Dragostea lor debută subit şi la fel de înfocat ca şi valul de ură care-i însufleţise în perioada în care se întâlneau la meditaţii. Ieşiră în oraş în fiecare zi, desigur fără să se preteze la gesturi puerile şi fără să-şi facă declaraţii romanţioase. Anilu îşi asumă de bunăvoie şi chiar cu-n soi de entuziasm porecla dată de el şi-i făcu toate confidenţele posibile legate de copilăria ei nefericită în care îşi dorea să nu mai crească şi să renunţe prin orice mijloace la lecţiile de pian cu care mama ei o persecutase încă de la vârsta de cinci ani. Apoi îi povesti cu lux de amănunte despre toţi iubiţii ei imaginari care proveneau din epoci şi ţări, respectiv filme şi cărţi diferite, iar Ştefan îşi manifestă interesul şi complezenţa printr-o încercare eşuată de-a memora toate numele şi naţionalităţile acestora. Punctul culminant al iubirii lor, trăite fără comentarii şi promisiuni, se concretiză în propunerea lui Ştefan de-a deveni colegi de bancă până în ultima zi de liceu, ceea ce avu darul s-o tulbure pe Anilu într-aşa un hal încât fu cât pe ce să se compromită săvârşind gestul acela infantil cu ţinutul de mână. În prima zi de şcoală, după ce-şi aleseră de comun acord o bancă undeva în penultimul rând, la fereastră, Ştefan îndrăzni s-o invite la cinema, unde făcu imprudenţa să-şi strecoare braţul pe după umărul ei, iar Anilu simţi o undă de şoc în tot corpul ca şi cum ceva ar fi electrocutat-o şi, neştiind cum să se apere, îi împinse brutal braţul la o parte rugându-l insistent „să nu se mai repete”.

  Luni în şir avea să-şi reproşeze acel gest, învinuindu-se fără preget pentru o atât de mare neghiobie, pentru că Ştefan, deducând din reacţia ei că-l simpatizează doar ca prieten, încetă să-i mai facă în vreun fel curte şi-şi focaliză atenţia pe o altă colegă de clasa, o anume Sabina. Caracterul lui nestatornic şi-ar fi arătat roadele şi într-o altfel de împrejurare, dar Anilu nu-şi putea ierta stângăcia, fiorul acela de panică imbecilă care-o alarmase şi care-l aruncase pe Ştefan în braţele altei fete, aşa că-şi adună toate puterile şi se hotărî să-şi mărturisească iubirea, c-o voce sugrumată, într-o dizertaţie total lipsită de utilitate, pentru că Ştefan înţelesese demult acest lucru, din surâsul mohorât şi dureros pe care-l afişa Anilu ori de câte ori îl vedea ţinându-se de mână cu Sabina sau sărutându-se cu ea pe culoare, dar o ascultă fără s-o întrerupă, urmărindu-i tremurul bărbiei cu o curiozitate sadică şi contemplând aproape fascinat lacrimile care i se prelingeau pe obraji în timp ce înşira vorbe de dragoste, prea triste ca sa poată fi urmărite până la capăt…

  După Sabina urmă Ioana, apoi Alina şi pe urmă Roxana, apoi din nou Sabina şi-n cele din urmă Mirela. Iar Anilu asista neputincioasă la toate aceste peregrinări neruşinate ale lui Ştefan din braţele unei colege în braţele altei colege, fără să mai poată ţine şirul evenimentelor, fără să mai poată înţelege ceva. Din când în când se organizau excursii la munte şi în general, cu astfel de ocazii, se schimbau partenerele lui Ştefan. Sub presiunea acestor umilinţe repetate, într-una din excursii, Anilu îşi aminti cât de mult îşi dorise cândva să ajungă scriitoare şi cum până atunci nu făcuse altceva decât să-i dedice lungi poeme epice unui iubit imaginar cu ochi întunecaţi, nu prea ştia cum să înceapă, dar se gândi că poate nici nu trebuia să caute un început, în general gândurile se nasc în prezent şi se continuă în trecut sau undeva aiurea, în lumi paralele şi inaccesibile, aşa că începu sa scrie despre veninul acelor clipe în care ar fi vrut parcă să-şi vomite sufletul şi aşternu pe foaie primele cuvinte: „Ştefan”. Punct. „Mi-e silă de tine.” Punct. „Eşti o scârbă.” Punct. „Te urăsc.” Punct.

  Apoi se ridică de pe scaun, era multă lume în jur, aproape toţi colegii, care dansau doi câte doi, se apropie de Ştefan care dansa cu fruntea lipită de cea a Sabinei, îl înşfăcă de umăr şi-i spuse cu o voce inflexibilă: „Dansul următor e al meu… nu-ţi face griji o să fie primul şi ultimul” şi pe urmă se aşeză la loc pe scaun aşteptând fără nici un gând să se schimbe muzica, apoi dansă cu el refuzând să-i adreseze vreun cuvânt, în timp ce refrenul intona suav şi nevinovat: „Dânse avec moi, c?est une grande espérance”, căci pentru ea, deja, nimic nu mai era la fel de dureros pentru că descoperise un mijloc prin care se putea răzbuna pe Ştefan fără sa fie nevoie să se terfelească împroşcându-l cu reproşuri, găsise un mijloc prin care să sufere fără să fie nevoită să-i arate şi lui o faţă umflată de plâns, un mod prin care oricât de subjugată ar fi fost iubirii ăsteia nenorocite pe care i-o purta, putea fi liberă în acelaşi timp, liberă să gândească şi să simtă orice, fără să-i dea lui socoteală, fără să se mai umilească în plus… Se ascunse într-un dulap şi printre hohote de disperare înăbuşită continuă sa scrie: „Micuţul meu mon frčre, cu 24 de zile mai mic decât mine, oare cât timp vom mai rămâne tineri? Chiar nu-ţi dai seama că ele nu contează? Că peste zece ani n-o să le mai ţii minte nici măcar numele? Crezi c-o să vină vreuna dintre ele să te ţină de mână când o să fii bătrân, bolnav şi obosit? Tot eu am să fiu acolo, tot eu, care n-am avut nevoie de nici o promisiune ca să te iubesc, nici măcar de-un compliment cât de cât…”. Continuă sa scrie şi a doua zi, unui iubit necunoscut, pentru că deja ceva rupsese vraja şi se eliberase pe jumătate din coşmarul acelea cu Ştefan şi partenerele lui de-un anotimp, i se părea acum că sentimentul acela de adoraţie putea fi direcţionat oricum, că exista şi era numai al ei, n-avea neapărat legătură cu Ştefan, ar fi putut să fie adresat oricui şi scrise: „Dragul meu fără chip, pe buze am gust sărat, de lacrimi şi amar, de cenuşă. Cred că de foame am mâncat puţin pământ. Te iubesc. Cred că ai ochii negri sau cenuşii. Îmi place să-ţi spun Tonio, dar te poţi numi oricum. Te rog să mă ierţi pentru tot. Copacii sunt goi, mă uit pe fereastră şi vântul se loveşte de pereţi. Deşi nu te cunosc, îmi dau seama că de fapt pentru tine scriu. Poate că nici măcar n-am să te întâlnesc. Cu siguranţă n-am sa te întâlnesc. Pe mine nu mă va iubi nimeni, niciodată. De unde ştiu? Habar n-am. Pur şi simplu ştiu.”

  Doi ani mai târziu Ştefan se îndrăgosti furtunos de Anilu, dar cu excepţia unor sărutări înflăcărate, care-o aduceau pe ea la exasperare, nu se întâmplă nimic esenţial care să răstoarne situaţia. Anilu se simţea deja epuizată după perioada aceea de supliciu în care reflectase asupra lui căutând să şi-l apropie prin orice mijloace şi abia atunci când capitulă în sinea ei, renunţând cu toată sinceritatea la orice speranţă, Ştefan adulmecă deznădejdea de-a fi pierdut definitiv iubirea singurei femei adevărate pe care-o întâlnise şi-şi revizui sentimentele, năpustindu-se asupra ei c-o pasiune greu de îndepărtat, astfel încât urmară alte luni de cruzimi reciproce şi tergiversări dureroase în care Ştefan oscila între a o insulta ca pe vremuri sau a o adora fără scrupule, dedicându-i nu doar fiecare gând care-i încolţea în minte, atât în stări de veghe cât şi în somn, dar şi obiecte de o inestimabilă valoare personală cum ar fi primul său caiet de matematică sau poze de când era în leagăn, asupra cărora se iscălea adăugând şi câteva cuvinte de-o banalitate sfâşietoare menite să ilustreze starea de spirit jalnică în care se afla: „te iubesc” sau „please don?t let me down”, în timp ce Anilu accepta cu o îngăduinţă orgolioasă toate aceste omagii interpretându-le ca pe-o ofrandă adusă de ironia sorţii calităţilor ei inestimabile.

  Se simţea în sfârşit răzbunată de un Dumnezeu al dreptăţii, singurul în care crezuse vreodată şi se gândea că-şi câştigase prin suferinţă un grad de libertate nesperat. Dar cu cât se simţea mai puternică îşi dădea seama mai bine cât e de nefericită, înţelegând cu tristeţe că avusese o idee mult mai clară despre fericire în perioada aceea tulbure în care se îneca în propria ei iubire chinuită decât în prezentul acela auster în care supraveghea impasibil eforturile zbuciumate şi iluzorii ale lui Ştefan de-a repara greşelile trecutului. De data asta, când mergeau la cinema, îl lăsă să-şi strecoare braţul pe după umărul ei, dar nu mai exista nici un curent care s-o electrocuteze, tot ce simţea era o poftă de-a se întoarce cât mai repede acasă şi-un soi de oboseală cronică, sufocantă, care-i amorţea simţurile, paralizându-i parcă voinţa, nu mai avea vlagă nici măcar să se lupte cu el, să-l convingă să renunţe dracului, să se menajeze, că oricum visele lui nu duceau nicăieri, pentru că în general visele nu duc nicăieri, de-aia sunt vise… Aşa că se hotărî să curme cursul dezastrului acceptând o bursă la Paris, unde avea să studieze cultura franceză preţ de două luni într-un colegiu catolic. Ştefan avusese în ultimul timp o presimţire superstiţioasă în legătură cu eventualele consecinţe nefaste care ar fi putut decurge din pasiunea lui Anilu pentru limba franceză, dar nu se aşteptase să fie atât de rău. Urma să n-o mai vadă o veşnicie, adică două luni, adică o veşnicie. Aşa că starea lui de spirit se înrăutăţi pentru că renunţă la a-şi mai plânge de milă şi se concentră doar asupra viciului de-a se blestema singur pentru nesăbuinţa lui de pe vremuri, torturându-şi cugetul şi nervii fără milă şi dezvoltându-şi un simţ al vinovăţiei de-a dreptul înspăimântător. Fără să ţină cont de situaţia deplorabilă în care-l lăsa pe Ştefan, Anilu se sui în avion visând la noi întâlniri şi întâmplări c-o bucurie nesăţioasă. Avea pe-atunci doar şaisprezece ani, dar era hotărâtă să se mărite cu un francez şi să se stabilească la Paris. Revoluţia îi dăruise ceea ce-şi dorise cel mai mult: şansa de-a călători prin lumea largă. Iar soţul ei, francezul, n-avea decât s-o însoţească dacă nu-i convenea s-o ştie plecată departe.

  Cele două luni petrecute în colegiul catolic o lecuiră însă de năravul de-a-şi mai face planuri de viitor în absenţa oricăror premize reale, pentru că, odată ajunsă acolo, toate aspiraţiile ei se reduseră la unica dorinţă de-a se întoarce cât mai repede acasă. Fără să-i fie dor de ceva anume, îi era imposibil să suporte străinătatea, fiind constrânsă să convieţuiască cu o permanentă stare de nemulţumire. Doar Sacré-Coeur-ul reuşi să-i stârnească interesul suficient de mult încât să-i schimbe proasta dispoziţie şi pentru câteva clipe se produse un miracol. De la înălţimea ameţitoare a vitraliilor şi a firidelor de piatră coborî spre Anilu un suflu straniu, ca de pe altă lume şi avu o senzaţie de lumină, care n-avea nici o legătură cu noţiunea uzuală de lumină, ci cu ceva extrem de tandru şi pur şi atunci înţelese că lucrul acela uluitor pe care-l simţise era răsuflarea lui Dumnezeu, dar nu al Dumnezeului pe care-l cunoştea ea şi căruia i se ruga pentru dreptate, nu al Dumnezeului binelui şi răului, ci al unuia cu desăvârşire absolut care nu era altceva decât iubire şi primul impuls pe care îl simţi se legă de o dorinţă arzătoare de a ierta tot, mai ales pe Ştefan, pentru care nu mai putea nutri nici un gând de răzbunare, ci doar o nesfârşită afecţiune care-i umplea ochii de lacrimi.

  Ştefan o aşteptă la aeroport de mână cu noua lui iubită, numită Adela, o făptură suavă, de-o frumuseţe înşelătoare, cu un păr deosebit de lung şi prins într-o coadă de cal şi cu o piele aproape străvezie, cu trăsături delicate şi cu un aer de prinţesă dezmoştenită. Anilu îi îmbrăţişă pe amândoi ca şi cum i-ar fi ştiut împreună dintotdeauna şi-n timp ce se îndreptau spre taxi îl strânse de mână pe Ştefan şi-i spuse cu toată convingerea: „de-acum încolo o să fie bine”. Cele două luni de absenţă din ţară păreau s-o fi marcat mai puţin decât pe Ştefan, care arăta ceva mai matur, făcuse cearcăne şi avea câteva riduri care i se adânciseră pe frunte, dar în pofida unei neliniştii confuze pe care-o resimţea în faţa reîntâlnirii lor, ştia la fel de bine ca şi Anilu că abia începând de atunci aveau să devină cu adevărat prieteni.

  Revoluţia îi surprinse în al doilea an de liceu, la o vârstă primejdioasă, în care pericolul deziluziei ameninţa de pretutindeni, dar erau prea naivi şi n-avea cum să-l detecteze aşa că-n următorii doi ani, participară cu exaltare juvenilă la toate meetingurile anti-comuniste şi-şi petrecură ore în şir în Piaţa Universităţii împreună cu un anume Sami, aciuat pe lângă ei, iniţial din pură nevoie de companie, apoi din obişnuinţă şi-n cele din urmă din devoţiune şi prietenie sinceră. Răcneau toţi trei cât îi ţineau plămânii lozinci regaliste, mărşăluind pe străzi împreună cu ceilalţi manifestanţi, cântau versuri defăimătoare la adresa regimului recent instalat şi erau cât se poate de convinşi că toate aceste acţiuni aveau să conducă într-un final la răsturnarea regimului de foamete şi debusolare colectivă în care se afla tânăra societate democratică, dar pe măsură ce mişcările de stradă se intensificau, leul se devaloriza, iar sărăcia şi debusolarea îşi extindeau ravagiile, astfel încât devenea tot mai evidentă inutilitatea meetingurilor şi tot mai deplasată speranţa celor care îşi imaginau că s-ar putea schimba ceva.

  În cele din urmă, Anilu trebui să accepte că un rău fundamental sălăşluieşte în firea tuturor lucrurilor şi că nu există schimbări în bine, ci doar în mai rău, aşa că renunţă să mai citească ziarele sau să mai urmărească ştirile de la televizor şi se refugie în lecturi şi-n muzică, considerând că nu există nici o formă de orânduire socială care să ducă la o bunăstare colectivă, ci doar un lung şi foarte lent naufragiu de care unii îşi dau seama mai devreme, iar alţii mai târziu. Mama ei însă, avea convingeri radical diferite şi exact atunci când Anilu renunţă să se mai ducă la meetinguri, aceasta se hotărî să îşi înceapă cariera politică. În ciuda protestelor vehemente şi susţinute de previziuni matematice ale fiică-sii, rămase fermă în hotărârea luată şi se înscrise în partidul istoric din care făcuse parte şi taică-su, înainte de-a fi ajuns deţinut politic. Pentru Anilu era imposibil de înţeles cum de femeia aceea care fusese martirizată în copilărie de dispreţul şi răutatea fără margini a străinilor, care fusese stigmatizată şi hulită pentru simplul fapt că tatăl ei fusese om politic se înhăma acum la cea mai nesigură şi controversată postură socială, cea mai invidiată şi mai denigrată dintre toate. Chiar nu-i trecuse prin cap că proprii ei copii ar fi avut de suferit în acelaşi mod în care suferise ea în trecut? Unica mamă care-i mai rămăsese îşi pierduse minţile. Dacă ar mai fi trăit bunica Elena, cu siguranţă ar fi oprit-o de la o astfel de nesăbuinţă. Însă bunica îşi dăduse duhul, murind în chinuri groaznice, de cancer pulmonar, pe când Anilu avea doar 14 ani, cu doar câteva luni înainte de revoluţie.

  În timpul anului de doliu Anilu se apucase de fumat cu o poftă îndârjită, încercând în felul asta să reînvie prin mirosul fumului de ţigară, prezenţa ireală a bunicii pierdute, aşa cum obişnuia în copilărie, atunci când îşi bandaja la nas hainele impregnate cu iz de tutun, dar nu era decât o amăgire, pentru că nu mai reuşea să identifice nicicum mirosul acela inconfundabil de scoarţă de copac, pe care doar ţigările bunicii ei ştiau să-l producă. Încercă apoi să fumeze pipă, dar rezultatul se dovedi a fi la fel de nul. În cele din urmă recurse la ţigări de foi, care scoteau într-adevăr un fum albăstrui şi miroseau a scoarţă de copac, dar odată aprinse căpătau un miros de cenuşă, ceea ce era destul de supărător, însă aveau darul de-a o linişti şi-o inspirau să viseze lucruri de-o frumuseţe excepţională.

  Ascensiunea politică a Andradei se produse destul de rapid şi imprevizibil, ajungând să fie aleasă deputat în anul în care Anilu urma să termine liceul şi să susţină examenul de admitere la facultate, conform tradiţiei de familie valabilă de nu ştiu câte generaţii.

  Revoltată de ideea de-a se conforma unui principiu fără o raţiune bine definită, Anilu decretă că nu va da la nici o facultate, că ea n-are nevoie de facultate pentru că nu există profesori care să te poată învăţa să gândeşti de unul singur, iar pentru simple informaţii culturale existau biblioteci, nu era necesar să asiste la cursurile pline de elucubraţii ale cine ştie cărui ticălos pedant, ea oricum avea de gând să se facă scriitoare şi pentru asta avea nevoie de lecturi nu de diplomă, iar facultatea de filologie era singura universitate din care nu ieşise nici un scriitor remarcabil, majoritatea marilor conştiinţe ale literaturii fiind fizicieni, medici sau avocaţi şi uneori, foarte rar, filosofi.

  „Atunci de ce nu dai la medicină dacă tot vrei să ajungi scriitor mare?” o ironiza maică-sa ranchiunos demonstrând că nu pricepuse o iotă din dizertaţia ei. Andrada îşi construia de fiecare dată în aceeaşi manieră interogatoriul: „din ce-ai de gând să trăieşti dacă nu-ţi faci o meserie?”, „cum o să-ţi câştigi existenţa?”, „ce bărbat crezi că te-ar lua de nevastă aşa puturoasă, ţicnită şi fără facultate?”, „cine crezi că o să aibă grijă de tine?” la care Anilu se mărginea să dea din umeri şi să răspundă că se va interna la spitalul de nebuni unde mâncarea era gratuită şi-acolo îşi va concepe primul roman după care-l va vinde şi va avea suficienţi bani ca să-şi permită să se externeze şi să-l scrie acasă pe următorul…

  La întrebările care erau invariabil aceleaşi, Anilu născocea răspunsuri diferite, consolidându-i maică-sii convingerea c-o face cu premeditare, special ca să-şi bată joc de ea. Uneori viziunile ei asupra viitorului se consolidau în jurul mersului la sanatoriu, alteori făceau referire la o virtuală crimă care-ar fi aruncat-o-n închisoare, unde mâncarea era de asemeni gratuită şi unde ar fi avut ocazia să-şi conceapă primul roman în linişte şi deplină singurătate, neîntreruptă de pisălogeala îngrijorată a vreunei Doamne Deputate. Conflictul dintre ele se agrava pe zi ce trece spre marea deznădejde a mamei, care trăia cu convingerea vinovată că o scăpase din mână atunci când intrase în politică.

  În realitate, însă, lucrurile stăteau cu mult mai rău: conflictul existase dintotdeauna, mocnit, reverberând de cruzime şi opacitate. Dacă într-adevăr Andrada avea vreo vină, aceasta consta într-un viciu de caracter pe care nu şi-l putuse niciodată conştientiza şi anume credinţa oarbă că ea ştia cel mai bine ce trebuiau să facă sau să gândească ceilalţi, luând din instinct hotărâri în numele lor şi privându-i astfel de cel mai elementar liber arbitru, ceea ce Anilu resimţise ameninţător încă din primii ani de viaţă, făcând tot posibilul ca să preîntâmpine riscul de-a-i lăsă maică-sii ocazia să ia hotărâri în locul ei, împotrivindu-se oricăror sugestii, ba mai mult, săvârşind întotdeauna contrariul, chiar dacă se întâmpla uneori ca în felul asta să-şi refuze anumite lucruri care ar fi reuşit s-o satisfacă, aşa cum se întâmplase odinioară cu pianul. Constrângerea era cel mai mare rău care i se putea întâmpla şi orice viziune a maică-sii despre ceea ce ar fi trebuit să facă o oripila şi-o jignea în ultimul hal, considerând că era vorba despre un atentat mârşav la libertatea ei personală. Andrada avea perfectă dreptate acuzând-o pe Anilu că tot ce făcea era săvârşit împotriva ei, dar ceea ce nu realiza era că şi atitudinea sa, atât de binevoitoare, era tot un fel de a acţiona împotriva fiică-sii, pentru că ştia foarte bine cât de mult însemna pentru Anilu libertatea, era practic singurul lucru care conta, singurul.

  Ştefan ajunsese o prezenţă continuă şi perenă în viaţa ei, devenise aproape totuna cu singurătatea, astfel încât uneori nici nu mai realiza că el e acolo lângă ea şi că-i vorbeşte sau c-o ascultă, îl vedea ghemuit ca o umbră pe marginea patului turnându-şi vin în pahar şi sorbind-o din ochi cu-n soi de înţelepciune mută sau îl găsea sprijinind câte-un zid din curtea liceului şi sorbind însetat fumul vreunui chiştoc de ţigară, îl surprindea prin parcuri îmbrăţişând copacii dintr-un impuls extatic greu de înţeles sau îl privea cum stătea aplecat la birou, în lumina unei lămpi de metal, rezolvând ecuaţii trigonometrice şi mârâind ca s-o facă să tacă şi să-l lase să înveţe şi se întâmpla câteodată să adoarmă îmbrăţişaţi preţ de câteva ceasuri, după-amiaza, ca să poată învăţa noaptea când se făcea mai răcoare sau pur şi simplu rămâneau întinşi pe pat, lipiţi unul de altul, cu ochii ţintuiţi pe tavan şi ascultau Pink Floyd fără să-şi adreseze vreun cuvânt, iar uneori venea şi Sami să le ţină companie şi-atunci cedau ispitei de-a se îmbăta toţi trei până începeau să delireze, trăgând în cele din urmă la sorţi care doarme pe canapea şi care pe covor, însă indiferent de rezultate, Ştefan se sacrifica, iar din când în când, în toiul acestor beţii, în timp ce unul dintre băieţi aţipea pe fotoliu sau continua să bombăne cu voce tare sentinţe despre viaţă şi societate, celălalt îndrăznea să exploreze pe întuneric misterele de nepătruns ale anatomiei feminine, strecurându-şi degetele pe sub cămaşa lui Anilu şi pipăindu-i lent fiecare centimetru de piele, iar ea se dăruia curiozităţii lor masculine, fără nici un fel de ipocrizie şi fără nici un gând amoros, din pură prietenie.

  La sfârşitul primului an de studenţie, Ştefan şi Anilu erau în continuare virgini. Se întâlneau la fel de des ca în liceu, doar că erau mult mai nervoşi şi mai îngânduraţi, stânjenindu-se reciproc cu mărturisiri pline de amărăciune. Sami încerca să le curme proasta dispoziţie cu bancuri inventate chiar de el, extrem de lungi şi de puţin comice, dar amândoi prietenii îi apreciau eforturile creatoare încercând să-l răsplătească în final cu chicoteli mai mult sau mai puţin reuşite. Din când în când, în momentele bune, Sami şi Ştefan se încăierau ca pe vremuri, luându-se la trântă din senin sau aruncând cu obiecte de toate dimensiunile unul într-altul spre marea stupefacţie şi panică a lui Anilu care încerca să ferească ferestrele şi televizorul, plonjând pe traiectoria obiectelor aruncate, pe care nu reuşea însă niciodată să le prindă din zbor. Se punea problema vacanţei împreună, dar Ştefan, chinuit de povara virginităţii îi lămuri cu o oarecare pudoare că are o nouă prietenă pe care vrea s-o iniţieze, de unde Sami şi Anilu deduseră fără dubii că în sfârşit Ştefan se hotărâse să devină bărbat şi-l lăudară pentru iniţiativa lui atât de temerară. Însufleţiţi de elanul celui dintâi ajunseră într-un final al dezvăluirilor la concluzia ruşinoasă că se aflau toţi trei în aceeaşi situaţie şi că nu mai era de trăit aşa. Astfel că pe durata vacanţei, Sami se iniţie cu o fostă colegă de clasă, Anilu cu un june braşovean, iar Ştefan rămase neiniţiat.

  Era destul de greu de înţeles cum de un tip ca Ştefan, ale cărui date de caracter dezvăluiau o stofă de Don Juan impecabilă, nu reuşise să încununeze opera lui de seducţie cu rezultate pe măsură, dar exista o explicaţie şi aceea cât se poate de simplă: în pofida pornirilor lui pasionale, vădit iresponsabile, Ştefan avea un suflet pur şi plin de clemenţă astfel încât se împotmolea în hăţişul propriilor sale remuşcări, înainte de-a săvârşi vreo infamie, refuzându-şi sistematic dreptul de-a induce în eroare sensibilitatea fetelor şi-aşa predispusă la amăgire, prin natura ei. Anilu se strădui să-i explice, mai întâi cu indulgenţă, apoi cu nonşalanţă şi-n cele din urmă cu sarcasm că era cazul să renunţe măcar odată la atitudinea aceea plină de scrupule care-i întuneca minţile şi să se lase pe mâna intenţiilor sănătoase ale primelor impulsuri, pentru că dacă tot era să aibă remuşcări măcar să le fi avut cu motiv, aşa că în cele din urmă Ştefan se lăsă influenţat şi acţionă în forţă, ignorând vocea propriei sale conştiinţe alertată de împrejurări şi o dezvirgină fără regrete şi fără alinarea vreunei iluzii de iubire, pe una din colegele de an.

  Anilu, însă, căzuse accidental într-o capcană construită de ea însăşi aşa cum păţea în copilărie, atunci când în efortul de-a-şi convinge mama de adevăruri false ajungea să se prostească singură căzând în plasa propriilor raţionamente şi luând drept adevărate minciunile născocite chiar de ea. Profitând de plecarea mătuşii ei în concediu se pomeni stăpână pe toată casă de la Braşov, pe o perioadă de o lună, ceea ce-i întări hotărârea de-a rezolva problema cât mai repede, deoarece avea toate condiţiile de mediu necesare. Cu câţiva ani în urmă, cunoscuse acolo, în oraş, un tânăr ce se îndrăgosti de ea în mod fatal şi nemărturisit, iar Anilu, care moştenise de la maică-sa darul de-a citi gândurile cele mai ascunse şi mai ruşinoase, adulmecă povara tainei lui şi, cum n-avea nici un alt admirator demn de luat în calcul, îşi concentră toată atenţia asupra lui întocmind planuri de acţiune prin care să-şi poată trăda cât mai elocvent intenţiile astfel încât să obţină rezultate palpabile şi imediate.

  Îi telefonă chiar din prima zi şi-l invită în Piaţa Sfatului la o cafenea, unde îl aşteptă preţ de jumătate de ceas, spumegând de furie şi încercată de cel mai cumplit sentiment al ridicolului până când tânărul îşi făcu apariţia, gâfâind şi transpirat nevoie mare, elaborând nişte scuze prea puţin convingătoare care-i justificau întârzierea. Îşi bău cafeaua tăcută şi îl ignoră cu bună ştiinţă, timp în care admiratorul ei se zvârcoli în scaun, asudând în continuare şi privind în podea, torturat de timiditate şi blestemându-se în sinea lui cu năduf pentru jumătatea aceea de oră în care o lăsase să-l aştepte. Doar când şi când îndrăznea să-şi ridice privirea şi să contemple imaginea lui Anilu reflectată în oglinda de la marginea mesei, dar ea, care-i spiona toate mişcările, îşi întorcea brusc faţa spre oglindă, făcându-l să roşească şi să-şi coboare iar privirea în podea, intimidat şi fâstâcit la culme. Situaţia se arăta cu mult mai dificilă decât o anticipase, aşa că a doua zi îşi schimbă tactica şi se îmbrăcă de aşa natură încât să pară cât mai dezbrăcată, dar această iniţiativă avu darul de-a-l tulbura şi năuci într-aşa un hal pe tânăr, încât îşi pierdu cumpătul în mod dezastruos, bâlbâindu-se fără încetare toată seara şi tremurând din toate încheieturile, umilit de propria sa sfioşenie. Neştiind cum să procedeze îl luă cu duhul blândeţii: îl plimbă cu telefericul, îl duse prin toate parcurile oraşului, chiar şi prin cele de la periferie, îl invită la teatru, ba chiar îl convinse să se caţere împreună, cu liftul, în cea mai modernă şi înaltă clădire din oraş, un zgârie nori de 14 etaje, dar nici aceste încercări nu se soldată cu rezultatul scontat.

  Trecuseră deja două săptămâni şi Anilu bătea pasul pe loc aşa că până la urmă recurse la o soluţie de forţă: se hotărî să-l îmbete. Îl invită la ea acasă, deschise sub ochii lui o sticlă de vişinată şi, ca să nu-i dea de bănuit, bău sub ochii lui mai bine de un sfert de sticlă, lui revenindu-i restul. Anilu deja vedea totul ca prin ceaţă, se dezechilibra ori de câte ori se ridica de la masă şi se îndrepta spre bucătărie sau bunăoară spre closet, iar când se întorcea la masa din sufragerie realiza că băiatul acela insipid din faţa ei, privit dint-un anume unghi şi-ntr-o anume lumină avea chiar trăsături frumoase, e drept uşor feminine, dar bine conturate şi senzuale, avea mâini delicate, cu degete subţiri şi lungi şi nişte ochi inteligenţi – în ciuda comportamentului său care friza cretinismul şi însufleţită de această viziune se apropie de el ajungând aproape să-i atingă fruntea cu genele. Deşi băuse de două ori mai mult decât ea, rămăsese perfect lucid şi conştient de gravitatea situaţiei, nefiind nici pe departe dispus să-şi descătuşeze instinctele, singura beată şi dispusă să-şi învingă pudoarea, fiind Anilu, care se aplecă asupra lui cu entuziasm încercând să-l sărute şi-atunci el se ridică de pe scaun şi decretă fără argumente că vrea să plece acasă. „Nu pleci nicăieri!” îl avertiză Anilu ranchiunos. „Ascultă-mă bine ce spun, nu pleci nicăieri, nu glumesc!”, apoi îl lămuri fără nici un strop de umor sau duioşie că e prizonier în casa ei şi că aşa va rămâne atâta timp cât ea continuă să fie fată bătrână la tragica vârstă de 19 ani, proaspăt împliniţi, subliniind cuvântul tragică şi-adăugând că nu are de gând să moară virgină şi cu atât mai puţin să trăiască în situaţia asta nenorocită. Şi cum avea certitudinea că el o iubeşte în taină încă de la prima vedere, îl considera principalul responsabil cu privire la soarta ei de femeie.

  Măgulit de cruzimea cu care îi împărtăşise toate aceste triste adevăruri, tânărul o încuviinţă dând din cap cu înţelepciune şi adăugă, de parcă ar fi vorbit cu el însuşi: „înţeleg…”. Dacă nu s-ar fi întrupat în persoana lui ultima ei speranţă, Anilu l-ar fi omorât pe loc şi fără jenă cu foarfecele de grădină, văzând că-n continuare era dispus să reflecteze, dar neavând de ales, se mărgini să-l întrebe dacă o iubea cu adevărat sau prefera doar să-şi închipuie că o iubeşte. Răspunsul lui se ridică la înălţimea întrebării: „sigur că te iubesc, dar nu văd de ce trebuie să mă ţii prizonier la tine-n casă!” Cu un efort de voinţă inestimabil, Anilu reuşi să-şi ţină nervii în frâu şi-l lămuri printr-un eufemism foarte lesne de decriptat: „Pentru că vreau să dormi cu mine în pat la noapte.” El o privi cu condescendenţă şi cu un calm imperturbabil, conchise: „bine”. Anilu se repezi într-un suflet să facă duş, apoi făcu patul, în timp ce el medita, aşezat foarte cuviincios pe-un scaun. Văzând că acţiunea ei se apropie de final, o întrebă politicos dacă i-ar putea împrumuta o pijama sau eventual un tricou, iar Anilu se gândi pentru a doua oară în aceeaşi noapte la foarfecele de grădină, dar îi răspunse c-o răbdare părintească: „sigur că pot să-ţi împrumut o pijama sau un tricou!”. Odată aşezaţi în pat, Anilu se întoarse spre el cu tot corpul şi-l întrebă dacă ar vrea să stingă lumina, la care el răspunse evaziv: „cum vrei tu” şi se întoarse cu spatele la ea.

  După un scurt moment de consternare în care se chinui să-şi domolească furia, Anilu îl chestionă din nou în legătură cu iubirea pe care i-o purta din prima clipă, iar el răspunse şi de data asta: „da”, fără să mai adauge vreun gând. După un interval de timp care păruse că dura de-o veşnicie, Anilu întrerupse tăcerea instaurată între ei şi se interesă dacă o considera urâtă sau prea puţin atrăgătoare, la care răspunsul fu de data asta: „nu”. Anilu n-ar fi putut accepta că timiditatea putea arunca un om într-o postură atât de monstruoasă şi se încăpăţână să caute explicaţii de altă natură care să motiveze misterul tarelor lui de comportament. Îl întrebă dacă nu cumva era pervers sau impotent, că nu se supăra, vroia doar să înţeleagă ce se întâmplă şi atunci se produse în sfârşit un început de deznodământ, pentru că el îi sugeră să stingă lumina. Fusese doar o aparenţă, deoarece nici întunericul nu părea să-l inspire cine ştie ce şi atunci Anilu, exasperată complet şi convinsă că lucrurile nu mai puteau continua aşa, se năpusti asupra lui, cu-n val de ură în care ar fi vrut să-l sfâşie şi să-l sugrume şi cu ocazia asta reuşi să-i trezească instinctele.

  Pentru câteva momente se consideră chiar împlinită, dar pe măsură ce se-apropia momentul îndelung aşteptat în care avea să cunoască fericirea de-a scăpa pentru totdeauna de martiriul virginităţii, un val de panică începu să-i acapareze mădularele, împrăştiindu-i în tot corpul o senzaţie de durere fantasmagorică, din ce în ce mai stridentă şi mai greu de suportat şi neştiind ce altceva să facă începu să se lamenteze că nu mai vrea şi nu mai poate. Aprinse din nou lumina şi bâigui câteva scuze elementare având surpriza să descopere că tânărul de lângă ea se vindecase între timp de timiditate şi era dispus chiar s-o consoleze. „M-aşteptam să reacţionezi aşa, de-aia n-am vrut să-ţi fac nimic” mărturisi el, fără pic de simţ al realităţii, pentru că tocmai atitudinea lui pasivă o adusese pe ea în pragul angoasei. Buimăcită şi contrariată, Anilu fu câteva clipe dispusă să acorde atenţie raţionamentelor lui: „de unde ştiai?” se interesă. „Ştiam… Aşa fac intelectualele.” Recăpătându-şi simţul ironiei, Anilu îl întrebă dacă se culcase cu multe intelectuale, iar răspunsul răsună grav şi plin de sinceritate: „Nu. Am citit într-o carte.”

  În nopţile următoare, istoria se repetă în mod mai mult sau mai puţin identic, rezultatul final fiind întotdeauna acelaşi. Abia în a patra noapte, terorizată de gândul că-i va călca vertiginos pe urme mătuşii ei care chiar rămăsese fată mare la venerabila vârstă de 50 de ani, recurse la o soluţie limită ca să-şi învingă spaima intelectuală de sex: se culcă chiar în patul nefericitei mătuşi cu prizonierul ei, reuşind în cele din urmă, prin sugestia ambientului, să treacă peste orice neplăcere reală sau imaginară şi să accepte fără proteste tortura unui act sexual dus până la capăt. Oripilată şi dezamăgită se interesă la sfârşit dacă asta era tot, punând o sumă de întrebări referitoare la caracterul de certitudine al celor săvârşite. Răspunsurile lui fiind eliptice şi prea puţin convingătoare, Anilu adoptă o poziţie fermă şi-l anunţă că vrea să vadă petele de sânge de pe cearceaf, altfel nu intră în dialog. Dădură la o parte pledul şi începură să caute petele cu o atenţie desăvârşită, descoperind, după îndelungi cercetări, trei puncte roşiatice, aproape invizibile, ce stârniră entuziasmul de moment al lui Anilu, dar care se dovediră a fi rugină în cele din urmă. În tot cazul pasul cel mare fusese făcut şi tot ce le mai rămânea era să persevereze, repetând scena anterioară, de câte ori ar fi fost necesar, până la apariţia petelor. Spre marea mulţumire a prizonierului care se aştepta să fie repudiat din clipă în clipă, temându-se în sinea lui că va fi eliberat definitiv, petele de sânge nu se iviră nici în nopţile următoare şi nici în dimineţile în care o poseda pe masa din sufragerie sau chiar sprijinită de marginea sobei şi astfel continuară să persevereze, descoperind împreună deliciul mângâierilor apăsate şi-al sărutărilor risipite pe toată suprafaţa corpului sau voluptatea de-a adormi împreunaţi şi de-a se trezi din somn în toiul nopţii ca să facă dragoste, beatitudinea de-a lua masa şi de umbla prin casă complet despuiaţi, scăpaţi de sub puterea malefică a timidităţii, ori satisfacţia de-a se alinta în şoaptă cu vorbele cele mai obscene, savoarea leneşă şi complice a spălatului când pierdeau ore în şir bălăcindu-se-n cadă sau delectarea de-a se împerechea în bătaia vântului de seară pe o saltea târâtă până-n mijlocul terasei cu cactuşi din grădină.

  În felul acesta se produse, din aproape în aproape, singurul lucru rău şi previzibil: Anilu începu să trişeze faţă de propriile ei certitudini şi ajunse în scurt timp să răstălmăcească trecutul după imperativele prezentului, amintindu-şi tot soiul de lucruri care nu se întâmplaseră şi modificând în felul ăsta trecutul după cum i-ar fi convenit ei, ajungând să aducă vorba cu nostalgie despre prima lor noapte de dragoste în care fusese atât de romantic, despre buchetele inexistente de flori pe care i le oferise sau despre felul plin de fantezie în care îi făcuse curte. Dată fiind lipsă ei de experienţă şi de repere în domeniul vieţii sexuale, se amăgi din ce în ce mai rău, confundând în mod fatidic excitaţia cu iubirea şi acceptă fără ezitări cererea lui în căsătorie.

  N-aveau de gând să le spună părinţilor, vroiau să se cunune ca-n Shakespeare, doar la biserică, dar odată cu reînceperea cursurilor trebuiră să se despartă şi cum solicitau aproape săptămânal bani de tren la părinţi ca să se poată întâlni, aceştia intrară la bănuieli suspectând adevăruri nefaste care se adeveriră din toate punctele de vedere. Îngroziţi cu precădere de eventualitatea căsătoriei, ambele cupluri de părinţi se sfătuiră şi căzură de comun acord să-i la distanţă cât mai mult, pentru că o astfel de atrocitate le-ar fi hărăzit mai întâi abandonul facultăţii, apoi un copil şi-n cele din urmă o ratare sigură. Îşi asumară fără milă acest rol negativ, chiar dacă refuzând să le mai dea bani de tren se văzură nevoiţi să achite facturi telefonice de zeci de ori mai scumpe. După luni de corespondenţă deznădăjduită şi reproşuri fioroase cu care se împroşcau pe nedrept, inculpându-se reciproc pentru cruzimea părinţilor, se resemnară, abandonând pentru totdeauna ideea căsătoriei şi cu ocazia asta iubirea lor muri pe cale naturală, deoarece se rezuma doar la sex şi nu putea supravieţui de la distanţă.

  Ştefan o căină pe Anilu îndelung, încercând s-o readucă la vechile obiceiuri, recomandându-i cărţi peste care se aşternea praful rămânând pe biroul ei neatinse, ducând-o la cinema de unde trebuiau să se retragă după jumătate de ceas deoarece Anilu izbucnea în hohote de plâns care deranjau spectatorii, ademenind-o împreună cu Sami la terasele şi berăriile adolescenţei lor, dar toate aceste eforturi se dovediră inutile: Anilu era de nerecunoscut, devenise o maniacă sexuală fără pudoare şi fără şanse de vindecare, a cărei unică îndeletnicire era să relateze cu amănunte luxuriante despre mântuirea pe care-o găsise în sex, despre neajunsul oricărei alte forme de apropiere umană şi despre revelaţia împerecherii care-i dăruise unica fericire posibilă şi singura care merita trăită. Fără intenţia de-a o contrazice Ştefan căuta mijloace prin care să-i distragă, fie şi temporar, atenţia de jelaniile ei nostalgice legate de viaţa sexuală proaspăt începută şi pierdută de timpuriu, făcându-i cunoştinţă cu mai toţi colegii lui de clasă de la facultate, întreţinând cu ea lungi conversaţii cu subiecte metafizice şi ajungând într-un final la concluzia că trebuia dusă la biserică şi spovedită. Dar nici în urma spovedaniei starea ei de spirit nu se îmbunătăţi, ba dimpotrivă căpătă noi dimensiuni distructive, deoarece Anilu îşi însuşi, pe lângă obsesiile legate de sex şi-un sentiment al păcatului care îi cauza idei contradictorii la intervale foarte scurte de timp.

  De-a lungul timpului Ştefan începu să distingă încă înainte de apogeu, simptomele prevestitoare ale stărilor de criză pe care le traversa Anilu şi încerca să preîntâmpine dezastrele.

  Văzând-o cum începe să se transforme în inamicul public, însuşindu-şi învăţăturile unui guru fără identitate precisă căruia nu-i cunoştea decât vocea de pe o frecvenţă pirat a unui post de radio, Ştefan se temea că singurătatea îi poate agrava lui Anilu starea de spirit şi începu s-o târască după el pe la toate sindrofiile şi întâlnirile de grup. Dar ea nu izbuti câtuşi de puţin să-şi îmblânzească spiritul, în schimb reuşea invariabil să le curme tuturor buna dispoziţie cu intervenţiile ei sarcastice şi cu panseurile sale feroce astfel încât îl arunca pe Ştefan într-o lumină cât se poate de dezavantajoasă faţă de toţi amicii şi cunoscuţii.

  Cel mai rău o înfuria un anume Cristian, care încerca sistematic să-i demonstreze infamia artei, jignind-o în felul asta în tot ce avea ea mai sfânt. De fiecare dată Anilu invoca numele marilor huligani ai gândirii care continuau să-o servească drept modele: Márquez, cu fabuloasa lui lipsă de pudoare în a descrie aspectele cele mai scârbavnice şi mai neruşinate ale vieţii, Pascal Bruckner cu fantasmagoriile lui sexuale dezvăluite fără cel mai elementar simţ al decenţei, Albert Camus, cu pofta lui nesăţioasă de-a nega orice sens şi orice ţel al existenţei, Eugen Ionescu cu voluptatea lui de-a scoate limba… şi în numele spiritelor lor profanate de judecăţile obscure ale acelui Cristian izbucnea în accese de turbare, explicându-i cu duşmănie că infamia artei consta în faptul că se prevala de-o formă de libertatea a gândirii, pe care-un moralist cretin ca el n-ar fi fost niciodată-n stare s-o atingă! Acele mari spirite refuzaseră că găsească explicaţii, să-şi bată joc de viaţă atribuindu-i graniţe în bine sau în rău sau căutând soluţii optimiste într-o lume în care era clar că nu rămânea nimeni nemuritor. Iar idioţii care aveau pretenţia că au găsit formula fericirii sau au descoperit soluţii, cu precădere soluţii morale, nu erau decât nişte gogomani penibili şi pedanţi, nişte caricaturi ale spiritului, nişte autori băşinoşi de manuale.

  Ştefan nutrea totuşi o vagă speranţă că Anilu nu era decât într-o pasă critică, considerând că turbarea n-o caracteriza câtuşi de puţin, fără să poată înţelege că în sfârşit Anilu, mulţumită acelei voci masculine pe care o asculta noapte de noapte, căpătase curajul să fie ea însăşi, fără menajamente, fără eufemisme, fără refugii…

  Până şi muzica de care devenise dependentă în elaborarea fanteziilor ei matinale, avea un sunet agresiv şi-un mesaj tenebros, distructiv, pe care ea însă îl percepea ca pe-un strigăt de luptă, descifrând în răcnetele acelea de coşmar ale negrilor din ghetourile americane un sens ocult al libertăţii şi singura ei temere era că posesorul vocii aceleia masculine nu i-ar fi împărtăşit opinia, că ar fi respins genul ăla de muzică, pentru că nici un om în toate minţile n-ar fi putut asocia înjurăturile acelea scabroase cu nevoia de dragoste pe care ar trebui să ţi-o insufle muzica. Doar ei i se părea frapantă asocierea, doar ea putea simţi fiorii dragostei în descătuşarea aceea barbară de energie, pentru că dincolo de atrocitatea mesajului, negrii ăia furioşi îşi exprimau incontestabil bucuria de-a trăi, voinţa de-a răzbi prin forţe proprii, fără consimţământul nimănui.

  Febra îmi înceţoşa creierul, medicul de gardă urla la asistente că „de ce nu-mi scade temperatura” îmi timp ce-mi injectau în perfuzii diverse substanţe alburii, mă legaseră cu curele de pat ca să nu mai încerc să-mi smulg în somn, într-un impuls sinucigaş, acele de la tuburile cu perfuzii şi auzeam de pe coridor vuietul intermitent al unor bârfe dezlânate, a căror idee principală era că mă ţicnisem rău pentru că aveam obiceiul periculos să-mi iau prea în serios pacienţii. Şi pe Jung îl acuzaseră că e nebun, chiar şi pe Anila Jaffe… Deşi la ei veneau pacienţii pe care Freud îi trata de psihoză şi-n realitate erau doar sensibili sau li se întâmplau lucruri excepţionale. O cucoană pe care Freud o considera isterică şi-o tămăduia în consecinţă se prezentase la Jung dezarmată, spunându-i că ori de câte ori se suie în trăsură încep să o atace păsările. Psihanalistul era complet debusolat deoarece femeia nu prezenta simptome clinice. Ultragiată de suspiciunile lui, cucoana îi invită să se convingă şi-i ceru să iasă cu ea în oraş cu trăsura. Când se aşezară pe banchetă, un cârd de ciori se năpusti în mare viteză spre fereastra trăsurii s-o atace… Mi se păreau amuzante profeţiile vehiculate la telefonul fără fir despre starea mea mintală, e mai uşor să convingi pe cineva că e imoral sau troglodit decât că n-ar fi un psiholog de excepţie! Prin vocaţie, specia umană are convingerea că ştie tot despre propria ei natură şi esenţă. Obscurantismul certitudinii e poate singura unitate de măsură a prostiei…

  Cu excepţia lui Rem, care-mi venea din când în când în vizită la spital să-mi aducă prăjituri şi cactuşi, îi pierdusem pe toţi. Ştefan plecase definitiv la Paris, Sami era medic la New York, Călin mă repudiase, scârbit de idealismul meu incurabil, iar Anais refuzase să cedeze implorărilor mele repetate de-a uita episodul cu Exorcistul, dintr-un motiv lesne de înţeles. Corespondentul meu anonim îmi stătuse toată viaţa în coaste, ca o umbră. Iar eu îmi jignisem irevocabil îngerul prin discriminare sexuală. Preferasem compania morbidă a acuzatorului, nu pentru că mi-ar fi adus nişte critici calitativ superioare, ci pentru că era bărbat. Îmi aminteam de vocea aceea masculină cu certitudinea coincidenţei primejdioase, nu putea fi decât El… Iar eu eram lunatica aceea din romanului lui Márquez, legată cu lanţuri de un pat, într-o celulă de spital ca de mânăstire, robită febrei şi delirului şi aşteptam să apară din clipă în clipă călugărul profet ca să dăm cărţile pe faţă şi să discutăm pe şleau despre „dragoste şi alţi demoni”!

  Îi simţeam degetele dezmierdându-mi sânii prin cămaşa de noapte şi-l uram mai rău decât atunci când îmi calomniase talentul poetic. Îl uram pentru că era mereu prezent şi intangibil şi datorită existenţei lui nu puteam să trăiesc, nu putem să mă mint, nu puteam să-l înşel, nu puteam să dispreţuiesc pe nimeni, în afară de mine însămi. Mă miram cum de trupul meu poate un fi izvor nesecat de sânge, pentru că nu reuşea nici un medicament să oprească fluxul hemoragiilor, îmi simţeam picioarele amorţite şi fără vlagă, mi se atrofiaseră complet muşchii şi mă dureau toate încheieturile, abia îmi mai puteam sprijini capul pe pernă, mi se mişca un bolovan dureros în pântec şi zeci de cuţite îmi săgetau tâmplele, simţeam că nu-mi mai pot regla ritmul respirator, că mi se îneacă plămânii de disperare: îmi spusese că nu putem fi împreună pentru că el nu poate iubi.

  Mă izolase de ceilalţi într-un cerc de foc în care numai fantoma lui avea dreptul să intre sau să iasă, aleator, mă despărţise rând pe rând de toţi bărbaţii de care încercasem să mă apropii, cu pasiunea lui necruţătoare. Era perfect… era complet. În el se reuneau toate alter egourile mele şi îmi vorbea pe zeci de voci ca să mă ţină-n transă. Avea câte ceva din fiecare: puritatea agresivă a lui Anais, răbdarea părintească a lui Ştefan, farmecul intelectual al lui Rem, ura atavică a cuţitarului care m-a violat şi mi-a ars manuscrisele, lascivitatea misogină a lui Călin, perseverenţa maniacală a lui Andrei – chirurgul, tandreţea misterioasă şi fraternă a lui Sami…Era fratele şi duşmanul, iubitul, prietenul şi acuzatorul meu deopotrivă, eram EU în versiune masculină. Pentru că toţi ceilalţi nu erau decât o fâşie din mine: Anais era conştiinţa mea, Călin era partea obscură şi întunecată a sexualităţii pe care mi-o refuzam, cuţitarul acela era forţa oarbă vitală care mă împingea înainte, Andrei era obsesia perfecţiunii care mă poseda, Ştefan era protectorul meu împotriva propriei mele cruzimi, iar Sami era inima mea de copil, de dinainte de epoca foamei din adolescenţă. Singurul lucru pe care nu-l pierdusem era vigilenţa intelectuală. REM.

  Îmi depuse tradiţionalul cactus la fereastră şi prăjiturile pe noptieră, se descotorosi de palton şi cele două pulovere de deasupra tricoului de interior şi se scuză politicos, ca de-obicei, că suferă de frig. Avea aceeaşi privire radioasă ca întotdeauna când mă vedea însă încerca fără succes să-şi camufleze îngrijorarea. Începu să se joace cu degetele mele, proţăpit pe marginea patului, într-un gest care se vroia optimist şi moralizator.

  — Să nu-mi spui c-o să mă fac bine, că mă enervezi! i-am anticipat eu prima replică.

  — Ok. N-o să te faci bine… o să mori. Parcă ziceai că în viaţa asta o să asist eu la arderea ta pe rug… Nu-mi place că nu eşti parolistă!

  — În cazul meu va fi combustie spontană… nu tre?să se mai obosească nimeni cu rugul… am glumit eu cu convingere.

  — Aşa numeşti tu faptul că eşti îndrăgostită? Combustie spontană? chicoti Rem.

  — Crezi că asta e?! De-aia am febră?

  — La cât te cunosc eu… da. Ai aflat măcar cum se numeşte prinţul?

  — Nu. Dar ce importanţă are? Ştiu cine e… ştiu cum arată.

  — Cum arată? Se interesă Rem incitat subit…

  — Nu vreau să te jignesc în virilitatea ta scandinavă!

  Rem îşi răsese barba şi de data asta arăta ca Brad Pitt în „Interviu cu un vampir”.

  — Hai spune, mă îmboldi el.

  — E brunet…

  — Înţeleg… îngăimă el cu subînţeles.

  — N-am ascuns niciodată că sunt narcisistă… seamănă cu mine.

  — Sunt convins! mă lămuri Rem, încercând să-şi mascheze surâsul.

  — Ţi se pare comic, nu-i aşa? …

  — Nu… vroiam să-ţi spun că mi-a scris. Ştia că eşti bolnavă, nu ştiu de unde.

  — Cum a semnat? m-am interesat eu, ridicându-mă cu un efort în capul oaselor.

  — Exorcistul.

  — Aha…

  Febra îmi crescuse peste 40 de grade şi îmi era imposibil să-mi mai ţin ochii deschişi.

  — Mi se pare foarte ciudată povestea asta… nu contest că ar fi reală, obiectă Rem. Dar nu înţeleg nimic… Cum a reuşit să ia legătura cu tine sau tu cu el…

  M-am chinuit să deschid pleoapele ca să-l pot privi. Era minunat ca ultima imagine pe care o văd să fie chipul lui, senin. Aş fi vrut să mor atunci. Dar până la 34 de ani mai aveam jumătate de an de agonie…

  — Nu pot să-ţi explic, Rem. Dacă ţi-aş spune exact ce cred te-aş pierde şi pe tine. Ai zice că am luat-o razna! Nu e vorba de cum e el… de cum gândeşte sau reacţionează… ci de cine e. Pentru asta ar trebui să admiţi că există Dumnezeu şi destin…

  Mă privea cu condescendenţă şi dezaprobare.

  — Ştiu că te dezamăgesc, tocmai de-aia nu vreau să continui. Am nevoie de tine, Rem! Tu ai fost lângă mine şi el NU. Deşi ştia foarte bine că mă pot sfărâma, prăbuşi, autodistruge în orice clipă. Ştia că am nevoie de el ca de aer…

  M-am pomenit din nou în grădina înconjurată de ziduri, însă de data asta calculatorul şi scaunul dispăruseră. Eram într-o cămaşă de noapte foarte subţire, cu venele măcelărite de acele de la perfuzii. Simţeam în tot corpul o durere foarte puternică şi un amestec de revoltă, ruşine şi disperare, ca şi cum aş fi fost violată. Îmi sângerau încheieturile de la curelele cu care mă legaseră de pat medicii. Nu aveam curajul să înaintez. Simţeam că dacă aş face un pas m-aş prăbuşi. I-am simţit braţele cuprinzându-mi mijlocul pe la spate. Nu vroiam să mă întorc şi să-l privesc în ochi. L-aş fi scuipat, l-aş fi zgâriat cu unghiile. Îi simţeam buzele lipite de părul meu, îi auzeam răsuflarea.

  — Am fost în infern… acum zece ani, ştii? l-am interogat eu placid. N-aveai nici un drept să-mi impuţi murdăria, pentru că atunci am fost singură… În timp ce tu te delectai cu lecturi savante şi acte de filantropie. Am stat 48 de ore sechestrată între patru pereţi împreună c-o lesbiană şi-un voyeurist cretin. Mi-au fost cândva colegi de liceu şi-aveam impresia că-i cunosc bine. Ar fi trebuit să mi se pară suspect că după zece ani de absenţă îmi recitau din versuri pe care eu uitasem că le-am comis vreodată. Versuri de puştoaică exaltată şi nihilistă! Ar fi trebuit să mi se pară suspect faptul că mă târâseră undeva într-un apartament de periferie, noaptea, ca să-mi arate nişte fotografii. Aveam încredere în ei, pentru că îi ştiam demult şi eu am încredere în nostalgii. M-am aşezat pe canapea încântată să-i revăd după atâţia ani, neschimbaţi. Gagica juisa maliţios, mocnea de-un soi de energie statică. A izbucnit într-un râs diabolic pe care habar n-am cum aş putea să ţi-l descriu. Mi-a spus că sunt o vrăjitoare, un porte-malheur şi că i-am distrus viaţa. Că toţi psihanaliştii sunt de fapt fachiri, magi şi şamani deghizaţi în halate de medici. O să zici că fac literatură… Şi încă una de prost gust, cu iz de telenovelă… Am aflat cu ocazia aceea că sunt o ticăloasă parşivă, că poeziile mele, atât de omagiate de critică, sunt doar dovezi ale machiavelismului meu insidios. Că am o minte de bărbat şi un suflet de curvă, că m-a iubit cu pasiune şi tragism, iar eu am călcat nonşalant peste cadavrul ei. Pe urmă am încercat să fug pentru că nu mai puteam raţiona limpede. O oripila succesul meu, îi repugnau prietenii care gravitau graţios în preajma mea ca nişte sateliţi. Când am ajuns în dreptul uşii şi-am dat s-o deschid, aghiotantul ei mi-a forţat braţul şi m-a târât la loc pe canapea. M-a ameninţat că dacă plec se sinucide în faţa mea. Să nu mă suspectezi că fabulez, că ţip! Dacă te îndoieşti de mine, o să urlu atât de tare încât or să se prăbuşească toate zidurile! Vreau să mă asculţi până la capăt şi pe urmă poţi să mă omori, să faci ce vrei! Gagica a început să se dea cu capul de calorifer, răcnind că are remuşcări şi că mă iubeşte şi nu vrea să mă împartă cu nimeni. Atunci te-am invocat prima oară… te-am strigat cu toată puterea pe care o aveam, pe toate numele pe care ţi le cunoşteam.

  Îi curgea sânge din tâmplă şi-n mod bizar nu simţeam nici o dâră de compasiune ci doar teroare şi furie. I-am spus cu seninătate: da, sunt o curvă şi mi se rupe de tine… Atunci s-a ridicat.

  REGULA JOCULUI.

  Doctorului Gabriel Tender, cu tandră prietenie.

  Andrei mă aşteptă la aeroport cu un ficus în braţe, ştiind că mă voi simţi stingherită în garsoniera lui fără un strop de vegetaţie. Mă aşteptă preţ de vreo trei ore pentru că avionul din Paris avusese întârziere, iar eu fusesem nevoită să aştept în vamă la o coadă de proporţii apocaliptice.

  După un zbor de 11 ore în care avusesem permanent convingerea că avionul se va prăbuşi în Atlantic simţeam o epuizare ticăloasă în toţi nervii şi muşchii şi mă gândeam cu groază la bagajele pe care sigur apucase cineva să mi le umfle de pe banda rulantă. Le-am găsit aruncate într-un colţ, murdare şi prăfuite şi le-am urnit cu greu din loc ca să le aşez în cărucior, apoi am întrebat un gardian încotro e ieşirea, iar acesta îmi indică vag o direcţie pe care am urmat-o derutată, ghidându-mă doar după zgomotele care se amplificau până când am ajuns în dreptul unui rond, delimitat cu bare de fier dincolo de care aşteptau puzderie de oameni. Era imposibil să-l disting pe Andrei în fojgăiala aceea frenetică şi m-am văzut nevoită să protestez vehement atunci când un alt gardian se oferi să-mi arunce bagajele dincolo de linia de demarcaţie în zona în care aştepta mulţimea, pe motiv că staţionarea era interzisă în zona de interferenţă. N-aveam de gând să părăsesc aeroportul până nu-l depistam pe Andrei. Îi explicai gardianului datele situaţiei lămurindu-l că nu cunoşteam decât un singur om în toată Florida şi dacă nu dădeam de el n-aveam cum să ies din aeroport, eram complet pierdută într-o ţară străină, însă gardianul se arătă prea puţin sensibilizat de panica mea şi insistă să părăsesc zona, staţionarea fiind absolut interzisă.

  — Aici nu-i ca la voi în Europa: fiecare face ce vrea… Aici sunt reguli stricte fetiţo şi n-am de gând să-mi pierd serviciul din cauza ta! obiectă gardianul.

  Înfuriată de lipsa americană de înţelegere pentru situaţia mea critică m-am hotărât să depistez un ghişeu al unei companii aeriene europene. Era imposibil să nu găsesc în tot aeroportul pe cineva dispus să mă ajute să-l găsesc pe Andrei. M-am interesat unde era ghişeul companiei British Airlines şi am descoperit acolo un tânăr englez care se arătă realmente impresionat de aerul meu rătăcit.

  — Uite cum o să facem. Dă-mi numărul lui de mobil şi-am să-i dau un telefon. Cum ziceai că-l cheamă?

  Apoi îmi spuse confidenţial:

  — Americanii ăştia sunt complet cretini. Au impresia că din mulţimea aia compactă se poate vedea ceva dincolo de bara de fier. Probabil că prietenul tău e acolo şi te aşteaptă. Cu siguranţă te aşteaptă şi nu te-a văzut.

  — N-am putea să dăm un anunţ prin megafon? M-am interesat eu cu naivitate…

  — Tu ai senzaţia că se aude ceva în vacarmul de-acolo?! Nu se vede şi nu se aude nimic, ţi-am spus, americanii sunt cretini!

  — Dar cel puţin se ştie că avionul de la Paris a avut întârziere? Că pasagerii au rămas în vamă trei ore să aştepte?

  Englezul mă privi cu regret:

  — S-a anunţat că toţi călătorii veniţi din Paris au părăsit aeroportul…

  — Splendid! am conchis.

  — Cred că eşti foarte obosită, mă căină el, hai să-ţi dau un pahar cu apă… N-ai altceva de făcut decât să aştepţi. Dacă vrei îţi fac loc aici, lângă mine, să stai jos.

  Chiar şi în starea de oboseală în care mă aflam n-am putut să rămân indiferentă în faţa unui act de bunăvoinţă atât de remarcabil. Mă gândeam că dacă scap cu viaţă din aeroport şi nu mor de epuizare în următoarele clipe, ar fi fost cazul să-i cumpăr flori.

  În acel moment apăru Andrei cu ficusul în braţe şi nervos la culme, ţinându-şi paşaportul în dinţi şi înjurând într-o română impecabilă, fără pic de accent american. Fusese obligat să treacă prin vamă ca să poată ajunge în zona de unde ieşeau călătorii, fusese un coşmar, aşteptase trei ore în continuu şi văzând că tot nu apar se hotărâse să se ducă să mă caute. Negăsind în tot aeroportul nici un vameş, gardian sau oficial american dispus să-i dea vreo informaţie cât de elementară pe motiv că nu intra în atribuţiile lor îşi legase ultima speranţă de angajaţii de la British Airlines, care fiind englezi era de presupus că sunt umani.

  Andrei avea un chip îmbătrânit şi un aer astenic, arăta mult mai puţin atrăgător decât în amintirile mele, era tras la faţă şi nebărbierit, avea o privire tulbure şi încercănată şi singurul lucru care mai rămăsese intact din el era râsul acela de copil pus pe feste, felul lui de-a se amuza din orice fără motiv.

  Cândva era frumos ca ispita: cu ochii lui negri şi încercănaţi, cu buzele halucinant de pline şi de senzuale, cu zâmbetul lui de golan, cu trupul atletic ai cărui muşchi i se conturau perfect pe sub halatul de medic. Volubil şi plin de haz, senzual fără ifose şi inteligent fără ipocrizie, cu atât mai fascinant cu cât încerca să-şi compună o imagine cât mai banală, vorbind în doi peri şi proferând toate obscenităţile posibile c-o uşurinţă înspăimântătoare, creând asociaţii de idei cu totul insolite între înjurături clasice şi folclorul contemporan de periferie, străduindu-se să pară cât mai stupid şi mai demn de dispreţ şi nereuşind în felul asta decât să-şi pună în valoare modestia. Tânăr ca la optsprezece ani la cei douăzeci şi opt împliniţi, neverosimil de direct până şi-n iniţiativele cele mai obraznice, înzestrat cu un simţ ludic care l-ar fi complexat şi pe Diavol, dar onest până la capăt faţă de convenţia jocului, pe care n-ar fi trădat-o nici o secundă, nici măcar cu un dram de seriozitate. Refuza cu obstinenţă să trăiască lucruri definitive sau să-şi asume situaţii ireversibile şi era consecvent faţă de toate subterfugiile jocului, dăruit lor cu toată fiinţa, transparent până şi în cele mai neruşinate intenţii, cum fusese şi-aceea de-a o avea pe Anilu în pat încă din prima noapte, fără garanţii, fără limite…

  Îi propusese un simplu joc, ceva lipsit de consecinţe care n-ar fi avut cum să-i afecteze libertatea, iar Anilu, sedusă de semnificaţia acelui cuvânt, libertate, în care se concentra unicul ei ideal de viaţă, acceptă fără nici o ezitare să se arunce în jocul despre care nu ştia nimic, pentru că ea nu se jucase niciodată în viaţă, nici măcar în copilărie, nici măcar cu păpuşile.

  Unica lui dorinţă era aceea de-a pleca din ţară definitiv şi de-a se stabili în America, urmând să profeseze acolo neuro-chirurgia, ceea ce era de la sine subînţeles că ar fi fost imposibil, deoarece nu existau nici măcar chirurgi români care să-şi fi găsit în State un post după revoluţie, dar minte neuro-chirurgi; singurii care izbutiseră să se stabilească acolo fiind cei fugiţi ilegal peste graniţă în timpul regimului comunist şi care ceruseră în primul rând azil politic, iar apoi carte de muncă, nefiind însă cazul lui Andrei, care se amăgea cu ideea greşită că ar putea scăpa din mrejele sordide ale democraţiei ce aruncase ţara în mizerie şi medicina în obscurantism doar printr-o simplă etalare a cunoştinţelor lui impecabile. Deşi dăduse toate examenele de echivalare a studiilor şi obţinuse punctaje uluitoare, reuşind să dovedească în engleză că e mai bine pregătit decât 99% dintre absolvenţii americani, nu obţinuse nici o ofertă de muncă în Ţara Făgăduinţei şi nici nu se preconizau speranţe în acest sens. Ar fi putut face rost oricând de-un post de medic internist ori de neurolog undeva în zonele rurale sau deşertice ale Americii, dar o astfel de perspectivă se prezenta la fel de dezastruos ca şi aceea de-a rămâne-n Bucureşti, ba chiar mai rău, pentru că-n România, pe la 60 de ani ar fi avut o şansă, demnă de luat în serios, de-a ajunge să opereze pe creier chiar mâna întâi, eliberat în sfârşit de prejudiciul existenţei unei generaţii anterioare de neuro-chirurgi, care între timp apucase să dea ortul popii, lăsând loc tinerilor sexagenari să-şi manifeste experienţa. Fără a fi în esenţă cu nimic diferită de situaţia din cultură sau din învăţământ, aceea din medicină prezenta anumite particularităţi insurmontabile: neexistând aparatură medicală demnă de performanţele la care se ridica medicina mondială, diagnosticele erau puse intuitiv şi arbitrar, remediile erau concepute pe baza unei medicaţii care fusese demult abolită în occident, iar operaţiile mai dificile aveau o marjă de risc pe care nu şi-o asuma nici un chirurg deoarece condiţiile precare în care se profesa nu puteau elimina pericolul unor infecţii sau consecinţe grave post-operatorii, astfel încât se practica medicina la un nivel dezolant şi anacronic, iar cel mai neplăcut era că monştri sacri ai medicinei româneşti refuzau deopotrivă să-şi însuşească noile mijloace de investigaţie şi tratament, brevetate în ţările civilizate, dar şi să le cedeze locul doctorilor mai tineri care asimilau repede şi fără folos descoperirile tehnicii şi civilizaţiei.

  Constrâns de statutul de paria la care-l obliga vârsta, Andrei era nevoit să-şi piardă zilnic în spital optsprezece ore din viaţă, asistând asistentele la pregătirea mesei de operaţie, întocmind în amănunt fişele medicale ale pacienţilor, luându-le în cel mai fericit caz tensiunea, făcând de gardă o dată la trei nopţi şi-n week-end inevitabil, înregistrând muzica pentru operaţii în funcţie de hramul şi dificultatea acestora, luându-şi notiţe la toate cursurile organizate pentru rezidenţi, chiar dacă acestea constau în bolboroseala pedantă şi fără şir a unor medici consacraţi şi foarte importanţi în sinea lor, iniţiindu-se cu spor în cursuri de programare pe computer şi chiar operând mâna a treia în anumite cazuri fericite, când avea privilegiul de-a-l coase la sfârşit pe cel întins pe masă şi proaspăt disecat. Văzută din acest unghi, motivaţia lui de-a pleca din ţară se prezenta cât se poate de întemeiat. Era singurul mod în care ar fi reuşit să-şi practice meseria şi încă performant, dar pe de altă parte, în România era mai multă nevoie de medici tineri şi talentaţi ca nicăieri în lume.

  În România oamenii mureau de bătrâneţe la cincizeci de ani, bolnavii agonizau în camere cu câte douăzeci de paturi, fără aer condiţionat şi hrăniţi doar c-o zeamă puturoasă cu iz inconfundabil de cazarmă. Spitalele erau nişte clădiri mamut cu ziduri şubrede şi dărăpănate, care ameninţau să se dărâme primele în cazul unui cutremur ceva mai serios. Medicamentele se scumpeau pe zi ce trece, iar fondurile sociale erau minime. Epidemiile secolelor trecute făceau ravagii panicând populaţia, toate bolile murdăriei şi inaniţiei atacau nemilos la periferia oraşelor, păduchii colcăiau prin paturile de spital împreună cu demonii tuberculozei, iar camera de reanimare devenise o anticameră a morţii, din care doar bunul Dumnezeu îi mai scotea pe cei aduşi acolo! Bolnavii incurabili erau trimişi acasă din pricina crizei paturilor de spital, în cazul maladiilor infecţioase antibioticele erau administrate aleator sau pe dibuite pentru că rezultatul analizelor de sânge plutea întotdeauna în ambiguitate. Cazurile de SIDA se înmulţeau într-un ritm incontrolabil deoarece testul HIV costa scump şi nu putea fi făcut decât într-un singur loc, iar laboratoarele din spitale nu făceau faţă solicitărilor, astfel că medicii erau expuşi permanent la riscul contaminării operând fără să fi apucat să afle dacă pacientul e sau nu seropozitiv. Igiena însăşi era un lux pe care nici măcar spitalele cele mai răsărite nu şi-l puteau permite în totalitate, iar ordinea de priorităţi în cazul îngrijirii medicale era dictată, nu de gravitatea stării de sănătate a pacienţilor, ci de resursele financiare ale familiilor acestora care îi răsplăteau pe medici şi pe asistente după posibilităţi, sfidând prin recunoştinţa lor legea care interzicea cadrelor medicale orice sursă de venituri suplimentară salariului ridicol cu care-i binecuvânta statul.

  Întotdeauna cazurile disperate, bătrânii fără familii, aurolacii de prin canale, ţiganii şi puşcăriaşii ajungeau pe mâna lui Andrei. Învingându-şi oroarea şi uneori chiar sila, Andrei îi îngrijea pe toţi, hrănindu-i pe bătrânii paralitici cu care asistentele-şi pierdeau răbdarea, scoţând cu migală cuiele pe care şi le băteau singuri în ţeastă puşcăriaşii, spălându-i şi despăduchindu-i pe aurolaci, pansând rănile de cuţit sau cosând tăieturile de sabie cu care ajungeau la urgenţă ţiganii, întreţinând conversaţii cu babele lovite de schizofrenie pe care nu le mai băga nimeni în seamă sau ţinându-i de mână pe nefericiţii care-şi dădeau duhul la reanimare ascultând înfiorat ultimele lor cuvinte şi ajutându-i să întâmpine moartea.

  Moartea era singurul motiv pentru care Andrei îşi dorise să devină neuro-chirurg, singurul său duşman şi singurul lucru pe care-l urâse vreodată. Încă de mic copil îl încercase o spaimă patologică de moarte, se trezea noaptea din somn urlând pentru că îşi visase trupul mort cum începea să se transforme în cadavru, putrezind încet şi ajungând să fie acaparat de viermi în timp ce sufletul îi rămăsese prizonier acolo, în trupul care se descompunea. Era terorizat permanent de existenţa morţii, aşa cum fusese şi Anilu în copilărie, dar spre deosebire de ea, pe care-o îngrozea momentul propriu-zis al dezastrului, concretizat în venirea cutremurului sau a şarpelui care-o pândea încolăcit sub pat, pe Andrei îl chinuia viziunea a ce se va întâmpla după moarte, viziunea terifiantă a nefiinţei, care însemna pe de-o parte o înfiorătoare metamorfoză fizică şi pe de altă parte o tortură a sufletului ţintuit în trupul mort; era viziunea eternităţii trăite la trei metri sub pământ, înăuntrul unui schelet fără viaţă.

  Pentru Andrei era imposibil să facă diferenţa între suflet şi trup, erau contopite unul în altul şi aşa aveau să rămână, iar cum descompunerea era o certitudine însemna că sufletul urma să însoţească în mormânt rămăşiţele inerte ale trupului. Deşi părinţii încercaseră să-l liniştească în repetate rânduri, vorbindu-i mai întâi despre împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde erau îngerii şi unde se duceau toate sufletele după moarte, apoi despre cântărirea cadavrelor care se dovediseră a fi cu câteva sute de grame mai uşoare decât corpurile însufleţite de viaţă, de unde rezulta că spiritul din ele zburase şi se ridicase la cer, Andrei se încăpăţâna să conteste cu înverşunare orice formă de viaţă supra-pământească, aşa că părinţii sfârşiră prin a-l convinge că din moment ce erau indestructibil legate între ele, sufletul pierea împreună cu trupul chiar în clipa morţii şi nu avea de ce să-şi facă griji în legătură cu descompunerea. Bunicul său din partea mamei fusese preot, iar părinţii erau amândoi medici şi era de presupus că Andrei moştenise ereditar pasiunea de-a înfrunta moartea, astfel că înainte de-a ajunge să se înscrie la şcoala primară se hotărî să-şi dedice întreaga viaţă studiului creierului omenesc, acolo unde sălăşluiau toate misterele vieţii, pentru ca după ani de cercetări şi experienţe să poată descoperi un antidot împotriva morţii. Nimeni nu reuşi să i se pună-n cale sau să-l oprească din drum, nici măcar bocetele mamei lui care ajunsese să vadă în propriul ei copil reflexia unui păianjen care-şi ţese pânza. Andrei se arătă indiferent la tot ce mişca-n jur, rezistând oricărei tentaţii adolescentine şi citind fără încetare tratate de medicină în engleză, uneori chiar şi noaptea cu veioza sub plapumă, refuzându-şi orice curiozitate de alt rang, până şi-aceea de-a face dragoste c-o femeie şi visând neîncetat la antidotul miraculos, a cărui enigmatică formulă îi era revelată uneori în somn, dar din nenorocire i se ştergea din memorie de fiecare dată când se trezea dimineaţa. Singurul moment de derivă surveni în ziua în care-o cunoscu pe doctoriţa Cristina şi se văzu nevoit să înfrunte cealaltă faţă a inevitabilului, care era inversul morţii, deşi semăna leit cu ea, fiind cel puţin la fel de misterioasă şi implacabilă, la fel de nedreaptă şi de absurdă ca moartea: dragostea.

  În Miami locuia într-o garsonieră de cămin, foarte curată şi plină de vestigii ale tehnologiei, cu instalaţie de aer condiţionat, cuptor electric, maşinărie de absorbit fumul din bucătărie, automat de spălat vase, uscător de rufe, două calculatoare, aspiratoare de tot felul – pentru praf, pentru scame, pentru gunoaie mai mari sau mai mici, plus încă multe automate de bucătărie şi baie, iar dintre elementele recognoscibile în lumea din care veneam – doar o saltea care ţinea loc de pat, câteva tratate de medicină şi ghitara, ceea ce era insuficient ca să-mi reprime senzaţia de spaţiu S. F. Pe care mi-o sugera ambientul. Parcă m-aş fi aflat într-o cabină a unei nave galactice, pereţii erau complet goi şi de un alb care te obosea la ochi în rest doar ţevărie şi aparate vopsite în acelaşi alb iritant. Până şi prosoapele erau albe, până şi obloanele care acopereau adâncitura din zid care ţinea loc de dulap. Andrei se scuză explicându-mi că la 2000 de dolari pe lună nu-şi putuse permite să-şi închirieze un apartament mai acătării.

  Rămăsese în prag şi mă sorbea din ochi cu un aer debusolat, era crispat şi nu ştia cum să se poarte cu mine, ar fi vrut să mă îmbrăţişeze, dar cum el n-avusese niciodată până atunci accese de tandreţe la adresa mea din proprie iniţiativă se simţea încurcat. M-am trântit pe saltea.

  — Să înţeleg că n-avem nici o şansă să dormim separaţi.

  Andrei se uită la mine nedumerit.

  Era foarte contrariat de atitudinea ei laconică. Doar oboseala nu era suficientă ca să justifice sobrietatea cu care-l întâmpinase. Era distantă şi melancolică, parcă-şi pierduse exuberanţa, vorbea foarte eliptic şi răspundea evaziv la întrebările lui legate de România, deşi el îşi imaginase că-i va turui în continuu în acelaşi registru torenţial cu care-l obişnuise în scrisori. Parc-o vedea ambalându-se singură şi înfuriindu-se pe măsură ce povestea câte ceva sau exclamând sardonic câte-o sentinţă revoltată la mijlocul unei fraze kilometrice, se-aştepta să fie în orice caz expansivă şi turbulentă şi descoperise în schimb o femeie tăcută şi interiorizată care-i răspundea convenţional sau ambiguu şi-i spiona reacţiile cu o privire tulbure, ca şi cum s-ar fi îndoit în permanenţă de ceva. În loc să se complice cu dezvăluiri despre ea îi pusese lui o grămadă de întrebări, insistând mai ales asupra stării lui de spirit. Vroia să ştie dacă era mulţumit, dacă-şi găsise rostul printre străini. Era complet transformată: îşi dezvoltase o capacitate de-a asculta care-l punea în dificultate.

  — Nu-ţi face griji, sunt doar obosită, replicai eu citindu-i gândurile. O să fac un duş şi pe urmă mă culc. Vorbim mâine, dacă nu te superi.

  Am adormit greu cu un spasm de epuizare care mă făcea să simt ori de câte ori aţipeam că dacă adorm profund o să mor. Auzeam prin fereastra sudată în perete huruitul mocnit şi monoton al oraşului, ca un fel de bolboroseală apăsătoare, dar Andrei mă lămuri că nu era vorba de zgomotele surde ale străzii, ci de respiraţia oceanului, cu care în timp aveam să mă obişnuiesc.

  Andrei o invitase chiar în după amiaza primei lor întâlniri în garsoniera mizeră de cămin unde era cazat şi se scuză că nu o putuse primi într-un loc mai de Doamne ajută, pentru că aşa trăiau medicii rezidenţi din provincie, însă Anilu se arătă fascinată de aglomeraţia haotică de obiecte revărsate prin cameră, fiind de-a dreptul mişcată de becul care spânzura în tavan împrăştiind o lumină verzuie, de reşoul aprins care trona în mijlocul încăperii, de cărţile de medicină trântite unele peste altele prin toate colţurile, de felul straniu în care se balansa întreaga clădire când trecea tramvaiul pe stradă, de hainele lui Andrei aruncate peste tot, inclusiv pe masă, de mirosul de cârnăciori afumaţi care răzbătea de pe culoare, dar mai ales de ghitara care sălăşluia pe pat, închegând peisajul acela boem într-un fel aparte. După ce Andrei îi făcu loc pe pat, se apucă să gătească improvizând o specialitate culinară inedită pe plita de bucătărie care camufla o spărtură uriaşă din zid şi-n timp ce pregătea masa îndrăzni să-i atragă atenţia, din pură onestitate profesională, că tutunul dăuna grav sănătăţii şi că ar fi fost mai bine să fumeze mai puţin. Anilu îi spiona toate gesturile cu o curiozitate irezistibilă, împărtăşindu-i sporadic temerile ei legate de fantomele viitorului şi amărăciunile cauzate de celelalte fantome, care-o urmăreau din trecut, realizând cu mirare că-n ciuda vorbelor care-i ieşeau pe gură avea senzaţia că se născuse în clipa aceea, chiar în faţa lui şi că nimic din tot ce povestea n-avea importanţă, nici măcar faptul că-şi ura mama. Se gândi că bărbatul acela necunoscut care robotea pe lângă plită nici măcar n-o asculta şi ar fi fost mai bine să tacă, dar trebuia să umple cumva teritoriul pustiu dintre ei, senzaţia aceea absurdă de străinătate, pe care tăcerea ar fi accentuat-o şi mai mult aşa că vorbi în continuare, fără să urmărească un gând anume, imaginându-şi doar ce fel de om era el, cum arăta cartierul în care se născuse sau camera lui de copil, cum era chipul femeii care-l adusese pe lume, atât de perfect şi de armonios plămădit, c-o voce atât de caldă şi de masculină… Dar oricât de mult şi-ar fi dorit să dea de capătul acestor enigme, avea aceeaşi impresie stranie: că Andrei se ivise din neant în faţa ei, de parcă firul vieţii lui n-ar fi plecat dintr-un loc îndepărtat şi de nepătruns ci ar fi izvorât atunci, sub privirile ei fascinate, ca şi cum prezentul le-ar fi măsluit adevăratele chipuri, înlocuindu-le cu altele, noi nouţe, fără identitate şi fără amintiri… Ca şi cum lumea însăşi începea în camera aia de cămin nenorocită şi dincolo de ea înceta să mai existe. Pentru prima oară în viaţă, Anilu, simţi dezmierdarea prezentului, c-o bucurie intensă, de nestăvilit, un prezent înecat într-un farmec aproape palpabil, sfâşietor de blând şi de trist.

  Miami era exact inversul Parisului. Era un oraş de-o urâţenie exemplară şi construit fără pic de imaginaţie, străzile erau complet pustii deoarece în timpul zilei majoritatea oamenilor erau la serviciu, iar când se deplasau dintr-un loc în altul foloseau inevitabil maşina – o dată pentru că distanţele erau uriaşe şi apoi pentru că nu existau trotuare nici măcar în centrul oraşului. Noţiunea de centru, în Miami, era ceva indefinit şi impropriu pentru că excludea din start dimensiunea metafizică a existenţei sale – centrul trebuia să fie sufletul unui oraş, adică locul acela unde se intersectau toate drumurile, unde construcţiile cele mai vechi aveau o aură a lor suverană, unde străzile comunicau între ele într-o înşiruire labirintică şi bizară care sfida simetria riguroasă a ghetoului, unde fiecare casă avea o particularitate aparte şi se îmbina cu celelalte într-o conexiune asimetrică, fascinantă. Centrul era un loc al contrastelor şi al coincidenţelor inegale, în care arhitectura altor timpuri se contopea cu cea a prezentului într-o distonanţă fermecătoare, dar mai ales era sinonim cu aglomeraţia, cu zarva furnicarului omenesc, era un spaţiu consacrat vieţii sociale, escapadelor în lume, care însemnau ispita cafenelelor şi tavernelor, atracţia frivolă a vitrinelor luminate feeric, a afişelor lipite pe ziduri şi a mulţimii adunate seară de seară în faţa teatrelor şi sălilor de cinema, centrul oraşului era chemarea discretă a mondenităţii lansată de pretutindeni, dar în Miami, în zona care ţinea loc de centru, nu existau decât zgârie-nori comasaţi în preajma unor poduri ridicate peste apele golfului şi câteva super-marketuri sub formă de hală de uzină în jurul cărora domnea o atmosferă lugubră, pentru că era absolut pustiu, singurele regiuni mai animate fiind cele ale parcărilor.

  Andrei încercă să-mi explice fenomenul, motivând că Miami era un oraş foarte nou, n-avea mai mult de 80 de ani şi fusese construit în locul unei mlaştini secate artificial, dar nu mă consolă câtuşi de puţin explicaţia. Un oraş fără centru era un oraş mort, prin definiţie. M-am interesat unde mergeau în general oamenii să se distreze, iar Andrei îmi răspunse că în general în America oamenii se distrau puţin, pentru că n-aveau timp de nimic.

  Există pentru fiecare popor o trăsătură preponderentă de caracter de unde decurge un talent specific sau un mare neajuns. În cazul francezilor e plictiseala. Francezii au o înclinaţie către plictis într-un sens aproape transcendental, ceea ce-i predispune la meditaţie şi-i face imaginativi sau schizofrenici, în cazul nemţilor există o vocaţie a muncii care pe de-o parte îi umple de stereotipii şi pe de altă parte le întreţine complexul de superioritate. Ruşii, bunăoară, au vocaţia aşteptării ceea ce-i face profunzi şi apatici, spaniolii au vocaţia tragediei şi-atunci devin geniali sau isterici, italienii au vocaţia conflictului şi-n mare parte ajung mafioţi, iar românii, fără să aibă vreo vocaţie anume, sunt excesiv de orgolioşi şi asta îi obligă permanent să-şi comenteze vieţile în loc să le trăiască din plin. De aceea pentru un român e esenţială noţiunea de comunitate, de grup, de diviziune socială. Românii trebuie să ştie mereu cine e cu ei şi cine e împotriva lor, trebuie să-şi evalueze în fiecare clipă poziţia în raport cu ceilalţi, pentru că invincibilul orgoliu îi somează la o corespondenţă cu exteriorul aproape perpetuă. Neavând ţeluri materiale foarte bine definite şi nici lumi interioare covârşitor de bogate, românii se prevalează doar de-un singur obiectiv: să-şi construiască în exterior o imagine cât mai perfectă. Scopul în sine, fiind absurd, rezultatele sunt veşnic nesatisfăcătoare. Şi-atunci orgoliul rănit se răzbună şi-i transformă în nişte cutre veninoase predispuse la bârfă de dimineaţa până seara. De aceea este absolut esenţială pentru un român existenţa cafenelelor, crâşmelor şi teraselor de tot felul, argumentai eu. Andrei îmi împărtăşea nemulţumirea, nici lui nu-i convenea că nu găsise în Miami nici măcar un club în care să se simtă în largul lui, pe-acolo oamenii erau foarte rezervaţi şi prea puţin comunicativi, dar se arătă mirat că eu mă includeam în categoria „români.”

  — Ştii bine că eu nu bârfesc Andrei, dar mă oftic şi eu din te miri ce… Iar câteodată îmi dau seama că sunt prea slabă ca să mă încurajez singură. Şi eu gândesc în aceiaşi termeni. Am nevoie să ştiu cine e cu mine şi cine e împotriva mea. E un complex tâmpit de vinovăţie pe care-l avem toţi. Aşa ne cresc pe noi părinţii.

  — Pe mine m-au crescut altfel… nu-mi dau seama exact cum. Dar ştiu că erau mândri de mine fără nici un motiv şi mi-era mereu teamă să nu-i dezamăgesc.

  — Vezi?! Ce spun? Mereu acelaşi lucru: vinovăţie şi orgoliu.

  O iubise pe Cristina cu înflăcărare şi umilinţă, punându-se în slujba ei cu totul, îndurând cu aceeaşi răbdare de păianjen toate apucăturile şi izbucnirile ei, chiar şi pe cele necontrolate când dădea tonul despărţirii sau se-arunca cu ochii închişi de gâtul vreunui alt bărbat. Îi asculta smerit toate jelaniile şi înjurăturile, lăsându-se asuprit fără proteste de dispoziţia ei schimbătoare şi acceptând rolul ingrat de confident al amorurilor ei rănite. Îi înghiţea fără discernământ toate toanele lăsând-o să-l plimbe în lesă sau să-l expună în ca pe-un trofeu, îngăduindu-i să se laude în lume nu cu iubirea lui nemărginită ci cu rezultatele excepţionale pe care le obţinuse la olimpiadele de medicină, aşteptând-o uneori luni în şir să-i dea vreun semn de viaţă după ce-l renega plictisită, adorând până şi dispreţul cu care-l trata, până şi minciunile pe care i le servea din comoditate, lăsându-i voluptatea de-a-l strivi şi umili neîncetat doar c-a s-o facă să se simtă puternică şi importantă, luptându-se ca un bezmetic, ani în şir pentru iubirea ei închipuită, îngrozit ca de moarte de gândul c-ar putea s-o piardă. Cristina nu-l iubise niciodată cu adevărat, nici măcar în momentele de angoasă, nici măcar atunci când o părăsea vreun amant episodic şi rămânea pentru o vreme singură, nu-l iubise nici măcar din compasiune, nici măcar o secundă.

  Înţelegând într-un târziu că se lupta pentru o cauză pierdută, renunţă să-i mai spună c-o iubeşte şi se resemnă s-o facă în tăcere şi pe ascuns, convins pe deplin de indiferenţa ei şi de absurditatea situaţiei. Ceea ce moştenise de la ea era însă oribilul nărav de-a interpreta legăturile omeneşti ca pe-un joc, inofensiv şi fără consecinţe, din care dragostea trupească nu era exclusă, astfel încât ajunse să-şi contrazică propriile percepţii şi să se comporte ca şi cum între suflet şi trup ar fi existat graniţe foarte precise, sufletul fiind creatorul jocului, iar trupul fiind cel care-l împlinea. Neputând să suporte ideea înfrângerii şi refuzând să accepte că-şi făcuse iluzii, preferă să-şi răstălmăcească sentimentele şi să se mintă că nici măcar n-o iubise pe Cristina, iar dacă suferise nu era din vina ei sau a lui, ci a faptului că era doar un jucător începător, exagerat de pătimaş şi orgolios, care nu înţelesese încă esenţialul şi-anume că important e să joci, pentru că a te simţi învins sau învingător nu era decât o chestiune de optică. Ceva extrem de relativ şi total de lipsit de semnificaţie pentru ceilalţi.

  În starea asta de spirit îl întâlni Anilu. Andrei îi vorbi foarte puţin, dar reuşi în câteva fraze să exprime esenţialul, cu un spirit de sinteză desăvârşit: îi era frică de moarte, căuta un antidot împotriva ei încă din copilărie şi-avea de gând să persevereze, vroia să ajungă neuro-chirurg nu atât din considerente legate de analogia moarte-creier, cât datorită faptului că era ramura chirurgiei care presupunea maximum de precizie şi rafinament, era un luptător împătimit şi un mare jucător de bridge, un mare jucător în general, jocul fiind singura lui religie şi iubea din inerţie o anume doctoriţă Cristina cu care avea de gând să se şi însoare la un moment dat, o fostă colegă de facultate care profesa medicina într-un alt oraş. Anilu îndrăzni să-l întrebe la sfârşitul expunerii de ce respectiva doctoriţă Cristina nu-l însoţise la Bucureşti, iar el îi răspunse politicos că aveau o relaţie care se întemeia în primul rând pe libertate şi-apoi pe considerente pasionale şi atâta timp cât ea vroia să fie singură n-o putea condiţiona în nici un fel. De unde Anilu înţelese că nu exista nici cea mai vagă inerţie între ei şi că Doctoriţa Cristina nu era decât o simplă fantomă din trecut pe care-ar fi putut-o doborî dintr-o suflare, aşa că-şi apropie buzele de-ale lui suficient cât să poată sufla de pe ele cenuşa amintirilor şi-l sărută apăsat fără să-şi dea seama ce face. Asigurându-l că nu era vorba decât de-o intrare imprevizibilă în joc, Anilu îi dezmierdă fruntea, urmărindu-i cu degetele linia fiecărui rid în parte, apoi închise ochii şi se abandonă atingerilor lui febrile simţind că nu-şi mai poate stăpâni gândurile.

  Ecouri stranii ale unei forţe necunoscute îi pătrunseseră în toate subteranele trupului, ca şi cum Andrei ar fi aprins în ea un foc straniu şi întunecat care ardea când mocnit, când cu vâlvătăi uriaşe şi avea senzaţia că ar muri pe loc dacă ar pleca de lângă ea, fie şi numai o clipă, de parcă toată fiinţa ei ar fi migrat în corpul lui, nemaiputând ieşi de-acolo, de parcă s-ar fi transformat în el, complet şi dintr-o dată, iar faptul că făceau dragoste nu mai avea nici o legătură cu sexul, ci cu un înţeles ireductibil al universului. Andrei era tot ce mai ştia despre ea şi implicit despre viaţă, Andrei era numele tuturor asfinţiturilor de soare care-i schingiuiseră sufletul, Andrei era locul unde duceau treptele muzicii, era scâncetul mării pe care nici un cuvânt omenesc nu-l putuse reda, Andrei era singurul nume posibil în lumea anonimă şi şi părăsită de îngeri. Cu un efort supraomenesc, Anilu reuşi să-şi înăbuşe plânsul şi să-l invite pe-un ton cât se poate de ludic să se mute împreună cu ea, într-un apartament din inima periferiei care-i rămăsese moştenire de la o mătuşă chiar începând de a doua zi, dacă tot era nemulţumit la cămin. Exista şi avantajul că apartamentul respectiv se afla la numai zece minute de mers pe jos de spitalul în care lucra el şi prin urmare n-ar mai fi trebuit să bată tot Bucureştiul la ora 6 dimineaţa ca să ajungă la slujbă.

  Existau în Miami două dimensiuni clar definite: ghetourile şi zonele rezidenţiale. Ghetourile erau mai aproape de centru şi erau locuite în speţă de emigranţi, iar zonele rezidenţiale erau de toate felurile: cu cartiere în care locuiau cei cu venituri medii, cu cartiere în care locuiau cei cu venituri mari şi-n cele din urmă erau casele miliardarilor, chicioase şi ostentative, construite întotdeauna la golf sau la ocean.

  Cartierele celor cu venituri medii erau liniştite şi idilice, aveau câte-o piscină colectivă plasată întotdeauna lângă terenul de tenis şi în vecinătatea clubului de golf, nu existau trotuare pentru că erau impuse limite de viteză care preîntâmpinau riscul accidentelor şi toate casele arătau la fel. Aveau aceleaşi dimensiuni, erau zugrăvite impecabil în alb sau în crem, aveau un singur etaj şi un spaţiu verde pe care proprietarii îl răzuiau cu maşini de tuns iarba şi aspiratoare de tot felul o dată pe săptămână, niciodată mai des sau mai rar, aveau verande cu scaune de răchită şi cununiţe de Halloween la intrare, câte-un felinar care spânzura în pragul uşii şi nelipsitul coş de baschet în curte, plasat în vecinătatea garajului în care erau parcate cele două maşini, respectiv cea de serviciu şi cea de ocazie.

  Cartierele celor cu venituri mari aveau întotdeauna intrarea demarcată cu grilaje de fier. Nu puteai pătrunde în interior decât prin intermediul interfonului. Acolo curţile caselor erau adevărate parcuri naturale, cu vegetaţie luxuriantă şi sălbatică, cu câte-un lac artificial înconjurat de palmieri şi alei pietruite care duceau spre intrarea principală a bungalow-rilor, unde erau plasate invariabil fântâni arteziene şi imitaţiile unor statui în stil Versailles, săvârşite cu un gust îndoielnic. Interioarele arătau la fel de opulent ca şi elementele de decor exterioare, doar că păreau mai degrabă ilustraţia anacronică a unor saloane aristocratice decât un spaţiu intim şi vital aşa cum ar fi trebuit să fie o casă. Nefiind consecvente stilului unei anume epoci, camerele de oaspeţi arătau ridicol şi creau o senzaţie foarte puternică de artificial şi neverosimil, exista un amestec deplasat de coloane greceşti cu cristale italiene şi mobilă Napoleon al doilea, încununate în tavan cu inevitabil candelabru ceea ce sugera o magazie de decoruri de teatru, dar cea mai penibilă era asocierea acestor elemente istorice cu ecranul plat al unui televizor de dimensiuni hiperbolice care ţâşnea din cadrul bibliotecii.

  Într-o astfel de casă m-am pomenit invitată chiar a doua zi după ce ajunsesem în Miami de unul din colegii rezidenţi de la spitalul unde lucra Andrei. Era băiatul unui italian, chirurg cardio-vascular şi-al unei asistente irlandeze. Cum în America chirurgii sunt la mare preţ era explicabil de ce Marco locuia într-un palat de genul ăsta. Andrei era de gardă şi apucase să-i spună lui Marco de venirea prietenei lui din România, aşa că acesta mă invită la el din proprie iniţiativă ca să nu mă plictisesc singură în garsonieră.

  Ceea ce m-a frapat din primul moment era faptul că biblioteca era doar un pretext pentru că nu conţinea cărţi, ci porţelanuri. Marco se arătă la rândul lui nedumerit de nedumerirea mea.

  — De ce să ţinem cărţi în casă din moment ce există biblioteci în oraş?

  — Păi, nu ştiu… Ţie nu-ţi vine niciodată pofta de citit acasă?

  — Pot să împrumut câte cărţi vreau de la bibliotecă, argumentă Marco.

  — N-ai simţit niciodată nevoia să ţii în casă o carte care ţi-a plăcut?

  — De ce s-o ţin în casă?! se miră Marco. Dacă mai vreau s-o citesc odată pot s-o împrumut din nou.

  Demersul lui era cât se poate de logic şi de limpede. Americanii nu făceau niciodată lucruri inutile, nu aveau obiceiuri care să nu aibă o acoperire eficientă.

  — Ok. Înţeleg, am îngăimat eu. E inutil să ţii în casă cărţi. De-acord. Dar porţelanurile şi coloanele greceşti, candelabrul şi pianul vienez la ce servesc?

  — Cum adică la ce servesc? întrebă Marco. Nu ziceai că ai şi tu un pian în casă?

  Era inutil să mai continue discuţia.

  Părinţii lui Marco se arătară foarte curioşi să-şi facă o idee despre România şi tăbărâră asupra mea cu un interogatoriu extrem de jenant, interesându-se dacă la noi în ţară existau calculatoare, muzee, bănci, luna park-uri şi closete publice, dacă aveam instalaţii de termoficare la blocuri sau barem calorifere electrice, dacă purtam costume tradiţionale sau ne îmbrăcam după canoane occidentale, iar eu mă străduiam să răspund politicos, nu atât ca să nu-i compromit lui Andrei amiciţia cu Marco, cât pentru că habar n-aveam cum să mă întorc singură la cămin în cazul în care m-aş fi ridicat pur şi simplu de pe sofa şi-aş fi ieşit din încăpere trântind uşa, dar îmi venea în orice caz să fug, era deosebit de frustrant sentimentul şi când atinse o cotă a insuportabilului le spusei oaspeţilor mei cu toată delicateţea că nu e cazul să se mai obosească să-mi pună întrebări pentru că le puteam anticipa cursul aşa că le voi da direct răspunsurile, precizând că-n România mai existau şi alte minunăţii ale tehnicii şi civilizaţiei, se descoperise până şi apa caldă, existau piscine şi chiar terenuri de golf în anumite zone ale Bucureştiului, ghetoul însă era la mare preţ şi foarte la modă, existau teatre, cinematografe, facultăţi, iar românii foloseau, culmea, până şi hârtie igienică!

  În săptămânile care urmaseră acelei prime nopţi de dragoste, Anilu se străduise să simuleze cât mai bine atmosfera jocului ca să nu-i dea de bănuit şi încercă să se comporte cât mai normal, comandându-i cele mai trăsnite soiuri de mâncare maestrului chirurg-bucătar, prefăcându-se că urmăreşte cu viu interes fiecare episod din serialul „Spitalul de urgenţă”, imitând cum se pricepea mai bine starea de concentrare în timpul meditaţiilor de engleză pe care i le dădea Andrei, ironizându-l constant şi punându-l la punct necontenit în legătură cu optimismul cretin şi nefondat care-l făcea să viseze la America. Considera că exprimându-şi detaşarea prin toate mijloacele reuşea cu succes să camufleze fericirea care pusese stăpânire pe ea, fericirea de-a-l avea aproape fie şi numai două ore pe zi! Fericire care ar fi trădat din toate punctele de vedere convenţia jocului.

  Făceau dragoste relativ rar pentru că Andrei venea obosit şi fără chef de la spital, dar pentru Anilu era ca şi cum ar fi făcut dragoste şi dacă-l privea pur şi simplu cum tresare prin somn sau cum respiră lent şi monoton ori dacă-l asista făcând baie, aşezată pe capacul closetului şi sporovăind cu el despre bolnavi sau despre hachiţele actorilor care se dădeau în spectacol la repetiţii, era ca şi cum ar fi făcut dragoste chiar şi atunci când îl contempla spălând vasele sau pregătind masă, lăsând-o să se simtă ca un musafir în propria ei casă, era ca şi cum ar fi făcut dragoste permanent atâta timp cât el era aproape şi-i putea urmări toate gesturile şi toate gândurile, până şi cele imperceptibile, cum ar fi fost un surâs pe care-l schiţa în coltul buzelor şi pe care Anilu îl putea ghici deşi stătea întors cu spatele la ea sau un cuvânt obscen pe care-l gândea fără să-l rostească, pe care însă Anilu i-l putea citi în ochi, ori o atingere involuntară pe care ea o resimţea reverberându-i prin toţi porii pielii.

  Andrei era primul bărbat care izbutise s-o facă să se transforme în femeie. Anilu se acoperi într-un timp record de toate tarele caracterului feminin, de toate plăgile lui ruşinoase, abordând pătimaş studiul horoscoapelor, recurgând la sordidul clişeu feminin al schimbării culorii părului o dată pe săptămână sau la degradanta obsesie a curei de slăbire, Anilu devenise o epavă, o vietate sperioasă şi chinuită de superstiţii, o gelatină în mâna sorţii.

  Primul sindrom al nenorocirii care se făcu vizibil se constitui în faptul că-şi pierdea răbdarea aşteptându-l în casă şi începuse să-i facă vizite la spital. Îl căuta la orele amiezii, în pauza dintre două operaţii şi preţ de un sfert de oră era numai al ei, putea să-l strângă-n braţe nestingherită şi să-i alunge spaima de moarte sau uneori se întâmpla să stea lipiţi unul de altul lângă o fereastră deschisă şi să numere păsările din copaci confruntând cifra descoperită de el cu cifra descoperită de ea. Câteodată Anilu reuşea să-l convingă s-o lase să-i ţină de urât în nopţile când făcea de gardă şi-atunci se iubeau intermitent, în pauza dintre două alarme, la lumina neonului din cămăruţa de spital cu pereţi sculptaţi de igrasie şi zăbrele la geamuri, trezindu-se cu oasele înţepenite, chirciţi unul în altul pe canapeaua îngustă şi tare, cu feţele livide de oboseală pe care încercau să şi le învioreze stropindu-se pe ochi cu apa rece şi pământie care curgea la chiuvetă. Şi exista în toate acestea un suflu magic, ca şi cum se întâmpla de fiecare dată ceva nou, ca şi cum banalitatea n-ar fi putut infesta atracţia aceea intensă pe care-o resimţea Anilu către Andrei, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai presus decât fericirea de-a-l ţine de mână sau de-a-l asculta cum respiră, o fericire inepuizabilă care se amplifica în fiecare clipă şi pentru care nu exista alternativă.

  Cu ocazia vizitelor la spital se contură aievea în ochii ei caracterul lui eroic. Avu ocazia să-l surprindă la camera de urgenţe alintând un băieţel care-avea o fractură de occipital c-o duioşie părintească şi reuşind în felul asta să smulgă de la el câteva cuvinte după ce o groază de medici mai bătrâni şi mai experimentaţi încercaseră fără succes să-l scoată din starea de şoc. Altădată se întâmplă să-l audă adresându-se pe-un ton cald şi foarte respectuos unei curve desfigurată în bătaie de peştele ei, căreia toţi ceilalţi doctori îi adresau cuvinte josnice şi triviale, îl văzu alinând suferinţa celor mai decăzuţi dintre oameni, sinucigaşi sau vagabonzi care-şi duceau zilele prin metrouri, schilozi şi murdari, victime ale singurătăţii ori disperării şi se gândi că poate şi el îşi dă seama câtă nevoie aveau oamenii aceia de atenţia şi compasiunea lui şi cât de infim era numărul medicilor care ar fi făcut la fel. Cât de nemăsurată era indiferenţa omenească şi cât de straniu era faptul că lui îi păsa totuşi de oameni, respectându-le spiritul, chiar şi desfigurat sau pocit, încercând să-i ajute pe toţi, necondiţionat, până şi pe aceia care fuseseră striviţi de viaţă, fără să creadă nici o secundă că gestul său ar fost tardiv sau inutil. Anilu se gândea că eroismul lui era o dovadă cât se poate de clară că viziunea plecării în America nu era decât o alternativă fictivă la ceea ce simţea cu adevărat, un revers imaginar al realităţii pe care şi-o asuma cu toată fiinţa, un fel de joc al minţii pe care nici n-avea de gând să-l transforme în faptă. Nu era decât o proiecţie virtuală fără consecinţe, un simplu joc care-i întreţinea viu simţul libertăţii, atât.

  Neputinţa de-a mai sta singură îşi extindea în timp teritoriile astfel că Anilu îl însoţea pretutindeni: la piaţă, la băutele cu prietenii, la petrecerile colegilor de serviciu, îl însoţea chiar şi la partidele de bridge organizate la fiecare sfârşit de lună, asistând la desfăşurarea lor zgomotoasă, retrasă într-un colţ cu genunchii la gură. Îi sorbea fiecare gest şi fiecare intervenţie încercând să ghicească telepatic cărţile pe care le avea el în mână, în timp ce ambele echipe râdeau în rafale, îşi stimulau inspiraţia cu whisky sau coniac de cinci stele şi se delectau cu bancuri de cazarmă şi înjurături marinăreşti când făceau cărţile. Iar Anilu aştepta smerită şi mută să se termine tot tămbălăul şi să se întoarcă acasă cu Andrei, care avea obiceiul să adoarmă în următoarele cinci minute după ce se spăla şi se întindea în pat, fără să-i adreseze vreun alt cuvânt în afară de „noapte bună”. Ca să nu-l deprime cu atitudinea ei pasivă, se apucă să studieze cu perseverenţă un manual de bridge, reuşind să se iniţieze în mai puţin de-o lună în taina regulilor de bază ale jocului şi îşi făcu curaj să-i propună să joace cu ea în echipă o dată, ca să se poată iniţia şi practic, dar Andrei izbucni în râs şi-o bătu pe umăr consolator spunându-i că n-are de gând să se compromită definitiv în faţa prietenilor lui cei mai buni care oricum o considerau uşor nebună.

  În America nu exista noţiunea de grup de prieteni, ci doar aceea de asociaţie. Fiind o ţară în care pragmatismul era considerat o trăsătură „morală” absolut fundamentală, simplul alibi al nevoii de comunicare nu era suficient ca să justifice întemeierea unei găşti. Fenomenul de robotizare avea nenumărate ramificaţii. Oamenii se coalizau între ei pe grupuri de interese, în funcţie de poziţia socială, de frustrările pe care le aveau, de micile manii sau stereotipii, dar întotdeauna în funcţie de un profit stipulat în mod virtual sau real. Gândirea americană e compusă din două directive esenţiale care funcţionează permanent şi ca premize morale: constructivismul şi utilitatea. Nu poate fi creditat într-un sens moral un lucru lipsit de utilitate. Arta e frumoasă şi cum oamenii aspiră la frumuseţe, arta e utilă, deci morală. Moral însemnând în primul rând un lucru care poate atrage după sine o satisfacţie cât de mică, un profit, fie el şi spiritual… Constructivismul este expresia nevoii de optimizare, adică ostentaţia unei gândiri optimiste, în pofida oricăror limite sau sensuri tragice. Grupurile de interese se formează pe baza acestor două opţiuni morale, care deşi nu se contrazic între ele intervin preponderent în situaţii radical diferite. Spre exemplu în cazul asociaţiei iubitorilor de balene, primează mobilul moral al utilităţii: balenele sunt o specie pe cale de dispariţie, sunt creaturile lui Dumnezeu, deci sunt utile şi prin urmare trebuiesc salvate. Aici intervine într-o oarecare măsură şi spiritul constructiv, alimentat prin speranţa că eforturile asociaţiei vor sensibiliza într-o bună zi autorităţile însărcinate cu… În cazul asociaţiei bolnavilor de SIDA, lucrurile se prezintă într-o optică inversă, deoarece preponderent este spiritul constructiv, care propovăduieşte optimismul prin solidarizarea membrilor asociaţiei în faţa morţii, iar solidaritatea e un lucru bun în sine, moral şi-aici intervine al doilea criteriu: util. De ce e utilă solidaritatea în faţa morţii? Pentru că îţi lărgeşte orizonturile personale, îţi creează un spectru mai larg al suferinţei şi ai senzaţia că împreună cu tine moare tot universul care senzaţie e infinit mai plăcută decât aceea că universul ţi-ar putea supravieţui şi fiind vorba de ceva „mai agreabil” decât altceva e o formă de optimizare, deci prin urmare e ceva util şi constructiv. Etcaetera. Etcaetera.

  Felul în care erau construite oraşele era reflexia impecabilă a modului american de gândire. Totul era organizat într-o geometrie foarte strictă, străzile aveau în loc de nume cifre, iar auto-străzile erau cea mai mare mândrie a Americii pentru că uneau punctele cele mai îndepărtate ale ţării şi aveau indicatoare pentru toate necesităţile şi doleanţele pe care le putea încerca un om la şosea, fiind dotate la fiecare cinci kilometri cu restaurante şi cantine, construite la rândul lor după canoanele impuse de utilitate: arătau toate ca nişte cutii de chibrituri de dimensiuni catastrofice şi se deosebeau între ele prin specificul mâncării servite, care specific nu consta în modul în care era gătită ci în ingredientele din care era compusă – spre exemplu, erau aşa zisele restaurante în care se serveau doar preparate din pui, restaurante în care existau doar preparate din vită, sau caracatiţă sau stele de mare, dar era imposibil să comanzi stele de mare într-un restaurant cu specific de pui sau bunăoară vită într-un restaurant cu specific de caracatiţă. Mania americanilor pentru compartimente şi categorisiri era oglindirea perfectă a spiritului de ordine şi disciplină şi coincidea cu reprezentarea ideii de profesionalism. Profesionalismul, adică opusul diletantismului, era la rândul lui o calitate de ordin moral pentru că percepea pe de-o parte corectitudine şi responsabilitate şi pe de altă parte implica noţiunea de specialitate, spre deosebire de diletantism care decurgea dintr-o categorie a simţirii şi era expresia unei plăceri lipsite de responsabilitate şi de precizie.

  Profesionistul era prin urmare un specialist. Un tip precis, foarte bine organizat în munca lui, care răspundea cu capul de compartimentul care-i era rezervat şi care nu era niciodată obligat să cunoască sau să interfereze cu domenii care ţineau de specialitatea altora. Spre exemplu, în cazul chirurgilor, ca Andrei, se punea la un moment dat problema specializării. Nu puteai fi neuro-chirurg în genere, erai obligat să optezi. Lobul cranian drept sau lobul cranian stâng. Tumori cerebrale sau vase sangvine. Transplant de măduvă sau lobotomii. Nu te puteai înfige în toate direcţiile. Astfel că, dacă în timpul unei operaţii se descoperea existenţa unei disfuncţii care nu ţinea de domeniul de specialitate al chirurgului, pacientul era închis, trezit din anestezie şi pasat pe mâna unui alt specialist. Ceea se întâmpla în mod analog în cazul restaurantelor cu specific de pui.

  Cu cât organizarea tindea să fie mai desăvârşită cu atât robotizarea personalului uman devenea mai evidentă. Americanii trăiau într-o stare de manipulare care friza cretinismul, pentru că li se sugera ce să facă, ce să simtă şi ce să-şi dorească prin natura sistemului în care era organizată lumea lor. Americanii nu aveau o viaţă, ci o lume. Totul era atât de simetric şi de bine proporţionat, atât de clar motivat în termeni de constructivism şi utilitate încât alternativele nu erau decât sau să te conformezi sau să te sinucizi. Copiii erau alăptaţi în spiritul acelui optimism abject şi imbecil, li se preda legea happy-endului încă de pe băncile creşei, li se induceau din faşă dejecţiile acelor imperative pseudo-morale, astfel încât la vârsta întrebărilor ştiau deja toate răspunsurile pe dinafară.

  Nu exista decât o singură realitate, care era acceptabilă, dar perfectibilă şi trebuiau căutate permanent soluţii de optimizare. Reperele şi standardele de viaţă erau întotdeauna construite în funcţie de ceilalţi şi spre deosebire de români, care-n nefericitul lor orgoliu se vroiau cât mai originali, americanii, modeşti, se vroiau identici cu vecinii, identici cu colegii de serviciu, aspirau la un ideal de normalitate cât mai identic cu al eroilor din filme şi nu-şi doreau altceva decât să ajungă şefi ca să-şi poată cumpăra încă o maşină, ca să-şi poată schimba locuinţa cu un etaj şi numai şapte camere cu una de zece camere cu scară interioară, iar nenorocirea consta în faptul că lucrul ăsta era chiar posibil şi-atunci obiectul aspiraţiilor se deplasa mai departe şi viza o piscină personală, eventual şi-o mică afacere, ş.a.m.d. Era explicabil de ce coşmarurile din romanele lui Orwell fuseseră inspirate de peisajul atât de idilic şi optimist al gândirii americane. Manipularea era o realitate implacabilă, pe care fiecare amănunt al organizării exterioare o proiecta în interior. Oamenii se întorceau obosiţi de la serviciu, serveau întotdeauna „dinnerul” în familie la ora cinci fără un sfert, apoi urmăreau ştirile televizate, cele câteva show-uri educative inspirate de dileme sociale, răsfoiau câte-o carte scrisă în acelaşi spirit mobilizator, cu iz de manual şi carte de bucate, se delectau cu jocuri pe calculator şi apoi cădeau într-un somn greu, fără vise.

  Ordinea şi disciplina erau la ele acasă, legile erau foarte severe şi, spre deosebire de ţările europene, în America chiar erau aplicate şi funcţionau ireproşabil.

  Prohibiţia era o formă de conduită socială care funcţiona ca paravan moral fie că era vorba despre domeniul băuturii şi alcoolului sau al legăturilor amoroase. Fiind prin natura lor nişte neruşinaţi exhibiţionişti, americanii se dădeau în spectacol în împrejurări publice, confesându-se la televizor sau prin reviste în legătură cu adulteruri ruşinoase, povestite până în cele mai scabroase amănunte, cu mici trădări sau scandaluri familiale, cu felurite găinării care i-au victimizat, dovedind pe de-o parte o înclinaţie vădită pentru defulare intimă şi pe de altă parte o preferinţă pentru postura de victimă. Nu exista femeie americană căreia să nu-i facă plăcere să se spurce la gură relatând cum a fost penetrată, sodomizată, ciupită, scuipată sau ciufulită de vreun amant ingrat şi posesiv sau cum a fost înşelată c-o târfă, urâtă, nemernică şi obscenă, incriminând în felul ăsta, sub pretextul unor confabulaţii morale, tarele de comportament ale nelegiuitului pe care l-a iubit din tot sufletul, sub ploaia de exclamaţii şi încurajări ale publicului, aşa cum nu exista bărbat american căruia să-i fie străină voluptatea de-a se bălăci în postura de victimă invocând, cu acelaşi dar al spurcăciunii, neajunsuri conjugale sau conflicte de serviciu. Adulterul era cu precădere vizat în scandalurile publice fiind dintre toate belelele cel mai uşor de depistat şi cel mai spectaculos de narat. Adulterul avea un caracter dramatic prin excelenţă, deoarece contravenea moralei americane şi în general era pedepsit prin lege – în sensul că partea păgubită obţinea, în urma divorţului, actele de proprietate ale casei, custodia copiilor şi cheile de la maşină.

  Toate super-marketurile erau organizate după aceeaşi schemă inflexibilă, se numeau toate la fel şi puteai avea certitudinea că standul de şampoane la află la aceeaşi distanţă de standul de muştaruri şi de raionul de prăjituri, indiferent în ce oraş al Americii te-ai fi aflat pe coasta de est sau de vest, ca să nu-ţi fie cumva dor de alimentara ta de acasă în cazul unei deplasări mai lungi, magazinele erau toate identice şi arătau în exterior ca nişte hale uriaşe părăsite, iar în interior ca nişte holospaţii cu grădini interioare şi fântâni, cu zeci de scări rulante şi etaje, asemeni unor oraşe artificiale în miniatură, doar că în loc de case – erau prăvălii cu obiecte de toate soiurile şi dimensiunile, toate de vânzare, astfel că populaţia americană îşi petrecea serile în aceste sere imense, care înlocuiau noţiunea de centru al oraşelor, plimbându-se agale printre magazine şi făcând obligatoriu cumpărături pentru că ispita era agresivă.

  Deja după o zi petrecută în Miami, eram complet dezgustată. Vizitasem toate magazinele şi toate alimentarele, vizionasem toate emisiunile sociale educative de la televizor şi simţeam un dor teribil de ducă spre Bucureşti.

  Andrei se arătă intrigat de nemulţumirea mea şi-mi spuse că era prematur să trag concluzii. Încă nu cunoscusem vreun mediu universitar şi n-aveam de unde să ştiu dacă nu m-ar fi simţit bine. Vroia să mă ajute să-mi găsesc o bursă şi să mă ţină acolo cu el, cât mai mult.

  — De ce, Andrei?

  — Nu ştiu… Am nevoie de tine. M-am gândit mult la ce s-a întâmplat între noi şi mi-am dat seama…

  — Că ai nevoie de mine!

  — Da.

  — Eşti sigur? Nu cumva ai nevoie de iubirea mea? Ce ai înţeles tu din mine?! Cât de bine mă cunoşti, Andrei? Eu te cunosc, da, pentru că-n ultimii şase ani n-am făcut altceva decât să meditez asupra ta, să te caut, să te descopăr, ţi-am urmărit fiecare gest, fiecare gând în parte! Probabil că tu îţi imaginezi că dacă eu eram aia care avea veşnic probleme, eram şi centrul atenţiei, nu? Dacă vorbeam mult însemna că eu sunt personajul problemă. Dar nu-i aşa, Andrei, e invers. Pentru că unica mea problemă erai tu! Tu habar n-ai cine sunt! Tu nu te cunoşti decât cu iubirea mea!

  — Ştiu, mărturisi el cu regret. De-aia am şi fost agitat când te-am văzut cum te trânteşti pe pat şi mă ignori. Nu te-am văzut niciodată în postura asta. Nu te-am cunoscut decât… îndrăgostită de mine şi preocupată până la demenţă de tot ce-mi ieşea pe gură. Sau, mă rog, de tot ce făceam.

  — Ţi-era frică de mine, nu-i aşa?

  — Aşa am crezut, că mi-e frică, dar de fapt eram doar iritat şi sâcâit. Mi-a fost mult mai frică acum când te-am văzut cum taci.

  — Andrei nu suport să vorbesc pe tema asta. Hai să schimbăm subiectul. Înţeleg că eşti singur şi că ţi-e greu, dar nici mie nu mi-e bine.

  — Mă mai iubeşti măcar?

  — Ce-ţi pasă?!

  Reuşind să-şi învingă rând pe rând toate orgoliile, Anilu se mulţumise cu faptul că el o considera o fată bună şi sensibilă, în pofida caracterului ei exaltat şi-a evidentei lipse de maturitate de care dădea dovadă.

  Toată voinţa şi puterea ei de concentrare migraseră spre Andrei, unicul bărbat care-o putea face să se simtă în acelaşi timp teribil de fericită şi cumplit de nenorocită. Nemaiavând nici un alt interes vital, nici măcar pentru scris, Anilu ajunsese să-şi petreacă mai tot timpul în rugăciuni şi-n vise care contraziceau fraudulos realitatea şi care se înverşunau să descrie în imagini nepermis de frumoase un viitor din ce în ce mai îndepărtat şi mai lipsit de conexiuni cu prezentul acela tern şi monoton, bântuit de insomniile ei şi oboseala cronică a lui Andrei, de dimineţile cu cer vânăt şi de noroaiele toamnei târzii, prezentul acela mohorât şi îngropat în camere îngheţate de spital, prezentul care devenise totuna cu frigul lunii noiembrie şi al înstrăinării dintre ei. Singurele momente bune erau acelea când Andrei se întorcea acasă mai devreme de unsprezece noaptea şi se întindea pe canapea, lipindu-şi buzele de părul ei, sorbind meditativ dintr-un cocteil pregătit chiar de el, punând muzică la casetofon şi lăsând-o pe Anilu să se ghemuiască la pieptul lui ca să tacă împreună şi ca să-şi poată răni împreună sufletele în acordurile stranii şi melancolice ale muzicii.

  Neştiind cum să-l facă s-o dorească sincer, Anilu încercă să se conformeze legilor necunoscute ale jocului, gândindu-se că tot ceea ce o înspăimânta pe ea în dragoste – frivolitatea sau sexualitatea în stare pură, pe el ar fi putut să-l încânte şi să-l excite şi se încurajă spunându-şi că jocul era în sine ceva gratuit, era plăcere şi imaginaţie, era libertate fără oprelişti, ar fi putut să facă orice, fără ca acest lucru să-i afecteze identitatea, nu era obligată să fie ea însăşi iubindu-l, putea să fie oricine sau oricum pentru că tot ea ar fi resimţit efectele improvizaţiei, iar consecinţele fiecărui gest săvârşit tot asupra ei s-ar fi revărsat. Erau tot ea şi tot el, indiferent în ce postură s-ar fi aflat şi fiind vorba de ei şi nu de alţii nimic n-ar fi fost nimic degradant fiindcă tot spiritele lor erau în esenţă cutia de rezonanţă a ce se întâmpla, oricât de vulgar sau de frivol ar fi părut în aparenţă totul… Se rătăci în felul asta fără scăpare în propriile raţionamente, din ce în ce mai încâlcite şi mai absurde. Refuzând să accepte că jocul excludea din start orice formă de implicare, Anilu se tâmpi singură cu paradigmele logicii şi câştigă teren în ochii ei închipuindu-şi că se poate juca cu jocul astfel încât să-l ia liniştită în serios simulând că se joacă. Şi într-o noapte, cu-n simţ ludic ieşit din comun săvârşi primul act de frivolitate, provocându-l sexual pe Andrei cu o partidă de striptease, ceea ce avu darul să le îmbunătăţească radical viaţa de cuplu pe tot parcursul săptămânii următoare.

  Reuşind să-şi distrugă toate inhibiţiile şi preceptele morale care-o incomodaseră cumplit, Anilu realiză că atunci când Andrei avea iniţiativa de-a adormi subit, nu făcea nici un sacrilegiu dacă lua şi ea iniţiativa de-a-l ţine treaz împotriva voinţei lui, poposind cu buzele ori cu limba asupra celor mai sensibile detalii ale fizionomiei sale, explorând lent resursele plăcerii pe care i-o putea provoca prin fiecare atingere până când, prins cu totul în nisipurile mişcătoare ale dorinţei, Andrei reacţiona exploziv, desfăcându-i genunchii c-o pasiune neaşteptată şi făcând-o să simtă din nou acel foc întunecat cum i se răsfrânge prin trup în toată fiinţa.

  Absolutul începea şi se sfârşea acolo, în acel haos al împerecherii, care era pentru ea forma supremă de dăruire, iar pentru el unicul mod de-a uita de moarte, fiind în cazul lui un mijloc de-a-şi adormi sufletul hărţuit de spaime, iar pentru ea o şansă de-a-l trezi la viaţă. Andrei găsise în dragostea fizică o supapă a uitării de sine, în timp ce Anilu descoperea în ea reflexia identităţii ei ultime, pe care nici o altă experienţă de viaţă nu i-ar fi putut-o revela.

  Sufletul ei devenise trupul lui, iar corpul ei era totuna cu sufletul lui şi totuna cu dragostea, care era în acelaşi timp senzaţie şi dorinţă, stare indefinită de zbucium şi rugăciune febrilă, panică oarbă sau voluptate a durerii şi-o permanentă nostalgie a fiinţei lui, exilată într-un trecut întunecat şi tulbure.

  Anilu visa în trecut, posedată de chemarea buzelor lui care închegau printr-un simplu surâs cel mai răscolitor tablou al ispitei. Visa în timpul zilei la tot ce se întâmplase în noaptea anterioară, invocând arcuirea degetelor lui care-i frământau pântecul şi prin puterea fantasmei retrăia actul sexual până în cele mai mici detalii… Andrei îi spusese că fesele ei au forma lunii pline şi-o aură luminoasă pe care el o putea desluşi prin întuneric şi-i lăuda necontenit rafinamentul erotic, impulsivitatea cu care se arunca în torentul iubirii carnale, curajul de care dădea dovadă pierzându-şi controlul şi se arătase măgulit de faptul că făcea pentru prima oară dragoste c-o femeie plângând…

  Andrei era un jucător desăvârşit, care ştia cum să-şi copleşească adversarul, cum să-l surprindă sau cum să-i dea iluzia că ar conduce jocul, Andrei ştia să anticipeze fiecare reacţie acestuia, ştia exact care sunt punctele lui vulnerabile astfel că atunci când se hotărî să pună capăt jocului îi cântă la ghitară.

  Anilu îl ascultă fermecată şi-un val de remuşcare fierbinte îi inundă sufletul. Bărbatul acela de care îi fusese atât de frică, pe care-l suspectase c-ar putea s-o respingă sau c-o să-şi spele mâinile de chirurg în lacrimile ei îndrăgostite, era un om însingurat şi trist, un băieţel speriat de moarte, care tânjea după iubire. Era un naufragiat ca şi ea în pustietatea lumii care visa ca un bou la Ţara Făgăduinţei. Şi pentru prima oară îl privi fără nici o urmă de încordare, îl privi îndelung cum se chiora pe întuneric să nimerească corzile chitarei, storcând din ele un amestec sumbru de pesimism şi remuşcare şi împrăştiind acorduri străvezii în liniştea densă a nopţii. Îl ascultă cântând o baladă compusă chiar de el, cu versuri în engleză, nefiresc de simple şi de tulburătoare şi îl simţi ca niciodată de aproapeuimită se descopere pe buzele lui propriile ei gânduri, ca şi cum i le-ar fi citit cu mult înainte: „When you came to me back from heaven, my life was almost gone… so there is no need to tell me you love me, I can feel it în your eyes, the way you touch me feels so fine… But don?t you forget, I can never be entire yours and love is just a word… Don?t leave me here I feel so blue, all of my life I?ve wait for you… now it?s all right, but you will see, you will be better without me.”

  Nemaiputând suporta atingerea sfâşietoarei lui clarviziuni, Anilu izbucni în hohote de plâns şi-i mărturisi că trişase încă de la bun început, că nu se jucase nici o secundă şi că-l iubise din prima clipă, ca o turbată, nu-şi mai dorea nimic, nici măcar libertatea, tot ce vroia era să poată îmbătrâni lângă el sau barem să moară ţinându-l de mână. Îngrozit de violenţa mărturisirii, Andrei încercă mai întâi s-o liniştească, spunându-i că ştiuse permanent că trişa, îşi dăduse seama de asta încă de-a doua zi după ce-o cunoscuse, când se întâmplase ca în timpul unei operaţii să simtă subit şi nemotivat mirosul trupului ei, ca şi cum prezenţa ei ireală l-ar fi urmărit ca o umbră şi ştia că ăsta e semnul iubirii cuiva, ştia pentru că aşa se întâmpla s-o simtă uneori şi pe maică-sa. Apoi pe măsură ce trecea timpul avea senzaţia că Anilu îi scormonea în gânduri cu o curiozitate anxioasă şi acesta era tot un semn de dragoste, erau mii de indicii care-o trădau: felul în care tresărea la cea mai inofensivă atingere de-a lui, felul în care-l privea ca şi cum unul dintre ei ar fi putut să moară în orice clipă, simţul exagerat al ridicolului pe care-l avea în prezenţa prietenilor lui apropiaţi, toate acestea erau simptomele incontestabile ale dragostei. Îşi încheie dizertaţia îmbrăţişând-o prieteneşte şi mărturisindu-i că se simţea vinovat.

  Îi împărtăşi regretul că instinctul său de bărbat îi jucase feste, nelăsându-l să pună capăt jocului la timp, pentru că se ajunsese prea departe. Anilu îl asculta disperată şi fără să priceapă ce se întâmplă. Îl întrebă dacă crede că are vreo şansă să-l facă fericit, iar el îi răspunse cu blândeţe că nu, pentru că n-o iubea şi nici n-avea s-o iubească vreodată. Îl întrebă dacă greşise în vreun fel, cu ceva, iar el îi răspunse că singura greşeală fusese aceea de-a se îndrăgosti ca o năucă de-un om cu care n-avea nimic în comun: n-ar fi putut să-l înţeleagă nici într-o mie de ani aşa cum nici el n-ar fi putut-o înţelege pe ea. Existau între ei prăpăstii de netrecut şi cea mai importantă consta în faptul că el era medic, iar ea artistă şi nu exista nici o analogie între felul în care vedeau viaţa unul şi celălalt. Anilu îl întrebă dacă măcar credea în Dumnezeu sau în ceva analog, un spirit al Universului care ne vede şi ne aude, iar el îi răspunse că nu, nu credea, Universul era un conglomerat uriaş de materie oarbă, iar Dumnezeu, ca şi dragostea, erau doar aspiraţii omeneşti imposibile. Îl întrebă dacă măcar o dorea ca femeie, iar el îi răspunse că uneori da, dar exista şi Cristina, doctoriţa, de care avea permanent nevoie, pentru că era singura femeie din viaţa lui care-l făcuse suficient de nefericit încât s-o poată asocia cu fericirea.

  Cristina ştiuse cum să-l rănească îndeajuns cât să-i stârnească simţurile; era o lege a naturii omeneşti care făcea ca întotdeauna victima să fie atrasă de călău şi niciodată invers, o lege la fel de strictă ca şi cea a gravitaţiei. Cel care suferă din dragoste e întotdeauna cel privilegiat, pentru că-n anumite clipe de extaz sau de orbire se poate simţi chiar împlinit, în timp ce înt Andrei, realitatea nu există, e doar un for subiectiv comun, e iluzia materializării a tot ce credem că ştim despre viaţă, e doar un joc de oglinzi în care se reflectă la nesfârşit o imagine a nimănui, realitatea e un labirint alcătuit din infinite ocolişuri şi părţi, e partea mea de realitate în contact cu partea ta de realitate, e ceea ce cred eu despre mine şi ceea ce crezi tu despre mine şi ceea ce cred alţii care nu mă cunosc, e felul în care mă înşel aproximându-mi imaginea, aproximându-ţi imaginea… Gândeşte-te că Dumnezeu ne-ar da puterea să ne materializăm visele sau gândurile. Atunci primul lucru pe care l-aş face ar fi să te invoc ca să te pot aduce lângă mine. Dar cine ar fi acel Andrei Eliad care mi-ar bate la uşă? Tu cel real? Tu cel care mă respinge? Proiecţia ta despre tine? Proiecţia mea despre tine? Cel care vreau să cred că eşti? Cel pe care-l gândesc sau îl simt? Un duplicat al tău care nu eşti tu cel adevărat, ci simpla materializare a unui vis care-ţi poartă chipul şi numele! Aşa cum nici tu însuţi nu eşti altceva decât materializarea unui vis al tău despre tine! Andrei cel adevărat nu există, sau dacă există numai Dumnezeu îl cunoaşte, pentru că doar el are puterea să distingă adevărul de realitate. Realitatea nu e una singură. Partea mea de realitate nu coincide cu a ta, deci adevărul n-are nici o legătură cu realitatea. Pentru că adevărul e unul singur, iar realitatea e materializarea unor amăgiri, e ceea ce putem distinge prin puterea înşelătoare a simţurilor, prin puterea înşelătoare a gândurilor, prin puterea noastră înşelătoare. Deşi îmi dau seama de toate aceste lucruri continui să te vreau, pe tine, Andrei cel adevărat, care în realitate nu există… şi lucrul asta mă doare mai tare decât despărţirea noastră pentru că ştiu că nici în braţele tale nu te-aş putea întâlni, ar fi altcineva în locul tău, un străin care-ţi poartă chipul şi care mă iubeşte sau mă respinge, dar care nu eşti tu, ci o părere a ta despre tine urmărind o părere despre mine sau despre noi, urmărind o simplă părere… Gândirea nu e decât limbaj, nimic altceva, o convenţie, un joc al tuturor şi-al nimănui. Iar tu, Andrei, eşti doar un personaj într-un joc inventat de tine sau bunăoară un personaj imaginar într-un joc inventat de mine, un joc în care m-am rătăcit şi din care nu mai pot ieşi pentru c-am apucat să-mi închipui că e real, l-am materializat din greşeală şi n-am destulă voinţă să mă opresc, să mă întorc înapoi din realitate în conştiinţa jocului şi a iluziei ca să neg tot şi să-ţi pierd în felul ăsta urma.

  Facă-se voia ta Doamne şi nu a mea de-acum încolo, pentru că eu nu am acces decât la realitate în timp ce tu ştii adevărul… îşi încheie Anilu lectura.

  Andrei se arătă flatat şi tulburat în sensul cel mai estetic de ceea ce scrisese Anilu şi reflectă tăcut la revelaţia ei sumbră, apoi o întrebă dacă obişnuia des să aibă reflecţii de-astea pentru că el n-ar fi putut trăi aşa. Citindu-i din priviri nedumerirea se văzu nevoit să adauge că neputinţa lui de-a mai locui în aceeaşi casă cu ea se datora în mare parte faptului că era o persoană extrem de solicitantă deoarece îl provoca la discuţii metafizice în momentele cele mai puţin potrivite. Cum ar fi fost acelea în care profita de un repaus mental binemeritat îmbăindu-se în cadă sau urmărind un film poliţist la televizor. O întrebă, uşor jenat, dacă ea gândea permanent la nivelul respectiv care era deosebit de recalcitrant pentru spirit. Dar îşi răspunse singur prin constatarea subită că Anilu devenea insuportabilă deoarece trăia paroxistic tot ce apuca să imagineze şi suspectă că profunzimea gândirii ei era consecinţa firească a unei intensităţi nefireşti a simţirii. Inteligenţa şi sensibilitatea ei şi-aşa exagerate de la natură se stimulau reciproc prin influenţă şi se ajungea la efecte catastrofale.

  — Nu se mai poate, Andrei, e prea târziu! …Poate că ai dreptate, poate că te consider vinovat, i-am spus.

  — Recunosc că am greşit faţă de tine, că n-am jucat cinstit, dar nici eu nu mi-am dat seama ce fac… Nu sunt un personaj chiar atât de malefic cum insinuezi tu!

  — Nu insinuez nimic, i-am răspuns. Dar vreau să-ţi enumăr nişte fapte, ca să pricepi de ce nu se mai poate. O să încep cu istoria de la Bucureşti, cu dimineaţa aia de toamnă când ne-am întâlnit în curtea spitalului şi-ai vrut să te culci cu mine, dacă s-ar fi putut atunci, pe loc. E un lucru la care nici o femeie nu rezistă. Pe urmă te-ai mutat în casa mea că nu-ţi convenea la cămin. Fapt. Apoi m-ai tolerat o vreme până ai obosit, te-ai plictisit, naiba ştie… În tot cazul mi-ai dat papucii. Fapt. Abia apoi ai început cu adevărat să te joci cu mine. Nu zic că tu eşti diabolic, dar jocul în sine e ceva diabolic. Pentru că-i gratuit şi fără sens. Mă rog, să zicem că erai speriat, că ţi-era frică să te implici, de-acord, dar de ce nu mi-ai spus adevărul?

  — Nici eu nu eram sigur că ăsta-i adevărul. Din moment ce mă minţeam pe mine, te minţeam şi pe tine, implicit.

  — Ok. Să zicem. Fapt e că te jucai cu mine şi reuşeai să storci şi oarece plăceri din jocul ăsta, îţi plăcea să mă vezi suferind!

  — Nu, Anilu, nu-mi plăcea de loc, dimpotrivă, dar speram că dacă atingi un anumit prag al suferinţei o să începi să fugi de mine, şi-o să renunţi…

  — Ai învăţat la medicină cum e cu pragul durerii! l-am ironizat eu

  — Ştiu că nu trebuia să hotărăsc eu treaba asta, dar vroiam să te ajut într-un fel, mi se părea nedrept să mă iubeşti în halul ăla, iar eu să nu-ţi pot oferi nimic…

  — Mereu acelaşi complex de vinovăţie şi acelaşi orgoliu dezmăţat! De ce dracu? nu suntem în stare nici măcar să primim un dar? Să acceptăm dăruirea cuiva, gratuit? Fără se ne simţim obligaţi să dăm ceva la schimb, de ce, Andrei? de ce suntem atât de ticăloşi încât propria noastră dăruire să fie un act neruşinat de orgoliu? Pentru că era un orgoliu şi-n cazul meu să te iubesc, să mă dăruiesc ţie fără să primesc nimic în schimb, fără să aştept nimic de la tine! Era un orgoliu… Fapt.

  — Eu nu sunt sigur că nu aşteptai nimic… Tu de fapt ai vrut să te iubesc şi eu nu puteam, mă corectă Andrei.

  — Nu ştiu dacă vroiam să mă iubeşti… nu mai sunt sigură de asta. Nu ştiu dacă iubirea ta m-ar fi făcut fericită, în schimb ceea ce simţeam eu pentru tine, da. O să râzi, dar au fost momente când sufeream crunt şi eram teribil de fericită… Să nu-ţi vină vreo idee să-mi spui că sunt masochistă, că nu sunt!

  — De ce nu vrei să încercăm acum, să vedem dacă suntem în stare să ne iubim fără orgolii? …să acceptăm că suntem nefericiţi şi singuri şi slabi şi avem nevoie unul de altul!

  — Pentru că asta nu mai e iubire, Andrei, e altceva, e un drog… Nu vreau să ajung să mă droghez cu existenţa ta! Vreau să te pot admira ca pe vremuri, vreau să cred în tine ca într-un erou şi nu se mai poate. Nu eşti decât un prăpădit, care s-a minţit singur ani de zile, un căcăcios speriat de viaţă! … Mai aveai şi pretenţia să le dai altora lecţii de curaj! M-ai înşelat de sute de ori Andrei, de fiecare dată când s-a ivit ocazia, m-ai jignit, m-ai acuzat că sunt infantilă şi-ai decretat că tu eşti ăla matur şi responsabil, m-ai făcut să cred că n-ai nevoie de iubirea nimănui, că tu eşti mai puternic şi mai liber decât oricine şi-acum vii să-mi propui să ne iubim pe motiv că suntem singuri şi nefericiţi şi slabi?

  — Nu e vina mea că m-ai idealizat… se scuză Andrei timorat.

  — Eu! Te-am idealizat! mă arătai eu ofensată

  — N-am făcut eu pe eroul, tu ai vrut să vezi în mine mai mult decât era cazul.

  Înţelegând că n-are cum să-şi tempereze sufletul sau să-l adoarmă pentru simplul motiv că nu se ştia cu precizie unde-i localizat şi prin urmare ce tranchilizante l-ar putea fi de folos, Anilu se gândi să rupă cercul vicios, dezamorsându-şi mecanismele creierului. Dacă Andrei o respinsese pentru faptul că gândea intens şi în continuu singura soluţie era să devină cretină aşa că-i propuse cu toată seriozitatea să-i extirpe, cu mâinile lui de chirurg, o parte din creier. Andrei izbucni în râs şi-o bătu amical pe umăr explicându-i că încă n-are dreptul să opereze pe creier, dar că l-ar interesa să facă anumite experienţe în vederea descoperirii acelui antidot împotriva morţii şi dacă Anilu tot era dispusă la sacrificii, creierul ei ar fi fost primul vizat în acest scop.

  Se temuse că nu-l va mai vedea niciodată, dar romanul acela care nu-i stârnise câtuşi de puţin iubirea reuşise să relanseze o punte fragilă între ei, după trei luni în care nu se văzuseră deloc şi nu vorbiseră nici măcar la telefon.

  Andrei devenise flegmatic şi prea puţin dispus să-i dea socoteală, răspunzând anemic la propunerile ei de-a ieşi în oraş când şi când ca să ia masă împreună şi evitând să-i mai spună când era de gardă ca să nu se trezească cu ea la spital. Singurul care-o ţinea cât de cât la curent cu soarta lui Andrei era Victor care se bucura să-i facă jocul prietenului său, relatându-i lui Anilu fără nici un pic de pudoare despre toate amorurile episodice pe care la avea Andrei cu asistentele şi care se consumau în marea lor majoritate în patul visurilor ei. Victor devenise indirect părtaş la aceste escapade sexuale pentru că locuia în camera alăturată şi nu putea ignora zgomotele. Alteori se întâmpla să-l descrie în împrejurări simple, cotidiene, care întregeau tabloul detaşării lui: se ducea la cinema ori de câte ori ieşea de la spital la ore rezonabile, fără să-o invite şi pe Anilu, învăţa pentru un examen de admitere pe un post de asistent universitar, se întâlnea de sărbători cu Cristina şi nu rata nici o partidă de bridge. Oricât de mult s-ar fi căznit Anilu să inventeze minciuni plauzibile care să justifice cruzimile lui Andrei la adresă ei, nu se putea lupta cu evidenţa, pentru că respectivele cruzimi nu erau decât pură indiferenţă. O trata arogant şi rece, cu nonşalanţa celui care făcea o favoare, prevalându-se de o aşa zisă prietenie care n-avea nici o legătură cu afecţiunea, iar uneori o lăsă chiar să-l mângâie sau să-l acopere trupul cu sărutări incandescente şi apăsate, fără să facă însă dragoste cu ea niciodată. Gândindu-se la toate nimfele de ocazie care aveau privilegiul ăsta în detrimentul ei, la toate imbecilele de asistente pe care le iubea carnal fără nici o reţinere, îi venea să-şi vomite sufletul zdrenţuit şi ajunsese să-şi urască propria iubire şi să-şi condamne puritatea, ca şi cum ar fi fost un păcat, o greşeală.

  Victor o lămurise placid că bărbaţii refuzau din instinct absolutismul în dragoste, îşi înşelau iubitele nu pentru că n-ar fi fost suficient de lascive sau pentru că s-ar fi plictisit în timp de ele, ci pur şi simplu pentru că aveau nevoie de schimbare… Bărbaţii nu erau înzestraţi cu atâta imaginaţie ca femeile şi se sufocau în iubirea unei singure femei, era ca şi cum cineva i-ar fi sugrumat lent, ca şi cum viaţa ar fi migrat în altă parte, în timp ce ei erau sortiţi să piară, înlănţuiţi de trupul unei unice femei. Anilu acceptă din bun simţ această sentinţă, pentru că nu ştia cum e să fii bărbat şi să n-ai imaginaţie şi se gândi cât de straniu era faptul că pentru o femeie lucrurile stăteau exact pe dos: viaţa avea sens doar dac-ar fi ţinut-o înlănţuită până la moarte de trupul singurului bărbat pe care i-l revelase dorinţa.

  Faptul că Victor era la curent cu toate cuceririle lui Andrei o intriga însă peste măsură şi îndrăzni să suspecteze teoria nevoii masculine de schimbare considerând că aşa zisa persecuţie a instinctului nu era decât un jalnic paravan menit să camufleze ceva cu mult mai josnic şi mai pervers: satisfacţia de-a epata, bucuria ieftină şi scârbavnică a bărbaţilor de-a se făli în faţa altor bărbaţi cu puterea lor de seducţie, totul era o mascaradă, o competiţie nenorocită, în care bietele femei erau victimele celui mai nesimţit orgoliu. Anilu avusese ocazia să-şi petreacă un timp îndelungat prin teatre în compania unor grupuri de bărbaţi şi remarcase că apariţia unei femei atrăgătoare le producea la toţi o stare de tensiune şi agitaţie, dar atenţia colectivă deşi aparent îndreptată asupra ei, avea cu totul alt mobil decât frumuseţea sau farmecul respectivei apariţii, nu era vorba decât de o dispută pentru supremaţie, între bărbaţi, femeia era doar o miză, un accesoriu. Încercau toţi s-o cucerească, ea se simţea copleşită şi din ce în ce mai stăpână pe atuurile feminităţii sale şi-n realitate era doar un animal hăituit, un trofeu pentru vânătorul cel mai abil, un pretext de conversaţie şi de bârfă.

  Într-un fel se simţea împăcată cu refuzul lui Andrei, cel puţin era o dovadă c-o respecta, că nu se folosea de ea ca de-o târfă deşi i se oferise pe tavă. Dar era o consolare prea slabă pentru ceea ce pierduse. Îl întrebă dacă o mai doreşte, dacă ar mai avea vreo şansă să-i devină amantă, iar el obiectă că aşa ceva era imposibil atâta timp cât îl iubea. Şi atunci Anilu îl minţi cu toată convingerea că nu mai simţea nici un fel de dragoste spunându-i că se îndoia la modul cel mai serios de faptul că-l iubise vreodată, singura certitudine era că-l dorea îngrozitor de mult şi lucrul asta îi amplifica emoţiile, făcându-le să pară dragoste, dar îl asigură că era o simplă aparenţă şi că de data asta avea de gând să respecte regula jocului şi legile stricte ale detaşării. Stupefiat de gradul de delir la care ajunsese Anilu, Andrei încercă s-o trezească, fără s-o tulbure prea tare şi neîndrăznind s-o contrazică în faţă apelă la un demers logic. Îi spuse că dacă era vorba doar de dorinţă carnală şi nimic altceva însemna că ar mai fi putut dori şi alţi bărbaţi ceea ce nu era cazul şi atâta timp cât dorinţa ei era îndreptată exclusiv la adresa lui era o dovadă flagrantă de dragoste. Buimăcită de răspunsul lui atât de tranşant, Anilu înţelese că nu avea altceva de făcut decât să-şi calce pe inimă şi să-l înşele cu primul bărbat care-i ieşea în cale ca să aibă un argument solid în favoarea ideii de detaşare.

  Andrei regretă îndelung nesăbuinţa de-a fi fost logic şi explicit într-o situaţie atât de absurdă şi iraţională, pentru că Anilu îi dădu telefon o săptămână mai târziu, plângând cu sughiţuri şi mărturisindu-i că se abandonase supliciului de-a face dragoste în silă cu un coleg de facultate, că avea febră şi voma încontinuu, că-i era groază de ea şi de viaţa asta împuţită, i se uscase şi cactusul primit de la el a doua zi după ce săvârşise nelegiuirea, iar corpul ei avea miros de mlaştină, visase şerpi şi simţea cum îi putrezeşte sufletul.

  — Ştii de ce nu mai pot să te iubesc, Andrei? l-am întrebat.

  — Pentru că m-ai lăsat să cred că ai fugit aici ca un învingător şi-n realitate ai fugit ca un laş. Şi bineînţeles din orgoliu. Ai fi putut să faci medicină şi-n ţară, acolo într-adevăr ai fi putut să fii un erou… acolo într-adevăr era nevoie de medici buni, dar te-a scârbit mizeria şi suferinţa. Pe tine întotdeauna te scârbeşte suferinţa…Şi-ai preferat să vii aici, unde există aparatură de ultimă clasă, unde există toate condiţiile unei ascensiuni glorioase pentru un tip perseverent şi muncitor ca tine, unde există salarii pe măsura răspunderii asumate şi lista ar putea să continue. Zici că faci medicină din pasiune? Din pasiune pentru ce? pentru cunoaştere? Atunci de ce n-ai făcut medicină de laborator ca maică-ta? De ce ai vrut neapărat să fii chirurg?! … A, mi-amintesc! … Pentru că respectiva meserie presupune rafinament şi precizie, nu?! Adică din orgoliu, nu că ţi-aş păsa cât jegul sub unghie de nenorociţii ăia întinşi pe masă… ştiu perfect cum gândiţi voi, medicii! L-am auzit şi pe Victor declarându-se mulţumit că aplicase nu ştiu ce tip de intervenţie spectaculoasă în cazul unei femei bolnave de cancer care până la urmă a murit, dar el procedase la cotele celui mai mare profesionalism şi era mândru! Şi tu eşti mândru, Andrei, nu-i aşa? … Că ajuţi nişte oameni, pe care oricum i-ar fi putut ajuta şi alţii, în timp ce-n România se moare în continuare de amigdalită şi există o groază de tumori operabile care nu se operează… că nu sunt bani, că nu-i aparatură… Să nu încerci să te justifici că ţip!

  — Te deranjează că mă justific? se interesă Andrei pe un ton rece, lezat.

  — Mă deranjează mult mai rău decât îţi închipui.

  — Anilu, fac ceea ce-mi place, iar în România n-aş fi fost lăsat, pricepi? îmi spuse el tăios. Fie că-ţi convine sau nu, eu personal, aici mă simt liber. Mă simt în largul meu, în lumea mea.

  — Vrei să spui că nu-ţi lipseşte nimic?

  — Îmi lipsesc foarte multe… dar în România îmi lipseau şi mai multe. Faptul că aveam câţiva prieteni intimi şi câteva amante trăsnet nu era suficient să mă consoleze.

  — În România mă aveai pe mine!

  — Vrei să spui că nici măcar n-ai de gând să încerci să te adaptezi aici?

  — La ce să mă adaptez? La idealul ăla cu piscină? Cu maşini de tuns iarba şi coş de baschet în curte? Tu nu-ţi dai seama Andrei unde-ai ajuns, în ce loc… e un dead-end fără cale de întoarcere. Totul e-atât de nice şi de minunat că-ţi pierzi complet simţul conflictului, totul e învelit aici în ciocolată…

  — Şi ce e rău în faptul că e învelit în ciocolată?

  — Tot peisajul asta mă striveşte… fără conflict nu mai ştiu cine sunt, pentru ce mă mai lupt… Sinceră să fiu nici măcar nu-mi vine să mă mai lupt. Ştii ce-ar însemna pentru mine să rămân aici? Să devin o păpuşă stricată. Care spune mama în loc să facă pipi şi care dă din mâini când o apeşi pe picioare, mi-aş pierde busola complet…pentru că e prea târziu ca să mai adopt idealul de normalitate şi mi-ar fi imposibil să rămân o răzvrătită!

  — Tu asta eşti, o răzvrătită? Eu am crezut că eşti o luptătoare, că încerci să faci ceva constructiv.

  — Dumnezeule, Andrei ai ajuns să gândeşti ca ei! Te-au îndobitocit, te-au înregimentat!

  — Eu întotdeauna am încercat să fac ceva constructiv… nu ştiu ce-ai gândit tu despre mine… Există o grămadă de contraste şi aici, pe care nu eşti tu în stare să le vezi.

  — Ce contraste, care contraste? Faptul că unii au mai muţi bani, iar alţii mai puţini? Şi cei care au mai puţini se străduie să-i ajungă din urmă pe ăia care au mai mulţi? Asta numeşti tu contrast?

  — Americanii sunt într-adevăr pragmatici, dar nu sunt imbecili cum pretinzi tu… au şi ei preocupări spirituale… gândesc, se revoltă, pătimesc şi ei… Nu înţeleg cum ai ajuns atât de obsedată de morală… de bine şi de rău. Cine dracu? ştie ce-i bine şi ce-i rău pe lumea asta? Oamenii nu caută binele, ci să le fie bine, ceea ce e cu totul altceva… Nici tu nu cauţi binele, Anilu, tu cauţi să te linişteşti cumva… şi tu simţi nevoia să te justifici prin ceva şi atunci te chinui să defineşti binele şi răul în funcţie de ce-ţi convine ţie.

  — Tu aşa crezi? … De fapt ce ştiu eu?! S-ar putea să ai dreptate, s-ar putea să nu fiu decât o închipuită care bâjbâie după alibiuri, dar să ştii că te înşeli crezând că sunt obsedată de bine şi rău!

  Andrei nu mai ştia ce să facă să o trezească din transă, pentru că mintea ei alunecase într-o deviaţie monstruoasă de la realitate, Anilu îşi pierduse complet simţul libertăţii care-o călăuzise ani la rândul şi fiecare gest de-al ei era dictat de-o presupusă comandă a voinţei lui, care era simplă o simplă abstracţiune, o ipoteză greşită în interpretare, pentru că nu exista nici o voinţă a lui vis a vis de existenţa ei ci doar o formă vădită de nepăsare. Se simţea vinovat că nu fusese în stare să-i curme la timp fluxul dăruirii, pentru că n-avea nici o nevoie de dăruirea ei, ba dimpotrivă o găsea deplasată şi sâcâitoare aşa că recurse la o soluţie de forţă şi-şi schimbă atitudinea prietenească într-una agresivă şi jignitoare. Era hotărât s-o îndepărteze prin orice mijloace, chiar dacă asta ar fi însemnat să-i curme pasiunea prin forţa şocului, reuşind s-o oripileze şi s-o facă să-l deteste sincer. Ştia perfect că tot ce şi-ar fi dorit de la el era să vadă că el îşi dorea ceva cât de neînsemnat de la ea, aşa că-i dărui martiriul libertăţii, spunându-i că se va întâlni cu ea, doar dacă ţinea ea neapărat, că vor ieşi în oraş dacă vroia ea cu tot dinadinsul sau chiar c-o va lăsă să se culce cu el din când în când dacă ţinea ea foarte mult, dar cum el n-avea nici un interes arzător în vreuna din aceste acţiuni, nu putea participa decât pasiv la manifestările voinţei ei.

  Negăsindu-i nici un defect substanţial de care să se agaţe începu s-o umilească şi s-o insulte pentru adoraţia pe care i-o purta. Îi spuse fără nici o reţinere că singura explicaţie pentru rătăcirea ei era faptul că nu făcea nimic, n-avea nici o activitate, numai un om lipsit de griji sau de răspunderi îşi putea permite luxul de-a suferi din dragoste zi şi noapte, iar el, care era un om serios şi se pregătea pentru cea mai dificilă meserie din lume se simţea asuprit pe nedrept de disperările ei dezmăţate, care nu erau decât consecinţa directă a felului în care ardea gazul. Andrei era din ce în ce mai încrezut şi mai sarcastic, sugestionându-se să creadă sincer în ofensele pe care i le aducea, astfel încât intenţia de-a-şi distruge în ochii ei imaginea de erou prin revelaţia cruzimii de care era în stare se transformă într-o formă covârşitoare de repulsie la adresă ei, astfel că pe măsură ce o blama îşi dădea seama câtă dreptate are, cât de firesc şi necesar era s-o înjure şi s-o rănească şi cât de absurde fuseseră toate menajamentele lui. În fond el era neurochirurg, iar ea o închipuită de artistă, o lunatică a cărei existenţă pe lume era la fel de inutilă şi ridicolă ca şi meseria pe care şi-o alesese.

  Să fii regizor de teatru era în fond o aberaţie, o neghiobie, un mijloc nedemn de-a-ţi câştiga rostul în lume criticând rosturile lumii, o infatuare de prost gust. Părerea lui despre artişti gravitase întotdeauna în jurul noţiunii de nebunie, artiştii erau nişte creaturi incapabile, nişte inadaptaţi care se refugiaseră într-o dimensiune inventată de ei, luptându-se să cucerească naiba ştie ce teritorii imaginare şi unicul lor ţel era să-şi construiască o imagine cât mai agreabilă, indiferent cât ar fi fost de himerică. Iar dintre toţi artiştii oamenii de teatru erau de departe cei mai dezaxaţi pentru că se încăpăţânau să maimuţărească viaţa într-un mod deplorabil, renunţând să-şi trăiască propriile vieţi în schimbul unor fabulaţii, nu erau în stare să facă nimic altceva decât să imite minciuna sau adevărul şi să se dea cu părerea într-un mod arogant şi isteric despre ce se întâmpla în vieţile altora. Ce-aveau actorii de pierdut? Un joc stupid de orgolii! Şi-atunci ce sens mai aveau emoţiile, ce miză ar fi putut justifica tensiunea spectacolului? Ce ironie a zădărniciei le tortura sufletele înaintea intrării în scenă? N-aveau de riscat decât propria lor imagine. Reuşeau sau nu să convingă, reuşeau sau nu să se facă ridicoli… nu era nimic nobil sau periculos în efortul lor de-a simula viaţa pentru că nu era nimic ireversibil în ceea ce făceau, nimic grav, nimic real. Şi toată agitaţia lor dezlănţuită era o formă comică de nebunie. În timp ce un chirurg avea răspunderea unei vieţi omeneşti, un regizor sau un actor aveau răspunderea unui simulacru. Şi pe măsură ce Andrei înţelegea acest lucru îşi dorea s-o umilească pe Anilu, c-o voluptate sadică, pe care n-o mai cunoscuse.

  Fusese suficient de pervers încât să calculeze de la început reacţiile ei, asigurându-se de finalul dezastruos relaţiei, pentru că refuzase din start să se implice şi să-i dea în felul ăsta o şansă cât de mică lui Anilu să-şi descopere propriile ei motivaţii. Îi răpise de la început libertatea de-a căuta un sens în legătura lor, obligând-o să se arunce într-o luptă inegală şi disproporţionată pentru iubire, ca să poată perpetua într-un fel această legătură, înainte de-a realiza în ce măsură o satisface. Nu-i dăduse nici o posibilitate să descopere dacă într-adevăr avea nevoie de el, dacă era cu adevărat bărbatul pe care-l dorea în viaţa ei, pentru că o ameninţase cu despărţirea înainte de-a încerca să construiască împreună o relaţie.

  Îmi ridică bărbia în palme şi mă privi cu toată dragostea de care era în stare.

  Eram din ce în ce mai revoltată de felul în care se disculpa noul Andrei. Americanul. Pentru că sentimentul acela de vinovăţie nu se transforma în căinţă ci într-o altă formă, perversă, de orgoliu, vinovatul se victimiza: îşi căuta supape de justificare, bâiguia scuze… nu era în stare să-şi asume păcatul şi-l proiecta în exterior, îl diviza la nesfârşit, încercând să-l pulverizeze, îl arunca în cârca altcuiva. Nu era el vinovat, Cristina era de vină că-l aruncase pe el în ghearele deznădejdii sau eu eram vinovată că nu ştiusem să disting falsul de adevăr atunci când el debita vehement minciună după minciună, că nu fusesem în stare să despart aparenţa jocului de realitate atunci când el îi făcea cu înfocare apologia jocului, Andrei era absolvit de orice vină pentru că existau mii de explicaţii şi de motive oculte care-i determinaseră comportamentul, Andrei era doar victima unei confuzii, nimic mai mult. Îmi dădeam seama că tot ce iubisem la el, fusese simţul acela al certitudinii pe care părea să îl aibă, siguranţa cu care făcea afirmaţii dintre cele mai primejdioase, îl iubisem pentru puterea de care dăduse dovadă asumându-şi singurătatea şi pentru curajul cu care îl nega pe Dumnezeu fără să ceară ajutor altcuiva, fără să spere într-o formă sau alta de consolare. Andrei era un tip imposibil de consolat şi asta mă impresiona până-n măduva oaselor, iar acum, descopeream în locul lui, un bărbat stângaci şi neajutorat care glumea ca să însenineze atmosfera şi care în loc să mă sfideze avea nevoie de mine şi îşi căuta scuze. Era jalnic.

  Mi-aş fi dorit să-mi ceară iertare de pe poziţia marelui ticălos, dar el se agăţa de mine ca un miel nevinovat şi asta mă dezgusta din cale afară, pentru că-i scotea în evidenţă laşitatea. Şi visam la un bărbat, atât de demn, încât să fie în stare să se acuze singur, la un iubit care să-şi asume răspunderea suferinţelor mele. Care să spună: din vina mea s-au întâmplat toate, ar fi trebuit să fiu lângă tine atunci când zăceai legată de pat la spital şi alergai desculţă prin zăpadă în întâmpinarea primului tramvai, ar fi trebuit să fiu lângă tine atunci când înfruntai oroarea în căminul ăla abject de provincie, ar fi trebuit să fiu cu tine atunci când te-au violat psihopaţii ăia doi, dar n-am fost şi nu sunt cu nimic mai bun decât asistentele care te îndopau cu de-a sila şi-ţi luau sânge de zece ori pe zi sau decât imbecilul care a încercat să-ţi ardă manuscrisele, cu nimic mai bun decât cretinii ăia care te-au înjosit!

  Iar ce mă durea cel mai tare era că Andrei mă lăsase să mă târăsc în mocirlă şi să tânjesc după el ca o năucă, mă lăsase să-mi asum sacrificiul de a-l iubi de la distanţă doar pentru că mă făcuse să cred că America era Ţara Făgăduinţei, că acolo în sfârşit îşi găsise liniştea şi libertatea. Şi nici un preţ nu era prea mare pentru o fericire atât de evidentă.

  Dar America era locul cel mai năpăstuit de pe pământ, pentru că nu exista acolo nici o brumă de libertate, iar liniştea era o noţiune abstractă, era mai mult o idee, un sentiment de falsă împăcare, o mulţumire ternă şi fadă că toate îşi aveau rostul lor şi că era zadarnic să gândeşti în plus. Andrei părăsise viaţa aceea zbuciumată şi tulbure din România ca să se transforme într-un robot american, renunţase să se mai lupte şi se conectase la un computer uriaş numit ţara tuturor posibilităţilor.

  America nici măcar nu era o ţară. Era o adunătură de oameni care vorbeau în toate limbile pământului şi care, contrar francezilor din Paris, se coalizau între ei în funcţie de ţara de provenienţă şi se ajutau pe căprării. Italienii cu italienii, spaniolii cu spaniolii, evreii cu evreii, nu exista nici un sentiment de patrie, ci doar o formă scabroasă de mândrie naţională, erau cetăţenii celei mai puternice naţii din lume, dar nu se amestecau între ei. Iar comunitatea neagră devenise atât de puternică şi de ameninţătoare pentru că negrii erau unicii americani adevăraţi, erau singurii care nu cunoşteau altă limbă. Spre deosebire de cei din Paris pierduseră noţiunea de tradiţie, nu mai aveau nici o legătură cu rădăcinile lor africane, se aclimatizaseră perfect şi aveau într-adevăr un sentiment de patrie acolo care-i făcea să deseneze grafitti pe ziduri şi să scrie prin ganguri în toate culorile înjurături la dresa guvernului sau blesteme la adresa albilor şi într-un fel aveau dreptate, pentru că-şi iubeau ţara înainte de-a fi mândri de ea.

  Exista în Miami un alt fel de zid al plângerii, care avea vreo zece kilometri şi era acoperit în întregime cu graffiti, în general negrii îl frecventau şi-şi descărcau acolo sufletele şi regretele ascunse sau furiile sau dezamăgirea. I-am cerut lui Andrei să mă ducă şi pe mine acolo să scriu ceva…

  Anilu încuviinţase fără proteste toate afronturile lui, asumându-şi cu smerenie aşa zisele greşeli şi acceptându-şi cu căinţă condiţia de victimă a propriei nesăbuinţe. Văzând că nici în felul asta n-o poate împiedica să-l iubească încercă s-o facă să se simtă infirmă. Îi ridiculiză obsesiile erotice atribuindu-le frigidităţii şi-o lămuri în termeni medicali că nu era în stare să aibă orgasm, deşi el făcuse tot ce ştia ca să i-l provoace, de unde rezulta că obstinenţa ei de-a se agăţa de sentimente nu era decât o compensaţie a neputinţei de-a avea satisfacţii erotice reale, dragostea ei era o disensiune absurdă într-o lume a ideilor, de care se agăţa pentru că nu-şi putuse găsi împlinirea în sex. Nu era o femeie adevărată, ci o fetiţă timorată şi plină de complexe pe care el nu mai avea de gând să i le încurajeze.

  Încercând să-i demonstreze contrariul Anilu reuşi să-i stârnească sarcasmul şi Andrei descoperi un sentiment subtil de plăcere în faptul c-o putea incita şi refuza în acelaşi timp, jucându-se cu simţurile ei exacerbate, lăsând-o să se ambaleze singură şi uneori cerându-i să se masturbeze în faţa lui fără să aibă vreo pornire de-a se culca apoi cu ea, batjocorind-o pentru felul în care se excita imaginar în vreme ce el nu făcea nimic, decât eventual duş şi atrăgându-i atenţia că simplul fapt că dormea lângă ea nu era o provocare şi nu era cazul să tremure sau să se frece de aşternut ca mâţa-n călduri. Anilu nu mai era un adversar slab şi vulnerabil, ci un ingredient al jocului, o jucărie. Andrei refuza să-i mai asculte argumentele şi rugăminţile, refuza s-o mai ia în serios ca fiinţă, iar Anilu, îndobitocită de disperare încerca să comunice cu el prin mesaje scrise pe bucăţi de hârtie pe care i le lipea prin toate colţurile casei în speranţa că atunci când le dezlipea avea să-şi arunce involuntar ochii pe ele, receptându-le mesajul.

  Tulburat de nenorocirea ei, Victor îi aruncă în faţă într-o bună zi explicaţia modului abuziv în care se juca Andrei cu viaţa ei, întrebând-o dacă ştia cumva care era diferenţa dintre Dumnezeu şi-un neuro-chirurg, iar Anilu îi răspunse că habar n-avea şi Victor o lămuri cu sfială că Dumnezeu nu se credea niciodată neuro-chirurg.

  Se hotărâse să mă ducă în Miami Beach în speranţa că mă va sensibiliza estetic atmosfera boemă şi pestriţă a celui paradis al nonconformiştilor şi mă va convinge că America nu era alcătuită doar din roboţi, mai existau şi oameni vii pe alocuri. Miami Beach se dovedi a fi într-adevăr o grădină a Edenului însă nu una a libertăţii, ci un paradis al alienării. Era un bazar omenesc halucinant, care reunea laolaltă în mod straniu cele mai contrare tipologii, puteai zări într-o asociere stupefiantă cupluri de homosexuali care se sărutau pe terasele cluburilor şi sectanţi care propovăduiau urlând pe la colţuri de stradă venirea Apocalipsei, puteai distinge găştile de rapperi amestecate în buluceala străzii cu proxeneţii italieni, cu târfele thailandeze şi cu traficanţii de droguri de toate rasele şi culorile, iar noaptea, întreaga zonă devenea incandescentă, nu mai puteai înainta pe faleze din cauza mulţimii care se aglomera ca un val compact şi care te înghiţea asemeni nisipurilor mişcătoare, fluxul acoperea plajele, iar sectanţii înălţau castele uriaşe de nisip pe trotuare şi aprindeau în ele mii de lumânări apoi se aruncau toţi la pământ în aceeaşi secundă sub exclamaţiile înmărmurite ale mulţimii de gură cască, se împărţeau la fiecare doi metri manifeste, care vorbeau fie de nelegiuirile comise de stat împotriva drepturilor sfinte ale homosexualilor, fie de blestemul lui Dumnezeu care mocnea în aer ca uraganul, fie de târfele împuşcate în cap şi lăsate să putrezească pe marginea autostrăzilor, fie de mişcarea de rezistenţă a rasei albe asuprită de expansionismul înfricoşător al mafiei negre sau dimpotrivă incitau la revoltă populaţia de culoare împotriva abuzurilor albilor, iar travestiţii defilau pe tocuri printre lesbiene înlănţuite şi printre bande de motociclişti înarmaţi, South Beach era Sodoma şi Gomora la un loc întinse pe-o rază de doi kilometri, iar Anilu se arătă profund şocată de lipsa de orientare metafizică a lui Andrei care vedea în haosul acelor monstruozităţi o formă de libertate. Nimerise într-o cetate damnată, în care fojgăiau ameţitor nişte suflete derapate care orbecăiau zgomotos învârtindu-se în cerc ca descreieraţii, nu era nimic îmbietor sau fascinant în fundătura aceea a Universului, nu era decât o deviaţie sinistră a lumii, un coşmar cât se poate de palpabil, bălţat în culorile nebuniei şi ornat cu ghirlande şi focuri de artificii sau cu imense cruci ostentative.

  Asta era America, pe de-o parte imperiul entropiei, pe de cealaltă imperiul alienării. Ordinea absolută sau haosul absolut.

  În perioada în care comunica prin intermediul scrisorilor lipite prin casă cu Andrei, Anilu se îmbolnăvi fără motiv de-o febră cu origini neidentificate. N-o durea nimic, nu fusese nici măcar răcită, avea doar febră mare şi convulsii. Niciunul dintre antibioticele care-i fuseseră administrate nu-şi făcuse efectul şi situaţia devenea alarmantă, avea permanent 40 de grade, un aer de drogată şi era mai tot timpul inconştientă, se trezea fără să-şi dea seama din somn şi avea convingerea că visează sau alteori dormea şi se părea că se ridică din pat şi că se îndreaptă spre sufragerie, că porneşte televizorul, iar în secunda următoare se pomenea din nou în pat, ridicându-se în capul oaselor, îndreptându-se spre sufragerie şi încercând să pornească televizorul până când, la un moment dat, realiză că de fapt continua să doarmă şi să viseze toate aceste acţiuni pe cât de simple pe-atât de imposibil de transpus în realitate pentru că o forţă malefică o împiedica să se trezească, oricât de intens şi-ar fi dorit s-o facă. Nemaiavând certitudinea stării de trezie, avea impresia că nimic din ce i se părea că se întâmplă nu se întâmpla cu adevărat, nici măcar faptul că maică-sa îi tampona mereu fruntea cu o batistă udă sau murmura c-o voce stinsă rugăciuni în timp ce-i ridica bărbia ca s-o ajute să înghită medicamentele, singura certitudine pe care-o avea era febra.

  Neştiind cum să învingă demonul fierbinţelii aceleia de neînţeles, părinţii o transportară la spital, iar Anilu se pomeni încarcerată într-o cameră vopsită în alb şi cu miros de clor, ţintuită într-un pat de campanie şi injectată cu toate serurile posibile. I se lua sânge de trei ori pe zi pentru analize, i se dădeau cu forţa tranchilizante pentru că Anilu răcnea ca o fiară că vrea să moară acasă, la ea în cartier, lovindu-le pe asistente cu picioarele şi muşcându-le de mâini cu toată furia viscerală a geloziei pe care-o adunase-n ea atâta vreme şi care în sfârşit explodase, era legată de pat cu curele ca să nu se agite şi hrănită cu duşmănie, împotriva voinţei ei, deşi voma instantaneu ceea ce fusese obligată să înghită şi în momentele în care era eliberată pe motiv că vrea la closet, Anilu încerca invariabil să evadeze din spital, alergând ca o descreierată în pijama prin zăpezile apocaliptice din curte în speranţa că se va arunca din mers în primul tramvai care ar fi dus-o până aproape de casă, dar n-apuca niciodată să iasă din curtea spitalului pentru că o înhăţau scârbele de asistente şi-o târau înapoi în carceră şi-atunci îşi propunea ca la tentativa următoare de evadare să fugă direct în bucătărie, să ia un cuţit de tăiat carne şi să le înjunghie cu el pe toate, doctoriţe şi asistente, pentru că erau şi unele şi altele la fel de ticăloase, la fel de târfe şi de ahtiate după medici tineri şi pentru că erau atât de diabolice încât n-o lăsau nici măcar să moară în condiţii decente!

  Pe lângă torturile la care-o supuneau zilnic pe Anilu îi răpiseră şi dreptul de-aşi vedea familia şi prietenii, pentru că spitalul în care fusese întemniţată interzicea orice fel de vizite, aşa că prietenii ei se fofilau pe lângă ziduri sau pândeau un moment de neatenţie al portarului şi intrau prin spărturile gardului, ca să ajungă în dreptul camerei unde era ţinută prizonieră Anilu şi-şi lipeau frunţile de geam până îl abureau complet, articulând cuvinte pe care ea nu le putea auzi sau elaborând strâmbături care s-o facă să râdă, improvizând gesturi obscene la adresa asistentelor care fojgăiau lângă ea şi înfuriindu-le cu insistenţa lor de-a nu se dezlipi de lângă geam cât era ziua de lungă, privind-o pe Anilu cum se răsuceşte prin somn şi înţelegând din asta că e încă în viaţă sau surprinzându-i tresăririle şi bucurându-se din când în când de momentele ei de trezie, când le făcea cu mâna şi desena în aer pentru ei peisaje cu îngeri. Deşi n-o speria câtuşi de puţin ideea că ar fi putut să moară în fiecare clipă, i se rupea inima la gândul că trebuia să se despartă de ei, era lucrul cel mai dureros şi cel mai imposibil de acceptat. Se întâmpla uneori să-i crească febra peste patruzeci de grade, iar atunci i se arătau în somn sau aievea chipul lui Guy ori al Monicăi, faţa hazlie şi îmbufnată a lui Sami ori surâsul melancolic al îngerului său Anais şi reuşea să-şi învingă neputinţa şi să ridice în capul oaselor strigând după ajutor, era prea devreme să se despartă de ei, aveau prea puţine amintiri împreună care să-i ţină de urât pe lumea ailaltă, mult prea puţine.

  Cădea uneori într-un somn adânc şi întunecat, care nu mai avea nici o legătură cu lumea pentru că-n somnul acela nu mai existau vise, ci doar o senzaţie de linişte şi de împăcare, o stare de bine indefinită, din care se trezea, în chinuri, cu sentimentul unei străinătăţi absolute şi atunci se gândea cu ură la maică-sa care-o dusese la spital şi refuza s-o ia acasă, care fusese atât de panicoasă şi de laşă încât preferase s-o dea pe mâna doctorilor ca s-o omoare ei decât să s-o vadă ea cum îşi dă duhul, o trimisese la spital doar pentru că nu suportase s-o vadă murind sub ochii ei – ceea ce era o crimă pentru că acolo o torturau inutil, trecuse deja o lună şi febra nu-i scăzuse nici un pic.

  Deşi întrebase o grămadă de medici dacă are vreo şansă să se facă bine, răspunsul fusese întotdeauna acelaşi: nu se poate şti. Nici măcar Victor, care-o vizitase de câteva ori pentru că fiind doctor avea drept de intrare în spital, nu fusese în stare să-i dea un verdict precis, bălmăjind câteva istorisiri despre nişte cazuri de septicemie pe care le asistase în calitate de anestezist şi recunoscând că niciunul dintre bolnavii aceia nu scăpase cu viaţă. Victor era convins că Anilu avea un virus la inimă şi că boala ei, chiar vindecată nu i-ar fi hărăzit mai mult de zece ani, atât de convins încât văzu cu ochii lui la ecografie nişte vegetaţii pe inimă, dar Anilu avea certitudinea că se înşeală şi că tot ce văzuse el acolo nu erau decât proiecţiile unui diagnostic pus arbitrar în care se încăpăţâna să creadă din orgoliu. Anilu ştia că într-adevăr febra ei fusese declanşată de o boală din inimă, dar în nici un caz din inima aceea care apărea pe ecran la ecografie. Viziunea lui Victor fu infirmată o săptămână mai târziu de cel mai bun cardiolog din oraş, dar asta nu-i scoase din impas pe medicii care-o tratau de febră şi care o îndopau în continuare cu toate antibioticele care le veneau în minte. Văzând cum eşuează una după alta toate tentativele de evadare din spital, Anilu se hotărî să-şi şantajeze mama, ameninţând-o că dacă n-o scoate de-acolo, se sinucide luând deodată toate medicamentele pe care i le adusese chiar ea la spital, ilicit, pentru cazuri de urgenţă când nu s-ar fi găsit nici o vită de asistentă care să intervină în timp util şi pe care le ţinea ascunse sub pernă. Maică-sa o imploră în fel şi chip să se liniştească şi o minţi că o va scoate de-acolo în maxim o săptămână, dacă acceptă să se supună unei ultime tentative de tratament a cărui revelaţie o avusese chiar în seara precedentă studiind dicţionarul de medicină.

  După un scandal de proporţii tenebroase cu doctoriţele în care fusese acuzată că face pe nebuna pentru că-i vedetă, Andrada reuşi să-şi impună punctul de vedere şi să le determine să accepte noua formulă de tratament descoperită de ea, apelând la bruma de clemenţă pe care-o aveau şi explicându-le că până şi o celebritate care face pe nebuna, când are un copil pe moarte în spital devine responsabilă.

  Anilu n-avea să afle niciodată cu exactitate, dacă revelaţia mamei ei din dicţionarul de medicină fusese cheia secretă a însănătoşirii sale neaşteptate sau revelaţia venirii lui Andrei la spital.

  Agoniza în pat, cu privirile injectate de febră şi dintr-odată apăru Andrei pe marginea patului, îmbrăcat în halat alb, de medic şi-o strânse cu putere de mână. Era convinsă în sinea ei că visează, dar imaginea lui Andrei părea atât de reală încât îndrăzni să-i vorbească. Febra îi crescuse peste 41 de grade şi-l rugă cu duioşie să facă o minune şi să-i scadă temperatura fie şi numai pentru câteva minute ca să-l poată vedea mai bine, pentru că avea mintea înceţoşată de febră. Şi-atunci, spre marea ei mirare, fantasma aceea îi răspunse cu vocea şi-n cuvintele lui Andrei: „Îmi pare rău, dar nu pot să te-ajut. Dacă ar fi după mine ţi-aş face cinci algocalmine injectabil, dar nu sunt pe terenul meu şi deontologia profesională nu-mi permite să intervin”. Era chiar Andrei, nu mai exista nici un dubiu, mintea bolnavă a lui Anilu n-ar fi putut născoci nici într-o mie de ani o replică atât de stupidă. Atunci se ridică în capul oaselor şi-i făcu semn să se aplece spre ea, apoi îl strânse în braţe până simţi că i se frânge şira spinării şi-l căină pentru idioţenia pe care-o spusese, înţelegând că de data asta Andrei era într-adevăr panicat în legătură cu soarta ei şi nu mai era în stare să se comporte cu sânge rece. Îl rugă pentru a doua oară să intervină şi atunci Andrei strigă o asistentă căreia îi ceru să-i dea bolnavei un medicament cu nume ciudat, care suna a amfetamină, dar era cu totul altceva şi o privi pe Anilu în ochi cu teamă şi duioşie. Îi spuse „îmi pare rău”, apoi o îmbrăţişă şi-o trase spre el, iar Anilu se aşeză pe genunchii lui, cu corpul întors către el, îşi lipi buzele de fruntea lui şi îi dezmierdă părul. Îl vedea pentru prima oară pe Andrei neajutorat şi răvăşit, arăta cu mult mai bolnav decât ea, privea în pământ şi se juca cu degetele din proprie iniţiativă pe sub cămaşa ei de noapte, părea cumplit de trist şi de speriat de ceea ce ar fi însemnat cu adevărat despărţirea lor, îi era groază de moartea lui Anilu şi lucrul asta o surprinse, pentru că niciodată nu ţi-e groază de moartea cuiva care-ţi e indiferent, îi ridică în palme capul şi descoperi că avea ochii înlăcrimaţi şi continua să spună fără voce: îmi pare rău… îmi pare rău… „De data asta eu fac cărţile Andrei, de data asta eu hotărăsc ce se întâmplă pentru că e vorba de moartea mea! Aşa că sau mă laşi liberă ca şi până acum, liberă să mor eventual sau te hotărăşti că vrei să trăiesc, dar vreau s-aud din gura ta că vrei! De data asta o să fie cum vrei tu Andrei, nu cum vreau eu, de data asta o să trăiesc doar dacă vrei tu, altfel nu, înţelegi?”

  Andrei încuviinţa din cap tăcut înţelegând gravitatea situaţiei.

  „Te mai întreb încă o dată dacă vrei să trăiesc, vreau să ştiu dacă ţi-e indiferentă sau nu moartea mea.”

  Răspunsul lui Andrei fusese „vreau să trăieşti” şi-o săptămână mai târziu Anilu ieşea din spital fără febră şi cu bilet oficial de externare.

  Andrei încercă să mă convingă în fel şi chip să rămân în America, dovedindu-şi prin toate mijloacele afecţiunea şi dorinţa de-a mă avea aproape, ducându-mă în toate luna-park-urile, plimbându-mă prin cele mai luxoase magazine, cumpărându-mi tot ce apucam să admir prin vitrine, arătând un interes constant pentru stările mele de spirit şi încercând în fiecare noapte să mă convingă să facă dragoste cu el, oferindu-mi tot ceea ce în România îmi refuzase, adică o relaţie. Reuşi chiar, după îndelungi tratative prin Internet, să-mi facă rost de-o bursă la Harvard, unicul spaţiu american consacrat şi evaluat pozitiv în viziunea mea, dar după ce mă puse în temă exultând, am izbucnit în râs. Eram adânc impresionată de perseverenţa lui, dar era exclus să accept să plec într-un loc atât de îndepărtat şi de casă şi de Miami, unde aş fi avut fericirea de-a-mi petrece maxim un week-end pe lună cu el.

  — Atunci de ce nu rămâi în Miami? mă apostrofă Andrei.

  — Pentru că n-am ce să fac aici. Ce ocupaţie crezi că mi-aş putea găsi? Vrei să vând droguri în South-beach?

  — Aş putea să încerc să te angajez la un teatru…

  — Sunt convinsă c-ai putea, nici nu mă îndoiesc. Sunt sigură că aş putea monta… Singura incertitudine e dacă am să primesc mai degrabă o ofertă de spectacol din partea asociaţiei iubitorilor de animale sau a asociaţiei alcoolicilor anonimi! Sau poate mi se va oferi să pun în scenă un text care face propagandă în favoarea homosexualilor ori dimpotrivă, le înfierează urâtele obiceiuri… cine ştie poate chiar o să am fericirea să fac reclamă cu un spectacol unei firme de prezervative care-mi va pasa un text despre ravagiile făcute de Sida, ar fi o lovitură, aş putea construi nişte momente regizorale cutremurătoare, ar ieşi ceva la marea artă… Nu? … E-atât de frumos să faci propagandă prin artă, parcă-mi aduce aminte de vremurile copilăriei noastre, Andrei!

  Eram atât de furioasă încât tremuram din tot corpul. Andrei mă luă în braţe ca s-o calmeze şi pentru prima oară ne sărutarăm pe buze. Ne-am sărutat îndelung, febril, ne-am privit în ochi cu o teamă confuză apoi ne-am sărutat sălbatic, iar şi iar.

  Andrei o împinse într-unul din pereţi şi începu să-i desfacă la repezeală nasturii cămăşii, continuând s-o sărute bezmetic.

  — N-o să fac dragoste cu tine, să ştii… îl întrerupse ea cu tristeţe.

  Deşi momentul de cumpănă cu boala lui Anilu redeschisese porţile relaţiei, aceasta nu suferi îmbunătăţiri semnificative, iar Anilu înţelese în scurt timp că refuzul lui de-a o vedea murind nu fusese decât un gest elementar de politeţe sau şi mai trist, o simplă dovadă de onestitate profesională, nimic altceva, pentru că Andrei nu crezuse nici o secundă că febra aceea era consecinţa comportamentului sau nelegiuit şi o atribuise unor viruşi neelucidaţi la hemocultură, în tot cazul viruşi, nu bacterii.

  Anilu începuse din nou să-l frecventeze în week-endurile în care făcea de gardă – cele în care era liber revenindu-le partidelor de bridge şi uneori Cristinei – şi avu ocazia să dea ochii pe coridoarele spitalului cu mare parte din asistentele cu care Andrei îşi înfruptase poftele obscure în patul visurilor ei, dar era prea obosită ca să mai sufere, aşa că se rezuma să scuipe pe jos la vederea lor în semn de protest şi dezgust. Îl întrebă ce anume îl excita mai tare la ele, nonşalanţa cu care se dedicau sexului fără prejudecăţi sentimentale sau privirea aceea de porţelan care le caracteriza pe toate? Curvăsăria sau idioţenia? Iar Andrei îi răspunse că niciuna nici alta, ci sentimentul acela tulbure de libertate pe care-l încerca de fiecare dată când poseda un trup necunoscut, descoperindu-i cu uimire formele şi uitându-le în noaptea următoare pentru totdeauna, momentul acela de eliberare tâmpă în care scăpa de povara de-a mai fi el însuşi pentru că trupul i se desprindea de suflet şi căpăta o anumită autonomie, nu mai conta cine e el sau cine e femeia pe care-o strânge în braţe şi ocrotit de puterea anonimatului putea simţi trupeşte absolut orice mai puţin durere sau teamă, era ca un prunc fără griji, ghemuit în burta mamei, care încă nu se născuse şi prin urmare nu ştia c-o să moară, iar Anilu îl ascultă înmărmurită, realizând că refuzul lui de-a o iubi nu era decât expresia unei spaime incurabile şi începu să-l sărute furtunos ca să alunge din preajma lui moartea, şoptindu-i vorbe dezmăţate şi pline de dorinţă care să-l facă să uite cine era ea cu adevărat şi să se simtă absolvit de orice răspundere şi pentru prima oară se iubiră inocent şi animalic, învăluiţi în ceaţa anonimatului.

  Descoperind în braţele propriului său iubit voluptatea de-a-şi abandona sufletul şi de-a se dărui fără oprelişti celor mai fanteziste bucurii carnale, Anilu îşi puse problema dacă nu cumva s-ar fi putut culca în felul asta şi cu alţi bărbaţi din moment ce reuşise să nu-şi identifice sufletul cu trupul în condiţiile cele mai puţin probabile şi încercă să-l recâştige pe Andrei prin câteva demonstraţii de forţă. Se culcă mai întâi cu Victor care era prada cea mai apropiată şi mai uşor de însuşit, apoi cu-n tânăr actor, apoi cu-n regizor de teatru bătrân şi cu un fost coleg de liceu, pe care îl aprecia estetic încă din adolescenţă şi-i relată apoi lui Andrei naraţiunea fiecărui act sexual în parte, insistând asupra unor detalii fizice pe care le considera mai semnificative. Descoperi pe această cale că iubitul ei renunţase la atitudinea cinică de mai înainte şi-o trata cu relaxare şi chiar cu un soi de tandreţe care semăna leit cu prietenia şi se gândi că un om atât de fricos şi de slab ca el nici n-ar fi fost în stare de mai mult, prietenia era unica formă de afecţiune pe care-o putea investi într-o relaţie, era echivalentul iubirii în cazul lui, pentru că percepea o formă de continuitate. Anilu îşi spuse că nu era nimic grav în faptul că-l înşelase de atâtea ori fiindcă sexul fără sentimente era un simplu joc, o formă alternativă de singurătate, în timp ce prietenia era ceva solid şi stabil care se întâmpla în doi şi n-avea cum să fie inegală sau egoistă, pentru că spre deosebire de dragoste era o alianţă şi nu o luptă. Se amăgi câteva luni bune cu mângâierea prieteniei emoţionându-se de felul în care o compătimea Andrei pentru faptul că nu putea să aibă orgasm, până când într-o zi îi ceru s-o ajute prieteneşte în acest scop, iar el o refuză cordial şi fără menajamente, explicându-i că el nu face niciodată sex cu prietenii.

  Regulile jocului se schimbau chiar în timpul jocului, iar Anilu era complet buimăcită şi se simţea mai neputincioasă şi mai înfrântă ca niciodată, pentru că de data asta pe lângă batjocura lui Andrei trebuia să înfrunte şi batjocura propriei sale decăderi: se înjosise cu bună ştiinţă, renunţase la tot ce respectase vreodată, închipuindu-şi c-ar putea trăi dincolo de bine şi rău, c-ar putea să-şi găsească liniştea în desfătarea promiscuă a sexualităţii fără identitate, se lăsase sedusă de o himeră a libertăţii şi ajunsese o târâtură, nu mai avea nici măcar dreptul să se victimizeze pentru că Andrei i-ar fi putut arunca oricând în faţă noroiul propriei sale degradări, spunându-i că i se rupe de disperările unei curve – dacă ar fi fost o sfântă pe care o rănise el involuntar, era altceva, dar aşa nu era cu nimic mai curată sau mai puţin perversă decât el şi prin urmare era exclus să se simtă vinovat cu ceva.

  Aşa cum Cristina îl transformase pe el într-un jucător cu sânge rece, Andrei o transformase pe Anilu tot într-un fel de jucătoare, însă una slabă de înger şi timorată, terorizată de sentimentul păcatului şi incapabilă să trişeze faţă de altcineva decât faţă de ea însăşi, o jucătoare care-şi arunca din mână scârbită cărţile măsluite şi care refuza orice atuuri, o jucătoare care licita permanent împotriva ei ca şi cum o superstiţie de nestăpânit i-ar fi interzis să câştige.

  — N-am să fac dragoste cu tine! i-am spus.

  Ce era îngrozitor era faptul că niciunul nu făcusem nimic ostentativ, nici el – atunci când mă repudiase timorat şi neputincios, nici eu acum, când îl refuzam printre lacrimi, rostind melancolic: „iartă-mă, nu pot…”.

  Pentru prima oară Andrei avea întreg în minte tabloul inversat al istoriei, pentru că se simţise prea descumpănit şi agitat în ultima perioadă şi nu realizase ce se întâmplă. Anilu se transformase în el, cel de pe vremuri, iar el se preschimbase în ea. Nu era vorba nici despre cruzime, nici despre orgolii, iar ea avusese dreptate considerând că jocul era doar o amăgire, nu se jucaseră nici ea nici el câtuşi de puţin, se prefăcuseră doar că se joacă pentru că era prea dureros să se confrunte cu realitatea, existaseră şi atunci şi existau şi acum acelaşi prăpăstii de netrecut între ei, care erau dictate de însăşi compoziţia alchimică a sufletelor lor şi oricât s-ar fi străduit era imposibil să se armonizeze între ele. De fapt se iubiseră amândoi încontinuu, la început hipnotic şi oarecum înspăimântător ca doi străini atraşi până la derută şi-n mod inexplicabil unul de altul, iar acum ca doi prieteni apropiaţi, dar se loveau mereu de aceleaşi ziduri, de-acelaşi gol fără urmare…

  — Anilu, e ultima oară, te rog… şopti el uluit să descopere cum îi ieşeau din gură vorbele mele de odinioară.

  Situaţia se repeta până în cele mai mici amănunte, acum eu stăteam întinsă pe pat cu ochii închişi şi el îmi escalada trupul cu sărutări din ce în ce mai încinse şi mai disperate, iar eu nu puteam schiţa nici un gest, nu eram în stare să scot nici un sunet şi simţeam cum iubirea lui îmi pătrunde în vene şi-n creier cum mă împresoară din toate părţile, cum mă acaparează dureros, ca o rană deschisă. Acum era rândul mă să mă simt zdrobită de regret şi neputinţă.

  Andrei fusese respins la examenul acela de admitere pe-un post de asistent universitar, fiind acceptat, în detrimentul lui, un contra-candidat ai cărui părinţi negociaseră cu comisia într-un mod corespunzător, deşi respectivul concurent era de departe cel mai slab pregătit dintre toţi, astfel că izbucni din nou în sufletul lui Andrei un sentiment de revoltă, de data asta mult mai violent decât acela generat de statutul de paria pe care-l avea în spital şi se înverşună cu fanatism să-şi găsească în America un post ca să scape dracului odată din ţara asta blestemată în care oricât de capabil şi talentat ai fi fost erai obligat să-ţi cumperi dreptul de-a profesa, iar în spitale toată lumea urla la toată lumea, medicii la asistente, doctorii mai bătrâni la cei tineri, medicii tineri la pacienţi, asistentele la brancardieri, brancardierii la portar, portarul la vizitatori şi tot aşa, astfel încât dacă te apropiai din mers de clădirea unui spital nu puteai face distincţia între urletele personalului furibund şi cele ale pacienţilor care agonizau prin paturi, o ţară posedată de foame şi de orgolii rănite, o ţară în care nu puteai distinge altceva decât ravagiile sărăciei şi înfumurării, pretutindeni.

  Cu aceeaşi migală de păianjen care-şi ţese pânza şi care-o înspăimânta pe maică-sa când era copil, Andrei începu să-şi petreacă ore în şir navigând pe Internet în căutarea postului acela de chirurg, scriind mii de e-mailuri de recomandare şi autobiografii până la ore târzii din noapte.

  Într-o dimineaţă de mai, Anilu fu surprinsă de un telefon de la Victor care o anunţa pe-un ton oficial şi diplomatic că Andrei urma să plece într-o săptămână în statul Tennessee la un interviu pentru un post de chirurg. Alergă într-un suflet spre apartamentul acela al ei în care locuia Andrei, îmbrăcată sumar şi nepieptănată, deschise uşa cu cheia şi se repezi la birou de unde înşfăcă un vraf de hârtii pe care le sfâşie la repezeală şi începu să le lipească cu scotch prin toate colţurile case, scriind pe ele tot ce-i trecea prin minte, într-o răbufnire de disperare mai rea decât gelozia şi mai sfâşietoare ca indiferenţa lui Andrei. Ar fi preferat s-o chinuie aşa toată viaţa decât să nu-l mai poată vedea deloc.

  „Am o senzaţie de cutremur… ca pe vremuri în copilărie. Mi-e frică să nu înceapă să se clatine lumea…”.

  „Cu siguranţă mă vei ridiculiza pentru indecenţa de-a mă comporta ca înaintea unui cataclism cosmic când de fapt nu se clatină decât lumea mea…”.

  „O să scriu acum dialogul pe care l-aş avea cu tine ca să mă pot feri să-l provoc în realitate:

  Până şi de-un şobolan ţi-ar fi milă, Andrei, dacă l-ai vedea zdrobit de durere!

  Da, dacă ar fi vorba de durere adevărată, da. Durerea ta e imaginară.

  Cum să fie imaginară din moment ce-o trăiesc aievea?

  O trăieşti în mintea ta!

  Bine dar şi tu trăieşti totul în mintea ta, eşti absurd… Orice om trăieşte în mintea lui şi nicăieri în altă parte. Chiar şi atunci când îşi face iluzii, chiar şi atunci când speră sau doreşte imposibilul, tot adevărat trăieşte. Ceea ce simte nu e un trucaj.” „Îţi mulţumesc Andrei pentru că mi-ai dat prilejul acestei conversaţii inteligente şi folositoare…”.

  „Parcă aud vocea maică-mii apostrofându-mă pentru talentul meu de-a face circ din suferinţă!” „Nu-mi găsesc locul nicăieri, Andrei, mă simt un intrus peste tot. Chiar şi aici în casa mea. Chiar şi în casă părinţilor mei. Sentimentul că sunt nedorită e atât de intens încât îmi vine să mă ascund în pământ de ruşine!” „De ce oare te hărţuiesc cu disperarea mea? În fond tu n-ai nici o vină, Andrei, tu îţi iei zborul spre ţările calde, cu uşurinţa ta de pasăre migratoare, cu sufletul tău imponderabil, de jidov rătăcitor. Tu n-ai nici o vină că eu rămân aici unde e mereu toamnă şi frig, pentru că eu nu ştiu să zbor ca tine Andrei, eu prind rădăcini peste tot, e suficient să stau câteva minute într-un loc şi-ncep să-mi crească rădăcinile; ar trebui să alerg în continuu ca să nu împietresc stând pe loc, dar sunt prea obosită, Andrei, ca să mai alerg, repet, tu n-ai nici o vină! Pe mine inerţia mă face să iubesc, în timp ce pe tine doar schimbarea te incită, asta-i tot, tu zbori şi eu stau pe loc ca o stană de piatră şi-ţi urmăresc zborul în gând.” „Poate c-o să ai remuşcări. Nu e cazul…”.

  Andrei îmi ceru cu acelaşi timbru sugrumat pe care-l aveam ea cândva să-i spun dacă-l iubeam măcar în prezent, în clipa aia.

  Anilu îi răspunse stins că da, în clipa aia îl iubea din tot sufletul. Apoi îi ceru lui Andrei să-i cânte ceva la ghitară şi el intonă primele acorduri ale piesei aceleia care o răvăşise cândva.

  When you come to me back from heaven My life was almost gone…

  There is no need to tell me you love me, I can feel it în your eyes The way you touch me feels so fine…

  But don?t you forget I can never be entire yours and love is just a word…

  Don?t leave me here I feel so blue All of my life I?ve wait for you Now it?s all right, but you will see You will be better without me… „Când o să ajungi acolo, probabil o să ai o cameră a ta la care-am să visez din când în când, imaginându-mi cum te scalzi în cadă, iar eu îţi vorbesc precipitat despre ce se mai întâmplă prin teatru, aşezată picior peste picior pe capacul closetului şi uneori o să te surprinzi calculând involuntar ora Bucureştiului şi tot involuntar o să-ţi aduci poate aminte că exist, iar eu am să simt cu siguranţă că te gândeşti la mine şi-o să încerc să ghicesc unde eşti, cum arată străzile pe care te plimbi sau camerele de gardă din spitalul acela american în care vei lucra, o să închid ochii şi-o să văd cum îţi stă în halatul albastru de medic, dacă te prinde mai bine decât cel alb de prin părţile noastre şi uneori se va întâmpla să-ţi lipeşti fruntea de-un geam şi să începi să numeri păsările din copaci, iar eu voi sta lipită de umărul tău şi invizibilă, numărând în aceeaşi secundă alte păsări, din alţi copaci, dar oricum vor fi ca şi aceleaşi pentru că niciodată numărul descoperit de tine nu coincide cu numărul descoperit de mine, te voi urmări peste tot ca o stafie, aşa cum o făceam şi până acum, imaginându-mi cum se vede lumea de la fereastra camerei tale sau cum arată cerul sub care-ţi duci viaţa de american şi care e mereu cu şapte ore mai tânăr decât cel românesc şi-o o să mă rog să-ţi fie bine acolo, printre străini, deşi tu chiar şi aici, acasă, te simţeai tot pierdut printre străini!” „Un singur lucru te rog, Andrei, să-mi promiţi. C-o să-mi dai telefon ori de câte ori o să ţi se facă frică de moarte. Nu e cazul să mă suni de Crăciun, nici măcar de ziua mea, numai atunci când ţi-e frică de moarte…”.

  „N-am crezut niciodată că am să ajung să tânjesc după raţia aceea de fericire şi chin amestecate până la derută”.

  „Acum totul se năruie într-o pâclă amorfă în care greaţa pare o mântuire şi speranţa o formă de viciu”…

  Se opri din scris pentru că nu-şi mai putea urmări firul gândurilor. Se aşeză pe-un scaun şi începu să fumeze, fără să aştepte ceva, fără voinţă, cu mintea aneantizată de suferinţă. Fumă tot ce avea în pachet până la ultima ţigară, apoi rămase ore în şir amorţită pe scaun şi incapabilă să se ridice. Aşa o găsi Andrei câteva ore mai târziu şi încercă să-i vorbească în timp ce desprindea de pe pereţi şi de pe ferestre mesajele lipite de ea.

  Anilu avea impresia că uitase să-i spună ceva esenţial şi-şi storcea creierul cu un efort dureros să-şi aducă aminte. Devenise insuportabilă nostalgia vieţii netrăite, nostalgia acelor mii de lucruri pe care le-ar fi putut face împreună şi nu mai era timp. Îşi dădea seama că nici măcar nu apucaseră să danseze împreună, nici măcar nu se plimbaseră vreodată prin parc! Andrei încercă pentru a doua oară să intre în dialog cu ea, îmbrăţişând-o amical şi încercând s-o consoleze: „ai să mă uiţi, ai să te îndrăgosteşti de altul, ai să vezi c-o să fie bine…”, dar Anilu izbucni în hohote de râs şi începu să-l lovească cu pumnii. Andrei se arătă înduioşat de tulburarea ei şi-o sărută pe buze, cu dragoste. O sărută fără nici o urmă de erotism, din tot sufletul, iar Anilu avu senzaţia că s-ar putea adăposti în prezent de ceea ce avea să se întâmple în viitor şi se gândi pentru o clipă că totul e bine.

  În noaptea aceea Anilu dormi prost, terorizată de ideea că trebuia să şteargă un mic semn luminos care rămăsese impregnat pe tăblia patului lui Andrei, tot visul constituindu-se din obsesia asta: că rămăsese un cerculeţ de lumină depus pe marginea patului ca un fel de vestigiu al prezenţei sale acolo, o urmă pe care trebuia s-o şteargă neapărat şi nu ştia cum…

  Vroia să-i propună un joc. Să-i ceară ca în ultima săptămână care le mai rămăsese, Andrei să-şi propună să creadă în tot ceea ce se străduise să nege până atunci. Să creadă că e posibil ca ei doi să alcătuiască într-adevăr o pereche. Îl rugă să-şi imagineze că nu mai aveau de trăit decât un timp limitat, că erau zidiţi de vii într-o cameră, singuri. Numai ei doi. Şi pe urmă neantul. Să încerce s-o iubească fie şi numai o săptămână, ca să vadă şi ea cum ar fi fost, dac-ar fi fost…

  Întotdeauna trecutul are proprietatea de-a părea mai frumos, mai idilic şi mai semnificativ decât prezentul. E o simplă iluzie afectivă. Nu existase nici un fel de trecut idilic, frumos şi semnificativ între ei. Nu existase decât incertitudine şi conflict, suferinţă şi teroare psihică reciprocă. Şi dragostea ei proclamată dincolo de orice limite. Dincolo de orice neajunsuri reale.

  Spre marea ei uimire, Andrei acceptă provocarea, îi răspunse că da, era de-acord să încerce s-o iubească preţ de-o săptămână până în clipa în care urma să se suie în avion, dar Anilu ştia că nu va face faţă acestei ultime ispite, ştia că n-ar fi fost decât o nouă capcană, pentru că suitul în avion nu era totuna cu moartea, cel puţin nu în cazul lui Andrei. Totul era atât de încâlcit şi de teribil încât nu mai era timp pentru experimente, iar Anilu dădu singură înapoi, înspăimântată de propria ei provocare. N-ar fi avut cum să-şi găsească puterea să înfrunte tocmai atunci, în ultima clipă, oglinda în care nu avusese niciodată curajul să se uite. Oglinda în care ar fi regăsit poate spectrul erorilor ei. Chiar dacă în sfârşit Andrei era dispus să-i acorde o şansă de-a se privi amândoi până-n adâncul sufletelor fără prejudecăţi şi fără constrângeri căutând să înţeleagă de pe poziţii egale ce anume îi uneşte şi ce îi desparte, era prea târziu, pentru că-i era groază de versiunea în care ar fi trebuit să capituleze în faţa evidenţei faptului că-şi făcuse atâta amar de vreme iluzii, n-ar fi suportat să descopere că Andrei era altfel decât şi-l reprezenta ea şi oricum totul ar fi fost o aiureală, pentru că o săptămână era prea puţin, n-ar fi ieşit la iveală nimic concludent, doar impresii dezlânate care aproximau adevărul. Anilu nici măcar nu căuta adevărul, îi era teamă de el, pentru că adevărul putea fi cu totul altceva decât îşi dorise, putea fi deşertăciune, putea fi certitudinea prăpastiei dintre ea şi Andrei, iar de genul asta de adevăr îi era cu mult mai frică decât de nefericire sau de ispita unui chin în plus. Setea ei de-a-l iubi era o certitudine mult mai vastă decât dorinţa de şi-o astâmpăra în vreun fel.

  În ultimele zile se fâţâi după el prin oraş ca o umbră, îl însoţi la Ministerul Sănătăţii, la Ambasada Americii, la spital şi vizionară împreună diverse apartamente, pentru că Andrei avea de gând să-şi cumpere unul pentru când se va întoarce în ţară, dacă s-ar fi întors. Apartamentele se prezentau toate într-o stare dezolantă, cu miros de mucegai şi conducte dezafectate, cu pereţi sumbri şi goi, cu mobile mucegăite şi de prost gust, cu ferestre mici şi îmbâcsite şi-un val de panică o cuprinse pe Anilu la gândul că Andrei ar putea locui într-o astfel de casă, o panică amestecată cu milă şi dezgust. În plus, se simţea asuprită de remarcile tendenţioase şi pline de cruzime ale proprietarilor care-o numeau doamna doctor sau se interesau dacă sunt cumva căsătoriţi, dacă au de gând s-o facă ori dacă logodnica lu domnu doctor are ceva.

  IOAN (A)

  1. Trezirea.

  Se trezi brusc, scuturată de o pală de vânt, dar avu senzaţia că nu trecuse cu adevărat hotarul dintre veghe şi somn, că pur şi simplu trecuse dintr-un vis în altul. Se afla undeva într-o casă necunoscută cu camere întunecoase cărora nu le putea desluşi interiorul, ci doar senzaţia de spaţiu amorf, în care fuseseră îngrămădite obiecte fără imagine, structuri imprecise, materie amestecată cu umbre. O casă necunoscută, undeva la periferia universului, o casă aproape pustie cu uşi şi ferestre deschise prin care băteau vânturi calde şi reci şi se izbeau între ele. Se ridică în capul oaselor fără să îndrăznească să privească la bărbatul care dormea lângă ea, simţea încă ecourile mângâierilor lui asemeni unor amprente încrustate pe sub piele, însă o melancolie densă îi înghiţea ultimele rămăşiţe ale voluptăţii ca o ceaţa grea care şterge culorile cerului. Habar n-avea ce se întâmplase de fapt, ce-o împinsese spre el cu atâta forţă oarbă şi de unde nevoia aceea ocultă de-a se abandona lui când abia apucaseră să schimbe câteva replici cu ocazia celor trei sau patru întâlniri pe care le avuseseră în decurs de doi ani.

  — Dacă te deranjează lumina poţi să împingi puţin fereastra, îi spuse el privind-o printre genele abia mijite.

  Avea o voce la fel de imprecisă ca şi contururile camerelor din casa în care locuia, o voce indistinctă, mereu alta, fără inflexiuni personale, o voce al cărei timbru era mai mult o chestiune de stare. Îl privi timorată, cu un soi de încordare şi o cuprinse o panică indefinită, un sentiment de vid, de înstrăinare. Totul era la fel ca înainte de noaptea aceea pe care o petrecuseră împreună, cu o lună în urmă, pe plajă şi-n care se spovediseră unul altuia delirant, electrizaţi de freamătul valurilor şi de reflexiile stranii ale unei lune uriaşe şi cenuşii. Totul redevenea confuz şi opac între ei, între ei doi şi lumea care le hărăzise o întâlnire, totul redevenea absurd şi întâmplător, adică dureros de gratuit, iar melancolia aceea pe care ea o resimţea nu era decât confirmarea revenirii la starea de veghe.

  „Să te trezeşti mahmur şi secătuit, naufragiat pe o banchiză de gheaţă după ce călătoriseşi pe un superb dig imaginar care părea săpat în cel mai real dintre ţărmuri, câtă ironie, cât de nebun trebuie să fii ca să crezi că se poate dansa pe o punte întinsă între două prăpăstii”, se gândea ea, urmărindu-i mişcările vag perceptibile ale genelor şi ale frunţii, nu era un bărbat frumos, ne era nici pe departe genul de bărbat căruia ea să-i fi cedat din prima noapte, din prima clipă, necondiţionat… şi totuşi o atracţie irezistibilă pusese stăpânire pe ea ca o transă. Era ceva în aerul lui de copil, în ochii lui mari şi hotărât trişti, în trăsăturile lui uşor hilare, în gesturile înduioşător de blânde, o căldură aparte care o inspirase. Descoperise, involuntar, latura lui vulnerabila, sufletul-animal din el. Căci numai animalele o emoţionau cu adevărat, oamenii i se păreau dezgustători în esenţa şi se gândea că poate totuşi se înşelase, că poate supralicitase gustul şi limpezimea acelei tăceri în care se refugiaseră împreună. Poate că nu fusese vorba decât de o banală neputinţă de a rosti cuvinte, de o nevoie acută de linişte reciproc consimţită sau de o formă mai comodă de apropiere care să excludă subînţelesurile comunicării verbale.

  — Trebuie să mă duc să-mi plătesc telefonul, mârâi el buimac de somn, întorcându-se pe partea cealaltă şi adormind la loc, instantaneu.

  Lumea redevenea reală, cel puţin pentru ea, iar ăsta era un semn de normalitate care o împăca întrucâtva. Era cu mult mai pregătită pentru o nefericire cronică şi previzibilă decât pentru imprevizibilul fericirii. Urmau să-şi vadă fiecare de viaţa lui în continuare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

  Zvonurile străzii răzbăteau prin ferestre cu un freamăt distonant şi îndepărtat, iar soarele de august împrăştia printre lucruri o lumină suav amară, răscolită de vânt. Câteva zeci de casete de-ale lui stăteau îngrămădite într-o firidă decupată în marginea de lemn a patului, erau aproape aceleaşi cu cele câteva zeci de casete pe care le avea şi ea acasă şi totuşi asta nu însemna nimic, aşa cum nu trebuia neapărat să însemne ceva faptul că le plăceau aceiaşi autori, că fanteziile lor erau bântuite de aceleaşi scene din filmele lui Kusturica sau că amândoi ştiau trei limbi străine învăţate de la televizor; oricât de halucinante ar fi fost coincidenţele, nu erau de ajuns ca să le contopească sufletele, deşi ea asta ar fi vrut. Îi reveneau în minte acordurile acelui cântec pe care îl ascultaseră în toiul nopţii îmbrăţişaţi: „Jealousy”, o melodie compusă în acordurile acelea sfâşietoare ale rockului anilor '60, o melodie a trupei Smokie. „Ce stupid!” se gândi Ioana, să-i placă în halul ăsta Smokie, lui, care refuzase s-o sărute pe gură pentru că nu suporta mirosul de tutun! Iar ea, fumătoare inveterată, urma să-şi mărească doza zilnică de nicotină, ultragiată de refuzul lui sau, şi mai grav, urma să renunţe complet la fumat, ca să se poată răzbuna atunci când va încerca el s-o sărute, printr-un refuz la fel de tranşant; deja nimic nu mai era simplu, totul era conectat la o himerică redută comună în care singurătatea purta uneori două nume, alteori niciunul, iar ceea ce îi părea tragic Ioanei era că această nouă singurătate avea să-i răpească libertatea de-a mai visa.

  De asta se temuse întotdeauna cel mai tare. Că va veni o zi în care, împinsă de angoasă, va ajunge să-şi ia în primire viaţa reală şi că atunci va trebui să facă paşi ireversibili spre exteriorul propriei sale fiinţe, sacrificându-şi teritorii interioare ispitei de-a comunica. Va trebui să renunţe poate la dans sau la saxofon, la micile tabieturi ale singurătăţii. Urma să-şi piardă mai devreme sau mai târziu curajul de-a sfida fără limite lumea, de-a o nega, refuzând să facă parte din ea ca s-o poată dori şi spera. Şi atunci, lipsită de privilegiul visului, n-ar mai fi putut evita povara zădărniciei, senzaţia aceea de înec în mâlul alienării colective… Iar neputinţa de-a mai visa ar fi urmat să-i roadă sufletul ca o boală incurabilă, a cărei ameninţare o simţea deja în acele clipe, în timp ce el îi conducea mâna deasupra trupului său gol, iar ea nu putea face altceva decât să se supună cu resemnare chemării irezistibile a sângelui din ce în ce mai febril, chiar dacă ştia perfect că se îndepărtează de el cu fiecare atingere şi că începea să se transforme într-o femeie fără nume şi fără chip exilată la capătul unei nopţi de dragoste într-o cameră în care bate vântul şi-n care răzbat stins ultimele acorduri din „Arizona Dream”.

  Cu o noapte în urmă totul părea să aibă un sens: surâsul lui care-i spiona gesturile, hotărârea subită de-a merge pe jos până în centrul oraşului ca să-i caute nuferi şi încercarea vădită de-a o impresiona, epatând intelectual, confirmându-i prin fiecare gest motivaţia ei nedesluşită de-a fi lângă el. Din când în când, degetele lui arcuite îi atingeau discret mijlocul sau umerii; ea insistase să se fi întâlnit mai devreme, să piardă câteva ore pe o terasă în centru, să-i dea o carte şi să se întoarcă fiecare acasă, dar pe de altă parte orice strategie a disimulării ar fi fost un gest trivial şi stupid după o aşteptare încordată de-o lună. Şi apoi, dorinţa ei de a-l avea aproape devenea cu atât mai transparentă cu cât ar fi încercat mai mult să se sustragă.

  — Spune-mi, ce vrei să-ţi gătesc? o întrebă el.

  — Deci insişti să mergem la tine.

  Nu-i rămânea altceva de făcut decât să se comporte cât mai firesc şi cât mai degajat, atitudinea lui familiară şi caldă nu era decât un argument în plus, în fond nu era nimic înspăimântător în a trăi la propriu o întâlnire pe care apucase s-o devoreze în toate detaliile, de mii de ori, în gând. El o asalta cu întrebări, „ce ciudat că ne-am învârtit printre aceiaşi oameni, că am lucrat în acelaşi teatru şi nu am apucat să ne cunoaştem până acum!”, „de ce mi-ai spus că o să te îmbraci urât? arăţi foarte bine…”, nimic mai mult decât obişnuitul ritual al apropierii, dar săvârşit într-un chip atât de limpede şi de nemijlocit, încât fascinaţia pe care o încerca ea îşi pierdea atributele ambiguităţii transformându-se într-un soi de linişte. Îl asculta vorbind şi avea senzaţia că desluşea în el acel alter ego pe care-l căutase în toţi bărbaţii pe care îi iubise şi că atracţia aceea zbuciumată şi dureroasă pe care o resimţise în prezenţa lor nu era decât consecinţa unui refuz al ei de-a accepta adevărul, o încercare disperată de-a converti imaginea lor reală într-una fictivă, care să-i convină, ca să-i poată iubi mai departe, justificându-şi în felul acesta alegerea iraţională. Abia atunci realiza, urmărind pe faţa bărbatului de lângă ea propria ei mimică, surprinzând pe buzele lui propriile ei fraze şi tonuri, că pentru prima oară putea asculta cu adevărat pe cineva vorbind fără să simtă nevoia să-i reformuleze gândurile şi descoperea, uimita, că toate resursele de fascinaţie în dragoste provin de fapt dintr-un vid de comunicare. „Încercăm să umplem nişte găuri negre cu o substanţă afectivă care să dea sens unor conexiuni sufleteşti imposibile”, se gândea, „iar gravitaţia acestei iluzii ne absoarbe până la derută împingându-ne himeric către fiinţa celuilalt… şi de aici fascinaţia… şi toată nebunia…”.

  — Ştii, poate că nu e cazul să-ţi spun, dar în noaptea aia în care am stat de vorbă la mare… mă simţeam atât de dezgustată şi de infirmă încât puţin îmi păsa ce se întâmpla cu mine… eram sigură că nu mă mai poate atinge nimic… dar atunci, cât am stat împreună mi-a fost bine… pentru câteva ore nu m-am mai gândit îngrozită la trecutul meu sau la ce mă aşteaptă în secunda următoare…

  — Nu ştiu dacă e neapărat meritul meu, îi spuse Ioan.

  — Ba da, am simţit în tine o putere secretă care, într-un fel sau altul, m-a atins şi pe mine. Am simţit că pot vedea din nou viaţa cu ochi buni, că aş putea găsi cumva o cale de ieşire din coşmar.

  — Eu cred că tu faci parte din acea categorie de oameni care se luptă cu lumea pentru că nu pot accepta decât ceea ce văd dincolo de ea…

  — Nu-mi dau seama dacă mă lupt mai degrabă cu partea sordidă a lucrurilor sau cu cea avantajoasă. Uneori mă gândesc că-mi face rău tocmai faptul că mă încăpăţânez să văd partea frumoasă cu orice preţ, fără nici o acoperire reală. Mă îndop cu iluzii până mi se face greaţă… pe urmă le vomit şi-apoi născocesc altele… Tu cum stai la capitolul amăgiri, Ioan?

  — Nu ştiu dacă amăgire e cuvântul. Eu visez…

  — Aha, zise ea, dezlipind eticheta de pe-o sticlă de apă minerala şi începând s-o ronţăie între dinţi.

  — Dacă mi-ai fi spus că mănânci hârtie, nu mi-aş mai fi bătut capul cu ce-o să-ţi gătesc!

  O scrută cu un zâmbet larg şi trist şi pentru a doua oară Ioana simţi că atingerea privirii lui îi împrăştia în gânduri un soi de lumină.

  — Mă gândesc că poate am fost egoistă, poate nu trebuia să te caut, dar într-un fel, care încă nu mi-e limpede nici mie, simt că am nevoie de tine.

  Ar fi vrut să-i răspundă că în tot acel interval de timp scurs de la ultima lor întâlnire trăise cu senzaţia că se mişcă hipnotic pe lungimea de undă a gândurilor lui, că el îi provocase acea stare, dar ar fi sunat acuzativ şi-apoi prefera să creadă că existase şi un strop de destin în întâlnirea lor, oricât ar fi fost ea de descumpănită sau ar fi fost el de puternic.

  — Tu nu eşti disperat niciodată? îl întrebă ea.

  — Nu. Disperarea vine din frică.

  — Şi ţie nu ţi-e frică de nimic?

  — Ai putea să mă înveţi şi pe mine?

  Imediat după despărţirea lor de la mare, Ioana se trezise din somn cu sentimentul unei căderi din paradis, un paradis de câteva minute care se risipise odată cu răsăritul, dar poate că tocmai ăsta era preţul absolutului, preţul liniştii pe care-o căpătase şi pe care o pierduse din nou: faptul că în prezenta lui îi fusese dat să trăiască o fericire fără nume şi fără durată care îi inundase toate măruntaiele sufletului. Apoi senzaţia acelei rupturi dureroase şi revenirea în timp, în cavernele singurătăţii, în care nu existau puncte cardinale, apusuri sau răsărituri, dar în care apăreau acum amestecate pâlpâirea nostalgică a acelui soare roşu ţâşnind din mare şi adierea răsuflării lui liniştite, ecoul şoaptelor lui, imaginea tremurată a corpurilor lor lipite, întinse pe spate într-o tăcere plină de ecouri…

  2. Labirintul „Oamenii au obosit să mai trăiască”, îşi spuse Ioana, trăgând fumul în piept ca şi cum ar fi săvârşit un ritual aparte, „s-au săturat unii de alţii pentru că de fapt sunt sătui de ei înşişi.”

  Nu reuşi să fumeze ţigara până la capăt, n-avea nici un chef de fumat, dar în felul acesta voinţa sa căuta un mod de-a se opune, de-a ridica baricade împotriva voinţei lui. În condiţiile date, fumatul ar fi fost din partea ei, poate, singurul gest concret de negaţie şi apărare în faţa ispitei de-a se abandona, pentru a câta oară? deznădejdii de-a se devota fără limite cuiva. „Poate că nici nu era vorba de dragoste”, încercă ea să se consoleze, „ci doar de-o nostalgie a ei suficient de năucitoare şi de nebuloasă”… încât să i se arate în chipul primului necunoscut care îi ieşise în cale. I se părea că tot ce urma să se mai întâmple începea deja să se descompună într-o înşiruire de senzaţii şi privelişti al căror gust îl ştia pe de rost şi care anula orice dorinţă. Aproape că anticipa monotonia fiecărei clipe care va urma, tristeţea exasperantă a momentelor de încordare şi derută pe care desigur şi el şi ea le mai trăiseră în prezenţa altor femei sau bărbaţi, ca o consecinţă inevitabilă a atracţiei consumate, aceleaşi priviri întretăiate de subînţelesuri ironice, aceleaşi tonuri ale indiferenţei fredonată pe o mie de game, acelaşi tablou-portret din care parcă dispar chipurile şi rămân doar decorurile nude.

  „Câtă cruzime”, rosti ea în şoaptă, „cât de oribili putem fi!”

  — Ai zis ceva?

  — Nu, n-am zis nimic.

  „Sărăcia e doar un pretext”, se gândi ea. „În cel mai fericit caz o scuză. Pur şi simplu suntem meschini. Ne complăcem în murdăria indiferenţei. Nu grijile existenţei ne aduc lehamitea, ci propria noastră laşitate. Ne e frică să trăim cu adevărat şi atunci ne amăgim cu surogate de viaţă. Lucruri pe care l-ar fi gândit şi el, la o adică. Lucruri pe care ei, amândoi, le urăsc, dar într-un mod pasiv şi resemnat. Cum poţi urî resemnat? Încetând să mai iubeşti ceva cu tot dinadinsul!”

  — În fond nici nu-mi place Arizona Dream, ştii?

  — De ce nu mi-ai spus? se miră el

  — Pentru că-ţi plăcea ţie!

  Avea încă o alură de puştoaică la 25 de ani. Purta nişte pantaloni trei sferturi, cu buzunare laterale şi un maieu mulat pe corp, prea puţin provocator în intenţie, însă. Începea deja să se simtă bătrână. Peste 15 ani urma să aibă 40 de ani. Ceea ce era mult, era enorm.

  Viaţa ei începea să semene din ce în ce mai puţin cu ceea ce imaginase în contul ei, iar viziunea viitorului i se contura în minte tot mai neclar, pentru că nu există nimic în trecut sau în prezent care să-i garanteze că ar avea vreun rost să se mai amăgească spunându-şi ca o să fie bine, că doar nu fusese niciodată bine, bine cu adevărat, chiar dacă o încerca şi pe ea uneori nostalgia, ştia că nu e vorba decât de o nenorocita de nostalgie a disperării, disperare care îşi pierduse strălucirea şi se transformase într-o durere opacă şi confuză. Nici măcar nu mai ştia cu precizie ce-şi doreşte, dacă vroia într-adevăr să plece din ţară, iar în cazul în care ar fi reuşit s-o facă dacă mobilul real ar fi fost tentaţia de-a fugi de trecut sau mai degrabă spaima de-a trăi sub spectrul sărăciei şi ratării.

  Era evident nedrept ca Ioan să-şi ducă zilele într-un bloc mizer de periferie, pierdut printre alte sute de blocuri identice îngrămădite unele într-altele, era nedrept ca nimic din lumea în care se mişca să nu reflecte câtuşi de puţin personalitatea lui, dar el avea o putere incredibilă de-a se detaşa de orice neajunsuri exterioare, putere pe care Ioana i-o admira cu un amestec de fascinaţie şi teamă gândindu-se că pentru cineva cu un instinct de conservare atât de puternic ar fi fost imposibil să se transpună cu toată fiinţa în viaţa intimă a altcuiva. Puterea asta a lui excludea din start orice forma de dependenţă afectiva, iar amestecul de autoritate excesivă şi invariabila înclinaţie spre monolog îl făceau şi mai inaccesibil. În anumite momente devenea atât de intransigent încât Ioana, timorată, îşi închipuia cele mai cumplite expliciţii de natură să justifice atitudinea lui. Abia se cunoscuseră, iar tonul lui avea anumite accente de duritate pe care nu le-ar fi putut motiva decât ani de convieţuire împreună.

  Ar fi vrut să-i spună: „Ok, poate că-i vina mea că am acceptat ca lucrurile să se întâmple aşa, poate că am bravat puţin, deşi mă îndoiesc că există pe lumea asta vreun bărbat pe care instinctul să-l înşele atât de grav încât să nu perceapă calibrul sensibilităţii amantei lui…

  Dar cine ştie, poate că tendinţa ta spre monolog e valabila şi la pat. În orice caz, Ioan, dacă am bravat am făcut-o doar ca să nu vezi şi tu în mine ceea ce au văzut toţi ceilalţi bărbaţi, adică o fetiţa neajutorată şi prin urmare demnă de refuzat. Sunt o femeie frumoasă, totuşi, am şi eu dreptul să fiu dorită carnal! Habar n-ai cât de prost m-am simţit când m-ai întrebat în ce condiţii am eu de-obicei orgasm… Poate că ţi se pare bizar sau cine ştie, chiar comic, dar tu eşti primul bărbat din viaţa mea cu care am gustat fericirea asta şi anume acum câteva ore, iar asta numai pentru că tu ai fost singurul care te-ai îndurat să mi-o ceri! În fond, tocmai pentru că hazardul sau angoasa m-au făcut să mă îndrăgostesc de tine, aş fi putut să fiu ce vrei tu, orice şi oricum, numai să-ţi doreşti tu ceva de la mine, însă acum îmi dau seama că m-ai folosit ca pe-o târfă, sunt sigură de asta pentru că aşa mă faci să mă simt, numai pe-o târfă de-o noapte refuzi s-o săruţi pe gură! Vreau barem să ştii că-i prima oară în viaţa mea când mă arunc fără nici o rezervă în braţele unui necunoscut, pentru că necunoscutul ăsta îmi inspiră atâta căldura şi linişte cum nici nu credeam că există, necunoscutul ăsta, erai tu, Ioan, şi trebuie să reţii că am fost, că sunt, târfa ta şi că lucrul ăsta mă va urmări mai grav decât o simplă idee abstractă!”

  Ar fi vrut să-i spună toate acestea, însă o durere ascuţită îi gâtuia glasul şi-apoi oricum ar fi fost ridicol, n-ar fi avut nici un rost să se lamenteze, tot ce ar fi putut obţine ar fi fost ca el să se simtă infect şi nu erau atât de apropiaţi încât remuşcările lui să aibă o cât de vagă legătură cu ea. În cel mai fericit caz ar fi avut rezonanţa unei auto-culpabilizări de rutină.

  În faţa atâtor prăbuşiri repetate, în faţa evident neîngăduitei fericiri ce altceva îţi mai rămâne de făcut în afară de muzică? Ioana îşi luă instrumentul şi se întinse pe covor. Închise ochii.

  Acordurile de saxofon împrăştiate în încăpere se spulberau în ploaia de început de toamna care parcă murdăreşte tot devorând ultimele pâlpâiri ale verii şi se prelingeau în durerea surdă a unui soi de înstrăinare de lume în care dispar toate fără urmă…

  Ioan a dispărut fără urmă în săptămânile ulterioare, plecând chiar din oraş ceea ce într-un fel i-a uşurat sarcina Ioanei nemaifiind nevoită să trăiască împărţită între îndoieli şi speranţe ambigue, ci cu certitudinea indiferenţei lui. Fusese evident folosită, iar cel care o făcuse nici măcar nu era genul de bărbat care să se fi înşelat în privinţa ei, ci dimpotrivă, cineva care avea o idee cât se poate de clară despre cine şi cum era ea, fapt care atribuia circumstanţe agravante situaţiei. Ioanei îi părea incredibil să nu-l fi sensibilizat chiar deloc întâlnirea lor şi toate coincidenţele acelea halucinante, faptul că rosteau aceleaşi cuvinte în acelaşi timp, că îşi petrecuseră amândoi un an într-un orăşel de provincie în aceeaşi perioadă, faptul că ea ştiuse dinainte în ce zonă a oraşului stătea el, de parcă ar fi existat între ei un soi contact telepatic…

  Şi totuşi pe el nu-l atingeau câtuşi de puţin toate acestea, rămânând constant imun la tot ceea ce ei îi stârnea senzaţii frenetice de uimire şi încântare, căci în aceste lucruri Ioana se hazarda să citească semnele unui început de destin în timp ce el se comporta de parcă ar fi întâlnit în fiecare zi câte-o femeie cu care să poată avea schimburi de impresii metafizice. Până şi vocea aceea aprinsă cu care el îi spusese: „eu ştiu că viaţa e scurtă şi că n-avem timp de tatonări şi iluzii, când vreau să cunosc pe cineva rup încă de la început toate vălurile”, i se păruse Ioanei că ar putea fi o garanţie a unui adevăr care existase între ei în acea unică noapte de dragoste şi care ar fi putut avea la rândul lui rezonanţa unui „some kind of coincidence”.

  Nu se gândise niciodată până atunci că ar putea exista, în măsură în care ai curajul să-ţi suporţi luciditatea, decalaje atât de mari între ceea ce gândeşti despre cineva şi ceea ce simţi pentru el. Pe de-o parte avea toate motivele să-l deteste pe Ioan pentru că o umilise într-un mod atât de nemotivat, era cât se poate de conştientă de cruzimea şi nonşalanţa comportamentului său şi pe de alta parte – melancolii nebuloase o împingeau spre el cu-n soi de stăruinţă oarbă. I se părea aproape morbid faptul că putea fi în acelaşi timp conştientă de situaţie, în tot cinismul ei deplorabil, şi că, în acelaşi măsură, continua să spere într-o ameliorare a ei în timp. Era prima oară când era dispusă să-şi accepte înfrângerea fără să se autoflageleze şi încerca să-şi caute un punct de sprijin. În orice: în nebunie sau în durere sau la hotarele părăsirii de sine sau barem în somn, dar nu reuşea nicicum. Insomnia tindea să se permanentizeze şi singura soluţie plauzibilă era să accepte că alunecase într-un fel de capcană din care nu se mai putea elibera de una singură.

  „Mi-e frică să ţi-o spun Mi-e frică să te caut Mi-e frică să nu mă înţelegi greşit Mi-e frică să nu ţi se facă frică de mine Uite ce e Ioan, câteodată îmi vine să stric tot ca să nu te pierd şi pe tine!

  Vrei să spui că tu chiar azi ai venit în Bucureşti, că am avut iar o presimţire?

  Oricum n-ar fi trebuit să-ţi dau eu telefon!”

  Acelaşi reflex psihologic care-i face pe bărbaţi să simtă că se sufocă în dragostea unei singure femei, le face pe ele să mizeze absolutul pe o iubire unică, aceeaşi tentaţie irezistibilă care-i îndeamnă pe ei să-şi înşele sau să-şi părăsească iubitele le face pe femei să se arunce cu furie de gâtul unui singur bărbat.

  Ioana a renunţat la fumat încă de-a doua zi fără nici un dram de revoltă faţă de lipsa lui de indulgenţă: „în viaţa mea nu există drogaţi” îi spusese, pe un ton înfiorător, acelaşi ton pe care avea să adauge mai târziu că e un tip discret sugerându-i că nu e cazul să-şi pună toate cunoştinţele comune în temă cu recent înfiripata lor relaţie.

  Venise toamna, cu nostalgiile ei dezarmante, în care nu mai ştii dacă regreţi mai mult faptul că te-ai născut sau că urmează la un moment dat să mori. Nostalgii fără identitate prin care răzbat tânguirile îndepărtate ale unei lumi care se stinge cu fiecare clipă şi-n care sufletul însuşi parcă se destramă în încercarea himerică de-a salva rămăşiţele unui trecut exasperant de trist.

  Se trezi subit din somn la ora trei noaptea şi simţi din nou acea atracţie de a mânca pământ pe care o încerca în copilărie în momentele de nefericire sau panică. Avea sentimentul absurd că în fiecare an era aceeaşi poveste care se repetă cronic…că aşa cum de Paşti şi de Crăciun era întotdeauna singură părea un fapt cât se poate de firesc şi previzibil ca în fiecare toamnă să tânjească după cineva care putea purta la fel de bine chipul lui Ioan sau al altcuiva, pentru că oricum iubirea care i-a fost ei hărăzită nu era decât o zădărnicie dureroasă, o atingere a fericirii resimţită ca o lanternă vârâtă în ochi. „Sigur că iubirea e o chestiune de alegere şi excludere”, îşi spuse, „dar dincolo de ea există impulsuri primare, născute din angoasă, care semănă leit cu dragostea doar că nu sunt dragoste, ci altceva – obscur şi primejdios…” apoi, într-un frison de consternare, descoperi că „rolul iubirii nu este să te facă fericit, ci să-ţi zdrobească sufletul!”.

  Poate că, dacă n-ar fi făcut greşeala să spună adevărul, dacă ar fi fost mai puţin transparentă, dacă ar fi avut frivolitatea de-a minţi sau de-a sfida, nu s-ar mai fi luptat cu nebunia. În fond plictisul e mai uşor de îndurat. Sau cine ştie… „Aş vrea să pot să vreau să fiu atât de puternică încât să accept cu realism povara irealităţii care ne-a fost dată”, îşi spunea Ioana, asaltată de o explozie de senzaţii care-i străbăteau corpul, încărcate de electricitatea fantomă a atingerilor lui, „să fiu atât de înţeleaptă încât să nu încep să mă mângâi singură sau dacă o fac, barem să nu mă mai gândesc la el ca la un om real, ci ca la o simplă închipuire de-a mea. În fond tot ce trăim e un refugiu în afara lumii. Lumea, aşa cum ne-o reprezentăm noi, nu e decât o formă a irealităţii, un culoar printre alte culoare într-un nesfârşit labirint. Fugim de fapt dintr-o dimensiune în alta, fugim de coşmaruri în vise ceva mai suportabile, dar de fapt nu ne trezim niciodată. Oare de ce devenise atât de importantă, de covârşitoare prezenţa sau absenţa lui, aşa dintr-odată, se întreba ea în puţinele momente în care întrevedea o şansă de ieşire din transă. Şi atunci reuşea întrucâtva să se liniştească, promiţându-şi, aşa cum o făcuse şi cu fumatul: ? din moment ce n-am nici un motiv s-o fac, de mâine nu-l mai iubesc pe Ioan!”

  3. Victima şi călăul.

  După venirea lui în Bucureşti nu şi-au vorbit decât la telefon, l-a sunat ea, iar el a adoptat o politică perversă menită să răstoarne situaţia în favoarea lui insinuând că datorită complicaţiilor din programul ei nu se întâlnesc, că ea cu gura ei a zis că sâmbătă e invitată la o petrecere, fără să adauge că ar vrea să meargă cu el, etc.

  Totul devenea din ce în ce mai încâlcit, pentru că niciunul dintre ei nu se arăta dispus să cedeze clasând cazul la capitolul: clasic eşec amoros, fără consecinţe grave sau cu… Ioana era la capătul puterilor: „eu nu înţeleg, pur şi simplu nu înţeleg, ne învârtim amândoi pe-o rază de o sută de metri pătraţi, ca să ajungi din teatrul în care lucrezi tu în cel în care lucrez eu e suficient să traversezi o stradă şi de-o săptămâna nu suntem în stare să ne întâlnim, îţi jur că dacă nici azi nu ne vedem, mă-mbolnăvesc şi mor”, dar toate abdicările ei repetate, toate aceste umilinţe intime mărturisite nu făceau altceva decât să surpe şi ultimele resurse ale şansei de-a se întâmpla ceva agreabil între ei.

  — Ei lasă că nu te îmbolnăveşti tu aşa uşor… îi replică el pe un ton mai degrabă critic decât predispus s-o consoleze, uite, din clipa asta eu sunt liber, astăzi nu se repetă scenele în care joc eu aşa că pot pleca oricând de la teatru…

  — Păi atunci vino tu să mă iei.

  — Nu, nu urc până acolo, dacă vrei să ne întâlnim, vino la fântâna arteziană de la Arhitectură.

  Evitase să fie văzut împreună cu ea, nu mai exista nici un dubiu, iar Ioana se simţi datoare să-şi reproşeze din nou excesul de indulgenţă şi naivitate care o făcuse să vadă în imperativul discreţiei impus de el mai degrabă o nevoie asiduă de intimitate decât o încercare a lui de-a se sustrage oricărei răspunderi.

  — Ok Ne întâlnim la fântână într-un sfert de oră, zise Ioana cu jumătate de voce şi rămase o vreme absentă cu receptorul în mâna ascultând ca prin somn semnalul de ?ocupat ? de la celălalt capăt al firului.

  Un sfert de oră dilatat până la limita insuportabilului, căruia i-au urmat momente la fel de lungi de încordare şi derută în care amândoi îşi evitau privirea, lezaţi, fiecare în felul său, de presiunea reproşurilor nerostite şi de subînţelesurile care se închegau în subteranele banalului schimb de replici, aparent inofensiv:

  — Aş prefera să stăm undeva să vorbim, ştiu eu o cafenea drăguţă, zise Ioana.

  — Să nu fie prea departe că trebuie să mă întorc la teatru.

  — Parcă ziceai că azi nu repeţi!

  — Nu, dar e ziua unei colege şi-aş vrea să fiu şi eu acolo să-i spun „la mulţi ani”…

  — Să ştii că ne puteam întâlni şi-n altă zi, nu trebuia neapărat să ne vedem azi!

  — Ţi-am promis că ne întâlnim şi stăm de vorbă, n-are nici un sens s-o amânăm aşa la nesfârşit.

  Replica lui suna suficient de ultimativ ca Ioana să resimtă un fior de panică în tot corpul. Tonul lui şi întreaga atitudine pregăteau terenul despărţirii şi totuşi nu-i venea să creadă că întreaga poveste se putea sfârşi într-un mod atât de nemotivat şi de abrupt, căci după două luni în care imaginea lui îi bântuise nopţile şi gândurile, părea să fi uitat cu desăvârşire că totul începuse la fel de nemotivat şi de abrupt.

  Se simţea din nou electrizată de prezenţa lui, iar orice comentariu i se părea inutil şi deprimant, ar fi preferat să stea din nou lipită de umărul lui şi să tacă, la fel că în noaptea aceea pe care o petrecuseră împreună la mare, să-i simtă răsuflarea răcoroasă şi liniştită şi să nu se gândească la nimic, dar el insistă să clarifice cât mai repede toate neînţelegerile dintre ei…

  — Cum ţi se pare locul ăsta, nu-i aşa că-i ca în Grecia?

  — Ai fost în Grecia? o întrebă el, vădit surprins de remarcă.

  — Nu, n-am fost, dar îmi imaginez că aşa arată terasele greceşti.

  — Eu chiar am fost în Grecia, deşi nu cred că am aerul cuiva foarte plimbat prin lume.

  — Bănuiesc că ai mai fost şi tu în turnee…

  Era unul din acele localuri de vară, improvizat în aer liber în spaţiul îngust dintre două clădiri înalte, pe o străduţă ferită de vâlva zgomotoasă din centrul oraşului, cu zidurile laterale pictate în culori surprinzător de vii.

  — Ioan, nu pot aşa, crede-mă, mă faci să mă simt ca la interogatoriu! N-am să fiu în stare să vorbesc. Mă cunosc prea bine şi ştiu că în situaţii din astea, ca să nu risc să fac vreun compromis, mă comport în aşa fel încât să stric tot, pricepi?

  — Nu.

  „Evident”, gândi Ioana, nici nu era ceva de înţeles. Cuvintele „compromis”, „interogatoriu”, „situaţii din astea”, aveau cu totul altă semnificaţie pentru el şi realiza descumpănită că exact lucrurile care par subînţelese trebuiesc expuse şi disecate în momentele de declin ale unei relaţii, că de fapt ele sunt sursa crizei de comunicare.

  — Vreau să spun că mă aşteptam să ajungem aici, continuă Ioana ca şi cum n-ar fi auzit tendenţiosul „nu” rostit de Ioan, aşa că m-am gândit cum să evit să spun ceva nepotrivit şi am apucat să scriu tot ce cred despre noi, despre ce s-a întâmplat, adică.

  — Ai apucat să scrii chiar tot? încercă el să glumească, camuflându-şi prea puţin convingător ironia.

  — Poftim, citeşte, zise ea, întinzându-i câteva zeci de pagini scoase pe imprimantă. Uite, astea sunt ultimele. Din păcate n-am mai apucat să le scriu la calculator… vezi dacă-mi înţelegi scrisul…

  După primele douăzeci de rânduri, Ioan păru surprins şi chiar mişcat de naturaleţea gestului ei, iar după prima pagină, atitudinea lui defetistă începu să se îmblânzească treptat, transformându-se într-una de încântare mută, timp în care Ioana îl urmarea citind şi-i sorbea toate reacţiile, până şi tresăririle cele mai discrete şi se amuza tăcut surprinzând satisfacţia cu care el îşi trecea uşor limba peste buze, savurând câte un pasaj şi se gândi, cât de puţin îi trebuia lui ca să se simtă bine: era suficient să aprindă cineva un reflector deasupra lui, iar el să fie conştient de asta, era suficient să fie centrul atenţiei şi dintr-odată se însenina tot, n-avea nevoie decât de-o mică scenă, fie ea şi imaginară, pe care să stea căţărat şi de un singur spectator, măcar unul… Căci în acele momente, neaşteptata lui stare de graţie se datora faptului că se pomenise subit în postura de erou literar, captat în bătaia unor reflectoare care-i eternizau imaginea, situaţie, în orice caz sublimă, care îl determină să exclame exultând:

  — Cum ar fi să se facă un scenariu de film după ce-ai scris tu aici, iar eu să mă duc să dau probe şi să nu le iau!

  Cugetare care n-avea nici cea mai vagă legătură cu modestia, ci cu un fir imaginar premergător acestui gând şi lesne de dedus din context, care conducea spre viziunea unor colegi de-ai lui actori înghesuindu-se să dea probe de film ca să interpreteze rolul lui. Înţelegând până la capăt mecanismele neaşteptatei mulţumiri care se citea pe chipul iubitului său, Ioana realiză că exista totuşi un privilegiu pe care ţi-l poate conferi prejudecata şi anume acela de-a fi scutit să repeţi greşelile altora, iar în cazul ei asta însemna să accepte că, fără excepţie, un actor rămâne actor în orice postură, adică un vanitos incurabil, căruia îi e cu neputinţă să se lase captivat şi de altceva decât de propria lui persoană şi de care e mai mult decât riscant să te îndrăgosteşti pentru că ai toate şansele să-ţi pierzi minţile în contact cu nesfârşitele lui monologuri în care eşti vizat mereu ca spectator şi niciodată ca interlocutor direct.

  Vădit reconfortat de postura inedită în care se văzuse proiectat, Ioan abordă un surâs de-o ambiguitate năucitoare.

  — Eu mare lucru n-am ce spune, începu el tranşant, vreau doar să-ţi atrag atenţia că m-a speriat tonul de reproş cu care m-ai abordat la telefon şi m-a făcut să-mi pierd încrederea în tine.

  — Cum? …

  — Te rog, nu mă întrerupe, lasă-mă să termin. Mi-ai spus o grămadă de lucruri care m-au deranjat, printre care şi faptul că m-aş fi folosit de tine. N-ai nici un motiv să crezi asta. Ai zis că de ce nu ţi-am dat telefon timp de-o lună, dar ştiai foarte bine că am fost plecat din Bucureşti! Am fost la mama… care e singură. Şi când sunt cu mama, sunt cu mama, nu-mi arde de nimic altceva! Mă rog… Pe urmă m-ai suspectat că am jucat teatru, că m-am purtat ca un soi de Don Juan, ceea ce vreau să te asigur că nu-i adevărat. În tot ce ţi-am spus atunci şi-n tot ce am făcut am fost sincer, m-am comportat exact cum am simţit… Sunt ciudat… Asta nu înseamnă că nu pot fi sentimental sau că nu mă pot îndrăgosti. Doar că pentru mine nu există graniţe trasate între prietenie şi dragoste. Cu o prietenă de-a mea pot să fac absolut orice inclusiv dragoste.

  — Cu tot respectul îţi atrag atenţia că noi n-am apucat să ne împrietenim, încercă să glumească Ioana.

  Îşi simţea buzele uscate şi palmele asudând, iar acest fapt era menit să prevestească lucruri sumbre.

  — Ai avut dreptate totuşi atrăgându-mi atenţia, altfel aş fi trăit cu o impresie greşita despre tine. Credeam că eşti puternică, într-un fel mă gândeam că suntem de acelaşi soi, dar în realitate eşti mai degrabă fragilă şi vulnerabilă. Tu de fapt îţi doreşti o relaţie cât se poate de normală, în care eu să-ţi dau în fiecare zi telefon să-ţi spun că mi-a fost dor de tine… şi să te duc la teatru în weekend…

  — Să nu exagerăm, chiar aşa pretenţii mari n-am avut! Şi-apoi era absurd să-mi închipui că ai să mă duci la teatru în weekend din moment ce e de presupus că trebuie să fii pe scenă sâmbăta şi duminica! Nici măcar nu ţi-am cerut să nu mă înşeli sau să fii îndrăgostit de mine! Ţi-am cerut doar puţină consecvenţă, e chiar atât de mult?

  — Nu, nu e chiar atât de mult, doar că eu mi-am pierdut încrederea în tine şi acum am nevoie de timp ca să mi-o recapăt.

  — Nu înţeleg, şopti Ioana descumpănită.

  — Eu nu cred că sunt bărbatul vieţii tale, mă gândesc că sunt doar o etapă… Nu era cazul să faci o problemă mondială din faptul că te-ai îndrăgostit de mine. Lucrul ăsta ar trebui să îţi dea un soi de exaltare, nu să te facă nefericit şi bănuitor… Eşti… cum să spun?! mult prea zbuciumată pentru gustul meu şi nu-mi convine că te fac să suferi!

  Ioana îl asculta stupefiată simţind din nou acea nevoie acută de a mânca pământ. Indiferenţa bărbatului din faţa ei părea atât de neverosimilă încât îi crea senzaţia aproape fizică de coşmar din care, cu un efort de voinţă, s-ar fi putut trezi. Totul era paradoxal în discursul lui, dintr-odată el era victima… el trebuia să se protejeze de temerile ei nefondate, el era cel ofuscat şi jignit…

  — Să înţeleg, rosti Ioana, aproape sufocându-se de teamă, că unicul meu cap de acuzare e că aspir, în nebunia mea, la o relaţie normală?!

  — Nu, nu e vorba că te-aş acuza de ceva, pur şi simplu am eu nevoie de timp ca să redescopăr ce simt pentru tine, admise el împăciuitor, chipurile, dar pe acelaşi ton categoric care îi dădea frisoane Ioanei.