Sigur că a fost foarte greu la început şi Jo făcu o mulţime de greşeli, dar profesorul, om înţelept, o duse de mână şi-i arătă drumul cel bun, şi astfel până şi băieţii cei mai îndărătnici se cuminţiră în cele din urmă. Cât îi mai plăcea lui Jo băieţii ei şi ce s-ar mai fi tânguit mătuşa March, dacă ar fi văzut pe toţi acei Tom, Dick şi Harry sărind gardul moşiei ei aşa de îngrijite. La urma urmei, ieşise dreptatea la lumină. Pe vremuri, bătrână fusese spaima băieţilor cale de o poştă împrejur. Acum, toţi ştrengarii se căţărau în pomi după prune, sfărâmau pietrişul fin cu bocancii lor băieţeşti, necertaţi de nimeni şi jucau criket pe terenul unde „taurul cu coarne răsucite” poftea pe tinerii mai îndrăzneţi să vină la el, să-i zvârle în aer. Plumfield devenise raiul băieţilor şi Laurie o boteză „Bhaer-garten” (grădina urşilor), ca un semn de cinste pentru stăpân şi foarte potrivit cu locuitorii.

  Nu era deloc o şcoală elegantă şi scumpă, şi profesorul nu făcu avere, dar era într-adevăr ceea ce visase Jo: „o şcoală în care să se simtă fericiţi ca la ei acasă, băieţii ce au nevoie de învăţătură, de îngrijire şi de înţelegere”. În curând se umplură toate încăperile şi fiecare colţişor de pământ îşi avu stăpânul său. În şopron şi în hambar îşi Seu loc o adevărată menajerie, căci orice copil avea câte un animal acolo, şi de trei ori pe zi Jo zâmbea lui Fritzi al ei din capul unei mese lungi, cu două şiruri de chipuri fericite, care se întorceau spre „Mama Bhaer”, cu un zâmbet de iubire, încredere şi recunoştinţă. Acum avea băieţi destui şi nu se mai sătura de ei, deşi erau deoparte de a fi nişte îngeri, iar profesorul şi doamna profesor aveau multă bătaie de cap cu ei. Dar credinţa lui Jo că există un fond de bunătate şi în ştrengarul cel mai rău şi mai obraznic, o, făcea să fie răbdătoare şi, până la urmă, reuşea să-i îmblânzească. Îi era foarte dragă lui Jo prietenia lor, şoaptele lor de pocăinţă, confidenţele lor mişcătoare sau caraghioase, speranţele şi planurile lor, căci toate acestea strângeau şi mai mult legăturile dintre ei. Erau băieţi înceţi la minte şi băieţi timizi; băieţi potoliţi şi băieţi zgomotoşi; băieţi care sâsâiau şi băieţi care se bâlbâiau, vreo doi şchiopi şi o ceată de băieţi nebunatici, de care nu voia să aibă nimeni grijă, dar care fură primiţi cu braţele deschise la „Bhaer-garten”, deşi unii ziseră că aceşti copii vor aduce prăbuşirea şcolii.

  Da! Jo era o femeie fericită, cu toate că muncea din greu. Avea multe griji pe cap şi trăia într-o gălăgie asurzitoare. Se simţea foarte bine între băieţii ei şi preţuia mai mult entuziasmul lor, decât toate laudele criticilor din lume, căci acum nu mai spunea poveşti decât grupului ei de admiratori. Cu timpul veniră pe lume doi băieţi cu adevărat ai ei, care să pună vârf fericirii lor. Unuia i se zise Rob după bunicul lui, şi altuia Teddy, un băieţaş zglobiu şi zâmbitor, care moştenise firea senină a tatălui şi vioiciunea mamei. Cum puteau să crească între atâţia băieţi de tot felul, era un minister pentru bunica şi mătuşile lor, dar ei se făceau mari şi frumoşi, îngrijiţi cu dragoste de aceste doici cu mâini aspre.

  Erau multe vacanţe la şcoala de la Plumfield. Una dintre cele mai frumoase era ziua culesului merelor, fiindcă atunci se strângea tot neamul şi o sărbătoreau cum se cuvine după tradiţia locului.

  Ne găsim acum la un cules de mere, după cinci ani de la căsătoria lui Jo. E o zi senină de octombrie, cu un aer care te înviorează şi face să zvâcnească sângele în vine. Livada cea bătrână s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare. Viţa se caţără pe ziduri, lăcustele sar sprintene prin iarba uscată, şi greierii ţârâie, de parcă ar fi la o petrecere. Veveriţele sunt ocupate să-şi strângă proviziile de iarnă, păsările îşi iau rămas bun, ciripind pe aninii de la marginea potecuţii şi copacii abia aşteaptă să fie scuturaţi, ca să reverse o ploaie de mere rumene şi aurii. Sunt toţi aici, şi toţi râd, cântă. Copiii se caţără prin pomi sau aleargă voioşi prin iarbă, cad şi se ridică. Toţi sunt de părere că o zi frumoasă ca asta n-au mai văzut şi oameni veseli ca ei nici că mai există, şi toţi trăiesc din plin bucuriile acestui ceas trecător, uitând cu totul de griji şi de necazuri.

  Domnul March se plimbă domol prin grădină, discutând cu domnul Laurence pe Tusser, pe Cowley şi pe Columeli, muşcând din când în când câte un măr gustos.

  Profesorul porneşte la culesul fructelor, ca un cavaler teuton, înarmat cu o prăjină în loc de lance şi urmat de ceata de băieţi cu beţe lungi şi scări, deşi unii sunt foarte pricepuţi în a sări jos din copac. Laurie vede de cei mici, îşi plimbă fetiţa într-un coş, urcă pe Daisy în pom după cuiburi de pasări şi-l păzeşte pe Rob, să nu-şi spargă capul. Doamna March şi Meg stau lângă grămezile de mere şi le aleg, pe măsură ce sunt aduse, iar Amy schiţează diferitele grupuri şi se uită cu grijă de mamă la un băieţel palid, care are o cârjă şi o soarbe din ochi.

  Jo se simte la largul ei în forfota asta. Şi-a prins poalele fustei în brâu, îşi tot îndreaptă pălăria care nu vrea să-i stea pe cap şi cu băieţelul ei cel mic în braţe, se învârteşte de colo până colo, cu treabă. Teddy parcă e fermecat, pentru că nu i-se întâmplă niciodată nimic, deşi băieţii îl urcă mereu în pom, aleargă cu el în circă, iar tatăl lui naiv ca un copil, îi dă să mănânce mere acre, închipuindu-şi, aşa cum e credinţa la Nemţi, că un copil poate digera orice, începând cu varză acră şi sfârşind cu nasturi, cuie şi chiar pantofiorii lui. Dar Jo nu e îngrijită de soarta lui. Ştie că peste puţin timp va veni la ea iar rumen, zâmbitor şi murdar, şi-l va primi cu braţele deschise, căci Jo îşi iubeşte mult copiii.

  La ora patru se odihnesc şi culegătorii. Ei se întrec care mai de care să arate câte coşuri au cules şi câte vânătăi au căpătat. Apoi, Jo şi Meg cu câţiva dintre băieţii mai mari pun masa pe iarbă şi toţi se pregătesc de clipa cea mai plăcută a zilei. Se poate spune cu drept cuvânt că la Plumfield plouă cu lapte şi miere, căci băieţii au voie să mănânce pe unde vor şi ce vor. Toţi se bucură de o libertate fără margini şi profită de ea din plin. Fiecare copil face ce-i trece prin cap: unii încearcă să bea laptele, stând cu picioarele în sus, alţii mănâncă pateuri, pe care le găsesc din belşug pe masa de pe iarbă, sărind capra sau stând cocoţaţi pe crăci, parcă ar fi un neam nou de păsări. Fetiţele iau masa de o parte, iar Ted se înfruptă cât pofteşte din bunătăţi.

  După-masă, când s-au săturat, profesorul ridică paharul în memoria mătuşi March, cum făcea întotdeauna la ziua aceasta, zicând din toată inima: „Dumnezeu s-o ierte!” El nu uită niciodată cât de mult îi datorează, iar băieţii închină şi ei în linişte, căci fuseseră învăţaţi să-i păstreze o amintire duioasă.

  — Şi acum să bem în sănătatea bunicii, care împlineşte azi şaizeci de ani. Să ne trăiască mulţi ani!

  Toţi izbucnesc în urale pline de veselie, că abia îi mai poate potoli cineva. Se bea, pe rând, în sănătatea domnului Laurence şi apoi a tuturor celor prezenţi, sfârşind – În glumă – cu o urare pentru un iepure de casă, care se rătăcise pe acolo căutându-şi stăpânul.

  Ca unul ce era cel mai mare dintre nepoţi. Demi vine cu darurile pentru sărbătorită, aşa de numeroase, că a trebuit să le aducă într-o roabă. Unele din ele sunt caraghioase, dar. Ceea ce pentru alţii ar fi fost fără preţ, pentru bunica are un farmec în plus, căci toate sunt făcute de copii. Fiecare împunsătură cu care degeţelele răbdătoare ale lui Daisy au tivit batistele, e mai de preţ decât o broderie. Cutia de pantofi a lui Demi e o minune de îndemânare, deşi capacul nu se închise tocmai bine. Scăunelul făcut de Rob se cam mişcă, dar ea zice că aşa e mai plăcut. Şi niciuna din paginile cărţii scumpe, dăruită de fetiţa lui Amy nu e mai frumoasei decât aceea pe care stau scrise cu litere strâmbe, aceste cuvinte: „Bunicii mele dragi, de la mica ei Beth”.

  Dar în timpul acesta, băieţii au dispărut ca prin farmec şi când doamna March vrea să le mulţumească, mişcată, şi Teddy îi şterge lacrimile cu şorţuleţul lui, profesorul începe deodată să cânte. Şi atunci copii nevăzuţi, unul câte unul, reiau melodia, care din copac în copac răsună ca un ecou plăcut. Este cântecul pe care Jo îl compusese. Laurie îl pusese pe muzică şi profesorul învăţase pe băieţi cum să-l cânte. Asta era ceva cu totul nou şi avu un succes nemaipomenit, căci doamna March nu-şi mai reveni din surpriză şi ţinea morţiş să dea mâna cu toate păsărelele astea fără pene, începând cu Fritz şi Emil, acum băieţi înalţi şi voinici, şi sfârşind cu ceata de ştrengari, care avea vocea cea mai plăcută dintre toţi.

  După aceea, băieţii se împrăştie, să se mai joace puţin şi doamna March rămâne în tovărăşia fiicelor ei, sub copacul sărbătoririi.

  — Acum nu mai am dreptul să spun că sunt nenorocită, fiindcă mi-am văzut visul cu ochii, zise doamna Bhaer, scoţând mânuţa lui Teddy, din oala cu lapte, unde o băgase.

  — Şi cu toate astea viaţa ta nu seamănă deloc cu cea pe care o visai pe vremuri, şi aduci' aminte planurile pe care ni-le făceam noi? Întreabă Amy, urmărind cu ochi zâmbitori pe John şi pe Laurie, jucând crochet cu băieţii.

  — Dragii de ei! Mă bucur când îi văd că uită de afaceri şi se distrează puţin, zise Jo pe un ton matern. Da, îmi aduc aminte, dar acum mi se pare egoist şi rău ceea ce doream pe atunci. Nu mi-am pierdut speranţa, că voi scrie o carte frumoasă într-o bună zi, dar pot să aştept, nu-i grabă. Ştiu că-mi va fi de mult folos tot ce văd acum în jurul meu.

  Şi Jo privi pe rând pe băieţii care se jucau sprinteni în depărtare, pe tatăl ei care se plimba încoace şi în Colo, la soare, sprijinit de braţul profesorului amândoi adânciţi, într-una din acele conversaţii care le plac aşa de mult şi apoi pe mama ei ce sta mândră între fiicele ei, cu copiii lor în poală sau jucându-se la picioarele lor, ca şi cum numai lângă femeia aceasta care nu ynbătrineşte în ochii lor, găsesc ajutor şi mângâiere.

  — Visul meu s-a realizat mai mult decât al vostru. Voiam lucruri măreţe, e drept, dar în fundul sufletului meu ştiam că voi fi mulţumită, dacă voi avea o căsuţă a mea, un soţ ca John şi copii frumoşi şi buni ca aceştia. Mulţumesc lui Dumnezeu, am căpătat ce am voit şi sunt femeia cea mai fericită de pe lume.

  Şi Meg mângâie uşor capul băieţelului ei înalt, privindu-l cu dragoste.

  — Viaţa mea e diferită de cea pe care o plănuisem eu, dar n-aş schimba-o pentru nimic în lume, zise Amy, deşi nici eu nu vreau să renunţ la toate speranţele mele artistice şi nu mă mulţumesc să ajut numai pe alţii să-şi realizeze visurile lor de frumos. Am început să modelez un copil şi Laurie zice că e opera mea cea mai reuşită. Şi eu sunt de aceiaşi părere şi am de gând s-o fac în marmură, aşa încât, orice s-ar întâmplă, să-mi rămâie, chipul îngeraşului meu.

  Zicând acestea, o lacrimă grea cade pe părul auriu al copilului adormit în braţele ei, căci fetiţa ei iubită este cam plăpândă şi teama de a o pierde umbreşte fericirea lui Amy. Faptul acesta îndurerează deopotrivă pe mamă şi pe tată, căci iubirea şi grija pentru aceeaşi fiinţă îi uneşte şi mai mult. Amy se făcuse mai duioasă, mai dulce, mai înţelegătoare, iar Laurie devenise mai serios, mai bărbat, amândoi înţelegând că frumuseţea, tinereţea norocul şi chiar iubirea nu pot îndepărta grijile şi suferinţele nici de la oamenii cei mai dăruiţi de Dumezeu; căci În orice viaţă e şi vreme rea, Cu zile triste, ploaie, ger şi nea

  — S-a mai îndreptat, draga mea. Nu mai fii aşa necăjită, ci încrede-te în Dumnezeu şi fii fericită, zise doamna March, căci Daisy, drăgăstoasă, se lasă jos de pe genunchii ei şi-şi lipeşte obrazul rumen de obrăjorul palid al verişoarei ei.

  — N-ar trebui să deznădăjduiesc atâta vreme cât te am pe dumneata, să mă mai îmbărbătezi, şi pe Laurie, care-şi ia asupra lui mai toate greutăţile, zise Amy cu căldură. Nu mă lasă niciodată să văd cât e de îngrijorat, ci e aşa de bun şi îndatoritor cu mine, aşa de devotat lui Beth, că nu vă pot spune cât 0 iubesc şi nu ştiu ce m-aş face, lără sprijinul lui. Aşa încât cu toată durerea mea, pot să spun şi eu ca Meg: „Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt o femeie fericită”.

  — Eu nu mai am nevoie s-o spun fiindcă toată lumea vede că sunt mai fericită decât merit, adăugă Jo, uitându-se când la soţul ei iubitor, când la copiii ei grăsuţi care se tăvălesc prin iarbă la picioarele ei. Fritz încărunţeşte şi se îngraşă, iar eu sunt slabă ca o scândură şi am trecut de treizeci de ani şi bogaţi nu vom fi niciodată. S-ar putea întâmplă ca Plumfield să ardă într-o noapte, fiindcă Tommy Bangs acela nu m-ascultă deloc şi fumează mereu ţigări de foi sub plapumă, cu toate că şi-a mai dat foc de câteva ori până acuma. Dar, cu roate astea, n-am ce să mă plâng şi n-am fost în viaţa mea aşa de „ghiduşe” ca acuma. Iertaţi-mi vorba, dar trăind atâta printre băieţi, le am învăţat expresiile.

  — Da, Jo, cred că ai avut o recoltă bună, spuse doamna March, gonind un greiere mare, care speriase pe Teddy.

  — Dar nu e nici pe departe aşa de bună, ca a dumitale mamă. Uită-te în jurul dumiţale. Nu vom putea niciodată să-ţi mulţumim pentru grija şi răbdarea cu care ai semănat şi ai cules rodul muncii dumitale, strigă Jo, cu avântul ei de totdeauna.

  — Sper că vei avea din ce în ce mai mult grâu şi mai puţină neghină, zise Amy cu glas dulce.

  — E mare snopul, dar ştiu că-l vei cuprinde cu drag, mămico, zice Meg, cu vocea ei domoală.

  Mişcată până la lacrimi, doamna March deschide larg braţele, ca şi cum ar vrea să strângă pe toţi copiii şi nepoţii la pieptul ei şi, cu o privire de recunoştinţă şi de iubire părintească, zice:

  — O fetiţele mele dragi, nu vă pot dori altceva decât ca toată viaţa voastră să fiţi tot aşa de fericire, ca în clipa de faţă.

          SFÂRŞIT