Ce-ar fi să te duci până la Poştă, să vezi dacă avem ceva? Poate poştaşul a uitat să ne aducă vreo scrisoare de la Marius!” Astfel, am descoperit masa de lângă geamul Oficiului Poştal. Aici era mai cald, deşi multă lume se foia şi funcţionarele de la ghişeu ţipau la clienţi să închidă uşa, că le îngheaţă degetele pe pixuri. În prima zi, am întrebat dacă familia Hermeneanu are vreo scrisoare. Apoi am întrebat-o cât costă trimiterea unui plic simplu până în America. M-am aşezat la masa de lângă geamul îngheţat şi m-am prefăcut că studiez atent exemplarele de telegrame, mandate şi abonamente puse sub cristalul mesei. Şi n-am deranjat pe nimeni.

  Începusem să-mi petrec după-amiezile la Oficiul Poştal, la căldură, uitându-mă la oamenii care trimiteau scrisori, depuneau bani, ridicau recomandate, îşi făceau abonamente la radio, la ziare. Îi ajutam pe cei bătrâni să completeze formularele, îi îndrumam la ce ghişee să se aşeze. În câteva zile am învăţat toate operaţiunile poştale şi tarifele lor. Tusea îmi trecuse. Nu mai aveam febră. Cu un sfert de oră înaintea orei de re, plecam discret. Prezenţa mea a fost remarcat ă de diriginta poştei, o femeie căruntă, înfofolită într-o bundă din blană de iepure, care m-a întrebat ce făceam acolo? Probabil mă luase drept cerşetor. I-am răspuns, arătând cu privirea spre coada de la ghişeu, că aştept pe cineva. Şi nu mi-a spus nimic, chiar dacă în zilele următoare m-a văzut la masă, lângă geam. I-am descris mamei locul cald pe care-l descoperisem şi i-am propus să vină şi ea într-o dupăamiaz ă, să-şi dezmorţească oasele.

  Mai bine stau în casă. Mă vede lumea că aştept.” În Oficiul Poştal puteam să-mi citesc pe îndelete revistele şi chiar un ziar uitat de un poştaş distrat. Pe masă ţineam o curăţenie ireproşabilă. Din cerneala de acasă le-am umplut călimările şi am schimbat peniţele la toate cele patru tocuri vechi. Formularele completate greşit sau pătate le aruncam la coş.

  Aici m-a găsit domnul Remus, care intrase să-şi trimită al doilea memoriu către UDMR. Ca de obicei, m-a întrebat ce mai fac, ce mai scriu revistele, cum mă simt.

  Nici un semn, nu-i aşa?” s-a interesat misterios. L-am întrebat dacă a schimbat mobilierul în camera 21 a hotelului. A zâmbit trist şi a negat existenţa acestei camere. La rândul lui, m-a întrebat dacă am veşti de la Luiza. A fost rândul meu să-i zâmbesc. Şi tot dialogul nostru a fost un şir reciproc de întrebări şi răspunsuri evazive. După câteva zile, la masa mea, au apărut pe rând, domnul Remus şi Luiza. Sora mea purta un palton roz, din stofă groasă şi nişte cizme înalte, albe. N-am avut curajul s-o întreb unde locuieşte, ce face, cum de arată aşa bine. Părea o doamnă. Nu se măritase cu nici un impresar. Nu m-a întrebat ce mai e pe acasă.

  Am vorbit banalităţi. Cristina picase la Conservator, în sesiunea din toamnă, a doua sub bară. Recepţionerul-şef se forţa să fie vesel. Ne-a spus vreo două bancuri proaste, Luiza i-a amintit că nu ştie să înoate, apoi bătrânul ne-a invitat la o sticlă de vin, să mergem la hotel, că tot e ziua când îl inspectează. Dacă ne duceţi la camera 21, am pus o condiţie, dar Luiza n-a tresărit. Bătrânul a plecat primul, dezamăgit, avea treabă. Luiza mi-a dat nişte bani pentru reviste şi ţigări şi m-a întrebat: „

  Nici o scrisoare?” Avea un ten îngrijit, semn că n-o ducea rău. Mi-a promis că o să mai treacă pe aici. Nu i-am povestit mamei despre întâlnire. După două zile, domnul Remus mi-a propus o afacere pe care o uitasemân acel an: să fac curăţenie pe plajă. În prima clipă lam refuzat, dar bătrânul a scos din buzunar, probabil îi avea pregătiţi, o mie de lei. E bine? Trebuia să strâng de pe plajă în saci din plastic şi să greblez nisipul. Dar nisipul a îngheţat! Şi furtuna a curăţat plaja de hârtii! E decembrie!

  Crezi că Marius ar refuza o asemenea ofertă în America?” Şi-a scos mănuşile din piele şi mi le-a aruncat pe masă, o dată cu mia de lei.

  A doua zi am împrumutat grebla de la domnişoara Puşa.

  — Să nu-mi spui că te duci s-o ajuţi pe soră-ta? Apropo! Am auzit că Luiza joacă în filme porno. Câştigă bine. O să mă uit şi eu la televiziunea prin cablu după miezul nopţii s-o văd cum joacă. Doar aşa o să ajungă în America, să-şi exporte filmele, mi-a dat grebla şi a trântit uşa.

  Sub paltonul vechi, din liceu, mi-am pus trei pulovere. Când a văzut grebla, mama a înţeles ce vreau să fac şi s-a închis în bucătărie.

  Pe plajă, vântul risipise cele două barăci dărâmate la venirea americanilor.

  Era imposibil să adun gunoaiele. Vântul bătea din toate părţile.

  În dreptul hotelului am reuşit să răscolesc nisipul şi să adun nişte bucăţi de lemn putrezit. Aerul tare mă ameţise. M-am hotărât să dau cu grebla într-un mod original, eu să fiu „ boul” care trage la plug şi grebla să fie „ plugul” tras de mine. Aşa am străbătut, dus-întors, plaja de trei ori, dintr-un capăt în altul. Pe nisipul îngheţat, grebla nu lăsase urme şi nici nu agăţase ceva. La a patra tură am scăpat grebla. Îmi îngheţase mâna în mănuşa domnului Remus. Am aşteptat să se potolească o rafală de vânt, apoi m-am întors s-o ridic. Un dinte al greblei se agăţase într-un carton. Să renunţ, mi-am spus, să abandonez grebla pe plajă, să fug acasă, să mă bag în pat şi să dorm, să visez. Cartonul prins în nisipul îngheţat nu ceda. M-am aplecat şi am eliberat grebla. Cartonul era moale şi alb. Am suflat în palme şi am începu să sap. Bucata de carton era capacul unei cutii. Peste un sfert de oră intram în casă cu o cutie albă din carton gros şi moale, sigilată cu o bandă scotch. Nu avea nici o etichetă. Mama s-a speriat când am aşezat cutia pe masa din bucătărie:

  — Ne-a trimis Marius un pachet! Să-l ascundem să nu-l vadă taicătu, că iar am scandal!

  — Păi sigur, eu sunt bun numai pentru scandal, spuse tata trist din uşa bucătăriei.

  M-am grăbit să le explic cum şi unde o găsisem, pe plajă, îngropată în nisip. Mama nu m-a crezut, o ţinea pe-a ei, Marius!

  — Uite ce băiat gospodar, ne-a trimis un pachet din America. Domni şoara Puşa a intrat în bucătărie, motivând că a sunat la uşa noastră şi văzând că nu-i răspunde nimeni, s-a speriat, ăştia s-au mutat din bloc şi m-au lăsat singură! I-am povestit domnişoarei cum găsisem cutia pe plajă, îngropată în nisip.

  — Iată o dovadă că pe pământul nostru au trecut multe popoare migratoare.

  Mama i-a retezat-o scurt, se săturase de tâmpenii! şi a tăiat cu un cuţit banda de scotch. A deschis cutia şi ne-am adunat capetele deasupra ei. Un val de căldură am simţit ridicându-se din cutie, dezmorţindu-ne instantaneu feţele. Mai iute de mână, domnişoara Puşa a scos o mască de gaze soldăţească şi a râs:

  — V-am spus eu! Un migrator a dezertat şi a îngropat echipamentul militar în pământul nostru. Are tub şi filtru!

  Tata a mai scos încă trei măşti identice, toate echipate cu tuburi şi filtre. Mama a scos două sticle capsate, de un litru fiecare, şi le-a studiat:

  — Ce-o fi în ele? Ulei? Spirt? Oţet?

  — Cafea! – strigă domnişoara Puşa, arătându-ne victorioasă o pung ă roşie-argintie pe care scria clar „

  Caf´e Mokadel, poids 250g net”.

  Mama renunţă la cele două sticle şi se repezi la ultimul pachet din cutie. Era o pungă din staniol, rege şi grea. Tot cu cuţitul a tăiat-o şi a scos, unul după altul, un colac de cârnaţi groşi cât creionul meu.

  Mama îi mirosi prima, apoi ne întinse să-i mirosim şi noi. Miroseau a carne.

  — Nu mai trebuie să stau la cozi, facem şi economii. Avem mâncare, Ilie! O să-i gătesc cu mazăre. Să-i scot pe balcon, la ger!

  Şi domnişoara Puşa se îmbujorase, puse stăpânire pe punga de cafea. Cutia albă parcă se micşorase. Mama s-a grăbit s-o rupă s-o îndese în găleata de gunoi. Şi tata se înveselise, tot uitându-se ba la măştile de gaze, ba la sticlele capsate, fără etichetă. Mai curajoasă, domnişoara îşi trase cu îndemânare masca pe faţă, sub pretextul că nu respirase niciodată prin aşa ceva. Nu-şi montase tubul în filtru.

  Am râs. Ne povestea prin tub ce bine o să-i prindă cafeaua în orele petrecuteân ghereta violetă. Mama nu se lăsă, îşi puse masca pe figură, doar Marius le trimisese! şi la fel ca vecina noastră vorbea prin tub, aveam ce mânca, de mult n-am mai mâncat cârnaţi! Tata şi cu mine leam urmat exemplul. Sub mască era mai cald. Tata a spus că suntem nişte elefanţi şi domnişoara Puşa a râs sub tub, repetând, elefanţi, elefanţi, cafeaua e foarte aromată, aşa ceva n-am mai băut de când am fost în Canada! Mama s-a oprit din râs, dar nu şi-a scos masca:

  — Parcă sună cineva la uşă!

  Suna insistent. Mama a deschis uşa: „

  Moş Crăciun cu plete dalbe, a venit de prin nămeţi…” ar fi cântat Luiza. Era înalt, cu barba albă, cu gluga hainei purpurii trasă pe frunte, cu sacul trântit în pragul uşii noastre.

  Pofteşte!” ar fi strigat Luiza din camera ei şi Marius, atent ca de obicei, l-ar fi condus până-n faţa bradului. Moş Crăciun l-ar fi urmat pe Marius, iar noi l-am fi urmărit pe Moş Crăciun. Ascunsă după brad, Luiza l-ar fi întâmpinat cu un colind, apoi ar fi sărit în mijlocul camerei, bine ai venit Moş Crăciun! aşează-te pe scaun că eşti obosit, nu vrei un ceai?

  Mai bine dă-i o vodcă, nu vezi cum dârdâie?”, ar fi propus Marius.

  Eşti un prost!”, l-ar fi pus la punct Luiza, trăgând un scaun pentru Moş Crăciun.

  Aţi fost cuminţi, copii?”. Luiza ar fi răspuns prima, fără ezitare, în locul nostru: „

  Daaa!” Marius s-ar fi hlizit în spatele mamei: „

  E bun de actor!” Luiza a fost cuminte, a luat note mari, i-a ascultat pe părinţi, şterge praful în casă, spală vasele, îşi calcă singură uniforma, are nota zece la purtare, a învăţat multe cântece. Luiza ar fi cântat pentru Moş Crăciun şi mama ar fi plâns de bucurie. Uite ce ţi-a adus moşul: Portocale, banane şi o carte de muzică, are cântece frumoase pe care să le înveţi până anul viitor!

  Acum e rândul lui Marius! Spune, băiatule, ai fost cuminte? Marius a fost cuminte. În ce clasă eşti? A opta, Moşule! Ia să-i spui tu lu' Moşu o poezie frumoasă, că am înţeles că eşti tare la română! Marius ar fi făcut un pas înainte, solemn, cu privirea aţintită pe carpeta din perete, „

  Răpirea din Serai”, şi ar fi recitat pentru nota zece: „

  Poporul ce în fabrici munceşte cu avânt, ţăranii ce pe-ogoare lucrează-n înfrăţire, partidul ni-i drapelul a celor ce zidim, congresul înfrăţirii spre comunista lume, mai mândră România prin noi să făurim…” Moşul n-a rezistat până la capăt, mustăţile şi barba din vată au căzut, şi-a tras gluga de pe cap, a trântit pe podea haina purpurie, eşti un dobitoc, măi Marius! Şi tata ar fi intrat în bucătărie că i se făcuse foame.

  — Marius! a ţipat mama. Bine-ai venit, băiatul meu!

  — Dumnezeule mare! a strigat domnişoara Puşa în genunchi. Sărut mâna, Măria ta! Te-ai ridicat din morminte ca să ne izbăveşti.

  — Ce faci, măi Dugane? Cu ce treburi pe la noi? şi-a scos tata masca de gaze.

  Dan Dugan purta o căciulă din blană de iepure şi un palton lung şi larg, din lână. Era cel mai scump palton pe care-l văzusem vreodată.

  Dan Dugan ne-a zâmbit stânjenit din uşă:

  — Ce să fac, ne-a Ilie! Eram prin zonă şi am văzut lumină. Am urcat să-ţi urez la mulţi ani şi sărbători fericite, dar văd că eşti pregătit pentru războiul chimic.

  Mama aruncă masca de pe faţă. Oânghionti pe vecină să se ridice, gata cu joaca! Dan Dugan a insistat:

  — Să trăieşti şi la mulţi ani, nea Ilie!

  — E ajunul Crăciunului! şi-a amintit mama.

  Dan Dugan a râs. Credea că ne batem joc de el. Era Ajunul Crăciunului. Tata i-a spus să intre şi a strâns măştile de gaze, arunc îndu-le în şifonierul din sufragerie. Domnişoara Puşa a mai zăbovit în hol, fără să-l scape din ochi pe musafir, până ce mama i-a deschis uşa. Vecina noastră a înţeles greu, dar a plecat cu punga de cafea. Dan Dugan a intrat încălţat în sufragerie. Avea pantofi de lac şi ciorapi albi. Ne-am aşezat toţi trei la masă. Din bucătărie se auzeau hohote înfundate, dar tata n-a deschis televizorul să le acopere. Dugan nu şi-a scos căciula – nici fularul alb. A verificat discret aerul, scoţând aburi pe nas. Ne-a servit cu o ţigară fină. După ce a tras primul fum, s-a oprit cu privirea pe tavan. Ochii îi străluceau. Poate se intimidase de primirea noastră. A dat din cap, cu ţigara arzând în colţul buzelor.

  Pata era neagră. Tata nu şi-a aprins ţigara, o frământa între degete, scuturându-i tutunul pe faţa de masă. Eu mi-am aprins-o de la bricheta aurită a lui Dugan.

  Când mama a intrat cu cele două sticle şi cu trei pahare pe o tavă, Dugan şi-a lăsat ochii de pe tavan, tresărind ca un elev prins cu fiţuica în mână. Mama s-a scuzat că nu e pregătită, că ne-aţi luat prin surprindere, a mai bolborosit câteva cuvinte, permiţându-i musafirului să repete: dar nu trebuia să vă deranjaţi, doamnă! Avem un vin foarte bun, Marius ni l-a trimis, s-a lăudat mama. Tata şi-a aprins ţigara scuturată şi a turnat în pahare. Mama s-a retras. Dan Dugan s-a întors la pata din tavan.

  — Noroc şi la mulţi ani! a întins tata paharul.

  Am ciocnit. Dan Dugan l-a băut dintr-o înghiţitură. Eu am sorbit puţin. Am îndepărtat paharul şi am tras adânc din ţigară.

  — Şi Marius ce mai face? se interesă musafirul. Am auzit că a ajuns mare acolo.

  — Bine, i-au dat casă, câştigă bine, la vară se însoară, strânse tata paharul în palmă şi cu cealaltă mână apucă sticla şi-i turnă lui DuganI-auzi! S-a aranjat băiatul! E muncitor, îţi seamănă, nea Ilie! Omul muncitor sfinţeşte locul, că aici sau în Patagonia, tot ăla este!

  — Dar nu-i în Patagonia, e în America!

  Şi cu cine se însoară?

  — A găsit o fată pe acolo. Nu ştiu cum arată, că nu mi-a trimis poza. Zice că-i fată bună, ingineră ca el, de la serviciu.

  — Păi cum să nu! Dacă-i ingineră ca şi el, e bună. Numai să nu fie negreasă, să aveţi nepoţi mulatri, că-i păcat de neam. Şi nu te cheamă la nuntă?

  — Ba m-a chemat, dar nu mă duc, că-i prea departe. E mult de mers.

  — Ai avioane, nea Ilie! Eu dacă aş avea timp m-aş plimbam prin toată lumea.

  Tata a golit paharul. Am încercat să beau, crezând că nasul mi-a jucat o festă, dar vinul puţea a urină. Am stins chiştocul în scrumieră.

  — Adevărat, politica îţi mănâncă timpul! Conferinţe, discursuri, mese rotunde – cum le ziceţi voi – toate mănâncă timpul. Şi grevele mănâncă timpul.

  — Nea Ilie, greva nu s-a ţinut dintr-o multitudine de motive, ai să vezi că şi matale eşti responsabil de eşecul grevei.

  — De ce? a râs tata. Cum să le vorbesc oamenilor când nu s-a anunţat declanşarea grevei? Nu sunt chiar aşa de tâmpit cum credeţi voi!

  — N-o lua aşa, nea Ilie! a râs şi Dan Dugan. Eu ţi-am spus că nu eşti racordat la realităţi. Nu vreau să spun că matale eşti principalul responsabil în problema în cauză, dar trebuie să ne strângem rândurile, să ne clarificăm strategia…

  — Bucureştiul v-a lăsat baltă.

  — Nu! Dimpotrivă! Sunt tovarăşi de la Bucureşti care vor să te cunoască. Au auzit de matale. Directivele de la Centru sunt clare: avem nevoie de oameni cu experienţă. Nu ţi-ar conveni să câştigi nişte bani? Politica, nea Ilie!

  — Prostii. Nu aveţi nevoie de nimeni. Vă ştiu eu. Aveţi nevoie de paravane să vă faceţi în linişte afacerile.

  — Dacă va fi cazul, vom face o revoluţie, a noastră, a celor ce muncim. Suntem puternici.

  — Şi după aia o să le trageţi un şut în cur la toţi! a râs tata şi a băut paharul până la fund. Dugane, ce-ţi trebuie ţie greve şi revoluţii?

  Bani ai, patron eşti, tânăr eşti, de ce nu te însori, cât n-au început să-ţi cadă dinţii din gură? Să-ţi găseşti o fată bună, să-ţi faci o casă ca un soare. Umbli cu toate jigodiile. Nu te-ai plictisit? Chiar aşa, nu ţi-a căzut una la suflet, să te laşi de politică?

  Dugan a lăsat privirea la petele de vin de pe faţa de masă. Acăutat o ţigară în pachet. Nu ne-a servit, mai avea puţine. Şi-a aprinso nervos. Începusem a doua sticlă de vin.

  — Nea Ilie, eu am pus ochii pe o fată, dar nu cred c-o să mă vrea taică-su.

  Tata s-a întors brusc şi a dat drumul la televizor. Moş Crăciun, în studioul televiziunii, adusese daruri unor copii handicapaţi, strânşi lângă un brad uriaş. Tata i-a tăiat sonorul şi a umplut paharele.

  — Am dezbătut cazul matale în mai multe şedinţe. Tovarăşii au înţeles şi sunt îngrijoraţi. Şi Bucureştiul ştie, dar cei de acolo au hotărât că nu te putem ajuta, încă.

  — Nici nu speram…

  — Am spus, încă! Problema principală care i-a împiedicat să ia o hotărâre pozitivă a fost activitatea susţinută pe care fiica matale o desfăşoară la construirea Consulatului american din oraşul nostru.

  Este o activitate cu care noi nu suntem de acord. Că Marius a plecat, tovarăşii au înţeles, ca să vezi că ne-am debarasat de vechile mentalit ăţi, dar în cazul Luizei, activitatea ei nu se justifică. Dacă o convingi să renunţe, la următoarea plenară vom reveni asupra chestiunii şi vom analiza.

  — Îmi dai zece milioane de lei şi Luiza te ia de bărbat.

  — Enorm, nea Ilie! Enorm, a răspuns Dugan expert.

  — Fata mea nu e sudoriţă, s-o înghesui la dublu fund, în schimbul trei. Şi dacă fi-miu ne face chemare, tu eşti soţul Luizei. Şi-o să rămâi soţul Luizei! Ascultă ce-ţi spun, zece milioane…

  — Nu-mi dai garanţii, nea Ilie! Dacă nu vă face chemare? Dacă vom fi prea mulţi şi americanii nu ne dau vizele? Mulţi tovarăşi de pe vremuri sunt trecuţi în computerul lor. Dacă sunt printre cei care n-au voie să intre? Voi plecaţi şi eu rămân cu buza umflată.

  — Dă-l în mă-sa de computer, că nu te-a înregistrat tocmai pe tine, un prăpădit de secretar de partid care ai fost în Şantierul Naval. Tu eşti prost?

  — Nu sunt prost! Dar nu am garanţii.

  — La ce-ţi trebuie garanţii, când ai nevastă în pat? Ai cuvântul meu, poftim! A turnat vinul de pe fundul sticlei şi a ridicat paharul.

  — Nea Ilie, s-a grăbit Dugan să-l ridice. Nea Ilie! Eu credân cuvântul matale, dar nu pot să mă joc cu viaţa mea acolo. O iau de la capăt, o să muncesc! Dacă Marius al tău ne cheamă, înseamnă c-o să ne ajute, nu? N-o să ne lase pe drumuri, şomeri!

  — Asta e treaba voastră! Ţ i-e frică, Dugane?

  — Nu ştiu! Aşa… E o altă lume şi-or să mă întrebe, tu ce-ai făcut în România de-ai venit la noi? Şi eu ce-o să le răspund?

  — O să le spui c-ai frecat ridichea şi ţi-au curs banii. Asta o să le placă.

  — Hă, hă, ai dreptate, nea Ilie! Dă-i în mă-sa cu partidul lor cu tot!

  Dacă aici am făcut bani, acolo de ce să nu reuşesc? Să ştiu că spăl vasele, dar le fut muma în cur la toţi comuniştii! Dacă înţeleg bine, matale nu vrei să pleci.

  — Nu plec, a răspuns tata sec, ridicând privirea în tavan. Dar trebuie să rămân aici, curat. Sunt persoane care-mi cunosc trecutul. Au hârtii vechi, semnate de mine. Nu ştiu de unde le-au procurat.

  — Te şantajează? a sărit Dugan.

  — Încă nu, dar dacă pleci o să-mi fie greu. Şi dacă le publică în ziare, nu ştiu dacă mai vedeţi vizele. E de ajuns ca într-un ziar să apară angajamentul meu…

  — Hai să negociem. Cât vrea pe toate turnătoriile?

  — Asta-i, că nu vrea!

  — Înţeleg! E delicată treaba, nea Ilie! Te costă, să ştii, oricine ar fi persoana. Sper să nu fie o persoană publică.

  — Nu!

  Dan Dugan mă fixă cu o privire de fier, apoi se întoarse la tata:

  — Persoana care te deranjează e aranjată, dacă mi-o dai pe Luiza.

  Şi-ţi dau şi cinci milioane de lei.

  — Şase milioane.

  — Bun, îţi dau şase. Mă cauţi după sărbători să vedem chestia cealaltă. Dar vreau fata! Să ne cunoaştem caracterele. Am auzit că e dracu' gol! Mie din astea îmi plac, nea Ilie! Mă angajez să plătesc eu nunta, dar matale plăteşti cheltuielile pentru viză, când or fi să fie!

  Adevărul este că eu o iubesc pe Luiza, e fată deşteaptă şi îţi seamănă.

  Să trăieşti, tată socrule!

  Şi-au strâns mâinile peste masă apoi, în lipsă de băutură, au început să vorbească despre şantier, despre navele pe care tata lea construit, despre cum era pe vremuri. Au vorbit aşa încă două ore.

  Şi-au amintit tot felul de prostii. Cum a fost ziaristul ăla, care venise la ei, la echipă, să scrie de la fapta locului, despre munca navaliştilor, să tot fie vreo cincisprezece ani. Era un slăbănog cu ochelari, un clămpău, îi trăgeai un scuipat şi cădea pe dană, şi-a amintit Dugan, care pe vremea aceea terminase liceul la seral. Auzi, vrea chioru' să scrie despre muncă, a râs tata. Ce să-i spună despre muncă? Nu vedea şi singur?

  Şi ce dacă-i venise la recomandarea tovarăşului prim? Să vină domn' ziarist după program. Şi după program clămpăul l-a aşteptat la poarta şantierului, au mers la o terasă şi nici bine nu s-au aşezat că prăpăditul i-a spus: „

  Uite, tovarăşe Hermeneanu, care-i situaţie. Vezi mâna asta?

  Cu ea scriu ce vorbeşti dumneata. Dar vezi mâna asta? Şi i-o arătase pe stânga. În asta trebuie să ţin un pahar…” Auzi! Tu-l în cur pe mă-sa! Să ţină paharul! Hă! Tata s-a ridicat şi l-a lăsat cu ochii-n soare.

  Ar fi trebuit să-i tragi o labă, nea Ilie, a regretat şi Dugan. Peste o săptămână, şi-a citit numele în ziar. Hă! Toţi l-au felicitat pentru declaraţiile date ziaristului. Ştii să vorbeşti, tovarăşe Hermeneanu!

  Dan Dugan a plecat mai târziu. Ne-a urat la mulţi ani, sărbători fericite şi sănătate. Mama a strâns paharele şi i-a spus tatii că Dan Dugan este un băiat frumos, dar e tomnatic. A doua zi, mama avea un ochi vânăt. Pentru că spusese că vinul îl aveam de la Marius sau pentru că vinul mirosea a urină…

  — Cred că am făcut o greşeală, deveni serios domnul Remus, uit îndu-se la sticla care se rostogolise până la revistele mele. Mai bine o lăsam în gheaţă şi peste două săptămâni o lua curentul şi o ducea aşa caldă în larg. A fost aruncată de o mână fără noroc.

  Amâncercat să-i scot dopul cu dinţii. Era bine înfipt. Am aşezat-o pe masa Oficiului Poştal. Nu se mai răsturnă.

  — Extraordinar, sări bătrânul. La tine stă. Şi-a pierdut puterea!

  Înşfăcă sticla şi o aşeză în alt loc, pe masă. Stătea nemişcată, ca orice sticlă.

  — Dar ai fost martor! Poţi să depui mărturie! Pe amândoi ne vor crede!

  Strigătele bătrânului cutremurară liniştea Oficiului. Oamenii de la ghişee ne priveau nedumeriţi. Mi-am luat revistele şi m-am ridicat.

  Bătrânul întinse mâna să mă oprească:

  — De ce nu recunoşti că sticla aceasta a fost vrăjită? Am să scriu la NASA. Te iau martor!

  Dar mâna lui lovi sticla care se rostogoli până la marginea mesei şi căzu. Se sparse în cioburi mici, împrăştiate în tot Oficiul Poştal.

  Oamenii s-au speriat:

  — Ce-ai, nene? Ieşi afară dacă te-ai îmbătat! Alt loc nu v-aţi găsit de băut?

  N-am fost atent la celelalte apostrofări. În Oficiul Poştal se răspândi parfumul care stăpânise cândva camera Luizei. Domnul Remus a adunat cioburile într-un coş de gunoi.

  Ieri am cumpărat cârnaţi. Două ore am stat la coadă, până i-a adus, până i-a descărcat, lumea era nervoasă, dar eu am stat tăcută la rând şi m-am rugat să apuc. Pe drum mă gândeam ce bine ar fi să vii acasă.

  Aş avea ce să-ţi pun pe masă. Cârnaţii i-aş fi făcut cu mazăre, cum îţi plăceau ţie. Dar nu am primit nici un semn de la tine. Nici măcar nu te-am visat. Taică-tu te-a visat de două ori. Eu nu te-am visat de când ai plecat şi mă doare, că Dumnezeu ăsta parcă nu mai ţine cu noi. Trec mereu pe la poştă, dar poştăriţa dă din cap, n-aveţi nimica doamnă, îmi zice. Dacă ne-ai scrie, să ne spui unde eşti, ce faci, când te întorci, aş sta cu sufletul împăcat. Lumea ne bârfeşte. Crezi că numi crapă obrazul de ruşine când mă întreabă domnişoara Puşa dacă ne-ai mai scris? Eu nu vreau să-ţi reproşez, că destul ţi-a reproşat el şi mi-a reproşat şi mie o viaţă-ntreagă, că m-a luat fără zestre, că nam avut serviciu, că uite cum v-am crescut! Să fi scris, dragă Marius, cum ţi-o fi, ar fi fost mai bine. Că eşti la Bucureşti, la Oradea sau în America, pentru mine tot aia e, tot departe de mine eşti. Dar să ştiu de tine, dacă-ţi trebuie ceva, cum mănânci, cum te îmbraci, unde dormi. Trebuie să mă crezi, că uite, îţi scriu aşa fără să ştiu unde să trimit scrisoarea, o păstrez în sertar, când ai să te întorci, să o citeşti, o să vezi cât am suferit de pe urma ta.

  Sunt zile, duminica de exemplu, când stau şi mă uit ca proasta pe geam şi mă întreb pe unde umbli, şi el mă vede că sufăr şi dacă are chef de ceartă râde de mine, sigur, îl aştepţi pe fie-tu şi lui puţin îi pasă, sau dacă e bine dispus zice că nu-i frumos din partea ta să nu scrii măcar un rând, că tot ce-a fost nu s-a întâmplat din vina noastră.

  Aşa a fost să fie! Crezi că el nu suferă că fiu-su l-a bătut şi a fugit?

  Suferă, că şi el e om. Poate e un blestem să ne lovim unul pe altul toată viaţa, mai ales când viaţa noastră e aşa cum e. Cu timpurile astea nu ne mai ajung banii. Ieri, după ce am pus cârnaţii pe balcon, am fiert vreo trei cartofi şi i-am mâncat, ce să fac, mi-era foame. Şi m-a bufnit plânsul. Unde am ajuns! Mai rămâne să ies în stradă, să cerşesc. Crezi că nu m-ar trimite? Mi-a reproşat de câteva ori de ce nu l-am părăsit. Dar unde să mă duc? În ziua de azi, dacă nu ai pe cineva care să te ajute, nu faci nimic. Eu n-am avut pe nimeni şi a trebuit să îndur pâinea pe care el o aducea acasă, bună, amară, cum era, numai să vă cresc pe voi, să ajungeţi oameni. Ce să fac? Am stat cu el, ca să vă cresc pe voi. Poate ai să ajungi şi tu să ai copii de crescut şi-ai să-ţi aminteşti de vorbele mele.

  Cel mai tare pentru tine s-a bucurat Luiza. Şi cu ea avem necazuri.

  Şi toate necazurile numai mie mi se reproşează. A plecat şi ea deacas ă. A renunţat la facultate, pentru că tu nu ştii, dar reuşise la Drept după ce ai fugit tu. A bătut-o el rău de tot. Nu ştiu nici de ea pe unde doarme, ce mănâncă, ce face, mă bârfeşte lumea, nu mai pot.

  Soră-ta ne bate la cap să plecăm în America, în cazul în care tu te stabileşti şi să ne faci chemare. A dat Dumnezeu şi ne-a făcut o vizită, într-o zi, nu ne-a spus ce şi cum, unde doarme, ce mănâncă, dar ne-a avertizat că dacă primim chemare de la tine, să vindem totul şi să plecăm. Cum să plecăm? Să zicem că s-ar întâmpla ce-ar vrea ea, dar ce să căutăm noi acolo? Nu ştim limba, nu ştim obiceiurile, o viaţăntreag ă am trăit aici. Şi ce crede ea, că acolo, la tine, o s-o ducem mai bine ca aici? Mai vedem la televizor, mai auzim lumea vorbind la coadă, nici acolo nu-i uşor, mai ales la vârsta noastră. Dar eu ştiu cine-i bagă asemenea prostii în cap. Dar ce să fac? Tac şi plâng. Aşa am fost blestemată, să n-am linişte cu nici un copil. Soră-ta trăieşte cu Remus. Asta e viaţa. Îţi dai seama, Marius? Şi taică-tu ştie. I-a văzut împreună pe stradă. Şi când îl apucă toanele, vine în bucătărie şi-mi zice tot felul de prostii la adresa lor. De s-ar lua, să aibă acte, să nu-i mai vorbească lumea. Câteodată, mă liniştesc, ce dacă e diferenţă mare de ani? Important e că se înţeleg. La mine n-a fost diferenţă şi uite ce-a ieşit. Eu te rog mult, dragul meu băiat, dacă va fi, să le faci numai lor chemare, să ne laşi pe noi aici. Mi-e de-ajuns să-mi scrii, să te ştiu unde eşti, bine sănătos. Gândeşte-te că în viaţă nu e totul să ai bani sau un confort frumos, e bine să ai alături un om care să-l iubeşti şi care să te iubească. Noi nu ne-am iubit, poate şi eu sunt vinovată. Tu mă acuzi că i-am spus lui, atunci, de chiuretajul fetei, de intenţia voastră de a scăpa. Dar cui să-i fi spus? Nu e tatăl tău?

  Şi aveaţi nevoie de bani pentru chiuretaj. Eu nu aveam de unde să vă dau. Am crezut că va înţelege. De unde să ştiu că se va duce să vă divulge? Cred că ai aflat de Cristina că a scăpat. Şi părinţii ei au ştiut, dar n-au venit la noi să ne reproşeze, să ne facă de râs. Şi lor le-a fost greu. Cristina nu s-a măritat. Poate din cauza ta. A mai trecut o singură dată pe la noi. Când i-am deschis, mi s-au înmuiat picioarele.

  E tot frumoasă. Am ţinut-o în bucătărie, la un ceai. A picat încă o dată la Conservator. Eu am căutat s-o încurajez. Mă mir că la banii pe care-i au părinţii, n-a reuşit la facultate. Eu sunt mândră că tu ai reuşit fără bani şi ai învăţat fără ajutor. Nu ştiu cum şi cine te-a ajutat să ajungi acolo. Din ilustrată amânţeles că ai o bursă. Cristina ştie că eşti plecat. M-am plâns că nu ne scrii şi ea a început să plângă, sărăcuţa, nu ştiu dacă a plâns din cauza ta sau a examenului, dar mi s-a făcut aşa milă de ea, că nu mai puteam. I-am dat un pahar cu apă şi un extraveral, că iau şi eu câte unul, când m-apucă durerile de cap.

  Ce să-i faci, e greu să te ţină părinţii acasă. Parcă noi nu suntem în aceeaşi situaţie? Fratele tău se plimbă, citeşte reviste de-ale lui, scrie nu ştiu ce într-un caiet, doarme mult, transpiră repede şi tace, posac.

  Ah, Doamne! Dacă aş avea bani, mulţi bani, să-l duc la un medic bun. Să-i dea medicamente şi să-l trimită la o staţiune, la aer curat!

  Taică-tu mereu bodogăneşte că de ce nu se angajează undeva unde e mai uşor, să se facă taxator de bilete sau vânzător de ziare? Că tot îi plac ziarele! Ar mai ieşi un ban. Blestemată să fie ziua aia când s-a scăldat în nisip! Nu vreau să zic un păcat, dar mai bine rămânea în groapa de scăldat, sufocat, decât să mai trăiască aşa, chinuindu-se.

  Dar să revin, Cristina n-a stat mult. A spus că trecuse să mă vadă şi că o să mai treacă. N-a vrut să vorbim despre tine, din câte am observat. Fata asta nu te-a uitat. Eu nu ştiu prea bine ce-a fost între voi. Nu putea să păstreze copilul? Sunt atâtea perechi care se căsătoresc după ce au un copil. Vă făceaţi gospodăria voastră, eraţi oameni. Dacă era să pleci în America, plecaţi cu toţii. După ce i-am dat extraveralul, a plecat şi n-a mai trecut pe la noi. Sunt fete destule pe lumea asta. Dar să ştii, Marius, n-a fost corect din partea ta. Pe Luiza amânţeles-o. Şi eu am fostân locul ei. Am mâncat destulă bătaie.

  Ea a avut puterea să plece. Dar tu, băiat, orice s-ar fi întâmplat nu trebuia să pleci de la noi. Pentru o femeie, că sunt eu, că e Luiza sau Cristina, e greu să fie singură. Dar aşa sunteţi voi, bărbaţii, vă puneţi palma în fund şi plecaţi. Noi trebuie să le tragem pe toate. E bine să înveţi, dar eu zic să nu rămâi. Ori acolo, ori aici, important este să fii fericit. Nu vreau să te influenţez, dar să nu uiţi că ai o mamă, care nu ţi-a vrut niciodată răul şi la care ai să găseşti întotdeauna un sfat.

  În ziua în care a început returul campionatului naţional de fotbal, cu o oră înaintea transmisiunii directe de pe stadionul din Ploieşti, a sunat la uşa noastră Luiza şi mama i-a deschis. A intrat direct în sufragerie, spunând un „ săru'mâna” hotărât şi s-a aşezat lângă tata, care moţăia în faţa televizorului, în aşteptarea meciului. Tata şi-a tras picioarele întinse până atunci pe scaun. Luiza şi-a aprins o ţigară fină şi a cerut o scrumieră. Se vedea că avea bani. Nu se îmbrăcase special pentru această vizită, dar aşa cum remarcase mama după plecarea ei, avea cizme din piele adevărată, o fustă din stofă care costă cât pensia lui taică-tu şi o geacă… Luiza s-a descurcat!

  Clădirea Consulatului american era aproape gata. Domnişoara Puşa ne anunţase că se lucra intens la finisarea interioară şi, concomitent, sunt aduse, în camioane închise, mobilierul, instalaţiile sanitare şi aparatura, toate ambalate în cutii uriaşe, albe, depozitate cu grijă în curtea din spatele clădirii. Luiza nu mai muncea, probabil contractul îi expirase. Lucrările începuseră înainte de Crăciun, prin demolarea a patru case vechi de pe strada Cristinei. Operaţiunile au durat o noapte, fără zgomote, încât vecinii s-au trezit cu un loc viran pe care se odihneau două buldozere galbene şi alte utilaje ciudate, manevrate de cinci-şase hăndrălăi în salopete albastre, cu nişte caschete albe pe cap. Oamenii nu sufereau de frig. Printre ei, ne-a avertizat la timpul potrivit domnişoara Puşa, se afla şi Luiza, în acelaşi echipament. Muncitorii nu prea vorbeau între ei, se foiau printre movilele de moloz, nici nu te bagă în seamă dacă le ceri un foc la ţigară, se revoltase vecina noastră. Nici Luiza nu răspundea celor care o provocau sub diferite pretexte. După ce au curăţat locul, hăndrălăii l-au înconjurat cu un gard înalt din sârmă ghimpată, fapt care i-a indignat şi mai tare pe locuitorii oraşului nostru. Nici primarul nu era lămurit ce se întâmplă, deşi venise la faţa locului, încercase să afle de la muncitori, telefonase la Bucureşti. În săptămâna premergătoare Revelionului, au apărut şi două excavatoare galbene, moderne, mai mulţi muncitori în salopete albastre, o betonieră şi materialele de construcţie. Noile utilaje fuseser ă aduse, la fel, fără zgomot, în timpul nopţii. În oraş, ca de obicei, zvonurile circulau haotic: că cei din Bucureşti vor construi un bloc cu douăzeci de etaje, că se va ridica o centrală telefonică sau că se va deschide cel mai mare magazin alimentar… Cei treizeci-patruzeci de gură-cască prezenţi zilnic la lucrări au observat uimiţi că muncitorii lucrau necontenit zece ore, cu pauză de masă la jumătatea programului.

  După atâtea ore, o dubă galbenă oprea în faţa porţii din sârmă ghimpată şi-i îmbarca pe aceşti oameni foarte harnici. Luiza era printre ei. Într-o dimineaţă, ne-a informat vecina noastră, hăndrălăii au descoperit că lipsea un excavator galben. În gardul din sârmă ghimpat ă n-au găsit vreo spărtură. Nici poarta şantierului nu fusese forţată.

  A doua zi, în şantier lucra un excavator identic cu cel furat, dar portocaliu.

  Curioşii s-au înmulţit şi indignarea lor a crescut. Prin sârma ghimpată trecea, zi şi noapte, curent electric de înaltă tensiune, iar în poarta şantierului a fost postat un maimuţoi – îl numise domnişoara Puşa – un maimuţoi cu lutul în fund – o completase Grigore Postolache, gelos pe tipul în haine militare, cu o caschetă colonială înfiptă pe cap, în bocanci grei, ce-i ajungeau până la genunchi. Maimuţoiul nu dârdâia, stătea nemişcat ca o statuie, privea înainte, nu răspundea la întrebări, la atingeri, la înjurăturile oamenilor noştri, scoşi din sărite de muţenia omului. E neamţ, a zis domnişoara Puşa.

  Cum să fie neamţ!”, a contrazis-o sergentul-major. Cine-a mai văzut neamţ de culoare neagră? Orice copil ştie că nemţii sunt blonzi. Individul este american, sergent în armata americană, a stabilit Grigore Postolache şi a fost crezut de oamenii noştri. Aşadar, şantierul nu putea fi decât o lucrare finanţată şi executată de americani. Dar ce anume construiesc?

  Ziarele din oraşul nostru n-au dezlegat misterul, dimpotrivă, au lansat tot felul de tâmpenii. Deşi se lucra într-un ritm nemaivăzut de noi, din şantier nu se ridica nici un fir de praf. Maimuţoiul stătea zi şi noapte în post, mânca de trei ori pe zi, pe undeva prin şantier. Oricât s-au chinuit să-l întrebe ceva în engleză oamenii noştri n-au primit nici un răspuns. Era mut ca o lebădă neagră. Şi lucrul ăsta i-a scos din sărite. S-a lansat zvonul că se va forma o trupă de zece gealaţi care-l vor ataca pe sergentul american de culoare, să-i tragă un toc de bătaie, să-l înveţe româneşte, în ciuda pistolului de cowboy, prins de centură, la vedere. Dar a intrat pe fir Grigore Postolache şi ideea a fost abandonată.

  Într-o duminică, domnişoara Puşa a fost martoră la un eveniment senzaţional. Instalându-se în preajma sergentului american şi strâmbându-se spre el provocator, a fost surprinsă de apariţia Cristinei, în paltonul ei alb, din blană de vulpe veritabilă. Fără să se oprească în faţa militarului, Cristina l-a salutat într-o engleză impecabil ă şi „ maimuţoiul cu lutul în fund” i-a răspuns curat: bună dimineaţa, tot în engleză.

  Şi i-a zâmbit!”, a ţipat vecina unei adunări de aproape o sută de oameni.

  Opinia publică a fost liniştită de arhitectul din Bucureşti. Piticul bărbos a intrat în şantier, maimuţoiul deschizându-i politicos poarta.

  A stat acolo vreo trei ore, plimbându-se singur de colo până colo, sub privirile revoltate ale celor din afară. Muncitorii în salopete albastre nu i-au dat nici o atenţie. Piticul şi-a notat ceva într-un carneţel şi a ieşit, salutat cu aceeaşi politeţe de către maimuţoi. Oamenii au năvălit pe arhitect, bombardându-l cu întrebări. A fost nevoie de intervenţia a două plutoane de Poliţie, în frunte cu sergentul-major Grigore Postolache, pentru a-l elibera pe prizonier. Tot cu ajutorul poliţiştilor, arhitectul a ţinut o conferinţă de presă la sediul Primăriei, unde a răspuns cu vocea sa piţigăiată la întrebarea izbucnită din sute de piepturi: pe respectivul loc se înalţă clădirea Consulatului american! Va avea două etaje. Prin convenţii internaţionale, a adăugat bucureşteanul, spaţiul ocupat de clădire este considerat teritoriu american. După acest răspuns care a liniştit definitiv oraşul, piticul bărbos a plecat fără protecţia celor două plutoane de poliţişti, deşi domnişoara Puşa a susţinut a doua zi că l-a văzut cu ochii ei pe arhitect dând târcoale blocului nostru şi notându-şi cu febrilitate ceva în carneţel. Din acea zi, nici un gură-cască n-a mai staţionatân apropierea şantierului. Clădirea Consulatului a crescut până la etajul doi, cum precizase piticul. În locul gardului de sârmă ghimpată a fost construit un zid înalt de doi metri şi jumătate. Şi poarta a fost înlocuită cu una din fier forjat, alb-argintiu. S-au turnat trotuarele şi în faţa porţii a fost montată o cuşcă violetă, mai înaltă decât cea a domnişoarei Puşa, în care s-a instalat, în poziţie de drepţi, sergentul american. Vecina noastră a fost încântată de această iniţiativă: „

  Vedeţi cum ne copiază?” Muncitorii în salopete albastre au dispărut în spatele zidurilor. Duba galbenă n-a mai apărut. În locul ei opreau în poarta din fier forjat camioane care descărcau, conform observaţiilor vecinei noastre, cutii albe. Nimeni nu mai era interesat de ce se întâmpla pe pământul american.

  Meciul de la Ploieşti începuse. Luiza continua să fumeze uitânduse din când în când la pata din tavan care se întinsese pe trei sferturi din suprafaţa galbenă a tavanului. Mama a întrebat-o pe Luiza dacă vrea să mănânce, gătise mazăre cu cârnaţi, dar îi ţin în frigider că gerul s-a topit afară, a venit primăvara! Sora mea a refuzat. În pauza meciului, s-a ridicat brusc şi mama a tresărit, crezând că va pleca aşa, fără un cuvânt. Dar Luiza a intrat în camera ei, în bucătărie, apoi în camera mea, în baie, a deschis frigiderul şi s-a întors. A înconjurat masa de câteva ori, ciocănind fără sfială şifonierul, servanta, scaunele, şi după aceste verificări s-a trântit pe marginea patului, la locul ei.

  — Am venit să vă anunţ că trebuie să vă grăbiţi. Orice zi de întârziere ne va costa bani grei.

  — Da, da! Va costa bani grei! Dar ce să facem cu banii? se interesă mama.

  — Vindem tot calabalâcul din casa asta şi emigrăm.

  — De ce să emigrăm?

  — Pentru că aici trăim ca nişte emigranţi, se răsti Luiza la mama.

  Ce vrei, să stai până la sfârşitul vieţii cu ochii beliţi pe geam şi să umbli ca nebuna pe străzi?

  — Luiza! Cum poţi să spui asta? Înseamnă că mă urmăreşti!

  — Şi în America va fi greu, dar nu mai greu ca aici.

  — De ce? se revoltă mama. Aici, de bine, de rău, ne descurcăm şi cu mâncarea, şi cu banii, avem un acoperiş…

  — Ca să nu-mi mai bat gura degeaba, vă întreb cine pleacă şi cine rămâne. Acum să-mi spuneţi.

  Doar vocea stridentă a crainicului sportiv de la Ploieşti se auzea.

  Toţi ne uitam la televizor.

  — Noi rămânem aici, spuse tata, atent la meci.

  — În cazul ăsta am nevoie de bani! Şi scăpaţi de mine pentru totdeauna.

  Îmi dai un împrumut şi când ajung acolo, îţi trimit datoria.

  Facem un contract legalizat!

  — Vino peste două săptămâni.

  — Să nu fie prea târziu!

  — N-o să fie.

  Luiza se ridică şi mama o însoţi până în hol. I-a deschis uşa fără să mai spună un cuvânt.

  Deşi începuse returul campionatului naţional de fotbal, vântul nu se mai potolise pe coasta noastră. Părăsisem definitiv Oficiul Poştal.

  Sub pătură puteam să stau în pijamale, citindu-mi revistele. După orele petrecute la fereastră, mama ieşea din casă. Îi cerea tatei bani şi după două-trei ceasuri se întorcea cu un săpun, o pungă de sodă sau un kilogram de cartofi. Tata nu mai ieşea din casă. Nici măcar duminica, să se plimbe pe epava cargoului. Stătea la televizor sau dormea. Mânca la ore fixe. Nu se îngrăşase.

  În schimb, slăbise domnişoara Puşa. Întâlnind-o pe scări, am constatat că paltonulâi cădea ca pe un manechin dintr-o vitrină cu solduri.

  De abia mai urca treptele. Mi-a spus că au murit doi pensionari care au lăsat cu limbă de moarte să fie incineraţi. Au venit două maşini de la morgă şi i-au dus. Dumnezeu să-i ierte!

  Şi eu am să mor! Nu ţi-a spus mă-ta? Nu mai pot să dorm din cauza cafelei pe care mi-a trimiso Marius. S-a răzbunat!” Vecina noastră deschisese pachetul de cafea şi râşnise câteva boabe. A băut cafeaua în ghereta violetă a bisericii, să se încălzească. În acea noapte a dormit două ore. Nu s-a speriat.

  Suferea de insomnii când o muşca reumatismul de picioarele. A doua zi, în gheretă, a mai băut un termos cu cafea şi noaptea n-a putut să închidă ochii. A stat la televizor până la rea programului, apoi cu ochii în tavan până dimineaţa. A dus cafeaua la laboratorul de analize. Cafeaua era normală, fără exces de cofeină.

  Nu pot să dorm din cauza lui Marius!” Domnişoara Puşa avea poftă de mâncare, nu mai avea ameţeli, vome, cearcăne, inima îi bătea regulat, dar nu putea să doarmă. Văzuse multe filme sexy la posturile particulare de televiziune.

  — A murit domnul Smith, schimbă macazul domnişoara. A murit, săracul. Ştii cine este? Nu ştii! L-am cunoscut când am fost în Canada.

  Un om cumsecade. A murit de bătrâneţe. Era paznic la un depozit de deşeuri metalice. Avea o gheretă ca a mea, săracul. Tu n-ai vrea să te angajezi paznic?

  — În locul lui, sigur că aş vrea!

  — Nu dragă, în locul lui, că aşa bolnav cum eşti nu te primesc în Canada, că doar nu este ţară de bolnavi. Tu acolo n-ai nici o şansă.

  Îţi fac propunerea să lucrezi în locul meu, la mânăstire.

  — Ieşiţi la pensie, domnişoară?

  — Nici nu mă gândesc! Bătrânul Smith mi-a promis că, înainte de a muri, va vorbi cu şefii săi… să intru eu în locul lui. Uite că a murit, săracul, şi a vorbit pentru mine. Patronii mi-au trimis o telegramă cum că a murit Smith. Ce zici, nu-i aşa că am dat lovitura? Dacă vrei să ştii, mi-am depus actele pentru plecare. Te-aş lăsa pe tine în locul meu. E o propunere.

  — Plecaţi să vă faceţi paznic acolo? V-au propus ei postul?

  — Nu explicit, dar m-au înştiinţat că Smith a murit. Deci e clar că au nevoie de mine. Trebuie doar să ajung, să negociez salariul şi gata. Ah! Am să mă răzbun pe tot acest timp pierdut! Va fi minunat, crede-mă! Acolo am să mă nasc a doua oară!

  — La vârsta asta?

  — Care vârstă?

  Coborî pe treapta pe care mă oprisem s-o ascult şi mă apucă de gulerul paltonului. Vocea îi tremura:

  — Sunt bătrână? Uită-te la mine! Sunt bătrână?

  — N-am vrut să vă jignesc…

  — Taci! Mă îmbrânci. Trebuia atunci să rămân. Atunci… Acum v-aş fi scris vederi, ca Marius… Dar dacă Marius ne-a păcălit? S-a stabilit pe undeva prin ţară şi ne trimite ilustrate cumpărate de la bişniţari? O ştampilă poştală poate fi uşor de falsificat.

  Domnişoara Puşa urcă o treaptă:

  — Nici mă-ta nu mai poate să doarmă din cauza lui Marius! Domnul Hermeneanu ştie că mă-ta iese noaptea la plimbare şi umblă haimana prin oraş? Eu dacă nu pot să dorm, stau cu ochii pe fereastră şi o văd în fiecare noapte.

  Câteva nopţi la rând am stat cu urechile ciulite sub pătură. La intervale scurte de timp, mă duceam la baie, motiv să trec prin hol, să văd dacă pantofii mamei lipsesc. În sufragerie, tata sforăia. Nopţile pe care le-am pierdut au fost liniştite.

  De ce ai cearcăne?” m-a întrebat mama, într-o dimineaţă, după ce mi-am băut ceaiul. Şi ea avea cearcăne. M-a rugat să-i povestesc ultima carte pe care o citisem.

  După o jumătate de oră, s-a ridicat de la masă, şi-a pus baticul pe cap şi s-a încălţat:

  — Cartea asta mi-ai mai povestit-o!

  Tata deschisese deja televizorul. Mama i-a cerut nişte bani, apoi a coborât cu sacoşa de cârpă îndesată în buzunarul paltonului. S-a oprit în faţa blocului şi s-a uitat atentă la ferestrele noastre. A luat-o spre capătul liniei de autobuz.

  Am coborât, sărind câte două-trei trepte. La cincizeci de metri de intrarea în bloc staţiona un camion galben şi doi bărbaţi în salopete albastre fumau, sprijinindu-se de uşa deschisă a cabinei. Am alergat la capătul de traseu al autobuzului. În dreptul primelor blocuri cu patru etaje, am zărit-o pe mama. Trecuse de staţie, o luase pe jos, pe bulevard. Mergea repede, cu mâinile în buzunare, uitându-se când la vitrine, când la oamenii de pe trotuar. S-a aşezat la coadă, pe două rânduri, care ieşea dintr-o Alimentară, dar n-a avut răbdare să stea. După un scurt dialog cu o persoană din rând, a pornit mai departe. Mergeamân spatele ei, la vreo şapte-opt metri. În intersecţie, sergentul-major Grigore Postolache lipsea. Mama a intrat pe strada Cristinei. Se opri o dată, să-şi aranjeze baticul pe cap, uitându-se în geamul unei maşini parcate. M-am ascuns după un copac. După câţiva paşi, am ajuns la casa Cristinei. Mama n-a întors capul spre grădina îngheţată. În capătul străzii, s-a oprit în faţa Consulatului american.

  Îşi potrivi încă o dată baticul. Nu îndrăzni să traverseze, să se apropie de ghereta sergentului american. În dreptul porţii era parcată o maşină lungă, neagră, cu geamuri fumurii. Prin geamul gheretei se desluşea cascheta colonială a paznicului. Clădirea cu două etaje, cu arhitectură modernă, fusese acoperită cu iederă. Avea balcoanele mari şi ferestrele înalte cât pereţii, protejate pe dinăuntru de draperii albastre. Era cea mai frumoasă clădire din oraşul nostru. În curte se înălţa un catarg alb, subţire, de care atârna o sfoară. Cineva o trăgea, o verifica, pentru că la baza catargului se auzeau voci. În rest, curtea şi casa păreau părăsite.

  Mama se întoarse brusc şi trecu pe lângă mine fără să mă observe.

  Mergea acum mai repede. Reveni în centrul oraşului şi intră în cel mai scump magazin de îmbrăcăminte, dar nu se opri la vreun raion. La, privi atentă celălalt trotuar. Traversă strada şi în dreptul unei librării îşi domoli ritmul. Şi ea urmărea pe cineva. Se ascunse după o cabină telefonică. De acolo iscodea intrarea unui restaurant. M-am ascuns şi eu după un stâlp. Deodată, mama ieşi din ascunzătoare şi se repezi la băiatul pe care-l cunoşteam în cârciuma Sirena. Ceauşescu

  (sau Caragiale în varianta rugbystului) dormea întins pe trotuar, la uşa restaurantului. Mama înşfăcă toţi banii din farfuria din faţa lui şi înainte de a pleca îl sărută pe creştet. Se întoarse şi începu să numere banii din mers. Apoi, se opri în faţa unei vitrine cu tricotaje. Zăbovi mai mult în faţa unui pulover verde, întins pe bustul unui manechincopil.

  Intră în magazin foarte grăbită şi, fără să-l studieze, cumpără puloverul din vitrină. A ieşit cu mâinile în buzunare şi capul vârât în gulerul ridicat al paltonului. Ascunse puloverul cumpărat în sacoşa din cârpă care-i atârna pe lângă palton. Se întoarse pe acelaşi drum la Consulatul american. În faţa porţii se adunaseră vreo cincizeci de oameni. Vorbeau în grupuri mici, în şoaptă, mulţi dintre ei ţineau în mâini sau pe umeri drapele americane, desfăşurate. Mama îţi aranjă baticul şi se amestecă în mulţime. M-am retras pe trotuarul de vizavi şi mi-am aprins o ţigară. Doi tineri pletoşi vindeau la o tarabă improvizat ă ţigări, insigne, drapele americane în miniatură, bune de înfipt într-un tort. Nu-şi făceau reclamă pentru că aveau vânzare.

  Îmi aprinsesem a treia ţigară. Deodată, de după colţ, au apărut trei maşini metalizate şi lungi, ca şi aceea parcată în faţa porţii. Au oprit uşor, în rând cu prima, risipindu-i pe oamenii strânşi în grupuri.

  Din ele au coborât şase bărbaţi înalţi, bine îmbrăcaţi. Purtau paltoane negre şi pantofi de lac. Îi însoţeau şi două femei, cam de vârsta mamei, în paltoane de blană. Erau veseli. Unul dintre ei, cărunt, porni înainte, deschizându-le celorlalţi calea până la poartă. Aceasta se deschise imediat, probabil sergentul o acţionase din gheretă. Câţiva oameni se adresară vehement unui american din grup, dar străinul le răspunse cu un zâmbet larg şi se grăbi în curtea Consulatului. Atitudinea americanului stârni nemulţumiri în primele rânduri. Se auzi o fluierătură şi un „ huoo” scurt. Grupul întră fără alte incidente. Lângă trotuarul meu, se opri o Dacie din care coborâseră patru fotografi, cu aparatele atârnate de gât. Şi ei au intrat fără probleme în curtea Consulatului.

  Mulţimea în care se pierduse mama devenise mai agresivă.

  Izbucniră câteva proteste şi chiar oânjurătură grosolană aruncată celor din clădire. În faţa Consulatului se adunaseră între timp peste o sută de persoane. Mulţi gură-cască se opriseră ca şi mine pe acelaşi trotuar.

  Curând, se lăsă liniştea printre oamenii de la poartă. O fanfară ascunsă de ziduri porni să intoneze imnul american, în timp ce drapelul cunoscut urca încet pe catargul din curte. De la primele acorduri, mulţi oameni şi-au descoperit creştetul. Cei din faţă cântau cu palma dreaptă în dreptul inimii, iar vânzătorii pletoşi fluturau steguleţe. Când drapelul a ajuns în vârful catargului, fanfara a încetat şi dinăuntru s-a auzit o salvă de tun, urmată de aplauze. Şi cei din stradă au început să aplaude, mai mult, să fluiere şi să chiuie. Se îmbrăţişau fără rost.

  Cristina stătea singură, retrasă, cu mâinile în buzunare. O forfotă inutil ă izbucni în faţa porţii. Încercau s-o forţeze. Maimuţoiul ieşise din gheretă şi făcea semne disperate, să-i domolească. Ca din pământ au apărut fotoreporterii, care au început să fotografieze busculada. Unul dintre ei, mai slăbănog, se cocoţă pe capota unei maşini americane.

  Blitz-urile i-au enervat pe oameni şi multe proteste se îndreptară spre fotoreporteri.

  Busculada o prinse pe mama, iar eu stăteam ca un pămpălău, vorba tatii. Fotoreporterul cocoţat pe maşina americană se trezi înconjurat de mulţime şi obligat să înceteze cu fotografiatul. O femeie se urcă pe capotă şi-l îmbrânci fără milă. Un val de aplauze răsplăti gestul femeii. Era domnişoara Puşa. Mulţumi cu o plecăciune pentru aplauze, dar nu părăsi poziţia câştigată:

  — Trădătorilor! Huooo! Trădătorilor de neam şi ţară! Oamenii din jurul maşinii încremeniseră. Acum fugiţi, nu-i aşa? După ce l-aţi omor ît pe Ceauşescu, acum fugiţi! Huooo! Nu vă convenea că vă ţinea la cozi la lapte? Acum staţi la uşa imperialiştilor evrei! Huooo! Fugiţi ca şobolanii, impotenţilor! Ţ ara are nevoie de braţe care s-o apere. Ce-o să găsiţi la americani? Vă spun eu! Pornografie! Vreţi pornografie?

  Pornografie avem şi noi! Aşteptaţi numai puţin, că peste câteva zile toate chioşcurile de închiriat videocasete vor da caseta cu filmul porno în care joacă Luiza Hermeneanu, plătită cu bani grei ca să… Cine vrea să fugă în America? Una ca ea, curva curvelor din oraş! Şi cine este tatăl acestei dezmăţate? Cel mai harnic muncitor pe care l-a avut Şantierul Naval. Uitaţi-o aici pe mama Luizei Hermeneanu! Să vă spună această femeie câte sacrificii a făcut pentru fiica ei! De ce a făcut? De ce, vă întreb? Ca s-o vadă plecată din ţară? Aşa sunteţi toţi, nişte degeneraţi! Trădători şi degeneraţi!

  Domnişoara Puşa se feri la timp din calea unei pietre care, cu siguranţă ar fi desfigurat-o. Imediat după aruncarea pietrei, se abătură asupra ei valuri de înjurături şi huiduieli. Vecina noastră mai dorea să le spună ceva, dar vocea ei nu-i dovedea. Doi bărbaţi încercau s-o dea jos de pe capotă, dar alunecau pe tabla umedă a maşinii.

  — Se vor resemna repede, mă agăţă de braţ sergentul-major Grigore Postolache.

  Mă întoarse şi mă obligă, cu mâna încleştată pe braţul meu, să-l urmez pe stradă, spre centrul oraşului. Îmi explică repede că nu trebuie să fiu surprins de prezenţa sa, avea două zile libere, de aceea preferase să se îmbrace în civil, într-un palton care aducea, totuşi, cu mantaua de poliţist, numai nasturii erau schimbaţi şi îi lipseau epoleţii. Pe cap îşi trăsese un fes din lână, care-i ajungea până la rădăcina nasului borcănat. Avea cearcăne şi mirosea a spirt. Abia se bărbierise. Nuşi ştersese petele de sânge de pe gât. La intersecţie mă eliberă din strânsoare, dar mă rugă să-l urmez.

  — Sunt foarte emoţionat, se opri la culoarea roşie a semaforului.

  Mă crezi? Nu mă crezi! Preferi să-i crezi pe proştii ăia, nişte brute. Nu vor reuşi să ajungă în America pentru că n-au subtilitate. Uite! Scoase din buzunarul paltonului o carte fără coperte, cu pagini îngălbenite şi în timp ce traversam strada, îmi citi cu voce tare: „

  Aşa se vorbeşte englezeşte”. Este o carte foarte bună, editată în o mie nouă sute şaizeci şi trei. Pe atunci făceau cărţi foarte bune. Avea o sută treizeci de pagini. O vezi? Am citit-o pe toată de patru ori, singur, fără să mă ajute nimeni. Ţ i-aduci aminte filmul pe care ţi l-am povestit? Da…

  M-am tot gândit şi am ajuns la concluzia că poliţistul din film nu este prototipul breslei din care fac parte. Şi mi-am zis, cu orice risc, să merg pe drumul meu! Dar, spre deosebire de personaj, dorinţa mea de a învăţa engleza mi-a venit de aici! Îmi arătă locul inimii.

  Părăsisem centrul oraşului şi intrasem într-un cartier de blocuri muncitoreşti. Pe aleile strâmte ne întâlneam cu tot felul de oameni care-l salutau pe poliţist. Omul le răspunde preocupat de ideile pe care vroia să mi le expună:

  — Am pornit în această experienţă – bătu cu palma peste buzunarul unde-şi ascunsese cartea – cu un complex dramatic. Mă exprim bine? Dra-ma-tic! Dacă greşesc în exprimare, te rog să mă corectezi.

  Am pretenţia că-ţi vorbesc ţie, care eşti cea mai tânără generaţie de intelectuali ai acestei ţări. Deci! Complexul a ţinut de faptul că nu învăţasem engleza la timpul potrivit. Am avut sentimentul inutilităţii, dar cum ţi-am spus, ceva din mine izbucnea şi mă împingea să citesc cartea pagină după pagină. N-am să-ţi spun nici un cuvânt în engleză, e o superstiţie de-a mea! Primul cuvânt în engleză am să-l spun acolo!

  Acum, când experienţa s-a sfârşit, amintindu-mi de film, mă întreb cine va fi intelectualul dintre amicii noştri care va muri într-un accident de circulaţie. Ah! Dar uite-l pe domnul intelectual! Bună ziua, domnule Remus, îl luă în primire poliţistul pe bătrânul care nici nu se apropiase bine de noi.

  După cum grăbea pasul, domnul Remus ne căuta de mult. Se opri, răsuflând greu. Bărbia îi tremura sub povara efortului şi ochii îi jucau în orbite. Reuşi, totuşi, să mă fixeze:

  — Vrei să ne laşi singuri? Te rog!

  — Cu ce treabă, domnule? se interesă brutal sergentul-major.

  — Ai să afli imediat. Ne laşi? mă rugă cu o voce umilă.

  Am dat să plec, dar poliţistul mă apucă iarăşi de braţ:

  — Băiatul e prietenul meu cel mai bun! Dacă vrei să spui ceva, spune repede că ne grăbim.

  Bătrânul ezită. Nu se aştepta la o asemenea replică.

  — Am venit în chestiunea pentru care m-aţi rugat…

  — Nu te-am rugat în nici o chestiune. Condiţia noastră e clară, domnule! Ne dai dosarul lui Ilie Hermeneanu şi îţi dăm casetele! De fapt, termenul limită a trecut. Nu te-ai ţinut de angajament. N-am ce-ţi face. Ai avut timp destul să te gândeşti, să iei o hotărâre! Ai adus dosarul, cumva?

  — Nu, nu, nu! Adică înţelegeţi, nu-i la mine! V-am spus de la început, sunt nişte hârtii…

  — Trebuia s-o convingi pe sora prietenului meu să ţi le dea, iar noi îţi am casetele cu filmele porno pe care sora prietenului meu le-a turnat, ha, ha, ha, într-o cameră a hotelului tău.

  — Dar nu e hotelul meu!

  — Gura! Lasă textele că te arestez! Treaba ta! Nu ne dai dosarul, ai să suporţi consecinţele. Barem dacă intrai şi matale în film! Ce curve bune ai pierdut! Râse în hohote, dar reveni repede, ameninţător. Noi mai avem puţintică răbdare. Ne aduci dosarul şi ai casetele.

  Şi poliţistul îl apucă pe domnul Remus de-o ureche, dându-l la o parte din calea noastră. Am trecut pe alee, eu buimac, Grigore Postolache, cu mâinile la spate, înfuriat. Recepţionerul-şef rămase în afara aleii:

  — Vă urăsc pe toţi! Vă urăsc, jidanilor, bozgorilor, ţiganilor! Vă urăsc, bolşevicilor, securiştilor, turnătorilor! Vă urăsc, neamurilor!

  Trăiască românii! Trăiască în vecii vecilor! urlă bătrânul în urma noastr ă, dar nu ne-am întors.

  După câţiva paşi poliţistul îşi reveni. De data asta, vorbi fericit:

  — Totuşi nu m-ai întrebat de ce am ales engleza! Ca să respect filmul, ai să răspunzi. Inexact! Filmul este altceva şi sper că ai înţeles.

  Nebunii mi-au distrus atunci baricada. N-ai uitat! A fost vina mea, trebuia să iau măsuri preventive. Dar cine să-şi închipuie că vor fura un tanc? Au furat şi excavatorul galben. Încă nu l-au scos pe străzi. Îl ţin ascuns. Pregătesc ceva. Vor să dea o lovitură. Nu se vor mai juca aşa cum au făcut-o până acum. Era o joacă absurdă. Să te plimbi…

  — Şi să-ţi pui o dorinţă, am îndrăznit.

  — Exact. Toţi îşi puneau în gând America, i-am verificat. Hă! Şi ce s-a ales de visele lor? Dar am deviat de la subiect. Când te-au aruncat de pe tanc, ţi-ai pierdut revistele pe plajă. Le-am găsit, leam adunat cu gândul să ţi le dau, dar răsfoindu-le am găsit un anunţ pentru un concurs de pictură. Concursul fiind organizat în America…

  Uite, aici locuiesc eu! De fapt nu stau, am închiriat o garsonieră ca loc pentru atelierul de pictură. Aici am învăţat singur această carte şi am pictat! Scoase cheia din buzunar şi o ştersese cu grijă de praful imaginar. Hai să-ţi arăt adevărul! Era un bloc cu o singură scară, cu ferestrele camuflate de rufe întinse la uscat, cu faţada decolorată, ca mai toate blocurile din oraşul nostru. Avea patru etaje. Poliţistul intră pe scară şi-mi deschise uşa primului apartament de la parter.

  Mă împinse înăuntru şi aprinse lumina din hol. Mirosea a oţet. M-a îndemnat să intru încălţat fiindcă nu are covoare, să nu mă dezbrac fiindcă n-are cuier. Aprinse lumina în cameră. În mijlocul acesteia se afla un taburet spoit cu tot felul de culori, aşezat în faţa unui şevalet, o improvizaţie. În jurul lor, aruncate pe jos, tuburi de tempera şi guaşe, pensule şi creioane de diferite mărimi, blocuri de desen mâzgălite.

  Uite! Îmi arătă pereţii acoperiţi cu desene colorate, format mic, cum ne cereau la şcoala generală, la orele de desen.

  — Sunt acuarelele mele, se lăudă poliţistul. Toate! Cele mai proaste.

  Pe cele mai bune le-am trimis la concurs. În revistele tale am citit anunţul şi regulamentul concursului. Şi atunci mi-a venit ideea. Concursul se adresează copiilor handicapaţi între cinci şi zece ani. Este un concurs internaţional. Primele trei locuri câştigătoare, o excursie în America. Asta e! Turul Americii în autocar. Cum să ratez o asemenea ocazie? Mi-am cumpărat tot ce vezi şi uite ce-a ieşit. Am pictat şi am învăţat englezeşte. Acum o săptămână am trimis cele trei lucrări.

  Am chitanţa, dacă nu mă crezi! Îmi arătă o recipisă pe care o scoase din buzunarul paltonului. M-a costat o avere, dar a meritat. Acum aştept răspunsul lor. Voi fi printre câştigători. Sunt absolut convins de reuşită pentru că am lucrat cu emoţie, cu pasiune. Toată viaţa mea s-a revărsat în aceste acuarele. Două luni în America! Ah! Făcu o piruetă, gata să răstoarne micul şevalet.

  — Dar dumneata nu îndeplineşti condiţiile de vârstă, am râs. Şiapoi nu eşti handicapat.

  — Mă crezi prost? Am să plec în Americaân calitate de tată. Copilul care îndeplineşte condiţia de participare nu ştie pe ce lume trăieşte, aşa că l-am înfiat. El este autorul oficial al lucrărilor, iar eu sunt tatăl adoptiv. Americanii vor fi încântaţi când îl vor vedea aşa de handicapat.

  — L-aţi înfiat pe… copilul acela… Unii îi spun Ceauşescu, alţii…

  — Eu l-am botezat Luchian! Ai înţeles? Luchian! L-am botezat la biserică. Dar te rog să-mi admiri picturile, mă invită cu un gest larg.

  Pe fiecare perete, în afară de cel cu fereastra camuflată cu nişte pături de campanie, erau prinse în ţinte, pe două rânduri, acuarele în format mic. Îmi indică locul de unde să-ncep vizitarea expoziţiei, chiar de lângă uşă. Picturile erau tâmpite. Un desen inundat de violet arăta marea pătată cu alb şi în zare, luminiţe galbene, adică vapoarele!

  Desenul era stângaci. Poliţistul mă urmărea pas cu pas, foarte serios. Încercam să fiu şi eu serios. Sub acest prim desen sau acuarel ă, cum o numise sergentul, se afla o plajă cu un bloc cu două etaje.

  Am râs. Să fie hotelul domnului Remus? Exact, se bucură poliţistul.

  Nu era o copie fidelă. Ce făcuse poliţistul pe cartoanele de desen nu semăna cu realitatea. Recunoşteam că sursa de inspiraţie a artistului fusese realitatea înconjurătoare. Mai departe, un tramvai deraiat pe o stradă pustie. Desen din memorie, mă informă Grigore Postolache.

  Era o reconstituire a faptelor săvârşite de nebuni. Altă acuarelă, alt bloc pe plajă. Un bloc cu opt etaje. Aici staţi voi, îmi arătă cu unghia degetului mic. La următoarele lucrări au apărut şi oamenii.

  I-am descoperit pe domnişoara Puşa în ghereta violetă, pe domnul Remus cu Luiza stând pe terasa hotelului, pe Luiza scăldându-se în nisip, pe Boby bătându-l pe arhitectul pitic, pe tata întorcându-se cu roşii de la fermă. Tematica se îmbogăţea pe măsură ce parcurgeam expoziţia. Naturi moarte: o sticlă de şampanie plutind pe mare, un teanc de reviste, patru măşti de gaze. Dacă zăboveam în faţa unui desen sergentul-major îmi explica, iar eu dădeam din cap amuzat. Un avion plutind pe mare. Ce tâmpenie! Dedesubt, pe o planşă albă, cretinul pictase cu vopsea roşie nişte cuvinte, parcă le copiase dintr-o scrisoare. Am citit în grabă: „

  Când am condus un tanc, mi-am pus această dorinţă: Pe crucea mea să scrie bărbatul acestei femei se află în america.” În uşa garsonierei se auziră bătăi violente.

  Sergentul-major Grigore Postolache luă poziţia de drepţi, privindum ă speriat:

  — Nu ştie nimeni de atelierul meu!

  Domnişoara Puşa năvăli în mijlocul camerei şi, fără să se uite la noi, se prăbuşi în genunchi, apoi strigă cu o voce sugrumată de efort:

  — La arme, vitejii mei! Au venit să ne fure blocul!

  Cuvintele vecinei ne-au convins. Am ieşit din garsonieră, regretând timpul pierdut cu poliţistul chinuit de ambiţia de a câştiga concursul de pictură din America. Gânduri negre mă împiedicau să alerg mai repede spre casă. Poliţistul mă urma ca un câine credincios.

  În faţa blocului nostru staţionau mai multe camioane de mare tonaj, o automacara şi alte utilaje, toate vopsite într-un galben murdar.

  Oamenii în salopete albastre se foiau printre aceşti monştri. Braţul telescopic al macaralei ajunse la etajul opt. În capătul braţului era montată un fel de cuşcă în care se aflau doi muncitori. Examinau dintr-un capăt în altul faţada etajului. Printre muncitorii de jos l-am recunoscut pe arhitectul din Bucureşti. Purta pe cap o cască albă şi era îmbrăcat într-un cojoc maro, lung până la glezne. Cei doi muncitori din cuşca braţului telescopic erau înarmaţi cu câte un picamer.

  Domnişoara Puşa a preferat să stea ascunsă după colţul blocului, urmărind cu o privire întunecată operaţiunile. Fugise să ne anunţe fără să-şi tragă paltonul pe ea şi acum tremura din tot corpul. Sau poate îl pierduse în confruntarea din faţa Consulatului american. Muncitorii au început să perforeze cu picamerele faţada etajului opt, ajutaţi de mişcările sigure, sus-jos, stânga-dreapta, ale macaralei. Probabil că între cei care spărgeau betonul şi cel care manevra braţul exista o legătură radio. Între timp, a sosit în mare viteză a doua macara, la fel de puternică, galbenă şi a ridicat planşeul decupat de cei doi, aşezându-l cu precizie într-un camion.

  — Apartamentul ăla nu este locuit, a observat sergentul-major Grigore Postolache.

  Muncitorii din cuşcă lucrau repede. Într-o oră au decuplat faţada etajului opt. Şi pereţii din spate i-au scos cu grijă prin acelaşi procedeu şi i-au coborât în camioane. Au lăsat doar pereţii laterali, să nu se prăbuşească acoperişul. Camioanele încărcate cu pereţii blocului nostru plecau şi se întorceau după o jumătate de oră, a cronometrat poliţistul. Piticul bărbos se plimba cu mâinile în buzunarele cojocului printre muncitori şi camioane. La etajul şapte au urcat în cuşca macaralei alţi doi meseriaşi care au lucrat la fel. Au găsit, totuşi, un apartament cu două camere, pe colţ, locuit de o familie de pensionari.

  I-au lăsat în pace pe bătrâni, decupând restul de pereţi după acelaşi procedeu. Pentru a treia pereche de muncitori, etajul şase a fost foarte simplu, nimeni nu mai locuia acolo. Când se pregăteau să atace etajul cinci, domnişoara Puşa s-a repezit la intrarea blocului şi a ţipat:

  — Eu trăiesc aici, porcilor! A urcat în apartament, a aprins lumina, să vadă porcii că e locuit.

  În apartamentul nostru, tata urmărea la televizor transmisia în direct a festivalului de la San Remo, iar mama gătea mâncare de mazăre cu cartofi. Nu s-a speriat când cei doi muncitori, legaţi cu centurile de siguranţă de cuşca macaralei, au apărut în cadrul ferestrei. Crezând că, în sfârşit, au venit zidarii, mama i-a întrebat de după geam dacă vor o porţie de mazăre cu cartofi, acum dă în fiert! Am oprit-o, să nu risipească mazărea. Curios, aparatele lor nu făceau zgomote şi nu stârneau praful. Tata a ascultat în tihnă melodiile festivalului. Până la miezul nopţii, pereţii blocului nostru au fost decupaţi şi transportaţi.

  Pe la ora trei dimineaţa, maşinile şi echipamentele galbene au dispărut în linişte sub ochii înroşiţi de nesomn ai poliţistului.

  A doua zi, dimineaţa, blocul nostru arăta ca un castel de cărţi de joc, cum l-a caracterizat domnişoara Puşa. De pe malul mării puteam vedea scara interioară, cuşca ascensorului care nu mai funcţiona de ani buni, bena de gunoi – un tub negru cu găuri la fiecare etaj. Rămăseseră opt apartamente nedecopertate. Operaţiunea, am recunoscut cu toţii, nu afectase instalaţia electrică sau conducta de apă rece.

  — S-a slăbit un pic rezistenţa structurilor, ne-a explicat arhitectul, prezent în faţa blocului în aceeaşi dimineaţă. Trebuie să vă mândriţi cu cel mai curat bloc din oraş. Vântul o să-l cureţe de praf, ploile or să-l spele. Nu vă trebuie femeie de serviciu. În privinţa şobolanilor, nici o grijă, am dat cu substanţe toxice eficiente. Chiar, nu simţiţi cum miros? Nu simţeam, dar din acea zi n-am mai văzut un pui de şobolan.

  Gândacii de bucătărie au fost mai rezistenţi. În prima duminică după această operaţiune, înainte de a se ridica de la masă, tata şi-a amintit:

  — Am văzut la televizor un castel scoţian sau irlandez, cam aşa ceva, că n-am prins emisiunea de la început. Ziceau că un miliardar american l-a cumpărat. A fost demontat, transportat peste ocean şi montat pe moşia bogătaşului în mai puţin de douăzeci şi patru de ore.

  Cică i-au mai rămas de adus opt apartamente din castel. Aşa zicea reporterul. N-a mai avut bani americanul pentru ultimele opt. Ce-ar fi să-i facem o ofertă mai bună?

  — Mâine gătesc nişte fasole, nu vrei să te duci în piaţă? Poate găseşti nişte ţărani întârziaţi care vând fasolea mai ieftin, i-a răspuns mama.

  — Până vă întoarceţi, o să fiarbă fasolea. Să n-o laşi pe Luiza să plece.

  Vreau să mâncăm cu toţii la prânz, ca o familie adevărată. Acum, Luiza o să fie mulţumită. Taică-tu îi face rost de bani să plece. Vezi, copiii au mereu pretenţii de la părinţi. Şi noi am făcut mereu sacrificii.

  Taică-tu ţine, totuşi, la Luiza, altfel nici nu s-ar fi gândit să-i dea bani de drum, se înduioşă mama, punând pe aragaz cratiţa cu ceapă tăiată mărunt.

  Vântul din larg nu mai bătea. Păturile din geamuri fuseseră strânse.

  Tata se îmbrăca în sufragerie, iar Luiza îl aştepta în camera ei.

  Mama era fericită. Luiza nu părea curioasă unde vom merge. Important era că tata se ţinea de promisiune.

  Am mers pe jos până în centrul oraşului. În intersecţie, sergentulmajor Grigore Postolache dirija circulaţia. Am traversat pe verde şi poliţistul ne-a salutat. Nu i-am răspuns. După ce am trecut de intersecţie, am observat că tata o ţinea de braţ pe Luiza. Curând, pe nişte uliţe care scurtau drumul făcut altădată, am ajuns la Sirena, oprindu-ne la tutungeria mică ce semăna cu ghereta domnişoarei Puşa.

  — Mai ţii minte, Luiza, străzile astea? se strădui tata să fie vesel dintr-o dată.

  — Nu, ridică Luiza din umeri, nepăsătoare.

  — Ai dreptate, recunoscu tata şi intră în tutungerie.

  Luiza îl urmă. Eu am rămas pe trotuar, mi-am aprins o ţigară şi am început să-mi răsfoiesc revistele. Strada era pustie. Trotuarul din faţa Sirenei abia fusese măturat şi stropit. Uşile cârciumii erau deschise, dar dinăuntru nu se auzeau zgomote. O bătrână cu un fes tras pe cap, înfăşurată într-un halat roşu de spital, ieşi dintr-o curte de peste drum şi după ce mă salută, dădu cu mătura prin faţa porţii, de două-trei ori, să obosească. Apoi se aşeză pe un taburet. Mă privea.

  Nu aveam chef să-mi citesc revistele. Până a apărut Luiza, am fumat două ţigări. Îmi ceru o ţigară. Vocea îi tremura. I-amântins pachetul, dar se răzgândi, amintindu-ţi că şi ea are ţigări în poşetă, mai bune.

  Tata ieşi din tutungerie cu o servietă maro sub braţ. Bătrâna îl salută, un cârâit scurt de găină, dar tata nu întoarse capul. Trase aer în piept, eliberat de emoţie:

  — Iei asta şi o duci acasă, îmi întinse servieta. O bagi jos în şifonier şi-i spui lu' mă-ta să pregătească masa pentru cinci persoane. Auzi?

  Azi vom fi cinci la masă! Mergem, îi propuse apoi Luizei şi sora mea îl ascultă.

  Au traversat strada şi au intrat amândoi în bodegă. Bătrâna mă urmări de pe taburet până la capătul străzii. Servieta pe care mi-o încredinţase tata, cu o singură cataramă atinsă de rugină, deşi deformat ă, nu era grea, poate conţinutul trebuia aranjat mai cu grijă.

  Nu mă grăbeam să ajung acasă, îmi plăcea servieta maro, chiar şi aşa, deformată. Îmi plăcea cum mergeam, ţinând-o strâns de mâner, fără s-o clatin sau s-o lovesc cu piciorul. Cu revistele sub braţ arătam ca un domn! M-am admirat în vitrina unui aprozar. Îmi lipseau însă pantalonul din stofă şi pantofii de lac. De ce n-aş căuta un magazin de lux, să-mi îndeplinesc dorinţa? O pălărie, un pantalon şi pantofi de lac! De ce nu? Am strâns mânerul servietei. Să-mi arunc paltonul ăsta din liceu şi căciula, imitaţie sintetică de blană şi pantofii purtaţi zi de zi, patru ani. Să-i arunc în primul tomberon. Să-mi cumpăr apoi un pachet de ţigări fine şi o brichetă chinezească. Să intru în librării şi să-mi cumpăr toate cărţile după care tânjesc de luni de zile şi toate revistele, să le citesc în camera mea? Dar de ce în camera mea? e încă frig şi miroase a petrosin. Nu! Mai bine mă ascund în hotelul domnului Remus! Ah! De ce n-am curajul să fac ceva cu aceşti bani? Să fug. La gară, cu primul tren! Ca Marius, dar el a fugit fără bani. Şi a reuşit. Eu de ce n-aş reuşi? Să ajung campion naţional la tenis de câmp, să câştig primul turneu la Praga sau la Viena…

  — Bună!

  — Tu eşti, Cristina?

  — Eu sunt! Cristina seânclină, hlizindu-se. Unde alergi cu paporniţa asta?

  Purta o jachetă portocalie, brăzdată de multe fermoare, cu gluga dată pe spate. Îmi barase drumul pe trotuarul unei străzi necunoscute.

  Mă rătăcisem. Îşi ţinea mâinile în buzunarele jachetei şi-mi zâmbea cu un soi de răutate, ca şi cum mă prinsese făcând ceva urât. N-a aşteptat să-i răspund, m-a întrebat ce mai fac. Bine! Ieşise să se plimbe, îmi mărturisi nostalgică, îi plac aceste străzi. Ne-am privit, ea serioasă, eu puţin speriat. Dacă aş fi făcut un pas, cu siguranţă s-ar fi dat la o parte, dar n-amândrăznit să-l fac. Amântrebat-o ce filme a mai văzut la video. A ridicat din umeri, n-are importanţă. Peste puţin timp vine vara, am exagerat privind cerul senin al amiezii. Şi dacă vine vara, de ce mergi înfofolit în paltonul ăsta? mă chestionă pe ton sever. Mi-e cald, am glumit tâmp. Hm! Dădu din cap. Cristina avea ochii verzi.

  — Voi aţi furat excavatorul?

  — Da, noi l-am furat, îşi schimonosi buzele rujate violent. Şi ce-ţi pasă? Îţi pare rău că nu poţi să fii ca noi?

  — Vă pierdeţi timpul cu fleacuri, i-am răspuns furios. Joaca voastră e o tâmpenie…

  — Lasă-ne în tâmpenia noastră, strigă Cristina. Bagă-ţi nasul în revistele tale şi păstrează-ţi părerile tale de boşorog pentru alţii! Nu te uiţi cum arăţi? Se cunoaşte de la o poştă că eşti un papiţoi fără nici un rost pe lumea asta! Şi paporniţa! Unde o duci? Nu vezi în ce hal ai ajuns?

  Am îndrăznit să fac un pas, să plec, şi Cristina s-a retras, crezând că vreau s-o lovesc. Am pornit cu servieta sub braţ şi revistele strânse în palmă. Cristina nu renunţă:

  — De ce plângi? Hî? De ce plângi?

  — Sunt bolnav.

  — E cea mai comodă scuză! Toţi motivăm o boală şi ne retragem în ea ca într-o vizuină. Şi de acolo, prin orice gaură descoperită ne uităm la ceilalţi şi-i judecăm. Aşa ne simţim mai bine. Vrei o batistă?

  — Nu! N-am nevoie. Trăiesc cum pot! Poate într-o zi am să fiu sănătos…

  — Tu nuânţelegi că n-ai nici o şansă? Eşti condamnat să-ţi frămânţi revistele, să înghiţi ceea ce ţi se pune în farfurie.

  — Şi ce vrei să fac? Dă-mi o soluţie, dacă tu le ştii pe toate!

  — Nici nu mai eşti în stare să gândeşti.

  — N-am avut norocul să mă nasc băiat de bani gata. Eu m-am născut sărac, într-o familie cinstită. Mi s-a spus de la început cine sunt şi care-i locul meu. Pentru că sunt bolnav şi întreţinut.

  — Te-au minţit! Ca să înduri împreună cu ei.

  — Dacă te dai aşa mare artistă, de ce nu eşti în stare să intri la Conservator?

  — N-am talent. Clar?

  — Am bani!

  — Oh, se maimuţări Cristina. Şi ce faci cu banii?

  — Te rog să mă laşi în pace!

  — Nu vreau! Sunt foarte curioasă să aflu ce poate face un om ca tine cu grămada de bani din paporniţa asta.

  — Îi duc acasă. Luiza se mărită.

  Cristina se opri. Nu părea surprinsă. Îşi înălţă bărbia:

  — Ai bani şi nu te bucuri de viaţă, îmi şopti cu blândeţe. Ţ i-e frică să fugi cu ei, nu-i aşa? Îmi atinse mâna încleştată pe mânerul servietei.

  Sunt aici, lângă tine, eu îţi vorbesc. Uite-te la mine!

  Era serioasă şi felul cum vorbea mă înspăimânta.

  — Eu sunt Cristina. Simţi palma mea? o simţi? Dar răsuflarea mea, o simţi? Sunt lângă tine. Nu mai trebuie să visezi. Ai să fii fericit. Cel mai fericit bărbat din lume. Vrei să mă săruţi?

  — Aici, pe stradă?

  — Poţi să mă săruţi şi aici. Eşti un bărbat puternic. Vrei să fugim?

  Vrei? Îmi strânse mâna.

  Am râs prosteşte şi am dat din cap. Fata mă îmbrăţişă. Părul ei mă ameţi, dar n-am renunţat la servietă. Revistele mele mototolite căzură la picioarele noastre. Cristina purta pantofi cu tocuri înalte.

  — Cristina! Ai o ureche caldă! Îmi dai voie s-o sărut?

  — Mai bine să fugim! Îşi ridică fruntea de pe pieptul meu.

  Iarăşi am dat din cap ascultător. Am luat-o la fugă pe străzi pustii, necunoscute. Ne ţineam de mână. Ce uşor a fost! O să fiu fericit!

  O să-i spun mamei, domnului Remus, Luizei că sunt fericit! Dar ce importanţă are fericirea mea pentru ei? Vorba Cristinei, lor nu le pasă, sunt egoişti. Alergam şi amânceput să înţeleg. Cristina mă iubea. Voi fi cel mai fericit bărbat din lume. Iar Cristina va fi cea mai fericită femeie din lume. Eu trebuia s-o fac fericită!

  — De ce alergăm ca proştii? mă opri Cristina. Mai bine luăm un taxi! Şi fără să aştepte decizia mea, făcu semn unui taxi care tocmai trecea pe stradă.

  Maşina se opri lângă noi şi Cristina mă trase înăuntru. Şoferul, un bărbat căruia îi vedeam cafea groasă ieşită de sub gulerul hanoracului, primi comanda iubitei mele: „

  Turul oraşului!”

  — De ce turul oraşului?

  — Pentru că ai bani, se ghemui Cristina la pieptul meu.

  În oglinda retrovizoare am descoperit ochii şoferului, mici, negri, parcă-i mai văzusem undeva. Şoferul nu accelera. Se lăsă depăşit de toate maşinile. Ajunsesem la intersecţie. Întrebă încotro s-o ia, unde vrei, îi răspunse Cristina.

  — Uită-te bine pe geam, mă îndemnă iubita mea cu ochii verzi.

  Lumea e alta când o priveşti de aici. Uită-te la oameni! Ce neghiobi sunt! Eşti bogat. Spune-mi că eşti fericit cu mine! Mă privi serioasă.

  — Da, i-am răspuns, dar oarecum stânjenit de prezenţa şoferului.

  Dar tu eşti fericită? După ce ne plimbăm cu maşina, vreau să coborâm şi să mergem la cel mai luxos restaurant. Tu ai mai fost, dar eu…

  Vreau să bem şampanie, să mâncăm o friptură groasă de două degete, nici nu-mi amintesc de când n-am mai mâncat carne. Apoi vreau să stăm de vorbă. Am să-ţi spun o grămadă de lucruri, n-am să te plictisesc, îţi promit.

  — Priveşte strada, mă îndemnă. Asta a fost lumea ta.

  Am făcut de două ori turul oraşului. Revenind în intersecţie, Cristina îi ordonă şoferului:

  — La gară!

  — Ce să facem la gară? am sărit. Nu mergem la restaurant?

  Şoferul execută ordinul şi întoarse maşina, strecurându-se printre două camioane. Cristina mă privi cu milă:

  — Peste o jumătate de oră, pleacă un tren spre Bucureşti. Dacă ţi se face foame, nu răbda ca acasă, du-te la vagonul restaurant şi mănâncă. Când ajungi la Bucureşti, întrebi cum se poate ajunge pe strada Uverturii, numărul trei, asta e adresa lui! Să n-o uiţi! Uverturii, numărul trei!

  — Cristina, de ce-mi vorbeşti aşa?

  — Ce mic e oraşul nostru! Vezi ce repede am ajuns la gară? Ai grijă de tine! îmi deschise portiera. Pleacă!

  — Cristina, eu te iubesc! Cum poţi să mă goneşti? Unde să plec?

  — Pleacă aşa cum ţi-am spus. Nu uita adresa!

  — Nu plec fără tine!

  — Dar pleacă odată! Mă lovi cu picioarele şi izbucni în plâns.

  Am ieşit din maşină, cu servieta în braţe, dar stăteam aplecat spre bancheta din spate. Nu ştiam ce să fac. Cristina îşi scoase o batistă şi îşi şterse nasul:

  — Să-i spui că îl aştept.

  Şoferul se întoarse brusc şi-mi trânti portiera în nas, de parcă abia aşteptase cuvintele Cristinei. Atunci l-am recunoscut. Era rugbystul care mă aruncase de pe tanc. Maşina demară scurt, lăsându-mă singur pe trotuar. Am dat să alerg după maşină, dar nu mai aveam nici o şansă. Se pierduse repede, după primul colţ. Tremuram de furie.

  Cristina se va întoarce la grupul ei de rockeri, bişniţari şi minijupiste.

  Acolo va fi fericită. Iar eu îmi pierdusem revistele. Să mă duc la gară, să urc în trenul de Bucureşti? Şi? Şi dacă la Uverturii, numărul trei, îl descopeream pe Marius? Nu, Marius trebuie să fie în America. Iar locul meu este aici.

  În locul gării se înălţa o clădire cu trei etaje, albă, cu o parcare pustie. Au construit o gară nouă! Ciudat, dar domnişoara Puşa nu-mi spusese nimic despre această construcţie. N-am îndrăznit să trec prin parcare şi să admir îndeaproape gara. Trebuia să mă întorc acasă, mă aşteptau cu banii. Strada pe care venisem cu taxiul se prelungea dincolo de cartierul gării într-o şosea ceva mai largă. Şi pe asta o modernizaser ă, lărgind-o cu patru benzi de circulaţie, în ambele sensuri.

  Am pornit curios pe marginea ei, lăsând repede în urmă casele urâte din jurul fostei gări. Şoseaua cu patru benzi ieşea pe câmpul nearat.

  În spatele meu, soarele se pregătea să apună. Mi-am strâns servieta sub braţ şi am mărit pasul. În faţa mea, la vreo două sute de metri, se înălţa un bloc. Au început să construiască un nou cartier! Pe măsură ce înaintam, aerul devenea tot mai umed. Marcajele galbene ale şoselei pustii erau trasate cu grijă. Se cunoştea că era o lucrare nouă, ca şi gara. Deodată un vârtej străbătu şoseaua, ştergându-mi parcă din faţa ochilor toate marcajele. Am râs! Mă depăşise o maşină în mare viteză. A doua maşină trecu în sens contrar mersului meu.

  Era lungă şi metalizată ca toate maşinile din faţa Consulatului american.

  Fugea spre oraş. Poate primii turişti străini soseau pe coasta noastră. Imposibil! Domnul Remus ar fi ştiut şi ar fi chemat-o pe mama să facă ordine şi curăţenie în hotel. Alte două maşini, una după alta, trecură în viteză. Se întreceau ca la raliu. Una dintre ele claxonase îndelung. Avea dreptate, mergeam pe mijlocul şoselei. M-am retras pe trotuar. Dincolo de el se întindea câmpul nearat. Blocul de care mă apropiam nu era prea înalt. Îi desluşeam ferestrele, deşi se întuneca.

  Şoseaua devenise tot mai aglomerată. Fel de fel de maşini se întreceau într-o goană nebună pe ambele sensuri. Farurile lor mă orbeau şi-mi era teamă să nu ajung din nou pe şosea. O clipă m-am gândit să mă întorc. Ajunsesem foarte aproape de blocul ale cărui ferestre luminate puternic creau în jurul clădirii o aură deosebită. Apăruseră şi primele felinare, nişte reflectoare puternice, montate în vârful unor stâlpi de beton, dispuşi regulat de-a lungul autostrăzii. Blocul avea şapte etaje, cu ferestre mari. Nu exista etaj să nu aibă o fereastră luminată. O bucurie idioată mă copleşi. Cu banii din servietă ne vom muta în acest cartier. De la acest bloc, de-o parte şi de alta a autostrăzii se înşirau zeci de blocuri viu colorate. Ne vom muta aici! Ce risipă de lumină!

  M-am oprit la primul bloc. Reflectoarele puternice descopereau un gazon verde, nu mai văzusem niciodată un verde aşa de verde, tăiat de albul strident al aleilor ce se intersectau sub diferite unghiuri. Scara blocului cu pereţii din sticlă era luminată de jos până sus. Ma-mă!

  Avem şi lift! O cutie albă cobora încet pe un perete al blocului. Un parfum ciudat umplu aerul din jurul meu. M-amântors speriat, parcă mai întâlnisem parfumul. Trecuseră două fete blonde, amândouă cu părul strâns în cozi, în tricouri albe şi pantaloni scurţi. Erau primele fiinţe întâlnite în acest cartier. Să fug după ele, să le opresc, să le întreb cum se numeşte cartierul, voi de când locuiţi? şi eu voi locui aici, poate chiar în acest bloc, vom fi vecini! Dar cele două fete se grăbeau. Rămase în urma lor parfumul pe care-l descoperisem de atâtea ori în camera Luizei:

  — Încerc să-mi amintesc pentru tine… Mai întâi, aerul umed şi teama că nu poţi să respiri, dar uimit constaţi că poţi, că inima îţi bate şi trăieşti. Faci un pas, doi, nesigur, pe un asfalt incredibil şi te întrebi dacă este adevărat, dar nu ai timp să-ţi răspunzi, imaginile se reped în retină, nu-ţi permit să gândeşti aşa cum ai fost obişnuit de atâta timp, te minunezi, da, te minunezi că trotuarul îţi suportă pantofii, pantofii tăi cam rupţi, şi speri ca oamenii care trec pe lângă tine să nu-ţi observe hainele, care nu sunt ca ale lor. Trăieşti un sentiment firesc de ruşine. De aceea te grăbeşti într-o direcţie oarecare, să te pierzi în mişcarea generală, poate singura în stare să te urnească şi pe tine, să-ţi dezmorţească nervii. Eşti calm şi nervos, înfometat şi sătul, zgomotul şi liniştea te urmăresc obligându-te să te supui fără pretenţia de a înţelege ceva din aceste momente, sunt viaţa ta, trezeşte-te! Ocascadă de lumini se prăbuşeşte pe bulevardul pe care te chinui să înaintezi. Te opreşti în faţa unei vitrine şi nu vezi mare lucru, deşi acolo sunt obiecte pe care nu le-ai văzut niciodată. Te încăpăţânezi să vezi ceva şi, nemulţumit de aburii vederii, intri ca să ai ce povesti, să nu se creadă că ai fost orb sau prost, nesimţitor şi rece, intri să-ţi aminteşti rafturile înalte şi pline cu felurite cutii, sticle, pungi, toate colorate, care nu miros, zeci de feluri de brânză, salamuri, te saturi privindu-le, nu te interesează preţul iaurtului sau al cartofilor, ai să minţi când te vei întoarce acasă şi când vei fi întrebat cât costă o pâine. E o ne-drep-ta-te, ţipi şi nu te auzi, sufletul tău contorsionat stinge strigătul şi râzi, parcă te bucuri că ai văzut în sfârşit ceea ce ai auzit din poveştile altora. Continui să te întrebi, ca să-ţi adânceşti umilinţa în care ai trăit. Grija faţă de viaţa omului. Grija ca omul să nu îmbătrânească prea curând – ţi se pare că ţi-a răspuns omul de lângă tine, care nu este nebun sau handicapat fizic. Are pe urechi căştile unui mic casetofon ascuns în buzunarul cămăşii. Tremură, se zbate să trăiască muzica pe care tu te chinui s-o auzi, ţine în mâini o chitară imaginară, dar vie pentru el, o iubeşte şi-ţi pare rău că întorcându-te lângă acest tânăr, în avionul ce coboară din miezul unei zile în noaptea unui vis, nu vei avea curajul să-l baţi pe umăr şi să-l rogi dacă poate să-ţi împrumute chitara sa, câteva ore, până treceţi Atlanticul sau până ajungeţi deasupra Budapestei, pentru că dincolo de aceste repere, cine ştie? mulţi oameni te vor crede nebun, văzândute cum cânţi la chitara acestui tânăr, care-şi ţine pe urechi căştile unui casetofon, vecinul tău de drum, la întoarcerea în ţara ta, România.

  Mă rătăcisem printre blocurile foarte înalte, pe ale căror faţade se dezlănţuiau reclame luminoase. Pe marele bulevard curgea şuvoiul maşinilor lungi şi metalizate. Nu aveam curajul să opresc un trecător, să-l întreb unde este casa mea. In zgomotul străzii, am desluşit un vuiet care venea dintre două blocuri. Apoi m-a lovit un aer rece, inconfundabil. Briza mării mele! Am intrat pe aleea aceea largă şi, depăşind cele două blocuri care o străjuiau, am descoperit plaja mea, întunecoasă şi rece. Ce aproape eram de casă! Chiar în spatele blocului în care mă rătăcisem, se afla blocul meu. Vechi, negru, mâncat de vânturi.

  Cu acest bloc începe ţara noastră, dacă vii dinspre mare!”, mi-am amintit fericit cuvintele tatălui meu. Dar blocul din faţa mea îşi recăpătase pereţii apartamentelor nelocuite. Poate arhitectul pitic şi bărbos se întoarse între timp cu echipa lui de muncitori şi montaser ă la loc pereţii. La etajul patru, apartamentul nostru lipsea. Şi la etajul cinci, domnişoara Puşa rămăsese fără pereţi. Am numărat în bezna nopţii opt apartamente care nu mai aveau pereţi. Opt găuri negre. M-am depărtat, cu faţa spre bloc, crezând că nu văd bine. În dreapta, hotelul domnului Remus lipsea. Şi epava cargoului dispăruse.

  Nu mai auzeam vuietul mării. Deodată, peretele blocului sclipi. Un dreptunghi de lumină se întinse pe întregul perete. Am privit în jur, să descopăr sursa de lumină care proiecta uriaşul dreptunghi. Apoi au venit şi imaginile. Nişte sâni uriaşi, un falus mângâiat de limba surorii mele, părul Luizei răvăşit de plăcere… Amânchis ochii, dar filmul prinsese glas. Mi-am astupat urechile, dar gemetele se transformaseră parcă în ropotul unei ploi ce cădea inexorabil peste ţara în care mă rătăcisem.

  M-am întors şi am luat-o la fugă în direcţia în care bănuiam că se afla marea. Un gard înalt din sârmă împărţea plaja în lungul ei.

  Dincolo de gard, la câţiva zeci de metri, se înălţa un bloc cu opt etaje, cu faţada desfigurată. La etajul patru ardea becul din bucătărie.

  Mama nu se culcase. Am alergat pe lângă gardul din sârmă ghimpată, urmărit de gemetele Luizei, încercând să găsesc o spărtură prin care să mă strecor dincolo, dar nu am găsit niciuna. Reţeaua era deasă şi bine întinsă între stâlpii din beton. M-am prăbuşit în genunchi. Deasupra blocului din ţara mea răsărise luna. Luiza începu să ţipe, excitată.

  Dar în stânga, de peste gard, am auzit un motor greu. Excavatorul galben se târa pe plajă, însoţit de nebuni. Zgomotul fiarei metalice estompa dezlănţuirea sonoră a surorii mele. M-am ridicat şi le-am făcut semne, degeaba aş fi strigat, măcar să mă vadă, sunt aici, foarte aproape de voi! Excavatorul se îndrepta chiar spre mine. Nebunii erau căţăraţi pe cabină, în cupa de oţel. Elefantul galben se opri în faţa mea. Au sărit de pe excavator şi au început să danseze în jurul lui, cu sticlele în mâini. Dansau pe orgasmul surorii mele. Poate că dincolo de sârma ghimpată, ei dansau pe muzica lor, îndrăcită, eliberată de un casetofon. Ultima care a coborât din cabină a fost Cristina, ajutată de sergentul american, santinela de la poarta Consulatului. La un semnal neobservat de mine, s-au aşezat în cerc, ghemuiţi, numai Cristina şi americanul au rămas în picioare. Fata a început să se dezbrace încet, aruncându-şi întâi geaca, apoi fusta.

  — Cristina, te iubesc, am strigat din spatele gardului.

  Atunci abia m-au descoperit. Sergentul porni spre mine. Era urât ca o gorilă. Rânji, descoperindu-şi dinţii albi, de animal bine hrănit.

  — Vreau să mă întorc! Mi-e frică!

  — Bine. Cum vrei tu!

  Se aşeză în genunchi şi începu să scoată nisipul de la baza gardului.

  Ceea ce făceam şi eu în partea mea. Cristina mă aştepta goală.

  Vocea Luizei nu se mai auzea. Am întors capul şi ecranul improvizat dispăruse de pe blocul cu opt apartamente lipsă.

  — Tu vorbeşti româneşte? l-am întrebat în şoaptă pe sergent, fără să mă opresc din săpat.

  — Sunt oltean, dar în fiecare zi mă dau pe piele cu cremă de pantofi, zise maimuţoiul şi izbucni în hohote de râs.

  Îmi ceru servieta. Apoi m-a atenţionat că n-am să pot trece îmbr ăcat cu paltonul. L-am ascultat şi am trecut uşor. Dincolo, soldatul m-a ajutat să mă ridic, dar nu mi-a dat drumul. M-a condus în cercul lor, ţinându-mă de mâini, ca pe un prizonier. Nebunii continuau să-şi paseze sticlele de votcă. Rugbystul lipsea.

  — Pot să vă povestesc tot ce-am văzut!

  — Nu-i nevoie, mi-o reteză cu un glas spart. Ţ i-a fost frică. Tu eşti născut să trăieşti aici.

  — Sapă, îmi ordonă sergentul şi mă obligă să îngenunchez.

  Nu m-am împotrivit. Săpam cu ochii la gleznele Cristinei. Nisipul îngheţat îmi rănea degetele. Ei fumau, beau, dar nu mă grăbeau. Au avut răbdare să termin. Maimuţoiul „ cu lutul în fund” m-a îndepărtat de groapă, făcându-i loc Cristinei să intre în ea. Bruta m-a îndemnat apoi s-o îngrop. I-am aşezat nisipul cu grijă în jurul gâtului, să nu-i intre în urechi. Sergentul a stabilit distanţa, măsurând cinci paşi de-ai lui de la capul Cristinei. Acolo a ridicat o movilă mică de nisip.

  — Renunţă, Cristina! M-am repezit la movilă, încercând să aşez servieta pe locul pariului.

  Sergentul lovi servieta cu piciorul. Scoase din buzunarul de la piept al uniformei un carnet subţire pe care-l aşeză pe movilă. Am recunoscut un paşaport. Dacă l-aş fi deschis, poate aş fi descoperit o viză pentru America pe numele Cristinei. Dar sergentul îmi îndepărtă faţa cu palma. Cristina porni. Cristina mă bătu pe umăr, făcându-mi semn să ies din cercul lor. M-am retras în spate, lângă roata din faţă a excavatorului.

  Noaptea pierdea din puteri. Becul de la bucătărie nu mai ardea. Cristina străbătu uşor trei paşi fără să dea semne de oboseală.

  Sergentul o urmărea din picioare, cu mâinile în şolduri. Cristina îşi răsuci capul, parcă se sufoca. Trăgea aer în piept umflându-şi obrajii.

  Expira, şuierând ca o locomotivă. Îi mai rămăseseră doi paşi până la paşaport. Nu aveam voie s-o ajutăm fără acceptul celui care pariase.

  Cristina ţipă scurt şi-şi dădu capul pe spate. M-am repezit în cerc, dar sergentul mi-o luă înainte, dezgropând-o cu îndemânare, o trase de subsuori şi o întinse pe nisip. Îşi aşeză urechea pe pieptul fetei.

  — Trăieşte! Se ridică triumfător, cu braţele ridicate.

  Vestea declanşă corul de chiote şi fluierături. Muzica porni din cabina excavatorului şi rockerii, bişniţarii, minijupistele, fără să le pese, începură să ţopăie. Negroteiul strânse hainele Cristinei cu o mână, ascunse paşaportul în buzunarul uniformei şi se întoarse sprinten la corpul inert. O luă pe Cristina în braţe, le aruncă nebunilor un „ ceau” şi plecă spre hotelul domnului Remus. Nebunii se instalară în cabină şi în cupa excavatorului. Porniră elefantul galben şi, după un demaraj greoi, părăsiră plaja în chiote.

  Am rămas singur. Groapa Cristinei mai păstra o formă ciudată, un cilindru la baza căruia începeau alte două cilindre, mai subţiri. Pe fundul cilindrului mare am zărit o piatră, cât un ou de găină. Poate piatra blestemată o împiedicase pe Cristina să ajungă la paşaport!

  Am luat-o, cu gândul s-o arunc în mare. Dar piatra era moale, plină de sânge. Printre degete îmi cugeau nişte fire roşii. Şerpi! Am scăpat piatra. Am întors-o cu degetul mic, în nisip: o pupilă moartă, mai mare decât a găinilor pe care mama, cândva, le tăia în baie. Un şuvoi cald îmi năvăli cerul gurii. Groapa mirosea a sânge. Am răscolit-o aiurea, îndepărtând nisipul cu mâinile şi picioarele. Formele cilindrice ale gropii se pierduseră. Scoteam nisip amestecat cu sânge. Era sânge proaspăt. Deodată, o mână mă trase din adâncuri. Avea degetele strivite.

  Mi-am tras mâna speriat şi o dată cu ea am scos o mână tăiată din cot, înfăşurată într-o stofă îmbibată de sânge, costumul ciopârţit al domnului Remus.

  — Era trecut de miezul nopţii şi mă-ta nu se mai oprea, că mi-a venit s-o strig din urmă, of, ce nenorocire, doamna Hermeneanu, stai uşor!

  Nu vezi că magazinele sunt închise? mă dor picioarele de când mă purtaţi prin coclauri! Două ore pe puţin am străbătut străzile după ea şi mă-ta nu obosea, mergea de la o vitrină la alta, se uita şi iar pornea, pe cine, frate, caută în puterea nopţii? Dar am strâns din dinţi şi am urmărit-o. Toată mahalaua Şantierului Naval a străbătuto, asmuţind câinii împotriva noastră. Îţi dai seama ce curaj pe capul nostru? Dracul m-a pus să mă iau după mă-ta. Dar dacă nu mai am somn! Cafeaua de la Marius e de vină! M-a ţinut trează după mă-ta, care a pornit apoi pe deal, spre mânăstirea mea, vai, ce nenorocire!

  Mi-au dispărut voievozii! S-a dus dracului istoria!

  Domnişoara Puşa se prăbuşi lângă mine. Plângea cu sughiţuri. Mam grăbit să arunc servieta în groapă şi să arunc nisip, să şterg urmele.

  Vecina noastră tremura din tot corpul. Îşi ridică faţa desfigurată de durere:

  — Nu-i aşa că n-am înnebunit? Spune-mi! Tu trebuie să-mi spui dacă m-aţi înnebunit! Mă-ta a urcat dealul ca o leoaică. Mirosise ceva! Diavolul o luminase! O purta spre mormintele eroilor mei. Şi eu, proasta, n-am avut curajul s-o opresc! Seara, am avut nişte presimţiri, mai ales după ce-am văzut filmul în care a jucat Luiza, jucat e un fel de a spune. Vai, în ce scârboşenie de film a putut să se bage! Oare a luat mulţi bani? Nu ştiu dacă au văzut-o şi ai tăi, că eu stăteam la televizor şi auzeam de la voi numai bocănituri. O bătea domnul Hermeneanu pe mă-ta! O bătea şi urla la ea, că de ce n-a vrut Luiza să se mărite cu Dan Dugan, de ce şi-a bătut joc de onoarea lui, că i-a terfelit numele! Şi numai ea, mă-ta e de vină! Dacă ar fi văzut şi filmul Luizei, cred că o omora pe săraca maică-ta! Fie vorba între noi, bătaia v-a ţinut uniţi într-o familie. Şi mă-ta a fugit de-acasă, şi eu am fugit după ea, şi cum ţi-am spus, am urmărit-o prin toate coclaurile, dar pe deal n-am mai ajuns-o. A rupt lacătul de la poarta mânăstirii, îţi dai seama ce forţă avea în ea? apoi a rupt şi lacătul de la biserică şi a intrat! Ea, singură, a dat la o parte cele două pietre de mormânt şi a coborât…

  Domnişoara Puşa a izbucnit iar într-un hohot scurt. Am astupat bine groapa.

  — Când am ajuns, era prea târziu. Mormintele erau goale. Unde sunt oasele? Unde e mă-ta? Am căutat-o prin biserică, aşa, prin întuneric, doamnă Hermeneanu, unde v-aţi ascuns? daţi-mi oasele voievozilor noştri, că istoria o să ne pedepsească! După ce miam tras sufletul, am aprins toate lumânările şi am început să bocesc, cum mă vezi, în genunchi, lângă mormintele goale. Şi cum boceam aşa, o dată văd că mişcă ceva în criptă, de eram gata să leşin! Mă-ta a apărut dintr-unul din morminte, ca o stafie! Nu era stafie, era vie şi fericită că-l găsise pe Hagi!

  — Care Hagi? I-am prins mâinile care tremurau în poala capotului.

  — Nu-l ştii? Tot oraşul îl ştie pe monstrul ăsta de copil! I-am spus, topită de durerea istorică ce mi-o făcuse: doamnă, cum aţi ajuns aici?

  De ce v-aţi bătut joc de viaţa mea? cum s-a ascuns lighioana asta de Hagi în mormintele sfinte? Dar mă-ta nici nu mă asculta, îl mângâia pe avorton, îl giugiulea, îl săruta pe mutra lui de urangutan. N-am rezistat şi am început să plâng. Atunci s-a trezit şi mă-ta şi s-a întors la mine. Mi-a spus că a trăit cea mai frumoasă noapte din viaţa ei, fusese în America! Hopa! M-am speriat, mă-ta o luase razna. M-a tras de mână şi mi-a arătat, uite pe aici m-am dus în America! Am văzut cu ochii mei că dintr-un perete al mormintelor porneau două guri de canalizare şi prin una a plecat mă-ta în America, după ce strânse în sacoşă toate oasele voievozilor. A mers de-a buşilea, dar n-a mers mult. Conducta e făcută pe verticală, noi suntem la un pol şi ei, adică americanii, sunt la polul opus şi a fost uşor drumul, mai degrabă a căzut, ca o pungă de gunoi pe tomberonul nostru de la bloc, a căzut de la noi la ei şi la celălalt capăt a ieşit în plină stradă, lume multă, maşini, lumini strălucitoare şi până la urmă a intrat întrun magazin alimentar. Acolo, se lăuda ea, a lăsat la bagaje punga cu oasele domnitorilor mei şi înăuntru l-a descoperit pe Marius cum se chiora la rafturile pline de haleală şi l-a tras de mână. Doamne, iartă-mă! Nu i-a mai dat drumul până acasă! S-au întors pe cealaltă conductă şi nu le-a fost greu că pământul e într-o continuă rotaţie şi iar au căzut ca două pungi de gunoi,. Şi după ce mi-a povestit ce-ţi povestesc eu acuma, uite, asta mi-e crucea dacă te mint! l-a luat în braţe pe Marius, adică pe Hagi, cu tot cu fiare, şi l-a dus acasă la voi. Ai auzit ce ţi-am spus? Unde te uiţi? Uite-te la mine! Sunt nebună?

  — Şi cu conductele cum a rămas?

  — N-am avut curajul să mă bag în conducte. Am pus pietrele la loc şi le-am sigilat. O să chem arheologii. Când vor veni, o să dau declaraţii şi o să le spun adevărul. Oasele domnitorilor mei au rămas în America. Asta înseamnă sustragere de patrimoniu naţional!

  — Sunt şobolani pe conductă?

  — Pe dracu'! Dragul meu, conductele miros superb, ca băşinile pe care le trăgea soră-ta în camera ei! Of! Ce să mă fac?

  — Domnişoară! I-am strâns obrajii în mâini, să mă privească în ochi. Vă rog ceva! Da? Vă rog să nu vă mişcaţi din acest loc! Da?

  Staţi aici până mă întorc. Nu durează mult! A răsărit soarele şi-o să vă încălziţi.

  — Nu mă mişc, dragă! Toată viaţa i-am păzit pe semenii mei, pentru istoria lor trecătoare. Adevărul este că Luiza are nişte ţâţe zdravene!

  I le-a frământat băiatul ăla, Boby, în film, de era să dau eu în orgasm.

  Are ce arăta soră-ta! Şi eu în locul ei aş fi făcut la fel ca să pot pleca la americani!

  Am fugit acasă. Uşa era larg deschisă şi în hol mirosea a ceapă prăjită. În bucătărie, mama îl instalase pe olog la masă. Mânerele de fier zăceau aruncate sub chiuvetă. Mama a tresărit fericită:

  — Vezi cine s-a întors la noi? Marius! Uite-l cum mănâncă fasolica!

  Să mănânci, Marius! Tu pe unde ai umblat până acum? Îţi mai tai nişte pâine, Marius?

  Ologul rânji cu gura plină. Sosul îi curgea pe bărbie, pe piept.

  Mama îl ştergea cu şervetul după fiecare lingură dusă la gură şi îi rupea pâinea în farfurie. Îl îmbrăcase cu pulovărul verde, pătat deja la mâneci. Plescăia, schimonosindu-şi buzele ca o maimuţă. Cratiţa de pe aragaz era golită pe jumătate.

  — De ce stai în picioare şi nu te aşezi să mănânci ceva cu noi? Nici nu l-ai sărutat pe Marius! E fratele tău! Ce ai împotriva lui? Marius, ia spune lu' mama, unde ai umblat atâta amar de vreme?

  Ologul lovi farfuria cu lingura, răspândind toate boabele de fasole prin toată bucătăria. Mama sări să le adune. Am intrat în sufragerie.

  Tata urmărea la televizor o emisiune de ştiinţă. Stătea în poziţia sa favorită, cu picioarele întinse pe scaun. M-a privit trist, cu gândul pierdut:

  — Ai pierdut banii şi paltonul.

  — Tată, cine l-a omorât pe domnul Remus?

  — Ai pierdut banii, ofticosule!

  Deodată, uşa sufrageriei se trânti de perete şi în prag apăru Luiza.

  În spatele ei, mai înalt cu un cap, Boby mesteca gumă.

  — El e, îl arătă Luiza cu degetul pe tata.

  Am vrut s-o strig pe mama. Am văzut-o pe Luiza muşcându-şi buza de jos cu lopătarii. L-am văzut pe tata încremenit, cu privirea pe televizor. Boby se repezi spre pat, doborî scaunul pe care stătusem şi-şi ridică centura deasupra capului.

  — Mă omoară, fraţilor! strigă tata pentru ultima oară şi Boby îl lovi cu sete peste faţă.

  Apoi îl lovi în cap, o dată şi încă o dată şi tata nu se feri. Suporta loviturile rockerului, iar acesta continua fără milă. Luiza se rezemase de tocul uşii. Eu priveam. Şi mama îl hrănea pe Marius în bucătărie.

  Şi Luiza începu să plângă cu ochii deschişi. Şi Boby lovea. Un strigăt ascuţit îl opri. Nu strigase tata. Strigătul venise parcă din tavan şi rockerul ridică privirea:

  — Ce hartă haioasă! Seamănă cu harta Americii!

  Sora mea fugi la fereastră. De afară venise strigătul. Rockerul se întoarse la Luiza, aşteptând cu centura pregătită. Tata leşinase în pat, cu picioarele întinse pe scaun. Luiza deschise uşa balconului şi ieşi.

  Boby o urmă. Am ieşit pe balcon, atras de şirul de ţipete ascuţite.

  În locul unde o lăsasem pe plajă, domnişoara Puşa ţipa şi ne făcea semne.

  Zbura cu motoarele oprite. Pe măsură ce se apropia de blocul nostru, pierdea din înălţime. Părea un vultur care se pregăteşte să atace ultimul etaj al blocului. Dar îl ocoli într-un cerc uriaş şi se întoarse deasupra mării. Era un avion alb. Căuta un loc de aterizare.

  Nu mai avea şanse să coboare pe pământ. Ateriză pe burtă, stârnind cu aripile albe valuri în apropierea epavei.

  — Se scufundă, al dracului! regretă Boby.

  — A sosit Marius, strigă Luiza şi rockerul chiui, ridicând centura în semn de victorie. Să coborâm, ordonă sora mea.

  În hol ne aştepta mama.

  — Luiza! Uite cine a venit la noi! Marius! Marius a mâncat tot din farfurie. Nu vrei să mănânci. Nu vrei să mănânci şi tu doi cârnăciori cu fasole?

  Mama intră în bucătărie şi trase un taburet pentru Luiza. Întinse mâna după o farfurie, dar Luiza îi trânti taburetul peste picioare.

  Mama protestă:

  — Luiza! Cum te porţi cu mama ta?

  — Uite-te pe geam! Uite-te pe geam!

  Mama se retrase la fereastră, fără să-şi ridice palma de pe creştetul ologului. Se uită nedumerită:

  — Ce este? Nu văd nimic. De ce nu vrei să mănânci cu noi?

  — Uite-te în largul mării!

  — E un avion!

  — A venit Marius! Şi Luiza porni spre uşă.

  Pe plajă, domnişoara Puşa alerga aiurea, cu picioarele goale, chiuind ca rockerii lui Boby. Avionul plutea în dreptul blocului nostru.

  Avea un bot ascuţit, o coadă albă şi multe hublouri. Vântul din larg nu părea să-l mişte. Mama coborî cu paltonul pe umeri, în papuci, dar nu se alătură grupului nostru. Nimeni dintre noi nu avea curajul să întrebe cu voce tare ce caută avionul alb şi strălucitor în apele noastre.

  După un ceas de contemplare, ne-am trezit cu sergentul-major Grigore Postolache.

  — Cred că mi-au trimis americanii rezultatul concursului. Am câştigat, îmi şopti poliţistul cu o voce sugrumată de emoţie.

  — Dacă nu a coborât nimeni, înseamnă că ne aşteaptă, s-a trezit Luiza. Să nu mai pierdem timpul! Pornim înot la ei!

  — Nu e drept! sări Puşa s-o oprească. Apa e rece şi nu toţi putem să înotăm în apa asta. Eu am o barcă pneumatică, am şi vâsle la ea!

  Şi fără să aştepte aprobarea cuiva, domnişoara fugi spre bloc.

  Sergentul-major nu se arătă mulţumit de iniţiativă. Ne ţinu un curs scurt despre necesitatea adoptării unor măsuri de prevenire…

  Prevenire la ce? se interesă Boby.

  La pericole!” Şi ne sfătui să ne facem rost de haine de protecţie, pe el îl apără uniforma. Mama, care se apropiase de noi, îşi aminti de cele patru măşti de gaze pe care Marius ni le trimisese de Crăciun. I-am explicat că măştile n-au fost trimise de Marius, le-am găsit pe plajă, şi mai mult, nu sunt bune de nimic, dar nu m-a auzit. Sunt bune! Du-te şi adu-le!

  — Să nu-i spui nimic lu' taică-tu! Dacă vede pe geam şi vrea să vină bine! Dar nu-i spune, că iar o să am scandal! mă atenţionă mama.

  Am urcat în fugă cele patru etaje, pentru că domnişoara Puşa coborâse deja cu barca pneumatică şi cu cele două vâsle din lemn lustruit. Mama lăsase uşa deschisă. În hol mirosea a urină. La televizor se transmitea un buletin de ştiri. Masa din sufragerie era răsturnată şi deasupra ei atârnau picioarele goale ale tatălui meu, Ilie Hermeneanu.

  Tata pendula uşor în laţul curelei sale. America din tavan pierduse nişte var în dreptul lustrei din cauza greutăţii pe care o suporta. Din spatele unui scaun, ologul mă privea cu ochii holbaţi. Răsufla haotic şi gemea. Au luat măştile de gaze din şifonier şi am fugit.

  Între timp barca fusese lansată pe mare. Luiza verifică cele patru măşti şi le aruncă în barcă. Grigore Postolache s-a urcat primul, apoi domnişoara, ajutată de Boby. Am urcat înaintea Luizei.

  — Taică-tu de ce nu vine? mă întrebă mama de pe mal. Ţ i-am spus să-l chemi.

  — L-a chemat de zece ori, răspunse Luiza în locul meu. Ce vrei, să-l iau cu forţa?

  — Luiza, ţie îţi vine uşor să vorbeşti, dar eu rămân cu el, că voi plecaţi. Nu uita că el te-a crescut, a adus bani în casă, are tot dreptul să-şi vadă fiul. E datoria mea să-l anunţ.

  — Dar nu vezi că nu vrea să coboare? Hai, urcă!

  — Eu nu merg, duceţi-vă voi! Eu mă uit de aici!

  — Tu te uiţi de aici, o maimuţări Luiza. Ce vezi de aici? Aşa ai trăit mereu, cu frica să nu-i ieşi din cuvânt şi uite ce-ai ajuns! Azi-noapte te-a bătut, nu?

  — Din cauza ta!

  — Că nu am vrut să mă mărit cu criminalul ăsta! Nu?

  — Luiza, ne aude lumea! Aici e casa mea. eu nu plec din casa mea.

  — Să ştii că dacă nu vii cu noi, eu nu mai am mamă. Puţin îmi pasă de tine, să te mănânce gândacii pe masă când ai să mori. Eu nu vin să te îngrop. Să te îngroape el.

  — Haideţi doamnă, o să-i povestim noi domnului Hermeneanu cum a fost! Ne-apucă noaptea, protestă domnişoara Puşa.

  Mama urcă încruntată în barcă, aşezându-se cu spatele la noi.

  După ce urcă şi Luiza în braţele lui Boby, dezechilibrând vizibil ambarcat

  ¸iunea, sergentul şi vecina noastră porniră să vâslească. Înaintam împotriva vântului. Mamaâşi scoase din buzunarul paltonului un batic şi îşi acoperi părul. Apoi se cocoşă la pupa, fără să-i pese de obiectivul expediţiei. Blocul nostru se vedea acum, într-adevăr, ca un castel de cărţi de joc. Cei din faţă vâsleau voiniceşte. Luiza şi Boby urmăreau atenţi înaintarea. Aproape că ajunsesem şi vântul se liniştise. Vedeam clar hublourile, cabina pustie a pilotului, coada fără însemnele unei companii aviatice şi chiar beculeţele montate pe fuselaj. Avionul semăna cu o balenă obosită, deşi nu văzusem în viaţa mea balene obosite.

  Ne-am apropiat de o aripă, lată cât un careu de fotbal. Aeronava nu părea să fi suferit stricăciuni. Domnişoara Puşa se opri din vâslit, lăsându-l pe poliţist să conducă barca spre aripa avionului. Ne-am oprit brusc, parcă eşuasem pe un banc de nisip. Aripa era curată, iar avionul era înalt cât trei etaje ale blocului nostru. Pe hublouri nu se zărea nici o mişcare omenească. Mama întoarse capul. Domnişoara Puşa sparse tăcerea, propunându-ne să-l înconjurăm, poate pe partea cealaltă cei dinăuntru ne vor vedea. N-avea nici un rost, era un efort inutil. Atunci, haideţi să strigăm, insistă domnişoara. Poate ne aud dacă sunt atât de chiori. Am început să strigăm pe diferite tonuri, poliţistul îşi folosi fluierul, Boby chiui, mama strigă apăsat „

  Marius”, Luiza încercă un „

  Ajutooor!” fără nici un rezultat.

  — Mai bine ne întoarcem! O să vină singur acasă, când o să-l răzbească foamea, spuse mama dezamăgită.

  — Poate dorm, ne încurajă Puşa. Dacă aş avea o piatră le-aş sparge geamurile.

  Luiza sări din braţele rockerului direct pe aripa avionului:

  — Pământ! strigă la noi, fericită.

  Renunţase la pantofi. Merse pe aripă, în vârful picioarelor, până la corpul avionului. Îl atinse cu palmele, apoi se întoarse la noi, dând din cap, ca şi cum este adevărat, nu-i o iluzie. Îşi lipi urechea de fuselaj. Iar se întoarse, dar ridică din umeri. Boby o urmă. Nu renunţă la cizme. Deşi aripa părea fragilă, avionul nu se balansă. Sări din bancă şi poliţistul, întinzându-i mâna domnişoarei, dar rămase cu ea în aer, vecina noastră căsca gura la uşa deschisă a avionului. Cineva o deschisese şi ne instalase o scară metalică ce ajungea până la aripa pe care acostasem. Domnişoara ne arătă doar cu degetul şi am înţeles cu toţii. Am urcat scara pe rând, eu ultimul, după mama. Când am ajuns înăuntru, mama dispăruse şi în locul ei îmi zâmbea o femeie blondă, în uniformă albastră, care mă salută cu o înclinare a capului.

  — Săru' mâna, i-am spus speriat, fără s-o privesc atent.

  Era tânără. Mi-a arătat cu mâna întinsă direcţia pe care trebuia so urmez. Nu mai urcasem într-un avion şi nu ştiam să numesc ceea ce măânconjura. Împins parcă de privirea blândă a stewardesei, am ajuns în sala pasagerilor, cu fotolii pe două rânduri, luminată fosforescent din tavan. Călcam pe un covor moale, roşu. Ceilalţi îşi ocupaseră deja locurile în fotoliile înalte. Mama, la geam, îmi făcu semn să-mi şterg pantofii la intrare, Boby murdărise covorul cu cizmele lui. Dar la intrare n-am descoperit nici un preş. Am renunţat, intimidat de femeia blondă care venea din urmă şi m-am aşezat lângă mama, în al doilea rând. În faţa noastră, Puşa şi Grigore. Pe şirul de fotolii vecin, ceva mai în spate, se instalaseră Luiza şi Boby. Numai noi în marele avion.

  Un aer răcoros venea din tavanul fosforescent. Stewardesa închise uşa şi se aşeză la perete, cu mâinile la spate, în faţa noastră, ca un gardian.

  Ne zâmbea ca şi cum ne-ar fi cunoscut de mult şi, iată, ce ocazie fericită să ne întâlnească! Printre cele două fotolii din faţa mea, am zărit-o pe domnişoara Puşa răsfoind o revistă color. De spatele fotoliului ocupat de Grigore era prinsă o plasă subţire în care se afla o carte cu coperte albe. Am înţeles că trebuie să fie o revistă ce prezenta itinerariul şi informaţiile turistice. Mama se gândi la acelaşi lucru şi scoase din plasa ei o altă carte. Stewardesa ne urmărea zâmbitoare. Am scos cartea din plasă şi am deschis-o la prima pagină. Era goală. Nici pe următoarea nu era tipărit ceva. După încă o pagină, am descoperit următoarele rânduri: „

  Cei doi turişti polonezi, pe care-i învăţasem scăldatul în nisip, plecaseră în ultima noapte de august, achitându-şi în grabă nota de plată la hotel.”

  În rest, paginile erau albe. Mama mă lovi cu cotul şi-mi arătă cu degetul pe o filă din cartea ei: „

  Compoziţia de glazură se prepară exact ca pentru bezele. Se bate pe apă clocotită şapte-opt minute, să fie înfierbântată şi să-şi menţină forma, să nu se lăţească în tavă. Compoziţia se pune pe un platou de tort în grămadă cât mai înaltă…”

  Mama îmi făcu semn cu ochiul, zâmbind pentru prima dată. Ovoce dintr-un difuzor ascuns spuse ceva scurt, la care stewardesa veni la fotoliul din faţă şi-i ajută pe Puşa şi pe Grigore să-şi monteze centurile de siguranţă. Şi pe noi ne ajută. Blonda avea un ten îngrijit şi ne ameţi cu un soi de parfum fin. Luiza şi Boby pricepuseră comanda din difuzor şi îşi legară singuri centurile. Stewardesa doar le verifică.

  Luiza o întrebă ceva în englezeşte şi blonda dădu din cap, amabilă.

  Toţi trei au râs. Scena o încurajă pe mama. Ar fi vrut să ştie de ce au râs. Stewardesa se aşeză la locul ei, la uşă, cu mâinile la spate.

  După câteva clipe, vocea din difuzor rosti o comandă scurtă şi femeia se ghemui, legându-şi repede o centură scoasă din perete. Imediat, am auzit motoarele. Mama mă lovi cu cotul, făcându-mi semn la hublou.

  Porniserăm. Aripa avionului lovea în viteză spuma valurilor. Mama mă trase mai aproape de geam. N-am mai avut timp să zăresc blocul nostru, aripa fu înghiţită de apă şi, instantaneu, hubloul deveni verde, ca geamul unui acvariu.

  — Am decolat, îmi şopti mama.

  Stewardesa ne ajută să ne desfacem centurile. Domnişoara Puşa îi arăta poliţistului ceva cu degetul pe hublou. Grigore dădu din cap, minunându-se. În spate, Boby se instalase comod cu două căşti pe urechi, ale căror fire coborau în braţul fotoliului.

  Îşi scutura capul în ritmul unei muzici numai de el trăită. Luiza citea concentrată din cartea ei albă. Am încercat să-i fac un semn din mână, dar nu m-a observat. Pe coperta cărţii am zărit desenată o cruce. Stewardesa ieşi pe uşa pe care o păzea. Mama mă trase de mână:

  — Uite ce lumini au ăştia! Aşa de repede am ajuns?

  Nu aşteptă răspunsul meu. Se rezemă cu fruntea de hublou, în gura unui peşte mare, care ne privea cu nişte ochi bulbucaţi. Peştele căscă gura, apoi lovi hubloul cu coada şi dispăru în beznă, lăsând în urmă un şirag de bule strălucitoare. Domnişoara Puşa şi Grigore schimbaseră locurile. Poliţistul îşi lipise nasul de geam şi domnişoara exclama la fiecare peştişor sau algă pe care o vedea. Îşi arătau reciproc cu degetul tot felul de nimicuri. Vocea din difuzor reveni o dată cu intrarea stewardesei. Femeia ţinea în braţe mai multe măşti de gaze, asemănătoare cu ale noastre. Boby nu le uitase în barcă. Le arătă stewardesei care dădu afirmativ din cap. Ni le împărţi pe ale noastre, iar celor din faţă le dădu două măşti din partea echipajului. Apoi dispăru pe aceeaşi uşă şi vocea din difuzor tăcu. Rockerul nu mai asculta muzică. Şi Luiza renunţase la citit, privind absentă pe hublou.

  Femeia blondă apăru pentru ultima dată. Ne ajută să ne fixăm măştile pe figură. Prin uşa lăsată deschisă, am zărit un tub gros cât ţevile de apă caldă din blocul nostru, de al cărui capăt erau montate mai multe guri filetate de robinet. Cu ajutorul unor furtunuri, stewardesa montă cuândemânare tuburile fiecărei măşti la una din gurile filetate. Avionul se opri fără ca vocea să ne avertizeze. Stewardesa ne făcu semn să ne ridicăm. Ne-a condus până la uşa avionului.

  Au ieşit mai întâi Puşa şi Grigore ţinându-se de mână, ca nişte miri, apoi mama, trăgându-mă curajoasă de mână. Luiza şi Boby ne-au întrecut, luând-o la fugă pe nisipul subacvatic. Au început să ţopăie, să aplaude, să se îmbrăţişeze. Mama m-a strâns în braţe.

  Renunţase la palton şi ar fi vrut să mă sărute, dar am făcut-o atentă să nu ne încurcăm furtunurile prin care respiram. Poliţistul îi arăta domnişoarei peisajul care ne înconjura: o întindere de nisip violetă, cu hotarele stabilite de întunericul apei. Pe botul avionului se aprinse un reflector care începu să ne urmărească. Apa deveni verde şi descoperind un banc speriat de peşti. O pisică de mare, pe care o mai văzusem doar la televizor, trecu pe deasupra noastră. Curând, după ce ne-am revenit din surpriza luminoasă a reflectorului, amânceput iar să ţopăim, să ne îmbrăţişăm. Respiram în mască un aer tare, cu parfum de piersică. Furtunurile măştilor nu ne permiteau să ne depărtăm prea mult de avion, dar noi eram fericiţi. Apa era caldă. Domnişoara Puşa căzu în genunchi, cu capul în nisip. Poliţistul îi sări în spate, o glumă! Boby şi Luiza se fugăreau. Mama ţopăia şi îmi făcea tot felul de semne. În lumina verde a reflectorului, o siluetă cu masca pe figură se strecură printre noi. Mai întâi o opri pe mama din ţopăieli şi-i îi făcu semn cu mâinile: gata! Aerul tare din mască se rărise. Respiram ceva mai greu. Mama nu pricepu de prima dată şi intrusul făcu acelaşi gest: gata! Oâmpinse brutal spre avion. Apoi se ocupă de poliţist, eliber înd-o din strânsoare pe domnişoara Puşa. Le explică la amândoi, după ce-i ridică în picioare: gata! Ei dădură din cap: mai vrem. Gata!

  Nu se poate? Nu! Îiâmpinse şi pe ei la avion. Mama deja dispăruse. Boby n-o mai fugărea pe Luiza. Văzuse gestul intrusului şi, când acesta se apropie, îi făcu un semn obscen. Intrusul îl lovi peste mască, dobor îndu-l. Apoi îl ridică pe picioare şi-l împinse în direcţia obligatorie.

  Boby se împleticea. Traseul omului nu mă ocoli. De la distanţă îmi făcu semn: gata! Marius? Era înalt cât Marius, dar îmbrăcat într-un costum de scafandru. L-am ascultat, îndreptându-mă spre avion. Boby se chinuia să urce scara metalică. La baza scării, m-am întors. Cu mâinile la spate, intrusul se opri în faţa Luizei. Aşteptă ca sora mea să-i execute ordinul, să se întoarcă o dată cu noi. Dar Luiza îşi scoase masca şi părul ei se răvăşi în lumina verde din adâncuri.

  Corpul Luizei a fost găsit după două zile, prins în elicea epavei cargoului. L-a găsit Boby, după mai multe scufundări în zonă, ajutat de rockerii săi. În aceeaşi după-amiază au apărut pe plajă doi bărbaţi într-un Fiat nou. Au coborât zgomotoşi, îmbrăţişându-mă şi adresându-mi cuvinte în limba lor. Arhitectul pitic şi bărbos din Bucure şti le-a explicat într-o engleză stâlcită că trebuie să-şi ascundă maşina în spatele hotelului, peste o jumătate de oră, blocul cu opt etaje va fi demolat prin implozie. N-a ştiut să le spună „ implozie” în engleză, dar le-a făcut un „ buuum”, umflându-şi obrajii păroşi. Echipa sa de muncitori montase deja firele şi aştepta ca vântul din larg să se potolească.

  — Blocul ăsta nu mai interesează pe nimeni, spuse arhitectul, vorbind mai mult pentru sine.

 

 

          SFÂRŞIT