— Cei care au îi ajută pe cei care n-au! Toţi scapă de datorii! Am văzut unu' înstărit dându-i unui sărăntoc două sute de dolari să-şi plătească datoriile! Am văzut p-altul dându-i altuia zece dolari, cinci, şaisprezece, mulţi, peste tot, toată lumea!

  Albii stăteau cu gurile uscate. Ochii le erau umflaţi şi aproape închişi, de parcă îi bătuse vântul, nisipul şi arşiţa.

  Samuel Teece clocotea de furie. Se sui pe marginea verandei şi privi mulţimile care treceau. Îşi agită arma. După un timp, când nu mai rezistă fără să facă nimic, începu să zbiere la orice negru care îl privea.

  — Bang! Încă o rachetă în spaţiu! urlă el ca să fie auzit de toţi. Bang! Dumnezeule!

  Capetele negre nu se mişcară, prefăcându-se că nu auzeau, dar ochii lor albi se mişcau iuţi în toate părţile.

  — Zdrang! Cad toate rachetele! Urlă, mor! Bang! Dumnezeule Atotputernic, slavă Ţie că sunt aici, pe bătrânul terra firma. Cum zice şi bancu', cu cât mai firma, cu atât mai puţin terra! Ha, ha!

  Caii tropăiau, ridicând praful. Căruţele se hâţânau pe amortizoare rupte.

  — Bang! Vocea îi era singură în arşiţă, căutând să sperie praful şi cerul arzător: Bum! Negri în tot spaţiu'! Scuipaţi din rachete ca un banc de plevuşcă, Dumnezeule! Spaţiu-i plin de plevuşcă. Ştiaţi? Sigur că da! Un banc mare; fâţe! Rachetele conserve cad ca nişte raţe împuşcate! Cutii de conserve, pline cu cod negru! Curg ca mătăniile, bang, bang, bang! Zece mii de morţi acolo, zece mii aici. Plutind în spaţiu, în juru' pământului, pe vecie, reci şi morţi, Doamne! Auziţi, voi de colo!

  Tăcere. Râul era larg şi continuu. După ce, în ultima oră, intrase în toate cocioabele din bumbăcării şi târâse afară toate obiectele preţioase, purta acum pendulele şi scândurile de spălat rufe, galeriile şi vergelele de la perdele, către un ocean întunecat şi depărtat.

  Fluxul trecu. Era ora două. Sosi refluxul. În curând, râul secă, oraşul amuţi, praful se lăsă ca o peliculă peste clădiri, peste bărbaţii aşezaţi şi peste copacii înalţi şi încinşi.

  Tăcere.

  Bărbaţii de pe verandă ascultară.

  Neauzind nimic, îşi extinseră gândurile şi fanteziile spre exterior, tot mai departe, înspre luncile înconjurătoare. În zorii zilei, ţinutul cunoscuse amalgamul său obişnuit de sunete. Ici colo, cu o persistenţă încăpăţânată, conform obiceiului, se auziseră glasuri cântând, râsete dulci pe sub ramurile mimozelor, copiii negrilor repezindu-se chicotind în undele limpezi ale pârâului, apoi mişcările şi aplecările de pe culturi, glumele şi strigătele vesele dinspre colibele acoperite cu frunze verzi şi abia culese.

  Acum, parcă toate zgomotele ţinutului fuseseră şterse de un vânt puternic. Nu mai rămăsese nimic. Uşile din şindrilă atârnau deschise pe balamale din piele. Leagăne din anvelope spânzurau goale în aerul tăcut. Malul de spălătorie al râului era pustiu, iar pepenii verzi care mai rămăseseră îşi încălzeau la soare sucurile tainice. În colibele abandonate, păianjenii începură să ţeasă plase noi; praful se aşeza în grăunţi aurii coborând din găurile acoperişurilor. Ici colo, câte un foc, uitat aprins, pâlpâi şi, într-un acces brusc de putere, se hrăni cu osemintele uscate ale vreunei barăci dărăpănate. Trosnetul flăcărilor blânde se ridică în aerul nemişcat.

  Bărbaţii stăteau pe veranda prăvăliei, fără să clipească sau să înghită.

  — Nu înţeleg de ce au plecat tocmai acum. Lucrurile se îmbunătăţesc. Vreau să zic, în fiecare zi obţineau tot mai multe drepturi. De fapt, ce vor? Taxa electorală s-a desfiinţat, iar tot mai multe state votează legi anti-linşare şi tot felul de egalităţi în drepturi. Ce mai vor? Câştigă bani aproape la fel de frumoşi ca orice alb, dar uite că pleacă.

  Din josul străzii pustii apăru o bicicletă.

  — Să mă ia dracu, Teece, uite-l pe Tâmpitu tău.

  Bicicleta se opri în faţa verandei, cu un băiat de şaptesprezece ani pe ea, cu braţe şi picioare deşirate şi un cap rotund ca un pepene. Ridică privirea spre Samuel Teece şi zâmbi.

  — Deci te-ai simţit vinovat şi te-ai întors, spuse Teece.

  — Nu, sir, v-am adus bicicleta.

  — Ce s-a întâmplat, n-ai putut s-o bagi în rachetă?

  — N-a fost vorba de aşa ceva, sir.

  — Nu mă interesează ce-a fost! Dă-te jos, n-o să-mi furi mie lucrurile!

  Îl îmbrânci pe băiat. Bicicleta căzu.

  — Du-te înăuntru şi apucă-te de treabă.

  — Poftim? Ochii băiatului se lărgiră.

  — Ai auzit ce-am spus. Pistoalele trebuie scoase din lăzi şi tocmai au venit cuiele de la Natchez…

  — Domnule Teece.

  — Raftul cu ciocane trebuie reparat…

  — Domnule Teece, sir?

  — N-ai plecat încă? îl fulgeră Teece cu privirea.

  — Domnule Teece, vă supăraţi dacă-mi iau astăzi ziua liberă, rosti băiatul pe un ton de scuză.

  — Şi mâine, şi poimâine, şi toate zilele după aia.

  — Mă tem că da, sir.

  — Ar trebui să te temi, băiete. Vino încoace. Îl împinse pe băiat înăuntru şi scoase o hârtie din sertarul mesei. O ţii minte?

  — Sir?

  — E contractul tău. Tu l-ai semnat, e X-ul tău acolo, nu? Răspunde-mi.

  — Eu n-am semnat aşa ceva, domnule Teece. Băiatul tremura: Oricine poate face un X.

  — Ia ascultă aici, Tâmpitule. Contract: „Voi lucra pentru domnul Samuel Teece doi ani, începând de la 15 iulie, 2001, şi dacă intenţionez să plec îl voi anunţa cu patru săptămâni înainte, continuând să lucrez până mi se găseşte un înlocuitor”. Vezi? Teece bătu cu palma în hârtie, cu ochii sclipind: Dacă faci necazuri, intri la tribunal.

  — Nu pot face aşa ceva, se jelui băiatul cu lacrimi în ochi. Dacă nu plec azi, nu mai plec deloc.

  — Ştiu ce simţi, Tâmpitule; da, dom'le, te înţeleg. Dar o să ne purtăm bine cu tine şi o să-ţi dăm mâncare bună, băiete. Acu, ia intră înăuntru, apucă-te de treabă şi uită de prostiile alea, da, Tâmpitule? Aşa.

  Teece rânji şi îl bătu pe umăr. Băiatul se întoarse şi privi la bătrânii de pe verandă. Abia îi mai zărea acum, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.

  — Poate… poate că unul din domnii de aici…

  Din umbrele fierbinţi şi grele, bărbaţii ridicară privirile, uitându-se întâi la el, apoi la Teece.

  — Nu cumva crezi că un alb îţi poate lua locul, băiete? întrebă Teece tăios.

  Bunicu Quartermain îşi luă palmele roşii de pe genunchi. Privi gânditor linia prizontului şi rosti:

  — Teece, ce-ai zice de mine?

  — Ce?

  — Iau eu slujba lui Tâmpitu.

  Veranda amuţi.

  Teece se clătină.

  — Bunicule, spuse el ameninţător.

  — Lasă băiatul să plece. Îţi fac eu curăţenia.

  — Chiar, chiar vrei să o faci?

  Tâmpitu fugi spre Bunicu, râzând, cu lacrimile curgându-i pe obraji, nevenindu-i să creadă.

  — Sigur.

  — Bunicule, repetă Teece, nu-ţi băga nasu aici.

  — Lasă puştiu în pace, Teece.

  Teece se apropie de ei şi prinse băiatul de braţ.

  — E al meu. Până diseară, îl încui în odaia din spate.

  — Nu, domnule Teece!

  Băiatul începu să suspine. Plânsetele lui umpleau aerul verandei. Strângea din ochi. Din josul străzii, un Ford vechi tuşea, apropiindu-se, purtând o ultimă încărcătură de negri.

  — Vin ai mei, domnule Teece, oh, vă rog, vă rog, oh Doamne, vă rog!

  — Teece, rosti un bărbat de pe verandă ridicându-se, lasă-l să plece.

  — Aşa zic şi eu, încuviinţă un altul.

  — Şi eu, se auzi încă o voce.

  — Ce rost are?

  Vorbeau acum cu toţii.

  — Termină, Teece.

  — Lasă-l să plece.

  Teece îşi pipăi revolverul din buzunar. Zări chipurile oamenilor. Luă mâna de la buzunar şi întrebă:

  — Deci aşa stau lucrurile?

  — Aşa stau lucrurile.

  Îi dădu drumul băiatului.

  — Bine. Şterge-o. Arătă cu degetul mare peste umăr, în prăvălie: Sper însă că nu crezi că o să laşi în urma ta gunoaie să-mi murdărească înăuntru.

  — Nu, sir!

  — Să cureţi tot ce ai în odaia ta; să le dai foc.

  Tâmpitu clătină din cap.

  — Le iau cu mine.

  — N-o să te las să le bagi în blestemata aia de rachetă.

  — Le iau cu mine, insistă băiatul în şoaptă.

  Fugi înapoi în magazinul de fierărie. Se auziră zgomote de măturat şi curăţenie, şi după câteva clipe reapăru, cu mâinile pline de sfârleze, bile, zmee vechi şi prăfuite, şi mărunţişuri adunate de-a lungul anilor. Fordul cel rablagit tocmai ajunsese în dreptul verandei, iar Tâmpitu se sui şi trânti portiera. Teece rămase privind amar.

  — Ce-o să faci acolo sus?

  — O luăm de la-nceput, răspunse Tâmpitu. O să am fierăria mea.

  — Fir-ar a dracu', ai furat meserie ca s-o poţi şterge şi face pe cont propriu!

  — Nu, sir, nu m-am gândit niciodată că s-ar putea întâmpla aşa ceva, sir, dar s-a întâmplat. N-am ce-i face dacă am furat meserie, domnule Teece.

  — Cred că v-aţi botezat rachetele, nu?

  Negrii îşi priviră ceasul de pe bordul maşinii.

  — Da, sir.

  — Ca Ilie şi Rădvanul, Roata Mare şi Roata Mică, Credinţă, Speranţă şi Caritate, nu?

  — Am botezat rachetele, domnule Teece.

  — Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu m-ar mira. Ia zi, băiete, aveţi vreuna numită Prima Biserică Baptistă?

  — Acum trebuie să plecăm, domnule Teece.

  Teece începu să hohotească.

  — Aveţi una Swing Lent şi alta Rădvanul Dulce?

  Maşina porni.

  — La revedere, domnule Teece.

  — Aveţi vreuna Dă Cu Babaroasele?

  — La revedere, domnule!

  — Şi alta Peste Iordan! Ha! Bine, ia racheta aia, băiete, ia racheta, băiete, du-te, zboară, nici nu-mi pasă!

  Maşina se învălui în praf. Băiatul se ridică, duse palmele pâlnie la gură şi-i strigă lui Teece pentru ultima dată:

  — Domnule Teece, domnule Teece, ce-o să faceţi de acum nopţile? Ce-o să faceţi nopţile, domnule Teece?

  Tăcere. Maşina dispăru pe drum.

  — Ce dracu voia? mormăi Teece. Ce-o să fac nopţile? Privi cum se lăsa praful, şi deodată înţelese.

  Îşi aminti de serile când oamenii veneau la casa lui, cu genunchii îndoiţi şi strânşi la piept, iar ţevile puştilor ridicându-se lungi, ca un camion cu ţevi puse în picioare, sub copacii nocturni ai verii, şi cu ochii răi. Claxonând puternic şi el trântind uşa, cu puşca în mână, râzând în barbă, cu inima bubuindu-i ca la un puşti de zece ani, conducând pe drumul nopţii de vară, un colac de funie din cânepă pe sub banchetă, cutii noi cu cartuşe, umflând buzunarele tuturor. Câte nopţi de-a lungul anilor, câte nopţi, cu vântul şuierând prin maşină, răvăşindu-le părul peste ochii răi, vâjâind, în vreme ce alegeau un copac, un copac solid, şi ciocăneau la o uşă şubredă!

  — Deci asta voia să spună blestematul! Teece sări în drum. Întoarce-te, lepădătură! Ce-o să fac nopţile? Păi, fir-ar al…

  Era o întrebare bună. Vomită şi se goli. Da. Ce-o să facem nopţile? se gândi el. Acum că au plecat, ce anume? Era absolut gol şi amorţit.

  Scoase pistolul din buzunar şi-i verifică încărcătura.

  — Ce vrei să faci, Sam? întrebă cineva.

  — Să-l omor pe blestematul ăla.

  — Nu te ambala, făcu Bunicu.

  Samuel Teece ocolise însă deja prăvălia. Peste un moment ieşi pe drum în maşina sa decapotabilă.

  — Vine cineva cu mine?

  — M-aş plimba cu maşina, rosti Bunicu şi se ridică.

  — Altul?

  Nu răspunse nimeni.

  Bunicu se urcă şi trânti portiera. Samuel Teece demară într-un vârtej de praf. Nu schimbară nici un cuvânt pe când goneau sub cerul senin. Căldura luncilor încinse făcea aerul să tremure.

  Se opriră la o răscruce.

  — Pe unde-au luat-o, Bunicule?

  — Cred că drept înainte, miji ochii Bunicu.

  Merseră mai departe. Doar maşina lor răsuna pe sub copacii verii. Drumul era pustiu dar, pe măsură ce înaintau, începură să observe ceva. Teece încetini şi se aplecă în afară, cu ochii galbeni şi răi.

  — Lua-i-ar dracu, Bunicule, vezi ce-au făcut blestemaţii?

  — Ce? întrebă Bunicu şi privi afară.

  Din metru în metru, de-a lungul drumului de ţară pustiu, fuseseră aşezate şi lăsate, ordonat şi în bocceluţe, patine cu rotile vechi, o basma plină cu bibelouri, nişte pantofi vechi, o roabă, maldăre de pantaloni, haine şi pălării vechi, bucăţele de cristale orientale, care cândva zornăiseră în vânt, conserve în care creşteau gerariumuri roz, farfurii cu fructe de ceară, cutii cu bani de pe vremea Confederaţiei, lavoare, scânduri de spălat, ciubere, săpun, tricicleta cuiva, foarfeca de iarbă a altcuiva, un camion jucărie, o altă jucărie cu arc, un vitraliu de la Biserica Baptistă a Negrilor, un set complet de plăcuţe de frână, ţevi, saltele, pilote, balansoare, borcănele cu farduri, oglinjoare. Nici un obiect nu era azvârlit, nu, ci pus cu grijă şi emoţie, cu atenţie, pe marginile prăfuite ale drumului, de parcă un oraş întreg venise acolo cu braţele încărcate, iar când răsunase o trâmbiţă de aramă, obiectele fuseseră încredinţate colbului tăcut, iar locuitorii pământului, cu toţii, zburaseră drept în sus, în cerurile albastre.

  — Ziceau că nu vor să le ardă, răcni Teece furios. Nu, n-au vrut să le ardă aşa cum le-am spus, ci să le ia cu ei, şi să le lase acolo unde le puteau vedea pentru ultima dată, pe drum, toate laolaltă. Cioroii se cred deştepţi.

  Conduse maşina nebuneşte, milă după milă, în jurul drumului, răsturnând, zdrobind, spărgând şi împrăştiind maldăre de hârtii, casete de bijuterii, oglinzi, scaune.

  — Aşa, fir-aţi ale dracului, şi aşa!

  Cauciucul din faţă fluieră strident. Maşina derapă violent de pe drum, într-un şanţ, izbindu-l pe Teece de parbriz.

  — Blestematul!

  Se scutură şi ieşi din maşină, aproape plângând de furie.

  Privi drumul pustiu şi tăcut.

  — Acum nu o să-i mai prindem niciodată, niciodată.

  Cât zăreai cu ochiul se vedeau numai bocceluţe, legături şi alte bocceluţe, aşezate regulat, ca nişte cruci mititele şi abandonate, după-amiaza, în vântul ce adia cald. După o oră, Teece şi Bunicu se întoarseră pe jos, obosiţi, la magazinul de fierărie. Ceilalţi erau tot acolo, ascultând şi cercetând cerul. Tocmai când Teece se aşezase şi-şi scotea pantofii, cineva strigă:

  — Uite!

  — Să mă ia dracu dacă o să mă uit, făcu Teece.

  Dar ceilalţi priviră. Şi văzură formele zvelte şi aurii înălţându-se spre cer, hăt departe. Dispărură, lăsând în urma lor flăcări.

  Pe plantaţiile de bumbac vântul sufla leneş printre mormanele de omăt. În luncile îndepărtate, pepenii neatinşi zăceau, dungaţi ca nişte pantere tolănite la soare.

  Bărbaţii de pe verandă se aşezară, se priviră între ei, se uitară la colacii de frânghie galbenă din rafturile prăvăliei, la cartuşele strălucind arămiu în cutiile lor, la pistoalele de argint şi puştile negre cu ţevi lungi, atârnate sus în tăcerea umbrelor. Cineva luă un pai între buze. Altcineva începu să deseneze în praf.

  În cele din urmă, Samuel Teece îşi ridică triumfător un pantof, îl întoarse, îl cercetă şi vorbi:

  — Aţi observat? Să mă ia dracu dacă până în ultima clipă nu mi-a zis „Domnule”!

  —2005: BOTEZUL NUMELOR.

  Coborâră în straniile ţinuturi albastre şi le puseră numele lor. Pârâul Hinkston, Cheile Lustig, Râul Black, Pădurea Driscoll, Muntele Peregrine şi Oraşul Wilder, toate numele oamenilor şi a lucrurilor făcute de oameni. Aici era locul unde marţienii uciseseră primii pământeni, şi era Oraşul Roşu, pentru că avusese de a face cu sângele. Iar acolo unde fusese distrusă a doua expediţie, se numea A Doua Încercare, şi fiecare din celelalte locuri unde noii veniţi îşi coborâseră cazanele încinse, arzând solul, numele rămăseseră precum cenuşa şi, desigur, exista un Deal Spender şi un Oraş Nathaniel York…

  Vechile nume marţiene erau nume de ape, aer şi coline. Ele erau numele zăpezilor ce se goleau în sud prin canalele de piatră, umplând mările secate. Şi numele vrăjitorilor, turnurilor şi obeliscurilor pecetluite şi îngropate. Iar rachetele izbiră ca nişte ciocane în cuie, transformând marmura în argilă, sfărâmând pietrele de hotar ce denumeau vechile oraşe în pietrişul în care se înfigeau piloni uriaşi, cu nume noi: ORAŞUL FIERULUI, ORAŞUL OŢELULUI, ORAŞUL ALUMINIULUI, SATUL ELECTRIC, ORAŞUL PORUMBULUI, COMUNA FĂINII, DETROIT II; toate numele mecanice şi metalice de pe Pământ.

  Iar după ce s-au ridicat şi botezat oraşele, s-au ridicat şi botezat şi cimitirele: Colina Verde, Oraşul Muşchiului, Colina Cizmei, Mititelu'; şi primii morţi coborâră în mormintele lor…

  Dar după ce totul a fost fixat, clar şi la locul lui, când totul a fost sigur şi în siguranţă, când oraşele au fost destul de aranjate şi singurătatea limitată la maxim, atunci au venit de pe Pământ sofisticaţii. Au venit în vacanţe şi excursii, în călătorii de achiziţionare, după fleacuri, fotografii şi „atmosferă”, au venit ca să studieze şi să aplice legile sociologice; au venit cu decoraţii şi insigne, cu reguli şi regulamente, aducând câte ceva din panglica roşie ce se târâse peste Pământ ca o buruiană străină, şi lăsând-o să crească pe Marte oriunde putea încolţi. Au început să planifice vieţile şi bibliotecile oamenilor; au început să instruiască şi să manevreze tocmai pe cei care veniseră pe Marte pentru a scăpa de a fi instruiţi şi manevraţi.

  Şi, inevitabil, unii dintre ei au răspuns cu aceeaşi monedă…

  Aprilie: 2005: USHER II

  „Vreme de o zi întreagă, zi neguroasă, tăcută şi posomorâtă de toamnă, în care norii grei atârnau apăsători din cer, străbătusem singur, călare, un ţinut grozav de trist, până ce m-am găsit într-un târziu, când se lăsau umbrele înserării, dinaintea melancolice case Usher”.

  Domnul William Stendhal se opri din citat. Acolo, pe o colină joasă şi neagră, se înălţa Casa, purtând pe piatra din colţ inscripţia 2005 e.n.

  — Este gata, spuse domnul Bigelow, arhitectul. Poftiţi cheile, domnule Stendhal.

  Cei doi bărbaţi stăteau laolaltă în după-amiaza liniştită de toamnă. La picioarele lor, planurile casei foşneau pe iarba rară.

  — Casa Usher, repetă încântat domnul Stendhal. Proiectată, construită, cumpărată, plătită. Domnul Poe n-ar fi bucuros?

  — Este aşa cum aţi dorit, sir? miji ochii domnul Bigelow.

  — Da!

  — Culoarea este cea bună? Este dezolantă şi îngrozitoare?

  — Teribil de dezolantă, teribil de îngrozitoare!

  — Zidurile sunt… bătute de vânturi?

  — Extraordinare!

  — Heleşteul este suficient de „negru şi lugubru”?

  — Incredibil de negru şi lugubru!

  — Şi trestiile – le-am vopsit, să ştiţi – sunt destul de cenuşii?

  — Hidoase!

  Domnul Bigelow îşi consultă planurile arhitecturale. Din ele cită fragmente:

  — Ansamblul provoacă „un fior de gheaţă, o dureroasă strângere a inimii, o întristare fără de leac a minţii”? Casa, heleşteul, ţinutul, domnule Stendhal?

  — Domnule Bigelow merită fiecare bănuţ! Doamne, e minunată!

  — Mulţumesc. A trebuit să muncesc în secret absolut. Slavă Domnului că aţi avut rachetele acelea personale, altfel nu ni s-ar fi permis niciodată să transportăm tot echipamentul ăla. Aţi observat, aici este veşnic înserare, veşnic octombrie, pământul este sterp, steril, mort. Am muncit ceva. Am ucis totul. Zece mii de tone de DDT. N-a rămas nici un şarpe, broască sau muscă marţiană! Înserare veşnică, domnule Stendhal; sunt mândru de asta. Există maşinării, ascunse, care întunecă soarele. Este permanent „mohorât”.

  Stendhal le absorbi pe toate, mohoreala, apăsarea, aburii fetizi, întreaga „atmosferă”, atât de delicat aranjată şi executată. Şi Casa! Oroarea aceea dărăpănată, mlaştina rea, lichenii, aspectul dezolant! Plastic sau altceva, cine să ghicească?

  Privi cerul de toamnă. Undeva deasupra, departe, era soarele. Undeva pe planeta Marte era luna aprilie, o lună galbenă cu cer albastru. Undeva deasupra, rachetele coborau, pârjolind, ca să civilizeze o planetă minunată dar moartă. Zgomotul tunător al coborârii lor era înăbuşit în această lume neclară, izolată fonic, în lumea unei toamne eterne.

  — Acum, că mi-am terminat treaba, făcu stânjenit domnul Bigelow, v-aş întreba ce vreţi să faceţi cu ea?

  — Cu Usher? N-ai ghicit?

  — Nu.

  — Numele de Usher nu-ţi spune nimic?

  — Nimic.

  — Dar Edgar Allan Poe?

  Domnul Bigelow clătină din cap.

  — Bineînţeles. Stendahl pufni delicat, un amestec de uimire şi dispreţ: Cum mă puteam aştepta să-l cunoşti pe binecuvântatul domn Poe? A murit de multă vreme, înaintea lui Lincoln. Toate cărţile lui au fost arse în Focul cel Mare. Adică acum treizeci de ani – în 1975.

  — Aha, făcu cu înţelepciune domnul Bigelow. Unul din ăia!

  — Da, Bigelow, unul din ăia. El, Lovecraft, Hawthorne şi Ambrose Bierce, ca şi toate povestirile de groază, fantastice şi oroare, ca şi povestirile de anticipaţie, au fost puşi pe foc. Fără milă. Au votat o lege. Oh, a început de la nimic. În 1950 şi '60 era un fir de nisip. Au început prin controlul asupra comicsurilor, apoi al cărţilor poliţiste şi, bineînţeles, filmele, ăsta sau ăla, reclamat de o grupare sau alta, pe baze politice, prejudecăţi religioase, presiuni sindicale; permanent a existat o minoritate ce se temea de ceva, şi o majoritate temându-se de întuneric, de viitor, de trecut, de prezent, temându-se de ei înşişi şi de umbrele lor.

  — Înţeleg.

  — Temându-se de cuvântul „politică” (care, în cele din urmă, a devenit un sinonim pentru comunism printre elementele cele mai reacţionare, aşa am auzit eu, şi niscai destul dacă foloseai cuvântul!), şi cu un şurub strâns aici, un bolţ fixat acolo, un brânci, o smucitură, un scârţâit, arta şi literatura au devenit în curând ca un şnur mare din tafta, împletit, legat în noduri şi tras în toate direcţiile, până nu au mai opus rezistenţă şi şi-au pierdut savoarea. Apoi aparatele de filmat au dispărut şi sălile de cinematograf au rămas întunecate, iar rotativele de tipar au secat de la o Niagara de pagini şi cuvinte la un firicel de material „pur”. Oh, şi cuvântul „evadare” era radical, ţi-o spun!

  — Da?

  — Bineînţeles! Fiecare, spuneau ei, trebuie să înfrunte realitatea. Trebuie să dea piept cu Aici şi Acum! Tot ceea ce nu era aşa trebuia să dispară. Toate minunatele plăsmuiri literare şi fanteziile înaripate trebuiau doborâte! Aşa că acum treizeci de ani, în 1975, într-o dimineaţă de duminică, le-au pus pe toate la zidul unei biblioteci; i-au pus pe Moş Niculae, Călăreţul Fără Cap, Albă-ca-Zăpada, Tom Degeţel şi Mama Gâscă – oho, ce mai vaiete – şi i-au executat, au ars castelele de hârtie, broaştele fermecate, împăraţii bătrâni şi cei care trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţe (căci, bineînţeles, era o realitate că nimeni nu a mai trăit fericit până la adânci bătrâneţe!) şi A Fost Odată a devenit Niciodată! Au amestecat cenuşa Fantomei cu Ricşa cu dărâmăturile Ţării lui Oz; au carbonizat oasele lui Glinda cea Bună şi a lui Ozma, l-au turtit pe Policrom într-un spectroscop şi l-au servit pe Jack Căpăţână-de-dovleac cu bezele la Balul Biologilor! Vrejul de Fasole Fermecată a fost sufocat sub maldărul de legi! Frumoasa din Pădurea Adormită s-a trezit la sărutul savantului şi a murit înţepată de siringa lui! Au făcut-o pe Alice să bea ceva dintr-o sticlă care a micşorat-o într-atât încât nu mai putea striga: „Din ce în ce mai ciudat!”, au spart Oglinda Fermecată şi au alungat toţi Regii de Cupă şi Homarii!

  Strânse pumnii. Doamne, ce repede avea să vină! Se înroşise la faţă gâfâia.

  Domnul Bigelow rămase surprins de lungimea răbufnirii. Clipi, apoi vorbi:

  — Îmi pare rău. Nu ştiu despre ce vorbeşti. Pentru mine sunt doar nume. Din câte am auzit, Focul a fost o chestie bună.

  — Cară-te! răcni Stendahl. Ţi-ai terminat treaba, acum lasă-mă singur, idiotule!

  Domnul Bigelow îşi chemă dulgherii şi plecă.

  Domnul Stendahl rămase singur în faţa Casei lui.

  — Ascultaţi-mă, se adresă el rachetelor nevăzute. Am venit pe Marte ca să scap de voi, tipii cu Mintea Limpede, dar vă îndesiţi pe zi ce trece, ca muştele pe un leş. Aşa că o să vă arăt eu. O să vă dau o lecţie pentru ceea ce i-aţi făcut domnului Poe pe Pământ. De azi încolo, păziţi-vă. Casa Usher îşi începe afacerile!

  Ameninţă cerul cu pumnul.

  Racheta coborî pe sol. Un bărbat vesel coborî din ea. Privi Casa şi ochii săi cenuşii erau decepţionaţi şi surprinşi. Traversă pajiştea spre bărbatul cel scund.

  — Te numeşti Sterdahl?

  — Da.

  — Sunt Garrett, Investigator de Climate Morale.

  — Deci aţi ajuns pe Marte, voi de la Climate Morale? Mă întrebam când o să apăreţi.

  — Am sosit săptămâna trecută. În curând, o să aranjăm totul la locul lui, ca pe Pământ. Bărbatul agită iritat o carte de identificare spre Casă: Poate îmi spui ce-i chestia asta, Sterdahl.

  — E o casă bântuită, dacă vrei.

  — Nu-mi place, Sterdahl, nu-mi place. Sunetul cuvântului ăsta „bântuit”…

  — Foarte simplu. În anul Domnului 2005, am construit un sanctuar mecanic. În el, liliecii din cupru zboară pe unde electronice, şobolani de alamă ronţăie în pivniţe din plastic, schelete robot dansează; aici trăiesc vampiri robot, arlechini, vârcolaci şi fantome albe, alcătuite din chimicale şi nevinovăţie.

  — De asta mă şi temeam, spuse Garrett surâzând. Cred că o să fim nevoiţi să demolăm totul.

  — Ştiam că o să veniţi imediat ce veţi afla ce se întâmplă.

  — Eu aş fi venit şi mai repede, însă la Climatele Morale am vrut să nu acţionăm până nu eram siguri de intenţiile tale. Până la cină pot sosi aici Demolatorii şi Incendiatorii. Până la miezul nopţii, locul o să fie curăţat ca în palmă. Domnule Stendhal, eu te consider un fel de fraier. Ai cheltuit o groază de bani câştigaţi cu greu. Trebuie să te fi costat vreo trei milioane…

  — Patru! Însă, domnule Garrett, încă din tinereţe am moştenit douăzeci şi cinci de milioane. Îmi pot permite să le risipesc. Mi se pare totuşi inadmisibil să daţi gata Casa într-o oră şi apoi să te las să pleci cu Dărâmătorii tăi. Nu m-aţi mai putea lăsa să mă joc cu Jucăria mea încă… douăzeci şi patru de ore, să zicem?

  — Cunoşti legea. Se respectă întocmai. Fără cărţi şi fără case, nimic care ar putea sugera stafii, vampiri, zâne sau alte creaturi ale imaginaţiei!

  — Data viitoare o să-i ardeţi pe Babbiţi!

  — Ne-ai dat multe bătăi de cap, domnule Stendahl. Aşa spun dosarele. Acum douăzeci de ani. Pe Pământ. Dumneata şi biblioteca dumitale.

  — Da, eu şi biblioteca mea. Şi alţi câţiva ca mine. Oh, Poe fusese uitat de multă vreme, ca şi Oz şi alte personaje. Dar eu aveam mica mea rezervă. Aveam bibliotecile noastre, câţiva cetăţeni particulari, până când v-aţi trimis oamenii cu torţe şi incineratoare, care mi-au rupt cele cincizeci de mii de cărţi şi le-au ars. Aşa cum aţi străpuns cu o ţeapă şi inima Halloweerului, şi le-aţi spus producătorilor de film că, dacă vor să facă ceva, n-au decât să-l facă şi refacă pe Hemingway. Dumnezeule, de câte ori au făcut Pentru cine bat clopotele! Treizeci de versiuni diferite. Toate, realiste. Oh, realismul! Oh, aici, oh, acum, oh, la dracu!

  — N-are rost să te amărăşti!

  — Domnule Garrett, trebuie să prezinţi un raport complet, nu?

  — Da.

  — Atunci, din pură curiozitate, intră şi vezi despre ce-i vorba. N-o să-ţi ia decât un minut.

  — Bine. Ia-o înainte. Şi fără trucuri. Sunt înarmat.

  Uşa Casei Usher se deschise scârţâind. Dinăuntru răzbătu o boare umedă. Se auzi un oftat şi un geamăt monstruos, ca o burtă subterană răsuflând în catacombele ascunse.

  Un, şobolan chiţăi pe podelele din piatră. Ţipând, Garrett îl izbi cu piciorul. Şobolanul căzu şi din blana lui de nylon ţâşni un roi de purici metalici.

  — Uluitor!

  Garrett se aplecă să vadă mai bine.

  O vrăjitoare bătrână stătea într-o nişă, cu mâinile de ceară tremurând deasupra unor cărţi de ghicit portocalii şi albastre. Ridică ochii şi, bătând cu degetele în cărţile unsuroase, şuieră printre gingiile fără dinţi spre Garrett:

  — Moarte!

  — Exact la chestii de-astea mă refeream, comentă Garrett. Deplorabil!

  — O să te las să o arzi personal.

  — Serios?

  Garrett era încântat. Apoi se încruntă.

  — Mi se pare că te resemnezi prea uşor.

  — A fost de ajuns că am putut crea locul acesta. Că pot zice că l-am făcut. Că am construit o atmosferă medievală într-o lume modernă şi neîncrezătoare.

  — Într-un fel, îţi admir geniul, domnule.

  Garrett privi o ceaţă plutitoare, şoptind şi murmurând, în forma unei minunate şi nebuloase. Undeva jos, într-un coridor jilav, o maşină zumzăi. Ceaţa se împrăştie, aidoma floricelelor dintr-o centrifugă, şi pluti, şoptind, prin sălile goale.

  O gorilă apăru ca prin farmec.

  — Stai aşa! strigă Garrett.

  — Nu te teme. Stendahl ciocăni în pieptul negru al animalului: Un robot. Schelet metalic şi alte chestii de-astea, ca vrăjitoarea. Vezi?

  Răvăşi blana şi, dedesubt, metalul sclipi.

  — Da. Garrett întinse o mână şovăitoare ca să mângâie gorila. Totuşi, de ce, domnule Stendahl, de ce toate astea? Ce te-a obsedat?

  — Birocraţia, domnule Garrett. N-am însă timp de explicaţii. În curând, guvernul va afla. Încuviinţă spre gorilă: Gata. Acum.

  Gorila îl ucise pe domnul Garrett.

  — Gata, Pikes?

  Pikes ridică privirea de pe masă.

  — Da, sir.

  — Ai făcut o treabă minunată.

  — De asta sunt şi plătit, domnule Stendahl, răspunse Pikes şi, ridicând pleoapa de plastic a robotului, inseră ochiul de sticlă şi legă muşchii din cauciuc. Gata.

  — Imaginea leită a domnului Garrett.

  — Cu el ce facem, sir? întrebă Pikes arătând spre masa pe care stătea cadavrul adevăratului domn Garrett.

  — Mai bine, arde-l, Pikes. N-avem nevoie de doi domni Garrett, nu?

  Pikes îl transportă pe domnul Garrett la crematoriul din cărămidă.

  — La revedere. Îl împinse înăuntru şi trânti uşiţa.

  — Ai primit ordinele, Garrett? întrebă Stendhal robotul

  — Da, str. Robotul se ridică: Trebuie să mă întorc la Climatele Morale. Alcătuiesc un raport de activitate. Întârzie orice acţiune, cu cel puţin patruzeci şi opt de ore. Pretind că e necesară o investigare mai amănunţită.

  — Bine, Garrett. La revedere.

  Robotul se grăbi spre racheta lui Garrett, intră şi decolă.

  — Acum, Pikes, rosti Sterdahl, să trimitem restul invitaţilor pentru diseară. Cred că o să fie distractiv, nu?

  — Considerând că am aşteptat douăzeci de ani, o să ne distrăm!

  Îşi făcură cu ochiul.

  Ora şapte. Stendahl îşi privi ceasul. Se apropia ora. Agită paharul cu sherry din mână. Se aşeză încetişor. Deasupra lui, printre bârnele de stejar, liliecii, cu delicatele lor trupuri metalice ascunse sub carnea din cauciuc, clipeau şi ţipau. Ridică paharul spre ei:

  — Pentru succesul nostru.

  Apoi se lăsă pe spate, închise ochii şi analiză toată afacerea. Cum avea să guste totul la anii lui. Răsplata unui guvern antiseptic pentru terorile şi războaiele lui literare. Oh, cum se mai adunară în el mânia şi ura, de-a lungul anilor. Oh, cum începuse planul să se formeze încet în mintea lui zguduită, până în ziua în care, cu trei ani în urmă, îl întâlnise pe Pikes.

  Ah, da, Pikes. Pikes cu amărăciunea strânsă în el, adâncă aidoma unui hău negru şi ars de acid verde. Cine era Pikes? Cel mai mare dintre toţi! Pikes, omul cu o mie de feţe, o furie, un fum, o ceaţă albastră, o ploaie albă, un liliac, un gargoyl, un monstru, acesta era Pikes! Superior lui Lon Charey, tatăl? Stendhal căzu pe gânduri. În fiecare noapte îl urmărise pe Charey în filmele vechi, vechi de tot. Da, superior lui Chaney. Mai dur chiar decât celălalt monstru străvechi? Cum îl chema? Karloff? Mult mai bun! Lugosi? Comparaţia era stupidă! Nu, exista un singur Pikes, şi acum era un om lipsit de fanteziile lui, un om care nu mai avea unde merge pe Pământ, care nu mai. avea în faţa cui să joace. Îi fusese interzis până şi să interpreteze pentru el însuşi, înaintea unei oglinzi!

  Sărmanul Pikes, înfrânt şi silit la condiţii imposibile!

  Cum trebuie să te fi simţit tu, Pikes, în noaptea în care ţi-am înşfăcat peliculele, ca nişte măruntaie revărsate din aparatul de filmat, din pântecele tău, strângându-le în role şi maldăre şi îngrămădindu-le într-un cuptor ca să fie arse? Oare ai simţit la fel ca atunci când ţi se distrug gratuit cincizeci de mii de cărţi? Da. Da. Sterdhal îşi simţi mâinile răcindu-se de o mânie incontrolabilă. Ce fusese mai normal ca, într-o bună zi, ei să vorbească, înaintea a nenumărate ceşti de cafea, prelungindu-se apoi în nopţi nesfârşite, şi din toate discuţiile şi amintirile amare să iasă… Casa Ushes.

  Răsună clopotul cel mare al unei biserici. Soseau oaspeţii.

  Zâmbind, se ridică să-i întâmpine.

  Complet crescuţi fără memorie, roboţii aşteptau. Aşteptau în mătăsuri verzi de culoarea poienilor, în mătăsuri de culoarea broaştelor şi ferigilor. Cu păr galben, de culoarea nisipului şi a soarelui, roboţji aşteptau. Unşi, cu oase tubulare din bronz, şi cufundaţi în gelatină. În racle pentru cei nici morţi, nici vii, în cutii dreptunghiulare, metronomurile aşteptau să fie puse în funcţiune. Mirosea a lubrefianţi şi alamă lustruită. Era o tăcere ca într-un cimitir. Prevăzuţi cu sex, dar asexuaţi, roboţii. Botezaţi dar nebotezaţi, şi împrumutând de la oameni totul, cu excepţia umanităţii, roboţii priveau capacele bătute în cuie a lăzilor lor, etichetate F. O. B., într-o moarte care nu era nici măcar moarte, deoarece nu existase niciodată viaţă. Apoi, un vaiet prelung de cuie trase din lemn. Apoi, capacele ridicându-se. Apoi, umbre peste lăzi şi apăsarea unei mâini împroşcând ulei dintr-o pompiţă. Apoi, un ceas se porni, un ticăit slab. Apoi, altul şi altul, până ce totul se transformă într-o ceasornicărie gigantică, torcând metalic. Ochii de marmură deschiseră pleoapele de cauciuc. Nările se încreţiră. Roboţii, îmbrăcaţi în păr de maimuţă şi blăniţe de iepuri se ridicară: Tweedledum, urmându-l pe Tweedledee, Broasca Ţestoasă, Alunarul, corpuri înecate din oceanul alcătuit din sare şi alge, legănându-se; spânzuraţi cu beregăţile albastre cu ochii holbaţi şi daţi peste cap, şi fiinţe ale gheţii şi zorzoanelor arzătoare, piticii-pământului şi elfi de piper, Tik-Tok, Ruggedo, Moş Niculae cu o barbă de zăpadă fluturând înaintea lui, Barbă Albastră cu favoriţii ca o flacără de acetilenă, şi nori de sulf din care izbucneau flăcări verzi şi, într-o serpentină solzoasă şi gigantică, un dragon cu jar în măruntaie ţâşni răgind pe uşă, un ticăit, un râgâit, o tăcere, un foşnet, o boare. Zece mii de capace căzură înapoi. Ceasornicăria intră în Usher. Noaptea era încântătoare.

  O boare călduţă adie peste ţinut. Rachetele oaspeţilor sosiră, incendiind cerul şi transformând toamna în primăvară.

  Ieşiră bărbaţii îmbrăcaţi în haine de seară, apoi coborâră şi femeile, cu părul coafat în stiluri rafinate.

  — Deci asta-i Usher!

  — Dar unde-i uşa?

  În momentul acela apăru Stendahl. Femeile râdeau şi pălăvrăgeau. Domnul Stendahl ridică un braţ, cerându-le linişte. întorcându-se, înălţă ochii spre o fereastră înaltă a castelului şi strigă:

  — Rapunzel, Rapunzel, lasă-ţi părul în jos.

  Iar de sus, o fecioară minunată se aplecă în briza nopţii şi îşi lăsă în jos părul bălai. Iar cosiţele se întinseră, se împletiră şi deveniră o scară pe care musafirii se puteau sui, râzând, în Casă.

  Ce sociologi eminenţi! Ce psihologi inteligenţi! Ce politicieni, bacteriologi şi neurologi teribil de importanţi! Acum se găseau cu toţii în interiorul zidurilor jilave.

  — Bun venit tuturor!

  Domnul Tyron, domnul Ower, domnul Dunne, domnul Lang, domnul Steffens, domnul Fletcher şi alţi douăzeci.

  — Intraţi, intraţi.

  Doamna Gibbs, doamna Pope, doamna Churchil, doamna Blunt, doamna Drummond şi alte femei, scânteietoare.

  Oameni eminenţi, ieşiţi din comun, unul şi unul, membri ai Societăţii pentru Prevenirea Fanteziilor, adepţi ai interzicerii Halloween-ului şi ai lui Guy Fawkes, ucigaşi de lilieci, incendiatori de cărţi, purtători de torţe; cetăţeni cinstiţi şi onorabili, cu toţii, care aşteptaseră până ce tipii duri veniseră, îi îngropaseră pe marţieni, curăţiseră oraşele, construiseră altele, reparaseră şoselele şi asiguraseră fiecare lucru la locul său. Apoi, când totul se îndrepta liniştit spre Siguranţă, veniră Răsfăţaţii Plăcerilor, oamenii cu mercurocrom în loc de sânge şi ochi coloraţi cu iod, ca să-şi stabilească Climatele lor Morale şi să-i omenească pe toţi cu bunătate. Iar ei erau prietenii lui! Da, atent, precaut, îi întâlnise şi şi-i făcuse prieteni pe toţi, pe Pământ, în ultimul an!

  — Bun sosit în sălile Morţii! strigă el.

  — Hei, Stendahl, ce-i chestia asta?

  — O să vedeţi. Toată lumea se dezbracă. În partea aceea sunt cabinele de schimb. Îmbrăcaţi-vă cu costumele pe care le găsiţi acolo. Bărbaţii într-o parte, femeile în cealaltă.

  Oamenii se foiră nehotărâţi.

  — Nu ştiu dacă ar trebui să rămânem, rosti doamna Pope. Nu-mi place… E la limita… blasfemiei.

  — Prostii, un bal mascat!

  — Pare cam ilegal, pufni domnul Steffens.

  — Haideţi, hohoti Stendahl. Distraţi-vă. Mâine va fi o ruină. Intraţi în cabine!

  Casa sclipi de viaţă şi culoare; apărură arlechini cu pălării ţuguiate, şoareci dansară cvadrile miniaturale, acompaniaţi de pitici care cântau cu arcuşuri minuscule pe viori tot atât de mici, iar din bârnele arse se desprinseră drapele, în vreme ce liliecii zburau în stoluri în jurul gurilor de gargoyle prin care se revărsa vin rece, năvalnic şi spumos. Un pârâu şerpuia prin cele şapte săli ale balului mascat. Musafirii sorbiră şi descoperiră că era sherry. Se revărsară din cabinele de schimb, transformaţi dintr-o vârstă în alta, cu chipurile acoperite de măşti, simplul act de punere al măştii revocând toate permisele de a lupta cu fantasticul şi oroarea. Femeile se legănară în mantii roşii, râzând. Bărbaţii le dansară politicoşi. Iar pe pereţi se proiectau umbre pe care nu avea cine să le arunce şi ici, colo, erau oglinzi în care nu se vedea nici o imagine.

  — Toţi suntem vampiri! hohoti domnul Fletcher. Morţi!

  Erau şapte săli, fiecare de altă culoare, una albastră, una roşie, una verde, una portocalie, alta albă, a şasea violetă, şi cea de-a şaptea capitonată în catifea neagră. Iar în sala neagră se afla o pendulă din abanos care bătea sonor orele. Prin aceste săli, musafirii alergară şi băură, printre roboţii fantastici, printre Dormice şi Pălărieri Nebuni, Trolli şi Uriaşi, Motani Negri şi Regine Albe, iar sub picioarele lor care dansau, podeaua vibra cu ritmul regulat şi puternic al unei inimi ascunse şi flecare.

  — Domnul Stendhal! O şoaptă.

  — Domnul Stendahl!

  Lângă el venise un monstru cu chipul Morţii. Era Pikes.

  — Trebuie să discutăm confidenţial.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Priviţi.

  Pikes întinse o mână scheletică. Ţinea în palmă câteva şuruburi, nituri, piuliţe şi rotiţe dinţate pe jumătate topite.

  Stendahl le privi îndelung. După aceea, îl trase pe Pikes într-un coridor.

  — Garrett? şopti el. Pikes încuviinţă.

  — A trimis un robot în locul lui. Le-am găsit acum câteva clipe, când am curăţat incineratorul.

  Amândoi priviră resturile fatidice.

  — Asta înseamnă că dintr-un moment în altul trebuie să apară poliţia, spuse Pikes. Planul nostru va eşua.

  — Nu ştiu.

  Stendahl aruncă o privire înăuntru la oamenii înveşmântaţi în galben, albastru şi portocaliu care se roteau. Muzica inunda sălile cufundate în ceţuri.

  — Trebuia să fi ghicit că Garrett nu este atât de prost încât să vină personal. Stai puţin!

  — Ce s-a întâmplat?

  — Nimic. Nu s-a întâmplat nimic. Garrett ne-a trimis un robot. Ei bine, noi i-am trimis înapoi tot un robot. Dacă nu cercetează atent, nu o să-şi dea seama de substituţie.

  — Bineînţeles!

  — Data următoare va veni personal. Acum crede că este în siguranţă. Ce mai, în orice clipă poate să apară la uşă! Să curgă vinul, Pikes!

  Clopotul cel mare răsună.

  — El e, fac prinsoare. Du-te şi primeşte-l pe domnul Garrett.

  Rapunzel îşi lăsă jos cosiţa bălaie.

  — Domnul Stendahl?

  — Domnul Garrett. Adevăratul domn Garrett?

  — Tot aia. Garrett privi zidurile jilave şi dansatorii. M-am gândit că ar fi mai bine să vin şi să văd cu ochii mei. Nu te poţi bizui pe roboţi. Mai ales pe roboţii altora. Am avut, de asemenea, grijă să-i chem pe Demolatori. Într-o oră or să ajungă aici şi să radă locul ăsta oribil din temelii.

  Stendahl făcu o plecăciune.

  — Mulţumesc pentru că mi-ai spus. Între timp, te poţi distra, arătă el cu mâna. Puţin vin?

  — Nu, mulţumesc. Ce se întâmplă? Cât poate decădea un om?

  — Află şi singur, domnule Garrett.

  — Criminal, făcu Garrett.

  — Criminal şi odios, încuviinţă Stendahl.

  O femeie zbieră. Doamna Pope apăru în fugă, albă la faţă.

  — S-a întâmplat ceva absolut oribil! Am văzut-o pe doamna Blunt sugrumată de o gorilă şi înghesuită într-un coş de cămin!

  Se uitară şi văzură părul blond atârnând din şemineu.

  Domnul Garrett scoase un ţipăt.

  — Oribil! suspină doamna Pope, apoi se opri din plâns. Clipi şi se întoarse: Doamna Blunt!

  — Da, încuvinţă doamna Blunt.

  — Dar te-am văzut împinsă prin cămin!

  — Nu, râse doamna Blunt. Era un robot. O copie minunată.

  — Însă, însă…

  — Nu plânge, scumpo. N-am păţit nimic. Uită-te la mine. Păi, nu sunt aici?! Auzi, în cămin! Ce caraghios!

  Doamna Blunt se îndepărtă râzând.

  — Bei ceva, Garrett?

  — Cred că da. Mi-au cedat nervii. Doamne, ce mai loc. Chiar că merită să fie demolat. Un moment…

  Garrett bău.

  Alt urlet. Domnul Şteffens era cărat de către patru iepuri albi în josul unor trepte, apărute ca prin farmec în podea. Domnul Steffens fu coborât într-o hrubă unde, legat fedeleş, fu lăsat în calea lamei tăioase a unui pendul care avansa, apropiindu-se tot mai mult de trupul său.

  — Eu sunt ăla de jos? întrebă domnul Steffens, apărând lângă umărul lui Garrett. Se aplecă peste hrubă: Ce ciudat, ce straniu să te vezi murind.

  Pendulul efectuă lovitura finală.

  — Foarte realistic, comentă domnul Steffens, întorcându-se.

  — Încă un pahar, domnul Garrett?

  — Da, mulţumesc.

  — Nu mai durează mult. În curând vin Demolatorii.

  — Slavă Domnului!

  Iarăşi, pentru a treia oară, un urlet.

  — Acum ce mai este? întrebă domnul Garrett neliniştit.

  — E rândul meu, făcu doamna Drummond. Priviţi.

  O a doua doamnă Drummond, zbierând şi zbătându-se, fu închisă într-un coşciug şi îngropată în pământ, sub podele.

  — Ah, îmi amintesc acum, icni Investigatorul Climatelor Morale. Din vechile cărţi interzise. Îngropat de Viu. Şi celelalte. Hruba, Pendulul, şi maimuţa, şemineul, Crimele din Rue Morgue. Dintr-o carte pe care am ars-o, da!

  — Încă un pahar, Garrett. Hei, ţine paharul ca lumea.

  — Dumnezeule, ai ceva imaginaţie, nu?

  Priviră alte cinci morţi, unul în botul unui dragon, ceilalţi azvârliţi în heleşteul cel negru, scufundându-se şi pierind.

  — Nu vrei să vezi la ce ne-am gândit pentru tine? întrebă Stendahl.

  — Ba da, încuviinţă Garrett. Ce mai contează? Oricum, aruncăm toată porcăria asta în aer. Eşti morbid.

  — Haide, atunci. Pe aici.

  Îl conduse pe Garrett în jos, prin nenumărate coridoare, apoi pe scări răsucite, în adâncul pământului, în catacombe.

  — Ce vrei să-mi arăţi aici? întrebă Garrett.

  — Moartea ta.

  — O copie?

  — Da. Şi încă ceva.

  — Ce?

  — Sticla de Amontillado, răspunse Stendahl, deschizând drumul cu un felinar ridicat deasupra capului.

  De sub capacele sicrielor apăreau schelete pe jumătate încremenite. Garrett îşi duse mâna la nas, strâmbându-se dezgustat.

  — Ce?

  — N-ai auzit niciodată de Amontillado?

  — Nu!

  — Nu recunoşti asta? arătă Stendahl spre o celulă.

  — Ar trebui?

  — Sau asta?

  Zâmbind, Stendahl scoase o mistrie de sub mantie.

  — Aia ce mai e?

  — Vino.

  Intrară în celulă. În semiîntuneric, Stendahl fixă lanţurile de bărbatul pe jumătate beat.

  — Ce Dumnezeu faci? răcni Garrett, zăngănind.

  — Sunt ironic. Nu întrerupe un om în mijlocul ironiei, nu e politicos. Aşa!

  — M-ai încătuşat în lanţuri!

  — Exact.

  — Ce vrei să faci acum?

  — Să te las aici.

  — Glumeşti.

  — E o glumă foarte bună.

  — Unde e copia mea? Nu vedem cum îl omoară?

  — Nu există nici un fel de copie.

  — Dar ceilalţi?!

  — Ceilalţi sunt morţi. Cei pe care i-ai văzut ucişi erau oameni adevăraţi. Copiile, roboţii, au stat lângă noi şi au privit.

  Garret nu scoase nici un sunet.

  — Acum trebuia să spui: „Pentru numele lui Dumnezeu, Montresor!”, zise Stendahl. Şi eu o să răspund: „Da, pentru numele lui Dumnezeu.” Nu vrei să spui aşa? Haide. Zi!

  — Eşti nebun.

  — Trebuie să-ţi suflu? Zi! Zi: „Pentru numele lui Dumnezeu, Montresor!”

  — Nu vreau, idiotule. Scoate-mă de aici. Se trezise.

  — Ia. Puneţi astea.

  Stendahl aruncă înăuntru ceva care zăngăni şi zornăi.

  — Ce-s astea?

  — O tichie şi clopoţei. Dacă ţi le pui, poate îţi dau drumul.

  — Stendahl!

  — Ţi-am zis să le pui!

  Garrett îl ascultă. Clopoţeii zornăiră.

  — Nu ai senzaţia că toate astea s-au mai petrecut cândva? întrebă Stendhal, apucându-se de treabă cu mistria, mortarul şi cărămizile.

  — Ce faci?

  — Te zidesc. Uite un rând. Încă unul.

  — Eşti nebun!

  — Nu comentez chestia asta.

  — O să fii judecat şi condamnat!

  Luă o cărămidă şi o aşeză pe mortarul umed, fredonând.

  Din celula întunecată se auziră bubuituri, smucituri şi icnete. Zidul de cărămidă se înălţa.

  — Mai multe smuceli, te rog, făcu Stendahl. Să facem un spectacol ca lumea.

  — Dă-mi drumul, dă-mi drumul!

  Mai rămăsese de pus o singură cărămidă. Urletele nu mai conteneau.

  — Garrett? îl strigă Stendahl. Garret se potoli.

  — Garrett. continuă Stendahl, ştii de ce ţi-am făcut asta? Pentru că ai ars cărţile domnului Poe fără ca măcar să le citeşti. I-ai ascultat pe alţii care ţi-am spus că trebuie arse. Altfel, ţi-ai fi dat seama ce voiam să-ţi fac, atunci când am coborât aici. Ignoranţa este fatală, domnule Garrett.

  Garrett tăcea.

  — Vreau ca totul să fie perfect, urmă Stendahl, ţinând felinarul astfel încât lumina lui să răzbată până la silueta ghemuită. Mişcă încet din clopoţei.

  Clopoţeii zornăiră.

  — Acum, dacă eşti drăguţ şi zici: „Pentru numele lui Dumnezeu, Montresor!”, s-ar putea să-ţi dau drumul.

  Chipul bărbatului apăru în lumină. Ezită. Apoi, grotesc, articulă:

  — Pentru numele lui Dumnezeu, Montresor.

  — Ah, făcu Stendahl cu ochii închişi.

  Puse ultima cărămidă la locul ei şi o fixă bine cu mortar.

  — Requiescat în pace, dragă prietene. Se grăbi să iasă din catacombe.

  În cele şapte săli, cele douăsprezece lovituri ale pendulei încremeniră orice mişcare.

  Apăru Moartea Roşie.

  Din prag, Stendahl se întoarse şi mai privi o dată. Apoi, ieşi din Casa cea mare şi traversă în fugă pajiştea până în locul unde îl aştepta un elicopter.

  — Gata, Pikes?

  — Gata.

  — Dă-i drumul.

  Priviră zâmbind Casa. Începu să se crape ia mijloc, parcă sub acţiunea unui cutremur şi pe când Stendahl privea spectacolul magnific îl auzi înapoia lui pe Pikes, recitind cu o voce şoptită şi cadenţată: „…mă cuprinse o ameţeală când văzui puternicele ziduri prăvălindu-se rupte în două, deodată. Urmă un vuiet lung, năvalnic şi asurzitor, ca glasurile a mii de cataracte, şi la picioarele mele adâncul şi sumbrul heleşteu îşi adună apele, învăluind în tăcere şi tristeţe sfărâmăturile Casei Usher.”

  Elicopterul se ridică deasupra heleşteului fumegând şi dispăru către vest.

  August 2005: BĂTRÂNII.

  Şi, nimic mai normal, în cele din urmă, bătrânii veniră pe Marte, pe urmele pionierilor gălăgioşi, a sofisticaţilor rafinaţi, a călătorilor profesionişti şi a cititorilor romantici în căutare de noi senzaţii.

  Astfel, oamenii uscăţivi şi fragili, cei care îşi treceau vremea ascultându-şi inimile, numărându-şi bătăile pulsului şi turnându-şi sirop în gurile ştirbe, oamenii aceia care, cândva, merseseră cu vagoanele deschise spre California, în noiembrie, şi cu clasa a treia la vapoarele cu aburi spre Italia, în aprilie, oamenii cu feţe supte şi gălbejite, mumificaţii, ajunseseră în cele din urmă pe Marte…

  Septembrie 2005: MARŢIANUL.

  Munţii cei albaştri se înălţau în ploaie şi ploaia cădea în canalele lungi, iar bătrânul La Farge şi soţia lui ieşiră din casă şi priviră.

  — E prima ploaie din anotimpul ăsta, remarcă La Farge.

  — E bună, spuse soţia lui.

  — Binevenită.

  Închiseră uşa. înăuntru, îşi încălziră mâinile la un foc. Tremurau. Pe fereastră, puteau zări, în depărtare, ploaia lucind pe părţile laterale ale rachetei care îi adusese de pe Pământ.

  — Îmi lipseşte un singur lucru, vorbi La Forge.

  — Ce anume?

  — Aş fi vrut să-l fi putut aduce pe Tom cu noi.

  — Lafe, te rog!

  — Iartă-mă; nu mai pomenesc nimic.

  — Am venit aici ca să ne bucurăm în linişte de bătrâneţile noastre, nu să ne gândim la Tom. E mort de atâta vreme, încât am putea încerca să-l uităm, pe el şi toate cele de pe Pământ.

  — Ai dreptate, încuviinţă el şi îşi îndreptă din nou mâinile către foc: Nu o să mai vorbesc despre el. Îmi lipseşte însă drumul din fiecare duminică la Green Lawn Park, când îi puneam flori pe mormânt. Era singura noastră excursie.

  Ploaia cea albastră cădea blândă peste casă.

  La ora nouă, merseră să se culce şi zăcură tăcuţi, mână în mână, el, cincizeci şi cinci de ani, ea, şaizeci, în bezna picurândă.

  — Anna? o chemă el încetişor.

  — Da?

  — Ai auzit ceva?

  Ascultară amândoi ploaia şi vântul.

  — Nimic, răspunse ea.

  — Fluiera cineva.

  — Nu, n-am auzit.

  — Oricum, mă scol să văd despre ce-i vorba.

  Îşi puse halatul şi traversă casa, până la uşa din faţă. Şovăind, deschise uşa, şi ploaia îi căzu rece pe obraji. Vântul sufla în rafale.

  Dincolo de prag stătea o siluetă micuţă.

  Un fulger despică cerul, şi o revărsare de lumină albă scăldă chipul care îl privea pe bătrânul La Farge, rămas în uşă.

  — Cine-i acolo? strigă el tremurând.

  Nici un răspuns.

  — Cine eşti? Ce vrei?

  Tot nici un cuvânt.

  Se simţea slăbit, amorţit şi obosit.

  — Cine eşti? strigă el.

  Soţia lui se apropie din spate şi îl luă de braţ.

  — De ce strigi?

  — În curte e un băieţaş care nu vrea să-mi răspundă, rosti tremurând bătrânul. Seamănă cu Tom.

  — Haide înapoi în pat; aiurezi.

  — E acolo, uită-te şi tu.

  Deschise uşa mai larg, lăsând-o să vadă. Vântul cel rece sufla şi ploaia rară ropotea pe pământ, iar silueta stătea pe loc, privindu-i cu ochi pierduţi. Femeia se prinse de tocul uşii.

  — Du-te! flutură ea din mână. Pleacă!

  — Nu seamănă cu Tom? întrebă bătrânul.

  Silueta nu se clinti.

  — Mi-e teamă, rosti bătrâna. Încuie uşa şi vino în pat. Nu vreau să mai am de-a face cu astea.

  Dispăru, gemând şi oftând, în dormitor. Bătrânul rămase, cu vântul plouându-i răceală pe mâini.

  — Tom, strigă el în şoaptă. Tom, dacă eşti tu, dacă prin cine ştie ce noroc eşti tu, Tom, o să las uşa descuiată. Iar dacă ţi-e frig şi vrei să intri ca să te încălzeşti, poţi să o faci mai târziu; stai lângă cămin, sunt pe acolo nişte carpete miţoase.

  Închise uşa fără s-o încuie.

  Nevasta îl simţi revenind în pat şi se înfioră.

  — E o noapte îngrozitoare, scânci ea. Mă simt atât de bătrână.

  — Şşş, şşş, o alină el şi o strânse în braţe. Culcă-te.

  După mult timp, bătrâna adormi.

  Apoi, foarte încet, pe când el asculta, auzi uşa din faţă deschizându-se, auzi ploaia şi vântul intrând, după aceea uşa se închise. Auzi paşi moi lângă cămin şi o răsuflare lină.

  — Tom, şopti el.

  Fulgerul bubui în cer şi fărâmă bezna.

  Dimineaţa, soarele era extrem de fierbinte.

  Domnul La Farge deschise uşa salonului şi privi iute în jur.

  Carpetele erau goale.

  — Îmbătrânesc, oftă el.

  Porni cu o găleată spre coral, ca să aducă apa proaspătă pentru spălat. La uşă fu gata să-l răstoarne pe Tom, care ducea o găleată, deja plină ochi.

  — Bună dimineaţa, tată!

  — Dimineaţa, Tom.

  Bătrânul se dădu într-o parte. Băiatul, desculţ, traversă iute încăperea, lăsă găleata jos şi se întoarse, zâmbind.

  — E o zi grozavă!

  — Da, da, încuviinţă bătrânul uluit.

  Băiatul se purta de parcă nimic nu era neobişnuit. Începuse să se spele pe faţă. Bătrânul înaintă câţiva paşi.

  — Tom, cum ai ajuns aici? Trăieşti?

  — Păi nu? ridică ochii băiatul.

  — Dar, Tom, Green Lawr Park, în fiecare dimineaţă, florile şi…

  La Farge trebui să se aşeze. Băiatul veni lângă el şi îi apucă mâna. Bătrânul îi pipăi degetele, calde şi puternice.

  — Eşti într-adevăr aici, nu-i un vis?

  — Vrei să fiu aici, nu? Băiatul părea îngrijorat.

  — Da, da, Tom!

  — Atunci, de ce mai pui întrebări? Acceptă-mă!

  — Însă maică-ta, şocul…

  — Nu-ţi face griji în legătură cu ea. Peste noapte, v-am cântat la amândoi şi de aceea mă veţi accepta, mai, ales ea. Ştiu ce este şocul. Aşteaptă până vine, o să vezi.

  — Râse, scuturându-şi capul cu păr arămiu, cârlionţat. Ochii îi erau foarte albaştri şi limpezi.

  — Bună dimineaţa, Lafe, Tom.

  Mama intră din dormitor, strângându-şi părul la spate.

  — Nu-i o zi grozavă?

  — Vezi, râse Tom spre tatăl său.

  Mâncară un prânz foarte bun, cu toţii, în umbra dinapoia casei. Doamna La Farge găsise o sticlă veche cu vin de floarea soarelui, pe care o păstra, şi băură din ea. Domnul La Farge nu văzuse niciodată chipul soţiei sale atât de fericit. Dacă avea vreo suspiciune în legătură cu Tom, nu şi-o formulă. Pentru ea, era ceva absolut firesc. Şi devenea tot atât de firesc şi pentru La Farge.

  În vreme ce mama spăla farfuriile, La Farge se aplecă spre fiul său şi îl întrebă în şoaptă:

  — Câţi ani ai acum, fiule?

  — Nu ştii, tată? Paisprezece, bineînţeles.

  — De fapt, cine eşti? Nu poţi fi Tom, dar eşti cineva. Cine?

  — Nu!

  Băiatul îşi duse mâinile la faţă.

  — Poţi să-mi spui, continuă bătrânul. O să înţeleg. Eşti un marţian, da? Am auzit poveşti despre marţieni; nimic clar. Poveşti despre cât de rari sunt marţienii şi cum vin ei printre noi, sub aspect de pământeni. Tu ai ceva… eşti Tom, şi totuşi nu eşti.

  — De ce nu poţi să mă accepţi şi să taci? strigă băiatul. Palmele îi mascau complet faţa. Nu te îndoi de mine, te rog, nu te îndoi de mine!

  Se întoarse şi fugi de la masă.

  — Tom, întoarce-te!

  Băiatul fugea însă de-a lungul canalului, spre oraşul îndepărtat.

  — Unde se duce Tom? întrebă Anna, întorcându-se după alte farfurii. Privi chipul soţului ei. L-ai supărat cu ceva?

  — Ana, îi luă ea mâna. Anna, îţi mai aminteşti ceva de Green Lawn Park, o piaţă, şi pneumonia lui Tom?

  — Despre ce tot vorbeşti? începu ea să râdă.

  — Nu contează, şopti bătrânul.

  În depărtare, colbul plutea aşezându-se în urma lui Tom, pe marginea canalului.

  Tom se întoarse la cinci după amiaza, la asfinţit. Îşi privi tatăl neîncrezător.

  — Ai de gând să mă întrebi ceva? dori el să ştie.

  — Fără întrebări, spuse La Farge.

  — Bun, zâmbi larg băiatul.

  — Unde ai fost?

  — Aproape de oraş. Era gata să nu mai mă întorc. Am fost aproape… băiatul căută un cuvânt,… prins.

  — Cum adică „prins”?

  — Am trecut pe lângă o căsuţă metalică de lângă canal şi aproape că am fost făcut să nu mai mă întorc niciodată să vă văd. Nu ştiu cum să-ţi explic, n-am cum, nu-ţi pot spune, nici eu nu ştiu; e straniu, n-am chef să mai vorbesc despre asta.

  — Atunci n-o să vorbim. Mai bine spală-te, băiete. Vremea cinei.

  Băiatul fugi.

  Cam peste zece minute, o barcă apăru pe suprafaţa liniştită a canalului, vâslită de un bărbat înalt şi slab, cu pârul negru, şi gesturi leneşe.

  — Seara, Frate La Farge, rosti el oprind barca.

  — Seara, Saul, ce se mai aude?

  — În seara asta, fel de fel. Îl ştii pe tipul ăla, Nomland, care locuieşte în căsuţa metalică?

  La Farge se încorda.

  — Da.

  — Ştii ce fel de om era?

  — Se spunea că a părăsit Pământul, pentru că omorâse pe cineva.

  Saul se rezema de vâsla udă şi îl privi pe La Farge.

  — Mai ţii minte numele celui pe care l-a ucis?

  — Gillings, nu?

  — Exact. Gillings. Ei bine, cu vreo două ore în urmă, domnul Nomlard a apărut în oraş strigând şi povestind cum l-a văzut pe Gillings, aici pe Marte, astăzi după-amiază! A cerut poliţiei să-l închidă ca să fie în siguranţă. N-au vrut. Nomlard s-a întors acasă şi, acum douăzeci de minute, aşa se zice, şi-a zburat creierii cu un pistol.

  — Auzi, auzi, făcu La Farge,

  — Se întâmplă chestiile cele mai neaşteptate, spuse Saul. Ei, noapte bună, La Farge.

  — Noapte bună.

  Luntrea pluti mai departe pe apele canalului.

  — Cina e gata, îl strigă bătrâna.

  Domnul La Farge se aşeză la masă şi, cu cuţitul în mână, se uită la Tom.

  — Tom, rosti el, ce ai făcut astăzi după amiază?

  — Nimic deosebit, răspunse Tom cu gura plină. De ce?

  — Voiam şi eu să ştiu, făcu La Farge, potrivindu-şi şervetul.

  La şapte seara, bătrâna dori să meargă în oraş.

  — N-am mai fost de câteva luni, se plânse ea.

  Tom, însă, refuză.

  — Mi-e frică de oraş. De oameni. Nu vreau să merg acolo.

  — Un băiat mare nu are voie să zică aşa ceva, replică Anna. Nici nu vreau să aud. Vii şi tu. Eu îţi zic asta.

  — Anna, încercă bătrânul, dacă nu vrea să…

  Orice argument fu zadarnic. Ea îi înghesui în luntre îl şi porniră în susul canalului, sub stelele serii. Tom stătea întins pe spate, cu ochii închişi; nu puteai spune dacă dormea sau nu. Bătrânul îl privi atent, întrebându-se. Cine este el, cu tot atâta nevoie de dragoste ca şi noi? Cine şi ce este el ca, de nicăieri, să apară dintr-o tabără străină, să preia glasul şi chipul amintirilor şi să stea printre noi, acceptat şi fericit, în sfârşit? Din ce munte, din ce peşteră, din rămăşiţă minusculă a rasei supravieţuitoare pe planetă după sosirea rachetelor pământene? Bătrânul clătină din cap. Nu putea să afle. Pentru oricine şi orice, acela era Tom.

  Privi spre oraşul din faţa lor şi nu îi plăcu, însă se reîntoarse cu gândurile la Tom şi Anna, apoi îşi spuse: Poate că nu-i bine să-l păstrăm pe Tom, decât puţin, căci n-o să avem decât griji şi necazuri, dar cum să renunţăm tocmai la ceea ce ne-am dorit, chiar dacă ar pleca după o singură zi, însingurând şi mai mult singurătatea, întunecând şi mai mult nopţile întunecoase şi făcând ploile şi mai ploioase? Decât să ni-l ia, mai bine ne-ar lua mâncarea de la gură.

  Se uită la băiatul dormind liniştit pe fundul bărcii.

  Acesta gemu prin somn.

  — Oamenii, murmură el prin vis. Mereu schimbători.

  Capcana.

  — Şşş, şşş, făcu La Farge mângâindu-i cârlionţii moi, şi băiatul se potoli.

  La Farge îşi ajută soţia şi fiul să coboare din barcă.

  — Am ajuns!

  Anna zâmbi tuturor luminilor, ascultând muzica venită dinspre baruri, pianele, fonografele şi privind oamenii care se plimbau, braţ la braţ, pe străzile aglomerate.

  — Mai bine aş fi stat acasă, şopti Tom.

  — Înainte nu vorbeai aşa, remarca maică-sa. Îţi plăcea să te plimbi sâmbătă seara prin oraş.

  — Stai cât mai aproape de mine, şopti Tom. Nu vreau să fiu prins într-o capcană.

  Anna îl auzi.

  — Termină cu ideile astea; haideţi!

  La Farge observă că băiatul îl ţinea de mână. I-o strânse apăsat.

  — Sunt cu tine, Tommy, băiete.

  Privi valurile de mulţime şi se simţi şi ei îngrijorat.

  — Nu stăm mult.

  — Prostii, rămânem toată seara, replică Anna.

  Traversară o stradă şi trei beţivi se ciocniră de ei.

  Urmă o învălmăşeală, se separară, plecară, dar La Farge rămase încremenit. Tom dispăruse.

  — Unde e? făcu Anna iritată. O şterge cum i se oferă prilejul. Tom! strigă ea.

  Domnul La Farge alergă prin mulţime, dar zadarnic.

  — O să se întoarcă; o să-l găsim la plecare în barcă, rosti Anna cu siguranţă, împingându-şi soţul către cinematograf.

  Brusc, înaintea lor se născu o busculadă, şi o femeie şi un bărbat ţâşniră pe lângă La Farge. Îi recunoscu. Joe Spaulding cu nevasta. Dispărură înainte de-a apuca să li se adreseze.

  Privind în urmă, neliniştit, cumpără bilete de la casă şi o lăsă pe soţia lui să-l târască în bezna neprimitoare.

  La ora unsprezece, Tom nu era la debarcader. Doamna La Farge pălise.

  — Stai, mamă, o linişti La Farge, nu te alarma. Îl găsesc eu. Aşteptă aici.

  — Să veniţi repede.

  Glasul i se stinse în clipocitul apelor.

  Parcurse străzile nopţii, cu mâinile în buzunare. Peste tot, luminile se stingeau, rând pe rând. Câţiva oameni erau încă rezemaţi de pervazele ferestrelor, deoarece noaptea era caldă, deşi printre stelele cerului se mai zăreau, din când în când, nori de furtună. Mergând, îşi reaminti referirile permanente ale băiatului la capcane şi curse, teama lui de mulţimi şi oraşe. Nu avea nici un sens, se gândi bătrânul obosit. Poate că băiatul dispăruse pentru totdeauna, poate că nici nu existase vreodată. La Farge coti pe o anume străduţă, cercetând numerele.

  — Salut, La Farge.

  Pe un prag, un bărbat fuma pipă.

  — Salut, Mike.

  — Te-ai certat cu nevastă-ta? Ai plecat de acasă?

  — Nu. Mă plimbam pur şi simplu.

  — Parcă ai fi pierdut ceva. Apropo, făcu Mike, cineva a găsit ceva, astă seară. Îl ştii pe Joe Spaulding? Ţi-o aminteşti pe fata lui, Lavinia?

  — Da.

  La Farge îngheţase. Totul părea un vis reluat. Ştia ce cuvinte aveau să urmeze.

  — Lavinia s-a întors acasă în seara asta, spuse Mike fumând. Ţii minte, se rătăcise pe fundurile moarte ale oceanului, acum o lună? Au găsit ceea ce au crezut că era trupul ei, pe jumătate descompus, şi de atunci familia Spaulding a luat-o razna. Joe spunea oricui îl asculta că fata nu murise, că de fapt nu era trupul ei. Cred c-a avut dreptate. În seara asta, Lavinia a apărut.

  — Unde? La Farge îşi simţi inima ciocănind mai tare şi se auzi gâfâind.

  — Pe Strada Mare. Spauldingii cumpărau bilete la un spectacol. Şi, deodată, din mulţime, a apărut Lavinia. Închipuie-ţi ce scenă trebuie să fi fost. La început, ea nu i-a recunoscut. Au urmărit-o pe jumătate din stradă şi i-au vorbit, Atunci, şi-a amintit.

  — Ai văzut-o?

  — Nu, dar am auzit-o cântând. Ţii minte cum cânta „Luncile verzi ale lacului Lomond”? Am auzit-o acu câteva minute, făcând vocalize pentru taică-său. Cânta minunat; o fată atât de drăguţă. Era păcat să fi murit, dar acum, că s-a întors, e bine. Auzi, da pari cam slăbit. Nu vrei să intri pentru un păhărel…

  — Mulţumesc, nu, Mike.

  Bătrânul plecă mai departe. Îl auzi pe Mike spunând noapte bună dar nu-i răspunse, ci îşi aţinti ochii asupra clădirii cu două etaje, unde, pe acoperişul de cristal, se întindeau petece de flori marţiene cărămizii. Spre partea din spate, deasupra grădinii, se afla un balcon din fier forjat, iar ferestrele care îi corespundeau erau luminate. Era foarte târziu şi continuă să se întrebe: Ce se va întâmpla cu Anna dacă nu-l aduc pe Tom acasă? Ce va însemna pentru ea acest al doilea şoc, această a doua moarte? O să-şi amintească şi prima moarte, şi visul acesta, şi dispariţia bruscă? Oh, Doamne, trebuie să-l găsesc pe Tom, altfel ce se va întâmpla cu Anna? Sărmana Anna, aşteptând la debarcader. Se opri şi ridică ochii. Undeva deasupra, glasuri blânde îşi doreau unele altora noapte bună, uşile se închideau, luminile se stingeau şi cineva continua să fredoneze o melodie. Peste o clipă, o fată de cel mult optsprezece ani, extrem de frumoasă, ieşi pe balcon.

  La Farge strigă în sus, prin vântul care începuse.

  Fata se întoarse şi privi în jos:

  — Cine-i acolo?

  — Eu sunt, răspunse bătrânul şi, dându-şi seama că replica lui era prostească şi ciudată, amuţi, deşi continua să mişte din buze.

  Să-i strige oare „Tom, fiule, sunt eu, tatăl tău”? Cum să i se adreseze? Avea să-l considere nebun şi avea să-şi cheme părinţii.

  Fata se aplecă înainte.

  — Te recunosc, şopti ea. Pleacă, te rog; nu poţi să faci nimic.

  — Trebuie să te întorci! rosti el fără să se poată abţine.

  Silueta luminată de lună se retrase în umbră, lăsând numai un glas, nu o identitate.

  — Nu mai sunt fiul tău, se auzi de acolo. Nu ar fi trebuit să venim în oraş.

  — Anna aşteaptă la debarcader!

  — Îmi pare rău, răspunse glasul şoptit. Dar ce pot să fac? Sunt fericită aici, sunt iubită, aşa cum m-aţi iubit şi voi. Sunt ceea ce sunt, şi iau ceea ce poate fi luat, acum este prea târziu, m-au prins.

  — Dar Anna, şocul… Gândeşte-te.

  — Gândurile sunt prea puternice în casa aceasta; este ca şi cum aş fi întemniţat. Nu mă pot schimba înapoi.

  — Eşti Tom, ai fost Tom, nu? Nu-ţi baţi joc de un bătrân; de fapt, nu eşti Lavinia Spaulding.

  — Nu sunt nimeni, sunt doar eu însumi; oriunde aş fi, sunt ceva, iar acum sunt ceva asupra căruia n-ai nici o putere.

  — În oraş nu eşti în siguranţă. Este mai bine lângă canal, unde nimeni nu-ţi poate face vreun rău, insistă bătrânul.

  — E adevărat, ezită glasul. Acum însă trebuie să mă gândesc la aceşti oameni. Cum s-ar simţi ei dacă, dimineaţă, aş dispare iarăşi, de data aceasta pentru totdeauna? Oricum, mama ştie ce sunt; şi-a dat seama, aşa cum şi tu ţi-ai dat seama. Cred că au înţeles cu toţii, dar n-au pus întrebări. Nu iei Şansa la întrebări. Dacă nu poţi să ai realitatea, un vis este tot atât de bun. Poate că nu sunt chiar copia fetei lor, dar sunt ceva chiar mai bun; un ideal creat de minţile lor. Trebuie să aleg între a-i răni pe ei, sau pe soţia ta.

  — Sunt cinci persoane în familie. Pot suporta mai uşor pierderea ta!

  — Te rog, făcu vocea. Sunt obosită.

  Glasul bătrânului se înăspri.

  — Trebuie să vii. Nu o pot lăsa pe Anna să fie iarăşi rănită. Eşti fiul nostru. Eşti fiul meu, şi ne aparţii.

  — Nu, te rog! Umbra tremură.

  — Nu aparţii acestei case, sau acestor oameni!

  — Nu, nu-mi face aşa ceva!

  — Tom, Tom, fiule, ascultă-mă. întoarce-te, coboară de acolo, băiete. Anna aşteaptă; o să-ţi oferim un cămin bun, tot ce doreşti.

  Privi insistent în sus, cercetându-şi dorinţa. Umbrele se legănară, corzile plantelor fâşâiră. În cele din urmă, glasul şopti:

  — Gata, tată.

  — Tom!

  Sub lumina lunii, silueta agilă a unui băiat lunecă în jos. La Farge deschise braţele ca să-l prindă.

  În camera de sus se aprinseră luminile. De la una dintre ferestre se auzi:

  — Cine-i acolo?

  — Iute, băiete!

  Alte lumini, alte voci.

  — Opreşte-te, am o puşcă! Vinny, ai păţit ceva?

  Picioare alergând.

  Bătrânul şi băiatul traversară în fugă grădina. Răsună o împuşcătură. Glonţul izbi zidul, în momentul când trântiră poarta în urma lor.

  — Ia-o pe acolo, Tom; eu o apuc pe aici să-i păcălesc! Fugi la canal; ne întâlnim acolo peste zece minute, băiete!

  Se despărţiră.

  Luna se ascunse înapoia unui nor. Bătrânul alergă prin beznă.

  — Anna, sunt aici!

  Tremurând, femeia îl ajută să suie în barcă.

  — Unde e Tom?

  — Apare peste un minut, gâfâi La Farge.

  Priviră străduţele şi oraşul adormit. Mai erau câţiva întârziaţi: un poliţist, un paznic de noapte, un pilot de rachetă, câţiva singuratici întorcându-se de la întâlniri nocturne, patru bărbaţi şi o femeie ieşind, râzând, dintr-un bar. De undeva, se auzea muzică în surdină.

  — De ce nu vine? întrebă bătrâna.

  — O să vină, o să vină.

  La Farge nu mai era însă atât de sigur. Poate că băiatul fusese prins din nou, cumva, undeva, în drumul spre debarcader, alergând pe străzile nopţii, printre casele întunecate. Era un drum lung, chiar şi pentru un băiat. Trebuia, totuşi, să fi ajuns înaintea lui.

  Deodată, în depărtare, pe strada luminată de lună, apăru o siluetă alergând.

  La Farge scoase un strigăt, apoi amuţi, deoarece, tot în depărtare, se auzeau glasuri şi tropăituri. Pe la ferestre începură să se aprindă luminile. Silueta alerga peste piaţa largă, spre debarcader. Nu era Tom; era doar o formă ce fugea, cu chipul strălucind argintiu în lumina becurilor ce străjuiau piaţa. Pe măsură ce se apropia, deveni tot mai distinct şi mai familiar; ajungând la debarcader, era Tom! Anna deschise larg braţele. La Farge se grăbi să pornească luntrea. Era însă prea târziu.

  Piaţa cea tăcută era acum traversată de un bărbat, un altul, o femeie, alţi doi bărbaţi, domnul Spaulding, alergând cu toţii. Se opriră, consternaţi. Priviră în jur, gata să se întoarcă, deoarece nu putea fi decât un coşmar, o nebunie. Totuşi înaintară, ezitând, oprindu-se, pornind din nou.

  Era prea târziu. Noaptea, totul, luase sfârşit. La Farge răsuci între degete parâma de amarare. Se simţea înfrigurat şi singur. Oamenii ridicară şi coborâră picioarele, sub lumina lunii, plutind atât de repede, cu ochii holbaţi, până când. toţi zece, se opriră la debarcader. Priviră cu sălbăticie jos, în luntre. Ţipară.

  — Nici o mişcare, La Farge! îl fixă Spaulding cu arma.

  Acum, era limpede ce se întâmplase. Tom alergând singur pe străzile de argint, trecând pe lângă oameni. Un poliţist zărind silueta gonind. Poliţistul răsucindu-se, privind chipul, strigând un nume, începând urmărirea.

  — Stai!

  Zărind faţa unui criminal. Tot drumul, aceiaşi lucru, bărbaţi aici, femei acolo, paznici de noapte, piloţi de rachete. Figura fugind care însemna pentru ei totul, identităţi, persoane, nume. Câte nume diferite fuseseră şoptite în ultimele cinci minute? Câte chipuri diferite apăruseră pe faţa lui Tom, niciunul adevărat?

  Tot drumul, urmăritul şi urmăritorii, visul şi visătorii, prada şi copoii. Tot drumul, revelaţia bruscă, licărul ochilor cunoscuţi, strigătul unui nume vechi, vechi, amintirile altor momente, mulţimea sporind. Toţi sărind înainte pe măsură ce, ca o imagine reflectată din zece mii de oglinzi, zece mii de ochi, visul alergător se apropia şi dispărea, cu chip diferit pentru cei dinainte, cei dinapoi, cei reîntâlniţi încă, cei nevăzuţi.

  Acum se strânseseră toţi, lângă barcă, dorind visul numai pentru ei, aşa cum noi vrem ca el să fie Tom, şi nu Lavinia, sau William, sau Roger, sau oricare altul, îşi spuse La Farge. Dar acum, totul s-a terminat. Lucrurile au ajuns prea departe.

  — Coborâţi toţi! ordonă Spaulding.

  Tom coborî din barcă. Spaulding îl înşfăcă de încheietură.

  — Vii acasă cu mine. Eu ştiu.

  — Stai, interveni poliţistul. E prizonierul meu. Îi zice Dextes şi e căutat pentru omucidere.

  — Nu! gemu o femeie. E soţul meu! Cred că îmi cunosc soţul, nu?

  Alte glasuri protestară. Mulţimea se apropie. Doamna La Farge se mişcă în faţa lui Tom.

  — E fiul meu; nu aveţi nici un drept ca să-l acuzaţi, de indiferent ce anume. Plecăm imediat acasă!

  Tom tremura şi avea convulsii puternice. Părea foarte bolnav. Mulţimea se îndesi în jurul său, întinzând mâini sălbatice, căutând şi cerând.

  Tom urlă.

  Se transformă sub ochii lor. Era Tom şi James şi un bărbat pe nume Switchman, un altul numit Butterfield; era primarul oraşului, fetiţa Judith, soţul William şi soţia Clarisse. Era ca o ceară topită, modelându-se după minţile lor. Zbierară, se împinseră înainte, implorând. El urla, deschise braţele şi chipul i se dizolvă după fiecare dorinţă,

  — Tom! strigă La Farge.

  — Alice!

  — William!

  Îl înhăţară de încheieturi şi îl răsuciră până când, cu un ultim răcnet de oroare, se prăbuşi.

  Zăcea pe pavaj, ceară topită răsucindu-se, cu chipul toate chipurile, un ochi albastru, altul auriu, cu părul castaniu, roşu, blond, negru, o sprânceană stufoasă, una subţire, o palmă lătăreaţă, alta delicată.

  Stăteau în jurul lui şi îşi duceau mâinile la gură. Se aplecară.

  — E mort, rosti în cele din urmă cineva.

  Începu să plouă.

  Ploaia cădea peste oameni, şi ei priviră cerul.

  Încet, apoi mai repede, se întoarseră, începură să meargă, apoi o luară la fugă, împrăştiindu-se. Peste un minut, locul era gol. Rămaseră numai domnul şi doamna La Farge, privind în jos, mână în mână, îngroziţi.

  Ploaia cădea peste chipul de nerecunoscut.

  Anna nu spuse nimic, dar începu să plângă.

  — Hai acasă, Anna, nu putem face nimic, rosti bătrânul.

  Se urcară în barcă şi plutiră pe canalul întunecat. Intrară în casă, aprinseră focul şi îşi încălziră mâinile. Se întinseră unul lângă celălalt în pat, înfriguraţi şi slăbiţi, ascultând ploaia ce revenise pe acoperişul de deasupra lor.

  — Ia ascultă, făcu La Farge spre miezul nopţii. Ai auzit ceva?

  — Nimic, nimic.

  — Oricum, mă duc să mă uit.

  Bâjbâi prin odaia întunecoasă şi aşteptă multă vreme înaintea uşii de afară.

  O deschise şi privi.

  Ploaia curgea din cerul negru pe pragul pustiu, în canal şi printre munţii albaştri.

  Aşteptă cinci minute apoi încet, cu mâinile ude, închise şi încuie uşa.

  Noiembrie 2005: PRĂVĂLIA DE GEAMANTANE.

  Atunci când proprietarul prăvăliei de geamantane auzi ştirile în emisiunea radio de noapte, recepţionând-o tocmai de pe Pământ, pe o undă sunet-lumină, era ceva foarte îndepărtat. Proprietarul simţi cât de îndepărtat era.

  Pe Pământ avea să fie război.

  Ieşi afară ca să privească cerul.

  Da, era acolo. Pământul, pe cerul de seară, urmând soarele după dealuri. Cuvintele de la radio şi steaua aceea verde erau unul şi acelaşi.

  — Nu cred, spuse proprietarul.

  — Pentru că nu eşti acolo, rosti părintele Peregrine, care se oprise în trecere.

  — Ce vrei să zici, părinte?

  — Exact aşa a fost pe când eram mic, spuse părintele Peregrine. Am auzit despre războaie în China. Dar n-am crezut niciodată. Era mult prea departe. Şi mureau prea mulţi oameni. Era imposibil. N-am crezut nici când am văzut reportajele filmate. Ei bine, aşa este şi acum. Pământul este China. Se găseşte atât de departe încât e incredibil. Nu-i aici. Nu-l poţi atinge. Nu poţi nici măcar să-i vezi. Tot ceea ce vezi este o luminiţă verde. Două miliarde de oameni care trăiesc pe luminiţa aceea? De necrezut! Război? Nu auzim exploziile.

  — O să le auzim, făcu proprietarul. Mă gândesc mereu la oamenii care trebuiau să sosească săptămâna aceasta pe Marte. Câţi erau? Parcă vreo sută de mii trebuiau să vină luna viitoare. Ce se va întâmpla cu ei, dacă se declanşează războiul?

  — Cred că se vor întoarce. Va fi nevoie de ei pe Pământ.

  — Mda, făcu proprietarul, aş face mai bine dacă aş scutura valizele de praf. Am impresia că, din clipă în clipă, o să înceapă o vânzare puternică.

  — Crezi că toţi cei de pe Marte se vor întoarce pe Pământ, dacă acesta e Marele Război pe care îl aşteptăm cu toţii de ani de zile?

  — E curios, părinte, însă, da, cred că ne vom întoarce cu toţii Ştiu, am venit aici ca să scăpăm de necazuri – politică, bombă atomică, război, grupări opresoare, prejudecăţi, legi – ştiu. Totuşi, acolo este căminul nostru. Aşteaptă şi ai să vezi. Când prima bombă va cădea în America, cei de aici vor începe să se gândească. Nu locuiesc aici de suficient timp. Numai de doi ani. Ar fi fost altceva, dacă locuiau de patruzeci de ani, însă pe Pământ au neamuri, şi locurile lor natale. Eu, personal, nu pot să mai cred în Pământ; nu mi-l mai imaginez. Sunt însă bătrân. Nu contez. Aş putea rămâne aici.

  — Mă îndoiesc.

  — Da, cred că ai dreptate.

  Rămaseră pe verandă, privind stelele. În cele din urmă, părintele Peregrine scoase nişte bani din buzunar şi îi întinse proprietarului.

  — Pentru că tot veni vorba, dă-mi şi mie o valiză nouă. Cea verde s-a cam stricat…

  Noiembrie 2005: SEZONUL MORT.

  Sam Parkhill arătă cu mătura, îndepărtând nisipul marţian albastru.

  — Asta-i, făcu ei. Da, dom'le, ia uite! Uite la firma asta. CRENVURŞTI CALZI: LA SAM! Nu-i grozavă, Elma?

  — Sigur că da, Sam, încuviinţă nevasta lui.

  — Băiete, ce baftă pentru mine. Să mă vadă acum tipii din A Patra Expediţie. Cum naiba să nu mă bucur, când sunt pe treabă, în timp ce restul se joacă de-a soldaţii! O să facem mii, Elma, mii.

  Nevasta îl privi îndelung, în tăcere.

  — Ce s-a întâmplat cu comandantul Wilder? întrebă ea în cele din urmă. Comandantul acela care l-a ucis pe tipul care credea că o să-i ucidă pe toţi pământenii, cum îi zicea?

  — Nebunul de Spender? Era prea aiurit! Ah, comandantul Wilder? Am auzit că e pe o rachetă în drum spre Jupiter. L-au avansat. Cred că era şi el puţin nebun după Marte. Melancolic, aşa. Dacă are baftă, în douăzeci de ani se întoarce de pe Jupiter şi Pluto. Aşa-i trebuie, dacă n-a ştiut să-şi ţină gura. Şi pe când el dârdâie, uită-te la mine, uită-te la locul ăsta!

  Se găseau la o răspântie, în locul unde două autostrăzi moarte veneau şi plecau în beznă. Aici, Sam Paskhill îşi ridicase baraca de aluminiu, sclipind de lumini albe şi tremurând de muzica tonomatelor.

  Se aplecă să aranjeze o bordură din cioburi, cu care mărginise cărarea. Sticla o avea din nişte oraşe marţiene străvechi, din coline.

  — Cei mai buni crenvurşti de pe două planete! Primul om de pe Marte cu tarabă de crenvurşti! Cea mai bună ceapă, muştar şi sos picant! Nu poţi zice că nu-s pe fază. Aici e autostrada principală, acolo sunt depozitele minerale şi oraşul mort. Camioanele din Colonia Pământeană 101 trebuie să treacă pe aici douăzeci şi patru de ore pe zi! Ştiu unde-i vadul, sau nu?

  Nevastă-sa îşi cercetă unghiile.

  — Crezi că alea zece mii de rachete noi vor ajunge pe Marte? întrebă ea în cele din urmă.

  — Peste o lună, strigă el. Ce te uiţi aşa?

  — Nu mă încred în cei de pe Pământ. O să cred atunci când o să văd alea zece mii de rachete sosind cu o sută de mii de mexicani şi chinezi.

  — Clienţi, pronunţă el cu plăcere. O sută de mii de oameni flămânzi.

  — Dacă, rosti tărăgănat nevastă-sa, privind cerul, nu o să fie un război atomic. Nu mă încred în bombele atomice. Acum sunt atât de multe pe Pământ încât nu mai poţi fi sigur de nimic.

  — Ah, făcu Sam şi continuă să măture.

  Cu coada ochiului, zări o pâlpâire albastră. Înapoia lui, în aer, plutea ceva. O auzi pe nevastă-sa:

  — Sam. Te caută un prieten.

  Sam se întoarse şi văzu masca plutind în văzduh.

  — Deci te-ai întors! ridică el mătura ca pe o armă.

  Masca încuviinţă. Era tăiată din cristal albastru şi se fixa deasupra unui gât slăbănog, dedesubtul căruia fâlfăiau veşminte largi din mătase galbenă subţire. Din cutele mătăsii ieşeau două braţe din plasă argintie. Gura măştii era o fantă din care se auziră sunete muzicale, pe când veşmintele, masca, mâinile părură că se micşorează.

  — Domnule Parkhill, m-am întors ca să mai stăm de vorbă, se auzi glasul dinapoia măştii.

  — Credeam că ţi-am spus că nu vreau să te văd pe aici! strigă Sam. Şterge-o, o să-ţi dau Boala!

  — Am deja Boala, rosti vocea. Am fost unul din puţinii supravieţuitori. Am zăcut mult timp.

  — Cară-te şi ascunde-te în dealuri, acolo ţi-e locul, acolo de unde ai venit. De ce ai coborât şi mă baţi la cap? Aşa, deodată. De două ori într-o singură zi.

  — Nu-ţi vrem răul.

  — Dar eu vi-l vreau! strigă Sam, dând înapoi. Nu-mi plac străinii. Nu-mi plac marţienii. N-am mai văzut niciunul până acum. Nu-i normal. V-aţi ascuns atâţia ani şi deodată mă alegeţi tocmai pe mine. Lăsaţi-mă în pace.

  — Am venit pentru un motiv important, spuse masca albastră.

  — Dacă e vorba de locul ăsta, e al meu. Am construit cu mâinile mele localul.

  — Într-un fel, este vorba de loc.

  — Fii atent, făcu Sam. Sunt din New York. De acolo de unde vin, trăiesc alţi zece milioane, aidoma mie. Voi, marţienii, aţi mai rămas, câteva zeci, nu mai aveţi oraşe, rătăciţi prin dealuri, n-aveţi şefi, n-aveţi legi şi acum veniţi să-mi ziceţi de locul ăsta. Ei bine, vechiul trebuie să lase loc noului. Asta e legea lui a da şi a lua. Am aici o armă. Azi dimineaţă, după ce ai plecat, am luat-o şi am încărcat-o.

  — Noi, marţienii, suntem telepaţi, spuse masca cea albastră şi rece. Suntem în legătură cu unul din oraşele voastre de dincolo de oceanul secat. N-aţi ascultat la radio?

  — Aparatul meu e stricat.

  — Atunci nu ştiţi. Sunt ştiri importante. Se referă la Pământ…

  Mâna de argint făcu un gest. În ea apăru un tub de borne.

  — Să vă arăt ceva.

  — O armă! strigă Sam Parkhill.

  Peste o clipă, smulsese propriul său pistol din tocul de la şold şi trase în ceaţă, în veşminte, în masca albastră.

  Masca rămase nemişcată o clipă. Apoi, ca un cort de circ, căruia i s-au scos stâlpii de susţinere şi se prăbuşeşte, fald după fald, mătăsurile foşniră, masca coborî, ghearele de argint zornăiră pe aleea pietruită. Masca zăcea pe o grămăjoară de oase albe, tăcute şi straie.

  Sam gâfâia.

  Nevastă-sa se aplecă peste grămăjoară.

  — Nu era o armă, ridică ea tubul de bronz. Voia să-ţi arate un mesaj. E scris în şerpi, numai şerpişori albaştri. Nu-l pot citi. Tu poţi?

  — Nu, pictura asta marţiană nu era nimic. Las-o naibii! Sam privi iute în jur: Pot fi şi alţii! Trebuie să-l ascundem. Adu hârleţul!

  — Ce vrei să faci?

  — Să-l îngrop, bineînţeles!

  — Nu trebuia să-l împuşti.

  — Am greşit. Repede!

  Femeia îi întinse tăcută hârleţul.

  La ora opt, el mătura din nou în faţa localului. Nevasta lui, cu braţele încrucişate, stătea în pragul luminos.

  — Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, spuse el. O privi, apoi îşi feri ochii: Ştii că n-a fost decât jocul Sorţii.

  — Da.

  — M-au apucat dracii când l-am văzut că scoate pistolul!

  — Care pistol?

  — În fine, am crezut că. era un pistol! Îmi pare rău; îmi pare rău! De câte ori trebuie să zic?

  — Şşş, făcu Elma ducând un deget la buze. Şşş.

  — Nu-mi pasă, exclamă el. Am în spatele meu toată Corporaţia Coloniilor Pământene! Pufni: Marţienii ăştia n-o să îndrăznească…

  — Priveşte, rosti Elma, Se uită la fundul secai al mării. Scăpă mătura din mână. O ridică, şi gura îi rămase căscată, o picătură de salivă se scurse, şi brusc începu să tremure.

  — Elma, Elma, Elma! şopti el.

  — Vin, spuse Elma.

  Pe fundul străvechi al mării pluteau o duzină de nave de nisip marţiene, înalte şi cu pânze albastre, ca nişte fantome albastre, ca un fum azuriu.

  — Corăbii de nisip! Dar nu mai există, Elma, corăbiile de nisip nu mai există.

  — Alea par a fi corăbii de nisip, rosti ea.

  — Dar autorităţile le-au confiscat pe toate! Pe unele le-au, distrus şi pe altele le-au vândut la licitaţie! Sunt singurul, din toată regiunea asta blestemată, care am una şi ştiu s-o manevrez.

  — Nu cred că mai eşti, arătă ea către ocean.

  — Haide, s-o ştergem de aici!

  — De ce? întrebă ea fascinată de corăbiile marţiene.

  — Or să mă omoare! În camionetă, iute!

  Elma nu se clinti.

  Trebui să o târască înapoia localului unde se aflau cele două maşini, camioneta, pe care o utilizase regulat până cu o lună în urmă, şi vechea corabie de nisip marţiană, cumpărată de la licitaţie, zâmbind, şi pe care, în ultimele trei săptămâni, o folosise ca să transporte provizii înainte şi înapoi peste fundul lucios al oceanului. Îşi privi camioneta şi îşi aduse aminte. Motorul era pe jos; se chinuia cu el de două zile.

  — Camioneta nu prea pare în regulă, remarcă Elma.

  — Corabia de nisip. Urcă!

  — Să te las să mă duci într-o corabie de nisip? O, nu!

  — Sus! Pot!

  O împinse înăuntru, sări după ea, trase cârma şi lăsă pânza azurie să se umfle sub vântul serii.

  Stelele erau strălucitoare, iar corăbiile marţiene pluteau peste nisipurile şuierătoare. La început, corabia lui nu vru să se clintească, apoi îşi aminti de ancora înfiptă în nisip şi o trase sus.

  — Aşa!

  Vântul împinse corabia de nisip peste fundul mării secate, deasupra cristalelor de atâta vreme îngropate, dincolo de coloane, de porturi din marmură şi cupru, de oraşe albe şi moarte, dincolo de faleze purpurii, în depărtare. Siluetele corăbiilor marţiene rămaseră în urmă, apoi începură să urmărească corabia lui Sam.

  — Cred că le-am arătat eu, ce Dumnezeu! răcni Sam. Mergem la Corporaţia Rachetelor. Ei o să-mi acorde protecţie! Merge iute.

  — Dacă voiau, te-ar fi putut opri, comentă Elma obosită. Pur şi simplu, nu şi-au bătut capul.

  — Hai, hai, râse el. De ce să mă lase? Nu, nu sunt destul de rapizi, asta-i tot?

  — Crezi? îi arătă Elma în spate.

  Bătrânul nu se întoarse. Simţi suflând un vânt rece. Îi era teamă să se întoarcă. Simţi ceva pe locul dinapoia lui, ceva fragil ca o răsuflare într-o dimineaţă geroasă, ceva azuriu precum fumul lemnelor în amurg, ceva aidoma dantelei albe şi vechi, ca o ninsoare, ca bruma gheţoasă a iernii pe iarba delicată.

  Se auzi un sunet ca o farfurie de cristal spărgându-se – râset. Apoi linişte. Se întoarse.

  Tânăra stătea tăcută pe locul de la cârmă. Încheieturile îi erau subţiri ca nişte ţurţuri, ochii limpezi şi largi ca lunile, ficşi şi albi. Vântul răbufni şi, aidoma unei imagini într-o apă rece, ea se încreţi şi se undui, mătasea îndepărtându-se de trupul ei fragil, în zdrenţe de ploaie albastră.

  — Întoarce-te, vorbi ea.

  — Nu.

  Sam tremura, tremuratul delicat şi abia vizibil, înfricoşat, al unei viespi, nehotărâtă între spaimă şi ură.

  — Plecă de pe corabia mea!

  — Aceasta nu este corabia ta, rosti imaginea. Este tot atât de veche ca şi lumea noastră. A navigat pe oceanele de nisip, cu zece mii de ani în urmă, când oceanele au dispărut şi porturile erau pustii, iar tu ai venit şi ai luat-o, ai furat-o. Acum întoarce-o şi du-te înapoi la răspântie. Trebuie să vorbim cu tine. S-a întâmplat ceva important.

  — Cară-te de pe corabia mea! răcni Sam.

  Scoase pistolul din toc şi pielea scârţâi. Ţinti atent:

  — Sări până număr la trei sau…

  — Nu! strigă fata. Nu o să-ţi fac nici un rău. Nici ceilalţi. Am venit cu gânduri paşnice!

  — Unu, făcu Sam.

  — Sam! rosti Elma.

  — Ascultă-mă, continuă fata.

  — Doi, armă Sam pistolul.

  — Sam! strigă Elma.

  — Trei, zise Sam.

  — Noi vrem doar…, începu fata.

  Pistolul detună.

  Sub lumina soarelui, zăpada se topeşte, cristalele se evaporă în aburi, în nimic. În lumina focului, vaporii dansează şi dispar. În inima unui vulcan, lucrurile fragile explodează şi dispar. Fata, în focul armei, în căldură, sub şoc, se îndoi ca o eşarfă moale, se topi ca o figurină de cleştar. Ce mai rămase din ea, gheaţă, fulgi de zăpadă, fum, se risipiră în vânt. Locul de la cârmă rămase gol.

  Sam puse pistolul în toc faţă să-şi privească nevasta.

  — Sam, vorbi ea după încă un minut de mers şoptit peste oceanul de nisip de culoarea lunii, opreşte corabia.

  O privi şi chipul îi era palid.

  — Nu, nu. Nu după atâta timp, nu mai mă păcăleşti.

  Ea îi privi mâna de pe pistol.

  — Cred că da, făcu ea. Cred că ai fi în stare să o faci.

  Bărbatul îşi smuci capul dintr-o parte în alta, strângând în mână bara cârmei.

  — Elma, e o nebunie. Într-un minut ajungem în oraş, scăpăm!

  — Da, răspunse nevasta lui, întinzându-se pe spate în corabie.

  — Elma, ascultă-mă.

  — Nu am ce asculta, Sam.

  — Elma!

  Treceau printr-un orăşel alb, descins parcă de pe o tablă de şah, şi, în ura şi frustrarea lui, trimise şase gloanţe printre turnurile de cristal. Oraşul se dizolvă într-o ploaie de cleştar străvechi şi cioburi de cuarţ. Se prăbuşi în ţăndări, ca o sculptură în săpun. Nu mai exista. El izbucni în râs şi trase iarăşi, şi un ultim turn, o ultimă piesă de şah, luă foc, arse şi, în cioburi azurii, se înălţă spre stele.

  — Le arăt eu! O să le arăt la toţi!

  — Dă-i drumul, arată-ne, Sam, vorbi ea din umbră.

  — Alt oraş! Sam reîncărcă pistolul. Să vezi cum îl aranjez eu!

  Corăbiile fantomă albastre îi urmau, apropiindu-se constant. La început nu le observă. Era conştient doar de un şuierat şi de ţiuitul ascuţit al vântului, aidoma scrâşnetului de oţel pe nisip, căci era sunetul produs de provele ascuţite ca briciul ale corăbiilor de nisip, hârşâind pe fundul oceanului, cu fanioanele lor roşii şi albastre fâlfâind. În lumina azurie, corăbiile erau imagini de un albastru închis, iar bărbaţii mascaţi, cu chipuri argintii, cu stele albastre în loc de ochi, cu urechi cizelate din aur; cu obraji de poleială şi buze din rubine, bărbaţi cu braţele încrucişate, urmărindu-i, marţieni.

  Una, două, trei, numără Sam. Corăbiile marţiene se apropiau.

  — Elma, Elma, nu-i mai pot ţine!

  Elma nu răspunse şi nici nu se ridică de pe locul ei.

  Sam trase de opt ori cu pistolul. Una dintre corăbiile de nisip se destrămă, pânzele, bordul de smarald, niturile din bronz, cârma albă ca luna şi toate imaginile din ea.

  Bărbaţii mascaţi, cu toţii, se prăvăliră pe nisip şi se împrăştiară în flăcări şi apoi fum portocaliu. Însă celelalte corăbii se apropiau.

  — Mă prind, Elma! strigă el. Or, să mă ucidă!

  Azvârli ancora. Zadarnic. Pânzele căzură, pliindu-se, oftând. Corabia se opri. Vântul se opri. Fuga se opri. Marte rămase nemişcat în vreme ce corăbiile maiestuoase ale marţienilor se apropiară şi ezitară deasupra lui.

  — Pământene, răsună un glas, venind de undeva de sus.

  O mască de argint se mişcă. Buzele din rubine sclipiră de cuvinte.

  — Nu am făcut nimic!

  Sam privi toate chipurile, o sută la număr, care îl înconjurau. Nu mai rămăseseră mulţi marţieni pe Marte – cu totul, o sută, o sută cincizeci. Şi cea mai mare parte a lor se găseau acum acolo, în oceanul secat, în corăbiile lor reînviate, lângă oraşele moarte, dintre care unul tocmai se prăbuşise aidoma unui vas fragil lovit de o piatră. Măştile argintii sclipiră.

  — A fost o greşeală, explică el coborând din corabie, cu soţia lui prăbuşită sub punte, ca o femeie moartă. Am venit pe Marte ca orice om de afaceri cinstit. Am folosit un surplus de materiale de la o rachetă eşuată şi mi-am construit cel mai grozav local pe care I-aţi văzut vreodată aici, la răspântie… ştiţi unde este. Trebuie să recunoaşteţi că-i frumoasă. Râse şi privi în jur: După aia, a venit marţianul ăla… ştiu că era prieten de-al vostru. Vă asigur că moartea lui a fost un accident. Nu voiam altceva decât un local care să vândă crenvurşti fierbiţi, sigurul de pe Marte, primul şi cel mai important. Înţelegeţi cum vine? Aveam să servesc cei mai grozavi crenvurşti, cu sos picant, ceapă şi suc de portocale.

  Măştile de argint nu se clintiră. Ardeau sub lumina lunii. Ochii galbeni străluceau deasupra lui Sam. Simţi cum i se strânge stomacul, cum i se întăreşte şi se face pietroi. Îşi aruncă arma în nisip.

  — Mă predau.

  — Ridică-ţi arma, vorbiră marţienii în cor.

  — Ce?

  — Pistolul.

  O mână înzorzonată flutură de pe copastia unei corăbii albastre.

  — Ridică-l. Pune-l bine.

  Ridică pistolul, neîncrezător.

  — Acum, rosti vocea, întoarce corabia şi ia-o spre localul tău.

  — Acum?

  — Acum, repetă glasul. Nu o să-ţi facem nici un rău. Ai fugit înainte de a putea să-ţi explicăm. Vino.

  Corăbiile cele mari se întoarseră cu uşurinţa unor raze de lună. Pânzele-aripi fluturară în aer, scoţând un zgomot de bătăi uşoare din palmă. întorcându-se, măştile scânteiară, incendiind umbrele.

  — Elma! Sam se împiedică prin corabie. Scoală-te, Elina. Ne întoarcem.

  Era agitat. Aproape că se bâlbâia, uşurat.

  — Nu mă vor răni şi nici ucide, Elma. Scoală-te, iubit-o, scoală-te.

  — Ce… ce?

  Elma clipi încet, privind în jur, în timp ce corabia intră iarăşi în vânt, urcă, ca în vis, pe o banchetă şi căzu acolo, ca un sac de cartofi, fără să rostească altceva.

  Nisipul lunecă pe sub corabie. După o jumătate de oră, se găseau înapoi la răspântie, corăbiile ancorate şi toţi coborâţi din ele.

  Conducătorul stătea în faţa lui Sam şi Elma, cu o mască formată din aramă lustruită: ochii, simple despicături de un albastru închis, gura, o fantă din care cuvintele pluteau în vânt.

  — Pregăteşte-ţi localul, spuse vocea. O mână înmănuşată în diamante flutură: Pregăteşte cratiţele, prepară mâncărurile şi vinurile cele ciudate, căci diseară este, într-adevăr, o seară măreaţă!

  — Adică, făcu Sam, o să mă lăsaţi să rămân aici?

  — Da.

  — Nu sunteţi furioşi pe mine?

  Masca era rigidă, sculptată, rece şi oarbă.

  — Pregăteşte-ţi localul, repetă glasul încet. Şi ia asta.

  — Ce-i asta?

  Sam se încruntă la sulul din foiţă argintie pe care, în hieroglife, dansau figuri şerpuitoare.

  — Este teritoriul dăruit ţie, de la munţii de argint până la colinele albastre şi de la marea moartă la văile de smarald şi piatra-lunii, vorbi Conducătorul.

  — A-al meu? întrebă Sam stupefiat.

  — Al tău.

  — O sută de mii de mile de teritoriu?

  — Ale tale.

  — Ai auzit, Elma?

  Elma stătea pe sol, cu spatele rezemat de scheletul din aluminiu al tarabei, ţinând ochii închişi.

  — Dar de ce, de ce… de ce mi-l dăruiţi mie? întrebă Sam, căutând să privească dincolo de fantele ochilor de metal.

  — Nu este totul. Uite.

  Apărură alte şase suluri. Se citiră denumirile, se anunţară teritoriile.

  — Păi, asta înseamnă jumătate din Marte! Sunt proprietarul unei jumătăţi din Marte!

  Sam scutură sulurile din pumnii săi. Le agită către Elma, sufocându-se de râs.

  — Elma, ai auzit?

  — Am auzit, răspunse ea privind cerul.

  Părea că urmărea ceva. Devenise puţin mai atentă.

  — Vă mulţumesc, oh, cât vă mulţumesc, se adresă Sam măştii.

  — Diseară este seara cea mare, vorbi masca. Fii pregătit.

  — Voi fi. Ce este… o surpriză? Rachetele sosesc mai devreme decât credeam noi, cu o lună mai devreme de pe Pământ? Zece mii de rachete, aducând colonişti, mineri, muncitori şi nevestele lor, o sută de mii de oameni? N-o să fie grozav, Elma? Vezi, ţi-am spus. Ţi-am spus eu că oraşul ăla n-o să rămână pe vecie cu o mie de locuitori. Vor mai verii cincizeci de mii, apoi, luna viitoare, încă o sută de mii, iar până la sfârşitul anului, cinci, milioane de pământeni. Şi eu voi avea singurul local cu crenvurşti fierbinţi amplasat pe cea mai aglomerată autostradă spre exploatările miniere!

  Masca pluti pe vânt.

  — Te părăsim. Pregăteşte-te. Teritoriile sunt ale tale.

  Sub vântul lunii, corăbiile străvechi se întoarseră şi plutiră peste nisipurile mişcătoare aidoma petalelor metalice ale unei flori, aidoma unor pene albastre, ca nişte fluturi azurii, imenşi şi tăcuţi, măştile sclipind şi scânteind până ce ultima lucire, ultima culoare se pierdu printre coline.

  — Elma, de ce au făcut-o? De ce nu m-au ucis? Ei nu ştiau? Ce s-a întâmplat cu ei? Elma, tu înţelegi? O scutură de umeri: Sunt proprietarul unei jumătăţi din Marte!

  Femeia privea cerul nopţii, aşteptând.

  — Haide, spuse el. Trebuie să pregătim totul. Să punem crenvurştii la fiert, chiflele la încălzit, să gătim sosul picant, să curăţim şi tocăm ceapa, să căutăm mirodeniile, să punem şerveţelele şi să facem curăţenie! Hei!

  Făcu câţiva paşi de dans, pocnindu-şi călcâiele.

  — Măi băieţi, ce bucurie; da, dom'le, e grozav, cântă el fals. Asta-i ziua mea băftoasă!

  Puse crenvurştii la fiert, tăie chiflele, tocă ceapa; totul într-o frenezie.

  — Gândeşte-te, marţianu' ăla zicea de-o surpriză. Asta poate însemna un sigur lucru, Elma. Sutele alea de mii de oameni venind înainte de termen, în seara asta, dintre toate serile! O să fim asaltaţi. Zile întregi o să muncim peste program, cu atâţia turişti fâţâindu-se de colo-colo. Ia gândeşte-te, ce de bani, Elma!

  Ieşi şi se uită la cer. Nu văzu nimic.

  — Poate chiar peste un minut, rosti el inhalând recunoscător aerul rece, ridicând braţele şi bătându-se cu pumnii în piept. Ah!

  Elma nu spuse nimic. Curăţa, tăcută, cartofi pentru ca să-i prăjească, uitându-se mereu spre cer.

  — Sam, vorbi ea după o jumătate de oră. Uită-te.

  El privi şi văzu.

  Pământul.

  Răsărea plin şi verde, ca o piatră preţioasă, deasupra dealurilor.

  — Bunul şi bătrânul Pământ, şopti el cu dragoste. Bunul, bătrânul şi minunatul Pământ. Trimite-mi flămânzii tăi. Ceva, ceva… cum era poezia aia? Trimite-mi înfometaţii tăi, bătrâne Pământ. Aici e Sam Parkhill, cu crenvurştii fierţi, sosul făcut, totul curat bec. Haide, Pământule, trimite-mi rachetele tale!

  Ieşi afară, ca să-şi privească localul. Stătea acolo, perfect, aidoma unui ou proaspăt, lăsat pe fundul oceanului secat, singurul nucleu de lumină şi căldură peste sute de mile de pustiu. Era ca o inimă bătând singuratică într-un trup mare şi întunecat. Se simţi mişcat de atâta mândrie şi-l privi cu ochi umezi.

  — Zău dacă nu te face să te simţi umil, rosti el printre aromele de bucătărie, de cârnaţi, chifle şi unt: Haide, invită el stelele de pe cer. Care-i primul client?

  — Sam, spuse Elma.

  Pe cerul întunecat, Pământul se transformă.

  Luă foc.

  O parte din el păru că se fărâmiţează într-un milion de bucăţi, de parcă explodase un mozaic gigantic. Vreme de un minut, străluci cu un foc necurat, de trei ori mărimea normală, apoi se micşoră.

  — Ce-a fost asta? privi Sam focul cel verde din cer.

  — Pământul, răspunse Elma încleştându-şi mâinile.

  — Nu poate fi Pământul, nu e Pământul! Nu, nu, ăla nu-i Pământul! Nu poate să fie.

  — Adică acum nu mai este Pământul? îl privi Elma. Da, acela nu mai este Pământul. Nu, nu este; asta voiai să spui?

  — Nu mai e Pământul… oh, nu, nu se poate, gemu el. Rămase pe loc, cu braţele atârnându-i pe lângă trup, cu gura deschisă, ochii largi şi opaci, neclintit.

  — Sam, îl strigă ea şi, pentru prima dată de zile întregi, ochii îi erau strălucitori: Sam?

  Bărbatul ridică ochii către cer.

  — Ei? făcu ea.

  Privi în jur, în tăcere. Apoi, brusc, îşi pocni braţul cu un prosop ud.

  — Mai aprinde becuri, dă drumul la muzică şi deschide uşile. O să mai vină un transport de clienţi, peste un milion de ani. Trebuie să fim pregătiţi, da, dom'le.

  Sam nu se clinti.

  — Ce loc bun pentru un local, urmă femeia. Se întinse, luă o scobitoare dintr-un borcan şi o puse între dinţi. Să-ţi zic un secreţel, Sam, şopti ea aplecându-se înainte. Ăsta cred că o să fie un sezon mort.

  Noiembrie 2005: PÂNDARII.

  În noaptea aceea, ieşiră cu toţi şi priviră cerul. Îşi părăsiră cinele, băile sau gătitul pentru spectacol, ieşiră pe verandele lor nu-chiar-atât-de-noi şi priviră steaua cea verde care era Pământul acum. Era un gest fără efort conştient, o făcură cu toţii, încercând să înţeleagă ştirile auzite la radio, cu un moment înainte. Acolo era Pământul şi războiul care se apropia, precum şi sute de mii de mame sau bunici, taţi sau fraţi, mătuşi, unchi sau veri. Stăteau pe verande şi se străduiau să creadă în existenţa Pământului, cam tot aşa cum, odată, se străduiseră să creadă în existenţa lui Marte; era reversul problemei. Din punctul de vedere al tuturor intenţiilor şi ţelurilor, Pământul era ca şi mort; plecaseră de trei, patru ani de pe el. Spaţiul era un anestezic; şaptezeci de milioane de mile te amorţeau, îţi adormeau memoria, depopulau Pământul, ştergeau trecutul şi permiteau, astfel, oamenilor să-şi vadă de treburi. Acum însă, în seara aceea, morţii înviau, Pământul era locuit iarăşi, amintirile se trezeau, un milion de nume erau rostite: Ce făcea cutare-şi-cutare în seara asta, pe Pământ? Ce făcea ăla, sau ăla? Oamenii de pe verande se priviră unii pe ceilalţi cu coada ochiului?

  La ora nouă, Pământul păru că explodează, luă foc şi arse.

  Oamenii de pe verande ridicară palmele, încercând parcă să stingă focul.

  Aşteptară.

  Până la miezul nopţii, focul se stinse. Pământul continua să se afle acolo. De pe verande se ridică un suspin, ca vântul toamnei.

  — N-am auzit de mult veşti de la Harry.

  — E sănătos.

  — Ar trebui să-i trimitem un mesaj mamei.

  — N-a păţit nimic.

  — Oare?

  — Ei, nu-ţi mai face griji.

  — Chiar crezi că n-a păţit nimic?

  — Bineînţeles, bineînţeles; hai la culcare.

  Nu se clinti însă nimeni. Farfuriile sleite fură duse pe peluze şi aşezate pe mese pliante, şi oamenii ciuguliră încet din ele până ce ora două şi mesajul sunet-lumină fulgeră de pe Pământ. Puteau citi sclipirile în codul Morse, care pâlpâiau ca un licurici îndepărtat:

  CONTINETUL AUSTRALIAN PULVERIZAT ÎN EXPLOZIE PREMATURĂ A STOCULUI DE ARME ATOMICE. LOS ANGELES ŞI LONDRA BOMBARDATE. RĂZBOI. VENIŢI ACASĂ. VENIŢI ACASĂ. VENIŢI ACASĂ.

  Se ridicară de la mesele lor.

  VENIŢI ACASĂ VENIŢI ACASĂ. VENIŢI ACASĂ.

  — Aţi mai primit anul ăsta veşti de la fratele vostru, Ted?

  — Ştii doar. Cu taxele de cinci dolari scrisoarea, nu scriem prea mult.

  VENIŢI ACASĂ.

  — Mă gândeam la Jane; o ţii minte pe Jane, surioara mea mai mică?

  VENIŢI ACASĂ.

  La ora trei în dimineaţa geroasă, proprietarul prăvăliei de valize ridică privirea. Pe stradă venea o mulţime de oameni.

  — Am ţinut special deschis până acum. Ce doriţi, domnule?

  Până în zori, vânduse toate geamantanele.

  Decembrie 2005: ORAŞELE TĂCUTE.

  Pe ţărmul oceanului marţian secat se afla un orăşel alb şi tăcut. Orăşelul era pustiu. Nimeni nu îl străbătea. În prăvălii, lumini singuratice ardeau toată ziua. Uşile magazinelor erau deschise, de parcă oamenii fugiseră fără să folosească cheile. Reviste, aduse cu o lună înainte de pe Pământ, în racheta argintie, fâlfâiau, neatinse, îngălbenindu-se, pe rafturi din sârmă, în faţa chioşcurilor tăcute.

  Orăşelul era mort. Paturile sale erau goale şi reci. Singurul zgomot era bâzâitul cablurilor de tensiune şi al dinamurilor, încă vii, prin ele însele. Apa curgea în băi uitate, se revărsa în saloane, pe verande, apoi mai jos prin grădiniţe, hrănind flori neglijate. În sălile de spectacole, întunecoase, guma de mestecat de sub multe scaune începu să se întărească, purtând încă în ea amprente de dinţi.

  Dincolo de orăşel se găsea un rachetoport. Puteai încă simţi mirosul aspru, de pârlit, în locul unde ultima rachetă decolase către Pământ. Dacă puneai o fisă în lunetă şi o îndreptai spre Pământ, puteai avea şansa de a vedea războiul cel mare de acolo. Poate reuşeai să vezi explozia New Yorkului. Poate zăreai Londra, acoperită cu un soi nou de ceaţă. Poate că aşa se putea înţelege de ce se abandonase orăşelul acela marţian. Cât de rapidă fusese evacuarea? Intră în orice prăvălie şi apăsă pe clapa DESCHIS. Sertarele caselor de bani ţâşnesc, strălucitoare şi zăngănind de monezi. Războiul acela de pe Pământ trebuie să fi fost tare rău…

  Pe bulevardele pustii ale orăşelului, fluierând încet, şutând concentrat într-o cutie de conserve, mergea un bărbat înalt şi zvelt. Ochii îi străluceau cu o privire întunecată şi potolită, de singurătate. Îşi mişcă mâinile osoase prin buzunare, zornăind fise noi. Din când în când, azvârlea câte o fisă pe jos. Râdea atunci, reţinut, şi îşi continua drumul, semănând peste tot monezi lucitoare.

  Se numea Walter Gripp. Avea o extracţie minieră şi o colibă, hăt departe, printre colinele albastre şi, la fiecare două săptămâni, venea la oraş ca să-şi caute o femeie inteligentă şi liniştită cu care să se însoare. De-a lungul anilor, revenise mereu la colibă, singur şi dezamăgit. Cu o săptămână în urmă, sosind în orăşel, îl găsise pustiu!

  Fusese atât de surprins în ziua aceea, încât fugise într-un local cu delicatese, deschisese uşa cămării şi comandase un sandviş triplu cu friptură.

  — Vineee! răcnise tot el, cu un şervet pe braţ.

  Scoase friptură şi pâine coaptă cu o zi înainte, pusese o masă, se invitase să ia loc, şi mâncă până când trebui să plece şi să caute o farmacie, unde ceru un bicarbonat. Farmacistul, un tip pe nume Walter Gripp, fu uluitor de serviabil şi îi pregăti imediat unul efervescent.

  Îşi ticsi buzunarele cu bani, tot ce putut să găsească. Încărcă un camion jucărie cu bancnote de zece dolari şi străbătu întregul orăşel. Când ajunse la periferie, îşi dădu brusc seama cât de prost era. Nu avea nevoie de bani. Duse înapoi bancnotele, scoase din propriul său portofel un dolar, ca să plătească sandvişurile, îi dădu drumul în casa de bani a localului, şi adăugă un bacşiş.

  În seara aceea se bucură de o baie turcească fierbinte, un fileu în sânge cu garnitură de ciuperci, sherry sec, de import, şi căpşuni flambate. Îşi găsi un costum nou, din lână bleumarin, şi o pălărie gri, ce se balansa straniu pe capul său alungit. Băgă fise într-un tonomat care cânta „Vechea mea gaşcă”. Umplu cu fise vreo douăzeci de tonomate, prin tot orăşelul. Străzile pustii şi noaptea răsunau de acordurile triste ale cântecului, în timp ce el mergea, înalt, zvelt şi singur, cu pantofii lui noi bocănind puţin, strângând pumnii reci în buzunare.

  Astea avuseseră însă loc cu o săptămână în urmă. Dormea într-o casă bună de pe Bulevardul Marde, se deştepta dimineţile la ora nouă, făcea baie şi rătăcea prin oraş după şuncă şi ouă. Nu trecea nici o dimineaţă fără să dezgheţe o tonă de carne, legume şi prăjituri cu cremă de lămâie, destul ca să dureze zece ani, până când rachetele aveau să se întoarcă de pe Pământ, dacă aveau să se mai întoarcă vreodată.

  Acum, se plimba de colo-colo, privind femeile manechine din vitrinele colorate, roze şi frumoase. Pentru prima dată, simţi cât de mort era oraşul. Bău o halbă de bere şi suspină încet:

  — Da, sunt complet singur.

  Intră în Elite Theater ca să-şi proiecteze un film, ca să uite de singurătate. Sala era cavernoasă, goală, ca un cavou cu fantome târându-se negre şi cenuşii pe ecranul imens. Înfiorându-se, ieşi din locul acela bântuit.

  Hotărât să se întoarcă acasă, tocmai parcurgea o stradă laterală, aproape în fugă, atunci când auzi telefonul.

  Ascultă.

  În casa cuiva sună telefonul.

  Cineva trebuie să răspundă la telefon, reflectă el. Se aşeză pe trotuar, într-o doară, ca să-şi scoată o pietricică din pantof.

  — Cineva! răcni el, sărind în sus. Eu! Dumnezeule, ce m-a apucat!

  Se întoarse. Care era casa? Aceea! Traversă în goană peluza, sui treptele, intră în casă, parcurse un coridor întunecat. Smulse receptorul.

  — Alo! zbieră el. Zzzzzzzzz.

  — Alo, alo!

  La capătul celălalt al firului se auzea tonul.

  — Alo! mai urlă o dată şi trânti receptorul. Idiotule! Stăteai pe trotuar, tâmpitule! Oh, prostul dracului! Strânse telefonul din răsputeri.

  — Haide, mai sună o dată! Hai!

  Nu se gândise niciodată că pe Marte ar mai fi putut rămâne şi alţi oameni. Nu văzuse pe nimeni pe toată săptămâna. Se gândise că şi celelalte oraşe erau la fel de pustii.

  Acum, privind telefonul cel mic, negru şi teribil, se cutremură. Sistemele telefonice interurbane legau toate oraşele de pe Marte. Din care dintre cele treizeci de oraşe venise apelul?

  Nu ştia.

  Aşteptă. Intră în bucătăria străină, găsi nişte afine congelate şi le mâncă nervos.

  — Nu era nimeni la celălalt capăt al firului, mormăi el. Poate că, pe undeva, s-a făcut un scurtcircuit şi telefonul a sunat singur.

  Dar, nu auzise oare un păcănit, ceea ce însemna că, undeva, departe, cineva pusese receptorul în furcă? Rămase toată noaptea acolo.

  — Nu din cauza telefonului, îşi spuse el. Pur şi simplu, n-am ceva mai bun de făcut.

  Ascultă ceasul ticăind.

  — Ea nu o să mai telefoneze. Nu o să mai sune la un număr care nu a răspuns. Probabil că, chiar acum, telefonează altor case din oraş! Şi eu stau… Ia stai! izbucnii el în râs. De ce am spus „ea”?

  Clipi.

  — Putea foarte bine să fie un „el”, nu? o Inima îşi încetini bătăile. Se simţi înfrigurat şi stors. Dorea foarte mult să fi fost o „ea”.

  Ieşi din casă şi se opri în mijlocul străzii, în zorii zilei.

  Ascultă. Nici un sunet. Nici o pasăre. Nici o maşină. Doar bătăile inimii sale. Bătaie, pauză, iarăşi bătaie. Îl durea capul de atâta concentrare. Vântul adia încet, oh, atât de încet, fluturându-i haina.

  — Şşş, şopti el. Ascultă.

  Parcurse lent un cerc, întorcând capul de la o casă la alta.

  O să mai telefoneze şi la alte numere, se gândi el. Trebuie să fie o femeie. De ce? Numai o femeie ar fi dat telefoane. Un bărbat nu. Un bărbat e independent. Eu am telefonat cuiva? Nu! Nici nu m-am gândit la aşa ceva. Trebuie să fie o femeie. Trebuie să fie, ce Dumnezeu!

  Ascultă.

  Undeva, departe, sub stele, sună un telefon.

  Alergă. Se opri să asculte. Ţârâitul, încetişor. Alergă mai departe. Mai tare. Apucă pe o străduţă. Şi mai tare! Trecu de şase case, alte şase. Mai tare! Alese o clădire, dar uşa era încuiată.

  Telefonul suna înăuntru.

  — Fir-ai a dracu! Smuci de clanţă.

  Telefonul suna.

  Azvârli în fereastră cu un scaun de pe verandă, şi sări înăuntru după el. Telefonul amuţi înainte ca să-l atingă.

  Se împletici prin casă, sparse oglinzi, sfâşie perdele şi lovi cu picioarele în aragazul din bucătărie.

  În cele din urmă, epuizat, luă cartea de telefoane ce conţinea toate aparatele de pe Marte. Cincizeci de mii de nume.

  Începu cu numărul unu.

  Amlia Ames. Formă numărul ei din Noul Chicago, la o sută de mile peste oceanul cel secat.

  Nici un răspuns.

  Numărul doi locuia în Noul New York, la cinci mii de mile dincolo de munţii albaştri.

  Nici un răspuns.

  Îl formă pe al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea, al şaptelea, al optulea, cu degetele tremurânde, incapabile să mai strângă de receptor.

  — Alo? răspunse vocea unei femei.

  — Alo, oh, Dumnezeule, alo! răcni Walter.

  — Aceasta este o înregistrare, recită glasul femeii. Doamna Helen Arasumian nu este acasă. Doriţi să-i lăsaţi un mesaj pe bandă magnetică, ca să vă poată suna când revine? Alo? Aceasta este o înregistrare. Doamna Helen Arasumian nu este acasă. Doriţi să-i lăsaţi un mesaj…

  Bărbatul închise telefonul. Rămase, cu buzele tremurând.

  După ce se mai gândi puţin, formă încă o dată numărul.

  — Când doamna Helen Arasumian se întoarce, rosti el, spuneţi-i să se ducă dracului.

  Telefonă la centralele telefonice din Joncţiunea Marte, Noul Boston, Arcadia şi Roosevelt City, apreciind că erau locurile cele mai logice din care se putea telefona; apoi telefonă la primăriile locale şi la alte instituţii publice din fiecare oraş. Sună la cele mai bune hoteluri. Orice femeie apreciază luxul.

  Brusc, se opri, pocni din palme şi râse. Bineînţeles! Căută în cartea de telefoane şi formă un număr interurban, la cel mai mare coafor din Noul Texas City. Dacă exista vreun loc pe unde să se învârtă o femeie, punându-şi creme pe faţă şi stând sub o cască, acela nu putea fi decât un coafor sclipitor, capitonat în catifea!

  Telefonul sună. La celălalt capăt al firului, cineva ridică receptorul.

  — Alo! se auzi vocea unei femei.

  — Dacă acolo e o înregistrare, anunţă Walter Gripp, vin şi fac totul praf.

  — Aceasta nu e o înregistrare, răspunse glasul de femeie. Alo! Oh, alo, există un om viu! Unde eşti? chicoti ea încântată.

  Walter fu gata să se prăbuşească.

  — Tu!

  Se ridică tremurând, cu ochii scânteind.

  — Dumnezeule, ce noroc! Cum te cheamă?

  — Genevieve Selsor! Oh, începu ea să plângă, ce fericită sunt să te aud, indiferent cine ai fi!

  — Walter Gripp!

  — Walter, alo, Walter!

  — Alo, Genevieve!

  — Walter. E un nume aşa frumos. Walter, Walter!

  — Mulţumesc.

  — Walter, unde eşti?

  Vocea ei era blândă, dulce şi educată. Bărbatul apăsă receptorul de ureche ca să-i audă şoaptele alinătoare. Simţea cum pluteşte deasupra podelei. Obrajii îi ardeau.

  — Sunt în Marlin Village, răspunse el. Am… Zzzzz.

  — Alo? Zzzzz.

  Păcăni în furcă. Nimic.

  Undeva, vântul doborâse un stâlp telefonic. Genevieve Selsor dispăruse pe cât de repede apăruse.

  Formă iarăşi numărul, însă telefonul nu mai suna.

  — Oricum, ştiu unde să o găsesc.

  Ieşi în fugă din casă. Soarele tocmai se înălţa, pe când el scoase automobilul din garajul străin, îi umplu bancheta din spate cu alimente din bucătărie şi porni pe autostradă cu o sută treizeci de kilometri la oră, îndreptându-se către Noul Texas City.

  O mie şase sute de kilometri, îşi spuse. Genevieve Selsor, stai calmă, o să auzi în curând de mine!

  Claxonă din răsputeri la fiecare cot al autostrăzii.

  La asfinţit, după o zi imposibilă de condus, trase pe margine, îşi azvârli pantofii strâmţi, se întinse pe banchetă şi coborî pălăria cea gri peste ochii săi obosiţi. Răsuflarea îi deveni înceată şi regulată. Vântul sufla, iar stelele străluceau blânde deasupra lui în noul amurg. Munţii marţieni se ridicau de jur împrejur, bătrâni, de milioane de ani. Lumina stelelor scânteia pe turlele unui orăşel marţian, nu mai mare decât un joc de şah, cocoţat în colinele albastre.

  Bărbatul zăcea pe jumătate între vis şi trezie. Şopti. Genevieve. Oh, Genevieve, dulce Genevieve, fredonă el încet, anii pot veni, anii pot pleca. Dar Genevieve, dulce Genevieve… Simţea o căldură prin el. Auzi oftând vocea ei blândă, răcoroasă şi dulce. Alo, oh, alo, Walter! Aceasta nu e o înregistrare. Unde eşti, Walter, unde eşti?

  Suspină şi întinse un braţ ca să o atingă sub lumina stelelor. Pletele lungi şi negre fluturând în vânt; era minunată. Şi buzele ca murele roşii. Obrajii, trandafiri umezi, proaspăt culeşi. Şi trupul, ca o ceaţă limpede şi diafană, în timp ce glasul ei blând, răcoros şi dulce îi murmura din nou cuvintele cântecului cel vechi şi trist Oh, Genevieve, dulce Genevieve, anii pot veni, anii pot pleca…

  Adormi.

  Ajunse în Noul Texas City la miezul nopţii. Opri înaintea coaforului Deluxe, strigând. Se aştepta ca ea să alerge afară, numai parfum, numai râs.

  Nu se întâmplă nimic.

  — A adormit.

  Se îndrepta către uşă.

  — Am venit! strigă el. Hei, Genevieve!

  Oraşul dormea în liniştea lunilor duble. Undeva, vântul flutură prelata unei marchize.

  Deschise larg uşile din sticlă şi păşi înăuntru.

  — Hei! Râse stânjenit: Nu te piti! Ştiu că eşti aici!

  Căută în fiecare separeu.

  Găsi pe jos o batistă micuţă. Mirosea atât de minunat încât îl amuţi.

  — Genevieve, şopti el.

  Şofă pe străzile pustii, însă nu zări nimic.

  — Dacă e o glumă…

  Încetini.

  — Stai puţin. Convorbirea s-a întrerupt. Poate că, în timp ce eu veneam încoace, ea conducea spre Martin Village! Posibil că a luat-o pe vechea Şosea a Oceanului. Peste zi nu ne-am întâlnit. De unde să ştie că o să vin după ea? Nu i-am spus nimic. Şi, când telefonul a murit, a fost atât de speriată încât s-a grăbit spre Martin Village, ca să mă caute! Iar eu sunt aici, Doamne, ce tâmpit sunt!

  Claxonând strident, ţâşni din oraş.

  Conduse toată noaptea. Dar, îşi spuse, dacă nu este în Martin Village, când o să ajung?

  Nici nu trebuia să se gândească la aşa ceva: Trebuia să fie acolo. Iar el avea să alerge, să o îmbrăţişeze şi poate chiar să o sărute, o dată, pe buze.

  Genevieve, dulce Genevieve fluieră el, apăsând acceleraţia până la o sută şaizeci de kilometri pe oră.

  În zori, Martin Village era scufundat în linişte. Lumini galbene mai ardeau încă în câteva magazine, şi un tonomat, care cântase neîntrerupt vreme de o sută de ore, cedă în cele din urmă, într-un pârâit de scântei, făcând tăcere totală. Soarele încălzea străzile şi cerul pustiu şi rece.

  Walter coti pe Strada Mare, cu farurile încă aprinse, claxonând mereu, de şase ori la o intersecţie, de şase ori la următoarea. Cercetă atent firmele. Chipul îi era palid şi obosit, iar palmele îi alunecau pe volanul asudat.

  — Genevieve! strigă el pe strada pustie.

  Uşa unui coafor se deschise.

  — Genevieve! Opri maşina.

  Genevieve Selsor stătea în uşa deschisă a coaforului, pe când el traversă în goană strada. Ţinea în braţe o cutie desfăcută cu bomboane de ciocolată. Degetele ei, mângâind cutia, erau dolofane şi albicioase. Faţa ei, când păşi în lumină, rea rotundă şi puhavă, iar ochii erau ca două ouă ochiuri imense înfipte într-o oală de cocă albă. Avea picioarele aidoma unor trunchiuri de copac şi păşea cu un legănat nesigur. Părul ei avea o culoare indefinită de castaniu şi părea că fusese făcut şi refăcut drept cuib de păsări. Nu avea buze deloc şi compensase situaţia desenându-şi o gură mare şi unsuroasă, care, când se căsca încântată, când se închidea, brusc speriată. Îşi pensase sprâncenele, transformându-le în două linii subţiri.

  Walter se opri. Zâmbetul i se topi. Rămase privind-o.

  Ea lăsă cutia de bomboane să cadă pe trotuar.

  — Tu eşti… Genevieve Selsor? Urechile îi ţiuiau.

  — Tu eşti Walter Griff? îl întrebă ea.

  — Gripp.

  — Gripp, se corectă femeia.

  — Bună, rosti el pierit.

  — Bună, îi întinse ea mâna. Degetele îi erau lipite de ciocolată.

  — Mda, făcu Walter Gripp.

  — Ce, întrebă Genevieve Selsor.

  — Am zis „Mda”.

  — Aha.

  Era nouă seara. Petrecuseră ziua în picnic, iar pentru cină el pregătise un filet mignon care nu-i plăcuse ei, deoarece era prea crud, aşa încât el îl mai puse la foc şi ieşi prea înăbuşit, sau ars, sau aşa ceva. El râsese şi spusese:

  — Să vedem un film!

  Ea încuviinţase şi pusese degetele cu ciocolată pe braţul lui. Dorea însă să vadă un film cu Clark Gabie, vechi de cincizeci de ani.

  — Nu e mortal? chicotise Genevieve. Nu?

  Filmul se sfârşise.

  — Mai pune-l o dată, îl rugase ea.

  — Încă o dată?

  — Da.

  Când Walter reveni din cabina de proiecţie, ea i se cuibări în braţe, băgându-şi labele peste tot.

  — Nu eşti tocmai ceea ce aşteptam, dar eşti drăguţ, îl acceptă ea.

  — Mulţumesc, îşi înghiţi bărbatul un nod.

  — Ah, Gabie ăsta, oftă ea şi îl pişcă de picior.

  — Au, exclamă el.

  După film, plecaseră să facă cumpărături pe străzile tăcute. Ea sparse o vitrină şi îmbrăcă rochia cea mai strălucitoare pe care o putuse găsi. După ce îşi turnă şi o sticlă de parfum în cap, semăna cu un caniche înecat.

  — Câţi ani ai? o întrebă Walter.

  — Ghici.

  Picurând toată, îl trăgea de mână pe stradă.

  — Vreo treizeci.

  — Ei bine, anunţă ea răspicat, n-am decât douăzeci şi şapte, aşa să ştii!

  — Uite încă o cofetărie. Zău, de când a explodat totul, am dus viaţa lui Reilly. Nu i-a, iubit niciodată pe ai mei, erau nişte proşti. Au plecat spre Pământ acum două luni. Eu trebuia să-i urmez cu prima rachetă, dar am rămas; ştii de ce?

  — De ce?

  — Pentru că toţi râdeau de mine. Am rămas aici, unde pot să-mi torn parfum toată ziua, să beau zece mii de siropuri şi să mănânc bomboane, fără să-i aud pe toţi zicând: „Oh, aia are prea multe calorii!” Uite aşa!

  — Uite aşa, strânse Walter din ochi.

  — S-a făcut târziu, îl privi ea.

  — Da.

  — Sunt obosită.

  — Ciudat. Eu sunt perfect treaz.

  — Oh, făcu femeia.

  — Eu aş sta treaz toată noaptea. Auzi, la Mike's au nişte discuri bune. Haide, ţi le pune eu.

  — Sunt obosită, îl fixă ea cu ochi strălucitori şi vicleni.

  — Iar eu sunt foarte treaz. Curios.

  — Haide înapoi la coafor, spuse femeia. Vreau să-ţi arăt ceva.

  Îl conduse prin uşa de sticlă, până la o cutie mare şi albă.

  — Când am venit din Texas City, rosti ea, am adus-o cu mine.

  Dezlegă panglica roz.

  — Mi-am spus: Deci, am rămas singura femeie de pe Marte, el e ultimul bărbat, şi, ei bine…

  Ridică capacul şi desfăcu straturile de hârtie creponată, roz şi foşnind. O mângâie.

  — Uite.

  Walter Gripp privi fix.

  — Ce-i asta? întrebă el, începând să tremure.

  — Nu ştii, prostuţule? Dantelă, albă, fină, şi tot ce trebuie.

  — Nu, nu ştiu ce este.

  — E o rochie de nuntă, prostuţule!

  — Da? i se strânse vocea.

  Închise ochii. Glasul ei continua să fie blând, suav şi răcoros, aşa cum fusese la telefon. Dar, când deschise ochii şi o privi…

  Se retrase un pas.

  — Ce drăguţă, făcu el.

  — Nu?

  — Genevieve, privi el spre uşă.

  — Da?

  — Genevieve, trebuie să-ţi spun ceva.

  — Da?

  Femeia pluti către el, cu mirosul parfumului greu în jurul chipului ei alb şi rotund.

  — Vreau să-ţi spun…, începu Walter.

  — Da?

  — La revedere!

  Ţâşni pe uşă şi sări în maşină înainte ca ea să înceapă să ţipe.

  Femeia alergă şi rămase pe trotuar, privindu-l.

  — Walter Griff, întoarce-te aici! se tângui ea, fluturându-şi braţele.

  — Gripp, o corectă el.

  — Gripp!

  Maşina urui pe străzile tăcute, indiferentă la ţipetele şi bocetele ei. Fumul din eşapament fâlfâi rochia albă, pe care o crâmpoţi în mâinile ei grăsulii, stelei sclipiră puternic şi maşina dispăru în deşert, şi de acolo în beznă.

  Vreme de trei zile şi nopţi, şofă încontinuu. O dată i se păru că vede o maşină urmărindu-l, îl cuprinse un tremur ciudat şi apucă pe altă şosea, traversând pustiul lumii marţiene, dincolo de orăşelele moarte, conduse mereu o săptămână şi încă o zi, până puse cincisprezece mii de kilometri între el şi Marlin Village. Atunci, opri într-un oraş mic, numit Holtville Springs, unde există câteva prăvălioare pe care le putea ilumina noaptea, şi restaurante unde să comande meniuri. De atunci, trăieşte acolo, cu două congelatoare imense ticsite cu alimente care să-i ţină pentru o sută de ani, şi suficiente ţigări pentru zece mii de zile, şi un pat bun cu o saltea moale.

  Iar atunci când, uneori, de-a lungul anilor, telefonul sună… el nu răspunde.

  Aprilie 2026: ANII CEI LUNGI.

  Când vântul venea dinspre cer, el şi mica lui familie stăteau în locuinţa din piatră şi îşi încălzeau mâinile la un foc de vreascuri. Vântul înspuma apele canalului şi aproape că scutura stelele de pe cer, însă domnul Hathaway rămânea liniştit şi vorbea cu soţia lui, iar soţia îi răspundea, apoi vorbea cu cele două fiice şi fiul său despre zilele cele mai vechi de pe Pământ, iar ei răspundeau prompt.

  Era al douăzecilea an de după Marele Război. Marte era o planetă cavou. Problema dacă şi Pământul era la fel ocaziona multe dezbateri tăcute pentru Hathaway şi familia lui, în lungile nopţi marţiene.

  În seara aceea, una dintre furtunile de nisip violente se abătuse deasupra şesurilor marţiene, răbufnind prin oraşele vechi şi smulgând pereţii din plastic ai oraşului mai nou, american care se topea, pustiu, în nisip.

  Furtuna se potolise. Hathaway ieşi afară şi privi. Pământul arzând verde pe cerul senin. Întinse mâna în sus, ca şi cum ar fi încercat să regleze un bec slăbit de pe plafonul unei încăperi întunecoase. Privi peste fundul mării, de multă vreme pustiit. Nu mai există nici o fiinţă vie pe toată planeta, se gândi el. Doar eu. Şi „ei”. Privi peste umăr în coliba din piatră.

  Ce se întâmpla în clipa aceea pe Pământ? Nu zărise nici un semn vizibil de schimbare a aspectului Pământului prin luneta lui de treizeci de inchi. Eh, îşi spuse, dacă sunt precaut, mai rezist douăzeci de ani. Cineva poate să apară. Fie de peste oceanele secate, fie din spaţiu, într-o rachetă, pe o dâră de flacără roşie.

  — Mă duc să mă plimb, rosti el spre colibă.

  — Bine, se auzi glasul soţiei lui.

  Păşi atent printre ruine. „Made în New York” citi, în trecere, pe o bucată de metal. „Toate obiectele de pe Pământ vor dispărea cu mult înaintea vechilor oraşe marţiene”. Privi către oraşul vechi de cincizeci de veacuri care se întindea între munţii albaştri.

  Ajunse la un cimitir marţian singuratic, un şir de pietre mici, hexagonale, pe o colină măturată de vânt.

  Rămase privind patru morminte, purtând cruci grosolane din lemn cu nume pe ele. Lacrimile nu îi veniră în ochi. Secaseră de mult timp.

  — Mă iertaţi pentru ce am făcut? întrebă el crucile. Eram tare singur. înţelegeţi, nu?

  Reveni la coliba de piatră şi iarăşi, înainte de a intra, duse palma la ochi şi cercetă cerul întunecat.

  — Aştepţi şi aştepţi, şi te uiţi, rosti el, şi poate că într-o noapte…

  Pe cer se zărea o flăcăruie roşie.

  Bărbatul se îndepărtă de lumina ce răzbătea din colibă.

  —. şi te mai uiţi o dată, şopti el.

  Flăcăruia cea roşie era tot acolo.

  — Azi noapte nu era, murmură el.

  Se împletici şi căzu, se ridică, alergă înapoia colibei, roti telescopul şi-l aţinti către cer.

  După un minut, după ce privise atent şi concentrat, apăru în pragul scund al colibei. Soţia, cele două fiice şi fiul întoarseră capetele spre el. În cele din urmă, reuşi să vorbească.

  — Veşti bune. Am privit cerul. Vine o rachetă să ne ducă pe toţi acasă. Soseşte mâine în zori.

  Îşi lăsă capul în palme şi începu să plângă încet. În aceeaşi noapte, la ora trei, incendie ceea ce mai rămăsese din Noul New York.

  Luă o torţă, intră în oraşul de plastic şi atinse ici şi colo pereţii, cu flacăra. Oraşul bubui în valuri de căldură şi lumină. Era o milă pătrată strălucind intens, îndeajuns ca să poată fi zărită din spaţiu. Avea să cheme jos racheta, la domnul Hathaway şi familia lui.

  Cu inima bătându-i repede şi dureros, reveni la colibă.

  — Vedeţi? Ridică în lumină o sticlă prăfuită. Vin, pe care l-am păstrat special pentru noaptea asta. Ştiam că, într-o bună zi, cineva are să ne găsească! Să bem şi să sărbătorim!

  Umplu cinci pahare.

  — A trecut mult timp, rosti el cu gravitate, privind în băutură. Ţineţi minte ziua când a început războiul? Acum douăzeci de ani şi şapte luni. Şi toate rachetele au fost rechemate acasă de pe Marte. Iar tu, eu şi copiii eram prin munţi, făcând arheologie, cercetând metodele chirurgicale străvechi ale marţienilor. Am gonit cu caii, gata să-i omorâm, ţineţi minte? Am ajuns însă aici, în oraş, cu o săptămână prea târziu. Plecaseră cu toţii. America fusese distrusă, rachetele plecaseră fără să-i mai aştepte pe întârziaţi, vă amintiţi, vă amintiţi? Şi s-a dovedit că noi am fost singurii întârziaţi! Doamne, Doamne, cum se scurg anii. N-aş fi rezistat fără tine aici, fără voi toţi. M-aş fi sinucis. Cu voi însă, aşteptarea a meritat. Să bem pentru noi.

  Ridică paharul.

  — Şi pentru lunga noastră aşteptare laolaltă. Bău…

  Soţia, cele două fiice şi fiul duseră paharele la gură. Vinul curse pe toate cele patru bărbii.

  Dimineaţa, oraşul răspândea fulgi mari, negri şi moi peste fundul oceanului. Incendiul se stinsese, dar îşi slujise scopul; pata cea roşie pe cer se lăţi.

  Din coliba de piatră se simţea mirosul îmbietor de pâine proaspăt coaptă. Când Hathaway intră, soţia lui stătea la masă şi tăia pâinea în felii. Cele două fiice măturau încetişor podeaua goală de piatră cu târnuri de nuiele, iar băiatul lustruia argintăria.

  — O să le pregătim o masă pe cinste, râse Hathaway. Puneţivă hainele cele mai bune!

  Traversă iute teritoriul până la magazia metalică cea mare. Înăuntru se găseau frigiderul şi motorul electric pe care le reparase şi refăcuse de-a lungul anilor cu degetele sate mici, nervoase şi eficiente, aşa cum mai reparase şi ceasuri, telefoane şi magnetofoane, în clipele sale libere. Magazia era ticsită cu obiecte construite de el, mecanisme lipsite de simţuri ale căror funcţii reprezentau un mister chiar şi pentru el, în clipa aceea, când le privea.

  Scoase din congelator cutii de mazăre şi căpşuni, vechi de douăzeci de ani. Lazăre, învie, se gândi el, trăgând de un pui îngheţat.

  Când racheta coborî pe sol, aerul era plin de aromele bucătăriei.

  Hathaway alergă ca un băiat în josul pantei. Se opri o dată, datorită unei dureri bruşte în piept. Se aşeză pe un bolovan ca să-şi tragă răsuflarea, apoi fugi până jos, fără pauză.

  Se opri în aerul încins de racheta înfierbântată. Se deschise un chepeng. Un bărbat privi afară.

  Hathaway puse palma streaşină şi, în cele din urmă, rosti:

  — Comandantul Wilder!

  — Cine eşti? întrebă comandantul.

  Sări jos şi-l privi pe bătrân. Apoi întinse mâna.

  — Dumnezeule, e Hathaway!

  — Exact.

  Se uitară unul la celălalt.

  — Hathaway, din fostul meu echipaj, din Expediţia a Patra.

  — A trecut mult de atunci, comandante.

  — Prea mult. Mă bucur că te văd.

  — Sunt bătrân, spuse simplu Hathaway.

  — Nici eu nu mai sunt tânăr. De douăzeci de ani umblu pe Jupiter, Saturn şi Neptun.

  — Am auzit că special v-au avansat, ca să nu vă amestecaţi în politica colonială de aici, de pe Marte. Bătrânul privi în jur: Aţi lipsit atâta vreme încât nici nu ştiţi ce s-a întâmplat…

  — Pot să ghicesc, făcu Wilder. Am dat ocol lui Marte de două ori. Am mai găsit un singur om, un tip, Walter Gripp, cam la zece mii de mile de, aici. I-am propus să-l luăm cu noi, însă ne-a refuzat. Când l-am zărit ultima dată, stătea în mijlocul autostrăzii, într-un balansoar, fumând pipă şi făcându-ne cu mâna. Marte este acum mort de-a binelea, nu a mai rămas nici măcar un marţian în viaţă. Ce-i cu Pământul?

  — Ştiţi tot atâtea ca şi mine. Din când în când prind foarte slab posturi de pe Pământ. Dar, mereu, sunt în alte limbi. Mi-e ruşine să recunosc, însă nu cunosc decât latina. Mai răzbat câteva cuvinte. Cred că cea mai mare parte a Pământului e în ruine, dar războiul continuă. Vreţi să vă întoarceţi, sir?

  — Da. Normal, suntem curioşi. Fiind atât de departe în spaţiu, n-am avut nici un fel de contact radio. Vrem să vedem Pământul, indiferent cum este acum.

  — Ne luaţi şi pe noi?

  Comandantul tresări.

  — Ah, da, soţia ta, mi-o amintesc. Acum douăzeci şi cinci de ani, nu? Când au deschis Primul Oraş, ţi-ai părăsit serviciul şi ţi-ai adus nevasta aici. Şi copiii…

  — Un băiat şi două fete.

  — Da, mi-am amintit. Sunt aici?

  — Sus, în cabană. V-am pregătit o masă grozavă. Nu vreţi să veniţi?

  — Vom fi onoraţi, domnule Hathaway. Părăsiţi nava! strigă comandantul Wilder către rachetă.

  Urcară pe colină, Hathaway şi comandantul Wilder, urmaţi de cei douăzeci de membri ai echipajului, inspirând adânc aerul rarefiat şi rece al dimineţii. Soarele răsărea şi ziua era frumoasă.

  — Vi-l amintiţi pe Spender, comandante?

  — Nu l-am uitat niciodată.

  — Cam o dată pe an, trec pe lângă mormântul lui. Se pare că a obţinut, în cele din urmă, ceea ce dorea. Nu vrusese să venim aici, şi cred că acum e fericit, că am plecat cu toţii.

  — Ce s-a întâmplat cu… cum îl chema… Parkhill, Sam Parkhill?

  — A deschis un local cu crenvurşti.

  — E exact genul lui.

  — Iar după o săptămână a revenit pe Pământ, pentru război.

  Hathaway duse mâna drept la piept şi se aşeză brusc pe un bolovan.

  — Mă iertaţi. Emoţia. Întâlnirea asta după atâţia ani. Trebuie să mă odihnesc.

  Simţea cum îi bubuie inima. Numără bătăile. Era rău de tot.

  — Avem un doctor, spuse Wilder. Scuză-mă, Hathaway, ştiu că şi tu eşti medic, dar ar fi mai bine să te vadă şi…

  Chemă doctorul navei.

  — O să fie în regulă, insistă Hathaway. Aşteptarea, emoţia…

  De abia mai răsufla. Buzele i se învineţiseră.

  — Ştii, făcu el, când medicul începu să-l asculte cu stetoscopul, mi se pare că am supravieţuit toţi anii ăştia numai ca să mai apuc ziua de azi, iar acum, când aţi venit şi mă puteţi duce înapoi, pe Pământ, sunt mulţumit şi mă pot întinde jos şi să mor.

  — Ia, îi întinse medicul o tabletă galbenă. Mai bine te-am lăsa să te odihneşti.

  — Prostii. Îmi revin imediat. E atât de bine să vă revăd… E atât de bine să auzi iarăşi glasuri noi.

  — Tableta îşi face efectul?

  — Perfect. Haide!

  Suiră dealul.

  — Alice, vino să vezi cine e aici!

  Hathaway se încruntă şi se aplecă în baracă.

  — Alice, ai auzit?

  Soţia lui apăru. Peste un moment, cele două fiice, înalte şi graţioase, ieşiră, urmate de un băiat şi mai înalt.

  — Alice, ţi-l aminteşti pe comandantul Wilder?

  Ea ezită, îl privi pe Hathaway parcă aşteptând instrucţiuni, apoi zâmbi:

  — Bineînţeles, comandantul Wilder!

  — Ţin minte şi eu, doamnă Hathaway, am cinat laolaltă în seara dinaintea plecării mele spre Jupiter.

  Femeia îi scutură viguros mâna.

  — Fiicele mele, Marguerite şi Susan. Fiul meu, John. Vi-l amintiţi pe comandant, nu?

  Îşi dădură mâinile printre râsete şi conversaţii animate. Comandantul Wilder adulmecă aerul.

  — Pâine de casă?

  — Nu vreţi să serviţi?

  Toţi intrară în mişcare. Se aduseseră măsuţe pliante şi mâncăruri calde, se aşternură feţe de masă din damasc şi tacâmuri din argint. Comandantul Wilder rămase pe loc, privind-o mai întâi pe doamna Hathaway, apoi pe fiul ei şi pe cele două fete înalte, care se mişcau de colo până colo în trecere. Le cercetă chipurile când treceau pe lângă el şi le cercetă fiecare gest al mâinilor tinere şi fiecare expresie a feţelor lipsite de riduri. Se aşeză pe un scaun adus de băiat.

  — Câţi ani ai, John?

  — Douăzeci şi trei, răspunse acesta.

  Wilder îşi aranja tacâmurile stângaci. Pălise brusc.

  — Comandante, şopti bărbatul de lângă el, nu se poate.

  Băiatul plecă să mai aducă scaune.

  — Ce vrei să zici, Williamson?

  — Eu am patruzeci şi trei de ani, comandante. Am fost la şcoală cu puştiu, John Hathaway, acum douăzeci de ani. Zice că are numai douăzeci şi trei de ani; dar, de fapt, arată numai de douăzeci şi trei. Totuşi, nu se poate. Ar trebui să aibă cel puţin patruzeci şi doi de ani. Ce înseamnă asta, domnule?

  — Nu ştiu.

  — Parcă nu v-aţi simţi prea bine, domnule.

  — Aşa şi este. I-am văzut fetele lui Hathaway acum vreo douăzeci de ani; nu s-au schimbat, n-au nici măcar o cută în plus. Vrei să-mi faci un serviciu? O misiune, Williamson. O să-ţi spun unde să te duci şi ce să cauţi. Mai târziu, în timpul mesei, strecoară-te de aici. Nu ar trebuie să-ţi ia mai mult de zece minute. Locul nu-i departe de aici. Când am coborât, l-am zărit din rachetă.

  — Hei! Ce secrete aveţi acolo? Doamna Hathaway le servi supa în farfurii. Zâmbiţi, suntem laolaltă, călătoria s-a sfârşit şi totul este ca acasă!

  — Da, râse comandantul Wilder. Arătaţi foarte bine, doamnă Hathaway, şi foarte tânără!

  — Mincinos ca orice bărbat!

  O privi îndepărtându-se, plutind, cu obrajii ei roz şi calzi, netezi ca două mere, lipsiţi de orice rid. Îşi clinchenea râsul la fiecare glumă, amesteca iute salatele, fără să se oprească vreodată să-şi tragă răsuflarea. Iar fiul cel osos şi fetele cu curbe graţioase erau sclipitori, aidoma tatălui lor, povestind de anii cei lungi şi de viaţa lor tainică, în timp ce Hathaway încuviinţa plin de mândrie.

  Williamson se topi în josul dealului.

  — Unde merge? întrebă Hathaway.

  — Verifică racheta, răspunse Wilder. Însă, cum îţi ziceam, Hathaway, pe Jupiter nu există nimic, absolut nimic, folositor omului. La fel şi pe Saturn şi Pluto.

  Vorbea mecanic fără să-şi audă cuvintele, gândindu-se doar la Williamson coborând colina, apoi urcând-o înapoi ca să-i spună ce găsise.

  — Mulţumesc.

  Marguerite Hathaway îi umplea paharul. Mânat de un impuls, o atinse pe braţ. Femeia nu se feri. Pielea îi era caldă şi moale.

  De cealaltă parte a mesei, Hathaway se opri în câteva rânduri, îşi atinse pieptul cu degetele, crispându-se, apoi continuă să asculte zumzetul discuţiilor, întrerupt de argumentările bruşte, privindu-l din când în când, îngrijorat, pe Wilder, căruia pâinea de casă parcă nu îi mai pria…

  Williamson se întoarse. Ciuguli din farfurie până ce comandantul îi şopti:

  — Ei?

  — L-am găsit, domnule.

  — Şi?

  Obrajii lui Williamson erau livizi. Ţinea ochii aţintiţi asupra oamenilor care râdeau. Fetele zâmbeau sobre, iar băiatul spunea o glumă.

  — Am intrat în cimitir, continuă Williamson.

  — Cele patru cruci erau acolo?

  — Da, domnule. Numele se mai pot citi pe ele. Le-am copiat, ca să fiu sigur. Începu să citească de pe un petec de hârtie: Alice, Marguerite, Susan şi John Hathaway. Decedaţi din pricina unui virus necunoscut. Iulie, 2007.

  — Mulţumesc, Williamson. Wilder închise ochii şi îi strânse.

  — Acum nouăspreze ani, domnule.

  Mâinile lui Williamson tremurau.

  — Da.

  — Atunci, cine sunt ăştia?

  — Nu ştiu.

  — Ce vreţi să faceţi?

  — Nici asta nu ştiu.

  — Le spunem celorlalţi?

  — Mai târziu. Vezi-ţi de mâncare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

  — Parcă nu mai mi-e foame, domnule.

  Ospăţul se încheie cu vin adus de pe rachetă.

  Hathaway se ridică.

  — Un toast pentru toţi: e bine să fii iarăşi printre prieteni. Închin şi pentru nevasta şi copiii mei, fără de care n-aş fi putut supravieţui singur. Doar prin grija lor faţă de mine am putut trăi, aşteptându-vă.

  Ridică paharul spre familia lui, care îl privi calmă, coborându-şi ochii numai când băură cu toţii.

  Hathaway îşi termină vinul. Se prăbuşi pe masă, apoi pe sol, fără să scoală un murmur. Câţiva se repeziră să-l ajute. Medicul se aplecă peste el. Wilder îi atinse umărul. Medicul se îndreptă şi clătină din cap. Wilder îngenunche şi luă mâna bătrânului.

  — Wilder? Glasul lui Hathaway de abia se mai auzea. V-am stricat petrecerea.

  — Prostii.

  — Spune-le adio lui Alice şi copiilor din partea mea.

  — O clipă; îi chem.

  — Nu, nu, nu! gâfâi Hathaway. Nu or să înţeleagă. Nu vreau să înţeleagă! Nu!

  Wilder nu se clinti.

  Hathaway era mort.

  Wilder aşteptă un timp lung. Apoi se ridică şi ieşi din grupul stupefiat din jurul lui Hathaway. Merse până la Alice Hathaway, o privi în ochi şi spuse:

  — Ştii ce s-a întâmplat?

  — Ceva în legătură cu soţul meu?

  — Tocmai a murit; inima, răspunse Wilder privind-o.

  — Îmi pare rău, făcu ea.

  — Simţi ceva? întrebă el.

  — El nu voia să simţim ceva rău. Ne-a spus că, într-o bună zi, avea să se întâmple şi nu voia să plângem. Nici nu ne-a învăţat cum. Nu voia să ştim. Spunea că lucrurile cele mai rele care i se pot întâmpla unui om sunt să ştie cum să fie singur, să ştie cum să fie trist, apoi să plângă. Aşa că nu trebuia să învăţăm ce este plânsul sau tristeţea.

  Wilder îi privi mâinile, palmele moi şi calzi, unghiile îngrijite şi lăcuite, şi încheieturile subţiri. Se uită la gâtul zvelt, alb şi neted şi în ochii ei inteligenţi. În cele din urmă, i se adresă:

  — Domnul Hathaway a făcut un lucru minunat cu tine şi cu copiii tăi.

  — I-ar fi plăcut să audă asta. Era foarte mândru de noi. După un timp, a şi uitat că eram creaţiile lui. Către sfârşit, ne-a iubit şi ne-a considerat adevărata lui soţie şi copii. Şi, într-un fel, asta şi suntem.

  — I-aţi oferit destulă alinare.

  — Da, ani întregi am stat şi am vorbit. Îi plăcea teribil de mult să vorbească. Îi plăcea coliba de piatră şi focul din vatră. Am fi putut trăi într-o casă obişnuită, din oraş, însă lui îi plăcea aici, unde putea fi primitiv dacă îi plăcea, sau modern, dacă avea chef. Mi-a spus totul despre laboratorul lui şi despre lucrurile pe care le făcea acolo. A dus legături prin tot oraşul american, abandonat, de sub noi. Când apăsa pe un buton, oraşul se lumina şi se auzeau zgomote, de parcă acolo locuiau zece mii de oameni. Zgomotele de avioane, de maşini şi de oameni vorbind. Se aşeza, îşi aprindea o ţigară şi flecărea cu noi, iar zgomotele oraşului se auzeau aici, sus, şi, din când în când, telefonul suna iar o voce înregistrată îi cerea domnului Hathaway o consultaţie medicală, şi el îi răspundea. Cu telefonul sunând, cu noi aici, cu zgomotele oraşului şi cu ţigara lui, domnul Hathaway era chiar fericit. Un singur lucru nu izbutise să ne facă. Să îmbătrânim. El îmbătrânea cu fiecare zi, dar noi rămâneam neschimbaţi. Bănuiesc că nu-i păsa.

  Cred că aşa ne şi voia.

  — O să-l îngropăm în cimitirul de jos, unde sunt şi celelalte patru cruci. Cred că ar fi dorit asta.

  Femeia îl atinse uşor pe braţ.

  — Sunt sigură.

  Dădu ordinele. Familia coborî dealul în urma procesiunii. Doi bărbaţi îl purtau pe Hathaway cu o targă acoperită. Trecură pe lângă căsuţa din piatră şi pe lângă magazia unde Hathaway, cu mulţi ani în urmă, îşi începuse munca. Wildes se opri lângă uşa magaziei.

  Cum o fi, se întrebă el, să trăieşti pe o planetă, cu o nevastă şi trei copii şi să-ţi moară, lăsându-te cu vântul şi liniştea? Ce ai face? I-ai îngropa sub cruci, în cimitir, apoi te-ai întoarce în atelier şi, cu toată puterea minţii, memoria, precizia degetelor şi geniul, ai fi pus laolaltă, bucăţică cu bucăţică, toate chestiile alea care erau soţie, fiu, fiică. Cu un întreg oraş la îndemână, din care se putea aproviziona, un om inteligent putea realiza orice.

  Sunetul paşilor lor era înăbuşit de nisip. Când intrară în cimitir, doi oameni săpau deja groapa.

  Târziu, după-amiază, reveniră la rachetă.

  — Ce facem cu ei? arătă Williamson către căsuţa din piatră.

  — Nu ştiu, răspunse comandantul.

  — Le opriţi alimentarea?

  — Cum? Comandantul părea uşor surprins. Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva.

  — Nu-i luaţi înapoi?

  — Nu, ar fi inutil.

  — O să-i lăsaţi aici, aşa, cum sunt acum?

  Comandantul îi întinse pistolul lui Williamson.

  — Dacă te poţi descurca tu, eşti mai bărbat decât mine.

  După cinci minute, Williamson reveni transpirat.

  — Luaţi-vă arma. Acum, am înţeles ce voiaţi să spuneţi. Când am intrat în căsuţă, una din fiice mi-a zâmbit, apoi şi celelalte. Soţia mi-a oferit o ceaşcă cu ceai. Doamne, aş fi un ucigaş!

  Wilder încuviinţă.

  — Niciodată nu o să mai existe ceva atât de desăvârşit ca ei. Sunt construiţi ca să dureze; zece, cincizeci, două sute de ani. Da, au tot atâta drept la… la viaţă, ca şi tine, ca şi mine, sau oricare altul dintre noi.

  Îşi scutură pipa.

  — Bun, hai sus. Decolăm. Oraşul ăsta e terminat, nu-l folosim la nimic.

  Se însera. Pornise un vânt rece. Echipajul se îmbarcase. Comandantul ezită.

  — Să nu-mi spuneţi că vă întoarceţi să vă luaţi… la revedere, făcu Williamson.

  — Nu-i treaba ta, îl privi rece acesta.

  Wilder lungi pasul în sus, către căsuţă, prin vântul întunecat. Bărbaţii din rachetă îi văzură umbra oprindu-se în pragul căsuţei. Zăriră umbra unei femei. Îl văzură pe comandant strângându-i mâna.

  Câteva minute mai târziu, el sosi, alergând, la rachetă.

  În serile când vântul suflă peste mările secate şi prin cimitirul hexagonal, printre patru cruci vechi şi una nouă, în căsuţa joasă din piatră arde o lumină, iar în căsuţă, în vreme ce vânturile vâjâie, praful se învârtejează, iar stelele reci ard, stau patra siluete, o femeie, două fiice, un fiu, întreţinând fără nici un motiv un foc mic, vorbind şi râzând. Seară după seară şi an după an, absolut fără nici un motiv, femeia iese şi priveşte cerul, cu mâinile ridicate, îndelung, uitându-se la focul verde al Pământului, fără să ştie de ce, apoi se întoarce înăuntru şi aruncă un vreasc pe foc, iar vântul urlă şi oceanul cel secat rămâne mort.

  August 2026: VOR VENI PLOI BLÂNDE.

  În salon, fonorologiul cânta vesel, Tic-tac, este ora şapte, toată lumea să se scoale, tic-tac, este ora şapte; parcă bănuia că nu-l mai asculta nimeni. Casa era pustie. Ceasul îşi cânta mai departe refrenul, în singurătate. Ora şapte şi opt minute, poftiţi la masă iute, ora şapte şi opt minute!

  În bucătărie, plita gâfâi, vărsând din măruntaiele înfierbântate opt felii de pâine bine prăjită, opt ouă fierte, şaisprezece felii de şuncă, două cafele şi două pahare cu lapte rece.

  — Suntem în patru august, 2026, spuse o altă voce din plafonul bucătăriei, în oraşul Allendale, California. Repetă de trei ori data pentru a fi mai bine fixată în memorie. Astăzi este ziua de naştere a domnului Featherstone. Astăzi este aniversarea căsătoriei Tilitei. Trebuie plătite asigurarea, facturile de apă, gaz şi lumină.

  Undeva, în interiorul zidurilor, ţăcăneau releele. Benzi magnetice se derulau sub ochi electronici.

  — Opt şi un minut, tic-tac, opt şi un minut, la şcoală, la muncă, nu-i timp de pierdut, opt şi un minut!

  Dar uşile rămaseră neclintite şi covoarele nu mai simţiră apăsarea uşoară a tocurilor de cauciuc. Afară ploua. De pe uşă, barometrul fredonă: „Plouă, plouă, azi dacă plecaţi, cizme şi manta luaţi…” Iar ploaia, ca un ecou, bătea în acoperişul casei pustii.

  Uşa garajului basculă şi, deschizându-se cu un clinchet muzical, dădu la iveală o maşină care aştepta. După un timp suficient de lung, uşa se închise la loc.

  La opt şi jumătate, ouăle erau reci şi feliile de pâine prăjită, tari ca piatra. Un braţ de aluminiu le aruncă într-un container. De acolo, un jet de apă fierbinte le transportă la un malaxor şi apoi, printr-o conductă, mai departe, spre oceanul îndepărtat. Farfuriile murdare basculară într-o maşină de spălat de unde, după un timp, ieşiră uscate şi strălucitoare.

  — Este nouă şi un sfert, cântă ceasul, curăţaţi atent!

  Şoareci-robot apărură din pereţi, risipindu-se în toate direcţiile. În curând, toate camerele fură ticsite de micile animale din cauciuc şi metal. Mişunau peste tot, ciocnindu-se de scaune, în timp ce mustăţile fremătau, sondând adâncimea covoarelor, în căutarea firelor de praf. Apoi, acei invadatori misterioşi se retraseră în vizuinele lor. Ochii electronici, de culoare roz, se stinseră brusc. Casa era curată.

  Ora zece. Soarele răsări, cortina ploii se retrase, descoperind rămăşiţele oraşului. Casa zăcea singuratică între ruine şi cenuşă; singura care mai rămăsese întreagă. Noaptea, locul strălucea într-un halo radioactiv, vizibil de la câţiva kilometri.

  Zece şi un sfert. Aspersoarele începură să se rotească, împrospătând aerul curat al dimineţii cu jerbe de lichid, aurite de razele soarelui. Apa se prelingea pe ferestre, scurgându-se apoi pe perete. Toată partea de vest, cândva albă, era acum carbonizată. Rămăseseră numai cinci pete, în care se puteau ghici siluete. Cine ştie? Poate era un bărbat îngrijind grădina, soţia lui culegând flori, iar copiii, un băiat şi o fetiţă, cu braţele întinse către o minge care nu avea să mai cadă niciodată. Imagini fixate pe lemn într-o secundă titanică.

  Numai cinci pete albe – restul acoperit cu o peliculă subţire de carbon.

  Ploaia artificială umplu grădina cu picături strălucitoare.

  O casă pustie. Cât de bine se apărase până atunci! Cu câtă grijă întrebase de fiecare dată: „Cine-i acolo? Formaţi vă rog codul, codul!” şi, neprimind vreun răspuns de la vulpile rătăcite sau motanii vagabonzi, închidea imediat ferestrele şi trăgea draperiile cu o încăpăţânare de fată bătrână care caută să se protejeze. Un fel de paranoie mecanică.

  Casa tresărea la fiecare sunet. Dacă o pasăre se aşeza pe marginea ferestrei, zăvorul clănţănea, alungând-o. Nu, nici ea nu trebuia să o atingă!

  Era ca un altar cu zeci de mii de servitori, mai mari sau mai mici, atenţi şi îndatoritori. Dar zeii dispăruseră, lăsând în urmă un ritual ce continua inutil.

  Amiază.

  Un câine scheună, înfiorându-se în faţa uşii de la intrare. Recunoscându-l, uşa se deschise. Altădată puternic şi bine hrănit, acum o epavă costelivă şi plină de răni, câinele traversă casa lăsând în urma lui pete de noroi. Şoarecii de tinichea scârţâiră nemulţumiţi. Erau furioşi; fuseseră deranjaţi din nou.

  Nici măcar un rest de frunză pătruns pe sub uşă nu putea să scape maşinăriilor de cupru fără să fie distrus imediat. Praful, firele de păr sau bucăţile de hârtie erau înşfăcate de micile maxilare din oţel şi transportate în vizuine. De acolo, prin conducte, ajungeau în pivniţă, unde erau azvârlite în gura incineratorului, aşezat ca un Baal satanic într-un colţ întunecat. Câinele alergă în sus pe scară, scheunând jalnic înaintea fiecărei uşi. În cele din urmă, înţelese, aşa cum şi casa înţelesese, că în jur domnea liniştea.

  Adulmecă şi zgârie uşa bucătăriei. Înapoia ei, plita făcea clătite. În aer se simţea mirosul de încins şi aromă de coacăze.

  Întins pe podea, cu ochii injectaţi şi făcând spume la gură, câinele adulmeca frenetic. Cuprins de o furie oarbă., începu să se învârtă în jurul cozii, încercând să o muşte, muri cu un ultim spasm. Zăcu în hol aproape o oră.

  — Ora două, cântă vocea.

  Mirosul de cadavru adună regimentele de şoareci. Semănau cu frunzele de toamnă sub pala jucăuşă a elicei unui ventilator.

  — Două şi un sfert.

  Corpul dispăruse.

  Jos, în pivniţă, incineratorul mugi, scoţând o jerbă de scântei pe coş.

  — Două şi treizeci şi cinci.

  Din pereţii biroului se iviră măsuţele de bridge. Cărţile de joc fluturară – o ploaie de figuri şi cifre. Pe o servantă din lemn de stejar, alături de câteva sandvişuri cu omletă, se odihneau mai multe cocteiluri. De undeva, se auzea o muzică.

  La mese era însă linişte, iar cărţile de joc stăteau neatinse.

  La ora patru, măsuţele se pliară ca nişte fluturi uriaşi, apoi se ascunseră în perete.

  — Patru şi jumătate.

  În camera copiilor apărură lumini.

  Girafe galbene, lei albaştri, antilope roz, pantere violete prinseră formă, dansând într-o substanţă cristalină. Pereţii din sticlă alcătuiau o lume fantastică şi plină de culoare. Filme fâşâiau în mecanismele bine unse ale aparatelor de proiecţie mascate în pereţi. Camera prindea viaţă. Ţesătura deasă a covorului semăna acum cu un lan după seceriş. Pe el alergau greieri din fier iar în aerul fierbinte şi nemişcat pluteau fluturi de mătase roşie printre adieri cu miros acru de fiară sălbatică. Sforăitul zgomotos al unui leu leneş, bocănitul saboţilor okapi-ului, fâşâitul ploii în iarba deasă, toate se amestecau într-un zumzet de albine în stupi. Zidurile se deschideau către întinderi nemărginite sub cerul fierbinte de vară. Animalele se retrăgeau către tufişuri spinoase şi ochiuri de apă. Era ora copiilor.

  — Ora cinci.

  — Cada se umplu cu apă limpede şi fierbinte.

  — Orele şase, şapte, opt.

  Vesela de la cină se strânse ca prin farmec. În birou se auzi un declic. Pe măsuţa metalică din faţa căminului, în care începuse să trosnească un foc vesel, apăru o ţigară cu un centimetru de scrum gri, mătăsos, fumându-se în aşteptare.

  Ora nouă. Paturile îşi încălziră circuitele ascunse, pentru că nopţile erau reci.

  Nouă şi cinci. Din plafonul biroului, o voce rosti:

  — Doamnă McClellar, ce poezie aţi dori în seara asta?

  Casa tăcea.

  În cele din urmă, vocea spuse:

  — Dacă nu aveţi nici o preferinţă, am să aleg un poem la întâmplare.

  Undeva în spatele vocii, de pe o bandă ascunsă, acorduri se împleteau armonios într-o melodie discretă.

  — Sara Tearsdale, din câte îmi amintesc, autorul dumneavoastră preferat.

  Vor veni ploi blânde pe aripi de vânt, Răscolind vagi arome şi miros de pământ.

  Fulgerând temerare pe-nsoritul cer Vor zbura rândunele – zgomotoşii năieri.

  Iară vara, din mlaştini, potop va isca De gângănii ciudate, preamărind slava ta.

  Albe coroane scutura-vor sălbaticii pruni În toamne târzii şi senine rod bogat să aduni Pe neumblate cărări de pădure, se vor ivi Păuni cu coada-nfoiată, în culori veşnic viu Şi nimeni vreodată, şi nimeni nu va Recunoaşte spectrul ce-a bântuit cândva, Ce-a adus o secundă, un ultim război Când natura-şi retrase mâna-ntinsă spre noi.

  Arbori şi păsări rămân să trăiască în veac, Omul coboară din turnuri al existenţei steag.

  Iar primăvara cu ploile-i blânde, cu suflu-i gigant Nu va şti c-aici au fost oameni cândva, nu atomi de neant.

  În căminul de piatră, focul se stinse. În scrumieră, ţigara se transformase într-o grămăjoară de scrum.

  Între pereţii tăcuţi, fotoliile stăteau goale, faţă în faţă. În cameră rămăsese doar muzica.

  La ora zece, casa începu să moară. Purtată de vânt, o creangă ruptă dintr-un copac se izbi în fereastra bucătăriei.

  O sticlă de dizolvant se sparse pe plită. Într-o clipă, bucătăria fu înghiţită de flăcări.

  — Foc! ţipă o voce.

  Luminile se aprinseră în toată casa; pompele revărsară, prin plafon, torente de apă. Râul de flăcări se scurse însă pe linoleu, trecând de pragul bucătăriei, în vreme ce toate vocile ţipau în cor: „Foc, foc, foc!”

  Casa încerca să se salveze de la dezastru.

  Uşile, prevăzute cu resorturi, se închiseră ermetic, dar căldura sparse geamurile în mii de cioburi, iar curentul înteţi focul.

  Casa pierdea teren, în timp ce brâul de foc se propaga din cameră în cameră, ajungând la scară.

  Şoarecii metalici ţâşneau din perete cu ţipete ascuţite, scuipau apă peste flăcări, apoi dispăreau pentru a se reîncărca. Stingătoarele de perete revărsau cascade de ploaie artificială.

  Era prea târziu. Undeva, într-un ultim efort, o pompă sughiţă şi se opri. Ploaia se linişti. Rezerva de apă, care, în timpul atâtor zile paşnice, umpluse cada şi spălase vasele, se terminase.

  Focul trosnea pe scări.

  Ajuns în galeriile de la etajele superioare, focul părea că admiră picturile, un Picasso, un Matisse, arzându-le carnea uleioasă, apoi devorându-le cu delicateţe. Flăcările se jucară mai departe, înfăşurându-se în paturi, ascunzându-se după ferestre, decolorând draperiile.

  În momentul acela apărură întăriturile.

  În plafon se deschiseră trape, iar din pod coborâră roboţi, scuipând fluvii de lichid verde.

  Focul dădu înapoi, aşa cum ar face poate şi elefantul, speriindu-se de un şarpe mort. Douăzeci de şerpi lansau acum jeturi de venin verde de cristale translucide. Flăcările erau însă viclene. O parte din ele urcaseră prin exteriorul clădirii, către pompele din pod.

  O explozie! Creierul electronic ce comanda pompele erau acum un morman de fiare răsucite şi arse.

  Focul se strecură în toate dulapurile, începând să strângă hainele cuminţi de pe umeraşe.

  Casa tremura din toate încheieturile. Flăcările scoteau la iveală mănunchiuri de fire şi circuite electronice – fibre nervoase, artere pulsând – dezgolite de bisturiul necruţător al chirurgului.

  — Ajutor, ajutor! Foc! Repede!

  Din cauza căldurii, oglinzile plesneau ca primele gheţuri, iarna.

  — Foc! Foc! Repede!

  Un concert de voci înalte şi joase, copii muribunzi rătăciţi în adâncurile unei păduri.

  Pe măsură ce firele plesneau în învelişurile lor precum castanele coapte, vocile se împuţinau.

  Una, două, trei, patru, cinci voci muriră. În camera copiilor, jungla ardea. Leii albaştri urlau şi girafele violete săreau speriate. Panterele alergau în cerc, schimbându-şi culoarea, iar zecile de milioane de animale, fugind din calea focului, galopară spre râul fumegând.

  Încă zece voci amuţiră. Altele, sub avalanşa necruţătoare a focului, se înălţară nepăsătoare, anunţând ora fredonând, împingând în grădină maşini de tuns iarba telecomandate, deschizând şi închizând frenetic umbrela de pe uşa de la intrare; mii de secvenţe derulându-se simultan. Ca într-o cearsonicărie în care pendulele dereglate bat ora la întâmplare, în casă domnea confuzia delirantă.

  Focul învinse, despicând cu o ultimă lovitură ruinele fumegânde, care se prăbuşiră într-o jerbă de scântei.

  În bucătărie, cu o secundă înaintea ploii de foc şi pulbere, plita funcţiona într-un ritm halucinant, furnizând zece duzini de ouă, grămezi de pâine prăjită, zeci de felii de şuncă. Devorate de foc, sporeau arderea cuptorului într-un crescendo de şuierături isterice.

  Crac! Acoperişul strivi bucătăria şi salonul, totul prăbuşindu-se peste o pivniţă, iar pivniţa peste fundaţie.

  Asemeni unor schelete, frigiderul, fotoliile, panglicile, filmele, circuitele, paturile fură înghiţite de adâncuri. Linişte şi fum. Un nor imens de fum. Spre vest, se lumina de ziuă. Între ruine, o bucată de zid izolată rămăsese în picioare.

  Din perete, o ultimă voce anunţa neobosită, în vreme ce primele raze de soare străluceau deasupra ruinelor fumegânde:

  — Astăzi suntem în 5 august, 2026, astăzi suntem în 5 august, 2026, astăzi suntem…

  Octombrie 2026: PICNICUL DE-UN MILION DE ANI.

  Într-un fel sau altul, Mama venise cu ideea că o excursie la pescuit ar fi minunată pentru întreaga familie. Nu erau însă cuvintele Mamei; Timothy ştia precis. Erau ale Tatei, iar Mama le spunea în locul lui.

  Tata îşi foi picioarele prin prundişul marţian şi încuviinţă. Imediat, începură agitaţia şi strigătele, şi, foarte repede, tabăra fu înghesuită în capsule şi containere, Mama îşi trase pe ea pantalonii şi bluza de călătorie, Tata îşi îndopă pipa cu mâini tremurânde şi ochii fixaţi pe cerul marţian, iar cei trei băieţi se înghesuiră răcnind în barca cu motor, fără ca vreunul dintre ei să-i privească mai atent pe Mama şi pe Tata, cu excepţia lui Timothy.

  Tata apăsă un buton. Barca emise un bâzâit înspre cer. Apa se prelinse îndărăt, barca ţâşni înainte, şi familia zbieră: „Ura!”

  Timothy stătea în spatele bărcii, cu Tata, degetele lui mici deasupra celor păroase ale Tatei, privind cum canalul cotea şi lăsa în urmă locul cel ruinat, unde coborâseră ei cu racheta lor de familie, venind tocmai de pe Pământ. Îşi aminti noaptea dinaintea plecării de pe Pământ, foiala şi graba, racheta găsită de Tata undeva şi cumva, şi discuţia despre o vacanţă pe Marte. Un loc cam îndepărtat pentru o vacanţă însă Timothy nu comentase, din pricina fraţilor săi mai mici. Ajunseseră pe Marte şi, primul lucru, cel puţin aşa ziceau, mergeau la pescuit.

  Pe când mergeau în susul canalului. Tata avea o privire ciudată în ochi. O privire pe care Timothy nu o putea clasifica. Era alcătuită din lumini puternice şi, parcă, un soi de uşurare. Transforma cutele adânci în râs, nu în nelinişte sau plâns.

  Dădură cotul şi racheta dispăru.

  — Cât de departe mergem? Robert flutură cu mâna prin apă. Palma părea un crab mititel ţopăind în lichidul violet.

  — Un milion de ani, răsuflă adânc Tata.

  — Uau, făcu Robert.

  — Priviţi, copii, întinse Mama un braţ lung şi moale: Un oraş mort.

  Se uitară, anticipând cu nerăbdare, iar oraşul cel mort zăcea mort şi singur, pentru ei, moţăind în liniştea fierbinte a verii făcute pe Marte de un meteorolog marţian.

  Iar Tata părea încântat că oraşul era mort.

  Era o întindere jalnică de stânci rozalii, dormind pe o ridicătură nisipoasă, câteva coloane prăvălite, un altar singuratic, apoi iarăşi nemărginirea nisipului. Cale de kilometri întregi, nimic altceva decât nisip. Un pustiu alb în jurul canalului şi un pustiu albastru deasupra lui.

  O pasăre apăru brusc, zburând. Aidoma unei pietre azvârlite într-un iaz albastru, izbind, scufundându-se şi dispărând.

  Tata o privi puţin înspăimântat.

  — Mi s-a părut că e o rachetă.

  Timothy privi oceanul adânc al cerului, căutând să vadă Pământul, războiul, oraşele ruinate şi oamenii care se ucideau între ei încă din ziua în care se născuse. Dar nu zări nimic. Războiul era tot atât de îndepărtat pe cât sunt două insecte ce se luptă pe viaţă şi pe moarte în bolta unei catedrale uriaşe şi tăcute. Şi la fel de lipsită de simţire.

  William Thomas îşi şterse fruntea şi simţi pe braţ atingerea palmei fiului său, ca o tarantulă tânără, excitată. Zâmbi către el:

  — Cum e, Timmy?

  — Grozav, Tată.

  Timothy nu-şi prea explica ce anume ticăia în interiorul vastului mecanism adult de lângă el. Bărbatul cu nas imens şi coroiat, ars de soare, cojindu-se, ochii albaştri şi fierbinţi precum bilele de agată cu care te jucai vara, după orele de şcoală, pe Pământ, şi picioarele lungi şi groase ca nişte stâlpi, în bretelele largi.

  — La ce priveşti aşa atent, Tată?

  — Căutam logica pământeană, bunul simţ, o guvernare bună, pace şi responsabilitate.

  — Toate astea acolo, sus?

  — Nu. Nu le-am găsit. Nu mai există acolo. Poate că nu or să mai fie niciodată. Poate că ne-am păcălit singuri, închipuindu-ne că sunt acolo.

  — Cum?

  — Uite un peşte, arătă Tata.

  Dinspre cei trei băieţi se ridicară sunete de soprană, atunci când legănară barca, arcuindu-şi gâturile subţiri ca să vadă mai bine. Făcură ooo şi aaa. Un peşte-inel argintiu plutea pe lângă ei, unduindu-se şi închizându-se ca un iris, brusc, în jurul particulelor de hrană, pentru a le asimila.

  Tata îl privi. Rosti cu o voce joasă şi profundă:

  — Ca în război. Războiul pluteşte, vede hrană, se contractă. într-o clipă… Pământul a dispărut.

  — William, rosti Mama.

  — Iartă-mă.

  Rămaseră nemişcaţi şi simţiră apa canalului curgând rece, iute şi sticloasă. Se auzea numai zumzetul motorului, susurul apei, soarele dilatând aerul.

  — Când îi vedem pe marţieni? strigă Michael.

  — În curând, poate, rosti Tata. Poate diseară.

  — Oh, dar marţienii sunt o rasă dispărută, făcu Mama.

  — Nu, nu-i aşa. O să vă arăt nişte marţieni, replică iute Tata.

  Timothy se strâmbă, însă nu comentă. Totul era acum ciudat. Vacanţe, pescuit şi priviri schimbate între oameni.

  Ceilalţi doi băieţi erau deja ocupaţi, punându-şi palmele apărătoare deasupra ochilor şi privind spre malurile din stâncă, înalte de doi metri, ale canalului, căutând marţienii.

  — Cum arată? întrebă Michael.

  — O să-i recunoaşteţi atunci când o să-i vedeţi. Tata scoase un fel de chicotit şi Timothy văzu că obrazul îi zvâcnea.

  Mama era subţire şi fină, cu părul prins într-o plasă din firişoare aurii, şi ochii de culoarea apei reci şi adânci din canal, acolo unde curgea umbrită, aproape purpurii, cu picături chihlimbarii în ei. Îi puteai vedea gândurile înotându-i prin ochi precum peştii – unele strălucitoare, altele întunecate, iuţi, bruşte, sau line şi lente, iar alteori, de pildă atunci când privea către Pământ, zăreai doar culori şi nimic altceva. Stătea la prova bărcii, cu o mână pe bordul lateral şi cealaltă în poala pantalonilor ei bleumarin, iar la guler, unde bluza i se deschidea ca o floare albă, se vedea o dungă din pielea bronzată a gâtului.

  Continua să privească înainte, căutând să desluşească ceva. dar, nereuşind prea bine, se uita înapoi, spre soţul ei, şi prin ochii lui, care reflectau, vedea ce se găsea în faţa lor, iar pentru că în reflecţie el adăuga şi o parte a lui, o fermitate hotărâtă, chipul femeii se relaxa, acceptând, şi revenea cu ochii înainte, ştiind deodată ce să caute.

  Timothy privea şi el. Nu zărea însă decât linia dreaptă a canalului, străbătând violetă o vale largă şi adâncă, mărginită de dealuri scunde, mâncate de vreme, şi continuând mereu până ce cădea după linia cerului. Iar canalul urma mereu, prin oraşe care ar fi zornăit ca nişte gândaci într-o ţeastă uscată, dacă le-ai fi scuturat. O sută, sau două sute de oraşe visând visele unor zile fierbinţi şi nopţi reci de vară…

  Parcurseseră milioane de kilometri pentru picnicul acela – o ieşire la pescuit. În rachetă existase însă şi o armă. Erau în vacanţă. Atunci, de ce luaseră atâtea alimente, mai mult decât suficiente pentru ani şi ani de zile, pe care le ascunseseră în preajma rachetei? Vacanţă. Imediat îndărătul vălului vacanţei nu se afla chipul vesel al râsului, ci ceva dur, osos şi poate înfricoşător. Timothy nu putea ridica vălul, iar ceilalţi doi băieţi erau ocupaţi cu vârstele lor de zece şi respectiv opt ani.

  — Deocamdată, nici un marţian. Tâmpiţi.

  Robert îşi lăsă bărbia ascuţită în palmă şi privi canalul.

  Tata adusese cu el un radio atomic, fixat la încheietura mâinii. Funcţiona după un principiu învechit: îl lipeai de tâmplă, de oasele de lângă ureche, şi vibra, cântând sau vorbindu-ţi. Tata îl asculta. Chipul său semăna cu un oraş marţian ruinat, prăbuşit, uscat, aproape mort.

  Îi întinse radioul Mamei. Ea ascultă şi buzele i se deschiseră.

  — Ce…, începu Timothy, dar nu mai termină niciodată întrebarea.

  În momentul acela, răsunară două explozii titanice, resimţite până în măduva oaselor, care se amplificară, apoi fură urmate de vreo şase zguduituri mai mici.

  Ridicând capul, Tata spori imediat acceleraţia. Barca sări, se clătină şi-i zgâlţâi. Mişcarea îl făcu pe Robert să-şi uite spaima şi determină ţipete înspăimântate, totuşi încântate, din partea lui Michael, care se agăţă de picioarele Mamei şi privi apa scurgându-i-se ca un torent pe lângă nas.

  Tata coti barca, opri motorul şi trase ambarcaţiunea într-un mic canal lateral, sub un chei din piatră, străvechi şi năruit, care mirosea a carne de crab. Barca izbi cheiul îndeajuns de puternic pentru a-i azvârli pe toţi înainte, dar nimeni nu se lovi, iar Tata era deja întors ca să vadă dacă vălurelele de pe canal le puteau trăda drumul spre ascunzătoare. Undele se apropiară, scăldară stânca şi se întoarseră, amestecându-se între ele, domolindu-se ş: reflectându-se în soare. Se estompară.

  Tata ciuli urechile. Toţi făcură la fel.

  Răsuflarea lui răsuna aidoma unor pumni izbind în stâncile ude şi reci ale cheiului. Din umbră, ochii de pisică ai Mamei îl fixau pe Tata, căutând să deducă ce avea să urmeze.

  Tata se relaxa şi răsuflă adânc, râzând de unul singur.

  — Racheta, bineînţeles. Am devenit hipersensibil. Racheta.

  — Ce s-a întâmplat, Tata, făcu Michael, ce s-a întâmplat?

  — Oh, am aruncat racheta în aer, asta-i tot, răspuns Timothy, încercând să pară indiferent. Am mai auzit şi alte explozii de rachete. A noastră tocmai a sărit în aer.

  — De ce am aruncat racheta în aer? întrebă Michael. De ce, Tata?

  — Face parte din joc, prostule! spuse Timothy.

  — Un joc!

  Michael şi Robert iubeau cuvântul.

  — Tata a aranjat-o ca să sară în aer şi nimeni să nu ştie unde am coborât, sau încotro am plecat! În caz că vin să caute, înţelegeţi?

  — Ah, e un secret!

  — M-am speriat de propria mea rachetă, recunoscu Tata către Mama. Sunt nervos. Deşi e o prostie să crezi că au să mai existe vreodată rachete. Poate cu excepţia uneia, dacă Edward şi nevastă-sa reuşesc să ajungă.

  Duse din nou la ureche radioul cel mititel. După două minute, mâna îi căzu ca o zdreanţă.

  — S-a terminat, în sfârşit, se adresă el Mamei. Nu mai prinde nimic. Nu mai există nici o staţie de emisie. În ultimii ani, rămăseseră numai două. Acum, eterul este complet tăcut. Probabil că aşa va şi rămâne.

  — Cât timp? întrebă Robert.

  — Poate că… stră-strănepoţii tăi o să audă ceva, răspunse Tata.

  Stătea nemişcat şi copiii erau prinşi în mijlocul uimirii, înfrângerii, resemnării şi acceptării sale.

  În cele din urmă, porni barca şi continuă în direcţia iniţială.

  Se făcuse târziu: Soarele coborâse pe cer, iar înaintea lor se întindeau o serie de oraşe moarte.

  Tata vorbea încet şi blajin cu fiii săi. De multe ori, în trecut, fusese repezit, distant şi îndepărtat de ei, însă acum îi mângâia pe creştet cu câte o vorbă şi ei simţeau.

  — Mike. alege un oraş.

  — Ce, Tată?

  — Alege un oraş, băiete. Oricare oraş pe lângă care trecem.

  — Bine, încuviinţă Michael. Cum să aleg?

  — Alege-l pe cel care îţi place cel mai mult. Şi voi la fel, Robert şi Tim. Alegeţi oraşul care vă place cel mai mult.

  — Eu vreau un oraş cu marţieni în el, spuse Michael.

  — O să-l aveţi, făcu Tata. Promit.

  Buzele se adresau copiilor, dar ochii erau pentru Mamă.

  În douăzeci de minute, trecură pe lângă şase oraşe. Tata nu mai pomeni nimic de explozii; părea mult mai interesata de a se distra cu băieţii lui, amuzându-i.

  Lui Michael îi plăcu primul oraş pe lângă care trecură, însă hotărârea îi fu respinsă, deoarece toţi puneau la îndoială alegerile pripite. Al doilea oraş nu plăcu nimănui. Era o aşezare a Oamenilor de pe Pământ, construită din lemn, şi putrezea deja în rumeguş. Lui Timothy îi plăcu cel de-al treilea oraş pentru că era mare. Al patrulea şi al cincilea erau prea mici, dar al şaselea obţinu aprecierile unanime, inclusiv ale Mamei, care se asocie la Tii, Pfii şi Ia-uite-acolo!

  Erau vreo cincizeci sau şaizeci de clădiri uriaşe, încă în picioare, străzile erau prăfuite dar pavate, şi se puteau zări una sau două arteziene centrifugale vechi, pulsând încă umede în pieţe. Acelea erau singurele urme de viaţă – jerbele de apă reflectate de ultimele raze ale soarelui.

  — Acesta este oraşul, rostiră cu toţii.

  Amarând barca de un ponton, Tata sări afară.

  — Am ajuns! El e oraşul nostru. Aici o să locuim de acum înainte!

  — De acum înainte?

  Michael era nelămurit. Se ridică, privi în jur, apoi se întoarse către locul unde coborâse racheta.

  — Dar racheta? Dar Minnesota?

  — Aici, spuse Tata.

  Lipi radioul cel mic de căpşorul blond al lui Michael.

  — Ascultă.

  Michaei ascultă:

  — Nu aud nimic, rosti el.

  — Exact. Nimic. Absolut nimic de acum înainte. Nici Minneapolis, nici rachete, nici Pământ.

  Michael se gândi puţin, apoi începu să suspine încet şi fără lacrimi.

  — Stai puţin, adăugă imediat Tata. În locul lor, o să-ţi dau mult mai multe, Mike!

  — Ce?

  Michael amuţi, curios, totuşi gata să continue în cazul în care dezvăluirile ulterioare ale Tatei aveau să fie tot atât de ciudate.

  — Îţi dau oraşul ăsta, Mike. Este al tău.

  — Al meu?

  — Pentru tine, Robert şi Timothy, voi trei, să-l stăpâniţi sănătoşi.

  Timothy ţâşni din barcă.

  — Auzi, e tot al nostru! Tot!

  Îi juca rolul Tatei, improviza dar juca bine. Mai târziu, când totul avea să se termine şi să se rezolve, putea să se ascundă undeva şi să plângă vreme de zece minute. Deocamdată, era doar un joc, un picnic în familie, iar ceilalţi copii trebuiau să continue să se joace.

  Mike sări afară împreună cu Robert. O ajutară pe Mama.

  — Aveţi grijă de sora voastră, spuse Tata, şi nimeni nu înţelese la ce se referea, decât mai târziu.

  Intrară grăbiţi în oraşul uriaş cu pietre purpurii, şoptind între ei, deoarece oraşele mari au un ceva care te face să vrei să vorbeşti în şoaptă, să priveşti asfinţitul soarelui.

  — Peste vreo cinci zile, rosti încet Tata, o să mă întorc în locul unde am coborât cu racheta, o să iau alimentele pe care le-am ascuns printre ruine şi o să le aduc aici. O să-i caut şi pe Bert Edwards, nevastă-sa şi fetele.

  — Fetele? întrebă Timothy. Câte?

  — Patru.

  — Mai târziu asta o să aducă necazuri, clătină Mama din cap.

  — Fete. Michael se strâmbă aidoma unui sculpturi marţiene străvechi: Fete.

  — Şi ei vin cu o rachetă?

  — Da. Dacă reuşesc. Rachetele de familie sunt construite pentru călătorii pe Lună, nu pe Marte. Noi am avut noroc că am ajuns cu bine.

  — De unde ai avut racheta? şopti Timothy în vreme ce ceilalţi băieţi alergau înainte.

  — Am păstrat-o. Am păstrat-o timp de douăzeci de ani, Tim. O ascunsesem, sperând că nu va trebui să o folosesc niciodată. Cred că ar fi trebuit să o dau guvernului, pentru război, dar mă gândeam mereu la Marte…

  — Şi la un picnic!

  — Exact. Toate astea rămân între noi. Când am văzut că pe Pământ totul se sfârşea, după ce am aşteptat până în ultima clipă, am făcut bagajele. Bert Edwards ascunsese şi el o rachetă, însă am hotărât că avea să fie mai sigur să decolăm separat, în caz că cineva încearcă să ne doboare.

  — De ce ai aruncat racheta în aer, Tată?

  — Ca să nu ne mai putem întoarce niciodată. În plus, dacă vreunui dintre oamenii aceia răi vor veni vreodată pe Marte, nu or să ştie că suntem aici.

  — De aceea priveai mereu cerul?

  — Da, e o prostie. Nu ne vor urmări niciodată. Nu au cu ce. Sunt prea prudent, asta-i tot.

  Michael apăru alergând.

  — E într-adevăr oraşul nostru, Tată?

  — Toată planeta e a noastră, copii. Toată planeta. Stăteau acolo, Regele Dealului, Vârful Grămezii, Conducătorul a Tot ce Vedeau, Monarhi şi Preşedinţi Mai Presus de Orice Bănuieli, încercând să înţeleagă ce însemna să ai o planetă, şi cât de mare era, de fapt, o planetă.

  Noaptea coborî repede în aerul rarefiat şi Tata îi lăsă în piaţetă, lângă arteziană, se întoarse la barcă şi reveni, ţinând un teanc de cărţi în mâinile lui mari.

  Azvârli cărţile într-o curte veche şi le dădu foc. Ca să se încălzească, se ghemuiră în jurul flăcărilor, iar Timothy zări literele mici sărind ca nişte animale înfricoşate, atunci când flăcările le atingeau şi le cuprindeau. Foile se boţeau ca pielea unui bătrân, şi carbonizarea ataca nenumărate cuvinte: „DATORII GUVERNAMENTALE”; „Graficul afacerilor, 1999”, „Prejudecata religioasă: Un eseu”; „Ştiinţa logisticii”, „Problemele uniunii Pan-americane”; „Raport de bursă pentru 3 iulie, 1998”, „Rezumatul războiului”…

  Tata insistase să le aducă tocmai în acest scop. Le azvârlea în foc, una câte una, satisfăcut, şi le explica copiilor:

  — A sosit timpul să vă spun câteva lucruri. Nu cred că am fost prea corect, ascunzându-vă atâtea. Nu ştiu dacă o să înţelegeţi, dar trebuie să vorbesc, chiar dacă nu o să pricepeţi totul.

  Azvârli o broşură în foc.

  — Ard un anume fel de viaţă, aşa cum, în clipa asta, acelaşi fel de viaţă este ras de pe suprafaţa Pământului. Iertaţi-mă dacă vorbesc ca un politician. Sunt, la urma urmei, un fost guvernator statal; am fost cinstit şi pentru asta am fost urât. Pe Pământ, viaţa nu s-a apucat niciodată să facă ceva foarte bun. Ştiinţa ne-a luat-o prea repede înainte şi oamenii s-au pierdut într-o junglă mecanică, bucurându-se aidoma unor copii de obiectele frumoase, de gadgeturi, elicoptere şi rachete, punând accent pe cele care nu trebuia, punând accent pe maşini şi nu pe felul în care trebuie conduse acestea. Războaiele au sporit din ce în ce mai mult şi, în cele din urmă, au ucis Pământul. Aceasta e explicaţia tăcerii din radio. De asta am fugit noi.

  Am fost norocoşi. Nu au mai rămas rachete. Este momentul să ştiţi că aceasta nu e deloc o expediţie de pescuit. Nu-mi face plăcere să vă spun. Pământul nu mai există. Călătoria interplanetară nu va mai reînvia pentru câteva secole, poate niciodată. Însă felul acela de viaţă s-a dovedit a fi greşit şi s-a sugrumat cu propriile lui mâini. Sunteţi tineri. O să vă repet toate astea zilnic, până când veţi înţelege.

  Făcu o pauză şi aruncă alte cărţi în foc.

  — Acum suntem singuri. Noi şi încă o mână de oameni, care vor sosi peste câteva zile. Destui ca să începem iarăşi. Destui ca să întoarcem spatele la tot ce a fost pe Pământ şi să apucăm pe un drum nou…

  Flăcările pârâiră, subliniindu-i cuvintele. Toate hârtiile arseseră cu excepţia uneia. Toate legile şi crezurile Pământului se transformaseră în cenuşă fierbinte care, în curând, avea să fie spulberată de vânt.

  Timothy privi ultimul lucru azvârlit de Tata în foc. Era o hartă a Lumii, care se boţi şi se întinse încinsă, apoi se nărui – fâl – şi dispăru ca un fluture negru şi cald. Timothy întoarse ochii.

  — Acum o să vă arăt marţienii, spuse Tata. Haideţi, cu toţii. Hai, Alice.

  O apucă de mână.

  Michael plângea zgomotos, iar Tata îl luă în braţe şi îl purtă mergând printre ruine, spre canal.

  Canalul. Unde peste o zi, sau două, viitoarele soţii aveau să apară într-o barcă, fetiţe chicotind acum, cu tatăl şi mama lor.

  Noaptea îi înconjură şi răsăriră stelele. Timothy nu putea însă găsi Pământul. Apusese deja. Merita să se gândească la asta.

  Pe când mergeau, o pasăre de noapte ţipă printre ruine.

  — Mama voastră şi cu mine o să încercăm să vă învăţăm, vorbi Tata. Poate că vom da greş. Sper să nu se întâmple aşa. Am văzut multe şi am învăţat din ele. Am plănuit călătoria aceasta cu ani în urmă, înainte de a vă naşte voi. Cred că, chiar dacă n-ar fi fost război, noi tot am fi venit pe Marte ca să trăim şi să ne formăm propriile noastre standarde de viaţă. Ar mai fi trecut un secol până ce Marte ar fi fost într-adevăr strivit de civilizaţia Pământului. Acum, bineînţeles…

  Ajunseră la canal. Era lung, drept, răcoros, umed şi strălucitor în noapte.

  — Am vrut dintotdeauna să văd un marţian, spuse Michael. Unde sunt, Tată? Ne-ai promis…

  — Uite-i, rosti Tata, şi îl săltă pe umeri şi arătă drept în jos.

  Marţienii erau acolo. Timothy începu să tremure.

  Marţienii erau acolo – în canal – reflectaţi de oglinda apei… Timothy, Michael, Robert, Mama şi Tata.

  Marţienii îi priviră mult, mult timp, tăcuţi, din apele unduitoare…

 

 

          SFÂRŞIT