Don Juan

 

 

 

  Capitolul I.

  Vocea.

  Totul s-a petrecut în seara zilei de 19 noiembrie 1539. Să ne imaginăm acest colţ sălbatic de pe malul spaniol al lui Bidassoa şi tăcerea adâncă pe fondul căreia se auzeau ultimele note ale fluierului unui păstor de capre ce se îndrepta spre sălaşul său. Să amintim, de asemenea, grupul impresionant al celor douăzeci de seniori aflaţi printre tufele de grozamă, ţepeni în armurile lor, iar pe marginea fluviului, singur, pe acest cavaler îmbrăcat în catifea neagră, purtând pe piept însemnele ordinului Lâna de aur şi care arunca dincolo de graniţă priviri iscoditoare.

  În întunericul ce cobora din Pirinei, părea de bronz.

  Dar pe fundalul nopţii, într-un contrast surprinzător, apărea faţa sa palidă înconjurată de o barbă scurtă şi stufoasă, o faţă cu un surâs îngheţat pe gura-i nemiloasă, faţă voluntară şi îndărătnică, de nepătruns, a împăratului Carol Quintul!

  Făcu un gest plin de furie şi toată frământarea lui izbucni în vorbe pline de amărăciune. Spuse, pe un ton metalic:

  — Deci, domnilor, nici în seara aceasta nu-l vom vedea pe comandorul Ulloa. Opt zile! Opt zile ucigătoare de când aştept răspunsul regelui Francisc! Şi în timpul ăsta flamanzii se organizează, flamanzii or să ne scape, or să-mi scape din mână – dar, pe toţi dracii, eu vreau…

  Deodată, se aplecă: din depărtare se auzea glasul subţire al clopotului unei mănăstiri ce vestea rugăciunea de seară şi el începu să murmure:

  — Ave Maria, gratia plena… Oh! mormăi îndreptându-se, să pot să mă reped şi să cad asupra acestor mincinoşi care vorbesc de libertate; să le vâr ocara asta pe gât şi să transform în lac de sânge ţara asta a lor de răsculaţi, de la Gand până la Liège! Da, dar trebuie să sosesc la timp. Trebuie ca Francisc să mă lase să traversez Franţa! Ulloa, Ulloa, oare ce veşti ai să-mi aduci?

  Mai rămase în aşteptare puţină vreme, apoi întorcându-şi calul, spuse:

  — Spre casele noastre, domnilor. Nici în seara asta nu va sosi comandorul.

  — Hei, hei, cei de-acolo! se auzi chiar în acea clipă vocea podarului. Hei, hei!

  Tresăriră cu toţii şi se-ntoarseră din nou spre fluviu, auzind un galop care se opri brusc la malul apei; apoi din ceţuri se ivi bacul cel mare pe care podarul îl făcea să înainteze trăgând de frânghia întinsă între cele două maluri.

  Pe puntea din faţă, călare pe un cal vânjos, cu statura sa atletică înroşită de lumina unei torţe, apăru don Sancho de Ulloa, ambasadorul secret al lui Carol Quintul pe lângă Francisc I!

  Neliniştea arzătoare a împăratului izbucni:

  — Un cuvânt, Ulloa, unul singur: e NU?

  — Este DA, Sire!

  Într-o clipă, orice semn de frământare dispăru de pe faţa lui Carol Quintul.

  — Fii binevenit, viteazul meu sol!

  Dar fără îndoială că din aceste cuvinte răzbătea suflul răzbunării, căci un fior ameninţător străbătu escorta, făcând să se audă clinchetul armurilor de oţel şi un strigăt plin de furie se auzi în noapte:

  — Moarte burghezilor din Flandra!

  Comandorul coborî de pe bac şi descălecă.

  — Aştept, spuse împăratul.

  Ulloa îşi recapătă cu greutate sângele-rece şi se înclină cu acel respect semeţ al granzilor de Spania.

  — Sire, aveţi cale liberă. Puteţi intra în Franţa cu suita pe care o doriţi şi Maiestatea Sa regele vă pregăteşte, pe unde veţi trece, primiri de neuitat. Pentru a ajunge în Flandra, Sire, veţi păşi pe un drum triumfal.

  — Ah! Ce frate bun este fratele meu Francisc!

  — Onoare regelui Francisc! întări escorta, asemenea unui cor antic.

  — Şi asta nu e totul. Pentru ca să îndepărteze din sufletul Maiestăţii Voastre orice urmă de nelinişte, regele a trimis la Bayonne pe conetabilul de Montmorency, împreună cu delfinul Henric şi tânărul duce de Orleans; iar când Măria Voastră va păşi pe pământul Franţei, în acelaşi timp cei doi fii ai regelui vor intra în Spania şi vor fi ostatici până când veţi fi ajuns într-unul dintre oraşele imperiului.

  — Lăudată fie Maica Domnului! exclamă împăratul. Mulţumesc, Ulloa! Domnilor, mâine vom trece Bidassoa şi vom alerga într-un suflet la Bayonne. Dar nu vreau ostatici. Cei doi prinţi vor rămâne cu noi şi vor fi tovarăşii noştri de drum; nu vreau să fiu mai puţin mărinimos. În ce te priveşte, Ulloa, ai depăşit speranţele mele… Dar ce te frământă, comandorule?

  — Sire, dacă am putut să duc la bun sfârşit solia cu care m-aţi onorat, acest lucru se datorează unui brav şi cinstit gentilom francez care a avut curajul de a face auzit la curtea Franţei glasul dreptăţii…

  — Venind din partea voastră, sunt cele mai frumoase cuvinte de laudă. Dar cine-i acest om inimos?

  — Bine aţi spus! Într-adevăr, un om de inimă. Este contele Amauri de Loraydan.

  — Ah! Numele nu mi-e necunoscut. Aceşti Loraydan ne-au fost, pe toate câmpurile de luptă, adversari de temut. Mi se pare că un Loraydan a fost ucis la Pavia. Dar, mai-nainte, au căzut mulţi dintre ai noştri sub loviturile sale.

  — Cel despre care vă vorbesc este fiul acelui Loraydan de la Pavia, în ciuda tinereţii sale, este unul dintre consilierii cei mai ascultaţi ai regelui Francisc. În mare măsură, lui i se datorează faptul că puteţi intra în Franţa fără nici o condiţie.

  — Amauri de Loraydan. Bine. O să-mi aduc aminte. Dacă depinde numai de mine, norocul lui e ca şi făcut. Căci, nu numai că voi vorbi despre el regelui Franţei aşa cum se cuvinte, dar eu însumi voi şti să-l fac să primească dovezile recunoştinţei mele.

  — Împăratul mă, copleşeşte cu bunăvoinţa sa, spuse adânc mişcat Ulloa. Aş fi fericit, Sire, ca bunăvoinţa pe care mi-o dovediţi să se răsfrângă asupra lui Amauri de Loraydan, eu considerându-mă în felul acesta pe declin răsplătit.

  — Eu nu înţeleg astfel lucrurile, răspunse plin de gravitate Carol Quintul. Serviciul pe care l-aţi adus imperiului este unul dintre acelea ce merită o strălucitoare recompensă publică. Dar… parcă aveţi doi copii?

  — Două fete, Maiestate. Ele sunt viaţa mea.

  — Nu-i aşa că sunt la vârsta când le trebuie o zestre?… Şi mi se spune că sunt frumoase!

  — Reyna-Christa are douăzeci de ani şi Leonor, optsprezece. În ce priveşte frumuseţea lor, Sire, la Sevilla li se spune: cei doi trandafiri din grădina Andaluziei.

  — Bine, rosti împăratul. Găseşte-le soţi vrednici de ele. La asemenea fete, trebuie o zestre princiară. Nu te îngrijora, Ulloa, statul le va înzestra.

  Din escortă se auzi un murmur de admiraţie. Ulloa se înclină emoţionat şi fericit:

  — Sire, mulţumesc din adâncul sufletului meu de părinte generoasei Voastre Maiestăţi. Cât despre soţi… pentru Reyna-Christa, alegerea mea e făcută fără consim-ţământul fetei mele. Pentru Leonor, Sire, dacă împăratul nu are nimic împotrivă…

  — Ei bine… vorbeşte fără teamă.

  — Atunci, Sire, poate Amauri de Loraydan… dar este un francez!

  — Dimpotrivă! spuse cu căldură în glas Carol Quintul. Eu voi încheia această căsătorie. Ulloa! Ai cuvântul meu: Leonor, înzestrată de mine, se va mărita cu Amauri de Loraydan. Iar în ce priveşte viitorul acestui gentilom, voi avea eu grijă.

  — Sunt bătrân, Sire… Dacă mi se întâmplă o nenorocire…

  — Liniştiţi-vă! Cum ajungem la Paris, voi aranja toate acestea. Şi acum, la drum!

  Dar chiar în acea clipă, Ulloa ridică ochii fixând un anume punct al cerului cu o privire cuprinsă de o spaimă sălbatică şi care te îngrozea.

  — Sire!… Domnilor!… Ascultaţi!… gângăvea el, cu o voce uscată şi întretăiată ca în coşmarurile datorate febrei.

  — Ulloa! Ulloa! Ce ţi s-a întâmplat?

  — Frica, Sire! Acum ştiu ce-i aceea frică! M-a cuprins frica!

  Comandorul asculta sau părea că ascultă…

  — Sfârşit! spuse deodată, suspinând. S-a sfârşit… Vocea… vocea e moartă… vocea a tăcut! Cineva imploră ajutorul meu… şi ştiu cine mă cheamă!

  — Ei bine! Cine este? murmură Carol Quintul.

  — Fata mea cea mare, Sire… Reyna-Christa e cea care strigă după ajutor!

  — Dar, pe toţi sfinţii, copiii voştri sunt la Sevilla, la peste două sute de leghe de aici!

  — Poate părea de neînţeles. Dar aşa este!

  Încet, don Sancho de Ulloa se închină.

  — Sire, sunt chemat. Se întâmplă o nenorocire în casa mea. Trebuie să mă întorc la Sevilla fără a mai pierde nici o clipă. Binevoiască Maiestatea Voastră să-mi acorde un concediu!

  — Concediu! Când ştiţi bine câtă nevoie am de dumneavoastră.

  — Sire, aveţi milă şi îndurare, lăsaţi-mă să mă duc în ajutorul copilului meu!

  — Hm! mormăi împăratul. Iată-l pe gloriosul supravieţuitor de la Aversa şi Pavia!

  — Sire! Sire! Concediul meu! izbucni Ulloa plin de disperare.

  Carol Quintul se îndreptă dispreţuitor.

  — Concediul dumneavoastră?… Îl aveţi!… Daţi fuga la Sevilla în timp ce noi ne grăbim spre archebuzele flamande. Plecaţi! Nimic nu vă obligă să vă expuneţi viaţa, aşa cum o facem noi, cei care n-am auzit decât o singură voce: pe cea a onoarei!

  — Maiestate! Sângele acesta, pe care-l batjocoriţi, s-a vărsat pentru voi de douăzeci de ori!

  — Nu, nu, strigă împăratul, pe Sfântul Iacob, n-am vrut să te jignesc, Ulloa! Dar gândeşte-te: suntem într-un moment în care orice spaniol trebuie să-şi uite familia, părinţii şi copiii. Hotărăşte-te tu însuţi: te las să alegi!

  — Rămân! În Franţa sau în Flandra, Sire, dacă vă va ameninţa vreo primejdie, se va şti că Ulloa a fost la postul său şi că a murit aşa cum a trăit: pentru gloria imperiului.

  Se descoperi şi, cu o voce teribilă, strigă:

  — Trăiască împăratul…!

  Capitolul II Mărturia comandorului.

  Ulloa nu şi-a scris memoriile aşa cum au făcut-o unii militari din vremea sa, ca, de exemplu, Montluc. Însă printre hârtiile şi rapoartele sale cu privire la călătoria lui Carol Quintul şi la condiţiile în care s-ar putea încheia un tratat definitiv de pace cu Francisc I-ul, au fost găsite şi numeroase notiţe personale, în cea mai mare parte scrise în franceză, datate şi numerotate în bună rânduială. Pentru uşurinţa citirii, am adaptat puţin textul, respectându-l în esenţă.

  „19 noiembrie, ziua Sfintei Isabela… întorcându-mă de la Bayonne bucuros de fericita veste pe care i-o aduceam Maiestăţii Sale şi aflându-mă cam la o jumătate de leghe de bacul de pe Bidassoa, fiind sănătos şi cu mintea întreagă, am fost surprins cum, deodată şi fără vreun motiv anume, m-a izbit ca o lovitură de paloş o tristeţe apăsătoare şi m-am gândit că mi-a sunat ceasul.

  Mi-am oprit calul şi, slavă Domnului, am putut să-mi dau seama că sunt în putere şi sănătos. Văzând că mă prinde noaptea pe acest drum nenorocit, plin de gropi săpate de carele trase de boi şi unde puteai să-ţi frângi naşele, am vrut să-mi pun calul la galop întins; în momentul acela am auzit vocea.

  Am încremenit pe loc, cuprins de groază şi o sudoare rece mi-a năpădit tot trupul; am înţeles din prima clipă că nu este vocea unei fiinţe vii. Era ca un biet vaiet care şovăia şi nu ştia dacă va fi auzit. Am înţeles că ea căuta pe cineva dintre cei în viaţă. Să mă ajute toţi sfinţii, căci cu eram acela!

  Am auzit chemarea din nou, mai tristă şi mai slabă, pe când coboram de pe bac.

  A treia oară, vocea, aproape lipsită de putere, firavă şi venind de atât de departe… părea că îşi dă sfârşitul. Atunci am recunoscut-o şi am crezut că se prăbuşeşte pământul cu mine. Fata mea dragă, întruchipare a mamei tale, iubita mea Christa, tu erai cea care mă chemai!

  Dacă Sfânta Fecioară ca Maiestatea Sa să fi spus adevărul, că tot ce s-a întâmplat n-a fost decât o nălucire venind din marea oboseală adunată pe timpul îndeplinirii acestei grele solii, Eu vreau, trebuie să-l cred. Împăratul nu poate să se înşele.

  Totuşi, mi-am trimis, în goana, mare, scutierul la Sevilla. Diego este viteaz şi viclean. Dacă există vreo primejdie, el va şti s-o dibuiască şi s-o îndepărteze. Dar trebuie să fac şi mai mult decât atâta. Dacă preafericitul Sfânt Francisc se va milostivi să-mi apere copiii, mă leg să dau cinci sute de caroli de aur mănăstirii închinate lui, de lângă palatul meu, acolo unde se află mormântul părinţilor mei şi unde mă aşteaptă prea iubita mea soţie.

  Fie ca Maica Domnului din Santa Jerusalem să fie martora acestei spovedanii!”

  Capitolul III Don Juan intră în scenă.

  Străbătând spaţiul şi timpul, să ne închipuim acum că ne găsim la Sevilla, în dimineaţa acelei zile când comandorului Ulloa avea să i se întâmple ciudatul fenomen pe care l-am relatat întocmai cum s-a petrecut. Suntem deci în dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1539 şi iată, încă dormindu-şi somnul, străvechea reşedinţă a familiei Ulloa înconjurată pe toate laturile de o superbă grădină, excepţie făcând faţada care da în strada Atarazanas. Stelele încep să se stingă şi adierea zorilor se face simţită în aerul diafan. Totul e tăcere, pace şi blândeţe în atmosfera pură a Sevillei încă adormite.

  În acea clipă minunată când se năştea o nouă zi, o uşă din spatele palatului se deschise şi ea şi el îi trecură pragul, mergând agale în pasul uşor al îndrăgostiţilor, ţinându-se de mână.

  Fata era, într-adevăr, de o nobilă frumuseţe şi avea un trup armonios; dar ceea ce te impresiona la ea, stârnindu-ţi admiraţia, era faţa-i luminată de iubire, de acea dragoste nemărginită ce se simţea în glas, în gesturi, în toată fiinţa ei… iubirea veşnică şi curată te făcea să străluceşti, o Christa!

  Iar tu, Juan Tenorio, don Juan, păşeai c-o încredere fără margini, de parcă toată lumea era a ta.

  — Departe de mine gândul să mă căiesc, spunea Reyna-Christa. Cum aş putea? Ai venit, Juan şi mi-ai răpit inima. Să-mi pară rău pentru asta?

  — Nici nu trebuie, vezi bine. Şi adică de ce ai avea remuşcări?

  — Dar tata? suspină ea, cutremurată de un fior.

  — Tatăl tău? Ei bine, tatăl tău va rosti chiar de faţă cu mine: „Ai făcut bine, dragă Christa, că te-ai îndrăgostit de bunul Tenorio, care te iubeşte atât de mult!”

  — Chiar aşa să fie? zise ea cu inima fremătând. Oare Sancho Ulloa nu va muri fiindcă i-am dezonorat numele?

  — Cum adică l-ai dezonorat?… Cred că numele de Tenorio este egal cu cel de Ulloa prin vechime şi strălucirea faptelor!

  — Dar nu-i vorba despre asta, iubitul meu Juan. Am păcătuit. Şi ştii bine că lucrul acesta-i o crimă!

  — Ce copil eşti! Vai şi cum tremuri…!

  — Mi-e frică, murmură ea gata să leşine.

  Atunci el o cuprinse în braţe, îmbărbătând-o cu sărutările sale.

  — Ce frumoasă eşti! Într-adevăr, eşti un copil! Ei bine, ascultă-mă: îl cunoşti pe bunul părinte franciscan, reverendul Dominique? L-am convins pe acest demn călugăr şi el a consimţit, ca mâine… ei bine, mâine să ne unească prin căsătorie. Hai! Ce zici de asta? Ei poftim! Iat-o că plânge!

  — Mâine! O, dragul meu Juan, ce bun eşti că ai milă de mine! Mâine spui? Ce zi blagoslovită va fi mâine! Mă voi naşte pentru a doua oară!

  — Dar… stai… dar linişteşte-te! zise el râzând. Mâine, la orele amiezii, în capela Sfântului Francisc, acest sfânt atât de respectat de bătrânul tău tată, vei deveni soţia mea în faţa oamenilor, aşa cum eşti de pe acum în faţa lui Dumnezeu…

  — Mâine! Vai, Doamne! Dar nu vom avea timp să pregătim totul de astăzi până mâine! strigă ea râzând printre lacrimi. Unde-o să găsim martori? Te-ai gândit la asta, dragul meu Juan? Ne trebuie martori…

  — Când te vor vedea, le voi spune: iată, domnilor, Juan Tenorio se căsătoreşte cu cea mai nobilă, cu cea mai pură, cu cea mai frumoasă fiinţă!

  — Dar cine sunt? întrebă Christa cu o nerăbdare adorabilă.

  — Rodrigue Canniedo, fiul seneşalului; Luis, senior de Zafra; Fernand, conte de Girenna; don Inigo de Veladar. Cele mai frumoase patru nume din Sevilla. Nebunii ăştia vor să mă sărbătorească astăzi, aşa că, la ora unu, voi lua masa cu ei la Canniedo.

  — Iar eu vreau, spuse ea, ca doica mea, buna mea Nina, să fie şi ea de faţă mâine. Ca şi dona Elvira, guvernanta. Şi, bineînţeles, draga mea Leonor! Canniedo ne e văr, aşa că sunt bucuroasă că o să fie de faţă şi el la cununia noastră.

  La numele de Leonor, Juan Tenorio tresărise.

  — Din pricina asta l-am şi ales primul pe Rodrigue. Ei, iată, în sfârşit am s-o cunosc pe scumpa ta Leonor! Nu ştiu cum se face, dar n-am putut-o vedea până acum! După câte spui tu, trebuie să fie atât de amabilă… şi de frumoasă!

  Juan Tenorio plecase capul, părând că meditează.

  — La ce te gândeşti, dragul meu Juan, spune-mi la ce te gândeşti!

  — În ceea ce-l priveşte pe tatăl tău, iată ce-am hotărât: mâine, după ceremonie, voi încăleca… călărind zi şi noapte, cât mă vor ţine puterile, până când îl voi întâlni pe Sancho de Ulloa.

  — Să ne despărţim pentru atâta vreme! rosti ea. Ce durere pentru tine, dragul meu Juan! Ca şi pentru mine, de altfel! Dar te înţeleg. Dumnezeu să te aibă în pază şi să te ajute să găseşti cuvintele potrivite!

  Ajunseră la o portiţă ascunsă în zidul ce împrejmuia grădina şi care dădea într-o străduţă. Don Juan se opri şi-i spuse:

  — Deci, m-ai înţeles? După ce voi sta câtăva vreme în preajma lui Ulloa, mă va îndrăgi, sunt sigur de asta; n-o să se mai poată lipsi de mine. Şi-atunci îi voi mărturisi totul: dragostea noastră, păcatul nostru, căsătoria noastră. Îngenunchind înaintea lui, îi voi spune: „Nobile senior, nu vreţi să ştergeţi păcatul binecuvântându-vă fiul…?”. Şi-o să ne ierte.

  Don Juan nu minţea.

  Chiar aşa gândise şi era hotărât să-şi îndeplinească planul.

  Capitolul IV Peste palat cade trăsnetul.

  Orologiul din camera de lucru, ale cărei ferestre, trei la număr, dădeau pe strada las Ataranazas, bătu orele unsprezece.

  Într-un colţ al camerei, dona Elvira, aşezată pe un taburet de lemn încrustat cu sidef, întorcea una câte una paginile cărţii sale de rugăciuni mişcând din buze, deşi nu ştia să citească.

  Stând pe pervazul ferestrei din mijloc, la umbra jaluzelei lăsate, Christa mânuia vârtelniţa.

  „Încă o oră şi totul se va sfârşi… Trebuie ca până atunci să-i spun totul Leonorei… Trebuie… Nu vreau să las să treacă mai mult… Doamne, dă-mi curajul să-ndrăznesc!”

  Aşezată la o masă, Leonor se chinuia să umple o foaie mare de pergament cu o scriitură stângace.

  — Sfântă Fecioară! Cum faci tu de scrii o scrisoare în mai puţin de două ore, înţeleaptă mea Christa? Mie îmi trebuie trei zile şi nu găsesc decât nişte biete cuvinte pe care să i le trimit iubitului nostru tată!

  — Ascultă, Leonor, vino lângă mine, murmură Christa. În curând o să treacă cineva pe stradă… cineva pe care aş vrea să-l vezi…

  — Când? strigă Leonor.

  — Cam într-o jumătate de oră, răspunse Christa.

  — Şi cine anume, surioară dragă, cine altul dacă nu acel frumos gentilom care, de o lună încoace, în fiecare zi, la orele prânzului, trece agale şi-şi ridică ochii spre această fereastră? Ah, te uimesc? Dar eu am băgat de scamă imediat!

  — Spui c-ai văzut… totul? bâlbâi Christa înspăimântată.

  — Fără îndoială… Şi iată că-n sfârşit vrei să te destăinui! Aşadar îl iubeşti? Ştii deci cine e? De unde şti? Spune! Vorbeşte, scumpa mea Christa, spune-mi totul despre dragostea ta, întrucât mama noastră nu mai trăieşte, iar tatăl nostru e departe…

  — E o clipă îngrozitoare, dar trebuie să trec prin asta, Leonor, aşa că-ţi voi mărturisi întreaga mea taină…

  — Vai, cum tremuri! Lasă, nu-mi spune nimic! Leonor te iubeşte atât de mult încât vrea să-ţi aline suferinţa chiar şi fără să dorească a o cunoaşte.

  — Trebuie să-ţi spun totul, draga mea Leonor! Ah, iat-o pe Nina! Vino, Nina. Vino şi tu, Elvira. Aşezaţi-vă. Elvira, m-ai văzut când m-am născut şi atât cât a ţinut de tine, mi-ai fost ca o mamă. Nina, îmi ştii, încă din copilărie, toate gândurile. Iar tu, Leonor, eşti, în inima mea, luceafărul din cer. În lipsa tatălui nostru, voi sunteţi familia mea şi trebuie să mă ascultaţi…

  Spaima de care era cuprinsă o părăsi şi chipul i se lumină.

  — Mâine, în capela Sfântului Francisc, toate trei veţi fi martore la cel mai mare eveniment din viaţa mea…

  Christa ridică privirea spre orologiu şi zâmbi; peste câteva minute avea să fie ora douăsprezece! Dintr-o toană de îndrăgostită, voise ca mărturisirea-i solemnă să fie făcută în acelaşi timp cu trecerea lui Juan pe sub acea fereastră… Cu pieptul palpitând şi cu o notă de sinceritate mândră în glas, ea începu:

  — E o poveste pe care abia de-o cred eu însumi. Iată dar… Eu… nu: înainte de toate, să vorbim despre el! Mai întâi trebuie să ştiţi că numele lui e don Juan Tenorio…

  În clipa aceea uşa camerei se deschise şi intendentul palatului se ivi în prag, spunând:

  — I se solicită domnişoarei Christa de Ulloa, favoarea unei neîntârziate întrevederi de către dona Silvia, SOŢIA PREA NOBILULUI JUAN TENORIO.

  Ştirea o lovi pe Christa ca un trăsnet groaznic, drept în inimă, iar în cap i se părea că-i bate un clopot, şi, printre dangătele sale de bronz, nu distingea decât aceste cuvinte: Soţia lui Juan Tenorio! Soţia lui Juan Tenorio! Soţia lui Juan Tenorio!

  Groaza puse stăpânire pe ea, o văzu Leonor cea atât de blondă într-un nor de foc… şi, intrând pe uşă, această arătare neagră, acest spectru îmbrăcat în doliu… moartea!… soţia care venea… se apropia… se oprea în faţa ei.

  — Nu există doi Juan Tenorio!… rosti rar dona Silvia.

  Cu o irezistibilă blândeţe, o îndepărtă pe Leonor din calea ei.

  — Dacă mai există vreo îndoială, ea are să fie spulberată curând, căci iată a sosit ora douăsprezece. Este ora la care, zi de zi, don Juan trece pe sub ferestrele ei… Priviţi… vedeţi?… Iată-l!… Christa de Ulloa, îl recunoaşteţi pe cel pe care mâine, în capela Sfântului Francisc, ar trebui să-l luaţi de bărbat?

  Juan Tenorio trecea pe stradă. Mergea cu un pas uşor, plin de graţie, strălucind de tinereţe şi de viaţă…

  — Eu îl recunosc, încheie dona Silvia. El este cel cu care m-am cununat acum un an în biserica Santa Maria din Granada.

  Leonor îşi ascunse faţa-n palme. Elvira scoase un strigăt şi o luă la fugă fără să-şi dea seama. Nina căzu în genunchi şi începu să se roage.

  „Soţia lui Juan Tenorio! Soţia lui Juan Tenorio!” plângea clopotul în capul Christei înlemnite.

  Don Juan nu se mai vedea…

  Leonor simţi o atingere pe braţ. Deschise ochii şi-o văzu pe dona Silvia întinzându-i un pergament.

  Autentificat prin sigiliul arhidiaconului de la Santa Maria şi purtând semnăturile a şapte gentilomi din Granada, pergamentul era actul de căsătorie al lui don Juan Tenorio cu Silvia Flavilla, contesă de Oritza, cununie celebrată în intimitate înaintea altarului Sfântului Petru, în ziua de 15 octombrie a anului 1538.

  Leonor plecă fruntea… învinsă. Lăsă să-i cadă din mâinile tremurânde, foaia de pergament.

  Atunci, cu un gest plin de nobleţe, dona Silvia îşi ridică vălul de pe faţă.

  — N-am venit aici să mă apăr pe mine… nici pe dumneavoastră, Christa de Ulloa… ci pe el! Pe el am vrut să-l apăr… să-l feresc de păcatul pe care l-ar fi făcut mâine… de suferinţele ce l-ar pândi în lumea asta şi de pedeapsa eternă ce i s-ar pregăti în cealaltă…

  Se opri. Apoi, cu un surâs înspăimântător, prin care răzbătea atât nefericirea cât şi dragostea… ei da, dragostea, neţărmurită din inima-i plină de suferinţă încheie:

  — Acum e salvat… Adio, Christa de Ulloa! Iartă-l, aşa cum îl iert şi eu!

  Lăsă să-i cadă vălul pe faţă şi o porni încet spre uşă. Ajunsă acolo, se întoarse o clipă. Şi, curios lucru: nu spre Christa, ci spre Leonor îşi îndreptă privirea încărcată de o aprigă curiozitate… apoi dispăru.

  Cu un dangăt de moarte, neîndurătorul clopot din capul Christei încremenite repeta fără încetare: „Soţia lui Juan Tenorio! Soţia lui Juan Tenorio! Soţia lui Juan Tenorio!”

  Capitolul V Moartea Christei.

  Era ora două… De la amiază, din clipa în care se întâmplase nenorocirea, Christa nu scosese o vorbă, nu tăcuse nici un gest, nu suspinase, nu-i cursese nici măcar o lacrimă.

  Stătea întinsă pe pat, nemişcată, cu ochii larg deschişi. Privea cu o totală nepăsare la numeroasele chipuri necunoscute ce se mişcau în jurul ei, apărând şi dispărând cu aceeaşi repeziciune, unele pline de lacrimi, altele având un surâs silit ciudat.

  În această mulţime care, clipă de clipă, se schimba întruna, nu se miră să-i vadă pe tatăl şi mama sa stând de vorbă cu însufleţire. Le vorbi şi ei nu-i răspunseră. Fu cuprinsă o uşoară ciudă, dar atenţia îi fu atrasă de un grup de fete care dansau.

  La intervale regulate, auzea loviturile unui tun ca în ziua de sărbătoare a Sfintei Taine; se gândi c-ar trebui să se ridice pentru a urma procesiunea şi vru să-i spună lucrul ăsta Leonorei, pe care o vedea aplecată asupra ei; dar se îngrozi de spaima de pe chipul atât de drag, aşa că tăcu.

  Mama sa ieşi făcându-i un semn pe care nu-l înţelese, şi, imediat, o femeie îmbrăcată în doliu strigă cu un glas răsunător:

  — Să vină mireasa!

  Pentru scurt timp, fu cuprinsă de milă, apoi se strădui să priceapă ce spunea Amazyl, vestitul doctor maur:

  — Mă simt obligat să vă spun, Leonor de Ulloa, crudul adevăr, căci poate numai dumneavoastră… iată acesta-i: trebuie să plângă. E singurul lucru ce-ar mai putea-o salva… încearcă, biata mea copilă… fă-o să plângă… şi poate că…

  Ceaţa devenea tot mai deasă. Christa simţi cum începe să coboare, căderea precipitându-se din ce în ce mai mult. Zgomotele se-ndepărtară şi nu se mai auzea decât sfâşietoarea rugăciune a Leonorei, ale cărei suspine şi rugăminţi abia le mai putea percepe. Cu ultimele simţiri, se lăsă pradă disperării: „Vai cum mai plânge, Dumnezeule atotputernic! Da, plângi, plângi, prea iubita mea Leonor, căci lacrimile te vor salva, plângi pe fruntea mea dezonorată, pe taina buzelor mele, plângi peste ochii mei fără lacrimi, peste trandafirul ofilit din grădina ta… plângi, căci mie nu mi-e îngăduit asta… plângi, fiindcă niciodată, dar niciodată eu nu voi mai plânge… o, iubită Leonor, o, îngeri! O, mâine fericit, binecuvântat de Dumnezeu… o, blândă auroră…”

  Fără îndoială, aţi fost cuprinşi de milă, voi arhangheli şi tu Natură neînduplecată, căci, pe când sunau orele trei, mâinile sale se uniră cu încetul, un suspin slab făcu să-i tresalte pieptul şi ultimul său surâs îşi luă zborul…

  În timp ce o luau de-acolo pe Leonor şi întregul palat era pradă vaietelor, din ochii morţi ai Christei începură să picure, pe obrajii ca nişte petale de crin, lacrimile asemenea unor diamante pure. Erau lacrimile ruşinii blestemate pe care mândria a împiedicat-o să le verse în viaţă.

  Capitolul VI Prânzul vesel oferit de cei patru martori.

  Trecuse de ora patru şi petrecerea dată în cinstea lui Juan Tenorio se apropia de sfârşit. Se sărbătorea ultima zi a aventuroasei sale independenţe şi renunţarea lui la hegemonia regatului amorului, lucru pe care nimeni nu se gândise vreodată să i-l conteste.

  — Rodrigue, spuse don Juan, cel care a alcătuit nemaipomenita listă de bucate a acestui festin este un adevărat artist! Trebuie să-l chemi încoace, colanul meu de aur îi aparţine!

  — Greşeşti, îi răspunse Canniedo. Crezi c-am fi lăsat în grija altcuiva alcătuirea programului unei asemenea zile, mai ales când era vorba de tine?

  — Deci beau în cinstea geniului tău, Rodrigue! Poţi fi mândru: ai reuşit să-l uimeşti pe don Juan!

  — N-ai ghicit, îi răspunse Canniedo. Să stabilim adevărul: nobilii mei confraţi nu m-ar fi lăsat să mă zbat de unul singur; petrecerea este opera noastră comună… nu-i aşa, domnilor?

  — Se spune, Juan, vorbi Zirenna, că ai fi alcătuit o listă nemaipomenită, în care stau alături, fără pic de gelozie, nobile doamne, femei din popor şi burghezie, amestecându-se la întâmplare navareze, madrilene, andaluze!

  — Lista există. E adevărat, dar Juan o ţine ascunsă într-o mobilă cu un sertar secret.

  — Juan, dacă nu ne dai lista, arată-ne măcar faimoasa mobilă!

  Don Juan îşi duse mâna la inimă, zicând:

  — Iat-o!

  Tresăriră cu toţii. Cei patru se uitară unul la altul nedumeriţi şi dintr-o dată izbucniră în hohote de râs.

  — Juan! Juan! Deci ar trebui să-ţi deschidem inima ca să putem citi lista?

  — Nu! Nu! Juan o să ne spună numele!

  — Numele? le răspunse don Juan. Ele stins de mult în eterna uitare. Acum nu mai este vorba de fiinţe vii, ci numai de chipurile lor dragi… ele vor exista atâta vreme cât voi trăi eu însumi.

  — Spune-ne măcar câte sunt! Se vorbeşte că numărul lor este fantastic…!

  — Da, da, Juan! Zi-ne numărul lor adevărat!

  — Linişte! strigă Canniedo. O să-l aflaţi!

  Atinse un clopoţel şi, îndată, muzica se transformă într-o ritornelă, ce părea că îngână un fel de plânset. Invizibilă ca şi orchestra, vocea plină de pasiune a unei femei începu să cânte:

  — Om fi zece, om fi douăzeci – cele pe care le-a urmărit în serile călduţe – care l-am văzut îngenunchind – care i-am auzit jurămintele?

  — Nebune fericite, îmbătate de amorul său – om fi zece, om fi douăzeci?

  — Om fi o sută, om fi o mie – cele batjocorite şi părăsite – care ne cercetăm în van inima.

  — Nu mai aflăm în ea nici o lacrimă!

  — Nebune funebre, spectre ale amorului său.

  — Dacă ne-ar număra, suntem o mie…

  Don Juan, cu faţa ascunsă în mâini, asculta copleşit de accentele din glasul cântăreţei, parcă fermecat, în timp ce lacrimi îi picurau printre degete şi un surâs vag batjocoritor îi flutura pe buze.

  Îl surprinse liniştea care se lăsase deodată în încăpere, o linişte înspăimântătoare. Ridică capul şi-i văzu pe cei patru seniori, drepţi în faţa, lui şi care-l aţinteau cu privirile lor. Simţi cum îl trece un fior.

  — Sunt o mie, rosti Canniedo. Chiar tu o spui mereu, Juan. O mie, şi nu sunt de-ajuns. Fii sigur că mai este o amantă demnă de tine şi care-ţi lipsea de pe listă. Pe lume, nu există un nume măi ilustru ca al ei.

  — Se numeşte moartea! rostiră într-un glas ceilalţi trei.

  În acel moment, draperiile de la fereastră aflată în spatele lui don Juan se umflară ca şi când cineva, ascuns acolo, le-ar fi îndepărtat în timp ce mergea… dar, în realitate, nu sufla nici o adiere, iar fereastra era închisă.{1}

  Cei cinci convivi, furaţi de tragismul clipelor pe care le trăiau, n-au dat atenţie acestui fenomen, veritabil semn al draperiilor, care, încet, reveniră la poziţia lor obişnuită.

  Canniedo se ridică, întunecat la faţă şi rosti:

  — Când comandorul de Ulloa se va întoarce la Sevilla şi mă va întreba, eu, ruda lui, trebuie să-i pot răspunde. Îi voi spune: „N-am vegheat cum se cuvenea, sau am vegheat când era prea târziu… Dar trebuie să mă iertaţi, căci v-am spălat onoarea.” Şi poate Christa va uita greşeala făcută şi amintirea ta, când toate acestea vor fi pecetluite de piatra de pe mormântul tău… Beau pentru tine, Juan Tenorio, şi-ţi spun adio!

  Ridică cupa, golind-o dintr-o sorbitură şi, trăgând pumnalul din teacă, şi-l înfipse în masă, în dreptul său.

  Don Juan încrucişă braţele, zicând:

  — Christa să mă uite!… Ei asta-i, Rodrigue! Când mu vei închide mormântul, eu voi fi şi mai viu în inima ei!

  Veladar se ridică şi vorbi:

  — Ca aliat al familiei de Oritza, o reprezint aici pe dona Silvia, soţia ta, Juan! Cred că asta ţi-e de-ajuns. Beau deci pentru tine, Tenorio, şi-ţi spun adio!

  — Inigo, dragă Inigo, strigă don Juan, te lauzi! Tu nu te reprezinţi decât pe tine şi nu pe Silvia mea, care ar veni în fugă lângă mine, dacă ar şti că tu mă vei ucide!

  Marchizul de Veladar îşi scoase pumnalul şi fu gata lovească, dar se stăpâni şi-l înfipse cu putere în tăblia mesei, lângă cel al lui Canniedo.

  Zafra se ridică la rândul său şi zise:

  — Mă aflu aici în numele fratelui meu Carlos, mort pe loc la citirea unei scrisori pe care i-ai trimis-o soţiei sale. Să-i fie ţărâna uşoară acelei nefericite, moartă şi ea, după aceea, de ruşinea pricinuită de propria-i trădare! Cred că nu-mi vei nega dreptul de a vorbi în numele lor? Beau deci pentru tine, Juan, şi-ţi spun adio!

  Goli cupa şi-şi înfipse pumnalul cu lamă lungă alături de celelalte două.

  Don Juan îşi şterse cei câţiva stropi de sudoare care-i îmbroboniseră fruntea şi apoi strigă:

  — Dragă Luis, ai tot dreptul să mă înjunghii, dar să nu-mi spui că Laurei i-a fost scârbă de dragostea mea. În privinţa asta, Zafra, jur că te-nşeli!

  Girenna se ridică. Era un gentilom frumos, în plină tinereţe. Rosti, cu un soi de blândeţe în glas:

  — Domnilor, nu se poate să nu ştiţi că, în urmă cu două luni, logodnica mea s-a călugărit, în ciuda tuturor rugăminţilor mele şi ale familiei sale. Aflaţi că acum trei zile, am primit vestea că Rosa e pe moarte. Aşa am aflat, în sfârşit, de ce se înmormântase de vie… o ştii şi tu, Juan Tenorio. Dar ceea ce nu ştii e că am jurat s-o răzbun pe Rosa… o copilă de şaptesprezece ani… Şi eu beau, deci, pentru tine, Juan, şi-ţi spun adio!

  — Omoară-mă, omoară-mă! strigă don Juan suspinând. Dar nu spune că Rosa ţi-ar fi putut cere să o răzbuni făcându-mi vreun rău, căci lucrul ăsta nu-l cred şi dacă spui că-i aşa, te contrazic!

  Contele de Girenna trase cu încetul pumnalul din teacă şi-l înfipse lângă celelalte trei.

  Pumnalele împlântate în tăblia mesei arătau ca nişte cruci, în faţa cărora cei patru seniori se închinară şi-şi plecară genunchiul, apoi, ridicându-se, îşi strânseră mâinile pecetluind astfel hotărârea lor fermă.

  — Deci, suntem de acord? spuse atunci Canniedo.

  — De acord! răspunseră ceilalţi trei.

  — Juan, reluă Canniedo, semeni prea multă nefericire în calea ta. Trebuie să înţelegi că asta nu mai poate dura. Deci, te vom omorî… Ai de gând să te aperi?

  — Până la ultima suflare! răspunse don Juan. Beau pentru voi, iubiţi seniori – şi umplându-şi singur cupa, o goli încet, savurându-i, cu dragoste, conţinutul. Iată şi pumnalul meu, credinciosul meu pumnal, făurit intime pentru mine la Milano, de faimosul Negroli în persoană!

  Şi-l înfipse în masă, în faţa celorlalte.

  — Face singur cât toate cele patru care-i stau în faţă. Atacaţi, dragi prieteni, atacaţi cu voinicie şi veţi vedea cum ştie să-şi apere visul Juan Tenorio!

  — Bine! rosti Canniedo. Aşa va fi. Poţi să mori liniştit. Şi acum, apără-te, Juan Tenorio, căci te atacăm!

  Îşi smulseră pumnalele din tăblia mesei, iar don Juan îl apucă pe al său.

  Canniedo şi Girenna înaintară ocolind masa prin stânga. Veladar şi Zafra făcură aceeaşi mişcare prin dreapta.

  Juan Tenorio se dădu înapoi până întâlni peretele, de care se sprijini. Cu pumnalul pregătit, aştepta plin de încordare atacul. Faţa îi era îngrozitor de palidă şi picături mari de sudoare îi cădeau de pe frunte pe mâini.

  Cei patru se strânseră în mijlocul odăii.

  Şi deodată porniră…

  Dar uluirea îi împietri! În spatele lor se auzi un zgomot puternic de sticlărie spartă. Pahare, cristale, totul se prefăcea în ţăndări! Farfuriile, cănile se ciocneau! Tot ce era pe masă se clătina, se rostogolea, căzând la pământ!

  Ca la un semn, se răsuciră şi văzură, toţi patru, cu ochii holbaţi de groază, masa care se ridica!

  Stăteau acolo, îngrămădiţi unul într-altul, lângă uşă, cu părul măciucă şi cu feţele schimonosite de spaimă, privind cu ochi de nebuni când masa, când pe Juan Tenorio, care încremenise cu spatele proptit de zid şi arăta ca un spectru datorită groazei ce-l cuprinsese. Şi deodată…

  Masa! Masa tresare, freamătă, se clatină, prinde viaţă şi de undeva din ea, nici deasupra, nici dedesubt, ci chiar din înăuntrul ei, se aud lovituri. Bătăile erau, pe rând, când scurte, când repezi, slabe sau puternice! Şi apoi… cu o scuturătură, masa se puse în mişcare şi începu să înainteze într-o dungă, asemenea unui crab uriaş… înainta… venea… fugea…

  Masa se năpustea peste don Juan…!{2}

  Îngrămădiţi în uşă, cei patru luptau cu disperare, printre gemete, suspine şi cuvinte fără şir, ajutându-se de umeri, coate, picioare, să iasă de acolo. Cu mare greutate au reuşit să scape de misterul diavolesc, din sala stăpânită de demoni, din palatul blestemat!… ajungând în stradă şi de acolo în biserica Refugium peccatorum, unde au fost găsiţi zăcând fără cunoştinţă în preajma altarului principal…

  Abia o lună mai târziu, scăpaţi din ghearele febrei şi vindecaţi de spaima prin care au trecut, au putut să povestească incredibila întâmplare. Şi totuşi a trebuit să li se dea crezare: cercetaţi pe rând de către Inchiziţie, au spus toţi acelaşi lucru, dând aceleaşi amănunte, aşa cum aveau s-o dovedească procesele verbale întocmite cu acest prilej.

  Ca urmare a mărturiei lor, masa a fost arsă de către călău, în timpul unei ceremoni solemne, iar casa lui Canniedo, dărâmată până la temelie. Pe locul rămas, aşa cum hotărâse sentinţa tribunalului Sfântului Oficiu, a fost ridicat pe cheltuiala celor patru, un monument pentru izbăvirea păcatelor.

  Don Juan Tenorio dispăruse.

  Niciodată n-a mai fost văzut în Sevilla.

  Multă vreme, chiar multă vreme după această întâmplare, oamenii se închinau străbătuţi de fiori, când treceau prin faţa monumentului şi, din tată-n fiu, repetau:

  — Aici e locul unde se găsea masa pe care don Juan a semnat pactul cu diavolul…

  Capitolul VII Capela mănăstirii franciscanilor.

  Trecuse o săptămână de la cele întâmplate – Canniedo, Zafra, Veladar şi Girenna se aflau încă în plin delir – o săptămână de la moartea Christei de Ulloa.

  Într-una din curţile palatului, doi scutieri voinici înarmaţi până în dinţi, călări pe nişte cai puternici aşteptau, înconjuraţi de ofiţeri care dădeau fiecare un ultim ordin, o ultimă dispoziţie.

  Deodată, toate capetele se descoperiră: însoţită de intendent, de guvernantă şi de câţiva ofiţeri, îşi făcu apariţia pe peronul casei Leonor de Ulloa.

  — Vă rog pe toţi, rosti tremurând intendentul, vă rog pe toţi să vă amintiţi c-a fost împotriva voinţei mele, chiar împotriva voinţei monseniorului seneşal.

  — Liniştiţi-vă, îi spuse Leonor cu blândeţe. Nu trebuie să-l înştiinţăm pe comandorul de Ulloa nici prin scris, nici printr-un mesager. Trebuie ca eu însumi… Dumnezeu să-mi ajute să găsesc cuvintele potrivite care, fără să-l ucidă, să-i dea tatălui meu vestea…

  Pieptu-i palpita. Vocea i se stinse…

  — Dar, în numele cerului, măcar o escortă…!

  — Trebuie să mă grăbesc. Fiţi liniştiţi cu toţii. Ştiu cât de viteji sunt cei doi însoţitori ai mei, şi-apoi îl am şi pe bravul meu Moreno, rosti ea mângâind pe frunte căluţul său spaniol. Vai, Reno, de data asta nu-i vorba de o cavalcadă pe malul Guadalquivirului!… Şi-acum, să mergem; aşteptaţi-mă aici. Vino, Elvira…

  Se îndreptă spre una din ieşiri, ce dădea în drumul spre los Anjeles şi care despărţea palatul de mănăstirea franciscanilor. Toţi înclinară capul şi se auziră şoptind: Sembla una reyna hermosa…

  N-aveai decât să treci drumul, mai întotdeauna pustiu şi intrai în capela Sfântului Francisc.

  Elvira se opri în faţa stranelor şi începu să facă mătănii.

  Leonor trecu balustrada şi ocoli altarul.

  Acolo, sub absidă, se afla subterana unde-şi dormeau somnul de veci răposaţii familiei Ulloa. Se începuse gravarea unei noi inscripţii… dar nu era terminată şi uneltele rămase acolo în aşteptarea meşterului care trebuia să mântuie treaba începută dovedeau că încă un suflet coborâse în noapte… Se putea citi:

  Anul 1539, în ziua de 19 noiembrie, în al douăzecilea an de viaţă, preacurata şi preabinecredincioasa.

  REYNA-CHRIS.

  La vederea uneltelor risipite pe dala de piatră, a inscripţiei neterminate, a numelui trunchiat ca o viaţă frântă, Leonor nu se mai putu stăpâni şi, căzând în genunchi, cu capul în mâini, izbucni într-un plâns sfâşietor.

  La câţiva paşi în spatele ei, în picioare, don Juan Tenorio o privea…

  * * *

  La început fusese la fel de îngrozit şi înspăimântat ca şi ceilalţi patru. Dar poate că vitalitatea lui şi scepticismul său de nezdruncinat l-au făcut să scape mai uşor din ghearele delirului: în a patra zi, febra pierduse bătălia, iar în cea de a şasea, era pe picioare.

  Ce se întâmplase în timpul cât a zăcut? Christa trebuie că a venit la capela Sfântului Francisc. Oare ce-a putut să-şi închipuie ea? Şi el ce-ar putea să-i spună? Alungă, pur şi simplu, din minte întrebarea. Nu vroia să caute acum lămuririle pe care urma să i le dea.

  Mulţumit că şi-a scos din minte toate gândurile acestea ce-i stăteau pe suflet, căzu într-un somn fără vise. A doua zi, se sculă plin de vigoare şi de voie bună, sigur de norocul lui în viaţă şi începu, de dis-de-dimineaţă, să dea târcoale palatului Ulloa.

  Era poate pentru a zecea oară când, cu răbdare, străbătea străduţa Escrimidor şi ajungea în drumul ce ducea la los Anjeles, fiind sigur că se va ivi un prilej de a vorbi cu Christa… Christa! Căci doar pentru ea se-nvârtea pe aici, aşa-şi spunea şi credea ce-şi spune… Şi deodată o zări pe Leonor.

  N-o cunoştea. Dar o recunoscu imediat… Ea era!

  Aproape fără să-şi dea seama, se trezi în capelă fără alt motiv decât acela că acolo se afla ea: Leonor! Privi în jur, cântărind situaţia, cu un ochi de maestru. Nimeni în biserică – doar acolo, în fund, o formă neagră cufundată în rugăciune: vreo văduvă, fără îndoială, nu conta. Numai guvernanta, aflată într-o strană, trebuia ocolită. În punctul cel mai depărtat de dona Elvira, păşi ca un fulger dincolo de bariera altarului… O clipă mai târziu, ochii săi lacomi o priveau pe Leonor… Începu să îngaime:

  — Cum?… Eu am fost oare acela care am putut spune altei fiinţe decât ea: Te iubesc?… Nu, nu, buzele mele au minţit, gura mea a păcătuit, căci iat-o, în sfârşit, iat-o pe aceea pe care o căuta inima mea, dragostea mea neliniştită! Ea e! Cât de mult o iubesc! Şi niciodată n-am încetat s-o iubesc cu patimă…!

  Nu vedea că Leonor plângea…

  Deodată, fata avu senzaţia apăsătoare că e spionată. Neliniştea care a cuprins-o o făcu să se-ntoarcă şi să sară în picioare… în timp ce ei îngenunchea încetişor!

  Se uita la el…

  Ameţit, el închise ochii, dar îi redeschise în aceeaşi clipă sorbind-o cu nesaţ din priviri. Ea vru să plece, însă se opri. I se părea c-ar fi o nouă insultă adusă numelui Ulloa dacă l-ar părăsi pe acest om fără să-i spună o vorbă care să-l înfiereze, să-i arate cât e de nemernic! Căuta în zadar în mintea ei, printre vălmăşagul de gânduri cuvintele în stare să înfăţişeze cumplita ură care o stăpânea şi care o făcea să vibreze precum corzile prea întinse ale unei lire… Nemaiputându-se stăpâni, făcu un pas înainte… El întinse braţele!

  Ea văzu gestul!… Şi acest gest declanşă totul.

  Vorbea fără să ştie ce zice. Îşi auzea cuvintele ca pe nişte sunete, având senzaţia că buzele-i deveniseră instrumentele supuse ale unei inteligenţe pe care n-o mai putea stăpâni. Dar undeva, în adâncul fiinţei sale, ceva veghea ca ea să rostească vorbele potrivite la ceea ce vroia să spună.

  — Juan Tenorio, eşti condamnat. Disperat, blestemat, vei muri de mâna lui Ulloa… de mâna de gheaţă a tatălui Christei… sugrumat de comandor…

  Don Juan se ridică dintr-o săritură şi vru să se repeadă spre Leonor… Şi atunci cineva îl prinse cu tărie de braţ… era forma aceea neagră pe care o zărise în fundul capelei… Silvia! Soţia lui!

  — Când oare vei înceta să duci viaţa asta de înşelător şi mincinos? Am să te urmăresc mereu. Oriunde vei fi tu, voi fi şi eu. Nu mă crezi? Atunci află că de şase luni, am ţesut o plasă în jurul tău şi îţi ştiu orice mişcare. Îţi cunosc toate aventurile şi fiecare dintre ele a fost ca un pumnal înfipt în inima mea. Multă vreme am crezut că, odată şi-odată, te va cuprinde sila. Dar acum, e prea mult. Eu am prevenit-o pe Christa de Ulloa! Eu i-am dezvăluit totul lui Veladar! Lui Zafra! Lui Canniedo! Da, eu! Tot ce-mi pare rău e că am început prea târziu, dar acum nu mă voi mai opri. Te afli pe marginea prăpastie! Şi eu te voi împiedica să te rostogoleşti în ea, salvând atâtea nefericite pe care tu le arunci în braţele disperării! Ucide-mă, dacă vrei să scapi de mine! Sau, dacă n-o faci, atunci opreşte-te, Juan, opreşte-te! Nu mai chinui o inimă care nu ştie dacă va mai găsi puterea să mai poată suferi!

  Când ea tăcu, el izbucni într-un hohot de râs proaspăt şi-i spuse cu o notă de sinceritate în glas:

  — Eu să te lovesc? Să lovesc o femeie? Şi încă pe cine? Pe Silvia, tocmai pe Silvia mea! Draga mea, nici tu măcar nu crezi aşa ceva. Şi numai atât mi-ar fi de ajuns să-mi dovedească faptul că tu nu crezi noianul de minciuni ce ţi s-au spus pe seama mea, numai şi numai ca să ţi se stârnească gelozia. Şi când te gândeşti că Silvia mea m-a urmărit până în această biserică…

  — Te înşeli! îl întrerupse ea, c-o sălbatică disperare. Nu după tine am venit aici! De trei zile, de când au adus-o aici, vin în fiecare dimineaţă s-o rog pe Christa să mă ierte…

  — S-o rogi pe Christa?… Aici…?

  — Iartă-l, Christa, precum îl iert şi eu!

  — Cui îi spui asta?… Christei?… Aici…?

  Atunci, ea îl luă de braţ şi-l trase după sine, tulburat, până în faţa pietrei de mormânt spunându-i:

  — Christa e aici…!

  Nu rosti nici un cuvânt, nu plecă fruntea, stătea în picioare, împietrit; fără să-şi dea seama, braţele îi căzură de-a lungul corpului şi din ochii pironiţi asupra numelui neterminat se prelinseră două lacrimi, suprem omagiu adus morţii şi supremă insultă adusă celei în viaţă, apoi încă două şi încă altele, tăcute, fără să le poată opri. Silvia se dădu un pas înapoi, uitându-se cum plângea don Juan. Apoi se îndepărtă, siluetă neagră uşor adusă, care păşea, mohorâtă şi descurajată prin biserica goală, ca şi cum ar fi lăsat în urmă ultima speranţă…

  După multă vreme ieşi, la rândul lui, din capelă şi Juan Tenorio. Se îndreptă aproape în fugă, spre palatul Ulloa.

  Ce gânduri îl bântuiau, oare? Să încerce să facă încă o nebunie? Nu! Voia, i-o jurase Christei, voia să se arunce la picioarele Leonorei, să-i spună cât se căieşte şi s-o implore plin de umilinţă să-i acorde iertarea izbăvitoare.

  Ofiţerul căruia i se adresă îi răspunse respectuos că dona Leonor plecase într-o lungă călătorie şi că trecuse Macarena de aproape două ore…

  Pentru o clipă, Juan rămase nemişcat şi, deodată, sângele îi năvăli în obraji, ochii îi sclipiră şi un zâmbet îi lumină chipul.

  — O, ceruri!… murmură gâfâind… Unde se poate duce?… Bineînţeles că în Franţa! Aha! Copilul viteaz care dă fuga la tatăl său să-i înarmeze braţul împotriva lui Juan Tenorio! Ah, cât de mult te iubesc, Leonor! Al tău voi fi pentru totdeauna!

  O luă la fugă spre casă.

  Locuia într-o casă vestită prin eleganţa sa rafinată, aflată în parohia Santiago el Mayor, unde avea să se nască Bartolomé Esteban Murillo{3}.

  Ajuns în camera sa, scoase dintr-o ladă o casetă de oţel cizelat, pe care o deschise. Goli totul pe o masă şi numără cu grijă monedele de aur.

  — Sunt cam puţine, dar nu mai am timp să le înmulţesc… Asta-i! Pentru o călătorie de o lună sau două ar putea să ajungă… Jacquemin! Ei, Jacquemin Corentin…!

  Un vlăjgan de valet îşi făcu pe dată apariţia şi-i întinse stăpânului său un bilet sigilat, spunându-i:

  — E de la o doamnă care a fost aici acum zece minute.

  Don Juan îl deschise. Sprâncenele i se încruntară. Mâna îi tremura uşor.

  Scrisul era al Silviei. Iată ce scria în bilet: „Opreşte-te, Juan! Nu pleca! Renunţă la Leonor! Dacă treci şi peste această ultimă rugăminte, adu-ţi aminte de ce ţi-a spus ea însăşi: DISPERAT, BLESTEMAT, VEI MURI DE MÂNA LUI ULLOA, DE MÂNA DE GHEAŢĂ A TATĂLUI CHRISTEI, SUGRUMAT DE COMANDOR…”

  Don Juan căzu pe gânduri, crispându-se la faţă. Dar, deodată, înălţă capul, izbucni în râs şi un fulger sfidător îi străbătu privirea.

  — Dă-mi o lumânare aprinsă!

  Jacquemin Corentin se grăbi să-i dea ascultare. Don Juan puse biletul în dreptul flăcării şi, într-o clipită el nu mai fu decât o grămăjoară de scrum.

  — Jacquemin, porunci Juan, hainele de călătorie. Mantaua. Spada cea lungă. Caii. Repede!

  — Plecăm? întrebă valetul cu familiaritate, dar nu lipsită de respect. Şi unde mergem de data asta?

  — Nu-ţi face griji, răspunse don Juan. Un înger ne va conduce paşii!

  Capitolul VIII Comandorul Ulloa păşeşte în întâmpinarea destinului.

  În ziua de 20 noiembrie 1539, Carol Quintul trecu Bidassoa, pentru a începe această nemaipomenită traversare a regatului Franţei, care în ochii poporului sărăcit de atâtea războaie, nu fu decât un şir de parade strălucitoare, pe care cronicarii timpului ni le descriu plini de admiraţie.

  Noi nu vom reţine din această călătorie decât faptele ce-l privesc pe comandorul Ulloa, iar amănuntele necesare povestirii noastre le-am luat chiar din însemnările sale.

  Trei fragmente scurte vor fi de ajuns.

  Le redăm aşa cum au fost scrise, mai ales dacă ştim ce dramă se va petrece în palatul Arronces, ce fusese Agnès de Sennecour şi cine era personajul salvat de Ulloa în apropiere de Brantôme, fapte care vor face ca totul să apară într-o lumină de-a dreptul tragică.

  Iată aceste fragmente:

  DIN A 29-A ÎNSEMNARE:

  24 noiembrie —… Mă îndoiesc c-ar exista pe lume ţară mai bogată şi mai măreaţă în ospitalitatea sa. Astăzi a venit să mă vadă domnul conetabil şi să-mi înmâneze actele aduse de un curier regal, prin care acest prea generos monarh îmi dăruie pe vecie o locuinţă, cu toate acareturile, dintre proprietăţile particulare ale regelui. Locuinţa poartă numele de palatul Arronces şi se află în Paris, în apropierea castelului Temple.

  Văzându-mă atât de mişcat de acest gest de bunăvoinţă regală, domnul duce de Montmorency m-a rugat să mă folosesc de trecerea pe care o am pe lângă Maiestatea Sa împăratul, ca să-l înduplec în ceea ce priveşte soarta ducatului Milanului. I-am promis acest lucru, căci cererea regelui Franţei este îndreptăţită, iar împăratul este dator să-şi ţină angajamentele în cei priveşte pe milanezi.

  Acestea fiind zise, conetabilul m-a îmbrăţişat şi mi-a povestit că, acum douăzeci de ani, regele Francisc dăruise acest domeniu domnişoarei Agnès de Sennecour, pe care a iubit-o foarte mult. Dar nobila doamnă murise fără să lase vreun urmaş sau vreo rudă oarecare, aşa că palatul Arronces i-a revenit iar regelui, care acum mi-l dăruise mie.

  Se poate ca bătrâneţea să mă fi făcut bănuitor şi morocănos. Dar ceva din povestirea conetabilului privind relaţiile dintre rege şi domnişoara de Sennecour m-a făcut să bănuiesc lucruri care m-au cutremurat. Şi în cele câteva cuvinte pe care mi le-a spus despre moartea acelei nefericite care, pare-se, s-a stins în floarea vârstei pradă unei disperări necunoscute, mi s-a părut că desluşesc ceva sumbru şi înfricoşător…

  * * *

  DIN A 37-A ÎNSEMNARE:

  1 Decembrie.

  — Împăratul a plecat ieri, la prânz, din Brantôme spre Angoulême, pentru a lua parte la petrecerile date în cinstea lui. Eu a trebuit să rămân pentru ca, în numele său, să-i vizitez pe cei mai de vază locuitori ai acestui orăşel, care i-au făcut o primire atât de emoţionantă. Maiestatea Sa a dorit ca să dau fiecăruia câte un dar, drept amintire a trecerii sale prin aceste locuri. Astfel că ziua de 30 noiembrie era pe sfârşite când, împreună cu cei patru însoţitori ai mei, am putut să părăsesc Brantôme-ul ca să ajung escorta împăratului. Şi, curând, noaptea s-a lăsat.

  Ajuns la vreo trei leghe de Brantôme, în faţa mea, cam la cincizeci de paşi, chiar la marginea drumului, se afla o casă mare, pătrată şi ale cărei ferestre de jos erau luminate. Deodată, se auzi dinăuntru un strigăt puternic…

  Am aflat, mai pe urmă, că era hanul „Mila lui Dumnezeu”, o casă goală, adevărat cuib de hoţi, unde se adunau să-şi pună la cale planurile bandiţii de drumul mare care bântuiau acest frumos regat.

  Descălecând şi intrând în casă, am văzut doi soldăţoi porniţi pe jaf fugind pe una din ferestre; oamenii mei s-au luat după ei, dar curând s-au întors fără ai putea prinde.

  În sala luminată de o torţă cu răşină, am văzut întins pe jos, cât era de lung, un foarte tânăr gentilom, cu mâna încă încleştată pe mânerul spadei dale trase doar pe jumătate, ca şi cum n-ar fi avut timpul s-o scoată din teacă, cu pieptul străpuns de o lovitură de pumnal.

  Cum încă mai respira, i-am spălat şi i-am legat rana, pentru a încerca să-i păstrez picul de viaţă ce-i mai rămăsese; şi nu fără greutate l-am cărat până la primul sat, unde am bătut la uşa unei colibe. Oamenii l-au primit cu dragă inimă pe tânărul gentilom, l-au aşezat în pat ţi s-au grăbit să-l îngrijească.

  Văzând că deschide ochii, i-am spus cine sunt. El n-a îngăimat decât lucruri de neînţeles şi de care cred că am priceput că era vorba despre un pod, după care şi-a pierdut cunoştinţa.

  M-am gândit că nefericitul tânăr va muri curând; cercetându-i hainele, am văzut că fusese jefuit de toţi banii; atunci le-am dat acestor oameni de treabă doi ducaţi de aur ca să aibă grijă să fie înmormântat creştineşte, apoi, noi ne-am continuat drumul.

  * * *

  DIN A 43-A ÎNSEMNARE:

  7 decembrie.

  — Am avut marea bucurie să-l regăsesc la Poitiers pe contele Amauri de Loraydan, venit de la Luvru să mă vadă, din ordinul regelui. Acest desăvârşit gentilom va fi alături de mine până la intrarea noastră în Paris.

  * * *

  Ne oprim aici cu fragmentele din însemnări. Acum ştim de-ajuns despre drumul comandorului de Ulloa.

  Capitolul IX Casa de pe Calea Corderie.

  Chiar în ziua în care Carol Quintul a traversat Bidassoa, adică la 20 noiembrie, înspre amurg, un călăreţ venea în grabă spre Paris.

  Cu pumnul proptit în şold, cu mantaua fâlfâind în vânt, purtat în trapul cadenţat al unui falnic cal roib ce-şi ridica sus copita scuturându-şi spuma de pe el, părea întruchiparea tinereţii şi a forţei, a mândriei şi a bogăţiei.

  Nimeni n-ar fi bănuit drama din sufletul acestui mare senior ce se afla în pragul unei sărăcii dezonorante.

  Iată ce se petrecea în gândul său: „Mâine, la amiază, trebuie să plătesc contelui de Essé opt mii, baronului de Sansac şase mii, făcând cu totul dacă nu mă-nşel, patrusprezece mii de livre pierdute pe cuvânt. Mâine, mâine la prânz! Sunt deci un om fără cuvânt ce nu-şi plăteşte datoriile de joc şi, înainte de a fi dat afară de la curte, va trebui să mă străpung cu propria-mi sabie. Oare de ce aş aştepta până mâine…?”

  Călărea semeţ, privind drept înaintea lui şi gândea: „Stai! Stai! Să mai aşteptăm! Pe toţi dracii, dacă până mâine n-o să dea norocul peste mine! Să vină! Şi, vai de cel care-mi va cădea în mână!”

  Ajunse la Paris.

  După ce trecu prin poarta Nesle, printre cele două turnuri mari, rotunde, se opri aruncând o privire arzătoare spre Luvru, aflat pe malul celălalt al apei şi care-şi înălţa spre cerul cenuşiu încâlceala sa de acoperişuri ascuţite şi giruete. Ajuns pe malul drept al Senei, se-ndreptă spre strada Temple, pe care o străbătu până la întretăierea cu calea Corderie. Acolo, se opri în faţa unei reşedinţe, ale cărei porţi se deschiseră de îndată.

  Pătrunse în curte şi un valet în livrea se grăbi să-i ţină frâul şi scara de la şa. În timp ce descăleca, zări un lacheu purtând tunica cu floarea de crin, care-l aştepta.

  — Hei! Champagne, ce doreşti de la mine? strigă gentilomul, devenit deodată surâză-tor şi plin bunăvoinţă.

  Lacheul făcu trei paşi, se înclină şi spuse:

  — Domnul valet de cameră al regelui informează pe senioria voastră că este aşteptată de către Maiestatea Sa, astă-seară la orele nouă.

  — Ţine, Champagne.

  Două piese de aur căzură în mâna întinsă şi lacheul spuse:

  — Nimeni nu-l întrece în dărnicie pe contele Amauri de Loraydan.

  Loraydan privea cum se îndepărtează lacheul regelui.

  „I-am dat ultimii bani din pungă! Şi acest rege egoist, crud, care nici măcar n-are habar prin ce minune mai pot să apar la curtea sa! Mâine ce voi face?… Ce se va întâmpla cu mine?… Dar, poate că nu-i totul încă pierdut… Mai am o noapte înaintea mea!… Şi, mai întâi cine ştie dacă acest mizerabil cămătar de Turquand… Încă o dată… să-ncercăm!”

  Fără să mai intre în casă să se odihnească după drumul greu făcut în ziua aceea, ieşi din curte şi o apucă pe calea Corderie. La câteva sute de paşi de reşedinţa Loraydan, pe aceeaşi parte a drumului, se înălţa o locuinţă făţoasă, cunoscută sub numele de casa Turquand.

  În faţa acestei case, pe partea de miazănoapte a străzii, se afla o clădire masivă, cu aspect senioral şi care avea aceea înfăţişare tăcută şi adâncită în gânduri a caselor care au de păstrat o taină… sau, poate, unele păreri de rău.

  Era palatul Arronces.

  Până în acea zi, când contele Loraydan avea nevoie de jupân Turquand, îl chema să vină la palatul său. Dar acum nu mai era timp de pierdut.

  Venind în această casă pentru prima oară, Loraydan intră ca un senior feudal ce-şi vizitează vasalul; poftit în camera de primire, nu-şi aruncă nici măcar o privire asupra lucrurilor scumpe de care era înconjurat.

  Jupân Turquand apăru şi-l salută cu tot respectul.

  Acest om suferea de o boală de nevindecat, care-i mânca sufletul şi-i tortura întreaga viaţă: Jupânul Turquand voia să facă parte din nobilime.

  — Domnule conte, spuse el, este o mare onoare pe care o faceţi casei mele…

  — Jupâne Turquand, poţi să-mi dai nişte bani?

  — Cu neputinţă, răspunse Turquand.

  — Jupâne, împrumută-mi douăzeci de mii de livre…

  — Cu neputinţă, spuse Turquand.

  — Toţi cămătarii din Paris mi-au închis uşile. Mâine, la amiază, voi fi un om dezonorat şi mă voi omorî. Jupâne, împrumută-mi cincisprezece mii de livre…

  — Cu neputinţă, zise Turquand.

  — Jupâne Turquand, mă ucizi. Sângele meu va cădea asupra dumitale.

  — Senior conte, împliniţi-mi ceea că v-am cerut de două ori până acum, făceţi-mi această imensă favoare şi eu vă las să luaţi câţi bani doriţi din cuferele mele…

  — Ce mi-aţi cerut? îi răspunse marele senior ştergându-şi fruntea lac de sudoare. Ah! Mi-amintesc: să mă căsătoresc cu fata dumneavoastră!… E prea scump, jupâne şi camăta e puţin cam mare… Loraydan nu se poate însura cu fata unui cămătar.

  Torquand tresări şi-i spuse cu o mândrie stăpânită:

  — Fata unui meşter aurar vestit în Paris!… Domnule conte, acum patru ani când m-aţi chemat pentru prima oară, am acceptat fără nici o discuţie preţuirea pe care aţi făcut-o privind palatul dumneavoastră şi mobilele sale: trei sute de mii de livre. Or, ce eraţi atunci dumneavoastră pentru mine? O speranţă: o visam pe fata mea contesă, mi-o închipuiam la rangul la care o îndreptăţesc mintea şi inima sa. Ce vis! Şi dumneavoastră, seniore, îl spulberaţi…

  — Da! Să nu mai speri niciodată aşa ceva!

  — Nu mai sper!… dar ce veţi deveni dumneavoastră, atunci? Ca şi domnii de Maugency, de Essé, de Sansac şi alţii: un om care cere împrumut. În sume diferite, eu v-am dat până acum patru sute de mii de livre…

  — Patru sute de mii! strigă Loraydan, cu gândul de a-l insulta. Cum? Vreau să ştiu!

  Turquand sună dintr-un clopoţel. O tânără fată apăru în pragul unei uşi.

  — Pe fundul agheasmatarului meu, vei găsi cheia de la sertarul secret, îi spuse scurt aurarul. În sertar se află un caiet legat. Adu-mi-l imediat. Senioria voastră va crede, cel puţin, în nobilele sale semnături!

  Două minute de tăcere; tânăra fată apăru din nou şi înainta spre masa lângă care erau aşezaţi cei doi bărbaţi. Atunci, contele Loraydan ridică capul şi o văzu.

  Şi întregul univers parcă se întrupase în această gingaşă făptură blondă, în ai cărei ochi albaştri părea că se oglindeşte cerul dimineţii… Se ridică, uluit şi se-nclină adânc, fără să-şi dea seama, ca şi cum s-ar fi închinat…

  Jupânul Turquand tresări şi, cu o voce care-i tremura uşor, o prezentă:

  — Fiica mea, Bérengère…

  Capitolul X Amauri şi Bérengère.

  Iată, în câteva cuvinte, povestea acestei fete: de şase luni, ea îl iubeşte pe Amauri de Loraydan… Într-o zi, regele a trecut, împreună cu strălucitoarea sa suită, pe strada Temple şi atunci ea l-a văzut pe conte. A fost de-ajuns. Apoi, întâmplarea i l-a mai scos de două ori în cale. Îl iubeşte în taină, ştiind distanţa ce o separă de puternicul senior.

  Fulgerătoare a fost această dragoste curată… Fulgerătoare a fost şi pasiunea contelui.

  Fusese ora patru când intrase în casa Turquand şi băteau şapte ceasuri pe când contele o părăsea spunându-şi în gând: „E lucru hotărât! Aşa mi-a fost scris, ca Bérengère să fie soţia mea. Şi ce importanţă are ce se va vorbi pe socoteala noastră? Câtă bucurie şi fericire! Cum am putut să trăiesc până astăzi, fără ea?”

  Cuibărită în braţele tatălui ei, Bérengère plângea încetişor.

  — Oare nu visez? E adevărat? Mă iubeşte? Voi fi cu adevărat soţia lui? A spus-o chiar el?

  Loraydan păşea încet pe calea Corderie îndepărtându-se spre casă. Era un drum pe care-l făceai în zece minute, însă lui i-a trebuit mai mult de un ceas… Însufleţirea i se potolea… mintea lui se frământa: „Două milioane! Tuiquand a scris şi a semnat: Bérengère va avea, ca zestre, două milioane! Pentru început, mâine voi avea o sută de mii de livre de aur! Ce armă, în mâinile mele! Dar dacă voi fi obligat să părăsesc curtea? Pe toţi dracii! Parcă şi-l aud pe acest pungaş de rege spunându-mi rânjind că Luvrul nu-i un adăpost pentru fetele cămătarilor…!”

  Într-un târziu, ajunse în dreptul porţii sale. S-a judecat cu asprime şi discuţia – cu el însuşi – a fost aprinsă. Gândul său a străbătui cele mai încâlcite căi, dar acum, se hotărâse… găsise rezolvarea.

  „Să renunţ la ea? Niciodată! O iubesc! Numai la ideea că s-ar putea s-o pierd, mintea-mi o la razna… O vreau şi o voi avea… Ea va trebui să fie prea iubita şi onorata mea stăpână, datorită zestrei sale…!”

  O ultimă ezitare şi se hotărî: „Voi avea această fată şi milioanele ei! Însă ei nu vor avea ilustrul nume de Loraydan, la care, râvnesc atât ea cât şi cămătarul de taică-su…!”

  Capitolul XI Regele!

  Intrând în curte, contele de Loraydan îşi chemă valetul, care veni în fugă:

  — Brisard, mâine dimineaţă te vei duce la meşterul Turquand şi-l vei ajuta pe servitorul său să aducă aici zece saci. Să fii înarmat: fiecare sac va avea în el zece mii de livre de aur…

  Brisard se înclină cu obişnuita-i nepăsare.

  — Tocmai au sosit doi gentilomi şi-l aşteaptă pe domnul conte în sala armelor.

  — Cine sunt? întrebă Loraydan. „Sansac şi Essé, se gândi. Sunt tare grăbiţi, dragii de ei! Demni servitori ai acestui rege destrăbălat!”

  — Sunt domnii de Maugency şi regele, răspunse liniştit Brisard.

  — Regele…!

  Şi marele senior o luă la fugă, dând buzna în sala unde se afla stăpânul său, având întipărite pe faţă toate semnele plăcerii neaşteptate, bucuriei, fericirii, dragostei, devotamentului. Se repezi spre Francisc I aşezat într-un jilţ mare având pe el blazonul familiei, se-nclină adânc şi, furat de emoţia ce-l stăpânea şi care-l făcea să uite de orice fel de etichetă, se bâlbâi:

  — Oh! Sire!… Oh! Sire!… Niciodată nu-mi voi ierta că n-am fost aici!… Iertare! Iertare! Am avat îndrăzneala să vorbesc fără a fi întrebat de către regele meu…!

  — Ei! spuse vesel Francisc I, nu înţelegi că aici nu se află nici un rege?… Şi apoi, oare nu eşti la tine acasă?

  — La dumneavoastră, Sire, mă aflu la dumneavoastră, căci tot ce este aici vă aparţine…

  — Hai, bine… dă-i bineţe lui Maugency şi după aceea îmi vei povesti călătoria ta.

  Loraydan îl îmbrăţişă pe Maugency, un gentilom cu o înfăţişare distinsă, care primi cu destulă răceală dovezile de prietenie ale contelui.

  — În fine! Ce-ai făcut de la plecarea ta?

  — Sire, începu Loraydan, aşa după cum Maiestatea Voastră mi-a făcut onoarea să-mi poruncească, am însoţit până la Angoulême, pe prinţ şi pe conetabil, apropiindu-mă de persoana domnului de Ulloa. La Angoulême, l-am părăsit pe seniorul spaniol care, împreună cu escorta prinţilor, şi-a continuat drumul spre Bidassoa. După instrucţiunile primite de la Maiestatea Voastră, am făcut tot ce-am putut pentru a câştiga încrederea şi chiar afecţiunea domnului comandor de Ulloa.

  — Ai reuşit? întrebă plin de interes Francisc I.

  — Mai presus decât speram, Sire. În aşa măsură, încât mi-a propus să mă stabilesc în garnizoana sa din Sevilla. Am profitat de preţuirea pe care mi-o arăta, pentru a încerca să-l hotărăsc pe domnul de Ulloa să intervină pe lângă Maiestatea Sa regele spaniolilor în sensul în care mi-aţi spus.

  — Ai tratat problema Milanului?

  — Da, Sire. În fiecare zi i-am vorbit comandorului de marea dorinţă a Maiestăţii Voastre de a reintra în stăpânirea acestui ducat. Domnul de Ulloa nu mi-a dat decât nişte asigurări, în mare, fără să discute ceva concret. M-a copleşit cu dovezi de afecţiune, dar nu mi-a făgăduit nimic precis…

  Regele se ridică şi începu să se plimbe frământat prin încăpere.

  — I-am dăruit palatul Arronces, i-am trimis şi scrisorile de danie. Voi face şi mai mult pentru el, dacă ar voi să-i vorbească împăratului cu hotărârea necesară. Trebuie să-l determini să facă acest lucru, Loraydan, trebuie ştiu câtă înrâurire are asupra lui Carol! Dacă vrea, cu adevărat, Milanul îmi va reveni. Ce! N-ai putut să-i smulgi nici un cuvânt?

  — Sire, mi-aţi ordonat să nu merg mai departe de Angoulême. Cred că dacă aş mai fi rămas încă opt zile pe lângă domnul de Ulloa, reuşeam să-l fac să se hotărască.

  — Du-te după el! Vorbeşte-i! Promite-i tot ce va cere! Aprob de pe acum. Trebuie ca împăratul să fie pregătit să-mi redea Milanul atunci când va sosi la Paris!

  — Dacă aceasta este dorinţa Maiestăţii Voastre, voi pleca mâine dimineaţă.

  — Nu! Odihneşte-te trei zile. Dar nu mai mult. Apoi vei pleca la Poitiers, unde vei aştepta sosirea împăratului. De la Poitiers şi până la Paris vei avea tot timpul să termini treaba începută. Şi gândeşte-te… eu nu ţi-am dat niciodată nimic pentru că te ştiu bogat…

  — Sire, averea mea nu trece de două milioane!… Dar îmi este de-ajuns şi nu cer altceva Maiestăţii Voastre decât cinstea de a o slujii…

  — Da, îţi ştiu devotamentul şi dezinteresul. Două milioane! Te ştiam bogat, dar nu în asemenea măsură. În fine! N-are importanţă! Loraydan, dacă reuşeşti, îţi voi da, la curte, slujba pe care o vei cere, oricât de însemnată ar fi ea…

  Contele de Loraydan se înclină atât în chip de mulţumire, cât şi ca să-şi ascundă bucuria nemăsurată ce-l cuprinsese.

  — Deci, continuă Francisc I, în trei zile vei pleca; aştepţi la Poitiers, şi-ţi vei desăvârşi opera de convingere a acestui bătrân nebun… Dar am vorbit destul despre nimicuri. E timpul să ne gândim la unul dintre cele mai serioase lucruri… la desfătare! Vă iau pe amândoi.

  — Unde mergem, Sire?

  — Aici, aproape. Mai întâi trecem pe la palatul Arronces. De când l-am dăruit comandorului de Ulloa, nu ştiu de ce, mă încearcă dorinţa de a-l revedea… Am lăsat acolo o parte din tinereţea mea… erai şi tu, Maugency… Îţi aminteşti?

  — Da, Sire. Aici a murit sărmana Agnès de Sennecour…

  — Să mergem! îl întrerupse, brusc, regele.

  „Palatul Arronces! se gândi Loraydan. Voi vedea casa în care doarme Bérengère…!”

  Cei trei gentilomi părăsiră reşedinţa Loraydan.

  Pe când se apropiau de palatul Arronces, zăriră doi oameni ce stăteau nemişcaţi.

  — Două haimanale! spuse contele Loraydan.

  — Nu, îi răspunse Maugency, care avea o vedere pătrunzătoare, sunt doi gentilomi. Unul dintre ei, după înfăţişare pare să fie tânăr, celălalt poate avea vârsta mea.

  — Ce fac acolo? îşi zicea înfuriat Loraydan. Am priceput. Unul din aceşti nenorociţi este tânăr şi a venit pentru Bérengère. Pe toţi dracii! Cine ştie dacă… Hei, domnilor!… strigă el.

  Cei doi necunoscuţi tresăriră.

  — Ce doriţi, domnilor? întrebă cel mai în vârstă.

  — Să plecaţi! răspunse Loraydan.

  — Şi pentru ce?

  — Pentru că ne stânjeniţi!

  — Loraydan! Loraydan! murmură Maugency.

  — Ei, nu vezi că avem de-a face cu doi tâlhari de noapte!

  — Ce-aţi spus? întrebă o voce aspră.

  Şi cel mai tânăr dintre necunoscuţi se-nfipse în faţa lui Loraydan.

  — Eu zic că unor indivizi de speţa voastră…

  Nu termină ce începuse să spună. Mâna tânărului se ridică şi palma răsună pe obraz. În aceeaşi clipă, săbiile ieşiră din teci, Loraydan spumegând de ruşine şi furie, celălalt liniştit, concentrat, gata să contraatace… Maugency, cu un gest, îndepărtă armele, aşezându-se între cei doi adversari:

  — Conte, iau asupră-mi jumătate din jignirea adusă, dar mi-ar plăcea să văd la lumina soarelui sângele pe care-l voi face să curgă. Dacă aceşti domni ne vor spune cine sunt, atunci mâine dimineaţă, chiar în acest loc…

  — Da! Da! Mâine de dimineaţă! La lumina zilei, strigă Loraydan.

  Regele se dăduse înapoi fi asista nepăsător la cele ce se petreceau. Maugency continuă, cu siguranţă în glas:

  — Domnilor, eu sunt baronul Roland de Maugency, iar dânsul este contele Amauri de Loraydan. Şi dumneavoastră, cine sunteţi?

  — Numele meu este Philippe de Ponthus, spuse cel mai în vârstă dintre necunoscuţi şi acesta-i fiul meu, Clother, senior de Ponthus.

  — Ponthus? tresări Maugency.

  — Ponthus. Eu vă cunosc, Maugency. Şi dumneavoastră mă cunoaşteţi. Odinioară, ne-am întâlnit aici, cu treburi diferite pe lângă cea care avea să moară în acest palat. Se pare că soarta noastră este să ne luptăm iarăşi în împrejurimile palatului Arronces…

  — Domnule de Ponthus, să lăsăm trecutul. Vă cunosc ca pe un loial gentilom şi-mi va fi de-ajuns cuvântul dumneavoastră că mâine dimineaţă ne întâlnim în faţa acestui grilaj.

  — Primim!… Vom fi aici, la ora opt dimineaţa… Sunteţi de acord?

  — Ora-i foarte potrivită. Eu vă voi avea ca adversar pe dumneavoastră şi prietenul meu Loraydan va avea onoarea să lupte cu domnul fiul dumneavoastră. Vom lupta, nu-i aşa, cu sabia şi pumnalul?{4}

  — Perfect. Bună seara, domnilor şi pe mâine dimineaţă la ora opt!

  Philippe şi Clother de Ponthus, după ce-au salutat, plecară. Curând, se pierdură în noapte, Loraydan mormăia ocări. Gânditor, Roland de Maugency îşi plecă fruntea.

  — Nu ştiam, murmură el, nu ştiam că Philippe de Ponthus are un fiu…?

  — Asta da întâlnire, spuse Francis I râzând. Nu-i oare acel Ponthus care, într-o zi, în spatele acestui palat…

  — Da, Sire… A fost o dublă lovitură. Ne-am atins şi am căzut amândoi odată. Au trecut de atunci douăzeci de ani, continuă Maugency, gânditor. Era chiar în ajunul morţii lui Agnès de Sennecour…

  Loraydan, întors cu faţa spre casa Turquand, pe care o privea cu înflăcărare şi de care se apropia încet, nu dădea atenţie acestor cuvinte şi chiar nici nu le auzea măcar. Regele stătea lângă grilaj şi rostea cu o voce tulburată de emoţie:

  — Iată, deci, palatul Arronces!… Locuinţă binecuvântată, cât de plăcute au fost orele petrecute sub acoperişul tău!… Te privesc, bătrâne palat, cu aceeaşi ochi de altădată şi nu văd decât o arătare albă, care-mi spune: „Sire, m-aţi înşelat şi eu mor!”

  — Ultimele cuvinte ale lui Agnès! murmură Maugency.

  Fruncisc I îşi sprijini fruntea-i arzândă de fierul grilajului şi vorbi încet:

  — Poate pentru că moartea lui Agnès a ucis două fiinţe… pe ea… şi pe copilul pe care-l purta la sânul ei…

  „Acest copil trebuia să se nască… în mai puţin de o lună… Cu câtă nerăbdare aşteptam venirea lui!… Fată sau băiat, l-aş fi iubit… îl iubeam deja!… i-aş fi hărăzit o soartă regească, l-aş fi adus în preajma tronului… şi Agnès mi-ar fi iertat minciuna… Ce zi îngrozitoare a fost aceea în care am venit s-o văd după ce-am lipsit cincisprezece zile… Ea era întinsă pe pat, pe moarte… Şi mi-a spus că ştia unde am fost… „m-aţi înşelat şi eu mor!” A doua zi, nu mai era în viaţă!… Luase cu ea în mormânt şi pe acest copil pe care l-aş fi iubit atât de mult!” „Oare cine îmi trimite gândul acesta ciudat, îşi spunea Maugency, albindu-se la faţă. Ce dovedeşte că acest copil n-a venit pe lume înainte de moartea mamei sale!… Trebuie ca mâine, cel târziu, să-i vorbesc regelui despre acest lucru…!”

  — Nu ştiam că Ponthus are un fiu!… repetă el pentru a treia oară.

  Regele era, acum, cu faţa spre casa Turquand.

  Loraydan se apropie de el.

  — Dragii mei prieteni, continuă Francisc I, trandafirii cresc pe morminte, viaţa triumfă asupra morţii!… Iubesc! Iubesc cum n-am iubit niciodată. Prieteni, dragii mei prieteni, când veţi vedea această gingaşă frumuseţe, plină de farmec feciorelnic şi de sfiiciune, veţi înţelege de ce i-am dăruit inima mea celei ce doarme acolo… în casa asta…

  Loraydan se clătină cuprins de ameţeală şi abia putu scoate câteva cuvinte, bâlbâindu-se:

  — În care, Sire?… În această casă?… În casa Turquand…?

  — Da, răspunse Francisc I, cu o voce pătimaşă. E acolo… Se numeşte Bérengére… Pentru a o cuceri, am un plan de luptă. Îl vom pune în aplicare la întoarcerea ta de la Poitiers, Loraydan.

  — La întoarcerea mea! spuse contele fără să-şi dea seama ce spune.

  — Da. Pentru treburi de dragoste, îmi trebuie ca mintea să nu-mi fie preocupată de altceva. Aşa că voi aştepta întoarcerea ta. Am câştigat-o de partea mea pe femeia care veghează asupra acestui înger. Mai există şi un moşneag de tată; o vom scoate la capăt şi cu el. Vom fi cinci: eu, voi doi, Sansac şi Essé. Până atunci, Bérengére mă va fi băgat în seamă, văzându-mă cum mă plimb pe acest drum şi, fără îndoială, îi voi putea vorbi… Ea, poate că mă va iubi…

  Loraydan izbucni în râs: era de spaimă…

  — Poate că ea vă va iubi… dar… dacă nu vă iubeşte?

  — Eu o iubesc! E destul. Dacă mă iubeşte, mă va urma de bunăvoie.

  Loraydan simţea cum îşi pierde minţile.

  — Şi dacă ea nu vă iubeşte?

  — Ei bine, o voi răpi! Şi sunt sigur că voi reuşi, pentru că mă vei ajuta, Loraydan…!

  Capitolul XII Ultimele cuvinte ale lui Philippe de Ponthus.

  A doua zi dimineaţă, la ora stabilită, Roland de Maugency şi Amauri de Loraydan stăteau în faţa grilajului palatului Arronces şi îi văzură venind pe Philippe şi Clother de Ponthus – tatăl şi fiul. Nici o asemănare fizică nu părea să-i înrudească… dar trăsăturile moştenite prezintă, uneori, destule ciudăţenii…!

  Cei patru adversari se salutară.

  Maugency şi Loraydan se uitau la Clother de Ponthus cu aceeaşi privire plină de întrebări.

  „Trebuie chiar astăzi, peste un ceas, trebuie să-i vorbesc regelui despre acest tânăr!” se gândea Maugency, care părea încremenit.

  „Cât e de frumos”, îşi zise Loraydan cu strângere de inimă.

  — Domnilor, spuse cu o voce schimbată, vă rog să-mi acordaţi un răgaz de zece minute.

  — Ce-nseamnă asta, Loraydan? întrebă Maugency.

  — Înseamnă, tună Loraydan (şi privirea lui încărcată de ură îl ţintea pe Clother de Ponthus), că înainte de a mă bate cu acest domn, trebuie să mă duc până acolo!… în casa asta!… trebuie să vorbesc cu fata lui Turquand!

  Zicând acestea, se năpusti spre poartă, bătând cu putere în ea.

  Amauri de Loraydan pătrunse în casă şi se faţă în faţă cu însuşi Turquand.

  — Jupâne, îi spuse Loraydan, mă voi bate…

  — Am văzut şi am priceput totul. Luptaţi-vă, domnule conte, căci dumneavoastră purtaţi sabie. Dar pot să vă întreb pentru ce…

  — Am să-l omor pe acest tânăr gentilom pe care-l vedeţi acolo, pentru că a venit să dea târcoale casei mele… în jurul fiicei dumneavoastră, jupâne!

  — Îl văd pentru prima oară, răspunse liniştit Turquand. Dar dacă Bérengère o vrea, bine faceţi că-l ucideţi. Vă daţi seama: e singurul mijloc de a înlătura ruşinea şi durerea. Nu şovăiţi!

  — Şi dacă acest necunoscut este o persoană importantă? scrâşni Loraydan

  — Vă voi spune: ucideţi-l!

  — Şi dacă este un prinţ de sânge?

  — Vă voi spune: ucideţi-l!

  — Şi dacă este regele? Regele! Regele!

  — Vă voi spune: ucideţi-l! Şi dacă veţi fi atât de laş încât veţi şovăi, îl voi omorî eu însumi!

  Loraydan izbucni în hohote de râs.

  — Vă spun că regele v-a văzut fata! O vrea! Nu pricepeţi lucrul ăsta? Regele! Regele dă târcoale casei voastre! Regele! Corupătorul! Trădătorul!

  — Ştiu! spuse Turquand, liniştit în continuare.

  — O ştiţi! Şi mai ştiţi că deja a cumpărat-o pe femeia care are grijă de fata voastră?

  — Ştiu! zise Turquand, la fel de liniştit. Din ordinul meu, doamna Métarde a primit cadourile regelui… Vă spun că veghez!… Eu sunt cel care are grijă!

  — Dar… n-aţi face mai bine să vă mutaţi?

  — Nu. Această casă a fost clădită după planurile mele şi le-am făcut în aşa fel, încât, la nevoie, să mă pot apăra. Credeţi-mă: atât cât trăiesc, Bérengère nu trebuie să se teamă de nimic… nici de rege… nici de oricine altcineva în lumea asta!

  Se făcu tăcere. Apoi meşterul aurar întrebă cu o voce voioasă:

  — Cei zece saci au ajuns, în bună regulă, la dumneavoastră?

  — Jupâne Turquand, grăi Loraydan, aş vrea să vorbesc cu Bérengère…

  S-ar fi spus că n-auzise ce fusese întrebat… şi chiar aşa era… Meşterul aurar deschise o uşă şi dădu un ordin. Câteva minute mai târziu, Bérengère pătrunse în încăpere, cu un mers atât de plin de graţie, încât Loraydan se simţi străbătut de fiorii dragostei.

  — Bérengère, îi spuse, am să mă lupt cu omul acela pe care-l vezi acolo… lângă grilaj… cel îmbrăcat cu pelerina de catifea cenuşie… Uite! Uite! Ridică ochii spre dumneata!

  — Să vă bateţi! spuse Bérengère, albindu-se la faţă.

  — Să mă lupt! repetă Loraydan. Şi să-l ucid! Îl cunoşti pe acest om? Spune! Îl cunoşti?

  — L-am mai văzut pe aici…, şopti Bérengère.

  Nu era decât un sărman adevăr: o singură dată îl văzuse pe Clother de Ponthus, în faţa grilajului…!

  — Eram sigur! scrâşni Loraydan.

  — Să vă bateţi! murmură Bérengère, albă ca petalele de crin.

  „Tremură pentru soarta lui!”

  — Mă lupt, şi, dacă pot, îl omor! Îi răspunse.

  Salutându-l cu un gest scurt pe meşterul aurar, Loraydan se repezi afară. Suferinţa de nesuportat a geloziei îi măcina creierii, făcându-l să strige: „Se iubesc! Pe Dumnezeul meu, o ştiam prea bine! Şi eu, care, poate încă mai şovăiam! Nu, nu, frumoaso! Acest nume de Loraydan, făcut faimos prin atâţia eroi, nu-l vei purta! Şi eu. eu. te voi avea!”

  Ajuns la grupul celor trei gentilomi, îl văzu pe Maugency deschizând portiţa grilajului.

  — Ce faci? îi spuse. Să ne batem aici!

  Maugency ridică din umeri.

  — Regele mi-a trimis această cheie. E un ordin, lupta va avea loc înăuntru. Destul cu prostiile, Loraydan! Poartă-te ca un gentilom sau te părăsesc!

  Intrară şi se îndreptară spre palatul Arronces, care părea că-i priveşte venind, cu o întunecată şi misterioasă curiozitate. Îi dădură ocol şi se opriră sub două ferestre la fel, care mai mult uneau decât despărţeau o zveltă şi elegantă fereastră în chip de cruce. Asupra vitraliilor acesteia, încadrate în plumb, părând că alcătuiesc arabescuri, Philippe de Ponthus şi Roland de Maugency îndreptară aceeaşi privire gânditoare.

  — Capela palatului Arronces, spuse Maugency cu o voce ciudată.

  — Aici se odihneşte Agnès de Sennecour, adăugă Philippe de Ponthus, ca un ecou al unor amintiri de demult.

  — Să scoatem spadele! îi întrerupse Loraydan.

  Cele patru săbii străluciră sub razele palidului soare de iarnă ce se ridica deasupra Parisului.

  — Domnule de Maugency, spuse Philippe de Ponthus în timp ce încerca o lovitură directă, vreţi să-mi spuneţi de ce n-aţi încetat să cercetaţi faţa fiului meu?

  — Domnule de Ponthus, răspunse Maugency care tocmai parase lovitura, daţi-mi voie să vă spun că nu ştiam că aveţi un fiu!… de vârsta aceasta… Şi cu o asemenea figură…!

  Fără să-şi dea seama, Philippe de Ponthus întoarse capul spre fiul său… şi îl văzu tocmai când punea piciorul pe sabia lui Loraydan, căzută la pământ… Surâse, îl salută pe Maugency şi-i spuse vesel:

  — Aţi văzut? Prietenul dumneavoastră este dezarmat!… E neîndoios că nu ştiţi şi faptul că fiul meu n-are pereche în a face să-i sară din mână sabia adversarului!

  Amauri de Loraydan răcnea:

  — Dezarmat! Dezonorat!

  — Dezarmat, da. Dezonorat, nu! spuse Clother, cu o sinceră politeţe.

  — Termină-mă! Ucide-mă…!

  — Ridicaţi-vă spada!

  Loraydan, nervos, îşi ridică de jos sabia, biciui cu ea aerul şi se aşeză în gardă. Lama săbiei sale se lovea de cea a lui Clother, în mişcări repezi, şi, deodată, scoţând o înjurătură, se aruncă în atac. În aceeaşi clipă, spada lui Clother îi lovi mâna ca o lovitură de bici, lăsând o lungă dâră roşie… Degetele se descleştară… şi, încă o dată, scăpă sabia din mână…

  — Aş putea să vă omor, spuse Clother, dar…

  Dar, chiar atunci, în spatele lui se auzi un suspin adânc, urmat de două horcăieli. Tresări, se-ntoarse… şi se repezi către Philippe de Ponthus care se prăbuşea lungă Maugency deja căzut, cu o privire sticloasă, amândoi având piepturile străpunse… era aceeaşi dublă lovitură care, odinioară, îi doborâse pe cei doi, chiar în acest loc. Numai că, de această dată, lovitura era mortală.

  Loraydan se aplecă asupra lui Maugency dar acesta nu mai avea nevoie de nici un ajutor. Sărmane Maugency, nu vei mai putea să-i spui regelui Francisc ce gânduri ciudate ţi s-au stârnit în minte atunci când priveai cu atâta băgare de seamă chipul lui Clother de Ponthus!

  Clother îngenunche şi, cu mâini care-i tremurau, săltă de jos capul părintelui său, murmurând:

  — Domnule… domnule… sunteţi grav rănit? Vorbiţi-mi… priviţi-mă…

  Philippe de Ponthus deschise ochii şi-şi privi fiul cu multă dragoste.

  — Trebuie, îngăimă cu greutate, să mă duci acasă… repede!… Am să-ţi vorbesc!… şi, pe legea mea… simt că mă duc…!

  Clother se ridică, alb la faţă. Un tremur uşor îi frământa buzele.

  — Domnule, îi spuse lui Loraydan, vreţi să aveţi grijă de răniţi în timp ce eu…

  Loraydan făcu un gest vag de învoire. Clother porni în goană.

  După un sfert de oră, două litiere pătrundeau în palatul Arronces. Clother îl căută cu privirea pe adversarul său, dar nu-l mai văzu. Loraydan dispăruse…

  Clother aşeză mortul într-una din litiere şi apoi, luându-şi tatăl în braţe, îl culcă în cealaltă.

  — Care din voi ştie unde locuieşte acest gentilom? îi întrebă pe oamenii pe care-i adusese, arătând spre corpul lui Maugency.

  — Domnul de Maugency îşi are palatul pe la mijlocul străzii Saint-Honoré, îi îndrumă Philippe de Ponthus.

  Cele două litiere porniră şi, în strada Temple, se despărţiră, cea care ducea trupul lui Maugency îşi continuă calea spre Sena, iar cea în care se afla Ponthus se-ndreptă spre strada Saint-Denis.

  Acolo, aproape peste drum de hanul Ghicitoarei, cei doi Ponthus stăteau într-o casă veche, la primul etaj, unde ocupau un destul de modest apartament de cinci camere şi un fel de vestibul. Clother de Ponthus luă rănitul în braţele-i nervoase şi urcă astfel cu el, puternic şi plin de afecţiune, precum Enea, în timpurile eroice, l-a purtat în Anchise, tatăl său. Îl întinse pe pat şi-i spuse femeii care se-ngrijea de gospodăria lor să se repeadă după un chirurg.

  — Fără chirurg! surâse Philippe. Închide uşa şi ascultă!

  — Mai întâi vă îngrijesc şi după aceea vă ascult!

  — Ascultă-mă întâi! Supune-te ultimei mele porunci.

  Philippe fu surprins de slăbiciune, o spumă înroşită de sânge îi apăru pe buze şi deodată, văzu moartea aşezată la căpătâiul său; deschise braţele şi mai avu puterea să-şi îmbrăţişeze fiul, murmurând:

  — Mă duc… adio, Ponthus!… Aş fi vrut să-ţi spun… Când vei şti adevărul, fugi, fiul meu, iubitul meu fiu, departe de Paris, de Franţa… Inimi cum este a ta pot oriunde să lupte şi să-şi cucerească fericirea… o sabie ca a ta este preţuită peste tot… Prea târziu!… Totuşi, ascultă-mi ultima dorinţă… o vei îndeplini…?

  — Cum se poate să vă îndoiţi, domnule…!

  — Ei bine, de cum voi înceta să mai exist, du-te la castelul meu de la Ponthus, de lângă Brantôme… Acolo vei găsi ceea ce aveam să-ţi spun… pentru că ieri ai împlinit douăzeci şi unu de ani… şi pentru că, astăzi, moartea mi-a poruncit să-ţi vorbesc… Acolo… în sala urmelor… panoplia… sabia din mijloc… mânerul este gol… NU uita… adio… adio… nu uita sabia de la Ponthus…

  Şi îşi dădu sufletul…

  Capitolul XIII Sabia de la Ponthus.

  A doua zi după înmormântarea tatălui său, Clother de Ponthus, ascultând de ultima-i dorinţă, încalecă de cum se lumină şi luă drumul spre Brantôme, căci domeniul Ponthus se afla în împrejurimile acestui oraş.

  Clother se simţea teribil de mâhnit; din când în când, o lacrimă îi picura, fierbinte, pe obraz… îşi plângea tatăl… Era încercat de prima mare durere a vieţii sale.

  Amauri de Loraydan era unul dintre acele fiare sălbatice care, dintotdeauna, au bântuit lumea. Clother era un sentimental.

  Călărea fără să bage de seamă că la o oarecare depărtare în urma lui venea Amauri de Loraydan, ce se afla în drum spre Poitiers, unde, aşa după cum îi ordonase regele, trebuia să-l aştepte pe comandorul de Ulloa. Nu era urmarea nici unei gândiri faptul că Loraydan părăsise Parisul în acelaşi timp şi prin aceeaşi poartă cu Clother: întâmplarea potrivise astfel lucrurile… cum se întâmplă de atâtea ori! După instrucţiunile primite, Loraydan trebuia să se oprească la Poitiers şi să-l aştepte pe Carol Quintul… dar el nu se opri.

  Pentru ce? Pentru ce îl urma pe Clother? N-ar fi fost în stare s-o spună. N-avea nici un plan… Numai ura îl împingea să meargă mai departe. În dimineaţa zilei de 30 noiembrie, Clother zări Ponthus-ul şi, părăsind drumul mare, se îndreptă spre castel. Loraydan se aşeză la pândă după o movilă de pământ şi se uita, cu o privire întunecată, după Clother care mergea, în trapul calului, pe drumul ce ducea la Ponthus.

  „Unde se duce? Oare a părăsit pentru totdeauna Parisul? Acest lucru i-ar salva viaţa…”

  Într-un târziu, Clother nu se mai văzu şi Loraydan scoase un suspin adânc, căzând pe gânduri dacă s-apuce şi el pe acel drum. Dar, pentru ce? Nici vorbă despre o nouă provocare la duel… Căzu într-un soi de visuri în care tot felul de planuri se clădeau şi se dărâmau de la sine…

  — Fireşte că pentru o mie de livre noi putem să-l aşteptăm la un colţ de drum pe frumosul călăreţ care tocmai a trecut…

  — Cinstit vorbind, ar fi aproape pe degeaba. Eu aş cere două mii de livre, pentru că suntem doi.

  — Nu, nu Ban-Frumos, ar fi prea mult. Ţi-am spus întotdeauna că eşti prea lacom.

  — Şi eu, Jean-Uşiţă, te-am dojenit mereu pentru dărnicia ta care ne va aduce în sapă de lemn…

  La primul cuvânt al ciudatei conversaţii şi care spărsese liniştea adâncă ce domnea în jur, contele de Loraydan avu o tresărire puternică, întocmai ca un răufăcător prins asupra faptului. Înţelese, pe dată, că fiinţele ce-şi vorbeau astfel trebuie că citiseră pe chipul său ura ce i-o purta lui Clother.

  Luându-şi un aer nepăsător, întoarse uşor capul şi la zece paşi de el, într-o groapă, pe jumătate ascunşi de mărăcini, văzu doi oameni aşezaţi faţă în faţă, două haimanale. Cu seriozitate, continuau să discute dacă uciderea putea valora mai mult sau mai puţin de o mie de livre şi, la un moment dat, tăcură.

  — Spune-mi, prietene, zise Loraydan, ce castel este acela ale cărui două turnuri le zăresc?

  Cel care se numea Jean-Uşiţă păru că abia acum îl vede pe conte.

  — Monseniore, îi răspunse, este Ponthus, domeniul lui Philippe de Ponthus…

  „Domeniul Ponthus! tresări Loraydan. Deci pentru a veni la moşia sa, a părăsit Parisul…?”

  — Cine-i acest Philippe de Ponthus? întrebă el cu o voce nepăsătoare.

  — Un respectabil senior, despre care se spune că a avut necazuri. Aproape că n-a mai fost văzut la Ponthus. În ultimii doi ani, nu a venit decât de trei ori şi, de fiecare dată, însoţit de fiul său… Astăzi, fiul vine singur… Aş vrea să ştiu de ce…

  — Fiul?… Care fiu…?

  — Acel gentilom care a trecut adineaori pe drum. Cum, nu l-aţi văzut?… Se vorbeşte că-i un viteaz… Dar, eu ştiu dintre cei măi viteji care, dacă a trebuit…

  — O mie două sute livre, nici un ban mai puţin! hotărî Ban-Frumos cu un soi de nevinovăţie înspăimântătoare.

  Un val de căldură îl năpădi pe Loraydan, apoi îşi strânse pelerina în jurul lui, cuprins de friguri… Era la prima sa crimă.

  — Cum veţi proceda?

  — Asta ne priveşte, răspunse Jean-Uşiţă.

  — Când?

  — În cel mult trei zile!

  Nu mai schimbară nici o vorbă. Loraydan se ridică, livid la faţă. Totul era aranjat. Pusese la cale crima… La un semn al lui Loraydan, Jean-Uşiţă întinse tichia, în care contele lăsă să cadă banii care, cu o iuţeală nemaipomenită, dispărură, nimeni neputând să spună unde, în afară de Ban-Frumos ce supraveghea operaţiunea cu un ochi imposibil de înşelat.

  Loraydan închise buzunarele de la şa şi, fără să mai arunce vreo privire spre cele două puşlamale, încălecă şi porni înapoi, la pas, pe drumul pe care venise urmărindu-l pe Clother de Ponthus…

  Se întorcea la Poitiers… călător liniştit, bun gentilom care se duce să execute, cu toată credinţa, ordinele regelui său…

  Clother de Ponthus sosise la castel. Un om îi luă calul şi-l duse în grajd, după care se întoarse lângă Clother. Acesta, căzut pe gânduri, nu se mişcase din loc; îl întrebă:

  — Fără îndoială că seniorul de Ponthus s-a oprit undeva, pe drum… Când va sosi?

  — Nu, Agénor, tatăl meu nu va mai veni… tatăl meu nu va mai veni niciodată la Ponthus…

  — Deci, seniorul de Ponthus este mort…

  — Da, spuse Clother. Mort cu sabia în mână. A murit ca un viteaz. Acest suflet curajos şi tandru nu mai există… şi eu am rămas singur pe lume…

  Agénor, cu capul plecat ascultă tristele cuvinte. Cu siguranţă că în sinea lui rostea o rugăciune şi, după ce făcu semnul crucii, îi spuse:

  — Clother, senior de Ponthus, mă-nchin ţie şi-ţi făgăduiesc credinţă… Dar, chiar acum, trebuie să îndeplinesc porunca, atât de des repetată a monseniorului Philippe, de a vă duce la sala de arme…

  — Pentru aceasta am venit, spuse Clother.

  — Mi s-a spus să vă las singur în sala de arme…

  Imediat, Clother se îndreptă spre panoplia ce o ştia atât de bine şi pe care o admirase de nenumărate ori. Pe ea stăteau, alături, spade, pumnale, săbii, purtând cu toate semnul marilor armurieri din Toledo sau de la Milano. Clother o desprinse din mijloc şi se uită la ea. Apoi îşi scoase spada lungă ce-o purta la şold şi-o puse în locul celei pe care o luase din panoplie. Se aşeză la o masă şi puse sabia de la Ponthus în faţa lui. Era o armă solidă şi uşoară, fără zorzoane, cu mânerul drept şi cu garda apărată de spirale din oţel cizelat. Mânerul se termina cu o sferă din oţel pe care era gravat blazonul familiei Ponthus. Clother încercă s-o răsucească la stânga, la dreapta şi, după un mic efort, sfera se deşurubă. Odată scos, mânerul sabiei se dovedi a fi un cilindru gol, lucru care, de altfel, nu-i slăbea cu nimic din tăria lui. Înăuntru se afla o hârtie făcută sul pe care Clother o trase afară.

  Din hârtia răsucită se desprinse un diamant care căzu pe masă… Aplecând şi scuturând mânerul sabiei.

  Clother văzu căzând un al doilea diamant şi apoi altul… Când, în sfârşit, mânerul se goli, pe masă se adunaseră douăsprezece diamante.

  — Nu ştiam ca tata să aibă o asemenea avere… nu mi-a spus niciodată…

  În timpul acesta, privirile i se-ndreptară spre hârtia răsucită. O desfăcu şi, nu fără o oarecare şovăială, începu să citească. Purta o dată: 15 mai 1519. Trecuseră mai bine de douăzeci de ani de când fusese scrisă şi cerneala era îngălbenită… slabă dovadă a unei iubiri acum stinse… a unui chip şters de scurgerea vremii… care vindecă rănile inimii… atunci când izbuteşte!

  Iată ce scria Philippe de Ponthus:

  Clother, Când o să citeşti aceste rânduri, vei avea douăzeci şi unu de ani împliniţi. Intenţia mea era ca să nu afli adevărul, căci el, din nenorocire pentru această lume, este adeseori dureros şi uneori mortal. Mama ta a hotărât însă altfel. Murind la trei zile după naşterea ta, m-a pus să jur că o să-ţi spun totul. O fac cu părere de rău. Când vei împlini douăzeci şi unu de ani ai să citeşti hârtia asta. Dacă între timp eu voi muri, am avut grijă să încredinţez unui prieten credincios secretul sabiei de la Ponthus. Sper însă că Dumnezeu o să se milostivească de mine şi să mă lase să trăiesc atâta vreme cât să te pot creşte şi să fac din tine un bun gentilom.

  Iată deci, ceea ce trebuie să ştii, după dorinţa mamei tale:

  Clother, nu eşti fiul meu…

  Clother sări în picioare.

  Era alb la faţă… ochii i se tulburaseră… şi mâinile îi tremurau…

  Buzele-i murmurau cuvinte izvorâte din adâncul sufletului, ca un imn al dragostei filiale:

  — Tu, pe care te văd surâzându-mi în frageda copilărie aplecat deasupra leagănului meu, fără ca această amintire atât de îndepărtată să mă mire, care mi-ai călăuzit primele gânduri, cel ce m-a învăţat bunătatea, dragostea, mila şi mi-a înarmat braţul, cel care ai dat onoare vieţii şi frumuseţe gândirii mele, tu, Philippe, senior de Ponthus, binevoieşte să mă socoteşti fiul tău. Eşti tatăl meu, cel ce mi-a dat suflet şi m-a crescut.

  Mai liniştit, după aceste cuvinte, Clother se aşeză şi se apucă să citească mai departe.

  Nu eşti fiul meu prin naştere…

  Dar după inima mea, eşti ca şi copilul meu şi, ca un părinte, îţi voi închina întreaga-mi viaţă. Iată pentru ce, Clother:

  Am iubit. A fost o dragoste unică. Prima mea iubire a fost şi cea din urmă şi simt că până la ultima mea suflare va rămâne la fel de tânără, de puternică şi curată ca în clipa în care m-a cuprins… Cea pe care o iubeam nu putea să-mi fie soţie: ajunsesem prea târziu ca să-i mai pot cuceri inima, dar o iubeam atât de mult, chiar fără nici o speranţă şi ea acceptă să mă facă părtaşul suferinţelor el…

  Te-ai născut, Clother…

  Când ea şi-a dat seama că am înţeles şi că mă clătinam sub povara înfricoşătoarei bucurii, şi-a întins spre mine bietele ei mâini, şoptindu-mi: „Dumneata îi vei fi tată. şi când va avea douăzeci şi unu de ani, îi vei spune tot.”

  După ce îmi mai spuse în ce condiţii voia să afli adevărul, ea îşi dădu sufletul… Condiţia era ca tu să-l afli chiar în locul unde ea a suferit şi nu în altă parte.

  Dragul meu copil, acest loc este Palatul ARRONCES.

  Pentru a îndeplini ultima dorinţă a mamei tale, în ziua în care vei împlini douăzeci şi unu de ani te voi duce acolo. S-ar putea, însă, să nu pot face acest lucru, fie că am murit înainte, fie că la acea dată vom fi despărţiţi din cine ştie ce motive.

  De aceea, Clother, îţi scriu această scrisoare.

  Ea are drept scop:

  Mai întâi, să te facă să intri în posesia a douăsprezece diamante care au aparţinut familiei mamei tale şi pe care ea le avea, la rându-i, de la mama ei. Aceste diamante au fost socotite, la preţul cel mai mic, la trei sute de mii de livre şi ele trebuie să te ajute să-ţi orânduieşti viaţa. Trebuie să foloseşti aceşti bani; stând la îndoială, vei nesocoti voinţa marnei tale şi a mea.

  Scrisoarea are drept al doilea ţel să-ţi spună ce vei găsi în palatul Arronces:

  1. Numele şi povestea mamei tale, scrise de ea însăşi;

  2. Numele tatălui tău adevărat, pe o hârtie scrisă de mine: am adăugat şi câteva sfaturi privind comportarea faţă de el şi îndrăznesc să cred că vei ţine seama de ele;

  3. Un pachet cu şapte scrisori scrise toate de mâna tatălui tău, constituind dovada de netăgăduit că eşti fiul lui;

  4. Actele prin care devii fiul meu adoptiv, moştenitor legal al numelui meu, titlurilor, senioriei de la Ponthus şi al tot ceea ce mai am;

  5. Un medalion cu portretul mamei tale, miniatură făcută cu şase luni înaintea morţii ei, de către pictorul Jehan Clonet;

  Totul a fost băgat într-o casetă de fier pentru a fi ferite de umezeală. Va trebui s-o spargi, deoarece cheia am aruncat-o în Sena. Iată cum vei găsi caseta:

  Palatul Arronces se află în Paris, în spatele castelului Temple, pe calea Corderie, unde se găseşte şi grilajul de la intrare, chiar în faţa locului numit Copiii Roşii.

  Vei intra prin grilajul din faţă şi te vei duce spre palat, pe care îl vei ocoli. Vei intra în capelă printr-o uşă de mărime mijlocie şi, odată ajuns acolo, aşază-te lângă prima treaptă a altarului, cu spatele la el; apoi te îndrepţi spre fundul capelei, numărând dalele de pe jos.

  Sub a şaptesprezecea dală, mai precis sub dala care se află exact în centrul capelei se găseşte caseta…

  Cu o pârghie îţi va fi uşor să ridici dala, apoi vei săpa cam două lăţimi de cazma şi vei găsi caseta.

  Adio, copilul meu, fiul meu iubit! Şi ca ultim sfat, îţi voi repeta cuvintele sfinte: respectă pe tatăl şi mama ta… Dar eu le înlocuiesc, fiul meu şi iată ultima mea dorinţă, izvorâtă din adâncul inimii: IUBEŞTE şi RESPECTĂ AMINTIREA MAMEI TALE!

  Primeşte binecuvântarea mea şi semnez:

  PHILIPPE, senior de Ponthus.

  * * *

  Soarele era la apus. Trecuseră multe ceasuri de când Clother se afla în sala de arme a castelului de la Ponthus. Se lăsa noaptea când Agénor, servitorul ce avea grija casei, se hotărî să pătrundă în încăpere.

  — Seniore, îndrăzni Agénor, se face târziu şi deja s-a înnoptat…

  Auzindu-l, Clother înălţă capul şi se sculă.

  — Seniorul de Ponthus, continuă Agénor, nu binevoieşte să ne onoreze masa pe care i-am pregătit-o?

  — Desigur, bunul meu Agénor, spuse Clother, cu un soi de veselie nervoasă, mai ales că mi-e foame, nemâncând nimic de azi dimineaţă.

  Clother mâncă cu poftă şi cinsti cum se cuvine cina pe care i-o servi chiar Agénor.

  Era aproape ora nouă când se sculă de la masă şi ceru să i se înşăueze calul. Refuză să fie însoţit de cei doi fii ai lui Agénor şi făgădui că se va întoarce în curând să repare şi să locuiască mai multă vreme la Ponthus. Îşi luă rămas bun şi se sui în şa.

  Clother cunoştea bine drumul şi era nevoie de lucrul acesta, noaptea fiind întunecoasă.

  Pe nebăgare de seamă, slăbi hăţurile şi calul începu să meargă la pas. Îl încerca nevoia să se oprească, să se aşeze şi, prinzându-şi capul în mâini, să se gândească…

  Visarea! Cea mai grozavă otravă a creierului!… Dar Clother nu ştia încă lucrul acesta.

  Hotărându-se să descalece, văzu în faţa lui, pe stânga, în marginea drumului, două ferestre unde pâlpâia o lumină. Îşi dădu seama că se afla lângă un vechi han părăsit, unde se oprise înainte, de mai multe ori, ca să-şi odihnească armăsarul.

  I se spunea hanul la „Mila lui Dumnezeu”.

  „Aici, voi fi singur, îşi zise Clother şi mă voi putea gândi la tine, mamă! Şi la tine, Philippe de Ponthus, singurul şi adevăratul meu tată…!”

  Sări jos de pe cal, pe care-l legă de un inel, împinse uşa întredeschisă, intră şi văzu că lumina pe care o zărise venea de la o torţă de răşină şi de la resturile unui foc din vatră. Se gândi că o biată fiinţă se oprise aici să se odihnească şi se aşeză pe scaun, sprijinindu-şi coatele pe o masă rămasă acolo… închise ochii… Aproape în aceeaşi clipă îi deschise, auzind un zgomot… Văzu doi oameni năpustindu-se asupra lui cu pumnalele în mâini… Apucă sabia şi dădu să se ridice… prea târziu…!

  O durere ascuţită îi sfâşie pieptul… Scoase un strigăt de agonie, se prăbuşi la pământ şi-şi pierdu cunoştinţa…

  Iute, Jean-Uşiţă, cel care-l înjunghiase şi Ban-Frumos, alb la faţă, se apucară să-l scotocească pe Clother.

  Deodată, uşa fu zvârlită de perete şi mai mulţi oameni năvăliră în sală, spre fundul căreia Jean-Uşiţă şi Ban-Frumos o şi luaseră la goană, încălecând o fereastră ce da spre câmp, dispărând în noapte ca doi şacali înspăimântaţi, cât ai zice: peşte!

  Unul din noii veniţi, un bătrân frumos şi voinic, se aplecă asupra lui Clother şi avu un gest de milă.

  Era comandorul don Sancho de Ulloa.

  Capitolul XIV Drumul mare.

  Am făcut cunoştinţă cu personajele şi evenimentele ce vor influenţa viaţa lui don Juan Tenorio şi cea a Leonorei de Ulloa, schimbându-i cursul. La fel ca acela ic se apucă să descrie drumul unui fluviu şi este obligat să menţioneze obstacolele, stânca, accidentul de teren care au schimbat cursul apei şi au făcut-o să se abată din cale…

  Putem să ne întoarcem, acum, la don Juan pe care l-am părăsit pe când pleca din Sevilla, însoţit de valetul sau, Jacquemin Corentin, în urmărirea Leonorei de Ulloa.

  Mergeau la pas, cu frâiele pe gâtul cailor, odihnindu-i după un trap îndelungat, aflându-se la Ceva mai mult de-o leghe depărtare de Brantôme.

  Se însera. Vântul aspru de decembrie învolbura bălăriile, bătând în rafale nebune peste platourile sterpe din Périgord.

  Don Juan era gânditor. Lui Jacquemin Corentin nu-i tăcea gura.

  — Domnule, spuse el, aş vrea să ştiu un lucru…

  — Mă plictiseşti. Vorbeşte cu nasul tău dacă chiar nu-ţi poţi stăpâni limba.

  Corentin se chiorî spre nasul său, cu un aer binevoitor, ca şi cum ar fi vrut să-l salute şi continuă:

  — Domnule nas al meu, tare aş vrea să ştiu de ce am plecat primii din Périgueux? De la Sevilla, noi n-am pierdut-o din ochi pe nobila domnişoară…

  Don Juan tresări şi-l privi pieziş…

  — De ce, astăzi, o lăsăm în urmă? Cu dumneavoastră vorbesc, domnule nas al meu. Oare am renunţat la această urmărire nedemnă de un adevărat gentilom? Sau, în sfârşit, ne-a înduplecat curajul şi hotărârea acestei sărmane copile?

  Don Juan scoase un lung suspin şi-l trecu un fior…

  — Răspunde-mi, nas fără ruşine! Când am plecat din Sevilla, această vitează fată din Andaluzia era însoţită de două servitoare. Într-o noapte, pe când străbăteam cheile din Siera-Morena, ai plecat singur… cu dumneata vorbesc nas al meu! A doua zi, domnişoara nu mai avea decât un scutier pe lângă ea. De ce?

  — Corentin!

  — Taci, nas al meu! Şi-atunci când am trecut Bidassoa, iar m-ai lăsat singur într-o noapte fără lună. Când am intrat în Bayonne, nobila domnişoară era singură! Singură! De ce? Pentru ce se aflau pete de sânge pe spada noastră, încât a trebuit să frec la ea un ceas ca s-o fac să lucească din nou?

  — E! făcu don Juan. Ce atâta vorbărie pentru două lovituri de sabie!

  — Cu dumneata şi numai cu dumneata vorbesc, nas al meu! Nu te dojenesc pentru cele două lovituri de sabie, căci te cunosc. Cel puţin în privinţa asta nu eşti în stare de vreo trădare…

  — Poţi să crezi lucrul ăsta! Lupta a fost cinstită! Puteam să-i ucid, dar m-am mulţumit să-i fac să nu mai fie în stare să continue drumul.

  — Taci, nas ticălos! Necinstea acestor lovituri de sabie stă tocmai în faptul că dumneata voiai ca sărmana domnişoară să rămână singură! Singură, la cheremul dumitale!… Dar ţi-ai greşit socotelile, despre dumneata vorbesc, nas al meu! De trei ori ai vrut să te apropii de această copilă… singură, singurică… pe drumurile astea pustii!… Şi-a fost de-ajuns să te privească din cap până în picioare, aşa, încetişor, fără măcar a găsi de cuviinţă să-şi arate mânia… Ah!… cum le mai privea! Şi cum ai rămas încremenit în drum!… Ah! Nas al meu, nas al meu! Şi-acum mai râd! Cum te mai lungiseşi, parcă şi aşa nu erai destul de lung!

  Corentin se chiombi vesel spre vârful nasului său.

  — Eh! suspină don Juan. Fie, ai dreptate! Neînduplecată, ei nu i-a fost deloc milă de lacrimile mele. S-a înverşunat să nu vadă iubirea care mă mistuie. I-aş fi spus, dacă ar fi vrut să mă asculte… dar, mă jur pe cer, mă va asculta! Trebuie! Şi lucrul acesta se va întâmpla curând, chiar dacă pentru asta va trebui…

  — Domnule, îl întrerupse Corentin, vă va asculta… acum vorbesc cu dumneavoastră. Dar poate că nu vă va crede!

  — Şi de ce, Corentin? Dragostea adevărată dă cuvintelor un accent de sinceritate care nu înşală niciodată urechea unei femei. Trebuie să ai o inimă de piatră ca să nu bagi de seamă pasiunea mea!

  — Da, dar ea nu vă va crede dacă ştie cum vi se spune la Sevilla… şi nu se poate să nu ştie.

  — Ei! Şi cum mi se spune? Tu ştii, nu-i aşa?

  — Fără îndoială. Ca toată lumea, de altfel. Vi se spune Don Juan el Burlador…{5}

  — Cerule! Cum se poate! În aşa hal se poate măslui adevărul! Eu! Un şarlatan!… Opreşte, Corentin! Să stăm puţin aici… Descalecă… Vezi copacul acela plin de ramuri subţiri până aproape de pământ?… Acolo, la marginea pârâului…

  — Un plop, spuse Corentin.

  — N-are importanţă. Du-te, Corentin şi taie o ramură.

  Jacquemin ascultă.

  — Nu, nu pe aceea; e prea subţire… Acolo! Aia-i bună… Curăţ-o puţin… foarte bine!

  — Poftim, domnule. Ce voiţi să faceţi cu ea?

  — Eu? Ce voi face? Ea-i pentru tine. Croieşte-te cu ea, Corentin şi ciomăgeşte-te bucuros.

  — Cum? Doriţi ca eu însumi…

  — Nu m-ai făcut tu să-ţi făgăduiesc că n-am să te mai bat? Deci, cine va pedepsi crima ta dacă nu tu însuţi?

  — Crima mea? spuse Corentin.

  — Fără îndoială. Tu ştii că eu sunt unul din cei Douăzeci şi Patru din Sevilla. Tu ai defăimat pe unul dintre aceştia, numindu-l şarlatan. Este o crimă pe care justiţia andaluză o pedepseşte cu închisoarea. Dar eu îţi vreau binele şi mă voi mulţumi cu douăzeci de lovituri de ciomag, pe care ţi le vei da singur şi cu toată hotărârea… Foarte bine. Continuă! Obraznicule! Ei! Nu striga aşa de tare c-o să mă asurzeşti!

  Într-adevăr Jacquemin striga şi era îndreptăţit s-o facă, căci, fără cruţare, îşi căra la lovituri cu ciomagul peste picioare şi pe umeri.

  — Destul! spuse, în sfârşit, don Juan. Iartă-te de restul; după cum vezi, nu sunt neîndurător.

  — Domnule, răspunse Jacquemin gemând, vă înapoiez făgăduiala. Altă dată, prefer să mă bateţi dumneavoastră: loviţi mai puţin tare!

  — Primesc, dacă lucrul acesta ţi-e de folos. Acum, zi-mi cum mi se spune la Sevilla?

  — E un nume foarte cunoscut, domnule. Toată Andaluzia vă spune Cinstitul don Juan.

  — Ai văzut?… Deci, tu îl uitaseşi?

  — Hm… da! Dar blestemat să fiu dacă numele dumneavoastră adevărat îmi va mai ieşi vreodată din cap.

  Porniră la trap, luptându-se cu vântul.

  Drumul desfundat de ploile din toamnă era plin de băltoace.

  La un moment dat, drumul trecea printre două maluri înalte, năpădite de bălării.

  Pe când ieşeau dintre maluri şi dădeau într-un bărăgan, de după cotul drumului apărură doi călăreţi, unul înarmat cu o sabie grea, iar celălalt, cu o archebuză având fitilul aprins, gata pregătit. Primul ridică braţul şi strigă:

  — Punga sau viaţa? Alegeţi! Şi repede!

  — Ei, spuse don Juan, lăsaţi-ne un minut să ne gândim!

  — Aşa stă treabă? Foc, Ban-Frumos, trage odată.

  Corentin se culcă pe gâtul calului. Don Juan trase spada. Glonţul fluieră şi se pierdu în depărtare. Omul care strigase se năpusti. Un şoc violent şi apoi învălmăşeală de cai care se muşcau, se ridicau în două picioare, luciri de oţel, o înjurătură înfundată. Deodată, tâlharul se răsturnă pe crupa calului, care o luă la fugă şi se opri cam la o sută de paşi… Rănitul alunecă, căzu greoi la pământ şi rămase nemişcat. Totul n-a durat un minut. Don Juan se îndreptă spre haimanaua ce era pe moarte şi descălecă, lăsându-l pe Corentin să se descurce cu omul cu archebuza pe care-l judecase dintr-o privire.

  Bietul om nu părea nici rău şi nici de temut; avea mai curând, o faţă de şmecher petrecăreţ, gata să râdă mereu; numai că, pe moment, părea încremenit, urmărindu-l cu toată grija, din priviri, pe Corentin.

  „Îi e frică de mine”, gândi Corentin.

  — Te numeşti Ban-Frumos?

  Omul dădu din cap. Apoi deveni îndrăzneţ:

  — Spune-mi, acela e adevărat? întrebă el.

  — Ce spui? tresări Corentin.

  În clipa aceea se întoarse don Juan şi-i spuse:

  — S-a sfârşit. Poţi să te duci să-l îngropi. Păstrează calul şi zdrenţele lui. Du-te şi altă dată uită-te de două ori înainte să cazi pe capul oamenilor sau încearcă sa fii mai îndemânatic cu archebuza ta.

  Ban-Frumos ridică din umeri şi după ce mai aruncă o privire spre Corentin, se-ndreptă spre tovarăşul său căzut lângă cal… După zece paşi se întoarse:

  — Atunci, acela e adevărat? repetă întrebarea.

  — Ce? strigă furios Corentin. Despre ce-i vorba?

  — Hei, prietene! spuse deodată don Juan.

  Şovăi, se luptă, poate, cu gândul ce-l străbătu şi apoi zise:

  — Ascultă aici… sau, mai bine nu, vin eu la tine, se răzgândi, aruncând spre Corentin o privire ciudată.

  Avu un gest aspru şi violent. Jacquemin Corentin înlemni.

  „Of! gândea el. Pentru ce se îndepărtează? De ce nu vrea ca eu să-l aud ce spune? Are acea înfăţişare de fiară sălbatică dezlănţuită pe care i-am văzut-o de două, trei ori… Oare ce pune la cale?”

  Don Juan şi tâlharul se-ndepărtaseră.

  S-au oprit lângă cadavrul lui Jean-Uşiţă.

  Sub cerul apăsător, în întunericul din ce în ce mai mare, se zărea un grup lugubru: calul fără călăreţ, lungindu-şi botul spre pământ şi apoi, brusc, ridicându-şi capul ca să scoată un nechezat asemănător unui plânset ascuţit – corpul nemişcat, Curmă nedesluşită, sărmană grămadă de cârpe ce abia putea fi zărită – don Juan care vorbea cu o voce surdă, drept, ţeapăn, fără vreun gest – şi vagabondul care asculta înfăşurat într-o pelerină zdrenţuită.

  Se punea la cale un târg mârşav.

  Semăna cu prologul unei răpiri.

  Noaptea devenea din ce în ce mai întunecoasă şi dar şi prin a înghiţi toate aceste lucruri.

  Capitolul XV Mila lui Dumnezeu.

  Era în 18 decembrie. La o jumătate de leghe dincolo de Brantôme, la încrucişarea cu un drum lăturalnic.

  Leonora de Ulloa se oprise acolo, fără să descalece. Venea de la Périgueux şi hotărâse să ajungă la Angoulême în aceeaşi zi.

  Pe la zece dimineaţa, oamenii din Brantôme o văzuseră trecând prin orăşel, mângâind şi îmboldind frumosul său cal spaniol şi femeile se miraseră să vadă o nobilă domnişoară călătorind fără însoţitori…

  Prezenţa ei era de-ajuns ca să însenineze locul. Cum a sosit ea, tristeţea aspră a acestor locuri s-a spulberat şi totul se înveşmânta într-un aer de blândeţe şi iubire.

  Se uita la priveliştea din faţa ei, din care se degaja o severă melancolie şi privea, curioasă, la cele două turnuri rotunde ale unui castel înconjurat de castani, ale căror ramuri desfrunzite păreau că-l cuprind ca într-o armură şi se gândea: „Câtă linişte domneşte pe moşia asta frumoasă!… Eu sunt călătoarea care trece şi n-are dreptul să se oprească atâta timp cât nu şi-a îndeplinit misiunea. Eu duc vestea nenorocirii şi port durerea cu mine… Castel liniştit, cât de mult mi-ar plăcea să mă odihnesc la poalele turnurilor tale, care, fără îndoială, adăpostesc fericire, departe de oraş, de frământări, de zbuciumul sufletului, de stricaţi, de răi… Oh! Christa! Sărmana şi iubita mea Christa! Sărmana şi iubita mea Christa… tu le-ai cunoscut pe toate… pe aceşti răi… şi-acum eşti moartă!”

  Ceea ce vedea, în timp ce-i treceau prin minte toate acestea, era domeniul Ponthus.

  Porni din nou la drum şi, curând, în faţa ei, aşezată la marginea drumului, zări casa singuratică, părăsită… casa la care comandorul de Ulloa s-a oprit pentru a-i da ajutor lui Clother de Ponthus, rănit, hanul la „Mila lui Dumnezeu”.

  Şi cum trecea la pas prin faţa lui, auzind un geamăt slab, se opri.

  Din casă ieşi un om, văitându-se:

  — Biata mea mamă! Rănită, poate că-i pe moarte! Şi nu-i nimeni să mă ajute! Va pieri dacă nu va fi îngrijită…!

  Leonor sări cu uşurinţă jos de pe cal. Din buzunarul şeii scoase un flacon ce conţinea un balsam şi fâşii de pânză, lucruri ce făceau parte din trusa de călătorie a oricărei nobile doamne.

  — Nu plânge, îi spuse ea, să mergem s-o îngrijim pe mama dumitale.

  Ban-Frumos o privi o clipă. Poate că graba cu care la sărise să dea ajutor îi stârniseră unele remuşcări. la drept vorbind, nu era un om rău. Făcea parte din acei sărmani păcătoşi ce-şi câştigau traiul din cele mai ciudate îndeletniciri. Nehotărârea lui dură puţină vreme.

  — Cum, dumneavoastră binevoiţi să…, se miră el.

  — Să nu pierdem vremea… condu-mă… să mergem la mama dumitale…

  — Pe aici şi Sfânta Fecioară să vă binecuvânteze!

  Ban-Frumos deschise uşa casei şi se dădu de-o parte ca s-o lase să treacă pe Leonor.

  Ea intră.

  — Ei bine, unde-i mama dumitale?

  Se-ntoarse şi văzu că uşa era închisă. Omul nu mai era acolo… înţelese că a căzut într-o capcană!

  Aruncă o privire prin camera dărăpănată, în fundul căreia se afla o vatră mare între două uşi: una dintre ele se deschise…

  Don Juan se ivi.

  Leonor, văzându-l pe Juan Tenorio îndreptându-se spre ea, nu fu stăpânită de spaima pe care o încerci întotdeauna, oricât de curajos ai fi, atunci când te afli în faţa unei primejdii imediate.

  Juan Tenorio îi făcu cea mai graţioasă şi mai emoţionantă reverenţă din câte se pot vedea. Trecea drept un maestru în arta de a saluta o femeie. De dala aceasta, salutul său era plin de pasiune, fiind, prin el însuşi, o declaraţie de dragoste înfocată. Şi dacă nu a căzut în genunchi era pentru că ştia cât de greu este să vorbeşti dintr-o asemenea poziţie… îşi începu discursul.

  — Fiţi liniştită, Leonor. Jur în faţa lui Dumnezeu care mă aude şi mă judecă că sunteţi în siguranţa lângă mine, la fel ca şi cum mama dumneavoastră s-ar fi sculat din mormânt şi ar fi de faţă. Când voi termina de vorbit, vei fi liberă să pleci. Dar trebuie să vă vorbesc. Am vrut să fac acest lucru. Dumneavoastră nu ştiţi câtă voinţă are Juan Tenorio, o veţi cunoaşte… şi de asemenea, răbdarea lui… şi… dragostea lui…

  Vocea i se frânse: devenea sincer!

  Nu mai era decât un îndrăgostit, un sărman îndrăgostit furat de vălmăşagul sentimentelor sale care-l făceau să se simtă ca o frunză învârtejită de furtună.

  — Am voit să vă vorbesc şi dumneavoastră n-aţi vrut să mă ascultaţi. De la Sevilla vă urmăresc, pas cu pas, şi de fiecare dată când am încercat să mă apropii de dumneavoastră, cu o privire m-aţi măturat din cale. Totuşi, m-am hotărât să vă spun ce înseamnă dragostea lui Juan Tenorio. Am folosit acest mijloc, v-am întins o cursă, acum trebuie să mă ascultaţi… Vreţi să mă ascultaţi?

  Leonor nu-şi lua de la el privirea-i limpede… N-avea nevoie să se prefacă nepăsătoare pentru că era nepăsarea însăşi.

  Juan Tenorio şi-a dat seama de această indiferenţă? A înţeles cât de departe de el era Leonor?

  Vocea-i tremura. Buzele i se albiseră. Îl trecu un fior.

  — Nu-mi răspundeţi, Leonor. Simt că n-o să-mi răspundeţi vreodată. Şi eu, nenorocitul, am să vă iubesc mereu. Ce viaţă voi avea de-acum? Inima-mi, vare bate cu atâta putere în piept, o să se fărâme! Nu voi fi iubit de cea pe care o iubesc! Fiecare ceas, fiecare clipă din viaţa mea, nu va fi decât un suspin de părere de rău şi un plâns deznădăjduit…!

  Se prăbuşi în genunchi şi, cu fruntea în mâini, izbucni în hohote de plâns.

  Şi, deodată, îi veni în minte romanţa tânguitoare pe care i-a cântat-o în sala de mese a palatului lui Canniedo o voce de femeie: „. Om fi zece, om fi douăzeci – care l-am văzut îngenunchind.”

  Se ridică încet.

  Leonor nu făcuse nici un gest, nici o mişcare. Îl privea. Îl asculta. Îl supraveghea.

  — Nu, nu! spuse el. Această inimă pe care n-o cunoaşteţi, Leonor, vrea să mai trăiască încă. Vrea să mai iubească, trebuie să mai iubească până la ultima ei bătaie. Juan Tenorio o va adora pe Leonor până la ultima lui suflare. Nu ştiţi ce-nseamnă dragostea lui Tenorio! Vă voi face să uitaţi toate greşelile şi nelegiuirile mele! Veţi afla cât preţuieşte dragostea pe care, acum, o dispreţuiţi! Cât este de mare şi curată, nobilă şi atât de deosebită de ceea ce oamenii îndrăznesc să numească iubire!… Nu mă-nvinuiţi că as fi pricinuit moartea celei pe care o plângeţi… şi pe care o plâng la rându-mi… a celei care-şi doarme somnul liniştit şi nevinovat în capela Sfântului Francisc… Nu mă învinuiţi că am înşelat-o, că am trădat-o… Nu, Leonor, eu n-am înşelat-o! A fost victima destinului său care a vrut ca eu să vă iubesc! Jur pe Dumnezeul meu că, prin Christa, numai pe dumneavoastră vă iubeam!

  Leonor nu se clintise. Doar la auzul numelui Christei, deveni puţin mai palidă.

  El făcu un pas înainte, împreunându-şi mâinile, şi rosti cu înflăcărare.

  — Vă iubesc! Sunteţi prima şi singura mea iubire. Sunteţi cea pe care speram s-o întâlnesc şi pe care o aşteptam. De câte ori n-am spus cuvântul dragoste şi cât era el de gol!… De câte ori n-am spus: te iubesc! Şi cât de mult minţeau buzele mele sau, mai degrabă, cât de mult se-nşelau ele!… Ştiam oare ce-nseamnă a iubi? Dar cum aş fi putut să ştiu, atunci când eu vă aşteptam pe dumneavoastră!

  Tot ce i-am spus Christei, vă spuneam dumneavoastră şi numai dumneavoastră. Ochii mei o priveau şi inima mea vă căuta. Când o vedeam pe Christa, sigur, eram fericit, dar când pronunţa numele vostru adorat, simţeam cum mă sfârşesc de iubire, un fior ciudat îmi străbătea trupul şi, curând, a trebuit să recunosc dulcele şi, în acelaşi timp, teribilul adevăr: prin Christa, pe Leonor, numai pe Leonor o adoram, la picioarele ei îmi aşternusem inima…!

  Un surâs fugar îi trecu pe faţă când spuse această frază, repetată de atâtea ori altor femei. Părăsi sinceritatea şi redeveni don Juan…

  — Morala oamenilor nu poate nici să mă înţeleagă şi nici să mă ierte. Regulile hotărâte mă condamnă, însă amorul meu se-nalţă deasupra oricărei morale. Dragostea mea este ceea ce este. Iubirea mea, chiar dacă o nelegiuită, ce pot face împotriva ei? Răspundeţi-mi, Leonor!… Cum?… Nici un cuvânt?… Nici o privire?… O singură vorbă… M-ascultaţi?… M-auziţi…?

  Mai făcu un pas.

  Pasiunea îi înfierbânta creierii şi-l încercau accese de furie. Don Juan! El era don Juan, stăpânul dragostei şi al femeilor. Se dojenea că-l umilise pe don Juan. Îşi spunea că a te ruga de femei nu-i calea cea bună, căci ele n-au milă de cei ce suferă şi plâng, că-i admiră pe cei ce îndrăznesc, că le place înfrângerea lor şi că trebuie să le îmblânzeşti, iar cele care se refugiază în tăcere şi nepăsare sunt gata să cedeze. Trebuie numai să vrei! Să îndrăzneşti să le fii stăpân şi atunci ele îşi vor găsi desfătarea în a se supune.

  Aceste idei nebune îi umblau prin mintea-i plină de gânduri negre. Un val de furie îl făcu să se răstească:

  — Răspundeţi-mi, Leonor…!

  Începu să bâiguie cuvinte fără nici o noimă. Acum era momentul. O să-ndrăznească. O să-i arate el cine era stăpânul. Se apropie, înnebunit, cu o privire rea şi spuse:

  — Pe Dumnezeul meu, nu veţi ieşi de aici înainte de a-mi răspunde! Leonor, jur că-mi veţi răspunde!

  — Nu! se auzi în spatele lui don Juan un glas liniştit şi ferm.

  Tenorio tresări şi se-ntoarse brusc, furios.

  Chipul lui Leonor, care se crispase în faţa pericolului ce părea de neînlăturat, se linişti…

  Amândoi văzură venind din fundul sălii dărăpănate un tânăr cu o înfăţişare ce putea părea sfielnică, cu un mers şi gesturi pline de graţie, cu o faţă blândă luminată de doi ochi în care se puteau citi ca într-o carte deschisă sinceritate, curaj şi cinste…

  Juan Tenorio îl cântări dintr-o privire şi răsuflă: nu părea să fie o ameninţare!

  Tânărul o salută pe Leonor cu mult respect şi apoi, întorcându-se spre Tenorio, îi spuse cu blândeţe, surâzând:

  — Vedeţi bine, domnule, că această doamnă nu vrea să vă răspundă. De ce dracu' stăruiţi?

  — Pentru ce vă amestecaţi? zise don Juan plin de dispreţ.

  — Mă amestec în ce mi se pare că mă priveşte. Dumneavoastră insultaţi o femeie şi sunt în dreptul meu să intervin. Nu-mi place că vă impuneţi prezenţa unei doamne care, în mod limpede, nu o poate suferi. Deci, vă rog să plecaţi…

  Don Juan avu o tresărire. Un fulger îi ţâşni din ochi. Dar, dând din cap ca şi cum ar fi îndepărtat mânia ce punea stăpânire pe el, salută cu un gest elegant şi se adresă tânărului:

  — Domnule, mă numesc Juan Tenorio, nobil spaniol, unul din cei douăzeci şi patru din Sevilla. Şi dumneavoastră?

  — Clother, senior de Ponthus…, răspunse tânărul înroşindu-se puţin.

  Leonor îl privea curioasă pe acest tânăr necunoscut care, cu atâta eleganţă, siguranţă şi firesc, îi venea în ajutor. Aproape că-i era ciudă pe el că intervenise, lucru pe care ea nu l-a dorit. Avea un pumnal bun şi se simţea în stare să se apere singură.

  Totuşi, cu o uşoară înclinare a capului, îi mulţumi lui Ponthus.

  — Domnule, continuă don Juan, aţi procedat ca un adevărat gentilom şi vă rog să-mi daţi voie să vă felicit. Dacă se pare că ştiţi care este datoria unui gentilom, în schimb, se pare că nu ştiţi sau nu vreţi să luaţi în seamă drepturile dragostei. Aceste drepturi, dumneavoastră mă împiedicaţi să mi le exercit. La rândul meu, vă rog să-mi lăsaţi locul liber. Am încă o mulţime de lucruri să-i spun acestei nobile domnişoare. Dacă veţi pleca de-aici de bună voie am să vă rămân, domnule, recunoscător toată viaţa.

  — Senior Juan Tenorio, îi răspunse cu răceală Clother, nu înţeleg această glumă spaniolă şi vă voi răspunde cu o glumă din ţara mea.

  În acelaşi timp, îşi scoase spada, spunându-şi în sinea lui: „Sabie a lui Ponthus, fii-mi credincioasă.”

  — Iată, zise Tenorio, un fel de a vorbi ce poate fi înţeles în toate limbile pământului şi care-mi place!

  Imediat, îşi trase şi el sabia din teacă.

  În acel moment, Leonor se-ndreptă spre Clother de Ponthus. Don Juan se înnegura la faţă şi tremura ros de gelozie. Clother îşi coborî spada.

  — Domnule, o să vă bateţi pentru mine fără să mă cunoaşteţi. E drept ca măcar să ştiţi cine sunt. Mă numesc Leonor şi sunt fiica lui don Sancho de Ulloa, comandor de Sevilla şi Andaluzia.

  Ponthus tresări şi se albi la faţă. Se înclină cuprins de emoţie în faţa Leonorei.

  — Doamnă, eu am mai fost, într-o seară, în casa asta amărâtă, acum optsprezece zile, în scara zilei de 1 decembrie. Am fost atacat de doi tâlhari şi unul dintre ei m-a înjunghiat cu pumnalul lăsându-mă mai mult mort decât viu. Un om trecea pe aici şi mi-a auzit gemetele. A intrat în casă, m-a îngrijit şi m-a dus în satul din apropiere unde am stat la pat două săptămâni într-o casă primitoare. I-am părăsit pe acei oameni cumsecade abia astăzi de dimineaţă şi, în drum spre Paris, am dorit să revăd castelul meu de la Ponthus. Dorinţă?… O presimţire, fără îndoială. Pentru ce m-aş fi oprit aici? Cine ştie dacă nu o voinţă superioară mi-a călăuzit paşii înspre locul în care trebuia să-mi pun braţul în slujba fiicei comandorului de Ulloa, salvatorul meu…?

  — Salvatorul dumneavoastră? întrebă mirată Leonora.

  — Da, doamnă. Acei oameni acare au primit să mă îngrijească mi-au spus numele omului mărinimos căruia îi datorez viaţa şi acesta este don Sancho de Ulloa, comandor de Sevilla. Trăgând sabia pentru Leonor de Ulloa, nu îndeplinesc o datorie ci fac uz de un drept… dreptul de a-mi vărsa sângele pentru comandorul de Ulloa şi pentru toţi aceia care-i sunt dragi.

  — Fă-o, domnule, spuse Leonor stăpânindu-şi emoţia.

  Juan Tenorio a ascultat această explicaţie cu nerăbdare posomorâtă.

  — E foarte curtenitor ceea ce spuneţi, zise don Juan cu o voce schimbată. Aş putea să-i dau acest frumos subiect unuia dintre aceşti făcători de comedii care mişună prin nobila Spanie: viteazul comandor salvează din ghearele bandiţilor pe vrednicul gentilom francez care, la rândul său, scapă pe fata comandorului şi o smulge din braţele blestematului Tenorio!

  — Apăraţi-vă, domnule! îl somă Ponthus.

  — Aveţi dreptate! strigă don Juan cu un glas plin de durere. Am spus cuvinte nedemne de mine, mi-am pierdut capul şi inima mi se frânge. Leonor, crudă Leonor! Fie ca sabia acestui curajos gentilom să-mi străpungă inima ce nu mai poate îndura atâta suferinţă. De-aş putea să-mi dau sufletul la picioarele tale! Să mor sub ochii voştri, Leonor, ar fi ultima desfătare din trista mea viaţă.

  În ciuda acestor cuvinte care parcă vesteau gândul de a se lăsa ucis, Juan Tenorio îl atacă cu multă îndemânare şi sânge-rece pe Clother de Ponthus.

  Celor doi adversari le-au fost de-ajuns câteva clipe ca să-şi dea seama că sunt de forţe egale, de aceeaşi valoare. Amândoi aveau acelaşi stil de luptă sobru, strâns, care-i caracterizează pe maeştri. Aveau curaj şi, mai presus de toate, aveau, în aceeaşi măsură, lucru de căpătâi în scrimă: sânge-rece, promptitudinea ripostei şi logica atacului.

  Leonor se dădu de-o parte şi, curajoasă, privea la cei ce duelau pentru ea.

  A fost o strălucită, scânteietoare încrucişare de arme, în mai multe rânduri şi care dura de peste un sfert de ceas când Clother de Ponthus începu să atace cu o serie de lovituri drepte pe care Tenorio nu putea să le evite decât dând înapoi… Ponthus ataca şi înainta… Tenorio se retrăgea… şi curând se văzu ajuns într-un colţ al sălii.

  — Domnule, îi spuse Clother, vreţi să plecaţi?

  — Sunteţi nebun, îi răspunse don Juan bâlbâindu-se de furie şi de ruşine?

  Cu o săritură, scăpă din colţul în care era prins şi, punându-se în gardă, izbucni în râs… chiar în acea clipă îşi văzu mâna plină de sânge, degetele i se desfăcură şi spada îi căzu… Scoase un strigăt de durere: durerea de a fi fost învins în faţa Leonorei.

  — Cred că sunteţi scos din luptă, zise Clother. Din greşeală v-am rănit la mână, atunci când lovitura mea trebuia să vă ucidă… vă rog să mă iertaţi.

  — Ne vom revedea, nu-i aşa? răspunse don Juan.

  — Va fi o onoare pentru mine să mă măsor cu un rival de talia dumneavoastră. Aşadar, unde şi când doriţi, domnule, vă stau la dispoziţie. Mă duc la Paris, dar dacă vreţi să-mi numiţi un alt loc…

  — Parisul îmi convine. Dar Parisul este mare…

  — Locuiesc pe strada Saint-Denis, în faţa hanului Ghicitoarei; oricine o să vă-ndrume!

  — Dumnezeule! se auzi o voce. E un compatriot! Ca şi mine, un locuitor al străzii Saint-Denis.

  Şi Jacquemin Corentin, care tocmai intrase în sală, se-ndreptă spre Clother, spunându-i:

  — Domnule şi eu stau pe strada Saint-Denis! De-asemeni, sunt şi eu de-al Ghicitoarei!

  În timpul ăsta, cinstitul servitor începu să-i îngrijească şi să-i bandajeze rana stăpânului său.

  — Ah! Domnule, îi spunea, dacă aş fi putut ghici că acest gentilom e de pe strada Saint-Denis, v-aş fi rugat să renunţaţi la acest duel. V-aţi lovit de un parizian adevărat… şi lucrul ăsta-i întotdeauna periculos!

  Juan Tenorio nu răspunse. Fără îndoială că nici măcar nu auzise. Pentru prima oară în viaţa lui era supus chinurilor îngrozitoare ale înjosirii. Învins! El era învins! În faţa unei femei! În faţa lui Leonor!… Dorea să fi fost mort şi simţea cum se duce. Dar în adâncul fiinţei sale se ridica năvalnică dorinţa de viaţă; să mai trăiască, să iubească, să se facă iubit şi, la rândul său, poate chiar curând, să obţină o strălucită revanşă.

  Privirea-i rătăcea prin cameră şi ocolea să se uite la Leonor; într-un târziu privi spre vatră, unde stătea un om care-l măsura pe Clother de Ponthus cu spaimă.

  Era Ban-Frumos…

  — Apropiete-te! îi strigă.

  Ban-Frumos ascultă, dar nu înceta să se uite la Ponthus.

  — Ai fost plătit? îl întrebă Juan Tenorio.

  — Sigur! răspunse Jacquemin. L-am plătit pe acest caraghios cu scuzi frumoşi, când n-ar fi meritat decât palme şi picioare pentru treaba pe care s-a angajat s-o facă. Domnule, măcar de data asta să vă fie învăţătură de minte!

  — Pentru că ai primit banii, îi spuse don Juan, dispari! Cară-te!

  Ban-Frumos salută şi se-ndreptă spre Clother de Ponthus, în faţa căruia se-nclină adânc.

  — Senior de Ponthus, eu sunt unul din cei doi păcătoşi care v-au atacat chiar aici, acum vreo douăzeci de zile, într-o seară, pe când stăteaţi lângă masa asta…

  — Te-am recunoscut, spuse Clother, ce vrei?

  — Să vă spun că eu n-am lovit! În câmp deschis, da! Prin trădare, niciodată! Uşiţă a fost acela, domnule, Jean Uşiţă v-a dat lovitura care trebuia să vă omoare şi din care aţi scăpat cu viaţă. Pe legea mea! Trebuie că sunteţi ca de piatră.

  — Şi unde-i nemernicul tău tovarăş?

  — A murit, domnule. Acest nobil spaniol, aici de faţă, l-a ucis c-o împunsătură de spadă.

  — Bine. Poţi să pleci.

  — Nu, domnule. Mai am ceva să vă spun. Încercând să vă trimită pe lumea ailaltă, Jean-Uşiţă nu-şi făcea decât datoria de om cinstit.

  — De ticălos cinstit, vrei să spui. Datoria sa! Ce datorie?

  — Păi, el a fost plătit să vă ucidă!

  — Şi de către cine? întrebă Clother, tresărind de uimire căci nu-şi închipuia să aibă un duşman care să-i vrea moartea şi că acest duşman ar fi atât de mârşav încât să se folosească de un asemenea mijloc josnic…

  — De către cine? continuă Ban-Frumos. Vă voi spune, seniore de Ponthus, vă voi spune…

  Şi căzu în genunchi.

  — Seniore, ai milă de mine. Nu mai pot îndura viaţa pe care o duc. Să pândeşti un călător la o cotitură de drum, să-i tragi un glonţ de archebuză sau o săgeată unui necunoscut care nu mi-a făcut nimic, m-a umplut întotdeauna de silă, pe care acum nu mai pot s-o îndur. Senior de Ponthus, dumneavoastră puteţi să mă scăpaţi din mizerie asta de amărăciune şi sânge. Puteţi să faceţi din mine un om, căci citesc în ochii dumneavoastră curajul şi bunătatea, care nu merg niciodată unul fără altul.

  — Vreau din toată inima, spuse Ponthus, înduioşat de accentul de disperare din glasul nenorocitului. Dar cum?

  — Luându-mă în serviciul vostru. Vă voi fi credincios şi la bine şi la rău. La ananghie, sunt gata să-mi dau şi sângele pentru dumneavoastră.

  — Hai, destul, îi răspunse Clother de Ponthus, Ban-Frumos, te iau în slujba mea. Fii de treabă şi cinstit şi eu voi încerca să fac din tine un om, căci mi se pare că nu ţi-ai pierdut sufletul de tot. Dar acum mii vei spune numele acelui om care a dorit moartea mea, plătind pentru aceasta, nefiind destul de curajos să mă poată ucidă el singur.

  — Vi-l voi spune la timpul potrivit. Acum, vreau doar să vă mulţumesc şi vă voi dovedi că mai am suflet…

  Între timp, Corentin terminase de bandajat mâna lui Juan Tenorio şi-i spunea:

  — În trei zile, n-o să mai rămână nici măcar o urmă. Secretul leacului cu care v-am uns îl am de la domnul tatăl dumneavoastră, ilustrul don Louis Tenorio. Şi-acum, oare nu luaţi hotărârea înţeleaptă de a vă întoarce la Sevilla?

  — Să mă întorc la Sevilla! Oricare loc din lume mi s-ar părea îngrozitor de trist. Nu există decât un singur oraş în care pot merge: acela unde se duce Leonor… Cel puţin, aşa mă va vedea cum să mă sfârşesc de dragoste şi de durere şi poate că, atunci, va vărsa pentru mine o lacrimă de iertare… de milă…

  Spunând acestea, lacrimile începură să-i curgă pe obraji.

  Şi astfel, plângând, se-ndreptă spre uşă! Emoţia ce pusese stăpânire pe el făcu ceea ce n-ar fi putut să facă nici cea mai abilă prefăcătorie: n-a fost ridicol… a fost înduioşător. El nu pleca ca un învins într-un duel, se retrăgea ca un învins în dragoste…

  Puţin mai târziu, Clother de Ponthus auzi pe drum galopul a doi cai: Juan Tenorio şi Jacquemin Corentin se îndreptau spre nord… spre Paris!

  Atunci, se apropie de Leonor şi se-nchină tăcut, aproape cu sfială. Când se ridică, privirea sa o întâlni pe cea a Leonorei. El îl privi câteva clipe cu atenţie. Cu judecata ei sigură şi cinstită, îl cerceta…

  — Domnule de Ponthus, îi spuse ea, unui gentilom ca dumneavoastră n-am să-i aduc mulţumirile obişnuite, dat daţi-mi voie să vă asigur că purtarea dumneavoastră cavalerească am preţuit-o aşa cum se cuvine. Nu vă voi uita în rugăciunile mele şi atunci când tatăl meu mă va-ntreba cum de am fost atât de nesăbuită încât să fac singură drumul acesta atât de lung, voi putea să-i răspund că am făcut bine, fiindcă Dumnezeu trebuia să vă scoată în drumul meu…

  — Doamnă, răspunse Clother, mă răsplătiţi cu prea multă generozitate. De altfel, s-ar putea ca eu să n-am nici nu merit că am intervenit în momentul în care acest gentilom voia să vă impună prezenţa lui.

  — Ce vreţi să spuneţi?

  — E o poveste cam ciudată şi mă-ndoiesc că mă veţi putea crede. Totuşi, vă spun, pe onoarea mea, că este adevărată. Aşadar, azi de dimineaţă, după ce le-am mulţumit şi i-am răsplătit cum se cuvine pe acei oameni cumsecade la care m-a dus, rănit de moarte, comandorul de Ulloa, am încălecat, ca să-mi continui drumul spre Paris. Dar n-am mers o sută de paşi că, deodată, m-am oprit şi am făcut cale întoarsă îndreptându-mă spre „Mila lui Dumnezeu”… casa în care vă aflaţi acum. Eram foarte mirat de această hotărâre neaşteptată şi chiar am încercat să mi-o schimb, însă nu era nimic de făcut. O forţă mai puternică decât mine mă îndemna, vă spun: am venit aici împotriva voinţei mele…

  — Împotriva voinţei voastre? tresări Leonor.

  Cum aş putea să vă explic ce s-a petrecut în mine? Lucruri foarte importante mă obligă s-ajung la Paris şi totuşi, fără să vreau, întorc spatele Parisului, îndreptându-mă spre casa asta. În acelaşi timp în care mă certam că pierd o zi, îmi spuneam mie însumi: trebuie să mergi la „Mila lui Dumnezeu”… trebuie!… După cum vedeţi, doamnă, meritul, dacă există vreunul, este pe de-a-ntregul al acestei puteri necunoscute care m-a adus până la dumneavoastră.

  — E într-adevăr ciudat, spuse Leonor gânditoare. Vă cred, domnule. Şi mie mi s-a întâmplat, într-o zi tristă şi care nu-i prea îndepărtată, să spun unele lucruri fără voia mea. Era ca şi cum această forţa necunoscută care v-a călăuzit paşii mă-nlocuia şi vorbea prin mine.

  — Poate că-i aceeaşi forţă, murmură Clother.

  — Poate! răspunse Leonor.

  A urmat un moment de tăcere în care se priviră îndelung. Amândurora li se părea că se cunosc de mult şi că sunt prieteni. Clother rupse tăcerea:

  — Şi-acum, ce voiţi să faceţi…?

  — Să-mi continui drumul spre Paris, unde trebuie să ajung cât mai curând posibil.

  Clother se gândi câteva clipe, după care îi spuse:

  — Doamnă, aţi putut vedea câte primejdii vă pândesc sau, cel puţin, la câte neplăceri vă expuneţi călătorind singură. Binevoiţi a-mi da voie să vă însoţesc până la Paris. Voi fi păzitorul dumneavoastră până în ziua în care veţi fi în deplină siguranţă lângă comandor.

  Ea schiţă un gest de enervare. Tot ce mai era în firea ei din copilul răsfăţat şi încăpăţânat se revolta împotriva acestei protecţii atât de necesare. Ea nu înţelegea să fie păzită… Văzând gestul ei, Clother făcu doi paşi înapoi ca şi cum ar fi vrut să plece. Părea mâhnit şi sfiala punea, din nou, stăpânire pe el.

  Leonor se duse spre el şi-i întinse mâna, asupra căreia el se plecă şi o sărută uşor, plin de respect.

  — Veţi fi lângă mine îi spuse ea veselă. Ce vreţi! Sunt poate un pic nechibzuită şi obişnuită să-mi satisfac toate capriciile. Simt că pot avea toată încrederea în dumneavoastră. Fiţi, deci, tovarăşul meu de călătorie până ajung la tatăl meu.

  — Sunteţi întruchiparea generozităţii, răspunse Clother.

  Ieşiră din casă. Leonor îşi găsi calul legat de oblonul unei ferestre. Ponthus o ajută să se urce în şa, încalecă la rându-i şi se-ndreptară spre Angoulême.

  Ban-Frumos îi urma.

  Vorbeau puţin. Clother era sfios. Leonor, mândră, era cufundată în gândurile sale. Amândoi erau mâhniţi: el nu se gândea decât la mama sa, la portretul şi la povestea vieţii ei pe care avea să le găsească în palatul Arronces, iar ea, la chipul drag al sorei sale a cărei moarte îi îndoliase inima.

  Din când în când se priveau pe furiş.

  Între ei nu era decât un început de simpatie. Dar în sinea fiecăruia dintre ei, în acele adâncuri ale conştiinţei în care gândul pătrunde atât de rar şi cu atâta greutate, se năşteau, timide încă, zorile unei admiraţii reciproce… Era o dulce auroră de orizontul vieţii lor.

  Capitolul XVI Mediumul.

  Ne aflăm într-o cămăruţă dintr-un han sărăcăcios de la periferia Angoulême-ului: prima pe care Juan Tenorio o găsise intrând în oraş. Se oprise aici, socotindu-se zdrobit de oboseală; în realitate mâhnirea îl doborâse. Don Juan suferea. Inima lui plângea. Oare să fi fost cuprins don Juan de-o dragoste adevărată?

  — Domnule, spunea Corentin, n-o să ajung niciodată să pricep ce fel de om sunteţi.

  — Nici să nu încerci, răspunse Tenorio, nici măcar eu nu cred c-am s-o ştiu vreodată…

  — Cel puţin, vă credeţi pe dumneavoastră înşivă?

  — Abia-abia, Corentin. Cum socoteşti c-aş putea să mă-ncred în mine, când poate că peste un minut voi fi mort! Clipa care s-a scurs, iată, nu mai e; cea care o să vină încă n-a sosit; aş putea oare să pretind că exist, aşa atârnat cum sunt între două neanturi?

  — Nu vă-nţeleg, răspunse sincer Corentin. Dar mă rog, dumneavoastră chiar credeţi ce gândiţi?

  — Bineînţeles, în ceea ce gândesc în clipa când îţi vorbesc. Dar cum voi putea să cred în ce voi gândi peste un ceas şi despre care n-am habar?

  — Nu prea ştiu ce vreţi să spuneţi, zise Corentin, dar trebuie să fie un lucru îngrozitor. O întrebare, domnule, una singură, după care, dacă-mi îngăduiţi, aş bea un pahar de vin…

  — De apă, Corentin. Dar s-auzim întrebarea.

  — Credeţi în dragoste?

  Juan Tenorio stătea la o măsuţă nenorocită făcută din lemn negeluit. Se ridică tulburat şi începu să se plimbe de colo-colo prin cămăruţa amărâtă. Suspina şi lacrimi i se rostogoleau pe obraji.

  — Cred în soarele ce-mi dă lumina, mă încălzeşte şi face să trăiască lumea. Cred în tine, lumină blondă, care-mi încânţi privirea, cred în voi, flori gingaşe aşternute în calea mea, în pomii ale căror roade au culori atât de minunate; cred în voi, cer albastru, nori negri şi în tine, pământiile, pe care mă târăsc ca un sărman vierme; cred în tine, dragoste! Soare al sufletului, da, cred în tine! În tine, surâs al lumii, imn de slavă al inimii omeneşti… nu ale tuturor oamenilor, ci numai ale câtorva care, ca şi mine, se pot numi oameni, restul fiind numai o biată turmă de animale. Cred în suferinţele dragostei care-mi sfâşie inima, în bucuriile ei care mă înalţă în al nouălea cer. Nu cred decât în dragoste. Dar, vai, ce-au făcut oamenii din acest sentiment! L-au prins ca pe un răufăcător, l-au legat, l-au băgat la ocnă şi l-au înlănţuit cu legile lor, cu obiceiurile şi prejudecăţile lor. Ce! Să n-am dreptul să iubesc peste un ceas o altă femeie decât pe cea pe care o ador în clipa asta? Pentru Dumnezeu, de ce? Oare sunt eu stăpânul inimii mele sau, mai curând, sclavul ei? O iubesc pe Leonor! Vai cât de mult o iubesc! Tot ce e putere şi dragoste în mine aleargă spre dânsa. Dar cine poate sta chezaş că mâine nu va izbucni o nouă dragoste în inima mea? Şi să fiu osândit pentru asta? Va trebui să resping fericirea ce mi se dăruie, iar iubirea, acest sentiment minunat, să devină o ghiulea legată de picioare, pe care s-o târăsc ca un amărât, după mine? Iubesc! Da, iubesc! Toată fiinţa mea e numai dragoste. Dar pe cine iubesc? Ah, la iubesc pe toate, căci toate merită dragostea mea. Inima-mi nu vrea să ştie de închisoare, ea vrea să bată sub necuprinsul cerului, în spaţiile nesfârşite unde fiecare moleculă e încărcată cu dragoste. Iubesc! Vreau să iubesc! Nu trăiesc decât pentru dragoste! Oricare-ar fi ea care-mi va face inima să palpite, o ador pentru bucuria de a-mi fi dat prilejul să trăiesc o nouă clipă de iubire şi în momentul acela sunt gata să mor pentru ea…!

  Cât de neadevărate era teoria lui Juan Tenorio, cât de mare era greşeala sa şi cât de înspăimântător era egoismul său fără noimă!

  Fără nici o îndoială că starea de surescitare ce-l cuprinsese pe don Juan a pregătit şi a făcut cu putinţă scena ce avea să urmeze.

  Don Juan, copleşit de durere, se trânti pe scăunelul de pe care se ridicase cu puţin timp în urmă şi izbucni în hohote de plâns.

  — Leonor! strigă cu disperare în glas. Unde eşti, Leonor? Te-ador, iar tu mă dispreţuieşti! Pentru prima oară în viaţa lui, Juan Tenorio, stăpânul dragostei, încercă înspăimântătoarea umilinţă a înfrângerii!

  Leonor! Leonor! Vino la mine! Leonor, eu mor de dragoste!

  „Să-i ia dracu pe toţi amorezii, cu iubitele lor cu tot, ca şi pe stăpânii despotici!” mormăia în sinea lui Corentin cât se poate de trist.

  Se uita la don Juan cu o îngăduinţă plină de duioşie. Era un soi de fraternitate în privirea lui, dar o fraternitate reţinută de respectul pe care i-l impuneau acelaşi convenienţe de care se plângea adesea, nu fără oarecare dreptate. Dar, în ochii lui, se putea citi în primul rând admiraţie. Îl socotea pe don Juan – o fiinţă deosebită, ce plutea undeva deasupra legilor ce guvernau lumea morală, un fel de semizeu în care binele şi răul se alungaseră unul pe altul pentru a lăsa cea mai deplină libertate.

  În măsuţă se auzi un mic trosnet, dar Jacquemin nu-i dădu nici o atenţie.

  Don Juan, rezemat de spătarul scaunului, cu mâinile pe masă şi cu ochii închişi, părea că doarme. De fapt, nu dormea, ci, dimpotrivă, avea senzaţia că spiritul său trăieşte o viaţă intensă. Era în prada unei ciudate surescitări mentale care-i înzecise puterea de gândire. Fără să-şi dea seama, nervii i se încordau ca în clipele unui efort neobişnuit.

  Mintea îi era bântuită de tot felul de imagini şi idei.

  Printr-un fenomen cât se poate de ciudat, gândurile lui, pe care le supunea unui atente analize, începeau să capete o consistenţă materială şi erau colorate: albe, negre, azurii, roşii ca sângele…

  Pe de-a-ntregul treaz, stăpân pe simţurile şi mintea sa, don Juan asista la acest fenomen al conştiinţei sale, u uimire şi curiozitate, ca la un spectacol interesant.

  Părea că se pleacă asupra lui însuşi şi se cerceta ca şi când ar fi fost vorba despre altcineva.

  Singurul fapt care-l stânjenea, aducându-l aproape în pragul suferinţei, era tensiunea nervoasă, şi, din când în când, spre marea spaimă a lui Corentin, gâfâia şi gemea uşor{6}.

  Câteva bătăi seci şi scurte se auziră în măsuţă.

  Corentin tresări şi văzu cu uimire cum mobila începe să tremure şi să se-nsufleţească. Apoi privirile lui se opriră pe mâinile lui don Juan, aşezate pe masă, şi-şi spuse că bătăile se datorau fără doar şi poate mişcării degetelor stăpânului său.

  Deodată, fără voia lui, ce se petrecea în mintea lui se schimbă. Culorile dispărură, luându-le locul imagini. Dar nu ca într-un vis, când îţi aminteşti trăsăturile unei persoane dispărute. Erau, mai curând, scânteieri ale gândirii, creaţii fulgerătoare, izbucniri de efort care proiectau pe ecranul imaginaţiei sale fiinţe reale. Avea senzaţia că, dacă ar fi întins mâinile, le-ar putea atinge, ar putea pipăi fiinţe adevărate, materiale…

  Această stare de spirit încetă tot atât de neaşteptat pe cum venise, iar gândirea lui redeveni normală.

  Don Juan se gândea…

  Se gândea la Leonor, însă gândul său nu mai era un strigăt pătimaş şi fu uimit, fiind sigur c-o adora.

  Îi venea în minte urmărirea îndârjită ce dura de la Sevilla.

  Dar şi aici interveni o ciudată răsturnare a felului de a gândi. Refăcea în minte această urmărire de la Sevilla şi până la hanul „Mila lui Dumnezeu”, clar în sens invers. Împotriva voinţei sale, amintirea celor petrecute se desfăşura de la sfârşit către început. Se înapoia în timp. De la han, până la Sevilla.

  Se împotrivea din toate puterile. Corentin îi văzu chipul chinuit, năpădit de sudoare, îl auzi gemând şi chiar murmurând:

  — Nu, nu, nu, nu vreau!

  Don Juan se opunea, dar nu putea împiedica reconstituirea aceea inversată; ajunse astfel la Sevilla, la capela Sfântului Francisc, la prânzul dat în cinstea lui de cei patru prieteni, cei patru cavaleri ai dreptăţii… ajunse… vai, ajunse la Christa!

  Şi aici, se opri.

  Gândul său se concentra asupra Christei.

  Şi curând, Christa îi cuprinse toată gândirea.

  Întreaga lui fiinţă o chema pe Christa.

  Şi, deodată, în masă răsunară câteva bătăi ritmate, ce păreau un limbaj. Măsuţa se străduia să comunice, încerca să vorbească potrivindu-şi bătăile după regulile limbajului omenesc. Bătăile răsunau câteodată pline de nerăbdare, ca şi cum s-ar fi mirat că nu este pricepută. Părea să aibă accese de supărare, aşa cum se întâmplă cu orice fiinţă omenească enervată de faptul de a nu se fi putut face de îndată înţeleasă de către individul căruia-i vorbeşte. Părea că spune: „Să mai încercăm!” Şi, într-adevăr, sunetele bătăilor ce răsunau în biata măsuţă păreau că exprimă un sentiment.

  Erau de o tulburătoare tristeţe…

  Brusc, ciocăniturile încetară şi, cam în acelaşi timp, într-un colţ întunecat al camerei apăru o lumină slabă care se stinse imediat.

  Camera era luminată, dar ce lumină poate da o lumânare proastă care fumegă şi ale cărei palide pâlpâiri nu făceau decât să întărească întunericul înconjurător.

  Jacquemin Corentin se ridică deodată, cu ochii plini de spaimă, şi îngăimă:

  — Domnule! Domnule! Vedeţi?

  — Da, văd, răspunse don Juan cu un suspin. Dar taci. Vocea ta îmi face rău. Şi stinge, oh, stinge lumina asta care-mi arde ochii ca un fier înroşit… stinge-o…!

  Corentin o făcu de îndată… Cămăruţa se cufundă în întuneric.

  Atunci, ce văzuse Corentin începu să prindă formă.

  Într-un colţ, la mică distanţă de tavan, licărea o lumină nemişcată şi difuză care se transformă în curând într-o flacără şi apoi într-un glob luminos de o culoare nedefinită. Nu peste multă vreme deveni iar o flacără de un verde deschis ce împrăştia o lumină blândă şi care nu avea nimic fantomatic în ea.

  Deodată lumina aceea verde se mişcă şi ajunse deasupra mesei, după care don Juan n-o mai zări… Să fi dispărut oare?… Nu, se transforma mereu… se alungea, se întindea, luând o formă vagă, nelămurită, care părea ceva uşor luminat… apoi începu să se definească… acel ceva purta un nume în graiul oamenilor… era un braţ… mai curând o mână… o mână de femeie… şi don Juan murmură cu înfocare:

  — O, mână, scumpă mână pe care am acoperit-o cu sărutările mele fierbinţi, mână dulce şi parfumată, atât de dragă buzelor mele, mână iubită ale cărei mângâieri mi-au dat de-atâtea ori fiori… o, mână… mână a Christei…!

  Corentin se refugiase lângă uşă şi acolo căzuse în genunchi. Încercă să-şi acopere ochii cu mâinile, dar nu izbuti şi cu părul măciucă de spaimă – căci ce altceva putea fi decât o fantomă?

  — Iar fantoma lua o înfăţişare reală, dar ce spun! Devenea aevea, devenea materie palpabilă, era o formă născută din cine ştie ce străfunduri ale materiei…

  Don Juan simţi cum mâna i se aşeza pe cap!

  Un fior îl străbătu din cap până în picioare – poate un fior de groază sau poate de dragoste – dar oricum nu unul dintre cele pe care le încerci atunci când atingi o mână moartă.

  Să fi fost oare mâna unei moarte? Nu. Era o mână cu adevărat vie, cu degete subţiri şi lungi, cu piele catifelată.

  Era rece, dar n-avea acea răceală de gheaţă a morţilor. Lui don Juan i se părea că-n mâna aceasta curge un sânge tânăr şi generos şi dacă o simţeai rece, putea fi din pricina unei îndelungi nemişcări… a unui somn, din care încerca să se trezească şi chiar o făcea.

  Într-adevăr, era ca un fel de deşteptare a acestei mâini care se aşeză mai întâi pe cap, apoi pe fruntea lui don Juan. Căuta, poate, să se facă înţeleasă. Ca şi cum ar fi avut o inimă care bătea…

  Şi dintr-o dată, parcă ajunsă la capătul puterilor, fantoma dispăru, topindu-se în întunecime.

  În încăpere domnea din nou întunericul şi o tăcere nepăsătoare, iar din măsuţă nu se mai auzi nici o bătaie.

  Tăcerea era întreruptă numai de răsuflarea adâncă a lui don Juan, care căzuse într-un somn adânc, doborât de oboseală.

  După o oră, Corentin îndrăzni să se ridice, aprinse lumânarea şi-şi dădu seama că toate se aflau la locul lor. Era foarte tras la faţă. Dar fiind băiat plin de bun simţ, sfârşi prin a-şi spune: „Se vede treaba c-am visat, desigur. Oi fi avut vreun vis d-alea rele din cauza foamei la care m-a pedepsit stăpânul meu, zicând că lui nu-i e. Slavă domnului că m-am trezit! Dar ce mai îmi chiorăie maţele de foame! Cum eu nu-s amorezat şi cum s-ar putea să visez încă şi mai urât, să profit că don Tenorio doarme şi să-nfulec ceva împotriva arătărilor diavoleşti pe care le născoceşte foamea…”

  Şi Corentin se fofilă spre bucătărie unde, în ciuda orei târzii, dădu peste o ţaţă somnoroasă rămasă pe-acolo cu cine ştie ce treabă şi pe care o înduplecă să aprindă iar focul.

  Sus, în cămăruţa amărâtă, cu mâinile încă pe masă, sfârşit, doborât de oboseală, căzut într-un somn adânc, dormea mediumul…

  MEDIUMUL?

  Don Juan Tenorio!… Mediumul nu era altcineva decât don Juan!… Şi cum l-am putea numi altfel?… Medium fără ştiinţa lui, dar medium… Adică, una dintre acele fiinţe în stare să capteze manifestări de pe cealaltă lume. Cum anume? De ce? Datorită căror tensiuni nervoase, sau căror forţe fluidice? Sau a unei receptivităţi cu totul aparte? Nu se ştie.

  Dar, sigur, don Juan era una dintre aceste fiinţe.

  Căci, atunci când masa din încăperea palatului Canniedo se pusese în mişcare, don Juan se afla acolo. El fusese acela care, fără voie şi fără să-şi dea seama, chemase din adâncurile necunoscute de dincolo cine ştie ce fiinţă sau, dacă vreţi, o forţă necunoscută care a mişcat din loc acea masă.

  De asemenea, când în capela Sfântului Francisc Leonor a rostit acele cuvinte pe care nu le voise şi nici nu le gândise, don Juan era acolo; el fusese acela care, fără să-şi dea seama, chemase fiinţa sau forţa în stare să-i dicteze lui Leonor ce să spună.

  Şi aici, în odăiţa hanului din Angoulême, cu siguranţă că don Juan a provocat apariţia luminii şi, apoi, a mâinii aceleia ce părea vie şi se mişca: el era mediumul!

  El nu ştia.

  Nu trebuia s-o ştie niciodată…!

  Capitolul XVII Rugăciunea de dragoste.

  Trecuseră treisprezece zile de când don Juan şi Jacquemin Corentin fuseseră martori ai apariţiei acelei mâini. Era în ziua de 31 decembrie, seara, pe o vreme uscată şi friguroasă, când Clother de Ponthus şi Leonor de Ulloa, urmaţi de Ban-Frumos, intrară în Paris şi se-ndreptară de îndată spre Strada Saint-Denis.

  Ajunşi la hanul Ghicitoarei, descălecară.

  Ponthus ceru pentru fiica comandorului cea mai frumoasă cameră din această onorabilă ospătărie, vestită în timpurile sale, vizitată de poeţi şi chiar de maestrul Rabelais însuşi. Cunoştea bine pe gazde şi le socotea persoane demne de toată încrederea. Când Leonor merse în camera ei, el o chemă pe doamna Grégoire şi-i spuse:

  — Nobila doamnă pe care am avut cinstea s-o însoţesc până la dumneavoastră nu va sta aici decât o zi sau două. S-ar putea, chiar mâine, să-l întâlnească pe tatăl său, care este grande de Spania şi-l însoţeşte pe împărat. Se spune c-ar putea sosi mâine dimineaţă. Vă rog să vegheaţi asupra ei ca asupra propriului dumneavoastră copil. Vă voi fi recunoscător. Mă cunoaşteţi şi ştiţi că, pentru mine, acest cuvânt are un anumit înţeles…

  Şi plecă pe deplin liniştit.

  În faţa hanului dădu peste Ban-Frumos, gătit cu haine nou-nouţe, încât haimanaua chiar că avea figură de valet.

  Clother îi arătă casa în care locuia şi care, după cum am mai spus-o, se afla chiar peste drum de han.

  — Să nu te mişti de-aici, sau din sala mare a hanului. Dacă vezi vreo mutră ce dă de bănuit, vii de îndată să-mi spui.

  Dar, în timp ce se îndepărta, îşi spunea: „Nu, nu nici doamna Grégoire, nici Ban-Frumos nu trebuie să vegheze asupra Leonorei. Tu! Numai tu trebuie s-o faci! Însă mărturiseşte că nu îndrăzneşti…”

  În capul lui lucrurile nu erau atât de limpezi… De fapt, încerca o mare tristeţe la gândul că se îndepărta, însă el abia dacă-şi dădea seama. Se simţea cuprins de voioşie. Nici măcar de această mare bucurie, ce-i umple sufletul, n-avea habar. Privea cu încântare tot ce era în jurul său, gândindu-se: „Ce frumos mi se pare totul! Casele astea vechi îmi par întinerite. Şi cerul, acest cer cenuşiu al Parisului, e o plăcere să-l priveşti acum!”

  Intră într-o prăvălioară murdară, întunecoasă, în care se afla un bătrân cu priviri bănuitoare; mai venise aici cu Philippe de Ponthus: bătrânul făcea negoţ cu aur şi pietre preţioase.

  Clother îi vându unul din diamantele sale şi negustorul, pe loc, îi dădu pe el cincisprezece mii de livre de aur: câştiga pe el, cel puţin tot atâta, adică îl fura pe Clother fără ruşine. Clother ieşi din prăvălie, spunându-şi: „Ce om cumsecade! Dacă pot să-l ajut cândva, o voi face. Cum îmi zâmbea şi cum fără cea mai mică şovăială mi-a dat aceste cincisprezece mii de livre care sunt totuşi o sumă mare! Poate că acest sărman bătrân, în bunătatea lui, a preţuit prea mult diamantul…”

  O bucurie nespusă îl făcea să plutească, să găsească un farmec nespus la tot ce vedea, la tot ce auzea…

  Se făcuse noapte de mult şi în camera lui, Clother de Ponthus plângea încetişor.

  Ah! Cât de dulci i se păreau lacrimile! Ce beţie să simţi cum îţi izvorăşte lacrima călduţă şi ţi se rostogoleşte pe obraz, mângâindu-l, aidoma unei sărutări!… Să plângi fiindcă simţi prea-plinul inimii care parcă stă gata să se fărâme, să plângi atunci când n-ai nici un necaz, să plângi numai ca să plângi, aidoma plantelor ce-şi picură seva lor generoasă, ce fericire să plângi în singurătatea nopţii!

  Şi iată ce rugăciune luă naştere încet-încet, în gândul lui Clother: „Leonor… o, Leonor… de ce numele tău sună atât de dulce pe buzele mele şi pentru ce ele ard când ţi-l murmură?… Leonor… o, Leonor, plâng oare pentru că-ţi şoptesc numele? Într-adevăr, sunt lacrimi? Spune-mi, Leonor, de ce încep să plâng când mă gândesc la tine?… Leonor… acum câteva zile nu ştiam că exişti şi, iată, acum îmi stăpâneşti întreaga viaţă şi, dacă-mi privesc trecutul… totu-i mort, dispărut, şters din amintirea mea: dorinţa arzătoare de a vedea portretul mamei mele s-a dus… de asemenea amara durere lăsată de moartea tatălui meu… o, tată, o, Ponthus, părinte viteaz şi plin de dragoste, cel ce mi-ai îndrumat sufletul, iartă-l pe fiul tău prea-iubit!… Leonor… în fiinţa mea nu mai există altcineva în afară de tine şi cred că te ştiu dintotdeauna, cred că ai fost mereu lângă inima mea şi-mi este cu neputinţă să-mi amintesc zilele în care nu te cunoşteam sau cele în care încă nu sosiseşi, zile întunecate în care eu te aşteptam… Leonor, eşti cea pe care o aşteptam, eşti speranţa pe care-o purtam în inimă, eşti visul cu care-mi umpleam orele, tu eşti parfumul pe care-l răspândesc florile şi adierea ce-mi răcoreşte fruntea… eşti albastrul de mătase al cerului, eşti universul… Leonor, o, Leonor, primeşte umila rugăciune a celui care plânge şoptind numele tău binecuvântat, fii miloasă cu el şi dă-i voie să-ţi dăruiască viaţa, gândurile, inima, sufletul, fiinţa sa întreagă; nu-l îndepărta, nu-l da deoparte din drumul înmiresmat pe care mergi, o, Leonor…”

  Astfel se înălţa din ruina lui Ponthus minunata rugăciune de dragoste, imnul curat în care, nici măcar o dată, nu a fost spus cuvântul dragoste, pentru că în întregul ei nu era altceva decât un strigăt de iubire.

  Capitolul XVIII Hanul ghicitoarei.

  În uşă răsunară câteva bătăi puternice. Clother tresări şi dădu fuga să deschidă. Era Ban-Frumos.

  — Domnule, el e, a venit! L-am văzut în sala mare a hanului, însoţit de găliganul acela obraznic ce-i serveşte drept valet, omul cu nasul fals!

  Lui Clother nu trebuia să i se spună mai multe pentru a şti despre cine-i vorba. El era nobilul spaniol pe care-l rănise la hanul „Mila lui Dumnezeu”… El era Juan Tenorio!… Două minute mai târziu, alb la faţă, Clother de Ponthus năvălea în sala mare a hanului Ghicitoarei, plină la ora aceea de studenţi şi tineri nobili, ce-şi goleau ultimele căni înainte de a se suna stingerea.

  O singură aruncătură de ochi în mulţime, şi-l văzu pe don Juan. De altfel, nu-l vedea decât pe el.

  Don Juan se afla într-un colţ al sălii, aşezat la o masă acoperită cu o faţă de masă strălucitor de albă şi plină cu veselă de argint. În spatele lui, nemişcat, cocoţat pe picioroangele sale, nimeni altul decât Jacquemin Corentin.

  Clother de Ponthus se-ndreptă spre el şi, pe măsură ce înainta prin sala în care se găsea adeversarul său, îi auzea murmurarea pătimaşă, înfocată, înflăcărată:

  — Da, vă iubesc! Cum? De ce? Nu mă-ntrebaţi! Vă iubesc! Nu credeţi? Daţi, cel puţin, crezare ochilor mei.

  Clother era uluit. Acel Juan Tenorio, care vorbea astfel, era una şi aceeaşi persoană cu cel ce, suspinând, plângând şi strigându-şi iubirea, îi făcuse Leonorei o declaraţie atât de pătimaşă? Privi în jur pentru a o vedea pe aceea căreia îi vorbea don Juan – şi văzu o tânără fată ce purta cu o cochetărie nevinovată un elegant costum de burgheză înstărită.

  Recunoscu pe dată pe fiica cucoanei Jérôme Dimanche, văduva atât de cumsecade ce-l găzduia în casa ei, peste drum de hanul Ghicitoarei.

  Micuţa se numea Denise. Pe chipul ei înflorea primăvara vieţii. Avea ochi blânzi, în care lucea o licărire de curiozitate emoţionată. Îl asculta, cu o admiraţie amestecată cu îndoială şi speranţă, pe acest gentilom care-i spunea cuvinte de dragoste.

  Ţinând cont că era vorba despre fiica cucoanei Jérôme Dimanche, Ponthus rosti:

  — Ei, dar ce văd, dumneavoastră aici, domnişoară Denise?

  Chipul bietei copile se înroşi. Bâlbâi o vagă explicaţie cum că maică-sa îi dăduse un comision pentru jupâneasa Grégoire şi fugi… Fugi ca să se încuie în camera ei de fecioară, unde să poată visa…

  La auzul vocii lui Ponthus, don Juan se răsuci pe dată:

  — Ce întâlnire plăcută! Şi ce întâmplare norocoasă!

  — Nu, nu-i o întâmplare, spuse Ponthus răspunzându-i la salut. Vă căutam…

  — Ca să-mi oferiţi revanşa?

  — Nu astăzi, dacă nu vă e cu supărare. Vă căutam ca să vă ţin tovărăşie până mâine în zori, fără să vă scap o clipă din ochi.

  — Ei, mă faceţi prizonier? Venind din partea dumneavoastră, o astfel de silnicie e încântătoare. Dar aşa putea să ştiu…

  — Motivul acestei supravegheri? Nimic altceva decât că vă aflaţi la hanul Ghicitoarei.

  — Deci Ea este aici…!

  — Da, domnule, spuse Clother.

  — De acord cu dumneavoastră, zise Tenorio. Împotriva lui don Juan nu se iau niciodată destule măsuri de prevedere. În locul dumneavoastră aş fi făcut la fel. Deci sunt prizonierul vostru, sau mai bine zis, dumneavoastră deveniţi prizonierul meu: luaţi loc, aici, în faţa mea şi gustaţi din bucatele de pe masă, în aşteptarea întâlnirii noastre pe un alt teren.

  Clother nu stătu mult timp la îndoială. Luă loc la masă şi cei doi comeseni ciocniră paharele aşa cum făcuseră şi cu spadele lor… Clinchet de sabie, clinchet de cristal… un strop de licoare roşie ce curge dintr-o carafă sau dintr-o venă… asta-i tot.

  Străduindu-se să nu aducă vorba despre cearta lor, se întrecură în curtenie, făcându-şi mii de complimente care mai de care mai pline de duh. În realitate, se admirau unul pe altul.

  Masa a fost nemaipomenită. Pentru asemenea oaspeţi, jupân Grégoire se-ntrecuse pe sine.

  Curând sună stingerea.

  Jupân Grégoire dădu afară ultimii cheflii, închise obloanele, puse drugul la uşa de la intrare şi dădu liber oamenilor de serviciu.

  Clother şi don Juan rămaseră singuri în sala cea mare a hanului – căci nu-i punem la socoteală pe Jacquemin Corentin şi Ban-Frumos care, într-un colţ, scurgeau sticlele şi care, luându-se după stăpânii lor, legau prietenie, sau, cel puţin încercau.

  — Domnule de Ponthus, spunea don Juan, îmi place felul vostru de a fi. Vă apreciez spiritul. Mărturisesc că rareori am întâlnit un suflet atât de delicat ca al dumneavoastră. N-am putea fi prieteni?

  — Domnule Tenorio, îi răspundea Clother, vă socotesc un gentilom. Mi-ar face multă plăcere să vă fiu de-acum înainte partener de întrecere la ospăţuri, să vă stau alături în clipele mai spinoase ale vieţii, dar toate acestea, numai din momentul în care mi-aţi da cuvântul de onoare să renunţaţi din toată inima la o urmărire nedemnă de dumneavoastră.

  Don Juan lăsă capul în jos. Clother văzu că era foarte tulburat şi continuă:

  — Ceea ce mă uimeşte, senior Tenorio, este că, deşi pretindeţi c-o iubiţi cu patimă pe nobila doamnă pe care spuneţi c-o urmăriţi de la Sevilla, îi vorbiţi de dragoste primei venite. Această biată Denise… de ce încercaţi să înşelaţi această copilă?

  Don Juan ridică capul şi un fulger ţâşni din ochii săi.

  — S-o înşel?… rosti el cu dispreţ. Să ştiţi că don Juan n-a înşelat vreodată o femeie… Cine vă spune c-o înşel pe această adorabilă Denise când îi spun c-o iubesc? Da, pe legea mea c-o iubesc! Sau, cel puţin, adineaori, când se afla aici, în faţa mea, simbol viu al veşnicei frumuseţi, o iubeam… Opriţi-vă, domnule. Nu vă grăbiţi să mă condamnaţi. Cred că mai curând ar trebui să mă plângeţi. Uneori, chiar şi eu îmi spun că, în pieptul meu de monstru, natura a făcut să bată o inimă de amăgitor şi trădător. Dar, mai curând, recunosc în mine o victimă a puterilor amorului. Având o judecată mai dreaptă asupra dragostei, recunosc că, printre puţinele inimi omeneşti aflate în căutarea imposibilului, adică a iubirii unice şi veşnice, singură a mea este cinstită şi se poartă ca atare. Iubesc, domnule! O mărturisesc, o spun, o declar: viaţa mea se petrece iubind şi încă nu ştiu cine e aceea pe care o iubesc. De ce aceasta şi nu cealaltă, când amândouă sunt la fel de frumoase? Ce spun! Oare o femeie are nevoie să fie frumoasă pentru ca să fie iubită? Eu o iubesc mai întâi şi atunci o găsesc frumoasă. Şi încă ceva: oare e nevoie s-o găsesc frumoasă? Ştiu eu, într-adevăr, ce-i frumuseţea? Iubesc această femeie din clipa în care o văd, nu ştiu pentru ce şi nici nu vreau să ştiu. O iubesc poate pentru părul său castaniu în care joacă reflexe roşcate. O iubesc poate pentru ochii ei albaştri, dacă nu cumva sunt negri. Care-i mai frumos, cerul în zori sau cel din faptul serii? Şi misterioasa noapte n-are şi ea farmecul ei? Iubesc această femeie măcar pentru fiorii stârniţi în mine şi poate că niciodată nu voi şti cum a făcut-o. O iubesc pentru c-o iubesc şi de acum încolo simt c-aş muri dacă nu m-aş putea face iubit. Câte necunoscute n-am îndrăgit chiar din clipa în care soarta mi le-a scos în cale. Fie pe stradă, fie într-o piaţă, o alegeam pe cea pe care trebuia s-o iubesc. O priveam şi era de-ajuns. Fără vorbe. N-o mai întâlneam vreodată. Dar dacă privirea mea a făcut să răsară un surâs pe buzele ei, poate că, în acea clipă, ea m-a iubit, cine ştie… cine poate şti! Cel puţin, aşa cred, şi-atunci cerul coboară în inima mea. Ah! Domnule, nu o femeie iubesc eu atunci când mă arunc la picioarele ei şi îi ofer inima-mi înfierbântată de dragoste, ci Amorul în sine, pe el îl iubesc. Această nefericită inimă ce bate mult prea tare în pieptu-mi şi tresare la fiecare străfulgerare a lui, redeşteaptă de fiecare dată în mine, în acelaşi timp, nefericirea şi bucuria de a trăi, amara, înspăimântătoarea fericire a căutării imposibilului… imposibilul, domnule, fiindcă fericirea e un mit, Amorul un vis şi Visul nu poate deveni nicicând, realitate.

  Don Juan îşi cuprinse capul în mâini şi-n ochii lui luci o lacrimă. Şopti:

  — Ce-i viaţa? Iubire. Ce e fericirea? Iubire. Ce-i nefericirea? Iubire. De ce se înfruntă oamenii? Tot din pricina ei. Nu există altceva: când ea este lângă mine, trăiesc… când ea se află departe, eu mor. Hai, domnule, aţi cunoscut vreodată durerea de a fi departe de ea? Aţi cunoscut, moartea întregii voastre fiinţe, când cea pe care o iubiţi nu se mai află lângă dumneavoastră? Eu am trăit toate acestea. E îngrozitor. Într-o zi am să mă omor. Da, pe Dumnezeul meu, am să mă omor într-o seară înmiresmată când o blândă adiere îmi va aduce parfumul florii ei, reamintindu-mi că ea nu e prin preajmă ca s-o miroasă… Am să mă omor într-o zi când în minte îmi va răsuna un crâmpei din romanţa pe care-i plăcea să mi-o fredoneze mereu… Mă voi omorî într-o noapte când ridicând ochii arşi de lacrimi spre un cer nemilos, voi zări steaua pe care-i plăcea s-o privească alături de mine… Ah! Cât de neştiutoare e biata mulţime când spune aceste cuvinte absurde: ochii care nu se vad, se uită! Căci în lipsa ei inima îşi făureşte o dragoste de neclintit. Când cea pe care o iubesc nu mai este aici, când inima mea se zbuciumă şi se frânge, când nu mai ştiu dacă sunt în viaţă sau nu, atunci fiinţa mea se topeşte de dragoste, atunci simt până-n măduva oaselor năvala părerilor de rău… şi ce fericire, ce încântare atunci când cad în genunchi chemând-o şi când, în sfârşit, lacrimile îmi izvorăsc de sub pleopele-mi arzânde…!

  Don Juan murmura, printre hohote de plâns:

  — Leonor! Leonor! Unde eşti? Unde te afli?

  Clother ascultase totul cu o uimire puţin înfricoşată. Îl privea, poate, cu puţină milă, dar şi cu dispreţ şi, cu un surâs batjocoritor, îi spuse:

  — Fiindcă iubiţi toate femeile, senior Tenorio, vă va fi deci uşor să renunţaţi la una din ele…

  Don Juan îşi încrucişa braţele pe piept şi spuse:

  — Cred că îmi cereţi să renunţ la una din ele…

  — Da, chiar asta vă cer.

  — Cu neputinţă!

  Don Juan rosti aceste cuvinte plin de disperare şi încheie:

  — Numai moartea mă poate face să renunţ la ideea de a cuceri inima Leonorei. Chiar dacă mă urăşte, eu o ador. Chiar dacă mă dispreţuieşte, o ador. Chiar dacă mi-ar călca inima în picioare, o ador. Ah! O ador, oare nu pricepeţi? Domnule de Ponthus, ca s-o puneţi la adăpost de mine, va trebui să mă ucideţi.

  — Atunci am să vă ucid! rosti Clother de Ponthus.

  — Când? îl întrebă don Juan.

  — De ce nu chiar acum? zise Clother.

  Spunând acestea se ridică şi-şi trase spada din teacă.

  În aceeaşi clipă, don Juan fu în picioare, cu sabia în mână.

  Fu momentul în care prietenia abia înfiripată dintre Ban-Frumos şi Jacquemin Corentin lua o întorsătură neaşteptată şi primul îi spunea, zeflemitor, celuilalt:

  — Hai, nu te mai ascunde! Mărturiseşte că e fals!

  — Ce anume? Ce spui că e fals? se răsti Corentin, care ştia prea bine despre ce era vorba.

  Văzându-şi stăpânii gata să se-ncaiere, cei doi valeţi săriră în picioare, zbârliţi… Jacquemin căţărat pe picioroangele lui, Ban-Frumos cu mâinile în şold.

  — Luptător de două parale şi bandit de drumul mare! strigă Corentin cu tot dispreţul de care era în stare.

  Dar Ban-Frumos începu să zâmbească nemailuându-şi ochii de la nasul lui Corentin care înlemnise sub povara acelui zâmbet. Ban-Frumos, uşurel, ridică mâna şi-i dădu un bobârnac peste nas, spunând:

  — Ei, să nu-ţi vină să crezi!

  Sărmanul Jacquemin scoase un urlet şi se azvârli asupra lui. Dar Ban-Frumos, la porunca lui Ponthus se şi pusese pe treabă, iar Corentin îi sări de grabă în ajutor; cât ai clipi, cei doi împinseră la perete mesele din mijlocul sălii, pentru a face loc liber celor doi adversari.

  În gardă, Clother de Ponthus şi Juan Tenorio se măsurară dintr-o privire.

  Cele două lame se încrucişară, atacul era gata să se dezlănţuie…

  O uşă se deschise şi… o femeie îşi făcu apariţia.

  * * *

  O femeie înveşmântată în negru înainta spre ei, imagine tristă a durerii.

  Lui don Juan îi căzu sabia din mână, răsunând pe dalele de piatră şi încremeni, uluit. Atunci, Ponthus îşi vârî spada în teacă şi se înclină adânc în faţa acestui mare doliu ce se îndrepta către el. Femeia se opri la doi paşi de el şi-i spuse:

  — Domnule, să nu-l ucideţi pe don Juan Tenorio…

  Îndurerata femeie, ridicându-şi vălul, îşi dezvălui frumuseţea ofilită a chipului şi adăugă:

  — Vreau să mă înţelegeţi: nu vă rog să-l cruţaţi pe Juan Tenorio. Vă spun: nu dumneavoastră o să-l ucideţi. Viaţa lui nu vă aparţine, cum nu-mi aparţine nici mie.

  — Şi mă rog cui aparţine? strigă don Juan. Spune Silvia! Haide, spune!

  — Mariei! Piei! Rosei! Tuturor acelora care au murit din pricina ta! Viaţa ta aparţine aceleia ce a strâns în ea toate aceste dureri risipite! Viaţa ta, Juan, aparţine Christei! Nu spun că-mi aparţine mie, Juan, mie care sunt soţia ta cu cununie şi care te iert! Ci Christei de Ulloa, ultima care a murit datorită trădării tale! Christei, sora cea mare a acestei Leonora de Ulloa şi pe care tu o urmăreşti din străfundul Spaniei până aici, la Paris…!

  Sufletul lui Ponthus fu năpădit de scârbă.

  Într-o clipă înţelese cine era don Juan: o culme a trădării. Începu să-l urască aşa cum urăşti neînţelesul, întunericul, tenebrele. Îşi dădu seama că era neiertător, măcinat de egoism, în stare să aducă nenorocirea altora, numai ca el să-şi poată îndeplini poftele; se îndreptă spre Tenorio şi, cuprins de-o furie cumplită, îi zise:

  — Nu voi încrucişa spada cu dumneavoastră sub ochii nefericitei care vă poartă numele. Dar luaţi aminte: nu vă voi căuta, nu vă voi urmări. Dar dacă vă mai întâlnesc în calea celei care doarme acum sub paza acestei săbii, jur în faţa lui Dumnezeu că vă voi ucide, chiar dacă doamna va veni, ca în seara asta, să se aşeze între noi!

  Nemişcată, de-o măreţie de netăgăduit, Silvia se uită lung la Ponthus.

  — Nu, rosti ea. Nici dumneavoastră, nici eu. În capela Sfântului Francisc din Sevilla, don Juan a aflat de a cui mână va muri. O ştii, Juan, tu, soţul meu, o ştii prea bine!

  — De mâna comandorului! spuse, încet, Tenorio, parcă împotriva voinţei sale.

  Şi se cutremură.

  Dar imediat izbucni în râs. Apoi, cu o voce răsunătoare, plină de sfidare, ca în acele clipe de frenezie funestă pe care o dă dorinţa de a muri, strigă:

  — Iată-mă! Sunt gata. Comandorule de Ulloa, îţi voi face pe plac pentru dragostea pe care i-am purtat-o fiicei tale Christa! Pentru dragostea ce-o nutresc pentru fiica ta Leonor! Comandorule… iată-mă! Şi dumneavoastră, senior de Ponthus! Leonor este logodnica inimii voastre: deci, iată-mă! Şi voi: Zafra. Canniedo, Veladar, Girenna! La fel, iată-mă… Al vostru sunt, al tuturor, părinţi, fraţi, soţi, logodnici ai celor pe care le-am iubit şi care întotdeauna m-au iubit, da, iubit… aceasta-i nefericirea şi în acelaşi timp mândria mea! Voi toţi să ştiţi că dacă don Juan are o inimă atât de mare încât poate cuprinde dragostea din întreg universul, această inima are şi tăria de a se uni cu Moartea… Silvia, Silvia mea dragă, pe care am adorat-o atât de mult, pe sub boschetele Grenadei, floare parfumată a iubirilor mele de odinioară, o, tu, Silvia mea, ce cauţi tu aici? Ce adevăr crud vrei să-mi smulgi? De ce mă forţezi să-mi pun masca? Ah! Silvia, nu ştii că e mai de lăudat să te prefaci în dragoste decât să iubeşti cu adevărat? Mila pe care ţi-o port era ultimul refugiu al fericirii tale. Pentru tine, era recunoştinţă pentru o oră de fericire, aş fi făcut supremul efort de a-ţi da iluzia dragostei mele. Dar tu nu vrei, Silvia! Tu preferi crudul adevăr, biată neştiutoare a visului vieţii, fiinţă fără minte care n-ai înţeles că singura realitate posibilă e iluzia!… Ei bine, află acum dacă tot vrei s-o ştii: nu te mai iubesc! Tu, pentru mine, eşti ca şi moartă!

  Don Juan gâfâia. Striga, cu o voce sălbatică:

  — Leonor! Leonor! Unde eşti? Unde te afli?

  Inima se zbuciuma, pradă chinurilor de nesuportat ale dragostei ajunsă la paroxism. În acele clipe, ca s-o cucerească pe Leonor, ar fi pus pe picioare o armată. El, un spirit rafinat, el care, în faţa oricărei femei, îşi impusese legea unei purtări de-o eleganţă desăvârşită, era cuprins de violenţă, pradă dorinţei de a jigni, de a aduce cea mai mare insultă femeii care-l iubeşte:

  — Nu te mai iubesc! Silvia, Silvia, ascultă ce strigă fiinţa mea din toate puterile ei: nu te mai iubesc!… Soare al inimii mele… o iubesc pe Leonor de Ulloa!… Haide, pleacă, Silvia, du-te! Mi-e silă de vălurile tale de doliu, de lacrimile tale, de veşnicele tale reproşuri! Tu eşti moartea, iar eu ador viaţa! Vreau să mai trăiesc şi să mă dărui iubirii, singurul stăpân al destinului meu înflăcărat… Pleacă, soţie a lui Juan Tenorio! Să te întorci…

  Se aplecă spre Silvia, doborâtă de această lovitură a soartei:

  — Să te întorci numai atunci când mă va fi sufocat sub strânsoarea lui. Şi, ca un trofeu al neghioabei tale fidelităţi, să iei acest trup în care nu va mai fi nici viaţă, nici dragoste, nici inimă!

  Sub furtuna pasiunii dezlănţuite care urla şi mugea precum pădurea bântuită de furtună, Silvia, insultată, jignită, se prăbuşea încet, încet. Răzbunătoarea din ea nu mai exista. Rămânea doar soţia… iubita, biata îndrăgostită care încă mai iubea din toată inima ei devotată şi care aude strigându-i-se că nu mai este Iubită…

  La ultimele cuvinte ale lui Tenorio, ea era în genunchi.

  Don Juan, cu gândul la visul său, murmura:

  — Leonor! Leonor! Unde eşti? Unde te afli?

  Şi Silvia se ridică încet. Rămase o clipă în faţa bărbatului ei împietrit într-o totală nepăsare. Poate că ca ar mai fi vrut să-i vorbească, să-i spună unele lucruri… Buzele i se mişcară, dar nu se auzi nici un cuvânt… şi se îndepărtă…

  În acel moment, don Juan îşi îndreptă privirea spre ea. Şi Clother, îngrozit, îl auzi îngânând:

  — Pe Dumnezeu Atotputernicul, niciodată nu mi-ai stârnit aşa dragostea, Silvia. Rămâi, o, rămâi! Silvia, te iubesc… Silvia, numai pe tine te iubesc…!

  Dar Silvia nu-l mai auzi… ea dispăru, aşa cum dispăruse în capela din Sevilla. Se topi în depărtare, aşa cum se topeşte orice vis de dragoste.

  Silvia se întoarse în odaia pe care-o ocupa la hanul Ghicitoarei. Camera era alăturată celei a Leonorei.

  În ciuda stăruinţelor şi rugăminţilor de tot felul ale jupânesei Grégoire, copila comandorului de Ulloa refuzase să se culce. Aşezată într-un fotoliu lângă măsuţa pe care ardea o lumânare de ceară, cu o carte de rugăciuni în mâini, se gândea…

  Se gândea la Christa, moartă din dragoste, ucisă de fulgerul trădării… se gândea la tatăl ei, la îngrozitoarea misiune pe care şi-o impusese, ca fiică netemătoare… visa în neştiutele sale gânduri, părea că zăreşte înălţându-se o stea neştiută, un astru al speranţei, al cărui nume nu-l cunoştea…

  Cum stătea aşa pe gânduri, auzi din camera vecină vaietele înăbuşite, care tulburau liniştea nopţii, gemetele, strigătele, întrerupte de hohote de plâns. Era cineva acolo care încredinţa nopţii jalea sa… cineva care se sfârşea de durere şi disperare…

  Leonor se lăsă în genunchi şi începu să se roage. Se ruga de Dumnezeul iubirii şi al îndurării să-i dăruie bietei fiinţe pacea inimii şi uitarea care alină totul. Se ruga pentru această fiinţă care, din când în când, îşi striga suferinţa ca o femeie cuprinsă de minunatele dureri ale facerii.

  Se gândi la Christa care nu plânsese, la prea curata Christa care n-a vrut să-şi plângă ruşinea! Şi că poate, o da, poate, femeia aceea care plângea de-ţi frângea inima… avea să fie izbăvită.

  În sala mare, abia luminată, Clother de Ponthus şi Juan Tenorio nu s-au mai apropiat unul de celălalt.

  Capitolul XIX Logodna lui Jacquemin Corentin.

  Când se făcu ziuă şi jupân Grégoire deschise uşile şi obloanele, Clother, urmat de Ban-Frumos, urcă la primul cat, oprindu-se în faţa camerei lui Leonor de Ulloa…

  — Pot să mă încred în tine? îl întrebă el.

  — Ei, na-ţi-o bună! răspunse Ban-Frumos. Ştiţi bine că viaţa mea vă aparţine. Că eu când mi-o dărui, o fac pentru multă vreme, da' ce zic eu, chiar pentru totdeauna. Puteţi merge liniştit.

  Clother văzu că Ban-Frumos era sincer şi plin de hotărâre, aşa că plecă.

  Ajuns în sala cea mare, îl zări pe don Juan părăsind în grabă hanul Ghicitoarei. La rândul său, ieşi pe poartă şi o porni în josul străzii Saint-Denis.

  Era o dimineaţă senină şi rece. Clopotele băteau cu putere, se auzeau bubuituri de tun. S-ar părea că nu prea s-a făcut economie de praf de puşcă în această dimineaţă de 1 ianuarie 1540, când împăratul Carol Quintul îşi făcea intrarea în Paris.

  Strada începuse să se umple de oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, veseli, fără a şti bine de ce, pur şi simplu veseli. Poate datorită dangătului clopotelor şi vacarmului produs de artilerie. Şi-apoi, Parisul era curios să-l vadă, în sfârşit, pe împăratul care ducea un război atât de aprig cu regele Francisc. Cu bunul său simţ nedezminţit, Parisul era plin de uimire să vadă cum inamicul cel mai înverşunat al regatului avea îngăduinţa de a traversa pământul francez.

  Lui don Juan puţin îi păsa de această mulţime. Părăsind hanul Ghicitoarei, se duse la locuinţa jupânesei Jérôme Dimanche.

  Văduva închinase cele două etaje, ca şi mansarda, aşa că locuia cu foca ei la parterul compus dintr-o foarte frumoasă încăpere la intrare, un salonaş cochet şi alte câteva camere.

  Clother de Ponthus îl văzu pe don Juan intrând la jupâneasa Dimanche cu atâta hotărâre şi grabă, de parc-ar fi fost în joc o afacere, ce nu suferea amânare.

  „Oh! se gândi Clother. Doar n-are îndrăzneala să… dar, mai bine, ia s-o previn pe jupâneasa Dimanche.”

  Trecu mâi departe, salutat cu tot respectul cuvenit de către prea onorabilul Jacquemin Corentin care-şi aştepta stăpânul făcând faţă cu bunăvoinţă şi resemnare numeroaselor zeflemele pe care cei ce treceau le adresau nasului său.

  — Iată stăpânul care mi-ar fi trebuit pentru a-mi asigura liniştea sufletească, murmură Jacquemin. Cum de-o fi încăput pe mâinile nenorocitului ăsta de Ban-Frumos – un pungaş pe care într-o dimineaţă, în zori, am să-l văd spânzurat la răscrucea de la Trahoir. Aşa-i pe lumea asta, virtutea nu-i niciodată răsplătită.

  Ponthus era deja departe, mergând unde mergea şi toată lumea aceea… Trecu, astfel, o oră.

  * * *

  În salonaş, don Juan era pe punctul de a o ului pe văduvă, iar dacă Jacquemin Corentin ar fi intrat în locuinţa jupânesei Dimanche, iată ce-ar fi auzit:

  — Dumnezeule, se bâlbâia văduva în culmea fericirii, ce să spui de aşa ceva? Cine ar fi crezut-o? Micuţa mea Denise să se mărite cu un senior atât de bogat şi atotputernic!

  — Nu mai târziu decât mâine! răspundea don Juan. O iubesc. O doresc. Va fi contesă, ducesă, orice va voi.

  — Şi bogată! strigă văduva ai cărui ochi scânteiară.

  — Bogată? N-o să ştie ce să facă cu atâtea bogăţii, doar dacă nu va dori să vă încredinţeze dumneavoastră o bună parte din ele, pe care, desigur, o meritaţi.

  Văduva lăsă ochii în jos şi suspină:

  — Denise e un copil bun. Sper că, odată ajunsă, să nu-şi uite mama. Dar, monseniore, cum să cred în acest miracol?

  — Miracolul iubirii, scumpă doamnă! Sunt singurele miracole cărora le poţi da crezare.

  — Eu văduva unui simplu postăvar, să-mi văd copila măritată cu un ilustru senior al cărui nume este… dar nici măcar nu-l ştiu, Doamne Dumnezeule! Ei, ce zici de asta, să nu ştiu încă numele gentilomului care catadicseşte să se însoare cu fiica mea!

  — Numele meu? zise don Juan. Sunt seniorul Jacquemin de Corentin, conte breton… Cunoaşteţi Bretagne? Corentin e un nume celebru acolo.

  * * *

  Ei da, iată ce-ar fi auzit Jacquemin Corentin. Dar el stătea de pază în faţa uşii de la intrare, înconjurat de cinci-şase puştani care se uitau la el, pufnind în râs şi şopocăind între ei despre minunea aceea.

  Încă o oră mai aşteptă acolo servitorul când, în sfârşit, don Juan ieşi din casă, strălucind de bucurie şi spunându-i:

  — Jacquemin, eşti… adică eu sunt cât se poate de fericit: mi se acordă mâna adorabilei Denise şi asta peste trei zile, când o voi lua de soţie!

  Corentin, uluit de această veste, strigă:

  — O luaţi de soţie? Dar, domnule, sunteţi căsătorit!

  — În Spania, Jacquemin, în Spania. Asta în Franţa nu contează!

  O luară din loc, urmând mulţimea. Don Juan, bine dispus, privea cu interes mulţimea aceea pitorească, admirând, în trecere, multele fete frumoase pe care le întâlnea. Uneori se oprea, dintr-o dată posomorât şi palid, pentru a-şi spune:

  — Ce nebun! Sunt de trei ori nebun! Oare sper s-o pol uita pe Leonor? S-o uit? Ah! Inimă mizerabilă, cum te-aş mai smulge din piept pentru asemenea blestemăţie…!

  — Domnule, i se adresă Jacquemin. Ca să ne întoarcem la amorurile, la noile dumneavoastră amoruri, cine i-ar fi putut spune nefericitului postăvar că într-o zi fata lui va purta unul dintre cele mai frumoase nume din Spania…!

  — Hei! făcu don Juan. Unde dracu ai auzit tu c-aş vrea să-i dau numele meu frumoasei Denise? O iubesc atât cât să mă însor cu ea, dar nu şi ca să-i dau numele meu…!

  Corentin se opri dintr-o dată, uluit de ce auzise şi-şi privi înspăimântat vârful nasului.

  — Deci tu, când te însori, nu-i dai numele tău celei pe care o iei de nevastă?

  — Eu? Dar, domnule, eu n-am să mă însor niciodată!

  — Eşti chiar aşa de sigur? răspunse don Juan şi un hohot de râs izbucni din pieptul său.

  Jacquemin prinse să tremure. Ciudata întrebare îl pusese pe gânduri, iar râsul acela îngrozitor îi dădu fiori. Cele mai negre gânduri îi treceau prin minte. Se gândea: „Râsul ăsta o să mă omoare. Aflându-mă în slujba lui don Juan, bineînţeles că voi fi blestemat. Dar voi risca totuşi pentru fiul lui don Luis Tenorio… Ei, asta-i acum! Dă din râs în plâns…!”

  Don Juan nu plângea de prea mult râs.

  Cu toată puterea închipuirii sale, el o vedea acum pe Leonor. Era aici! Mergea în faţa lui, prin mulţime! Întinse mâinile după ea. Un hohot de plâns se auzi din pieptul lui. Nu era Leonor! Nu fusese decât închipuirea sa. Îngăimă:

  — Unde eşti, Leonor?… Vai! Unde este sufletul meu! Unde-i inima mea? Leonor, unde te afli totuşi…?

  * * *

  În timpul acesta, Clother de Ponthus, urma cursul acestor râuri de omenire pe care le alcătuiau străzile şi care se pierdeau în marele fluviu din strada Saint-Antoine.

  Căuta un loc de unde să poată vedea mai bine cortegiul imperial.

  Şi deodată, în depărtare, zări un rând mare de călăreţi îmbrăcaţi în costume strălucitoare şi care înălţau spre cer un cântec triumfal… ridicându-şi cât mai sus instrumentele lor de alamă, împodobite cu flamuri pe care erau brodaţi crinii Franţei, trompeţii regali deschideau marşul… Era cortegiul împărătesc care intra în Paris, nemaipomenită desfăşurare de bogăţie şi măreţie, amestec de costume de o strălucire neasemuită, panoramă eroică de vis, figuraţie teatrală dispărută pentru totdeauna în negura secolelor apuse…

  O formidabilă aclamaţie a mulţimii, uluite de atâta fast şi bogăţie, izbucni deodată, ridicându-se spre înalturi…

  Lui Clother i se păru că trompetele, aclamaţiile rumoarea, chemările înflăcărate se numeau, se contopeau pentru a năvăli în inima sa ca un singur strigăt:

  — Comandorul! Iată-l pe comandor! Iată-l venind pe tatăl celei pe care o iubesc…!

  Capitolul XX Comandorul.

  Carol Quintul a fost primit cu toată măreţia. Au fost serbări de un lux orbitor, dineuri somptuoase, de care se mirară bravii spanioli obişnuiţi cu mese mult mai cumpătate, un frumos turnir. Amaury de Loraydan se ataşase de comandorul de Ulloa. Trebuie să recunoaştem că îndeplinise cu atâta sârguinţă ordinele regelui, încât bătrânul Sancho nu se mai putea lipsi de el. Într-o seară, după ce părăsiseră Poitiers-ul de mai multe zile şi se apropiau de Paris, comandorul îi spuse:

  — Ei bine, da, dragul meu conte, sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră: Milanul trebuie să se întoarcă la coroana Franţei!

  Un val de nemaipomenită bucurie îl năpădi pe Loraydan. Se gândea că dacă reuşeşte în misiunea asta, recunoştinţa regelui va fi atât de mare încât îi va putea cere să renunţe la Bérengère.

  — Domnule, spuse el, dacă aceasta este convingerea dumneavoastră, îmi promiteţi s-o înfăţişaţi şi Maiestăţii Sale imperiale?

  — Fără nici o îndoială, răspunse liniştit Ulloa. La primul consiliu ce se va ţine la Paris, îi voi spune deschis Maiestăţii Sale că trebuie să înapoieze ducatul Milanului regelui Francisc. E de datoria mea să spun aceasta.

  — Veţi face lucrul ăsta la Paris?

  — Da, la Paris, bunul meu prieten!

  — La primul consiliu?

  — Te asigur că o voi face la primul consiliu.

  — Monseniore, murmură Loraydan beat de bucurie, dacă faceţi lucrul acesta, puteţi să-mi cereţi chiar şi viaţa!

  Comandorul îl îmbrăţişa pe Loraydan cu o duioşie părintească.

  „Cât de mult îşi iubeşte regele! se gândea el. Cât de devotat este în apărarea intereselor ţării sale! Ce inimă nobilă! Ce fericită va fi Leonor alături de un asemenea soţ!”

  Chiar în acea seară, comandorul îi reaminti lui Carol Quintul promisiunea făcută de o înzestra pe Leonor şi de aranja căsătoria ei cu contele Loraydan. Împăratul îşi reînnoi promisiunea în mod solemn.

  E de la sine înţeles că Sancho de Ulloa îl prezentase pe Loraydan lui Carol Quintul. Acesta avusese mai multe convorbiri cu trimisul lui Francisc I şi nu întârziase să-l preţuiască.

  „Acest Loraydan, se gândea Carol Quintul, este un om de pradă. Trebuie să mi-l apropii. Cred că este numai o chestiune de preţ pentru a el să devină omul meu la curtea Franţei…”

  * * *

  Aceasta era starea de spirit a diferitelor personaje în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, zi în care cortegiul imperial îşi făcea intrarea în Paris.

  Loraydan călărea alături de comandorul de Ulloa.

  Îşi amintea cum, cu puţine zile mai înainte, se hotărâse să se omoare, neputând să plătească o mizerabilă datorie de joc. Îi treceau prin minte toate câte se întâmplaseră până ce-a dat norocul peste el. Îl revedea pe Turquand. O revedea pe Bérengère. Revedea duelul care-l pusese faţă-n faţă cu Clother de Ponthus. Avu un surâs îngrozitor când îşi aminti figura lui Jean-Uşiţă şi vocea lui ascuţită şi, fără să-şi dea seama, spuse:

  — Niciodată acest Clother nu va mai sta în calea mea…!

  Loraydan se oprise, lăsând să treacă valul gentilomilor din escortă.

  Era palid. Buzele sale înălbite tremurau. Cu ochii ieşiţi din cap, privea cu spaimă spre un punct, în mulţimea îngrămădită la marginea străzii:

  Şi comandorul îl auzi cum se bâlbâia:

  — El!… El, viu!… Acolo! El e!

  Lui Loraydan i se părea că visul său de bogăţie, de dragoste şi de fericire se prăbuşeşte.

  Dar, cu un gest părintesc, comandorul de Ulloa îi luă calul de hăţuri, îl scoase din mulţimea de gentilomi şi se îndreptă spre cea mai apropiată estradă, spunându-i:

  — Amauri, nu vă simţiţi bine… Nu puteţi merge mai departe… să ne oprim puţin…

  Loraydan tresări şi vru să dea înapoi… prea târziu! Deja comandorul îl ducea spre estradă… spre Clother de Ponthus!

  Ponthus îl recunoscu pe dată pe Sancho de Ulloa. Se descoperi şi spuse:

  — Cred, domnule, că sunteţi seniorul Sancho de Ulloa, comandor de Sevilla?

  — Da, tinere gentilom, răspusne Ulloa. Şi dumneavoastră cine sunteţi?

  — Clother de Ponthus… Văd că numele acesta nu vă spune nimic… Adaug numai că eu sunt gentilomul pe care l-aţi salvat în seara de 30 noiembrie, într-o casă singuratică de pe drumul de la Périgueux la Angoulême, din mâinile a doi tâlhari de drumul care…

  — Hei! exclamă bucuros seniorul spaniol. Acum vă recunosc…!

  „Soartă mizerabilă, iată unul din renghiurile tale! gândea în sinea lui Loraydan. Deci, Sancho de Ulloa l-a salvat pe Ponthus!”

  — Dragă Amauri, continuă Ulloa, iată un tânăr gentilom pe care am avut într-adevăr bucuria să-l pot ajuta la timp. Pe Sfânta Fecioară că-mi place! Aş fi fericit să deveniţi prieteni…

  Clother rămase nepăsător.

  Loraydan avu un surâs dispreţuitor.

  — Senior de Ulloa, spuse atunci Clother, nu cred că între mine şi contele de Loraydan poate fi vorba de prietenie… priviţi-l!

  — Să spunem că suntem duşmani de moarte, tună Loraydan.

  — La drum! rosti brusc Sancho de Ulloa, încruntându-şi sprâncenele. Trebuie să ajungem escorta. Domnule de Ponthus, dacă vreţi să veniţi mâine la palatul Luvru, vă voi primi cu plăcere. Hai, Loraydan…

  Cu un gest, Clother îl opri pe comandor şi cu o voce cuprinsă de emoţie, îi vorbi:

  — Senior de Ulloa, nu mâine trebuie să vă vorbesc, ci chiar în clipa asta!

  — Dacă-i vorba despre cearta cu prietenul meu contele de Loraydan…

  — Monseniore, nu-i vorba nici despre domnul, nici despre mine…!

  — Atunci, ce este? Spuneţi degrabă căci sunt grăbit s-o ajung pe Maiestatea sa.

  — Domnule comandor, continuă Clother, este vorba despre prea-distinsa şi prea-nobila doamnă Leonor de Ulloa, care a binevoit să-mi facă onoarea să-mi încredinţeze un mesaj pentru dumneavoastră şi care nu suferă nici o întârziere!

  — Fata mea!

  — Fiica dumneavoastră, monseniore.

  — Dumneavoastră veniţi în numele fiicei mele?

  — În numele fiicei dumneavoastră!

  — Deci, veniţi de la Sevilla?

  — Nu, domnule, nobila voastră fiică se află la Paris!

  Comandorul îşi plesni palmele cu putere, ridicând ochii spre cer. Faţa i se schimonosi şi, cu o adâncă amărăciune, rosti:

  — Leonor la Paris!… Draga mea Christa, vocea ta era cea pe care am auzit-o pe malul lui Bidassoa! Tu erai care mă chema! Chirsta! Christa! Eşti moartă!

  Un hohot de plâns îi zbuciumă pieptul.

  — Să mergem, domnule! Duceţi-mă la fata mea! Unde se află?

  — Monseniore, a tras la hanul Ghicitoarei, unde eu o cunosc pe gazdă…

  — Să mergem s-o căutăm, spuse grăbit comandorul. Vreau s-o duc imediat la locuinţa pe care regele dumneavoastră mi-a dăruit-o în Paris şi la care mi s-a spus că totu-i pregătit pentru primirea mea, dar nu ştiu cum să ajung până acolo…

  — Cum se numeşte această locuinţă? întrebă Clother.

  — Palatul Arronces.

  Clother avu o tresărire.

  Palatul Arronces…!

  Acolo se ducea el însuşi! Acolo îl trimitea scrisoarea lui Philippe de Ponthus! Acolo! În capela palatului Arronces trebuia să găsească numele adevăratului tată şi povestea mamei sale…!

  Porniră la drum cu pas grăbit. În câteva cuvinte, Clother povesti întâlnirea sa cu Leonor de Ulloa în încăperea din hanul părăsit, acelaşi han unde îi venise în ajutor comandorul.

  Nu departe în spatele lor, mergând cu acelaşi pas iute, venea cineva care nu-i pierdea din ochi.

  Acel cineva era Juan Tenorio!

  Capitolul XXI Seara zilei de 1 ianuarie 1540

  În dimineaţa zilei de 1 ianuarie 1540, palatul Arronces era gata pregătit să-şi primească domnul şi stăpânul, pe don Sancho de Ulloa, comandor al Sevillel şi al Andaluziei.

  Bătu ora nouă la castelul Temple.

  Palatul Arronces părea căzut din nou în amorţire. Era tăcut şi întunecat, cu ferestrele neluminate, porţii închise…

  În faţa grilajului de la intrare, o umbră nemişcată sta, de peste două ceasuri, sprijinită de barele din fier forjat.

  Cu fruntea lipită de fierul rece, Clother de Ponthus se gândea: „Oare ce-o face ea, acum? Ce s-o fi petrecu între ea şi tatăl său, de azi de dimineaţă, de când au intrat aici…?”

  Clother de Ponthus mai rămase câtva timp lângă grilaj, cu ochii pironiţi pe silueta neclară a palatului sub al cărui acoperiş se afla Leonor de Ulloa…

  — Hai! zise într-un târziu. Voi veni mâine, pe lumină… Hai! Pe mâine, palat Arronces!… Pe mâine,mamă!… Pe mâine, Leonor…!

  Se smulse din aceste gânduri şi se-ndreptă grăbit spre locuinţa lui din strada Saint-Denis… spre somnul pe care îl căuta în van.

  Atunci când Clother de Ponthus se pierdu în depărtare, un bărbat se apropie de grilajul palatului Arronces.

  — Să-l ia ciuma pe acest vrednic gentilom! şopti el. Acest Ponthus este un încăpăţânat. O să am de furcă ca să mă scap de el. Pe Dumnezeul meu, însă eu sunt şi mai încăpăţânat decât el! Dovada e că Ponthus pleacă iar Juan Tenorio rămâne!

  Dintr-o privire, don Juan cercetă grilajul şi zâmbi:

  — O joacă de copil!… Pe toţi dracii, în seara asta voi afla ce i-a spus Leonor tatălui ei!… Dar nici nu-i greu să-ţi închipui: minunata a venit tocmai din Spania pentru a mă acoperi de ruşine şi să-i ceară comandorului să mă pedepsească pentru crima mea…

  Mai şovăi puţin… Apoi, deodată, începu să se caţăre pe grilaj şi, peste câteva clipe, se afla în parc. Spusese mai-nainte că pentru don Juan, o treabă ca aceasta este o joacă de copil.

  La câţiva paşi de locuinţă, Tenorio se opri brusc şi-şi ţinu răsuflarea: cineva mergea agale pe aleea cu tei, îndreptându-se spre casă. Don Juan îl întrezări, de fapt mai curând îl ghici prin noaptea întunecată. Pe loc, îşi dădu seama că această umbră de uriaş, încovoiată sub povara gândurilor, este comandorul de Ulloa.

  Don Juan îşi făcea diverse planuri cum să facă pentru a pătrunde în casă. Când l-a recunoscut pe comandor, nu s-a gândit c-ar putea intra o dată cu el în palat. Dar, parcă fusese un lucru hotărât de mai-nainte, el porni pe urmele lui don Sancho de Ulloa.

  Era curată nebunie. Comandorul putea oricând să se-ntoarcă, să-l vadă şi să-l omoare c-o lovitură de pumnal, ca pe un hoţ. Dar, fără a mai sta pe gânduri aproape fără să se mai ferească, depăşind limitele îndrăznelii şi ale neruşinării, îl urmărea pas cu pas, şi când comandorul începu să urce treptele peronului don Juan, în urma lui, le urcă şi el…!

  Comandorul intră într-un vestibul mare şi Juan Tenorio după el…

  Încăperea era tăcută şi o făclie arunca o lumină tristă. Un bărbat în vârstă, îmbrăcat în negru, care sta nemişcat şi ţeapăn, se-nclină încet când trecu comandorul. Era intendentul. Acesta îl văzu pe don Juan care, cu pelerina pe mână, mergea în urma lui Sancho de Ulloa. Da, l-a văzut pe don Juan! Dar părea atât de sigur pe el, atât de familiar încât, dacă i-ar fi trecut prin minte adevărul, i s-ar fi părut o nebunie desigur, acest necunoscut este un prieten de-al comandorului.

  Sancho de Ulloa deschise o uşă şi intră în sala de onoare a palatului.

  Don Juan aşteptă ca uşa să se închidă şi atunci se îndreptă spre omul îmbrăcat în negru şi-i spuse cu voce înceată:

  — Ce tristeţi, nu-i aşa? Ce nenorocire! Sărmanul de Ulloa…!

  Juan Tenorio suspină. Apoi, mai prietenos, mai familiar încă, zise:

  — Du-te să te odihneşti, prietene, du-te… Când nenorocirea intră într-o casă, este de datoria prietenilor apropiaţi, a rudelor, ca să vegheze… du-te, prietene, du-te…

  „O rudă, se gândi intendentul. Cel puţin, aşa se pare.”

  Îl salută şi făcu o mişcare ca să plece. Don Juan îl opri, apucându-l de braţ:

  — Sper că senora Leonor se află bine-sănătoasă în apartamentele sale, vegheată de slujnicele sale, nu-i aşa, şi că totul e în regulă în ceea ce o priveşte?

  — Apartamentele sunt pregătite şi slujnicele o aşteaptă, răspunse, plin de respect, intendentul. Dar, doamna se află încă în sala de onoare, în care tocmai a intrat monseniorul…

  — Foarte bine, răspunse don Juan. Du-te prietene, du-te să te odihneşti…

  Juan Tenorio rămase singur. Îşi aruncă pelerina pe un scaun. C-o mişcare cercetă dacă pumnalul şi spada sunt la locul lor şi dacă ies uşor din teacă.

  Apoi stinse făclia.

  Nu se mai călăuzea decât după firicelul de lumină ce se strecura pe sub uşa sălii de onoare.

  Avu un zâmbet ciudat şi-şi spuse: „Comandorul mi-a arătat drumul! Comandorul m-a băgat în casă!”

  Chipul său deveni animalic: „Dar… dar… pentru că tot sunt aici… dacă comandorul mi-a înlesnit intrarea… de ce să nu merg până la capăt… Dar, mai întâi, să vedem ce-şi spun…”

  Se apropie de uşa sălii de onoare, se aplecă şi ascultă…

  — O, tată! Ai blestemat-o! Oh! Dar dacă ai fi văzut-o, ca mine, pe patul de moarte! Dacă ai fi văzut sărmanu-i chip înlemnit şi pe care se citea toată ruşinea sufletului ei curat şi atâta durere! Oh! Dacă ai fi putut vedea faţa-i albă de înger cu aripile sfărâmate!… Amarzyl îmi spunea: „Încearcă s-o faci să plângă! Trebuie să plângă! Şi asta, poate, o va salva.” Vai, tată! Sunt proastă şi vinovată că n-am izbutit s-o fac să plângă! N-am găsit cuvintele care trebuiau… pe care le-ai fi găsit dumneata! Cuvinte de iertare, bunul meu tată!… tată, tată! Dumneata ai blestemat-o…!

  Sancho de Ulloa tăcea, dar în sinea lui îşi admira fata.

  — Tată, continuă Leonor, se spune că atâta vreme cât blestemul n-a fost ridicat, sufletul blestemat rătăceşte fără odihnă până-n ziua judecăţii de apoi sau în cea în care cel ce a aruncat blestemul şi cea blestemată vin împreună în faţa celui ce judecă. Ce durere, tată! Ce chin să ştiu că nu există odihnă pentru sufletul Christei…!

  Don Sancho de Ulloa tresări. Şi, plin de gravitate, îi spuse:

  — Ştiu toate acestea, Leonor. Ştiam bine ce fac aruncând blestemul părintesc asupra sufletului celei despre care îmi vorbeşti. Ascultă o dată pentru totdeauna porunca mea. Să ştii că eu n-am avut decât o singură fiică şi aceea eşti tu…

  Leonor îşi şterse ochii şi murmură, plecată:

  — Mă voi supune, tată!

  Şi, încetişor, ea îşi reluă locul lângă masa ei şi-şi deschise cartea de rugăciuni…

  — Odinioară am cunoscut pe don Luis de Tenorio de Granada era un om de ispravă. Nădăjduiesc că acest Tenorio despre care mi-ai vorbit nu-i din neamul acesta?

  — Nu ştiu, tată; se numeşte Juan Tenorio, asta-i tot ce pot să-ţi spun.

  — Fii liniştită, oricine ar fi, el va muri. Ticăloşia va li spălată în sânge. Şi spui că acest Juan Tenorio este la Paris?… Ce face aici?… Nu face parte din escorta imperială… De unde ştii că se află la Paris?

  — O ştiu, tată!

  Sancho de Ulloa bănuia că fiica lui îi ascunde ceva, dar Leonor se gândea: „Sărmanul! E destulă lovitura pe care a primito astăzi. Nu trebuie să ştie că acest mizerabil de Juan Tenorio m-a urmărit, că a venit după mine la Paris… după mine, sora Christei!… Nu, nu pot să-i spun aşa ceva! Sfântă Fecioară, pot să mă apăr şi singură, cum am mai şi făcut-o…!”

  — Mâine, voi şti unde se ascunde acest Juan Tenorio. Şi-l voi ucide, oricâtă scârbă mi-ar face să-mi încrucişez lama spadei mele cu cea a unui laş… căci acest om este cu siguranţă un laş…

  — Da, tată. Desigur. Un laş…!

  Uşa se deschise cu putere.

  Don Juan apăru palid, cu trăsăturile schimonosite… se îndreptă cu paşi mari spre don Sancho înmărmurit, spre Leonor, care sărise în picioare – şi le spuse cu o voce răguşită de furie:

  — Juan Tenorio un laş! Pe toţi sfinţii, este o minciună sfruntată şi ţin s-o dovedesc pe loc…

  — Cine sunteţi? tună comandorul. Cine eşti tu, tu care îndrăzneşti să spui că don Sancho de Ulloa şi fiica lui, Leonor, au spus o minciună?

  Tenorio se îndreptă semeţ, teribil şi spuse:

  — Eu sunt don Juan, fiul lui don Luis Tenorio!

  Capitolul XXII Deci, niciodată, strânsoarea comandorului nu-l va putea ucide pe don Juan!

  Don Sancho de Ulloa păru că se linişteşte pe dată. Statura sa înaltă se-ndreptă, paloarea de pe faţă îi dispăru şi obrajii i se colorară. Fulgerele din priviri se stinseră şi chiar îi flutură un surâs pe buze. O luă de mână pe Leonor şi-i spuse cu o voce liniştită:

  — Copila mea, trebuie să te duci în apartamentul tău. Du-te, draga mea şi fii fără grijă…

  — Nu, tată. Vreau să rămân…

  — Aşa vrei? răspunse pe acelaşi ton liniştit. Ei bine! Pe Sfântul Francisc, nu văd de ce-aş fi împotrivă. Rămâi, deci, draga mea!

  Comandorul de Ulloa se apropie de don Juan şi-l privi…

  Încet, don Juan se înclină, se plecă… apoi căzu în genunchi… şi-atunci îşi ridică spre comandor ochii plini de toată durerea omenească şi, cu o voce în care se simţea o tristeţe de nespus, îi spuse:

  — Tată, blesteamă-mă aşa cum ai blestemat-o pe Christa… tată, iartă-mă că am intrat aici să vă cer socoteală pentru insultă… Tată, insultă-mă, ucide-mă, dar dă-mi voie să-mi descarc inima… Tată, te implor să mă laşi să vorbesc!

  — Ridică-te! îi zise cu asprime comandorul.

  Juan Tenorio se supuse. Şi când se ridică în picioare, ţinuta lui era un amestec de sentimente: umilinţă plină de mândrie, orgoliu ascuns de modestie.

  Sancho de Ulloa reuşi să-şi stăpânească furia teribilă care creştea în el, porunci pumnilor săi de temut să nu se abată asupra capului seducătorului, degetelor sale să nu se-nfigă în beregata lui… şi urlă:

  — Vrei să-mi vorbeşti?

  — Da, monseniore. Şi după aceea, mă veţi ucide.

  — Vorbeşte, îi spuse comandorul.

  — Monseniore, Christa n-a fost vinovată! N-aveţi dreptul s-o blamaţi! Christa n-a fost altceva pentru mine decât o prietenă… o soră, căreia îi încredinţam secretul inimii mele şi care a binevoit să mă asculte…!

  — Oh! murmură Leonor, tremurând. Ce spune?

  Ulloa aruncă o privire lungă spre fiica sa şi o îndoială i se strecură în suflet. Deja, se-ntreba dacă nu cumva Leonor îl minţise când îi povestise îngrozitoarea întâmplare…

  Leonor, mânioasă, era gata să protesteze. Don Juan se înclina pentru a-şi ascunde zâmbetul triumfător…

  — EL MINTE! se auzi o voce.

  Era o voce înfundată, dar limpede. Juan Tenorio tresări şi se-nfioră.

  Timp de câteva secunde lungi, don Juan aşteptă apariţia care, după el, trebuia să urmeze imediat după auzul vocii. Dar nu se-ntâmplă nimic.

  Era foarte palid şi cuvintele sale nu mai aveau aceeaşi siguranţă. Continuă, parcă silit, ca şi cum s-ar fi îndoit de el însuşi:

  — Din ce cauză a murit Christa, monseniore? E un lucru pe care nu pot să mi-l lămuresc. Însă, în mai multe rânduri, mi s-a plâns de sufocări şi de junghiuri în inimă. Prea nobile senior, daţi-mi voie să vă spun ce-am gândit atunci când am avut neţărmurita cinste de a vorbi Christei: acest înger nu-i făcut să trăiască pe pământ! Dumnezeu nu va lăsa acest suflet de-o atât de gingaşă puritate să rămână mult timp departe de ceruri!

  Şi don Juan izbucni în plâns… adevărat. Era copleşit de emoţie, el era victima şi în mintea lui nebună, minciuna se transforma în adevăr.

  Comandorul tremura şi se gândea: „Draga mea Christa!… Ar fi cu putinţă…!”

  Leonor începuse să se roage şi încerca să nu-l asculte, nici măcar să-l audă pe acest om… aştepta ca un fulger să-l trăsnească pe îngrozitorul mincinos.

  Don Juan, cu o mişcare plină de pasiune, îşi întinse mâinile spre comandor:

  — Lăsaţi-mă să vă numesc tatăl meu, aşa cum şi Christa mi-a îngăduit să-i spun soră! Oh! Daţi-mi voie să-mi descarc inima aşa cum am făcut-o şi îngerului care nu mai există printre noi! Adevărul, sublimul adevăr, este acesta: iubesc, monseniore! O iubesc pe cea care ne ascultă acum! Iubesc din tot sufletul pe fiica dumneavoastră Leonor, şi niciodată n-am iubit pe altcineva în lumea asta şi vă rog umil să-mi daţi voie s-o ador…!

  În acea clipă vocea se auzi din nou:

  — EL MINTE…!

  De data aceasta, vocea se auzi înapoia lui Juan Tenorio! Don Sancho de Ulloa văzu uşa deschizându-se şi o femeie intră, îmbrăcată în doliu, asemenea unei fantome.

  De data aceasta, Leonor izbucni: