Lespeau nu o părăsise nici o clipă.

  — Ei? întrebă texanul.

  Geologul ridică privirea; trăsăturile lui erau măcinate de oboseală şi de supărare.

  — Aştept, oftă el. nu am altceva de făcut decât să aştept. Potrivit medicului, faptul că a reuşit să-şi pună un garou a atenuat efectul otrăvii.

  — Sunt speranţe?

  — Depinde: dacă nu e vorba de toxine sau de microbi, efectul drogului va fi pasager. Dacă rezistă, o dată substanţa eliminată, îşi va reveni repede.

  — Ce nenorocire! Chiar atunci când aveam mare nevoie de ea… Ce putem face împotriva acestui nou gaz? Accesul la suprafaţă ne este interzis iarăşi!

  — Colaboratorii ei se ocupă de asta, iar acum pot studia şi plantele aduse de ea. Se pare că una dintre ale produce gazul, de fapt un compus volatil, un fel de esenţă…

  — Şi ceilalţi răniţi? N-am avut curaj să merg să-i văd. Mi s-a spus că sunt arşi pe aproape toată suprafaţa pielii.

  — Da, nu e o imagine prea plăcută… stocurile aduse de pe Pământ pentru grefe sunt insuficiente, dar biologii au preparat culturi de ţesuturi pentru a acoperi penuria. Rezultatele par bune. Cei afectaţi mai tare au fost aşezaţi în nişte cuve mari pline cu ser fiziologic. Un aparat de dializă special îi curăţă de reziduuri şi de anticorpii toxici. Cei mai mulţi vor fi salvaţi…

  — E o veste bună, nu mă aşteptam, mormăi Mac Pennyrile; ar trebui… Se întrerupse brusc.

  — Priveşte: deschide ochii!

  — Doris! Mă auzi? Cum te simţi? Spuse geologul strălucind de bucurie.

  — Au! gemu ea Mă dor toate oasele… Ce mi s-a întâmplat?

  — Gilkii. Ai fost rănită.

  — A, da, îmi aduc aminte. În depozitul de otrăvuri. Aţi adus înapoi costumul meu de scafandru?

  — Bineînţeles, dar era într-aşa o stare… a trebuit să-l aruncăm.

  Brusc, Doris fu cuprinsă de agitaţie. Se aşeză pe marginea patului şi spuse răspicat:

  — Trebuie să-l recuperaţi neapărat fiecare fiolă avea o alta, geamănă, conţinând antidotul specific!

  — Mă duc, spuse Mac Pennyrile şi dispăru în fugă, conştient de importanţa faptului.

  —. am pus câteva dintre ele într-un vehicul de forare; s-ar putea ca printre ele să se găsească cea care contracarează acţiunea noului gaz.

  — Hai, iubito, culcă-te la loc. Se va ocupa Mac de asta, tu trebuie să te odihneşti.

  — Mă simt mai bine. Am fost atinsa de o săgeată înmuiată în curara. Acum, acţiunea otrăvii a încetat şi trebuie să mă întorc la lucru. Mi-au dat oare antibiotice?

  — Da, ţi-au făcut nişte injecţii.

  — Atunci nu am de ce să mă tem de eventuale complicaţii infecţioase. Spune-mi ce li s-a întâmplat oamenilor de la suprafaţă. Am auzit un mesaj de-al lui Wochilov în care era vorba de un contraatac.

  — Da, expediţia a fost respinsă şi am avut pierderi mari. Liurii au înaintat prea mult şi au fost masacraţi de jeturile de lavă în clocot. După aceea, gilkii au folosit un nou gaz, care dizolvă plastexul şi provoacă răni grave. De altfel, acum toată atmosfera e poluată cu porcăria asta. E imposibil să ieşim.

  — Şi liurii?

  — Sau întors în peştera lor. Cam laşi! Dar am auzit că au luat câţiva prizonieri…

  În privirea lui Doris apăru o licărire.

  — Prizonieri? Trebuie neapărat să-i aducem aici. Am mare nevoie de ei ca să fac nişte experienţe noi.

  În acest moment se întoarse şi texanul, trăgându-şi sufletul.

  — Mi-a fost destul de greu, explică el; hainele poluate urmau să fie arse. În fine, l-am recuperat. Din fericire, se putea tocă vedea numărul tău matricol. Cei de acolo mi-au dat şi fiolele găsite într-un vehicul de forare.

  Doris luă centura şi scoase triumfătoare o duzină de flacoane micuţe.

  — Acestea sunt eşantioane, explică ea. Am avut norocul de a da peste întreaga gamă de substanţe toxice pe care o păstrează ei cu grijă pentru a compara puritatea produsului pe care îl fabrică. Vreau să le studiez.

  — Nu fi imprudentă, te implor, interveni Lespeau.

  — Fii liniştit. În plus, Mac, îmi trebuie doi sau trei gilki ca să testez pe ei rezultatul cercetărilor mele.

  — Bine, o să vorbesc cu Sxel.

  Cei doi bărbaţi părăsiră laboratorul de biologie.

  — Oare ce-o fi în mintea ei? întrebă texanul pe când se apropiau de sala de şedinţe.

  — Probabil vrea să facă un produs asemănător substanţei secretate de dareli. Dacă o să-l obţinem în cantităţi mari, i-am putea bate pe gilki pe propriul lor teren.

  — Sper ca Doris să fie la înălţime!

  — Ar mai trebui să găsească şi un antidot pentru noul gaz. Soarta noastră depinde cu totul de rezultatul cercetărilor ei.

  Dattigny, Müller, Wochilov şi Sxel îi aşteptau. Fizicianul avea o figură triumfătoare.

  — Ce v-am spus eu! exclamă el. atacul nostru a dat greş: iată-ne din nou îngropaţi în peştera asta. Trebuie să-i distrugem pe gilki cu o bombă cu hidrogen, altfel n-o s-o mai ducem mult. Şi nu trebuie să zăbovim, căci o contraofensivă ne-ar prinde nepregătiţi: D. C. A.-ul nu mai poate apăra Raffoth Cave!

  — Pardon! protestă Wochilov. Am evacuat oamenii, dar nu şi roboţii. Din câte ştiu eu, noul gaz nu are efect asupra lor, deci ei ar putea trage asupra oricărui obiect zburător care ne-ar ameninţa aşezarea.

  — Poate! reluă Müller înverşunat. Dar nu-i vom putea lichida pe gilki dacă rămânem îngropaţi în văgăuna asta…

  — Să avem încredere în Doris, spuse Mac Pennyrile. Apropo, dragul meu Sxel, biologul nostru are nevoie de doi sau trei gilki. Am înţeles că aţi capturat mai mulţi, nu-i aşa?

  — Ba da. Marele Liur va accepta cu siguranţa să vi-i dea. Au noroc: noi ne propuseserăm să-i torturăm. Pe de altă parte, am şi eu câteva rugăminţi. Palino, expertul agronom, a fost ucis. Cine îl va înlocui? Rezultatele obţinute de el au fost spectaculoase: producţia noastră s-a dublat.

  — Asistentul lui va pleca de îndată înspre voi.

  — Bine. A doua cerere priveşte lupta împotriva gilkilor. Marele Liur deplânge pierderile grele suferite de forţele noastre şi nu doreşte să mai participe la vreo altă acţiune la suprafaţă.

  — Îi împărtăşesc în întregime părerea. Lecţia a fost aspră. Dacă savanţii noştri vor descoperi o nouă armă, vă vom anunţa, iar Marele Liur va hotărî dacă trebuie sau nu să-şi menţină punctul de vedere. În orice caz, poate fi sigur de fidelitatea şi loialitatea noastră.

  Sxel încuviinţă din cap cu un aer aprobator.

  — Cuvântul dat nu poate fi încălcat.

  — Atunci, în concluzie, ce facem acum? întrebă Dattigny cu o atitudine pozitivă, ca de obicei.

  Mac Pennyrile reflectă câteva clipe.

  — În privinţa Rantal-ului, nu s-a schimbat nimic; continuaţi să produceţi oxigen şi hrană pentru aliaţii noştri. Aici, gilkii nu pot ajunge până la noi, suntem protejaţi de roboţi. În continuare refuz să trimitem bombe cu hidrogen asupra prietenilor noştri ţinuţi prizonieri. Astronava nu va sosi decât peste o săptămână; am putea-o face atunci, dacă va fi cazul. Doris este extrem de capabilă; sunt convins că va găsi un nou antidot şi poate chiar o armă care să-i distrugă pe gilki fără a-i afecta pe coloni. Trebuie să aşteptam.

  — Şi dacă am schimba plastexul din costumele de scafandru? întrebă Müller. Gazul nu ar mai pătrunde până la piele.

  — Studiază chestiunea, dar nu vreau ca asta să încetinească producţia de vehicule de forare.

  — Eu nu vă împărtăşesc optimismul în privinţa roboţilor, interveni Lespeau. Amintiţi-vă de primul contact cu liurii. Fluidul vâscos… Părţile mecanice au încetat să funcţioneze aproape instantaneu.

  — Sxel, ştii cumva dacă gilkii au o armă asemănătoare?

  — Habar n-am. A noastră provine de la insectele cavernicole care trăiesc în zăcămintele de magnetită. Sucurile lor digestive dizolvă metalele.

  — Hm! făcu Mac Pennyrile. Asta mă nelinişteşte… Roboţii tăi sunt protejaţi, Wochilov?

  — Bateria are câteva blindaje…

  — Sasul vehiculului de forare a fost perforat cu uşurinţă, remarcă geologul.

  — O să pun să se instaleze plăci din aliaj de titan. Avem câteva pentru reparaţiile astronavei uşoare. Acest aliaj rezistă la coroziune mai bine decât toate oţelurile inoxidabile.

  — Grăbiţi-vă; probabil gilkii vor încerca să exploateze succesul pe care tocmai l-au obţinut!

  Nici nu ştia texanul câtă dreptate avea.

  În cursul după-amiezii fură semnalate mai multe care zburătoare mari. Radarele le reperaseră imediat ce ieşiseră din vulcani.

  Wochilov le lăsă să se apropie pentru a le vedea intenţiile. Vizoarele cu teleobiectiv arătară că erau goale. Nici un gilk nu le însoţea.

  Câteva proiectile fură suficiente pentru a le nimici. Resturile carelor căzură rotindu-se prin aer, vântul aduse până la intrarea în Raffoth Cave câteva pene aparţinând păsărilor enorme care le trăgeau. În zare, norul de culoarea smaraldului înainta încet înspre aşezarea pământenilor.

  Nu mai văzură nici un alt vehicul zburător.

  Până la căderea nopţii, gilkii nu mai dădură nici un semn de viaţă.

  În sfârşit, Mac Pennyrile putu să-şi tragă sufletul şi îşi turnă o porţie dublă de whisky. Pe timp de noapte nu era posibil nici un atac. Oamenii-păsări aveau nevoie de lumină.

  Lespeau îşi petrecuse ziua lângă Doris.

  Se temea ca tânăra să nu se obosească prea mult şi să nu sufere o recidivă. Dar se dovedi că nu avea motive de îngrijorare. Rana de la coapsă arăta bine de-acum, iar urmele acţiunii otrăvii dispăruseră cu desăvârşire.

  Cu toate acestea, Doris era neliniştită.

  Rezultatele primelor experimente o alarmau.

  — Jacques, spuse ea, trebuie să-l trezeşti pe Mac: gazul acesta nou atacă şi metalele. Am examinat costumul meu de scafandru. Părţile metalice sunt corodate. Dacă gilkii atacă, întreaga populaţie va fi masacrată, căci roboţii nu vor mai funcţiona după ce gazul va ajunge la ei. După ultimele informaţii, norul e la numai câţiva kilometri de aici.

  — La naiba! Asta e cu adevărat o veste proastă! Noroc că ţi-ai dat seama la timp… Mă duc să-l previn…

  — Eu o să pun materialul cel mai important într-un vehicul de forare. Trebuie să mergem la liuri, unde vom fi protejaţi de dareli.

  După ce băuse destul whisky, texanul dormea cu pumnii strânşi.

  Lespeau îl scutură fără menajamente.

  — Mac! Trezeşte-te!

  — Hm! Lasă-mă în pace…

  — Am o ştire de cea mai mare importanţă…

  — Nu mă interesează! Fugi de-aici!

  Geologul hotărî atunci să aplice metodele de forţă: luă o găleată cu apă rece ca gheaţa şi o vărsă în capul şefului său. Acesta se ridică imediat, urlând:

  — Care e ticălosul care îşi permite…

  — Eu sunt, Mac. Gazul verde corodează orice metal. Roboţii nu vor mai funcţiona atunci când îi va atinge. Trebuie să evacuăm urgent Raffoth Cave şi să ne refugiem la liuri.

  — Ce? spuse texanul scărpinându-se în creştet. Eşti sigur?

  — Doris spune asta. A început deja să-şi îmbarce instrumentele într-un vehicul de forare.

  Trezit de-a binelea, Mac Pennyrile îşi îmbrăcă în grabă costumul de scafandru.

  — Fugi să-i previi pe ceilalţi, ordonă el. Eu îmi adun lucrurile. Colonii vor pleca în jetmob-uri. Aparatele indispensabile pentru laboratoarele de fizică şi chimie vor fi transportate în vehiculele de forare. Trimite-l pe Sxel să-l anunţe pe Marele Liur.

  Lespeau se conformă prompt.

  Sirenele de alarmă începură să urle lugubru.

  În cel mai mare calm cu putinţă, pământenii intrară în coridorul care ducea la aşezarea liurilor, înghesuiţi în vehiculele rapide.

  În laboratoare, tehnicienii se agitau, încărcând aparatele cele mai preţioase în maşinile de foraj.

  După ce îşi îndeplini misiunea, geologul se întoarse la Doris.

  Aceasta îl aştepta lângă vehiculul plin cu fel de fel de instrumente.

  — Hai să mergem, îi spuse el. Mac a ordonat evacuarea. Asistentul meu se ocupă de laborator.

  Motorul demara lin şi maşina se integră în şirul de jetmob-uri care umplea tunelul.

  Pădurea de dareli se vedea deja în depărtare. lichenii catifelaţi, cu pedunculii lor roşii, creşteau în tufe dese.

  Aspectul lor era întrucâtva liniştitor cel puţin, acolo nu mai aveau de ce să se teamă de puterea malefică a gilkilor.

  Tunelul evita pădurea subterană ocolind prin dreapta, în mijlocul masivului stâncos.

  Purtat de vânt, parfumul darelilor constituia protecţia cea mai eficace împotriva asaltului creaturilor diavoleşti. Poate că gilkii aveau să reuşească să intre în Raffoth Cave şi să otrăvească atmosfera de acolo, dar nu puteau trece mai departe.

  Vehiculul de forare se opri în apropierea torentului.

  Jetmob-urile ajunseseră deja, iar colonii se grăbeau să le descarce pentru a se întoarce să preia un nou transport.

  Oamenii-păsări zburau pe deasupra lor, cu aripile lor mari şi albe desfăcute complet, planând cu o graţie şi o uşurinţă demne de admiraţie.

  Lângă o turmă de ulzi aştepta Marele Liur, înconjurat de venerabilii săi consilieri.

  — Să-i întâmpinăm aşa cum se cuvine pe bravul nostru prieten Lespeau şi pe tovarăşa sa!

  Surprins, geologul ridică privirea, încercând să-şi vadă interlocutorul. În acel moment observă grupul de oameni înaripaţi.

  — Nu cred că o să ajung vreodată să mă obişnuiesc cu telepatia asta, spuse el.

  Lăsând roboţii să se ocupe de descărcare, se îndrepta spre comitetul de primire. Doris îl urma îndeaproape. Marele Liur le comunică gândurile lui:

  — Sxel ne-a anunţat de cererea voastră; ni s-a părut rezonabilă. Raffoth Cave poate deveni de nelocuit dacă e invadată de gazul gilkilor; de aceea ar fi logic să acceptăm să protejăm un anumit număr dintre oamenii voştri, precum şi instalaţiile vitale ale coloniei. Dar această măsură nu este decât una trecătoare. Caverna noastră nu poate adăposti în acelaşi timp şi oameni, şi liuri. Aş dori să-mi daţi cuvântul că veţi părăsi teritoriul nostru atunci când va înceta primejdia.

  — Asta se înţelege de la sine! Afirmă Lespeau. Am fost luaţi pe nepregătite atunci când domnişoara Spencer, logodnica mea, a descoperit efectul corosiv pe care îl are gazul verde asupra echipamentelor destinate apărării la suprafaţă. Doris, explică-i, te rog, proiectele tale: gazda noastră va înţelege astfel că şederea noastră aici nu va fi una de durată.

  Tânăra vedea pentru prima dată domeniul subteran al aliaţilor de pe Wolf; admira coloritul torentelor, lacurile care se ghiceau în zare şi nuanţele vesele ale culturilor care creşteau în câmpia irigata. Atenţia sa era distrasă de noutatea spectacolului.

  — Da? spuse ea. Despre ce e vorba?

  — Despre cercetările tale ştiinţifice, Doris!

  — A, da! Scuză-mă. Peştera aceasta este atât de mare, încât te-ai crede la suprafaţă; e imposibil să-i vezi marginile…

  — Marele Liur doreşte să-ţi cunoască proiectele.

  — E foarte simplu: trebuie să-i batem pe gilki pe propriul lor teren. Am putut lua un număr mare de eşantioane care mi-au oferit indicaţii preţioase în privinţa naturii otrăvurilor folosite de ei. Am deja antidotul gazului corosiv verde; trebuie doar să-l produc într-o cantitate destul de mare. Ca să nu mai facem greşeala de a-i ataca fără să fim pe deplin pregătiţi, n-o să-l livrez decât atunci când voi putea furniza şi un produs toxic care să permită nimicirea lor, dar care să nu-i afecteze şi pe compatrioţii noştri ţinuţi prizonieri. De aceea i-am cerut lui Sxel prin Mac Pennyrile să-mi daţi nişte gilki pe care să pot face experienţe.

  — Lespeau, prietene, logodnica ta este la fel de inteligenta pe cât e de frumoasă. Te felicit pentru alegere. Va primi tot ce va cere. Soarta a pus vieţile a două popoare în mâinile fragile ale unei femei. Re ca voinţa sa să fie respectată. Veniţi, o să vă conduc acolo unde vă veţi putea instala. Nu ezitaţi să-mi cereţi, dacă aveţi nevoie de ceva…

  După douăsprezece ore de muncă, cele mai multe dintre instalaţiile pământene fuseseră transferate. O parte dintre coloni fuseseră evacuaţi la Rantal, oraşul submarin. În apropiere, vehiculele de forare amenajau o peşteră pentru a instala o nouă bază.

  Mac Pennyrile şi Wochilov rămăseseră la Raffoth Cave pentru a comanda trupele însărcinate cu apărarea.

  În timpul nopţii, norul otrăvitor ajunsese la punctele de apărare de la suprafaţa.

  Atomistul transmise prin radio ordinele roboţilor din bateria D. C. A. În acel moment, îşi putu da seama de corectitudinea afirmaţiilor lui Doris Spencer. Jumătate dintre ei erau dereglaţi!

  — Am avut noroc că ne-a prevenit la timp! spuse el, înghiţind o gură de votcă.

  — Da, încuviinţă texanul, nu-i putem împiedica să se apropie de intrare; chiar şi aparatele noastre electronice au circuitele deteriorate. Singurul nostru atu este vântul acesta venit din munte: gazul nu poate penetra până aici, căci parfumul darelilor le este fatal gilkilor. Am intrat cam repede în panică, încheie el, punându-şi o doză zdravănă de whisky.

  — Fără îndoială, nu se va întâmpla nimic, dar era logic să ne punem la adăpost instalaţiile vitale. În momentul de faţă ne este imposibil să luptăm împotriva acestei otrăvi. Gândeşte-te numai la nebunia care i-ar fi cuprins pe coloni dacă ar fi fost prinşi în capcană ca nişte şoareci!

  — Totul depinde de Doris: cred că e extrem de competentă. Acolo, în peştera cu dareli, va putea lucra în linişte. Acesta este cel mai important lucru. O să mă duc la culcare; te rog să faci tu primul de gardă. O să te mai trezesc pe la două dimineaţa; cu siguranţă, nu vor ataca pe întuneric! Noapte bună…

  Rămas singur, rusul inspecta atent împrejurimile privind ecranele televizoarelor.

  La suprafaţă, imaginea plină de paraziţi nu spunea mare lucru, dar paznicii postaţi în tunel au confirmat părerea lui Mac Pennyrile: împins de curentul de aer, gazul nu putuse intra.

  Liniştit, începu să examineze interiorul peşterii.

  Câteva echipe încărcau nişte jetmob-uri.

  Soldaţii înarmaţi dormitau în post; nu era nici o urmă de agitaţie. Evacuarea se făcuse cum trebuie.

  După aceea făcu legătura cu Rantal. Norul se apropia de aşezarea submarină, dar, în orice caz, aceasta nu avea de ce să se teamă de vicleniile machiavelice ale gilkilor.

  Dattigny îl asigură că cea de-a doua aşezare avea să fie locuibilă cam în opt zile.

  Noaptea trecu fără nici o alarmă.

  Mac Pennyrile făcu de pază la rândul lui şi, până dimineaţă, santinelele nu semnalară nimic ieşit din comun.

  Când globul enorm al lui Wolf se ivi la orizont, spaţiul de deasupra cetăţii celor cinci vulcani se umplu de făpturi stacojii. Această nouă zi avea să marcheze înfrângerea nemernicilor care îndrăzniseră să sfideze rasa stăpânilor.

  Marile care zburătoare se ridicau în aer cu zecile. La o oră după răsăritul astrului, căldura le permitea în sfârşit gilkilor să se folosească de toate mijloacele de care dispuneau.

  Grupaţi în V-uri, se îndreptară către Raffoth Cave.

  În acest timp, Wochilov dormea neîntors.

  Cât despre Mac Pennyrile, capul său se legăna încet într-o dormitare lină.

  O explozie cumplită îl trezi fără menajamente.

  Imediat după aceea, ajunseră la el mesajele înnebunite ale santinelelor postate în culoarul de intrare.

  Sirena emitea un urlet lugubru.

  — Domnule comandant! Folosesc explozibili!

  — Fir-ar… înjură Mac Pennyrile. Explozibili! Chimici sau atomici?

  — Chimici!

  — Morţi?

  — Vreo douăzeci!

  — Retrageţi-vă!

  În acel moment intră şi Wochilov, zburlit şi somnoros.

  — Ce-i cu zgomotul acesta? întrebă el. Ne-a explodat depozitul de bombe?

  — Sunt gilkii! Folosesc explozibili chimici!

  — Ah, ticăloşii! Cum de…

  Îl întrerupse vocea înspăimântată a unui paznic:

  — Maşinăriile lor emană nişte gaze. Ce trebuie să facem?

  — Întoarceţi-vă în peşteră!

  — Cine i-a putut învăţa să fabrice explozibili? întrebă Wochilov. Potrivit liurilor, ei nu cunoşteau acest tip de armă…

  — Prizonierii, fără nici o îndoială! Ah! Încep să cred că ar fi fost mai bine dacă îi distrugeam pe toţi fără să ne batem capul cu captivii. Ce-o să facem acum?

  — Nu e atât de grav; trebuie doar să ajungem la aşezarea liurilor. E imposibil să le opunem vreo rezistenţa.

  Proiectilele loveau din ce în ce mai des. Puţin câte puţin, accesul în peştera se transforma într-un crater larg, iar norişorii de otravă începeau să pătrundă în adăpostul pământenilor.

  Aceştia, terorizaţi, se îmbarcau în dezordine în jetmob-uri. Mac Pennyrile şi Wochilov făcură acelaşi lucru.

  Raffoth Cave fusese de-acum golită complet. Bombele care explodau în peşteră rezonau ca nişte lovituri de gong. Pe tavan apărură fisuri imense, după care începu să plouă cu stânci care distruseră tot ce mai rămăsese din instalaţiile pământenilor.

  Planând la înălţime, gilkii jubilau: duşmanii lor enervanţi încetaseră să mai existe.

  Bombardamentul sistematic dură până la apusul astrului.

  Când se lăsă noaptea peste peisajul lunar, colonia terestră era distrusă. O groapă imensă marca locul în care, cu câteva ore mai înainte, se găsea Raffoth Cave.

 Capitolul XI.

  În caverna liurilor, colonii fuseseră mobilizaţi: cercetările lui Doris aveau întâietate.

  Însuşi Müller o seconda, ocupându-se de problemele tehnice puse de producerea pe scară largă a substanţelor toxice care aveau să le vină de hac gilkilor.

  Pentru distilare foloseau nişte cuve enorme săpate în stâncă şi vitrificate cu ajutorul unor încălzitoare atomice; acolo se putea produce o cantitate de otravă suficientă pentru o ofensivă de mare anvergură.

  Materia primă era însă greu de găsit.

  În compoziţia drogului intrau darelii, dar numai ca substanţă anexă care potenţa efectul nociv al substanţei principale. Biologul avea nevoie de fructele roşii care creşteau în pădurile din apropierea litoralului.

  Pentru aceasta, toate mezoscafurile fură mobilizate, iar oamenii lui Dattigny petrecură noaptea culegând fructele preţioase.

  În zori se retraseră, fără ca gilkii să observe aceasta incursiune.

  Pentru antidotul menit să neutralizeze gazul de culoarea smaraldului, catalizatorii obţinuţi din enzimele ciupercilor erau uşor de obţinut. Aceste criptogame creşteau în cantităţi mari în diferite grote de pe Wolf, iar liurii se oferiră să-i aducă tinerei atât cât avea nevoie.

  Wochilov îi împrumută o baterie atomică portabilă pentru ai furniza căldura necesară operaţiunilor de extragere şi de purificare. Trecură astfel două zile.

  Cercetările avansau. Câteva complicaţii întârziară montajul şi trebuiră rezolvate câteva probleme tehnice minore, dar ingeniozitatea pământenilor îi ajuta mult.

  În dimineaţa celei de-a treia zile, din enormele serpentine răcite cu apa torentelor începu să curgă, picătură cu picătură, preţiosul lichid.

  Imediat Doris îl culese într-un flacon şi îşi începu experienţele pe prizonierii gilki.

  Toate notabilităţile liurilor ceruseră ca o favoare să li se permită să asiste la acest eveniment memorabil.

  Puţin jenată de a se vedea astfel în centrul atenţiei, tânăra le explică în ce constau cercetările sale:

  — Lichidul acesta albăstrui este extrem de volatil: difuzează foarte repede în atmosferă. E deci de ajuns să umplem cu el proiectilele şi să le trimitem în aşezarea duşmanilor. Aceştia cunosc efectele otrăvii, au chiar şi antidotul specific. De aceea am adăugat tarelina. Această substanţă glucidică potenţează acţiunea celeilalte, pe care am numit-o gilcid. Acest generator de aerosoli conţine cele două produse. O să le eliberez acum în cuşca de sticlă în care se găsesc cei doi indivizi stacojii. Veţi constata singuri efectul pe care îl vor provoca. După aceea îl voi administra unor voluntari pământeni, apoi unor liuri.

  Doris plasă tubul de cauciuc la ieşirea ventilatorului care aerisea cuşca din care gilkii o priveau cu ură.

  Încet-încet se răspândiră nişte vapori rarefiaţi.

  Fără a se putea controla, cei din public îşi ţineau respiraţia.

  Prizonierii se retraseră într-un colţ păreau terorizaţi. Apoi, norul ajunse până la ei.

  Imediat, părură cuprinşi de nebunie, bătând din aripi ca pentru a încerca să fugă prin pereţii groşi; se loveau de obstacolul de netrecut şi cădeau, pe jumătate doborâţi.

  Această agitaţie febrilă dură cam un minut.

  Asemenea unor cocoşi de luptă, se repeziră unul către celălalt, începând un duel fără milă.

  Cu lovituri de cioc, de gheare, încercând să se lovească reciproc cu aripile, îşi smulgeau bucăţi întregi de carne.

  Unul dintre ei nimeri ochiul congenerului său şi îl sparse cu ghearele, în timp ce celălalt îi smulgea o labă cu ciocul ascuţit ca o lamă.

  Apoi îşi tăiară burţile, rămânând cu intestinele afară, dar continuară să se târască pe sol, încercând să se muşte.

  Cu toate că practica fără milă vivisecţia pe animalele de laborator, Doris îşi întoarse ochii îngreţoşată.

  În schimb, liurii îşi manifestau zgomotos mulţumirea sărind de pe o labă pe alta şi clătinând din cap, ca şi cum ar fi fost fascinaţi de minunatul spectacol.

  — Succes deplin, draga mea! exclamă Wochilov. De data aceasta o să ne luăm revanşa. Ce idee extraordinară, să-i obligi pe duşmani să se ucidă între ei!

  Muribunzi, gilkii agonizau pe sol; înainte de a răspunde, tânăra opri generatorul şi îi înlocui conţinutul cu cel al unei fiole mari.

  — Soluţie de cianură concentrată, anunţă ea. Nu suport să-i fac să sufere inutil…

  După câteva spasme, nefericiţii prizonieri nu mai făcură nici o mişcare.

  — De fapt, ideea nu e nouă, reluă biologul. Legendele pământene pomenesc un rege din vechime numit Bătrânul Munţilor care folosea un drog numit haşiş pentru a provoca o nebunie ucigaşă printre oamenii săi fanatici. Eu nu am făcut decât să aplic acest principiu.

  — Rămâne de văzut dacă nu cumva are şi asupra oamenilor un efect la fel de cumplit, remarca Lespeau. Nu trebuie să uităm de prietenii noştri aflaţi în captivitate…

  — O să ne dăm seama imediat.

  Asistenţa îşi revenea cu greu din emoţiile prin care trecuse. Adevărul e că spectacolul era destul de straniu. În sala imensă cu pereţii luminaţi, săpaţi în stâncă, o tânără fragilă reuşea să monopolizeze atenţia unor savanţi pământeni experimentaţi şi a unor creaturi ciudate asemănătoare cu garguii din vechile catedrale. Părea o vrăjitoare care oficia într-o grotă.

  Cadavrele însângerate ale celor doi gilki, târâte afară de roboţi, făceau ca scena să aibă un aer diavolesc.

  Aceste fiinţe stacojii, cu aripile lungi vârstate cu negru, erau asemenea imaginilor Satanei despre care vorbeau scrierile vechi de pe Pământ.

  După ce cuşca de sticlă a fost golită şi curăţată, intrară în ea doi coloni. Din prudenţă, aceştia fură legaţi cu cordoane lungi şi solide din plastex. Astfel, chiar dacă drogul i-ar fi făcut furioşi, nu ar fi putut să-şi facă rău.

  Doris luă iarăşi generatorul de aerosoli şi începu acelaşi proces.

  Cei doi subiecţi avură un acces de tuse destul de puternic.

  Îşi frecară energic ochii, ca şi cum gazul îi irita, apoi se aşezară pe sol, adormind liniştiţi.

  — Perfect! constată biologul. Experimentul îmi pare concludent. Prizonierii nu vor avea de ce să se teamă de acest produs: asupra creaturilor cu un metabolism de tip pământean are doar un efect sedativ. Să vedem acum ce se întâmplă cu liurii.

  Pentru marile păsări albinoase se desfăşură un proces similar. De data aceasta, centurile fură puse serios la încercare; excitaţi în cel mai înalt grad, liurii, asemenea congenerilor lor stacojii, încercau cu orice preţ să se distrugă între ei. Cu ghearele scoase, se repezeau unul împotriva celuilalt, încercând să rupă cordonul care îi împiedica să se lupte.

  Cu penele zburlite, zburătăceau, izbindu-se de pereţii cuştii, fără să acorde vreo atenţie şocurilor pe care le sufereau.

  După câtva timp, pe jumătate doborâţi, extenuaţi, se potoliră. În creierele oamenilor ajungeau unde de ură paroxistică.

  Doris hotărî să pună capăt spectacolului aerisind cuşca. Atunci, Marele Liur remarcă:

  — Este limpede că fraţii mei nu vă vor putea ajuta în lupta voastră de eliberare, căci şi pe ei îi înnebuneşte acest drog. Sunt fericit să mă gândesc la ce se va întâmpla în aşezarea gilkilor atunci când va pătrunde gazul înăuntru. În acelaşi timp, însă, sunt şi puţin melancolic, pentru că ştiu că nu voi putea asista…

  — Fiţi liniştit! spuse Wochilov, cu un râs sănătos. Dacă doriţi, putem filma totul.

  — Acum am o întrebare, interveni Mac Pennyrile. Când vom avea o cantitate suficientă din acest produs?

  Întrebarea păru s-o surprindă pe interlocutoarea sa.

  — Dar o avem deja! spuse ea cu un aer candid. Acum am făcut doar testele pe eşantioane pentru a confirma calitatea fabricaţiei la scară industrială.

  — Deci contraofensiva poate avea loc?

  — Când doriţi…

  — Nu fi atât de entuziast, dragul meu, spuse atunci Wochilov. Nu uita că gazul verde ne împiedica să ieşim de aici!

  — Da, dar antidotul acela?

  — Catalizatorul? Nici o problemă: Dattigny a acceptat să se ocupe de testarea lui. Mi-a adus aceste înregistrări, din care îi veţi putea constata eficacitatea.

  La un semn, fură trase nişte perdele largi care să mascheze lumina miceliilor de pe pereţi.

  Un proiector începu să bâzâie şi pe peretele din faţă apăru o imagine a mării.

  În depărtare, un nor de culoarea smaraldului se târa la suprafaţa apei, asemenea unei pături de ceaţă.

  — După cum vedeţi, un mezoscaf a ieşit la suprafaţă, comentă oceanograful. Nu se pune problema să intre printre aceşti vapori toxici; un elicopter teleghidat îl va survola şi va pulveriza diastazele catalitice.

  Aparatul uşor se ridica spre cer rotindu-se; în curând, nu mai era decât un punct negru minuscul. Apoi, din el ieşiră nişte dâre cenuşii care coborâră încet înspre stratul verde.

  Ca printr-o vrajă, orizontul deveni din nou limpede.

  Volutele verzi se destrămau, lăsând locul unui praf negricios la suprafaţa valurilor.

  Într-un sfert de oră, a fost curăţată astfel o zonă de aproximativ o sută de kilometri pătraţi.

  Un mezoscaf ieşi la suprafaţă, provocând valuri care aglutinau praful de culoarea abanosului. Din ambarcaţiune ieşiră oameni fără costume de scafandru, respirând briza marină la început cu teamă, apoi, liniştindu-se, râzând în hohote şi bătându-se pe umăr.

  După ce trec euforia, se aplecară în afară culegând substanţa neagră care plutea pe apă.

  Imaginea dispăru.

  Biologul le arătă un flacon plin cu pudră.

  — Iată reziduul în urma catalizei.

  Vărsă puţin în palmă şi suflă înspre asistenţă, care avu un gest maşinal de retragere.

  — Complet inofensiv! conchise ea râzând.

  Lespeau se ridică şi se îndreptă spre ea, luând-o pe după umeri: o sărută îndelung în aplauzele publicului.

  Apoi se îndepărtă puţin.

  — Extraordinar, iubito! De-acum nu mai e mult până la căsătoria noastră: gilkii şi-au găsit în sfârşit naşul, adică naşa!

  Fiecare pământean avu câte un comentariu elogios. Numai Müller rămăsese serios.

  — Ce ruşine! Mormăi el. E un procedeu barbar! Numai o femeie ar fi putut să-şi facă duşmanii să se ucidă între ei. Nu, singura soluţie e bomba atomică! Măcar nimeni n-ar mai apuca să sufere…

  — Prieteni, declară Mac Pennyrile pe un ton oarecum melodramatic, a sosit în sfârşit ziua cea mare, când vom putea îndeplini misiunea pentru care am parcurs opt ani-lumină. A. C. R. L.-ul aştepta de la noi să colonizăm planeta Wolf 359; e un lucru aproape rezolvat Wochilov, care e planul tău de bătaie?

  — De data aceasta, nu va fi nevoie de o ofensivă de mare anvergură: Doris ne-a uşurat mult misiunea. Vor fi de ajuns trei vehicule de forare, care vor pleca de la Rantal. După ce vor ajunge sub aşezarea dintre vulcani, obuzele perforante vor exploda în sălaşul gilkilor, răspândind tarelina şi gilcidul. A doua fază: vor sosi elicopterele, care vor stropi suprafaţa cu catalizatorul menit să neutralizeze gazul verde. Atunci şi numai atunci, pasagerii din vehiculele de forare vor intra în cetatea gilkilor pentru a constata eficacitatea atacului. Un mesaj radio va anunţa elicopterele, care vor aduce întăriri de la Rantal. După aceea, lichidarea definitivă a gilkilor nu va mai fi decât o chestiune de ore.

  — Perfect! aprobă comandantul coloniei. Mai ales, nu uitaţi de prizonieri. Va trebui să-i evacuaţi rapid. Cât timp vă trebuie pentru a pregăti vehiculele de forare?

  — Nu va fi greu să montăm tunurile. E mai complicată problema proiectilelor. Doris va trebui să mă ajute, ca şi Müller.

  Fizicianul continua să mormăie în colţul său. Ridică privirea şi răspunse:

  — Îmi menţin punctul de vedere: această formă de luptă este inumană. Va trebui să daţi seamă la A. C. P. L. pentru asta. Ţin să menţionaţi dezacordul meu total în privinţa metodelor folosite. O dată stabilit acest lucru, sunt forţat să mă supun ordinelor lui Mac. Obuzele perforante nu mi se par potrivite pentru acest tip de atac. Ar fi mult mai simplu să luăm nişte rachete, pentru care avem un stoc considerabil, şi să înlocuim ogiva atomică cu un cilindru metalic care să conţină lichidul volatil. Un dispozitiv de întârziere va provoca dispersia produsului. În câteva ore, aş putea modifica vreo douăzeci de rachete; fiecare dintre ele va transporta zece litri de substanţă toxică. Aceasta doză e suficientă?

  — Mai mult decât suficientă! afirmă Doris.

  — Bine! reluă Mac Pennyrile. Dragul meu Müller, am luat notă de obiecţiile tale. Toată responsabilitatea pentru această operaţiune îmi va reveni mie, aşa că nu trebuie să ai vreo teamă în privinţa asta. Acum, la treabă…

  A doua zi de dimineaţă, înainte de răsăritul de pe Wolf, vehiculele de forare plecară din Rantal după cum se prevăzuse, avându-i drept pasageri pe Doris, Lespeau, Wochilov şi vreo cincisprezece coloni. Müller refuzase să participe „la acest masacru”.

  În momentul acela, gilkii se odihneau încă în cuiburile lor din cetatea ascunsă în măruntaiele vulcanilor.

  Unul după altul, cele cinci aparate ajunseră în poziţie de atac, puţin înainte faţă de orarul prevăzut. Pentru a asigura un efect optim al produsului, Doris îi sfătuise să aştepte trezirea gilkilor. Întrucât otrava acţiona pe cale pulmonară, schimburile respiratorii aveau să fie astfel mai active şi, în consecinţă, impregnarea – mai profundă.

  Se instalară, deci, pentru a aştepta confortabil.

  Lespeau înghiţi melancolic tabletele de concentrate alimentare care constituiau singura hrană a colonilor de la evacuarea precipitată a aşezării de la Raffoth Cave; se gândea cu dor la delicioşii cârnăciori care zăceau acum zdrobiţi sub câteva tone de stâncă.

  La rândul său, Wochilov scoase din buzunar o sticluţă plată.

  Privi nivelul vodcii cu un aer atât de trist, încât Doris nu se putu abţine să nu izbucnească în râs.

  Rusul păru extrem de şocat.

  — Domnişoară Spencer, spuse el, cel mai apropiat butoi cu acest lichid preţios se găseşte la opt ani-lumină de aici. Şi nimic nu dovedeşte că următoarea astronavă va fi de naţionalitate rusă. Aşa că reculegerea mea nu e prin nimic ieşită din comun.

  — Hai, dragul meu Wochilov, spuse tânăra, nu te supăra. Termină în linişte ce ţi-a mai rămas… În cursul cercetărilor mele asupra diverselor criptogame de pe Wolf, am putut izola un alcool cu arome subtile pe care chiar vreau să te rog să-l testezi!

  — E adevărat? spuse rusul, dintr-o dată înviorat. În mod hotărât, Doris, providenţa te-a trimis printre noi! Lespeau, viperă lubrică ce eşti, supraveghează-ţi bine logodnica! Mă simt dintr-o dată plin de dragoste pentru ea.

  Ora H sosi, în sfârşit.

  Rachetele trecură prin pereţii alveolelor cu un zgomot de tunet şi se înfipseră fără dificultate în piatra moale.

  Explodară după cum se prevăzuse, chiar în mijlocul aşezării gilkilor, răspândind imediat drogul infernal.

  În vehiculele de forare, comandourile aşteptau.

  După douăzeci de minute, Lespeau primi semnalul elicopterelor: Începea pulverizarea catalizatorului. Totul se petrecea conform planului: gazul verde se reducea la un praf negricios care cădea pe sol.

  — Să mergem! ordonă el deschizând sasul.

  Cu dezintegratoarele în mâini, pământenii trecură din sferă în sferă până la coridorul cel mai apropiat.

  Acolo îi aştepta un spectacol înspăimântător.

  Înnebuniţi de drog, gilki se măcelăriseră unii pe alţii. Cu minţile duse, luându-şi fraţii drept duşmani de moarte, se uciseseră cu o sălbăticie care depăşea toate speranţele pământenilor.

  Mamele îşi evisceraseră propriii fii, apoi, repezindu-se la întâmplare, luptaseră cu semenii lor. La fiecare întâlnire, fiinţele stacojii duseseră o luptă crâncenă; cei mai puternici învingeau, după care mergeau mai departe, luptând cu lancea, cu arcul cu ghearele sau cu ciocul.

  Pe măsură ce înaintau, pământenii găseau prin tuneluri nenumărate cadavre.

  Puţul central era încă sediul unor lupte cumplite în momentul când ajunseră acolo.

  Rotindu-se în aer şi apoi plonjând ca nişte păsări de pradă, gilki se ucideau între ei cu o furie diavolească.

  Dezgustaţi de acest spectacol apocaliptic, pământenii îi omorau pe răniţi cu un jet de dezintegrant, scutindu-i astfel de o lungă agonie pe nefericiţii care se târau pe sol, cu corpul acoperit de răni adânci.

  Copleşită, Doris se întoarse la vehicul, lăsându-i pe colora să termine această treabă oribilă.

  Pe de altă parte, Lespeau nu-şi pierdea sângele rece; însoţit de vreo zece soldaţi, parcurgea în toate direcţiile alveolele cetăţii, căutând prizonierii pământeni.

  Celulele în care găsise urme de-ale captivilor se aflau destul de departe de puţul central; avu nevoie de un sfert de oră pentru a ajunge la ele.

  De această dată gilkii nu avuseseră timp să-i mai evacueze.

  Strecurându-se prin răsuflătoarea îngustă, geologul găsi, în sfârşit, captivii din Raffoth City. Înghesuiţi în cuşti, într-o promiscuitate îngrozitoare, nenorociţii, aduşi în stare de schelete din cauza inaniţiei, nici măcar nu aveau puterea să vorbească.

  Acoperiţi de plăgi, cu insecte scârboase târându-se pe corpul lor emaciat, stăteau întinşi unii peste alţii, inerţi.

  Numai privirea lor rugătoare, asemănătoare cu aceea a unui animal care cere milă, arăta că sunt încă în viaţă.

  Câteva gemete, cereri disperate de apă, venind din fundul închisorii ajunseră până la el.

  De această dată orice remuşcare fu abandonată de Lespeau.

  — Ah! Ticăloşii, au primit ceea ce meritau…

  Sfărâmă cu un foc de dezintegrator gratiile care închideau micuţa cavernă, apoi începu să distrugă sistematic broaştele de la uşile cuştilor.

  O dată terminat acest lucru, îşi chemă oamenii şi începu operaţiunea de evacuare.

  Două ore mai târziu toţi supravieţuitorii se găseau la Rantal; li se administră imediat serul şi o combinaţie de antibiotice. Păcat! Marlac murise din cauza tratamentului inuman la care fusese supus.

  Lespeau o lăsă pe Doris să aibă grijă de ei şi plecă cu un elicopter către cetatea gilkilor.

  Atmosfera îşi regăsise puritatea primitivă în jurul celor cinci vulcani.

  Sub conducerea lui Mac Penyrille, pământenii echipaţi cu jeturi dorsale urmăreau câteva cete de gilki care scăpaseră din masacru şi se retrăgeau cu greutate.

  — Victorie completă! Anunţă texanul. Toate stocurile de otravă au căzut în mâinile noastre. Arsenalul unde fabricau explozibili cu sulf şi carbon este distrus. Câţiva pământeni îi ajutau, aceşti ticăloşi vor trebui judecaţi. Îi va aştepta o pedeapsă exemplară.

  — Acum trebuie să terminăm definitiv, spuse Wochilov. Am evacuat oraşul. O bombă cu hidrogen va şterge de pe faţa pământului orice urmă de gilk. Ce părere ai Mac?

  — Nu m-aş fi gândit niciodată că voi ajunge responsabil pentru un genocid. Cu toate acestea, acum se joacă viitorul coloniei: acest exemplu va fi salutar. Cine ştie, poate că într-o zi liurii se vor gândi că ar fi bine să scape de noi…

  Toţi şefii pământeni se adunară pe Rantal. Marele Liur fusese invitat să asiste la un spectacol pe care îl visa de multă vreme: un film care arăta sfârşitul gilkilor îi fu prezentat. Apoi, el avu onoarea să apese pe butonul care declanşa explozia atomică.

  Pe ecranele de televiziune cu toţii am putut vedea o uriaşă ciuperca de foc ridicându-se deasupra munţilor, apoi scoarţa distrusă lăsă să se scurgă un jet gros de lavă care se prăbuşi în torente devastatoare până în mare.

  Un al şaselea vulcan se născuse…

  Săptămâna care urmă fu consacrată refacerii oraşului Raffoth City. O cavernă din apropiere permitea restabilirea pământenilor.

  Wochilov se bucură primul de readucerea la starea de funcţionare a laboratoarelor, căci Doris îi oferi mai mulţi litri dintr-un lichior excelent mult mai bun decât vodca.

  În timpul zilei câţiva colonişti, echipaţi cu jeturi, se distrau vânând fără milă gilkii care mai rătăceau încă prin păduri. Singuri şi fără nici un fel de arme, aceştia nu mai opuneau rezistenţa. Noaptea, liurii ieşeau din grote şi îşi decimau şi ei duşmanii ereditari.

  Vânatul se făcea tot mai rar, fără posibilitatea de a fabrica otrăvurile care le asigurau supremaţia, gilkii cădeau pradă şi fiarelor sălbatice.

  Câteodată mai erau semnalaţi indivizi izolaţi, apoi nimeni nu mai auzi nimic despre ei. rasa malefică fusese exterminată.

  O ceremonie foarte simplă avusese loc în acest timp la Rantal. Jacques Lespeau şi Doris Spencer deveniseră soţ şi soţie. Mac Pennyrile şi Wochilov se întrecură cu gluma la băutură, profitând de eveniment; astfel, atunci când se anunţă sosirea astronavei Kennedy, Dattigny trebui să ia legătura cu căpitanul acesteia, căci texanul şi rusul dormeau buştean.

  După şase zile, aparatul ateriză fără probleme în apropiere de Raffoth City cu întreaga sa încărcătură de colonişti.

  Când căpitanul Smith fu invitat să viziteze locurile, nu îşi putu abţine o observaţie dezamăgită:

  — Ce mizerie! Era şi momentul să venim. Mă întreb cum de aţi putut trăi într-un asemenea dezastru… Cred că v-a moleşit clima planetei. Aveţi trei săptămâni de întârziere faţă de planul stabilit. Poate că aceşti gilki nu erau totuşi chiar aşa de răi…

  Lespeau îl văzu pe Wochilov devenind roşu ca un rac fiert înainte să poată deschide cineva gura, căpitanul obraznic primi un pumn în faţă care ar fi putut adormi şi un bivol…

  De acum înainte, acesta din urmă evită cu grijă să se mai apropie de uriaşul caucazian. De altfel, el plecă după câteva săptămâni cu nava sa. Müller îl însoţi cu plăcere. Nu se mai înţelegea cu Mac Penyrille şi dorea să lucreze la invenţiile lui într-un laborator mai bine echipat. Foreza şi aparatul cu unde ultra-lungi îi asigurară o notorietate bine meritată pe Terra.

  Cât despre cei rămaşi, ei profitară din plin pentru a pune planeta lor de adopţie în valoare.

  Coabitarea cu liurii nu a pus niciodată vreo problemă. De altfel, multe oraşe sub glob fură instalate la suprafaţă graţie materialelor aduse de pe pământ.

  Doris şi cu Lespeau formau cuplul perfect, cu toate acestea, în scurt timp găsiră că viaţa de pe Wolf devenise cam plictisitoare şi cerură mutarea lor într-un alt colţ al universului, mai puţin civilizat…

  Mac Penyrille primi un vot de blam pentru genocidul împotriva gilkilor, dar rămase şeful coloniei. Orice speranţa de avansare era compromisă pentru el.

  Se prăbuşi repede în alcoolism şi, după câtva timp, fu repatriat pe Terra. Se sinucise în nava care îl transporta. A fost ultima victimă a creaturilor roşiatice…

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  {1} Personaj dintr-o povestire a lui Hawthrone – n.a.