zise. Libertatea e o blasfemie. Voi aduceţi blasfemie. Noi nu vrem asta. E împotriva Legilor Firii.

  — E legea firii ca voi să fiţi sclavi? E legea firii ca Fraţii să vă tortureze pentru plăcerea lor proprie, iar la sfârşit să vă măcelărească şi să vă dea ca hrană celor din Sade?

  — Nu înţelegi, zise bătrânul. Legea Firii. Aşa e şi aşa o să fie totdeauna. Noi aici suntem Animale bune. Nu ascultăm blasfemii.

  — Uită-te la gunoiul ăsta! Trânti Fraden. Uite la porcăria pe care-o mănânci! Uită-te şi la tine, eşti uscat ca un ţâr! Îţi place să flămânzeşti?

  — Nu flămânzesc. Toată lumea mănâncă. Fraţii şi Ucigaşii mănâncă Animalele de Carne. Cei din Sade mănâncă Animalele nefolositoare. Animalele mănâncă hrana de pe câmp, cultivată de Insecte. Legea Firii…

  Îmi pierd vremea de pomană aici, îşi zise Fraden. Poate că şeful local…

  — Unde e şeful? Întrebă. Bătrânul îl fixă cu o privire goală. Căpetenia? Barosanul? Cel mai important om din sat?

  — Da, îngrijitorul! Coliba lui e dincolo de Dealul Insectelor. A început să îmbătrânească. Dacă moare, eu urmez ca vârstă. O să fiu îngrijitorul. Poate moare repede.

  Fraden se întoarse, vrând să iasă.

  — Şi tu câţi ani ai, veteranule?

  — Patruzeci şi şapte, zise bătrânul.

  Fraden făcu ochii mari. Anul pe Sangre era mai scurt decât cel de pe Pământ! Prăpăditul n-avea mai mult de patruzeci de ani standard. Şi era al doilea ca vârstă din sat!

  Coliba îngrijitorului se afla de cealaltă parte a Dealului Insectelor. În faţa ei se întindeau lanuri de cereale şi Fraden văzu zeci de insecte verzi, cu soarele strălucind pe trupurile lor chitinoase, mişcându-se metodic, tăind spice înalte cu foarfecii flexibili cu care le erau prevăzute membrele superioare.

  Cu Vanderling urmându-l mohorât, intră în coliba şi fu aproape doborât de duhoare, un miros fetid de mucegai care venea de la obiectul din mijloc: un sac uriaş, verde şi umflat, atât de voluminos, că cele opt picioruşe scurte nu ajungeau la pământ. Un omuleţ scofâlcit ţinea o cană cu alcool pur la gura mică a fiinţei, iar creatura îl plescăia cu lăcomie. O grămadă de alte asemenea câni aşteptau pe podeaua goală, de pământ.

  Bătrânul se răsuci şi scăpă cana, vărsând lichidul peste trupul pulsând al creaturii verzi.

  — Mă deranjezi când hrănesc Creierul! Se răsti el. Deranjezi îngrijitorul! Şi totodată recoltatul! Vrei să le apuce năbădăile pe Insecte? Vrei să murim de foame?

  Abia atunci le văzu armele îndreptate în jos.

  — Sunteţi Ucigaşi, zise. Aveţi arme. Iertaţi-mă, stăpânilor. Nu semănaţi a Ucigaşi. N-am vrut să spun nimic rău.

  — Noi suntem… ăă… veniţi de departe, zise Fraden. Lucrurile stau cu totul altfel în privinţa noastră. Vrem să ştim cum e condus satul ăsta.

  — Aţi venit la Animalul care trebuie, zise Bătrânul. Eu sunt îngrijitorul aici. Dacă n-aş fi eu, tot satul ar muri de foame şi Fraţii n-ar avea pe nimeni să poarte de grijă Animalelor lor de Carne. Eu dau ordine Creierului ăsta, iar el le face pe insecte să lucreze.

  — Chestia asta poate să comunice cu Insectele?

  Îngrijitorul făcu ochii mari.

  — Tre' că sunteţi de hăt departe! Pe domeniul vostru nu aveţi Insecte? Marele Muşuroi e ca un singur Animal. Creierul Animalului vorbeşte braţelor. Marele Muşuroi are şi el un Creier, ăsta de-aici. Eu îi zic ce să facă, iar Insectele aşa fac. Asta cât timp e beat… Altfel, Insectele muncesc numai pentru ele. Fraţii iau Creierul ăsta când e numa' un vierme, îl îmbată criţă, îl dau sătenilor şi îngrijitorul îl ţine tot timpul beat. Deci îngrijitorul e cel care face de fapt hrana să crească, pentru ca Animalele să poată mânca şi apoi munci pentru Fraţi. Nu ştiţi Legea Firii?

  — Deci tu eşti cel mai important om de-aici… zise rar Fraden. Bun, şi dacă toţi sătenii refuză să mai aibă grijă de Animalele de Carne? Atunci tu vei fi cel care conduce aici cu adevărat…

  — Eşti nebun? Vin Ucigaşii şi omoară toţi oamenii din sat!

  — Şi dacă aţi avea arme? Dacă aţi lupta cu Ucigaşii?

  — Asta-i blasfemie! Ce fel de Ucigaşi sunteţi, de spuneţi aşa ceva?

  — Noi…

  — Cri? Cri? Ordine? Cri? Începu Creierul să croncăne, cu un glas metalic şi scârţâitor.

  — N-am timp acu' de vorbă, spuse îngrijitorul, ridicând cana şi ţinând-o la gura Creierului. Creieru' nu-i prea deştept; tre' să-i repeţi ordinele de mai multe ori, altfel Insectele o iau razna. Aţi aflat ce-aţi vrut, stăpânii mei. Noi suntem Animale bune aici, nu umblăm cu blasfemii. Spuneţi asta Fratelui nostru. Se întoarse cu spatele, ignorându-i, şi începu să vorbească cu Creierul: Terminaţi câmpul de la sud, începeţi cu cel de la nord, pe urmă…

  Fraden se cutremură şi îl conduse pe Vanderling afară.

  — Ei bine, geniule, făcu Vanderling superior, uite-ţi afurisitul de „potenţial revoluţionar ridicat”! Cum îţi place?

  — Continuu să spun că e foarte ridicat, dar se află încă în stare latentă. Lucrurile durează însă de atâta vreme, că ei au ajuns să le accepte. În clipa în care într-un astfel de decor se produce o schimbare cât de mică, iese cu scântei.

  — Bine, şi cum o să reuşeşti să îmbunătăţeşti situaţia?

  — S-o îmbunătăţesc? Nu trebuie să îmbunătăţeşti, ci să înrăutăţeşti lucrurile. Din fericire, vom primi şi puţin ajutor.

  — Ajutor? De la cine?

  Fraden râse.

  — De la Moro, zise. De la cine altcineva?

  Hoinărind pe coridoarele Palatului Durerii în direcţia Sălii Tronului, Bart Fraden nu era foarte convins că va fi în stare să facă să meargă lucrurile şi mai rău în ţară. Adevărul era că lucrurile stăteau cât se poate de rău fără a mai fi nevoie ca el să facă întregul sistem inoperant şi, în plus, cum ar fi fost posibil să-l determine pe Moro să întreprindă aşa ceva?

  Insectele întreţineau Animalele şi pe ele însele cu suficientă hrană pentru a le face pe cele din urmă capabile să crească Animale de Carne pentru Fraţi şi Ucigaşi şi să rămână o inepuizabilă sursă de victime şi sclavi. Animalul obişnuit avea doar o mică şansă să sfârşească în arenă ori ca sclav sau în Depozitul Public de Provizii, la raportul dintre cincisprezece milioane de Animale şi doar câteva mii de Fraţi de pe planetă. Vechea matematică a tiraniei: dacă mâna grea a conducătorului cădea doar asupra unui procentaj comparativ mic din populaţie, restul stătea liniştit, indiferent ce s-ar mai fi întâmplat.

  Şmecheria era să-l determine pe Moro să semene teroare şi să ia zece sangrani pentru o „cotă” la care acum lua doar unul. Dar cum? În momentul de faţă, Confreria îşi satisfăcea orice capriciu oricât de ciudat, luând drept cotă numai cât avea nevoie. Trebuia cumva să creeze o nouă cerere, foarte mare, o cerere care i-ar fi făcut pe Fraţi să mărească de trei, patru ori aceste cote, sau chiar mai rău. Dar ce se putea concepe ca să…?

  Fratele Theodore trecu pe lângă el, fără măcar să-l observe, pe de-a întregul drogat cu omnidrină. Bine că Bart avea cantităţi mari în navă: sangranii înghiţeau stocul într-un ritm pe care nu l-ar fi crezut niciodată posibil. Iar dacă raţia s-ar micşora vreodată, ei ar fi disperaţi să…

  Bang!

  Desigur! Strigă Fraden în sinea lui. Doamne, era evident! Nimeni nu ştia câtă omnidrină se afla cu adevărat în navă; toţi se bazau doar pe spusele lui. Şi dacă Moro era împins să creadă că drogul se termină? Ce-ar fi să-i spună lui Moro…

  Fraden se cutremură. Era o idee îngrozitoare, dar va merge. Doar să aibă el inima s-o facă, să arunce întreaga planetă într-o orgie a torturii şi atunci… Mii de oameni vor suferi, îşi spuse, dar, la sfârşit, ceilalţi vor fi liberi. Nu asta conta? Fă-o, Bart, ori las-o baltă şi pleacă. Sparge vreo câteva mii de ouă şi fă o omletă, sau renunţă şi lasă oamenii care… care au făcut din tine un ucigaş, să o ţină tot aşa şi în următoarele secole. Asta era de fapt toată tărăşenia cu revoluţia!

  Îşi făcu curaj şi grăbi pasul spre Sala Tronului. Situaţiile drastice necesită soluţii drastice, îşi spuse. Un chirurg amputează membre pentru a salva restul organismului; el nu făcea acelaşi lucru? El nu făcea la fel?

  — Ei? Mormăi Moro. Ce e, Frate Bart? Sper să fie ceva important. Nu-mi place să-mi întrerup distracţiile, şi chestia asta se anunţă foarte interesantă.

  Moro şi Fraden erau singuri în cameră. Ecranul imens al televizorului, acoperind un întreg perete, arăta un spectacol oribil: zece bărbaţi înlănţuiţi câte doi, de încheietura mâinii stângi. În fiecare pereche unul dintre indivizi avea câte un cuţit lung în dreapta, iar celălalt o torţă aprinsă. Cei cu cuţite aveau arsuri peste tot; cei cu torţe erau acoperiţi de răni sângerânde. Camera de filmat era îndreptată spre un fel de groapă unde bărbaţii, în timp ce se luptau, înotau împiedicându-se într-o mare de insecte de mărimea unor pisici care, după câte se părea, alcătuiau pardoseala gropii. Una dintre perechi căzu la pământ – şi sări în sus ţipând, acoperită cu o mulţime din acele fiinţe oribile, care li se încleştau de piele cu mandibule ascuţite.

  Priveliştea oribilă şi ţipetele oamenilor întăriră voinţa şovăitoare a lui Fraden. Orice se justifica dacă putea ajuta la distrugerea monştrilor care aveau asemenea gusturi. Orice. Chiar şi…

  Fraden îşi feri privirea de spectacolul îngrozitor, păşi mai aproape de tronul înălţat pe care stătea Moro, cu ochi porcini strălucitori, cu trupul mătăhălos tremurând de o plăcere amestecată cu iritarea cauzată de întrerupere.

  — E foarte important, se referă la omnidrină. Închide sonorul, ca să ne putem înţelege.

  Încruntându-se, Moro se întinse spre consola din faţa lui, şi ţipetele încetară.

  — Ei?

  — Fraţii consumă substanţa ca şi cum ar veni sfârşitul lumii, zise Fraden. N-am mai pomenit să fie administrată în ritmul ăsta. Se îndoapă ca porcii!

  — Plăcerile altora nu sunt treaba ta! Trânti Moro. Şi tu ţii numai pentru tine sclava asta de două parale, cea cu limba ca un pumnal, şi nu se plânge nimeni, deşi Fratele Theodore… Dar nu e treaba lui, aşa cum nici a ta nu e să ţii cont câtă omnidrină iau ei. Fiecare cu plăcerile lui!

  — Consider că viaţa mea mă priveşte personal, spuse Fraden. Corectează-mă dacă greşesc…

  Moro îl privi năuc un moment. Era greu de spus când se droga şi când nu. Era mai deştept decât alţii – altfel n-ar fi rămas Profet prea multă vreme. Folosea drogul cu economie şi se părea că are un oarecare control în ce priveşte dependenţa. În momentul de faţă, arăta cumva bine dispus, ceea ce era tocmai starea în care îl dorea Fraden.

  — Eu rămân în viaţă atâta timp cât furnizez omnidrină, nu-i aşa? Se termină omnidrină, se termină şi cu Fratele Bart!

  — Exact, zise Moro. Dar oricât de amuzant ar fi, poate, să te văd mâncat de viu sau fiert cu bucăţica în ulei, te asigur că prefer de departe omnidrină. Îmi potenţează minunat plăcerile zilnice… Ce vrei să spui cu toată prostia asta?

  — Vreau să spun că nu mi-am dat seama că stocul se va termina atât de repede. În ritmul ăsta, nu va dura cât viaţa mea – şi eu unul cred că voi avea o viaţă lungă şi plină. Mai cred şi în planurile de viitor…

  Moro se încruntă.

  — Dacă nu durează cât viaţa ta, nici cât a mea nu va ţine! Bolborosi el nefericit. Aş putea s-o rezolv numai pentru mine… dar aş da naştere la necazuri. Poate fi periculos.

  Până aici e bine, îşi zise Fraden. L-am îngrijorat. E tocmai bun ca să deschidă drumul pe aleea înflorită.

  — Poţi considera că mă ţin de cuvânt în cadrul târgului nostru dacă îţi spun cum se fabrică acest drog? Întrebă viclean.

  — Se poate fabrica aici? Sări Moro. Apoi, mai potolit: Sigur că da, sigur că da. Ar merge foarte bine…

  Ochii porcini se îngustară; zâmbi cu şiretenie. Şi un tâmpit ar fi putut să-i citească aşa-zisele gânduri, îşi spuse Fraden. O dată ce obţinea o sursă independentă de omnidrină – adio, Frate Bart! Însă, după înghiţirea acestei bucăţele de momeală şi după demararea acţiunii, Fratele Bart va avea răgazul să dispară în peisaj şi să devină Preşedintele Bart Fraden al Republicii Libere Sangre. Era doar o chestiune de cronometrare adecvată.

  — Se poate fabrica aici, ca şi oriunde altundeva, spuse Fraden. Adică, dacă pe Sangre aveţi destui schizofrenici.

  — Schizofrenici?

  Sfinte Sisoe! Gândi Fraden. Cum să-i explic Bătrânului Butoi de Grăsime ce e acela un schizofrenic? Totuşi, dacă trebuie să spui o minciună, spune una simplă.

  — Nebuni, zise el. N-aveţi nebuni pe Sangre?

  — Nebuni…? Animalele alea care reacţionează ciudat la torturile deosebit de pline de imaginaţie? Ăia care zac ca nişte legume sau bolborosesc limbi fără sens?

  Nu era o descriere tocmai ştiinţifică a schizofreniei, îşi zise Fraden, dar din moment ce omnidrina e sintetică, ce importanţă are?

  — Aşa. Schizofrenici.

  — Se întâmplă din când în când, spuse Moro. Desigur că astfel de Animale nu sunt bune ca sclavi; nici interesante ca subiecte pentru torturi. Ca fapt divers, să ştii că sunt folosite pentru Depozitul Public de Provizii. La ce pot fi folosiţi nebunii?

  — La nimic, într-adevăr. Totuşi, cu sângele lor e altceva. Omnidrina e un extract din sângele schizofrenicilor. Sunt necesari însă mulţi pentru a scoate din sângele lor chiar şi o singură doză. Dacă ai avea destui, adică zeci de mii, am putea fabrica drogul. Nu merită însă, deoarece n-ai decât câţiva, ici şi colo.

  — Stai să mă lămuresc… zise Moro încet. Omnidrina se extrage din sângele nebunilor? Dacă aduci un om în starea de nebunie, sângele lui va furniza cantităţi mici de omnidrină?

  Oh, zei, cât îi mai trebuie grăsanului să înţeleagă? Se întrebă Fraden. Desigur, oricine e destul de tâmpit ca să înghită o astfel de minciună gogonată, trebuie îndrumat în direcţia corectă la fiecare pas. Totuşi, nu era cazul ca lucrul ăsta să devină prea evident.

  — Cantităţi infime, spuse Fraden. Ar trebui să găseşti mijlocul să înnebuneşti oamenii în masă şi nu văd…

  Moro se prăpădea de râs.

  — Asta fiindcă eşti un prost, Frate Bart! N-ai simţ estetic. Ceea ce ne ceri tu e perfect, ilustrează credinţa de bază a Confreriei Durerii: pricinuieşte Durere şi primeşte Plăcere!

  — Unde vrei să ajungi? Întrebă Fraden, prefăcându-se că e foarte încurcat, ca şi cum nu el lansase, de la bun început, ideea. Ai o metodă de a transforma mii de oameni în nebuni?

  — În numele lui Hitler şi De Sade! Se tăvăli de râs Moro, chiar nu înţelegi? E atât de frumos, atât de evident! Vom institui o campanie de tortură cum nu s-a mai văzut încă pe Sangre! Ce provocare pentru artă! Să inventezi torturi suficient de subtile ca să înnebunească Animalele fără să iroseşti un strop din sângele lor!

  Moro se legăna înainte şi înapoi pe tronul său, ca un copil care suge o acadea.

  — Vom înnebuni întreaga planetă! Croncăni el. Întreaga planetă!

  Momeală, undiţă, şi prada-i gata! Gândi Fraden. Torturează întreaga planetă până la nebunie, apoi ia sângele tuturor ca să obţii omnidrină pentru plăcerile tale! Nici chiar sangranii nu vor îndura asta. Soseşte Revoluţia, Grăsane, soseşte Revoluţia!

  Fraden zâmbi cu o admiraţie sardonică.

  — Moro, spuse el pe un ton egal, trebuie să recunosc că n-am mai întâlnit niciodată o minte ca a ta!

  Stând despuiat pe marginea patului, în noaptea evident mai răcoroasă de pe Sangre, Bart Fraden simţi cum transpiră, o sudoare umedă, care se datora căldurii. Îşi aminti o zicătoare foarte veche, atât de veche încât toţi îi uitaseră de mult originea: „Nu privi niciodată înapoi; s-ar putea să te ajungă din urmă ceva.” Simţi în ceafă răsuflarea acelui ceva.

  Ai de trezit la viaţă o planetă, Bart? Ai nevoie de ceva ca să distrugi pasivitatea socială, să stârneşti cum trebuie Animalele? De ce să nu laşi opoziţia să intre în bucluc, încercând să tortureze întreaga populaţie până la nebunie? De fapt, asta ar trebui să fie destul ca să stârnească pe oricine la luptă. Bine gândit, Bart, o mişcare foarte inteligentă.

  Şi chiar era inteligentă, fir-ar să fie! Avea să meargă. Ar fi trebuit să fie mulţumit de ceea ce realizase. De ce, atunci, acea transpiraţie rece, de ce nodul din stomac? De ce avea simţământul că un ceva nenumit îi sufla în ceafă, şi ce era acel ceva? Nu putea fi conştiinţa, ăsta e doar un cuvânt, o falsă scuză folosită de oameni ca să nu acţioneze. Nu cumva era…? Sophia apăru din baie. Era goală, părul lung şi roşcat îi cădea pe umeri, iar sânii îi erau tari şi frumoşi, picioarele netede şi moi; era cea mai grozavă şi dată dracului tipă din Galaxie, calitatea întâi în toate privinţele, şi era a lui. Zâmbi cu gura deschisă, iar ochii îi străluciră. Cunoştea acea privire.

  — Conducătorule nepreţuit… zise cuibărindu-i-se în poală; cuvintele ei erau, în mod ciudat, lipsite de sarcasm. Cunoştea acel ton. Era cealaltă Sophia, care apărea din când în când, fetiţa din faţa fotbalistului-vedetă, fata din cavernă în faţa Marelui Vânător. Această Sophie îi tulbura viscerele, în schimb el n-o înţelegea deloc.

  Îl sărută lung şi pasionat.

  — Conduci şi stăpâneşti, îi şopti ea, neînfricat conducător şi stăpân. Omul meu. Numero uno. Mai mare ca viaţa însăşi şi de două ori mai afurisit…

  Îl sărută iarăşi şi Fraden simţi cum sângele începe să-i pulseze, răsuflarea îngheţată a acelui lucru retrăgându-se, ofilindu-se, murind. Era mai mult decât simpla căldură animală, era ceva mai profund ca atingerea trupului ei care se mişca lângă al lui. Căci invitaţia femeii spunea: te vreau, te vreau pe tine. Te vreau fiindcă eşti învingătorul, fiindcă eşti cel mai bun. Era mândria din ea care îşi găsea ecou în mândria din el.

  Atinge-mă, simte-mă, ia-mă – îi spunea trupul ei. Eu sunt cea mai bună, m-ai câştigat. Sunt cea mai bună şi sunt a ta, atâta vreme cât şi tu eşti cel mai bun, cât te menţii în frunte, cât eşti Conducătorul meu Nepreţuit!

  Nimic mai mult, gândi el pe când fata îl trăgea spre dânsa. Asta era. Merita să lupţi, să plănuieşti, să omori pentru asta, dacă era nevoie. Merita zece mii de vieţi. Să fii cel mai bun, Numărul Unu, Centrul universului şi să ai cea mai grozavă femeie în braţele tale, ştiind că e a ta fiindcă eşti cel mai bun, fiindcă ai câştigat-o zi de zi, clipă de clipă, luptând cu universul, în arenă, împotriva tuturor!

  Îşi întinse trupul peste al ei şi asta îl făcu să se simtă cu douăzeci de centimetri mai înalt. Îl învălui. Îl trase spre ea ca pe un premiu cu totul special, iar el o luă fiindcă i se oferea toată.

  Şi strigătele ei slabe şi mişcările lente sub el fură un omagiu adus bărbăţiei sale, eului său înfometat.

  Iar extazul îi alungă îndoielile şi zdrenţele nebuneşti ale vinovăţiei, alungă răsuflarea îngheţată, neplăcută, a conştiinţei.

  Învingătorului, toate onorurile! Învinsului, neantul!

  Capitolul 6

  — Ce se întâmplă în cocina perverşilor ăştia? Întrebă Sophia O'Hara, întorcându-se de la fereastră, pe când Fraden intra din nou în baie.

  Fereastra dădea spre terenul viran din spatele palatului, spre fiorosul stadion negru, iar în cursul ultimei ore venise camion după camion, toate încărcate cu femei şi bărbaţi înlănţuiţi, păziţi de grupuri de Ucigaşi laconici.

  — Şi ce voia Ucigaşul ăla?

  — Se pare că se pregătesc pentru ceva neplăcut, zise Fraden. Ucigaşul ne-a transmis o invitaţie – un ordin, de fapt – că mi se reclamă prezenţa în loja lui Moro, în pavilion, pentru spectacolul de azi.

  — Spectacol? Întrebă Sophia încruntându-se neîncrezător. Ce înţelege Moş Osânză prin spectacol?

  — Am bănuiala că nu e vorba de un dans nevinovat, spuse Fraden. Încercasem să ţin o numărătoare sumară a oamenilor pe care i-au adunat în stadion. Ajunsesem la vreo două sute, când m-a întrerupt Ucigaşul şi văd că încă mai sosesc. Mă întreb ce-o mai fi inventat…

  De fapt, Fraden ştia foarte bine ce urma să se întâmple. În ultimele cinci zile, toţi Fraţii din palat se îndopaseră cu omnidrină, ajungând cu toţii într-un stadiu de anticipare, cu ochii înroşiţi şi bălmăjind tot timpul despre spectacolul pe care Moro urma să-l pregătească. Moro însuşi nu spunea nimic, iar tăcerea lui semăna a glumă de şcolar care pregăteşte o păcăleală oribilă. Pe de altă parte, Profetul Durerii era foarte dornic să discute despre marele program de tortură pe care îl pregătea, program ce ar fi dus mii de oameni în stare de nebunie şi ar fi asigurat, credea el, o cantitate inepuizabilă de omnidrină. În ultimele două zile, se auziseră zgomote care trădau ridicarea unor construcţii pe stadion, iar acum se cărau în camioane sute de sangrani. Şi apoi invitaţia asta…

  Ideea cu pogromul nebuniei i se păruse strălucită, când i-o vânduse lui Moro. Fără dureri, îndepărtată, un lucru care nu-l privea. La punerea ei în aplicare, el şi Sophia vor pleca spre tabăra lui Vanderling, de unde el va proclama Republica Liberă Sangre şi va pune în circulaţie un zvon, un zvon adeverit de fapte, că Frăţia urma să tortureze întreaga populaţie până la nebunie, apoi să-i ia sângele, puţin câte puţin, până la moarte, pentru a produce omnidrină. Revoluţia va mătura, ca o furtună de flăcări, întregul ţinut.

  Dar atunci când „jocul” se concretiza în cloncănitul Fraţilor, ca al unor fetiţe de zece ani care se bucură anticipând o viitoare distracţie, în sute de victime în carne şi oase aduse în camioane la stadion pentru Dumnezeu-ştie-ce, nu mai fu doar o şmecherie deşteaptă. Era vorba de irosirea unor vieţi omeneşti, de durere, de nebunie – şi totul căzând pe capul lui. Programul va porni flacăra Revoluţiei, o ştia, trebuia… Iasca ce se va consuma însă va fi o iască umană care gândeşte, care suferă, sângerează şi apoi moare.

  Şi doar în momentul când Ucigaşul îi adusese grotesca „invitaţie”, îşi dăduse seama că urma să fie nevoit să vadă ceea ce urzise, să miroasă, să audă, să guste…

  Dar cum nu exista cale de întoarcere, nu avea rost să-i spună lui Soph despre rolul lui în această afacere sordidă. Deci exista un rău, unul foarte real şi, după cum îşi zise sie însuşi, unul esenţial, iar vina, dacă tot ceea ce simţea se chema vină, era ceva personal, ceva ce nu putea fi împărtăşit nimănui.

  — Invitarea ta include şi familia? Întrebă Sophia. Trebuie să recunosc că simt o anumită curiozitate morbidă faţă de excentricele obiceiuri populare de pe feuda noastră!

  Fraden şovăia între dorinţa de a o scuti de ororile care aveau să urmeze, fără doar şi poate, şi îngrozitoarea singurătate ce-l aştepta dacă îi făcea faţă singur. După un lung răgaz, alese varianta mai puţin egoistă.

  — Mă tem că nu, minţi el, vin numai Fraţii înstăriţi.

  — Bun aşa, o petrecere de bărbaţi! Stropită cu bere şi filme porcoase, nici vorbă!

  — N-am mai văzut un pahar cu bere de când am aterizat, numai sucul ăla amar de struguri, căruia ei îi spun vin, aruncă Fraden cu o zeflemea acră. Am sentimentul că distracţia de azi va fi pe viu.

  Cel puţin pentru cei de la început, îşi zise el la repezeală.

  Cea mai mare parte a stadionului – băncile grosolane, fără spătar, care formau tribunele marii arene descoperite – era goală. O porţiune comparativ mică din locurile situate în celalalt capăt era prevăzută cu un acoperiş pentru a o feri de soarele fierbinte şi roşu de pe Sangre, ce arunca umbre adânci, sângerii, pe locurile goale şi în arena cu nisip pe jos. Acest pavilion acoperit părea ticsit de trupuri, ca şi cum toţi spectatorii de pe stadion se înghesuiseră acolo, aşteptând să treacă aversa de ploaie. Amănuntul îl făcu pe Fraden să se simtă neplăcut de singur şi expus privirilor, pe când se îndrepta, de-a lungul lojei laterale, spre pavilion.

  Privi spre podeaua arenei şi văzu că o structură lungă şi ciudată, din lemn, fusese montată la capătul îndepărtat, imediat dedesubt şi paralel cu pavilionul. Era o platformă lungă şi înaltă, neplăcut de asemănătoare cu o spânzurătoare în masă, lată de vreo cinci metri şi lungă de o sută. Un rând de picioare de oţel se găsea la fiecare margine a platformei şi, de unde stătea Fraden, partea din spate, neacoperită, a instalaţiei lăsa să se vadă dedesubt o îngrămădire de sârme. Un cablu gros ieşea de sub platformă, şerpuia de-a lungul arenei şi dispărea în interiorul stadionului, printr-o poartă mare.

  Ce dracu' mai e şi aia? Se întrebă Fraden. Apoi, tot plimbându-se, ridică privirea spre pavilionul acum apropiat, şi uită complet de enigma de pe podeaua arenei.

  Cel puţin nouă sute de Fraţi în robe stăteau răsturnaţi pe canapele tapisate, iar pentru fiecare canapea ocupată erau altele cinci goale. În faţa fiecărei canapele ocupate se afla o masă joasă, iar pe mese stăteau carafe cu vin, vase cu fructe şi… prunci întregi fripţi. Femei goale, trei, patru, cinci pentru fiecare Frate, le întindeau carafe cu vin, bucăţi din oribilele fripturi, fructe, pachetele cu omnidrină, tot ce le cereau stăpânii lor. Mulţi dintre Fraţi se hârjoneau cu femeile care le stăteau în poală. Alţii erau obiectul hârjonelii femeilor. Ucigaşi înarmaţi înconjurau marginile pavilionului. Zâmbeau – zâmbete de hârci. Fraden nu mai văzuse niciodată un Ucigaş zâmbind. Pavilionul respira un aer fetid, de mascaradă; se râdea, se ţipa, se bea, se înghiţea, cu lăcomie, prea multă mâncare. Roma, pe vremea lui Caligula, îşi zise Fraden, ar fi fost o imitaţie palidă a ceea ce se petrecea aici.

  Moro stătea pe un tron mai înalt, în partea din faţă şi centrală a pavilionului. Îl văzu pe Fraden şi-i făcu semn să i se alăture.

  Fraden îşi făcu loc prin mulţimea zgomotoasă şi forfotitoare a Fraţilor şi servitorilor, cu mâinile pline de grăsime umană, cu buzele şi feţele înroşite de stropi de vin, cu ochii de mistreţi înnebuniţi. Simţi un nod în gât, căci, pe când îl salutau, îi făceau semne, îi atingeau roba cu degetele murdare. Era palid şi tremura de scârbă şi furie când ajunse, în sfârşit, la picioarele tronului lui Moro, unde o masă uriaşă gemea de carafe pântecoase de vin, iar un taler mare era încărcat cu braţe omeneşti, rumenite şi crocante.

  Cu un braţ pe jumătate mâncat, pe care-l flutura ca pe un sceptru, Moro îi făcu semn spre o canapea de lângă tron. Împietrit, Fraden se aşeză pe marginea canapelei, în timp ce o femeie ridica o cană cu vin în dreptul buzelor groase ale lui Moro.

  Acesta se şterse la gură cu dosul unui braţ gros.

  — Ah, Frate Bart, gânguri el, izvor al acestei mari provocări! Bine ai venit, bine ai venit la modesta noastră serbare! Luă un pic de omnidrină, o puse în dreptul nărilor, o trase pe nas, strănută, râse şi spuse: Gândeşte-te – să torturezi până la nebunie, fără să verşi o picătură de sânge! Sper ca prima mea încercare timidă spre acest nobil ideal să reuşească. Totuşi, dacă nu-mi iese, nu contează. Voi încerca din nou, aşa-i?

  Fraden nu putu scoate un sunet. Era sigur că dacă deschide gura, vomită.

  Dar Moro părea să vorbească mai ales ca să-şi audă sunetul propriei voci. Luă un alt braţ de pe farfurie, muşcă din el, ca şi din cel de dinainte, apoi vorbi.

  — Observă, observă, zise arătând cu ciozvârta pe jumătate mâncată, spre platforma de dedesubt. Vezi cum am introdus firele electrice în lanţuri? Sarcina a fost calculată cu atenţie, ca să provoace suferinţă maximă fără a cauza o deteriorare permanentă a organismului.

  În timp ce vorbea, două şiruri de oameni, unul de bărbaţi iar celălalt de femei, erau conduse de grupe de Ucigaşi, în arenă prin nisip, apoi sus pe platformă.

  — Uite colo, strigă ascuţit Moro. Vezi butoanele alea?

  Fraden văzu două linii paralele de butoane, care ajungeau până în centrul platformei. Când Ucigaşii începură să lege cu lanţuri victimele de platformă, bărbaţii în faţa femeilor, îşi dădu seama că butoanele erau aşezate astfel încât să se afle la îndemâna celor înlănţuiţi.

  — Asta e lovitura de geniu! Croncăni Moro. Butoanele controlează curentul. Subiecţii pot deschide sau închide curentul, după dorinţă.

  — Nu pricep, mormăi Fraden răguşit. De ce…?

  — Păi, butoanele sunt conectate invers! Uite cum sunt împerecheate. Fiecare subiect poate controla curentul din lanţurile celui din faţa sa, dar nu şi pe ale sale proprii. Când curentul la partener e pornit, al lui e oprit. Însă, aici e o altă lovitură de maestru: dacă ambele butoane sunt apăsate, curentul circulă la amândoi partenerii, iar dacă nici un buton nu e apăsat, ambii primesc de asemenea şocuri. Pentru a mări interesul, toţi au fost instruiţi cum funcţionează echipamentul. Şi în plus, ca piesă de rezistenţă, Animalele puse câte două sunt toate soţ şi soţie! Pentru a obţine nebunia, e mai bine să torturezi mintea la fel ca şi trupul, nu?

  Între timp, victimele fuseseră aşezate la locul lor, peste o sută de bărbaţi înfricoşaţi, întinşi pe lemnul gol, având în faţă un număr egal de femei despuiate şi îngrozite. Moro înălţă braţul grăsuliu, un Ucigaş apăsă pe butonul principal de sub platformă şi…

  Un vaiet animalic, ascuţit, despică aerul pe când curentul se făcea simţit în lanţuri, un sunet monstruos şi chinuit, ca al unei imense fiare în agonie. Trupurile de pe platformă deveniră rigide şi începură să se zbată convulsiv. Mâinile se întindeau spre butoane, şi nu se punea deloc problema galanteriei masculine. În unele perechi bărbatul era mai iute, în altele femeia. Jumătate dintre victime continuau să se răsucească şi să ţipe, jumătate zăceau întinse, gâfâind, şi urmăreau agonia perechilor lor.

  În spate, Fraden auzi un oribil sunet lichid şi gâlgâit, un râs, scurte chicoteli de bucurie, vinul gâlgâind în jos pe gâtlejuri. Nu îndrăznea să se întoarcă, putea doar să urmărească obscenităţile din arena de dedesubt, incapabil să dea ochii cu Fraţii încântaţi dinapoia lui.

  — Priveşte! Priveşte, strigă Moro, bătându-l pe spate cu o mână care mai ţinea încă un braţ micuţ de om.

  Fraden simţi voma crescând şi ridicându-i-se în gât. Acum toate victimele ţipau în agonie, toate butoanele erau apăsate, feţele schimonosindu-se în chip de măşti diavoleşti pline de hotărâre, fiecare victimă fiind decisă să trăiască mai mult decât partenerul, să-l facă să-i dea un scurt răgaz în schimbul unei promisiuni nerostite de autosacrificiu reciproc.

  Ici şi colo, vreun bărbat sau vreo femeie se lăsa, în final, în voia promisiunii nerostite, dădea drumul butonului, continua să se răsucească în chinuri, în timp ce trupul din faţă se înmuia, într-o uşurare binecuvântată, după durerea sfâşietoare. Dar odată eliberat de agonie, cine se întoarce de bunăvoie la suferinţă? Cei care nu se zvârcoleau în chinuri ţineau degetul tot timpul pe butoane, fiindcă uşurarea lor însemna să abată suferinţa agoniei spre cel din cealaltă parte a platformei. Într-un univers al suferinţei, nu existau onoare, dragoste sau milă, ci numai hotărârea cruntă de a-şi cumpăra o clipă de odihnă.

  Cei înşelaţi se întindeau după butoane, împărţiţi între ură şi chinuri. Câţiva dintre cei care fuseseră aruncaţi înapoi în ghearele durerii, dădură drumul butoanelor lor, sperând încă într-un moment de viitoare milă. Alţii scrâşneau doar mai puternic din dinţi, apăsând butoanele într-un spasm de ură…

  Spectacolul continua mereu, fără sfârşit, o mie de variaţiuni ale aceluiaşi înfiorător concurs de durere şi implorare, de ură şi speranţă.

  Fiecare fărâmiţă din acea agonie în masă, fiecare amper de curent părea să se canalizeze în mintea lui Fraden, în străfundurile fiinţei sale. El era responsabil pentru toate astea, personal, imediat, fără scăpare, responsabil în ultimă instanţă. Nu putea suporta. Ar fi vrut să se eviscereze singur, pe loc, să-şi strige în gura mare îngrozitoarea vină în faţa întregii lumi, să se sfâşie singur în bucăţi pline de sânge.

  Se răsucea pe locul său, incapabil să mai suporte priveliştea, fie şi o clipă. Atunci îi văzu pe Fraţi, aşezaţi în rânduri suprapuse, ca o piramidă de carne obscenă şi fleşcăită, înălţată în spatele lui.

  Râsul lor suna sinistru şi dogit, ca şi al hienelor la ospăţ. Bucăţi de carne omenească le cădeau din guri pe robele negre. Cei mai mulţi frământau trupurile sclavelor ca şi cum ar fost vorba de obiecte neînsufleţite; arătau ca nişte desagi burduşiţi, făcând să ţâşnească sângele cu unghiile, lăsând, în frenezia lor sadică, vânătăi mari şi vineţii. Alţii erau chiar ei frământaţi pe sub robe, pe când rostogoleau ochii, devorau carne omenească şi râdeau veseli de agonia din arenă.

  Fraden simţi o vomă acidă care-i urca în gât, un junghi adânc care-i sfâşia stomacul. Trebuia să iasă, chiar dacă îl omorau pentru asta, chiar dacă îl rupeau în bucăţi, trebuia să iasă de acolo!

  Sări de pe canapea, cu mâna la gură, reţinându-şi voma cu un efort puternic al voinţei şi al muşchilor gâtului.

  Moro, cu faţa împurpurată de plăcere, cu o fâşie de carne atârnând de un dinte galben, îl privi cum se ridică din lojă şi mârâi:

  — Frate Bart… o să pierzi partea cea mai interesantă. Unde te…?

  — La closet… murmură Fraden printre degete, cu spatele la Profetul Durerii. Trebuie să merg la WC! Moro se pregăti să spună ceva, dar Fraden ajunsese deja la jumătatea drumului şi o luase la fugă.

  Profetul dădu din umeri, se întoarse la plăcerile lui, uitând de tot ce-l înconjura, în afară de spectacol.

  Fraden alergă nebuneşte, părăsi pavilionul printr-un pasaj întunecos şi, în sfârşit, ieşi din stadion.

  Sunetele, înăbuşite, ajungeau încă până la el şi-l loveau ca un ciocan pneumatic. Se sprijini de zidul stadionului, icni, mai vomită o dată, icni şi tot icni, până îşi simţi stomacul dureros în cuşca coastelor, până ce imagini trecute îi reveniră pe retină, până ce se simţi ca şi cum vomitase acea întreagă planetă scârboasă.

  Iar sunetele de pe stadion continuau mereu, distrugându-i în cele din urmă, ca un incendiu, greaţa abisală şi umplându-l de o binecuvântată ură arzătoare.

  O măsură a evoluţiei ororilor de rutină, la zece zile după începerea programului nebuniei, era şirul de camioane pe care Bart Fraden îl putea vedea bubuind la trecerea prin poarta principală a palatului, spre celulele veşnic pline, de dedesubtul stadionului. Simţea oarece regrete de formă, un junghi trecător de ură împotriva propriei persoane, pe când oamenii erau îngrămădiţi, goi şi îngroziţi, în camioane şi se întâmpla ca vreunul să-i arunce o privire lungă şi semnificativă, la trecerea maşinii pe lângă el.

  Fraden privea prin curtea întinsă. Ucigaşii mânau sclavele şi Animalele de Carne. Un detaşament de Ucigaşi cadeţi făcea instrucţie lângă zid. De la abator se auzeau ţipete înăbuşite. Pe ici pe colo, apărea câte un Frate înconjurat de suita personală, care se strecura pe lângă el, puternic drogat cu omnidrină. Nimeni nu părea să dea prea multă atenţie lungului şir de camioane ce-şi transportau încărcătura umană la stadion; devenise deja o treabă ca oricare alta. Câteva sute de Fraţi păreau să urmărească de obicei programul zilei la stadion, însă torturile nebuneşti, desfăşurate cu mare atenţie pentru a se evita vărsarea de sânge, nu mai aveau loc într-o atmosferă de carnaval grotesc. Se instaurase un simţământ ciudat, de bandă rulantă – pe măsură ce victimele veneau cu camioanele pe stadion, într-un flux constant, erau torturate, apoi mânate de-a lungul curţii în vastul sistem de temniţe din pântecele stadionului. O bandă rulantă pentru producţia de nebuni…

  Fraden reuşi să evite vederea celor mai multe dintre torturi, mai ales că acum deveniseră o rutină. Reuşise, de asemenea, să evite temniţele de sub stadion, nebunia generală conţinută acolo. Când Moro îi ordonase să supravegheze începerea extragerii sângelui nebunilor şi apoi a omnidrinei din acesta, el reuşise să-l refuze spunându-i că n-avea rost să înceapă înainte de a dispune de cel puţin trei mii de schizofrenici.

  Iar atunci Fratele Bart avea să fie de mult plecat. Deoarece treaba lui la palat era terminată. Programul nebuniei devenise o rutină. Confreria era dependentă de omnidrină. Când Fratele Bart şi rezerva de omnidrină vor fi dispărut, una o va completa pe cealaltă. În disperarea lor după o nouă cantitate de omnidrină, Fraţii vor continua şi vor intensifica torturile, întreţinând astfel focul revoluţiei. Şi, chiar în acel moment, pogromul producea un dividend neaşteptat: obsedat de torturi, Moro părea să ignore aproape cu desăvârşire poveştile despre atacarea unui domeniu, despre ambuscadele împotriva Ucigaşilor şi multe alte incidente izolate şi, probabil, exagerate.

  Da, era în sfârşit momentul să părăsească această vizuină a ororilor. Bazele revoluţiei fuseseră consolidate. Îl informase deja pe Moro că e timpul să facă un drum la navă ca să mai aducă omnidrină, Sophia îşi aduna lucrurile şi peste o oră…

  — Frate Bart, Profetul îţi reclamă prezenţa imediat, se auzi o voce albă, laconică, în spatele lui.

  Fraden se întoarse şi îl văzu pe inevitabilul Ucigaş subţire, cu dinţii ascuţiţi.

  — Vii cu mine, rosti Ucigaşul. Prezenţa ta e necesară la temniţe.

  Fraden se încordă, apoi se mai destinse puţin văzând puşca Ucigaşului atârnându-i de umăr şi buzduganul prins la cingătoare.

  Ucigaşul îl conduse la o uşiţă laterală, apoi de-a lungul unui pasaj scurt şi, în final, coborâră un lung şir de trepte prost luminate, care se sfârşeau într-o cămăruţă.

  Din ea se despărţeau trei holuri şi, în lumina crudă a becurilor incandescente fără abajur, Fraden văzu că era vorba de nenumărate blocuri de celule. Ucigaşul îl conduse pe coridorul dinspre blocul central.

  O trecere prin balamuc. De fiecare parte a holului pavat cu piatră se aflau celule cu gratii de fier. Cam jumătate dintre ele erau pline – cinci sau zece bărbaţi şi femei în câte o singură încăpere mică, pătrată. Unii, pe podeaua rece de piatră, zăceau într-o stare catatonică, întinşi în propriile excremente. Alţii scoteau ţipete stridente şi stupide, pe când Fraden trecea în goană pe lângă ei, cu ochii plecaţi. Bărbaţii îşi înfigeau ghearele în propriile trupuri pline de cicatrici. Femeile se legănau repetând mereu aceeaşi silabă, ca o incantaţie. Ucigaşii măsurau coridorul în sus şi în jos, cu o privire rece şi necruţătoare, punând capăt, din loc în loc, unor lupte, vârând printre gratii ţeava puştii, lătrând ordine laconice, irezistibile.

  Cu mintea amorţită, încercând să se controleze şi dorind să ignore nebunia care îl înconjura, Fraden îl urma pe Ucigaş prin blocul de celule; coborâră un coridor pustiu, trecură de un culoar bifurcat de unde se auzea ecoul unor ţipete în depărtare şi ajunseră, în sfârşit, într-o cămăruţă luminată de un singur bec atârnat de tavan.

  Un bărbat era legat de perete, cu lanţuri în jurul gleznelor şi încheieturilor. Trupul îi era o masă de arsuri mici şi urâte – şi un Ucigaş îi făcu alta cu un fier electric, în timp ce Moro stătea de-o parte, aprobând când omul ţipa.

  Fraden se încordă, cu mintea lucrându-i furioasă la auzul ţipătului, fiindcă acesta nu era atât de durere, cât de ură nesfârşită şi de turbare. Ochii omului erau ca nişte găuri adânci şi roşii. Trăgea nebuneşte de legăturile de metal, cu unghiile rupte şi pline de sânge. Când Ucigaşul retrase arzătorul electric, ţipătul deveni doar un vaiet de neînţeles:

  — Uciiideee…

  Omul se afla într-o stare de depresiune acută, cauzată de herogină. Legătura din jurul şalelor îi era verde. Era unul dintre luptătorii lui Willem!

  Moro se întoarse, deschise gura să vorbească, dar Fraden i-o luă înainte:

  — Sper că n-o să dureze prea mult, indiferent despre ce e vorba. Nu mai exista nici un pic de omnidrină şi trebuie să mă duc la navă imediat ce…

  — Da, sigur că da, trebuie să te ocupi de asta imediat ce terminăm aici, zise Moro neatent. Fiind însă… hm… cel mai experimentat dintre Fraţi, vreau părerea ta referitor la această creatură. În ultima vreme, s-au întâmplat multe ciudăţenii la noi… Ucigaşi atacaţi, două domenii incendiate. Din când în când, câte un sat de Animale îşi iese din minţi când îi moare Creierul şi îşi pierde controlul asupra Insectelor, iar noi nu reuşim să-i aducem destul de repede un alt Creier. A rezultat că aşa s-a întâmplat. Din curiozitate însă, am dat ordin ca la următorul atac Ucigaşii să ia un prizonier şi să se retragă – ceva ce, desigur, ei urăsc să facă. Ieri, un grup de Ucigaşi a fost atacat de vreo treizeci de oameni înarmaţi; au ucis mulţi, bineînţeles, dar, nefiind decât şase, au fost nimiciţi – în afară de un Ucigaş care a reuşit să execute ordinele şi să fugă cu acest prizonier deosebit. Uită-te la el!

  Moro îl dădu la o parte, cu o mână grăsulie, pe Ucigaşul cu fierul electric şi se apropie de prizonierul care se contorsiona şi clănţăni furios din dinţi la vederea Profetului Durerii, ţipând slab:

  — Ucide… ucide… ucide…

  — Eu sunt Profetul Durerii! Mugi Moro. Ascultă-mă şi supune-te, Animalule! Îmi vei spune cine eşti şi de ce comiţi blasfemii şi ucizi. În numele Confreriei Durerii şi al Legii Firii, vorbeşte!

  Ochii luptătorului de gherilă deveniră tăciuni sclipitori de ură. Omul se zvârcoli în lanţuri. Făcea spume la gură şi se înroşea tot mai tare, muşcându-şi buzele cu dinţii.

  — Moarte! Strigă el, părând să-şi tragă puterea dintr-un rezervor plin de ură. Ucide! Distruge! Moarte Frăţiei! Moarte Ucigaşilor! Moarte Profetului! Moarte lui Moro! Moarte! Moarte! Vorbele i se prefăcură într-un răget de animal furios. Moro plesni faţa omului cu dosul mâinii grele, trântindu-l cu capul de zidul de piatră. Prizonierul se prăbuşi, dar Fraden văzu că încă respira uşor. Moro nu-i făcuse favoarea să-l ucidă.

  — Vezi…? Zise Moro pe un ton ca de conversaţie. Nici un Animal n-ar putea reacţiona astfel, atât de pornit faţă de Legea Firii. Animalele se supun. Moro se încruntă. E aproape ca şi cum…

  — Ca şi cum ar fi Ucigaş, completă Fraden repede, fără să se piardă.

  Era o gogoaşă la fel de bună ca oricare alta. Avea nevoie doar de timp suficient ca să iasă din încăpere, s-o ia pe Sophia şi să ajungă la naveta din curte. Cam douăzeci de minute. Câtă vreme luptătorul de gherilă se mai afla în acest stadiu de depresie provocată de lipsa heroginei, puteau să-l mănânce de viu şi tot n-ar fi scos de la el ceva inteligibil. Dar se pare că era pe cale să iasă din acest stadiu şi să treacă în acela în care furia devenea un fel de moleşeală, apoi… N-ar fi durat prea mult ca să se afle că făcea parte dintr-o armată de gherilă condusă de un om venit din alte lumi. Şi doar o singură navă din altă lume apăruse pe Sangre în ultimele secole. Moro ar putea trage concluziile cât de curând…

  — Ca şi cum ar fi Ucigaş? Repetă Moro, gânditor.

  — Uită-te la el! Spuse Fraden. Se comportă aşa cum ar face-o un Ucigaş sadea…

  — Imposibil! Trânti Moro. Un Ucigaş este educat de mic să asculte. Supunerea Ucigaşului e absolută.

  — Dar dacă… hm… într-un anume fel, un grup de tineri Ucigaşi ar acţiona cumva după capul lor? Băieţi foarte tineri, crescuţi ca Ucigaşi, dar neinstruiţi îndeajuns. Să zicem că erau transportaţi cu un camion dintr-un loc în altul, camionul a fost distrus, toţi Ucigaşii adulţi omorâţi, iar cadeţii lăsaţi să se descurce singuri. Aproape zece ani de trai în junglă, hrănindu-se cu roadele pământului, fără o condiţionare completă şi…

  — Pare improbabil, spuse cu neîncredere Moro. N-am auzit de o astfel de pierdere. Totuşi… trebuie să admit că nu găsesc o explicaţie mai plauzibilă. Nici un Animal n-ar…

  — N-ar strica să verifici, zise Fraden. Cât ar dura să cauţi prin evidenţe, cam o oră, nu?

  Moro râse şi-i aruncă o privire printre gene.

  — N-ar fi sportiv, zise. Mult mai estetic ar fi să adoptăm imediat metode de tortură mai avansate, torturi la care nici măcar un Ucigaş să nu poată rezista. Vom afla cât de curând. N-are nici un rost să ne pierdem vremea cu jumătăţi de măsură, nu? Spuse cu ochişorii porcini strălucindu-i. N-are rost deloc…

  — Păi… cred… c-aş face mai bine să mă duc după omnidrină, zise Fraden pornind spre uşă. Aici am făcut ce-am putut…

  — Da… desigur… mormăi Moro, întorcându-se spre Ucigaşul cu fierul electric, şi uitând complet de Fraden. Fă-l să-şi revină în simţiri! Ordonă, în timp ce Fraden se furişa afară pe coridor.

  Pe când mergea grăbit prin subsolurile Palatului Durerii, cronometrând fiecare minut, auzi ţipete care răsunau ca un ecou în spatele lui. Avea puţin timp, chiar foarte puţin, fir-ar să fie!

  — Haide, Soph, mişcă-te o dată! Zise Bart Fraden, aproape târând-o pe Sophia O'Hara, în pas alert, de-a lungul curţii, spre naveta care aştepta lângă un zid. Dacă îl dovedesc pe omul din gherilă înainte ca noi să decolăm, am încurcat-o!

  Îi luase aproape cincisprezece minute ca să revină, prin labirintul de temniţe, la locuinţa lor – refuzase un Ucigaş ca ghid – şi încă cinci ca s-o pună pe Sophia în mişcare. În vremea asta, Moro ar fi putut foarte bine să-l dea gata pe prizonier…

  — Vin! Vin! Mormăi Sophia, pe când treceau pe lângă un grup de Ucigaşi care mărşăluiau spre palat. Dar s-o facem să pară o retragere strategică, nu fugă dezordonată! Dacă ne văd alergând ca nişte hoţi prinşi asupra faptului, le-ar putea veni idei periculoase. În afară de asta, sprintul nu e sportul meu preferat!

  Are dreptate, desigur, îşi zise Fraden, silindu-se să adopte un ritm mai puţin dubios. Merseră iute, dar calm, spre navă, trecură pe lângă o altă grupă de Ucigaşi care salutară în treacăt roba de Frate a lui Fraden.

  Mai aveau doar vreo douăzeci de metri până la navetă, când Bart auzi un strigăt din direcţia palatului. Se opri, se întoarse şi văzu, la vreo douăzeci de metri în urmă, zece-cincisprezece Ucigaşi care veneau în fugă spre ei.

  — Hai, Soph, c-am pus-o de mămăligă! Strigă, împingând-o pe fată înainte şi rupând-o la fugă. Mişcă-te!

  Pe când alergau spre navetă, Ucigaşii din spatele lor începură să tragă. Dac-ar fi stat pe loc şi ar fi ochit cu grijă, i-ar fi doborât lesne, ca pe nişte ţinte, dar gândirea calmă şi rece nu era tocmai punctul forte al Ucigaşilor. Aceştia continuară să fugă în timp ce trăgeau, iar gloanţele şuierară mult deasupra capetelor celor urmăriţi, ridicând norişori de praf în locul unde cădeau ori ciupind aşchii neînsemnate din carcasa navetei.

  Gâfâind, târând-o de braţ pe Sophia care se împiedica mereu, Fraden ajunse la naveta spaţială când Ucigaşii erau la un mai mult de zece metri în spatele lor.

  Apăsă pe butonul care deschidea trapa exterioară a ecluzei şi urmară câteva secunde de aşteptare îngrozită, până ce servomotorul uşii o făcu să alunece lin şi fără zgomot în sus, în timp ce Ucigaşii care aruncaseră puştile şi-şi pregătiseră buzduganele se repezeau spre ei, cu ochii în flăcări, cu spume la gură, învârtind armele deasupra capetelor şi urlându-şi strident cântecul de bătălie: „UCIDE! UCIDE! UCIDE! UCIDE!”

  Cel mai apropiat Ucigaş ajunsese la mică distanţă, când uşa alunecă în sfârşit în sus, lăsând să coboare pasarela. Fraden sări pe pasarelă, trăgând-o pe Sophia după el, se aplecă pentru a intra şi-i dădu drumul la mână.

  — Să pornim imediat! Strigă şi ţâşni pe lângă ea prin uşa interioară. Intrând în micuţa cabină, se aşeză pe marginea scaunului de pilotaj şi activă circuitul pilotului-computer automat.

  Pe măsură ce luminile tabloului de bord deveneau verzi, una câte una, întoarse scaunul, privi prin uşa interioară şi văzu…

  Sophia apăsase pe butonul care închidea ecluza. Pasarela alunecase deja înăuntru, iar uşa din exterior era pe cale să se închidă. Însă nu cobora destul de repede. Un Ucigaş reuşise să-şi salte un picior peste marginea interioară a pragului şi, cu o mână, îşi împingea trupul cât putea prin uşa ecluzei, cu cealaltă învârtind ameninţător buzduganul. Înţelese că Ucigaşul va reuşi, prin forţa umerilor, să ţină uşa deschisă, făcând ca pilotul automat să contramandeze decolarea. Iar el nu putea face nimic în mai puţin de o secundă…

  Deodată, Sophia se năpusti, cu mâinile larg desfăcute, spre rama uşii şi se ridică pe vârful piciorului stâng. Ucigaşul ajunsese cu ambele braţe în interior şi se ridica, pregătindu-se să sară dincoace de prag.

  Sophia făcu o grimasă, îşi luă avânt cu piciorul drept şi repezi un şut drept la ţintă, cu graţie şi cu toată greutatea corpului.

  Vârful pantofului ei îl pocni pe Ucigaş drept în falcă; acesta ţipă, căzu cu zgomot dincolo de prag şi în urma lui uşa se închise prin alunecare. Gloanţele începură să ţiuie pe deasupra carcasei. Ultima lumină de pe tabloul de bord se făcu verde.

  Sophia se împletici şi se prăbuşi pe un scaun lângă Bart, în timp ce naveta se ridica. După ce vehiculul acceleră, pornind brusc în sus, Fraden zâmbi spre fată. Ea se strâmbă, apoi îi răspunse la zâmbet.

  — Ţi-am spus că nu sunt bună la sprint, zise. Poate mai curând la fotbal…

  Capitolul 7

  Când reuşi să scape din hăţişurile junglei şi ieşi pe coama unui deluşor care-i oferea priveliştea următorului sat, cuibărit pe fundul unei văi înguste şi pline de iarbă, Bart Fraden îşi tamponă din nou, cu dosul mânecii, năduşeala unsuroasă de pe frunte.

  Cei patru luptători de gherilă mărşăluiau câte doi în faţa lui şi dădeau la o parte, cu patul puştilor, iarba înaltă, iar aceasta revenea la loc, plesnindu-l, pe când îi urma coborând coasta dealului. Era zăpuşeală; ţeasta îi ardea ca şi cum ar fi fost plină cu o fiertură fierbinte. Privi la cei patru partizani care formau ariergarda: legături verzi în jurul şalelor, bentiţe împotriva transpiraţiei pe frunte, puşti capturate, ochi injectaţi şi înfundaţi în orbite, degete încordate pe trăgaciuri. Aiuriţi de herogină, se supuneau în primul rând drogului. În al doilea rând – lui Willem, care dispunea de el, deci nu mai rămânea mare lucru pentru noul Preşedinte autoproclamat al încă gestantei Republici Libere Sangre. Totuşi, se prezentau mai bine decât când venise el prima dată în junglă, acum o săptămână. Toată şmecheria era să le dea doze infime de drog în cursul zilei şi să-i drogheze ca lumea numai înaintea unei bătălii. Asta reprezenta o adevărată belea, dar cel puţin îi menţinea destul de alerţi şi de lucizi, în cea mai mare parte din timp. Totuşi n-o să mai dureze mult, îşi spuse.

  Soarele dogoritor şi roşu părea să-i izbească precum un obiect fizic, când ajunseră la poalele dealului şi porniră să traverseze valea spre grupul de colibe, dominat de lutul roşu al Dealului Insectelor şi înconjurat de câmpurile cultivate. În mod curios, în ciuda căldurii şi a oboselii, precum şi a prezenţei, zămislind încordarea, a celor opt drogaţi cu care fusese silit să stea în ultima săptămână, ba chiar şi în ciuda rezultatelor destul de slabe obţinute la sate în săptămâna precedentă, acele zile în care vizitase zecile de cătune din zonă, le vorbise oamenilor şi proclamase Republica, încercând să adune o armată adevărată, se pare că-l învioraseră, îl umpluseră de speranţă şi de un sentiment al puterii generat de farmecul personal. Nu mai era Fratele Bart, cel care făcea planuri şi se infiltra în tabăra inamicului. Acum, la bine şi la rău, era Preşedintele Bart Fraden al Republicii Libere Sangre, proclamat singur, ca să ştie toată lumea. Deşi recruţii veneau cu ţârâita în tabăra de gherilă, doar câte unul sau doi, deşi drogaţii pe care Willem îi forţa să constituie corpul de ofiţeri reprezentau încă majoritatea în Armata Poporului, simplul fapt că bătea drumurile de ţară îl umplea de vigoare şi-i dădea un sentiment de plenitudine.

  Acum se apropiau de marginea satului şi Fraden ordonă revoluţionarilor să rupă rândurile. Formau în jurul lui un grup dezordonat, care părea foarte puţin ameninţător, dar era în fapt o gardă armată eficientă. Într-un sat în care campania primitivă de lansat zvonuri nu i-o luase, ca de obicei, înainte, avuseseră loc mai multe aşa-zise revolte.

  În acest stadiu era tot ce putea aştepta, înainte să instituie o fabrică de zvonuri organizată. Fără un sistem de agenţi permanenţi, nu putea decât să trimită câţiva „drogaţi” la sate ca să împrăştie cele trei zvonuri, în speranţa că ele îşi vor păstra forma iniţială în timp ce se răspândeau spontan. Cele trei zvonuri trebuiau să fie generale şi vagi, formă cerută în cazul răspândirii haotice, necontrolate: Confreria mărise de zece ori cota obişnuită pe Sangre; Ucigaşii erau foarte interesaţi de nebuni; jungla se umplea de luptători de gherilă înarmaţi.

  Era momentul propice să le vorbească sătenilor, să facă legătura dintre aceste zvonuri aparent spontane, să ofere o explicaţie plauzibilă şi să transforme starea de agitaţie în revoluţie.

  Şi iată-i trecând printre câmpurile cultivate care înconjurau satul propriu-zis. Era târziu, spre sfârşitul zilei, dar Insectele verzi cu opt picioare se aflau încă pe câmp, tăind spicele cu cleştii, aranjându-le în rânduri ordonate, adunând căpiţele, cărându-le la Marele Muşuroi unde urmau să fie treierate şi transformate în cereale pentru săteni. Indiferent cât de des vedea Bart uriaşele artropode lucrând în echipe organizate, priveliştea îl enerva de fiecare dată, îl umplea de un sentiment de nedreptate şi, în acelaşi timp, de altceva – un simţământ de potenţialitate pe care nu-l putea defini exact.

  Pe când treceau, printre colibele dispuse în cerc, spre zona centrală, o mulţime de copii despuiaţi şi femei îi urmau; iar mai multe zeci de bărbaţi, veniţi de la cirezile de Animale de Carne pe care le îngrijeau, stăteau în centrul luminişului, după toate aparenţele, în aşteptarea lor. Semn bun, gândi Fraden. Înseamnă că s-a dus vorba. Cerceta chipurile oamenilor: morocănoase, flegmatice, dar şi oarecum curioase şi dornice de speranţe. Păreau să ştie că ceva se întâmplă, ceva cumva legat de acest străin şi de grupul lui de oameni înarmaţi…

  Când se opri în faţa sătenilor, Fraden făcu un semn oamenilor lui şi aceştia se răsfirară, formând un semicerc pentru a-l flanca pe Bart din ambele părţi. Femei, copii, bătrâni şi câţiva bărbaţi mai tineri se opriră la marginea semicercului, îngroşând mulţimea care-l privea. Fraden rămase tăcut câteva clipe, numărând în gând vreo optzeci de partizani potenţiali plus încă vreo sută de femei, copii şi bătrâni, şi aşteptând ca mormăielile, foşnetele, intensitatea crescândă a privirii oamenilor care-l studiau să-i indice culmea curiozităţii sangranilor, ajunsă la nivelul ei obişnuit, mediocru.

  — Numele meu e Bart, Bart Fraden, rosti el în sfârşit, obişnuindu-se repede cu modul laconic de a se exprima al localnicilor. Nu mă cunoaşteţi, eu însă vă cunosc. Ştiu ce întrebări aveţi. Ştiu ce aţi auzit. Că Ucigaşii sunt foarte interesaţi de Animalele care se poartă ca nebunii, nu? Aţi mai auzit că toate cotele voastre au crescut pe întreaga planetă…

  Un murmur gutural trecu prin mulţime. Bărbaţii dădeau din cap, femeile şi copiii păreau să devină tot mai încordaţi, chiar furioşi.

  — Bărbatul meu, ţipă o femeie tânără. Mi-au luat bărbatul!

  — Şi pe-al meu!

  — Luna asta au plecat zece din satul nostru, zise un om voinic. Cu opt peste cotă!

  — Deci Ucigaşii au trecut deja pe-aici, constată Fraden. Şi se vor întoarce, puteţi fi siguri. Fraţilor nu le mai pasă de respectarea cotelor. Şi ştiţi de ce?

  Urmă o tăcere mohorâtă, rău prevestitoare.

  — Avem o grămadă de întrebări, omule, mormăi cineva. Ai vreun răspuns?

  — Am un om care vă poate răspunde, replică Fraden.

  Cu replica pregătită, Lamar Gomez, unul dintre primii „drogaţi” ai lui Willem, ieşi în faţă.

  — Dă-i drumul, Gomez, făcu Fraden, spune-le ce mi-ai spus şi mie!

  După ce repetase de nenumărate ori în săptămâna trecută, Gomez reuşise în sfârşit să-şi pună la punct cuvântarea. Îi dădu drumul ca unei poezii.

  — Mă cheamă Gomez, zise. Ucigaşii au venit la mine în sat acum două săptămâni, au luat zece dintre noi – cu nouă peste cotă. Ne-au dus la Sade. Ne-au băgat în nişte hârdaie mari cu apă şi au dat drumul la curent. Am crezut c-o să mor de durere. Ne-au ţinut aşa ore întregi. N-am murit, n-a murit nimeni. Dar jumătate dintre noi au înnebunit după acest tratament. Până la urmă, au oprit curentul, ne-au scos, au dus nebunii în beciurile de sub palat, ne-au luat pe mine şi pe ceilalţi care încă nu eram nebuni şi ne-au îngrămădit în ţarcuri, în curtea palatului. Atunci am auzit doi Ucigaşi vorbind între ei. Ziceau c-or să ne tortureze până înnebunim, pe urmă or să ne ia sângele pentru ceva ce râvnesc Fraţii. Ucigaşii se distrau. Ziceau c-or să tortureze toată planeta, până înnebunim cu toţii, apoi or să ia tot sângele Animalelor. A doua zi ne duceau undeva, camionul s-a lovit de o stâncă, s-a răsturnat cu Ucigaşi cu tot, cele mai multe dintre Animale au murit, dar eu am scăpat. M-am ascuns în junglă, l-am întâlnit pe Bart, aici de faţă, i-am spus ce s-a întâmplat şi el mi-a zis că vine de pe o altă planetă şi că ştie ce se întâmplă şi de ce fac ei asta.

  — Chiar ştiu! Strigă Fraden. Nu poate fi decât un singur lucru: drogul numit omnidrină – cel mai puternic din Galaxie. Ştiţi cum se face? Fierbând sângele nebunilor, aşa să ştiţi! Ştiţi de câţi nebuni are nevoie Confreria ca să le ia sângele şi să fabrice suficientă omnidrină? Cam de cinşpe milioane. Ştiţi ce populaţie are Sangre? Tot cam cinşpe milioane! Închipuiţi-vă! S-au pornit să vă înnebunească pe toţi, până la unul! Şi când o să fiţi cu toţii nebuni de legat, vă vor lua şi ultima picătură de sânge, dar cu încetul. Veţi muri cu toţii, dar nu prea repede. Veţi muri cu câte juma' de litru de sânge extras o dată. Veţi avea destul timp să reflectaţi cum e când ai murit. Doar că n-o să prea gândiţi, fiind cu toţii nebuni. Până la ultimul afurisit dintr-ai voştri. Vă place? Vă place acum Confreria?

  Sangranii rămaseră într-o tăcere mohorâtă. Se auziră câteva strigăte slabe de „Blasfemie”, dar privirile grele şi mânioase ale celor mai mulţi făcură să amuţească iute minoritatea din cale afară de ortodoxă.

  Fraden privi feţele încruntate şi încurcate. Oriunde altundeva în Galaxie, ele ar fi răcnit după o răzbunare sângeroasă. Dar aici, să nu uităm, era Sangre.

  — Ce aveţi de gând să faceţi? Urlă el. Staţi ca nişte momâi pe fundurile voastre grase şi aşteptaţi să vă încarce în camioane şi să vă ia sângele? Aşteptaţi în linişte să vă aducă la nebunie, să vă tortureze, să vă omoare? Oameni sunteţi voi?

  — Suntem Animale, asta suntem, ţipă un bătrân sfrijit şi gârbovit. Fraţii conduc, Ucigaşii ucid, iar Animalele fac ce li se spune. Asta-i legea Firii! Spuse el, convins.

  — Legea Firii? Pufni Fraden. Legea Firii spune să se ia de zece ori peste cota obişnuită? E Legea Firii să vă ia sângele? De când e asta Legea Firii? Confreriei nu-i mai pasă acum de Legea Firii! Vouă de ce v-ar păsa?

  Sangranii se foiau, mârâiau şi nu-l priveau în ochi. Îi nimerise în punctul slab!

  — Ce pot face Animalele? Întrebă un bărbat, pe ton de scuză.

  — N-are importanţă ce pot face Animalele, spuse Fraden, părăsind argoul local. Vă voi spune însă ce pot face oamenii. Iar voi sunteţi oameni. Dezbrăcaţi un Ucigaş sau un Frate şi veţi vedea că nu se deosebeşte cu nimic de oricare dintre voi. Ştiţi asta cu toţii! Acum o să vă spun ce pot face oamenii.

  Trase dintr-un buzunar o bucată mototolită de hârtie şi o flutură deasupra capului, ca pe un stindard. Hârtia era albă.

  — Oamenii vor asculta ce scrie aici şi vor lupta pentru asta! Ei vor lupta împotriva Confreriei şi-i vor ucide pe Ucigaşi şi vor înceta lupta doar atunci când duşmanii lor vor fi morţi, iar ei vor fi liberi. Ascultaţi! Ascultaţi! Ascultaţi ceea ce ascultă deja oamenii de pe tot cuprinsul planetei Sangre! Ascultaţi de ce jungla se umple de oameni înarmaţi! Ascultaţi pentru ce luptă poporul de pe Sangre!

  Fraden se făcea că citeşte de pe petecul murdar de hârtie.

  — În ultimele trei secole, poporul de pe Sangre a fost torturat, mâncat, posedat ca o cireadă de vite de nişte exploatatori necruţători şi sadici, Confreria Durerii. Poporul de pe Sangre a fost sclav pe propriile pământuri.

  În consecinţă, poporul de pe Sangre declară prin prezenta că domnia acestei dictaturi inumane a luat sfârşit. Poporul de pe Sangre declară că de azi înainte nu mai recunoaşte dreptul Fraţilor să conducă pe Sangre, să măcelărească populaţia, să omoare, să înrobească, să ia sângele oamenilor. Timpul revoluţiei a venit. Pentru a conduce această luptă eroică împotriva crimei şi a dictaturii, poporul de pe Sangre proclamă prin prezenta Republica Liberă Sangre, cu Bart Fraden preşedinte provizoriu, până la câştigarea luptei şi desfăşurarea de alegeri libere. Republica Liberă Sangre este acum unicul guvern recunoscut de poporul sangran. Ucigaşii, Confreria şi toţi cei care îi sprijină sunt declaraţi criminali faţă de poporul de pe Sangre şi vor fi condamnaţi la pedeapsa capitală. Instrumentul Revoluţiei de pe Sangre este Armata Populară de pe Sangre. Toţi sangranii apţi la trup se pot înrola în Armata Populară pentru a lupta, sub o conducere adecvată, contra Fraţilor şi a călăilor lor şi pot primi arme. Arme pentru toţi! Republica Liberă îi cheamă pe toţi sangranii să se ridice la luptă şi să distrugă Confreria şi pe Ucigaşi! Trăiască Republica Liberă!

  După ce rostise, de vreo treizeci de ori în ultima săptămână, acelaşi discurs inventat de el, Fraden nu mai era surprins de inevitabilele priviri apatice, de fâţâielile şi tăcerea cu care îl întâmpinau ascultătorii. Până la urmă, dacă aceşti caraghioşi înţelegeau măcar o zecime din ce spusese el, era mare lucru. Cel mai important era ca proclamaţia să sune mai oficial decât tot ce auziseră până atunci şi ca până şi tembelii ăştia să poată pricepe partea cu armele şi cu omorâtul Fraţilor şi al Ucigaşilor. Halal Nobil Popor de pe Sangre!

  — Ei bine, asta puteţi face, prieteni, zise el. Gândiţi-vă la ce v-am spus. Şi dacă v-aţi gândit bine, veniţi în junglă, în apropierea munţilor. Nu vă faceţi griji că nu găsiţi Armata Populară – vă va găsi ea pe voi!

  Sangranii priviră tăcuţi cum îşi aranja oamenii în formaţie, în jurul lui, şi cum părăsea satul în pas de marş.

  Aşa era întotdeauna. Aveau nevoie de timp ca să conştientizeze spusele lui. Dar poate că peste câteva zile, când Ucigaşii vor reveni să ia mai mulţi oameni la Sade, doi, trei dintre ei vor vedea lumina şi vor apărea în tabără.

  Fraden oftă când trecură pe lângă un grup de Insecte care adunau cerealele de pe câmp. O săptămână în care mi-am rupt oasele, îşi zise, şi în schimb vor veni doar vreo patruzeci de voluntari. Dar situaţia nu era lipsită de speranţă, aşa ceva nu era posibil. Toate ingredientele necesare unei revoluţii se aflau acolo. Aveau nevoie, în final, doar de ceva care să le stârnească.

  Bart Fraden avea sentimentul neplăcut că acel ceva se găseşte pe undeva, chiar sub nasul lui. Dădu din umeri. Ştia că odată şi-odată îl va găsi.

  În fond, îşi zise el filosofic, nici Roma n-a fost prădată într-o singură zi…

  Tabăra cel puţin, gândi Fraden, începea să arate aşa cum trebuie. Ieşi din coliba sa, construită lângă carcasa navetei, cu care forma un perete, iar trapa acesteia, aflată chiar în interiorul colibei, îi conferea acces secret la navetă. Coliba fusese ridicată într-o singură zi şi se putea construi cu uşurinţă alta, în cazul când trebuia să folosească dispozitivele de comandă. Coliba lui Willem, în partea opusă a luminişului, lângă cea de-a doua navetă, nu beneficia de acelaşi aranjament. Era un amănunt minor al poziţiei sociale, pentru care Fraden insistase. Nu putea fi decât un singur conducător, iar relaţiile dubioase dintre Willem şi drogaţi tindeau să întunece acest fapt. Colibele erau menite să-l marcheze în mod clar.

  Restul taberei se grupa în jurul celor două navete: o parte dintre colibe lângă cea a lui Willem, în care locuiau drogaţii, iar alta mai departe, spre coliba lui Fraden, pentru voluntari; în centrul taberei, patru colibe cu deschideri mari la intrare, etalau o cantitate însemnată de arme capturate şi muniţie (mai mult de trei arme pentru fiecare luptător de gherilă) şi focuri mici pentru gătit, răspândite la întâmplare prin tabără. Hrana era o problemă dureroasă pentru Fraden. El nu tolera canibalismul în tabără, dar aceasta era o măsură foarte nepopulară, iar ce mâncau revoluţionarii în campaniile de pradă, nu voia cu nici un chip să-şi imagineze.