— Ludmila, România a ieşit din război. S-a aliat cu Rusia. Pe la noi, pe şoseaua Vrancei, trec ruşii, trupe sovietice.

  — Uu! Haraşo! Exclamă Ludmila. Ivan, adevărat ce spui?

  — Adevărat.

  — Hai să văd.

  Avea binoclu la ea, era dotată cu tot ce trebuie. S-a dus cu Ion în marginea pădurii, s-a uitat, într-adevăr, trupele sovietice treceau pe şosea, îl cuprinde pe Ion, îl sărută şi îi spune:

  — Ivan, eu am să mai vin pe la tine. Ştiu unde stai. A m să vin numaidecât…

  Şi Ludmila a plecat, s-a dus la ai ei.

  După vreo câteva luni, într-o zi, o maşină mică, verde, a oprit în faţa casei lui. Din maşină au coborât vreo doi ofiţeri ruşi, un ofiţer român şi Ludmila.

  — Ivan e acasă?

  — Da.

  A ieşit Ion, mirat, surprins de vizită şi, mai ales, de prezenţa Ludmilei.

  — Hai cu noi.

  — Păi, ce să-mi iau?

  — Nimic nu-ţi iei. Hai cu noi.

  Aşa a ajuns Ion între cei 14; fostul dezertor din Rusia, a devenit… căpitan.

  Dar să vedem cum a ajuns Gavril Bălănescu în celulă la poliţie în 1957. Ce s-a întâmplat?

  După ce l-au dat afară, el a mai încercat să ajungă la Gheorghiu-Dej.

  N-a putut. Garda nu l-a primit, deşi a spus: „este un tovar ăş care a stat cu dumneavoastră în celulă la Doftana şi vrea neapărat…” Gheorghiu-Dej nu l-a primit. E l ştia tot ce s-a întâmplat cu grupul de ofiţeri, cu cei 14 „superiori”.

  — Nu-i daţi atenţie, lăsaţi-l acolo”, ar fi strigat Dej.

  Ofiţerii adevăraţi, acum ieşiţi, noi, tineri, îl bruscau.

  — Fugi de aici, mă prăpăditule!

  Gavril îi înjură, atins în amorul propriu:

  — V o i sunteţi comunişti? Eu, care am stat cu tovarăşul prim-secretar în celulă la Doftana, eu nu am dreptul să…

  Ofiţerii au raportat:

  — Este unul care spune că a stat cu tovarăşul Gheorghiu în celulă la Doftana şi ne înjură şi înjură partidul…

  — Ia aduceţi-l încoace!”

  L-au cunoscut, i-au dat o mamă de bătaie căci ştiau pentru ce a fost la Doftana şi nu în celulă cu Gheorghiu-Dej; l-au condamnat şi i-au dat opt ani pentru activitate intens ă contra clasei muncitoare…

  Iată, în câteva cuvinte, succint condensată, o biografie. A m ilustrat prin această relatare nu atât de mult un caz, cât o formă de tratament politic.

  Ştiţi vorba: „Azi ai noştri, mâine ai voştri…

  C. H.: Dezvoltate, aceste întâmpl ări ar putea deveni proz ă veritabilă.

  Sunt convins că lui Marin Preda, el însuşi o victimă a totalitarismului, ca şi tânărului Nicolae Labiş, care nu a fost deloc poet al curţilor roşii, le-ar fi plăcut aceste episoade în care e atât de evidentă viaţa expusă primejdiilor, viaţa confiscată, „viaţa ca o pradă”.

  Ca să lăsăm un spaţiu de respiro între rândurile evocatoare de cazuri şi necazuri, vă propun să ne vorbiţi câte ceva despre condiţiile din închisori, despre masă, despre igienă…

  Gv. V.: Vă voi spune. E obligatoriu să spun, căci face parte din existenţă, din… civilizaţie. Primeam, o dată pe lună primeam zece grame de 228

săpun pentru baie. Se striga: „Pregătirea pentru baie!”, In ce consta pregătirea? Ciorapii de pe picioare erau daţi jos, eram dezechipaţi, în indispensabili şi cămaşă, cu mantaua pe noi, cu capetele descoperite şi cu bocancii în picioare. Coboram de la etajul doi sau trei unde eram, pe scări, în fuga mare. Precizez că, în general, bătrânii nu ieşeau la baie, deoarece ştiau că îşi pot pierde viaţa. Atât la coborât cât şi la urcat, ei nu puteau să fugă. Ori acei aşa-zişi gardieni, care nu erau altceva decât nişte fiare cu chip de om, nişte animale, nişte dobitoace care făceau din această ocazie o distracţie, râdeau când vedeau că dintre noi cade câte unul; îl loveau cu cizma şi spuneau: „Scoală hodorogule, la baie! Porcule, nu vrei să te speli?”.

  Ajungeam cu chiu cu vai la baie, fugeam ca ţapii. Acolo ne dezbrăcăm, în antecameră şi intram sub duşuri. Plutonierul intra cu noi şi da drumul la apă, deodată; curgea apă fierbinte, ne frigea. Unii dintre noi plecau de-acolo cu băşici, cu pielea roşie. Dar între timp ne-am învăţat: puneam mâna întâi sub duş, să vedem ce apă curge. Când s-a văzut că noi ne păzim, se da drumul la apă bună până noi intram acolo fără grijă, să ne săpunim, şi, deodată, venea apa rece şi gardienii râdeau de nu mai puteau.

  Când ţipam şi fugeam de sub apa fiartă, ni se da apă rece; se închidea apa când ne săpuneam, aşteptam, ni se da un pic de apă bună, ne clăteam cât ne clăteam, eram cu săpunul în ochi, cu săpunul pe cap şi auzeam ordinul: „Echiparea!”.

  La echipare, noi nu ne mai ştergeam. Trebuia să mergem să luăm indispensabilii, cămăşile şi mantalele pe noi, bocancii în picioare, în timpul acesta, gardianul lua un cearşaf, îl uda, îl răsucea bine ca pe o funie şi îl îndoia în dou ă. Ţinea capetele în mână şi sta la uşă.

  — La celulă, fuga marş!

  Şi peste care trecea pe la uşă, el dădea cu funia aceea udă: câte doi, trei cădeau dintre cei mai în etate, săracii. După cei care scăpau, care treceau ca fulgerul pe acolo, fugeau şi-i loveau peste cap şi aşa treceam de la baie până în celulă. Ajungeam în celulă cu limbile scoase. Alţii veneau după zece-douăzeci de minute, bătuţi, chinuiţi. Asta era baia la Gherla, cu plutonierul Şomlea, cu fraţii Şomlea, căci erau doi şi cu plutonierul Buruianu. Aceste scene erau patronate de locotenentul major Istrate, călăul care l-a împuşcat pe locotenentul Mărgineanu, cel care a vrut să aducă regimentul la Prundul Bârgăului, să scoată deţinuţii de la Gherla.

  Cer dreptul la o paranteză, să spun câteva cuvinte despre acest brav ofiţer. La Prundul Bârgăului era un regiment mixt, artilerie, tancuri, infanterie. Era un regiment care putea acţiona pe cont propriu cu toate armele. Nicolae Mărgineanu, a făcut o organizaţie subversivă. A luat vreo patru sergenţi şi caporali din companie şi i-a instruit în spiritul lui, spunându-le:

„Dăm lovitura când vom fi de gardă. A m să pun pe unul din voi la depozitul de muniţie, un gradat, la poartă un caporal de-ai noştri şi la Statul Major un sergent. Eu o să dau alarma să vină ofiţerii regimentului aici şi noi îi vom aresta; punem mâna pe conducerea regimentului; pe voi v ă fac ofiţeri, comandanţi de companie şi de batalion; iau comanda regimentului şi plecăm cu tancurile să eliberăm deţinuţii din Gherla, îi înarmăm şi plecăm cu ei la Aiud şi începem să eliberăm ţara de comunişti”. Dar cum de cele mai multe ori se întâmplă în istorie şi acum un trădător a anunţat pe comandant. Comandantul a chemat forţele, s-a dat o alarmă adevărată şi au năvălit acolo vreo douăzeci de ofiţeri, au încercuit regimentul. A u fost arestaţi sergenţii; iniţiatorul Mărgineanu nu era în unitate în momentul acela. A aflat şi a fugit în munte, dar după două-trei zile – el avea o prietenă într-o comună, lângă Prundul Bârgăului – coborând într-o noapte la ea, se vede că nu avea nici un fel de cunoştinţă despre viaţa de pe munte, cum trebuie să trăieşti într-o totală clandestinitate, a fost prins. N u s-a gândit că pândarii chiar acolo îl vor aştepta. L-au condamnat la moarte. A fost dus la Gherla, i s-au pus lanţurile pe mâini şi pe picioare. Era la Zarea, în acel loc de tristă celebritate, în impozanta închisoare ctitorită de austro-ungari, în vremea Mariei Tereza. Acolo erau un podium şi o spânzurătoare; podiumul era în afara peretelui; cel osândit, căruia i se punea „cravata” la gât, rămânea suspendat în aer. Era o sperietoare, o relicvă amintind orori medievale; comuniştii rezolvau problema mai simplu, modern, prin împuşcare. Locotenentul major Istrate venea în fiecare zi cu revolverul şi-i striga lui Mărgineanu în ureche: „Uite, măi banditule, cu ăsta eu te împuşc!”. Teroare, bătaie, sânge, foame multă. Acest locotenent sălbăticit, Istrate, i-a scos unghiile de la mâini şi de la picioare cu un cleşte-patent şi apoi l-a împuşcat. A m stat cu doi sergenţi din grupul Mărgineanu, cu unul Coşoreanu dintr-o comună din Dolj şi cu unul din Râmnicu Vâlcea, un băiat excepţional, ca Vasile Motrescu, pe care tare aş fi vrut să-l am lângă mine în pădurile Bucovinei…

  Şi acum să mă întorc la „civilizaţia” celulelor. Izolarea de fiecare dată însemna moarte. Cum auzeai ordonându-se deplasarea acolo, chipul morţii se arăta pe loc. Câţi n-au pierit acolo! Drăgan şi Cioca… şi câţi legionari macedoneni, în ‘56-‘57!

  Câte nu s-au întâmplat pe întreg teritoriul ţării! Istoricii, manualele şcolare ar trebui să rezerve capitole masive acestui flagel al temni ţelor, pagini de neuitat despre teroarea comunistă. Ce să mai spun?

  Singura cale de ieşire de sub presiune era evadarea. O cale excepţională, cu riscuri extraordinare. V o i da spre consemnare câteva nume, pe care nu vreau să le trecem cu vederea, de luptători dârji împotriva comunismului: preotul Şuşman, la Oradea, colonelul Arsenescu, în munţii Argeşului, coloneii Huţa şi Huşneanu, în Banat, dar şi neamţul Carol, 230

român, de fapt, din Timişoara, condamnat la 5 ani închisoare pentru „denigrarea poporului român”. Condamnarea ultimului a avut loc după o discuţie despre ce spun gazetele germane despre via ţa din România, discuţie care, după cum am spus, l-a dus la privare de libertate pe cel care făcuse parte din SS, întors teafăr din prizonierat. Orice cuvânt avea greutate, se supunea interpretării. Chiar dacă vedeai sânge, trebuia să spui că vezi apă, să deformezi realitatea, să te faci oportunist, supus, mincinos, vânzător de semeni, să te dezumanizezi. Or oamenii demni nu au acceptat aceste false jocuri de măşti, nici cei superiori, şcoliţi, nici ţăranii noştri isteţi, harnici, curaţi şi cu frică de Dumnezeu, care au luat drumul munţilor şi al codrului, sacrificându-şi bucuriile, familiile şi pe ei înşişi, după pilda martirilor pomeniţi de Sfânta Biserică.

  „… exterminarea populaţiei, care ar fi urmat, ar fi intrat şi ea în sânul necesităţii istorice? Suferin ţele? Tragediile fără nume? Umilirea omului, ca specie? Cine, în istorie, are nevoie s ă ne umilească?” (Marin Preda) „N-o să spună nimeni că aceste suferinţe şi dezastre umane au modificat cu o iotă mersul într-adevăr implacabil al istoriei. Dac ă acest mers are un sens şi aparţine istoriei, în schimb suferinţa e a noastră şi ne aparţine numai nouă; istoria n-are ce face cu ea. Cine ne-o provoacă?

  (Marin Preda) „în legătură cu această formă de rezistenţă, după un deceniu de libertate de mărturisiri, de documentare şi de scriere, faptele lor de arme vor trebui revizuite, aşezate la locul lor, adev ărul restabilit; să nu mai fie vorba (ca înainte de 1989, când se vorbea în şoaptă şi se scria – cât se scria şi numai în Occident – după legende şi mai ales după… dorinţă) de suferinţa lor, în pasivitate.” (Paul Goma)„…nu există, în prezent, un singur român, care să nu aibă în familie măcar un arestat; măcar un asasinat în anchetă ori în închisoare; un martirizat – pentru cote şi pentru partizanat; pentru agitaţie publică şi pentru crimă-de-organizare; pentru „neaderare” (la colhoz) şi tentativă de trecere de frontieră; pentru „crima” de a fi locuit pe graniţa cu Iugoslavia şi pentru păcatul de a se fi născut în Basarabia şi în Bucovina de Nord, românească…

  Şi totuşi, în cvasitotalitate urmaşii martirizaţilor de comunism şi de braţul ei, Securitatea, au uitat şi puţinul ştiut de la supravieţuitorii nefricoşi, iar de la „revoluţiune” încoace, de parcă aceasta ar fi urgenţa clipei şi misia lor, s-au aşternut pe uitare-iertare!”

(Paul Goma) „Să-i ierte Dumnezeu – eu nu-i uit.” (Paul Goma) „Securitatea este Răul Absolut” „Să piară de pe pământ pomenirea lor” (Paul Goma) (Ps. 33) „Va veni vremea în care nu ne vom mai putea scuza şi ascunde de arătările întrupate halucinatoriu (şi nu numai) ale celor nedrept ăţiţi, torturaţi, executaţi în Gulag. Oricât vor continua politicienii, megasponsorii şi manipulatorii plătiţi generos să ne ţină în robia amneziei, eforturile lor se vor dovedi inutile. Oricât vom persista noi înşine (uneori din simplu reflex sau amăgiţi de propria noastră credulitate) pe calea amneziei, halucinaţiile şi boala noastră nu vor dispărea. Putem continua să fim bolnavi de amnezie sau putem decide să mărturisim drept. Dacă vom alege mărturisirea dreaptă şi vom lupta solidari în scopuri de retribuţie şi reparaţii, atunci ne vom afla cel puţin pe drumul speranţei în tămăduire.” („Origini”, S. U. A.)

  C. H.: Până a-l evoca în chip deosebit pe scriitorul monah Nicolae Steinhardt, chiar şi numai în treacăt, aproape pe sărite, avem aici un interval unde a fost pomenită Biserica. Cei care cu frică de Dumnezeu o alcătuiesc, poporul, adică „Sinodul infailibil”, cum frumos spune Antonie Plămădeală, el însuşi un puşcăriaş de elită. Cred că e bine să dăm curs aici unui catalog de figuri transfigurate, sfinţite în închisori, de la monahii simpli la ierarhii Bisericii, până la profesorii iluştri de teologie din întreg spaţiul românesc.

  Nu-i putem uita nici pe slujitorii altor confesiuni, puşi în slujba aceluiaşi Dumnezeu unic, suferind aceleaşi patimi pentru Adevăr şi Credinţă, alături de fraţii lor ortodocşi, umăr în umăr cu intelectualii din diferite arii de activitate şi cu puzderia de oameni simpli, de anonimi mucenici ale căror nume, uitate de noi, sunt scrise în ceruri, în Cartea tuturor neamurilor, fiecare cu ceata sa, cum zice Scriptura, înghesuiţi la poarta împărăţiei ca albinele roitoare la urdinişul ştiubeielor din prisacă.

  Din această galerie care are chipul unei liturghii sobornice, ecumenice, al cărei centru este Hristos, „ieri şi azi şi în veac acelaşi” (Evr.

  13.8), nu pot lipsi Sofian Boghiu, Filaret Gămălău, Arsenic Papacioc, Arsenie Boca, Benedict Ghiuş, Daniil Sandu Tudor, Petroniu Tănase, Haralambie şi Vasile Vasilachi, Chesarie Ursu, Mina Dobzeu şi 232

  Vartolomeu Dolhan, Vartolomeu Budoa şcă, Liviu Galaction Munteanu, Partenie Ciopron, Bartolomeu Valeriu Anania, Antonie Leonida Plămădeală, Dumitru Stăniloae, Teodor Bodogae, Liviu Stan, Ioan Lupa ş, Zosim Oancea, Ioan Bunea, Ioan Glăjar, Gheorghe Calciu, Nicolae Steinhardt, Constantin Galeriu, Spiridon Gândea, Gabriel Cocora, Gheorghe Coman, tatăl poetei Ana Blandiana, alături de mai vechii Nichifor Crainic şi Onisfor Ghibu. Lângă preoţii mărturisitori Ilarion Felea, Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Gabor, Ilie Lăcătuşu, Caliopie Georgescu, Ioan Grebenea, Grigore Leu, Florea Mureşanu, N. Mazilu, N. Mănescu, I.

  Naftanailă, activ în munţii Făgăraşilor, Cleopa Nanu, monahia Mihaela Nicoară, împreună cu obştea monastică de la mănăstirea Vladimireşti şi cu toţi monahii alunga ţi din m ănăstiri şi schituri în urma barbarului Decret 410 din 1959, Coriolan Palade, Ion Pârcălabu, Stere Popovici, Dobre Rizea, Savu Constantin, Iulian Stoicescu, Ştefan Straja, Gv. Strifunda, Stan Gavriil, V. Jipordei, Ilie Ţiuţă sunt încă sute de nume care merit ă cinstite şi pomenite, înscriu aici şi numele bucovinenilor pe care i-am putut descoperi prin anumite mijlociri, Casian Bucescu (Suceviţa), Manolache Dobrescu (Mihoveni), Victor Bobu (Bălineşti), preoţii Stoleru, Săveanu, Pancu, Arcadie Repta, un nesupus al colectivizării forţate (la Bădeuţi) şi preoţii militari Zaharia Fărtăiş (Rădăuţi) şi Nicolae Bojescu (Capu Codrului, Humor).

  Confesiunile creştine greco-catolică, catolică şi protestantă sunt reprezentate aici, sumar, nu selectiv, prin nume cu relief: Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Alexandru Todea, Aron Marton, Menges Hyeronim, Iustin Nohai, Nicolae Brânzeu, Pompei Onofrei, P. Pecican, I. Ploscaru şi Fr.

  Shullerus. Dar nu trebuie uitaţi nici „pocăiţii”, „ostaşii” şi nici necreştinii.

  Se înţelege că „având în jurul nostru atâta nor de mărturii” (Evr.

  12.1), Biserica, „mama poporului român” (Eminescu) era – şi este!

  — O instituţie care deranjează mentalităţile, sistemele terestre constituite egoist, raţional, materialist, departe de spiritul moralei creştine, de profunzimile mistice-ascetice ale existenţei.

  „Puterea celor fără de putere” (Havel) este interioară, intangibilă, nu poate fi strânsă de lanţuri, după cum însuşi Christos ne asigură: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot s ă-l ucidă” (Mt. 10.28) – un avertisment pentru turnători, trădători şi lepădaţi, supuşi la „o schimbare de existenţă” (E. Durkheim) în condiţii anormale, cum s-a întâmplat în închisorile comuniste unde „s-a desfăşurat cel mai cumplit experiment din istoria speciei omeneşti: încercarea de a schimba codul etnogenetic”.

  Gv. V.: Aici voi face numai o intervenţie: pe câţiva din cei pomeniţi i-am avut alături, am împărţit cu ei, frăţeşte, într-o solidaritate unică, aşa cum numai în închisoare se întâmplă şi pâinea şi lintea şi frigul şi ocara, dar şi nădejdea că Dumnezeu ne va scutura lanţurile într-o zi şi ne vom 233

întoarce la rosturile noastre, bucurându-ne de libertate.

  Este binevenită această intervenţie revelatoare. Prezenţa acestor 3 3 mărturii colaterale, dar aparţinând aceleiaşi teme, îmi susţine propriile mărturisiri, îmi întăreşte convingerea că „durerea e universală, ca şi aerul, ca şi lumina”, cum inspirat ziceţi, că nu într-un anume loc se doare într-un fel şi în alt loc în alt fel.

  C. H.: Şi pentru că rugăciunea e salvatoare, încât „degetele de la mâinile sihastrului – pe care le ţinea ridicate spre cer – deveniseră zece torţe de lumină”, cum excepţional vorbeşte părintele Sofian Boghiu, cel care „a pictat şi a restaurat suflete” (B. Lupescu) şi a spus că „rugăciunile din închisori… erau asemănătoare cu ale sfinţilor martiri arşi pe rug, care atunci când clocotea focul sub ei, erau veseli şi mulţumeau lui Dumnezeu”, mărturisind că „adeseori s-a simţit mai bine în închisoare decât afară”, subliniind viaţa duhovnicească înaltă, creştină, având în vedere această experienţă care i-a scos pe mulţi din deznădejdea iadului şi din iadul deznădejdii, voi aminti aici o rugăciune semnificativă, o alcătuire miraculoasă, scurtă: „Dă Doamne ca mâine dimineaţă să mă trezesc pe perna mea”, rostită în fiecare seară şi în miez de noapte de părintele Manolache Dobrescu (n. la Buzău, absolvent al Facultăţii de Teologie din Cemăuţi şi al Seminarului Universitar pedagogic, preot în Pietraru – Buzău, Slobozia -comuna Grăniceşti şi Mihoveni, Suceava, duhovnic delicat, îngăduitor, spirit luminos, blând sfătuitor, de-o aleasă moralitate şi responsabilitate sacerdotală). Părintele Dobrescu s-a întors de la Canal în 1954 şi după patru ani a fost aruncat din nou în temni ţele nenorocite, condamnat la zece ani pentru uneltire contra ordinii sociale; cei trei copii ai săi şi doamna sa au fost alungaţi din sat şi din casa proprietate, priviţi de străinii la care se aciuaseră ca „duşmani ai poporului” (v. pr. Vasile Irimia, în „Vestitorul Ortodoxiei”, l -l5 febr. 1998 şi relatările preotului Viorel Lazărselim din Mihoveni). Între anii 1958 şi 1964 a gustat din potirul durerii temniţelor din Jilava, Aiud şi Gherla. Când s-a eliberat era doar „o umbră de om”, numai glasul şi ochii blânzi îl trădau ca fiinţă umană, între ai săi şi-a luat viaţa de la început, a rămas până la moarte un copil cald, un copil care nu ştie altceva să facă decât să iubească desăvârşit. Obsesia arestării nu l-a părăsit însă, din pricina acestei stări era circumspect, nu prea vorbea liber, îşi scria predicile. Cum bine îl descrie V. Irimia, „a fost omul iertării şi al păcii”, „mila şi iubirea au fost mereu lucrătoare în preoţia sa”.

  Păcat că s-a stins înainte de a se arăta, măcar teoretic, izbânda din ‘89. Şi eu l-am cunoscut bine pe păstorul Manolache Dobrescu şi, din aceleaşi motive, nu am aflat în anii dinaintea evenimentului din decembrie prea multe despre viaţa sa din închisori şi despre părintele Gheorghe Coman, tatăl Anei Blandiana, cu care a fost în aceeaşi celulă. E plină de tensiune, de intimitate tragică rugăciunea părintelui Manolache, un mărgăritar scump 234

precum rostirile sapienţiale din Filocalie!

  Gv. V.: Aşa este. Mulţi dintre cei închi şi rosteau la fel în închisori şi dincolo, în libertatea fragilă de după ‘64, într-o perioadă bântuită de urmăritori şi delatori, de şacalii pofticioşi de cadavre…

  C. H.: V o i mai înscrie întru recunoştinţă un nume.

  Victor Bobu (1913-2000), absolvent de liceu la Şiret, coleg cu tineri care aveau să aibă renume, Valerian Olaru, Victorin Ursache, Dragoş Rusu, Casian Bucescu, Vasile Posteucă şi George Nimigean, după ce-şi trece bacalaureatul cu universitarul Petre Andrei şi după absolvirea Teologiei cemăuţene, înconjurat de elita didactică a celebrei şcoli, îmbrăţişează preoţia. Anul 1959 este nefast, îl va înscrie în catalogul uneltitorilor „contra ordinii de stat”; va cunoa şte privaţiunile şi suferinţele în închisorile din Suceava, Botoşani, Jilava şi Aiud. L a Aiud, în aceeaşi celulă, pentru o vreme era internat şi cărturarul Valeriu Anania, conducătorul grevei studenţeşti antirevizioniste şi anticomuniste din Cluj (1946), condamnat în 1958 la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică.

  Prin 1995, arhiepiscopul Anania îi scria astfel părintelui Victor Bobu, amintindu-şi mucenicia din Valea Robilor: „Părinte Victor, anii aceia au fost totuşi frumoşi”. În „Mărturisitori de după gratii”, părintele Bobu nu-i uitat între cei o mie şase sute de preoţi – şi nu numai atâţia!

  — Pomeniţi ca victime ale represiunii totalitariste.

  „Părinte al lucrului bine făcut”, ziditor de suflete şi de biserici, apreciat de personalităţi ale vieţii ştiinţifice academice din ţară, de istorici, arheologi şi oameni de cultură – căci viaţa sa se leagă intim de biserica-monument din Bălineşti, ctitoria medievală a lui Ioan Tăutu, precum şi de întregul spaţiu siretean – „muşchetarul din Bălineşti”, cum era numit de aceştia, a slujit altarul şi Neamul timp de şaizeci de ani. S-a bucurat de titlurile clericale, de audienţa enoriaşilor şi de o aniversare luminată: cinci sute de ani de la târnosirea locaşului; a întemeiat un muzeu, unic pe Valea Şiretului, a zăbovit pe documente şi a scris o monografie a Bălineştilor (1938) şi una a comunei Grămeşti (1991); a tipărit, în 1989, „Pelerinaj la Locurile Sfinte” şi a lăsat în manuscris o serie de predici (1938 -l996) şi un valoros memorial, „Memoriile unui deţinut politic”. Datele aici inserate mi-au parvenit de la ginerele părintelui Victor, prof. Dr. Vasile I. Schipor, preşedintele Filialei Rădăuţi a Societăţii Ştiinţifice Filologice din România.

  Dar nu pot trece nici peste „o minune de suflet” cum a fost preotul Constantin Voicescu (n. 28 iulie 1924, Bucure şti, m. la 8 septembrie 1997, înmormântat la Cernica). Avea temeinice studii de geografie. „Cucerea printr-un surâs neprefăcut, care nu era altceva decât expresia unui suflet neprihănit”. C. V. „era preot de vocaţie”, „între el şi credincioşi se stabilise o comuniune care avea într-însa ceva din candoarea primilor creştini” – aşa îl prezintă cărturarul Bartolomeu Anania în prefaţa volumului omagial 235

„Un duhovnic al cetăţii”, ed. Bizantină, 2002. C. V. a crescut la orfelinat, a fost arestat şi condamnat de Curtea marţială la trei ani de închisoare corecţionară (1942). În 1963 era în temni ţa de la Aiud, în secţia XII a bolnavilor de T B C. Cu „patrafirul ascuns” a pătruns în spitale, a mărturisit şi dezlegat suflete suferinde, a împărţit daruri din puţinul pe care îl avea, după pilda Samarineanului milostiv. Deseori rostea: „Iertarea păcatelor o aflăm în iertarea fraţilor” sau „Moartea e un prilej de întoarcere acasă…”

  Ori aceste afirmaţii erau convingeri care nu puteau veni decât de la un om care, acceptându-şi destinul, a putut spune ceva incredibil despre un rău care secera vieţile deţinuţilor: „Tuberculoza mi-a salvat viaţa”.

  Acest preot ales, asemănându-se cu poetul medic Vasile Voiculescu „era un fel de fulg articulat”, „absolut un doctor fără arginţi”, având în sine crezul: „Până la moarte luptă-te pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine” (Is. Sirah 4.30), duhovnic până nu demult al multor intelectuali din capitală, avea frumuseţea sacerdotului exprimată astfel de către Claudel în Oda a III-a „Alb era totul, ca preotul înveşmântat în alb, căruia i se zăresc doar mâinile trandafirii ca zorii”.

  Şi până a da relief câtorva nume din cele multe care nu trebuie îngropate în uitare, va trebui să reflectăm cu luare aminte la cuvintele „adevărul vă va face liberi” pentru a accede la „libertatea haric ă”, tălmăcită adânc de către Nichifor Crainic, la exprimare genială „Iubeşte şi fă ce vrei” a lui Augustin, ori la cuvintele lui Berdiaev „Nu există numai libertate în adevăr, ci şi adevăr în libertate”. Şi cum „conştiinţa este prima literă din alfabetul moralei creştine, (…) urma şi glasul lui Dumnezeu în sufletul omului”, îngăduindu-i omului „a fi singur meşterul destinului său”, vizat în demersurile sale că „cea mai mare tragedie a lumii este tragedia libertăţii” – am citat dintr-un mucenic al temniţelor, părintele Ilarion Felea – ne vom împăca nu numai cu cei împovăraţi de slăbiciuni comune, ci chiar şi cu necredincioşii, chiar cu Voltaire care zicea aproape în termeni creştini că „Adevărul rămâne în eternitate, iar fantomele de opinii trec precum nişte visuri de bolnavi”, ateismul nefiind altceva decât un „despotism nemărginit” (Chigaliev).

  „Pentru indivizii închinaţi meditaţiei şi care sunt conştienţi de rolul suferinţei în îmbunătăţirea morală a persoanei, temniţa suportată şi fără vină – a reprezentat o şansă neegalată de orice altă şcolire a caracterului nostru”, notează profesorul Mihai Rădulescu, cel care scrie pagini antologice despre „Rugul aprins”, despre „caracterul de rezistenţă spirituală prin rugăciune” a acestei grupări, numindu-l pe unul dintre mentori, pe Sandu Tudor primul pamfletar al ţării după Pamfil Şeicaru” (mort la Aiud în 1964) evocând oameni şi închisori cu multă emoţie. Astfel, părintele Arsenie Boca i se confesează: „Oricât de mic şi netrebnic sunt, m-a înzestrat Dumnezeu cu darul Său şi m-a uns preot peste vii şi peste morţi”.

  Şi o mărturisire duioas ă, tulburătoare, a poetului mare V. Voiculescu: „Nu putem face pom, că trebuie să vă dau cadouri la toţi şi nu avem bani”, un răspuns îndurerat dat copiilor săi care ar fi dorit să aibă şi ei bucuria unui brăduţ de Crăciun. Poetul a fost arestat în 4 august 1958, ie şind din închisoare în 1962. În ‘58 a fost arestat şi savantul în Dogmatica ortodox ă, Dumitru Stăniloaie, închis la Jilava şi Aiud. Iată ce scria după ieşirea de după gratii excepţionalul cărturar trăitor nu la altitudinea minţii sale, ci în smerenie de chilie: „în afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru.” Cel care a scris pagini de aur în gândirea noastră teologică, cu adevărat „patriarhul Teologiei româneşti”, fiind „din stirpea celor ce nu se duc” (B. V. Anania), gustând slava „acolo unde fluturii plâng pe seminţele vulcanilor” (Ioan Alexandru), întors acas ă, activ, „nu părea că mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era tr ăire. E i da, când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine E l.” (acelaşi B. V. Anania), a putut spune din înălţimea spiritului său patristic: „Noi Românii reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de origine latină şi credinţă ortodoxă; prin latinitatea noastră îi aparţinem Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem puntea ideală de legătură între cele două lumi.”

  Şi asta nu o ştia numai de acasă, numai din biblioteci, ci a adâncit-o şi-n meditaţiile din acele mănăstiri cu cerul prins în lanţuri, din închisori.

  Ca şi profesorul de mare distincţie şi popularitate, părintele Constantin Galeriu, aruncat şi el în temniţe, „care a convertit mulţi artişti şi intelectuali” (N. Steinhardt), veşnic convins că „Acolo unde începe credinţa, sfârşeşte ştiinţa” (Haeckel) şi că „Dragostea scoate afară frica” (I Ioan 4, 18) mulţi din cei doar amintiţi, într-un şir şi aşa mult trunchiat, au făcut apostolat excepţional în condiţii excepţionale, adunând mai mult aur pentru împărăţie în spaţiile concentraţionare decât în libertate.

  „Ecumenismul s-a născut şi a fost trăit în mod spontan în temniţele comuniste. Chiar şi acela interreligios”, subliniază M. Rădulescu. Şi acesta ar trebui ştiut de către mai marii Eclesiei care reduc de zeci de ani ecumenismul la protocolare agape silenţioase şi costisitoare. Nici o întâlnire de acest gen nu va întrece corala celor aproape opt mii de voci de puşcăriaşi cântând în ‘57 imnul „Hristos a înviat!” în Gherla (v. „Strig ătul Golgotei în noaptea de înviere” – Documentele Rezistenţei, nr. 5/‘92)!

  Numai în acel „arhipelag al ororii” s-a văzut cine-i grâu şi cine-i neghină.

  Şi dacă acea corală a robilor, cu nimic mai prejos în sfâşiere decât celebra „Nabuco” nu poate întrece toate elitistele noastre partituri dirijate pe la mitropolii, nici de… împărtăşania din închisori nu putem vorbi decât tot cu 237

cutremurare. Preotul Viorel Todea avea sfânta împărtăşanie la el; vinul se „fabrica” din marmeladă dospită, sau se înlocuia cu vinul tonic din medicamente… Era întru totul dumnezeiască acea euharistie. Ca-n vremea creştinismului primar când, bine s-a spus, potirele erau de lemn ori piatră şi inimile de aur; asta se vede şi acum – bani grei se duc la Athos ori la Moscova pentru vase poleite, pentru lanţuri şi veşminte boiereşti care, să fim obiectivi, nu au nici o valoare când lipseşte smerenia autentică şi dragostea jertfelnică, ba mai şi înlocuiesc slava Domnului cu slava oamenilor… într-un astfel de infern s-a auzit vocea ecumenică a pastorului Richard Wurmbrandt, impresionat de „apostolul” Valeriu Gafencu: „A ş vrea să intru în împărăţia lui Dumnezeu pe aceeaşi poartă pe care intră Valeriu Gafencu”, martirul care a zis împăcat în lumina blândă a celeilalte margini de cosmos: „Domnilor, în noaptea asta ne despărţim. Eu vă pomenesc. Dumnezeu să vă ajute şi dvs. să vă puteţi mântui sufletele”. Pe drept cuvânt s-a spus că „acolo, cei vii postesc şi îşi hrănesc morţii”, în umbra prelungă a acestor umbre, potrivită găsesc interogaţia aceasta: „Şterşi din memoria noastră, absolut din cărţile noastre şi din revistele noastre de istorie, morţii vor putea avea oare parte de ziua în care noi vom putea merge liber în pelerinaj la ceea ce va mai fi rămas din lagărele lor de concentrare, ca pentru victimele de la Auschwitz sau de la Gross Rozen? Vor avea ei vreodată dreptul la un monument?” (Willy Fautre şi Guido de Latte în vol. „Prizonierii no ştri din Gulag”, ‘80).

  Şi într-acelaşi context, cum ar putea fi uitaţi şi bieţii noştri călugări alungaţi din mănăstiri şi schituri în urma odiosului decret 410 din 1959, pribegind pe sub acoperişuri străine, umiliţi chiar în propriile vetre unde au fost siliţi să se întoarcă, ironizaţi şi persecutaţi de autorităţi, răniţi sufleteşte „prigoniţi pentru dreptate” (Mt. 5.10), devenind „urâciune” şi „sminteală” între semeni? Unii s-au sihăstrit ca şi partizanii: Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Arsenie Papacioc ori Visarion Coman; mari confruntări au avut în epocă patriarhii Justinian Marina şi Iustin Moisescu. E de văzut literatura, puţină încă, preocupată de acest segment şi un titlu recent, „T ămâie şi exil” Ed.

  Geea, Botoşani, 2002, propus şi editat de către episcopul Gherasim Putneanu de la Rădăuţi. E de spus că însuşi acest autor, monah de vocaţie a trăit evenimentul şi a avut destule confruntări cu mai marii epocii de până în ‘89, mai ales când, în calitate de stareţ al Putnei era şi… amfitrionul multor „supraveghetori” de credinţă şi românism. Interesante pe acest segment vor fi şi lucrările „Mierea din drumul pelinului” şi „Iarba din roata amurgului”, semnate de acelaşi Gherasim Putneanul. Excepţionale prestaţii au făcut în Putna istorică, dar şi în alte vetre de duh, actualul arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Pimen Suceveanu, stareţul Iachint Unciuleac, monahii Teofilact Ciobâcă, Constantin Chirilă şi Calinic Dimitriu, urmaţi, 238

în acelaşi spirit viu şi vertical de către generosul stareţ tânăr de azi, Melchisedec Velnic. „Şcoala” de autentic patriotism şi duhovnicie de la Putna a fascinat mai mult decât universităţile. Moldova lui Ştefan voievod, rotundă, netrunchiată, a fost zeci de ani la rând prezentată fără nici o concesie, cu fireşti riscuri, cu o voluptate cutremur ătoare. Stareţul Pimen şi ucenicii lui rosteau „Doina” eminesciană plângând, cu un fior religios care transfigura şi revolta. N u ştiu dacă Steinhardt a fost la Putna vreodată, dar iată ce a spus el: „«Doina» se cade a fi citit ă cu glas puternic, răstit, afurisitoriu şi dezlegătoriu, glasul vraciului care descântă blestemele.”

  La Putna se ştia demult că „momelile civilizaţiei uşoare au foarte mare trecere la elitele româneşti” (C. Rădulescu Motru), în aceeaşi direcţie cu cugetătorul de la Rohia care scria ferm şi drept că „Europa de astăzi (occidentul) oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai fost din secolul IV încoace”. Într-o Românie veşnic în criză, despre care se putea spune că e „o ţară în care nimeni nu cutează să zărească cerul şi cine iese în aer liber îşi pleacă fruntea” (E. Canetti). Poate din pricină că Putna, de la Vartolomeu Măzăreanu a tot păstrat alura de Academie, a avut de înfruntat atâtea asalturi prin care i s-a vrut discreditat prestigiul, în cruciade numărându-se destui „corifei ai delaţiunii”, prezenţi pretutindeni, snobi, minori, fără destin căci „e plină lumea de lepre cultivate, de cărturari insalubri, de autorit ăţi „intelectuale” lipsite de orice autoritate moral ă” (A.

  Pleşu).

  Mănăstirile ştiu însă pe dinafară strategiile „războiului nevăzut” de la Nicodim Aghioritul, ştiu de la N i l Atonitul că „se vor face oameni mai răi decât dracii” şi că numai atunci „când nu vor mai fi oameni sfinţi, atunci are să fie sfârşitul” (E. Sirul) şi adevărul, astfel accentuat, în aceeaşi notă ca mai sus, rostit de cel care a iubit Putna cu aceeaşi fervoare ca pe propria-şi rostire poetică, Mihai Eminescu: „Inteligenţe se găsesc adesea, caractere foarte rar”.

  Gv. V.: Desigur, despre toţi aceşti oameni slujind lui Dumnezeu şi semenilor ar trebui scrise cărţi întregi, pe lângă tot ce se scrie şi s-a scris după anul 1989, ba chiar şi mai înainte. Aţi văzut cărţile lui Cicerone Ioniţoiu, trăitor la Paris?

  C. H.: A m primit chiar din mâna domniei sale un volum dintre cele trei apărute, „Morminte fără cruce”, în faţa bisericii românilor din Paris, în

  — ‘91, când am primit o bursă pentru Şcoala Internaţională de Jurnalistică din Lille, graţie prietenului meu şi el autoexilat, dramaturgul Matei Vişniec, am avut interesante convorbiri cu Cicerone Ioniţoiu, despre exil şi comunism, despre „Testamentul din morgă” al lui Remus Radina, despre proiectul uriaş „Dicţionarul victimelor comunismului”. Tot în aceeaşi notă am dialogat şi cu actorul dezamăgit Dumitru Furdui. A m văzut atelierul pictoriţei Wanda Mihuleac, am bătut Parisul în lung şi în lat cu numeroşi 239

artişti şi condeieri „scăpaţi” în Oraşul luminilor din bezna românească…

  A m recitit recent un interviu cu Ioniţoiu, care defineşte exact „calamitatea istorică a comunismului” ca pe „o aberaţie, o maladie a unor oameni schizofrenici care visau să stăpânească prin bici şi vărsare de sânge (…) Comunismul este o crimă permanentă. Unde se instalează, rămâne pustiu”.

  Referindu-se la memorie, C. I. zice, „acest tezaur de martiri aruncaţi în gropile comune şi această istorie, o adevărată epopee pe care nici un vecin nu o are, nu poate fi lăsată să se aşeze peste ea valul uitării”. Memorialistul, deţinut politic, trădat de actorul Paul Sava, estimează că în închisorile româneşti au fost peste două, milioane de fiinţe umane, circa zece mii de femei, vreo patru mii de preoţi, vreo trei sute de universitari, peste două sute de generali şi „sute de mii de cămăşi albe, ce-şi apărau bucata de pământ moştenit”.

  Gv. V.: Ştiu că vreţi să vă vorbesc despre Nicolae Steinhardt. Din lotul de condamnaţi sau din loturile de condamnaţi, căci au fost mai multe, 3 3”? M-aţi întrebat pe cine am remarcat în chip special. Pe mulţi! M a i ales pe cei verticali, statornici în crezul lor. A m fost în aceeaşi osândă cu minţi de elită. Într-un lot cu mine, la Gherla – ne-am eliberat în aceeaşi zi, pe 3 august 1964 – era, pe lângă alţi intelectuali şi Nicolae Steinhardt, un evreu care s-a încreştinat în închisoare. Nicolae Steinhardt, mai târziu monah în Maramureş, la mănăstirea Rohia, scriitor faimos, autorul celebrului „Jurnal al fericirii”, despre care am auzit târziu, a fost botezat în Legea cre ştină de arhimandritul Mina Dobzeu, la Jilava, în 15 martie 1960, botez ătorul fiind şi el închis, condamnat la şapte ani pentru că s-a împotrivit desfiinţării mănăstirilor şi schiturilor, ca şi monahul pictor Vartolomeu Dolhan de la Iaşi. A m citit undeva că la… ceremonie a avut calitatea de na ş Emanuel Vidraşcu, iar martorii au fost A l. Paleologu, doi preo ţi catolici, doi preo ţi uniţi şi un protestant. U n botez, aşadar, cu caracter ecumenic.

  Cu Steinhardt am stat mult timp în celulă, vreo doi ani; i-am cunoscut în celulă şi pe fraţii Mavrocordat, Nicolae şi George, pogorâtori din spiţă domnitoare, după cum şi pe Dumitru Sturza, de la Iaşi, tot din spiţă aleasă; Sturza era un om bătrân, îl ajutam şi mi-a spus că are la Iaşi un fecior, inginer agronom, pe care să-l caut dacă voi avea nevoie de ceva.

  Acolo erau şi generalii Ceauşu, de la aviaţie şi Aurel Secărescu, comandor, eram şaizeci de oameni care am ieşit pe rând când ceasul eliberării, în august 1964, în sfârşit a sunat…

  C. H.: Pentru că binevoiţi să ne evocaţi chipul scriitorului monah Nicolae Steinhardt, vă rugăm să ne spuneţi cum l-aţi cunoscut, prin ce se detaşa de ceilalţi intelectuali, din alte diverse bresle.

  Gv. V.: Cu Steinhardt am stat în celula 44; el era condamnat la treisprezece ani, comandorul Secărescu avea o condamnare de douăzeci şi cinci de ani, întocmai ca şi Sturza şi Mavrocordat. V o i sublinia din nou 240

mediul din închisoare, ca să se înţeleagă „comportamentul” intelectualilor.

  Dimineaţa, la ora 6, se făcea numărătoarea, se preda efectivul de la un gardian la altul, la schimb. Cel care îşi prelua schimbul ciocănea gratiile, le verifica. Şefii de cameră raportau numărul deţinuţilor şi eventualele incidente, situaţii; după ce gardianul se încredin ţa de cele comunicate, închidea uşa. Pe paturi nu aveam voie să stăm decât după ora 22, când se dădea stingerea, în acest interval, din zori şi până la ora somnului, eram obligaţi să ne plimbăm, ca animalele din cuştile grădinilor zoologice; pe bănci era un chin să şedem, căci oasele abia acoperite de piele dureau îngrozitor. Plimbarea presupunea oarece forţă, or noi eram extrem de slabi, „nişte arătări, umbre scheletice asemănătoare momâilor din lanurile de cereale, ce le apără de păsări păgubitoare” (Vasile Lazăr).

  Aceste situaţii ne-au determinat să înfruntăm timpul ucigător prin povestiri interesante, să spunem fiecare câte ceva, să alungăm foamea, să nu ne mai gândim nici la hrană, nici acasă, nici la închisoare, nici la libertate. Unii povesteau mergând, alţii ascultau plimbându-se, rezemaţi de pereţi sau şezând pe bănci. In acest fel, celulele erau cluburi, mici universităţi, cenacluri. Unii învăţau limbi străine, alţii versuri, fără să dispună de… calculatoare, de hârtie şi cerneală. Ca să nu revin la acest aspect, voi spune cum se făceau „lecţiile” în universităţile noastre cu gratii, în loc de hârtie foloseam gamela întoars ă, cana de aluminiu ori tălpile de la bocanci. Ce făceam? Le ungeam cu săpun umezit cu salivă şi, cu o cârpă, frecam pereţii văruiţi de pe care varul răzuit fin cădea pe suprafaţa de scris şi se usca. Apoi, cu un pai smuls din saltea scriam mărunt, mărunt…

  Poeziile se transmiteau prin „metoda peretelui”, oral, ca şi folclorul pe timp de libertate, se scriau în memorie şi se deprindeau prin repetiţie. De pe fundul gamelei sau de pe talpa cauciucată a bocancului mulţi au învăţat limbi străine, formule ştiinţifice, aforisme etc., mai temeinic decât la şcoală… Eu am învăţat puţină germană, pentru care aveam pasiune de când am început viaţa militară, dar fiind sub teroare mai tot timpul, ca o sălbăticiune veşnic hăituită, nu am deprins cât trebuia limba lui Goethe.

  C. H.: Despre tehnica scrisului, întocmai cum spune ţi Dvs., am citit în „orgolioasele” amintiri ale cărturarului mitropolit al Transilvaniei, Antonie Plămădeală, care nu se sfieşte să spună: „Eu am învăţat engleza pe gamelă” (p. 156-l57) şi că „în închisoare, pâinea şi ordinea la W C se trăgeau la sorţi” (p. 152); în volumul apărut la Editura „Cum” sunt referiri şi la rezistenţa armată din munţi, la milostenia părintelui Arsenie Boca de la mănăstirea Brâncoveana şi la alte momente deosebite, cum ar fi „Rugul aprins”, zilele de închisoare cu Corneliu Coposu, travaliul romanului „Trei ceasuri în iad” şi, desigur, pagini de valoare, pline de subtilităţi şi nu lipsite de ironie la adresa politicii şi vieţii eclesiale. Tot despre scrisul şi învăţatul în celule am confirmări, în aceeaşi notă, de la poetul preot Ioan Pintea, 241

prietenul şi editorul operei lui Nicolae Steinhardt, şi, de asemenea, de la poetul şi publicistul sucevean Dumitru Oniga (n. 1925), trecut prin apocalipticele închisori din România, timp de nouăsprezece ani, eliberat la 7 mai 1964.

  Iată câteva crâmpeie din rostirile acestui om cuminte, de o exemplară conduită: „în neagra eră a ciumei roşii, în Penitenciarul Aiud, unde era cel mai mare depozit de inteligenţe româneşti, aduse aici ca să fie nimicite, sărbătorile noastre erau însoţite de un plus de tristeţe şi amărăciune dar şi un prilej de o mai intensă rugăciune, de meditaţie şi de aduceri aminte. (…); profesorul Traian Drăgoi din Burdujeni – Suceava, postea vinerea şi îşi împărţea mâncarea cu cei din celulă. Mulţi nu-l înţelegeau şi îl sfătuiau că în felul acesta îşi distruge sănătatea, el nu se clintea în credinţa lui în post şi rugăciune (…)

  În timpul sărbătorilor, regimul se înăsprea, brutalităţile şi pedepsele luau forme aberante iar în ajun de Crăciun sau de Vinerea Mare, la Paşti, în ciorba noastră găseam oase şi fărâme de zgârci şi carne, pentru că se ştia că atunci mulţi postesc (…)

  În preajma sărbătorilor de Crăciun, repetam toate colindele ce ni le aduceam aminte şi învăţam şi de la cei cu care stăteam în celulă, colinde din diferite regiuni ale ţării. (…)

  Dintre ţările satelit URSS-ului, suntem ţara cu cele mai multe 3” 3 victime, iar bătăile, schingiuirile şi crimele ce au avut loc în securităţile noastre la anchete, reeducările prin tortură continuă zi şi noapte, ani de zile, ce au avut loc la Piteşti, Gherla, Ocnele Mari, Canal şi în alte închisori şi şantiere ale morţii, au depăşit orice fantezie diabolică. Această epocă neagră va fi mereu o pată pe istoria noastră.”

  Dumitru Oniga „descătuşat de suferinţă prin iertare şi de tăcere prin poezie” (Elena-Brânduşa Steiciuc) l-a cunoscut bine pe Radu Gyr, a auzit versurile lui Nichifor Crainic, ale lui Fane V l ădoianu, Demostene Andronescu şi Ion Caraion. A tipărit el însuşi, după eliberare, câteva cărţi cu poezii tulburătoare. Cele mai frecvente poeme transmise din zid în zid erau ale lui Radu Gyr, ale celui care a scris atât de creştineşte şi iertător pentru toţi: „Ca semn de împăcare/Odihneşte morţii lin, /De veghe la fiecare/Dă-le Doamne câte-un crin”, poemele sărbătorilor şi emoţiilor noastre răscolitoare.

  C O L I N D A

  A venit şi-aici Crăciunul

  Pâlpâiri de stele.

  Să ne mângâie surghiunul.

  Dumnezeu de sus

  Cade alba nea

  În inimi ne-a pus peste viaţa mea, numai lacrimi grele, Muntele mărturisitor peste suflet ninge.

  Cade alba nea

  Maica Domnului curată, peste viaţa mea ad-o veste minunată!

  Care-aici se stinge.

  Infloreşte-n prag zâmbetul Tău drag

  Tremură albastrele stele ca o zi cu soare, peste dorurile mele.

  Zâmbetul Tău drag

  Dumnezeu de sus îl aşteaptă-n prag în inimi ne-a pus cei din închisoare.

  Steaua prinde să lucească cerul nu s-aprinde.

  Peste ieslea-mpărătească.

  Îngerii grăbiţi, Şi din nou trei magi pentru osândiţi varsă din desagi nu aduc colinde, aur şi tămâie.

  Îngerii de sus

  Peste fericiri apuse magilor le-a pus tinde mila Ta, Iisuse.

  Cerul sub călcâie.

  Cei din închisori

  Te aşteptă-n zori, Lumea-n cântec se deşteaptă, Să le-aduci lumină, pe Mesia îl aşteaptă.

  Cei din închisori

  Zâmbetele cereşti

  Te aşteaptă-n zori, intră pe fereşti

  Pieptul lor suspină, vin la orice casă.

  Şi în orice gând

  O, Iisuse, împărate, arde tremurând

  Iartă lacrimi şi păcate, câte-o stea sfioasă.

  Închide uşor

  Rănile ce dor, Numai temniţa posacă

  Cerul ni-l descuie, a-mpietrit sub promoroacă.

  Noi Te-om aştepta

  Stăm în bezna grea

  Căci pe Crucea Ta pentru noi nu-i stea, Stăm bătuţi în cuie.

 (Această colindă se cânta pe melodia colindei populare „O, ce veste minunată”)

  A Z – N O A P T E, ISUS…

  Az-noapte Isus mi-a intrat în celulă.

  O, ce trist, ce înalt era Crist!

  Luna a intrat după el în celulă

  Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.

  Mâinile lui păreau crini pe morminte, Ochii adânci ca nişte păduri.

  Luna-l spoia cu argint pe veşminte, Argintându-i pe mâini vechi spărturi, M-a ridicat de sub pătura sură:

  — Doamne, de unde vii? Din ce veac?

  Isus a dus lin un deget la gură

  Şi mi-a făcut semn să tac…

  A stat lângă mine pe rogojină:

  — Pune-mi pe răni mâna ta.

  Pe glezne-avea umbre de răni rugină, Parcă purtase lanţuri cândva…

  Oftând şi-a întins truditele oase

  Pe rogojina mea cu libărci;

  Prin semn, lumină, iar zăbrelele groase

  Lungeau pe zăpada lui vărgi…

  Părea celula munte, părea căpăţână, Şi mişunau păduchi şi guzgani.

  Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână, Şi am dormit o mie de ani…

  Când m-am trezit din grozava genună, Miroseau paiele a trandafiri.

  Eram în celulă şi era lună, Numai Isus nu era nicăiri…

  A m întins braţele.

  Nimeni, tăcere.

  A m întrebat zidul.

  Nici un răspuns.

  Doar razele reci ascuţite-n unghere, Cu suliţa lor m-au împuns, Unde eşti, Doamne?

  — Am urlat la zăbrele, Din lună venea fum de căţui.

  A m pipăit şi pe mâinile mele

  A m găsit urmele cuielor lui…

  C. H.: Eu am găsit şi o însemnare a părintelui Gheorghe Calciu, în care se spune că şi poemul „Mistreţul cu colţii de argint” al regretatului Şt.

  Augustin Doinaş, era murmurat de către deţinuţi, până când Doinaş, el însuşi, avea să se numere cu cei întemniţaţi. Să revenim la „şcolile înalte”…

  Gv. V.: In acest mediu, cum am subliniat, fiecare trebuia să… optimizeze atmosfera cu ceva interesant. Eu povesteam mult, eram solicitat să vorbesc despre viaţa partizanilor şi despre întâmplări din sat, din natură.

  Nicolae Steinhardt, care avea o cultură superioară, deşi nu era înţeles de toţi, ţinea adevărate prelegeri de filosofic, de teologie, de antropologie.

  Când încheiam „prelecţiunea”, toţi ascultătorii, miraţi, hotărau cine urmează. Aşa, după ce am terminat cu istoriile din munţi, confraţii din celulă au hotărât:

  — In seara asta dl Vatamaniuc este liber, are pauză, ne va vorbi dl Steinhardt…”

  Să spun ce am auzit de la domnia sa. Nicu făcuse parte dintr-o organizaţie cu filosoful Constantin Noica, în care erau reunite mai multe personalităţi de marcă. Grupul a fost descoperit de un turnător, pe care îl cunoştea. Noica fusese arestat. Nicu a mers la tatăl său – mama nu mai era în viaţă – şi i-a spus ce s-a întâmplat cu organizaţia respectivă, cum toţi membrii sunt arestaţi. I-a făcut cunoscut tatălui că ar vrea să fugă, să nu fie prins. Bătrânul a rămas surprins, l-a întrebat de ce recurge la această cale.

  Nicu s-a motivat: „Eşti singur, nu ştiu cât voi fi condamnat. Te vei pierde şi nu te voi mai vedea…”. „S ă nu fii fricos! Du-te şi fă-ţi datoria, nu voi muri, mă vei găsi”, i-a răspuns tatăl. In celulă, Nicolae deseori zicea: „M ă rog lui Dumnezeu să-l găsesc pe tata”. L-a găsit în viaţă, mi-a spus cu ocazia unei revederi, după ce ne-am eliberat. Tatăl a luptat la Mărăşeşti. Cred că au fost împreună vreo doi ani, după eliberare. Apoi ştiu că Steinhardt a mers la Rohia, unde a scris şi s-a stins la 29 martie 1989 (Vezi „Jurnalul fericirii”, din filă în filă, tot!).

  C. H.: Până a vă întreba dacă avea aderenţă la creştinism, amintesc un alt titlu semnificativ, „Jurnalul metafizic” al lui Grigore Popa, de ţinut între anii 1945-l964, obligatoriu pentru lectură.

  Gv. V.: Când l-am cunoscut eu pe Nicolae Steinhardt, era deja… practicant creştin, fusese botezat. A m fost foarte intim cu el. N u m ă lăsa să-i spun domnul Nicu, ci Nicule, iar el îmi zicea Gavriluţă. Mă simpatiza mult, deseori mă întreba despre viaţa din munţi, nu ştia multe despre acea enigmatică, ciudată lume şi mă asculta mirat, foarte cucerit. M i – a spus că a aderat la creştinism după ce a studiat îndelung mahomedanismul, mozaismul, brahmanismul, budismul şi formele diferite ale creştinismului, alegând ortodoxia. Aşa îmi spunea:

  — Gavriluţă, am simţit ceva în mine, erau nişte mişcări, până în cap şi din cap înapoi până în picioare; nici într-o religie n-am găsit ce spune Hristos. «Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi», cele rostite în Vechiul Testament, deci răzbunare, moarte, nu le-am iubit, dar când am văzut iertarea, dragostea şi tot ce propovăduieşte Hristos am spus că aici e locul meu.” Şi s-a botezat. Aceste cuvinte mi le-a spus Steinhardt.

  C. H.: Foarte interesantă mărturisire.

  Gv. V.: Da. I-a plăcut extraordinar ceea ce a propovăduit Iisus Hristos: dragostea, iertarea, mila.

  C. H.: După ce a trecut prin atâtea încercări – deşi eu răspunsul îl prevăd, dar vreau ca şi dumneavoastră să mai subliniaţi încă o dată -

  Steinhardt a scris o carte extraordinară, „Jurnalul fericirii”. U n alt om putea s-o numească altfel, dar el a pus în centru fericirea… Eu văd că şi dumneavoastră, după anii de închisoare, aţi ieşit un om luminos.

  Gv. V.: N u toţi au ieşit aşa, majoritatea au ieşit cu sechele, au ieşit plini de ură, plini de regrete. Asta depinde de psihologia, de puterea de înţelegere şi mai cu seamă de ancora de care te-ai folosit în anii de detenţie.

  Ancora nu era altcineva decât Hristos. Dacă ai fost puternic legat de această ancoră, ai ieşit cu „Jurnalul fericirii” în creier. Acum o să vă spun de ce a scris „Jurnalul fericirii” Steinhardt. Deoarece pentru el puşcăria a fost cu adevărat o fericire. A cunoscut aici ceea ce n-a cunoscut în facultăţile pe care le-a făcut, căci avea Dreptul şi Literele, doctoratul în drept constituţional şi studii în Paris şi Londra; numai în închisoare a cunoscut ce dimensiune are fericirea, câte poate îndura un om, ce poate îndura făptura lui Dumnezeu, câte se pot petrece în societatea umană. Inchisoarea a fost pentru filosoful Steinhardt o facultate extraordinară, extrem de importantă pentru nivelul pregătirii sale enciclopedice, pentru psihologia sa. A scris „Jurnalul fericirii” fericit de ceea ce a aflat, complet l ămurit asupra omului, asupra subiectului central al sociologiei universale, ca şi marele său contemporan Petre Ţuţea, de altfel. Aici, în închisoare, Steinhardt s-a lămurit asupra omului viu, asupra omului gol, dezbrăcat, în frigul celulei.

  C. H.: A „citit” omul şi Umanitatea, în ce are mai intim, mai sensibil.

  Gv. V.: Sub toate aspectele, pe toate feţele, ca într-un laborator de disecţie, de anatomie, în închisoare este realitatea pură, o realitate de peste realităţi… Acolo erau şi doi foşti inspectori de poliţie, Vasile şi Ioan Popescu, împreună cu unii foşti jandarmi, condamnaţi la articolul „activitate intensă contra clasei muncitoare”, deţinuţi de la Făgăraş, demnitari notorii, acuzaţi de înaltă trădare, legionari, partizani…

  C. H.: „In camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală.

  Neîncrederea şi bănuiala au pustiit totul, ca vipiile vântului de stepă dogoritor…”, notează Nicolae Steinhardt în Jurnalul său şi extrag aceste cuvinte ca să le potrivesc cu evocările Dvs., având în vedere aceeaşi celulă.

  Multe însemnări memorabile legate de acest… apartament am subliniat în timpul lecturii – mă opresc aici la fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, monahii, ultimul mort în temniţă, „cărat afară cu pătura” chiar de cel care avea să fie celebrul monah de la Rohia.

  Gv. V.: Tot din Jurnal, o replică dragă lui Nicu, „suntem îndeosebi sancţionaţi pentru virtuţile noastre”. Sau din Kierkegaard, „contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea”.

  C. H.: Despre care zicea că e „cea mai extraordinară cugetare rostită vreodată, în afara textelor evanghelice”; zisa exclamativă a ovreiului creştinat, a înţeleptului pentru care Creştinismul, la care a aderat nesilit de nimeni, nu are o definiţie mai completă decât „Dăruind, vei dobândi”, se 246

notivează în absolut…

  Gv. V.: Să vă mai spun şi alte întâmplări de la Gherla…

  C. H.: Vă ascultăm.

  Gv. V.: Alături de mine era profesorul Gheorghe Leon din Cluj, un – maghiar din Valea lui Mihai, Carol Fechete şi un cetăţean din Ostroveni, raionul Gura Jiului, Ion V. Tr ăsnitu. Locuiam într-o celulă antemorgă, aproape de a fi pierduţi definitiv, de a fi aruncaţi în morgă şi apoi în cine ştie ce pământ veşnic necunoscut, într-un miez de noapte, profesorul Leon, cel condamnat la douăzeci şi doi de ani, a murit. A m anunţat gardianul şi ni s-a poruncit să-l scoatem cu pătura afară. Eu şi Fechete l-am evacuat; Trăsnitu trăgea de moarte pe prici. Pe la ora 3, spre diminea ţă, şi-a dat duhul. A m anunţat gardianul şi a urmat aceeaşi regie, foarte obişnuită în închisori: „Pune ţi-l pe pătură, daţi-l afară!”.

  L-am pus cu Fechete pe pătură, l-am dat afară, ne uitam unul la altul.

  Mi-am zis: dacă eu cad, cu cine mă dă Fechete afară? Fechete râdea; râdea, vorba vine: „Ne va lua gardianul.”

  Mâna lui Dumnezeu a fost asupra noastră, ne-a scos şi din celula aceea. Atunci a început să se îmbunătăţească viaţa din închisori. Fac o necesară menţiune. L a un moment dat, în închisoare au venit ni şte ofiţeri, fapt uluitor, cu epoleţi noi, nu de tip rusesc. Aveau cravată, nu aveau cămaşă închisă la gât, cum purtau ruşii şi chinezii. Această schimbare nu era un lucru oarecare, să treci de la o uniformă de un fel la o uniformă de alt fel, era un lucru mare. N u ştiam însă atunci nimic, dar peste două-trei zile am aflat. S-a ţinut o şedinţă cu conducerea închisorilor din toată ţara.

  3 i 3 3

  A u fost scoşi toţi doctorii de prin celule, li s-au dat camere, truse cu medicamente, cu seringi. L i s-a spus: „Aveţi dreptul să scrieţi acasă, să primiţi pachete, dar dumneavoastră veţi dormi îmbrăcaţi; la orice oră din noapte sau din zi, dacă bate un deţinut la uşă că îi este rău, dumneavoastră va trebui să mergeţi şi să-l trataţi. Dacă moare un deţinut, răspundeţi!”.

  Sunt obligat de conştiinţă să amintesc aici câţiva dintre medicii de valoare, sensibili la suferinţele şi neajunsurile deţinuţilor, pe dr. Turculeţ, care m-a tratat şi pe mine, pe doctorii Cornea şi Dinuleşcu, ultimii, ofiţeri superiori pe vapoarele româneşti. Aveau, alături de alţii, vreo şapte la număr, constituiţi într-un lot, condamnări între douăzeci şi douăzeci şi cinci ani, sub acuzaţia că aveau legături cu americanii. Doctorul Turculeţ a făcut slujbă la Policlinica nr. l din strada Batistei, ne-am vizitat şi am convorbit mult după eliberare; el m-a tratat de un T B C intestinal, care netratat, sigur m-ar fi dus în pământ.

  Toate au venit la timp: şi medicamente şi doctori şi ziua eliberării.

  Curios, după ce medicii au fost însărcinaţi cu îngrijirea deţinuţilor, zbirii celulelor, gardienii care nu ne slăbeau cu urletele „Bandiţilor, ce e cu gălăgia asta?” ori „Ce cauţi la geam, banditule?” au început să ne trateze 247

„domneşte”. Mare ne-a fost surpriza când am auzit: „Domnilor, ce ziar vreţi să citiţi?”, când până mai ieri, alaltăieri, un petic nici cât o unghie, găsit aiurea, te ducea la izolare, dezbrăcat, în frigul subsolului, sub viscol, la câte trei zile de post negru! N i s-a părut această amabilitate o diversiune, o provocare. N u am spus nici un cuvânt, niciunul dintre noi. „O s ă vă aducem «Scânteia»„, rosti gardianul. Şi ni s-a adus. Trăgeam toţi de gazetă de parcă ar fi venit în celulă mană cerească. Ne-am potolit curiozitatea hotărând: „Staţi aşa, domnilor, unul câte şte şi ceilalţi ascultă!”. Gardianul ne-a zis: „După ce citiţi, bateţi la uşă, să daţi gazeta afară”. După lectură amuţiserăm toţi, nu ştiam ce să credem, de unde vine schimbarea aceasta – uniforme noi, tratament, hrană mai bună, presă. După câteva zile ne întâmpină o nouă surpriză. Sosi gardianul şi ne spuse destins: „Pregătiţi-vă pentru film!”.

  Incredibil. S-au deschis uşile şi noi, toţi deţinuţii, am fost coborâţi într-o sală unde rula un film cu titlu providenţial, „Un surâs în plin ă vară”.

  Până atunci doar câte zece minute se acordau pentru plimbare, fiind strict supravegheaţi, fără a avea dreptul de a ne vedea faţa unul altuia, fiecare celulă fiind scoasă separat. Filmul la care am fost chemaţi noi, „domnii”, era o dovadă categorică de schimbare radicală. Drept este că, nu peste multă vreme am surâs, au sosit zilele eliberării. Chiar în plină vară, în august 1964. Eliber ările au început înc ă din 1962-l963, când plecau din închisori cei cu pedepse mai mici.

  După ce am părăsit celula, ni s-au dat hainele din magazie, mucezite, vechi, ni s-au dat ac şi aţă şi fiare de călcat şi mâncare pentru toată ziua.

  Toată ziua am stat sub un şopron în curtea închisorii, aşteptând ora trenurilor pentru diferite destinaţii, spre care, cu foile de drum în mână, ne-au transportat maşinile închisorii. O, Doamne, Doamne (interlocutorul meu plânge înăbuşit! – n.n.), de neuitat este acea zi, de neuitat ca şi prima, când am respirat mucegaiul primelor ziduri surde şi reci!

  C. H.: Ce eveniment a determinat această deschidere?

  Gv. V.: Atunci, Gheorghiu-Dej, într-o conjunctură deja bine cunoscută, pe care nu o comentăm aici, a întors foaia cu Rusia, a închis robinetul petrolului, a întrerupt plocoanele înrobitoare faţă de izbăvitoarea stea roşie, a zis: „Gata, până aici!”. A fost chemat la Moscova şi nu după multă vreme a murit, probabil lichidat prin iradiere. De ţinuţii însă au apucat să beneficieze de decretul său. Dej a spus „fraţilor” din Răsărit: „Am în închisori peste şaptezeci de mii de deţinuţi” şi a dat un decret de amnistiere şi de graţiere. Atâţia erau atunci, dar până atunci au fost peste două sute de mii-trei sute de mii. Dar ceea ce spun aici e simplist, schematic, în arena politică a epocii prezenţa a două organisme influente trebuie subliniată, O N U şi N A T O, cu întreaga cohortă de interese. Şi dacă tot drept e că

istoria se repetă şi astăzi N A T O pune condiţii pentru aderare şi compromisurile, după cum se ştie, sunt sângele politicii…

  Aşadar din Gherla a ieşit ultimul lot. N u ştiu dacă a ajuns acasă maiorul Aurel Sâmbătă din Cluj, care acum îmi vine în memorie. Bietul! A fost prizonier în Rusia, în 1942; lăsase acasă o fetiţă de doi ani şi era sfâşiat, demoralizat, neîncrezător dacă fiica, după atâta detenţie îl va recunoaşte. A fost predat autorităţilor române de un colonel rus, la Socola, în Iaşi, însoţit de un tren cu uşile deschise, cu asigurarea că la întoarcerea în ţară va fi liber.

  OMUL HĂITUIT.

  C. H.: Desigur, Constantin Ţinu Mihailescu are conturul unui personaj special în p ăienjenişul ultimelor zile din biografia Dvs. de partizan. Interesant că acest om, voinic, vorbăreţ şi deprins cu o anume evlavie, om pe care l-am cunoscut bine, în ultimii ani, deşi a declanşat un conflict de familie, a decis să doneze Bisericii o bună bucată de pământ pe care s-a şi zidit un schit. Dania aceasta o fi având înţelesul unei răscumpărări?

  Gv. V.: Eu l-am acuzat grozav în proces pentru că ştiam manevrele lui şi pentru că nu era arestat ca şi ceilalţi. Ipostaza aceea însemna că era favorizat pentru ceva. Securitatea a greşit, nearestându-l. L-a descoperit vinovat pentru prinderea noastră. A fost adus ca martor al acuzării şi lăsat ca şi cum nu ar fi avut nici o pată.

  E l i-a dat cojocul lui Marciuc şi i-a spus: „Stai aici, să nu pleci nicăieri, căci o să cazi. N u eşti înarmat, nu ai nimic, stai aici că vine Gavril şi te ia.” I-a dat mâncare şi l-a oblojit lângă foc.

  Când preşedintele tribunalului a auzit aceste cuvinte, a ordonat g ărzii să-l aducă în boxă. In urma acelei hotărâri era în boxă cu noi, într-a opta zi de proces. Procesul a ţinut zece zile. L u i nu i se dădea aceeaşi mâncare de cazan, avea un alt regim, însă, fiind acolo, a văzut cum trăiesc oamenii faţă de soarta cărora era responsabil. Interesant, în urechile şi în inima lui s-au auzit răspicat rostite sentinţele: Motrescu, în contumacie, muncă silnică pe viaţă, zece ani, doisprezece ani, cutare atâta şi atâta, iar când i s-a strigat numele, s-a făcut pronunţarea „achitat”. A fost scos din boxă, i s-au dat şireturile de la bocanci şi a plecat acasă. N u ştiu dacă cineva din comuna Marginea a murit în închisoare, ştiu însă că de la Suceviţa a murit Ieremia Cazacu, arestat mai târziu, pentru Motrescu, iar mai târziu un nepot de -al lui, cărbunar, cu mână ciungă. Poate că pământul dat întru pomenire şi 249

iertare mănăstirii, schitului de călugări, poate fi înţeles ca o expiere a unei conştiinţe încărcate…

  C. H.: „In orice organizaţie, întotdeauna va fi o persoană care ştie ce se petrece. Această persoană trebuie concediată.” (Legea lui Conway). In cazul de faţă…, concedierea definitivă, se pare că şi din memorie îl scoate.

  Gv. V.: „Să ne iertăm reciproc prostiile, este prima lege a naturii”, zicea moralistul Voltaire…

  C. H.: După eliberarea din temniţe, după cei nouă ani de viaţă austeră, cum v-aţi văzut faţă către faţă cu Vasile Marciuc?

  Gv. V.: V o i răspunde sincer, ca şi la celelalte întrebări. Era anul 1964, în luna august, cu o zi înainte de Schimbarea la fa ţă, hramul mănăstirii Suceviţa. Când am ajuns la Rădăuţi, conform regulamentului, m-am prezentat la Securitate. L-am văzut întâmplător pe Zaharia Brăilean, factorul poştal din Suceviţa, un cetăţean care locuieşte în vecinătatea zonei unde părinţii mei şi-au făcut casă. Cred că Zaharia, până a ajunge eu în Suceviţa, a dus vestea întoarcerii mele între vecini, în familia mea. Eu am venit pe jos, aproape dou ăzeci de kilometri, foarte încet, aşteptând să se facă seară, să se lase întunericul. Era zi de august şi eu veneam îmbrăcat în pufoaice, în hainele în care fusesem prins, zăcute în mucegaiul magaziilor din închisoare. Eram cu capul descoperit şi mi-era ruşine să vin aşa în plină zi. A m ocolit comuna Marginea, pe toloacă, păşind încet, atent. Intre timp am văzut, pe câmpul Rădăuţilor, până a intra în Marginea, de două ori maşina Securităţii. Ştiam cum au murit alţii după anii de celulă. Pe mine nu aveau cum să mă lovească cu maşina, căci mă ţineam pe potecă, dincolo de drum, gardat de copacii groşi din marginea şoselei. A r fi putut doar să mă împuşte. A m ocolit comuna Marginea, cum am spus, şi, prin spatele fabricii de cherestea, încet, în plin ă ‘nnoptare, m-am revărsat în poteca dinspre casa prietenului Vasile Marciuc…

  C. H.: Era prima adresă la care aţi intrat, după cei nouă ani de calvar?

  Gv. V.: Prima. Eram slăbit de-atâta închisoare, obosit de drumul pe care l-am parcurs în arşiţă de august, îmi era dor de o cană cu lapte… (Interlocutorul meu lăcrimează. – n.n.). A m intrat la Vasile într-o odaie largă, cu laviţe rezemate de pereţi. Pe o laviţă sta Vasile, pe alta stăteau copiii lui, Mitruţ, cel mai mic şi Toader, cel mai mare. Nevastă-sa învârtea mămăliga; când m-a văzut, a încremenit rezemată de sobă. A m dat mâna cu toţi. Vasile m-a întrebat:

  — Ce faci, Gavrile?

  — Bine, am scăpat şi eu, cu ultimul lot de la Gherla…

  — Eşti sănătos?

  — Mulţumesc lui Dumnezeu, îi răspund.

  — Eşti supărat pe mine?

  — Nu, nu-s supărat, pentru că aşa a dirijat lucrurile Dumnezeu, ca eu 250

să cad prin dumneata. Dacă nu mă denunţai, eu astăzi aş fi fost împuşcat, mort, căci, nepredându-mă, mai rămânând în munţi, sigur aş fi fost lichidat.

  M-am rugat Domnului Dumnezeu pentru s ănătate şi libertate şi mi le-a dat.

  Iată, sunt liber şi sunt în viaţă.

  A m băut laptele întremător pe care nu l-am avut atâţia ani şi, între timp, nepotul meu, Nicolae, deschizând uşa, s-a repezit la mine, m-a îmbrăţişat şi m-a strigat sfâşiat:

  — Unchiule, te aşteptăm de zece ani şi dumneata aici eşti? Hai acasă!

  A m fost străbătut de o mare emoţie, l-am însoţit şi i-am cerut să mă lase un pic singur. M ă apăsa presentimentul că mama mea nu mai este.

  Ştiam din închisoare că era bolnavă. Mi-a dat vestea discret, aşa cum se putea, Ion Husarciuc, unul dintre braconierii cei mai vesti ţi din Suceviţa, care mă urmărea; prezent fiind în curtea închisorii, Ion, acest duşman, mi-a adus o preţioasă veste, zărindu-mă după gratii, pentru care l-am socotit prieten.

  A m trecut drumul, am dat cu piciorul în trifoiul crescut pe ruine.

  Casa nu mai era, şura nu mai era. Şi mama, dusă şi ea, biata, în lutul din cimitirul satului… (Interlocutorul meu plânge ca un copil. – n.n.) A m căutat cu piciorul prin trifoi temeliile şi nu le-am găsit. Doamne, am zis atunci, cum a trecut peste Cartagina plugul, aşa timpul necruţător a trecut peste vatra noastră. Tare am dorit să zic o rugăciune pe o fărâmă de temelie; mult aş fi vrut să rămână casa, pe care aş fi păstrat-o ca pe un muzeu… M-am dus mai departe, într-un loc pe care cândva am sădit un păr de vară, ca semn meritoriu la un sfârşit de an şcolar, după cum era în vremea aceea un obicei frumos. Caut în noapte şi nu găsesc pomul meu şi-mi zic iarăşi: Dumnezeu e pretutindeni, pot să mă rog oriunde. Şi am îngenuncheat pătruns de fior, mistuit de amintiri: „Doamne, câţi zeci de ani au trecut ca să se petreacă atâtea lucruri?!”. Având în inimă imaginea lui Iov care după numeroase încercări a spus „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!”, am încercat s ă mă autodepăşesc, să nu fiu ca acei disperaţi care caută frânghia în zi de necaz, repetând în minte că ţiva psalmi salvatori. Ştiam din numeroasele lecturi ale Bibliei că Dumnezeu este singurul izbăvitor şi aveam experienţe destule ca să nu mă las biruit de deznădejde. Dacă citeşti şi reciteşti Scriptura, cu toată sinceritatea, Dumnezeu îţi descoperă căi minunate şi taine nebănuite, în fine, am intrat în casă.

  — Mă, Nicolae, unde e casa?

  — N u este, s-a dus casa.

  — Dar mama?

  — Mama a murit.

  — Dar Nataliţa ce face?

  — S-a căsătorit, unchiule.

  — Dar părul meu din grădină unde-i?

  — A fost trăsnit, s-a despicat, iar unchiul Grigore l-a tăiat, căci se uscase. O, Doamne, câte săgeţi şi toate deodată! Săgeţi încinse, fierbinţi, înroşite! A m zis fără a mă descumpăni: „Inimă, pune-ţi nădejdea în Domnul şi mergi mai departe pe drumul vieţii!”

  C. H.: Foarte condensate stări, incredibile pentru un om, pentru rezistenţa sa! Numaidecât Duhul lui Dumnezeu vă energiza, vă asigura verticalitatea, vă păstra lucid ca, iată, acum, să putem da cititorilor tulburătoarele pagini pe care am norocul să le aşez într-o carte. Ştiu că în pronunţarea sentinţei averea era hărăzită pierderii prin confiscare, ştiu că absenţa mamei care atât de mult a dorit să vă vadă viu şi liber, murind cu acest ultim dor neîmplinit, era una dintre cele mai nimicitoare s ăgeţi, ca să folosesc o expresie rostită de Dvs., dar peste acestea pierderea Nataliţei era cutremurătoare… Pe moment nu aţi zis că aceasta este ultima trădare?

  Gv. V.: Trădare? Foarte bine, trădare să fie, dar ce, eu o singură dată am fost trădat? De trei ori am fost trădat până a fi prins. E la mijloc, cum am mai subliniat, un fals grosolan, o porcărie… Dar eu nu mă fac un acuzator absurd, mai bine cred că Dumnezeu m-a păstrat, după toate încercările, pentru un plan al Său, pentru a veni întru salvarea unui alt suflet. V o m puncta şi acest moment, după ce vom trece de capitolul „închisorilor” de dup ă închisori, adică atunci când voi evoca hăituirea mea

  — În libertate!

  — Pe şantierele patriei socialiste…

  Ca să nu ieşim atât de curând din atmosferă, din povestirea de mai sus, ţin să spun că mama mea, Elisabeta, mă iubea deosebit de mult, fiind ultimul ei copil, care i-a procurat destule bucurii, dar şi cele mai negre zile de suferinţă după ce am fost aruncat după ziduri. A fost ancora mea. Ştiam că suferă, că posteşte, că se roagă pentru mine. Aveam presentimentul că nu voi găsi-o în viaţă şi aşa a fost. Cealaltă ancoră, visul, idealul tinereţii mele, Nataliţa, m-a ţinut treaz în speranţă. Tot timpul, datorită acestei fiinţe, am crezut că voi fi cândva liber, îmi ziceam necontenit adagiul latin „Pluteşte şi nu te îneca”. Speram în schimbarea lumii. N u puteam concepe că într-o lume civilizată apusul creştinesc să lase la infinit în inima Europei Antihristul păgân, comunismul ateu şi sălbatic. Speram să vin acasă şi să-mi fac un rost cu Nataliţa, să ne căsătorim, să trăim fericiţi. In toţi acei 3 7 7 3 3 nouă ani de închisoare, asta am gândit. E uşor de închipuit, ori e imposibil de închipuit ce lovitură cumplită am primit când am aflat că ea nu-i liberă, că e cu un alt bărbat, căsătorită…

  C. H.: Spuneaţi că Vasile Marciuc, până la urmă, a fost o unealtă bună, prin care Providenţa v-a făcut norocos, căci se instituise, după revoluţia din Ungaria din ‘56, în România şi mai multă teroare, o stare de psihoză, condamnările făcându-se urgent…

  Gv. V.: Da, o victimă, după prinderea mea, a fost Vasile Motrescu, 252

împuşcat la Botoşani. Se făceau arestări pentru orice suspiciune. Din celule erau ridicaţi oamenii şi împuşcaţi fără prea multă vorbă. Aşa au pierit oameni din lotul Uţă, colonelul Romăşneanu, duşi la Timişoara şi împuşcaţi; aşa s-a stins Ion Cioca, luat din celula 4, sec ţia I Jilava. Vasile mi-a surâs, mi-a mulţumit pentru înţelegere. Ştia prea bine ce rol a avut.

  C. H.: U n amănunt. Fiind plin de dorinţa de a-şi vedea nevasta sănătoasă, de a-şi vedea copiii, făcând imprudenţa, la momentul respectiv, a reuşit ce şi-a propus sau a fost prins fără să-şi vadă dorinţa împlinită?

  Gv. V.: E l a intrat noaptea în şură şi dimineaţa, în zori, a fost prins.

  Vă întreb: Şi-a văzut soţia şi copiii? N u i-a văzut!

  C. H.: Câtă închisoare a făcut el?

  Gv. V.: E l a fost prins în ‘55, cu o zi înaintea mea şi s-a eliberat în ‘62. A fost condamnat însă opt ani. Şi aici e un indiciu. Securiştii, judecătorii au fost mai toleranţi cu el pentru faptul că i-a ajutat, căci altfel el trebuia să ia cel puţin cincisprezece ani. Cum gazda fraţilor Chiraş evadează de la Securitate, se înarmează, intră în grup cu mine, acţionează în timp şi scapă numai cu opt ani? Gazdele mele, care au fost arestate, au luat câte opt ani. Numai doi inşi au luat câte zece ani…

  C. H.: După ce aţi vizionat filmul „Un surâs în plină vară” şi cârmuirea românească şi-a schimbat metodologia concentraţionară, devenind ceva mai puţin obedientă faţă de Fiara roşie din Răsărit, aţi avut bucuria unei noi Schimbări la Faţă… Cum vă amintiţi acele zile care, 3 3” categoric, înseamnă un nou capitol de existen ţă?

  Gv. V.: Dintru început spun că numai teoretic eram liber dup ă ce am ieşit din mizeria închisorilor; ostilitatea, anchetele, urm ărirea, supravegherea au continuat încă vreo… 40 de ani… Şi nici acum nu ştiu bine dacă nu-s ochi pe urmele mele…

  Dar să ne întoarcem la ce ne-am propus. A m ajuns acasă la fratele Nicolae şi, după ce m-am îmbrăcat în cămăşi înflorate şi în cizme, împreună am plecat la hramul mănăstirii. Se uita toată lumea după noi. Se vorbea frecvent în sat că nu voi mai vedea soarele, că sunt demult putred, dispărut. Eram slab, sărac, fără nimic; aveam bocancii cu care m-am eliberat. Se ţinea lumea de la mănăstire după mine ca după urs, pentru că s-a dus imediat vestea că acela ce-a fost cu partizanii pe munţi e liber. A venit căpitanul Popescu, care era prezent totdeauna la astfel de manifestări, adunări. N u putea lipsi Securitatea, să observe ce se petrece. A văzut că lumea se ţine după mine şi că unii încearcă să-mi vorbească. Eu mergeam cu cumnatul meu Avram şi cu cineva din Marginea care îl însoţea pe Vasile Mihailescu, care a fost închis pentru mine. A m stat de vorbă, ne-am dus încolo, încoace, am asistat la slujbă.

  Căpitanul avea o vărguţă în mână, cu care îşi tot bătea piciorul, aşa, în dreapta. A trecut pe lângă mine: „Iţi spun că-i bine să mergi acasă”, mi-a 253

zis. I-am răspuns: „Mă duc la cimitir, să mă rog la mormântul mamei şi plec numaidecât acasă.” Pentru că eu nu ştiam unde este înmormântată mama, m-am dus la cimitir cu cumnatul Avram şi cu sora Glicheria. A m găsit mormântul mamei, am îngenuncheat, am zis „Tatăl nostru” şi, cu ei, am plecat la casa lor. După masă am venit la Nicolae. A m stat, am mâncat împreună, mi-a povestit foarte multe lucruri din comună, ce s-a mai întâmplat, cum s-au eliberat fraţii mei, cumnatele. A m pus problema: „Ce fac, unde mă angajez, că doar nu am nici cu ce mă îmbrăca?”. Aveam de la Nicolae o pereche de pantaloni şi o haină. M-am angajat la mănăstire, pe şantierul de renovare a mănăstirii. Acolo l-am găsit pe profesorul arheolog Nicolae Puşcaşu, care a făcut şi el doi ani de închisoare. Era originar de pe Valea Trotuşului, de undeva, dintr-o comună. M-a luat imediat sub conducerea lui şi m-a distribuit la săpături arheologice; mă lua deseori la măsurători. Trebuia consemnat la ce adâncime, la ce nivel s-au găsit urme de foc, de monedă etc. Eu ţineam metrajul, el nota. Îmi spunea să măsor lungimea, adâncimea şi după aceea mă lua în cameră şi-l ajutam la lucrul de birou. Apoi s-a îmbolnăvit, a făcut o pneumonie. M i – a procurat o seringă, streptomicină, penicilină şi i-am făcut injecţii. S-a îmbolnăvit şi Petroniu Bulbucan, un monah tipograf alungat din mănăstirile Neamţului prin Decretul 410. Acesta era şef de şantier, stătea într-o chilie foarte rece.

  Avea reumatism extraordinar la mâini. A procurat şi el nişte medicamente contra reumatismului şi i-am făcut şi lui injecţii. Maica stareţă m-a remarcat acolo, ştia de mine de când am fost în pod la mănăstire. Mă simpatiza. A venit odată jos şi mi-a spus:

  — Dle Vatamaniuc, vino până aici.

  A m privit-o respectuos. Era o femeie foarte plăcută, înaltă, prezentabilă, din partea Botoşanilor, maica Xantipia.

  — Dle Vatamaniuc, am dat dispoziţie astfel: dumneavoastră, la ora 12.00, veţi lua masa la bucătărie. In fiecare zi să veniţi la bucătărie.

  — Săru’ mâna, maică stareţă, vă mulţumesc. Aşa că eu nu-mi mai luam mâncare de acasă, mâncăm acasă dimineaţa, la 12.00 mâncăm la mănăstire, iar seara din nou acasă, la Nicolae.

  C. H.: N u vi s-a părut suspectă propunerea, provocatoare?

  Gv. V.: Nu, nimic, pentru că maicile mâncau şi ele acolo. In una din zile, era duminica, am mers să culeg zmeură. Culegeam zmeură şi nepoata mea, Viorica Roteliuc, soţia lui Mircea, îmi vindea fructele undeva, la un centru de colectare. Eu îi predam coşul cu zmeură, iar ea venea şi îmi dădea banii. A m făcut destul de frumoşi bani, din care, pe lângă salariul pe care îl luam de la mănăstire, imediat mi-am cumpărat un costum de haine. Prima dată însă mi-am cumpărat o pălărie, căci nu aveam. Mi-am cumpărat o farfurie, o lingură, o furculiţă, un cuţit, încet, încet am intrat într-o viaţă plină de speranţe.

  C. H.: In normalitate…

  Gv. V.: Foarte şubredă normalitatea asta, dar în inima mea era destul de solidă. Mă prefăceam că e bine, ca să mă autosugestionez că e foarte bine. Era foarte bine, de fapt, faţă de ce am avut în celulă. O întâmplare: într-o lună zi, au venit doi tineri, doi vl ăjgani de doi metri, care plesneau la obraji şi la mâini de grăsime.

  — Domnul Vatamaniuc!

  Eu eram într-un şanţ adânc de vreo doi metri; ridic capul.

  — Ce faci acolo? Mă întreabă.

  — Sap.

  — Eşti obişnuit să sapi, că ai săpat multe bordeie prin munţii ăştia.

  Gata. A m ştiut cine sunt, dacă mi-au amintit trecutul… N u spun nimic, aştept.

  — Vrem să vorbim ceva. Poţi ieşi afară?

  M-am dus pe şanţ, la capăt aveam o scară. A m ieşit şi am mers cu ei.

  A u dat mâna cu mine, politicos.

  — Domnule Vatamaniuc, noi suntem de la filiala de vânătoare…

  Zicând astfel, unul băgă mâna în buzunar să scoată legitimaţia. Eu le-am spus:

  — Vă rog, nu mă interesează cine sunteţi. Spuneţi-mi ce doriţi şi eu sunt la dispoziţia dumneavoastră.

  Ei, văzând că sunt aşa de amabil, îmi zic:

  — N u suntem de la filiala de vânătoare, avem autorizaţie să vânăm un căprior şi nu cunoaştem coclaurile astea. A m auzit de dumneata, că ştii bine locurile. Te-am ruga, că tot nu e zi de sărbătoare, căci îţi vom plăti o zi de lucru, să vii cu noi să vânăm un căprior…

  În faţa lui Dumnezeu declar, am auzit atunci o voce în urechea asta dreaptă, am auzit zicând: „Căpriorul se numeşte Gavril”. Şoapta asta am avut-o în ureche. A m ridicat capul şi am spus:

  — Domnilor, îmi pare rău, eu nu pot să merg, eu de când am ieşit din închisoare nu calc o furnică, darămite să împuşc un căprior.

  — Păi nu-l împuşti dumneata, că n-ai cu ce, îl împuşcăm noi, numai dumneata să ni-l arăţi, plătim bine…

  — Dvs nu l-aţi împuşca dacă eu nu vi l-aş arăta, aşa că nu pot să vi-l arăt. H m, zic, la Voievodeasa este maistru de vânătoare Gheorghe Bujanovschi, Mutu, la care vin toţi ştabii şi el îi duce pe munţi; el e mare vânător, de ce nu au apelat la el şi au apelat la mine? Intr-adevăr, eu eram… căpriorul. Aşa s-a întâmplat cu mulţi dintre cei care s-au eliberat. Cu Mireuţă, cu Macoveiciuc, cu Cenuşă, cu Vasile Marciuc. Pe toţi i-a eliminat. Toţi au fost omorâţi. Unul împuşcat, unul strangulat, unul cu injecţie, unul izbit cu maşina. Eu urma să fiu împuşcat în pădure, nimeni nu ştia unde, că mă îngropau şi adio, nimeni nu mai ştia de mine nimic. Dar 255

  Dumnezeu nu i-a lăsat şi, iată, după zeci de ani sunt aici şi vă declar lucrurile acestea.

  „Şi eu aşteptam. Aplecat peste pr ăpastie, ascultam încordat. Deodat ă am auzit paşi înăbuşiţi, departe, foarte departe. Cineva se apropia, muntele se scutura; nările au început să-mi freamăte, în văzduh se simţea duhoarea ţapului din fruntea turmei. «Vine, vine!», şopteam, strângându-mi centura.

  Mă pregăteam de luptă.” (Kazantzakis) „Muntele fermecat şi nemuritor al copilăriei îşi ridică nimbul strălucitor şi pur tot mai departe. Acolo am fost asemenea zeilor, nemuritori, având şi defectele lor, indiferenţa faţă de greşeli şi indiferenţa faţă de timp.” (Octavian Paler) „In închisorile prin care am trecut am cunoscut mul ţi oameni, de la portar până la ministru, de la neştiutori de carte până la profesori universitari şi savanţi, de la demon până la înger.” (D. Bordeianu) „Afară era viscol şi ger, iar în celula mea totul părea un sloi de gheaţă, de parcă şi sângele în vine îmi înţepenise. Parcă niciodată nu mă săturasem şi aş fi mâncat moloz şi mortăciuni, numai să nu mă mănânce foamea pe mine, foame care-mi rodea stomacul ca un guzgan.” (D. Bordeianu) „Eram atât de slăbiţi fizic şi moral că, dacă ne-ar fi văzut un om normal din afara închisorii, ne-ar fi asemuit cu nişte strigoi sau cu nişte cadavre umblătoare.

  (D. Bordeianu) „Cădea, în zilele acelea, peste celule, peste acoperişuri, peste curţi o ploaie insistentă care înmuia orice lucru şi învineţea chiar şi aerul din faţa gratiilor de la ferestre. Era neplăcut să atingi cu mâinile amorţite păturile aspre; dimineaţa toate obiectele ne aşteptau umede şi posomorâte; doar la ora când ne aduceau raţia, gamela fierbinte, ţinută cu genunchii, era o prezenţă caldă.” (Cesare Pavese) „Morţii se ridică şi umblă la soare, îngropaţii ăştia de vii pot rosti în sfârşit câteva cuvinte. E o butelie de oxigen care insuflă viaţă fiecăruia dintre noi.” (H. Charriere)

„. sentimentul acela teribil al iremediabilului. Sentimentul c ă pierdusem ceva, esenţial, de neînlocuit şi că mă aflam acum fără rost în viaţă.

  (Mircea Eliade) „Nu-ţi mai muşca pumnii şi nu mai suspina. N u mai alerga la uşă când trece cineva, întinde-te în pat şi învaţă să stai singur. U n copil care se duce la dentist, ştie despre asta mai multe decât dumneata.” (Cesare Pavese) „Omul cu multe griji, nu se poate face blând şi liniştit. Căci pricinile cele de nevoie ale lucrurilor întru care se tic ăloşeşte, îl silesc pe el a se mi şca întru dânsele şi a se îndeletnici cu ele fără de voie şi, chiar nevrând el, îi răpesc liniştea şi tăcerea l u i.” (Isac Sirul) „Las’, că-i mai fericit! A scăpat şi ăsta. N-are mamă, n-are tată, nu căţel, nu purcel, o să-i fie mai bine. Îmi spunea când a venit că s-a matosit aseară cu un cumnat, încai ştie de ce-a trăit. Pe urmă strigă la ăilalţi: Haideţi-napoi, c-avem treabă! Peste trupul înţepenit al mortului ningea.

  Pe poarta larg deschisă intrau nişte boi falnici, goniţi de bicele bouarilor. Mugeau de se cutremurau zidurile.” (Eugen Barbu) „Iar ultimul nostru personaj este moartea.” (J. C. Carriere) „Tu mă îngrozeşti cu munci? Oare nouă, creştinilor, ne este fric ă a pătimi pentru Dumnezeul nostru prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega de temniţa cea trupească şi vom dobândi cereasca libertate. Sau prin foc? Dar noi, mai mare văpaie poftind, am stins văpaia în trupurile noastre, iar de acest foc nu ne vom teme. Sau de surghiun? Dar Dumnezeul nostru este pretutindeni şi oriunde suntem noi cu Dumnezeu, acolo este locul nostru”.

  (Sfântul mucenic Tiburtie)

  C. H.: După aceste… plombe în dialog, nefiind altceva decât un colaj sintetizând un remember, continuaţi-vă istorisirea.

  Gv. V.: Mai târziu m-a chemat şeful de post, Nemţeanu. Veneam de la fratele meu Grigore într-o duminică, când încă era soarele sus, eram ca o fată mare, devreme acasă la nepotul meu Nicolae, să nu mă aibă nimeni la îndemână. Mă cheamă şeful din faţa postului:

  — Ce faci, domnule Vatamaniuc?

  — V i n de la fratele meu şi merg la nepotul.

  — Vreau să stau un pic de vorbă cu dumneata, eşti bun?

  — Da, vă rog. Merg spre el, îmi dă mâna:

  — Dle Vatamaniuc, vreau să vă spun ceva. Ştiu că eşti om de încredere, că ai suferit mult, te-aş sfătui să părăseşti comuna.”

  M-a surprins. Aşa un efect de revoltă au avut aceste cuvinte ale lui asupră-mi, încât am întins mâna şi i-am spus repezit:

  — Vă mulţumesc.

  A m dat mâna şi am plecat. Ştiam că şi eu fiind jandarm pe la diferite posturi, atunci când aveam un astfel de om pe raza postului eram obligat s ă fac un fel de dare de seamă, o notă zilnică despre el: cu cine vorbeşte, ora, cu cine se întâlneşte, ce face, cu ce se ocupă etc. A m zis: asta face şi el despre mine, categoric şi acum, el, ca să scape de această obligaţie, că e greu să dai zilnic o notă, mai ales că el nu mă ştia şi nu mă putea urmări şi să scrie nişte minciuni nu avea cum, găsi această cale, să plec din comună.

  Făcea un raport că Vatamaniuc e plecat şi scăpa. Peste vreo două zile, în timp ce veneam la nepot acasă, pe o uliţă care merge la deal, în gura uliţei, l-am văzut pe Ilie Cazacu a lui Onofrei, fratele lui Gheorghe Cazacu. Eram prieteni, el fiind cu vreo doi ani mai mic ca mine, prieteni de la şcoală. Mă opreşte şi-mi zice:

  — D l Gavriluţă (aşa îmi spunea el), eşti bun să vii până aici? Vreau să-ţi spun ceva.”

  A m trecut drumul şi am mers la el. Dau mâna şi zic:

  — Ce faci, Iliuţă?

  — Bine.

  — Ce vrei să-mi spui?

  — D l Gavriluţă, am fost undeva şi ce am auzit eu nu-mi place… Astea au fost cuvintele lui. Şi i-am replicat revoltat:

  — Bine, măi Iliuţă, ce să fac eu dacă nu-ţi place? N u te mai duce acolo.

  — Nu, dle Gavriluţă, nu mi-a plăcut ce-am auzit despre dumneata. Eu am stat un pic. Zic:

  — Şi?

  — E i, şi! Eu zic că ar fi bine să părăseşti comuna.

  — Mulţumesc Iliuţă.

  I-am întins mâna, iar în casă, în acel moment, m-am lămurit şi am zis: e clar, mi se coace şi mie sfârşitul. Şeful de post a vrut să-mi protejeze zilele. N u se poate ca Iliuţă, întâmplător, să-mi spună acelaşi lucru, că el era de la partid, era mare, lua parte la şedinţe secrete. Mi-am făcut lichidarea şi, într-o zi, pe neştiute, seara, am plecat cu ultima cursă din sat.

  A m stat la Rădăuţi, am luat trenul şi am plecat la Bucureşti, apoi de la Bucureşti, la Timişoara şi m-am oprit pe malul Dunării, acolo unde se făcea 258

barajul de la Porţile de Fier. M-am oprit acolo, am stat un an. A m fost descoperit, eram în pericol. A m fugit şi m-am angajat pe un şantier lângă Craiova, la Işalniţa. Dar să mai scrieţi o frază: Nataliţa era deja cu Gheorghe. Oamenii de la mănăstire, mulţi dintre muncitori, erau din comuna Măriţeia. Erau aproape cu toţii ucraineni.

  Grozav ţineau la mine aceşti ucraineni, toţi. M-au luat deoparte şi mi-au spus:

  — Dle Vatamaniuc, cumpără material, cărămidă, ciment, adă câteva căruţe de nisip, noi venim într-o duminică, nu mergem acasă şi îţi zidim o casă. După aceea ţi-o tencuim noi, într-o lună casa trebuie să fie gata.

  Aşa mi-au spus. Şeful lor era Vasile Bilec. Eu, cum am spus, c ăutam să muncesc, să-mi fac câţiva bani să-mi cumpăr un costum de haine.

  Umblam cu o haină albă, pe care mi-a dat-o cineva din familie, cu un veston decolorat, umblam cu pantaloni militari, nu aveam p ălărie.

  Duminica mergeam la zmeură, luam câte şaizei-optzeci de lei pe o coşarcă de zmeură…

  C. H.: Şi, sub presiunea situa ţiei, pus în garda de că ţiva binevoitori, a trebuit să părăsiţi locurile natale, atât de dorite în celulele morţii…

  Gv. V.: Da, mi-am adunat lucruşoarele şi cu valiza în mână am intrat în drumul altor încercări, în pribegie, în condiţia de om hăituit.

  C. H.: La câtă vreme după eliberare?

  După opt luni, ştiu bine, căci m-am uitat în carnetul de muncă, era în primăvara anului 1965…

  C. H.: Aş dori să mai vorbiţi câte ceva din perioada şantierului mănăstiresc, unde şi tatăl meu, fierarul-betonist, v-a fost coleg şi, de asemenea, Vasile Vatamaniuc, fratele suceviţeanului Dumitru Vatamaniuc, eminescologul, academicianul…

  Gv. V.: Aşa cum în ‘49 am plecat hot ărât într-o noapte în pădure, la Vulturul, tot aşa, după ce moartea mă pândea inevitabil, la Suceviţa, am plecat în ‘65. Despre şantier nu am ce spune în chip deosebit, pentru c ă nu am stat mult acolo. Totuşi, pentru că m-aţi întrebat cum eram perceput de colectivitate, trebuie să vă spun că impactul a fost impresionant. Toţi mă priveau miraţi, mă respectau extraordinar, îmi făceau invitaţii la masa lor, aşa cum e pe şantier, îmi aduceau fructe de-acasă. Nu, nu eram deloc lepros, stingher, indezirabil. Dar profesorul Nicolae Puşcaşu, acest om de aur, pe care îl pomenesc în rugăciune, căci am aflat că a murit nu de multă vreme, nu poate fi cu nimeni comparat.

  Să vedeţi o întâmplare – unii încă îşi închipuiau că „banditul terorist” e activ în lucruri nelegiuite; cineva, un tânăr se strecura abil printr-o fereastră în magazinul forestier din sat, gestionat de Vasile şi Vianora Zaremba. S-au făcut pânde căci se furau mereu banii. Magazinul era bine încuiat, dar din când în când banii erau drămuiţi de tâlhar. Cum? Ca prin 259

farmec! Într-un miez de noapte, în linişte mare, infractorul, în ăltuţ, subţire ca… Vatamaniuc, sosi. A împins geamul pe care îl deschidea de cu seară, amestecat între muncitorii îmbulziţi după alimente şi s-a strecurat înăuntru printre gratii. Miliţienii, împreună cu gestionarul, au stat în magazia de afară, în pândă. A u ieşit, au deschis magazinul, iar înăuntru nu era nimeni.

  A u strigat: „Vatamaniuc, ieşi afară!”. Linişte. A u aprins lanternele şi, într-un compartiment al magazinului, după nişte butoaie, l-au reperat pe… intelectual, director de cămin cultural şi… cu dosar pentru Şcoala de ofiţeri în miliţie. L u i Zaremba, gestionarului, i-a părut rău de această descoperire, căci era o rudă de-a sa, dar legea şi oamenii ei nu au putut muşamaliza fapta. În fine, pe şantier se discuta cazul, dar eu nu ştiam despre ce era vorba. Atunci Dumitru Roteliuc, poreclit Mitruşor, mi-a spus că în beznă mi-a fost pronunţat numele: „Vatamaniuc, ieşi afară!”. A m fost extrem de iritat şi am spus în auzul tuturor cine a fost infractorul şi că numai nişte proşti mă pot învinui pe mine, căci asemenea fapte eu nu le puteam săvârşi, le pot face numai cei cu carnet de partid. Ucrainenii au râs grozav, vorbele mele au mers din gură în gură, şeful de şantier a vrut să-mi facă lichidarea, cei de la Miliţie au fost intrigaţi, mi-am atras destulă ură…

  C. H.: A m remarcat starea din jurul Dvs., pe şantier, în colectivitate, spuneţi-ne acum ce capital de simpatie aveaţi în sat, căci e bine ştiut, alături de Dvs. au fost numeroşi cetăţeni arestaţi şi aruncaţi în celule, unii sprijinitori ai grupului de partizani, prieteni devota ţi, simpatizanţi, dintre ei mulţi tineri, cu neveste, cu copii care nu au crescut uşor fără părinţi…

  Gv. V.: E greu de răspuns, dar trebuie şi aici pronunţat un răspuns sincer. Sunt absolut convins că suferinţă şi necazuri mari au fost în casele acelora care, bine intenţionaţi, generoşi, solidari cu revolta noastră anticomunistă, odată depistaţi, au fost siliţi să guste din amărăciunea închisorilor. Desigur, aş putea spune că nimeni nu le-a pus puşca în piept ca să ne ajute, dar nu aşa trebuie interpretat. A u fost oameni care au avut acelaşi crez ca oamenii rezistenţei, au trăit umiliţi, au dorit o răzbunare, o schimbare, au sperat, ca şi noi cei care am ales muntele cu toate dramele lui, într-o înviere… Unii au fost arestaţi înaintea mea şi s-au descoperit în lanţ, pe alţii i-au indicat trădătorii care îi ştiau ca gazde, ca protectori; şi, desigur, nu pot să ascund, eu însumi am declarat anumite nume şi date pe care, chiar dacă aş fi vrut să le ascund, nu mai avea nici un rost, căci erau deja cunoscute.

  În sat am fost bine primit şi nu am dus lipsă de admiraţie; eram înconjurat de mulţi oameni curioşi, unii compătimitori. Chiar şi Bujanovschi, fostul brigadier silvic, de numele căruia se leagă evenimentul de la Bâtca Corbului, cu conştiinţa încărcată de acea nefastă istorie, mi se apropia, îmi arăta solicitudine, amabilitate.

  C. H.: Amabilităţile le-am consemnat. Dar adversităţile?

  Gv. V.: A r fi o naivitate să cred că în jurul meu s-a instalat un nor de admiraţie şi numai atât. Desigur, acel nor era străbătut şi de… fulgere mânioase, poate chiar răzbunătoare. Spre exemplu, Toader Chiraş, despre care am vorbit, cel care a crezut până la moarte că eu am provocat incendiul de la nunta fiului său Valeriu, nu m-a agreat niciodată. La fel Anton Stadler, care şi el nu mai este printre cei vii. Şi Traian Brăilean, un om hotărât şi demn, care a suferit pentru mine, şi, sigur, nu ne putem opri aici, căci mentalităţile şi convingerile diferă de la ins la ins. însă sunt şi oameni care, dincolo de toate suferinţele şi după anii grei de puşcărie îmi arată aceeaşi bunăvoinţă ca şi acum cincizeci de ani. Aşa este Toader Mihailescu, aşa era şi Viorica, soţia sa, Dumnezeu să o ierte. V i n la Toader, vorbim, zâmbim, stăm la masă, bem un rachiu, povestim din timpurile duse…

  Cert este că suferinţa a fost copleşitoare şi pentru cei care am stat cu armele în mână, hăituiţi prin păduri şi pentru cei care rupeau de la gura lor ca din puţinul pe care îl aveau să ne dea şi nouă. Dictatura sălbatică poartă vina pentru toate, nu bieţii oameni.

  C. H.: Toader Mihailescu, pe care şi eu îl vizitez şi mă uimesc că este teafăr şi surâzător, îmi comunică o logică simplă în privinţa aceasta: „Dacă nu le dădeam de mâncare, trebuia să se predea, nu aveau încotro”.

  Gv. V.: E corect ce spune. Dar faptul că am fost alimentaţi ce relevă?

  Tocmai solidaritatea dintre cei din sat cu cei din mun ţi, o năzuinţă comună, 5 7 5 7 o iubire reciprocă…

  C. H.: Unii spun că acei care au ales muntele, nu au făcut din viaţa lor un ideal, ci o aventură…

  Gv. V.: O aventură a cărei finalitate este temniţa, închisoarea 5 7 previzibilă din prima zi de viaţă în pustietăţi? Astăzi, da, pare o aventură, un risc pe care numai nebunii îl pot alege. Dar nu-i aşa, a fost un fenomen nu local, aberant, ieşit dintr-o experienţă bizară, ci un fenomen naţional, cu întindere, care a cuprins diferite zone din ţară. A fost o opoziţie curajoasă faţă de un regim diabolic, instalat cu forţa, cu mijloace inumane, crunte, sălbatice.

  C. H.: Lista cu gazdele era deja făcută când eraţi închis…

  Gv. V.: Da. Cei mai mulţi au fost arestaţi cu două luni înaintea mea, 5 5 7 pe unii i-am văzut la proces, pe unii a trebuit să-i recunosc, în multe împrejurări însă procesul sprijinitorilor mei s-a derulat în absenţa mea.

  C. H.: Ştiu că şi personajul feminin care v-a marcat pentru totdeauna, femeia căreia i-am dedicat un emoţionant capitol, în legătură cu trecutul, are reacţii cu totul diferite în comparaţie cu prietenii Dvs. statornici. N u acceptă dialogul sub nici o formă, interviurile, imaginile televizate etc., motivându-se scurt şi totodată cu subtilitate, că acel timp este „urât şi nu mai vreau să mi-l amintesc”.

  Gv. V: Mda… într-o definire scurtă, acel trecut nu a fost decât urât, căci teroarea comunistă nu putea fi frumoasă… „Confesiunea seamănă cu o autoflagelare.” (Dostoievski) „Te uitai la mine şi, cum te uitai, am simţit că lumea era doar un nor încărcat cu fulgere şi cu vânt, sufletul omului e şi el un nor încărcat cu fulgere şi cu vânt, că Dumnezeu suflă peste ele ca să dispară şi am înţeles că nu există scăpare.” (Kazantzakis) „E greu să fii singur.” (Marin Sorescu)„…dragul meu, amândoi suntem logodiţi cu moartea, ce rost are să ne mai logodim.” (dintr-o scrisoare a eroinei Ecaterina Teodoroiu)„…lecţia unei morţi imobile, a unei morţi în adâncime, a unei morţi care 77 5 5 7 rămâne cu noi, lângă noi, în noi.” (G. Bachelard) „Muzica mângâietoare… s-a stins treptat în murmure tot mai slabe, până când râul s-a întors pe de-a-ntregul la solemnitatea tăcerii lui dintâi.” (Edgar Allan Poe) „Ne despărţeam… O! Cine mai întreabă de cei ce nu-s! De cei ce-au fost pre vremuri!” (Ion Caraion) „începuseră crizele de melancolie cu care eram să mă lupt mulţi ani după aceea. Mi-a trebuit o mare încordare a voinţei ca să pot rezista celor dintâi accese de tristeţe.

  Se dezlănţuiau pe neaşteptate, către apusul soarelui şi la început nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine.” (Mircea Eliade) „Prin suflet, mi-a trecut presimţirea că-nvinuirile-acelea, atât de drepte, aveau s-ajungă la Dumnezeu printr-un mesager dornic a i se-nfăţişa mai devreme decât autorul lor.” (Ileana Vulpescu)

  C. H.: Acum, după ce Bucovina rămânea în urmă, cu toate amintirile plutind peste munţii care nu v-au trădat niciodată, intraţi, trecând prin Porţile de Fier, într-o altă lume, într-o altă experienţă.

  Gv. V.: N u aveam de ales, ştiam că crucea nu mi-a căzut de pe umeri odată cu părăsirea închisorilor. Mi-am păstrat deviza: „Munceşte ca să trăieşti.” A m studiat terenul, eram pe un şantier care nu îmi procura siguranţă – între dormitor şi locul de muncă erau vreo doi kilometri pe care, mai ales după ce ieşeam din schimbul de noapte, parcurgându-i pe jos, pe Gura Văii, mă expuneam riscurilor mari. Puteam dispărea oricând în Dunăre şi poate cineva, dacă mai avea ce, mă pescuia în Marea Neagră.

  După un an am plecat lângă Craiova, în comuna Işalniţa. A i c i se făceau plăci mari de beton, prefabricate pentru blocuri, grinzi pentru poduri, diverse piese. Era o muncă grea, dar nu m-am temut niciodat ă de muncă Şi amintesc aici că prin aceste încercări am trecut avându-l alături şi pe un prieten de-al meu, Radu Popescu, fiul doctorului Popescu, cel care a c ăzut cu avionul în ultima zi de rezisten ţă împotriva comuni ştilor, în 1944. Radu locuia pe strada Mesteacănului, nr. 6, în Craiova, lângă parcul Bibescu, era deţinut politic şi m-a primit la el. Descărcam împreună vagoanele cu nisip şi pietriş care veneau noapte de noapte; eram vreo zece în şi la descărcat.

  Venea Marşhruta şi şeful de şantier striga la noi: „Echipa de descărcare, a venit Marşhruta!”. Vagoanele de câte patruzeci de tone, din fier masiv, se opreau înainte şi noi intram în acţiune câte doi la un vagon. Lopeţile trebuiau să umble în mare viteză, trebuia să curăţăm bine vagoanele, ca să se închidă bine obloanele, ca nu cumva, rămânând pietriş pe ramă, să curgă, la o nouă încărcare, pe linia ferată. Apoi trăgeam movila ca să lăsăm libere roţile şi aceasta o făceam de fiecare dată până a fi numerotate vagoanele şi trimise după un nou transport. A m stat aici câteva luni, până ce am fost descoperit şi din nou pus pe lista morţii.

  Cum a fost? Într-o noapte, şeful de echipă porunci: „Studenţii – căci aşa ne zicea el ironic mie şi lui Radu – nu merg acum împreună la vagonul X, ci unul la acela şi celălalt la altul”. Gata, mi-am zis, Doamne, să nu mă laşi!; ştiam că mi se vroia sfârşitul. A m descărcat un vagon; când deschideam obloanele, le propteam în câte o coad ă de lopată scurtă şi stăteau aşa ca aripile de cloşcă atunci când îşi primeşte puii. Aşa procedam când curăţăm vagoanele; după ce operaţiunea era gata, coada lopeţii era înlăturată şi oblonul cădea liber, iar noi trăgeam zăvoarele. Era noaptea, rece, mi-am luat pufoaica şi am început să îndepărtez nisipul de lângă linie.

  M i s-a poruncit: „Bagă-te în vagon şi fă curăţenie acolo, ca să închidem oblonul”. Criminalul stătea în spatele meu cu lopata în mână, nu bănuiam ce va face. Stăteam întins pe burtă pe grămada cu nisip şi curăţăm acolo. E l atunci a lovit cu lopata propteaua şi, ca într-o cursă de prins şoareci, 263

oblonul de fier, de peste o sută de kilograme, a căzut peste mine. Norocul nu m-a părăsit, adică Dumnezeu m-a prins în palmă – grămada de nisip era încă înaltă şi oblonul nu a căzut de prea sus, apoi, în pufoaică fiind, lovitura a fost amortizată. A m suferit un traumatism puternic, am fost învine ţit, dar coloana vertebrală nu mi-a fost ruptă. M i s-a întrerupt respiraţia şi am căzut de-a dura pe o movilă de nisip. Era o noapte răcoroasă, spre dimineaţă de-acum, mi-am revenit şi am auzit asasinul, căruia Dumnezeu i-a întrerupt planul, cerându-şi scuze că, din greşeală, a lovit propteaua oblonului…

  C. H.: Din nou în Bucovina…

  Gv. V.: M-am întremat cât de cât şi mi-am făcut lichidarea. Lovit, cam strâmb, dar sănătos în general, am venit la Suceviţa şi am rămas la sora mea vreo două luni. Ştiam o poieniţă pe-aproape, înconjurată de molizi; stăteam acolo pe o pătură în soare de toamnă, de după-amiază până pe la orele 4-5 seara, când pleca soarele şi se lăsa umbra. N u beam alcool, nu fumam, stăteam în ozon bun, mâncăm, beam lapte mult, apă curată şi astfel m-am refăcut repede. Două luni mi-au ajuns. Trebuia să-mi caut un rost.

  M-am orientat spre Bucureşti. Dar pe cine ştiu eu acolo? Cercetez şi îl aflu pe Ichim, pe un frate al cumnatei mele, al soţiei fratelui meu Avram. A m ajuns la el. Precaut, acesta îmi spune astfel:

  — Măi Gavrile, la mine nu poţi locui, căci în acest bloc – pe Calea Moşilor nr. 10 – vine deseori controlul, verific ă dacă nu sunt străini care fac probleme la plata întreţinerii. Dar am un atelier în beci, unde lucrez eu ca instalator, nu are geamuri dar ai gaz metan şi poţi încălzi ceva, poţi găti; batem doi ţăruşi şi facem un pat, vei sta aici până îţi vei găsi ceva mai bun.

  — Bucuros! Exclam eu, învăţat cu „vilele” mele subterane.

  M-am dus în beciul lui şi m-am angajat la lucru pe un şantier. N u era rău în beci; pentru că nu erau geamuri, am spart eu lângă uşă, cu un fier-beton mare, pe care l-am adus de pe şantier, o găurice de mărimea unei nuci, ca să vina puţin aer pe-acolo. Necazul mare era că nu mă lăsau şobolanii să dorm. Tare mulţi şobolani erau, toată noaptea treceau peste mine chiţcăind. Ii mai speriam eu, dar iar veneau. A m stat câteva luni bune acolo. Securitatea m-a descoperit că lucrez pe şantier, dar nu ştia unde dorm. Eu, de pe şantier, mergeam pe ici, pe colo, prin oraş, pe o stradă o dată, altă dată pe alta, pe sub un bloc, intram într-un magazin, repede ieşeam pe dincolo. Mă pierdeau, intram în beci la mine, nu ştiau unde dorm. De noapte mă sculam şi veneam pe şantier. Când veneau ei să vadă măcar dincotro vin, eu deja aşteptam de două ceasuri în curte. Până l-a urmă însă au descoperit unde dorm. Eram în pericol. N u ieşeam nicăieri.

  Mă baricadam bine acolo, iar ziua eram la serviciu cu băieţii, nicăieri nu ieşeam. Duminica citeam câte un ziar înăuntru. Lumină aveam. L a un moment dat, inginerul mi-a dat mie să fiu gestionarul maşinii; eram încărcător pe o maşină „Steagul Roşu”; o maşină mare, un camion. Aveam 264

patru încărcători, eu eram şeful maşinii, dar încărcăm şi eu la -lopată. Eu primeam bonurile, mergeam la magazie, aprovizionam magazia, ţineam gestiunea; luam proces-verbal cu materiale, semnam tot. L a un moment dat, mă cheamă inginerul:

  — Măi Vatamaniuc, de unde eşti tu?

  — Din Bucovina, dle inginer.

  — A i avut la Regimentul 8 vreun frate?

  — A m avut trei fraţi la 8 Vânători.

  — Cum s-au numit?

  — Vatamaniuc Grigore, care a fost la 3 Grăniceri şi l-au luat la 8

  Vânători, unul Vatamaniuc Constantin, sergent major şi unul Vatamaniuc Gheorghe.

  — Măi, pe care îl cunosc eu?

  — N u ştiu. Pe aceştia trei i-am avut…

  — Eu am aflat despre tine totul. Ştiu cum te comporţi pe maşină. Uite ce e, Vatamaniuc, avem, după cum ştii, magazia din Anton Pann, unde duci tu materiale (un depozit mare, de unde se aprovizionau multe şantiere din Bucureşti; un altul era pe Peneş Curcanul, de unde luam diverse materiale de şantier şi le depozitam în magazia de pe Anton Pann)…” Era acolo un ungur beţiv, Piroşca, tare ciudat, deloc potrivit cu corectitudinea mea, care îl încurca. Erau patru maiştri conducători de şantiere, într-o împrejurare, fiindcă la telefon nu răspundea nimeni şi pe şantier oamenii aveau nevoie de materiale, inginerul, intrigat, a hotărât să-mi încredinţeze mie depozitul de pe Anton Pann.

  — Tu ai fost militar, tu cuno şti ordinea, mi-a zis, sporindu-mi responsabilităţile. Doamna Bubuiceanu, contabila şefă, i-a ordonat lui Piroşca să facă predarea cartotecilor, fi şelor. Omul s-a conformat. Magazia era uriaşă: patru sute-cinci sute kilograme de vopsea, tone de ciment, mii de cărămizi, ţevi, instalaţii sanitare, cherestea – asta în curte – dar în interior, materialele erau de milioane grele. A m pus totul în regul ă şi făceam totul conştiincios. A mers bine treaba vreo două luni. Inginerul mă suna, iar eu executam şi raportam. Într-o seară însă se ivi în u să, în timp ce îmi puneam la punct magazia, un ins civil:

  — Ce cauţi aici, bă, banditule?

  A zbierat aşa şi m-a înjurat. Eu m-am întors intrigat şi i-am zis:

  — Ascultă, domnule, aici este un depozit, de ce-ai intrat? Ieşi afară!

  — Mă, banditule, vezi-ţi de treabă! Ce cauţi tu aici? Aici e averea ţării, 7 7 5 5 5 7 sunt milioane, cum poţi dumneata să mă încurci?

  Apoi îmi spune că el e colonelul Păuna de la Trust.

  — Dle colonel, de ce n-aţi venit să mă întrebaţi? De ce mă înjuraţi?

  Asta o face orice bărbat de pe stradă. De aceea v-am întrebat eu de ce aţi intrat în curte…

  — Ce cauţi aici?

  — Cum ce caut aici? A m în primire magazia.

  — Cum în primire? L a o parte! Şi iarăşi înjură nervos.

  — Dle colonel, vă rog frumos, nu mă înjuraţi, vedeţi-vă de treabă şi lăsaţi-mă. Eu aici am răspundere. Vreţi să mă băgaţi în puşcărie? Lăsaţi-mă în pace să-mi fac treaba.

  S-a dus la grup şi a cerut să fiu schimbat. N u ştiau nici aceia de ce şi nici eu de ce. Avea un nepot pe care vroia să-l aducă în Bucureşti, să facă seralul, iar pentru asta trebuia s ă aibă serviciu. Voia să-l pună în locul meu la magazie. Cei de la grup nici nu voiau să ştie. Dar ce putea face grupul faţă de trust şi mai ales faţă de Securitate? Mă cheamă dna Bubuiceanu şi inginerul:

  — Dle Vatamaniuc, ce facem? Ticăloşii ăştia de la Trust au spus să dai în primire.

  — Dumneavoastră ştiţi. Eu nu mă pot opune. Ştiţi cine sunt.

  — Ştim. Pe noi nu asta ne interesează, pe noi ne interesează să meargă treaba bine şi dacă merge, suntem mulţumiţi. Dna Bubuiceanu, ce facem?

  Să vorbiţi cu soţul.

  Soţul ei era inginer, directorul a două fabrici de cărămidă, lângă Bucureşti, care aprovizionau şantierele, om cu putere.

  — O să vorbesc cu soţul, încuviinţă ea.

  A intervenit însă colonelul şi planul lor binevoitor a căzut.

  — Vatamaniuc, afară cu banditul!

  Stresul a durat o lună. Ce trebuia să fac? Sâmbăta trebuia, regulat, să dau drumul la oameni, să semnez, să închei actele magaziei. Eram foarte preţuit de muncitori; deseori încheiam şantierul înainte de termen şi lăsam oamenii să respire, iar inginerul era surprins de abilităţile acestea, ca şi atunci când, recuperând materialele rămase după închiderea lucrărilor, le introduceam din nou în magazie şi nu ieşeam în lipsă niciodată. Şefului îi plăcea şi curăţenia de care ne îngrijeam, nu avea nici un cuvânt de reproş.

  Dar sosi… sentinţa. Dna contabil-şef îmi spune:

  — Dle Vatamaniuc, nu mai putem, trebuie să dai în primire.

  — Dau, doamnă. Când hotărâţi dumneavoastră.

  — Dle Vatamaniuc, e în ordine magazia?

  — În ordine, la orice oră, dna Bubuiceanu.

  — Dle Vatamaniuc, cum stăm, ai ceva lipsuri?

  — Aici vreau să vă spun ceva doamnă: nu stăm bine…

  — Ce? A i lipsuri?

  — Nu. A m plusuri.

  — Cum?

  — A m vreo zece mii de cărămizi, am ciment în plus, am nişte scânduri şi nişte instalaţii sanitare.”

  Izbucneşte în plâns. Zice:

  — Hai cu mine. Şi mă duce la inginer.

  — Dle inginer, iată cine ne salvează pe noi!

  Ce se întâmplase? E i făceau un deviz pentru o anumită lucrare, pe un şantier oarecare, lucrarea lua mai multe materiale decât prevedea devizul.

  Şi erau întotdeauna în deficit. Or eu aveam plus în magazie. Acum ce era în plus se adăuga la lipsuri şi se echivala bugetul.

  — N u se poate, dle inginer, omul ăsta nu trebuie să plece de aici!

  E i n-au ştiut ce fac eu, eu vroiam s ă fiu gospodar, să nu fie pe şantier murdărie. Astfel i-am salvat pe cei cu vreo două şantiere unde au avut lipsuri. S-au mai pus ei luntre şi punte pentru mine, dar n-au putut, într-o bună zi, mi-au spus mâhniţi:

  — Închide, dle Vatamaniuc, magazia şi vino aici.

  — N u dăm materiale pe şantier, dle inginer, iar Trustul va spune c ă noi nu dăm materiale pe şantier pentru că n-avem magaziner.

  — Foarte bine.

  A u adus pe unul Ursu. U n filfizon cu plete, cu pantaloni evazaţi şi pantofi cu toc. Mă uit la el – nu prea avea figură de gospodar. A m dat în primire, tot.

  A m dat, aşadar, în primire. L a o săptămână, pe tânărul pletos l-a prins Miliţia în cartierul Ferentari. A trecut pe-acolo un echipaj auto şi a văzut într-o curte o maşină din care era descărcată cărămidă. Aceia nu erau nişte ageamii, erau versaţi, ştiau că în sectorul lor nu e nici o lucrare. A u oprit maşina; oamenii descărcau, era încărcătorii pe care i-am avut şi eu.

  — Ce faceţi dumneavoastră aici?

  — Descărcăm nişte material, nişte cărămidă…

  — Cine v-a trimis aici?

  — A venit cu noi delegatul, care este gestionarul.

  — Unde e el?

  — În casă.”

  Şoferul se numea Ionescu. Stăteau la un păhărel. Şoferul nu bea, dar aceia beau. Când a văzut echipajul, a albit.

  — Cum aduceţi materialul acesta aici, e vreo lucrare?

  — Nu…

  — Actele dumneavoastră, cutare…

  Gata, a căzut totul! E l a vândut o maşină de cărămidă la nişte ţigani din Ferentari, cu care s-a întâlnit la discotecile lor. Apoi, ce-a păţit Păuna, ce-a sărit inginerul de la grup şi cu tot personalul de la contabilitate!

  — Gospodarul n-a fost bun, Vatamaniuc, mi-aţi adus tâlharul care vinde averea ţării…!

  Degeaba, Securitatea a avut ultimul cuvânt. Asta am păţit eu la Bucureşti.

  După aceea am plecat din beci, am plecat şi mi-am luat o gazdă lângă magazie, pe Anton Pann. După ce am plecat de la magazie, m-am dus la fabrica „Acumulatorul”, care e în afara Bucure ştilor. Acolo era foarte greu, foarte periculos. Lucram în plumb. Cine nu respecta protec ţia muncii, se îmbolnăvea de saturnism, de o boală de ficat de la care nu trăiai mult.

  Încet-încet, am ajuns confecţioner de plăci de plumb şi, după aceea, la o maşină de pastat. Aceste plăci se pastau cu pastă de plumb, apoi se introduceau în tubul de uscare. A m trecut prin toate fazele foarte repede şi eram foarte bine plătit. Acolo ni se puneau, la fiecare douăsprezece luni, trei luni în plus. Lucram în mediu toxic, foarte toxic. Primeam un litru de lapte pe zi gratis şi o sută cincizeci de grame de costi ţă. Plătit foarte bine, la pensie ieşeai cu pensie bună. A m lucrat un an şi şase luni. Aveam de gând să ies la pensie de acolo. Dar iar ăşi o zi neagră! Cineva de la birouri îi spune şefului meu, maistrului Bogea:

  — D l Bogea, aveţi pe unul Vatamaniuc aici?

  — Da. L a tunelul de uscare, la plăci.

  — Spuneţi-i că îl cheamă la birou dna Bălăci.

  — Dle Vatamaniuc, spală-te bine (lucram cu m ănuşi de protecţie), eşti chemat la birou…

  Mă spăl şi merg.

  — Cum te numeşti dumneata?”, mă întreabă un domn înalt.

  — Vatamaniuc Gavril.

  — De unde eşti?

  — Din…

  — De când lucrezi aici? Ii spun. Îmi zice scurt:

  — Du-te şi te îmbracă. Mergi cu mine!

  M-am spălat, am făcut baie, m-am îmbrăcat şi m-am dus. În spatele biroului era o Volga neagră. A m intrat în maşină şi am fost dus la Securitate, nu la cea care era aproape de mine, de zona unde locuiam, la Securitatea din Rahova. M-a luat în primire un colonel. S-a recomandat colonel şi a pus un casetofon în funcţie, cu un microfon spre mine. Îmi spune:

  — Ascultă, măi pasăre rară! Noi ne-am modernizat acum, nu mai scrii declaraţii. A i să declari tot ce întrebăm noi.

  — Da, dle colonel. A m declarat de foarte multe ori şi sunt iniţiat.

  — Bine, dar ceea ce te vom întreba acum nu ştiu dacă ai mai declarat vreodată. E pentru prima dată.

  — Bine.

  — Îl cunoşti pe Săndulescu?

  — Îl cunosc.

  — De unde îl cunoşti?

  — De la fabrica de pâine unde am lucrat. Acolo, la Fabrica de pâine 268

«Ştefan cel Mare» l-am cunoscut.

  — În închisoare te-ai întâlnit cu el?

  — Nu.

  — Dar pe Romică Ionescu îl cunoşti?

  — Da, l-am cunoscut.

  — Unde?

  — Săndulescu mi-a făcut cunoştinţă cu el.

  Şi mă mai întreabă de încă un nume dacă l-am cunoscut. L-am cunoscut, am răspuns. M i – a făcut cunoştinţă dl Săndulescu. O singură dată l-am văzut.

  — Şi ce-aţi făcut când v-aţi întâlnit?

  — Ne-am dus la un restaurant, a comandat un litru de vin şi o gustare, acolo ceva.

  — Şi ce-aţi vorbit?

  — De-ale noastre…

  — De-ale voastre? Vă spun eu ce-aţi vorbit.”

  Ce era? U n ardelean care a stat în închisoare cu S ăndulescu, pe care îl ştia băiat extraordinar de bun, după ce a ieşit de la închisoare s-a făcut agent al Securităţii. Securitatea l-a trimis în Bucureşti, la oamenii cu care a stat în închisoare, să-i tragă de limbă. L-a găsit şi pe Săndulescu şi acesta a spus totul, tot ce ştia, fără nici un fel de reţinere. Ba a mai făcut cunoştinţă şi cu mine şi cu alţii şi cu alţii. Eram la restaurantul „Grădiniţa”.

  — Dar repede v-aţi adunat! A spus ardeleanul.

  Eu i-am zis:

  — Eu, dacă vreau, într-o oră, cinci sute adun!

  Era un fel de fantezie de-a mea. A m vrut să-i arăt că suntem mulţi în Bucureşti şi asta era adevărat, căci m-am întâlnit cu mulţi. Din vorbă în vorbă, am ajuns şi la excursii, că eu plec întotdeauna în concediu în Bucovina, că eu nu vreau să-mi pierd antrenamentul, că plec în Bucovina să urc pe munţi. Ce-a făcut el, Munţiu (căci aşa se numea acest fiu de doctor, ticălos grozav)? S-a dus la Securitate şi, dând raportul, a spus:

  — Săndulescu a vorbit aşa, aşa; l-a adus şi pe Gavril Vatamaniuc…

  Vatamaniuc? Un nume cunoscut la Securitate!

  — Şi ce-a vorbit Vatamaniuc? Întreabă şefii.

  — A spus că el într-o oră adună cinci sute de oameni şi pleacă cu ei în munţi!

  — Da?

  Mamă, ce-am păţit! O lună de zile tot la anchetă, întrebat ce s-a discutat cu Săndulescu. Săndulescu a fost arestat, Romulus a fost arestat; mie mi-au dat drumul acasă noaptea târziu, spunându-mi-se:

  — Mă, banditule, mâine când ieşi de la…, la ce oră ieşi de la…?

  — La ora patru.

  — Când ieşi de la lucru la ora patru, aici te opreşti! N u dai pe acasă!

  — Aici mă opresc, domnule colonel, că n-am de ce să mă feresc, sunt curat…

  — Ştim noi cât de curat eşti, răpănosule!

  Luam tramvaiul de la serviciu şi mă opream la Securitate, aşa cheltuindu-mi o lună de zile. Acolo, la un moment dat, când am venit, nu mai era unul, un colonel, ci doi-trei. Aveau aparatul declan şat, să vorbesc, iar ei fumau. A m nimerit bine – din plumb, la fum de tutun. De-atâta fum de tutun m-am îmbolnăvit de plămâni. A trebuit să ies de la fabrica de acumulatoare. M-am simţit rău, mi s-a găsit o pată pe plămân şi m-am internat în spital. La spital am stat o lună de zile. Asta au găsit la spital, că la fabrică ni se făcea des control. Când mi-au găsit pata aceea, ştiam de unde era. N-a fost nevoie de hidrazidă sau de streptomicină, ci de nişte vitamine şi de a fi scos din mediul toxic. Din mediul toxic de la fabric ă am ieşit, dar din mediul intoxicat de tutun – nu!

  Până în 1989 am fost continuu terorizat, arestat de nenum ărate ori, umilit, hărţuit, supus şicanelor de tot felul. Cartea de muncă vorbeşte despre locurile unde am muncit, de locurile prin care am fost pasager, hăituit. N u mi se permitea să fac vechime într-o anumită întreprindere, ca să nu împlinesc cele unsprezece luni prevăzute după care să am dreptul la concediu, nici să ajung la majorări salariale, determinate de continuitatea în activitate. De câte ori însă am dejucat şi acest tratament – îmi făceam lichidarea de pe un şantier şi, în aceeaşi zi, ca să nu pierd continuitatea, intram în activitate în altul! Sigur, formalităţile cerute la încadrare îmi făceau probleme, dar s-au găsit mereu oameni inimoşi care m-au înţeles.

  Doamnele erau întotdeauna mai sensibile decât bărbaţii. Le spuneam sincer cine sunt, că nu-s beţiv, că pot munci, că am stigmatul de condamnat politic. Cum am spus, angajarea presupunea unele formalităţi: protecţia muncii, fişa medicală. S-a găsit, prin bunăvoinţa unor angajatori, cel puţin în două locuri de muncă, un compromis salvator – donarea de sânge justificată printr-un bon care îmi asigura pontajul. A m procedat aşa, aveam patruzeci şi cinci de kilograme, dar aveam vigoare şi am rezistat…

  C. H.: Să nu trecem cu vederea activitatea Dvs. de la fabrica de pâine din str. Ştefan cel Mare, activitate bruiată de agenţii care vă invidiau că după cei nouă ani de pâine mucegăită acum mâncaţi pâine caldă…

  Gv. V.: M a i întâi să accentuez că, fochist fiind la un spital, coleg cu un beţiv care venea turmentat la serviciu şi consuma alcool în timpul programului, eram oricând pus în pericol de a fi spulberat de o eventual ă explozie a cazanelor. Mecanicul-şef, când colegul zăcea doborât de băutură, îmi încredinţa mie paza cazanului. A m fost foarte prudent şi inginerul, care mă preţuia, mi-a eliberat o adeverinţă şi am făcut în baza aceleia o şcoală de fochişti, timp de şase luni. Bun lucru am făcut, am 270

câştigat o calificare ce mi-a adus un venit – pe lângă cei opt sute de lei pe care îi primeam, mai adăugam încă o mie de lei, de la două blocuri din spatele Intercontinentalului, unde asiguram apa caldă în timpul iernii.

  Calificarea de fochist era şi o legitimaţie peste care Securitatea nu a putut trece nepăsătoare. Acest document mi-a înlesnit angajarea la fabrica de pâine unde, după cum se ştie, nu am lucrat prea mult. Dar ce e de consemnat de acolo? Iată ce: într-o zi mă întâlnesc într-un magazin cu maiorul Popescu, însoţit de doamna sa. Maiorul care mă arestase de multe ori mă interpelă mirat:

  — Ce mai faci, Vatamaniuc?

  — Bine, dle maior.

  — Unde mai lucrezi?

  — La fabrica de pâine, îi răspund eu, convins că îmi ştia locul.

  — Aăă, mănânci pâine caldă!

  — Şi la propriu şi la figurat”, îi răspund sec.

  Să notăm că în această unitate eram la datorie în anul cutremurului, în 1977. Grozav eveniment… Ţipau sus femeile lâng ă cuptoare, una căzu lovită la picior; o bucată de plafon ieşise în afară, schimbul nu a mai sosit, m-am întors pe jos acasă, uimit de dărâmăturile hidoase ale oraşului, de trâmbele de praf, de lumea panicată. Vecinii mei erau afară: „Ce e aici?”, îi întreb. „E bine tot, la noi nu s-a întâmplat nimic”, mi s-a răspuns. A m descuiat încet locuinţa, cu grijă să nu se dărâme ceva. Gazul nu mirosea, am aprins lumina, pe jos erau fulgi de var desprinşi din tencuială. Nici un obiect nu era la podea, în afară de un vultur împăiat pe care îl aveam din Bucovina, răsturnat sub piedestalul de mesteacăn.

  C. H.: Eraţi singur în Bucureşti?

  Gv. V.: Atunci eram singur, soţia era la ţară…

  C. H.: Aveaţi deja o… familie?

  Gv. V.: Trebuie să deschidem un capitol nou, o nou ă povestire. Pe scurt spun atât doar: dacă în Bucovina mi-am ratat tinereţea şi sentimentele, în Bucureşti mi-am schimbat radical existenţa. Aici m-am angajat pe un drum complet nou… Aveam 24 de ani când am plecat în mun ţi, 30 când am fost prins şi 40 când m-am eliberat. La 42-43 de ani m-am căsătorit. Eram la Grupul III construcţii, în sectorul 3, strada Doamnei. Acolo, în 1976, am cunoscut-o pe doamna Geta, pe cea care mi-a devenit soţie. Ea era angajată la Cooperativa invalizilor „Metalica”, avea biroul unde şi grupul amintit îşi avea birourile. A m zărit-o acolo când mă retrăgeam noaptea la adăpost; mi-a plăcut chipul ei distins, dar ştiam prea bine că omul nu trăieşte doar din dimensiunea fizică şi era necesar să ne cunoaştem mai bine. O femeie de serviciu, ţigancă, Ioana, mă cunoştea şi am rugat-o să-mi facă legătura.

  — O cunosc, dar ce ochi aveţi, domnule! O bună doamnă e, o cunosc foarte bine, îmi zise ţiganca.

  — Eu nu am fost căsătorit, îi precizez eu, la care ea îmi răspunde:

  — Cum, până la etatea asta? Doamna e singură, soţul ei a murit. Iţi voi face cunoştinţă.

  A m avut întâlniri seară de seară, discrete, în spatele bisericii Sf.

  Gheorghe, pe o bancă, undeva acolo. De la început au funcţionat seriozitatea şi respectul reciproc; nu am avut nici o deziluzie, ca de altfel în nici o legătură cu vreo fiinţă feminină. Ne-am căsătorit, am făcut o masă festivă la restaurantul „l M a i”, după ce ne-am cununat în cea mai înaltă clădire dintre primăriile Bucureştilor, în sectorul l. Din strada Anton Pann, de care am vorbit, m-am mutat în garsoniera ei, primită de la cooperativa unde avea serviciu. După vreo doi ani, colocatarul Colicioiu plecând din spaţiu, mai jos, ni se rezerva o garsonieră dublă, pe care am obţinut-o prin repartiţie. Aici am împlinit treizeci de ani de convieţuire frumoasă.

  C. H.: Ştiu prea bine spaţiul din strada Doamnei, în care l-aţi avut chiriaş pe vărul meu primar Ionel Corjân Corinescu, atunci cu activitate în cinematografie şi desigur, musafir de noapte, de câteva ori, chiar şi pe subsemnatul…

  Gv. V.: E adevărat că această casă, aşa cum era ea compartimentată, a fost parcă menită ca loc de refugiu, de popas, multor călători prin Capitală, oameni suferinzi, nevoiaşi, cu probleme, mulţi din Suceviţa, mulţi din alte părţi…

  C. H.: De toată lauda este generozitatea Dvs. manifestată în multe chipuri şi împrejurări, în situaţii când uşile Bucureştilor nu se deschideau nici oricând, nici oricui!

  Gv. V.: Cu doamna Geta am cumpărat o proprietate şi în localitatea Potlogi, într-o zonă de ţară mai mult frecventată de noi în ultimii ani. Acolo am făcut investiţii costisitoare, aveam vie, pomi fructiferi şi zarzavat. Dar mai întâi de toate o linişte pe care nu mi-o putea da Capitala. Dar şi asta, până într-o zi.

  C. H.: Vreţi să spuneţi că „ochii albaştri” vă „filmau” şi aici, după atâţia ani?

  Gv. V: Da, supravegherea continua. Dar întâi să vorbesc despre locuinţa din strada Doamnei, cum am cumpărat-o, cum am devenit proprietar. L a un moment dat, s-a făcut un anunţ că garsonierele şi apartamentele din blocul unde locuiam se pot cumpăra. Rezolvarea depindea de Oficiul civic istoric al Bucureştilor. U n arhitect a efectuat măsurătorile şi a stabilit că am de plată şasesute mii lei; era în ‘93-‘94.

  Doamnei de la măsurători i-am spus că sunt cu o pensie mică, de muncitor la lopată, că am fost deţinut politic şi că, dacă preţurile sunt exagerate, nu voi avea posibilitatea de a deveni proprietar. M – a întrebat dacă l-am cunoscut pe bunicul ei şi i-am spus că nu l-am cunoscut; m-a sfătuit să caut banii şi să achit imobilul cât mai repede, ca să nu crească dobânzile. A m 272

făcut rost de bani, neînchipuit de greu, dar am reuşit să cumpăr locuinţa.

  Între timp, un francez înso ţit de o româncă, bună cunoscătoare de franceză, s-a interesat de imobilele din zona respectivă, dispus la negocieri pentru a face acolo un parking pentru maşinile care vin la ministere. Lângă Piaţa Veteranilor am găsit o garsonieră care, în schimbul a şapte mii de dolari, mi se dădea cu tot confortul, inclusiv mobilată, o ofertă care părea ispititoare căci, din cei douăzeci şi şase mii de dolari, cât era evaluată locuinţa din strada Doamnei, era de unde plăti şi rămâneau încă destui bani pentru alte rosturi…

  C. H.: Până a ne istorisi momentele de tensiune împ ărtăşite împreună, nu aş vrea să vă ocolesc cu o întrebare care aparţine oricum intimităţii.

  Când i-aţi dezvăluit doamnei Geta viaţa Dvs, furtunoasă?

  Gv. V.: Răspund fără nici o ezitare: după căsătorie.

  C. H.: Şi impactul care a fost?

  Gv. V.: Povestea mea a fost primită ca un pahar cu apă, nici rece, nici caldă. N u s-a arătat interesată de detalii, ba chiar de nimic din trecut. A interesat-o doar armonia conjugal ă, căci prima sa căsătorie i-a lăsat mari traume… Şi-a dorit un om civilizat, sincer şi devotat şi cred că de aceste calităţi, fără falsă modestie spun, am dat dovadă.

  C. H.: Şi totuşi nu a fost surprinsă de odiseea Dvs. teribilă?

  Gv. V.: în timpul relatărilor, nu, ci mai târziu, când au început arestările, persecuţia. Ea însăşi a fost arestată de câteva ori de maiorul Popescu, dusă la Beldiman. M a i întâi a fost altceva: i s-au făcut vizite la serviciu şi i s-a spus:

  — Tovarăşă, eşti o fată frumoasă, noi îţi dăm un serviciu bun, nu apuca să te căsătoreşti cu banditul ăsta. Ştii că ăsta are crime la activul lui, că cutare…

  — Domnule, eu nu ştiu ce a făcut el, ştiu că e un om bun şi eu asta am urmărit.

  Dacă au văzut ei că nu merge cu binele, au recurs la scrisori. M i le trimiteau chipurile mie, dar eu eram la serviciu şi le primea ea.

  JDomnule Gavril, un prieten de-al dumitale îţi scrie. Eu nu cred că e bine ceea ce faci. E păcat să-ţi baţi joc de fiinţa asta care te-a ajutat atât de mult şi dumneata ai suferit atât de mult; dumneata te -ai căsătorit acum şi ai lângă dumneata o femeie aşa de bună. De ce mai cauţi să mergi la târâturile acelea? Ca să-ţi baţi joc de femeia dumitale?” – aşa erau compuse scrisorile.

  Norocul a fost că soţia, extrem de cuminte, a văzut scrisul şi şi-a dat seama că… e adresată domnului Gavril. De ce ajungeau acasă când dl Gavril era la serviciu? Asta arăta clar de unde vin şi scopul: pentru a distruge familia. Ea râdea.

  Dacă au văzut că nici cu această nadă nu merge, au luat-o cu răul. A arestat-o maiorul Popescu, un prichindel de om; şi pe mine m-au arestat şi 273

m-au dus la Securitatea Beldiman. O dat ă m-au dus noaptea, ningea, era spre Crăciun. M-au ţinut până târziu, întrebări, probleme, sute de probleme.

  A m intrat în arest şi n-am ştiut pe unde să ies. Când am încercat s-o iau înainte mi s-a zis:

  — Nu, nu! Acolo intri mâine, acolo vei petrece Cr ăciunul. Acolo intri la beci. Dincoace…

  A m luat-o la dreapta, n-am ştiut unde am intrat. Altădată mi-au făcut percheziţia şi mi-au luat icoanele, o cutie de metal pe care o aveam de la colonelul Popescu, care avea o cheie dublă, sofisticată, ca la un fel de casă de bani. Avea la mijloc o gaură cu şurub, se putea prinde în pardoseală sau în beton. Era foarte grea, groasă, albă, nichelată; foarte frumoasă. N-am găsit cheia pentru moment. M i s-a spus:

  — Bine. Asta o luăm cu noi şi când vei veni cu cheia, să vedem ce e înăuntru, vei lua-o înapoi.

  Când am plecat în Bucovina am ascuns cheia şi atunci n-am găsit-o.

  Când m-am dus şi am luat cutia de la ei, colonelul Bostan, care era la etajul V, în Bucureşti, m-a întrebat despre Securitate, de armament, de cutare, de cutare…

  Eu mă apăram, iar el vorbea continuu.

  — Banditule! Ţine-ţi gura! Eu te întreb acum.

  — Da, domnule colonel, dumneavoastră m-aţi întrebat şi eu vreau să răspund.

  — Răspunzi când ţi-oi spune eu.”

  Şi iarăşi mă acuza cu nişte chestii şi eu iar mă apăram… Ridicându-se mi-a zis:

  — Te arunc pe geam, acum!

  M-am uitat la geam; nu erau gratii. M ă putea arunca pe geam: S-a sinucis!”, avea să se spună. Această practică se întâmpla foarte des. Atunci am spus:

  — Gata, domnule colonel, nu mai vorbesc!

  Şi n-am mai vorbit decât foarte puţin. N u m-am mai apărat. A m scăpat şi de acolo. Eu cred că el chiar avea intenţia să mă arunce pe geam.

  Getuţa a avut, săraca, destule de suferit… întâmplător am cunoscut în Bucureşti un general bucovinean, originar din comuna Breaza. Se numea Biscan. Prin acest Biscan l-am cunoscut pe doctorul Emil Căpraru, la Spitalul de copii, 23 August”, de la Piaţa Muncii. Acest medic avea şi el vreo doi ani de închisoare; lui în datorez angajarea în spital, într-un moment de cumpănă, când era să rămân fără nici o slujbă, în spital am lucrat ca agent D. D. D. – dezinfectare, deratizare, dezinfector, slujbă de bază într-un spital expus diverselor contaminări. Dintr-un haiduc în munţi, am ajuns un, terorist” al microbilor şi şobolanilor, aveam în primire o magazie a morţii, plină de otrăvuri, cu 274

detox, carbitox, cimexan, dipterex, praf franţuzesc, formol etc. pe care le cunoşteam ca şi pe materialele de construcţie. Veneau săptămânal controale de la Sanepid; mulţi până la mine au primit amenzi sau observa ţii; eu am lucrat cu foarte mare responsabilitate, iar directorul Popescu şi doctorul Căpraru, care aveau în administrare acel sector de igienă, nu voiau să-mi aprobe plecarea din instituţie, fiind foarte mulţumiţi de serviciile mele.

  Acolo, o doctoriţă, când aveam timp liber, mai stătea de vorbă cu mine, rugându-mă să-i povestesc din viaţa mea, din romanul existenţei mele. Ardeleancă, şefa farmacistă Roşculeţ îmi spunea că a avut şi ea în familie persoane care au fost deţinute. În spital am lucrat şapte ani de zile, o perioadă când, Securitatea, ştiind în ce mediu îmi desfăşor activitatea, a socotit că e bine să mă lase să zac mai mult timp acolo, căci eram bine pus la otravă şi într-un mediu toxic, zilnic respirând moartea, puteam să dispar lent, tot atât de sigur ca şi printr-un procedeu violent…

  C. H.: Doamna Getuţa, prezenţa care v-a dat un alt sens vieţii, spuneaţi că a trăit multe momente tensionante alături de Dvs. şi la Bucureşti şi la Potlogi şi în Suceviţa natală, unde copleşti de nostalgii vă întorceaţi din când în când.

  Gv. V.: Când i-am povestit, extrem de marcat, episodul scump din biografia mea legat de Nataliţa, Geta, o femeie emancipată, înduioşată de dramaticele mutaţii din destinul meu, mi-a spus cuminte:

  — Sunt sigură, Gavriluţă, că eu nu am nici o contribuţie în acest necaz al tău.

  Spuneam cândva că, în urma loviturii uriaşe pe care am simţit-o după pierderea idilei de la Suceviţa, printr-o mârşavă trădare, am încercat să revin pe verticală, să înţeleg, să trec întâmplarea prin filtrul lucidităţii şi, după o anumită vreme de cugetare, am pornit spre alt orizont, convins că Dumnezeu m-a păstrat pentru o altă misiune. Aşa am găsit-o eu pe Geta la Bucureşti, singură, văduvă, bolnavă, având nevoie de un reazem. După căsătorie am descoperit într-un spital că suferă de cancer mamar, făcuse metastază hepatică. Din Spitalul Militar, unde mi-am făcut anumite relaţii cu oameni pe care i-am cunoscut în închisori, am primit-o acasă cu asigurarea că va mai trăi paisprezece-cincisprezece zile. Trebuia să-i administrez morfin ă, căci avea dureri insuportabile. L a sec ţia Oncologie nu mi-au mai primit-o. A m strigat către acelaşi Dumnezeu atotputernic care de-atâtea ori m-a scos din mormânt la viaţă. Eu aveam experienţa lumii de dincolo, am fost acolo, m-am întors şi ştiu ce am văzut!

  — Doctorul Luncan, despre care am vorbit, oarecând, într-o situaţie critică, mi-a tăiat o venă şi mi-a făcut perfuzie prin denudare, m-a racordat la tub de sânge, aveam tensiunea O, sângele mi-a inundat plămânul, inima nu mai lucra… O, Doamne, toate-s cu putinţă celor ce cred!

  — Zic de mii de ori, nu fabulez, nu trăiesc din iluzii…

  Supărat, plângând, aşteptam într-o staţie de tramvai, frământat de incertitudini, de teama că fiinţa în suferinţă nu ar mai putea fi găsită în viaţă. Domnul Dumnezeu m-a văzut din înălţimile Sale şi mi-a împlinit ruga pe care deseori o auzim la Liturghie: „înger de paz ă, credincios, îndreptător, păzitor al sufletelor şi trupurilor noastre ne trimite”. Iată mesagerul: din mulţime a venit către mine un domn înalt, deosebit de frumos, care, în opinia multora dintre cei cărora le-am povestit întâmplarea, nu a fost o întruchipare firească:

  — Domnule ştiu că ai necazuri, dar spune-mi şi mie…

  — A m soţia bolnavă de cancer şi nu ştiu dacă voi afla-o în viaţă.

  — A m bănuit, mi-a spus. Du-te în strada Precupeţii, la nr. 10 şi arată actele, că vei primi medicamentele necesare. A m mers, medicul mi-a dat medicamentele, s-a purtat frumos cu mine. A m rămas uluit de această situaţie. Interesant, de la Spitalul Militar mi s-au dat asigurări sumbre, la oncologie soţia nu mi-a fost primită şi, culmea minunilor, după ce medicamentele primite din strada Precupeţii au intrat în programul pacientului, cea sortită morţii s-a refăcut şi a avut o viaţă bună ani de zile, bucurându-se de o senectute luminoasă, până în 2000 când a trecut hotarul acestei lumi. Sunt convins că spre această fiinţă, la cinci sute de kilometri de Bucovina tinereţii mele entuziaste, m-a trimis Dumnezeu întru salvare, Cel la care nu există timp şi spaţiu, Domnul pentru care, cum zice Scriptura, o mie de ani sunt ca o zi…

  C. H.: Sunt surprins din nou de dimensiunea metafizic ă a simţirii Dvs., de generozitatea recuperatoare prezentă în atâtea acte caritabile prin care parcă vreţi să vă izbăviţi de apăsătorul ecou al suferinţei celor care, împreună cu Dvs ori în afară, au fost striviţi de teascul istoriei…

  Gv. V.: Sunt îndatorat multor semeni pentru sacrificiile lor. Pu ţini sunt în viaţă, cei mai mulţi sunt în pământ; unii au tăcut şi au răbdat, încercaţi ca martirii şi, aici mă gândesc la Ioniţă Procopciuc şi la Traian Brăilean, care, sprijinindu-mă, au îndurat pentru mine incredibile torturi, având atâta voinţă şi putere şi statornicie în bărbăţia lor încât, în faţa acestor pilduitori ai demnităţii, nu pot decât să mă aplec reverenţios şi pios…

  C. H.: Pentru că sunteţi cititor şi cunoscător de Scriptură, cum aţi interpreta cuvintele „V ă spun că pentru orice cuvânt de şert pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12, 36-37), având în vedere incomodele întâlniri în lungile procese cu martori cinsti ţi şi cu apărători mincinoşi, cu trădători, cu turnători laşi, cu prieteni fermi, sprijinitori în zilele de foame şi primejdie, cu rude apropiate.

  Confruntat, sub ochii judecătorilor şi ai temnicerilor, cu o situaţie limită din care făcea parte desigur şantajul, alături de alte strategii abile, din 276

mărturiile celor incriminaţi am înţeles că din interogat aţi devenit de câteva 5 5 O 5 ori interogator, propunându-le celor cu care eraţi faţă în faţă să recunoască public că v-au ajutat, că au fost solidari în anumite momente, că le aduceaţi aminte date exacte, ce anume v-au pus… în rucsac şi alte detalii dezarmante, categoric neaşteptate, cert calificate nu pozitiv…

  Gv. V.: într-adevăr au fost situaţii limită, constrângeri, şantajări, manevre subtile care au făcut victime. Se ştie prea bine că şi pentru o ţigară întinsă unui personaj suspect, se făcea închisoare. Cu atât mai mult gazdele

  — Sigur multe nu bucuroase de prezenţa noastră, căci bănuiau deznodământul, consecinţele – filate şi trădate ori autodeclarate…

  C. H.: A m la îndemână o listă cu cei arestaţi, din zona în care aţi 5 7 5 activat, mulţi, cei mai mulţi cunoscuţi de Dvs. Matematic, adunând anii de 7 5 7 5 5? Închisori din spatele fiecăruia, iese o sumă cutremurătoare… îi dau citire listei cu pricina, amintind c ă în jurul Dvs. au fost arestaţi douăzeci de inşi din Suceviţa, şapte din Marginea şi doi din Vicovul de Jos; în cele zece luni de proces au fost audiaţi peste o sută de martori din Suceviţa, Marginea, Putna, Horodnic, Voitinel – pedepsele însumând peste o sută treizeci şi opt de ani de condamnare, după cum urmează: Gavril V.

  Vatamaniuc (douăzeci şi cinci ani m.s.), Nicolae V. Vatamaniuc (nou ă ani), Ion V. Vatamaniuc (nouă ani), Vasile M. Cazac (trei ani), Avram I.

  Hrehorciuc (trei ani), Gh. F. Iţcuş (cinci ani), Nicolae Mt. Chiraş (cinci ani), Ioniţă I. Procopciuc (zece ani), Natalia Sireteanu (cinci ani), Toader Mihailescu (opt ani), Traian Breilean (zece ani), Toader Chiraş (trei ani), Ghe. O. Cazac (şase ani), Anton Stadler (cinci ani), A. Golembiovschi (zece ani), Vasile Marciuc (şapte ani), Elisabeta Marciuc (cinci ani), Ion I.

  Senegeac (opt ani), Vasile Breilean (trei ani), Constantin A v. Roteliuc (trei ani).

  La al doilea proces, încă cinci arestaţi însuma optzeci de ani de condamnare: Filaret Iţcuş (douăzeci şi cinci ani), Vasile Sbiera (zece ani), Constantin I. Cazac (cincisprezece ani), Ieremie Cazac (cincisprezece ani), Arcadie I. Cazac (cincisprezece ani). Lângă cei douăzeci şi cinci de condamnaţi amintiţi, se adaugă şi Ghe. M. Tcaciuc, cu cincisprezece ani de temniţă grea, mort în temniţă la Botoşani la 27 august 1961, suferind din cauza unei înscenări de spionaj în favoarea Germaniei (extras din Monografia Suceviţa, autor prof. Valerian Procopciuc).

  Gv. V.: Da, cutremurător. Şi când vom aduna anii de condamnare de pe întregul cuprins al ţării, vom rămâne fără cuvinte. Ne vom găsi înaintea incredibilului, ca în faţa unei construcţii suprarealiste…

  Mulţi, prea mulţi din cei catalogaţi nu mai sunt în viaţă. Cartea aceasta, care poate avea şi pagini incomode, supuse controversei, se vrea până la urmă şi un omagiu acelor victime. Eroul nu sunt eu, nici ceilal ţi lideri de grup, ci generaţia de-atunci e eroică, ei, românilor de atunci le 277

suntem datori…

  C. H.: Subiectivismul nu-i condamnabil în literatura artistică, dar în memorialistică, în mărturisiri, obiectivismului trebuie să i se dea întâietate, chiar şi dacă adevărul e dur, chiar şi dacă e împotriva noastră, trebuie dezvăluit cu discernământ; ficţiunea poate masca un soi de ipocrizie, precum misticismul, un soi de sfinţenie…

  Să ne întoarcem acum din nou, după aceste întrebări şi răspunsuri inevitabile, reluate, reci, obsedante, la casa Dvs. din marginea Bucureştilor, la vremea când carnetul de muncă se închidea şi, ca orice cetăţean, asigurat social, aveaţi dreptul de a trăi liniştit, în pensie. Liniştit şi ca un om liber, de-acum la o vârstă a senectuţii, familist, gospodar, nemaiprezentând nici un pericol…

  Gv. V.: M a i întâi, mulţumesc pentru întrebările incomode de dinainte, care pot fi elemente dintr-un apropiat epilog, întrebări care sunt într-un fel şi eliberatoare, căci nu mi-am închipuit niciodată că, fiind ultimul supravieţuitor din rezistenţa armată a Bucovinei, sunt şi o sumă de fapte care conturează un erou. Mă repet, suferinţele celor mulţi din jurul meu, ale acelora care au făcut închisoarea cu mine şi pentru mine, ale văduvelor, ale maicilor cu copii rămase acasă, ale mărturisitorilor chinuiţi, ale tuturor acelora care au suferit în obezile comunismului, acestea merită un monument, acestea merită consemnate în paginile istoriei. Eu sunt doar un personaj, cu o anumită individualitate, cu o viaţă greu de înţeles de toţi…

  C. H.: Risipindu-vă veacul, aş zice, între detractori, unii motiva ţi, alţii mai puţin şi admiratori, cunoscători ai fenomenului, seduşi de povestirile care astăzi par legende…

  Gv. V.: Să vedeţi dumneavoastră că „cetăţeanul, asigurat social, cu dreptul de a trăi liniştit, la pensie”, cum ziceţi, nu era pe deplin liber. Cum am spus, până în ‘89 am tot fost în urm ărire. Eram, aşadar, la Potlogi. Într-o zi am fost chemat la postul de miliţie, cu puţin înaintea evenimentelor din Decembrie. U n colonel, nu ştiu cum îl cheamă, m-a întrebat despre casă, cât am dat, dacă am fost corect căci, zicea el, notarii fac şmecherii. A m răspuns cinstit:

  — A m fost corect, nimic n-am făcut, dle colonel.

  — Bine. Dar spune-mi, Vatamaniuc, cu puşca te mai ocupi?

  — Da. Îmi trebuie însă o pereche de ochelari să văd să trag cu puşca…

  — Suntem informaţi că nici aici nu-ţi stă gura. Tu vrei să ţi-o umplem cu pământ neapărat?

  — Cine v-a informat, v-a informat greşit, dle colonel. Probabil c ă vrea să arate că are activitate. Realitatea nu este asta. Eu îmi văd de treaba mea.

  Drept este că, după 1989, inginerul agronom Pădure din comuna Potlogi s-a făcut prieten bun cu mine, după cum mulţi mi-au căutat prietenia după revoluţie. Chemându-mă la o bere – deşi eu nu beau – mi-a spus: 278

  — Dle Vatamaniuc, de zeci de ori am fost întrebat de dumneavoastră.

  Cineva venea de la Bucureşti şi mă tot întreba despre dumneavoastră.

  — U n colonel, aşa şi aşa, zic eu.

  — Nu, un civil.

  Colonelul interesat de existenţa mea, după mărturia agronomului Pădure, l-a predat pe acesta unui căpitan urâcios care i-a spus:

  — Tov. Inginer, mata ai contact cu toată lumea din comuna asta. Ce vorbeşte banditul ăsta care s-a mutat aici lângă dumneavoastră?

  — Acestea au fost cuvintele colonelului, la care Pădure a răspuns:

  — Tovarăşe anchetator, am vorbit cu mulţi oameni, ştiu atât: când trec cu şareta dimineaţa, la colectiv şi seara înapoi, zilnic îl văd pe cel de care mă întrebaţi, în genunchi în grădină. Ce face omul ăsta eu nu ştiu, descântă plantele acelea, nu ştiu. În grădină îl văd când trec în colo, în grădină îl văd când vin încoace.

  — Bine, dar el, aşa, nu iese, nu stă de vorbă cu oamenii?

  — Am stat de vorbă cu mulţi oameni”, îmi spune el că le-a spus atunci, „dar niciunul nu mi-a zis că ar fi stat de vorbă cu el.”

  — Cum, ăsta e sălbatic? N u stă de vorbă cu oamenii?

  — N u stă de vorbă cu el nimeni, nu-l cunosc. Atât doar: bună ziua – bună ziua.

  Soţiei nu i-am spus niciodată aceste întâmplări, deşi ea m-a întrebat.

  M-am temut să nu se sperie iar, ca în Bucureşti. Odată însă m-a întrebat:

  — Atunci pentru ce te cheamă?

  — Pentru ţiganul cu caii, Getuţa…

  Ce s-a întâmplat? Iată ce. U n ţigan de la Câmpulung Muscel a luat de undeva cherestea şi poposind în marginea comunei, în câmp, a adormit.

  Cineva i-a furat caii de pe poiană, pe care nu i-a mai găsit. A tras căruţa într-o curte şi s-a dus în locul de unde era el; a venit cu al ţi cai, a luat căruţa şi s-a dus. Cu timpul şi-a cumpărat alt cal şi, cu încă unul, umbla cu scândură, cum îi era meseria, într-o zi a văzut la o căruţă, la un alt ţigan din comună de la noi, unul dintre caii lui. S-a dus repede la post şi a anunţat.

  — De unde ai luat calul?” a fost întrebat cel bănuit.

  — L-am cumpărat de la nişte căldărari.

  — Dar celălalt cal?

  — N u ştiu, eu pe ăsta l-am cumpărat.

  Şi a stat ţiganul acela în apropierea casei mele. A venit la mine şi a cerut mâncare; i-am dat pâine; a stat vreo săptămână pe acolo. A trebuit să meargă acasă, să aducă dovadă cum că a avut cai, cum au fost caii şi declaraţiile s-au potrivit. Apoi i s-a dat calul. A trebuit să dau şi eu o declaraţie.

  Deşi eram ieşit la pensie, agenţii nu m-au lăsat nici o clipă. M-au ameninţat că-mi astupă gura cu pământ, întrebându-mă mereu de ce înjur 279

partidul.

  Cu toate că aparţine altui segment de timp, în marginea celor consemnate, o evocare cred că merită înscrisă, din care se va vedea cât de supusă a fost stresului existenţa mea de… om liber. Lucram la Mase plastice; locuiam, retras noaptea, la un macedonean; munceam noaptea şi câştigam în douăzeci de zile mai mult decât un salariu obişnuit într-o lună de zile. Tracasat de anchete şi urmăritori, i-am spus doamnei casiere care ne aducea de la Ministerul Finanţelor salariile că aş dori să părăsesc Bucureştiul, să mă pierd pe undeva prin Ardeal. Frumoasa doamnă Doina avea un drum la Timişoara. A m întrebat-o dacă pleacă cu vreo maşină şi mi-a spus că va merge cu avionul. M i – a făcut propunerea să o însoţesc.

  M-am retras politicos, ştiind ce preţuri practică aviaţia. Doamna, care nu ştiu de ce mă agrea deosebit de mult, mi-a oferit bani de bilet şi mi-a spus să merg la agenţie, să iau o maşină, pe care va plăti-o ea, să ajung în Obor, la adresa unde locuieşte. Aşa am făcut; la ora indicată am mers cu un microbuz la aeroport. U n cetăţean stătea deoparte. Când am fost văzut cu doamna Doina, a tresărit, s-a bucurat. Cetăţeanul de care vorbesc s-a aşezat în spatele nostru; avionul a pornit, a făcut o escală la Arad şi una la Timişoara. L a urcare, geanta, singurul bagaj pe care îl aveam, mi-a fost reţinută. O voce, în microfon, porunci: „Dl Vatamaniuc să poftească să-şi ia servieta”. S-a efectuat controlul, în spatele avionului o stewardes ă mi-a dat geanta. Făcându-se nişte locuri libere, ne-am mutat dincolo de aripa avionului, spre pilot, ca să putem vedea panorama de sub avion. Cetăţeanul dubios ne-a suspectat că, retraşi aproape de pilot, avem în plan deturnarea aparatului, cu scopul de a fugi în străinătate. S-a deplasat urgent lângă noi, dar noi ne-am văzut de treaba noastră, atenţi la priveliştea fascinantă de sub avion. Eram într-o zonă, în zbor jos, prin care puteam ajunge în Ungaria ori Iugoslavia, în fine, am ajuns la Timişoara. Doamna avea bilet dus-întors, eu nu aveam pentru întors. La ghişeul vizelor, un maior de la grăniceri mă interpelă astfel:

  — Staţi aşa. Unde mergeţi?

  — Să fac viza.

  — Cum te numeşti dumneata?

  Dar asta a fost numai ca el să mă recunoască, să fie sigur de identitatea mea.

  — Vatamaniuc. Se uită la mine aşa, clătinat, îmi zise:

  — Da, faceţi viza. Dar dumneata n-ai de făcut viza!

  — Nu, pentru doamna”, explic eu.

  — Aha! Dumneata nu mergi înapoi?

  — Nu.

  — Bine…

  Toată ziua a umblat după noi prin oraş, îşi făcea misiunea. Eu m-am 280

dus printr-un talcioc, m-am uitat. A m avut apoi întâlnire. Ne-am dus la un restaurant şi am mâncat, doamna a plătit, într-un restaurant foarte frumos, eram singuri. Doamna, căci trebuie să vă spun, avea o problemă în familie, plângea şi mi se confesa. De multe ori am ajutat-o. Între timp au intrat doi ţipi, cu un aparat de filmat şi au filmat pe acolo, se făceau interesaţi de local, dar ne-au filmat pe noi. L a început n-am bănuit, era frumos locul, lambriuri, zorzoane, extraordinar de frumos. Doamna a plecat, eu am rămas. Mi-am luat un bilet ca să merg până într-o localitate de graniţă, aproape de sârbi. Dacă am văzut că după mine este un domn, mereu după mine, m-am eschivat şi am aruncat biletul la un coş de gunoi. M-am dus în oraş cu domnul după mine. A m intrat după un colţ, am găsit o frizerie şi repede m-am strecurat acolo. Domnul a trecut, era lume multă, am ieşit din frizerie, după colţ şi m-am pierdut. Trebuia să vin înapoi la Bucureşti, dar cu trenul. Mi-am rezolvat problema la Timişoara, cu doamna respectivă, iar acum trebuia să mă întorc la Bucureşti. La gară, când să-mi scot bilet de Bucureşti, m-a luat în primire o femeie; vorbea ruseşte, se repezea după mine să nu mă piardă pentru nimic în lume. A m scos bilet pentru Bucure şti şi mi-am zis: „Las’ că ţi-o fac eu ţie!”. A m ieşit în faţa gării, ea se ţinea după mine. Sosi un tren în gară; repede am sărit în el şi, pe uşa cealaltă, peste nişte vagoane, m-am dus şi ea m-a pierdut. A m stat ascuns după alte trenuri, îmi plăcea să-mi bat joc de agenţi, n-aveam altă treabă. Deşi s-a dat alarma şi am fost dat pierdut, când sosi ora de plecare a trenului spre Bucureşti, în gară, doamna şi încă doi domni m-au luat în primire. M-am urcat în trenul de Bucureşti, domnii s-au instalat în uşile trenului. Aşa m-au călăuzit până la Bucureşti, îmi pare şi astăzi rău că nu mi-am bătut joc şi de acei doi, trebuia să fi deschis geamul, iar la Craiova s ă sar; puteam merge la fratele meu, stăteam la el o săptămână şi astfel Vatamaniuc era pierdut pe drum. A m coborât în gară la Bucureşti; din Timişoara mi-am cumpărat o scurtă de fâş, foarte bună şi frumoasă, bună împotriva apei. Aveam în servietă o pâine şi două cutii de conserve. Când am coborât din tren, m-am pomenit înşfăcat de mâini cu putere mare. Doi plutonieri îmi suceau mâinile strigându-mi:

  — Hai cu noi, că eşti băiat bun.

  Astea au fost cuvintele lor. M-au dus la miliţia gării. M-au băgat acolo, unde am intrat fără frică. Doi domni, unul înalt şi unul mai pirpiriu, civili amândoi, m-au luat în primire:

  — Cum te numeşti dumneata?

  — Vatamaniuc Gavril.

  O, Doamne, în câte mii şi mii de locuri s-a pomenit şi scris numele meu! Mă interoghează în continuare:

  — De unde vii dumneata?

  — De la Timişoara.

  — Ce ai căutat acolo?

  — De lucru.

  — Dar în Bucureşti nu e de lucru?

  — Este mult de lucru, dar dacă nu-mi dă pace Securitatea… A m căutat să fug în alte regiuni.

  — Şi de ce nu te-ai angajat?

  — N-am găsit loc convenabil.

  — Ce ai aici, în servietă?

  — Mâncare.

  — Ia vezi, tovarăşu’, ordonă superiorul.

  A u luat pâinea, au tăiat-o toată: „în regulă, nu e nimic periculos”.

  Cutiile de conserve, după ce le-au cercetat, au constatat c ă nu-s ofensive, c ă nu-s atomice. A u luat apoi jacheta aceea şi au cercetat-o peste tot. A u terminat controlul cu oarecare suspiciune.

  — Vatamaniuc, te întrebăm, ce ai căutat la Timişoara?

  — De lucru.

  — N u să pleci din ţară?

  — Nu. Din ţară, eu nu plec.

  M-au mai întrebat una-alta, iar după un anume schimb de cuvinte au hotărât: „Hai cu noi.”

  M-au scos prin spate, m-au urcat într-o maşină Volga şi m-au dus la Securitate. Soţia, acasă, nu ştia nimic. L a Securitate am stat trei zile şi trei nopţi.

  — Ce-ai căutat la Timişoara? Asta era dilema lor. „Ai vrut s ă pleci din ţară…”

  A r fi trebuit să semnez ca să-mi facă proces şi să mă condamne, învinuit pentru tentativa de ie şire din ţară.

  C. H.: Cam în ce an a fost asta?

  Gv. V.: în 1987-l988. N u puteai vorbi orice, n-aveai voie să părăseşti ţara, n-aveai voie să te duci oriunde, multe n-aveai voie să faci, România era o închisoare la ora aceea, „închisoarea noastră cea de toate zilele”, cum bine s-a spus.

  C. H.: Să punctăm totuşi şi o altă zonă. Una, să zicem, mai scăpată de sub teroare şi de sub incertitudine. Care a fost tratamentul Dvs. dup ă 1989?

  Aţi fost chemat la conferinţe?

  Gv. V.: îmi pare foarte rău că nu am la mine, ca argument, un plic voluminos, conţinând vreo douăzeci şi ceva de invitaţii la diferite conferinţe. Chiar şi la postul de radio B B C şi la Europa Liberă am fost invitat să vorbesc. La B B C, dna Rodica Chelaru mi-a făcut invitaţia. A m înregistrat cu domnia sa şi câteva casete.

  A m vorbit la radio şi la televiziune, dar o invitaţie specială, primită într-o bună zi, trebuie să o amintesc aici. Sună telefonul: 282

  — Vatamaniuc Gavril?

  — Da.

  — Dle Vatamaniuc, aici e dna Corbu de la Radio Total. Sunteţi de acord să veniţi la noi? Trimitem maşina după dumneavoastră, veniţi să vorbiţi la radio. Îmi spusese cu ceva timp înainte Săndulescu, prietenul meu, aşa:

  — Dle Vatamaniuc, ai să fii şi dumneata chemat, căci sunt chemaţi foarte mulţi foşti deţinuţi. E i spun că e Radio Total, nu ştiu dacă e aşa; este acolo o damă care pune diferite întrebări. Cu maşina te ia de acasă, cu maşina te aduce. Dar e un studio acolo. Vezi că e semi-întuneric. Studioul e mare şi, acolo, într-un colţ, este un domn; acela filmează. Când vei vorbi, ţi se vor imprima întrebările, dar vei fi şi filmat.

  — N u mă interesează. Mă duc. Iau telefonul şi răspund:

  — Da, dna Corbu.

  Curios, la un moment dat, deşi locuinţa mea din strada Doamnei nr. 7 era destul de ascunsă, m-am pomenit că cineva, repede, sună la uşă.

  — Dumneavoastră sunteţi domnul Vatamaniuc? Mă întreabă un domn 5 7 respectuos.

  — Da.

  — Aţi vorbit cu doamna Corbu la telefon?

  — Da.

  — E u sunt cu maşina. Dacă vreţi să poftiţi, maşina e aici.

  M-am urcat în maşină şi m-a dus acolo. M i s-au pus întrebări fără să se înregistreze, fără să se comunice nimic.

  — Dumneavoastră aţi fost deţinut politic?

  — Da, dna Corbu.

  — Ce condamnare aţi avut?

  — Patruzeci de ani.

  — Cum patruzeci de ani?

  — Da: treizeci de ani muncă silnică pe viaţă şi zece ani pentru diferite fapte: pentru port ilegal de arm ă, pentru c-am distrus bustul lui Lenin, pentru c-am scris manifeste, pentru c-am rupt steagul roşu, patruzeci de ani de condamnare…

  — Şi câţi aţi făcut?

 J 5 5

  — Nouă ani.

  — Domnule Vatamaniuc, noi suntem aici un radio, vrem s ă înregistrăm: vă punem întrebări, suntem în legătură cu populaţia. Veţi primi telefoane şi v i se vor pune întrebări. Dumneavoastră răspundeţi…

  — Bine, doamnă.

  — A l o! Radio ta…, ta… ta…, spune tot…, cutare. Acum va vorbi dl Vatamaniuc, care a fost deţinut politic, condamnat la patruzeci de ani.

  Încep să spun că am fost dat afară din cadrele armatei, că în 1948 am 283

fost arestat la Craiova, că am evadat de la Comenduirea pieţei Craiova şi am fugit în munţi, unde am făcut un grup de partizani, cum am fost prins în 1955… Spun tot. A trecut jumătate de oră, ea anunţă: „Au trecut treizeci de minute. Dacă cineva are…”. Mă pomenesc cu un telefon. U n domn…

  — Domnule Vatamaniuc, v-aş ruga să ne spuneţi care au fost acţiunile dumneavoastră acolo.

  N-am apucat să răspund, căci o altă voce, de la un alt telefon, începu să spună alert:

  — Acolo s-a murit, îţi spun eu, domnule Vatamaniuc, acolo s-a murit, s-a murit! Asta a fost acolo, au fost lupte, domnule. S-a murit…

  După aceea legătura iar s-a întrerupt şi am vorbit din nou treizeci de minute. Domnul respectiv a revenit:

  — Domnule Vatamaniuc, eu vreau să vă dau numărul meu de telefon, să stăm de vorbă.

  Doamna Corbu a notat numărul, eu o întreb:

  — Cine era, doamnă?

  — Doamna Gârgu din Vicov. Locuieşte în Bucureşti.

  N u ştiam cine este respectiva doamnă. A m ieşit din emisie, mi s-a mulţumit, maşina m-a adus acasă. Ce-au vrut ei cu asta, nu ştiu. Înainte de a pleca, dna Corbu de la postul de radio respectiv îmi spune: „Domnului s ă nu-i daţi telefon, doamnei pute ţi să-i daţi”. Când am ajuns acasă, cu numărul de telefon la mine, a doua zi, căci atunci era 12 noaptea, spre seară, apelez telefonul, îmi răspunde doamna:

  — A, dle Vatamaniuc! Cutare, cutare, cutare…

  O invit să stăm de vorbă, îi explic unde locuiesc, îi spun că am o proprietate şi la ţară, în comuna Potlogi şi o invit să vină cu maşina…

  — Da, eu sunt cu mama, vă facem o vizită. Sigur că da.

  A trecut timpul, într-o bună zi, la Potlogi fiind, la casa mea de la ţară, văd o maşină în faţa porţii, alături de care sunt două doamne pe care, pe moment, nu le-am recunoscut. Două doamne, una mai în etate, una mai tânără şi nu de lepădat.

  — Bună ziua.

  — Săru’ mâna. Bună ziua. Zâmbind, ele zic:

  — Veţi fi surprins, desigur.

  — Surprins, că nu vă cunosc. Cine…

  — Dna Gârgu. Mama mea…

  — Ăăă, de la…

  — Da!

  — O! Poftiţi, poftiţi!

  Aveam acolo o boltă din viţă de vie, o masă lungă, bănci pe dreapta şi pe stânga. O frumuseţe, să tot stai la răcoare. Soţia a adus o cafeluţă, că altceva nu mergea, că musafirii erau cu maşina, veneau de la Piteşti.

  — Doamnă, tocmai bine aţi venit, că eu plănuiam să merg la Bucureşti. Plec cu dumneavoastră.

  — Poftiţi!

  Oricum, am stat mult de vorbă acolo. Bătrâna îmi spuse aşa:

  — Soţul meu a avut mult de suferit de pe urma lui Motrescu şi a lui Cenuşă.

  — De ce, doamnă?

  — Soţul meu a fost brigadier silvic şi a fost anchetat de foarte multe ori. Dar soţul n-a vrut să-i deconspire, deşi le-a dat ţigări şi a dormit cu ei.

  N-a vrut să spună. A avut tare mult de suferit şi a fost ameninţat de Securitate.

  Fac eu un pic de efort şi apelez la sertăraşele mele din creier şi-mi aduc aminte cine a fost dl Gârgu. Când am avut procesul la Suceava, printre alţi zeci de martori acuzatori pe care i-a adus Securitatea (vreo şaizeci-şaptezeci), a fost adus şi Gârgu, brigadierul silvic. A fost întrebat despre o cabană unde a fost Motrescu, cu Cenuşă şi cu Cosma Pătrăuceanu.

  — Da”, a spus Gârgu la întrebările preşedintelui de tribunal.

  „Adevărat. Când am sosit eu, mi-au spus oamenii înspăimântaţi, speriaţi, că au fost acolo bandiţii şi au luat cutare, cutare alimente. Şi eu i-am întrebat: «Pe unde au luat-o?» Atunci eu m-am dezbrăcat, am lăsat haina de pe mine, am luat puşca şi m-am dus. Dar nu i-am găsit, că dacă îi vedeam, acolo rămâneau…”

  Doamna însă mi-a spus că a avut de suferit că le-a dat ţigări. Dar Motrescu nu fuma, nici Cenuşă, nici Pătrăuceanu nu fumau. Ele n-au ştiut că aveam cunoştinţe despre ei. După aceea mi-am adus aminte că, odată, Motrescu mi-a spus că este cineva Schiţcu, deosebit de periculos, mai mult pentru oameni decât pentru noi, că un agent umbla ca găina în jurul casei în preajma cantonului lui şi că Motrescu mi-a pomenit odată de unul Gârgu, care umbla după mine.

  Călătoream împreună, maşina alerga spre Capitală. Pe moment, una dintre doamne, izbitor asemănându-se cu o altă persoană, pe care o ştiam de la un birou, m-a ţinut într-o stare de confuzie. S-a deconspirat, mi-a spus că ea e vocea din telefonul de la radio. So ţia, după ce am ajuns la locuin ţa din Bucureşti, s-a arătat ospitalieră, binevoitoare, mulţumindu-le că au binevoit să mă aducă cu maşina. Le-am dat câteva sucuri, sirop, gem şi, cu amabilitate, le-am făcut invitaţia de a fi vizitaţi.

  Bucovineanca Gârgu, deşi am sunat-o de câteva ori, s-a tot eschivat, motivându-se că lucrează la o fundaţie de ajutorare a familiilor sărace, că sunt presiuni mari care îi iau timpul, că adună ajutoare şi caută o casă, mobilier, donaţii etc.

  S 5

  Doamna Ileana Petrescu de la „România liber ă”, de care mă leagă o recunoscătoare relaţie, mi-a spus lucruri ciudate în legătură cu fundaţia în 285

discuţie şi cu persoanele care o administrau. Gazetăriţa şi-a făcut drum acolo şi a constatat nereguli, a fost ademenită să acopere situaţiile găsite, corupţia prin şantaj, ilegalităţile prin daruri. Mă rog, era o fundaţie cum sunt multe în ţara noastră la ora actuală, în care banii străinilor, vărsaţi pentru acţiuni umanitare oneste, se prefac în chefuri şi dezmăţ. Şi când pui că cucoanele, de la nivelul acestei… etici, aveau cuvinte de ocar ă faţă de haiducii care piereau în munţi pentru dreptate şi cinste!

  C. H.: E, desigur, pe lângă atâtea alte confidenţe şi aceasta demnă de interes. Spuneaţi că şi în Bucovina, nu numai în Capitală, ori în alte oraşe şi locuri mai semeţe, „ochii albaştri” ai celor care nu aveau somn şi vă păzeau ca pe o comoară nepreţuită, ca pisica neagră, superstiţioasă, vă tăiau calea, vă stricau ziua, altfel spus…

  Gv. V.: Să punctăm una dintre cele consumate. Eram după un concediu la Suceviţa, împreună cu soţia mea, prin 1978… înainte de a lua trenul de la Rădăuţi spre Bucureşti, în gară m-au întâmpinat doi miliţieni.

  — Cum te numeşti? Mă întreabă unul.

  — Vatamaniuc Gavril.

  — Vă rugăm, luaţi-vă bagajul şi veniţi cu noi.”

  A m intrat în birou la şeful de gară; ei vorbiseră cu şeful de gară dinainte.

  — Pune valiza, dle Vatamaniuc, pe masa asta. Te întrebăm înainte de a o deschide, ai carne de vânat?

  — Nu.

  — A i armament? A i muniţie?

  — Dar ce, armamentul se duce în valiză? N-am nimic. Eu nu umblu cu din astea.

  — Bine, desfă valiza.

  A m deschis valiza, s-au uitat: nu-i. Caută în cealaltă valiză: nu-i.

  Nimic din ceea ce-i interesa pe ei nu era.

  — A i fost denunţat că ai carne de vânat.

  — N-am. Aţi văzut…

  A venit trenul, am plecat la Suceava şi de acolo la Bucureşti. A m ajuns seara la Bucureşti şi am întârziat pe la gară mai mult timp, deoarece nu am găsit un getax. A m luat o camionetă, am întârziat mult în gară, era noaptea târziu, spre ora 10. Când am ajuns în curte, ce v ăd? Văd vreo cinci indivizi:

  — Hai, dle Vatamaniuc, de când te aşteptăm!

  Imediat mi-am dat seama cine mă aşteaptă pe mine, că rudele mele nu erau nicicum. A m tăcut, am deschis uşa, am intrat în casă; am aprins luminile şi am pus în hol geamantanele.

  — Dle Vatamaniuc, ca să nu pierdem timp, sunteţi obosit tare – îi durea sufletul! Spuneţi-ne clar: armament aveţi?

  — N u am, domnilor…

  S-au legitimat: colonel Calupca, colonel Bostan, iar lâng ă ei trei plutonieri. Plutonierii nu s-au legitimat. Mi-au arătat autorizaţia de percheziţie.

  — Uite ce e, să nu pierdem timpul, sunteţi obosit, îmi repetă, avem şi alte treburi şi trebuie să mergem acasă la ora asta. A i armament?

  — Nu, domnule colonel.

  — Dar muniţie?

  — N u am.

  — Valută ai?

  — Nici n-am văzut.

  — Vreo ediţie interzisă?

  — Nu. Cărţile toate sunt la dispoziţie.

  — Bine.

  — Aparatură electronică ai?

  — N-am văzut.

  — Dle Vatamaniuc, noi scoatem parchetul, să ştiţi. Dacă găsim un cartuş, te-ai încurcat rău…

  — Dle colonel, nu începeţi operaţiunea până nu îmi daţi o hârtie să scriu.

  — Ce să scrii?

  — O declaraţie. «De acord să scoateţi parchetul, să dărâmaţi totul, dar dacă nu găsiţi nimic, să puneţi totul la loc, exact cum aţi găsit. Iar dacă găsiţi un cartuş, să-l trageţi aici.» Asta vreau să declar.

  A adus un martor, un vecin, unul Vidi Păscută. Acum, eu mă temeam: am făcut o declaraţie cam hazardată. Dacă ei au în buzunar nişte cartuşe, le pun şi… „uite, am găsit cartuşe la bandit şi a spus că n-are!”.

  — Staţi aşa! Dumneavoastră unde vreţi să faceţi percheziţie? În cameră, în bucătărie, în baie, în hol?

  — Păi, tovarăşe, dumneavoastră vă ocupaţi cu cărţile! Îi spune Calupca lui Bostan (Calupca conducea operaţiunea). Eu controlez pe aici…

  — Bine atunci, soţie dragă, rămâi cu dumnealor. Dle Păscută, dumneata cu dl plutonier, în buc ătărie, eu cu dl plutonier, la baie. Uita ţi-vă de ce vreau aşa, căci eu ştiu, eu ştiu de ce sunteţi dumneavoastră în stare.

  Veţi scoate un cartuş din buzunar şi-l veţi pune undeva, ca să ziceţi: «Uite, banditul are muniţie!».

  — Dle Vatamaniuc, faceţi-ne percheziţie, mârâie unul, obedient.

  — Şi eu mă supun la percheziţie, v-am zis ceva?

  — Dar şi noi ne supunem…

  — Atunci, reciproc ne înţelegem.

  — Reciproc facem şi percheziţia, consimt ei ironic.

  — Nu, eu nu îndrăznesc. Eu am încredere în cuvântul dumneavoastră, 287

am zis şi eu în zeflemea.

  În fine, a început perchezi ţia care s-a terminat pe la ora două, în plină noapte. Totul, totul a fost scuturat, au umblat şi în legătura cu ciorapi care erau cu firele scoase. N-au găsit nimic. N u aveau ce.

  — Vatamaniuc, tu ai un căsoi în Ştefan cel Mare, ia cheile şi mergem acolo.

  — Da, domnilor.

  A m luat cheile şi, cu ei în maşină, pe strada Ştefan cel Mare. A m ajuns, am descuiat, am intrat. Eu vândusem de acolo mobila, luasem toate lucrurile de acolo, tablourile, tot, tot, pentru că voiam să vând casa. Casa era o moştenire de la un colonel. A m avut grijă de el în închisoare şi în afară opt ani şi mi-a dat casa aceea mie. N-avea nici un fel de rude. Casa, cu mobilă cu tot mi-a dat-o mie.

  — Vatamaniuc, ai patru camere, două bucătării, o casă mare. În căsoiul ăsta, colonelul sigur ţi-a lăsat un pistol…

  — Dle colonel, iertaţi-mă, am să vă spun ceva: mai prost colonel ca ăsta, eu n-am văzut în viaţa mea.

  — Cum poţi să spui aşa ceva?

  — Da. Vedeţi groapa asta din curte? Aici a aruncat decoraţia germană «Vulturul de aur», decoraţie din aur masiv. Când a ieşit la pensie, gamela, bundiţa, cojocelul s-a dus şi le-a predat. Nimic, nici un ac de la unitate n-a vrut să păstreze, inclusiv decoraţia germană. Pistol? Ăsta pistol? Gamela s-a dus şi a predat-o, nu pistolul!

  — Bine, vedem noi.

  Când am ieşit de acolo erau zorii zilei. O noapte, în 1987, cu colonelul Calupca şi cu colonelul Bostan. A m ieşit în stradă.

  — Tovarăşe colonel, banditul ăsta a venit cu traista-n băţ din Bucovina. Stă în buricul Bucureştiului, în str. Doamnei şi are căsoiul ăsta în Ştefan cel Mare. Eu zic să-i luăm imobilul şi să facem aici ori o grădiniţă pentru copii, ori pentru ni şte bătrâni ceva…

  — Da, sigur că da! Trimite-l înapoi în Moldova, la el, acolo…”

  Eu intervin repede:

  — Dle colonel, eu mă bucur tare că mă trimiteţi acolo, dar să nu mă trimiteţi aşa, oricum. Trimiteţi şi o adresă la Securitatea din Rădăuţi să mă primească, căci cei de acolo au vrut să mă omoare, au trimis oameni dup ă mine, m-au chemat la vânătoare şi mi-au spus după aceea aşa: «Banditule, du-te oriunde în ţară, aici nu mai stai!» Şi dumneavoastră mă trimiteţi înapoi acolo? Vă rog, puneţi-mă într-un avion, paraşutaţi-mă în pustiul Sahara şi faceţi-mi o vizită peste zece ani. V o i fi mai bogat ca aici, pentru că omul sfinţeşte locul, dle colonel! Dumneavoastră spuneţi că am un căsoi, că am venit cu traista-n băţ, dar de ce nu ştiţi dumneavoastră că eu, care sunt de zeci de ani în Bucureşti, n-am intrat într-o cârciumă? Asta e, dle 288

colonel, ce vreţi dumneavoastră? Beţivii sunt buni, care umblă cerşind pe străzi? Cei ce muncesc nu vă plac? Eu, după ce am muncit opt ani am primit căsoiul, cum spuneţi dumneavoastr ă. Eu, în Sahara, ştiţi ce-o să fac?

  Mă apuc şi fac o groapă mare, până dau de apă. Vor ieşi palmieri acolo şi când va trece caravana cu cămile mi se vor da bani şi voi deveni bogat!”

  A u tăcut, cum tace piatra. A u plecat. M-au lăsat acolo. A m venit cu tramvaiul acasă. Soţia era speriată, obosită de pe drum. M-am apucat şi am vândut repede casa, să nu mi-o ia ticăloşii. A m dat-o repede.

  A m relatat şi această întâmplare ca să se ştie încă o dată câtă neruşinare, cât abuz au făcut slugarnicii comunismului în poporul nostru în anii infernali ai dictaturii. Şi vă voi cere scuze că, din ungherele memoriei, o altă întâmplare similară se vrea descoperită. A r fi trebuit să o circumscriu în istorisirile legate de locuinţa mea din strada Doamnei. Când am avut percheziţia la domiciliu, dintr-o ladă cu obiecte rare securiştii mi-au scos trei icoane ferecate în argint, foarte scumpe. Una îl reprezenta pe Iisus Hristos ţinând pământul într-o palmă, una pe Sf. Ierarh Nicolae şi una pe Sf. Stelian. Le aveam de la o doamn ă Popescu. Acestea erau moştenite de vreo trei generaţii, aveau vreo trei sute de ani vechime.

  — De ce le ţii în ladă? Am fost întrebat.

  — Pentru că le-am pregătit să le vând.

  — A, să le vinzi? Dar astea fac parte din patrimoniul naţional!

  — Cum, dle colonel, eu am văzut în toate mănăstirile din acestea, nu-s o raritate, în toate mănăstirile am văzut asemenea vechituri…

  — Bine. Dumneata le-ai văzut, iar noi le ducem unde le este locul.

  Şi mi le-au luat. Mi-au mai luat trei stilete, trei pumnale. Unul de când am fost la jandarmi, după ce am terminat şcoala militară, pe care l-am cumpărat, căci aveam dreptul; un pumnal al comandorului Ioan Şi ăvescu, pe care mi l-a dat fata lui ca amintire, căci l-am îngrijit pe tatăl ei în spital şi un pumnal de comandor de marină, pe care mi l-a dat dna Gheorghiu, care a avut un fiu la marină. Eu i-am făcut ei un serviciu şi mi l-a dat mie; acesta era foarte frumos, cu un fel de ciucure din fir auriu. A m primit de la Procuratură: „Vi se aduce la cunoştinţă că cele trei pumnale au fost date la casare, încetează urmărirea dumneavoastră în ceea ce priveşte găsirea de armament şi muniţie”, în acest articol am fost încadrat, iar percheziţia mi s-a făcut pentru acest lucru, „încetează urmărirea dumneavoastră în ce priveşte găsirea de armament şi muniţie.” Bine, pumnalele au fost date la casare, dar icoanele unde sunt? Nimeni nu va şti, niciodată, pe ce pereţi ori între ce atei s-au preschimbat în daruri sau în „păpuşi” ridicole, ca altă dată, când, după ce clerul a fost abolit din armată, odăjdiile au fost transformate în haine de teatru…

  C. H.: Ştiţi că în legătură cu profanatorii atei un om al închisorilor, veritabilul poet şi filosof, Nichifor Crainic, a spus un cuvânt memorabil, 289

îngăduitor ca toate cuvintele Samariteanului: „Ferici ţi necredincioşii care zidesc biserici credincioşilor?”

  Gv. V.: Istoria, plină de imprevizibil, desigur, ne descoper ă răsturnări bizare. Vorba lui Cioran: „Istoria este ironia în mers…” „Aţi semănat mult şi aţi luat puţin, căci le-am suflat pe ele din mâinile voastre. Căutaţi la multe şi s-au făcut puţine.” (Agheu 1, 6-9) „Cei stricaţi greu se îndreaptă, iar numărul nebunilor e nesfârşit.” (Ecclesiastul 1, 15) „Numai falsa ordine e dictatorială: ea se ştie atât de şubredă, încât poate fi răsturnată de cel mai neînsemnat act de indisciplină. Ordinea reală e, dimpotrivă, atât de temeinic articulată, încât absoarbe în armonia ei toate stridenţele, integrează tot, echilibrează tot. Ca un organism sănătos în care orice deviere e adusă, printr-o spontană reacţie, la omogenitate funcţională.” (A. Pleşu)„…dezordinea ruinează orice templu şi nu cultivă decât florile care cresc între ruine şi care, oricât ar spune Vergiliu că sunt cele mai ispititoare, nu ne vor dărui nimic în afară de parfumul lor melancolic.” (Octavian Paler) „Mincinosul nu este un bolnav, dar este un deviat care sfârşeşte prin a lua lucrurile drept ceea ce nu sunt şi a pierde oamenii într-un quiproquo periculos. E l se crede puternic prin faptul că este altfel, prin faptul că propune o alternativă aparent plauzibilă a realităţii. Dar cât de departe este tema platoniciană a delirului inspirat! Toată lumea ştie că mincinosul este slab.” (Carmelia Leonte) „Iuda? Indiferent pe cine minţim, anulăm o parte din noi. Dacă ipocrizia este foarte mare, ea echivalează cu o sinucidere. În psihiatria secolului trecut, sinuciderea putea fi definită ca delir al dragostei de sine. Ipocrizia, minciuna sunt pervertiri, deraieri fundamentale ale sensului iubirii.

  Minciuna duce spre tragic, adevărul spre mântuire. Numele pe care-l purtăm spune adevărul despre noi. Dumnezeu, prin numele Lui, spune adevărul despre Sine; Iisus spune adevărul despre Dumnezeu; Ioan spune adevărul despre Iisus; taina botezului prin apă spune adevărul despre Ioan.

  Adevărul naşte adevăr. Forţa naşte forţă.

  Valul care trece spune adevărul despre marea care rămâne; frunza spune adevărul despre arbore; trupul spune adevărul despre suflet.

  Lucrurile mărunte le relevă pe cele mari.” („Dacia literară” nr. 42/2001 – Carmelia Leonte) „Am cunoscut mulţi doctori: doctori în vorbe, în ştiinţe, în minciuni, în dialectici, în nihilisme, în filosofii. N-am întâlnit niciodat ă un «doctor în ale vieţii».” (Basarab Nicolescu)„…Eu am plătit cu toate suferinţele mele adevărul, îl merit acum. Trebuie s ă am puterea să ştiu ce-am greşit şi să nu mă ascund ca o şopârlă în iarbă.” (Octavian Paler) „Omul acesta nu doreşte decât curajul de a rămâne gol şi de a nu se căi niciodată că nu poate uita nimic din faptele lui…” (Octavian Paler)

  C. H.: Deşi faceţi parte din rarissima specie a inşilor care produc legendă şi folclor, dle Gavril Vatamaniuc, spuneţi mereu că anonimatul – niciodată posibil – vă face bine. V-aţi retras din capitala zgomotoasă tot în pacea munţilor, într-un sat al Bucovinei… Ştiţi ce scria în „Muntele Calvarului” scriitorul filosof Vasile Andru, prin 1991, după ce l-am trimis să aibă o convorbire cu Dvs.? Ştiţi că aţi devenit un personaj literar, bine „deformat”, acoperit de autor (v. pg. 88-l00), de cel care a spus ap ăsat că „memoria este putere”?

  „Spre amiază, la uşa casei mele sună domnul Muşat. Fost condamnat la moarte. Supravieţuitor. Om mic de statură, bine legat, cu cap rotund şi păr tuns scurt, cu ochi scăpărători. Energic şi viu.

  Îi pregătesc un ceai. E l zice, privind la barba mea:

  — Cu toţii eram bărboşi acolo, pe munte!

  Se referă la partizanii săi. Evocă anii de după război, în munţii Bucovinei. E l era conducătorul grupului rebel. Avea barbă şi era un tânăr revoltat. Se ascundeau, îşi schimbau zilnic tabăra. Umbla cu revolverul la brâu şi cu o puşcă nemţească în spate. L a centură, o cartuşieră cu încărcătoare încă pline. Ceilalţi fârtaţi aveau fiecare alt tip de armă, în funcţie de împrejurările procurării ei. Căpitanul Muşat era în frunte; în tinereţe făcuse o şcoală militară. Şi prin grad şi prin îndrăzneală era primul.

  Rebeliunea lui Muşat a început la Constan ţa, în 1947. Când i-a fost limpede că, în ciuda vorbăriei din ziare şi de la radio, el a pierdut războiul mondial. Oraşele portuare sunt labile şi alimentate cu veşti. Muşat făcea 291

parte din paza militară a portului: ofiţer cu răspunderi, într-o Românie care se autointitula «liber ă». Într-o zi l-a cunoscut pe grecul Filaras. Acesta a ghicit natura explozivă a lui Muşat şi i-a deschis ochii. I-a zis: «După război, grecul şi românul au ajuns robi. Împărţeala s-a făcut şi în curând o să simţiţi ştreangul la gât. Churchill a vrut să stăpânească Mediterana, Stalin a vrut Marea Neagră. S-au tocmit amândoi, unul să ia Grecia, altul România. Vouă încă nu vă sunt clare lucrurile, dar veţi vedea. V a curge sânge. N u ştiu ce veţi face voi, românii, dar noi grecii, ne vom bate cu englezii. V a curge sânge.»

  Astăzi, la un ceai de cătină, Victor Muşat, îmi spune:

  — Iluzia noastră, atunci erau americanii. Distanţaţi de englezi şi de ruşi, americanii ne erau prielnici. Îi vedeam idealişti şi mari, făcând dreptate pe lume. Dar ei erau foarte departe! N u erau l ăsaţi să se apropie de prada balcanică. «România este o afacere rusească», auzeai peste tot.

  Disperaţii sau frustraţii ridicau ochii spre cer, s ă vadă dacă nu vin avioanele americane, să ne scape.

  Aşadar, Constanţa 1947, primăvara. Muşat fierbea. Constanţa nu era propice pentru revoltă. Oraşele portuare nu-s bune pentru revoluţii, că tensiunile oamenilor se descarcă în mare.

  Era foamete, în portul Constanţa a sosit un vapor american cu alimente pentru înfometaţi. Autorităţile române au declarat că alimentele sunt împuţite şi trebuie aruncate în mare. Voiau să-i compromită pe americani. Muşat n-a răbdat minciuna şi s-a revoltat definitiv. Cu alţi doi ofiţeri rebeli de la pază a reuşit să descarce alimentele şi să le distribuie înfometaţilor, haotic şi într-o debandadă fioroasă. Când a apărut armata, vaporul era gol, devastat, iar Muşat a luat calea munţilor.

  Cel mai în siguranţă se simţea în munţii natali ai Bucovinei. I s-au alăturat alţi rebeli. Ţara se trezea, brutal, la realitate: alegerile din 1946 erau măsluite de comunişti care înhăţau puterea, în decembrie 1947 regele era silit să abdice şi o republică forţată s-a instaurat pe un ger cumplit. Stalin dicta legile acestei republici forţate.

  Rebelii bucovineni s-au ascuns în obcini. Noaptea coborau şi dădeau atacuri fulgerătoare la Suceava, la Rădăuţi, arătând că există un stăpân pe munte. Aruncau în aer depozitul de muniţii de la Şiret şi, pentru un ceas, arborau un tricolor cu pajură la primăria oraşului. Căutau aliaţi. Prin mesaje scrise de mână şi distribuite prin sate afişau o siguranţă mai mare decât erau în stare să acopere. Cereau alipirea teritoriilor ocupate. Anunţau că peste trei săptămâni se va da bătălia hotărâtoare, în jurul lor se strângea un cerc de fier.

  — Eram singuri, zice Muşat. Mâna de fier a lui Stalin încercuia munţii. Eram prea singuri. N u eram nici cu englezii, nici cu nemţii. Eram cu dreptatea.

  A u fost descoperiţi prin trădare. A u fost capturaţi, judecaţi în pripă de un tribunal militar. E l, capul grupului, a fost condamnat la moarte. Apoi pedeapsa a fost comutată la închisoare pe viaţă. A cunoscut carcera grea a Aiudului. În 1964, după gestul de autonomie a lui Gheorghiu-Dej, căpitanul Muşat, considerat victimă stalinistă, a fost pus în libertate. Dar, de atunci, a fost mereu supravegheat de securitate.

  — Cât aţi rezistat în munţi? Întreb.

  — Şase ani.

  — Mult. Ce credeaţi că veţi obţine? Aţi sperat să înfruntaţi două imperii?

  — Asta-i. Încă nu ştiam că înfruntăm două imperii, credeam că luptăm cu o minoritate comunistă, instalată samavolnic, în toţi munţii se aflau grupuri de rebeli. Dar ele n-au ştiut să se unifice. N u au devenit un front.

  U n grup mai răsărit în Rodna, altul în F ăgăraş, altul în Caraş. Unii sprijini ţi vag de occidentali. A lipsit atunci un lider. Nimeni din noi n-a fost atât de mare sau atât de priceput ca să devină simbol. Eram dezbinaţi şi uşor de înfrânt. Grupul Muşat din Bucovina a căzut ultimul. Noi am ţinut sus ultimul tricolor fără pată.

  — Ce urmăreaţi voi în imediat? Întreb.

  — Noi… o dreptate româneasc ă. România a fost înşelată, după război, înşelată de marile puteri, înşelată de comunişti. După măsluirile din 1946, oamenii de valoare au fost zvârliţi în închisori. Niciodată n-am crezut că românii vor putea fi atât de duşmănoşi cu românii. N o i eram formaţi de democraţia interbelică şi nici nu ne dădeam seama cât de rău stau lucrurile, credeam că poporul mai are un cuvânt de zis. N o i mai credeam că, după război, oamenii cu cap îşi vor spune cuvântul. N u ne dădeam seama că un întreg popor intră în temniţă. Era pentru prima dată în istoria modernă când un întreg popor intra în temniţă, iar şefii săi deveneau temniceri şi torţionari. N o i încă nu ne dădeam seama de asta, rezistam, ziceam: domnule, n-au murit oamenii cu cap din ţara asta!

  Îl privesc. Energie multă într-un corp mărunt şi vânjos. Da, există oameni care sunt împinşi pe o cale, spre un destin: oameni în care se rosteşte o alegere. «Istoria ne-a înşelat!» zice el.

  Gv. V.: Interesant, îi mulţumesc deosebit de mult scriitorului pentru pagina în care, ce-i drept, mă regăsesc, îmi amintesc desigur de convorbirea avută. Desigur şi în multe alte locuri relatările mele au făcut… figură de fonotecă, de cultură orală…

  Cu voia Dvs. ar trebui să mai încărcăm acest final cu câteva ferme cuvinte rostite de către prietenul meu de peste munţii Bucovinei, Ion Gavrilă-Ogoranu, luptător veşnic împotriva celor care „Din luminosul prag de praznic/A l luptelor de trei decenii/Ascult (au) răzbind prin anii 293

crânceni/Adânc răsunetul sirenii” (M. Beniuc): „Comunismul avea cele mai mari armate ale lumii şi cei mai numeroşi câini de pază. Şi cu toate acestea a murit” „Comunismul a murit de moarte bună, de bătrâneţe. A fost moşit, în hrube ascunse, de minţi scelerate, alăptate de forţe oculte, a crescut, şi-a formulat şi şi-a pus în practică programul, netulburat de nimeni, a guvernat, a poruncit cum a vrut, şi-a impus legile ce le-a voit, a mutat popoare pe alte locuri, a distrus naţionalităţi, destine, culturi şi vieţi, a umplut jumătate din omenire cu lagăre, temniţe, crime şi gropi comune, cu sânge şi lacrimi.” „Rezistenţa armată din munţii României, de după război, n-a fost o luptă a partizanilor, nu a avut un caracter partinic sau etnic, ci a pornit din disperarea unui popor a cărui demnitate era în pericol, nemaiexistând soluţia salvării.

  Cum s-au adunat? Cine le-a dat curaj? Care era numele lor, cum arătau chipurile lor, cum au trăit, cum au luptat, cum au murit? Sunt întrebări pe care şi le-au pus mulţi. Răspunsurile nu au fost date decât în parte.” „Se încearcă să se reducă lupta pentru rezistenţă armată la lupta ţăranilor împotriva colectivizării. A îmbrăcat rezistenţa noastră şi acest aspect, dat trebuie să se ştie că nu pentru hambare şi pătule sau pentru o pâine rumenă au luptat Gheorghii şi Ionii. N u pentru averi trec ătoare, ci pentru dreptate şi demnitate au luptat aceşti oameni.” „Celor morţi în munţi, celor prinşi şi torturaţi în închisori le suntem datori cu un mormânt, o cruce şi cu dezvăluirea adevărului, întrebările şi răspunsurile reale vin tot din munţi, faptele eronate şi răstălmăcirile vin în schimb de la oameni.” „Mândria unui neam se apără cu arma în mână. Celor ce s-au înfrăţit cu stâncile munţilor şi cu fiarele pădurilor, celor ce şi-au dat sângele sau au murit în torturile securităţii, celor ce au riscat totul ajutându-i li se cuvine recunoştinţă” „O îndatorire morală este alcătuirea unei istorii adevărate şi cât mai complete a rezistenţei la agresiunea comunistă. Este o îndatorire urgentă, impusă de obligaţia de gratitudine faţă de cei care au plătit cu viaţa, cu sângele şi cu sănătatea, curajul de a fi înfruntat bărbăteşte împilarea comunistă.” „Ar trebui ca la baza altarului catedralei, alături de oase de la Călugăreni, Roşcani, Valea Albă, să fie aduse oase lăsate de brigada popilor la canal, oase din râpile cimitirelor săracilor de la Sighet, Aiud, Gherla, Piteşti, Târgu Ocna şi Valea Piersicilor de la Jilava, de acolo unde s-a murit pentru Hristos şi pentru neam. Şi de la Poşaga, din poiana de unde doi popi au fost ucişi şi îngropaţi.

  Iar atunci când se va pune piatra de temelie şi va fi sfinţită catedrala, să facă slujbă nişte feţe bisericeşti (mai trăiesc câteva) care au suferit pentru Hristos în viaţa lor, care au avut ponoase de pe urma credinţei lor şi nu foloase…”

  C. H.: Frumoasă rostire, apoteotică! Da, li se cuvine recunoştinţă acelor temerari, acelor arhangheli, oameni-simbol despre care nu prea vorbesc multe, destule voci ast ăzi. Şi nu numai despre „partizanii mun ţilor” nu se risipeşte prea multă informaţie, ori despre cei înnoptaţi în temniţe, ci şi despre oamenii exilului, trecându-se uneori ostentativ peste acest segment de parcă exilul ar fi un paradis regăsit. Dicţionarele din ultima vreme, „Biblioteca Sighet” care comprim ă evenimente şi biografii tragice din toată România, revistele „Scara” şi „Memoria”, „Puncte cardinale” sau „Arhivele totalitarismului”, alături de cărţi de memorii, dialoguri, spovedanii şi traduceri preocupate de totalitarismul în nenum ărate feţe descoperit în diferite zone ale planetei, pun totuşi la dispoziţie destule „istorii” – până a se da curs deschiderii tuturor dosarelor de la S. R. I., demers mereu amânat -pentru a avea o imagine a Apocalipsei care a fost.

  Dacă despre Rezistenţa munţilor şi despre închisori, prezenta lucrare este un semn că epoca interesează, lucrarea de faţă fiind o contribuţie între altele, despre exil, mă rezum la o singură propoziţie emblematică: „Istoria exilului o pot face numai câteva personalităţi în stare să creeze într-un ritm românesc, pe care numai ele îl pot simţi şi înţelege” (Vintilă Horia), lăsând să se înţeleagă măcar unul dintre sensurile pildei grâului şi neghinelor.

  Şi dacă cineva, oarecând va găsi timp să adune într-un „dicţionar” şi umbrele temerarilor, adică pe trădători, torţionari şi ucigaşi, ar trebui să înceapă ori să încheie cu aceste cuvinte: „Zadarnic tremuraţi! Singura voastră şansă este să vă ascundeţi în lada cu gunoi a istoriei, în gheena. Fiţi siguri că acolo nu o să vă caute nimeni.” (Gheorghe Andreica) sau în această exprimare: „Să piară de pe pământ pomenirea lor”. (Ps. 33)

  E P I L O G

  „Muntele mărturisitor” s-a scris în mine din copilărie până acum.

  Prin ‘55, ‘56, anul când ieşea tragic din zarea noastră terestră mirabilul tânăr poet Nicolae Labiş, când lumea era bântuită de tentaculara Fiară a comunismului acaparator de ţări creştine, în faţa casei părinteşti de la Suceviţa, peste pervazul ferestrei la care abia ajungeam, vedeam pe fâşia din apropiere, oprind camioane militare, soldaţi şi câini care, după anumite comenzi scurte, împânzeau dealurile şi pădurile locului. Îmi mai amintesc cum pe seară, patrulele strigau către locuitori: „Stinge ţi luminile! Trageţi obloanele” şi toţi rămâneam în semi întuneric lângă lămpile cu fitil fumigen, vorbind în şoaptă despre ce s-a întâmplat în munţi, la post, la casele unor gospodari, chiar şi nesuspectaţi de a întreţine relaţii cu partizanii retraşi în sihăstriile verzi.

  M-a marcat această „poveste” şi am purtat-o cu mine din anii de şcoală primară până acum când, matur, cu experienţa unui condeier căruia scrisul i-a dat cea mai bună alternativă existenţială, am hotărât să pun în coperte istoriile de atunci. Suceviţa îmi este bine cunoscută şi desigur celelalte zone din Bucovina unde s-au consumat atâtea incredibile întâmplări. Dar nu legendele, fabula ţiile m-au preocupat, ci mărturisirile autentice. Şi sursa, benefică, norocul providenţial pentru realizarea acestui op, e chiar personajul de bază al cărţii, Gavril Vatamaniuc. Pe Gv. V. l-am auzit de multe ori povestind, având charismă epică, despre munţi şi închisori, în preajma ilăului încins din atelierul de fierărie al tatălui meu, loc de unde am cules multe povestiri rostite de către oamenii abătuţi pe-acolo – ca în Poiana lui Iocan. Gv. V. este un personaj, fascinant, politicos şi manierat, generos, pătruns de duhul rugăciunii, un om curajos, nerătăcit de regimul din închisori, nesălbăticit în munţii care l-au ţinut în atâţia ani ai tinereţii departe de semeni.

  Relatările sale sunt sincere, verificate prin documente prin metoda paralelismului; unele afirma ţii însă, presupunând aproape imposibile confruntări, au rămas aşa cum au fost rostite, cum le-a conservat memoria personajului. Este incredibil de lung „tunelul” acelui timp şi, se înţelege, labirintic „salonul” cu arhive – încă inaccesibile – pentru descifrarea epocii trebuind desigur echipe specializate, un Institut cu forţă şi programe pertinente. Eu am auzit şi am imprimat şi am citit cât mi-a stat în putere despre şi dinspre cele aici adunate, conştient că în plan istoric nu există opere exhaustive. Gv. V. mi-a fost un om drag, cu el am urcat deseori în munţii evocaţi, pe cărările însingurate, până în gura vizuinilor ancestrale unde şi-a dus viaţa singur, ca un anahoret, ori în… chinovie cu alţi dârji 296

luptători. Când eram copil, împreună cu alţi ştrengari, de multe ori scăpam în măguri jucându-ne „de-a partizanii”, făcându-ne colibe, scormonind muşuroaiele rezemate de copaci în nădejdea că vom găsi… arme adevărate.

  Era atunci un curent ciudat printre copii; mo şnegii vorbeau numai despre întâmplări din război, părinţii aveau cartele pentru pâine neagră, puşcăriile gemeau, mulţi copii nu au crescut sub protecţia cuvenită, au fost anii insomniilor hidoase…

  Şi iată că într-o zi, acum câţiva ani, propunerea mea fermă, avându-l înainte pe Gv. V. la… ultima anchetă în deplină libertate, a început să devină „Muntele mărturisitor”. A m simţit că eu trebuie să fac această corvoadă grea, foarte epuizantă.

  Citindu-l cândva pe Kazantzachis, m-am oprit la acest fragment, în care G. V. e de regăsit ca într-o fotografie: „Câtă luptă, câtă nelinişte, ce hărţuire a fiarei nevăzute, mâncătoare de oameni, ce forţe primejdioase, cereşti şi diavoleşti sunt în bulgărele ăsta de ţărână!”

  La Suceviţa trăind, de unde omul hăituit a trebuit să plece curând după eliberare, am cunoscut pe mulţi din cei care sunt subliniaţi aici, pe Ion Vatamaniuc, de taifasul căruia m-am bucurat, pe Vasile Marciuc pe care-l vedeam seara cu trompeta la subsuoară, cântând până noaptea târziu aşezat pe un trunchi în marginea codrului, pe energica Paraschiva şi bătrânul sculptor în lemn Dumitru Bocicu, pe Nataliţa care e tot mai rezervată, pe vânătorul Ion Husarciuc, la zarea lămpii căruia am auzit multe istorii cinegetice, bucurându-mă de ospitalitatea nevestei Paraschiva, nelipsită din bucătăria nunţilor; despre apropierea de părintele Casian Bucescu nici nu am loc pentru a scrie destul aici. L-am cunoscut şi pe Constantin Ţinu Mihailescu, chiar când voia să doneze o bucată de pământ pentru ctitorirea unui schit şi pe Constantin Roteliuc, braconier, cântăreţ la armonică, pe Avram, Glicheria şi Traian, pe Vasile Zaremba şi pe omonimul său, paznicul Traian, pe Nicolae Bodnărescu, mare meşter, cantor şi neîntrecut în măscări, o bucurie a copilăriei mele; şi pe Ioniţă, un om statornic în convingeri, distrus de comunism, adânc marcat, cu chip de c ălugăr rătăcit şi pe „savantul” I. Chiraş şi pe Nicu Senegeac şi pe Toader Mihailescu, veşnic zâmbitor, pe Nicolae Bujanovschi şi pe Toader Chiraş şi pe Traian Brăilean, un om distins, cu chip de icoană. Dar şi din familiile altor „haiduci” mi-am apropiat prieteneşte pe Vladimir Macoveiciuc şi pe Elena, sora sa, pe Gheorghe Motrescu, fratele celebrului Vasile Motrescu, pe rudele lui Constantin Cenuşă ori ale lui Cosma Pătrăuceanu. L-am cunoscut şi pe… gazetarul Gv. Bujdei, pe căpitanul jurist Ioan D. Popescu şi pe mulţi alţii care se ivesc pe parcursul acestui volum de spovedanii.

  A m inserat în cuprinsul fluxului epic şi nume reprezentative din viaţa culturală şi eclesială, personalităţi excepţionale care au îndurat suferinţe fără precedent în închisorile noastre deschisa generos pentru a decima 297

credinţa şi mintea, fiinţa românească.

  „Omul, acest golf al întâlnirilor între cer şi mormânt, această speranţă a eternităţii, acest cuib cosmic al dragostei eterne, această nuntă între eternitate şi efemer” (Ioan Alexandru), în spaţiul românesc nu a avut de suferit mai puţin decât în alte puncte ale planetei. „O, oameni ai adevărului superb! O, eroi ai sacrificiului anonim!”, exclamă academicianul prelat Anania, rostind sentenţios: „Pe cei care au murit în închisori trebuie să-i ştim pe toţi şi de ei va trebui să ne aducem aminte.”, bine cunoscând toţi că „în spatele fiecărui lacăt sălăşluieşte frica”.

  Cartea nu beneficiază de o bibliografie; pentru demersul propus, excesul de trimiteri părându-mi-se incomod, dacă nu snob; textul, nu de puţine ori pândit de incoerenţă ori prolixitate nu ar fi suportat numeroase titluri revelatoare pentru epoca evocată, care ar fi însemnat o mică bibliotecă.

  Desigur, o lucrare de acest fel, dincolo de nenumăratele nopţi şi zile de travaliu, pe care numai autorul le va şti, nu putea intra în tipar decât prin sprijinul unor generoşi oameni pentru care Cartea a rămas încă în rosturile ei sublime. Solidaritatea unor tineri din str ăinătate, trăind şi muncind acolo pentru o vreme, m-a emoţionat peste puterea cuvintelor; pilduitoare înţelegere am avut şi din partea unor slujitori ai Bisericii, a unor intelectuali verticali, a unor persoane care mi-au demonstrat că magnetismul prieteniei funcţionează şi în acest timp al discreditărilor şi vanităţilor de toate nuanţele.

  „între iadul deznădejdii şi iadul resemnării” (Siluan), când „violetul şi albastrul sunt culorile vidului absolut” (Florenski), zic împreun ă cu Savatie Baştovoi: „e timpul să ne înomenim şi noi, cum a făcut-o odinioară Dumnezeu şi să pornim în căutarea aproapelui pierdut”, căci „nu-i nici un eroism în a mărturisi atunci când nu există pericolul morţii”, în neştiinţă, fără a gândi că „nostalgia lumii e nostalgia con ştiinţei”. (C. G. Jung).

  Iată o carte încheiată. „Anii tuturor drumeţiilor fără întoarcere” (G.

  Uscătescu) pentru cei evocaţi au intrat aici, „până la strigarea trâmbiţelor de apoi, pe somnul oaselor” (B. V. Anania), pân ă când voalul morţii va fi dat deoparte de pe chipul lumii (Iez. 33.14). Ce mai avem? Amintirile! Cei mai mulţi, după o expresie din Anatolie Paniş, „avem la dispoziţie lagărul cel intim. N u mai mâncăm bătaie, dar ne bate soarta”. Afirmaţia este îndreptăţită desigur în bună parte, pentru că încă şi acum prea mulţi nu au rezolvată dilema lui Leon Bloy: „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”, „între munţii de orgoliu” (Leon Dănăilă) ai veacului dezumanizat prin desacralizare. Mulţi nu ştiu nimic despre acele vremuri, ignorându-le, neprezentând interes, după cum nu prezintă interes nici pentru prezentul imediat; pentru mulţi Istoria este doar un relicvariu închis între pereţii intangibili ai unui muzeu, un cimitir cu inscripţii şterse, bun doar pentru cei 298

care, altceva bun nu ştiu să facă decât să-şi schimbe dioptriile în asceza bibliotecilor.

  În acest timp al secularizărilor şi al pierderii identităţilor, nu sunt prea multe minţi să spună şi să aibă convingeri ca Unamuno: „Eclesiastul este punctul maxim la care poate ajunge ra ţiunea. E l este prin urmare una dintre cele mai bune pregătiri pentru a primi credinţa” şi nici dispuşi la experienţa golgotică a Iubirii în care doar „Creştinismul este o şcoală a fericirii” (Steinhardt), căci, „a te bucura este cel mai greu lucru din lume”, cum aprecia poetul imnelor, Ioan Alexandru.

  Ştiu că nu vor fi mulţi cei cuceriţi de vetustele „pove şti cu haiduci” şi puşcăriaşi de elită şi că celor care au întreţinut suferinţa – vai cât de mulţi încă printre noi!

  — Le face bine această indiferenţă, protejându-i, liniştindu-le minţile bolnave, subconştientul răvăşit de coşmaruri, dacă nu zilnic, sigur în ceasul morţii. Aceştia ar dori ca jumătate din lume să sufere de cumplită uitare, de boala Alzheimer, sup ăraţi pe Fullton şi Monitz că experimentele lor nu au continuat în închisori, prin lobotomie ajungându -se la paralizia amintirilor, adică ceva mai departe decât prin „încercarea de a schimba codul etnogenetic.” (Petre Ţuţea) prin tortură şi reeducare.

  „Statuile, monumentele şi lăcaşurile de odihnă ale eroilor şi martirilor neamului sunt pentru trupul ţării ca şi icoanele în casele noastre”, scria Nicolae lorga.

  Nimic nu ne cer aceştia, dar nu înseamnă că necerându-ne, nimic nu-i de făcut pentru Luptători; să le arătăm recunoştinţă, să le atingem îndureratele armuri cu inimă luminată şi îndatorată, e un semn necesar, unificator, obligatoriu.

 

 

          SFÂRŞIT