— Prin urmare, va trebui să încep cât de curând să-ţi ex- | plic rosturile gospodăriei şi să-ţi arăt proviziile, spuse Robinson proptit în coate pe balustradă şi însoţindu-şi vorbele j cu o bogată gesticulaţie. Eşti un băiat cu carte, ai desigur şi un scris frumos, aşa că ar fi foarte bine să te apuci mai întâi să faci un inventar al tuturor lucrurilor pe care le avem. E ceva ce Brunelda îşi doreşte demult. Chiar mâine dimineaţă, dacă e vremea frumoasă, o vom ruga pe Brunelda să se aşeze pe balcon şi noi o să putem lucra liniştiţi în cameră, fără s-o conturbăm. Fiindcă lucrul cel mai important, dragă Ross-mann, este ca nu cumva s-o conturbi pe Brunelda. Ea aude orice zgomot, cum ştii, e cântăreaţă, aşa că are urechea foarte sensibilă. Scoţi, să zicem, butoiaşul cu rachiu din dosul dulapului şi îl rostogoleşti ca să-l duci afară; înseamnă că faci un zgomot oarecare, deoarece butoiaşul e greu şi întâlneşte în cale tot felul de lucruri care, cum bine ştii, la noi sunt răspândite pretutindeni. Să zicem că în timpul ăsta Brunelda stă lungită pe canapea şi e atentă la prinsul muştelor – deoarece pe ea, observ, muştele o necăjesc foarte mult. Ai deci impresia că nu se sinchiseşte de tine şi continui să rostogoleşti butoiaşul; iar ea continuă să stea tot lungită, înconjurată de calmul ei aparent. Şi deodată, când te aştepţi mai puţin şi ai impresia că nici nu se mai aude vreun zgomot, numai ce-o vezi că se ridică în capul oaselor, izbeşte cu palmele în canapea, încât abia o mai zăreşti în norul de praf care se ridică – află că de când stăm noi aici n-am reuşit să scutur canapeaua, fiindcă Brunelda tot timpul stă culcată – şi strigă de te asurzeşte, strigă ca un bărbat, câteva ceasuri în şir. Vecinii i-au interzis să cânte, dar nimeni nu-i poate interzice să strige, ceea ce se întâmplă, la urma urmelor, destul de rar, căci eu şi Delamarche am devenit foarte prudenţi. La drept vorbind, toate aceste ieşiri necontrolate i-au stricat foarte mult sănătatea, o dată chiar a leşinat; Delamarche nu era acasă şi a trebuit să-l chem pe studentul de alături. Studentul a stropit-o cu un lichid dintr-o sticlă mare şi ea şi-a revenit imediat, dar nu-ţi poţi închipui ce miros îngrozitor putea să aibă lichidul acela, îl mai simţi şi acum când apropii nasul de canapea. Fără îndoială, studentul ne este şi el duşman, ca toţi vecinii de aici. Trebuie să te fereşti de toţi, să nu intri în vorbă cu niciunul.

  — Ascultă, Robinson, zise Karl. Serviciul pe care mi l-ai pregătit e greu, în schimb, ce să zic? E încântător.

  — Nu te nelinişti, spuse Robinson, clătinând din cap şi închizând ochii ca şi cum astfel i-ar fi fost mai uşor să risipească grijile lui Karl. Serviciul tău are şi unele avantaje pe care nu le poate avea nici un alt serviciu. Eşti mereu în apropierea unei doamne cum este Brunelda, dormi câteodată în aceeaşi cameră cu ea şi această situaţie nu e lipsită de unele ocazii plăcute, îţi închipui şi tu. Ai să fii plătit regeşte, aici sunt o mulţime de bani. Eu, ca prieten al lui Delamarche, n-am primit nimic, exceptând ieşirile în oraş, când Brunelda îmi dădea ceva de cheltuială. Pe tine, în schimb, nu încape îndoială, te vor plăti ca pe orice servitor, deoarece te afli aici numai şi numai în această căutate. Pe deasupra, ai şi norocul că eu te voi ajuta la toate treburile. La început, bineînţeles, n-o să fac nimic, o să mă odihnesc şi eu, însă îndată ce o să mă simt puţin mai odihnit, poţi conta pe mine. Obligaţia de a o servi personal pe Brunelda o păstrez, de altfel, pentru mine; mă refer la servicii ca îmbrăcatul sau coafatul – sigur, în măsura în care de acestea nu se ocupă Delamarche. Tu ai să te ocupi doar de curăţenia camerei, de târguieli, în general de treburi casnice mai grele.

  — Nu, Robinson, toate astea nu mă interesează, spuse Karl.

  — Nu fi prost, Rossmann, spuse Robinson, postându-se în faţa lui Karl. Nu întoarce spatele unei ocazii atât de frumoase. Unde crezi că ai să găseşti imediat un serviciu? Dacă j eu şi Delamarche, oameni care am trecut prin multe şi care, slavă Domnului, avem ceva experienţă, am alergat după o slujbă săptămâni întregi şi tot fără ea am rămas. Ei bine, nu, ăsta nu-i lucru uşor, aş zice că e îngrozitor de greu.

  Karl lăsă capul în jos mirat cât de înţelept putea să vorbească Robinson. Pentru el însă toate aceste sfaturi nu aveau nici o valabilitate, el trebuia să plece neapărat; era imposibil ca într-un oraş atât de mare să nu se găsească şi pentru el un locşor potrivit. Noaptea, restaurantele sunt asaltate de clienţi, e nevoie de un personal numeros care să-i servească pe aceştia, iar în respectiva meserie, Karl se poate lăuda că are o oarecare experienţă. Era convins, de altfel, că s-ar fi adaptat repede oricărui serviciu. Ar fi găsit aşa ceva poate chiar în clădirea de peste drum; se afla acolo un mic restaurant din care răzbătea o muzică zgomotoasă. Intrarea principală era acoperită doar cu o perdea mare, de culoare galbenă, care se înfoia la fiece curent de aer. În general, strada se liniştise mult. Mai toate balcoanele se cufundaseră în întuneric, doar în depărtare mai apărea ici-colo, câte o lumină; abia o zăreai însă, deoarece oamenii se şi ridicau şi se grăbeau să intre în casă, iar cel care rămânea ultimul, observa becul aprins şi, după ce mai arunca o ultimă privire jos, în stradă, stingea lumina.

  „Se înnoptează de-a binelea – îşi spuse Karl – dacă mai rămân aici o singură clipă, n-o să mă mai pot desprinde de ăştia.” Se întoarse ca să dea la o parte perdeaua din uşa locuinţei.

  — Ce vrei să faci? Întrebă Robinson, aşezându-se între Karl şi perdea.

  — Vreau să plec, spuse Karl. Lasă-mă, lasă-mă!

  — Cum adică? Vrei să-i conturbi? Strigă Robinson. Ce ţi-a venit? Apucă cu mâinile gâtul lui Karl, îşi încolăci picioarele pe trupul acestuia, se atârnă de el cu toată greutatea şi îl trase într-o clipă la pământ. Cum însă Karl învăţase în dormitorul liftierilor să se bată, îi trase lui Robinson un pumn sub bărbie, deşi cu oarecari menajamente. Robinson, la rândul său, îi administra, prompt şi fără milă, un picior în burtă; apoi, apucându-se cu mâinile de bărbie, începu să urle atât de tare încât în balconul învecinat cineva bătu nervos din palme, strigând: „Linişte!”. Karl mai rămase o clipă întins pe pământ ca să i se stingă durerea pricinuită de lovitura lui Robinson. Se mulţumi să-şi întoarcă faţa spre perdeaua care atârna grea şi nemişcată, în faţa odăii cufundate în întuneric. Ai fi zis că nu mai era nimeni în cameră; să fi ieşit oare Delamarche şi Brunelda în oraş? În acest caz Karl avea toată libertatea să se descotorosească de Robinson care se purtase ca un veritabil câine de pază.

  În clipa aceea, de undeva din depărtare, se auziră sunete de tobe şi trompete. Vocile izolate pe care le desluşi de pretutindeni se contopiră curând într-un vacarm general. Karl întoarse capul şi văzu cum toate balcoanele se animau din nou. Se ridică în capul oaselor – nu putea să se ridice în picioare – şi se propti cu toată greutatea în balustradă. Jos, pe trotuar, mărşăluiau, cu paşi mari, băieţi tineri care îşi fluturau şepcile cu braţele ridicate, întorcându-şi capetele, din când în când, ca să privească în urmă. Numai partea carosabilă a străzii mai rămăsese liberă. Unii legănau în vârful unor beţe lungi lampioane din care se ridica un fum galben. Cei ce băteau toba şi suflau din trompete intraseră, în rânduri strânse, într-un câmp de lumină şi Karl tocmai se minuna cât de mulţi sunt, când auzi în spatele lui nişte voci. Se întoarse, îl văzu pe Delamarche dând perdeaua la o parte; apăru apoi Brunelda ieşind din întunericul odăii. Avea pe ea rochia roşie, pe umeri un şal de dantelă, în cap o bonetă de culoare închisă, aruncată în grabă peste părul nepieptănat, strâns într-un coc, din care mai atârna câte o şuviţă ici-colo. În mână avea un evantai mic, deschis pe care însă nu-l agita, îl ţinea lipit de trup.

  Karl se târî de-a lungul balustradei, făcându-le loc celor doi. Spera, se înţelege, că ei nu-l vor reţine cu forţa; chiar dacă Delamarche ar încerca s-o facă, Karl s-ar adresa Bru-neldei, care i-ar lua apărarea, fără îndoială, şi l-ar lăsa să-şi t vadă de drum. Ştia că Brunelda nu-l poate suferi din pricina ochilor lui, care o speriaseră. Din clipa în care însă Karl făcu | un pas către uşă, ea fu aceea care-l observă şi-i zise:

  — Unde vrei să pleci, micuţule? Speriat de privirile severe ale lui Delamarche, Karl se opri locului şi Brunelda îl prinse de braţ şi-l trase spre ea. Nu vrei să vezi şi tu defilarea? Întrebă ea, împingându-l spre balustradă. Ştii despre ce este vorba? O auzi Karl adresându-i-se din spate şi el se smuci instinctiv, cu gândul să încerce să-i scape din mână, însă nu reuşi. Privi aşadar cu adâncă tristeţe strada, ca şi cum acolo s-ar fi aflat motivul amărăciunii sale.

  Delamarche stătu un timp în spatele Bruneldei, cu mâinile încrucişate, pe urmă însă fugi în cameră şi-i aduse acesteia binoclul. Acolo jos, în urma muzicanţilor, apăru cortegiul propriu-zis. Un uriaş purta pe umerii săi un domn, pe care nu-l distingeai prea bine de la înălţime – nu i se vedea decât chelia, cu un luciu stins, deasupra căreia îşi agita mereu jobenul, salutând. Toţi cei din preajma sa purtau pancarte de lemn cu felurite inscripţii; de sus, de pe balcon acestea se vedeau albe. Părea că se dăduse cuvânt de ordine ca toate aceste pancarte să se grupeze, la un moment dat, din toate direcţiile, îneât îl înconjurară foarte de aproape pe acel domn, care părea că se înalţă mult deasupra lor. Cum coloana era într-un marş continuu, şi zidul de pancarte era în continuă mişcare, ba se răsfira, ba îşi strângea la loc rândurile. Pe toată lărgimea străzii – nu şi în lungime, deoarece nu se putea zări prea departe din pricina întunericului – apăreau, strânşi într-o masă compactă, susţinătorii acestui domn, care băteau din palme şi îi scandau numele într-un fel de cor tărăgănat, un nume scurt, dar neinteligibil. Unii dintre aceştia, răspândiţi cu pricepere prin mulţime, purtau faruri de automobil, pe care le mişcau încet, de jos în sus şi de sus în jos, aruneând o lumină foarte puternică peste zidurile clădirilor de pe ambele părţi ale străzii. La înălţimea la care se afla Karl, lumina farurilor de automobil nu mai era supărătoare, însă în balcoanele de jos se vedeau oameni care, nimerind pe neaşteptate în câmpul de lumină, îşi duceau repede mâinile la ochi.

  Rugat de Brunelda, Delamarche îi întrebă pe cei din balconul vecin care e scopul acestei manifestaţii. Karl era oarecum curios să vadă dacă i se va răspunde lui Delamarche şi în ce termeni. Într-adevăr, Delamarche fu pus în situaţia să întrebe de trei ori la rând, fără să primească răspuns. Delamarche îşi luă atunci riscul să se aplece peste balustradă, însă Brunelda bătu din picior, enervată, secundă în care Karl se simţi atins de genunchii ei. Se auzi totuşi un răspuns, în cele din urmă, însă lumea din balconul vecin izbucni totodată într-un hohot de râs. Delamarche ripostă atât de cumplit îneât, dacă n-ar fi fost vacarmul din stradă, toţi cei din jur ar fi rămas înmărmuriţi. Efectul nu întârzie totuşi să se arate pentru că râsetele amuţiră.

  — Mâine în districtul nostru va fi ales un nou judecător şi acela pe care îl duc cocoţat pe umeri este unul dintre candidaţi, spuse Delamarche, adresându-se cu un calm perfect Bruneldei, după care adăugă, ciocănind cu delicateţe spatele acesteia: Ehe, aproape că nu mai ştim nimic din câte se petrec pe lume.

  Brunelda aduse însă din nou în discuţie purtarea vecinilor, zicând:

  — Delamarche, ce n-aş da să mă mut, dacă lucrul ăsta n-ar fi atât de obositor! Din păcate, nu mă pot încumeta din nou la un asemenea efort. Oftă iar şi, neliniştită, îngându-rată, începu să se joace cu cămaşa lui Karl; după câteva încercări, acesta reuşi să se depărteze, discret, de mâinile acelea mici şi grase, fiindcă Brunelda nu-l ţinea cu dinadinsul, ci pur şi simplu era dusă pe gânduri.

  Dar şi Karl, la rândul său, uită curând de Brunelda şi suportă pe umeri braţele grele ale acesteia, deoarece era foarte atent la ceea ce se petrecea pe stradă. Din iniţitiva unui mic grup de bărbaţi care mărşăluiau chiar în faţa candidatului şi cu care acesta se înţelegea prin gesturi – păreau să fie deosebit de importante aceste discuţii, deoarece toate feţele se întorceau către ei, cu ascultare – întregul cortegiu se opri în mod neaşteptat în faţa restaurantului. Unul dintre bărbaţii importanţi ridică mâna şi făcu un semn care se adresa atât mulţimii cât şi candidatului. Mulţimea amuţi, iar candidatul, după ce încercă de câteva ori să se salte în picioare pe umerii celui care-l purta şi recăzu la loc de tot atâtea ori, rosti o cuvântare scurtă, pe parcursul căreia îşi agită jobenul încoace şi încolo, ca bătut de un vânt repede. Nu se pierdea nici un < amănunt din acest tablou, deoarece în timpul discursului j toate farurile de automobil fuseseră îndreptate spre vorbii\~tor, care părea a se afla în centrul unei stele luminoase.

  Karl băgă de seamă interesul cu care întreaga stradă urmărea acest eveniment. Din balcoane, adepţii candidatului îi strigau şi ei numele, o dată cu cei de jos şi, întinzând mâinile cât puteau de mult peste balustradele balcoanelor, aplaudau frenetic. De pe alte balcoane – acestea formau majoritatea – se dezlănţuiau strigăte contradictorii, dar care nu erau | de efect, le lipsea unitatea, deoarece susţineau pe mai mulţi | alţi candidaţi. În schimb, toţi duşmanii candidatului de faţă se uniseră într-un fluierat general, la care se adăugau şi câteva I gramofoane puse în funcţiune în mai multe locuri. Între balJ coane disputa politică era tot mai aprinsă, sporită şi de târzia oră din noapte. Cei mai mulţi din cei aflaţi în balcoane erau îmbrăcaţi de culcare, unii îşi trăseseră pe deasupra doar un | halat, iar femeile se înfăşuraseră în şaluri mari şi încăpătoare; copiii nesupravegheaţi se căţărau primejdios pe marginea | balustradelor şi ieşeau în număr din ce în ce mai mare din camerele cufundate în întuneric unde apucaseră, probabil, să şi tragă un pui de somn. Se întâmpla ca manifestanţi din cale-afară de înfierbântaţi să arunce în adversarii lor tot felul de obiecte pe care nu le distingeai din pricina întunericului; acestea nimereau foarte rar la ţintă, de cele mai mare ori cădeau jos, în stradă, stârnind urlete de furie. Atunci când animatorii manifestaţiei găseau că vacarmul era prea mare, făceau semn toboşarilor şi trompetiştilor, care interveneau atât de puternic şi prelung, încât reuşeau să anihileze toate vocile omeneşti, până sus, la acoperişuri. După aceea trom-petiştii şi toboşarii isprăveau şi ei, dintr-o dată, pe neaşteptate, în timp ce mulţimea din stradă, vădit pricepută să intervină la momentul oportun, ataca de îndată imnul partidului pentru care manifesta – vedeai, în lumina reflectoarelor, gura fiecăruia larg deschisă – până ce se dezmeticeau adversarii şi începeau să strige din balcoane şi de la ferestre, de zece ori mai puternic decât adineauri şi, după scurta lor victorie, îi obligau pe cei de jos la tăcere generală; cam atât se putea vedea de la înălţimea balconului în care se afla Karl.

  — Ei, ce zici, micuţule? Întrebă Brunelda, care stătea în spatele lui Karl; se tot foia încoace şi încolo, grijulie să vadă prin binoclu tot ceea ce se petrecea acolo jos. Karl dădu din cap şi observă, în treacăt, că Robinson punea o deosebită râvnă în a-i spune ceva lui Delamarche. Lui Karl îi dădu prin gând că ar putea fi vorba de discuţia lor de adineauri, însă văzu totodată că Delamarche nu prea dă importanţă celor auzite; dimpotrivă, căuta mereu să-l dea la o parte pe Robinson, cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta o ţinea de talie pe Brunelda.

  — Nu vrei să te uiţi şi tu cu binoclul? Îl întrebă Brunelda pe Karl, punându-i mâna pe piept ca să înţeleagă că lui i se adresează.

  — Văd bine şi aşa, spuse Karl.

  — Încearcă totuşi, ai să vezi şi mai bine, zise ea.

  — Am ochi buni, spuse Karl. Văd totul.

  Brunelda îi apropie binoclul de ochi, însă Karl găsi acest gest mai degrabă supărător decât amabil, mai cu seamă că Brunelda nu mai rosti nimic afară de monosilabicul cuvânt „tu”, pe un ton melodios, dar ameninţător. Imediat Karl se pomeni cu binoclul lipit de ochi şi acum chiar că nu mai vedea nimic.

  — Dar nu văd nimic, spuse el şi voi să scape de binoclu. Brunelda îl ţinea bine fixat şi Karl nu mai putea să-şi mişte capul, nici înapoi, nici la dreapta, nici la stânga; putea, cel mult, să-şi cufunde capul în pieptul ei.

  — Acum vezi, desigur, zise ea şi învârti şurubul binoclui lui.

  — Nu, nici acuma nu văd nimic, spuse Karl şi cugetă cum, pe negândite, îl despovărase pe Robinson şi devenise, în locul acestuia, ţinta capriciilor insuportabile ale Brunel-dei.

  — Dar când ai să începi să vezi odată? Se impacientă ea, potrivind întruna binoclul. Tot obrazul lui Karl era acum învăluit de respiraţia ei apăsătoare. Dar acum? Întrebă ea.

  — Nu, nu, nu! Strigă Karl, cu toate că, de astă dată, deşi încă neclar, începea totuşi să se mai limpezească imaginea. Din fericire, Brunelda deschise o discuţie cu Delamarche şi, într-o oarecare măsură, îl mai slăbi pe Karl; cu binoclul desprins de la ochi, Karl putu să privească strada în voie, fără ca Brunelda să fi băgat de seamă. Puţin după aceea ea nu mai insistă şi se folosi singură de binoclu.

  Din restaurantul de jos ieşi în mijlocul manifestanţilor un chelner care, umblând în fugă, luă comenzile şefilor. Se vedea cum se înalţă în vârful picioarelor ca să cuprindă cu privirea tot interiorul localului şi să pună la treabă întreg personalul de serviciu. După atâtea preparative, manifestanţii urmau să primească băuturi, însă candidatul nu mai contenea să vorbească. După fiecare două-trei fraze, uriaşul care-l purta pe umeri făcea câte o mică întoarcere spre dreapta sau spre stânga, ca discursul să poată fi auzit în toate direcţiile. Căutând să dea cuvintelor sale cât mai multă putere de convingere, candidatul sta mereu aplecat şi, în timp ce mâna sa liberă nu înceta să se mişte ritmic, cu cealaltă agita jobenul. La intervale aproape regulate, ridica amândouă braţele şi se adresa tuturor deodată, chiar şi celor aflaţi în balcoanele cele mai de sus, deşi n-aveau cum să-l auză nici măcar cei din balcoanele de jos; şi chiar dacă l-ar fi auzit, nimeni nu era dispus să-l asculte, deoarece la fiecare fereastră şi în fiecare balcon se afla cel puţin câte un orator care-şi ţinea în gura mare propriul său discurs. Între timp câţiva chelneri ieşiseră din restaurant cu o tavă de lemn de mărimea unei mese de biliard, încărcată cu pahare pline care străluceau, iar şefii manifestaţiei vegheau la distribuţie, având grijă ca toată lumea să treacă în şir indian prin faţa uşii restaurantului. Cu toate că paharele de pe tavă nu încetau să fie umplute, păreau a nu fi de ajuns pentru atâta lume; alţi doi chelneri s-au postat în dreapta şi în stânga tăvii şi s-au apucat să servească mulţimea. Candidatul îşi încheiase discursul şi se folosea de pauză ca să prindă noi puteri. Se retrăsese ceva mai departe de mulţime şi de lumina orbitoare, în timp ce hamalul său îl plimba încet încoace şi încolo, însoţit doar de câţiva dintre oamenii lui apropiaţi; cu privirile aţintite în sus, aceştia nu încetau să-i vorbească.

  — Ia te uită la micuţul ăsta, zise Brunelda. E atât de interesat de tot ce vede acolo îneât parcă a şi uitat unde se află. Pe neaşteptate, îi apucă creştetul cu ambele mâini, îl întoarse cu faţa spre ea şi îl privi drept în ochi. Nu dură decât o clipă, şi Karl scăpă din mâinile ei; era totuşi nemulţumit că nu e lăsat un moment în pace şi totodată, că nu se află şi el acolo jos, în stradă, să poată vedea, totul de aproape. Luă deci hotărârea să se desprindă imediat, cu toate forţele, din colţul unde îl înghesuise Brunelda. Spuse, de aceea:

  — Vă rog, lăsaţi-mă să plec.

  — Vei rămâne la noi, zise Delamarche, fără a-şi lua ochii din stradă; întinse doar mâna şi îl împiedică pe Karl să plece.

  — N-ai grijă, ai să vezi că rămâne, îi spuse Brunelda lui Delamarche. Şi, dând la o parte mâna lui Delamarche, îl îndesă ea însăşi către balustradă, îneât lui Karl nu-i mai rămânea decât să se lupte spre a reuşi să scape. Dar ce ar fi câştigat, oare? În stânga lui se găsea Delamarche, în dreapta Robinson; era pur şi simplu prizonierul lor.

  — Bucură-te că nu eşti dat afară, spuse Robinson, stre-curându-şi o mână pe sub braţul Bruneldei şi înghiontindu-l pe Karl uşurel.

  — Că nu e dat afară? Spuse Delamarche. Un hoţ care a scăpat cu fuga nu e dat afară, e predat poliţiei. Şi este ceea ce va păţi chiar mâine dimineaţă, dacă nu se astâmpără.

  Din această clipă, lui Karl îi pieri cheful de a mai urmări ceea ce se petrecea în stradă. De ridicat nu se putea ridica de pe balustradă din cauza Bruneldei; se mulţumi să se mai aplece puţin în afară. Absorbit cu totul de grijile sale personale, privea strada cu o totală indiferenţă, aproape că nu-i băga în seamă pe cei ce păşeau prin faţa uşii restaurantului în grupuri de câte douăzeci. Aceştia apucau paharele, le ridicau, închinând în cinstea candidatului – care însă îşi vedea de treabă – îi scandau în cor salutul partidului, goleau paharele şi le trânteau cu un pocnet la loc, pe tava de lemn – de sus, toate gesturile astea păreau lipsite de zgomot – şi, în sfârşit, făceau loc unui alt grup, aţâţat de nerăbdare. Orchestra care cântase în restaurant din ordinul şefilor, ieşi deodată în stradă – instrumentele mari de suflat păreau şi mai strălucitoare în mijlocul mulţimii întunecate – însă toate sunetele se pierdeau în vacarmul general. Strada era acum şi mai înţesată de lume, cât vedeai cu ochii, mai ales pe partea restaurantului. Unii se umeau în josul străzii, coborând panta pe care o străbătuse şi Karl dimineaţa, venind cu automobilul, în timp ce alţii urcau la deal, venind de jos, dinspre pod. Chiar oamenii care se aflau la casa lor nu putuseră rezista tentaţiei de a se amesteca direct în acest tumult; în balcoane şi pe la ferestre aproape că nu mai rămăseseră decât femei şi copii, bărbaţii se năpusteau cu toţii în jos, pe scări, ieşeau val-vârtej pe porţile caselor. Când muzica şi băutura îşi făcuseră efectul, iar lume se strânsese destulă, unul din şefi, flancat de două faruri, făcu semn orchestrei să tacă, fluieră strident şi, de undeva, rămas în urmă, apăru uriaşul care îl căra pe candidat. Câţiva simpatizanţi ai acestuia îi deschideau drum prin mijlocul mulţimii.

  De cum ajunse în dreptul uşii restaurantului, candidatul începu un nou discurs, în lumina aceloraşi faruri de automobil, grupate în cerc în jurul lui. Acum totul mergea însă mai greu decât înainte. Uriaşul nu mai putea să facă nici o mişcare, atât de cumplit era înghesuit. Grupul din imediata apropiere a oratorului, care se străduise adineauri să-i susţină spusele în fel şi chip, de astă dată abia reuşea să se menţină în preajma vorbitorului; doar vreo douăzeci de inşi izbuteau, cu preţul unui mare efort, să se ţină agăţaţi de uriaş. Chiar şi acest om puternic era acum la discreţia mulţimii, nu mai avea nici o posibilitate de a influenţa manifestaţia, aşa cum fusese învăţat, prin întoarceri precise, înaintări calculate şi retrageri spectaculoase. Mulţimea se revărsa anarhic, unul se pomenea căzut peste celălalt, nimeni nu izbutea să se ţină drept pe picioare; afluxul de public părea să fi sporit considerabil numărul adversarilor. Uriaşul care făcea hamalâc se menţinuse mult timp în faţa uşii restaurantului, după care nu mai opuse vreo rezistenţă, se lăsă împins pe stradă, în sus şi în jos, în timp ce candidatul nu înceta să vorbească, fără a se şti precis dacă îşi expune mai departe programul ori strigă după ajutor. Se părea – dacă nu era cumva o impresie înşelătoare – că mai apăruse un contracandidat, sau poate chiar mai mulţi, căci în diverse locuri apărea brusc, în câte o dâră de lumină, un alt om ridicat deasupra mulţimii. Palid la faţă şi cu pumnii strânşi acesta ţinea un discurs aclamat de numeroase voci.

  — Dar ce se întâmplă aici? Întrebă Karl şi se întoarse tulburat spre păzitorii săi.

  — Micuţul nostru e grozav de emoţionat! Îi spuse Bru-nelda lui Delamarche după care îl apucă pe Karl de bărbie şi îi întoarse capul către ea. Năucit de cele ce se petreceau jos, gestul îi displăcu lui Karl şi, nemaiţinând seama de nimic, se scutură atât de tare, încât Brunelda nu numai că îl eliberă, dar se dădu instinctiv un pas înapoi, făcându-i loc.

  — Acum te-ai uitat destul. Du-te înăuntru, aranjează paturile şi pregăteşte totul pentru noapte, spuse ea, evident nemulţumită de purtarea lui Karl şi arătând cu degetul în direcţia odăii. Era tocmai direcţia în care Karl voia s-o zbughească de câteva ore, aşa că nu protestă în nici un fel. Tocmai în clipa aceea, din stradă se auzi un puternic zgomot de sticlă spartă, făcută ţăndări. Karl nu se putu stăpâni şi, dintr-un salt, fu din nou lângă balustradă, să mai arunce o privire acolo jos. Adversarii reuşiseră un atac, poate chiar unul decisiv. Farurile de automobile ale simpatizanţilor, care controlau cu lumina lor orbitoare întreaga asistenţă reuşind să menţină astfel ordinea în limite oarecum normale, se sparseră într-o singură clipă; fură distruse toate deodată, încât până şi candidatul cu hamalul său rămaseră în lumina aceea tulbure, care se distribuia uniform de-a lungul întregii străzi, dându-ţi impresia de întuneric beznă. Nu s-ar fi putut spune, nici măcar cu aproximaţie, pe unde se găsea în acel moment candidatul, iar confuzia stârnită de întuneric spori şi mai mult când se auzi dinspre pod un cântec grav şi prelung, ce se apropia mereu, într-o cadenţă de unison.

  — Nu ţi-am spus ce ai de făcut acum? Spuse Brunelda. Grăbeşte-te, sunt obosită, adăugă ea şi îşi întinse braţele, iar pieptul bombat i se rotunji mai mult ca de obicei. Dela-marche, care o ţinea de talie încă de la început, se retrase cu ea într-un colţ al balconului. Robinson îi urmă ca să dea la o, parte resturile aperitivelor sale, care rămăseseră acolo.

  Nu era cazul să se mai uite jos, o dată ce – profitând de această ocazie favorabilă – el avea să ajungă în stradă unde avea posibilitatea să vadă totul mai pe îndelete decât din balcon. Din două salturi traversă camera luminată de o zare roşietică; din păcate însă uşa era încuiată şi cheia nu se afla la locul ei. Se punea problema să fie găsită, dar cine să dea peste o cheie în harababura din cameră şi în numai câteva secunde pe care le avea la dispoziţie! Ar fi trebuit să fi şi ajuns pe scară, coborând în goană, cât îl ţineau picioarele, şi când colo el era pus în situaţia să caute cheia! O căută prin toate sertarele pe care le avea ia îndemână, răscoli pe masă, printre farfuriile îngrămădite lângă o broderie începută, îi atrase apoi atenţia un fotoliu pe care se înălţa un morman de haine vechi, însă chiar dacă s-ar fi aflat cumva cheia aici, era imposibil de găsit; în cele din urmă, se sui pe canapea, care într-adevăr mirosea urât, şi o pipăi prin toate colţurile şi cutele. Se lăsă, în cele din urmă, păgubaş şi se opri descumpănit în mijlocul camerei. „Poate că Brunelda poartă cheia cu ea, prinsă de cordon – îşi spuse Karl – are obiceiul să-şi atârne de cordon o mulţime de lucruri.” Oricum, în cameră era inutil să mai caute.

  Apucă orbeşte două cuţite şi le împlântă în canatul uşii, cu o răsucitură, unul sus şi altul jos, pentru a obţine două puncte de atac, distanţate între ele. De îndată ce smuci de cuţite, lamele acestora se rupseră în două. De fapt, era tocmai ce-i trebuia: cioturile mai scurte şi mai tari se puteau înşuruba mai bine. Le răsuci deci, trăgând cu toată puterea, cu braţele larg deschise şi cu picioarele mult depărtate, icnind şi pândind uşa cu o privire fixă. Uşa nu putea să reziste la infinit, iar încuietoarea, după cum tocmai observa Karl cu bucurie, ceda întrucâtva; nici nu prea era de dorit, de altfel, ca treaba să meargă foarte repede, întrucât broasca ar fi sărit prea dintr-o dată şi zgomotul i-ar fi făcut atenţi pe cei din balcon. Broasca trebuia să se deschidă normal, aşa încât Karl lucră cu migală, privind tot mai îndeaproape lucrarea.

  — Ia te uită! Se auzi vocea lui Delamarche. Toţi trei se aflau în cameră, perdeaua se şi lăsase în urma lor. Luat pe neaşteptate, lui Karl îi căzură braţele moi. N-apucă să deschidă gura, să se explice cumva, pentru că Delamarche se năpusti asupra lui într-un acces de furie, cu mult mai cumplit decât merita situaţia dată; şnurul desfăcut al halatului său descrise prin aer o curbă amplă. Karl reuşi să se ferească la timp. Ar fi putut scoate cuţitele din uşă, spre a se apăra cu ele, dar nu o făcu; în schimb, se aplecă scurt, sări imediat în sus, îi apucă lui Delamarche gulerul lat al halatului şi, cu o singură smucitură, îl ridică în aer, ţinându-l parcă agăţat de creştet; halatul fiind, cum se ştie, prea mare pentru Delamarche, i se îngrămădi tot în cap. Uluit, Delamarche îşi agită mâinile prin aer, în fel şi chip, şi abia după ce-şi mai reveni se apucă să-l izbescă pe Karl cu pumnii în spate, fără să-l lovească însă cum ar fi vrut, deoarece Karl se ţinea lipit de pieptul lui Delamarche, ca să-şi ferească faţa. Cu toate că se zbătea de durere, Karl suportă loviturile, deşi acestea deveneau din ce în ce mai puternice; cum să nu le suporte, din moment ce victoria lui se apropia văzând cu ochii?! Ţinându-l de cap pe Delamarche, vârându-şi degetele mari în ochii acestuia, Karl se pregătea să-l împingă înainte, către mormanul de mobile din colţul camerei, să-l înghesuie acolo şi, adunând cu vârful piciorului şnurul halatului, să-l încolăcească în jurul gleznelor lui Delamarche.

  Întrucât trebuia să se ocupe exclusiv de Delamarche – mai ales că simţea împotrivirea crescândă a corpului vânjos ce se opintea tot mai tare pentru a scăpa – Karl uitase că nu sunt singuri în odaie. Curând însă avu prilejul să-şi amintească, întrucât se trezi cu picioarele imobilizate; Robinson se aruncase pe duşumea chiar în spatele lui, îl ţintuise locului, ţipând. Oftând, Karl îl eliberă pe Delamarche, care mai lunecă un pas îndărăt. În mijlocul camerei, Brunelda se ridicase în picioare, în toată masivitatea ei, cu genunchii îndoiţi şi mult depărtaţi, poziţie în care urmărea, cu ochi sclipitori, scena. Ca şi cum ea însăşi ar fi luat parte la luptă, respira adânc, ochind şi aruncându-şi pumnii înainte. Delamarche îşi dezbrăcă halatul, cu un gest smucit, şi, având câmp liber de acţiune, îşi calculă şansele, desigur nu atât de a continua lupta, ci de a-l pedepsi pe celălalt. Îl apucă pe Karl de piepţii cămăşii, îl ridică în sus şi îl izbi de dulapul din apropiere cu forţă şi dispreţ, după care nici măcar nu se mai uită la el. La început Karl crezu că junghiurile pe care le simţea în spate şi în cap se datorează pumnilor lui Delamarche: în realitate, se datorau izbiturii de dulap. Totul i se întunecă în faţa ochilor şi nu mai apucă să audă decât exclamaţia furibundă a lui Delamarche; „Canalie!” şi se prăbuşi lângă dulap; jos, i se păru că mai aude, de undeva, de departe: „îţi arăt eu ţie!”

  Când îşi veni în fire, văzu că în jur e întuneric. Era desigur noapte târzie; dinspre balcon, pe sub perdea, se strecura în cameră o palidă rază de lună. Se auzea respiraţia calmă a celor trei care dormeau. Mai ales Brunelda răsufla şuierat, cum se întâmpla, de altfel, şi când era trează şi vorbea. După ureche, nu prea puteai să-ţi dai seama cam pe unde se aflau cei care dormeau. Zgomotoasa lor răsuflare umplea toată camera. Abia după ce îşi făcu o idee de felul cum sunt aşezate obiectele din jur, Karl se ocupă şi de sine; se înspăimântă, deoarece, deşi se simţea ţeapăn şi încovrigat de durere, nu bănuise că are şi răni sângerânde. Simţea în moalele capului ceva ca o continuă apăsare şi tot obrazul, gâtul, pieptul şi cămaşa păreau a fi ude de sânge. Trebuia să iasă negreşit la lumină, trebuia să-şi dea seama exact în ce stare se află, poate că l-au lăsat infirm pe viaţă; în acest caz cu siguranţă că Delamarche i-ar da drumul, însă la ce i-ar mai folosi libertatea? Se închideau toate porţile visurilor sale. Îşi aduse aminte de băiatul de la poartă, cu nasul ciupit de vărsat, şi imediat îşi ascunse faţa în palme.

  Dintr-o pornire lăuntrică se întoarse către uşă şi merse spre ea în patru labe, bâjbâind prin întuneric. Dădu curând, cu vârful degetelor, peste o cizmă, apoi peste un picior; cine altul putea dormi încălţat decât Robinson?! I se poruncise, probabil, să se culce de-a curmezişul uşii, ca să-l împiedice pe Karl să iasă, în cazul când acesta ar încerca să fugă. Dar cum de nu-şi dăduseră seama în ce stare se afla el? Aşa cum era, nici prin minte nu-i putea trece să fugă. Voia doar puţină lumină. Deoarece pe uşă nu era chip să iasă, trebuia să iasă pe balcon.

  Masa era în cu totul alt loc decât fusese seara, iar canapeaua, de care el se apropie, bineînţeles, cu multă prudenţă, o găsi, spre surprinderea lui, neocupată; în mijlocul camerei dădu, în schimb, peste un morman de haine, cuverturi, perdele, perne şi covoare, aşezate straturi-straturi. Crezu întâi că nu e decât o grămadă de vechituri, asemenea aceleia peste care dăduse pe canapea, şi care, între timp, se rostogolise, pesemne pe duşumea; târându-se mai departe, observă însă cu mirare că aici se afla un întreg depozit de lucruri. Probabil că ziua se păstrau în dulapuri, iar noaptea erau anume scoase afară. Se târî împrejurul grămezii şi înţelese curând că nu era altceva decât un culcuş în care dormeau Delamarche şi Brunelda, pe care tot pipăind cu precauţie, îi descoperi de îndată.

  Ştiind acum pe unde dormea fiecare, se grăbi să ajungă pe balcon. Dincolo de perdea era acum altă situaţie. Aer proaspăt, clar de lună, încât Karl nu se mai sătura să se plimbe pe balcon încoace şi încolo. Privi strada şi o găsi calmă. Din restaurant continua să se audă muzica, dar foarte vag. În faţa uşii, un om mătura trotuarul. Pe aceeaşi stradă, unde seara fusese atâta vacarm, încât până şi discursul ţipat al candidatului în alegeri nu se putea distinge printre celelalte voci, acum se auzea clar foşnetul măturii pe caldarâm.

  Zgomotul unei mese mişcate îl făcu pe Karl să se uite în balconul vecin; cineva se afla acolo şi învăţa. Era un tânăr cu o barbă mică, ascuţită; citind şi bolborosind, nu înceta să şi-o tot răsucească. Stătea lângă o măsuţă acoperită cu cărţi, faţă-n faţă cu Karl. Coborâse becul de pe zid şi-l sprijinise între două cărţi mari, încât era scăldat într-o baie de lumină.

  — Bună seara, zise Karl, părându-i-se că tânărul se uitase la el.

  Dar se convinse imediat de contrariul, căci tânărul era orbit de lumină şi, chiar după ce se uită de câteva ori, cu mâna streaşină la ochi, să afle cine l-a salutat, nu reuşi să vadă nimic; ridică, de aceea, becul, luminând întrucâtva şi balconul învecinat.

  — Bună seara, răspunse el în cele din urmă; poposi o clipă cu privirea asupra balconului vecin şi mai zise: Ei, ce este?

  — Vă deranjez? Întrebă Karl.

  — Bineînţeles, bineînţeles, spuse omul, punând din nou becul pe măsuţă.

  Deşi aceste cuvinte erau de natură să-i reteze de la început orice posibilitate de comunicare, Karl rămase totuşi în acel colţ al balconului, aflat la distanţa cea mai mică de vecinul său. Îl urmărea în tăcere, cum îşi citeşte cartea, cum întoarce filele, căutând uneori, repede-repede, câte ceva într-o altă carte şi făcându-şi însemnări într-un caiet, asupra căruia întârzia întotdeauna surprinzător de mult.

  Oare tânărul era student? Aveai într-adevăr impresia că studiază ceva. Qndva – Doamne, cât timp trecuse de atunci!

  — La fel stătuse şi Karl la o masă, în casa părinţilor săi, scriindu-şi temele, în timp ce tatăl citea ziarul sau punea la zi corespondenţa şi fişele contabile ale unei asociaţii, iar mama ridica şi cobora acul cu o mişcare largă, aplecată peste broderie. Pentru a nu-l incomoda pe tatăl său, Karl îşi aşeza pe masă doar caietul şi călimara, iar cărţile de care avea nevoie şi le punea, teancuri-teancuri, pe scaune, în dreapta şi în stânga lui. Cât de liniştit era acolo! Cât de rar intrau în camera aceea oameni străini! Încă de când era mic de tot, lui Karl îi plăcuse s-o privească mai ales pe mama lui, anume când lua cheia şi, înainte de culcare, se ducea să încuie uşa casei. Sărmana, nici nu visa că va veni o zi când Karl al ei va fi în situaţia de a încerca să spargă cu cuţitul o uşă străină.

  De fapt, ce rost avusese toată învăţătura lui?! Uitase aproape tot şi, dacă aici ar fi trebuit să-şi continue studiile, lucrul l-ar fi îngreunat foarte tare. Îşi aminti că acasă s-a întâmplat odată să fie bolnav timp de o lună; ce efort a trebuit să depună pentru a se pune din nou la punct cu învăţătura! Şi uite, trecuse atâta timp de când nu mai deschisese o carte, afară de acel manual de corespondenţă comercială.

  — Ascultă, tinere, se pomeni Karl strigat. N-ai putea să te instalezi în altă parte? Privirea dumitale fixă mă deranjează cumplit. La orele două din noapte, cred că oricine poate pretinde să lucreze nestingherit pe balconul său. Ori poate vrei să mă întrebi ceva?

  — Studiaţi? Întrebă Karl.

  — Da, da, spuse tânărul şi folosi clipa, şi aşa sustrasă studiului, pentru a-şi face puţină ordine între cărţi.

  — În acest caz, n-aş vrea să vă deranjez, zise Karl. De altfel, e şi timpul să mă întorc în odaie; noapte bună.

  Celălalt nici nu răspunse; auzind că nu va mai fi deranjat se cufundă din nou în studiul său, cu fruntea sprijinită în palma dreaptă.

  Ajungând în faţa perdelei, Karl îşi aminti imediat pentru ce ieşise pe balcon; nu ştia încă nimic despre gravitatea stării în care se afla de pe urma loviturilor primite. Ce-l apăsa oare atât de tare în creştetul capului? Ridică mâna şi pipăi; spre surprinderea lui, nu găsi rana sângerândă, lucru de care se temuse în întunericul odăii, ci un simplu bandaj, încă ud, legat în formă de turban. Judecind după resturile de dantelă care mai spânzurau pe ici pe colo, bandajul părea o fâşie dintr-o lenjerie veche a Bruneldei, cu care – după toate probabilităţile – Robinson îl înfăşurase în grabă. Numai că uitase să-l stoarcă, şi în timp ce Karl zăcea fără cunoştinţă, apa se scursese şiroaie pe faţă şi pe sub cămaşă. Când se trezise, îl cuprinsese o spaimă cumplită.

  — Tot mai eşti aici? Întrebă tânărul aruncând o privire spre Karl.

  — Acuma plec de-a binelea, spuse Karl. N-am vrut decât să văd ceva aici, la lumină. În cameră e întuneric beznă.

  — Dar cine eşti dumneata? Întrebă tânărul. Îşi lăsă tocul pe cartea rămasă deschisă şi păşi spre balustradă. Cum te cheamă? Şi cum de ai nimerit la ei? Eşti aici mai demult?

  Ce ziceai că ai vrut să vezi? Aprinde şi dumneata becul de pe balcon, aşa nu te zăresc deloc.

  Karl îi făcu pe plac, nu însă înainte de a mai trage până în capăt draperia uriaşă din uşă, ca nu cumva să fie văzut din cameră.

  — Scuzaţi-mă că vorbesc atât de încet, spuse el aproape în şoaptă. Dacă mă aud cei dinăuntru iar o să am parte de-un scandal.

  — Iar? Întrebă tânărul.

  — Da, spuse Karl. În noaptea asta am mai avut cu ei o ceartă serioasă. Aici mai am, cred, un cucui de toată frumuseţea. Şi îşi pipăi creştetul capului.

  — De ce v-aţi certat? Întrebă tânărul, şi fiindcă nu i se răspunse îndată, adăugă: Mie poţi să-mi spui cu încredere tot ce ai pe suflet în legătură cu ei, fiindcă nu pot să-i sufăr pe niciunul, şi mai ales pe „cucoana” voastră. M-ar mira să ştiu că încă nu te-au aţâţat contra mea. Mă numesc Josef Mendel şi sunt student.

  — Da, spuse Karl. Mi-au vorbit de dumneavoastră, dar nu de rău. Se pare că aţi doctoricit-o, odată, pe doamna Bru-nelda, nu-i aşa?

  — Întocmai, spuse studentul şi râse. Mai miroase canapeaua?

  — O, da, spuse Karl.

  — Asta mă bucură, spuse studentul şi-şi trecu mâna prin păr. Şi de ce-ţi fac dumnealor cucuie?

  — Ne-am certat, zise Karl, gândindu-se cum ar putea să explice studentului întreaga păţanie. Apoi, întrerupându-şi şirul gândurilor, întrebă: Poate vă deranjez?

  — În primul rând – spuse studentul – m-ai şi deranjat şi cum sunt, din păcate, foarte nervos, îmi trebuie mult timp ca să-mi pot reveni. De când ai început să te plimbi pe balcon mi-a fost imposibil să mai învăţ ceva. În al doilea rând, pe la orele trei, fac întotdeauna o pauză. Aşa că, povesteşte mai departe. Mă interesează.

  — E foarte simplu, spuse Karl. Delamarche vrea să-i devin servitor, iar eu mă opun. Am vrut să plec aseară. El însă n-a vrut să-mi dea drumul, a încuiat uşa; atunci eu am încercat s-o sparg şi uite aşa am început să ne batem. Sunt tare amărât că n-am reuşit să plec de aici.

  — Ai cumva vreun serviciu în altă parte?

  — Nu, spuse Karl. Dar nu-mi pasă mie acum de asta; principalul e să scap de aici.

  — Cum să nu-ţi pese? Întrebă studentul, după care tăcură amândoi câteva clipe. Şi de ce nu vrei să rămâi la ei?

  — Delamarche e un om rău, spuse Karl. Îl cunosc demult. Cândva am bătut drumurile împreună, timp de o zi, şi am fost fericit când am putut să mă despart de el. Cum să accept acuma să-i fiu servitor?

  — Dacă toţi servitorii ar fi atât de pretenţioşi în alegerea stăpânilor, spuse studentul cu o urmă de zâmbet. Vezi, eu, de pildă, ziua sunt un vânzător oarecare sau, mai exact, un om de alergătură la magazinul Montly. Acest Montly este, desigur, un ticălos, dar pe mine asta mă lasă rece. Singurul meu necaz e că sunt plătit mizerabil. Ai putea să-mi urmezi exemplul.

  — Cum adică, ziua sunteţi vânzător şi noaptea studiaţi?

  — Da, n-am încotro. Am încercat diferite soluţii, dar până în prezent alta mai bună n-am găsit. Cu ani în urmă, eram numai student – zi şi noapte – numai că atunci crăpăm de foame, dormeam într-un bârlog infect şi cu hainele pe care le aveam mi-era ruşine să mă prezint la cursuri. Din fericire, toate astea s-au terminat.

  — În cazul acesta, când dormiţi? Întrebă Karl, privindu-l pe student cu mirare.

  — Să dorm! O să dorm după terminarea studiilor. Deocamdată beau cafea neagră.

  Întorcându-se la măsuţa sa, scoase de dedesubt o sticlă mare, turnă cafeaua într-o ceşcuţă şi o dădu pe gât dintr-o înghiţitură, ca pe un medicament al cărui gust voia să-l simtă cât mai puţin.

  — Grozav lucru, cafeaua, spuse studentul. Păcat că eşti tocmai acolo, altfel ţi-aş oferi şi dumitale.

  — Mie nu-mi place cafeaua, spuse Karl.

  — Nici mie, preciza studentul şi râse. Dar ce m-aş face fără ea? Fără cafea, Montly nu m-ar mai ţine nici o clipă în serviciu, cu toate că, deocamdată, nici nu ştie că exist. Nu pot să-mi închipui cum m-aş comporta, dacă n-aş avea mereu sub tejghea o sticlă la fel ca asta. Încă n-am avut curajul să pun capăt obiceiului de a bea o cafea; îmi închipui însă că aş cădea pe sub tejghea şi aş dormi dus. Din păcate, la magazin, a început să se cam ştie; mulţi îmi spun acolo „Schwarz-kaffee”. E o glumă de prost gust, care, sunt sigur m-a împiedicat la avansare.

  — Şi când vă terminaţi studiile?

  — Merge încet, spuse studentul cu capul plecat. Se depărta de balustradă şi se aşeză din nou, la masa lui: spriji-nindu-şi coatele pe cartea deschisă şi treeându-şi mâinile prin păr, adăugă: Cred că o să mai dureze un an-doi!

  — Şi eu am vrut să studiez, spuse Karl, ca şi cum asta i-ar da dreptul să ceară din partea studentului mai multă încredere decât până acum.

  — Aşa! Spuse studentul. Nu se înţelegea bine dacă-şi reluase lectura sau îşi privea doar cartea distrat. După o clipă însă, i se adresă din nou: Să nu regreţi că ai renunţat. Uite eu – au trecut de acum câţiva ani – studiez numai prin consecvenţa pe care mi-o impun. Am prea puţine satisfacţii şi încă mai puţine perspective de viitor. Ce pot spera? America e plină de medici escroci!

  — Eu voiam să devin inginer, se grăbi Karl să explice studentului, care părea absent.

  — Şi acum vor să te facă servitorul lor, spuse studentul ridieându-şi o clipă ochii de pe carte. Sigur, asta te necăjeşte.

  Această constatare a studentului dovedea, fără îndoială, o greşită înţelegere a situaţiei; Karl se gândi însă că şi din asta ar putea să tragă unele foloase, aşa îneât întrebă:

  — N-aş putea obţine şi eu un post la magazin? Întrebarea îl făcu atent pe student, care îşi întrerupse îndată lectura; nici nu-i trecuse prin minte că l-ar putea ajuta pe Karl pentru a găsi un serviciu.

  — Încearcă, spuse el. Sau mai bine, lasă-te păgubaş! Când am reuşit să obţin postul de la Montly, mie mi s-a părut cel mai mare succes al vieţii mele. Dacă aş avea de ales între studii şi acest serviciu, aş alege, bineînţeles, serviciul. Fac însă tot ce pot ca să evit asemenea alegere.

  — E chiar aşa de greu să obţii o slujbă acolo? Zise Karl, mai mult pentru sine.

  — Mai întrebi?! E mai uşor să ajungi judecător districtual decât portar la Montly.

  Karl rămase pe gânduri. Acest student, cu mai multă experienţă decât el, care n-avea de ce să-i dorească răul, care-l ura pe Delamarche – din motive pe care Karl încă nu le cunoştea – iată că nu găsea nici un cuvânt spre a-l încuraja să părăsească această casă. Şi încă studentul nu cunoştea pericolul care-l ameninţa pe Karl din partea poliţiei; pericol de care se putea apăra – chiar dacă numai într-o măsură redusă – doar în casa lui Delamarche.

  — Ai văzut demonstraţia de aseară, nu-i aşa? Cine nu ştie cum stau lucrurile ar putea să creadă că acest candidat – se numeşte Lobter – are perspective serioase.

  — Eu nu mă pricep deloc la politică, zise Karl.

  — Asta nu e bine; oricum, totuşi ai ochi şi urechi, ai putut să-ţi dai seama că acest om are şi duşmani, însă şi mulţi prieteni. Sunt sigur că asta ai observat-o şi dumneata. Ei bine, închipuie-ţi că acest om nu are, după părerea mea, nici o şansă să fie ales. Din întâmplare, cunosc situaţia lui. Unul din amicii lui locuieşte la noi. Nu este un incapabil şi, cu opiniile sale politice, cu trecutul său militant, ar fi un foarte potrivit judecător de district. Dar nimeni nu se gândeşte că ar putea fi ales. O să cadă mai mult ca sigur; bineînţeles după ce campania sa electorală îi va fi înghiţit până şi ultimul dolar. Asta-i tot ce se va întâmpla.

  Karl şi studentul se priviră o clipă în tăcere. Studentul dădu din cap, zâmbind, şi îşi trecu mâna peste ochii obosiţi.

  — Încă nu mergi să te culci? Întrebă el. Eu o să mă aşez să citesc mai departe. Vezi ce mult mai am de parcurs? Şi răsfoi în grabă jumătate din carte, pentru a-l face pe Karl să-şi dea seama ce muncă îl aştepta în continuare.

  — Atunci noapte bună, îi ură Karl înclinându-se uşor.

  — Treci pe la mine într-o zi, spuse studentul. Se şi aşezase din nou la măsuţa sa. Bineînţeles dacă îţi face plăcere, adăugă el. La noi o să găseşti întotdeauna lume destulă, între orele nouă şi zece seara pot să-mi fac timp şi pentru dumneata.

  — Mă sfătuiţi, aşadar, să rămân la Delamarche? Întrebă Karl.

  — Neapărat, zise studentul şi-şi aplecă îndată privirea asupra cărţilor sale.

  Părea a nu fi fost el cel care rostise acest ultim cuvânt. Cuvântul continua să răsune în urechile lui Karl, venind parcă de departe şi vibrând într-un timbru mai grav decât cel al vocii studentului. Îl mai privi o dată pe student, care încremenise din nou în câmpul său de lumină, înconjurat de noapte, după care porni cu paşi rari către perdea şi se strecură în cameră. Îl întâmpină tripla răsuflare a celor care dormeau. Merse de-a lungul peretelui, căutând canapeaua; după ce o găsi, se întinse pe ea, comod, ca şi cum ar fi fost în patul său dintotdeauna. Studentul îl cunoştea bine atât pe Delamarche, cât şi ambianţa generală a vieţii americane şi, pe deasupra, mai era şi un om cultivat; din moment ce el îi dădea sfatul să rămână pe loc, nu era cazul ca, măcar deocamdată, să-şi mai facă gânduri negre. El nu avea, la urma urmei, ţeluri atât de înalte ca vecinul său, studentul, şi cine ştie dacă ar fi reuşit să-şi termine vreodată studiile, chiar dacă ar fi rămas în patria lui; iar dacă acolo, acasă, ar fi avut dificultăţi în această privinţă, nimeni nu-i putea cere să reuşească aici, într-o ţară străină. Poate că, într-adevăr, ar avea mai multe posibilităţi să-şi găsească un serviciu onorabil primind oferta lui Delamarche şi stând locului, cu situaţia pentru moment asigurată, până se vor ivi ocazii mai fericite. Părea că se aflau pe această stradă destule birouri de catego-' rie medie şi inferioară care nu aveau, probabil, prea multe pretenţii la alegerea personalului. În lipsă de ceva mai bun, ar accepta şi un post de curier. La urma urmelor, de ce n-ar fi angajat exclusiv pentru lucrări de birou, ca să se poată şi el aşeza, într-o zi, la masa lui de scris şi să privească, din când în când, afară, prin fereastra deschisă, ca acel funcţionar pe care-l zărise dimineaţă, pe când traversa curtea. Închise ochii şi se linişti definitiv, gândindu-se că, înainte de orice, e băiat tânăr, iar în ceea ce-l priveşte pe Delamarche, va veni şi ziua când acesta îi va îngădui să plece; menajul lui tot nu promitea să dureze o veşnicie. Dacă va izbuti să obţină vreodată un serviciu la birou, medita Karl, nu s-ar ocupa cu nimic altceva decât cu lucrările sale; nu şi-ar risipi forţele, aşa cum făcea studentul. La nevoie ar lucra şi noaptea, dar tot pentru birou, şi nu încape îndoială că, măcar la început, asta ar fi chiar foarte necesar, date fiind lacunele cunoştinţelor sale în materie comercială. Nu dorea decât să servească interesele acelei întreprinderi; ar îndeplini toate lucrările, chiar şi pe cele refuzate de alţi funcţionari, ca fiind nedemne de ei. In capul lui Karl roiau bunele intenţii, ca şi cum viitorul său şef ar fi fost acolo şi l-ar fi privit, dorind să-i citească totul pe chip.

  Cu aceste gânduri, Karl adormi şi nimic nu-i mai tulbură somnul. Doar un scâncet al Bruneldei îi atrase atenţia; aceasta era chinuită, pesemne, de vise urâte şi se zvârcolea în culcuşul ei.

  — Scoală, scoală! Strigă Robinson şi Karl deschise ochii; era dimineaţă. Draperia de la uşă încă nu fusese dată la o parte, însă după dârele de lumină care se strecurau pe la margini îţi dădeai seama că nu-i departe ora prânzului. Robinson alerga grăbit încoace şi încolo, arunca priviri îngrijorate în jur, căra ba un prosop, ba o căldare cu apă, ba lucruri de lenjerie sau îmbrăcăminte şi, ori de câte ori trecea pe lângă Karl, îl îndemna prin fel de fel de semne să se scoale o dată, agitând întruna lucrul pe care îl avea în mână; îi da a înţelege că, de astă dată, trudeşte pentru ultima oară în locul lui Karl, care n-avea cum să ştie din prima zi toate amănuntele serviciul lui.

  Karl înţelese repede pe cine anume servea Robinson. Într-un spaţiu despărţit de restul odăii prin două dulapuri, se desfăşura un spălat în toată regula. Pe deasupra dulapului se, zărea capul Bruneldei, gâtul şi ceafa dezgolite ale acesteia – părul şi-l coborâse în faţă, răsfirat. Din când în când se zărea mâna lui Delamarche care se ridica ritmic; o spăla şi o freca pe Brunelda cu un burete de baie care împroşca apa în toate părţile. Se auzeau comenzile scurte, pe care Delamarche i le adresa lui Robinson. Obiectele pe care le cerea nu ajungeau pe cale firească în spaţiul acela îngrădit din toate părţile, ci printr-o despărţitură mică dintre dulap şi un paravan; Robinson era nevoit astfel să-şi vâre mâna mult înăuntru şi îşi întorcea capul ori de câte ori oferea câte un obiect.

  — Prosopul! Prosopul! Ceru Delamarche. Trebuind să găsească altceva pe sub masă, Robinson nici nu avu timp să tresară; când îşi scoase capul de sub masă, îi fu dat să audă altele: La dracu! De ce întârzii cu apa? Şi mutra încruntată a lui Delamarche apăru în acelaşi timp deasupra dulapului. Karl băgă de seamă că lucrurile de spălat şi îmbrăcat, de care – în mod obişnuit – ai nevoie o sigură dată, aici erau cerute şi purtate de ici, colo, de mai multe ori, fără vreo cauză întemeiată. Pe un reşou electric se afla întruna o căldare cu apă pusă la încălzit şi Robinson căra neîncetat povara asta grea, umblând crăcănat către locul de toaletă. Din pricina multelor lui însărcinări, nu era de mirare că Robinson era incapabil să îndeplinească întotdeauna şi întocmai ordinele primite; s-a întâmplat o dată că i s-a cerut un prosop şi el a apucat – nici mai mult, nici mai puţin – o cămaşă din culcuşul întins în mijlocul odăii şi, făcând-o ghem, a aruncat-o dincolo de dulap.

  Delamarche, la rândul său, muncea şi el din greu; se pare că tocmai de aceea era atât de furios pe Robinson (în furia lui uitase total de prezenţa lui Karl), iar de unul singur nu prididea s-o servească pe Brunelda.

  — Ah! Ţipa aceasta, smulgându-l din visare pe Karl, care fusese nepăsător până acum. Doamne, cât eşti de brutal! Pleacă de aici! Prefer să mă spăl singură, decât să sufăr în halul ăsta! Iar nu mai pot mişca braţul! De atâta lipsă de îndemânare mi s-a făcut lehamite. Spatele cred că mi s-a umplut de vânătăi. Bineînţeles că n-ai să-ţi recunoşti vina. Dar, ia stai niţel! Am să mă arăt lui Robinson sau puştiului ăstuia al nostru. Nu! Calmează-te, n-am s-o fac, dar fii, te rog, puţin mai delicat. Menajează-mă, Delamarche. E ceea ce îţi repet zilnic, dar tu nu mă menajezi şi nici nu vrei să mă menajezi! Hei, Robinson! Începu ea să strige şi, agitând pe deasupra capului un chilot de dantelă, vorbi astfel: Vino-mi în ajutor, nu auzi cum sufăr! Poftim, pentru Delamarche o asemenea tortură înseamnă spălat! Hei, Robinson, unde eşti? Oare n-ai pic de inimă? Karl se înţelese pe tăcute cu Robinson; îi făcu un semn cu degetul şi îl îndemnă să treacă dincolo. Dar Robinson, care reflectase în prealabil asupra situaţiei, dădu din cap că nu şi plecă ochii, deoarece cunoştea cât se poate de bine aceste toane.

  — Ei, asta-i bună! Ce-s prost?! Vorbi Robinson în şoaptă, aplecat spre urechea lui Karl. Află că n-o spune în serios. O singură dată am intrat şi, gata, mi-a fost de ajuns; n-am să mai intru niciodată. Stai să vezi; m-au apucat amândoi, m-au scufundat în cadă şi era cât pe aici să mă înec. Zile în şir m-a dojenit Brunelda, m-a făcut neruşinat şi, de atunci, îmi aduce aminte mereu: „A trecut cam multişor de când n-ai mai fost la mine în baie!” sau „Când mai pofteşti pe la mine în baie să te chiorăşti?” Abia după ce am implorat-o de câteva ori la rând şi m-am aruncat în genunchi, s-a mai potolit. Asta n-am s-o uit niciodată!

  În timp ce Robinson povestea toate acestea, Brunelda striga neobosit:

  — Robinson! Hei, Robinson! De ce nu vine Robinson ăsta?

  Deşi nu-i sări nimeni în ajutor şi nu primi vreun răspuns j (Robinson se tupilase lângă Karl şi, tăcuţi, priveau amândoi j spre dulap, deasupra căruia apăreau fie capul Bruneldei, fie] al lui Delamarche), Brunelda continua să-l certe pe Dela-; marche, strigându-i cu voce tare:

  — Dar pentru numele lui Dumnezeu, Delamarche, nu\~simt cât de cât că mă speli! Unde-i buretele? Apucă-te o dată de treabă! Ce n-aş da să mă pot apleca, să mă pot mişca în voie! Ţi-aş arăta eu cum trebuie spălat un om! Unde-i adolescenţa mea, când mă aflam pe proprietatea părinţilor; mei şi înotam în fluviul Colorado! Eram mai sprintenă decât toate prietenele mele! Dar acum… Când ai să înveţi să mă j speli ca lumea, Delamarche?! Dai cu buretele, trudeşti, iar eu tot nu simt nimic. Dacă ţi-am cerut să nu mă iriţi apăsând\~prea tare, nu înseamnă că sunt gata să vin şi să stau aici de pomană şi să răcesc! O să te pomeneşti cu mine că o zbughesc pur şi simplu din cadă, goală-puşcă, şi o iau razna, exact cum mă aflu acum!

  Brunelda nu făcu ceea ce spusese; ar fi fost, de altfel, incapabilă să facă aşa ceva. Probabil de teama de a nu răci, Delamarche o apucă pe Brunelda şi o vârî iute în cadă, căci se auzi imediat un pleoscăit în toată regula.

  — Ei, da, la asta te pricepi, Delamarche! Spuse Brunelda cu voce mică. Ştii să mă linguşeşti, grozav ştii să mă linguşeşti ori de câte ori ai greşit cu ceva faţă de mine.

  După aceea nu se mai auzi nimic.

  — Acum se sărută, spuse Robinson şi ridică din sprâncene.

  — Şi noi ce avem de făcut? Întrebă Karl. Era decis să rămână şi dorea să se apuce imediat de lucru. Plecă de lângă prietenul, care nu-i răspunse şi care sta înţepenit pe canapea; începu să desfacă culcuşul enorm, încă răscolit de tăvăleala celor doi care dormiseră acolo. Puse apoi fiecare obiect la locul său, treabă care părea să nu fi fost făcută de mai multe săptămâni.

  — Delamarche, ia du-te şi vezi ce-i acolo, spuse Brunelda. Mi se pare că ne răvăşesc culcuşul. Eu trebuie să mă gândesc la toate, o clipă de linişte nu găsesc! Trebuie să te porţi mai aspru cu cei doi, altminteri fac tot ce le trăsneşte prin minte!

  — Te pomeneşti că-i puştiul ăla; l-o fi apucat hărnicia! Strigă Delamarche, gata să se năpustească din spălător.

  Karl lepădă tot ce avea în mână, dar, spre norocul său, interveni Brunelda:

  — Nu pleca, Delamarche, hai, nu pleca! Vai, ce caldă-i apa! Simt cum mă moleşeşte. Rămâi cu mine, Delamarche!

  Abia atunci observă Karl cum se ridicau aburii de după dulap. Speriat, Robinson duse mâna la obraz, ca şi cum Karl ar fi făcut ceva nepermis.

  — Nu mişcaţi nimic de la loc, se auzi vocea lui Delamarche. Voi nu ştiţi că Brunelda se odihneşte întotdeauna o oră după baie? Ce harababură! Las' că vă învăţ eu minte pe amândoi! Hei, tu, Robinson, te pomeneşti că iar te-ai apucat să visezi. Află că, la urma urmei, pe tine, numai pe tine te iau la rost pentru tot ce se întâmplă. Pe băiatul ăsta trebuie să-l ţii din scurt; noi nu gospodărim aici după bunul lui plac. Când vi se cere să faceţi ceva, nimic nu se poate scoate de la voi; din contră, când nu e nici o treabă de făcut, vă apucă pe loc hărnicia. Ei, gata, acum luaţi-vă tălpăşiţa şi aşteptaţi până veţi fi chemaţi!

  Nu trecu mult şi toate fură date uitării, deoarece Brunelda şopti moleşită, ca şi cum apa fierbinte ar fi istovit-o de-a binelea:!

  — Parfumul! Aduceţi-mi parfumul!

  — Parfumul! Ţipă Delamarche. Hei, mişcaţi-vă!

  Dar unde putea fi oare parfumul? Karl îl privi pe Robinson, Robinson îl privi pe Karl. Karl înţelese că va trebui să se ocupe singur de toate, deoarece Robinson habar n-avea unde se află parfumul. Se trânti, pur şi simplu, pe jos şi sco-l toci nerăbdător, cu ambele braţe, pe sub canapea; nu izbuti < să scoată de acolo decât ghemotoace de gunoi şi păr de fe-l meie. Karl fugi întâi la scrin. Acesta se afla pe undeva pe| lângă uşă, dar în sertare nu găsi decât vechi romane în limba J engleză, reviste şi partituri; totul era atât de înghesuit acolo, încât odată trase în afară, sertarele nu mai puteau fi închise la loc.

  — Parfumul! Suspina fără încetare Brunelda. Vai ce mult durează! Mai capăt eu oare astăzi parfumul?! Brunelda fiind nerăbdătoare, Karl nu avu răgazul să caute pe nicăieri temeinic, trebui să facă totul în fugă şi după cum îl tăia capul. Sticla nu se afla în scrin, iar deasupra nu se găseau decât cutii vechi cu medicamente şi alifii; restul fusese îngrămădit probabil în colţul acela retras care purta numele de baie. Sticla cu parfum putea fi în sertarul mesei de sufragerie. Fugi într-acolo, cu gândul numai şi numai la sticlă, când se ciocni cumplit cu Robinson. Acesta din urmă îşi adusese aminte, ca prin vis, unde se ţine de obicei parfumul; renunţase imediat la căutatul sub canapea şi o luase ca un bezmetic înspre Karl. Se auzi clar cum se izbesc tigvele lor. Karl nu scoase o vorbă, în schimb Robinson, fără a se opri din alergătură, ţipă în gura mare şi cam prea din cale-afară, voind să-şi aline astfel durerea.

  — În loc să caute parfumul, cei doi s-au luat la harţă, zise Brunelda. Convieţuirea asta o să mă bage în pământ. Delamarche, voi muri pe loc în braţele tale. Trebuie să mi se aducă imediat parfumul! Nu ies din cadă până nu mi se aduce, chiar dacă ar fi să stau aici până seara.

  În clipa aceea lovi cu pumnul în apă şi se auzi un pleoscăit.

  Parfumul nu se găsi nici în sertarul mesei de sufragerie, deşi acolo se ţineau toate lucrurile de toaletă, pufuri vechi de pudră, cutiuţe cu fard, perii de cap, bucliţe şi fel de fel de nimicuri, încâlcite şi înghemoşate; de parfum însă nici pomeneală. Robinson, care tot mai ţipa încă, se vârî în cele din urmă într-un colţ şi deschise, rând pe rând, aproape o sută de cutii şi casete, scotoci prin ele şi cam jumătate din lucrurile aflate înăuntru (mai ales lucruri de cusătură şi hârtii) se risipiră pe duşumea, rămânând acolo pentru totdeauna. Nu găsi nimic. Dădea nedumerit din cap şi ridica din umeri, arătându-i lui Karl că el, unul, este dezolat de ceea ce se întâmplă.

  Atunci Delamarche se năpusti din spălătoria improvizată; era sumar îmbrăcat şi în urma lui se revărsa plânsul spasmodic al Bruneldei. Karl şi Robinson îşi întrerupseră căutatul şi îl priviră pe Delamarche care, ud leoarcă – apa-i şiroia pe obraz şi din chică – începu să strige:

  — E timpul să binevoiţi a căuta! Aici! Îi ordonă el lui Karl şi, după aceea spuse: Acolo! Adresându-i-se lui Robinson. Karl căută cu de-amănuntul, scotoci şi prin locurile ce-i fuseseră date în seamă lui Robinson, însă nu dădu nicăieri de parfum, cum nu dădu, de altfel, nici Robinson, care, deşi căuta mai cu zel decât Karl, nu încetă să se uite pieziş la Delamarche. Umblând apăsat încoace şi încolo în lungul odăii, Delamarche i-ar fi cotonogit, se înţelege, pe amândoi cu cea mai mare plăcere.

  — Delamarche! Strigă Brunelda. Vino să mă ştergi cel puţin! Ei nu găsesc parfumul şi nu-s buni de altceva decât să răvăşească totul. Să înceteze imediat! Să lase totul baltă şi să nu mai pună mâna pe nimic. Ar fi gata, se înţelege, să transforme odaia într-un grajd. Delamarche, ia-i de guler, dacă nu încetează odată! Dar îi mai aud scotocind, poftim, chiar acum a căzut pe jos o cutie. Să n-o mai ridice, să lase totul aşa cum e şi să iasă din odaie. Pune zăvorul după ce pleacă şi vino la mine. Stau de prea mult timp în apă şi picioarele mi s-au răcit de-a binelea!

  — Vin numaidecât, Brunelda, numaidecât! Strigă Dela-marche, târându-i pe Karl şi pe Robinson spre uşă. Înainte de a-i azvârli afară, le mai dădu dispoziţia să aducă micul dejun şi să împrumute de la cineva un parfum bun pentru Brunelda.

  — Vă înecaţi în dezordine şi murdărie, spuse Karl ajuns pe coridor. De îndată ce ne întoarcem cu micul dejun, trebuie să ne apucăm să facem ordine.

  — Păcat că sunt atât de bolnav, se plânse Robinson. Şi 1 Doamne, cum se mai poartă cu mine! Se simţea, desigur, 1 jignit deoarece Brunelda nu făcea vreo deosebire între el,. F care o slujea de luni de zile, şi Karl care abia intrase de o zi] în slujbă. Dar, la urma urmei, nici nu merita o soartă mai] bună, iar Karl îi vorbi astfel:

  — Nu trebuie să-ţi pierzi curajul. Pentru a-l îmbărbăta j şi mai mult, adăugă: Ne înhămăm la treabă o singură dată şi; dăm gata ce-i mai important. Îţi aştem un culcuş în dosul dulapului şi, după ce vom fi făcut ordine peste tot, ai să poţi sta culcat toată ziua, nu te vei mai ocupa de nimic şi te vei însănătoşi foarte repede.

  — Acum îţi dai şi tu seama cât de rău mă simt, vorbi Robinson şi îşi ascunse faţa spre a rămâne singur cu durerea sa. Crezi oare că mă vor lăsa să stau culcat, în linişte?

  — Dacă vrei, promit să vorbesc eu cu Delamarche şi cu Brunelda.

  — O crezi pe Brunelda în stare să cruţe pe cineva?! Ţipă Robinson, pierzându-şi firea şi, cu o lovitură de pumn, deschise uşa în dreptul căreia ajunseseră; nici prin gând nu-i trecea lui Karl că ţinta lor era să ajungă tocmai în locul acela.

  Pătrunseră într-o bucătărie cu o sobă care trebuia reparată şi din care se înălţa un fuior negru de fum. La uşiţa sobei sta îngenuncheată una din femeile pe care le văzuse Karl cu o zi înainte pe coridor; cu mâinile goale vâra bucăţi mari de cărbune în focul pe care-l stârnea din cele mai diferite poziţii. Stând în această poziţie incomodă pentru vârsta ei, bătrâna se văicărea.

  — Asta-i bună! Zise ea când îl zări pe Robinson, şi se ridică anevoie, sprijinindu-se de lada cu cărbuni; închise uşiţa sobei, al cărei mâner îl apucă cu poala şorţului. Ia zi, la orele patru după-amiază vă mai arde de micul dejun? (Karl privi cu uimire ceasul din bucătărie.)

  — Aşezaţi-vă! Mai spuse femeia. Veţi aştepta până voi avea timp să mă ocup de voi.

  Robinson îl trase pe Karl pe o băncuţă de lângă uşă, spunându-i la ureche:

  — N-avem încotro, trebuie s-o ascultăm. De ea depindem. Ea ne-a închiriat camera şi tot ea ne poate da afară când pofteşte. N-avem cum să ne mutăm şi să ne cărăbănim iar, cu toate lucrurile după noi, mai ales că Brunelda este netransportabilă.

  — Dar aici, pe coridor, nu există altă cameră de închiriat?

  Întrebă Karl.

  — Nu ne primeşte nimeni, răspunse Robinson. În toată casa asta nu ne mai primeşte nimeni.

  Amândoi stăteau liniştiţi pe băncuţa lor şi aşteptau. Femeia alerga încoace şi încolo, învârtindu-se între două mese, o chiuvetă plină de vase şi sobă. Din văicărelile femeii aflară că fata acesteia era bolnavă, motiv pentru care trebuia să se ocupe singură de pensiune şi de toată îngrijirea celor treizeci de chiriaşi. Pe deasupra se mai şi stricase acum soba. Gătitul nu se mai isprăvea. In cele două oale uriaşe fierbea o supă groasă, pe care o tot cerceta, vârând în ea polonicul şi lăsând-o să curgă înapoi în oală; femeia se plângea că nu-i reuşeşte supa, probabil din pricina focului prost. Se lăsă atunci pe vine, deschise uşiţa sobei şi scotoci cu vătraiul prin jăratic. Tuşi din pricina fumului care umplu bucătăria, o tuse care se stârnea uneori atât de tare, încât femeia era obligată să se aşeze pe un scaun; atunci tuşea mult timp, minute în şir, fără să mai fie capabilă de altceva. De câteva ori spuse că nu mai e în stare să servească micul dejun, neavând nici timp, nici chef. Ce-i drept, Karl şi Robinson primiseră dispoziţia să aducă micul dejun, dar nici nu aveau cum să o silească pe femeie; fără a-i lua în seamă vorbele, rămaseră nemişcaţi pe locurile lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

  Vesela nespălată, în care se servise locatarilor micul dejun, era împrăştiată pe scaune şi taburete, pe mese şi sub mese, ba chiar îngrămădită într-un colţ, pe duşumea. În nişte căni mai rămăsese puţină cafea sau lapte, pe unele farfurioare se mai aflau resturi de unt, dintr-o cutie mare de metal, răsturnată, căzuseră nişte biscuiţi. S-ar fi putut alcătui un mic dejun care să o mulţumească pe Brunelda, desigur, cu condiţia ca aceasta să nu afle în ce chip făcuseră rost de el. Asemenea gânduri îi umblau prin minte lui Karl pe când, uitându-se iar la ceas, îşi dădu seama că trecuse mai bine de o jumătate de oră de când aşteptau, răstimp în care – nu încape îndoială – Brunelda s-a înfuriat foc şi l-a aţâţat pe Delamarche contra servitorimii. Într-un acces de tuse, femeia, care nu-şi lua ochii de la Karl, spuse:

  — Oricât aţi pierde vremea, tot nu mai primiţi micul dejun. Peste două ore vă pot servi, în schimb, cina.

  — Hai, Robinson, zise Karl, alcătuim singuri un mic dejun.

  — Ce? Strigă femeia, extrem de mirată.

  — Fiţi vă rog înţelegătoare, spuse Karl. De ce refuzaţi să ne daţi micul dejun? Aşteptăm de o jumătate de oră şi cred că e de ajuns. Vi se plăteşte, doar; ba vă plătim ceva mai bine decât alţii. Faptul că luăm micul dejun atât de târziu este desigur foarte supărător pentru dumneavoastră. Dar cum suntem chiriaşii dumneavoastră şi ne-am deprins să dejunăm târziu, trebuie să veniţi întrucâtva în întâmpinarea doleanţelor noastre. Astăzi, da, acest lucru vă incomodează mult, deoarece fiica dumneavoastră este bolnavă; în schimb suntem gata să ne alcătuim singuri micul dejun din resturile de aici, în caz că nu vreţi să ne oferiţi mâncare proaspătă.

  Femeia nu avea chef să lungească vorba: de altfel, pentru astfel de chiriaşi şi resturile acelea de mâncare puteau fi socotite drept foarte bune. Pe de altă parte, enervată de stăruinţa celor doi servitori, puse mâna pe o tavă cu care-l izbi pe Robinson; acesta se strâmbă de durere şi nu pricepu decât ceva mai târziu că trebuia să ridice tava, ca să aibă pe ce aşeza mâncarea pe care femeia tocmai urma s-o aducă. Pro-prietăreasa puse pe tavă, în mare fugă, o mulţime de lucruri care laolaltă păreau mai degrabă nişte resturi decât un mic dejun de o anumită prospeţime. Deoarece erau zoriţi să iasă pe uşă, înghiontiţi de femeie, şi având spatele încovoiat, ca şi cum s-ar fi ferit de cuvinte de ocară sau lovituri, Karl smulse tava din mâinile lui Robinson, pentru ca bucatele să fie mai în siguranţă.

  După ce se depărtaseră de uşa proprietăresei şi străbătură o bucată de coridor, Karl se aşeză pe jos şi, înainte de toate, curăţă tava, mai aranja niţel lucrurile, strânse laptele într-o singură cană, puse untul pe o singură farfurie şi şterse urmele din care se putea deduce că vesela fusese întrebuinţată; cu alte cuvinte, curăţă cuţitele şi lingurile, ajusta pâinişoarele, din care se mai muşcase, dând tăvii o formă acceptabilă. Robinson socoti că o asemenea muncă e inutilă şi spuse că micul dejun avusese în multe alte ocazii o înfăţişare mai deplorabilă; Karl îşi văzu însă de treabă, fiind pe deasupra şi foarte mulţumit că Robinson, care avea mâinile murdare, nu se oferea să-l ajute. Spre a-i da de lucru, Karl îi întinse, pentru prima şi ultima oară – cum, de altfel, şi ţinu să precizeze – nişte biscuiţi şi ceva rămăşiţe de pe fundul unei căni în care fusese ciocolată.

  Ajunşi în faţa uşii lor, Robinson puse mâna pe clanţă, însă Karl îl reţinu, neştiind dacă aveau sau nu voie să intre.

  — Ei, ba bine că nu, spuse Robinson. Acum o piaptănă, dacă vrei să ştii. Pe Brunelda o găsiră într-adevăr şezând într-un fotoliu, într-o poziţie neglijentă, în camera aceea cu aer stătut şi cu perdelele lăsate. Delamarche se afla în spatele ei şi, aplecat mult asupră-i, îi pieptăna părul scurt, care părea foarte încâlcit. Brunelda purta de astă dată o rochie foarte largă, roz-bombon, care părea a fi mai scurtă decât cea de ieri, căci ciorapii albi, cu o împletitură groasă, se vedeau până aproape de genunchi. Nerăbdătoare din pricina pieptănatului care dura, Brunelda îşi tot umezea buzele, arătându-şi limba cărnoasă şi roşie; uneori sărea brusc în picioare, ex-clamând:

  — Ei, Delamarche! Acesta aştepta calm, cu pieptenele ridicat, ca Brunelda să se aşeze la locul ei.

  — A durat cam mult, zise Brunelda către cei doi, apoi se adresă, în mod special, lui Karl: Trebuie să fii mai sprinten dacă vrei să ne fii pe plac. Să nu te iei după leneşul şi mincinosul ăsta de Robinson! Nu mă îndoiesc că între timp aţi dejunat pe undeva; vă previn însă că altădată nu voi mai j îngădui o asemenea situaţie!

  Dojana era tare nedreaptă şi Robinson nu se putu abţine j să nu scuture din cap muşcându-şi buzele de ciudă. Karl însă j înţelese că nu-şi putea înfrunta stăpânii decât prin trudă. Scoase, deci, dintr-un colţ o măsuţă joasă, japoneză, o acoj peri cu o faţă de masă şi orândui pe ea bucatele aduse. Cinej nu ştia cum a fost alcătuit acest mic dejun, putea fi pe deplin mulţumit, deşi multe nu erau în regulă, lucru pe care prea i bine îl ştia însuşi Karl.

  Noroc că Bruneldei îi era foame. Dădu din cap mulţumită, se uită la Karl care se ostenea ca toate să fie la locul lor, îi mai ceru acestuia câte ceva, înşfăcând totul lacom, în timp ce alimentele se fărâmau în mâna ei grasă.

  — Ai făcut o treabă bună, vorbi ea plescăind, şi-l trase pe Delamarche pe scaun lângă ea; acesta îi lăsă pieptenele în păr, ca să-şi poată continua munca mai târziu. Delamarche se însenină de îndată ce văzu mâncarea; erau amândoi înfometaţi, mâinile lor grăbite se agitau, încrucişându-se mereu deasupra măsuţei. Dându-şi seama că trebuie să care tot mai multă mâncare spre a fi pe placul acestor stăpâni şi aducându-şi aminte că în bucătărie, pe duşumea, se aflau de obicei o mulţime de resturi ce puteau fi de folos, Karl spuse:

  — E pentru prima dată, şi nu m-am priceput să le aranjez pe toate; data viitoare, însă, am să le potrivesc mai bine. Absorbit numai şi numai de munca în sine, pierdu din vedere că se adresează, de fapt, unor oameni de nimic. Brunelda dădu aprobator din cap şi-l privi cu înţeles pe Delamarche, întinzându-i, totodată, lui Karl, drept răsplată, nişte biscuiţi.

  FRAGMENTE.

  PLECAREA BRUNELDEI.

  Într-o dimineaţă, Karl ieşi pe poarta casei cu căruciorul de invalid în care se instalase Brunelda. Nu era atât de devreme cum ar fi voit. Se înţeleseseră ca plecarea asta să aibă loc încă de cu noapte, spre a nu atrage atenţia oamenilor de pe stradă, lucru de neevitat în plină zi, chiar dacă Brunelda, grijulie, se înfăşurase într-un şal mare gri, pentru a se ascunde privirilor curioase. Coborâtul pe scări durase prea mult, cu tot ajutorul plin de amabilitate al studentului, care era mult mai slab decât Karl, fapt ce ieşi în evidenţă în această împrejurare. Brunelda îşi făcu mult curaj, aproape că nu suspina, căutând – în limita puterilor ei – să uşureze truda celor care o purtau în braţe. Aceştia însă nu avură încotro şi fură nevoiţi să o aşeze jos din cinci în cinci trepte, spre a-i da posibilitatea să-şi mai tragă sufletul şi, desigur, pentru a se putea odihni, la rândul lor. Cu toate că dimineaţa era răcoroasă şi pe coridoare trăgea un curent tăios, ca în subterane, Karl şi studentul erau uzi de sudoare; în clipele de scurtă odihnă erau nevoiţi să apuce câte un colţ al şalului Bruneldei – pe care de altfel aceasta îl oferea cu amiciţie – ca să-şi şteargă faţa de sudoare. Trecură astfel două ore până ajunseră jos, unde-i aştepta căruciorul aşezat acolo încă de cu seară. Instalarea Bruneldei în cărucior mai ceru un efort, după care, odată aşezată, operaţia putea fi socotită ca reuşită, deoarece mânuirea căruciorului, ce rula pe două roţi mari, nu prezenta nici o dificultate; rămânea doar teama ca vehiculul să nu cedeze cumva din cauza greutăţii Bruneldei. Acest risc însă nu putea fi ocolit, dar era de-a dreptul imposibil să mai care după ei şi un al doilea cărucior, unul de re- 256 ♦ Frânt Kafka zervă, pe care studentul se şi oferise – mai în glumă, mai în serios – să li-l pună la dispoziţie şi să-l manevreze totodată. Urmă despărţirea de student, scenă dintre cele mai cordiale. Toate neînţelegerile păreau acum uitate; studentul se scuză chiar pentru că o insultase pe Brunelda pe vremuri, şi anume când aceasta fusese bolnavă, însă ea îi spuse că totul era dat uitării şi îndreptat cum nu se poate mai bine. În cele din< urmă, îi rugă pe student să ia, ca amintire, un dolar, pe care j îl dibui cu greu în multele-i fuste. Gestul avea un înţeles] aparte, dacă ţinem cont de zgârcenia ei cunoscută; studentul j se bucură într-adevăr foarte mult de această monedă, pe care 0 aruncă cu un gest larg în aer, ca să recadă la pământ şi să\~fie obligat apoi s-o caute pe jos. Karl îi dădu o mână de ajuj tor şi o găsiră, în cele din urmă, sub căruciorul Bruneldei. Despărţirea dintre student şi Karl avu loc, se înţelege, mult; mai firesc; cei doi îşi strânseră mâinile zicându-şi că speră să | se revadă când cel puţin unul dintre ei – studentul îl avea în vedere pe Karl şi Karl pe student – va fi atins un ţel înalt în viaţă, ceea ce, din nefericire, nu li se întâmplase până acum. Bine dispus, Karl apucă apoi ghidonul căruciorului şi trecu astfel dincolo de pragul porţii Studentul îi urmări cu privirea cât timp îi mai putu zări şi îşi flutură batista. La rândul său, Karl îi răspunse salutându-l cu scurte înclinări ale capului; Brunelda s-ar fi întors de asemenea să-l salute dacă asemenea mişcări n-ar fi obosit-o prea tare. Karl îi dădu totuşi posibilitatea să-şi ia un ultim bun rămas, manevrând în aşa fel căruciorul încât în capul străzii descriseră un cerc, spre a-i permite Bruneldei să-l mai vadă şi ea pe student; prilejul ce 1 se oferea îl făcu pe acesta să-şi fluture batista cu un zel sporit.

  După toate acestea, Karl spuse că nu-şi pot îngădui să mai zăbovească, deoarece au de parcurs un drum lung şi mai adăugă, apoi, că plecaseră mai târziu decât plănuiseră iniţial. Pe străzi începură să apară căruţe şi, din loc în loc, câte un pieton care se ducea la serviciu. Vorbind astfel, Karl nu voia să spună decât ceea ce spusese efectiv, însă Brunelda, sensibilă cum era, înţelese aceste cuvinte altminteri şi se înco-toşmăni mai tare în şalul ei gri. Karl nu mai zise nimic; deşi atrăgea atenţia, căruciorul acoperit cu şalul gri era totuşi mai puţin bătător la ochi decât în cazul că Brunelda ar fi voit să fie cărată în văzul lumii. Karl manevra căruciorul cu multă grijă. Înainte de a coti, examina cu privirea strada pe care urma să o apuce şi, la nevoie, părăsea niţel căruciorul, înaintând astfel câţiva paşi, să vadă care-i mişcarea; când întrezărea vreun obstacol oarecare, aştepta puţin ca să-l evite sau o apuca pe o cu totul altă arteră de circulaţie. Fiindcă în prealabil studiase toate drumurile posibile, merse peste tot la sigur şi, în consecinţă, nu-i fu dat să facă un ocol prea mare. Se iviră desigur piedici care, la urma urmei, erau de aşteptat şi pe care n-aveai cum să le prevezi în amănunţime. Se întâmplă astfel că, dintr-o stradă care suia în pantă lină, uşor de controlat cu privirea şi pe deasupra pustie – avantaj de care Karl se folosi pentru a iuţi pasul – apăru de sub un portal întunecos un poliţist; acesta întrebă ce duce în căruciorul acoperit cu atâta grijă. Deşi îi aruncă o privire severă lui Karl, nu se putu abţine să nu zâmbească în clipa când, dând la o parte cuvertura, zări faţa îmbujorată şi înfricoşată a Bruneldei.

  — Cum? Se miră poliţistul. Ziceam că ai acolo vreo zece saci de cartofi şi, când colo, poftim! Nu-i decât o femeie! Încotro aţi apucat-o? Cine sunteţi! Brunelda nici nu îndrăzni să-l privească pe poliţist, se uită numai şi numai la Karl; se îndoia vădit că acesta o va putea salva din penibila situaţie. Lui Karl, care câştigase de acum destulă experienţă în materie de poliţişti, toată situaţia nu-i păru prea periculoasă.

  — Domnişoară, arătaţi, vă rog, actele pe care le aveţi asupra dumneavoastră, spuse acesta.

  — A, da, desigur, spuse Brunelda grăbită să fie de acord, şi începu să caute cu atâta înfrigurare, încât risca prea de tot să pară suspectă.

  — Sunt sigur că domnişoara nu va găsi vreun act, spuse poliţistul cu vădită ironie.

  — O, nici o grijă, interveni Karl liniştit. Le are cu siguranţă, dar se vede că le-a rătăcit. Se apucă să le caute el însuşi. Le scoase la iveală de undeva de după spatele Brunel-dei. Poliţistul privi actele fugitiv.

  — Care va să zică asta e! Zise poliţistul zâmbind. Aşadar domnişoara este una din acele domnişoare? Şi dumneata, puştiule, eşti, după câte văd, mijlocitorul, şi o cari ici-colea! Nu eşti capabil să-ţi găseşti o ocupaţie mai onorabilă?

  Karl dădu din umeri, socotind că, în cazul dat, poliţia intervenise în chip nepotrivit. Neprimind un răspuns, poliţistul spuse:

  — Atunci vă urez drum bun. Cuvintele poliţistului păreau a fi fost rostite cu dispreţ şi Karl o luă din loc fără a-l saluta; socotea că-i de preferat dispreţul decât atenţia acestei instituţii.

  Incidentul fu urmat, la puţină vreme după aceea, de o întâlnire mai neplăcută. Un om care împingea un cărucior cu bidoane mari de lapte se apropie de el, arătându-se foarte curios să ştie ce se află ascuns sub şalul gri din căruciorul lui Karl. Omul, deşi nu părea să aibă acelaşi drum, înainta alături de Karl; nu reuşi să scape de el nici atunci când încercă să cotească, în mod neaşteptat, pe alt drum. La început omul se mulţumi să vorbească aşa:

  — Grea povară pentru dumneata! Sau: N-ai făcut bine încărcătura, o să se desprindă de deasupra! În cele din urmă, întrebă direct: Ce duci ascuns acolo sub şal?

  Karl răspunse:

  — Ce te priveşte? Observând că în acest mod îi stârneşte mai mult curiozitatea, Karl adăugă: Nişte mere.

  — Ce de mere! Spuse omul mirat şi repetă de câteva ori aceste cuvinte. Pare să fie vorba de o întreagă recoltă! Mai adăugă el în cele din urmă.

  — Cam aşa ceva, mormăi Karl.

  Dar, fie că nu-l credea pe Karl, fie că dorea să-l aţâţe, nu se mulţumi cu atâta; mai în glumă, mai în serios, întinse mâna spre şal şi avu chiar îndrăzneala să tragă de el. Cât trebuie să fi suferit Brunelda! Pentru a o ocroti, Karl nu voi să înceapă o ceartă cu omul acesta şi intră pe prima poartă deschisă, ca şi cum aici ar fi ţintit să ajungă.

  — Iată-mă acasă şi mulţumesc pentru însoţire, spuse el.

  Omul se opri mirat în faţa porţii şi îl urmări cu privirea pe Karl. La nevoie, acesta era hotărât să traverseze întreaga curte. Omul nu mai avu nici un dubiu, dar pentru a-şi plasa şi ultima răutate, îşi lăsă căruciorul în drum, se apropie în fugă, umblând în vârful picioarelor, prin spatele lui Karl, şi smulse cu atâta forţă şalul, încât o descoperi aproape de tot pe Brunelda.

  — Asta pentru ca să-ţi aerisesc merele! Zise el, după care plecă. Karl suportă şi incidentul acesta, voind să scape definitiv de el. Trase căruciorul într-un colţ al curţii, unde se găseau câteva lăzi goale; în dosul acestora avea de gând să-i şoptească Bruneldei, pe sub şal, câteva cuvinte liniştitoare. Trebui să insiste lungă vreme, deoarece pe aceasta o podidiseră lacrimile şi îl implora cu cea mai mare seriozitate să rămână toată ziua acolo în dosul lăzilor şi să o pornească la drum abia după ce va cădea noaptea. Era aproape sigur că n-ar fi reuşit s-o convingă să plece dacă dincolo de stivele acelea n-ar fi fost cineva care să răstoarne o ladă goală, stârnind o gălăgie infernală, care a cuprins curtea pustie. Brunelda se sperie atât de tare încât îşi trase şalul peste dânsa, fără să mai scoată un cuvinţel; fu, se înţelege, în culmea fericirii atunci când Karl, fără să mai stea pe gânduri, o porni.

  Străzile prinseră treptat viaţă, iar căruciorul nu mai atrase atenţia pe măsura temerii lor, fapt care lui Karl îi inspiră îndoieli. Poate că ar fi fost mai bine să fi ales de la bun început altă oră pentru această deplasare. Dacă i-ar fi fost dat să se mai apuce vreodată de o asemenea treabă, Karl avea siguranţa că putea fi îndeplinită în bune condiţii numai şi numai către orele amiezii. Karl nu dădu peste alte obstacole mai grave şi o coti, în cele din urmă, pe strada îngustă şi întunecoasă, unde se afla întreprinderea numărul 25. În faţa uşii stătea administratorul saşiu, care ţinea un ceas în mână.

  — Întotdeauna eşti atât de nepunctual? Întrebă acesta.

  — Am avut o serie de neplăceri, spuse Karl.

  — Neplăcerile sunt de neînlăturat, zise administratorul. Această casă, în schimb, nu ţine cont de aşa ceva. Ţine minte! Astfel de vorbe nu-l mai impresionau pe Karl; fiecare abuza de puterea pe care o avea pentru a-şi ocări inferiorul. Odată 260 ♦ Franz Kaţka deprins cu realităţile, vorbele de acest gen sunau asemeni bătăilor monotone de ceasornic. Împinse căruciorul într-un gang şi se sperie de-a binelea de murdăria peste care dădu, deşi Karl se aşteptase, la urma urmei, să găsească aceasta murdărie. Privind mai atent, îţi puteai da seama că nu era murdărie în înţelesul obişnuit al cuvântului. Pardoseala de piatră a coridorului era măturată şi aproape curatăj zugrăveala pereţilor nu era veche, palmierii artificiali erau doar uşor prăfuiţi; orice s-ar zice însă, locul avea un aspect j soios şi respingător, de parcă totul fusese aici întrebuinţat anapoda şi aveai impresia că orice curăţenie din lume n-ar mai putea schimba situaţia. În orice loc ar fi nimerit Karl, întâiul lucru în stare să-i dea bătaie de cap erau modificările necesare; se bucură la gândul că se va apuca imediat de treabă, fără să precupeţească munca neistovită de care avea să dea dovadă. Nu-şi da însă defel seama ce anume se putea face în acest loc. Ridică încet învelitoarea care o acoperea pe Brunelda.

  — Fiţi binevenită, domnişoară! Zise administratorul pe un ton afectat. Brunelda părea să-i fi făcut o impresie bună, ceea ce nu-i scăpă acesteia şi nici lui Karl; Brunelda îşi zise că-i bine să profite imediat de această situaţie. Toată spaima acumulată în ultimele ore dispăruse.

  La un colţ de stradă, Karl văzu un afiş cu următorul conţinut: „Azi, pe hipodromul de la Clayton se angajează personal pentru teatrul din Oklahoma, începând de la orele şase dimineaţa şi până la miezul nopţii! Marele teatru din Oklahoma vă cheamă! Vă cheamă numai astăzi şi numai o singură dată! Cine pierde această ocazie, o pierde pentru totdeauna! Acela care se gândeşte la viitorul său, este omul nostru! Oricine este binevenit! Toţi cei ce doresc să devină artişti să se prezinte! Suntem teatrul care are nevoie de oricine, oferind fiecăruia un loc potrivit! Pe cei care au îmbrăţişat ideea de a veni în mijlocul nostru îi felicităm chiar pe această cale! Dar grăbiţi-vă, pentru a putea fi primiţi până la miezul nopţii! La orele douăsprezece totul se închide şi nu se mai redeschide! Blestemaţi să fie acei care nu ne dau crezare! Porniţi cu toţii spre Clayton!”

  Acest afiş, în faţa căruia se afla multă lume, nu prea părea să aibă un succes deosebit. Afişe se găseau la tot pasul şi nimeni nu le mai dădea crezare. Acesta părea şi mai puţin verosimil decât altele. Avea, înainte de toate, un mare cusur: nu pomenea un cuvânt despre retribuţie. Dacă aceasta ar fi fost cât de cât în măsură de a fi pomenită, afişul ar fi dat-o în vileag negreşit, neuitând tocmai ceea ce era mai atrăgător. Nimeni nu dorea cu tot dinadinsul să devină artist, însă fiecare voia să fie plătit pentru munca sa.

  Afişul era foarte atrăgător pentru Karl deoarece pe el scria clar: „oricine e binevenit!” „Oricine”, prin urmare şi Karl. Toate întâmplările de până acum vor fi, aşadar, date uitării, nimeni nu avea să-i reproşeze ceva. Era în drept să solicite o muncă ce n-avea nimic înjositor, dimpotrivă, era oferită în mod public. Şi tot în mod public se formula şi asigurarea că va fi primit şi el. Karl nici nu dorea altceva; voia J să găsească, în sfârşit, un punct de pornire pentru o carieră onorabilă şi tocmai acest lucru i se oferea acum. Chiar dacă vorbăria din afiş n-ar fi fost decât o minciună, chiar dacă marele teatru din Oklahoma n-ar fi fost, în realitate, decât un mic circ ambulant, el era gata să se angajeze pe loc şi cu asta basta. Karl nu mai reciti întregul afiş, căută doar propoziţia | aceea: „oricine este binevenit!”

  Se gândi în primul moment să pornească pe jos până la Clayton, dar asta ar fi însemnat să facă un marş epuizant de trei ore, riscând să ajungă tocmai în clipa în care s-ar fi anunţat că toate posturile au fost ocupate. Afişul lăsa să se înţeleagă, ce-i drept, că numărul posturilor era nelimitat, dar ofertele de serviciu de acest tip erau întotdeauna redactate în maniera asta. Karl înţelese că trebuia să aleagă una din două – fie să renunţe la serviciu, fie să ajungă cu metroul acolo. Îşi mai numără o dată banii; dacă nu s-ar fi ivit această cheltuială, banii i-ar fi ajuns pentru vreo opt zile. Preocupat, înşira micile monede pe palma întinsă, făcând mici grămăjoare. Un domn care-l urmărise, îl bătu pe umăr şi-i ură: „Mult noroc în călătoria spre Clayton!” Karl mulţumi dând din cap, nu scoase nici un cuvânt şi continuă să-şi numere banii. Se decise repede, puse de o parte banii pentru călătorie şi fugi spre metro.

  Coborî la Clayton şi îl lovi deodată larma multor trompete. Era o gălăgie confuză, trompetele sunau alandala, fără vreo regulă. Asta nu-l deranja pe Karl, dimpotrivă, îl convinse că teatrul din Oklahoma era o instituţie mare. În clipa în care ieşi din staţia de metro îşi aruncă privirile asupra peisajului şi îşi dădu seama că totul era de mai mare amploare decât şi-ar fi putut închipui; nu înţelese, în schimb, de ce o instituţie de asemenea anvergură făcea astfel de eforturi pentru a-şi angaja personalul. La intrarea în hipodrom era o tribună lungă şi joasă, pe care se aflau sute de femei îmbrăcate în costume de îngeri, înfăşurate în voaluri lungi, albe şi purtând aripi mari; femeile-îngeri suflau din trompete aurii, lucitoare. Nu şedeau direct în tribună, ci fiecare stătea pe câte un piedestal invizibil, mascat de voalurile lungi ale costumului de înger care, căzând în falduri largi, acopereau totul. Aceste piedestale fiind foarte înalte (ajungeau până la doi metri înălţime), staturile femeilor păreau uriaşe. Capetele mici ale femeilor şi părul lor, prea scurt, despletit, care atârna ridicol în ambele părţi, între aripile larg deschise, stricau întrucâtva măreţia priveliştii. Pentru a evita monotonia, femeile se instalaseră pe piedestale de cele mai diferite mărimi. Puteai vedea femei a căror înălţime nu întrecea cu mult mărimea naturală, dar se înălţau, în schimb, altele în preajma lor atât de sus, încât aveai impresia că la cea mai mică adiere de vânt s-ar putea prăbuşi. Şi toate femeile acestea suflau în trompete.

  Publicul nu era numeros. Circa zece tineri, scunzi în raport cu staturile înalte de pe tribună, se plimbau încoace şi încolo, privind femeile cocoţate sus; schimbând impresii, tinerii arătau când spre una, când spre alta, fără să pară hotărâţi să intre pentru angajare. Un bărbat mai în vârstă se ţinea mai la o parte. Adusese cu el soţia şi copilul în cărucior. Femeia ţinea o mână pe cărucior şi cu cealaltă se sprijinea de umărul bărbatului. Deşi cei doi priveau spectacolul cu admiraţie, păreau totuşi decepţionaţi. Căutau şi ei un serviciu, însă acest zgomot de trompete îi zăpăcise complet.

  Karl era în aceeaşi situaţie. Se apropie de bărbat şi, după ce ascultă o vreme trompetele, îl întrebă:

  — Aici se fac angajări pentru teatrul din Oklahoma?

  — Aşa credeam şi eu, zise omul. Dar stăm aici de o oră şi nu auzim altceva decât trompete. Nicăieri nu vezi un afiş, nicăieri un om care să anunţe ceva, care să dea o informaţie!

  — Poate că aşteaptă să se strângă mai multă lume, zise Karl. Până acum s-au adunat foarte puţini oameni aici.

  — Tot ce se poate, zise omul, după care tăcură amândoi. De altfel, din pricina zgomotului de trompetă, era şi greu să te faci înţeles. Femeia spuse ceva soţului ei, la ureche, acesta dădu din cap şi îi strigă, la rândul său, lui Karl:

  — N-ai vrea să mergi pe hipodrom şi să întrebi unde se fac angajările?

  — Ba da, spuse Karl. Trebuie însă să mă caţăr în tribună şi să mă strecor printre îngeri.

  — Vezi vreo dificultate în asta? Întrebă femeia. Aceasta găsea că în cazul lui Karl nu exista nici un fel de dificultate, dar pe bărbatul ei nu voia să-l trimită acolo.

  — E în regulă, mă voi duce, zise Karl.

  — Eşti foarte amabil, spuse femeia şi atât ea cât şi soţul, îi strânseră mâna.

  Tinerii veniră în fugă să vadă de aproape cum se caţără Karl pe tribună. Femeile păreau că suflă acum mai cumplit din trompete, salutând pe primii solicitanţi. Cele de pe piedestalele pe lângă care trecea Karl se opriseră din suflat şi, uitând de trompetele lor, se tot aplecau într-o parte şi alta, să vadă încotro o apucă solicitantul. La celălalt capăt al tribunei, Karl zări un om agitat ce părea că îi aşteaptă pe solicitanţi, gata să le dea toate informaţiile. Karl se decise să se îndrepte într-acolo, dar în aceeaşi clipă se auzi strigat pe nume, de undeva de sus.

  — Karl! Strigă un înger. Karl îşi ridică privirile. Era Fanny.

  — Fanny! Exclamă el la rându-i, şi salută, fluturându-şi mâna în direcţia de unde fusese strigat.

  — Hai, urcă-te aici! Zise Fanny. Doar n-ai să mă ocoleşti? Şi, desfăcându-şi voalurile, dezveli piedestalul şi, totodată scara îngustă care ducea până sus la ea.

  — Pot urca? E voie? Întrebă Karl.

  — Cine ne-ar putea opri să ne strângem mâna! Îi strigă Fanny şi privi cu atenţie în jur, parcă să se convingă dacă este cineva care n-ar îngădui acest lucru. Dar Karl se şi căţărase deja, în fugă, pe scări.

  — Mai încet! Strigă Fanny. Altminteri ne prăbuşim amândoi cu piedestal cu tot! Nu se întâmplă însă nimic şi Karl ajunse cu bine până pe ultima treaptă. Acum te uită, îi spuse Fanny, după ce se salutară. Să vezi şi tu ce fel de serviciu am primit!

  — Frumos, zise Karl şi privi jur împrejur.

  Toate femeile din apropiere îl observaseră pe Karl şi chicoteau.

  — Eşti cea mai înaltă, cred, spuse Karl şi întinse mâna să măsoare înălţimea celorlalte.

  — Te-am zărit de cum ai ieşit din staţie, vorbi Fanny. Dar cum mă aflu din păcate, în ultimul rând, nu pot fi zărită şi nici nu am avut cum să strig. Cu toate că am suflat foarte tare, tot nu m-ai recunoscut.

  — Toate suflaţi prost, zise Karl. Lasă-mă să suflu şi eu o dată.

  — Cu plăcere, spuse Fanny şi îi întinse trompeta. Dar să nu sufli brambura, neţinând cont de ansamblu, că mă concediază.

  Karl îşi dădu drumul, suflă în trompetă; avusese impresia că aceasta nu era altceva decât un instrument grosolan, bun doar de stârnit zgomote. Acum avea ocazia să se convingă că din trompetă poţi scoate sunete foarte delicate. Dacă toate instrumentele aflate aici erau de aceeaşi calitate, atunci tot ceea ce se întâmplă acolo nu era decât o irosire de forţe. Fără a-i păsa de gălăgia din jur, Karl suflă din toţi bojocii, lansându-se într-un cântec pe care îl auzise cândva într-o cârciumă. Era fericit că regăseşte aici o prietenă de demult, că are ocazia să cânte din trompetă şi, pe deasupra că va obţine curând-curând, un post bun. Destule femei încetaseră să mai sufle şi îl ascultau acum; Karl îşi întrerupse brusc cântecul, când văzu că aproximativ jumătate din numărul total al trompetelor nu mai cântau. După un timp, treptat, vacarmul general reîncepu.

  — Eşti un adevărat artist! Spuse Fanny pe când Karl îi restitui trompeta. Ai putea cere un post de trompetist.

  — Se primesc oare şi bărbaţi? Întrebă Karl.

  — Desigur, spuse Fanny. Noi suflăm timp de două ore, după care ne iau locul băieţi îmbrăcaţi în haine de draci. Parte din ei suflă din trompete, parte bat tobele. Totul este extrem de frumos, ca şi de altfel întreaga punere în scenă care este foarte costisitoare. Cum îţi plac rochiile noastre? Dar aripile? Şi Fanny îşi coborî privirile, contemplându-se.

  — Crezi că aş putea primi şi eu un post pe aici? Întrebă Karl.

  — Sigur că da, spuse Fanny. Doar este cel mai mare teatru din lume. Ce întâmplare fericită că ne-am reîntâlnit! Chiar în cazul că am fi amândoi angajaţii acestui teatru, s-ar putea întâmpla să nu ne vedem deloc. Asta depinde însă de postul pe care îl vei primi.

  — Să fie oare totul atât de măreţ pe aici? Întrebă Karl.

  — Este cel mai mare teatru din lume, zise Fanny din nou. E drept că încă nu am avut ocazia să-l văd, dar unele colege de-ale mele, care au mai fost la Oklahoma, spun că este atât de mare încât aproape că nu are limite.

  — Şi totuşi au venit atât de puţini solicitanţi, spuse Karl şi arătă cu mâna spre tinerii aflaţi la picioarele lor şi spre mica familie.

  — Asta-i adevărat, zise Fanny. Gândeşte-te însă că angajăm oameni în toate oraşele, că echipa noastră care recrutează personal este mereu pe drumuri şi că mai există multe alte echipe de acest fel.

  — Dar teatrul nu s-a deschis încă?

  — Ba da, zise Fanny. Este un teatru vechi, dar se extinde necontenit.

  — Mă miră că nu se îmbulzesc mai mulţi solicitanţi, spuse Karl.

  — Într-adevăr, este ciudat, zise Fanny.

  — S-ar putea ca vânzoleala asta de îngeri şi draci să îndepărteze mai degrabă lumea decât să o atragă.

  — Cum de îţi dă prin cap aşa ceva? Întrebă Fanny. Dar să ştii că s-ar putea să ai dreptate. Adu-i la cunoştinţă conducătorului nostru părerea ta; poate că îl ajuţi în felul acesta.

  — Unde îl găsesc? Întrebă Karl.

  — Pe hipodrom în tribuna arbitrilor, spuse Fanny.

  — Şi lucrul ăsta mă miră, zise Karl. De ce se fac angajările tocmai pe hipodrom?

  — Uite care-i situaţia, spuse Fanny. Preparative facem peste tot, preparative dintre cele mai mari şi ne aşteptăm la o îmbulzeală nemaipomenită, iar pe hipodrom e spaţiu mult. De asemenea, în toate oraşele unde se fac pariuri sunt amenajate agenţii pentru angajare de personal. Se pare că există vreo două sute de asemenea agenţii.

  — Are teatrul ăsta din Oklahoma încasări atât de mari ca să-şi permită luxul de a întreţine o asemenea echipă de recrutare? Întrebă Karl intrigat.

  — Ce ne pasă nouă? Zise Fanny cu indiferenţă. Dar acum, du-te, Karl, să nu pierzi ocazia, iar eu trebuie să mă apuc din nou de suflat. În orice caz, încearcă să obţii un serviciu în această echipă şi vino imediat să-mi dai de veste. Să ştii că aştept vestea asta cu cea mai mare nerăbdare.

  Ea îi strânse mâna, îl făcu atent să coboare cu grijă, puse din nou trompeta la gură, însă nu suflă până nu-l văzu pe Karl ajuns jos. Karl aranja din nou voalurile în jurul piedestalului, aşa cum fuseseră. Fanny îi mulţumi printr-o mişcare a capului şi Karl, meditând în fel şi chip asupra celor auzite, se îndreptă acum spre omul pe care-l ochise încă de acolo de sus, pe când sta de vorbă cu Fanny; omul acela se apropiase de piedestal şi îl aştepta.

  — Doriţi să vă angajaţi la noi? Întrebă omul. Sunt şeful personalului acestei trupe şi, în această calitate, vă urez bun venit. Avea obiceiul să stea uşor înclinat, în semn de politeţe, dar se juca totodată, cu lanţul ceasului său şi se tot foia, fără să se mişte de la locul său.

  — Mulţumesc, zise Karl. Am citit afişul dumneavoastră, şi mă prezint conform precizărilor de acolo.

  — Aveţi perfectă dreptate, spuse omul, impresionat de atitudinea lui Karl. Din păcate nu sunt toţi oamenii atât de corecţi.

  Karl se gândi că era momentul potrivit să-i atragă acestui om atenţia că reclama de care făcea uz echipa de recrutare nu-şi atinge scopul tocmai din pricina extravaganţei textului. Se abţinu însă, gândindu-se că omul respectiv nici nu era conducătorul trupei; pe de altă parte nu era recomandabil ca tocmai el, care nici măcar angajat nu e, să se grăbească cu sugestii de îmbunătăţire. În consecinţă, se mulţumi să spună aceste cuvinte:

  — Afară mai aşteaptă un om care solicită şi el un post; el m-a trimis în recunoaştere. Pot să-l chem?

  — Desigur, spuse omul. Cu cât se prezintă mai multă lume, cu atât este mai bine.

  — A venit cu o femeie şi un copil în cărucior. Să-i aducă | şi pe aceştia cu el?

  — Se înţelege, zise omul pe care precauţiunea lui Karl îl făcu să zâmbească. Avem nevoie de oricine!

  — Mă întorc imediat, spuse Karl. Se duse în fugă până la marginea tribunei. Făcu un semn celor doi, chemându-i astfel să vină împreună. Karl ajută la urcarea căruciorului pe tribună, apoi o porniră cu toţii. Observând acest lucru, tinerii se sfătuiră între ei, îşi înfundară mâinile în buzunare şi, încă mai păstrând în ei nehotărârea, se urcară în sfârşit pe tribună, umblând agale pe urmele lui Karl şi ale familiei. Mai veniră şi alţi clienţi care, ieşind din clădirea staţiei de metro, îşi agitau mâinile, uimiţi de priveliştea tribunei cu îngeri. În orice caz, se părea că cererile de posturi vor spori. Karl era foarte fericit că venise devreme, poate chiar primul. Perechea era plină de curiozitate, punea diverse întrebări, se interesa dacă îndeletnicirile urmau să fie deosebit de grele. Karl le răspunse că nu ştie încă nimic precis, dar că n-avea îndoieli în privinţa angajării tuturor, fără nici o excepţie. Părerea lui era că puteau fi liniştiţi.

  Îi întâmpină chiar şeful personalului, care îşi freca mâinile foarte satisfăcut că vin atâţia; îi salută pe fiecare în parte, înclinându-se uşor, după care îi aşeză pe toţi pe un singur rând. Karl era primul, fiind urmat de soţ-soţie şi, abia după aceea, veneau la rând ceilalţi. După ce se făcu ordine (la început tinerii s-au îmbulzit alandala şi a mai trecut un timp până s-au liniştit) şeful personalului le vorbi aşa, în vreme ce trompetele amuţiră:

  — În numele teatrului din Oklahoma, vă salut pe toţi. Aţi venit devreme (era totuşi aproape de ora prânzului), înghesuiala încă nu este prea mare, aşa că formalităţile de angajare vor decurge repede. Aveţi, desigur, cu toţii, actele asupra dumneavoastră.

  Tinerii scoaseră de îndată nişte acte din buzunare, pe care le fluturau înspre şeful personalului; soţul îşi ghionti soţia care scoase, la rândul său, de sub pilota căruciorului un pachet întreg de acte. Karl nu avea nici un act asupra lui. Ştia din experienţă că asemenea cerinţe puteau fi uşor ocolite dacă erai întrucâtva hotărât s-o faci. Era o chestiune care nu îţi punea cine ştie ce probleme. Şeful personalului măsură cu privirea şirul solicitanţilor şi, asigurându-se că toţi aveau acte asupra lor, inclusiv Karl (care ridicase mâna goală) trase concluzia că hârtiile sunt în regulă.

  — În ordine, zise apoi şeful personalului, şi făcu cu mâna un semn de refuz către tinerii care voiau ca actele lor să fie pe loc controlate. Hârtiile vor fi văzute la birourile de primire. Cum aţi văzut de altfel şi din afişele noastre, avem nevoie de oricine. Trebuie să ştim însă, bineînţeles, ce serviciu a ocupat fiecare înainte, pentru a-i putea găsi un loc potrivit unde să-şi poată valorifica priceperea.

  „Este doar un teatru şi nimic altceva” îşi zise Karl nedumerit şi ascultă cu atenţie încordată cuvintele şefului de personal.

  — Am orânduit, deci, în barăcile agenţilor de pariuri câte un birou pentru fiecare meserie în parte, spuse în continuare şeful personalului. Rog pe fiecare să-mi spună ce meserie are; membrii de familie îl vor însoţi pe solicitantul principal la biroul de primire desemnat acestuia. Vă voi conduce imediat la birourile unde vor fi controlate mai întâi actele dumneavoastră şi unde specialiştii vă vor verifica, în continuare, cunoştinţele. Examenul va fi sumar şi nimeni nu trebuie să se îngrijoreze în această privinţă. Angajările se vor face pe loc şi veţi primi neîntârziat toate îndrumările necesare. Să începem, ' deci. Acest prim birou este destinat inginerilor, cum se vede, de altminteri, şi după firmă. Tocmai pentru că nu avea acte, Karl îşi zise că trebuie să treacă cât mai repede prin ciurul tuturor formalităţilor, iar faptul că intenţionase cândva, pe vremuri, să devină inginer, îi dădu un fel de curaj şi ridică mâna. Văzându-l pe Karl cu mâna ridicată, tinerii fură cuprinşi de invidie, drept care ridicară şi ei mâinile cu toţii. Şeful personalului se înălţă în vârful picioarelor şi îi întrebă pe tineri:

  — Sunteţi ingineri? Mâinile acestora coborâră încet; Karl însă rămase cu mâna ridicată. Şeful personalului îl privi cu îndoială, deoarece Karl îi părea prea prost îmbrăcat şi prea tânăr pentru titlul de inginer; totuşi nu obiectă nimic, poate din recunoştinţă, întrucât – după toate aparenţele – Karl era acela care-i adusese acolo pe ceilalţi solicitanţi. Făcu un semn, invitându-l să intre în birou, ceea ce Karl făcu § imediat, în timp ce şeful personalului se ocupă de ceilalţi.

  În biroul de primire a inginerilor, de ambele părţi ale unei mese dreptunghiulare, se aflau doi domni care confruntau două borderouri mari, aflate în faţa lor. Unul dintre ei | citea, iar celălalt sublinia în borderoul său numele rostite de primul. În clipa în care îşi făcu apariţia Karl şi îi salută, cei doi se grăbiră să aşeze borderourile deoparte; puseră mâna pe alte catastife şi le desfăşurară.

  Unul dintre ei, care era cu siguranţă copist, zise:

  — Actele dumneavoastră, vă rog.

  — Din păcate nu le am asupra mea, spuse Karl.

  — Nu le are asupra sa, comunică copistul celuilalt domn, notând imediat acest răspuns în catastiful său.

  — Sunteţi inginer? Întrebă, la rândul său, celălalt domn, care părea a fi şeful biroului respectiv.

  — Încă nu sunt inginer, zise Karl. Dar trebuie să vă…

  — Ajunge, spuse domnul, hotărât şi repede. Nu ţineţi de noi; vă rog să citiţi firma.

  Karl îşi muşcă buzele, gest pe care acest domn părea a-l fi observat, pentru că spuse în continuare:

  — Acesta nu este un motiv de îngrijorare. Avem nevoie de oricine. Făcu semn unuia dintre oamenii de serviciu care se plimbau fără treabă printre barăci. Condu-l pe acest domn la biroul pentru cunoştinţe tehnice.

  Omul de serviciu înţelese textual ordinul şi-l apucă pe Karl de mână. Merseră printre multe barăci. Într-una din ele Karl descoperi pe unul dintre tineri, care fusese deja angajat şi strângea mâna domnilor de acolo, în semn de mulţumire. Fu introdus într-un birou unde procedura era asemănătoare aceleia folosită în primul, fapt pe care Karl îl prevăzuse. Numai că aici se află că frecventase gimnaziul şi Karl fu trimis la biroul foştilor elevi de gimnaziu. Aici declară că frecventase un gimnaziu din Europa şi i se spuse imediat că nu ţine nici de acest birou; fu îndrumat către biroul celor care au studiat în gimnaziile din Europa. Acest birou era instalat într-o baracă situată la marginea a stabilimentului; nu numai că era cea mai mică dintre barăci, dar era şi mai joasă. Omul de serviciu care-l condusese aici era furios din cauza lungilor peregrinări şi a numeroaselor refuzuri de care, după părerea sa, Karl era singur vinovat. Omul de serviciu nu mai aşteptă întrebările adresate lui Karl şi plecă. Acest birou era, nu încape îndoială, şi ultimul refugiu al lui Karl; zărindu-l pe şeful de birou, îşi dădu seama cu spaimă că acesta semăna foarte mult cu un profesor de la licelul real din oraşul său natal, unde respectivul mai preda şi acum, după toate probabilităţile. Cei doi se asemănau, de fapt, doar prin câteva amănunte cum se şi văzu de îndată; ochelarii de pe nasul turtit al acelui om, barba blondă, îngrijită, ca un obiect de expoziţie, spatele uşor curbat şi vocea puternică, vibrând tunător, îl umplură pe Karl de uimire pentru multă vreme. Din fericire, aici Karl nu mai fu nevoit să se concentreze prea mult, deoarece procedura era mai simplă decât în celelalte birouri. Se trecu în scripte că nu avea acte asupra sa, iar şeful biroului califică acest lucru drept o neglijenţă de neînţeles; copistul, în schimb, care avea aici cuvântul hotărâtor, nu dădu importanţă faptului şi, după câteva scurte întrebări ale şefului (acesta se şi pregătise să-l chestioneze mai îndelung) acelaşi copist îl declară pe Karl angajat. Şeful biroului se întoarse spre copist, deschise gura să zică ceva, însă celălalt făcu un gest că totul s-a încheiat, rosti: „Angajat” şi trecu imediat această hotărâre în catastif. Copistul era de părere, după toate probabilităţile, că situaţia de a fi fost elev într-un gimnaziu din Europa e în sine atât de degradantă, încât oricine declara aşa ceva trebuia crezut fără nici o tevatură. Karl nu avu nimic de obiectat şi se duse la el pentru a-i mulţumi. Dar chestiunea se mai lungi, şi anume în momentul când fu întrebat cum îl cheamă. Karl nu răspunse imediat, era prea timid pentru a-şi pronunţa propriul nume, care urma să fie trecut în scripte. Dar de îndată ce va fi angajat, fie şi în postul cel mai neînsemnat, unde să poată mulţumi pe toată lumea, Karl era dispus să-şi dea la iveală propriul nume; deocamdată nu sosise încă acel moment. Îl tăinuise de prea mult timp ca să-l dea în vileag dintr-o dată. Până una-alta, nevenindu-i în minte altceva, spuse numele sub care lucrase în ultimele servicii pe care le avusese: „Negro”.

  — Negro? Întrebă şeful biroului întorcând capul şi făcând o grimasă, ca şi cum prin aceasta Karl ar fi spus cea mai gogonată minciună.

  Pe Karl îl examina şi copistul, la rândul său, aruncându-L o privire; apoi se mulţumi să repete:

  — Negro, după care trecu acest nume în scriptele sale.

  — Doar n-o să te apuci să scrii „Negro”?! Îi strigă şeful.

  — Da, am scris „Negro”, zise copistul liniştit şi făcu uni semn cu mâna prin care îl invită pe şef să dea, în continuare,! Dispoziţiile de rigoare. Şeful de birou fu pus astfel în situaţia! De a se stăpâni; se sculă şi spuse:

  — Pentru teatrul din Oklahoma, aţi fost aşadar… se opri'! Însă şi nu mai putu scoate o vorbă, nefiind în stare să treacă peste convingerile sale; se aşeză la loc, zicând:

  — Nu se numeşte Negro.

  Copistul ridică sprâncenele, se sculă, la rândul său, şi vorbi astfel:

  — Atunci să vă comunic eu: aţi fost angajat pentru teatrul din Oklahoma şi veţi fi prezentat de îndată conducătorului nostru.

  Fu iar chemat un om de serviciu care-l conduse pe Karl în tribuna arbitrilor.

  Jos, la capătul scării, Karl zări căruciorul, apoi zări şi perechea coborând; femeia îşi purta copilul în braţe.

  — Aţi fost angajat? Întrebă omul care se mai înviorase. Soţia privea bine dispusă peste umărul lui. Karl îi spuse că a fost angajat şi că urmează să fie prezentat undeva; omul zise:

  — Atunci vă felicit. Şi noi am fost angajaţi. Pare să fie o instituţie serioasă, deşi e firesc să nu te poţi obişnui imediat cu toate. Aşa se întâmplă peste tot.

  Îşi mai spuseră o dată „La revedere”, după care Karl urcă spre tribună. Umbla încet, deoarece sus, spaţiul restrâns al tribunei părea înţesat de lume şi, cum nu intenţiona să se vâre cu forţa, se opri; cuprinse cu privirile hipodromul care se întindea în toate direcţiile, până la pădurile care se profilau la orizont. Simţi cum i se trezeşte dorinţa de a asista la o cursă de cai. De când se afla în America încă nu avusese ocazia asta. În Europa fusese dus o dată la curse, însă fiind încă pe atunci un puşti, nu-şi amintea nimic altceva decât că mama sa îl târâse prin mulţime, printre oamenii care se îngrămădiseră şi care nu voiau să le facă loc. Aşa că, la drept vorbind, nici nu putea afirma că văzuse vreodată curse de cai. În spatele său începu să huruie o maşinărie, se întoarse şi pe panoul aparatului pe care se înscriu de obicei câştigătorii de curse, apăru următorul text: „Comerciantul Kalla cu soţia şi copilul.” Din acest loc se trasmiteau, aşadar, înspre birouri, numele noilor angajaţi.

  Câţiva domni coborâră imediat scările în fugă, discutând aprins, folosindu-se de creioane şi hârtii cu adnotări. Karl se lipi de balustradă pentru a-i lăsa să treacă şi, pentru că se făcu astfel un culoar, urcă şi el. Într-un colţ al tribunei înconjurate cu balustrade de lemn (totul semăna cu acoperişul teşit al unui turn îngust) stătea un domn care sprijinea cu braţele balustrada de lemn şi care purta peste piept, în diagonală, o panglică lată de mătase albă, pe care scria: „Conducătorul echipei a zecea de recrutare a teatrului din Oklahoma”. Lângă el, pe o măsuţă, se afla un telefon, întrebuinţat probabil în zilele de curse, cu ajutorul căruia se pare că acum erau transmise conducătorului datele personale ale fiecărui solicitant în parte, încă înainte de a fi fost angajat; aşa se explica faptul că deocamdată, lui Karl acesta nu-i puse nici un fel de întrebare. Se adresă doar unui domn care sta în preajma lui cu picioarele puse în cruce şi cu braţul sprijinit în bărbie:

  — Negro este elevul unui gimnaziu din Europa.

  Cu asta problema lui Karl era încheiată: el se înclină adânc în faţa acelor domni, iar conducătorul se uită de-a lungul scărilor să se convingă dacă nu mai vine cineva. Pentru că nu mai urca nimeni, mai ascultă câte un crâmpei din conversaţia dintre domnul celălalt şi Karl; era însă mult mai preocupat să observe hipodromul şi îşi juca degetele pe balustrada de lemn. Erau degete fine şi totuşi puternice, lungi şi totodată agile; îi atraseră atenţia lui Karl, cu toate că celălalt domn începuse a-i acorda, între timp, destul de mult interes:

  — Aţi rămas fără serviciu? Îl întrebă înainte de toate acest domn. Întrebarea era foarte simplă, cum erau, de altfel, toate celelalte întrebări care i se puseseră şi care nu, urmăreau să-l pună în încurcătură; răspunsurile, de aseme nea, nu erau verificate prin contraântrebări. Cu toate ac tea, prin modul deschis în care erau puse aceste întrebări felul în care erau aşteptate răspunsurile, cu corpul uşor înclinat^ înainte, uneori întrebând din nou şi studiind apoi cu capul plecat în piept reacţiile lui Karl, acest domn părea să acorde convorbirii o importanţă deosebită, pe care nu o puteai | pătrunde, dar care te făcea prudent şi sfios. În câteva rânduri, Karl îşi stăpâni cu greu dorinţa de a reveni asupra răspunsului dat, pentru a-l înlocui cu altul, cu şanse mai mari de succes, însă tot de atâtea ori se abţinu; îşi dădea seama că o asemenea nesiguranţă nu putea să facă decât o impresie proastă, pentru că, de cele mai multe ori, nu puteai să prevezi înţelesul secret al acestor întrebări. De altfel, angajarea părea a fi un fapt împlinit şi conştiinţa acestui lucru îi dădu o stare de calm.

  Întrebat dacă era fără serviciu, Karl răspunse simplu:

  — Da.

  — Unde aţi fost angajat ultima oară? Întrebă apoi domnul acela.

  Karl era pe punctul de a răspunde, când acest domn mai repetă o dată întrebarea şi, spre a-l face atent, ridică degetul arătător:

  — Ultima oară!

  Karl înţelesese de prima dată această întrebare şi, indispus din cauza acestei sublinieri, clătină din cap scurt, zicând:

  — La un birou.

  Răspunsul corespundea întrucâtva adevărului, dar în cazul în care domnul i-ar fi cerut amănunte despre acest birou, Karl ar fi fost nevoit să mintă. Domnul se abţinu însă şi nu mai puse decât următoarea întrebare, la care se putea răspunde uşor, potrivit adevărului:

  — Aţi fost mulţumit acolo?

  — Nu! Strigă Karl şi aproape că-l întrerupse. Uitându-se pe furiş, Karl observă o umbră de zâmbet pe buzele conducătorului; se căi de modul nechibzuit în care răspunsese, dar nu fusese în stare să reziste tentaţiei de a striga: „Nu!” Cât timp durase ultimul său serviciu nu avusese altă dorinţă decât să întâlnească într-o bună zi pe şeful unei alte întreprinderi, care să-i pună această întrebare. Răspunsul său mai avea totuşi un dezavantaj, întrucât acest domn îl putea chestiona în continuare asupra cauzei nemulţumirii sale. Domnul însă nu-l mai întrebă decât atât:

  — Ce post credeţi că vi s-ar potrivi cel mai bine?

  S-ar fi putut ca această întrebare să fie totuşi o cursă; ce sens mai avea să întrebi aşa ceva din moment ce Karl fusese deja angajat în calitate de actor? Deşi acest lucru îi părea limpede, Karl nu avu totuşi curajul să spună că se consideră indicat pentru meseria de actor. Ocoli, aşadar, întrebarea şi răspunse, cu tot riscul de a părea încăpăţânat:

  — Am văzut în oraş afişul şi citind că oricine este binevenit, m-am prezentat.

  — Acesta nu-i un lucru nou, spuse domnul şi tăcu, lăsând a se înţelege că vrea cu tot dinadinsul un răspuns la întrebare.

  — Am fost angajat ca actor, spuse Karl în treacăt, spre a-l face pe acest domn să înţeleagă greutatea de a da un răspuns la ultima lui întrebare.

  — Ei da, spuse domnul şi amuţi din nou.

  — Nu, zise Karl şi toată speranţa lui de a găsi un post începu să se clatine. Nu ştiu dacă am talent actoricesc. Vreau să fac, totuşi, un efort, voi încerca să îndeplinesc orice misiune.

  Domnul se întoarse spre conducător şi amândoi dădură din cap aprobator; Karl, după cât îţi puteai da seama, răspunsese bine la întrebare. Băiatul prinse din nou curaj şi aşteptă întrebarea următoare. Aceasta sună astfel:

  — Ce aţi dorit să studiaţi iniţial? Pentru a preciza şi mai mult sensul întrebării (domnui ăsta ţinea foarte mult la precizări), mai adăugă: în Europa, bineînţeles.

  Luându-şi mâna de la bărbie, schiţă o mişcare uşoară, părând că vrea să sugereze depărtarea la care se situa Europa şi cât de lipsite de însemnătate erau planurile ticluite pe vremuri, pe acele meleaguri.

  Karl spuse:

  — Doream să devin inginer.

  Acest răspuns îl stânjenea, pentru că era ridicol să readucă pe tapet vechea lui dorinţă de a deveni inginer, ţinând cont de felul în care îi merseseră afacerile în America – dar în Europa el ar fi devenit oare, într-adevăr, inginer?

  — Rosti, deci, cuvintele acelea doar în lipsa unui alt răspuns mai de Doamne-ajută.

  Interlocutorul luă însă cuvintele sale în serios, cum părea acel domn să ia toate în serios.

  — Ei! Inginer nu puteţi deveni dintr-o dată; dar poate că v-ar conveni să vă ocupaţi, deocamdată, cu unele lucrări mai simple.

  — Desigur, zise Karl şi era foarte mulţumit, deşi, ac-ceptând această ofertă, însemna să fie radiat din rândul actorilor şi introdus printre tehnicieni; credinţa sa era însă că în această din urmă meserie se putea descurca mai bine, fără doar şi poate. De altfel, îşi spunea mereu unul şi acelaşi lucru, şi anume că pentru el esenţial era nu felul muncii care i se încredinţa, ci angajarea lui definitivă, undeva, într-un post oarecare.

  — Vă simţiţi destul de puternic pentru a putea îndeplini o muncă grea? Întrebă domnul.

  — O, da! Spuse Karl.

  Auzind aceste cuvinte, domnul îl invită pe Karl să se apropie şi-i pipăi braţul.

  — E băiat vânjos, spuse acesta şi îl duse pe Karl de braţ înspre conducător.

  Conducătorul zâmbi şi, dând aprobator din cap, îi strânse mâna lui Karl; fără a se clinti din poziţia sa relaxată, zise:

  — Am rezolvat, aşadar, totul. La Oklahoma se va mai reexamina totul. Vă urez să faceţi cinste echipei noastre de recrutare!

  Karl se înclină, în semn de rămas bun; vru să-l salute şi pe celălalt domn, dar acesta se plimba pe platformă, încolo-încoace, considerându-şi atribuţiile încheiate. În timp ce Karl cobora, pe panoul cu anunţuri apărură următoarele cuvinte: Negro, tehnician.

  Deoarece aici erau toate la locul lor şi decurgeau cât se poate de normal, Karl nu s-ar mai fi opus ca pe panoul de anunţuri să apară chiar numele său adevărat. Totul era organizat cu multă precizie pentru că, în cele din urmă, la piciorul scării, Karl fu aşteptat de un om serviciu care îi prinse pe braţ o banderolă. Ridicând braţul să vadă ce scrie, citi: tehnician.

  Indiferent de direcţia în care urma să fie îndreptat, Karl voi să-i spună înainte de toate lui Fanny cât de fericit se des-făşurase totul. Spre regretul lui însă, omul de serviciu îi aduse la cunoştinţă că îngerii, ca şi dracii, de altfel, plecaseră spre următorul punct de oprire al echipei de recrutare; aveau să vestească în acel loc sosirea trupei pentru ziua următoare.

  — Îmi pare rău, zise Karl, posomorit; era prima decepţie pe care o avea în această instituţie. Aveam o cunoştinţă printre îngeri.

  — O veţi revedea la Oklahoma, îi spuse omul de serviciu. Dar veniţi odată cu mine, că aţi rămas ultimul.

  Îl conduse pe Karl prin spatele tribunei pe care stătuseră îngerii; acum nu mai rămăseseră acolo decât piedestalele goale. Presupunerea lui Karl că fără muzica îngerilor s-ar fi prezentat mai multă lume să solicite posturi nu se adeveri; nu se mai afla nimeni în faţa tribunei, în afara câtorva copilaşi care se luptau să pună mâna pe o pană lungă, albă, căzută, pare-se, dintr-o aripă de înger. Un băieţel o ridică, pe când ceilalţi copii îl apucară cu câte o mână de chică, încercând cu cealaltă să înşface pana.

  Karl arătă spre copii, însă omul de serviciu, fără să privească într-acolo, îi zise:

  — Grăbiţi-vă, a durat foarte mult până aţi fost primit. A f fost oare vreo neclaritate?

  — Nu ştiu, spuse Karl mirat, însă fără a fi prea convins\~de acest lucru.

  Chiar şi în situaţiile cele mai limpezi mereu se găseşte | câte unul care să-i facă griji altuia. Ajunseră în faţa marii tribune rezervate spectatorilor; aceasta se înfăţişa ca o plăcută % panoramă şi Karl uită de îndată observaţia omului de serviI ciu. În tribună se afla o masă mare şi lungă, acoperită cu o | ţesătură albă; proaspeţii angajaţii stăteau cu spatele spre hipodrom, pe banca alăturată, ceva mai jos, şi li se dădea să mănânce. Toţi erau veseli şi emoţionaţi; când apăru Karl şi, 1 neobservat, se aşeză ultimul pe bancă, mulţi se ridicară în piI cioare închinând paharele. Unul dintre ei ţinu un toast dedi- § cat conducătorului echipei a zecea de recrutare, numindu-l „părintele solicitanţilor de posturi”. Cineva atrase atenţia că I amintitul „părinte” putea fi zărit chiar de acolo de unde se I aflau şi avea dreptate, deoarece tribuna arbitrilor în care se 1 aflau cei doi domni nu era la depărtare prea mare şi se putea 1 vedea până acolo. Îşi îndreptară cu toţii paharele în acea diI recţie; Karl ridică şi el paharul, dar oricât de tare ţipau şi | oricât de mult doreau să se facă văzuţi, în tribuna arbitrilor nu se observa nimic din care să bănuieşti că ovaţia fusese remarcată sau măcar că cei de acolo ar fi voit s-o remarce. Conducătorul sta rezemat într-un colţ, iar cel de-al doilea 1 domn se afla lângă el, cu mâna la bărbie.

  Oarecum decepţionaţi, oamenii se aşezară la loc; din când în când se mai întorcea câte unul înspre tribuna arbitrilor. Curând atenţia le fu atrasă exclusiv de ospăţul copios. Se aduseră la masă păsări mari, aşa cum nu mai văzuse Karl, şi în carnea rumenă era împlântate o mulţime de furculiţe, iar oamenii de serviciu umpleau mereu paharele cu vin;'stând aplecat deasupra farfuriei, nici nu băgai de seamă când şi cum cădea vinul roşu în pahare. Comesenii care nu doreau să participe la discuţia generală, puteau privi în voie ilustratele care înfăţişau teatrul din Oklahoma; acestea erau puse teanc la un capăt al mesei spre a circula din mână în mână. Dar nimeni nu se prea sinchisea de ele. Din acest motiv, până la Karl, care era la celălalt cap al mesei, ajunse o singură poză. Judecind după această unică ilustrată, îţi puteai da uşor seama că toate celelalte trebuie să fi fost foarte interesante. Ilustrata respectivă înfăţişa loja preşedintelui Statelor Unite ale Americii. La întâia vedere, aveai impresia că nu e o simplă lojă, ci însăşi scena; îţi dădea această impresie balustrada, care înainta arcuindu-se foarte mult în spaţiu. Această balustradă era aurită de sus până jos. Între coloanele mici şi subţiri, părând decupate cu foarfecă cea mai fină, era orânduit un şir de medalioane reprezentând chipurile foştilor preşedinţi. Unul dintre aceştia avea un nas deosebit de drept, buze cărnoase şi ochi care priveau fix, în jos, pe sub pleoape îngroşate. În jurul lojii, din părţi şi din înălţime, se cerneau raze luminoase. O lumină albă şi totuşi blândă dezvăluia faţada lojii prezidenţiale, în timp ce adâncimea acesteia, încadrată în catifea roşie, căzând în falduri variat nuanţate, puse în mişcare cu ajutorul unor şnururi, părea un gol umbros, învăluit de o lumină roşietică. Loja era atât de grandioasă, încât cu greu îţi puteai închipui că în ea şedeau oameni. Fără a uita de mâncare, Karl privi totuşi atent această poză pe care o aşeză alături de farfurie.

  Ar fi voit, desigur, să mai vadă măcar încă o ilustrată, dar nu voi să se ducă să şi-o ia singur, deoarece unul dintre oamenii de serviciu îşi aşezase palma peste teancul de ilustrate şi ordinea trebuia respectată. Îşi plimbă privirile pe deasupra mesei spre a se convinge dacă nu cumva avea şansa ca una dintre ilustrate să ajungă până la el. Printre capetele aplecate deasupra mâncării desluşi atunci, cu uimire (în primul moment nici nu-i veni să creadă) o figură cunoscută: era Giacomo. Fugi îndată spre el şi îl strigă:

  — Giacomo!

  Timid ca întotdeauna, băiatul se ridică de la masă, se răsuci în spaţiul îngust dintre bănci, îşi şterse gura cu mâna şi fu atât de bucuros că îl revede pe Karl, încât îl rugă să se aşeze lângă el sau se oferi să vină el acolo unde şedea Karl; voiau să-şi povestească totul, de-a fir-a-păr, şi să rămână de acum încolo împreună. Nu voiau să-i deranjeze pe ceilalţi şi Karl hotărî să rămână, deocamdată, fiecare la locul său; masa fiind pe terminate, aveau să se întâlnească curând, spre a nu se mai despărţi niciodată. Karl mai zăbovi totuşi puţin în preajma lui Giacomo spre a-l mai privi în amănunţime. Câte amintiri îi evoca acesta! Unde era bucătăreasa-şefă? Ce mai făcea Tereza? Giacomo aproape că nu se schimbase deloc; prezicerea bucătăresei-şefe că în şase luni avea să devină un american vânjos nu se adeverise. Era tot atât de slăbănog ca şi înainte, avea aceiaşi obraji supţi, deşi acum întrucâtva mai rotunjiţi din pricina bucăţii mari de carne care-i umplea gura şi de unde scotea alene câte un os, spre a-l arunca în farfurie. După cele scrise pe banderolă, Karl înţelese că nici Giacomo nu fusese angajat ca actor, ci ca liftier. Teatrul din Oklahoma părea să aibă într-adevăr nevoie de oricine.

  Studiindu-l pe Giacomo, Karl lipsi o bună bucată de vreme de la locul său. Când hotărî să se aşeze înapoi, sosi şeful personalului care, suind pe una dintre băncile aflate în partea de sus a tribunei, bătu din palme şi ţinu un mic discurs în timpul căruia majoritatea celor de faţă se ridică în picioare; cei care nu se putură despărţi de mâncare, rămaseră un timp aşezaţi, dar fură nevoiţi să se ridice pentru că îi înghiontiră ceilalţi.

  — Sper, vorbi acel domn (între timp şi Karl îşi ocupase repede locul, fugind în vârful picioarelor), sper că sunteţi cu toţii mulţumiţi de ospăţul nostru inaugural. Bucatele echipei noastre de recrutare sunt, în general, lăudate. Din păcate, trebuie să anunţ că masa s-a isprăvit, întrucât trenul cu care veţi pleca la Oklahoma porneşte peste cinci minute. În ciuda faptului că este o călătorie lungă, veţi avea ocazia să vă convingeţi de susţinuta grijă pe care v-o arătăm. Vă prezint acum pe domnul care vă va conduce în această călătorie şi căruia trebuie să-i daţi ascultare.

  Pe banca pe eare se afla şeful personalului se urcă un domn mic, slab, care se înclină în treacăt, după care începu să explice cu gesturi nervoase cum trebuiau să se adune cu toţii şi cum urmau să se pună în mişcare. Vorbele acestuia nu erau însă ascultate, pentru că angajatul care rostise discursul iniţial izbi cu palma în masă şi începu să-i dea drumul unui lung discurs de mulţumire, fără să ţină cont că trenul pleacă peste puţină vreme, lucru care îl neliniştea pe Karl. Fără a ţine cont că şeful personalului, în loc să-l asculte, dădea o serie de dispoziţii şefului transportului, oratorul se avântă într-un discurs de mari proporţii, enumerând toate felurile de mâncare servite, apreciind pe fiecare în parte, şi încheie cu cuvintele:

  — Stimaţi domni, în felul acesta reuşiţi să câştigaţi întreaga noastră simpatie.

  Afară de cei cărora le erau adresate aceste cuvinte, toată lumea râdea, deşi cele spuse trebuiau luate oricum în serios şi nu în glumă.

  Neajunsurile acestui discurs nu întârziară a se arăta; drumul până la gară fu străbătut în pas alergător, lucru deloc greu deoarece niciunul dintre angajaţi nu avea de cărat vreun bagaj; Karl abia acum observă asta cu surprindere. Singurul bagaj era căruciorul acela pe care îl împingea tatăl copilului; omul se afla în fruntea coloanei şi căruciorul sălta în mâinile lui, sus-jos, de parcă ar fi luat-o singur razna, pe străzi. Era o adunătură de oameni sărmani, un fel de golănime la urma urmei, care era totuşi atât de bine primită şi se bucura de toate îngrijirile! Păreau a fi cu toţii recomandaţi călduros şefului transportului. Pe acesta îl puteau vedea cum apucă cu o mână ghidonul căruciorului şi cu cealaltă îmbărbătează trupa, gesticulând; apărea apoi între cei din rândul ultim al coloanei încurajându-i să înainteze, ori fugea de-a lungul şirurilor, să-i descopere cu privirea pe cei care înaintau prea încet şi, aruncându-şi braţele ritmic, le arăta acestora cum ar trebui să alerge.

  Când ajunseră în gară, trenul era gata de plecare. Oamenii de pe peron arătau coloana cu degetul şi discutau, îneât se auzeau observaţii ca aceasta: „Toţi ăştia sunt ai teatrului din Oklahoma!” Teatrul acesta părea să fie mult mai cunoscut decât îşi închipuise Karl; de fapt, el nu avusese până acum ocazia să se familiarizeze cu problemele teatrale. Un vagon întreg era destinat exclusiv trupei şi conducătorul transportului era mai grăbit să încheie îmbarcarea decât însuşi conductorul. Înainte de plecare, inspecta fiecare compartiment, dădu câte o dispoziţie şi de abia după aceea se instala şi el. Întâmplător, Karl primise un loc lângă fereastră şi îl invită pe Giacomo lângă el. Stăteau strâns lipiţi unul lângă celălalt şi se bucurau grozav de această călătorie. Niciunul nu întreprinsese încă pe pământul american o călătorie atât de lipsită de griji. Trenul se puse în mişcare şi ei fluturară mâinile pe fereastră, în semn de rămas bun, în vreme ce tinerii aşezaţi în faţa lor îşi dădură coate, găsind că cei doi sunt ridicoli.

  Călătoria dură două zile şi două nopţi. Abia acum îşi dădu seama Karl de adevăratele dimensiuni ale continentului american. Privea neobosit pe fereastră şi Giacomo, vrând să se uite şi el, se îndesa atât de tare în Karl, încât tinerii de vizavi, antrenaţi în jocul de cărţi, se plictisiră până la urmă şi-i oferiră cel de-al doilea loc de lângă fereastră. Karl fu acela care le mulţumi, deoarece Giacomo vorbea o englezească aproape de neînţeles. Tinerii deveniră mult mai prietenoşi în cursul călătoriei; era de altfel şi normal să fie aşa între nişte colegi de compartiment. Amabilitatea lor era însă uneori dezminţită, pentru că de fiecare dată când le cădea – să zicem – câte o carte de joc, o căutau pe sub banchete şi nu uitau să-i tragă câte o ciupitură la picior, fie lui Karl, fie lui Giacomo. Luat mereu prin surprindere, Giacomo ţipa, smulgându-şi piciorul. Karl încercase o dată să riposteze printr-o lovitură cu piciorul, dar se resemna, suportând până la urmă totul în tăcere. Aceste păţanii din micul compartiment înecat în fum (deşi avea fereastra deschisă), n-aveau însă vreo importanţă în faţa măreţei privelişti de afară.

  În prima zi de călătorie trecură printre munţi înalţi. Pereţi de stâncărie neagră-albăstruie îşi aruncau înspre tren colţurile ascuţite. Scoţând capul pe fereastră, căutai în zadar vârfurile acestor masive. Prin faţa ochilor se derulau văi întunecate, strâmte şi rupte, care se pierdeau în direcţii pe care le căutai urmărind orizontul cu degetul. Aveai sub ochi râuri largi de munte, care se rostogoleau unduitor pe solul bolovănos, spărgându-se în mii de valuri spumegoase, ca să se prăbuşească apoi bolborosind pe sub poduri şi viaducte, deasupra cărora treceau trenuri; râurile acestea se aflau atât de aproape, încât răceala apei îţi răcorea faţa.

 

 

          SFÂRŞIT