MOARTE ÎN LA FENICE

„Ah, domnule, sunt vinovată de moarte

Şi moartea e tot ce vă cer.

Păcatul mi-l văd prea târziu.

Cu sabia voastră inima-mi străpungeţi, Căci nu merită nici o milă.”

  Cosi Fan Tutte

 

 

 

  În foaierele şi barurile Operei La Fenice răsuna discret ecoul celui de-al treilea gong, anunţând continuarea spectacolului. La auzul acestuia, spectatorii şi-au stins ţigările, şi-au terminat băuturile şi conversaţiile şi au început să se reverse către sala de spectacol. Luminată puternic în pauze, sala vuia de vocile celor care se întorceau la locurile lor. Ici şi colo bijuteriile scânteiau, femeile îşi aranjau capele de nurcă pe umerii goi, iar bărbaţii îşi înlăturau o urmă imaginară de praf de pe reverele din satin. Întâi s-au umplut locurile de la balcon, apoi locurile din faţă şi, în cele din urmă, cele trei rânduri de loji.

  Luminile au slăbit în intensitate, sala se cufundase în întuneric şi tensiunea creată de spectacolul în derulare creştea, pe măsură ce spectatorii aşteptau revenirea dirijorului pe podium. Încet-încet zumzetul vocilor s-a potolit, membrii orchestrei încetaseră să se mai foiască pe scaune şi liniştea atotcuprinzătoare anunţa că toată lumea era gata pentru cel de-al treilea şi cel din urmă act al spectacolului.

  Tăcerea se prelungea, devenind apăsătoare. La primul etaj cineva izbucni într-un acces de tuse; altcineva scăpă pe jos o carte sau poate o geantă; însă uşa din spatele orchestrei rămânea închisă.

  Primii au început să discute membrii orchestrei. Vioara a doua se aplecă spre femeia de lângă el şi o întrebă dacă şi-a făcut planuri de vacanţă. Pe rândul al doilea un fagotist îi spunea unui oboist că a doua zi începeau reducerile la Benetton. Cei din primele rânduri ale lojilor, care îi vedeau cel mai bine pe muzicieni, se apucaseră şi ei să vorbească încet. Spectatorii de la balcoane li se alăturaseră şi apoi cei din rândurile din faţă, ca şi cum lumea bună ar fi fost ultima care să se preteze la un astfel de comportament.

  Murmurul se transformase într-un zumzet. Minutele treceau. Deodată, faldurile de catifea verde închis ale cortinei au fost date la o parte şi Amadeo Fasini, directorul artistic al teatrului, ieşi stângaci prin deschizătura îngustă. Neştiind ce se petrece, tehnicianul din camera de lumini de deasupra celui de-al doilea rând de balcoane se hotărî să fixeze un reflector puternic asupra bărbatului din mijlocul scenei. Orbit, Fasini îşi ridică braţul ca să-şi protejeze privirea de lumina puternică. Continuând să-şi ţină braţul ridicat, ca şi cum ar fi încercat să se apere de o lovitură, începu să vorbească:

  — Doamnelor şi domnilor, şi apoi se opri, făcând gesturi disperate către tehnician, care, dându-şi seama de greşeală, stinse reflectorul.

  Scăpat de lumina orbitoare, bărbatul de pe scenă reluă:

  — Doamnelor şi domnilor, regret să vă aduc la cunoştinţă că Maestro Wellauer se află în imposibilitatea de a continua spectacolul.

  Din rândurile spectatorilor se înălţară şoapte, întrebări şi foşnete de mătase, în timp ce capetele se întorceau nedumerite, dar el continuă să vorbească acoperind zgomotul:

  — Locul său va fi luat de Maestro Longhi.

  Înainte ca vocea să îi fie înghiţită de zumzetul din sală, întrebă pe un ton voit calm:

  — Există printre dumneavoastră un doctor?

  Întrebarea a fost urmată de o pauză lungă, după care lumea începu să se uite în jur: cine era dispus să îşi ofere serviciile? Trecuse aproape un minut. În cele din urmă o femeie de pe unul din rândurile din faţă ridică mâna, sculându-se de pe scaun. Fasini făcu semn unuia dintre plasatorii în uniformă din fundul sălii şi tânărul se îndreptă în grabă spre capătul rândului, unde femeia aştepta acum în picioare.

  — Dacă sunteţi amabilă, Dottoressa, spuse Fasini cu o voce care sugera că el ar fi cel suferind şi ar avea nevoie de un doctor. Vă rog, urmaţi-l pe plasator în culise.

  Privi în sus spre sala în formă de potcoavă încă învăluită în întuneric, încercă să zâmbească, nu reuşi şi renunţă să mai încerce.

  — Ne cerem scuze, doamnelor şi domnilor, pentru deranj. Spectacolul se va relua acum.

  Întorcându-se, directorul artistic bâjbâi trăgând de cortină, incapabil, pentru o clipă, să găsească locul prin care ieşise pe scenă. Două mâini s-au materializat din spatele cortinei, dând-o la o parte, şi directorul se strecură prin deschizătură, trezindu-se în podul gol unde în curând avea să moară Violetta. Din primele rânduri se auzeau răzbătând aplauzele cu jumătate de inimă care îl întâmpinau pe dirijorul secund ce îşi luase acum locul pe podium.

  Cântăreţi, corişti, ajutoare de scenă s-au strâns de peste tot în jurul directorului, la fel de curioşi ca şi spectatorii, dar mult mai gălăgioşi. Deşi poziţia sa superioară îl ferea de obicei să aibă de-a face personal cu angajaţii companiei cu un statut inferior, acum nu mai era în stare să îi evite, să le evite întrebările, şoaptele.

  — Nu-i nici o problemă, nu-i nimic, spuse fără să se adreseze cuiva anume, apoi făcu un gest adresat tuturor, încercând să-i împrăştie de pe scena unde se îngrămădiseră.

  Muzica preludiului se apropia de sfârşit; curând, cortina avea să se dea la o parte, dezvăluind-o pe Violetta din acea seară, care acum stătea îngrijorată pe marginea patului din mijlocul scenei. Fasini îşi agită mâinile şi mai tare, iar cântăreţii şi ajutoarele de scenă se îndreptară către culise, continuând să şoptească între ei. Directorul mârâi furios către ei „Silenzio” şi aşteptă ca spusele sale să-şi facă efectul. Când văzu că se deschide cortina, mări pasul, grăbindu-se să se alăture directorului de scenă, care stătea la celălalt capăt, lângă doctoriţă. O femeie scundă, cu tenul măsliniu, aceasta aştepta sub un semn pe care scria „Nu fumaţi”, cu o ţigară neaprinsă în mână.

  — Bună seara, doamnă doctor, spuse Fasini, făcând un efort să zâmbească. Femeia strecură ţigara într-un buzunar al taiorului şi dădu mâna cu el.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă în cele din urmă, în timp ce Violetta tocmai citea scrisoarea de la Germont tatăl.

  Fasini îşi frecă energic mâinile, ca şi cum gestul îl putea ajuta să se hotărască ce să spună.

  — Maestro Wellauer a fost… începu el, dar nu găsi nici o modalitate satisfăcătoare de a termina propoziţia.

  — Îi este rău? întrebă doctoriţa cu nerăbdare.

  — Nu, nu, nu-i este rău, spuse Fasini, din nou fără să ştie cum să continue. Începu iar să-şi frământe mâinile.

  — Poate ar fi mai bine să merg să-l văd, spuse ea, pe un ton întrebător. E aici în clădire?

  Când Fasini se arătă incapabil să deschidă gura, întrebă:

  — A fost dus altundeva?

  De data aceasta întrebarea provocă o reacţie din partea directorului.

  — Nu, nu. E în cabina sa.

  — Atunci n-ar fi mai bine să mergem acolo?

  — Da, desigur, doamnă doctor, se arătă de acord Fasini, bucuros de sugestie.

  O conduse spre dreapta, pe lângă un pian de concert şi o harpă acoperită cu o învelitoare de un verde şters, de-a lungul unui coridor îngust. Se opri la capătul lui, în faţa unei uşi închise. Un bărbat înalt stătea în faţa uşii.

  — Matteo, începu Fasini, întorcându-se spre doctoriţă. Aceasta este doamna doctor…

  — Zorzi, completă ea scurt. Nu era momentul pentru o prezentare oficială.

  La sosirea superiorului său şi a cuiva despre care i se spusese că e doctor, Matteo, directorul de scenă adjunct, se arătă mai mult decât fericit să se dea la o parte din dreptul uşii. Fasini trecu pe lângă el, deschise uşa pe jumătate, se uită peste umăr şi apoi îi făcu loc doctoriţei să intre în cameră înaintea lui.

  Moartea tulburase trăsăturile bărbatului prăbuşit pe scaunul din mijlocul camerei. Ochii lui priveau în gol; gura îi era crispată într-un rânjet înspăimântător. Corpul îi atârna greu într-o parte, cu capul rezemat de speteaza scaunului. O dâră de lichid închis la culoare îi pătase partea din faţă a cămăşii lucioase, apretate. Pentru o clipă, doctoriţei i se păru că e sânge. Făcu un pas către el şi, înainte să observe, îşi dădu seama mai degrabă după miros că era cafea; iar mirosul amestecat cu cel de cafea era la fel de distinct, mirosul tăios, de migdală amară, despre care citise doar în cărţi.

  Era suficient de familiarizată cu moartea ca să nu fie necesar să îi ia pulsul, şi totuşi întinse degetele de la mâna dreaptă şi le puse sub bărbia ridicată a bărbatului. Nici o bătaie, însă observă că pielea era caldă încă. Se dădu un pas înapoi şi aruncă o privire în jur. Pe podea, chiar în faţa lui, zăceau farfurioara şi ceaşca în care fusese cafeaua care acum îi păta cămaşa. Se aplecă şi îşi lipi degetele de ceaşcă, însă o simţi rece la atingere.

  Ridicându-se, se adresă celor doi bărbaţi care aşteptau în picioare lângă uşă, mulţumiţi să o lase pe ea să se ocupe de treburile care ţineau de moarte.

  — Aţi chemat poliţia? întrebă.

  — Da, da, mormăi Fasini, fără să fi auzit cu adevărat întrebarea.

  — Signore, spuse ea, vorbind clar şi pe un ton ridicat, ca să fie sigură că o aude. Nu am cum să vă ajut în cazul acesta. Este o chestiune care ţine de poliţie. I-aţi chemat?

  — Da, repetă el, dar tot nu dădea semne că ar fi auzit sau înţeles ce spunea. Stătea în picioare, holbându-se la cadavrul bărbatului, încercând să priceapă grozăvia a ceea ce vedea şi proporţiile scandalului ce avea să urmeze.

  Brusc, doctoriţa îşi croi drum pe lângă el şi ieşi pe coridor. Directorul adjunct o urmă.

  — Chemaţi poliţia, îi ordonă ea. Când acesta încuviinţă din cap şi se depărta ca să facă ce i se spusese, femeia băgă mâna în buzunar, căutând ţigara pe care o strecurase acolo, o îndreptă şi o aprinse. Trase un fum adânc în piept şi aruncă o privire la ceasul de mână cu Mickey Mouse. Limba cea mare era undeva între zece şi unsprezece, iar minutarul arăta fix şapte. Se rezemă de perete, aşteptând să sosească poliţia.

  Pentru că aceasta era Veneţia, poliţia a sosit cu barca, lumina sirenei scăpărând fulgere albastre de pe acoperişul cabinei din faţă. Barca a oprit la bordura micului canal din spatele operei şi din ea au coborât patru bărbaţi, trei în uniformă albastră şi unul îmbrăcat civil. Urcară rapid la calle, străduţa îngustă care mergea de-a lungul operei, şi pătrunseră în clădire pe la intrarea actorilor, unde il portiere, care fusese anunţat de sosirea lor, apăsă pe butonul ce debloca bara în cruce, permiţându-le să ajungă în culise. Fără să spună un cuvânt, le arătă cu mâna spre o scară.

  La capătul primului şir de trepte îi întâmpină Fasini, aflat încă în stare de şoc. Încercă să întindă mâna spre bărbatul în civil, care părea să aibă comanda, dar îşi uită gestul şi se răsuci pe loc, aruncându-le peste umăr un „Pe aici”. Înaintând pe un coridor scurt, ajunse la uşa care dădea în cabina dirijorului. Acolo se opri şi, incapabil să schiţeze mai mult de un gest, arătă spre interior.

  Guido Brunetti, un commissario al poliţiei municipale, intrase primul. Văzu corpul prăbuşit pe scaun şi ridică mâna, făcând semn ofiţerilor în uniformă să nu înainteze în cameră. Bărbatul era, în mod evident, mort, cu corpul răsucit spre spate, cu chipul schimonosit grotesc. Nu mai era nevoie să verifice dacă mai este în viaţă, nu mai dădea nici un semn că ar putea fi.

  Decedatul îi era la fel de cunoscut lui Brunetti precum majorităţii celor din lumea occidentală, dacă nu pentru că îl văzuseră personal pe podium, atunci măcar pentru că, timp de mai bine de patruzeci de ani, pe copertele revistelor şi pe primele pagini ale ziarelor apărea constant chipul său cu trăsături fine, tipic germane, încadrat de părul prea lung, care îi rămăsese negru ca pana corbului mult timp după ce trecuse de şaizeci de ani. Brunetti îl văzuse dirijând de două ori, cu ani în urmă, când se trezise în timpul spectacolului că îl urmăreşte pe dirijor, în loc să fie atent la orchestră. Ca posedat de un demon sau de o zeitate, trupul lui Wellauer se legăna înainte şi-napoi pe podium, cu mâna stângă pe jumătate încleştată, ca şi cum ar fi vrut să smulgă sunetul din viori. În mâna dreaptă, bagheta, ca o armă, scapără ici şi colo, un fulger ce trezea la viaţă valuri de sunete. Dar acum, prins în ghearele morţii, îşi pierduse aura supranaturală şi tot ce mai rămăsese era masca demonului cu căutătura piezişă.

  Brunetti îşi mută privirea de la el şi se uită prin cameră. Văzu ceaşca pe podea, cu farfurioara ce zăcea la un pas mai încolo. Asta explica petele închise la culoare de pe cămaşă şi, comisarul era convins, trăsăturile schimonosite oribil.

  Aflat încă la intrarea în cameră, Brunetti rămase nemişcat şi-şi lăsă privirea să se plimbe, înregistrând tot ce vedea, nesigur de ce ar putea să însemne toate acele lucruri, curios. Era un bărbat surprinzător de îngrijit: avea cravata înnodată cu atenţie, părul tuns mai scurt decât o cerea moda; până şi urechile îi erau lipite de cap, ca şi cum nu voiau să atragă atenţia asupra lor. După îmbrăcăminte, vedeai clar că este italian. După cadenţa vocii, se simţea că este veneţian. Ochii erau tipici pentru un poliţist.

  Întinse mâna spre încheietura mortului, însă cadavrul era rece, iar pielea se simţea uscată la atingere. Mai aruncă o ultimă privire în jur şi se întoarse spre unul dintre bărbaţii din spatele lui. Îi ordonă să îi cheme pe medicul legist şi pe fotograf. Unui al doilea ofiţer îi ceru apoi să coboare şi să vorbească cu il portiere. Cine s-a aflat în culise în această seară? Să i se ceară portarului să facă o listă. Celui de-al treilea îi spuse că voia numele fiecărei persoane care vorbise cu maestrul în acea seară, fie înainte de spectacol, fie în timpul pauzelor.

  Făcu un pas la stânga şi deschise uşa care dădea într-o mică baie. Singura fereastră era închisă, cum era şi cea din cabină. În dulap atârnau un palton închis la culoare şi trei cămăşi albe, apretate.

  Reveni în cabină şi se îndreptă spre cadavru. Cu partea exterioară a degetelor dădu la o parte reverele sacoului, să arunce o privire la buzunarul din interior. Descoperi o batistă şi o trase încet afară, ţinând-o de un colţ. Nu mai găsi nimic altceva în buzunar. În acelaşi mod examină şi buzunarele laterale, găsind în ele lucrurile obişnuite: câteva mii de lire în bancnote mici; o cheie de care atârna o plăcuţă de plastic, probabil cheia de la această cameră; un pieptene, încă o batistă. Nu voia să mişte cadavrul până când nu era fotografiat, aşa că lăsă buzunarele de la pantaloni pentru mai târziu.

  Satisfăcuţi că exista o victimă care să poată fi constatată, cei trei poliţişti plecaseră să îndeplinească ordinele lui Brunetti. Directorul teatrului se făcuse nevăzut. Brunetti ieşi pe coridor, sperând să-l găsească şi să-şi facă o idee cam când fusese descoperit cadavrul. În loc de asta, dădu peste o femeie scundă, cu tenul închis la culoare, care stătea rezemată de perete şi fuma. Din spatele lor muzica se revărsa în valuri grave.

  — Ce se cântă? întrebă Brunetti.

  — La Traviata, răspunse femeia simplu.

  — Ştiu, spuse el. Înseamnă că au continuat spectacolul?

  — Şi dacă s-ar nărui lumea întreagă, spuse ea pe tonul grav şi apăsat cu care se spun de obicei citatele.

  — Asta e din Traviata? întrebă el.

  — Nu, din Turandot, răspunse ea cu o voce calmă.

  — Bun, dar totuşi, protestă el. Din respect pentru acest om…

  Femeia ridică din umeri, aruncă ţigara pe ciment şi o stinse cu piciorul.

  — Şi cine sunteţi dumneavoastră? întrebă el în cele din urmă.

  — Barbara Zorzi, răspunse ea, apoi se corectă, deşi el nu insistase. Doctor Barbara Zorzi. Mă aflam în sală când au spus că au nevoie de un doctor, aşa că am venit până aici şi l-am găsit… la ora zece treizeci şi cinci fix. Era cald încă, prin urmare aş spune că a murit cu mai puţin de jumătate de oră înainte. Ceaşca de cafea de pe podea era rece.

  — Aţi atins-o?

  — Doar cu partea exterioară a degetelor. M-am gândit că ar putea să fie important dacă mai era caldă. Nu era.

  Doctoriţa scoase încă o ţigară din geantă, îi oferi şi lui una, fără să fie surprinsă când acesta o refuză, şi şi-o aprinse.

  — Altceva, doamnă doctor?

  — Se simte miros de cianură, răspunse ea. Am citit despre ea şi am lucrat o dată cu ea, la farmacologie. Profesorul nu ne-a lăsat să o mirosim; a spus că până şi vaporii emanaţi sunt periculoşi.

  — Chiar atât de toxică este? întrebă el.

  — Da. Nu mai ţin minte cât de puţină era suficientă ca să omoare un om; cred că mult mai puţin de un gram. Iar efectul e instantaneu. Pur şi simplu se opresc toate – inima, plămânii. Probabil că a murit sau cel puţin şi-a pierdut cunoştinţa înainte ca ceaşca să atingă podeaua.

  — Îl cunoşteaţi? întrebă Brunetti.

  Femeia clătină din cap.

  — Nu mai mult decât oricine altcineva căruia îi place opera. Sau care citeşte Gente, adăugă ea, menţionând numele unei reviste de scandal pe care lui îi veni greu să creadă că o femeie ca ea ar citi-o.

  Se uită în sus la el şi-l întrebă:

  — Pot să vă mai ajut cu ceva?

  — Da, doamnă doctor, cred că da. Aţi fi dispusă, eventual, să lăsaţi numele dumneavoastră unuia din oamenii mei, ca să mai putem lua legătura, dacă e nevoie?

  — Zorzi, Barbara, spuse ea, câtuşi de puţin impresionată de tonul şi maniera lui oficială. Sunt singura din cartea de telefon.

  Aruncă ţigara şi calcă pe ea, apoi îi întinse mâna.

  — Atunci, la revedere. Sper ca situaţia să nu se complice prea tare.

  Brunetti nu reuşi să-şi dea seama dacă se referea la maestru, la operă, la oraş sau la el personal, aşa că se limită la a înclina din cap în semn de mulţumire şi la a-i strânge mâna. După ce plecă, comisarul se trezi gândindu-se cât de ciudat de asemănătoare erau meseria lui şi cea de doctor. Se întâlneau lângă un cadavru, amândoi întrebându-se „De ce?”. Şi după ce aflau răspunsul la întrebare, drumurile lor se despărţeau, doctorul privind înapoi în timp, în încercarea de a descoperi cauzele fizice, iar el privind înainte, în căutarea vinovatului.

  Un sfert de oră mai târziu sosi medicul legist, împreună cu fotograful şi doi brancardieri în halate albe, a căror treabă era să transporte cadavrul la Spitalul Civil. Brunetti îl întâmpină călduros pe doctorul Rizzardi, oferindu-i toate detaliile pe care le aflase despre ora probabilă a decesului. Se întoarseră împreună în cabină. Rizzardi, un bărbat îmbrăcat pretenţios, îşi puse mănuşile de chirurg, verifică automat ora şi se lăsă în genunchi lângă cadavru. Brunetti îl urmărea examinând victima, impresionat, fără să ştie de ce, să-l vadă tratând cadavrul cu acelaşi respect cu care ar fi tratat un pacient în viaţă, atingându-l delicat şi, când era necesar, întorcându-l cu blândeţe, ajutându-l cu îndemânare în mişcările stângace ale trupului pe cale să înţepenească.

  — Poţi să-i scoţi lucrurile din buzunare, doctore? îi ceru Brunetti, dat fiind că el nu avea mănuşi şi nu voia să-şi adauge amprentele la ce s-ar fi putut descoperi.

  Doctorul îi dădu ascultare, dar nu găsi decât un portofel subţire, care părea din piele de aligator, pe care îl scoase, apucându-l de un colţ, şi-l aşeză lângă el pe masă.

  Se ridică în picioare şi îşi scoase mănuşile.

  — Otravă. Clar. Cred că cianură; de fapt, sunt sigur că aşa e, deşi nu pot să declar asta oficial decât după autopsie. Dar după felul în care i s-a îndoit corpul, nu poate să fie altceva. Brunetti observă că doctorul închisese ochii mortului şi încerca să-i coboare colţurile gurii schimonosite. E Wellauer, nu-i aşa? întrebă doctorul, deşi nu mai avea nici un rost.

  Când Brunetti încuviinţă din cap, doctorul exclamă:

  — Maria Vergine, asta n-o să-i pice deloc bine primarului.

  — Atunci să descopere primarul cine e vinovat, îi răspunse scurt Brunetti.

  — Da, am spus o prostie. Îmi pare rău, Guido. Ar trebui să ne gândim, înainte de toate, la familia sa.

  Ca şi cum i-ar fi venit rândul pe scenă, unul dintre cei trei poliţişti în uniformă apăru la uşă şi îi făcu semn lui Brunetti. Când acesta ieşi din cameră, îl văzu pe Fasini în picioare lângă o femeie, despre care presupuse că era fiica maestrului. Era înaltă, mai înaltă decât directorul, mai înaltă chiar decât Brunetti şi la statura ei mai adăugase şi o cunună de păr blond. Ca şi maestrul, avea pomeţii uşor oblici, slavoni şi ochii de un albastru atât de limpede, încât aproape păreau de gheaţă.

  Când îl văzu pe Brunetti ieşind din cabină, se desprinse iute de director:

  — Ce s-a întâmplat? întrebă într-o italiană cu accent pronunţat. Ce s-a întâmplat?

  — Îmi pare rău, signorina, începu Brunetti.

  Fără să-l audă, îi tăie brusc vorba şi-l întrebă pe un ton poruncitor:

  — Ce s-a întâmplat cu soţul meu?

  Deşi surprins, Brunetti avu prezenţa de spirit să facă un pas la dreapta, împiedicând-o prompt să intre în cameră.

  — Signora, îmi pare rău, însă ar fi mai bine să nu intraţi.

  De ce ştiau întotdeauna ce urma să le spui? Era din cauza tonului sau exista un instinct primar care ne face să percepem moartea în vocea celui ce aduce vestea?

  Femeia se clătină într-o parte, ca şi cum ar fi fost lovită. Se izbi cu şoldul de claviatura pianului şi coridorul răsună de sunete distonante. Se sprijini să nu cadă întinzând mâna şi lovind cu palma clapele, producând o disonanţă şi mai mare. Apoi spuse ceva într-o limbă pe care Brunetti nu o înţelegea şi îşi duse mâna la gură într-un gest atât de melodramatic, încât nu putea fi decât natural.

  Lui Brunetti i se părea în acest moment că îşi petrecuse toată viaţa făcând numai asta, spunându-le oamenilor că cineva drag lor murise sau, şi mai rău, că fusese omorât. Fratele lui, Sergio, era tehnician radiolog şi trebuia să poarte o plăcuţă metalică prinsă de rever care se colora ciudat dacă era expusă la cantităţi mari de radiaţii. Să fi avut şi el o plăcuţă asemănătoare, care să reacţioneze la suferinţă, durere sau moarte, şi-ar fi schimbat culoarea definitiv de multă vreme.

  Femeia deschise ochii şi se uită la el:

  — Vreau să-l văd.

  — Cred că ar fi mai bine dacă nu l-aţi vedea, răspunse el, ştiind că acesta era adevărul.

  — Ce s-a întâmplat?

  Femeia se strădui să-şi recapete calmul şi reuşi.

  — Cred că a fost otrăvit, spuse el, deşi, de fapt, ştia cu siguranţă că aşa e.

  — A fost omorât? întrebă ea cu o uimire care părea să fie autentică. Sau exersată.

  — Îmi pare rău, signora. Nu pot să vă dau nici un răspuns acum. E cineva aici care să vă conducă acasă?

  Din spatele lor se auziră brusc aplauze, revărsându-se în valuri. Ea nu dădea nici un semn că ar fi auzit zgomotul sau întrebarea lui, pur şi simplu se uita lung la el şi îşi mişca buzele fără să scoată vreun sunet.

  — E cineva în sală care poate să vă conducă acasă, signora?

  Încuviinţă din cap, înţelegând în cele din urmă ce i se spunea.

  — Da, da, zise, adăugând mai încet: Trebuie să stau jos.

  Comisarul se aştepta la asta, trezirea bruscă la realitate care urmează după şocul iniţial. Era momentul în care tragedia te dobora.

  O luă de braţ şi o conduse în culise. Deşi înaltă, era atât de zveltă, încât îi era uşor să o sprijine. Singurul loc pe care îl observase era o cămăruţă pe partea stângă, încărcată de panouri de lumină şi echipamente pe care nu le cunoştea. O aşeză pe scaunul din faţa panoului şi făcu semn unui ofiţer în uniformă apărut dintr-o parte a scenei ce acum roia de oameni în costume, care făceau plecăciuni şi se adunau în grupuri imediat cum se lăsa cortina.

  — Du-te până la bar şi adu un pahar cu coniac şi unul cu apă, îi ordonă poliţistului.

  Signora Wellauer stătea pe scaunul de lemn cu spătar drept, cu mâinile încleştate pe marginile lui, privind în gol spre podea. Clătina din cap în semn de refuz sau ca răspuns la o discuţie pe care o purta cu sine.

  — Signora, signora, prietenii dumneavoastră sunt în sală?

  Îl ignoră, continuându-şi dialogul mut.

  — Signora, repetă el, de data aceasta punându-i o mână pe umăr. Prietenii dumneavoastră sunt aici?

  — Welti, zise ea, fără să privească în sus. Le-am spus să ne întâlnim aici.

  Ofiţerul reveni cu două pahare. Brunetti îl luă pe cel main mic şi i-l întinse.

  — Beţi asta, signora.

  Îl luă şi îl bău, absentă, până la fund, apoi făcu acelaşi lucru cu apa, când Brunetti îi întinse şi celălalt pahar, ca şi cum nu ar fi fost nici o diferenţă între ele.

  El îi luă paharele din mână şi le puse deoparte.

  — Când l-aţi văzut, signora?

  — Poftim?

  — Când l-aţi văzut?

  — Pe Helmut?

  — Da, signora. Când l-aţi văzut?

  — Am venit aici împreună. În seara asta. Apoi m-am întors după… Vocea i se stinse.

  — După ce, signora? întrebă el.

  Îi studie pentru o clipă faţa, înainte de a-i răspunde.

  — După al doilea act. Dar nu am vorbit. Am ajuns prea târziu. Mi-a spus doar… nu, nu mi-a spus nimic.

  El nu reuşea să-şi dea seama dacă zăpăceala ei era cauzată de şoc sau de dificultatea de a se exprima într-o limbă străină, dar era sigur că trecuse de punctul la care mai putea fi întrebată ceva.

  Din spatele lor răsunau noi valuri de aplauze, crescând şi scăzând în intensitate, pe măsură ce cântăreţii continuau să fie rechemaţi la rampă. Femeia îşi desprinse privirea de pe faţa comisarului şi lăsă capul în jos, deşi părea să fi terminat discuţia cu sine.

  Brunetti îi spuse ofiţerului să rămână cu ea, adăugând că urmau să o caute nişte prieteni. Când aveau să vină, era liberă să plece cu aceştia.

  Lăsând-o acolo, se întoarse în cabină, unde medicul legist şi fotograful, care sosise în timp ce Brunetti vorbea cu signora Wellauer, se pregăteau să plece.

  — Pot să te mai ajut cu ceva? îl întrebă doctorul Rizzardi pe Brunetti, când acesta intră.

  — Nu. Autopsia?

  — Mâine.

  — Tot tu o s-o faci?

  Rizzardi se gândi o clipă înainte să răspundă.

  — Nu am program, dar din moment ce eu am examinat cadavrul, probabil că il questore îmi va cere mie să fac şi autopsia.

  — La ce oră?

  — În jur de unsprezece. Ar trebui să termin pe la începutul după-amiezii.

  — Trec eu pe acolo, spuse Brunetti.

  — Nu e nevoie, Guido. Nu trebuie să vii până la San Michele. Poţi să suni sau o să sun eu la tine la birou.

  — Mulţumesc, Ettore, dar chiar aş vrea să trec pe acolo. E multă vreme de când n-am mai fost. Aş vrea să văd şi mormântul tatei.

  — Cum doreşti. Şi-au strâns mâinile şi Rizzardi se îndreptă spre uşă. Ezită un moment, apoi adăugă: A fost ultimul dintre cei mari, Guido. N-ar fi trebuit să moară aşa. Îmi pare rău că s-a întâmplat asta.

  — Şi mie, Ettore, şi mie.

  Doctorul ieşi, urmat de fotograf. Imediat după plecarea lor, unul dintre cei doi brancardieri care stăteau în picioare lângă fereastră, fumând şi uitându-se la lumea care trecea prin micul campo de afară, se întoarse şi se îndreptă spre cadavru, care acum zăcea pe o targa aşezată direct pe jos.

  — Putem să îl luăm acum? întrebă el pe un ton indiferent.

  — Nu, spuse Brunetti, aşteptaţi până pleacă toţi din sală.

  Brancardierul care rămăsese lângă fereastră îşi azvârli ţigara pe geam, apoi veni la celălalt capăt al tărgii.

  — Asta o să mai dureze ceva vreme, nu-i aşa? întrebă el, fără să facă vreun efort pentru a-şi ascunde iritarea. Scund şi îndesat, vorbea cu un accent napolitan uşor de recunoscut.

  — Nu ştiu cât o să dureze, dar aşteptaţi până se goleşte sala.

  Napolitanul îşi dădu la o parte mâneca halatului alb şi se uită ostentativ la ceas.

  — Păi, tura noastră se termină la miezul nopţii şi dacă mai stăm mult, n-o să ajungem la spital decât dup-aia.

  Primul brancardier se băgă şi el în discuţie:

  — Regulamentul sindicatului nostru spune că nu e voie să fim ţinuţi peste tură, decât dacă suntem anunţaţi cu douăzeci şi patru de ore înainte. Nu ştiu ce-ar trebui să facem în cazul ăsta. Arătă spre targa cu vârful pantofului, de parcă ar fi găsit-o pe stradă.

  Pentru un moment, Brunetti a fost tentat să încerce să le explice. Dar îşi reveni repede.

  — Voi doi rămâneţi aici şi nu deschideţi uşa de la camera asta decât dacă vă zic eu. Cei doi nu răspunseră, aşa că îi întrebă din nou: Aţi înţeles? Amândoi? Tot nu primi nici un răspuns. Aţi înţeles? repetă el.

  — Dar regulamentul sindicatului…

  — La dracu' cu sindicatul şi la dracu' şi cu regulamentul ăsta, explodă Brunetti. Luaţi-l de-aici înainte să vă spun eu şi o să ajungeţi după gratii cu prima ocazie în care scuipaţi pe trotuar sau înjuraţi în public. Nu vreau circ când îl scoateţi din clădire. Aşa că aşteptaţi până vă spun eu că puteţi pleca. Fără să se mai obosească să-i întrebe dacă au înţeles, Brunetti se întoarse şi ieşi din cameră, trântind uşa.

  În spaţiul deschis de la capătul coridorului îl întâmpină haosul. Oameni încă costumaţi sau care abia apucaseră să se schimbe se vânzoleau pe acolo; din privirile curioase pe care le aruncau spre uşa cabinei îşi dădu seama că vestea despre moartea dirijorului se răspândise deja. Urmări cum se transmite şi mai departe, urmări cum două capete se apropie şi apoi unul dintre ele se întoarce brusc să se holbeze la uşa de la capătul coridorului, în spatele căreia se petrecuse ceva despre care ei nu puteau decât să-şi dea cu presupusul. Voiau să se uite la cadavru? Sau voiau doar ceva despre care să vorbească a doua zi prin baruri?

  Comisarul se întoarse la signora Wellauer şi o găsi în compania unui bărbat şi a unei femei, amândoi cu mult mai în vârstă; femeia, stând pe vine lângă ea, o luase în braţe pe văduvă, care acum plângea fără reţinere. Ofiţerul în uniformă se apropie de Brunetti.

  — Ţi-am zis că pot să plece, îi spuse Brunetti.

  — Vreţi să îi însoţesc, domnule?

  — Da. Ţi-a spus unde stă?

  — Lângă San Moisè, domnule.

  — Bun. E destul de aproape, spuse Brunetti, adăugând apoi: Nu-i lăsa să vorbească cu nimeni – se gândea la reporteri, care cu siguranţă aflaseră deja. Nu o scoate pe la intrarea actorilor. Vezi dacă e posibil să traversezi sala.

  — Da, domnule, răspunse ofiţerul, salutând atât de prompt, încât Brunetti şi-ar fi dorit să fie de faţă şi cei doi brancardieri, ca să-l poată vedea.

  — Domnule? auzi o voce din spate, se răsuci şi-l văzu pe caporalul Miotti, cel mai tânăr dintre cei trei ofiţeri pe care îi adusese cu el.

  — Ce este, Miotti?

  — Am o listă cu lumea care a fost aici în seara asta: corul, orchestra, echipa tehnică şi cântăreţii.

  — Câţi sunt?

  — Mai bine de o sută, domnule, spuse el oftând, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze pentru sutele de ore de muncă impuse de acea listă.

  — Eh, făcu Brunetti, după care ridică din umeri, ca pentru a şi-o îndepărta din minte. Du-te la il portiere şi află cum poţi să treci peste barele alea de-acolo. Ce fel de documente îţi trebuie? Caporalul mâzgălea de zor într-o agendă, în timp ce Brunetti continua să vorbească. Cum altfel se mai poate intra aici? E posibil să ajungi aici direct din sală? Cu cine a venit în seara asta? La ce oră? A intrat careva în cabina lui în timpul spectacolului? Şi cafeaua – a fost luată de la bar sau adusă din afara clădirii? Se opri o clipă, gândindu-se. Şi vezi ce poţi să afli despre orice mesaje, scrisori, telefoane.

  — Altceva, domnule? întrebă Miotti.

  — Sună la Questura şi pune pe cineva să sune la poliţia germană. Înainte ca Miotti să protesteze, adăugă: Spune-le s-o cheme pe traducătoarea aia de germană… cum o cheamă?

  — Boldacci, domnule.

  — Da. Spune-le s-o cheme şi pune-o să sune la poliţia germană. Nu-mi pasă cât e de târziu. Spune-i să ceară dosarul complet al lui Wellauer. Pentru mâine-dimineaţă, dacă se poate.

  — Da, domnule.

  Brunetti încuviinţă din cap. Ofiţerul îl salută şi se întoarse cu agenda în mână către şirul de trepte care dădeau spre intrarea actorilor.

  — Şi caporal, strigă Brunetti după el.

  — Da, domnule? întrebă acesta, oprindu-se la capătul scărilor.

  — Fii politicos.

  Miotti dădu din cap că a înţeles, se răsuci în loc şi dispăru. Faptul că putea să-i spună asta unui ofiţer, fără ca acesta să se simtă jignit, îl făcu pe Brunetti să se gândească din nou cu recunoştinţă la transferul lui înapoi la Veneţia, după cinci ani petrecuţi la Napoli.

  Deşi ultimele chemări la rampă se produseseră cu mai bine de douăzeci de minute în urmă, lumea din culise nu dădea semne că ar vrea să plece. O seamă de persoane care păreau a avea cât de cât un scop se plimbau printre ceilalţi, strângând tot felul de lucruri: piese de recuzită, curele, bastoane, peruci. Un bărbat trecu drept prin faţa lui Brunetti, purtând în braţe ceea ce părea a fi un animal mort. Brunetti se uită mai bine şi văzu că braţele bărbatului gemeau de peruci. Din partea cealaltă a scenei, din spatele cortinei, îl văzu apărând pe Follin, ofiţerul pe care îl trimisese să-l sune pe medicul legist.

  Veni lângă Brunetti şi spuse:

  — M-am gândit că s-ar putea să vreţi să vorbiţi cu soliştii, domnule, aşa că i-am rugat să aştepte la etaj. Şi i-am spus acelaşi lucru şi regizorului. Nu părea să le convină, dar le-am explicat ce s-a întâmplat şi au fost de acord să stea. Dar, oricum, nu le-a picat bine.

  Solişti de operă, se trezi gândindu-se Brunetti, repetând apoi în gând, solişti de operă.

  — Ai făcut o treabă bună. Unde sunt?

  — În capătul scărilor, domnule, spuse el, arătând spre şirul scurt de trepte care duceau la etajele superioare ale operei. Îi dădu lui Brunetti un exemplar din programul serii respective.

  Brunetti aruncă o privire pe lista de nume, recunoscând unul sau două, apoi o luă în sus pe scări.

  — Care dintre ei părea să fie cel mai agitat, Follin? întrebă Brunetti când ajunseră la etaj.

  — Soprana, signora Petrelli, răspunse ofiţerul, arătând către o uşă de la capătul coridorului din dreapta.

  — Bun, spuse Brunetti, cotind-o spre stânga. Atunci o lăsăm pe signora Petrelli la urmă. Zâmbetul lui Follin îl făcu pe Brunetti să se întrebe cum o fi decurs întâlnirea dintre poliţistul conştiincios şi primadona revoltată.

  „Francesco Dardi – Giorgio Germont”, scria pe dreptunghiul de carton prins de uşa primei cabine de pe partea stângă. Bătu la uşă de două ori şi auzi imediat: Avanti!

  Aşezat la măsuţa de toaletă şi ocupat să-şi şteargă machiajul de pe faţă, se afla un bariton al cărui nume Brunetti îl recunoscuse. Francesco Dardi era un bărbat scund, cu un abdomen proeminent pe care şi-l apăsa cu putere de măsuţă când se apleca în faţă ca să vadă ce face.

  — Scuzaţi-mă, domnilor, dacă nu mă ridic să vă întâmpin, spuse el, ştergându-şi atent cu un prosop machiajul negru din jurul ochiului stâng.

  Brunetti răspunse cu o înclinare din cap, dar nu rosti nici un cuvânt.

  După o clipă, Dardi întoarse capul de la oglindă şi privi către cei doi bărbaţi.

  — Ei bine? întrebă, după care reveni la machiaj.

  — Aţi auzit ce s-a întâmplat astă-seară? zise Brunetti.

  — Vă referiţi la Wellauer?

  — Da.

  Când văzu că nu primeşte decât un răspuns monosilabic la întrebare, Dardi puse jos prosopul şi se întoarse să se uite la cei doi poliţişti.

  — Pot să vă ajut cu ceva, domnilor? întrebă el, adresându-se lui Brunetti.

  Pentru că asta era o reacţie mai pe placul lui, Brunetti zâmbi şi răspunse amabil:

  — Da, s-ar putea. Se uită în jos la bucata de hârtie pe care o ţinea în mână, ca şi cum avea nevoie să-şi amintească numele bărbatului. Signor Dardi, după cum aţi auzit deja, maestrul Wellauer a murit în seara asta.

  Solistul confirmă vestea cu o uşoară înclinare din cap, dar nimic mai mult. Brunetti continuă:

  — Aş vrea să ştiu tot ce puteţi să-mi spuneţi despre această seară, despre ce s-a petrecut în timpul primelor două acte ale spectacolului. Făcu o scurtă pauză, însă Dardi încuviinţă din cap încă o dată, fără să spună nimic.

  — Aţi vorbit cu maestrul astă-seară?

  — L-am văzut în trecere, spuse Dardi, răsucindu-se pe scaun şi revenind la ocupaţia iniţială de înlăturare a machiajului. Când am ajuns aici, discuta cu unul dintre tehnicienii de la lumini, ceva despre primul act. I-am spus „Buona sera”, după care am urcat aici ca să mă machiez. După cum vedeţi, spuse el, arătând către imaginea sa din oglindă, îmi ia o grămadă de timp.

  — La ce oră l-aţi văzut? întrebă Brunetti.

  — Era în jur de şapte, cred. Poate puţin mai târziu, poate şapte şi un sfert, dar cu siguranţă nu mai târziu de atât.

  — Şi l-aţi mai văzut după aceea?

  — Vreţi să spuneţi aici sus sau în culise?

  — În oricare din locuri.

  — Singura dată când l-am văzut după aceea a fost de pe scenă, când era pe podium.

  — Când l-aţi văzut, pe parcursul serii, maestrul era însoţit de cineva?

  — V-am spus că era cu cineva din echipa de lumini.

  — Da, îmi aduc aminte. Însă a mai fost şi cu altcineva?

  — Cu Franco Santore. La bar. Au schimbat câteva vorbe, dar tocmai când eu plecam.

  Deşi recunoscuse numele, Brunetti întrebă:

  — Şi cine este acest signor Santore?

  Dardi nu se arătă deloc surprins de ignoranţa lui Brunetti. La urma urmei, de ce ar trebui ca un poliţist să recunoască numele unuia dintre cei mai renumiţi regizori de teatru din Italia?

  — Este regizorul, explică Dardi. Îşi termină treaba cu prosopul şi-l aruncă pe masă, în faţa lui. El pune în scenă acest spectacol. Solistul luă o cravată de mătase de pe partea dreaptă a mesei, de la margine, o strecură pe sub gulerul cămăşii şi o legă cu atenţie. Pot să vă mai ajut cu ceva? întrebă, pe un ton neutru.

  — Nu, cred că asta este tot. Mulţumim pentru ajutor. Dacă dorim să mai vorbim cu dumneavoastră, signor Dardi, unde vă putem găsi?

  — La Gritti. Solistul îi aruncă o privire scurtă şi confuză lui Brunetti, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă mai există şi alte hoteluri în Veneţia, dar ceva îl reţinu să rostească întrebarea.

  Brunetti îi mulţumi şi ieşi pe coridor cu Follin.

  — Hai să vedem cum merge cu tenorul, da? sugeră el, aruncând un ochi pe programul din mână.

  Încuviinţând din cap, Follin îl conduse de-a lungul coridorului până la o uşă de pe partea cealaltă.

  Brunetti bătu, se opri o clipă, nu auzi nimic. Bătu din nou şi auzi un zgomot dinăuntru, pe care binevoi să îl interpreteze drept un îndemn să poftească. Când intră, dădu peste un bărbat scund şi slab, aşezat, complet îmbrăcat, cu haina peste braţul scaunului, într-o postură deprinsă la orele de actorie, menită să exprime „nerăbdare enervată”.

  — Ah, signor Echeveste, izbucni Brunetti, grăbindu-se către el şi întinzându-i mâna în aşa fel încât celălalt să nu trebuiască să se ridice în picioare. Este o mare onoare să vă cunosc. Dacă Brunetti ar fi fost înscris la aceleaşi ore, ar fi avut ca temă de lucru ipostaza „veneraţie faţă de un talent cutremurător”.

  Ca un pârâu îngheţat la început de martie, enervarea lui Echeveste se topi sub căldura linguşelii lui Brunetti. Cu oarecare dificultate, tânărul tenor se ridică de pe scaun şi făcu o plecăciune scurtă, formală, înaintea lui Brunetti.

  — Şi pe cine am onoarea să cunosc? întrebă într-o italiană cu un uşor accent.

  — Commissario Brunetti, domnule. Sunt reprezentantul poliţiei în acest caz extrem de neplăcut.

  — Ah, da, răspunse celălalt, ca şi cum auzise cândva de poliţie, cu mult timp în urmă, dar aproape că uitase cu ce se ocupă. Deci sunteţi aici din cauza acestei situaţii… spuse şi se opri, gesticulând fără vlagă, aşteptând parcă să-i sugereze cineva cuvântul potrivit. Invocat, cuvântul îi veni: a acestei istorii nefericite cu maestrul.

  — Da. Extrem de nefericită, extrem de regretabilă, îngăimă Brunetti, privind ţintă, în tot acest timp, la tenor. V-ar deranja foarte tare dacă mi-aţi răspunde la nişte întrebări?

  — Nu, desigur că nu, răspunse Echeveste şi se lăsă cu graţie înapoi pe scaun, dar nu înainte de a-şi ridica pantalonii în dreptul genunchilor, pentru a nu strica cuta dreaptă ca lama de cuţit. Mi-ar plăcea să vă fiu de folos. Dispariţia sa este o mare pierdere pentru lumea muzicii.

  În faţa unei platitudini atât de flagrante, Brunetti nu putu face altceva decât să-şi plece capul pentru o clipă, apoi să-l ridice pentru a întreba:

  — La ce oră aţi ajuns la teatru?

  Echeveste se gândi un moment înainte de a răspunde.

  — Cred că în jur de şapte şi jumătate. Am întârziat. Am fost reţinut. Înţelegeţi?… Şi cumva, prin întrebare, reuşi să sugereze ideea că se strecurase fără tragere de inimă de sub nişte aşternuturi mototolite, renunţând la farmecele unei femei.

  — Şi de ce aţi întârziat? întrebă Brunetti, ştiind că nu trebuia şi aşteptând să vadă în ce fel întrebarea avea să îi modifice fantezia.

  — Eram la frizer şi mă tundeam, răspunse tenorul.

  — Şi cum se numeşte frizerul dumneavoastră? întrebă politicos Brunetti.

  Tenorul menţionă numele unui frizer care se afla la numai câteva străzi depărtare de teatru. Brunetti îi aruncă o privire lui Follin, care îşi notă. Avea să verifice a doua zi.

  — Şi când aţi ajuns la teatru, l-aţi văzut pe maestru?

  — Nu, nu, nu am văzut pe nimeni.

  — Şi deci era cam şapte şi jumătate când aţi ajuns?

  — Da, cam aşa îmi amintesc că era.

  — Aţi văzut pe cineva sau aţi vorbit cu cineva când aţi ajuns?

  — Nu. Cu nimeni.

  Înainte ca Brunetti să apuce să comenteze ciudăţenia acestui fapt, Echeveste explică:

  — Vedeţi, n-am intrat pe la intrarea actorilor. Am intrat pe la orchestră.

  — Nu ştiam că se poate, spuse Brunetti, interesat de faptul că se putea ajunge în culise şi pe acolo.

  — Păi, spuse Echeveste, privindu-şi mâinile, de obicei nu se poate, dar am un prieten care este plasator şi el mi-a dat drumul pe acolo, ca să nu trebuiască să folosesc intrarea actorilor.

  — Aţi putea să-mi spuneţi de ce aţi procedat aşa, signor Echeveste?

  Tenorul făcu un gest cum că nu avea importanţă şi-şi lăsă mâna să coboare moale pentru o clipă, sperând ca prin gest să şteargă întrebarea sau să răspundă la ea. Nu a avut nici un efect. Îşi aşeză mâna peste cealaltă şi spuse simplu:

  — Mi-a fost teamă.

  — Teamă?

  — De maestru. Întârziasem deja la două repetiţii şi se supărase foarte tare, ţipase chiar. Putea fi foarte dezagreabil când era supărat. Şi nu voiam să mai trec prin aşa ceva încă o dată. Brunetti bănui că numai din respect pentru mort nu rostise un cuvânt mai dur decât „dezagreabil”.

  — Aşa că aţi intrat pe acolo ca să-l evitaţi?

  — Da.

  — L-aţi văzut sau aţi vorbit cu el cu altă ocazie? Adică în vreun moment când nu eraţi pe scenă?

  — Nu.

  Brunetti se ridică în picioare şi-şi reluă zâmbetul teatral.

  — Vă mulţumesc foarte mult pentru timpul acordat, signor Echeveste.

  — Cu plăcere, răspunse celălalt, ridicându-se de pe scaun. Se uită la Follin, apoi la Brunetti şi întrebă: Acum pot să plec?

  — Desigur. Însă dacă aţi fi amabil să-mi spuneţi unde staţi…?

  — La Gritti, răspunse cu aceeaşi privire confuză ca şi Dardi.

  Era suficient să te facă să te întrebi dacă într-adevăr mai existau şi alte hoteluri în oraş.

  Când Brunetti părăsi cabina, îl găsi afară pe Miotti, care îl aştepta. Tânărul ofiţer îl informă că Franco Santore, regizorul, refuzase să aştepte, spunând că cine voia să vorbească cu el îl putea găsi în apropiere, la hotelul Fenice, pe aceeaşi parte a străzii cu opera. Brunetti dădu din cap, aproape fericit că mai existau şi alte hoteluri în oraş.

  — Înseamnă că ne rămâne soprana, spuse Brunetti luând-o în jos pe coridor.

  Obişnuita plăcuţă de carton era prinsă şi de această uşă. „Flavia Petrelli – Violetta Valery.” Dedesubt era un rând scris cu ceea ce păreau a fi caractere chinezeşti, schiţate cu un stilou negru cu peniţa fină. Bătu la uşă şi le făcu semn din cap celorlalţi doi că puteau să rămână afară.

  — Avanti! auzi şi deschise uşa.

  În cameră îl aşteptau două femei şi râmase surprins să descopere că nu-şi putea da seama care dintre ele era soprana. Ca toată lumea din Italia, auzise de „La Petrelli”. Brunetti o văzuse cântând doar o dată, cu câţiva ani în urmă, şi îşi amintea vag că îi văzuse poza în ziare.

  Femeia cu tenul mai închis stătea în picioare cu spatele la măsuţa de toaletă, iar cealaltă stătea jos pe un scaun din lemn cu spătarul drept, rezemat de peretele din fund. Niciuna dintre ele nu rosti nici un cuvânt când intră Brunetti şi acesta profită de tăcere ca să le studieze.

  Îşi zise că femeia care stătea în picioare se apropia de treizeci de ani sau abia trecuse de treizeci. Era îmbrăcată cu un pulover violet şi o fustă neagră, lungă, care îi ajungea până la cizmele negre, de piele. Cizmele aveau tocuri joase şi erau dintr-o piele fină ca mănuşa şi Brunetti îşi aminti vag că trecuse împreună cu soţia pe lângă vitrina de la Fratelli Rossetti şi o auzise exclamând că era curată nebunie să cheltuieşti o jumătate de milion de lire pentru o pereche de cizme. Părul negru îi ajungea până la umeri şi era ondulat natural, ceea ce îi permitea să arate perfect, chiar dacă l-ar fi tăiat neîngrijit. Ochii ei contrastau cu tenul măsliniu, aveau o nuanţă de verde limpede ce îl duse cu gândul la sticlă, dar apoi, aducându-şi aminte de cizme, îi asemui cu două smaralde.

  Femeia care stătea jos părea a fi cu câţiva ani mai în vârstă şi-şi purta părul uşor înspicat tăiat scurt, în stilul împăraţilor romani de pe vremea căderii imperiului. Tunsoarea severă îi accentua fineţea osaturii şi a nasului. Comisarul înaintă câţiva paşi spre femeia de pe scaun şi făcu un gest care putea trece drept o plecăciune.

  — Signora Petrelli? întrebă. Aceasta încuviinţă din cap, dar nu rosti nici un cuvânt. Este o onoare să vă cunosc şi singurul meu regret este că se întâmplă tocmai în aceste împrejurări nefericite.

  Dat fiind că era una din cele mai de seamă soliste ale acelui moment, nu putea rezista tentaţiei de a i se adresa în limbajul exagerat al celor de la operă, ca şi cum ar fi jucat un rol.

  Femeia înclină din nou din cap, fără să facă nimic ca să-i uşureze sarcina de a o interoga.

  — Aş vrea să discutăm despre moartea maestrului Wellauer. Se uită şi spre cealaltă femeie şi adăugă: Şi cu dumneavoastră, profitând de ocazie pentru a afla şi numele ei.

  — Brett Lynch, răspunse solista. Prietena şi secretara mea.

  — Este un nume american? o întrebă pe femeia care îl purta.

  — Da, răspunse signora Petrelli în locul ei.

  — Atunci v-ar conveni mai mult să vorbim în engleză? întrebă el, mândru de uşurinţa cu care putea trece de la o limbă la alta.

  — Ar fi mai uşor dacă am vorbi în italiană, spuse americanca, adresându-se pentru prima dată într-o italiană fără cea mai mică urmă de accent. Reacţia lui complet involuntară a fost remarcată de ambele femei. Asta dacă nu doriţi să vorbim în veneţiană, adăugă ea, trecând cu degajare la dialectul local, pe care îl vorbea perfect. Însă în cazul ăsta s-ar putea ca Flaviei să îi fie greu să ne urmărească. Aruncă ultima remarcă cu o faţă complet lipsită de expresie, însă Brunetti îşi dădu seama că avea să treacă multă vreme până să mai facă paradă de engleza lui.

  — În italiană, atunci, spuse el, întorcându-se spre signora Petrelli. Sunteţi amabilă să-mi răspundeţi la câteva întrebări?

  — Desigur, răspunse ea. Nu vreţi să luaţi loc, signor…

  — Brunetti, completă el. Commissario de poliţie.

  Femeia nu păru câtuşi de puţin impresionată de titlu.

  — Nu vreţi să luaţi loc, Dottor Brunetti?

  — Nu, mulţumesc. Îşi scoase agenda din buzunar şi luă stiloul dintre pagini, ca să le dea senzaţia că ia notiţe, deşi rar făcea asta, preferând să-şi lase privirea şi mintea să cutreiere libere în timpul primului interogatoriu.

  Signora Petrelli aşteptă să scoată capacul stiloului, apoi întrebă:

  — Ce anume aţi dori să aflaţi?

  — L-aţi văzut pe maestru sau aţi vorbit cu el în seara aceasta? Apoi, înainte ca ea să apuce să răspundă, continuă: Lăsând la o parte momentele când aţi fost pe scenă, desigur.

  — Doar cât i-am spus „Buona sera”, când am venit şi ne-am urat „In boca al lupo”. Nu mai mult de atât.

  — Şi aceasta a fost singura ocazie când aţi vorbit cu maestrul?

  Înainte să răspundă, aruncă o privire către cealaltă femeie. El nu îşi mută privirea de la soprană, aşa că nu avea idee ce se citea pe faţa celeilalte. Tăcerea se prelungi, dar înainte să apuce să repete întrebarea, soprana îi răspunse în sfârşit:

  — Nu, nu l-am mai văzut după aceea, l-am văzut de pe scenă, desigur, după cum singur aţi menţionat, dar nu am mai vorbit.

  — Nici o clipă?

  — Nu, nici o clipă, îi răspunse prompt.

  — Şi în pauze? Unde aţi fost?

  — Aici. Cu signorina Lynch.

  — Şi dumneavoastră, signorina Lynch? întrebă el, pronunţându-i numele fără pic de accent, deşi trebuia să facă un efort ca să îi reuşească. Unde aţi fost în timpul spectacolului?

  — Aici, în cabină, în cea mai mare parte a primului act. Am coborât pentru Sempre libera, dar apoi m-am întors aici. Şi aici am rămas până la sfârşitul spectacolului, îi răspunse ea calmă.

  Se uită prin cameră, căutând să găsească ceva care să o fi ţinut ocupată în tot acel timp. Ea îi surprinse privirea şi scoase din buzunarul de la fustă un mic volum. Pe copertă scria ceva cu litere chinezeşti, precum cele pe care le văzuse pe cartonaşul de la intrare.

  — Am citit, explică ea, întinzându-i cartea. Îi zâmbi prietenoasă, ca şi cum era gata acum să discute cu el despre carte, dacă asta dorea.

  — Şi aţi vorbit cu maestrul Wellauer în această seară?

  — După cum v-a spus signora Petrelli, am vorbit cu el la venire, dar după aceea nu l-am mai văzut. Stăpânindu-şi pornirea de a-i spune că nu, signora Petrelli nu menţionase că ele au venit împreună, Brunetti o lăsă să continue. Nu l-am văzut de unde am stat eu în culise… şi în rest am fost aici în cabină în timpul ambelor pauze.

  — Împreună cu signora Petrelli?

  De data aceasta americanca aruncă o privire spre cealaltă femeie înainte de a răspunde:

  — Da, împreună cu signora Petrelli, după cum v-a spus.

  Brunetti îşi închise agenda, în care nu făcuse decât să mâzgălească numele americancei, ca şi cum ar fi încercat să surprindă oroarea unui nume compus din cinci consoane.

  — În caz că mai sunt şi alte întrebări, aţi putea să îmi spuneţi unde vă pot găsi, signora Petrelli?

  — Cannaregio, 6134, spuse ea, luându-l prin surprindere când menţionă numele unui cartier rezidenţial din oraş.

  — Acolo este apartamentul dumneavoastră, signora?

  — Nu, este al meu, interveni cealaltă femeie. Mă găsiţi şi pe mine acolo.

  Brunetti deschise din nou agenda şi notă adresa. Fără să facă nici o pauză, întrebă:

  — Şi numărul de telefon?

  I-l dădu şi pe acesta, menţionând că nu se găsea în cartea de telefoane, apoi adăugă că adresa era lângă Bazilica Santi Giovanni e Paolo.

  Afişând un aer formal, Brunetti făcu o uşoară plecăciune şi spuse:

  — Vă mulţumesc amândurora, doamnelor, şi regretele mele pentru situaţia dificilă în care vă aflaţi.

  Dacă vreuneia din ele i se păruse ciudată această remarcă, n-au lăsat să se vadă că ar fi aşa. După încă o serie de schimburi de replici politicoase, comisarul ieşi din cabină şi, însoţit de cei doi ofiţeri care îl aşteptau afară, coborî treptele înguste ce duceau în culise.

  La capătul scării îi aştepta cel de-al treilea ofiţer.

  — Ei bine? îl întrebă Brunetti.

  Acesta îi zâmbi, mulţumit că are ceva de raportat.

  — Atât Santore, regizorul, cât şi La Petrelli au vorbit cu el în cabina lui. Santore a fost acolo înainte de începerea spectacolului, iar ea s-a dus acolo după primul act.

  — De unde ştii?

  — De la unul din ajutoarele de scenă. Mi-a spus că Santore părea supărat când a plecat, dar poate că i s-a părut doar. Nu a auzit voci ridicate sau altceva de genul ăsta.

  — Şi signora Petrelli?

  — Ei, omul nu era sigur că a fost La Petrelli, dar a văzut că femeia purta un costum albastru.

  Miotti îi întrerupse:

  — Are un costum albastru în primul act.

  Brunetti îi aruncă o privire amuzată.

  Oare Miotti chiar îşi plecase capul înainte să vorbească sau a fost doar o impresie?

  — Am fost la o repetiţie săptămâna trecută, domnule. Şi chiar poartă o rochie albastră în primul act.

  — Mulţumesc, Miotti, spuse Brunetti pe un ton neutru.

  — Datorită prietenei mele, domnule. Verişorul ei e în cor şi ne face rost de bilete.

  Brunetti încuviinţă din cap zâmbind, dar îşi dădu seama că ar fi preferat ca Miotti să nu-i fi spus acest lucru.

  Ofiţerul care îi dădea raportul îşi dădu mâneca la o parte şi se uită la ceas.

  — Continuă, îi spuse Brunetti.

  — Mi-a spus că a văzut-o ieşind de la el spre sfârşitul pauzei şi a zis că era supărată, foarte supărată.

  — La sfârşitul primei pauze?

  — Da, domnule. De asta era absolut sigur.

  Înţelegând aluzia poliţistului, Brunetti spuse:

  — E târziu şi nu cred că mai putem face ceva aici, nu în seara asta. Ceilalţi s-au uitat înjur la sala care se golise. Vedeţi mâine dacă mai găsiţi pe cineva care poate s-o fi zărit. Sau care a văzut pe altcineva intrând. Se luminaseră cu toţii la faţă când l-au auzit vorbind de a doua zi. Am încheiat treaba în seara asta. Puteţi pleca. Când s-au întors să plece, comisarul strigă: Miotti, au luat cadavrul să-l ducă la spital?

  — Nu ştiu, domnule, spuse acesta aproape cu un aer de vinovăţie, ca şi cum s-ar fi temut că acest lucru ar anula cuvintele de laudă pe care tocmai le primise.

  — Aşteaptă-mă aici că mă duc să văd, îi spuse Brunetti.

  Se întoarse la cabină şi deschise uşa, fără să se deranjeze să bată mai întâi. Cei doi brancardieri stăteau pe scaunele cu spătar drept, cu picioarele pe masa dintre ei. Lângă ei, pe podea, acoperit cu un cearşaf, complet nebăgat în seamă, zăcea unul dintre cei mai mari muzicieni ai secolului.

  Au ridicat ochii către Brunetti când l-au văzut intrând, dar fără să-i adreseze vreun cuvânt.

  — Puteţi să-l duceţi la spital acum, spuse acesta, după care se întoarse şi ieşi din cameră, atent să închidă uşa după el.

  Miotti era acolo unde îl lăsase şi se uita într-o agendă foarte asemănătoare celei pe care o avea Brunetti.

  — Hai să mergem să bem ceva, spuse comisarul. Probabil că hotelul e singurul loc deschis la ora asta. Oftă, cuprins de oboseală. Şi mi-ar prinde bine ceva de băut.

  Porni spre stânga, dar se trezi mergând înapoi spre scenă. Scara părea să fi dispărut. Umblase prin clădire atâta vreme, în sus şi în jos pe scări, de-a lungul coridoarelor înainte şi-napoi, încât acum era complet dezorientat şi habar nu avea cum să iasă de acolo.

  Miotti îi atinse uşor braţul şi îi spuse:

  — Pe aici, domnule. Îl conduse spre stânga şi în jos pe scările pe care urcaseră la venire, cu mai bine de două ore în urmă.

  La capătul scărilor, il portiere, văzându-l pe Miotti în uniformă, întinse mâna sub tejgheaua unde stătea şi apăsă pe butonul care debloca bara în cruce de la ieşirea din clădire. Le făcu semn cu mâna că doar trebuiau să o împingă. Ştiind că Miotti deja îl interogase despre cine intrase şi ieşise din clădire în acea seară, Brunetti nu se mai deranjă să îl ia la întrebări, ci trecu direct pe lângă el, ieşind din clădire în curtea goală.

  Înainte să pornească în sus pe străduţa îngustă care ducea către hotel, Miotti întrebă:

  — Vreţi să vă însoţesc, domnule?

  — Nu trebuie să-ţi faci probleme că bei când eşti încă în uniformă, îl linişti Brunetti.

  — Nu, nu asta e problema, domnule.

  Poate că tânărul era pur şi simplu obosit.

  — Atunci ce e?

  — Vedeţi, domnule, il portiere este prieten cu tata, aşa că m-am gândit că, dacă mă întorc acum acolo şi îl invit la un pahar, poate îmi spune mai multe ca înainte. Când Brunetti nu răspunse, adăugă repede: Era doar o idee, domnule. Nu vreau să…

  — Nu, e o idee bună. Foarte bună. Du-te înapoi şi vorbeşte cu el. Ne vedem mâine-dimineaţă. Nu cred că e nevoie să vii mai devreme de nouă.

  — Mulţumesc, domnule, spuse Miotti cu un zâmbet larg. Îl salută scurt, la care Brunetti îi răspunse fluturând superficial din mână şi tânărul se întoarse spre teatru şi la meseria lui de poliţist.

  Brunetti se îndreptă pe jos spre hotelul scăldat încă în lumină chiar şi la această oră când restul oraşului era cufundat în întuneric şi dormea. Odinioară capitala desfrâului de pe întregul continent, Veneţia ajunsese un orăşel de provincie adormit, care practic înceta să mai existe după ora nouă sau zece seara. În lunile de vară îşi aducea aminte de trecutul ei de curtezană şi strălucea, atâta timp cât turiştii plăteau şi vremea bună ţinea cu ei, dar iarna se transforma într-o hârcă obosită, ce aştepta cu nerăbdare să se târască devreme în pat, lăsându-şi străzile pustii pe seama pisicilor şi a amintirilor.

  Însă acestea erau orele când pentru Brunetti oraşul devenea încântător, când el, veneţian get-beget, putea percepe ceva din gloria ei trecută. Bezna nopţii ascundea muşchiul care înghiţea treptele acelor palazzi înşirate de-a lungul Marelui Canal, umbrea crăpăturile din pereţii bisericilor şi acoperea bucăţile de tencuială căzute de pe faţadele clădirilor publice. Ca multe femei care ajungeau la o anumită vârstă, oraşul avea nevoie de lumina înşelătoare ca să-şi recapete frumuseţea pierdută. O barcă ce în timpul zilei transporta pudră de săpun sau varză noaptea devenea o apariţie supranaturală, plutind spre o destinaţie misterioasă. Negura obişnuită în aceste zile de iarnă preschimba oamenii şi obiectele, până şi pe tinerii cu părul lung ce zăboveau pe la colţuri de stradă împărţind o ţigară, în fantome ale trecutului învăluite în mister.

  Privi în sus la stelele ce se distingeau clar deasupra întunericului de pe străzile neluminate şi le remarcă frumuseţea. Păstrându-le imaginea în minte, îşi continuă drumul spre hotel.

  Holul de la intrare era gol şi avea aerul părăsit al locurilor publice în miez de noapte. În spatele biroului de la recepţie stătea portarul de noapte, pe un scaun rezemat de perete, şi în faţa lui avea ziarul din acea zi deschis la paginile rozalii ale secţiunii de sport. Un om în vârstă cu un şorţ în dungi verzi şi negre împrăştia rumeguş pe podeaua de marmură a holului şi apoi îl mătura. Brunetti văzu că păşise peste aşchiile fine de lemn şi că nu putea traversa holul fără să lase în urma lui o dâră de rumeguş pe partea deja măturată a podelei; se uită la bătrân şi spuse: Scusi.

  — Nu face nimic, îi răspunse acesta şi porni pe urma lui cu mătura. Bărbatul care se ascundea după ziar nici nu se obosi să-şi ridice privirea la el.

  Brunetti continuă să înainteze în holul hotelului. În jurul unor măsuţe joase erau trase şase sau şapte grupuri de scaune mari, tapisate. Brunetti îşi croi drum printre ele şi se alătură singurei persoane prezente în cameră. Dacă era să dai crezare presei, bărbatul care stătea acolo era cel mai bun regizor ce lucra la ora respectivă în Italia. Cu doi ani în urmă, Brunetti îi văzuse punerea în scenă a unei piese de Pirandello la Teatrul Goldoni şi rămăsese impresionat, mai mult de regie decât de interpretare, care fusese mediocră. Era un lucru cunoscut faptul că Santore era homosexual, însă în lumea teatrului, unde căsătoria dintre un bărbat şi o femeie era considerată o ciudăţenie, viaţa sa personală nu reprezentase niciodată o piedică în calea succesului. Iar acum se spunea că fusese văzut părăsind supărat cabina unui om care murise violent la scurt timp după aceea.

  Santore se ridică în picioare când îl văzu pe Brunetti apropiindu-se. Şi-au strâns mâinile şi s-au prezentat. Santore era un bărbat de statură şi greutate medie, însă avea faţa unui boxer la sfârşitul unei cariere lipsite de noroc. Nasul îi era turtit, pielea cu porii mari. Şi o gură mare, cu buzele groase şi umede. Îl întrebă pe Brunetti dacă nu ar vrea ceva de băut şi cuvintele ce ieşiseră din gura aceea au fost rostite cu cel mai pur accent florentin, pronunţate cu claritatea şi eleganţa unui actor. Brunetti se gândi că aşa trebuie să fi vorbit Dante.

  Comisarul se arătă de acord cu sugestia acestuia de a servi un coniac şi Santore plecă să-l aducă. Rămas singur, Brunetti aruncă o privire la cartea pe care celălalt bărbat o lăsase deschisă pe masa din faţa lui şi apoi o trase spre el.

  Santore se întoarse cu două pahare de coniac umplute cu generozitate.

  — Mulţumesc, spuse Brunetti, acceptând paharul şi luând o înghiţitură lungă. Arătă spre carte şi se hotărî să înceapă mai degrabă cu asta, decât cu obişnuitele întrebări despre unde fusese, ce făcuse. Eschil?

  Santore zâmbi la întrebare, ascunzând orice semn de surprindere că un poliţist ştia să citească titlul în greacă.

  — O citiţi de plăcere sau pentru muncă?

  — Presupun că aţi putea-o numi muncă, răspunse Santore şi sorbi din coniac. Trebuie să încep lucrul la punerea în scenă a lui Agamemnon, la Roma, peste trei săptămâni.

  — În greacă? întrebă Brunetti, dar era clar că întrebarea nu era serioasă.

  — Nu, în traducere. Santore tăcu pentru o clipă, dar apoi îşi dădu frâu liber curiozităţii. Cum se face că un poliţist ştie să citească în greacă?

  Brunetti învârti lichidul din pahar.

  — Patru ani de greacă. Însă cu mult timp în urmă. Am uitat aproape tot ce ştiam.

  — Dar tot puteţi să-l recunoaşteţi pe Eschil?

  — Recunosc literele. Mă tem că mai mult de atâta nu mai sunt în stare. Mai luă o înghiţitură din pahar şi adăugă: întotdeauna mi-a plăcut asta la greci, că păstrau violenţa departe de scenă.

  — Spre deosebire de noi? întrebă Santore, apoi adăugă: Spre deosebire de ce s-a întâmplat în seara asta?

  — Da, spre deosebire de seara asta, recunoscu Brunetti, fără ca măcar să se întrebe de unde o fi aflat Santore că moartea fusese violentă. Teatrul era mic, aşa că probabil aflase acest lucru chiar înaintea poliţiştilor, chiar înainte să fie chemată poliţia.

  — Aţi vorbit cu el în această seară? Nu era nevoie să menţioneze numele.

  — Da. Am avut o dispută înainte de primul act. Ne-am întâlnit la bar şi ne-am întors la el în cabină. Acolo am început să ne certăm. Santore vorbi fără să ezite. Nu îmi amintesc dacă am ţipat unul la altul, dar am ridicat amândoi vocea.

  — Şi de ce v-aţi certat? întrebă Brunetti, la fel de calm ca şi când ar fi vorbit cu un vechi prieten şi sigur în egală măsură că avea să i se spună adevărul.

  — Aveam o înţelegere verbală în legătură cu acest spectacol. Eu îmi ţinusem promisiunea. Helmut a refuzat să şi-o ţină pe a lui.

  În loc să îi ceară lui Santore să explice acea observaţie, Brunetti îşi termină coniacul şi puse paharul pe masă între ei, aşteptându-l să continue.

  Făcându-şi mâinile cupă în jurul paharului, Santore îl roti încet în ambele direcţii.

  — Am fost de acord să regizez acest spectacol pentru că mi-a promis că o să-l ajute pe un prieten de-al meu să capete o slujbă în vara asta la Festivalul Halle. Nu e un festival de seamă, iar rolul pe care urma să-l obţină nu era unul important, dar Helmut a fost de acord să vorbească cu regizorii şi să le ceară să-i dea prietenului meu acest rol. Helmut urma să dirijeze acolo singurul spectacol de operă. Santore îşi duse paharul la buze şi sorbi. De-asta ne-am certat.

  — Ce i-aţi spus în timpul disputei?

  — Nu sunt sigur că-mi amintesc tot ce-am zis sau ce-a zis el, dar îmi aduc aminte că am spus că, din moment ce eu mi-am ţinut promisiunea, ceea ce a făcut el este necinstit şi imoral. Oftă. De câte ori vorbeai cu Helmut ajungeai inevitabil să vorbeşti ca el.

  — Şi ce răspuns v-a dat la asta?

  — A râs.

  — De ce?

  Înainte să răspundă, Santore întrebă:

  — Mai doriţi un pahar? Eu mă duc să-mi mai iau unul.

  Brunetti încuviinţă din cap recunoscător. De data aceasta, cât Santore lipsi, îşi lăsă capul pe speteaza scaunului şi închise ochii.

  Îi deschise când îl auzi pe Santore apropiindu-se. Luă paharul pe care acesta i-l întinse şi întrebă, ca şi cum nu şi-ar fi întrerupt conversaţia:

  — De ce a râs?

  Santore se lăsă jos pe scaun, de data aceasta ţinând o singură mână cupă în jurul paharului.

  — Parţial, presupun, pentru că Helmut se credea mai presus de moralitatea obişnuită. Sau poate că-şi imagina că îşi crease propria moralitate, diferită de a noastră, superioară. Brunetti nu comentă, aşa că acesta continuă: Aproape ca şi cum doar el avea dreptul să definească moralitatea, ca şi cum credea că nimeni altcineva în afara lui nu avea dreptul să folosească termenul. Fără îndoială, credea că eu, cel puţin, nu am dreptul să-l folosesc. Ridică din umeri, apoi sorbi din pahar.

  — De ce ar fi crezut aşa?

  — Din cauza homosexualităţii mele, răspunse celălalt firesc, lăsând să se înţeleagă că nu consideră acest subiect mai important decât alegerea unui ziar.

  — Acesta e motivul pentru care a refuzat să vă ajute prietenul?

  — În ultimă instanţă, da, spuse Santore. La început a spus că era din cauză că Saverio nu e suficient de bun, că nu are suficientă experienţă de scenă. Dar adevăratul motiv a ieşit la suprafaţă mai târziu, când m-a acuzat că îi cer o favoare pentru iubitul meu. Se aplecă în faţă şi îşi puse paharul pe masă. Helmut întotdeauna s-a văzut pe sine drept un apărător al moralei publice, spuse el, apoi preciza: Când trăia.

  — Şi chiar este? întrebă Brunetti.

  — Este ce, cine? spuse Santore, încurcând gramatica în confuzia lui.

  — Cântăreţul acesta chiar este iubitul dumneavoastră?

  — Oh, nu. Nu este. Din păcate.

  — E homosexual?

  — Nu, nici asta.

  — Atunci de ce v-a refuzat Wellauer?

  Santore se uită ţintă la el şi-l întrebă:

  — Cât de multe ştiţi despre el?

  — Foarte puţine, şi mai mult despre viaţa lui ca muzician, şi-apoi doar ce s-a scris în ziare şi în reviste în toţi aceşti ani. Dar despre el ca persoană nu ştiu nimic.

  Şi asta, îşi dădu seama Brunetti, începea să-l intereseze foarte tare, căci misterul morţii sale trebuia să se lege de un asemenea lucru, aşa cum se întâmpla mereu.

  Santore nu zise nimic, aşa că Brunetti îl încuraja:

  — Să nu-i vorbeşti niciodată de rău pe morţi, vero? Asta e problema?

  — Şi să nu vorbeşti niciodată de rău pe cineva cu care s-ar putea să lucrezi din nou, adăugă Santore.

  Brunetti se trezi spunând:

  — Oricum nu prea este cazul aici. Ce s-ar putea spune de rău despre el?

  Santore se uita la poliţist, examinându-i chipul; îl cântărea din priviri, aşa cum ar fi făcut cu un actor sau cu un cântăreţ, când se hotăra cum să-l folosească în spectacol.

  — Sunt mai mult zvonuri, spuse el în cele din urmă.

  — Ce fel de zvonuri?

  — Că a fost nazist. Nimeni nu ştie sigur sau, dacă cineva a ştiut vreodată, acum nu vorbeşte despre asta sau poate ce s-a ştiut în trecut a fost dat uitării, îngropat în acel loc unde memoria nu răzbate. A dirijat pentru ei cât au fost la putere. Se spune că a dirijat chiar şi pentru Führer. Dar susţinea că a trebuit să facă asta ca să salveze nişte oameni din orchestră, care erau evrei. Şi chiar au supravieţuit războiului cei care erau evrei – şi au reuşit să cânte în orchestră pe tot parcursul anilor de război. Şi la fel şi el, a dirijat şi a supravieţuit. Şi, cumva, reputaţia lui nu a avut niciodată de suferit din cauza acelor ani sau din cauza concertelor speciale pentru Führer. După război, continuă Santore pe un ton ciudat de calm, povestea că totuşi „s-a opus din punct de vedere moral” şi că a dirijat împotriva voinţei sale. Luă o înghiţitură mică din pahar. Habar n-am ce este adevărat din toate astea, dacă a fost sau nu membru al partidului, în ce a constat implicarea lui. Şi nici nu îmi pasă.

  — Atunci de ce mai vorbiţi despre asta? întrebă Brunetti.

  Santore izbucni într-un hohot de râs puternic şi camera răsună de vocea lui.

  — Probabil pentru că îmi imaginez că este adevărat.

  Brunetti zâmbi:

  — Poate că aşa este.

  — Şi probabil pentru că de fapt îmi pasă?

  — Şi asta, a fost de acord Brunetti.

  Pentru un moment au lăsat să se aştearnă tăcerea între ei, apoi Brunetti întrebă:

  — Cât de multe ştiţi cu adevărat?

  — Ştiu că a dat toate acele concerte în timpul războiului. Şi mai ştiu că, într-un caz, fiica unuia dintre muzicienii lui s-a dus la el în particular şi l-a implorat să-i ajute tatăl. Şi ştiu că muzicianul a supravieţuit războiului.

  — Şi fiica?

  — Şi fiica a supravieţuit războiului.

  — Ei, şi atunci? întrebă Brunetti.

  — Şi-atunci nimic, presupun. Santore ridică din umeri. În plus, întotdeauna a fost uşor să laşi în urmă trecutul omului şi să te gândeşti doar la geniul lui. Nu mai era nimeni ca el şi mă tem că nici n-o să mai existe vreun dirijor de talia lui.

  — Aeesta este motivul pentru care aţi fost de acord să-i regizaţi spectacolul, pentru că vă era uşor să-i uitaţi trecutul?

  Era o întrebare, nu o jignire, şi Santore o interpretă evident ca atare.

  — Da, răspunse încet. Am ales să regizez spectacolul ca prietenul meu să aibă şansa să cânte sub bagheta lui. Aşa că mi-a convenit să uit tot ceea ce ştiam sau suspectam sau măcar să ignor. Nu sunt sigur că mai contează aşa de tare, nu acum.

  Brunetti urmări cum pe chipul lui Santore se înfiripă o idee.

  — Dar acum nu o să mai aibă niciodată şansa să cânte cu Helmut, şi adăugă, ca să-i arate lui Brunetti că nu-i scăpase nici o clipă din vedere scopul conversaţiei: Ceea ce poate dovedi că nu am avut nici un motiv să îl ucid.

  — Da, asta pare a fi concluzia logică, a fost de acord Brunetti, în aparenţă fără interes, după care spuse: Aţi mai lucrat cu el până acum?

  — Da, acum şase ani. La Berlin.

  — Şi homosexualitatea dumneavoastră nu a ridicat nici o problemă atunci?

  — Nu. Niciodată nu a reprezentat cu adevărat o problemă, odată ce am ajuns suficient de renumit ca să-şi dorească să lucreze cu mine. Poziţia lui Helmut, de înger păzitor al moralităţii Occidentului sau al preceptelor biblice, era destul de bine cunoscută, dar nu poţi să supravieţuieşti foarte mult în lumea asta dacă refuzi să lucrezi cu homosexuali. Helmut pur şi simplu a ajuns la un compromis moral cu noi.

  — Şi dumneavoastră aţi făcut la fel cu el?

  — Desigur. Ca muzician, s-a apropiat de perfecţiune atât cât este posibil. A meritat să suport persoana, ca să pot lucra cu muzicianul.

  — A mai fost şi altceva ce nu aţi putut accepta la el ca persoană?

  Santore se gândi îndelung înainte să răspundă la această întrebare.

  — Nu, nimic altceva din ce ştiam despre el nu m-a făcut să-l displac. Nu sunt de părere că nemţii sunt genul care să-ţi trezească simpatia, iar el era neamţ până în vârful degetelor. Dar aici nu e vorba despre plăcut sau neplăcut. E vorba de acest aer de superioritate morală care părea să-l înconjoare în permanenţă, ca o lumină – de fapt, el era – o lumină în întuneric. Santore făcu o grimasă când rosti ultima frază. Nu, nu m-am exprimat bine. Probabil că din cauza orei târzii sau a coniacului. În plus, era un om în vârstă, iar acum este mort.

  Revenind la o chestiune anterioară, Brunetti întrebă:

  — Ce i-aţi spus când v-aţi certat?

  — Ce spui de obicei când te cerţi, răspunse Santore obosit. L-am făcut mincinos şi el m-a făcut poponar. Apoi am spus nişte chestii neplăcute despre spectacol, despre muzică şi despre cum dirija, iar el a spus chestii similare despre cum regizasem eu. Ce se spune de obicei. Tăcu din gură şi se lăsă pe scaun.

  — L-aţi ameninţat?

  Santore făcu ochii mari la Brunetti, fără să-şi poată ascunde şocul produs de întrebare.

  — Era un om în vârstă.

  — Vă pare rău că a murit?

  Aceasta era o altă întrebare pe care regizorul nu era pregătit să o audă. Se gândi o vreme înainte să răspundă.

  — Nu, nu-mi pare rău că a murit. Îmi pare rău pentru soţia lui. O să fie… Începu să zică, dar nu termină propoziţia. Îmi pare rău de moartea muzicianului, da, regret nespus asta. Era în vârstă şi ajunsese la sfârşitul carierei. Cred că ştia şi el.

  — Ce vreţi să spuneţi cu asta?

  — Felul în care dirija… nu mai avea strălucirea de altădată, îşi pierduse focul. Nu sunt muzician, aşa că nu pot să explic clar cum vine asta. Dar ceva îi lipsea. Se opri şi clătină din cap. Nu, poate e doar supărarea mea.

  — Aţi mai vorbit cu cineva despre asta?

  — Nu – nimeni nu se plânge de Dumnezeu. Făcu o pauză, după care spuse: Da, de fapt m-am plâns. I-am povestit despre asta Flaviei.

  — Signorei Petrelli?

  — Da.

  — Şi ce-a spus?

  — Mai lucrase înainte cu el; de mai multe ori, cred. Era deranjată de schimbarea lui, mi-a vorbit despre asta odată.

  — Şi ce a spus?

  — Nimic deosebit; doar că era ca şi cum ar fi lucrat cu un dirijor tânăr, cu puţină experienţă.

  — A mai spus şi altcineva asta?

  — Nu, nimeni. Cel puţin nu mie.

  — Prietenul dumneavoastră, Saverio, a fost în seara asta în clădire?

  — Saverio este la Napoli, răspunse Santore cu răceală.

  — Înţeleg. Pusese o întrebare greşită. Atmosfera de intimitate confortabilă dispăruse. Cât mai staţi la Veneţia, signor Santore?

  — De obicei plec după ce primul spectacol se încheie cu succes. Dar moartea lui Helmut schimbă lucrurile. Probabil că o să mai stau aici câteva zile, până ce noul dirijor se obişnuieşte cu spectacolul. Când Brunetti nu răspunse, întrebă: Mi se va permite să mă întorc la Florenţa?

  — Când?

  — Peste trei zile. Patru. Trebuie să rămân cel puţin la încă un spectacol cu noul dirijor. Dar după aceea aş vrea să mă duc acasă.

  — Nu există nici un motiv pentru care să nu puteţi pleca, spuse Brunetti şi apoi se ridică în picioare. Trebuie doar să ne lăsaţi o adresă unde să vă putem contacta, însă puteţi să o daţi unuia dintre oamenii mei care or să fie mâine la teatru.

  Îi întinse mâna. Santore se ridică în picioare şi i-o strânse.

  — Mulţumesc pentru coniac. Şi succes cu Agamemnon.

  Santore îi zâmbi în semn de mulţumire, fără să mai adauge altceva, şi Brunetti plecă.

  Brunetti se hotărî să meargă pe jos până acasă, ca să se bucure de puzderia de stele de pe cer şi de străzile pustii. Se opri în faţa hotelului, calculând distanţa. Harta oraşului prezentă în mintea oricărui veneţian îi arăta că cel mai scurt drum era peste podul Rialto. Tăie Campo San Fantin şi se afundă în labirintul de străzi înguste care duceau întortocheat la pod. Nu mai trecea nimeni pe lângă el şi avea sentimentul bizar că e singur în tot oraşul adormit. La San Luca trecu pe lângă farmacie, unul din puţinele locuri care ţineau deschis toată noaptea, cu excepţia gării, unde dormeau săracii şi nebunii.

  Şi-apoi se trezi la marginea apei, cu podul la dreapta lui. Cât de veneţian arăta de la depărtare, impunător şi eteric, dar dezvăluind unui ochi cercetător că e bine ancorat în mâlul oraşului.

  Traversă podul şi trecu prin piaţa acum pustie. De obicei era un chin să străbaţi strada aglomerată, împingându-te şi croindu-ţi drum prin marea de turişti înghesuiţi între standurile de legume de o parte şi magazinele pline de cele mai stupide chestii pentru vizitatori de cealaltă, dar în noaptea asta era singur şi putea să înainteze nestingherit. În faţa lui stăteau, în mijlocul străzii, o pereche de îndrăgostiţi, lipiţi unul de celălalt, orbi la frumuseţea din jurul lor sau poate, în fond, inspiraţi de ea.

  Când ajunse la ceas, o luă înspre stânga, bucuros că mai avea puţin până acasă. În cinci minute ajunse la magazinul lui preferat, florăria Biancat, ale cărei vitrine ofereau zi de zi oraşului o explozie de splendoare. În noaptea aceasta, prin sticla aburită vedeai glastrele cu trandafiri galbeni dichisiţi, iar în spatele lor ridicându-se un nor de iasomie palidă. Trecu repede pe lângă a doua vitrină, încărcată de orhidee sângerii, care întotdeauna îi păruseră asemănătoare cu plantele carnivore.

  Intră în acel palazzo în care locuia, îmbărbătându-se, ca întotdeauna când era obosit, să urce cele nouăzeci şi patru de trepte care duceau la apartamentul lor de la etajul patru. Fostul proprietar construise apartamentul ilegal cu mai bine de treizeci de ani în urmă; pur şi simplu mai adăugase un etaj la clădire fără să se deranjeze să obţină vreo aprobare oficială. Acest lucru fusese cumva pierdut din vedere când Brunetti cumpărase casa, în urmă cu zece ani, şi de atunci trăia cu teama permanentă că va trebui să legalizeze situaţia. Tremura la gândul muncii herculeene de a obţine aprobările care ar fi confirmat atât existenţa apartamentului, cât şi dreptul lui de a locui acolo. Simplul fapt că cei patru pereţi existau şi că el locuia între ei nu ar fi fost socotit relevant. Mita necesară avea să îl aducă la sapă de lemn.

  Deschise uşa, bucuros de căldura şi de mirosul pe care îl asocia cu apartamentul: lavandă, ceară, aroma a ceva ce se gătea în bucătăria din fund; era un amestec care pentru el marca, într-un mod pe care nu-l putea explica, existenţa unei fărâme de sănătate mintală în nebunia reprezentată de munca lui.

  — Guido, tu eşti? strigă Paola din sufragerie.

  Comisarul se întrebă pe cine altcineva aştepta ea oare la două dimineaţa, dar nu dădu glas întrebării.

  — Da, îi răspunse, aruncându-şi pantofii din picioare şi dându-şi jos haina. Abia acum îşi dădea seama cât este de obosit.

  — Vrei nişte ceai? Paola veni în hol şi îl sărută în fugă pe obraz.

  El îi făcu semn din cap că da, fără să încerce să-şi ascundă starea de epuizare. Urmând-o din hol până în bucătărie, se aşeză pe un scaun, în timp ce ea umplu un ibric cu apă şi-l puse la fiert pe aragaz. Scoase dintr-un dulăpior punga cu frunze uscate, o deschise, o mirosi şi întrebă:

  — Verbină?

  — E bună, e bună, răspunse el, prea obosit ca să-l mai intereseze.

  Aruncă o mână de frunze uscate în ceainicul de teracotă moştenit de la bunica lui şi veni să se aşeze lângă el. Îl sărută pe creştet, acolo unde începea să chelească.

  — Ce s-a întâmplat?

  — La Fenice. Cineva l-a otrăvit pe dirijor.

  — Pe Wellauer?

  — Da.

  Paola îi puse mâinile pe umeri, strângându-l uşor, un gest ce lui i se părea încurajator. Nu era necesar nici un comentariu; amândurora le era clar că presa avea să transforme această moarte într-un eveniment de senzaţie şi avea să ceară imperios ca vinovatul să fie descoperit cât mai repede cu putinţă. Şi el, şi Paola ar fi putut scrie editorialele ce aveau să apară în dimineaţa următoare, editoriale care probabil că erau scrise chiar în acel moment.

  Aburul ţâşni din ibric şuierând şi Paola se duse să toarne apa în vasul ciobit. Ca întotdeauna, simpla ei prezenţă îl liniştea, găsea alinare în eficienţa calmă cu care se mişca şi făcea diverse lucruri. Ca multe alte veneţiene, Paola avea pielea albă şi părul auriu-roşcat, trăsături atât de des întâlnite la femeile din portretele secolului XVII. Fără a fi frumoasă după standardele obişnuite, avea nasul puţin prea lung şi o bărbie care sugera puţin cam multă hotărâre. Lui îi plăceau ambele trăsături.

  — Ai vreo idee? îl întrebă, întorcându-se la masă cu ceainicul şi cu două căni. Se aşeză în faţa lui, turnă ceaiul aromat, apoi se duse din nou la dulăpior şi reveni cu un borcan imens de miere.

  — E prea devreme, spuse el, punându-şi miere în cană cu o lingură. Amestecă, lovind lingura de cană, apoi vorbi în ritm cu mişcarea lingurii: N-am decât o soţie tânără, o soprană care a minţit că nu l-a văzut înainte să moară şi un regizor homosexual care s-a certat cu el înainte să fie ucis.

  — Poate că ar trebui să încerci să vinzi povestea. Sună a ceva ce s-ar da la televizor.

  — Şi un geniu mort, adăugă el.

  — Da, ăsta ar putea fi un avantaj. Paola sorbi din ceai, apoi suflă în el ca să-l răcească. Cu cât e mai tânără soţia?

  — Suficient de tânără cât să-i fie fiică. Aş zice cu vreo treizeci de ani.

  — OK, spuse Paola, folosind unul din americanismele care abundau în vocabularul ei. Eu zic că soţia e vinovată.

  Deşi o rugase de nenumărate ori să nu mai facă asta, ea insista să aleagă un suspect la începutul fiecărui caz la care lucra şi în general greşea, pentru că întotdeauna îl alegea pe cel mai evident. Odată, adus la exasperare, o întrebase de ce insista să facă asta şi ea îi explicase că, din moment ce îşi făcuse disertaţia pe Henry James, se considera îndreptăţită să-şi găsească alinare în descoperirea lucrurilor evidente în viaţa reală, având în vedere că o găsise în romanele lui. Nimic din ceea ce făcea Brunetti nu o oprea să-şi exprime opţiunea şi nimic nu avea să o determine vreodată să pună mai multă subtilitate în alegere.

  — Ceea ce înseamnă, spuse el continuând să-şi amestece ceaiul, că până la urmă se va dovedi că a fost cineva din cor.

  — Sau majordomul.

  — Îhî, aprobă el, luând o gură de ceai.

  Au terminat ceaiul într-o tăcere confortabilă. Apoi Brunetti a luat ambele căni, le-a pus în chiuvetă şi a aşezat ceainicul la o parte pe tăblia de lângă chiuvetă, departe de orice pericol.

  În dimineaţa zilei de după descoperirea corpului dirijorului, Brunetti a ajuns la birou cu puţin înainte de ora nouă, unde a aflat ceva aproape la fel de uimitor ca evenimentul petrecut cu o seară înainte: şeful său direct, il Vice-Questore Giuseppe Patta, era deja la birou şi tot suna după Brunetti de aproape o jumătate de oră. Acest lucru i-a fost adus la cunoştinţă întâi de portarul care stătea înăuntru, chiar la intrarea în clădire, pe urmă de un ofiţer pe care l-a întâlnit pe scări şi apoi de secretara care lucra pentru el şi pentru ceilalţi doi commissari ai oraşului. Fără să facă vreun efort să se grăbească, Brunetti şi-a verificat corespondenţa, şi-a sunat secretara ca să afle dacă primise vreun telefon şi în cele din urmă a coborât scările, îndreptându-se spre biroul şefului.

  Cavaliere Giuseppe Patta fusese trimis la Veneţia în urmă cu trei ani, într-o încercare de a aduce forţe proaspete în sistemul penal. În acest caz, sursa era siciliană şi se dovedise a fi incompatibilă cu lumea veneţiană. Patta avea un portţigaret din onix şi uneori folosea un baston cu măciulie de argint. Deşi cel dintâi detaliu îl făcuse pe Brunetti să se holbeze şi cel de-al doilea îi stârnise râsul, încercase să nu îl judece până nu lucrase suficient de mult cu el, cât să-şi facă o părere despre cât de îndreptăţit era să aibă asemenea fasoane. Brunetti avusese nevoie de mai puţin de o lună ca să se decidă că, deşi aceste ifose i se potriveau, nu prea avea dreptul să le afişeze. Programul de lucru al acestuia includea o cafea servită fără grabă în fiecare dimineaţă, în timpul verii pe terasa hotelului Gritti, iar în timpul iernii la Florian. Prânzul îl lua de regulă la piscina Cipriani sau la Harry's Bar şi de obicei pe la ora patru se hotăra să-şi considere ziua de lucru „încheiată”. Puţini ar fi fost de acord. Brunetti învăţase, de asemenea, repede că lui Patta trebuia să i te adresezi întotdeauna cu Vice-Questore sau cu titlul şi mai pompos de Cavaliere, a cărui provenienţă îi rămăsese neclară. Nu numai că insista să i se folosească titlul, dar cerea să i se vorbească formal cu lei, lăsând pleava să folosească familiarul tu între ei.

  Patta prefera să nu fie deranjat de niciunul din amănuntele mai supărătoare ale infracţiunilor sau de orice alte detalii murdare. Unul din puţinele lucruri care îl puteau face să-şi treacă degetele prin buclele graţioase de la tâmple era o sugestie în presă că poliţia a dat dovadă de delăsare în ceea ce privea îndatoririle ei. Nu conta asupra cărui aspect alegea presa să se concentreze: că un copil a reuşit să se strecoare printr-un cordon al poliţiei ca să ofere o floare unui demnitar aflat în vizită sau că s-a remarcat prezenţa vânzătorilor de stradă africani care comercializează droguri la vedere. Orice aluzie cât de fină că poliţia deţine altceva decât un control deplin asupra populaţiei oraşului îi provoca lui Patta crize de furie, în timpul cărora ploua cu acuzaţii în special asupra celor trei commissari. Mânia lui lua de obicei forma unor lungi note informative adresate acestora, în care gravitatea scăpărilor poliţiei era făcută să pară mult mai teribilă decât gravitatea infracţiunilor comise de populaţie.

  Era un lucru bine cunoscut că Patta, în urma unor aluzii făcute de presă, declarase mai multe stări de alertă infracţională, în timpul cărora alegea o anumită infracţiune, cam în acelaşi mod în care ar fi ales un desert deosebit de savuros de pe masa frumos împodobită cu dulciuri dintr-un restaurant, şi anunţa în presă că în săptămâna aceea infracţiunea respectivă urma să fie eradicată sau cel puţin redusă. Când citea despre cea mai recentă „stare de alertă infracţională” – căci în general afla despre asta doar din presă – Brunetti nu se putea abţine să nu se gândească la scena din Casablanca în care se dădea ordinul să se „adune suspecţii obişnuiţi”. Ordinul era adus la îndeplinire, câţiva adolescenţi erau trimişi la închisoare în jur de o lună şi lucrurile reveneau la normal, până când remarcile din presă declanşau o nouă „stare de alertă”.

  Brunetti se gândea adeseori că în Veneţia rata infracţiunilor era scăzută – una din cele mai scăzute din Europa şi cu siguranţă cea mai scăzută din Italia – pentru că infractorii, care erau aproape întotdeauna hoţi, pur şi simplu nu ştiau cum să se fofileze. Doar un localnic era în stare să se descurce în păienjenişul de străduţe înguste şi ştia de la bun început care se înfunda şi care dădea într-un canal. Iar veneţienii, populaţia locală, tindeau să respecte legea, fie şi pentru că tradiţia şi istoria le insuflaseră un adânc respect pentru proprietatea privată şi o nevoie profundă de a o proteja. Prin urmare se comiteau foarte puţine infracţiuni, iar când se petrecea un act de violenţă sau, şi mai rar, o crimă, criminalul era prins imediat şi fără mare bătaie de cap: soţul, vecinul, partenerul de afaceri. De regulă nu aveau decât să adune suspecţii obişnuiţi.

  Însă Brunetti era conştient că moartea lui Wellauer era altfel. Era o personalitate, fără îndoială cel mai renumit dirijor al epocii şi fusese omorât în mica bijuterie a Veneţiei: clădirea operei. Deoarece cazul îi revenea lui Brunetti, il Vice-Questore avea să-l considere pe el direct răspunzător de orice publicitate negativă care s-ar fi făcut poliţiei.

  Bătu la uşă şi aşteptă să i se spună să intre. Când îl auzi strigând, Brunetti deschise uşa şi îl văzu pe Patta acolo unde ştia că o să-l vadă, în postura în care ştia că o să-l găsească, aşezat la biroul uriaş, aplecat peste un document care căpăta importanţă datorită atenţiei cu care îl cerceta. Chiar şi în această ţară de bărbaţi arătoşi, Patta era şocant de atrăgător, cu profilul său roman ca sculptat, ochii distanţaţi şi pătrunzători şi trupul de atlet, în ciuda faptului că trecuse bine de cincizeci de ani. Când era fotografiat pentru presă, prefera să fie pozat din profil, pe partea stângă.

  — Deci până la urmă ai ajuns, spuse Patta, sugerând că Brunetti sosise cu câteva ore bune întârziere, şi nu la timp. Am crezut că o să fie nevoie să te aştept toată dimineaţa, adăugă el, şi Brunetti se gândi că merge prea departe cu rolul pe care îl juca.

  Când văzu că Brunetti nu răspunde la niciuna dintre remarci, Patta îl întrebă imperios:

  — Ce ai aflat?

  Brunetti îşi scoase din buzunar ediţia din acea dimineaţă a lui Il Gazzettino şi răspunse:

  — Uitaţi ziarul, domnule. Scrie aici pe prima pagină. Apoi, înainte ca Patta să-l poată opri, citi cu voce tare: „Un dirijor de renume a fost găsit mort. Se bănuieşte că a fost o crimă”. Îi întinse şefului ziarul.

  Patta îşi păstră controlul asupra vocii, dar ignoră ziarul cu un gest.

  — Am citit deja asta. Voiam să ştiu ce ai aflat tu.

  Brunetti băgă mâna în buzunar şi îşi scoase agenda. Nu avea nimic notat în ea cu excepţia numelui, a adresei şi a numărului de telefon aparţinând americancei, însă atâta timp cât era ţinut în picioare în faţa şefului care stătea jos, acesta din urmă nu avea cum să vadă că paginile erau practic goale. În mod demonstrativ îşi umezi un deget şi începu să răsfoiască încet paginile.

  — Camera nu era încuiată şi nu am văzut nici o cheie în uşă. Ceea ce înseamnă că oricine putea să intre sau să iasă oricând în timpul spectacolului.

  — Unde a fost pusă otrava?

  — În cafea, cred. Dar nu o să ştiu sigur până nu primesc autopsia şi raportul de la laborator.

  — Când are loc autopsia?

  — În dimineaţa asta, cred. La unsprezece.

  — Bun. Altceva?

  Brunetti mai întoarse o pagină, descoperind o nouă filă goală.

  — Am vorbit cu soliştii de la operă. Baritonul l-a văzut, dar n-au făcut decât să se salute. Tenorul spune că nu l-a văzut, iar soprana spune că l-a văzut doar când a ajuns la operă. Se uită în jos la Patta, care aştepta să continue. Tenorul spune adevărul. Soprana minte.

  — De ce spui asta? îl întrebă scurt Patta.

  — Deoarece cred că e adevărat, domnule.

  Cu o răbdare exagerată, ca şi cum s-ar fi adresat unui copil încet la minte, Patta îl întrebă:

  — Şi de ce crezi că e adevărat, commissario?

  — Pentru că a fost văzută intrând în cabina acestuia după primul act. Brunetti nu catadicsi să-l lămurească că aceasta fusese doar o sugestie a unui martor, neconfirmată la acel moment. Din propriul interogatoriu dedusese că femeia nu spunea adevărul, poate în legătură cu acest lucru sau poate în legătură cu altceva. Am vorbit şi cu regizorul, continuă Brunetti. S-a certat cu dirijorul înainte de începerea spectacolului. Dar nu l-a mai văzut în timpul spectacolului. Cred că spune adevărul. Patta nu se deranjă să-l întrebe de ce crede asta.

  — Altceva?

  — Am trimis aseară un mesaj poliţiei din Berlin. Se opri ca să-şi răsfoiască agenda. Mesajul a fost trimis la…

  — Lasă asta, îi tăie vorba Patta. Ce au avut de spus?

  — Ne vor trimite azi prin fax un raport complet, cu toate informaţiile pe care le au despre Wellauer şi soţia lui.

  — Şi ce e cu soţia? Ai vorbit cu ea?

  — Am schimbat doar câteva cuvinte. Era foarte tulburată. Nu se putea discuta cu ea.

  — Unde era?

  — Când am vorbit?

  — Nu, în timpul spectacolului.

  — Era în sală, pe unul din locurile din faţă. A spus că s-a dus să-l vadă după al doilea act, dar a ajuns la cabină prea târziu, aşa că nu au mai apucat să vorbească.

  — Adică era în culise când el a murit? întrebă Patta cu atâta entuziasm, încât Brunetti aproape crezu că nu mai era mult şi urma să ordone arestarea ei pentru crimă.

  — Da, dar nu ştiu dacă l-a văzut, dacă a intrat în cabină.

  — Atunci fă-ţi un scop din a afla asta. Până şi Patta îşi dădu seama că folosise un ton prea aspru. Adăugă: Ia loc, Brunetti.

  — Mulţumesc, domnule, spuse el, închizându-şi agenda şi strecurând-o în buzunar înainte să ia loc în faţa şefului. Ştia că scaunul lui Patta era cu câţiva centimetri mai înalt, un amănunt pe care il Vice-Questore fără îndoială îl considera drept un fin avantaj psihologic.

  — Cât timp a stat în culise?

  — Nu ştiu, domnule. Era foarte tulburată când am vorbit cu ea, aşa că versiunea ei nu a fost foarte clară.

  — E posibil să se fi dus în cabină? întrebă Patta.

  — Se poate. Nu ştiu.

  — Sună ca şi cum i-ai căuta scuze, spuse Patta, după care adăugă: E drăguţă? Brunetti îşi dădu seama că Patta probabil că aflase de diferenţa de vârstă dintre decedat şi văduvă.

  — Dacă vă plac blondele înalte, spuse Brunetti.

  — Ţie nu îţi plac?

  — Nu mă lasă soţia, domnule.

  Patta ezită, căutând să găsească o modalitate prin care să readucă discuţia pe făgaşul normal.

  — A mai intrat careva în cabină în timpul spectacolului? De unde a luat cafeaua?

  — Există un bar la parterul operei. Probabil de acolo.

  — Află.

  — Da, domnule.

  — Acum fii atent, Brunetti. Acesta încuviinţă din cap. Vreau numele tuturor celor care au intrat în cabină sau au fost prin preajma ei aseară. Şi vreau să ştiu mai multe despre soţie. Cât timp au fost căsătoriţi, de unde vine, chestii de genul ăsta.

  Brunetti încuviinţă din cap.

  — Brunetti? îl atenţiona brusc Patta.

  — Da, domnule?

  — De ce nu iei notiţe?

  Brunetti îşi permise un mic zâmbet.

  — Oh, nu uit niciodată nimic din ceea ce spuneţi, domnule.

  Din motive numai de el ştiute, Patta alese să ia răspunsul acestuia literal.

  — Nu cred ce ţi-a spus ea, că nu l-a văzut. Oamenii nu încep să facă ceva şi apoi pur şi simplu se răzgândesc. Sunt convins că e ceva la mijloc. Probabil e legat de diferenţa de vârstă.

  Exista un zvon că Patta petrecuse doi ani studiind psihologia la Universitatea din Palermo înainte să treacă la Drept. Dar era un fapt de netăgăduit că după un parcurs lipsit de distincţie ca student, îşi luase diploma şi la scurt timp după aceea, ca urmare a carierei pline de distincţie a tatălui său în Partidul Creştin-Democrat, fusese numit vice-comisar de poliţie. Iar acum, după mai bine de douăzeci de ani, era Vice-Questore al poliţiei din Veneţia.

  Cum Patta părea să fi terminat de dat ordine, Brunetti se pregăti pentru ce avea să urmeze, discursul despre onoarea oraşului. Aşa cum din noapte se face zi, din gândul lui prinseră viaţă cuvintele lui Patta:

  — Poate nu înţelegi, commissario, dar vorbim despre unul dintre cei mai renumiţi artişti ai epocii noastre. Şi a fost ucis aici în oraşul nostru, Veneţia – care nume nu înceta să sune ridicol pe buzele lui Patta, cu accentul lui sicilian. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să rezolvăm acest caz; nu putem lăsa această crimă să păteze reputaţia, însăşi onoarea oraşului nostru.

  Existau momente când Brunetti era tentat să ia notiţe despre ce spunea şeful său. Pe măsură ce Patta continua pe această linie, Brunetti se hotărî că dacă urma să spună ceva despre gloriosul trecut muzical al oraşului, îi va lua Paolei flori în acea după-amiază.

  — Acesta este oraşul lui Vivaldi. Mozart a fost aici. Avem de plătit o datorie faţă de lumea muzicii.

  Stânjenei, se gândi el. Ăştia îi plăceau cel mai mult. Îi va pune în glastra albastră, înaltă, din sticlă de Murano.

  — Vreau să te opreşti din orice altceva şi să te dedici trup şi suflet acestui caz. Mi-am aruncat o privire peste registrul de cazuri, continuă Patta, surprinzându-l pe Brunetti prin faptul că ştia de existenţa unui asemenea registru, şi ţi-am dat doi oameni ca să te ajute. (Dă, Doamne, să nu fie Alvise şi Riverre şi promit să-i iau două duzini, îşi zise Brunetti). Alvise şi Riverre. Sunt buni şi de nădejde.

  În traducere liberă însemna că erau oamenii lui Patta.

  — Şi vreau să văd că faci progrese. Înţelegi?

  — Da, domnule, răspunse Brunetti politicos.

  — În regulă, atunci. Asta e tot. Am de lucru şi sunt convins că şi tu ai o grămadă de treburi de care să te ocupi.

  — Da, domnule, repetă Brunetti, ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă.

  Se întrebă care avea să fie replica de la plecare. Nu fusese Patta în vacanţă la Londra ultima oară?

  — Şi noroc la vânătoare, Brunetti.

  Da, la Londra.

  — Mulţumesc, domnule, spuse el încet şi ieşi din birou.

  Următoarea oră Brunetti şi-o petrecu trecând în revistă reportajele despre crimă din cele patru ziare importante. După cum era de aşteptat, Il Gazzettino umpluse prima pagină cu această ştire şi sugera că incidentul compromitea cumva oraşul şi îl punea în pericol. Se comenta în articolul de fond că poliţia trebuie să găsească rapid vinovatul, nu atât pentru a-l deferi justiţiei, cât pentru a înlătura pata de pe onoarea Veneţiei. Citindu-l, Brunetti se gândi că Patta parcursese acest articol în loc să-şi aştepte obişnuitul număr din L'Osservatore Romano, care nu ajungea pe tejghea înainte de ora zece.

  La Repubblica trata subiectul din perspectiva recentelor evenimente politice şi sugera o legătură atât de subtilă, încât numai ziaristul în cauză sau un psihiatru ar fi putut să o perceapă. Corriere della Sera reacţiona de parcă omul murise în patul lui şi dedica o pagină întreagă unei analize obiective a contribuţiei acestuia la lumea muzicii, atrăgând atenţia asupra faptului că îi susţinuse pe o seamă de compozitori moderni.

  Păstră L'Unità pentru la sfârşit. În mod previzibil, vuia de primul lucru care le trecuse prin cap – în acest caz, răzbunarea, care, la fel de previzibil, era confundată cu dreptatea. Un articol de fond făcea vagi aluzii la aceleaşi vechi secrete din sferele înalte şi îl aducea în discuţie, în mod deloc surprinzător, pe sărmanul bătrân Sindona, mort în celula sa de închisoare, întrebându-se, evident retoric, dacă nu cumva exista o legătură ascunsă între aceste două cazuri „înspăimântător de asemănătoare”. Exceptând faptul că erau doi bătrâni care muriseră otrăviţi cu cianură, Brunetti nu vedea prea mare asemănare, înspăimântătoare sau nu.

  Nu pentru întâia dată în cariera sa, Brunetti medită asupra posibilelor avantaje care ar fi decurs din cenzurarea presei. În trecut, poporul german se împăcase foarte bine cu un guvern care impusese acest lucru, iar guvernul american părea să se descurce binişor cu o populaţie care dorea cenzura.

  Reveni la articolul lung din Corriere şi aruncă celelalte trei ziare la coş. Parcurse articolul încă o dată, luând din când în când notiţe. Chiar dacă nu era cel mai renumit dirijor din lume, Wellauer era fără îndoială considerat printre cei mai buni. Dirijase pentru prima dată înainte de ultimul război, fiind copilul minune al Conservatorului din Berlin. Nu se menţionau prea multe despre perioada războiului, cu excepţia faptului că dirijase în continuare în Germania natală. Abia în anii '50 cariera lui luase avânt şi acesta se alăturase elitei sclipitoare din întreaga lume, zburând de pe un continent pe altul ca să dirijeze un anumit concert şi zburând apoi spre un al treilea ca să dirijeze o operă.

  Înconjurat de strălucire şi faimă, rămăsese un muzician desăvârşit, pretinzând atât precizie, cât şi delicateţe din partea orchestrei pe care o dirija, insistând asupra fidelităţii absolute faţă de partitură. Până şi reputaţia pe care şi-o căpătase, de persoană arogantă sau dificilă, pălea în faţa admiraţiei generale care îi cinstea devotamentul absolut faţă de arta sa.

  Articolul nu dădea mare atenţie vieţii personale, menţionând doar că actuala soţie era cea de-a treia şi că a doua îşi luase viaţa cu douăzeci de ani în urmă. Se menţiona că avea case la Berlin, Gstaad, New York şi Veneţia.

  Fotografia care apărea pe prima pagină nu era de dată recentă. Îl arăta pe Wellauer din profil, discutând cu Maria Callas, care purta costumul de scenă şi era, evident, personajul principal din imagine. I se păru ciudat că ziarul publica o fotografie veche de cel puţin treizeci de ani.

  Se aplecă şi luă înapoi din coş Il Gazzettino. Ca de obicei, acesta publica o fotografie a locului unde se petrecuse crima, faţada ştearsă, uniformă a Operei La Fenice. Lângă ea era o fotografie mai mică a intrării actorilor în care erau surprinşi doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă cărând ceva. Dedesubt era o fotografie recentă de publicitate a maestrului pozat din faţă: cravată albă, coama de păr argintiu, pieptănat pe spate, care îi încadra chipul colţuros. Ochii uşor oblici ca la slavi păreau curios de deschişi la culoare sub sprâncenele întunecate ce îi umbreau. Nasul era de-a dreptul prea lung pentru faţă, dar impactul ochilor era atât de puternic încât acel mic defect aproape că nici nu mai conta. Avea gura mare, cu buze pline, cărnoase, de o senzualitate care contrasta ciudat cu gravitatea privirii. Brunetti încercă să-şi amintească faţa acestuia aşa cum o văzuse cu o seară înainte, împietrită şi schimonosită de moarte, dar efectul fotografiei era suficient de puternic cât să înlăture acea imagine. Se uită lung la ochii deschişi la culoare şi încercă să-şi imagineze o ură atât de puternică încât să provoace distrugerea acestui om.

  Reflecţiile lui au fost întrerupte de una din secretare, care intrase cu un raport venit de la poliţia din Berlin, tradus deja în italiană.

  Înainte să se apuce să îl citească, Brunetti îşi atrase singur atenţia asupra faptului că Wellauer era oarecum o legendă vie, iar nemţii erau mereu în căutare de eroi şi prin urmare ceea ce avea să citească probabil că va reflecta ambele aspecte. Ceea ce însemna că unele adevăruri vor fi doar sugerate, iar de altele îşi va da seama doar pentru că au fost omise. Nu fuseseră mulţi muzicieni şi artişti membri în partidul nazist? Dar cine îşi mai amintea de asta acum, după atâta amar de vreme?

  Deschise raportul şi începu să citească textul în italiană, varianta în germană nefiindu-i de nici un folos. Wellauer nu avea cazier, nici măcar o amendă de circulaţie. Apartamentul său din Gstaad fusese jefuit de două ori: în niciuna din cele două daţi nu reuşise să recupereze nimic, nimeni nu fusese prins şi asigurările acoperiseră pierderile, deşi sumele la care se ridicaseră erau uriaşe.

  Brunetti se afundă în alte două paragrafe de precizie nemţească înainte să ajungă la sinuciderea celei de-a doua soţii. Aceasta se spânzurase în subsolul apartamentului lor din München la 30 aprilie 1968, după ceea ce raportul numea „o lungă perioadă de depresie”. Nu se găsise nici un mesaj care să îi explice gestul. Lăsase în urmă trei copii, doi băieţi gemeni şi o fată, la momentul respectiv în vârstă de şapte, respectiv doisprezece ani. Wellauer însuşi descoperise cadavrul şi, după înmormântare, intrase într-o perioadă de izolare totală care durase şase luni.

  Poliţia nu îi dăduse atenţie până la căsătoria acestuia, în urmă cu doi ani, cu Elizabeth Balintffy, unguroaică de origine, care căpătase cetăţenie germană în urma primei căsătorii încheiate cu un divorţ, cu trei ani înainte de a se mărita cu Wellauer. Nu avea cazier nici în Germania, nici în Ungaria. Avea un copil din prima căsătorie, o fată, Alexandra, în vârstă de treisprezece ani.

  Brunetti se tot uită fără folos după vreo informaţie despre ce făcuse Wellauer în anii războiului. Se menţiona prima lui căsătorie în 1936 cu fata unui industriaş german şi divorţul lor după război. Între aceste date, bărbatul părea să nu fi existat, ceea ce lui Brunetti îi spunea multe despre ceea ce făcuse sau măcar susţinuse. Aceasta, însă, era doar o bănuială la care nu prea avea şanse să găsească confirmare, mai ales într-un raport oficial venit de la poliţia germană.

  Pe scurt, Wellauer era pe cât de curat îşi putea dori un om să fie. Şi totuşi, cineva îi pusese cianură în cafea. Din experienţa sa, Brunetti ştia că oamenii omoară în principiu din două motive: bani şi sex. Ordinea nu conta, iar cel din urmă motiv era adeseori numit dragoste, dar în cei cincisprezece ani petrecuţi printre criminali întâlnise puţine excepţii de la regulă.

  Termină raportul sosit de la poliţia germană cu mult înainte de ora unsprezece. Sună la laborator şi află că nu făcuseră nimic, nu luaseră nici o amprentă de pe ceaşca de cafea sau de pe alte suprafeţe din cabina care rămăsese sigilată, fapt care, a fost el informat, îi făcuse pe cei de la operă să sune de trei ori până atunci. Făcu un pic de scandal, dar ştia că nu avea nici un rost. Vorbi scurt cu Miotti, care îi spuse că nu aflase nimic în plus de la il portiere cu o seară înainte, cu excepţia faptului că dirijorul era „o persoană rece”, soţia foarte drăguţă şi prietenoasă, iar La Petrelli deloc pe gustul lui. Il portiere nu-i oferi nici un motiv pentru această ultimă afirmaţie, explicându-i doar că era antipatica. Ceea ce pentru Brunetti era suficient.

  Nu avea nici un rost să îl trimită pe Alvise sau pe Riverre să ia amprente, până nu descopereau cei de la laborator dacă pe ceaşcă mai existau şi alte amprente decât cele ale dirijorului. Nu era nici o grabă în privinţa asta.

  Iritat că avea să-şi rateze prânzul, Brunetti plecă de la birou la puţin timp după ora douăsprezece şi merse pe jos până la barul din colţ, unde îşi luă un sendviş şi un pahar cu vin, dar fără să fie mulţumit nici de unul, nici de altul. În ciuda faptului că toată lumea de la bar ştia cine este, nimeni nu îl întrebă despre crimă, deşi un bătrân îşi foşni sugestiv ziarul. Brunetti coborî până la staţia San Zaccaria şi luă şalupa numărul 5 care avea să-l ducă pe insula San Michele, unde se afla cimitirul, tăind-o pe la L'Arsenale şi continuându-şi traseul prin spatele insulei. Cum nu reuşise să-şi însuşească cultul morţilor atât de comun la italieni, trecea arareori pe la cimitir.

  Mai fusese aici în trecut; de fapt, una din primele sale amintiri era legată de acest loc, unde era adus ca să ajute la îngrijirea mormântului bunicii sale, omorâtă la Treviso în timpul unui bombardament al aliaţilor în timpul războiului. Îşi amintea cât de colorate erau mormintele îmbrăcate în flori şi cât de îngrijite erau dreptunghiurile perfecte, separate fiecare de fâşii de peluză tunsă scurt. Şi, în mijlocul acestora, cât de încruntaţi erau oamenii, majoritatea femei, care veneau cu braţele încărcate de flori. Cât de murdari şi de ponosiţi erau, ca şi cum toată dragostea lor pentru culoare şi curăţenie era înghiţită de nevoia de a avea grijă de acele spirite îngropate, nemailăsând nimic şi pentru sine.

  Iar acum, treizeci şi cinci de ani mai târziu, mormintele erau la fel de îngrijite, florile continuau să explodeze în culori, însă oamenii care treceau printre morminte arătau ca şi cum aparţineau tărâmului celor vii, nu mai erau acele stafii din anii de după război. Mormântul tatălui său era uşor de găsit, neaflându-se prea departe de cel al lui Stravinski. Rusul era în siguranţă; avea să rămână acolo, neatins, atâta vreme cât exista cimitirul sau oamenii aveau să-şi amintească de muzica lui. Situaţia tatălui său era mult mai precară, pentru că se apropia momentul când avea să i se deschidă mormântul şi oasele urmau să îi fie luate şi îngropate într-o urnă, într-unul din zidurile lungi ale cimitirului.

  Totuşi mormântul era atent îngrijit; fratele lui era mai conştiincios. Garoafele din vaza de sticlă înfiptă în pământ erau proaspete; gerul din urmă cu trei nopţi ar fi omorât orice floare pusă acolo mai devreme. Se aplecă şi înlătură câteva frunze pe care vântul le lipise de glastră. Se ridică în picioare, după care se aplecă din nou ca să ia un chiştoc de lângă piatra de mormânt. Se ridică iar şi se uită la fotografia de pe piatră. Recunoscu ochii, maxilarul şi văzu urechile prea mari pe care el şi fratele său nu le moşteniseră, dar care trecuseră direct la copiii lor.

  „Ciao, Papà”, spuse el, dar apoi nu mai găsi nimic de adăugat. Merse până la capătul şirului de morminte şi aruncă mucul de ţigară într-un coş mare de metal înfipt în pământ.

  La biroul cimitirului, şi-a dat numele şi gradul şi a fost condus într-o mică sală de aşteptare de către un bărbat care i-a spus să aştepte, că doctorul va veni imediat. Nu era nimic de citit în cameră, aşa că s-a mulţumit să se uite afară pe singura fereastră care dădea spre curtea închisă, împrejmuită de clădirile cimitirului.

  La începutul carierei, Brunetti ceruse să fie prezent la autopsia victimei, la prima crimă pe care o investigase, o prostituată omorâtă de proxenetul ei. Urmărise cu atenţie cum cadavrul e adus în sala de operaţie pe o targa, se holbase fascinat când cearşaful alb fusese dat la o parte dezvelind un trup aproape perfect. Iar când doctorul ridicase bisturiul deasupra corpului, pregătindu-se să facă incizia pe lung, Brunetti leşinase şi se prăbuşise în mijlocul studenţilor de la medicină de care era înconjurat. Aceştia îl căraseră calmi afară pe hol şi-l lăsaseră pe un scaun, ameţit, după care se grăbiseră să se întoarcă să asiste. De atunci, văzuse victimele multor crime, văzuse corpul uman distrus de cuţite, arme, chiar şi de bombe, dar nu învăţase niciodată cum să se uite la el cu calm şi nici nu mai putea să îşi impună să asiste la această violare calculată care era autopsia.

  Uşa de la mica sală de aşteptare se deschise şi intră Rizzardi, îmbrăcat la fel de impecabil ca şi cu o seară în urmă. Mirosea a săpun scump şi nu a fenol, pe care Brunetti nu putea să nu-l asocieze cu munca lui.

  — Bună ziua, Guido, spuse acesta şi-i întinse mâna. Îmi pare rău că te-ai deranjat să vii până aici. Puteam foarte uşor să te sun şi să-ţi povestesc puţinul pe care l-am aflat.

  — Nu face nimic, Ettore; voiam oricum să vin până aici. Şi n-o să am nimic important până nu primesc un raport de la proştii ăia de la laborator. Şi, fără îndoială, e prea devreme ca să vorbesc cu văduva.

  — Atunci să-ţi spun ce-am aflat eu, zise doctorul, închizând ochii şi începând să-i recite din memorie. Brunetti îşi scoase agenda din buzunar şi notă ce auzi: Era într-o excelentă stare de sănătate. Dacă nu i-aş fi ştiut vârsta, şaptezeci şi patru, aş fi zis că e cu cel puţin zece ani mai tânăr, şaizeci şi ceva sau poate chiar mai puţin de şaizeci de ani. Tonus muscular excelent, probabil datorită exerciţiilor care s-au adăugat la un corp în ansamblu sănătos. Organe interne neafectate de boală. Nu se poate să fi fost băutor; ficatul era perfect. Ciudat să vezi asta la un bărbat de vârsta lui. Nu fuma, deşi cred că a fumat cu ani în urmă şi s-a lăsat. Cred că ar mai fi trăit încă zece sau douăzeci de ani. Terminând, deschise ochii şi se uită la Brunetti.

  — Şi cauza decesului? întrebă Brunetti.

  — Cianură de potasiu. În cafea. Aş zice că a înghiţit în jur de treizeci de miligrame, mai mult decât suficient ca să-l omoare. Se opri un moment, apoi adăugă: De fapt, n-am mai văzut asta până acum. Un efect extraordinar. Vocea i se pierdu şi căzu într-o visare care îl nelinişti pe Brunetti.

  După un moment, Brunetti întrebă:

  — E chiar aşa de rapidă cum am citit?

  — Da, cred că este, răspunse doctorul. După cum am mai spus, n-am mai întâlnit un caz de genul ăsta până acum, nu unul adevărat. Doar am citit despre aşa ceva.

  — Instantanee?

  Rizzardi se gândi o clipă înainte de a răspunde:

  — Da, presupun că este instantanee sau suficient de rapidă ca să fie acelaşi lucru. E posibil să fi avut o clipă cât să-şi dea seama de ce se întâmplă, dar probabil s-a gândit că face un atac cerebral sau un infarct. În orice caz, probabil că a murit cu mult înainte să-şi dea seama ce se petrece de fapt.

  — Şi care e cauza propriu-zisă a decesului?

  — Se opresc toate. Pur şi simplu încetează toate să mai funcţioneze: inima, plămânii, creierul.

  — În câteva secunde?

  — Da. Cinci. Cel mult zece.

  — Nu-i de mirare că o folosesc, spuse Brunetti.

  — Cine?

  — Spionii, în romanele de spionaj. Au capsule ascunse în măselele cariate.

  — Hmm, mormăi Rizzardi. Dacă i se păru ciudată comparaţia lui Brunetti, nu lăsă să se vadă acest lucru. Da, nu există îndoială că lucrează rapid, dar există alte lucruri mult mai periculoase. Când îl văzu pe Brunetti că ridică întrebător din sprâncene, explică: Bacilul botulinic. Aceeaşi cantitate care l-a omorât ar putea probabil să omoare jumătate din întreaga Italie.

  Nevăzând ce putea câştiga din această discuţie, în ciuda entuziasmului evident al doctorului, Brunetti întrebă:

  — Mai e şi altceva?

  — Se pare că urma un tratament de câteva săptămâni. Ştii cumva dacă era răcit sau avea gripă sau ceva de genul ăsta?

  — Nu, spuse Brunetti, clătinând din cap. Nu ştim nimic deocamdată. De ce?

  — Am găsit urme de injecţie. N-am găsit urme de droguri, aşa că îmi imaginez că trebuie să fi fost antibiotice, poate vreo vitamină, o procedură normală. De fapt, urmele erau atât de slabe, încât e posibil să nici nu fi fost injecţii; poate au fost nişte simple vânătăi.

  — Dar nu droguri?

  — Nu, e puţin probabil, spuse doctorul. Şi-ar fi putut face uşor o injecţie în şoldul drept – era dreptaci –, dar un dreptaci nu-şi poate face o injecţie în braţul drept sau în fesa stângă, cel puţin nu unde am găsit eu urmele. Şi după cum am mai spus, starea lui de sănătate era excelentă. Aş fi găsit urme de droguri, dacă ar fi existat. A făcut o pauză şi apoi a adăugat: În plus, nici nu sunt sigur că asta sunt. În raport o să le trec drept simple hemoragii subcutanate. Brunetti îşi dădu seama din tonul vocii că le considera ceva trivial şi deja regreta că le-a menţionat.

  — Altceva?

  — Nu, nimic. Cine a făcut asta l-a văduvit de cel puţin încă zece ani de viaţă.

  După cum îi era felul, Rizzardi nu dădu semne şi probabil că nici nu simţea vreo curiozitate apropo de cine putea să fi înfăptuit crima. De câţi ani îl cunoştea, Brunetti nu îl auzise niciodată pe doctor punând întrebări despre făptaş. Ocazional, îşi manifestase interesul, chiar fascinaţia, faţă de un mod aparte de ucidere, dar părea să nu-i pese niciodată cine făcuse acel lucru sau dacă persoana în cauză fusese găsită.

  — Mulţumesc, Ettore, spuse Brunetti şi îi strânse mâna. Ce n-aş da ca şi cei de la laborator să lucreze aşa de repede!

  — Mă îndoiesc că sunt la fel de mânaţi de curiozitate ca mine, spuse Rizzardi, confirmându-i din nou lui Brunetti gândul că nu avea să-l înţeleagă vreodată pe acest om.

  În barcă, întorcându-se spre oraş, se hotărî să facă o vizită neanunţată, ca să vadă dacă Flavia Petrelli îşi amintea, poate, acum că vorbise cu maestrul cu o seară înainte. Îmbărbătat de gândul că avea ceva de făcut, coborî din barcă la Fondamente Nuove şi se îndreptă pe jos spre spital, care împărţea un perete cu bazilica Santi Giovanni e Paolo. Ca toate adresele din Veneţia, cea pe care i-o dăduse americanca era practic fără valoare, într-un oraş cu doar şase nume distincte pentru străzi şi un sistem de numerotare stabilit fără vreun plan sau vreo logică. Singura modalitate de a o găsi era să te duci la biserică şi să întrebi pe cineva care locuia în zonă. Trebuia să fie uşor de găsit. Străinii obişnuiau să locuiască în părţile mai elegante ale Veneţiei, nu în această zonă locuită în marea ei parte de clasa de mijloc, şi foarte puţini străini reuşeau să vorbească de parcă ar fi crescut aici, aşa cum vorbea Brett Lynch.

  În faţa bisericii se interesă mai întâi de adresă, apoi de americancă, dar femeia pe care o întrebase nu avea idee de niciuna. Îi spuse să se ducă să o întrebe pe Maria, rostindu-i numele ca şi cum se aştepta ca el să ştie exact la cine se referea. Maria, se dovedi mai târziu, era cea care ţinea chioşcul cu ziare din faţa şcolii elementare, şi dacă Maria nu ştia unde locuieşte, atunci americanca nu locuia în zonă.

  O găsi pe Maria la capătul podului, în faţa bazilicii, o femeie cu părul alb de o vârstă incertă care stătea înăuntru în chioşc, împărţind ziare de parcă erau răvaşe de noroc, iar ea Sibila. Îi spuse numărul pe care îl căuta şi ea îi răspunse: „Ah, Signorina Lynch”, zâmbindu-i şi rostind numele în două silabe, cum făceau toţi italienii. Drept înainte pe Calle della Testa, prima la dreapta, a patra sonerie, şi l-ar deranja dacă i-ar duce şi ziarele?

  Brunetti găsi uşa fără mare bătaie de cap. Numele era gravat pe o plăcuţă de alamă, zgâriată şi lustruită de vreme, care era lipită lângă sonerie. Sună o dată şi o clipă mai târziu auzi o voce la interfon întrebând cine este. Rezistă tentaţiei de a spune că venise cu ziarele şi îşi spuse în schimb numele şi funcţia. Persoana căreia i se adresă nu răspunse, însă uşa se deschise brusc în faţa lui, permiţându-i să intre în clădire. La dreapta văzu un singur şir de trepte şi începu să le urce, remarcând cu plăcere uşoara adâncitură de pe fiecare treaptă săpată de sutele de ani în care fuseseră călcate. Rămase încântat de felul cum îl obliga adâncitura aceea să păşească drept pe mijlocul scării. Urcă un şir lung de trepte, apoi altul. La următorul, scara s-a lărgit brusc şi treptele originale, de marmură tocită, au fost înlocuite de lespezi fin tăiate de marmură de Istria. Această parte din clădire fusese serios restaurată, şi încă recent.

  Treptele se opreau în faţa unei uşi negre, de metal. Apropiindu-se de uşă, simţi că este urmărit prin vizorul minuscul montat deasupra broaştei de sus. Înainte să apuce să ridice mâna ca să bată, Brett Lynch i-a deschis uşa, apoi a făcut un pas în lateral şi l-a poftit să intre.

  Brunetti rosti mormăind obişnuitul „Permesso” fără de care nici un italian nu intră vreodată în casa cuiva. Ea îi zâmbi, dar nu îi întinse mâna şi se întoarse cu spatele, conducându-l de-a lungul holului până în camera principală a apartamentului.

  Rămase surprins când se trezi într-o încăpere imensă, pe puţin zece pe cincisprezece metri. Podeaua de lemn era făcută din bârne groase de stejar, folosite ca suport pentru cele mai vechi acoperişuri din oraş.

  Vopseaua şi tencuiala fuseseră date jos de pe pereţi, lăsând să se vadă cărămida originală de dedesubt. Cel mai remarcabil lucru la această cameră era lumina extraordinară care se revărsa prin luminatoarele deschise, şase la număr, dispuse în trei perechi de fiecare parte a tavanului, în unghi. Cine căpătase aprobarea să schimbe structura exterioară a unei clădiri atât de vechi, se gândi Brunetti, fie avea prieteni suspuşi, fie îi mituise atât pe primar, cât şi pe arhitectul edilitar. Şi totul fusese făcut nu cu mult timp în urmă; îşi dădea seama de asta datorită mirosului de lemn proaspăt.

  Îşi mută atenţia de la casă la proprietară. Cu o seară în urmă omisese să remarce cât este de înaltă – înaltă şi slabă, cum părea să le placă americanilor. Însă trupul ei, remarcă el, nu avea nimic din fragilitatea care adeseori se asocia cu înălţimea. Arăta sănătoasă, în formă, trăsături scoase în evidenţă de netezimea pielii şi de luminozitatea ochilor. Se trezi holbându-se la ea, izbit de inteligenţa pe care i-o citea în ochi, izbit totodată de faptul că încerca să descopere în ei viclenie. Propriul refuz de a o accepta ca ceea ce părea să fie, o femeie atrăgătoare şi inteligentă, îi stârni curiozitatea.

  Flavia Petrelli era aşezată sau mai degrabă poza, se gândi el, în dreptul uneia din ferestrele înalte care umpleau partea stângă a camerei şi prin care se vedea în depărtare clopotniţa bazilicii San Marco. Îi arătă că este conştientă de prezenţa lui doar printr-o uşoară înclinare din cap, la care el răspunse la fel, înainte de a se adresa celeilalte femei:

  — V-am adus ziarele.

  I le întinse, atent să îi arate prima pagină, întoarsă în aşa fel încât ea să vadă fotografiile şi să citească titlurile răsunătoare. Aceasta aruncă o privire peste ele, le împături repede şi spuse „Mulţumesc” înainte de a se întoarce ca să le arunce pe o măsuţă joasă.

  — Vă felicit pentru casă, domnişoară Lynch.

  — Mulţumesc, răspunse ea scurt.

  — E ceva neobişnuit să vezi atâta lumină, atâtea luminatoare la o clădire aşa de veche, spuse el iscoditor.

  — Da, nu-i aşa? răspunse ea politicos.

  — Haideţi, commissario, îi întrerupse Flavia Petrelli, doar nu aţi venit aici ca să discutaţi despre designul interior.

  Ca şi cum ar fi încercat să acopere bruscheţea observaţiei aruncate de prietena sa, Brett Lynch spuse:

  — Luaţi loc, vă rog, Dottor Brunetti, şi îl invită să se aşeze pe o sofa joasă aflată în faţa unei mese lungi de sticlă în mijlocul camerei. Doriţi nişte cafea? îl întrebă ca o gazdă amabilă, de parcă aceasta ar fi fost o simplă vizită de curtoazie.

  Deşi nu avea chef de cafea, răspunse că da, doar ca să vadă cum reacţionează solista la sugestia lui că urmează să petreacă ceva vreme acolo şi că nu se grăbeşte. Aceasta îşi îndreptă din nou atenţia asupra partiturii pe care o avea în poală şi-l ignoră, în timp ce prietena ei dispăru să pună de cafea.

  Şi în timp ce una era ocupată cu cafeaua, iar cealaltă era ocupată să-l ignore, Brunetti se uită cu atenţie la apartament. Peretele spre care stătea cu faţa era plin de cărţi de la podea până în tavan. Le identifică uşor pe cele italieneşti ale căror titluri se citeau de jos în sus şi pe cele englezeşti cu titlurile de sus în jos. Mai bine de jumătate din cărţi erau tipărite cu caractere care, presupuse el, erau chinezeşti. Toate arătau ca şi cum ar fi fost citite mai mult de o dată. Printre ele erau răspândite obiecte de ceramică – vase şi mici figurine – care nu i se păreau decât vag orientale. Un raft întreg era ocupat de CD-uri aşezate în cutii, ceea ce sugera că erau opere complete. La stânga lor era un aparat audio care arăta foarte sofisticat, iar în cele două colţuri, două boxe mari aşezate pe suporturi de lemn. Singurele tablouri de pe pereţi erau nişte mâzgălituri moderne în culori vii, care nu îi plăceau.

  Nu după multă vreme, Lynch se întoarse de la bucătărie cu o tavă mică de argint pe care erau două ceşcuţe de espresso, linguriţe şi un vas de argint cu zahăr. Azi, remarcă el, purta o pereche de jeanşi care nu văzuseră niciodată lumina Americii şi o altă pereche de cizme, de data aceasta maro-roşcat închis. Câte o culoare pentru fiecare zi a săptămânii? Ce anume îl enerva în aşa hal la această femeie? Faptul că era o străină care îi vorbea limba la fel de bine ca şi el şi care locuia într-o casă la care el n-ar fi putut spera vreodată?

  Îi aşeză ceaşca în faţă şi el îi mulţumi, aşteptând-o să ia loc de cealaltă parte a mesei. Se oferi să pună zahăr şi în a doua ceaşcă, însă femeia clătină din cap, refuzând. Îşi puse două cubuleţe în ceaşca lui şi se lăsă pe spătarul sofalei.

  — Tocmai m-am întors de la San Michele, spuse el în semn de introducere. Cauza decesului este cianura.

  Ea duse ceaşca la buze şi sorbi.

  — A fost pusă în cafea.

  Puse ceaşca înapoi pe farfurioară şi le aşeză pe amândouă pe masă.

  Flavia Petrelli ridică privirea de la partitură, însă nu ea, ci cealaltă vorbi:

  — Atunci cel puţin s-a petrecut repede. Ce amabil din partea cui o fi făcut asta! Se întoarse către prietena ei. Tu voiai cafea, Flavia?

  Brunetti se gândi că e puţin cam prea teatrală, dar o ignoră şi puse întrebarea pe care aceasta clar dorise să o anticipeze cu remarca ei:

  — Să înţeleg că nu vă plăcea maestrul, domnişoară Lynch?

  — Nu, răspunse uitându-se ţintă la el. Nu îl plăceam şi nici el nu mă plăcea pe mine.

  — Există vreun motiv anume?

  Flutură din mână în semn că nu conta.

  — Nu eram de acord în privinţa multor lucruri. Asta, presupuse el, trebuie să fi fost un motiv suficient.

  Se întoarse către Petrelli.

  — Şi relaţia dumneavoastră cu maestrul era diferită de cea a prietenei dumneavoastră?

  Închise partitura şi o aşeză cu grijă la picioare înainte de a răspunde:

  — Da, era. Helmut şi cu mine întotdeauna am lucrat bine împreună. Aveam un respect profund unul pentru celălalt, pe plan profesional.

  — Şi pe plan personal?

  — Şi pe plan personal, desigur, răspunse ea repede. Dar relaţia noastră era în primul rând profesională.

  — Dacă îmi permiteţi, ce sentimente aveaţi faţă de el?

  Chiar dacă era pregătită pentru această întrebare, nu părea totuşi că o agreează. Se foia pe scaun şi Brunetti a fost izbit de cât de clar lăsa să se vadă că o deranjează întrebarea. Citea despre ea de ani de zile şi ştia că e o actriţă bună. Dacă ar avea ceva de ascuns despre relaţia ei cu Wellauer, ar şti cum să o facă. N-ar sta acolo ca o şcolăriţă agitată, când este întrebată despre primul ei prieten.

  Brunetti lăsă să persiste tăcerea, omiţând intenţionat să repete întrebarea. În cele din urmă, aceasta răspunse cu oarecare reticenţă:

  — Nu îmi plăcea de el.

  Când văzu că nu mai adaugă nimic, Brunetti spuse:

  — Dacă îmi permiteţi să repet întrebarea pe care i-am adresat-o şi domnişoarei Lynch, aveaţi vreun motiv anume?

  Ce politicoşi suntem unii cu alţii, îşi zise el. Bătrânul zace de cealaltă parte a lagunei, rece şi golit de măruntaie, şi noi stăm aici prinşi în gramatica politeţii – când cu condiţionale, când cu conjunctive. Aţi fi amabilă să-mi spuneţi? Aţi putea, vă rog, să-mi spuneţi? Pentru o clipă, îşi dori să fie înapoi la Napoli, unde petrecuse acei ani îngrozitori având de-a face cu oameni care ignorau subtilităţile cuvintelor şi răspundeau numai la şuturi şi lovituri.

  Signora Petrelli îl întrerupse din visare, spunând:

  — Nu aveam un motiv anume. Pur şi simplu era antipatico.

  Ah, se gândi Brunetti, auzind din nou acest cuvânt, asta sună mult mai bine decât orice subtilitate gramaticală. Scoate pur şi simplu din pălărie această explicaţie pentru orice divergenţă, că cineva este antipatico, că nu s-a găsit nici o modalitate amabilă de comunicare între oameni şi totul trebuie să devină clar în mod miraculos. Era un răspuns vag, insuficient, dar se părea că unul mai bun nu avea să capete.

  — Şi sentimentul era reciproc? întrebă impasibil. Maestrul găsise şi el la dumneavoastră ceva care să nu-i placă?

  Femeia aruncă o privire spre Brett Lynch, care din nou sorbea din cafea. Dacă îşi comunicaseră ceva din priviri, Brunetti nu remarcase.

  În cele din urmă, ca şi cum ar fi fost nemulţumită de rolul pe care îl juca, Petrelli îşi ridică o mână cu palma întinsă într-un gest pe care el îl recunoscu dintr-o fotografie publicitară a acesteia pentru rolul Normei, apărută în ziarele din dimineaţa aceea. Cu un gest teatral, mătură aerul cu mâna şi spuse:

  — Basta. Ajunge cu toate astea.

  Brunetti rămase fascinat de schimbare, căci gestul îi ştersese ani întregi de pe chip. Femeia se ridică în picioare; trăsăturile ei îşi pierduseră rigiditatea.

  Se întoarse către Brunetti.

  — Sigur veţi auzi despre asta mai devreme sau mai târziu, aşa că mai bine vă spun eu. Auzi un zgomot uşor de porţelan ciocnindu-se când cealaltă femeie lăsă farfurioara jos pe masă, dar rămase cu privirea aţintită asupra solistei. M-a acuzat că sunt lesbiană şi a zis că Brett este iubita mea. Se opri, aşteptând să vadă ce răspunde. Când acesta nu zise nimic, continuă: Totul a început în a treia zi de repetiţii. Nimic direct sau clar; a fost doar felul în care mi se adresa, felul în care se referea la Brett. Din nou se opri, aşteptându-l să spună ceva şi din nou nu primi nici un răspuns. Înainte să se încheie prima săptămână, eu i-am spus ceva care a degenerat într-o ceartă şi la sfârşit mi-a zis că avea de gând să-i scrie soţului meu. Se opri ca să se corecteze. Fostului meu soţ. Aşteptă să vadă ce efect aveau cuvintele ei asupra lui Brunetti.

  Curios, acesta întrebă:

  — De ce-ar fi făcut asta?

  — Soţul meu este spaniol. Dar divorţul s-a petrecut în Italia. Tot aici s-a dat şi hotărârea prin care mi s-a acordat custodia copiilor. Dacă soţul meu ar veni cu o acuzaţie de genul ăsta în această ţară… Îşi coborî vocea, lăsând să se vadă clar care i-ar fi fost şansele să păstreze copiii.

  — Şi copiii? întrebă el.

  Clătină din cap încurcată, neînţelegând întrebarea.

  — Copiii. Unde sunt?

  — La şcoală, unde şi trebuie să fie. Locuim la Milano şi ei merg la şcoală acolo. Nu cred că este corect să îi târăsc după mine peste tot pe unde cânt.

  Se apropie de el, apoi se aşeză la capătul sofalei. Când Brunetti aruncă o privire spre prietena ei, văzu că stătea cu faţa întoarsă, uitându-se în depărtare la clopotniţă, de parcă ce se discuta nu o privea câtuşi de puţin.

  Nimeni nu rosti nici o vorbă multă vreme. Brunetti se gândea la ceea ce i se spusese şi se întreba dacă nu cumva acesta era motivul pentru care luase distanţă instinctiv faţă de americancă. El şi Paola aveau destui prieteni de diverse orientări sexuale încât să creadă că nu ăsta era motivul, chiar dacă acuzaţia era adevărată.

  — Ei bine, spuse în cele din urmă solista.

  — Ei bine ce? întrebă el.

  — Nu mă întrebaţi dacă e adevărat?

  El ignoră întrebarea, clătinând din cap.

  — E irelevant dacă e adevărat sau nu. Tot ce contează e dacă ar fi dus până la capăt ameninţarea că-i va spune soţului dumneavoastră.

  Brett Lynch se întorsese cu faţa la el şi-l măsura din priviri. Când vorbi, vocea îi suna calmă:

  — Ar fi făcut-o. Toţi cei care îl ştiau bine ar fi spus asta. Iar soţul Flaviei e dispus să mute munţii din loc ca să capete custodia copiilor. Când îi rosti numele prietenei sale, îi aruncă o privire şi pentru o clipă se uitară ţintă una la cealaltă. Se aşeză la locul ei, îşi vârî mâinile în buzunare şi-şi întinse picioarele în faţă.

  Brunetti o studia. Oare cizmele lucioase, luxul neglijent al apartamentului erau cele care îl făceau să aibă ceva împotriva ei? Încercă să-şi limpezească mintea, să o vadă ca prima dată, o femeie în jur de treizeci de ani care îi oferise ospitalitatea şi care acum părea să îi ofere şi încrederea ei. Spre deosebire de şefa ei – dacă asta era Petrelli pentru ea – nu se deranja să facă gesturi teatrale sau să încerce în vreun fel să-şi scoată în evidenţă frumuseţea dură, anglo-saxonă a chipului.

  Observă că şuviţele părului ei frumos tăiat erau umede la ceafă, ca şi cum nu ieşise de mult timp de la duş sau din baie. Întorcându-se spre Flavia Petrelli, se gândi că şi ea avea aerul că tocmai ieşise din baie. Se trezi deodată prins într-o fantezie erotică în care cele două femei erau goale, înlănţuite sub duş, cu sânii împingându-se unii într-alţii şi rămase uimit de violenţa cu care îl excita această fantezie. Oh, Doamne, cât de bine fusese la Napoli, unde doar îmbrânceai şi dădeai cu piciorul.

  Americanca îl trezi din visare întrebându-l:

  — Asta înseamnă că sunteţi de părere că Flavia a făcut asta? Sau eu?

  — E mult prea devreme pentru o asemenea discuţie, spuse el, deşi nu era deloc adevărat. E mult prea devreme ca să vorbim despre suspecţi.

  — Dar nu e prea devreme să vorbim despre motiv, spuse solista.

  — Nu, nu e, se arătă el de acord. Nu mai era nevoie să-i sublinieze că ea avea unul.

  — Presupun că asta înseamnă că şi eu am avut unul, adăugă prietena ei – o declaraţie de dragoste de o ciudăţenie nemaiîntâlnită de Brunetti până atunci. Sau de prietenie? Sau de loialitate faţă de patron? Şi lumea zicea că italienii sunt complicaţi.

  Se hotărî să tragă de timp.

  — După cum am mai spus, e prea devreme ca să vorbim de suspecţi. Se decise să schimbe subiectul. Cât timp veţi mai fi în oraş, signora?

  — Până se încheie spectacolele, spuse ea. Asta înseamnă încă două săptămâni. Până la sfârşitul lunii. Totuşi aş vrea să mă duc la Milano în weekenduri.

  Deşi era formulată ca o afirmaţie, era clar că îi cerea permisiunea. El încuviinţă din cap, sugerându-i atât că a înţeles, cât şi că avea permisiunea poliţiei să facă acest lucru.

  Ea continuă:

  — După aceea, nu ştiu. Nu am alte obligaţii până… Se opri, uitându-se la prietena ei, care răspunse imediat:

  — Covent Garden, pe cinci ianuarie.

  — Şi veţi fi în Italia până atunci? întrebă el.

  — Desigur. Ori aici, ori la Milano.

  — Şi dumneavoastră, domnişoară Lynch? întrebă el, întorcându-se spre ea.

  Il privi calmă, la fel de calmă cum îi şi răspunse.

  — Am să fiu şi eu la Milano. Deşi nu mai era necesar, adăugă: Cu Flavia.

  Îşi scoase atunci agenda din buzunar şi întrebă dacă puteau să îi dea şi adresa de la Milano. Flavia Petrelli i-o dădu şi, fără să i se ceară, îi dădu şi numărul de telefon. Le notă pe amândouă, puse agenda la loc în buzunar şi se ridică în picioare.

  — Vă mulţumesc amândurora pentru timpul acordat, spuse el politicos.

  — Veţi mai dori să vorbiţi cu mine? întrebă solista.

  — Asta depinde de ce îmi vor spune alţii, răspunse Brunetti, regretând ameninţarea, dar nu şi sinceritatea vorbelor. Percepând numai ameninţarea, ea îşi luă partitura şi o deschise, aşezându-şi-o în poală. Brunetti încetase să mai prezinte interes pentru ea.

  El făcu un pas spre uşă şi prin această mişcare păşi într-una din razele de lumină care scăldau podeaua. Uitându-se în sus către sursă, se întoarse spre americancă şi o întrebă în cele din urmă:

  — Cum aţi reuşit să obţineţi luminatoarele?

  Ea i-o luă înainte şi se duse în hol, se opri în faţa uşii şi îl întrebă:

  — Vă referiţi la cum am obţinut luminatoarele propriu-zise sau aprobarea să le instalez?

  — Aprobarea.

  Zâmbind, răspunse:

  — L-am mituit pe arhitect.

  — Cât i-aţi dat? întrebă el automat, calculând suprafaţa totală a ferestrelor. Şase în total, fiecare cam de un metru pătrat.

  Evident că locuia la Veneţia de suficient de multă vreme cât să nu se simtă jignită de lipsa de delicateţe a întrebării. Îi zâmbi şi mai larg şi răspunse:

  — Douăsprezece milioane de lire, de parcă îi spunea care e temperatura afară.

  Brunetti calculă că asta însemna cam jumătate din salariul lui pe o lună pentru o singură fereastră.

  — Dar asta se întâmpla acum doi ani, adăugă ea ca o explicaţie. Mi s-a spus că preţurile au crescut de atunci.

  El încuviinţă din cap. La Veneţia, până şi mita era afectată de inflaţie.

  Au dat mâna la uşă şi Brunetti a fost surprins de căldura zâmbetului ei, ca şi când discuţia despre mită îi apropiase cumva. Ea i-a mulţumit pentru vizită, deşi nu era nevoie. El i-a răspuns la fel de politicos şi s-a trezit că i se adresează cu o amabilitate sinceră. Atât de puţin îi trebuise ca să-l câştige? Etalarea coruptibilităţii sale o făcuse mai umană? Spunându-i la revedere, reflecta asupra acestei ultime întrebări în timp ce cobora scările, bucuros să le simtă din nou sub picioare lipsa de netezime.

  Întorcându-se la Questura, află că ofiţerii Alvise şi Riverre se duseseră la apartamentul maestrului şi-i căutaseră prin lucruri, revenind cu documente şi hârtii care erau în acel moment traduse în italiană. Sună la laborator, dar încă nu aveau nici un rezultat în privinţa amprentelor, deşi confirmaseră ceea ce era evident, anume că otrava fusese pusă în cafea. De Miotti nu reuşi să dea pe nicăieri; din câte se părea, era încă la operă. Nemaiştiind ce să facă, conştient că va trebui să vorbească cât de curând cu ea, Brunetti o sună pe văduva maestrului şi o întrebă dacă era posibil să-l primească în acea după-amiază. După ce iniţial se arătă reticentă, ceea ce era de înţeles, îl invită să treacă pe acolo pe la patru. Cotrobăi prin sertarul de sus al biroului şi găsi un pachet de bussolai, nişte covrigei săraţi veneţieni după care se dădea în vânt. Îi mancă în timp ce arunca o privire peste notiţele luate după raportul poliţiei germane.

  Plecă de la birou cu o jumătate de oră înainte de întâlnirea cu signora Wellauer şi merse agale pe jos până la Piazza San Marco. Pe drum se opri să se uite la vitrine, şocat ca întotdeauna când se afla în centrul oraşului de cât de repede se schimba conţinutul acestora. I se părea că toate magazinele care deserveau populaţia locală – farmacii, ateliere de pantofi, băcănii – dispăreau încet şi inexorabil, iar locul lor era luat de buticuri elegante şi magazine de suvenire destinate turiştilor, pline de gondole de plastic fluorescent din Taiwan şi de măşti din papier mâche fabricate în Hong Kong. Dorinţelor celor în trecere şi nu nevoilor locuitorilor le răspundeau acum negustorii. Se întrebă cât avea să mai dureze până când întreg oraşul se va transforma într-un muzeu animat, un loc pe care doar să-l vizitezi, dar nu şi în care să locuieşti.

  Ca o confirmare a reflecţiilor sale, un grup de turişti veniţi în afara sezonului trecură pe lângă el, conduşi de o umbrelă înălţată în aer. Cu apa tot la stânga lui, străbătu piaţa, uluit de lumea care părea să găsească porumbeii mai interesanţi decât bazilica.

  Traversă podul după Campo San Moisè, o coti la dreapta, apoi încă o dată la dreapta şi intră pe o căile îngustă care se oprea în faţa unei uşi mari de lemn.

  Sună şi auzi o voce mecanică, acorporală, care întrebă cine este. Îşi spuse numele şi câteva secunde mai târziu auzi declicul broaştei. Intră într-un hol recent renovat, cu bârnele de pe tavan curăţate până la lemnul original şi lustruite ca să strălucească puternic. Podeaua, remarcă el cu ochi de veneţian, era făcută din plăcuţe de marmură încrustate dispuse într-un model geometric de valuri şi vârtejuri. Din uşoara denivelare a acestuia deduse că era podeaua originală a clădirii, poate de la începutul secolului al cincisprezecelea.

  Începu să urce treptele late care iroseau inutil din spaţiu. La fiecare etaj era câte o singură uşă de metal; unicitatea denota bogăţie, iar metalul, dorinţa de a proteja această bogăţie. Plăcuţele gravate îi indicară că trebuie să continue să urce. Treptele se opriră cu cinci etaje mai sus, în faţa unei alte uşi de metal. Sună la sonerie şi câteva clipe mai târziu era întâmpinat de femeia cu care vorbise la operă cu o seară în urmă, văduva maestrului.

  Îi strânse mâna întinsă, murmură „Permesso” şi intră în apartament.

  Dacă dormise cu o noapte înainte, acest lucru nu era vizibil pe chipul ei. Nu era machiată, ceea ce îi accentua paloarea feţei, la fel ca şi cearcănele întunecate de sub ochi. Dar chiar şi cu toată oboseala, frumuseţea ei impresionantă nu trecea neremarcată. La ce osatură a feţei avea, urma să îmbătrânească frumos, iar linia nasului avea să păstreze mereu un profil după care să întoarcă lumea capul.

  — Sunt commissario Brunetti. Am vorbit aseară.

  — Da, îmi amintesc, răspunse ea. Poftiţi înăuntru, vă rog. Îl conduse de-a lungul unui coridor într-un birou spaţios. Într-un colţ era un şemineu în care ardea focul. În faţa acestuia erau două scaune despărţite de o masă. Îi făcu semn să se aşeze pe unul dintre ele şi ea luă loc pe celălalt. Pe masă se afla o scrumieră plină în care ardea o ţigară. În spatele femeii era o fereastră mare prin care se vedeau acoperişurile în nuanţe de ocru ale oraşului. Pe pereţi atârnau ceea ce copiii lui insistau să numească picturi „adevărate”.

  — Doriţi ceva de băut, Dottor Brunetti? Sau poate nişte ceai? Repetă frazele în italiană de parcă le învăţase mecanic dintr-o carte de gramatică, dar ce i se păru lui interesant era faptul că îi ştia titlul.

  — Vă rog, nu vă deranjaţi, signora, spuse el, răspunzându-i în aceeaşi manieră.

  — Doi dintre ofiţerii dumneavoastră au fost aici azi de dimineaţă. Au plecat cu nişte lucruri. Era clar că italiana pe care o ştia nu îi permitea să numească lucrurile pe care le luaseră.

  — V-ar ajuta dacă am vorbi în engleză? întrebă el în această limbă.

  — Oh, da, spuse ea zâmbind pentru întâia oară şi lăsându-l să vadă cât de frumoasă este cu adevărat. Mi-ar fi mult mai uşor. Liniile feţei i se îndulciră şi de pe chip îi dispăru o parte din urmele de oboseală. Până şi trupul păru să i se relaxeze odată înlăturată bariera de comunicare. Am fost aici la Veneţia doar de câteva ori şi mi-e ruşine de cât de prost vorbesc italiana.

  În alte împrejurări, situaţia l-ar fi obligat să nege acest lucru şi să o laude pentru cât de bine se descurcă în italiană. În loc de asta, spuse:

  — Îmi dau seama, signora, cât de greu vă este în acest moment şi vreau să-mi exprim condoleanţele, dumneavoastră şi familiei dumneavoastră – de ce oare cuvintele cu care înfruntăm moartea sună atât de nepotrivite, atât de evident de goale? A fost un mare muzician şi moartea sa este o mare pierdere pentru lumea muzicii. Dar sunt sigur că pierderea dumneavoastră e şi mai mare. Împiedicat şi artificial, mai bine de atât nu ştia cum să se exprime.

  Observă că lângă scrumieră erau mai multe telegrame, unele deschise, altele nu. Probabil că auzise lucruri asemănătoare toată ziua, dar nu dădu vreun semn că ar fi fost aşa şi în schimb spuse simplu:

  — Mulţumesc.

  Băgă mâna în buzunarul de la jachetă şi scoase un pachet de ţigări. Luă una din pachet şi o duse spre buze, însă apoi observă ţigara care ardea în scrumieră. Aruncă ţigara nouă şi pachetul pe masă şi o luă din scrumieră pe cea aprinsă deja. Trase adânc din ea, ţinu fumul în piept ceva vreme, după care îl eliberă cu evidentă reticenţă.

  — Da, lumea muzicii îi va simţi lipsa, spuse ea. Înainte ca el să apuce să se gândească la ciudăţenia acestui răspuns, adăugă: Şi noi la fel. Deşi scrumul nu avea mai mult de un milimetru grosime, îşi scutură ţigara în scrumieră, după care se aplecă în faţă şi o răsuci de pereţii scrumierei ca şi cum ar fi fost un creion pe care voia să-l ascută.

  El băgă mâna în buzunar, îşi scoase agenda şi o deschise la o pagină pe care îşi notase o listă de cărţi noi pe care voia să le citească. Observase cu o seară în urmă că este aproape frumoasă, că fără îndoială ar părea aşa din anumite unghiuri şi într-o anumită lumină. Sub epuizarea care îi stăpânea chipul azi această frumuseţe continua să fie evidentă. Avea ochii albaştri, distanţaţi, şi părul blond natural, pe care acum îl purta strâns la ceafă într-un coc simplu.

  — Ştiţi ce anume l-a omorât? întrebă ea.

  — Am vorbit cu patologul azi de dimineaţă. Cauza a fost cianura de potasiu. A fost pusă în cafeaua pe care a băut-o.

  — Deci s-a întâmplat repede. Măcar atât.

  — Da, aprobă el. Efectul trebuie să fi fost aproape instantaneu. Mâzgăli ceva în agendă, apoi întrebă: Cunoaşteţi această otravă?

  Îi aruncă o privire rapidă înainte de a răspunde:

  — În aceeaşi măsură în care o cunosc şi ceilalţi doctori.

  Dădu o pagină.

  — Patologul a sugerat că cianura nu este uşor de găsit, minţi el.

  Ea nu spuse nimic, aşa că întrebă:

  — Ce impresie v-a făcut soţul dumneavoastră aseară, signora? Aţi văzut ceva ciudat sau ieşit cumva din comun în comportamentul lui?

  Continuând să-şi şteargă ţigara de marginea scrumierei, îi răspunse:

  — Nu; m-am gândit că e la fel ca întotdeauna.

  — Şi cum anume, dacă îmi permiteţi să întreb?

  — Puţin încordat, închis în sine. Nu-i plăcea să vorbească cu nimeni înainte de spectacol sau în pauze. Nu îi plăcea să fie distras de nimic.

  Asta i se păru destul de normal.

  — V-a părut aseară mai agitat decât de obicei?

  Ea se gândi puţin la acest lucru.

  — Nu, nu pot să spun asta. Am mers pe jos până la operă pe la şapte. E foarte aproape. El încuviinţă din cap. Eu m-am dus la locul meu, deşi era devreme. Plasatorii erau obişnuiţi cu mine de la repetiţii, aşa că m-au lăsat să intru. Helmut s-a dus în culise să se schimbe şi să se mai uite peste partitură.

  — Scuzaţi-mă, signora, dar cred că am citit într-unul din ziare că soţul dumneavoastră era renumit pentru că dirija fără partitură.

  Ea îi zâmbi când îl auzi.

  — Oh, da, da. Dar întotdeauna avea una în cabină şi se uita peste ea înainte de spectacol şi în pauze.

  — De aceea nu voia să fie întrerupt în pauze?

  — Da.

  — Aţi spus că v-aţi dus aseară în culise ca să vorbiţi cu el. Ea nu comentă, aşa că întrebă: A fost ceva normal?

  — Nu; după cum v-am spus, nu-i plăcea să vorbească cu nimeni în timpul unui spectacol. Spunea că îi afectează concentrarea. Dar aseară m-a rugat să mă duc la el după al doilea act.

  — Eraţi cu cineva când v-a rugat?

  Vocea îi căpătă o notă dură.

  — Vreţi să ştiţi dacă am un martor că m-a rugat? Brunetti încuviinţă din cap. Nu, Dottor Brunetti, nu am nici un martor. Dar am rămas surprinsă.

  — De ce?

  — Pentru că Helmut arareori făcea lucruri care erau… nu ştiu exact ce cuvânt să folosesc… neobişnuite. Rareori făcea lucruri care nu făceau parte din rutina lui. Aşa că am fost surprinsă când m-a rugat să mă duc să-l văd în timpul spectacolului.

  — Dar v-aţi dus?

  — Da, m-am dus.

  — De ce voia să vă vadă?

  — Nu ştiu. M-am întâlnit cu nişte prieteni în foaier şi m-am oprit să vorbesc cu ei câteva minute. Uitasem că în timpul spectacolului nu poţi să ajungi în culise de la orchestră, că trebuie să urci la loji. Aşa că atunci când am ajuns în culise şi la cabina lui, deja se anunţa sfârşitul pauzei.

  — Aţi vorbit cu el?

  Făcu o pauză lungă înainte de a-i răspunde.

  — Da, dar doar l-am salutat şi l-am întrebat ce voia să-mi spună. Dar apoi am auzit… Se opri la acest punct şi îşi stinse ţigara. Făcu acest lucru fără grabă, plimbând cotorul stins prin scrumieră. În cele din urmă îi dădu drumul şi continuă, deşi ceva se schimbase în vocea ei: Am auzit al doilea gong. Nu mai aveam timp să vorbim. I-am spus că ne vedem după spectacol şi m-am întors la locul meu. Am ajuns chiar când începeau să se stingă luminile. Am aşteptat să se ridice cortina, să continue spectacolul, dar ştiţi… ştiţi ce s-a întâmplat.

  — Atunci v-aţi gândit prima oară că ceva e în neregulă?

  Ea întinse mâna după pachet şi scoase o nouă ţigară. Brunetti luă bricheta de pe masă şi i-o aprinse.

  — Mulţumesc, spuse ea, suflând fumul departe de el.

  — Şi atunci aţi realizat prima oară că ceva e în neregulă? repetă el.

  — Da.

  — În ultimele săptămâni comportamentul soţului dumneavoastră a fost diferit în vreun fel? Când ea nu răspunse, îi oferi sugestii: Agitat, iritabil în vreun fel?

  — Am înţeles întrebarea, spuse ea răstit, apoi se uită la el încurcată şi-i spuse: Mă iertaţi.

  El se hotărî că mai bine nu zicea nimic decât să îi accepte scuzele.

  Ea se opri pentru o clipă şi apoi răspunse:

  — Nu, a părut la fel, mai mult sau mai puţin, întotdeauna a iubit Traviata şi a iubit acest oraş.

  — Şi repetiţiile au decurs bine? Fără incidente?

  — Nu sunt sigură că înţeleg întrebarea.

  — Soţul dumneavoastră a avut vreo problemă cu alte persoane care participă la acest spectacol?

  — Nu, cel puţin nu ştiu eu, răspunse ea după o scurtă pauză.

  Brunetti se hotărî că venise momentul să treacă la întrebări mai personale. Dădu câteva pagini din agendă, aruncă o privire la ele şi întrebă:

  — Cine locuieşte aici, signora?

  Dacă era surprinsă de schimbarea bruscă de subiect, nu lăsă să se vadă acest lucru.

  — Soţul meu cu mine şi cu menajera care doarme aici.

  — De cât timp lucrează pentru dumneavoastră?

  — Lucrează pentru Helmut cam de douăzeci de ani, cred. Eu am cunoscut-o abia când am venit la Veneţia prima dată.

  — Şi asta s-a întâmplat când?

  — Acum doi ani.

  — Da? insistă el.

  — Locuieşte aici în apartament tot anul, cât timp suntem plecaţi. Se corectă imediat: Cât timp eram plecaţi.

  — Şi cum se numeşte?

  — Hilda Breddes.

  — Nu este italiancă?

  — Nu, este belgiancă. El îşi notă acest lucru.

  — Cât timp aţi fost căsătorită cu maestrul?

  — Doi ani. Ne-am întâlnit la Berlin, unde lucram.

  — În ce împrejurări?

  — El dirija Tristan. M-am dus în culise cu nişte prieteni de-ai mei care erau prieteni şi cu el. Am fost toţi să luăm masa după spectacol.

  — Cât timp aţi fost împreună înainte să vă căsătoriţi?

  — Cam şase luni. Îşi făcu de lucru ascuţindu-şi ţigara.

  — Aţi spus că lucraţi la Berlin, şi totuşi sunteţi unguroaică. Când ea nu a făcut nici un comentariu, întrebă: Nu este aşa?

  — Da, sunt unguroaică la origine. Dar acum am cetăţenie germană. Primul meu soţ, sunt sigură că aţi fost informat de asta, era neamţ şi am obţinut cetăţenia când ne-am mutat în Germania, după căsătorie.

  Îşi stinse ţigara şi se uită la Brunetti, ca şi cum i-ar fi declarat că era dispusă acum să acorde toată atenţia întrebărilor lui. Se miră că tocmai asupra acestor fapte se hotărâse să se concentreze, căci toate erau chestiuni cunoscute publicului larg. Toate răspunsurile ei referitoare la cele două căsătorii fuseseră adevărate; ştia asta pentru că Paola, care era ahtiată după presa de scandal, îl informase asupra detaliilor în acea dimineaţă.

  — Şi nu este ceva neobişnuit? întrebă el.

  — Ce să fie neobişnuit?

  — Că vi s-a permis să vă mutaţi în Germania şi să obţineţi cetăţenia?

  Ea zâmbi auzind asta, dar nu amuzată, reflectă el.

  — Nu pe-atât de neobişnuit cum pare a crede lumea din Occident. (Citea oare dispreţ în vocea ei?) Eram femeie măritată, măritată cu un neamţ. El îşi terminase lucrul în Ungaria şi s-a întors în ţara lui. Eu am cerut aprobare să-mi însoţesc soţul şi am obţinut-o. Chiar şi sub vechiul regim, nu eram nişte sălbatici. Familia este foarte importantă la unguri.

  Din felul în care o spusese, Brunetti trase concluzia că probabil în viziunea ei familia are o importanţă minoră la italieni.

  — El este tatăl copilului dumneavoastră?

  Rămase evident surprinsă de întrebare.

  — Cine?

  — Primul dumneavoastră soţ.

  — Da. Întinse mâna după o altă ţigară.

  — Locuieşte încă în Germania? întrebă Brunetti aprinzându-i ţigara, deşi ştia că bărbatul preda la Universitatea din Heidelberg.

  — Da.

  — Este adevărat că înainte de a vă căsători cu maestrul lucraţi ca medic?

  — Commissario, începu ea, cu vocea încărcată de o enervare pe care nu se chinui să şi-o stăpânească sau să o ascundă, şi acum sunt medic şi întotdeauna voi fi medic. În prezent nu îmi practic profesia, dar credeţi-mă, tot medic se cheamă că sunt.

  — Îmi cer scuze, doamnă doctor, spuse el cu sinceritate şi regretându-şi prostia. Schimbă repede subiectul. Fiica dumneavoastră locuieşte aici?

  Văzu cum întinde mâna instinctiv spre pachetul de ţigări, după care urmări cum îi alunecă spre ţigara aprinsă şi o ridică pe aceea în loc.

  — Nu, locuieşte cu bunicii la München. Ar fi prea complicat pentru ea să meargă la o şcoală străină cât timp suntem aici, prin urmare ne-am hotărât că ar fi mai bine să rămână la şcoală la München.

  — Stă cu părinţii fostului soţ?

  — Da.

  — Câţi ani are fiica dumneavoastră?

  — Treisprezece.

  Şi fiica lui, Chiara, era de aceeaşi vârstă şi îşi dădu seama cât de lipsit de consideraţie ar fi din partea lui să o forţeze să meargă la şcoală într-o ţară străină.

  — Şi acum vă veţi relua cariera?

  Ea se gândi o vreme înainte să-i răspundă.

  — Nu ştiu. Poate. Aş vrea să vindec lumea. Dar e prea devreme să mă gândesc la asta.

  Brunetti înclină din cap, indicând în tăcere că e de acord.

  — Dacă îmi permiteţi, signora, şi poate mă iertaţi de la bun început pentru întrebare, însă aţi putea să-mi spuneţi dacă aveţi idee ce dispoziţii financiare a lăsat soţul dumneavoastră?

  — Vreţi să ştiţi ce urmează să se întâmple cu banii, răspunse ea, remarcabil de directă.

  — Da.

  Şi imediat adăugă:

  — Ştiu doar ce mi-a spus Helmut. Nu am avut vreo înţelegere oficială, nu există nimic scris, cum face lumea în ziua de azi când se căsătoreşte. Din ton reieşea că nu este de acord cu asemenea practici. Din câte am înţeles, cinci persoane îi moştenesc averea.

  — Şi cine sunt aceste persoane?

  — Copiii din căsătoriile anterioare. Are unul din prima căsătorie şi trei din a doua. Şi eu.

  — Şi fiica dumneavoastră?

  — Nu, răspunse ea imediat. Doar copiii naturali.

  I se păru destul de normal ca un om să dorească să-şi lase banii propriilor copii.

  — Aveţi idee despre ce sumă vorbim?

  De obicei văduvele aveau idee şi tot de obicei spuneau că nu ştiu.

  — Cred că e vorba de mulţi bani. Dar impresarul sau avocatul lui pot să vă spună mai multe decât mine.

  În mod ciudat, i se păru că ea chiar nu ştie cât. Şi mai ciudat, i se păru că nu îi pasă.

  Semnele de oboseală pe care le remarcase la venire deveniseră şi mai evidente în timpul discuţiei. Nu îşi mai ţinea umerii la fel de drept; de la nas porneau două linii care îi brăzdau faţa până la gură.

  — Mai am numai câteva întrebări, spuse el.

  — Doriţi ceva de băut? Era clar că nu încerca decât să fie politicoasă.

  — Mulţumesc, nu. Am să vă pun aceste întrebări şi apoi vă las.

  Ea încuviinţă din cap obosită, aproape ca şi cum ar fi ştiut că acestea erau întrebările pe care venise să le pună.

  — Signora, aş vrea să ştiu ceva despre relaţia dintre dumneavoastră şi soţul dumneavoastră. O văzu cum devine vizibil mai distantă şi mai precaută. Încuviinţă din cap. Diferenţa de vârstă dintre dumneavoastră era considerabilă.

  — Da, era.

  Comisarul păstră tăcerea, aşteptând. În cele din urmă îi răspunse pe un ton declarativ şi nu ca şi cum ar fi recunoscut, şi o admiră pentru asta:

  — Helmut era cu treizeci şi şapte de ani mai în vârstă decât mine.

  Asta însemna că femeia avea doar cu câţiva ani mai mult decât crezuse el şi deci era de vârsta Paolei. Wellauer avea doar cu opt ani mai puţin decât bunicul lui Brunetti. Oricât de ciudat i se păru acest gând, încercă să nu şi-l trădeze. Cum era viaţa acestei femei, cu un bărbat cu aproape două generaţii mai în vârstă? Văzu că se foieşte stânjenită de intensitatea privirii lui şi se uită pentru o clipă într-o parte, ca şi când s-ar fi gândit cum să formuleze următoarea întrebare.

  — Diferenţa de vârstă v-a creat neplăceri în căsătorie?

  Cât de transparent era norul eufemistic care învăluia negreşit o asemenea relaţie. Deşi politicoasă, întrebarea ar fi stat mai bine pe buzele unui voyeur şi se simţi ruşinat.

  Rămase tăcută atât de multă vreme, încât nu ştia dacă tăcerea îi exprimă dezgustul faţă de curiozitatea lui sau enervarea în faţa artificialităţii cu care şi-o exprimase. Părând deodată epuizată, răspunse:

  — Din cauza diferenţelor de vârstă şi de generaţie, vedeam lumea diferit, dar ne-am căsătorit pentru că eram îndrăgostită de el.

  Brunetti simţi instinctiv că aude adevărul, dar acelaşi instinct îl atenţiona că aude doar singularul. Bunul simţ îl împiedică să întrebe despre omisiune.

  În semn că terminase, îşi închise agenda şi o strecură înapoi în buzunar.

  — Vă mulţumesc, signora. Aţi fost foarte amabilă că m-aţi primit tocmai acum. Se întrerupse, nedorind să alunece din nou în platitudini şi eufemisme. Aţi făcut pregătirile pentru înmormântare?

  — Mâine. La zece. La San Moisè. Helmut iubea acest oraş şi întotdeauna a sperat că va avea privilegiul să fie înmormântat aici.

  Din puţinul pe care îl auzise şi îl citise despre dirijor, Brunetti se îndoia că răposatul ar fi considerat un privilegiu orice altceva decât ceea ce putea acorda el, dar poate că Veneţia era suficient de grandioasă ca să reprezinte o excepţie.

  — Sper că nu vă deranjează dacă vin şi eu.

  — Nu, desigur că nu.

  — Mai am o singură întrebare, una dureroasă. Ştiţi cumva cine ar fi vrut să-i facă rău soţului dumneavoastră? S-a certat recent cu cineva, a existat cineva de care avea motive să-i fie teamă?

  Îi zâmbi şters, dar îi zâmbi totuşi.

  — Adică, întrebă ea, dacă ştiu pe cineva care ar fi vrut să-l omoare?

  Brunetti încuviinţă din cap.

  — A avut o carieră foarte lungă şi sunt sigură că de-a lungul ei a jignit multă lume. Unii nu îl plăceau, evident. Dar nu îmi vine în minte nimeni care să fi vrut să facă asta. Pierdută, îşi plimbă un deget pe braţul scaunului. Şi nimeni care iubeşte muzica nu putea face aşa ceva.

  El se ridică în picioare şi îi întinse mâna.

  — Vă mulţumesc, signora, pentru timpul acordat şi pentru răbdare. Se ridică şi ea şi îi strânse mâna. Vă rog, nu vă deranjaţi, spuse el, sugerându-i că nu e nevoie să fie condus.

  Ea îi ignoră sugestia clătinând din cap şi îl conduse în hol. La uşă îşi strânseră din nou mâinile fără ca vreunul dintre ei să spună ceva. Părăsi apartamentul deranjat de discuţie, fără să ştie exact dacă motivul era politeţea sa exagerată sau platitudinile pe care le spusese, ori altceva ce îi scăpase din prostie.

  Pe când era în apartament, afară se lăsase întunericul, brusc şi devreme cum se întâmplă iarna, întuneric ce sporea aerul de paragină ce se abătea asupra oraşului până la venirea primăverii. Se hotărî să nu se întoarcă la birou, nefiind dispus să rişte să se enerveze dacă tot nu sosise raportul de la laborator şi nefiind interesat să citească din nou raportul trimis de poliţia germană. Pe drum, se gândi cât de puţine lucruri aflase despre victimă. Nu, avea o grămadă de informaţii, dar toate erau ciudat de disparate, prea oficiale şi impersonale. Geniu, homofob, adorat de lumea muzicii, un bărbat pe care o femeie care avea jumătate din vârsta lui era dispusă să-l iubească, şi totuşi un bărbat a cărui substanţă îi scăpa. Brunetti cunoştea o serie de fapte, dar habar nu avea de realitate.

  Continuă să meargă şi să se gândească la mijloacele prin care îşi căpătase informaţiile. Avea la dispoziţia sa resursele Interpolului, se bucura de deplina cooperare a poliţiei germane şi avea un grad suficient de mare cât să poată apela la întregul sistem poliţienesc din Italia. Prin urmare, era evident că cel mai sigur mod de a obţine informaţii corecte despre el era să apeleze la sursa fără greş a tuturor informaţiilor – bârfa.

  Ar fi fost o exagerare să spui că lui Brunetti nu îi plăceau părinţii Paolei, contele şi contesa Falier, dar ar fi fost la fel de exagerat să spui că erau pe placul său. Îl nedumereau în aceeaşi măsură în care cineva obişnuit să arunce alune porumbeilor din parc ar fi fost nedumerit de o pereche de cocori ţipători. Aparţineau unei specii rare şi elegante şi Brunetti, care îi cunoştea de aproape două decenii, se vedea obligat să admită că avea sentimente contradictorii faţă de inevitabila lor dispariţie.

  Contele Falier, care din partea mamei avea în familie doi dogi, îşi putea trasa linia ascendentă, şi chiar făcea acest lucru, până în secolul al zecelea. În arborele genealogic al familiei sale stăteau atârnaţi cruciaţi, unul sau doi cardinali, un compozitor de mâna a doua şi un fost ambasador la curtea regelui Zog al Albaniei. Mama Paolei se născuse la Florenţa, deşi familia ei se mutase în oraşul din nord la scurt timp după aceea. Susţineau că se trăgeau din familia de Medici şi, într-un joc de şah genealogic care exercita o ciudată fascinaţie asupra celor din cercul lor, mama Paolei egala dogii soţului cu un papă şi un milionar din industria textilelor, pe cardinal cu un văr de-al lui Petrarca, pe compozitor cu un castrato renumit (despre care, din păcate, nu existau informaţii) şi pe ambasador cu bancherul lui Garibaldi.

  Locuiau într-un palazzo care aparţinea familiei Falier de cel puţin trei secole, o cavernă imensă şi întortocheată pe Canal Grande care era practic imposibil de încălzit pe timp de iarnă şi care mai stătea în picioare doar datorită îngrijirii permanente a armatelor mereu prezente de zidari, constructori, instalatori şi electricieni, toţi alăturându-se de bunăvoie contelui Falier în eterna luptă a veneţienilor împotriva forţelor neîndurătoare ale timpului, fluxului şi poluării industriale.

  Brunetti nu numărase niciodată camerele acelui palazzo şi întotdeauna se simţise prost să întrebe câte erau. Cele patru etaje erau înconjurate din trei părţi de canale, iar spatele clădirii se rezema de o biserică secularizată. Intra acolo doar de sărbători: în ajunul Crăciunului, când se duceau să mănânce peşte şi să facă schimb de cadouri, de ziua numelui contelui Orazio, când, dintr-un motiv oarecare, mâncau fazan şi din nou ofereau cadouri; şi de Sărbătoarea Mântuitorului, când se duceau să mănânce pasta fagioli şi să se uite la artificiile care se înălţau deasupra Pieţei San Marco. Copiii lui adorau să-şi viziteze bunicii cu aceste prilejuri şi ştia că se duceau să-i viziteze şi în timpul anului, fie singuri, fie cu Paola. Îi plăcea să creadă că era din cauza acelui palazzo şi a posibilităţilor de a-l explora, dar avea o bănuială că îşi iubeau bunicii şi le plăcea compania lor, două fenomene care îl lăsau pe Brunetti cu gura căscată.

  Contele era „în domeniul finanţelor”. În cei şaptesprezece ani de când era Brunetti căsătorit cu Paola, aceasta fusese singura descriere pe care o auzise despre profesia tatălui ei. Nu era descris ca fiind „afacerist”, fără îndoială pentru că asta ar fi putut sugera o muncă manuală, cum ar fi număratul banilor sau mersul la birou. Nu, contele era „în domeniul finanţelor”, la fel cum clanul de Beers avea afaceri „în domeniul minelor” sau Von Thyssen-ii se ocupau cu „domeniul oţelului”.

  Contesa, pe de altă parte, se ocupa de „viaţa mondenă”, ceea ce însemna că se ducea la premierele celor patru mari opere din Italia, organiza concerte de binefacere pentru Crucea Roşie Italiană şi dădea un bal mascat pentru patru sute de invitaţi în fiecare an în timpul Carnavalului.

  În ceea ce-l privea pe Brunetti, acesta câştiga puţin peste trei milioane de lire pe lună în calitate de commissario de poliţie, o sumă care, calculase el, era doar puţin mai mare decât cea pe care socrul său o plătea pentru dreptul de a-şi ţine şalupa în faţa casei. Cu zece ani în urmă, contele încercase să-l convingă să plece din poliţie şi să i se alăture într-o carieră în domeniul bancar. Nu înceta să menţioneze că Brunetti nu ar trebui să-şi irosească viaţa în compania evazioniştilor fiscali, a celor care îşi băteau soţiile, a proxeneţilor, a hoţilor şi a perverşilor. Ofertele se opriseră brusc cu ocazia unui Crăciun când, exasperat peste măsură, Brunetti îi sugerase că, deşi el şi contele păreau să lucreze cu acelaşi fel de oameni, el cel puţin avea consolarea că putea să îi aresteze, pe când contele nu putea decât să-i invite la cină.

  Prin urmare, doar cu o mare strângere de inimă o întrebă Brunetti pe Paola în seara aceea dacă ar fi posibil să participe la petrecerea organizată de părinţii ei în seara următoare pentru a sărbători vernisajul unei noi expoziţii de pictură franceză impresionistă la Palatul Dogilor.

  — Dar de unde ştii de petrecere? îl întrebă Paola uimită.

  — Am citit în ziare.

  — Vorbim de părinţii mei, şi tu ai citit despre ea în ziare? Asta păru să ofenseze concepţia atavică a Paolei despre familie.

  — Da, dar vrei să îi rogi?

  — Guido, de obicei trebuie să te ameninţ doar ca să te fac să mergi să iei masa de Crăciun cu ei şi acum brusc vrei să mergi la una din petrecerile lor. De ce?

  — Pentru că vreau să vorbesc cu genul de oameni care merg la genul ăsta de eveniment.

  Paola, care citea şi corecta lucrările studenţilor când intrase el, îşi puse cu atenţie stiloul jos şi îi aruncă o privire pe care de obicei o rezerva pentru alegerile nefericite de cuvinte. Deşi acestea nu erau rare în lucrările care îi ajungeau pe mână, nu era obişnuită să audă aşa ceva din partea soţului. Se uită lung la el, formulând unul din acele răspunsuri care lui întotdeauna îi plăceau, dar de care îi era şi groază:

  — Mă îndoiesc că ne-ar refuza, dată fiind eleganţa rugăminţii tale, spuse ea, după care luă din nou stiloul în mână şi se aplecă la loc asupra lucrărilor.

  Era târziu şi ştia că era obosită, aşa că Brunetti îşi făcu de lucru la masă, pregătind o cafea.

  — Ştii bine că nu mai dormi dacă bei cafea la ora asta, spuse ea, dându-şi seama de ceea ce făcea după sunetele auzite în jur.

  Trecu pe lângă ea, îndreptându-se spre aragaz, îi ciufuli părul şi spuse:

  — O să găsesc eu ceva cu care să îmi ocup timpul. Ea bombăni, tăie o propoziţie cu o linie şi îl întrebă:

  — De ce vrei să cunoşti tocmai genul ăsta de oameni?

  — Ca să aflu cât pot de multe despre Wellauer. Am citit ce geniu era, am aflat despre cariera lui, despre neveste, dar nu am nici cea mai vagă idee despre el ca persoană.

  — Şi crezi că genul ăsta de oameni, comentă ea accentuând ultimele cuvinte, care merg la petrecerile părinţilor mei, ştiu asta despre el?

  — Vreau să aflu despre viaţa lui personală, iar ei sunt exact oamenii care ar putea şti genul de lucruri care mă interesează.

  — Despre astfel de lucruri poţi să citeşti în STOP.

  Era întotdeauna surprins că o persoană care preda literatura engleză la universitate putea avea o asemenea aplecare spre presa de scandal.

  — Paola, spuse el, vreau să aflu despre el lucruri care sunt adevărate. STOP e genul de revistă în care citeşti despre avorturile Maicii Tereza.

  Ea bombăni din nou şi dădu o pagină, lăsând în urmă o dâră furioasă de cerneală albastră.

  El deschise frigiderul şi scoase laptele, turnă puţin într-un ibric şi-l puse la încălzit pe aragaz. Din experienţă ştia că Paola o să refuze să bea o cană de cafea, indiferent cât de mult lapte punea în ea, susţinând că după aceea nu mai poate dormi. Dar odată ce îşi făcea cafea pentru el, ea începea să ia câte o gură şi până la urmă bea cea mai mare parte, după care dormea buştean. Scoase din dulap o pungă de biscuiţi pe care îi cumpărau pentru copii şi aruncă un ochi înăuntru, ca să vadă câţi mai sunt.

  Când se făcu cafeaua, o turnă într-o cană, adăugă laptele aburind, puse mai puţin zahăr decât îi plăcea lui şi se duse să se aşeze în faţa Paolei, de partea cealaltă a mesei. Fără să-şi dea seama ce face, încă absorbită de lucrarea din faţa ei, aceasta întinse mâna şi luă o gură din cafea, înainte ca el să apuce să facă acelaşi lucru. După ce o aşeză înapoi pe masă, el apucă cana, însă fără să o ridice. Paola întoarse încă o pagină, întinse mâna după cană şi ridică ochii spre el, când acesta refuză să-i dea drumul.

  — Eh? întrebă ea.

  — Nu, până nu promiţi să o suni pe maică-ta.

  Încercă să-i dea mâna la o parte. Când refuză să o mişte, îi scrise un cuvânt urât pe mână cu stiloul.

  — O să trebuiască să mergi la costum.

  — Întotdeauna merg la costum când ne vedem cu părinţii tăi.

  — Da, dar nu arăţi niciodată fericit că eşti îmbrăcat la costum.

  — Foarte bine, spuse el, zâmbind. Promit să îmi pun costumul şi să arăt şi fericit că îl am pe mine. Deci, o suni pe maică-ta?

  — Foarte bine, cedă ea. Cât despre costum, am vorbit serios.

  — Da, comoara mea, o alintă el, apoi dădu drumul cănii, împingând-o către ea. După ce mai luă o sorbitură, Brunetti scoase un biscuit din pungă şi îl scufundă în cafea.

  — Eşti dezgustător, spuse ea, după care zâmbi.

  — Sunt un om simplu de la ţară, se arătă el de acord, îndesându-şi biscuitul în gură.

  Paola nu prea vorbea despre cum era să creşti într-un palazzo, cu o dădacă englezoaică şi un stol de servitori, dar, dacă soţul ei ştia ceva despre toţi acei ani, atunci era faptul că nu i se dăduse niciodată voie să îşi înmoaie biscuiţii. El considera asta un neajuns în educaţia ei şi insistase să-şi lase copiii să facă acest lucru. Ea fusese de acord, dar fără prea mare tragere de inimă. Iar el nu rata nici o ocazie să adauge că niciunul dintre copii nu dăduse semne de decădere morală sau fizică drept urmare a acestui fapt.

  După felul în care mâzgălea un comentariu în partea de jos a paginii, îşi dădu seama că era pe punctul de a ajunge la capătul răbdării în seara aceea.

  — Aşa m-am săturat de minţile lor înguste, Guido, spuse ea, punând capacul la stilou şi aruncându-l pe masă. Aproape că aş prefera să am de-a face cu criminali. Ei, cel puţin, pot fi pedepsiţi.

  Nu mai era cafea, aşa că nu mai avu ce să împingă spre ea. În loc de asta, se ridică şi luă o sticlă de grappa din dulap. Era singurul mod de relaxare la care se putea gândi în acel moment.

  — Excelent, spuse ea. Întâi cafea şi acum grappa. Nici că mai dormim.

  — Să încercăm se ne ţinem treji unul pe celălalt? întrebă el.

  Ea se lumină la faţă.

  A doua zi de dimineaţă ajunse la serviciu la opt cu ziarele din acea zi, pe care le răsfoi rapid. Nu prea erau informaţii noi; majoritatea apăruseră cu o zi înainte. Articolele despre cariera lui Wellauer erau mai lungi, îndemnurile ca asasinul să fie deferit justiţiei mai sforăitoare, dar nu apăruse nimic despre care Brunetti să nu ştie deja.

  Raportul de la laborator îl aştepta pe masă. Singurele amprente de pe cană, pe care se găsiseră urme de cianură de potasiu, îi aparţineau lui Wellauer. În cabină fuseseră descoperite zeci de alte amprente, prea multe ca să le poată verifica. Se hotărî să nu ceară să fie analizate. Din moment ce singurele de pe cană erau ale lui Wellauer, nu prea avea sens să le identifice pe toate cele descoperite în cameră.

  Pe lângă raportul despre amprente mai era şi o listă cu obiectele găsite în cabină. Îşi aminti că le văzuse pe majoritatea: partitura Traviatei, cu fiecare pagină umplută de note înghesuite făcute de dirijor cu scrisul lui ascuţit, gotic; un pieptene, un portofel, mărunţiş; hainele pe care le purta şi cele din dulap; o batistă şi o cutiuţă cu dropsuri de mentă. Mai descoperiseră şi un Rolex Oyster, un stilou şi un carneţel de adrese.

  Ofiţerii care fuseseră să arunce o privire acasă la dirijor – nu prea se putea numi percheziţie – făcuseră un raport, dar din moment ce nu avuseseră idee ce anume trebuiau să caute, Brunetti nu avea prea mari speranţe să găsească ceva interesant sau important în raport. Îl luă totuşi şi-l citi cu atenţie.

  Maestrul avusese o garderobă remarcabil de cuprinzătoare, pentru un om care petrecea doar câteva săptămâni pe an în oraş. Se minună de precizia cu care fuseseră notate detaliile despre haine: „Jachetă de caşmir neagră cu tăietură dublă (Duca D'Aosta); pulover albastru cobalt şi terra-de-Sienna închis, măsura 52 (Missoni)”. Pentru o clipă se întrebă dacă nu cumva fusese transportat în spaţiu şi se afla acum într-un butic Valentino, în loc de secţia de poliţie. Dădu la ultima pagină şi găsi, după cum se şi temuse, semnăturile lui Alvise şi Riverre, cei doi ofiţeri care scriseseră, cu doi ani în urmă, despre un cadavru care fusese pescuit din mare pe plaja Lido: „Pare să fi murit prin sufocare”.

  Reveni la raport. La signora, arăta acesta, nu părea să fie la fel de interesată de haine cum fusese răposatul soţ. Pe de altă parte, din ce citi, nu rezulta că Alvise şi Riverre apreciau gusturile acesteia. „Cizme Varese, doar o singură pereche. Haină de lână neagră, fără etichetă de firmă.” Cu toate acestea, păreau să fi fost impresionaţi de bibliotecă, pe care o descriau ca fiind „vastă, cu cărţi în trei limbi, dintre care una pare a fi maghiară”.

  Mai dădu o pagină. Apartamentul avea două camere pentru oaspeţi, fiecare cu baie proprie. Prosoape curate, dulapuri goale, săpun de la Christian Dior.

  Nu exista nici o urmă a fiicei signorei Wellauer; nimic din raport nu sugera prezenţa unui al treilea membru al familiei în apartament. Niciuna din cele două camere în plus nu conţinea haine, cărţi sau alte obiecte care ar fi aparţinut unei adolescente. Ştiind bine cum tot timpul se lovea de dovezi ale existenţei fiicei sale, Brunetti găsi acest lucru ciudat. Mama ei îi explicase că mergea la şcoală în München. Dar trebuie să fi fost un copil excepţional, dacă reuşea să-şi ia toate lucrurile cu ea.

  Mai găsi o descriere a camerei menajerei din Belgia, pe care cei doi ofiţeri păreau să o considere mobilată mult prea simplu, şi una a menajerei însăşi, pe care o catalogaseră drept tăcută, dar dornică să le fie de folos. Ultima cameră pe care o descriau era biroul maestrului, unde găsiseră nişte „documente”. Unele dintre ele, după cum reieşea, fuseseră aduse la poliţie şi cercetate de traducătorul de germană, care explica într-o pagină ataşată la raport că marea majoritate erau contracte şi documente de afaceri. Inspectaseră, de asemenea, şi o agendă de întâlniri, pe care o considerau lipsită de importanţă.

  Brunetti se hotărî să se ducă în căutarea autorilor raportului, fiind astfel scutit de enervarea de a trebui să aştepte ca ei să-i onoreze cererea de a-i face o vizită în birou. De vreme ce era aproape nouă, ştia că avea să îi găsească în apropiere, la barul de pe partea cealaltă a podului Ponte dei Greci. Nu ora anume, ci faptul că era înainte de prânz îl făcea să tragă această concluzie inevitabilă.

  Deşi pe Brunetti îl apuca groaza de câte ori se trezea cu cei doi ca ajutoare, la orice caz la care lucra, nu avea cum să nu îi considere simpatici. Alvise era un bărbat scund care bătea spre cincizeci de ani, aproape o caricatură a sicilianului smead, doar că era din Tarvisio, de la graniţa cu Austria. Era recunoscut drept expertul local în materie de muzică populară, asta pentru că în urmă cu cincisprezece ani obţinuse autograful Minei, regina legendară a muzicii populare italiene, pe un program de spectacol. Odată cu trecerea anilor, acest eveniment căpătase proporţii şi înflorise – la fel ca şi Mina – fiind povestit şi repovestit, până când, mai nou, Alvise lăsa să se înţeleagă, cu ochii strălucind de satisfacţia dorinţei împlinite, că mult mai multe se petrecuseră între cei doi. Repovestirea nu părea să sufere deloc de pe urma faptului că persoana în cauză era cu un cap mai înaltă decât Alvise şi cântărea acum aproape de două ori mai mult ca el.

  Riverre, partenerul lui, era un roşcat din Palermo care dădea impresia că nu-l interesează altceva în viaţă decât fotbalul şi femeile, în această ordine. Cea mai de seamă realizare din viaţa lui de până atunci era faptul că supravieţuise revoltei de pe stadionul de fotbal din Bruxelles. Îşi înflorea relatarea despre ceea ce făcuse acolo înainte să sosească poliţia belgiană cu poveşti despre femeile, de obicei străine, care, susţinea el, îi căzuseră în braţe ca snopii de grâu, secerate de farmecul său.

  Brunetti îi găsi, aşa cum se şi aşteptase, stând în picioare la bar. Riverre citea un ziar sportiv şi Alvise vorbea cu Arianna, proprietara barului. Niciunul nu remarcă sosirea lui Brunetti până ce acesta nu ajunse la bar şi comandă o cafea. Alvise îl întâmpină zâmbind, iar Riverre se rupse de ziar suficient cât să-şi salute superiorul.

  — Încă două cafele, Arianna, spuse Alvise, şi trece-le pe toate în contul meu.

  Brunetti recunoscu mişcarea, menită să-l facă să se simtă dator. Până să sosească cele trei cafele, Riverre li se alăturase, iar ziarul fusese cumva înlocuit de un dosar cu coperţi albastre, care stătea acum deschis pe tejghea.

  Brunetti îşi puse două linguriţe de zahăr şi învârti linguriţa în ceaşcă.

  — Voi doi aţi fost la casa maestrului?

  — Da, domnule, răspunse Alvise entuziast.

  — Şi ce casă! se băgă şi Riverre.

  — Tocmai v-am citit raportul.

  — Arianna, adu-ne nişte brioşe.

  — L-am citit cu mare interes.

  — Mulţumim, domnule.

  — Mai ales comentariile despre garderobă. Înţeleg că nu v-au plăcut toate costumele alea englezeşti.

  — Nu, domnule, răspunse Riverre, ca de obicei fără să priceapă aluzia. Cred că au cracul croit prea larg.

  Întinzând mâna peste tejghea, ca şi cum ar fi vrut să umble la dosar, Alvise îi trase din greşeală un cot partenerului, poate puţin mai tare decât era absolut necesar.

  — Altceva, domnule? întrebă el.

  — Da. Cât aţi stat în casă, aţi observat vreo urmă că ar locui şi fiica signorei acolo?

  — Are şi o fiică?

  Întrebarea, după cum era de aşteptat, venea din partea lui Riverre.

  — De asta vă întreb. Aţi văzut vreun indiciu că ar sta un copil acolo? Cărţi? Haine?

  Amândoi părură să cadă pe gânduri. Riverre se uită în zare, care pentru el părea să fie mult mai aproape decât pentru restul lumii, iar Alvise se uită în jos la podea, cu mâinile băgate în buzunarele de la uniformă. Trecu minutul corespunzător, înainte ca ei să răspundă: „Nu, domnule” în acelaşi timp, de parcă ar fi exersat acest lucru.

  — Nici un indiciu?

  Din nou avu parte de reacţiile lor distincte şi apoi de răspunsul simultan: „Nu, domnule”.

  — Aţi vorbit cu menajera, belgianca?

  Riverre a dat ochii peste cap când îşi aminti de menajeră, sugerând că orice clipă petrecută cu femeia aceea slăbănoagă era o clipă irosită, chiar dacă era străină. Alvise s-a mulţumit să răspundă: „Da, domnule”.

  — Şi v-a spus ceva ce ar putea fi important?

  Riverre trase aer în piept, pregătindu-se să dea un răspuns, dar înainte să apuce să facă asta, partenerul lui spuse:

  — N-a spus nimic important în cuvinte, domnule. Dar am rămas cu impresia că nu îi place de signora.

  Riverre nu putu să rateze ocazia şi întrebă, zâmbind înfiorător:

  — Ce poate să nu îţi placă la ea? subliniind ultimul cuvânt.

  Brunetti îi aruncă o privire severă şi-l întrebă pe partenerul acestuia:

  — De ce?

  — Nu e nimic ce aş putea indica cu precizie, începu el.

  Riverre pufni a dispreţ, anulând efectul privirii severe a lui Brunetti.

  — După cum spuneam, domnule, n-a fost nimic precis, dar părea mult mai politicoasă când era şi signora de faţă. Era greu să fie mai politicoasă decât a fost cu noi, dar pur şi simplu aşa mi s-a părut. A părut să devină, nu ştiu, mai distantă cât a fost signora acolo, mai ales când a trebuit să vorbească cu ea.

  — Şi când s-a întâmplat asta?

  — La început, când am intrat. Am întrebat dacă o deranjează să aruncăm o privire prin apartament, la lucrurile lui. După cum ne-a răspuns, mă refer la signora, domnule, mi s-a părut că nu prea agrea ideea. Dar ne-a zis că putem să începem, după care a chemat-o pe menajeră şi i-a spus să ne arate unde erau lucrurile. Atunci, când au vorbit între ele, mi s-a părut că menajera este, cum să zic, rece. Mai târziu, când a vorbit cu noi, a părut mai degajată. Nu că s-a însufleţit dintr-odată sau ceva de genul ăsta – la urma urmei, e belgiancă – dar s-a purtat mai bine cu noi, a fost mai caldă decât a fost faţă de cealaltă.

  — Aţi mai vorbit după aceea cu signora?

  — Doar înainte să plecăm, domnule. Aveam documentele la noi. Nu i-a plăcut ideea că urma să le luăm. Nu a fost decât o privire, dar este vorba de cum ne-a făcut să ne simţim. Am întrebat-o dacă putem să luăm documentele. Era necesar, ăsta e regulamentul.

  — Da, ştiu, răspunse Brunetti. Altceva?

  — Da, interveni Riverre.

  — Ce?

  — Nu a deranjat-o când ne-am uitat prin hainele şi dulapurile lui. A trimis-o pe menajeră cu noi, nici măcar nu s-a deranjat să vină ea. Dar când am intrat în cealaltă cameră, unde erau documentele, atunci ne-a însoţit şi i-a spus menajerei să aştepte afară. Nu i-a convenit că ne-am uitat prin lucrurile alea, domnule, prin hârtii şi diverse chestii.

  — Şi ce hârtii erau?

  — Arătau a documente oficiale, domnule. Erau toate în germană şi le-am adus aici ca să fie traduse.

  — Da, am văzut raportul. Ce s-a întâmplat cu documentele după ce au fost traduse?

  — Nu ştiu, domnule, răspunse Alvise. Ori sunt încă la traducător, ori i-au fost trimise înapoi.

  — Riverre, poţi să te duci să afli ce s-a întâmplat cu ele?

  — Acum, domnule?

  — Da, acum.

  — Da, domnule. Schiţă ceva ce semăna a salut şi plecă de la bar, mişcându-se intenţionat încet.

  — Şi, Riverre, strigă Brunetti după el. Riverre se întoarse, sperând să fie chemat înapoi şi astfel să fie scutit de un drum până la secţie şi în sus pe scări două etaje. Dacă mai au documentele, spune-le să le aducă la mine în birou.

  Brunetti luă o brioşă de pe farfurie şi muşcă din ea. Îi făcu semn Ariannei să îi mai aducă o cafea.

  — Cât timp ai fost acolo, i se adresă lui Alvise, ai mai observat şi altceva?

  — Ce anume, domnule? Ca şi cum nu trebuiau să vadă decât lucrurile pe care fuseseră trimişi să le caute.

  — Orice. Vorbeai de tensiunea dintre cele două femei. Părea vreuna dintre ele să se poarte ciudat?

  Alvise se gândi pentru un moment, muşcă dintr-o brioşă şi răspunse:

  — Nu, domnule. Văzând că Brunetti e dezamăgit de răspuns, adăugă: Doar când am luat documentele.

  — Ai idee de ce?

  — Nu, domnule. Doar că s-a purtat diferit faţă de cum a reacţionat când ne-am uitat prin lucrurile lui personale, ca şi cum asta nu ar fi contat deloc. Mă gândeam că nimănui nu îi face plăcere aşa ceva, să scotoceşti prin lucrurile cuiva. Dar o hârtie e până la urmă doar o hârtie. Văzând că această ultimă remarcă i-a stârnit clar interesul lui Brunetti, se entuziasmă: Dar poate e din cauză că era un geniu. Evident, eu unul nu ştiu nimic despre genul ăsta de muzică. Brunetti se pregăti pentru inevitabil. Singura cântăreaţă pe care o cunosc personal este Mina, iar ea nu a cântat niciodată cu el. După cum spuneam, dacă era renumit, atunci poate că hârtiile sunt importante. Poate conţin chestii despre, ştiţi dumneavoastră, muzică.

  În acel moment reapăru Riverre.

  — Îmi pare rău, domnule, dar hârtiile au fost trimise înapoi.

  — Cum? Prin poştă?

  — Nu, domnule, traducătorul le-a înapoiat personal. A zis că, probabil, văduva o să aibă nevoie de o parte din ele.

  Brunetti plecă de la bar ca să îşi ia portofelul. Puse zece mii de lire pe tejghea, înainte ca vreunul dintre cei doi bărbaţi în uniformă să apuce să protesteze.

  — Mulţumim, domnule, spuseră amândoi.

  — E o nimica toată.

  Când se întoarse ca să plece, niciunul nu se mişcă să-l însoţească, deşi amândoi îl salutară.

  — Gesù, bambino, exclamă Brunetti în barbă, o expresie pe care o învăţase de la mama lui, care, la fel ca şi el, o folosea numai când avea răbdarea pusă la grea încercare.

  Când ajunse la uşa comandantului, bătu şi avu grijă să aştepte să i se strige „Avanti!” înainte de a intra. După cum se aştepta, îl găsi pe Patta aşezat la birou, cu un maldăr de dosare împrăştiate în faţa lui. Îl ignoră pe Brunetti pentru o clipă, continuând să citească documentul pe care îl ţinea în mână. Brunetti se mulţumi să contemple urmele vagi ale unei fresce pictate cândva pe tavan.

  Patta îşi ridică brusc privirea, se prefăcu a fi surprins că îl vede pe Brunetti şi-l întrebă:

  — Unde ai ajuns?

  Brunetti se prefăcu la fel de nedumerit ca şi Patta, ca şi când i se părea bizară întrebarea, dar nu voia să atragă atenţia asupra acestui lucru.

  — În biroul dumneavoastră, domnule.

  — Nu, nu, unde ai ajuns cu cazul?

  Făcându-i semn cu mâna lui Brunetti să se aşeze pe unul din scaunele joase, aurite din faţa biroului, luă stiloul în mână şi începu să bată ritmic cu el în masă.

  — Am interogat-o pe văduvă şi alte două persoane care au fost în cabină. Am vorbit cu doctorul şi ştiu acum care a fost cauza decesului.

  — Ştiu toate astea, spuse Patta, bătând şi mai repede darabana cu stiloul, fără să facă nici o încercare de a-şi ascunde enervarea. Cu alte cuvinte, nu ai aflat nimic important?

  — Nu, domnule, cred că se poate spune şi aşa.

  — Ştii, Brunetti, m-am gândit îndelung la cazul ăsta şi cred că ar fi o idee bună să ţi-l iau.

  Vocea lui Patta era plină de ameninţare, ca şi cum şi-ar fi petrecut noaptea dinainte răsfoind un exemplar din Machiavelli.

  — Da, domnule.

  — Aş putea, cred, să-l dau altcuiva să se ocupe de el. Poate atunci s-ar vedea ceva progrese.

  — Nu cred că Mariani lucrează la ceva în acest moment.

  Numai printr-un mare efort, care îi puse la grea încercare stăpânirea de sine, reuşi Patta să nu se strâmbe la auzul numelui celui mai tânăr dintre ceilalţi doi commissari de poliţie, un tip cu un caracter ireproşabil şi de o nemărginită prostie, despre care se ştia că obţinuse postul ca parte din zestrea adusă de soţie, aceasta fiind nepoata fostului primar. Celălalt coleg al lui, Brunetti ştia bine, lucra în acel moment la un caz de trafic de droguri în portul Marghera.

  — Sau poate vă ocupaţi chiar dumneavoastră de el, sugeră, şi apoi adăugă cu vădită întârziere: domnule.

  — Da, e şi asta o posibilitate, spuse Patta, fie nebăgând de seamă impoliteţea, fie hotărându-se să o ignore.

  Luă din sertar un pachet de ţigări ruseşti cu hârtia maronie şi-şi potrivi una în portţigaret. Ce drăguţ, se gândi Brunetti, se asortează cu celelalte culori.

  — Te-am chemat pentru că am primit nişte telefoane din partea presei şi de la nişte Persoane Sus-Puse, zise el, având grijă să accentueze cuvintele importante. Şi sunt foarte îngrijoraţi că nu ai făcut nimic. De data aceasta accentul căzu pe verbul la singular. Trase delicat din ţigară şi se uită lung la Brunetti. M-ai auzit? Nu sunt deloc încântaţi.

  — Îmi dau seama că aşa trebuie să fie, domnule. M-am trezit cu un geniu mort şi nu am pe cine să dau vina.

  Se înşela sau chiar îl văzuse pe Patta mişcându-şi buzele, ca şi cum ar fi rostit în gând această ultimă remarcă, poate pregătindu-se să o arunce şi el mai târziu în timpul prânzului?

  — Da, exact, spuse Patta. Îşi mişcă din nou buzele. „Şi nu am pe cine să dau vina.” Vocea îi deveni mai puternică. Vreau să se schimbe situaţia asta. Vreau să existe cineva pe care să dau vina.

  Brunetti nu îl mai auzise niciodată exprimând atât de clar ideea lui despre dreptate. Poate că Brunetti însuşi o să arunce asta la masă mai târziu.

  — De-acum încolo, Brunetti, vreau un raport scris pe birou în fiecare dimineaţă până în – se opri, încercând să-şi aducă aminte la ce oră începea lucrul – până la opt, spuse el, nimerind-o.

  — Da, domnule. Mai doriţi şi altceva?

  Puţin îi păsa lui Brunetti dacă raportul trebuia dat verbal sau în scris; tot nu avea să aibă ceva de raportat până nu căpăta o idee mai clară despre cel care fusese omorât. Geniu sau nu, răspunsul pornea întotdeauna de la asta.

  — Da, mai e ceva. Ce ai în plan pentru astăzi?

  — Am de gând să mă duc la înmormântare. Care urmează să aibă loc cam în douăzeci de minute. Şi vreau să arunc personal o privire peste hârtiile lui.

  — Asta-i tot?

  — Da, domnule.

  Patta pufni a dispreţ.

  — Nu e de mirare că nu ajungem nicăieri.

  Această remarcă păru să semnaleze sfârşitul discuţiei, aşa că Brunetti se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă, întrebându-se cât o să apuce să se apropie de ea înainte ca Patta să îi reamintească de raportul scris. Socoti că mai avea trei paşi până la uşă, când îl auzi:

  — Ţine minte, ora opt.

  Întâlnirea cu Patta îl făcu pe Brunetti să ajungă la biserica San Moisè doar cu câteva minute înainte de ora zece. Şalupa neagră care adusese sicriul acoperit de flori era deja ancorată la chei şi trei bărbaţi îmbrăcaţi în costume bleumarin tocmai puneau sicriul de lemn pe suportul din metal cu roţi pe care urmau să-l folosească pentru a-l duce până la uşa bisericii. În mulţimea de oameni care se îngrămădiseră în faţa bisericii, Brunetti recunoscu câteva personalităţi, pe obişnuiţii reporteri şi fotografi de la ziare, dar nu o văzu pe văduvă; probabil că intrase deja în biserică.

  Când cei trei bărbaţi ajunseră la uşă, li se alătură un al patrulea şi împreună ridicară sicriul, îl aşezară pe umeri cu uşurinţa specifică meseriei şi urcară cele două trepte joase de la intrarea în biserică. Brunetti se numără printre cei care îi urmară înăuntru. Îi urmări cum cară sicriul de-a lungul naosului şi îl aşază pe un catafalc jos, înaintea altarului principal.

  Brunetti luă loc la capătul unui rând din spatele bisericii aglomerate. Abia vedea, printre capetele celor din faţa lui, primul rând, unde văduva, îmbrăcată în negru, stătea jos între un bărbat şi o femeie, amândoi cu părul cărunt, probabil cei pe care îi văzuse cu ea la operă. În spatele ei, singură pe o bancă, stătea o altă femeie în negru, despre care Brunetti presupuse că era menajera. Deşi nu se aşteptase la o slujbă deosebită, Brunetti rămase surprins de simplitatea ceremoniei. Cel mai izbitor lucru i se păru absenţa totală a muzicii, nu se cântă nici măcar la orgă. Deasupra capetelor mulţimii se revărsară obişnuitele cuvinte, se spuseră rugăciunile dintotdeauna şi se dădu cu tămâie. Fiind atât de simplă, slujba se termină repede.

  Brunetti aştepta la capătul rândului când sicriul trecu pe lângă el, apoi zăbovi încă o vreme până când familia îndoliată părăsi biserica. Afară, văduva a fost asaltată de reporteri şi de bliţurile aparatelor de fotografiat şi s-a refugiat lângă bărbatul în vârstă care o însoţea.

  Fără să se gândească, Brunetti îşi croi drum prin mulţime până la ea şi o luă de celălalt braţ. Îi recunoscu pe câţiva dintre fotografi, văzu că şi aceştia ştiau cine este el şi le ordonă să se dea la o parte. Cei care o înconjuraseră pe văduvă s-au dat un pas înapoi, lăsând calea liberă spre şalupele de la celălalt capăt al pieţei. Sprijinind-o, o conduse până la şalupă, o ajută să coboare pe punte şi apoi o urmă până în cabina pasagerilor.

  Cei doi care o însoţiseră la operă veniră şi ei în cabină; femeia cu părul cărunt îşi trecu braţul pe după umerii femeii mai tinere, iar bărbatul se mulţumi să stea jos lângă ea şi să o ţină de mână. Brunetti se postă la uşa cabinei şi urmări cum şalupa ridică ancora şi începe să se mişte încet de-a lungul canalului. Când se depărtară de biserică şi de mulţime şi ajunseră în siguranţă, intră înapoi în cabină, având grijă să-şi plece capul în dreptul pragului.

  — Mulţumesc, spuse signora Wellauer, fără a încerca să-şi ascundă lacrimile.

  Nu avea ce să răspundă.

  Şalupa pătrunse pe Canal Grande şi coti la stânga, spre San Marco, pe lângă care trebuiau să treacă în drum spre cimitir. Brunetti se întoarse la uşa cabinei, scutindu-i pe cei îndureraţi de privirea lui scormonitoare. Înaintară pe lângă campanile, apoi pe lângă faţada dreptunghiulară cu striaţii a Palatului Ducal şi în cele din urmă pe lângă domurile luminoase, lipsite de griji. Când se apropiară de canalul L'Arsenale, Brunetti urcă pe punte şi îi ceru căpitanului să oprească la debarcaderul de la Palasport. Reveni în cabină şi îi auzi pe cei trei vorbind pe un ton scăzut.

  — Dottor Brunetti, spuse văduva.

  Se răsuci de la uşă spre ea şi o privi.

  — Mulţumesc. Ar fi fost mai mult decât puteam suporta.

  Înclină din cap a încuviinţare. Şalupa cotea larg spre stânga, îndreptându-se spre canalul L'Arsenale.

  — Aş dori să mai vorbim o dată, spuse el, oricând aveţi timp.

  — E neapărat necesar?

  — Da, cred că da.

  Motorul începu să hârâie mai puternic când şalupa se apropie de debarcaderul de pe partea dreaptă a canalului.

  — Când?

  — Mâine?

  Dacă rămase surprinsă sau dacă ceilalţi se simţiră jigniţi, niciunul nu lăsă să se vadă acest lucru.

  — Foarte bine, spuse ea. După-amiază.

  — Mulţumesc, spuse Brunetti pe când şalupa făcea manevre lângă puntea de debarcare din lemn. Nimeni nu îi răspunse, aşa că ieşi din cabină, sări de pe şalupă pe punte şi rămase acolo în picioare, în timp ce şalupa se depărta, urmărind cu privirea sicriul care se avânta în apele mai adânci din lagună.

  Ca mai toate palatele de pe Canal Grande, Palazzo Falier fusese construit în aşa fel, încât să ajungi la el cu barca, iar oaspeţii trebuiau să intre urcând cele patru trepte înguste care duceau la debarcader. Dar această intrare fusese de mult închisă cu un grilaj masiv din metal care era dat la o parte numai când se aduceau obiecte mari cu şalupa. În aceste vremuri decadente, oaspeţii veneau pe jos de la Ca'Rezzonico, cea mai apropiată staţie de vaporetto, sau din alte părţi ale oraşului.

  Brunetti şi Paola ajunseră la palazzo pe jos, trecând prin faţa universităţii, apoi tăind Campo San Barnaba şi cotind la stânga de-a lungul unui canal care îi scoase la o intrare laterală în palazzo.

  Au sunat la poartă şi au fost poftiţi în curte de un tânăr pe care Paola nu îl mai văzuse până atunci. Probabil angajat numai pentru seara aceea.

  — Cel puţin nu poartă pantaloni până la genunchi şi perucă, remarcă Brunetti în timp ce urcau scara exterioară.

  Tânărul nu se deranjase să îi întrebe cine erau sau dacă fuseseră invitaţi. Fie memorase lista de invitaţi şi îi putea recunoaşte pe toţi cei care soseau, fie, mult mai probabil, pur şi simplu nu îi păsa cui dă drumul în palazzo.

  În capul scărilor auziră muzica revărsându-se dinspre stânga, unde se aflau trei saloane de recepţie uriaşe. Urmând sunetul muzicii, străbătură un coridor cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi, însoţiţi de propriile lor imagini reflectate stins. Uşile imense de stejar de la prima încăpere erau deschise. De dincolo de ele se revărsau lumini, muzică şi aromă de parfumuri scumpe şi de flori.

  Lumina care scălda sala provenea de la două candelabre din sticlă de Murano, împodobite cu îngeraşi şi cupidoni, ce atârnau de tavanul acoperit de fresce, şi de la suporturile încărcate de lumânări aliniate de-a lungul pereţilor. Muzica venea de la un trio postat discret într-un colţ, care cânta o piesă scrisă de Vivaldi într-una din perioadele sale mai repetitive. Iar aroma era emanată de puzderia de femei care împodobeau încăperea, îmbrăcate în culori aprinse şi discutând şi mai aprins.

  La câteva minute după ce îi văzu intrând, contele veni la ei, se aplecă să o sărute pe Paola pe obraz şi-i întinse mâna ginerelui. Era un bărbat înalt care bătea spre şaptezeci de ani şi care, fără să încerce să ascundă faptul că era pe cale să chelească, îşi purta părul scurt şi cu tonsură, din care motiv arăta ca un călugăr deosebit de studios. Paola moştenise de la el ochii căprui şi gura largă, dar, din fericire, nu şi nasul imens, de aristocrat, care era trăsătura centrală a feţei sale. Smochingul pe care îl purta era atât de bine croit, încât şi dacă ar fi fost roz, singurul lucru pe care l-ar fi remarcat lumea ar fi fost croiala.

  — Mama ta este extrem de încântată că aţi putut veni amândoi. Sublinierea subtilă făcea aluzie la faptul că aceasta era întâia dată când Brunetti venea la una din petrecerile lor. Sper să vă distraţi.

  — Cu siguranţă, răspunse Brunetti pentru amândoi.

  De şaptesprezece ani evita să i se adreseze socrului său în vreun fel anume. Nu putea să îi folosească titlul şi nici nu se putea convinge să-l numească papà. „Orazio”, numele de botez, era prea personal, ca un urlet prelung la luna egalităţii sociale. Aşa că Brunetti înfrunta pas cu pas fiecare situaţie, fără să i se adreseze în vreun fel, nici măcar cu signore. Totuşi făceau un compromis, adresându-se unul altuia cu familiarul tu, deşi nici acesta nu le părăsea uşor buzele.

  Contele îşi zări soţia venind spre ei dinspre partea cealaltă a sălii şi-i zâmbi, făcându-i semn să li se alăture. Aceasta străbătu cu îndemânare mulţimea cu o combinaţie de graţie şi fler social pe care Brunetti le invidia, oprindu-se din când în când să sărute un obraz sau să strângă uşor un braţ. Brunetti chiar o îndrăgea pe contesă, înţepată şi extrem de ceremonioasă în şiragurile ei de perle şi valurile de şifon negru. Ca de obicei, avea în picioare pantofi cu vârful ascuţit ca un stilet şi tocuri la fel de înalte ca pietrele de caldarâm, care însă tot nu reuşeau să o ridice la aceeaşi înălţime cu umărul soţului său.

  — Paola, Paola, exclamă ea, fără să-şi ascundă bucuria de a-şi vedea unicul copil. Sunt aşa de bucuroasă că ai reuşit în cele din urmă să-l aduci şi pe Guido cu tine. Se opri o clipă, ca să îi sărute pe amândoi. Sunt aşa de fericită să vă văd aici, nu doar de Crăciun sau când sunt artificiile acelea odioase. Evident, contesa nu era genul care să se abţină de la a spune lucrurilor pe nume.

  — Vino, spuse contele. Hai să te servesc cu ceva de băut, Guido.

  — Mulţumesc, răspunse el, după care se întoarse spre Paola şi mama ei: Vreţi ceva de băut?

  — Nu, nu. Mamma şi cu mine o să ne luăm ceva puţin mai târziu.

  Contele Falier îl conduse pe Brunetti în cealaltă parte a sălii, oprindu-se din când în când să salute câte o cunoştinţă sau să schimbe câteva cuvinte. La bar comandă şampanie pentru el şi un scotch pentru ginere.

  Întinzându-i băutura, îl întrebă:

  — Presupun că eşti aici cu probleme de serviciu. Corect?

  — Da, răspunse Brunetti, bucuros că celălalt era atât de direct.

  — Bun. Atunci nu mi-am irosit timpul degeaba.

  — Poftim? spuse Brunetti.

  Înclinând din cap către o femeie corpolentă care se postase în faţa pianului, contele spuse:

  — Ştiu de la Paola că ţi s-a dat cazul Wellauer. Nu face bine acestui oraş o asemenea crimă. Vorbind, nu reuşi să-şi ascundă o expresie de dezaprobare faţă de dirijor pentru că se lăsase ucis, mai ales în timpul sezonului monden. În orice caz, când a sunat Paola şi mi-a spus că vreţi să veniţi amândoi în seara aceasta, am dat nişte telefoane. Am presupus că ai fi interesat să afli câte ceva despre situaţia lui financiară.

  — Da, corect.

  Oare exista vreo informaţie de care să nu poată face rost doar punând mâna pe telefon şi sunând unde trebuia?

  — Îmi poţi spune ce ai aflat?

  — Nu era atât de bogat pe cât se credea în general că este. Brunetti aşteptă să îi traducă informaţia în cifre pe care să le poată înţelege. El şi contele cu siguranţă aveau păreri diferite despre ceea ce însemna „bogat”. Averea sa totală, în acţiuni, obligaţiuni şi imobile, probabil că nu se ridică la mai mult de zece milioane de mărci. Are patru milioane de franci elveţieni în Elveţia, la Union Bank în Lugano, dar mă îndoiesc că fiscul german va auzi de ei. Pe când Brunetti calcula că lui i-ar lua aproape trei sute cincizeci de ani ca să câştige o asemenea sumă, contele adăugă: Veniturile din spectacole şi înregistrări probabil că îi aduc cel puţin trei sau patru milioane de mărci pe an.

  — Înţeleg, spuse Brunetti. Şi testamentul?

  — N-am reuşit să obţin o copie, spuse contele pe un ton de scuze. Având în vedere că persoana în cauză nu murise decât de două zile, Brunetti se gândi că poate trece cu vederea o asemenea scăpare. Dar averea se împarte în mod egal între copii şi soţie. Se zvoneşte însă că a încercat să ia legătura cu avocaţii cu câteva săptămâni înainte de a muri; nu ştie nimeni de ce şi nu e obligatoriu să fi avut legătură cu testamentul.

  — Cum adică „a încercat să ia legătura”?

  — A sunat la biroul avocaţilor lui la Berlin, dar se pare că nu funcţiona reţeaua şi nu a mai sunat după aceea.

  — A comentat vreunul dintre cei cu care ai vorbit ceva despre viaţa lui personală?

  Paharul contelui se opri înainte să-i ajungă la buze, atât de brusc, încât o parte din lichidul deschis la culoare se vărsă pe reverul hainei. Şocat, aruncă către Brunetti o privire mânioasă care parcă spunea că toate rezervele pe care le avea faţă de el de aproape douăzeci de ani se adeveriseră acum.

  — Ce crezi că sunt, spion?

  — Îmi pare rău, spuse Brunetti, oferindu-i contelui batista lui ca să-şi cureţe reverul. Deformaţie profesională. Mereu uit.

  — Da, văd şi eu, aprobă contele, deşi din ton nu părea să fie de acord. Mă duc să văd dacă le găsesc pe Paola şi pe mama ei. Plecă, păstrând batista, iar Brunetti se temu că aceasta avea să fie spălată, apretată, călcată şi trimisă înapoi printr-un curier special.

  Brunetti plecă de la bar şi îşi croi drum prin marea de oameni, ca să o caute el singur pe Paola. Îi cunoştea pe mulţi dintre cei care erau în sală, dar, cum s-ar spune, doar din auzite. Deşi nu făcuse cunoştinţă cu mulţi dintre aceştia, era la curent cu scandalurile, istoriile, relaţiile lor, atât financiare, cât şi amoroase. Parte din informaţii le ştia pentru că era poliţist, dar majoritatea se datorau faptului că locuia în ceea ce era în realitate un orăşel de provincie, în care bârfa era religia de bază şi unde, dacă nu ar fi fost măcar cu numele un oraş creştin, zeitatea principală ar fi fost cu siguranţă Zvonul.

  În cele peste cinci minute cât îi luă să o găsească pe Paola, făcu schimb de amabilităţi cu o serie de persoane şi refuză repetate oferte de a mai servi o băutură. Contesa dispăruse fără urmă; fără îndoială că soţul o avertizase de riscul de infecţie morală care îi bântuia salonul.

  Când Paola veni la el, îl apucă de braţ şi îi şopti la ureche:

  — Am găsit exact ce căutai.

  „O cale să plecăm de aici?” îşi spuse doar în sinea lui. Faţă de ea se arătă mai cumpătat:

  — Ce anume?

  — Vocea bârfei, cea adevărată. Am fost împreună la universitate.

  — Cine? Unde? întrebă el, devenind interesat de cei din jur pentru prima dată în acea seară.

  — E acolo, lângă uşa de la balcon.

  Îi făcu semn cu cotul şi arătă, ridicând din bărbie, spre un bărbat care stătea în picioare în partea cealaltă a încăperii, la ferestrele din mijloc ce dădeau spre canal. Bărbatul arăta cam de aceeaşi vârstă cu Paola, deşi era evident că trecuse prin mult mai multe. De la distanţa la care se afla, Brunetti nu putea distinge decât o barbă scurtă, înspicată cu fire cenuşii şi un sacou negru care părea să fie din catifea.

  — Haide să te prezint, îl îndemnă Paola, trăgându-l de braţ şi conducându-l spre bărbat, care zâmbi când îşi dădu seama că cea care venea spre el era Paola.

  Avea nasul turtit, ca şi cum ar fi fost sfărâmat cândva şi ochii trişti, ca şi cum şi inima i-ar fi fost sfărâmată. Arăta ca un hamal care scria poezie.

  — Ah, încântătoarea Paola, spuse când aceasta ajunse lângă el. Îşi trecu paharul în mâna stângă, îi luă mâna Paolei cu dreapta şi se aplecă sărutând aerul deasupra ei. Iar acesta, spuse el, întorcându-se spre Brunetti, trebuie să fie faimosul Guido, de care eram toţi sătui să auzim în urmă cu câţiva ani, mult mai sătui decât ar fi discret din partea mea să menţionez. Îl apucă pe Brunetti de mână şi o strânse cu putere, fără să încerce să ascundă interesul cu care îl măsura din priviri.

  — Potoleşte-te, Dami, şi încetează să te mai holbezi la Guido de parcă ar fi un tablou.

  — Forţa obiceiului, comoara mea, măsor şi iscodesc totul, observ. După asta fără îndoială că o să-i smulg haina ca să văd unde este semnat.

  Brunetti nu pricepea nimic din schimbul de replici şi nedumerirea lui probabil că deveni evidentă amândurora, căci bărbatul se grăbi să-i explice:

  — Din câte văd, Paola nu o să facă vreodată prezentările şi se pare că a ales să-ţi ascundă fosta noastră legătură.

  Înainte ca Brunetti să apuce să răspundă la aluzie, continuă:

  — Sunt Demetriano Padovani, fost coleg de clasă al frumoasei tale soţii şi în prezent critic al tuturor lucrurilor artistice.

  Făcu o uşoară plecăciune.

  Lui Brunetti îi era cunoscut numele, ca majorităţii italienilor. Acesta era un nou şi strălucit critic de artă, teroarea pictorilor şi a directorilor de muzeu deopotrivă. El şi Paola îi citiseră articolele, bucurându-se împreună de ele, dar habar nu avea că fusese împreună cu Paola la universitate.

  Interlocutorul înhaţă un nou pahar de băutură de la un chelner care trecu pe lângă ei.

  — Trebuie să îmi cer scuze, Guido – dacă îmi permiţi să îţi spun Guido de la prima întâlnire şi să îţi vorbesc cu tu, o dovadă a promiscuităţii lingvistice şi sociale crescânde – şi să-ţi mărturisesc că mi-am petrecut ani întregi din viaţă urându-te.

  Nedumerirea lui Brunetti la auzul acestei remarci îi provocă o reală plăcere.

  — În acele vremuri de restrişte când eram studenţi şi eram cu toţii îndrăgostiţi de Paola ta la disperare, eram roşi de gelozie şi, trebuie să recunosc, de o ură profundă faţă de acest Guido care părea să fi coborât din ceruri ca să îi fure inima şi să o ducă departe de noi. Mai întâi voia să ştie totul despre el, apoi începuse cu „Oare o să mă invite la o cafea?”, care a devenit rapid „Crezi că mă place?”, până când toţi, deşi o iubeam pe fata asta sărită, am fost pe punctul de a o strânge de gât într-o noapte întunecată şi de a o arunca în canal, doar ca să scăpăm de zburătorul malefic numit Guido şi să fim lăsaţi în pace să învăţăm pentru examene.

  Încântat de aerul evident de stânjeneală al Paolei, continuă:

  — Şi apoi s-a măritat cu el. Cu tine, adică. Spre fericirea noastră, căci nu există remediu mai eficient împotriva exceselor demente ale iubirii – şi aici se opri ca să soarbă din pahar înainte să adauge – decât căsătoria.

  Satisfăcut că a făcut-o pe Paola să se înroşească şi pe Brunetti să se uite în jur după un alt pahar, spuse: