— Mi-a părut rău să aflu despre dispariţia lui prematură, din cauza malariei. Cred că ţi-a fost foarte greu, pentru că s-a întâmplat la puţin timp după ce ţi-ai pierdut şi părinţii.

  — Howard, eu cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la oile noastre. Nu prea avem timp acum de amintiri.

  — Nu ţi-e dor de cariera ta de hipnotizatoare, draga mea? o întrebă el pe un ton de stranie tandreţe. Dovedeai un mare talent pentru această ştiinţă, încă de pe băncile şcolii. Talentul tău nativ era de-a dreptul uluitor. Nu pot să presupun decât că acest talent al tău s-a dezvoltat şi mai mult, o dată cu trecerea anilor. Pot să te întreb ce anume te-a făcut să-ţi abandonezi vocaţia?

  — Nu cred că este acum momentul, şi nici locul potrivit pentru a…

  Lavinia se opri brusc, recunoscând paşii din hol. După câteva secunde, uşa camerei se deschise. Tobias îi aruncă o privire fugară Laviniei, după care imediat îşi îndreptă atenţia către Howard.

  — Îmi pare rău dacă am întrerupt cumva o conversaţie particulară.

  Tonul lui trăda lipsa totală a oricărei păreri de rău, se gândea Lavinia. De fapt, dacă nu cumva se înşela ea, Tobias chiar părea de-a dreptul furios.

  — Nu-i nimic, spuse calm Howard. Discutam despre investigaţie.

  — Înţeleg. Tobias privi spre Lavinia. Cred că avem programată o întâlnire.

  — Da? Nu-mi amintesc să… Ceva din expresia lui o făcu să-şi înghită restul cuvintelor. Lavinia se strădui să zâmbească într-un mod care spera ea să fie un zâmbet salvator. Nu e bine ca un client să observe că există fricţiuni între tine şi partenerul tău. Da, sigur o întâlnire. Uitasem, domnule. Howard, te rog acum să ne scuzi, pentru că domnul March şi cu mine trebuie să rezolvăm nişte chestiuni urgente, în legătură cu cazul tău.

  Howard avu o ezitare, mutându-şi privirea de la ea la Tobias şi înapoi. Pentru o clipă Lavinia se gândi că poate el se va dovedi încăpăţânat. Dar în cele din urmă Howard înclină din cap într-o manieră politicoasă.

  — Bineînţeles. Bărbatul îi aruncă lui Tobias o privire tăioasă, după care ieşi în hol. Sper din tot sufletul să-mi puteţi aduce la cunoştinţă, cât mai curând posibil, nişte rezultate îmbucurătoare.

  Tobias nu mai rosti nici un cuvânt, până ce nu auzi deschizându-se şi apoi închizându-se uşa de la intrare. Abia atunci se întoarse iar spre Lavinia. Traversă camera, se sprijini cu mâinile de biroul ei şi o fixă cu o expresie care o paraliză.

  — Vreau să-mi dai cuvântul de onoare, spuse el cu un glas la fel de glacial ca şi expresia lui, că nu vei mai rămâne niciodată între patru ochi cu Hudson.

  — Ce tot spui tu acolo? Ce Dumnezeu… Tăcu, răsuflând greu, înspăimântată, atunci când el dădu ocol biroului şi o ridică de pe scaun. Cum îndrăzneşti, domnule? Dă-mi drumul imediat!

  — Te rog să-mi dai cuvântul, Lavinia.

  — De ce să-ţi fac o promisiune atât de bizară? se răsti Lavinia la el. Ştii foarte bine că Howard este un vechi prieten de-al meu. Un prieten vechi şi drag.

  — Nu vreau să rămâi niciodată singură cu el.

  — Te asigur că este un gentleman.

  — S-ar putea să fie un asasin.

  — Nu cred nici o clipă acest lucru.

  — Chiar dacă nu şi-o fi omorât el nevasta, nu-mi place deloc felul în care te priveşte.

  Lavinia dădu să deschidă gura pentru a mai rosti câteva vorbe în apărarea lui Howard. Dar amintirea acelor clipe ciudat de neplăcute trăite puţin mai devreme, când Howard o {intuise locului cu privirea lui pătrunzătoare, o făcu să-şi înghită din nou cuvintele. Sincer vorbind, îşi zise Lavinia, nici ea nu prea mai voia să rămână vreodată singură cu Howard, deşi nu pricepea prea bine din ce motiv.

  — Promite-mi acest lucru, Lavinia, insistă tenace Tobias.

  — Of, bine, îţi promit, mormăi ea enervată. Dacă lucrul ăsta te face să-mi dai drumul şi să nu te mai porţi într-o asemenea manieră ridicolă, atunci îţi dau cuvântul meu de onoare. Toate discuţiile viitoare dintre mine şi Howard nu vor mai fi între patru pereţi. Acum eşti mulţumit?

  — Nu în totalitate. Singurul lucru care m-ar mulţumi pe deplin ar fi să renunţi la acest caz şi să nu mai iei niciodată legătura cu HudsoN. Însă ştiu că aceasta nu se va întâmpla, aşa încât, deocamdată, mă mulţumesc cu promisiunea că nu vei mai rămâne între patru ochi cu el.

  — Da, da, ai promisiunea mea solemnă. El îi dădu drumul. Destul acum cu prostiile astea. Ea îşi aranjă părul şi jupa. Avem de lucru.

  Tobias o privi cu o expresie mohorâtă.

  — În după-amiaza aceasta am aflat de la Crackenburne câteva lucruri interesante, spuse el. Se pare că celor doi domni din Bath, ale căror nume ni le-a dat Celeste drept referinţe, le-au dispărut din casă nişte bijuterii valoroase.

  Lavinia se încruntă.

  — Este vorba despre nişte antichităţi?

  — Nu. Cel puţin nu există nici un indiciu care să ateste că acele bijuterii aveau o mare vechime. Se ştie doar că erau foarte scumpe. O pereche de cercei cu diamante şi un pandantiv cu o piatră preţioasă.

  — Doamne Dumnezeule. Ea se lăsă încet pe scaun. Celeste chiar că a fost o hoaţă de bijuterii. Şi nu ştiu de ce, dar avea o slăbiciune pentru antichităţi. Mă întreb care să fi fost oare cauza?

  — O excelentă întrebare, pentru că, din experienţa mea, ştiu că hoţii profesionişti tind să se specializeze pe anumite tipuri de obiecte preţioase. Dar nu asta e important acum. Important este că această informaţie ne oferă prilejul de a aborda altfel problema.

  — Cum adică?

  — Eu cred că Hudson şi soţia lui lucrau ca parteneri, cum s-ar spune, într-o afacere de familie.

  Lavinia se arătă revoltată de-a binelea.

  — Ce înseamnă asta? II acuzi pe Howard că este hoţ de bijuterii?

  — Da. Cred că este foarte posibil acest lucru.

  — Mai întâi îl etichetezi drept asasin, iar acum spui că este şi hoţ. Dar e de-a dreptul revoltător. Dă-mi voie să-ţi spun, domnule, că permiţi sentimentelor să-ţi întunece judecata.

  — Dar dacă eu am dreptate, spuse el încet, dacă Celeste şi Howard Hudson au fost parteneri la furt, mai avem încă un mobil posibil al asasinatului.

  — O neînţelegere între hoţi? Crezi că Howard nu a omorât-o pentru că ea l-ar fi înşelat cu un alt bărbat, ci pentru că ea ar fi încercat să fugă cu brăţara aceea? Prostii. Lavinia pufni delicat. Refuz să cred că Howard şi-a omorât soţia. Tobias nu spuse nimic. El doar se uită o vreme la ea. Ei? Lavinia se încruntă. Ce este?

  — Nu pot să nu observ că nu te grăbeşti să sari în apărarea lui Hudson şi în legătură cu acuzaţia de furt.

  Lavinia suspină şi se aşeză mai bine pe scaun.

  — Eşti sigur în legătură cu bijuteriile acelea furate la Bath?

  — Sunt atât de sigur cât aş putea să fiu fără să am vreo dovadă. Dar aproape întotdeauna mă pot baza pe informaţiile primite din partea lui Crackenburne.

  Lavinia apucă tocul şi începu să se joace mecanic cu el, în timp ce se străduia să evalueze faptele cu detaşare.

  — Trebuie să recunosc că, dacă Celeste a fost o hoaţă atât de activă, ar fi imposibil ca Howard să nu fi bănuit măcar ceva.

  — Eu consider că este mult mai probabil ca să fi fost direct implicat în acele furturi.

  — Dacă ar fi aşa, atunci pentru ce să fi riscat să ne angajeze pe noi?

  — El nu a vrut să ne angajeze pe noi. El a vrut să te angajeze pe tine. Şi a procedat astfel pentru că dispăruse brăţara, iar el voia să o găsească. Tobias se încruntă. Oricum ar fi, e posibil ca cl să nu-şi dea seama cât de mult a riscat.

  — Ce vrei să spui?

  — Gândeşte-te puţin, Lavinia. Nu a apelat la ajutorul poliţiei, nu-i aşa? A venit la tine, o veche cunoştinţă care are despre el numai amintiri frumoase, o bună prietenă din trecut care nu s-ar gândi nici o clipă că el ar putea fi vinovat de crimă şi de furt.

  Lavinia se strâmbă şi puse cu hotărâre tocul la locul lui, în călimară.

  — Eu tot nu sunt convinsă. Este foarte posibil să existe şi alte explicaţii, şi pentru crimă, şi pentru furt. Bietul Howard.

  — Într-adevăr, bietul Howard. Tobias părea de-a dreptul mulţumit. Ghinionul lui a fost că, atunci când te-a angajat pe tine, s-a trezit şi cu mine pe cap.

  L9

  Proasta dispoziţie nu îl părăsise pe Tobias nici când se j întoarse acasă la el, puţin timp după aceea, găsindu-l pe j Anthony în birou, prăvălit într-un fotoliu. Pe masă, lângă cumnatul său, mai erau trei sferturi dintr-o plăcintă cu somon şi cu cartofi, hrană aflată într-un rapid curs de dispariţie în gura tânărului.

  — Sunt sigur că te afli aici pentru că ai nişte veşti folositoare să-mi dai. Tobias ocoli masa, aşezându-se şi el, pe un alt fotoliu. L-ai găsit pe valet?

  — Încă nu. Anthony înghiţi o bucată mare de plăcintă şi împinse apoi într-o parte farfuria şi furculiţa. Se uită la vârfurile ghetelor lui lucitoare. Unul dintre vecinii lui mi-a spus că Fitch şi-a petrecut o grămadă de timp prin toate speluncile, de când a fost dat afară din slujbă. O să mai încerc şi mâine dimineaţă.

  — În cazul în care până acum n-ai remarcat, află că timpul ne presează. Tobias bătu cu degetul într-un registru. Vreau să-l găsim cât se poate mai repede.

  — Nu e chiar aşa de uşor. Se pare că nu prea mai dă pe acasă, iar eu nu ştiu nici măcar cum arată omul acesta.

  — Preia iniţiativa. Roagă pe vreo cunoştinţă de-a lui să ţi-l descrie. Interesează-te printre vagabonzi. Află ce spelunci frecventează. La dracu', Tony. Tu ai fost acela care a vrut să Iacă pe ajutorul de detectiV. Îţi sugerez să începi să-ţi practici cu seriozitate noua meserie.

  — Ştii că am fost ocupat să le pun întrebări prostituatelor care îşi fac veacul lângă hanul la care trage Oscar Pelling.

  Tobias se încruntă.

  — Vreo noutate în privinţa asta?

  — Nu.

  — Cu alte cuvinte, n-ai progresat pe nici un front, nu-i aşa? Îţi sugerez să te întorci la partea ta de investigaţie. Cu siguranţă că va fi mai eficient decât să mănânci din cămara lui Whitby.

  — N-am făcut decât să îmbuc şi eu ceva. Anthony îl privea mohorât, din adâncimea fotoliului în care se tolănise. Ce dracu' se întâmplă cu tine? Iar te-ai ciorovăit cu doamna Lake?

  — Nu-i treaba ta să comentezi relaţia mea cu Lavinia.

  — Ştiu că nu e treaba mea. Nu ştiu ce m-a apucat.

  Tobias izbi cu palma în registru.

  — Am intrat în biroul ei, cu puţin timp în urmă, şi am găsit-o acolo singură cu Hudson.

  — Aa.

  — Ce vrea să însemne asta?

  — Nimic deosebit. Doar că acum înţeleg motivul pentru care eşti nervos. Anthony ridică din sprâncene. Nu prea îl ai la inimă pe clientul tău, nu-i aşa?

  — Nu am deloc încredere în acest om. Este un practician al hipnozei care se poate foarte bine să-şi fi ucis soţia. Sunt convins că şi-a făcut un plan ascuns în legătură cu Lavinia. Iar ea refuză să vadă pericolul la care se expune.

  — Vrei vreun sfat din partea mea?

  — Mulţumesc, nu. Sfaturile tale cu privire la modul în care poţi să farmeci o femeie cu ajutorul complimentelor s-au dovedit a avea un rezultat lamentabil.

  Anthony îşi drese glasul.

  — Foarte bine. Atunci ce-ar fi să-mi dai tu nişte sfaturi?

  — Despre ce este vorba?

  — Am venit aici în după-amiaza asta, pentru că am vrut să vorbesc cu un bărbat mai în vârstă şi mai înţelept decât mine, care are mai multă experienţă de viaţă şi care mă poate ajuta să rezolv o problemă foarte dificilă cu care mă confrunt.

  — La dracu', şi doar mi-ai dat cuvântul de onoare că n-o să te apuci de jocuri de noroc. Dacă ai intrat în raliat, descurcă-te de unul singur.

  — Linişteşte-te, domnule. N-am pierdut bani la masa de joC. În cazul în care n-ai observat, am fost mult prea ocupat cu investigaţiile pentru noul meu şef, pentru a mai avea timp de pierdut la cărţi sau la zaruri.

  Tobias sesiză că până acum nu auzise niciodată din partea cumnatului său un asemenea ton iritat.

  — Atunci despre ce este vorba? îl întrebă el calm.

  — Este vorba despre Emeline.

  — La dracu'. Tocmai de ce mă temeam. Tobias se lăsă în fotoliu, îşi rezemă călcâiele de colţul biroului şi îşi împreună mâinile. S-a întâmplat ceva ieri, după ce aţi plecat de la conacul lui Banks, nu-i aşa?

  — Sigur că s-a-ntâmplat. Doar v-am povestit ce s-a întâmplat. Anthony ţâşni în picioare şi începu să se fâţâie prin încăpere. Emeline a fost cât pe ce să fie lovită de trăsura aceea. Putea să fie rănită. Poate chiar grav.

  — Am avut impresia că ea s-a temut că tu şi băieţelul eraţi în pericol.

  — Şi ea a fost în pericol, dar se pare că a neglijat acest aspect.

  Tobias îşi admira vârfurile degetelor.

  — Parcă am ajuns la concluzia că intenţia birjarului a fost aceea de a transmite un mesaj, şi nu de a omorî pe cineva.

  — Nu poţi fi sigur de nimic. Şi cu atât mai puţin de intenţiile unui birjar. Mandibula lui Anthony era atât de încordată, încât părea să aibă duritatea oţelului. Să ştii tu, Tobias, că aş da orice, doar ca să pun mâna pe ticălosul acela, fie şi numai pentru cinci minute.

  — Înţeleg.

  — Trebuie să recunosc că, numai după ce m-am dus aseară la culcare, am înţeles pe de-a-ntregul multitudinea de implicaţii ale acelui incident. M-am tot gândit la ce s-ar fi putut întâmpla, până aproape de răsăritul soarelui. Am stat toată noaptea cu ochii în tavan. Anthony flutură o mână. Dacă birjarul ar fi pierdut controlul cailor? Dacă Emeline s-ar fi panicat, aşa cum s-a panicat şi băiatul? Dacă ar fi încremenit acolo, ţintuită în mijlocul drumului? Trăsura aceea ar fi călcat-o.

  — Din fericire, se pare că domnişoara Emeline are aceeaşi calitate ca şi mătuşa ei, de a nu intra în panică, în momente dificile.

  — Şi când, în sfârşit, am reuşit şi eu să adorm, somnul nu-a fost bântuit de coşmaruri, mormăi Anthony. În toate acele visuri se făcea că nu puteam să ajung la timp la Emeline, pentru a o trage din calea unei trăsuri care venea în goană spre ea.

  Tobias se gândi la acele câteva coşmaruri pe care le avusese şi el, de când o cunoscuse pe Lavinia.

  — Şi eu am avut astfel de vise neplăcute.

  — În dimineaţa aceasta, în timp ce tu, împreună cu doamna Lake şi cu doamna Dove, aţi fost să vorbiţi cu Vale, am avut o discuţie cu Emeline. I-am spus părerea mea, că ar trebui să renunţe la ideea de a călca pe urmele mătuşii sale.

  — Chiar aşa? Tobias îşi coborî picioarele de pe marginea biroului şi se ridică în picioare. El se apropie de masă, examinând resturile de plăcintă cu somon şi cartofi. Cred că pot intui cam ce reacţie a avut ea la sugestia pe care i-ai făcut-o.

  — S-a înfuriat rău de tot. Nici n-a vrut să se gândească la sfatul pe care i l-am dat. Ba chiar mi-a spus că n-am nici un drept să iau hotărâri în numele ei, sau să mă amestec în viaţa ei.

  — Nu se poate! Tobias luă cuţitul şi îşi tăie o bucată bună din restul de plăcintă. Ce surpriză! Sunt tare mirat!

  Anthony se opri locului şi se uită încruntat cum Tobias muşca cu poftă din delicioasa plăcintă.

  — Tu îţi baţi cumva joc de mine?

  — Te asigur de totala mea înţelegere şi compasiune, zise Tobias mestecând satisfăcut plăcinta.

  — La dracu'! Anthony îşi trecu degetele prin păr. Găseşti foarte amuzant ce spun eu, nu-i aşa? Crezi că e o ocazie potrivită de a te răzbuna acum pe mine, pentru că te-am sfătuit să nu te comporţi dictatorial şi cu nasul pe sus faţă de doamna Lake.

  Tobias nu spuse nimic. Mai muşcă încă o dată din bucata de plăcintă. Whitby era un bucătar desăvârşit. Dar, de fapt, Whitby se pricepea la aproape orice. Bărbatul care făcea pentru ei pe majordomul, pe valetul, pe bucătarul şi, din când în când, chiar şi pe doctorul, reuşea să pară, în hainele pe care le purta, mult mai elegant decât mulţi domni din lumea bună, inclusiv decât el, se gândi Tobias.

  — În cazul în care te încălzeşte cu ceva, mormăi în continuare Anthony, îţi mărturisesc că acum îţi înţeleg mult mai bine trăirile faţă de înclinaţia doamnei Lake către risc.

  — E plăcut să afli că cineva îţi înţelege şi îţi apreciază trăirile.

  — Presupun că nu ai nici un sfat practic pentru mine.

  — Ba desigur că am un sfat foarte folositor pentru tine. Tobias îi întinse farfuria. Mai mănâncă din plăcinta lui Whitby. Este excelentă. Cred că prazul îi dă gustul acesta formidabil. Şi după ce vei termina de mâncat, poţi să începi să îl cauţi din nou pe valetul lui Banks şi să stai la taclale cu prostituatele.

  Anthony luă fără prea mult elan farfuria. Se uită la plăcintă de parcă aceasta ar fi fost creaţia unui alchimist.

  — Sunt eu blestemat ca domnişoara Emeline să mă aducă în pragul disperării, nu-i aşa?

  — Tot ce se poate. Dar sunt sigur că te vei mai linişti, atunci când vei afla că nu eşti tu unicul bărbat care simte tot mai des că în curând o să-l lase nervii. Se pare că şi eu am căzut victimă unui blestem similar cu al tău, împărtăşind o soartă asemănătoare cu a ta, din pricina doamnei Lake.

  — Ai păţit ceva, Emeline? Lavinia lăsă jos tocul şi cercetă faţa îmbufnată a nepoatei sale. Văd că nu facem mare brânzĂ. Începând de ieri, parcă tot îţi ninge şi îţi plouă. Este cumva din cauza incidentului cu trăsura?

  Emeline dădu deoparte hârtia pe care îşi sistematizase impresiile privitoare la răspunsurile servitorilor pe care îi descususe Anthony la conacul Banks. Se uită la mătuşa ei cu o privire de parcă i s-ar fi înecat corăbiile.

  — Într-un fel, da, recunoscu Emeline.

  — Puteam să jur. N-ai dormit prea bine azi-noapte, nu-i aşa? Am remarcat la micul dejun că arătai puţin cam trasă la faţă.

  Gura lui Emeline se arcui cu tristeţe.

  — Asta vrea să fie o manieră politicoasă de a-mi atrage atenţia că azi nu e una din cele mai bune zile ale mele?

  — Numai eu sunt de vină. Ar fi trebuit să insist să guşti o picătură sau două de sherry, înainte de a merge la culcare.

  — Anthony mi-a făcut o vizită, în timp ce tu cu doamna Dove şi cu Tobias aţi fost plecaţi astăzi să discutaţi cu lordul Vale.

  Lavinia se încruntă.

  — Anthony a fost aici? A intrat în casă? Sper că era de faţă şi doamna Chilton.

  — Era şi ea aicI. Însă ca de obicei, Anthony nu a intrat. M-a invitat la o plimbare prin pare.

  Pe Lavinia o cuprinse panica. Gândul la cele întâmplate cu prilejul plimbărilor în parc la care o scotea Tobias o făcu să se albească precum varul.

  — Dar cum şi-a permis băiatul acesta să se gândească măcar la una ca asta? De aceea eşti aşa de supărată? Am să-i cer lui Tobias să-l muştruluiască aspru.

  Emeline dădu ochii peste cap.

  — N-ai nici o grijă. Nu am încălcat normele bunei-cuviinţe. Ne-am plimbat şi noi puţin, în cea mai umblată zonă a parcului. N-am dispărut, pentru o oră sau două, aşa cum tu şi cu domnul March obişnuiţi să faceţi, când vă plimbaţi prin parc.

  Lavinia simţi cum se face stacojiE. Îşi drese glasul.

  — Domnul March şi cu mine am descoperit că plimbările lungi sunt foarte revigorante pentru oamenii de vârstă noastră.

  — Nu am nici o îndoială.

  Lavinia miji ochii.

  — Şi ce te-a deranjat în discuţia pe care ai avut-o cu Anthony?

  — Trebuie să-ţi spun că a început să se poarte cu mine cam tot aşa cum se poartă domnul March cu tine.

  — Poftim?'. Cum adică?

  — E de părere că ar trebui să renunţ la intenţia de a-ţi urma exemplul şi de a mă specializa în meseria de detectiv particular.

  — Înţeleg. Lavinia cântări informaţia primită. Ce Dumnezeu crezi că l-a făcut să spună aşa ceva? Anthony pare un tânăr destupat la minte şi cu picioarele pe pământ.

  — Cred că l-a speriat incidentul cu trăsura.

  — Interesant. N-aş fi crezul că are nervii atât de sensibili. Judecind după comportamentul lui de ieri după-amiază, când v-aţi întors amândoi aici, aş fi fost tentată să cred că Anthony este la fel de stăpân pe sine, cum este de obicei şi Tobias în momentele cruciale.

  — Nu l-a tulburat că el a fost în pericol, deşi eu m-am speriat cumplit, spuse Emeline. Se pare că azi-noapte a dat frâu liber imaginaţiei. S-a gândit foarte serios că eu am fost în pericol şi doar printr-un noroc am scăpat nevătămată.

  — Înţeleg.

  — Toată treaba asta l-a făcut să se frământe, ajungând la concluzia că ar trebui, prin urmare, să-mi aleg o altă carieră de urmat.

  — Înţeleg, rosti din nou Lavinia, de această dată pe un ton cât se poate de neutru.

  — Am fost nevoită să suport o prelegere extrem de plictisitoare, spunându-mi în cele din urmă că n-ar trebui să-mi mai pun viaţa în pericol. M-a cam sâcâit puţin şi cu părerile lui în legătură cu profesiile care s-ar potrivi mai bine unei doamne. Mă tem că mi-am cam pierdut răbdarea şi i-am spus, pe şleau, părerea mea sinceră despre felul lui arogant de a fi. Apoi i-am spus la revedere şi l-am lăsat cu buza umflată acolo, în mijlocul parcului.

  — Înţeleg. Lavinia îşi puse palmele pe birou şi se ridică în picioare. Ce-ai zice acum de un strop de sherry?

  Emeline se încruntă.

  — Mă aşteptam la altceva, din partea unei doamne atât de inteligente şi plină de idei, ca tine. Tu ai mai multă experienţă de viaţĂ. Îi cunoşti pe bărbaţi. Asta e tot ce poţi să-mi oferi? Un strop de sherry?

  — În cazul în care îţi doreşti ceva mai elevat, te sfătuiesc să citeşti din Shakespeare, din Wollstonecraft sau vreo carte cu subiect religios. Mă tem că în privinţa sfaturilor referitoare la persoane precum domnii March şi Sinclair, eu nu sunt în stare să-ţi ofer mai mult decât un strop de sherry.

  — Ooo.

  Lavinia deschise uşa bufetului. Scoase de-acolo sticla cu sherry şi turnă câte puţin în două pahare, oferindu-i unul lui Emeline.

  — Ştii, ei amândoi sunt bine intenţionaţi.

  — Da. Emeline luă o mică sorbitură din sherry, după care imediat îşi luă un aer ceva mai filosofic. Da, şi eu cred că sunt bine intenţionaţi.

  Lavinia gustă şi ea din conţinutul paharului, încercând să-şi facă puţină ordine în părerile privitoare la bărbaţi.

  — Din experienţa mea, începu ea fără grabă, domnii au tendinţa de a se tensiona şi uneori chiar de a se enerva, ori de câte ori simt că o situaţie este gata să le scape de sub control. Şi cu atât mai mult în cazul când în acea situaţie este implicată şi o doamnă faţă de care ei simt că au o oarecare responsabilitate.

  — Pricep.

  — Îşi calmează nervii ţinând prelegeri plicticoase, dând ordine şi, în general, comportându-se ridicol.

  Emeline mai bău puţin sherry şi dădu din cap cu înţelepciune.

  — Este un obicei foarte enervant.

  — Într-adevăr, dar din păcate acest obicei face parte din natura bărbaţilor. Poate că acum îţi dai şi tu seama de ce mă exasperează uneori domnul March.

  — Îţi mărturisesc deschis că acum te înţeleg foarte bine. Emeline scutură din cap. Nu mă mai miră faptul că vă certaţi atât de des. Prevăd deja multe dispute pe care le voi avea în continuare cu Anthony.

  Lavinia ridică paharul.

  — Să toastăm.

  — Pentru ce anume?

  — Pentru domnii exasperanţi. Pentru că trebuie să recunoşti totuşi că sunt extrem de tonici.

  Soarele palid dispăru imediat în ceaţa care se târa peste oraş în după-amiaza următoare. Pâcla aproape că izbutise să aducă acelei zile plăcute un sfârşit timpuriu, în momentul în care ajunse Lavinia în faţa magazinului de antichităţi al lui Tredlow. Se opri la intrare şi privi înăuntru prin geam, constatând surprinsă că în magazin nu fusese aprinsă nici o lampă. Interiorul magazinului plutea într-o apăsătoare semiobscuritate.

  Lavinia se dădu câţiva paşi înapoi şi privi la ferestrele de deasupra prăvăliei. O examinare rapidă relevă faptul că draperiile erau trase complet. Nici o geană de lumină nu se zărea pe la marginile cortinelor grele.

  Femeia încercă uşa. Era descuiată. Lavinia păşi în magazinul nefiresc de tăcut.

  — Domnule Tredlow? Vocea ei reverberă ca într-o peşteră printre şirurile de statuete prăfuite şi de vitrine în care erau expuse obiectele. Am primit mesajul dumitale şi am venit de îndată.

  Laconicul şi enigmaticul bileţel al lui Tredlow sosise la uşa de ia bucătăria Laviniei cu mai puţin de o oră în urmă: Am noutăţi în legătură cu o anume piesă care ne interesează pe amândoi.

  La momentul respectiv, Lavinia fusese singură acasă. Doamna Chilton plecase să cumpere nişte peşte. Emeline era şi ea în oraş, intenţionând să-şi cumpere o pereche de mănuşi pentru balul doamnei Dove.

  Lavinia nu pierduse nici o secundĂ. Îşi pusese pelerina şi pălăria, plecând imediat. La acea oră birjele libere erau rare, însă ea reuşi să găsească una. Din nefericire, traficul fusese aglomerat. Laviniei i se păru că a trecut o veşnicie până să ajungă pe străduţa lui Tredlow.

  Spera ca el să nu fi renunţat să o mai aştepte, să nu fi închis magazinul şi să nu fi plecat la vreo cafenea de prin apropiere.

  — Domnule Tredlow? Eşti pe-aici?

  Liniştea mormântală din magazin îi dădea fiori. Cu siguranţă că domnul Tredlow n-ar fi uitat să închidă uşa de la intrare, în cazul în care plecase, ori urcase în apartamentul de deasupra.

  Edmund Tredlow nu mai era un om tânăr, se gândi neliniştită femeia. Şi, din câte ştia Lavinia, locuia singur. Deşi părea a fi sănătos, ultima dată când îl văzuse ea, multe lucruri neplăcute i se puteau întâmpla unui domn de vârsta lui. Lavinia se gândi imediat că anticarul s-ar putea să zacă Iară cunoştinţă pe podea, în urma vreunui atac de apoplexie. Sau să fi căzut pe scări. Poate inima îi cedase.

  Un fior de groază îi trecu Laviniei pe şira spinării. Cu siguranţă se întâmplase ceva rău. Simţea asta în toată fiinţa ei.

  Primul loc din care, în mod logic, ar fi putut să înceapă căutările, era acea încăpere lugubră din spate. Aceasta era de vreo trei ori mai mare decât spaţiul alocat magazinului propriu-zis, adăpostind şi camera valorilor, adică locul în care Tredlow îşi ţinea cele mai preţioase antichităţi.

  Lavinia înaintă grăbită de-a lungul tejghelei din fundul magazinului, ocoli capătul cel mai îndepărtat al acesteia şi apucă de marginea draperiei groase şi închise la culoare, care masca intrarea în încăperea din spate.

  Dând draperia la o parte, se trezi privind în întunericul ca de peşteră al magaziei neluminate. O singură fereastră îngustă, în partea de sus a peretelui, oferea o iluminare slabă; se distingea cu greu aglomerarea de statuete, fragmente de coloane şi câte un sarcofag de piatră.

  — Domnule Tredlow?

  Nu se auzi nici un răspuns. Lavinia se uită după o lumânare, zări una înfiptă într-un mic sfeşnic metalic de pe tejghea şi se grăbi să o aprindă.

  Ţinând lumânarea în faţa ei, femeia pătrunse în camera din spate. O adiere ca de gheaţă îi atinse punctul sensibil dintre omoplaţi, şi Lavinia se înfioră.

  Un noian de umbră deasă, care începea chiar de deasupra draperiei, marca locul scării abrupte care ducea la apartamentul de sus. Avea să cerceteze şi acea zonă din clădire, după ce avea să se asigure că Tredlow nu se afla jos.

  În faţa ei se înălţa un perete parcă impenetrabil de cutii, de lăzi şi de fragmente de monumente din piatră. Lavinia se strădui să înainteze în întuneric, conştientă într-un fel ciudat de privirile oarbe şi neomeneşti ale zeităţilor antice care o înconjurau. Mai multe pietre de mormânt sculptate şi deteriorate îi blocau înaintarea. Le ocoli, trezindu-se faţă în faţă cu silueta unei Afrodite îngenuncheate şi fără braţe.

  Lavinia trecu pe lângă două mari statui de împăraţi romani, cu hâdele şi îmbătrânitele lor feţe nepotrivit îndreptate către trupurile frumoase şi bine înzestrate ale unor atleţi greci, constatând că drumul îi este barat de o masivă friză de piatră. Ceara luminării aprinse căzu pe un ciorchine de războinici călare, încleştaţi pentru eternitate într-o scenă sângeroasă de moarte cumplită. Disperarea şi cruzimea de pe figurile bărbaţilor îşi găseau ecoul în trupurile contorsionate şi în copitele ridicate ale cailor pe care aceştia îi călăreau.

  Femeia plecă din dreptul frizei, croindu-şi drum printr-un labirint de urne şi amfore decorate cu imaginile unor orgii.

  Deasupra, un hermafrodit dormea într-o poziţie lascivă. La stânga ei, un centaur imens se înălţa în penumbră.

  Lavinia zări o uşă deschisă şi i se tăie răsuflarea. Tredlow îi arătase o dată cu mândrie camera comorilor sale celor mai de preţ, când îi prezentase prima oară colecţiile. Era o încăpere de piatră, foarte bine fortificată, care făcuse parte din clădirea medievală originală, aflată cândva pe acel loc.

  Îşi aminti că Tredlow îi povestise ce emoţionat fusese, când o descoperise, după ce se mutase în casă. O transformase într-un soi de seif şi o folosea pentru păstrarea obiectelor de artă de dimensiuni mai mici, şi pe cele considerate ca având o valoare deosebită. Dat fiind că încăperea era prevăzută cu un zăvor pe dinăuntru, e posibil că odaia să fi fost iniţial destinată drept intrare într-un tunel secret, construit pentru a permite stăpânului casei să scape, la nevoie, de eventualii duşmani. Blocuri mari de piatră astupau acum tunelul.

  Tredlow instalase o încuietoare mare din fier, pe dinafara uşii. Cheia acestei încuietori o păstra mereu asupra lui.

  Camera tezaurului ar fi trebuit să fie încuiată, se gândi ea. Tredlow n-ar fi lăsat-o niciodată deschisă intenţionat.

  Lavinia o porni spre încăperea tezaurului. Se împiedică de unul din cele trei picioare de bronz pe care stătea un vas roman, frumos sculptat, care se folosea pentru jăratic.

  Gemând uşor de durere, femeia se uită în jos. Lumina căzu pe câteva pete întunecate de pe pardoseală. Luciul slab al acelor pete trăda faptul că ele mai erau încă umede.

  Trebuie să fie apă, îşi spuse ea. Sau poate ceai, sau bere, pe care Tredlow o vărsase, din greşeală.

  Dar când se aplecă pentru a se uita mai bine, Lavinia îşi dădu seama că podeaua nu fusese pătată nici de apă, nici de ceai, şi nici de bere. Ea constată că se uita acum la nişte picături de sânge pe jumătate închegat.

  Micile pete formau o urmă înfiorătoare, care se sfârşea brusc lângă un sarcofag de piatră. Capacul acelui coşciug era pus, închizând ermetic orice s-ar fi aflat acolo.

  Lavinia întinse alarmată mâna, pentru a atinge petele cu vârful unui deget înmănuşaT. În acea clipă, ea auzi inconfundabilul scârţâit al podelei din lemn de deasupra tavanului.

  Fu cuprinsă de un fior de teamă, asemănător unui şoc electric. Se ridică atât de iute şi de speriată, încât îşi pierdu echilibruL. Întinse cu frenezie mâna pentru a se prinde de cel mai apropiat obiect, o siluetă masculină în mărime naturală. Statuia respectivă ţinea o sabie într-o mână, iar în cealaltă un obiect dezgustător.

  Perseu ţinând în mână capul retezat al Meduzei.

  Timp de o clipă înfricoşătoare, Laviniei îi fu imposibil să se mai mişte. Avea senzaţia că este ţintuită locului, de parcă ar fi fost împietrită de privirea Gorgonei. Uitătura insistentă a creaturii era de-a dreptul hipnotică, prin intensitatea ei. Cârlionţii şerpilor încolăciţi care înconjurau faţa de piatră a Meduzei păreau cumplit de reali, în lumina şovăitoare a luminării.

  Lemnul scârţâi din nou, în liniştea înfiorătoare. Zgomot de paşi. Chiar deasupra capului ei. Cineva era acolo sus şi traversa încăperea, către scara care cobora la parter. Iar acea persoană nu era Edmund Tredlow. Era foarte sigură de acest lucru.

  Din nou scârţâieli.

  Intrusul se mişca acum mai hotărât. Paşii lui erau mai rapizi. Persoana de deasupra ştia că ea se afla acolo. Cu siguranţă că o auzise strigându-l pe Tredlow.

  Un alt şoc electric o eliberă din captivitatea în care o ţinea privirea Meduzei de piatră. Trebuia să plece cât mai iute de-acolo. Intrusul avea să ajungă în curând pe scară. Ar fi avut nevoie doar de câteva secunde pentru a ajunge în încăperea unde se afla ea. Lavinia nu mai avea timp să ajungă înaintea lui la deschizătura cu draperie, pentru a ieşi prin uşa din faţă.

  Îi mai rămăsese doar uşa din dos, cea prin care Tredlow obişnuia să introducă în depozit antichităţile şi celelalte obiecte de artă. Ţinând sus lumânarea, Lavinia cercetă semiîntunericul din încăpere. Prin pădurea de siluete sinistre din bronz şi din piatră, ca şi prin labirintul de lăzi şi de cutii depozitate până în tavan, ea întrezări peretele din spate.

  Lavinia o luă pe un culoar îngust, mărginit de câteva masive pietre funerare. La jumătatea drumului către obiectivul ei, femeia aruncă o privire peste umăr, văzând licărirea unei lumânări, care juca pe tavanul de lângă scară. Fu cuprinsă de disperare. Intrusul se afla deja în camera aceea. Dacă ea îi putea vedea lumânarea, cu siguranţă că şi el o putea vedea pe-a ei.

  N-avea timp să mai ajungă la uşa din spate.

  Unica speranţă care îi mai rămăsese era acum doar camera tezaurului. Dacă ar fi putut intra acolo şi ar fi închis uşa cu zăvorul, ar fi fost în siguranţă. Lavinia se grăbi către mica încăpere, fără a se mai osteni să-şi mascheze zgomotul mişcărilor. Se opri în pragul odăii de piatră, curajul părăsind-o aproape în totalitate când văzu cât de mic era spaţiul acolo.

  Nu-i plăceau deloc spaţiile mici şi închise. De fapt, chiar le ura de moarte.

  Zgomotul de paşi care se apropia necontenit o făcu să se decidă. Lavinia privi în urmă pentru o ultimă oară. Silueta celui care venea după ea era mascată de grămezile de statui şi de lăzi, însă licărirea luminării acestuia era foarte vizibilă. Ea lumina feţele monştrilor şi ale zeităţilor, în timp ce se apropia din ce în ce mai mult.

  Lavinia trase, adânc, aer în piept, păşi în micuţa cameră a tezaurului şi puse mâna pe clanţa de fier a uşii, trăgând de ea cu toată puterea.

  Păru a trece o eternitate până ce se închise uşa aceea de lemn. Lavinia se gândi o clipă cu groază că uşa putea fi înţepenită, situaţie în care totul ar fi fost pierdut.

  Apoi, cu un scârţâit înfiorător, uşa se trânti, închizându-se. Flacăra luminării se zbătu sălbatic pentru ultima dată, luminând obiectele vechi de sticlă şi de metal, după care se stinse.

  Lavinia se trezi brusc într-un întuneric total şi apăsător, ca de mormânt. Cu mâinile tremurându-i reuşi, pe bâjbâite, să dea peste vechiul zăvor de fier. Acesta se închise cu un zgomot dogit.

  Femeia închise ochii şi îşi lipi urechea de uşa groasă din lemn, încordându-se din răsputeri să desluşească ceea ce se întâmpla de cealaltă parte a acesteia. Nu putea să spere decât ca intrusul să-şi dea seama că nu avea cum ajunge la ea şi să se hotărască să o şteargă de-acolo cât mai repede. Pe urmă ea ar fi putut ieşi din acea cămăruţă îngrozitoare.

  Lavinia auzi scrâşnetul de fier frecat pe fier.

  Avu nevoie de câteva secunde ca să înţeleagă toată grozăvia care i se pregătea. Cu o cumplită senzaţie de gol în stomac, îşi dădu seama că intrusul încuiase uşa cu cheia lui Tredlow.

  Intrusul nici măcar nu încercase să o scoată pe Lavinia din locul în care se ascunsese. Pur şi simplu, o încuiase în acel mic spaţiu întunecos, care nu era cu mult mai mare decât un sarcofag roman.

  Cei doi bărbaţi se îndreptară spre el, ieşind din ceaţă, cu hainele lor negre şi lungi descheiate, în aşa fel încât faldurile acelor veşminte groase le atingeau vârfurile cizmelor strălucitoare. Feţele bărbaţilor erau umbrite de borurile pălăriilor şi de întunericul care se lăsa.

  — Te aşteptam, domnule Fitch, rosti încet cel mai în vârstă dintre ei. Acesta se mişca cu un uşor şchiopătat şi, dintr-un motiv de neînţeles, acea mărturie a unei vechi răni îl făcea să pară şi mai ameninţător.

  Celălalt bărbat tăcea. Rămăsese deoparte, cu câţiva paşi în urmă, urmărind desfăşurarea evenimentelor şi aşteptând instrucţiuni. Acesta îi amintea lui Fitch de un tânăr leopard, care lua lecţii de la un prădător ceva mai experimentat.

  Bărbatul mai în vârstă era mai de temut.

  Valetul fu cuprins de un val de groază. Se opri brusc, uitându-se înnebunit în jurul său şi căutând cu febrilitate o cale de scăpare. Nu găsi niciuna. Luminile cafenelei pe care o părăsise doar cu câteva minute în urmă rămăseseră undeva înspre capătul aleii, mult prea departe pentru a-i mai putea oferi refugiu. De-o parte şi de alta a străduţei nu se aflau decât câteva intrări pustii şi întunecate.

  — Ce vreţi de la mine? El încercă să pară ferm pe poziţii. Avusese la viaţa lui ceva experienţă în acest sens, îşi aminti el. De la un bun valet se aştepta întotdeauna să aibă o autoritate gravă.

  Poate că gravă nu era cuvântul cel mai potrivit, în aceste împrejurări.

  — Am vrea să stăm de vorbă cu tine, rosti bărbatul care părea mai periculos.

  Fitch înghiţi în sec. Bărbaţii erau prea bine îmbrăcaţi pentru a fi nişte simpli hoţi, îşi zise el. Însă acea concluzie la care ajunsese nu avu darul de a-l linişti. Expresia din ochii bărbatului mai în vârstă îi spunea că trebuie s-o rupă la fugă. Dar ştia că n-ar fi ajuns prea departe. Chiar dacă ar fi reuşit să fugă mai repede decât acest vânător, n-ar fi reuşit în nici un caz să scape de tânărul leopard aflat în curs de instruire.

  — Cine eşti? întrebă el. Omul auzi teama din propriul său glas şi se crispă.

  — Pe mine mă chemă March. Nu trebuie să ştii mai mult. După cum spuneam, însoţitorul meu şi cu mine am vrea să-ţi punem câteva întrebări.

  — Ce fel de întrebări? şopti Fitch.

  — Ai lucrat, până de curând, ca valet al lordului Banks. După informaţiile noastre, ai fost dat afară, fără preaviz.

  Fitch fu cuprins de o groază de nedescris. Ei ştiau ce făcuse el. Creatura descoperise furtul şi îi trimisese pe cei doi după el.

  Valetului i se uscă gura. Fusese atât de sigur că nimeni nu avea să observe lipsa nenorocitului aceluia de obiect, şi uite că totuşi fusese descoperit. Tot felul de imagini apocaliptice îi dădeau fiori după fiori. Putea fi trimis la muncă silnică, sau chiar la spânzurătoare, pentru ceea ce făcuse.

  — Am vrea să ştim dacă ai luat cumva, din casa lui Banks, vreun obiect de valoare, atunci când ai plecat de-acolo, spuse March.

  Era pierdut, se gândi Fitch. Nu mai avea nici o speranţă. Era inutil să-şi nege vinovăţia. March părea genul de om care ar fi putut hăitui pe cineva până la capătul lumii. Se putea citi acest lucru în ochii ticălosului. Singura lui şansă era să se lase la mila leopardului şi să spere că va putea să ajungă la un compromis cu acesta, negociindu-şi ieşirea din dezastru.

  — Ea m-a lăsat să plec fără să-mi plătească nici măcar salariul trimestrial. Şi nu mi-a dat nici referinţe. Fitch se sprijini de o balustradă de fier. După atâta amar de muncă grea. M-am străduit cât am putut, dar nu a fost deloc uşor să o slujeşti pe Creatură.

  — Te referi la doamna Rushton? îl întrebă March.

  — Da. Se întâmpla de două ori pe săptămână, sau uneori chiar mai des, dacă o apuca trebuinţa. Timp de aproape trei luni de muncă grea. Fitch se mai îndreptă puţin de spate, amintindu-şi de eforturile sale eroice. N-am avut niciodată un stăpân mai pretenţios decât Creatura. Iar ea mă dă afară fără preaviz, fără referinţe şi fără nici măcar o nenorocită de pensie. Asta-i drept? te întreb eu.

  Bărbatul mai tânăr vorbi şi el pentru prima oară:

  — Dar ce motiv a avut doamna Rushton să te dea afară?

  — Începuse să meargă cu regularitate la nişte şedinţe cu un nenorocit de hipnotizator. Fitch se strâmbă. Pretindea că acela îi liniştea nervii mai bine decât minE. Într-o bună zi s-a întors de la o şedinţă de tratament şi m-a anunţat cu seninătate că nu mai avea nevoie de serviciile mele.

  — Aşadar ea te-a dat afară, iar tu ai hotărât că ţi se datora ceva în schimb, aşa e? îl întrebă March.

  Fitch întinse spre acesta o mână cu palma desfăcută în sus, cerşind înţelegere din partea vânătorului.

  — N-a fost deloc cinstit, îţi spun. De asta am furat nenorocita aceea de tabacheră. Nici o clipă nu m-am gândit că i se va simţi lipsa, să-ţi spun drept. Banks nu mai priza tutun de aproape un an şi nu părea că o va mai folosi vreodată.

  March miji din ochi.

  — Ai furat o tabacheră?

  — Tabachera asta zăcuse în fundul unui sertar, în camera lordului, de nu ştiu câtă vreme. Cine să se fi gândit că şi Creatura ştia de existenţa ei, ca să nu mai vorbim că ar fi putut foarte bine să nu se sinchisească de lipsa acesteia.

  March se apropie de fostul valet al lui Banks.

  — Ai furat o tabacheră?

  — Credeam că nimeni din casă nu-şi mai amintea de ea. Fitch privea supărat în jos, minunându-se de soarta potrivnică. Nu-mi pot imagina cum de a ajuns Creatura să descopere că tabachera a dispărut.

  — Dar brăţara? spuse pe neaşteptate March.

  — Brăţara? Fitch îşi înălţă fruntea, de astă dată sincer uluit. Despre ce brăţară vorbeşti?

  — Despre brăţara aceea veche din aur, pe care Banks o păstra încuiată în seiful lui, preciză March. Cea împodobită cu o camee neobişnuită.

  — Vechitura aia? mormăi Fitch cu dispreţ. De ce dracu' s-o fi luat pe aia? Ar fi trebuit să tratez cu cineva de pe piaţa de antichităţi, pentru a obţine un profit de pe urma ei. Am învăţat destule, lucrând atâţia ani pentru Banks, ca să ştiu că nu trebuie să am de-a face cu asemenea oameni. Ei formează o tagmă ciudată.

  March schimbă cu însoţitorul său o privire de nedescifrat, după care se întoarse către Fitch.

  — Şi cu tabachera ce-ai făcut?

  Fith ridică din umeri cu amărăciune.

  — Am vândut-o unui negustor de pe Aleea Câmpului. Cred că ar putea fi convins să vă spună cine a cumpărat-o de la el, însă…

  March îşi întinse mâinile, apucându-l pe Fitch de reverele hainei.

  — Ştii cumva unde este brăţara cu Meduza?

  — Nu. Un fir de nădejde înflori în sufletul lui Fitch. Vânătorul nu părea absolut deloc interesat de tabacheră. Nu-i păsa decât de acea vechitură. Deci brăţara a dispărut, nu-i aşa?

  — Da. March nu-l eliberă din strânsoare. Eu şi cu prietenul meu suntem în căutarea ei.

  Fitch îşi drese glasul.

  — Pot să presupun că, dacă vă spun atâta cât ştiu eu despre brăţară, n-o să vă mai intereseze persoana mea?

  — Da, ar fi o presupunere corectă din partea ta.

  — Nu ştiu unde se află brăţara, dar pot să vă spun un lucru: Mă îndoiesc că ar fi furat-o careva dintre servitori, din aceleaşi motive din care nici eu nu m-am obosit să o fur.

  — Pentru că ar fi prea greu de vândut?

  — Exact.

  — Nimeni din personalul casei nu s-ar fi priceput cum să scoată vreun profit de pe urma unui asemenea obiect.

  — Ai cumva idee cine ar fi putut s-o fure?

  — Nu… March îl zgâlţâi uşor. Dar să-ţi spun un lucru, se grăbi Fitch să adauge. Din ziua în care Creatura s-a mutat la conac, a pus mâna pe toate cheile, inclusiv pe unica cheie de la seiful lordului. Dacă nu a intrat prin efracţie cineva din afară, care să urce, nevăzut de nimeni, în dormitorul lui Banks, de la etaj, apoi să descopere seiful ascuns, să-i forţeze încuietoarea, după care să se strecoare înapoi afară, tot neobservat, atunci aş zice că o singură persoană ar fi putut să ia obiectul respectiv.

  — Doamna Rushton? Pentru ce să fi furat ea un obiect de valoare pe care oricum l-ar fi moştenit tot ea, în scurtă vreme? Obiect de valoare pe care ea l-ar fi putut lua oricând, fără să fie întrebată de nimeni, dacă şi-ar fi dorit să facă acest lucru?

  — N-am nici o idee, domnule March. Dar vă dau un sfat. Să nu subestimaţi Creatura şi să nu-i judecaţi toate acţiunile conform logicii normale.

  Vânătorul îl mai ţinu o vreme de revere, de parcă s-ar fi gândit în timpul ăsta ce să facă cu el. Fitch simţi că i se cam tăiase răsuflarea.

  Apoi, brusc, March îi dădu drumul. Fitch îşi pierdu echilibrul, împleticindu-se spre spate şi lovindu-se de balustradă.

  March făcu un semn din cap, cu o ironică politeţe.

  — Însoţitorul meu şi cu mine îţi mulţumim pentru ajutor, domnule.

  March se întoarse şi se făcu nevăzut în ceaţă, fără a se mai uita îndărăt. Tânărul leopard îi zâmbi glacial lui Fitch, după care se alătură mentorului său.

  Fitch rămase încremenit, până când cei doi dispărură complet în ceaţa densă. Numai după ce avu certitudinea că era din nou singur pe stradă, îndrăzni să răsufle uşurat.

  Scăpase, ca prin urechile acului, de colţii vânătoruluI. Însă nu o invidia deloc pe adevărata pradă a lui March.

Lavinia nu voia să cedeze panicii care ameninţa să o înnebunească. I se împotrivea din răsputeri, apelând la toate metodele de hipnoză învăţate de la părinţii ei, pentru a se lupta cu întunericul care părea să-i cuprindă mintea.

  Ea se întreba dacă nu cumva acesta era adevăratul sens al isteriei femeieşti.

  Timpul trecea, N-avea cum să măsoare trecerea lui. Poate că era mai bine aşa. Dacă ar fi socotit secundele, minutele şi orele, nu ar fi făcut decât să înrăutăţească situaţia.

  Se aşeză pe pardoseala rece de piatră din încăperea aceea ca un sicriu, prinzând cu ambele mâini pandantivul său de argint şi adunându-şi toate forţele interioare. Cu un efort supraomenesc, îşi construi o fragilă fortăreaţă de linişte, în cel mai ascuns cotlon al creierului ei, un loc al calmului şi al împăcării. După ce acel loc fusese pregătit, ea se adăposti acolo, relaxându-şi nervii puşi la grea încercare.

  Apoi Lavinia închise uşa metafizică în faţa nopţii ucigătoare care o înconjura, oprindu-i respiraţia.

  Se agăţă de singura certitudine reprezentând fundamentul pe care îşi construise refugiul ei interior. Acel unic fapt era sigur convingerea ei că, mai curând sau mai târziu, Tobias avea să vină şi s-o elibereze de-acolo.

  — La dracu'! Unde s-o fi dus? Tobias păşi nervos pe holul care ducea spre camera de lucru a Laviniei, deschise violent uşa şi aruncă în încăpere o privire înnebunită. Ce rost ar fi avut să dispară în felul acesta?

  Anthony se opri lângă el.

  — Poate că a mai întârziat la cumpărături.

  Tobias se uită la doamna Chilton, care rămăsese în hol.

  — Doamna Lake a plecat cumva la cumpărături, în după-amiaza aceasta?

  — Nu ştiu, domnule. Şi oftă. Nu vă pot spune decât că atunci când m-am întors de la pescărie era plecată.

  Tobias se apropie de biroul Laviniei şi se uită la mormanul de lucruri care îl acoperea.

  — Începând din acest moment, vom introduce noi reguli. Când ne aflăm în miezul unei investigaţii, doamna Lake nu va mai pleca nicăieri fără ca mai întâi să informeze pe cineva în legătură cu destinaţia ei şi cu momentul când estimează că se va întoarce acasă.

  — Of, Dumnezeule. Doamna Chilton privea abătută, în timp ce Tobias scotocea metodic prin vraful de hârtii şi de alte obiecte de pe birou. Nu cred că doamna Lake va primi cu prea mare entuziasm ideea unor reguli suplimentare, dacă nu vă supăraţi să v-o spun de-a dreptul, domnule. Este deja puţin cam indispusă de atâtea instrucţiuni şi ordine cu care aţi copleşit-o în ultima vreme.

  — Puţin cam indispusă nu înseamnă nimic, în comparaţie cu starea mea de spirit din aceste clipe. Tobias se uită la notiţele de pe una din hârtiile împrăştiate pe birou. Asta ce mai e? Totală discreţie asigurată, pentru acei clienţi interesaţi de probleme private şi secrete.

  — Cred că doamna Lake încearcă să-şi definitiveze formularea anunţului pe care intenţionează să îl publice în ziare, zise doamna Chilton.

  — Are de gând să dea la ziare un anunţ cu privire la serviciile oferite de ca? Faţa lui Anthony se lumină de interes. Dar este o idee formidabilă. Ar fi trebuit să ne gândim şi noi la asta, Tobias. Este o abordare foarte modernă, nu-i aşa?

  — I-am spus să renunţe definitiv la idee. Dar e mult prea încăpăţânată, ca să mai asculte şi de câte un sfat bun. Cu o mişcare sigură şi rapidă din încheietura mâinii, Tobias aruncă hârtia în micul coş din lemn, pentru gunoi, aflat în spatele biroului. Am avertizat-o ce soi de clienţi şi-ar putea atrage prin această metodă. Ar face mai bine să… Tobias se opri brusc, la vederea unui cocoloş de hârtie din coş. Hmm.

  Întinse mâna, înşfăcă bileţelul mototolit şi îl netezi cu grijă pe birou.

  — Ce e? îl întrebă Anthony, apropiindu-se de masa ei de lucru.

  — Este ceea ce nouă, celor din branşa aceasta, ne place să numim „indiciu”, mormăi Tobias.

  Doamna Chilton se dovedi foarte impresionată.

  — Ştiţi unde s-a dus doamna Lake în această după-amiază?

  — Bănuiesc că a ieşit în oraş, după primirea acestui bileţel din partea lui Edmund Tredlow. Bineînţeles că n-a făcut simplul gest de politeţe de a lăsa un mesaj prin care să ne anunţe şi pe noi unde intenţionează să meargă. Bărbatul mototoli la loc bileţelul în mână. Nu se întâmplase nimic rău cu ea. Doar nervii lui erau întinşi la maximum. Unul dintre cele mai iraţionale, nepoliticoase şi neglijente comportamente ale ei. Am să discut cu Lavinia şi acest aspect.

  Doamna Chilton îl privi neliniştită.

  — Domnule, cred că ar trebui să-ţi precizez că, de foarte multă vreme doamna Lake are obiceiul să vină şi să plece când doreşte, fără a da socoteală nimănui. Pentru că este stăpână aici şi ea decide regulile în această casă. Nu vă recomand să continuaţi cu tot felul de ordine, în legătură cu tot felul de treburi, în maniera în care aţi început să faceţi acest lucru în ultima vreme.

  — Nu sunt de acord cu dumneata în această privinţă, doamnă Chilton. Tobias se îndreptă spre uşă. Aici este nevoie de noi reguli stricte. A cam venit vremea ca cineva să se ocupe de casa asta.

  Doamna Chilton se dădu la o parte din calea lui.

  — Unde mergeţi, domnule?

  — Mă duc s-o găsesc pe doamna Lake şi s-o informez în legătură cu noile reguli.

  Dar când ceva mai târziu deschise uşa magazinului lui Tredlow, Tobias uită de toată tirada neînduplecată, pe care intenţiona să i-o turuie Laviniei. Până la urmă, anxietatea care îl măcinase în ultima oră nu fusese o simplă criză de nervi din partea lui.

  — Lavinia! Tobias ridică micuţul felinar pe care îl adusese cu el şi se uită la pâlpâirea luminii care se reflecta pe statuile de piatră şi de bronz. La naiba. Unde dracu' te afli?

  Din adânca penumbră nu se auzi nici un răspuns.

  Anthony se opri în centrul magazinului înţesat de obiecte şi privi în jurul său cu o încruntare dezorientată.

  — Tredlow trebuie să fi închis. Cu toate astea, e surprinzător faptul că a uitat să încuie uşa de la intrare. Nu-mi pot imagina un negustor care să neglijeze o atât de simplă măsură de precauţie.

  — Nici eu, rosti cu îngrijorare Tobias.

  — Poate că doamna Lake a plecat înainte să ajungem noi, spuse Anthony. S-ar putea ca venind încoace să ne fi intersectat cu ea, fără să ne dăm seama. Precis că în clipa asta e-acasă şi bea o ceaşcă de ceai.

  — Nu cred.

  Tobias nu-şi dădea seama de ce era aşa sigur de acest lucru, însă asta era realitatea. Acum era evident că în magazinul lui Tredlow era ceva putred.

  Tobias ocoli tejgheaua, intenţionând să urce până în apartamentul de deasupra. Dar se opri când observă draperia groasă care despărţea partea din faţă a magazinului de marele depozit din spate.

  Dădu la o parte draperia groasă şi ridică felinarul, iluminând astfel labirintul de lăzi, cutii, dulapuri şi statuete.

  — Lavinia!

  Se făcu linişte. Apoi se auziră nişte bătăi înfundate, de undeva din adâncul acelei încăperi ticsite de obiecte. Zgomotul reverbera în cameră, astfel încât era greu să îţi dai seama din ce direcţie anume venea el.

  — La dracu'. Tobias înaintă, croindu-şi drum printre lugubrele antichităţi. Este pe-aici pe undeva. Sunt nişte lumânări pe masa aceea. Ia şi tu una şi du-te să cauţi în cealaltă parte a camerei. Eu o să caut prin partea asta.

  Anthony luă o lumânare, o aprinse şi îşi făcu drum pe cea mai apropiată potecă ivită între lăzi.

  Bătăile înăbuşite reverberară din nou prin încăpere.

  — Sunt aici, Lavinia. Tobias înaintă printr-o turmă de centauri. Continuă să baţi fără încetare, fir-ar să fie.

  Tobias trecu pe lângă o hidoasă statuie, a lui Perseu ţinând în mână capul retezat al Meduzei, şi văzu o uşă veche, din fier şi din lemn masiv de stejar. Probabil o cameră mică, tot pentru depozitare, se gândi el.

  Alte bătăi răsunară prin greaua uşă de lemn.

  — Am găsit-o, îi strigă Tobias lui Anthony.

  Bărbatul puse jos felinarul, lângă câteva vase ciobite de pe un altar din piatră crăpat, şi se uită la încuietoarea de fier a uşii.

  — Scoate-mă de-aici, îi strigă Lavinia prin uşă.

  — Ai vreo idee ce s-a întâmplat cu cheia? o întrebă Tobias.

  — Nu.

  Anthony lovi în trecere, din greşeală, nişte amfore, oprindu-se şi el în faţa uşii.

  — E-ncuiată?

  — Bineînţeles. Tobias băgă mâna în buzunarul paltonului, de unde scoase câteva şperacle pe care le purta mereu la el, ori de câte ori investiga câte un caz. Lavinia nu s-ar fi blocat înăuntru, dacă broasca ar fi fost descuiată.

  Anthony ridică din sprâncene auzind acele câteva cuvinte rostite pe un ton nervos, dar el îşi păstră tonul cald, aproape blând.

  — Mă-ntreb în primul rând cum o fi ajuns înăuntru.

  — Bună întrebare. Tobias începu să meşterească la uşă cu un şperaclU. Încuietoarea de fier avea nişte dimensiuni impunătoare, dar sistemul era simplu şi învechit. Tobias umblă cu mare atenţiE. Întrebare pe care de-abia aştept să i-o pun, imediat ce voi avea ocazia.

  După câteva momente, încuietoarea cedă. Uşa grea se deschise, tânguindu-se ca din adâncul unui mormânt.

  — Tobias!

  Lavinia ţâşni afară din întuneric. El o luă în braţe şi o strânse la piept. Ea îşi lipi faţa de paltonul lui. Bărbatul o simţi cum tremură.

  — Eşti bine, Lavinia? Răspunde-mi! Eşti bine?

  — Da. Răspunsul fu amortizat de palton. Ştiam eu c-o să vii, eram sigură.

  Anthony aruncă o privire în micuţa încăpere, cu o expresie îngrozită.

  — Cred că te-ai simţit groaznic acolo înăuntru, doamnă Lake.

  Lavinia nu spuse nimic. Tobias o simţea cum tremură în continuare în braţele lui. El o mângâie pe spate şi se uită pe deasupra ei în micuţa încăpere. Aceasta îi amintea de un sicriu aşezat în picioarE. În el încolţi furia.

  — Ce s-a întâmplat? o întrebă el pe Lavinia. Cine te-a închis aici?

  — Când am ajuns, era cineva aici. Şi umbla prin apartamentul de sus. Când a coborât scara, eu m-am ascuns aici. M-a văzut. Şi a încuiat uşa. Lavinia se crispă brusc, răsuflă speriată şi se îndepărtă uşor de Tobias. Dumnezeule! domnul Tredlow.

  — Ce-i cu el?

  Ea îl prinse pe după umeri şi se întoarse uşor în braţele lui, privind cu ochi temători, în întuneric.

  — Am găsit pete de sânge pe podea, acolo. Cred că intrusul l-a omorât şi i-a ascuns cadavrul într-unul dintre sarcofage. Bietul domn Tredlow. Şi totul doar din vina mea, Tobias. N-ar fi trebuit să-l rog să ne ajute în investigaţie. Nu suport gândul că…

  — Taci. El îi dădu încet drumul din braţe. Să vedem exact cu ce avem de-a face aici, mai înainte de a ne autoconsidera responsabili şi de a ne autoînvinovăţi. Tobias luă de jos felinarul. Arată-mi unde sunt petele de sânge.

  Lavinia se îndreptă către statuia lui Perseu ţinând capul Meduzei, arătând spre pardoseală.

  — Acolo. Vezi? Duc direct înspre sarcofagul acela.

  Tobias evaluă din priviri sarcofagul din piatră sculptată.

  — Din fericire, nu este unul din sarcofagele cele mai încărcate cu ornamente, decorate cu sculpturi grele, din piatră. N-ar trebui să avem probleme cu capacul. Este limpede că oricine l-ar fi băgat pe Tredlow înăuntru a izbutit să mişte destul de uşor capacul.

  — Stai să te ajut, se oferi Anthony.

  Cei doi se opintiră împreună. Piatra grea alunecă destul de uşor, sub eforturile reunite ale celor doi. Chiar şi un singur bărbat ar fi reuşit să o mişte, presupunând că iniţial capacul era aşezat deasupra sarcofagului de-a curmezişul, îşi spuse Tobias.

  Piatra frecată pe piatră făcu un zgomot scrâşnit care îi produse bărbatului dureri de dinţi. Cu coada ochiului o văzu pe Lavinia tresărind şi ea din cauza acelui zgomot. Însă femeia nu se dădu înapoi din faţa a ceea ce urma să fie dezvăluit. Lucru la care, de altfel, Tobias se şi aşteptase. De când o cunoscuse, niciodată nu o văzuse dând înapoi de la nimic, indiferent cât de neplăcut era. Unii ar fi putut spune că ei îi lipseau acele trăsături delicate considerate în înalta societate indispensabile unei doamne. Lavinia semăna foarte mult cu el, când era vorba să rezolve problemele şi să facă faţă oricăror provocări. Ea le înfrunta direct.

  Capacul de piatră scrâşni din nou, şi în cele din urmă fu împins într-o parte, suficient pentru a se vedea în interiorul întunecos.

  Prin acea deschizătură se zărea trupul unui bărbat. Acesta zăcea cu faţa în jos, chircit într-un mod îngrozitor. Parcă cineva pur şi simplu îl azvârlise acolo, în sarcofag.

  Felinarul lumină părul cărunt şi ciufulit, năclăit de sânge. Mai era sânge şi pe haina lui Tredlow. Pe fundul sarcofagului se formase o mică baltă.

  Tobias îşi băgă înăuntru mâna, pentru a vedea dacă omul mai avea puls.

  — Bietul domn Tredlow. Lavinia se apropie. Dumnezeule mare! Exact de asta îmi era teamă. Intrusul l-a omorât. Pentru că l-am rugat să mă ţină la curent cu ceea ce mai află.

  Anthony îl urmărea încordat pe Tobias cum căuta semne de viaţĂ. Înghiţi în sec.

  — Probabil că l-a lovit în ceafa şi apoi l-a băgat aici.

  — E clar că ucigaşul a vrut să-şi ascundă crima, şi aproape că a reuşit. Poate că altfel ar fi trecut săptămâni sau chiar luni întregi, până să fie descoperit cadavrul. Dacă n-aş fi primit mesajul domnului Tredlow în după-amiaza aceasta, nu m-aş fi gândit să-l caut aici, în încăperea din spate. Poate că dacă aş fi ajuns mai devreme…

  — Destul. Tobias îşi luă degetele de pe gâtul victimei. Oricum, tu ai primit mesajul luI. Împinse din nou capacul sarcofagului. Pentru Tredlow este foarte bine că ai ajuns, chiar şi atunci când ai ajuns.

  — De ce spui asta? îl întrebă Anthony.

  — Pentru că încă mai trăieşte.

  Puţin mai târziu în aceeaşi seară, Tobias intră în salon, aducând cu el un iz de ceaţă nocturnă. Se opri lângă canapea şi o privi pe Lavinia cu o expresie întrebătoare.

  Lavinia şedea rezemată de un maldăr de perne cu ciucuri; Emeline o acoperise până la gât cu câteva pleduri. Pe masă lângă ea se afla o carafă mare cu ceai fierbinte şi foarte tare, pe care i-l pregătise doamna Chilton.

  Lavinia îi oferi lui Tobias un zâmbet firav.

  El se întoarse repede spre Emeline.

  — Cum se mai simte? o întrebă.

  Emeline îşi ridică privirea din ceaşca de ceai pe care tocmai şi-o umpluse.

  — Cred că ceva mai bine. Dar e cu nervii la pământ. Ştii, Lavinia suferă de claustrofobie. Spaţiile mici şi înguste îi provoacă mari neplăceri. A stat prea mult în acea cămăruţă îngrozitoare.

  — Da, ştiu. Tobias îşi îndreptă din nou atenţia înspre Lavinia. Dar îşi va reveni curând la normal, nu-i aşa?

  — Ooo, da, îl asigură Emeline. Acum are nevoie de linişte şi de odihnă. N-ar mai fi în stare să treacă prin asemenea şocuri cumplite.

  — Cum se simte domnul Tredlow? întrebă pe şoptite Lavinia.

  — Este în îngrijirea lui Whitby, răspunse Tobias. Va sta cu el peste noapte. Mi-a spus că Tredlow îşi va reveni cu siguranţă, dar m-a avertizat că loviturile la cap sunt imprevizibile. S-ar putea să nu-şi mai amintească nimic din cele întâmplate înainte de întâlnirea lui cu intrusul.

  — Înţeleg. Lavinia închise ochii. Cu alte cuvinte, s-ar putea să nu scoatem nimic de la el, când va fi din nou în stare să poarte o conversaţie.

  — Să sperăm că îşi va aminti cel puţin de ce ţi-a trimis acel mesaj, spuse Tobias.

  — Da. Lavinia îşi ridică încet genele. Ne mai gândim şi mâine la astA. În seara asta nu mai putem face nimic. N-am cuvinte de mulţumire pentru că m-ai salvat din acea oribilă încăpere.

  — Eşti sigură că te simţi bine? o întrebă Tobias.

  — Da. Lavinia închise din nou ochii şi se rezemă, slăbită, de maldărul de perne. Dar trebuie să recunosc că mă simt mai obosită şi mai şocată decât am putut să-mi închipui. Poate ar fi bine s-o rog pe doamna Chilton să-mi facă o vinegretă.

  — O să vin mâine la micul dejun, să văd cum te mai simţi, spuse Tobias.

  Lavinia aprobă din cap fără să deschidă ochii.

  Tobias mai zăbovi câteva clipe lângă canapea. Ea îi simţea prezenţa acolo şi îşi dădea seama că nu se prea îndemna să plece.

  — Ai grijă să doarmă bine la noapte, îi spuse Tobias lui Emeline.

  — Da, răspunse aceasta.

  — Foarte bine. Dar tot nu pleca. Vă spun noapte bună.

  — Noapte bună, domnule, răspunse Emeline.

  — Noapte bună, murmură Lavinia tot cu ochii închişi.

  Ea îl auzi întorcându-se şi îndreptându-se către uşa salonului. Tobias ieşi în hol şi vorbi cu doamna Chilton pe un ton şoptit. Uşa de la intrare se auzi deschizându-se, după care se închise la loc.

  Lavinia răsuflă uşurată. Deschise larg ochii, aruncă de pe ea pledurile groase, se ridică în capul oaselor, după care sări în picioare.

  — Dumnezeule! începusem să mă tem că nu mai are de gând să plece o dată. Unde este paharul cu sherry pe care îl beam înainte să-şi facă el apariţia?

  — Aici.

  Emeline se apropie de policioara de deasupra şemineului şi luă capacul unui vas decorativ aflat la capătul acesteia. Băgă mâna înăuntru şi scoase paharul cu sherry pe care Lavinia îi spusese cu câteva minute în urmă să-l ascundă, când îl auzise pe Tobias venind.

  — Mulţumesc. Lavinia luă paharul şi dădu pe gât o porţie serioasă din conţinutul acestuia. Aşteptă să simtă căldura provocată de alcool, după care expiră adânc. Aş zice că m-am descurcat bine, ce părere ai?

  — Ca o veritabilă actriţă profesionistă, răspunse Emeline.

  — Da, aşa mi s-a părut şi mie. Trebuie să recunosc că îi sunt profund recunoscătoare domnului March. Se comportă excelent în rezolvarea problemelor critice. Am fost de-a dreptul fericită să-I văd, când a deschis uşa cămăruţei aceleia îngrozitoare.

  Emeline se îngrozi, gândindu-se în ce loc stătuse Lavinia.

  — Nu mă îndoiesc.

  — Din păcate, el nu poate rezista puternicului său impuls de a ţine prelegeri extrem de plicticoase, după ce trece momentul dramatic. Lavinia făcu o grimasă. Ştiam, atunci când l-am văzut urcând scările, că revenise pentru a vedea dacă sunt în stare să-i mai ascult o prelegere.

  — Bănuiesc că ai dreptate. Din fericire, ai reuşit să mimezi că te afli într-o stare mult prea delicată pentru a te mai putea certa cu el.

  — Nu m-aş mira să aflu că mi-a făcut o nouă listă de reguli.

  — Cum de ai ghicit, doamnă? o întrebă Tobias din uşa salonului.

  — Tobias. Lavinia tresări, vărsând o parte din restul de sherry care mai era în pahar, apoi reveni iute pe canapea.

  Tobias stătea cu braţele încrucişate la piept, rezemat cu umărul de tocul uşii, privind cu răceală înspre Lavinia.

  — Din întâmplare, chiar m-am ostenit să întocmesc o asemenea listă, rosti el. Cred că o să fie pe placul tău. Sunt de-a dreptul încântat să constat că te-ai înzdrăvenit chiar atât de repede. Nu e nevoie să mai aşteptăm până dimineaţă. Putem discuta chiar acum despre aceste noi reguli.

  — La dracu'. Lavinia se consolă cu ultimele picături de sherry din pahar.

  Emeline o luă în grabă spre uşă.

  — Pe mine vă rog să mă scuzaţi, cred că o să merg la culcare. Mă simt destul de epuizată, după toate cele întâmplate.

  — Înţeleg, spuse Tobias. Se pare că fragilitatea este la voi o trăsătură de familie. Bărbatul se îndreptă de spate, se dădu la o parte şi înclină politicos din cap, în timp ce Emeline se grăbea să iasă din cameră. Noapte bună, domnişoară Emeline.

  — Noapte bună, domnule March.

  Lavinia se uită îngrijorată cum Tobias închidea foarte hotărât uşa după Emeline.

  — Ce anume te-a făcut să revii? îl întrebă ea.

  — Cred că replica ta prin care ai spus că ai s-o rogi pe doamna Chilton să-ţi facă o vinegretă.

  — Credeam că ă fost o replică inteligentă.

  — Dimpotrivă, spuse el. Ai cam exagerat.

  A doua zi dimineaţă, Tobias încă mai spumega, când intră, împreună cu Lavinia, în salonaşul de la etaj, din casa lui Tredlow. Dar era atât de bucuros să vadă că partenera sa se simţea mai bine după acea grea încercare, încât se hotărî să renunţe la orice alte prelegeri.

  Tobias se consolă cu gândul că seara trecută, totuşi, reuşise să obţină de la ea acea concesie la care ţinea foarte mult. Ea îi promisese în cele din urmă să lase vorbă celor din casă, unde va merge, de fiecare dată când va ieşi în oraş. Deocamdată asta e suficient, se gândi eL. În cazul Laviniei, trebuia să te mulţumeşti doar cu asemenea mici victorii.

  Whitby îşi ridică privirea din oala cu porridge pe care o pregătea. Chiar dacă purta şorţ şi un şervet de bucătărie peste umăr, el reuşea, într-un fel al lui, să arate tot elegant, îşi zise Tobias cu oarecare invidie.

  Whitby îi oferi Laviniei o plecăciune de care ar fi putut fi mândru orice dandy.

  — Bună dimineaţa, doamnă. Bărbatul se îndreptă de spate şi dădu din cap înspre Tobias. Domnule.

  — Whitby, spuse Tobias. Ce-ţi mai face pacientul?

  — Cred că e în curs de înzdrăvenire, deşi cu siguranţă durerile de cap o să-l mai supere o vreme. Whitby luă oala de pe foc, îşi şterse mâinile cu un şervet şi îi conduse spre dormitor. Vă avertizez că nu îşi aduce aminte de prea multe lucruri. Din păcate, era de aşteptat, după o asemenea lovitură la cap.

  Cei doi îl urmară în camera bolnavului, găsindu-l pe Tredlow rezemat în pat, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte îngălbenită de vreme. O parte a capului îi era acoperită de un bandaj alb. El lăsă jos cana cu ciocolată fierbinte pe care tocmai o bea, uitându-se prin lentilele ochelarilor înspre Lavinia.

  — Doamnă Lake, cum vă simţiţi? Mi-a povestit Whitby ce experienţă îngrozitoare aţi trăit din pricina intrusului.

  — Dumneata ai avut de suferit mai mult decât mine. Lavinia se apropie de pat. Te mai doare capul?

  — Mă doare, dar sunt sigur că mă voi face bine. Tredlow se uită la Tobias. Aţi fost foarte amabil că mi l-aţi împrumutat azi-noapte pe Whitby, domnule.

  — Cu multă plăcere, rosti din uşă Tobias. Mi-a spus Whitby că nu-ţi aminteşti prea multe din cele întâmplate. Presupun că nu ne poţi oferi o descriere a intrusului.

  — Nici nu cred că l-am văzut, rosti Tredlow. Dar îmi amintesc că, după ce i-am trimis doamnei Lake mesajul, am închis magazinul şi am plecat să mănânc ceva. Intenţionam să mă întorc înainte de sosirea doamnei. Probabil că am uitat să încui uşa.

  — Intrusul s-o fi gândit că dumneata o vei uita descuiată până a doua zi dimineaţă, zise Tobias. A intrat în magazin în timp ce dumneata erai plecat şi mai era încă acolo când ai revenit, la puţin timp după aceea.

  — Cred că am auzit un zgomot în camera din spate, spuse Tredlow. E posibil să mă fi dus acolo să văd ce se întâmplă. Apoi m-am trezit aici, în patul meu, cu dumneavoastră şi cu Whitby lângă mine.

  Lavinia strânse din buze.

  — Poate că a fost mai bine că ţi-ai pierdut cunoştinţa, cât ai fost în sarcofag.

  — Nu e ceva prea plăcut, rosti mohorât Tredlow.

  — Îţi aminteşti cumva de ce mi-ai trimis mesajul prin care spuneai că vrei să stai de vorbă cu mine? îl întrebă Lavinia.

  Tredlow făcu o grimasă.

  — Intenţionam să vă aduc la cunoştinţă că auzisem despre doi concurenţi de-ai mei, că au suferit de curând spargeri la magazinele lor. Umblă zvonul că cineva caută Meduza Albastră.

  Lavinia avu un schimb de priviri cu Tobias, după care se întoarse către Tredlow.

  Hipnotizatorul deschise el însuşi uşa de la intrare. Bărbatul nu se arătă prea încântat să-l vadă în prag pe Tobias.

  — March. Ce surpriză. Ce te aduce aici? Cercetă cu prudenţă faţa lui Tobias. Ai ceva noutăţi în privinţa asasinului?

  — Aş vrea să-ţi vorbesc. Tobias păşi cu hotărâre înainte, nelăsându-i lui Hudson altă posibilitate decât să se retragă în hol. Te deranjează cumva dacă aş vrea să intru?

  Hudson îi aruncă o privire neprietenoasă.

  — Păi deja ai intrat, nu? Pofteşte, te rog.

  El închise uşa şi îl conduse pe Tobias printr-un mic coridor.

  Apoi traversară o încăpere de la capătul holului. Tobias cercetă interiorul casei, pe măsură ce înainta. Uşa cabinetului era deschisă. Tobias observă că înăuntru era întuneric. Toate draperiile erau complet trasE. În cameră erau puţine piese de mobilier, din care remarcă un scaun şi o masă. Familia Hudson nu se ostenise să-şi mobileze în întregime casa închiriată. Se putea presupune că, fie Celeste fusese omorâtă înainte de a apuca să-şi aleagă tapiţeriile şi să cumpere mobila, fie familia Hudson nu intenţionase să rămână prea multă vreme aici.

  Hudson îl pofti pe Tobias într-un salonaş de primire.

  — Ia loc, dacă vrei. Ţi-aş oferi ceai, însă menajera şi-a terminat ziua de lucru şi a plecat.

  Tobias îi ignoră invitaţia. Se postă în picioare, lângă fereastră, cu spatele la cerul înnorat. Bărbatul făcu un rapid inventar al încăperii. Pe nişte rafturi se aflau câteva cărţi, dintre care una se vedea de la o poştă că era foarte veche. Pielea copertelor era roasă şi crăpată de vreme. Pe pereţi nu era nici o pictură sau desen. Pe birou nu se vedeau lucruri personale.

  — Pot să presupun că ţi-ai planificat doar o scurtă şedere în capitală? întrebă el.

  Hudson nu dădu nici un semn că l-ar fi speriat întrebarea. El se postă, tot în picioare, în spatele biroului său. In mod intenţionat sau dintr-o pură întâmplare, stătea acum în singurul loc din încăpere unde nu ajungea lumina de la fereastră. El se uita la Tobias dintr-o zonă a umbrelor, cu ochii ca nişte adânci fântâni ale nopţii.

  — Te referi la mobilierul sumar? Cu o mişcare dezinvoltă a mâinii, îşi scoase ceasul din buzunar. Limbile de aur începură să danseze încetişor. Casa este închiriată. Celeste şi cu mine n-am avut timp nici să ne despachetăm toate lucrurile, şi cu-atât mai puţin să alegem canapelele, mesele şi tapiţeria. Apoi ea a fost omorâtă, iar eu n-am mai avut nici un chef pentru astfel de îndeletniciri.

  — Bineînţeles.

  — Îmi spui şi mie despre ce este vorba, March? Glasul baritonal lui Hudson deveni mai puternic şi mai profund. Limbile ceasului auriu se mişcau uşor. Cred că n-ai venit până aici doar pentru a discuta despre decoraţiuni interioare.

  — Ai dreptate. Am venit aici pentru a avea cu tine o conversaţie în legătură cu Gunning şi cu Northampton.

  Limbile se poticniră puţin, dar în trăsăturile umbrite ale lui Hudson nu se putu observa nici un fel de reacţie, în afara unei politicoase nedumeriri. Bărbatul nici nu clipise măcar.

  — Ce e cu ei? îl întrebă el pe Tobias.

  Limbile ceasului reveniră la rotirea lor constantă şi ritmică.

  — Cred că ţi-au fost pacienţi, la Bath.

  — Da. Gunning a fost la mine o vreme, pentru că nu putea să doarmă noaptea. Iar problema lui Northampton consta în imposibilitatea de a avea vreo erecţie. Vocea lui Howard deveni ceva mai ridicată. Limbile ceasului continuau să se învârtă. Ambele sunt nişte afecţiuni obişnuite pentru bărbaţi de vârsta lor. Nu văd cum aceste două cazuri ar putea avea vreo legătură cu situaţia de-aici.

  Mişcarea limbilor ceasului devenea deja deranjantă, îşi spuse Tobias.

  — Cei doi au fost victimele unor jafuri de bijuterii, după ce au fost în tratament la tine.

  — Nu înţeleg. Sper că nu vrei să spui că Celeste a avut vreo legătură şi cu acele furturi. Cum îndrăzneşti, domnule? Glasul lui Howard însă nu se umpluse de revoltă, în apărarea soţiei sale. Ci doar reverberă în încăpere, mai tare şi mai profund. Doar ţi-am spus, soţia mea era o femeie frumoasă şi impulsivă, dar nu era o hoaţă, domnule.

  — Poate da, poate nu. Nu mai are nici o importanţă acum, nu-i aşa?

  — O femeie frumoasă şi impulsivă, repetă Howard încet. Limbile strălucitoare ale ceasului se mişcau asemenea unor pendule. Nu era o hoaţă. Avea ochii strălucitori ca aurul. La fel de aurii în bătaia luminii, ca aceste limbi ale ceasului meu. Uită-te la aceste limbi, March. Sunt aurii, strălucitoare, minunate, în lumină. E foarte uşor să te uiţi la ele. Şi foarte greu să-ţi iei privirea de la ele.

  — Nu te mai osteni degeaba, Hudson. Tobias surise cu dispreţ. N-am nici un chef să mă las hipnotizat de tine.

  — Nu înţeleg despre ce vorbeşti.

  — Nu mă interesează talentele de infractoare ale lui Celeste. Ceea ce mă interesează pe mine, Hudson, este probabilitatea ca şi tu să fii hoţ.

  — Eu? Glasul lui Howard deveni dintr-o dată aspru. Limbile ceasului îşi încetară brusc dansul. Cum îndrăzneşti să mă acuzi pe mine de furt?

  — Bineînţeles că nu pot dovedi acest lucru.

  — Păi sigur că nu poţi.

  — Dar uite ce cred eu că s-a întâmplat. Tobias începu să se mişte, cu mâinile la spate, prin încăpere. Ai lucrat ani de zile singur. Dar bănuiesc că la un moment dat ai avut necazuri cu legea şi ţi-ai zis atunci că ar fi un lucru inteligent dacă ai dispărea pentru un timp. Aşa încât, ai plecat în America. Ţi-a mers bine dincolo de ocean, şi de aceea ai mai zăbovit o vreme pe-acolO. Însă până la urmă ai decis să te întorci în Anglia. La întoarcere, te-ai stabilit în Bath.

  — Nu este decât o simplă supoziţie, din partea ta.

  — Într-adevăr. Sunt foarte talentat în a face tot felul de supoziţii. După cum spuneam, ai demarat o afacere în Bath. Iar acolo ai întâlnit-o pe Celeste, o doamnă ale cărei principii de viaţă semănau foarte bine cu ale tale.

  — Ce vrei să spui cu asta?

  — Pur şi simplu faptul că niciunul din voi doi nu s-ar fi dat în lături să ducă o viaţă de infractor.

  — Te-aş putea provoca la duel pentru această afirmaţie, domnule.

  — Ai putea, însă nu o vei face, susţinu cu tărie Tobias. Se opri în capătul încăperii, uitându-se la Howard. Ştii foarte bine că cu sunt un ţintaş mai bun decât tine şi, oricum, scandalul şi bârfele îţi vor afecta afacerile.

  — Cum îndrăzneşti?

  — După cum spuneam, tu şi Celeste aţi devenit o echipă. Tu selectai victimele, preferind, desigur, domni foarte bogaţi şi bătrâni, ramoliţi, care să fie extrem de vulnerabili la farmecele lui Celeste. Ea s-a folosit de viclenia ei pentru a-i convinge pe aceştia să facă tratamente la cabinetul tău. O dată ajunşi în camera de tratament, te-ai folosit de priceperea ta în ale hipnozei determinându-i să-ţi ofere vreun obiect valoros din colecţia personală. Bineînţeles că după aceea nu-şi mai aminteau nimic, din cauza comenzilor pe care le primeau, în timp ce bieţii de ei se aflau în transă.

  Howard se strădui să rămână calm. El continuă să stea în picioare, nemişcat, în spatele biroului, uitându-se la Tobias cu o privire care i-ar fi stârnit invidia până şi Meduzei.

  — Nu poţi dovedi nimic din toate astea.

  — Ce n-a mers cum trebuie, de data asta?

  — Cred că eşti nebun, domnule. Poate că ar trebui să soliciţi ajutor calificat.

  — Treaba asta cu brăţara a fost cu totul altfel, încă de la bun început, rosti răspicat Tobias. Hotărârea ta de a o fura de la Banks a fost pentru tine o totală schimbare de concepţie. La prima vedere, totul nu pare a avea nici o logică. Tu erai specializat în simple bijuterii de valoare şi nu antichităţi. Obiectele de genul Meduzei Albastre au o piaţă foarte restrânsă. Cu siguranţă că nu poţi să scapi de un astfel de obiect, cum ai face cu o pereche de cercei cu diamante sau de un pandantiv cu perle şi smaralde.

  Howard nu dădu nici o replică. Rămase acolo, în semiobscuritate, asemenea unui şarpe furios căutând o scăpare.

  Tobias luă, ca din întâmplare, cartea veche, legată în piele, pe care o remarcase pe raft ceva mai devreme. El continuă:

  — Nu pot să-mi imaginez decât două motive posibile care te-au putut determina să furi Meduza Albastră. Primul motiv ar fi convingerea ta că ai reuşi să i-o vinzi unui anume colecţionar, despre care ştiai sigur că ţi-ar putea da foarte mulţi bani pe ea.

  — Eşti o sărmană victimă a închipuirii tale bolnave, March.

  Tobias deschise cartea cu coperte crăpate, din piele, pe care o luase de pe raft, citindu-i titlul: Discurs asupra câtorva ritualuri şi practici secrete ale anticilor, în perioada romano-britanică.

  — Mai există şi o a doua posibilitate. Tobias închise cartea şi o puse înapoi pe raft. Şi, deşi recunosc că parc lipsită de logică, cred că aceasta este mai veridică decât ideea unui furt în vederea obţinerii de bani.

  Gura lui Hudson se strâmbă într-o grimasă dispreţuitoare.

  — Şi care ar fi după părerea ta această a doua posibilitate?

  — Ar fi posibilitatea ca tu să fi înnebunit, rosti încet Tobias. Ar fi posibilitatea ca tu să dai crezare legendei Meduzei Albastre. De asta te-ai hotărât să furi nenorocitul acela de obiect? Pentru că ţi-a intrat în cap că piatra cu capul Meduzei gravat pe ea ţi-ar putea spori forţa de hipnoză?

  Hudson nici măcar nu clipi.

  — Habar n-am despre ce vorbeşti.

  Tobias făcu un semn în direcţia cărţii vechi.

  — Ai aflat despre Meduza Albastră şi presupusele ei puteri magice, probabil chiar din acesta carte. In orice caz, a început să te obsedeze nenorocitul ăsta de obiect. I-ai spus lui Celeste care ar fi următorul vostru obiectiv şi v-aţi mutat la Londra, urzind un plan de a pune mâna pe obiectul respectiv.

  — Eşti de-a dreptul nebun, March.

  — Dar Celeste era o femeie care de mult învăţase să aibă grijă, în primul rând, de propriile ei interese. Cu siguranţă că şi-a dat seama că acest furt plănuit de voi comporta numai riscuri inutile şi nu aducea nici un profit. Probabil că ea s-a temut că tu îţi pierdeai minţile pe zi ce trece.

  — Nu te mai lega de Celeste.

  — Din păcate, nu pot să n-o fac. Hudson, ce s-a întâmplat, de fapt, între voi doi, în seara în care ea a murit? La început, am presupus că ai omorât-o, pentru că te-a înşelat cu alt bărbat. Mai târziu, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva crima aceea era doar rezultatul unei simple neînţelegeri între doi hoţI. Însă acum sunt tentat să cred că ai omorât-o pe Celeste pentru că era convinsă că nu mai erai în toate minţile şi intenţiona să pună capăt legăturii voastre.

  Howard strânse atât de tare în mâini spătarul scaunului de la birou, încât i se albiră încheieturile.

  — La dracu', March, nu am omorât-o eu pe Celeste.

  Tobias dădu din umeri.

  — Trebuie să recunosc că mai sunt câteva întrebări la care n-am găsit încă nişte răspunsuri satisfăcătoare. De exemplu, încă nu ştiu ce s-a putut întâmpla cu brăţara. Este evident că nici tu nu ştii unde se află acum. Acesta este motivul real pentru care ai angajat-o pe Lavinia, nu-i aşa? Nu ca să-l găseşti pe asasin. Tu nu ai vrut decât ca ea să-ţi găsească nenorocita aceea de brăţară.

  — Mă uluieşti de-a binelea, domnule. Râsul lui Howard era aspru, dispărându-i tonul binevoitor dinainte. Credeam că deţii absolut toate răspunsurile.

  — Deocamdată ştiu numai câteva dintre ele. Tobias o pomi înspre uşă. Dar poţi să fii sigur că le voi obţine în curând şi pe celelalte.

  — Stai! Lavinia este la curent cu speculaţiile tale elucubrante?

  — Nu chiar cu toate. Tobias deschise uşa. Pentru moment.

  — Ai face bine să nu-i împărtăşeşti toate ideile tale nebuneşti. Nu te va crede. Ea mă ştie de mai multă vreme decât te cunoaşte pe tine, March. Eu sunt un vechi prieten al familiei ei. Dacă o vei obliga să aleagă între noi doi, va fi de partea mea. Să fii convins de asta.

  — Că tot veni vorba despre Lavinia, zise Tobias, ar fi acum o ocazie potrivită să-ţi dau un sfat.

  — N-am nevoie de nici un sfat din partea ta.

  — Atunci ia-l ca pe un avertisment. Să nu te gândeşti nici o clipă că îţi voi permite vreodată s-o înlocuieşti pe Celeste cu Lavinia.

  — Crezi că Lavinia este chiar atât de înamorată, încât n-ar renunţa niciodată la tine, în favoarea mea?

  — Nu, îi răspunse Tobias. Dar de un alt lucru sunt absolut sigur. In cazul în care vei reuşi cumva să mi-o iei pe Lavinia, să fii convins că după aceea nu vei mai trăi îndeajuns pentru a-ţi savura victoria.

  Tobias ieşi din încăpere şi închise foarte încet, dar şi cu foarte multă hotărâre, uşa în urma lui.

  Tobias nu mai zăbovi să se gândească în ce direcţie să o apuce. Nu exista decât un singur loc în care îşi dorea să fie în acel moment. Bărbatul luă o trăsură aflată în trecere pe-acolo şi îi ceru birjarului să-l ducă la căsuţa de pe Aleea Claremont.

  Când coborî din trăsură simţi câteva junghiuri rebele în picior, însă nu le dădu nici o importanţă şi urcă cele câteva trepte de la intrare, bătând apoi în uşă cu inelul de bronz.

  Nimeni nu răspunse bătăilor lui.

  Bărbatul nu era într-o dispoziţie dintre cele mai bune, iar faptul că nu-i răspunse nimeni avu darul să-i accentueze această stare. După micul dejun, o informase pe doamna Chilton că avea să se întoarcă în jurul orelor trei ale după-amiezei.

  Dintr-o dată, îi veni ideea că, în ultima vreme, el se gândea la căsuţa Laviniei ca la a doua casă a sa. Cam tot aşa cum se gândea şi la clubul pe care îl frecventa în calitate de membrU. Începuse chiar să-i dea instrucţiuni doamnei Chilton, exact cum proceda şi cu Whitby.

  Înţelegea că nu avea nici un drept să se supere când instrucţiunile sale nu erau luate în seamĂ. În ciuda acestui fapt, doamna Chilton îi dăduse de înţeles că Lavinia urma să stea acasă, în această după-amiază. Şi totuşi, nimeni nu răspunse la uşă.

  Coborî din nou în stradă şi se uită la ferestrele de la etaj. Draperiile erau complet trase. Din cât ştia el, în timpul zilei Lavinia ţinea toate draperiile din casă strânsE. Îi plăcea lumina.

  Îl străbătu un fior de nelinişte. Nu părea în regulă ca în toată casa să nu se afle, la acea oră, chiar nimeni. Probabil că nişte cumpărături de ultimă oră le scosese pe Lavinia şi pe Emeline în oraş, dar unde să fie oare doamna Chilton?

  I se păru a fi mai mult decât o ciudăţeniE. Îşi petrecuse atât de mult timp în această casă în ultima vreme, încât ajunsese să cunoască programul doamnei Chilton la fel de bine cum îl ştia şi pe al lui Whitby. Astăzi nu era ziua în care aceasta obişnuia să-şi ia după-amiaza liberă, când de regulă îşi vizita sora.

  Sentimentul de nelinişte îi întuneca raţiunea. Reveni la uşă, apăsând pe clanţă şi aşteptându-se ca aceasta să i se opună.

  Clanţa însă răspunse cu docilitate mâinii lui.

  Amintirea întâmplării din ziua precedentă, când uşa de la intrarea în magazinul lui Tredlow se deschisese cu aceeaşi uşurinţă, îl îngheţă.

  Fără a face nici un zgomot, se strecură în antreu şi închise uşor uşa în urma lui. După aceea rămase o clipă nemişcat, cu urechile ciulite. Liniştea din casă i se păru deplină.

  Se aplecă şi scoase, din tocul camuflat în carâmbul cizmei, micul său pumnal. Strângându-l în mâna dreaptă, se apropie de uşa salonaşului. Acolo nu era nimeni.

  Înaintă pe hol, spre biroul Laviniei.

  Şi acesta era gol. '

  La fel şi bucătăria.

  Bărbatul îşi înfrânse teama care ameninţa să-l cuprindă şi o pomi în sus pe scări, având grijă să nu facă nici un zgomot.

  Se opri în capătul scării. Se afla pentru prima dată la etaj, se gândi el. Nu cunoştea topografia locului.

  Se uită la uşile care dădeau în hol şi îşi aminti că Lavinia spusese o dată că ferestrele de la dormitorul ei dădeau spre stradă.

  Tobias se apropie cu grijă de acest dormitor, privind înspre celelalte încăperi pe lângă care trecea. Nu se vedea nici urmă de deranj, remarcă el cu o oarecare uşurare, nimic care ar fi putut trăda faptul că pe acolo trecuse cumva vreun intrus.

  Din dormitorul care hotărî el că aparţinea Laviniei se auzi mişcare. Bărbatul se apropie de perete şi se lipi de el, ascultând cu încordare.

  Se auzi din nou acel zgomot slab. Cineva umbla prin acea încăpere.

  Merse tiptil până lângă uşă şi trase cu ochiul în cameră. In câmpul lui vizual se afla un frumos paravan din lemn, decorat cu scene din grădini romane. Paravanul masca persoana care se afla de cealaltă parte; putea auzi sfârâitul stins al lemnelor care ardeau în şemineu, precum şi un uşor clipocit.

  Pe sub marginea inferioară a paravanului se văzu un picior gol, cu un aspect atrăgător. Piciorul se aşezase pe un prosop întins pe podea. Se auzi încă un uşor clipocit, şi un al doilea picior se ivi pe prosop.

  Încordarea rece a lui Tobias dispăru ca prin farmec, fiind imediat înlocuită de un alt fel de senzaţie. Bărbatul se aplecă încet pentru a-şi băga pumnalul la loc în cizmă, apoi se îndreptă de spate şi intră pe uşa întredeschisă.

  — Aş fi foarte încântat să te ajut la baie, doamnă, rosti el.

  De dincolo de paravan se auzi o răsuflare de surprindere.

  — Tobias? Lavinia se uită după paravan, ţinându-şi un prosop în dreptul sânilor. Ea făcu nişte ochi mari, când îl văzu în camera ei. Dumnezeule, ce cauţi aici?

  Bărbatul se uită la ea, simţind cum începe să fiarbă sângele în el. Lavinia avea părul strâns într-un coc, în creştetul capului. Pe gâtul gol îi atârnau şuviţe umede. Era toată îmbujorată, de la apa caldă şi de la flăcările din cămin. Faldurile bogate ale prosopului pe care îl ţinea în mâini cădeau graţios până la gleznele ei zvelte.

  — Sunt sigur că s-ar cădea acum să rostesc ceva romantic şi poetic, mormăi el. Dar al dracului să fiu dacă ştiu ce să-ţi spun.

  Tobias plecă de lângă uşă şi traversă camera, apropiindu-se de locul în care stătea ea, la marginea paravanului. Lavinia îi zâmbi, cu nişte ochi la fel de strălucitori ca şi flăcările din vatră.

  — Sunt umedă, îl avertiză ea, atunci când el o atinse.

  — Înseamnă că avem amândoi foarte mare noroc. El o ridică în braţe şi se îndreptă spre pat. Deoarece şi eu ard de dorinţa să mă pierd în tine.

  Râsul ei gutural era cea mai fermecătoare muzică pe care o auzise vreodată Tobias.

  Bărbatul o aşeză pe pat şi apucă prosopul care îi acoperea trupuL. Îl trase încet de pe ea, aruncându-l cât colo, pe podea. Chiar şi înainte de a face asta Tobias se simţise pregătit pentru confruntare, însă deplina lui excitare deveni aproape dureroasă la vederea sânilor ei delicat rotunjiţi şi a triunghiului de cârlionţi deşi de pe coama care se înălţa deasupra coapselor ei.

  El îşi lăsă în jos mâna şi îi cuprinse şoldul. Ea tremură sub atingerea bărbatului, iar lui i se uscă gura. Tobias îşi dădu seama că era prima dată când se bucura să vadă splendoarea întregii nudităţi a Laviniei. Prin natura relaţiei lor amoroase, asemenea ocazii fuseseră până atunci de neconceput. Toate întâlnirile lor intime fuseseră doar nişte încleştări grăbite petrecute în locuri care nu permiseseră o totală nuditate.

  El ştia, din modul în care ea îl urmărea scoţându-şi cămaşa, pantalonii, cizmele, că şi ea se gândea la acelaşi lucru.

  — Îţi dai seama, îi şopti el răguşit când se lăsă peste ea, că e prima oară când împărţim un pat?

  — Da, m-am gândit şi eu.

  — Sper să nu consideri această experienţă drept plictisitoare. Ştiu cât de mult îţi plac amplasamentele exotice şi sentimentul de noutate, în soiul ăsta de activitate.

  Ea îi zâmbi şi îi încolăci gâtul cu braţele.

  — Sunt silită să recunosc că există şi unele avantaje, când ai parte de un pat adevărat. Este mult mai confortabil decât o bancă de piatră din parc, canapeaua dintr-o trăsură, sau masa mea de lucru.

  — Nu mă interesează în mod deosebit confortul, când sunt cu tine, îi şopti el la ureche. Totuşi, trebuie să recunoaştem indiscutabilele avantaje ale confortului.

  Tobias îşi ridică fruntea, îi găsi gura şi o sărută apăsat. Ea îi întoarse sărutul, cu o dulce lăcomie care îi răvăşi bărbatului toate simţurile. Faptul că simţea că ea îl dorea la fel de mult cum o dorea şi el era cel mai ameţitor droG. Îl cuprinse o dorinţă greu de stăvilit, o nerăbdare febrilă mult mai intensă decât o simplă pasiune. Prin vene îi alerga un sânge înfierbântat, încordându-i toţi muşchii.

  N-avea s-o mai lase niciodată, îşi jură el în gând, nici pentru Hudson şi nici pentru orice alt bărbat.

  Tobias îi mângâie tot trupul, de la sânii goi şi până la coapsele frumos arcuite. Pielea ei era catifelată, mătăsoasă şi minunat de moale la atingere. Lavinia se undui sub el. Bărbatul îi mângâie cu degetele fierbinţeala intimă.

  — Eşti, într-adevăr, umedă cum spuneai. Încântător de umedă, îi şopti el printre sărutări.

  Lavinia gemu şi se lipi de el, încolăcindu-l cu coapsele; înfipse degetele în carnea lui.

  Tobias nu mai putu să aştepte. O penetră încet şi sigur, mugind de o satisfacţie indescriptibilă.

  Bărbatul simţi în umăr dinţii femeii. Lavinia se încleştase de el atât de strâns, încât Tobias se gândi că vor rămâne contopiţi pentru totdeauna.

  Anthony se simţi din nou curentat pe şira spinării de acel mic şoc electric. Cu siguranţă că florăreasa îl urmărea. Observase cu coada ochiului forma, de-acum familiară pentru el, a marii pălării gri. Pălăria dispăru iute pe după căruţa unui fermier, însă el era sigur că era vorba despre aceeaşi florăreasă pe care o zărise, cu câteva minute în urmă, în piaţetă.

  Îl cuprinse un fior de nerăbdare şi i se ascuţiră la maximum toate simţurile. Se simţea dintr-o dată mai alert. Vedea mai limpede obiectele, clădirile şi oamenii din jurul lui.

  Anthony se întrebă dacă acea surescitare bizară pe care o simţea acum nu era cumva tocmai elementul care îl atrăgea pe Tobias atât de mult către profesia lui. In această meserie, senzaţiile încercate erau cu siguranţă mult mai incitante decât cele oferite de vreun pariu sau vreun meci de box.

  Însă acum el nu avea timp să filosofeze la ce însemna noua lui carieră. Acum scopul lui era de a identifica persoana care îl spiona.

  — Mulţumesc pentru ajutor, domnişoară. El îi dădu prostituatei câteva monede. Era cea mai tânără femeie cu care vorbise în acea zi. Bănuia că fata avea cincisprezece ani, sau cel mult şaisprezece. Drept mulţumire pentru deranjul tău.

  — N-a fost nici un deranj, domnule. Fata chicoti, făcând monedele să dispară în partea din faţă a rochiei sale. Sunt bucuroasă că am putut să vă ajut.

  Râsul ei îl făcu să se simtă stingherit. Pentru câteva momente, tânăra părea o copilă nevinovată, care ar fi trebuit să se afle încă la şcoală, aşteptând cu nerăbdare să fie lansată în viaţa mondenă, nu să fie o simplă prostituată fără nici o altă speranţă de viitor. El se întrebă ce soartă nefericită o adusese oare în acel colţ de stradă.

  Anthony îşi atinse politicos borul pălăriei, în semn de rămas-bun. Fata izbucni într-un hohot de râS. În mod evident, găsea foarte amuzantă ideea că un bărbat îi oferise un mic gest de amabilitate.

  Anthony alungă toate gândurile deprimante legate de discuţia cu acea fată şi începu să se întrebe cum ar fi putut să o vadă mai îndeaproape pe florăreasă. Acest lucru putea marca o cotitură în cazul la care lucrau, îşi spuse el. Dacă se descurca mulţumitor, ar fi putut să afle informaţii utile.

  Gândul că ar fi avut aptitudini pentru această profesie constituia un serios stimulent pentru Anthony. Dacă ar fi venit cu vreun indiciu preţios, este posibil ca Tobias să înceteze o dată pentru totdeauna cu aluziile referitoare la avantajele oferite de o carieră ca om de afaceri.

  El se mişcă în ritm susţinut, printr-un întreg labirint de străduţe şi de alei întortocheate. Sarcina de a sta de vorbă cu prostituatele îl adusese, cu un ceas în urmă, în acest cartier rău famat. Era o zonă în care principalele afaceri erau cazinourile, tavernele deocheate şi magazinele ale căror proprietari se ocupau de comercializarea obiectelor furate.

  Anthony dădu colţul străzii şi zări intrarea umbrită a unei mici aleI. Îl izbi în nări izul de-acolo – un amestec de mirosuri de urină, fecale şi materii organice intrate în putrefacţie.

  La intrarea în acea alee se aflau doi băieţi absorbiţi de o conversaţie aprinsă privind cea mai bună modalitate de a fura plăcinte calde de la o tarabă aflată peste drum. Discuţia celor doi era urmărită de către un bătrân ce se sprijinea greoi într-un baston.

  Chiar în clipa în care nu mai spera, îşi făcu apariţia, în depărtare, şi florăreasa. Imensa pălărie gri îi ascundea trăsăturile feţei. Era înfăşurată într-o haină largă şi ponosită ale cărei falduri îi mascau silueta. Florile din coşul atârnat de braţul ei se ofiliseră.

  Femeia avea umerii gârboviţi, dar ceva din felul în care se mişca îi spunea lui Anthony că nu era chiar atât de bătrână cum se putea crede după ţinuta şi mersul ei.

  Florăreasa se opri brusc la intrarea în alee, evident mirată de neaşteptata dispariţie a obiectivului pe care îl urmărea. Ea începu să se răsucească încet, scrutând împrejurimile.

  Anthony se ivi ca din pământ, o prinse de talie cu un braţ şi o trase iute în aleea întunecată. O întoarse cu faţa spre el, lipind-o cu spatele de zidul din cărămidă.

  — La dracu'! Ar fi trebuit să-mi dau seama, spuse el înciudat. Se auzi o răsuflare speriată. Imensa pălărie zbură de pe capul „florăresei”, lovindu-l pe Anthony în piept. El se dădu un pas înapoi pentru a evita impactul, răţoindu-se în continuare la Emeline. Ce naiba crezi că faci aici? o întrebă el.

  Tânărul îşi dădu seama că pulsul lui o luase razna. Respira accelerat, în ciuda mirosului pestilenţial din alee. Brusc, unicul lucru la care se mai putea gândi era acea zi când o sărutasE. Îi dădu drumul cu delicateţe.

  — Te urmăream pe tine, bineînţeles. Emeline se îndreptă de spate şi îşi aranjă haina. Tu cam ce credeai că făceam?

  — Ai înnebunit? Aici este un cartier extrem de periculos.

  — Te-ai comportat foarte ciudat dimineaţă, când te-am întrebat ce planuri ai pentru astăzi. Ea îşi aranjă pe cap pălăria. Mă gândeam eu că ai pus la cale ceva.

  — Şi în consecinţă, m-ai urmărit. Ce idee prostească şi lipsită de sens.

  — De ce ai vorbit cu fata aceea din colţul străzii? Şi cu femeia aceea care stătea în faţa tavernei dinspre capătul străzii, de ce ai vorbit cu ea?

  — Am să-ţi spun. Anthony o luă de braţ şi o trase repede afară din alee. Dar mai întâi trebuie să te scot de-aici. Doamnele nu vin în această parte a oraşului.

  Emeline aruncă o privire în urmă, către prostituata cu care el tocmai vorbise.

  — Unele mai vin, spuse ea încet. Dar nu cred că de bunăvoie.

  — Nu, nu de bunăvoie.

  El o conduse în josul străzii, către o piaţetă. Anthony auzi tropot de copite pe caldarâm şi, întorcându-se, văzu o birjă care venea înspre ei. Tânărul răsuflă uşurat. Ridică un braţ pentru a opri vehiculul.

  — Anthony, te somez să-mi spui ce făceai acolo. Cred că am dreptul să ştiu.

  Birja se opri cu zgomot. Anthony îi deschise uşa şi aproape că o împinse cu forţa pe Emeline înăuntru. Ea ateriză forţat pe canapeaua birjei. El îi indică birjarului adresa căsuţei de pe Aleea Claremont, după care sări şi el în cabină.

  — Îmi datorezi o explicaţie, îl înştiinţa din vârful buzelor Emeline.

  — Tobias m-a rugat să fac nişte investigaţii. Tânărul se aşeză lângă Emeline pe canapea, trântind uşa după el.

  — Fata aia din colţul străzii. Era prostituată, nu-i aşa?

  — Da.

  — Şi la fel şi femeia din faţa tavernei. Glasul lui Emeline era foarte încordat.

  — Da.

  — Sper că n-ai de gând acum să-mi îndrugi baliverne cum că aceste discuţii ar fi tot în legătură cu Meduza Albastră.

  — Nu.

  — Şi? Ea îşi scoase pălăria gri şi, supărată, o puse pe canapeaua din faţa ei. Se uită din nou la Anthony cu o privire mohorâtă şi neliniştită. De ce stai de vorbă cu prostituatele, Anthony? Este cumva vreun obicei de-al tău?

  El drăcui în şoaptă şi se rezemă în colţul canapelei, gândindu-se până unde ar putea merge cu mărturisirile. Era vorba, totuşi, despre Emeline. Pe ea nu putea să o mintă.

  — Dacă îţi povestesc tot adevărul, trebuie să-mi promiţi solemn că nu îi vei spune nimic mătuşii tale.

  — De ce să-ţi promit asta? îl întrebă ea.

  — Pentru că Tobias nu vrea ca ea să ştie cât de îngrijorat este în legătură cu prezenţa lui Oscar Pelling la Londra, iată de ce!

  Emeline făcu ochii mari de uimire, în adâncurile lor amestecându-se înţelegerea situaţiei cu ceva asemănător unei descătuşări.

  — Ooo, făcu eA. Înţeleg acum. Domnul March îl urmăreşte pe omul acela îngrozitor?

  — Da. Iar eu îl ajut.

  — Urmărirea lui Pelling este o idee excelentă, rosti fără grabă Emeline, cu un aer îngândurat. Este un om în privinţa căruia trebuie să fii cu multă băgare de seamă. Dar ce legătură este între el şi femeile acelea?

  — Pelling locuieşte la un han din apropiere. După spusele unui grăjdar de la han, Pelling se întâlneşte cu o prostituată din zonă. Tobias vrea ca eu s-o găsesc, pentru ca el să poată sta de vorbă cu ea.

  — Nu înţeleg. Ce-ar putea să-i spună o prostituată despre Pelling?

  Anthony îşi drese glasul şi îşi fixă privirea asupra străzii.

  — Tobias mi-a spus că, în experienţa lui profesională, a descoperit că astfel de femei pot afla, mai uşor decât oricine altcineva, lucruri ascunse despre un bărbat.

  — Într-adevăr.

  Anthony se uită din nou la Emeline.

  — N-ar fi trebuit să mă urmăreşti. Ai făcut un lucru foarte periculos.

  — Dacă mi-ai fi spus de la început ce intenţionai să faci, n-ar fi fost nevoie să te spionez.

  — La dracu', Emeline. Unde scrie că eu trebuie să te informez despre toate mişcările mele?

  Emeline se crispă.

  — Te rog să mă ierţi, domnule. Nu ştiu ce m-a apucat. Bineînţeles că nu-mi datorezi nici o explicaţie. Eşti liber să te ocupi de propriile tale treburi. Doar nu suntem căsătoriţi.

  Între cei doi se lăsă o linişte apăsătoare.

  Anthony se strădui să-şi menţină calmul.

  — Aşa e, rosti el pe un ton foarte coborât. Nu este ca atunci când am fi… ăăă… căsătoriţi.

  Rămaseră amândoi privindu-se în tăcere, fără să-şi mai poată lua ochii unul de la celălalt. Anthony fu cuprins de o senzaţie neplăcută.

  Emeline făcu brusc o mişcare, întinzând mâna într-un gest spontan şi atingând mâna tânărului de lângă ea.

  — Doamne Dumnezeule, ce se întâmplă cu noi doi, Tony? Toate certurile şi toate vorbele astea spuse la mânie, şi tot restul. Nu sunt în firea noastrĂ. Îţi jur că îmi vine să cred că am ajuns să semănăm cu mătuşa Lavinia şi cu domnul March, nu-i aşa?

  El îşi întoarse palma în sus, prinzându-i strâns lui Emeline degetele.

  — Da. Am cam început să semănăm cu ei. Şi ai dreptate, asta nu prea ne stă în fire.

  — Eu cred că temperamentele lor îi determină să complice atât de mult lucrurile. Ea îi zâmbi cu timiditate. Dar cu siguranţă că noi ne vom găsi până la urmă modul natural de a ne purta unul cu altul.

  Anthony strânse tare mâna lui Emeline în palma sa.

  — Da, într-adevăr.

  Senzaţia de stinghereală a tânărului dispăruse ca prin farmec. El se mai învioră.

  Anthony o trase cu delicateţe pe Emeline pe genunchii lui. Ea nu se opuse, oferind tânărului zâmbetul ei încântător. El o sărută apăsat, pe îndelete. Ea se topi toată în braţele lui tandre.

  Când îşi ridică fruntea, respiraţia lui era precipitată. Ochii ei erau îmbietori şi languroşi.

  Anthony avu nevoie de toată voinţa de care era capabil să o poată lăsa din braţe, pe bancheta din faţa lor.

  Cei doi îşi terminară mână în mână călătoria până pe Aleea Claremont, fără ca unul din ei să mai spună ceva până la oprirea birjei. Cu o ultimă strângere de mână, Anthony eliberă degetele lui Emeline şi deschise uşa.

  Emeline mai zăbovi o clipă, înainte de a coborî.

  — Uite-o pe doamna Chilton!

  Anthony îşi întoarse capul şi o văzu pe femeie venind în goana mare către ei. Doamna Chilton le făcea semne disperate cu mâna, pentru a le atrage atenţia. Chiar şi de la acea distanţă, el putu să observe că doamna Chilton era îmbujorată şi că respira gâfâit, din cauza efortului.

  Emeline coborî din birjă, uitându-se cu îngrijorare în direcţia femeii.

  — S-a întâmplat ceva rău, doamnă Chilton?

  — Nu, nu. Doar că nu puteţi încă intra în casă. Doamna Chilton se opri lângă ei, respirând cu greutate. Am crezut că o să se termine până acum, dar mi-e tare teamă că ei nu se grăbesc deloc. Nu e nimic de făcut decât să veniţi cu mine şi să aşteptăm cu răbdare. In parc este o bancă mică şi drăguţă, chiar la capătul aleii.

  — Ce să mai aşteptăm? o întrebă Emeline. Nu înţeleg.

  — Ţi-am spus deja, domnişoară Emeline. Amândoi sunt acolo, împreună.

  Emeline se uită la uşa de la intrare, total nedumerită.

  — Cine cu cine se află acolo împreună?

  — Doamna Lake şi cu domnul March. Am crezut că o să termine până ce o să te întorci tu. Doamna Chilton scutură din cap şi o porni decisă către capătul aleii. Numai Bunul Dumnezeu poate şti de ce durează atâta. Mi se pare că durează de prea mult timp. Cel puţin pe vremea mea era altfel.

  — Ce anume durează de prea mult timp? Acum Emeline devenise de-a dreptul exasperată.

  Doamna Chilton se uită cu subînţeles la Anthony.

  Acesta se lumină la faţă, dumerindu-se în cele din urmă.

  — Doamna Chilton are dreptate. O prinse pe Emeline de braţ şi o conduse pe urmele menajerei. E o zi nespus de frumoasă pentru a şedea pe o bancă în parc.

  — Despre ce este vorba? Emeline se lăsă condusă de el, dar nu părea deloc încântată. Ce se întâmplă, doamnă Chilton?

  — Este numai vina mea, cred. Ştii, mi-a fost tare milă de ei. Mereu au avut parte doar de parcuri, grădini, trăsuri şi altele asemenea. Lui nu poate să-i fie deloc uşor, cu piciorul acela care-l doare, iar vremea este atât de schimbătoare, în acest anotimp.

  — Dar ce Dumnezeu are de-a face vremea cu toată povestea asta? o întrebă Emeline.

  — Domnul March mi-a spus de dimineaţă că va reveni pe la ora trei. Şi astfel am găsit o ocazie să-i las câteva minute singuri, într-o casă încălzită şi cu un pat drăguţ, pufni doamna Chilton. Am vrut să fie un act de caritate. De unde puteam eu să ştiu că va dura mai mult de câteva minute?

  Anthony se sforţă din răsputeri să-şi reprime zâmbetul.

  — Un pat? Domnul March şi cu mătuşa Lavinia? Şi ochii lui Emeline se luminară. Obrajii ei căpătară dintr-o dată o nuanţă foarte intensă de roz şi evită privirea lui Anthony. Apoi izbucni într-un hohot nestăvilit de râs. Doamnă Chilton, dar este absolut revoltător. A ştiut Lavinia de intenţia dumitale?

  — Nu. După ce a intrat în cadă, eu i-am spus că trebuie să iau nişte coacăze pentru gem. Ştiam că domnul March o să sosească în scurt timp, aşa că i-am lăsat uşa descuiată. L-am văzut sosind cam cu un ceas în urmă şi m-am gândit că la ora asta trebuia ca totul să se fi terminat deja.

  — Poate că dumneata ai făcut ca lucrurile să fie prea plăcute pentru ei, rosti sec Anthony.

  — Da. Doamna Chilton studie culoarea cerului din după-amiaza aceea târzie. Avem mare noroc că nu plouă.

  — E-adevărat, deşi mi se pare că în aer pluteşte umezeala, nu-i aşa? Emeline îşi strânse în jurul ei haina ponosită. Mă bucur mult că am acum haina asta pe mine.

  Doamna Chilton abia atunci remarcă şi ea îmbrăcămintea lui Emeline şi se încruntă.

  — De unde Dumnezeu ai mai scos şi vechitura asta?

  Emeline se aşeză pe bancă.

  — Este o poveste lungă.

  Doamna Chilton se aşeză lângă ea şi privi îmbufnată înspre uşa închisă de la intrarea casei.

  — Poţi să mi-o spui fără grabă. Se pare că avem timp berechet.

  Tobias se rezemă de perne, cu un braţ sub cap şi cu Lavinia cuibărită la pieptul lui. Ştia că se făcuse târziu, însă ieşirea din acel pat răvăşit şi din braţele femeii dragi ar fi fost ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit în clipa aceea. Aşa ar trebui să fie mereu, se gândi el. Poate că într-o bună zi…

  — Am trecut în după-amiaza aceasta pe la Hudson, spuse el.

  Preţ de câteva secunde, Lavinia nu reacţionă în nici un fel. Apoi se ridică într-un cot şi se uită la Tobias. Din ochii ei pierise orice senzualitate somnoroasĂ. Îi luase locul îngrijorarea.

  — Nu mi-ai spus că ai de gând să stai astăzi de vorbă cu Howard, zise ea. Şi despre ce aţi discutat?

  — Despre tine.

  — Despre mine? Ea se ridică şi mai mult, acoperindu-şi sânii cu cearşaful. Sprâncenele i sc împreunară. Şi ce anume aţi vorbit voi despre mine?

  Tobias atinse pandantivul de argint pe care îl purta ea la gât.

  — Ţi-am spus eu că te vrea, începu el. Caută o înlocuitoare pentru Celeste.

  — Iar eu ţi-am spus că gândul tău este revoltător.

  — Poţi avea încredere în mine, în privinţa aceasta.

  — Mi se pare de-a dreptul umilitor. Nu-mi vine-a crede că mă poţi jigni astfeL. Îi aruncă o privire feroce. Şi ce anume i-ai spus?

  O trase înapoi lângă el, pe perne, rostogolindu-se peste ea. Introducându-şi un picior între coapsele ei calde şi catifelate, Tobias îi cuprinse faţa între mâini şi îşi apropie gura de buzele Laviniei.

  — I-am spus că nu te va putea avea, răspunse el.

  După douăzeci de minute, Lavinia îşi puse pe ea un capot şi îl conduse la uşa de la intrarE. Îl sărută încă o dată, în întunericul din antreu.

  — Grăbeşte-te, îi spuse ea. Doamna Chilton poate veni dintr-un moment în altul. Am avut mare noroc că nici ea şi nici Emeline nu s-au întors până acum. Nu-mi pot închipui de ce întârzie atâta.

  Bărbatul îşi reprimă un zâmbeT. Înţelegea că uşa lăsată descuiată şi absenţa bine venită a menajerei însemnau cu totul altceva, dar îşi zise că ar fi mai bine să nu-şi pună la îndoială norocul.

  — Pe diseară, rosti el. Să înţeleg că e totul pregătit pentru marele eveniment?

  — Da. Cam într-o oră vom primi rochiile. Joan mi-a trimis de dimineaţă un bileţel, anunţându-mă că la ora cinci va fi aici coafeza ei şi a aranjat ca trăsura să ne ia la opt şi jumătate.

  Tobias dădu din cap.

  — Fără îndoială că Anthony va sosi şi el la bal, la ora nouă fix. Iar eu îmi voi face apariţia pe la zece. E bine aşa?

  — E perfect. Lavinia aproape că îi făcu vânt pe scări. Acum du-te.

  Lavinia îi închise uşa-n nas.

  El coborî fără tragere de inimă treptele şi o pomi înspre capătul aleii, uitându-se după o birjă.

  Când se apropie de colţ, zări micul grup de figuri familiare. Emeline, Anthony şi doamna Chilton se apropiau de el agale, cu o nepăsare studiată. Anthony în mod ostentativ îşi scoase uşor ceasul din buzunar şi se uită la el.

  Tobias se făcu a nu observa gestul acestuia şi le salută pe Emeline şi pe doamna Chilton.

  — Domnule March. Emeline îi zâmbi cu toată graţia de care era capabilă. Mă bucur foarte mult să te văd. Ce surpriză neaşteptată!

  — Plăcerea e de partea mea, domnişoară Emeline. Tobias se opri şi înclină din cap. Bună ziua, doamnă Chilton. Am înţeles că aţi fost plecată după coacăze pentru gem.

  — Ştiu cât de mult vă place gemul meu, mormăi ea.

  — Îmi place chiar foarte mult gemul făcut de dumneata, se declară el de acord. A fost foarte drăguţ din partea dumitale să dai o fugă în după-amiaza asta, să cumperi coacăze, ca să mai faci nişte gem, în mod special pentru mine. Nu pot decât să sper că vei mai avea şi altă dată asemenea iniţiative.

  — Depinde cum o să se prezinte vremea.

  — Vremea?

  Ea îl privi cu reproş.

  — Nu pot să cumpăr coacăze bune pentru gem, când este prea frig, sau când plouă. Să ţineţi bine minte lucrul acesta.

  — Voi încerca să nu uit.

  În aceeaşi seară, pe la ora nouă şi jumătate, Crackenburne lăsă ziarul pe care îl citea şi se uită la Tobias.

  — Nu prea merg bine lucrurile în cea mai recentă investigaţie a ta, daca am priceput eu cum trebuie.

  Tobias se sprijinea de şemineul din salonul clubului şi privea flăcările.

  — Aş înmormânta cu dragă inimă soluţionarea cazului ăsta blestemat, dacă Lavinia nu ar ţine cu atâta disperare să-l rezolve.

  — Şi ce ai de gând să faci acum?

  — N-ar mai fi rămas prea multe de făcut, cu excepţia dezlegării enigmei ăsteia afurisite, a găsirii dovezilor care să ateste că Hudson este ucigaşul şi să o fac pe Lavinia să vadă adevărata lui faţă.

  — S-ar putea ca ea să nu îţi fie foarte recunoscătoare, dacă vei dovedi vinovăţia unui vechi prieten al familiei sale.

  Tobias îl observă pe lordul Vale croindu-şi drum către ei, prin salonul aglomerat al clubului.

  — E foarte probabil să se întâmple exact aşa.

  — Dar ancheta referitoare la Pelling cum înaintează? întrebă Crackenburne.

  — S-a poticnit şi ea. Anthony încă încearcă să o găsească pe prostituata cu care se culcă Pelling. Aceasta pare însă a se fi evaporat. Iar din ceea ce am putut deduce trăgându-l de limbă pe grăjdarul de la han, Pelling este încă în capitală pentru a-şi vedea de problemele lui de afaceri.

  — Totuşi, pe tine te îngrijorează prezenţa lui aici.

  Tobias nu îl scăpa din ochi pe lordul Vale.

  — Găsesc că ar fi o coincidenţă prea mare şi neliniştitoare faptul că doi bărbaţi din trecutul Laviniei s-au nimerit chiar în aceeaşi lună să-şi facă de lucru prin Londra.

  — Pe tine te neliniştesc toate coincidenţele, preciză sec Crackenburne. Şi trebuie să recunosc că, atunci când e vorba de această persoană nimeni nu ar putea să se simtă la largul lui. Dar hai să o luăm logic. A spus ori a făcut cumva Pelling vreun anume lucru care ne-ar putea îndreptăţi să credem că ar avea cine ştie ce intenţie în privinţa Laviniei?

  Tobias îşi puse mâna pe policioara de deasupra şemineului.

  — Nu.

  — Nu a luat legătura cu ea?

  — Nu.

  — Ea nu a mai dat ochii cu el, după acea singură întâmplare când l-a zărit la Pali Mall?

  — Nu.

  — Atunci este foarte probabil ca treburile care l-au adus la Londra să nu fie câtuşi de puţin ieşite din comun. Crackenburne mişcă din sprâncene. S-ar putea întâmpla ca el să fi venit doar la cumpărături, pentru vreo nouă nevastă, cine ştie?

  Tobias se încruntă.

  — Nu am luat în calcul o asemenea posibilitate.

  Vale se opri lângă cealaltă extremitate a şemineului. El înclină din cap în direcţia lui Crackenburne şi apoi se uită la Tobias cu o amabilă privire întrebătoare.

  — Sunt în drum spre balul dat de doamna Dove. Aş putea să te iau şi pe tine în caleaşca mea, dacă vrei.

  Tobias se strădui să-şi mascheze surprinderea.

  — Mulţumesc. El îşi luă mâna de pe policioara căminului. Ţi-aş fi chiar recunoscător. Nu mă prea încânta perspectiva de a căuta o birjă, pe aşa o ceaţă.

  — Distracţie plăcută. Crackenburne îşi potrivi pe nas ochelarii. Vă rog să transmiteţi doamnelor voastre salutările mele.

  — Se pare că momentan eu nu am nici o doamnă, murmură Vale.

  — Iar tu nu ai făcut cunoştinţă cu Lavinia, spuse şi Tobias.

  — Nu contează, rosti Crackenburne. Din ceea ce mi-aţi spus voi doi, am înţeles că şi doamna Dove şi doamna Lake par a fi nişte femei de toată isprava.

  Vale se înveseli:

  — De toată isprava” nu este un mod de a descrie o doamnă.

  — Păi, la vârsta mea, doamnele de ispravă constituie cel mai atrăgător soi de femeie. Crackenburne îşi scutură ziarul. Drum bun, domnilor.

  Tobias îl însoţi pe lordul Vale către ieşirea din club şi afară în noaptea învăluită în ceaţă, acolo unde aştepta o caleaşcă elegantă, cu un splendid atelaj.

  — Crackenburne pare să fie în permanenţă la curent, înaintea tuturor celorlalţi, cu cele mai proaspete zvonuri. Vale urcă în caleaşcă şi se aşeză. Este realmente uluitor. Trebuie să fie pentru tine o inepuizabilă sursă de informaţii.

  Tobias se apucă de marginea uşii, urcându-se şi el în caleaşcă şi ignorând cu eforturi cumplite durerea din coapsă, care îl seca la inimă. Bărbatul se aşeză confortabil pe pernele canapelei cu un sentiment de uşurare gândindu-se o clipă cu jind cum ar fi fost să aibă şi el propria caleaşcă cu atelaj. Ar fi putut să o ducă pe Lavinia în lungi călătorii la ţară, ar fi tras perdelele şi ar fi făcut dragoste cu ea ore şi ore întregi.

  — Crackenburne îmi este, într-adevăr, de un foarte mare folos, Ia nevoie, recunoscu el.

  Caleaşca o pomi în goană, prin ceaţa deasă.

  Vale se rezemă cu spatele de spătarul canapelei din catifea maronie.

  — Omul a avut mare dreptate. O doamnă de ispravă este un lucru rar.

  — Sunt de acord cu tine. Dar din experienţa mea, o femeie de ispravă este, de cele mai multe ori, încăpăţânată, perseverentă şi imprevizibilă.

  Vale dădu amical din cap.

  — Şi aceste calităţi sunt rare.

  Tobias se uită la el, în lumina lămpii din caleaşcă.

  — N-aş vrea să mă înţelegi greşit, domnule, pentru că eu îţi sunt într-adevăr recunoscător pentru faptul că m-ai luat în caleaşca tA. Însă curiozitatea mă împinge să te întreb ce anume te-a determinat să vii în seara asta la balul dat de Joan, Meduza Albastră, sau doamna Dove?

  — Eu sunt un om răbdător, March. Vale privi pe geam, în ceaţa deasă a nopţii. Aştept de un an. Cred că este suficient, nu eşti de aceeaşi părere?

  — Depinde ce anume aştepţi, îi răspunse Tobias.

  Douăzeci de minute mai târziu, Tobias se oprea, împreună cu Vale, în capătul scării impunătoare. Se uită în jos, la mulţimea de oaspeţi elegant îmbrăcaţi, căutând să distingă părul de un roşu aprins al Laviniei. Nu era un lucru uşor să o descopere, în toată mulţimea aceea. Dar oriunde s-ar fi aflat ea acolo jos, se gândea el, cu siguranţă era mulţumită. Balul acela constituia un alt eveniment monden, deosebit.

  Sala de bal a lui Joan strălucea în lumina orbitoare a celor trei candelabre imensE. În mulţime, rochiile doamnelor ieşeau în evidenţă, la fel ca şi nenumăratele bijuterii superbe.

  Orchestra adăpostită în balconul cu decoraţii aurii, care înconjura încăperea, oferea dansatorilor o muzică minunată.

  Tobias o zări pe ringul de dans pe Emeline. Se afla în braţele unui tânăr pe care Tobias nu-l cunoştea. Anthony nu avea să fie prea încântat de acest lucru.

  Gândindu-se la asta, bărbatul se întrebă unde putea fi în acel moment Anthony. Mai mult ca sigur că se dusese după limonadă.

  — Ne aşteaptă gazda noastră. Vale se uită în josul scării, decorată tot cu auriu, acolo unde Joan îşi aştepta musafirii. Coborâm?

  Tobias o privi şi el pe Joan. I se păru că femeia avea în acea seară ceva deosebiT. Înainte de a-şi putea da seama ce i se părea schimbat la ea, se auzi strigat încetişor din spate.

  — Tobias. Întorcându-se, bărbatul îl zări pe Anthony îndreptându-se grăbit către el, de-a lungul balconului. Tobias, stai puţin că trebuie să îţi spun ceva.

  Vale ridică o sprinceană interogativ.

  — Ia-o tu înainte, îi spuse Tobias. Joan aşteaptă. Vin şi eu imediat.

  Vale aprobă din cap şi începu să coboare treptele, fără a-şi lua ochii de la Joan.

  Anthony ajunse lângă Tobias. Tânărul era îmbrăcat ca pentru bal, dar expresia lui era cam răvăşită. Părul îi era umed de la ceaţă. Ochii îi străluceau de surescitare.

  — De-abia acum ai ajuns? se încruntă Tobias. Credeam că te-ai gândit să vii mai devreme, pentru a descuraja cât mai mulţi admiratori ai lui Emeline.

  — Am găsit-o, rosti Anthony, având în glas bucuria triumfului.

  — Şi eu am văzut-o, acum câteva clipe. Se află pe ringul de dans. Anthony, nu ţi se pare ceva schimbat la doamna Dove în seara asta?

  Anthony păru dintr-o dată foarte derutat.

  — În ce sens?

  — Nu-mi dau bine seama, dar ceva mi se pare schimbat la ea.

  Anthony se uită dincolo de cumnatul său, în josul scării.

  — Poartă o rochie albastră.

  — Da, văd şi eu asta. Şi ce legătură are cu întrebarea mea?

  Anthony rânji.

  — Este pentru prima dată când nu mai apare în doliu.

  — Aaa, asta era. Vale pare destul de încântat, nu crezi? Tobias se întoarse către Anthony. Şi ce spuneai tu?

  — Prostituata aceea. Cea cu care Pelling îşi petrece nopţile la Londra. Am găsit-o.

  — Şi de ce dracu' n-ai spus asta de la-nceput? Tobias simţi cum i se ascut toate simţurile. Ai vorbit cu ea?

  — Nu. Tocmai plecam de la club ca să vin aici, când în stradă mă aştepta un băiat. Avea pentru mine un mesaj din partea uneia din prostituatele cu care vorbisem eu. Am întârziat pentru că mi-a fost greu să dau de ea.

  — Într-o seară ca asta femeilor nu le prea place să iasă pe stradă şi o fac numai dacă nu au încotro.

  — Ne-am întâlnit într-o tavernă. Mi-a spus că pe femeia căutată de noi o cheamă Maggie, şi mi-a dat adresa acesteia. Anthony se strâmbă. Bineînţeles că a trebuit să o plătesc pentru informaţie.

  — Şi unde locuieşte această Maggie?

  — Are o cameră pe Aleea Cutt. Ştii unde e?

  — Ştiu. Tobias simţea acum trecându-i prin tot corpul acea bine cunoscută senzaţie de certitudine, o pulsaţie de energie imediat sub pielE. Îl bătu pe Anthony pe umăr. Bună treabă ai făcut. Tu distrează-te cu domnişoara Emeline. Eu am plecat.

  Entuziasmul iniţial al lui Anthony se mai domolise.

  — Intenţionezi să vorbeşti cu femeia aceea chiar acum?

  — Da.

  — Nu poţi să mai amâni? Anthony începu să se arate neliniştit. Doamna Lake se aşteaptă să-ţi faci apariţia aici, la balul doamnei Dove. Când o să dea cu ochii de mine, o să mă întrebe imediat de tine. Ce îmi sugerezi să-i spun?

  — Spune-i că am mai întârziat la club.

  — Dar…

  — N-ai nici o grijă, îl linişti Tobias. N-o să-ţi mai pună şi alte întrebări. A întârzia la club este scuza universală a oricărui gentleman. Este potrivită pentru toate ocaziile în orice circumstanţe.

  — Nu sunt prea sigur că doamna Lake va fi foarte încântată.

  — Îţi faci prea multe probleme inutile.

  Tobias făcu stânga-mprejur şi se îndreptă spre ieşire, înainte ca Anthony să mai poată ridica şi alte obiecţii.

  Afară Tobias constată că ceaţa devenise extrem de compactă. Ceaţa aceea densă părea să absoarbă întreaga lumină sclipitoare a casei şi să o reflecte înapoi, ca pe un ecran strălucitor şi impenetrabil, tot de ceaţă. Nu mai putea distinge nici măcar micuţul parc din piaţeta din vecinătate.

  În spatele şirului de elegante trăsuri particulare, aşteptau şi câteva birje ale căror birjari-sperau să mai prindă câte o cursă. Tobias se apropie de una dintre ele şi îi ceru birjarului să-l ducă de urgenţă pe Aleea Cutt.

  Piciorul lui protestă vehement, când bărbatul se urcă în birjă. Seara aceea umedă îşi solicita tributul, îşi spuse el. Se lăsă pe canapea, închise uşa şi începu să-şi frece în neştire coapsa care îl durea.

  Enervat că birja încă nu o luase din loc, Tobias începu să bată în tavanul cabinei pentru a-şi exprima nerăbdarea. Uşa vehiculului se deschise brusc, fără nici un avertisment prealabil. Tobias întoarse capul şi o văzu pe Lavinia, îmbrăcată într-o rochie purpurie cu un decolteu adânc. Semăna exact cu zeiţa răzbunării. Era propria Iui Nemesis, se gândi el.

  — Te rog, ajută-mă să urc, March. Indiferent unde aveai de gând să mergi, poţi fi sigur că nu vei merge de unul singur. Se pare că ţi-ai făcut un obicei din a uita că noi doi suntem parteneri.

  Femeia văzu pe dată că el nu era deloc mulţumit, însă preferă să îi ignore opoziţia mută. Nici ea nu se găsea în cea mai bună dispoziţie.

  Lavinia se aşeză şi se uită la Tobias cum închide uşa birjei. Vehiculul se puse în mişcare. Bărbatul desfăcu pătura aflată pe banchetă şi i-o întinse femeii.

  — Ai face bine să o foloseşti ca să-ţi ţină de cald, murmură el. Rochia de pe tine nu a fost destinată purtării în afara unei săli supraîncălzite de bal.

  — Dacă n-ai fi plecat în aşa o grabă, aş fi apucat şi eu să-mi iau pelerina.

  Lavinia constată cu plăcere că pătura era destul de curată. Şi-o puse repede pe umeri, simţindu-i imediat efectul termic binefăcător. Tobias se tolănise într-un colţ şi o privea printre gene.

  — Te aşteptam pe balcon, spuse ea în continuare, ca răspuns la nerostita lui întrebare. Te-am văzut intrând împreună cu Vale, apoi l-am văzut şi pe Anthony oprindu-te. O clipă mai târziu, te-ai întors şi ai plecat. Mi-am dat seama imediat că te pregăteai să urmezi cine ştie ce pistă descoperită de voI. Încotro ne îndreptăm acum?

  — Eu mă duc să mă întâlnesc cu o prostituată pe nume Maggie, rosti el fără nici o inflexiune în glas. Ca un fapt divers, te informez că ea n-are absolut nimic de-a face cu problema Meduzei.

  — Poveşti de adormit copiii! Doar nu te aştepţi acum să cred toate balivernele astea pe care mi le tot îndrugi. Pentru ce altceva ai fi pornit-o atât de voiniceşte, într-o noapte ca asta, să stai de vorbă cu o prostituată, dacă nu pentru a urmări…

  Lavinia se întrerupse brusc, rămânând cu gura căscată atunci când îi trecu prin minte ideea că exista cu certitudine un motiv pentru care un domn ar fi putut lua o birjă să facă o vizită unei prostituate. O durere cumplită i se strecură în suflet, ca un şarpe. Durerea aceea fu imediat urmată de o senzaţie de vid şi de cumplită năuceală. Stătea ca prostită, uitându-se la Tobias fără a putea rosti vreun cuvânt.

  — Nu, draga mea, nu de asta am plecat eu acum să vizitez o femeie uşoară. Mă cunoşti doar de suficient timp, ca să poţi fi sigură de acest lucru.

  Lavinia simţi o uriaşă eliberare. Bineînţeles că Tobias n-ar fi apelat la serviciile unei prostituate. N-ar fi trădat-o. Ce fusese oare în capul ei? Femeia se strădui să-şi adune gândurile. Simţindu-se încă stingherită, îşi strânse şi mai mult pătura în jurul umerilor.

  — Spune-mi, te rog, despre ce este vorba, Tobias. Am tot dreptul să ştiu.

  Bărbatul o privi atât de îndelung, încât ea se temu că s-ar putea să nu-i răspundă.

  — Ai dreptate, spuse el într-un târziu. Ai tot dreptul să ştii. Mai pe scurt, mi s-a spus că femeia aceasta pe care o cheamă Maggie se distrează cu Pelling, în timpul şederii lui la Londra.

  Lavinia rămase atât de surprinsă încât nu fu în stare decât să se uite la el uluită. Nu avea o expresie prea încântătoare, îşi dădu ea seama.

  — Este vorba despre Oscar Pelling? izbuti ea în cele din urmă să articuleze.

  — Da.

  — Nu înţeleg.

  El îşi rezemă braţul pe marginea geamului.

  — M-am gândit că ar fi bine să-l supraveghez, cât timp se mai află încă la Londra. Anthony a pus câteva întrebări la hanul în care stă Pelling şi a aflat că acesta are o legătură cu o prostituată din zonă. Vreau să vorbesc cu ea.

  — Dar de ce? Ce speri să descoperi?

  Tobias dădu din umeri.

  — Nu ştiu. Probabil că nimic. Dar nu mi-a plăcut faptul că atât Pelling, cât şi Hudson, au apărut aici, în Londra, în acelaşi timp.

  — Credeam că ne-am înţeles asupra faptului că n-a fost decât o simplă coincidenţă.

  — Tu ai fost sigură de acest lucru. Eu nu sunt pe deplin convins.

  — Deci ai întreprins investigaţii în legătură cu Pelling?

  — Da.

  — Înţeleg. Lavinia nu prea ştia ce să mai spună. Se gândea că ar trebui să-i reproşeze că nu-i spusese nimic despre investigaţiile în legătură cu acea persoană. Pe de altă parte, cl fusese îngrijorat pentru ea. Se hotărî să amâne pentru mai târziu orice reproş. Presupun că nu ai aflat nimic alarmant.

  — Trebuie să recunosc că începusem să mă îngrijorez puţin în legătură cu Maggie. Femeile care se apropie de Pelling par să nu o sfârşească deloc bine. Iar Anthony a întâmpinat mari greutăţi în a o depista.

  Lavinia se înfricoşă.

  — Înţeleg.

  — Vreau să mă conving că n-a păţit nimic. Şi mai vreau să-i pun câteva întrebări şi în legătură cu treburile lui Pelling de aici, de la Londra.

  Lavinia îi aruncă o privire întrebătoare.

  — Dar n-a dat nici un semn că ar avea intenţia să mă caute. Pentru ce ar fi avut el o asemenea intenţie? Ţi-am spus doar, la momentul acela el a găsit cu cale să mă învinovăţească pentru presupusa sinucidere a soţiei lui. Acum de ce l-ar mai interesa persoana mea? Dimpotrivă, acum ar avea toate motivele să mă evite pe cât posibil.

  — Ştiu asta. Dar nu-mi place deloc situaţia.

  Lavinia zâmbi uşor.

  — Văd şi eu că nu-ţi place.

  Tobias se uită la strada învăluită în ceaţă.

  — Vezi tu, aceasta este partea proastă în meseria de detectiv particular. Trebuie să tot cauţi, să pui nenumărate întrebări, până izbuteşti să obţii câteva răspunsuri.

  — După părerea mea, nu se deosebeşte mult de relaţia dintre noi doi, spuse ea şoptit.

  El întoarse capul. '

  — Ce-ai spus?

  — Nimic important. Nişte întrebări de-ale mele.

  Ea îi zâmbi dulce, însă în sufletul ei Lavinia nu se simţea deloc liniştită. Legătura lor era ciudată, se gândi ea. Niciunul dintre ei nu era laş, şi totuşi, în privinţa relaţiei lor, amândoi mergeau ca şi cum ar fi traversat un teritoriu periculos, o lume în care la tot pasul li se părea că pot apărea pericole neprevăzute.

  Dar poate că acesta era numai punctul ei de vedere, îşi spuse ea. Din câte ştia Lavinia, Tobias nu considera legătura lor ca fiind complicată sau deranjantă. In definitiv, el era bărbat. Din experienţa ei, bărbaţii evaluau chestiunile emoţionale într-o manieră mult mai directă decât femeile. La urma urmei, după ce totul era zis şi făcut, deşi uneori se plângea de locurile lor de întâlnire, Tobias îşi obţinea de fiecare dată satisfacţia dorită. Poate că pentru el asta era suficient.

  Restul drumului până la Aleea Cutt, cei doi nu mai deschiseră gura. Când în sfârşit birja se opri, Lavinia se uită pe geam şi văzu o solitară lampă cu gaz, care ardea în faţa unei intrări sordide. La unele ferestre ardea câte o lumânare. Când şi când, câte o siluetă se vedea mişcându-se îndărătul câte unei draperii subţiri.

  Tobias deschise uşa şi coborÎ. Întinse mâna, o apucă de talie pe Lavinia şi o ajută să coboare şi ea din birjă. Apoi se întoarse şi îi dădu birjarului câteva monede.

  — Nu întârziem mult, îi spuse acestuia. Fii te rog amabil şi aşteaptă-ne.

  — BinE. În lumina felinarului, birjarul se uită la monedele din palma lui. Evident mulţumit, le strecură iute în buzunar. O să fiu aici când veţi dori să plecaţi, domnule.

  — Vino. Tobias o luă de braţ pe Lavinia, conducând-o spre pata întunecată a unei mici alei. Cu cât o vom găsi mai curând pe Maggie, cu atât mai repede ne vom putea întoarce la balul doamnei Dove.

  Lavinia nu comentă în nici un feL. Îşi strânse pătura în jurul umerilor, de parcă ar fi fost un minunat şal indian, mergând în tăcere alături de Tobias.

  La ferestrele din micuţa alee ardeau alte lumânări şi, din loc în loc, câte un felinar. Tobias se opri în faţa unei intrări de piatră, bătând cu inelul în uşă. Zgomotul acela reverberă straniu în întunericul nopţii.

  Uşa nu se deschise, dar Lavinia auzi o fereastră deschizându-se la etajul de deasupra. Se uită în sus şi văzu cum pe fereastră se aplecase o femeie care ţinea în mână o lumânare înfiptă într-un sfeşnic mare, din fieR. În lumină se desluşiră nişte trăsături ascuţite şi nişte ochi duşi în fundul capului.

  Femeia purta un capot lejer. Când se apleacă peste fereastră, acesta se căscă, expunând umerii ei osoşi şi sânii piperniciţi.

  — Hei, tu de-acolo, strigă prostituata cu o voce de beţivă, cauţi vreo distracţie în seara asta?

  Tobias făcu un pas înapoi.

  — O căutăm pe Maggie, rosti el.

  — Ei bine, află că ai noroc, ai găsit-o. Maggie se aplecă în mod periculos peste pervaz. Dar văd că sunteţi doi, că eşti împreună cu o doamnă. Să înţeleg că faci parte dintre ăia cărora le place să se uite cum se distrează două femei? Va fi nemaipomenit.

  — Nu vrem decât să stăm de vorbă cu tine, spuse repede Lavinia. Şi, bineînţeles că te vom plăti pentru timpul acordat.

  — Să staţi de vorbă cu mine? Maggie se gândi preţ de câteva clipe, după care ridică din umeri. Atâta vreme cât sunteţi dispuşi să mă plătiţi, pentru mine n-are nici un fel de importanţă. Urcaţi. Prima cameră din capătul scării.

  Tobias încercă uşa. Aceasta se deschise imediat. Lavinia aruncă o privire peste umărul lui şi văzu un coridor îngust şi o scară înghesuită, luminată doar de o lumânare care ardea aşezată într-un suport din perete.

  — Încearcă să rezişti tentaţiei de a-i oferi prea mulţi bani, spuse Tobias. Mai ales că, fără îndoială, tot eu voi plăti.

  — Bineînţeles că tot tu vei plăti. Nu am la mine nici un ban în seara asta. O doamnă nu-şi ia niciodată bani la ea, când merge la un mare bal.

  — Nu ştiu de ce, dar nu mă miră deloc acest lucru.

  El îi făcu semn să intre pe coridor şi merse după ea, oprindu-se doar cât să închidă uşa în urma lor.

  Lavinia începu să urce treptele, cu Tobias la două trepte în spatele ei. Ea se afla deja pe a patra treaptă, când auzi uşa de la intrare deschizându-se din nou, cu o izbitură zdravănă.

  În hol se repeziră doi bărbaţi ponosit îmbrăcaţi.

  Aceştia se năpustiră drept către Tobias. Lumina care venea de la lumânarea din perete străluci ameninţător pe lamele cuţitelor pe care cei doi bărbaţi le strângeau în pumni.

  — Tobias, în spate!

  El nu îi răspunse Laviniei. Era prea ocupat cu contracararea ataculuI. Îl văzu cum se prinde de balustrada scării cu o mână, sprijinindu-se. Tobias lovi cu piciorul. Lovitura îşi atinse ţinta, izbindu-l pe unul dintre agresori drept în piept. Ticălosul trase aer în piept şi se bălăbăni înapoi, lovindu-se de însoţitorul său.

  — La o parte, tâmpitule! Cel de-al doilea bărbat îl împinse într-o parte pe tovarăşul lui, aruncându-se asupra lui Tobias. Braţul bărbatului descrise o mişcare scurtă şi periculoasă.

  Lama cuţitului tăie aerul. Tobias lovi din nou cu piciorul. Cel de-al doilea bărbat sâsâi ca un şarpe şi se dădu repede înapoi pentru a evita lovitura de cizmă. Fu nevoit să se apuce şi el de balustradă.

  — Fugi în camera lui Maggie, îi strigă Tobias Laviniei, fără a-i scăpa din ochi pe cei doi bărbaţi. Şi încuie uşa după tine.

  El se aruncă înspre cel mai apropiat dintre atacatori. Cei doi se izbiră unul de celălalt, aterizând la baza scării. Se rostogoliră pe podea, oprindu-se în perete.

  Uşa din capătul scării se deschise. Maggie îşi făcu apariţia, ţinând în mână un sfeşnic de fier.

  — Ce se întâmplă acolo? strigă ea cu glas împleticit. Auziţi, eu n-am nevoie de necazuri.

  Lavinia aruncă pătura de pe ea cât colo, îşi ridică poalele jupei şi o zbughi în sus pe scară, până la etaj.

  — Dă-mi sfeşnicul. Ea i-l smulse lui Maggie din mână.

  — Ce faci? o întrebă Maggie.

  — Of, pentru Dumnezeu. Lavinia scoase lumânarea aprinsă şi i-o puse lui Maggie între degete.

  — Au! se văită Maggie şi îşi duse degetul la gură. Să ştii că frige rău drăcia asta.

  Lavinia nici nu se uită la ea, ci se precipită în jos pe scări, cu sfeşnicul de fier în mâna dreaptă.

  Ea îi vedea pe Tobias şi pe cel de-al doilea tâlhar încăieraţi pe pardoseala holului. Lama cuţitului lucea în lumina slabă.

  Primul dintre agresori izbutise să se ridice în şezut, la baza scării. Părea ameţit, dar era evident că îşi revenea rapid, după puternica lovitură pe care i-o aplicase Tobias cu piciorul. El înşfacă de jos cuţitul care îi scăpase din mână şi se prinse de unul din suporţii balustradeI. Începu să se ridice în picioare.

  Acesta se uită la cei doi bărbaţi aflaţi într-o încleştare mută pe podeaua din hol. Era clar că aştepta momentul prielnic pentru a-şi ajuta tovarăşul.

  Lavinia ridică sfeşnicul de fier cât de sus putu, rugându-se ca omul de la baza scării să nu privească înapoi.

  Acolo jos, Tobias şi atacatorul său se rostogoliră şi se încordară încă o dată. Unul dintre aceştia scoase un răcnet gâtuit. Lavinia nu-şi putea da seama care dintre ei ţipase de durere. O cuprinse teama şi furia.

  Ajunse pe a doua treaptă de jos şi balansă cu toată puterea sfeşnicul de fier.

  În ultima clipă, bărbatul îşi dădu seama de ameninţarea care îl păştea din spate. Dădu să se întoarcă, ridicând un braţ să se apere.

  Însă era prea târziu. Sfeşnicul îi lovi în trecere partea laterală a capului, după care îl izbi în umăr cu o forţă pe care Lavinia o simţi ca pe o zguduitură în tot corpul. Tâlharul se propti în perete. Cuţitul îi căzu cu zgomot pe prima treaptă.

  Într-o clipă de uimire, Lavinia şi bărbatul se priviră ochi în ochi. Apoi ea văzu cum victimei sale îi ţâşneşte sângele din rana de la cap.

  — Târfă! urlă acesta.

  Înfuriat, el se aruncă spre ea cu ambele mâini întinse înainte, dar mişcările lui erau stângace şi nesigure.

  Lavinia sc prinse de balustradă şi se trase câteva trepte pe aceasta în sus. Ridică din nou sfeşnicul, pregătindu-se să mai lovească o dată. Bărbatul văzu arma improvizată şi ezită, clătinându-se în plină lumină.

  Tobias apăru la baza scării, cu o expresie ca de gheaţă pe faţă, în penumbră. El îl apucă pe tâlhar de un umăr, îl întoarse către el şi îi articulă un pumn zdravăn în falcă.

  Omul zbieră ca din gură de şarpe, se răsuci şi se grăbi orbecăind spre uşă. Cel de-al doilea tâlhar o deschisese şi era deja afară.

  O luară amândoi la sănătoasa, dispărând în ceaţă. O vreme li se mai auzi tropăitul bocancilor pe caldarâm, după care se aşternu din nou liniştea.

  Cu inima bătându-i nebuneşte, Lavinia îl cercetă cu luare-aminte pe Tobias, din cap până-n picioare. Cravata i se desfăcuse în timpul încăierării. Era pătată de sânge, ca şi partea din faţă a paltonului.

  — Sângerezi! Lavinia îşi apucă jupa şi coborî iute pe scări.

  — Nu e sângele meU. Într-un gest de scârbă, el trase de capătul cravatei, scoţându-şi-o. Dar tu ai păţit ceva?

  — Nu. Lavinia se opri o treaptă mai sus, atingându-i îngrijorată faţa. Eşti sigur că nu eşti rănit?

  — Foarte sigur. Tobias se încruntă. Ţi-am spus să te încui în camera lui Maggie.

  — Cei doi au încercat să te omoare. Doar nu te aşteptai ca eu să stau liniştită în cameră, în timp ce tâlharii şi-ar fi dus la îndeplinire planul. Ţin să-ţi amintesc din nou, domnule, că suntem parteneri în această anchetă.

  — La dracu', Lavinia, puteai să fii grav rănită.

  Maggie chicoti deasupra lor.

  — Eu aş zice că doamna ţi-a făcut un serviciu.

  — Nu ţi-am cerut părerea, îi spuse Tobias.

  Maggie iar chicoti.

  — Cred că am putea să ne certăm altă dată pe această temă, rosti înţepat LaviniA. În cazul în care ai uitat, îţi amintesc că am venit aici cu o treabă.

  Tobias îşi scărpină obrazul, oarecum arţăgos.

  — Fii liniştită, n-am uitat. Privi în sus către MaggiE. Îi cunoşti cumva pe ăia doi?

  Maggie scutură din cap.

  — Acum i-am văzut prima oară. Probabil că sunt doi borfaşi care v-au zărit în alee şi s-au hotărât să intre după voi în hol. Femeia făcu un gest graţios înspre uşa deschisă în spatele ei. Dacă mai aveţi chef să puneţi întrebări, intraţi!

  — Da. Tobias urcă scările în urma Laviniei. Am un foarte mare chef de a pune întrebări.

  Intrară după Maggie, într-o cămăruţă modestă în care se aflau un pat pliant, un lighean şi o laviţă. Pe o masă trona o sticlă începută, de gin.

  Lavinia îi înapoie lui Maggie sfeşnicul şi se aşeză pe un taburet de lângă soba rece.

  Tobias se apropie de fereastră, cercetând aleea. Femeia se întrebă dacă nu cumva el se aştepta să-i zărească în stradă pe cei doi tâlhari care îi atacaseră. Era greu de crezut aşa ceva.

  — Am vrea să te întrebăm despre un bărbat pe nume Oscar Pelling, rosti el fără să se întoarcă. Am înţeles că a apelat la serviciile tale, în ultimele zile.

  — Pelling. Ticălosul ăla! Maggie puse la loc lumânarea în sfeşnicul pe care îl aşeză pe masĂ. Îşi lăsă pe laviţă silueta slăbănoagă şi îşi turnă un pahar cu gin. Da, l-am avut o vreme drept client, însă nici nu mai vreau să aud de el, după ce mi-a făcut ultima dată.

  — Ce anume ţi-a făcut ultima dată? se interesă Lavinia.

  — Uite asta mi-a făcut. Maggie întoarse capul astfel ca lumina să-i cadă pe faţĂ. În ultimele două zile n-am putut să lucrez din cauza lui.

  Lavinia abia acum observă că Maggie avea ochii învineţiţi.

  — Dumnezeule, te-a lovit?

  — Da. Maggie trase o duşcă de gin şi apoi lăsă paharul jos. Trebuie să fii înţelegătoare în această meserie, dar cu anumite lucruri nu pot să fiu de acord. Nu mai calcă în camera asta nici un bărbat care ridică pumnul la mine, indiferent cât de mare domn o fi el.

  Tobias stătea cu spatele Ia fereastră. Se uita acum la Maggie cu o expresie preocupată, cu ochii mijiţi şi reci.

  — Când te-a lovit Pelling?

  — Ultima dată când a fost aici. Maggie se strâmbă, în efortul de a-şi aminti. Cred că a fost miercurea trecută. Ba nu, era joi. Sc comportase destul de bine în primele lui vizite. Puţin cam dur, însă fără a fi ceva ieşit din comun. Dar ultima dată l-a apucat o cumplită criză de furie.

  — O criză? repetă gânditor Lavinia.

  — Da. Am crezut că a înnebunit. Şi totul numai pentru că l-am tachinat un pic. Maggie îşi mai turnă gin în pahar.

  — Pe ce temă l-ai tachinat? o întrebă Tobias.

  — Vezi tu, el a sosit aici ceva mai târziu decât de obicei. Aproape se lumina de ziuă. Eu tocmai mă culcasem. Când a bătut la uşă m-am uitat pe fereastră şi mi-am dat seama imediat că era întors pe dos. Aproape că îmi venea să nu îl las să intre. Dar el fusese un client bun. Mereu îmi plătea în plus, drept mulţumire. E putred de bogat.

  Maggie făcu o pauză ca să mai tragă o duşcă de gin.

  — Ziceai că l-ai tachinat, îi aminti cu delicateţe Lavinia.

  — Am încercat să-l mai înveselesc. Dar n-am izbutit decât să mai pun paie pe foc. M-a bătut cumplit. Şi în timpul ăsta, tot îndruga lucruri groaznice despre femei. Cum că ar avea în părul lor şerpi şi cum că i-ar împietri pe bărbaţi cu ochii lor. Maggie se înfiora. Cum vă spuneam, parcă era scos din minţi. Nici nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă n-ar fi coborât prietena mea de deasupra, ca să vadă ce era cu toată larma aia. Când a auzit bătăi în uşă, a încetat să mă mai lovească.

  Lavinia îşi aminti de chinurile îngrozitoare de care vorbea soţia lui Pelling, Jessica, sub hipnoză.

  — Bine că a coborât la timp prietena ta.

  — Da, am avut mare noroc. Ticălosul m-ar fi putut omorî.

  — Şi ce-a mai făcut Pelling, după ce a coborât prietena ta? interveni şi Tobias.

  — S-a întors şi a ieşit pe uşă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca şi cum n-ar fi avut parte decât de distracţia obişnuită. Şi ca să vă spun sincer, după ce m-a bătut, părea mai bine dispus decât venise. Nu era el chiar vesel, însă era ceva mai calm. De atunci, slavă Domnului, n-a mai călcat pe-aici.

  Tobias căzuse pe gânduri.

  — Dar tot nu ne-ai spus cu ce anume l-ai tachinat.

  — Cu nimic neobişnuit. A fost o nimica toată. Tot nu pot înţelege ce l-a putut scoate aşa tare din sărite.

  — Şi care anume a fost motivul deloc neobişnuit? o întrebă Lavinia.

  — Cravata lui, răspunse Maggie.

  Lavinia simţi cum îi îngheaţă sângele în vene.

  Lângă fereastră, Tobias nici nu mai îndrăznea să răsufle. Lavinia sesiză faptul că atitudinea lui era identică cu cea a vânătorului care a adulmecat vânatul.

  — Ce era cu cravata lui Pelling? o întrebă el foarte încet.

  — Vedeţi voi, ultima dată când a venit aici, el nu avea nici o cravată, rosti Maggie cu glasul ei îngroşat de atâta gin. Era frumos îmbrăcat, de parcă tocmai venea de la club sau de la vreun bal cu lume bună, dar nu purta cravată. Lavinia se uită drept în ochii lui Tobias. Incredibil, îşi spuse în sinea ei. Părea ciudat, continuă Maggie. Era ca şi cum valetul lui nu-şi făcuse cum trebuie datoria. Aşa că eu l-am tachinat spunându-i că fusese atât de nerăbdător să ajungă în braţele mele, încât începuse să se dezbrace înainte de a intra. L-am întrebat dacă nu-şi pierduse cumva blestemata aia de cravată undeva pe drum. Exact acela a fost momentul în care şi~a ieşit atât de tare din fire.

  Ştiam eu că trebuia să existe o legătură. Tobias se urcă în birjă după Lavinia şi trânti uşa în urma lui. Trebuia să existe o legătură între Hudson şi Pelling. Ar fi fost prea mare coincidenţa ca cei doi bărbaţi din trecutul tău să apară la Londra exact în acelaşi timp.

  Surescitarea feroce, ca de vultur, din ochii lui, o speria pe Lavinia. In astfel de momente îşi dădea ea cel mai bine seama de latura periculoasă a personalităţii lui TobiaS. În asemenea clipe însă Lavinia nu se temea pentru ea, ci îi era frică pentru securitatea lui. Când sângele i se învolbura fierbinte bărbatului acestuia prin vine, avea tendinţa de a se purta extrem de riscant.

  Noile date solicitau o analiză amănunţită, la rece, şi nu o trecere imediată la acţiune.

  — Trebuie să procedăm liniştit şi cu foarte multă băgare de seamă, spuse eA. Îmi dau seama că posibilitatea ca Pelling să-şi fi pierdut cravata tocmai în seara când a fost strangulată şi Celeste, şi tot cu o cravată, constituie o coincidenţă mai mult decât bizarĂ. Însă ceea ce nu-mi pot eu imagina este explicaţia legăturii care ar fi existat între Pelling şi Celeste.

  — Eu bănuiesc că, dintr-un motiv sau altul, şi Pelling se află în căutarea Meduzei Albastre. Ar fi posibil ca tocmai Pelling să fi angajat familia Hudson să fure pentru el brăţara. Posibil şi ca el să fi fost acela care a devenit, la un moment dat, amantul lui Celeste. Aceasta, nechibzuită, s-a dus să se întâlnească în seara respectivă cu el, iar Pelling a ucis-o, fie pentru că s-or fi certat, fie o fi considerat că nu mai avea nevoie de ea pentru a-l ajuta să pună mâna pe brăţară.

  — Şi oare Pelling să-şi fi dat seama când era prea târziu că femeia ascunsese brăţara într-un loc sigur, înainte de a se întâlni cu el în depozit?

  — Toate evenimentele par a se înlănţui în mod logic, rosti cu satisfacţie Tobias.

  Lavinia ridică o mână.

  — Nu integral. Gândeşte-te puţin, Tobias. Dacă Howard ar fi ştiut ceva despre amestecul lui Pelling, putea să-şi închipuie că el este asasinul. Şi atunci, de ce ne-ar mai fi angajat pe noi pentru găsirea ucigaşului lui Celeste, dacă era la curent cu identitatea acestuia?

  — Pentru că pe Hudson îl interesează doar brăţara, şi nu îţi doreşte, cu adevărat, să se facă dreptate pentru soţia sa asasinată. El trebuie să-şi fi dat seama că Pelling nu are obiectul respectiv, aşa încât ne-a pus pe noi pe urmele acestuia, în speranţa că, dacă suntem suficient de abili, îi vom găsi brăţara aia blestemată înainte ca Pelling să pună laba pe ea.

  Lavinia îşi desfăcu braţele.

  — Dar, în definitiv, de ce ar fi interesat Pelling de această piesă?

  — Este cumva şi el colecţionar?

  Lavinia încercă să se gândească la discuţiile pe care odinioară le purtase cu Jessica Pelling.

  — Să-ţi spun drept, nu am habar. N-am abordat niciodată acest subiect. Tot ce pot să spun, cu o oarecare doză de certitudine, este că el şi-ar putea permite colecţionarea unor rarităţi antice, la cât de bogat este.

  — Cred că ştiu eu pe cineva care ne-ar putea răspunde la această întrebare.

  Douăzeci de minute mai târziu, Vale şi cu Joan Dove ieşeau din casă, păşind în terasa unde aşteptau Tobias şi Lavinia, împreună cu Emeline şi Anthony. Puţin mai înainte, Emeline îi adusese Laviniei pelerina.

  Dintr-o singură aruncătură de ochi, Vale îşi dădu seama de aspectul răvăşit al lui Tobias. Sprâncenele lui Vale se arcuiră.

  — M-a anunţat Anthony că doreai să mă întrebi ceva, dar nu mai puteai să intri în sala de bal. Acum înţeleg ce a vrut să spună. Dacă nu sunt prea indiscret, ai putea să-mi spui ce s-a întâmplat?

  — Este o poveste lungă şi destul de plictisitoare, îi răspunse Tobias.

  Lavinia îl prinse foarte strâns de braţ.

  — Adevărul este că doi bărbaţi au încercat să-l omoare.

  — Şi, din câte văd, nu au izbutit, spuse Vale. Felicitările mele, domnule.

  Tobias aruncă o privire spre Lavinia.

  — M-a ajutat, în bună măsură, şi partenera mea.

  Vale înclină din cap.

  — Voi doi formaţi, într-adevăr, o excelentă echipă.

  — Aşa este, rosti cu fermitate Lavinia.

  Vale se întoarse din nou către Tobias.

  — Cu ce îţi pot fi de folos?

  — Spune-mi, te rog, ştii cumva dacă şi Pelling este colecţionar de antichităţi?

  Vale nu răspunse imediat. Lavinia avu impresia că acesta îşi luase un răgaz pentru a înjgheba un raţionament.

  — Din câte ştiu eu, nu, răspunse el foarte încet, într-un târziu. Bineînţeles că s-ar putea să şi fie. Desigur că eu nu pretind a-i cunoaşte pe toţi colecţionarii serioşi din Anglia. Dar nu am auzit ca Pelling să aibă vreun interes deosebit pentru antichităţi. Nu a solicitat să fie primit în Clubul Cunoscătorilor.

  Lavinia se dezumflĂ. Îşi ţinuse respiraţia în aşteptarea răspunsului. Căzuse strălucita teorie a lui Tobias, se gândi ea.

  Femeia se uită la el, pentru a observa cum primise această veste.

  Spre surprinderea ei, nu părea deloc impresionat de ceea ce auzise din gura lui Vale.

  — Hudson doreşte Meduza Albastră din motive care nu au nimic de-a face cu interesul pentru antichităţi, spuse Tobias. Poate că şi Pelling este obsedat de ea dintr-un motiv necunoscut.

  Lavinia se încruntă.

  — Maggie ne-a spus că Pelling era turbat, în seara când a venit la ea, după asasinaT. În cazul în care acesta nu este întreg la minte, s-ar putea să-şi dorească brăţara din cine ştie ce motive, pe care nimeni nu le-ar putea înţelege.

  — Din păcate nu avem nici o dovadă, spuse Tobias. Mă îndoiesc că am putea face mare lucru în legătură cu Hudson, deocamdată, dar Pellang este un asasin şi trebuie oprit. Dacă tu, Vale, ai vrea să ne ajuţi, l-am putea atrage într-o capcană. Poate reuşim să-l convingem să se autoincrimineze, în faţa a doi bărbaţi al căror cuvânt nu va putea fi pus la îndoială.

  — Presupun că eu aş fi unul din cei doi martori, rosti Vale. Şi cine ar fi celălalt?

  — Crackenburne.

  Vale părea îngândurat.

  — S-ar putea să dea roade planul tău. Şi cum ai de gând să-ţi regizezi această punere în scenă?

  Tobias surise placid.

  — Cu ajutorul domnului Nightingale. Vale şi Tobias se uitară unul în ochii celuilalt. Cu puţin noroc, am avea timp să-i întindem momeala şi să-l atragem în cursă chiar în această seară, spuse Tobias.

  Până şi în semiîntunericul de pe terasă, Lavinia reuşi să-şi dea seama de plăcerea rece a apropierii vânatului, plăcere care se putea citi clar în ochii ambilor bărbaţi.

  Însă nerăbdarea de vânător a lui Tobias se mai potoli ceva mai târziu, când el trimise, la hanul în care locuia Pelling, un mesaj bine ticluit în legătură cu o licitaţie foarte restrânsă.

  Răspunsul veni cu promptitudine.

  Oscar Pelling îşi făcuse bagajele şi plecase, la puţin timp după miezul nopţii. Nimeni nu ştia în ce direcţie o apucase acesta.

  — Unul dintre cele mai deranjante aspecte ale acestei chestiuni, comentă Lavinia la un pahar de sherry, înainte de ivirea zorilor, este că domnul Nightingale pretinde să fie plătit pentru timpul irosit, în ciuda faptului că planul nostru a dat greş. Şi se pare că am început să cam pierdem din clienţii care ne-ar fi putut acoperi cheltuielile.

  A doua zi dimineaţă, Tobias sosi la micul dejun într-o dispoziţie care nu prevestea nimic bun.

  Anthony, arătând şi el la fel de abătut, intră în sufragerie în urma lui Tobias.

  Bucuria iniţială a lui Emeline de a da cu ochii de Anthony se transformă instantaneu într-o stare de acută îngrijorare.

  — Vai, Doamne, iar s-a întâmplat ceva rău.

  Lavinia îşi puse ceaşca pe farfurioară.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

  Tobias se aşeză pe scaunul lui obişnuit şi puse mâna pe ibricul de cafea.

  — Amândoi s-au făcut nevăzuţi.

  — Amândoi? Lavinia studie faţa impenetrabilă lui Tobias, după care îl privi întrebător pe Anthony.

  — Nu a dispărut numai Pelling. Cu puţină vreme în urmă, am trecut pe la cabinetul doctorului Hudson. Nici el nu mai este de găsit. Anthony ezită politicos, cu o mână pe spătarul scaunuluI. Îmi permiteţi să iau loc?

  — Da, bineînţeles, rosti iute Emeline.

  Lavinia ridică din sprâncene.

  — Anthony, te rog să ne scuzi mica impoliteţe. Doar că ne-am obişnuit foarte mult cu modul de-a dreptul încântător în care Tobias se face aici comod, ca la el acasă. După cum vezi, el nu mai pierde timpul aşteptând să fie invitat.

  Tobias ignoră veninoasa remarcă a LavinieI. Îşi turnă cafea în ceaşcă, după care îi întinse lui Anthony ibricul.

  — Am ajuns la concluzia că, probabil, acei doi tâlhari, pe care i-am întâlnit aseară, i-au comunicat lui Pelling că au dat greş. Cu siguranţă că acesta şi-a dat seama că, dacă noi am aflat atât de multe, încât am ajuns să stăm de vorbă cu Maggie, înseamnă că ne-am apropiat mult prea ameninţător de el. Probabil că l-o fi avertizat şi pe Hudson. Ori poate că nenorocitul acela de hipnotizator a ajuns de unul singur la concluzia că a sosit timpul să o şteargă englezeşte din peisaj.

  Emeline se uită la el.

  — Şi unde crezi că au plecat?

  — Încă nu avem de unde şti. Tobias trecu în revistă felurile de mâncare de pe masă, precum un minotaur întărâtat care îşi privea ofrandele aduse. Mă îndoiesc mult că cei doi vor îndrăzni să se întoarcă imediat la reşedinţele lor cunoscute. Nu m-ar mira să aflu că amândoi sunt acum în drum spre bătrânul continent. Poate că Hudson va prefera să se întoarcă în America.

  — Cu siguranţă că nu-şi vor mai face apariţia la Londra în viitorul apropiat, rosti cu o nedisimulată satisfacţie Anthony.

  — Faptul că amândoi s-au făcut în acelaşi timp nevăzuţi dovedeşte o dată pentru totdeauna că au fost într-adevăr asociaţi în această afacere, concluzionă Tobias.

  — Nu e obligatoriu să fie chiar aşa. Lavinia muşcă dintr-un ou, aruncându-i bărbatului o privire liniştitoare. Poate că Howard a plecat din Londra pentru că s-a simţit intimidat de atitudinea ta, când l-ai vizitat, cu câteva zile în urmă. Tu l-ai cam ameninţat, atunci, mai mult sau mai puţin.

  Tobias dădu din umeri.

  — L-am ameninţat mai degrabă mai mult şi nu mai puţin.

  Anthony se uită la el.

  — Nu mi-ai spus că ai vorbit cu Hudson. Ce i-ai spus?

  — A fost o chestiune personală. Tobias o privi cu coada ochiului pe Lavinia, în timp ce îşi supraaglomera farfuria cu ouă. Nimic care ne-ar putea interesa în dimineaţa asta.

  Doamna Chilton intră grăbită în sufragerie, aducând încă o farfurie plină cu ouă.

  — Se pare că e o mare înghesuială pe-aici, dimineaţa. Va trebui să mărim comanda de ouă.

  Lavinia îşi drese glasul.

  — O cantitate mare de ouă şi de lapte este foarte costisitoare.

  — Sunt sigură că ne putem permite câteva ouă în plus, îi luă vorba iute Emeline.

  — Whitby mi-a spus de dimineaţă că în ultima vreme foloseşte mai puţine ouă ca de obicei, interveni Tobias. Am să-i dau dispoziţie să-ţi trimită şi dumitale din ouăle rămase, doamnă Chilton.

  — Bună idee aţi avut, domnule. Doamna Chilton o pomi din nou spre bucătărie. Mă duc să mai aduc pâine prăjită.

  — Şi gem, adăugă Tobias. Iar s-a terminat.

  — Bine, domnule, mai aduc şi gem.

  — Şi pentru că tot veni vorba despre excelentul dumitale gem, spune-mi, te rog, cum mai stai cu rezervele de coacăze?

  S-a cam depăşit măsura, îşi zise Lavinia. Acum el găsea cu cale să se facă stăpân şi pe bucătăria ei. Următorul pas ar fi fost ca el să inspecteze lenjeria şi să decidă ce plante să fie răsădite în grădină.

  — Nu-ţi bate capul cu rezervele noastre de coacăze, rosti ea pe un ton foarte răspicat. Sunt absolut sigură că avem o cantitate suficientă în cămară.

  — Însă nu e cazul să riscăm a rămâne fără coacăze în casă. Tobias îi zâmbi complice doamnei Chilton. Eşti sigură că nu e urgentă cumpărarea în după-amiaza aceasta, doamnă Chilton? Pare a fi o zi minunată pentru cumpărături.

  Doamna Chilton oftă prelung.

  — Cred că n-ar strica să mai cumpărăm câteva. Femeia ieşi pe uşă.

  Emeline şi Anthony schimbară între ei priviri poznaşe. Lavinia ar fi putut să jure că amândoi de-abia se puteau abţine să nu zâmbească.

  Tobias bău puţină cafea şi arăta acum mai mulţumit decât păruse când intrase în sufragerie, cu puţin timp în urmă.

  Lavinia se întrebă dacă nu cumva acel subiect al cumpărării coacăzelor avea întotdeauna un efect binefăcător asupra stării lui de spirit. Poate că totuşi nu strica să aibă mereu în casă o cantitate zdravănă din aceste fructe.

  La scurtă vreme după ora două, Emeline îşi băgă capul pe uşa biroului Laviniei, cu pălăria în mână.

  — Tocmai a venit Priscilla, în caleaşca mamei ei. Mergem să ne întâlnim cu Anthony şi cu unul din prietenii lui, să vedem noua expoziţie de pictură de la galeria aceea micuţă de pe Bond Street.

  — Foarte bine. Lavinia nu îşi ridică privirea din notiţele ei cu privire la afacerea Meduzei Albastre. Distracţie plăcută.

  — Mai mult ca sigur că nu ne putem întoarce înainte de ora şase. Priscilla vrea să-şi cumpere un evantai nou, iar după aceea Anthony şi prietenul lui ne vor însoţi într-o plimbare prin parc, în caleaşca doamnei Wortham.

  — Mmm.

  — Doamna Chilton de-abia a plecat să caute coacăze.

  — Da, ştiu. Lavinia îşi înmuie tocul în cerneală şi începu să scrie o nouă propoziţie.

  — Văd că eşti pusă pe treabă. La revedere.

  — La revedere.

  Câteva clipe mai târziu, uşa de la intrare se închise în urma lui EmelinE. În casă se aşternu o linişte bizară. Lavinia mai termină încă o frază şi făcu apoi o pauză, pentru a reciti ceea ce scrisese până atunci:

  . O concluzie cât se poate de nesatisfăcătoare la acest caz. Este evident faptul că Oscar Pelling a ucis-o pe Celeste Hudson, însă este la fel de limpede şi faptul că nu va fi niciodată pedepsit pentru crima lui. Meduza Albastră a dispărut fără urmă şi, o dată cu ea, s-a dus şi orice speranţă a noastră de a mai încasa vreun onorariu de la fiecare din cei interesaţi în această afacere.

  Mai multe întrebări rămân fără nici un răspuns. Eu tot nu pot crede că bunul meu prieten, doctorul Hudson, este un hoţ, însă domnul March nu este câtuşi de puţin de acord cu părerea mea.

  Unde o fi ascuns Celeste relicva, înainte de a merge să îl întâlnească pe criminalul de Pelling, în seara în care acesta a omorât-o? Nu pot uita nici convingerea valetului, cum că unica persoană care ar fi putut lua brăţara, fără ca cineva să vadă, era doar doamna RushtoN. Însă aceasta n-ar fi avut nici un motiv să o ia.

  Lavinia lăsă tocul jos şi se uită afară, în grădină. O melancolie ca o pânză de păianjen se ţesea în jurul ei, ameninţând să o conducă într-una din acele stări de spirit, care o încercau extrem de rar. Se gândi să lase la o parte însemnările şi să citească nişte poezii.

  Ba nu, îşi spuse ea. Dat fiind sfârşitul nefericit al afacerii Meduzei Albastre, ar fi fost poate mult mai bine să se apuce de formularea un anunţ pentru ziare. Trebuia găsit foarte repede un nou caz. Totuşi, mai era destul de lucrat la anunţul ei. Era oarecum obsedată de ideea de a menţiona că, la cerere, ar fi putut să fie puse la dispoziţia eventualilor clienţi şi referinţe. Lavinia se gândi că poate în acel moment ea avea nevoie de puţin aer proaspăt care să îi mai ridice moralul. Ar fi trebuit să fi mers şi ea, împreună cu Emeline şi cu ceilalţi tineri, să vadă expoziţia de pictură şi să-şi cumpere şi ea vreun evantai.

  Referinţe.

  Evantaie.

  Dintr-o dată, o izbi o idee intuitivă, lăsând-o aproape fără respiraţie. Puse cu hotărâre mâna pe toc şi îşi notă pe hârtie concluzia la care ajunsese, pentru a vedea dacă, scrisă negru pe alb, aceasta mai avea corectitudinea unei judecăţi de valoare.

  Se uită apoi îndelung la ceea ce scrisese, căutând eventualele fisuri ale raţionamentului său. Nu descoperi niciunA. Însă nu exista decât o unică modalitate de a verifica acest lucru.

  Conacul Banks se înălţa dincolo de parcul mic şi înţesat de vegetaţie, la fel de pustiu şi trist ca de obicei. Când menajera îi deschise uşa, aceasta păru surprinsă să vadă în prag un om în carne şi oase.

  — Doamna Rushton este acasă? o întrebă Lavinia.

  — Da.

  — Te rog să-i aduci la cunoştinţă că doamna Lake doreşte să stea de vorbă cu ea, în legătură cu brăţara dispărută.

  Menajera nu se arătă extrem de optimistă în legătură cu perspectiva unei discuţii. Dar ea plecă să-şi informeze stăpâna că avea o vizitatoare.

  Doamna Rushton o primi pe Lavinia în aceeaşi sinistră cameră de zi. Ea se încruntă dezamăgită, văzând că Lavinia era singură.

  — Sperasem să fie şi domnul March cu dumneata, zise femeia. Sau măcar acel tânăr drăguţ, domnul Sinclair, adăugă ea..

  — Ei sunt amândoi ocupaţi cu nişte chestiuni arzătoare în după-amiaza aceasta, spuse Lavinia, aşezându-se vizavi de doamna Rushton. Eu am venit să vă fac un raport complet.

  Doamna Rushton se mai lumină la faţă, auzind care era scopul vizitei.

  — Mi-aţi recuperat cumva brăţara?

  — Nu încă.

  — Auzi, eu cred că m-am exprimat destul de clar, când v-am spus că n-am de gând să vă plătesc, decât dacă mi-o găsiţi.

  — Iar eu cred că s-ar putea să ştiu locul unde se află. Lavinia îşi atinse pandantivul de argint pe care îl purta la gât. Sau mai bine zis, cred că dumneavoastră cunoaşteţi acest loc.

  — Eu? Dar e ridicol. Dacă aş fi ştiut unde se află brăţara, nu aş fi acceptat să vă plătesc pentru a mi-o recupera.

  — Cred că dumneavoastră vi s-a indus o transă de către un hipnotizator şi aţi primit instrucţiuni să duceţi brăţara într-un loc secret. Am toate motivele să sper că obiectul se mai află încă în acel loc secret, şi că poate fi recuperat de unde a fost ascuns. Pentru asta am însă nevoie de cooperarea dumneavoastră.

  — Dumnezeule mare! Ochii doamnei Rushton se măriră de groază. Ea îşi duse mâna la piept. Vrei să spui că s-ar putea să fi fost hipnotizată fără să ştiu?

  — Da. Lavinia îşi desfăcu lănţişorul de argint din jurul gâtuluI. Îl ţinu în faţă, în aşa fel încât lumina să cadă pe pandantiv. Doamnă Rushton, vă rog să aveţi toată încrederea în mine. Vă cer permisiunea de a vă hipnotizA. În timp ce vă veţi afla sub hipnoză, eu vă voi pune câteva întrebări legate de ceea ce s-a întâmplat în ziua în care a dispărut brăţara.

  Doamna Rushton păru uimită la vederea pandantivului.

  — Ştii, nu este uşor să mă hipnotizezi pe mine. Sunt o femeie cu o voinţă foarte puternică.

  — Înţeleg.

  Doamna Rushton nu-şi mai lua privirea de la pandantivul care se legăna la capătul lănţişorului de argint.

  — Auzi, dumneata eşti specialistă şi în soiul acesta de lucruri?

  — Da, doamnă Rushton. Mă pricep chiar foarte bine.

  După zece minute Lavinia părăsea inesteticul conac, absorbită în totalitate doar de următoarea sa destinaţie.

  Norocul fusese de astă dată de partea eI. În piaţeta din faţă aştepta, nemişcată, o trăsură.

  Ea ridică o mână, gesticulând agitat pentru a atrage atenţia birjarului asupra ei. Acesta nu făcu nici un gest de a coborî de la locul lui şi de a o ajuta să urce în trăsurĂ. Însă ea era acum cu mult prea grăbită ca să se mai simtă ofensată.

  Lavinia vru să-i indice birjarului adresa şi în acelaşi timp deschise uşa vehiculului.

  De-abia în acel moment, Lavinia îşi dădu seama că trăsura era deja ocupată.

  Înăuntru era Maggie.

  Aceasta avea mâinile legate cu o frânghie. Ochii ei erau mari şi înspăimântaţi, iar în gură avea un căluş.

  Femeia nu era singură. Lângă ea şedea Oscar Pelling. Acesta îi ţinea femeii un cuţit la gât.

  — Urcă o dată! îi spuse el Laviniei, altfel o omor chiar aici. Chiar acum. Pe loC. În faţa ta.

  Ţi-am supravegheat ore în şir casa, doamnă Lake, aşteptând să văd dacă vei face vreo mişcare indicând faptul că s-ar putea să fi avut succes în cercetarea ta privind găsirea brăţării. Erai ultima şi totodată cea mai îndreptăţită speranţă a mea şi îţi mulţumesc că mi-ai confirmat încrederea în viclenele şi rafinatele tale metode.

  — Nu înţeleg despre ce vorbeşti, şopti Lavinia.

  — Ai într-adevăr o purtare tipică feminină, madam. Absolut toate nu ştiţi decât să minţiţi şi să înşelaţi, în fiecare din voi zace o potenţială Meduză ucigaşă. Dar cunoscând atât de bine natura femeilor, am preferat să te urmăresc astăzi pe tine, în loc să mă ţin după domnul March. E clar că este amantul tău şi fără nici un fel de îndoială se află sub controlul tău. Acum urcă!

  Lavinia se sui fără grabă în cabina trăsurii ferită de priviri indiscrete, aşezându-se pe bancheta din faţa lui Pelling şi a lui Maggie. Pelling zâmbi satisfăcut. Lavinia desluşi în ochii acestuia o privire de monstru care o pândea şi se înspăimântă.

  — Ce te-a făcut să ajungi la concluzia că eu aş fi descoperit locul unde se află Meduza Albastră? întrebă ea cu prudenţă.

  — Pentru că altfel n-ai fi avut nici un motiv să faci azi încă o vizită la conacul Banks, nu-i aşa? Bărbatul rânji satisfăcut. E clar că ai venit aici, la doamna Rushton, în interes de afaceri, iar singura afacere în care sunteţi angrenate amândouă este cea a Meduzei Albastre. Sunt absolut convins că nu aţi terminat încă afacerea şi că nu i-ai înapoiat brăţara.

  Fiindcă în cazul în care ar fi aşa, eu n-aş mai avea nici o nevoie de tine, nu crezi?

  — Trebuie să-i dai drumul lui Maggie, spuse cu calm Lavinia.

  — Ooo, nu cred că o să fac una ca asta. Pelling împunse beregata lui Maggie cu vârful cuţitului. Se ivi o picătură de sânge. Este doar o târfa ieftină, care trebuie să fie pedepsită pentru că m-a trădat. Nu e corect aşa, dulceaţa mea?

  Maggie închise ochii şi scânci înfundat, pe sub căluşul din gură.

  Lavinia îşi atinse pandantivul de argint de la gât, ceea ce spera ea să fie luat doar un simplu gest mecanic datorat nervilor încordaţi.

  — Trebuie să-i dai drumul. Nu mai ai ce face cu ea, iar uciderea ei ar fi prea riscantă pentru tine.

  Pelling îi aruncă Laviniei o privire care îţi îngheţa sângele.

  — Ia nu te mai grozăvi atâta, spunându-mi mie ce să fee! Ştiu că aduci numai belele, încă de prima oară când ne-am întâlnit. Probabil că ar fi trebuit să mă descotorosesc de tine încă de-atunci.

  — Ar fi fost o mare prostie din partea ta. De altfel, tocmai îţi pierduseşi soţia în nişte împrejurări tragice şi misterioase. Uciderea hipnotizatoarei care o tratase ar fi fost cam prea mult pentru autorităţile locale, nu crezi? Ar fi putut începe să-ţi pună tot felul de întrebări neplăcute şi care te-ar fi pus în încurcătură.

  — Nu cred. Autorităţile nu m-ar fi deranjat nici cât negru sub unghie. Cauza pentru care nu te-am pedepsit atunci a fost că nu merita osteneala şi timpul pierdut. De fapt, tu atunci mi-ai făcut un serviciu. M-ai ajutat să scap de o soţie care devenise tot mai greu de suportat şi să rămân de pe urma ei cu moştenirea. Iar în aceste împrejurări, ar fi fost o adevărată mitocănie din partea mea, dacă te-aş fi ucis.

  — Mitocănie. Lavinia înghiţi în sec. Da. Foarte marE. Însă acum este vorba despre Maggie.

  — Maggie nu constituie nici o problemă, după cum poţi vedea şi singură. Pelling o bătu pe femeie pe umăr cu cuţitul.

  O să-i tai beregata atunci când o să cred eu de cuviinţă. Iar până atunci, ea va rămâne aici, tăcută şi ascultătoare. Nu-i aşa, Maggie?

  Lacrimile şiroiau din ochii lui Maggie.

  — Tare mi-e teamă că nu va fi chiar aşa de simplu, spuse Lavinia. Vezi tu, cât timp Maggie va fi aici, cu acest cuţit la gâtul ei, poţi fi sigur că nu îţi voi spune unde se află Meduza Albastră. Şi brăţara asta te interesează, nu-i aşa?

  — Ba îmi vei spune, replică Pelling. Altfel o vei vedea mai întâi pe Maggie murind încetul cu încetul, chiar sub ochii tăi. Dacă în tot acest timp nu voi izbuti să scot de la tine unde este brăţara, sunt absolut convins că vei vorbi atunci când îţi va veni şi ţie rândul.

  — Este prea mare riscul să ne omori pe amândouă. Lavinia se juca acum cu pandantivul de argint, răsucindu-l în aşa fel încât să cadă pe el lumina care se strecura pe lângă marginile perdeluţei de la geam. Mult prea mare. Mai bine dă-i drumul lui Maggie. Ea nu poate să-ţi facă nici un rău. Tu eşti mult prea important şi prea puternic ca să-ţi faci griji din cauza unei biete prostituate care bea prea mult gin. Nimeni nu le ia în seamă pe femeile de felul lui Maggie.

  — Mai tacă-ţi clanţa! Pelling depărtă vârful cuţitului de la gâtul lui Maggie, îndreptându-l către Lavinia. Să taci imediat, auzi?

  Lavinia se crispă, rezemându-se cu spatele de tapiţeria banchetei. Dar cabina trăsurii nu era prea spaţioasă. Pelling putea s-o spintece pe Lavinia într-o clipă, înainte să apuce ea să atingă uşa, dacă lui i-ar fi trecut prin cap aşa ceva.

  Maggie deschise ochii şi se uită la ea, cu o expresie de spaimă şi resemnare.

  — Ştiu ce încerci să faci acum, îi spuse Pelling Laviniei. Ai vrea să mă hipnotizezi. Însă nu vei reuşi. Mintea mea este mult prea puternică.

  — Da, tu eşti puternic, şopti ea. Mult prea puternic.

  Pelling părea amuzat.

  — E-adevărat. Celeste şi Howard Hudson şi-au încercat amândoi puterile cu mine. Şi amândoi au dat greş. Dacă ei n-au putut să mă hipnotizeze, n-o să reuşeşti nici tu să-mi faci asta, nu e bine?

  — Da. Lavinia îl privea fix, făcându-şi de lucru cu pandantivul de la gâT. Într-adevăr, puterea mea e redusă, în comparaţie cu a lor. Iar tu eşti mult prea puternic. Foarte, foarte puternic. Dar vine noaptea. Curând se va lăsa întunericul. Pe întuneric, îţi va fi greu să păzeşti două prizoniere. Mai bine las-o pe Maggie să plece. Cum ţi-am mai spus, ea nu-ţi poate face nici un rău. Pelling nu zise nimic. Eşti mult prea puternic. N-ai nevoie de ea. Nu ţi-ar aduce decât necazuri. Mai bine arunc-o-n stradă. Nu îţi poate face nici un rău. Eşti mult prea puternic.

  Pelling nu căzuse într-o transă profundă, îşi dădu seama Lavinia. Acum devenise de un calm bizar, de parcă ajunsese la o concluzie şi îşi formulase în minte un plan. Lavinia nu putea decât să se roage lui Dumnezeu ca el să nu se fi decis să-i taie pe loc lui Maggie gâtul şi să încheie definitiv acest capitol. Expresia din ochii lui Maggie îi spunea că femeia se temea îngrozitor de acest lucru.

  Fără nici o avertizare, Pelling ridică mâna şi bătu în tavanul cabinei cu mânerul cuţitului.

  Trăsura se opri, hurducându-se.

  Pelling deschise uşa.

  Lavinia se uită afară, văzând o porţiune din strada învăluită în ceaţă. Pentru o clipă ea se temu de ceea ce putea fi mai rău, şi anume că Pelling alesese un loc izolat, unde ar fi putut arunca un cadavru, fără teama de a fi văzut.

  Dar un scârţâit de roţi care se auzi în apropiere o mai linişti. După câteva momente, pe lângă ei trecu căruţa unui fermier, care se opri în faţa unei porţi.

  — Nu mai am nevoie de tine, îi spuse Pelling lui Maggie. El ridică pumnalul.

  Maggie se smiorcăi pe sub căluş, văicărindu-se.

  Laviniei i se tăie răsuflareA. Îşi simţea mâinile ca de gheaţĂ. Însă reuşi să-şi păstreze tonul scăzut şi constant.

  — Mult prea puternic, spuse ea cu un glas moale, blând şi liniştitor. Tu eşti mult prea puternic. N-are nici un rost s-o omori. Mult prea puternic. N-are rost să rişti. E mult mai bine să nu rişti s-o omori. Tu eşti mult prea puternic. N-are rost să rişti.

  Pelling mişcă din nou cuţitul, tăind legătura căluşului. Cu îndemânarea unuia care mai făcuse asemenea treburi, el lăsă în jos cuţitul, tăind frânghia cu care îi legase lui Maggie mâinile.

  — Ieşi de-aici, târfă! Tu nu-mi poţi face necazuri. Eu sunt mult prea puternic. Bărbatul o împinse pe Maggie afară, ca pe un sac cu rufe murdare.

  Maggie se rostogoli şi se chirci pe caldarâm.

  Pelling trase uşa cu forţă, făcându-i semn birjarului să pornească din nou. Trăsura o luă din loc.

  — Povesteşte-mi despre Celeste, spuse repede Lavinia. Povesteşte-mi ce n-a mers bine.

  Pelling ţinea cuţitul în mână, cu vârful tăişului îndreptat spre pieptul ei.

  — A încercat să mă manipuleze. A încercat să mă păcălească.

  — Ai angajat-o să fure brăţara?

  — N-am avut încotrO. În ochii lui Pelling apăruse furia. Eu am vrut să-l angajez pe Hudson, nu pe o femeie. Auzisem că, în schimbul unei sume de bani, el putea face rost de anumite obiecte de valoare, pentru clienţi discreţi. Bijuterii şi pietre preţioase – treburi de felul ăsta.

  Bărbatul se înşelase în legătură cu Howard, îşi spuse Lavinia. Nu încăpea nici o îndoială că de furat se ocupa CelestE. Însă nu era acum momentul să-l contrazică.

  — Aveai nevoie de cineva care să fure pentru tine Meduza Albastră? îl întrebă ea cu precauţie.

  — Da. Eram dispus să-l plătesc bine pe Hudson pentru asta. EI mi-a ascultat propunerea, arătându-se la început destul de interesat de afacere. Mi-a spus că se va gândi bine la idee şi mă va informa asupra hotărârii pe care o va lua. Dar când am revenit pentru a perfecta înţelegerea, el mi-a adus la cunoştinţă că îi lipsea curajul de a duce la bun sfârşit misiunea. Era mult prea greu şi mult prea periculos de îndeplinit aşa ceva, mi-a mărturisit el atunci.

  — Însă Celeste avea cu totul altă părere, nu-i aşa?

  Pelling pufni în surdină.

  — Câteva zile mai târziu, ea a venit la mine. Singură. Mi-a spus că Hudson mă refuzase deoarece, după ce făcuse cercetări privind brăţara, într-o carte veche pe care o găsise, devenise brusc obsedat de dorinţa arzătoare de a intra el însuşi în posesia acelui obiect.

  Lavinia încremeni. Poate că Tobias avusese dreptate, atunci când afirmase că Howard ajunsese să se convingă de-a binelea că legenda brăţării era adevărată. Până la urmă, Howard era într-adevăr foarte decis să cerceteze fenomenul. Şi era foarte posibil ca, în zelul lui de a continua să aprofundeze cunoaşterea domeniului hipnozei, să se lase tentat de ocazia ivită, de a fura doar pentru el Meduza Albastră.

  — Nătărăul a crezut că piatra de pe brăţară are puteri miraculoase, pe care el le-ar fi putut controla. Pelling făcu o mişcare cu pumnalul, într-un gest dispreţuitor. Că are forţe supranaturale, magice, de magnetism animal, care i-ar fi putut spori considerabil propriile puteri de hipnotizator.

  — Şi Celeste s-a oferit atunci să se ocupe ea de acest furt pentru tine, nu-i aşa? Ea a bătut palma cu tine, ca să-ţi facă acest serviciu.

  — Contra unei mari sume de bani. Femeia avea de gând să-l părăsească pe Hudson. Dar mai întâi voia să devină independentă din punct de vedere financiar.

  — Înţeleg.

  — Am fost de acord cu condiţiile puse de ea, fiindcă nu am avut încotro. Ea şi Hudson s-au mutat apoi la Londra. Atunci am venit şi eu aici, pentru că m-am gândit că era prudent să stau cu ochii pe investiţia mea. Nu poţi avea niciodată încredere într-o femeie.

  Maggie se ridică imediat de pe pietrele dure ale caldarâmului, fără să-i pese de genunchii loviţi şi de palmele zdrelite. Femeia îşi apucă poalele rochiei şi începu să alerge în disperare, pentru a se depărta, cât mai repede, de trăsura care plecase în goană.

  Avea să-i spună domnului March, se hotărî Maggie. Va găsi ea o modalitate de a-i trimite vorbă. Se părea totuşi că nu mai avea nici un rost, deoarece era evident faptul că Pelling avea de gând să-i taie doamnei Lake beregata. Orice prost şi-ar fi putut da seama că acesta era un criminal cu sânge rece.

  Dar şi March putea omorî la nevoie, îşi zise ea. Era sigură. Sesizase lucrul ăsta în privirea lui de după încăierarea din holul de la intrare. March nu era un monstru, ca Pelling, însă putea deveni nemilos, atunci când se punea problema protejării doamnei Lake. Maggie ar fi putut să jure că aşa era.

  Partea proastă era aceea că, atunci când ar fi reuşit ea să-l găsească şi să-i comunice ceea ce se întâmplase, era posibil ca doamna Lake să fi fost deja moartă.

  Totul părea inutil. Dar trebuia să încerce. Era tot ce ar mai fi putut să facă pentru doamna care tocmai o salvase de la o moarte sigură.

  Absorbită de gândul la obligaţia ei morală, nu îl observă pe bărbatul care sărise jos din căruţa fermierului, până când nu se izbi de el. Acesta o prinse ferm de umeri şi o ţinu să nu cadă. Năucită de ciocnire, ea clipi de câteva ori, trezindu-se că se uită în nişte ochi implacabili, reci ca gheaţa.

  — Ce se întâmplă în trăsura aia? o întrebă Tobias. Spune-mi tot ce ştii. Şi cât mai repede.

  — Celeste a furat brăţara şi s-a întâlnit cu tine în depozitul părăsit. Lavinia îşi atinse din nou pandantivul de argint. Ea ştia acum că Pelling nu era total imun la hipnoză, aşa cum pretindea. Dar cu siguranţă nici nu era un subiect prea uşor de hipnotizat, mai ales în acele condiţii extrem de grele. Ea nu putea spera decât să-i distragă bărbatului atenţia şi, cu puţin noroc, poate chiar să-i influenţeze într-o oarecare măsură gândirea. Lavinia încerca acum să câştige timp. Ai omorât-o pentru că nu mai aveai nevoie de ea? Pelling se uită scurt la pandantivul care se mişca uşor. Păru puţin derutat la vederea acestuiA. Îşi schimbă direcţia privirii, apoi reveni la el. Bărbatul nu o auzise, îşi dădu Lavinia seama. De ce ai omorât-o pe Celeste? îl întrebă ea pe şoptite.

  Pelling se uită la ea.

  — Am omorât-o pentru că mi-a comunicat că doreşte să modifice înţelegerea noastră. În ochii lui se ivi din nou o furie oarbă. Ca o târfa proastă ce era, mi-a trimis vorbă că vrea de două ori mai mulţi bani decât stabiliserăm noi iniţial, pentru nenorocita aia de brăţară. M-am declarat de acord să mă întâlnesc cu ea în acel depozit, ca să-i dau banii în schimbul Meduzei.

  — Şi atunci ai strangulat-o.

  — A meritat-o cu vârf şi îndesat. Bineînţeles că ea s-a zbătut să scape. Mi-a fluturat prin faţă nenorocitul ăla de evantai al ei. A încercat să mă hipnotizezE. Însă eu am omorât-o înainte ca ea să apuce să mai scoată vreo vorbă.

  — Şi după aceea ai constatat că Celeste nu adusese cu ea şi obiectul respectiv. Ţi-ai făcut greşit socoteala. Ai omorât-o prea devreme. Cu ce problemă te-ai confruntat! Habar nu aveai unde ascunsese ea brăţara.

  — Am încercat să fac câteva cercetări discrete, în dimineaţa următoare.

  — Dar n-ai reuşit decât să stârneşti zvonuri în legătură cu dispariţia Meduzei, spuse Lavinia, gândindu-se la vizita făcută de Nightingale acasă la Howard noaptea târziu şi la interesul neaşteptat manifestat de lordul Vale pentru căutarea acestei piese. In felul acesta, s-au răspândit extraordinar de repede veştile referitoare la furtul brăţării.

  — Da. Şi după aceea Hudson l-a angajat pe March pentru soluţionarea problemei. Trebuie să recunosc că a fost o mişcare foarte inteligentă din partea lui.

  — De fapt, doctorul Hudson m-a angajat pe mine să rezolv cazul.

  Pelling nu luă în seamă mica ei intervenţie, cufundat acum în povestirea lui.

  — Am scotocit apoi prin mai multe magazine de antichităţi, gândindu-mă că nemernica de Celeste s-ar fi putut să încheie cumva în privinţa brăţării o afacere mai profitabilă cu unul dintre negustorii care se ocupă cu aşa ceva.

  Era clar că el nu ştia nimic despre furtul, aberant în aparenţă, al doamnei Rushton, având ca obiect propria ei brăţară, îşi spuse Lavinia. Pelling nu ştia decât faptul că sărmana Celeste pusese cumva mâna pe Meduză, însă era limpede ca lumina zilei că hoaţa nu-i comunicase lui şi modalitatea în care izbutise să o fure. Poate că femeia socotise asemenea detalii ca făcând parte dintre cele mai ascunse secrete profesionale.

  Lavinia opri pentru o vreme mişcarea pandantivului.

  — Deci tu ai fost acela pe care l-am surprins eu în acea zi, în magazinul domnului Tredlow.

  — Da. Atunci m-am gândit ce noroc am avut, că tu nu m-ai văzuT. În acel moment al desfăşurării evenimentelor, eu nu voiam să te omor încă, deoarece voiam ca tu să cauţi în continuare brăţara. Mă gândeam că este foarte posibil, ca folosind relaţiile lui March, voi să-mi găsiţi obiectul. Pelling zâmbi din nou şi ridică vârful pumnalului. Şi chiar asta s-a şi întâmplat, nu-i aşa?

  — Da.

  — Unde este Meduza Albastră, doamnă Lake?

  Ea inspiră adânc.

  — Doar nu te aştepţi să-ţi spun acum acest lucru. Ştiu că mă vei ucide, imediat ce vei afla.

  — Da îmi vei spune, o încredinţă ameninţător Pelling. O privire ca de şarpe sticli în ochii lui. Până la urmă, vei fi chiar foarte fericită să-mi dezvălui locul în care se găseşte.

  La scurt timp după aceea, trăsura se opri cu o zguduitură. Lavinia simţi mirosul fluviului. Atunci când Pelling deschise uşa, ea zări prin ceaţa deasă nişte docuri care stăteau să cadă şi câteva prăpădite de acareturi cu aspect provizoriu. Lavinia auzi zgomotul ca un scârţâit făcut de bârnele docului, lovite de apă, însă fluviul nu se putea distinge prin pâcla ceţii. In preajmă se pare că nu era nici ţipenie de om.

  Lavinia încercă să se gândească Ia ceea ce avea de făcut în continuare.

  Pelling îndreptă spre ea vârful cuţitului şi-i porunci să coboare din trăsură. Lavinia coborî cu multă circumspecţie şi privi în sus, către birjar. După o privire fugară aruncată trăsăturilor de brută ale acestuia, îi dispăru şi bruma de speranţă într-un eventual ajutor din partea lui; omul de pe capra trăsurii era unul dintre cei doi bărbaţi care îl atacaseră pe Tobias în holul casei în care locuia Maggie.

  Acesta nu o privi pe Lavinia în ochi, atenţia lui fiind în întregime îndreptată în direcţia lui Pelling.

  — Eu mi-am cam terminat treaba. Unde-i restul de bani?

  — Ţine. Pelling îi aruncă un săculteţ. O să găseşti acolo toţi banii. Ia-i şi cară-te.

  Ticălosul desfăcu sfoara care lega gura săculteţului, se uită înăuntru, după care dădu din cap mulţumit. El ridică biciul şi lovi caii să plece.

  Trăsura se urni din loc clătinându-se şi se pierdu în ceaţă.

  Ceaţa asta groasă ar putea să-mi ofere o posibilitate de scăpare, îşi spuse Lavinia. Dacă ea ar izbuti să fugă suficient de repede, ar reuşi poate să scape de cuţitul lui Pelling şi să se facă nevăzută în întuneric. Lavinia îşi apucă poalele rochiei.

  — Să nu-ţi faci iluzii că poţi scăpa de mine, doamnă Lake. Pelling îşi băgă mâna în buzunarul paltonului, de unde scoase un pistol. Rânji din nou. De un cuţit mai poţi scăpa, dar de glonţ nu. Iar eu sunt un excelent trăgător.

  — Nu mă îndoiesc nici o clipă de acest lucru. Însă dacă mă omori acum, nu vei afla în vecii vecilor unde a ascuns Celeste brăţara.

  — Să fii sigură că glonţul cu care te voi opri nu te va omorî. Nu imediat. Vei avea timp destul să-mi spui tot ce ştii. Acum o să intrăm pe uşa aia de-acolO. Îi indică direcţia cu pumnalul. Mişcă mai repede, doamnă Lake. Mi-am cam pierdut răbdarea.

  Lavinia îşi atinse din nou pandantivul.

  — Mi-ai spus că eşti un bărbat puternic. Te cred, domnule. Am mare respect pentru un bărbat cu o astfel de putere.

  Pelling se uită la pandantiv.

  — Încetează dracului o dată cu pandantivul ăla.

  — Puterea ta mă sperie.

  — Fireşte.

  — Mă face să mă simt neputincioasă. De parcă aş fi departe de tot de tine, la capătul unui coridor foarte lung şi foarte întunecos.

  — Tacă-ţi naibii meliţa aia! El făcu un mare efort să-şi dezlipească privirea de la pandantiv. Intră pe uşa aia, doamnă Lake. Grăbeşte-te!

  — Ştiu unde se află brăţara, rosti ea suav. Să-ţi spun acum?

  El se mişcă nerăbdător, luându-şi ochii de la pandantiv.

  — Unde este?

  — Celeste a ascuns-o foarte bine. Lavinia făcu un pas înapoi, înspre cheiul care mărginea fluviul. Brăţara se află la capătul unui foarte lung coridor. Poţi să vizualizezi cu ochii minţii acest coridor? Este acelaşi coridor în care mă aflu şi eu. Eu par atât de mică acolo, la capătul coridorului. Va trebui să vii mai aproape ca să mă vezi mai bine. Lavinia mai făcu încă un pas în spate. Am la mine Meduza, aici, la capătul coridorului. Trebuie să parcurgi întreg acest coridor, ca să mă găseşti pe mine, şi brăţara…

  — La dracu'! Nu mai pălăvrăgi atâta despre coridoare. Totuşi făcu un pas şovăitor, urmărind-o, în timp ce ea se îndrepta, cu spatele, prin ceaţă, către fluviu. Nu vreau să mai aud nimic despre coridorul ăsta lung.

  — Dar trebuie să parcurgi acest coridor lung, foarte lung, dacă vrei să găseşti Meduza. Lavinia continuă să alunece, încet, spre perdeaua cenuşie, de ceaţă, care învăluia fluviul. Cu coada ochiului, ea se uită după vreo alee sau pasaj printre clădiri, care i-ar fi putut oferi protecţie pentru câteva secunde. Vino cu mine prin acest coridor. II cunoşti foarte bine.

  — Nu. Nu ştiu despre ce vorbeşti.

  Dar el o urmă, de parcă l-ar fi tras aţa. Din păcate, el continua să ţină strâns pistolul în mână.

  — Este acelaşi coridor pe care mergi ori de câte ori consideri că trebuie să loveşti o femeie. Este locul în care tu deţii controlul. Locul în care te simţi puternic. Când te afli în acest coridor, nimeni nu-i mai puternic ca tine.

  — Da. El continuă să meargă după ea, mişcându-se acum ceva mai repede. Eu sunt cel puternic.

  — Femeile nu te pot manipula, când te afli în acest loc.

  — Nu. Aici eu sunt stăpânul. Tonul i se schimbă treptat, subţiindu-i-se. Ea nu-mi poate face nici un rău aici.

  — Cine nu-ţi poate face rău?

  — Mătuşa Meduza.

  Lavinia aproape că se poticni.

  — Mătuşa Meduza?

  Pelling scoase un chicotit ca de băieţel, nu de om în toată firea.

  — Aşa îi spun eu mătuşii Miranda când nu este de faţă. Ea crede că mă poate împiedica să mai fac rele, dacă mă bate des şi foarte rău. Dar se înşală. Pentru că, vezi tu, ea are dreptate. Există în mine un demon care mă face puterniC. În curând, o să-i arăt eu ei! Am s-o ating atât de tare pe mătuşa Meduza, încât ea n-are să mai fie în stare să-mi facă niciodată rău. Am s-o omor.

  Lavinia nu mai avea unde să se dea înapoi. Fluviul era chiar în spatele ei. Auzea apa clipocind uşor. Unica soluţie care îi mai rămăsese era să meargă în continuare de-a-ndăratelea paralel cu cheiul de piatră. Ea coti uşor în acea direcţie. Şirul de depozite goale forma un perete, solid în aparenţă, de-a lungul fluviului.

  — Ai ajuns acum la jumătatea coridorului cel lung, foarte lung…

  Lavinia mergea încet şi cu multă băgare de seamă, îngrozită la gândul că s-ar fi putut împiedica de vreo piatră, situaţie în care acea transă, atât de fragilă, pe care i-o indusese bărbatului, s-ar fi rupt. Aruncă o privire rapidă spre uşile închise şi gemuleţele din dreapta ei, căutând înnebunită o cale de scăpare.

  — Am mers după ea în bucătărie, în seara aceea, după ce am rămas numai noi doi, singuri în casă. Ştii, nici un servitor nu mai voia să locuiască acolo. Erau cu toţii înspăimântaţi de mine…

  Brusc, se ivi un pasaj îngust, între două construcţii. Era singura cale de ieşire pe care Lavinia o găsise. Ea se opri, gata să o rupă la fugă.

  — Atunci am înjunghiat-o pe Meduza cu un cuţit de tranşat came. A curs foarte mult sânge…

  Dacă ea ar fi fugit atunci, însemna că s-ar fi destrămat definitiv vălul transparent al mrejei ţesute în jurul lui Pelling. Probabil n-ar mai fi găsit altă ocazie.

  — Am luat cu mine tot ce am putut duce, iar mai târziu am vândut toate lucrurile, inclusiv blestemata aia de piatră. Ea mereu îmi spusese că piatra aceea poseda anumite puteri ascunse, dar eu n-am crezut-o. Nu mi-am dat seama că ea îmi spusese adevărul, decât după mulţi ani, când a început să-mi meargă din ce în ce mai rău. Ea îmi bântuia visele. Râdea de mine. Atunci mi-a spus că eu am dat cu piciorul şi unicului obiect care m-ar fi putut ajuta să-i alung fantoma.

  — Meduza Albastră. Şi atunci te-ai hotărât s-o cauţi şi s-o recuperezi.

  — Trebuie neapărat s-o recuperez. Pentru că, vezi tu, ea încearcă să mă înnebunească. Brăţara este singurul lucru care ar putea-o împiedica. Trebuie să-mi spui dracului o dată unde se află locul în care o pot găsi.

  Lavinia tocmai îşi aduna forţele, când în stânga ei se auzi brusc un puternic fâlfâit de aripi. O pasăre de apă îşi cârâi nemulţumirea, plecând în zbor, la mică înălţime deasupra fluviului.

  Pelling se trezi imediat din firava transă în care fusese târât de către Lavinia. El clipi o dată, după care păru a înţelege imediat că ceva se întâmplase cu el, ceva foarte rău.

  — Unde mă aflu? Ce-ţi închipui că faci? Bărbatul ridică pistolul. Ai crezut că mă poţi păcăli?

  — Pelling! Glasul lui Tobias răsună ameninţător de undeva din ceaţă, reverberând sinistra printre clădirile pustii. Stai că te-mpuşc! Ameninţarea aceea neaşteptată avu darul să arunce o vrajă hipnotică asupra întregului tablou. Tot ce se afla în jurul Laviniei deveni pe dată calm şi tăcut.

  Apoi Pelling se uită în toate direcţiile, încercând să depisteze locul de unde venea vocea.

  — March! Unde dracu' eşti? Arată-te la faţă! Altfel o omor.

  Lavinia o luă la fugă încercând să-şi salveze viaţa şi se îndreptă către adăpostul precar al pasajului îngust pe care îl zărise puţin mai înainte în direcţia perdelei protectoare a ceţii dense. Acei câţiva metri puteau fi decisivi pentru viaţa ei. Se ştia că pistoalele ţinteau bine doar la mică distanţă.

  — Nu! Pelling se întoarse către ea. Nu poţi să scapi de mine, Meduzo!

  — Pelling! strigă din nou Tobias cu vocea destinului implacabil.

  Pistolul lui Pelling bubui. Pentru o înspăimântătoare clipă cât o eternitate, Lavinia se aşteptă să simtă lovitura glonţului în spate. Apoi femeia înţelese că Pelling trăsese în direcţia lui Tobias, nu înspre ea.

  — Doamne Dumnezeule!

  Dar glonţul nu-şi atinsese ţinta, îşi dădu ea seama. Pelling n-ar fi putut să-l vadă pe Tobias, prin ceaţa aceea groasă.

  — Las-o pe ea, Pelling! strigă din nou Tobias cu acel straniu glas care părea să vină de niciunde, şi în acelaşi timp de peste tot. Mai întâi trebuie să mă omori pe mine, dacă vrei să mai ai vreo şansă de scăpare.

  Lavinia se lipi de cel mai apropiat perete şi trase cu ochiul pe după colţ. Pelling aruncase pistolul descărcat şi acum cotrobăia cu frenezie în buzunarul paltonului pentru a scoate de-acolo al doilea pistol.

  — Arată-te o dată, March, zbieră Pelling. Cu noul pistol în mână, acesta se răsuci pe călcâie, încercând să-şi zărească adversarul prin pâcla deasă. Unde eşti, stârpitură afurisită?

  — Chiar în spatele tău, Pelling.

  Tobias ieşi în cele din urmă din ceaţă, îndreptându-se fără şovăială, de-a lungul cheiului, către ţinta sa. Şi el avea un pistol în mână. Marginile de jos ale paltonului său negru loveau ritmic bombeurile cizmelor lui. Părea înconjurat de o invizibilă aură de energie care creştea în intensitate şi se extindea tot mai mult, pe măsură ce bărbatul se apropia de victima lui.

  Laviniei această impresie îi apăru ca şi cum Tobias ar fi captat forţă din pâcla întunecată a înserării care se lăsase, folosind-o la fel cum un bărbat ar fi mânuit o sabie.

  Femeia privea toată scena cu sufletul la gură. Ea îşi văzuse iubitul până atunci de multe ori dezlănţuindu-se, dar parcă niciodată atât de puternic.

  Pentru întâia oară de când îl cunoştea, Lavinia desluşi harul sălbatic, natural, înnăscut, cu care fusese înzestrat Tobias. Femeia vibra din cap până-n picioare. Se întrebă dacă nu cumva era păcat că el nu se gândise niciodată să se lanseze în cariera de hipnotizator.

  În această fulgerătoare şi uluitoare viziune intuitivă care se revelase, Lavinia înţelese un adevăr cutremurător: talentul brut, pe care îl ghicise ea acum în Tobias, îi stârnea şi ei acea energie care îi oferea puterea de a practica hipnoza. De parcă energia magnetismului animal pe care îl descoperise acum trecând prin el ar fi intrat în rezonanţă cu aceea care trecea prin ea.

  Tobias era un om cu adevărat periculos şi probabil că el simţise acest lucru cu ani în urmă, se gândi ea, chiar dacă niciodată nu îl acceptase în mod conştient. Iată cum izbutise el să-şi autoeduce extraordinara stăpânire de sine. Ea se întrebă dacă Tobias îşi va da vreodată seama de faptul că această nemaipomenită capacitate a sa de a-şi folosi şi de a-şi ţine sub control forţele formidabile pe care le poseda făcea din el un adevărat vrăjitor.

  — Nu te mai apropia de mine! răcni Pelling. Părea acum ca scos total din minţi. Rămâi dracului o dată pe loc!

  El ridică pistolul şi trase.

  — Nu! urlă cu disperare Lavinia.

  Aproape simultan cu prima, răsună şi o a doua împuşcătură.

  Pelling se convulsionă şi se rostogoli peste marginea cheiului. Lavinia auzi un plescăit surd.

  — Tobias! Ea se năpusti înainte. Ai păţit ceva?

  Tobias se uită la ea din mijlocul acelui clocot invizibil care părea să-l înconjoare. Lăsase în jos mâna în care ţinea pistolul. Pentru o clipă, ea fu sigură că sesizase în ochii lui acel formidabil flux de energie de care era capabil.

  Totul e numai în imaginaţia ta. Revino cu picioarele pe pământ.

  — Nu, rosti încet Tobias, n-am păţit nimic. N-a ţintit bine. Cred că l-ai tulburat tu.

  Lavinia se uită spre fluviu, văzându-l pe Oscar Pelling plutind la suprafaţa apei, cu faţa-n jos. Ea ştia de ce acesta nu ţintise bine. Nu fusese din pricina ei. Fusese înspăimântat atunci când îl văzuse pe Tobias venind spre el, din ceaţă.

  Fără a mai scoate nici un cuvânt, ea se aruncă direct în braţele lui Tobias. El o prinse şi o ţinu multă vreme strâns, la pieptul lui.

  Puţin mai târziu, după ce Tobias scosese din apă cadavrul lui Pelling şi îl aruncase într-o căruţă, Lavinia îşi aminti de depozitul părăsit.

  — Vreau să arunc o privire înăuntru, spuse ea.

  Tobias înaintă spre partea din faţă a căruţei şi dezlegă calul.

  — De ce?

  — A încercat să mă oblige să intru acolo. Ea se uită la uşa închisă. Trebuie să aflu ce se ascunde îndărătul acelei uşi.

  El ezită o clipă, după care legă din nou calul.

  Fără alte comentarii, el se apropie de uşa depozitul şi o deschise. Ea intră încet, încercând să-şi obişnuiască ochii cu semiobscuritatea de-acolo.

  În interior se aflau multe frânghii făcute colac, lăzi goale şi butoaie.

  Într-un colţ zăcea întins Howard Hudson, legat fedeleş şi având un căluş în gură.

  Lavinia se repezi la el şi îi scoase căluşul. Gemând, bărbatul se ridică în şezut, pentru ca Tobias să-i taie frânghia din jurul încheieturilor.

  — Credeam că n-o să mai ajungeţi niciodată aici, spuse el.

  În aceeaşi noapte, după ce Tobias rezolvase toate treburile cu autorităţile într-o manieră în care, graţie numeroaselor sale relaţii, numai el ar fi fost în stare să le rezolve, ei se întâlniră în salonaşul Laviniei, împreună cu Emeline, cu Anthony, cu Joan şi cu Vale.

  Lavinia îşi dădu imediat seama că biroul ei era mult prea mic pentru atâtea persoane şi, cu siguranţă, nu era suficient de impresionant pentru oameni de calibrul lordului Vale. Salonul ei, deşi nu era prea impunător, îşi zise ea, ar fi fost mai potrivit pentru că acolo era ceva mai mult spaţiu.

  Deşi nu primise încă nici un onorariu care să-i acopere cheltuielile ocazionate de acest caz, ea turnă fiecăruia câte un pahar mare din preţiosul ei sherry. Când scapi cu viaţă după o recentă confruntare cu un criminal, simţi nevoia să fii generos, medită ea.

  — Toţi trei şi-au dorit Meduza Albastră, începu ea, aşezându-se pe canapea, alături de Joan. Fiecare dintre ei avea motivul săU. Îmi pare rău să o spun, dar Howard a dat crezare legendelor legate de brăţară. El şi-o dorea pentru experimentele sale. Celeste spera să o vândă, pentru ca în felul acesta să mai urce încă o treaptă pe scara socială. Iar Pelling, pierzându-şi minţile, ajunsese să creadă că brăţara i-ar fi putut oferi putere asupra fantomei mătuşii sale, pe care o omorâse când nu era decât un băieţandru.

  Joan se îngrozi.

  — A fost foarte riscant. Ce noroc că domnul March a sosit la conacul Banks exact când tu te urcai în trăsura lui Pelling.

  — Într-adevăr. Emeline luă o înghiţitură de sherry care avu darul s-o întărească. Mi-e şi groază să mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla, dacă el nu te-ar fi văzut şi nu ar fi reuşit să vină după tine.

  Vale se uită la Tobias, care şedea în faţa lui.

  — După această întâmplare, trebuie să recunoşti că pot exista şi coincidenţe. Nu-i aşa, March? Joan are dreptate: Dacă nu s-ar fi întâmplat ca tu să vii la conacul Banks în acea după-amiază, n-ai fi văzut-o pe doamna Lake urcându-se în trăsură.

  Se aşternu o scurtă linişte, timp în care cu toţii sorbiră din sherry.

  Tobias îşi răsuci paharul între palme şi privind-o pe Lavinia, surâse uşor.

  — În după-amiaza trecută, n-am ajuns la conacul lui Banks nici printr-o norocoasă întâmplare şi nici datorită vreunei coincidenţe bizare, spuse el calm. Am urmărit-o pe Lavinia, pentru că îmi lăsase un bileţel prin care mă informa asupra locului unde plecase. Cum, de altfel, îmi promisese că va face întotdeauna.

  Lavinia se uită în ochii lui şi constată o reflexie a certitudinii pe care o simţea şi ea în străfundul sufletului ei. Indiferent de ciondănelile între doi încăpăţânaţi notorii – ciondăneli care urmau în mod indubitabil să mai apară, din cauza puternicelor personalităţi ale amândurora – între ei se închegase o legătură indestructibilă. Tobias era mai mult decât iubitul şi ocazionalul ei partener de afaceri. Legătura metafizică dintre ei era acum atât de puternică, încât ea ştia precis că nu avea nicicând să fie desfăcută.

  — Ce păcat că aţi rămas fără clienţi, spuse Joan cu o imensă şi sinceră părere de răU. Înţeleg că domnul Hudson şi-a amânat pe termen nedeterminat achitarea oricăror obligaţii faţă de voi, din cauza lipsei lui totale de bani, iar domnul Nightingale sunt sigură că a anulat, şi el, înţelegerea pe care o avea cu voi.

  Lavinia se trezi din reverie.

  — Ooo, dar am toate motivele să cred că îl pot păstra cel puţin pe unul dintre clienţii noştri. Mai exact spus, pe doamna Rushton.

  Emeline se încruntă.

  — Dar ea ne va plăti numai dacă îi recuperăm relicva şi îi aranjăm o vânzare profitabilă a acesteia.

  — Sper să mă pot ocupa şi de acest detaliu atât de esenţial, mâine dimineaţă, la prima oră, rosti Lavinia mimând modestia.

  Cu toţii se uitară la ea cu interes.

  Ochii lui Vale sclipiră în lumina flăcărilor din cămin.

  — Vrei să spui că ştii locul în care a ascuns Celeste Hudson brăţara?

  — Da, răspunse LaviniA. În după-amiaza trecută, atunci când Pelling mi-a aţinut calea, tocmai pornisem la drum, pentru a o recupera.

Dr. Darfield îşi ridică privirea din bilanţul contabil pe care îl studia, în momentul în care Lavinia şi Tobias fură poftiţi să intre în biroul acestuia. De această dată, bărbatul nu mai purta exotica lui robă albastră, remarcă Lavinia. Acum era îmbrăcat mult mai potrivit statutului său de prosper om de afaceri: cu nişte foarte moderni pantaloni reiaţi, o haină elegant croită şi o cravată cu un nod sofisticat.

  Bărbatul îşi studie îndelung din ochi vizitatorii, după care închise registrul legat în piele şi se ridică încet în picioare. Le făcu semn spre două fotolii.

  — Presupun că aţi venit după brăţară, îi spuse el Laviniei.

  — Da. Ea se aşeză şi îşi aranjă faldurile jupei. Dânsul este partenerul meu, domnul March. S-a ocupat împreună cu mine de acest caz, încă de la început.

  Lavinia nu se arătă deloc mirată că Tobias ignoră invitaţia de a lua loc. Acesta îşi luă poziţia lui preferată, pe care o alegea în orice încăpere, când se afla în prezenţă unei persoane pe care nu o cunoştea sau în care nu avea încredere. Aşa că rămase în picioare cu spatele la fereastră, uitându-se cu mare atenţie la Darfield.

  Acesta dădu din cap, cu o expresie abătută şi uşor resemnată.

  — Mă aşteptam să apăreţi, de când am auzit despre moartea lui Pelling.

  Darfield traversă încăperea, apropiindu-se de o mică bibliotecă, scoase câteva cărţi de pe raftul din mijloc şi deschise un mic seif îngropat în peretele placat cu lemn. El luă din seif un obiect învelit într-un săculeţ din catifea neagră şi reveni cu el la biroul său.

  Fără a rosti vreun cuvânt, bărbatul dezlegă sfoara de la gura săculeţului al cărui conţinut îl deşertă pe masă. Puse pe catifeaua neagră o brăţară mare din aur, cu o lucrătură delicată şi o formă ciudată. In mijlocul brăţării se afla o bizară camee albastră.

  Lavinia se ridică în picioare şi se îndreptă spre birou, mânată de o irezistibilă atracţie pentru un asemenea obiect atât de vechi. Incrustaţiile fuseseră făcute cu multă măiestrie. Modelul şerpilor încolăciţi, care se repeta pe toată brăţara, era atât de minuţios detaliat, încât brăţara părea să fi fost realizată mai degrabă dintr-o broderie de aur, şi nu gravată în metal masiv.

  Lavinia o ridică aproape cu evlavie. Brăţara i se păru atât de diafană şi de gingaşă acolo, aşezată pe catifea, încât ea rămase oarecum surprinsă de greutate acesteia. Simţea în palmă căldura aurului.

  Cameea Meduzei era incrustată cu măiestrie, în mai multe nuanţe alternante de albastru. Şerpişorii se încolăceau pe capul Gorgonei, iar ochii acesteia priveau cu o intensitate de gheaţă. Micuţa dungă distinctă de sub gâtul retezat era realizată cu mare precizie. Gravura aceea miniaturală părea a avea o putere ameninţătoare, care o făcea pe Lavinia să simtă fiori reci pe spinare.

  — Celeste a făcut în aşa fel încât să o întâlnească pe doamna Rushton, într-o după-amiază când aceasta se afla în oraş, la cumpărături. Lavinia nu-şi lua ochii de la brăţară. Şi a hipnotizat-o.

  — Doamna Rushton este o persoană foarte uşor de hipnotizat, spuse Darfield. Este un mediu excelent.

  — În timp ce doamna Rushton era în transă, Celeste i-a dat instrucţiuni să se programeze la dumneata, pentru un tratament terapeutic. De asemenea, i-a mai poruncit să ia brăţara din seiful lui Banks şi să ţi-o aducă dumitale.

  — Lucru pe care doamna Rushton l-a şi făcut. Darfield o urmărea pe Lavinia cum studiază brăţara. Bineînţeles că după aceea ea nu şi-a mai amintit nimic despre această întâmplare. Celeste avea mari calităţi de hipnotizatoare, deşi a avut grijă să-i ascundă lui Hudson adevărata dimensiune a capacităţilor ei. Nu avea încredere în nici un bărbat. Mereu spunea că o femeie trebuie să aibă cât mai multe secrete. Ea nu voia ca Hudson să se îngrijoreze gândindu-se că ea ar fi putut deveni o ameninţare pentru propria lui afacere.

  Tobias îşi încrucişă braţele.

  — Presupun că de la dumneata a învăţat ea arta hipnozei.

  — Da. Eu am studiat cu un practician care era unul dintre discipolii doctorului Mesmer.

  Tobias înălţă o sprinceană.

  — Şi de ce i s-a alăturat Celeste lui Hudson? De ce n-a lucrat cu dumneata?

  Darfield se rezemă de marginea biroului. Rămase o vreme tăcut, căutând să-şi clarifice gândurile.

  — Celeste a fost copil din flori. Ea s-a născut ca rod al legăturii nelegitime dintre o vânzătoare şi fiul risipitor al unui bogătaş de la ţară, spuse el în cele din urmă. Tatăl ei nu a recunoscut-o niciodată drept fiica lui. Acesta era deja căsătorit cu fata unui alt bogătaş, din apropiere, ale cărui pământuri se învecinau cu ale lui. Din nefericire, el nu a manifestat nici un interes pentru agricultură. A izbutit până la urmă să se ruineze.

  Lavinia strânse brăţara în palmă cu un gest tandru.

  — Celeste şi-a croit singură drumul în viaţă, nu-i aşa?

  — Da. Unica ei ambiţie era de a strânge suficient de mulţi bani, încât să-şi poată îngropa trecutul şi să ajungă în înalta societate. In acest scop, ea s-a folosit de orice bărbat pe care l-a crezut capabil să o ajute în atingerea scopului său.

  — Anul trecut ea l-a cunoscut pe Hudson, în localitatea Bath, spuse Tobias.

  Darfield îi aruncă acestuia o privire scurtă, apoi se uită în altă parte.

  — Celeste a fost o femeie foarte inteligentă. Ea a înfiripat o legătură cu Hudson, după ce a început să aibă suspiciuni în legătură cu unele furturi de bijuterii, care avuseseră loc în casele unora dintre cei mai bogaţi pacienţi ai acestuia. Propriile ei cunoştinţe în domeniul hipnozei, ca şi o urmărire atentă a activităţii lui Hudson, au făcut-o să ajungă la concluzia că el era hoţul.

  — Ooo, dar eu nu cred că Howard a avut vreo legătură cu…

  — La dracu', interveni enervat Tobias. Ea l-a sedus pe Hudson pentru că a dorit ca el s-o înveţe cum să devină o hoaţă desăvârşită de bijuterii.

  Darfield surise cu tristeţe.

  — Ea a intenţionat să ajungă la pacienţii cei mai bogaţi ai acestuia. După cum am mai spus, era o bună hipnotizatoare, însă îi lipseau relaţiile sociale necesare atragerii unei clientele exclusiviste. Darfield ridică o mână, cu palma în sus. Eu nu-i puteam oferi accesul la nişte pacienţi din mediile cele mai înstărite. Propria mea afacere este destul de înfloritoare, dar eu nu am pacienţi din lumea bunĂ. Înţelegeţi? Au o foarte mare importanţă nişte referinţe excelente.

  Tobias îi aruncă Laviniei o privire.

  — Aşa am auzit şi eu.

  — Chiar dacă aş fi putut să-i ofer o listă de clienţi ceva mai deosebiţi, nu aş fi fost dispus să devin un hoţ. Pricepeţi? Nu am avut niciodată tupeul lui Celeste. După părerea mea, prin furtul unor bijuterii de valoare, poţi ajunge foarte uşor la spânzurătoare.

  — Este cu siguranţă o îndeletnicire foarte riscantă, se declară Tobias de acord.

  — Într-o zi, Oscar Pelling a intrat în cabinetul lui Hudson şi i-a propus o afacere. Pelling voia ca Hudson să fure pentru el Meduza Albastră. Darfield tăcu o vreme. Cred că restul îl ştiţi şi voi.

  — Pelling s-a înşelat când a crezut că doctorul Hudson era un hoţ profesionist, se grăbi să intervină din nou Lavinia. Dar Howard făcea cercetări în domeniul hipnozei şi fără îndoială că el a devenit obsedat de ideea folosirii Meduzei pentru experimentele sale. De aceea a refuzat propunerea lui Pelling, însă a decis să încerce a obţine pentru el însuşi piatra. Pe de altă parte, Celeste era pregătită sufleteşte să-şi ia zborul de lângă Howard şi avea nevoie pentru asta de o bază materială solidă. Atunci, s-a hotărât să-şi ia soarta în propriile mâini şi să încheie târgul cu Pelling.

  Darfield înclină din cap.