— Trochu? A trecut pe-aici cu cel puţin o oră în urmă. Mergea deja pe două cărări.

  — N-a spus nimic?

  — Mie, nu. Vorbea singur. Era să-şi uite sacul aici şi, când l-a săltat pe umăr, a măturat tejgheaua cu el şi a spart două pahare.

  Castaing era din nou afară, probabil ca să nu-l ia somnul, iar camera lui Theo era şi acum luminată.

  — Nu l-aţi întâlnit pe fratele răposatei Rose, şefule? A trecut mai adineauri împleticindu-se.

  — A intrat în hotel?

  — Nici măcar nu ştiu dacă a remarcat că aici e un hotel.

  — Nu ţi-a spus nimic?

  — M-am lipit de zid.

  — Încotro se ducea?

  — A ţinut-o înainte pe stradă, apoi, probabil ca să nu coboare de pe trotuar, a luat-o la dreapta. Ce facem?

  — Nimic.

  — Stăm aici?

  — De ce nu?

  — Credeţi că va ieşi?

  — Nu ştiu. Posibil.

  Atunci, pentru a doua oară, Castaing se întrebă dacă reputaţia comisarului nu era cumva exagerată. În orice caz, nu făcea bine că bea.

  — Du-te la hotel şi întreabă dacă a fost căutat şi dacă a urcat cineva la el.

  Castaing reveni peste câteva momente cu un răspuns negativ.

  — Eşti sigur că, în timp ce îl urmăreai prin baruri, nu a sunat pe nimeni?

  — Doar a comandat băutură. Ştia că sunt pe urmele lui. Mă privea din când în când cu un aer ezitant. Cred că se întreba dacă nu era mai simplu să bem împreună.

  — Nu i s-a înmânat nici o scrisoare?

  — N-am văzut nimic de genul ăsta. Nu credeţi că ar fi mai bine să mergeţi să mâncaţi un sendviş?

  Maigret păru că nu aude, luă pipa din buzunar şi o umplu fără grabă. Haloul ce înconjura cornul lunii devenea şi mai gros, iar dinspre larg se vedea venind un fel de fum care invada treptat străzile. Nu era chiar ceaţă în toată regulă, deoarece sirena încă nu sună.

  — Peste opt zile, nu vor mai rămâne aici decât localnicii, spuse Castaing. Personalul hotelurilor va pleca în Sud ca să înceapă un nou sezon, cu noi clienţi.

  — Cât e ceasul?

  — Unsprezece fără douăzeci.

  Probabil că ceva îl neliniştea pe Maigret care, după un timp, spuse:

  — Te las puţin. Trec pe la hotel să dau un telefon.

  Sună din cabină la Fecamp, la domiciliul lui Charles Besson.

  — Aici Maigret. Îmi cer scuze că vă deranjez. Sper că nu vă culcaserăţi?

  — Nu. A apărut ceva nou? Acum soţia mea a făcut o bronşită, dar tot vrea să meargă mâine la înmormântare!

  — Spuneţi-mi, domnule Besson, soţia dumneavoastră a avut vreodată un inel cu un smarald mare?

  — Un ce?

  Maigret repetă.

  — Nu.

  — N-aţi văzut niciodată un astfel de inel la cineva din jurul dumneavoastră? De exemplu, la Arlette?

  — Nu cred!

  — Vă mulţumesc.

  — Alo! Domnule Maigret…

  — Da.

  — Ce mai e şi povestea asta cu inelul? Aţi găsit unul?

  — Încă nu ştiu. Mai vorbim despre asta mâine-poimâine.

  — Totul e bine acolo?

  — Totul e calm în acest moment.

  Maigret închise, ezită, apoi ceru numărul fiicei bătrânei doamne, la Paris. Primi legătura imediat, mai repede decât prima. Răspunse o voce de bărbat şi acela era primul lui contact cu Julien.

  — Julien Sudre, ascult, spuse vocea calmă şi destul de gravă. Cine e la telefon?

  — Comisarul Maigret. Aş vrea să-l spun două cuvinte doamnei Sudre.

  Maigret îl auzi zicând, fără să se tulbure:

  — Pe tine te caută. Comisarul.

  — Alo! Ceva nou?

  — Nu cred. Nu încă. Aş vrea doar să vă pun o întrebare. Nu vi s-a furat niciodată vreo bijuterie?

  — De ce mă întrebaţi?

  — Răspundeţi?

  — Nu. Nu cred.

  — Aveţi multe?

  — Câteva. Mi-au fost dăruite de soţul meu.

  — Aţi avut vreodată un inel cu un smarald destul de măricel?

  Urmă o scurtă tăcere.

  — Nu.

  — Nu vă amintiţi de un inel de genul ăsta?

  — Nu-mi dau seama, nu.

  — Vă mulţumesc.

  — Nu mai aveţi nimic altceva să-mi spuneţi?

  — Nimic în seara asta.

  Nu dorea ca el să închidă. Ar fi vrut şi asta se simţea, ca Maigret să-l mai vorbească. Poate că şi ea ar fi dorit să vorbească, dar nu putea s-o facă în prezenţa soţului ei.

  — Nimic neplăcut? Mai întrebă ea.

  — Nimic. Noapte bună. Presupun că vă veţi culca amândoi?

  Ea avu impresia că era o ironie şi replică scurt:

  — Da. Bună seara.

  În holul hotelului nu mai rămăsese decât paznicul de noapte. La celălalt capăt se afla fotoliul unde Arlette îl aşteptase în prima seară. Încă nu o cunoştea în acel moment. Încă nu cunoştea pe nimeni. Regretă că nu-şi luase cu el pardesiul, vru să-l telefoneze doamnei Maigret ca să-l dea bună seara, dar se răzgândi, ridică din umeri şi se întoarse la Castaing, care îşi continua melancolic supravegherea. Şi holul acelui hotel era pustiu. Doar două-trei ferestre mai erau luminate, apoi se mai stinse o lumină, dar nu la Theo.

  — Mă întreb ce poate să facă, murmură Castaing. Probabil că stă în pat şi citeşte. Doar dacă nu cumva a adormit şi a uitat să stingă lumina.

  — Cât e ceasul?

  — Douăsprezece.

  — Eşti sigur că nimeni…

  Deodată, inspectorul se lovi cu palma peste frunte, trânti o înjurătură şi bombăni:

  — Ce prost sunt! Am uitat să vă spun…

  — Ce?

  — E adevărat că n-a vorbit cu nimeni. Şi nici nu i s-a dat vreo scrisoare. Dar, pe când ne aflam la barul Poştei, al doilea în care a intrat, patronul i-a spus la un moment dat: ‘Sunteţi căutat la telefon’.

  — La ce oră?

  — Trecuse puţin de opt.

  — N-a spus cine îl căuta?

  — Nu. A intrat în cabină. L-am văzut prin geam. Nu el vorbea. Ascultă şi, din când în când, spunea: ‘Da… da…’.

  — Asta e tot?

  — Mă întreb cum am putut să uit. Sper că nu e grav, şefule?

  — O să aflăm. Ce mutră avea când a ieşit din cabină?

  — N-aş putea să spun cu exactitate. Poate puţin surprins, poate intrigat. Dar nu supărat.

  — Hai cu mine şi aşteaptă-mă în hol.

  Îl întrebă pe portar:

  — Camera domnului Besson?

  — 29, etajul doi. Cred că doarme. A cerut să nu fie deranjat.

  Maigret trecu fără să dea vreo explicaţie, urcă scările, se opri ca să-şi tragă sufletul şi ajunse curând în faţa uşii albe cu numărul 29, cu cifrele din cupru. Bătu şi nu-i răspunse nimeni. Bătu mai tare, îndelung, apoi se aplecă peste balustradă.

  — Castaing?

  — Da, şefule.

  — Cere un şperaclu. Trebuie să aibă ceva care descuie toate came-rele.

  Operaţiunea luă un oarecare timp. Maigret îşi goli pipa pe covor, exact alături de o oală mare din ceramică ce conţinea nisip şi chiştoace de ţigări.

  Portarul mergea în faţă, prost dispus.

  — Cum doriţi! Îi veţi explica mâine patronului. O-ţi fi de la poliţie, dar ăsta nu e mod de comportare!

  Alese o cheie dintr-o legătură care atârna de un lanţ, dar, înainte de a deschide, bătu discret şi lipi urechea de uşă.

  În sfârşit, descuie şi văzură că în cameră nu era nimeni, iar patul nici nu fusese desfăcut. Maigret deschise un dulap, zări un costum bleumarin, nişte pantofi negri şi un pardesiu de gabardină.

  Briciul şi periuţa de dinţi se aflau în baie.

  — Acest domn are dreptul să iasă, nu?

  — Ştii cumva dacă maşina lui e în garaj?

  — E uşor de controlat.

  Coborâră. În loc să se îndrepte spre intrarea principală, străbătură un culoar, mai coborâră câteva trepte şi Maigret constată că o uşă mică, neîncuiată, dădea direct în garaj.

  Maşina nu se afla acolo.

  — Asta e.

  Bietul Castaing arăta ca un şcolar care se întreabă care vor fi consecinţele poznei sale.

  — Unde mergem?

  — Unde ai maşina?

  — În faţa hotelului.

  La doi paşi. Când să urce în maşină, paznicul de noapte veni în fugă în urma lor.

  — Domnule Maigret! Domnule Maigret!… V-a căutat cineva la telefon.

  — Cine?

  — Nu ştiu.

  — O femeie?

  — Nu, era o voce de bărbat. V-a cerut să treceţi imediat pe la bătrâna doamnă. Zicea că veţi înţelege.

  Ajunseră în câteva clipe. În faţa barierei era deja o maşină.

  — Maşina doctorului, remarcă inspectorul Castaing.

  Dar, chiar şi apropiindu-te de casă, nu auzeai nici o voce. Toate încăperile erau luminate, inclusiv cele de la etaj. Uşa le-o deschise Theo Besson, foarte calm, iar comisarul îl privi cu stupoare.

  — Cine e rănit?

  Nările îi fremătau. Simţise în salon mirosul prafului de puşcă, de acum rece. Pe gheridon, unde cărţile de joc încă mai erau întinse, se afla un revolver mare de armată.

  Intră în camera de oaspeţi, unde auzise mişcare şi puţin lipsi să n-o răstoarne pe Valentine, care avea în mâini nişte cârpe pline de sânge şi se uită la el ca o somnambulă. Pe patul unde dormise Arlette stătea întins un bărbat cu torsul gol. Încă mai avea pantalonii pe el şi pantofii în picioare. Doctorul Jolly, aplecat deasupra lui, îi ascundea faţa, dar pânză groasă de culoare albastră a pantalonilor îl lămurise deja pe Maigret.

  — E mort? Întrebă el.

  Doctorul tresări, întoarse capul, apoi se ridică, parcă uşurat.

  — Am făcut ce-am putut, spuse el, oftând.

  Pe noptieră se afla o seringă. Trusa medicului, pe podea, era deschisă şi în dezordine. Peste tot se vedea sânge, iar Maigret avea să constate mai târziu că o dâră se întindea în salon, dar şi afară, în grădină.

  — Când m-a sunat Valentine, am venit în fugă, dar era prea târziu. Glonţul a intrat tocmai în aortă! Chiar şi o transfuzie ar fi fost inutilă, presupunând că am fi putut s-o facem la timp.

  — Dumneavoastră mi-aţi dat telefon la hotel?

  — Da, mi-a cerut ea să vă anunţ.

  Valentine era foarte aproape de ei, în cadrul uşii, cu sânge pe mâini şi pe rochie.

  — E îngrozitor, spuse ea. Când aţi venit astă seară, nici nu bănuiam ce se va întâmpla. Şi totul a fost din cauză că iar am uitat să apăs al doilea comutator, cel care aprinde becul din grădină.

  Maigret evita să o privească şi oftă zărind faţa lui Henri Trochu, care murise şi el. Poate se gândea deja la ce va spune familia, la reacţiile acesteia.

  — O să vă explic.

  — Ştiu.

  — N-aveţi cum să ştiţi. Urcasem. Eram în pat.

  De fapt, era prima dată când o vedea într-o ţinută neîngrijită. Avea părul pe bigudiuri şi cămaşa de noapte ieşea de sub rochia pe care o îmbrăcase în grabă.

  — Cred că reuşisem să adorm când pisica a sărit brusc din pat. Asta m-a trezit. Am tras cu urechea. Am auzit zgomot afară, ca atunci când aţi venit în seara asta.

  — Unde era revolverul?

  — În noptieră. E revolverul soţului meu. El m-a obişnuit să am întotdeauna unul noaptea la îndemână. Cred că v-am mai spus.

  — Nu. N-are importanţă.

  — Mai întâi, m-am uitat pe fereastră, dar era prea întuneric. Am pus rochia pe mine şi am coborât.

  — Fără să aprindeţi lumina?

  — Da. Nu vedeam nimic, dar auzeam cum cineva încerca să deschidă uşa. Am întrebat: ‘Cine e acolo?’. N-am primit nici un răspuns.

  — Aţi tras imediat?

  — Nu mai ştiu. Cred că am pus întrebarea de mai multe ori, în timp ce broasca era forţată. Am tras prin geam. L-am auzit prăbuşindu-se şi am mai stat un timp fără să îndrăznesc să ies.

  — Nu ştiaţi cine e?

  — Nu bănuiam. Abia atunci mi-a trecut prin cap să aprind lumina afară. Prin geamul spart, am văzut un corp şi, foarte aproape, o boccea mare. Prima dată mi-am zis că e un vagabond. În sfârşit, am ieşit pe uşa de la bucătărie şi doar când m-am apropiat l-am recunoscut pe Henri.

  — Trăia?

  — Nu ştiu. Am dat fuga la domnişoara Seuret şi încă mai aveam revolverul în mână. I-am strigat să se scoale, pentru că trebuia să telefonez imediat şi până la urmă mi-a deschis. L-am sunat pe doctorul Jolly şi i-am cerut să vă anunţe sau să vă ia şi pe dumneavoastră cu maşina în trecere.

  — Şi Theo?

  — L-am găsit în faţa uşii când m-am întors.

  — Aţi venit înapoi singură?

  — Nu. L-am aşteptat pe doctor în drum.

  Doctorul tocmai acoperise cu un colţ de cearşaf faţa mortului şi, cu mâinile pline de sânge întinse în faţă, se îndreptă spre baie.

  Maigret şi Valentine rămăseseră singuri lângă cadavru, în cameră prea mică, unde abia dacă se puteau mişca, iar comisarul ţinea în continuare pipa între dinţi.

  — Ce v-a spus Theo?

  — Nu mai ştiu. N-a spus nimic.

  — N-aţi fost surprinsă să-l vedeţi aici?

  — Probabil. Nu ştiu. Nu uitaţi că tocmai omorâsem un om. De ce credeţi că a încercat Henri să intre la mine în casă?

  Maigret nu răspunse şi se îndreptă spre salon, unde îi găsi pe Castaing şi Theo faţă în faţă, în picioare, amândoi la fel de tăcuţi. Dintre ei, inspectorul era cel mai îngrijorat.

  — E vina mea, nu-i aşa?

  — Nu e sigur.

  Theo Besson avea aerul indispus al unui om de lume surprins într-o situaţie jenantă.

  — Presupun că vă aflaţi întâmplător prin apropiere?

  El nu răspunse şi părea că îl scuză pe Maigret pentru o întrebare atât de grosolană.

  — Ia vino încoace.

  Îl scoase pe Castaing afară, unde văzu sânge pe pavaj şi sacul de pescar rămas acolo unde căzuse.

  — Dai fuga la hotelul unde stă. Trebuie să ştiu dacă Theo a primit un telefon în cursul serii.

  Dacă nu ţi se poate răspunde, ia la rând barurile prin care a fost Henri.

  — Sunt închise!

  — Suni!

  — Ce să întreb?

  — Dacă a telefonat.

  Castaing nu înţelegea, dar dorea mult să-şi repare pe cât posibil greşeala, aşa că se repezi spre Simca lui şi plecă. Doctorul Jolly şi Valentine coborau de la baie, iar mâinile medicului erau albe, mirosind încă a săpun.

  — Degeaba insist să se culce şi să mă lase să-l fac o injecţie. Deocamdată, tensiunea o ţine îp picioare. Se crede tare. Dar, la nici un sfert de oră după ce voi pleca, o să cadă lată. De altfel, nu înţeleg cum a putut să facă tot ce a făcut.

  — Am ucis un biet băiat, murmură Valentine, privindu-i rând pe rând pe Maigret şi pe Theo, care stătea tăcut în colţul lui.

  — Nu vreţi să insistaţi? Ar dormi buştean câteva ore şi mâine ar fi în formă.

  — Nu cred că e necesar.

  Jolly se încruntă, dar se dădu bătut şi se uită după pălărie.

  — Să telefonez la Le Havre, că duminica trecută, să vină să ridice cadavrul? Îi vor face probabil autopsia?

  — Cu siguranţă.

  — Nu vreţi să transmit un mesaj din partea dumneavoastră?

  — Nu, mulţumesc.

  Doctorul se înclină în faţa bătrânei doamne şi ai fi putut crede că avea să-l sărute mâna.

  — Greşeşti! Am lăsat pentru orice eventualitate câteva pastile în dormitor. Poţi lua una la două ore.

  Îl salută pe Theo cu o mişcare a capului, apoi se apropie de Maigret, dar nu ştiu ce să spună.

  — Bineînţeles, sunt la dispoziţia dumneavoastră, când veţi dori.

  Plecă şi se aşternu tăcerea. După ce nu se mai auzi motorul maşinii, Valentine deschise dulapul şi luă carafa de calvados. Când s-o aşeze pe masă, Maigret i-o smulse brutal din mână, cu un gest neaşteptat şi o izbi de podea.

  — Ia staţi jos amândoi! Zise el, cu o voce plină de mânie.

  Probabil că abia îşi dădură seama că făceau exact ce le ceruse, în timp ce el rămase în picioare, cu mâinile la spate, apoi începu să se plimbe prin încăpere, cum obişnuia să facă în biroul lui de la Poliţia Judiciară.

  Castaing se întorcea deja, iar sirena de ceaţă începea să-şi facă auzit în noapte sunetul lugubru.

  Capitolul 9

  Crima lui Theo.

  Îl auziră pe Castaing oprind motorul, coborând din maşină şi stând un moment în drum înainte de a deschide bariera. Maigret nu zicea nimic. Theo, aşezat în fotoliul ocupat de comisar cu câteva ore înainte, se străduia să semene cu ducele de Windsor, în timp ce Valentine se uita pe rând la cei doi bărbaţi, iar privirea ei se plimba cu atâta repeziciune de la unul la celălalt, încât ai fi zis că era privirea unui animal tânăr.

  Castaing traversă grădina, intră în casă şi, surprins de tăcere, de sticlă spartă, se întrebă ce trebuia să facă, unde să se aşeze. Deoarece nu era de la Poliţia Judiciară, nu-l văzuse niciodată pe Maigret în astfel de împrejurări.

  — Ia spune, dragule!

  — L-am găsit pe patronul hotelului, care se culcase, dar am vorbit la telefon. El i-a făcut legătura lui Theo, nu în cameră, pentru că nu există telefoane în camere, ci la aparatul care se află la fiecare etaj la capătul coridorului. Era cam zece şi jumătate. Cel care vorbea era beat.

  — Ai hârtie şi creion?

  — Am carnetul de note.

  — Aşează-te la masa asta. Fă-te comod, pentru că probabil va dura ceva. Le vei consemna răspunsurile.

  Apoi începu să se plimbe din nou prin încăpere, urmărit permanent de privirea bătrânei doamne, în timp ce Theo îşi privea fix vârfurile pantofilor.

  Maigret se opri în cele din urmă în faţa lui şi i se adresă nu cu furie, ci cu dispreţ în glas:

  — Te aşteptai ca Henri să vină în seara asta la Etretat?

  — Nu.

  — Dacă nu ţi-ar fi telefonat, ai fi venit la La Bicoque?

  — Nu ştiu. Posibil.

  — Unde te aflai când a fost împuşcat? În drum? În grădină?

  — În grădină, lângă barieră.

  Valentine tresări aflând că trecuse foarte aproape de fiul ei vitreg pe când alerga la bătrâna domnişoară Seuret să-l telefoneze doctorului.

  — Erai mândru de tine?

  — Asta mă priveşte.

  — Ştiai că are un revolver?

  — Ştiam că păstrase revolverul tatălui meu. Auziţi, domnule comisar, n-aţi vrea să-mi spuneţi dacă…

  — Nimic! Eu pun întrebări.

  — Şi dacă aş refuza să răspund?

  — Asta n-ar schimba cu nimic situaţia, doar poate că m-ar provoca să-ţi dau una peste faţă, cum îmi vine să fac de un sfert de oră.

  În pofida tragismului împrejurărilor, a mortului aflat încă în camera vecină, Valentine nu se putu abţine să schiţeze un zâmbet de satisfacţie, aproape vesel.

  — De când ştii?

  — Despre ce vorbiţi?

  — Ascultă, Besson, te sfătuiesc să nu faci pe prostul. De când ştii că bijuteriile mamei tale vitrege nu au fost niciodată vândute şi că a păs-trat originalele, nu nişte falsuri, cum s-a dorit să se creadă?

  Valentine tresări, se uită la Maigret cu stupoare, cu o admiraţie involuntară şi se foi în fotoliu ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar comisarul nu-i acordă nici cea mai mică atenţie.

  — Am bănuit dintotdeauna.

  — De ce?

  — Pentru că o cunoşteam şi îl cunoşteam şi pe tata.

  — Vrei să spui că îi era teamă de sărăcie şi că nu era o femeie care să nu-şi ia măsuri de precauţie?

  — Da. Iar tata îi îndeplinea toate dorinţele.

  — Actul de căsătorie prevedea comunitatea bunurilor?

  — Da.

  — Cât crezi că valorează bijuteriile?

  — Probabil câteva milioane la cursul actual. Poate că mai sunt şi altele de care nu ştim, pentru că tata era jenat în faţa noastră că risipea atât de mulţi bani.

  — Când a murit şi vi s-a spus că bijuteriile fuseseră vândute de mult timp, nu i-ai zis fratelui dumitale, nici lui Arlette?

  — Nu.

  — De ce?

  — Nu eram sigur.

  — Nu cumva pentru că aveai de gând să te înţelegi cu Valentine?

  Bătrâna doamnă nu pierdea nimic din ce spunea Maigret şi vedea bine expresiile de pe faţa lui Theo. Înregistra totul, mult mai bine decât Castaing, care nu se prea pricepea să stenografâeze.

  — Nu răspund la această întrebare.

  — Care e nedemnă de dumneata, nu-i aşii? I-ai vorbit direct Valen-tinei?

  — Nu.

  — Pentru că o ştiai mai puternică decât dumneata şi aşteptai să ai o dovadă. Cum ai obţinut dovada? De când?

  — Am luat informaţii de la nişte prieteni din lumea comercianţilor de diamante despre unele dintre bijuteriile care nu pot trece neobservate şi astfel am aflat că nu fuseseră repuse în circuitul comercial, în orice caz nu în Franţa şi probabil că nici în Europa.

  — Ai aşteptat, răbdător, timp de cinci ani.

  — Încă mai aveam ceva bani. Am reuşit şi câteva afaceri.

  — Dar anul ăsta, ajuns la ananghie, ai venit să-ţi petreci vacanţa la Etretat. Nu întâmplător ai făcut cunoştinţă cu Rose şi ai început să-l aprobi şi să-l încurajezi maniile, aşa e?

  Tăcere. Valentine întindea gâtul, ca o pasăre şi Maigret îi vedea acum prima dată gâtul gol de femeie bătrână, în general ascuns de o panglică lată de catifea neagră împodobită cu o perlă.

  — Acum, gândeşte-te bine înainte să răspunzi. Când ai întâlnit-o, Rose ştia deja, sau atunci ai împins-o să scotocească prin casă?

  — Scotocea dinainte de a mă cunoaşte.

  — De ce?

  — Din curiozitate şi pentru că o ura pe mama mea vitregă.

  — Avea un motiv să o urască?

  — Îi părea dură şi orgolioasă. Trăiau împreună în această casă, ca să spun aşa, pe picior de război şi abia dacă îşi ascundeau antipatia una faţă de alta.

  — Rose se gândise la bijuterii?

  — Nu. A făcut o gaură cu un burghiu în peretele care desparte cele două camere.

  Valentine se foi, indignată şi ai fi putut crede că va urca imediat la etaj ca să se convingă de această enormitate.

  — Când asta?

  — În urmă cu vreo cincisprezece zile, într-o după-amiază, când Valentine lua ceaiul la domnişoara Seuret.

  — Ce-a văzut prin gaură?

  — Nimic imediat. A trebuit să aştepte câteva zile. Într-o seară, după ce s-a prefăcut că doarme şi că sforăie, s-a ridicat fără să facă zgomot şi a văzut-o pe Valentine deschizând cufărul din faţa patului.

  — Rose nu se uitase niciodată în el?

  — Toate sertarele, toate dulapurile sunt încuiate şi Valentine ţine cheile la ea. Rose trebuia să-l ceară să descuie chiar şi pentru o cutie de sardele.

  — Atunci, cum a putut să pună mâna pe un inel?

  — În timp ce Valentine făcea baie. Nu-mi spusese dinainte. Probabil că şi-a pregătit cu grijă acţiunea, la minut ca să zic aşa.

  — Ai văzut inelul?

  — Da.

  — Ce voia să facă cu el?

  — Nimic. Nu-l putea purta fă. Ră să se dea de gol. Era, din partea ei, mai curând un fel de răzbunare.

  — Dar nu te-ai gândit că mama dumitale vitregă ar fi putut să observe dispariţia bijuteriei?

  — Poate.

  — Recunoşti că ai lăsat lucrurile aşa că să-l vezi reacţia?

  — Posibil.

  — Te-ai fi mulţumit să împărţi, nu-i aşa, fără să le sufli o vorbă lui Charles şi lui Arlette?

  — Nu răspund.

  — Presupun că eşti convins că nu poţi fi acuzat de nimic?

  — N-am ucis pe nimeni.

  Valentine se foi iar, tentată să ridice mâna, ca la şcoală, ca să poată vorbi.

  — Asta e tot ce am vrut să te întreb.

  — Trebuie să ies?

  — Poţi să rămâi.

  — Sunt liber?

  — Nu până la noi ordine.

  Maigret începu din nou să se plimbe, puţin aprins la faţă acum, când trebuia s-o interogheze pe bătrâna doamnă.

  — Aţi auzit?

  — Nimic din ce-a spus nu e adevărat.

  Maigret scoase inelul din buzunarul vestei şi i-l arătă.

  — Tăgăduiţi că adevăratele bijuterii se află în camera dumnea-voastră? Vreţi să vă iau cheile şi să le aduc?

  — Era dreptul meu. Soţul meu a fost de acord. Considera că fiii lui sunt destul de mari ca să se descurce şi nu voia să lase o femeie bătrână ca mine fără nimic. Dacă ei ar fi ştiut, le-ar fi vândut şi după un an ar fi ajuns la fel ca înainte.

  Maigret evita s-o privească.

  — De ce-o uraţi pe Rose?

  — N-o uram. Nu aveam încredere în ea, iar evenimentele dovedesc că aveam dreptate. Ea nu mă suferea, deşi făcusem totul pentru ea.

  — Când aţi descoperit dispariţia inelului?

  Ea deschise gura, gata să răspundă, apoi privi rea i se înăspri.

  — N-am să vă mai răspund la întrebări.

  — Cum poftiţi.

  Maigret se întoarse spre Castaing.

  — Continuă totuşi să consemnezi.

  Şi, plimbându-se greoi prin încăpere, făcând să tremure bibelourile, comisarul începu să monologheze:

  — Probabil că aţi făcut această descoperire săptămâna trecută, înainte de miercuri. Rose era singura persoană care ar fi putut să vă vadă şi să ia inelul. Probabil că i-aţi scotocit prin lucruri, fără să-l găsiţi. Miercuri, când a ieşit, aţi urmărit-o şi aţi văzut-o întâlnindu-se cu Theo la Etretat.

  Atunci a început să vă fie cu adevărat teamă. Nu ştiaţi dacă Rose îi spusese ceva despre inel. Bănuiaţi că Theo se afla aici pentru bijuterii. În ciuda hotărârii ei de a păstra tăcerea. Valentine nu se putu abţine să nu spună:

  — Din ziua în care ar fi aflat, viaţa mea ar fi fost în pericol.

  — Foarte posibil. După cum vedeţi, nu v-am întrebat nimic. Întrerupeţi-mă dacă doriţi, dar n-am nevoie de confirmări. Aţi luat hotărârea s-o suprimaţi pe Rose mai înainte de a avea timp să vă trădeze – cel puţin aşa speraţi – şi aţi profitat de o ocazie unică ce s-a ivit. Faimoasa aniversare de pe 3 septembrie! Singura zi a anului când se aduna aici întreaga familie, pe care o urâţi fără nici o excepţie.

  Ea deschise iar gura, dar Maigret nu-i lăsă timp să intervină.

  — Cunoşteaţi pasiunea servitoarei pentru medicamente, oricare ar fi fost ele. Poate aţi văzut-o şterpelind câte ceva din dulăpiorul farmaceutic. Probabil că seară avea obiceiul să golească paharul, când mai lăsaţi ceva somnifer pe fundul lui.

  Crima asta este o crimă de femeie, ba chiar una de femeie bătrână singură. E una dintre acele crime puse la cale cu o grijă deosebită, la care asasinul se gândeşte cu multă pasiune ore în şir, adăugând mereu înflorituri. Cum să fiţi bănuită, când, după toate aparenţele, otrava vă era destinată? Bănuielile s-ar fi îndreptat inevitabil spre Arlette, spre ceilalţi. Era de ajuns să afirmaţi că poţiunea vi se păruse amară şi că îi spuseserăţi asta servitoarei. Dar sunt sigur că n-aţi făcut-o.

  — Tot ar fi băut-o!

  Nu era deprimată, cum s-ar fi putut crede. Stătea acolo încordată, fără să piardă o vorbă din ce spunea comisarul şi probabil că îşi pregătea dinainte riposta.

  — Eraţi convinsă că ancheta va fi făcută de poliţia locală, care nu va descoperi nimic. A început să vă fie teamă doar când aţi aflat că Charles Besson intervenise ca să fiu trimis aici de la Paris.

  — Sunteţi modest, domnule Maigret.

  — Nu ştiu dacă sunt modest, dar aţi comis greşeala de a da fuga la Poliţia Judiciară ca să aveţi meritul de a vă fi adresat mie.

  — Şi vreţi să-mi spuneţi de unde am ştiut că Charles se gândise la dumneavoastră?

  — Nu ştiu. E un detaliu care se va lămuri mai târziu.

  — Vor fi multe detalii de lămurit, fiindcă nu aveţi nici o dovadă pentru ceea ce afirmaţi cu atâta siguranţă.

  Maigret ignoră provocarea.

  — La fel şi în privinţa bijuteriilor. Iată cheile. Sunt în faţa dumneavoastră pe masă. Urcaţi şi căutaţi-le.

  Maigret se opri, o privi în ochi, intrigat de această nouă problemă, apoi păru că vorbeşte doar pentru el:

  — Poate aţi profitat de călătoria la Paris ca să le depuneţi undeva? Nu! Nu le-aţi fi ascuns atât de departe. Nu le-aţi depus la o bancă, pentru că s-ar fi putut afla.

  Ea zâmbea ironică.

  — Căutaţi!

  — Voi găsi.

  — Dacă nu le găsiţi, nimic din ceea ce afirmaţi nu stă în picioare.

  — Vom reveni la asta la momentul potrivit.

  Regretă amarnic că spărsese sticla cu alcool într-un impuls de furie, pentru că acum ar fi tras cu plăcere un gât de calvados.

  — Nu întâmplător, când am trecut mai devreme pe-aici, v-am vorbit despre relaţiile dintre Rose şi Theo Besson, ca şi despre întâlnirea lor de miercuri. Ştiam că asta va provoca o reacţie şi că, de teamă să nu-l iau la întrebări pe Theo şi să vorbească, veţi încerca să-l întâlniţi, poate chiar să-l reduceţi la tăcere definitiv. Mă întrebam cum veţi proceda ca să-l întâlniţi fără să fiţi văzută. Nu m-am gândit la telefon. Mai exact, nu m-am gândit la bătrâna domnişoară Seuret, care locuieşte la doi paşi şi pe care obişnuiţi s-o vizitaţi.

  Maigret se întoarse spre Theo.

  — O cunoşti?

  — N-am mai văzut-o de câţiva ani.

  — E infirmă?

  — Era deja pe jumătate surdă şi oarbă pe vremea aceea.

  — În acest caz, la ea avem toate şansele să găsim bijuteriile.

  — E O poveste inventată de la un cap la altul! Izbucni ea, furioasă. Vorbiţi, vorbiţi, zicând cu până la urmă o s-o nimeriţi. Mare subtilitate;!

  — De la ea i-aţi telefonat lui Theo. Probabil că a fost nevoie să-l căutaţi la mai multe numere, fiindcă în cele din urmă l-aţi găsit într-un bar. I-aţi spus că vreţi să-l vorbiţi şi el a înţeles. Dar nu aveaţi nici o intenţie să-l vorbiţi. Vedeţi dumneavoastră, crimele astea două pe care le-aţi comis nu sunt doar crimele unei singuratice, ci şi ale unei femei în vârstă. Valentine, sunteţi o femeie inteligentă!

  În pofida situaţiei, ea se arătă vădit măgulită de acest compliment.

  — Theo trebuia făcut să tacă şi, în acelaşi timp, eu nu trebuia să-mi dau seama de nimic. Exista un mijloc, care probabil că ar fi mers, dar care nu vă era deloc pe plac: să-l propuneţi să împărţiţi, însă prea aveţi simţul proprietăţii. Gândul de a vă despărţi de o parte dintre aceste faimoase bijuterii, care nici măcar nu vă ajută să vă duceţi existenţa, care nu vă vor servi niciodată la nimic, vi s-a părut atât de monstruos, încât aţi preferat să ucideţi încă o dată. I-aţi cerut lui Theo să vină aici la miezul nopţii fără să spună nimănui. Asta ţi-a cerut, domnule Besson?

  — Înţelegeţi că e delicat pentru mine să răspund la această întrebare. Un gentleman…

  — Canalie! Un gentleman amestecă o slujnicuţă în treburile familiei sale şi o împinge să comită un furt pentru că aşa îi convine? Un gentleman trimite pe altul să fie omorât în locul lui? În fond, domnule Besson, după ce ai primit telefonul de la Valentine, erai şi triumfător şi speriat. Te simţeai triumfător deoarece câştigaseşi partida, iar telefonul ei indica faptul că accepta să cădeţi la învoială. Dar erai şi speriat, pentru că o cunoşteai, pentru că ţi-ai dat seama că nu-ţi cumpăra cu dragă inimă tăcerea. Ai intuit că era o capcană. O întâlnire aici, la miezul nopţii, nu mirosea a bine. Te-ai întors la hotel că să te gândeşti. Ai avut noroc să te sune acest biet Henri, care băuse.

  Tocmai avusesem cu el o discuţie care îl pusese pe gânduri. Se pusese pe băut şi voia neapărat să-ţi vorbească, nu ştiu exact de ce; poate că nici el nu ştia prea bine. Atunci, l-ai trimis pe dânsul înainte, spunându-i să fie aici fix la miezul nopţii.

  Şi, în felul ăsta, el a căzut în capcana pregătită de Valentine. Jos pălăria, doamnă! Asasinarea bietei Rose a fost concepută admirabil, dar a doua crimă e de o abilitate diabolică. Până şi figura cu comutatorul, pe care mi-aţi servit-o în seara asta: ea vă oferea scuza de a fi tras fără să aprindeţi lumina afară din cauza emoţiei. Numai că Henri a murit. Fratele şi sora în aceeaşi săptămână!

  Ştiţi ce-aş face dacă n-aş fi de la poliţie? V-aş lăsa aici, sub paza inspectorului şi m-aş duce la Yport să istorisesc povestea asta unui anume Trochu şi nevestei lui. Le-aş spune cum, de ce, pentru ce interese sordide şi-au pierdut doi copii în puterea vârstei în numai câteva zile. I-aş aduce aici, pe ei şi pe fraţii şi surorile victimelor, împreună cu vecinii şi prietenii.

  Maigret îl văzu pe Theo albindu-se la faţă şi strângând convulsiv degetele pe braţele fotoliului.

  Iar Valentine izbucni, cuprinsă de panică:

  — N-aveţi dreptul să faceţi asta! De ce nu ne duceţi imediat la Le Havre? Sunteţi obligat să ne arestaţi, cel puţin pe mine.

  — Recunoaşteţi faptele?

  — Nu recunosc; dar mă acuzaţi şi nu aveţi dreptul să mă lăsaţi aici.

  Poate că familia Trochu fusese deja anunţată şi avea să vină în mare grabă!

  — Trăim într-o ţară civilizată şi toată lumea are dreptul la o judecată dreaptă.

  Valentine trăgea acum cu urechea la zgomotele de afară şi puţin lipsi să nu se repeadă spre Maigret ca pentru a se pune la adăpost când auzi zgomotul unei maşini, apoi paşi în grădină.

  Se vedea bine că era la un pas de criza nervoasă. Faţa ei îşi pierduse drăgălăşenia şi ochii exprimau panica, iar unghiile i se înfigeau în încheietura mâinilor comisarului.

  — Nu aveţi dreptul! Nu aveţi…

  Dar nu erau cei din familia Trochu, care încă nu ştiau nimic, ci duba trimisă din Le Havre, precum şi o maşină cu poliţişti şi specialişti.

  Timp de o jumătate de oră, casa a fost pe mâna lor. Cadavrul lui Henri a fost luat pe o targă, în timp ce un expert fotografia locul unde se petrecuse totul, inclusiv geamul spart de glonţ.

  — Puteţi merge să vă îmbrăcaţi acum.

  — Şi eu? Întrebă Theo Besson, care îşi pierduse aroganţa şi nu mai ştia ce-ar trebui să facă.

  — Cred că ar trebui să vezi cum te poţi împăca cu propria conştiinţă.

  Încă o maşină se opri pe drum şi în casă dădu buzna Charles Besson.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Vă aşteptam mai devreme, îi răspunse tăios Maigret.

  Ca şi cum n-ar fi înţeles ce implica această replică, deputatul se scuză:

  — Mi s-a spart o roată pe drum.

  — Ce v-a făcut să veniţi?

  — Faptul că m-aţi întrebat mai devreme la telefon de inel.

  — Ştiu, l-aţi recunoscut după descriere.

  — Am înţeles că Theo avea dreptate.

  — Adică ştiaţi că Theo vă bănuia mama vitregă că păstrase bijuteriile? Vă spusese?

  Cei doi fraţi se priveau cu răceală.

  — Nu mi-a spus, dar am înţeles după atitudinea lui când s-a făcut partajul.

  — Şi aţi dat fugă să vă luaţi partea? Aţi uitat de înmormântarea soacrei Montet, de mâine dimineaţă?

  — De ce-mi vorbiţi cu atâta asprime? Nu ştiu nimic. Cine a fost luat cu duba?

  — Spuneţi-mi mai întâi de ce-aţi venit!

  — Nu ştiu. Când mi-aţi vorbit despre inel, am înţeles că se va întâmpla ceva urât, că Theo va încerca ceva şi că Valentine se va împotrivi.

  — Ei bine, chiar s-a întâmplat ceva! Dar Theo a avut grijă să trimită pe altul să fie ucis în locul lui.

  — Pe cine?

  — Pe Henri Trochu.

  — Părinţii ştiu?

  — Încă nu şi mă întreb dacă nu cumva o să vă trimit să le daţi personal vestea. La urma urmelor, sunteţi deputatul lor.

  — Probabil că nu voi mai fi după acest scandal. Şi Rose? Cine…

  — N-aţi ghicit?

  — Când mi-aţi vorbit de smarald, m-am gândit…

  — La Valentine! Chiar ea. Le veţi explica asta alegătorilor.

  — Dar eu n-am făcut nimic!

  Castaing, care nu mai notă nimic, se uita de mult timp la Maigret cu stupoare, trăgând în acelaşi timp cu urechea la zgomotele de la etaj.

  — Sunteţi gata? Strigă comisarul pe scară.

  Şi, pentru că ea nu răspunse imediat, citi teama pe faţa inspectorului.

  — Fii liniştit! Astfel de femei nu se sinucid. Se va apăra până la capăt, cu dinţii şi cu unghiile şi va găsi mijloacele să-şi angajeze cei mai buni avocaţi. Şi mai ştie că nimeni nu mai condamnă bătrânele la moarte.

  Într-adevăr. Valentine coborî, cu acelaşi aer de mică marchiză ca atunci când o văzuse pentru prima dată, cu părul de un alb imaculat, ochii mari şi albaştri, rochia neagră fără cută şi un diamant mare pe corsaj: unul ‘fals’, evident.

  — Îmi puneţi cătuşele?

  — Încep să cred că aţi fi încântată, pentru că ar arăta mai teatral şi aţi avea aerul unei victime. Ia-o de aici, Castaing!

  — Nu ne însoţiţi la Le Havre?

  — Nu.

  — Vă întoarceţi la Paris?

  — Mâine dimineaţă, după ce voi merge să recuperez bijuteriile.

  — Veţi trimite raportul?

  — Îl vei scrie tu. Ştii tot atât cât ştiu şi eu.

  Castaing se cam zăpăcise.

  — Şi ăsta?

  Arătă spre Tho, care îşi aprinsese o ţigară şi evită să se apropie de fratele lui.

  — N-a comis nici o crimă care să cadă sub incidenţa legii. E prea laş. Îl vei găsi oricând vei avea nevoie de el.

  — Pot să plec din Etretat? Întrebă Theo, uşurat.

  — Când doreşti.

  — Poate să mă ducă cineva până la hotel, ca să-mi iau maşina şi lucrurile?

  Ca şi Valentine, Theo se temea grozav de familia Trochu. Maigret arătă spre unul dintre inspectorii din Le Havre.

  — Du-l pe domnul. Îţi dau voie, drept rămas-bun, să-l tragi un picior în spate!

  Când să părăsească La Bicoque, Valentine se întoarse spre Maigret şi îi spuse, provocatoare:

  — Vă credeţi şiret, dar nu se ştie cine va avea ultimul cuvânt.

  Când se uită la ceas, Maigret văzu că era trei şi jumătate, iar sirena de ceaţă răsuna şi acum în noapte. Nu mai avea cu el decât un inspector din Le Havre, care punea sigiliu la uşi şi pe Charles Besson care se purta cu stângăcie.

  — Mă întreb de ce aţi fost atât de răutăcios cu mine adineauri, deşi n-am făcut nimic?

  Era adevărat şi lui Maigret aproape că îi păru rău.

  — Jur că niciodată nu mi-am imaginat că Valentine…

  — Vreţi să mă însoţiţi?

  — Unde?

  — La Yport.

  — Ţineţi neapărat?

  — M-ar scuti să găsesc un taxi, ceea ce nu cred că e uşor la ora asta.

  Regretă puţin, pentru că Charles, nervos, conducea destul de alarmant. Opri maşina cât se putu de departe de casă, care era acum doar o pată neagră în ceaţă.

  — Trebuie să vă aştept?

  — Vă rog.

  Besson, la adăpost în întunericul din maşină, auzi bătăile în uşă şi vocea comisarului care spuse:

  — Eu sunt, Maigret.

  Charles văzu un bec aprinzându-se, uşa care se deschidea şi rupse cu dinţii capătul unei ţigări de foi. Trecu o jumătate de oră, timp în care rezistă de câteva ori tentaţiei de a pleca. Apoi uşa se deschise din nou. Trei persoane se îndreptară lent spre maşină. Maigret deschise portiera şi spuse cu glas scăzut:

  — Mă lăsaţi pe mine la Etretat şi pe ei îi duceţi la Le Havre.

  Din când în când, mama, care purta voalul de la înmormântare, îşi înăbuşea un suspin, ducând batista la gură. Tatăl nu scotea o vorbă. Maigret păstra şi el tăcerea.

  După ce coborî la Etretat, în faţa hotelului, se întoarse spre cei din maşină, deschise gura, nu-şi găsi cuvintele şi salută ridicând lent pălăria. Nu se dezbrăcă, nu se culcă. La şapte dimineaţa, luă un taxi până la vila domnişoarei Seuret, iar acelaşi taxi îl duse la gară, la timp ca să prindă trenul de opt. În afara valizelor, avea în mână şi o gentuţă din marochin, acoperită cu o husă de aceeaşi culoare candidă ca ochii Valentinei.

  Cârmei by the Sea (California), 8 decembrie 1949

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  [1] Maquereau: scrumbie, dar şi proxenet (n.t.).

  [2] Cocteil pe bază de vin alb, sirop de rodie şi un aperitiv amărui (n.t.).