Am mers încet, fără să simt frigul. Părea să fie puţin înainte de răsărit, dar era greu de spus, la cât de cenuşiu şi de acoperit de zăpadă era cerul. Am dat capul pe spate şi m-am uitat cum se aşternea zăpada pe crengile groase ale stejarilor, ceea ce făcea ca zidul estic să pară mai blând, mai puţin impunător.

  Zidul estic.

  ? Am şovăit în vis, când mi-am dat seama unde mă aflam. Apoi am zărit cele patru siluete, înveşmântate cu mantii şi cu glugi pe cap, stând în cerc în faţa uşii secrete deschise, din zid.

  „Nu!”, mi-am spus în vis. „Nu vreau să stau aici, nu atât de curând după moartea lui Stevie Rae şi după ultimele două daţi când au murit novici, iar eu le-am văzut pe aici fantomele sau spiritele, sau cadavrele ambulante, sau ce-or fi fost ele. Chiar dacă Nyx mi-a dăruit strania capacitate de a vedea morţi. Mi-a ajuns! Nu mai aveam chef.”

  Chiar atunci, silueta cea mai mărunţică dintre cele patru s-a întors, iar burzuluiala mea interioară a fost curmată brusc. Era Stevie Rae! Numai că nu aşa cum o ştiam eu, era prea palidă şi slabă. Şi mai era ceva ciudat la ea. M-am uitat cu atenţie, iar şovăiala de mai devreme a fost înfrântă de o nevoie cumplită de a înţelege. Adică, dacă era cu adevărat Stevie Rae, nu era cazul să-mi fie frică de ea. Deşi devenită altceva după moarte, ceva ciudat, ea tot rămânea cea mai bună prietenă a mea. Nu-i aşa? Nu m-am putut abţine şi am înaintat până la câţiva metri de grup. Mi-am ţinut respiraţia, aşteptând să sară pe mine, dar nu m-a observat nimeni. În lumea mea de vis eram parcă invizibilă. Aşa că m-am apropiat şi mai mult, incapabilă să-mi iau ochii de la Stevie Rae. Arăta cumplit, agitată, se mişca întruna neliniştită şi îşi rotea ochii împrejur, ca şi cum ar fi fost pradă emoţiei sau unei frici teribile.

  — Nu e bine să stăm aici. Trebuie să plecăm.

  Vocea lui Stevie Rae m-a făcut să tresar. Avea încă accentul ăla din Oklahoma, dar în rest nu mai recunoş-team nimic altceva la ea. Tonul vocii îi era dur şi neutru, lipsit de emoţie, cu excepţia unei nervozităţi animalice.

  — Nu eşti tu şefa noassstră, a sâsâit una dintre siluetele înveşmântate în mantie şi şi-a arătat colţii la Stevie Rae.

  Ah! Era creatura aia de Elliot! Deşi stătea cumva ciudat, cocoşat, aplecat ameninţător deasupra ei. Ochii lui începuseră să scapere, roşiatici. Mi-era teamă pentru ea, dar nu l-a lăsat s-o intimideze, ci şi-a arătat şi ea colţii, i-au scăpărat şi ei ochii şi a mârâit înfiorător. Apoi i-a aruncat următoarele cuvinte:

  — Poţi tu să stârneşti pământul? Nu prea cred!

  — Şi s-a dus spre el, iar Elliot s-a dat instantaneu câţiva paşi mai în urmă.

  — Până atunci, ai să mi te supui!

  Aşa a spus ea.

  Creatura aia de Elliot a făcut o plecăciune stângace şi umilă, fiind imitat apoi de celelalte două siluete. Apoi Stevie Rae a arătat spre uşa deschisă:

  — Şi acum să plecăm iute de-aici!

  Înainte ca vreunul dintre ei să se mişte, am auzit un glas cunoscut în partea cealaltă a zidului.

  — Auziţi, o cunoaşte cineva pe Zoey Redbird? Vreau să-i spun că am venit şi.

  Glasul lui Heath s-a stins când cele patru creaturi s-au repezit asupra lui prin uşa secretă, cu o viteză uluitoare.

  — Nu! Încetaţi! Ce naiba faceţi? Am strigat.

  Cu inima bătându-mi tare şi dureroasă în piept, am alergat spre uşa care se închidea şi i-am văzut pe cei trei înşfăcându-l pe Heath. Am auzit-o pe Stevie Rae spunând:

  — Ne-a văzut, acum trebuie să-l luăm cu noi.

  — Dar ea a spus să încetăm! A strigat Elliot, ţinându-l cu o mână de fier pe Heath care se zbătea.

  — Ne-a văzut! A repetat Stevie Rae. Îl luăm cu noi până ne spune ce să facem cu el!

  N-au contrazis-o şi, cu o forţă supraomenească, l-au târât după ei, în timp ce? Ţipetele lui păreau a fi înghiţite de zăpadă.

  Am sărit din pat drept în fund. Respiram greu, eram lac de sudoare şi tremuram. Nala a mârâit. Mi-am rotit privirea împrejur şi o clipă am fost cuprinsă de panică. Eram singură! Oare visasem tot ce se întâmplase ieri? M-am uitat spre patul gol al lui Stevie Rae şi am văzut că lucrurile ei nu mai erau prin cameră. Nu, nu visasem. Cea mai bună prietenă a mea murise. Tristeţea m-a copleşit cu toată amărăciunea ei şi mi-am dat seama că o să mă însoţească mult timp de aici înainte.

  Dar nu dormiseră cu mine gemenele şi Damien? Ameţită încă, m-am frecat la ochi şi m-am uitat la ceas. Era cinci seara. Cred că mă luase somnul între şase şi jumătate şi şapte dimineaţa. Mamă! Chiar că dormisem. M-am dat jos din pat, m-am dus la fereastra acoperită cu perdele groase şi m-am uitat afară. Să nu-ţi vină să crezi, mai ningea încă şi, deşi era devreme, felinarele încoronate de un nimb de zăpadă luminau deja noaptea plumburie. Novicii făceau ce fac copiii de obicei, oameni de zăpadă sau se băteau cu bulgări. Cineva, Cassie Kramme mi s-a părut mie, tipa care se descurcase aşa de bine la concursul de monologuri, făcea îngeraşi din zăpadă împreună cu alte câteva fete. Ce i-ar mai fi plăcut lui Stevie Rae! M-ar fi trezit acum câteva ore şi m-ar fi aruncat obligat-forţat în toiul distracţiei. Acum, că mă gândeam la asta, nu ştiu dacă îmi venea să plâng sau să zâmbesc.

  — Z? Te-ai trezit? A strigat Shaunee uşurel prin uşa între-deschisă.

  I-am făcut semn să intre.

  — Unde v-aţi dus, fraţilor?

  — Ne-am trezit de câteva ore. Ne-am uitat la filme. Vrei să vii şi tu jos cu noi? O să vină şi Erik cu prietenul lui ăla meseriaş, Cole.

  Şi-a rotit privirea împrejur, vinovată, de parcă tocmai şi-ar fi amintit că Stevie Rae nu mai era şi regreta că se purtase normal. Am simţit nevoia să vorbesc.

  — Shaunee, trebuie să privim înainte. Trebuie să ieşim cu băieţi, să fim fericite şi să ne bucurăm de viaţă. Moartea lui Stevie Rae ne-a dovedit că nimic nu e sigur şi că nu putem să irosim timpul pe care îl avem la dispoziţie. Când am spus că o să am grijă să nu fie uitată, nu voiam să spun că o să fim veşnic trişti, ci că niciodată n-o să uităm zâmbetul ei şi bucuria pe care ne-a sădit-o în suflete.

  — Niciodată, a încuviinţat Shaunee.

  — Trag şi eu imediat nişte blugi pe mine şi vin jos la voi.

  — Bine, a spus ea cu un zâmbet.

  Când Shaunee a plecat, ceva din masca mea de fericire s-a dus. Era adevărat ce-i spusesem, dar avea să fie greu de pus în practică, în plus, nu reuşeam să alung coşmarul pe care îl avusesem. Ştiam că era doar un vis, dar tot mă sâcâia. Parcă auzeam încă strigătele lui Heath în tăcerea apăsătoare a dormitorului. Ca un robot, mi-am luat pe mine blugii cei mai comozi şi un tricou enorm, cu mânecă lungă, pe care mi-l cumpărasem din magazinul şcolii acum câteva săptămâni. În dreptul inimii, cu fir argintiu, era brodată Nyx ţinând o lună plină în căuşul mâinilor înălţate şi, nu ştiu cum se face, dar m-am simţit mai bine. M-am pieptănat şi am oftat când mi-am zărit imaginea în oglindă. Arătam ca naiba. Mi-am trântit nişte pudră peste cearcănele de sub ochi şi mi-am dat cu rimel şi cu gloss din ăla cu aromă de căpşune. Pregătită oarecum să dau ochii cu lumea, am luat-o în jos pe scări.

  Cum am coborât scările, m-am oprit. Scena îmi era familiară, dar era totuşi complet schimbată. În jurul televizoarelor cu ecran plat erau adunată o grămadă de lume. Era normal să stea de vorbă, şi chiar aşa şi făceau, dar toţi erau cumva mai reţinuţi. Prietenii mei se uitau la televizorul nostru preferat. Gemenele stăteau pe scaunele lor? Pufoase, de aceeaşi culoare, Damien şi Jack, aparent foarte relaxaţi, erau aşezaţi pe jos, lângă canapeaua micuţă, de două persoane, Erik pe canapea şi, spre surprinderea mea, prietenul său „pe cinste”, Cole, îşi trăsese un scaun şi stătea între gemene. Imaginea asta mi-a smuls un zâmbet. Tipul era fie curajos, fie idiot.

  Discutau cu toţii uşurel şi nici nu se uitau la televizor, unde rula Mumia revine. Deci, totul era neschimbat, cu două excepţii. Mai întâi, erau mult prea tăcuţi, iar apoi Stevie Rae ar fi trebuit să stea pe canapea cu picioarele sub ea şi să le spună tuturor să-şi ţină gura, că ea vrea să se uite la film.

  Am simţit că mă podidesc lacrimile. Trebuia să-mi văd de viaţă, cu toţii trebuia să ne vedem de viaţă.

  — Salut, copii, am încercat eu să par normală.

  De data asta n-au mai amuţit la vederea mea, ci au început, bătător la ochi de veseli, să-mi vorbească toţi odată:

  — Bună, Z!

  — Zoey!

  — Hai salut, Z!

  Am reuşit să nu oftez sau să-mi dau ochii peste cap şi mi-am luat locul lângă Erik. M-a cuprins cu braţul şi m-a strâns, şi m-am simţit un pic mai bine, dar totuşi vinovată. M-am simţit mai bine pentru că era un dulce, iar eu mă mai miram încă un pic de faptul că părea să mă placă atât de mult, iar vinovată pentru un motiv care putea fi rezumat într-un singur cuvânt: Heath.

  — Bun! Acum, că a venit şi Z, putem să dăm start maratonului, a spus Erik.

  — Vrei să spui „stupidonului”, a pufnit Shaunee.

  — Dacă ar fi fost weekend, l-am fi putut numi „geekend”, a comentat Erin.

  — Lasă-mă să ghicesc, am zis şi l-am privit pe Erik.

  Ai adus DVD-urile.

  — Exact!

  Ceilalţi s-au văicărit, mimând o suferinţă copleşitoare.

  — Cu alte cuvinte, o să ne uităm la Războiul stele-lor, am adăugat.

  — Din nou, a mormăit prietenul lui, Cole.

  Shaunee a ridicat din sprâncenele ei frumos pensate spre Cole.

  — Vrei să spui că nu eşti un mare fan al Războiului stelelor? El i-a zâmbit şi, chiar şi de unde stăteam eu, a fost evidentă unda de cochetărie de pe faţa lui.

  — Nu am venit aici să asist pentru a mia oară la versiunea aceea interminabilă a regizorului pentru Războiul Stelelor. Sunt fan al filmului, dar nu al lui Darth Vader şi al lui Chewbacca.

  — Îhî, adică prinţesa Leia e mai pe gustul tău? A zis Shaunee insinuant.

  — Nu, mie îmi place viaţa plină de culoare, i-a răspuns el şi s-a aplecat spre ea.

  — Nici eu n-am venit pentru că aş fi fan al Războiului Stelelor, a intervenit şi Jack, aruncându-i lui Damien o privire lunecoasă.

  — Ştim deja că prinţesa Leia nu e pe gustul tău, a chicotit Erin.

  — Din fericire, a spus Damien.

  — Ce n-aş da să fie şi Stevie Rae aici, a comentat Erik. Parcă o şi aud: „Mă, fiţi mai drăguţi unii cu ceilalţi!”

  Toată lumea a amuţit. M-am uitat la el şi am văzut că se îmbujorase, ca şi când nu şi-ar fi dat exact seama ce a spus înainte să fie prea târziu. Am zâmbit şi mi-am pus capul pe umărul lui.

  — Ai dreptate. Stevie Rae ne-ar dojeni ca o mămică.

  — Şi apoi ne-ar face floricele de porumb şi ne-ar spune să dăm şi la alţii, a spus Damien. Deşi corect ar fi fost să spună „altora”.

  — Ce-mi plăcea cum chinuia Stevie Rae limba engleză, s-a auzit Shaunee.

  — Mda, o oklahomiza, a zis şi Erin.

  Ne-am zâmbit unii altora şi am simţit un pic de căldură în piept. Aşa a început şi aşa ar trebui să ne amintim de Stevie Rae, cu drag şi cu zâmbete.

  — Ăă, pot să stau şi eu cu voi?

  Mi-am înălţat privirea şi l-am văzut pe tipul ăla drăguţ, Drew Partain, stând emoţionat lângă noi. Părea palid şi trist şi avea ochii roşii, de parcă ar fi plâns. Mi-am amintit cum se uita la Stevie Rae şi mi-a fost drag de el.

  — Cum să nu, am spus cu căldură. Trage-ţi un scaun.

  — Apoi un imbold m-a făcut să adaug: E loc acolo, lângă Erin.

  Erin a făcut ochii mari, dar şi-a revenit imediat.

  — Mda, trage-ţi un scaun, Drew. Dar ai grijă că noi ne uităm la Războiul Stelelor.

  — N-am nimic împotrivă, a spus Drew şi i-a zâmbit şovăielnic lui Erin.

  — E cam scund, dar e drăguţ, am auzit-o pe Shaunee şoptindu-i şi cred că am văzut-o pe Erin îmbujorându-se un pic.

  — Eu mă duc să fac floricele. Şi am nevoie de o.

  — Cola! Au zis Damien, gemenele şi Erik într-un glas. M-am desprins din braţele lui Erik şi m-am dus la bucătărie, simţindu-mă mai liniştită, aşa cum nu mă mai simţisem de când Stevie Rae începuse să tuşească. Totul o să se rezolve. Casa Nopţii era căminul meu, prietenii mei îmi erau familie, am să-mi urmez propriul sfat şi am să iau totul cu paşi mărunţi, o zi, apoi încă o zi, o problemă şi apoi încă una. Am să văd eu cum rezolv şi situaţia cu drăguţii mei. Am să fac tot ce-mi stă în putinţă să o evit pe Neferet fără să fie prea evident, până îmi dau seama ce se petrece cu ea şi cu creatura aia de Elliot cel nemort, care era în sine un coşmar, aşa că nu mă mai mir că îi visasem atât de aiurea pe Stevie Rae şi pe Heath.

  Am băgat câte o pungă cu floricele cu unt şi 100% expandabile în cele patru cuptoare cu microunde şi, când au început să pocnească, am luat patru boluri. Poate că ar trebui să formez iar un cerc numai al nostru şi să-i cer lui Nyx să mă ajute în chestia cu scârboşenia aia de Elliot. Când am realizat că n-o să mai fie şi Stevie Rae, mi s-a pus un nod în stomac. Cum aveam s-o înlocuiesc? Mi se făcea rău când mă gândeam, dar trebuia să găsesc pe altcineva, dacă nu acum, la ritualul ăsta numai al nostru, neapărat până la următorul Ritual al Lunii Pline. Mă gândeam cu groază că n-o s-o mai am pe Stevie Rae prin preajmă şi îmi era atât de dor de ea, încât am strâns tare din ochi. „Te rog, arată-mi ce trebuie să fac”, m-am rugat în mintea mea la Nyx.

  — Zoey, vino repede în sufragerie.

  Am tresărit la auzul glasului lui Erik şi am deschis brusc ochii. Aerul pe care îl avea a făcut să-mi urce nivelul adrenalinei din sânge.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Vino odată, a spus, m-a luat de mână şi am ieşit în grabă din bucătărie. Dau ştiri.

  Deşi sufrageria era plină, m-am lovit de o linişte deplină; se uitau cu toţii la televizorul nostru cu ecran mare, unde Chera Kimiko vorbea cu o voce gravă, privind în camera de filmat.

  „. Poliţia anunţă populaţia să-şi păstreze calmul, deşi este al treilea adolescent care? A fost dat dispărut. Se întreprind cercetări şi am primit asigurări că poliţia are mai multe piste viabile.

  Reluăm ştirea, un elev al liceului Broken Arrow, fotbalist şi el, a fost dat dispărut. Numele său este Heath Luck.”

  Am simţit că mi se înmoaie picioarele şi aş fi căzut dacă nu m-ar fi prins Erik pe după talie şi nu m-ar fi aşezat pe canapea. Am ascultat-o pe Chera în continuare, cu respiraţia întretăiată.

  „Maşina lui Heath a fost găsită parcată în apropiere de Casa Nopţii, însă Marea Preoteasă a şcolii, Neferet, a dat asigurări poliţiei că acesta nu a pătruns în incinta şcolii şi că nu a fost văzut acolo. Desigur, s-au făcut multe speculaţii în legătură cu aceste dispariţii, mai ales că, potrivit raportului medicului legist, cauza morţii celorlalţi doi adolescenţi daţi dispăruţi este pierderea de sânge cauzată de muşcături şi de răni multiple. Şi, deşi se ştie că vampirii nu muşcă atunci când se hrănesc cu sângele oamenilor, rănile urmează totuşi un tipar care aminteşte de hrănirea vampirilor. Trebuie să vă reamintim că vampirii şi-au luat angajamentul în faţa legii să nu se hrănească cu sângele unei fiinţe umane împotriva voinţei acesteia. La orele 22 vom avea mai multe informaţii, pe care vi le vom transmite în cel mai scurt timp.”

  — Aduceţi-mi un castron, ca mi se face rău! Am reuşit să strig, în ciuda vâjâitului din cap.

  M-am trezit imediat cu un castron în braţe şi m-am pus pe vomitat.

  CAPITOLUL 26

  — Ia, Zoey, o să-ţi fie mai bine dacă-ţi clăteşti gura cu asta. Am luat fără să mă uit ce mi-a dat Erin şi m-am simţit uşurată când am realizat că era doar apă rece. Am scuipat-o apoi în castronul ăla scârbos în care vomitasem.

  — Îhh, luaţi-l de aici – am spus, reţinându-mi un icnet când am simţit mirosul. Îmi venea să-mi acopăr faţa cu mâinile şi să mă pun pe plâns, dar eram conştientă că toată lumea din cameră se uita la mine, aşa că mi-am îndreptat uşor spatele şi mi-am dat părul umed pe după urechi. Nu-mi puteam permite luxul să mă las pradă unui acces de panică. Deja mă gândeam la ce trebuia să fac, ce era obligatoriu să fac, de dragul lui Heath. El conta cel mai mult în momentul ăsta, nu eu, nu nevoia mea de a mă scufunda într-o isterie totală.

  — Trebuie să mă duc la Neferet, am spus cu hotărâre şi m-am ridicat, constatând cu surprindere că picioarele îşi făceau iar datoria.

  — Vin cu tine, a spus Erik.

  — Mersi, dar mai întâi trebuie să mă spăl pe dinţi şi să iau nişte pantofi în picioare.

  — Aveam în picioare doar nişte şosete mai groase, cât să cobor să mă uit la televizor.

  — Dau o fugă până în cameră şi vin imediat.

  — Le-am simţit pe gemene pregătindu-se să vină cu mine.

  — Staţi liniştite, imediat mă întorc, am zis şi apoi am urcat în fugă? Scările.

  Nu m-am oprit la uşa camerei mele, ci am continuat să merg pe hol, am făcut la dreapta şi m-am oprit în faţa camerei 124. Ridicasem mâna să bat, dar n-am mai apucat, căci uşa s-a şi deschis.

  — Mă gândeam eu că eşti tu, a spus Afrodita cu o privire rece, dar s-a dat într-o parte. Intră.

  Am intrat şi am fost surprinsă să văd că încăperea era văruită într-o culoare pastelată, drăguţă. Cred că mă aşteptam să fie închisă la culoare şi înspăimântătoare, ca o pânză de păianjen ucigaş.

  — Ai cumva nişte apă de gură? Tocmai am vomitat şi mi-e o silă de nu mai pot.

  A arătat din cap spre dulăpiorul cu medicamente de deasupra chiuvetei.

  — E acolo. E curat paharul de pe chiuvetă.

  Mi-am clătit gura şi am profitat de ocazie ca să-mi adun gândurile. Când am fost gata, m-am întors spre ea. Am hotărât să n-o lălăi prea mult şi am trecut direct la subiect.

  — Cum îţi dai seama dacă o viziune e adevărată sau e pur şi simplu un vis?

  S-a aşezat pe unul dintre paturi şi şi-a dat pe spate părul blond, lung şi perfect.

  — Ai un sentiment foarte puternic. Niciodată o viziune nu e o chestie banală, drăguţă sau genul ăla cu floricele, cum vezi în filme. Dimpotrivă, sunt de tot rahatul. Cel puţin, alea adevărate. În general, dacă te simţi ca dracu', probabil că e o viziune pe bune, n-ai visat.

  — Ochii ei albaştri m-au cercetat cu atenţie.

  — Ai avut viziuni?

  — Noaptea trecută am avut ceva ce am crezut că e un vis, mai exact un coşmar, dar acum încep să cred că a fost o viziune.

  Colţurile gurii Afroditei s-au înălţat uşor.

  — Nasol de tine.

  Am schimbat imediat subiectul.

  — Care e faza cu Neferet? Afrodita şi-a luat o mină voit neutră.

  — Ce vrei să spui?

  — Cred că ştii foarte bine ce vreau să spun. E ceva în neregulă cu ea şi vreau să ştiu ce anume.

  — Tu eşti protejata, favorita, noua ei minune. Doar nu te aştepţi să-ţi suflu ţie vreo vorbă?! Oi fi eu blondă, dar toantă nu sunt.

  — Dacă tu chiar crezi asta, de ce m-ai mai avertizat să nu iau medicamentul pe care mi l-a dat?

  Afrodita şi-a ferit privirea.

  — Prima mea colegă de cameră a murit la o jumătate de an după ce a ajuns aici. Am luat medicamentul ăla şi m-a. M-a afectat mult timp.

  — Cum adică? Cum te-a afectat?

  — M-a făcut să mă simt ciudat, detaşată şi nici n-am mai avut viziuni. Nu definitiv, doar câteva săptămâni. Iar apoi mi-a fost greu şi să-mi aduc aminte cum arăta.

  — Afrodita a făcut o pauză.

  — O chema Venus, Venus Davis, a spus şi m-a privit. De-aia mi-am ales eu numele de Afrodita. Eram cele mai bune prietene şi ni se părea super, a continuat ea şi i-am citit tristeţea în privire. Eu m-am străduit să-mi aduc aminte de Venus şi mi-am închipuit că vrei şi tu s-o ţii minte pe Stevie Rae.

  — Chiar vreau şi chiar am s-o ţin minte. Mersi.

  — Ar fi bine să pleci. Nu e avantajos pentru niciuna dintre noi să se afle că ai stat de vorbă cu mine, a spus Afrodita.

  Mi-am dat seama că probabil avea dreptate şi am luat-o spre uşă, dar vocea ei m-a? Făcut să mă opresc.

  — Dă impresia că e bună, dar nu e aşa. Lumina nu e tot aia cu binele, iar întunericul nu e întotdeauna tot aia cu răul.

  „Întunericul nu este întotdeauna echivalent cu răul, la fel cum lumina nu aduce întotdeauna binele.”

  Avertismentul Afroditei îmi amintea de ceea ce-mi spusese Nyx în ziua în care fusesem însemnată.

  — Cu alte cuvinte, să am grijă cu Neferet şi să nu am încredere în ea, am spus.

  — Mda, dar nu ştii de la mine.

  — Ce să ştiu? Nici măcar nu stăm de vorbă în momentul de faţă. Am închis uşa în urmă şi m-am dus iute în camera mea, m-am spălat pe faţă, pe dinţi, mi-am tras nişte încălţări în picioare şi apoi m-am întors în sufragerie.

  — Eşti gata? M-a întrebat Erik.

  — Venim şi noi, a spus Damien şi a făcut semn şi spre gemene, Jack şi Drew.

  Mă pregăteam să-i refuz, dar cuvintele nu-mi mai ieşeau. Adevărul e că mă bucuram să-i văd alături de mine, că simţeau nevoia să strângă rândurile în jurul meu şi să mă protejeze. Mult timp îmi făcusem grji că puterile neobişnuite pe care le aveam şi Semnul bizar dăruit de zeiţă aveau să facă din mine o ciudăţenie a naturii şi că n-am să mă integrez, că n-o să am prieteni, însă părea să se întâmple exact contrariul.

  — Bine, hai să mergem, am spus şi am luat-o spre uşă.

  Nu eram prea sigură ce o să-i spun lui Neferet, tot ce ştiam era că nu puteam să mai tac şi că aveam un sentiment îngrozitor că aşa-zisul meu vis fusese de fapt o viziune, iar „spiritele” alea pe care le văzusem eu nu erau doar nişte fantome. Şi, cel mai important lucru, mi-era teamă că îl răpiseră pe Heath. M-am cutremurat până în măduva oaselor când m-am gândit ce implica asta că deve-nise Stevie Rae, dar, chiar şi aşa, Heath dispăruse, iar eu cred că ştiam cine, dacă nu cumva ce, îl răpise.

  Nu ajunseserăm la uşă când aceasta s-a deschis şi înăuntru a alunecat Neferet, învăluită de mirosul iernii. Era urmată de detectivii Marx şi Martin. Aceştia erau îmbrăcaţi cu geci albastre de puf, închise cu fermoar până la gât. Aveau căciulile pline de zăpadă şi nasul roşu. Ca de obicei, Neferet era aranjată şi părea sigură pe sine, stăpână pe situaţie.

  — Zoey, ce bine că eşti aici. Aşa nu mai trebuie să te caut. Domnii poliţişti au veşti proaste şi ar dori să stea un pic de vorbă cu tine.

  N-am catadicsit să mă uit la Neferet şi am simţit-o încordându-se când le-am răspuns direct poliţiştilor.

  — Am auzit deja la ştiri că Heath a dispărut. Dacă pot să vă ajut cu ceva, vă stau la dispoziţie.

  — Am putea merge din nou în bibliotecă? A întrebat detectivul Marx.

  — Sigur, a spus Neferet cu amabilitate.

  Am pornit în urma lui Neferet şi a poliţiştilor, dar apoi m-am oprit să mă uit la Erik.

  — Noi aşteptăm aici, a spus el.

  — Cu toţii, a completat Damien.

  Am dat din cap. Simţindu-mă un pic mai bine, m-am dus în bibliotecă. Imediat ce-am intrat în încăpere, detectivul Martin a început să-mi pună întrebări.

  — Zoey, poţi să-mi spui unde ai fost în această dimineaţă între orele 6:30 şi 8:30?

  Am încuviinţat din cap şi am spus:

  — La mine în cameră. Pe la ora asta vorbeam cu bunica la telefon, iar apoi am făcut? Schimb de mesaje cu Heath.

  — Mi-am băgat mâna în buzunarul de la blugi şi am scos de acolo telefonul mobil.

  — Nici măcar n-am şters mesajele. Puteţi să vă uitaţi, dacă vreţi.

  — Zoey, nu eşti obligată să-i dai telefonul, mi-a spus Neferet. Am făcut un efort şi i-am zâmbit.

  — Nu-i nimic, nu mă deranjează.

  Detectivul Marx mi-a luat telefonul şi s-a apucat să-mi umble prin mesaje, copiindu-le pe un carneţel.

  — L-ai văzut pe Heath azi de dimineaţă? M-a întrebat detectivul Marx.

  — Nu. M-a întrebat dacă poate să vină să mă vadă, dar i-am zis că nu.

  — Aici scrie că aveai de gând să te vezi cu el vineri, a spus detectivul Marx.

  Am simţit cum Neferet mă fixa cu o privire tăioasă. Am inspirat adânc. Singura posibilitate era să mă ţin cât mai aproape de adevăr.

  — Mda, aveam de gând să ies cu el vineri după meci.

  — Zoey, ştii prea bine că regulile şcolii îţi interzic să continui să ieşi cu fiinţele umane din viaţa ta anterioară, a zis ea şi am remarcat pentru prima oară dezgustul cu care a spus „fiinţe umane”.

  — Ştiu, îmi pare rău.

  — Era adevărat ce spusesem, numai că omisesem ici-colo câteva detalii, adică suptul sângelui, Impregnarea şi faptul că nu mai aveam încredere în Neferet.

  — Numai că Heath şi cu mine ne ştim de atâta timp, încât mi-a fost greu să o rup pur şi simplu cu el, deşi ştiam că aşa ar trebui. M-am gândit că ar fi mai simplu dacă ne-am întâlni şi i-aş spune în faţă, o dată pentru totdeauna, de ce nu mai trebuie să ne vedem. Aveam de gând să-ţi spun, dar voiam să-mi rezolv singură problema.

  — Şi, deci, azi de dimineaţă nu v-aţi văzut? A repetat detectivul Marx întrebarea.

  — Nu. După ce am terminat cu mesajele m-am culcat.

  — Poate cineva să confirme că erai la tine în cameră la ora aia şi că dormeai? A întrebat detectivul Martin şi mi-a dat înapoi telefonul.

  — Domnilor – a spus Neferet cu o voce tăioasă – v-am spus deja ce pierdere enormă a suferit Zoey nu mai departe de ieri. A murit colega ei de cameră. Cum ar putea să confirme cineva unde se afla.

  — Ăă, scuză-mă, Neferet, dar, de fapt, n-am dormit singură. Prietenele mele, Shaunee şi Erin, nu au vrut să mă lase singură, aşa că au venit la mine în cameră şi au dormit cu mine.

  N-am pomenit nimic de Damien. N-avea nici un sens să-i fac necazuri bietului de el.

  — O, ce drăguţ din partea lor, a spus Neferet cu blândeţe, trecând brusc de la atitudinea de vampir periculos la cea de mamă iubitoare. Am încercat să ignor gândul că nu mă mai păcălea ea pe mine.

  — Aveţi idee unde ar putea fi Heath? L-am întrebat pe detectivul Marx, pentru că, dintre cei doi, el îmi plăcea mai mult.

  — Nu. I-am găsit maşina nu foarte departe de zidul şcolii, dar ninge aşa de tare, încât toate posibilele urme au fost complet acoperite.

  — Eu aş spune că, în loc să irosiţi timpul interogându-mi mie novicea, mai bine l-aţi căuta pe adolescentul acela prin şanţuri, a spus Neferet pe un ton aşa de dur, încât îmi venea să urlu.

  — Ce vreţi să spuneţi, doamnă? A întrebat Marx.

  — Mie mi-e foarte clar ce s-a întâmplat. Băiatul încerca s-o revadă pe Zoey. Nu mai departe de luna trecută s-a căţărat cu prietena aceea a lui pe zidul şcolii noastre ca? S-o scoată de aici, a spus Neferet cu un gest indiferent. Atunci era băut şi drogat şi probabil că şi azi-dimineaţă la fel. Zăpada a fost prea mult pentru el şi probabil că o fi căzut în vreun şanţ pe undeva. Nu acolo sfârşesc de obicei beţivii?

  — Doamnă, el nu este un beţiv, e un copil. Iar părinţii şi prietenii lui spun că nu s-a mai atins de băutură de o lună.

  Râsul uşurel al lui Neferet trăda cât de puţină crezare dădea spuselor lui. Spre surprinderea mea, Max a ignorat-o şi m-a privit cu atenţie.

  — Ce părere ai, Zoey? Aţi fost împreună câţiva ani, nu-i aşa? Ai idee unde s-ar fi putut duce?

  — Nu pe aici. Dacă îi găseaţi maşina pe strada Oak Grove Road, în Broken Arrow, v-aş fi putut spune pe unde e paranghelia.

  — Nu avusesem intenţia să glumesc, mai ales după remarca răutăcioasă a lui Neferet la adresa lui Heath, dar am văzut că poliţistul se abţine să nu zâmbeas-că şi dintr-odată mi-a părut un tip de treabă, chiar abordabil. Înainte să-mi vină să mă răzgândesc, am izbucnit: Dar azi de dimineaţă am avut un vis ciudat, care e posibil să nu fi fost un vis, ci vreun soi de viziune despre Heath.

  Glasul dur şi apăsat al lui Neferet a străpuns tăcerea deplină care se lăsase.

  — Zoey, până acum n-ai dat semne că ai avea o afinitate faţă de profeţii şi viziuni.

  — Ştiu, am spus pe un ton voit şovăielnic şi chiar uşor speriată, deşi la partea cu sperietura chiar nu mă prefăceam. Dar e prea ciudat că l-am visat pe Heath lângă zidul estic, unde a şi fost înşfăcat.

  — Cine 1-a înşfăcat, Zoey? M-a întrebat detectivul Marx pe un ton presant, semn că mă lua foarte în serios.

  — Nu ştiu, am spus, şi chiar nu minţeam. Dar ştiu că nu erau nici novici, nici vampiri. În visul meu, patru siluete cu mantii îl târau după ele.

  — Ai văzut unde s-au dus?

  — Nu, m-am trezit strigându-l pe Heath, am continuat eu şi ochii mi s-au umplut de lacrimi sincere. Poate ar fi bine să căutaţi în jurul şcolii. E ceva acolo, ceva care îi răpeşte pe puştii ăştia, dar nu suntem noi de vină.

  — Bineînţeles că nu suntem noi de vină, a spus Neferet.

  — A venit la mine, m-a cuprins cu braţul şi m-a bătut uşurel pe umăr, liniştindu-mă cu vorbe de mamă iubitoare.

  — Domnilor, cred că Zoey a avut parte de suficientă suferinţă pentru o singură zi. Am să vi le prezint pe Shaunee şi pe Erin, care sunt convinsă că îi vor con-firma alibiul.

  Cuvântul „alibi” mi-a dat fiori pe şira spinării.

  — Dacă îţi mai aduci aminte de ceva sau mai ai vreun vis ciudat, te rog nu ezita să iei legătura cu mine, fie zi, fie noapte, a spus detectivul Marx.

  Era a doua oară când îmi lăsa cartea lui de vizită, chiar că era insistent tipul. Am luat cartea de vizită şi i-am mulţumit. Apoi, în timp ce Neferet îi conducea afară din încăpere, detectivul Marx a ezitat o clipă şi s-a întors spre mine.

  — Sora mea geamănă a fost însemnată şi s-a Transformat acum cincisprezece ani, mi-a spus încet. Suntem încă apropiaţi, deşi ea ar fi trebuit să-şi uite familia umană. Când spun că poţi să mă suni oricând şi să-mi spui orice, poţi să mă crezi şi poţi să ai şi încredere în mine.

  — Detectiv Marx? A strigat Neferet din pragul uşii.

  — Îi mulţumeam încă o dată lui Zoey şi îi spuneam cât de rău îmi pare pentru colega ei de cameră, a spus el calm, ieşind cu paşi mari din încăpere.

  Am rămas pe loc şi am încercat să-mi adun gândurile. Sora lui Marx era vampir? Hm,? De fapt, nu era chiar aşa de ciudat. Mai ciudat era că încă o mai iubea. Poate că e de încredere.

  Uşa s-a închis cu un zgomot uşor şi am tresărit. Neferet stătea cu spatele lipit de uşă şi mă privea cu atenţie.

  — L-ai Impregnat pe Heath?

  Deodată m-a cuprins o frică teribilă. Avea să-mi citească gândurile. Mă minţisem singură, nici nu mă puteam compara cu această Mare Preoteasă. Apoi am simţit mângâierea unei brize inconfundabile. Căldura unui foc nevăzut. Prospeţimea ploii primăvăratice. Dulceaţa vegetală a unei pajişti mănoase., iar spiritul mi-a fost copleşit de forţa elementelor. Stăpânită de un suflu nou de încredere, am privit-o pe Neferet în ochi.

  — Dar mi-ai spus că nu l-am Impregnat. Mi-ai spus că ce s-a petrecut între mine şi el acolo sus, pe zid, nu putea să ducă la Impregnare, am spus şi m-am străduit să par nedumerită şi supărată.

  Umerii i s-au relaxat aproape imperceptibil.

  — Nu cred că l-ai Impregnat atunci. Spui că de atunci n-ai mai fost cu el? Nu te-ai hrănit din nou din el?

  — Din nou? Am spus şocată, exact cum mă simţeam ori de câte ori mă lăsam purtată de gândul neliniştitor, dar totuşi ispititor, de a mă hrăni din Heath. Dar nu m-am hrănit în adevăratul sens al cuvântului, nu?

  — Nu, sigur că nu, m-a liniştit Neferet. Ce-ai făcut atunci a fost cu totul lipsit de importanţă. Numai că visul tău m-a făcut să mă întreb dacă ai mai fost cu prietenul tău.

  — Fostul prieten, am spus aproape pe negândite. Nu, dar mi-a tot trimis mesaje şi m-a sunat o grămadă în ultima vreme, aşa că m-am gândit că ar fi bine să mă întâlnesc cu el şi să încerc să-1 fac să înţeleagă o dată pentru totdeauna că nu ne mai putem vedea, îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ţi spun, dar chiar voiam să-mi rezolv singură problema, că doar eu m-am băgat în asta şi ar fi cazul s-o rezolv tot singură.

  — Îţi apreciez simţul răspunderii, dar nu cred că a fost înţelept din partea ta să le dai poliţiştilor impresia că visul tău a fost o viziune.

  — Da, dar părea aşa de real, m-am justificat.

  — Sunt convinsă. Zoey, ai luat medicamentul pe care ţi l-am dat azi-noapte?

  — Lichidul ăla albicios? Mda, mi l-a dat Shaunee.

  Ea chiar mi-l dăduse, dar aruncasem porcăria aia în chiuvetă. Neferet a părut şi mai liniştită.

  — Bravo! Dacă mai ai vise ciudate, vino la mine şi am să-ţi dau un preparat şi mai puternic. Ăsta ar fi trebuit să te lipsească de coşmaruri, dar se pare că am calculat greşit doza de care aveai nevoie.

  Între noi fie vorba, mai calculase şi altceva greşit în afară de doză.

  — Mersi, Neferet, îţi rămân recunoscătoare, i-am răspuns cu un zâmbet.

  — Bine, acum ar trebui să te întorci la prietenii tăi. Îţi poartă de grijă şi sunt convinsă că sunt speriaţi.

  Am dat din cap şi am mers cu ea înapoi în sufragerie, atentă să nu-mi trădez dezgustul când m-a îmbrăţişat de faţă cu toată lumea şi mi-a spus la revedere cu o căldură maternă. De fapt, era exact ca o mamă, ca mama mea, Linda Heffer, femeia care mă trădase pentru un bărbat şi căreia îi păsa mai mult de ea însăşi şi de aparenţe decât de mine. Asemănarea dintre Neferet şi Linda era din ce în ce mai? Evidentă.

  CAPITOLUL 27

  Ne-am aşezat din nou împreună după ce au plecat, dar n-am vorbit mare lucru, în timp ce atmosfera revenea la normal. Am remarcat că nimeni n-a mutat de pe canalul local de televiziune. Războiul Stelelor trebuia să mai aştepte.

  — Te simţi bine? M-a întrebat într-un târziu Erik, cu blândeţe. M-a cuprins din nou cu braţul şi m-am lipit de el.

  — Da, cred că da.

  — Aveau poliţiştii ceva veşti despre Heath? M-a întrebat Damien.

  — Nu mai mult decât ce am aflat deja, i-am răspuns. Sau, cel puţin, mie nu mi-au spus.

  — Putem să ajutăm cu ceva? M-a întrebat Shaunee.

  Am clătinat din cap.

  — Haideţi să ne uităm la postul local şi să vedem ce mai spun la ştirile de la ora 10.

  Au mormăit cu toţii „bine” şi ne-am instalat ca lumea, să ne uităm la reluările la Will şi Grace până începeau ştirile. Mă uitam eu la televizor, dar gândul îmi zbura la Heath. Aveam vreun sentiment ciudat în legătură cu el? Categoric. Dar era acelaşi gen de sentiment pe care îl avusesem în legătură cu Chris Ford şi cu Brad Higeons? Nu, cred că nu. Nu ştiam cum să explic. Instinctul îmi spunea că Heath era în pericol, dar că nu era mort, cel puţin nu încă.

  Cu cât mă gândeam mai mult la Heath, cu atât mai tare mă îngrijoram. Când în sfârşit au început ştirile de seară, abia mai aveam răbdare să ascult poveştile despre viscolul neaşteptat care blocase traficul şi redusese drastic vizibilitatea în Tulsa şi în împrejurimi. M-am foit neliniştită, în timp ce la televizor se derulau imagini din centrul oraşului şi de pe autostrăzi, înfiorător de pustii, ca după un război atomic.

  N-au mai dat nimic nou despre Heath, decât un reportaj sumbru, în care se spunea că vremea îngreuna căutarea lui.

  — Trebuie să plec, m-am trezit spunând şi m-am ridicat înainte să-mi dau seama că habar n-aveam unde voiam să mă duc.

  — Unde te duci, Z? M-a întrebat Erik.

  M-am gândit un pic şi mi-a venit un singur lucru în cap, o oază de fericire într-o lume care mă bombarda cu stres, confuzie şi haos.

  — Mă duc la grajduri, am spus, iar Erik şi ceilalţi m-au privit nedumeriţi. Lenobia mi-a spus că pot s-o ţesal pe Persefona ori de câte ori vreau, am explicat şi am ridicat din umeri. Mă simt relaxată când o ţesal, iar în momentul de faţă am nevoie de un pic de relaxare.

  — Bine. Îmi plac caii. Hai s-o ţesălăm pe Persefona, m-a aprobat Erik.

  — Simt nevoia să fiu singură, am spus pe un ton mult mai dur decât voisem. M-am aşezat din nou lângă el şi mi-am strecurat mâinile într-ale lui. Iartă-mă, dar simt nevoia să mă gândesc şi trebuie să fiu singură.

  Ochii lui albaştri erau încărcaţi de tristeţe, dar mi-a zâmbit uşor.

  — Ce-ar fi să te conduc până la grajd, după care mă întorc aici şi mă uit la ştiri, poate mai dau ceva, până termini tu.

  — Mi-ar face mare plăcere.

  Nu-mi plăcea să citesc îngrijorarea pe faţa prietenilor mei, dar nu aveam ce face ca să-i liniştesc. Nici nu ne-am mai luat alte haine pe noi. Grajdul nu era prea departe, iar frigul nu apuca să ne pătrundă până acolo.

  — Zăpada asta e extraordinară, a remarcat Erik după ce am făcut câţiva paşi pe trotuar.

  Cineva încercase să deszăpezească, pentru că pe trotuar stratul era mai mic decât pe pământul dimprejur, dar zăpada cădea fără încetare, astfel încât plugurile nu ţineau pasul cu ea şi ne ajungea acum până sub genunchi.

  — Ţin minte că a mai nins aşa când aveam şase-şapte ani. Eram în vacanţa de iarnă şi mă ofticam că nu aveam voie să lipsim de la şcoală.

  Erik a mormăit ceva vag în chip de răspuns, după care am continuat să mergem în tăcere. De regulă nu aveam asemenea momente de linişte apăsătoare, dar de data asta era ciudat. Nu ştiam ce să spun, cum să mai îndulcesc tăcerea.

  Erik şi-a dres glasul şi a spus:

  — Încă mai ţii la el, nu? Adică mai mult decât la un fost prieten.

  — Da, am recunoscut, pentru că Erik merita să afle adevărul, iar eu, una, eram sătulă de minciuni.

  Ajunseserăm la uşa grajdului şi ne-am oprit în pata gălbuie de lumină răspândită de felinar. Intrarea în grajd ne ferea de zăpada care cădea cu nemiluita şi era ca şi cum ne-am fi cuibărit într-o bulă din interiorul unul glob de zăpadă.

  — Şi eu? M-a întrebat Erik.

  Mi-am înălţat privirea spre el şi i-am spus:

  — Ţin şi la tine, Erik. Mi-aş dori să pot îndrepta lucrurile, să fac să dispară tot ce e rău, dar nu pot. Şi nu vreau să te mint în legătură cu Heath. Cred că l-am Impregnat.

  I-am citit uimirea în priviri.

  — De la faza aia de pe zid? Z, eram şi eu de faţă şi abia dacă ai gustat un pic de sânge. Pur şi simplu nu vrea să te piardă, de-aia e atât de obsedat. Şi nu pot să-l condamn, a adăugat cu un zâmbet crispat.

  — Ne-am mai văzut.

  — Ce?

  — Acum câteva zile. Nu puteam să dorm şi m-am dus la Starbucks, în Utica Square, singură. Era acolo, lipea anunţuri cu Brad. Nu fusese în intenţia mea să-l întâlnesc şi, dacă aş fi ştiut că era acolo, nu m-aş mai fi dus. Îţi jur, Erik.

  — Şi te-ai întâlnit cu el. Am dat din cap.

  — Te-ai hrănit din el?

  — S-a întâmplat fără voia mea. N-am vrut, dar s-a tăiat special, iar eu nu m-am putut abţine.

  — L-am privit ţintă, rugându-l din priviri să înţeleagă. Acum, că încăpea cea mai mică posibilitate să mă despart de Erik, îmi dădeam seama cât de puţin îmi doream să se întâmple asta, lucru care nu putea totuşi să-mi reducă din confuzia şi din stresul cu care mă confruntam, cauzate de faptul că încă mai ţineam la Heath.

  — Îmi pare rău, Erik. N-am vrut să se întâmple aşa, dar s-a întâmplat, iar acum, că m-am pricopsit cu chestia asta cu Heath, nu ştiu ce să fac.

  A oftat adânc şi mi-a dat jos din păr nişte fulgi de zăpadă.

  — Şi între noi e ceva, iar într-o bună zi, dacă trecem cu bine de afurisita asta de Transformare, o să fim la fel. Eu n-am să ajung un bătrân zbârcit, care o să moară cu câteva zeci de ani înaintea ta. Faptul că o să fim împreună n-o să fie motiv de bârfă pentru alţi vampiri şi pentru care să te urască fiinţele umane, ci o să fie ceva? Normal, exact cum trebuie să fie.

  În clipa următoare m-a prins cu mâinile de ceafă, m-a tras aproape de el şi m-a sărutat cu pasiune. Era rece şi dulce. Mi-am pus mâinile pe după umerii lui şi l-am sărutat şi eu. La început voiam doar să-i alung suferinţa pe care i-o provocam, însă apoi ne-am sărutat din ce în ce mai pătimaş şi ne-am lipit trupurile. Faţă de el nu simţeam dorinţa orbitoare de a-i bea sângele, cum mi se întâmpla cu Heath, dar îmi plăcea felul în care mă făceau să mă simt sărutările lui, înfierbântată şi ameţită. Pe scurt, îmi plăcea, mult de tot. Pe lângă asta, avea dreptate. Era normal să fim împreună, mai normal decât să fiu cu Heath.

  Când ne-am oprit, gâfâiam amândoi şi i-am cuprins lui Erik faţa în palmă.

  — Îmi pare rău.

  Erik mi-a luat mâna şi mi-a sărutat palma.

  — Găsim noi o soluţie.

  — Sper, mi-am spus mai mult mie decât lui.

  — Apoi m-am îndepărtat de el şi am pus mâna pe mânerul vechi al uşii.

  — Mersi că m-ai condus. Nu ştiu când mă întorc. Să nu mă aştepţi, am spus şi am dat să deschid uşa.

  — Z, dacă într-adevăr l-ai Impregnat pe Heath, ar trebui să poţi să-l găseşti, mi-a spus Erik.

  M-am oprit şi m-am uitat înapoi spre el. Părea crispat şi nefericit, dar mi-a explicat fără ezitare:

  — Cât ţesali iapa, gândeşte-te la el, strigă-l. Dacă o să poată, o să vină. Dacă nu poate, dacă Impregnarea este suficient de puternică, e posibil să îţi dai seama unde este.

  — Mersi, Erik.

  Mi-a zâmbit, dar nu era fericit.

  — Ne vedem mai încolo, Z, a spus şi s-a îndepărtat, înghiţit curând de nămeţi.

  Căldura şi mirosul de fân amestecate cu mirosul curat de cal contrastau puternic cu frigul şi zăpada de afară. Grajdul era slab luminat, de câteva felinare care răspândeau o lumină blândă. Se auzeau zgomote uşoare de cai adormiţi sau mestecând. Unii dintre ei fornăiau, ai fi zis că sforăie. M-am uitat în jur după Lenobia, în timp ce-mi scuturam zăpada de pe tricou şi din păr, şi am luat-o spre încăperea în care ţineau harnaşamentul, dar părea destul de evident că nu eram decât eu şi caii.

  Foarte bine. Simţeam nevoia să meditez fără să trebuiască să explic ce căutam aici pe furtuna asta de zăpadă, în toiul nopţii.

  Bun, îi spusesem lui Erik adevărul despre Heath şi nu îmi dăduse papucii. Desigur, în funcţie de cum evoluau lucrurile cu Heath, putea totuşi să-mi dea papucii. Cum Dumnezeu se descurcă târfuliţele alea care umblă cu o armată de tipi în acelaşi timp? Eu cu doi şi dădeam pe dinafară. În sentimentul de vină care mă cuprinsese s-au insinuat zâmbetul sexy al lui Loren şi vocea lui incredibilă. Mi-am muşcat buzele şi am luat o ţesală şi un pieptăn pentru coamă. Hm, de fapt, cam aveam trei tipi, iar asta era deja o nebunie în toată regula. În momentul ăla am decis că aveam şi aşa suficiente probleme, fără să mai pun la socoteală şi flirtul ăla ciudat, care Dumnezeu ştie dacă existase cu adevărat, între mine şi Loren. Numai când mă gândeam că Erik ar putea afla în ce fel îmi dezvelisem pielea în faţa lui Loren, şi mă lua cu fiori. Îmi venea să-mi dau eu singură papucii. De acum înainte aveam să-l evit pe Loren, iar dacă nu era posibil, aveam să mă port cu el ca şi cu oricare alt profesor, adică adio? Flirt. Acum trebuia să văd ce fac cu Erik şi cu Heath.

  Când am deschis grajdul Persefonei şi i-am spus ce fetiţă drăguţă şi dulce era, a fornăit adormită şi a tresărit, iar când am sărutat-o pe boticul moale, m-a atins cu buzele pe faţă. A scos un sunet ca un oftat şi s-a sprijinit pe trei picioare când am început s-o ţesal.

  Nu puteam să mă gândesc cum să rezolv problemele cu Erik şi cu Heath până ce Heath nu era în siguranţă. Am refuzat să mă gândesc că n-o să fie niciodată în siguranţă, că n-o să mai fie găsit niciodată în viaţă. Am încercat să-mi alung bălmăjeala, zarva şi nedumerirea care puseseră stăpânire pe mintea mea. De fapt, nu era nevoie să-mi spună Erik că e posibil să-l găsesc pe Heath. Era unul dintre multele lucruri care mă preocupaseră toată noaptea. Adevărul deloc măgulitor era că mi-era frică, frică de ce aveam să găsesc sau să nu găsesc, şi că n-am să fiu suficient de puternică încât să fac faţă oricăreia dintre cele două situaţii. Moartea lui Stevie Rae mă lăsase fără vlagă şi nu eram sigură că eram în stare să salvez pe cineva.

  Dar, pe de altă parte, n-aveam de ales.

  Şi apropo de Heath. Mi-a venit în minte ce copil simpatic fusese în şcoala primară. În clasa a treia era mult mai blond decât acum şi avea un milion de vârtejuri. Din cauza asta părul îi stătea în toate direcţiile. În clasa a treia îmi spusese că mă iubeşte şi că o să se însoare cu mine într-o bună zi. Eu eram în clasa a doua şi nu l-am luat în serios. Adică, deşi eram cam cu doi ani mai mică decât el, eram cu aproape treizeci de centimetri mai înaltă. Era drăguţ, dar era băiat, ceea ce era tot aia cu „stresant”.

  Mă rog, poate că încă mai era stresant, dar crescuse şi se împlinise. La un moment dat, între clasa a treia şi a unsprezecea, începusem să-1 iau în serios. Mi-am adus aminte de prima dată când mă sărutase cum scrie la carte şi de cât de emoţionată fusesem. Mi-am amintit ce dulce era şi cum mă făcea el să mă simt frumoasă chiar şi când eram răcită cobză şi aveam nasul roşu. Şi mi-am mai amintit ce gentleman de modă veche era. Îmi deschisese uşa şi îmi cărase manualele încă de la nouă ani.

  Apoi m-am gândit la ultima dată când îl văzusem. Fusese aşa de sigur că noi doi trebuie să fim împreună şi nu-i fusese deloc frică de mine, încât se tăiase şi-mi oferise sângele lui. Am închis ochii şi m-am sprijinit de crupa moale a Persefonei, cu gândul la Heath şi derulându-mi în minte amintiri cu el. Dintr-odată imaginile din trecutul nostru s-au schimbat şi am avut un sentiment vag de întuneric, umed şi rece şi mi s-a făcut frică. Mi s-a tăiat respiraţia, dar am continuat să stau cu ochii închişi. Voiam să mă concentrez asupra lui ca data trecută, când, nu ştiu cum s-a făcut, dar l-am văzut în dormitorul lui, numai că de data asta era diferit. Era mai puţin clar, mai încărcat de emoţii negative decât de dorinţă neastâmpăra-tă. M-am concentrat şi mai mult şi i-am urmat sfatul lui Erik, l-am strigat pe Heath.

  — Heath, vino la mine. Haide, Heath. Vreau să vii acum la mine. Oriunde ai fi, pleacă de acolo şi vino la mine! Am spus cu putere, aşa cum mă îndemna inima.

  Nimic. Nici un răspuns. Nici o reacţie. Doar un amestec de umezeală, frig şi frică. Am strigat din nou:

  — Heath! Vino la mine!

  De data asta m-au copleşit frustrarea şi disperarea, dar tot nu l-am văzut. Mi-am dat seama că nu putea să vină la mine, dar nu ştiam unde e.

  De ce-mi fusese atât de simplu să-l văd data trecută? Oare cum reuşisem? Mă gândisem la Heath şi atunci, exact ca acum. Mă gândisem la.

  ? Hm, la ce mă gândisem? Când mi-am dat seama ce mă condusese spre el data trecută, am simţit că mă îmbujorez. Nu mă gândisem la ce puştan drăguţ fusese sau la cât de frumoasă mă făcea să mă simt, ci mă gândisem la sângele lui. Că i-l beam. la pofta teribilă pe care mi-o făcea.

  Ei, bine, păi atunci.

  Am inspirat adânc şi m-am gândit la sângele lui Heath. Am simţit o dorinţă fluidă, pătimaşă, cremoasă, electrizantă. Focul care îmi mocnea înainte în lăcaşurile trupului a început să ardă cu o flacără vie. Şi cum o mistuia dorinţa. Voiam să-i beau sângele dulce al lui Heath, în timp ce el îmi potolea setea de mângâiere, de trupul lui, de gustul lui.

  Întunericul fără noimă care îmi apăruse în minte a dispărut atât de brusc, încât m-a şocat. Era încă întuneric, dar vedeam foarte bine. La început nu ştiam ce văd.

  Încăperea avea ceva ciudat, era mai degrabă un intrând într-o peşteră sau un tunel. Avea pereţi rotunjiţi şi umezi. Era totuşi un pic de lumină, de la o lampă chioară şi afumată, care atârna de un cârlig ruginit. Restul era cufundat în întuneric. Ceea ce am luat la început drept o grămadă de ţoale murdare, s-a mişcat şi a gemut. De data asta nu mai era ca şi cum m-aş fi uitat pe gaura cheii, ci ca şi când aş fi plutit, iar când am recunoscut sunetul, am plutit spre el.

  Stătea chircit pe o saltea mizerabilă. Avea gleznele şi încheieturile prinse cu bandă adezivă şi câteva răni care îi sângerau pe gât şi pe braţe.

  — Heath! L-am strigat. Nu mi s-a auzit glasul, dar el a ridicat imediat capul, de parcă aş fi ţipat.

  — Zoey, tu eşti?

  — A deschis ochii larg, s-a aşezat în fund şi şi-a rotit sălbatic privirea împrejur.

  — Pleacă de aici, Zoey! Sunt nebuni. Or să te omoare, aşa cum i-au omorât şi pe Chris şi pe Brad.

  A început să se zbată în încercarea disperată de a rupe banda adezivă, deşi tot ce reuşea era să-şi facă încheieturile rănite să-i sângereze şi mai tare.

  — Heath, încetează! Stai liniştit, sunt bine. Nu sunt aici cu adevărat.

  S-a oprit şi a mijit ochii împrejur, de parcă ar fi încercat să mă zărească.

  — Dar te aud.

  — Mă auzi în mintea ta, Heath, acolo mă auzi. E din cauză că te-am Impregnat, iar acum suntem legaţi.

  M-am trezit că zâmbeşte.

  — E super, Zo.

  Am tras o strâmbătură în gând.

  — Bine, Heath, hai, concentrează-te. Unde eşti?

  — Zo, n-o să-ţi vină să crezi, dar sunt sub Tulsa.

  — Ce vrei să spui, Heath?

  — Mai ţii minte ce ne spunea proful Shaddox la istorie despre tunelurile săpate pe sub oraş în anii '20, din cauza chestiei ăleia cu lăsatul de băutură?

  — Prohibiţie îi zice.

  — Aşa. Ei, acolo sunt eu.

  Pentru o clipă n-am ştiut ce să spun. Îmi aminteam vag că învăţasem la istorie despre tuneluri, dar nu-mi venea să cred că-şi mai amintea şi Heath, care nu era tocmai premiantul clasei.

  Ghicindu-mi parcă nedumerirea, a spus cu un zâmbet larg:

  — Era vorba de băutură pe şestache şi mi s-a părut super. M-am strâmbat iar în gând şi am zis:

  — Heath, mai bine spune-mi cum să ajung acolo.

  A clătinat din cap şi pe faţă i s-a aşternut încăpăţânarea pe care i-o cunoşteam atât de bine.

  — Nici prin gând nu-mi trece. Or să te omoare. Anunţă poliţia, să trimită vreo echipă SWAT sau ce-or şti ei.

  Exact asta voiam şi eu să fac, să mă caut de cartea de vizită a detectivului Marx, să-l sun şi să preîntâmpine el nenorocirea. Dar mă tem că nu avea să fie posibil.

  — Cine sunt oamenii ăştia? L-am întrebat.

  — Ce?

  — Ăştia care te-au răpit! Cine sunt?

  — Nu sunt oameni, nici vampiri, deşi beau sânge, dar nu sunt ca tine, Zo. Sunt., s-a oprit cuprins de tremur. Sunt altceva, ceva naşpa.

  — Ţi-au băut sângele?

  Numai gândindu-mă la asta mă cuprindea o asemenea furie, încât mi-era greu să mă stăpânesc. Îmi venea să urlu: „E al meu!” M-am străduit să inspir adânc de câteva ori, în timp ce el îmi răspundea.

  — Da, au băut, a spus Heath cu o strâmbătură. Dar nu le convine deloc. Zic că sângele meu are un gust ciudat. Cred că d-aia nu m-au omorât încă.

  — A înghiţit în sec şi s-a făcut mai palid la faţă.

  — Nu e ca atunci când îmi bei tu sângele, Zo. Atunci îmi place. Ce fac ei e. dezgustător. De fapt, ei sunt dezgustători.

  — Câţi sunt? Am spus printre dinţi.

  — Nu ştiu exact. E atât de întuneric aici şi vin întotdeauna în grupuri, înghesuiţi unii într-alţii de parcă le-ar fi frică să stea singuri. Mai puţin trei dintre ei. Pe unul îl cheamă Elliot, mai e una, Venus, şi pe alta o cheamă Stevie Rae.

  Mi s-a pus un nod în stomac.

  — Stevie Rae are părul scurt, blond şi cârlionţat?

  — Da. Ea e şefa.

  Heath tocmai îmi confirmase lucrul de care mi-era cel mai frică. Nu puteam să sun la poliţie.

  — Bun. Heath, vin după tine. Spune-mi cum să dau de tunel.

  — O să vii cu poliţia?

  — Da, am minţit eu.

  — Ba nu. Minţi.

  — Ba nu mint!

  — Zo, îmi dau seama că minţi. Simt. E de la legătura aia dintre noi, a spus el cu un zâmbet larg.

  — Heath, nu pot să aduc poliţia.

  — Atunci nu-ţi spun unde sunt.

  Dintr-un capăt al tunelului s-a auzit un fojgăit care îmi amintea de sunetul pe care îl scoteau cobaii când fugeau prin labirint la experimentele de la cursurile speciale de biologie. Lui Heath i-a îngheţat zâmbetul pe buze, şi roşeaţa care îi revenise în obraji cât timp stătuserăm de vorbă a dispărut.

  — Heath, nu avem timp de aşa ceva.

  — A clătinat din cap. Ascultă-mă! Am puteri speciale. Acele.

  — Am şovăit, neştiind cum să numesc adunătura aia de creaturi printre care se afla şi cea mai bună prietenă a mea – chestii n-au cum să-mi facă rău.

  Heath a tăcut, dar nu părea convins, iar zgomotele alea erau din ce în ce mai puternice.

  — Ai spus că îţi dai seama că mint din cauza legăturii dintre noi. Probabil că? Funcţionează în ambele direcţii, deci sigur îţi dai seama şi că spun adevărul.

  — Părea să cedeze, aşa că am continuat: Gândeşte-te bine. Ai spus că-ţi aduci aminte de unele lucruri din noaptea aia în care m-ai găsit la muzeul Philbrook. Eu te-am salvat în noaptea aia, Heath, nu poliţia şi nici un vampir adult. Eu te-am salvat şi pot s-o fac din nou, am spus mai sigură pe mine decât mă simţeam. Spune-mi unde eşti.

  S-a gândit un pic şi, când tocmai mă pregăteam să ţip din nou la el, a spus în sfârşit:

  — Ştii unde e gara aia veche din centru?

  — Da, se vede de la Centrul de Arta Spectacolului, unde am fost noi să vedem Fantoma de la operă anul trecut de ziua mea, nu?

  — Exact. M-au dus în subsol. Au intrat pe un soi de uşă cu gratii. E veche şi ruginită, dar se ridică. Tunelul începe de la gura de scurgere şi ţine până aici, unde sunt eu.

  — Bine, o să.

  — Stai, că nu e tot. Sunt o mulţime de tuneluri.

  Seamănă mai mult cu nişte peşteri. Nu sunt mişto, cum mă gândeam eu când am învăţat la istorie, sunt întunecoase, umede şi nasoale. Mergi pe ăla din dreapta ta şi apoi ia-o tot la dreapta. Eu sunt la capătul unuia dintre ele.

  — Bine, vin cât pot de repede.

  — Ai grijă, Zo.

  — O să am. Tu să ai grijă de tine!

  — O să încerc.

  — Pe lângă fojgăială s-a mai auzit şi un sâsâit. Dar cred că ar trebui să te grăbeşti.

  CAPITOLUL 28

  Am deschis ochii şi am revenit în grajd, lângă Persefona. Respiram greu şi asudam, iar iapa mă împungea cu botul şi necheza uşor, îngrijorată. Am mângâiat-o pe cap şi pe bot cu mâini tremurânde şi i-am spus că totul o să fie bine, deşi eram destul de sigură că nu era adevărat.

  Vechia gară din centru era la vreo unsprezece kilometri, într-o zonă necirculată şi cufundată în beznă, sub un pod mare şi îngrozitor, care făcea legătura dintre o parte şi cealaltă a oraşului. Pe vremuri era foarte aglome-rată, circulată neîntrerupt de trenuri de pasageri şi de marfă. Numai că în ultimii câţiva zeci de ani nu mai era deschisă pasagerilor. Ştiu asta pentru că bunica a vrut să mă ia într-o călătorie cu trenul când am împlinit treispre-zece ani şi a trebuit să mergem până în Oklahoma City, să luăm trenul de acolo. Afacerea cu transportul de marfă avusese şi ea de suferit, în mod normal nu mi-ar fi luat decât câteva minute să ajung de la Casa Nopţii până la gară. Numai că acum nu mă aflam deloc în împrejurări normale.

  La ştirile de la ora 10 spuseseră că drumurile erau impracticabile, iar de atunci trecuseră. M-am uitat la ceas şi am clipit uimită. Câteva ore. Nu puteam să merg cu maşina. Aş putea să merg pe jos, dar simţeam că trebuia să mă grăbesc şi nu ajungeam suficient de repede.

  — Ia calul.

  ? Şi eu, şi Persefona am tresărit la auzul glasului Afroditei. Stătea sprijinită de uşa grajdului, palidă şi gravă.

  — Arăţi ca naiba, i-am spus.

  — Viziunile sunt o chestie nasoală, a răspuns ea cu o umbră de zâmbet.

  — L-ai văzut pe Heath? Am întrebat-o şi iar mi s-a pus un nod în stomac. În nici o viziune de-a Afroditei nu erau floricele şi veselie, ci numai nenorociri şi moarte, întotdeauna.

  — Mda.

  — Şi?

  — Şi dacă nu te sui mai repede pe cal şi nu-ţi mişti fundul acolo unde e el băgat, o să moară.

  — A făcut o pauză şi m-a privit în ochi. Asta dacă mă crezi.

  — Te cred, am spus fără ezitare.

  — Atunci ia-o naibii din loc mai repede!

  A intrat în grajd şi mi-a dat un frâu pe care nici nu văzusem că-l avea în mână. Cât timp i l-am pus Persefonei, Afrodita s-a făcut nevăzută şi s-a întors cu o şa şi cu un valtrap. În tăcere, am început amândouă să o pregătim de plecare, timp în care Persefona a stat complet nemişcată, simţindu-ne, cred, încordarea. Când a fost gata, am scos-o din grajdul ei.

  — Anunţă-ţi prietenii mai întâi, mi-a spus Afrodita.

  — Ce?

  — Nu poţi să înfrângi singură chestiile alea.

  — Dar cum să vină şi ei cu mine?

  M-a luat durerea de stomac şi mi s-a făcut aşa de frică, încât au început să-mi tremure mâinile şi nu reuşeam să pricep ce naiba spunea Afrodita.

  — Nu pot merge cu tine, dar pot să te ajute.

  — Afrodita, nu am timp de ghicitori. Ce naiba vrei să spui?

  — Un drac, nici eu nu ştiu, a spus ea supărată, cum mă simţeam şi eu. Ştiu doar că pot să te ajute.

  Am deschis telefonul şi, dând frâu liber instinctului şi rugându-mă în mintea mea la Nyx să mă îndrume, am sunat-o pe Shaunee. Mi-a răspuns din prima.

  — Care e treaba, Zoey?

  — Vreau să vă rog pe tine, pe Erin şi pe Damien să vă duceţi undeva cu toţii şi să vă invocaţi elementele, cum aţi făcut pentru Stevie Rae.

  — Nici o problemă. Vii şi tu?

  — Nu, eu mă duc după Heath.

  Din fericire, Shaunee n-a şovăit decât preţ de câteva clipe, după care a spus:

  — Bine. Cu ce putem să te ajutăm?

  — Staţi împreună, invocaţi-vă elementele şi gândiţi-vă la mine. Mă pricepeam de minune să par calmă, chiar şi când simţeam că-mi explodează creierul.

  — Zoey, ai grijă!

  — O să am, stai liniştită.

  „Mda, tu stai liniştită, că o să-mi fac eu griji cât pentru amândouă.”

  — Erik n-o să fie prea încântat.

  — Îmi dau seama. Spune-i. Spune-i. Că o să. Ăă. O să vorbim mai încolo, când mă întorc.

  Habar n-aveam ce altceva să spun.

  — Bine, îi zic.

  — Mersi, Shaunee. Ne vedem, am spus şi am închis. M-am întors din nou către Afrodita: Ce sunt creaturile alea?

  — N-am nici cea mai vagă idee.

  — Dar ţi-au apărut în viziune?

  — Asta a fost a doua viziune în care mi-au apărut. Prima oară le-am văzut ucigându-i pe tipii ăia doi, a spus Afrodita şi şi-a dat o şuviţă blondă de pe faţă.

  Am văzut negru în faţa ochilor.

  — Dar n-ai suflat o vorbă. Doar pentru că sunt fiinţe umane şi nu merită să le salvezi?

  Afrodita m-a străfulgerat cu privirea.

  — I-am spus lui Neferet. I-am spus totul despre puştii ăia din specia umană, despre creaturile alea, absolut tot. Dar atunci a început să spună că viziunile mele sunt false.

  Mi-era la fel de evident că spune adevărul pe cât mi-era că Neferet avea o parte tenebroasă.

  — Scuze, am spus. Nu ştiam.

  — Mă rog, mi-a retezat-o. Trebuie să pleci, altfel prietenul tău o să moară.

  — Fostul meu prieten, am spus.

  — Mă rog. Hai că te ajut eu, a zis şi m-a împins în sus, în şa. Ia asta cu tine – mi-a dat o pătură. Înainte să apuc să refuz, mi-a explicat: Nu e pentru tine. O să aibă el nevoie de ea.

  M-am înfăşurat în pătură, încântată de mirosul pielii de cal, un miros care mă aducea cu picioarele pe pământ. Am urmat-o pe Afrodita, care a luat-o spre uşile din spate ale grajdului şi le-a dat în lături. Aerul era tăios, iar vântul stârnea mici vârtejuri de zăpadă şi m-a luat cu tremur, dar era mai mult de la emoţii şi frică decât de la frig.

  — E şi Stevie Rae cu ei, mi-a spus Afrodita.

  Am privit-o, dar avea privirea aţintită în noapte.

  — Ştiu, am zis.

  — Nu mai e cum era.

  — Ştiu, am repetat, deşi, la auzul propriilor mele cuvinte, mi s-a strâns inima. Mersi, Afrodita.

  Şi-a înălţat spre mine faţa inexpresivă.

  — Acum să nu te porţi de parcă am fi prietene, m-a avertizat.

  — Nici prin gând nu-mi trece, am liniştit-o.

  — Pentru că nu suntem prietene.

  — În nici un caz, am spus şi eram aproape sigură că se străduia să nu zâmbească.

  — Mă bucur că suntem de acord în privinţa asta, mi-a zis ea. Şi nu uita să te înconjori într-un văl de tăcere şi de beznă, ca să nu te vadă fiinţele umane până ajungi acolo. Nu ai timp pentru opriri.

  — Mă descurc. Mersi că mi-ai adus aminte, am zis.

  — Bine, hai, noroc, mi-a urat Afrodita.

  Am apucat frâiele, am inspirat adânc, apoi am strâns din coapse şi am mânat-o pe Persefona.

  M-am afundat într-o lume paradoxală, albă, dar totuşi întunecoasă. Descrierea cea mai potrivită era „furtu-nă de zăpadă”. Fulgii nu mai erau mari şi drăguţi, ci adevărate cioburi minuscule de gheaţă. Vântul bătea constant şi troienea zăpada. Am tras pătura pe cap, ca să mă feresc un pic de zăpadă, şi am mânat-o pe Persefona la trap rapid. „Grăbeşte-te! Heath are nevoie de tine!” îmi urla în minte.

  Am scurtat-o prin parcare şi prin spatele şcolii. Cele câteva maşini care mai erau în şcoală erau acoperite de zăpadă, iar în lumina tremurătoare a felinarelor, care li se? Reflecta pe capotă, arătau ca nişte cărăbuşi agăţaţi pe o plasă. Am apăsat pe butonul din interior ca să deschid poarta. A încercat să se deschidă până la capăt, dar s-a împotmolit într-o movilă de zăpadă, iar eu şi Persefona abia am avut loc să ne strecurăm afară. Am făcut la dreapta şi m-am oprit un moment la adăpostul stejarilor care împrejmuiau incinta şcolii.

  — Suntem ca nişte fantome. Tăcute. Nu ne vede nimeni. Nu ne aude nimeni – am murmurat prin vântul tânguitor şi am fost uimită când totul în jurul meu a amuţit. Mi-a trecut ceva prin cap şi am continuat.

  — Vântule, linişteşte-te în preajma mea. Focule, încălzeşte-mi calea. Apă, domoleşte zăpada înaintea mea. Pământule, adăposteşte-mă când e nevoie. Spiritule, ajută-mă să nu mă las învinsă de frică.

  Abia rostisem toate astea, când am văzut în jurul meu un licăr de energie. Persefona a fornăit şi s-a dat un pic într-o parte şi oaza noastră de linişte s-a deplasat parcă odată cu ea. Încă viscolea şi era frig şi înfiorător de straniu, dar eu eram liniştită şi protejată de elemente. Am plecat capul şi am şoptit:

  — Mulţumesc, Nyx, pentru harurile nemaipomenite pe care mi le-ai dat.

  Am mai adăugat în mintea mea că speram că le meritam.

  — Hai să-l salvăm pe Heath, i-am spus Persefonei.

  A pornit cu uşurinţă la galop mic şi am observat cu uimire că zăpada şi gheaţa păreau să se dea din calea ei pe când ne afundam în noaptea magică, vegheate de zeiţă, întruchiparea Nopţii.

  Călătoria a fost uimitor de rapidă. Am luat-o la galop pe strada Utica până la ieşirea spre autostrada spre Broken Arrow, care era blocată de bariere cu lumină intermitentă, avertizând că autostrada era închisă. Am zâmbit, am mânat-o pe Persefona pe lângă baricadă şi am luat-o pe autostrada pustie. Am lăsat iapa în voia ei şi a luat-o la galop spre centru. M-am agăţat de ea şi m-am lăsat jos, pe grumazul ei. Cu pătura fluturând în urma mea, probabil că arătam ca o eroină dintr-un vechi roman romantic şi mi-am dorit să fi mers la galop spre un chef monstru, cu un tip pe care tatăl meu, regele, să-l considere nepotrivit, nu spre iad.

  Am mânat-o pe Persefona spre ieşirea spre Centrul de Arta Spectacolului şi spre vechea gară din spatele lui. Din centru şi până la autostradă nu văzusem pe nimeni, dar acum mai zăream oameni ai străzii în apropierea staţiei de autobuz şi câte un poliţist ici-colo. „Suntem fantome. Tăcute. Nu ne vede nimeni, nu ne aude nimeni”, am continuat să-mi spun în minte. Nimeni nu ne-a aruncat măcar o privire. Era ca şi cum m-aş fi transformat cu adevărat în fantomă, un gând deloc liniştitor.

  Am trecut pe lângă Centru, am strunit-o pe Persefona şi am luat-o pe podul lat care trecea pe deasupra încrengăturii de şine vechi. Când am ajuns la jumătatea podului, am oprit-o pe Persefona şi m-am uitat în jos, la clădirea părăsită a gării care se zărea dedesubt, cufundată în beznă şi-n tăcere. Mulţumită doamnei Brown, fosta mea profă de arte de la liceul South Intermediate, ştiam că fusese pe vremuri o clădire frumoasă, în stil art deco, abandonată şi jefuită până la urmă, când trenurile încetaseră să mai circule pe aici. Acum semăna cu o clădire din Gotham City, din revistele cu Batman, cu Cavalerul Negru. Da, ştiu, sunt cam prostovană că citesc reviste din astea. Avea nişte ferestre imense, arcuite, care mă duceau cu gândul la nişte dinţi rânjiţi, între cele două turnuri asemănătoare unor castele bântuite.

  — Iar noi trebuie să mergem acolo, jos, i-am spus Persefonei.

  Respira greu de la alergătură, dar nu părea speriată şi am sperat că ăsta era un semn bun, ştiţi la ce mă refer, la faptul că animalele pot să simtă dacă o să se întâmple ceva rău.

  ? Am traversat podul până la capăt şi am găsit drumeagul lateral, stricat, care ducea la gară. Nu se vedea bine unde începeau şinele, pentru că era foarte întuneric. N-ar fi trebuit să fie o problemă pentru mine, o novice cu vedere noctură excelentă, dar chiar era. Adevărul e că eram moartă de frică, în timp ce Persefona o lua spre clădire, şi am început s-o ocolesc încetişor, în căutarea intrării în subsol pe care mi-o descrisese Heath.

  Nu mi-a luat mult să dau peste uşa din zăbrele ruginite, aparent o barieră de netrecut. Nu mi-am permis să dau înapoi şi să mă gândesc la cât de frică îmi era. Am descălecat-o pe Persefona şi am dus-o în intrândul acoperit, ca să nu stea în vânt şi în zăpadă. Am legat frâiele de o chestie de metal, i-am pus pătura pe spate şi am mângâiat-o cât am putut de mult, i-am spus ce fetiţă dulce şi curajoasă era şi că o să mă întorc îndată. Mă străduiam să cred ce-i spusesem ei şi am sperat că, dacă spun asta întruna, avea să se adeverească. Mi-era tare greu să mă îndepărtez de Persefona. Cred că nici nu-mi dădusem seama cât de bine îmi făcea prezenţa ei. Nu mi-ar fi stricat un pic de calm în timp ce mă postam în faţa grilajului de fier şi încercam să zăresc ceva în bezna de dincolo de el.

  Nu vedeam nimic în afară de conturul neclar al unei încăperi enorme şi întunecoase, subsolul clădirii prin care, din nefericire, bântuia cineva. Groaznic! „Aici e Heath”, mi-am reamintit, am apucat grilajul şi am tras de el. S-a deschis fără dificultate, lucru care demonstra, cred eu, cât de des trebuie să fi fost folosit. Încă o dată, groaznic!

  Subsolul nu era aşa de îngrozitor cum mă gândisem eu. Printre barele de la ferestrele amplasate la nivelul solului se strecurau şuviţe de lumină difuză şi îmi dădeam seama că încăperea fusese folosită probabil de oamenii străzii. Erau o grămadă de lucruri lăsate de ei: cutii mari, pături murdare, chiar şi un cărucior de cumpărături. Cum Dumnezeu reuşiseră oare să-l bage aici? Ciudat, dar nu era niciunul aici. Era ca un oraş-fantomă al oamenilor străzii, o chestie ciudată dacă mă gândesc la cum era vremea. Nu era oare noaptea momentul cel mai potrivit să te retragi la relativa căldură şi la adăpostul pe care îl oferea subsolul ăsta în loc să încerci să cauţi un loc uscat şi călduros pe stradă sau să dormi îngrămădit pe jos? În plus, ningea de câteva zile bune, aşa că, de fapt, încă-perea asta ar trebui să fie înţesată în primul rând de cei care aduseseră aici cutiile şi restul de lucruri.

  Acum, dacă ne gândim că în subsolul ăsta se aciuaseră nişte zombi înfiorători, avea mai mult sens că oamenii străzii îl abandonaseră.

  „Nu te mai gândi la asta. Găseşte gura de scurgere şi apoi pe Heath.”

  N-a fost greu să găsesc gura de scurgere. M-am dus în colţul cel mai întunecos şi mai scârbos al încăperii şi am văzut jos grilajul metalic. Mda, exact în colţ, jos. Nici într-o mie de ani nu mi-ar fi trecut prin cap să ating scârboşenia aia, darămite să-l mai ridic şi să intru prin el.

  Normal, asta trebuia să fac.

  A fost la fel de uşor de ridicat capacul cum fusese şi cu aşa-zisa barieră de la intrare, ceea ce mi-a sugerat încă o dată că nu eram singura persoană/novice/om/creatură care intrase de curând pe aici. Era o scară metalică pe care am coborât vreo trei metri. Apoi mi-am dat drumul jos, în canal. Mda, exact asta era, tunelul mare şi umed dintr-un canal de scurgere. A, şi să nu uit, era şi întunecos, al naibii de întunecos. Am rămas pe loc un moment, ca să-mi obişnuiesc ochii cu bezna profundă, dar nu puteam să stau acolo prea mult timp. Nevoia de a-l găsi pe Heath era ca o mâncărime pe sub piele care mă împingea de la spate.

  — Ţine-o tot la dreapta, am spus în şoaptă. Apoi am tăcut, pentru că până şi şoapta asta provocase ecou în jurul meu. Am făcut la dreapta şi am pornit cât de repede puteam.

  Heath avusese dreptate, erau o mulţime de tuneluri care se tot ramificau şi-mi aminteau de nişte galerii săpate în pământ. La început am mai văzut indicii că oamenii străzii ajunseseră şi aici, dar, după ce am făcut de câteva ori la dreapta, cutiile, gunoiul împrăştiat şi păturile au dispărut. Umezeala şi bezna erau atot-stăpânitoare.

  Tunelurile încetaseră să mai fie circulare, netede şi civilizate, cum mă aşteptam eu, şi deveneau un mare rahat.

  Pereţii arătau de parcă fuseseră scobiţi de nişte hobbiţi beţi mangă, din cărţile lui Tolkien (repet, ştiu că sunt prostovană). Era şi frig, dar nu mă deranja prea tare.

  Am ţinut-o tot la dreapta, sperând că Heath ştiuse ce spune. Mi-a trecut prin cap să mă opresc un pic, ca să mă concentrez asupra sângelui lui, folosindu-mă astfel de Impregnarea noastră, dar simţeam că era aşa de presant să ajung la el, încât n-am putut să mă opresc. Trebuia să-l găsesc pe Heath!

  Le-am simţit mirosul înainte să le aud sâsâitul şi viermuiala şi să-i văd. Era mirosul ăla aiurea de vechi, de mucegăit, pe care îl simţisem de fiecare dată când îl zărisem pe vreunul dintre ei lângă zid. Mi-am dat seama că era duhoarea morţii şi m-am întrebat cum de n-o recunoscusem mai devreme.

  Apoi întunericul cu care mă obişnuisem atât a fost străpuns de un licăr slab. M-am oprit ca să mă concentrez. „Haide, Z, că poţi. Ai fost Aleasă de zeiţa ta. Ai spart fantomele vampirilor ălora. Poţi s-o faci şi pe asta fără nici o problemă.”

  Încercam încă să mă „concentrez”, mai precis, să-mi fac curaj, când deodată l-am auzit pe Heath ţipând. În clipa aia s-a terminat cu concentrarea şi cu încurajarea interioară şi am ţâşnit spre Heath. Ar trebui probabil să vă explic că vampirii sunt mai puternici şi mai rapizi decât fiinţele umane şi, deşi eu sunt doar o novice, sunt totuşi o novice foarte ciudată. Aşa că, atunci când spun că am ţâşnit, chiar asta vreau să spun, am ţâşnit ca din puşcă, în linişte. Am dat de ei în câteva secunde, lungi cât orele. Erau în intrândul de la capătul tunelului dărăpănat. Lampa pe care o remarcasem mai devreme atârna de un cui ruginit şi arunca umbre groteşti pe pereţii rotunjiţi, dar stricaţi. Se strânseseră în semicerc în jurul lui Heath. El stătea pe salteaua mizerabilă, cu spatele lipit de zid. Nu ştiu cum, reuşise să-şi scoată banda adezivă de pe glezne, dar încheieturile îi erau încă bine legate. Avea o tăietură nouă pe braţul drept, iar mirosul sângelui lui era ademenitor şi atotstăpânitor.

  Asta m-a făcut să acţionez. Heath era al meu, în ciuda nedumeririi mele în legătură cu sângele şi a sentimentelor faţă de Erik. Heath era al meu şi nimeni niciodată n-o să se hrănească din ce e al meu.

  M-am precipitat prin cercul de creaturi sâsâitoare de parcă aş fi fost o bilă, iar ei popicele şi m-am aşezat lângă el.

  — Zo!

  — A strigat el în culmea fericirii preţ de o clipă, dar apoi, ca un bărbat ce era, a încercat să mă împingă în spatele lui.

  — Ai grijă! Au dinţi şi gheare foarte ascuţite.

  — Apoi mi-a şoptit: Nu ai adus o echipă SWAT cu tine?

  Nu era greu să nu mă las împinsă în spatele lui. O fi el drăguţ şi tot ce mai vrei, dar era doar o fiinţă umană. L-am bătut uşurel pe mâinile legate cu care mă prinsese de braţ şi i-am zâmbit. Cu unghia de la degetul mare am tăiat banda adezivă gri care îi imobilizase mâinile şi a făcut ochii mari la mine când şi le-a putut depărta.

  I-am zâmbit larg. Nu-mi mai era nici urmă de frică, eram doar tare ofticată.

  — Ce-am adus eu e mai bun decât o echipă SWAT. Tu stai în spatele meu şi uită-te.

  Era rândul meu să-l împing pe Heath cu spatele la zid, să mă aşez în faţa lui şi să mă întorc spre cercul care se strângea, format din. Îhh! Cele mai dezgustătoare fiinţe pe care le văzusem în viaţa mea. Cred că erau mai mult de zece. Aveau feţele palide şi supte, iar ochii de un roşu murdar. Au mârâit şi au sâsâit la mine şi le-am văzut dinţii ascuţiţi şi unghiile! Ahh! Aveau unghiile lungi şi îngălbenite şi păreau tare periculoase.

  — Essste doar o novice, a sâsâit unul dintre ei. Sssemnul nu face din ea un vampir, ci o ciudăţenie.

  M-am uitat la creatura care vorbise.

  — Elliot!

  — Am fosst Elliot, acum nu mai sssunt cel pe care îl cunoşteai – a spus, mişcându-şi capul înainte şi înapoi în timp ce vorbea, ca un şarpe. A mijit ochii strălucitori şi a făcut o grimasă.

  — Sstai să vezi.

  A pornit spre mine gheboşat, cu un mers de fiară. Celelalte creaturi s-au însufleţit, încurajate de atitudinea lui.

  — Ai grijă, Zo, că vin să ne înhaţe, a spus Heath şi a încercat să mi se aşeze în faţă.

  — Ba nu, am spus.

  — Am închis ochii o clipă şi m-am concentrat asupra puterii şi căldurii flăcării, asupra forţei sale de a curaţi şi de a distruge, şi m-am gândit la Shaunee.

  — Pogoară-te asupră-mi, foc!

  Am simţit că îmi ard palmele. Am deschis ochii şi am ridicat mâinile, care răspândeau acum o flacără vie, gălbuie.

  — Dă-te înapoi, Elliot! Erai un stresant şi când trăiai, iar moartea n-a schimbat cu nimic lucrurile.

  Elliot s-a dat înapoi de frica luminii pe care o răspândeam. Am făcut un pas înainte şi mă pregăteam să-i spun lui Heath să vină după mine, ca s-o ştergem naibii mai repede de aici, dar vocea ei m-a împietrit.

  — Te înşeli, Zoey. Moartea chiar a schimbat câte ceva. Mulţimea de creaturi s-a dat în lături, ca s-o lase să treacă pe Stevie Rae.

  CAPITOLUL 29

  Flacăra din palmele mele a devenit intermitentă şi a pălit când atenţia mi-a fost distrasă.

  — Stevie Rae! Am spus şi am dat să merg spre ea, dar mi-am dat seama cum arăta şi am rămas împietrită.

  Arăta îngrozitor, mai rău decât în viziunea pe care o avusesem eu. Nu era atât aerul ei fragil, paloarea şi mirosul anormal pe care îl răspândea ceea ce o făceau să pară atât de schimbată, ci atitudinea ei. Când era în viaţă, Stevie Rae era cel mai bun om pe care îl cunoscusem vreodată. Acum însă, indiferent ce era,? Moartă, zombi, trezită din morţi, pe scurt, era altfel. Avea o privire nemiloasă şi inexpresivă, iar pe faţă nu i se citea nici o emoţie, doar ura.

  — Stevie Rae, ce-ai păţit?

  — Am murit.

  Vocea ei era numai umbra a ceea ce fusese înainte. Avea încă accentul din Oklahoma, dar era lipsit de dulceaţa de până acum şi amintea mai degrabă de accentul pe care-1 avea scursura societăţii.

  — Eşti fantomă?

  — Fantomă? A rânjit ea. Nu, nu sunt fantomă.

  — Deci, eşti vie? Am spus şi am înghiţit în sec, cuprinsă brusc de speranţă.

  A făcut o grimasă plină de sarcasm, aşa de străin de chipul ei încât mai că m-a luat cu greaţă.

  — Tu numeşti asta că sunt vie, dar eu îţi spun că nu e chiar aşa de simplu. Dar nici eu nu mai sunt atât de simplă ca înainte.

  Ei, cel puţin ea nu a sâsâit la mine ca arătarea aia de Elliot. „Stevie Rae e vie.” M-am agăţat de minunea asta, mi-am reprimat frica şi dezgustul şi m-am dus aşa de iute spre ea, încât nu a avut timp să se ferească sau să mă muşte, mă rog, am prins-o şi, făcând abstracţie de duhoarea ei, am strâns-o tare în braţe.

  — Dacă ai şti cât mă bucur că n-ai murit, i-am şoptit.

  Fie că îmbrăţişam o stană de piatră împuţită, fie că o îmbrăţişam pe ea, tot aia era. Nu s-a ferit, nu m-a muşcat şi nu a reacţionat în nici un fel, în schimb au făcut-o creaturile din jurul nostru. Le auzeam sâsâind şi bălmăjind ceva. I-am dat drumul şi m-am dat înapoi.

  — Nu care cumva să mă mai atingi, mi-a spus.

  — Stevie Rae, putem să mergem undeva să stăm de vorbă? Trebuie să-l duc pe Heath acasă, dar pot să mă întorc apoi să vorbim. Sau mai bine vii tu cu mine la şcoală?

  — Tu chiar nu înţelegi nimic, nu?

  — Ba înţeleg că ţi s-a întâmplat ceva rău, dar tot cea mai bună prietenă a mea eşti, aşa că o să găsim noi o soluţie.

  — Zoey, nu pleci nicăieri de aici.

  — Bine, m-am prefăcut eu că nu sesizez ameninţa-rea. Putem să vorbim şi aici, dar. Chestia e că.

  — Mi-am aruncat privirea spre creaturile scârboase şi sâsâitoare.

  — Nu prea avem intimitate şi e un loc tare scârbos.

  — Omoară-i odată! A mârâit Elliot din spatele lui Stevie Rae.

  — Gura, Elliot! Am izbucnit şi eu, şi Stevie Rae în acelaşi timp. Stevie Rae m-a privit şi jur că am surprins în ochii ei ceva mai mult decât mânie şi cruzime.

  — Ştii că nu pot sssă rămână în viaţă dacă ne-au văzut, a continuat Elliot.

  Celelalte creaturi au fremătat neliniştite şi au scos sunete aprobatoare.

  Din adunătura de creaturi s-a desprins o fată. Se vedea că fusese frumoasă. Chiar şi acum avea un aer misterios, supranatural. Era înaltă şi blondă şi era mai graţioasă în mişcări decât ceilalţi. Când am privit în ochii ei roşii, n-am văzut decât răutate.

  — Dacă tu nu poţi, mă ocup eu. Încep cu masculul. Nu-mi pasă că sângele lui a fost stricat de Impregnare, tot cald şi plin de viaţă e, a spus ea şi a venit spre Heath cu paşi legănaţi.

  M-am aşezat în faţa lui, blocându-i fetei înaintarea.

  — Dacă pui mâna pe el, dai colţul încă o dată, am ameninţat-o. Stevie Rae i-a curmat rânjetul.

  — Treci la loc, Venus. Nu ataci până nu-ţi spun eu. „Venus.” Numele ăsta mi-a aprins un beculeţ.

  — Venus Davis? Am întrebat.

  Blonda cea drăguţă a mijit ochii la mine.

  — De unde mă cunoşti, noviceo?

  — Ştie o grămadă de lucruri – a intervenit Heath şi a făcut un pas pe după mine. Avea, cum îi spuneam eu, vocea aia de fotbalist, dură şi iritată, şi părea gata de atac.

  — Şi sunt sătul până peste cap de voi, creaturi nenorocite.

  — Ăsta de ce deschide gura? S-a stropşit Stevie Rae.

  Am oftat şi mi-am dat ochii peste cap. Îi dădeam dreptate lui Heath, eram şi eu sătulă de situaţia asta anormală şi înfricoşătoare până peste cap. Era timpul să ne luăm tălpăşiţa, iar cea mai bună prietenă a mea să se poarte ca persoana pe care o întrezărisem în privirea ei.

  — Nu-i zice „ăsta”. Îl cheamă Heath. Nu-l mai ţii minte, Stevie Rae? E fostul meu prieten.

  — Zo, nu sunt fostul tău prieten, sunt prietenul tău.

  — Heath, ţi-am mai spus că nu putem fi împreună.

  — Haide, mă, Zo, suntem Impregnaţi. Asta înseamnă că suntem legaţi, iubito! Mi-a spus el cu un zâmbet larg, de parcă am fi fost la balul şcolii, nu în mijlocul unei adunături de zombi gata-gata să se înfrupte din noi.

  — A fost o greşeală şi trebuie să stăm de vorbă pe tema asta, dar nu e deloc momentul potrivit.

  — Zo, ştii foarte bine că mă iubeşti, a spus Heath cu acelaşi zâmbet larg.

  — Heath, eşti cel mai încăpăţânat tip pe care îl cunosc.

  — Mi-a făcut cu ochiul şi n-am putut să-mi reţin un zâmbet.

  — Bine. Te iubesc.

  — Ce ssse întâmplă aici., a sâsâit creatura aia de Elliot.

  Celelalte fiinţe oribile din jurul nostru s-au agitat neliniştite, iar Venus a mai făcut un pas spre Heath.

  M-am străduit să nu tremur, să nu ţip sau mai ştiu eu ce. În schimb, m-a invadat o stare de calm. M-am uitat la Stevie Rae şi dintr-odată mi-a fost limpede ce trebuia să-i spun. Mi-am pus mâinile în şolduri şi m-am uitat la ea.

  — Spune-i, i-am zis. Spune-le tuturor.

  — Ce să le spun? A spus şi a mijit la mine ochii ei roşii.

  — Spune-le ce se întâmplă. Ştii foarte bine, sunt sigură că ştii. Stevie Rae s-a strâmbat şi a rostit, ca şi cum vorbele i-ar fi fost smulse din gât:

  — Umanitate! Asta ne arată ei nouă, umanitatea lor.

  Creaturile au mârâit, de parcă tocmai ar fi aruncat cineva apă sfinţită peste ele; apropo, şi ăsta este un stereotip de doi bani despre vampiri.

  — E slăbiciune! De-aia suntem mai puternici decât ei, a spus Venus cu o strâmbătură. Noi nu mai avem slăbiciunea asta.

  N-am băgat-o în seamă pe Venus şi nici pe Elliot. De fapt, n-am băgat pe nimeni în seamă, în schimb m-am uitat cu atenţie la Stevie Rae, ca s-o fac să mă privească în ochi, timp în care m-am străduit să nu-mi abat privirea sau să tresar la vederea ochilor ei arzători şi roşii.

  — Vax! Am exclamat.

  — Are dreptate, a spus Stevie Rae cu o voce încărcată de răceală şi de răutate. Când am murit, ne-am pierdut umanitatea.

  — Poate că e adevărat în cazul lor, dar eu nu cred că e valabil şi pentru tine, am spus.

  — Tu nu ştii nimic, Zoey, mi-a retezat-o Stevie Rae.

  — Nici nu trebuie. În schimb, te ştiu pe tine şi pe zeiţa noastră, e tot ce trebuie să ştiu.

  — Nu mai e zeiţa mea.

  — Aha, la fel cum nici mămică nu mai ai acum? Am spus, convinsă că am atins o coardă sensibilă când am văzut-o tresărind, străfulgerată parcă de o durere fizică.

  — Nu mai am mămică, nu mai sunt fiinţă umană.

  — Mare şmecherie! Teoretic, nici eu nu mai sunt fiinţă umană. Sufăr o Transformare, deci acum sunt un pic dintr-o chestie şi o grămadă dintr-o altă chestie. De fapt, singurul de aici care mai este încă fiinţă umană, este Heath.

  — Dar să ştiţi, băieţi, că eu nu vă reproşez neomeni-tatea, a intervenit Heath.

  Am oftat.

  — Heath, nu există cuvântul „neomenitate”. Se spune „inumanitate”.

  — Zo, nu sunt prost, ştiu şi eu că nu există. Am format şi eu un cuvânt nou prin derivare.

  — Derivare? Auzisem bine?

  — Am învăţat la engleză, cu Dickinson. Se foloseşte mult în. A făcut o pauză şi jur că arătările chiar aşteptau nerăbdătoare.

  „Poezie.”

  În ciuda situaţiei îngrozitoare, am râs.

  — Heath, tu chiar te-ai pus cu burta pe carte!

  — Ţi-am zis eu, mi-a răspuns el cu un zâmbet larg, o dulceaţă de băiat.

  — Gata! A răsunat în tunel vocea lui Stevie Rae. S-a terminat. S-a întors cu spatele la mine şi la Heath, ignorându-ne total.

  — Ne-au văzut. Ştiu prea multe şi trebuie să moară. Omorâţi-i, a spus şi s-a îndepărtat.

  De data asta Heath nu şi-a mai pierdut vremea împingându-mă în spatele lui, ci s-a răsucit şi, complet pe neaşteptate, m-a placat, aşa încât am aterizat în fund pe salteaua aia jegoasă cu un „hââî”. Apoi s-a întors spre cercul de zombi ameninţători care se strângea în jurul nostru, şi-a înfipt picioarele depărtate în pământ şi, cu mâinile strânse pumn, a lansat strigătul lui de fotbalist fioros al echipei Broken Arrow.

  — Haideţi, dacă sunteţi tari, arătărilor!

  Să nu credeţi că nu am apreciat bărbăţia lui Heath, dar băiatul ăsta nu ştia pe ce lume trăieşte. M-am ridicat şi m-am concentrat.

  — Focule, am din nou nevoie de tine!

  — Am strigat de data asta, cu forţa unei Mari Preotese. Palmele mi-au fost împresurate de flăcări vioaie, care apoi mi s-au răspândit şi pe braţe. Mi-ar fi plăcut să am timp să mă uit mai cu atenţie la focul căruia îi dădusem naştere; era tare meseriaş că putea să ardă pe mine fără să mă ardă, dar n-aveam timp de aşa ceva.

  — Dă-te la o parte.

  S-a uitat la mine peste umăr şi a făcut ochii mari.

  — Zo!

  — N-am nimic, dar dă-te odată la o parte!

  A sărit în lături, iar eu am înaintat cuprinsă de flăcări. Creaturile s-au dat speriate înapoi, dar tot mai încercau să-l prindă pe Heath cu mâinile, pe după mine.

  — Terminaţi! Am strigat. Plecaţi de aici şi lăsaţi-l în pace! Eu şi cu Heath o să plecăm de aici exact în secunda asta. Dacă încercaţi să ne opriţi, am să vă omor şi am sentimentul că de data asta o să fie definitiv.

  ? Pe bune, chiar nu voiam să omor pe nimeni. Eu nu voiam decât să ies cu Heath de aici, după care s-o găsesc pe Stevie Rae şi s-o fac să-mi explice cum era posibil ca novicii despre care se presu-punea că muriseră să poată bântui puşi pe rele, cu ochi scăpărânzi şi duhnind a mucegai şi a praf.

  Cu coada ochiului am surprins o mişcare. M-am întors la timp şi am văzut-o pe una dintre creaturi aruncându-se asupra lui Heath. Am ridicat braţele şi am aruncat cu foc în ea, ca şi cum aş fi aruncat o minge. Când a ţipat împresurată de foc, am recunoscut-o şi a trebuit să fac un efort să nu mi se facă rău. Era Elizabeth Fărănumedefamilie, tipa aia de treabă care murise acum o lună. Acum se zvârcolea pe jos cuprinsă de flăcări, împrăştiind un iz de carne în putrefacţie, tot ce mai rămăsese din carcasa ei neînsufleţită.

  — Vânt şi ploaie! Vă invoc, am strigat, iar când aerul din jurul meu a început să facă vârtejuri, aducând cu sine mirosul ploii primăvăratice, m-a străfulgerat imaginea lui Damien şi a lui Erin stând cu picioarele încrucişate lângă Shaunee. Aveau ochii închişi, se concentrau şi ţineau în mâini lumânări de culoarea specifică elementului fiecăruia dintre ei. Mi-am îndreptat degetul spre corpul mocnind al lui Elizabeth, care a fost deodată spălat de ploaie, după care o briză răcoroasă a înălţat fumul verzui deasupra capetelor noastre şi i-a purtat duhoarea în josul tunelului, încredinţându-l apoi nopţii.

  M-am întors din nou spre creaturi.

  — Asta o să păţească oricine încearcă să ne oprească.

  I-am făcut semn lui Heath s-o ia înaintea mea şi l-am urmat, îndepărtându-mă de creaturi cu spatele.

  Veneau după noi. Pe când urmam coturile făcute de tunelul întunecos, le mai pierdeam din vedere, dar le auzeam picioarele târşindu-se şi mârâielile înfundate. În momentul ăla am început să simt oboseala. Mă simţeam ca un telefon mobil care nu mai fusese încărcat de ceva timp, iar cineva se încăpăţâna să tot vorbească la el. Am lăsat focul care îmi cuprinsese braţele să se stingă, mai puţin o flăcăruie tremurătoare din căuşul mâinii drepte. Heath n-avea şanse să vadă drumul fără ajutorul ei.

  Continuam să mă îndepărtez cu spatele, atentă la creaturi, gata de atac. După ce am trecut de două ramificaţii ale tunelului, i-am spus lui Heath să se oprească.

  — Zo, ar fi bine să ne grăbim. Ştiu că ai puterile astea, dar ei sunt o grămadă, mai mulţi decât ne-au atacat pe noi, şi nu ştiu cu câţi poţi să te lupţi, mi-a spus şi m-a mângâiat pe faţă. Nu vreau să fiu răutăcios, dar arăţi ca dracu'.

  Mă şi simţeam nasol, dar n-am vrut să aduc vorba despre asta.

  — Am o idee.

  — Tocmai dăduserăm de un cot unde tunelul se îngusta într-atât încât puteam să-i ating pereţii cu mâinile întinse. M-am întors până la partea cea mai îngustă a cotului. Heath a dat să vină după mine, dar i-am spus: „Stai acolo” şi i-am arătat undeva mai departe, în direcţia în care mergeam. S-a încruntat, dar s-a executat.

  M-am întors cu spatele la Heath şi m-am concentrat. Am ridicat braţele şi m-am gândit la câmpurile abia arate şi la păşunile frumoase din Oklahoma, presărate de căpiţe de fân. M-am gândit la pământ, la felul în care deveneam una cu el. Mă împresura.

  — Pământ! Te invoc!

  Când am ridicat mâinile, m-a străfulgerat o imagine a lui Stevie Rae. Nu era cum o ştiam eu, drăguţă şi concentrată la lumânarea ei verde aprinsă, ci ghemuită într-un tunel întunecos. Era trasă la faţă şi palidă, iar ochii îi scăpărau roşiatici. Însă faţa ei? Nu mai era o caricatură lipsită de emoţii sau o mască plină de cruzime. Plângea în toată regula, pradă disperării. „E un început”, am gândit. Apoi, cu o mişcare rapidă şi puternică, mi-am coborât braţele şi am poruncit:

  — Închide!

  Din tavanul din faţa mea au început să cadă bucăţi de pământ şi pietre. La început a fost o ploaie de pietricele, dar în curând s-a transformat într-o avalanşă care a înăbuşit mârâielile iritate şi sâsâielile creaturilor prizoniere.

  M-a cuprins o moleşeală şi m-am dat înapoi, nesigură pe picioare.

  — Aici sunt, Zo.

  Heath m-a prins cu braţele lui puternice şi m-am lăsat pe el o clipă. În timpul fugii noastre, mai multe răni i se deschiseseră, iar mirosul sângelui în toată bunătatea lui mi-a stârnit simţurile.

  — De fapt, nu sunt prinse acolo, am spus uşor, încercând să-mi scot din minte dorinţa năprasnică de a-i linge firişorul de sânge care i se prelingea în jos pe obraz. Am mai trecut şi de alte tuneluri. Sunt convinsă că or să găsească alt drum până la urmă.

  — Nu-i nimic, Zo, a spus Heath ţinându-mă încă în braţe, dar s-a îndepărtat suficient cât să mă poată privi în ochi. Ştiu de ce ai nevoie, simt. Dacă te hrăneşti din mine, n-o să te mai simţi atât de slăbită, mi-a spus şi mi-a zâmbit, iar ochii albaştri i s-au întunecat. Nu-i nimic, a repetat. Chiar vreau s-o faci.

  — Heath, ai trecut prin destule. Cine ştie cât sânge ai pierdut până acum? Nu e o idee prea bună să mai beau şi eu.

  Îi spuneam eu că nu, dar îmi tremura glasul de dorinţă.

  — Glumeşti? Un zdrahon de fotbalist ca mine? Am o mulţime de sânge de dat – a glumit Heath. Apoi a devenit serios.

  — Pentru tine, orice.

  M-a privit în ochi, şi-a trecut degetul pe zgârietura umezită de sânge de pe obraz şi apoi şi-a mânjit buza de jos, apoi m-a sărutat.

  Am simţit dulceaţa tenebroasă a sângelui lui, care mi s-a răspândit în gură, invadându-mi tot corpul cu plăcere sălbatică şi energie. Heath şi-a desprins buzele de ale mele şi m-a purtat spre zgârietura de pe obraz. Când limba mi s-a strecurat afară şi a atins-o, a gemut şi m-a strâns aproape de el. Am închis ochii şi am început să-i ling obrazul.

  — Omoară-mă!

  Vocea spartă a lui Stevie Rae a risipit vraja sângelui lui Heath, care pusese stăpânire pe mine.

  CAPITOLUL 30

  M-am înroşit toată de jenă pe când mă smulgeam din braţele lui Heath şi mă ştergeam la gură, respirând anevoie. Stevie Rae era mai jos, în tunel, la câţiva metri de noi. Avea obrajii scăldaţi încă de lacrimi, iar pe faţa ei se citea disperarea.

  — Omoară-mă, a repetat ea, suspinând.

  — Nu.

  — Am clătinat din cap şi am făcut un pas spre ea, dar s-a dat înapoi şi a întins mâinile înainte, ca să mă ţină la distanţă parcă. M-am oprit şi am inspirat adânc de câteva ori, încercând să mă adun.

  — Vino înapoi cu mine în Casa Nopţii! Vedem noi atunci ce s-a întâmplat. O să se rezolve, Stevie Rae, îţi promit. Tot ce contează este că eşti vie.

  În timp ce eu vorbeam, Stevie Rae dădea din cap.

  — Nu sunt chiar vie şi, în plus, nu pot să mă întorc acolo.

  — Ba cum să nu fii vie, că doar umbli şi vorbeşti.

  — Nu mai sunt eu. Chiar am murit, iar o parte din mine, partea cea mai importantă, este încă moartă, exact cum sunt şi ceilalţi, a zis ea şi a făcut un gest spre tunelul blocat de dărâmături.

  — Tu nu eşti ca ei, i-am spus hotărâtă.

  — Semăn mai mult cu ei decât cu tine, mi-a răspuns şi şi-a mutat privirea de la mine la Heath, care stătea tăcut lângă mine. Ai fi uimită să afli ce lucruri îngrozitoare îmi trec prin cap. Aş fi în stare să-l omor fără să stau prea mult pe gânduri. L-aş fi omorât deja dacă sângele lui nu ar fi fost modificat de Impregnarea cu tine.

  — Poate că nu a fost singurul motiv, Stevie Rae.

  Poate că nu l-ai omorât pentru că, de fapt, nu voiai, i-am spus.

  M-a privit din nou.

  — Nu. Chiar am vrut să-l omor şi încă mai vreau.

  — Ceilalţi i-au omorât pe Brad şi pe Chris, a intervenit Heath. Şi e numai vina mea.

  — Heath, nu e momentul., am început să spun, dar m-a întrerupt.

  — Nu, Zoey, trebuie să mă asculţi. Creaturile alea i-au înhăţat pe Brad şi pe Chris pentru că dădeau târcoale Casei Nopţii şi e vina mea, pentru că le-am spus cât de bună eşti, a spus jenat. Îmi pare rău, Zo.

  — Apoi a căpătat un aer serios şi a adăugat: Ar trebui s-o omori, să-i omori pe toţi. Cât timp sunt ei în viaţă, oamenii sunt în pericol.

  — Are dreptate, a spus Stevie Rae.

  — Şi în ce fel se rezolvă lucrurile dacă te omor pe tine şi pe ceilalţi? N-or să mai apară şi alţii ca voi?

  — M-am hotărât şi am scurtat şi mai mult distanţa dintre mine şi Stevie Rae. Părea gata să plece, dar cuvintele mele au oprit-o.

  — Cum s-a întâmplat asta? Cum ai ajuns aşa?

  Chipul i-a fost străbătut de suferinţă.

  — Nu ştiu cum s-a întâmplat, ştiu doar cine e de vină.

  — Şi cine e de vină?

  A dat să-mi răspundă, dar apoi, cu o viteză nemaiîntâlnită, s-a lipit speriată de peretele tunelului.

  — Vine!

  — Ce? Cine? Am întrebat-o şi m-am aplecat spre ea.

  — Plecaţi de aici! Iute. Poate mai aveţi timp să fugiţi.

  — A întins mâna şi m-a prins de mână. Era rece, dar avea forţă.

  — Te omoară dacă te vede, şi pe tine, şi pe el. Ştii prea multe. Se poate să te omoare oricum, dar o să-i fie mai greu dacă te întorci în Casa Nopţii.

  — Stevie Rae, despre cine vorbeşti?

  — Despre Neferet.

  Numele ei a fost ca o explozie şi, în timp ce clătinam din cap neîncrezătoare, în adâncul meu am ştiut că e adevărat.

  — Neferet v-a făcut asta?

  — Da. Acum pleacă de aici, Zoey!

  ? I-am simţit groaza şi ştiam că avea dreptate. Dacă nu plecam cu Heath de acolo, aveam să murim.

  — N-am să te părăsesc, Stevie Rae. Foloseşte-ţi elementul. Încă mai ai o legătură cu pământul, simt eu asta. Foloseşte-ţi elementul ca să te menţii puternică. Am să mă întorc după tine şi găsim noi o soluţie, o să îndreptăm lucrurile, îţi promit.

  Am strâns-o tare în braţe, iar după un uşor moment de ezitare m-a strâns şi ea.

  — Hai să mergem, Heath.

  L-am apucat de mână, ca să înaintăm mai repede prin bezna tunelului. Flacăra din palmă mi se stinsese când invocasem pământul şi nu voiam să risc s-o mai aprind o dată, pentru că ar fi putut să ne vadă ea. Pe când fugeam prin tunel, am auzit-o pe Stevie Rae şoptind:

  — Te rog, nu mă uita.

  Heath şi cu mine am rupt-o la fugă. Forţa pe care mi-o dăduse sângele lui nu m-a ţinut prea mult timp, iar când am ajuns la scara metalică ce ducea la canalul de scurgere din subsol, simţeam că o să mă prăbuşesc şi că o să dorm neîntoarsă câteva zile. Heath voia să urcăm iute pe scară până în subsol, dar i-am spus să aştepte. Cu respiraţia întretăiată, m-am sprijinit de peretele tunelului şi m-am căutat în buzunar de telefonul mobil şi de cartea de vizită a detectivului Marx. Am deschis telefonul şi jur că am avut inima cât un purice până s-au înverzit liniuţele.

  — Acu' mă auzi? A spus Heath cu un ditamai zâmbetul pe faţă.

  — Sst! Am făcut, dar mi-a zâmbit încă o dată. Am format numărul detectivului.

  — Marx la telefon, a răspuns o voce gravă, după ce telefonul a sunat de două ori.

  — Domnule Marx, sunt Zoey Redbird. Nu am decât o secundă la dispoziţie şi apoi trebuie să închid. L-am găsit pe Heath Luck. Suntem în subsolul gării vechi din Tulsa şi avem nevoie de ajutor.

  — Staţi acolo, vin imediat!

  Deasupra noastră s-a auzit un zgomot care m-a făcut să întrerup legătura şi să închid telefonul. Heath a dat să spună ceva, dar i-am făcut semn să tacă. M-a cuprins cu braţul şi am încercat să respirăm doar din vârful plămânilor. Apoi am auzit un gângurit de porumbel şi un fâlfâit de aripi.

  — Cred că e doar o pasăre, a şoptit Heath. Mă duc să mă uit. Eram prea obosită să mai protestez şi, în plus, Marx era în drum spre noi, iar eu eram sătulă de tunelul ăsta jilav şi scârbos.

  — Ai grijă, i-am şoptit la rândul meu.

  Heath a dat din cap şi m-a strâns de umăr, după care s-a urcat pe scară. A ridicat uşurel grilajul metalic şi a băgat capul, ca să arunce o privire împrejur. La scurt timp după aia s-a întors spre mine şi mi-a făcut semn să urc şi să-l apuc de mână.

  — Hai, că e doar un porumbel!

  Răpusă de oboseală, am urcat până la el şi m-am lăsat trasă până în subsol. Am stat apoi preţ de câteva minute în colţ, lângă grilaj, cu urechile ciulite. Într-un târziu i-am spus:

  — Hai afară, să-l aşteptăm pe Marx!

  Heath începuse deja să tremure, dar mi-am adus aminte de pătura pe care mi-o dăduse Afrodita. Preferam de o mie de ori să mă lupt cu vremea rea decât să mai stau în subsolul ăsta de coşmar.

  — Nici eu nu mă înnebunesc după locul ăsta. E ca un cavou, a spus Heath uşurel, clănţănind din dinţi.

  Ţinându-ne de mână, am traversat subsolul prin lumina cenuşie care se strecura de? Deasupra, printre zăbrele. Ajunseserăm la uşa de fier când am auzit în depărtare sirena unei maşini de poliţie, încordarea teribilă din corp tocmai începea să se mai risipească, dar din beznă s-a auzit vocea lui Neferet.

  — Trebuia să-mi dau seama că o să fii aici.

  Heath a tresărit şi l-am strâns de mână, ca să-l pun în gardă, în timp ce mă întorceam spre ea, mă concentram şi am simţit forţa elementelor pâlpâind în aerul dimprejur. Am inspirat adânc şi, prevăzătoare, mi-am golit mintea de gânduri.

  — Neferet! Cât mă bucur să te văd!

  — Am exclamat şi l-am strâns pe Heath de mână încă o dată înainte să-i dau drumul, încercând să-i transmit astfel să meargă pe mâna mea. Apoi am rupt-o la fugă, suspinând şi m-am aruncat în braţele ei.

  — Cum m-ai găsit? Te-a sunat detectivul Marx?

  I-am citit nedumerirea în priviri pe când se elibera fără greutate din braţele mele.

  — Detectivul Marx?

  — Îhî, am smiorcăit şi mi-am şters nasul pe mânecă, încercând să dau impresia că sunt uşurată şi că am încredere în ea. El se aude venind.

  — Sirena se auzea deja foarte aproape şi pe lângă ea se mai auzeau cel puţin încă două maşini.

  — Ce bine că m-ai găsit! Am spus entuziasma-tă. A fost îngrozitor. Am zis că o să ne omoare pe amândoi omul ăla al străzii ţicnit.

  M-am dus iar lângă Heath şi l-am prins de mână. Se uita la Neferet aproape şocat. Mi-am dat seama că probabil îşi mai amintea frânturi din cealaltă întâlnire pe care o avusese cu Marea Preoteasă, în noaptea în care fantomele vampirilor erau cât pe ce să-l omoare, şi mi-am închipuit că era prea speriat ca Neferet să-şi dea seama ce-i trecea prin minte. Demenţial!

  S-a auzit zgomot de portiere trântindu-se şi paşi grei prin zăpadă.

  — Zoey, Heath., a spus Neferet şi a venit iute spre noi.

  A ridicat mâinile, care răspândeau o lumină ciudată, roşiatică, şi m-a dus cu gândul la ochii zombilor ălora. Înainte să apuc să fug, să ţip sau măcar să respir, ne-a apucat de umeri. L-am simţit pe Heath crispându-se şi am simţit o durere în corp. Mi-a explodat ceva în cap şi genunchii m-ar fi lăsat, dacă nu m-ar fi ţinut ea ca într-o menghină.

  — Uitaţi tot!

  Cuvintele ei mi-au răsunat în mintea cuprinsă de agonie şi apoi mi s-a tăiat filmul.

  CAPITOLUL 31

  Eram pe o pajişte frumoasă, în mijlocul unei păduri dese, mi se părea mie. O briză călduţă şi delicată purta până la mine miresme de liliac. Pajiştea era străbătută de un pârâiaş a cărui apă cristalină susura zglobie printre pietrele şlefuite.

  — Zoey, mă auzi? A dat buzna în paradisul meu o voce bărbătească insistentă.

  M-am încruntat şi am încercat să nu-l bag în seamă. Nu aveam de gând să mă trezesc, dar spiritul meu a fremătat. Trebuie să mă trezesc, trebuie să-mi aduc aminte. Trebuie să-mi aduc aminte, de dragul ei.

  Care ea?

  — Zoey.

  — De data asta vocea s-a auzit în visul meu şi mi-am văzut numele scris pe albastrul cerului primăvăratic. Era o voce de femeie. Familiară. Magică. Minunată.

  — Zoey.

  Mi-am rotit privirea prin luminiş şi, pe malul celălalt al pârâiaşului, am zărit-o pe? Zeiţă, stând graţioasă pe o bucată netedă de gresie şi jucându-se cu picioarele goale prin apă.

  — Nyx! Am strigat. Am murit? Cuvintele au prins a scânteia în jurul meu. Zeiţa mi-a zâmbit.

  — Zoey Redbird, de fiecare dată când îţi fac o vizită ai să-mi pui întrebarea aceasta?

  — A, nu, ăă, îmi pare rău, am spus, iar cuvintele mele au plutit îmbujorate, ca şi obrajii mei pesemne.

  — Să nu-ţi pară rău, copila mea. Te-ai descurcat foarte bine. Sunt mândră de tine. Acum este vremea să te trezeşti. Şi vreau să-ţi amintesc că elementele pot să şi vindece, nu numai să distrugă.

  Voiam să-i mulţumesc, deşi habar n-aveam despre ce vorbeşte, dar o zgâlţâitură şi o rafală de aer rece m-au întrerupt. Am deschis ochii.

  Fulgii de zăpadă valsau peste tot în jurul meu. Detectivul Marx era aplecat deasupra mea şi mă zgâlţâia de umăr. În ceaţa în care îmi era cufundat creierul am reuşit să găsesc un cuvânt:

  — Heath? Am murmurat cu glas răguşit.

  Marx a dat din cap spre dreapta lui şi, când am întors capul, am văzut cum Heath, care zăcea nemişcat, era urcat în ambulanţă.

  — E., am dat să spun, dar n-am reuşit să termin.

  — E bine, doar un pic zdruncinat. A pierdut mult sânge, dar i-au dat un analgezic.

  — Zdruncinat? Am întrebat, căznindu-mă să înţeleg. Ce i s-a întâmplat lui Heath?

  — A suferit răni multiple, exact ca ceilalţi doi puşti. Slavă Domnului că l-ai găsit şi m-ai sunat înainte să piardă prea mult sânge.

  — M-a strâns de umăr. Un tip de la ambulanţă a încercat să-l dea pe Marx deoparte, dar el l-a expediat: Am eu grijă de ea. O duc înapoi în Casa Nopţii şi o să-şi revină.

  I-am surprins tipului de la Salvare privirea în care se citea cuvântul „creatură”, dar detectivul Marx m-a prins cu mâinile lui puternice şi m-a aşezat în fund. S-a aşezat apoi în faţa mea şi n-am mai reuşit să-l văd pe tipul care bodogănea.

  — Poţi să mergi pe jos până la maşina mea? M-a întrebat Marx. Am încuviinţat din cap. Mă simţeam mai bine, dar creierul îmi era încă amorţit. „Maşina” lui Marx era de fapt o camionetă cât toate zilele, bună pentru orice fel de vreme, cu roţi uriaşe şi cu bară de protecţie. M-a ajutat să mă urc pe bancheta din faţă, călduţă şi moale, dar înainte să închidă portiera mi-am adus aminte de ceva, deşi efortul mi-a provocat o durere de cap de-am crezut că o să-mi crape capul.

  — Persefona! Ce s-a întâmplat cu ea?

  Marx a părut nedumerit un moment, după care mi-a zâmbit.

  — Iapa?

  Am dat din cap.

  — A, e bine. O duce un poliţist în grajdul poliţiei, în centru, până se mai eliberează un pic drumurile, şi atunci o aducem înapoi în Casa Nopţii, într-o remorcă. Cred că tu eşti mai curajoasă decât poliţiştii din Tulsa, pentru că niciunul nu s-a oferit s-o aducă înapoi călare, a spus el cu un zâmbet.

  Mi-am sprijinit capul de banchetă în timp ce el schimba pe tracţiune integrală şi lăsa în urmă gara, alunecând uşor printre nămeţi. Cred că erau cel puţin zece maşini de poliţie, o maşină de pompieri şi două ambulanţe parcate, care aruncau lumini roşii, albastre şi albe în noaptea pustie, străpunsă de perdeaua de zăpadă.

  — Ce s-a întâmplat aici în noaptea asta, Zoey?

  ? M-am gândit, dar m-a străfulgerat o durere de cap care m-a făcut să strâng din ochi.

  — Nu-mi aduc aminte, am reuşit să spun, chinuită de zvâcnetul din tâmple.

  — I-am simţit privirea pătrunză-toare. L-am privit şi mi-am amintit că-mi spusese despre sora lui geamănă, vampir şi ea, care încă îl iubea. Spusese că puteam avea încredere în el şi îl credeam.

  — Ceva e aiurea, am recunoscut. Am memoria varză.

  — Bine, a spus încetişor. Începi cu ultimul lucru de care îţi aduci aminte fără efort.

  — Păi, o ţesălam pe Persefona şi dintr-odată am ştiut unde e Heath şi că, dacă nu mă duc după el, moare.

  — Sunteţi Impregnaţi?

  — Trebuie să fi fost vizibilă uimirea mea, pentru că a zâmbit şi a continuat.

  — Mai vorbesc cu sora mea şi am fost mereu curios să aflu lucruri despre vampiri, mai ales după ce s-a Transformat prima oară.

  — A ridicat din umeri, ca şi cum n-ar fi fost mare şmecherie ca o fiinţă umană să ştie tot soiul de chestii despre vampiri.

  — Suntem gemeni, aşa că suntem obişnuiţi să ne împărtăşim tot felul de lucruri. Schimbarea speciei nu a contat prea mult pentru noi, a spus şi mi-a aruncat din nou o privire piezişă. Sunteţi Impregnaţi, nu?

  — Mda, suntem Impregnaţi. Aşa am ştiut unde este. N-am suflat o vorbă despre Afrodita. Nu mă simţeam absolut deloc în stare să explic toată povestea aia cu viziunile ei care erau adevărate, dar stai să vezi că Neferet a fost.

  — Ah! Am exclamat, de data asta din cauza zbuciumului din mintea mea.

  — Inspiră adânc, a spus Marx şi-mi arunca priviri îngrijorate ori de câte ori putea să-şi ia ochii de la drumul cel periculos. Am spus să povesteşti ce-ţi aminteşti fără efort.

  — Nu, nu-i nimic, chiar vreau să încerc.

  Părea încă îngrijorat, dar a continuat cu întrebările.

  — Bun, deci ai ştiut că Heath are probleme şi ai aflat unde este. De ce nu m-ai sunat să-mi spui mie să mă duc la gară?

  Am încercat să-mi amintesc, dar iar m-a străfulgerat o durere de cap şi m-a cuprins furia. Era ceva aiurea cu mintea mea. Cineva îmi zăpăcise creierul, iar chestia asta mă enerva tare de tot. Mi-am frecat tâmplele şi am scrâşnit din dinţi de durere.

  — Ar fi bine să ne oprim un pic.

  — Nu, lăsaţi-mă să mă gândesc, am spus cu respiraţia întretăiată, îmi aminteam de grajd şi de Afrodita. Îmi aminteam că Heath avea nevoie de mine şi de fuga nebună prin zăpadă cu Persefona, până în subsolul gării. Dar când încercam să-mi amintesc mai departe de faza cu subsolul, durerea de cap devenea insuportabilă.

  — Zoey! A aterizat în plină durere vocea îngrijorată a detectivului Marx.

  — E ceva care îmi zăpăceşte creierul, am spus şi mi-am şters de pe obraji lacrimile pe care nici nu-mi dădusem seama că le vărsăm.

  — Ţi-au fost şterse părţi din memorie.

  Nu păruse să fie întrebare, dar eu am încuviinţat oricum din cap.

  O clipă a rămas în tăcere, părând că se concentrează asupra drumului pustiu şi îngropat sub zăpadă, dar aş fi zis că mai era şi altceva la mijloc, şi ce-a spus în continua-re mi-a confirmat că aveam dreptate.

  — Sora mea – mi-a zâmbit şi mi-a aruncat o privire – Anne o cheamă, m-a avertizat odată că, dacă enervez vreodată o Mare Preoteasă, o să am mari necazuri, pentru că ele pot să şteargă anumite lucruri, iar cu asta se referea la oameni şi la amintirile lor.

  — Şi-a luat ochii de la drum şi m-a privit, dar zâmbetul îi dispăruse.

  — Deci, cred că întrebarea e următoarea: ce-ai făcut tu să enervezi o Mare Preoteasă?

  — Nu ştiu. Am., m-am oprit un pic şi m-am gândit la ce spusese. N-am mai încercat să-mi amintesc ce se întâmplase în noaptea aia. În schimb, mi-am lăsat memoria să mă poarte alene în trecut. la Afrodita şi la faptul că Nyx încă îi mai dăruia viziuni, deşi Neferet spusese în stânga şi-n dreapta că viziunile ei erau neade-vărate. Şi la vaga senzaţie ciudată, aproape imperceptibilă, care se întindea ca râia în jurul lui Neferet, că ceva nu era în regulă cu ea, şi care culminase cu noaptea de duminică şi cu faptul că-şi însuşise hotărârile pe care le luasem eu cu privire la Fiicele Întunericului. la scena nasoală la care fusesem martoră între ea şi. Şi. M-am ţinut tare, să stăpânesc fierbinţeala care începea să-mi pulseze în cap, dublată de o durere ascuţită, şi mi-am amintit de arătarea aia de Elliot, care se hrănise din sângele Marii Preotese.

  — Opriţi maşina! Am strigat.

  — Aproape am ajuns la şcoală, Zoey.

  — Opriţi odată, că mi se face rău.

  A alunecat uşor până pe marginea drumului necirculat. Am deschis portiera şi am sărit pe strada înzăpezită, m-am dus împleticindu-mă până lângă şanţ şi am vărsat şi sufletul din mine pe un morman de zăpadă. Detectivul Marx a venit lângă mine, mi-a dat părul pe spate şi, ca un tată, mi-a spus să respir adânc şi că totul o să fie bine. Am înghiţit câteva guri de aer şi până la urmă m-am oprit din icnit. Mi-a dat o batistă, una din aia de pe vremuri, de in, curată şi împăturită frumos, ca un pătrat.

  — Mulţumesc.

  După ce m-am şters pe faţă şi mi-am suflat nasul, am vrut să i-o dau înapoi, dar mi-a zâmbit şi mi-a spus:

  — Păstreaz-o.

  Stăteam acolo, inspirând adânc, ca să-mi domolesc zvâcnetul din cap, şi mă uitam peste câmpul acoperit cu un strat neatins de zăpadă la nişte stejari din depărtare, care creşteau de-a lungul unui zid masiv din piatră şi cărămidă. Deodată mi-am dat seama unde eram şi am tresărit.

  — E zidul estic al şcolii, am exclamat.

  — Da, m-am gândit să te aduc prin spate, să ai mai mult timp să te aduni şi, poate, să-ţi vindeci memoria.

  „Să vindeci.” De ce-mi aminteşte cuvântul ăsta? Am încercat cu grijă să-mi amintesc şi am strâns din dinţi în aşteptarea durerii care eram sigură că o să vină. Dar n-a fost aşa, iar în minte mi-a apărut o pajişte frumoasă şi vorbele înţelepte ale zeiţei mele. „elementele pot să şi vindece, nu numai să distrugă”.

  Şi atunci am înţeles ce aveam de făcut.

  — Domnule Marx, puteţi să mă lăsaţi un moment?

  — Singură? M-a întrebat. Am încuviinţat din cap.

  — Eu sunt în maşină, cu ochii pe tine. Dacă ai nevoie de mine, strigă-mă.

  I-am zâmbit cu recunoştinţă şi, înainte să apuce el să se întoarcă la maşină, am luat-o spre stejari. Nu a fost nevoie să merg până sub ei, adică aproape în incinta şcolii, chiar şi aşa prezenţa lor m-a ajutat să mă concentrez. Când am ajuns suficient de aproape încât să le văd crengile îmbrăţişându-se ca nişte vechi prieteni, m-am oprit şi am închis ochii.

  — Vântule, te invoc şi de data asta îţi cer să alungi orice umbră care mi-a atins mintea.

  — M-a cuprins un val de frig, de parcă aş fi fost scuturată de un uragan,? Care însă nu mi-a atins corpul, ci mi-a invadat mintea. Am ţinut ochii strâns închişi şi am respins zvâcnetul care îmi revenise în tâmple.

  — Focule, te invoc şi-ţi cer să arzi bezna care mi-a atins mintea.

  — Am simţit o căldură puternică în cap, dar nu ca arsura pe care o simţisem mai devreme, ci era o căldură plăcută, ca cea a unui pled.

  — Apă, te invoc şi-ţi cer să speli bezna care mi-a cuprins mintea.

  — Răcoa-rea a invadat căldura, domolind arşiţa şi abătând asupra mea o uşurare incredibilă.

  — Pământ, te invoc şi-ţi cer ca puterea ta de a hrăni să-mi înghită bezna din minte. Am simţit de parcă prin tălpi, prin care eram bine legată de pământ, mi s-ar fi scurs din corp o beznă putredă, care era apoi înghiţită de energia şi de miezul hrănitor al pămân-tului.

  — Iar ţie, spirit, îţi cer să redai ceea ce a distrus bezna în mintea mea şi să-mi vindeci memoria!

  — Ceva parcă a trosnit în mine şi o bine cunoscută senzaţie de fierbinţeală mi-a străbătut spatele, făcându-mă să cad în genunchi.

  — Zoey! Zoey! Dumnezeule, te simţi bine?

  Mâinile puternice ale detectivului Marx mi-au zgâlţâit încă o dată umerii şi m-au ajutat să mă ridic în picioare. De data asta am deschis ochii fără nici o greutate şi i-am zâmbit, ridicându-mi privirea spre faţa lui plină de bunătate.

  — Mă simt mai mult decât bine. Îmi amintesc tot ce s-a întâmplat.

  CAP ITOLUL 32

  — Eşti sigură că e aşa? M-a întrebat detectivul Marx pentru a nu ştiu câta oară.

  — Mda, am dat obosită din cap. Aşa e.

  Eram atât de obosită, de credeam că o să mă ia somnul acolo, în camioneta aia uriaşă. Dar ştiam că nu era posibil. Noaptea încă nu se încheiase şi nu-mi terminasem treaba.

  Detectivul a oftat şi mi-a zâmbit:

  — Va trebui să aveţi încredere în mine, am spus, cam cum îmi spusese şi el mie mai devreme.

  — Nu-mi place treaba asta, a comentat el.

  — Ştiu şi îmi pare rău. Dar am spus tot ce puteam.

  — Că un om al străzii ţicnit l-a răpit pe Heath şi i-a omorât pe ceilalţi doi băieţi? A zis şi a clătinat din cap.

  Simt ceva ciudat în povestea asta.

  — Sunteţi sigur că nu aveţi puteri paranormale? I-am răspuns cu un zâmbet obosit.

  — Dacă aş avea, mi-aş da seama ce anume e ciudat în povestea asta, a continuat el şi a clătinat din nou din cap. Şi cum îţi explici pierderea memoriei?

  Mă gândisem deja ce să-i răspund la întrebarea asta.

  — M-a traumatizat ce s-a întâmplat în noaptea asta, mi-a blocat memoria. Apoi însă, afinitatea mea faţă de cele cinci elemente m-a ajutat să îndepărtez blocajul şi să-mi amintesc.

  — Şi de-aia ai avut dureri? Am înălţat din umeri.

  — Cred că da, dar acum mi-a trecut.

  — Zoey, sunt destul de sigur că e mai mult decât îmi spui tu. Vreau să te asigur că poţi avea încredere în mine, a zis el din nou.

  — Ştiu.

  ? Chiar îl credeam, dar în acelaşi timp ştiam că erau câteva secrete pe care nu le puteam împărtăşi nici detectivului ăstuia de treabă şi nimănui altcuiva.

  — Nu e nevoie să înduri singură. Eu pot să te ajut. Eşi doar o copilă, o adolescentă, a spus el exasperat.

  L-am privit direct.

  — Ba nu, sunt novice, lider al Fiicelor Întunericului şi Mare Preoteasă în devenire. Credeţi-mă, e mult mai mult decât o simplă adolescentă. Am jurat şi ştiţi de la sora dumneavoastră că un vampir îşi respectă jurămintele. Jur că v-am spus tot ce pot şi, dacă mai dispar şi alţi puşti, cred că pot să vă ajut săi găsiţi.

  Ce nu i-am spus însă era că nu eram sută la sută sigură cum o să fac treaba asta, dar simţeam că puteam să-i jur şi ştiam că aşa Nyx o să mă ajute să-mi respect jurământul. Nu că ar fi fost floare la ureche, dar nu puteam s-o expun pe Stevie Rae, iar asta presupunea că nimeni nu trebuie să ştie despre existenţa creaturilor sau, cel puţin, nu până ce ea nu era în siguranţă.

  Marx a oftat din nou şi, în timp ce dădea ocol maşinii cu paşi apăsaţi, ca să mă ajute să cobor, a mormăit ceva. Exact înainte să-mi deschidă uşa de la clădirea principală a şcolii, detectivul mi-a ciufulit părul – ce gest enervant!

  — Şi mi-a spus:

  — Bine, facem ca tine. Se pare că n-am de ales. Aşa e, n-avea de ales.

  Am păşit în clădire înaintea lui şi am fost învăluită pe dată de căldura aromelor ei familiare de tămâie şi uleiuri şi de luminiţele reconfortante ale felinarelor, care tremurau ca nişte prieteni nerăbdători şi primitori.

  Vorbeşti de lup.

  — Zoey! Au chiţăit gemenele în acelaşi timp şi m-au împresurat, m-au îmbrăţişat, strigând şi ţipând la mine că le-am umplut de griji şi turuind întruna că au simţit când le-am invocat elementele. Damien venea şi el puţin mai în spatele lor. Apoi Erik m-a cuprins cu braţele şi mi-a şoptit că îi fusese tare frică pentru mine şi cât de mult se bucura că eram întreagă. M-am cuibărit un pic în braţele lui şi l-am îmbrăţişat şi eu. Aveam să mă gândesc eu mai încolo cum să fac cu el şi cu Heath. Acum eram prea obosită şi, în orice caz, trebuia să-mi păstrez energia pentru.

  — Zoey, ce spaimă am tras din pricina ta!

  M-am desprins din braţele lui Erik şi m-am întors cu faţa spre Neferet.

  — Îmi pare rău, n-am vrut să vă creez neplăceri, am spus şi chiar vorbeam serios. Chiar nu voisem să-şi facă griji, să se necăjească sau să se sperie cineva din cauza mea.

  — Presupun că a trecut, draga mea. Ne bucurăm cu toţii că ai ajuns cu bine acasă.

  Mi-a adresat zâmbetul ei minunat, matern, care părea atât de plin de dragoste şi de bunătate şi, deşi ştiam ce ascundea el, mi s-a strâns inima şi mi-am dorit cu disperare să mă fi înşelat şi să cred din nou că Neferet era o fiinţă minunată, cum credeam mai demult.

  „Întunericul nu este întotdeauna echivalent cu răul, la fel cum lumina nu aduce întotdeauna binele”, mi-au răsunat în minte vorbele zeiţei, umplându-mă de energie.

  — Zoey este eroina noastră, asta este clar, a spus detectivul Marx. Dacă nu era legată de băiatul acela, n-ar fi putut niciodată să ne sune, să venim la gară la timp ca să-l salvăm.

  — Da, asta e o mică problemă pe care noi două va trebui s-o discutăm mai târziu.

  Mi-a aruncat o privire aspră, dar, după ton, nimeni nu şi-ar fi putut imagina că aveam să dau de naiba. De-ar şti ei.!

  — Domnule detectiv, l-aţi prins pe cel care i-a răpit pe băieţi? A continuat Neferet.

  — Nu, a fugit înainte să ajungem noi, dar sunt o mulţime de dovezi că cineva a locuit acolo şi că a folosit locul ca pe un fel de cartier general. Cred că n-o să fie prea greu să găsim probe că ceilalţi doi băieţi au fost ucişi de către cineva care a încercat să dea impresia că vampirii i-au răpit pe adolescenţi. Şi, deşi Heath nu-şi aminteşte mare lucru din cauza şocului, ne-a făcut Zoey o descriere a bărbatului, după care să ne putem ghida. E doar o chestiune de timp să-l prindem.

  Oare numai eu am zărit în privirea lui Neferet o străfulgerare de uimire?

  — Excelent! A zis ea.

  — Mda, i-am spus privind-o în ochi pe Marea Preoteasă. I-am zis o mulţime de lucruri domnului detectiv Marx. Am o memorie foarte bună.

  — Sunt mândră de tine, Pasăre Zoey!

  — Neferet a venit la mine, m-a cuprins cu braţele şi m-a strâns tare şi am auzit-o şoptindu-mi la ureche: „Dacă spui ceva despre mine, am să mă ocup personal să nu te creadă nimeni, nici oamenii şi nici vampirii.”

  Nu m-am îndepărtat de ea şi n-am avut nici o reacţie. Dar, când mi-a dat drumul, i-am aplicat lovitura de graţie, cea pe care o pusesem la cale de când simţisem arsura aia pe pielea spatelui.

  — Neferet, vrei, te rog, să te uiţi un pic la spatele meu?

  În timpul ăsta prietenii mei stăteau la taclale, evident, teribil de uşuraţi, cum se simţeau de când îi sunasem de afară, de lângă şcoală, în timp ce vorbisem cu detectivul Marx, şi le spusesem să vină în clădirea principală a şcolii şi să aibă grijă să fie şi Neferet de faţă. Acum ciudata mea cerere, pe care avusesem grijă s-o formulez tare şi răspicat, le-a închis gura. De fapt, toată lumea din încăpere, inclusiv detectivul Marx, se uita la mine cu aerul că se întreabă dacă nu cumva mă lovisem la cap în timpul tărăşeniei de mai devreme şi mi se scursese creierul afară.

  — Vorbesc serios, am spus şi i-am zâmbit lui Neferet, ca şi cum sub tricou aş fi avut un cadou numai şi numai pentru ea.

  — Zoey, nu ştiu dacă., a început Neferet pe un ton ceva între grijă şi jenă.

  Am oftat, exagerând un pic.

  — Dumnezeule, uită-te.

  Înainte să mă mai împiedice ceva, m-am întors cu spatele la ei şi mi-am ridicat tricoul, atentă să nu-l ridic şi din faţă.

  Nu prea îmi făcusem griji că era posibil să mă înşel, iar exclamaţiile şi sunetele de uimire şi de fericire ale prietenilor mei mi-au dat un sentiment de uşurare.

  — Z! Semnul ţi s-a întins! A spus Erik râzând şi a atins cu grijă desenele care îmi apăruseră pe spate.

  — Mamă, e bestial! A exclamat Shaunee.

  — Superb! I-a ţinut Erin isonul.

  — Impresionant, li s-a alăturat şi Damien. Are acelaşi aspect de labirint ca şi celelalte Semne ale tale.

  — Exact, cu nişte rune printre vârtejuri, a spus Erik.

  Cred că am fost singura care a remarcat că Neferet n-a scos un sunet.

  Mi-am aranjat tricoul la loc şi abia aşteptam să ajung la o oglindă, ca să văd şi eu ceea ce până acum doar simţisem.

  — Felicitări, Zoey. Îmi închipui că asta înseamnă că zeiţa ta te consideră în continuare deosebită, a spus detectivul Marx.

  — Mulţumesc şi vă mulţumesc şi pentru tot ce aţi făcut pentru mine în noaptea asta,? I-am spus şi i-am zâmbit.

  Ne-am privit şi mi-a făcut cu ochiul. Apoi s-a întors spre Neferet.

  — Eu trebuie să plec, doamnă. Mai am foarte mult de lucru în noaptea asta. Şi, în plus, sunt convins că Zoey abia aşteaptă să se ducă la culcare. Noapte bună tuturor! A spus, şi-a dus mâna la tâmplă, mi-a mai zâmbit o dată şi a plecat.

  — Sunt ruptă de oboseală.

  — Am privit-o pe Neferet.

  — Dacă nu te deranjează, eu m-aş duce la culcare.

  — Sigur, draga mea, a zis ea pe un ton neutru. Ar fi bine.

  — Şi aş mai vrea să trec pe la templul lui Nyx în drum spre dormitoare, dacă n-ai nimic împotrivă, i-am spus.

  — Ai motive să-i mulţumeşti lui Nyx. E o idee bună să treci pe la templul ei.

  — Venim şi noi cu tine, Z, a spus Shaunee.

  — Mda, Nyx a fost alături de noi toţi în noaptea asta, a comentat şi Erin.

  Damien şi Erik au încuviinţat, dar nu m-am uitat la niciunul dintre ei, ci am continuat s-o privesc pe Neferet.

  — Am să-i mulţumesc lui Nyx, dar, de fapt, altul e motivul pentru care merg la templul ei.

  — Nu am aşteptat să mă întrebe, ci am continuat cu gravitate: Vreau să aprind lumânarea pământului pentru Stevie Rae. I-am promis că n-am s-o uit.

  Prietenii mei au murmurat încuviinţări, dar eu am rămas cu ochii la Neferet şi m-am dus spre ea.

  — Noapte bună, Neferet, i-am spus, iar de data asta am îmbrăţişat-o eu şi i-am şoptit: „Nu oamenii, novicii sau vampirii trebuie să creadă ce le spun despre tine, pentru că mă crede Nyx. Nu am terminat cu tine.”

  M-am desprins de ea şi i-am întors spatele. Am ieşit împreună cu prietenii mei şi am parcurs scurtul drum până la templul lui Nyx. În sfârşit, ninsoarea se oprise, iar luna ne arunca ocheade printre firişoarele de nori aseme-nea unor eşarfe de mătase. M-am oprit în faţa frumoasei statui din marmură a zeiţei, din faţa templului ei.

  — Aici, am spus cu hotărâre.

  — Aici, Z? S-a mirat Erik.

  — Aici, afară vreau să pun lumânarea lui Stevie Rae, la picioarele lui Nyx.

  — Ţi-o aduc eu, s-a oferit Erik.

  M-a strâns de mână, apoi s-a dus în grabă în templul lui Nyx.

  — Ai dreptate, a spus Shaunee.

  — Mda, lui Stevie Rae i-ar plăcea să-i fie aprinsă lumânarea aici, afară, a zis şi Erin.

  — E mai aproape de pământ, a intervenit Damien.

  — Deci e mai aproape de Stevie Rae, am spus uşor.

  Erik s-a întors şi mi-a dat lumânarea verde şi bricheta lungă pentru ritualuri. Mi-am urmat instinctul şi am adăpostit-o la picioarele lui Nyx.

  — Nu te-am uitat, Stevie Rae, aşa cum ţi-am promis, am rostit.

  — Nici eu, a spus Damien.

  — Şi nici eu, ni s-a alăturat şi Shaunee.

  — Idem, nu s-a lăsat Erin mai prejos.

  — Nu te-am uitat nici eu, l-am auzit şi pe Erik.

  Mireasma unei pajişti înverzite s-a răspândit deodată în jurul statuii lui Nyx, iar prietenii mei au zâmbit, înlăcrimaţi. Înainte să pornim, am închis ochii şi am înălţat o rugă, o promisiune pe care o credeam cu tot sufletul.

  „Am să vin după tine, Stevie Rae.”

 

 

          SFÂRŞIT