— Fii binevenit, monseniore, spuse Tolomei fără mare bucurie.

  Şi se aplecă să mai privească o dată peste parmaclâcul scării, căci nu era încă sigur că un asemenea uragan putea fi stârnit de un singur om.

  Plecându-şi capul ca să nu se ciocnească de grinda uşii, contele d'Artois pătrunse în odaia de lucru a bancherului şi merse drept la o oglindă din perete.

  — Aoleu! Dar am o faţă de mort! izbucni el, luându-şi obrajii în mâini. Ce-i drept, altul în locul meu ar fi arătat şi mai rău. Închipuieşte-ţi, şapte săptămâni să nu vezi lumina de afară decât printr-un ochi de geam ferecat cu nişte zăbrele groase cât aia a măgarului! De două ori pe zi o zeamă lungă care semăna cu o diaree chiar înainte de a o fi mâncat. Am avut noroc de Lormet al meu care-mi strecura mâncăruri gătite cum ştie dânsul, altminteri nu mai eram acum aicea. Şi un pat… ce să mai zic! Au ţinut seama că-s de neam regesc şi m-au cinstit cu un pat. A trebuit să-i sparg marginea de lemn ca să-mi pot întinde picioarele! Răbdare! I le voi pune toate la socoteală scumpului meu văr.

  La drept vorbind, Robert nu slăbise nici cu un dram şi închisoarea nu-i prea ştirbise cheresteaua zdravănă. Dacă era mai puţin rumen la faţă, în schimb ochii săi de culoarea cremenei aveau o strălucire mai răutăcioasă ca înainte.

  — Frumoasă libertate mi se dăruieşte, n-am ce zice! „Eşti liber, monseniore, continuă uriaşul maimuţărind pe comandantul închisorii Châtelet. Dar… nu te vei depărta mai mult de douăzeci de leghe de Paris; poliţia regelui trebuie să ştie unde locuieşti; dar dacă o întinzi cumva spre moşiile tale, căpitănia din Evreux trebuie înştiinţată.” Cu alte cuvinte: „Rămâi aici, Robert, să baţi uliţele sub ochiul copoilor de strajă, sau du-te de putrezeşte la Conches. Dar nici un pas în spre Artois, nici un pas în spre Reims! Nu vor să-ţi vadă mutra la încoronare, mai cu seamă la încoronare! Ai putea să le cânţi acolo un psalm care n-ar fi pe placul tuturor urechilor!” Şi au ales bine ziua pentru a-mi da drumul. Nici prea devreme, nici prea târziu. Toată curtea e plecată; nimeni la palat, nimeni la Valois… Văru-meu ăsta s-a lepădat frumos de mine! Şi iată-mă într-un oraş pustiu, fără para chioară în buzunar ca să cinez diseară şi să găsesc vreo târfă cu care să-mi potolesc focul dragostei! Căci şapte săptămâni, vezi tu, bancherule… Nu, tu nu poţi pricepe; cred că asta nu prea te mai sâcâie… Şi bagă de seamă, m-am tăvălit destul cu muierile în Artois, pe când m-aflam acolo, ca să stau liniştit o bucată de vreme; şi cred că se vor naşte în curând prin părţile acelea o droaie de argaţi mititei care nu vor şti niciodată că ar putea zice: „Tata-mare”, vorbind de regele Filip-August. Dar am constatat un lucru straniu, la care doftorii şi filozofii, aceşti şobolani, ar trebui să cugete îndelung: Pentru ce bărbatul are un mădular căruia cu cât îi dai mai multă treabă, cu atât cere mai multă?

  Izbucni într-un hohot de râs, făcu să troznească un jilţ de stejar pe care se aşeză, şi deodată păru să observe prezenţa lui Guccio.

  — Şi tu, drăguţule, cum te mai lauzi cu dragostele tale? întrebă, ceea ce în gura lui nu însemna mai mult decât „bună-ziua”.

  — Dragostele mele! Să nu mai vorbim, monseniore! răspunse Guccio, nemulţumit că o furie mai gălăgioasă ca a lui îl întrerupsese.

  Cu o strâmbătură a feţei, Tolomei îi dădu a înţelege contelui d'Artois, că subiectul nu era tocmai potrivit.

  — Ei, ce! exclamă d'Artois, cu gingăşia lui de totdeauna; o iubită te-a părăsit! Dă-mi repede adresa ei, să dau fuga până acolo! Haide, nu mai tace mutra asta amărâtă; toate femeile sunt nişte curve.

  — A, fireşte, monseniore… Toate!

  — Atunci… să petrecem barem cu alea de-s curve adevărate! Bancherule, am nevoie de bani. O sută de livre. Şi-l iau pe nepotu-tău să cineze cu mine, ca să-i scot din cap gândurile negre. O sută de livre! Da, ştiu, ştiu, îţi datorez şi aşa destul, şi-ţi zici că n-o să-ţi plătesc niciodată; te înşeli. Nu va trece mult şi ai să-l vezi pe Robert d'Artois mai tare ca oricând. Filip n-are decât să-şi înfunde coroana până la nas; fac eu, n-ai grijă, să-i sară din cap. Căci am să-ţi spun ceva care face mai mult de o sută de livre, şi care te va ajuta să deschizi bine ochii ca să vezi cui dai bani cu împrumut… Ce pedeapsă îl aşteaptă pe cel care ucide un rege? Ştreangul, tăierea capului, ruperea în bucăţi? Ai să fii de faţă în curând la un spectacol nostim: ai s-o vezi pe balcâza de mătuşă-mea Mahaut, goală ca o târfă de uliţă, ruptă în bucăţi de patru cai şi maţele ei scârboase târându-se prin praf. Iar hoţomanul de ginere-său îi va ţine tovărăşie! Păcat numai că nu pot fi omorâţi de două ori. Căci ei au omorât doi, ticăloşii! N-am scos o vorbă despre asta cât am stat la Châtelet, ca să nu vină într-o noapte să mă taie ca pe un porc. Dar am putut afla tot ce se întâmplă pe-afară prin Lormet… Tot bunul meu Lormet! De treabă om! Ia ascultaţi aici…

  După şapte săptămâni de muţenie silită, straşnicul gură spartă îşi scotea pârleala şi nu se mai oprea să-şi tragă răsuflarea decât pentru a se porni şi mai tare.

  — Ascultaţi-mă bine, urmă el. Una, Ludovic ia din mâna mătuşii Mahaut comitatul Artois ca să mi-l înapoieze; numaidecât Mahaut pune de-l otrăveşte pe Ludovic. Două, pentru a se ascunde în spatele cuiva care s-o apere, Mahaut îl împinge pe Filip la regenţă împotriva lui Valois, care ar fi sprijinit drepturile mele. Trei, Filip face în aşa fel ca mai marii ţării să primească rânduiala întocmită de el pentru moştenirea tronului, înlăturând femeile de la coroana Franţei, dar nu şi de la moştenirea domeniilor, vezi bine! Patru, fiind întărit în slujba de regent, Filip poate ridica oastea ca să mă scoată din Artois tocmai când eram gata să-mi reiau tot comitatul. N-am fost nebun să mă pun cu el şi m-am predat fără luptă. Dar iată că regina Clémence trebuie să nască; ca să nu le stau în cale, Filip mă întemniţează. Cinci, regina aduce pe lume un fiu. Filip nu se împiedică de asta! Porunceşte să se închidă castelul Vincennes, copilul e ascuns de ochii baronilor, spunându-se că n-are mult de trăit, o moaşă sau o doică e ameninţată sau ademenită cu parale, şi al doilea rege e şi el omorât. După care, Filip pleacă să se încoroneze la Reims. Iată, dragii mei, cum poţi pune mâna pe o coroană. Şi toate acestea numai ca să nu-mi fie înapoiat comitatul meu Artois.

  La cuvântul „doică” Tolomei şi Guccio schimbaseră o scurtă privire îngrijorată.

  — Sunt lucruri pe care tot omul le gândeşte, dar nimeni nu cutează să le spună în gura mare, din lipsă de dovezi. Numai că eu unul am dovada! Voi aduce pe o anumită cucoană care a furnizat otrava. Şi după aceea, va trebui niţel îmboldită să vorbească, punându-i picioarele în butuci, acea Béatrice d'Hirson care a fost codoaşa diavolului în joaca asta. A venit vremea să-i punem capăt, altminteri vom fi toţi omorâţi.

  — Cincizeci de livre, monseniore; îţi pot da cincizeci de livre.

  — Zgârcitule!

  — Atâta pot face.

  — Fie. Îmi rămâi deci dator cu celelalte cincizeci. Mahaut îţi va plăti toţi banii aceştia, cu dobândă.

  — Guccio, spuse Tolomei, vino de mă ajută să număr cincizeci de livre pentru monseniorul.

  Se retrase cu nepotu-său în încăperea de alături.

  — Unchiule, murmură Guccio, crezi că e ceva adevărat în spusele lui?

  — Nu ştiu, băiatule, nu ştiu; dar cred că ai dreptate să pleci de-aici. Nu e bine să fii prea amestecat în istoria asta care miroase urât. Purtarea ciudată a lui Bouville, fuga neaşteptată a Mariei… Fără îndoială nu poţi pune mare temei pe aiurelile acestui furios; dar am băgat de seamă adeseori că nu trecea niciodată departe de adevăr când era vorba de ticăloşii; e meşter în dealde astea şi le adulmecă de departe. Aminteşte-ţi de adulterul prinţeselor; el e acela care a făcut să fie date în vileag, şi ne-o spusese dinainte. Maria ta, urmă bancherul învârtindu-şi mâna cărnoasă într-un gest de îndoială, poate că e mai puţin naivă şi mai puţin sinceră de cum am crezut-o noi. Cu siguranţă că-i o taină la mijloc.

  — După scrisoarea ei trădătoare, poţi crede orice, spuse Guccio, ale cărui gânduri rătăceau în douăzeci de direcţii deodată.

  — Nu crede nimic, nu căuta nimic; pleacă. E un sfat bun pe care ţi-l dau.

  Când se văzu cu cele cincizeci de livre în pungă, monseniorul d'Artois ţinu morţiş ca Guccio să ia parte la mica petrecere pe care vroia să şi-o ofere pentru a-şi sărbători ieşirea din temniţă. Simţea nevoia unui tovarăş de chef şi s-ar fi îmbătat mai de grabă cu calul său decât să rămână singur.

  Stărui atâta încât până la urmă Tolomei îi suflă nepotului:

  — Du-te, altminteri se va simţi jignit.

  Guccio îşi sfârşi deci ziua asta nenorocită într-o cârciumă al cărei patron plătea tribut ofiţerilor străjii de noapte spre a fi lăsat să facă şi niţică negustorie cu fete. Toate cuvintele ce se rosteau pe la mese erau de altfel repetate la poliţie.

  Monseniorul d'Artois se arătă acolo în toată strălucirea lui, băutor zdravăn, mâncău fără pereche, gălăgios, spurcat la gură, plin de duioşie faţă de tânărul său însoţitor, şi ridicând fusta fetelor ca să arate tuturor adevăratul obraz al mătuşii sale Mahaut.

  Întrecându-se cu băutura, Guccio se chercheli repede. Cu ochii lucioşi, părul vâlvoi şi gesturile alandala, ţipa:

  — Ştiu şi eu multe… Ah, să vreau numai să vorbesc…

  — Atunci, vorbeşte! Haide dă-i drumul.

  În fundul beţiei lui, Guccio mai păstra totuşi o licărire de prudenţă.

  — Papa… spuse el. Ah, ştiu multe despre papă…

  Deodată începu să plângă cu lacrimi şiroaie pe umărul unei târfe, apoi o pălmui pentru că vedea în ea toată trădarea femeiască întruchipată.

  — Dar mă voi întoarce şi-l voi răpi!

  — Pe cine să răpeşti? Pe papă?

  — Nu, pe copilul ei!

  Petrecerea devenea o învălmăşeală tulbure, privirile se înceţoşau şi fetele aduse de cârciumarul codoş nu mai aveau nici cămaşa pe ele, când Lormet se apropie de Robert d'Artois ca să-i sufle la ureche:

  — Afară e un om care ne pândeşte.

  — Omoară-l! răspunse nepăsător uriaşul.

  — Bine, monsenioare.

  Doamna de Bouville pierdu astfel unul din argaţii săi, pe care-l pusese să se ţină după tânărul italian.

  Guccio n-avea să afle niciodată că, prin jertfa ei, Maria îl scăpase probabil de a-şi sfârşi zilele cu burta în sus pe valurile Senei.

  Vârât într-un aşternut murdar, pe sânii unei fete de stradă pe care o pălmuise şi care se arăta înţelegătoare la necazurile bărbatului, Guccio nu înceta s-o insulte pe Maria, închipuindu-şi că se răzbună împotriva ei chinuind un trup cumpărat.

  — Ai dreptate! Nici eu nu pot suferi femeile; toate-s nişte curve, zicea târfa ale cărei trăsături Guccio nu şi le va mai aminti niciodată.

  A doua zi, cu pălăria trasă până la ochi, cu picioarele şi braţele frânte de oboseală, cu trupul şi sufletul deopotrivă de scârbite, Guccio lua drumul Italiei. Ducea cu dânsul o avere frumuşică sub forma unei scrisori către o bancă de acolo, semnată de unchiul său, şi care reprezenta partea lui de câştig din afacerile încheiate de doi ani încoace.

  În aceeaşi zi, regele Filip al V-lea, soţia sa Jeanne şi contesa Mahaut, cu toată slujitorimea lor, soseau la Reims.

  Porţile conacului de la Cressay se şi închiseseră în urma frumoasei Maria care va trăi între zidurile lui, nemângâiată, o iarnă veşnică.

  Adevăratul rege al Franţei va creşte acolo ca un mic bastard. Va face primii paşi în curtea noroioasă, printre raţe, se va tăvăli în livada cu stânjenei galbeni, de-a lungul râului Mauldre, în livada aceea, unde Maria, de câte ori va călca pe acolo, avea să revadă chipul fermecătorului ei iubit sienez, şi trecătoarea ei dragoste stinsă pentru totdeauna. Ea îşi va ţine jurământul şi, vreme de treizeci de ani, va păstra taina pentru a o încredinţa în cele din urmă, pe patul morţii unui călugăr din Spania în trecere prin părţile acelea.

  Maria de Cressay era ursită unei vieţi stranii. Spovedania acestei îndrăgostite, condamnată la singurătate şi care nu şi-a părăsit parcă sătucul natal decât pentru a fi împinsă, nevinovată şi neputincioasă, în inima unei drame dinastice, avea să zguduie într-o zi Europa.

 IX.

  AJUNUL ÎNCORONĂRII.

  Porţile oraşului Reims, cu stema regală deasupra, fuseseră vopsite din nou. Străzile erau pavoazate cu draperii care-ţi luau ochii, cu covoare şi mătăsuri, aceleaşi de altfel care slujiseră cu un an şi jumătate în urmă la încoronarea lui Ludovic al X-lea. Lângă palatul arhiepiscopal, trei săli mari din scânduri fuseseră ridicate în pripă: una pentru masa regelui, alta pentru masa reginei, a treia pentru înalţii dregători, astfel ca toată curtea să încapă la ospăţ.

  Burghezii din Reims, siliţi să plătească cheltuielile încoronării, găseau povara cam apăsătoare.

  — Dacă ăştia încep să moară aşa de repede pe tron, ziceau ei, şi în fiecare an ne revine cinstea de a încorona un rege, în curând nu vom mai lua decât un prânz la douăsprezece luni, pentru care va trebui să vindem şi cămaşa de pe noi! Ne costă scump cinstea pe care ne-a făcut-o Clovis botezându-se în oraşul nostru! Dacă vreun alt oraş vrea să ne cumpere potirul cu sfântul mir, am încheia bucuroşi târgul.

  La lipsa de bani a vistieriei se mai adăoga şi greutatea de a strânge, în toiul iernii, asemenea belşug de merinde pentru a sătura atâtea guri. Şi burghezii din Reims se apucau să înşire: optzeci şi doi de boi, două sute patruzeci de berbeci, patru sute douăzeci şi cinci de viţei, şaptezeci şi opt de porci, opt sute de iepuri şi iepuri de casă, opt sute de claponi, o mie opt sute douăzeci de gâşte, peste zece mii de găini şi patruzeci de mii de ouă, fără a mai pomeni de butoaiele cu nisetru pe care au trebuit să le aducă de la Malines, de patru mii de raci pescuiţi în apă de munte, de somoni, de ştiuci, de lini, de plătici, de bibani şi de crapi, de trei mii cinci sute de ţipari pentru cinci sute de plăcinte. Aduseseră două mii de calupuri de brânză şi trăgeau nădejde că trei sute de butoaie de vin, din fericire produs de podgoriile de prin partea locului, vor fi de ajuns ca să potolească atâtea gâtlejuri însetate care aveau să benchetuiască acolo vreme de trei zile, poate şi mai mult.

  Şambelanii, sosiţi înainte spre a rândui cu de-amănuntul desfăşurarea petrecerilor, îşi arătau nişte pretenţii ciudate. Nu hotărâseră ei să se aducă deodată la masă trei sute de bâtlani fripţi? Dregătorii ăştia semănau bine cu stăpânul lor, cu regele acesta zorit care-şi poruncea încoronarea de la o săptămână la alta, ca să zicem aşa, de parcă ar fi fost vorba de o liturghie de două parale pentru un picior rupt!

  De mai multe zile plăcintarii pregăteau din cremă de migdale castelele lor cu metereze, zugrăvite în culorile Franţei.

  Şi muştarul? Nu se adusese încă muştarul! Era nevoie de treizeci şi una de ocale. Şi apoi, oaspeţii doar nu vor mânca din palmă. Mare greşeală că se vânduseră pe preţ de nimic cele cincizeci de mii de străchini de lemn de la cealaltă încoronare; mai bine ar fi fost dacă erau spălate şi puse la păstrare. Cât despre cele patru mii de urcioare, ele fuseseră sparte sau furate. Cusătoresele tiveau în grabă două mii şase sute de coţi de pânză pentru feţele de masă, şi se putea socoti de pe acum că, una peste alta, cheltuiala se va ridica la aproape zece mii de livre.

  La drept vorbind, oraşul Reims nu pierdea în afacerea asta, căci serbările încoronării atrăseseră puzderie de negustori lombarzi şi evrei care plăteau taxe pe vânzări.

  Încoronarea, ca toate ceremoniile regale, se desfăşura într-o atmosferă de petrecere câmpenească. Era un spectacol neîntrerupt ce se oferea poporului în aceste zile, şi mulţi veneau de departe ca să-l vadă. Femeile ţineau să-şi pună rochii noi; craii nu se lăsau rugaţi să cumpere giuvaericale; broderiile, stofele frumoase, blănurile, se vindeau lesne. Şmecherii strângeau avere, iar prăvăliaşii care arătau niţică grabă în a-şi servi muşteriii puteau, într-o săptămână, să-şi facă suma pentru cinci ani.

  Noul rege locuia la palatul arhiepiscopal în faţa căruia mulţimea se îmbulzea tot timpul ca să-l vadă pe suveran sau ca să se holbeze la trăsura reginei, o trăsură îmbrăcată în mătase vişinie.

  Regina Jeanne, înconjurată de doamnele ei de onoare, supraveghea cu un neastâmpăr de femeie covârşită de treburi despachetatul celor douăsprezece cufere, a celor patru mari sipete, a lăzii cu încălţăminte, a lăzii cu mirodenii. Gătelile ei erau fără îndoială cele mai frumoase din câte avusese vreodată o femeie în Franţa. Pentru fiecare zi şi aproape pentru fiecare ceas al acestei călătorii triumfale fusese prevăzut alt vestmânt.

  Într-o pelerină din stofă ţesută în fir de aur, cu blană de cacom, îşi făcuse regina intrarea solemnă în oraş, pe când de-a lungul străzilor se dădeau în cinstea perechii regale fel de fel de reprezentaţii, mistere, jocuri şi cântece. La ospăţul din ajunul încoronării, care va începe îndată, regina avea să apară într-o rochie de catifea violetă tivită cu singeap. Pentru dimineaţa încoronării avea o rochie dintr-o stofă în fir de aur adusă din Turcia, o mantie purpurie şi o zavelcă de-un roşu mai închis; pentru prânz o rochie brodată cu stema Franţei; pentru cină o rochie din stofă de aur şi două alte mantii de cacom.

  A doua zi va purta o rochie de catifea verde şi apoi alta din mătase de Damasc azurie cu pelerină de jder. Niciodată nu se va arăta în ochii lumii gătită la fel şi cu aceleaşi bijuterii.

  Minunăţiile acestea se aflau într-o încăpere decorată numai cu lucruri aduse de la Paris; draperii de mătase albă brodate cu o mie trei sute douăzeci şi unu de papagali de aur, având în mijloc armoariile conţilor de Burgundia prin care trecea leul roşu de pe stema lor; pologul patului, cuvertura şi pernele erau împodobite cu şapte mii de frunze de trifoi cusute în fir de argint. Jos fuseseră aşternute covoare cu stemele Franţei şi ale comitatului Burgundiei.

  Jeanne intrase de mai multe ori în apartamentul lui Filip ca să admire şi el frumuseţea unei stofe, croiala desăvârşită a vreunei rochii.

  — Stăpânul meu drag, iubitul meu, izbucni dânsa, cât de fericită mă faci!

  Oricât de puţin pornită era din fire spre a-şi da pe faţă sentimentele, nu-şi putea opri lacrimile care-i veneau în ochi. Propria ei soartă o uluia, mai cu seamă când îşi aducea aminte că nu de mult se găsea în închisoare, la Dourdan. Ce uimitoare întoarcere a norocului, în mai puţin de optsprezece luni! Se gândea la Marguerite, cea moartă, se gândea la soră-sa, Blanche de Burgundia, încă întemniţată la Château-Gaillard… „Biata Blanche care îndrăgea atât de mult gătelile. Ce s-ar mai fi bucurat astăzi!” îşi zicea, încercând o cingătoare de aur încrustată cu rubine şi smaralde.

  Filip era îngrijorat, şi entuziasmul soţiei sale mai curând îl posomora; tocmai cerceta socotelile cu marele său vistiernic.

  — Îmi pare bine, draga mea, că toate acestea îţi sunt pe plac, răspunse în cele din urmă. Vezi tu, urmez pilda tatălui meu care, aşa cum l-ai cunoscut, se arăta foarte strâns în cheltuielile sale, dar nu se calicea de fel când era vorba de măreţia regală. Bine faci arătându-te în aceste frumoase vestminte, căci ele sunt pentru poporul care ţi le dă din truda lui, tot atâta cât sunt şi pentru tine; şi vezi să ai grijă de ele, căci nu vei putea prea curând să-ţi cumperi altele asemenea. După încoronare, va trebui să ne restrângem.

  — Filip, întrebă Jeanne, într-o zi mare ca asta nu vei face nimic pentru soră-mea, Blanche?

  — Am făcut, am făcut. E din nou tratată ca o prinţesă, afară doar că n-are voie să iasă dintre zidurile unde se află. Trebuie să existe o deosebire între ea, care a păcătuit şi tine, Jeanne, care ai fost întotdeauna fără de prihană şi pe nedrept învinuită.

  Rostise aceste ultime cuvinte, ridicând asupra soţiei sale o privire în care se citea mai mult grijă pentru onoarea regală decât dragoste.

  — Şi apoi, adăugă el, nu prea am de ce să fiu încântat de bărbatul ei, în clipa asta. Rău frate am în acest Charles!

  Jeanne înţelese că orice stăruinţa ar fi zadarnică şi că ar face mai bine să nu mai aducă vorba niciodată despre asta. Atâta timp cât va fi rege, Filip va refuza s-o scoată pe Blanche din închisoare.

  Jeanne părăsi încăperea şi Filip se apucă iar să cerceteze foile lungi, încărcate de cifre pe care i le înfăţişa Geoffroy de Fleury.

  Cheltuielile nu se opreau doar la vestmintele regelui şi reginei. Filip primise, ce-i drept, câteva daruri. Astfel, caftanul cenuşiu pe care-l purta în ziua aceea îi fusese dat de bunică-sa, Maria de Brabant, văduva lui Filip al III-lea; iar Mahaut oferise stofa cu picăţele pentru rochiile micuţelor prinţese şi pentru hăinuţele tânărului Ludovic-Filip. Dar era prea puţin faţă de celelalte.

  Regele trebuise să-şi îmbrace în straie noi pe cei cincizeci şi patru de aprozi ai săi ca şi pe mai-marele lor, Pierre de Galard, căpitanul arcaşilor; Adam Héron, Robert de Gamaches, Guillaume de Seriz şi şambelanii primiseră fiecare câte zece coţi de postav vărgat de Douai spre a-şi face tunici arătoase. Henry de Meudon, Furant de la Fouaillie şi Jeannot Malgeneste, orânduitorii vânătorilor regale, căpătară echipament nou, ca toţi arcaşii. Şi deoarece după încoronare urmau să fie învestiţi douăzeci de noi cavaleri, iată încă douăzeci de caftane de pus la socoteală! Aceste daruri în vestminte erau o datină; şi datina mai cerea ca regele să adauge la racla cu osemintele lui Ludovic cel Sfânt din biserica Saint-Denis un crin de aur presărat cu smaralde şi rubine.

  — Cât face cu totul? întrebă Filip.

  — Opt mii cinci sute patruzeci şi opt de livre, treisprezece soli şi unsprezece denieri, măria ta, răspunse vistiernicul. Nu s-ar putea să ceri o contribuţie prin care poporul să-şi arate bucuria urcării pe tron a măriei tale?

  — Urcarea mea pe tron ar fi primită cu şi mai mare bucurie dacă nu voi pune biruri noi, spuse regele. Vom face într-alt chip.

  Tocmai atunci un slujitor intră să-l anunţe pe contele de Valois. Filip ridică mâinile spre tavan:

  — Iată ce uitaserăm în socotelile noastre. Ai să vezi acuma, Geoffroy, ai să vezi! Unchiul acesta are să mă coste, el singur, mai scump decât zece încoronări! Vine să-mi pună sula-n coastă. Lasă-mă singur cu dânsul.

  Ah! Măreţ mai era monseniorul de Valois! Brodat, înzorzonat, îngroşat de blănurile de pe dânsul care lăsau să se vadă dedesubt un caftan acoperit de pietre scumpe! Dacă locuitorii din Reims n-ar fi ştiut că noul lor suveran era tânăr şi slăbănog, l-ar fi luat pe acest senior drept regele însuşi.

  — Dragă nepoate, începu el, sunt tare mâhnit… tare mâhnit pentru tine. Cumnatu-tău din Anglia nu vine.

  — E multă vreme, unchiule, de când regii de dincolo de Canalul Mânecii nu mai vin la încoronările noastre, răspunse Filip.

  — Aşa e; dar trimiteau vreo rudă sau vreun mare senior de la curtea lor ca să ocupe locul cuvenit ducelui de Guyenne. Eduard însă n-a trimis pe nimeni; vrea să arate astfel din nou că nu te recunoaşte. Contele de Flandra pe care gândeai că l-ai ademenit cu tratatul vostru din septembrie, nu e nici el aici, şi nici ducele de Bretagne.

  — Ştiu, unchiule, ştiu.

  — Cât despre ducele de Burgundia, să nu mai vorbim de el; ştiam noi bine că va lipsi. În schimb însă, mamă-sa, mătuşa noastră Agnès, pică adineaori, şi nu-mi vine a crede că a sosit anume pentru a-ţi aduce sprijinul ei.

  — Ştiu unchiule, ştiu, repetă Filip.

  Sosirea asta neaşteptată a ultimei fiice a lui Ludovic cel Sfânt îl îngrijora pe Filip mai mult decât lăsa să se vadă. Crezuse la început că ea vine să negocieze. Dar mătuşa Agnès nu se prea arăta grăbită să-şi dea gândurile pe faţă, iar el era hotărât să nu facă primul pas. „Dacă poporul care mă aclamă când apar şi care mă crede vrednic de invidie ar şti de câte vrăjmăşii şi primejdii sunt înconjurat!” îşi zicea Filip.

  — Aşa că din cei şase pairi mireni care trebuie mâine să-ţi ţină coroana, urmă Valois, nu ai deocamdată pe nici unul.

  — Ba da, unchiule; o uiţi pe contesa d'Artois… şi pe tine însuţi.

  Valois sari în sus ca ars.

  — Contesa d'Artois! izbucni el. Să ţină coroana o femeie, atunci când chiar tu, Filip, chiar tu nu-ţi întemeiezi drepturile decât pe îndepărtarea femeilor de la tron.

  — A ţine coroana e una şi a ţi-o pune în cap e alta!

  — Mahaut trebuie să te fi ajutat să ajungi rege ca s-o înalţi atât de sus! Vei da apă la moară celor care umblă cu minciuni. Să nu mai răscolim trecutul, Filip, dar la drept vorbind, nu Robert e cel care se cuvenea să şadă în scaunul de pair pentru comitatul Artois?

  Filip se prefăcu a nu lua în seama ultimele cuvinte ale unchiului său.

  — În orice caz, spuse el, pairii bisericii se află aici.

  — Se află aici, se află aici… repetă Valois, fluturându-şi degetele încărcate de inele. Şi aşa nu sunt decât cinci din şase câţi ar trebui să fie. Şi ce crezi că au să facă aceşti pairi ai bisericii când vor vedea că din partea ţării o singură mână – şi care! – se va ridica să te încoroneze?

  — Dar unchiule, domnia ta nu eşti oare nimic?

  Era rândul lui Valois să nu ia în seama întrebarea.

  — Până şi fratele tău e îmbufnat pe tine, spuse el.

  — Pentru ca Charles, fără îndoială, habar nu are cât de bine ne-am înţeles, dragă unchiule, şi poate că-şi închipuie a te sluji pe domnia ta, stându-mi împotrivă, răspunse liniştit Filip… Dar fii pe pace; şi-a anunţat sosirea şi mâine va fi aici.

  — De ce nu-i dai numaidecât rangul de pair al regatului? Tatăl tău a făcut asta pentru mine, iar Ludovic a făcut-o pentru tine. Astfel m-aş simţi mai puţin singur, sprijinindu-te.

  „Sau mai puţin singur, trădându-mă”, se gândi Filip, înainte de a întreba:

  — Mă rog, pentru Robert sau pentru Charles venişi să stărui, ori vrei să-mi vorbeşti de domnia ta?

  Valois lasă să treacă o clipă, se aşeză mai bine în scaun şi îşi privi diamantul care-i sclipea pe arătător.

  „Cincizeci… sau o sută de mii? se întreba Filip. De ceilalţi puţin îmi pasă. Dar de ăsta am nevoie, şi el o ştie. Dacă refuză şi face tărăboi, sunt silit să-mi amân încoronarea.”

  — Nepoate, vorbi în sfârşit Valois, vezi bine că nu m-am dat în lături, ba m-am băgat chiar la mare cheltuială cu îmbrăcămintea de încoronare şi cu însoţitorii mei pentru a te cinsti. Dar văzând că ceilalţi pairi lipsesc, cred că va trebui să mă retrag şi eu. Ce va spune lumea dacă m-ar vedea singur lângă tine? Că m-ai cumpărat, asta are să spună.

  — Mi-ar părea tare rău, unchiule, mi-ar părea tare rău. Dar, ce vrei să fac, nu te pot sili la ceea ce nu-ţi place. Poate că a sosit vremea să renunţăm la datina care cere ca pairii să-şi ridice mâna în jurul coroanei…

  — Nepoate! Ce-mi aud urechile, nepoate!

  — Iar dacă e nevoie de un consimţământ la alegerea regelui, urmă Filip, apoi, unchiule, să nu-l mai cerem celor şase mari baroni, ci poporului care-şi dă feciorii la oaste şi banii la vistierie. Aceasta va trebui s-o facă ţara, pe care o voi aduna.

  Valois nu se mai putu stăpâni şi, sărind de pe scaun, începu să zbiere:

  — Huleşti cele sfinte, Filip, sau ţi-ai pierdut minţile! Văzu-tu-s-a vreodată monarh ales de supuşii săi? Frumoasă noutate, n-am ce zice, să aduni ţara! Asta vine de-a dreptul de la ideile lui Marigny, care se trăgea din neam prost şi a făcut atâta rău tatălui tău. Ţi-o spun răspicat că dacă apucăm pe calea asta, nu vor trece cincizeci de ani şi poporul se va lipsi de noi, alegându-şi ca rege vreun burghez îmbogăţit, vreun avocat sau vreun cârnăţar care va fi făcut avere furând. Nu, nepoate, nu; de data aceasta sunt hotărât; nu voi ţine coroana unuia care se proclamă rege numai de capul său, şi care, pe deasupra, face în aşa fel ca această coroană să ajungă în curând pradă ţopârlanilor!

  Se făcuse stacojiu la faţă şi umbla de colo-colo cu paşi mari.

  „Cincizeci de mii… sau o sută de mii?” nu înceta să se întrebe Filip. Cu ce cifră să-l dea gata?

  — Bine, unchiule, nu mă sprijini dacă nu vrei, spuse el. Dar atunci, dă-mi voie să-l chem chiar acuma pe marele vistiernic.

  — Pentru ce asta?

  — Pentru a-i porunci să schimbe pomelnicul daniilor pe care urma să-l iscălesc mâine, cu prilejul urcării mele pe tron, şi în care pomelnic te aflai în cap… cu o sută de mii de livre.

  Nimerise în plin. Valois rămase încremenit, cu braţele desfăcute.

  Filip înţelese că a câştigat şi, oricât de scump îl costa izbânda asta, trebui să se ţină tare ca să nu surâdă în faţa mutrei pe care o făcea unchiu-său. De altminteri, acesta ieşi repede din încurcătură. Nepotu-său îl oprise tocmai când îşi vărsa mânia; o luă de la capăt. Mânia era la dânsul un mijloc cu care încerca să tulbure judecata celuilalt, atunci când a lui nu-l mai ajuta.

  — Mai întâi, tot răul vine de la Eudes, se porni el. Îl socot foarte vinovat şi am să i-o scriu. Şi ce nevoie aveau contele de Flandra şi ducele de Bretagne să-i ţină partea, refuzând invitaţia ta? Când regele te cheamă, nu mai stai pe gânduri, vii! Nu sunt eu aici? Baronii ăştia, zău aşa, se cam întrec cu măsura. Şi într-adevăr, în felul ăsta puterea e în primejdie de a ajunge în mâna micilor vasali şi a burghezilor. Cât despre Eduard al Angliei, ce temei poţi pune pe un bărbat care se poartă ca o femeie? Voi fi deci lângă tine, ca să le dau o lecţie. Iar ceea ce ai hotărât să-mi dai, uite, primesc, fiindcă ţin să se facă dreptate. Căci drept este ca cei care sunt credincioşi regelui să fie trataţi altfel decât aceia care îl trădează. Văd că te pricepi să cârmuieşti. Şi această… această danie cu care-mi arăţi preţuirea ta, când o vei iscăli?

  — Chiar acuma, unchiule, dacă doreşti. Dar îi voi pune data de mâine, răspunse regele Filip al V-lea.

  Pentru a treia oară, şi tot cu ajutorul banilor, îi pusese botniţă contelui de Valois.

  — E vremea să mă încoronez cât mai repede, îi spuse Filip vistiernicului său, după ce Valois plecase, căci dacă ar trebui să mai discut cu el, cred că rândul viitor aş fi nevoit să vând regatul ca să-l pot plăti.

  Şi cum Fleury se arăta mirat de uriaşa sumă făgăduită, regele adăogă:

  — Fii pe pace, Geoffroy, fii pe pace; n-am scris încă ziua în care această danie îi va fi vărsată. N-o va primi decât cu ţârâita… Dar asupra acestor bani va putea face împrumuturi… Şi acum, haidem la masă.

  Ceremonialul prevedea ca după cină, regele, însoţit de dregătorii săi şi de popime să meargă la catedrală spre a se reculege şi a spune rugăciuni. Biserica era de pe acum gătită, cu covoarele spânzurate, cu sutele de lumânări în sfeşnicele lor, şi cu marea estradă înălţată în strană. Rugile lui Filip fură scurte, dar îi trebui totuşi oarecare vreme până să înveţe pentru ultima oară toate riturile şi gesturile pe care el însuşi urma să le îndeplinească. Merse să se încredinţeze că uşile laterale sunt bine zăvorâte, întrebă ce măsuri de pază au fost luate, şi vru să ştie locul fiecăruia la slujba de încoronare.

  — Pairii mireni, membrii familiei regale şi marii dregători vor sta pe estradă, i se răspunse. Conetabilul rămâne lângă măria ta. Cancelarul stă lângă regină. Tronul acesta, în faţa tronului măriei tale, este al arhiepiscopului de Reims, iar jilţurile aşezate în jurul pristolului sunt pentru pairii ecleziastici.

  Filip străbătea estrada cu paşi rari, netezea cu vârful piciorului vreun colţ ridicat al covorului.

  „Ciudat lucru, îşi zicea. Eram aici, chiar în locul acesta, anul trecut, la încoronarea fratelui meu… N-am dat nici o atenţie tuturor acestor amănunte.”

  Se aşeză o clipă, dar nu în tronul regal; o teamă superstiţioasă îl oprea să-l ocupe de pe acum. „Mâine… mâine voi fi rege cu adevărat.” Se gândea la tatăl său, la toţi străbunii care s-au încoronat înaintea lui în această biserică; se gândea la frate-său suprimat printr-o crimă de care el nu era vinovat, dar de pe urma căreia trăgea toate foloasele; se gândea la cealaltă crimă, săvârşită asupra copilului; nici pe asta n-o poruncise el, dar îi era complicele mut, şi aproape inspiratorul ei… Se gândea la moarte, la propria sa moarte, şi la milioanele de oameni, supuşii săi, la milioanele de taţi, de fii, de fraţi pe care-i va cârmui până atunci.

  „Îmi seamănă oare toţi aceştia, sunt ei nişte criminali când au prilejul, nevinovaţi numai din neputinţă, şi gata să se slujească de orice nelegiuire pentru a-şi ajunge ţelurile? Totuşi, când mă aflam la Lyon nu eram însufleţit decât de simţăminte de dreptate. Chiar aşa să fie oare? E firea omenească atât de josnică sau poate că puterea regală ne face astfel? Acesta e oare tributul pe care-l plătim pentru a domni, să ne pomenim întinaţi şi ticăloşiţi în aşa hal? Pentru ce Dumnezeu ne-a făcut muritori, căci moartea e aceea care ne face josnici, prin frica ce-o avem de ea ca şi prin întrebuinţarea ce i-o dăm, slujindu-ne de ea? Poate că unii vor încerca să mă omoare în noaptea asta.”

  Privea umbrele mari tremurând în ogivele înalte, printre stâlpii de piatră. Nu simţea căinţă, ci doar lipsa bucuriei de a domni.

  „Iată fără îndoială ce va să zică a-ţi face rugăciunea, şi pentru ce suntem sfătuiţi să trecem pe la biserică în noaptea din ajunul încoronării.”

  Se vedea limpede aşa cum era: un om rău, cu însuşirile unui rege foarte mare.

  Nu avea somn, ar mai fi rămas bucuros acolo multă vreme, cugetând la el însuşi, la soarta omului, la obârşia faptelor noastre, şi punându-şi singurele mari întrebări ale lumii acesteia, acelea cărora nu le poţi afla niciodată răspuns.

  — Cât timp va ţine ceremonia? vru el să ştie.

  — Două ceasuri întregi, măria ta.

  — Haide! Să ne silim a dormi. Mâine trebuie să arătăm bine.

  Dar când ajunse la palatul arhiepiscopal, intră în iatacul reginei şi se aşeză pe marginea patului. Îi vorbi soţiei sale de lucruri fără mare importanţă; îi spuse cum sunt rânduite locurile în catedrală; întrebă ce vestminte vor purta fiicele lui…

  Regina era pe jumătate adormită. Lupta cu somnul ca să-l poată asculta; vedea la dânsul o încordare nervoasă şi un fel de teamă care creştea şi împotriva căreia căuta ocrotire.

  — Iubitule, întrebă ea, vrei să dormi cu mine?

  Filip păru să se codească.

  — Nu pot, răspunse; nu l-am anunţat pe şambelan.

  — Eşti rege, Filip, spuse Jeanne surâzând; poţi da şambelanului tău orice poruncă pofteşti.

  Rămase o clipă pe gânduri înainte de a se hotărî. Tânărul acesta care se pricepea, mânuind armele sau banul, să-şi pună cu botul pe labe vasalii cei mai puternici, se simţea stânjenit când trebuia să-şi informeze servitorii că îi venise din senin pofta de a se culca cu nevastă-sa.

  Până la urmă chemă una din cameristele care dormeau în odaia de alături şi o trimise să-l anunţe pe Adam Héron că nu trebuie să-l aştepte şi nici să se culce la uşa lui.

  Apoi, între draperiile cu papagali, sub pologul cu crini de argint, lepădă hainele de pe dânsul şi se strecură în aşternut. Şi spaima de care nu-l puteau apăra toate oştile conetabilului, căci era spaima unui bărbat şi nu spaima unui rege, se potoli lângă acest trup de femeie lipit de al său, cu pulpele astea tari şi lungi, cu pântecul acesta supus, cu pieptul acesta cald.

  — Draga mea, murmură Filip în părul Jeannei, draga mea, răspunde-mi, înşelatu-m-ai? Răspunde fără teamă, căci chiar dacă m-ai înşelat odinioară, eşti iertată.

  Jeanne strânse mai tare şoldurile lui, lungi, uscăţive şi puternice, simţindu-i oasele sub degete.

  — Niciodată, Filip, ţi-o jur, îi răspunse. Am fost ispitită s-o fac, ţi-o mărturisesc, dar n-am cedat.

  — Mulţumesc, draga mea, şopti Filip. Atunci, nimic nu-mi lipseşte ca să pot dormi.

  Nimic nu-i mai lipsea acestei domnii, pentru că Filip, era într-adevăr aidoma tuturor bărbaţilor din ţara sa; îi trebuia o femeie, şi una care să fie cu totul a lui.

 X

 CLOPOTELE DIN REIMS.

  Câteva ceasuri mai târziu, lungit pe un pat sărbătoresc împodobit cu stema Franţei, regele Filip, într-un caftan lung de catifea purpurie şi cu mâinile aduse pe piept, aştepta episcopii care trebuiau să-l însoţească la catedrală.

  Primul şambelan, Adam Héron, purtând un vestmânt tot aşa de pompos, stătea în picioare lângă pat. Dimineaţa palidă de ianuarie împrăştia în odaie o lumină lăptoasă.

  Se auzi o bătaie în uşă.

  — Pe cine căutaţi? întrebă şambelanul.

  — Vreau să-l văd pe rege.

  — Cine vrea?

  — Fratele său.

  Filip şi Adam Héron se uitară unul la altul, miraţi şi nemulţumiţi.

  — Bine. Să intre, spuse Filip, săltându-se niţel în capul oaselor.

  — Ai foarte puţină vreme, măria ta, îi aminti şambelanul.

  Cu o clipire a pleoapelor, regele îl încredinţă că întrevederea n-are să ţină mult.

  Frumosul Charles de La Marche era în ţinută de călătorie. Tocmai sosise la Reims şi nu se oprise decât pentru o clipă la unchiu-său, Valois. Faţa şi mersul îi trădau furia.

  Dar oricât de întărâtat era, vederea fratelui său, înveşmântat în purpură şi întins astfel într-o poză de sfânt zugrăvit, îl fâstâci; stătu puţin locului, cu ochii holbaţi.

  „Ce n-ar da să fie în locul meu!” îşi zise Filip. Apoi, cu glas tare:

  — Iată-ne, aşadar, iubite frate. Îţi sunt recunoscător că ţi-ai înţeles datoria şi, prin venirea ta, ai făcut să mintă gurile rele care pretindeau că nu vei fi la încoronarea mea. Îţi sunt recunoscător. Acum, du-te degrabă de te îmbracă, căci nu te poţi arăta astfel. Ai să întârzii.

  — Frate, răspunse La Marche, trebuie mai întâi să-ţi spun ceva important.

  — Ceva important, sau ceva care are importanţă pentru tine? Deocamdată singurul lucru important este să nu lăsăm să aştepte înaltele feţe ale bisericii. Dintr-o clipă într-alta vor veni episcopii să mă ia.

  — Ei bine, au să aştepte! izbucni Charles. Fiecare, rând pe rând, găseşte urechea ta gata să-l asculte, şi toţi trag folos din asta. Numai de mine pari să nu ţii seamă de loc; de data asta însă, mă vei asculta!

  — Atunci, să vorbim, Charles, spuse Filip aşezându-se pe marginea patului. Dar te previn că trebuie să fii scurt.

  La Marche avu o mişcare din cap vrând parcă să zică: „Vom vedea, vom vedea”, şi îşi trase un scaun, silindu-se să se umfle în pene şi să facă pe semeţul.

  „Bietul Charles…, gândi Filip, iată-l acum că vrea să-şi dea aerele unchiului Valois; nu-l prinde, n-are mutră pentru aşa ceva.”

  — Filip, îşi urmă vorba La Marche, ţi-am cerut de mai multe ori să mă faci pair al ţării, şi să-mi sporeşti apanajul o dată cu veniturile. Cerutu-ţi-am aceasta, da ori ba?

  — Hrăpăreaţă familie, murmură Filip.

  — Şi întotdeauna ai făcut pe surdul. Acum ţi-o spun pentru ultima oară; am venit la Reims, dar nu voi lua parte la încoronarea ta decât dacă am scaun de pair. De nu, o iau din loc.

  Filip îl privi o clipă fără să scoată o vorbă, şi sub această privire, Charles simţi că se face mic, că-i piere trufia, că-şi pierde toată încrederea în sine şi i se duce tot ifosul.

  În faţa tatălui lor, Filip cel Frumos, tânărul prinţ avea odinioară aceeaşi senzaţie a propriei sale nimicnicii.

  — O clipă, frate, spuse Filip.

  Se ridică şi merse să-i vorbească lui Adam Héron, retras într-un ungher al încăperii.

  — Adam, întrebă el pe şoptite, baronii care s-au dus să aducă potirul cu sfântul mir de la mănăstirea Saint-Remy s-au întors?

  — Da, măria ta, se şi află la catedrală împreună cu călugării mănăstirii.

  — Bine. Atunci închide porţile oraşului, întocmai ca la Lyon.

  Şi făcu din mână trei mişcări abia vizibile, care însemnau: porţile cu ţepi de fier, barele, cheile.

  — În ziua încoronării, măria ta? murmură Héron, uluit.

  — Tocmai pentru că e ziua încoronării. Şi daţi-i zor.

  După ce şambelanul ieşi, Filip se întoarse spre pat.

  — Aşadar, frate, ce-mi cereai adineaori?

  — Pairia, Filip.

  — A, da, pairia. Ei bine, frate, ţi-o voi da bucuros; dar nu chiar acum, căci prea ţi-ai trâmbiţat dorinţele. Dacă ţi-aş face astfel pe plac, lumea ar zice că nu e din vrerea mea, ci m-ai silit la asta, şi fiecare s-ar crede îndreptăţit să se poarte ca tine. Află deci că nu vor mai fi apanaje create sau sporite înainte de voi da o ordonanţă care să spună răspicat că nici o parte a domeniilor regale nu poate fi înstrăinată.

  — Dar oricum, tu nu mai ai nevoie să fii pair de Poitiers. De ce nu-mi dai mie acest domeniu? Recunoaşte că partea mea e prea mică.

  — Prea mică?! izbucni Filip care începea să fiarbă de mânie. Eşti fiu de rege, eşti frate de rege; crezi într-adevăr că partea e prea mică pentru un om cu mintea ta şi cu meritele pe care le ai?

  — Meritele mele? repetă Charles.

  — Da, meritele tale care-s puţine. Căci trebuie să sfârşesc prin a ţi-o spune de la obraz, Charles, eşti un zevzec; aşa ai fost întotdeauna şi nu te-ai făcut mai deştept cu anii. Încă de pe când nu erai decât un ţânc, ne păreai tuturor atât de neghiob, atât de greu de cap, încât chiar mama te privea cu dispreţ – sfânta noastră mamă! – şi-ţi zicea „Găgăuţă”. Adu-ţi aminte, Charles: „Găgăuţă”. Aşa ai fost, aşa ai rămas. Că tata te chema să iei parte la sfatul său? Şi ce-ai învăţat din asta? Căscai gura la muşte în timp ce acolo se dezbăteau treburile ţării şi nu-mi amintesc să fi auzit cineva de la tine o vorbă care să nu-l facă pe tata sau pe domnul Enguenard să dea din umeri. Crezi aşa dar că ţin atât de mult să te fac mai puternic, pentru frumosul sprijin pe care mi-l vei aduce, când de zece luni încoace nu încetezi să unelteşti împotriva mea? Altă cale trebuia să apuci spre a dobândi ceea ce vrei. Te crezi om tare, şi aştepţi să mă plec înaintea ta? Nimeni n-a uitat cât de jalnic te-ai arătat la Maubuisson, când ai început să behăi: „Blanche! Blanche!” şi să-ţi boceşti ocara de faţă cu toata curtea.

  — Filip! Tocmai tu îmi spui asta? strigă La Marche înălţându-şi capul, cu obrazul răvăşit. Tocmai tu a cărui soţie…

  — Să n-aud nici o vorbă împotriva Jeannei, nici o vorbă împotriva reginei! i-o reteză scurt Filip, ridicând mâna. Ştiu că pentru a-mi face rău, sau pentru a te simţi mai puţin singur în nenorocirea ta, nu încetezi să-ţi trăncăneşti pretutindeni minciunile.

  — Ai scos-o basma curată pe Jeanne pentru că vroiai să păstrezi Burgundia, pentru că ai ţinut seamă, ca întotdeauna, mai mult de interesele tale decât de cinstea ta. Dar, poate că nici mie, soţia mea necredincioasă n-a încetat să-mi dea o mână de ajutor.

  — Ce vrei să spui?

  — Vreau să spun ceea ce spun! i-o întoarse Charles de La Marche. Şi-ţi repet încă o dată că dacă ţii să mă vezi la slujba de încoronare, vreau să fiu aşezat acolo într-un scaun de pair. Ori pairia, ori plec de aici!

  Adam Héron se ivi iar în odaie şi, cu o mişcare a capului, îl înştiinţă pe rege că poruncile lui au fost date mai departe spre a fi îndeplinite. Filip îi mulţumi în acelaşi fel.

  — Dacă-i aşa, atunci pleacă, frate, spuse el. De un singur om am nevoie astăzi: arhiepiscopul de Reims care trebuie să mă încoroneze. Nu eşti episcop? Atunci pleacă; pleacă dacă asta îţi face plăcere.

  — Dar pentru ce, izbucni Charles, pentru ce unchiul Valois capătă întotdeauna ceea ce vrea, iar eu nu?

  Prin uşa întredeschisă se auzeau cântările procesiunii ce se apropia.

  „Când mă gândesc, îşi zicea Filip, că dacă aş muri, nătărăul ăsta ar trebui să fie regent!” Îşi puse mâna pe umărul fratelui său.

  — Când vei fi căşunat şi tu atâtea rele ţării şi în atâta amar de vreme ca şi unchiul nostru, vei putea cere să fii plătit cu acelaşi preţ. Dar, slavă Domnului, eşti mai puţin harnic la prostie ca dânsul!

  Din ochi îi arătă uşa, şi contele de La Marche ieşi, alb ca varul, răscolit de o furie neputincioasă, pentru a se ciocni cu un mare alai de feţe bisericeşti.

  Filip se întoarse la pat şi se lungi iar acolo, cu mâinile încrucişate pe piept, cu pleoapele închise.

  Se auziră ciocănituri în uşă; de data asta erau episcopii care izbeau cu cârjele lor.

  — Pe cine căutaţi? întrebă Adam Héron.

  — Vrem să-l vedem pe rege, răspunse o voce gravă.

  — Cine vrea?

  — Pairii episcopi.

  Canaturile uşii se dădură în lături şi episcopii de Langres şi de Beauvais intrară, cu mitra în cap, cu raclele de aur la gât. Apropiindu-se de pat, aceştia îl ajutară pe rege să se ridice, îi prezentară potirul cu aghiazmă şi, în timp ce el îngenunchia pe o pernă de mătase, rostiră rugăciunea.

  Apoi, Adam Héron puse pe umerii lui Filip o mantie din catifea roşie, la fel cu cea a caftanului. Şi deodată, în legătură cu locul din dreapta suveranului, izbucni o ceartă între înalţii prelaţi. În chip firesc, ducele arhiepiscop de Laon trebuia să stea la dreapta regelui. Scaunul din Laon era însă, pe vremea aceea, fără titular. Episcopul de Langres, Guillaume de Durfort, trecea drept locţiitor al celui absent. Dar Filip îl alese pe episcopul de Beauvais spre a sta la dreapta sa. Avea două motive pentru asta: mai întâi, episcopul de Langres îi primise cam cu prea mare uşurinţă pe foştii templieri în dioceza lui, dându-le slujbe de dieci; apoi, episcopul de Beauvais era un Marigny – rubedenie a marelui Enguerrand şi a fratelui său, arhiepiscopul de Sens – şi Filip ţinea să aducă un omagiu, dacă nu persoanei, cel puţin numelui pe care-l purta.

  Astfel că regele se pomeni cu doi prelaţi în dreapta şi nici unul în stânga.

  — Sunt episcop-duce; mie mi se cuvine să stau la dreapta, zicea Guillaume de Durfort.

  — Scaunul episcopal din Beauvais e mai vechi decât cel din, Langres, răspundea Marigny.

  Feţele lor începeau să se aprindă sub mitre.

  — Domnii mei, regele hotărăşte, rosti Filip.

  Durfort se supuse şi-şi schimbă locul.

  „Încă un paraponisit”, gândi Filip.

  Coborâră aşa, printre cruci, lumânări şi căţuie cu tămâie, până-n stradă, unde toată curtea, cu regina în frunte, se şi înşirase alcătuind cortegiul. Se îndreptară toţi spre catedrală. Un uriaş vuiet de glasuri se înălţa la trecerea regelui. Filip era cam palid şi-şi tot încreţea ochii de miop. Pământul din Reims parcă se făcuse deodată ciudat de tare sub picioarele lui; avea impresia că păşeşte pe marmură.

  La portalul catedralei, alaiul se opri pentru alte rugăciuni; apoi, în larma orgilor, Filip intră în naos, îndreptându-se spre altar, spre marea estradă, spre tron, unde, în sfârşit, se aşeză. Întâiul său gest fu pentru a arăta reginei jilţul pregătit în dreapta lui.

  Biserica era ticsită. Filip nu vedea decât o mare de coroane, de piepţi şi de umeri brodaţi, de odoare şi patrafire scânteind în lumina lumânărilor. Un firmament uman se întindea la picioarele lui.

  Îşi purtă privirea spre neamurile mai apropiate, şi-şi răsuci capul căutând în dreapta şi în stânga, ca să-şi dea seama cine se află pe estradă. Charles de Valois era acolo, şi Mahaut, monumentală, îmbrobonită de sudoare sub atâtea brocarturi şi catifele; soacră-sa îi surâse.

  Ludovic d'Evreux se ţinea ceva mai deoparte. Dar Charles de la Marche nu se vedea nicăieri şi nici Filip de Valois pe care şi tată-său părea să-l caute din ochi.

  Mişcându-se greoi sub odoarele sacerdotale, arhiepiscopul de Reims, Robert de Courtenay, se ridică de pe tronul sau, aşezat cu faţa spre tronul regal. Filip îi urmă pilda şi veni să se închine înaintea altarului.

  Cât ţinu tedeumul, Filip nu încetă să se întrebe: „Porţile au fost oare bine închise? Poruncile mele au fost oare îndeplinite întocmai? Frate-meu nu-i om care să stea pitit într-o odaie în timp ce eu sunt încoronat. Şi de ce lipseşte Filip de Valois? Ce mi-o fi pregătind ăştia? Ar fi trebuit să-l las pe Galard afară pentru ca, la nevoie, să-şi aibă arcaşii mai la îndemână.”

  Or, în vreme ce regele îşi frământa mintea astfel, frate-său mai mic bălăcea într-o mlaştină.

  Ieşind furios din camera regelui, Charles de La Marche alergase într-o goană spre casa unde erau găzduiţi cei doi Valois. Nu-l găsise pe unchiu-său, plecat mai devreme la catedrală, ci numai pe Filip de Valois, gata şi el să pornească, căruia îi povesti gâfâind ceea ce el numea „trădarea” fratelui său.

  Cei doi veri se cam asemănau, cu deosebirea ca Filip de Valois era mai înalt şi mai voinic decât Charles; cât despre minte, se potriveau destul de bine în înfumurare şi nerozie.

  — Dacă aşa stau lucrurile, nu voi lua parte nici eu la ceremonie, spusese Valois cel tânăr; plec cu tine.

  Zis şi făcut, îşi adunară escortele şi se îndreptară semeţ spre una din porţile oraşului. Trufia lor trebui să se plece în faţa armăşeilor.

  — Nimeni nu intră, nici nu iese. Porunca regelui.

  — Nici chiar prinţii Franţei?

  — Nici chiar prinţii; porunca regelui.

  — A, vrea să ne ţină aici cu de-a sila! izbucnise Filip de Valois care se socotea acum el însuşi jignit. Ei bine, vom ieşi totuşi!

  — Cum vrei să ieşim dacă porţile sunt închise?

  — Să ne prefacem a ne întoarce la locuinţa mea şi lasă pe mine.

  Urmase o năzbâtie de ştrengari: scutierii tânărului conte de Valois fuseseră mânaţi să caute nişte scări pe care le ridicară în grabă la capătul unei fundături, acolo unde zidurile nu păreau să fie păzite. Şi iată-i pe cei doi veri, cu fesele în aer, porniţi să sară peste îngrădirea de piatră, fără să le treacă prin cap că de partea cealaltă se întindeau smârcurile de la malul râului Vesle. Cu ajutorul unor funii coborâră în şanţ. Charles de La Marche lunecă în mijlocul apei mocirloase şi îngheţate; s-ar fi înecat acolo dacă văru-său, care era înalt de şase picioare şi cu muşchi zdraveni, nu-l scotea la timp. Apoi porniră orbeşte prin mlaştini. Nu mai era chip să renunţe. Îi pândea aceeaşi primejdie, fie că mergeau înainte, fie că s-ar fi întors din drum. Îşi jucau viaţa şi vor avea nevoie de trei ceasuri ca să iasă din această mocirlă. Cei câţiva scutieri care îi urmaseră, bălăcăreau prin jurul lor şi nu se sfiau să-i blesteme în gura mare.

  — Dacă scăpăm vreodată de-aici, striga La Marche pentru a-şi da curaj, ştiu bine unde mă voi duce: La Château-Gaillard!

  Valois cel tânăr, pe care sudoarea curgea şiroaie în ciuda frigului, arătă o mutră mirată deasupra trestiilor putrezite.

  — Aşa dar tot o mai iubeşti pe Blanche? întrebă el.

  — N-o iubesc de fel, dar am de aflat ceva de la dânsa. Ea e singura, e ultima care poate să ne spună dacă fata lui Ludovic e bastardă, şi dacă Filip a fost încornorat ca şi mine! Cu mărturia ei îl voi putea şi eu face de ocară pe frate-meu ajutând celor care vor să dea coroana Franţei fiicei lui Ludovic.

  Dangătul clopotelor din Reims, trase din toate puterile, ajungea până la dânşii.

  — Când mă gândesc, când mă gândesc că pentru el bat clopotele! zicea Charles de La Marche, vârât pe jumătate în noroi şi cu mâna întinsă spre oraş.

  În catedrală, şambelanii tocmai isprăviseră să-l dezbrace pe rege. Stând în picioare înaintea altarului, Filip cel Lung nu mai avea pe dânsul decât două cămăşi puse una peste alta; o cămaşă de pânză subţire de-a dreptul pe piele în cealaltă din mătase albă, larg deschisă la piept şi la subsuori. Înainte de a fi învestit cu semnele maiestăţii, regele se înfăţişa adunării supuşilor săi aproape gol şi bâţâind de frig.

  Toate atributele încoronării erau aşezate pe altar, în paza stareţului de la Saint-Denis care le adusese de acolo. Adam Héron luă din mâna acestuia nădragii, nişte izmene lungi de mătase brodate cu flori de crin, şi-i ajută regelui să şi-i tragă pe dânsul, ca şi pantofii, tot de stofă brodată. Apoi Anseau de Joinville, în lipsa ducelui de Burgundia, prinse pintenii de aur la picioarele regelui, şi-i scoase numaidecât. Arhiepiscopul binecuvântă spada lungă, despre care se zicea că era a lui Carol cel Mare, şi o spânzură de curea la şoldul regelui, recitind:

  — Accipe hunc gladium cum Dei benedictione…{11}

  — Gaucher, apropie-te, spuse regele.

  Gaucher de Châtillon se apropie şi Filip, desfăcându-şi cureaua, îi întinse spada.

  Nicicând vreun conetabil, în toată istoria încoronărilor, nu meritase mai mult ca dânsul să ţină, pentru suveranul său, semnul puterii militare. Între ei, gestul acesta era mai mult decât împlinirea unui ritual; se uitară lung, lung unul la altul. Simbolul se făcea una cu realitatea.

  Cu vârful unui ac de aur, arhiepiscopul luă din sfântul potir, pe care i-l întindea stareţul de la Saint-Rémy, o picătură de untdelemn ce se zicea că-i trimis din cer, şi muindu-şi degetul, o amestecă cu mirul pregătit într-o farfurioară. După care arhiepiscopul îl unse pe Filip, atingându-l în creştetul capului, la piept, între umeri şi la subsuori. Adam Héron strânse ineluşele şi copcile care închideau tunicile. Cămaşa regelui va fi mai târziu arsă, pentru că fusese atinsă cu sfântul mir.

  Regele fu atunci îmbrăcat cu vestmintele luare de pe altar: mai întâi un pieptar de atlaz roşu brodat cu fir de argint, apoi tunica de atlaz albastru tivită cu mărgăritare şi presărata cu flori de crin din aur, şi, peste acestea, mantia dintr-o ţesătură asemănătoare, apoi, peste aceasta, contăşul larg prins de umărul drept cu o agrafă de aur. De fiecare dată, Filip simţea cum creşte povara pe grumaz. Arhiepiscopul săvârşi ungerea mâinilor, vârî în degetul lui Filip inelul regal, îi puse sceptrul greu de aur în mâna dreaptă şi braţul dreptăţii în cea stângă. După ce mai făcu o închinăciune în faţa tabernacolului, prelatul ridică în sfârşit coroana, în timp ce marele şambelan începea apelul pairilor prezenţi:

  — Măreţul şi puternicul senior, contele…

  Chiar în această clipă, un glas ascuţit, tăios, se înălţă în naos:

  — Opreşte-te, arhiepiscopiile! Nu-l încorona pe acest uzurpator! Ţi-o porunceşte fiica lui Ludovic cel Sfânt!

  Un freamăt lung străbătu adunarea. Toate capetele se întoarseră spre locul de unde pornise strigătul. Cei de pe estradă şi prelaţii care oficiau slujba se uitau unii la alţii cuprinşi de teamă. Şirurile mulţimii se desfăcură.

  Înconjurată de câţiva seniori, o femeie înaltă, încă frumoasă la faţă, cu bărbia puternică, ochii limpezi şi aprinşi de mânie, purtând diadema îngustă şi valul văduvelor pe o claie de păr aproape alb, se îndrepta spre strană.

  La trecerea ei, se auziră şoapte:

  — E ducesa Agnès! Ea e!

  Unii îşi întindeau gâtul ca s-o vadă. Erau miraţi că arată încă aşa de tânără şi calcă aşa de zdravăn. Pentru ca era fiica lui Ludovic cel Sfânt, închipuirea tuturor o aşeza undeva departe, în fundul veacurilor; vedeau în ea o străbunică, o umbră prăpădită într-un castel din Burgundia. Şi deodată, li se înfăţişa aşa cum era, o femeie de cincizeci şi şapte de ani, încă plină de viaţă şi de hotărâre.

  — Opreşte-te, arhiepiscopule! repetă ea când nu mai era decât la câţiva paşi de altar. Iar voi toţi, ascultaţi aici… Citeşte, Mello! adaugă, întorcându-se spre sfetnicul ei care o însoţea:

  Guillaume de Mello desfăcu un sul de pergament şi citi:

  — Noi, preanobilă Doamnă Agnès a Franţei, ducesă de Burgundia, fiică a măriei sale Ludovic cel Sfânt, în numele nostru şi al fiului nostru, preanobilul şi puternicul duce Fudes, ne adresăm vouă, baroni şi seniori aici de faţă sau afară, de pe întreg cuprinsul regatului, ca să nu lăsaţi să fie recunoscut rege contele de Poitiers care nu este nicidecum moştenitor legiuit al coroanei, şi să cereţi să se amâne încoronarea până ce vor fi recunoscute drepturile doamnei Jeanne de Franţa şi de Navarra, fiică şi moştenitoare a răposatului rege şi a fiicei noastre”.

  Teama sporea pe estradă, şi începeau să se facă auzite murmure ameninţătoare în fundul bisericii. Oamenii se strângeau unii într-alţii.

  Arhiepiscopul părea încurcat de coroana ce-o avea în mână, neştiind dacă trebuie s-o pună la loc pe altar, sau să continue slujba.

  Filip stătea nemişcat, în capul gol, neputincios, împovărat de cincisprezece ocale de aur şi brocarte, cu mâinile împiedicate de cele două braţe simbolice, al puterii şi al dreptăţii. Niciodată nu se simţise aşa de nevolnic, aşa de primejduit, aşa de singur. O mănuşă de oţel îi strângea coşul pieptului. Liniştea lui avea ceva înfiorător. Un singur gest de-ar face, de-ar deschide acum gura, lăsându-se târât într-o dezbatere aprigă, s-ar isca tărăboi şi ar merge fără îndoială la o înfrângere. Rămăsese încremenit în strălucirea podoabelor sale, ca şi cum bătălia se dădea departe de el.

  Îi auzea pe pairii ecleziastici şuşotind:

  — Ce trebuie să facem?

  Episcopul de Langres, care nu uita jignirea suferită în dimineaţa aceea, era de părere să se oprească ceremonia.

  — Să ne retragem şi să discutăm, propunea un altul.

  — Aceasta n-o putem face, regele e acum unsul lui Dumnezeu, e rege; încoronaţi-l! răspundea episcopul de Beauvais.

  Contesa Mahaut se aplecă spre fiică-sa, Jeanne, şi-i şopti la ureche:

  — Ticăloasa! Pentru asta ar merita să crape.

  Se simţea otravă în aer. Cu o clipire a pleoapelor sale de broască ţestoasă, conetabilul îi făcu semn lui Adam Héron să ia de la capăt apelul.

  — Măreţul şi puternicul senior, contele de Valois, pair al regatului, rosti şambelanul.

  Ochii tuturor se întoarseră atunci spre unchiul regelui. Dacă răspundea la apel, Filip câştiga bătălia, căci Valois aducea chezăşia pairilor mireni, a puterii adevărate. Dacă refuza, Filip pierduse.

  Valois nu se prea arăta grăbit, iar arhiepiscopul care, fiind un Courtenay, îi era rudă, aştepta în chip vădit hotărârea lui.

  Filip riscă atunci un gest; întoarse capul spre unchiu-său, privirea pe care i-o adresă făcea o sută de mii de livre. Burgundia nu va plăti niciodată atâta.

  Fostul împărat al Constantinopolei se ridică, cu faţa crispată, şi veni să se aşeze la spatele nepotului său.

  „Bine am făcut că nu m-am calicit cu el”, îşi spuse Filip.

  — Nobila şi puternica doamnă Mahaut, contesă d'Artois, pair al regatului, strigă Adam Héron.

  Arhiepiscopul ridică cercul greu de aur cu o cruce pe partea dinspre frunte, rostind în sfârşit:

  — Coronet te Deus.

  Unul dintre pairii mireni trebuia numaidecât să ia coroana şi s-o ţină deasupra capului regelui, iar ceilalţi pairi să pună doar un deget simbolic. Valois îşi şi întinse mâinile; dar Filip, cu o mişcare a sceptrului, îl opri.

  — Tu, mamă, ţine-mi coroana, îi spuse el contesei Mahaut.

  — Mulţumesc, fiule, murmură namila de femeie.

  Primea, prin această alegere spectaculară făcută de ginere-său, recunoştinţa lui pentru cei doi regi pe care îi omorâse. Lua locul celui dintâi pair al regatului, iar stăpânirea asupra comitatului Artois îi era întărită pentru totdeauna.

  — Burgundia nu se pleacă! strigă ducesa Agnès.

  Şi adunându-şi însoţitorii, porni spre ieşire, în timp ce, călcând încet, Mahaut şi Valois îl reconduceau pe Filip la tronul său.

  După ce acesta se aşeză în el, cu picioarele pe o pernă de mătase, arhiepiscopul îşi scoase mitra, se apropie de rege şi sărutându-l pe gură, spuse:

  — Vivat rex în aeternum.

  Ceilalţi pairi îi urmară pilda, repetând:

  — Vivat rex în aeternum.

  Filip se simţea obosit. Câştigase ultima sa bătălie, după şapte luni de lupte necontenite, pentru a ajunge la această putere supremă pe care acum nimeni nu mai putea să i-o tăgăduiască.

  Clopotele spărgeau văzduhul vestindu-i izbânda; norodul urla pe afară, urându-i slavă şi viaţă lungă; toţi vrăjmaşii lui erau cu botul pe labe. Avea un fiu care să-i dea urmaşi la tron, o soţie fericită cu care să împărtăşească necazurile şi bucuriile. Regatul Franţei îi aparţinea.

  „Cât sunt de obosit, cât sunt de obosit!” îşi zicea Filip.

  Acestui rege de douăzeci şi trei de ani, care se impusese printr-o voinţă încăpăţânată, care acceptase beneficiile unei crime şi care era înzestrat cu toate însuşirile unui mare monarh, nimic, la drept vorbind, nu părea să-i lipsească.

  Vremea pedepselor avea să înceapă.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  {1} Aşadar, dumneata eşti domnul Guccio Baglioni?

  {2} Dregător din Evul Mediu, în sudul Franţei, îndeplinind o funcţie echivalentă cu aceea de şoltuz sau pârcălab în ţările româneşti.

  {3} În 1303, ministrul de justiţie Nogaret, însoţit de Colonna, l-au arestat, din ordinul lui Filip cel Frumos, pe papa Bonifaciu al VIII-lea care se refugiase la Anagni.

  {4} Mahaut întocmi un inventar amănunţit al furturilor şi stricăciunilor săvârşite în castelul său de la Hesdin, inventar care nu cuprindea mai puţin de o sută douăzeci şi nouă de articole. Ea intentă un proces în faţa Înaltei Curţi din Paris pentru a obţine despăgubiri, care în parte i-au fost acordate prin hotărârea din 9 mai 1321.

  {5} Şi dacă nu moare?

  {6} Păcat.

  {7} Unchiule.

  {8} Bună treabă, fiule.

  {9} Ticălos, afurisit.

  {10} Când un nou-născut prezenta simptome de boală, nu lui i se administrau medicamentele, ci doicii.

  {11} Primeşte această sabie cu binecuvântarea lui Dumnezeu.