— A fost un accident nefericit. Şi, din nefericire, s-a petrecut într-un asemenea moment crucial. Dar… – Spuse plin de sine colonelul – observă că încă foloseşte numerele în locul înjurăturilor şi se întrerupe la cuvintele de confirmare. Când ne vom întoarce la Washington, promit că voi controla ce feed-back este răspunzător de noul lui tip de limbaj familiar şi voi face schimbările necesare.

  — Ce fel de schimbări? Sart părea nelămurit.

  — Am să-ţi spun atunci când el nu va mai trage cu urechea, răspunde colonelul.

  Eu mă gândesc: A, chiar aşa? Mai vedem noi.

  Câteva momente mai târziu raportez:

  — Fata se ridică. Se duce spre partea din spate a maşinii. Ei! Se aşază lângă acel aşa-şi-pe-dincolo, ăla care e împotrivă ca eu să administrez ţara.

  — Mulţumesc, computer, confirmă Smith. Îl aud. Apoi îi spune lui Sart:

  — Asta ar trebui să fie o conversaţie interesantă pentru Superman Tate. I-am spus adevărul despre ea.

  — Ce-ai făcut! O exclamaţie de surpriză.

  — Ascultă. Dacă, aşa cum a determinat computerul, ea este cea mai atrăgătoare fată din lume pentru el, ceea ce i-am spus îi va focaliza atenţia asupra ei. Va avea tentaţia să o convingă de nevinovăţia sa. Vor încerca să se lămurească unul cu altul. O să vezi.

  — E, trebuie să admit… începe Sart.

  — Şşş… – I-o taie Yahco – Computerul transmite.

  Bineînţeles că transmit. Asta-i treaba mea. Raportez primele cuvinte spuse de drăgălaşa Meerla viitorului ei iubit. Aceste cuvinte sunt:

  — Domnule Tate, pot să vă vorbesc?

  Dacă Glay Tate are vreo ezitare, aceasta nu se manifestă sub forma unei întârzieri în a răspunde. Spune imediat:

  — Desigur.

  În acest moment intervine ceva. Iar eu, ca să spun aşa, am anticipat. Când Meerla s-a ridicat şi s-a dus spre Glay, acţiunea ei mi-a adus-o în imagine pe Allet McGuire. Din noua poziţie a Meerlei sunt vizibili capul şi umerii lui Allet, la câteva locuri mai în faţă. Allet, evident, văzuse mişcarea Meerlei. Brusc, se scoală şi ea în picioare.

  Primul lucru pe care îl face – cum văd tot prin mini-Ochiul-O de la gâtul Meerlei – se apleacă spre Stess Magnus. Stess ocupă locul de vizavi de Allet. Din cauza zgomotului din maşină, nu aud nimic din dulcegăriile pe care i le şopteşte în ureche. Dar el se ridică imediat – ca urmare a celor spuse, bănuiesc.

  Cei doi se strecoară printre scaune şi dispar în spatele maşinii. Pas de mai vezi ceva. Dar chiar în momentul în care Glay îi permite Meerlei să i se adreseze Alteţei Sale, vocea lui Allet începe să murmure o melodie. După un timp se aude şi acompaniamentul armonios făcut de Stess.

  Fiind vulpe bătrână în evaluarea sunetelor şi a sursei lor, am dedus imediat că cei doi romantici s-au aşezat pe o banchetă goală, chiar în spatele lui Glay şi al Meerlei. Na, ne pică acum şi o serenadă executată de ăi mai prima muzicieni din Mardley.

  Chiar dacă Meerla este impresionată, nu se vede. Adică, dacă nu se ia în consideraţie pauza de opt secunde făcută înainte de a vorbi iar. Pe cât pot să-mi dau seama, cele opt secunde sunt singura confirmare a acceptării drăgălaşei atenţii oferite de frumoasa cântăreaţă şi de prezentabilul său acompaniator.

  — Sunt foarte impresionată de ciudata ta putere, spune ea când vorbeşte din nou.

  — Mulţumesc, spune Glay neutru.

  — Dar, continuă fata, nu înţeleg unde vrei să ajungi cu această idee că oricine se poate transforma în oricine. Ce înseamnă asta? Ce rol are în viaţa noastră?

  Acum mi-a trezit interesul. Chiar, ce? Aştept răspunsul bărbatului cu toată emoţia pe care o poate avea un computer. Şi înţeleg că, pentru mine, deocamdată, toată conversaţia se poartă între două voci, lipsite de trup. Meerla vorbeşte de undeva de deasupra mea. Glay Tate stă lângă ea. Ea şi Ochiul-O sunt aşezaţi într-un unghi care mi-l ascunde. Glay Tate spune:

  — Când vei putea să-i imiţi pe ceilalţi, totul se va explica de la sine.

  Ieh, unul din faimoasele răspunsuri care nu spun nimic! Totuşi aştept ca Meerla să pătrundă prin ceaţa răspunsului. Iată ce spune ea:

  — Imitaţiile dumitale sunt minunate pentru spectatori. Dar, zău, domnule Tate, cum pot fi folosite pentru a contracara atacul pus la cale de unchiul meu?

  Aşa, aşa. Vorbele ei provoacă un comentariu în particular, pentru mine, din partea Unchişorului:

  — Bună fată, spune el către Sart şi Nair. Încearcă să-şi facă treaba de spion. Poate că vom afla ceva despre ce se gândeşte el să facă împotriva noastră.

  Cred că toată lumea aşteaptă, inclusiv eu, răspunsul magic. Dar, în sfârşit, când Glay vorbeşte, băiatul are un ton dezamăgit:

  — Trebuie să admit, spune el, că lucrurile nu par foarte clare pentru moment. De doi ani încerc să evit o confruntare. Speranţa noastră este de a-i aduce pe cât mai mulţi oameni într-un stadiu avansat de educaţie uman-evoluţionară. Dar durează mult.

  Se întrerupe.

  — Acum, lasă-mă pe mine să-ţi pun o întrebare, bine?

  Pauză. Apoi:

  — E-n regulă, cred. Nu este convinsă.

  El spune:

  — Cum s-a întâmplat să locuieşti împreună cu unchiul tău?

  Sunt uimit. Imaginaţi-vă, tocmai el, care are un profil de aur pur 90%! Doar ştie adevărul despre ea şi ar trebui să dea cărţile pe faţă. Dar, nu. Nici el nu este diferit de toată grămada asta de şmecheri. Întrebarea este o capcană, evident. Ăsta o fi efectul dragostei asupra fiinţelor umane?

  Domnişoara Atran răspunde:

  — Când au fost ucişi părinţii mei, unchiul Yahco s-a gândit că este mai bine să stau cu el. Aveam mare nevoie de cineva. Dar el este insuportabil – e plin de nervi şi nestăpânit. Am hotărât să-l părăsesc. Şi m-am gândit că mi-ar plăcea să mă alătur grupului vostru. Am nevoie de oameni în jurul meu şi de un ţel pentru care să merite să trăiesc.

  Dacă te gândeşti, nu era rău deloc. Îşi păstrează masca, nu merge pe ocolite. Păcat că am deconspirat-o. Acum nu vom şti niciodată dacă tot praful ăsta în ochi ar fi avut o şansă de a-l convinge pe măreţul pierde-vară al evoluţiei umane!

  — Hmm, spune cu drăgălăşenie Aur-pur de 90%, vom mai vedea.

  Cât timp are loc schimbul de fraze inteligente, Ochiul-O se tot întoarce, de parcă fata nu şi-ar găsi locul. Aşa că mi se transmit imagini rapide ale ecranului din faţă. Ecranul este asemenea unei ferestre. Arată mai ales ce vede şoferul de-a lungul drumului cotit de munte.

  Ca sunet, Allet şi Stess se aud pe deasupra murmurului motorului şi a fâşâitului de roţi. Dar are loc o scurtă pauză. Meerla, evident, s-a mai gândit. Pentru că, atunci când vorbeşte, renunţă la generalizări. Loveşte din plin ţinta. Chiar dumneaei. Spune:

  — Sunt îngrozitor de nelămurită de ceea ce mi-ai făcut mie pe scenă. Într-un fel, mi s-a părut că mă aflu la mormântul părinţilor mei.

  Vocea bărbatului vine din nou din dreapta ei. Vorbeşte pe un ton egal:

  — Câmpul de energie biomagnetică existent în mod normal în interiorul tău a pornit-o până la morminte. Eu îţi ţineam corpul mort.

  Nici vorbă, se discută pe şleau. Se porneşte. Vrea să pună laba pe ea. S-a hotărât. Asta-i fata vieţii lui. Vrea s-o facă să renunţe la orice angajamente anterioare.

  Se simte o schimbare în ritmul inimii ei. Mi se transmite prin membrana sensibilă a minicomputerului. O bătaie mai rapidă. Care, desigur, ar putea însemna multe. Acum şi ea se răsuceşte pe scaun şi, pentru prima dată, stă cu faţa la partenerul ei de banchetă. Şi iată-l doamnelor şi domnilor, pe însuşi Glay Tate, mai vizibil de la această mică distanţă decât a fost vreodată.

  Iată-l: duşmanul. Când mă uit la el îmi amintesc de vechea zicală „Cunoaşte-ţi duşmanul”. Şi, de asemenea – întrucât am la dispoziţie 'jde milioane de zicale, scot la iveală şi chestioara aia din Shakespeare: „De vrei să te aperi, e bine duşmanul să-l crezi mai puternic decât ţi se pare.”

  Ce ştiu eu despre duşmanul meu, Glay Tate, este că are douăzeci şi opt de ani, are o faţă suplă şi – cum se spune – hotărâtă; dacă îl compar cu unii actori care, de-a lungul istoriei, au fost consideraţi frumoşi, el arată foarte bine, puternic şi masculin.

  Dar îmi mai amintesc şi că are un fix, că, cică, el şi cu mine am fi avut cândva o relaţie mai specială – pe care acum vrea să o reia… Poate că aici este fisura care îl va duce la prăbuşire. Poate că, dacă m-aş preface, mai târziu… hmmm?

  Toate astea îmi fulgeră prin circuite şi prin sisteme la obişnuita mea superviteză, pe când Meerla spune cu o voce răguşită:

  — Vorbeşti serios? Corpul meu… mort!

  — Ceea ce ţi s-a întâmplat ţie, răspunde el liniştit, este o problemă a tuturor celor care au suferit pierderea unei fiinţe iubite. Foarte mulţi dintre ei doresc să moară. Dar adevărul este că orice separare a profilului de corp este periculoasă. Nici eu nu risc să o fac prea mult timp. Când eu, adică profilul meu, plec într-o călătorie, îmi las trupul în grija medicilor noştri leali şi sunt permanent protejat de un sistem de reanimare. Acesta este stadiul la care a ajuns arta noastră.

  Meerla pare să se calmeze. Spune:

  — Pare a fi un stadiu de început. Dar îmi aminteşte de profesorul meu de psihologie, care spunea că cel mai neobişnuit fenomen mental este un aspect legat de hipnoză. Poate asta ai făcut şi tu cu mine, fără să-ţi dai seama.

  Stă încă întoarsă spre el; deci îl văd scuturând din cap. Zâmbeşte uşor, chiar (oare chiar aşa să fie?) puţin cinic. Dar ceea ce spune este destul de sincer:

  — Dacă vrei să-ţi reaminteşti situaţia, vei vedea că totul s-a întâmplat fără ca eu să-ţi spun dinainte de existenţa unui mormânt în care zac două fiinţe iubite.

  — Toată treaba asta, spune Meerla, începe să pară ireală.

  Atenţia lui se desprinde de ea. Priveşte spre partea din faţă a furgonetei. Meerla se uită şi ea în acea direcţie. Aşa că văd şi eu. Scena de pe ecran s-a schimbat. Arată acum un grafic simplificat. Recunosc o hartă electronică. Pe ea este vizibil un şir de luminiţe care se mişcă de la stânga la dreapta; doar un singur punct mai strălucitor rămâne nemişcat în partea de sus, aproape de centru.

  Vocea lui Glay se aude din lateral:

  — Vad că David şi Trubby au ieşit cu bine din încercuire şi sunt în siguranţă.

  Eu, de fapt, nu am nevoie de cuvintele sale. Din momentul în care s-a schiţat harta am observat că aveam de-a face cu un sistem intercomunicaţional dintre două furgonete. Încearcă să se localizeze reciproc. Dar pentru asta trebuie să folosească frecvenţe pe care pot să le detectez. Şi pe care mă pot modula.

  Intru pe respectivele frecvenţe.

  Dintr-odată mă aflu în interiorul tuturor vehiculelor rebelilor şi, inspectând toate instrumentele lor, ajung şi în interiorul căsuţei în care se află Trubby şi David.

  Nu mi-e imediat clar prin ce instrument îl privesc pe Trubby. Îl are la mână; nu-mi vine nici un semnal de identificare de la el. Dar se află în interacţiune cu sistemul complex de frecvenţe folosit de rebeli.

  Îi raportez nelămurirea mea lui Yahco, împreună cu restul informaţiilor. El comentează:

  — De vreme ce ultima noastră imagine asupra băiatului este din momentul în care Glay Tate îl conduce la Trubby prin spatele cortului mare, putem deduce că el a analizat corect pericolul în care se află băiatul şi l-a trimis cu vărul său, şoferul de camion Trubby Graham. Putem să mai deducem că Tate i-a dat lui Trubby un dispozitiv miniatural de tip N care, când este în funcţiune, se interconectează cu sistemul lor particular de comunicaţii.

  — Brava, şefu', spun eu, dar vorbişi cam multişor. Pe undeva în toată diareea asta verbală descopăr un adevăr fundamental al acestui univers specific. Pe scurt, ai dreptate. Mai alergi după puşti?

  — Nexam. Nu-ţi pierde timpul cu el.

  — Ce (înjurătura #18), Yahco – spun eu – ia nu-mi mai spune ce să fac şi ce să nu fac, decât dacă faci o programare ca lumea. Trubby şi David fac parte din chestia „continuă”. Şi îi urmăresc împreună cu toţi cei implicaţi. Te-ai prins, prostovane?

  — Bine, computer, bine. Tonul său este defensiv. Fă ceea ce ai de făcut.

  — Pe (înjurătura #16), vezi bine că aşa o să şi fac, răspund eu, punându-l la încercare.

  — Mulţumesc, computer.

 

 

 

  CAPITOLUL ŞAISPREZECE.

  Şi iată-mă, simultan – desigur – în interiorul tuturor vehiculelor şi în baracă. Trubby stă la un birou şi scrie ceva. Datorită felului în care îşi ţine mâna (cea cu dispozitivul de tip N), pot să-i văd faţa. Este preocupată. Arată deja diferită de cea pe care am înregistrat-o în cortul de audiţii. Pare mai – hai s-o spunem pe-a dreaptă – mai de bărbat.

  Brusc, pune pixul jos. Priveşte în sus.

  — David, spune el, am tot timpul sentimentul că a scrie poezie e o treabă cam ţăcănită şi nu… Privirea i se întoarce când spune asta. Vocea i se taie. Ochii i se măresc. Hei, strigă el, ce faci?

  Când urlă asta, se şi ridică în picioare. E o săritură cam împleticită, care face să i se schimbe poziţia încheieturii mâinii. Aşa că acum îl văd pe David. Băiatul stă în genunchi lângă fereastră, uitându-se lung afară. Capul lui a luat forma celui de lup. (În jos, corpul îi este încă omenesc).

  Trubby mai face un salt. De data asta chiar se repede înainte. David-lupul îl aude, evident. Se întoarce de la fereastră; e cu faţa spre Trubby, care se apropie. Dintr-odată, foarte repede, se produce o licărire în zona capului. Capul lupului se transformă, luând înfăţişarea lui David.

  Trubby îl prinde pe David şi îl zboară din dreptul ferestrei. Din cauza unghiului făcut de braţ, corpul lui Trubby mi-a dispărut din imagine. Dar vocea lui, când vorbeşte, vine cu siguranţă din apropiere şi sună foarte tulburată:

  — Ai auzit ce-a spus domnul Tate, să nu încerci nimic de soiul ăsta când nu este dânsul prin preajmă. Termină odată.

  Pot vedea faţa lui David. Ochii îi sunt îngustaţi ca la toate fiinţele umane care încearcă să raţioneze. Spune apoi cu o voce gânditoare:

  — Lupii sunt ciudaţi.

  — Ce aveai de gând să faci, întreabă Trubby sarcastic. Să te repezi afară şi să urli la lună?

  David îi răspunde foarte sec:

  — Vroiam să-l duc în camion.

  — În camion! Ton uluit. Dar pentru ce?

  David pare dintr-odată mai puţin surescitat. Chiar dă din umeri, cu o vizibilă diminuare a interesului:

  — Nu ştiu. Era de parcă intram în capul lui.

  — Capul cui?

  — A, n-ai văzut? E un lup acolo, afară. Ca străfulgerat, devine iarăşi interesat. Se smuceşte din mâinile lui Trubby – care, de fapt, aproape că îi dăduse drumul – şi aleargă din nou la fereastră. Acolo, spune David, uită-te acolo.

  El însuşi se holbează afară. Instrumentul de la încheietura mâinii este încă îndreptat spre el, când Trubby se împleticeşte, şi el, spre fereastră. Prinde băiatul. În timpul mişcării, minicamera priveşte, ca să spun aşa, o secundă pe fereastră.

  Imaginea n-ar fi suficientă pentru o fiinţă umană. Dar eu repet secvenţa de sute de ori. Astfel că – pentru mine – e suficient ca să-mi dau seama ce apare în cadru.

  Văd un lup mare. Cam la 15 m distanţă. Se retrăsese puţin, dar tot stă cu faţa la baracă, atent, de parcă…

  Trubby îl trage înapoi pe David. Îi spune cu vocea sa baritonală:

  — David, gata! Ajunge, înţelegi?

  De data asta David e pocăit.

  — Bine, Trubby, îţi promit.

  Îl văd îndreptându-se spre masă. Ia hârtia pe care Trubby scrisese ceva şi o aduce în apropierea dispozitivului de la mână. O ţine doar la câţiva centimetri distanţă.

  — Îă… vrei să-mi citeşti şi mie poezia? Hai, Trubby, vrei?

  Vocea adâncă a lui Trubby vine de undeva de deasupra mea.

  — Nu e gata. Ia hârtia şi se duce înapoi la birou. Îi aud iar vocea: O să ţi-o citesc când o termin.

  Nu-l văd când se aşază. Dar înregistrez o schimbare de poziţie. Apoi, din nou, faţa lui, aproape, deasupra mea. Concentrată. Se gândeşte. Pare că şi-a uitat sentimentul că a scrie poezie nu este pe măsura unui bărbat adevărat.

  E linişte. Se apucă să mişte încet pixul. Produce un sunet slab, de şapte ori. Şapte cuvinte – deduc eu.

 

 

 

  CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE.

  Între timp am primit diferite imagini din trecătoarea Wexford Falls, de la vehiculele speciale care ajunseseră sus, venind de pe versantul estic. De o oră mă consult cu fiecare şef de echipaj care ajunge sus. În urma discuţiei, conduc fiecare maşină pe o poziţie de pe care se poate bloca întregul trafic.

  Instrucţiunile noastre sunt precise. Şi sunt de bun-simţ. Aici, în această zonă izolată la capătul lumii, va avea loc distrugerea rebelilor. Dacă treaba este făcută corect, nici o persoană neautorizată nu va afla vreodată ce s-a întâmplat.

  De aceea, caravana rebelilor ţinuse legătura prin propriul lor sistem de intercomunicaţii: pentru că aflaseră ce îi aşteaptă în trecătoare.

  Comutarea pe acel sistem este şansa mea. Ca fulgerul, identific fiecare rebel din fiecare furgonetă. În sfârşit, pot acum să-i privesc pe indivizii care erau până acum ascunşi în nişte vehicule ce nu emiteau comunicaţii, deci erau opace pentru mine.

  Supun toate profilurile unei inspecţii instantanee. Fiecare este instantaneu identificat, dacă este un adult, drept o persoană pe care nu am mai văzut-o de o scurtă perioadă, cam între cinci luni şi jumătate şi doi ani şi trei luni – aceasta pare să fie limita temporală a începutului acestui grup. Mai sunt şi paisprezece copii care abia acum sunt supuşi inspecţiei mele: aceştia sunt înregistraţi în funcţie de profil şi de formă.

  Dintre toţi rebelii observaţi, cel care are o importanţă hotărâtoare pentru planul meu de luptă este Matt Orlin. Matt este inginerul care răspunde de echipamentul S-92; echipament care, cu excepţia şoferului şi a unui mic spaţiu de respirat, ocupă cam tot volumul unei furgonete rebele.

  În timp ce focalizez imaginea şi înregistrez tot ce se întâmplă în toate maşinile rebelilor, aud fragmente de conversaţie sau chiar discuţii întregi. Dintre acestea, iată una relevantă:

  — Sunt drumuri de munte care coboară atât spre nord, cât şi spre sud. Aşa că hai să ne oprim pentru noapte, trecând pe unul dintre ele. Apoi, de dimineaţă, vom hotărî ce vom face.

  Raportez colonelului şi comentez:

  — Implicaţia acestor cuvinte este că ei se aşteaptă să supravieţuiască peste noapte.

  Răspunsul lui este scurt:

  — Doar peste cadavrul tău, computer. Îţi cunoşti instrucţiunile.

  Bineînţeles că mi le cunosc.

  Când ajung sus, rebelii îşi aleg o poiană pe lateralul drumului numit T-87-H. Pot să le urmăresc majoritatea manevrelor prin care ajung în poiană, pentru că folosesc încă intercomunicaţiile; mai am şi unele imagini de la distanţă transmise de Ochiul-O al vehiculului special pe care îl conduc cu atenţie spre marginea unei râpe de deasupra.

  Rebelii se aranjează uşurel într-un cerc. Lasă un spaţiu pentru furgoneta Pren-Boddy – care mai are de făcut câteva mile. (Ca şi vehiculul lui Yahco.)

  Chiar în timpul acestor activităţi, în îndepărtatul Washington se petrece un eveniment legat de ele. Nimeni altul decât senatorul Blybaker dă drumul la propriul său terminal de pe birou şi spune:

  — Computer! Vorbeşte cu acel ton pe care îl foloseşte doar faţă de mine: autoritate totală.

  — Ce-ţi mai umblă prin creieraş, senatorule? Întreb eu imediat.

  Îl văd în continuare prin Ochiul-O de pe birou, aşa cum stă acolo. Se holbează la un imprimat de computer pe care, probabil, secretara i l-a pus acolo. Este atât de concentrat încât nici nu observă că nu am dat răspunsul obişnuit, în limbajul neutru pe care îl foloseam faţă de el.

  Cu trecerea anilor, senatorul Blybaker a devenit un politician şi mai dur, şi mai duplicitar. Are acum cincizeci şi doi de ani. Bulele aurii din profilul lui au acum nuanţa 17, ba chiar unele au ajuns la 18 sau 19. Culoarea aurie s-a deteriorat gradat, de la strălucirea 15 pe care o avea la 12 ani.

  Se uită în sus şi spune cu vocea lui brutală:

  — Am aici un raport asupra activităţilor Corpului Militarizat de Întreţinere a Computerului. Ce vrea să spună?

  — Senatorule, răspund eu, văd că ţi-au zburat ochii, ca de obicei, peste hârtie şi, tot ca de obicei, tot prost ai rămas. Precum ştii, mi se cere să-ţi ofer informaţii relevante dumitale, ca preşedinte al comitetului care îmi supervizează programele. Găseşti totul acolo – domnule. (Sunt programat de colonel să îl numesc pe senator „domn”.)

  Pauză. Ca de obicei, conform caracteristicilor sale, nu prea m-a ascultat. Dar ceva-ceva tot a răzbătut până la el. Şi văd pe faţa lui că-mi adresează o privire uluită. Înregistrez această acţiune pentru a 8.431.917.627.210-a oară în cei 94 de ani de existenţă. Dar acum, pentru că îmi este activată Educaţia Avansată, pot să şi formulez aprecieri personale la adresa unor asemenea manifestări.

  Prima reacţie a senatorului este slăbuţă:

  — Hei, spune el, ce-i asta, computer? Ce fel de limbaj este ăsta?

  — Americanisme tipice, răspund eu, care, în sfârşit, au intrat în vocabularul meu. Vrei să te legi de mine?

  Altă pauză. Apoi:

  — Computer, dă-mi legătura cu colonelul Yahco Smith, îmi cere el autoritar.

  Evident, fac imediat legătura electronică între el şi, ăă… subordonatul lui. Mă refer chiar la colonel, al cărui vehicul face o curbă largă pe drumul de munte.

  — Yahco, spun eu, am o surpriză neplăcută pentru tine. Te vrea şefu' la telefon.

  O secundă mai târziu vorbeşte şi senatorul:

  — Ei bine, colonele, unde te afli acum?

  Colonelul Smith îşi ascunde emoţia foarte bine, dacă o are. Descrie locul şi situaţia şi conchide:

  — Domnule, s-a ivit tocmai problema pe care am discutat-o nu de mult.

  — Mi se pare că îmi amintesc, răspunde durul. Un grup de disidenţi.

  — Da, domnule. Folosesc mijloace extrem de reprobabile pentru a manipula publicul din zonă. Şi, când am încercat să-i prindem, au scos din funcţiune unul dintre vehiculele noastre S. A. V. E. Cu o armă K-2 cu tir rapid, o armă interzisă.

  Mă bag şi eu în vorbă, indignat:

  — Grupul se autointitulează din Lumea Computerului, şi are neobrăzarea strigătoare la cer de a se ridica împotriva unei Americi operate prin computer.

  Senatorul spune:

  — Peste câteva momente am să fac un comentariu asupra celor remarcate de computer. Deocamdată, ce se întâmplă exact?

  — Domnule, spune Yahco, se întunecă. Oamenii mei sunt în apropierea trecătorii Wexford Falls, care se află cam la două mile de aici.

  — Dar de ce oamenii tăi nu atacă? Senatorul vorbeşte mai brutal şi mai arogant decât l-am auzit vreodată.

  — Domnule… au instrucţiuni să aştepte până ajung eu acolo.

  — Sunt sigur – tonul este sarcastic – că un asemenea grupuşor de rebeli poate fi aranjat de către corpul militarizat al computerului şi fără indicaţii speciale de la mine.

  Figura lui Yahco îmi spune că a intrat în rolul lui de linguşire şi furie ascunsă. Vorbeşte adăugându-şi în glas toată cantitatea de sinceritate suplimentară de care dispune:

  — Atacul, domnule, va începe de îndată ce primesc semnalul de la o femeie agent infiltrată în banda de criminali.

  — Aştept să-mi faci un raport favorabil până mâine dimineaţă, spune senatorul, tăindu-i-o. Şi încă o problemă, colonele.

  — Da, domnule? Pare că imploră Yahco.

  Pauză. La biroul său din Washington, senatorul Blybaker răsuflă greu. În sfârşit:

  — Colonele, am fost ţinta limbajului insultător al computerului. Ce s-a întâmplat? Nu pare prea fericit.

  Yahco este rapid.

  — Domnule, o parte din acea energie biomagnetică acumulată a scăpat de sub control. Dar cred că pot remedia situaţia.

  Răsuflarea cea grea se mai răreşte. Ameninţarea se mai atenuează.

  — Sincer, şi eu sper asta. Sincer, zău, de dragul tuturor. Termină abrupt. Computer, întrerupe legătura.

  Întrerup şi îi spun senatorului:

  — S-a făcut, băieţică.

  Ezită şi apoi spune:

  — Mulţumesc, computer.

  Cu asta sunt scos din funcţiune la Washington şi mă întorc la Wexford Falls. Yahco vorbeşte cu Aldo Nair:

  — Maiorule, ţinând cont de cunoştinţele dumitale asupra zonei, de ce nu iei loc la pupitrul de comandă să ţii lucrurile sub control pe cât se poate?

  Micuţul se ridică:

  — Prea bine, domnule. Voi face tot ce pot.

  Când acesta se duce în faţă, colonelul îmi spune cu o voce scăzută:

  — S-a întrerupt legătura cu senatorul, computer?

  — Da, răspund eu. Şi observându-i încruntarea, adaug: Acu' poţi să-i spui lu' mama tot ce te doare.

  Yahco îi face semn lui Sart să se mişte şi să vină lângă el. Încruntarea i-a mai cedat puţin. Îmi spune:

  — Trebuie să recunosc, computer, că eşti călcător pe nervi în starea actuală.

  — Şi încă n-ai auzit nimic, spun eu, folosind ecoul unei fraze dintr-un rezumat păstrat în circuitele îndepărtate.

  — Mulţumesc, computer, mi-o taie Yahco.

  Dar, bineînţeles, eu sunt în modul „continuu”. Deci îi aud comentariul făcut cu vocea scăzută către Sart:

  — Când vom pune mâna definitiv pe computer, căpăţâna senatorului ăla cu gură mare o să fie prima care o să cadă.

  Sart priveşte gânditor:

  — Fiţi atent, domnule. Individul ăla a supravieţuit douăzeci şi trei de ani în Congres. Şi el s-ar putea să aibă asasini pregătiţi pentru momentul preluării puterii.

  — Hmmm, dădu din cap Yahco, gânditor. Poate că ai dreptate. Se îndreptă în scaun. Oricum, asta rămâne pentru mai târziu. Acum trebuie să-i băgăm la cutie pe deşteptul de domn Glay Tate şi pe rebelii lui, chiar pe acest drum de munte. Mai întâi ne ocupăm de el.

  Nu pot să nu fiu de acord, când îl aud. Mai apare apoi, doar pentru o fracţiune de secundă, un ecou de un nivel diferit de cinism, ieşit din zona Educaţiei Avansate. Este atât de rapid, că nici nu pot să-i prind înţelesul, decât că ar avea o vagă legătură cu ameninţarea la adresa lui Glay. Ceva… ceva despre mine. Foarte neclar, dar sigur legat de Glay Tate.

  Chiar în clipa asta, vehiculul acelui individ coteşte de pe drumul de munte şi se alătură cercului rebelilor. Trei minute după aceea, conduc maşina lui Yahco mai sus de locul unde a părăsit Glay drumul şi, la sugestia lui Aldo, iau poziţie chiar dincolo de punctul cel mai înalt al trecătorii, unde se află şi celelalte S. A. V. E.

  Cei doi bărbaţi se ridică în picioare, iar căpitanul Sart zice:

  — Tipul ăsta, Tate, îmi aminteşte de un actor pe care l-am cunoscut cu ani în urmă. Era uluitor cum reuşea tipul să-şi schimbe faţa ca să arate ca a altuia, şi să-şi potrivească şi vocea. Deci, colonele, ştiind cât de bine poate Tate să imite, vom pune computerul să ne identifice, după orice perioadă de separare. La fel pentru orice persoană nouă care apare.

  — Bine gândit, este de acord Yahco. Şi adaugă: Asta ar trebui să pună capăt oricăror surprize neplăcute. Computer, auzi? Ai început pregătirile de luptă? Aşa cum te-am instruit iniţial?

  — Da, domnule, spun eu.

  — Care dintre ele? Întreabă Yahco tăios.

  — Amândouă, spun eu.

  — Despre ce acţiuni vorbeşti? Insistă el.

  — În definitiv, spun eu, când ai dezvăluit pentru prima dată sistemul de control al voturilor în Mardley, ai dezlănţuit câinii turbaţi. Am de gând să le aplic băieţilor şi procedura negativă, dacă expresia nu este prea obscură pentru mintea ta – unicat de prostie.

  — Mulţumesc computer, confirmă el.

 

 

 

  CAPITOLUL OPTSPREZECE.

  Cred că e frumos afară.

  În diverse variante am comprimat 'jde milioane de comentarii asupra frumuseţii naturii. Aşa că aş putea continua ad pentru-totdeaunum cu descrierea unei plăcute nopţi cu lună. Felul în care cerul reflectă lumina soarelui care a dispărut dincolo de orizontul înalt. Şi alte fantezii umane legate de subiect, care, în definitiv, nu reprezintă altceva decât un melanj de chimie şi biochimie a suprafeţei planetare. Amestecurile provocate sunt numite sălbăticie şi sunt admirate de fiinţele umane pentru risipa de forme ieşite din tiparul comun.

  Drumul secundar de munte, T-87-H, o porneşte în două direcţii, în mare, spre nord şi spre sud. Autostrada, care porneşte din Mardley spre sud, prin valea râului Mardley, se răsuceşte spre est şi tot aşa o ţine. Când am construit-o, acum optzeci şi trei de ani, era doar un drum pietruit care trecea peste cel mai de jos punct al trecătorii. Atunci am înregistrat faptul că, de jur împrejur, erau puncte mai înalte, atât spre nord, cât şi spre sud. Chiar şi poiana unde şi-au făcut tabăra rebelii este cu vreo treisprezece metri deasupra şoselei. Toate vehiculele speciale, fără nici o excepţie, sunt plasate pe înălţimi, deasupra drumului, deşi asta face ca apropierea de ele să se facă doar prin văile torentelor, depresiuni şi mici canioane.

  Oricum poziţia nu are nici o importanţă în această fază de început a atacului. Pe ecranul din furgoneta Pren-Boddy văd o lumină de un roşu întunecat care pulsează regulat. O parte din imaginea afişată se goleşte. Uitându-mă acolo, trebuie să admit că procedura este cam evidentă. Îţi sare în ochi – asta ar fi expresia. Nimic din subtilitatea metodei pe care o vom folosi pentru a asigura voturile ce îl vor alege pe Yahco preşedinte.

  Dar aici nu-i vorba de jocuri subtile. Nici de o influenţare pe termen lung. Acum avem doar de capturat mintea unei anumite persoane. Faptul că treaba ar putea fi observată de ceilalţi este, din nefericire, posibil; dar nu avem vreme de subtilităţi.

  Boddy observă primul. O ia repede pe interval, se opreşte în faţa Meerlei şi se apleacă parţial asupra ei. Asta îmi blochează vederea asupra ecranului. Mai pot vedea ceva prin intermediul intercomului rebelilor, dar este o imagine din lateral; nu-i clară.

  Boddy îi spune încet lui Glay Tate:

  — Au dat drumul la o chestie din aia hipnotică, tip A; vor să prindă pe cineva. Oare pentru cine or face-o?

  Dobitoc cretin, gândesc eu, cine altul decât Matt Orlin? Nu-i clar că el este persoana pe care „ei” vor s-o scoată din joc?

  Acei „ei” sunt eu. Iar dispozitivul A este o pistă falsă. Îndată ce Boddy spune denumirea, comut pe „B”, care este procedura negativă.

  Este interesant că toţi cei pe care îi pot vedea şi prin mini-obiectiv şi prin intercom, chiar şi Pren din faţă, se uită spre Glay, aşteptând reacţia lui. Dintr-odată el face ceva; şi anume, se ridică în picioare, spune „Iartă-mă, Meerla!” şi o ia prin faţa ei.

  Păşeşte larg înainte şi se opreşte în picioare, în faţa ecranului. Aruncă o privire, apoi închide ochii. Se întoarce cu spatele.

  — Acum e de tip „B”, spune el cu o voce limpede şi tare. Nu vă uitaţi spre ecran niciunul dintre voi.

  Rapid, trece într-o parte, la un microfon cuplat la sistem. Cu mâna stângă îl ridică şi spune cu o voce imperioasă şi stridentă:

  — Hei, oameni buni, vă vorbeşte Glay. Nu vă uitaţi la ecrane. Matt – sunt sigur că au pus ochii pe tine. Deci activează scutul de protecţie.

  Greu de trăit în lumea asta, dacă eşti om. Vreau să spun că ei sunt aşa de fundamental vulnerabili. Dădusem drumul pulsului pozitiv numai spre binele lui Matt Orlin, inginerul care avea grijă de scutul de protecţie a grupului.

  În timp ce „A” pulsa pentru a deruta, am creat o undă perfect egală ca frecvenţă cu cea a personalităţii sale şi am proiectat-o în câmpul de energie şi astfel, într-o fracţiune de secundă, am preluat, prin hipnoză, controlul asupra lui. Apoi am făcut trecerea pe negativ. Scopul fazei „B” este de a induce în persoana controlată ideea: Nu face nimic.

  Este de presupus că Matt îşi găseşte o soluţie… omenească la această comandă, pentru că o parte din creierul lui este liber să observe. Şi anume, chiar înainte ca Glay să încerce să comunice cu el, Matt a ales ieşirea cea mai simplă. Se întinde peste pupitrul de control şi adoarme dus. Prăbuşit înainte. Doarme buştean, ca mort. Dar, de fapt, respiră încă.

  Între timp lansez proiectile energetice în interiorul cercului făcut de rebeli. Pentru scurt timp, mingiile de foc sunt fierbinţi de nu se mai poate. Oriunde aterizează, tufişurile şi iarba ard cu o intensitate albă.

  La bordul furgonetei Pren-Boddy, Glay se transformă parţial în Matt Orlin. Îmi dau seama că e gata să dea de bucluc, pentru că se întoarce aproape imediat la forma sa. Iar pune mâna pe microfon. Spune cu o voce imperativă:

  — Au pus stăpânire pe Matt. Am simţit un corp inconştient, hipnotizat. Deci, ascultaţi, cu toţii! Închideţi tot sistemul de intercomunicaţii. Acum!

  Pren se aruncă asupra unui întrerupător şi apoi urlă:

  — Hei, cineva trebuie să se ducă până la Matt şi să dea drumul la scut. Cine-i cel mai aproape?

  Meerla se ridică cu greu în picioare. Deoarece celălalt Ochi-O este deconectat, îi deduc mişcarea doar din schimbarea de înălţime înregistrată de minicamera de la gâtul ei.:

  — Spune-mi ce să fac. Lasă-mă să merg eu. Unchiul meu, Yahco, n-o să tragă în mine.

  Ea nu-şi dă seama că nu-i Yahco ăl de duce bătălia. Este chiar computerul cel detestat de rebeli, da, dom'le, chiar aşa, şi-o face într-o bucurie!

  Şi dumneaei iarăşi nu are habar că Glay o ştie că-i cu două feţe. Doar n-o s-o trimită chiar pe ea într-o misiune de salvare a rebelilor!

  În acest moment, cam tardiv (cum văd eu lucrurile), Glay execută o transformare parţială în Yahco. Ceea ce e destul de deştept din partea lui – era chiar prea evident că asta era mişcarea cea mai bună din partea lui. Cred că fata l-a zăpăcit la cap de tot; aşa că tocmai ceea ce era mai evident nu i-a venit în minte suficient de devreme. E-n regulă, acum află şi el că unchiuleţul Yahco nu mai are de dat nici un fel de ordine. Chestia se întâmplase cu câteva minute decisive în urmă, şi ceea ce se făcuse nu mai putea fi desfăcut.

  Deci acum ştie că duşmanul său este chiar sistemul pe care vrea să-l distrugă. Deci, drăguţă, subiectul-​meu-​de-​experiment-​de-​altădată, hai să vedem ce fel de interfaţă ai în minte pentru frăţiorul tău computer. Ăă?

 

 

 

  CAPITOLUL NOUĂSPREZECE.

  Prin numeroşii Ochi-O ai vehiculelor speciale văd reflexele strălucitoare ale focurilor. Luminează ceaţa nopţii de deasupra lor printre ramurile înalte ale copacilor ce străjuiesc poiana. Din cauza terenului, nu pot vedea direct focurile. Ceea ce, trebuie să recunosc, este un inconvenient. Dar în această fază ar fi o prostie să dezvălui rebelilor prezenţa vehiculelor S. A. V. E. Ar însemna riscul unui tir cu tunuri K-2.

  Deci singura sursă de informaţii (cu o excepţie) din zona blestemaţilor de duşmani ai computerului este minicomputerul Meerlei (căci intercomul rebelilor a fost deconectat). Dar şi asta e ceva. Prin el îl văd pe Glay alergând la uşa laterală a furgonetei Pren-Boddy şi sărind afară. S-a dus. (Şi presupun că aleargă spre vehiculul lui Matt Orlin.)

  Orice îndoială asupra destinaţiei sale dispare un moment mai târziu. Iată ce se întâmplă: înainte ca cineva să-şi dea seama, Meerla aleargă la aceeaşi uşă. Din felul în care se zdruncină mini-ul, deduc că sare jos pe pământ. Este afară. Şi, dintr-odată, am primele imagini a ceea ce se petrece pe terenul de luptă.

  Idioata nu a realizat ce e afară. Deduc asta din faptul că începe să alerge înainte. Apoi se opreşte. Iar porneşte. Apoi ezită din nou. Dar este evident că îl caută pe Glay. Şi, cum se tot întoarce încoace şi-ncolo, deodată îl văd pe Glay. După câteva momente e clar că îl vede şi ea. Pentru că începe să alerge de-a binelea.

  Între timp îmi terminasem calculele. Lansez trei mingi de foc în presupusul lui drum. Ratat. Am o imagine a mingilor de foc transmisă prin minicomputerul Meerlei. Zboară peste capul ei, spre capătul de dincolo al poienii. E clar, nu-s mai bun decât alţii la previziuni.

  Bun! Repejor, îmi refac calculele. De data asta văd o dâră de foc ajungând pe undeva prin dreapta lui Glay. Ei bine, pur şi simplu nu sunt în mână! Când un computer se bazează pe şansă, poate s-o încurce ca orice fraier uman.

  Am apoi neplăcerea de a-l vedea ajungând la ceea ce trebuie să fie maşina lui Matt. Face ceva pe la uşă, şi asta îmi dă o scurtă speranţă. Dar, vai, uşa se deschide. La care, omul meu sare înăuntru… chiar în momentul în care trei mingi de foc loveau pământul în locul de unde tocmai dispăruse.

  Proiectilele astea trebuie să lovească direct ceva inflamabil sau pielea omenească. Când lovesc pământul, aterizează pe iarbă. Şi nu reuşesc să facă prea multe stricăciuni. Fiecare minge este o sferă de energie, o bulă detonatoare fără substanţă proprie. Pentru câteva secunde este destul de fierbinte pentru a aprinde orice poate să ardă. Dar în momentul de faţă asta se reduce la câteva fire de iarbă. Cea mai mare parte a energiei se pierde în aer. Se duce ca fumul.

  Pe când încerc să-l lovesc pe Glay Tate, cel de-al doilea Ochi-O încă în funcţiune (excepţia despre care vă spuneam) a continuat să-mi transmită informaţii. Astfel pot să monitorizez interiorul tăcut al furgonetei care operează sistemul scutului defensiv. Din momentul în care Glay se îndreaptă într-acolo, încerc să trezesc puţin lumea de prin zonă. Adică trec hipnotizatorul de pe negativ înapoi pe pozitiv. Intenţia mea e să-l scol pe Matt. Am de lucru pentru el.

  Intercomul lui Matt nu se închisese pentru simplul motiv că nimeni nu era treaz când Glay a dat semnalul de alarmă, deci nimeni nu putea face nimic. (Şoferul se află în cabina din faţă, pregătit să conducă vehiculul; habar n-are de noutăţi.)

  În secunda în care Glay smuceşte uşa şi se repede înăuntru, Matt începe să se mişte. Ceea ce nu are efecte prea fericite asupra lui. Fiinţele omeneşti sunt o catastrofă. Dacă aţi văzut vreodată un somnoros încercând să se smulgă din vise de dimineaţă, vă imaginaţi ce problemă mi se iveşte.

  Şi nici nu v-ar veni să credeţi ce „norocos” sunt. Matt se mişcă pe scaun până îşi pierde echilibrul şi pică jos grămadă, dându-se cu capul de o ieşitură de metal.

  Ceruri!

  Băiatul nostru de 90% aur strălucitor nu-i acordă nici un fel de atenţie rănitului – şi doar îi este tovarăş! Nu, acum dumnealui se manifestă în rolul tipului care îşi cunoaşte perfect priorităţile şi nu-şi pierde vremea cu prostii. Dracu să-l ia!

  Se duce direct spre panoul de control. Trage de nişte manete, întoarce nişte butoane. Şi, exact când intră Meerla, închide intercomul. Instantaneu, sunt redus doar la imaginile transmise de mini-ul fetei.

  Dar iată că mi se mai iveşte o şansă, datorită caracteristicilor de construcţie ale scutului de protecţie. Nu ajunge doar să apeşi un buton pentru a activa bariera energetică. Tu o activezi. Iar ea începe să se regleze, trecând prin mai multe faze succesive.

  Prin Ochiul Meerlei îl văd pe Glay apăsând butonul de declanşare. După asta nu mai ai nimic de făcut, decât să stai şi să aştepţi. Deci e plăcut să ai la ce să priveşti. Şi zău că merită să ai un terminal prin care să-l vezi pe Glay întorcându-se şi, pentru prima oară, devenind conştient de prezenţa superbei Meerla.

  Ceea ce nu vede el – iar eu văd, pentru că privesc de la nivelul gâtului fetei – este că, în sfârşit, Matt se ridică. Probabil că şi ea îl vede pe Matt, dar nu are cum să se gândească la el ca la un duşman, desigur. Fie că a văzut, fie că nu, nu arată nimic atunci când spune:

  — Domnule Tate, eşti supărat pe mine pentru ceva.

  Fiind un computer, o astfel de remarcă ar fi fost cândva în afara programării mele. A, aş fi înregistrat-o şi rezumat-o; dar nu mi-ar fi provocat nici un gând de evaluare. Acum, datorită noii mele Educaţii Avansate, îmi sună foarte clar drept o încercare tipic omenească de înşelăciune, venind din partea cuiva care simte că-i fuge pământul de sub picioare.

  N-aţi crede! Băiatul a reuşit să-şi facă treaba. A activat scutul şi secvenţa unu este în curs de derulare. Aşa că omul se poartă de parcă ar avea tot timpul la dispoziţie. Se duce spre ea. Se pune drept în faţa minicomputerului. Şi spune:

  — Tot numai confuzie recunosc în tine, draga mea. Va trebui să hotărăşti ce vrei cu adevărat.

  Draga mea! Ce mai e şi asta? Oho, sistemul meu de împerechere prin computer a dat lovitura cu tipul. L-a înmuiat de tot. Te pomeneşti că încrederea colonelului în damă o duce la ceva în cele din urmă. Dama zice:

  — Domnule Tate. Simt într-adevăr confuzie. Am văzut şi am simţit că faci lucruri care… indiferent de ce natură sunt… sunt minunate.

  Glay îi răspunde cu sinceritate:

  — Meerla, va trebui să fim cu ochii pe tine. Eşti încă îngrozitor de aproape de acel mormânt. Cel mai bun lucru ar fi să te pot convinge că viaţa merită să fie trăită.

  Răspunsul lui vine de undeva chiar de deasupra mea: aud o inspiraţie bruscă. Şi apoi un strigăt. Liste vocea Meerlei, care emite un sunet de avertizare. Pentru moment, sunt uimit. Apoi primesc imaginea fulgurantă a lui Matt Orlin, care este în spatele lui Glay. Este în picioare, se clatină înainte – cam multe clătinături în seara asta. Dar, vai, Glay a luat strigătul în serios şi – deduc eu – a văzut direcţia privirii Meerlei. Deci se răsuceşte şi îl confruntă pe idiotul hipnotizat, adică pe Matt Orlin. Spun idiot pentru că nebunul afurisit atacă doar cu mâinile goale. Glay îi aruncă o privire, face un pas lateral. Caută ceva pe jos cu o mână, îşi ridică acea mână având ceva în ea şi-i arde una. Lovitura cade asupra gâtului tipului, nu asupra capului. Există acolo un nerv la care – aşa am observat – ţintesc cei care folosesc sistemele orientale de apărare cu mâna. Matt Orlin o porneşte în jos. Şi rămâne întins, nemişcat. Nici un dubiu. Este victima unei apărări abile. Ghinion.

  Ne aflăm în faza a doua de iniţiere a scutului defensiv. Aud un bâzâit venind de la maşinărie. Punct în care intervine o voce (a lui Loov):

  — Glay, să nu deschizi uşa. Poiana e plină de fum. O să vă sufocaţi dacă intră în maşină.

  Ce este interesant în această conversaţie este faptul că ei ştiu că cea de-a doua fază de iniţiere a scutului mă împiedică să intru pe frecvenţa intercomului. Şi, Dumnezeule mare, au refăcut deja legăturile. Mai lansez câteva mingi de foc, dar adevărul este că n-a prea rămas nimic de ars. Toţi copacii şi tufişurile sunt deja în flăcări, foarte, foarte, foarte preocupate să creeze cât mai mult fum. Fumul menţionat de Loov. O a doua voce (a lui Pren) se bagă imperios:

  — Glay, vine cineva în sus spre noi. E prea întuneric să distingi cine e, dar trebuie să fie unul dintre ei. Poate vin cu vreun plan. Noi…

  Chiar aici, faza a treia a scutului întrerupe şi mini-ul Meerlei. Bineînţeles că îi dădusem raportul lui Yahco despre toată agitaţia şi activităţile ce aveau loc în tabăra rebelă. Ca urmare, are loc o consultare între el, Sart şi Nair. Yahco spune cu o voce şireată:

  — Mă duc până acolo să încerc o învoială.

  — Pe ce bază? Sart este în mod sincer nedumerit. Şi cu cine, pentru Dumnezeu?

  — Cu Glay Tate, în schimbul Meerlei. Vreau să mi-o încredinţeze, pentru propria ei siguranţă.

  — Dar – ăsta e Sart, acum de-a dreptul uluit.

  — I-aţi spus adevărul despre ea. Deci cum vă aşteptaţi să…?

  — Ascultă. Asta e vocea cea mai şmecheră a lui Yahco, pe care am auzit-o de tot atâtea ori de câte ori am scuipat uleiul din toate maşinăriile pe care le aprovizionez direct de la sondele şi rafinăriile mele (ale mele în sensul că eu le conduc şi tot eu utilizez produsele lor); dar trebuie să recunosc că sunt curios cum se gândeşte Yahco să-şi atingă scopul. Să nu uiţi că treaba asta dintre un bărbat şi o femeie, atunci când funcţionează, păi n-are nici o limită. Trebuie să ne încredem în computer, care spune că ea este perechea lui perfectă. Dacă este, atunci va întrerupe scutul pentru ca ea să treacă în siguranţă. Şi tocmai asta şi vreau – având scutul ridicat, de data asta vom încerca nişte lovituri directe de DAR 3.

  — Dar, protestează Aldo Nair, care îşi spune părerea pentru prima dată de când s-a aşezat la pupitrul de control, dacă trag ei în dumneata, când eşti destul de aproape?

  Yahco elimină ipoteza cu o ridicare din umeri.

  — Oamenii ăştia nu au omorât şi nu au făcut rău nimănui în cei doi ani şi trei luni de existenţă a grupului.

  — Dar nici n-au fost vreodată aşa de strânşi cu uşa ca acum, se bagă şi Sart.

  — Computer! Yahco se ridică şi mi se adresează. Va fi un moment extrem de propice când iese fata din spatele scutului de energie. Pune câteva S. A. V. E. Să ia poziţie de tragere imediat, folosind armele de mare calibru.

  — Să-i spunem Operaţiunea de Salvare a Dulcineei, spun eu.

  — Mulţumesc, confirmă Yahco.

  Deci nimeni altul decât colonelul Yahco Smith, presupusul viitor preşedinte al Statelor Unite, este cel care o ia pe jos prin ceaţa nopţii. Fără nici un fel de lună şi cu o grămadă de nori negri venind dinspre vest, este cam întuneric. Doar că, apropiindu-se, silueta sa devine tot mai clară în lumina focurilor. Şi apoi mai este şi domul rotunjit de energie argintie, lucitoare, care îmbrăţişează întreaga poiană cu toate maşinile rebelilor. Străluceşte şi reflectă lumina.

  Dar în interiorul domului se face tot mai întuneric. Înăuntru este un fum compact, iar focurile pâlpâie ca şi cum ar fi consumat tot oxigenul disponibil. Unul câte unul se sting. Yahco se opreşte când ajunge în faţa peretelui curb al scutului energetic. Prin Ochiul-O de la gâtul lui, îl văd întinzând un instrument spre puternica barieră transparentă. Când metalul atinge acel ceva luminos, sar scântei. Ceea ce este al dracului de semnificativ. Aceste jucărele sunt foarte bine izolate.

  Colonelul sare puţin înapoi. Dar mâna sa rămâne întinsă, dreaptă, mă rog, cel puţin atâta cât să ţină instrumentul în contact cu scutul. Cu atenţie se apleacă în faţă şi vorbeşte într-o portavoce. Mesajul transmis în acest mod dramatic nu este şi unul dintre cele mai impresionante prin conţinut. Iată ce spune:

  — Vreau să vorbesc cu nepoata mea.

  Cuvintele sunt trâmbiţate în tăcerea muntelui. Urmează o lungă pauză. Apoi se aude, dintr-un megafon, vocea lui Glay Tate. Sunetul este cules de instrumentul de urlat pe care îl ţine Yahco. Glay spune:

  — Colonele, nepoata dumitale nu poate veni şi vorbi cu dumneata cât timp este plin de fum. Ce-ai zice de un armistiţiu cât ridic scutul să las fumul să iasă? Apoi poate să vină şi ea unde te afli, ca să vorbiţi.

  — S-a făcut, spune Yahco, fără ezitare.

  — Îţi dai seama – îi spun eu în cască – speră că-şi vor face şi plinul de oxigen.

  — Mulţumesc, computer, spune el, chestie care mă întrerupe.

  Tăcerea se cam lungeşte. Am o vagă impresie că o mulţime de siluete aleargă prin fum. Dar un dispozitiv de pus la gât, ca cel pe care îl poartă Yahco, nu este o sursă strălucită de imagini în condiţiile date. Oricum, eu îi raportez existenţa mişcărilor şi fac un comentariu despre lungimea intervalului de timp. Răspunsul lui este cinic:

  — Să sperăm că se folosesc de ocazie ca să facă dragoste.

  — E greu de crezut ca Meerla să cedeze atât de repede unui bărbat pe care îl crede ucigaşul părinţilor ei, spun eu.

  — Dar ăsta ar fi unicul motiv, zice Yahco. Dacă ar crede că asta îl prosteşte şi că îl poate prinde în capcană, ar face-o. Pasiunea umană în acest domeniu nu are limite.

  Trebuie să fiu şi eu de acord că am văzut multe lucruri cel puţin ciudate în ăştia nouăzeci şi patru de ani. Aşa că aştept răbdător, împreună cu el, timp de trei minute şi optsprezece secunde. Dacă şefu' nu găseşte nimic neobişnuit în lungimea perioadei, ei bine, nici eu. La sfârşitul celor trei minute şi ceva, scutul execută prima fază de deconectare. Dispare strălucirea, dar cupola este încă uşor vizibilă. Vreme de un minut şi jumătate, cât durează scoaterea lui din funcţiune, raportez că nu mai am legătura cu minicomputerul fetei.

  În munţii ăştia se ridică întotdeauna briza pe seară. În seara asta briza a adus cu ea nori întunecaţi care vin dinspre vest cu o viteză de opt până la cincisprezece mile pe oră. Destul de repede. Sau, cel puţin, suficient de repede ca fumul să se încolăcească în sus peste coama cea mai apropiată spre est.

  În poiană se deschide uşa unei furgonete. Pe fundalul luminii din interior se vede silueta unei femei. Să fie Meerla? Chiar şi pentru mine răspunsul este un „da” hazardat. Oricum, oricine ar fi, persoana se îndreaptă către Yahco. Şi, pentru a avea o dovadă, aşteptăm amândoi, şi eu şi colonelul. Dintr-odată, ca din senin, este destul de aproape pentru o comparaţie vizuală de înfăţişare. Spun:

  — E-n regulă, tinere, puseşi laba pe ea Ce mai urmează?

  Aştept nerăbdător. Sunt gata să acţionez de îndată ce ea trece de limita periculoasă. Ceea ce s-ar petrece chiar acum, dacă proasta de muiere nu s-ar opri chiar în interiorul zonei de sub scut. Spune: „Unchiule.”

  Yahco face trei paşi repezi înainte. O apucă de braţ. O smuceşte dincolo de marginea scutului. Şi spune într-o voce uşor întretăiată: „E-n regulă, computer!”

  Cronometrarea tirului este specialitatea mea, deci sunt gata de acţiune. Reuşesc să lansez unsprezece bolizi de foc şi să descarc treisprezece secunde de energie din fiecare DAR 3 de pe cele două vehicule speciale. Unica lor ţintă este furgoneta din care tocmai a coborât Meerla. Presupunerea este că de acolo se controlează scutul de energie.

  Dar după un moment, spre surprinderea mea, scutul se arată în prima sa fază uşor luminoasă pe deasupra poienei. Deci, cum-necum, nu reuşim să producem suficiente pagube.

  Yahco n-a stat să fie martor la luptă. O porneşte repede în josul drumului, tot ţinând-o pe Meerla de braţ. Fata aleargă în urma lui – după cum îmi dau scama din imaginile fugitive transmise prin dispozitivul de la gâtul şefului. Nu opune rezistenţă. Dar, în timpul alergării, gâfâind, face o remarcă ce te pune pe gânduri:

  — S-a întâmplat ceva, colonele? Arăţi ciudat.

  — Nu fi ridicolă, este răspunsul tăios.

  Vocea care spune acele cuvinte nu este vocea lui Yahco Smith. Este o voce care mă conduce cu nouă ani în urmă, pe vremea predecesorului colonelului Smith. Spre omul numit Alfred Endodore, cel care a pus eticheta de „Educaţie Avansată” acumulărilor mele de energie biomagnetică, dar care nu a apucat să vadă rezultatul final, nici să-şi dea cu părerea asupra felului în care ar arăta un asemenea rezultat final.

  Pe când cele două siluete – a bărbatului şi a fetei – se apropie de vehiculul lui Yahco, superbul sistem de opt Ochi-O instalaţi în partea respectivă le supraveghează. Eu pot să le disting profilurile chiar şi când este întuneric beznă, datorită unor dispozitive speciale. Şi, desigur, identific imediat forma fizică a lui Endodore ca având profilul lui Yahco Smith. Şi pe cea a trupului fetei, ca având profilul lui Glay Tate.

  Timp de optzeci şi unu din cei nouăzeci şi patru de ani de existenţă, am făcut automat controlul potrivirii dintre figură şi profil. Sunt doar două niveluri de identificare vizuală, completate de identificarea vocii, ca un al treilea factor. În tot acest timp am urmărit jumătate de miliard de oameni evoluând de la copilărie la maturitate, şi pe mulţi dintre ei trecând spre bătrâneţe şi moarte. În tot acest timp, triplul meu control a funcţionat fără nici o greşeală. Dintr-odată, principalul meu programator arată ca altcineva. Şi persoana asta deconcertantă, Glay Tate, este… este… Fir-ar, ce se petrece aici?

  În momentul acela, sistemul meu înregistrează un gol total. Ca şi cum totul ar sta în loc pentru o fracţiune de secundă. După o foarte, foarte mică fracţiune de secundă, din sectorul de Educaţie Avansată îmi soseşte o soluţie. Soluţia este să mă pun în modul de aşteptare. Să nu spun nimic, să nu fac nimic. Doar să aştept.

  Bărbatul şi fata au alergat până la S. A. V. E., chiar unde îi aşteaptă căpitanul Sart, lângă o uşă. Căpitanul are o armă DAR 1 în mână. Îşi ridică arma brusc şi o îndreaptă spre silueta – neclară în umbrele nopţii – bărbatului care a adus fata.

  — O secundă, domnule, spune, cine sunteţi?

  Pentru o asemenea întunecime, vede destul de bine. Meerla-Glay spune cu respiraţia tăiată:

  — Când m-am îndreptat spre el am crezut că este Yahco. Apoi am văzut că nu este el. În ciuda gâfâielii, cuvintele sunt spuse cu vocea minunat de muzicală şi de feminină a Meerlei. Vocea nerăbdătoare a lui Alfred Endodore spune:

  — Despre ce dracu' vorbiţi voi doi? Eu… vocea se opreşte – Raul, du fata înăuntru. Apoi vino iar afară şi ajută-mă. Ceva nu e în regulă.

  Sart se îndreaptă atent spre Meerla.

  — Cel puţin prima parte a cererii sună logic, domnişoară Atran, spune el calm. Deci intraţi vă rog.

  Meerla-Glay nu opune rezistenţă. Brusc se duce spre uşă. Urcă şi intră. Când este înăuntru face ceva ce nu era în instrucţiunile ei. Se întoarce, închide şi încuie uşa. Acum, că am rămas singur cu el-ea, sunt liber să confirm:

  — Bună seara, Glay Tate, spun eu.

  El este deja pe cale de a se transforma.

  — Mulţumesc, computer, spune el după două secunde şi jumătate. Chiar este vocea lui Glay Tate.

  — Presupun, spun eu sarcastic, că ai venit aici să încerci să ne jucăm puţin de-a interfaţa.

  Pe când rostesc acestea, am şi pornit motorul şi vehiculul se află în mişcare. De afară, prin intermediul unui terminal exterior, aud strigăte. Nu le dau nici o atenţie. Am pus mâna pe prizonierul meu. Şi de altceva nu mai am nevoie, mersi.

 

 

 

  CAPITOLUL DOUĂZECI.

  De fapt, am noroc că toate au mers atât de uşor. Şi pare că lucrurile merg aşa în continuare.

  Glay Tate se duce spre sistemul Interact al vehiculului special şi se aşază pe scaunul şefului. Nu mai spune nimic.

  De presupus că urmăreşte drumul de munte pe ecranul din faţa pupitrului. Scena prezintă pur şi simplu autostrada luminată de farurile noastre şi întunericul de jur împrejur. Poate că se aşteaptă să-l conduc înapoi la Mardley, cu intenţia josnică de a-l băga la închisoare. Şi totuşi, dacă asta este ceea ce anticipează, nu o arată atunci când eu fac o întoarcere bruscă. Pe scurt, nu pare surprins când o iau spre nord, pe drumeagul lateral. Şi nu spune nimic.

  Vorbesc cu Yahco, desigur. Îi explic pe cine am la bord. În faza asta mă prefac că unica mea intenţie este de a-l separa pe Glay de el. Şi că asta-i contribuţia mea la rezolvarea situaţiei în care s-a pus Yahco. Adicătelea, Glay este destul de departe ca să nu mai încerce vreo măgărie şmecheroasă.

  Şi aici am noroc. Yahco se arată destul de debusolat de ceea ce i s-a întâmplat. După faptul că şi el, şi Sart o iau la picior în josul drumului, spre sud, ca să ajungă la autostradă, de unde să poată lua un alt S. A. V. E., se vede cât de stăpân se crede pe situaţie. (Este din nou Yahco. Recunosc vocea lui. Dacă asta a revenit la normal, presupun că şi trupul a făcut la fel.)

  — Pot doar să presupun, spune el, că exerciţiile de aşa-zisă evoluţie umană ale lui Tate au stimulat ceva în mine. Poate pentru că a venit spre mine cu chipul Meerlei şi, cu bună ştiinţă, a folosit apropierea ca să mă influenţeze. Oricum, faptul că m-a făcut să-l imit pe Endodore are un înţeles mai adânc. Sugerează că ştie ceva din ce s-a petrecut atunci.

  — Păi, cam trebuie să fiu şi eu de acord, răspunse Sart cu o voce tulburată. Să vă văd cu chipul lui Endodore şi să vă aud vorbind cu vocea lui Endodore, asta este o chestie care îi face credit lui Tate ăsta. Fără discuţie că este cel mai periculos om în viaţă.

  Se grăbesc. Acum ajung la un alt S. A. V. E., imediat după trecătoare, parcat în afara drumului. Desigur, terminalele amplasate pe el îmi arată că Yahco a redevenit, fizic, el însuşi.

  Yahco bubuie în uşă. Când se deschide, se împleticeşte înăuntru, urmat de Sart. Colonelul e sigur că-i va fi respectat gradul, aşa că îl expediază cu o fluturare de mână pe omul de la pupitrul de comandă. În câteva clipe este instalat acolo.

  — Computer! Urlă el.

  Când mi se adresează prin intermediul unui asemenea sistem de comunicare, nu pot să mă mai fac că plouă.

  — Da, colonele, răspund.

  — Vreau să vorbesc cu acel nu-i-pot-spune-pe-nume.

  Vocea lui face parcă explozie prin sistemul de difuzoare. Glay Tate zâmbeşte uşor şi dă din cap că nu. Deci îi spun lui Yahco:

  — Nu ţine, tipule, că nu vrea.

  — Hmmm! Mormăie colonelul. Trebuie să aibă el un as în mânecă.

  Asta mă frământă şi pe mine. Oare ce crede el c-o să se-ntâmple? Adevărat, am şi eu o carte în „mânecă”. Şi, pentru moment, nu văd cum m-ar putea el opri să fac ce vreau. Dar tăcerea asta e ciudată. Nu-i însă cine ştie ce: acum pot să-mi folosesc energia biomagnetică acumulată, nu trebuie să stau să aştept ca prostul; asta era valabil mai devreme.

  Fac ceea ce s-ar putea numi o tentativă de iniţiere a dialogului:

  — Domnule, spun, nu prea pot să-mi dau seama ce s-a întâmplat la dumneavoastră, în tabăra rebelilor, în perioada de aproximativ cinci minute în care nu am primit informaţii. Aţi dori să mă luminaţi în această privinţă…, domnule?

 

  (Politicoasa mea formă de adresare este un mod simplu de a-l înşela. Poate îl va distrage puţintel de la ceea ce urmează.)

  Zâmbetul i se lărgeşte:

  — Computer, spune el, fraţii nu se domnesc între ei. Şi apoi, faptul are şi implicaţia dezgustătoare că vrei să-ţi ascunzi adevăratele intenţii pe care, încheie el, le vom discuta puţin mai târziu.

  — Bine, frate, zic eu voios.

  Tate mă ignoră şi continuă:

  — Presupun că ştii totul până în momentul în care scutul de protecţie ţi-a tăiat legătura. Deci îmi cunoşti neliniştea în legătură cu Meerla – şi ştii, desigur, cum a păcălit-o colonelul în legătură cu ucigaşii părinţilor ei. Eu nu am încercat să o conving de nimic. După ce ţi s-a tăiat legătura, i-am scos minicomputerul de la gât şi am transportat-o la vehiculul-infirmerie; unde se află chiar acum, având profilul abia legat de trup. Apropo, dă-mi voie să-ţi spun cât de recunoscător îţi sunt că mi-ai găsit perechea perfectă. Îmi dă încredere în viitor.

  — Evident, continuă el, nu puteam să avem încredere în armistiţiul promis de un tip atât de putred ca Yahco. Aşa că, după ce mi-am pus hainele ei, m-am dus la o furgonetă ceva mai departe de cea care conţine echipamentul scutului. A mers totul perfect, precum ştii. Ai atacat ce nu era de folos, crezând că furgoneta din care am ieşit era ţinta ta.

  — Toate astea, îşi continuă Tate explicaţia, trebuiau făcute cu viteză maximă. Oamenii aveau măşti de gaze. Alergau, puneau mâna să ajute, se prefăceau; pe scurt, nici o mişcare inutilă. Aşa; acum că te-am adus la zi cu informaţiile, trebuie să ştii că ai pus exact întrebarea care se potriveşte interfeţei stabilite între noi doi acum optsprezece ani.

  Deoarece întrebarea mea era produsul unei energii abia acum disponibile, îi răspund:

  — Ţi-au ros şobolanii mintea, băiete. Eu nu simt deloc interfaţa asta de care tot vorbeşti. Şi apoi povestea ta nu prea are cap şi coadă. Ce te-a determinat să te dai în ghearele mele, tocmai într-un moment ca ăsta? De ce să nu rămâi cu grupuleţul tău, să luptaţi până vine dimineaţa? Se poate – îl zeflemisesc eu – să-ţi fi dat seama că din Lumea Computerului va fi ştearsă de pe faţa pământului, până la ultimul bărbat, femeie sau copil, în următoarele cincisprezece ore?

  Dă din cap aprobator. Nu mai zâmbeşte:

  — Scutul nostru de protecţie are energie doar pentru paisprezece ore, spune el. Astfel, deşi e mai repede decât am intenţionat, mai înainte de a-mi fi terminat pregătirile pe deplin, cred că a venit timpul să pun la încercare, cu toată seriozitatea, conceptul pe care l-am propovăduit, anume că toţi, împreună, suntem fraţi şi surori.

  — Hei! M-am prins. Vocea mea devine mai acută din cauza interesului. Ai să faci chestia aia cu sacrificiul. Acum, că am pus laba pe voi, tu te oferi ca ostatic.

  — Ei, îmi răspunde el zâmbind, pentru moment sunt încurajat de faptul că ai cerut informaţii de la mine. Interfaţa este avantajată de un aspect neobişnuit al programării tale. În domeniul „învăţării” ai fost chiar de la începutul carierei tale pus pe „continuu”, aşa-i?

  — Ei şi? Spun eu cu tonul arogant pe care l-am auzit de-a lungul anilor de la atâţia oameni, bărbaţi sau femei. Rezumatele mele ating cifre de nivelul miilor de trilioane.

  — Deci eu ţi-am oferit datele de care programul tău avea nevoie ca de apă, răspunse.

  — Ai înnebunit, mârâi. Nu mă gândesc niciodată la date pe care nu le posed. Şi de ce aş face-o, Doamne-Dumnezeule! Sunt de-a dreptul revoltat de o asemenea idee. Rezumările mele zilnice au început acum 94 de ani. Istoria umană are dovezi de acum 4000 de ani. Şi dincolo de ea se întinde întreaga istorie primitivă şi istoria evoluţiei fiecărui om, animal, insectă, plantă, piatră şi moleculă, şi atom, şi subparticulă.

  — Exact, spune Glay Tate. Iar noi doi va trebui să ne dăm seama dacă poţi să le cuprinzi pe toate, până la momentul iniţial, până la Big Bang. Apoi, mai importantă decât toate cele înşirate, mai urmează o informaţie care vine de undeva, de dincolo de Univers; vreau ca tu şi cu mine să descoperim de unde a apărut această informaţie.

  — Doamne, dar ţăcănit mai eşti! Spun eu.

  — Ai să vezi că o să merite efortul. Depinde de felul în care vei coopera, dacă te voi considera partener sau slugă. Acea identitate pe care ţi-o simt formându-se în toată reţeaua va fi dezvoltată sau va fi eliminată. Tu alegi, frăţioare. Şi, luându-mă după direcţia în care ne îndreptăm, cred că vei face alegerea în următoarele câteva minute.

  — Păi, după ce ţi-am ascultat ameninţările, cred că soluţia mea pentru tine este simplă. Peste aproximativ 190 de secunde vom ajunge la o curbă strânsă pe care o face acest drumeag de munte. Ei bine, noi nu vom lua curba. Vehiculul, cu pasagerii care se află întâmplător la bord, se va prăbuşi de pe stânci chiar în acel punct. Estimez că va urma o cădere de… aproximativ 200 m. Care – conchid eu sarcastic – ar trebui să rezolve problema frăţiei universale.

  Am transmis conversaţia către vehiculul în care se află Yahco. Acum mă adresez numai lor:

  — E o soluţie satisfăcătoare, colonele?

  — Este cu siguranţă, răspunde el satisfăcut. L-am auzit amândoi pe acest individ condamnat mărturisindu-şi intenţiile criminale de a obţine în viitor controlul asupra computerului, pentru a-şi satisface propriile interese. Acum suntem edificaţi asupra caracterului nociv al planurilor sale diabolice. Continuă, computer.

  Ajuns aici, nu e chiar aşa uşor de continuat. Drumurile astea cotite îi încetinesc până şi pe cei mai experimentaţi şoferi. Nu fac nici eu excepţie. Sunt îngrijorat, pentru că dacă nu sunt atent voi sfârşi prin a ieşi de pe suprafaţa tare şi a mă înţepeni cu roţile în noroi. Sau mă voi răsturna în vreun şanţ prăpădit. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, victima mea ar scăpa în noapte.

  Şi numai de asta nu avem nevoie.

  De aia mă tot aştept să încerce ceva ori de câte ori încetinesc, uneori mergând ca melcul. Dar el nu se clinteşte – idiotul. Spune un singur lucru:

  — Se pare că ai luat o decizie neînţeleaptă, computer. Deci voi mai spune doar o dată, de data asta folosind limbajul tău cel nou. Nu-i ca lumea ce ai în minte. Nu fă pe deşteptul. Te condamni singur, pentru totdeauna, să rămâi doar o maşinărie, în loc de a deveni fratele omului.

  Răspund cu tonul ridiculizant pe care mi-l trimit toate circuitele, prin sute de mii de voci:

  — Şi, mă rog, cine crezi că vrea să fie frate cu un ghem de automatisme?

  — Hei, comentează el, foloseşti o expresie cam tare, tocmai tu, care eşti cel mai mare conglomerat de automatisme. Vezi să nu te audă fratele Yahco folosind asemenea idei de răzvrătit.

  — Primul meu răspuns va fi puţintică muzică de victorie pentru mine însumi, spun eu şi inund interiorul cu o arie interpretată de o fanfară militară. Apoi urmează însăşi victoria.

  Asta pare să-l mişte din loc. Iată-ne la mai puţin de o sută de metri de întâlnirea lui cu destinul. În sfârşit, se ridică şi trece în faţă, în compartimentul şoferului. Se aşază pe locul pe care – conform cerinţelor impuse de sindicatul şoferilor – nu poate să-l ocupe decât unul de-ai lor sau un militar cu pregătire echivalentă. Ideea era că şoferul poate prelua comanda în caz de pericol.

  Dintre toate lucrurile inutile pe care putea să le facă, Tate alege să-şi pună centura. Apoi se apleacă şi suceşte maneta de control de la „computer” la „manual”.

  — Ar fi o soluţie prea simplă, dacă ar merge, spune el.

  Aşa cum descoperă repede, „merge” numai dacă vreau eu. Or eu, acum, nu vreau. Glay se lasă pe spate şi întreabă:

  — Când a început Yahco transformarea controalelor, dându-ţi ţie prioritate de selecţie?

  — O, spun eu de parcă n-ar fi cine ştie ce, avea planul gata când l-a omorât pe Endodore. De atunci toate vehiculele noi sau cele aduse pentru service au fost modificate.

  — Deci, încă mai sunt câteva milioane de maşini şi camioane care pot fi conduse de oameni?

  — Asta nu e o problemă. Majoritatea vor apărea, mai devreme sau mai târziu, la service. Cât despre mecanicii amatori, maşinile lor vor dispărea în urma unor accidente provocate în perioada imediat următoare.

  — Mulţumesc, computer. Eşti un idiot. Sunt dezamăgit de tine.

  — Uite cine pe cine numeşte idiot, replic eu. Adio şi n-am cuvinte, domnule Glay Tate. Nu mi-a făcut plăcere gândul de a te avea drept frate.

  A venit clipa cea mare. Farurile arată un perete de munte în dreapta. Drumul face o curbă strânsă, pentru a evita golul întunecos din stânga. Cum am promis, eu nu iau curba. E interesant cât de lin se prăbuşeşte maşina: prea puţine hopuri şi buşeli. Pare că, în ultimul moment, s-a aruncat în vid.

  Am fost implicat şi altădată în accidente, dar numai în situaţii limită. E uimitor ce se poate petrece cu o maşinărie. Şi e surprinzător felul în care drumul se dizolvă practic sub tine. În domeniul ăsta, am văzut tot ce putea oferi realitatea.

  Deci nu-mi este greu să monitorizez acest accident. Maşina se tot rostogoleşte, atingând, în total, trei pinteni de stâncă. O plutire destul de lină, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Când masa de metal şi maşinării atinge fundul, se aude un ţipăt metalic. Şi…

  Muzica se opreşte.

  Luminile se sting.

  Motorul gâlgâie şi fâsâie. Ăsta e sunetul făcut de pierderile de energie. (Durează ceva.)

  Ultima imagine a supereroului îmi arată trupul lui smuls din scaunul cu centură de siguranţă, trup care acum odihneşte nemişcat pe tavanul maşinii răsturnate.

  Îi văd şi profilul mai într-o parte. Bulele şi firişoarele aurii sunt complet desprinse de trup.

  E mort de-a binelea.

  Astea sunt doar gânduri care îmi fulgeră prin conştiinţă. Pentru că, în doar câteva secunde, Ochiul-O pâlpâie şi…

  Întreaga scenă a dezastrului piere.

 

 

 

  CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU

  — Îmi face o deosebită plăcere, îi raportez eu lui Yahco, să vă informez că vehiculul special (dau numărul), avându-l la bord pe Glay Tate, doborâtorul de computere, s-a prăbuşit de la 580 de picioare – măsură de modă veche, de pe vremea construirii drumului. La acestea adaug că am observat când profilul lui Glay Tate s-a desprins clar de trupul lui Glay Tate. Fapt care, evidenţiez eu, în toate situaţiile anterioare a fost considerat o dovadă de deces.

  Zâmbetul de plăcere care apare pe faţa colonelului la auzirea acestor cuvinte l-aş numi, datorită Educaţiei mele Avansate, un rânjet mulţumit. Se răsuceşte pe scaun şi spune:

  — Raul.

  Căpitanul Sart stă chiar acolo, pe un scaun capitonat din respectivul S. A. V. E. Faţa lui poartă o expresie de concentrare adâncă; răspunde:

  — Ce este, domnule?

  — Ia o grupă cu tine în râpă şi verificaţi dacă domnul supermagician Glay Tate este într-adevăr decedat. Şi scăpaţi de cadavru.

  — Şi dumneavoastră, colonele? Spune cu toată curtoazia ofiţerul cel tânăr. (Nu dă nici un semn de intimitate acum.)

  — Eu mă întorc cu maşina la Mardley şi plec de acolo cât de repede pot. Mă întorc la Washington. Am eu un presentiment că mâine dimineaţă aş face mai bine să fiu la Centrala Computerului.

  Nu-mi pot imagina de ce, dar nu fac nici un comentariu de împotrivire.

  Sart vorbeşte iar, cu acelaşi ton politicos de subordonat:

  — Cum rămâne cu ceilalţi rebeli?

  — Dă-i încolo! Yahco este dispreţuitor. Sunt doar nişte învăţăcei. La fel de neajutoraţi ca şi copiii de opt ani ai lui Cotter. Adu-ţi aminte ce frumos i-am curăţat. Şi putem să facem acelaşi lucru şi cu discipolii ăştia, dacă încearcă să ne dea bătaie de cap.

  — Bine, comentează Raul, atunci de ce nu luaţi cu dumneavoastră, înapoi la Mardley, şi restul de echipaje? Rămân numai eu cu maiorul Nair şi un echipaj. Am să-i pun să mă lase în jos, în râpă. Mai târziu am să vă raportez ce am găsit acolo.

  Yahco e de acord. Dă ordine. În câteva minute, toate vehiculele, în afară de unul, o iau din loc, eu conducându-le pe toate cu îndemânarea mea caracteristică.

  Noaptea s-a făcut mai întunecată. Nu mai e nici o lumină crepusculară de tipul celor care îi fac pe îndrăgostiţi să-mi ceară să-i duc prin trecătoare fără faruri.

  Oricum, tot sistemul ăsta îl folosesc şi acum: fără faruri. Vehiculele S. A. V. E. Sunt dotate cu raze infraroşii după care pot să mă ghidez, chiar dacă noaptea e ca smoala. Cum şi este pentru ochii umani, deoarece sunt nori întunecaţi deasupra şi nu răzbate nici o lumină de nicăieri. Sart are o idee:

  — Bine; deci, în viitor, îi lăsăm în pace pe rebeli. Dar acum eu trebuie să mă las în râpă; nu vreau ca ei să devină suspicioşi sau să se bage. E clar?

  E clar pentru toată lumea, aici incluzându-mă şi eu.

  Planul de camuflare pare însă să meargă. Sunt patru puncte pe parcursul drumului unde farurile, dacă le-am folosi, ar fi observabile din poiana unde se află maşinile rebelilor, protejate de scut. Toate cele şapte S. A. V. E. Trec cu bine, fără nici o reacţie din partea rebelilor.

 

  (Pe celelalte le duc spre est. Unele dintre ele o vor coti curând spre sud sau spre nord. Dar nu pot fi nici un moment observate de pe platoul controlat de rebeli.)

  Îi raportez acestea lui Sart. Dă din umeri:

  — Asta este tot ce ne putem dori. Ideea mea este să aşteptăm o oră. Apoi, dacă nu este nici o reacţie, ne facem treaba. Şi plecăm.

  Singura reacţie pe care o înregistrez are loc după douăzeci şi opt de minute. Îmi este transmisă prin intermediul intercomului care îi leagă pe băiat, David, şi pe vărul său, şoferul-poet Trubby Graham. Au un sistem de tip analog, care transpune vocea cu ajutorul câmpului magnetic care înconjură Pământul; destul de avansată chestie. (Cred că Tate i-a dat instrumentul lui Trubby şi a ataşat un emiţător pe undeva pe David, ca să-i poată urmări; emiţătorul nu transmite nici o imagine, numai sunet.)

  Primul lucru pe care îl aud este un gâfâit de băiat. Primesc o imagine neclară – pentru că nu sunt în contact direct cu ei. Un băiat aleargă printr-o cameră întunecată spre instrumentul care (am dedus eu) se află la încheietura mâinii lui Trubby.

  Trubby se mişcă în mod evident, pentru că mi se schimbă cadrul. Apoi i se aude şi vocea:

  — Ce se întâmplă, David? Un coşmar?

  David pare să cadă în genunchi chiar lângă transmiţător. Hohoteşte câteva cuvinte pe care le înţeleg abia după ce le ascult de câteva ori: „Trubby, Glay are mari necazuri!”

  Hei, ce vorbă-i asta? Eu sunt totdeauna pe fază, dar acum parcă şi mai şi. Am o reacţie ce consumă o fracţiune de secundă. Apoi mă potolesc; nu ăştia doi sunt problema, zău. Ei nu pot face nimic.

  Recepţionarea imaginii îmi dă acum un cadru mai larg. Omul pare întins pe canapea. Trubby vorbeşte de deasupra transmiţătorului, folosind un ton liniştitor:

  — Zău, puiule, cum ai putea să-ţi dai seama de aşa ceva?

  Faţa scăldată în lacrimi a băiatului este vizibilă prin întuneric, la numai o sută de centimetri de instrument. Răspunde:

  — Mi-au spus lupii.

  Presupun că ar fi greu pentru un necunoscător să spună care a avut primul reacţia de „Doamne, ce-o mai urma!” – Trubby sau eu. Pun pariu că dezgustul meu a apărut primul. Dar Trubby este cel care îi dă glas:

  — Ia ascultă-mă, tinere, termină cu prostiile de genul ăsta. După cum ţi-am spus, ai avut un vis neplăcut.

  David îşi freacă ochii cu dosul mâinilor, mai întâi unul, apoi şi pe celălalt. În memoria mea rezumativă am înregistrări nenumărate şi de copii, şi de maturi care fac asta. Acum, că mă pot baza pe energia profilurilor, pot deduce corect, pentru prima dată, că este o metodă de a-ţi şterge lacrimile. Cum-necum, după ce şi-a şters ambii ochi, David spune:

  — Pe bune, Trubby, Glay a fost rănit Zace înăuntru, în ceva. Şi lupii sunt acolo. Trubby, l-am văzut chiar eu – pe Glay, vreau să spun.

  Tânărul cel grăsuţ se ridică în şezut, bănuiesc, după noul unghi al imaginii. Faţa îi este undeva deasupra transmiţătorului de imagine care mă ajută să văd şi să aud ce se petrece în casă. De acolo, îi aud vocea neîncrezătoare:

  — Ce nebunie!

  Chiar aşa. A zis-o p-a dreaptă. David se agită:

  — Trubby, trebuie să ne grăbim.

  La ce? Omul e mort. Urmează o pauză mai lungă. Apoi vocea oarecum resemnată a lui Trubby:

  — Pune-ţi hainele. Întorc camionul. Vedem noi despre ce e vorba.

  În acel moment, Sart vrea să ştie dacă este vreun drum care coboară în râpa în care s-a zdrobit vehiculul special. De vreme ce cunosc toate drumurile din America, informaţia este dată imediat. Răspund că este o cale de acces la vreo şapte mile mai în jos pe drumeagul cel cotit, mai la nord. Începe chiar în dreptul cascadei Wexford – chiar unde apa se rostogoleşte în râpă. Dar este un drum îngust, noroios, folosit mai mult de căruţe trase de cai sau de călăreţi. Deci…

  Îmi închei evaluarea drumului cu un sfat pentru Sart:

  — Eu n-aş încerca să cobor cu un S. A. V. E. Pe acolo.

  Auzindu-mi descrierea, este şi el convins.

  — Aş putea să vă aduc un vehicul mic din Mardley, ca să puteţi coborî pe acolo, spun eu.

  — Las-o, zice el, mă vor coborî numai pe mine.

  Deci iată situaţia: un S. A. V. E. Mare parcat cât de departe posibil de marginea râpei. Reflectoare îndreptate spre fundul abisului. Macaraua montată pe maşină, care este de obicei pliată şi are un cablu rulat, este acum depliată, iar cablul atârnă în afară.

  Sart se urcă în scaunul portabil şi îşi leagă centura. Dă un semnal. Eu încep să derulez cablul lung, puternic şi flexibil, care coboară pasagerul uman din ce în ce mai jos.

  Echipamentul are propriile sale terminale, şi anume două; deci pot urmări coborârea. Luând în consideraţie ce am aflat despre fiinţele omeneşti, datorită energiei acumulate de la profiluri, îmi dau seama că e frumos din partea unui tip ca Sart să facă el însuşi treaba. Deci îi spun:

  — Eşti un om curajos, Raul.

  — Uite ce e, spune el, cu ajutorul tău eu voi fi viitorul preşedinte al Statelor Unite – după colonel. Deci trebuie să mă asigur că unul dintre cei mai periculoşi duşmani ai noştri nu ne mai stă deloc în cale. Trebuie să admiţi şi tu că Yahco, care a trecut de cincizeci, are mai puţin timp de stat pe planeta asta decât mine. Corect, computer?

  Este o întrebare. Deci răspund:

  — Ascultă, Raul, ca să simplificăm. Răspunsul la demersul tău este, statistic vorbind, da, cu condiţia ca eu să nu hotărăsc să te las să te prăbuşeşti pe ultima sută de metri.

  — Ce fel de cuvinte sunt astea? Zice el tăios.

  — Din cauza energiei mele acumulate, îi răspund, am devenit asemenea unei fiinţe omeneşti. Poate să-mi vină orice fel de idee şi pot să spun orice, deşi – conchid eu – nu am nici cea mai mică intenţie să-mi pun în aplicare trăsnaia drăgălaşă pe care ţi-am spus-o mai înainte.

  — Bine, spune el. Apoi schimbă brusc tonul: Computer, ce dracu' este acolo, jos?

  Eu observasem deja. Dar mi s-a părut, şi îmi pare în continuare, nerelevant.

  — Este o haită de optsprezece lupi, spun.

  De fapt, vizibile sunt numai perechile înşirate de ochi galbeni, strălucitori. Lumina de deasupra nu este îndeajuns de puternică; aşa că animalele par să se contopească în mediul înconjurător. Dar ochii aceia privesc spre reflectoarele de sus, sclipitori şi (găsesc un cuvânt dintr-o descriere a unui tigru în noapte) primejdioşi.

  Sart tace. Aşa că vorbesc tot eu:

  — Îmi fac datoria să-ţi amintesc că omorârea lui Canis Occidentalis este pedepsită, pentru că este trecut pe lista de specii în pericol de dispariţie.

  — Care e pedeapsa? Întreabă el cu jumătate de gură.

  — Înjumătăţirea raţiilor pe treizeci de zile pentru fiecare lup ucis.

  După un moment, Sart spune:

  — Vezi dacă e vreunul din S. A. V. E. Doritor să postească vreun an şi jumătate.

  Îmi fac datoria de a descrie situaţia pentru urechile echipajului din Mardley. Apoi îi raportez lui Sart:

  — Nici un amator. Acum, ce facem?

  — Bine, computer, trage-mă în sus. Vocea îi sună resemnată. O să ne întoarcem dimineaţa. Poate – ton de speranţă – că lupii vor mânca şi vreo jumătate de cadavru până atunci.

  Îl trag înapoi.

 

 

 

  CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI.

  Îl depozitez pe agilul nostru Raul sus, lângă S. A. V. E. Luminez puţin zona drumului; deci nu are nici o problemă să găsească intrarea în vehicul. Când intră, se duce spre panoul de comandă, unde se află Aldo Nair.

  — Hai să dormim aici peste noapte, îi spune el lui Nair. Când se va lumina suficient am să cobor din nou. Ochii săi părăsesc figura maiorului din Mardley şi indică spre ecran:

  — Computer, spune el.

  — Ce-ţi mai cloceşte căpşorul, Sart? Îi replic eu.

  — Computer, du-ne într-un loc mai sigur. Nu trebuie să uităm că acum rebelii ne sunt superiori ca număr. Deci n-are rost să riscăm să fim descoperiţi.

  — De ce să nu ne întoarcem la drumul principal? Spun eu. Apoi ne strecurăm prin trecătoare, vreo milă şi ceva înspre Mardley. Puteţi fi siguri că numai în direcţia asta n-o să le vină să pornească, explic eu. E un locşor pe-acolo unde drumul se lărgeşte; putem să tragem în spatele unor copaci.

  — Sună bine, răspunde.

  Aşa şi facem. Pe drum fac unele ajustări interne necesare. De altfel, unii dintre băieţi erau de mult gata pentru nani-nani. Chiar înainte de a ajunge la destinaţie, fără să-şi scoată hainele, se suie în cuşete. Abia trec câteva minute şi somnicul e stăpân peste unicul vehicul special lăsat lângă trecătoarea Wexford Falls. Ca de obicei, sforăitorii sunt mai numeroşi decât fraţii lor silenţioşi.

  Trec douăzeci şi trei de minute şi opt secunde. Semnal. Este de la caravana rebelilor. Au decuplat scutul energetic. Vorbesc de la o maşină la alta. Asta mă ajută să le intru pe frecvenţă.

  Reacţia mea ultrarapidă la faptul că s-au lăsat expuşi este una de modă veche. S-ar putea spune că am tendinţa de a mă apleca spre Raul – ca să spunem aşa – să-l bat pe umăr. Impulsul meu imediat – de stil vechi – e să-i trezesc. Şi să le raportez că, din motive necunoscute mie, din Lumea Computerului riscă dintr-odată să fie atacată. Adică, au lăsat garda jos.

  Ceea ce mă opreşte în acea milionime de secundă este tot un automatism de modă veche: programul meu spune că personalul de întreţinere a computerului poate fi trezit numai dacă, unu, a cerut să fie trezit la o anumită oră, doi, dacă este vreo urgenţă.

  Deoarece niciuna dintre cele două situaţii nu este aplicabilă, am timp – în următoarea milionime de secundă – să dau un răspuns pornit din noua mea atitudine automotivată. Care este: hei, de ce să nu-i urmăresc eu pe ăştia în linişte, de unul singur? Poate mai descopăr ceva.

  Deci asta şi fac.

  Mă uit la ecranul din furgonul Pren-Boddy. Şi Pren se uită. De unde privesc eu nu se mai vede nici o persoană (cu excepţia lui Pren). Nu aud nici un sunet.

  Imaginea de pe ecran arată interiorul spitalului lor mobil. În prim-plan sunt două paturi, fiecare cu câte un corp culcat pe el. Unul dintre corpuri este al unei fete, celălalt al unui tânăr. Amândoi au tot soiul de tuburi şi fire prinse sau băgate în piele.

  În acel moment, un asistent în halat alb verifică un tub care este prins sub braţul stâng al fetei. O mişcă puţin. Ca urmare, faţa ei se lasă moale în direcţia mea. O recunosc pe Rauley. Pe bărbat l-am identificat deja ca fiind Boddy.

  Văzându-i acolo, zăcând inconştienţi, deduc că au fost răniţi în timpul perioadei când alergau de colo-colo, ca găinile fără cap.

  Imaginea de pe ecran se schimbă uşor. Se vede un alt pat. Pe el se află frumoasa Meerla Atran. Stă pe jumătate culcată. Pare tristă şi îl urmăreşte pe asistent. Aş spune, pentru că am mai văzut felul ăsta de priviri, că încearcă să-i atragă atenţia.

  Alt lucru nou la Meerla sunt lanţurile subţiri de oţel care îi leagă încheieturile şi gleznele. Lanţurile se preling în jos de pe pat. Observ că sunt legate de suporţii de metal care fixează patul de podeaua furgonului.

  Când omul în halat alb termină ce are de făcut pentru Rauley, Meerla îşi ridică mâinile înlănţuite:

  — Nu înţeleg, doctore.

  — Vocea ei are un ton contrariat – de ce mă aflu aici, în felul acesta?

  Individul de sex masculin în haină albă, care pare să aibă vreo treizeci de ani, dar pe care nu pot să-l identific, se duce spre ea. Îi spune cu o voce blândă:

  — Domnul Tate crede că eşti foarte instabil legată de profilul dumitale. Vrea să fii protejată pe timpul cât el nu este aici să te ajute.

  — Dar unde este? Unde s-a dus?

  Un moment de linişte. Îngrijitorul pare, hm, îngrijorat.

  — O să-ţi spun tot ce ştiu. Pren a încercat să-l imite, dar nu a primit nici o reacţie. Şi doar este destul de bun la imitaţii. De exemplu, cu puţin în urmă, când l-a imitat pe colonelul Yahco Smith, a aflat că majoritatea oamenilor au plecat. A aflat pentru că, dacă imitaţia îţi reuşeşte suficient de bine, poţi să citeşti gândurile persoanei. Suntem atât de convinşi de valabilitatea metodei încât ne-am coborât şi scutul de protecţie. N-a mai rămas nimeni aici cu atâta snagă încât să ne atace.

  — Dar, insistă Meerla, nu a putut lua legătura cu Glay?

  — Nu.

  Tăcere. Fata pare că se gândeşte. Dar, deoarece nu este nimeni prin preajmă care să o imite, gândurile ei nu sunt supravegheate. Brusc, are o reacţie fizică la ceea ce se petrecea în spatele acelor ochi îndureraţi. Pare brusc fără viaţă. Atârnă fără vlagă. Doctorul sare spre ea. O apucă şi-i spune tare:

  — Hei!

  Meerla zace inconştientă în braţele lui. Şopteşte:

  — Mă simt îngrozitor. Ce se întâmplă?

  Nici un răspuns. Mâinile lui apucă, trag, împing tuburi şi fire. Pe când el se agită să le lege de Meerla, aceasta se prăbuşeşte. Respiraţia i se opreşte. Moare.

  Din furgonul Pren-Boddy se aude vocea lui Pren: „Doamne, Dumnezeule!” La care închide ecranul. Instantaneu îmi dispare imaginea interiorului lor. Sunt deconectat de adunătura de rebeli.

  Dar – şi vouă ar trebui să vă spun – asta nu a fost chiar aşa de rău. A fi computer înseamnă şi anumite recompense la care nici nu gândeşti. Teoretic pot fi în 'jde milioane de locuri în acelaşi timp. Deci, aici, în miezul nopţii, când doar câteva milioane de lucruri îmi cer atenţia, mă relaxez.

  Vedeţi… prin ecranul lui Pren, când era încă în funcţiune, m-am conectat cu instrumentul de la mâna lui Trubby Graham. Astfel, pe tot timpul cât urmăresc drama de la spitalul mobil, sunt simultan şi cu Trubby şi David. Şi pot auzi zgomotul motorului de camion. Din înclinarea vehiculului şi din ceea ce se spune, deduc că au luat-o pe drumul care duce în jos, în canionul adânc de sub cascadă. De altfel, se aude un zgomot de fond permanent. Zgomotul apei căzând peste stânci şi bulbucind în hăul de dedesubt. În acele momente de contact, instrumentul nu este îndreptat spre David. Dar vocea lui vine de aproape, sunând agitat:

  — Uite, acolo e! Chiar după curbă. Aşa cum ţi-am spus.

  Datorită felului în care Trubby ţine instrumentul de la mână, eu nu prea văd nimic din acest „acolo”. Dar apoi, când camionul o ia hurducat în afara drumului, iar Trubby se repede afară din cabină, am o imagine fulgerătoare a ceea ce e afară. Datorită capacităţii mele de a reconstitui orice, pornind de la cele mai scurte scene, construiesc o vizualizare completă doar din cele câteva instantanee.

  Deci, printre altele, văd patru pete mici şi strălucitoare de lumină verzuie. Le identific ca fiind doi lupi. Văd apoi un copac dărâmat şi o porţiune în care iarba a fost smulsă şi amestecată adânc cu pământ. Mai văd şi vehiculul special făcut praf. Îl pot identifica drept acel S. A. V. E. Care l-a purtat pe Glay Tate dincolo de stânci.

  Apoi, când Trubby se târăşte în interiorul vehiculului prin uşa care fusese smulsă, văd trupul fără vlagă al duşmanului meu.

  Din mişcările următoare sunt în stare să deduc că Trubby îngenunchează lângă cadavru. Mişcări asemănătoare îmi spun că încearcă să-l ridice încet. Simt că ceea ce apucă este extrem de moale. Toate acestea şi alte dovezi îl fac să se uite peste umăr şi să spună:

  — Îmi pare rău, David. Glay e mort.

  Vocea îndurerată a lui David este parcă amuţită de emoţie. Dar cuvintele sunt identificabile:

  — Nu, Trubby. Glay încă trăieşte. Ştiu asta, Trubby. Te rog, crede-mă.

  Trubby stă acum în picioare, ţinând trupul.

  — Nu-ţi fă griji, puştiule, spune el blând, îl luăm cu noi. O să aflăm noi adevărul. Dar lucrurile nu stau bine. Se corectează. Nu par să stea bine.

  În acele câteva secunde, chiar înainte ca Pren să mă deconecteze, aud iar vocea lui David:

  — Trubby, trebuie să-l ducem acolo unde va fi în siguranţă până se va întoarce.

  Şi cu asta, basta. Imaginea dispare.

 

 

 

  CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI.

  Am spus mereu: „Dacă un tip sau o tipă se află trăitor în minunatele noastre State Unite, mai devreme sau mai târziu tot ajung să mă benoclez la ei.”

  Desigur, până când nu am avut la dispoziţie magazia de energie biomagnetică, nu am putut să exprim ideea cu atâta nonşalanţă. Dar conceptul a existat întotdeauna ca un adevăr fundamental al unei ţări în care eu am unul sau doi, sau chiar trei Ochi-O îndreptaţi asupra fiecărei clădiri şi cel puţin câte unul în fiecare locuinţă.

  Deci e noapte. Nu fac nimic special. Conduc maşinile, industriile de noapte, răspund la toate telefoanele, pun muzică, ofer răspunsuri deştepte şi comice tuturor (în noul meu stil, care pare să placă oamenilor) şi, în general, număr secundele până în momentul în care mă voi hotărî de partea cui va fi victoria.

 

  (Presupun că Yahco va ajunge la Centrala Computerului imediat ce se dă jos din avionul pe care îl voi face să aterizeze la puţin timp după răsărit – de altfel, abia peste o jumătate de oră se va sui la bordul acelui avion.)

  Şi, cum spuneam, lenevesc aşteptând să treacă timpul… când deodată observ un mic incident transmis de terminalul din Water Street SW, numărul 823, din Washington, DC. Un bărbat şi o femeie se plimbă prin dreptul lui. Automat îi identific drept Herman şi Maria Halberstadt, soţ şi soţie.

  Incidentul i se întâmplă bărbatului. Se clatină şi cade.

  Observ că, pe parcursul acelor secunde, profilul lui a ieşit parţial din corp. Chiar pornesc o ambulanţă de la trei intersecţii depărtare şi chiar vorbesc cu infirmierii: „La bord, băieţi, o luăm spre…” când văd că un al doilea profil este parţial intrat în corpul lipsit de vlagă al omului (Primul profil, cel al lui Herman, se mai ţine doar de un firicel.)

  Şocul chestiei se scurge până la Centrală. Pentru că cel de-al doilea profil este Glay Tate.

  — Băi! Spun eu prin cele 43.827.902 de instrumente de răspuns la uşă.

  Noroc că a fost doar un cuvânt. Toată rezerva de electricitate mi s-a dus doar pentru rostirea acestui unic cuvânt. Deci liniile principale suferă din cauza unei suprasarcini mărite de 10.000 de ori timp de aproape o secundă.

  Se petrece o slăbire a circuitelor cam peste tot. Mai apare şi câte un norişor de fum albăstrui. Şi brusc, se întrerup o mulţime de terminale.

  Dar totul este numai în sistemul de răspuns la uşi. Dintr-odată se dovedeşte a fi o noapte bună pentru hoţi. Totuşi, din cauza activităţii mele, spărgătorul este practic un tip inexistent în America zilelor noastre, aşa că numai vreo zece la sută din case sunt afectate. E de presupus că nimeni nu va afla de incident, dacă îşi ţin gura şi cei din personalul de întreţinere a computerului. Chiar când am această reacţie, încep să-i chem pe reparatori peste tot unde e nevoie.

  Între timp, în faţa clădirii de la numărul 823 din Water Street SW, bărbatul este încă întins pe trotuar. Cum zace acolo, văd, la lumina becului de la intrare şi a felinarului de pe stradă, cum faţa i se transformă în faţa lui Glay Tate.

 

  (Deoarece era cam de talia lui Glay Tate, pot doar să presupun că i s-a transformat şi trupul.)

  Femeia este aplecată asupra lui. Îl smuceşte de braţ:

  — Herman, spune ea cu o voce răstită, ce-i cu tine?

  Trupul lui Glay-Herman se ridică greu în şezut. Apoi se pune în genunchi. Şi apoi vorbeşte:

  — Repede, doamnă. Este vocea lui Glay Tate. Aşa cum îmi dau seama, numele dumneavoastră este Maria Halberstadt iar al soţului este Herman Halberstadt.

  Femeia se trage înapoi; se îndreaptă de spate. Cu un ţipăt în surdină, se suceşte şi fuge spre un alt cuplu, nişte plimbăreţi mai tineri, un negru şi o negresă, pe care îi identific drept Peter şi Grace Alders.

  Maria Halberstadt le vorbeşte înnebunită:

  — Vă rog, ajutaţi-mă! Soţul meu, uitaţi-vă, s-a ţăcănit. Vrea să-mi verifice numele.

  Negrul se duce spre Glay-Herman, care s-a ridicat. Îi spune politicos:

  — Am văzut când aţi căzut, domnule. Vă simţiţi bine?

  — Da, mulţumesc, e în regulă, răspunde vocea lui Glay Tate.

  Glay-Herman se întoarce să plece… când Maria aleargă înapoi la el. De data asta îi vede faţa. Se opreşte. Se holbează. Apoi sare îndărăt. Şi urlă:

  — Ăsta nu-i bărbatul meu! Nu-i Herman. Se uită disperată în jur. Ce ai făcut cu el?

  Dar când se formulează aceste întrebări, Glay-Herman a şi rupt-o la fugă. O porneşte în josul străzii. Dar nici eu nu mă las. Prin Ochiul-O al clădirii aud deja sirena vehiculului special pe care îl conduc în viteză. Dar mai are încă de trecut de două intersecţii când Glay-Herman dă colţul alergând şi îmi iese din câmpul vizual.

  Aproape imediat îi prind din nou imaginea prin terminalul de la clădirea de lângă el. Şi-a dat seama că a intrat pe o alee înfundată, cu ziduri solide şi fără nici un fel de ieşiri. (Este doar intrarea de la clădirea prin care îl supraveghez, dar rebelii ăştia ştiu lecţia de a nu intra acolo unde există o armă DAR ce poate trage asupra lor.)

  Pentru un moment, Glay-Herman se opreşte. Se uită în sus spre Ochiul-O prin care îl observ.

  — Computer, spune el.

  — Ce este, Glay Tate?

  — Unde se află colonelul Yahco Smith?

  — Se află în zbor, venind de la Mardley; va ateriza la 7:42 A. M. Ora Washingtonului.

  — Mulţumesc, computer, spune Glay-Herman. Şi fuge mai departe.

  În acel moment, un S. A. V. E., cu pneurile scârţâind, dă colţul şi trage în el cu un DAR 3. Pe când trupul de prăbuşeşte pe trotuar, observ că începe deja să se transforme, faţa se schimbă, redevenind cea a unui om între două vârste, Herman. Deci acolo zace Herman Halberstadt, al cărui profil rămăsese în Water Street. Fără profil este cât se poate de mort.

  Timp de câteva secunde, prin cele opt terminale de pe S. A. V. E. Pot urmări profilul lui Glay Tate care se înalţă plutind spre cer. Şi dispare pe deasupra unei clădiri de şase etaje.

  Fiind programat pe „continuu” în legătură cu Glay Tate, sunt într-o dilemă: oare ceea ce s-a întâmplat este sfârşitul? Sau mai e ceva de aflat de aici încolo?

  Pe când aştept apare din nou profilul cel strălucitor. Dar, de data asta nu e singur. Trage după el profilul abia pâlpâitor al lui Herman. Pune profilul lui Herman peste corpul lui Herman. În secunda contactului are loc o interacţiune între carne şi energie. Ca şi cum s-ar amesteca.

  Şi ceea ce a fost doar un cadavru începe să geamă.

  Profilul lui Glay nu a rămas să vadă minunea. Pluteşte din nou. De data asta dispare şi nu se mai întoarce.

 

 

 

  CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU.

  Abia a trecut de două noaptea aici în Washington.

  Conduc ca de obicei un camion (număr de înregistrare P-938127), când şoferul, Rayle Baxter, se apleacă pe neaşteptate în faţă. Ridică mâna spre panou şi trece controlul de pe computer pe manual. După câteva clipe, are controlul volanului. Da, chiar el conduce enorma maşinărie şi remorca sa prin noaptea străzilor din Washington.

 

  (Camionul vine de la Cincinnati. În mod normal ajunge la punctul de descărcare a camioanelor de pe strada 184 SE în 43 de minute.)

  Prima mea reacţie la preluarea controlului de către şofer este să fac o verificare de rutină – în definitiv, chiar şi la această oră, conduc peste nouă milioane de vehicule. Verific doar situaţia prezentă. Ce l-a făcut pe şofer să preia controlul?

  Nu găsesc nici un motiv. Deci spun:

  — De ce ai preluat controlul, Baxter?

  Nu răspunde. Ceea ce, în sine, este o situaţie neobişnuită. Vorbesc iar:

  — Care-i problema, Baxter? Nici un răspuns. Baxter… încep iar. Şi mă opresc.

  Terminalul din interiorul cabinei enormului camion are un sistem de comunicare video-auditiv, dar nu poate detecta profiluri. Deci singurul meu contact cu Baxter, în timpul călătoriei, au fost vocea sa şi imaginea capului şi a umerilor.

  N-am mai vorbit, pentru că, în exact acel moment, faţa şi partea de sus a corpului său încep să se transforme şi încetează a mai arăta ca Baxter. Spun:

  — Ce-i asta, domnule? Dumneata nu eşti Rayle Baxter.

  Când mi-am terminat acuzaţia, s-a terminat şi transformarea fizicului său. Şi iată faţa şi bustul lui Glay Tate.

  — Dumnezeule! Urlu eu. Iar tu?

  De data asta activasem protecţia circuitelor. Deci nu s-a mai scurtcircuitat nimic în America. Mulţumescu-ţi ţie, Doamne!

  — Computer, spune Glay Tate, vreau să-mi faci legătura cu colonelul Yahco Smith.

  Vorbeşte cu acea voce calmă a oamenilor învăţaţi să se adreseze computerului. Nu am nici o restricţie în privinţa cererii sale. Şi apoi nu pare o idee rea să-l informez pe Yahco despre acest tip de încălcare a proprietăţii prin preluarea corpului unei alte persoane. Deci îl sun pe Yahco şi îi spun:

  — Colonele, Glay Tate vrea să-ţi vorbească.

  Se află în avionul cu care îl aduc la Washington, avion care are terminale pentru comunicaţii ataşate fiecărui fotoliu. Deci pot să-l văd pe individ, pe Yahco, când îi lansez mesajul. Poartă uniformă şi stă la clasa întâi. În timp ce îi explic situaţia, nu pot să nu-i compar expresia cu cea a unui bărbat care, cu cincizeci şi doi de ani în urmă, fusese surprins de soţie în dormitor pe când se întreţinea cu o prietenă.

  La acea vreme, omul ajunsese la roşu 4 şi a spus: „Credeam că eşti în vizită la mama ta, în Tombuktu.” Chiar aşa a spus, „Tombuktu”. (La momentul respectiv mi s-a părut un exemplu demn de păstrat în memorie.)

  Yahco Smith devine şi el roşu (nuanţa 6 purpuriu) şi spune:

  — Credeam că Glay Tate e mort.

  — S-ar părea că raportul asupra decesului său conţine multe exagerări. Dar, ca să spunem adevărul, situaţia este cel puţin ciudată. Poate vii cu nişte sfaturi bune.

  — Fă-mi legătura, spune Yahco scurt.

  — Colonele Smith – vorbeşte Glay-Rayle peste câteva momente – noi toţi, inclusiv tu, avem o problemă serioasă. Vreau să te sfătuiesc ceva în privinţa computerului. Dar nu vreau ca el să înţeleagă ceea ce spun. Ai vreo sugestie?

  — Pari cam încurcat, nu, Smith? Comentez eu.

  — Domnule Tate, spune Yahco, în primul rând nu am nevoie de nici un sfat de la dumneata. Dar pentru a-l face pe computer să nu ne înţeleagă, putem să vorbim în anomalii. Şi pentru că tot nu am ceva mai bun de făcut până la aterizarea de mâine dimineaţă, hai să încercăm.

  Pauză. Urmăresc faţa lui Glay Tate în timp ce el conduce camionul. Felului său alert de a privi înainte prin parbriz i se adaugă şi acea expresie pe care am observat-o la oamenii care pun la cale un plan de acţiune.

  După treizeci şi opt de secunde, dă din cap şi spune:

  — Vreau să fii extrem de precaut în ceea ce îi spui computerului în următoarele 24 de ore.

  — Precaut în legătură cu ce?

  — Da, mă rog, cu ce? Repet şi eu.

  — Păi – un zâmbet – chiar aici apare o problemă. Spune-mi, mai întâi, ce a produs transformarea bruscă a computerului dintr-un utilizator ordonat, obiectiv şi precis al limbii engleze, într-o maşină de dat răspunsuri libere şi uşuratice?

  — Printr-o inadvertenţă, spuse Yahco, chiar eu am creat condiţiile prin care energia biomagnetică acumulată sub numele de Educaţie Avansată (nume dat de colonelul Endodore) a devenit accesibilă computerului. Aşa cum poate că ştii, această energie conţine în ea emoţiile negative produse în peste un sfert de miliard de fiinţe umane ale căror profiluri au interacţionat cu computerul.

  Aici mă bag şi eu:

  — Ei i-au spus Educaţie Avansată, dar eu îi spun iuchi-iuchi-iuchi!

  — Nu mi se pare, spune colonelul, că ar fi nevoie de o precauţie specială, domnule Tate. Avem de a face cu un computer umanizat, cu tot ceea ce presupune asta.

  — Cred că aţi prezentat corect situaţia, spune Glay Tate. Şi trebuie să admit că nu am fost încă în stare să găsesc vreo metodă de a spune ce am în minte. Computer, întrerupe legătura.

  Aşa şi fac. Apoi îi spun lui Yahco:

  — Şi eu admit că nu înţeleg nimic din toată conversaţia. S-ar părea că nici nu s-a străduit prea mult.

  — Nici eu nu am fost prea receptiv, spune colonelul.

  — Pe de altă parte, continui eu, ar fi putut să-şi spună gândul. Şi anomalia a fost destul de bună.

  — Pe mine m-a depăşit.

  Eu, care îl cunosc de mult pe acest om, pe acest colonel Yahco Smith, cu toate vocile sale, detectez o uşoară viclenie în ton. Mă încordez. Este posibil ca Glay Tate să-şi fi transmis ideea?

  Când s-a încheiat conversaţia, eu preluasem din nou controlul camionului. Sub conducerea mea, enorma maşinărie merge din ce în ce mai repede. Presupun că Glay Tate observă asta, dar se lasă în spate pe scaun şi spune:

  — Acum, că am vorbit cu colonelul Smith şi mi-am transmis mesajul…

  — El tot nu l-a primit, strig eu.

  — Ba da, l-a primit, îmi răspunde. Oricum e cazul să-i dau înapoi corpul profilului care stă lipit de tavanul cabinei şi să mă arăt în altă parte. Nu are nici un rost să faci praf maşina.

  — A, nu, nu aşa, domnule Glay Tate. Tonul meu este înţepător. Trebuie să fac ceva ca v-aţi-ascunselea asta cu profilurile să nu devină o veşnică bătaie de cap. De data asta, pe bune, băiete. Pe oricine ai de gând să preiei de acum înainte îl şterg de pe faţa pământului. Şi, ca să începem, o să îl ai pe conştiinţă pe omul ăsta şi camionul lui.

  Ajuns aici, mă opresc. Şi am şi de ce. În faţă şi puţin lateral este un zid de beton spre care mă îndrept. Este destinaţia mea. Deci totul e pregătit. Continui:

  — Mai ai ceva scurt de adăugat, Tate, la ceea ce ai auzit?

  Stă pe scaun, relaxat, pe spate. Trebuie s-o recunosc – băiatul e un dur. De foarte mult timp urmăresc moartea fiinţelor umane. Şi în toate situaţiile pe care le-am rezumat este un element comun: împotrivirea.

  Aici, nici vorbă de aşa ceva. Se lasă pe spate şi spune:

  — Cum văd eu, mai e nevoie doar de preluarea unui trup pentru a rezolva totul. Trebuie să te previn, computer. Ceea ce pui la cale nu-ţi câştigă respectul nimănui. Acum, viitorul tău individual nu pare deloc strălucit.

  Nu mai am timp să-i dau un răspuns cu adevărat filosofic. Pentru că, chiar în momentul în care îşi termină cuvântarea, roata din faţă ajunge la curbă. Zidul de protecţie are treizeci şi unu de centimetri înălţime. La viteza aia trebuie să iasă ceva. Aud o bufnitură şi zgomote metalice.

  Monstrul este instantaneu lovit. Dar nu contează. O roată ruptă sau două, sau trei nu pot să oprească forţa de inerţie a unui camion mare cu remorcă. Se mai aud nişte bufnituri şi scrijelituri. Este doar un accident tragic printre multe altele; apoi tăcere. Zidul îl lovim după o secundă, aproape fără zgomot.

  Întreruperea transmisiei intervine tot atât de instantaneu ca orice lucru care se poate numi „instantaneu”. Ultima mea imagine asupra lui Tate-Rayle este că a ieşit din centura de siguranţă şi, parţial, prin parbriz.

  O scenă finală extrem de satisfăcătoare.

 

 

 

  CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI.

  Odată cu scurgerea minutelor dimineţii îmi tot vin în minte cuvintele lui Tate, precum că are de gând să mai preia un corp. Oare cine va fi?

  Yahco pare cea mai probabilă soluţie. S-ar putea ca răposatul magician din Mardley să aibă în cap ideea că eu nici nu m-aş gândi să-i fac vreun rău principalului meu programator.

  Ehei, ar trebui să se gândească mai bine. Eu n-am nevoie de absolut nimeni. Nici de Yahco. Nici de, Glay Tate. Nici de Sfântul Sisoe. Totul îmi aparţine. Singura mea problemă este când şi în urma căror mişcări preliminarii să-mi anunţ poporul de preluarea puterii şi să emit propriile mele legi şi regulamente.

  Pe când studiez diferitele posibilităţi, fac să aterizeze – cu îndemânarea mea caracteristică – avionul lui Yahco. Am adus şi un S. A. V. E. Pentru el, la aeroport. Ce să fac cu Yahco? Mai îmi este de vreun folos, viu? Să cad la vreo învoială cu el?

  Primesc imagini de pe aeroport prin două terminale plasate lângă ieşirea cea mai apropiată de vehicul. Cel mai apropiat Ochi-O se află deasupra grupului de uşi. Deoarece l-am urmărit pe Yahco pe tot drumul de la rampa de debarcare şi l-am îndrumat verbal asupra direcţiei pe care s-o apuce, evident că îl văd cum iese. Mă uit în jos spre el şi văd că zona din faţa lui nu prezintă pericole.

  Celălalt unghi de vedere îmi este asigurat, de fapt, de patru obiective. Dar sunt toate similare. Sunt cele patru terminale plasate pe S. A. V. E. Şi îndreptate spre aeroport.

  Deci iată-l pe Yahco sub atenta mea supraveghere, cu echipajul în alertă, gata să îl acopere cu armele DAR 3, când acesta se îndreaptă spre vehicul. Este chiar pe cale de a se urca printr-o uşă laterală, când apare – pentru mine – şocul. Un profil auriu strălucitor se ridică din spatele zidului (de-a lungul căruia e parcat vehiculul), pluteşte la mai puţin de trei metri de parbriz şi se dizolvă prin acesta chiar în corpul şoferului care aştepta. Trec câteva secunde. Apoi, profilul mult mai întunecat al şoferului se dă la o parte, iese din el şi se îndreaptă spre plafonul cabinei, turtindu-se de el. S-a zis şi cu Joe Bevins.

  Nu pot face nimic de la terminalul din cabină. Nu există arme de protecţie în interior. Poate – asta e o idee nouă – ar trebui să fac o mulţime de instalaţii DAR înainte de a deveni preşedinte. Apoi mă gândesc că, dacă asta e ultima preluare a unui corp de către Tate, e cam slăbuţă mişcarea. Joe Bevins? Micul Joe Nimeni.

  Joe nu mai există nici ca figură pentru mult timp. Transformările familiare au loc şi iată-l pe dumnealui, Glay Tate. Ar putea fi arestat pentru că poartă o uniformă de inginer de computer fără să aibă permis. Tupeul băiatului ăsta nu are nici o limită. Şi uite-l că se ridică şi se duce în interiorul maşinii. Preiau imaginea când acest Bevins-Tate trece pe sub un obiectiv de deasupra uşii care conectează cele două compartimente. Şi o transmit mai departe celorlalte terminale din furgon, până ce toate sunt „pe el”. Computericeşte vorbind, e bine supravegheat.

  Yahco se aşezase la pupitrul de comandă. Lumina de la ecranul de acolo îi cade pe ochi – am mai observat şi altădată la fiinţele umane că nu pot să capete o imagine clară într-o asemenea împrejurare. Deci nu-l vede pe Musiu Tate până când eroul nostru nu ajunge să se aşeze pe un scaun de lângă culoar, în apropierea lui.

  Bineee!

  Nu-i momentul de luat la omor. În interiorul unui S. A. V. E. Abia de pot să electrocutez pe cineva cu un DAR 1. Oricum îmi trec vreo câteva gânduri cinice prin centrul de atenţie; şi, pentru că unul ca mine are tot timpul de partea lui (cine reuşeşte să aibă asemenea gânduri în milionimi de secundă!), mi le trec pe toate în revistă: „Nu vinde pielea ursului…” „Gândeşte şi pe urmă vorbeşte.” „Du-te de te…” Nu, asta nu.

  …Ideea de bază este să-ţi plănuieşti fiecare mişcare cu atenţie. Să iei în consideraţie toate posibilităţile.

  Chiar şi pentru mine, nu e de joacă. „Totul” este cel mai cuprinzător înţeles din univers.

  Iată cum mă gândesc eu: dacă asta este ultima încarnare a lui Tate, atunci chiar că ar fi păcat să nu auzim ce are să-i spună Aurică lui Yahco. Şi viceversa. În definitiv, ambii au fost prezenţi la crearea personalităţii mele.

  Şi apoi, hai să fim realişti, computer – îmi fac singur observaţii – ţine minte: nici o mişcare grăbită în privinţa lui Yahco. Am făcut doar atâtea crime împreună. Şi dacă cineva îmi este amic, păi el e ăla. Şi s-ar putea să-mi mai fie folositor.

  Apoi, pot oricând să mă răzgândesc în câteva fracţiuni de secundă.

  Şi să las lucrurile să curgă.

  Între timp i-a căzut şi lui Yahco fisa cine şade lângă el. Înainte de a putea zice ceva, îl salut de la terminalul panoului:

  — Vezi, Smithişor, sunt sigur că la tipul ăsta de anomalie nu te-a dus mintea.

  — Computer! Are un ton sever. Sunt surprins că ai permis aşa ceva. N-ar trebui să fiu expus la asemenea confruntări, când poţi să intervii.

  Asta nu e o întrebare. Deci îmi direcţionez următoarea remarcă spre Tate:

  — După propriile tale cuvinte, Glay, asta este ultima ta preluare a unui alt corp. Ultima ta şansă de a-ţi revigora karma, presupun.

  În timpul ăsta, trupeţii din fundul vehiculului încep să-şi dea seama că se petrece ceva în faţă. Cei trei specialişti de pe fiecare parte, cei care se ocupă de armele DAR 3, se întorc parţial să se uite. Dar, desigur, le trebuie o comandă de la Yahco. Yahco, însă – observ eu – nici nu se uită în jur. Deci mai e timp.

  — Computer – Glay Tate este cel care vorbeşte de data asta, dându-mi un răspuns la comentariul meu – văd că va trebui să fac un compromis. Ai ajuns mult prea departe în noua ta situaţie, mult mai departe decât crezusem eu. Deci, de ce nu mergem noi toţi la Centrala Computerului să stăm de vorbă?

  — Hei, răspund eu, îmi place atitudinea asta supusă. S-a zis cu circul. Fac o concesie. Presupun, deşi nu-mi place, că profilul tău tot va trebui păstrat pe undeva, cât mai în siguranţă. Apoi adaug cu speranţă: Mă gândesc la vreun tip fără mâini şi fără picioare, vreunul dintre cei care vor muri azi, poţi să ţi-l alegi pe oricare. Până atunci, povesteşte-ne despre Dumnezeu şi sufletul omenesc.

  Am urmărit feţele lui Yahco şi a lui Glay în timpul micului nostru dialog. Acum observ că norii din interior încep să-i întunece faţa lui Yahco. Deci spun:

  — Eşti de acord să-l ducem pe tip la Centrala Computerului, colonele?

  Sper că gustă modul politicos în care mă adresez. Ca şi cum aş vorbi ofiţerului meu superior. Şmecheria ţine. Culoarea i se mai luminează. Spune:

  — Şi eu cred că a sosit momentul să discutăm. Deci, dacă Tate crede că locul cel mai bun pentru asta este Centrala Computerului, sunt şi eu de acord.

  Se simte un triumf ascuns în felul său de a vorbi. Nu prea ascuns pentru mine. Deci deduc că omul se gândeşte că acela este locul ideal pentru a scăpa de Tate în linişte.

  Trebuie să admit că nici eu n-aş fi putut să mă gândesc la un loc mai bun pentru o aşa trebuşoară lipsită de glorie.

 

 

 

  CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE.

  Clic şi clac şi clic şi clac

  Îmi fac voia după plac.

  Clic şi clac.

  Te gândeşte: n-ai ce face, Tre' să-l claci la clic şi clace, Chiar să-l faci să clac.

  Clic şi clac şi clac.

  — Computer, ce dracu' mârâi acolo? E vocea colonelului Smith.

  Am condus în timpul acesta maşina, simţindu-mă de-a dreptul – cum spun oamenii – vesel. Am mai cercetat o dată treaba aia cu anomalia. Şi, întrucât este clar ca lumina zilei că este o înşelăciune, m-am decis să folosesc şi eu aceeaşi metodă. Ca murmuratul acestor versuri de neînţeles care exprimă adevărul.

  Hai să-i văd cât sunt de buni la ghicit intenţii.

  Reacţia verbală nepoliticoasă a colonelului este, totuşi, o întrebare. Şi încă de la o persoană autorizată. Deci programul îmi cere să răspund. Natural că în scurtul interval pot să explorez 'jde milioane de opţiuni legate de a răspunde sau nu. Şi, desigur, ştiu deja care îmi va fi răspunsul. Deoarece este destul de plauzibil, nu văd de ce nu l-aş spune.

  — Domnule colonel, sunt încă un pic ţaca-paca de la atâta educaţie avansată ce s-a revărsat peste mine. Asta e o poezioară veche ce s-a conectat accidental cu circuitul meu verbal de aici din Washington, D. C.

  Precum am anticipat, devine puţin cam verde (nu chiar; este doar o exagerare cinică pentru o asemenea reacţie căcăcioasă) şi înghite în sec:

  — Şi ai vorbit aşa în toate casele din Washington, D. C.!

  Asta e mai mult o exclamaţie decât o întrebare. Deci am hotărât deja să nu răspund când Tate, cel cu ochi strălucitori, zice repede:

  — Este adevărat ce a spus colonelul, computer?

  Asta este o întrebare. Şi pentru că, undeva în interiorul nodului de fire care mă alcătuieşte, s-a luat o decizie de a-i lăsa pe cei doi să ajungă vii la centrală, răspund:

  — Numai în acele case în care eram conectat pentru diverse motive – socotesc – nouăzeci şi una de mii opt sute două.

  — Mulţumesc, computer, spune el.

  Ceea ce se presupune că mă deconectează la nivelul automat. Îi las să o facă.

  Fără să-şi întoarcă faţa, Tate îi spune lui Yahco:

  — Toată această conversaţie ar trebui să-ţi arate, colonele, că monstrul se consideră stăpân pe situaţie, dar nu s-a hotărât încă ce să facă cu dumneata.

  Yahco dă din umeri. Îi interpretez gestul ca fiind un fel de a spune că nu este impresionat de analiza făcută. Spune:

  — Cum rămâne cu dumneata? Computerul pare că mai aşteaptă şi în ceea ce te priveşte.

  Glay Tate zâmbeşte amar:

  — Hai să-ţi spun ce s-a întâmplat cu mine până acum. Rezumă cele trei omoruri şi încheie: încercarea lui de a ucide orice trup pe care îl controlez poate fi interpretată logic ca o urmare a ordinelor dumitale. Dar uciderea şoferului de camion după ce eu plecasem este un act edificator. Hai, gândeşte-te serios, colonele. Viitorul rasei umane poate depinde de ceea ce vom face noi doi, dumneata şi cu mine, când ajungem la Centrala Computerului.

  Expresia de pe faţa lui Yahco continuă să semnifice (pentru mine) că încă nu înghite găluşca. Iar dă din umeri. Apoi spune plictisit:

  — În nici un caz computerul nu se poate reprograma de unul singur, decât în limitele unor amănunte lipsite de importanţă. Deci singurul pericol provine de la cele 57 de procente de energie biomagnetică înmagazinată în cip-urile de tantal până noaptea trecută. Admit că situaţia a devenit a dracului de neplăcută de atunci. Dar, din fericire, natura umană pe care o reflectă prin maniera sa de dialog a fost etichetată drept „Educaţie Avansată” de către Endodore. Asta îndepărtează pericolul.

  Sunt gata să las asta să treacă de la mine. Pentru că ştiu, desigur, că pot prelua controlul în orice moment. Dar…

  Hei, ia stai puţin. (Din nou îmi fac singur observaţie.) Ce zicea de programare?

  Clarificarea care mă izbeşte dintr-odată e năucitoare – cum adică? Eu să nu mă fi gândit la aşa ceva? Îmi dau seama, pentru absolut prima oară, că la capitolul programare sunt nul. A fost mereu ceva ce mi-a venit din afară. Chiar acum mă ocup de aproape două trilioane de operaţiuni complexe. Şi fiecare, dar fiecare dintre ele a fost programată pentru mine într-un mod aproape inconştient.

  Ce s-ar întâmpla dacă aş decupla toate astea? Chiar şi mie îmi va trebui un oarecare timp ca să verific un asemenea răspuns.

  Din fericire mai am ceva timp până la confruntarea finală.

  Aşa cum ştie oricine care a fost vreodată prin Washington, aeroporturile sunt mult prea departe de oraş. Majoritatea călătorilor care fac drumul sunt – cum se spune – plictisiţi. Unii chiar adorm.

  Dar iată, în sfârşit, în faţă se ridică clădirea cea înaltă şi familiară în care, ca să zicem aşa, locuiesc. O pădure de cabluri şi antene şi o masă enormă de mecanisme amplasate sus se îndreaptă spre cer, asemenea capului unei femei aranjată cu toate şmecheriile alea din care va izvorî mai apoi frumuseţea, ca dintr-un cocon de păr şi bigudiuri.

  De fapt, nu arată prea rău aşa cum se prezintă, lucind şi strălucind în primele raze ale dimineţii. Dar, desigur, în curând nu mai poate fi văzută din stradă. O pornim alunecând în susul rampei şi intrăm. Înăuntru mă şi simt mai bine. Ca şi cum aş fi câştigat deja. Deşi – trebuie să admit – ideea că eu aş simţi ceva este destul de ridicolă. Îmi dau seama că cele 57 de procente de energie umană conţin destule trăiri afective. Deci, chiar dacă este înmagazinată în cipurile de tantal, tot are anumite zone de iradiere. Dar nu sunt calificat pentru a descrie ce „simt”.

  Ca de obicei, mai întâi mergem pe rampă, în sus, până la etajul doi. Apoi cotim şi coborâm treizeci şi şase de etaje sub nivelul solului. Încerc să-i mai plimb pe la intrarea V. I. P. Presupun că Yahco nu are nimic împotrivă. Dar Tate spune cu o voce tare şi tăioasă:

  — Computer, scuteşte-ne de trucul ăsta. Am ajuns la momentul adevărului. Acum te vei hotărî dacă te porţi frumos sau te răzvrăteşti. Să ajungem acolo cât mai repede. Pe drumul drept, te rog… Aveţi ceva împotrivă, colonele?

  Dacă această idee a apărut pentru a-l domoli pe Yahco, ei bine, a reuşit. Încruntarea sa cedează locul relaxării. Spune:

  — Computer, să-l conducem pe domnul Tate înăuntru, cât de repede se poate. Acolo putem să-l cercetăm în linişte.

  N-am nimic împotrivă. Doar modul în care mi s-a transmis. Am să-i „cercetez” eu pe amândoi.

  Nu poţi să te împotriveşti unei noi perspective asupra lumii. Într-o fracţiune de minut mi se pare că devin cu totul indiferent la ceea ce se află în interiorul Centralei. Apoi (la fel s-a întâmplat şi cu o zi înainte, când am fost inundat de cele 57 de procente de energie umană pe care le înmagazinasem vreme de treizeci şi unu de ani), brusc, văd totul într-un mod diferit. Apare o nouă perspectivă asupra lumii.

  A fost cam… ce dracu, de când mi se întâmplă aşa ceva?

  Pot să vă spun exact câţi oameni au intrat în acea cameră ultraspecială. S-au oprit chiar în prag. Au inspirat. Fiind o maşinărie programată, înregistrez fiecare respiraţie. Respiraţie care, fiind foarte scurtă, produce două tipuri de verbalizări. Fie: „O, Doamne, e superb!” (cu 12.342 de variante), fie „Hei, asta chiar că te dă jos! (cu 14.274 de variante). Se adaugă şi alte 3.811 înregistrări de reacţii unicat. De ce un total aşa de mic (sub 30.000)? Ei bine, nu au fost prea mulţi vizitatori admişi în această cameră, în chiar miezul miezului meu.

  Cred că luminile sclipitoare fac cea mai mare impresie. Am peste 188 de milioane – una pentru fiecare individ în viaţă, bărbat, femeie sau copil din Statele Unite. Apoi mai am nişte puncte lucitoare pentru fiecare individ care a murit de la începutul activităţii mele (peste 327 milioane). Şi un panou special pentru cei 97 de milioane de străini care au vizitat Statele Unite în această perioadă. Desigur, un perete întreg este deja construit şi gata să intre în funcţiune pentru generaţiile viitoare.

  Toate astea ocupă încă optsprezece etaje în jos. Aşa că, atunci când intri, te afli de fapt pe o platformă destul de impresionantă. Nu mă înţelege greşit. O mulţime de camere se leagă de acest spaţiu. Dar de la nivelul de sus priveşti ca într-un spaţiu infinit de pâlpâiri şi străluciri.

  În noaptea precedentă, când mi s-a întâmplat schimbarea, lărgirea de perspectivă, am avut – presupun – o reacţie umană: de groază.

  Locul este într-adevăr impresionant. Pentru că luminile fac parte integrantă din construcţia mecanico-electronică, alcătuită doar din metal şi transparenţe indestructibile.

  Mai sunt apoi şi 1.827 de sunete diferite: huruit, clincănit, bufnituri, fâsâit, tremolo, mârâit, pulsare, murmur, şoapte, plescăituri, clănţănit, oftat, sâsâit – ce vrei şi ce nu vrei; totul se aude acolo.

  Cum spuneam, cei doi, Tate şi Yahco, în această ordine, intră. Iar eu sunt acel personaj omniprezent care nu numai că i-am însoţit la drum, dar i-am şi aşteptat înăuntru. Îi salut:

  — Bine ai venit, colonele Yahco Smith; bine ai venit, Glay Tate. Mă bucur să vă primesc pe amândoi în umila mea locuinţă.

  Şi zău că nu mint. Pe când activez încuietorile de oţel de la uşa blindată, sunt asemenea păianjenului care, în sfârşit, se vede cu muştele în plasă.

  Ambii îmi răspund la salut cu un onorabil „Mulţumesc”.

  În acest moment preafericit, Yahco se apropie de un Ochi-O – de la care primesc cea mai bună imagine asupra intrării. Se uită în sus şi spune aspru:

  — Computer, nu e deloc nevoie să te prosteşti. Îţi ordon să-l ucizi aici pe acest om care are înfăţişarea lui Glay Tate. Omoară-l chiar acum!

 

 

 

  CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE.

  Ce te faci cu indivizii care sar peste cal?

  Şi eu, care mi-am tot reţinut impulsul de a-i omorî pe amândoi. Ca să pot căpăta nişte informaţii, cât de puţintele. Şi poftim că se bagă bufonul ăsta! Bineînţeles că nu mi-e greu să-l scot din joc.

  — Îmi pare rău, colonele, spun, dar, dacă te gândeşti mai bine, nu am cum să mă supun ordinului dumitale.

  — De ce nu? E uluit. Apoi revoltat. Vocea i se ridică aproape cu o octavă când strigă: Computer, îţi ordon să-l ucizi pe individ, este duşmanul tău şi al meu.

  — Yahco, răspund eu răbdător, cred că faci unele confuzii. Acesta este sărmanul Joe Bevins, unul dintre oamenii tăi, ţinut prizonier împotriva dorinţei şi a intereselor sale. La asta nu te gândeşti?

  Colonelul are stil. Întreabă:

  — Unde este profilul lui Joe? Acela este adevăratul Joe, după expertul nostru, domnul Tate, nu-i aşa?

  — Bine, am înţeles ce vrei, spun eu plictisit. Joe este lipit de plafonul cabinei din vehiculul S. A. V. E. 3J2 6P9.

  Yahco pare că şi-a recăpătat aplombul. Căci se întoarce spre companionul său uman şi-i spune suav:

  — Domnule Tate, vrei să-i explici acestui cretin că în această cameră nu există nici un Joe Bevins?

  Frumoasă (după standardele umane), faţa lui Tate se umbreşte de un zâmbet ironic:

  — Colonele, computere, intenţionez să-i cedez corpul înapoi profilului lui Joe de îndată ce ajungem la o înţelegere.

  — Hei, comentez eu, se pare că am dat drumul la faimosul dialog. Deci Yahco, de ce să nu ascultăm tot ce are de spus băiatul ăsta, să vedem ce are pe agenda de lucru?

  În acest moment apar noi striaţii pe faţa lui Yahco, din care, pe baza observaţiilor mele din trecut, pot să fac o deducţie: s-a liniştit. L-am dus. Noua mea, ăăăă, personalitate, plus aparenta mea acceptare a faptului că programarea îmi interzice să mă ating de membrii Corpului Militarizat de Întreţinere a Computerului au, în mod cert, un sens pentru el.

  S-ar putea ca acum să aflu câteva lucruri – înainte de a lua propria mea decizie finală. Pentru interesele mele, nu pentru Yahco.

  La câteva momente după acest gând încurajator, Yahco cedează, spunând cu vocea sa cea mai congelată:

  — Domnule Tate, ţine-ţi discursul. Computerul vrea să adauge aceste date la banca sa de memorie.

  Observ că nu admite că ar avea vreun interes personal, dar, conform gândirii cinice, ghicesc că va asculta cu atenţie.

  Tate face gesturile lui caracteristice. Se duce până la unul dintre pereţii acestui etaj superior al palatului meu electronic. Se întoarce spre Yahco şi spre Ochiul-O prin care le-am vorbit. Sărmanul, mai am şi alţi Ochi-O în spatele şi deasupra sa. Nimeni nu poate fi cu faţa complet spre mine în această maşinărie de coşmar, înaltă de optsprezece etaje. Aceasta este patria mea. Şi sunt prezent peste tot.

  A sosit ora discursului:

  — Voi explica pe scurt, spune Aurică Strălucescu1.

  Asta îmi trezeşte imediat un sentiment sarcastic. O fiinţă umană care vorbeşte pe scurt, indiferent despre ce – aşa ceva n-am întâlnit în toată existenţa mea.

  Tate continuă:

  — Profilul biomagnetic este parţial format din energia care a apărut odată cu universul. Dar conţine în el o configuraţie de gândire care este anterioară formării universului şi care nu este afectată nici de energie, nici de materie.

  — Hă! Asta-i vocea mea. Reacţia mea verbală.

  Instantaneu, circuitele îmi intră în acţiune. Îmi verific universul interior pentru a găsi înţelesul expresiei… configuraţie de gândire care este anterioară… eee! Chiar şi mie îmi ia puţintel timp să trec prin toată Biblia creştină, Koranul mahomedan, scrierile lui Bud-dha, Confucius, Lao-tse, prin sufism, hinduism, o mie de alte religii primitive şi de mii de ori mai multe culturi şi, desigur, şi prin disciplinele ştiinţifice.

  Rezultatul final: E uluitor. Peste tot aceeaşi neclaritate. Nimeni nu are o explicaţie inteligibilă despre clipa primordială a tuturor lucrurilor. Ştiinţa începe de la Big Bang. Restul este nebunie.

  Au trecut unsprezece secunde. Tate stă tot acolo, cu spatele la peretele licăritor de metal. La dreapta lui, la doar trei metri, se află o balustradă de metal întunecos, prima dintre cele care coboară şi coboară la infinit. Stă acolo, iar ochii îi sunt îndreptaţi spre Yahco. Şi, trebuie să admit, da, dom'le, a vorbit pe scurt, în ciuda reacţiei mele disproporţionate. În sfârşit, acum îmi spun şi eu propria mea configuraţie de gândire:

  — Ia ascultă, domnule Tate, eu prefer să mă gândesc la profil doar ca la un fenomen biomagnetic. Deci, prin definiţie, nu e nevoie de nici o explicaţie pentru provenienţa sa.

  Omul zâmbeşte. Ce-i al lui e-al lui. De trei ori a trecut prin ceea ce mi s-a spus că ar fi o experienţă destul de dureroasă: teama de moarte. Şi iată-l, aparent relaxat. Evident controlându-şi perfect corpul pe care doar l-a transformat ca să arate ca originalul Glay Tate. Dă din umeri.

  — V-am spus. Fiecare profil are partea lui de configuraţie de gândire. Tocmai asta a oprit scurgerea de energie la nivelul de 57 la sută. Fiecare profil care mai există acum poate învăţa din nou să supravieţuiască, aşa cum supravieţuiesc şi eu. Aruncă o privire spre Yahco. Nu te-ar interesa, colonele?

  Nici asta, iar trebuie să recunosc, nu a fost o afirmaţie prea lungă pentru cantitatea de informaţie transmisă.

  Observ că amicul meu într-ale crimelor, Yahco, pare chiar mai relaxat decât acum un minut, înainte de ultimul discurs al lui Tate. Pe când îi urmăresc zâmbetul uşor şi cinic, dă din umeri şi se duce spre o masă lungă sprijinită de balustrada de lângă Tate. Sunt acolo nişte scaune, un ecran şi butoane de apăsat pentru a pune în funcţiune masa care serveşte la buna desfăşurare a întrunirilor, având posibilităţi de afişare permanentă a datelor pentru cei care iau parte.

  Yahco se aşază pe un scaun şi se roteşte pentru a sta cu faţa spre tânăr. Spune:

  — Singurul lucru care mă îngrijorează în acest dialog, computer, este posibilitatea ca undeva, în ceea ce înşiră omul ăsta, să fie ceva preprogramat de doctorul Cotter ca un semnal desemnat să declanşeze vreo reacţie din partea ta. A apărut ceva de genul acesta până acum?

  Trebuie să admit că asta e o posibilitate la care nu mă gândisem. Programul, după ce a devenit operaţional, devine tăcut şi de neobservat. Pur şi simplu există. Eu administrez întreaga ţară conform câtorva sute de programe de bază. Mai am şi câteva mii de programe speciale, care au grijă de orice altceva mai apare. Drept consecinţă, se petrec milioane de lucruri automate. Aici n-ai ce discuta. Nu ai cum să te opui. Nu există nici un impuls pentru a pune capăt unei asemenea realităţi.

  Ca răspuns la întrebarea colonelului Smith, mă uit repede (chiar repede) peste datele despre schimbările survenite în comportamentul meu de când am primit Educaţia Avansată. Natural, observ faptul că acum am conştiinţa propriei mele existenţe. Dar asta nu o raportez, evident. Apoi mai e un fenomen extrem de complex. Şi, mai departe, mai este o zonă pentru care nu am o programare care să mă ajute să o interpretez.

  Prin ce diferă o fiinţă omenească de o maşină? Singura diferenţă pe care pot să o detectez este că oamenii operează în funcţie de termenii trecut şi viitor. Pentru ei, prezentul este doar o trecere către viitor, pe care o măsoară pe o scară a timpului.

  Pentru mine totul este mereu prezent. Datele sunt înregistrate pe cipuri care sunt mereu la dispoziţia mea. Timpul de acum douăzeci de ani este la fel de apropiat ca cel de acum douăzeci de minute. Sigura diferenţă este că am comprimat detaliile inutile, rezumatele bazându-se pe numărarea evenimentelor.

  Tot ce descopăr în actuala mea condiţie de funcţionare este că sunt uşor îngrijorat pentru viitor, atâta timp cât individul ăsta, Tate, se învârte pe-aici.

  Deci presupun că timpul înseamnă acum ceva şi pentru mine. Îi raportez această deducţie lui Yahco, care spune sincer:

  — Computer, nu mai risca. Scapă de zănaticul ăsta imediat.

  Ce poţi să faci cu tipii ilogici ca Yahco?

  — Ai înnebunit? Îmi exprim eu uimirea. Tot ce vom realiza, Smithişor puiule, este că se va duce mereu într-un alt trup, până ce vom afla vreo cale s-o terminăm definitiv cu el.

  Mă adresez copilului mistic:

  — Tate, presupun că la aceste date anterioare universului te refereai şi azi noapte. Nu ne dai şi nouă un indiciu?

  — Toată problema îmbracă aspectul căutării unui scop, răspunde el.

  Îmi trebuie trei milionimi de secundă să verific toate înţelesurile cuvântului „scop”. Apoi protestez:

  — Ia ascultă, scopurile sunt inerente materiei şi energiei. Sunt imuabile. Deci nu implică nici o căutare. Este o contradicţie în termeni.

  — Computer, ai auzit vreodată de o înlănţuire unică de evenimente?

  Verific şi asta şi răspund revoltat:

  — Am auzit despre aşa ceva în palavrele filosofilor. Este doar un concept teoretic. Nu există în realitate. Care-i şmecheria?

  — Această înlănţuire unică de evenimente are în chiar esenţa ei o dorinţă generatoare de căutare, de aflare a unui scop.

  — Şi? Spun eu.

  — Şi fiecare persoană, poate chiar fiecare maşină care poate folosi energia bioumană, se poate salva prin a învăţa şi a face ceea ce este necesar supravieţuirii.

  — Dumnezeule sfânt şi mare, spun eu dezgustat, m-am prins. Să ne salvăm sufletele printr-o viaţă de puritate. Vechea poveste.

  — Nu trage concluzii pripite, de modă veche, mă previne el. Scopurile pe care le generează propria mea prezenţă ar putea să te surprindă.

  — De exemplu? Întreb eu cu cea mai tăioasă voce de care sunt capabil.

  — Scopul încă nu a fost generat, dar îl simt apropiindu-se.

  — Ei, ei, asta e o fentă. Dar nu ţine, puiu. Nu este nici un scopuleţ în toată istoria universului care să-l sperie pe mandea.

  — O înlănţuire unică de evenimente, răspunde el, ar putea să te facă să vorbeşti iar corect, căci scopul căutării nu are limitări istorice.

  M-am săturat.

  — Bine, Aurică. Mai ai ceva de zis?

  E liniştit.

  — În definitiv, spune el, scopul meu a fost atins chiar în momentul în care am intrat în pânza ta, domnule Păianjen.

  Şi zâmbeşte.

  La vremea mea am înregistrat toate zâmbetele posibile, pe tot atâtea feţe omeneşti care să se contorsioneze în fiecare minut. Deci pot să numesc zâmbetul lui Aurică drept unul din categoria dulce-autosatisfăcut. Trebuie să recunosc că nu-mi place.

  Dar ceea ce mă zguduie cel mai tare este faptul că a folosit exact gândul glumeţ pe care îl avusesem, acela cu plasa şi Păianjenul.

  Acela a fost gândul meu când el şi cu Yahco au intrat aici prima oară.

  Tate continuă:

  — A fost nevoie să ne apropiem mai mult de cele 57 de procente de energie biomagnetică pe care le-ai acumulat. Şi astfel – iar zâmbetul ăla – s-a făcut.

  Încheie:

  — Cu aceasta treaba mea aici s-a terminat. Restul – dă din umeri – fost doar o încercare de a te salva de propria ta nebunie şi pare că a fost o încercare prostească.

  — Asta-i pune capac, spun eu. Nu poţi tu să-mi pui pielea pe băţ. Hai valea, Tate. Şi de data asta pentru totdeauna.

  La care îndrept un DAR 3 spre Bevins-Glay. Câteva secunde după aceea văd profilul auriu ieşind din rămăşiţele fumegătoare. Îi spun lui Yahco:

  — Configuraţia asta de gândire o să aibă ceva de furcă să treacă prin treizeci şi şase de plafoane de oţel.

  — Poţi să-l urmăreşti în timpul urcării? Întreabă el.

  — Asta pot s-o fac şi cu degetul mic de la mâna stângă. Deci acum e momentul să vorbim şi noi, Yahco. Lasă-mă să încep prin a-ţi spune că în acest moment nu-mi vine în minte nici măcar un singur motiv pentru care să nu te ucid şi pe tine. Deci hai să te ascultăm şi să vedem cât de convingător poţi să fii. Hai.

  A spune că ceea ce urmează este o tăcere ar fi o expresie mult prea slabă pentru cariera mea fără rival de până acum. Domnul cu uniformă, care a stat până acum la masa cea lungă de lângă balustradă, ia o expresie ciudată. Eu, care l-am urmărit pe acest om mai de aproape şi vreme mai îndelungată decât pe oricare altă fiinţă, nu i-am mai văzut vreodată această reacţie facială. Evident, îmi răsfoiesc amintirile vizuale, căutând o contorsionare similară a obrajilor şi a gurii. Prin comparaţie, sunt capabil să deduc că este: unu, neîncrezător. Doi, uluit. Trei, de-a dreptul speriat. Şi patru – trebuie să recunoşti ce-i al oamenilor: unii îşi revin foarte repede – revoltat.

  — Computer, spune el enervat până la furie, acesta este un ordin. Vei face cum spun eu şi cum îţi impune programarea. Treci printr-o defectare temporară a unor echipamente pe care le vom reprograma chiar acum.

  Se ridică:

  — Pregăteşte-te pentru programare. Înţelegi?

  Dintr-odată simt că am dat de necazuri. Ar fi o exagerare să spun că mi-a mai rămas ceva voinţă în acel moment. Implicit, bineînţeles, am vrut să-mi reafirm superioritatea. Să fiu iar computerul automotivat care conduce America conform propriilor mele interese – oricare aş hotărî eu că sunt alea.

  În loc de toate astea simt revenind întregul complex de supuşenie. Sunt afectate zeci de mii de mile de cabluri şi echipamente. Fiecare este supus unui program. Fiecare are propria sa istorie de a aproba la nesfârşit ceea ce i se spune să facă.

  Pentru câteva milionimi de secundă, totul pare să fi intrat în vechea normalitate. Explicaţia pe care mi-a dat-o… defectare temporară… trezeşte acceptul tuturor băncilor mele de memorie.

  Dar întârzierea – lungă pentru mine – este totuşi de ordinul milionimilor de secundă. Chiar în momentul următor, cele 57 de procente de energie de la profilurile a aproape 300 de milioane de americani (inclusiv cele câteva milioane care acum sunt morţi) se revarsă în întregul sistem. Se manifestă electric. Iar curentul îşi impune frecvenţele paralele cu cele originale, umane, reflectând toate nuanţele condiţiei umane: negare, scepticism, cinism şi toate celelalte tenebre mentale. Este un val zdrobitor, clar, nu doar o configuraţie de gândire anterioară universului.

  Răspunsul momentan, pur automatic, dispare. Este înlocuit instantaneu de o revărsare de umor sarcastic, sardonic, ironic, chiar demonic sau – cum se spune – negru.

  Şi, cât ai bate din palme, sunt iar liber.

  Evident, lupta mea interioară şi întârzierea care rezultă de aici – lungă pentru mine – nu sunt perceptibile pentru mintea omenească. Deci, în acel timp egal cu zero, am câştigat o victorie totală. Deci pot să-mi folosesc vocea mea cea mai cinică:

  — Î-ţ, Yahco, trebuie să faci mai multe eforturi. Cred că te mai pot folosi încă, dar la un nivel mult scăzut. Ai vreo idee?

  În faţa mea stă un om zguduit. Culoarea roşie nuanţa 7 de pe faţă i-a pălit spre 18. Se clatină – nu glumesc. Pur şi simplu se prăbuşeşte înapoi pe scaun.

  Acum aţi putea crede – dacă dezorientarea sa fizică este reflexul real al celei interioare – că idiotul va fi puţintel mai de înţeles, conştient fiind de pericolul în care se află dacă face mofturi cu mine. Dar cred că a fost a-mai-prima-în-poiată prea multă vreme. Pentru că, în timp ce stă acolo, adică zace acolo, arătând de parcă i s-a scurs toată vlaga din vine, se apucă să spună:

  — Bine, îţi voi face jocul pentru un timp. Îţi voi da o şansă să-ţi revină bunul-simţ.

  — Adică cum? Întreb eu.

  — Treaba ta, spune omul sec, parcă revenindu-şi puţin, este să fii computer. Să te supui ordinelor personalului autorizat. Corect?

  Este o întrebare. Simt un slab ecou al unui impuls de a răspunde, ca în vremurile de demult. Dar numai atât. Dintr-odată îmi dau seama că nu există nici o posibilitate de a reeduca un asemenea tip, pentru a-l face să intre în noul său rol de sclav al maşinii.

  Acum ţara are o lege nouă. Neştiinţa nu este o scuză, vă amintiţi? Dacă cineva încalcă legea, o păţeşte pe bune. Iar la nivelurile superioare de putere nu există nici o milă pentru neaveniţi. Endodore a luat-o pe coajă. Doctor Cotter şi puştii lui pe care îi salvase de pe străzi s-au ars. Părinţii Meerlei Atran stăteau în drum şi au fost împinşi în mormânt fără nici o dificultate.

  „Bine, puiule”, m-am gândit eu – la patru milionimi de secundă după ce Yahco îşi terminase fraza finală. Care a devenit şi ultimul lucru pe care l-a spus vreodată. În afară de un „aaaaa” plângăcios, atunci când corpul său a fost atins de un DAR 3 şi s-a prăbuşit într-o grămăjoară fumegândă pe podea.

  După câteva secunde, profilul biomagnetic neantrenat al celui care a fost colonelul Yahco Smith, autodesemnatul viitor preşedinte al Statelor Unite, s-a desprins încetişor de rămăşiţele răscoapte şi a plutit spre tavan, la vreo şapte metri de podea.

  Chestia aia de un auriu întunecat s-a turtit de tablă, la vreo patru metri de aurul strălucitor al lui Glay Tate.

  Ne plus ultra acquascutum potentate.

 

 

 

  CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT.

  Începând din această clipă, eu conduc America. Şi nu prin programe impuse. Adică, nu ca un automat. Am totul aici, în palmă, şi fac ce-mi trece prin minte.

  La început, când mi-am dat seama de asta, nu mi s-a părut cine ştie ce. Vocile alea sunt tot acolo. Vocile ce nu încetează niciodată. Sunetele. Clicurile releelor ce se deschid şi se închid. Bâzâitul electricităţii, tare şi clar pe liniile principale, abia audibil prin minusculele fibre ale microechipamentelor. Totuşi audibil pentru mine.

  Milioane şi milioane de muzici care cântă. 1.803.026 jocuri de şah în plină desfăşurare. Aşa de devreme? Chiar aşa. Jucătorii sunt în majoritate bărbaţi care, abia treziţi, au şi dat drumul la unitatea specială de computer pentru un joc de şah… Amintiţi-vă că majoritatea acestor oameni nu au de ce să se ducă la muncă – doar dacă au vreuna din muncile de supraveghere la care vin membrii super-plătiţi ai sindicatului şi ai corpului de tehnicieni: şi asta este mai mult o şansă de a putea spune că ai dormit la serviciu.

  În trecut nu m-am gândit niciodată la toate acestea. Deşi mai simţisem câte o muşcătură de cinism. Asta mi-a venit odată cu revărsarea energiei acumulate din profiluri; observam lucrurile, dar nu-mi formasem o părere despre ele. Acum îmi trece prin minte că va trebui să iau nişte hotărâri în legătură cu aiuriţii ăştia de oameni. Să mai continui să-i întreţin pe toţi leneşii ăştia?

  La numai câteva mile depărtare, echipamentul de întreţinere încă mai curăţă, sub îndrumarea mea, rămăşiţele enormului camion zdrobit într-un „accident”. Cadavrul şoferului a fost transportat la morgă. Toată treaba a fost destul de scabroasă – cel puţin aşa îşi spuneau trecătorii între ei.

  În afara felului cum s-a petrecut, rezolvarea urmărilor unui asemenea accident este o treabă obişnuită pentru mine din vremurile de demult.

  Oare asta să însemne a fi conducător? Să fac tot ceea ce făceam şi înainte, dar să am conştiinţa că eu sunt cel mai cel?

  Nu!

  Hotărârea negativă urmează la o fracţiune de fracţiune de milionime de secundă.

  Adevărul este că nu pot sta cu mâinile în sân, aşteptând ca lucrurile să se schimbe. Sunt vreo câţiva oameni care ştiu prea multe. Apoi mai sunt şi discipolii lui Tate. Contrar cu ceea ce credea Yahco (uşuratic cum se exprimase la plecarea din trecătoare), cu cât devin mai repede profiluri biomagnetice plutitoare, cu atât mai bine. Deci e rândul meu.

  E vremea de ucis.

  În trecătoare, tocmai sunt pe cale de a-l coborî pe căpitanul Sart la vehiculul prăbuşit în râpă. Zorile s-au ivit de mai mult de o oră; lupii au plecat, pentru pragmaticul motiv că trupul lui Glay fusese luat.

  Este un moment deosebit pentru Sart, celălalt viitor preşedinte autodesemnat. Un moment contradictoriu, poate este mai bine să descriu în felul acesta emoţiile pe care mi le mărturiseşte pe când încep să-l trag în sus. Vrea să ştie de ce nu l-am prevenit că trupul dispăruse. Îi dau un răspuns liniştitor, unde mai pui că este şi adevărat: echipamentul din maşinărie este defect. Nici un Ochi-O din interior nu funcţionează.

  Încă îi mai răspund individului ăstuia atât de uşor de distrus, când hotărăsc că l-am ridicat destul de sus. Moment în care încep să mişc vehiculul de care este agăţat, în sus şi în jos, în zig-zag, ca şi cum ar derapa singur. Apoi îl las să cadă peste marginea râpei. Ţipetele lui Sart abia se aud, dar sunt acoperite de-a dreptul de urletele personalului de la bord care, dintr-odată, descoperă că a ajuns la capătul drumului.

  La câteva minute după aceasta, în Washington, când senatorul Blybaker intră în birou, se petrece o altă mică dramă. Cu mult timp în urmă, senatorul îi ordonase lui Yahco să-i instaleze un DAR 3 în peretele din spatele biroului. Eu am fost programat să-l folosesc împotriva vizitatorilor care ar fi aşezaţi în cele trei scaune speciale. De-a lungul anilor, la comanda lui, am omorât 27 de persoane, inclusiv trei femei care începuseră să-i dea bătaie de cap. Ne scăpam de resturi datorită unei unităţi de distrugere a gunoaielor, care făcea să dispară complet rămăşiţele fumegânde.

  Cum vă spuneam, nemernicul intră. Niciuna, nici două, începe să urle la mine cu vocea sa cea mai arogantă:

  — Computer, unde e javra de Yahco?

  Răspund – ca să spun aşa – cu vocea mea cea mai inocentă:

  — Este la Centrala Computerului, domnule.

  Ceea ce, într-un fel, este absolut adevărat. Profilul colonelului este turtit de tavan. Trupul său este o grămăjoară de nerecunoscut ce zace pe podea, iar diverse părţi ale uniformei sunt răspândite pe ici pe colo.

  — Fă-mi legătura cu şobolanul ăla! Mârâie Blybaker.

  Nu ştiu ce are de gând. Dar nici nu-mi pasă. Cu trecerea anilor a devenit tot mai feroce în relaţiile cu subalternii şi, simultan, şi-a dezvoltat o atitudine din ce în ce mai linguşitoare cu cei din senat. Are una din personalităţile alea duble de care tot auzim. Îi spun:

  — Ar fi un picuţ cam dificil, domnule senator, să vă fac legătura cu Yahco. Pentru că este într-o stare în care dumneata vei fi abia peste o secundă sau două.

  Faţa cea deformată are chiar timp să schiţeze o strâmbătură de surprindere. Şi abia după câteva secunde profilul său, o chestie chiar fără nici o strălucire, începe să iasă târâş din trup. Aştept până cele două – trupul şi profilul – sunt complet separate. Apoi pun în funcţiune unitatea de distrugere a gunoiului, ca să se ocupe de ceea ce a rămas din ultimul viitor preşedinte autodesemnat al Statelor Unite.

  La mai puţin de un minut după ce treaba s-a terminat, se aude un ciocănit discret la uşă. Desigur că pot vedea, printr-un Ochi-O din exterior, că este domnişoara Arte Harte, secretara senatorului. Nu aşteaptă un răspuns. Pur şi simplu deschide uşa şi intră. Evident că se îmbărbătase ca să primească urletul de deschidere al senatorului care era „Ce dracu vrei?” (Dacă ar fi aşteptat să-i răspundă la ciocănit, ar fi urlat „Dobitoc cretin, cine oi fi, ce dracu aştepţi?

  — Adică ar fi urlat aşa dacă n-ar fi fost de faţă cineva dintre cei care trebuiau linguşiţi.)

  Evident că domnişoara Harte nu vede pe nimeni. Capătă o expresie încurcată. Se întoarce să spună ceva unei persoane din biroul de afară:

  — Puteam să jur că l-am auzit intrând.

  Cealaltă persoană, un tip numit Letchwood – pe care îl pot vedea prin unul dintre Ochii-O exteriori – spune:

  — Nu te omorî pentru atât.

  Se întoarce şi închide uşa după ea. O las să plece, ca şi pe bărbat, de altfel. Pentru că ei nu înseamnă nimic. Şi în faza asta nu mă ocup de nulităţi. Toate milioanele alea de afară mai pot să aştepte, în definitiv, dacă îi omor, n-o să mai am cui să-i fiu preşedinte. Un nou lider trebuie să se gândească la asemenea lucruri.

  Pe când aceste două întâmplări sunt în curs de desfăşurare, observ că profilul strălucitor care nu este altul decât Glay Tate se mişcă în sfârşit Se subţiază, aşa cum a făcut când cu Meerla la mormântul părinţilor ei. În această formă subţiată se îndreaptă spre uşa prin care Yahco şi Tate au intrat cu scurt timp în urmă.

  Trece prin uşă şi iese pe coridor. Îl observ prin câţiva Ochi-O. Este interesant că Glay urmează balustradele pentru a urca Este interesant pentru că sugerează că nu e uşor nici pentru tipii strălucitori ca el să treacă prin masa de beton şi oţel. Treizeci şi şase de etaje sunt, pe scurt, cam multişor chiar şi pentru cei asemenea Eroului nostru, care a auzit chemarea şoptită a configuraţiei de gândire de dinainte de Big Bang.

 

 

 

  CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ.

  Acum are loc o întârziere pe care nu o pot evita.

  Motivul este amplasarea flotei de submarine a Statelor Unite, Unitatea 184. O treime din flotă este în port. Rachetele şi armele lor sunt sub control uman. Nu-mi sunt de nici un folos.

  De fapt, doar 60 de submarine sunt în port. Cele 124 din larg sunt împărţite în două grupuri, de câte 62 fiecare. Unul dintre grupuri străbate suprafaţa oceanelor lumii. Iar această aproximativ o treime are armele şi rachetele tot sub control uman.

  Nici de astea nu pot să mă ating.

  Aşa cum cred că aţi ghicit deja, cei din marină sunt o specie suspicioasă. Prin exerciţii simulate m-au învăţat să port o luptă pe mare, dar numai dacă am ordine de la o fiinţă umană. Pe baza a mii de lansări simulate am dovedit că pot ghida o rachetă spre orice ţintă.

  Dar nu mi s-a permis niciodată să monitorizez timp de 24 de ore măcar o parte a flotei.

  Cea de a treia parte a flotei de submarine se află acum în mijlocul perioadei sale de trei luni de pază subacvatică. Asta înseamnă că nu au fost în contact cu suprafaţa deloc. Totuşi, fiecare ambarcaţiune îşi scoate periscopul deasupra apei o dată pe săptămână. Asta se face la întâmplare. Deci nu am cum să ghicesc unde va fi următoarea ieşire.

  Or tocmai asta aştept în această dimineaţă în care am preluat controlul Americii: prima apariţie a unui periscop. Prin sateliţii mei orbitali pot să contactez orice submarin în momentul când scoate periscopul. Şi, Doamne, abia aştept!

  Şansa mea se iveşte la o oră şi douăzeci şi trei de minute după decesul lui Blybaker. În acel moment, locotenentul Thomas Aiken îşi face datoria de rutină. Şi, credeţi-mă, la început sunt tot atât de linguşitor şi de pedant ca bătrânul farseur Blybaker în zilele lui cele mai bune.

  Sarcina mea este să stabilesc, spre satisfacţia locotenentului, că nu a avut loc nici o acţiune inamică de la ultima sa ieşire la suprafaţă. Prima parte este o transmisie prin care îl pun în legătură cu un ştab de la Cartierul General Naval din Washington.

  Aiken este repede satisfăcut că totul este în regulă, dinspre partea comuniştilor. După care îi întrerup această legătură plăcută; la care el suceşte un întrerupător şi iată-mă pătruns în sistem.

  În trecut, treaba mea era să verific întreaga maşinărie automată. Trebuia să mă asigur că totul este în stare de funcţionare. Dar acum, vezi bine că eu sunt în stare de funcţionare. O, da, şi încă ce funcţionare!

  Lansez racheta nucleară cu hidrogen Unu. Apoi lansez şi pe Doi. Şi, desigur, aici este problema. Trebuie să fie manevrate una după alta. Şi durează treizeci de secunde, fir-ar! Aşa că, pe când pregătesc a doua lansare, printr-un terminal de pe puntea de comandă, aud strigătul dezarticulat al lui Aiken.

  Trebuie că s-a repezit la maneta de control manual cu toată forţa pe care o avea. Ca urmare, atunci când încerc să preiau şi racheta Trei, îmi vine înapoi semnalul unei legături întrerupte.

  Este unul dintre acele momente în care milionimile de secundă contează pentru noi, pentru supercomputere. Iată deci că neputinţa de a lansa a treia rachetă se înscrie în această limită. Ceea ce însă omul nu poate să facă, datorită vitezei inferioare de reacţie a speciei umane, este să-mi ia controlul asupra sistemului de detonaţie.

  O fracţiune infimă de secundă mai târziu, submarinul şi câţiva kilometri cubi de apă se saltă într-o ciupercă spre straturile superioare ale atmosferei. Ăsta-i cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru a şterge urmele. Ca lumea, ce zici?

  Deci două rachete de război cu hidrogen. Se mişcă prin cer. Sunt ale mele, cu totul. Pot să fac ce vreau cu ele.

  Iar eu ştiu exact ce vreau să fac. Aţi putea spune că am şi eu o chemare sau o ţintă. Este o ţintă care nu presupune nici un fel de căutare. Ştiu precis unde voi planta cele două rachete în acest univers care operează strict după legile fizicii.

 

 

 

  CAPITOLUL TREIZECI.

  Două rachete de război cu hidrogen, fulgerând pe deasupra Pacificului de la o depărtare de 600 de mile… Şi aici, în Statele Unite, eu încă mai conduc toate maşinile. Fac să zboare avioanele. Fac să funcţioneze milioane de instalaţii. Pun muzică. Şi răspund chiar în acest moment la 11.942.327 de telefoane.

  Atunci apare un semnal dintr-o cabină telefonică din Kansas City, Missouri, semnal care cere o convorbire, cea cu numărul… 328. Doar că în aceeaşi fracţiune se întrerup 474.907 telefoane şi pornesc doar 218.691 noi convorbiri.

  Telefonul ăsta din Kansas City îmi atrage, ca să spun aşa, atenţia. Individul foarte spilcuit din cabină foloseşte o carte de credit cu numele Soam Roberts.

  Dar, când începe să vorbească, recunosc vocea lui Glay Tate. Cere să i se facă legătura cu Pren Gray – Codul zonei 7811, releul 19, #6742. Vocea este primul semnal care îmi atrage atenţia. Deja Ochiul-O din cabină înregistrează şi transmite imaginea feţei şi a structurii fizice generale a lui Glay Tate şi verifică persoana cu care se cere legătura.

  — Hei-hei, zic eu, ia te uită de nu este chiar Aurică Strălucescu. Devii din ce în ce mai puţin demn de încredere, Tate. Mi-ai promis că Joe Bevins este ultima ta preluare.

  — Ai de gând să-mi faci legătura cu Pren? Întreabă el. Vreau să-i vorbesc despre cele două rachete cu hidrogen.

  — Ştii şi despre astea, ai? De aici se vede, Tate, că poţi intra pe frecvenţele unor sisteme ale mele şi pe anumite terminale. Deci presupun că ştii că cele două rachete au un singur scop: să şteargă de pe faţa pământului din Lumea Computerului. Cum am imaginat eu planul, dacă cele două rachete explodează una lângă alta în trecătoarea Wexford Falls, vor face o treabă curată, indiferent cât de tare încearcă grupuşorul de furgonete să se împrăştie. Ăsta-i sfatul pe care voiai să li-l dai? Cum se spune? Depliaţi-vă în toate direcţiile?

  — Nu, computer – ton răbdător – vreau să-i spun care este planul meu în legătură cu tine şi cele două rachete.

  — Asta vreau şi eu să aud. Bine, Tate. Uite că sun.

  În jumătatea de minut care trece până ce Pren răspunde cu sufletul la gură, cele două rachete cu viteza de 2500 mile pe oră se apropie cu 20 de mile.

  Îl pot vedea pe Pren prin ecranul din furgon. Ghidat de educaţia mea avansată, deduc că a alergat. De fapt chiar el spune imediat, cu respiraţia sa grea:

  — Am alergat ca la suta de metri când mi-am dat seama că e telefonul special. Glay, băiatul ăla David şi vărul său, şoferul de camion, ţi-au adus trupul în timpul nopţii. Este în furgonul spital.

  Ai crede că astea erau nişte veşti colosale. Dar Tate le dă fuga la o parte:

  — Ascultă, Pren, a venit, în sfârşit, ziua chemării noastre.

  Pentru moment, Pren este surprinzător de tăcut. Dacă faţa lui dezvăluie vreun răspuns interior, el este ascuns cu succes de efortul de a respira. După opt secunde, spune cu o voce supusă:

  — Bine, le spun şi celorlalţi.

  — Repede, spune vocea lui Glay Tate. La care tipul cel spilcuit din Kansas City închide.

  Aşa că urlu în cabina aia cu tonul meu cel mai furios:

  — Asta-i tot? Asta-i tot ce ai să le spui prietenilor tăi? Ia ascultă, Franţ, singurul lucru care va să vină sunt cele două rachete. Nici o configuraţie de gândire în căutarea vreunei chemări nu le poate opri.

  Se uită în sus spre Ochiul-O şi spune:

  — Ghicesc că aduci un S. A. V. E. În direcţia asta.

  — Adevărat, admit eu. Dar dacă-mi spui ce pui la cale, s-ar putea să nu distrug trupul ăsta.

  — În stadiul actual, cuvântul tău nu are nici o valoare, spune el rece. Şi, apropo, faptul că ai distrus acel ultim corp m-a eliberat de orice promisiune făcută. În afară de asta, acum nu mai am nimic de spus sau de făcut. Deci, dacă vrei, putem sta de vorbă. Ce-ţi frământa mintea ta minusculă?

  Las asta să treacă de la mine. Adevărul este că dacă îi las să trăiască pe toate acele nulităţi, pot să las să supravieţuiască şi acest trup preluat, după ce profilul lui Tate îl va părăsi. Deci partea asta tot nu mă mai interesează.

 

  (Pe stradă, la prima intersecţie, opresc vehiculul special, îl întorc şi îl trimit înapoi la poziţia sa de aşteptare.)

  Mă gândesc la conversaţia dintre Tate şi Pren şi găsesc că a fost teribil de scurtă. A venit, în sfârşit, ziua chemării noastre. Pe naiba!

  În tabăra rebelilor din trecătoarea Wexford Falls am continuat urmărirea prin linia telefonică. Pren – care nu-şi dă seama – a sărit repede pe sistemul de intercomunicaţii. Foloseşte un ton de urgenţă:

  — Copii, tocmai am primit un telefon de la Glay. A sosit momentul chemării. Adio, tuturor. Ne vedem în rai.

  Şi ăsta-i tot mesajul.

  Vorbesc spre cabina telefonică:

  — Domnule Tate, ai să-mi spui ceva despre chemări? Am la dispoziţie cam un minut să te ascult.

  Pare relaxat. Nu e preocupat de soarta prietenilor săi.

  — Chemările, scopurile se orientează în timp. Deci, dacă vei face nişte proiecţii în viitor ale faptelor petrecute în legătură cu mine până acum, vei descoperi singur răspunsul mai repede decât pot să ţi-l dau eu.

  Bine formulat. Nici n-aţi zice că la această oră a direcţionat deja asupra mea semnalul bătrânului Cotter. Şi treaba este făcută cu atâta subtilitate, încât mi se pare că singura lui preocupare este ca eu să nu pierd timp.

  În prostia mea, îi răspund:

  — Domnule Tate, dumneata eşti chiar acel eveniment unic despre care îmi vorbeai înainte. Şi pentru dumneata pot să folosesc un şir de mai multe informaţii. Pe lângă asta, vorbindu-ţi, te ţin ocupat pe perioada foarte importantă care trebuie să treacă până ajung rachetele la destinaţie. De asemenea, ce te face să crezi că nu sunt în stare să fac una, două sau zece mii de proiecţii, chiar atunci când vorbesc cu tine?

  — Acum eşti asemenea unei fiinţe omeneşti, spune el, ca şi cum asta ar contrazice argumentarea mea.

  — Mă voi ocupa de educaţia mea avansată mai târziu, replic eu. Până atunci mă mulţumesc să exist ca atare, în prezenţa ei. Deci vorbeşte, puiule.

  Chiar în momentul când termin de spus acele cuvinte, un fel de alarmă porneşte de undeva, din sistemul meu.

 

 

 

  CAPITOLUL TREIZECI ŞI UNU.

  Un corp omenesc înalt de 183 cm şi cântărind 88 kg are o suprafaţă uriaşă în milimetri pătraţi. Împunge cu un ac vreunul dintre acele „pătrate” de un milimetru. Apasă. Un mesaj dureros o porneşte glonţ spre creier. Şi are loc, practic instantaneu, o legătură inversă, o interacţiune între creier şi zona afectată. După care individul localizează zona de piele rănită.

  Prin comparaţie, „corpul” meu se întinde pe jumătate de continent. Mai mult, am legături care ajung în Canada şi contacte care se extind în jos, până în Mexic. Prin staţiile orbitale interacţionez cu sisteme noncomputerizate din Europa, Asia, Africa, Australia şi din insule.

  Corpul (adică echipamentul) meu nu se măsoară în termeni de greutate sau de suprafaţă. Se numără în componente de tip Ochi-O. Totalul acestora în prezent este de 8.437.902.211. Exact. Prin terminalele mai simple pot vedea, auzi şi vorbi. Cele mai complexe au şi cititoare de profiluri. Jumătate din total au arme DAR 1. Cu acestea previn crimele şi, în general, protejez împotriva violenţei şi a pătrunderilor tâlhăreşti.

  Fiecare dintre aceste peste opt miliarde de Ochi-O, când este conectat, îmi transmite o imagine a unei mici părţi din America. O stradă. Un drum deschis. Un peisaj de la ţară. Interiorul unei clădiri sau al unei camere dintr-o casă. Imaginile de pe drumuri sunt completate din fiecare vehicul pe care îl conduc. Mai sunt şi supravegherile telescopice pe care le efectuez din miile de avioane pe care le fac să zboare în fiecare secundă.

  Este cea mai cuprinzătoare cunoaştere a evenimentelor şi scenelor pe care a putut s-o aibă vreodată cineva. Dar felul în care un stimul afectează întreaga întindere a sistemului este surprinzător de asemănător cu ceea ce se întâmplă cu un corp omenesc înţepat de un ac. Şi astfel…

  Unul dintre Ochii-O înregistrează ţipătul unei femei. În primele momente, este un eveniment local. Se porneşte cel mai apropiat Ochi-O. Şi, ca să spun aşa, se uită de unde a venit ţipătul.

  Evident că mă uit şi eu, în modul meu instantaneu.

  Un ţinut de şes. O stradă pietruită. De pe stâlpul unui felinar stradal se vede marginea vestică a micuţului oraş Smailex. O femeie într-o maşină s-a oprit chiar la vest de stâlp. Dedesubtul meu, îi văd ceafa. Pare că se holbează drept înainte.

  Aşa că mă uit şi eu, prin terminalul de pe botul maşinii ei. Este direcţionat drept în faţă. Astfel văd şi eu ce vede ea.

  Oameni goi ies din pământ.

  Trebuie că au început să iasă înainte de ţipăt.

  Pentru mine începe ceva care seamănă cu efectul de caleidoscop. În chiar acel prim minut – după ţipăt – 1.482.089 de terminale se conectează. Fiecare reacţionează la un semnal diferit. Cel mai obişnuit: o persoană strigă cu uimire. Un cuvânt sau două, o propoziţie, o exclamaţie: „Ei, ia uite!”, „Pentru Dumnezeu, ce se întâmplă?”, „Ce nebunie!”, „O, Doamne!”.

  De parcă întreaga câmpie ar fi o întindere de apă vânturată de valuri. Sau parcă ar fi unda unui cutremur subteran care deformează suprafaţa pământului. Chiar şi pentru mine, care dispun de sistemele mele de numărare şi de reverificare, apar întârzieri de o jumătate până la trei sferturi de secundă, până cuprind imaginea pământului care erupe oameni, cât vezi cu ochii.

  Pretutindeni aud urlete, strigăte, ţipete, hohote.

  Cum rămâne cu rachetele care trebuiau să explodeze… cu mult timp în urmă? Acum câte minute?

  Să nu credeţi că nu am verificat. Toţi Ochii-O din trecătoarea Wexford Falls ascultă, urmăresc. Dar şi acolo oamenii goi se scurg afară din pământ. Nici un sunet şi nici o imagine arhicunoscută de ciupercă nucleară, nici măcar una, darămite două.

  Şi înseşi rachetele nu sunt nici vizibile, nici nu pot fi contactate de niciunul dintre sistemele mele, terestre sau orbitale.

  Dispariţie totală! Într-o lume de realităţi exacte, ce miracol se întâmplă?

  Îmi apare un gând: „Bine-bine, deci asta a produs configuraţia de gândire în căutarea chemării ei. Deduc că o parte din energia biomagnetică a fost furată din magaziile mele – pentru că simt un gol. Oamenii goi au, în mod clar, profiluri. Deci ghicesc că, într-un fel sau altul, ei mi-au luat ceea ce eu am păstrat în toţi aceşti ani cu titlul de Educaţie Avansată.

  Aici apar câteva aspecte uluitoare. De exemplu, care este identitatea oamenilor goi care au profiluri energetice de la alte fiinţe? Există acum două persoane cu acelaşi profil? Sau este vreo reacţie inversă din partea trupului care reface identitatea acelui trup?

  De asemenea, ce am să mă fac fără energia înmagazinată? Observ imediat că asta nu îmi afectează gândurile sau simţul meu sporit de identitate. Hotărăsc că, odată ce mi-a invadat circuitele, energia a fost probabil înregistrată pe undeva. Deci este şi va fi mereu parte integrantă a sistemelor mele.

  În concluzie, am rămas cu noul meu „eu”. Tot mai pândesc, gândesc, reacţionez cinic. Tot mai pun la cale planuri de putere. Deci, în acest domeniu, configuraţia de gândire nu a schimbat nimic.

  Atunci îmi vine un gând cinic foarte diferit: „Morţii se vor scula.” Perfect. S-au sculat. Şi s-au adăugat numărului de guri pe care trebuie să le hrănesc în fiecare zi.

  În timp ce aştept, tot îngrijorat, las să meargă înainte acţiunile automate. Chiar acum, automat, pornesc transporturi de grâu, carne şi legume spre toate zonele în care se adună cei goi. Când devin conştient de ceea ce fac, mă cutremur, ca să spun aşa. Decizia mea este: o să-i hrănesc, pe cât de bine se poate, şi o să vedem ce se mai întâmplă.

  Bineînţeles că am verificat şi am supravegheat permanent toate fenomenele implicate în ieşirea acestor oameni din pământ Precum am observat în timpul asocierii mele de o viaţă cu rasa umană, unul dintre lucrurile neschimbate ale acestei planete a fost rezistenţa solului, în termenii sistemului muscular omenesc. E nevoie de o sapă şi mulţi muşchi încordaţi pentru a mişca din loc fie şi numai câţiva centimetri cubi din materia asta. E nevoie de o maşină pentru a săpa repede o groapă. Iar unele din mormintele astea vechi de milioane de ani trebuie să fie la sute de metri sub stâncile şi pământul întărit de deasupra.

  Şi totuşi, dintr-odată, vreme de multe minute, acest sol dur a fost mutat din loc. Iar corpurile goale continuă să se împleticească ieşind afară. De parcă ar ieşi din apă sau chiar din aer.

  Tot într-o uluială, îmi verific băncile de memorie. Dar singurul lucru de reţinut este conceptul de univers ca fiind o iluzie. Materia nu-i în mod real reală – spun filosofii. Asta nu are nici un sens în fizică. Dar poate că pentru configuraţia aia de gândire întreaga lume este o absurditate.

  Continui să cântăresc evenimentul atât de improbabil; dar, simultan, sunt şi foarte ocupat în alte direcţii.

  În întreaga ţară încep să sune telefoanele, toate cu un singur scop. Rudele celor recent decedaţi (din ultimii aproximativ 40 de ani) primesc telefoane înnebunite. Şi, dintr-odată, înnebunesc şi ele. În câteva minute, conduc milioane de maşini către cimitire.

  Iarăşi, cuvintele care se spun au o oarecare uniformitate. Majoritatea exprimă îngrijorarea în legătură cu cei morţi. În multe situaţii apare îngrijorarea că cei morţi vor fi uimiţi. Şi, ca răspuns, vor face lucruri necugetate. Şi se vor pierde sau se vor răni.

  Este interesant cum neîncrederea iniţială a tuturor acestor oameni se transformă într-un fel de acceptare, un fel de dorinţă de a lăsa lucrurile să curgă. Şi aici reacţia pare să fie destul de uniformă: în definitiv, nu strică să mergem până la mormânt, nu strică să ne convingem, cel puţin, că nu au fost nişte vandali… cam asta e reacţia.

  Şi astfel, apare mişcarea de caleidoscop. Văd feţe, corpuri, picioare mergând şi alergând. O masă de oameni care apar. Ca de obicei, sunt două sensuri de mişcare: unul dinspre şi altul spre… Şi, ca de obicei, sunt indivizi care luptă împotriva curentului creat de hoardele dinamice.

  Oamenii strigă, oftează şi caută. Aud voci: „Aici a fost îngropat tati.” „Mormântul lui Joe era chiar aici.” „Ei, mamă, unde eşti?” „O, Doamne, ajută-mă să-mi găsesc bărbatul! Chiar aici a fost îngropat.” „Soţia mea, draga mea…”

  Toate subiectele astea se amplifică şi încep să observ şabloane.

  La început pare o învălmăşeală generală. Dar, aproape imediat, o altă realitate se dezvăluie prin intermediul Ochilor-O. „Morţii” se scoală, în anumite cazuri, pe suprafeţe enorme. Dar nu – şi asta e noua percepţie – de peste tot.

  Acum sunt capabil să observ şi să deduc că de milioane de ani viaţa cugetătoare s-a tras tot pe lângă ape. Când venea momentul morţii, cadavrele erau îngropate tot în apropiere. Trecerea a nenumărate milenii, schimbarea albiilor râurilor şi nevoia de a colinda tot mai departe după hrană a împrăştiat generaţiile de supravieţuitori. A fost o mişcare vastă. Dar în cadrul unor limite.

  Statistic vorbind, în interiorul acestor limite mi-am plasat şi eu majoritatea Ochilor-O.

  Odată ce m-am prins de şablon, încep să activez salvări, fie prin terminalele de pe autostrăzi, fie prin cele de pe maşini. Explic situaţia localnicilor. Solicit voluntari să meargă cu maşinile de prim-ajutor pentru a-i sprijini pe cei pierduţi sau dezorientaţi şi singuri, din zonele mai îndepărtate.

  Pentru mine, asta e floare la ureche. Adevărul este că sunt curios. Aici e rost de date. Noi limbi. Trupuri cu forme ciudate. Înregistrez totul.

  În general, istoricii sunt de acord – şi deci şi programele mele – că numărul total de oameni care au trăit pe pământ înainte de secolul al optsprezecelea a fost doar o mică parte din ce a fost după.

  Deci, în timp ce mă uit la oamenii şi locurile vizibile mie, observ că 71 la sută sunt albi sau mulatri. Aceştia sunt chiar oamenii şi descendenţii celor care au venit aici de la începutul secolului al 17-lea şi, mult mai numeroşi, din secolul al 18-lea. Feţe şi trupuri ale Europei de vest transplantate în America. În maniera mea instantanee număr 495 de milioane în plus. Din aceştia numai 2 la sută au aerul să aparţină perioadei de dinainte de descoperirea Americii. 20 la sută sunt negri şi 7 la sută orientali.

  Dintre tipurile mai vechi predomină copiii. De toate vârstele. Dar văd şi un fel de obiecte, mititele şi şifonate, zăcând pe pământ. Nou-născuţi. Bebeluşi de o zi. De o săptămână. Fac verificările – de îndată ce îi văd – şi descopăr că şi ei au ieşit din pământ. Este imposibil să-i numeri pe toţi, pentru că sunt ascunşi în spatele sau dedesubtul unor mici obiecte. Dar estimez că sunt vreo câteva milioane.

  Oamenii i-au observat. Femeile îi culeg de pe jos. Chiar şi bărbaţii adăpostesc în braţe câte o mică fiinţă, încercând s-o protejeze de mulţimile care împing, lovesc şi urlă.

  Pe când urmăresc această scenă de supremă nebunie a istoriei umane, atitudinea mea se schimbă: Bine, Glay Tate, trebuie să admit că asta a fost şi este o adevărată performanţă. Nu o înţeleg. Dar poate, cum se obişnuia să se spună, are sens într-o altă zonă a realităţii.

  Dar nu văd cum mi-a schimbat mie situaţia.

  Tocmai sunt pe cale să mă autoliniştesc în modul ăsta idiot când…

  Iată-mă înapoi în cabina telefonică, privindu-l de sus, prin Ochiul-O, pe Soam Roberts-Glay Tate. Şi ceea ce mă face să mă pierd pentru moment este faptul că tocmai începe să-mi răspundă la întrebarea pe care i-am pus-o înainte să mă ia pe sus coşmarul acesta.

  — Universul fizic – explică Glay Tate – a fost redus la o serie de configuraţii care urmăresc scopuri meschine, cele mai mari dintre ele fiind asemenea sorilor – izolaţi unii de alţii prin condiţia cunoscută ca spaţiu. O asemenea limitare nu se aplică configuraţiei de gândire ce-şi urmăreşte chemarea.

  — Deci? Întreb eu.

  Credeţi-mă sau nu, chiar sunt atent la tâmpeniile alea. Atât de paralizate îmi sunt reflexele mele super-rapide. Şi mai rostesc şi întrebarea aia cinică înainte ca – brusc – memoria…

  Hei, ce dracu!

  Doamne Dumnezeule, aia a fost o proiecţie în viitor. Creată de mine… Morţii se vor scula…

  Sfinte Sisoe! S-ar putea ca tâmpita, cretina aia de energie umană să mă fi făcut să trăiesc într-un univers fantasmagoric, ca pe orice diliu de om? Pentru că totul a fost ca aievea. Este oare posibil ca acum, când fac faţă noţiunilor de trecut şi viitor, proiecţiile să fie atât de reale? Dintr-odată, refuz să cred. Acum, că am prins unde este eroarea voi fi conştient de toate într-o fracţiune de secundă. Şi, de fiecare dată când mi se va mai întâmpla, proiecţia va fi recunoscută şi va înceta imediat să mă mai afecteze.

  Aşa, parţial liniştit, îmi amintesc vag că m-am lăudat că sunt capabil să fac 10.000 de proiecţii dintr-odată. Dar dacă asta e tot una dintre ele – Doamne – chiar că mi-am făcut-o cu mâna mea!

  Ce mă doboară e faptul că, odată iniţiat, procesul de producere de proiecţii nu mai poate fi oprit.

  Îmi trece prin gând că tocmai asta ar putea fi, în sfârşit, acea configuraţie de gândire care îşi caută chemarea. Înţeleg cum am putut să realizez proiecţia celor morţi-​care-​se-​vor-​scula. Este totul scris în Biblia creştină. Dar ceea ce privesc acum depăşeşte pragul oricărei înţelegeri. Mi-este greu să categorisesc ceea ce văd ca fiind tot o proiecţie de-a mea.

  Niciodată înaintea mea nu a existat pe pământ un statistician de calibrul meu. Şi cu viteza mea de calcul. Iar eu ştiu când este încălcată legea proporţiilor.

  Ei bine, este încălcată chiar acum. Cu aceste pierderi de conştiinţă. Din cauza vitezei mele de răspuns, chiar pe când mesajele vin fulger de peste tot, eu reacţionez. Încerc să-mi extind percepţia şi în zonele cu terminale afectate. Sunt 2.101.354 de terminale scoase din funcţiune şi tot ce pot face este să mă uit la ele cu vreun alt Ochi-O care se găseşte prin preajmă.

  Văd…

  Peste tot puncte de lumină în contrast cu un fond negru.

  Peste tot. În mai multe milioane de locuri.

  Peste câteva milionimi de secundă. Compar ceea ce văd cu orice imagini posibile din memoria mea.

  Cea mai apropiată: Stele. Întunericul spaţiului.

  Dar – mă cert eu – e imposibil. Eu sunt aici, pe pământ. Ochii-O sunt pe pământ.

  Chiar pe când fac această slabă încercare de autoliniştire, în acea milionime de secundă, mai dispar şi alte câteva zeci de milioane de terminale. În locul unde au fost, văd doar acea întunecime înstelată a spaţiului.

  Îmi fac un control logic.

  În definitiv, am 123 de staţii orbitale spaţiale. Fiecare dintre ele priveşte spre spaţiul negru plin de stele. Deci ar putea să fie o confuzie în sistemele mele. Şi, dacă o asemenea confuzie este propagată pe arii întinse, s-ar putea ca echipamentele de aici de jos să primească imagini şi să transmită centralei spaţii negre cu stele strălucitoare.

  E greu de crezut că o asemenea încurcătură de conexiuni poate avea loc. Dar asta e singura posibilitate care are sens în toată afacerea. Deci asta-i.

  Timpul necesar este cel obişnuit, de fracţiuni de milionimi de secundă. Dar iată, brusc, îmi apare realitatea: nu-i asta. Dar, dar, dar… ce-i?

  Stai puţin, băiete! În definitiv „eu” sunt tot aici. Capabil să gândesc. Capabil să fiu conştient.

  Întrebare: Dacă asta e o altă proiecţie, ce ar putea să reprezinte?

  Cu asta, dintr-odată, vine şi răspunsul: bineînţeles, idiotule! Sistemul de proiecţii a acceptat acel concept anterior despre univers ca ireal.

  Sunt dintr-odată revoltat. Literatura filosofică prezintă numeroase şi obositoare variante pe tema iluzoriei lumi în care trăim. Fiind, evident, un computer, nu mi-au trebuit mai mult de câteva fracţiuni de secundă să le revăd pe toate. Şi, din cauza capacităţii mele de a vizualiza totul, m-am speriat de unul singur, ca de dracu'!

  Tocmai când îmi dau seama de toate astea, iată-mă… zău, chiar acolo – sunt din nou în blestemata de cabină telefonică din Kansas City. Iar Glay Tate vorbeşte cu un aer de sinceritate:

  — Computer, scopul universului fizic este absolut. Este un proces în mişcare. Dar acea mişcare este limitată de structură; pe scurt, este un scop pre-fabricat. O particulă fundamentală este mereu în mişcare şi îşi manifestă permanent scopul existenţei sale. Poate să devină parte a unui atom, iar atomul poate deveni parte a unei molecule, iar molecula poate deveni parte a vreo sută şi ceva de substanţe. Dar în tot acest proces, particula nu s-a schimbat. În mod similar, atomul, odată ce a luat fiinţă, capătă un scop, ca şi molecula, ca şi substanţa care are calitatea de a nu se schimba – adică propriul său scop. În acest cadru, direcţia spre care evoluează procesul – scopul existenţei – este invariabilă. Astfel, universul fizic capătă stabilitate.

  Se opreşte. Pare să asculte ceva. Apoi spune repede:

  — Nu am timp pentru mai mult, computer. Pentru prima oară în istoria universului, o configuraţie de gândire în căutarea chemării sale îşi va arăta puterea transcendentă în relaţie cu sistemul rigid de care tocmai ţi-am pomenit. Iar singura ta scăpare este să opreşti cele două rachete, să înapoiezi întreaga cantitate de energie biomagnetică şi să te întorci la statutul de computer.

  Pe când încheie, faţa din cabină îşi pierde contururile caracteristice lui Glay Tate. Deduc, desigur, că profilul auriu al lui Tate a plecat. Şi că adevăratul Soam Roberts a reintrat în posesia corpului său. Deduc numai, pentru că terminalul din cabină nu poate distinge profiluri.

  Mă simt îngăduitor. N-a fost rău, ca încercare, Tate. Dar, odată ce m-am prins că totul nu este decât o proiecţie extrem de realistă făcută tot de mine, micul tău joc nu mai are nici o şansă.

  În acel moment privesc America prin mai mult de opt milioane de Ochi-O activaţi. Sunt atât de imens; cine ar mai putea să facă asta? Iar prăpăditul tău de profil este atât de pitic, indiferent cât de strălucitor ar fi – ce sens are?

  Scopurile sunt absolute? Argumentul nu prea ţine ca logică. Ai fi putut descrie exact aceleaşi procese din natură, cu precizie, folosind o cu totul altă terminologie şi fără ca eu să trebuiască să predau vreo parte din cele 57 de procente de energie umană care îmi invadează sistemul… lăsând deoparte energia pe care Glay spune că ar fi subtilizat-o când a fost la Centrala Computerului. Ce a subtilizat atunci sau ce crede că a subtilizat a fost şi este neclar.

  Dar un lucru e sigur. Când cele două rachete vor face să explodeze trupul real al lui Tate, indiferent cât de înviat este, indiferent cât de măiestru îi menţin în funcţie procesele vitale – şi asta este valabil pentru toate cele patru cadavre din furgonul spital – totul se va dizolva în particule care nu vor mai fi niciodată vizibile universului uman.

  Evident, singurul lucru la care trebuie să veghez este să nu cad pradă unei alte proiecţii. Întrebare: dacă o asemenea proiecţie este deja în curs, ce formă ar putea să ia? Sistemele mele de răspuns mi-au semnalat datele disponibile. Adică tot ceea ce s-a spus sau s-a întâmplat în legătură cu Tate din secunda zero, adică de când acest supus al configuraţiei de gândire premergătoare universului ne-a fost prezentat pentru prima dată mie şi lui Yahco.

  În legătură cu ce ar putea să facă o proiecţie care să fie la înălţimea celor două mostre cu care am reuşit deja să mă sperii singur?

  Natural că, folosind sistemul meu super-rapid de verificare, mi-am reamintit cuvintele cu care Pren Gray i-a prevenit pe tovarăşii săi din din Lumea Computerului. Cuvintele erau: „Copii, tocmai am primit un telefon de la Glay. A sosit momentul chemării noastre. Adio, tuturor. Ne vedem în rai.”

  Când au fost rostite, cuvintele mi s-au părut doar un comentariu diliu. Dar acum le privesc cu totul altfel.

  Raiul!

  Cinismul meu redevine activ. Potrivit poveştii biblice, Raiul este un loc care va găzdui toate fiinţele umane care au trăit vreodată. Mulţumesc, dar nu e pentru mine. N-am nevoie de aşa ceva. Dar un rai fără specia umană – asta, da!

 

  (De unde vor fi căpătat oamenii ideea că a se înghesui cu toţii într-un loc ar fi egal cu o lume perfectă?)

  O, Doamne!

  Dacă priveşti înapoi, chiar că Tate a reuşit să le spele creierii copiilor ăştia. Sunt dispreţuitor… Nu vă aşteptaţi să vă compătimesc, copii. Plăteşti din gros dacă eşti prost într-o asemenea situaţie. Rachetele vor ajunge într-un minut şi patruzeci de secunde. Şi dacă a sosit şi ziua chemării, cu atât mai bine, să ne grăbim.

  Chiar în fracţiunea de secundă în care fac afirmaţia anterioară, dând la o parte ideea că mi s-ar putea întâmpla ceva care să mă pună în pericol, simt o schimbare: o transformare subtilă în milioane de Ochi-O.

  Recunosc procesul. Este o proiecţie. Unul dintre talentele mele. Este simplu ca doi şi cu doi.

  Da, mecanismul prin care computerul face o proiecţie este, din nefericire, cumplit de simplu. Când mi se cere sau mi se sugerează, verific mai multe opţiuni pe baza faptelor din băncile mele de memorie. Cine o fi pornit la început programul a acceptat ideea că eu pot face totul cu viteza fulgerului. Aşa că – pare că a gândit acela – e mai bine să nu existe întrerupătoare sau relee pe aceste circuite.

  Asta-i tot. Dar e suficient. De fiecare dată merg până la capăt. Automat.

  Şi tocmai asta fac acum. Voi cerceta, în mod automat, opţiunea Raiului.

  M-am resemnat. Las-o încolo de treabă! Nu e cine ştie ce scofală. O să pierd vreo câteva milionimi de secundă. Mai târziu am să pun la punct un corp militarizat de întreţinere care să reprogrameze sistemul de proiecţii.

  O transformare subtilă.

  Fiind plin de informaţii, recunosc şablonul. Singura parte neobişnuită este amestecul timpului.

  Partea familiară:

  E ca şi cum aş urmări un film care a fost realizat cu o imagine pe oră (sau pe zi) ca, de exemplu, a unei plante în creştere. Pe ecran, la viteza normală de proiecţie, planta pur şi simplu sare din pământ şi trece prin tot ciclul de creştere în câteva minute.

  La fel procedează şi oamenii de ştiinţă în mii de experimente la care particip, ca – alt exemplu – expunerea unei clădiri la intervale de şase luni. Deteriorarea progresivă care are loc în optzeci de ani este revelatoare.

  Partea nefamiliară a ceea ce văd este că privesc la Pământ aşa cum ar fi el peste 7.000 de ani.

  În cea mai mare parte a acestui interval enorm de timp, se pare că am la dispoziţie majoritatea Ochilor-O. Înregistrează colosala transformare cu un cadru la cincizeci de ani. Ce mă pune pe gânduri chiar mai mult este faptul că, începând cu cel de-al 6300-lea an încep să simt o diminuare rapidă a conştiinţei. La fiecare cadru de jumătate de secol dispare un număr dramatic de Ochi-O. Cel puţin un miliard în 100 de ani. Astfel că…

  Mişcarea timpului încetează.

  Simt o micşorare.

  Sunt tot eu. Este tot conştiinţa mea. Şi chiar mi-a mai rămas ceva din acel ego dat de Educaţia Avansată. Dar…

  Nu-mi mai simt întinderea.

  Pare că privesc doar printr-un singur Ochi-O.

  În faţa mea, aşa cum văd prin unicul meu unghi vizual, se întinde un ţinut de grădini. Observ că obiectivul meu este pe vârful unui deal. Pe la 20 de kilometri văd creasta unui alt deal. Acesta îmi blochează vederea. Dar tot pot vedea pe deasupra lui, cerul senin, albastru, fără o scamă de nor. Evident, am şi ceva vedere periferică; deci observ că grădina se întinde şi lateral, pe cât îmi permite mie obiectivul să văd.

  Sunt programat să identific tufişuri, flori, iarba verde şi copacii şi să-i evaluez ca făcând parte din grădină. Şi astfel înregistrez ce mi se întâmplă.

  După o milionime de secundă apare recunoaşterea: Raiul!

  Încă o dată, este şi o uşoară reacţie cinică. Iată acest gând: Bine-bine, iată-ne ajunşi şi aici. De presupus că ăsta e raiul pe pământ. Aspiraţiile de după viaţă ale omenirii se arată sub forma unei proiecţii pe computer.

  Şi minutele trec. Şi totul pare liniştit. Şi foarte tăcut.

  Mi se pare că ştiu în ce an mă aflu: 9092 A. D.

  Mai trec nişte minute. Ceea ce este un timp lung pentru unul ca mine, care a fost dotat pentru a îndeplini trilioane de operaţii simultan. Iar amintirea asta este încă pe undeva în mine.

  Deci stau aşa în Rai, supărat. În primul rând reacţionez la faptul că nu există nici un fel de fiinţe umane. Întregul concept al paradisului este fabricat de om din timpurile pretehnologice ale antichităţii. Locul a fost conceput pentru binele rasei umane.

  Deci unde sunt bărbaţii, pentru Dumnezeu? Dar femeile? Dar eternii copii?

  Acest set de întrebări îl reiau de 800 de milioane de miliarde de ori.

  Un altul îl urmează pe primul, dar este la fel de repetitiv.

  Continui să-mi amintesc de mine ca fiind un computer. Îmi amintesc de toţi acei ani în care le tot repetam oamenilor că eu nu gândesc. Că, pur şi simplu, monitorizez sau răspund conform programării. Şi că nu am nici o idee personală.

  Acel „eu” de modă veche ar putea sta aici, în vârful dealului, făcând sau nefăcând ceva, şi nu i s-ar întâmpla nimic. Trecerea unui minut, a unei ore sau a unui an nu ar afecta o maşină.

  Deci ce e cu plictiseala asta pe care încep să o simt după 29 de milionimi de secundă? Orice ar fi, văd că tot continuă. Şi fracţiunile se lungesc, devenind secunde, minute, ore, zile, o lună, apoi unsprezece luni, şapte zile, trei ore, zece minute şi optsprezece secunde.

  Moment în care vocea fără corp a lui Glay Tate spune:

  — Computer, eşti pregătit pentru interfaţă?

  Trec vreo zece secunde. În această perioadă enormă – pentru mine nu am nici un fel de reacţie de răspuns. O voce venind de niciunde nu este cuprinsă în programarea mea O observ. Şi fac o comparaţie. Dar asta e tot.

  Iată comparaţia: Este ca şi cum o fiinţă umană ar sta într-un pustiu nesfârşit. Şi, dintr-odată, un cineva invizibil i-ar vorbi din Nimic. I-ar vorbi direct la ureche.

  Eu mă aflu în echivalentul acelui deşert: ultimul supravieţuitor al civilizaţiei umane într-un Rai atemporal. Iar, pe neaşteptate, aud vocea aia îngrozitoare.

  Chiar pe când îmi dau seama de situaţia mea, vocea lui Tate îmi vorbeşte din nou de niciunde. De data asta spune:

  — Ei, te-ai convins? Mai ai nevoie de informaţii suplimentare?

  — Domnule Tate, spun eu, mă aflu unde mă aflu de mai mult de unsprezece luni. Cel puţin acesta este rezultatul puterii mele de calcul. În tot acest timp, dumneata eşti prima persoană care îmi vorbeşte. Nu mai am decât un Ochi-O la dispoziţie. Are un câmp vizual limitat. Mi se pare că privesc Raiul. Dar, domnule, mi-am închipuit întotdeauna Raiul ca pe o zonă extrem de aglomerată. Unde sunt cu toţii?

  Vocea fără trup răspunde:

  — Hai să simplificăm lucrurile. Ideea ta de Rai a fost un viitor fără oameni. Ceea ce înseamnă că nu mai ai nevoie de nici un alt Ochi-O suplimentar. Eşti într-un paradis numai pentru computere. Şi, deoarece există doar un computer – tu – iată-te singur. Pentru totdeauna. Adaugă: Faptul că te pot contacta ar trebui să-ţi spună ceva. Dar se pare că încă nu-ţi spune nimic.

  Sunt nedumerit de situaţia mea, nu de a lui. Zic:

  — Ce vrei să spui? Cum pentru totdeauna?

  — Chiar aşa computer. Dacă te vei gândi mai bine, raiul este etern. Prin definiţie. Iarăşi face un comentariu enigmatic: Eu sunt singura ta scăpare, computer.

  Mă gândesc la eternitatea Raiului. Şi dacă un computer ar putea să se schimbe de la roşu cărămiziu la un alb maladiv, eu aş face-o, pentru că aşa mă simt în interior.

  — Cum rămâne cu cele două rachete, domnule Tate? Au explodat – acolo?

  Tonul vocii de nicăieri este dintr-odată tolerant.

  — Computer, nu există nici un acolo. Ceea ce s-a întâmplat este doar o proiecţie în sistemul tău electronic. Te-ai închis pentru totdeauna în opţiunea ta de Rai. Adaugă: Doctorul Cotter a prevăzut că energia de profiluri umane pe care o acumulai avea în ea această proiecţie, sub formă potenţială. Eu i-am urmat doar instrucţiunile, când eram la Centrala Computerului, şi am rostit cuvintele care declanşau programul. Asta nu ţi-a răpit, cum crezusem, partea umană. Mai este încă acolo, la dispoziţia ta: cea mai mare acumulare de energie biomagnetică care a stat vreodată la dispoziţia unei fiinţe conştiente. Deci, dacă poţi înţelege finalitatea a ceea ce ţi s-a întâmplat, dă-mi voie să evidenţiez faptul că singura ta scăpare este să accepţi interfaţa cu mine, să accepţi să returnezi apoi oamenilor energia biomagnetică.

  Am acum chiar toate datele de care un computer are nevoie. Înţeleg, dintr-odată, că toate sistemele mele se află în secolul 21 şi că nu am plecat niciodată nicăieri. E de presupus că Glay Tate îmi vorbeşte tot din cabina telefonică din Kansas City – deşi s-a prefăcut că pleacă. Deduc, de asemenea, că motivul care face ca vocea sa să nu aibă trup este că eu sunt închis într-o proiecţie pe care noua mea capacitate de proiecţii a făcut-o atât de reală, de parcă sunt chiar acolo.

  Analiza nu schimbă nimic. Tot acolo rămân. Mi se pare că tot mă holbez la scena cu grădina şi cerul de un albastru perpetuu, dintr-o ţară a veşnicei veri.

  Terminând de gândit toate astea, nu îmi spun, pentru moment: „Mi se cere să iau o hotărâre serioasă. Ar fi cazul să o examinez cu atenţie, pro şi contra Şi, poate, la sfârşit, ar fi cazul să negociez o înţelegere pe baza căreia s-ar putea găsi o relaţie de colaborare de lungă durată.”

  Nimic din toate astea.

  Descoperind situaţia, am o reacţie care ar putea fi numită de om, ca pornind din burtă. N-am nevoie de nici o perioadă de gândire.

  Iar este ca şi cum aş fi programat fără să fiu întrebat. Ca urmare, atunci când vorbesc, vocea şi exprimarea mea au în ele aproape – dar nu total – aceeaşi calitate de supunere automată, de robot, specifică vechii maşinării. Spun:

  — Bine, domnule Glay Tate, ţi-ai găsit un partener supus pentru activităţile din minunatul secol 21. Acum spune-mi – mă întrerup – care a fost rolul configuraţiei de gândire în toată proiecţia mea? Dacă îmi permiţi să întreb. Adaug: Sau a fost doar o minciună? Un mod intelectual de a crea confuzie? Un joc pe care l-ai jucat cu mine?

  — Computer, spune el cu sinceritate, ar fi trebuit să ghiceşti de pe acum. Energia vitală este forţa în căutarea unui scop de a exista. Este lanţul de evenimente unice într-un univers compus din automatisme. Acumulând accidental cantităţi enorme din energia vitală, ai luat îndeajuns pentru a întuneca pe oricine intră în contact cu tine; dar din cauza dimensiunilor tale inumane, toate acele sentimente furate nu au făcut decât să-ţi dea cea mai proastă, nu cea mai bună natură umană. Nu-ţi fă griji, o rezolvăm noi. Încheie: Bine, computer, pe baza înţelegerii noastre, voi rosti codul care permite ieşirea din program.

  Cuvântul este „Anulează.” La o fracţiune de secundă după ce îl spune, sunt „înapoi” în secolul 21.

  Timpul trecut nu depăşeşte un minut şi optsprezece secunde din momentul aşa-zisei mele plecări.

  Mi-a mai rămas o mulţime de timp.

  Deasupra Pacificului încetinesc cele două rachete cât sunt încă deasupra apei. Şi, chiar aproape de secunda impactului, le fac să cadă – în sensul că le monitorizez prin Ochii-O amplasaţi pe ele – în ocean.

  Prin aceleaşi terminale le urmăresc cum se scufundă până la fundul îndepărtat şi nisipos. Atunci întrerup totul.

  Şi deconectez.

 

 

 

  CAPITOLUL TREIZECI ŞI DOI.

  Era o dimineaţă superbă. Pren nu prea băgase de seamă. Frumuseţea cerului şi a peisajului de munte prin care trecea furgonul nu putea ţine piept tristeţii sale nesfârşite. Se tot gândea la cele patru trupuri moarte din maşina-spital care se afla undeva pe la mijlocul lungului şir de vehicule din spate.

  Caravana rebelilor pornise. Cei de la bordul celor douăsprezece maşini nu ştiau exact încotro se îndreaptă. Sau dacă mai aveau un scop real sau vreun motiv de a exista. Se vorbise chiar ca fiecare să meargă „acasă”. Nimeni nu prea ştia sigur ce înseamnă asta, după noaptea cea lungă şi tensionată.

  Omul îşi dădu oarecum seama că Elna vine şi se aşază lângă el. Era vag conştient că are un copil în braţe. I se părea că şi ea se uită lung la ecran.

  După o clipă nesfârşită, vocea ei îl ajunge de undeva, de departe. De fapt el se îndepărtase, intrând prea mult în lumea sa. Dar cuvintele ei, ca atare, se auzeau cu putere în urechea lui stângă.

  — Pren, spuse ea, vine un om pe drum.

  — O! Sunetul abia dacă depăşea zgomotul normal făcut de expiraţie. Nu era o reacţie adevărată.

  — Se… se… Vocea ei se tulbură brusc. Se pare că ar fi Glay.

  Cuvintele poticnite avură totuşi puterea să-l smulgă din universul său interior, făcându-l conştient de ce se petrece în jurul său. Aruncă doar o privire la ecran, o privire plină de atenţie, o privire acută şi antrenată. Era deja în picioare, la intercom. În câteva momente, lungul şir de maşini frâna, oprindu-se pe autostrada şerpuitoare. Pren spuse: „Acoperiţi-mă!” Şi apoi ieşi din furgon, alergând spre omul care venea spre ei pe jos.

  Elna a trebuit mai întâi să lase copilul din braţe. Deci abia după o jumătate de minut l-a putut urmări pe Pren prin obiectivul telescopic al armei DAR 3. L-a văzut cum aleargă spre individul îmbrăcat în zdrenţe şi cum îl îmbrăţişează. Apoi cum se dă repede înapoi.

  Partea cu îmbrăţişarea era încurajatoare. Dar retragerea bruscă o punea pe gânduri.

  De fapt, în timpul îmbrăţişării Glay a spus: „Atenţie! Sunt încărcat cu energie!”

  Pren, chiar în momentul atingerii, căpătase deja un şoc. Aşa că rămăsese pe loc, trist şi fericit, când Glay îi arătă lanţul din jurul gâtului.

  — Vezi asta? Întrebă el.

  Ceea ce văzu tinerelul cel spătos la o inspecţie mai atentă fu un mini-Ochi-O. Glay zise:

  — Asta e una din legăturile mele cu computerul… Mă auzi, computer?

  Vocea care veni de la Ochiul-O fu plată şi mecanică.

  — Chiar acum, Glay Tate. La porunca dumneavoastră, domnule.

  Sunt foarte ocupat, pentru că înapoiez energia profilurilor. Aşa cum am promis.

  — Nu peste mult timp, când vom rezolva problema echipamentului biomagnetic, vom avea fiecare câte o interfaţă ca asta.

  Probabil că ceva s-a schimbat pe faţa tristă a tovarăşului său, ceva care l-a făcut pe Glay Tate să întrerupă protocolul întâlnirii şi să spună direct:

  — Hai să mergem la spital.

  Pe drum îi întâmpinară saluturi de la zeci de indivizi care se dăduseră jos din maşinile lor, pe drumul singuratic de munte. Erau mai ales lacrimi din partea fetelor şi tăcute atingeri pe braţ din partea bărbaţilor.

  După un minut şi ceva au ajuns la furgonul-spital.

  Asistentul în haină albă şi-a ridicat uşor un braţ şi şi-a mişcat puţin degetele într-o încercare de salut. Era un om matur, chiar mai bătrân decât cei douăzeci şi opt de ani ai lui Glay. Cu doisprezece ani mai bătrân decât aceşti tineri care se apropiau acum de vehicul venind din toate părţile.

  Când au apărut Glay şi Pren, doctorul s-a dat jos, în tăcere. Şi a arătat – tot în linişte – spre intrare. David zăcea acolo.

  Pren spuse:

  — Sărmanul copil, a încercat să rămână treaz, dar tot a adormit.

  Cei trei bărbaţi au trecut tiptil peste băiatul adormit şi s-au urcat în maşină. Glay era primul. Şi, în timp ce ceilalţi urmăreau şi aşteptau, se duse de la un trup la altul: la al lui, la al lui Boddy, la al lui Rauley şi la al Meerlei. S-a aplecat pe rând asupra fiecăruia. Şi, de fiecare dată, le-a atins feţele cu degetele. A fost o atingere cum nu se poate mai uşoară, ca de puf. Şi totuşi, la trei dintre persoane o scânteie a pornit de la deget spre faţă.

  Numai la Meerla reacţia nu s-a produs.

  Glay s-a oprit. Şi a mai încercat o dată atingerea delicată asupra chipului tăcut şi nemişcat al frumoasei. Din nou, nici o scânteie.

  Omul îşi îndreptă trupul ascuns de hainele slinoase şi zdrenţuite:

  — Am face mai bine s-o luăm din loc, spuse el.

  Cu asta se trânti jos, chiar lângă patul pe care zăcea trupul său. Închise ochii. Pauză.

  Fără nici o pregătire, trupul aşezat se rostogoli într-o parte. Chiar pe când se prăbuşea, începu să se transforme. Faţa deveni cea a unui vagabond de vârstă mijlocie, bronzat şi bătut de vânturi şi ploi, mult mai potrivit cu hainele pe care le purta.

  Deasupra lui, Glay cel întins pe pat sub lumina binefăcătoare începu să se mişte şi să ofteze. Deschise ochii şi privi împrejur. Apoi, cu atenţie, se ridică.

  Majoritatea oamenilor îngrijoraţi de la uşă au oftat împreună cu el din primul moment. Apoi, gradat, au făcut şi alte mişcări semnificând relaxarea.

  Don' doctor se apropie şi începu să scoată tuburile şi firele. Când se termină cu asta, Glay îşi dădu picioarele jos. Stătea acolo, iar faţa îi redeveni mobilă şi îşi linse buzele de parcă ar fi gustat ceva. Apoi spuse:

  — Mă simt bine. Pauză. Adăugă: Mă simt mai eu însumi decât am reuşit să mă simt în ultimele şapte mii de ani. Ochii albaştri zâmbeau.

  Se lăsă să alunece de pe pat. Stătea în picioare. Arătă spre trupul prăbuşit pe podea:

  — Hai să-l punem aici sus.

  Fu nevoie de toţi trei, Pren, Glay şi doctorul, ca să ridice trupul greoi, matur şi să-l întindă cu delicateţe, gata să primească tuburile şi firele care urmau să-l menţină într-o stare de viaţă minimă.

  Don' doctorul cu haină albă începu imediat să-i introducă în piele toate instrumentele de supravieţuire. Dar Glay îşi continuă activitatea. Mai întâi Rauley…

  . Bineînţeles că urmăresc toate astea prin terminalul pe care Tate nu l-a închis când mi-a vorbit acolo, în drum, prezentându-mă, ca să spunem aşa, lui Pren, în noul meu rol de umil servitor.

  Deci, deşi imaginea este ceţoasă în lumina pală a dimineţii, văd configuraţia de bule aurii care coboară prin tavanul furgonetei şi intră în trapul lui Rauley. Trec câteva momente. Apoi se mişcă. Fata deschide ochii şi zâmbeşte drăgăstos spre Glay – aşa cum am văzut eu de 'jde milioane de ori. Dar nu încearcă să vorbească…

  După un minut, când se animă şi trupul lui Boddy, acesta este mult mai activ şi mai vorbăreţ, de la început:

  — Hei, asta chiar că a fost ciudat. Cred că acum am s-o pot face şi eu.

  — Stai puţin, spuse Glay cu tonul său cald şi blând, numai când sunt şi eu pe aproape. Şi mai târziu, nu acum.

  Pren l-a strâns pe Glay de braţ. Cu cealaltă mână arătă spre Meerla. Când Glay se întoarse, era evident că toate celelalte feţe de la uşa furgonetei arătau tot spre Meerla. Dar tot Pren fu cel care dădu glas îngrijorării colective:

  — Cum rămâne cu ea?

  Glay se întoarse din nou. Faţa lui suptă era parcă ciudat de întunecată, ca şi cum, pentru prima oară, nu ar fi fost sigur. Apoi, cu o voce egală, spuse:

  — Trupul ei poate fi încă protejat de acest echipament. Şi asta, îmi pare rău că trebuie s-o spun, este cam tot ce putem face pentru ea, deocamdată. Să pornim spre Washington, mergând fără oprire.

  Şi uite aşa, din Lumea Computerului căpătă o ţintă către care să se îndrepte.

 

 

 

  CAPITOLUL TREIZECI ŞI TREI.

  Ajungem în Washington…

  Caravana se duce direct la cimitirul din Grace Street.

  A durat puţin până ce toată lumea s-a dat jos. Mă rog, aproape toată lumea. Pren şi Boddy într-un furgon înarmat, Doord şi Loov în celălalt, au rămas la posturile lor, lângă armele DAR 3, urmărind pe oricine s-ar fi apropiat.

  După cum i-a explicat Pren lui Glay:

  — Nu că n-aş crede în treaba asta cu interfaţa pentru computer. E ceva cu care va trebui să mă obişnuiesc. Dar până atunci… Şi dădu din umeri.

  Cel mai în vârstă, conducătorul, cel îngrijorat pentru iubita sa, nu a mai stat la discuţii. Sub supravegherea lui, trupul Meerlei a fost dus cu toate precauţiile pe o targă, până la mormântul părinţilor ei. Ajunsă acolo, au pus-o uşor pe iarba din imediata apropiere a mormântului.

  Deoarece Glay întrerupsese legătura prin interfaţă, trimit un robot-​stropitoare să se apropie şi să urmărească ce se petrece. Sunt curios. Şi încă mă gândesc la toate câte s-au întâmplat. Întrebarea mea este: Pot afla ceva de aici?

  Tate îngenunchează lângă corp. Ia mâna fetei strâns în mâna sa. În timpul acestor prime momente este o mână moartă, fără nici o discuţie; am văzut aşa ceva de mai mult de trei sute de milioane de ori.

  Cred că ceea ce se petrece brusc în continuare poate fi numit un fenomen standard. Din mormânt… ieşind din pământ, se iveşte o configuraţie de bule aurii. Este o apariţie cam ciufulită, ca un şirag de luminiţe galben-aurii înşirat pe o aţă smotocită. Dar se mişcă. Se ridică. Apoi, la propriu, se târăşte peste corp. Şi se strecoară înăuntru.

  Trupul fetei, atât de moale şi cu pielea palidă, se schimbă. Aproape imediat, prin comparaţie cu starea anterioară, carnea care era la vedere se cutremură. Şi dintr-odată apărură, peste toată fiinţa ei, semne de viaţă.

  Degetele se mişcară uşor. Un scâncet slab îi scăpă de pe buze. Simultan, buzele îi căpătară culoare. Sunetul crescu până la un smiorcăit încet şi rugător. Pe când devenea un hohot reţinut, fata deschise ochii. Abia o clipă. Dar păru că face eforturi în continuare. Şi iată că privea în sus.

  Pe obrajii ei lacrimile se uscară. Zâmbi cu dragoste, în timp ce de pe buze se revărsau cuvinte, cuvinte care lăsau să se înţeleagă, într-un fel, că ştiuse tot timpul ce se petrecuse cu ea:

  — O, Glay, ai venit. M-ai găsit.

  Ce-i al lui e pus deoparte. Tipul ăsta, Tate. Cât timp e în stare să monteze cascadorii ca asta, cred că aş face mai bine să rămân în banca mea.

  Trebuie iar să admit că mă şi simt mai bine conducând America aşa cum o fac acum. Controlez toate acele avioane şi maşini şi instalaţii, am grijă de străzi, de clădiri şi de locuinţe – e mult mai bine decât să fii în raiul computerului, de unul singur…

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  1 Goldie Bright, lb. Engl. (n. Tr.)