Mi-am păstrat numele de familie de la tatăl meu pentru ca Valeriu să-şi poată păstra garsoniera. Legea le cerea soţilor să aibă acelaşi domiciliu. Recurgeam şi noi la această măruntă şmecherie, potrivit vorbei că stăpânul învaţă sluga hoaţă. Eu rămâneam cu fostul domiciliu în buletin pe care, păstrându-mi numele, n-aveam de ce să-l schimb. Nu puteam evita însă prezentarea la serviciul de cadre unde eram obligată să-mi anunţ noul statut civil. Dacă Valeriu era considerat „necorespunzător” ca soţ al unei angajate a Instituţiei, n-aveau decât să mă dea afară, ceea ce-ar fi-nsemnat o tinichea atârnată de coadă până la sfârşitul vieţii, fiindcă nu-mi închipuiam că aveam să apuc măcar oarecare schimbări în cadrul regimului, cu-atât mai puţin căderea lui. Şeful de cadre s-a uitat la copia legalizată a certificatului meu de căsătorie şi a remarcat că nu-mi schimbasem numele de familie. Venisem cu-o explicaţie sentimentală: „Tatăl meu a murit când eu aveam doi ani. El tare şi-a dorit un băiat. Sunt ultima din familia lui. De-asta am vrut să-i păstrez numele”. „Sunt şi femei care când divorţează de-un bărbat cunoscut, cu acordul lui, îi păstrează numele”, mi-a spus şeful de cadre cu un aer sibilinic, încât să nu-mi dau seama de mă crezuse, de nu mă crezuse. A doua zi am găsit pe birou cinci garoafe roşii, de-o mărime cum nu mai văzusem, şi-un plic sigilat în care, pe-un carton culoarea untului, scria: „Îţi urez o căsătorie plină de bucurii A. E.”. I-am telefonat colonelului Endre şi i-am mulţumit. „Din toată inima aş vrea să fii fericită”. Am simţit emoţie în glasul lui cum sigur simţise şi el într-al meu.

  Peste o săptămână m-am trezit cu generalul de telecomunicaţii în birou. Ţinea sub braţ un pachet lunguieţ, învelit într-o hârtie cum nu mai văzusem, care mă uimea ca şi mărimea garoafelor trimise de colonelul Endre. Generalul a pus pachetul în faţa mea, cu gesturi delicate. Parcă ar fi umblat cu un exploziv. M-am uitat întrebător la el. „E darul meu de nuntă”. Cu mare grijă, ca să n-o rup, am desfăcut hârtia fină, presărată cu steluţe colorate, care-nvelea ceva dreptunghiular: o cutie de-un verde smarald, de lac şi nu de carton cum crezusem eu. Am încercat să deschid cutia, dar n-am reuşit. Generalul a apăsat simultan cu două degete, în două puncte, şi capacul dreptunghiului s-a ridicat încet. Din interiorul căptuşit cu satin violet, Generalul a scos un obiect ciudat: un paralelipiped dintr-un material transparent, turnat peste un trandafir roşu ca sângele. Dacă mişcai paralelipipedul, apăreau alţi trandafiri de alte culori. „Domnule general – uitasem de „tovarăşe” – nici n-am ştiut că există aşa ceva!”, şi roteam uimită paralelipipedul. „Este indonezian. Nici acolo nu se află pe toate drumurile. Nu-ţi spun asta ca să-ţi fac impresie”. „Şi dacă ar fi pe toate drumurile, e-atât de frumos”. „Vreau să-ţi poarte noroc”. „N-am cuvinte să vă mulţumesc”. „E suficient că exişti”, mi-a şoptit el. Îmi venea să plâng. S-a ridicat să plece, iar eu m-am ridicat să-l conduc. S-a aşezat cu spatele în uşă. M-a luat strâns în braţe şi mi-a şoptit la ureche: „Hai să uităm o clipă cine suntem şi unde suntem, o singură clipă, fără gânduri, fără remuşcări. Un bărbat şi o femeie şi-atât”. Şi-mi mângâia părul şi-mi săruta gâtul, obrajii, ochii. M-a sărutat apăsat pe gură, s-a desprins de mine şi a ieşit imediat din încăpere. Nu ştiu cât am rămas încremenită, în picioare, în faţa uşii. Dacă n-aş fi găsit pe birou paralelipipedul acela, ca un fel de caleidoscop, cutia de lac şi hârtia de ambalaj înstelat aş fi crezut că am visat. Ciudat era, şi mi se pare şi azi, că nu m-am simţit niciodată vinovată faţă de Valeriu pentru momentul trăit cu generalul. Câtă fericire îţi poate da o clipă de adevăr, în care nu mai există principii, reţineri, ci atracţia irepresibilă între doi oameni, care-i topeşte unul în celălalt. Am iubit câţiva bărbaţi în viaţă, dar niciodată nu m-am simţit mai dorită şi n-am dorit un bărbat cum m-a dorit generalul şi cum l-am dorit eu într-un birou al Securităţii! Dacă acolo ar fi fost o canapea şi s-ar fi putut închide uşa? Unde începe şi unde se termină păcatul? Nu ştiu ce a-nsemnat acel moment pentru general. Pentru mine a fost banul alb al multor zile negre de care-am avut parte. Generalul n-a mai venit în biroul meu. Îmi trimitea materiale printr-un locotenent, totdeauna sigilate, într-un plic mare. Deasupra documentelor din plic, totdeauna un carton bleu pal cu un trandafir în relief în stânga. Pe carton un singur cuvânt: „Omagii”.

  Oare cum s-o despărţi sufletul de trup?

  În lumea lui Valeriu, pe care o evitam, ca şi ea pe mine, eram o aia, pe care el o luase din interes, ca să se mai dreagă la origine, că altminteri cine, de nivelul lui, îşi lua nevastă de la Securitate – raţionament acceptat de mine întrutotul. El era călit suficient pentru a-nfrunta opinia publică, de pe vremea legăturii cu doamna blondă, care suscitase comentarii prea puţin binevoitoare, neavând doamna reputaţie de sfântă, în schimb zece ani mai mulţi decât Valeriu. Venirea unui regisor francez de film în România i se păruse lui Valeriu un bun prilej de-a mă scoate-n lume. Francezul se-arătase foarte interesat de istoria României, pe care voia s-o audă şi-n altă versiune decât cea prezentată în cartea lui Paul Morand, Bucarest. „Şi prezentul?”, m-a-ntrebat el. „Îl aflaţi citind presa de orientări diverse”, i-am răspuns eu prudentă. „Dumneata eşti de stânga sau de dreapta, aşa între noi”, a zis el. „De stânga, şi nu numai între noi. Eu provin din mica burghezie, fără avere: tată – medic veterinar, mamă – contabilă”. „Unde-ai învăţat atât de bine franţuzeşte?”. „La liceu şi la Universitatea din Bucureşti”. „Şi acum ce faci?”. „Lucrez la Ministerul de Interne, adică la Securitate, ca traducătoare”. „Numai?”. „Dacă n-aş fi „numai”, vă puteam spune că sunt fiziciană atomistă”. „Înseamnă că la „la Securitate” lucrează şi lume bine”. „Ca şi la dumneavoastră la „le Deuxičme Bureau”„. Am început amândoi să râdem. O actriţă de prim rang, ne-a-ntrebat, într-o franceză impecabilă, de ce râdeam cu-atâta poftă. „Domnul îmi spunea o glumă cu Marius şi Olive”, i-am răspuns eu doamnei tot franţuzeşte. După ce actriţa s-a depărtat, francezul mi-a sărutat mâna şi mi-a spus: „Eşti tare deşteaptă. Ai grijă să n-ajungi în spionaj”. „Vă promit că nu”.

  Din acea zi am încetat să mai fiu „o aia”, continuând însă a fi fost luată de Valeriu din interes. Ba mai mult: se dezgropa şi „legătura” mea dubioasă cu Stere Caragiani. Dubioasă, pe bună-dreptate. Numai că-n gura lumii şi de Stere mă lipise tot Securitatea spre a-i supraveghea moravurile, pentru ca apoi, avându-l la mână, să-l „predau” Instituţiei care, sigur, îl propulsase ca agent în străinătate. Era de presupus că şi pe Valeriu îl aveam la mână şi căsătoria lui cu mine era tot o comandă de la „Secu”.

  Nu ştiu în ce măsură nu credea acelaşi lucru şi doamna Veniamin. Prietenii ei erau „foşti”, dar şi unii „foşti şi actuali”, din categoria hopa-Mitică. Eu nu trăiam cu capul în nori. Nu-mi erau necunoscute ororile comunismului, chinurile din închisori. Ştiam că un coleg din anul nostru, condamnat politic, dus la muncă la Reşiţa, se aruncase în furnalul aprins. De câte ori mi-l aminteam pe-acel băiat cu ochi albaştri ca panselele, mi se făcea pielea de găină. Nu uitasem necinstea mea de femeie care se culcase cu un bărbat numai din prostie: din grija de-a nu rămâne fată bătrână la optsprezece ani! Şi să-l fac pe om să creadă că-l iubesc! Îmi venea să-mi dau palme. De ce mă angajasem la Securitate? Doar pentru un salariu mai mare? Ca să-mi ştie lumea de frică? Mă angajasem de frica de-a nu fi luată dur la-ntrebări în legătură cu fuga lui Stere. Despre mine şi despre Stere ştia toată Opera şi era să nu ştie Securitatea?! Abia peste douăzeci de ani de la acea fugă, prietena, colega mea Lavinia Silvaş, prin care-l cunoscusem pe Stere, avea curajul să-mi spună cât o anchetase pe ea Securitatea cu privire la acest subiect. Tăcând douăzeci de ani faţă de mine, se conformase, biata de ea, unei recomandări a Instituţiei făcută celor anchetaţi în libertate: „Fiţi conspirativ/a, tovarăşe/tovarăşa”. Liber era echivalent cu a nu fi în puşcărie. Prietenii doamnei Veniamin nu se numărau printre năpăstuiţii regimului. Rămăseseră toţi în casele lor, nu suferiseră condamnări, nu trecuseră prin puşcării, unii având situaţii remarcabile, dar anti-comunişti şi evident anti-Securitate, comentatori, în cercul lor, al ştirilor de la Radio Londra, de la Vocea Americii şi mai târziu de la Europa liberă. Doamna Veniamin îşi avertizase vizitatorii cu privire la posibilitatea ca pereţii ei să fi avut urechi şi telefonul ei să fi fost ascultat. Cauza majoră: eu, „nevasta lui Valeriu” şi nu „noră-mea”. Se mulţumise ca o singură dată să mă citeze pe ordinea de zi, indirect, faţă de prietenii ei, adoptând stilul folcloric: „Fiu-meu a ales pân-a cules”. Nu mă simţeam jignită şi nici nu-ncercasem vreodată să-i explic precum că eu eram nimeni în cadrul Instituţiei. Aşa cum mama nu era-ncântată că-mi luasem bărbat artist, de ce ar fi fost soacră-mea că-şi luase fiu-său nevastă de la Securitate, oroarea ororilor.

  La cinci luni după căsătorie am rămas însărcinată. Nici înaintea căsătoriei şi nici după, între mine şi Valeriu nu se discutase problema copiilor. „Valeriu, dacă vrei, putem avea un copil”, am atacat eu prudent subiectul. M-a privit atât de uluit de parcă i-aş fi anunţat că puteam avea un elefant. „Vrei s-avem acest copil?”, m-a-ntrebat el pe-un ton grav. „Eu vreau”. „Eu vreau ce vrei şi tu şi ceea ce e firesc. Numai că vremurile nu sunt fireşti. Copilul nostru nu crezi că ne-ar putea reproşa că l-am adus pe lume?”. „Valeriu, de-atâtea ori mi-am dorit moartea şi-am blestemat ziua când m-am născut, încât eu nu cred că există vreun om care măcar o dată-n viaţă să nu-şi întrebe măcar în gând părinţii de ce l-au făcut. Timpuri ideale şi nici măcar bune pentru toată lumea n-au fost şi n-au să fie niciodată”. „E drept că Dumnezeu cu sfântul Petru de mână, după ştiinţa mea, n-au umblat nicăieri pe pământ şi nici măcar câini cu covrigi în coadă. Acum însă trăim la gradul maxim de toxicitate a vieţii”. „Şi totuşi nu ne sinucidem şi, cu toată atmosfera sufocantă, mai avem câte o bucurie. În afara omului, natura e cinstită: orice formă de viaţă piere când mediul nu-i oferă necesarul funcţionării normale”. „Numai noi mai scoatem capul din rahat, mai luăm o gură de aer, şi-o ducem mai departe”. După o tăcere, în urma discuţiei terminate-n coadă de peşte, Valeriu a zis cu un aer visător: „Dacă e băiat, îi punem numele tatei: Şerban”. Am avut o tresărire: pe generalul de telecomunicaţii îl chema tot Şerban. Valeriu mă-ntreba tot timpul sarcinii, „Ce-ar dori mama şi copilul?”, fiindcă ştia că-n situaţia asta femeile au tot felul de pofte. Mam'mare-mi povestea cum mânca ea tencuială de pe pereţi, cât fusese „în poziţie” cu mama. Eu n-aveam nici un fel de pofte, nici greţuri insuportabile, nici stări de anxietate, dar nici de exaltare. Nu mă apucase nici o bucurie frenetică fiindcă aveam s-aduc un om pe lume, de fapt într-un vast lagăr de concentrare cu-mprejmuiri fizice şi psihice. Mi se părea că-mi împlineam o-ndatorire stabilită de natură şi de la care n-aveam dreptul să mă sustrag. Discuţia între mine şi Valeriu privitoare la- „nmulţirea populaţiei” nu fusese de natură să-mi creeze stări de euforie cum dealtminteri nu creează niciodată luciditatea. Un actor de la Naţionalul din Bucureşti declara, de curând, că el şi nevasta lui au hotărât să nu aibă copii, dat fiind că populaţia globului nu dă semne că ar fi în pericol să piară! Mi-a plăcut ironia fină a acestui actor, ironie care de fapt traduce discuţia de acum şaizeci de ani dintre mine şi Valeriu. Deştept băiat acest Cl. Bl., care bate cu delicateţe şaua că tot o pricepe ceva iapa! Am fost o gravidă, zic eu, decentă: am şi avut norocul ca ultimele luni de sarcină să fie vara, încât să-mi facă mama nişte rochii de stambă largi, care să mascheze cât de cât aluatul dospit al burţii. M-am bucurat că Valeriu, chiar în acea perioadă filma la Sighişoara, fiindcă nu socoteam că i-aş fi oferit cel mai seducător spectacol. Azi, unele femei însărcinate se cred probabil culmea seducţiei de umblă cu buricul gol şi cu haine strâmte, care să atragă atenţia cât mai mult asupra marsupiului lor gata să plesnească. „Uite, lume, la mine ce n-ai mai văzut!”. Şi-acest fenomen mi se pare că face parte din gelatinizarea minţii umane. Ba mai vin şi masculii responsabili şi filmează naşterea! Asta mi se pare chiar o invitaţie indirectă la pederastie, că dacă şi o naştere e un spectacol de filmat şi de neîntors maţele pe dos, atunci Muma-Pădurii merită declarată Miss Monde. De la slujbă am plecat direct la Maternitate, fiindcă am preferat să cumulez concediul pre-natal cu post-natalul ca să pot sta cât mai mult acasă cu copilul, copil foarte inspirat: s-a născut de 23 august, minunata zi a capitulării fără condiţii a României în faţa ruşilor, motiv temeinic de-a deveni zi naţională a învinşilor. Valeriu nu era-n Bucureşti când i s-a născut primul şi singurul său copil. Mama, cum am chemat-o la telefon, s-a-nvoit de la slujbă, s-a dus la „Romarta copiilor” şi a cumpărat tot ce trebuia pentru un nou-născut. Conform unei superstiţii, nu e bine să te pregăteşti cu nimic înainte de naşterea unui copil. Întâi să-l vezi viu şi sănătos. Când şi-a văzut mama nepotul i-a pus un icusar pe frunte şi i-a spus: „Să trăieşti, mamă, să ai noroc şi bucurii în viaţă, că ziua când ai făcut ochi în lume ştiu că ţi-ai ales-o…!”. Am considerat cuviincios s-o anunţ şi pe soacră-mea: „Doamnă Veniamin, sunt Sabina, am vrut să vă anunţ că aveţi un nepot, Şerban, de trei kilograme nouă sute de grame şi lung de şaizeci şi doi de centimetri”. „Să-ţi trăiască. Văd că şi-a ales zi de naştere potrivită cu locul de muncă al mamei. Sănătos să fie şi să aibă noroc!”, s-a gândit doamna Veniamin să dreagă busuiocul a două răutăţi: „să-ţi trăiască”, de parcă făcusem singură copilul, nemaivorbind de „locul de muncă al mamei”. Duşul rece al convorbirii cu soacră-mea cădea peste o stare de năuceală. Nu-mi venea să cred că fiinţa aceea, încă roşie de efortul de-a ieşi în lume, crescuse în mine şi că din mine curgea lapte, supt cu lăcomie de-o gură ca o mică pompă aspiratoare. Singurul sentiment lămurit îmi era cel de dependenţă faţă de făptura pe care destinul mi-o trimisese şi căreia-i fusesem trimisă. Şi uşurarea de a-mi vedea pierdută şi bruma de libertate pe care îmi plăcea să cred c-o aveam – a sufletului – pierderea ei într-un scop precis: formarea unui om. Oare aveam să reuşesc? Îmi asumam total copilul ca şi când i-aş fi fost autoare unică. De-aici a pornit greşeala mea faţă de-amândoi băieţii mei şi faţă de taţii lor. Nu ştiam cât de bine le cade bărbaţilor să lase orice responsabilităţi în cârca nevestei, mai ales când asta şi le-asumă de bună-voie. Crescută fără tată, o mamă energică şi săracă mă-nvăţase de copil că nimeni n-avea să bată la vreo uşă pentru mine. Când mi s-a propus postul de la Securitate, primul meu gând a fost: „uite că ţi se deschide o uşă fără să fi bătut la ea”.

  Valeriu a venit a doua zi la Maternitate, s-a lăsat într-un genunchi, mi-a sărutat mâna, m-a sărutat uşor pe buze şi după ce a contemplat îndelung puiul nostru, pe care cu nici un chip nu l-am putut trezi din somn, mi-a prins pe gulerul halatului o broşă de aur: un lujer de plantă cu două frunze ascuţite, la capăt cu-o măciulie de ciulin, din pietricele cât gămălia de ac, schimbându-şi culoarea de la violet până la verde, potrivit luminii. „Ce piatră e asta, Valeriu?”. „Alexandrit”. „N-am văzut niciodată asemenea piatră şi nici o bijuterie mai frumoasă; îţi mulţumim, tată”. La ultimul cuvânt, Valeriu a tresărit de emoţie. Soacră-mea i-a dăruit nepotului un trusou de nou-născut şi o plăpumioară bleu, matlasată, iar când a venit la maternitate să-l vadă, i-a pus pe frunte o monedă mare de argint, emisă în 1878, cu efigia lui Carol I.

  Acasă la mama, unde figuram în cartea de imobil, mă aştepta o surpriză: un cărucior landou, pe roţi înalte, însoţit de-un plic bleu pe care scria cu un scris care m-a făcut să-mi sară inima din piept; scria „Destinatar: Şerban Veniamin”. În plic, un carton bleu cu trandafir în relief. Pe verso, următoarele cuvinte: „Viaţă lungă şi multe bucurii tânărului Şerban, iar mamei sale omagiile colegilor de serviciu”. Colegii de serviciu erau „adaosul” destinat altor ochi decât ai mei. De-un an nu-l văzusem şi nu-l auzisem pe general. „Telecomunicaţiile” dintre noi le-asigura un locotenent: plicurile sigilate, unele cu materiale, altele doar cu omagii. Acum, cu inima-n gât, abia respirând de emoţie, trebuia să-i dau un telefon generalului ca să-i mulţumesc. Numărul lui sigur era sub ascultare. Cred că am pritocit în minte o mie de formule până m-am hotărât la o frază: „Bună ziua, tovarăşe general, sunt Sabina Gherasim. Vreau să vă mulţumesc pentru darul pe care i l-aţi făcut băiatului meu”. „El ce-a zis? Îi place? Are vreo nemulţumire? Nu poţi să ştii ce bine-mi pare că-l cheamă Şerban. Vă doresc să fiţi fericiţi”. „Vă mulţumim, tovarăşe general”. „Sărut mâna”. Glasul lui sunase ca o mângâiere, spre deosebire de-al meu, ieşit parcă dintr-un robot. Ştiam ce-nseamnă să iubeşti. Îl iubisem nebuneşte pe Stere. Priveam cu adoraţie volutele lui în aer şi mi-aş fi dat viaţa pentru o noapte în care să mă iubească. Iubeam în el nu doar balerinul spectaculos, iubeam şi omul cultivat, inteligent şi cu mari disponibilităţi afective. În momentul când mi-am dat seama de înclinaţiile lui erotice, aş fi vrut să mor. Renunţând să mai sper să-i fiu iubită, am continuat să-i rămân alături, din ataşament uman, fiindcă-mi păsa de soarta lui. De Valeriu m-am îndrăgostit văzându-i filmele, ascultându-i discuţiile cu Stere despre artă, despre spiritualitate. M-am îndrăgostit, păstrând o distanţă prudentă faţă de el, de teama vreunei surprize, după cea atât de amară din partea lui Stere. Mi-era teamă să nu fiu pentru el doar o aventură. Mă socoteam în mare dezavantaj faţă de doamna blondă, alături de care trăise marital ani de zile. Muream de curiozitate să ştiu de ce se despărţiseră, şi-n acelaşi timp nu l-aş fi-ntrebat aşa ceva nici picată cu ceară. N-am aflat niciodată de ce. N-am atacat acest subiect cu nimeni. Fiecare am considerat tabú trecutul celuilalt. Ştiam şi ce-nseamnă să fii iubit fără să iubeşti şi, mai rău, să n-ai pic de curiozitate omenească în privinţa celui care te iubeşte. Era cazul meu cu farmacistul. Generalul fusese-ndrăgostit de mine şi-i trecuse ori chiar mă iubea? Comportamentul lui, de-un an întreg, faţă de mine, pleda pentru încercarea cuiva de-a nu ajunge la o situaţie gravă cu altcineva care-nsemna mai mult decât un acces hormonal, de moment.

  Debordând de masculinitate, fără să fie frumos, cu-o minte brici şi solid mobilată, cu-o ironie distilată subtil în tot ce spunea, generalul – pentru a fi fost sinceră cu mine însămi – nu-mi era indiferent. Nu făcusem faţă de el nimic pe care să mi-l reproşez, nimic ambiguu în comportament, în vorbă, în privire. Dar aşa cum în aceeaşi încăpere cu Valeriu simţeam un suflu mângâietor ce pornea de la el spre mine, în prezenţa generalului simţeam un flux puternic de energie ce-mi încălzea şi-mi furnica mâinile. Pe Valeriu îl iubeam: îl admiram, îl respectam, mă atrăgea fizic. Mă scosese din marasmul legăturii mele nefireşti cu Stere. Mă luase de nevastă, îndepărtându-şi multe relaţii care-l evitau din cauza mea – „securista”. În dragostea mea pentru Valeriu era şi multă recunoştinţă. Ce-nsemna generalul pentru mine? Un punct de sprijin în precaritatea vieţii, în câinoşenia regimului şi, în acelaşi timp, un punct nevralgic, de nelinişte. Toate gândurile astea îmi treceau prin minte în timp ce-mi priveam copilul dormind în căruciorul landou, copilul – datoria mea împlinită faţă de viaţă, copilul – raţiunea mea majoră din câtă viaţă-mi era hărăzită. Abia atunci începeam să-mi iubesc copilul.

  Colonelul Endre mi-a trimis un buchet de garoafe la fel de mari ca şi cele de la căsătoria mea, un urs de pluş cu-o mutră şugubeaţă şi un carton culoarea untului, cu următorul text: „Tânărului Şerban Veniamin tot binele din lumea în care a venit şi părinţilor lui de asemenea, A. E.”.

  Ileana Iovănescu dăduse şfară-n ţară pentru o tetă, fiindcă după cele cinci luni cât făceau concediile mele maternale adunate, cineva trebuia să stea permanent cu Şerban. Deşi, pentru creşterea copiilor, mamele puteau obţine, la cerere, întreruperea serviciului timp de doi ani, noi nu eram în situaţia financiară care să ne permită asemenea lux, în afara faptului că instituţia era obligată să-ţi păstreze postul. Valeriu, visător şi imaginativ în artă, însă cu picioarele pe pământ în privinţa vieţii de zi cu zi, nici nu se gândise că aş fi putut sta doi ani acasă, câştigurile lui de regisor neangajat nicăieri, fiind aleatorii. Cu o mamă energică şi calculată, învăţase de adolescent să ţină de bani şi să nu-i dea pe cai verzi pe pereţi. Generos din fire, între a-şi împlini lui un gust şi a face o bucurie cuiva, alegea totdeauna a doua posibilitate. „Aş fi vrut să stai tu acasă măcar doi ani… Vă cer iertare că nu-mi pot permite să vă ofer ceva atât de firesc”, spusese el cu-amărăciune. „Valeriu, nu-ţi face o vină din faptul că trăim şi noi ca majoritatea oamenilor. Ştiam de la bun-început că n-aveam să-nvârtim banii cu lopata şi că n-o s-avem ziua ce visăm noaptea. Sănătoşi să fim”. Şi pentru a-mi întări cuvintele, îi luam o mână, mi-o treceam pe obraz, apoi o atingeam cu buzele, uşor de parcă mi-ar fi fost teamă să n-o spulber. Îmi răspundea sărutându-mi cu evlavie mâinile şi sărutând picioruşele lui Şerban. Îi mulţumeam în gând lui Dumnezeu pentru asemenea clipe de tandreţe şi de pace dăruite treimii noastre.

  Locuiam la mama, care, pentru a nu ne tulbura intimitatea, îşi aranjase pentru ea cămăruţa de serviciu. Frau Gertud Müller, teta şvăboaică, de care ne făcuse rost Ileana Iovănescu, dormea cu Şerban în cameră, condiţie pe care ne-o pusese de la-nceput, ca şi aceea de-a nu ne-amesteca în modul ei de-a creşte copilul, propunându-ne un pediatru şvab; un copil trebuie să aibă doctorul lui, pe cel de cartier acceptându-l fiindcă aşa era legea. Frau Gertrud făcuse o şcoală de puericultura în Germania, înainte de război. Până la patruzeci de ani, cât avea când se angajase la noi, crescuse zeci de copii şi din toate casele plecase cu excelente recomandări. Spre deosebire de familia ei, care-şi făcuse stagiul de şase ani în Donbas, pentru simplul fapt de-a fi fost de origine germană, ea scăpase fiind angajată la Bucureşti, la fiica unui general care se dovedise pro-sovietic şi se bucurase de toate onorurile, după 23 August. Soţul ei însă, fusese ridicat de la uzina electrică unde lucra şi murise în deportare. Frau Gertrud avea o garsonieră, proprietate, la Piaţa Romană. Acolo-şi petrecea duminica şi joia după-amiază, timpul ei liber, hotărât din momentul când stabilisem, nemţeşte, condiţiile angajării.

  Valeriu îşi petrecea timpul liber şi nopţile în apartamentul mamei, iar orele de lucru, când îşi pregătea un film, în garsoniera lui. Când eu mi-am reluat serviciul, ne vedeam numai seara, ca mai toţi oamenii muncii. Mama, care se ocupa de bucătărie, se-arăta cât mai puţin în prezenţa lui Valeriu. Ea şi Frau Gertrud se-nţelegeau nesperat de bine. Vorbeau nemţeşte între ele, mama bucuroasă de-a-şi împrospăta cunoştinţele de germană din liceu, Frau Gertrud bucuroasă de-a-şi folosi limba maternă, pe care-o-mbunătăţise în Germania, făcând acolo toate eforturile de-a scăpa de accentul şvăbesc şi de elemente de vocabular învechite, producătoare de ilaritate printre nemţoaicele vorbitoare de germană literară. I-am spus unde lucram şi i-am atras atenţia că puteau fi microfoane prin casă, ceea ce n-o tulburase deloc. Nici mama nu se mirase când îi ţinusem acelaşi discurs, fiind funcţionară în Republica Populară Română, şi netrăind cu capu-n traistă.

  După câte un film văzut cu Valeriu, mergeam să bem un pahar de ceva la „Blocul turn” din capătul străzii Câmpineanu. De la o vreme, apăruse la „Bloc” un chelner înalt, cam la cinzeci de ani, cu-o siluetă impecabilă şi cu-o figură de mare fineţe. Cum ne vedea, se-apropia de noi şi ne sfătuia ce să bem. Ne refuzase de prima oară bacşişul, încât ne-am simţit chiar jenaţi că i-l oferiserăm. La un moment dat, „diplomatul”, cum îl numeam noi pe chelner, a dispărut din acel bar. N-am întrebat pe nimeni ce se-ntâmplase cu el, fiindcă nu erau vremuri de pus întrebări: nu ştiai unde dai şi unde crapă. La vreun an de la dispariţia „diplomatului”, mă duc la Ateneu la un concert, împreună cu-o fostă colegă de Facultate. Pe cine văd îmbrăcat într-un costum impecabil, bleu-marine cu discrete dungi albe, cu papion, încălţat cu pantofi care nu păreau de factură autohtonă? Pe „diplomatul” nostru, care citea un program al Ateneului! M-am ascuns repejor după o coloană, dar nu m-a răbdat inima să nu văd ce mutră face când aveam să-l salut. M-am aşezat în faţa lui şi bătându-l uşor pe braţ, pentru a-l trezi din citirea programului, în care părea cufundat, m-am adresat cu tonul cel mai firesc: „Bună seara, domnule, îmi pare bine să vă revăd”. „Sărut mâna, doamnă, şi mie îmi pare la fel de bine să vă revăd. Ce părere aveţi de pianist? Eu îl consider un excepţional interpret de Mozart”. „Şi eu. Să ştiţi că „Blocul turn” nu mai are farmec fără dumneavoastră. Ne lipsiţi”. „Şi dumneavoastră mie”. Pauza luase sfârşit. I-am întins „diplomatului” mâna, iar el mi-a sărutat-o, înclinându-se. „Este el chelner cum sunt eu nevasta Papei”, mi-am spus eu. Se ştia în acea vreme că un chelner de la Capşa – Apostol cred că se numea – avea o colecţie extraordinară de discuri înainte chiar de război, şi făcea audiţii la el acasă, cu mari personalităţi intelectuale. Nasul meu îmi spunea că „diplomatul” nu era din aceeaşi parohie cu domnul Apostol. În vara următoare acestei întâlniri, într-o seară foarte călduroasă, trecând cu Valeriu prin dreptul „Cercului Militar”, botezat de regimul comunist „Casa Armatei”, am propus să intrăm în restaurantul Casei – eu având legitimaţie care-mi permitea accesul acolo – şi să bem o bere. Într-un separeu, la o masă aranjată de gală, cu vreo douăzeci de participanţi, la costum şi la cravată, din colţul nostru vedem intrând în separeu un bărbat înalt, suplu şi toţi mesenii ridicându-se-n picioare şi luând poziţie de drepţi. Nou-sositul s-a aşezat în capul mesei, invitând, cu un gest degajat, lumea să se-aşeze. Mie şi lui Valeriu ne-a rămas berea-n gât. Personajul, pe care acum îl vedeam din faţă, era „diplomatul” nostru. „Pe cine-o fi urmărit un asemenea personaj la „Blocul turn”?”, mi-a şoptit Valeriu. „Pe noi doi”, am spus eu şi mi-am pus mâna peste gură ca să-mi stăpânesc râsul. Valeriu însă a avut un aer grav şi-ngrijorat. Într-un târziu m-a-ntrebat: „Ai fi bănuit aşa ceva?”. „Din primul moment, iar „întâlnirea” de la Ateneu a fost o confirmare. Valeriu, acum am învăţat să-i împart pe căprarii. El ştia cine suntem noi şi bănuia că măcar eu bănuiam cine este el. De-altfel îşi scuipa diagnosticul, cum spune un mare profesor de la „Medicin㔄. Sigur că asemenea întâmplare nu era de natură să-ţi sporească voia-bună ci să-ţi întărească şi mai mult suspiciunea chiar faţă de bătaia vântului.

  Doamne, cum s-o despărţi sufletul de trup?

  În septembrie, pe-o zi frumoasă, m-am dus la serviciu ca să-l arăt pe Şerban colonelului Endre, şeful meu, şi generalului Şerban Vasilianu Endre l-a declarat frumos şi i-a pus în cărucior un plic. „Să nu te superi, tovarăşă Gherasim, dar vreau să-i fac un dar băiatului dumitale. Îl aveam pregătit de când s-a născut”. M-a condus pe culoarul lung cât o zi de post, care ducea la biroul generalului. Bănuind că pe culoare erau mai puţine scule de ascultare, am gândit că era momentul să-mi limpezesc ceea ce mă preocupa de când îl văzusem prima dată pe colonel. „Tovarăşe colonel, dumneavoastră sunteţi sută la sută maghiar?”. „De ce mă-ntrebi?”. „Fiindcă n-am simţit nici o clipă, un dezacord între substantiv şi adjectiv cum fac ungurii”. Mi-a pus o mână pe braţ şi m-a oprit din mers. „Sunt sută la sută român, de lângă Sighetul Marmaţiei şi am făcut Dreptul şi Filosofia la Cluj. Numele ne-a fost maghiarizat de pe vremea imperiului austro-ungar”. „Am văzut că sunt foarte mulţi ofiţeri ardeleni în minister”. „Din armata lui Horthy, ungurii au sărit drept în Securitate, pentru a-şi şterge urma şi pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de noul regim; ca să le ţinem piept, am intrat şi noi, ardelenii”. Înaintea acestei fraze şi-a rotit privirea ca să se asigure, iar pe urmă şi-a dus arătătorul la buze, mondial semn al tăcerii. Am înclinat capul, semn al tainei pecetluite. „Pentru asta vrem să angajăm cât mai mulţi români capabili”, şi mi-a pus arătătorul în piept. Ne-am despărţit la uşa generalului. „Vă mulţumesc pentru tot, domnule colonel”. „Şi eu ţie, Sabina şi băiatului tău pentru vizită”. Mi-a sărutat mâna şi s-a aplecat asupra lui Şerban. „Noroc, tinere”, apoi l-a salutat milităreşte: în poziţie de drepţi cu mâna la un chipiu imaginar.

  Revederea cu generalul îmi dădea nişte emoţii mai mari decât cel mai greu examen. „Bună ziua, domnule general, am venit să mă cunoaşteţi şi pe mine şi să vă mulţumesc pentru căruciorul meu elegant”, am spus eu aproape în şoaptă, în timp ce-mi luam copilul în braţe ca argument şi ca pavăză. Generalul ne-a privit lung, fără un cuvânt, apoi s-a apropiat de noi, mi-a sărutat mâna stângă pe care se sprijinea capul copilului, i-a sărutat lui botoşeii şi cu ochii-nchişi m-a mângâiat pe faţă cu amândouă mâinile. „Când te gândeşti că am copii de-aceeaşi vârstă cu tine”, şi a oftat. Mi-a luat copilul din braţe, l-a aşezat uşor în căruţ de parcă umbla cu o bombă. Apoi, ţinându-mi o mână pe umăr m-a aşezat pe scaunul din faţa biroului iar el s-a aşezat pe-al lui. „Vrei o cafea?”. „Vreau”. Dintr-un termos a turnat cafea fierbinte în două ceşti albastru-cobalt. Şi-a dus o ţigară la gură, dar repede a pus-o înapoi într-o tabacheră de argint cu monogramă de aur. „A fost a tatei. Am aceleaşi iniţiale cu el”, mi-a explicat, bătând cu degetul peste monograma tabacherei. Nu e voie să afum băiatul”. Am zâmbit. Nu-mi venea-n minte nici un cuvânt care să risipească stânjeneala dintre noi. „Pari încordată, Sabina. De ce? Dacă-mi permiţi să te-ntreb”. M-am uitat în ochii lui cu privirea pe care ţi-o dă chiar o singură clipă de trăire senzuală cu un om. Privirea mea voia să spună: „Te faci că nu-nţelegi cât de greu mi-a fost după un an şi ceva de atunci, cât de greu să-ţi trec pragul?”; ne-am privit lung, în tăcere. El a-nchis ochii, a tras aer în piept şi mi-a spus cu un glas ca de rugăciune. „Iartă-mi întrebarea”. Şi iar tăcere. Ce-or fi zis ăia care-ascultau banda? „Soţul tău este un regisor de mare talent, un om remarcabil. Eşti mulţumită de căsnicia ta?”. „Slavă Domnului, da”. „Micuţul Şerban e-o dovadă; nimeni nu te obliga să-l faci”. Avea dreptate, fiindcă interdicţia avorturilor a apărut la ani buni după naşterea lui Şerban. Nu era locul şi nici frumos din partea mea să-i relatez discuţia dintre mine şi Valeriu, privind aducerea pe lume a unui om, în timpurile pe care le trăiam şi nu numai. „Cum o duceţi cu banii, vă descurcaţi?”. „Deşi nu are un venit fix, Valeriu îşi chiverniseşte-n aşa fel banii de la fiecare film, încât nu rămânem în aer niciodată. Iar mama şi cu mine, având un venit fix, ne descurcăm, ducând o viaţă modestă”. „Aş vrea să te ştiu fericită, în fine, mulţumită, ca să nu folosim vorbe mari, cu prea puţină acoperire în realitate”. „La fel vă doresc şi eu dumneavoastră. Acum trebuie să plecăm, fiindcă peste o oră luăm masa”, şi l-am arătat cu mâna pe Şerban. În faţa uşii, generalul mi-a sărutat mâna şi apoi a dus-o încet în dreptul inimii. „Să nu uiţi că sunt mereu lângă tine”. S-a aplecat peste cărucior şi i-a sărutat lui Şerban botoşeii.

  Viaţa mea cu Valeriu a curs lin ca între doi oameni care mai întâi şi mai întâi se respectă unul pe altul. Eram flatată când Valeriu îmi cerea părerea asupra scenariilor lui, pe care mi le dădea totdeauna să le citesc, şi asupra distribuţiei. Îi semnalam exact locurile din scenarii unde urma să aibă hârâieli cu cenzura. Văzând că niciodată nu mă-nşelasem, Valeriu îmi spunea mereu: „Tu ai o minte de cenzor”. „Valeriu, ştiu care le este mecanismul de gândire: viciat de frica de-a nu fi pe linie şi de-a nu-şi pierde postul. Dintr-un asemenea post pleci cu-o tinichea de coadă că nici la Loto nu te mai angajează”. „Am remarcat că tipii ăştia nu sunt proşti. Dacă te pui în locul lor, descoperi că la fel ai proceda şi tu. „Frica păzeşte bostănăria”. Eu mă străduiesc să nu devin victimă a autocenzurii ca atâţia artişti din zilele noastre”. „Autocenzura cred că e mai rea decât cenzura: „De ce să mai scriu sau să mai pictez eu asta când tot mi-o interzice”. Compozitorii sunt cei mai avantajaţi creatori în ziua de azi, oricum în comparaţie cu alţi artişti”. „Cel mai hazliu mi se pare” – spunea Valeriu – „cum îşi închipuie Puterea că demască politica burghezo-moşierimii prin piesele lui Caragiale, în favoarea politicii de azi”. „În felul ăsta vor s-arate că actuala clasă politică nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute. Oricum, bine că nu l-au pus şi pe Caragiale la index. Când am intrat eu în Facultate, Eminescu figura în manuale doar cu Împărat şi proletar”. „Câte scenarii de actualitate nu-mi trec prin minte! La mine, autocenzura constă în eliminarea lor în favoarea ecranizării unor clasici. Simt că fac un lucru bun, menţinându-i sau aducându-i la cunoştinţa tineretului, în memoria publicului, dar asta nu mă face să mă simt mai puţin amputat”. „Valeriu, fii mulţumit că faci artă nu surogat şi că ai distribuţii pe placul tău, şi că măcar aici nu te bruiază cenzura. Alţii, talentaţi, şi-au netezit drumul, distribuind-o pe planturoasa fiică a Puterii, deşi n-o dă talentul afar' din casă”. „Mă gândesc la bieţii actori, ce insanităţi trebuie să debiteze…”. „Norocul lor că-şi scot pârleala când interpretează clasici. Cenzura cât este ea de cenzură, totuşi n-a-ndrăznit să scoată monologul lui Hamlet din piesă, valabil pentru trecut, prezent şi viitor”. „Sabina, crezi că noi vom apuca acel viitor şi cum ţi-l imaginezi?”. „S-ar putea să-l apucăm şi s-ar putea să nu ne-aducă nici o bucurie”. Valeriu m-a privit contrariat. „De ce eşti atât de pesimistă?”. „Fiindcă răul este permanent în lume. Iar libertatea… frunza e liberă numai când cade din copac, omul numai când pune mâinile pe piept”. „Şi nu crezi că înainte a fost mai bine şi după are să fie de asemenea?”. „Depinde pentru cine. Un bine absolut nu cred că a existat sau că are să existe vreodată. Dar sănătate să fie”. „Te-ai îmbolnăvit de pesimismul ăsta din cauza locului unde lucrezi?”. „S-ar putea”. Discuţiile astea le purtam la câte o plimbare. Niciodată în spaţii închise. Păstram cu sfinţenie, faţă de oricine, legea tăcerii impusă de Instituţia care mă tutela. Mi se dădeau acolo la tradus texte ce-mi tăiau iluziile şi despre „lumea liberă”. În acea lume, sistemul dovedea inteligenţa de-a-i lăsa artistului libertatea să-l critice, de-a permite o mişcare de stânga, dreapta fiind mult mai puternică, stăpână pe marele capital şi fluturând pericolul Moscovei, care nu era o-nchipuire. Occidentul îi cedase Moscovei tot răsăritul Europei, ca pe-o ciozvârtă pe care i-o asvârli câinelui ca să nu te muşte. Această parte a Europei era pe post de cobai pe care se experimentează germeni, seruri, vaccinuri etc., în scopul de-a proteja oamenii, adică Occidentul. Din această experienţă, nici Occidentul n-avea să mai fie ce fusese înaintea ei. Lucrând unde lucram, ajunsesem la convingerea că, dac-aş fi lucrat la orice alt serviciu omolog, n-aş fi ajuns la păreri mai optimiste. Nici un serviciu secret din lume nu lucrează ţinând într-o mână Biblia, Coranul şi altele asemenea şi în cealaltă Constituţia. Forţă represivă exista peste tot şi nu pentru a te mângâia pe cap şi pentru a fi pusă în Sfânta Sfintelor. Numai că la noi era-n puşcării un regim de exterminare, nu doar de privare de libertate. Evident pentru oricine: unele vârfuri intelectuale trebuiau lichidate. Modelul Moscovei aplicat la şapirograf. Compromisurile funcţionau în orice regim. Postul meu de la Securitate, absolut fără importanţă, mă copsese repede la minte. Având acces la publicaţii importante occidentale şi la texte diplomatice, mi se făcuse greaţă de lumea-ntreagă. Îl înţelegeam pe Valeriu şi-i înţelegeam frustrările de artist. Încercam să-l domolesc, să-l consolez şi să-i îndrept privirea către micul nostru univers: el, eu, copilul, muzica, lectura, albumele de artă. Fără s-o spună vreodată, ca să nu pară infatuat, nu se putea ca în sine să nu se compare cu artişti de talia lui din alte locuri. Nu era un persecutat al regimului, dar nici un favorizat. Filmele lui artistice nu mergeau niciodată la festivaluri, nici măcar în ţările socialiste, în ciuda preţuirii de care se bucura în breaslă şi a succesului de public. Cât făcuse documentare şi luase premii, probabil nu-l „lucrase” încă nimeni. Dar de când devenise un concurent, se schimbase macazul… Nu umbla după relaţii cu sus-puşii din Partid, nu-şi flata confraţii influenţi. Eu eram elementul care-i unea şi pe favorizaţi şi pe nefavorizaţi: eu „securista”, din cauza căreia li se părea şic tuturor să fie circumspecţi faţă de Valeriu, cu toate că Securitatea îşi recrutase colaboratorii din ambele încrengături, cu mult înainte de-a mă fi angajat eu acolo. Când lucrezi într-o instituţie unde secretul este lege, îţi trebuie mare tărie de caracter pentru a nu sufla măcar o vorbă, faţă de fiinţe foarte-apropiate, din ceea ce afli acolo. Mă gândesc şi astăzi la cât or fi fost de spionaţi Valeriu şi mama pentru ca Instituţia să fie convinsă de muţenia mea. În afară de general şi de colonelul Endre, care-şi arătaseră o slăbiciune faţă de mine, unul masculină, celălalt naţională – fiindcă asta era de fapt – când îmi spusese de ce erau atâţia ardeleni în Ministerul de Interne, cu nimeni nu schimbam o părere, nici cu locotenenţii care-mi aduceau materialele, nici cu „elevii” mei, destinaţi altor meleaguri. Mi-au trecut prin mână documente din care mari personalităţi politice şi culturale, zeificate după 1989, ar ieşi rău şifonate când li s-ar cunoaşte biografia reală. Un document care m-a tulburat mai mult decât multe altele, conţinea un îndemn al Mareşalului Antonescu, adresat politicienilor, în vederea formării unui partid puternic de stânga, pentru ca, în eventualitatea că ruşii câştigau războiul, să aibă cu cine discuta soarta României. Mareşalul se gândea, prin urmare, la nişte comunişti naţionali opuşi cominterniştilor veniţi din Rusia. Un motiv în plus pentru condamnarea lui la moarte. Mi se dădeau documente pe care trebuia să le traduc în franceză şi-n engleză, în ce scop, n-aveam să aflu niciodată. Aveam să aflu însă cum trădaseră Aliaţii Europa de răsărit, dând-o şi pe mâna lui Hitler şi pe cea a lui Stalin. Când, în afară de ceea ce priveşte viaţa ta, ştii ceva ce nu ştie toată suflarea, e greu să-şi închipuie cineva cât chin îndură cel care nu poate-mpărtăşi nimănui ceea ce află; omul din afară nu-şi imaginează existenţa schizoidă a celui obligat să afle şi să nu comunice nimănui ce-a aflat: plecând de la slujbă să-nchizi într-un safe o parte a vieţii tale, fără comunicare cu partea cealaltă a ei, populată de fiinţe dragi şi apropiate. Singura familie care ne frecventa şi pe care-o frecventam era familia Iovănescu. Ileana şi Paul au fost naşii lui Şerban. Cu Facultatea făcută în Franţa, într-o epocă în care o mare parte a intelectualităţii de-acolo era adeptă a liberei-cugetări – concepţie pe care ea şi-o însuşise pe deplin – mamei lui Valeriu nici prin gând nu i-ar fi trecut să-şi boteze nepotul. Lui Valeriu îi era totuna dacă-l botezam sau nu, el nefiind ateu, însă neataşat nici unei religii, considerându-le pe toate nişte mitologii, convins însă că Dumnezeu există şi că n-are nici o legătură cu ceea ce-şi închipuie oamenii, preamărindu-L, prin diverse forme, numite religii. Credinţa în Dumnezeu i se părea necesară pentru moralitatea oamenilor. Era bine ca ei să se teamă de-o judecată peste cea pământeană şi să existe o coeziune în jurul acestei credinţe. Eu am crezut totdeauna că Dumnezeu l-a trimis pe Isus pentru ca oamenii să fie mai buni. Moartea Lui pe cruce m-a-ndurerat şi m-a-nduioşat, deşi răstignirea era un procedeu curent în imperiul roman. L-am socotit pe Isus cel mai uman intermediar între noi şi Dumnezeu. De când mă ştiu m-am rugat Lui. Bunica Frusina îşi manifesta credinţa prin fapte bune, prin mers la biserică, prin candela aprinsă tot timpul sub icoana cu Maica Domnului cu Pruncul. Ileana şi Paul Iovănescu erau creştini convinşi, practicanţi. Ileana, în culise, înainte de-a intra-n scenă, îşi făcea cruce, fără să se teamă că ar vedea-o cineva, iar Paul, chirurg, spunea: „Cu fiecare zi care trece cred tot mai mult în Dumnezeu”. Mama se ţinea de tradiţia în care se născuse, nefăcându-şi probleme s-o analizeze. Ea a rugat-o pe Ileana să ne convingă să botezăm copilul. Orice gest, orice mişcare a mea faţă de soacră-mea, doamna Veniamin, era supusă aprobării lui Valeriu. Nu i-am trecut doamnei Veniamin pragul decât împreună cu el. Am crezut de cuviinţă s-o invităm la botezul copilului, dar Valeriu m-a oprit. „Cred că ar veni, dar s-ar uita la noi ca la nişte debili mintal. Eu sunt botezat numai pentru că au stăruit bunicii. Aşa încât zic să nici nu-i pomenim de botez”. Într-o duminică, la Iovăneşti acasă, un preot, coleg de şcoală primară cu Paul, ni l-a botezat pe Şerban. Ileana l-a ţinut în braţe, Paul a ţinut lumânarea, Valeriu, mama şi cu mine formam asistenţa. Şerban avea şase luni la botez, că abia-l ţinea Ileana în braţe, fiind un dolofan. Începuse să mănânce, dar l-am alăptat până la un an. Mi-l aducea Frau Gertrud la slujbă, la ore fixe, încât colegii spuneau, uitându-se la ceas: „Nu mă duc acum la Sabina Gherasim că e ora de supt a copilului”. În vederea botezului, mama a gătit fel de fel, a făcut tort, a umplut port-bagajul maşinii lui Valeriu. N-ar fi fost nevoie, fiindcă Ileana şi bucătăreasa lor se-ntrecuseră-n tot felul de bunătăţi. „La ţară, copilul se botează la o lună, iar dacă e debil şi părinţii se tem să nu-l piardă, îl botează şi de-o zi, fiindcă e socotit mare păcat să-l laşi să moară nebotezat”. „Şi la mine-n sat e la fel”, a zis Paul Iovănescu, fiu de-nvăţători de ţară. „Comunism, necomunism, lumea respectă obiceiurile, că datina leagă oamenii. Unde s-a dus tradiţia nu mai e nimic”. „Tocmai la temelia tradiţiei se sapă”, a zis Valeriu. „Într-o gelatină creşte orice germen”, a continuat el cu amărăciune. „Valeriule, nu-ţi face inimă-rea: tendinţa e mondială. Întreabă-mă pe mine, care mai merg pe la congrese: e-o bulibăşeală şi-n mintea ălora din Occident de-a mai mare dragul. Dac-ar fi s-o rezum, aş spune că e vorba de abandonarea identităţii naţionale. Dar cum zice Sabina, care cred că ştie mai mult decât noi: „sănătate să fie”, şi mai dă-i dracu' pe toţi. Hai să bem în sănătatea noului creştin”. „Că bine ziceţi, domnule doctor”, l-a aprobat mama cu-ncântare; ca omul care, înainte de orice, luptase toată viaţa să-şi câştige pâinea şi pentru care ce-mi era Tanda, ce-mi era Manda, putea să-i ia dracu' pe toţi. De când mă căsătorisem, soacră-mea ne făcuse hatârul să ne calce de trei ori pragul, invitată la masă. O poftisem să mănânce-n fiecare duminică împreună cu noi, dar sub pretextul de-a nu ne deranja şi-al obligaţiilor cărora nu li se putea „deroba”, ne refuzase. Pe mama n-o invitase niciodată pe la ea. Mama, de neaşteptat pentru firea ei suspicioasă şi arţăgoasă, nu numai că nu se-arătase jignită că era ignorată de cuscră-sa, dar cred că răsuflase uşurată că scăpa de ceva ce n-ar fi-ncântat-o defel. De câte ori făcea un fel de mâncare „de să mănânce şi rejili cu fimeia lui”, cum spunea o colegă a mea de liceu, moldoveancă, ori o prăjitură „ca la Capşa”, îi trimitea şi doamnei Veniamin prin Valeriu, ceea ce o-nvrednicea pe mama de-un scurt telefon de mulţumire din partea cuscră-sii.

  Fără a ne fi-nţeles în prealabil, nici eu nu comentam comportarea soacră-mii faţă de mine şi nici Valeriu pe-a mamei, care-l evita pe cât era cu putinţă. Ea mânca împreună cu Frau Gertrud şi cu Şerban masa de dimineaţă şi pe cea de seară şi cu mine, când lipsea Valeriu din Bucureşti. Pentru prânz, mama-şi lua la serviciu mâncare caldă, într-un termos, ca şi mine de altfel. Aşa ne-nvăţase mam'mare Frusina: „Maică, luaţi-vă la prânz mâncare ca lumea, nu vă luaţi după ăia rari la creier, de mănâncă din pachet, numai mezeluri şi brânză. Maţele cer lucru gătit”. Deşi învăţat pe vremea burlăciei cu sendviciurile, Valeriu acceptase termosul cu supă fierbinte pe care i-l dădeam când era-n Bucureşti şi pe care şi când era plecat avea grijă să şi-l umple la restaurant. O actriţă căreia nu-i era indiferent, văzându-l pe Valeriu trecut la obiceiul gospodăresc al mâncării calde, îi spusese de faţă cu toată trupa: „Am impresia că nevastă-ta vrea să te transforme din vultur în găină”, la care Valeriu îi replicase cu ironia lui blândă: „În definitiv, să zicem că ar reuşi, aş rămâne tot în domeniul ornitologic”. Doamna blondă, care mă precedase în viaţa lui Valeriu, era o mondenă. Sigură de justificatul ei succes, prin aspect, inteligenţă, cultură şi comportament, îi plăcea să fie văzută, admirată, invidiată, şi de ce nu, dorită. Pe lângă ea, voaiantă, veselă, antrenantă, eu păream picată de la mânăstire. Farmacistul, pentru care toată viaţa m-au ros remuşcările, n-avea să ştie niciodată ce rol jucase în maturizarea mea. Parcă trecuse o sută de ani între mine, prietena lui Stere, nevasta lui Valeriu Veniamin şi „vampa de la Craiova”, cu laţele lăsate pe-un ochi, mlădiindu-se pe strada Unirii că doar-doar o remarca-o vreunul. Judecându-mă acum când sunt bătrână, îmi dau seama că după ce mi-a trecut nărozeala de fată fără succes la bărbaţi n-am vrut să iau ochii nimănui; m-am purtat şi m-am îmbrăcat decent, şi cu toate că orice femeie machiată cum trebuie arată mai bine decât nemachiată, afară de cremă de faţă n-am folosit nimic altceva. Am avut totdeauna o pieptănătură simplă, nu m-am coafat. Când se purtau coafurile tapate şi cocuri cât Turnul Colţei, eu tot cu părul drept am umblat.

  Valeriu se pieptăna ŕ la Eminescu în tinereţe, ceea ce se potrivea cu uşoara lui paloare, purta pantaloni de culori închise, cu tricouri col roulé, asortate pantalonilor şi sacourilor, în carouri mărunte; primăvara şi toamna – pardesiu, iarna – palton, din stofe destinate exportului, altele decât gabardina tovărăşească şi tergalul timpului. Mai mult decât prin îmbrăcămintea care nu-i era stas, Valeriu se remarca printr-un mers – l-aş numi diafan – ca şi când ar fi stat să-şi ia zborul şi printr-un chip care, fără să vrea să pozeze, părea adâncit în gânduri nepământene. Îmi dădeam seama că mintea lui inventa ori scormonea permanent ceva; dacă-l abordai brusc, părea trezit dintr-un vis. Prin toată alcătuirea lui distinsă, prin felul de-a fi neostentativ, de la pas până la comportament şi până la umorul grijuliu de-a nu jigni pe nimeni, Valeriu era o fiinţă remarcabilă şi rară. Nu treceai pe lângă el fără să-l observi, şi cunoscându-l, dacă nu te rodea invidia, îl preţuiai fără dar şi poate. Curiozitatea lui pentru toate domeniile de activitate, aviditatea lui de-a şti, bucuria de-a afla lucruri noi mi-au trezit ambiţia de a-mi da doctoratul. Pe Frau Gertrud o aveam, mamă aveam, Valeriu nu era bărbat cu hachiţe care să-mi mănânce timpul, copilul era sănătos, aşa că m-am apucat vajnic de treabă, alegându-mi un subiect de lingvistică, pentru a scăpa de ingerinţele politicului: Diateza în limbile romanice, raportată la limba latină, sub îndrumarea unui romanist de reputaţie mondială, printre puţinii mari profesori rămaşi la Facultatea de Litere din Bucureşti, numită în regimul comunist de „Filologie”. În doi ani mi-am terminat doctoratul cu foarte bine şi cu felicitările comisiei. Magna cum laude era căzută-n desuetudine. La mare modă era teoria lingvistică a lui Marr, de-o totală absurditate, nemaivorbind că se punea problema dacă limba „moldovenească”, adică româna-română din Basarabia era limbă romanică ori limbă slavă! Bietului profesor de lingvistică generală, un adevărat savant, simţeai că-i crăpa obrazul de ruşine când debita de la catedră asemenea aberaţii. Doctorat numesc eu acum ceea ce pe-atunci se numea „aspirantură” şi care, pentru a-i răsplăti pe cei merituoşi – unii de-adevăratelea – se dădea în Uniunea Sovietică, în doi ani petrecuţi acolo. Moscova şi Leningradul luaseră locul Occidentului, unde mergea lumea noastră pentru studii înalte, cam de pe vremea bonjuriştilor, pentru diplome de prestigiu, unii obţinând doar calificativul „bun pentru Orient”. „Aspirantura” mi-a adus o creştere de salariu, ceea ce nu-mi strica deloc. Interesul lui Valeriu pentru teza mea a-nsemnat şi stimulent şi satisfacţie. O citise cu mare-atenţie şi pot spune că sugestiile lui mi-au fost de folos, ca ale unuia care-nvăţase temeinic latina-n liceu. Din afară, căsătoria noastră putea să pară făcută din interes: eu – o oarecare – nevasta unui regisor de mâna-ntâi; Valeriu – bărbatul unei „securiste”, bună să-i spele originea socială. Nu mă-ndoiam că lui Valeriu îi stârnisem curiozitatea prin legătura mea cu Stere. Pe vremea aceea îi surprinsesem câte o privire asupra mea, ca în faţa unui fenomen ciudat, privire care de la un moment dat a-nceput să-mi transmită căldură. M-am îndrăgostit de Valeriu cam de prin ultimele luni petrecute în România de Stere. Cum, potrivit înţelepciunii chineze, dragostea şi tusea nu se pot ascunde, nici lui Valeriu nu i-a trecut neobservată dragostea mea, dat fiind că afară de-o actriţă, femeie de mare distincţie, îndrăgostită de el fără semne exterioare, celelalte nu se sfiau să i se ofere, care mai discret, care mai pe faţă. El avea un principiu declarat: la locul de muncă, nici o legătură extraprofesională. Scenariile lui erau de-o rigoare milimetrică; nici operatorul, nici interpreţii n-ar fi putut spune: „ce o fi vrând să zică aici?”. Respectul faţă de toţi cei pe care-i dirija, cu mână de fier în mănuşă de catifea, îi atrăsese-ascultare şi stimă. Punctualitatea lui era nemţească, moştenită din neam: tată-său – fiu, nepot, strănepot de general – absolvent de liceu militar şi magistrat militar; maică-sa – cu studii în Franţa unde, ca în tot Occidentul, punctualitatea era tradiţional obligatorie. Cred că pe Valeriu l-am atras prin felul meu de-a duce la-ndeplinire tot ce-mi propuneam, trezitul de dimineaţă şi săritul jos din pat, fără lenevire nici în zilele de sărbătoare, spiritul meu gospodăresc, pornit de la ideea că un om trebuie să-nveţe să se descurce în propria casă, pe cât posibil fără ajutor străin. Astfel că, elevă la Craiova, reparam prizele defecte, fierul de călcat electric – raritate pe vremea aceea – desfundam chiuvetele, înlocuiam liţa arsă de la siguranţe, ştiam să trag la maşina de cusut. Tatăl meu vitreg, Stere şi Valeriu au fost cei mai ordonaţi oameni pe care i-am cunoscut. Nu ştiu dacă toată lumea-şi dă seama cât echilibru sufletesc şi intelectual dă ordinea şi spaţiul liber dintr-o locuinţă. Apartamentul mamei de la Bucureşti eu l-am mobilat, cu lucruri de la Stere şi de la Consignaţie, puţine şi de calitate. Numai bucătăria am luat-o de la o fabrică. La prima ei vizită la noi, am văzut mirarea în ochii soacră-mii, în special în faţa celor trei tablouri de pe pereţi: doi Petraşcu şi un Tonitza. De la o provincială mic-burgheză, cu bunică băcăneasă, nu se-aştepta la asemenea lucruri. Valeriu, sincer, m-a felicitat pentru neaşteptatul meu interior. Stere şi Ileana Iovănescu îmi fuseseră buni profesori de rafinament.

  În puţinul lui timp liber, Valeriu căuta să-l antreneze pe Şerban în cât mai multe jocuri care să-i dezvolte memoria, spiritul de observaţie şi să-i incite curiozitatea. Îi citea poveşti, îl punea pe urmă să i le spună el, îl învăţa poezii din clasici, descriind natura şi – cea mai mare bucurie pentru-amândoi – răsfoitul albumelor de artă. La patru ani, dacă se uita singur într-un album, la fiecare tablou Şerban îţi numea autorul. Aşa îl educase şi doamna Veniamin pe Valeriu, ceea ce o-ndreptăţea să-şi fi dorit o noră crescută la fel. Atât cât a durat căsătoria mea cu Valeriu, părerea mea despre doamna Veniamin şi-a ei despre mine se-ntemeiau mai mult pe bănuieli, atât de puţin ne-am văzut şi ne-am auzit una pe alta.

  Valeriu era un soţ atent. Îmi aducea totdeauna flori, cadouri, atâta cât îi îngăduia punga, însă alese cu grijă; de ziua căsătoriei noastre venea de oriunde la Bucureşti şi ne sărbătoream, într-un colţ retras de restaurant, ca doi amanţi care s-ar fi ascuns de lume.

  Faptul că era însurat, că avea copil şi bineînţeles referinţele despre el – om de-o seriozitate ireproşabilă – au convins autorităţile să-i dea voie să plece la un festival de film la Veneţia. Copil, Valeriu văzuse tot Apusul Europei, împreună cu părinţii lui. Îmi vorbise de multe ori despre Veneţia şi despre Capri – nişte frumuseţi unice. Se-ntorsese de la Veneţia medaliat – motiv de mândrie pentru cinematografia română – visător şi trist. Cenuşiul vieţii noastre i se părea şi mai întunecat. S-a adâncit într-un nou scenariu şi se pregătea să dea iară piept cu „Direcţia Presei”, numele eufemistic al cenzurii. La vreo doi ani după Veneţia, m-a rugat să nu mă supăr dacă avea să stea o vreme numai în garsonieră. Eu am dat din cap a resemnare, fără să-l întreb nimic. După vreo două săptămâni, pe mama n-a mai răbdat-o inima şi m-a-ntrebat: „Sabino, mamă, Valeriu nu şi-o fi găsit pe vreuna? Că de la o vreme prea nu-i sunt boii acasă”. „Nu ştiu, mamă. Om trăi şi-om vedea. Să nu luăm acont pe supărare”. Totdeauna se găsesc suflete bune care să te pună la curent cu infidelităţile partenerului tău de viaţă. Într-o zi primesc acasă un telefon. Voce vulgară de femeie: „Alo, vă rog cu tovarăşa Sabina Gherasim”. „La telefon”. „Tovarăşa Gherasim, fiindcă vă vreau binele, vă anunţ că soţul dumneavoastră se ţine cu actriţa Alina Bratu”. Şi a-nchis numaidecât. M-am aşezat pe taburetul de lângă măsuţa cu telefonul. Îmi bătea atât de rău inima şi-mi zvâcneau tâmplele, încât dacă m-ar fi-ntrebat cineva atunci cum mă cheamă n-aş fi fost în stare să-i răspund. Când mi-am mai revenit, am mulţumit lui Dumnezeu că mama nu era acasă. Copilul era la grădiniţă. Reconstituind episodul telefonic, am fost convinsă că persoana care-mi vorbise era sigur actriţă care-şi făcuse voce vulgară, enunţ popular – vezi „se ţine cu” – anume ca să mă deruteze. Telefonul era pe numele mamei şi figura în cartea de telefon, deci ca să fie aflat nu cerea nici un efort. Ca orice bărbat neafemeiat, neavând obişnuinţa duplicităţii, Valeriu nu ştia să-şi ascundă un amor. După şase ani de căsnicie lină, deci de stereotipie, nimic de mirare că trăia o nouă dragoste. N-aveam de gând nici măcar să-i pomenesc de telefonul „demascator”, dară-mi-te să-i fac reproşuri. Grija cea mai mare mi-era telefonul pus sub ascultare, ca ale tuturor celor care lucram unde lucram. Ca şi când Instituţia trebuia să-mi asculte mie telefonul ca să afle că bărbatu-meu avea o amantă! Peste două săptămâni de la acea „informare”, Valeriu pleca în Franţa cu un spectacol de teatru, pe care-l regisase. De vreme ce-i permitea să plece, era de presupus că Instituţia nu ştia de amantă. Am ajuns la concluzia că persoana binevoitoare care-mi telefonase era chiar succesoarea mea în viaţa lui Valeriu. Când lucrurile s-au lămurit, prin scrisoarea pe care mi-a scris-o Valeriu, la sfârşitul turneului în Franţa, stupoarea pe care-a produs-o în rândul actorilor rămânerea lui şi-a Alinei Bratu dovedea totala discreţie a legăturii lor. Ileana Iovănescu s-a jurat că n-auzise de-aşa ceva, deşi era la curent cu toate cancanurile. Scrisoarea o ştiu şi azi pe dinafară, de cât am citit-o. „Dragii mei Şerban şi Sabina, Vă cer iertare pentru ceea ce am hotărât, din motive strict profesionale. Rămân în Franţa unde mă angajez regisor la un teatru. Sabina, pentru a-ţi clarifica situaţia, e bine să divorţezi şi să-ţi refaci viaţa lângă un om, care sper să-ţi merite bunătatea, inteligenţa şi eficienţa. Şerbane, eu n-am să uit niciodată că am un fiu căruia toată viaţa îi sunt dator. Iubeşte-ţi şi ascultă-ţi mama, care e un om minunat, iar pe mine nu mă izgoni din sufletul tău, fiindcă îţi voi fi mereu alături.

  Vă strâng la piept pe amândoi, Valeriu”.

  Invitaţia la divorţ nu lăsa nici un dubiu cu privire la motiv. Sufeream din amor? Din orgoliu ca orice om părăsit pentru altul? Amorul se domolise, deci nu-mi producea leziuni mortale. Orgoliul mi-l amintea pe farmacistul primei mele prime tinereţi şi socoteam că pe lumea asta totul se plăteşte. Mi se-ntorcea ceea ce păcătuisem faţă de-un om. Durerea era pentru Şerban, care, tăcut, fire ascunsă, fără efuziuni, îşi adora tatăl. Divorţată la treizeci de ani era greu de presupus că aveam să duc de-atunci încolo o viaţă de pustnică. În cei şapte ani de căsnicie cu Valeriu nu puteam spune că nu dorisem nici o clipă şi alt bărbat. Mai întâi că aveam momente când amintirea trupului meu lipit de-al generalului mă fulgera. Valeriu era mereu supus ispitei. În jurul lui roiau femei frumoase, talentate cărora, sobrietatea lui, precizia în tot ce făcea, o anume distanţă pe care-o punea între el şi lume, fără a fi arogant, le stârnea curiozitatea. Actriţa Alina Bratu era o tânără de douăzeci şi şase de ani, frumoasă, genul tenebros, intangibil, fără zâmbet. Nu i se cunoştea nici o legătură deşi o pletoră de bărbaţi, unul şi unul, îi făcea curte. Nu mă comparam cu ea pentru a-mi afla plusuri sau minusuri. Faţă de mine avea două avantaje: patru ani mai puţin şi era alta. O văzusem jucând şi dramă şi comedie şi-mi plăcuse. Pe scenă cu greu o recunoşteai pe cea din afara scenei. Întâi am anunţat-o pe mama că eram candidată la divorţ. „Când ţi-am spus eu că nu-i lucru curat cu el…”. „Şi eu ţi-am răspuns: „om trăi şi-om vedea”. Şi-am văzut!”. „Mama mă-sii de domn! De copil îl doare-n cur. Aşa-ţi trebuie, mamă, dacă n-ai luat pe cine trebuia. Vezi ce faci cu slujba”. A doua mişcare, după un telefon prealabil, a fost cea de a-i duce doamnei Veniamin cheile garsonierei lui Valeriu şi de a-i arăta scrisoarea primită de la el. Cu o mână a luat cheile, cu cealaltă scrisoarea. Şi-a pus ochelarii, a citit-o cu detaşare, ca pe-un ziar, mi-a înapoiat-o şi s-a gândit să spună totuşi ceva, destul de nedumerită de atitudinea mea calmă: „E viaţa lui, şi-o trăieşte cum crede”. „Asta zic şi eu”. „Ce ai de gând să faci?”, m-a-ntrebat din politeţe doamna Veniamin. „Să urmez indicaţiile lui Valeriu: adică să divorţez… Şi să-mi refac viaţa!… Dacă vreţi să-l vedeţi pe Şerban, îmi telefonaţi şi vi-l aduc oricând. Vă spun noapte bună şi să fim cu toţii sănătoşi”. M-am ridicat, doamna Veniamin m-a condus până la intrare şi a pus zăvorul yalei. Aşa se încheia un capitol din viaţa mea.

  Oare cum s-o despărţi sufletul de trup?

  Divorţul se pronunţa în două luni când era cerut din Ţară pentru separarea de un transfug. Transfug te numeai numai după ce renunţai la cetăţenia română şi cereai azil politic. Habar n-aveam în ce regim se-nscria Valeriu. Nici în scrisoare şi nici pe plic nu exista nici o adresă, nici un număr de telefon. Mie nu-mi dădea nici un telefon, fiindcă sigur voia să nu bănuiască Instituţia că aş fi fost de acord cu fuga lui, aşteptând să fim scoşi din Ţară eu şi copilul. A trebuit să-i solicit doamnei Veniamin să-mi lămurească situaţia lui Valeriu, ca să ştiu în ce termeni să formulez acţiunea de divorţ. Am aflat că Valeriu nu ceruse şi nici n-avea de gând să ceară azil politic. Mă sfătuia să consult un avocat pentru ca eu să ies în avantaj şi mie să-mi rămână copilul. Ca şi când s-ar fi aflat în faţa celei mai fireşti întâmplări, doamna Veniamin nici măcar nu m-a-ntrebat de ce divorţa fiul ei de mine. Deşi numai sufletul meu ştia cât eram de amărâtă, mi-am impus ca faţă de doamna Veniamin să mă port cu detaşare, ca în faţa unui fapt oarecare de viaţă. Nu bănuiam pe vremea aceea că eram precursoarea lui Gorbaciov, care-avea să desemneze toate ororile sub genericul „fapte de viaţă”. N-aveam prea mult de aşteptat ca să-i urmeze şi americanii cu „efectele colaterale”. Ileana şi Paul Iovănescu mi-au fost prieteni şi sfătuitori o viaţă. M-au pus în legătură cu un avocat, un apropiat al lor. Valeriu nu cerea azil politic, dar faptul complica divorţul. În cazul azilantului politic, partenerul rămas în Ţară depunea acţiune de divorţ şi în două luni primea hotărârea. Nu era nevoie nici de martori, nici de avocat. I-am propus avocatului să invocăm în acţiune acordul ambelor părţi; bunuri de-mpărţit n-aveam, iar prin scrisoarea în care-mi cerea despărţirea, Valeriu îmi acorda copilul. Avocatul m-a privit cu un zâmbet de compătimire. „Doamnă, se vede că habar n-aveţi cum se obţine un divorţ în Republica Populară Română. „Acordul ambelor părţi” nu vă divorţează nici de-aici în zece ani, mai ales când la mijloc e şi-un copil. Chiar când motivul divorţului este beţia, bătaia, adulterul, soţii primesc un termen de împăciuire de şase luni. Încât cum am suci-o, cum am învârti-o, fără doi martori care să jure că soţul dumneavoastră e beţiv, violent sau măcar că vă-nşeală nu vă divorţează nimeni”. Avocatul şi-a dus deodată un deget la tâmplă, cum facem mai toţi când ne vine o idee neaşteptată. „Avem un judecător, Endre, care e frate cu un colonel de la dumneavoastră de la M. A. I.”. „Colonelul e şeful meu”. „Dacă şeful dumneavoastră v-ar pune o vorbă la frate-său, lucrurile s-ar putea simplifica până la judecarea procesului, chiar cu uşile închise, ca la anumiţi tovarăşi”. Cu Endre, şeful meu, am jucat cu cărţile pe faţă, ca unul care n-avea nimic de ascuns. „De ce te grăbeşti să divorţezi?”, m-a-ntrebat colonelul. „Tovarăşe colonel, când un om nu te mai vrea, are vreun rost să-i pui beţe-n roate? E clar că divorţează ca să se-nsoare cu altcineva, nu? Pentru mine şi pentru copilul meu vreau o situaţie fără echivoc: eu n-am de gând „să-mi întregesc familia”. Rămân unde sunt. El nu vrea copilul, după cum bine-aţi văzut din scrisoare”. „Atunci, dacă e să divorţăm – divorţăm. Dă-mi scrisoarea să fac o copie, chiar mai multe, şi-ţi fixez o-ntrevedere cu frate-meu”. Când m-am prezentat la judecătorul Endre, am rămas în uşă ca trăsnită; un moment am crezut că mi-am pierdut memoria şi că, în loc să mă duc la tribunal, mă aflam în faţa şefului meu, colonelul. Văzându-mi uluirea, judecătorul s-a ridicat de la birou şi a venit până la uşă. „Îmi dau seama că fratele meu nu v-a spus că suntem gemeni”. Mi-a sărutat mâna şi m-a condus, ţinându-mă protector de cot, până la fotoliul din faţa biroului. Fără nici un cuvânt i-am întins scrisoarea lui Valeriu. „Dumneavoastră vreţi să divorţaţi?”. „Domnule judecător, ce vreau eu nu are importanţă. Dar dragoste cu de-a sila nu se poate”. „La copil v-aţi gândit? La imposibilitatea de a-i obţine o pensie alimentară de la o persoană aflată în străinătate cu un statut incert?”. „Domnule judecător, şi măritată şi divorţată, eu aflându-mă în România şi tatăl copilului în Franţa, cu statut incert, cum aţi spus dumneavoastră, e de-nţeles că pensia copilului depinde numai de bunăvoinţa şi de cinstea lui taică-său, în care eu n-am încetat să am încredere”. Judecătorul s-a uitat la mine şi a dat din cap a dubiu. „În cazul în speţă, pentru pensia alimentară va trebui să deschideţi altă acţiune, de urmărire a viitorului fost soţ”. În regimul „egalitar” în care vieţuiam, m-am bucurat de onorurile care se dădeau rău-famatei Instituţii unde lucram: procesul s-a judecat fără martori, cu uşile închise, iar după două luni aveam o hotărâre în mână şi două copii legalizate. Proces pentru obţinerea pensiei alimentare n-am făcut niciodată. După un telefon în prealabil, m-am prezentat la doamna Veniamin, i-am dat o copie a hotărârii de divorţ, ca să i-o trimită lui Valeriu, rugând-o să-i transmită şi urările mele de bine. „Chiar îi doreşti binele?”. În glasul şi-n privirea doamnei Veniamin şfichiuia o ironie subţire. „Doamnă, am trăit cu Valeriu şapte ani în linişte, în pace, într-o desăvârşită înţelegere. Să-i vreau răul fiindcă nu poate duce o viaţă duplicitară? Cel mai greu are să-i fie lui Şerban. Sunt lucruri pe care-un copil nu le poate-nţelege. Tatăl meu a murit când eu aveam doi ani. De la şapte la unsprezece ani, tatăl meu vitreg – Dumnezeu să-l ierte! – mi-a otrăvit viaţa şi eu le-am otrăvit-o şi lui şi mamei, încât am experienţa copilului fără tată”. „Dar Şerban are tată”. „În cel mai fericit caz, „un tată de duminică”. Dumneavoastră îl puteţi vedea pe Şerban când doriţi”. A dorit foarte puţin. De ziua lui, deşi o invitam, îmi cerea să i-l duc, să zicem un sfert de oră, ca să-i dea un cadou. La fel de Paşte şi de Crăciun. La trei luni după ce rămăsese-n Franţa, Valeriu a-nceput să-mi trimită franci francezi la Banca de Comerţ Exterior, bani de care nu m-am atins niciodată. Când Şerban avea să fie om în toată firea nu-i strica să aibă un cheag în viaţă. Peste cinci luni, Valeriu a-nceput să telefoneze şi la mine-acasă. Ceea ce vorbea el cu Şerban şi cu mine putea fi ascultat şi răs-ascultat de Instituţie. Nimic cifrat, nimic subversiv sau măcar critic la adresa regimului aspirant la comunism. Valeriu şi Alina Bratu n-au vorbit niciodată la vreun post de radio şi nici n-au făcut declaraţii pe la vreo gazetă cât au fost în Occident. De câte ori avea ocazia, Valeriu ne trimitea câte un cadou, lui Şerban, mie, mamei şi bunicii Frusina. Era la-ntrecere cu Stere, care mă copleşea cu lucruri unul şi unul, trimise Ilenei Iovănescu pentru mine.

  Ştiind unde lucram, nu-mi telefona şi nici nu-mi scria. În scrisorile către Ileana, pe care putea să le citească oricine, nu mă uita niciodată: „Ileana, te rog spune-i îngerului meu păzitor, că pământu-n lung şi-n lat dacă am să-l colind rămâne unică”. „Sabina, dacă ai şti cât de gelos era „filosoful” pe tine!”. „Pe mine? De ce?”. „Mai întâi, pentru că-l bănuia pe Stere de relaţii bisexuale şi fiindcă-l simţea foarte legat sufleteşte de tine, ceea ce era adevărat”. „Ileana, eram atât de copleşită de Stere, că aş fi acceptat şi o relaţie împărţită. Nimic pe lume nu m-a făcut să sufăr ca descoperirea amorului dintre el şi filosof”. „Ştiu. Ajunseseşi ca o stafie”. „Nu mi-e uşor că m-a părăsit Valeriu. Dar durerea asta e ca un cuţit în inimă în comparaţie cu un pumn în plex, cum a-nsemnat descoperirea despre Stere. Şi când te gândeşti, Ileana, că eu te bănuiam pe tine! Era atâta pasiune în ochii, în toată fiinţa lui, când te ridica-n braţe pe scenă…”. „Stere e un mare actor! Să nu crezi că eu nu l-am iubit şi n-am suferit, că-mi venea să mă spânzur. Numai că eu n-am avut altruismul tău de-a-i fi paravan şi de-a respinge de dragul lui bărbaţii-bărbaţi cum ai făcut tu”. „Eu?”. „L-ai uitat pe pictorul de la Vama Veche?”. Nu-l uitasem cum nu uitasem sărutul generalului, momentul meu de supremă voluptate.

  Oricât am căutat să-mi păstrez firea, divorţul de Valeriu m-a făcut să slăbesc zece kilograme. „Şi o stafie e mai grasă decât tine”, mă mustra Ileana. Ea şi Paul mi-au fost cel mai important sprijin moral în viaţă. Lor le ceream sfatul în orice-mprejurare, când voiam să-mi verific judecata proprie, pe umărul lor plângeam când mă răzbea necazul. Cu cât creştea, cu-atât i se-nteţea lui Şerban întrebarea: „Mamă, când vine tata înapoi?”. „Şerbane, eu sunt un om obişnuit. Tata e un artist. Un artist vrea să facă lucruri frumoase de care să afle lumea. În Franţa află mai multă lume de el decât în România”. „Şi noi?”. „Noi? Ne trimite bani, haine, tot felul de bunătăţi, vorbim în fiecare săptămână la telefon”. „Şi pe noi de ce nu ne ia acolo?”. „Fiindcă eu am slujbă aici, o am pe buna Genuţa, pe mam'mare. Pe ele cui le lăsăm?”. „Tata pe noi cum ne-a lăsat?”. Şerban a aflat că divorţasem de Valeriu, abia când m-am măritat cu doctorul Alexe Gregorian.

  La Paris, Valeriu şi Alina lui şi-au făcut un nume în teatru şi relaţii cu lume sus-pusă. Aşa se explică vizita lui Şerban în Franţa, când avea şapte ani, cu aprobarea mea dată prin notariat şi trecut pe paşaportul bunicii lui paterne, călătorind împreună amândoi. În timpul vizitei lui Şerban şi-a doamnei Veniamin, Alina s-a aflat la părinţii ei veniţi pentru două luni la rude în Italia. De la Paris, doamna Veniamin a plecat numaidecât la Versailles, la o verişoară a ei, lăsându-şi fiul şi nepotul să se bucure unul de altul. Valeriu l-a plimbat pe Şerban prin toate locurile care i se păreau şi importante şi frumoase. La despărţire, Şerban îl întrebase pe tată-său la ureche: „Tată, când vii înapoi, la mine şi la mama?”. „Am să vin, dar mai am treabă pe-aici!”. „Cât?”. „Am să văd”. În avion, Şerban se-ncuiase-n closet ca să nu-l vadă bunica Yvonne plângând. Se-ntorsese cu-o valiză de haine şi cu un rucsac plin de ghiduri şi de pliante pe care le comenta cu mine, încântându-mă prin spiritul de observaţie şi prin gustul lui artistic. Într-o seară şi-a lăsat capul pe umăr şi a oftat. „Mamă, cred că tata nu se mai întoarce la noi”. „Ţi-a spus el?”. „Am simţit eu”. „Şi cu bunica Yvonne ce-ai vorbit?”. „M-a-ntrebat pe unde-am fost cu tata, ce mi-a plăcut. Cum învăţ, ce obiecte prefer, de-alde-astea”. În ultimele cuvinte simţeam ironia lui Valeriu. Şerban îi semăna din zi în zi mai mult. Tăcut, închis în sine. În fiecare vacanţă-mi cerea să-l duc la mam'mare la Craiova. Toată ziua alerga prin curtea de patru mii de metri pătraţi, luându-se la-ntrecere cu Ursu şi cu Arap, câinii bunicii, iar seara giugiulindu-se cu Miţu şi cu Tache, motanii casei, unul tigrat pe portocaliu, celălalt negru-tăciune, amândoi cu ochii verzi. Bunica-l plimba pe Şerban prin parcul Bibescu, prin cimitirul Ungureni, îi povestea despre satul în care se născuse, despre neamurile noastre, pân' la a şaptea spiţă, îl punea să vândă-n prăvălie, încântată să-l vadă cât de repede socotea în minte. „Maică, ăsta ajunge om mare”. „Mamă” – mi-a spus Şerban într-o zi – „eu când mă fac mare mă mut la Craiova şi stau cu mam'mare şi-am să-mi fac şi-o casă mai ceva decât ale italienilor”. „Italienii” erau doi arhitecţi stabiliţi demult în România, fiecare având o vilă splendidă pe Unirii în jos, către parc.

  La un moment dat, Şerban a refuzat să mai vorbească la telefon cu taică-său. „Şi eu ce să-i spun lui taică-tău?”, l-am întrebat alarmată de situaţia în care eram pusă, fără nici o vină. „Îi spui clar că ne-a părăsit şi că eu cu el n-am ce să mai vorbesc”. „Şerbane, eşti prea copil ca să-nţelegi tot ce se-ntâmplă cu oamenii maturi”. „Atunci s-aştepte să stăm de vorbă când o s-ajung matur!”. La primul apel telefonic, i-am reprodus vorbă cu vorbă lui Valeriu conversaţia cu fiul nostru. „Valeriu, te rog să mă crezi că nu l-am influenţat cu nimic, iar mamei i-am interzis să-ţi pronunţe măcar numele de faţă cu Şerban şi chiar cu mine de faţă”. „Mă gândesc, eu oare cum m-aş fi simţit dacă m-ar fi părăsit tata pe care l-am adorat, şi-l înţeleg pe Şerban. Tu eşti consecventă cu tine însăţi: ca omul călit la şcoala dezamăgirii”. Aluzia era sigur la Stere. „Valeriu, te rog să crezi că sunt ultimul om care şi-ar despărţi un copil de un părinte şi te mai rog să crezi că o clipă măcar nu ţi-am dorit răul”. „Să sperăm că Şerban are să treacă de momentul ăsta de respingere”. „Să sperăm”. I-am fost recunoscătoare lui Valeriu că a-nchis telefonul fiindcă mă podidise plânsul. Mi-am adus aminte cei patru ani ai copilăriei mele cu tată vitreg, anii când am plâns dimineaţa, la prânz şi seara; când între mine şi mama s-a produs o fisură care-a ţinut toată viaţa. Îi datorez atâta mamei şi totuşi nu i-am dezvăluit niciodată viaţa mea, iar în afara treburilor strict gospodăreşti nu i-am cerut niciodată sfatul. Am fost două străine trăind paşnic sub acelaşi acoperiş. Dintr-odată, viaţa mi s-a părut o mocirlă, iar eu o fiinţă impură. Mi-l aduceam aminte pe farmacist şi n-aveam destule cuvinte să mă beştelesc, îmi aduceam aminte cum mă complăcusem în autopăcălire în privinţa lui Stere, despre care bănuisem adevărul de la-nceput. Lui neavând ce să-i reproşez ci mie, că mă agăţasem ca iedera de el, fiindu-i de mare folos şi, de ce nu, ferindu-l chiar de puşcărie. Deci, făcusem o faptă bună, deşi, când mă judecam, cei patru ani cât i-am fost paravan îi simţeam ca un episod de boală psihică. Plutisem între ape tulburi, nesănătoase. Valeriu adusese limpezire în viaţa mea. Nu se speriase de locul în care lucram şi de oprobriul public legat de-acel loc. Deşi nu făceam acolo nimic compromiţător faţă de mine însămi şi faţă de oricine ar fi ştiut adevărul, felul cum mă izolasem de toată lumea, pentru a nu fi considerată provocatoare sau turnătoare, îmi dădea o stare de permanentă nemulţumire. Exact ceea ce fusese curat, cinstit în viaţa mea se sfârşise. Aşteptam ca un iepure speriat să fiu luată la-ntrebări în legătură cu Valeriu şi cu divorţul, deşi logic n-avea de ce să-mi fie teamă. „Praf m-ai făcut cu logica”, îmi spuneam eu mie. „Ai şi nimerit timpurile de triumf al logicii!”. Nimeni nu m-a-ntrebat niciodată nici un cuvânt despre Valeriu sau despre divorţ. Sunt convinsă că lui Endre, şeful meu, îi datoram ignorarea acestui subiect din partea forurilor, care altminteri îţi numărau şi plombele din măsele. M-am lămurit cu-adevărat de antenele şi de profesionalismul Instituţiei abia în 1990, când am văzut ce „disidenţi” fuseseră agenţii noştri şi ce posturi au ocupat în noua păcăleală, nemaivorbind de ce averi au făcut. Până ce am lucrat la Securitate ştiam doar de puşcării şi de schingiuitori, partea vizibilă a aisbergului, a bestialităţii. Partea ascunsă, insidioasă, a infiltrării în toate mediile sociale era la nivelul unor servicii omoloage cu o reputaţie de necontestat. Ei ştiau, şi fără să mă apere Endre, că eram total inocentă şi despre Valeriu că voia doar să se pună în valoare, fără să uneltească în vreun fel împotriva României.

  Pe când mă aflam în acea dispoziţie sumbră şi făcusem o criză de hipertiroidie, în ciuda eroismului afişat, de femeie dură ca o stâncă în faţa unui divorţ, colonelul Endre m-a invitat la o plimbare. Eram sigură că nu în scopuri erotice. „Sabina, ai vrea să lucrezi în străinătate, undeva în Apus?”. „Nu, domnule colonel”. „Ai fi de mare folos cu distincţia ta, cu educaţia, cu ştiinţa ta de carte. Cât despre recompensă ar fi pe măsură”. „Sunt măgulită de părerea dumneavoastră despre mine…”. „Nu e doar părerea mea”. „Sunt măgulită, îmi dau seama la câte avantaje dau cu piciorul, însă eu vreau să trăiesc în linişte, atât cât se poate, lângă ai mei: copil, mamă, bunică”. „Sabina, eşti cred singurul om din sistem care să refuze asemenea propunere”. „Iacătă că sunt şi eu unică prin ceva”. „Nu numai”, a spus colonelul, mai mult pentru sine. „Domnule colonel, de când m-am angajat, simt mâna dumneavoastră ocrotitoare. De n-ar fi decât ceea ce-a făcut fratele dumneavoastră pentru mine. Mă rog şi eu lui Dumnezeu să vă ocrotească”. „Sabina, tu mă obligi să joc şi eu cu cărţile pe faţă. Să ştii că sunt mândru de tine că ai refuzat ceea ce ţi-am oferit”. Ne-am privit drept în ochi ca doi conspiratori care-şi spuseseră parola de recunoaştere.

  Îmi retrăiesc în memorie viaţa. Încerc să amuţesc prezentul prin evocarea trecutului. Gândul la boala fiului meu cel mare mă-njunghie în dreptul inimii şi-mi trezeşte laitmotivul bătrâneţii mele: Cum s-o despărţi sufletul de trup?

  Într-o zi, când Şerban era la cor şi urma să-l iau acasă peste două ore, am intrat la cinematograful „Scala”. Rula un film cu Fernandel. Aveam primul loc din rând, la mijlocul sălii. Mă uitam în program, când un glas care m-a făcut să tresar a spus: „Ne daţi voie, vă rog”. M-am ridicat. „Sărut mâna, Sabina”. „Bună ziua, domnule general”. „Să-ţi fac cunoştinţă cu nevastă-mea, de care îţi doresc să n-ai nevoie, că e anestezistă. Doamna doctor Adela Vasilianu şi doamna doctor în filologie Sabina Gherasim, colega mea de instituţie”. Doamna doctor, o femeie brună, frumoasă, mi-a-ntins o mână energică, mi-a zâmbit şi a spus: „Văd că ne batem în doctorate: dumneavoastră – în filologie, Şerban – şi l-a arătat pe bărbatu-său – în matematică şi-n telecomunicaţii, eu – în medicină”. „Ce s-a mai întâmplat pe la „prăvălie”, cât am fost eu plecat?” m-a-ntrebat generalul. „Nimic nou, deci bine”. „Doamna gândeşte ca mine: „pas de nouvelles – bonnes nouvelles”7”. „Doamnă doctor, eu mă tem de noutăţi ca de bombe”, şi m-am uitat în ochii ei negri strălucitori, la perdeaua de gene dese şi drepte, la sprâncenele ce-i ajungeau aproape în părul negru albăstrui, ondulat natural, tuns scurt, şi părând o căciuliţă. Mai mult decât armonia chipului, la această doamnă atrăgea felul direct cum te privea când schimba o vorbă cu tine.

  O ciudăţenie a mea: preţul acordat unui bărbat creşte sau scade raportat la femeile din viaţa lui. Stere crescuse datorită legăturii, presupuse de mine, între el şi Ileana Iovănescu. Valeriu – datorită doamnei blonde care mă precedase şi care era o femeie în stare să ducă şi-un sfânt în ispită, atâta voluptate emana. Generalul, care nu-mi trezea cele mai ortodoxe gânduri, avea o nevastă de mare clasă. De mare clasă era şi fosta mea soacră: distinsă, educată, elegantă, însă ţepoasă ca un arici şi rece la fel ca gheaţa. Doamna doctor Adela Vasilianu era dintre oamenii cărora le face plăcere să creeze o atmosferă destinsă, umană, prietenească în jurul lor. Oameni pe care îi vezi prima oară în viaţă dar ţi se pare că-i ştii de totdeauna.

  Generalul s-a aşezat între mine şi nevastă-sa. Eu mi-am strâns mâinile peste palton având grijă să nu ating braţul scaunului dintre mine şi general. Mi-am strâns şi picioarele cât am putut, nu cumva să-l ating. Mi-am dat seama că şi el făcuse la fel ca mine, fiecare ţinându-ne-n cutia noastră. M-am silit să fiu atentă la film şi să râd când râdea toată sala, dar dacă la ieşirea din cinematograf cineva m-ar fi pus să-i povestesc filmul, habar n-aş fi avut. Apropierea omului de lângă mine îmi dădea o stare de nelinişte fizică şi de-ambiguitate sufletească. După ani de simulată indiferenţă între noi, de fapt de tratat de neagresiune, scena petrecută în sfânta incintă a Ministerului de Interne, în biroul meu, mă ardea ca şi când s-ar fi petrecut cu o zi înainte, mai mult chiar decât la vremea ei. Dacă nu mi-ar fi fost ruşine de doamna doctor, m-aş fi ridicat şi-aş fi plecat de la film. La sfârşit, generalul mi-a ţinut mie paltonul, apoi nevesti-sii o haină superbă de nurci. „Filmul nu mi s-a părut cine ştie ce dar merită văzut pentru Fernandel”, a zis doamna doctor. „Aveţi perfectă dreptate. El are o mobilitate în expresie, pe faţa aia a lui de cal…”, am spus şi eu. „Doamnelor, ce-aţi zice de-o prăjitură la o cofetărie?”, mi s-a adresat generalul. „O idee foarte bună”, a aprobat doamna doctor. „Eu trebuie să-mi iau băiatul de la cor”. „Peste cât timp?”, m-a-ntrebat doamna doctor. „Peste patruzeci de minute, de la şcoala germană”. „Avem timp să mâncăm prăjitura şi vă ducem noi cu maşina şi la şcoală şi acasă”, m-a asigurat doamna doctor. „Doamnă, ce subiect aţi avut la teza de „aspirantură” cum îi zice acum doctoratului?”. „Doamnă doctor, spuneţi-mi, vă rog, „Sabina”. Subiectul meu a fost Diateza în limbile romanice, raportată la limba latină”. „În liceu am făcut cinci ani de latină, şi tare mi-a plăcut, şi doi de greacă. Mult mi-am dorit să fac Literele, dar n-am vrut să-mi mâhnesc părinţii, amândoi doctori”. „Doamnă doctor, bine-aţi făcut. De la Polul Nord la Polul Sud, un medic tot medic e. În profesiile umaniste azi poţi fi magistrat, de exemplu, şi mâine să triezi cartofi în Obor”. L-am citat fără să vreau pe Valeriu, nefiindu-mi teamă să spun, faţă de cei doi conlocutori ai mei, ce gândesc. „Deşi pe vremea când am făcut eu Facultatea, aşa ceva nu se-ntâmpla, acum le mulţumesc părinţilor mei că sunt doctoriţă”. „Cu toate că şi mama mea a fost doctoriţă, eu nu i-am urmat sfatul: am făcut întâi Matematică, apoi Telecomunicaţii. Cu ultimele bat lumea-n lung şi-n lat”. Generalul nu spunea că era şi membru plin al Academiei de Ştiinţe Tehnice.

  Şerban le-a făcut o bună impresie. Când l-am prezentat, ca pe-un om mare, s-a-nclinat şi i-a sărutat mâna doamnei doctor, iar generalului i-a-ntins mâna bărbăteşte.

  A doua zi, generalul era la mine-n birou. Deşi o femeie nu se ridică în faţa unui bărbat, când l-am văzut în uşă am sărit în picioare ca-mpinsă de-un arc şi fără nici un cuvânt, cu un gest l-am invitat să se-aşeze pe scaunul din faţa biroului. Şi-a deschis servieta-diplomat, a scos din ea un plic mare sigilat pe care mi l-a-ntins împreună cu-o cutiuţă de catifea violet, apoi, dintr-un fel de penar de ebonit a tras ceva dreptunghiular cu mai multe butoane, a apăsat pe unul dintre ele, care s-a luminat în verde pal, apoi s-a aşezat pe scaun. L-am întrebat pe muteşte ce-nseamnă aparatul ăla. „Poţi vorbi normal acum”. Deşi primisem acea asigurare, tot nu-ndrăzneam să deschid gura şi nici măcar să mă mişc, uitându-mă semnificativ spre tavan. „Deschide cutiuţa violet. E ceva pentru tine”. Pe mătasea dinăuntru se răsfăţa o floare de jad lucrată cred la microscop, atât de fine-i erau cizelurile, luciul alternând cu matul, totul într-o ramă de aur roşu: o broşă care, având şi anou, putea fi purtată şi ca pandantiv. „S-o porţi sănătoasă”. În loc de orice cuvânt de mulţumire mi-am scos de la gât lanţul de aur, cumpărat de la consignaţie din prima mea leafă, l-am trecut prin anoul florii, mi l-am pus din nou la gât, apăsând cu mâna jadul pe piept. Generalul s-a aplecat peste birou, mi-a luat mâna de la piept, mi-a sărutat-o şi-a lipit-o de obraz şi mi-a aşezat-o pe birou cu lentoare, ca şi când ar fi fost de sticlă.

  „Sabina, ai slăbit cel puţin zece kilograme de când nu te-am văzut”. „Zece fix”. „Nu e nici o bucurie să fii divorţată la treizeci de ani şi cu un copil, dar te rog revino-ţi, te rog”. „Încerc, fără prea mare succes. Cu ideea că sunt divorţată m-am obişnuit. Dar fiu-meu nu mai vrea să vorbească la telefon cu taică-său, care-i trimite pachete, bani prin B. C. R… N-am ce-i reproşa ca părinte şi, la urma urmei, nici ca fost soţ. Sunt oameni care nu pot rezista unei pasiuni”. Am făcut un gest care sugera capitularea. „Sabina, tu rezişti?”. „Până acum da”, şi m-am uitat lung în ochii lui cu-o privire pe care-aş fi vrut-o inexpresivă. „Şi de-acum înainte?”, şi s-a uitat şi el în ochii mei, ai lui, părând să-mi spună că voita mea inexpresivitate nu-l păcălise. „Nu ştiu”, şi-am închis ochii. „Sabina, atracţia între doi oameni este ca legea gravitaţiei. La cinema îţi simţeam vibraţia, îţi simţeam dorinţa, iar eu strângeam din pumni ca să nu te-ating. Tot filmul şi tot ce-a urmat a fost o tortură. Sunt însurat de la nouăsprezece ani cu-o femeie admirabilă. E parte din fiinţa mea. Fata noastră are-aceeaşi vârstă cu tine. Mi-am înşelat nevasta sub câte un impuls de moment, fără nici o consecinţă. Poate că acum trăiesc „vara indiană a hormonilor” – cum am citit într-un roman – nu ştiu. Ştiu doar că nu-mi pot lua gândul de la tine, din clipa când te-am cunoscut”.

  M-am văzut zăcând ca un manechin în braţele farmacistului; m-am văzut extaziată în faţa lui Stere, apoi plânsă şi disperată; m-am văzut în pat cu Valeriu, fără nici o emoţie, ca şi când mi-aş fi amintit un film; şi de ce să mă fi păcălit, cu bărbatul din faţa mea, de vârsta mamei, m-aş fi vrut în pat de când îl văzusem prima oară. Nu ştiam dacă mai era de cealaltă parte a biroului sau dacă plecase. Am deschis ochii. Stătea cu coatele pe birou, cu palmele la tâmple, cu ochii închişi. Mi-a simţit privirea, şi-a rezimat mâinile de braţele scaunului, m-a privit avid, s-a ridicat de pe scaun, a respirat adânc şi s-a-ndreptat spre uşă. Am ţâşnit de pe scaun şi de data asta m-am lipit eu cu spatele de uşă. S-a aşezat drept în faţa mea şi-a lăsat servieta diplomat să alunece la picioare. Mi-am încolăcit braţele de gâtul lui, iar el m-a cuprins de mijloc şi m-a strâns, că simţeam că mă-năbuş. Ne sărutam în neştire. Au urmat patru luni de dragoste nebună în apartamentul unui frate-al lui, inginer pe platforme de petrol marine, plecat în Orient. Faţă de ceea ce-am trăit cu generalul, a pălit şi ce-a fost înainte şi ce-a urmat după el. Pasiunea alungă orice inhibiţie. Atunci am înţeles ce-nseamnă cele două jumătăţi, despărţite la-nceputul lumii, care, în sfârşit, se găsesc şi se-mpreună. Acele patru luni au însemnat adevărata mea viaţă de femeie, de femeie care trăieşte clipa, trăieşte voluptatea pe care i-o dăruieşte o fiinţă şi căreia i-o dăruieşte la rându-i: clipa – ştiind bine că n-are viitor. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe general, aş fi murit fără să ştiu ce-nseamnă pasiunea dintre-un bărbat şi-o femeie. Peste patru luni, generalul a luat iară calea străinătăţii, pentru trei ani, de data asta cu doamna doctor.

  „Sabina, cred că eşti cântecul meu de lebădă, fiindcă aşa te simt în fiecare fibră, alergându-mi prin sânge şi prin fiecare neuron, încât după tine totul mi s-ar părea surogat”. „Şi mie crezi că mi s-ar părea altfel cu altcineva?”. „Ceea ce se petrece între noi e-atât de rar…”. „Ştiu”. „Sabina, tu ai treizeci de ani, iar eu cinzeci şi unu, eşti unică în viaţa mea, nimeni nu m-a cotropit ca tine. Mi-e greu să-mi închipui ce bărbat am să mai fiu de-acum înainte, când în mine exişti doar tu”. „Chiar dac-am să mă mărit, cum mă sfătuieşti tu, am să-mi înşel bărbatul – nu te uita aşa la mine – am să-l înşel, fiindcă lângă el am să mă gândesc la tine”.

  Dacă aş povesti unui tânăr de azi această amintire, care m-a-nsoţit toată viaţa, ar spune precis: „Ce memorie pe baba asta!”. Iubirea cu generalul Şerban Vasilianu mi-a adus o mare linişte şi mi-a crescut înţelegerea şi indulgenţa faţă de oameni. Vorbeam la telefon cu Valeriu; aveam o tandreţe-n glas, ca a unei mame gata să ierte orice greşeală a copilului faţă de ea şi faţă de alţii. N-o mai socoteam pe Alina Bratu „o spărgătoare de case”, ci o fiinţă pasională, care poate-avea chiar remuşcări pentru a fi-mpărţit sufletul unui copil în două. Necazul cel mare se-accentua în loc să diminueze, cum sperasem: Şerban nu numai că refuza să vorbească la telefon cu tată-său, dar refuza şi hainele şi alimentele de la el. Alimentele puteau fi strecurate prin contrabandă, în frigider, în cămară. Hainele – nu. „Şerbane, nu e păcat de hainele astea frumoase, bune, să nu le porţi? Ce să fac cu ele?”. „Du-le la un cămin de copii. Iar pe mine, dacă n-ai bani destui de la Securitatea ta ca să mă creşti, dă-mă şi pe mine la cămin”. „De unde-ai aflat tu de Securitate?”. „Ne-a chemat Frau Dietrich la Secretariat pe fiecare şi ne-a-ntrebat unde lucrează părinţii noştri şi eu am spus: „Tata în Franţa, mama la Meai”„. „Da, şi?”. „Şi a doua zi a venit la mine prietenul meu Dobrescu – el are mamă nemţoaică – şi mi-a spus că tatăl lui lucrează la Meai, adică la Securitate, şi că să nu le spun celorlalţi copii”. „Foarte bine”. „„Foarte bine” ce?”. „Nu le spune celorlalţi copii”. „Nici de tine? E ceva secret?”. „Nu”. „Şi-atunci?”. „Eşti prea mic pentru ca să-nţelegi anumite lucruri”. „Da. Sunt prea mic şi ca să-nţeleg că tata m-a părăsit”. „Da, mamă, şi pentru asta eşti prea mic”. La replica asta s-a uitat compătimitor la mine şi mi-a-ntors spatele. Greu să lucrezi la Securitate şi să nu se teamă lumea de tine şi să nu te dispreţuiască, dar nici profesia de mamă nu-i uşoară. „Şerban Vasilianu, doar şoaptele tale fierbinţi, care-mi pârjolesc trupul şi sufletul, mă fac să trec peste starea de nemulţumire de-a fi o oaie neagră-n ochii lumii şi de-a-mi vedea copilul bănuitor că-n viaţa mea e ceva necurat”, mi-am spus în gând, ca să-mi potolesc pulsul care-o luase razna. După episodul Şerban Vasilianu, viaţa mea a funcţionat doar sub domnia legii gravitaţiei.

  Şerban nu voia să mai vorbească nici cu bunică-sa paternă măcar de ziua ei de naştere, de Crăciun, de Anul Nou, de Paşte, iar când ea îl chema de ziua lui ca să-i facă un cadou nu se ducea să şi-l ia. „Şerbane, ce vină are bunica ta că tată-tău ne-a lăsat? Nu te gândeşti în ce situaţie mă pui? Ea are să creadă că eu te-nvăţ să te porţi aşa”. „Mamă, să nu-mi spui că nu mai poţi de dragul „doamnei Veniamin” şi că ea nu mai poate de dragul tău”. „Asta n-are nici o legătură cu tine; tu eşti nepotul ei”. „Praf m-ai făcut! Îi pasă ei de mine cum îmi pasă mie de miliţianul din colţ”. În sinea mea, spiritul lui de observaţie îmi făcea plăcere, dar felul lui neiertător şi exprimarea cinică, la numai opt ani, mă-ngrijorau. Restul vieţii mi-a demonstrat că nu-mi făceam spaimă degeaba. I-am telefonat fostei mele soacre, cerându-i să mă primească un sfert de oră, când nu-i stricam programul. M-am dus cu flori şi cu-o cutie de bomboane, ca la mers în peţit. I-am vorbit deschis, ca o mamă altei mame şi ca un om care-a socotit totdeauna că adevărul e cea mai bună minciună. M-a ascultat fără să mă-ntrerupă. A urmat o tăcere care mi-a dat palpitaţii. Mă indispune de totdeauna să am de-a face cu oameni care nu mă pot suferi, fără să le fi făcut vreun rău. În fine s-a hotărât să vorbească. Pe-un ton calm, neutru. „Motivele pentru care v-aţi despărţit, dumneata şi Valeriu” – devenisem „dumneata” – „îmi sunt necunoscute”. În gând i-am tras un „hai sictir, cucoană”, apoi calm, am zis cu voce tare: „Şi mie-mi sunt la fel de necunoscute”. „Ceea ce-nţelege un copil, indiferent de influenţe, este faptul că un părinte l-a părăsit, deşi nu se poate spune asta despre Valeriu. Dacă aş avea anii lui Şerban, probabil la fel aş gândi şi eu. Prin transfer de frustrare, fiind eu mama lui taică-său, nu vrea să mă mai audă şi să mă mai vadă nici pe mine. Asta e. Cu vremea poate-şi mai schimbă părerile… Vrei o cafea?”. „Mulţumesc, nu”. M-am ridicat, m-a condus până la uşă, ne-am dat mâna. Pe palier am răsuflat uşurată. Cred că la fel răsufla şi doamna Veniamin, care scăpase şi de obligaţia de-a-şi vedea un nepot provenit dintr-o noră pe care nu şi-o dorise. Tare-aş fi vrut să aflu dacă cea de-acum îi era pe plac. Ştiam că Valeriu vorbea la telefon cu Ileana şi cu Paul Iovănescu, dar nu i-aş fi-ntrebat ceva despre noul menaj al fostului meu bărbat nici tăiată bucăţi. Toată viaţa am făcut exerciţii de voinţă, impunându-mi să mă port cât mai domneşte, cu toate că, de ce m-aş ascunde după deget, tare mi-ar fi plăcut să scormonesc prin nişte vieţi, pentru a-mi confirma unele bănuieli.

  Oricât mi-aş chema din trecut amintirile, încercând să uit prezentul, boala lui Şerban îmi bate ca o toacă în inimă şi-odată cu spectrul ei, ţinându-se de mână, întrebarea obsesivă: oare cum se desparte sufletul de trup?

  Din Orientul îndepărtat, generalul mă chema săptămânal la un anumit telefon public, la o oră convenită, joia. Viaţa mea nu-i era indiferentă nici dincolo de vâlvătaia care ne mistuise. De altminteri şi pe-atunci îşi manifesta faţă de mine o grijă părintească. „Sabina, are să-ţi fie tare greu să-ţi afli un partener de viaţă după ce-ai fost măritată cu un om ca Valeriu Veniamin”. „Cred că are să-mi fie şi mai greu după ce l-am cunoscut pe generalul Şerban Vasilianu”. „Din păcate, acest general nu poate-nsemna pentru tine o relaţie permanentă şi neîmpărţită, cum e firesc să-şi dorească o femeie, mai ales la treizeci de ani”.

  Fiica lui, de vârsta mea, era neurochirurg, măritată cu un neurochirurg neamţ, cu binecuvântarea autorităţilor noastre. Fiu-său era ortoped, pe lângă un mare specialist, însurat cu-o româncă, fiica unui vestit ortoped din România. Amândoi copiii se stabiliseră la Los Angeles. „Dacă tot lucrăm sub oblăduirea Securităţii, măcar să profităm”, îmi spunea generalul, făcând aluzie la felul cum îşi plasase copiii, mai acana de comunism. „Sabina, să nu crezi că Siguranţa nu controla telecomunicaţiile, nu mai vorbesc de persoane care-aveau permanent telefoanele ascultate. Madam Lupescu, „Duduia”, cum o numea amantul ei regal, avea masă de ascultare, că doar nevasta lui Pitulescu, directorul Telefoanelor, era verişoară cu „Duduia”. Dacă mai avea nevoie de-aşa ceva. Închisorile de exterminare sunt comandate de ruşi, iar noi vrem să nu le fim mai prejos în cruzime. În rest, serviciile omoloage ale dragii noastre Securităţi, ca şi ea, mititica, sunt făcute ca de-o mamă şi de-un tată. Un reproş am să-i fac fostului tău soţ: că nu v-a scos din Ţară pe tine şi pe Şerban”. „Nu cred că noua nevastă avea nevoie de noi. Şi oricum, eu nu-mi lăsam bunica şi mama ca să plec nicăieri”. „Sabina „Ţara noastră viitor de aur n-are”. Ştiu că ai refuzat şi ofertele pe care ţi le-a făcut „Prăvălia”. Aici zic eu că ai dreptate. E suficient să-ntinzi un deget ca să ţi se ia apoi mâna toată”. Mi-a venit să-i spun că de-aceeaşi părere era şi Endre, dar „legea tăcerii” pe care mi-o impusesem m-a oprit. „Un om în care poţi avea încredere este Endre. E singurul din „Prăvălie” pe care-l socotesc prieten. Spre deosebire de noi, el lucrează la „Prăvălie” din raţiuni profunde. Eu lucrez la ei fiindcă ori ajungeam la săpat şanţuri sau poate chiar la zdup, dacă le refuzam oferta, dată fiind provenienţa mea burghezo-moşierească şi faptul că am lucrat la Siguranţă, tot în profesia mea; iar tu, neavând pe nimeni la spate, te-ai fi văzut profesoară de gimnastică şi de desen pe un' şi-a luat dracu' noapte-bună”. Să fi plecat cu Valeriu în Franţa şi ce să fi făcut acolo? Profesoară de franceză în Franţa, haida de, sau de engleză, când acolo predau engleza, englezi de la mama lor? S-ajung cumva, prin pile pe la „Europa liberă”, ca să mă plătească C. I. A., adică omologul „Prăvăliei” de unde-aş fi plecat? Să-mi fi făcut cruce şi să-i fi mulţumit lui Dumnezeu că „Prăvălia” nu mă punea nici să spionez pe cineva, nici să fac lucruri reprobabile. Rezumam presa occidentală, traduceam documente care-mi spulberau orice iluzie despre orice naţie. Eram elevă la şcoala decepţiei totale. Ajunsesem la concluzia consolatoare a românului: „ce mi-e dracu', ce mi-e tat-su”. Nu aşteptam să vină americanii să ne dezrobească, ci pensia, iar până atunci să nu mă bage nimeni în seamă şi să rămân mereu subalterna lui Endre, de sănătatea căruia mă rugam lui Dumnezeu. Generalul îmi tulburase trupul şi sufletul. Trecuseră doi ani de când trăiam în regim de castitate totală şi, de ce să nu recunosc, mi-aş fi dorit măcar sporadic un bărbat lângă mine, căruia nu-i ceream mai mult decât să fi ştiut, să fi simţit că mă dorea şi să mă fi făcut o clipă să uit de general. Ştiam tot ce se-ntâmpla în ţara noastră: ştiam de schingiuirile din puşcării, de drama ţăranilor băgaţi cu otuzbirul în Gospodăriile colective, ştiam chiar mai mult decât lumea din afara „Prăvăliei”, dar asta nu mă-mpiedica să mă simt ca o pustnică bântuită de gânduri păcătoase. Trupul meu tânăr nu-l uita pe Şerban Vasilianu şi-şi dorea lângă el un bărbat. Joia, cu sfertul de ceas de convorbire de peste continente era o desfătare, însă şi-o tortură. Cine-şi închipuie că numai sufletul cunoaşte instabilitatea, deruta, înseamnă că n-a trăit-o pe cea fizică sau nu vrea s-o recunoască. Şi social, între locatarii blocului eram când „securista de la etajul trei” când „doamna Gherasim”, asta ori de câte ori imobilul, pe jumătate naţionalizat, pe jumătate cu proprietari, avea nevoie de refacerea faţadei, de pompe noi la uzină, de zugrăvit casa scării, de reparat acoperişul. Atunci se ţinea o şedinţă cu locatarii şi „doamna Gherasim” era rugată să meargă cu miloaga la ICRAL. Acolo ceream să fiu primită la director. „Pe cine să anunţăm?”, mă-ntreba secretara. „Pe tovarăşa Sabina Gherasim de la M. A. I.”. Secretara se schimba la faţă, gândind că eram trimisă în vreo anchetă. Directorul, cu-aceeaşi bănuială, mă primea numaidecât, plin de amabilitate, sărutându-mi mâna şi oferindu-mi o cafea, vorbindu-mi cu „doamnă”, fiindcă din practica lui de ins uns cu toate alifiile, deşi fiind moda „tovarăşilor şi a tovarăşelor”, băgase de seamă că oricărei ţoape îi cădea bine s-o tratezi drept doamnă. Inginer de profesie, directorul vedea imediat că „tovarăşa de la M. A. I.” nu era „pe puncte”, dintr-ăia cu Facultate; dar fără liceu. El mă trata ca pe-o doamnă, iar eu mă purtam în consecinţă, fără aere autoritare, cu duhul blândeţii, ceea ce era şi mai derutant pentru partener. Cu-acest comportament şi cu firma M. A. I.- ului unde lucram, toate cererile mi-au fost împlinite, încât blocul nostru arăta ca o jună copilă între vecinele sale cu aer de femei trecute. Probabil că nu locuia pe-acolo nici o „securistă”, tratată drept doamnă, când nevoile locative o cereau. Oriunde, în afara Instituţiei, purtam verighetă. La slujbă, o puneam într-un compartiment al portmoneului. Acolo toată lumea ştia că divorţasem. Deşi mă cam lehămetisisem de singurătate, purtam verigheta ca pe-o pavăză împotriva unor propuneri care, lansându-mi-se numai din ochi, erau ignorate, eu făcând pe proasta. Sigur că mama ar fi vrut să mă vadă iară măritată, însă amintindu-şi viaţa amară pe care-o duseserăm patru ani alături de „tăticu” nu-mi făcea nici o aluzie la un nou soţ, ştiind cât de greu este să găseşti un bărbat care să-ţi accepte copilul făcut cu altul, să ţi-l accepte, nu să-l iubească. În acest context, de nelinişte sufletească şi trupească, l-am cunoscut pe Alexe Gregorian. Fiu-meu se plângea de la o vreme că respiră greu pe nas. Cerându-i părerea, Paul Iovănescu m-a trimis la colegul lui de facultate Alexe Gregorian, „un orelist eminent”. Orelistul, un bărbat de patruzeci şi cinci-patruzeci şi şase de ani, era înalt, suplu ca o nuia, cu părul cărunt, tuns scurt, cu ochii de-un albastru intens, care parcă te mângâiau ca şi zâmbetul, jumătate îngăduinţă faţă de lume, jumătate ironie. Când îţi vorbea, ţi se uita drept în ochi şi-aveai impresia că te descifra dintr-o privire. „Tinere”, i s-a adresat el lui Şerban, „în năsucul matale se află ceva ce trebuie scos, ca să poţi respira ca lumea. Fiindcă altfel creierul nu primeşte oxigen cât trebuie şi ai avea tulburări nu doar de respiraţie, dar şi la-nvăţătură. Deci, te internezi, cu mama dumitale, două-trei zile în spital, scoatem bâzdâgăniile astea din nas şi-ncepem o viaţă nouă. Să nu-ţi fie teamă fiindcă nu simţi nimic. Doamnă, când vă hotărâţi, îmi daţi un telefon, mă interesez de loc şi vă internaţi”. „Domnule doctor, azi e vineri, s-ar putea să venim luni?”. „Perfect. Să vă fac şi biletul de internare. Vă rog să-mi aduceţi o adeverinţă de salariat de la dumneavoastră sau de la soţul dumneavoastră”. În acel moment s-a uitat fix la mâna mea stingă; pe inelar se vedea urma verighetei pe care uitasem să mi-o pun, plecând eu în graba mare de la slujbă, cu-o maşină banalizată, oferită de colonelul Endre, cu şofer în civil. Doctorul ne-a condus până la uşă, mi-a sărutat mâna, i-a strâns-o bărbăteşte lui Şerban şi l-a mângâiat pe creştet. Deşi cu dulapul plin de dezabieuri de lux, trimise de Stere, m-am dus la spital cu un capot de diftină, bleu-marine, cu nişte bobiţe albe. Am fost internaţi într-o rezervă numai Şerban şi cu mine. Toată noaptea stăteam cu lumina aprinsă ca să nu se urce gândacii pe noi. Doctorul, îndată ce-şi termina treburile, venea în rezerva noastră, ne făcea conversaţie, apoi i se-adresa lui Şerban: „Tinere, îi dai voie mamei tale să bea o cafea la mine-n birou?”. Şi mă duceam să fiu tratată cu cafea excelentă preparată pe loc, într-un filtru. „Domnule doctor, am văzut că sunt singura mamă cu un copil mare, în rest numai mame de copii până-n doi-trei ani”. „Îmi permiteţi să fac şi eu o excepţie?”. „Să vă permit? Vă mulţumesc din suflet, fiindcă Şerban face el pe Mandea chieptosu', dar cred că ar fi fost tare traumatizat fără mine. E-nvăţat cu mamă, cu bunică şi, sporadic, şi cu străbunică”. S-a uitat fix la mâna mea stingă. „Şi tatăl? El nu intră în ecuaţie?”. „Tată-său este-n Franţa de doi ani. Sunt divorţată. Şerban a fost anul trecut la el, dar abia aştepta să se-ntoarcă-n Ţară”. „Şi eu sunt divorţat şi am o fată de zece ani, care-a rămas la fosta mea nevastă. Cu fata mă văd în fiecare duminică, zi consacrată numai ei. Am rămas în bune relaţii cu fosta nevastă şi-am ajuns la relaţii cordiale şi cu actualul ei soţ. Dumneata, Sabina? Îmi dai voie să ne spunem pe nume?”. „Da… Eu? Cu fostul meu soţ sunt în relaţii telefonice săptămânale, cu privire la copil şi-atât”. M-a privit lung, luându-mi bine seama, cu ochii lui blând-ironici şi m-a-ntrebat cu un glas învăluitor: „Ai vrea să te mai vezi cu mine?”. „Da”, şi l-am privit ca un om pe alt om, fără nici o intenţie de seducţie. Mi-a luat mâna stângă, mi-a mângâiat-o, trecând un deget peste semnul lăsat de verighetă. „Îmi plac oamenii sinceri şi direcţi”. „Şi mie. Şi, pentru-a şti de la-nceput pe ce picior să dansăm, vă spun…”. „„Îţi spun”, parcă aşa ne-am înţeles…”. „Îţi spun că sunt angajată la Securitate, ca traducătoare de engleză şi de franceză”. „Nimeni nu e perfect” – şi mi-a zâmbit. „Oameni sunt peste tot, aşa că n-am de ce să mă sperii”. „Cum majoritatea se sperie de Securitate, indiferent de ce faci acolo, mă simt datoare să-i spun omului de la bun-început ce hram port”. „Mai întâi că acolo faci o muncă, să-i spun tehnică. Să ştii că nu-i condamn nici pe operativi. Fac o meserie, ca oriunde-n lume: la un serviciu de Siguranţă a Statului. Periculoşi sunt colaboratorii externi, adică turnătorii: unii forţaţi de-mprejurări, alţii din proprie iniţiativă, pentru diverse avantaje”. „Turnătoria nu s-a-nfiinţat odată cu-acest regim. E veche de când lumea, numai că în altă proporţie”. Şi mi-au trecut prin minte toate documentele pe care le-avusesem în mână, ce-mi dovediseră câtă mârşăvie existase în personaje de mare distincţie socială.

  „Ne-ntoarcem la ceea ce ne priveşte pe noi doi. Ziua mea cea mai puţin aglomerată e sâmbăta, a ta, Sabina?”. „Vorbim la telefon şi ne-nţelegem”. „Mergem la un restaurant, apoi mai vedem ce facem”. „Eu nu sunt mare amatoare de restaurante. Prefer o plimbare. Nici petrecăreaţă nu sunt. Mă culc devreme, mă scol devreme”. Ţinând seama de cât de ocupat era doctorul, i-am dat şi numărul de telefon de la slujbă, număr pe care-l ştiau doar Şerban şi mama. Şi eu şi doctorul eram oameni liberi – în sensul de necăsătoriţi. Chiar dacă-mi înregistrau convorbirile, n-aveau decât. Nu ne transmiteam secrete de Stat şi nici picanterii. După două luni de tatonări, în care doctorul mi-a dovedit că nu era dornic doar de parteneră de aşternut, în momentul când tensiunea senzuală dintre noi ajunsese explozivă, ne-am trezit unul în braţele celuilalt. Doctorul Gregorian s-a hotărât să se-nsoare cu mine, cred că din acelaşi motiv ca şi Valeriu: lipsa oricărei aluzii la căsătorie, către care, cu toată sinceritatea, nici nu-mi dădea inima brânci. O dată şi-mi fusese de-ajuns. Înainte ca Valeriu să fi dorit să stea din nou singur în garsonieră, „pentru o vreme”, nu simţisem nici o fisură între noi. Ceea ce mă făcea bănuitoare faţă de orice bărbat şi nu-mi dădea nici un imbold s-o iau de la capăt cu măritatul. Înainte ca Alexe Gregorian să mă ceară de nevastă, am vrut să-i cunosc fata. Irina, o blonduţă cu ochii verzi, înaltă şi dolofană, mi-a amintit cum arătasem eu după complexul primar, ceea ce m-a făcut s-o-ndrăgesc din primul moment. Blândă, bine-crescută, citind mult, familiarizată cu albumele de artă, ascultând muzică simfonică, de unde am tras concluzia că avea o mamă de calitate. Faptul că duminicile şi-l împărţea pe taică-său cu mine îi făcea chiar plăcere. După câteva întrevederi în trei, cerându-i lui Alexe aprobarea, i-am făcut Irinei cunoştinţă cu Şerban al meu. Din primul moment Irina s-a purtat cu el ca o soră mai mare, iar Şerban, tăcut şi ascuns de felul său, a aflat în tovărăşia fetei o nesperată ocazie să-i propună tot felul de jocuri de memorie, puzzle-uri complicate, amintire de la taică-său. Eu i-am invitat duminica la masă pe Alexe şi pe Irina, spre încântarea dezinteresată a lui Şerban şi spre cea interesată a mamei, care nu pierduse nădejdea că aveam să mă recăsătoresc.

  Alexe, în momentul când s-a hotărât să mă ceară de nevastă, m-a prezentat părinţilor lui, medici internişti, având amândoi cabinet pe lângă piaţa Lahovary. Sigur că fiul lor le făcuse cunoscută biografia viitoarei nurori. Nu cred că fuseseră foarte fericiţi că aveam un copil şi nici că lucram unde lucram, dar m-au primit cu bunăvoinţă şi cred că le-am făcut o impresie bună, arătând ca una cu picioarele pe pământ. Elementul cel mai favorabil pentru mine fusese fără-ndoială simpatia pe care i-o inspiram Irinei, bunicii iubind-o. Rămăseseră în bune relaţii şi cu fosta noră. I-am invitat la masă, mama şi cu mine întrecându-ne în pregătiri, iar casa lucind de curăţenie. Viitorii mei socri aveau un interior cât se poate de burghez, cu mobilă cubistă, care mi-o amintea pe-a unchiului meu de la Craiova. Erau copii de negustori de cereale de la Bechet, preocupaţi să-şi facă o carieră şi să trăiască în confort. Stilul cubist era ultima modă pe vremea tinereţii lor, şi-n arhitectură şi-n mobilier. Prea ocupaţi cu spitalul şi cu cabinetul, n-aveau nici timp şi, probabil, nici dorinţa de-a schimba nişte mobile trainice şi care le-ndeplineau toate nevoile. Dacă în copilărie n-aş fi intrat în casa acelei boieroaice în care-mi fusese dat să văd lucruri despre care, până atunci, nici nu ştiam că existau, dacă studentă nu l-aş fi avut „profesor de estetică” pe Stere Caragiani şi nu mi-aş fi rafinat gustul alături de Valeriu, sigur aş fi lăsat-o pe mama să aducă de la Craiova mobila moştenită de la „tăticu”. Numai eu ştiu cât am luptat ca s-o conving să renunţe la acele lucruri pe care cu mare părere de rău, le vânduse unor vecini, şi chiar la preţ bun. Umblaţi prin multe case, ca medici, părinţii lui Alexe apreciaseră interiorul meu din bulevardul Dacia şi mă-ntrebaseră dacă mobila din apartament provenea din familie. „Nu. Afară de bucătărie, totul e cumpărat de la consignaţii”, i-am liniştit eu, ca să nu-şi închipuie că fiul lor ascunsese ceva în legătură cu biografia mea. Mamei, care făcuse un liceu serios – ca şi mine – cu toată meseria ei de contabilă, îi plăcea să citească şi să se informeze; făcuse faţă viitorilor ei cuscri care-i fuseseră simpatici din primul moment cum şi ea le plăcuse lor, descoperindu-şi şi cunoştinţe comune, dintre fostele mamei colege de liceu, ceea ce dăduse acelei întâlniri un aer familiar şi chiar familial. La divorţ, cui îi rămânea copilul îi rămânea şi locuinţa. Deşi Alexe, conform legilor în vigoare în acele timpuri şi nu numai, ar fi putut rămâne sub acelaşi acoperiş cu fosta nevastă, preferase să-şi cumpere o garsonieră dublă pe Polonă. Remăritându-mă, am recurs la aceeaşi şmecherie ca şi la căsnicia cu Valeriu: mi-am păstrat numele de fată, deci şi buletinul de identitate. Mama s-a mutat în garsoniera lui Alexe, el în apartamentul meu, fără să-şi schimbe adresa din buletin. Alexe mergea o dată pe lună şi-şi plătea întreţinerea pentru garsonieră, în care mama se ducea de fapt numai seara. Ileana şi Paul Iovănescu ne-au fost martori la Sfatul Popular din Piaţa Amzei, unde mă măritasem cu Valeriu. Când le-am propus să ne năşească civil, Paul a izbucnit în râs: „Măi, eu cu Alexe ne năşim unul pe altul. El cu Simona, „răposata”, m-au însurat cu Ileana, eu cu Ileana am măritat-o prima oară pe Sabina şi la recidivă tot noi, ocazie să-i întorc politeţea lui Alexe”. La ceremonie au participat, pe lângă martori, părinţii şi Irina cu Şerban, ei doi fiind mai emoţionaţi decât noi adulţii. Lui Şerban i-am cumpărat un costum „de om mare”, cămaşă albă şi papion, Irinei un deux-pičces, care-i avantaja silueta ţi pantofi negri de lac, de domniţoară, cu un pic de toc. Am întrebat-o pe Irina – în vederea acestei toalete – dacă voia s-o aleagă împreună cu maică-sa ori cu mine. „Mama a zis s-o aleg cu tine, ca să-ţi testeze gustul”, mi-a spus ea cu sinceritate. „Sabina, mie mi-ar face mare plăcere s-o cunoşti pe mama”. „Dar mamei?”. „Şi ea vrea să te cunoască”.

  De la Sfatul Popular – care ne trezea amintiri şi lui Alexe şi mie, fiecare căsătorindu-ne prima oară tot acolo – ne-am dus la „Athénée Palace”, restaurant ales de socrii mari care, nefiind bucureşteni din tată-n fiu, îl considerau culmea eleganţei, spre deosebire de doamna Veniamin pentru care „Capşa”, cu toate că „nu mai este ce-a fost între cele două războaie mondiale”, „era totuşi „Capşa”„. Deşi în minte cu bruiajul primei mele căsătorii şi cu al celei a generalului Vasilianu, la „Athénée Palace” m-am simţit mult mai în voie decât la „Capşa”, socrii mei fiind de-aceeaşi provenienţă cu mama. Cei mai fericiţi şi mai importanţi erau copiii. S-au dus pe ringul de dans, au ţopăit, cântând amândoi un cântec de pe când erau la grădiniţă, au dat ocol restaurantului, umblând pâş-pâş, ţinându-se de mână, de parcă se rătăciseră-n pădure sau mergeau la furat. Cred că ziua aceea a fost începutul legăturii pe viaţă între cei doi „fraţi de lingură”, care s-au considerat şi se consideră mai fraţi decât cei făcuţi de-o mamă şi de-un tată. De-atunci, Şerban s-ar fi simţit frustrat dacă Irina ar fi lipsit o duminică de la noi. Cerându-i voie lui Alexe, i-am îndeplinit Irinei dorinţa de-a-i cunoaşte mama. Am hotărât să ne-ntâlnim pe teren neutru, în Parcul Ioanid. Irina era extrem de emoţionată, „mai mult decât la prima-ntâlnire cu un băiat”, cum avea să-mi spună peste ani. Ea ne-a făcut prezentările: „Mama, doamna Sabina Gherasim, soţia tatei, şi fiul dânsei, Şerban”. Ne-am strâns mâna şi ne-am cântărit din ochi. Zâmbetul din privirea Simonei mi-a amintit-o pe doamna doctor Adela Vasilianu. Frumoasă, apropiată şi Simona, doctoriţă şi ea. O faţă cu un oval perfect, ochi verzi, sprâncene, ai fi zis pictate – atât erau de frumoase – gene lungi, date cu un pic de rimei, un nas scurt, fin, drept, gură cu buze apetisante, peste nişte dinţi impecabili, totul pus în valoare de-un machiaj discret, siluetă cu nişte rotunjimi incitante, picioare nervoase, încălţate în pantofi escarpin, de piele de şarpe, cu nuanţă verzuie ca şi geanta. Rasă, eleganţă, bun-gust. Şerban i-a sărutat mâna, iar ea l-a mângâiat pe creştet şi i-a zburlit uşor părul.

  „Cred că nu e cazul să ne „domnim”. Eu zic să ne spunem pe nume, nu Sabina?”. „Da, Simona”. Şi ne-am luat prieteneşte după umăr. Şerban şi Irina repede s-au îndreptat spre un grup de copii. S-au ţinut câteva minute la vreo doi metri distanţă de ei, aşteptând să fie poftiţi la joacă, ceea ce n-a-ntârziat să se-ntâmple. Noi, mamele, ne-am aşezat pe-o bancă. „Simona, să-i lăsăm niţel să se joace şi pe urmă mergem la mine-acasă, la o cafea, la un ceai”. „Sabina, cât suntem singure, să ne spunem câteva lucruri importante”. „Foarte bine”. „Mai întâi, îţi mulţumesc pentru felul cum te porţi cu Irina”. „Simona, între şapte şi unsprezece ani am avut tată vitreg. Nu vreau să simtă Irina vreo „vitregie” din partea mea. Nu caut s-o-ndepărtez de tatăl ei, ci dimpotrivă, şi vreau să fie cât mai prietenă cu băiatul meu, iar pe mine să mă considere ca pe-o soră mai mare”. „Apreciez şi faptul că nu i-ai pus nicio-ntrebare cu privire la despărţirea mea de taică-său”. „Tare-aş fi vrut să te cunosc înainte de-a mă căsători cu Alexe, dar n-am îndrăznit să-i cer Irinei să ne pună faţă-n faţă, fiindcă nu ştiam dacă întâlnirea noastră nu l-ar fi supărat”. „Nu l-ar fi supărat, dar nici plăcere nu i-ar fi făcut. De ruşinea Irinei şi-a lui Şerban a fost de acord să ne vedem noi două. Să ştii că nu ne-am despărţit fiindcă eu mi-aş fi găsit sau el şi-ar fi găsit pe cineva. Însă avem firi incompatibile. El e plin de hachiţe şi total dezinteresat de tot ce priveşte o viaţă de familie. Nici eu nu sunt un monument de răbdare şi de pedagogie şi nici dispusă a fi singurul bou care trage la jug. Alexe, pe cât de riguros e-n profesie, pe-atât e de lasă-mă să te las în viaţa lui de familie. Am fost căsătoriţi şapte ani. O zi măcar n-am fost împreună-n concediu. Ne-am luat din dragoste. Eu eram în anul doi, el în şase, intern la Colţea. După căsătorie, cât am fost studentă, locuiam când la părinţii mei, când la ai lui. Ai mei mi-au cumpărat apartamentul unde locuiesc acuma cu Irina şi cu actualul meu bărbat. După ce am terminat şi eu facultatea şi ne-am aşezat la casa noastră, mă trezeam că Alexe venea cu doi-trei inşi la prânz, fără măcar să mă prevină. De unde contam că aveam mâncare pe trei zile, se mânca totul la o masă. La protestele mele faţă de-asemenea procedee mi se spunea invariabil: „Eşti meschină”. Nu sunt geloasă şi n-am fost niciodată. Mi se pare însă că buna-cuviinţă cere să dai un telefon când întârzii cu orele. Sunt de acord că-n meseria noastră oricând poate apărea o urgenţă. Atunci rogi pe cineva să dea un telefon nevestei şi să-i spună. Timpul lui era sacru: o şoaptă să nu fi auzit când avea ceva de citit, de-nvăţat. Al meu n-avea importanţă. Când îmi cerea ceva – pe care şi-l putea lua şi singur – trebuia să i-l aduc în două secunde, altfel începea imediat cearta. E tipul de om care nu-nţelege că nu numai el are nevoie de un pic de singurătate, în care să nu te bată nimeni la cap. Este o fiinţă acaparatoare şi pentru care totul începe cu „nu”. Ajunsesem un pachet de nervi. Trebuia să fac toate eforturile ca să nu mi-i vărs la spital pe oameni nevinovaţi. Văzând că-mi schimbam firea, că eram din ce în ce mai mohorâtă şi mai lipsită de chef de viaţă, cu tot regretul pentru Irina, am divorţat, spre amărăciunea părinţilor noştri. M-aş bucura să fi-nvăţat ceva din convieţuirea cu mine şi să se poarte altfel în noua căsnicie. Te rog să mă ierţi, Sabina, pentru tot ce ţi-am spus, dar am vrut să fiu sinceră cu tine”. „Simona, cu fostul meu bărbat am dus o viaţă paşnică, fără contrarieri, fără cel mai mic dezacord. Aveam păreri comune, gusturi comune. Cred însă că i-am forţat mâna, făcând un copil. Descurajat de câte beţe-n roate i se puneau la fiecare film din partea autorităţilor şi de lucrătura unor colegi din breaslă, plus atmosfera generală, socotea că nu sunt vremuri să faci copii. Când l-am avut pe Şerban, s-a purtat însă exemplar, iar copilul l-a adorat până-n momentul când şi-a dat seama că tată-său ne-a părăsit. Nu m-ar fi mirat să mă-nşele, înconjurat cum era de femei talentate, frumoase şi m-aş fi făcut că nu bag de seamă, ştiind că lumea nu e făcută din sfinţi imuni la ispită. Cerându-mi să divorţez, am divorţat, fără să protestez şi fără să cer explicaţii. M-am măritat cu Alexe fiindcă mă atrage, de ce să nu recunosc, şi fiindcă îmi mai doresc un copil. Felul cum se poartă Alexe cu Irina şi cu Şerban mi-a dat curaj. În materie de căsătorie, am principii ţărăneşti: „ce casă e aia fără copii?”. Şi e tare greu să n-ai pe nimeni după ce-ţi mor părinţii”. „Ai dreptate: eu sunt singură la părinţi, Alexe la fel. Irina n-are nici măcar veri. Acum îl are pe Şerban; îl recomandă copiilor: „fratele meu”„. „Şi eu sunt singură la mama. De două ori a fost măritată şi de două ori a rămas văduvă. Eu am doi veri-primari, dar nu suntem deloc apropiaţi. Mă bucur că Şerban şi Irina se consideră fraţi şi că noi două ne-am înţeles din primul moment”.

  Am simţit atunci că mi-am apropiat un suflet de om. Mă bucuram că, pe lângă Ileana şi Paul Iovănescu, îmi mai făcusem doi prieteni: pe Simona şi pe Mircea Ulieru, soţul ei, avocat, văr-primar cu Paul. Ajungând la o-nţelegere în privinţa divorţului, Alexe şi Simona le ceruseră sfatul Ilenei şi lui Paul. Simonei i-l recomandaseră pe Mircea Ulieru, iar lui Alexe pe-un alt văr al lui Paul. Mircea Ulieru, văduv, fără copii, se-ndrăgostise de la prima vedere de clienta lui. Priceput la oameni, bun psiholog – aşa cum i-ar sta bine oricărui avocat – văzuse în Simona o femeie la locul ei, care nu umbla după aventuri, ci după o viaţă liniştită, lângă un om care să nu-i scoată sufletul cu hachiţele. După ce, prudent, se păscuseră unul pe celălalt un an, Simona şi Mircea Ulieru se căsătoriseră. „Mai întâi am vrut să văd cum se poartă cu Irina şi pe urmă m-am măritat”, mi-a spus Simona.

  Cât timp trăise „tăticu”, nimeni nu ne călcase pragul. Apoi, mamei, femeie singură, cu un copil de crescut, şi cu slujbă, numai de mondenităţi nu-i ardea, nemaivorbind de cei doi ani cât îi fusese fratele-n puşcărie. Femeie la casa mea, simţeam nevoia să schimb şi eu o vorbă cu nişte oameni care să-mi facă plăcere. Mi-am folosit toată diplomaţia pentru a-mi convinge bărbatul să ne vedem cu Simona şi cu Mircea, la-nceput la Ileana şi la Paul, apoi la noi acasă şi, până la urmă, la Simona şi la Mircea. Prima oară când i-am invitat pe toţi patru adulţii şi cu Irina, mama a dat din umeri, ca apoi, când a văzut câtă bucurie le-a făcut copiilor să ne vadă la un loc, s-a-nmuiat. „La urma urmei, nu-nseamnă că dacă ai divorţat să nu te mai vezi cu fostul sau cu fosta, mai cu seamă când ai împreună copii”, a tras ea concluzia.

  Doamne, cum s-o despărţi sufletul de trup?

  Anul 1956 a tulburat apele mocirloase ale zonei sovietizate. Revoluţia din Ungaria, tratată drept contrarevoluţie, fiind o manifestare făţiş antisovietică, a băgat spaima, nu ştiu cât în Uniunea Sovietică, însă rău de tot în dirigenţii sateliţilor. Până şi pe noi, personal civil din cadrul Securităţii, ne prociteau măcar de două ori pe săptămână: „Fiţi vigilenţi, tovarăşi! Raportaţi tot ce vi se pare suspect. Avem de-a face” – se refereau la Ungaria – „cu un atac la drepturile noastre democratice, un atac la socialism şi la libertate”. La asemenea catehizări, de câte ori întâlneam privirea lui Endre, desluşeam un zâmbet ironic căruia-i răspundem lăsând repede pleoapele. Avusese loc şi-n rândul studenţimii noastre o răbufnire de revoltă, manifestată prin curajul de-a cere depolitizarea învăţământului şi o altă politică faţă de ţărănimea zdrobită de cote. Rezultatul: arestări şi condamnări în rândul studenţilor şi nu numai. Pumnul în gură vârât şi mai adânc faţă de oricine nu ţinea aţă linia Partidului. Cred că de când mă angajasem nu tradusesem cât am tradus când cu Ungaria în 1956. Nici acest moment de mare tensiune, de sânge vărsat, n-a clintit echilibrul stabilit prin convenţia de la Yalta. Goarnele Occidentului sunau neobosit împotriva Sovietelor, iar ăstora le păsa mai mult de-o grămadă de efectele pur sonore ale „lumii libere”. Dar pe naivii noştri nici o evidenţă nu-i strămuta din convingerea că nu se putea „să ne lase pe noi americanii”. Primeam benzi de magnetofon cu înregistrări de la toate posturile de radio care emiteau în franceză şi-n engleză. Le ascultam şi le făceam rezumate; dacă ar fi fost să le traduc în întregime nu mi-ar fi ajuns douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Întâlnindu-mă o dată în uşă cu Endre, mi-a şoptit: „Ce spun benzile tale e fleac faţă de atrocităţile de la vecini. Încolo, după cum vezi, râuri de lacrimi de crocodil, ca şi faţă de cel puţin patruzeci de milioane omorâţi de Stalin. Un Nürnberg pentru criminalii de pace, pe lumea ailaltă! Aş vrea să stau singur într-o peşteră”. „Şi eu”. Şi nu-l minţeam. De câte ori dădeam cu ochii de el simţeam că stătea să facă explozie. Într-o zi i-am pus mâna pe braţ şi i-am spus: „Vă rog liniştiţi-vă. Nu putem schimba noi faţa lumii”. „Dracu' ne-a pus să mai şi facem copii”, mi-a spus el şi a oftat din rărunchi.

  Cred că 1956 a contat mult la hotărârea lui Valeriu de-a părăsi Ţara în 1958. Iubirea cu Alina Bratu a fost picătura care-a făcut să se reverse paharul plin ochi dinainte. În 1956, când se petrecea ce se petrecea în Ungaria, plimbându-ne cu Şerban în Parcul Ioanid, Valeriu m-a-ntrebat: „Crezi că se schimbă ceva-n lagărul sovietic?”. „Nu se schimbă nimic, Valeriu. Are să se schimbe când cine face experimentul actual are să treacă la alt experiment”. „Adică?”. „Adică suntem nişte cobai, iar Globul un laborator. „Microbiologii”, cărora le servim drept material, experimentează în permanenţă şi pe animale şi pe plante. Oamenii nu au mai mare valoare decât restul faunei”. „Nu-mi vine să cred, mai ales că pe Pământ există şi lumea care trăieşte normal”. „Când spunem „normal”, important este punctul de referinţă. Dacă acest punct este cancerul, ulcerul pare o prăjitură”. „Tu nu crezi că există o lume liberă?”. „Liberă pe spinarea cui? În Primul război mondial, când nemţii l-au trimis pe Lenin în vagon plumbuit să facă revoluţie, fiindcă pierduseră partida, ce calificativ le dai? Dar cui ne-a dat pe mâna ruşilor pe noi şi jumătate din Europa?”. „Văd că te-ai îndoctrinat bine”, mi-a spus Valeriu pe jumătate serios, pe jumătate-n glumă. „Valeriu, trec printr-o şcoală de pierdere-a iluziilor”. Respectam cu sfinţenie deviza mafioţilor, aceeaşi cu-a serviciilor secrete: Omertŕ. Nu pomeneam nimănui despre documentele şi despre cărţile de spionaj care-mi treceau prin mână. Un rând scris n-aş fi scos din Instituţie, nici măcar o listă de cumpărături: „ouă, brânză, mărar, pătrunjel”. Omului pentru care lumea înseamnă el şi familia lui puţin îi păsa de Ungaria. Lumea făcea mai departe copii, îi boteza, îi cununa, petrecea fiecare în felul şi după puterile lui – unii cu mici şi cu caltaboşi, cu sarmale, cu ţuică fiartă şi cu zaibăr, alţii cu icre negre, care se găseau din belşug, cu şampanie, cu fineţuri, în toalete rafinate, studenţii provinciali mai sărăcuţi, la „Grigore Preoteasa”, unii cântând la ghitară, alţii dansând. Dacă-i spui cuiva, după 1990, că-n vremea comunismului se trăia pe trei planuri, nu te crede: o lume a năpăstuiţilor, cu membri din familie în puşcării, evacuaţi din case, abia ţinându-şi zilele; o lume a profitorilor; o lume căreia orice formă politică nu-i ţinea nici de cald nici de răcoare – majoritară. Ca în orice regim, unii se treziseră din cenuşe-n picioruşe. Eu cărei categorii îi aparţineam? Fratele mamei fusese-n puşcărie. Mamei şi mie ne bătuse inima destul: mamei să nu-şi piardă slujba, mie să nu se afle şi să fiu dată afară din Facultate. Împotriva unchiului nu se emisese legal nici o acuzaţie, el nu figurase în nici un proces. Nici în autobiografia de la Securitate nu pomenisem de el. Salariată a Instituţiei, puteam fi considerată printre profitori: n-aveam noi, personalul civil, salariile operativilor, dar simţitor mai mari decât ale omologilor noştri din alte instituţii, plus diverse sporuri care să micşoreze diferenţa între noi şi operativi. Cred că liniştiţi erau numai cei care n-avuseseră nimic de omis în autobiografie, care nu-ncercau să se remarce, pentru a nu stârni rivalităţi, şi care tăceau ca vita cea necuvântătoare în faţa oricărei absurdităţi s-ar fi aflat. Endre n-avea decât un singur prieten în Instituţie: pe generalul Şerban Vasilianu. Ce ştia sau bănuia în legătură cu mine şi cu generalul n-aveam să aflu niciodată. De ce îi inspirasem, încredere, de asemenea. Peste patruzeci de ani de la angajarea mea, în 1991, când amândoi eram la pensie, mi-a spus cum mi-a sustras din dosar o foaie informativă cu privire la unchiul meu, avocatul. Cea mai mare dovadă de încredere avea să mi-o dea Endre în momentul când, vrând să fac un bine cuiva, aveam să-l rog să comită o ilegalitate. O bună prietenă a Simonei, neuroloagă, îşi dădea doctoratul. Îşi trecuse toate examenele excepţional. Când să-şi prezinte lucrarea scrisă, teza, a fost anunţată că i se respingea dreptul la doctorat, fără nici o explicaţie. Biata femeie, măritată cu un gazetar – deci meserie nesigură, nemaivorbind că era şi un mare fustangiu – se aştepta să fie dată afară şi din slujbă nu numai să i se interzică titlul de „doctor în ştiinţe medicale”, pentru care-şi dăduse trei ani sufletul. Această doctoriţă, Voica Segărceanu, era eroina unei istorii triste; cu mamă profesoară de matematică şi cu tată medic, rămăsese în Ardealul de nord-vest sub ocupaţie maghiară, în urma dictatului de la Viena. Când ungurii primiseră ordin de la Hitler să deporteze evreii din tot ce era considerat teritoriu maghiar, autorităţile din Ardealul ocupat deportaseră la Auschwitz şi români care le stăteau ca aşchia-n ochi, printre care pe doctorul Segărceanu cu nevasta şi cu fata lor de opt ani. La Auschwitz, povestea Voica, erau şi ciobani din Maramureş. În lagăr, doctorului Segărceanu i se propusese să participe la nişte experienţe tip Mengele. Refuzase şi fusese împuşcat. Ajunse-n Ţară, Voica şi doamna Segărceanu îşi găsiseră casa fără acoperiş, fără uşi, fără ferestre. Plecaseră la Bucureşti, la o soră a doctorului Segărceanu. Doamna Segărceanu se angajase contabilă pe la o cantină, iar Voica îşi continuase şcoala cu gândul de-a face Medicina. Ca să strângă un ban şi ca să figureze ca venită din câmpul muncii, doi ani fusese infirmieră la Maternitatea „Filantropia”. Terminând Medicina ca şefă de promoţie, un profesor o luase pe lângă el, la „Spitalul Central”, unde Voica îşi trecuse examenul de specialist cu brio şi, la fel, mai târziu, primariatul. De când începuse examenele pentru doctorat şi până la depunerea tezei, în viaţa ei nu intervenise nimic ce-ar fi justificat interdicţia de care se izbise şi care-o adusese aproape de neurastenie. Nimeni nu ştia să-i spună de ce fusese lăsată să-şi dea examenele dacă biografia ei nu-i permitea finalizarea atâtor eforturi. Suferind de purpură reumatoidă, Voica nu trebuia să aibă copii. Impresionată de zbuciumul acestei fiinţe pasionate de profesia ei, pentru care trăia, mi-am muncit mintea cum s-o ajut. Eram convinsă că cineva care vedea în ea o concurentă îi făcuse un pustiu de bine cu cine-ştie-ce notă la cadre. M-am dus la Endre şi l-am invitat la o plimbare, timp în care i-am expus situaţia Voicăi şi l-am întrebat simplu, direct: „Puteţi s-o ajutaţi, fără să vă faceţi dumneavoastră rău?”. „Am să-ncerc”. „Să ştiţi că nu i-am promis nimic, iar numele dumneavoastră n-am să-l pronunţ niciodată”. „N-am nici o grijă în privinţa asta”, s-a oprit din mers şi s-a uitat o clipă în ochii mei. M-a făcut să tresar. Abia după 1989 aveam să aflu cum i se ridicase Voicăi interdicţia de a-şi da doctoratul, şi nu de la ea ci de la binefăcătorul ei. Colonelul Endre, unul dintre ofiţerii care se ocupau de sectorul intelectual, declarase că la departament sosiseră nişte anonime cu privire la anumite persoane care ar fi minţit în autobiografii. Între acele persoane se afla şi doctoriţa Voica Segărceanu. Colonelul Endre o chemase pe împricinată şi-i spusese că în autobiografie nu menţionase că tatăl ei fusese legionar. Voica rămăsese uimită în faţa unei asemenea minciuni. Pentru a o spulbera, doctoriţa trebuia să aducă declaraţii de la cât mai multe persoane din localitatea unde funcţionase tatăl ei, de unde fuseseră deportaţi la Auschwitz, declaraţii care să infirme denunţul. „Doamnă doctor, obţineţi declaraţii de la maghiari, dacă vreţi să fie luate-n seamă. Ceea ce vorbim noi nici pasărea nu trebuie să ştie”.

  Spre norocul Voicăi, mai trăia preotul calvin, partener de table şi de şah al doctorului Segărceanu. Datorită lui, Voica se-ntorsese la Bucureşti înarmată cu douăsprezece declaraţii de la tot felul de oameni care, pe proprie răspundere afirmau că doctorul Segărceanu nu făcuse nici un fel de politică. Absolvită de acuzaţia adusă, post mortem, tatălui ei, era aşa de scârbită şi de fără chef încât a trebuit s-o roage-n genunchi bărbatu-său şi să plângă Simona ca s-o convingă să-şi depună şi să-şi susţină teza. La acest eveniment la care au primit elogii şi ea şi conducătorul ei ştiinţific n-a invitat pe nimeni, aşa cum se obişnuia de totdeauna şi n-a făcut nici o trataţie. După ce a fost declarată „doctor în ştiinţe medicale” şi-a strâns materialul, a mulţumit în primul rând profesorului care-i fusese îndrumător, comisiei şi asistenţei, compuse din neurologi curioşi în privinţa unei lucrări a cărei interdicţie le era cunoscută, le-a mulţumit şi-a luat servieta şi a părăsit sala. A doua zi i-a bătut la uşă colonelului Endre. „Domnule colonel, nimeni pe lume nu mi-a făcut un bine mai mare decât dumneavoastră. Vă rog să primiţi ceva care să vă amintească de mine” şi i-a pus pe birou o cutie de argint superb cizelată, pentru ţinut ţigări, veche de peste două sute de ani. Endre a refuzat-o, iar ea a-nceput să plângă. Atunci el i-a dat în schimbul cutiei un coupe-papier de argint, ca un pumnal şi i-a spus „Accept numai aşa”. La prima întâlnire cu Endre i-am spus „mulţumesc”. „Eu îţi mulţumesc, Sabina; prin intermediul tău am făcut un bine cuiva care merită”. Peste o săptămână mă trezesc cu Voica la uşă. „Nu te superi că vin aşa fără un telefon, ca ţăranul”. „Ei, hai, că doar nu suntem la Curtea Angliei!”. „Sabina, îţi mulţumesc…”. „Pentru ce?”. „Să-ţi spun eu?”. „Nu-mi spune, fiindcă n-ai ce” şi i-am făcut semn spre tavan şi la urechi. Pe muteşte mi-a-ntins o cutiuţă de pluş verde. Am deschis-o. Din ea sclipeau brienţelele care-nconjurau un smarald dreptunghiular şlefuit cu marginile bizotate: un inel cu montură de platină şi cu anou din aur. I-am luat Voicăi mâna stângă şi i l-am pus pe inelar. „Sabina, tu ai copii, ai cui să-l laşi”. „Iar tu ai o viaţă-nainte în care să-l porţi”. „Sabina, cât bine mi-ai făcut tu mie…”. „Roagă-te lui Dumnezeu de sănătatea cui ţi-a făcut binele şi-atât”. Voica a ajuns profesoară la Medicină la Timişoara, la catedra de Neurologie, cu specialitatea neurologie infantilă. Ne vedem rar, dar vorbim la telefon măcar o dată pe lună. Nici după 1989 n-a pomenit niciodată numele colonelului Endre, cum nu l-am pomenit nici eu.

  Cazul Voicăi mi-a trezit multe-ntrebări. Mai întâi asupra regimului în care trăiam, dacă mai era nevoie. Oare era comunist regimul? După mintea mea, era un regim de simulanţi, în care se crease o nouă clasă de profitori, iar restul tăcea, care de teamă, care de indiferenţă. Să fi fost comunist presupunea să fii un idealist care nu-şi află nicăieri locul. Cine crezuse cu-adevărat, dar se angrenase în sistem, renunţase demult la idealuri dacă nu voia să fie strivit. Endre nu era în nici un caz un internaţionalist de tip moscovit. Se afla, atât cât îl dibuisem eu, mai ales de când cu Voica, se afla acolo unde era, gândind să mai salveze nişte valori româneşti, atât cât îi stătea în putinţă. Cu inteligenţa şi cu ştiinţa lui de carte s-ar fi putut plasa în eşalonul din străinătate pe care şi eu îl refuzasem, ceea ce mă crescuse în ochii lui. Nu mă-ndoiam că Instituţia era-mpănată de agenţi ai unor servicii străine, în primul rând ai Moscovei. Cu oricine-ai fi vorbit despre Endre îţi spunea că e-un tip dur, închis, fără prieteni. O dată, întâlnindu-ne pe stradă, am mers o bună bucată de drum împreună. „Unde mergeţi, domnule colonel? dacă mi-e permis să vă-ntreb”. „La bătut apa-n piuă, adică la o şedinţă. Am ieşit să mă aerisesc niţel, ca să suport mai bine ce am s-aud”. „Domnule colonel, în Secţie sunteţi socotit impenetrabil, dur, necomunicativ”. „Mai pe scurt: încuiat. Dacă m-ai fi cunoscut acum douăzeci de ani nu m-ai recunoaşte. Când nu ştii în cine să ai încredere şi-n cine nu, când eşti tot timpul bănuitor şi la pândă, îţi modifici comportamentul şi, mai grav, caracterul. Lupta cu absurditatea – luptă vorba vine – este greu de-ndurat. Tu, Sabina, te afli în marginea pădurii, eu în mijloc, unde mişună animalele de pradă”. „Domnule colonel, ce-am făcut eu ca să merit încrederea dumneavoastră?”. „Asta nu-ţi spun. Îţi spun doar ceea ce ştii: de la tine un cuvânt nu merge mai departe. Eu te-am propus pentru Occident. Refuzând, nici nu ştii cât bine mi-ai făcut. Mai întâi pentru sufletul meu, apoi la „Prăvălie”: „uite ce oameni are Endre”„. La cuvântul „prăvălie” am tresărit. Mi-a zvâcnit inima. Era cuvântul pe care-l folosea faţă de mine generalul când vorbea despre locul nostru de muncă. Deşi menajul meu cu Alexe mergea bine, eu fiind tolerantă cu defectele lui, perfect descrise de Simona, când îmi răsărea-n minte generalul, mă simţeam învăluită ca de-un nor blând, ca apoi să mi se facă un dor sfâşietor de el. Când m-am măritat cu Alexe, generalul m-a-ntrebat dacă telefonul nostru săptămânal de la cabina „conspirativă” putea continua şi eu i-am răspuns „da”, fără ezitare. El era supapa mea de siguranţă în faţa tuturor contrarierilor vieţii de zi cu zi. Ştiam că, orice s-ar fi-ntâmplat, la mii de kilometri cineva se gândea la mine, voia să-mi facă o bucurie, să-mi mângâie sufletul. Generalul nu uita niciodată să mă-ntrebe dacă aveam nevoie de ceva. Printr-un curier, în care avea încredere îmi trimitea câte o bijuterie delicată, un bibelou de jad sau de piatră semipreţioasă, obiecte pe care faţă de Alexe le treceam în contul lui Stere, despre care-i vorbisem deschis, ei doi cunoscându-se bine de la Ileana şi de la Paul Iovănescu.

  După cinci luni de la căsătoria cu Alexe am rămas însărcinată. Amintindu-mi lipsa de entuziasm pe care-o manifestase Valeriu când îi spusesem că voiam s-aduc pe lume un copil, nu ştiam ce tactică să adopt faţă de noul meu bărbat, ca să nu-l şochez şi mai ales ca să nu rămân nici eu traumatizată de-o eventuală propunere de avort. Pentru a fi sinceră cu mine însămi, mă căsătorisem a doua oară mai ales fiindcă-mi mai doream un copil, gândindu-mă să nu-l fi lăsat pe Şerban singur pe lume după ce-aveam să mor, fiindcă nici o stăruinţă a mea nu-l îmbunase în privinţa lui taică-său care, dacă mi-ar fi supravieţuit, i-ar fi rămas tot străin. O rugasem pe doamna Veniamin să-l convingă pe Valeriu – ceea ce eu nu reuşisem – să nu-i mai cumpere lui Şerban lucruri de-mbrăcăminte, fiindcă refuza să le poarte şi le făcea cadou. „Prin urmare să vă trimită bani, fiindcă neavând dimensiuni, vi se potrivesc mai bine la făcut cadouri”. Stăpânindu-mi cu greu nervii, i-am replicat fostei mele soacre: „Doamnă, toţi banii trimişi de Valeriu sunt în cont la bancă şi nu m-ating de ei. Când Şerban ajunge major îi foloseşte cum crede”. Cu toate că nu se-aprindea cămaşa pe ea de dorul nepotului, bine nu-i cădea că un copil de opt ani nu mai voia s-o vadă şi că-şi scosese şi tatăl din suflet. Deşi era convinsă că la această ruptură nu contribuisem cu nimic, în rarele noastre convorbiri telefonice nu se lăsa fără să-mi plaseze o-mpunsătură. Valeriu mă suna în fiecare săptămână iar eu, pe-un ton plin de bunăvoinţă, îi dădeam raportul despre Şerban. Asumându-mi riscul unei decepţii, am hotărât să-i spun lui Alexe, fără învăluiri prealabile: „sunt însărcinată”. „Bravo” – şi m-a mângâiat pe pântecele încă plat – „bravo, şi ce vrei să fie?”. „Dar tu?”. „Să fie sănătos şi să aibă noroc. Încolo, voia la Domnul”. Îmi rămânea de trecut examenul cel mai greu: să-i spun lui Şerban că urma să aibă un frate sau o soră. „Tu ce vrei să fie: băiat sau fată?”, l-am întrebat eu. „Dacă tot e să fie… aş prefera fată şi să semene cu Irina”, mi-a răspuns el fără entuziasm. Era limpede că nu-şi dorea nici frate, nici soră. Şi vedea concurenţa năvală peste el. Tot timpul sarcinii m-am purtat cât mai atent şi mai afectuos cu Şerban, ca să ştie că locul lui în viaţa mea nu-l împărţea cu nimeni. Un merit al lui Alexe nu putea fi contestat: ştia să se poarte cu copiii şi să se pună la mintea lor, ceea ce eu n-am fost în stare niciodată. Eu parcă mă adresam unor adulţi de dimensiuni reduse. Parcă nu fusesem niciodată copil. Deşi se spune că o mamă nu trebuie să obosească nici de-ar fi să facă de-o mie de ori aceeaşi observaţie copilului, dacă e nevoie, cred că am fost o mamă pisăloagă, o pedagogă netalentată. O mamă n-are dreptul nici să fie descurajată de privirea critică şi chiar dispreţuitoare a copilului ei, ci să-i analizeze cauza. Nici o profesie nu cere mai multă abnegaţie, mai multă blândeţe, mai mult efort de-a-nţelege şi de-a da căldură decât cea de părinte. Eu n-am fost apropiată de mama, nici copiii mei de mine. Mi s-a părut bizar cât ataşament mi-a dovedit Irina de când ne ştim, deşi totdeauna şi-a adorat mama şi cât de legată mă simt de ea şi cât o preţuiesc, poate şi din pricina distanţei pe care băieţii mei au pus-o între ei şi mine. Şerban, deşi fire ascunsă şi bănuitoare, l-a adoptat pe Alexe din primul moment şi l-a tratat ca pe-un prieten mai mare. Cred că la această atitudine a contat grija lui Alexe faţă de Irina, deşi despărţit de mama fetei. Valeriu i-a purtat de grijă totdeauna lui Şerban; nimeni şi nimic nu i-a scos însă din cap acestui băiat că el era abandonat de tată. Când l-am născut pe Doru, deşi nici eu, nici Alexe nu ne-am schimbat cu nimic atitudinea faţă de el, cred că Şerban s-a simţit abandonat şi de mine. În ziua când am venit cu Doru de la Maternitate, Irina şi Şerban ne aşteptau în vestibul, ţinându-se de mână; ea zâmbind ca în aşteptarea unei emoţii plăcute, el crispat ca în faţa unei catastrofe iminente. „Bine aţi venit”, a strigat Irina, de parcă ne-am fi aflat în Piaţa Aviatorilor, atât era de emoţionată. „Hai, drăgălaşilor, să vă vedeţi fratele”, şi am aşezat bebeluşul pe canapeaua din hol. Irina s-a aplecat asupra lui şi, extaziată, ţinându-l mereu de mână pe Şerban, a şoptit: „Cât e de frumos! Priveşte, Şerbane”. Trăgând mai întâi cu coada ochiului spre mine, Şerban s-a uitat de sus la intrusul mic şi a rostit, cu o voce neutră: „E frumuşel”. Irina venea în fiecare seară să asiste la baia lui Doru. La un moment dat eu am devenit asistenta şi Irina băieşiţa. Avea o viteză şi o-ndemânare ca şi când ar fi crescut zece copii. Şerban ne privea foarte serios, fără un sunet, în timp ce Irina-i vorbea tot timpul lui Doru, toată un „glu-glu-glu” şi-un „iubitul mamei”. După ce-l săruta pe funduleţul roz, îl îmbrăca la iuţeală, mi-l punea-n braţe, fiind ora lui de alăptat, se ducea la Şerban şi-l săruta în creştet. Adică „amândoi sunteţi ai mei, să nu crezi că-l iubesc numai pe-ăl mic”. Pe măsură ce creştea, Şerban devenea tot mai distant faţă de mine, dar – ceea ce mi se părea ciudat – apropiat de Alexe şi legat de Irina, de parcă erau vase comunicante. Cu Doru, care-l iubea mai mult decât pe oricare dintre noi, se purta condescendent, ca un om mare care acceptă să se pună la mintea unui copil. Nouă ani diferenţă între doi fraţi, neexistând intermediari între ei, sunt prea mulţi: un frate la grădiniţă, celălalt la liceu, mă rog la şcoala generală. Ceea ce pe vremea când învăţasem eu era clasa-ntâi de liceu, în noul sistem, copiindu-l pe cel sovietic, devenise clasa a cincea în „şcoala generală” de opt clase. Doru nu-mplinise un an când, îndată ce-l vedea pe Şerban, scotea un chiot de bucurie şi o lua de-a buşilea spre el. Dragostea faţă de Irina era mult mai temperată: ei îi făcea cu mâna şi când îl lua-n braţe i se lipea cu faţa de piept şi din când în când ofta. „Ce suferinţă ai tu, iubitule?”, îl întreba Irina şi-l strângea tare de trupuşorul ei grăsuliu. Nu cred că Irina îşi iubeşte fata mai mult decât pe Doru şi pe Şerban. Pe Şerban îl strângea în braţe la sosire şi la plecare. Citisem cândva nişte relatări ale unei exploratoare despre o comunitate primitivă din Altaiul siberian, comunitate care trăia complet izolată şi care nu folosea banii. Seara toţi membrii comunităţii se strângeau în jurul focului şi povestea fiecare ce făcuse în timpul zilei. Relatările Irinei după ce-l îmbăiam pe Doru, despre felul cum îşi petrecuse ziua, pline de haz, îmi aduceau aminte mereu de acea comunitate primitivă şi mă simţeam o bătrână a tribului având obligaţia de-a se da cu părerea asupra isprăvilor celor tineri. Cred că atunci am trăit cele mai calme şi mai frumoase momente ale vieţii mele de familie, ale vieţii mele de mamă. Uneori mi se face un dor dureros de copiii mei, de ei mici, când îi simţeam ca fâşie din trupul şi din sufletul meu. Când îi alăptam simţeam cum se scurge din mine nu doar hrană ci şi suflet. Când copiii cresc şi-şi dovedesc personalitatea, care de multe ori te contrariază, nu-ţi vine să crezi că tu, mamă, ai fost doar vehiculul purtător spre lume al unei fiinţe independente, care de multe ori nu-ţi împărtăşeşte părerile şi nici măcar dragostea. Când încep copiii să te judece şi mai ales când începi tu să-i judeci, la fel ca pe oricare om, ai un asemenea sentiment de-nstrăinare, de pierdere, de singurătate, chiar de depresie, fiindcă nu poţi să nu te-ntrebi la ce bun tot ce-ai făcut pe lume. Te trezeşti ca-ntr-o casă prădată, când tâlharii ţi-au răsturnat totul cu susu-n jos şi nu-ţi mai găseşti actele, acele hârtii care te-ncadrează în ordinea socială. Înstrăinarea de copiii tăi înseamnă pierderea ordinii sufleteşti. Încă din viaţă înveţi ce-nseamnă despărţirea: despărţirea de tine cel care-ai fost mai înainte şi distanţa dintre tine şi cei care-nseamnă viaţa ta, o despărţire la fel de traumatizantă.

  Dar sufletul, cum s-o despărţi, oare, de trup?

  În timpul căsătoriei mele cu Alexe m-am simţit mult mai la largul meu decât pe vremea lui Valeriu, fiindcă părinţii lui Alexe ştiau să creeze o atmosferă de familie. Deşi, ca medici, nu duceau lipsă de relaţii, pentru ei sărbătorile creştineşti erau sărbători de familie, la care nu uitau niciodată s-o invite şi pe mama şi pe Simona cu noul ei soţ – „a divorţat de Alexe, nu de noi” – pe Irina şi pe noi, a doua familie a lui Alexe. Lui Şerban, deşi le era străin, îi făceau şi de Crăciun şi de ziua lui cadouri cu nimic mai prejos decât ale Irinei. Felul cum m-am purtat cu Irina şi cu Simona mi-a atras bunăvoinţa socrilor mei. Mama, deşi n-a fost niciodată un monument de diplomaţie, cu ei a ştiut să-ntreţină relaţii de familie: făcea un lucru bun de mâncare, o prăjitură, dădea o fugă să le ducă şi „cuscrilor”, nemaivorbind că o dată pe lună îi invita la masă, iar ei, pe lista de protocol a teatrelor şi-a Operei, unde aveau o mulţime de pacienţi – o invitau mereu la spectacole. Fără o educaţie specială estetică, socrii mei aveau gusturi sănătoase în materie de artă, oameni la locul lor care nu-şi dădeau aere şi nu uitau de unde plecaseră, neascunzându-şi niciodată obârşia. N-aveau rafinamentul doamnei Veniamin, aşa cum nici Alexe n-avea subţirimea intelectuală a lui Valeriu, dar şi Alexe şi părinţii lui citeau, mergeau la concerte la Ateneu, la expoziţii de pictură, de sculptură. Având o profesie în care se confruntau mereu cu suferinţa fizică şi sufletească a oamenilor, câştigând destul ca să nu cunoască lipsurile, neavând deţinuţi politici în familie, nu proslăveau regimul, însă nici nu făceau pe victimele. Valeriu, artist care nu era dispus la compromisuri, cum se dovediseră atâţia colegi ai lui de breaslă, suferea că nu putea să arate publicului ceea ce-l rodea; revolta asta permanentă îi tăia veselia şi chiar pofta de viaţă. Valeriu se număra printre cei cărora comunismul le modifica firea, le amputa adâncul fiinţei. „Din viaţă, aşa cum e, trebuie să stoarcem cât mai multe plăceri şi să ne acceptăm destinul”. Asta era deviza lui Alexe. Îi plăcea să invite şi să fie invitat, să meargă la restaurante, să danseze, să fie la curent cu viaţa artistică, îl pasionau memorialistica, istoria, geografia. Şi eu şi el şi părinţii noştri porniserăm în viaţă cu-o bază de cunoştinţe solidă: liceul care, până la reforma învăţământului din '47, îţi deschidea orizontul, stabilindu-ţi o scară de valori. Cine-nvăţase temeinic în liceu n-avea de ce să fie intimidat în nici o societate, fiind la curent cu tot ce ţinea de cultura generală, de istoria omenirii. Noi, toţi cinci, puteam scanda vreme de ore-n şir din marii poeţi latini. Şi toţi aveam idee de etimologie, nu doar eu care făcusem „Literele”. Cu alte cuvinte, ştiam ce spunem, nefolosind termeni aiurea şi neîncălcând gramatica. Nici mama, nici socrii mei nu renunţaseră la perfectul simplu, folosit corect, ca în Oltenia: doar pentru o acţiune terminată cu foarte puţin timp înaintea momentului când se vorbeşte. Spre deosebire de Stere şi de Valeriu, firi meditative, Alexe era un agitat şi-un dezordonat, în afara profesiei unde era puţin spus meticulos. Încăpăţânat ca un catâr – n-am avut niciodată de-a face totuşi cu vreun catâr, ca să verific adevărul acestei reputaţii – la orice i-ai fi propus începea cu „nu” şi nici o argumentare nu l-ar fi scos dintr-ale lui nici mort. Cu-o adevărată propensiune pentru ceartă, aveai nevoie de multă diplomaţie ca s-o eviţi. Te făcea albie de porci, fără să ţină seamă că mai erau de faţă şi alte persoane în afară de el şi de tine, ca după cinci minute să ţi se-adreseze ca şi când nimic nu s-ar fi-ntâmplat. N-am fost niciodată conformistă, însă am considerat că nu trebuie să intru-n contradicţie cu lumea, ignorându-i părerile, ci dimpotrivă, am căutat să menajez susceptibilităţile oricui, ştiind că fiecare le-avem pe-ale noastre. Lui puţin îi păsa de părerea altuia, chiar dacă era justificată. Când cineva-i era antipatic îl repezea tot timpul. Deşi cunoşteam apelativul meu din bloc – „securista”, nici măcar derivatul corect „securitista”, că doar lucram la „Securitate” şi nu la Securate – când mă-ntâlneam la ascensor şi chiar pe stradă cu un colocatar, schimbam câteva cuvinte. Alexe, dacă dădea nas în nas cu vreunul, făcea un vag semn de salut, abia înclinând capul; în şase ani cât am fost căsătoriţi, o vorbă n-a schimbat cu cineva din bloc. Oaia lui neagră era Cornelia, vară-sa primară, fiica unei surori a doctoriţei Gregorian. De-o vârstă cu Alexe, avocată, divorţată, cu-o părere excelentă despre sine, frumuşică şi nurlie, departe de-a fi fost deşteaptă, şmecheră însă cât zece, plină de relaţii, mondenă, îmbrăcată cu lucruri de calitate, prea voaiante însă, bârfitoare cât o mahala întreagă, era cultivată de foarte multă lume, fiindcă nu făceai apel la dânsa – de la un medicament până la intervenţia pe lângă vreo mărime – fără ca ea să nu-ţi rezolve cazul, atrăgându-ţi atenţia cât de greu obţinuse ceea ce-i ceruseşi, ca să simţi cât îi erai de îndatorat. Crezându-se de-un altruism nemaivăzut, nemaiauzit – viaţa ei se baza însă pe principiul „îţi dau, îmi dai”. Avusese grijă să treacă prin paturi ce-i atrăseseră beneficii materiale şi profesionale. Aşa se făcea că reprezentase Statul român, nu o singură dată, în legătură cu moşteniri în străinătate ale unor conaţionali ai noştri. Călătorea în Occident şi pe cont propriu, cum am fi trecut noi ceilalţi strada. Altminteri, nici eliberaţii din puşcărie nu se plângeau mai mult de regimul comunist decât ea, ceea ce pe Alexe îl scotea din sărite. „Ascultă, femeie, te plângi de parc-ai fi scăpat de la Canal sau de la Aiud. Chiar nu ţi-e ruşine? Cine dracu' are-n ţara asta maşină „Opel Kapitan”, cum ai tu? Cine călăreşte Europa ca tine? Apartament de să dai bal în el, pe Calea Victoriei, cine are?”, şi Alexe îşi însoţea cuvintele cu un gest de enervare, de parcă stătea să-i tragă un pumn în nas. „Dac-ai şti cu câte umilinţe am tot ce am? Cu câte lacrimi”. „Hai, nu mă face să plâng!”, îi replica Alexe, cu un sictir în glas mai rău decât un scuipat în obraz. Cornelia dădea regulat mese de câte douăzeci de persoane, cu mâncăruri scumpe şi rafinate, ocazii la care-ntâlneai înalta magistratură civilă şi militară şi nu mă-ndoiam că şi slujitori ai „prăvăliei” unde lucram eu. Avea grijă să-i prevină pe toţi ce hram purtam eu, dând de-nţeles că n-avea cum să mă evite, fiind eu nevasta lui văru-său care, „deşteptul, a luat-o şi cu un copil după dumneaei”. Eu participam la aceste paranghelii din curiozitate, căutând să fiu o prezenţă cât mai ştearsă şi mai tăcută, retrasă printr-un colţ, răsfoind câte-un album de artă sau pliante turistice de prin locurile pe unde călătorise „năpăstuita” Cornelia. Invitaţii ei reprezentau protipendada regimului: majoritatea – ţoape ajunse, printre care se mai rătăcea şi câte-un deştept, uns cu toate alifiile, aflat acolo din cine-ştie-ce interes, ori „coleg” de „prăvălie” cu mine, în misiune de filaj ŕ la „diplomatul” nostru de la „Blocul Turn”. Alexe nu se număra printre invitaţii prezenţi, fiindcă, la fiecare paranghelie dată de vară-sa, Cornelia, ori era de gardă – gardă reală, aranjată anume cu un coleg – ori în provincie la vreo conferinţă. Eu, ca o masochistă, luam pasiv parte la acele parade ale făţărniciei. Aşa cum eu eram „securistă” şi cu copil după mine („că văru-meu, splendoare de băiat, n-a mai găsit alta”), îndată ce-nchideau uşa după ei, şi ceilalţi musafiri îmi erau descrişi care „ţăran ajuns”, care „analfabet de Partid”, care „curvă”, mă rog, un ghiveci din care nu lipsea nici un ingredient ca felul să fie gustos. Altminteri, Cornelia îmi arăta multă simpatie şi-ncerca să mă convingă să mă-mbrac la Casa de modă de pe Calea Victoriei, unde ea era primită cu temenele de la uşă şi petrecută la fel când pleca. Eu mă mulţumeam cu lucrurile trimise de Stere, completate cu altele, oferite de comerţul de Stat şi de consignaţii.

  Cât am fost măritată cu Alexe, pot spune că am recuperat anii primei tinereţi când, nedespărţită de Stere, nu mersesem niciodată cu prietena mea Lavinia Puşcaş la dans, la studenţi, iar cu Valeriu dusesem o viaţă retrasă, frecventându-ne doar cu Ileana şi cu Paul Iovănescu.

  Avea Alexe un fost coleg de Facultate, un ortoped, însurat cu-o chimistă, locuind într-o casă în care învârteai căruţa, cu vitralii şi cu-o galerie de lemn de jur-împrejurul holului, cam la doi metri înălţime, de unde priveai în jos ca dintr-un foişor. În hol, în care toată mobila era lipită de pereţi, se dansa. În galeria de sus, lângă un perete se afla o masă lungă pe care se punea mâncarea. Doctorul şi chimista, neavând copii, oameni sănătoşi, frumoşi, veseli, reputat fiecare-n meseria lui, îşi trăiau viaţa din plin: petreceri, spectacole, excursii în ţară şi-n străinătate, ski, înot. În casa lor am dansat cât pentru o viaţă. Alexe, cu trupul său de panteră, dansa la nivel de profesionist de mare clasă. Recapitulându-mi viaţa, îmi dau seama că Alexe a fost unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi pe care i-am cunoscut în realitate şi chiar pe ecran. Nu era de mirare că alergau femeile după el. Avea o privire mângâietoare, catifelată, un zâmbet ademenitor, care pe mine m-au atras mai mult decât frumuseţea lui. M-am cunoscut cu Alexe când dragostea mea pentru general încă pulsa ca o rană. Înalt, solid, fără să fie deloc gras, şaten cu ochi albaştri, a căror privire te străpungea ca un cuţit, cu trăsături dăltuite, bărbăteşti, cu dinţi făcuţi parcă să sfâşie carne crudă, cu un aer de fiinţă cu picioarele bine-nfipte-n pământ, cu pas hotărât, cu un fel de-a lua viaţa-n piept, curajos, fără iluzii, nerefuzându-şi nici o plăcere – unde mă-nscriam şi eu – cu grija de-a nu răni pe nimeni, generalul a fost bărbatul vieţii mele. Poate pentru că episodul nostru a fost scurt? Scurt şi plin de pasiune. Pe nimeni n-am dorit – după cunoaşterea senzuală – aşa cum l-am dorit pe el şi de nimeni nu m-am simţit mai dorită decât de el. Experienţa fizică între doi oameni îi poate-apropia, îi poate depărta. Amănunte care, povestite, pot părea nesemnificative, adesea rămân întipărite pe viaţă în mintea partenerului de pat. Relaţia poate continua, fără a mai fi însă ce-a fost înainte de-aceste amănunte. N-aş fi fost în stare să mă culc cu un bărbat care să nu mă atragă, oricâte avantaje mi s-ar fi oferit. Relaţia cu farmacistul – expresie a prostiei mele – m-a vaccinat pe viaţă. Sila de mine însămi nu mi s-a atenuat decât cunoscându-l pe Stere. Decepţia provocată de lămurirea mea, fără echivoc, în privinţa înclinărilor lui sexuale, mi-a atenuat-o Valeriu. Banul meu pentru zile negre mi-a rămas generalul.

  Frumos şi seducător, asaltat de adoratoare, Alexe nu era afemeiat. Nu se număra printre cei care, de distracţie, saltă orice fustă mai acătării. Între noi doi exista o asemănare importantă: nevoia de-a stima obiectul iubirii şi chiar pe „eroul” unui impuls de moment. Ţâfnos, negativist, cu perioade de-mbufnare de care nu mă simţeam vinovată, învăţasem să păşesc pe lângă el ca pe-un teren minat; punându-i în balanţă defectele şi calităţile, am găsit că atârnau mai mult cele din urmă: inteligenţa, probitatea umană şi profesională şi, nu în ultimul rând, felul cum se purta cu Şerban: nu făcea nici o deosebire între băiatul meu şi copiii lui.

  Am pornit în viaţa mea de femeie cu o greşeală: relaţia cu farmacistul. Cei patru ani cât am fost umbra lui Stere nu-i consider o greşeală, ci un curs la şcoala vieţii. Au fost ani de intens învăţământ intelectual-estetic şi de relaţie sufletească în care nici Stere nici eu n-am trişat. Ideea tuturor celor care ne-au cunoscut şi anume că i-am servit de paravan, am respins-o, şi nu din vanitate; a respins-o şi Ileana Iovănescu. „Sabina, tu şi Stere trăiţi acelaşi regret: cel de-a nu vă iubi total. Cred că e legat de tine sufleteşte ca de nimeni pe lume”, mi-a spus Ileana într-o zi. Stere a plecat din Ţară în 1951, când avea douăzeci şi nouă de ani. A murit în 1982, în ziua când elevii lui de la şcoala de balet pe care o-nfiinţase în ultimii săi doi ani la Bruxelles îl sărbătoreau. Pe 28 februarie al acelui an, un domn necunoscut mi-a sunat la uşă, recomandându-se franţuzeşte „Jean-Paul Caragiani” şi arătându-mi o legitimaţie. „Ca să nu credeţi că vă mint, Stere mi-a spus drept parolă către dumneavoastră „îngerul meu”„, şi ca spor de argument, domnul mi-a-ntins o hârtie pe care scrisese chiar Stere „Îngerul meu”. M-a podidit prinsul: Stere murise pe 15 februarie, îmi trimisese un inel de aur cu opal australian, o piatră cu mii de steluţe colorate care parcă fug. Am întors inelul de la dreapta la stânga şi invers. Parcă aşteptam să-mi spună ceva. La un moment dat m-am apucat să-i cercetez interiorul. Mi s-a oprit inima-n loc: pe verigă era gravat cu litere cursive un cuvânt: Stere. Când am să simt că mi se-apropie sfârşitul îi dau Irinei inelul ăsta, brăţara de la doamna Caragiani şi bijuteriile de la general. Chiar poimâine, când vine la mine. Irina e trecută la condiţiile de retragere la banii pe care-i am în bancă, fiindcă pe ea o să cadă „norocul” incinerării mele.

  Amânările sunt stupide, mai ales la o anumită vârstă. Contract cu moartea nu poţi niciodată încheia. Nici tinereţea nu-nseamnă „termen de garanţie” în care ea nu-ndrăzneşte să te cosească. Nevestei lui Şerban i-am dat broşa primită de la Valeriu când l-am născut pe Şerban şi bijuterii primite de la Stere. Primei neveste a lui Doru – lanţul de aur cumpărat din cea dintâi leafă a mea şi bijuterii tot de la Stere. Celei de-a doua neveste i-am cumpărat o broşă cu diamante, un model splendid, de pe la 1900, fiindcă-mi terminasem provizia, eu necumpărându-mi bijuterii, iar de la Alexe primind doar verigheta. În cei şase ani cât am fost căsătoriţi, de aniversările mele mi-a făcut cadou genţi, eşarfe şi o haină de spinări de bizam, foarte frumos lucrată, un model pe care nu l-am mai văzut. De bijuteriile de la general nu m-am îndurat să mă despart, mai ales că de niciuna dintre cele trei nurori ale mele nu m-am simţit apropiată. Irina mi-e dragă de când o ştiu. Ar merita să-i las şi apartamentul pe care sunt sigură că l-ar ceda băieţilor mei. Dar nu vreau să se simtă vitregiţi de-o mamă faţă de care se poartă de parcă i-ar fi dat la azil. Mă uit la inelul cu opal australian şi mă gândesc la moartea lui Stere: moartea fericitului, fără să cunoască umilinţele bătrâneţii, plecând din mijlocul sărbătoririi lui, cu o cupă de şampanie-n mână, cu surâsul pe buze.

  Oare sufletul cum s-o despărţi de trup?

  Mă-ntorc iară la greşelile pe care le-am comis. La aceea legată de Valeriu şi de aducerea pe lume a lui Şerban. Când doi oameni se căsătoresc, firesc este s-o facă sub regimul separării bunurilor, şi chiar înainte de-această măsură cinstit-negustorească, să se pună de acord dacă vor sau nu să aibă copii. Unul zice da, altul ba, e bine să nu se căsătorească. Valeriu nu dorea copii. A cedat voinţei mele, ca să nu mă dezamăgească. Se gândise cred, la amărăciunea pe care-o trăisem cu Stere. Sigur că Alina Bratu i-a stârnit o pasiune, cum sigur m-ar fi prevenit că avea să mă părăsească, dacă nu s-ar fi temut de repercusiunile asupra mea. Nespunându-mi nimic, n-aveam nimic de declarat la o eventuală anchetă. Divorţul l-am socotit o măsură de-a mă proteja, dat fiind locul unde lucram. Cea mai gravă urmare a despărţirii noastre a fost încăpăţânarea lui Şerban de-a nu mai avea vreo legătură cu taică-său. „Şerbane, lunar îţi trimite bani suficienţi ca s-o duci regeşte. Ţi-a trimis lucruri de calitate, pe care le-ai făcut cadou”. „Mamă, dacă nu mă poţi întreţine cu banii tăi de la Securitate, merg la seral şi-mi găsesc un loc de muncă, dar legături cu un tată biologic şi-atât nu doresc să am”. Căsătorindu-mă cu Alexe am comis greşeala care l-a-ndepărtat pe Şerban şi de mine: am mai făcut un copil. Alexe nu numai că n-a avut nimic împotrivă, ba chiar s-a bucurat de perpetuarea legăturii noastre într-o fiinţă. Şerban a adoptat-o pe Irina din prima clipă când s-au cunoscut, fiindcă reprezenta o situaţie asupra căreia nu era-n drept să fi fost consultat, pe când proiectând eu un nou copil, se credea îndreptăţit să i se ceară părerea. Când ai unul sau mai mulţi copii dintr-o căsătorie, hotărând să mai faci copii, recăsătorindu-te, ţi-e dat s-alegi între capră şi varză, iluzia de-a le-mpăca pe-amândouă dovedindu-se de cele mai multe ori neîntemeiată. Nu l-am făcut pe Doru din egoism sau din dorinţa de-a-l priponi pe Alexe – ca şi când un copil ar fi o asigurare împotriva tuturor riscurilor – ci pentru a nu-l lăsa pe Şerban singur pe lume. Printre multele schimbări de mentalitate aduse de comunism – şi de post-comunism chiar mai mult – se numără dezagregarea simţului de familie. Răspândirea oamenilor în lumea largă, la-nceput – după libertate, apoi – după mai bine, a dus sentimentul familial în coada cozii. Eu nu cunosc pe nimeni care să-şi fi pus părinţii înaintea străinătăţii, înaintea mai binelui. Şerban a rămas în România, fiindcă n-a avut de gând niciodată să plece, el petrecându-şi majoritatea timpului, prin profesie, în străinătate. Pentru Doru, la stabilirea lui în Statele Unite, cred că eu am fost ultima lui preocupare. Nu pot să nu-mi aduc iar aminte cuvintele acelui actor de la „Naţionalul” din Bucureşti care declara: dat fiind că populaţia globului nu este ameninţată de dispariţie, el şi nevasta lui au hotărât să nu aibă copii. Şi nu pot să nu-mi zâmbesc ironic-amar întrebându-mă eu ce justificare am de-a fi făcut un copil cu un bărbat care nu şi l-a dorit şi ce altă justificare de-a contraria şi de-a-mi îndepărta acest copil făcând altul cu un bărbat care nu mi-l cerea. Cu sau fără aceşti copii, mă simt la fel de singură. Unuia măcar – lui Şerban – puţin i-a păsat de mine îndată ce s-a văzut cu banul lui, iar celuilalt îi sunt o obligaţie, trecută pe-o listă, de unde sunt bifată-n fiecare lună la fel cu telefonul, cu electricitatea şi cu alte taxe. Există şi copii care le-ar da şi zile din zilele proprii părinţilor. Nu s-a nimerit să mă aflu printre-acei părinţi. Un gând îmi revine mereu în minte, valabil pentru fericit, pentru nefericit, pentru abandonat: cum oare s-o despărţi sufletul de trup?

  Din 1968, Valeriu şi Alina Bratu, deveniţi cetăţeni francezi, au început să vină-n România, unde atmosfera era mult mai destinsă decât în '58, când plecaseră ei. În '65, toţi condamnaţii politici fuseseră amnistiaţi. S-ar fi spus că bătea un vânt mai blajin decât crivăţul şfichiuitor de până atunci; mai ales după ce se-ntâmplase-n Cehoslovacia. Oricum, Valeriu Veniamin şi Alina Bratu, artişti care-şi făcuseră un nume în Occident, dădeau frumos pe afişele teatrelor şi-ale cinematografelor din România. Intuind dezgheţul doar la suprafaţă, Valeriu a continuat ecranizările din clasici, iar în teatru a montat Shakespeare, Cehov, Bernard Shaw, realizări memorabile. Îndată ce-a venit în Ţară mi-a telefonat, propunându-mi să ne vedem, împreună cu Şerban, pe care n-am reuşit să-l conving să mă-nsoţească, deşi l-am rugat cu cerul, cu pământul. M-am întâlnit cu Valeriu la cofetăria „Scala”. „Bine-ai venit”, i-am spus în timp ce el îmi săruta mâna. M-am gândit să rup eu stânjeneala momentului şi să iau taurul de coarne: „Pe Şerban nu l-am putut convinge să vină”. „Chiar atâta mă urăşte?”. „Nu te urăşte, îi eşti indiferent. Ura presupune consum de energie. Şerban este cea mai pragmatică fiinţă pe care-o cunosc. Nu-şi consumă energia pe ceea ce consideră inutil. Vrea o meserie tehnică, una care să-i asigure umblatul prin lume. Cu banii de la tine vrea să-şi facă la mam'mare, la Craiova, o casă „trăsnet” şi să plece din Bucureşti”. A urmat o tăcere pe care-am aşteptat s-o-ntrerupă Valeriu. „Sabina, cred că-ţi este greu să mă ierţi pentru felul cum te-am părăsit. Am vrut să nu-ţi fac necazuri. Tu ştii cauza esenţială care m-a determinat să plec. La relaţia cu Alina poate-aş fi reuşit să renunţ, la dorinţa de libertate – nu”. „Valeriu, mie nu mi-ai făcut nici un rău, iar ţie ţi-ai făcut bine. Cerându-mi să divorţez şi recăsătorindu-te, era limpede că n-aveai de gând să mă scoţi din Ţară. Nimeni nu mi-a pus o-ntrebare măcar în legătură cu plecarea ta”. „De unde ştii că n-au crezut că era o stratagemă?”. „Fiindcă sunt printre ei unii mult mai deştepţi decât îi credem noi. Şi fiindcă, de câte ori mi s-a propus o ieşire sau un post în Occident, am refuzat să merg, nefiind nici eu proastă ca să-nghit nada. Le era limpede că n-aveam de gând să mă-ntâlnesc nici cu Stere, nici cu tine”. „Oficial, problema s-a rezolvat. Sufleteşte, nu”. „Adică?”. „Eu nu-mi pot ierta dezamăgirea pe care ţi-am pricinuit-o”. „O femeie suportă dezamăgirile, fiindcă intră-n ordinea firească a lucrurilor, copiii – nu. Cel mai mare necaz al despărţirii noastre este atitudinea lui Şerban faţă de tine şi faţă de mine. I s-a părut firesc să mă mărit, dar nu-mi iartă că mai am un copil, că are un frate pe care nu şi l-a dorit”. „Cu Alexe în ce relaţii ai rămas, fiindcă am aflat că v-aţi despărţit?”. „În relaţii cordiale. Ne-am despărţit… El m-a părăsit, în favoarea unei fetişcane care-abia acum e studentă. Face şi el parte dintre bărbaţii care când iubesc nu sunt dispuşi să se-mpartă, adică să-mpace şi capra şi varza. Ca şi ţie, n-am ce să-i reproşez în calitatea lui de tată: îşi întreţine copilul, îl vede cât poate mai des, îl primeşte-n casă, ca şi pe Irina, fiica din prima lui căsătorie, şi la fel şi pe Şerban, care nu e deloc supărat pe el. Anul ăsta i-a luat pe toţi la mare, cu noua nevastă şi cu băieţelul lor de-un an”. „Numai pe mine Şerban nu vrea să mă vadă”, a spus Valeriu cu-amărăciune. „Tu eşti tatăl lui şi a suferit enorm că l-ai părăsit, dar că Alexe ne-a părăsit pe mine şi pe Doru nu l-a deranjat cu nimic, ba parcă i-a mai atenuat gelozia nemărturisită faţă de Doru, ca şi când s-ar fi văzut pe picior de egalitate cu el: „uite că te-a părăsit şi pe tine taică-tău, cum m-a părăsit şi pe mine al meu”„. „Sabina, îmi pare atât de rău că Şerban m-a scos de la suflet şi-mi pare poate şi mai rău c-am pierdut un om ca tine. Mă crezi?”. „Te cred. Numai că un om nu poate-nlocui o femeie iubită… Valeriu, lângă tine am trăit într-o atmosferă intelectuală care m-a pus la ambiţie să-mi dau doctoratul. Am căutat să fiu cât mai aproape de nivelul tău. Tu şi Stere aţi fost cei mai valoroşi profesori din viaţa mea; voi mi-aţi stimulat ambiţia intelectuală. Din tot sufletul îţi doresc să fii mulţumit de viaţa ta”. „Sabina, vorbim acum ca doi oameni, nu ca un bărbat şi o femeie. Poţi înţelege pasiunea dintre două fiinţe?”. „Da”, şi m-am uitat lung în ochii lui. Am simţit ca un fior care i-a străbătut fiinţa şi pe care mi l-a transmis şi mie. Fiorul dezamăgirii de-a fi simţit că nu fusese el eroul pasiunii mele, de unde şi răspunsul meu prompt şi fără echivoc. Să vorbim ca doi oameni fusese dorinţa lui. Iacătă că vorbeam. „Înseamnă că ai trăit o pasiune”. „Am trăit şi pasiunea între două fiinţe şi pasiunea unilaterală. Important e ca pasiunea ta să nu distrugă vieţile celor din afara ei”. „Sabina, pasiunea te-anihilează, îţi ia minţile, este cea mai lipsită de altruism ipostază a omului”. „E o pierdere de sine nu doar la oameni. Cocoşul de munte poate fi vânat doar când se-mperechează. Ştiai? Valeriu, în viaţă totul ţine de cât poţi să-mparţi şi de cât poţi să te-mparţi”. În toată pasiunea mea pentru general o clipă nu m-am gândit să-l despart de nevastă. Sufeream că-l împărţeam şi că se-mpărţea? Nu. Voiam doar să-l iubesc şi să mă iubească şi nimeni să nu sufere de pe urma pasiunii noastre.

  Când Alexe mi-a spus deschis că era pierdut de iubire pentru o fată de nouăsprezece ani, care era şi-nsărcinată şi că trebuia să divorţeze i-am spus simplu, fără emoţie: „Divorţează”, ca şi când ar fi fost vorba să-şi cumpere o pereche de pantofi. Lui Alexe nu-i reproşam caracterul, însă firea îi era greu de suportat: era un om în faţa căruia trebuia să stai drepţi tot timpul şi s-asculţi ordine, pe care totdeauna le-ndeplineai prea târziu, ceea ce-ţi atrăgea observaţii violente. Cu fiecare zi trăită lângă el, înţelegeam mai bine de ce-l lăsase prima nevastă, care-mi devenise prietenă şi care-mi făcea confidenţe. Despărţirea de Valeriu însemnase o mare suferinţă, fiindcă mă durea suferinţa lui Şerban, mă speriau eventualele neplăceri la slujbă, cu posibila dare afară. Despărţirea de Alexe am simţit-o ca pe-o eliberare pe care eu, din inerţie, n-aş fi-ndrăznit s-o obţin. Îndemnul meu, fără proteste, fără lacrimi – „divorţează” – i-a luat lui Alexe o piatră de pe inimă, dar l-a şi dezamăgit. Frumos din partea mea ar fi fost să m-arăt disperată. N-am găsit de cuviinţă să mă prefac. „Sabina, să nu-ţi închipui că las copiii de izbelişte. Şi Genuţa – asta era mama – poate rămâne în garsonieră cât vrea”. „Alexe, dat fiind cum te porţi cu Irina, o clipă nu m-am gândit că o să-ţi părăseşti băiatul şi ţin să-ţi mulţumesc că l-ai tratat tot timpul pe Şerban ca pe copilul tău. Să ştii că uşa mea ţi-e deschisă oricând”.

  La cinci luni de la depunerea acţiunii, divorţul fusese pronunţat, susţinută fiind eu de soţul Simonei, care, datorită unor prieteni judecători, ne scutise de cele şase luni „de împăciuire”; declarând acordul ambelor părţi la despărţire şi fără obiecţii cu privire la custodia copilului şi-n privinţa locuinţei, totul decursese rapid şi civilizat. Odată cu hotărârea de divorţ, se născuse şi Matei, fiul lui Alexe şi al tinerei lui soţii, Diana, doar cu trei ani mai bătrână decât Irina. Înarmaţi cu daruri, Irina, cap de coloană, Şerban, asimilat ca membru de familie, şi Doru, la-ndemnul meu, se duseseră să-şi vadă fratele şi să-i ducă flori tinerei doamne Gregorian, care, deşi prevenită de-această vizită, se fâstâcise toată şi nu-şi afla stare în propria casă, luând în braţe copilul, fără nici un rost, punându-l înapoi în pătuţ, „umblând ca o muscă fără cap”, cum îmi spusese Şerban. „Mamă, e frumoasă, dar îngrozitor de timidă şi cred că şi năucă. Noroc cu Irina, că altfel nici glasul nu i l-am fi auzit”. Irina, plină de tact o atacase direct: „Diana, dacă ai nevoie să te-ajut la baia lui Matei vin cu drag. Pe Doru cred că Sabina, maică-sa, nu l-a-mbăiat mai mult decât mine. Şi-ţi pot da tot felul de sfaturi, fiindcă mama e pediatră”. Părinţii Dianei, ingineri, nu erau deloc fericiţi că fata lor se legase de-un bărbat de-o seamă cu ei. Când eram în divorţ cu Alexe, mama Dianei mă aşteptase o dată la ieşirea de la slujbă şi mi se-adresase foarte politicos: „Doamnă Gregorian, mă iertaţi că-ndrăznesc să vă abordez: sunt mama fetei pentru care soţul dumneavoastră vrea să divorţeze…”. „Doamnă, deşi am fost de două ori măritată, mi-am păstrat numele tatălui meu: mă numesc Gherasim. Sabina Gherasim. Vă invit în maşină dacă vreţi să stăm de vorbă”. „Doamnă Gherasim, îmi e penibil să vă-ntreb ce părere aveţi despre soţul dumneavoastră”. „Doamnă, s-ar putea numi fostul meu soţ, fiindcă suntem în divorţ. Divorţează ca să se-nsoare cu fiica dumneavoastră. Nu e un afemeiat. E un om de caracter, e un medic foarte bun, are o fire greu de suportat, dar ca tată nu i se poate reproşa nimic. Are de plătit două pensii alimentare: fiicei lui de şaisprezece ani, din prima căsătorie, şi băiatului de şase ani pe care-l are cu mine. Îşi iubeşte foarte mult copiii”. „Doamnă, dar e-o diferenţă de vârstă atât de mare între el şi fiica noastră”. „Doamnă, reţete de reuşită a unei căsătorii nu există, sigur că nu vă spun nici o noutate. Lăsaţi fata să se mărite cu cine vrea, fiindcă altfel o să vă reproşeze toată viaţa că n-aţi lăsat-o să fie fericită. Eu le doresc tot binele din lume”. „Bine, doamnă, dar să vă strice dumneavoastră casa… Noi n-am crescut-o aşa. După ce că sunt timpurile care sunt, să ne mai facem şi noi necazuri unul altuia”. M-a impresionat felul deschis în care vorbea despre timpurile pe care le trăiam, ştiind unde lucram, dinainte de-a ne cunoaşte. Oamenii când îşi vorbeau cinstit, împărţeau societatea în „noi” şi „ei”. „Noi”, grosul populaţiei, al oamenilor care muncesc pentru o pâine; „ei” – mărimile Partidului şi organele sale de represiune: Securitate, Miliţie, Justiţie, plus cântăreţii regimului, fiindcă de când e lumea-lume, Puterea şi-a avut şi-şi va avea lingăii intelectuali. „Doamnă” – m-am adresat eu viitoarei soacre a fostului meu bărbat – „sub orice vremuri, oamenii au să iubească, au să se unească, au să se despartă. O mare dramă socială nu exclude micile drame personale – mici, privite din afară”. „Doamnă Gherasim, n-am cuvinte să vă spun cât de jenată mă simt faţă de dumneavoastră…”. „N-aveţi de ce. Copiii nu sunt vinovaţi de faptele părinţilor şi nici părinţii de-ale copiilor. Înainte de-a avea copii, spuneam de câte cineva „ce prost crescut e cutare”. De când am copii, nu mai spun aşa ceva”. Mă gândeam la stăruinţele mele, fără nici un succes, de-a-l face pe Şerban să se vadă cu taică-său. Regimul era cum era: de ţinut gura-nchisă şi faţă de cei mai apropiaţi, fiindcă nu ştiai cum „citându-te”, îţi făceau, fără să vrea, cunoştinţă cu „organele”. Despărţindu-mă de mama succesoarei mele în viaţa lui Alexe, am încercat să-mi închipui că Şerban s-ar însura cu-o femeie de-o vârstă cu mine. Mi-ar fi convenit? Nu. Timpurile, timpurile. Cât îmi bătuse inima cât fusese-nchis unchiu-meu, avocatul. După ce ieşise de la puşcărie, dacă făceai o aluzie măcar la regim, el ţi-o tăia scurt: „Altceva n-aveţi de vorbit?”. Despre cei doi ani de puşcărie nici nu pomenea, într-atât îi intrase frica-n oase. Eu mulţumeam lui Dumnezeu că, în afară de colonelul Endre, şeful meu direct, relaţiile mele profesionale se reduceau la plicuri sigilate, venite şi trimise înapoi fără comentarii, prin nişte locotenenţi în uniformă. Iar materialele care-mi erau trimise erau toate interesante şi instructive. Pricepeam mecanismele regimului în care trăiam, ale celui în care trăise România de până-n comunism şi mecanismele regimurilor democratice, „democraţia” fiind doar antonimul „totalitarismului”, cât despre „puterea poporului” oriunde-n lume – Dumnezeu cu mila!

  Un copil îşi întrebase mama dacă ea gândea în cuvinte. Nu cred că se poate gândi altfel decât în cuvinte. Spuneam, îi spusesem despre Alexe viitoarei lui soacre că avea o fire greu de suportat. Gândisem în cuvinte? Fără-ndoială şi nu doar atunci. Cum să-i descrii firea unui om cuiva care n-a trăit cu el sub acelaşi acoperiş? Firea unui om care-ţi taie vorba mereu, spunându-ţi: „nu mă interesează” ori „nu-mi mai spune că ştiu”, pe care totul îl enervează şi faţă de care orice faci sau e prea lung sau prea scurt, sau prea lat sau prea-ngust şi mai ales căruia puţin îi pasă că te bălăcăreşte-n prezenţa unor oameni străini. Nu mi se părea uşor chiar deloc să cresc singură doi copii, dar nu regretam că Alexe mă părăsea. După ce ne-am despărţit, Valeriu şi din străinătate şi din Ţară mi-a telefonat în fiecare săptămână, dar nu mi-a mai călcat niciodată pragul, spre deosebire de Alexe care una-două venea la mine ca la el acasă, de cele mai multe ori însoţit de Irina, încât ne simţeam din nou o familie. De când cu noua nevastă şi cu noul copil devenise mult mai concesiv şi mai puţin ţâfnos. „Sabina, mi-ar plăcea grozav să te-mprieteneşti cu Diana, aşa cum te-ai împrietenit cu Simona”. „Cu Diana pe post de mamă, că e doar cu cinci ani mai mare decât Şerban”. „Cum vrei tu, că ea se simte izolată”. Deşi nu mă socot a fi cel mai milostiv şi mai duios suflet din lume, profitând de absenţa mamei, plecată la Craiova, într-o duminică i-am invitat pe Simona cu bărbatul şi cu Irina, pe Alexe cu Diana şi cu bebeluşul şi pe foştii mei socri, cărora nu le venea să creadă că o primeam în casă pe cea care-mi luase bărbatul. Ileana şi Paul Iovănescu nu erau în Bucureşti. Diana mi-a-ntins un buchet de trandafiri de toate culorile şi mi-a spus: „Doamnă, eu sunt Diana. Vă mulţumesc mult că m-aţi invitat”. „Diana, mie să-mi spui „Sabina” deşi aş putea să-ţi fiu mamă”. Foştii mei socri, deşi porniţi împotriva Dianei, pe care nici n-o văzuseră până-atunci, preţuind efortul meu de bunăvoinţă faţă de Alexe, au făcut tot ce-au putut să-ntreţină o atmosferă de bună-dispoziţie şi de familie. Tineretul, Şerban, Irina, Doru s-au jucat tot timpul cu Matei, „fratele nostru”, un copil frumos, vesel, prietenos, care-ncepuse să meargă de-a buşilea. Din acea zi am devenit consiliera şi confidenta Dianei, pe care-am tratat-o ca pe-o copilă şi nicidecum ca pe-o femeie pentru care m-a lăsat bărbatul. Ileana şi Paul auzind cum reunisem toate etapele maritale din viaţa lui Alexe, au tras un hohot de râs şi mi-au spus: „Sabina, tu ar trebui să deschizi un azil de recuperare a sufletelor”. Cred că la fel aş fi procedat şi cu Valeriu şi cu noua lui nevastă dacă n-aş fi riscat să-l pierd cu totul pe Şerban. Într-o zi, când eram cu Şerban şi cu Doru pe stradă, ne-am întâlnit nas în nas cu Valeriu şi cu Alina Bratu. Valeriu a pălit. Nu mi-a plăcut niciodată să văd oameni în situaţii jenante, încât, samariteancă milostivă, m-am adresat cuplului, pe tonul cel mai firesc: „Bună ziua, Valeriu, bună ziua, doamnă” – şi i-am întins mâna Alinei – „eu sunt Sabina Gherasim, fosta nevastă a lui Valeriu, iar ei băieţii mei, Şerban Veniamin şi Doru Gregorian. Prezentaţi-vă frumos” – m-am adresat băieţilor – „şi sărutaţi-i mâna doamnei”. Cu un zâmbet ironic, Şerban s-a executat, iar Doru, după ce i-a sărutat Alinei mâna, i-a-ntins-o şi lui Valeriu şi i-a spus: „Ştiţi, eu sunt fratele lui Şerban”. Şerban i-a-ntins mâna lui taică-său şi s-a prezentat, de-al dracului, ca unui străin: „Şerban Veniamin”. Înghiţind în sec, Valeriu a-ncercat să folosească tonul cel mai firesc şi să ne-ntrebe: „Încotro?”. „Mergem la un concert, la „Dalles”„. „Noi trebuie s-ajungem la o premieră”. „Vă urăm să vă placă spectacolul”, le-am spus eu, ne-am luat rămas-bun şi asta a fost toată întrevederea. „Mamă, cine erau domnul şi doamna pe care i-am cunoscut?”, m-a-ntrebat Doru. „Domnul e tatăl lui Şerban, iar doamna, soţia lui”. „Aha”. Cât a fost mic, Doru nu-nţelegea cum de tatăl lui nu era şi tatăl lui Şerban, cum nu-nţelegeam eu în clasa-ntâi cum pe mine mă chema Gherasim şi pe mama – nu.

  Valeriu mă invita la toate premierele lui şi mă-ntreba câte bilete voiam. Ceream totdeauna două. Pe Şerban nu l-am convins să meargă vreodată cu mine, pe mama n-o invitam fiindcă nici numele lui Valeriu nu voia să-l audă, aşa că mă duceam cu Simona, persoană inteligentă, spirituală şi mai presus de toate un om bun şi prieten de nădejde. Deşi îl cunoştea bine pe Valeriu, după reprezentaţie nu se ducea să-i spună nici un cuvânt, fiindcă ştia că eu nu voiam să mă arăt prin lumea aia care mă cunoştea de pe când fusesem nevasta lui Valeriu. Eu nu i-am telefonat niciodată. El însă îmi telefona după fiecare premieră, iar eu comentam spectacolul în termenii elogioşi pe care-i merita. „Am remarcat un lucru, Valeriu: în fiecare film, în fiecare spectacol nou al tău e tot mai multă tristeţe”. „Ştiu”. „Îmi pare rău, fiindcă tristeţea nu e ca o haină, ea face parte din noi”. „Ştiu” şi oftase. „Valeriu, părerea mea contează pentru tine?”. „Mai mult decât ţi-nchipui”. „E un compliment”. „E adevărul, Sabina”. „Valeriu, să ştii că Şerban îţi vede toate filmele, toate spectacolele, doar că o face pe furiş. I-a scăpat o vorbă Irinei”. „Îl înţeleg, fiindcă mă pun în locul lui”. „E-atât de greu să fii copil şi-adolescent…”. „Mi-aduc aminte, Sabina”. Dacă părerea mea conta pentru Valeriu, înseamnă că avusesem oarece importanţă-n viaţa lui. Şi la ani buni după ce ne despărţiserăm tot nu-mi dădea pace gândul la doamna blondă şi la rolul ei în viaţa lui Valeriu. Aveam s-o cunosc după moartea lui, când această doamnă a făcut toate eforturile pentru a tipări un caiet, impecabil prezentat grafic şi din punct de vedere al conţinutului, privind opera cinematografică a lui Valeriu şi de-a realiza o gală a filmelor lui, când el ar fi-mplinit şaptezeci de ani. Am fost mişcată de gestul ei de-a-mi fi trimis o invitaţie la gală şi de-a-mi fi lăsat şi caietul în cutia de scrisori. În prima seară a galei m-am dus să-i mulţumesc şi m-am prezentat. „Doamnă” – i-am spus eu – „cred că sunteţi cea mai importantă persoană din viaţa lui Valeriu. Am bănuit totdeauna, acum am certitudinea”. Şi m-a podidit plânsul. Doamna blondă şi frumoasă încă, m-a luat în braţe şi mi-a şoptit la ureche: „Noi două am fost importante în viaţa lui, dragă Sabina, restul – păcăleală”.

  Când i-am întâlnit pe stradă, Valeriu era nu slab ci uscat şi cu-o faţă pământie care m-a pus pe gânduri, în timp ce Alina Bratu, mai împlinită şi la faţă şi la corp, avea un aer senin de parcă n-ar fi fost aceeaşi pe care-o ştiam, frumoasa cu aer tenebros. La doi ani de la acea întâlnire, Valeriu a murit. Ştiam de la Ileana că era internat la „Fundeni”. Prin ea mi-a transmis că vrea să mă vadă. M-am dus cu inima cât un purice, deşi fusesem avertizată că n-aveam să le-ntâlnesc nici pe doamna Veniamin şi nici pe Alina Bratu. Am mers cu Ileana care m-a introdus în rezervă şi a ieşit imediat pe culoar. „Salut, Valeriu”. „Sărut mâna, Sabina… te-am rugat să vii ca să-mi iau rămas-bun de la tine şi ca să-ţi mulţumesc pentru cei şapte ani de tihnă pe care mi i-ai dăruit din viaţa ta”. „Valeriu, la fel pot şi eu să-ţi mulţumesc. Au fost anii cei mai liniştiţi şi mai plini de-nvăţătură şi de-nvăţături din viaţa mea. Dumnezeu să te răsplătească pentru ei şi pentru bucuria pe care le-ai dat-o oamenilor prin tot ce ai creat”. „Atunci să-mi dea un sfârşit pe puterile mele. Pentru moment, răsplata e că n-am dureri şi că mă sting blând. Câte-ntrebări îţi pui când ştii că te duci… Şi câte remuşcări şi cât sentiment al zădărniciei… Îţi spun platitudini. Oricât ai fi de lucid şi de-mpăcat cu gândul, frica e-n fiecare celulă din tine. Sabina, îl rog pe Şerban să mă ierte şi spune-i că la fel cred că m-aş fi purtat şi eu cu un tată care şi-ar fi ascultat instinctele şi nu raţiunea”. Cuvântul „instincte” m-a durut atunci mai rău decât în toată viaţa şi mi-a pus propria persoană ca pe-o lamă la microscop. „Sabina, te-am iubit încă de când, samariteancă milostivă, îi ţineai companie lui Stere. Poate chiar acest ataşament al tău uman mi-a trezit curiozitatea şi aşa te-am descoperit. Dacă ai şti cât de nimic ţi se pare viaţa când se sfârşeşte, cât de mărunt îţi pari ţie însuţi: o bucată de carne care suferă, un suflet care nu mai valorează nimic…”. „Valeriu, ai vrea să mai iei viaţa de la-nceput sau o altă viaţă?”. „Nu, nu, nu!”. „Nici eu”. „Să ne luăm rămas-bun din cea de-acum. Nu te-apropia. Nu e nici o plăcere să săruţi un muribund, iar un mort nici atât. Sănătatea, viaţa au oroare de-asemenea apropieri. Adio, Sabina” şi mi-a făcut semn să plec. M-am uitat lung în ochii lui, m-am uitat ca un câine recunoscător în ochii omului care l-a mângâiat. Am închis uşa fără să privesc în urmă. Eram împietrită. Parcă o parte din sufletul meu îşi luase zborul. Şi să nu te-ntrebi: cum oare s-o despărţi sufletul de trup?

  M-am rugat lui Dumnezeu să nu mor înaintea bunicii Frusina şi înaintea mamei, pentru a le fi cruţat de cea mai cumplită durere. Cu deplină resemnare şi chiar cu seninătate am primit moartea lui Stere. Se petrecuse aşa cum şi-o visase el: fără să fi cunoscut împuţinările şi umilinţele bătrâneţii. Moartea lui Valeriu m-a zdruncinat, iar degradarea fizică pe care i-o adusese boala şi mai mult. Am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ia înaintea tuturor celor care-nsemnau ceva în viaţa mea. Şi bătrâneţea era urâtă, însă parte din firescul lucrurilor, cu toată degradarea ei, care te făcea de nerecunoscut faţă de cel ce fuseseşi în tinereţe. Chipuri prelungi, angelice, devenite ca nişte capete de buldogi, degete fine ca nişte lujere, ajunse nişte cioturi pline de nodurile artrozei. Urâtă metamorfoză viaţa. Suflete avântate ca fulgerul, ajunse un ghem de indiferenţă, de multe ori de meschinărie, de avariţie, de lăcomie de la bani până la mâncare. Viaţa îmi apărea nu doar ca o luptă pentru supravieţuire, dar mai ales ca o luptă cu tine însuţi de-a nu te schimba măcar pe dinăuntru.

  Când a terminat liceul, Şerban mi-a cerut să-i aranjez o întrevedere cu generalul Endre. Între timp, adică la paisprezece ani de când îl cunoscusem, Endre avansase-n grad. „Şerbane, sper că nu vrei să te-angajezi la noi”, i-am spus eu alarmată. „Nici o grijă! Vreau doar o părere privitoare la meseria pe care să mi-o aleg”. „Şi de ce lui? Pe taică-tău nu vrei să-l vezi, deşi nu ai ce să-i reproşezi că, slavă Domnului, ai un cont frumuşel din partea lui. Îl ai pe Paul, îl ai pe Alexe. Nu te poţi sfătui cu ei?”. „Mamă, degeaba lucrezi la Securitate. Ce-oi fi făcând tu acolo nici pasărea nu ştie, dar pe cât se pare nu te duce mintea cine-ştie-ce. Îi cer părerea unuia care ştie toate chichiţele regimului. Unde vrei să mă duc? La corul Patriarhiei?”. Endre, surprins de solicitarea mea, i-a fixat o-ntâlnire-n aer liber, ca ori de câte ori stătea de vorbă deschis cu cineva. După această întrevedere, Endre mi-a spus: „Dragă Sabina, rar mi-a fost dat să-ntâlnesc la un tânăr atâta pragmatism cât la fiul tău. Băiatul ăsta n-o să sufere niciodată de sentimentalism”. Şi Endre m-a privit cu un anumit regret, în acel sentimentalism incluzându-mă precis şi pe mine. Nu l-am întrebat ce vorbise cu Şerban şi nici el nu mi-a spus. Fiu-meu s-a gândit totuşi că meritam să aflu cum decursese consultarea cu generalul. „Mamă, e deştept brici generalul şi are ceva de motan: stă cu ochii-nchişi, şoarecele-ncepe să zburde şi el haţ cu ghiara. Şi frumos. Cum de nu te-ai îndrăgostit de el?”. „De unde ştii că nu m-am îndrăgostit?”. „Ai fost tu odată îndrăgostită, cu ani în urmă, când ne-a părăsit tata, însă cred că de altul. Ne-am văzut, ne-am dat mâna, m-a privit drept în ochi, m-a sfredelit de fapt. „Şerbane, te ascult”, şi m-a luat pe după umeri. „Domnule general, eu nu vreau să plec niciodată din România. Vreau să locuiesc la Craiova, în casa străbunicii dinspre mamă şi când mam'mare cum îi zicem noi, n-o să mai fie, o să-mi fac pe locul vechii case ceva trăsnet. Am terminat liceul şi mă simt pregătit să intru la orice Facultate, fără să mă laud. Ce Facultate mi-ar da cele mai multe şanse de văzut lumea, după opinia dumneavoastră?”. „Dacă intri-n Securitate şi eşti toţi anii facultăţii printre primii trei, poţi face orice meserie şi circuli; dacă nu, cele mai circulante sunt Petrol şi Gaze, Telecomunicaţii, Construcţii, cu accentul pe rezistenţa materialelor, meserii din care noi, românii, trimitem mereu specialişti în diverse ţări din Asia, din Africa şi chiar în America de Sud, bineînţeles tot cu binecuvântarea organelor, dar de multe ori fără angajament la noi”. „Toţi care intră la dumneavoastră şi pe care-i trimiteţi în străinătate sunt dintre primii trei?”. „Aş! de pile şi de proptele, de neamuri n-ai auzit? Primii trei de care ţi-am pomenit sunt ai nimănui, adică doar ai meritului personal şi ai angajamentului, prin urmare ai unei afaceri cinstite. Încearcă să fii vârf, fără să te angajezi, şi-om trăi şi-om vedea. Vrei o viaţă liniştită? Ţine-te numai de carte. Îţi repet: om trăi şi-om vedea. Sabina, deşi nu face nimic să sară-n ochii cuiva, ci stă cu nasul numai în hârţoagele ei, să ştii că e foarte apreciată, pentru ştiinţa de carte şi fiindcă e tăcută ca pietrele. Ceea ce te sfătuiesc să faci şi tu”. „Aveţi copii, domnule general?”. „Doi băieţi, amândoi neurologi. S-au dus la Medicină, fără să ne ceară sfatul nici mie nici nevesti-mii, care-i arhitectă. Au avut amândoi un an bursă-n America. Nu spun că meseria mea nu i-a ajutat, însă amândoi au fost şefi de promoţie”. „S-au întors numai ca să nu vă facă dumneavoastră rău? Iertaţi-mă că vă-ntreb”. „Eu nu le-am cerut nimic când au plecat la bursă şi nu le-am sugerat nimic. Ca şi tine – şi eu te cred – şi ei vor să trăiască-n România, deşi nu se mândresc cu meseria mea. Îmi permit şi eu să te-ntreb: tu te mândreşti că maică-ta lucrează unde lucrează?”. „Nu. Iar mama nu e nici cal, nici măgar. Se-alege numai cu numele Instituţiei nu şi cu avantajele operativilor”. „Dar are şi linişte mai multă”. „Noi, copiii ei, tragem ponoase ca şi când ar fi la operativi: unii ne ocolesc, alţii ne linguşesc. Şi-atunci?”. „Ai şi un tată, pe care nu vrei să-l vezi. Dacă acceptai invitaţiile lui în Franţa, azi erai cetăţean francez ca şi el şi nu mai trăgeai ponoase de pe urma Sabinei”. „Domnule general, eu nu-i pot ierta în veci tatei felul cum ne-a părăsit, iar cetăţean francez nu-mi doresc să fiu cum nici băieţii dumneavoastră n-au dorit să fie cetăţeni americani. Mai sunt şi proşti printre noi”. „Slavă Domnului! Şerbane, ori de câte ori ai ceva pe suflet şi simţi nevoia să schimbi o părere cu unul mai bătrân şi mai hârşit, ştii unde să mă găseşti”. „Domnule general, aţi spus că printre cei trimişi de la noi în străinătate, aprobarea organelor e obligatorie, dar nu este obligatoriu să fie angajaţii instituţiei dumneavoastră. Instituţia nu le cere nimic?”. „Le cere nişte rapoarte de activitate cu detalii. Fii liniştit: asta ţi-ar cere orice angajator din lume, dintr-un motiv simplu: ca să afle starea economico-tehnică a locului unde-ai fost trimis, pentru testarea pieţei muncii. Să ştii că Securitatea n-a inventat praful de puşcă”. Mamă, cunoscându-l pe general, mă gândesc ce caută nişte oameni ca tine şi ca el în Securitate”. „Eu: un loc de muncă în Bucureşti în loc de Cucuieţii din Deal, Surpaţii din Vale. Eu, ca unul care n-avea pe nimeni la spate. El? Ca atâţia alţi oameni inteligenţi, cultivaţi de care sunt pline serviciile secrete din lume. Presupun”. Nu i-am spus lui Şerban că Endre şi alţi ardeleni intraseră-n Securitate pentru a-i spori numărul românilor. Deşi discuţia noastră se desfăşura-n Parcul Ioanid, îmi respectam un principiu neclintit de când mă ştiu: dacă vrei ca un lucru să nu se afle, nu-l spui nimănui. Îmi venea să râd când mi-am adus aminte ce-mi povestea Endre despre părinţii lui, care muriseră şi nu ştiuseră unde le lucra feciorul. Proaspăt sublocotenent, îmbrăcat civil, se dusese-n concediu în satul lui. De seara, până târziu noaptea, bărbaţii se-adunau între vecini, în ograda câte unuia şi tăifăsuiau de câte-n lună şi-n stele, cu uiaga de palincă alături, fiecare cu ulcica de pământ în faţă. Într-o noapte venise vorba şi de copiii celor adunaţi în ograda lui Endre-tatăl. „Onule, Săndel al tău ce face, că spui că-i la Capitală”. „Păi el îi la Ministeriu”. „Apăi asta ce-i?”, au întrebat toţi bărbaţii-ntr-un glas. „Ministeriu-i ministeriu”. Dacă aşa zicea Onu Endre, om aşezat, aşa o fi fost şi, ca să-şi împace nedumerirea, mai trăseseră un gât de palincă. „Şerbane, mamă, ministeriu-i ministeriu”, îmi spusesem în gând, în vreme ce păşeam tăcuţi prin parc.

  Şerban a făcut Facultatea de Petrol şi Gaze şi a terminat şef de promoţie. Deşi nu se ilustrase în nici o activitate în U. T. C, deci nu se aflase-n rândul hăulitorilor, spre surprinderea lui, în ultimul an, se trezise membru de Partid, cum mă trezisem şi eu: adică invitaţi să facem o cerere de intrare. Cunoşteam un singur om, un fost coleg de facultate, care nu intrase-n Partid, pretextând că nu se simţea pregătit moral pentru asemenea răspundere. Lucrând el într-o editură cu oameni cumsecade, fusese lăsat în pace. În Securitate, chiar angajat civil, nu-ţi puteai permite asemenea subtilităţi de conştiinţă, iar Şerban, care dorea să cutreiere lumea, nu-şi tăia craca de sub picioare cu un refuz faţă de-asemenea onoare! În anii studenţiei lui Şerban, Partidul făcea parte dintr-o rutină, începeai prin a fi şoim al patriei, continuai prin a fi pionier, U. T. C.- ist (chiar până la douăzeci şi şapte de ani), membru de Partid. Partidul unic şi omnipotent, în privinţa compoziţiei nu mai era nici pe departe ceea ce fusese până prin '54-'55, când membri erau foşti ilegalişti şi-apoi numai cei cu origine pură şi extaziaţi în faţa lozincilor revoluţionare pornite de la Moscova spre lumea largă. Noi doi, ca majoritatea covârşitoare a membrilor, făceam parte din turma prin care, pe de-o parte se voia să se demonstreze aderenţa populaţiei la idealurile regimului, pe de alta se mulgeau bani în beneficiul unora. În mod bizar, în şedinţele de Partid de la prăvălia noastră şi în cele de la „Ştefan Gheorghiu” se vorbea mult mai deschis decât în instituţii, hai să le fi zis apolitice, şi chiar se puneau probleme serioase. De fapt, apolitic nu se putea spune despre nici un loc, Partidul fiind unicul stăpân; manifestările unicatului – unele mai în dorul lelii, altele mai dure, depinzând de oamenii care-i aplicau politica. Şerban era bănuit a fi fost în legătură cu instituţia mea, ştiindu-se unde lucram, iar faptul că tată-său, devenit cetăţean francez, circula între România şi Franţa, însemna un argument în plus pentru a-ntări această presupunere. La terminarea facultăţii, Şerban s-a trezit şi cu-o bursă-n Statele Unite. Nu m-am îndoit o clipă că i-o datora generalului Endre şi, poate că, deşi se afla în sudul Asiei, şi generalului Vasilianu, între el şi mine continuând telefoanele. Urmând exemplul generalului Endre, care, pe când avuseseră băieţii lui burse-n America nu le spusese nici să rămână pe-acolo, nici să se-ntoarcă, şi eu m-am abţinut să-i dau alt sfat lui Şerban decât cel de-a-nvăţa cât mai mult şi de-a se purta exemplar. „N-avea grijă, mamă, că n-o să zică nimeni despre mine nici „împuţitul ăsta de român”, nici „prostul ăsta de român”„. De vreme ce, la sfârşitul bursei, i se propusese angajarea la un mare concern petrolier, era limpede ce impresie făcuse. Urmase acolo şi cursuri de telecomunicaţii, ceea ce i-a permis să se-nscrie în anul doi la Politehnică, la-ntoarcerea-n Ţară. În Statele Unite se plimbase cât îi îngăduiseră timpul şi banii, „oricum, te-asigur că mult mai mult decât americanii-americani care, când e vorba de turism, se duc în Europa. Firesc să vrea să cunoască locurile de unde le-au venit străbunii”, îmi spusese Şerban. A vrut neapărat să termine la fără frecvenţă şi „Telecomunicaţiile”, în timp ce-şi aflase un post la Craiova, aşa cum dorise. De la Craiova plecase în Iran pentru trei ani. Mam'mare murise cât se aflase el în Statele Unite. La-ntoarcerea din Iran se-apucase să-şi construiască o casă nouă, după propriile planuri, mai spre fundul curţii, faţă de cea bătrânească. Un lung parter compus dintr-un living room – termen importat din America – de-o sută de metri pătraţi, din trei dormitoare, bucătărie să te plimbi cu automobilul prin ea – un colţ fiind sufragerie – două camere de baie, cu cadă şi cu cabină de duş – noutate în România – closetele în încăperi separate – cămară frigorifică, debarale, iar subsolul foarte luminos, cu maşină de spălat rufe, cu spaţiu de uscat, oferind şi posibilitatea altor întrebuinţări. Când casa nouă era terminată şi mobilată, cu lucruri puţine, extrem de simple, ne invitase pe mine, pe Irina şi pe Doru să-i facem o vizită. Ne aşteptase la gară cu „Mercedesul” cumpărat în Iran, la mâna a doua, de la un inginer neamţ. „Vă previn că o s-aveţi o surpriză”, ne-a spus Şerban doar cu trei-patru minute înainte de-a ajunge acasă. În prag ne aştepta o fetişcană brună, mărunţică şi subţire ca un chibrit, cu nişte ochi de jăratic, şi un băieţel de doi-trei ani pe care-l ţinea de mână. „Dragii mei” – ni s-a adresat Şerban – „Lidia, pe care-o vedeţi, e nevastă-mea, iar Vlad e băieţelul nostru”. „Al tău?”, mi-a scăpat mie vorba, copleşită fiind de uimire. „Eu l-am înfiat când m-am însurat cu Lidia”, a-ncercat Şerban să treacă peste momentul penibil pe care, fără nici o rea-intenţie, îl creasem. „Să fie-ntr-un ceas-bun”, am încercat şi eu s-o dreg, apropiindu-mă de nora mea şi-mbrăţişând-o în timp ce Irina era de pe-acum în conversaţie cu micuţul Vlad. Doru i-a sărutat mâna cumnată-sii şi l-a mângâiat pe băieţel. Eu m-am apucat să despachetez cele două vase decorative turceşti, de alamă ciocănită, înalte cam de un metru, pentru care bătusem o lună consignaţia de la „Hanul cu Tei”, rămasă eu la principiul de om sărac de-a nu da banii pe obiecte care se sparg, oricât ar fi de frumoase. Văzându-le, nora mea a-ntrebat cu-o nuanţă de ironie-n glas: „Astea la ce folosesc?”. „Sunt doar decorative”, i-a explicat Şerban. „Puteţi pune-n ele ciulini şi alte imortele, dacă vreţi să nu stea goale”. Noră-mea a dat dubitativ din cap. Şerban le-a examinat şi întorcându-le cu dosu-n sus a descoperit anul când fuseseră lucrate: 1770. „Sunt frumoase, autentic turceşti şi vechi” şi le-a aşezat pe fiecare în câte o parte a căminului din living room. Masa a fost foarte gustoasă, cu feluri simple româneşti, servită într-un serviciu de porţelan chinezesc splendid. Vlad era un copil timid şi cuminte, căruia abia i-am auzit glasul. Noră-mea era-nvăţătoare dintr-un sat de pe malul Jiului, fiică de-nvăţători. Făcea la fără frecvenţă româna la Filologie. Fusese măritată cu un inginer care, trimis în interes de serviciu în străinătate, uitase să se mai întoarcă. Inginerul divorţase şi n-avusese nimic împotrivă ca Şerban să-i înfieze copilul. Vlad repeta soarta lui Şerban, cu deosebirea că Alexe, al doilea soţ al meu nu-l înfiase pe Şerban. Nici nu ştiu dacă Valeriu ar fi acceptat ca fiul lui, ingrat cum se dovedea, să poarte totuşi alt nume decât al lui. Oricum, Alexe nu-şi exprimase niciodată dorinţa de-a-l înfia pe Şerban. În mine, începând să funcţioneze fermentul de soacră, mi-aş fi dorit ca Şerban să se fi-nsurat cu-o fată, cu-o femeie, chiar divorţată, însă fără copil. Apoi tot eu mă moralizam: „Şi tu n-ai fost părăsită de bărbat ca şi noră-ta şi pe tine nu te-a luat Alexe cu un copil? Da, dar şi el avea copil din prima căsătorie”. Oricum o dădeam tot găseam un clenci de care să mă agăţ, dar ştiind bine să-l ascund. Spre sfârşitul mesei, noră-mea ne-a-ntrebat la ce oră aveam tren. Nu venisem cu intenţia de-a rămâne peste noapte la Craiova, dar întrebarea ei ex abrupto nu mi-a căzut bine, şi nici Irinei, nici lui Doru. Dacă era să-i caut noră-mii un corespondent în lumea animală aş fi asemuit-o cu o viespe: ascuţită, fără astâmpăr, aflând mereu motiv să se ridice de la masă, ori să ducă ceva la bucătărie, ori s-aducă ceva de-acolo. Vizitând casa, mobilată simplu şi funcţional, după ordinea şi curăţenia de peste tot, mi-am dat seama că stăpâna casei era harnică şi gospodină. Curtea era o adevărată expoziţie florală, aranjată parcă de-un peisagist. „Lidia a desenat aranjamentul grădinii”. „Splendid”, am zis eu. Casa mam'marei încă nu fusese dărâmată. Am vrut s-o mai văd o dată. Mi s-a strâns inima când i-am trecut pragul. Toate lucrurile erau aşa cum le ştiam: „şifonerul”, „gardilopul”, toate-toate. Mi-au dat lacrimile când am văzut candela aprinsă. „Mam'mare ardea tot timpul candela, aşa i-o ardem şi noi, iar când dărâmăm casa, îi duc o candelă şi-un sfeşnic la mănăstirea Jitianu”. Şerban ne-a dus la cimitirul Ungureni, s-aprindem lumânări şi să le ducem flori răposaţilor din neam: mam'mare, soţul ei – bunicul pe care nu-l cunoscusem – „tăticu” şi prima lui soţie. O dată pe an, la Moşii-de-vară, mergeam cu mama în satul în care m-am născut şi făceam pomenire celor din neamul Gherasim: bunica, pe care n-o cunoscusem, tata, sora lui, Adelina, bunicul Voicu. Ei odihneau în două cripte cu pisanie. În fiecare lucru, în fiecare ungher al casei bătrâneşti a mam'marei parcă o simţeam şi parcă de peste tot îi auzeam glasul potolit şi blând: „Maică, păzeşte-ţi sufletul de păcat, că Dumnezeu vede”. „Mam'mare, îţi făgăduiesc să fiu cât mai bună cu noru-mea”. Nu uitam la ce distanţă mă ţinuse prima mea soacră şi cât de rău îl făcuse să se simtă pe fiu-său, nemaivorbind de mine. Noru-mea nu mă entuziasmase, nici nu mă disperase. Făcea parte dintre-acei oameni care, neavând stare, te obosesc. Pe-asta o alesese fiu-meu, s-o poarte sănătos. Nu locuiam nici măcar în acelaşi oraş. Politicoasă, la plecare îi invitasem la Bucureşti, ca să-i vadă şi mama, şi-mi manifestasem faţă de noru-mea dorinţa de-a-i cunoaşte părinţii, ceea ce nu s-a-ntâmplat niciodată. Mamei i-am descris-o pe noră-mea în culorile cele mai avantajoase, în timp ce Doru s-a făcut că avea treabă la el în cameră. Când Şerban, cu Lidia şi cu Vlad au venit într-un târziu la Bucureşti, mama s-a purtat cu ei salon, ceea ce n-a-mpiedicat-o să-mi spună după ce-i văzuse plecaţi: „Sabino, să-i spui tu lu' mutu' că-ţi place noru-ta, nu mie”. „Mamă, ne place, nu ne place nouă, important e să se-nţeleagă Şerban cu ea”. „Norocul ei şi-al lui Şerban că băieţelul e tare drăgălaş şi nici nu-l cunoaşte pe tată-său ăl adevărat”. Şerban, ştiind ce-nseamnă copiii de două mâini, el simţindu-se vioara a doua după ce-l avusesem pe Doru, s-a mulţumit să-l crească pe Vlad şi să renunţe la ideea de-a avea copiii lui, ceea ce cred că n-a supărat-o cu nimic pe Lidia, nevastă-sa. Numele ei de botez nu se pomenea la ţară-n Oltenia. El se datora preotesei din sat, ardeleancă din Alba-Iulia. Cu meseria lui, de fapt cu două meserii, şi, evident, cu binecuvântarea „organelor”, Şerban era mai tot timpul plecat din Ţară. Când mergea măcar un an într-un singur loc, îi lua cu el pe Lidia şi pe Vlad, Lidiei găsindu-i ceva de lucru ca salariată a Statului român, Vlad învăţând la şcoli americane şi dând examene de echivalare la-ntoarcerea-n Ţară. Când erau plecaţi, singura legătură cu mine şi cu-ai noştri era telefonică şi numai de sărbători. Şerban, odată cu urările, ne spunea şi pe unde se aflau, cum se trăia pe-acolo şi, ca să-ncheie o conversaţie convenţională, mi-i dădea şi pe Lidia şi pe Vlad, care ne spuneau şi ei câteva cuvinte. În vremea asta, puteam să mor eu, putea muri mama, nu ştiam unde să-i anunţăm, presupunând că i-ar fi interesat. Când se-ntorceau în Ţară, telefonau cam la o lună, fără să-şi manifeste nici o dorinţă de-a ne vedea. „Când veniţi la Bucureşti să ne vizitaţi?”. „Deocamdată avem aici multe de făcut, ca după atâta absenţă”. Şi-acest „deocamdată” se prelungea de obicei până la o nouă plecare prin cine-ştie-ce parte a lumii. O notă bună pentru Şerban – chiar dacă o făcea din interes – era felul cum se purta cu generalul Endre: la fiecare-ntoarcere-n Ţară îi aducea un cadou de valoare, frumos, chiar după ce Endre se pensionase. Mie, mamei şi Irinei, ceva şaluri, pulovere, rochii orientale ori sud-americane, de purtat în casă, fiindcă, pe stradă, ne-ar fi arătat lumea cu degetul. Lui Doru, cărţi tehnice şi gadgeturi, absente în România. O dată, Doru îşi văzuse fratele, cu nevastă, cu copil, la un stop, ei în maşină, el în autobus. Nouă nu catadicsiseră să ne dea măcar un telefon. Şerban nu fusese niciodată o fire tandră, duioasă. Şi când era mic suporta mângâierile mele, dar el o dată nu mă strânsese-n braţe, nu se lipise de mine. Şi când sugea, o făcea metodic, cu înghiţituri cronometrate, apoi îşi depărta capul de sân. O fi simţit când se afla în burta mea bucuria mamei care-l aştepta amestecată cu neliniştea de-a aduce pe lume o fiinţă pe care tatăl n-o dorise? O fi simţit atunci că apariţia lui pe lume însemna o concesie pe care un bărbat o făcea unei femei numai ca să n-o mâhnească? Ce ştim noi despre viaţă? Atât, puţin, cât fusese apropiat de mine, de mama, de Doru şi mai ales de Irina, s-o fi acuzat pe nevastă-sa că-l depărtase de noi? Da şi nu. Eu ştiam şi prea ştiam că-i eram dragă soacră-mii – doamna Veniamin – ca sarea-n ochi şi totuşi cât am fost măritată cu Valeriu, n-a trecut o aniversară de-a ei, fără să ne-nfăţişăm cu flori şi cu un parfum scump, ori cu un obiect de-mbrăcăminte fin, alese de mine. Pentru socrii mei, părinţii lui Alexe, o făceam de drag, fiind nişte oameni de care m-am simţit apropiată, menţinând cu ei cele mai bune relaţii şi după ce m-am despărţit de fiul lor. O nevastă nu trebuie să fi descoperit nici praful de puşcă, nici fisiunea nucleară ca să aibă influenţă asupra bărbatului ei. Nu cred că dacă ea îi sugerează ceva care să-i bucure părinţii: un telefon, o scrisoare, un cadou, el i-ar răspunde „ia mai dă-i dracu'!”. N-am căutat să aflu cum se purta nora mea cu părinţii ei. Limpede era că Şerban se-ndepărtase de toţi cei care-i fuseserăm apropiaţi.

  Tocmai când lumea răsufla mai uşurată, regimul comunist iară strângea şurubul. O vizită pe undeva prin Asia îi stârnea Şefului ăl mare idei sardanapalice şi-n acelaşi timp de coerciţiune ideologică, starea din România părând un desfrâu faţă de mersul neabătut, de-nchistare feudală, din Orientul depărtat, unde oamenii se comportau ca nişte roboţi şi unde cultul liderilor de partid luase locul celui al zeilor din Antichitate. Ideologia era tratată la noi ca o femeie care, odată cu vârsta, îngăduindu-şi să se-ngraşe, să doarmă mai mult, să lenevească, trebuia trasă de mânecă pentru a i se băga minţile-n cap: să slăbească, să facă gimnastică şi să nu-şi îngăduie să devină prost exemplu social. Ideologia trebuia să stea ţeapănă ca un stâlp de telegraf şi nu ca o ramură bătută de vânt. Şi iar „teze” şi iar dezbateri şi iar reflectarea omului nou – vai de capul lui – în artă, în mentalitatea colectivă, în natalitate. Nu cred că peste tot, la mărimi, sus, idealul lui Cioran de pe când nu plecase-n Occident, privind România era cunoscut: să aibă gloria Franţei şi populaţia Chinei. Franţei îi trecuse demult epoca de glorie. Ce să te mai fi luat la trântă cu trecutul! Populaţia Chinei, cu toată politica Partidului privind natalitatea, creştea ca pâinea dospită şi asta în vremea noastră. Exemplu demn de urmat: în China – un copil la un cuplu; în România – retragerea după patru copii, fiindcă numai atunci era permis avortul. O colegă a Irinei murise în urma unui avort septic pe care singură şi-l provocase. Şi câte alte femei nu mureau sau nu rămâneau sterile pe viaţă, conştiente în ce lume ar fi adus un om sau, şi mai ales, fiindcă – prozaic şi fără subtilităţi ideologice – n-ar fi avut ce să-i dea să mănânce. În China, femeii măritate îi era asigurată pilula anticoncepţională, chiar la locul de muncă. În România doar cine circula în Occident beneficia de-asemenea produse şi, mai târziu, de sterilet. O fostă colegă a mea de facultate, pe care o-ntâlneam uneori pe stradă sau la piaţă, şi care nu se ferea de mine, cu toate că ştia unde lucrez, îmi spunea într-o zi: „Sabino, ăştia dac-o să vadă că tot nu ne-nmulţim, ca s-ajungem din urmă China, o să ne ducă la-nsămânţare pe cartiere”, şi ne porniserăm amândouă pe râs. „Nu ştii pentru ce mi-am făcut cezariană la amândoi copiii? Ca să am oficial dreptul de avort”, mi-a explicat ea, care făcuse copii mult mai târziu decât mine. Stăpânu-nvaţă sluga hoaţă. Au venit pe lume copii nedoriţi, de care mamele nu reuşiseră să scape, aşa numiţii „decreţei”. De câte ori gândeam cum aş fi definit eu noţiunea de familie, îmi răsăreau în gând bunicul Voicu Gherasim şi mam'mare Frusina. Erau singurele două fiinţe asupra cărora, în cadrul înrudirii, nu plana nici o umbră de reproş. Nici unchiului meu, avocatul, mort la doi ani după ce ieşise din puşcărie, nici nevesti-sii, n-aveam ce să le reproşez, dar nu-i simţisem niciodată apropiaţi; şi la fel pe copiii lor. De când plecaserăm la facultate, eu la Bucureşti, verii mei la Cluj, nu ne-am mai întâlnit. Vară-mea, doctoriţă, endocrinolog, se stabilise la Oradea, se măritase cu un coleg, avea doi copii pe care-i creştea mătuşă-mea. După ce vânduse casa din Craiova, mătuşă-mea le-mpărţise banii copiilor. Văru-meu îi cedase jumătate din banii lui soră-sii, ştiind că ei îi revenea să aibă grijă de mătuşă-mea, el, chirurg, stabilindu-se la Timişoara unde se-nsurase cu-o avocată, cu un palat de casă, zestre de la părinţi, avocaţi de renume. Şi el avea doi băieţi ca şi soră-sa. Mam'marei îi trimiteau urări pe cărţi poştale ilustrate la sărbători. Niciunul n-o invitase pe la el. Mam'mare le mulţumea în scris, dorindu-le tot binele din lume. N-o supăra indiferenţa lor faţă de ea. După ce-şi pierduse fiul, pe unchiu-meu, mândria ei, durere pe care o-ndurase cu demnitate şi cu-adâncă resemnare, nimic n-o mai mira şi n-o mai mâhnea. De când fusese unchiu-meu închis şi până când plecase nevastă-sa din Craiova, mam'mare trimitea în casa fiului ei măcar două păsări pe săptămână, tăiate, curăţate, doar de pus în oală, brânză, smântână, ouă, cozonaci, făcuţi de ea în cuptor de cărămidă, şi porc de Crăciun, cu tobă, cârnaţi şi caltaboşi de să te lingi pe degete. „Să-i ştiu eu pe ei că n-au ce mânca ar intra-mbucătură-n mine?”, spunea ea, care şi-ar fi luat de la gură şi pentru străini. Mama o chema pe mătuşă-mea la telefon din când în când. Mătuşă-mea, pe mama niciodată. I-am chemat şi eu de câteva ori pe verii mei, dar simţind răceala lor, m-am lăsat păgubaşă. Mama, cu toate că era sigură din ce se trăgea răceala verilor mei faţă de mine, voia s-o audă răspicat din gura cumnată-sii, aşa că i-a pus direct întrebarea. Cu glas moale şi destul de-ncurcată, mătuşă-mea alesese totuşi calea sincerităţii: „Cred că din cauză că Sabina lucrează unde lucrează. Ei, cu tatăl lor…”, o-ncheiase mătuşă-mea-n coadă de peşte.

  „Nuţo, dragă, îşi câştigă fiecare pâinea cum poate. Sabina rău n-a făcut şi nu face nimănui. Dar dacă e vorba că vă compromite şi probabil şi eu vă compromit, vă urez bine şi sănătate şi nu vă mai telefonăm”, şi fără să aştepte vreun răspuns de la cumnată-sa, mama pusese telefonu-n furcă. Din acea zi am murit unii pentru alţii. Şerban, mergând în fiecare vară la mam'mare, era la curent cu toată istoria familiei, pe care n-o comentase niciodată cu mine şi cu nimeni. Nu se mândrea cu locul meu de muncă, dar nu respingea nici un folos pe care i-l putea aduce. Pentru poporul român, cu puţine excepţii, printre care foşti salariaţi ai Siguranţei Statului, Securitatea însemna doar teroare, schingiuiri, delaţiuni. Dacă n-aş fi lucrat acolo, avându-l şi pe unchiu-meu doi ani închis, prin „Securitate” eu aş fi-nţeles altceva? Şi dacă-n locul lui Endre aş fi avut şef vreo mârlă? Aveam un post neutru. Întrebându-l pe generalul Vasilianu cum ajunsese angajat al Securităţii mi-a răspuns: „De la Siguranţă, unde făceam aceeaşi meserie, m-a preluat Securitatea. Specialiştii sunt specialişti. Ce făceam înainte fac şi-acum. Urmărit eram pe vremea Siguranţei, urmărit şi pe vremea Securităţii. Firesc, la un asemenea post în care trebuie să fii rezistent la ofertele de-a te vinde. Cinstit am fost cu Siguranţa, cinstit cu Securitatea. Şi tata a fost inginer de telecomunicaţii la Siguranţă. Ca să te liniştesc, să ştii că nici el, nici eu n-am făcut rău nimănui şi nu ne-am trădat Ţara. În orice regim, un Stat trebuie să aibă un serviciu de siguranţă care implică profesioniştii, adică operativii şi tehnicienii, care sunt altă mâncare de peşte. Nu se-amestecă-ntre ei. Să nu-ţi închipui că eu n-am microfoane-n casă, în maşină, poate şi-n pantofi. Aparatele astea le montează tehnicienii de la operativi, nu eu şi nici subordonaţii mei, care toţi sunt sub ascultare, ca şi tine, care nu deţii nici un secret. Noi montăm şi asigurăm sistemul de telecomunicaţii al Ţării, bun de Stat, oriunde-n lume. „Ascultătorii” sunt din altă parohie. „Serviciile” sunt compartimentate atât de bine – cloazonate, cum le spun francezii – că nu se cunoaşte un compartiment cu altul. De-un lucru să fii sigură: Securitatea n-a inventat nimic. Numai că, spre deosebire de alte servicii omoloage, chiar şi numele ei bagă groaza în oameni. Groaza este elementul ei la vedere, bine gândit de regimul comunist, pentru ca nimeni să nu mişte-n front. Nu sunt convins că relaţia noastră n-o ştie nimeni. Doar că ea nu primejduieşte sistemul, iar de pe urma mea, Statul încasează bani prea frumoşi „închiriindu-mă” atâtor ţări unde instalez sisteme de telecomunicaţii, ca să se uite la amănunte privind fidelitatea conjugală. Endre s-ar putea să ne bănuiască, fiind o minte subţire şi perspicace. Dar ţine la mine şi la tine şi e tăcut ca pietrele”. Aceste discuţii le-aveam în baie, cu duşul dat la maximum şi cu aparatul de bruiaj aşezat pe fereastră.

  Dinspre tata n-aveam rude, iar de familia mea dinspre mamă se-alesese praful. „Sângele apă nu se face”; iată că se făcea venin. În regimul monarhic eu aş fi ajuns ce-mi dorisem când dădusem examen la „Litere”: profesoară. Deşi în fruntea anului la absolvirea facultăţii, fără pile şi fără proptele, greu aş fi obţinut post în Craiova. Să presupunem că terminam facultatea până-n '44 şi că, prin nu ştiu ce minune, Siguranţa mi-ar fi propus un post de traducătoare. Tot aşa m-ar fi dispreţuit verii mei, nepoţii mamei? Ce rost avea să mă-ntreb ce-ar fi fost dac-ar fi fost. Îndurasem destule mâhniri în viaţă, încât una-n plus… Politică făcuseră oamenii şi până-n război. Dacă într-o familie unul era liberal, altul ţărănist, nu-şi mai vorbeau, încetau să mai fie rude? Eu ce eram? O oaie, membră de Partid unic, într-o turmă necuvântătoare. Securitatea – instituţie odioasă, unde o fată de douăzeci şi trei de ani se angajase, pe meseria ei, ca să-şi câştige pâinea. Eu înţelegeam că verii mei mă considerau o trădătoare de clasă şi nu mă supăram pe ei, doar că nu doream dragoste cu de-a sila. Doru m-a-ntrebat odată: „Mamă, noi n-avem rude?”. „N-avem, mamă”. „Adică veri, că fraţi am”. „N-ai veri, Dorule. E bine că ai doi fraţi şi-o soră. Eu n-am pe nimeni. Adică, n-am fraţi”. „Nici veri?”. „Nici”. Regimul comunist, impus de Moscova, schimbase relaţiile dintre oameni. Suspiciunea ajunsese o componentă psihică, echivalentă cu-o amputare a solidarităţii umane. Lucram de peste douăzeci de ani într-un loc în care nu mă frecventam cu nimeni, nu vorbeam, în afara chestiunilor de serviciu, decât cu generalul Endre şi numai în aer liber. Aveam mamă, avusesem doi bărbaţi, o dată măcar nu le pomenisem de-un document, o carte, o publicaţie ce-mi treceau prin mână. Simţeam uneori că plesneam de indignare în faţa unor dovezi de ipocrizie a Occidentului, care, mai întâi îl lăsaseră nestingherit pe Hitler să-ngenunche nişte ţări – vezi Cehoslovacia şi Polonia – ca apoi să le dea plocon Moscovei. Lui Endre, numai lui îi spuneam: „M-au umplut de bucurie documentele pe care mi le-aţi trimis alaltăieri”. „Dar pe mine… Sabina, faţă de politică, bordelul e mânăstire. Trăim ca pe-o apă-ngheţată, fără să ştim ce se află dedesubtul gheţei. Şi când te gândeşti că o treime dintre cei morţi în puşcăriile noastre a murit fiindcă a dat crezare unor posturi de radio. Dacă o parte măcar a documentelor astea ar fi fost publicată, oamenii ar fi-nţeles că regimul comunist are binecuvântarea Aliaţilor occidentali şi că e de durată”; şi Endre îşi aprindea o ţigară. În 1977 mi-a spus că-şi depusese dosarul de pensie. La vestea asta am pălit. Îmi vedeam spulberată puţina linişte pe care-o aveam, simţindu-i mâna protectoare. „Sabina, să ştii că nu te las de izbelişte. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca locul să mi-l ia un ardelean de-al meu, colonelul Ovidiu Oniţiu. Cum vorbeşti cu mine poţi vorbi cu el”. Oricât am vrut să mă ţin de tare, m-a podidit plânsul. Generalul m-a luat pe după umeri cu mâna stângă, iar cu dreapta mi-a-ntins o batistă. M-a-ntors cu faţa spre el şi m-a privit în ochi, de-am simţit un sfredel în creier. „Crezi că mie-mi vine mai uşor?”. „Ce?”, m-am trezit eu că-l întreb. „Să mă despart de tine”. Privea-n pământ, iar cuvintele, rostite cu glas scăzut, parcă şi le smulgea din carne. Mergeam pe culoarul pustiu, el cu braţul pe umerii mei, fiecare cu gândurile lui. „Domnule general, se spune că nimeni nu e de neînlocuit. Asta e valabil pe plan – să-i spunem – administrativ. Pentru sufletul fiecăruia dintre noi există fiinţe de neînlocuit”. Într-un târziu mi-a spus cu un glas în care comprimase parcă toată tristeţea lumii: „Ştiu”. M-a condus la maşina mea, parcată lângă a lui. Mi-a sărutat mâna, mi-a ţinut-o strâns, m-a privit din nou cu-o privire care-mi pătrundea până-n adâncul sufletului. „Sabina, Sabina”, mi-a şoptit, mi-a luat mâna şi mi-a dus-o-n dreptul inimii lui. „Noapte bună”. „Noapte bună”. Mi-am parcat „Dacia” în faţa blocului şi pe urmă am luat-o pe Drobeta, pe Aurel Vlaicu, străduţe liniştite, vrând să-mi alung orice gând, introspecţii, analize. Eram tristă, răvăşită, năucită. Atunci, tare mi-am dorit să mor, fără să mă-ntreb cum s-o despărţi sufletul de trup. Se iviseră-n mine întrebări cărora nu voiam să le dau răspuns.

  Instalarea colonelului Ovidiu Oniţiu a coincis cu zborul lui Pacepa spre alte zări. Cred că această dezertare a produs cea mai mare zguduire din cadrul „Securităţii”. Pensionări înainte de vreme, lungi anchete în rândul subalternilor direcţi ai împricinatului, dârdâit şi la cei care nici nu-l văzuseră vreodată în carne şi oase, ca mine, de pildă. Noi ăştia din urmă eram exact ca iepuraşul dintr-un banc al epocii: Iepuraşul fuge disperat. O veveriţă-l strigă: „Hei, iepuraş, unde fugi aşa?”. „Cum să nu fug? N-ai auzit că se castrează elefanţii?”. „Şi ce treabă ai tu cu elefanţii?”. „Până dovedesc eu că nu-s!”. Deconspirarea agenţilor noştri din străinătate însemnase cea mai importantă pagubă adusă Ţării; da, Ţării, fiindcă în agenţii ăştia se investiseră banii cetăţeanului român. Implantarea altora – alţi bani, altă distracţie. „Eroul”, provenit dintr-a şaptea ceată a heruvimilor, care din marele său post în „Securitatea” română făcuse numai fapte creştineşti, se prezentase americanilor ca feroce anticomunist şi ăia se făcuseră a-l crede, că aşa e-n spionaj: orice curvă, la nevoie, devine fecioară şi mirele îi atestă inocenţa.

  Puricatul ne-a ajuns şi pe noi, angajaţii civili. Cum orice material care mi se trimitea era însoţit de fişa cuprinsului, eu îmi copiasem la şapirograf aceste fişe, mi le-mpărţisem pe căprarii, în plicuri mari. Când am fost chemată la-ntrebări în faţa a trei bărbaţi, îmbrăcaţi civil, toţi necunoscuţi mie, m-am prezentat cu două sacoşe mari doldora de plicuri: scurt istoric a ceea ce lucrasem din 1952 până în 1978. „Luaţi loc, tovarăşă Gherasim”. Am luat loc în rândul întâi al sălii de-nvăţământ politic; acolo avea loc „colocviul”. A urmat o tăcere, timp în care, dintre anchetatori cel din mijloc s-a uitat pe fişa mea de cadre ca şi când atunci o vedea prima dată. „Văd că sunteţi doctor în „Filologie”, că vi s-a oferit un post în serviciile externe şi că l-aţi refuzat. De ce?”. „Pe vremea aceea aveam bunică, mamă, copil de crescut singură, cu bărbat fugit în străinătate. Eu trebuia să le port de grijă”. „Ce relaţii aţi avut cu fostul dumneavoastră prim soţ cât a fost în Franţa?”. „Telefona o dată pe săptămână ca să afle ce face băiatul nostru şi-atât”. „Îngeraşilor dragi, mă-ntrebaţi ce relaţii aveam, de parcă nu mi s-ar fi-nregistrat convorbirile!”, îmi spuneam în sinea mea. „Bani vă trimitea?”. „În fiecare lună, prin „Banca de Comerţ Exterior”, unde sunt depuşi în totalitate”. „Cum de n-aţi folosit nimic din ei?”. „I-am ţinut pentru ca fiul meu să-i folosească el cum o să creadă”. „Pe balerinul Stere Caragiani l-aţi cunoscut?”. „Da”. „În ce relaţii aţi fost cu el?”. „De prietenie”. „Îl vedeaţi des?”. „Aproape zilnic, atunci când era-n Bucureşti”. „Şi nu v-a spus că avea de gând să fugă?”. „Nu”. „Prieteni atât de apropiaţi…”. „Eu ştiu, şi cred că ştia şi el, că dacă vrei să nu se afle un lucru nu-l spui nimănui”. „În ce relaţii aţi rămas cu el?”. „În nici un fel”. „Şi nu mai ştiţi nimic despre el?”. „Atât cât aflu din presa străină care-mi vine la tradus”. „Cu familia doctorului Paul Iovănescu în ce relaţii sunteţi?”. „De prietenie”. „Cum i-aţi cunoscut?”. „Prin Stere Caragiani”. „Cu generalul Pacepa aţi lucrat?”. „Nici nu l-am văzut vreodată-n carne şi oase”. „Şi sunteţi sigură că n-aţi lucrat pentru el nici un material?”. „Asta n-am cum să ştiu”. „Aţi comentat vreodată materiale cu cineva?”. „Nu”. „Ce-aveţi în sacoşele alea?”. „Inventarul a tot ce am lucrat. Fiecare material vine însoţit de fişa conţinutului”. „Şi aţi păstrat fişa conţinutului?”. „Am tras-o la copiator”. „De ce?”. „Din spirit de ordine, gândindu-mă că dacă-i trebuie cuiva un document să ştie de unde să-l ia”. „Şi le-aţi arătat cuiva?”. „Nimănui. Stau sigilate şi-ncuiate în safe-ul din biroul meu”. „V-a spus cineva să copiaţi aceste fişe?”. „Nici să le copiez, nici să nu le copiez”. „Vi se pare normal că le-aţi copiat?”. „Da. Atâta timp cât ele sunt în incinta Ministerului şi afară de mine nu le-a văzut nimeni”. „Le putem vedea şi noi?”. „Pentru asta le-am adus”. Anchetatorul a rupt sigiliul unui plic, a scos din el o foaie, a citit-o şi i-a trecut-o şi celui din stânga lui. Aveau toţi trei figuri şterse, numai bune de spionaj. A mai scos o foaie şi s-a mai uitat o dată la ce scrisesem pe plic. „Foarte mare ordine-n hârtiile dumneavoastră. Generalul Endre, fostul dumneavoastră şef ştia de-aceste copii?”. „Nu”. Ceea ce era adevărul adevărat. „Ciudat. Nici un alt traducător n-a ţinut ca dumneavoastră evidenţa materialelor pe care le-a lucrat”. „Dacă n-aş fi ţinut această evidenţă numai din spirit de ordine vi le-aş fi adus să le vedeţi?”. „De multe ori faţada înşală”. „Aveţi dreptate, tovarăşe. Ca exemplu: generalul Pacepa”. „De unde aţi aflat prima dată că a fugit?”. „De la „Europa Liber㔄. „Ascultaţi „Europa Liberă”?”, a făcut el pe miratul. „Intră-n atribuţiile mele”. „Am să vă rog să-mi traduceţi acum un articol din gazeta asta” şi mi-a-ntins un număr din „Le Monde”, având şi el în faţă un exemplar identic. Am tradus articolul care conţinea destule dubii în privinţa lui Pacepa: cât adevăr reprezenta personajul şi câtă intoxicare. N-aveam nici un dubiu că tovarăşul conlocutor voia să vadă cât de corect traduc. Asta era nadă de copii mici. „Dumneavoastră ce concluzie aţi trage din acest articol?”, a sunat a somaţie întrebarea anchetatorului. „O concluzie veche de când lumea: că îndoiala e mama-nţelepciunii în aceeaşi măsură cu prudenţa”; şi m-am uitat zâmbind în ochii lui. A-nghiţit în sec. „Vă mulţumim, tovarăşă Gherasim. V-am ruga să ne lăsaţi nouă sacoşele cu inventarele”. „Ar fi păcat să se piardă”. „Să n-aveţi nici o grijă”. Peste două săptămâni, noul meu şef mă chema-n biroul lui şi mi le restituia, cu sigiliile scoase, aşadar cercetate, însă în ordinea în care fuseseră luate-n primire. Noul meu şef m-a condus pe culoar cum mă condusese şi Endre. „Aţi fost inspirată, când le-aţi adus arhiva asta, fiindcă au scotocit fiecare birou. Şi un bileţel cu notă pentru piaţă ori pentru farmacie a suscitat întrebări, suspiciuni. Nu-şi revin din mirare că aţi refuzat post în străinătate şi chiar însoţiri de delegaţii”. „Domnule colonel, în douăzeci şi şase de ani de când lucrez aici, am învăţat că şi faptul de-a bea apă creează bănuieli”. Numai eu ştiu cum îmi bătuse inima că nu pomenisem nimic de fratele mamei. E drept că nu i se făcuse proces, deci nu se emisese împotriva lui nici o condamnare, dar doi ani de puşcărie făcuse. Un post în străinătate şi chiar însoţirea unei delegaţii presupunea puricarea dosarului de cadre, ceea ce mie nu-mi lipsea. Nemaivorbind că un post în străinătate implica încadrarea la operativi. Ştiau „amănuntul” cu unchiu-meu? Nu-l ştiau? N-am căutat niciodată să aflu.

  Colonelul Ovidiu Oniţiu era cu cinci ani mai tânăr decât mine, doctor în istorie, cultivat, cunoscător de franceză şi de engleză la un nivel bun, pentru un nespecialist. De statură mijlocie, nici slab, nici gras, cu un cap între oval şi rotund, cu ochi albaştri mereu surâzători, cu fruntea înaltă, cu un început de chelie şi de-ncărunţire, cu un nas scurt şi borcănat, avea un aer tonic şi prietenos, la mare distanţă de frumuseţea şi de distincţia lui Endre, care părea un portret coborât din Renaştere. În timp ce de Alexandru Endre m-am apropiat încet şi cu mare prudenţă, semnalele pornind totdeauna din partea lui spre mine, cu Oniţiu am făcut priză de la-nceput, fapt la care contribuise, fără-ndoială, felul cum ne prezentase fostul meu şef pe unul celuilalt. În timp ce Endre nu-mi ceruse niciodată vreun serviciu personal, Oniţiu îmi dădea să-i citesc orice articol în română şi în traduceri pe care urma să-l prezinte la vreun congres, invitându-mă să-i fac observaţii de conţinut şi de formă. Îi făceam observaţiile ordonat, cu pixul pe hârtie, pe puncte. Nevastă-sa era profesoară de istorie. Sunt sigură că era primul cititor a ceea ce scria bărbatu-său şi unul competent. M-am mirat cât preţ putea el pe părerea mea. Îmi accepta observaţiile dând din cap ca omul care pricepea un sens care-i scăpase. „Doamnă Gherasim, aveţi un cap de cenzor”. „Domnule colonel, mi-a mai spus asta acum douăzeci de ani primul meu soţ, regisorul Valeriu Veniamin. Între timp am devenit şi mai necruţătoare”. Oniţiu, specialist în istoria Transilvaniei, îşi dăduse doctoratul cu o teză despre răscoala din 1784, avându-i ca eroi pe Horia, Cloşca şi Crişan. I-am cerut să-i citesc teza, ceea ce pe el l-a surprins plăcut, iar pe mine lectura ei m-a tulburat şi m-a-ntristat prin amănuntele pe care le aflam. I-am restituit-o şi i-am spus: „Bravo, domnule colonel!”. Comunicările lui, la conferinţe, la congrese internaţionale, se refereau totdeauna la Transilvania. Fiecare cuvânt trebuia cântărit, deoarece se-adresa unora care nu ştiau mai nimic despre România, deşi erau istorici.