George Anania

Romulus Bărbulescu

 

 

CÂT DE MIC POATE FI INFERNUL?

 

 

 

DINTR-UN CREIER DE INOX

 

de GEORGE ANANIA

 

Şi pe nepusă masă, tocmai când trebuia să-mi fie lumea mai dragă, începe să nu-mi mai placă. Pentru că nu ştiu prin ce şmecherie împuţită m-am preschimbat din urmăritor în urmărit, adică din bărbat cu puşcă în iepure care fuge de alice. Şi vreau să spun că treaba asta nu-mi mai place chiar deloc. Şi sunt sigur că numai graţie caracterului meu. Vreau să spun că am un caracter insuportabil, care din păcate mă domină şi din pricina căruia nimeni nu poate conta pe mine, nici măcar eu.

Poate că azi o fi ziua mea proastă, îmi zic, tocmai când hodoroaga de Dodge a poliţiei fâsâie spre cele patru puncte cardinale şi se lasă pe vine cu toate roţile în acelaşi timp. Îmi strâng artileria la subţioară, cu graba şi jena proprii unui băieţandru la prima evadare pe fereastră, cu hainele în braţe, înainte de năvala soţului în cameră şi mă arunc afară prin chepengul de aerisire din plafon (trucuri răsuflate, dar legile probabilităţii au demonstrat cu prisosinţă că bieţii infractori îşi au şi ei fixurile lor, nu te vânează decât pe la ieşirile dinspre portiere). De pe acoperişul fostei maşini, mă arunc, cale de vreo cincisprezece metri, tocmai unde sunt mai încâlciţi boscheţii de pe marginea autostrăzii (simplu exerciţiu pregătitor pentru gimnastica de dimineaţă), în vreme ce un stup de albine în febra roitului zboară împrejurul meu, ţinând morţiş să mi se vâre prin buzunare.

— Opreşte, amărâtule! mă avertizează un difuzor. (Cel mai mult, în afacerile pe care le învârtesc de câţiva ani buni - altminteri mai mult în pierdere, da’ cineva trebuie s-o facă şi p’asta, cum zice un colocatar de-al nostru de la demisol, care e de meserie colector de talaş rezultat din ascuţirea creioanelor - cel mai mult, ziceam, mă emoţionează îndemnurile schimbate curtenitor în timpul meciului de cele două echipe rivale. Adică aceea a sticleţilor, curcanilor, caraliilor, buldogilor, spurcaţilor şi aceea a cuţitarilor, găinarilor, borfaşilor, înghiţitorilor de prafuri, fumătorilor de iarbă. Echipe campioane ale fair-play-ului). Stai, dracului, blând, că-ţi prăpădeşti hainele de înmormântare!

Uite, asta e Scarlett Roşcovana, o businesswoman care merge drept la ţintă în orice împrejurare, şi niciodată n-am avut suficient curaj ca să-mi închipui cum procedează seara, după ce iese din baie, stinge lumina şi se apropie de pat. Dar şi, hai să fim serioşi, cine în afară de ea ar fi fost în stare să organizeze şi să conducă la fel de eficient o reţea pe cât de întinsă, pe atât de pretenţioasă, cum e aceea a corupătoarelor de minori? Vai, ce n-aş da să mă fi înzestrat şi pe mine bunul Dumnezeu cu harul…

— Ce, băieţică, huidumele alea de şefi ai voştri, înţepeniţi în birou, cu burţile pe calorifere vă obligă să alergaţi maratonul în fiece noapte?

Alt difuzor, de data asta în faţă, numai vocea o aceeaşi. Mda! M-am luat cu vorba, ca de obicei şi între timp Sclarlett n-a stat să-şi refacă pedichiura. Încep să ţopăi printre ramurile ţepoase, cu înţelepciunea şi simţul de prevedere ale unui ţap din neamul impala care a înţeles că e ţinta unui ghepard ţeapăn, cu intenţii rele şi aţâţat de foame. Dar zadarnic mi-e zbuciumul, zevzeacă zăpăceala, iar zbaterea asemeni cu zborul zigzagat al zăganului în zbiceală de zefir peste zilnicul izbuc al zăpoarelor izvorâte din zadii de zăpadă. Mâini îndemânatice, înmănuşate şi mânioase mă înmormântează în mănunchiul de mărăcini unde m-a mânat mintea mea împiedicată, până nu mai mişc de mâncărime şi împunsături minuţios aplicate de ghimpii gheboşi ai ghimparilor. Pe care îi înghit până şi prin ghete şi prin ghinturile pistolului, ca pe nişte gheare aghesmuite cu venin. Apoi scabiile lui Scarlett mă scot, mă scutură, scarmănă, scobesc, scămoşează de scapăr scântei, mă descântă, descalţă, descing, dezarmează, dezbracă, dezarticulează, dezghioacă dezgustător ca pe un dezertor dezabuzat…

— Gata, fetelor! pune La Rouquine capăt acestei beţiei de acţiune. Citiţi-i drepturile şi să lichidăm treaba, că ne apucă ziua!

— Şefa! răsună o voce dogită în imediată apropiere, concomitent cu aprinderea unei lanterne de un kilovat, proptită în organele mele (vizuale): Ce te mai încurci cu el. Ăsta-i nătărăul de Ceacâru, Doi ochi de două feluri.

— Fii sigură, dragă, ştiam cine e individul! replică dispreţuitor Pătlăgică-Roşie-în-Sos-de-Bulion, făcându-şi apariţia, cu mişcări falnice şi provocatoare, ca o superbă ce e. Păi cine credeai că se ţine pe urmele noastre? Un biet amărât, hămesit de câştig şi avansare. Grangurii toţi trag la măsea prin localuri sau ostenesc prin dormitoare străine, iar caracuda aleargă prosteşte prin noapte, bieţi visători care mai cred în dreptate.

Frumoasă tiradă, pe legea mea, iar metrul antic îi vine ca o mânuşă glacé. La naiba, n-aş fi crezut că sub hălăciuga bătând în roşu când tizian, când cardinal se ascunde o reformatoare socială! Îmi vine s-o aplaud, dar n-aş putea-o face nici cu picioarele, întrucât, gol-puşcă aşa cum mă aflu (dacă nu pun la socoteală că fetele m-au îmbrăcat în zgârieturi), am mai fost şi legat fedeleş.

— Bine, şefa! însăilează glasul de bas operat la coardele vocale şi cu un aparat în beregată. Auzi, neică? schimbă apoi subiectul discuţiei. Ai dreptul să-ţi zici moştenitorii, adică cum ar veni cui îi laşi averea dumita, în caz că ai, şi contează că ne îngrijim noi să ajungă unde trebe chestia asta. Una la mână. Da’ nu crez, şefa, să aibă ce lăsa Doi ochi de două feluri, că-l ştie toţi de ăl mai pârlit ofiţer din toate poliţiile de pă lume! face o paranteză posesoarea aparatului de gâjâit. Mă rog! bate apoi în retragere, la un semn poruncitor al lui Apus-de-Soare-într-un-Bidon-de-Miniu-de-Plumb. Şi la urmă, neică, ai voie să-ţi spui ultima dorinţă, cum ar fi o ţigară sau un gât de trăscău ori şi mai intim, că la noi se poate şi, orişicât, nici dumita nu eşti chiar băiat urât, dacă închizi bine ochii.

Drace! Oferta e atât de generoasă, încât simt nevoia să întorc privirile spre graţioasa făptură care mi-o avansează. Mda! Aşa cum bănuiam, o profesionistă a luptelor de catch, categoria supergrea. Adică un Tarzan şi un Goliat cusuţi unul de altul, cărora li s-a lipit un funduleţ de treizeci de ocale, făcând pereche pe din două şi în partea aproximativ opusă cu nişte piepţi numai buni să-i hrănească pe Romulus, Remus şi întreg Imperiul roman. Şi, cam în acelaşi loc, dacă ai solide cunoştinţe de anatomo-patologie, descoperi un pântece de Gargantua ghiftuit până dincolo de puterile imaginaţiei rabelaisiene. De prisos să mai descriu fineţea membrelor delicatei persoane, ca şi bogăţia podoabei sale capilare (de data asta, din pricină că, pur şi simplu, Brunhilda îşi poartă capul nu numai cu semeţie, ci şi ras ca-n palmă). Cât despre chipul ei, vorba unui vecin de-al nostru de bloc, specializat în reclame de televizuine pentru paste făinoase: „restul e tăcere”.

— Ce faci, dom’le? mă îmbie Diana de Poitiers. Dă-i bice cu dorinţa, că plecasem să dăm o lovitură la azilul de minori nefamilişti ai Oastei Domnului, de pe strada 13 bis.

Închid ochii dar, ca să fiu sincer, nu spre a-i face plăcere odaliscei de lângă mine. Domnilor, sunt zile în care îmi descopăr inexplicabile porniri spre ingratitudine, vreau să spun că am un caracter mai degrabă dificil (sau am mai spus asta?). Strâng pleoapele doar ca să-mi pot evoca în voie imaginea dumnezeiască a domnişoarei de la etajul doi - ştiţi, apartamentele de lux ale blocului -, singura fiinţă de pe lume căreia i-aş lăsa, entuziast şi extaziat, bietele mele bunuri ca moştenire (deşi îmi dau seama că, foarte curând, aceste bunuri nu vor mai preţui, poate, nici două centime). Ah, îngeri din ceruri! Domnişoara de la doi! S-a întâmplat o dată, în luna cea mai norocoasă de când locuiesc acolo în bloc, s-a întâmplat să ne nimerim de nu mai puţin trei ori în acelaşi lift. Ba chiar, n-o să vă vină să credeţi, într-un rând mi-a şi vorbit, anunţându-mă să-i transmit liftierului (un japonez proaspăt angajat, mi se pare o relaţie a portarului) la ce etaj să oprească pentru ea. Ei, da, există însă şi trimestre mai puţin faste, în care n-o întâlnesc niciodată, dar ce vreţi, viaţa are şi bune şi rele.

— Fetelor, zic, tot sunteţi, văd, puse pe fapte mari. Faceţi bine atunci şi schimbaţi cauciucurile Dodge-ului, că doar tot voi le-aţi împuşcat. Orişicât, e maşina statului şi când o găsi-o mâine şeful în halul de-acum, mă cheamă şi prin spiritism să-mi impute paguba. Asta dorinţă am, şi mai departe eu mi-am luat grija, ce mai e de făcut vă priveşte pe voi.

— Corect, bătrâne! apreciază Roşcata, ca un bun camarad de arme ce-mi este. Am luat notă. Şi în continuare Hopeless Hell are să se ocupe de tine cu toată atenţia, aplicându-ţi, cum obişnuim noi în asemenea cazuri, „Spărgătorul de nuci’”. Treaba asta se face, cum poate ştii, pe fond muzical, ca să-ţi susţină gângurerile, desigur, aşa că spune-ne dacă ai vreo preferinţă în materie. Rapp, country, pop, disco, hard, dixieland, heavy metal?

— Nţ! mă împotrivesc. O piesă dodecafonică mi s-ar părea mai de bun gust.

— Merge şi-asta, convine Scarlelt, clientul are întotdeauna dreptate.

În care timp, Hopeless dă la iveală instrumentul - o bijuterie de platină, emisfere reglabile, freze de diamant, motoare microminiaturizate asincrone, cu rotaţie variabilă şi, lateral, mai multe şuruburi micrometrice cu comandă numerică. Dar cine nu cunoaşte performanţele femeilor în domeniul acurateţei şi al minuţiei?

Vai! îmi spun în sinea mea, pe când magaoaia de catchwoman, cu o dexteritate uluitoare. Îmi montează gingaşa aparatură în locul cuvenit. Vai, de ani de zile visez să devin eroul unei adevărate şi palpitante aventuri poliţiste, să-mi pun în valoare talentele înnăscute, să neutralizez o faimoasă bandă de indivizi certaţi cu legea, de veritabile elemente antisociale, tulburători ai ordinii publice şi atentatori la bunele moravuri! În loc să alerg zi şi noapte ca un copoi pricăjit după tot felul de găinari obscuri, în raiduri istovitoare şi lipsite de glorie. Iar apoi, vai, să-mi apară numele în ziare à la une şi, vai, să fiu decorat, vai, de însuşi Preşedintele. Ca să nu mai vorbim, vai şi iar vai, de ieşirea domnişoarei de la doi în faţa blocului, cu braţele întinse spre mine…

O uşoară (deocamdată) gâdilitură şi primele note muzicale ce se revarsă în boschete, dacă parcă un caterpillar ar călări voiniceşte prin depozitul unei societăţi de stat pe acţiuni pentru revalorificarea cioburilor de sticlă (armată cu plasă de oţel) îmi dau de ştire că distracţia a început. Adio, aşadar, glorie profesională, garsonieră cu restanţe la întreţinere şi o rată neplătită la mobilă! Mă întreb, cu bolnăvicioasă curiozitate, cât voi fi în stare să rezist.

Constat că sunt în stare să rezist. Atunci deschid un ochi. Şi, apropo de asta: pe legea mea domnilor, nu sunt nicidecum ceacâr. E doar o infamă defăimare din partea adversarilor mei răuvoitori şi în pană de inspiraţie. În realitate, nu irişii, ci sprâncenele mele au culori diferite, din pricina unui scalp suferit într-o luptă de stradă, odinioară. Adică una e brună, cealaltă sel et poivre, una falsă, cealaltă albită de necazuri (Am găsit că două sprâncene false ar constitui un exces inutil. O singură bucată mi-a fost smulsă, atunci, de demonstranţii extremişti şi, în mod demonstrativ, aruncată în canalul din cealaltă extremă a Avenue-lui. Pe de altă parte, pe o falsă sel et poivre mi s-a cerut o avere, ticălosul de peruchier mirosind, nu ştiu cum, că sunt la ananghie). Deschid, va să zică, un ochi. Bag de seamă că muzica s-a oprit. Îl deschid şi pe-al doilea. Văd că Hopeless Hell a înţepenit cu şuruburile micrometrice (şi nu numai) între degetele ei firave de caltabbosnes maker, iar Roşcovana laolaltă cu plutonul de de amazoane, valkirine după care oricărui purtător de motivaţii pentru pantaloni i-ar sări cataramele, copcile şi fermoarele ca artificiile la Thanksgiving, stau ca un şir de pari căruia i s-au furat scândurile intermediare pe vremea când alcătuiau împreună un gard. Şi că în acest decor de „Frumoase din tufişurile adormite” se mişcă, sprinten nevoie mare, un ins mărunţel a cărui mutră, dacă n-aş şti cine e, mi-ar părea teribil de cunoscută. Piticuţul nu ţine seama însă de surprizele şi îndoielile mele. Se apropie de lumină, respectiv de mine şi bate vreo duzină de mătănii, ca o babă în Vinerea Mare, când se cântă prohodul Domnului, lăsându-mă să mă lămuresc că nu m-am înşelat şi că mă aflu în prezenţa însuşi distinsului nostru portar de bloc, japonezul al cărui nume îl uit cu regularitate la cinci secunde după ce l-am citit pe ecuson.

— Bun sear, Chakâru-san! mă salută el curtenitor, în vreme ce un surâs atât de sincer îi luminează faţa, încât ai crede că suprema lui fericire a depins numai de întâlnirea noastră. Bucur văd sunteţi sănătos, Chakâru-san!

— Dar ce căutaţi aici. Domnule Mmshi Mmto? improvizez printre dinţi două vocabule à la japonaise.

— Administraţ bloc aude rugăminţ de Chakâru-san, mă lămureşte buştean preafericitul portar - care a venit până aici într-un suflet, de vreme ce n-a avut răgaz să-şi scoată sorţul de muşama cu care trebăluieşte de obicei pe la subsol, şi încă mai ţine în mână o ventuză de cauciuc pentru desfundat chiuvete.

— Administraţia? mă minunez. Ce-am rugat-o eu, domnule Mmshima Mmoto?

— Prinz faimos band certaţ lege, tentator bun morave. Iată de ce administraţ bloc propui Chakâru-san dai posibil faci dovad viteaz deştept police officer este. De acord, Chaitâru-san?

De fapt, cine-i portarul ăsta şi pe cine reprezintă? Lasă că mă numeşte şi pe porecla infamantă, dovadă că nu ignoră părerea despre mine a lumii interlope.

— Ştiu eu, domnule Shimmhi Yammha? M-aţi luat prea repede. Şi dacă n-aş fi de acord?

— Fort bin. Foii. Bin, Chakâru-san ţelept este! surâde peste măsură de fericit micuţul şi începe să se retragă de-a-ndăratelea.

Imediat tabloul vivant dimprejurul nostru se animă, cârnăţăreasa valpurgică umblă la şuruburi, muzica scrâşneşte laolată cu dinţii mei, iar herghelia de nimfomane cu certificat în regulă încheie primele pariuri pe seama subsemnatului.

— Opriţi-vă, domnule! zbier din toate puterile către japonez. Primesc, domnule! Pe cuvântul meu! Numai scoateţi-mă de-aici!

— Fort, bin, fort bin, Chakâru-san ţelept este! o ţine micuţul într-o fericire perpetuă şi se apropie tropăind mărunţel.

Şi o dată face o mişcare de karate-ninja-jiu-jitsu-judo-kung-fu, de mă pomenesc în picioare, îmbrăcat decent într-o armură aurie şi perfect flexibilă care-mi acoperă până şi faţa, întreg la piele (şi nu numai) şi doldora de gânduri subtile, iuţi, scânteietoare, strălucind peste tot ca Popeye după un cărucior de spanac. În vreme ce Scarlett-Sângerete şi gaşca ei de androfile se topesc în neant, ca leafa mea la apariţia creditorilor.

— Mersi dom’le zic, ceva mai liniştit. Şi-acuma ia arată-mi-i pe ticăloşii care vă fac necazuri, să le radem un laxativ în supă!

— Nu aici, nu aici! se împotriveşte Barbă-Cot.

— Atunci, unde? Hai acolo!

Şi trec repede în revistă câteva sute de obiecte de cult religios şi sărbători sacre, respectate, îmi închipui, de indivizii în cauză, însă nu şi de mine. Dar nu apuc să termin pomelnicul, că mă trezesc posesor al unui fel de şurubelniţă făcută cadou de către portar, sculă bizaroidă, cu mâner în formă de floare de lotus (a se vedea capitelurile giganticelor coloane din templul de la Karnak) şi, la extremitatea opusă, ceva asemeni unui sigiliu reprezentând silueta stilizată a aceleiaşi flori.

— Lotus? exclam. Eşti adeptul lui Budha, fericitul locatar al acestor vegetale? Şi umbli în căutare de prozeliţi?

— Mergi dumneavoastr în autostrad! mă dăscăleşte Jumătate de om descălecat de pe Jumătate de iepure şchiop. Iei la drept sută paşi, întorci la stâng, dai de telefon al austrad. Ridici recept şi strigi: „Kallo, hallo, am lovit cu automobilul meu Dodge o pisică gestantă, care şi-a pierdut sarcina pe loc”.

— Şi mai departe?

— Păstrez ca ochi cap cheie lotus. Administraţ urez good luck to you, sayonara!

La următoarea temenea dispare şi el, cu zâmbet cu tot. Drace şi iar drace! îmi permit să filosofez cu glas tare, profitând de faptul că nu-i prin preajmă nimeni care să-mi pună la îndoială buna reputaţie. Cel mai grozav ar fi să alerg acasă, să mă vâr sub duş şi să uit. Dar mi-am dat cuvântul şi trebuie să ştiţi, domnilor, că uneori caracterul meu… Cu ce ocazie am mai spus asta?

Las, vasăzică duşul baltă şi-mi iau picioarele la spinare spre autostrada unde maşinile vâjâie, hârâie, sfârâie de nu mai poate omul să treacă drumul deşi a făcut, spre dreapta, cei o sută de paşi. Prind totuşi o fereastră întunecată printre sutele de faruri paranoice şi mă arunc spre fâşia de pământ golaş dintre benzile de beton. Benzile mult prea late, ar fi fost mai nimerit să spun, fiindcă până să traversez apare, domnule, un monstru de camion de o sută de tone şi mă ia în bot cu toată forţa celor trei sute de cai şi a celor o sută de mile la oră (remarcaţi folosirea exclusivă a sistemului numeric centezimal). Nu apuc să zic pâs, şi sunt zdrobit ca o coajă de ou. Şi aceea golită de conţinut.

Adică aşa sunt în imaginaţia mea intoxicată de prea multe filme horror. Pentru că, în realitate, dobitocul trece prin mine (sau invers) ca un nud de cucoană bine prin obiectivele fotografului de la Play Boy: impresionând filmul, dar fără să se ajungă de nimic... De altfel aici, în legătură cu ultimul aspect se ascunde şi singurul regret al cititorilor mult respectabilei publicaţii politice de nuanţă conservatoare.

„Am îmbulinat-o!” exclam sotto voce, cum are obiceiul un vecin de-al nostru de la 43, proprietar de spălătorie, când scoate din maşină o şarjă de albituri şi-i face controlul. M-am mutat din lumea dumneavoastră, domnilor, ticălosul de Kyushu Shikoku m-a prefăcut în strigoi.

Tot bombănind, am ajuns la telefonul exclusivist al autostrăzii, cel cu posturi din cinci în cinci kilometri, de unde poţi anunţa că eşti în pană de benzină (ca să nu rămână gazetele fără ştiri de senzaţie) sau că în parcarea Cutărică un individ soios ţi-a furat cu o tărăboanţă mascota familiei, fiara de cow-cow cu pedigree. De dragul căruia a plecat în necunoscut şi soţia, singura care poate ţine în lesă (şi cu zgarda de forţă) monstrul canin, deci receptorul şi bolborosesc parola, fără să mă interesez dacă îmi răspunde cineva. Ei bine, domnilor, veţi crede că mă laud sau că vă ofer bărbi şi ciocuri la alegere, dar să ştiţi că am fost ascultat.
Stâlpul de beton în alb-roşu începe să se umfle şi să se înalţe, până ajunge cam ca un turn de televiziune, pe urmă o uşă se deschide la parter, spre cabina unui lift. Intru, o muzică dulce mă învăluie, şi cabina porneşte fulgerător. În jos.

Păcătoşi de asiatici! strig cât mă ţine gura, mut de admiraţie. Şi ce mai organizare! Când ne vor invada, o să ne trezim cu ei, într-o bună dimineaţă, la capul patului, spre bucuria sinceră a părţii femeieşti din casă, fără să avem habar când şi pe unde au venit. Dacă nu cumva ne şi aflăm în plină invazie, iar Mishimishu e o căpetenie de-a lor travestită în portar.

Până să rumeg întreg săculeţul cu asemenea grăunţe, liftul face tot felul de mişcări pe verticală, orizontală şi diagonală, oprindu-se. În cele din urmă, într-un subsol luminat ca vai de lume de numai vreo cinci mii de becuri chioare de câte cinci mii de waţi. Cobor nu prea sigur de mine şi mă pomenesc înşfăcat pe loc de un braţ încleştat de braţul meu şi care mă târăşte fără menajamente spre undeva în vreme ce o voce gravă ca bâzâitul unui ţânţar gurist acompaniat la un cimpoi de aceleaşi dimensiuni dă de veste cui vrea să asculte:

— Gata, prieteni! Ăsta e, în fine, a apărut!

Nu departe întrezăresc un grup de inşi împlătoşaţi în auriu, ca şi mine, aliniaţi ca la carte şi încremeniţi în poziţie de drepţi, de parcă tocmai s-a anunţat o inspecţie inopinată de la corpul generalilor. Mai bag de seamă că în flancul drept al formaţiei, unde prin tradiţie obişnuieşte să stea şeful, se află un loc gol. Şchiopătam amarnic, şi eu, şi nevăzutul meu cicerone, subsemnatul din pricina modului hotărât cum sunt însoţit, dânsul deoarece nu se străduieşte deloc să intre în cadenţă cu mine. Dar totul pe lumea asta are un sfârşit, cum zicea antreprenorul de pompe funebre de la apartamentul 2002 când presa a făcut tămbălău despre descoperirea leacului împotriva SIDA. Aşa că reuşim şi noi să ajungem la grupa adunată pe două rânduri, iar eu să fiu îmbrâncit pe locul vacant, al sergentului dacă în văgăuna asta se poartă gradele şi obiceiurile de la mine de-acasă. Îndrumătorul meu se proţăpeşte în faţa formaţiei, ca un afurisit de plutonier care ia în primire o nouă generaţie de recruţi şi se pregăteşte să le servească prima porţie de vârât spaima în oase.

— Mă, dobitocilor de prieteni! (Nu m-am înşelat). Dacă vă închipuiţi că o să putrezesc pe lângă voi până vă puneţi în mişcare bibilurile alea cleioase care duhnesc pestilenţial şi vă ţin loc de creier, sunteţi cu mult mai cretini decât scrie în instrucţiunile voastre de întrebuinţare. Aşa că marş la treabă, dihănii nenorocite! Iar tu, lighioana asta nouă diseară să-mi raportezi rezultatele finale, că de nu, îţi bag o petardă unde trebuie şi te expediez înapoi la uzină, să arunci în aer toate şandramalele alea ale voastre. Priceput?

— Am ascultat cu veneraţie înţeleptele sfaturi ale înalt prea luminatului domn! strigă extaziaţi cei din jurul meu.

— Atunci, minte sprintenă, prieteni!

— Mii de ani de viaţă, îmbelşugată în toate, înalt prealuminate domn!

Folosesc răgazul acestui bine simţit schimb de replici ca să arunc o privire spre individ. E îmbrăcat niţel altfel decât noi - într-un cearşaf savant răsucit în jurul trupului bondoc şi lăbărţat - are picioare groase şi bine crăcănate şi e prevăzut, în partea opusă, cu un craniu în clasica formă de pară, adică doi ochi aproape lipiţi, ascunşi sub o singură sprânceană ca o paranteză şi călărind, prin intermediul unui nas cât o gămălie de ac, o pereche de fălci de hipopotam, în care dinţii stau foarte lejer, ca pasagerii metroului la orele de vârf. Bărbatul are însă şi frunte, unde s-ar simţi în largul ei o scobitoare aşezată orizontal, iar minusculul ţugui care pe aici poartă, pe semne, numele de scăfârlie, şi l-a pictat în chip cu totul remarcabil, cu umbre şi penumbre, ca să pară mai impunător (devreme ce tot trebuia să dea o întrebuinţare calviţiei dobândite, se pare, cu multe eforturi, încă de la naştere). Într-un cuvânt, e bine ca animal, tot pe atâta cât e şi băiat de comitet.

Dar se vede treaba că bestia virilă e învăţată cu gloria ca javrele cu puricii, fiindcă pleacă fără să ne mai acorde nicio atenţie. Iar mersul îi e falnic ca şi înfăţişarea fiindcă izbuteşte performanţa de a şchiopăta cu ambele acolade simultan, ceea ce îmi lămureşte cu prisosinţă pentru ce n-am putut intra în cadenţă mai adineauri. În acelaşi timp, simplu exerciţiu de atenţie şi memorizare, constat că rimelul de pe ceafa lui Ţugulea e şters, ca şi când superiorii lui i-ar fi ras o castană la cerebel ca să-l revigoreze înainte de a-l trimite printre noi. Şi nu apucă homo hemiercctus să dispară după primul colţ al hangarului că straşnica formaţie de sub comanda mea se risipeşte instantaneu, ca un cârd de fantome la vederea unui exorcist. Şi fiindcă tot veni vorba, după felul cum m-a smotocit preaghebos întunecatul măgar, se constată că în lumea unde am nimerit nu mai posed caracteristici de strigoi, aşa încât trebuie iar să port de grijă delicatei mele epiderme.

— Lovi-te-ar buba rea tocmai unde-ţi ţii neputinţa! aud deodată o urare rostită din adâncul inimii de cineva rămas neidentificat în spatele meu.

Şi până să mă dumiresc cui i se adresează impresionantele vorbe purtătoare de noroc (subsemnatul având, fără să mă laud, toate componentele încă în stare de funcţiune), un cor căruia armonia şi contrapunctul nu-i mai ascund nicio taină prezintă poate cel mai frumos recital de blesteme, populare şi culte, laice şi religioase, străvechi şi moderne pe care le-am auzit în zbuciumata mea viaţă. Una dintre acele minunate şi rare manifestări de suflet a căror luminoasă amintire ne leagănă până dincolo de mormânt.

De bună seamă că nu oricine e înzestrat cu harul de a născoci şi a da viaţă acestor nestemate ale literaturii orale. Tot astfel cum rostirea lor presupune nu doar o strictă şi autentică spontaneitate, ci şi, în strânsă interdependenţă, existenţa unor împrejurări speciale ale traiului de toate zilele. Blestemul, ca şi alte genuri artistice cu sorgintea în trecutul îndepărtat al omenirii, fiind legat nemijlocit de apariţia unor nedreptăţi, spolieri, batjocuri şi umilinţe. Şi constituind, neapărat, o luare de poziţie a părţii vătămate şi aflate în imposibilitatea de a răspunde prin alte mijloace respectivei atingeri.

Iar cum, în lumea noastră, cea mai înzestrată cu darul limbariţei şi totodată cu felurite bunuri consumabile de mică valoare şi scurtă durată este partea femeiască, fireşte că ea suportă cele mai multe atingeri (oho!). Şi, neavând de la natură metodologia plăţii către cealaltă parte a populaţiei prin aceeaşi monedă, se mulţumeşte cu recursul la genuri şi specii literare. Şi întrucât, din teorie şi din practică, ştim că precum e pe pământ tot aşa stau lucrurile şi în subteran, odată mă uit mai bine la apropiaţii mei şi, Doamne, sau mai bine spus doamne! Constat că n-am dat greş nici cât negru sub unghie şi că sunt înconjurat de circa două duzini de posesoare ale mărului cunoaşterii. Şi care poartă (ele, nu el), ca sportivii de pe la noi, atât între omoplaţi, cât şi între gingaşii lor corespondenţi de pe avers (şi la fel pe cele două şolduri bine legate) câte un discret numeraş fosforescent, de la 1 la 20. Surmontat de imaginea unei floricele, dar nu de porumb ci, exact, exact, sunteţi tari, domnilor, de lotus. Cât ai spune gingirică, îmi pun capul în propriul piept, să-mi verific identitatea însemnelor. Dar n-am. Nici tu cifră, nici tu floricea. Nici pe vreun şold. Prin urmare, nici pe spate.

Furtuna gândurilor care-mi bântuie mintea se domoleşte cam în acelaşi timp cu ultimele strigături în prelucrare corală; doar pe ici, pe colo câte o interpretă mai zeloasă ori cu o memorie mai bună continuă să ridice glasul, însă curând şi aceste excese dispar, lăsând loc unei tăceri stingheritoare. Din dosul căştilor şi al măştilor din bronz lustruit, cele douăzeci de perechi de ochi, toate strălucind în aceeaşi nuanţă de albastru-ca-mărgeaua, mă privesc în aşteptarea ordinelor. Chm! Chm! Vasăzică… Unde rămăsesem?

— Păi ce faci, şefu? Nu mergem? mă interpelează, pe nepusă masă, 7, cu o asemenea bună cuviinţă, încât mă visez în braţele lui Hopeless Hell.

— Ba da, dom’le, hai! mă hotărăsc, la o inspiraţie nebună şi fac un pas înainte.

La care detaşamentul de asalt răspunde cu un pas înapoi, antrenându-mă în direcţia exact opusă. Mărşăluim deci în grup compact şi îmi fac socoteala că drumul o să ne fie scurt, altminteri e greu de presupus că atâtea domnişoare (sau babe, şi mai bine!) acoperite de tinichele vor putea ţine pasul cale de mai mulţi kilometri. Dar una-i mersul şi alta vorbitul. Drept care, profitând de faptul că mă aflu tocmai în mijlocul lor (şi ştiu eu de ce!), plăpândele fiinţe încep să-şi pună în valoare ce au mai drag şi mai folositor: arta conversaţiei (şi honni soit qui mal y pense!).

— De fapt, ia spune, până la urmă de unde vii? mă iscodeşte pe ocolite 7, ca una care deţine ascendentul de a-mi fi vorbit cea dintâi.

Fac pe misteriosul (păi nu?) şi arăt cu degetul în sus - de unde, oricum, venise liftul - ceea ce produce o impresie deosebită asupra asistenţei.

— Chiar din bloc? îşi ia inima în dinţi 7.

— Etajul 49! precizez cu emfază (la 50 sunt mansardele).

Rumoare scurtă şi surdă şi, cât ai clipi, formaţia de front se recompune în spatele meu, bătând cadenţa. Ceea ce nu-mi convine chiar deloc, deoarece caracterul subsemnatului… Oh, am nesuferita senzaţie că mă tot repet, şi nu înţeleg din ce cauză!

Cel mai bine e să stau pe loc, asta şi fac, doamnele mă imită, grozav aş vrea să aflu ce expresie au chipurile lor în dosul măştilor, dar mă abţin, aşa se întâmplă când joci pe mână străină. Numărul 1 face reglementarul pas în faţa frontului şi turuie cu privirile îndreptate spre infinit

— Excelenţa voastră semenule supraveghetor! În urma unor verificări interne minuţioase, am descoperit că dintr-o eroare ce nu ne aparţine am rostit adineauri cuvinte blasfematorii la adresa înalt prealuminatului domn Cineareurechideauzit, şeful; poliţiei din sectorul Alb cu o dungă şi mai alb al nivelului Zero barat de şase ori. Ca urmare, dispun anularea grapei noastre de fete în casă. Grupă, drepţi! Grupă, ascultă comanda la mine! Pe ceafă mâna stângă… sus!

Într-o ordine perfectă, comanda este urmată de un unic zăngănit de mănuşi metalice peste căşti din acelaşi material. Zău dacă am vreo idee despre ce vrea să însemne asta!

— Pe frunte mâna dreaptă… sus! Prin răsucire în sensul acelor de ceasornic, faceţi… unu! Faceţi… doi! Faceţi… trei!

Patru nu mai apucă să facă niciuna, pentru simplul motiv că toate au rămas cu capetele în braţe. Apocalipse now! Pe şira spinării mi se plimbă un deget de gheaţă. Şi nu faptul că sunt roboţele mă gâdilă într-un chip atât de plăcut, ci ideea că, socotindu-mă drept unul de-ai lor, cineva mă va sili în curând, să practic o gimnastică similară. În sensul sau în inversul sensului acelor acelui ceasornic care-mi va bate sfârşitul.

— Piramida! comandă mai departe capul numărului 1, de la subţioara numărului 1.

În aceeaşi clipă, spiritul meu de observaţie îndelung şi trudnic exersat mă îndeamnă să remarc o mişcare lentă, lentă, parcă filmată cu încetinitorul încetinitorului. Pe care fetele în casă o execută cu aceeaşi perfectă sincronizare, de bună seamă tocmai pentru a nu fi sesizată de mine (orice rupere de ritm îţi sare mult mai uşor în ochi. Şi, mai ales, fără a le fi fost comandată. Vasăzică, în vreme ce eu ar trebui să le supraveghez descăpăţânarea şi numai atât, minunatele robotese se înalţă uşor pe vârful piciorului drept, şi nici asta prea mult. Apoi coboară frecându-şi genunchii unul de altul. Şi iar o înălţare pe vârf, şi iar o frecare aproape imperceptibilă a picioarelor în dreptul genunchiului… Un gest necesar decapitării, o întrerupere de circuite ale căror comenzi se află prin partea cu lentoare manevrată, mişcări atât de trebuincioase încât e inutil să mai fie cuprinse în ordin?

Sunteţi naivi, domnilor, sau cel puţin inapţi pentru serviciul militar, dacă nu cumva nişte pacoste de băieţi de bani gata, care v-aţi sustras milităriei. Pentru că nu există om care să fi trecut cât de cât prin cazarmă şi să nu ştie că armata excelează prin descrierea minuţioasă şi ca atare includerea în comenzi a tuturor elementelor ce au ca scop transformarea amărâţilor de recruţi în luptători de elită. Încât dacă un rest de mâncare între dinţi l-ar deranja, fie şi teoretic, pe un mitralior să ia corect linia de ochire, atunci regulamentul ar prevedea portul obligatoriu al unui set de scobitori în bandulieră. Şi ar descrie, preţ de zece pagini, toate operaţiile care conduc la obţinerea unei danturi perfect igienizate. Ca să nu mai vorbim ce plăcere le-ar procura acest capitol tuturor căprarilor obligaţi să controleze starea dentară a trupei! Iar dacă socotim că tot ceea ce am eu dinaintea ochilor reprezintă o secvenţă soldăţească-model, pare-mi-se că fătuţele de tablă fac pe dracu-n patru să-mi ascundă ceva. Şi anume ceea ce, în mod normal, unui robot cum sunt şi ele (astfel considerându-l pe subsemnatul) ar trebui să-i scape. Deci la genunchi şi în călcâiul drept posedă ceva ce nu deţine niciun alt seamăn de-al lor, vasăzică ceva aşezat acolo de altul decât fabrica producătoare.

Maşinuţa mea de râşnit idei îşi măreşte turaţia pe măsură ce funcţionează. Dacă faptul că eu locuiesc în bloc a provocat instantaneu nu numai reapariţia disciplinei cazone, ci şi hotărârea unei sinucideri în masă, în semn de regret pentru manifestarea populară dedicată în contumacie călăreţului fără cal, înseamnă că pe tărâmul ăsta rupestru „bloc” înseamnă ordine militărească, supunere oarbă în faţa unui andropitec care te acoperă de insulte şi suprimarea conştiincioasă şi din proprie iniţiativă a oricărei încercări de revoltă, fie ea destinată exclusiv uşurării sufletului. Păi chestia asta miroase destul de urât ca să cam semene a dictatură, domnilor mei! Inclusiv înmatricularea domnişoarelor du Circuit Integré cu floricele inventariate pe care să le poţi citi şi pe întuneric. Pe de altă parte, în „bloc” există şi unii roboţi aflaţi în slujba dictaturii, având ca semn distinctiv tocmai lipsa oricărui însemn. Recte cei ce aduc la înfăţişare cu mine. Se ridică, în cazul ăsta, întrebarea: la ce bun atunci demonstraţia cu blestemele desfăşurată în prezenţa mea şi regretată abia după pronunţarea cuvântului „bloc”. Există supraveghetori mai cumsecade, care eventual locuiesc în vile şi alţii, intransigenţi, situaţi la etajul 49? Rămâne de văzut.

Deocamdată n-aş avea de ce fi nemulţumit. Mi-a mai rămas de efectuat un raţionament, şi Mitsi Mâtsu, care precis mă urmăreşte prin aparatura lui nec plus ultrasofisticată de producţie niponă se poate felicita că m-a trimis pe aceste meleaguri. Şi anume să descopăr cu ascuţişul minţii cine mama dracului pot fi opresorii lumii de aici.

Dar asta, din fericire, e o ecuaţie simplă, cu o singură cunoscută. Aceia dintre dumneavoastră, domnilor, care au memorie bună şi au trecut în revistă istoria ultimelor milenii de binecuvântată civilizaţie terestră au şi dezlegat, poate, misterul. Două elemente concură la aflarea răspunsului corect: pe de o parte modul de adresare al androidelor (mai precis ginoidelor) către mărunt preaticălosul şef al poliţiei locale, iar pe de alta detaliile insultei colective pe care nimicnicia sa a binevoit să o formuleze pe seama grupului de roboţi ce ne aflam la dispoziţia lui. Politeţea exagerată este semnul dialogului cu o fiinţă considerată cu mult superioară - şi ghici, ciupercă, cine se crede superior unui ciborg? Iar doi la mână, cine e atât de ignorant în materie de robotică încât, spre deosebire de un contemporan al nostru care a descoperit creierul pozitronic, să declare cu privire la interiorul cutiei craniene detaşabile a fetelor în casă: „bibiluri cleioase”, „duhnesc pestilenţial” şi, „vă ţin loc de creieri”? Şi o întrebare ajutătoare: cine avea nesimţirea să se poarte ireverenţios până şi cu mine, un supraveghetor venit de-a dreptul din „bloc” ca să-i fie lui însuşi de folos? (Nu blocului, desigur!).

Ei, onorat public? Să fie satrapii locuitorilor din subteran nişte suprainteligenţe cibernetice? Să fie monştri antediluvieni treziţi la viaţă de năvala în bârlogul lor a viitorilor supuşi? Ori nişte fiinţe picate din Soare odată cu ultima furtună magnetică? Doreşte cineva să vină la microfon şi să ne spună dacă a ghicit? Cum, chiar nimeni? Ba da, văd o mână ridicată în fundul sălii. Regia, rog un proiector pe sală! Într-adevăr, nu m-am înşelat, cineva agită mâinile. Surpriză, dragi prieteni, e un copil, mai precis un băieţel. Rog pe cei de pe scaunele de alături să-l aducă până aici, micuţul e prea mic ca să meargă singur. Dumneavoastră, doamnă? Mulţumesc! Sunteţi cumva mama? A, surioara mai mare. Binee… Bine de tot! Şi-acum, voinicule, să te auzim! Aşa… Repetă, repetă, cu guriţa spre microfon. Să te înţeleagă toată lumea… Excelent! Cin’te are, să-i trăieşti, băiete! Într-adevăr, acesta era răspunsul mult aşteptat! Omul, domnilor! Omul şi numai el sau cum a spus precocele nostru gânditor aici de faţă, omul, care e măsura tuturor lucrurilor.

Hm! Nimic nou sub soare. Încă o dată, binecuvântatul instinct al regelui creaţiunii a intrat în joc. Caţără-te deasupra tuturor! Supunându-l pe cel slab, zdrobindu-l pe cel îndărătnic. Regula junglei înfloritoare, secţiunea de aur care împarte lumea între mai puţin şi mai lipsit de scrupule, peste mai numeros şi mai prejos, că doar nicăieri în natură nu există şanse egale, cetăţeni!

Vasăzică, o dictatură a oamenilor şi a câtorva antropomorfi asupra celorlalţi ciberi (şi, neîndoielnic oameni). Dar, cum nimic nu-i perfect pe lumea asta (ca şi pe aceea a mea), partida celorlalţi se revoltă când îi cade bine şi îndeosebi ascunde ceva - posibil elemente ale unei alte revolte, care n-ar fi exclus să-i cadă rău jumătăţii mai mici a adunării. Dar unde-i acţiunea poliţistă, în vederea căreia a scanat Chakâru-san dintre bulumacii Degeţicăi Hell? Ar fi cu putinţă să fi fost zvârlit aici doar cu scopul unei documentări în străinătate pe banii Societăţii anonime „Binefacerea la Domiciliu?” N-aş prea crede, iar dinspre partea necazurilor ce mi se pun la cale n-am nicio strângere de inimă - acestea VOR VENI!

Piramida alcătuită din capetele copilelor după modelul lăsat de un vestit domnitor est-europcan, se înalţă la picioarele mele, în vreme ce trupurile şi-au reluat locurile în vechea formaţie, aşteptând. Fie primirea unor capete noi (eventualitate dedusă din principiul celor trei R), fie pe cea a unor dispoziţii noi - dar acum nu mă mai pun dumnealor în încurcătură!

— Ia terminaţi cu mofturile! le ordon pe tonul şefului meu când îmi administrează câte o felicitare. Şi înfigeţi-vă tărtăcuţele la loc pe umeri, până nu vă intră praf în gât, să-mi faceţi mai târziu pe răguşitele. Ce mama dracului vă închipuiţi, că dacă am ascultat mugetele lui Cineareurechidemăgar înseamnă că sunt un viţel ca şi dânsul? Şi mă duceţi de nas cum vă place? Vă azvârliţi dovlecii pe pardoseală şi scăpaţi de răspundere? La loc comanda imediat, până nu mă supăr, parapanghelosul ei de treabă!

Frumos ne-ar şedea să avem pe lângă casă aşa nişte neveste (şi nu numai) sperioase şi obediente! Frumos, dar la ce-ar mai fi construit omul roboţi, dacă nu ca să-i uşureze munca? Nici nu clipesc bine, că ciberfetele se şi încăpăţânează, ruşinate.

— Şi-acuma nu mai faceţi pe mironosiţele! îi trag înainte. Că plopul unde vă aflaţi e tot până la Dumnezeu de înalt, şi cu blestemele voastre, şi fără ele. Aşa că nu vă mai agravaţi situaţia, şi porniţi de bună voie spre locul unde aţi păcătuit, că stau cu ochii pe voi şi vă calc pe urme.

Bineînţeles că nimic nu e mai eficient într-o tiranie decât imaginea autorităţii…

Ah, doar o clipă!… Ah, ce-i asta?

Să nu uităm însă, domnilor, un alt dicton din antichitate şi anume acela că totul se plăteşte. Iată că succesul meu intelectual cunoaşte un revers pe care nici nu găsesc cuvinte să-l calific. Poate frigul la care, gol puşcă, am fost supus în tufişuri nu de mult, poate stress-ul prelungit al atâtor emoţii, poate, în fine, nevoia de împlinire a unui cunoscut circuit natural (mă refer la acela al apei), îmi determină apariţia unui anume fel de stinghereală, imposibil de eliminat în actualele împrejurări. Sper că unii oameni suferinzi de maladiile specifice, precum şi marii băutori de bere, copiii de trei ani care s-au jucat peste zi cu focul, fricoşii porniţi în acţiuni singuratice şi temerare, dispreţuitorii, obişnuiţi să traducă printr-o binecunoscută expresie lipsa de respect cu privire la obiectul asupra căruia îşi revarsă sentimentele mă înţeleg în această clipă şi sunt alături de mine.

Nu, deocamdată nu-i nimic de făcut. Las deoparte ignoranţa mea în materie de deschidere a costumului cu care m-a pricopsit Fujiyama, dar pe nicăieri nu găsesc vreun locuşor mai ferit sau cufundat în penumbră, vreunul dintre acele colţişoare intime atât de propice îndrăgostiţilor ca şi nevoiaşilor de teapa mea. Pretutindeni beton, beton, reflectoare, beton, chiar dacă tocmai am ieşit din grota infernală unde ne-a fost dat să ne cunoaştem şi nimerim din lac în puţ, vasăzică intrăm într-un oraş ce pare copia la indigo a cavernei de ciment, cu singura deosebire că arată ceva mai sumbru. De fapt, înaintăm printre două nesfârşite ziduri de bloc, străpunse de ferestre la distanţe egale, ca un material de rochie pepit; două astfel de cupoane se întind paralel în faţă şi în spate, cât vezi cu ochii, iar sus, la mare înălţime, zăresc un al treilea, cusut perpendicular pe cele verticale (cum naiba vor fi trăind locatorii de acolo, veşnic cu picioarele în sus; e o întrebare căreia mai bine să nu-i caut răspunsul; afară de cazul când e vorba de celule unde-şi duc păcatele delincvenţii acestei lumi). Pe bulevard - îi zic astfel deoarece traversăm şi intersecţii cu străduţe încă mai înguste - tropăie androizi purtând în spate poveri sau, adesea, lectici unde se lăfăie câte un geamăn al şefului poliţiei, când nu e vreo femeie, dacă li se poate atribui acest eufemism namilelor cântărind garantat mai multe sute de kilograme şi care zac povârnite între perne. Mlaştini de gelatină ce tremură amarnic la orice pas al roboţilor purtători, surmontate de colinele puhave ale piepţilor, pântecelor şi şoldurilor gata să se reverse în toate părţile. Sau ridicând, acoperit de graţie şi de văluri, câte un genunchi asemeni cu Turnul Babilonului înainte ca Dumnezeu să fi dispus încurcarea limbilor. Aproape la fel de numeroşi ca şi ciborgii slujitori (însemnaţi cu numerele de rigoare şi, cumplită ironie, cu silueta câte unei flori, aceeaşi ca şi pe lectici, pachete, bagaje, piese de mobilier şi ce mai cară sclavii numiţi de către stăpânii lor „prieteni”) se amestecă prin mulţime roboţi lipsiţi de însemne, ca şi armura mea, dar înarmaţi cu bastoane de cauciuc şi pistoale electronice - desigur, instrumentele puterii, poliţiştii.

Lume crepusculară, spuneţi? Da’ de unde, ăştia au mers până la capăt, sunt apuşi demult. Tot ce umblă de colo-colo e numai umbra, şi asta estropiată, a unor suflete ajunse harcea-parcea în urma practicării zilnice a celor şapte păcate capitale. Născocirile unei minţi de narcoman care, după o noapte de beţie cu toate soiurile de prafuri, îşi pune capac, pour la bone bouche, cu o supradoză letală.

Vreau să înţelegeţi, domnilor, că ăsta ne cam e viitorul. Nu vă daţi după degete, suntem între bărbaţi, aveţi măcar curajul de a privi lucrurile în faţă. Nu vă mai faceţi că plouă, doar n-o să pretindeţi că androizii constituie una dintre grelele moşteniri ale trecutului de tristă amintire, nicio Spitzetechnik desăvârşită de contemporanii noştri! Nu, ei sunt, pur şi simplu, marele adevăr al vremurilor ce vor veni. Tot astfel cum imaginile din jurul meu nu-s cu nimic mai rele decât cele zugrăvite în prevestirile din sutele de crestomaţii care burduşesc bibliotecile fiilor voştri, texte pe care le etichetaţi, cu deplină nesăbuinţă, drept jocuri negre ale imaginaţiei, într-un cuvânt antiutopii. Ignorând că, de pildă loviturile „senzaţionale” date, noapte de noapte de Scarlettină şi alţii mii ca ea, ororile descrise amănunţit în pagina întâi şi care, de plăcere, vă opresc în gât cornurile cu unt dimineaţa, când citiţi ziarele la micul dejun sunt şi ele o contribuţie, şi deloc neglijabilă, la aducerea pe lume a tentantei realităţi de pe aici. A paradisului unde singurele înfăţişări cât de cât omeneşti reprezintă stigmatul ereditar al robilor, precum odinioară, în statele confederate, pielea neagră, buzele groase şi nasul turtit al vietăţilor din grădinile zoologice de pe plantaţii…

Ei, dar vorba lungă trage la sărăcie, iar pe deasupra, v-o spun din experienţă, nu rezolvă nici măcar acele dificultăţi, de minimă importanţă economico-socială, însă atât de adeseori presante la nivel individual. Avantajul filosofiei este, totuşi, acela că scurtează distanţele; numai aşa pot să-mi explic de ce n-am băgat de seamă cum am ajuns în blocul din dreapta noastră sau mai exact în tronsonul din dreapta al unicului bloc înconjurător. Un lift (mereu un lift!), unde ar putea întoarce lejer un camion cu semiremorcă de douăzeci de tone, pare să fie destinat locatarilor şi, dacă mai ştiu să socotesc, trebuie să aibă capacitatea de circa patru persoane, inclusiv suita lor antropomorfă care le târăşte necontenit, şi acasă, şi pe stradă. Aşa încât eu şi haremul, de altfel bine speriat, al junelor de tablă încăpem fără jenă în cabina suitoare. Şi mergem. Şi tot mergem, ca-n poveştile de adormit copiii (eu fiind însă veşnic treaz şi tropăind vioi, din multe şi felurite motive), până ce uşa se deschide brusc, lăsându-ne să cădem claie peste grămadă, însoţiţi de un huruit, zuruit şi zdrăngănit coşmăreşti, ca şi cum un sac plin de cutii de conserve s-ar fi trezit deodată fără fund.

Nedumerirea mi se împrăştie însă pe loc atunci când constat că sub trupurile noastre voluptos învălmăşite se află, de fapt, nu podeaua, ci o fereastră. Şi prin sticla ei (încasabilă, pe încercate) pot vedea, foarte jos sub noi, forfota liniştitoare a androizilor de ordine printre civilii prizonieri ai oraşului. Mă desprind cu un efort din braţele, coapsele şi anteroposterioarele atâtor şi atâtor ispite absolut identice, însă tocmai de aceea alcătuind o mulţime aditivă de lozuri fără excepţie norocoase. Ce vreţi, datoria-i datorie şi pe urmă să nu uităm că mă aflu în mijlocul unor delincvente, cel puţin de ultraj la persoana şefului de poliţie locală. Mă întind pe spate, rezemat de galeria ferestrei care nu poartă nicio perdea şi arunc o privire prin găoacea de odăiţă.

Remarcând o privelişte ce nu-mi place deloc. Vreau să spun chiar deloc. Pentru că există asemenea privelişti, evenimente, sau împrejurări la care firea mea dificilă reacţionează atât de violent, încât spun întruna chestia asta cuiva care se încăpăţânează să rămână în anonimat. Pe tavanul funcţionând în realitate ca podea şi unde se află câteva mobile bine înţepenite în beton, iar pretutindeni şi orientate în toate direcţiile au fost pironite, în acelaşi binecuvântat material de construcţie, câteva zeci de barete zdravene, cam ca acelea ale sandalelor noastre de vară (servind, desigur, la deplasarea, locatarului încolo şi încoace, la fel cum şi chingile patului şi ale scaunelor slujesc la stat jos şi la dormit), se află, fără nicio urmă de îndoială, indiciile unei crime în toată regula. Săvârşită, dacă înţeleg bine, împotriva stăpânului casei şi al celor douăzeci de frumuseţi aurii - întrucât pe halatul, altfel foarte ponosit al nefericitului descifrez cu oarecare greutate silueta florii de lotus. Şi care stăpân atârnă grotesc, cu trupul chircit între chingile unui scaun şi cu mâinile şi picioarele ridicate în sus - din perspectiva răsturnată a încăperii. Ca o muscă lipită cu aripile de hârtie cleioasă de deasupra tejghelei din cârciumile de ţară sau ca un gimnast în mijlocul unui exerciţiu dificil şi căruia un glumeţ de prost gust ar fi aranjat să i se rupă paralelele.

Cu deosebirea că omul nostru şi-a pierdut o bună parte din cap, şi asta nu ca efect al unei pasiuni a sufletului.

— Frumoasă lucrătură, fetelor! mormăi, păstrându-mi cumpătul, ca un bun specialist în materie de asemenea bazaconii. Cam cine o fi reuşit să-l aranjeze? Un cunoscut, fireşte, nu pare să fi avut loc o luptă. Şi totul s-a petrecut de curând, sângele de pe lângă geam e proaspăt, ca acela al unui mieluşel în noaptea învierii Domnului.

Până să casc gura la spectacolul de varietăţi, fetele au revenit la o poziţie normală, în sensul că, printr-un procedeu de levitaţie accesibil numai lor, s-au aşezat pe halucinanta podea-tavan, în picioare fără însă a-şi vârî tălpile în agăţătorile împrăştiate peste tot.

— Noi am reuşit, excelenţa voastră semenule supraveghetor! declară hotărâtă 1.

— Pardon? exclam, uşor buimăcit.

— Să-l aranjăm, după cum aţi binevoit a întreba. Şi întrucât aţi descoperit făptaşii, îndeplinindu-vă astfel misiunea, sunt obligată să ordon desfiinţarea grupei de fete în casă. Grupă, drepţi! Grupa, ascultă comanda la mine!

Ştiu. Va urma, lent şi misterios, dansul „tot pe vârfuri şi călcâi”, din opereta „Genunchi, genunchi de aur frecat pe la mijloc”.

— Stop, maşinile! strig repede. Nicio piramidă, nicio chestie, până nu vă dau eu voie. Şi acum ajutaţi-mă să cobor lângă voi.

Ce vinovată plăcere le determină pe insecte să umble brambura pe zugrăveala proaspătă a tavanelor noastre rămâne obiectul unui studiu pe care îl voi întreprinde altă dată. Până una alta, îmi introduc, cu discreţie dacă asta mai contează, vârfurile picioarelor în semicercurile de oţel de pe lângă mine şi, împiedicând, printr-un exerciţiu yoga exersat la Academia de Poliţie, sângele să mi se urce la cap mă apuc să examinez cadavrul. De cum îl ating, un obiect minuscul îi iese din sân şi, ca un balonaş îndopat cu heliu, urcă fulgerător spre unica fereastră a încăperii, montată pe acoperiş, ca luminatoarele atelierelor de pictură. Acolo se loveşte de beton şi…

La o telecomandă, din galeria aparent goală îşi face apariţia o perdea neagră ce obturează sticla; dar nu rămânem în întuneric, deoarece obiectul miniatural ne aruncă în vârtejul unor imagini mirifice care, printr-un efect optic bizar, capătă dimensiuni uriaşe, cât întreg bulevardul anost de afară. Tablouri edenice ale Pământului cu atâta mărinimie făgăduit tuturor oamenilor, ale oceanului înspumat de un uragan, ale munţilor bântuiţi de viscol, ale fierbinţilor şi înăbuşitoarelor păduri de la tropice, ale stepelor întinse dincolo de zările închipuirii, ale taigalelor neumblate încă de picior omenesc. Paradisul nu pierdut, ci ucis pentru ambiţii care nu ţin de cald în niciun mormânt. Pământul cu înserări ostenite, cu ţărani ce se întorc domol de la câmp, vite rumegând în ocoale, câini care sar, ameţiţi de bucuria revederii stăpânilor şi le ling mâinile şi se tăvălesc dinaintea picioarelor lor. Şi sărbători pline de bunăcuviinţă, tineri îmbujoraţi ce fură fete cu ochii, hore solemne la marginea satelor, credincioşi cu lumânări cuminţi, veniţi să se închine statorniciei…

Idilism ieftin, ce mai! Paseism nesărat, de om bătrân şi ursuz, adversar al progresului. Nespus de anost şi prăfuit pe lângă trepidaţia veselă a lumii moderne de afară, pe lângă aerul liniştit şi plin de sănătoasă vigoare al trecătorilor pe lângă înfăţişarea veşnic sărbătorească a oraşului. Aşa încât, fără supărare un astfel de păianjen trebuia, prin forţa lucrurilor, să fie strivit, au cerut-o legile curăţeniei generale proprii oricărei mari civilizaţii.

Hm! Până aici, toate bune şi frumoase, numai că nu cele douăzeci de house maiden au făcut-o. Din simplul motiv că le-a lipsit motivul. Fireşte că autorităţile nu sunt străine de crimă, însă, în mod normal, acestea ar fi recurs la o execuţie publică. Nu, simpla existenţă a aparatului nu justifică discreţia eliminării constructorului său. Şi cu atât mai puţin tentativele obstinate ale fetelor de a se „sinucide”. O sinucidere simbolică, nu-i aşa de vreme ce micul lor secret se ascunde în picioruşe, nu în căpşor.

Şi uite că dă Dumnezeu să-mi scapere în minte scânteia mult dorită a adevărului, semnul divin că nu sunt un prostănac, ci un animal domestic înzestrat cu raţiune. Iar ca să mă bucur de un apoteotic acord final al deducţiilor mele admirabil concertate, întreprind ultima verificare, întorcând la vedere palmele cadavrului. Aşa cum mă aşteptam, ipoteza mi se dovedeşte valabilă, iar veriga lipsă se aşază cuminte în lanţ. Cam în acelaşi timp cu încheierea Programului de cinematecă, secţia film documentar din perioada timpurilor biblice. Va urma, în partea a doua a serii, un mic joc de societate, iniţiat şi condus de subsemnatul. Ca de obicei, publicul, constituit acuma din douăzeci de fermecătoare tinere, habar n-are ce-l aşteaptă. Dar să începem şi nu anticipăm.

— Orice s-ar zice, aţi avut un stăpân cumsecade. Niciodată nu s-a purtat urât cu voi, nici nu v-a insultat cum li se întâmplă mereu semenilor voştri. Şi asta cu toate că trăia din cale afară de greu în garsoniera lui răsturnată, agăţându-se ca un liliac de curele şi chingi…

— Ce înseamnă liliac, excelenţă seamăn supraveghetor? mă întrerupe, cu politeţe, prietena mea 7.

— Aşa-i fetelor, că voi nu i-aţi apucat. Să trecem! Mă refeream la garsoniera lui de proscris, nu-i aşa, fiindcă pe aici, pe sus, îşi au locuinţele numai delincvenţii, cei pe care lumea nu-i iubeşte, însă, ca în orice societate profund umanistă, lumea asta are grijă să le asigure, pe deplin, condiţiile unei vieţi cel puţin decente; cum s-ar zice, cu fruntea sus. Pe lângă avantajul de a-i avea pe toţi la picioare. În sfârşit, cu obligaţia să stai în cap…

— Precum se ştie, excelenţă seamăn supraveghetor!

— Corect. Dar ce nevoie să fi avut un bătrân, singuratic şi urât de toţi, de douăzeci de ciborgese arătoase şi sprintene ca voi? Niciuna. De unde rezultă că, sub acoperământul de fete în casă, sunteţi, mă rog, eraţi informatoare ale poliţiei. În subordinea lui Cineareurechideauzit. Dar asta a fost mai de mult, nu?

— Precum se ştie, excelenţă seamăn…

— Să trecem! Atât de multe şi atrăgătoare cum sunteţi, denotă că omuleţul ale cărui picioare au ajuns acum unde îi stătea cândva capul n-a fost un opozant oarecare, ci o personalitate de primă importanţă.

— Pre cum se…

— Tocmai. Însă aici, în căsuţa lui de porumbei destinaţi sacrificării s-a petrecut o minune. Bătrânul era un vrăjitor, aşa-i? Cu dragostea lui nesfârşită, v-a prefăcut din spioni în prieteni. Doar că asta nu se mai ştie, micuţa mea 7, fiindcă n-aţi divulgat-o nicăieri. A fost răspunsul vostru secret la dragostea lui. Un soi de respect, amestecat atât de subtil şi ameţitor cu tandreţe, unicul sentiment adevărat născut în piepturile voastre de aur. Singurul gând licărit în creierul pe jumătate, totuşi, omenesc, de vreme ce măcar în parte e alcătuit din celule vii. Şi care, Doamne, în pofida părerii fostului vostru şef, trebuie să miroasă curat şi sfânt ca un busuioc, fiindcă nu-i făcut să dorească răul nimănui şi, de bună seamă, nu cunoaşte păcatul.

— Vorbeşte ca el! izbucni o voce dintr-un colţ al odăii. Nu înţeleg cum…

— Poate fi o capcană? i se alătură alta.

— Liniştiţi-vă! le poruncesc din nou. N-am venit să vă judec, cel puţin nu pe voi. Vreau doar să vă spun că ştiu poveştile pe care vi le-a istorisit despre nişte vremuri mai bune de altădată. Se întâmplă că am avut aceiaşi străbunici şi de la ei am auzit amândoi minunile astea. Iar ca să vă convingă a făcut nişte filme. Imagini sintetizate la un calculelor pe care chiar voi l-aţi şterpelit şi i l-aţi adus. Pentru că, desigur, ce-am văzut adineauri nu mai există sau nu vă mai e accesibil de mult.

— Ştie! reluă vocea, trădând o candoare pierdută de noi odată cu miracolul copilăriei.

— Cine e? Serveşte vreun locatar al mansardei?

— Cu neputinţă. N-are niciun însemn.

Le las să-şi frământe în voie spaimele şi poate şi speranţele, dar idila noastră pastorală e întreruptă de sosirea vijelioasă a liftului care-l expulzează în odaie pe fascinantul poliţai-şef, mai seducător ca niciodată. Şi vreau să spun că un al şaselea simţ îmi dă de ştire când mă aflu în prejma ticăloşilor, repulsia faţă de ei traducându-mi-se prin reacţii fiziologice dintre cele mai bizare. De data asta, în urma unui astfel de ciudat joc al hazardului, simt nevoia să mă agăţ de un lanţ cu mâner de porţelan la capăt. Dar ce zic nevoie, domnilor, un comandament mai presus de biata mea condiţie umană, aş da un regat pentru un lanţ şi mai ales un porţelan alb, lustruit…

— Cu însemn sau fără, poate fi şi tatamare al neveste-mi! orăcăie culturistul de la Notre Dame, agăţându-se de curele ca un veritabil circar şi fluturându-şi cearşaful pe la nasul meu de i se văd, pe dorsala anticiclonică, propriile însemne - de macac. Că tot şi-a făcut treaba, demascându-vă planurile odioase. Bine m-am gândit să stau cu ochii în patru pe voi, măi prietenilor ce-mi sunteţi, măi! Şi asasinilor ordinari, de-o să vă smulg capetele ca pe nişte dopuri de şampanie, începând chiar cu tine, ticălos de supraveghetor. Să vă învăţaţi minte cu toţii, tinichele nenorocite, ucigaşi de oameni şi aşa mai departe!

Ispititoarea imagine de adineauri mi se spulbera cu brutalitate de dinaintea ochilor. Şi încep oarecum să mă înfurii.

— Ucigaşi, zici? îl prind pe trapezist de gât, tocmai când se pregătea să-mi sară în cârcă şi-l răsucesc cu faţa spre mine. Ştii ce se află pe mâinile nefericitului ăsta cu ţeasta ferfeniţită? Buletinul de identitate al veritabilului călău, adică vopseaua ştearsă de pe ceafa ta, stârpitură!

Sunt convins că secvenţa interpretată de noi - un robot agresând un stăpân - e premieră mondială pe tărâmul de pe aici, întrucât publicul a rămas paf, iar partenerul meu mă priveşte ca pe un fenomen exorbitant (vreau să spun, cu ochii ieşiţi uşor, de vreun deget şi mai bine, din locaşurile atribuite lor în folosinţă veşnică).

— Nene!… suspină apoi, agitându-şi mânuţele ca un bebeluş care se străduie să arate, în limba lui, că şi-a udat scutecele (fericitul!).

— Don’t nene me! îi strig cu glas de tunet. Că nu suntem nici măcar consăteni, necum vecini sau cumetri. Şi mai află că mutra ta ar putea fi oarecum simpatică, dar cu condiţia câtorva retuşuri. Aşa că dă-mi voie!

Însă nu apuc să-i pompez mai mult de vreo sută cincizeci de atmosfere, socotind, conform standardelor, o medie de circa zece kilograme/pumn/cm2, întrucât, în ciuda fălcilor vânjoase şi nu lipsite de eleganţă în felul lor, devla i se bălăbăne în toate direcţiile şi într-un ritm infernal, iar pe deasupra, o mărturisesc sincer, n-am fost niciodată un prea grozav ochitor. Gimnastica noastră aerobică ia până la urmă sfârşit, dar printr-o lovitură de teatru pe care nici măcar japonezul de pe la noi din bloc, cu toată futurologia lui aplicată (pe pielea mea) nu se poate s-o fi prevăzut.

Concret se produce ceea ce aş putea numi o dublă decorticare şi, ca să o înţelegeţi pe deplin, vă rog, domnilor, să vă imaginaţi poziţia în spaţiu a mea şi a sparring partner-ului. Unul, adică eu, cu picioarele prinse în baretele de pe tavanul-podea şi corpul atârnând în sus, spre fereastră iar celălalt (el) zvârcolindu-se în prelungirea mâinii mele ce i se înfipsese în mandibulă. E cu neputinţă ca o mişcare atât de amplă şi de complexă să nu se finalizeze cu alunecare spre călcâie a cearşafului marelui bărbat, asemenea pânzei trase la dezvelirea statuilor; şi, pe legea mea, participanţii la adunarea solemnă din piaţa publică unde ne aflăm au ce admira la silueta ce li se dezvăluie privirilor în impudica lui perfecţiune. Un armonios ansamblu sculptural de doage, stinghii, făcăleţe, sârme, cuie, ciocalăi de porumb şi multe materii prime şi materiale neidentificabile, aruncate într-o desagă strânsă la gură de mine. Şi de unde se iţeşte, cu rol de cap, un tâlv de tras ţuică improvizat dintr-o tărtăcuţă crescută ca vai de lume pe timp de secetă. Cum asta ar conţine fişa signalectică a eroului tragic agăţat de subsemnatul. Agăţat e, de altfel, cuvântul cel mai potrivit, fiindcă ghearele de vultur (pleşuv) ale poliţistului mă înhaţă la un moment dat de subţiori, ca să mai uşureze suprasarcina la cârlig suportată de gâtul lui - piesă componentă cu fiabilitate evident necorespunzătoare faţă de momentul forţelor aplicate în acest punct.

Hm! Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce, fiindcă s-ar putea să pornească de la un calcul greşit. În cazul meu, armura aurie mi se desprinde pe nepusă masă din copcile care se vede că o încheiau pe la mijloc, iar jumătatea superioară se prăvăleşte în înaltul bagdadiei, cu maimuţoiul încleştat de ea cu tot. Rămân deci cu bustul şi capul dezgolite, dar nici asta prea mult timp, întrucât e lucru ştiut: partea devine mai slabă decât întregul. Aşa că mă pomenesc cu picioarele ieşindu-mi din burlanele armurii ca dintr-o penibilă pereche de pantaloni de tablă şi mă tot duc, pe urma pocitaniei, spre luminator, despuiat cum m-a făcut banda lui Scarlett-Ridiche-de-Lună.

Sincer să fiu, n-am combătut niciodată într-o asemenea postură şi mai ales nu sub privirile fascinate a douăzeci de domnişoare tot una şi una. Nu, domnilor, n-am combătut şi nici măcar n-am fost bătut, motiv pentru care dificilul meu caracter se trezeşte, brusc interesat şi gata, ca de obicei, să se dea în stambă. Fiindcă, uitasem să vă spun, am fire dificilă, adică în momentele critice e greu să se înţeleagă omul cu mine, deoarece…

— Un om! Un om! strigă, topite de plăcere (sper) îngeriţele metalifere care ştiu că au trecut azi prin ceva emoţii, şi ziua încă nu s-a terminat.

— Doi oameni? le replic vitejeşte. Nu, frumoaselor, numai unul, iar acela bărbat în toată puterea cuvântului.

— Ba o capcană! se strecoară iar vocea veşnic suspicioasă (trebuie să fie a unei ghinioniste, precis purtătoarea numărului 13).

Ah, trag nădejde să le ofer, foarte curând şi cu negrăită uşurare, acelora dintre ele care vor manifesta curiozitatea bolnăvicioasă să mă asiste, o dovadă îmbelşugată a originii mele animale. Dar între datorie şi pasiune am acordat negreşit întâietate celei dintâi

— Mai înainte trebuie, aşadar, să-mi plătesc datoriile faţă de animalul care zace lângă mine. Şi totuşi, măcar pentru o dată, soarta îmi e prielnică: tâlvocefalul a planat prin cameră cu atâta măiestrie încât la aterizare s-a făcut ca un acordeon călcat de un tanc; cum s-ar zice, frumos ca dracul - şi deoarece drac mort nu s-a mai văzut, nu-mi fac griji în privinţa sănătăţii lui înfloritoare ci, în sfârşit, a fiziologiei mele cam de multişor supuse unei stări de urgenţă. Mă înfăşor, deci, în toga mizerabilului (care abia îmi acoperă locurile mediane, ca să se ştie din nou, dacă mai era nevoie, ce diferenţe izbitoare ne despart) şi caut cu ochii ieşirea - sau intrarea - pe unde trebuie cu orice preţ să mă strecor.

Ba nu, îşi continuă zeiţele dialogul, studiindu-mă de la înălţimea lor olimpiană, deşi răsturnată. Un om ca-n filmele maestrului. Un om de demult. Maestrul nu ne-a minţit. Maestru era un înţelept.

— Dar baia? aduc şi eu o firavă contribuţie la maieutica lor.

— Baia??

Nedumerire generală.

— În sfârşit, locul… Măi, fetelor, doar am făgăduit să nu avem secrete unii faţă de alţii! Sunt sigur că bietul vostru stăpân intra de mai multe ori pe zi într-o cămăruţă strâmtă, unde nu vă dădea voie să-l urmaţi…

Un hohot de râs, amuzat dar nu lipsit de bunăvoinţă mă întrerupe aidoma clinchetului de zurgălăi al unei uriaşe sănii de colindători în dimineaţa Ajunului.

— El e! El e! întrerup, ici colo, glasuri pline de încântare micul concert al tilincilor, atât de nepotrivit cu unitatea de loc, timp şi acţiune a situaţiei în care ne aflăm.

— Eu sunt! confirm nerăbdător. Cine, adică?

— Un om din trecut, mă lămureşte îndatoritoare 7. Frumos ca nimeni altul de pe-aici. Îndrăzneţ şi puternic. Cavaler al adevărului şi dreptăţii. Şi care merită să fie iubit şi urmat de orice femeie, o viaţă întreagă. Aşa cum ne-a spus maestrul.

— O, şi maestrul nu s-a înşelat! El n-a minţit niciodată! preia corul antic ideea, dezvoltând-o după toate canoanele eschiliene… adică sofocliene… scuzaţi, euripidiene vream să spun. Ce noroc am avut să fim în preajma maestrului! Şi nu e nicio capcană la mijloc, o, nu e!

— Frumos le mai ziceţi, măi, fetelor! dau glas, admiraţiei mele sincere. Dar uneori, fără supărare, manifestaţi uşoara tendinţă de a schimba subiectul discuţiei. Vorbeam despre o cămăruţă. Unde intra stăpânul vostru. Singur. Ce naiba, uitaţi atât de uşor?

— Ba nu, omule! se împotriveşte 1. Dar în ziua de azi nu mai e nevoie de aşa ceva. Maestrul ne-a povestit odată despre obiceiul vostru ciudat şi ştiu că am râs pe seama lui o săptămână în şir. Acum, însă, problemele care vă sâcâiau nu mai există: hrana sintetică se asimilează fără reziduuri iar apa viciată se elimină, sub formă de vapori, prin plămâni. Laolaltă cu aerul viciat{1}.

— Avantajele urbanizării! mi-o trânteşte o a treia, fără menajamente. Duşurile se fac cu raze, şi aşa am scăpat de canalizarea din vremea voastră, ca şi de gunoaiele menajere atât de incomode şi poluante.

Hait, hait, hait! Dacă mai dau ochii cu Yokohama, care nu se poate să nu fi ştiut de moravurile aspre de pe aici, vom purta o discuţie în trei, cu participarea desfundătorului de chiuvete (atât de incomode şi poluante), de-o să mă ţină minte o săptămână în şir. Că doar mă putea preveni şi, slavă Domnului, aveam tufişuri pe lângă noi cât jungla Amazoanelor. Acuma încotro s-o iau, cu liota asta de admiratoare pe cap şi cu ochii de cerber ai poliţiştilor dimprejur? De aceea înghit în sec, dacă pot spune aşa, strâng din dinţi, înţelegeţi cum şi mă gândesc că a sosit vremea să-mi iau rămas bun de la lumea aceasta atât de ospitalieră. Cu alte cuvinte, să-mi termin iute-iute treburile care m-au adus aici.

— În regulă, domnişoarelor! oftez, eliminând, din păcate, exclusiv aer viciat. Să trecem! Şi, dacă tot am făcut cunoştinţă, mai exact aţi aflat cine sunt, veniţi binişor pe lângă mine să vă spun şi eu cine-mi sunteţi, micile mele mincinoase prefăcute! Care vă apăraţi atât de bine secretele, încât nu vă mai arde nici măcar să mă întrebaţi de ce am ajuns din trecutul meu până la voi, cu alte cuvinte ce vânit al restriştii m-a împins încoace.

Fetiţele în casă se supun, mai puţin amuzate decât adineauri şi se aşază în cerc pe lângă mine, de parcă am fi un guru (am şi vestimentaţia potrivită) şi grupul lui de învăţăcei adunaţi într-o poieniţă indo-tibetană să-şi practice disciplinarea spiritului. Bineînţeles, după ce în prealabil l-am mutat mai la umbră pe cu deosebire înaltul şi indiscutabilul prealuminatul domn poliţai, chircit în mult preafericitul său leşin.

— Pardon? ia cuvântul cunoscuta, de-acum, voce suspicioasă care prevestea în stânga şi-n dreapta existenţa unei capcane - şi într-adevăr aparţinând numărului 13. Pardon? Ascundem noi ceva? Şi, mă rog, unde?

— Auzi, sweety dear, mai întâi lasă-mă să apreciez faptul că aţi acceptat să purtăm o discuţie prietenească. Şi pe urmă, dacă tot am convenit asupra ei, haideţi s-o facem şi crenon d’un chien! M-aţi tras pe sfoară o dată, înainte de a intra în oraş, dar a doua oară nu mai înghite ciupitul!

— Omule, omule! mă previne 7. Eşti sigur că ştii ce vrei să spui?

— Măi, să fie! mă minunez. Bag de seamă că nu m-ar prea avantaja să am o nevastă ca voi, nemaivorbind de o fiică şi cu atât mai puţin de o fată. După toate dovezile de inteligenţă şi vitejie pe care vi le-am dat, aşa mi-l luaţi voi pe mandea, Donnerwetter, Teufel bringen? Bine, neică, hai că am schimbat macazul! Şi ţineţi-vă firea, să nu cădeţi pe spate! Maestrul vostru, Dumnezeu să-l odihnească, a fost nu doar un mare iubitor de oameni, ca şi de blânde şi senine zile de la Aranjuez, ci şi o mare şi temută personalitate. Atât de mare, încât şi-a prevăzut sfârşitul, şi atât de temută, încât maimuţoiul de colo a fost nevoit să-i vină de hac într-un mod brutal şi tainic. Pentru a nu face din moartea lui un martiriu şi din judecarea lui un prilej de revoltă al nefericiţilor condamnaţi să-şi blesteme zilele aici, atârnaţi în cămăruţele dimprejur. Corect?

Nimic de zis! confirmă, rezervată, 1.

— Bine! Hai atunci cu raţionamentul mai departe. Îmi sunteţi atât de simpatice, încât vă ofer gratuit această lecţie de logică inductivă şi deductivă - o să vă prindă bine în viitor, aşa că luaţi aminte. În ce consta, aşadar, pericolul reprezentat de maestru? În faptul că v-a corupt, determinându-vă să abandonaţi misiunea de spionaj şi să treceţi de cealaltă parte a baricadei? Mofturi! Nea Ţugurlan Zugrăvitu trebuie să-şi fi dat demult seama de asta?! V-ar fi putut înlocui oricând. Atunci era o primejdie faptul că produceaţi, clandestin şi cu aparatura de furat, filme subversive despre trecutul infinit mai bun decât prezentul vostru sordid (dar care prezent, între noi fie vorba, numai în inconştienţa şi ticăloşia acelui trecut îşi are sorgintea)? Vax! Câtă vreme spectacolele de cinema se prezentau exclusiv în această somptuoasă sală şi în faţa aceluiaşi public select, puteaţi continua astfel secole şi milenii. Nu, domnule! Bătrânul n-a fost un nătărău, nu! Sub acoperirea acestor activităţi ilegale, ce-i drept, dar de anvergură modestă, care să adoarmă vigilenţa supraveghetorilor, pregătea, de fapt, o altă lovitură, însă aceea de proporţii colosale. Chm! Mă rog frumos, ce aveaţi de zis la una ca asta?

— Ei, replică 7 cu o promptitudine foarte bine pusă la punct, te ascultam şi noi, că vorbeşti tare fain! Dar cine se uită la ce spui?

— Bravo, bravo! Sunt, deci, pe calea cea bună. Un asemenea soi de lovitură, domnişoarelor, încât să arunce în aer tot ce vedeţi împrejurul dumneavoastră, începând cu gunoiul ăsta de oraş troglodit şi terminând cu microcefalii care vă conduc. Sau mai curând invers. Şi obligându-şi contemporani să ia totul de la capăt, în libertatea, câtă o fi fost ea, a strămoşilor de odinioară, şi în orice caz fără prostiile comise de aceştia cu repetiţie şi care ele v-au adus aici. Iar dobândirea acestei libertăţi mai înţelepte, a acestei demnităţi şi frumuseţi să o plătească, aşa cum se cuvine, înfruntând câineşte toate asprimile vieţii în aer liber, toată foametea şi tot frigul începuturilor, sălbăticiile fiarelor şi molimele. Şi să înveţe, în primul rând, a-şi construi băi şi cabinete de toaletă, să lase prostiile astea mutagene care nu-i duc decât la scleroză. Nu-i vedeţi şi voi în ce hal de bărbaţi seducători şi femei răpitoare au ajuns, încât până şi o aschimodie ca mine pare, prin comparaţie, Adonis cel plăcut pe dinaintea zeilor? Sau cumva greşesc iar?

— Da’ ştie-te Dumnezeu ce vorbeşti dumneata acolo, domnule, în păsăreasca ceea a dumitale, că numa’ ne tehuieşti de cap şi nu înţălegem, ce tot vrei de la unele ca şi noi? se înfige obraznica de 13.

— O, Doamne, încă puţină răbdare, dragelor, că n-am niciun folos să trag de timp, ba aş zice mai degrabă că dimpotrivă! Iar acuma tocmai am ajuns şi la domniile voastre, aşa că silente et attendite, cu ochii ţintă şi urechile ciulite la băiatul! Crima a avut loc doar de câteva ceasuri, sub ochii voştri, se înţelege - şi a fost obişnuitul procedeu prin care satrapii de pe aici eliberează din când în când câte-o garsonieră pentru noile generaţii de chiriaşi care arvunesc palatele astea, pe semne cu mulţi ani înainte, ca la toate popoarele civilizate. Ori, cine ştie, faţă de bidon turtit ăsta a prins vreun fir în legătură cu moşmondelile maestrului şi s-a repezit să-l rupă până a nu apuca să crească ghemul prea tare? Poate, dar puţin mai contează! Faptele vorbeşte în meseria noastră, măi, frumoaselor, măi! Şi după ce l-a preparat pe moş sub formă de creier pane, a cerut de la forurile superioare o anchetă, conform protocolului. Anchetă, mon oeil! Că nu puseseră totul la cale împreună! Dar trebuie să-i dai şi democraţiei câte o serbare de binefacere, că altfel se plictiseşte lumea. Aşa că v-a adunat frumos în grota de legătură cu blocul Marilor Invizibili cu Gheare Ascuţite, Necruţătoare şi Ubicue sau „Miganu”, cum se mai cheamă partidul vostru de (necontenit) guvernământ. Şi a aşteptat să apară supraveghetorul delegat cu investigarea cazului, adică a voastră, primele şi ultimele suspecte, care oricum eraţi gata întinse pe altarul de sacrificiu, în calitate de trădătoare ale cauzei. De altfel, cum s-a şi dovedit până la urmă, anchetatorul însuşi avea să vă împărtăşească soarta, adică să-şi piardă capul, ca să i se închidă gura. Bun! Din motive ce nu vă privesc, în locul respectivului robot am ajuns aici eu. Incognito, că doar nu eram în campanie electorală. Şi atunci mi-aţi jucat întâia mare scenă a sinuciderii. Cea cu blestemele. Ca să mă obligaţi să vă desfiinţez pe loc grupa de fete în casă, respectiv să vă dau căpşoarele la topit, şi trupuşoarele, în calitate de component refolosibile, să le expediez la clocitoarea de roboţi, unde să fie reîncăpăţânate. Numai că, neştiind pe vremea aceea obiceiurile locului şi fiind profund atins de eleganţa în purtări a iepuraşului de ciocolată care se tot străduie să-şi revină în fire acolo, la spatele nostru, v-am ascultat cu plăcere debitând minunatele urări menite lui. Şi, în paranteză fie spus, învăţate, în chip de divertisment, tot de la maestrul vostru drag - pentru că lumea de aici e atât de mulţumită cu viaţa pe caro o duce, încât n-ar fi în stare să scoată o vorbă rea la adresa nimănui. Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că ignoră conţinutul frazelor cu verbe la optativ-condiţional a căror conjugare completă mi-aţi oferit-o. Până la urmă, aţi observat şi voi că strădaniile vă rămân fără efect, de aceea aţi schimbat tactica: prefăcându-vă că habar n-aveţi de unde vin, aţi simulat că mă trageţi de limbă, iar când măndiţă şi-a declinat identitatea v-aţi cerut scuze pentru micile ocări scăpate mai devreme din neatenţie şi, la proprie iniţiativă, aţi amorsat sinuciderea. Mare, mare greşeală, copilele mele! Să n-o mai repetaţi pe unde veţi ajunge, că neamul isteţilor e dat naibii, are reprezentanţi unde cu gândul nu gândeşti.

— Ce greşeală? se foloseşte 1, clipind mărunţel, ca puştoaicele în aşteptarea cavalerilor la primul bal. Noi, domnule, suntem persoane serioase, nu de-ale de care crezi dumneata.

— Opreşte-te, bobocule, că mă iau fierbinţelile, dragă! o pun la punct. Am crezut, pe moment, că există supraveghetori mai blânzi, faţă de care vă permiteţi exprimarea unor păreri deschise despre treburile obştii, şi alţii mai mult atraşi de jocurile de circ ale decapitărilor în masă. O eroare, datorată subtilităţii voastre, dar am corectat-o îndată după ajungerea în oraş. Nu, poliţiştii cibernetici sunt toţi de un singur soi, adică al dracului, se vede imediat, după cât de vigilent îşi fac rondul pe străzi. Să mai evocăm şi a doua tentativă a voastră de spălat putina prin metoda deşurubării capului în sensul acelor de ceasornic? Ar fi prea mult pentru nervii voştri, şi aşa încordaţi ca arcul unui orologiu de biserică. Propun, deci, să trecem direct la concluzii, că sunt mai sănătoase. Vreau să spun că războiul necruţător declarat de stăpânul vostru dobitocilor de jos nu s-a oprit din pricina asasinatului. Ci e dus mai departe, şi anume chiar de voi, măi, dragă! Tactica de luptă a bătrânului maestru a rămas aceeaşi şi în cazul vostru, precum metodele de efracţie ale marilor spărgători; şi, în felul lui, se numără şi el printre aceştia, şi încă la loc de cinste. Deci săvârşirea unei infracţiuni mici, care să adoarmă bănuielile adversarului (dacă faci pe sfântul, devii extrem de vulnerabil - el ştie prea bine că nu eşti sfânt). Şi, la adăpostul ei, pregătirea marii lovituri. În ceea ce vă priveşte, păcatul cel mărunt a fost graba spre sinucidere. Fiindcă prin ea puneaţi la adăpost arma crimei abominabile de a răsturna întreaga lume în mijlocul căreia trăiţi. Planul maestrului, conspiraţia mocnită la foc mic de-a lungul întregii vieţi n-a dispărut, repet, odată cu el. Presimţindu-şi sfârşitul, dragul de bunicuţ v-a încredinţat-o vouă. Fiecare dintre voi. Prefăcută într-o unitate de memorie cu cifru şi disimulată nu în creierul de inox şi „oficial” ca să zic aşa. Nu, aceasta oricum era sortit distrugerii după ce aţi fi ieşit din slujba maestrului. Trebuia găsit alt loc pentru transferul informaţiei ăsteia ca o bombă cu întârziere şi efect distructiv (şi reconstructiv) total; adică în acea parte a personalităţii voastre care urma să vă rămână în folosinţă încă mult şi bine de aici înainte, adică în trupul de zeiţă al fiecăreia.

— Şi în ce scop, mă rog? dă replica 13, prompt şi cu intonaţie, ca la o repetiţie generală cu public.

— V-a iubit atât de mult şi a avut în voi atâta încredere, încât v-aţi ales ca executori ai testamentului lui. V-a înmânat deci câte un exemplar al acestui testament şi v-a lăsat să alegeţi singure, de-a lungul timpului moştenitorul sau moştenitorii potriviţi printre stăpânii cărora le veţi fi repartizate începând de mâine. Ca şi cum ar fi aruncat într-un ocean fără capăt, acela al vremii, douăzeci de sticle conţinând un unic mesaj - al întoarcerii la lumea mai bună a firescului, a naturii şi libertăţii. Ştiind bine că exista şi vor exista revoltaţi ca şi el şi vrând să-i scutească de istovitoarele căutări ale unor soluţii… Ei, dar ce faceţi, nu aud niciun fel de aplauze! Cum se poate una ca asta, pentru cine-mi răcesc eu gura de aproape un ceas, când aveam acasă treburi atât de presante?

— Păi ce-ai vrea să zicem, dacă eşti atât de puţin convingător? o ţine morţiş 1, susţinută de grupul care ridică din umeri cu sârg

— De, fetelor, mie unul îmi pare bine că vă apăraţi atât de straşnic secretul. Desigur, faţă de voi sunt un străin, deşi om adevărat şi încă venind din trecut, aşadar cu siguranţă prieten şi nu duşman. Dar dacă nu merge altfel, uite că pot să vă prezint şi o probă materială, cum se spune în justiţie.

Şi cu gesturi de scamator desfac palma dreaptă, în care am strâns tot timpul, cu multă grijă, dracul de şurubelniţă căpătată pomană de la portarul meu, vedea-l-aş în poartă la ruşi, în meciul de cupă mondială cu Camerunul!

Şi se îndură Cel-de-sus să-mi scurteze suferinţele vieţii trupeşti şi pline de păcate, în sensul că mult râvnita lovitură de teatru se produce în sfârşitul sfârşitului: gaşca de liceene îşi pierde aplombul, intrând într-o agitaţie de microbi la apariţia leucocitelor.

— Cheia, are cheia, cheia! strigă ele speriate, copleşite, prăbuşite în admiraţie, roase de îndoieli, palpitând de bucurie.

— Ei, ei! încep să mai prind şi eu curaj. Vedeţi că eram făcuţi să ne înţelegem? Uite cheia, aşa-i, cu toate că pe vremea mea i se zicea şurubelniţă. Dar zică-i cum i-o zice, numai să ne facem noi treaba cu dânsa! Ia mărturisiţi-vă înaintea domnului şi explicaţi-mi unde trebuie aplicată: la călcâiul sau la genunchiul vostru drept, în care dintre ele v-a ascuns moşul informaţiile? Şi ce făceaţi când vă apuca frenezia dansului tematic, vă plimbaţi pe sub piele pilula cu megabiţi, ca răniţii schijele sustrase de la inamic în ultimul război?

— Nu, gângureşte 1, privindu-mă nespus de galeş.

— Transferam codul de recunoaştere din creier în măduva spinării! mă alintă 7, cu ochi de porumbiţă văduvă.

— Printr-un circuit nervos adaptat de maestru, completează 13, uitând de sine ca o fecioară publică pornită în hagialâc la locurile sfinte pentru purificare periodică.

— În aşa fel încât schimbarea capului să nu ne şteargă din memorie amintirea mesajului, revine 1 cu puteri proaspete, ca şi când contactul nostru verbal de adineauri nu i-ar fi adus întreaga satisfacţie aşteptată.

— Înţeleg! mă străduiesc să ţin piept acestei revărsări de tandreţe. Dintr-un creier de inox; printr-un genunchi de aur într-un spate de sirenă şi invers, nu? Şi acum, o ultimă întrebare: cu toatele aveţi o asemenea cheie? Sau cum vă deschideţi ascunzătoarea? Cea de informaţii, vreau să zic.

— Simplu, simplu, simplu! ciripesc pe întrecute harnicele vestale, repezindu-se care mai de care să-şi demonteze talpa dreaptă şi să scoată din vârful ei degeţelul mic, care nu e altceva decât capătul unui instrument identic celui de la mine din mână.

— Concordia laetitiam parat, sau cum se zice pe la noi, „nu mă lăsa să mor, Marghioalo!” împuşc repede un stimulent pentru întreţinerea noii atmosfere. Şi dacă tot am ajuns aici, mai faceţi-mi o favoare, numai una. Cheia pe care o vedeţi aici trebuie încărcată cu informaţia uneia dintre voi. E o dovadă, înţelegeţi, mi se va cere acasă, în semn că mi-am dus misiunea la bun sfârşit. Îmi pare rău că o să lipsesc pe una dintre voi de amintirea de la bătrânul maestru, dar dacă se oferă cineva voluntar, poate ne-ar fi mai uşor.

— Ce tot spui, omule? hohotesc fericite fătuţele. Informaţia nu se mai şterge niciodată, se autoreproduce la infinit. Alege pe oricare dintre noi îţi place şi ia-ne tot ce socoţi că merită, fiindcă oricând o mai rămână ceva şi pentru ceilalţi.

— Iată o filosofie tare înţeleaptă, şi zău că n-ar strica să ne-o repetăm din oră în oră, ca bătăile unui ceas cu cuc. Oferiţi-mi, aşadar, frumoaselor, ce aveţi mai de preţ, iar eu vă spun că în asemenea încurcate afaceri şmecheria cea mare nu e să fii primul cumpărător, ci doar cel din urmă, care să închidă prăvălia la vreme, până ce firma nu dă faliment.

Douăzeci de genunchi dumnezeieşti se aliniară înaintea mea, delicaţi ca vasele de porţelan, aurii ca piersicile văratice, fremătând de veselă nerăbdare ca mieii proaspăt ieşiţi din iarnă. La care să mă opresc, fără mustrarea de cuget de a-i fi nedreptăţit pe toţi ceilalţi? Ah, dacă măcar afurisita asta de cheie n-ar fi construită pentru o utilizare unică şi ireversibilă, asemeni tuturor zilelor vieţii noastre: dacă o dată, cel puţin, ne-ar fi hărăzit să luăm piesa de capăt!

Minuscule flori de lotus licăresc şters pe pielea de fraged metal a fetelor, ca nişte grains de beauté cu însemnele dragostei. Închid ochii şi întind la întâmplare lama fin cizelată a cheii. Imediat, o căldură tainică îmi învăluie palma; ridic pleoapele - mânerul şi tija străluminează aceeaşi blândă licoare. Miracolul comuniunii a avut loc. Privesc la trupul atârnat grotesc al bătrânului: ai făcut o treabă pe cinste, maestre, odihnească-te Dumnezeu în paza, Lui! De bună seamă - şi o ştiai mai bine decât oricine - elevele tale vor avea de înfruntat nenumărate necazuri. Îşi vor pierde capetele - parcă tu nu ţi l-ai pierdut? Încă mult timp poliţia le va  sub observaţie, decenii în şir vor sluji indivizi aidoma Narcisului căruia numai deocamdată i-am venit de hac. Dar timpul lucrează în favoarea lor iar partea de maşină din care sunt alcătuite le va învăţa să aibă o nesfârşită răbdare. Şi va fi de ajuns ca una, una singură să vină în preajma unui răzvrătit şi, după ce-l va verifica aşa cum se cuvine, să-i dezvăluie secretul atât de bine ascuns…

— Bin ascuns, bin lucre Chakâru-san, brav! Administraţ fericit să aleg Chakâru-san la misiun greu. El pre bin faci faţ, grozav police officer, congratulations!

Intrat prin pereţi, ca păcătoşii de spiriduşi care se distrează scoţându-i din minţi pe oamenii cumsecade, înaltul funcţionar al blocului nostru, purtând ţanţoş, ca un francmason invertit, şorţul ritual şi ventuza de cauciuc, îşi bate mătăniile cu o râvnă fără margini. Şi, la fiece lovitură pe care şi-o dă cu fruntea în bombeurile cipicilor, cămăruţa cu nimfele din raze de soare, cu trandafiraşul de câmpie leşinat şi, deasupra tuturor, cadavrul savant contorsionat, ca un însemn de pe câmpul central al herbului unei alte lumi, sub deviza memento mori. Se fixează într-un stop-cadru şi se risipesc într-un fondu prelungit.

A fost vis?

Nu mă redeştept în tufişuri, unde zăceam când am început să-mi încurc filmele, din dorinţa freudiană de a deveni erou, fie şi cu preţul unei transe evazioniste, însă defulante. În faţa mea prinde să capete contur binecunoscutul zgârie-smog, ale cărui cincizeci de etaje arată din ce în ce mai amărât şi mai neîngrijit pe măsură ce ridici privirea. Şi unde, de circa trei ori pe săptămână, între două misiuni tâmpite încredinţate de şefii mei, pătrund pe fugă într-o garsonieră care arată exact ca viaţa mea şi ca mine. Ca să mă bărbieresc, să fac un duş şi să-mi ard limba cu o ceaşcă mereu prea mică şi mereu prea fierbinte de cafea instant.

— Şi mie de mulţumir pentr ostenel! Recunoştinţ pe viaţ! ţiuie glăsciorul cântat al japonezului. Administraţ bloc treci nume Chakâru-san în cart onor. Iar cheie lotus pui bin seif adăpost.

Habar n-am când mi-a sfeterisit obiectul luminiscent, pe care acum îl strânge la piept cum ar face un flăcău, abandonat în copilărie, cu medalionul ce-i atestă filiaţia directă din maharadjahul de Diamond Goldenland.

— Bine, domnule Takimuri, ce-nseamnă asta, domnule?

Indignarea îmi încleştează atât de strâns pieptul, încât simt nevoia să-mi trag în el vreo zece pumni, ca să-mi degajez respiraţia. Şi descopăr că port bătrânele şi flenduroasele mele haine de zi şi de toată ziua, din care, sub acţiunea energică a loviturilor terapeutice, se degajă nori de praf mai groşi decât ceţurile Londrei, pe când muşchii braţelor mă dor de parcă aş fi descărcat un şlep de sare cu o lingură de supă sub baremul de timp de trei ore, făcându-i pe autorii lui Guiness Book să tragă obloanele şi să emigreze, de teama gărzii financiare, tocmai în Insulele Malvine.

— Vrei să zici, domnule, că pentru fleacul ăsta de şurubelniţă a trebuit să mă dau eu de ceasul morţii prin ţara lui Twilight Vodă, printre trapeur-ii căutătorilor de toalete?

— Chakâru-san ţelept este! mă flatează Ventuzuki Portaroto, al cărui zâmbet cunoaşte o progresie exponenţială, ca un atac de ftizie galopantă. Totdeauna adevăr găseşt pe buz de Chakâru-san.

Hâm! Ştie cum să mă ia, şmecherul; dar ce mare lucru e în asta, se vede şi cu ochiul liber că sunt supărat numai de formă. La o adică, eu ar trebui să-i mulţumesc lui, să le mulţumesc lor. Celor ce se ascund în dosul plăcuţei de pe o uşă aparent banală, „Administraţia blocului”, că mi-au oferit prilejul unei aventuri cum doar în visuri sau în filme se mai… Mi-au oferit? În mod dezinteresat?

— Asta înseamnă că n-ar fi exclus ca odată, în viitor, şi noi, locatarii dumneavoastră, să o luăm razna precum cei printre care m-aţi trimis. Nu?

O adiere de vânt se stârneşte dinspre portar, ca urmare a deselor şi viguroaselor mişcări în sus şi în jos pe care le execută cozorocul şepcii acestuia, laolaltă cu fruntea, ochii, nasul, buzele şi bărbia susnumitului.

— Şi a vrut înţeleapta administraţie să aibă o soluţie gata preparată pentru a-i face să se dezmeticească la vreme pe onorabilii ei plătitori de întreţinere. De unde ar rezulta că bătrânul maestru a găsit calea de a scăpa de orice dictatură, de orice constrângere şi umilinţă, indiferent de locul şi timpul apariţiei acestora? Şi, mai departe, că blocul nostru nu înseamnă doar o clădire cu cincizeci de etaje, de pe o stradă anume a oraşului…

Mă aşteptam ca fluturarea capului să se transmită în mişcări de trunchi şi, de ce nu, în genuflexiuni - dar n-am avut noroc, omuleţul fără nume s-a volatilizat înainte de a-mi termina eu fraza.

E dimineaţă târzie a unei zile mohorâte şi reci iar în lumina ce a crescut în jur constat că nu numai hainele mi-au ajuns într-un hal fără hal, ci şi mâinile îmi sunt pline de noroi, vaselină sleită şi negreală inconfundabilă proprie meseriei de mecanic auto. Mă întorc, cuprins de bănuieli sumbre; am ghicit din nou, Dodge-ul se află în spatele meu, tras cuminte la bordură şi se vede că s-a îngrijit cineva, cu toată dragostea, de roţile lui. Vasăzică, de aici ţinuta spilcuită, de arbitru al eleganţei, de aici semnele că m-aş fi înscris în sindicatul docherilor pe vremea de dinaintea mecanizării operaţiilor portuare.

Dar o intuiţie neconfirmată nu face doi bani, ne învaţă manualul copoiului perfect.

Maşina de patrulare a poliţiei de sector trece fără zgomot prin faţa blocului, cu mutra tembelă a sergentului de serviciu sclipind de inteligenţă pe scaunul din dreapta faţă.

— Bună, locotenente! mi se adresează înainte de a se rupe în două de atâta râs. Să-ţi petreci toată noaptea punând petice calde la patru cauciucuri împuşcate, iată o performanţă care a făcut vâlvă în întreg departamentul. De asta şefii ţi-au pregătit o festivitate pp cinste. Felicitării în avans!

Îmi aruncă peste genunchi un vraf de ziare şi o tuleşte mai înainte de a-i fi răspuns la salut. Mă aplec vioi, înşfac ziarele, şi o tulesc, la rându-mi, în bloc, cu grijă să nu mai fiu văzut de nimeni. De pe prima manşetă mi-a sărit în ochi un titlu cât jumătate pagina: „Kidnapping la căminul de nefamilişti al Oastei Domnului. Poliţia îşi continuă somnul de veci. Locotenentul…”

Din fericire, holul e pustiu. Numai după draperia de pluş de lângă pupitrul portarului se agită o siluetă, în ritmul unui maracas agitat frenetic. Cineva desfundă chiuveta.

— Totul se plăteşte, micul meu prieten, aşa-i? Dar când o să-mi achit datoria?

— Niciodată, probabil! răspunde purtătorul de cuvânt al administraţiei, nu prin vorbe, ci prin faptă - fiindcă din liftul care abia a coborât îşi face apariţia domnişoara de la etajul doi, păşind spre mine. Toată numai zâmbet:

Bună dimineaţa, locotenente! Nu ştiam că sunt vecina unui poliţist atât de vestit, încât ziarele se întrec să-i relateze isprăvile…

 

 

 

CÂT DE MIC POATE FI INFERNUL?

 

de ROMULUS BĂRBULESCU

 

„Modul meu de a gândi este rostirea adevărului: este cea mai hazlie glumă din lume”!

G. Bernard Shaw

1.

 

Bestia! Perfida! Ticăloasa!… Infama!… S-a apucat încă de pe la ora unu noaptea să bată darabana la fereastră, să ţârâie, să mârâie, să clipocească pe balcon, de parcă s-ar fi anunţat o burniţă de toamnă târzie cu insomnii năuce. Cum să mai dorm? am tot strâns din pleoape, ambiţios, doar, doar s-o îndura Orfeu să-mi trimită şi mie o nimfă care să mă legene în braţe ca pe un amant stors de vlagă. M-am zvârcolit aşa, m-am răsucit, m-am împletit în aşternut încât, pe la ora două - când cucul din cutia lui de lemn mi-a dat cu tifla - eram tirbuşon. Afurisita continua să măscărească pe la geamuri. Mi-am analizat şansele. M-am dus în baie, am făcut două cocoloaşe de vată şi le-am introdus în urechi. M-am întors în pat hotărât să apelez la metoda autosugestiei. Cât ai clipi mi-am făcut rost de un tăpşan verde care cocheta în soare. L-am garnisit cu vreo opt turme de oi şi capre pe care am început să le număr. La 549 de capete mi-am adus aminte că nu aveam ciobani, câini şi măcar doi măgari. Am luat-o de la capăt! „1427”… „1439! mi-a strigat un oier. Nu cunoşti aritmetica!” „1427!” am insistat. El nu!… Eu da, el ba! Ca să-l conving i-am tras pălăria cu pană peste ochi. Ciobanii atâta aşteptau! Pe semne că strămoşii lor luaseră lecţii de la Robin Hood. Măiestria cu care şi-au învârtit bâtele mi-au smuls gemete de admiraţie! Câinii mi-au făcut pantalonii ferfeniţă. Doamne!, că mult mai trebuise să aştept până să mă bucur şi eu de o evadare în sânul naturii…

Ţârr, ţârr! Pic-pic! Poc-Poc!… Iarăşi ploaia. Blestemata! Mai bine mă sfâşiau în bucăţi patrupedele alea cu dinţi fioroşi. Transpirasem. Pijamaua udă mi se lipise de spate.

Cucul s-a hlizit la mine de cinci ori. Migrena m-a gonit de pe pernă la marginea patului. Nici papucii nu i-am găsit. Îi uitasem, probabil, în baie. Coatele mă cam înjunghiau. Mi-am scos cocoloaşele din urechi şi m-am dus în bucătărie unde am dat pe gât paharul cu lapte bătut. Apucătură nu tocmai lăudabilă pentru vârsta mea, dar auzisem că echilibrează bugetul financiar, potenţa sexuală, metabolismul şi e cel mai grozav catalizator spiritual când te paşte gloria de papă-lapte!

În sfârşit, am ajuns pe verticală! Prin faţa ochilor mi-au trecut câteva cirezi de bizoni albaştri. „Cântă zeiţă mânia ce-aprinse pe-Ahil peleianul!” am scandat, furios la culme. Atât! Gura mi s-a închis. Durerile din rotula piciorului drept m-au cam făcut să strâng din măsele. Se făcea de parcă nişte prichindei zănateci s-ar fi pus la treabă cu un fierăstrău ascuţit, hotărâţi să-mi taie osul în şapte bucăţele! Prima sudalmă a dimineţii sfâşie liniştea din garsonieră. Am adresat-o bandei lui Dandolo cel Apatic şi haidamacilor care mă cotonogiseră într-o încăierare nocturnă.

Asta m-a pus pe roate. Am deschis fereastra şi uşa de la balcon. Se lumina de ziuă. Burniţa fumega peste oraş. Ce era să fac? M-am apucat să trag de programul de gimnastică, să ridic halterele de 80 de kilograme până la tona programată pentru fiecare zi din săptămână. Când am trecut în baie mahmureala se mai risipise. Bărbieritul, duşul cu apă rece. În maiou şi în chiloţi, am descoperit că sunt un ipocrit, un mizerabil. Trebuia să recunosc, măcar în parte, că cele 50 de kilograme de muşchi, plus oasele şi bruma de grăsime funcţionau la cota lor medie. S-ar fi putut să exagerez. Chipul din oglindă nu arăta prea încurajator, mai ales din cauza nasului turtit ca la boxerii ieşiţi la pensie direct din ring. Tâmplele deja încărunţite nu mai intrau la socoteală. Poate celelalte însemne, mai strâmbe decât ieri… M-am smuls din zona asta periculoasă. În lichidul antiseptic din recipientul de sticlă pluteau la suprafaţă cele trei degete sintetice. L-am pescuit şi le-am înşurubat pe laba piciorului stâng. A doua înjurătură matinală am expediat-o pe adresa lui Megellas Jerez de Amahuna, cel care pusese mâna pe mine într-o magazie din port. Profitase de ocazie ca să ducă pe cealaltă lume şi degetele mele.

Lipăind din papuci am revenit în camera mea de zi, de noapte, transformată când era cazul în bibliotecă, sufragerie, salon de dans, bar şi clinică ortopedică. „Din păcate şi pământul se învârteşte tot pe cheltuiala noastră!” Aşa că, din când în când, mai trecea pe la mine şi câte o femeie tânără ca să-mi fortifice singurătatea. Pentru că „cine poate să mai fortifice singurătatea are oameni înlăuntrul lui”.

Am trecut pe balcon. Burniţa continua să fumege peste oraş, plicticoasă, isterizantă. De jos, de pe bulevardul ascuns în pâclă, se ridicase braţul unei macarale mobile. Cer plumburiu, în ambianţa cenuşie, tristă, până şi vrăbiile îşi încetaseră zvoana jucăuşă. Şedeau zgribulite prin cine ştie ce cotloane de beton armat, prinse în capcana aceloraşi melancolii obscure.

La ora asta Enigma de Abanos - domnişoara necunoscută de la etajul 2, etaj cu apartamente pe valută - s-a întors pesemne de la vreo sindrofie magnifică, sentimentală. Nu ştiam dacă era milionară, nici cum o chema. Nu avea mai mult de 28–30 de ani. Ne-am întâlnit în ultima vreme - cât să fie de atunci, patru-cinci ani? - cam de puţine ori. În uşa liftului, când o salutam perfid de politicos, pentru că chipul ei de madonă africană era periculos de tulburător, exotic, fascinant, aşa, ca o efigie togoleză dintr-un salon expoziţional de artă veche. O invitam întotdeauna să treacă înainte. La vârsta mea, prefer să admir femeile mai mult din spate! Arta ei de a-mi răspunde la salut, cu un surâs timid, în maniera promisiunilor vagi, ameţitoare, a avut, nu o dată, darul să mă scoată din pantofii pe care-i uit în cuşca liftului. În spaţiu-timp acest zâmbet căpătase nuanţări nebănuite, deoarece se mai întâmpla să ne vedem şi de la un secol la altul…

Sigur, din cauza neghiobiei mele nu mi-am permis s-o acostez direct, brutal, bărbăteşte. Ceva subtil îmi răscolise fiinţa, cristalizându-se în cele din urmă într-un puternic sentiment de iubire. Dorinţa fizică, reprimată cu sălbăticie, dispăruse încet, încet. Aflasem evident: „este bigamie să iubeşti şi să visezi!”. Am îndrăznit, totuşi, să-i spun în taină Enigma de Abanos. Rămăsese micul tezaur al singurătăţii mele, dulcea slăbiciune ce-mi chinuia din când în când somnul, clipele de răgaz. În vremea asta, ea trecea cuceritoare prin viaţă, văduvă veselă, la volanul limuzinei sale de lux, cumpărând din mers suflete de bărbaţi…

Soneria de la intrare a ţârâit scurt. M-am prelins printre amintiri, am ieşit la suprafaţă. Burniţa fumega acum în mine. Am auzit soneria cum zbârnâie din nou, insolentă, nervoasă. M-am grăbit să deschid.

Femeiuşca mi-a căzut direct în braţe. Avea chipul răvăşit de spaimă. Prin bluza sfâşiată sânul îi ţâşnise afară, cafeniu, voluptos. Parfumul subtil, într-un amestec de mosc, menthol, camfor, citrice, trandafir japonez şi vagi urme de ciuboţica cucului, adia primejdios pe la nasul meu.

— Ajutor! a implorat necunoscuta. Vor să mă ucidă!

Am trântit uşa cu genunchiul, am lăsat-o să se clatine în voia ei şi am tras toate siguranţele. Necunoscuta se învârtea pe loc, studiind, cuprinsă de panică, împrejurimile. Părul răvăşit îi accentua frumuseţea sălbatică. Un ciorap îi alunecase de-a lungul piciorului până la glezna de căprioară. Pantofii îi pierduse pe drum.

Dumnezeule!, tot atât de fascinantă trebuie să fi fost şi soţia califului Harun Al-Raşid, Sitta Zubaida. Altfel n-ar fi avut ăla chef să-i ridice mausoleul din Bagdad. „Lucrul frumos ne face prizonieri. Lucrul cel mai frumos ne eliberează chiar şi de noi înşine”… Ei, poftim!..   Îmi ardea acum şi de aforisme arabe.

— Aici eşti la adăpost! a sunat glasul meu, ca o alintare.

Nu mi-a răspuns. Se uita curioasă la mine. Avea şi de ce. În maiou şi chiloţi, cu mâinile puse în faţă, în zona considerată numai de ipocriţi ruşinoasă, nu cred că-i făcusem o impresie favorabilă. Dar, când se nimereşte să rămâi singur cu o femeie într-o cameră încuiată, zău că se petrec fenomene ce ies de sub control! M-a cuprins pe neaşteptate un soi de compasiune virilă. M-am apropiat de dânsa cu nobila intenţie de a o linişti. I-am ridicat ciorapul până sus, pe picior, pipăind după jartieră. I-am atins după aceea şoldurile arcuite, fierbinţi, peste care o fustă de două palme pleznise din copci. Când am încercat să-i aranjez puţin bluza sfâşiată a realizat o mişcare fulgerătoare cu braţul. A doua mişcare n-am avut timp s-o înregistrez. Am zburat prin aer direct în pat, constatând într-o fracţiune de secundă că-mi aplicase o Hondo-Hin-Sundarra Vayama, 15 pe doi, cu deget flexat şi cot rigid la înălţimea umărului! Provoacă strabism până la adânci bătrâneţe…

— Vorbesc serios, domnule! Aveţi o umbrelă „Penitence?”

Am alergat la dulap şi am adus una portocalie, mare, pentru bărbaţi. Soneria bâzâia sufocată, ameninţător. Necunoscuta fugi pe balcon, îmi făcu un somn amical cu mâna şi sări peste balustradă. Chiar în gol! M-am dus în fugă să văd dacă i s-a deschis paraşuta. Uf! pendula prin aer sub calota rotundă, foarte aproape de zidul blocului. Pe la etajul 20 a dispărut printr-o fereastră care s-a făcut ţăndări. Umbrela continua să se balanseze elegant prin burniţa ce fumega peste oraş.

Loviturile din uşă aveau acum violenţa unui berbece de asediu pentru cetăţi. M-am hotărât pe loc. Am deschis. Doi indivizi binevoitori, cu pălării şi fulgarine de ploaie, cu pistoalele în mâini, m-au aruncat într-o parte ca pe o buturugă putrezită. Cel mai solid a dispărut să controleze baia şi bucătăria. Cel pirpiriu şi-a făcut vânt până pe balcon. Rafala scurtă a speriat musca ce se aşezase pe nasul meu. M-am furişat până la noptieră. Mi-am aprins ţigara. Indivizii se opriseră sub lustra din tavan. Nu-i cunoşteam. Treaba părea serioasă. Am pus ochii pe cel mai solid. Era cât un dulap de haine, garnisit până la refuz cu muşchi. Cred că avea al treilea biceps în creier. După uitătură nu l-aş fi crezut în stare să mângâie vreo pisică. Mesteca gumă.

Celălalt îşi pierduse pe undea forma trupului. Pelerina atârna pe el ca pe un cuier. Slab, foarte slab. Pielea măslinie de pe obraji i se întinsese la maximum, strălucea pe colţurile pomeţilor, pe nasul subţire ca o lamă de briceag. Barba nerasă se iţea aidoma smocurilor de iarbă lovite de secetă şi văpaie, având reflexe albe, roşietice.

— Domnilor, luaţi loc, vă rog! am şarjat, politicos, încercând să câştig puţin timp - dacă mai aveam ce face cu el după cum se desfăşurau evenimentele.

— Trage fermoarul! scârţâi slăbănogul, ameninţător. Ca poliţist ai, se zice, nas de copoi subţire. Ce-ai mirosit în legătură cu dama care ne-a zburat din coş?

— Nici n-o cunosc! A venit aici să vadă dacă am primit laptele!

— Cu aţa asta să-i coşi pe alţii!

Făcu un semn către matahala de alături. Dulapul se puse în mişcare, strecurând pistolul în buzunar. Doi paşi înainte. M-am lăsat pe piciorul din spate. Croşeul lui de dreapta lovi necruţător. Garda mi se pulveriză în aer. Al doilea pumn nici nu l-am văzut. Cu stânga şi direct în plex. M-am frânt încet, cu respiraţia tăiată. Alt pumn îmi zgudui cutia craniană. Plafonul se nărui peste mine, lustra din tavan îmi dădu peste bărbie, ochii mi se împăienjeniră. Prin întunericul în care mă scufundam explodau jerbe multicolore. În ceaţă, cel slăbănog se contura acum în zigzag. Am alunecat pe covor. Ceva dur m-a lovit între coaste. Înainte de a mă rostogoli cu faţa în sus, piciorul matahalei îmi strivi buzele. Gura mi s-a umplut de sânge.

— Lasă-l! scârţâi din beznă o balama neunsă… poiule… junge… nu… iezi ine… adesa… ce mama drac!… picurau în urechea mea nişte cuvinte trunchiate, fără înţeles, deşi trebuia să pricep că-mi cereau adresa fetei.

Nu-mi mai rămânea decât să câştig câteva minute de viaţă! Am scuipat într-o parte sângele din gură, am pipăit cu mâinile în jurul meu.

— Aşcul… aşcultă mogâl… mogâldeaţă! am bolborosit, trecându-mi limba peste buzele umflate, îţi dau adresa.

L-am înşirat un cartier, un număr fictiv.

— Unde-i telefonul?

— În frigider!… Nu crezi că merit un pahar cu apă?

— După ce ne confirmă javra!

— Maimuţoi castrat! O să te-agăţ de uşa WC-ului!

Mi se făcuse frig. Alunecam din când în când în beznă. Trupul îmi amorţise. Când l-am auzit din nou, pusesem la punct cel puţin opt răzbunări cumplite: spânzurătoare, plită încinsă, rug, oase frânte, bici, apă clocotită, smoală…

— Ascultă, limbric metafizic, mi se adresă piele şi os. Eşti protestant sau baptist?

— Nu. Asexuat!

— Atunci poţi să-ţi faci două cruci!… Mari!

Am deschis ochii de parcă cineva aruncase paste mine o găleată cu apă rece ca gheaţa. Nu glumeau deloc! Matahala mă luă în braţe ca pe un sac plin cu rumeguş, trecu în balcon şi mă aruncă peste balustradă.

 

 

2.

 

Cădeam prin burniţa care fumega peste oraş. Cu faţa în jos, cu braţele larg desfăcute, cu picioarele strânse. Din nefericire, fără paraşută. Trebuia să nu intru în panică. Trebuia să nu mişc nici măcar un deget, ca să nu-mi schimb traiectoria care-mi asigura cel puţin o cădere demnă, pe bulevard. Trebuia să analizez repede ce şanse de salvare mai aveam. Trebuia să mă gândesc la rugăciunea cea mai scurtă. Trebuia să-mi iau rămas bun de la Enigma de Abanos. Trebuia să invoc ajutorul lui Dumnezeu şi, dacă acesta era ocupat, să apelez la Sfântul Anton pentru că sunt catolic. Trebuia să-mi plătesc poliţa de asigurare pe viaţă. Am tot amânat-o, ca un nătărău. Numai să nu leşine soră-mea, Dori, când o auzi… Ei, poftim! Balconul verde! Prin urmare, am trecut şi de etajul 25… Alta acum! Maioul! E leoarcă, mi s-a lipit de piele. La chiloţi nici nu vreau să mă mai gândesc! Atât mi-ar mai fi lipsit, un guturai!… Balconul roşu! Etajul 20… Tocmai când treceam pe lângă el, viteza de cădere s-a încheiat brusc. Aş fi putut spune că pluteam ca un fulg de 80 de kilograme!

Mă apropiam lin de nivelul 18. În balcon era un omuleţ care se uita în sus către mine. L-am recunoscut. Portarul blocului, bătrânul Yamata, Mamoto, Honshu, Quiodo, Ohara, Toshiba, Hyoto sau cum s-o fi numit, pentru că niciodată n-am fost în stare să-i memorez numele. Îl poreclisem, mai în glumă, mai în serios, Motănelul Galben, asta fiindcă era japonez. Om de treabă. Atent, politicos, îndatoritor, gată să-ţi culeagă o scamă de pe reverul hainei sau să se ducă fuga să-ţi aducă scrisorile din cutia de jos, să-ţi cumpere un pachet de ţigări, să-ţi ofere peria ca să-ţi lustruieşti pantofii. Avea în mână aceeaşi mătură cu coadă lungă de lemn, simbol elocvent al firii sale supusă forţelor divine sau, poate, supremul argument al tradiţionalismului incoruptibil.

Cert este că halatul albastru, ecusonul fosforescent de pe piept şi şapca de general erau în flagrantă contradicţie cu arhaica unealtă de uz gospodăresc. Pentru mine însă, apariţia acestui fiu blajin al Soarelui Răsare însemna ceva uimitor: ultima şansă de a saluta ultimul om înainte de a pleca în nefiinţă. Nici Fecioara Maria în faţa îngerului coborât din cer nu cred că a simţit o mai mare bucurie, acea emoţie ce-mi strângea beregata ca într-un cleşte, ce-mi împăienjenea ochii. Mă pregăteam să-l salut ceremonios. În fond, prin el îmi luam rămas bun de la viaţă. Iar bătrânul, înţelegând parcă situaţia delicată în care mă găseam, îmi zâmbi cu dragoste, ca un tată, ca o mamă, ca o bunică ramolită. Întinse mătura, cât era ea de lungă. Ce puteam să fac, nu aveam pe unde s-o cotesc. Aşa că m-am trezit pe băţ, pe burtă, atârnat ca un cârnat în travesti. Poziţia nu era prea comodă, însă acest miraculos fenomen merita toată recunoştinţa mea, în special faţă de semenul ce-mi curma atât de grijuliu lunga călătorie spre eternitate!

Aşadar, m-am răsucit cât am putut - coatele mă dureau îngrozitor - i-am făcut un semn cu mâna, dându-i de înţeles cât de fericit eram pentru onoarea ce mi-o acorda. Se înclină cu eleganţa unui şogun în kimono, surâse blând, patern, înţelegător pentru toate nenorocirile lumii.

— Oyà-oyà! se miră el, în cea mai autentică limbă japoneză. Eu rugăciune făcut la Yama’ga Şiroku Fuji - la Muntele Alb Fuji, începând să amestece cuvintele, păstrând accentul străin. Bucuria, bokûû to kimaşta! a venit cu mine. Eu, bătrân Aki Şiro Iasumi, rugat la zeu Susanoo Mikato aducă la tine o floare frumoasă - ûţûkuşii hana. Cer să binecuvânteze la tine. Acum pasărea cântă - tori uà nakû… Pentru suflet al tău, ca fericiri dăruiască atunci când dragostea trece ca Luna peste lume al nostru. Dacă tu nu murit înseamnă la cer mulţumeşte şi la administraţia mea care ochi avut să vadă. Urechi ciulit să audă. Puteri dat mie să salvez la tine… Şans al tău în mâna mea găsit. Mici-ga semai! - drumul este strâmt. Dacă tu gând bun ai atunci ascultă la mine ce vrut eu înţeles în vorbă cu tine…

L-am privit rugător, fără să pricep mare lucru. Coada măturii se curbase primejdios. Undeva suna macabră o sirenă de la maşina poliţiei. Ce naiba tot mormăia întruna bătrânul?

— Spune repede ce ai de spus! am strigat la el. Să nu se rupă asta! Nu vrei s-o tragi încet în balcon?

— Administraţia ştiut că tu poliţist bun eşti. Dacă dăm informaţii unde duci. Vrei faci cercetari? Cec plătim. Dolari.

— N-am capul limpede! am urlat. Să vedem!

Mătura s-a înclinat subit. N-am avut timp nici măcar să suflu. Pluteam din nou prin aer în aceeaşi cădere ameţitoare. Etajele se derulau vertiginos. „Doamne, iartă-mă!” mi-a trecut un gând cucernic prin minte. „Zece, nouă, opt, şapte…” am numărat după aceea, împăcat definitiv şi cu cerul şi cu soarta.

Numai că mătura bunului Motănel Galben mi-a ieşit din nou în cale. Chiar la etajul şase. Cum naiba o fi ajuns acolo înaintea mea era o taină! M-am agăţat de ea cu amândouă mâinile hotărât să nu-i mai dau drumul, indiferent de ceea ce mi-ar fi cerut bătrânul portar, să mă duc în iad, să răpesc minori sau să-l împuşc pe şeful poliţiei!

— Ce gânduri buni venit la tine? surâse el enigmatic, aplecându-se peste balustradă. Ultima şansă dăruim acum!

— S-a făcut! am mârâit la capătul puterilor. Trage-mă în balcon! Afacerea o s-o discutăm în camera mea. Trebuie să chemi un doctor. Nu vezi ce buze umflate am?

— Tristeţi nu face tu… Zeii ajută la noi!

Ridică mătura şi mă aşeză lângă el. I-am întins cu greutate mâna. Totul se clătina în jur. Am simţit cum m-a prins în braţe. Întunericul s-a prăvălit peste mine.

 

 

3.

 

Am deschis ochii doar pe jumătate, neîncrezător. Eram întins în patul meu acoperit cu un cearceaf alb până sub bărbie. Lucrurile din jur se scufundaseră într-o ceaţă lăptoasă, se clătinau într-o parte şi alta de parcă pluteau pe o apă nevăzută. M-am strecurat timid pe sub tăcere tot încercând să-mi aduc aminte de ceva.

— Te-ai trezit? răsună o voce cunoscută de femeie, caldă, blajină, ocrotitoare, gingaşă ca o părere.

Mireasma unui parfum subtil, străin, amestecat cu izul neplăcut de medicamente, mă învălui domol. Am mişcat capul, ca să mă conving că nu visez, ca să descopăr acum ceea ce părea să fie o superbă iluzie, ca să admir o imagine desprinsă din nu ştiu ce vise cu zâne… Femeia cu părul negru resfirat pe umeri - numai inele cu reflexe albăstrii - se aplecă peste mine şi-mi şterse fruntea năpădită din senin de o transpiraţie rece. Era Enigma de Abanos! M-a privit în tăcere, condescendent, dacă nu cumva glacial.

— De… doam… ’zenţa dumneavoastră, desigur cea mai surpriză! am bolborosit, simţindu-mi buzele rigide, lipite cu leucoplast. Ce s-a întâmplat cu…?

— Nimic grav! susură glasul ei, catifelat ca un bandaj de tifon alb. Ţi-ai cheltuit norocul pentru tot restul vieţii!

Strecură în buzunarul halatului un petec vaporos de batistă.

— Ai fost pipăit, cusut, pansat, ambalat, lipit, ras. Tuns şi frezat… Nota de plată am achitat-o eu. Capriciu de femeie singură.

— Mulţ… pentru to…!

Am închis ochii. Doamne!… Şi tocmai acum nu-mi mai aduceam aminte ce i-a spus Romeo, sub balcon, Julietei! Dar tăcerea care a urmat m-a neliniştit. Am deschis mai întâi un ochi. N-a fost nevoie să apelez şi la al doilea. Dispăruse!

La vârsta mea n-a mai ţinut treaba cu bărbatul virtuos pe care l-a trădat năroada ursită. Vizita Enigmei de Abanos a lăsat în urmă un individ care a simţit cum explodează bucuria în el ca o grenadă! Şi m-am dumirit că era vorba de mine. Ceea ce a urmat a fost de-a dreptul de neînchipuit. Un curent de aer fierbinte, vreau să zic - eu, trecu prin garsonieră. Se fâţâi de colo până acolo, stârnind norişori de praf de prin cărţile aşezate frumos în bibliotecă. Prin colţuri nu şi-a băgat nasul, deşi ar fi fost cuminte s-o facă. Apoi, bucuria asta jucăuşă mi-a smuls cearceaful în care eram înfăşurat. L-am prins abia pe balcon. Acolo altă minune! Benzile de leucoplast, lipite de bărbie şi pe buze, s-au desprins singure, au căzut la picioarele mele. Proasta dispoziţie, toate durerile fizice dispăruseră ca prin farmec. Eram acum alt om pus pe picioare, zdravăn, bun să treacă din nou la tăvăleală. Altceva nici n-am aşteptat. Cerul făcuse rost de un soare nou-nouţ şi care strălucea de-ţi lua ochii. M-am repezit la haltere, le-am smuls, le-am aruncat în aer. Le-am învârtit în mâini. Curând, în baie, cu briciul între degete, am început să fredonez celebra arie a lui Figaro.

Soneria! Am zburat, am deschis, ştergându-mi cu prosopul pe gât. Motănelul Galben s-a înclinat smerit. Cu şapca de general în mână părea şi mai pirpiriu. Câteva şuviţe de păr cărunt îi brăzdau chelia strălucitoare. Acelaşi surâs enigmatic îi lumina chipul rotund, prins în plasa zbârciturilor fine. Cu un gest larg l-am invitat să intre. Am închis uşa.

— Tu vesel, tu bucurie primit. Ce înfloreşte la tine în suflet? murmură ca în biserică, în loc de salut.

— Viaţa, bătrâne, viaţa! am suspinat involuntar. Numai că… fără tine mâncam acum seminţe la porţile iadului. Ce vânt te-a adus încoace?

— Trecut două zile… Tu ca Hyushu, erou de la legende. Prins aripi… Tu nu uitat?

Am făcut cel mai teribil efort să-mi aduc aminte.

— Nu n-am uitat. Administraţia.

— Cap bun! se înclină fericit, admirativ. Facem afaceri la noi toţi. Fără contract. Cuvânt de onoare dat.

— Pentru tot ce-ţi datorez ai în buzunar şi sufletul meu. Atât cât mi-a mai rămas din el. Care-i treaba?

— Tu auzit de Linda Shatterling?

— Fosta campioană de schi nautic?

— Ţi, ţi, ţiii! exclamă bătrânelul. Duci la dânsa, spui trimis Administraţia, dau medalion, nu dai explicaţii!

Scoase din buzunar un medalion metalic, auriu, oval. Mi-l întinse. În mijlocul medalionului era ştanţată litera Q. În interiorul ei o fotografie în culori. Reprezenta un fel de glonţ minuscul cu perişori pe margini şi două picioruşe.

— Numai atât? l-am întrebat cu dispoziţia pe ducă.

— Tu poliţist înţelept. Trecut ciur şi dârmon, văzut iad. Cercetări pui la cale, găseşti la dânsa… Poftim cec! 100 000 de dolari. Tu nu poliţist sărac, leafă numai la buzunare goale. Acum hai-hui poţi zbura la eschimoşi… Doreşti la tine noroc! Ţuchi-Yomi, zeu de la Luna, pace în suflet al tău înfloreşte şi fericiri de la femei frumoase leagă la gât!

S-a înclinat până la pământ, cu palmele împreunate la piept.

— S-a făcut! Pune-l pe birou. Dacă mă întorc unde te găsesc?

— Eu găsit peste tot… Tu numai doreşti să vezi la mine!

Ne-am strâns mâinile, l-am condus până la uşă… După cinci minute, cu medalionul în mână, am constatat posomorât ce influenţe dezastruoase poate avea întâmplarea în viaţa unui om. Vrăjile lăsate de vizita Enigmei de Abanos s-au dus pe apa sâmbetei. Coastele au început să mă doară din nou, semn sigur că iubirea nu are efecte şi asupra acestor componente ale scheletului uman. Iar când am terminat să întorc afacerea pe faţă şi pe dos nu mi-a rămas decât să-i dau un telefon lui Larry Cocoşelul, tip isteţ, uns cu alifii bune şi pentru învierea morţilor şi care făcea pluta printre escroci şi bandiţi cu bafta prinsă la reverul hainei. Îl ajutasem să-şi plombeze o măsea tocmai când îl căuta poliţia să-l întrebe câte ceva despre bunică-sa, femeie infirmă, cu frica lui Dumnezeu, dar care dispăruse cu trei milioane furate dintr-o bancă. Plomba aia l-a salvat de la o vacanţă pe cinci ani în cea mai veselă puşcărie din sud şi de unde ieşi gata ambalat pentru orice mânăstire din Tibet… L-am găsit în toane de zile mari. Mi-a propus să ne întâlnim pe la şapte seara într-o dugheană din rada portului. Când am auzit unde urma să citim psalmi din Noul Testament, mai-mai să mă răzgândesc. Până la urmă am acceptat.

 

 

4.

 

După amiază n-am rezistat ispitei. Am tras pe mine un costum cenuşiu, vechi dar elegant, m-am suit la volanul maşinuţei care mă aştepta cuminte în garajul blocului - o Forma-Zet-1500 de culoare verde închis - şi m-am dus la prima bancă să văd cum arată 500 de dolari în bancnote de 25 noi nouţe. Mi-am potolit apoi foamea într-un restaurant de mâna a doua. Cafeaua, ziarele, ţigara. Încă două ţigări, cu medalionul pe masă. Minuscula caracatiţă sau ce-o fi fost refuza să-şi dezvăluie taina. Am golit şi o sticlă de apă minerală. Degeaba. Pescuiam în ape tulburi. Altă cafea. Ideea mi-a picat pe la şase, ca de obicei din senin. Am şterpelit dubiosul obiect în timp ce mă ridicam în picioare, l-am aruncat în buzunarul de la haină şi m-am dus direct la telefonul public din local. Bunul meu prieten, profesorul de biologie Aristide Mafetta era acasă. Taca, taca, una, alta. Am venit la problemă.

— Unde te găsesc pe la nouă în seara asta?… La laborator?… În jumătate de oră am terminat, îţi promit! Mulţumesc!… Să trăieşti!

Tocmai bine se făcuse şase şi jumătate. În 20 de minute trebuia să ajung în port.

Mi-am lăsat maşina pe o străduţă infectă, cu lăzi şi gunoaie, lângă o magazie cu ambalaje pentru fructe. Câţiva prichindei băteau mingea. Un pui de lup alerga de colo până colo, cu limba scoasă de un cot. Dugheana se afla după colţ, lângă un gang ce da între locuinţele amestecate ca vai de lume.

Înainte de a deschide portiera am ezitat. Numai două secunde. Am scos de sub fotoliu pistoletul cu ţeavă scurtă şi l-am înfipt la şold, în lăcaşul lui de sub haină.

Uşa din mijloc, barată cu drugi de fier, era înghesuită între două vitrine sărăcăcioase. Literele de pe firma de deasupra abia se mai distingeau pe tabla scorojită, altă dată albă: „La plodul şăgalnic”. Articole pentru nunţi şi botezuri. Poliţia îşi cam băgase nasul prin afacerile dubioase ale lui Larry, pentru că, din când în când, de pe sub rochiile vaporoase ale viitoarelor mirese, de printre scutece, ieşeau la iveală grenade, pistoale mitralieră, narcotice sau minore care dispăreau peste graniţă. Cum s-o fi descurcat până acum Larry rămânea pentru mine un mare mister.

Băiatul m-a întâmpinat gălăgios, m-a strâns în braţe, mi-a dat în glumă o serie de lovituri în bărbie.

— Bătrâne, mi-a spus el fericit, cu gura deschisă până la urechi de acelaşi zâmbet provocator, nu am crezut că o să te mai prind pe aici în carne şi oase!

— Bine, bine! l-am domolit eu, păstrându-mi distanţa. Dacă mă vezi aici înseamnă că nu te-am uitat.

Ne-am strâns mâinile. Nu se schimbase. Tip de mexican corcit, robust, suplu ca o felină primejdioasă, frumos, la nici 30 de ani. De ce să mint? Îi admiram inteligenţa, norocul, faptul că mai reuşea să fie recunoscător celor care îl ajutaseră să iasă pe uscat. Nu fără interes, desigur. O ştia şi el.

— Ţi-am pregătit o bombă turcească! Sări în aer dacă o dai pe gât. Vino dincolo! Merită să-mi vezi cămăruţa.

M-am luat după el, am străbătut nişte coridoare, am coborât la subsol. Cămăruţa în cauză era, de fapt, un mic salon de lux, cu mobilă modernă şi gust ireproşabil. Peste tot se vedea mâna sigură a specialistului. Ne-am tolănit în fotolii, mi-a împins „bomba” sub nas. De cafea îmi ardea mie acum?

— Băieţii tăi sunt pe metereze? l-am întrebat, aproape indiferent.

— Ochii şi urechile lumii! Dacă nu scot pontu’ din mânecă, păunii de la poliţie sunt în stare să-mi elibereze un bilet pentru tratament şi odihnă… Ai necazuri?

— Uite-aşa, aşa, aşa! i-am înşirat eu despre cotonogeala de-acasă. Tare-aş fi curios să ştiu pe unde se învârtesc indivizii ăştia! Am de gând să le atârn câte o floare la ureche dacă-mi pot spune câte ceva despre damă!

Zâmbetul i s-a şters de pe chip de parcă aş fi trecut cu palma peste un geam aburit.

— E pe nasol! Scârţâitoarea şi Tărtăcuţă! Pe unde se duc miroase-a praf de puşcă… Cunosc unul din Brigada Federală care m-ar numi şeful poliţiei dacă l-aş ajuta să scape de pistolarii ăştia. Au la Odeon o cuşcă unde îmblânzesc pipiţele din local. Cu opt călugări din mânăstirea mea şi cu tine o scoatem la capăt. Pe la unu noaptea îţi convine? Vii fără maşină. Noi mergem cu duba mortuară. Ne întâlnim în local. Vezi că băieţii se pricep la fantome. Pune-ţi mustaţă şi trage pe tine un costum de marinar. Or să creadă că te-ai întors pe mal după… Ia stai!… Asta e! O să-ţi trimit la masă o damă care cunoaşte meserie. Ce zici? Batem palma?

Parcă mai aveam pe unde s-o cotesc! Am dat pe gât „bomba” care se răcise. Larry sta lângă mine ca un animal la pândă.

 

 

5.

 

Profesorul Aristide Mofetta m-a primit politicos, dar nu mai mult. Meseria mea împuţită era, în ochii lui, la fel de periculoasă ca şi stricnina, chiar dacă, în fond, ne respectam ca oameni, manifestându-ne cu discreţie sentimentele ce ne cimentaseră prietenia. Mi-am făcut vânt într-un fotoliu special, cu spătar arcuit, înalt şi o lampă aprinsă deasupra. În laborator nici ţipenie.

— Să nu-mi spui că secretara mi-a fost violată în lift! m-a luat în primire. Te dau afară pe uşa din dos!

— Vezi dacă jivina asta îţi spune ceva! am atacat eu direct.

I-am întins medalionul primit de la portar. După nici patru secunde a sărit ca ars şi s-a dus să introducă piesa sub turnul uriaş al unui microscop ce perforase tavanul. După câteva minute l-am auzit cum fluiera în surdină. După o jumătate de oră şi-a scos ochelarii pe care i-a şters cu batista, i-a pus la loc, a luat medalionul şi s-a înfipt în faţa mea. Era livid.

— Dacă ai venit să faci glume proaste cu mine, te priveşte! Aşa ceva nu există în natură. E un virus necunoscut!…

— Cum adică virus? am întrebat, cu un galimeus în cap.

— Seamănă cu virusul Rabie din familia Rhabdoviridae. Ceea ce vezi în fotografia asta este forma învelişului său extern. Ar trebui să aibă capsida elicoidală şi ARN monocatenar. În imaginea asta diabolică, executată cu aparate speciale, ies în evidenţă toate detaliile. Ei bine, este bicatenar, cu două excrescenţe inferioare şi cu spiculi de o compoziţie stranie.

Dădeam din cap fără să înţeleg nimic din toată vorbăria lui.

— Şi? am spus, în sfârşit, cu glasul nesigur.

— Cum şi? Eşti inconştient? Monştrii de felul ăstuia atacă sistemul nervos central. Asta e totdeauna letal… Adică mori pe loc. Dacă ai de gând să te prezinţi la academie cu aşa ceva, te-ai procopsit cu premiul Nobel. Dacă ai de gând să-l pui în circulaţie, treci pe altă planetă. Altfel nu scapi cu viaţă… Ce naiba, ai golit o sticlă la ora asta? Te-aş sfătui să laşi maşina în garaj la mine…

„Dumnezeule!… Motănelul galben mă trimite să-i caut un virus! Un virus! Şi nici măcar nu port ochelari!”

 

 

6.

 

Când am pătruns în taverna aia deocheată - Odeon cum îi spusese Larry - eram cel mai marinar dintre marinari, cu mustaţă subţire, cu boneta pe-o ureche, atins în toată legea de o juma de rom, cinci pahare de gin, unul de coniac şi două fiole mari de suc de ananas! Prin valurile de fum care m-au izbit în faţă m-am simţit ca un naufragiat printre fiordurile nordice. Ţipete, chiote, hohote de râs, fluierături, pălăvrăgeală zgomotoasă de nu te auzeai nici dacă strigai după tine! Pe scenă, o balerină goală ridica mereu câte un picior în aer ca să ne convingă pe toţi că nu pierduse nimic din ce-i lăsase natura. M-am dus întins la tejgheaua barului. O namilă cu bustul gol turna în pahare ca un automat, urla comenzi, mai spărgea câte un pahar în palma lui uriaşă. S-a aplecat spre mine, l-am apucat cu mâna de ceafă şi i-am strigat:

— Un rom dublu!

Am sorbit alene din băutura proastă, căutând să mă orientez. Pe Larry nu l-am văzut nicăieri. Nişte fetiţe nostime navigau printre mese. Nu aveau pe ele decât slipuri argintii. Sunetele muzicii apăreau şi dispăreau ca nişte valuri în furtună ce izbeau într-un ţărm nevăzut. Balerina uitase piciorul în aer. Un cavaler medieval a venit, s-o ajute, i-a lăsat piciorul în jos, în timp ce norul de pudră îi învăluia pe amândoi. Alte ţipete, alte fluierături. Pe ringul de dans, organizat într-un colţ, pierduţi în ceaţa albastră, nişte tinerei dansau în acompaniamentul unei orchestre imaginare. Câteva ferestre au fost deschise, un ventilator a intrat în funcţiune. Fumul a început să dispară, chipurile celor din jur să devină mai clare. Mi-am pipăit mustaţa. Era la locul ei.

În partea cealaltă a salonului am dat de Tărtăcuţă şi de Slăbănog. Şedeau la o masă lângă perete în compania unui al treilea individ care se clătina pe picioare. Necunoscutul discuta aprins cu interlocutorii săi, făcea gesturi largi când cu un braţ, când cu celălalt. De fiecare dată Tărtăcuţă se lăsa iute în jos ca să nu-l lovească peste bot. La a patra sau a cincea figură, uriaşul l-a pocnit el pe distinsul orator: drept în umăr. Cuvântătorul s-a învârtit ca un titirez şi a căzut lângă zid unde a rămas nemişcat. Slăbănogul s-a dus şi a închis fereastra din apropiere. Apoi şi-a văzut liniştit de sticla golită pe jumătate.

Am pus ochii pe a treia masă din acelaşi şir. Doi nătărăi, pierduţi printre sticle, se bălăbăneau urlând ceva către plafon. Cu paharul în mână, clătinându-mă încetişor, m-am chinuit să ajung până la ei. Pe primul l-am atins după ceafă. A dispărut sub masă unde a rămas liniştit. Celălalt a început să plângă şi s-a dus să-l caute. În curând dormeau buştean, îmbrăţişaţi ca fraţii. Am tras masa la o parte. Cât ai bate din palme au apărut doi zdrahoni. I-au pus pe siamezi unul peste altul şi au dispărut cu ei într-o direcţie necunoscută. Tocmai sorbeam alene din pahar. Femeiuşca blondă, fardată strident, cu umerii goi, s-a aşezat pe genunchii mei de parcă picase din cer. Mi-a trântit în nas fumul de la ţigara aprinsă, m-a gâdilat după ureche, mi-a luat paharul şi l-a golit dintr-o sorbitură. Tărtăcuţă, care-i descoperise prezenţa, a început să aplaude furtunos. A umflat sticla de pe masa lui. A venit la noi şi i-a umplut din nou paharul. Femeia i-a sărit de gât, l-a pupat pe amândoi obrajii, a revenit apoi în fotoliu şi a mai tras o duşcă zdravănă. Tărtăcuţă a surâs galant şi s-a întors lângă Slăbănog.

Muzica a explodat ca o bombă. Un tango argentinian, interpretat impecabil de vreo orchestră celebră. Dama m-a sărutat direct pe gură. După care mi-a şoptit:

— Invită-mă la dans!

M-am supus orbeşte. Ne-am fâţâit printre mese - pe ring ar fi fost imposibil să te strecori - am discutat despre zborul pe planeta Marte! Când ultimul acord bubui ca o grenadă m-am înclinat, sărutându-i, cherchelit, mâna.

— Vă mulţumesc, domnişoară!… Unde este Larry?

— O să apară când nici nu te-aştepţi.

La masa noastră necunoscuta a dat pe gât ce mai era în pahar. Tărtăcuţă, atent, i l-a umplut din nou, i-a făcut iarăşi o plecăciune, m-a bătut amical pe umeri şi mi-a zis:

— Băieţaş, cu asta tragi la rame până dimineaţa!

Am râs grosolan, am tras o duşcă din sticla lui.

— Da’ în radă tot ajung! i-am răspuns în doi peri.

Alt tangou vâjâi ca un taifun prin salon. Tărtăcuţă se întoarse, lăsă sticla pe masă, ridică dama de o aripă şi cu ea în braţe o porni spre ring. M-am luat frumuşel după ei. Am mai reuşit să văd cum doi indivizi zdraveni discută ceva aprins cu Scârţâitură. Acesta se ridicase în picioare. Am strâns la piept o pipiţă găsită pe drum şi din sânii căreia puteai face două perne acceptabile. Am înghesuit-o pe ring, cu ochii după blondă. Tărtăcuţă o pipăia fără ruşine. Până la urmă a coborât cu palma până la locul cuvenit. Blonda atâta aştepta. S-a oprit din dans, a ţipat indignată la el şi i-a cârpit două palme răsunătoare.

Tărtăcuţă mai zâmbea încă în momentul când l-am prins de umăr şi l-am întors către mine. Dreapta mea îl pocni năprasnic în vârful bărbiei. Surâsul i se mută în partea stângă a buzelor. Cu latul palmei l-am izbit fulgerător în beregată, apoi direct în carotidă. S-a uitat strâmb şi năuc la blonda care-şi aprindea ţigara, a căzut în genunchi şi de-acolo pe spate. Ţipete, înjurături, vacarm. O masă se prăvăli peste nişte indivizi care încercau să ajungă până la mine. O rafală de pistoale cârâi în surdină. M-am trezit cu cineva în spinare. M-am aplecat, am fandat într-o parte, iar pumnul meu i-a turtit figura. Cealaltă lovitură i-a nimerit ceafa. Doi mastodonţi îl şi târau pe Tărtăcuţă spre ieşire. Din când în când îl lăsau pe jos, făceau ordine, crăpau capete. Mesele de lemn zburau pe sus, se desfăceau în bucăţi. M-am luat după tipii care aveau grija lui Tărtăcuţă dar i-am pierdut din vedere. O damă mi-a fluturat sticla din mână pe la vârful nasului. Am aruncat-o în aer până pe tejgheaua barului unde a căzut pe burtă, arătându-ne impudic fundul. Cineva mi-a strecurat sub braţ un picior de scaun. La timp. Impozantul barman, automatul care turna în pahare, ne blocase ieşirea. Pesemne că mustaţa se dezlipise şi-mi flutura sub nas. Preţ de o secundă, voinicul-voinicilor se zgâi la ea. Suficient pentru Larry care apăruse lângă mine. Coarda cu bilă la capăt vâjâi scurt prin aer. Lovită în tâmplă, namila se nărui într-o parte. Am săltat amândoi peste pragul uşii, am dat buzna pe strada ticsită de maşini parcate la întâmplare, ne-am strecurat în fugă printre ele până pe ulicioara unde ne aştepta dubiţa neagră pentru înmormântări. Avea motorul aprins. Am sărit în ea prin uşa din spate. Sirena de la maşina poliţiei se tânguia tot mai aproape, iar Tărtăcuţă şi Slăbănogul zăceau nemişcaţi între cei opt călugări aduşi de Larry.

Maşina spinteca în plină viteză liniştea nopţii. Mi-am smuls mustaţa ce atârna sub nas şi am pus-o în buzunarul hainei.

 

 

7.

 

Cu farurile stinse, în marginea oraşului am intrat direct în curtea unei vile izolate, cufundată în tihnă şi întuneric. Am coborât. Aer curat, miresme subtile de flori. Băieţii cunoşteau lecţia. Într-o tăcere evlavioasă şi-au luat prizonierii în spinare şi duşi au fost. Larry aprinse o lanternă, îi făcu semn şoferului să plece, mă luă de braţ, conducându-mă până în dreptul unei uşi care mi-a făcut impresia că s-a deschis singură. În camera elegantă am căzut în primul fotoliu. Abia atunci am realizat că boneta de marinar n-o mai aveam pe cap. Coastele dădeau semne de nelinişte, iar prichindeii îşi vedeau de treabă la rotula piciorului. Larry a apărut de undeva cu două pahare în mână, cu sticla în cealaltă. Umplu un pahar, mi-l întinse. Avu grijă şi de-al lui.

— O făcurăm şi pe asta!… Noroc!

— Baftă! i-am răspuns fără convingere.

Băutura mi-a ars cerul gurii. M-am scuturat ca un câine ud.

— Musafirii noştri au deschis ochii! făcu Larry, căscând zgomotos. Au fost invitaţi în baie, vor fi pansaţi, gâdilaţi, ospătaţi, vor primi toate îngrijirile necesare, conform legii tratamentului prizonierilor de război şi drepturilor omului. Nu vor fi ameninţaţi, bătuţi, schingiuiţi.

Se întinse cât era de lung în celălalt fotoliu, cu sticla lângă el.

— Puţin mai târziu vor începe rugăciunile de noapte, continuă, după ce golise şi al treilea pahar. Cu sufletele astfel curăţate vor face nani până la ora şase când se vor trezi din mahmureala provocată de rătăcirile omeneşti. Cred că atunci vei putea înjgheba cu dânşii o discuţie civilizată.

— Ai terminat? Cinismul ăsta…

— Nu crezi? N-ai decât să mergi să te convingi. Am schimbat metodele, bătrâne! Psihologia e un tezaur nebănuit.

Nu-mi venea să-mi cred urechilor! Larry era de nerecunoscut. Nu cumva Serviciul de securitate îşi băgase nasul şi pe-aici? Ar fi fost caraghios să-l întreb câte şi mai câte. Arta acestui joc foarte, foarte complicat, îmi impunea să fiu discret, cu toate că demult descoperisem în ce mocirlă ne bălăceam şi în ce farsă grosolană ni se distribuiseră rolurile… Bravo, Larry! Regibor anonim, interpret anonim, afaceri anonime!… Sau mi se urcase vodca la cutiuţă?

— Mai toarnă-mi două degete! m-am trezit, din senin.

— Ia mai dă-o-n… de prudenţă! Bea dacă simţi nevoia! Puteam să ne lăsăm oasele pe baricade, la Odeon, scandă plin de emfază.

Îmi umplu paharul, nu-l uită nici pe-al lui.

— Bătrâne, suntem caraghioşi, reluă sec. Interesant ar fi dacă Scârţâitoare ăsta ne va servi pe tavă informaţiile adevărate. E o vulpe dată dracului!

— Îl cunoşti aşa de bine?

— Informator de elită. Specialist în nasturi, gămălii de ace, brichete trucate, ceasuri electronice, plombe de măsele… Microfoanele lui apar în buricele degetelor, în pastilele anticoncepţionale, în nasturii de la cămăşi, în şliţul pantalonilor, sub unghii. Nu se dă în lături să-ţi aerisească ţeasta cu un glonte dacă este convins că nu meriţi să cheltuieşti din puţinul oxigen ce ne-a mai rămas. Sau dacă îi încurci afacerile. E căutat, e plătit, e încurajat de toate forţele oculte. Cine nu are nevoie de informaţii secrete? În ştiinţă, în industrie, în politică, în echilibrul militar apar mereu noutăţi care sunt ţinute sub cheie, ascunse pentru marele public. El este acela care, cu ajutorul unei benzi - cât firul de păr, cu trei imagini şi zece cuvinte poate provoca dezastre neştiute, panică, aberante confruntări diplomatice, poate salva guverne sau organiza puciuri militare… El, michiduţă ăsta care abia mai respiră. Ce vrei să afli din gura lui?

— Cine l-a angajat şi cine era dama pe care au atacat-o. Dacă… Dacă spune şi ce se ascunde în afacere îţi dau 5 000 de dolari.

— Iar eu, îţi dăruiesc 50 000 ca să-ţi ţii gura! Morţi şi răniţi, răpiri de persoane, un local harcea-parcea. Brigada Federală e cu mâna în gâtul meu. Ca să-i domolesc te rog să ai amabilitatea şi să mă laşi pe mine să închei socotelile cu tipii ăştia.

— S-a făcut! Unde dorm şi eu măcar o oră?

— Pe canapeaua de colo! Te trezesc la ora şase. Eu mă duc să controlez dacă le-au dat pijamale şi piramidoane!

L-am privit cum se îndepărta. Parcă băuse apă minerală… „Băiatul ăsta ajunge departe sau în cimitirul de pe malul lacului A-Gora!”, mi-am spus îngândurat.

 

 

8.

 

Dimineaţa mi s-a permis să vizitez captivii. I-am găsit într-o cameră spaţioasă, ce părea să fi aparţinut unei fetiţe de cinci-şase anişori. Le ferestre, perdele dantelate, vaporoase. Mobila albă. Tapiţeria roz, covorul de culoarea zmeurei coapte. Câteva păpuşi zăceau într-un colţ în poziţii groteşti. Un trenuleţ electric alerga neobosit pe şinele ce ondulau în mijlocul încăperii. Locomotiva şuiera subţire. Tărtăcuţă se aşezase direct pe covor. În braţe ţinea o pisică pe care o mângâia drăgăstos. Privea încântat la jucăria mecanică. Imaculată, cămaşa de noapte lungă, uriaşă, îi acoperea tot trupul. Căciuliţa roşie de pe cap, cu ciucure, îi alunecase pe-o ureche. Era proaspăt bărbierit. Pe chipul său blând, radios, nu se zăreau urme de lovituri sau răni.

Într-un landou elegant, încăpător, aerodinamic, de culoarea liliacului înflorit, Scârţâitoare manevra de zor nişte andrele care puteau fi folosite şi ca ţepuşe pentru frigărui. Ce împletea din lâna roşie ar fi fost greu de ghicit. Cămăşuţa de noapte cu guler înalt, basca fistichie trasă pe frunte, ochelarii căzuţi pe nas, îi dădeau alura unui simian în grădina zoologică. Îşi legăna capul când într-o parte, când în alta, în ritmul cântecului executat de un cor de copii. Aparatul de radio nu se vedea nicăieri.

Alături de mine, Larry părea căzut într-o profundă şi evlavioasă reculegere. Lângă fereastră doi băieţi, cu pistoalele de gât, fumau liniştiţi, fără să ne acorde atenţie.

— Cu ce i-aţi îndopat? m-am întors către Larry.

— Lapte şi ciocolată! zâmbi angelic puşlamaua. După rugăciunea de dimineaţă, ne-am gândit să le servim brânză de vaci cu gem de căpşuni.

— Putem trage cortina? Am aşteptat cam mult pentru spectacolul ăsta primitiv. Sper că aveţi şi Sufler.

— Şefule, în mânăstirea noastră glumele au harul să ne întristeze! Bucuria ne slăbeşte judecata!

Se duse direct la maimuţa din landou. Copiii intraseră în pauză. Am venit mai aproape. Eram curios să ştiu dacă Slăbănogul mai era în toate minţile. Larry şi le pierduse   demult.

— Dă-i drumul! i-am şoptit. Sună gongul!

— Domnule, se adresă Larry omuleţului care-şi vedea de treaba lui, vă cerem scuze că vă deranjăm. Şeful e de la poliţie. Inspector. A mirosit ceva în legătură cu o damă pe care-aţi atacat-o la etajul 49 de pe Bulevardul 9-Vest. Tot atunci, un individ a fost snopit în bătaie şi aruncat de la acelaşi etaj în capul trecătorilor de jos. Vă mai amintiţi cum au decurs faptele?

Pocitania lăsă andrelele pe genunchi. Se răsuci către mine. Zâmbetul îi îngheţă pe buze. Mă recunoscuse. Clipi zăpăcit.

— Salut stimabile! cârâi subţirel… Şapte vieţi! Ca pisica. Mai bine îl lăsam pe animalul ăsta să-ţi crape ţeasta… Ce mai vrei? Scurt. Fularul trebuie să-i termin până spre seară. Altfel iar îşi bat joc ăştia de noi. Nu vezi în ce hal ne-au adus?

Nu eram dispus să-i cânt în strună. Nici să-l compătimesc.

— Scuipă tot! am mârâit ameninţător. Cine te-a angajat s-o ataci pe damă? De ce trebuia să dispar?… Hai. Hai, lasă smiorcăiala!

Era gata, gata să plângă. Se uita rugător la Larry. Ce naiba se întâmplase cu el? Sau băieţii aveau metode infailibile?

— Nu suport să fiu bătut, scânci, ca un copil. Îţi stau la dispoziţie…

Se foi în căruţ de parcă fusese împuns cu ace de cusut. Reluă:

— Ai auzit de Deeb Cristopher Zalinka? Gândeşte-te bine!

— Parcă, parcă… Ce învârteşte?

— Savant. Microbiolog şi inginer genetician. Are nişte laboratoare de cercetări infrastructurale pe insula Makolo. E şef. Mare.. Conduce cu mână sigură afacerile ştiinţifice. A descoperit un vaccin contra leucemiei: Fatima-Sim. În ultimii ani s-a ocupat de viruşi.

— Cum ai spus?

— Viruşi… E virusolog. Informaţiile astea, au fost controlate pe cel puţin patru canale… Acum două luni, dacă nu cumva mai mult, din laboratorul său au dispărut două persoane: Emma Haffner şi Adalbert Sismans, amândoi asistenţii bosului. Nu s-a făcut vâlvă. Tipul are milioane. A ştiut cum să tragă fermoarele… Numai că Deeb mai avea un asistent, pe Furt Adam Olafsson, om de încredere, cercetător cu doxă, favoritul lui. În timp ce poliţia îşi făcea mendrele, Kurt şi-a băgat nasul prin nişte culturi de viruşi morţi, adică prin nişte fosile rămase într-un mic cocoloş de ghips descoperit în incinta laboratorului. Stupefacţie! Printre rămăşiţele pământeşti ale acestor mizerabile creaturi, Kurt a descoperit doi viruşi care aveau schelete identice cu cele ale oamenilor! După anumite declaraţii ale unor indivizi de specialitate treaba era senzaţională! Pentru Kurt, cel puţin nebunească! Scheletele nu puteau aparţine decât Emmei Haffnor şi lui Adalbert Sismans!… Deeb manevrează, corupe, plăteşte. Totul a rămas secret. Numai că acest Kurt are conştiinţă, e un încăpăţânat.. Îl dă dracului pe Deeb, evadează de pe insulă, îşi dă demisia şi intră în legătură directă cu nişte indivizi din Serviciul de Securitate şi Informaţii. Nu pot divulga prin ce canal am pus nuna pe aceste date. S-a aflat însă că Deeb descoperise un virus necunoscut, devastator pentru fiinţa omenească… Credeţi că pot să fiu servit cu un pahar cu lapte? i se adresă lui Larry.

— Imediat! făcu acesta.

Bătu din palme, uşa se deschise, un tip cu tava în mână se furişă lângă landou, întinse paharul plin de coniac maimuţei însetate care-l dădu pe gât dintr-o sorbitură. Slăbănogul ridică două degete în semn de mulţumire, apoi aruncă paharul în căruţ.

Tipul dispăruse. Urmăream spectacolul din banca mea, cuminte, dar tare aş mai fi înghiţit un pumn de aspirine, de piramidoane, de ceva care să-mi scoată virusul din cap, pentru că năzbâtia asta ameninţa să-mi clatine judecata.

— Într-o bună zi, reluă Slăbănogul, mi-a picat în spinare Kurt Adam Olafsson. Mi-a aruncat sub nas o fotografie în culori. Dama asta în cutare zi va încerca să intre în contact cu un individ de la etajul 49… Îmi zâmbi strâmb. Habar nu aveam de existenţa ta, bătrâne. Trebuia s-o împiedicăm pe damă să intre în relaţie cu tine, s-o neutralizăm şi, sub un motiv sau altul, s-o aruncăm în maşină. Urma să i-o pasăm lui Kurt. Afacerea îl costa 80 000. Naiba ştie cum am scăpat-o în lift! Nu ştiu ce i-o fi făcut lui Tărtăcuţă. A rămas nemişcat vreo zece minute. Mi-a fost teamă să fac uz de pistol. Dama a avut baftă, sau e deşteaptă foc! Dacă păsărica a zburat, ce mi-am zis: n-ar fi rău să-l scap pe Kurt de un martor periculos ca tine, mai ales că eram şi turbat. Asta e tot. Pe ce am mai sfânt, pe sufletul mamei!

— Ce legătură există între damă şi Kurt? am intervenit.

— Nicio legătură. Nu mi s-a părut că moare s-o dezbrace. Mai degrabă e vorba de virus. Unii au cam mirosit de unde bate vântul. Au prins să se mişte. Vor să pună mâna pe el. Afaceri de miliarde, iar pe comoară e o hârcă lustruită.

— Ai aflat cine-i dama? l-am înghesuit eu în landou.

— Şefule, te costă 10 dolari. Şase săptămâni mi-am bătut capul.

Am scos bancnota şi i-am întins-o fără să regret. O merita.

— Un tip de talia ta am întâlnit în iad… Nu purta pistol.

— Dama e Linda Shatterling, fostă campioană de schi nautic. Acum trei ani s-a dat la fund cu un plod în braţe. Dacă te interesează, o găseşti pe insulă Tha Umá. Prinde peşti zburători pe care-i învaţă să croşeteze! Degeaba aleargă Olafsson după dânsa. O să-şi frigă degetele… Şefule, să ştii că nu mai am scuipat pe limbă! Zău!

— E în regulă! N-ai decât să dai din mâini la fular… Vezi ce faci cu rugăciunile de seară! i-am recomandat lui Larry.

 

 

9.

 

Izolată la câteva sute de metri de arhipelag, mica insulă Tha Umá păstra toate caracteristicile originii sale vulcanice. Stânci fumurii de lavă solidificată se amestecau într-o harababură spăimoasă. Cocoţate la vedere, zidurile formaţiunilor coraligene, albe şi roşii, năruite de intemperii, roase de vegetaţia subtropicală, se încălzeau la soare în cerc, pe marginile fostului crater vulcanic, acum scufundat.

Am ajuns acolo cu un hidroavion. Linda Shatterling m-a primit politicoasă, prea puţin surprinsă de inoportuna mea vizită. Părea că nu-şi mai aminteşte nimic despre aventura din bloc. A luat medalionul, l-a întors pe o parte şi pe alta, m-a privit indiferentă şi mi-a spus cu intonaţii albe:

— Domnule, vă doresc să vă simţiţi cât mai bine printre noi. Până la alte dispoziţii o să vă angrenez în activităţi cât mai plăcute. De pildă în seara asta organizăm un mic party pe insulă, în cinstea sosirii dumitale.

— Organizăm? Adică sunteţi… vreau să spun suntem mai mulţi?

— De bună seamă! a scos ea la iveală, într-un zâmbet, şiragul de perle arborat, pe semne, numai în marile ocazii. Este aici doctorul Young căruia i s-a dat în grijă sănătatea noastră. Este şi Nick. Un mecanic… În sfârşit, o să-l vezi. Şi mai sunt… ăă… să le zicem colegele mele de echipă…

— Dar domnul Deeb, am întrerupt-o brutal, pe el când mi-l prezinţi?

— Ssst! făcu Linda. Poate-i vom face o vizită. Cândva. Asta o ştim însă doar tu şi eu.

 

 

10.

 

Spaţioasa terasă a cabanei m-a întâmpinat cu ghirlande de flori agăţate de plafon, cu lumină discretă şi cu muzică difuzată în surdină. Noaptea caldă încremenise între cer şi pământ. Doctorul Young, un bătrânel solid, vioi, vesel ca un cabaret pentru adolescenţi, îmi ieşi în întâmpinare, cu braţele larg desfăcute, pilotând printre mese şi fotolii cu timona serios avariată. Se cherchelise, ca să fie sigur că se va distra. Avea doi nasturi rupţi la cămaşă.

— Bătrâne, ţi-am dus dorul! strigă el. Am luat informaţii! Ştii să taci, ştii să pleci când nu trebuie, ştii să te uiţi urât la femeile frumoase! Ai toate virtuţile cavalereşti din perioada cruciadelor… Atunci o să dai faliment!

— Domnule doctor m-am predat! făcui cu mâinile în aer.

— Poc-poc! urlă el, cu degetul întins spre  mine.

Se clătina. M-am grăbit să-l iau în braţe, mi-a turtit nasul cu palma, m-a tras de urechi.

— Nu risipiţi gloanţele de pomană!

— Să nu pleci până nu golim o sticlă împreună, îmi şopti la ureche, gata-gata să cadă în genunchi.

L-am împins în primul fotoliu unde a rămas ţeapăn ca un ştiulete fiert. I-am făcut rost de un pahar mare de apă minerală şi suc de lămâie.

— Dă-l pe gât, doctore! Altă pânză nu apar la orizont.

— Crezi? făcu el, sughiţând zgomotos cu paharul în mână.

— Unde sunt ceilalţi?

Bău zeama şi se strâmbă amarnic.

— Ceilalţi?… Nick, mecanicul, nu-i aşa? El s-a dus să-şi pipăie submersibilul. I-a fost teamă că i l-au ros crabii. Sire… Sirenele sunt pe-aici…

— Ce submersibil?

Young face ochii mari. Îndesă paharul în buzunarul pantalonilor.

— Minisubmarin. Francezii ăştia sunt daţi dracului! Parol! Trei tone. Şase persoane la bord, rezistă la 120 de cabluri adâncime, 6 noduri pe oră în submersiune. Armament sofisticat… Marafeturi secrete… Cincizeci de milioane bucata!

— Nu te cred. Asta nu-i bază militară.

— Hi, hi, hi, se poci el ca o babă. Nu uita să-i ceri Lindei un biberon… şi nişte scutece. Crezi că am venit aici să mângâiem fetele la fund?

Nu am avut timp să-i răspund. O trompetă sună alarma. După un minut eram gata să mă arunc pe burtă. Uşa ce da spre cabană s-a deschis subit, ca sub o rafală de vânt. Câteva viori s-au apucat să toarcă o melodie languroasă. De undeva se aprinse un spot de 500 de waţi, luminând în cerc spaţiul din faţa uşii.

Prima a apărut Linda, cu o coroniţă înflorată pe creştet, şi o ghirlandă (cam prea îngustă) de alte flori peste bust. În loc de fustă purta nişte frunze de palmier. Era în picioarele goale. Păşea demnă ca o zeiţă. În urma ei se înşirau patru fete în costume asemănătoare. Abia acum am remarcat că toate atingeau peste un metru şaptezeci şi cinci, înălţime. Atletice.

M-am aşezat în fotoliu, am aplaudat zgomotos. Doctoral fluiera năprasnic. Mi-am tras la îndemână sticla de coniac, mi-am umplut un pahar şi l-am dat pe gât. Viorile tăcuseră. Alte instrumente, acompaniate de cinele şi tamburine, prinseseră să-şi facă de cap într-un crescendo ameţitor. Într-un cerc perfect, naiadele dansau în acelaşi ritm îndrăcit, mişcându-şi şoldurile. „Cam ciudate balerinele astea!” mi-am zis, gândindu-mă mereu la spusele lui Young.

Numărul de balet s-a terminat subit. Felele au căzut în genunchi. S-au făcut ghem pe mochetă. Alte aplauze, alte fluierături. Chiuind isteric, fetele ne-au înconjurat, ne-au ciufulit, ne-au pupat, ne-au turnat apă minerală pe creştet, râzând ca apucatele. Linda s-a urcat pe o masă cu sticla de coniac în mână.

— Prea iubiţi muritori de rând! Nu vă lăsaţi pradă tristeţilor! Declar deschisă noaptea cea plină de bucurii de pe insulă!

Ţipetele paroxistice mi-au zgâriat timpanele. Zeiţa trase o duşcă zdravănă, sticla a trecut din mână în mână până s-a golit de tot. Mi se făcuse părul măciucă. Ce va fi până dimineaţa?

— Fetiţo! urlă deodată Young. Pe mine m-aţi uitat? Primus inter pares!… Ce mama dracului!

O fată blondă apăru cu altă fiolă. Îl sili să-şi deschidă gura şi-i turnă jumătate din lichid pe îndelete.

Linda îmi sări pe genunchi, înlănţuindu-mi gâtul cu braţele.

— Pe cine alegi? mi se alintă ea la ureche. Vreau să zic, pentru primul dans.

— Am voie să-mi aprind o ţigară? m-am eschivat.

Ţigara a şi apărut, mi s-a strecurat printre buze. Flăcăruia unei brichete îi pârjoli capătul. Am tras cu nesaţ două fumuri.

— Pe cine alegi? repetă Linda, sărind în picioare.

— Pe toate trei! am replicat sec.

În stupoarea care se produsese, în liniştea adâncă aşternută printre noi, sughiţul lui Young plesni ca un foc de pistol. M-am uitat la el. O şuviţă de sânge i se prelingea de pe tâmpla stângă găurită de glonţ. M-am aplecat fulgerător şi mi-am scos jucăria metalică de sub cracul pantalonului. Linda se şi rostogolise într-o parte. Fetele dispăruseră ca prin farmec. Nu s-a scos nici cel mai slab ţipăt. Lumina s-a stins. M-am prelins pe mochetă cu pistolul în mână.

 

 

11.

 

M-am târât până la marginea terasei. Treptele de piatră coborau spre micul lac ce se formase pe fundul fostului crater vulcanic. Barca era la locul ei. Un licăr abia perceptibil. Stelele pluteau pe suprafaţa lucie a ochiului de cristal. Am simţit-o pe Linda lângă mine. M-a atins uşor. În mână avea un revolver de calibru mediu. Nu m-am mirat. Jocul continua imprevizibil.

— Nu mai sunt speranţe! şopti ea. A avut timp să fugă.

— De la Nick ai primit vreun semnal?

— Deci eşti la curent! Nici nu se putea altfel!

— Young a presimţit ceva. Informaţiile pe care mi le-a transmis aveau drept scop punerea mea în gardă. Unde sunt fetele?

— S-au dispersat pe insulă. Aici nimic nu este întâmplător. Alcătuim o maşinărie bine puse la punct. Grupă specială de şoc.

— Ce bănuieşti?

— Atac de neutralizare. Din partea lui Deeb sau… Grupa noastră se pare că nu a intrat în calcul. Nici chiar tu. Cel mult puteai trece drept un suspect… Nick şi Young însă… E ceva putred în Danemarca!

— Ce erau în realitate?… Nick şi Young!

— Singurii specialişti de pe Juno XP 245. Submersibilul.

— Ce propui?

— Vino!

Am trecut prin cabana scufundată în linişte şi beznă, am coborât pe malul lacului, am pătruns într-un tunel săpat în lava fumurie, sticloasă. Linda mergea cu siguranţa unei pisici. Doar din când în când a aprins lanterna. Apăruse în mâna ei, nu se ştie când şi de unde. În capătul tunelului, o scăriţă verticală. Sus, deasupra noastră, chepengul era închis. Linda a stins lanterna.

Într-un spaţiu circular am văzut apoi stelele. M-am dus după ea. Bolovani, grohotiş, nisip, un petec de faleză. În dreapta, două stânci întunecate. Între ele, un canal lat. Dincolo de el se vedeau apele oceanului în acelaşi licăr nedefinit.

Pe Nick l-am descoperit puţin mai încolo. Zăcea cu faţa în sus. O mare pată de sânge îi întuneca salopeta în partea stângă a pieptului. La lumina lanternei i-am descoperit geanta specială pentru scule. Zăcea la câţiva paşi de el.

— Urmează-mă mi-a şoptit ea.

Pornise repede înainte, puţin aplecată. Am intrat între doi pereţi verticali, o pantă lină, o portiţă de metal pe care Linda a împins-o cu piciorul. În faţa noastră, pe canalul străjuit de două ziduri de beton, plutea scufundată în apă o fuzee lungă, metalică. În lumina chioară a becului de pe stâlp, pe suprafaţa ei jucau luciri palide. Balustrada scundă de oţel o înconjura de la pupa la prova. În mijlocul submersibilului se înălţa un turnuleţ oval al cărui chepeng era deschis. Ascunsă sub întuneric, o pasăre de noapte ţipa întruna.

Am străbătut în fugă şi ultima porţiune de teren. Linda se oprise pe dig. A apăsat cu piciorul pe ceva. O punte de oţel ţâşni, se întinse până la bordul submarinului. Am trecut pe rând puntea pustie. Linda se căţără pe scara verticală ca o maimuţă, ajunse sus şi dispăru. Am urmat-o.

Am coborât în interiorul navei. Chepengul de deasupra abia foşni, închizându-se automat. Pe culoar puţină lumină. La capătul lui o placă ovală, cu margini negre. Am împins-o. Lumina vie, puternică, m-a izbit drept în faţă. Am clipit, vederea mi s-a adaptat. Eram în cabina de comandă. Peste tot, pe jos, prinse de aparatele pupitrului, fotografii policrome, supradimensionate. Claritatea imaginilor atingea perfecţiunea. Tipul din mijlocul cabinei spaţioase se deşira cu un cap deasupra noastră, uscăţiv, ars de soare ca un tăciune stins. Purta ochelari cu lentile fumurii, groase, de o compoziţie specială. Părul cărunt era lins până la pedanterie, ca şi când, cu puţin înainte, îşi scosese casca de înot de pe cap. Se uita foarte calm la noi.

— Geo, dumnealui a fost recomandat de administraţia Q. Cartea de vizită e la mine. Proba M. Este autentică.

Bărbatul se înclină scurt, cam rigid. Salopeta cenuşie de pe el părea acum aproape anacronică.

— Vă cer scuze! mi se adresă cu glas cavernos. Reprezentaţia din seara asta n-a fost pe gustul dumneavoastră. Young şi Nick au trădat. După legile noastre, am anulat un plan de acţiune care urma să se declanşeze în timpul deplasării noastre spre insula Makolo. Travestiţi în medic şi antrenor, cei doi au probat aici interesul lor pentru submersibil. Erau specialişti.

— I-aţi împuşcat cu sânge rece! am remarcat în linişte.

— Pentru asta vom aduce argumentele necesare în faţa instanţelor juridice ale administraţiei. Sper că nu aveţi nimic împotrivă.

— Eu n-am jucat decât rolul de spectator! am ridicat din umeri. Ceea ce n-am înţeles a fost spectacolul.

— O diversiune, dacă formularea poate fi acceptată, interveni Linda. La ora 22 Geo abia punea piciorul pe faleză - sosit de la bordul altui submarin. Lui Young i-am oferit o moarte festivă. Nick a fost ceva mai ghinionist.

Văzusem şi asistasem în viaţa mea altele şi mai şi. Scena asta mi-a adus însă aminte de observaţia unui poet: „Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem!” M-am stăpânit.

— Da, Young n-a avut de ce să se plângă! am spus convins.

— Consideraţi oportună o trecere în revistă a planului nostru? schimbă discuţia Geo, mişcându-se puţin până în faţa unei fotografii ce părea să fie planul general al altei insule.

— E cazul să discutăm împreună toate detaliile, conveni fosta campioană fără să mă ia în seamă.

— Toate aceste fotografii au fost executate după o casetă care mi-a parvenit prin intermediul domnului Kurt Adam Olafsson, ex asistent al domnului Deeb Cristopher Zalinka. V-aş ruga să studiaţi cu atenţie această imagine de ansamblu.

În prim plan, apele oceanului, calme, albastre, un soare nevăzut turnase pe ici, pe colo, licăriri de argint viu. Conul fostului vulcan fusese retezat înălţime medie. Semăna acum cu un platou acoperit de vegetaţia subtropicală. Dominau palmierii. Câteva turnuleţe albe, zvelte, pilonii metalici împănaţi cu antene şi două platforme hexagonale pentru elicoptere se decupau foarte clar deasupra hăţişului luxuriant. Sub platou, în cercuri de o desăvârşită simetrie, ca nişte superbe ghirlande, coborau la distanţe egale până pe falezele aurii, patru terase. Arterele gălbui de circulaţie se reliefau în linii drepte de sus până jos. Pe terase, într-o ordine exemplară, se construiseră blocuri sferice. Calotele superioare ale clădirilor erau dintr-un material sticlos, verde sau albastru.

Insula părea părăsită. Nici maşini, nici oameni. Un stol de păsări albe încremenise peste acest tablou ce părea de origine galactică, aparţinând unei civilizaţii străine.

— Stimaţi colegi, făcu Geo oarecum pedant ceea ce vedeţi nu este altceva decât baza secretă de cercetări microbiologice INF-009 de pe insula Makolo: uzine, laboratoare, centre energetice, vile şi parcuri. Locuitorii de aici, Deeb Cristopher Zalinka şi oamenii lui, au cochetat cu diverse organizaţii teroriste de extremă dreaptă. Insula a devenit o citadelă cu infra şi suprastructuri ştiinţifice militarizate. Conform instrucţiunilor veţi debarca la ora zero. Am ales capătul digului din zona estică. Aici, ne arătă el. Ambarcaţia locală de patrulare se va găsi atunci exact la polul opus. Punctul de pază se află chiar pe mal. Va trebui să-l lichidaţi.

— Sistemele de alarmă automate vor fi neutralizate? am întrebat sec, vizibil indispus.

— Avem un specialist strecurat în bază. Va acţiona fără greş! Acum atenţie! Iată clădirea în care se află laboratorul lui Deeb. Puse degetul pe un bloc sferic. Al patrulea edificiu din dreapta digului, având în vedere direcţia voastră de înaintare. De altfel, deasupra intrării va avea un mic punct fosforescent ce va dispărea până dimineaţa… Distanţa de la punctul de pază la obiectiv este de 240 de metri. Teren acoperit de vegetaţie. Elemente imprevizibile nule… Placa metalică de la intrarea în bloc va fi închisă. Sistem automat C.D.K.-112 M. Cod de intervenţie Y 6… Linda, scala maximă de schimbare a codului, Y 68. Sistemul automat de alarmă nu va funcţiona… Să pătrundem acum în interiorul laboratorului… În cursul zilei va trebui să restudiaţi imaginile.

Alte fotografii, luate de pe mochetă, de pe pereţi, de pe pupitrul de comandă. Coridoare, direcţii, laboratorul din două saloane. Sala de decompresie biologică, secţia de criogenie, boxa de gunoaie, toaleta, micul dormitor pentru odihnă, biroul secretarei, baia antiseptică, geoda pentru intervenţiile chirurgicale, camera de rezervă pentru Deeb…

Toate au fost meticulos analizate, întoarse pe dos, răsucite în patru. După trei ceasuri Geo ne-a servit nişte cafele mari. Părea sleit. Şi-a cerut scuze, a părăsit cabina. S-a întors cu o geantă uriaşă de voiaj. A scos din ea două halate argintii de toată frumuseţea, cu ecusoane, cu gulere şi manşete albastre, cu centuri din aceeaşi culoare. Le-a fluturat prin aer satisfăcut.

— Măsurile voastre corporale ne-au fost transmise! Vă rog, îmbrăcaţi-vă!

„Nimic n-a uitat Motănelul!” am reflectat, în timp ce trăgeam halatul pe mine. Linda era încântată. Geo ne-a întins apoi mănuşile transparente de cauciuc şi ochelarii speciali cu lentile verzi. La urmă ne-a dat nişte şepcuţe nostime, cu cozoroace foarte mici.

— Vă confundaţi acum cu personajele reale din laborator! s-a entuziasmat Geo. În uniformele astea o să puteţi să-i întâlniţi pe asistenţii lui Deeb: inginerul Vernon şi domnişoara Mercedes. Va trebui să-i neutralizaţi, va trebui să-i ascundeţi. Cel mai bun loc ar fi în secţia de criogenie. Sunt acolo câteva containere ca la morgă. Sistemele automate îi vor menţine în viaţă. Dar, pentru ca să repurtaţi un succes deplin, domnişoara Linda va fi, aşa cum scrie şi pe ecuson, Emma Haffner! Dumneavoastră, domnule, cred că bănuiţi, veţi fi Adalbert Sismans!

Am clipit, atins de aripa nevăzută a prostiei.

— Vom fi, prin urmare… doi oameni morţi?

— Cei mai vii dintre morţi! accentuă Geo, cu un paradox greu de digerat pentru momentul ales.

— Îmi permiteţi? am insistat într-o stare de surescitare vizibilă. Kurt a descoperit cocoloşul de ghips în care se găseau scheletele noastre… Pardon, ale răposaţilor adevăraţi. Deeb ştie foarte bine ce înseamnă duşii de pe lume! Nu riscăm, prezentându-ne în această lugubră ipostază?

— Nicidecum. Din fişele pe care le posedăm rezultă că bătrânul Deeb are ciudăţenii. Cu toate astea ar fi foarte dificil să ne imaginăm acum fenomenologia sa comportamentală. În schimb, doamna Wilma, marea slăbiciune a acestui monstru, e o pradă sigură.

— Aveţi informaţii asupra ei? făcu Linda, impasibilă.

— Seamănă extraordinar cu mama lui Deeb, care a murit într-un accident aviatic. De aceea el nu o iubeşte, o venerează! E confidentă, bunica, mascota lui şi, în acelaşi timp, marele călcâi al lui Achille. Bătrâna este atinsă de o scleroză avansată. A fost o strălucită capacitate în microbiologie. Ocupă în prezent postul de secretară, trage sforile din culise. Şi totuşi, în biroul acestei distinse fosile vom introduce un cal troian!

— V-aş ruga să nu fie de lemn şi să nu dea din coadă! am intervenit, sarcastic.

Geo a surâs. Trist, după cum mi s-a părut. Transpirase.

— Din fişa lui Adalbert Sismans rezultă că era o fire sentimentală, adică un ipocrit elegant, de salon, un cabotin, un farsor care profita de slăbiciunile bătrânei! De două ori pe săptămână îi oferea buchete impresionante de garoafe… V-am adus vreo 50 de fire într-o pungă specială.

— Deci îi vom oferi garoafele, îi vom săruta mâna…

— Da. Pentru că Wilma este prima persoană care vine dimineaţa în laborator. După zece minute vor sosi Mercedes şi Vernon. Nu uitaţi: containerele din secţia de criogenie. După venirea lui Deeb laboratorul se blochează automat. Prin urmare, în incinta lui vor rămâne patru persoane vii şi două congelate. Plus virusul, acest ucigaş cumplit care ameninţă viaţa planetei. Va trebui să-l descoperiţi, să puneţi mâna pe el sau să-l distrugeţi. Submarinul Juno va aştepta 24 de ore. Cât despre Deeb… Nu ştiu. Va trebui să respectăm cu stricteţe drepturile inalienabile ale omului!

— Putem să-l sechestrăm pe Deeb şi să-l aducem la bordul submarinului? am întrebat agale.

— Cel mai simplu ar fi să-l aduceţi într-un cocoloş de ghips!

Replica lui m-a pus pe gânduri toată noaptea. Şi a doua zi de dimineaţă… Şi ziua până la capăt.

 

 

12.

 

Aşteptam pe culoar, la intrarea în turn, semnalul lui Geo care preluase comanda submarinului. Descoperisem între timp că cele patru fete din grupa enigmaticei Linda se descurcaseră pe navă ca şi pe uscat. Noul comandant putea să fie deci liniştit. Avea la bord un echipaj de elită. De aceea stătea atât de calm lângă noi, privind netulburat la acele cronometrului din mână.

Costumul elastic, uşor, din cauciuc natural, negru ca smoala, casca, sacii, speciali prinşi pe piept şi pe spate, labele caraghioase pentru înot mă incomodau. Din cauza puţinelor antrenamente aveam permanent senzaţia că mă sufoc.

Linda, în acelaşi costum, se afla în faţa mea. Se uita nerăbdătoare la nu ştiu ce aparat prins pe peretele metalic. Geo se hotărî în cele din urmă să ridice în sus două degete în formă de V. I-am răspuns amândoi.

Am pornit să înotăm pe sub apă, unul lângă celălalt. După o vreme, ce mi s-a părut fără sfârşit, din mâna fetei ţâşni o rază strălucitoare. Zidul de beton al digului, acoperit cu scoici şi vegetaţie subacvatică, apăruse la timp. Abia mai respiram. Mi-am sprijinit palma de el ca şi cum aş fi pus-o pe umărul unui prieten. Linda s-a desprins de lângă mine. A revenit. Mi-a făcut semne cu mâna. Arătând ceva în sus. Deasupra noastră, întunecat, am văzut un orificiu rotund destul de larg.

Ne găseam într-un fel de puţ cu pereţii de piatră. În scurt timp, am ajuns la suprafaţa apei. O platformă îngustă de beton înconjura, pe margini, deschiderea rotundă. Ne-am căţărat pe fâşia cenuşie. Pereţii verticali erau căptuşiţi cu plăci de ceramică albă. Pe zid fusese prinsă scara de fier ce urca până pe sub chepengul metalic ce se vedea limpede în raza vie a lanternei.

Ne-am descotorosit repede de costumele incomode, le-am introdus în sacii de plastic şi le-am dat drumul în apă. Capetele corzilor subţiri le-am legat de prima treaptă a scăriţei. După care am început să ne căţărăm către ieşire.

Am ieşit din canal, am pus la loc chepengul. Păream doi muncitori în salopete cenuşii de lucru, cu caschete pe cap şi genţi burduşite în mâini. În umbra primului pilon pentru susţinerea conductei de deasupra, Linda mi-a arătat becul de pe stâlp. Am înţeles. Am scos pistolul cu surdină. Becul, cu un pocnet uşor, s-a făcut ţăndări. Am auzit înjurăturile scârboase ale tipilor din gheretă. Încă un salt şi ne-am întins pe asfalt. Linda aruncă în direcţia lor o minge de tenis închisă la culoare. Trebuia să se oprească lângă gheretă. Am aşteptat câteva minute. Linişte. Ne-am dus în fugă să evaluăm rezultatele atacului. Primul individ zăcea în faţa uşii. Adormise pe loc sub influenţa gazului. Pe al doilea l-am găsit în gheretă. Căzuse pe scaun şi de aici, în cel mai profund somn. I-am adus colegul şi l-am înghesuit la picioarele lui. Linda a căutat mingea pe care a strecurat-o înapoi în geanta plină cu recuzita pregătită pentru spectacolul ce urma să-l prezentăm în laborator. Banda asfaltată de circulaţie dispărea în faţa noastră printre palmieri bătrâni şi vegetaţia subtropicală. Din sacul de pe umăr se dispersa în noaptea tăcută, ameninţătoare, mireasma garoafelor ce trebuia să le dăruim doamnei Wilma.

 

 

13.

 

În ultimul boschet din marginea parcului ne-am oprit. Peste bulevardul pustiu se afla blocul sferic ce adăpostea misteriosul laborator. Ferestrele, mici, de formă circulară, ca nişte hublouri, îi înconjurau pe două nivele. Deasupra intrării, pe zid, licărea slab, fosforescent, un disc nu mai mare decât o monedă de o centimă. Tipul care stătea nemişcat pe treptele din faţa panoului argintiu - de aluminiu sau oţel inoxidabil - fuma liniştit. Uniforma albă, şapca de pe cap îi trădau profesiunea: paznic de noapte. Sau aşa ar fi trebuit să fie dacă exact în acelaşi moment uşa laboratorului nu s-ar fi deschis încet şi dacă al doilea bărbat n-ar fi ieşit la iveală. Indivizii discutară ceva în fugă. Paznicul a rămas pe loc, celălalt s-a făcut nevăzut pe acelaşi drum. Placa argintie s-a închis în urma lui. Ţigara şi-a urmat traiectoria: jos, sus.

Linda s-a uitat întrebător la mine.

— Ăştia n-au fost în program! am constatat în surdină.

— Va trebui să-i lichidăm.

— Nu… Crabul!

Ne-am furişat prin parc pe sub palmierii somnoroşi şi plantele ornamentale. Într-un loc ascuns la umbră am trecut în goană bulevardul. Lipsa maşinilor părea ireală. Absenţa pietonilor la fel. Nici măcar o pisică nu ne-a ieşit în cale. Am căutat să ne apropiem de paznicul care ne încurca socotelile.

Am ajuns în spatele laboratorului. Linda a scos din sacoşă un crab de talie mijlocie, o jucărie electronică. Umbra clădirii ne învăluise pe amândoi. Trebuia să mă grăbesc. M-am descotorosit de bagaje. Cu jucăria în mână am înaintat pe sub curbura clădirii. Edificiul avea de jur-împrejur o placă de azbociment, lată. Am mers în vârful picioarelor pe banda arcuită, m-am oprit şi am apăsat pe tasta aparatului. Paznicul nu mă zărise. Crabul începuse să dea nervos din picioare. L-am aşezat, cu băgare de seamă pe jos. S-a mişcat mai întâi încet, la dreapta, pentru ca, după un scurt ocol, s-o pornească rapid în direcţia necunoscutului. M-am retras. După două minute m-am uitat din nou. Tipul încerca să strivească sub talpă nevinovata vietate. Apoi s-a clătinat şi a căzut încet lângă jucărie.

Linda se şi afla lângă mine. Împreună am ajuns alături de victimă. Crabul dispăru în sacoşa fetei. Eu am rămas nemişcat, cu pistolul în mână, în faţa plăcii metalice. Uşa era deschisă. Am crăpat-o binişor. Nu făcea zgomot. Un coridor, lung, spaţios, cu pereţii albi. Din cinci în cinci metri, încastrate direct în zid, tuburi luminoase, în poziţie verticală. Covor pluşat, portocaliu. Tăcere. Nicio mişcare, nicăieri nici măcar o umbră. În partea cealaltă a culoarului, pe perete, era o placă ovală, în chenar negru. Pe ea litera L, mare, roşie, iradiind parcă o văpaie trăsnită. Pe stânga, la mijlocul peretelui, alt oval. Litera S sclipea în aură rubinie. Am pătruns fulgerător, m-am lipit de zid. Linda m-a urmat şi a împins uşa în poziţia ei iniţială. S-a dus apoi în partea opusă unde a rămas nemişcată cu arma în mână.

Am înaintat. În dreptul literei S mi-a atras atenţia panoul puţin crăpat. Înăuntru lumina era aprinsă. Dintr-un salt am fost lângă panou. L-am împins scurt, violent, cu o singură mişcare de picior. Tipul de la birou frunzărea nişte dosare. În spatele său placa grea a seif-ului era dată la perete. Individul n-a clipit. Se uita calm la mine. A luat ochelarii şi i-a pus pe birou. Părul cărunt îi căzuse în şuviţe subţiri pe frunte.

— Bună seara!… V-am deranjat? i-am spus politicos.

— Nicidecum! Aşteptam să-mi vină cafeaua.

Mi-a plăcut. Avea o stăpânire de sine remarcabilă.

— Paznicul de la uşă v-a rugat să-i împrumutaţi o ţigară! am continuat eu, apropiindu-mă tot mai mult.

— Cu plăcere!

S-a ridicat în picioare. Şi-a introdus fulgerător mâna sub reverul hainei. L-am lovit, cu pumnul, drept în bărbie. Pistolul i-a căzut pe covor. S-a năruit alături. Am pus arma în buzunar, pe a mea la şold, sub salopetă. L-am ridicat şi l-am aşezat pe canapeaua de sub fereastră. Am luat dosarele, le-am azvârlit în seif, am tras placa grea de oţel la locul ei. Linda se uita nemişcată la individ.

— Ştii cine e?

— Lasă pălăvrăgeala! De ăştia trebuie să ne debarasăm cât mai repede. După cum vezi ne-au luat-o alţii înainte.

— E Kurt Adam Olafsson!

Am rămas ca bătut în cuie. M-am întors către ea.

— Nu l-ai informat că vom lua micul dejun aici?

— Nu! Geo a fost singurul care cunoştea planul acţiunii.

— Îmi pare rău! A lucrat pe cont propriu. Riscant. Va trebui să-i congelăm pe amândoi. Secţia de criogenie. Tu adu bagajele. Mă duc să văd dacă n-am rămas fără paznic.

Am ieşit în fugă, l-am adus în spate pe individul adormit din faţa blocului, l-am controlat pe dobitocul de Olafsson dacă nu-şi revenise. Linda se dezbrăcase, îşi pusese halatul, ochelarii şi şepcuţa pe cap.

— Alături e o bucătărie de lux! făcu ea cu mâna spre uşă.

— Pregăteşte-ne o ciorbă de burtă!

 

 

14.

 

Laboratorul semicircular ne-a fascinat. Risipa de fantezie a industriei şi tehnicii moderne explodase acolo ca într-o mică expoziţie de obiecte paradoxale. Aparate necunoscute, policrome, microscoape de diferite dimensiuni, ecrane, fiole, fiolete, serpentine de cristal, vitrine strălucitoare cu instrumente complicate, platouri de forme stranii, fotolii şi ventilatoare. Un univers halucinant cunoscut doar de specialiştii care cercetau, temerar, prin tainiţele fioroşilor viruşi. Pe undeva pe acolo se ascundea şi teribilul nostru duşman nevăzut… Ca ignorant în materie, eu am trecut printre minuni, cu mintea întreagă. Aveam ca obiectiv secţia de criogenie. Am descoperit-o. În tăvile lungi, de sticlă încasabilă, indivizii ghinionişti şi-au aflat câte un loc mai paşnic decât cel ales în viaţa lor agitată. În rest, treaba automatelor. Aveau libertatea să-i poarte printre banchize şi urşi polari, printre pinguini şi balene albastre!

Împreună cu Linda, am restudiat terenul, ne-am orientat, am meditat, am complotat, am repetat viitorul scenariu. Am descoperit şi sistemul de blocaj pentru uşa de la intrarea în laborator. Se afla în bucătărie… Uff! când m-am văzut în halat, cu ochelarii pe nas şi cu şepcuţa pe cap eram gata să jur că invizibilul ucigaş se va prezenta singur la apel. Dar, până una, alta, mai trebuia, în sfârşit, să găsim boxa pentru deşeurile ştiinţifice şi gunoaiele menajere. Am dat şi de ea. Ne-am ascuns acolo bagajele sub un maldăr de cartoane şi pungi de plastic cu şervete de hârtie folosite. Am fumat apoi o ţigară, gândindu-mă la garoafele puse într-un vas cu apă, în speranţa că vor avea efectul scontat în aventura bizară în care alunecasem ca un imbecil.

 

 

15.

 

Doamna Wilma semăna cu un jandarm. Păşea ca o scândură lungă, mişcându-se în sus şi în jos. Părul roşcat îi stătea pe creştet ca un snop de grâu prins la mijloc într-un inel auriu. Nu avea şolduri, nici sâni. Rochia fâlfâia pe ea de parcă ar fi fost umplută cu aer. Văi şi canioane adânci îi brăzdau chipul de mumie.

După ce a intrat la secretariat am lăsat-o să se odihnească. Peste câteva minute ne-am prezentat cu florile în braţe, timizi, înclinându-ne adânc.

— Bună dimineaţa, doamnă Zalinka! am început eu. Vă rugăm să ne iertaţi că am venit ceva mai devreme. Emma şi cu mine…

— O, Adalbert! tresări bătrâna din fotoliu zâmbind fericită. Tu puşti năprasnic de frumos te porţi… bucurie mereu făcut la noi cu taroafe proaspetele… Unde fost cu Emma? La ce hotel?… „Amorul eeee-un copil pribeag”, intonă atât de fals, încât era să scap buchetul din mână. Fui flori pe firou. Când fine bătrân Kristit, ciudă face! Adus buchet acum 100 de ani!… Emma dai sărut pe obraz!

O sărută pe Linda cu patimă, direct pe gură!

— Acuşi voi la laborator schnell… Mirosi garoafele. Phuii! Mori de necaz Kristit de vede ele… Aufwiedersehen!… Fa sărut, copii! Danke!

Am ieşit val-vârtej. Linda a vomat în prima cuvă din laborator. Înjurăturile ei m-au înveselit.

— Draga mea, riscurile meseriei! Hai să trecem în sala de decompresie biologică. Mercedes şi Vernon îşi vor face apariţia în trei minute!

Ne-am ascuns în sala răcoroasă. Am aşteptat încordaţi. Biata femeie! N-a apucat să-şi pună halatul pe ea. Linda a lovit-o scurt, a prins-o în braţe, în timp ce Vernon a căzut în fotoliu lovit după ceafă. I-am introdus pe amândoi în sertarele frigorifice. Ne-am întors în laborator unde ne-am trântit în fotolii.

 

 

16.

 

Acum trebuia să sosească Marele Maestru, reprezentantul Morţii eterne, iluzionistul macabru care scosese din mânecă Spaima şi Groaza… Linda era nervoasă. Mi-am întrerupt meditaţiile stupide şi i-am urmărit alarmat reacţiile. Îi cedaseră nervii? Cu gesturi automate muta obiectele de pe o masă pe alta, le amesteca în neştire. Se uita din când în când la microscop, apăsa pe orice clapetă, răsucea robinetele înşirate de-a lungul pereţilor, deschidea sertarele… La un moment dat scoase dintr-o cutie neagră o fiolă voluminoasă de sticlă, al cărui conţinut violet îi acaparase atenţia. Făcu doi-trei paşi, se împiedică de ceva şi fiola îi căzu din mână. Mirosul plăcut, de lavandă, ne-a învăluit instantaneu.

— Ce faci? am sărit eu din fotoliu, observând cât de rapid se volatiliza lichidul împrăştiat pe mochetă.

Cu batista în mână, Linda s-a aplecat să adune resturile. Uşoara ameţeală care m-a cuprins nu m-a frapat decât în clipa când am început să râd. Râdeam încetişor, prosteşte, în timp ce mângâiam umerii fetei. Starea euforică îmi inundase fiinţa până la extaz. Cu Linda se petrecuse acelaşi fenomen. Izbucnise în râs, în hohote isterice. S-a răsucit violent şi mi-a sărit de gât.

Când m-a sărutat am văzut stele verzi. S-a lipit de mine şoptind cuvinte neînţelese. Speriat de ceea ce se petrecea cu noi i-am dat câteva palme răsunătoare. N-a reacţionat. După aceea a apucat-o cheful de dans. Mişca mâinile şi picioarele ca o jucărie dezarticulată.

Încet, încet, gândurile mi s-au învălmăşit în cap. Am înţeles că făceam asociaţii bizare. Eram cu siguranţă alt om, plin de voioşie, încrezător în victoria finală… Mai ştii? Chiar şi dansul ăsta… Prin urmare trebuie să fac doi paşi la stânga, să dau din călcâie, din mâini, să mă rotesc pe vârfuri…

M-am trezit cu Linda lângă mine. Eu băteam învârtita pe loc. A chicotit ca o puştoaică, m-a înghiontit ca s-o privesc. Un veşmânt alb îi cădea până la călcâie. Masca elastică, de cauciuc, trasă pe cap. O schimbase, o făcuse de nerecunoscut. Peruca blondă îi revărsa pe umeri o splendidă podoabă capilară.

— Ţine, deşteptule! La asta tot eu a trebuit să mă gândesc! Cum o să-l păcălim pe Deeb cu Emma şi cu Adalbert cel galant? Eşti sigur că savantul mai crede în învierea morţilor?

Îmi aruncă pânza albă, uriaşă, cu gaură la mijloc. Am tras-o pe mine. Vag, foarte vag, mi-am pus o întrebare: de unde naiba făcuse rost de toată costumaţia asta de carnaval? Eram însă prea vesel, prea fericit ca să mai judec limpede.

— Masca, unde-i masca? am bătut din palme autoritar, aruncând cât colo şepcuţa şi ochelarii.

Am păşit plin de emfază de colo până colo. Linda mi-a îndesat în gură o caramea mentolată: raţia de mâncare până a doua zi.

 

 

17.

 

Am privit la partenera mea şi, involuntar, mi-am dus mâna la gură să nu izbucnesc în râs: rezultatul e că o găluşcă mentolată mi se lipise de limbă şi de dinţi, îmi înfundase gura privându-mă de aer. Abia mai respiram. Mi-am revenit cu mare greutate din surpriză, ca să constat că afurisita de mască menită, chipurile, să-mi protejeze (şi ascundă) faţa e atât de elastică, încât, prin comparaţie baloanele copiilor, păreau executate din tablă. Ca să-mi desprind carameaua de pe cavitatea bucală mi-ar fi trebuit o criză de tuse convulsivă, criză periculoasă în situaţia noastră, când trebuia să păstrăm o linişte mormântală pentru a nu ne trăda prezenţa la laborator!

Aşa că, fără niciun pericol de a mai zâmbi măcar, am privit din nou la Linda, care în noul ei costum semăna de data asta cu o Ofelie după episodul plin de suspense din nu ştiu ce scenă.

Ne-am hotărât aşadar să ne strecurăm pe lângă pereţi, pregătindu-ne să luăm cu asalt camera blindată (încă nedescoperită) unde zăcea prizonier micuţul Kobold{2}, virusul angstromatic, acel nimic infernal ce ameninţa omenirea. Trebuia să fii cu mult mai mult decât nebun ca să intri, ca noi, în bârlogul lupilor, mizând pe faptul că aceştia din urmă ar putea fi încă şi mai zărghiţi ca să nu folosească acest minunat prilej de a te culege ca pe o ciupercuţă crescută pe tortul miresei! Aşa mă gândeam, cu o bună dispoziţie nu prea greu de înţeles, neştiind dacă să încep distribuirea profundelor mele mulţumiri cu podoaba asta şmecheră de fată care-şi fâlfâia sacul alb prin faţa mea, sau cu ticălosul de pui de căţea pechinez din Japonia care m-a azvârlit îmbrăcat în tot acest sos de pătlăgele putrede!

Dar atenţie! De undeva au răsunat voci aprinse. Linda a ridicat o mână, ca să-mi recomande prudenţă, apoi imediat şi pe cealaltă, ceea ce trebuia să însemne, probabil, că orice prudenţă a devenit de prisos… Ba nu! Spre uimirea mea n-a răsunat niciun foc de armă. Fata bine, ascunsă şi mai bine în faldurile costumului, şi-a coborât mâinile încetişor, cu neîncredere şi spaimă, de parcă ar fi simţit, pe nepusă masă, că un anumit articol de îmbrăcăminte i-a alunecat până la glezne în plin Champs Élisées. Vocile continuau să bălmăjească în legea lor, de unde am înţeles că posesorii lor încă nu ne-au băgat în seamă. Am încercat o mişcare de apropiere şi aceasta mi-a reuşit, aşa că am putut privi peste umărul fetei în camera din faţa noastră. Aş fi fost gata să mă lepăd de meserie dacă nu semăna cu secretariatul unei anumite doamne… Doamne!, să vezi şi să nu crezi!

Bătrâna matracucă, impunătoare şi autoritară - ca mama Grachilor când i-a luat la poceală pe cei doi oameni de stat fiindcă se scobiseră în nas la tribuna din Forum - şedea la acelaşi imens birou acum încărcat cu bunătăţi şi cojea delicat o banană. A scuturat apoi energic deasupra ei o solniţă pântecoasă. Când a gustat produsul astfel preparat, s-a pocit îngrozitor (devenind, pentru o clipă niţel mai frumoasă), a dezvelit o dantură pentru care orice mârţoagă ar fi pleznit de invidie şi a zbierat ca o apucată:

— Kristit! Fino aici immetiatt!

O arătare de sex opus, despre care ar fi trebuit să bănuim că este ilustrul om de ştiinţă, inginerul doctor, geneticianul Deeb Cristopher Zalinka, autorul virusului Kobold, a intrat repede în încăpere, adus de spate, cu un şorţ de bucătărie atârnat de umeri şi legat la spate, şi cu o bonetă albă în formă de cozonac moldovenesc, proptită pe scăfârlie; a rămas în spatele baborniţei, în aceeaşi poziţie aplecată de lumbago şi a şoptit terorizat:

— La ordin mămăică!

— Te kite ori se-ţ spun, tomule, ke nu-mi plac pananele serat? Ce însemne porkerie asta, în fiecare şi aceeaşi lukru te trei ori, timineţ, la prins şi siare? a izbucnit matusalemica epavă.

— Mamaie, iartă-mă! Iartă-mă, că nu mai fac! a scâncit marele manipulant în ale geneticii, înşfăcând polonicul de argint din supiera de pe birou. Şi aplicându-şi conştiincios şi rapid vreo zece lovituri în frunte, de-ai fi jurat că a sunat de recreaţie la o şcoală de prichindei certaţi cu disciplina.

— Haite, katta, termine cu prostii asta, ke me enerfes şi-mi pere pofta de minkar la timineţ! a poruncit godzila, care purta pe creştet acelaşi snop de podoabă capilară.

După care iar a cojit delicat o banană, a scuturat energic deasupra ei o solniţă pântecoasă, apoi a gustat produsul astfel preparat, s-a pocit (devenind pentru o clipă niţel mai frumoasă), a dezvelit o dantură pentru care orice mârţoagă ar fi pleznit de invidie, apoi Deeb Cristopher Zalinka nu ştiu cum a întors ochii roată şi ne-a descoperit pe noi, cele două fantome din Spessart, şi a tresărit, rupând astfel, cu brutalitate, filmul ce se derula, în buclă închisă, între el şi filantroapa sa mămăică.

— Uraa, ura! a chiţăit în delir. Întinzând braţele spre noi. Au venit, scumpă bunicuţă! Ce-ţi spuneam eu să nu-ţi pierzi speranţa!

— Vielen Dank, mein Gott! În sfârşit fenit, tracii mei!

Străvechea carapace, ţeapănă şi deşirată de parcă înghiţise o prăjină de sondă, se înclină uşor din dreptul ombilicului, făcând să-i alunece peruca peste banană (comentariu cenzurat).

— Un moment, domnilor! s-a precipitat Deeb, tropăind prin birou ca un zgomotist care înregistrează pentru teatrul la microfon asaltul cavalerilor lui Wellington la Waterloo. Un moment, să vă aduc instrumentele. Le-am pregătit încă de ieri.

— Tar, dracul meu Kristit! s-a neliniştit pe nepusă masă bătrânica din faţa biroului pe care tronau, printre farfurii şi tacâmuri, garoafele. Te ce au fenit tomnii, nu pricep nimik. Şi inceteas se totl alerci te kolo pine kolo!

— Acuma! Poftiţi! Poftiţi! Acuma! a gâfâit piticul (obez) asmatic (şi cardiac?) dând buzna înapoi din încăperea alăturată unde dispăruse fulgerător. La picioarele noastre s-au rostogolit o lupă, o lunetă (de amatori), o pereche de ochelari (lentilă cilindrică, 33 de dioptrii), un binoclu, ocularul unui microscop demontat de pe stativ şi alte câteva obiecte care, din nefericire, se deterioraseră prea mult pentru a mai putea fi utilizabile. Am aruncat o privire spre Linda care, intuindu-mi întrebările, a ridicat din umeri. Apoi mi-a şoptit fulgerător:.

— Ce dracu i-a apucat pe ăştia doi? Mai bine gândeşte-te pe unde o ştergem!

— Ei! m-a bruiat burtă-verdele de savant, îndreptându-şi ultimele două fire de păr de pe craniu pe care le purta pieptănate cu cărare la mijloc. Nu vă apucaţi de treabă?

— Pentru Tumneseu, tomnilor, aş frea se ştiu şi eu ce se petrece în propriul meu laforator! s-a încrâncenat total Semiramida, supravieţuitoare a faraonilor.

Hm! Laboratorul ei?… Iar geneticianul n-a protestat la această afirmaţie aberantă!

A pus mâna pe lunetă şi-a apropiat-o de orbita dreaptă şi a-nceput să cerceteze cu mare atenţie podeaua, picioarele mesei (ori ale bunicii - confuzie scuzabilă!), ba chiar până şi supa din marele castron de porţelan.

— În fine macarale! a chiuit mulier fossilis, în momentul când capătul plin de tăieţei din supă, al lunetei, era să-i turtească nasul. Poţi să-mi spui şi mie ce cauţi cu tinikeul teu peste tott?

— Virusul! a mormăit preocupat Tom Degeţelul.

— Firus? Tar kare firus, pentru Tumnezeu?

— Cum care? s-a minunat ilustrissimul, luându-şi luneta de la ochi cu un zgomot de ventuză care prinde aer. Te-ai tembelit, măi mămăică? Opera ta capitală, Kobold cel ucigaş, spaima omenirii şi celelalte.

— Waswaswas?… Was? Kobold, meine kleine Haupwerke? Şi unte este?

— Păi, tocmai! Aici e întrebarea! Nu mi-ai spus chiar tu, ieri seară, că ticălosul a perforat capsula unde era închis şi a evadat în laborator?

— Ach, ja? Tacă a scapat, mare perikol! Poate feni peste noi, intra în korp und tai te trakku! Ach, Ach, perikol fiata! Nenorocit! Impecil! Kristit, te-am rucat se-mi atunci aminte la timineţ se luam masur, ticălos nemernic ai uitat, ach! Kobold ne otrefeşte pe toţ, morte sicher plötzlich.

— Ce tot spui mamaie? Păi atunci ăştia doi nu sunt chemaţi de tine să găsească virusul?

— Kemat, pe trakku, forbeşt prostii kit tine de mere, nu i-am fesut în fiaţa meea!

— Cine sunteţi voi, mă, pungaşilor? a început savantul să vină de-acasă? Cum aţi intrat aici, dom’le?

— Pe uşă! m-am hlizit eu la atacantul tenebros care agita acum polonicul prin aer, retras lângă reduta lui năruită.

— Şi ce aveţi de gând sss…

A şuierat ca un venerabil şarpe căruia i se luase prada din gură, a dispărut apoi subit, ca prin farmec, s-a topit, s-a volatilizat, a devenit perfect transparent ori invizibil, lăsând în urmă doar sunetul acela suav al unui s pe cale de…

— Zum Teufel! a gemut mumia cu snopul pe cap, ţâşnind în sus de pe scaun ca sub efectul unei erupţii de mare presiune. Firusul a începutt se atakeee…

Şi dusă a fost (oare unde) cu peruca ei cu tot şi cu accentul ei cu tot, spre marea veselie a Lindei care s-a şi pornit să-şi fluture voalurile ca o corabie cu pânze ce şi-ar fi propus să gonească muştele de pe ocean.

— Fugi, fugi, fugi! m-a sfătuit deodată, având în ton (naiba ştie de unde?), suflul fierbinte al femeii iubite rămasă singură în vârful catargului, în ultima clipă de viaţă înainte de a pieri pentru totdeauna sub valuri!

— Unde vrei să scăpăm? Crezi că virusul ne-a iertat? am persiflat-o cinic.

— Nătără… mi-a aruncat frumuseţea mascata în clipa în care am remarcat bolând că a împărtăşit soarta bunicii şi a strănepotului ei.

— …ule! am completat-o amabil.

…Şi numai ce s-a pornit să fâlfâie turbat întunericul prin faţa ochilor mei, şi numai ce s-a opintit în scurt strechea în linţoliul meu de fantomă, şi numai ce s-a apucat cu sârg să mi-l umfle pe loc de părea că aş fi picat într-un balon stratosferic uriaş, şi numai ce apoi n-am mai simţit nimic, atât eram de mic, cât cel mai şui pitic, de nu chiar cât un pic, de n-am mai zis nici ic în starea de nimic…

 

 

18.

 

Verde! Totul în jurul meu bătea în verde. Nu acel verde pe care mi-l aminteam de pe câmpul cu verze, nu, alt verde, mult mai înverzit decât verzele verzi ce aveau verdeaţa verzuie… Nu era chiar atât de rău. În definitiv aş fi putut să dispar chiar de tot! Dacă vedeam în verde de varză înverzită însemna că ochii mei se transformaseră în două smaralde, însemna că sunt viu şi faptul acesta nu mai valora nici cât ceapa verde. Câţi oameni nu au avut în viaţă ochi de sticlă? Probabil că în universul ăsta în care trecusem ochii de smarald erau la modă şi nu te împiedicau să vezi varza în verde. Trebuia să mă mai conving dacă şi capul mi-a rămas rotund. Atât mi-ar mai fi lipsit, să am cap pătrat, sau, Doamne fereşte, să nu-l mai am deloc! Mi-am pipăit ţeasta. N-aş mai fi putut spune că ceea ce am găsit semăna cu vechea mea tărtăcuţă. Oricum, gâlma aia moale mi-a confirmat întru totul că viaţa poate palpita şi la alte dimensiuni, fie ele chiar invizibile. Gândul ăsta nu m-a speriat, însemna că îmi păstrasem judecata, că mai eram lucid. Ceea ce m-a surprins a fost altceva. Mi-am amintit de Emma Haffner şi de Adalbert. Şi ei trecuseră prin aceeaşi experienţă. Cum nimeriseră în cocoloşul de ghips, treaba lor. Treaba mea de-acum era să văd dacă am rămas întreg şi în rest!…

Am dat din mâini şi din picioare, am făcut tumbe. Condiţia fizică părea să fie acceptabilă. Urma deci să mă orientez pe unde naiba nimerisem. Oho! Din prăpastia asta verde… verde. Ei drăcie! Când s-a petrecut fenomenul m-am aflat în… mocheta din biroul mumiei! Era verde. Prin urmare mă găseam în secretariatul-sufragerie. Buun! Într-un fel de crevasă gigantică, desigur. Cine ştie ce crăpătură mizerabilă apărută în procesul de producţie industrială. Nenorociţii! Şi s-au tot lăudat întruna că produsele lor nu mai au defecţiuni… Am privit în sus… „Dumnezeule!” mi-am zis, încercând să evaluez distanţa ce mă despărţea de spuza albicioasă care tremura departe, undeva foarte departe, hăt în înaltul ameţitor de deasupra mea. Zece kilometri, 20?!… Din cauza spaimei m-a apucat frigul, mi-a venit să plâng şi am rămas nemişcat, ca lovit în gâlmă. Rămăsesem în pielea goală! Acum să vezi dureri în coate şi în coastele alea care precis nu se vindecaseră.

M-am hotărât pe loc. Am început urcuşul. Am făcut pauze din miliard în miliard de mişcări. Ceea ce m-a zăpăcit a fost viteza cu care înaintam pe verticală. Nici n-am avut timp să-mi şterg nasul care începuse să-mi picure. Am căzut invizibil pe marginea de sus a prăpastiei. Stupefacţie! Totul se transformase în alb. Asta însemna că ochii mei îşi păstraseră calităţile. Dar am descoperit că şi cerul era alb, iar printr-o gaură albă se repezeau spre mine raze strălucitoare de lumină. Mai, mai să-mi pleznească gâlma până m-am dumirit. Pânza albă a fantomei, nu putea fi altceva! Dar cum să străbat gaura aia blestemată ca să ajung, în sfârşit, acolo de unde viaţa mi s-ar fi desfăşurat în alte condiţii, ceva mai viruseşti?

Am străbătut vreo 250 de kilometri până mi-a apărut în cale un monstru lung ca un şarpe, roşcat, acoperit cu solzi lucioşi dar elastici, după cum am constatat eu când l-am luat de coadă ca să mă conving dacă doarme sau nu. N-a zis nici pis, nu s-a zvârcolit şi nici nu s-a dat la mine. Văzând că pot să-l fac şi covrig mi-a venit o idee de zile mari. Nu putea fi decât un fir de păr din peruca doamnei Wilma. Descoperire epocală! I-am răsucit un capăt - calculele mi-au luat nouă secunde - m-am aşezat pe marginea lui şi l-am lăsat să acţioneze. Firul s-a desfăcut. Am zburat prin aer, m-am rostogolit cu viteze de până la 10.000 de ori viteza sunetului şi am ţâşnit prin gaura pânzei ca o rachetă zăpăcită bine la focos. M-am izbit de ceva tare şi m-am trezit într-un fel de crater uriaş, cu fundul bombat, strălucitor. Acolo, la adâncimi înfiorătoare, se zărea un lac ce mi-a amintit de picătura ce alunecă pe geam când plouă. Gâlma scăpase întreagă, o aveam pe umeri. Nu mi-a fost greu să constat un fenomen surprinzător, dramatic. Căzusem în polonicul bestiei pe nume Deeb Cristopher Zalinka! Îl scăpase pesemne din mână după… Am făcut un salt de vreun kilometru într-o parte. Un bolovan cenuşiu se rostogolise lent de pe marginea polonicului, pardon!, a craterului. Cât pe ce să mă strivească. Phiu! uf!… Ah!… Oh!… Bine că fărâma de praf a trecut pe lângă mine. Unde am rămas? A, da, la monstru! Bestia cine ştie pe unde stă ascunsă. Din cauza lui ajunsesem în halul ăsta. Gol, nevăzut, riscând să nu mai fiu luat în seamă niciodată. Nici n-am vrut să mă gândesc la Enigma de Abanos care zadarnic va mai aştepta să mă vadă în uşa liftului…

Ceva, ca o suflare blândă, înţelegătoare, m-a smuls subit din polonicul craterului sau invers. M-a legănat prin aer şi m-a pus pe mochetă. În timpul ăsta - cât am plutit în braţele curentului de aer sau ce-o fi fost - mi-am dat seama, după forme şi culori, că nu puteam să mă aflu decât lângă fotoliul din secretariat. O mânie feroce m-a cutremurat. Am sărit încoace şi încolo ca un purice. I-am descoperit târziu, după ce răscolisem spaţiul galactic din jurul meu. Scârbele! Arătau mult mai pricăjiţi decât mine, ia acolo, nişte rămăşiţe infecte de materie. Se strângeau în braţe. Deeb se agăţase de babă ca de o scândurică salvatoare. Cum tot nu mă vedea nimeni i-am pocit în bătaie. După ce mi-au cerut iertare în genunchi, i-am luat în braţe pe amândoi şi am aşteptat să bată iarăşi vântul. Curenţii de aer se năşteau din senin, din cauze asupra cărora nu merita să-mi bat gâlma. Aşa că nu mi-a fost greu să mă întorc în polonic. I-am aruncat în lacul de pe fundul craterului, în picătura aia ce avea pe maluri nişte stânci calcaroase, albe: rămăşiţele de tăieţei din supa de pe birou.

Am repetat manevra cu alt gând tenebros. Kobold! Asasinul trebuia să plătească. Toate crimele săvârşite fuseseră opera lui. Cercetările au fost anevoioase, cumplite, epuizante. Terenul accidentat, obstacolele de tot felul mi-au suprasolicitat imaginaţia, energia fizică fiind şi aşa ca inexistentă. Am avut noroc şi de strania însuşire ce o aveam acum: nici foamea şi nici setea nu mă mai chinuiau. Altceva mi-a cerut însă un efort de gândire considerabil! Cu ce armă trebuia să-l ucid? De unde urma s-o procur? Dilema m-a secătuit. Din aproape în aproape, gândul salvator a venit de la sine, mi-a adus lacrimi în ochi. Nu aveam încotro. Trebuia să mă sacrific. M-am aplecat şi mi-am deşurubat cele trei degete de la laba piciorului stâng. Cu ele strânse în pumn, clătinându-mă, am pornit la întâmplare, nu de alta, dar „întâmplarea e omul de afaceri al lui Dumnezeu!”

L-am descoperit pe un bolovan de praf. Se întinsese cât era de lung, în formă de glonţ, pe spate şi cu amândouă picioruşele se scărpina pe burtă, pe învelişul ăla gelatinos. Scârba! Putoarea! Secătura! Criminalul! După ce că mai avea şi satanica putere să-i transforme pe oameni în viruşi lui îi ardea acum de scărpinat! Nu m-a simţit, Talpa Iadului, Jack Spintecătorul, Râmaru ce era! Ia nici a mia parte dintr-un milimetru de el am rămas nemişcat, am tras aer în piept, am stat pe gâlmă cu picioarele în sus într-o concentrare de tip yoghin preţ de a miliarda parte dintr-o secundă şi m-am răsucit în poziţia normală total refăcut. Încărcat de energii bioelectrice ca un peşte abisal. Mi-am pus degetele sintetice din palma dreaptă în palma stângă, am luat cu mâna dreaptă din palma stângă un deget şi am ochit scurt. Obiectul a trecut prin asasin cu cruzime sadică, l-a străpuns dintr-o parte în alta şi s-a pierdut în infinit. Kobold a tresărit puternic, a încercat să se ridice dar rafala mea de două degete i-a fost fatală. O mâzgă verzuie s-a scurs pe stânca de fum. A rămas inert, fleaşcă. M-am căţărat pe bolovan şi l-am împins până s-a prăbuşit în gol pe locul meu de atac. M-am cocoşat până l-am dus în spinare către zona curenţilor misterioşi de aer. De acolo până în craterul polonicului a fost o joacă. Iar când l-am văzut cum se scufunda în lac mi-a venit să leşşş…

 

 

19.

 

Gol-goluţ, năuc, în picioare, pe maldărul de haine, linţoliul, pantofii şi masca schimonosită de cauciuc natural. Puţin mai încolo alt maldăr, asemănător. Linda leşinase pe canapea. Îmbrăcată - cum o făcuse maică-sa - acum în toată splendoarea goliciunii ei de femeie. Lângă fotoliu am observat polonicul răsturnat într-o parte - piesă banală de bucătărie pe care întâmplarea o făcea să intre acum în istoria zbuciumată a umanităţii. M-am apropiat, de obiect cu interes - fără să fiu stăpânit de beţia triumfului - dornic mai întâi să mă conving dacă ciudatele aventuri prin care trecusem fuseseră sau nu adevărate. Am ridicat polonicul. Pe fundul său strălucea în lumină o picătură de apă. Ar fi fost o nerozie să-mi închipui că aş putea zări şi cadavrele celor dispăruţi. L-am pus binişor pe birou. Apoi m-am îmbrăcat repede, căutând nedumerit pistoalele, al meu şi celălalt, pe care mi-l făcuse cadou Olafsson. Dispăruseră! Treaba m-a pus pe gânduri.

Linda adormise buştean. Influenţa gazului toxic sau şocul provocat de urmările contaminării virale? Am aruncat pe ea pânza albă. Mi-am adus aminte de ceas… La naiba! Intrasem în miezul zilei! Era de-a dreptul bizar. Nici cel mai mic semnal telefonic - parcă zărisem vreo patru apărate în laborator, unul în secretariat şi altul… Deci toate legăturile cu exteriorul fuseseră blocate. Panica justificată de evadarea virusului? Dacă mai adăugam şi iminenta descoperire a paznicilor atacaţi la punctul de control… Situaţia se prezenta cât se poate de critic. Trebuia să acţionez rapid şi eficient. Chiar şi fără pistoale.

Primul obiectiv: sacul de plastic din laborator. Descoperisem în el sulfatul hidratat de calciu transformat în ipsos… Cu puţină apă am amestecat praful într-un vas. Din pasta moale am făcut un cocoloş cât mingea de ping-pong. M-am întors în secretariat şi l-am introdus cu băgare de seamă în polonic. Picătura de apă a fost absorbită. Am pus proba în batistă şi de-acolo în buzunar.

Linda dormea chircită pe canapea. Tare aş fi vrut să ştiu ce manevrase după inhalarea gazului toxic. Mai ales în timpul când eu bătusem învârtita pe loc… Spargerea fiolei să fi fost un simplu accident?

În sala secţiei de criogenie era foarte cald. Cineva deblocase sistemul de răcire!… Ipoteza defecţiunii tehnice părea imposibilă. Picături de apă se prelingeau pe zidurile placate cu faianţă albă. Prin urmare evenimentul avusese loc cel puţin cu două ore în urmă!

M-am repezit la containerele în care fuseseră plasaţi cei patru oameni. Vernon începuse să-şi revină. Mişca din vârful pantofilor. L-am lăsat, cu picioarele afară. Mercedes încă mai hoinărea pe banchize. Tava lui Kurt Adam Olafsson era goală!… „Frumos bătrâne!… Te-a dus de nas o şmecheră. Young şi Nick au plătit cu viaţa lor tot din cauza ei!” mi-a trecut fulgerător prin cap. Dar în clipa următoare mă şi lipisem de zid. Mi-am pipăit comoara din buzunar. „Fără asta, paşte murgule iarbă verde!” am reflectat, în timp ce alt gând mi s-a hlizit la ureche: „Tâmpitule! Mai bine rămâneai invizibil!”

Am luat-o de la capăt! „Deci Kurt a fost informat la timp. Tot el a pregătit toate accesoriile pentru Marea Scenă a Fantomelor. Cu ce scop?… Linda n-a intervenit când l-am făcut inofensiv şi l-am pus la congelat, dar l-a scos ulterior din tava ca să mi-l arunce în spinare… Uimitoare combinaţie! Linda s-a culcat frumuşel, lăsându-l pe Kurt să-mi bage mâna în buzunar şi pistolul în piept. De ce n-a făcut-o până acum? Individul…

Ia stai! Etapele decongelării sunt programate riguros. Dacă treaba nu i-a mers înseamnă că zace ascuns pe undeva cu falca înţepenită, prinsă încă printre sloiuri, cu degetele chircite pe pistol, cu picioarele degerate… Nemernicul! Joc dublu, triplu!… Numai că micuţul Kobold… Nu cumva de asta se scărpinase el pe burtă, satisfăcut? Nu, Kurt n-ar fi avut timp să-mi şterpelească pistoalele. Kobold!… Dumnezeule! Nimeni dintre noi n-a ştiut de uimitoarea lui evadare! Chiar şi cel mai genial plan a fost dat peste cap, s-a dus dracului! Auzi, bestia!? Să-i încurce pe toţi, să le înnoade iţele de nu le mai poate descurca nici Motănelul Galben!… Iar Kurt n-a mai avut încotro. S-a dus să-şi oblojească degerăturile şi să înfulece ceva cu pistoalele lângă el. Ca să nu-l atace virusul!… Să înfulece ceva… În bucătărie, deci. M-am repezit în laborator. N-am mai ţinut cont de legile profesionale care-mi recomandau să mă furişez pe lângă ziduri, să mă ascund după colţul mesei sau, în fine, să umblu nevăzut! Nu. Am luat-o la goană ca să ajung cât mai repede la bucătărie.

Dar n-am făcut nici măcar doi paşi dincolo de uşa laboratorului. Kurt Adam Olafsson mă aştepta cu pistoalele la vedere, în ambele mâini! Puşlamaua! De pe falca stângă apa îi picura ca de pe un ţurţure.

— Domnule, să lăsăm politeţurile! mi-a şi retezat-o, cu buzele azvârlite în sus, pe dreapta. Mă grăbesc! Mi-au degerat două degete de la picior şi trebuie să-mi fie amputate. Scoate cocoloşul! Îţi promit că te voi lăsa în plata Domnului. Eşti un bun poliţist!

— Se vede! am bombănit, pipăindu-mi cu mâna buzunarul. Să ştii că ăla, Kobold, s-a dus să-şi spele păcatele. I-a fost milă!

— Nu mă priveşte. Avem specialişti.

Am scos batista. Tocmai mă pregăteam s-o desfac.

— Kurt, aruncă pistoalele! Dacă nu, te ajut eu!

— Linda!…

Nu-şi trăsese pe ea decât veşmântul fantomei. La nici doi paşi în spatele lui. La capătul braţului întins am recunoscut un obiect cu ţeava scurtă.

— Ai înnebunit? cârâi Olafsson - tot pe dreapta.

Focul de pistol îi smulse lobul urechii. Kurt scăpă pistoalele din mâini, înjurând ca la uşa cortului.

— Amice!, mi se adresă Linda. Cocoloşul!

„Afurisita!” Am desfăcut batista încetişor. Explozia care a urmat a făcut în tavan o gaură frumuşică. Fum, praf, bucăţi de moloz, surpriză. Prin orificiu a zburat direct pe culoar un individ cu mască neagră pe faţă. Pistolul-mitralieră din mână a scuipat o rafală. Apoi o a doua.

— Nimeni nu mişcă!… Alo, domnişoară! Lasă pistoalele!… Bătrâne, îmi strigă el, rugăciunile noastre n-au ajuns până la tine… Am auzit că ai dat peste o comoară. În mânăstirea noastră o să fie la adăpost. Ce-ar fi să mi-o strecori în buzunar?

„Larry!… Şi tu, Brutus”?!… Am înfăşurat batista la loc. Am dat să pun un pas înainte, crezând că totul s-a sfârşit…

Altă explozie! Uşa de la intrare a pierit în neant. Din trenţele de fum şi pucioasă a apărut întâi o ţeavă lungă de bazuka. Ofiţerul de marină care urma avea prinşi pe şolduri doi ciorchini de grenade. Părea gata-gata să înghită oameni!

— Echipaj, alinierea! strigă Geo, comandantul submarinului, cu o voce schimbată, ameninţătoare.

— Ăla cu mers de copoi, ieşi pe punte!… Cu diamantul în dinţi… Măi, corcitură, nu mişca în front! De bal mascat îţi arde?

Am pus cocoloşul în palmă gândindu-mă să-l înghit ca pe o pastilă. Altfel nu mai scăpăm de toţi zevzecii ăştia. Mâna mi s-a oprit la jumătatea drumului spre…

Direct prin zidul sfârtecat de ultima explozie a pătruns pe coridor un aparat straniu, oval. A aterizat lin. O ţeavă scurtă, două rachete laterale, cu focoase colorate, lunguieţe. O minune, nu altceva! Din spatele blindajului vertical, scund, un cuartet feminin, cu voci admirabile şi într-o perfectă armonie, a început să cânte, pe neaşteptate, Marseilleza:

 

„Allons enfants de la Patrie

le jour de la Gloire est arrivé”…

 

Suficient!… Două faruri puternice s-au aprins la ţanc. Patru fetişcane splendide, în costume de cosmonauţi, au sărit într-o parte şi alta. Pistoalele care le atârnau de gât, întinse cu ţevile spre noi, ne-au convins că porniseră să culeagă ghiocei!

Gândul a prins să zbenguie în capul meu ca un drăcuşor. „Grupa de şoc a prea frumoasei Linda!…” Cocoloşul a dispărut în batistă, apoi în buzunar. Imaginea unui foc scăzut, eu într-o ţepuşă şi aproape rumenit, a trecut prin faţa ochilor mei ca o fantasmă. „Atât mi-a fost!” am mai apucat să judec.

— Domnule comandant, ţi-ai pierdut busola! luă acuta o cântăreaţă celestă. Cap compas 180 de grade! Altfel îţi avariem pupa!… Unde este genialul Poirot, Maigret, Marlowe, sau cum s-o fi numind? Vrem să-l invităm la chermeză!

Am făcut un salt înapoi, am trântit uşa şi am blocat-o. Racheta a trecut şuierând a pagubă prin zid, nu i-a plăcut laboratorul şi s-a dus să ia o gură de aer direct prin hublou. A explodat undeva pe insulă. Saltul acrobatic m-a propulsat pe acelaşi traseu. Am zburat prin orificiul rotund, m-am răsucit prin văzduh şi am aterizat în primul boschet. În urma mea canonada se dezlănţuise dementă. Rafale de pistol, explozii de grenade, bubuieli. Am tulit-o pe bulevard drept în sus, pe panta ce urca spre libertate. În timp ce alergam mi-am pipăit buzunarul. Of! Scumpa mea comoară era acolo, sferică, tare, îndopată, cu speranţe! Puteam să-mi văd liniştit de treburi, adică să dispar pe unde vedeam cu ochii… O explozie înfundată a cutremurat pământul. M-am oprit şi m-am întors. Blocul nu se mai zărea. O ciupercă de fum se desfăşura deasupra dezastrului.

 

 

20.

 

M-am întins pe iarbă, sub primul palmier întâlnit în cale. Abia mai respiram… Unde naiba dispăruseră toţi locuitorii de pe insulă? În subsoluri, cuprinşi de panică? Ce naiba, nu se mai obişnuiseră? În istoria noastră cea plină de războaie şi revoluţii, intervenţiile militare avuseseră loc la fiecare sfârşit de săptămână, ba la nord, ba la sud, când în est, când în vest… Şi să te mai sperii că a sărit în aer un bloc?

Dar mă înşelasem! Un tip pirpiriu cobora, totuşi panta. Pusese ochii pe mine. Altfel n-ar fi fost atât de prietenos încât să-mi facă semne cu mâna. Mătura de pe umăr, şapca de general, mai-mai că-mi aducea aminte de un blestemat care mă amestecase în aventura asta nedorită! Motănelul Galben! El era, nu mai exista nicio îndoială… Am sărit ca ars în picioare. În primul moment mi-a venit să mă caţăr în palmier! După aceea mi-am adus aminte cum mi-a salvat viaţa, de cec, de angajament. La urma, urmei, ieşisem în câştig din afacerea asta. Tot mai găseam prin buzunare vreo cinci dolari pentru ziua de mâine…

— Zeii poartă pe tine în rai! s-a înclinat bătrânul portar, cu acelaşi zâmbet cucernic, împăcat cu cerul pentru veşnicie, sprijinindu-se însă în coada măturii înfiptă în pământ.

— Am făcut pe dracu-n patru ca să nimeresc în infern!… Salut!

Ne-am strâns mâinile în tăcere. A continuat să mă privească, plin de curiozitate, ca pe cel mai autentic extraterestru.

— Eu nu adus floare de cireş pentru suflet al tău! Zeu Susanoo Mikato scumpit flori. Spus la el iau după chenzină… Tu merită livada cu cireşi înfloriţi… Trebuia aduc un pom!

— Ce flori? Aş goli acum o sticlă de vodcă.

— Nu bei aşa mult. Tu odihnă trebuie. Nervii tăi ţepoşi… Terminat cercetări? Ce spunem la Administraţie? Bani cheltuit.

— A fost vorba de un virus, Kobold. Îl am în cimitirul din buzunar. Va trebui să-l predau Forului Mondial de medicină. Va fi autentificat, inventariat, parafat şi ştampilat şi va intra în patrimoniul ştiinţific al planetei.

— Nu acord cu tine. Administraţia plătit la aventurii tăi. Administraţia păstrează la el. Dai, te rog, cimitirul!

M-am supus fără să crâcnesc. I-am dat cocoloşul cu batistă cu tot, satisfăcut. Altfel cine ştie în ce încurcături mai intram. Mai trebuia să-i a duc ceva la cunoştinţă.

— Să ştii că este mort!

— Nu griji face! Administraţia înviază la el dacă trebuie! Face altfel. În folosul omenirii!

S-a înclinat. Era numai zâmbet…

— Poftim! Bilete vapor, avion… Submarin dus la fund. Tu mâncat sau eu împrumut până acasă zece dolari?

— Mulţumesc! Mai am două caramele!

— Atunci… adio! Ţuchi-Yomi, zeu de la Luna, pace în sufletul tău înfloreşte, fericiri de la femei frumoase leagă la gât!… Tu aştepţi la mine. Afaceri bun punem la cale…

A încălecat pe mătură. A luat-o direct peste ocean. L-am invidiat. Ca iluzionist eu n-am reuşit să scot din mânecă nici măcar manşeta de la cămaşă.

 

 

21.

 

Bestia! Perfida!… Ticăloasa! Infama! S-a apucat încă de pe la ora unu noaptea să bată darabana la fereastră, să ţârâie, să mârâie, să clipocească pe balcon, de parcă ar fi anunţat o burniţă de toamnă târzie cu insomnii năuce… Uff!, coastele şi rotula… Va trebui să fac un tratament serios.. Unde mi-a fost capul? Am uitat să-mi deşurubez degetele sintetice, alea noi… La ora asta Enigma de Abanos - Doamna de la etajul doi - cine ştie pe unde se învârteşte în goană după alte plăceri ale vieţii. În orice caz prin saloanele de lux… Dar dacă greşesc? Dacă s-a plictisit de tipii ăia cu bani şi are grijă acum de un băiat sărac?… Nu chiar ca mine…

 

„Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi,

Vă ţineţi în potop de mână uzi…”

(Odysseas Elyttis)