Arlington Park

 

 

 

  Ploaia căzu toată noaptea peste Arlington Park. Norii veniră dinspre apus: nori cât nişte catedrale întunecate, nori cât nişte maşini de război, nori ca florile negre deschizându-se în cerul luminat de stele sterpe. Se năpustiră peste câmpurile adâncite în somnul lor mâlos. Se năpustiră peste dealurile scunde, populate, cu pete răzleţe de lumină ce vibrau în întuneric. Pe la miezul nopţii, ajunseră deasupra oraşului care sclipea mândru, adăpostit de o depresiune provincială nu prea adâncă. Pe nevăzute, crescură asemenea unei cetăţi cereşti care, îngroşându-se şi umflându-se, îşi avânta tot mai sus monumentele barbare, turnurile monstruoase şi palatele pustii de fum.

  În Arlington Park toată lumea dormea. Pe ici, pe colo, se zărea câte un pătrăţel portocaliu de lumină pe zidurile caselor.

  Maşinile abia se târau de-a lungul drumurilor pustii. O pisică sări de pe un zid, topindu-se printre umbre. Tăcuţi, norii luară în stăpânire cerurile. Vântul îi mână din urmă. Crengile copacilor abia se mişcară, iar în întuneric scrâncioburile din parc se clătinară imperceptibil. O mână de frunze se vânzoli pe trotuar. În centrul oraşului mai vedeai oameni pe străzi, dar în Arlington Park se culcaseră cu toţii în paturile lor, dedicându-se deja conştiincioşi zilei de mâine. Nimeni nu avea cum să vadă ploaia care se apropia, în afara unui cuplu coborând spre casă cu paşi grăbiţi, deoarece întârziase prea mult în oraş.

  — Nu-mi prea place cum arată, spuse bărbatul, uitându-se în sus. Asta-i ploaie, nu glumă!

  Femeia râse, cu un chiţcăit exasperat:

  — În seara asta te pricepi la toate, nu-i aşa? îi răspunse ea.

  Se strecurară în locuinţa lor. Luminiţa portocalie se arătă pentru un moment la intrare, după care fu stinsă din nou.

  Pe Arlington Rise, unde razele felinarelor formau un tunel de lumină greoaie iar şoseaua începea să coboare înspre oraş, vântul învârtejea bucăţele răzleţe de gunoi. Mai în jos, cerul negru şi găunos se cobora peste firmele magazinelor. O rafală furioasă le izbi de ferestre, iar acestea zornăiră. De aici oraşul putea fi văzut cu uşurinţă, întins sub jumătatea senină a nopţii. Un abur maroniu plutea deasupra lui. In centrul său, macaralele, clădirile de birouri şi fleşele strălucitoare ale catedralei se înghesuiau străpungând ceaţa. Luminiţe roşii şi galbene brodau aceleaşi modele minuscule, de parcă ar fi fost beculeţele unui mecanism complicat. De jur împrejur, spre nord şi spre est, se întindeau suburbiile, câmpuri strălucitoare de lumină vălurindu-se deasupra peisajului.

  În centrul oraşului, restaurantele şi barurile erau de mult închise, însă lumea se înghesuia la intrarea în cluburi. Când începu să plouă, unele dintre fete ţipară ascuţit şi-şi acoperiră capul cu poşetele. Băieţii râseră mânzeşte. Se gheboşară puţin, băgându-şi mâinile în buzunare. Picăturile erau zămislite în întunecimea nopţii insondabile, dar lumina portocalie le făcea să licărească. Cădeau pe copertina clubului Luna şi se rostogoleau mai departe purtate de razele felinarelor.

  Cădeau în cercurile melancolice ale fântânii murdare din piaţă, locul unde oameni în tricouri stăteau la băut bere, unde băieţi în hanorace cu glugă se învârteau pe skateboarduri trasând cercuri graţioase în întuneric. Se vedeau oameni căscând gura în pragul uşilor, fete încălţate în pantofi cu tocuri-cui ţipând strident, băieţi cu frizuri ţepene, oameni de vârstă mijlocie cărând tot felul de lucruri în pungi de plastic şi uitându-se hoţeşte în jur. Grăbindu-se, o femeie într-un impermeabil strâmt bocănea cu tocurile pe asfalt vorbind la mobil. Unul dintre bărbaţii din jurul fântânii îşi scoase tricoul şi, sub rafalele puternice, se spălă încurajat de ceilalţi cu apa de ploaie ce-i cădea pe pieptul atletic. Şirul de maşini se mişca încet prin jeturile de stropi fini. Câţiva tineri dintr-o maşină claxonară fetele de la coadă şi, din mers, strigară ceva pe geam.

  Ploaia cădea deopotrivă pe străzile înguste, medievale, pe străzile cenuşii, victoriene, sau pe marile artere aglomerate, acolo unde se construiseră complexele comerciale.

  Cădea şi pe spital, şi pe vechiul teatru, şi pe noul cinema cu mai multe săli de proiecţie. Cădea peste parcările etajate şi peste clădirile de birouri. Cădea peste fast-fooduri şi peste cârciumi cu steaguri britanice la ferestre. Cădea şi peste noile blocuri de locuit, cu apartamente având ferestrele încă ambalate în plastic, cu temeliile înfundate-n noroi, cădea şi peste placajele care îngrădeau şantierul. Pe malul râului, clădirile comerciale – companii de asigurare şi bănci – îşi aliniau muchiile tăiate geometric, una după alta, iar ploaia cădea peste pieţele geometrice din faţa lor. Sub pod, lebedele se adăposteau de picăturile negre ca păcura, plutind printre gunoaiele purtate de râu. De-a lungul înneguratei High Street, oamenii aşteptau în staţiile de autobuz: lume din alte părţi, mai dezolante, ale oraşului, unde ploaia cădea, de asemenea, şi peste magazinele cu obloanele trase, şi peste case, şi peste aleile din beton străbătând întinsele proprietăţi ale unor stăpâni insomniaci. Oamenii se înghesuiau sub acoperişurile staţiilor de autobuz: unul cu o claie enormă de păr înnodat în nişte funii groase, altul cu o ditamai valiza, o cucoană bătrână încheiată până-n bărbie într-o haină de tweed, o pereche îmbrăcată în treninguri sărutându-se sub acoperişul de plastic în care ploaia răpăia, şi cu atâta patimă că, atunci când autobuzul apăru într-o trombă întunecată de apă, bătrâna trebui să-l bată pe umăr pe tânăr ca să le zică să urce. Ruta autobuzului trecea, de-a lungul arterei Firley, prin suburbii şi prin parcurile comerciale, unde ploaia cădea deopotrivă peste depozitele diforme şi peste hale, răspândindu-se ca o peliculă deasupra parcărilor goale. Cădea peste prelatele din faţa garajelor întunecate. Cădea peste showroomurile auto şi peste firmele de construcţii. Se lovea cu zgomot de plasticul verandelor sub care cărucioarele de supermarket se înşiruiau încleştate între ele. Cădea peste cartierul de afaceri şi peste tufişurile încadrând împrejurimile pustii. Cădea peste pământul negru şi docil din care aveau să fie modelate fără milă noile cartiere. Peste mallul Merrywood ploua cu găleata, atât de tare, că şiroaie de apă se scurgeau pe faţada impasibilă.

  Pe Arlington Rise ploaia cădea repede prin şanţurile de scurgere. La poalele dealului, înspre oraş, un fel de pâclă atârna deasupra clădirilor, estompând luminiţele roşii şi galbene. Sunetul claxoanelor şi sirenelor se amestecă în clocotul inimii oraşului, împovărată de fiorii electricităţii, şi apoi se înălţă deasupra dealurilor. Mai sus, pe culme, priveliştea dispăru. Întunericul se adânci. Siluetele clădirilor deveniră mai graţioase, iar desenele dalelor, mai clare. Pe măsură ce strada urca spre Arlington Park, florăriile şi magazinele de antichităţi înlocuiră magazinele mari şi impresionante: prăvăliile de toată mâna deveniră crame elegante, lanţurile de fast-fooduri se transformară în bistrouri. De fiecare parte începură să răsară străduţe străjuite de copaci.

  Bătute de ploaie, aceste străduţe aveau aspectul inexpugnabil al vechilor oraşe. Casele lor largi stăteau nepăsătoare în întuneric, retrase printre arborii peste care curgea apa fără încetare.

  Dintre ele, o ultimă privelişte panoramică a urbei putea fi prinsă în fugă, cu coada ochiului: eternele-i luminiţe roşii şi galbene, mecanismul ei pulsatoriu, străzile sale pe care se scurgeau vieţi identice. Era o panoramă impresionantă, dar neliniştitoare. Oraşul era prea agitat: datorită activităţii sale neîncetate pierdea simţul timpilor morţi, succesiunea firească a pauzelor şi opririlor insinuate în curgerea timpului.

  Povestea vieţii îşi cerea dreptul la răgazuri şi pauze, la zilele şi la nopţile sale. Altfel, nimic nu ar fi avut sens. Numai, că, privind înspre acel tablou, ai fi gândit că viaţa oamenilor chiar nu avea nici un sens. Ai fi gândit că o singură zi nu însemna mai nimic. Ploaia cădea în continuare peste Arlington Park, peste aleile pustii, peste gardurile vii retezate cu grijă, peste şcoli şi biserici, peste copacii şi peste grădinile sale.

  Cădea peste terasele victoriene cu vitralii întunecate, peste rândurile de case cu arcade la intrare, peste grădinile în stil georgian, peste labirintul de străzi înguste ale căror case cu două caturi erau văruite în culori vesele. Cădea cu voioşie peste peluza părăsită a parcului, peste cărăruile sale îngrijite şi peste arbuşti. Se izbea de asfalt, spălându-1, curgând şuvoaie prin canale, răpăind pe capotele maşinilor parcate. Nu se opri toată noaptea şi, puţin înainte de răsăritul soarelui, îşi deşertă deasupra caselor puhoaiele tumultoase, izbind cu putere în geamuri.

  În somnul lor netulburat, toţi aceia care se aflau în pat auziră: era zgomotul tunător al apei. Se infiltra în visele lor un sunet asemănător aplauzelor furtunoase. Parcă un întreg public se pusese de acord să înceapă deodată. Şi acest sunet neliniştitor se auzea din ce în ce mai tare. Umplea liniştea nopţii: zgâlţâia geamurile şi-i făcea pe oamenii adormiţi sub păturile lor să se întoarcă pe partea cealaltă şi pe copii să plângă în somn. Neştiind de ce, se simţeau cumva observaţi, de parcă un auditoriu întunecat s-ar fi adunat afară ca să se uite prin ferestre şi să bată din palme.

  Stând în faţa oglinzii, Juliet Randall îşi făcu cărare pe mijloc şi iată că găsi, în sfârşit, ceea ce căuta: o gânganie ca un gândac de bucătărie de vreo opt centimetri care, după ce-şi scurmase culcuş în pielea capului ei, stătea cu burta în sus şi dădea din picioare victorios. Femeia i-l arătă bărbatului. „Uite! strigă ea. Uite!” îşi înclină capul, continuând să-şi ţină părul cu mâinile. Benedict se uită. Mamă, ce o mai mânca! Dar cât de scârbos era, insuportabil! Nu exista nici o cale de a-l scoate de-acolo? Soţul ei nu părea să gândească la fel. Părea mai degrabă bucuros că gângania nu se hotărâse să-şi aşeze cuibul în capul lui. „Fă ceva!” ţipă ascuţit Juliet, sau măcar încercă să ţipe, însă era în ghearele unui vis dintre acelea în care încerci să spui ceva şi apoi, brusc, îţi dai seama că nu poţi. Înfăşurată în linţoliul somnului, femeia se zbătea.

  Apoi, printr-un efort uriaş, reuşi să rupă giulgiul şi să deschidă ochii.

  Ce vis îngrozitor – absolut îngrozitor! Juliet îşi înfipse unghiile în cap şi începu să caute disperată prin păr. Gândacul de bucătărie era şi nu era acolo. Ii simţea prezenţa, însă nu reuşea să pună mâna pe el; putea numai să simtă cum îşi mişcă picioruşele hidoase, cum o năpădeşte senzaţia infestării. Ah, cu câtă voioşie îşi mai mişca picioarele! Avea şi certitudinea îngrozitoare că nu era chip să-l scoată şi că va trebui să-l suporte pentru totdeauna. Lumina zilei începu să erodeze teribila certitudine. Sufletul femeii fu inundat de uşurare. Dar chestia aceea, insecta, era mult mai reală pentru ea decât pielea fără urmă de rană peste care-şi trecuse degetele de atâtea ori. Unde se dusese? Ce era cu ea, de-i părea atât de reală? Imaterialitatea gânganiei aproape că o înfuria: o înnebunea mai ales gândul că fusese terorizată de ceva care nu era acolo.

  Nu era acolo! Ştia prea bine că nu era. Încet-încet, senzaţia scăzu în intensitate. Nu se putea gândi acum decât la faptul că Benedict n-o ajutase. O compătimise, dar consimţise la declanşarea tragediei. Şi se obişnuise cu ideea că, pe viitor, ea va fi gazda unui enorm gândac de bucătărie.

  Se bucura că nu i se întâmplase lui. Mai cercetă o vreme tainiţele secrete ale visului, întorcând lucrurile pe toate feţele.

  Clipa în care îşi pieptănase cărarea şi i-l arătase: acela era momentul în care înţelesese totul. Înţelesese adevărata semnificaţie a unui lucru bine cunoscut. O ştia mai dinainte, însă abia în clipa aceea îl înţelesese, în sfârşit. Abia atunci pricepuse cu adevărat ce însemna: că ea şi cu Benedict erau două fiinţe separate.

  Casa era tăcută, în afara sunetului persistent al ploii bătând în fereastră şi de zgomotul traficului de pe Arlington Rise.

  Era devreme, dar străzile se treziseră deja, îndreptându-se în secret, odată cu răsăritul, spre treburile lor. Ce puneau la cale oamenii la această oră? Ce câştig ruşinos urmăreau atunci când îşi mânau maşinile încolo şi-ncoace pe Arlington Rise? Camera era îmbibată cu o lumină nesigură şi boţită, precum crepul. Juliet se scarpină în locul unde se cuibărise gândacul. Benedict dormea. Se îndepărtă de corpul ascuns sub pătură, dându-se mai aproape de marginea patului. In camerele de sus, copiii încă dormeau liniştiţi. Ascultă sunetul ploii. In timpul nopţii – mai devreme, înainte de episodul cu gândacul – se trezise şi auzise tunetele lovind în întuneric.

  Sunetul apei revărsate semăna cu nişte aplauze. Nu ştia de ce, dar zgomotul acesta îi provoca frică: se temea de ceva, imposibil de prevenit, ceva care se întâmplase deja. Parcă s-ar fi dus la fereastră pentru a înfrunta acel ceva care stătea în grădină, sub ploaia întunecată, imposibil de remediat, definitiv.

  Lumina slabă punea în valoare modestul mobilier din dormitorul lor. Se vedeau şifonierul maro şi comoda butucănoasă; apoi, scaunul cu spătar din care lipseau două şipci, harta înrămată a Veneţiei, oglinda ciobită pe margini, cu poleiala ştearsă şi cu luciul oval opac, toate supravieţuind neatinse întunericului. La fereastră, perdelele grele şi lăsate începură să-şi arate familiarele pliuri şi reliefuri. Lângă ea, pe podea, hainele zăceau adunate într-o grămăjoară: seara trecută le lăsase pe unde apucase. Ajunseseră acasă destul de târziu, le aruncase cât colo şi se băgase direct în pat. Şi ce mai seară! Exact genul de seară ce lasă un gust amar şi un sentiment apăsător de ruşine. Într-un fel, fusese o seară având ca epilog povestea cu gândacul – gândacul şi înţelegerea faptului că ea şi Benedict nu erau uniţi, ci separaţi.

  Nu putea nici măcar să-şi facă o idee mai clară despre ceea ce o supărase: băuse prea mult şi ruşinea îi strângea inima.

  Amărăciunea i se decantase în vene şi atârna ca plumbul.

  Se pare că fusese uşor antipatică. Benedict i-o spusese pe drumul spre casă. Ea, Juliet, în vârstă de treizeci şi şase de ani, mamă a doi copii, profesoară la Liceul de fete Arlington – o persoană care în tinereţe era considerată cumva ieşită din comun, bursieră şi, la un moment dat, şefă de promoţie – le fusese puţin antipatică gazdelor lor, familia Milford: Matthew Milford, un ticălos îmbogăţit din afacerile firmei sale din Cheltenham, şi nevastă-sa, Louisa, cu figura ei de cal, ştearsă şi scofâlcită.

  Se gândi la casa lor imensă, numai bucătăria măsurând cât întreaga gospodărie din Guthrie Road a familiei Randall.

  Unde era dreptatea în toate astea? îşi aduse aminte că Matthew Milford îi vorbise urât. Stăpânul moşiei îi aruncase cuvinte grele din mijlocul luxului său, de la înălţimea tronului câştigat pe nedrept, în condiţiile în care ea era un oaspete pe care ar fi trebuit să-l respecte. Şi Benedict era convins că ea fusese antipatică!

  Ce anume spusese? Ce anume îl supărase pe Matthew în timp ce stătea la masă ca un lord, sau mai degrabă ca un bivol, un bivol mare, roşu şi fioros, pufnind pe nări? „Ar trebui să fii mai atentă!” îndrăznise să-i spună să fie mai atentă! Capul său era aşa de chel, încât lucea ca un scut în lumina lumânărilor. Tu ar trebui să fii mai atentă, spusese el, apăsând pe „tu”. Îi vorbea lui Juliet nu ca unei invitate, ci ca şi cum ar fi angajat-o să fie oaspete în casa lui. De parcă ar fi plătit-o pentru calitatea ei de invitat şi tocmai o mustra, ca un şef nemulţumit. Tipic pentru felul în care un bărbat ca el te făcea să te simţi: ca şi cum dreptul tău de a exista fusese ratificat de el. Aşa cum se uita la ea, la femeia de treizeci şi şase de ani, având un serviciu, o casă, un soţ şi doi copii, ai fi spus că-i decide dreptul la viaţă.

  Lângă ea, Benedict şedea nemişcat:

  — Bun! spuse el, trecându-şi degetele prin firele subţiri de păr, ca un puf.

  Astăzi o enerva felul în care Benedict revenea la viaţă, la fel ca în fiecare dimineaţă: de parcă viaţa ar fi fost un râu pe care numai el, dintr-o canoe firavă, îl înfrunta. Benedict nu o apărase de acel om, Matthew Milford, mai mult decât de gândacul de bucătărie cuibărit în pielea capului.

  — Te-ai cam cherchelit astă-noapte! îi făcu el observaţie.

  Se dădu jos din pat şi se duse la fereastră. Juliet încă mai stătea întinsă, cu capul pe pernă şi părul împrăştiat împrejur ca un evantai.

  — Toţi ne-am cherchelit, răspunse ea.

  — Eu nu.

  — Atunci, toţi în afară de tine.

  Benedict era gol. În haine arăta uşor efeminat, însă când era dezbrăcat contrazicea această impresie. Pieptul lui pistruiat ieşea în faţă căpătând un aspect impetuos. Goliciunea lui Benedict avea calitatea de-a fi extravertită, la fel ca şi aceea a persoanelor din coloniile de nudişti.

  — Nemaipomenită casă, spuse el, despărţind puţin, cu un deget, pliurile perdelelor şi apoi lăsându-le să cadă la loc.

  — Ridicolă, i-o întoarse Juliet.

  — Mda, într-un fel.

  — Chiar era, susţinu ea categoric. Cum pot nişte idioţi s-o ducă atât de bine?

  — Adineaori îi considerai ridicoli.

  — Aşa şi sunt! Ai văzut reproducerile după scene de vânătoare şi coarnele de cerb din toaletă? Oare de ce se cred. aristocraţi? Că doar nu fac decât să vândă copiatoare secretarelor.

  Benedict ţâţâi.

  — Am dreptate, zise Juliet cu amărăciune.

  Era hotărâtă să se disculpe:

  — Urăsc oamenii care îşi dau importanţă. Se aşteaptă să te închini în faţa lor pentru simplul fapt că au o afacere! Şi ce-i aşa de greu să faci o afacere, să vinzi nişte lucruri şi să scoţi un profit din asta? Aici e vorba de lăcomie ce trece drept utilitate.

  Benedict intră în baie. Juliet sătea întinsă şi asculta sunetul ploii şi zgomotul înfundat al traficului.

  — Cine se crede, de-şi permite să le spună oamenilor din jur să fie mai atenţi? strigă ea. El ar trebui să fie mai atent, că lumea s-ar putea să se hotărască să nu mai folosească fotocopiatoare. Şi chiar sper din tot sufletul să nu le mai folosească într-o zi, adăugă ea, deşi nu primea nici o replică.

  Se scarpină în locul unde scurmase gândacul.

  — Cum a îndrăznit! izbucni ea, atunci când Benedict se întoarse.

  — Cine?

  — Matthew Milford, ieri-seară. „La vârsta ta, femeile devin stridente”, îl imită ea. Cine se crede?

  — Nu cred că a vrut să te jignească, îi răspunse moale Benedict. Probabil că nu avea nici o legătură cu tine.

  — Da' parcă aseară nu spuneai acelaşi lucru.

  — Nu?

  — Ai zis că eu am greşit. Că am fost antipatică.

  Juliet îşi dădu seama că Benedict nu-şi amintea foarte clar ce spusese. De fapt, nu prea era atent la ea. Se gândea la ziua care tocmai începea. Se gândea la şcoală şi la clasele lui care-1 aşteptau de parcă ar fi stat la pândă. Anul trecut, elevii lui reuşiseră să obţină la examene rezultate bune de consemnat în analele cu poveşti despre cartiere. Pe prima pagină a ziarului local, Arlington Gazette, se scrisese despre miracolul rezultatelor lui Benedict. Băieţi cu cuţite şi cu capetele rase, băieţi care erau nu numai „puţin antipatici”, băieţi drogaţi şi alcoolici fuseseră lăudaţi pentru eseurile lor despre piesele târzii ale lui Shakespeare. Era extraordinar! Clasele lui Juliet obţinuseră rezultate în perfectă concordanţă cu reputaţia şcolii. Dar la şcoala unde preda Benedict băieţii erau percheziţionaţi de arme înainte să li se permită accesul în curte. Rezultatele lui Benedict erau într-adevăr extraordinare. Juliet nu se gândea niciodată la şcoală până când nu trecea de grilajul de fier al porţilor. Doar Benedict se gândea, cu scopul clar de a fi un om extraordinar. El era principiul vieţii lor de cuplu, un generator alimentat însă de Juliet, de care Benedict se separa uneori pentru a gândi în singurătate.

  Îşi luă halatul agăţat de uşă, îl puse pe el şi, cu o expresie de căinţă, se întoarse în baie.

  — Copiatoare nenorocite! exclamă ea în camera goală.

  Se întinse din nou şi se uită în tavan. Auzea mişcări deasupra capului, din camera copiilor. Trebuia să se ridice imediat şi să vadă ce se petrece cu ei. Benedict oricum nu s-ar fi dus. Ea făcea totul. Absolut totul! Va trebui să-i îmbrace în uniforme şi să-i scoată în ploaie. Apoi îşi aminti că era vineri, ultima vineri din lună, ziua în care Benedict lua copiii de la şcoală.

  Juliet şi Benedict nu se cunoşteau chiar atât de bine cu familia Milford. Louisa Milford dădea mereu impresia că e împrăştiată, copleşită şi distrată, ca şi cum ar fi purtat în ea un secret ruşinos sau cine ştie ce greutate în viaţa de familie despre care era incapabilă să vorbească. Poate că era vorba despre soţul ei. greu de ghicit: el avea propria afacere şi, de aceea, de-abia îl vedea pe acasă. Locuiau într-una dintre casele în stil georgian de lângă parc, mai exact, în Parry's Place, despre care Juliet auzise – acum i-ar fi plăcut să nu fi aflat niciodată – că era cea mai scumpă proprietate din Arlington Park.

  Deşi nu se cunoşteau chiar aşa de bine, invitaţia Louisei „cină în bucătăria din Parry's Place, numai noi între noi, fără formalităţi” – implica un anumit grad de familiaritate: relaţiile Louisei cu familia Randall fiind şi motivul pentru care invitaţia la Milforzi fusese acceptată. Juliet şi Benedict se duseseră pe jos şi, în dreptul parcului, îi întâmpinară case monumentale, împrejmuite cu garduri din piatră, cu porţile închise. Când se mai întunecă, clădirile se făcură mari cât nişte temple, ivindu-se din masa compactă şi fantomatică a ierburilor şi a arborilor, cu faţadele lor baroce, învăluite într-un halou de lumină. Era ciudat să te găseşti în mijlocul acestei arhitecturi aristocratice. In Guthrie Road, ca peste tot în Arlington Park, viaţa solidă, burgheză şi discreţia erau ţinute, în general, la mare preţ. Insă aici lucrurile existau pentru a fi ostentative. Greu puteai înţelege una ca asta.

  La un moment dat, Juliet simţise că ea şi Benedict erau pe punctul de-a fi mâncaţi sau puşi în lanţuri; după care i-ar fi aşteptat un fel de răsplată. Într-un fel, i se părea incitant.

  Pe urmă, trăgând cu ochiul la automobilele impunătoare şi scumpe, îmbrăcate parcă în armuri, trase la scară şi umbrite de casele de la capătul aleilor ce brăzdau întregul parc, simţi pizma şi invidia care pluteau în aer, răul enorm împresurându-i tăcut în întunericul apăsător. În capătul aleii se vedea un Mercedes imens, strălucitor, cu anvelope monstruoase, dormind ca un animal fabulos întins pe pietrişul din faţa casei Milford. Geamurile lui fumurii păreau că se uită bănuitor şi înfricoşător spre toate lucrurile din jur. În clipa aceea, Juliet simţi cum emana din suprafeţele metalice însuşi principiul agresivităţii. Era maşina unui asasin, a unui ucigaş. Louisa Milford deschise uşa cu geamuri mari de la intrare şi se uită fără nici un fel de expresie la familia Randall.

  Era o criminală? Juliet nu băga mâna în foc pentru ea.

  — Aţi venit pe jos? exclamă Louisa. Sunteţi minunaţi!

  Holul era scăldat într-o lumină de culoarea mierii. Plutea în aer un miros de flori, de prăjitură, de parchet ceruit, iar Juliet era copleşită de sentimentul, cu totul şi cu totul nou, că viaţa nu exista decât cu scopul de a fi minunată. Simţi că mai fusese aşa, odată, într-un alt timp, ştia cu certitudine acest lucru, numai că uitase, cine ştie de ce. Benedict oferi gazdei sticla de vin cumpărată din supermarket şi bomboanele de mentă1 Bendick, pe care simţul său autoironie le pregătise pentru asemenea ocazii.

  — Ah, sunteţi minunaţi! spuse Louisa, cântărindu-şi prăzile şi apoi zâmbindu-le cu capul aplecat într-o parte, ca şi cum i-ar fi făcut o donaţie pentru o cauză caritabilă pe care ea o sprijinea.

  Oamenii precum Milforzii gândeau şi spuneau invariabil despre familiile de profesori ca Randallii că erau minunaţi.

  („Cred că munca pe care o faceţi este pur şi simplu minunată”). Desigur, se refereau la Benedict. Ei nici nu s-ar fi gândit să-şi trimită copiii la Hartford View Comprehensive, focar rău famat al violenţei şi al haosului. Dar era emoţionant să ai contact, chiar şi indirect, cu toţi cei care avuseseră ghinionul să facă aşa ceva. După-amiezile petrecute de Juliet Ia Liceul de fete Arlington Park câştigară un nou înţeles prin prisma interpretării lui Benedict: locuitorii templelor din parc găseau că la cină ar fi o distracţie să vezi această mică dramă a forţei masculine luptându-se cu sensibilitatea feminină. De asemenea, oamenii din speţa familiei Milford aveau prejudecata că cei doi Randall erau persoane complet dezinteresate de lumea materială, o calitate care li se părea, până la un punct, şi o formă de iresponsabilitate, ca şi cum materialismul ar fi fost un părinte bătrân pe care-l tot plimbau

  1 în engleză cuvântul mint are sensul de „bomboane mentolate”, dar trimite şi la avere sau la fabricarea de monede. Mint înseamnă „monetărie”, iar ca verb, „a fabrica bani”, „a bate monedă”. (N. tr.) cu căruţul încoace şi-ncolo, dar de care se simţeau legaţi prin lanţurile datoriei şi ale onoarei.

  Toţi patru stăteau într-o bucătărie vastă ca o sală de bal, adunaţi în jurul unei mese pătrate din lemn masiv, cu picioare sculptate. Când Louisa Milford zâmbise, scosese la iveală un vălmăşag sinistru de dinţi cenuşii ca un şir de pietre tombale. Fiicele sale mergeau la liceu: Louisa credea că Juliet este minunată sau, dimpotrivă, putea înceta să mai creadă asta, în funcţie de capriciile fetelor. Matthew, soţul ei, era un om impunător, cu pielea roşiatică, îndesat şi alunecos ca o focă, cu dinţii albi, ieşiţi în afară şi perfect aliniaţi.

  Nu şi-i dezvelea niciodată complet, de parcă nu ar fi vrut să pună în evidenţă inferioritatea danturii nevestei. Pe ceafă, pielea rozalie făcea cute. Semăna cu o focă mare şi unsuroasă cocoţată pe o stâncă şi Iătrând sau, în orice caz, Juliet aşa şi-l imagina. Discuta cu Benedict, iar ea şi Louisa se hrăneau cu frânturile de conversaţie ce ajungeau până la urechile lor. Benedict stătea strâmb: cu cât Matthew vorbea mai mult, cu atât poziţia pe scaun a lui Benedict se contorsiona mai tare. Era semnul, pe care numai ea îl putea înţelege, că nu aproba ce zicea Matthew; sau că îl asculta mai degrabă cu detaşare ironică, ceea ce părea mai plauzibil, întrucât Benedict evita în general să intre în conflict deschis. Louisa se tot ridica şi se aşeza la loc, mişcându-se năucă prin bucătărie, asemenea unei stăpâne ale cărei slugi îşi luaseră pentru prima dată liber. Îşi îndrepta atenţia în special spre lumânări, aprinzând întruna altele noi şi aranjându-le fantezist prin toată camera, de parcă s-ar mai fi iluzionat cineva că ea poate aduce lumina. Matthew destupa sticlă după sticlă.

  Şi, înainte de a turna, răsucea cu degetele lui groase un şervet alb în jurul gâtului acestora.

  Iar Juliet nu se abţinea de la băutură pentru că dorea să fie la înălţimea pretenţiilor casei. Totul în jur părea să încurajeze cufundarea într-o mare de vin. Numai că, pe măsură ce bea, în loc să se simtă mai bine, se plictisea din ce în ce mai tare.

  Viaţa nu mai părea atât de frumoasă ca atunci când intrase în vila Milford şi orice obiect spre care îşi îndrepta acum privirea îşi pierdea strălucirea de la început.

  Ca prin vis, o tot auzea pe Louisa repetând: „Cred că Matthew are dreptate!” Şi, drept confirmare, Matthew vorbea întruna despre politică, taxe sau despre indivizi care i se puseseră în cale. El împărţea oamenii în două categorii: leneşi şi mincinoşi. Îşi dădea cu părerea şi despre femei.

  Spunea că, după ce le angaja şi pierdea vreun an pentru că le trimitea pe la diferite cursuri de instruire şi perfecţionare, ele nu-şi găseau altceva mai bun de făcut decât să rămână însărcinate şi să plece în concediu de maternitate. Să-i fie învăţătură de minte şi să nu mai angajeze femei niciodată!

  Refuza cu obstinaţie să o mai facă şi chiar nu-i păsa dacă era sau nu corect politic. Se hotărâse deja.

  — Cred că Matthew are dreptate, repetă Louisa către Juliet.

  — Întreabă-l şi pe şeful tău, îi spuse Matthew şi lui Benedict, iar el îţi va spune exact aceeaşi poveste. Peste tot e la fel. Şi nu poţi să-mi spui acuma că şcoala nu-i o afacere, pentru că în şcoală, dom'le, treburile merg exact ca în afaceri. Sunt unul şi acelaşi lucru. Ne interesează doar rezultatele, nu?

  Dar la Hartford View şef nu era un bărbat, ci o femeie.

  Anul trecut, după ce aflase rezultatele lui Benedict la examen, se pare că îngenunchease în faţa lui pe coridoarele şcolii în faţa întregii lumi îmbulzite acolo.

  — Aşa e, răspunse Benedict, ne interesează rezultatele, numai că nu ştim cum să le obţinem.

  — Ei, vă spun eu de ce nu le obţineţi. Pentru că – îl fixă Matthew cu o privire extatică – jumătate din personal este plecat în concediu de maternitate!

  — Spune-le şi despre Sonia, îi dădu ghes Louisa.

  Matthew dădu din cap şi, la un semn, nevastă-sa amuţi.

  — Una dintre ele mă sună zilele astea şi poftim ce-mi spune: „Domnule Milford, o imită el piţigăindu-şi glasul, îmi cer mii de scuze, dar nu cred că pot să mă întorc la serviciu aşa cum am promis”. „De ce, mă rog?” o întreb eu. „Păi, să vedeţi, bebeluşul meu are nevoie de mine.„ Aici se opri din povestit şi făcu o mutră mirată. „Păi, şi eu am nevoie de tine„, îi zic. „Dar nu-i vorba de acelaşi lucru, îmi răspunde ea, vă rog să-mi mai daţi un pic de timp.„ „Dragă, îi spun eu, cam de cât timp crezi că ai nevoie? Vreo opşpe' ani îţi ajung? Doar un pic, până îl vezi la universitate. Da' nu, stai aşa, când termini mai bine trimite-l direct la mine ca să-l angajez.”

  Matthew râse gros.

  — Până la urmă, i-aţi prelungit concediul? îl întrebă cutremurată Juliet.

  Dusă de valul bahic, nu era foarte pregătită să renunţe la căldura cu care vinul neutraliza răceala vieţii.

  — Bineînţeles că nu! Că doar nu-s şef de maternitate.

  I-am zis că se poate întoarce la lucru când cele trei luni se încheie ori, dacă nu, să nu-mi mai vină deloc. Fără nici un fel de supărare, i-am zis. In ceea ce mă priveşte, nu avea decât să împăturească toată viaţa la pelinci, dacă din capul ăla sec nu putea să iasă altceva mai bun. După cum am mai zis, fără nici o supărare.

  — Nu se mai folosesc pelincile, dragă, preciza Louisa.

  Acum cumpărăm scutece direct din supermarket, adăugă ea, făcându-i cu ochiul lui Juliet, ceea ce ne arată cât de multe scutece a schimbat Matthew.

  — Putea să stea acasă şi să se joace de-a familia fericită, conchise Matthew, sau să se întoarcă să lucreze la mine exact la data stabilită. Şi asta-i tot!

  — Dar e ilegal, interveni Juliet.

  Se făcu linişte. Matthew se holba la braţele lui puternice încrucişate pe piept. Faţa şi gâtul i se făcură vişinii.

  — Nu cred că poţi afirma una ca asta, rupse tăcerea şi Louisa.

  — Ba pot!

  — Dar nu-l poţi învinui pe Matthew pentru chestia asta!

  Adăugă doamna Milford, uitându-se împrejur cu un aer inocent şi neîncrezător.

  — Uite ce-i, drăguţă, începu să-i vorbească Matthew, eu nu spun că nu dau un ban pe ceea ce faceţi voi mai bine. E mare lucru să ai grijă de o familie. Şi-i mult de muncă. Ştiu asta pentru că Lou îmi spune tot timpul că e obosită şi nu face decât să vorbească despre cât îi e de greu să se descurce cu copiii şi cu casa. Eu aş fi ultimul om din lume care ar avea curajul să spună că-i o treabă uşoară să ţii o casă şi să creşti viitoarea generaţie. Mă refeream doar la faptul că voi, femeile, uitaţi uneori cât de costisitoare sunt toate acestea.

  Eu, de exemplu, plătesc întreţinerea casei şi a maşinilor, taxele şcolare, bona, spălătoreasă, vacanţele, abonamentele la sala de gimnastică, garderoba lui Lou – şi, în timp ce vorbea, număra pe degetele lui groase, băgându-i-le în ochi lui Juliet, ca şi cum ea, şi nu Louisa, ar fi trebuit să-i poarte eternă recunoştinţă – şi, când te gândeşti, nici măcar nu prea stau pe acasă. Aşa că, în momentul în care fătuca aia mă sună şi-mi spune că trebuie să mai stea ceva timp cu copilul, şi pe banii mei, e dreptul meu să-i zic să-şi facă valiza.

  — Trebuie să recunoşti că are dreptate, întări din nou Louisa în vreme ce Matthew, ca un adevărat războinic, dădea pe gât paharul cu vin.

  — Vă poate da în judecată, ripostă Juliet.

  El îşi înălţă capul, atent ca un animal prădător.

  — N-o s-o facă! zise el ferm.

  — Dar poate că ar trebui.

  Şi acesta fu momentul în care el spuse:

  — Ar trebui să fii mai atentă.

  Juliet îşi dădea seama cât de tare întinsese coarda şi cum ura lui era cât pe ce să izbucnească.

  — Tu ar trebui să fii mai atentă, reluă el. Femeile de vârsta ta devin stridente. Îşi şterse gura cu dosul palmei şi o dezbrăcă din priviri. Problema, la femeile ca tine, e că nu ştiţi să profitaţi de adevăratele puncte tari.

  Abia acum se simţi cu adevărat beată. Mai ales că beţia îi dădea curaj să-şi arate aversiunea. Insă reacţia întârzia să apară, pentru că se cufundase într-o moleşeală paralizantă.

  În tot acest timp, Benedict pusese capul în pământ şi îşi fixa vârful pantofului, bâţâindu-l nervos şi atingându-l de tivul de mătase al feţei de masă. Acum, Juliet privea cum piciorul ridica tivul feţei de masă şi îl lăsa în jos.

  — Mă rog. Juliet are vreo două puncte tari, spuse el întinzându-şi puţin gâtul ca să vadă mai bine vârful pantofului.

  Se lăsă liniştea. Nu pentru mult timp, căci fu curmată de râsul exploziv al lui Matthew.

  — Vreo două. pufni el şi se lăsă pe spătar, râzând exasperant spre tavan.

  Juliet nu-şi revenea din uimire. Niciodată, de când îl ştia, Benedict nu spusese aşa ceva despre ea. Şi Louisa întări cu un chiţcăit de-al ei. Matthew întinse mâna peste masă şi i-o înşfacă pe a ei.

  — Ale dracului puncte tari, râse el răsucindu-i degetele şi susţinând privirea lui Benedict.

  Toţi sunt nişte criminali, gândi Juliet despre bărbaţi. Toţi până la unul. Ucigaşi de femei. Iau câte una pe care o toacă mărunt până o omoară.

  Dar acum, după ce-şi amintise toate astea, Juliet se uita liniştită la harta Veneţiei care spânzura pe peretele din faţa patului. I se păru că toate canalele oraşului sunt ca un nod de intestine. Putea să suporte începutul acestei zile noi, aşa cum zidurile bătrânei Veneţii se lăsau muşcate de valurile întunecate, iar marea, la rândul ei, îndura suferinţa de-a fi captivă în acel labirint, iar captivitatea lor reciprocă era ceva de când lumea, care poate purta şi un nume, care poate avea şi un fel de frumuseţe stranie.

  În sfârşit, era vineri, ultima vineri a lumii! Juliet avea jumătate de normă la Liceul Arlington şi, în mod normal, şi-ar fi încheiat programul la trei şi jumătate. La aceeaşi oră, la şcoala primară din Arlington ce se afla la vreun kilometru depărtare, profesorii leşinaţi de oboseală le dădeau drumul copiilor – printre ei se aflau Katherine şi Barnaby – care ieşeau puhoi, îmbrâncindu-se, odată cu aerul stătut din clase.

  De obicei, la sunetul clopoţelului, Juliet părăsea în grabă clasa de fete unde preda, lăsând în urmă nişte căpşoare blonde oarecum uimite, străbătea holurile ceruite, traversa terenul unde femei bine îmbrăcate se adunaseră la vorbă, şi ieşea pe porţile şcolii. Trăgând geanta cu manuale ca pe o greutate în urma ei, se ducea într-un suflet să-şi ia copiii de la şcoală. După şapte sau opt minute ajungea acolo, lac de sudoare. Katherine şi Barnaby nu erau întotdeauna ultimii.

  În general, rămânea câte un copil care se ţinea de coada profesorului până când apăreau părinţii. Juliet nu-şi lăsase niciodată copiii să-şi adune lucrurile încet, resemnaţi, ca şi cum ar fi fost ai nimănui.

  Cu toate astea, trebuia să se grăbească.

  Insă în ultima vineri a fiecărei luni Juliet se ocupa de cenaclul liceului. Iar aceste zile erau ca o glandă ce întreţinea cu efort un organism gigantic, depinzând în totalitate de cordonul prin care circula seva după-amiezilor literare. Cenaclul era deschis pentru toţi liceenii şi, de aceea, devenise destul de popular. Începea la ora patru şi dura o oră. În acele zile Juliet nu mai fugea ca nebuna pe străzi, pentru că Benedict îi lua pe copii de la şcoală. Numai că, în acest timp, cineva trebuia să-l înlocuiască şi pe el. Şcoala lui Benedict era departe şi-i trebuia o oră să se întoarcă în Arlington Park.

  Una peste alta, el nu putea să ajungă acasă înainte de şase.

  Dar Juliet, pentru că fixase ziua cenaclului vinerea, se gândise şi la soluţia acelui profesor suplinitor. Tot timpul simţise că ea şi cu el – pe el îl considera întotdeauna partea masculină a relaţiei lor – erau legaţi prin fire invizibile. Împreună compuneau un mecanism asemănător acelora folosite pentru resuscitarea unor organe. O interdependenţă complicată care garanta continuitatea vieţii. În timpul în care profesorul suplinitor îşi făcea treaba, Juliet aluneca, cu motorul la ralanti, într-o firidă a timpului, iar Benedict îşi îndeplinea îndatoririle de tată.

  De-a lungul acelei ore împovărătoare, în care copiii ieşeau de la şcoală şi se pierdeau în nesfârşitul lanţ al figurilor anonime, ea discuta literatură cu cele paisprezece fete cărora le oferea şansa de a participa la cenaclul ei. Sau măcar asta îşi închipuia, străduindu-se să dea impresia că discută literatură, deşi tot timpul se strecura ceva între cuvinte, ceva care atrăgea atenţia asupra unui fapt evident, ieşind în faţă cu un fel de exhibiţionism. Era ca şi cum, în acest aer mai puţin formal şi înecăcios decât cel din clasă, ea îşi expunea în faţa fetelor de diferite vârste textura sufletului. Uitaţi-vă la mine, spunea ea, sunt o femeie-călător, înfăşurată în giulgiul Veronicăi. Ea însăşi era o operă de artă, un bloc de viaţă sculptat, trăind ca într-o piesă de teatru. În clasă, stând la catedră ore în şir şi predând mecanic, nu avea cum să se pună în asemenea lumină. Era doar o ciudăţenie, un adult infiltrat în lumea şcolarilor. Chiar şi fetele din clasele mai mici o priveau aşa, ca pe un turn singuratic care, dintr-un motiv sau altul, era pus acolo să susţină acoperişul de deasupra capetelor lor. Nici nu-şi puteau imagina că era măritată sau că avea copii, cât despre defectele omeneşti – cum ar fi patima, păcatul sau părtinirea – ele erau, o ştia destul de bine, doar o glumă. Juliet interpreta astfel reacţiile elevelor pentru că şi ea, la rândul ei, avusese aceleaşi sentimente faţă de profesori, consideraţi un fel de zei cu idei fixe, tunând şi fulgerând la furie sau revărsându-şi bunătatea asupra capetelor muritorilor. Le lipsea orice însuşire umană, fiind mai mult nişte figuri sculptate, simboluri ale trăsăturilor omeneşti.

  Timp de o oră, la cenaclu, Juliet era om în carne şi oase.

  Stătea în faţa unor adolescente ce-şi rupeau din propriul lor timp pentru a discuta chestiuni superioare. Aşa cum li se înfăţişa, profesoara rămânea pe jumătate enigmatică, pe jumătate arogantă. Voi nu mă veţi înţelege niciodată, părea ea să sugereze, dar iată ce veţi deveni într-o bună zi.

  Se ridică din pat şi se îndreptă spre capul scărilor. Benedict ieşea din baie îmbrăcat ca un actor într-o cămaşă cu mâneci bufante.

  i

  — Azi te duci la Londra? îl întrebă.

  Benedict se uită la ea ca la o apucată.

  — Ce-ţi veni cu Londra? îi răspunse.

  „Criminalule”, strigă ea în gând.

  — Nu ştiu de ce mi-am amintit că spuneai de-o plecare la Londra. Pentru o conferinţă sau aşa ceva. Ştii, azi am cenaclu.

  — O să fiu aici toată ziua, zise el. Da' de ce mă-ntrebi?

  Poate vrei să scapi de mine, să-ţi strecori amantul ca să luaţi micul dejun împreună.

  Se uită pe fereastră şi văzu intersecţia dintre Guthrie Road şi Arlington Rise scăldată de ploaie. Într-un colţ, în dreptul unei guri de canalizare, se formase o deltă de apă murdară. O femeie cu umbrela-n mână ezita să sară peste băltoacă, dar nu peste mult timp trecu o maşină şi o stropi din cap până în picioare cu apa aceea nămoloasă, scenă pe care Juliet o surprinse cu încetinitorul; i se păru că noroiul acela aduce cu o enormă rădăcină ce ieşise din pământ, o prinsese în gheare pe biata femeie, după care se dezintegrase.

  Îndreptându-se spre oraş, maşinile se înşiraseră una după alta, imobile. Din ţevile de eşapament se ridica o pâclă deasă.

  Farurile clipeau diabolic prin ceaţă. Casele victoriene se înşirau ca nişte fete bătrâne, ponosite şi gârbove pe lângă marea omidă de maşini scumpe ce se târa pe lângă ele.

  — Ce amant o mai fi şi ăla, să-l aduci la micul dejun! gândi ea cu voce tare.

  Iată cum arăta Arlington Park după perdeaua ploii: un labirint de străzi ordonate, cenuşii, pe care se târau maşinile ca nişte gânduri ascunse. La asta, reluă ea meditaţia, se reduce toată istoria: un loc cât se poate de pământesc, traversat de gânduri ascunse. Niciodată nu-şi imaginase că va ajunge aici, într-un loc în care femeile stăteau toată ziua la cafea şi împingeau cărucioare încolo şi-ncoace pe străzile întunecate şi banale, în timp ce bărbaţii lor se duceau la lucru, plecau şi nu se mai întorceau, ca şi cum s-ar fi dus la război. Totdeauna îşi imaginase că va ajunge pe undeva pe la vreo universitate sau că va fi o persoană cu un cuvânt greu de spus la un ziar naţional. Dar şi alţii se gândiseră, poate, la fel.

  Fusese o elevă eminentă, cea pe care toată lumea o lăuda.

  Era prima peste tot: beneficiase şi de o bursă la universitate.

  Ba chiar fusese şefă de promoţie. Era amuzant că sfârşise prin a fi o profesoară anonimă de liceu. Toate astea arătau că habitatul ei firesc era şcoala şi că se crezuse în van o fiinţă excepţională. Nu fusese decât o premiantă banală.

  În ultima zi de şcoală, profesoara ei de engleză, doamna Mountford, o îmbrăţişase cu lacrimi în ochii ei mici şi trişti şi-i spusese: „Ei bine, cred că vom mai auzi de tine”. Juliet ar fi trebuit să-i scrie o scrisoare. Dragă doamnă Mountford, aş vrea să vă anunţ că mi-am găsit o altă şcoală care să mă găzduiască. Sau: Dragă doamnă Mountford, vă scriu ca să vă povestesc ce s-a ales de toată educaţia pe care mi-aţi dat-o.

  Am descoperit nişte fetiţe cărora să le-o transmit. Şi am făcut bine, nu-i aşa, doamnă Mountford? Sau: Dragă doamnă Mountford, poate că v-aţi mirat că n-aţi mai auzit nimic de mine în toţi aceşti ani. Dar am fost ucisă, doamnă Mountford.

  Soţul meu, Benedict, m-a omorât. Aproape că nici n-am simţit când a făcut-o. De fapt, abia dacă mi-am dat seama.

  Dar sunt bine, doamnă Mountford. Veţi fi încântată să aflaţi că îmi voi purta de grijă de acum încolo.

  Benedict veni din spate şi o atinse pe păr. Atingerea lui o făcu să se chircească. Ii evită mângâierea întorcându-se, şi mâna lui rămase suspendată în aer. Nişte ochi pătrunzători şi înguşti, în mijlocul unei feţe roşii şi fine ca de copil, o priveau sclipind de curiozitate. Cămaşa bufantă, obrajii roşii şi ochii scânteind cu înţelepciune îl făceau să arate ca un personaj de basm. Arăta ca un tăietor de lemne sau ca un cizmar. Iar ea nu dorea să fie atinsă de un cizmar dintr-un basm. Era pregătită să-i recunoască virtuţile, dar refuza să se lase atinsă de el.

  — Ce lung e! murmură el.

  Îşi dădu seama că era vorba despre părul ei, care-i ajungea până la şale. Îl purta aşa încă din copilărie. Pe măsură ce treceau anii, se încăpăţâna să nu-l taie, deşi o enerva pe maică-sa, care considera că pletele sunt o grijă în plus. Dar în acele zile Juliet nu dorea să scape de griji. Îşi apărase părul în ciuda programărilor, de vreo două ori pe an, pe care i le făcea maică-sa la coafor. Întotdeauna se aşeza pe scaun şi plângea atât de tare, încât coafeza nu se îndura să taie mai mult de doi centimetri. E doar o şmecherie ca să fie mereu în centrul atenţiei, îi spunea maică-sa coafezei, dând de înţeles că se referă la lacrimile copilei, deşi Juliet ştia cu certitudine că se referea la lungimea părului. Nici măcar nu-i un păr aşa deosebit, obişnuia să-i spună ea. Una-i când e vorba de o culoare neobişnuită, şi alta-i când culoarea e ştearsă ca a ta. Claia aia de păr de culoarea şoarecelui arată ciudat. Mie îmi place! ţipa Juliet, nu neapărat pentru că îi plăcea, cât pentru că părul lung devenea astfel un semn, un simbol al convingerii sale că era excepţională.

  Lui Benedict îi plăcuse părul ei. Îi plăcuse atât de mult, încât se căţărase pe cosiţe până sus în turn, ca în poveste.

  Şi se instalase aşa de confortabil în odaia ei, că acum părea să-i aparţină mai mult lui.

  — Să nu uiţi că diseară ieşim în oraş, spuse ea, aplecându-şi capul ca să se ferească de mâna lui rămasă suspendată în aer, ca şi cum nu s-ar fi hotărât încă unde să se aşeze.

  Benedict făcu o grimasă.

  — Aşa deci. Din nou?

  — Cinăm la familia Lanham.

  Benedict se încruntă. Nu cunoştea pe nimeni cu numele ăsta. Şi cum ar fi putut să ştie de familia Lanham, când mintea îi stătea numai la Hartford View şi la o nouă zi în care mesele ar fi putut zbura prin clasă, aruncate de şcolari repetenţi, cât dânsul de mari, iar oamenii i-ar fi putut ţine calea pe coridoarele liceului pentru a se prosterna la picioarele lui?

  — Christine Lanham, preciza Juliet, cred că ţi-am mai povestit de ea. A fost colegă de liceu cu mine şi ne-am întâlnit din întâmplare zilele astea.

  Într-adevăr, se întâlnise cu Christine când se întorcea pe jos de la supermarket, încărcată de sacoşe, pentru că Benedict luase maşina la serviciu. În plus, luase şi copiii cu ea. Ce mai faci, dragă? o abordase Christine, uimită. Dar, după ce o întrebase dacă se mutase de curând, aflase că Juliet trăia acolo de mai bine de patru ani. Christine fusese mai mult decât uimită: era, se vedea de la o poştă, dezamăgită. Nu ştiu de ce, dar întotdeauna mi te-am imaginat la Londra.

  Nu-i amuzant? Juliet nu era de părere că ar fi ceva amuzant în chestia asta. De fapt, era unul dintre ultimele lucruri pe care l-ar fi considerat, cum zicea Christine, amuzant. Dorise să-i dea o replică tăioasă: ea nu se gândise nici măcar o secundă la colega ei de liceu şi, dacă, prin absurd, s-ar fi gândit măcar o secundă la Christine, şi-ar fi imaginat-o pe străzile din Arlington Park. Abia dacă apucase să lege o vorbă cu această fată cât fuseseră eleve în liceu, dar, cu toate acestea, slabe şanse s-o confunde cu altcineva, pentru că Juliet rămăsese într-un anumit sens „excepţională”. Ei, şi ce mai faci? deschisese discuţia Christine, în timp ce căscase larg ochii ca să o cuprindă pe acea Juliet cu doi copii agăţaţi de fusta ei, spetită de la sacoşele grele şi îmbrăcată neglijent.

  Cum o mai duci? o întrebase Christine, iar Juliet fusese cât pe ce să-i spună că, de fapt, dialoghează cu o moartă. Am fost ucisă cu câţiva ani în urmă, mai exact, acum patru ani.

  — A, da! se făcu Benedict că îşi aduce aminte, dând din cap, cu aerul că o încurajează să povestească mai departe pentru ca el să se poată gândi la altceva.

  — Christine Lanham şi Joe, soţul ei, adăugă Juliet, apăsând pe numele bărbatului ca Benedict să-l ţină bine minte. Avea obiceiul enervant de-a confunda numele oamenilor.

  — Joe, spuse el ca prin vis, gata, mi-am adus aminte.

  Mâna lui Benedict, care rătăcea pe deasupra capului ei, făcu o mişcare ciudată şi i se aşeză din nou pe plete. Se uita la ea cu o privire pe jumătate întrebătoare. De unde naiba luase cămaşa aceea cu mâneci bufante? Oare cum reuşise să nu-şi dea în petic în faţa repetenţilor lui?

  — Trebuie să duc copiii la şcoală, spuse ea.

  Mecanic, el îşi trecu degetele prin părul de culoarea şoarecelui. Ea îşi dădea seama că Benedict nu se gândea la gest în clipa aceea. Uitase de ce se afla mâna lui în părul ei.

  Îl tot răsucea în jurul degetelor iar senzaţiile se stingeau treptat în amintirea lui. O simţea absentă. Ştia că Benedict înţelesese gestul ei de a-l ţine la distanţă atunci când se întâlniseră în capul scărilor. Situaţia se asemăna cu ştirile care se strecurau prin golurile dintre imaginile pe care Juliet le schimba în fugă, butonând telecomanda, în căutare de programe potrivite pentru copii. Vedea limpede un război, un cutremur, o figură de victimă îndurerată sau o figură de ucigaş, vedea tărâmuri îndepărtate, deserturi şi munţi ce dispăreau într-o secundă. Juliet schimba canalul.

  La etaj se auzi un tropăit şi o uşă trântită.

  — Îmbrăcaţi-vă imediat! ţipă ea atât de tare, încât Benedict, care era foarte aproape de ea, se dădu câţiva paşi înapoi şi-i lăsă părul în pace.

  Ce-i răspunsese, de fapt, lui Christine Lanham? Păi, am venit aici din cauza serviciului soţului. Îi dăduse toate amănuntele mutării în Arlington. Soţului meu îi place să mai schimbe aerul o dată la câţiva ani, preciza ea. Profesor, înţelegi. şi alege să predea numai în şcoli rău famate. Fascinant bărbat, răspunsese Christine, iar Juliet simţise că mândria îi amăra gura. Mă rog, se pare că e într-adevăr fascinant, râsese Juliet. După cum spuneam, îi place să se tot mişte prin diferite locuri şi să caute noi provocări. La fel şi eu, recunoscuse ea, dându-şi părul pe spate şi mutând greutatea în cealaltă mână. Se purta ca şi cum deciziile nu-i aparţineau.

  Deci şi eu lucrez pe unde apuc, la şcolile din localitate.

  Când Katherine intră în cameră, ea tocmai se îmbrăca.

  La numai cinci ani, fetiţa cea durdulie era deja în uniformă, dar îşi încheiase nasturii greşit. Ce fetiţă cuminte!

  — Unde-i Barnaby?

  — A rămas în pat, o informă Katherine. Mami, se poartă ca un prost! zic că nu vrea să se îmbrace.

  — Nu mai spune!

  Deşi Katherine fusese o fetiţă cuminte, nu reuşise să-1 convingă. Încercase din răsputeri dar, până la urmă, Barnaby fusese mai tare.

  — A dat pe jos toate aşternuturile. Eu i-am zis să nu facă, da' el le-a împins de pe pat şi le-a făcut grămadă.

  — Naiba să-l ia! se enervă Juliet.

  Acum îşi peria părul în faţa oglinzii şi o zărea pe Katherine în spatele ei, stând pe marginea patului. În uniforma bleumarin arăta ca o elipsă pe fondul deschis la culoare al cuverturilor. Ce ciudat că dăduse naştere acestor creaturi îmbrăcate în uniforme! însăşi acceptarea ideii acestor uniforme fusese la fel de grea ca un examen final. Uniformele păreau să accentueze imaginea lanţului de împliniri şi victorii domestice. La început, când se văzuse nevoită să-şi îmbrace fetiţa în uniformă, se îndurerase. Katherine trebuia să rămână numai a ei.

  — Mămico, îi atrase atenţia copilul.

  Juliet pieptănă vârfurile firelor de păr până fură perfect drepte.

  — Ce-i?

  — Am învăţat un cântec la şcoală.

  — Da?

  — Da. Este foarte amuzant. Vrei să ţi-l cânt?

  — Bine.

  Katherine cântă cu o voce subţire:

  Domnul Trimburel, Se joaca ciudatei, Iar toţi copiii de pe stradă.

  Se iau după el.

  Şi zic toţi odată:

  Spală-te cu oranjadă!

  Spală-te cu oranjadă!

  — Mămico, zice că să te speli cu oranjadă!

  Fetiţa chicoti, rostogolindu-se în pat.

  Juliet dorise să o păstreze numai pentru ea, dar trebuise să se dea bătută şi să aducă această ofrandă zeilor implacabili. Era greu să o îmbraci pe micuţa, dar îndesată Katherine într-o uniformă strâmtă de şcolar. Până în acel moment, existaseră nenumărate variante de vestimentaţie. Semnele sexului frumos ieşiseră la suprafaţă în fiinţa fetiţei, exprimând frumuseţe şi bucurie, şi păreau imposibil de şters, chiar şi aşa, pe jumătate evidente şi fragile. Dar pe atunci încă nu ştia ce este ea. Propria feminitate îi procura plăceri inconştiente. Acum, însă, era complet diferită. Ştia că este fetiţă! Se întorsese de la şcoală gata să sufere pentru asta.

  Sufletul său se muncea. Aflase cine este şi acum ştia cu certitudine, îi mărturisise lui Juliet că, atunci când ieşeau pe terenul de joacă, îi evita pe băieţi. Juliet o întrebase de ce, dar Katherine ridicase din umeri. Nici o fată nu se joacă cu ei, i-a răspuns fetiţa.

  — Hai să mergem să vedem unde-i Barnaby, spuse Juliet şi o luă de mână.

  Într-o clipită, Katherine sări din pat şi se duse la ea. Când Juliet punea întrebări, Katherine răspundea prompt, ghicind în inflexiunile vocii materne chemările stirpei sale.

  Era de la sine înţeles că lui Juliet nici nu-i trecea prin cap ce-ar fi făcut cu Katherine dacă fetiţa ar fi rămas lângă ea. Simţea numai impulsul de a o proteja, şi gata. Katherine era carne din carnea ei, de aceea nu putea să înţeleagă relaţia mamă-fiică decât organic. Nu-şi dorea decât să o protejeze.

  Dorea să-i deschidă calea şi să se transforme în platoşa menită s-o apere de glontele unei vieţi banale.

  La etaj, Barnaby stătea gol pe muntele de haine, cu un cordon legat împrejurul capului.

  — Gata cu joaca! Trebuie să te îmbraci! îi zise Juliet.

  Acuşi sună de intrare!

  Barnaby nu dădea semne că o aude. Visa că merge la galop cu un căluţ maro, din plastic, cabrat, cu coama şi coada fluturând ţepene. Căluţul se înălţa şi cobora, condus de mâna băieţelului, ca la bâlci.

  — Barnaby! N-ai auzit ce-am zis?

  Dar căluţul îşi continua traiectoria ondulată. Băiatul uitase de regimul autoritar şi insuportabil al mamei şi se bucura de plăcerile unei vieţi hoinare, lipsite de griji. Juliet se apucă să strângă de pe jos. Învârtindu-se împrejurul lui, strânse din ce în ce mai mult cercul şi, când se apropie suficient de mult, îl înşfacă de braţ şi-l trase spre ea.

  — Îmbracă-te!

  — Dar mă jucam.

  — Nu mă interesează. Te îmbraci imediat!

  Strânse cearşafurile şi le întinse nervoasă pe pat. Ce distanţă enormă era între starea de spirit cu care intrase în camera copilului şi sentimentele de acum! Dorise să folosească uniforma ca pe un fel de cămaşă de forţă. Când se juca, aşa cum făcea acum, simţea că băiatul fură ceva de la ea.

  — In casa asta, băiete, înălţă ea glasul, nu avem servitori.

  — Ba cum să nu? Tu eşti servitoarea noastră.

  Întinse bine cearşafurile, iar marginile le prinse sub saltele, după care puse deasupra cuvertura, netezind-o cu aceeaşi atenţie.

  — Te porţi ca un prost, Barnaby! ţipă Katherine.

  Juliet bătu perna până când înaintea ochilor se ivi un norişor de praf. Apoi o aruncă laolaltă cu toate celelalte lucruri împrăştiate de Barnaby.

  — De-aici înainte poţi face curat şi singur! anunţă Juliet.

  Întoarse spre ea nişte ochi rotunzi şi albaştri.

  — N-am cum, că trebuie să merg la şcoală.

  Băieţelul repetase replicile pe care tatăl lui le spunea de o grămadă de ori în fiecare săptămână.

  — Nu-i nimic, o să-i anunţ de ce întârzii.

  Ochii băieţelului se căscară şi mai mult. Oare chiar avea de gând să sune? Pe bune? în acest răstimp, Juliet îi urmărea expresia întrebătoare. Ştia că data viitoare Barnaby va fi indiferent.

  — Da. o să-i dau un telefon domnului Masters şi-i spun tot!

  Domnul Masters era dirigintele. Juliet îşi imagină discuţia despre dezordinea din camera lui Barnaby. După o astfel de conversaţie implacabilă, se întreba Juliet, unde te mai puteai duce, pentru ce să mai trăieşti?

  — Ba nu! replică Barnaby, ca şi cum ar fi decis în locul mamei sale. N-ai curaj!

  — Serios? Doar nu-i dirigintele meu. Eu pot vorbi cu el de la egal la egal, ca între adulţi.

  — Dar el este mai tare decât tine, răspunse obraznic Barnaby.

  — Poate că da, admise Juliet.

  — Te porţi ca un prost, Barnaby! strigă Katherine la el.

  — Poate că este mai tare decât mine. Şi, de aceea, completă Juliet în timp ce ieşea din cameră, o să-i explici că ai întârziat la şcoală pentru că n-ai avut chef să-ţi pui uniforma.

  După ce trase uşa, mai stătu câteva momente cu Katherine, ciulindu-şi amândouă urechea la zgomotele din cameră.

  Fu un moment de linişte, după care zgomotul deschiderii sertarelor.

  — Se-mbracă! constată Katherine cu o privire pe jumătate satisfăcută, pe jumătate înfricoşată.

  Analizarea strategiei adoptate o făcea să pară neliniştită.

  Mesteca în tăcere fibrele aţoase ale unei asemenea politici şi părea că extrage sevele ei amare.

  La parter, Benedict punea tot soiul de lucruri într-o cutie de carton: cărţi, CD-playerul portabil şi câteva CD-uri în carcasele lor. Afară, ploaia nu se mai oprea. Aşezat în dreptul scărilor, Benedict era acoperit de un con de umbră, de parcă o stâncă enormă stătea să se prăbuşească deaspra lui.

  — E o zi potrivită pentru Purceii, spuse el aruncând încă un CD în cutie.

  Acesta era obiceiul lui: îşi căra lucrurile pentru şcoală într-o cutie. Nu şi le lăsa acolo pentru că puteau fi furate, iar lui îi plăcea să pună muzică în timpul lecţiilor. Elevii repetenţi şi mai înalţi cu un cap decât el erau îmbăiaţi în sunetele muzicii clasice engleze. Benedict considera că muzica accentua empatia lor cu perioada studiată.

  — Salut! i se adresă el lui Katherine ct şi cum n-ar mai fi văzut-o niciodată în viaţa lui. In cămaşa aceea bufantă, de cizmar, devenise un ins îmbujorat, căruia îi plăceau copiii şi era încântat că zăreşte unul şi prin preajma sa.

  — Tăticule, Barnaby se poartă ca un prost.

  — Da? Benedict scoase un disc din carcasă şi-l puse deoparte. Într-adevăr, băieţii sunt cam proşti.

  — A spus că nu vrea să se îmbrace. A spus că mămica este servitoarea lui, iar mămica l-a ameninţat că-l sună pe domnul Masters.

  — Ei, nu mai spune, râse el sonor. Chiar aşa?

  — Da, răspunse Katherine.

  — Ar fi fost foarte amuzant, nu-i aşa?

  Însă Katherine nu răspunse. Ei nu-i părea atât de amuzant şi aştepta, înfiptă în faţa lui, un răspuns mai potrivit.

  — Sper să nu mă pârască şi pe mine dirigintelui, glumi Benedict, că s-ar putea să mă bage în puşcărie.

  Katherine râse. Benedict îi dădu discul pe care nu-l pusese în cutia cu lucruri pentru şcoală.

  — Hai să-l ascultăm, vrei?

  — Bine, dar cine cântă?

  — O doamnă foarte frumoasă.

  — Aha.

  — Oh, oftă fetiţa după care îl urmă în camera de zi.

  Juliet privea pierdută din cadrul uşii. Ploaia se prelingea pe geam, la fel de cenuşie şi de imperturbabilă. Era ca o tristeţe, ca un regret premergător tuturor stărilor de spirit posibile. Benedict porni aparatul şi muzica umplu încăperea.

  Ea recunoscu sunetul inconfundabil al compoziţiilor lui Ravel. Era înregistrarea cu Melanie Barth pe care Benedict şi-o cumpărase anul trecut. Lacrimile se prelinseră pe obrajii r lui Juliet atunci când auzi vocea sopranei. O voce venită parcă din altă lume, solitară şi puternică, care o făcu pe Juliet să creadă că şi ea ar fi putut transcende pereţii acestei căsuţe înghesuite, cu mochete pătate, lumea aceasta materialistă şi plină de păcate; ar fi putut transcende străzile inundate din Arlington Park şi chiar propriul trup în care amărăciunea se cuibărise şi atârna în vene ca plumbul. S-ar fi putut deschide ca o floare într-un alt loc din univers, mai puţin întortocheat şi sufocant, un loc deschis unde ar fi putut să-şi desfăşoare toate petalele strânse cu grijă înăuntrul ei.

  — Nu-i aşa că are un accent franţuzesc fermecător? o întrebă Benedict.

  Alături de fotografia în care Melanie Barth stătea pe malul mării, uitându-se melancolică în depărtare, îmbrăcată cu o rochie de seară verde, erau câteva rânduri de prezentare pe care Benedict părea că le citeşte cu interes. Juliet ar fi vrut să-i smulgă foaia lucioasă din mână şi s-o facă praf pe această Melanie, cu tot cu fermecătorul ei accent franţuzesc.

  Ea nu fusese obligată să aibă grijă de Benedict o viaţă întreagă, să-i cumpere de mâncare, să-i spele bulendrele, să-i crească plozii! Melanie avusese grijă de ea însăşi, îşi pusese la punct franceza şi, după aceea, coborâse pe plajă, îmbrăcată în rochia aceea verde, numai bună de făcut poze.

  Sentimentul de transcendenţă şi plutire dispăru. Juliet simţi numai furia care căpăta densitatea plumbului.

  — Tăticule, rupse tăcerea Katherine, ţi-ar plăcea ca această doamnă frumoasă să cânte numai pentru tine?

  Benedict zâmbi uşor, amintindu-şi nimicurile tinereţii, şi îi zburli în joacă părul strălucitor.

  — Mi-ar plăcea foarte mult! răspunse el.

  Juliet luă copiii şi îi duse la şcoală prin ploaia ce nu mai înceta. De-a lungul drumului, de la Guthrie Road şi până în Arlington Rise, trecând prin Bedford Crescent şi Southfield Street, văzu maşini înşirate, cu farurile sclipind demonic, ca nişte ochi ce-o urmăreau de sub perdeaua de ceaţă. Ploaia cădea peste caroseriile lor impasibile, iar căldura se ridica, în straturi groase de aburi, de sub armurile lucitoare ale capotelor. Ştergătoarele se mişcau fără încetare. In fiecare maşină stătea un bărbat pus la patru ace, cu cravată şi cămaşă călcată fără cusur, cu haina de la costum atârnată pe umeraş ca să nu se boţească în timpul condusului. Toţi aceşti bărbaţi trăgeau cu ochiul la Juliet care defila cu o umbrelă în mână, pe sub privirile lor brobonite de parbrizele udate de ploaie.

  Katherine o ţinea de mână. Barnaby, ceva mai în urmă, mergea singur, cu gluga de la pelerină trasă pe ochi şi cu mâinile în buzunare. Juliet le ducea ghiozdanele şi caserolele cu mâncarea pentru prânz. Copiii purtau cizme de cauciuc, însă Juliet nu, aşa încât se stropise până la genunchi şi pantofii îi erau uzi. Se căznea să înainteze, împovărată şi împiedicată în permanenţă de ritmul paşilor celor doi copii, în timp ce acei bărbaţi, aşezaţi comod la volan, o priveau.

  Arlington Park era un loc misterios. Nu chiar o suburbie, ci mai degrabă un sat enorm din care ţâşnea totuşi acelaşi şuvoi irepresibil de vitalitate, arătându-şi pretutindeni faţetele tragice, universale şi eterne. Era un mecanism viguros şi infailibil – cererea şi oferta, planificările stricte, intoleranţa şi violenţa cu care unele lucruri le înghiţeau pe altele. Asta era civilizaţia, deşi lui Juliet i se părea că nucleul ei e animalic, barbar, imposibil de eludat. Cum se făcea că viaţa urbană se dezvoltase pornind de la legi atât de crude şi grosolane?

  Nu numai că îi lipsea latura estetică, dar îi lipsea un minim simţ al dreptăţii. Într-o asemenea lume nu erau activate decât două nevoi primare: a dori şi a avea – ceea ce se citea şi pe feţele tuturor acelor inşi stând comod în armura maşinilor, îmbrâncindu-se fiecare pentru un loc în faţă. Iar femeile erau şi mai dezgustătoare! Erau capabile de mai multă cruzime şi lipsă de compasiune decât bărbaţii lor, conduse numai de acel instinct infailibil ce le ajuta să ocolească pericolele sau greşelile, mânate din spate de-o forţă care le împingea să calce în picioare şi frumuseţea, şi dreptatea.

  Elevele lui Juliet erau doar nişte creaturi suficiente, modelate după chipul şi asemănarea mamelor. Fuseseră expulzate din vintrele materne ca nişte ghemotoace de carne tremurătoare şi roz, fără nici o idee despre propria lor vulnerabilitate. Oare nu se gândeau că, în orice clipă, ceva sau cineva necunoscut ar fi putut lovi cu o furie bestială în formele lor gelatinoase? Oare Matthew Milford nu se temea de acest duşman necunoscut? Şi oare acei indivizi, privind-o prin parbriz, nu se temeau că într-o zi li se putea cere socoteală şi puteau fi trăsniţi drept în moalele capului? Este imposibil să trăieşti sfidând dreptatea, gândi Juliet. Nu! Este imposibil să trăiţi aşa şi să scăpaţi mereu nepedepsiţi!

  Traversă strada cu copiii de mână şi porni pe High Street.

  Trecură pe lângă magazine cu obloanele trase şi cu ferestre întunecate. Aici se vindeau lucruri fine şi exotice – pernuţe de decor şi lumânări parfumate, haine de damă, bijuterii, argintărie şi antichităţi; mai erau saloane de înfrumuseţare, boHtique-un, ba chiar şi un magazinaş având în vitrină o singură canapea de piele crem. Trecură pe lângă o cafenea şi, ca la un semn, toţi trei îşi răsuciră gâturile după aroma îmbătătoare. Juliet îi dădu o liră unui cerşetor tolănit într-un sac de dormit în faţa unei uşi. Acesta o salută ca un domn, ridicând paharul de plastic în care aduna monedele.

  Barnaby era de părere că mama sa nu trebuia să-i dea nimic cerşetorului.

  — Da' sunt banii noştri, se revoltă el. N-ar fi trebuit să-i dai unuia ca el!

  — Are mai multă nevoie de ei decât avem noi, îi răspunse Juliet.

  — Şi atunci, de ce nu se duce la muncă? se miră Barnaby.

  — Am putea să-i oferim toate lucrurile de care noi nu mai avem nevoie. De exemplu, casa noastră, completă Katherine.

  Juliet începu să râdă.

  — Dar, dragă, mai avem nevoie de casă!

  — Ne putem lua una mai mică, explică fetiţa.

  — Şi asta-i adevărat, admise Juliet. Toată lumea poate să trăiască şi cu mai puţin.

  Barnaby dădu un şut unui stâlp de iluminat şi mormăi ceva în barbă.

  — Ce a fost asta? întrebă Juliet.

  — Nimic.

  — Hai, explică-mi!

  — Nu-i nimic!

  — Ai spus că o urăşti pe mămica, şopti confidenţial Katherine.

  — Ba nu!

  — Ba da! Ai spus! L-am auzit eu, mămico!

  Când ajunseră la şcoală, Juliet îi lăsă în clase şi se porni din nou spre casă. Afară cădea aceeaşi ploaie care dădea împrejurimilor un aspect lacustru. Peste terenul de joacă căzuse o peliculă cenuşie de apă. Pâlcuri de feţe comprimate apăreau fugitiv, după care dispăreau sub glugile pelerinelor de ploaie.

  Juliet le privea de sub umbrelă. Cât de mult o emoţiona imaginea acestui ciorchine de figuri anonime apărându-se de stihii, alergând care încotro, împrăştiindu-se şi dispărând instantaneu! Mare parte erau femei, deşi, pentru că se acoperiseră cu glugile mari, nu era foarte uşor să-ţi dai seama. O emoţiona faptul că deghizarea şi ascunderea feţei după văl erau obiceiuri femeieşti eterne, ceea ce-i adâncea şi mai mult empatia cu urmaşele Evei.

  Şi mai multe femei păreau să se strecoare printre uşile închise încet în urmă, eliberate acum de droaia de copii ce se afla la şcoală. Ca de obicei, ieşeau la lumină, în stradă, verificând bănuitoare dacă prin jurul lor nu a rămas vreun copil rătăcit şi dacă erau cu adevărat singure. Şi, cum se întâmpla întotdeauna, în primele clipe uimirea le ţintuia locului. După care se pornea din nou maşinăria bârfuliţelor, a vorbăriei fără rost, a planificărilor, şi se întorceau cu picioarele pe pământ. Pregătirea cafelei şi a mesei, ieşirile în parc după terminarea programului de la şcoală cereau atâta efort, de parcă ar fi fost vorba de cine ştie ce strategii complicate, adevărate planuri de bătaie. Cu toate că Juliet se afla lângă ele, planurile urzite cu atâta grijă nu o prindeau în iţele lor şi pe profesoara de la liceul de fete. Nu că ar fi privit-o cu răutate, pur şi simplu nu se uitau deloc la ea. Simplul fapt că nu stătea la cafea cu niciuna arăta că nu se supuneau aceloraşi ritualuri impuse de religia lor comună. Evident că educaţia, doctoratul, poate şi expresia dezamăgită o izolaseră de la bun început.

  Se îndepărtă încet de şcoală. Avea ore abia de la unsprezece. Pe străzile gri te puteai pierde, dând totuşi impresia că te duci undeva. In timp ce se îndrepta spre magazinele de pe High Street, se gândea la Benedict şi la cămaşa lui, împrumutată parcă din recuzita unui teatru, la faptul că nu-1 lăsase să o atingă. Imaginea degetelor încâlcindu-se în părul ei nu-i dădea pace. Doamne, ar fi trebuit să simtă că îl iubeşte, dar acest sentiment dispăruse cu desăvârşire. Ba chiar îi venea tot mai greu să creadă că poate iubi pe cineva. Când era departe de el, dragostea se obiectiva, o putea contempla de la distanţă ca pe o culme însorită înainte de a fi urcată. Dar când se afla în preajma lui totul părea imposibil. Ce s-ar alege de ea dacă n-ar mai putea iubi?

  În timp ce trecea pe stradă, văzu cum obloanele se ridică şi magazinele se deschid spre forfota unei alte zile, aruncându-se în torentul vieţii cu tot arsenalul lor. Barem de-ar fi putut cânta, ca Melanie Barth! Măcar de-ar fi fost în stare să-şi descleşteze gura şi să-şi transforme toată fiinţa într-un cântec, ridicându-se măiastru spre ceruri! Ar fi putut să se lase purtată de curenţii râului, aşa cum făceau ceilalţi.

  Şi-ar fi dorit să fie vioaie şi uşoară ca o pasăre. Dar zborul ei era îngreunat de plumbul ce-i curgea prin vene, iar dacă ar fi căzut în vârtej s-ar fi dus la fund ca un pietroi. Barnaby avea tot dreptul să o urască. Dacă ea însăşi se detesta, atunci nu putea să-i insufle copilului alte sentimente. Poate că nu era chiar ură, dar simţea o îngreunare, o încetineală în tot ce făcea, din cauza reziduurilor atâtor zile irosite în van.

  Măcar de-ar fi putut deschide gura ca să elibereze din gât acel sunet minunat, chintesenţă a fiinţei sale ce nu se exprimase niciodată într-un act de creaţie care să nu fi fost un rezultat al sexului sau al iubirii. Era vorba despre o altfel de creaţie, diferită de naşterea biologică care o secătuise.

  Dorise dintotdeauna să se poată exprima altfel, iar expresia personală să fie un fel de răscumpărare pentru tot ceea ce nu îi ieşise în viaţă.

  Viaţa, perversă şi neîndurătoare, o prinsese în mrejele ei. O făcuse să uite că este femeie. Uitase că e o fiinţă în carne şi oase, născută dintr-altă fiinţă aidoma ei. Atunci când îşi încrucişase idealurile cu ale lui Benedict, acesta îi pusese în faţă o panoramă a lucrurilor nefăcute, a posibilităţilor pe care nu le explorase niciodată sau pe care nici măcar nu ştia că le are. De fapt, căsătoria cu el nu îi adusese nimic în plus faţă de viaţa casnică a mamei sale, numai că ea le vedea într-o lumină strălucitoare, seducătoare şi misterioasă. Nu se gândise niciodată cum va aduna la un loc toate acele lucruri: casă, copii, un soţ. Singurul ei gând era să găsească prilejul de a se exprima cât mai repede, ca profesor la universitate sau ca jurnalist la un ziar important. Benedict exploatase acele idealuri şi, într-un fel, părea legat organic de ele. Când se suise pe cosiţele ei şi urcase în turn, Juliet nu simţise pericolul, îl privise ca pe un premiu obţinut în dificila disciplină a relaţiilor interumane.

  Acum îi venea să râdă. Cu o sută de ani în urmă, o femeie ştia că şi-a încheiat viaţa în momentul în care rămânea însărcinată. Juliet credea că, pentru a avea copii, îţi trebuia şi creier pentru a-ţi asuma toate dificultăţile şi responsabilităţile familiei. O vreme ţinuse la mare preţ ideea căsniciei tradiţionale; nu era un lucru tocmai uşor să ai în grijă o casă, un soţ şi nişte copii, nu era ceva banal, ci însăşi esenţa spiritului uman. După aceea, le-a avut pe toate, sentimentul posesiei îngreunându-i sufletul zi după zi. Ţintuită de pământ, „

  Juliet nu se putea debarasa de senzaţia plumbului din vene, Ce devenea tot mai dens ori de câte ori înţelegea că, dacă nu va cumpăra ea de mâncare, atunci nu o va face nimeni, că Benedict nu va sta niciodată acasă, ci va lăsa copiii numai în seama ei (îşi dăduse seama de asta la naşterea lui Barnaby, când Benedict îşi luase liber doar o săptămână), că toate treburile casnice îi vor reveni ei pentru că le face mai repede şi mai bine. Sperase că simţul dreptăţii, care nu adormise în ea, va detecta, la un moment dat, tot ceea ce era injust, dar nu se întâmplase aşa. Făcuse greşeala să i se plângă mamei.

  Aceasta nu izbutise decât să-i arunce cu vitriol peste rănile deja adânci. Parcă auzea şi acum vorbele răutăcioase: „Ţi-am Spus eu!” In tinereţea sa, mama lui Juliet fusese o persoană zgomotoasă, stridentă, needucată şi lipsită de maniere. Acum se transformase într-o mahalagioaică morocănoasă, acră, mândrindu-se nespus cu o colecţie de obiecte ornamentale prăfuite, prespapieruri sclipitoare, casete de fildeş pe care le admira cu o plăcere dementă, ca o coţofană atrasă numai de ceea ce străluceşte.

  În ciuda detaliilor, îşi putea imagina o scenă, asemănătoare aceleia petrecute la familia Milford, în care mama sa îl punea la punct pe Matthew fără nici un fel de probleme, pe un ton sigur, şi nu şovăitor, cum fusese al ei.

  Făcându-se că priveşte vitrina unui magazin, se opri şi se analiză ca într-o oglindă brăzdată de firişoarele de apă.

  Geamul nu arăta o imagine fidelă. Era doar un contur amorf, o bucată de lut modelată de ploaia ce i se scurgea peste trup.

  Apoi îşi dădu seama că nu se uita în vitrina unui magazin, ci a unui coafor. Oglinzile lucioase, ustensilele pentru aranjat părul, scaunele de piele albă stăteau aliniate, cuminţi, în aşteptarea clientelei din acea zi. O fată îşi făcea de lucru, aranjând periile şi obiectele care i se păreau în dezordine.

  Juliet împinse uşa cu putere şi intră. Fata se uită lung la ea.

  Era îmbrăcată în nişte pantaloni negri mulaţi şi într-un tricou alb, puţin ridicat din cauza burţii. Avea vreo optsprezece ani, un cercel în nas şi o coafură extravagantă, rasă pe o parte şi, pe cealaltă, tapată, semănând cu o coadă de papagal. Juliet o privi uimită. Ce făcea creatura aceea acolo? De unde aterizase?

  — Pot să vă ajut cu ceva? o întrebă.

  — Voiam să vă întreb dacă se poate să mă programez astăzi, răspunse Juliet.

  Se simţea bătrână, cu vocea dogită, îngroşată. Părea că vorbeşte dintr-un fund de peşteră, aflată departe, în munţi.

  — Şi. cam la ce oră doriţi? spuse fata, răsfoind o agendă aflată pe biroul de primire.

  — Păi, chiar acum, dacă se poate. Aveţi altceva de făcut?

  Era destul de clar că nu avea nimic de făcut, dar se uită totuşi în agendă ca să-şi dea importanţă.

  — Vă pot pune la nouă şi un sfert, răspunse ea.

  Juliet se uită la ceas. Era deja nouă şi zece.

  — Bine, îi spuse.

  — Luaţi loc, spuse fata, trăgând spre ea unul dintre scaunele albe aliniate în faţa meselor.

  Juliet se aşeză fără o vorbă, în timp ce fata îi înnoda o mantie de plastic la gât. Îi cântări părul adunându-l în palme ca în talerele unei balanţe.

  — Îl iau doar puţin pe la vârfuri, nu-i aşa?

  — Nu, îi răspunse Juliet, taie-l de tot.

  Fata o privi alarmată, de parcă nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva. O clipă, Juliet o urî cu înverşunare. Pentru ce altceva venea lumea la coafor, dacă nu ca să-şi taie părul?

  — Cum? Chiar tot?

  — Tot, spuse Juliet.

  — Sunteţi sigură? Poate vă mai gândiţi. poate nu v-aţi băut cafeaua încă. să ştiţi că este un bar pe undeva pe-aproape, insistă ea, spre surprinderea lui Juliet. Cât timp staţi la cafea poate vă mai gândiţi.

  — Nu mai vreau să gândesc, răspunse Juliet. M-am gândit destul.

  La această replică, fata amuţi.

  — Foarte bine! Aţi prefera ceva în mod special? Puteţi „lege o coafură din revistele pe care le avem. Sunt acolo o mulţime de poze. Poate vă inspiră vreuna.

  Juliet se lăsă pe spate şi-şi puse mâinile pe braţele scaunului. Se trase mai aproape de oglindă şi se privi drept în ochi.

  — Nu-mi pasă ce iese! Vreau doar să-l tăiaţi şi atât!

  Femeile spuseseră că s-ar putea să treacă pe la Amanda, la o cafea.

  Pe la ora nouă, marea învolburată ce inundase străzile din Arlington Park se despărţea, iar Amanda, la volanul maşinii, trecea prin ea precum un profet. Punctual ca de obicei, soţul său plecase la ora opt, iar Jessica ajungea întotdeauna la şcoală înainte de nouă. După ce plecau ei, simţea că pluteşte, de parcă ar fi fost un balon cu aer din care se aruncau, rând pe rând, sacii de nisip. Numai Eddie rămăsese cu ea. Amanda vedea în oglinda retrovizoare figura lui preocupată şi oarecum vicleană. Se tot uita în faţă, atent la schimbările neaşteptate de rută, ca, de exemplu, la o subită curbă spre dreapta, ceea ce ar fi însemnat că se îndreptau spre grădiniţă.

  De fapt, Eddie nu se ducea vinerea la grădiniţă, însă el nu ştia asta. Amanda îl ţinea acasă la sfârşitul săptămânii, deşi băieţelul îi bulversa programul săptămânal, respectat atât de strict de toţi membrii familiei. Dar ea tolera cu stoicism această dezordine. Se gândea că în septembrie va începe şcoala şi că vinerile pe care le petreceau împreună vor fi depozitate într-o ladă de vechituri, laolaltă cu hainele rămase mici, cu tricicleta şi cu scăunelul înalt ce-l ridica la nivelul mesei.

  Amanda nu era însă impresionată de aceste lucruri. Ele reprezentau numai nişte mici proeminenţe pe suprafaţa velină a vieţii, care o iritau şi o alarmau, reclamându-i atenţia şi energia pentru a le depăşi.

  Numai maşina îi ţinea companie. Silenţioasă, curată, spaţioasă, asculta supusă şi fără comentarii toate comenzile Amandei. Când conducea, avea sentimentul că trecerea prin viaţă este o nesfârşită plimbare: ar fi putut să se ducă oriunde, deşi nu era neapărată nevoie. A trăi şi a dori erau unul şi acelaşi lucru, iar plimbarea cu maşina îi dădea senzaţia consumării unor energii latente. La volanul Toyotei argintii, Amanda simţea că se dorea pe sine însăşi, că sufletul ei ardea pentru a produce viaţă şi mişcare.

  Dar se mai întâmpla ceva extraordinar: fiecare dintre orele pe care le petrecea vinerea cu Eddie erau ca nişte bolovani pe care trebuia să-i urnească, în timp ce momentele petrecute în capsula automobilului păreau să se succeadă în virtutea altor legi fizice. Se uită pe partea cealaltă şi văzu trecând oameni împovăraţi de timp, în vreme ce ea era liberă.

  Pe High Street, de exemplu, faţadele magazinelor semănau cu un convoi de sclavi înlănţuiţi, îndurând tortura apei ce cădea pieziş peste copertine, lucrătorii de la drumuri săpau şi cărau pământ fără nici o tragere de inimă, făcând găuri inutile pe care le înconjurau cu zdrenţe de bandă indicatoare, o camionetă încerca să întoarcă în plin trafic, punându-se de-a curmezişul curentului, iar lumea aluneca fantomatic pe trotuare, înarmată cu sacoşe, umbrele şi cărucioare, cu capul în pământ, împovărată de apa ce se infiltra pretutindeni. Tot spectacolul acesta era opera haotică a timpului, avansând ca un plug ce întorcea brazdele fără nici o milă, rostogolind de la locul lor pietre imense, rădăcini şi noroi, schimbând faţa lumii.

  Tot de la fereastra maşinii, Amanda se uita acum la o pungă de plastic umflată de vânt şi purtată la întâmplare, de ici-colo, pe trotuarul ud. Oare de ce înfruntau oamenii tortura acestei zile ploioase de vineri? Chiar în acel moment, pe lângă maşina oprită la semafor, trecea o femeie udă până la piele care căra un copil într-un landou, iar pe celălalt, care era cam de vârsta lui Eddie, parcă îl legase de încheietura mâinii şi-l trăgea după ea. Unde se ducea pe vremea asta?

  Amanda aştepta culoarea verde, în timp ce nefericita trăgea în jug ca un bou. Atunci când culoarea se schimbă, maşina ţâşni iar silueta pirpirie a femeii fu absorbită de oglinda laterală.

  În faţa măcelăriei, Amanda ordonă traficului să i se supună: o maşină ieşi imediat din locul său de parcare şi se retrase, învinsă şi obosită, clipind des în ceaţă. Uneori Amanda putea să facă lumea să îngenuncheze la picioarele sale.

  Alteori nu. Talentul său de a le pune pe toate la locul lor trecea prin miezul lucrurilor şi activităţilor zilnice ca un fier înroşit ce despărţea lumea în două emisfere perfect echilibrate la cântar. Acel fier roşu era chiar imaginea previzibilă a destinului pe care Amanda şi-l făurea cu mâna ei. In unele momente, precum cel de faţă, curentul avea un debit constant, ordonat, şi o traiectorie lină, fără nici un obstacol în cale; alteori, dacă se simţea descurajată, puzderia minutelor, năpustindu-se peste ea, rupea zăgazurile şi se revărsa fără încetare, până când ea însăşi devenea o stihie dezlănţuită.

  Atunci, mările care înecaseră Arlington Park nu se mai despărţeau ca ea să treacă. Erau şi dimineţi în care, plângând şi transpirând, apăsa tremurat pe pedale, iar imaginile lumii trecătoare intrau prin parbriz asemeni unei brize violente, cu atât mai neliniştitoare, cu cât viteza creştea. Dimineţi când stătea la stop şi tânjea după culorile semaforului sau căuta, cu atenţia încordată, locuri de parcare, iar carcasele oamenilor şi maşinilor alunecau ameninţător pe lângă ea. Niciodată nu ştiuse de unde veneau toate aceste stranii interludii sau cât durau.

  În orice caz, ziua de astăzi părea ireproşabilă, mai ales că parcarea din faţa măcelăriei era liberă din cauza vremii ploiase. Întoarse capul şi se răsuci uşor pe scaun pentru a executa, ca o profesionistă, o parcare. Eddie se întoarse de asemenea, deşi era legat cu centura de siguranţă pe bancheta din spate. Se uitară împreună prin lunetă la asfaltul ud ce reflecta luminile farurilor ca o imensă oglindă. Dar maşina din spate era parcată prea aproape şi Amandei nu-i reuşi manevra.

  — Ce dracu'! se alarmă Eddie.

  Amanda se uită la maşină cu răbdare de animal prădător, îşi încleşta mâinile pe volan şi îşi suci corpul atât de tare, încât îl simţi cum se ridică din scaun. Astăzi era foarte sigură pe sine, dură ca oţelul. Maşina din spate dădu vreo doi metri înapoi, iar Amanda îşi ridică mâna ca un general care se bucură de recunoaşterea meritelor şi conduse maşina la exact cincisprezece centimetri de bordură, în faţa vitrinei măcelarului, unde mai staţiona un moment, înconjurată cu o aură de tăcere superioară, până când motorul se opri. Ploaia nu înceta, alergând în şiroaie vâscoase şi abundente peste metalul încălzit al capotei. În faţa ochilor se deschidea priveliştea petelor roşii şi roz ca nişte petale de flori puse în vitrina înfiorătoare a măcelarului.

  Amanda simţi că, dacă n-ar fi fost căsătorită, n-ar fi trebuit să meargă la măcelar. Vizitele acestea regulate păreau să fie dictate de un fel de ardere fizică, o nevoie imperioasă, ce împingea carnea să-şi potolească foamea cu altă carne.

  Numai că, acum, şi naşterea trupurilor şi dezvoltarea lor, şi dezmembrarea şi ingerarea cărnii îşi ţineau la vedere consubstanţialitatea grotescă. Se gândea că, dacă ar fi fost singură, ar fi ales să mănânce numai mâncare fără personalitate, eventual de culoare albă. Îşi amintea cuvintele unei prietene vegetariene care susţinea că nu mănâncă niciodată chestii „cu chip”. Eddie era una dintre chestiile cu chip. Amanda se uită la feţişoara lui prin oglinda retrovizoare.

  — Nu-i frumos să înjuri, Eddie, îi spuse ea.

  Apoi coborî din maşină.

  Înăuntru mirosea a sânge şi a rumeguş. Eddie stătea lângă vitrina frigorifică şi se uita neliniştit la mărgelele de grăsime care se zăreau în crevasele cărnii tranşate şi la carnaţii sângerii, aşezaţi pe tăvi în spirale ţuguiate. Nişte carcase agăţate în cârlige erau expuse în vitrina din faţă. Un client ieşi din măcelărie şi mortăciunile se răsuciră puţin. Şunca vârstată stătea într-o parte, ca un portativ trasat cu linii roşietice, iar alături erau rânduite coaste, membre şi buturi, fiecare părând să aibă o stranie independenţă faţă de corpul din care provenea. Carnea puilor era golaşă, cu pori deschişi ca nişte coşuri, şi avea un aspect impersonal, pentru că fiecare era tras în ţiplă, perfect identic cu cel dinaintea lui, aşteptând parcă de o veşnicie să fie smuls din anonimat de vreun cumpărător. Pe hălcile proaspete de carne de porc erau aşezate artistic frunzuliţe îmbietoare de pătrunjel. Bucăţile de miel se ofereau privirii în formă de evantai. Mai erau şi nişte păsări gălbui, sfrijite, care păreau rudele mai bătrâne ale puilor anonimi. In faţa acestora se afla un carton cu ouă pestriţe şi mici.

  Petele negre le dădeau aerul unei frumuseţi embrionice.

  Păreau produse într-o malefică fabrică a morţii.

  În spatele galantarului stăteau imperturbabili măcelarul şi cele două ajutoare ale lui, îmbrăcaţi în şorţuri verzi, cauciucate. Pe un blat imens unde se tăia carnea erau împrăştiate cuţite, tăvi de metal şi cântare, iar deasupra tuturora se înălţa o maşină ce semăna cu o drujbă. Râdeau cu poftă, undeva la capătul tejghelei. Amanda văzu că măcelarul râdea cu gura până la urechi în timp ce, cu precizie de chirurg, braţul său alb şi musculos hăcuia carnea de pe un os. Cu vârful degetelor ţinea şi trăgea de fâşiile de carne. Vocile bărbaţilor erau groase şi indistincte. Rânjetele parcă valsau încoace şi-ncolo prin fasciculele de lumini ireale, plutind deasupra tabloului sângeros, desprinse de chipurile lor. Unul dintre vânzători o zări şi-i spuse ceva celuilalt.

  — Iertaţi-mă, spuse el, îndreptându-se spre ea. Ce vă pot oferi astăzi?

  Zâmbetul încă nu i se ştersese de pe buze. Amanda observă că braţele parcă i se încheiau la coate, iar mâinile, prinse perpendicular pe braţe, erau minuscule şi disproporţionate. Se uită la acest patruped, după care îşi îndreptă privirea spre faţa lui. Se forţă să fie atentă numai la chipul acestuia, la ochi şi la gură, care aveau colţurile căzute. Era pistruiat, cu părul des, roşcat şi sârmos.

  — Nişte carne tocată, vă rog, ceru ea.

  Îşi aruncă ochii spre fereastră, ca şi cum ar fi uitat printre chipurile din stradă, care parcă se amestecau în vârtejul greu ftl pietrelor de moară, ceva având o importanţă deosebită pentru ea, sau ceva de care crezuse că putuse să scape.

  — Cât să vă pun? o întrebă bărbatul.

  — Mmmm. cam o jumătate de kilogram, răspunse ea pierdută.

  — Jumătate de kilogram de carne tocată, o îngână acesta şi surâsul îi pieri de pe faţă.

  Părea că vrea să se întoarcă într-o lume materială unde lucrurile erau foarte exact cântărite. De obicei era servită de măcelarul însuşi, a cărui curtoazie reuşea să o izoleze de „> această atmosferă îmbibată cu miros de sânge. O întreba pentru ce-i trebuie carnea tocată şi pentru câte persoane va găti. Mai mult, deşi autoritar şi sincer preocupat, avea un aer de complicitate, de parcă ar fi participat direct la procesul de hrănire a familiei. Vânzătorul luă o scafă de metal, o înfipse în grămada de carne tocată şi îi puse Amandei într-o pungă cantitatea dorită. Femeia nu-şi putea lua ochii de la el, mai ales de la felul îndemânatic cu care manipula carnea granulată, cu tente rozalii. Trebui să se aplece tare pentru a ajunge la locul din galantar. Se ridică repede cu punga bălăngănindu-i-se în mâna ca un cârlig, de parcă ar fi scos o comoară din adâncuri, pe care o puse pe cântar, întorcându-se pe loc, cu tot trupul, ca un lup. Eddie, care stătea lângă ea, o întrebă:

  — De ce n-are mâini omul ăla?

  Dintre toţi membrii familiei, băieţelul era singurul care o trăgea în zonele cu nisipuri mişcătoare. De câteva ori pe zi, el o confrunta cu conceptele de absurd sau de ratare. Dar, pentru că acum nu găsea nici un răspuns potrivit la întrebarea lui, se hotărî să-l ignore şi să aştepte ca ruşinea să se risipească. Parcă dansa pe un fir, balansându-se periculos, în timp ce presiunea situaţiei i se lăsa încet pe umeri.

  Lipsit de expresie şi de flexibilitate ca un zid, bărbatul cântărea imperturbabil punga de plastic, cu ochii aţintiţi spre cântar. Printr-o mişcare rigidă de braţ, mai adăugă nişte carne tocată.

  — Patru lire douăzeci, spuse el, punând punga pe tejghea.

  Ea îi dădu banii, în timp ce Eddie îşi plimba mâinile pe vitrinele frigorifice. Spectacolul dezmembrării părea că se prelungeşte şi dincolo de sticlă, cuprinzându-l şi pe el.

  Amanda văzu imaginea unui copil tranşat elegant, cu carnea aranjată în forme piramidale pe tăvi de metal şi, deasupra ei, presărate nelipsitele frunzuliţe de pătrunjel.

  — Mămico, îi atrase atenţia indignat, te-am întrebat ceva!

  — Taci din gură!

  Porni maşina şi, întorcându-se spre casă, privi neîncetat în oglinda retrovizoare drumul ce se întindea lin în urma ei. De fiecare dată când ridica ochii să se uite în spate, vedea chipul nedumerit şi întrebător al vânzătorului atunci când îl salutase la plecare.

  Se întoarseră pe acelaşi drum, trecând pe High Street, pe lângă parcul părăsit, pe urmă pe bulevardul St. John, de-a lungul căruia copacii făcuseră parcă o cupolă de crengi apăsate de ploaie, apoi pe şoseaua Bedford, după care ajunseră în Western Gardens, cartier ce se înfăşurase cu mai multe straturi de nepăsare în faţa uzurii timpului şi avea un aer de singurătate şi izolare, pentru că zgomotul lumii dezlănţuit nu pătrundea până la el e.

  — Mămico, îi atrase atenţia Eddie, după ce ea îi explicase că forma mâinilor măcelarului se datora efectului nociv al thalidomidei în creşterea şi dezvoltarea membrelor unei întregi generaţii de copii, ce bine că tu te-ai născut cu mâini normale!

  Fu surprinsă de reacţia băieţelului deoarece, în compania lui, uita că fusese vreodată „născută”. De fapt, spusese povestea măcelarului ca să-l înfricoşeze.

  — Mă rog, poate că trebuie să te bucuri, într-adevăr.

  — Mamele lor au fost proaste că au luat medicamentul acela.

  — Ba nu! Mamele nu sunt proaste! Doctorul le-a prescris.

  Ele nu aveau cum să-şi dea seama ce se va întâmpla. Au aflat abia în clipa în care au născut.

  — Aaa.

  — Şi ai noroc că nu l-am luat şi eu, pentru că acum ai fi arătat exact la fel.

  Se concentra acum să parcheze maşina şi parcă vorbea pietrişului care, întins în faţa casei, suporta greutatea fără să comenteze.

  — Da' doctorul te-a îndemnat să-l iei?

  Eddie părea îngrijorat că destinul său stătuse, măcar şi pentru câteva momente, la cheremul judecăţii uneori înceţoşate a mamei sale. Putea să se întâmple orice într-o minte cu asemenea ascunzişuri! Era ca o junglă periculoasă, imprevizibilă.

  — Nu, Eddie. Nu m-a îndemnat.

  Se uită pe geam şi o zări pe vecina ei, Jocasta Fearnley, care, îmbrăcată într-un impermeabil imens, probabil împrumutat de la vreun uriaş, îşi făcea de lucru în faţa grădinii, după gard.

  — Nu ţi-a dat medicamentul pentru că acum se ştie că face rău, trase concluzia Eddie, parcă adunând toate ideile schimbate între el şi mama sa.

  Insă în sufletul ei creştea dorinţa răzbunătoare de a-i prezenta adevărul gol-goluţ. Voia să-l lovească în moalele capului cu măciuca acestui adevăr până când avea să-i fie limpede cine este ea.

  — Uite ce e, Eddie, oricum ai fi avut braţe. Omul de la măcelărie avea mâini şi, chiar dacă nu arătau ca ale tale, tot mâini erau. E adevărat că avea ceva la braţe. Aşa că, atunci când mă înnebuneşti cu întrebări de genul „De ce n-are omul ăla mâini?”, „Unde-s mâinile ăluia?” sau „Ce bine că te-ai născut cu mâini”, mă faci să cred că n-ai fost atent la ce-am zis.

  — Ăăă.

  — Dar când ai spus în măcelărie că omul acela nu are mâini, m-ai pus într-o situaţie jenantă, pentru că n-am putut să arăt cu degetul: Uite, are mâinii N-aveam cum să-ţi răspund aşa, nu? Aş fi fost nepoliticoasă. Este nepoliticos să vorbeşti despre oameni atunci când sunt de faţă. E şi mai şi atunci când spui ceva urât pentru că ceilalţi ar trebui să te corecteze şi să fie la fel de nepoliticoşi ca şi tine.

  Era conştientă că îi va da înainte cu acest discurs până când se va coborî din maşină. Ploaia cădea acum blând peste peluza din faţa casei. Jocasta îşi continua treaba, stând aplecată de cealaltă parte a zidului. Pe spatele pelerinei de ploaie se prelingea, ca dintr-un uluc, apa de pe crengile rebele ale mesteacănului familiei Fearnley. Capul vecinei apărea de după gard şi dispărea din nou de parcă ar fi stanţat neîncetat ceva aflat la baza zidului.

  Amanda era intimidată de stilul de viaţă al familiei Fearnley.

  Păreau să-şi conducă viaţa după nişte reguli formulate într-o limbă necunoscută. Cu toate acestea nu putea să nu înţeleagă – la început nu reuşise – că acesta era singurul limbaj care stătea la temelia vieţilor din cartier. Western Gardens era un cartier spaţios, cu clădiri masive printre arborii somptuoşi, locuite de o rasă până de curând necunoscută Amandei. Erau oameni cu case în Franţa sau Italia şi care se duceau la ski în vacanţe. Copiii acestora mergeau la şcoli particulare şi, atunci când Amanda trecea pe lângă proprietăţile lor, păreau că se uită urât la ea, aşa cum Eddie şi Jessica nu ar fi fost capabili să privească niciodată pe cineva.

  Mai şocant era faptul că acei copii arătau destul de neîngrijiţi, iar casele pe care se cheltuise o avere păreau cam ponosite.

  Uneori se gândea că proprietarii vilelor din Western Gardens voiau să-şi ascundă averea sub o înfăţişare sărăcăcioasă. In orice caz, dădeau impresia că nu ajunseseră aici pe căi obişnuite, ci moşteniseră totul sau erau aici dintotdeauna.

  În primii ani de căsnicie, Amanda şi James prospectaseră piaţa imobiliară, până când găsiseră, printre multe altele, oferta tentantă a unei locuinţe în Western Gardens. Le < trebuiseră trei ani de hotărâre, răbdare şi încredere ca să atingă idealul împărtăşit cu ardoare. Studiaseră cu aplicaţie această chestiune şi, de aceea, adunaseră o mulţime de informaţii despre piaţa locuinţelor din zona respectivă. Ştiau cum era cotată fiecare stradă în parte, cum era aşezată fiecare casă, dacă soarele cădea pe dreapta sau pe stânga, pe faţă sau pe spate, detalii trăgând greu la cântar în momentul în care un locuitor din Arlington Park s-ar fi decis să achiziţioneze o proprietate. Ştiau inclusiv cât de mari erau grădinile de pe Guthrie Road, cât de înalte erau camerele locuinţelor de pe Southfield sau care erau restricţiile arhitectonice pentru vechile case în stil georgian aflate lângă parc. Ştiau aşa de multe încât, de la o simplă adresă, puteau desena întregul tablou al vieţii care umplea aceste camere, puteau să-şi imagineze până şi problemele locatarilor. Într-un fel, excesul de imaginaţie care-i împingea să umple spaţiile goale îi făcuse să trăiască în acele interioare nişte vieţi de împrumut.

  În sfârşit, ajunseseră la concluzia că, dintre toate cartierele, Western Gardens era adresa cea mai puţin pătată de proasta reputaţie a împrejurimilor, deci şi cea mai ispititoare.

  Amanda a fost însă surprinsă atunci când descoperi trista realitate. Panorama monocromă şi posacă a cartierului contrazicea visele colorate ale Amandei, de parcă, odată materializat, obiectul dorinţei ei începea să-i scape. În casa aceea proaspăt văruită, complet renovată, cu mobila nouă-nouţă, pe care o căutase ca pe o comoară, Amanda se simţea goală pe dinăuntru. Dar nu recunoscuse asta de la bun început.

  Prefera să bănuiască altceva, de pildă că nu prea merge relaţia cu James, că o supraapreciase, ceea ce o determină să-şi reamintească premisele căsniciei lor şi să evalueze totul la rece. Încet, începea să perceapă lucrurile la justa lor dimensiune, într-o lumină crudă, fără pic de idealism.

  Uneori se gândea că oamenii precum cei doi Fearnley erau responsabili pentru sentimentul ei de inferioritate.

  Vorbeau cu voci sigure şi tunătoare de aristocraţi, luând în glumă totul, în afara vieţii lor sociale, pe care o tratau la fel de conspirativ şi de serios ca nişte politicieni versaţi, ţinând cu dinţii de aparenţe. In weekenduri, în faţa casei lor se aduna o mulţime de maşini şi un zgomot şi o mişcare conspirativă le umpleau casa şi grădina, de parcă s-ar fi pus la cale o lovitură de stat. Era linişte doar atunci când lipseau de acasă, o linişte tensionată însă, la fel de obositoare ca şi zgomotul obişnuit, deoarece dădea senzaţia că toate lucrurile alunecau şi se lăsau înghiţite în abisul de pe proprietatea vecinilor. Alteori, Amanda auzea cum se certau cu toţii, ca la uşa cortului, în ciuda pereţilor groşi şi a gardurilor ce-i separau de locuinţa respectabilă a vecinilor. Când stătea în bucătărie şi-i auzea cum trânteau uşile şi răcneau unii la alţii, Amanda îşi dădea seama că se afla la limita extremă a ceea ce ea considera răul suprem în viaţă. Simţea primejdia că lucrurile nu-i vor ieşi aşa de bine precum plănuise.

  — Sap un mormânt, strigă Jocasta spre ea, ridicând hârleţul în semn de salut.

  Amanda începu să care cumpărăturile aşezate pe bancheta din spate a maşinii. De când părăsise măcelăria, era asaltată neîncetat de gânduri macabre. Ii trecu prin cap că Jocasta săpa un mormânt pentru unul dintre membrii familiei, pe care îl omorâse deja, sau era pe punctul de-a o face.

  Oare nu fusese Max Fearnley bolnav? Dacă se gândea mai bine, nu-l mai văzuse de vreo două săptămâni. Jocasta se trase mai aproape de gardul ce despărţea curţile.

  — Săracu' Samson, explică ea, l-a găsit Lydie în cuşcă azi-dimineaţă.

  Lydie era fata din Polonia care avea grijă de copiii familiei Fearnley. Slabă şi palidă, avea un aer melancolic şi era îmbrăcată invariabil într-o haină de piele neagră, contrastând cu părul foarte oxigenat. Amanda râse sfredelitor, iar Jocasta o întrerupse brusc, imprevizibil. Asta nu era, clar, unul dintre lucrurile pe care familia Fearnley le considera amuzante.

  — Să nu cumva să te audă Sadie, spuse ea, uitându-se cu precauţie peste umăr. Samson era cel mai bun prieten al ei.

  Mi-a spus: „Mămico, ştiu că e numai un iepure, dar l-am iubit mai mult decât pe unii oameni„. Şi eu i-am răspuns: „Atunci, hai să-l îngropăm cum se cuvine„. Măcar atâta lucru. Să vezi ce sicriu frumos i-a făcut! A folosit toată vopseaua rămasă de la decorarea salonului. Parcă ar fi o simfonie de nuanţe ciocolatii. Dragă, i-am zis eu, ce modern e desenul! Aici Jocasta chiţăi de veselie şi-şi înălţă ochii străbătuţi de vinişoare roşii spre cerul de plumb. Dar, ca să fiu sinceră, scăzu ea tonul vocii, de fapt nu-s supărată că a răposat. Poate că nu-i un semn prea bun ca, la paişpe ani, să ţii un iepure pe post de „cel mai bun prieten”. Era foarte severă cu el.

  Mai ales atunci când îl ţinea închis.

  Ultima propoziţie o rosti sprijinindu-se în hârleţ ca un fermier după o zi grea de muncă. Degetele îi erau murdare, iar unghiile rupte. Deşi era acoperit cu pământ, un inel cu un diamant enorm, fixat într-o gheară de aur, îi strălucea pe mână.

  — Sora mea şi-a zdrobit iepurele dintr-o îmbrăţişare, răspunse Amanda.

  Era o revelaţie înfiorătoare pentru Jocasta, care nu credea că povestioara asta făcea parte din aceeaşi categorie cu experimentele punitive ale fiicei sale.

  — Vai de mine! Chiar aşa? se miră ea. Din. iubire?

  Sau.

  Ploaia cădea în rafale peste feţele lor, udându-le părul.

  Eddie, ţintuit locului cu centura de siguranţă, fusese uitat pe bancheta din spate a maşinii. Amanda îi zărea feţişoara albă, furioasă, prin geamul aburit.

  — Da, l-a iubit! răspunse Amanda. Numai că a uitat ce fragil era. Aşa face şi cu bărbaţii. Ii iubeşte atât de mult, încât îi pune pe fugă.

  Pe sub impermeabil, Jocasta purta o vestă albastră, pătată, şi o pereche de pantaloni de trening prea lungi pe care îi târa prin noroi. Nişte şuviţe dezordonate îi încadrau faţa.

  Genele ei lipite arătau ca nişte ţepi gelatinoşi. Nu se machia strident, însă folosea rimelul, care-i stătea rău şi o făcea să pară mai bătrână. Privea suspicios înspre casa Amandei şi se vedea că o acuză pe proprietară de ceva neclar, dar la fel de grav precum complicitatea la crimă.

  — Cum vă simţiţi aici? o întrebă ea. V-aţi instalat confortabil?

  — Da, ne simţim destul de bine, i-o întoarse Amanda.

  — Să ştii că de multe ori vorbesc cu Max despre voi şi a observat şi el că sunteţi foarte liniştiţi. Ne tot întrebăm oare ce puneţi la cale? Cu siguranţă aveţi o viaţă secretă! Max chiar şi-a imaginat că soţul tău este spion, dar eu n-am fost de acord, pentru că asta n-are nici un haz şi, oricum, spionii mărturisesc întotdeauna cu ce se ocupă. Eu m-am gândit că ascunderi ceva şi mai şi.

  Ii zâmbi mieros şi îi arătă Amandei un şir de dinţi galbeni, în mijlocul cearcănelor ca nişte buzunăraşe, ochii mici şi albaştri luciră cu subînţeles. Amanda o văzuse arătând şi mai bine, dar numai atunci când ieşea împreună cu soţul ei în oraş. Imaginea unei Jocaste aranjate şi puse la patru ace o deconcerta la fel ca şi acele picturi celebre pe care ea nu le înţelegea, întrebându-se mereu ce anume le făcuse să fie atât de apreciate de toată lumea. Impresia că-i scăpa ceva în personalitatea vecinei sale îi dădea senzaţia de instabilitate, de vertij.

  — Ei, suntem absolut plictisitori, spuse Amanda.

  Jocasta păru stânjenită, surprinsă neplăcut de replica vecinei.

  — Vai, dragă! se tângui ea. Nu eşti deloc plictisitoare nimeni nu este! N-am vrut să spun nimic cu asta, scuză-mă!

  Din maşina parcată în faţa casei se auzeau scâncete slabe.

  Amanda întoarse privirea şi-l văzu pe Eddie care reuşise să scape de strânsoarea centurii şi acum, vrând să se dea jos din maşină, îşi turtise faţa de geam.

  — Ce-ai zice să ne întâlnim cu toţii la un pahar de vorbă?

  Propuse Jocasta. E ridicol că suntem vecini de atâta vreme şi. vai de mine, cineva nu se simte prea bine acum.

  Amanda se duse la maşină şi smuci uşa brusc, iar Eddie căzu de-a berbeleacul pe pietriş. Când maică-sa îl luă în braţe pe băieţelul ce urla de durere şi-şi acoperea faţa cu mâinile, Jocasta se întoarse la treaba ei şi se apucă să sape din nou cu hârleţul la rădăcina mesteacănului.

  — Trebuie să stabilim o întâlnire, strigă Jocasta, f ăcându-i cu mâna.

  Amanda nu se mai simţi ameninţată de insinuările vecinei decât atunci când se închise, ca într-o criptă, în propria locuinţă. Deşi posibilitatea altor atacuri nu era în întregime exclusă. Pe Eddie îl dădu jos din braţe şi-l lăsă să se învârtă prin casă şi să plângă în legea lui, până la epuizare. În sufragerie, ochiul gigantic şi liniştitor al televizorului încerca să-l prindă sub raza albastră a programelor pentru copii, ca într-un vis ce luase casa în stăpânire cât timp fuseseră plecaţi. Amanda se duse în bucătărie, care era în partea cealaltă a casei. În linişte, începu să cântărească invitaţia la cafea adresată celor cinci femei ce stăteau în faţa şcolii Jessicăi şi înfruntau torentul necontenit al ploii. Ieşi din bucătărie şi, la fel de preocupată, mai dădu o raită prin sufragerie ca să scoată pantofii uzi din picioarele reci şi amorţite ale copilului şi să-i pună la loc, în dulapul de pe hol. Plasele cu cumpărături fuseseră lăsate la intrare. Amanda le duse în bucătărie şi prima dată scoase punga cu carne care atârna ca o băşică obscenă, pe cât de mică pe atât de grea, bălăngănindu-se în timpul mersului. O prinse cu vârful degetelor şi o puse în frigider.

  Îi mai invitase şi pe alţii la cafea, dar de fiecare dată fusese refuzată: o invitaţie în cartierul Western Gardens le aducea brusc aminte celorlalţi de toate treburile ce nu sufereau nici o amânare şi le trezea remuşcări pentru timpul pierdut la cafele de-a lungul vieţii. Amanda nu se simţea evitată sau dată la o parte. Pur şi simplu, contactul cu persoana ei le amintea că pierd vremea şi îi determina să se întoarcă la îndatoriri. Era în stare să resusciteze conştiinţa oamenilor şi să-i trezească la realitate. În ultimele ei luni de serviciu înainte de căsătorie fusese desemnată managerul anului 1998 (pe regiunea sud-vestică) pentru activitatea susţinută în Pembroke Recruitment. Pe vremea aceea, James spunea că Amanda este un apostol al muncii. O mai zicea şi acum, numai că îşi însoţea cuvintele cu o clătinare ironică din cap şi cu o precizare – „Era cam habotnică”, glumea el – ce făcea pe toată lumea să se bucure că Amanda nu mai lucra şi nu mai reprezenta un pericol imediat pentru cei care trăgeau chiulul.

  Avea impresia că femeile pe care le ştia îşi fac vizite şi pierd vremea la cafele, dar, oricât de simplu ar fi părut, Amanda nu reuşise niciodată – era limpede ca bună ziua să le atragă pe domeniul său. Dar nu numai ea, ci şi bărbatul ei păreau indisolubil legaţi de Western Gardens, ţinându-1 la mare preţ. Despre celebra bucătărie acum ştia toată lumea.

  O pomeneau necunoscuţii, la fel cum vorbeşti despre piramide sau despre zgârie-norii din New York. Nu demult, fusese la o cafea la Christine Lanham şi le povestise celor cinci femei adunate acolo despre cum se dă Jessica prin bucătărie cu rolele. Una dintre ele comentase: „Şi parchetul ăla de stejar e distrus după bunul-plac al copiilor?”, deşi Amanda nu ştia nici cum o cheamă şi era sigură că nu-i intrase niciodată în casă, deci nu văzuse parchetul despre care vorbea cu atâta admiraţie.

  Se uită pe fereastră la spectacolul grădinii încremenite, cu pământul mustind, şi simţi o melancolie asemănătoare cu aceea a restauratorului operelor de artă neglijate. Ferestrele erau cel mai spectaculos element al bucătăriei: înalte din podea până în tavan, ele transformau latura din spate a casei într-o vitrină imensă. Împreună cu James, se deciseseră asupra dimensiunilor ferestrelor atunci când dărâmaseră pereţii pentru a crea un spaţiu vast şi deschis. Chiar înainte de a cumpăra casa, ştiau că vor sparge totul, deoarece acesta era un semn indelebil al proprietăţii în care credeau cu sfinţenie amândoi. Vorbiseră atât de mult despre asta, cu atâta energie şi pasiune, încât, atunci când se mutaseră în Western Gardens, zidurile parcă începuseră să se dărâme de la sine, iute ca gândul.

  Uneori, Amanda îşi aducea aminte cum arătau la început camerele îngrămădite din locul bucătăriei de astăzi: o toaletă sinistră, cu o ferestruică de sticlă mată, o baie meschină şi

  0 bucătărie austeră în care, dacă intrai, te simţeai pedepsită şi abandonată. Păreau imposibil de reparat, astfel încât impulsul familiei Clapp de a şterge urmele foştilor proprietari devenise o necesitate. Acum Amanda se întreba unde dispăruseră toate acele chichínete şi de ce nu avusese răbdare să le descopere adevăratele calităţi. Zile la rând, zidarii căraseră molozul, umblând încolo şi-ncoace cu roabele de metal în care se zăreau fâşiile contorsionate de tapet ce decoraseră toată casa. Uneori simţea dorinţa inexplicabilă de a aduce înapoi la viaţă toate acele camere distruse, de a pune cap la cap fâşiile rupte şi de a lipi bucăţile de moloz la loc. Era o ambiţie secretă care refuza să se înscrie în traiectoria planurilor sale iniţiale sau, pur şi simplu, o oboseală asemănătoare unei roţi învârtindu-se din inerţie, după ce sursa de energie s-a epuizat.

  Insă, în momentul când bucătăria fusese gata, simţise că

  1 se naşte un suflet nou şi strălucitor. Era într-o zi de iarnă, când căldura se înălţa din calorifere precum sângele curat în venele viguroase şi lumina artificială inunda casa, iar zgomotul în surdină al obiectelor electrocasnice semăna cu duruitul unui vapor maiestuos navigând pe-o mare învolburată şi cenuşie. Mai apoi, odată cu venirea verii, uşile glisante, translucide, stăteau deschise şi lumina îşi depunea povara aurie pe parchetul de stejar. Asemenea clipe, abstrase din curgerea monotonă a timpului, erau ca nişte baloane de săpun, aducând o fragilă mărturie despre frumuseţea vieţii şi insuflându-i Amandei, ca într-o transă, sentimentul împlinirii absolute. Era dezamăgită că la revelaţiile ei nu puteau să asiste mai mulţi martori.

  Nu demult, Amanda şi James invitaseră la cină două perechi, dar, după lasagna, cremă de ciocolată, cafea şi o cantitate de vin nici meschină, nici deşănţată, oaspeţii plecaseră, iar Amanda avusese senzaţia neplăcută a unui deznodământ sosit prea curând, de parcă ar fi îndeplinit o sarcină îngrozitor de dificilă mult mai repede şi mai uşor decât era de aşteptat. După vreo două zile se întâlnise întâmplător pe stradă cu una dintre femei: îi mulţumise cu entuziasm, deşi, după aceea, mărturisise râzând că, imediat ce părăsiseră Western Gardens, se duseseră toţi patru la ea acasă, unde băuseră o sticlă întreagă de whisky (în timp ce vorbea, îşi duse demonstrativ mâna la frunte) şi dansaseră cu foc în sufragerie până la trei noaptea.

  Asemenea unui pionier ajuns într-o ţară nouă şi încă necartografiată, Amanda intuia mişcările secrete de pe teritoriul ei; era conştientă de obiceiurile împământenite ale tuturor turmelor de pe întinderea suburbană, migrând sau asociindu-se pentru a duce la capăt sarcina complicată, instinctivă, a propriei supravieţuiri; auzea sunetul trecerii lor pe acolo şi zgomotul silenţios al rumegatului atunci când se adunau pentru a paşte sau pentru a se odihni împreună, însă, oricât ar fi încercat, nu reuşea să păşească în lumea lor. Pe vremea când lucra la Pembroke Recruitment, asemenea lucruri nu-i stârneau nici un interes. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea în maşină, deplasându-se de la o filială regională la alta. Insă viaţa din Western Gardens cerea o altfel de cunoaştere. Nu era suficient că luase în stăpânire fiecare colţişor al casei, că trecuse cu brio de toate examenele săptămânale la gătit şi cumpărături, nu era de ajuns că spiritul ei salubru şi ordonat se insinuase în toate lucruşoarele personale, şi în vieţile soţului şi ale copiilor, astfel încât toate acestea îşi schimbau înfăţişarea treptat, precum rufele murdare de-a lungul ciclurilor maşinii de spălat; nu era de ajuns, aşa că ajunsese să se întrebe dacă, de fapt, are vreo importanţă să fii tot timpul stăpân pe situaţie.

  Femeile care stăteau plouate în afara şcolii i se păreau învinse, dezorientate, ca o armată aflată abia la jumătatea unei campanii nesfârşite şi de neînţeles. Observase la ele o vulnerabilitate anormală, un fel de expunere a flancurilor, şi nu se înşelase, pentru că, prima dată după atâta timp, < invitaţia ei la cafea le trezise interesul sau măcar umbra unei supuneri tăcute. Pentru câteva clipe, uitaseră să i se opună, aşa cum făcea şi Jessica uneori atunci când, în mod cu totul şi cu totul inexplicabil, făcea ce i se spunea. Le promisese că se va întoarce în Western Gardens pe la zece, după care văzuse că această informaţie se insinuează în gândurile lor despre ziua aceea. Cumpără produse de patiserie de pe High Street: formele monstruoase şi solzoase ieşeau din pungile de plastic pe care, când ajunse acasă, le aşeză nehotărâtă pe masă. Pe suprafaţa lucioasă rămăseseră nişte firimituri şi o pată unsuroasă de unt, lăsate de James ca semne de netăgăduit ale masculinităţii sale. Îşi puse imediat mănuşile galbene de cauciuc şi, cu ajutorul unui spray de curăţat, anihila murdăria. Apoi lustrui toate hiaturile şi toate uşile, plita, cuptorul şi frigiderul.

  Nici în hol şi nici în sufragerie nu găsise nimic de neutralizat, în afara lui Eddie, care rămăsese nemişcat pe canapeaua crem, cu expresia hotărâtă a cuiva implicat într-un joc de societate din care ar fi fost exclus la prima greşeală minoră. Păşind pe covorul bej ce acoperea scările, Amanda urcă fără zgomot în camera Jessicăi, unde patul era deja făcut, iar jucăriile şi hainele nu se vedeau nicăieri, ca şi cum întoarcerea fetei în acel loc ar fi fost incertă. Pe un perete, Jessica lipise un poster mare cu un cap de leu. Ochii lui de chihlimbar, cu o privire întrebătoare de zeu, îi întâlniră pe ai Amandei. Femeia se întoarse la bucătărie, unde demontă filtrul de cafea pentru a-l spăla la fel de meticulos ca şi pe celelalte. Mâinile înmănuşate în cauciuc galben erau adânc cufundate în spumă, când telefonul sună, făcând-o să tresară.

  Era primul semnal clar al invaziei ce se apropia. Îşi scoase mănuşile ca să răspundă.

  — Mandy? Tu eşti?

  La celălalt capăt al firului era sora ei, Susannah: nimeni, în afara ei, nu-i mai spunea Mandy. Mandy Clapp – suna ca numele unei vânzătoare într-un supermarket – nu exista; iar Mandy Barker, în ziua în care Amanda se căsătorise cu James, fusese lăsată în urmă, asemenea unei rude părăsite pe mal, fluturând o batistă spre vaporul ce se îndepărta.

  Fuseseră abandonate şi obiceiurile sale suspecte, şi plăcerea meselor alcătuite din semipreparate, şi garoafele roşii ieftine cumpărate de la benzinărie, şi unghiile stacojii, şi brăţara de la gleznă – Mandy îşi continua existenţa, ca o ignorantă, în trecutul ei irevocabil.

  — O, Doamne!

  Susannah plângea. Amanda îi auzea suspinele şi sughiţurile îndepărtate prin firul telefonului.

  — Ce s-a întâmplat? o întrebă. Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?

  — Bunica. bunica. moartă, tocmai a murit. Doamne, a murit chiar lângă mine. o ţineam de mână!

  Parcă îşi vedea bunica: o femeie slăbuţă, deja desprinsă de lume, cu părul alb, condamnată să stea într-un fotoliu străin.

  — Eşti la azil?

  — Da. Mama m-a rugat să-i fac o vizită cât ea şi cu tata erau plecaţi în concediu, şi eu am trecut pe aici aseară şi-am aflat că avusese un a-ha-taaac. (Susannah plângea în hohote.) Aşa că am stat toată noaptea aici, zise ea, de astă-dată mai clar.

  — Ai stat azi-noapte acolo?

  — M-am gândit că n-o pot lăsa singură, că n-o pot lăsa să moară singură! Aşa că le-am cerut infirmierelor să-mi pună şi mie un pat. şi-am stat. iar dimineaţa, când am rămas doar eu cu ea, a deschis ochii şi s-a uitat la mine. S-a uitat şi atât. Şi după aia a început să respire ca un peşte pe uscat. De parcă se dezumfla un balon. O, Mandy, a fost oribil! Pe urmă a mai tras o dată aer în piept, şi nu s-a mai întâmplat nimic. N-a mai respirat deloc şi, în timp ce mă ţinea de mână, am simţit că se duce.

  Amanda învârti nişte ochi înnebuniţi prin cameră, în timp ce soră-sa plângea. Era zece fără zece. Filtrul, desfăcut, stătea în apa deja răcită.

  — Cred că a fost îngrozitor!

  — Nu, răspunse Susannah tuşind sfârşită, n-a fost îngrozitor, a fost mai degrabă. trist. A fost doar foarte, foarte trist. Stăteam cu ea în cameră şi, într-o clipă, camera era goală, bunica se afla încă acolo, dar camera era goală. Şi din clipa aia am ştiut. Deodată, am ştiut despre ce era vorba.

  — Ce-ai ştiut?

  — Că dincolo nu te mai aşteaptă nimic. Că mori pur şi simplu, şi asta-i tot. Am simţit – cât am stat nemişcată acolo şi m-am uitat pe fereastra dinspre parcarea azilului – de fapt, am înţeles că nu-ţi rămâne nimic altceva în afara morţii, că moartea este singura certitudine.

  Amanda ştia că sora ei n-ar fi fost în stare să aibă o imagine obiectivă şi realistă nici măcar în privinţa decesului unei persoane de nouăzeci şi trei de ani, însă îi răspunse oricum:

  — Dar avea nouăzeci şi trei de ani. Mă gândesc că îşi dorea să o termine cu lumea asta.

  — Ba nu-şi dorea! strigă Susannah. Nu-şi dorea să moară.

  Era aşa de tristă şi înspăimântată. arăta exact ca un copil neajutorat abandonat, ca un copil lipsit de apărare.

  Amanda se întrebă de ce maică-sa nu-i ceruse ei să-i facă vizite bunicii pe perioada vacanţei – în fond, era cea mai mare dintre surori. Ea fusese tot timpul cea mai responsabilă cu bunica şi cu toţi ceilalţi. Ea trimitea tot timpul vederi şi cadouri, ea era cea care, în timp ce Susannah se afla la Londra, trecea pe la rude, fie şi pentru câteva minute, cu mici atenţii, în tot acest răstimp, cu soră-sa nici măcar nu se putea vorbi, pentru că Susannah îşi trăia viaţa emoţională, plină de suişuri şi coborâşuri spectaculoase, aşteptând, poate, ca toată lumea să o bage în seamă, de parcă toate piscurile şi abisurile existenţei sale erau nişte forme de relief, provocându-i pe cei care aveau suficient curaj să le înfrunte.

  Susannah nu cumpărase niciodată garoafe din benzinării, încă din copilărie se îndepărtase, cu un entuziasm neobosit, de calea ordonată pe care o urmau, fără să se abată, toate familiile din suburbie. Ea era actriţă: apăruse de câteva ori şi la televizor, dar juca mai mult pe scenele londoneze.

  Amandei nu-i plăcea când soră-sa apărea la televizor: asta tulbura cursul firesc al existenţelor anonime revărsându-se din ecran şi curgând prin încăperile casei. In acele momente, era pe punctul de a închide televizorul – însă, dacă o făcea, cu ce mai rămânea?

  O vreme, Amanda fusese terorizată de ideea că sora ei va deveni celebră, dar, cum Susannah trecuse deja de treizeci şi cinci de ani, pericolul fusese înlăturat. Cu toate că, parcă în ciuda ochiului grijuliu şi vigilent al Amandei, sora sa inventa trucuri noi şi-i făcea în ciudă de fiecare dată când o vedea. Mult timp după ce pleca, personalitatea sa se mai făcea simţită încă, în ciuda severităţii gospodăriei Clapp.

  Lăsa în urmă senzaţia că viaţa nu ar trebui să tindă spre o ordine enervantă, ci să meargă mai mult în direcţia fertilă a riscurilor şi a ameţelii eterne. De câte ori intra în bucătărie, o auzea exclamând: „Mai stai şi tu locului!”, pentru că exact atunci Amanda se apuca să măture şi să şteargă dulapurile; de fapt, nu făcea decât să-şi ducă la capăt sarcina zilnică de-a fi ea însăşi. De faţă cu Susannah, Amanda descoperise că aşa-zisul ei perfecţionism nu era decât o obligaţie. Îşi făcea de lucru prin jurul canapelei, până când sora ei era nevoită să-şi ridice picioarele, chiar dacă ştia cu certitudine că Susannah va râde de ea.

  James se uitase întotdeauna la cele două surori cu o expresie de indecizie pe chip, ca şi cum trebuia să aleagă între două obiecte dintr-un magazin. Era neliniştit şi oarecum rebel când Susannah se afla prin preajmă: de fiecare dată când sora ei o critica fără să se gândească la consecinţe, spunându-i: „Mai stai şi tu locului!”, James îşi unea vocea cu a ei, dându-i o întorsătură duşmănoasă. De fiecare dată când le trecea pragul, Susannah spunea invariabil: „Vai, e aşa de curat aici!” Odată, în prezenţa Amandei, James nu se abţinuse să nu completeze: „Ştii şi tu ce se spune – casă lucitoare, nevastă plictisitoare”, după care îşi rotise privirile către ele, de parcă ar fi aşteptat să râdă cu poftă la glumele lui.

  Tot Susannah îi atrăsese atenţia pentru prima oară că Jocasta Fearnley era frumoasă sau, în orice caz, fusese. Îi plăceau – sau, mai bine zis, o încântau – tablourile celebre, din motive numai de ea cunoscute. De pe noptiera Amandei lua câte o cărămidă de carte care părea incitantă, citea ceva de pe ultima copertă, după care o arunca oftând, iar cartea ateriza, deschisă la întâmplare.

  — Viaţa mea nu va mai fi niciodată la fel, continuă ea cu o voce sonoră, profundă şi frântă. Nimic nu mai poate fi ca înainte!

  — Ba da! spuse Amanda. Dar ai să te simţi mai bine numai după ce-o să te duci acasă.

  — Nu mă mai pot întoarce acasă. Nu! N-aş putea suporta!

  — Dar Marcus nu e cu tine?

  Marcus era iubitul lui Susannah.

  — Nu mai vreau să-l văd pe Marcus niciodată. Nu-l mai vreau! Vreau să o iau de la capăt. Să schimb tot.

  Era zece fără un minut.

  — Nu mai pot fi la fel, înţelegi? Am o conştiinţă împovărată. Dacă mă întorc acasă, sunt sigură că o să uit felul în care mă simt acum. Şi mi-aş pierde unica şansă de a înţelege, de a descoperi ce-i cu viaţa asta, de a vedea moartea ascunsă în fiecare clipă a vieţii.

  Amanda îşi amintea acum ce-i spusese Jocastei Fearnley despre Susannah şi iepurele mort. Era, de fapt, o minciună: nu Susannah îl omorâse. Ea era cea care ucisese iepurele.

  Parcă de-abia acum îşi dădea seama de acest adevăr. Pe moment, ceea ce-i spusese Jocastei părea adevărat. Iar acum, plânsetul lui Susannah părea nemotivat, ceea ce sporea confuzia.

  Se uită pe fereastră şi i se păru că bunica e în grădină, vine spre dânsa şi îşi lipeşte faţa de geam.

  Apoi se auzi soneria.

  Prin geamul uşii, le zărea pe femeile care stăteau în ploaie.

  Erau patru la număr.

  — Taaare-i frumos! exclamă Christine Lanham, imediat ce Amanda le deschise uşa.

  Rafalele de ploaie cădeau ca nişte cârpe sfâşiate pe alee.

  Una dintre femei împingea un cărucior pe a cărui apărătoare de plastic luneca ploaia. Prin ea, Amanda zări imaginea înceţoşată a pliurilor cărnii grăsuţe de copil. Intre ea şi vizitatoare se interpunea pătratul peluzei verzi, absorbind apa în tăcere.

  Amanda îşi privi maşina, odihnindu-se credincioasă, nobilă şi argintie, pe pietrişul din faţa casei. Ii veni brusc ideea de a se sui la volan şi de a-şi lua tălpăşiţa; voia, pur şi simplu, s-o ia la sănătoasa, fie şi pe jos. Simţea că i-ar fi plăcut mai mult să trăiască în habitaclul strâmt al maşinii, înconjurată de limitele clare ale unui succes cert. Le luă hainele ude, sacoşele şi umbrelele atunci când toate intrară pe hol. Îşi scoaseră pantofii îmbibaţi cu apă, cu frunze lipite ameninţător de noroiul care îi garnisea. Lupta continuă de a menţine separaţia dintre interior şi exterior nu era uşoară.

  — E foarte frumos, repetă Sally Gibson ca un ecou vorbele lui Christine.

  — Nu-i aşa? Şi atâta au mai muncit.' Tocmai spuneam, Amanda, cât de mult aţi avut de muncă în casă. A durat aproape un an.

  Sally Gibson îşi ridică sprâncenele uimită:

  — Da' asta-i o muncă titanică!

  — Ei, mă rog, era totul gata când s-au mutat aici. Şi-au păstrat apartamentul din Fenton Road ca să stea acolo cât au ţinut lucrările de amenajare la casă.

  — Fenton Road este un cartier minunat, replică, de data asta mai molcom, Sally.

  — Au făcut bine că au păstrat vechea proprietate, răspunse Christine, după care îşi scoase haina şi îşi scutură părul castaniu. Când mă gândesc că eu şi cu Joe am avut oameni la lucru în casă aproape jumătate de an, atunci când Danny avea trei anişori, iar Ella era încă în scutece! Şi în ce hal eram cu toţii! îmi aduc aminte că mă duceam seara să le scutur plăpumile şi se auzea cum cădeau pe podea unghiile roase de nervi. Poc, poc, poc!

  Femeile izbucniră în râs.

  — Fără nici o glumă, spuse Christine, eram la Urgenţe atât de des, că doctorii ştiau deja şi numele copiilor. Totul devenise un fel de cursă de a vopsi absolut totul cât mai repede în alb, ca să divorţăm după aia linştiţi.

  Femeile chicotiră iar, în afara lui Liz Connelly, căreia prima treaptă îi punea probleme în manevrarea căruciorului.

  Dar, după ce trase deoparte învelitoarea, îi vorbi copilului cu amărăciunea mamei nevoită să-şi scoată la lumină odrasla:

  — Aşa.

  — Nu-i aşa că-i drăgălaş? spuse Dinky Smith, ridicând cu plăcere din umeri. Încântătoare casă, nimic de spus!

  Adăugă ea, îndreptându-se spre bucătărie.

  Cu o săptămână înainte, Dinky fusese cea care afirmase, fără să fi intrat în casa Amandei, că Jessica „distrugea” minunatul parchet de stejar atunci când se dădea cu rolele în bucătărie. Ce-i drept, duşumelele fuseseră date cu un lac rezistent la zgârieturi; chiar şi aşa, Amandei nu-i plăcea s-o vadă pe Jessica dându-se cu rolele. Paşii fetei produceau atunci nişte sunete joase şi înăbuşite, ca nişte lovituri de baros căzând peste nervii ei. Se întreba dacă la asta se gândise şi Dinky atunci când condamnase prostul obicei al Jessicăi.

  — Vrei să te dau jos? îl întrebă Liz Connelly pe fiul ei, care începuse să se agite, scoţând sunete de protest. Vrei, sau nu vrei?

  — Da' ce bucătărie enormă! strigă Sally Gibson, urmându-le pe Christine şi pe Dinky.

  Brusc, Amanda îşi dădu seama că bucătăria ei este prea mare. Până acum nu şi-ar fi închipuit aşa ceva, însă, intrând în urma femeilor, înţelese pe loc că Sally avea dreptate. Ca să facă mai mult loc, spărseseră pereţii până când totul se transformase într-un pustiu fără capăt. Merseseră prea departe fără ca nimeni să le spună când să se oprească. Cele trei femei se uitau perplexe în jur. La fel ca oamenii din biserici, toate priveau în sus spre a cuprinde cu ochii măsura nesăbuinţei omeneşti.

  — Da' cred că aţi spart vreo patru sau cinci camere!

  Exclamă Sally, parcă îngrijorată de dispariţia tuturor acestor încăperi.

  — Doamne! accentua Liz, venind din spatele Amandei.

  Poţi băga aici un avion mai mic. Nu că ţi-ai dori aşa ceva, completă ea, parcă din politeţe.

  — Voi doi sunteţi pasionaţi de gastronomie? întrebă Dinky, zâmbind satisfăcută că explicaţia ei ar putea justifica misterul dimensiunilor bucătăriei.

  Abia acum Amanda îşi dădu seama că se vorbea despre ea şi James. Încercă să-şi imagineze cam cum ar arăta viaţa sugerată de Dinky. Ar fi putut să se dedice mai degrabă artei culinare, în loc să dea frâu liber impulsului de a sparge tot, transformându-şi casa într-un fel de han pustiu.

  — Da' e o culoare drăguţă, interveni Sally, pe un ton de parcă i-ar fi făcut o concesie.

  — Ai succes garantat dacă foloseşti nuanţele neutre, nu-i aşa? spuse Christine.

  Amanda se aştepta ca femeile să izbucnească în râs din nou dar, de data asta, Christine vorbea cu seriozitate. Dintre cele patru, numai ea îi era cu adevărat prietenă. Nu era prima dată când simţise în vorbele sale acea bunăvoinţă de-o puritate surprinzătoare, cu atât mai neaşteptată şi mai şocantă cu cât lui Susannah Christine i se părea ironică.

  Celelalte se învârteau prin cameră de parcă s-ar fi aflat într-un magazin. Aveau atenţia inconştientă a oamenilor care îşi rumegă propriile gânduri. Sally analiza suprafaţa granulată a mesei de bucătărie:

  — Aţi folosit furnir? întrebă ea.

  Cu un zâmbet visător, Dinky privea grădina de la fereastră. Liz Connelly stătea lângă cămin şi dăduse jos de pe poliţă toate pozele copiilor. Pe fiecare o lua şi o cântărea în mână, pe faţă şi pe spate, ca şi cum i-ar fi comparat pe aceşti copii cu cei pe care îi avea ea acasă.

  — Soţul tău? arătă ea spre fotografia lui James.

  Amanda se duse în sufragerie să vadă ce mai face Eddie.

  Owen, fiul dolofan al lui Liz Connelly, i se alăturase băiatului şi acum, tolăniţi pe canapea, se uitau la televizor.

  — E totul OK? îi întrebă.

  Somnolenţi, băieţii răspunseră prin tăcere. Amanda se întoarse la bucătărie şi avu o impresie ciudată atunci când le văzu pe cele patru femei adunate în jurul mesei, ca un punct material în mijlocul acelui gol. Le observa eşarfele, hainele şi bijuteriile, de la mătăsurile înmiresmate ale lui Dinky până la negrul sever al veşmintelor lui Liz. Nu era sigură dacă veniseră de bunăvoie sau le capturase, pentru că stăteau în bucătăria aceea mare cât un hangar ca nişte creaturi exotice care încercau să se adapteze într-o grădină zoologică.

  — Încă nu-mi pot reveni, le spunea Sally, ţinându-şi capul în palme. Nu pot să cred. Pur şi simplu nu pot.

  — Vorbeam despre Betsy Miller, o informă discret Christine.

  — Stăteam azi-noapte, că nu puteam dormi, ascultam cum plouă şi mă gândeam: Oare unde-o fi? Ce-i cu ea?

  Numai când mă gândesc la Roşie, la doar patru anişori.

  Şi fără nici un sprijin! Pur şi simplu fără nici un sprijin!

  Apoi se uită pe rând la femeile din jur să vadă dacă înţeleseseră. Christine îşi arătă compasiunea clătinând din cap.

  — De fapt, nu s-a pierdut încă urma. Am auzit că cineva a luat-o, mă rog, a răpit-o, dacă vreţi să-i spuneţi aşa.

  Sally clătină dezamăgită din cap ca şi cum persoana responsabilă pentru cele relatate comitea şi crima de a-i distruge ultima picătură de optimism.

  — Probabil că-i moartă de mult, interveni pe un ton lugubru Liz Connelly.

  — Nu spune asta! ţipă Sally.

  Liz ridică din umeri.

  — N-ai de unde şti! comentă cu răutate.

  Sally îşi întoarse faţa micuţă spre ea.

  — Ştii ceva, Liz? Cred că n-ai inimă dacă spui asta.

  — Niciuna din noi nu o cunoştea, spuse Christine, dar asta nu ne împiedică să ne pară rău pentru ce i s-a întâmplat.

  Şi, cu atât mai mult, ar trebui să ne gândim la ceea ce am simţi, Doamne fereşte! dacă în locul ei ar fi fost Roşie, Danny, sau. – şi aici Christine se întoarse spre Amanda sau Eddie.

  — Aşa de mititică, şopti Sally cu o voce venind parcă dintr-o altă lume. Săraca de ea!

  Amanda scoase tava de fursecuri de la cuptor cu ajutorul unor mănuşi protectoare şi o puse în mijlocul mesei.

  — Dar ce să mai spunem atunci despre cele două milioane de oameni care mor anual din cauza malnutriţiei? o atacă Liz.

  Christine clătină din cap gânditoare. Lui Sally îi intrase în cap tragedia fetiţei răpite şi, chiar de i s-ar fi povestit ceva mai groaznic, nu se lăsa impresionată.

  — Ai dreptate, Liz, reveni Christine. Sunt milioane de oameni care suferă în clipa asta pe glob. Noi nu facem decât să ne concentrăm atenţia asupra unei fetiţe din apropiere, deşi, în altă parte, poate că se întâmplă ceva şi mai îngrozitor.

  Cine ştie câte sunt şi noi nu ştim de ele!

  Liz părea să aibă dubii acum, dar Christine continuă:

  — Nu poţi trăi toată viaţa cu sentimentul că eşti vinovat de ceva. Uite-te şi tu! Suntem nişte norocoase. N-ar fi păcat să stricăm totul, făcându-ne probleme pentru cei mai puţin norocoşi decât noi? Asta e! Nu-i vina noastră că oamenii mor de foame.

  — Că tot vorbeam de foame, zâmbi insolent Dinky şi întinse mâna după un fursec.

  — Vreau să ştiu care e părerea ta, i se adresă Christine lui Liz. Te întreb de unde vine inegalitatea şi de ce au unii foarte mult, iar alţii n-au nici ce pune în gură. Nu ţi se pare că sunt unii care atrag banii ca un magnet? Şi nu glumesc când spun asta. Încrucişa braţele şi îşi roti privirea în jurul mesei la care stăteau adunate femeile. Toate am muncit din greu pentru ceea ce avem, nu? Nimeni nu ne-a dat de-a gata, aşa-i? Adică. uitaţi-vă la Liz, se descurcă singură cu doi băieţi energici care cresc repede.

  — Ştim bine cum e să creşti băieţi, glumi Dinky cu gura plină.

  — Şi o face singură-singurică, fără nici un ajutor. Dar la ce se gândeşte ea? Păi, nu-şi face griji decât pentru oamenii care mor de foame pe alte meridiane!

  Christine puse mâinile pe masă, în semn că-şi terminase demonstraţia, şi clătină din cap exasperată.

  — Da, chiar aşa! M-am săturat să mă simt vinovată tot timpul, sublinie Sally. De parcă n-am fi deja suficient de vinovate. Eu, cel puţin, dacă aş mânca un fursecuţ de-acolo, aş avea remuşcări groaznice toată ziua.

  Femeile râseră. Sally îşi dădu ochii peste cap cerând îndurare.

  — Şi încă cum! insistă ea. Nu ştiu cum de reuşeşti, Dinky.

  Arăţi ca o scândură.

  Dinky ridică din umeri cu ochi scânteietori, ca şi cum nici ea nu ştia care-i secretul.

  — Măi, eu vreau să aud ce are Liz de zis, reveni Christine, de data asta şi mai hotărâtă. De ce-ţi faci griji pentru triburile din Africa? Şi de ce nu-s în stare să scape singuri de eternele lor probleme?

  Se aşternu tăcerea. Toţi ochii erau îndreptaţi spre Liz, care părea că studiază textura feţei de masă pipăind-o cu un deget. Amanda se învârtea împrejurul lor şi umplea ceştile de porţelan care acum purtau pe smalţ câte un rânjet de ruj unsuros şi sfidător. Ultima parte a conversaţiei telefonice cu Susannah îi stătea pe creier. Iar ele, femeile invitate la cafea, se lăsau cu toată greutatea asupra conştiinţei ei şi aşa încărcate. Susannah îi împărtăşise ceva îngrozitor. Ceva ce apucase să spună bunica pe patul de moarte, într-un moment de luciditate întrebase de ea şi, aflând de la Susannah că nu mai e nimeni prin preajmă, bătrâna îi mărturisise că Amanda fusese întotdeauna rece. Că Amanda era incapabilă de iubire. Susannah gafase intenţionat, dar întrebase: N-ar fi trebuit să-ţi spun asta, nu-i aşa?

  — Eu cred, răspunse Liz la provocare, că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi.

  Se uită la ele, străpungându-le nepăsarea cu ochii mici şi căprui.

  — Şi vrei să spui, o întrerupse Christine, că planul Lui în ceea ce te priveşte este să te facă o fiinţă angoasată?

  Liz avea o expresie şovăitoare.

  — Da! El mi-a spus să mă accept aşa cum sunt.

  — Ţi-a spus?

  Christine sorbi repede o înghiţitură de cafea.

  — Şi când s-a întâmplat asta? întrebă Sally, uitându-se în jur dezorientată.

  — Da' ce te faci cu cele două milioane de muritori de foame? Unde apar ei în planul divin? Mă întreb dacă lor le-ar conveni să se accepte aşa cum sunt şi încep să fiu îngrijorată că n-o să prea meargă.

  — Dumnezeu are un plan şi cu ei!

  — Atunci mă bucur că nu fac şi eu parte din acel plan, pentru că mie îmi sună a fi o totală – şi aici sorbi încă o dată din cafea – porcărie.

  — Nu ştiam că eşti credincioasă, spuse Dinky emoţionată.

  Liz se înroşi.

  — E o chestie destul de recentă, preciza ea.

  — Şi când – ăăăă – a început mai exact? ceru lămuriri Sally.'

  La care Liz se înroşi şi mai tare.

  — Acu' vreo şase săptămâni.

  — Şi a început aşa, pur şi simplu?

  Liz îşi sucea nasturii de la haină şi se lăsase oblic peste masă, ca şi cum ar fi picat din ceruri.

  — Îi puneam întrebări tot timpul, continuă ea, dar n-am pus niciodată întrebarea corectă. Îl întrebam de ce toate cădeau pe capul meu. Tot timpul cu întrebarea asta pe buze: De ce eu? De ce mă părăsise Ian cu doi copii mici? De ce Alfie este mai încet la învăţătură decât alţii? De ce mama s-a îmbolnăvit de Parkinson?

  — O, dar nu cred că cineva îţi poate reproşa ceva! o întrerupse Christine. Cu toţii ne punem asemenea întrebări.

  — De ce Betsy Miller? întrebă şi Sally, revenind la acelaşi subiect.

  — Şi apoi, am devenit insensibilă. Cam aşa a început, se pare, relaţia. M-am hotărât să nu-mi mai pese şi mi-am întors spatele de la El. Abia atunci mi-a arătat în sfârşit că există.

  — Cam acelaşi lucru se spune şi despre bărbaţi, o ironiza Dinky. Cică tehnica asta merge tot timpul.

  — Dar ce vrei să spui cu asta? Cum ţi-a arătat că există?

  Începu să o bombardeze Christine cu întrebări sceptice.

  — Aşa! M-am trezit odată, la miezul nopţii, şi El era acolo, lângă mine.

  — În camera ta?

  — În inima mea, spuse Liz, apăsându-şi palmele peste pieptul ei mare. Şi mi-a zis: „Am un plan pentru tine. Este un plan minunat şi îţi aparţine numai ţie. Nu-i făcut pentru oricine, ci numai pentru tine”.

  Când îl imita pe Dumnezeu, Liz folosea o voce profundă şi hotărâtă. Acum, obrajii parcă îi ardeau.

  — Şi ţi-a şoptit ţie Dumnezeu toate astea? se întoarse Christine la dispoziţia sa iniţială. Trebuie să fi fost nemaipomenit! mărturisi pe un ton sec. Sunt fericită pentru tine, Liz, adăugă ea. Mi-aş dori să cred şi eu, dar nu pot. Nu cred şi gata.

  Liz se relaxa, lăsându-se pe spate.

  — Asta e planul Lui cu tine, pentru moment, spuse Liz convinsă.

  — Nu vreau să te contrazic, da' totuşi, care-i clenciul?

  Te descurci foarte bine, Liz, dar trebuie să recunoşti că viaţa nu-i uşoară! Ai doi copii, bărbatul te-a părăsit, maică-ta n-are nici o speranţă de însănătoşire – pe astea de ce nu i le zici lui Dumnezeu? Te temi că-i încurci socotelile? Mai bine ţi-ai trage un machiaj trăsnet şi nişte ţoale mai acătării şi te-ai distra cât încă mai poţi!

  Liz avea o căutătură duşmănoasă.

  — Poate exagerez. mai atenua Christine din virulenţa predicii anterioare.

  — Of, Doamne! E cam greu. oftă Sally.

  — Uite cum facem, insistă Christine. Mă ocup eu de băieţi, fac eu pe bona dacă vrei, că şi-aşa nu am ce face.

  Numai du-te şi simte-te bine!

  — Deci celibatul are şi avantaje, comentă Dinky.

  — Mie-mi spui! oftă din nou Sally.

  Liz clătină din cap şi, pe acelaşi ton, reluă:

  — Nu pot, şi gata!

  — Dumnezeule! protestă Christine. Zi-mi şi mie de ce ne facem atâtea griji? Stăm frumuşel aici, la o cafeluţă, şi, în loc să vorbim despre modă, planuri de vacanţă sau, mă rog, despre ce ne trece prin cap – în momentul acela Christine îşi sprijini tâmplele în palme, învinsă – noi nu ne găsim altceva mai bun de făcut decât să ne pierdem vremea discutând despre existenţa lui Dumnezeu! Desigur, nici măcar nu vă daţi seama! De multe ori îi spun şi lui Joe: „Deşi nu mă crezi, şuetele fetelor se pot transforma în discuţii foarte serioase”.

  — Sam al meu crede că stăm la cafea şi ne plângem de soţii noştri, adăugă Sally, ca şi cum ar fi vrut să schimbe vorba.

  — Amanda dragă, soţul tău ce crede? o băgă Dinky în seamă pe gazdă.

  — James este. – îi luă vorba din gură Christine, dar se opri zâmbind – scuză-mă, Amanda. Cred că tu ştii mai bine.

  Amanda se întrebă în sinea ei ce avea de spus Christine despre James. Că este cel mai plictisitor bărbat din lume?

  Susannah nu se ferise să spună asta odată, când vorbea cu cineva la telefon şi credea că soră-sa nu o aude.

  — Păi, e foarte drăguţ, spuse Amanda.

  — James, vru să completeze Christine portretul vag al nevestei, seamănă cu personajele din filmele poliţiste. Este ultima persoană pe care ai suspecta-o de crimă. Oricât te-ai gândi la asta, el este întotdeauna cel mai improbabil suspect, cel care nu a făcut niciodată nimic.

  Când vorbea despre James, Christine se potrivea cu Susannah.

  — Pare un bărbat fascinant! se entuziasma Dinky.

  Amanda adună pe o tavă ceştile goale şi pătate de ruj.

  Le duse la chiuvetă şi le lăsă sub jetul de apă, apoi îşi puse mănuşile galbene de cauciuc, care îi aduseră aminte cum se strecurase moartea în bucătăria ei somptuoasă, cum ziua mohorâtă i-o strecurase în casă ca pe un oaspete neaşteptat ce intrase nu pe uşă, ci prin ferestrele acelea enorme.

  Eddie apăru din senin în preajma ei.

  — Mămico! spuse el, trăgând-o de fustă. Mămico!

  — Ce-i, Eddie?

  — Mămico, băiatul ăla murdăreşte canapeaua. Mi-a luat cariocile şi acum colorează pe canapea cu ele. Eu i-am zis să nu facă! se disculpă el, în timp ce Amanda pornea într-un suflet către sufragerie.

  Pe braţul canapelei crem se distingea o pată sângerie.

  Amanda îl ridică pe Owen dintre pernuţe, îl luă în braţe şi-i smulse cariocile din mână.

  — Cum îndrăzneşti! îi sâsâi sălbatic în ureche.

  Alte carioci erau împrăştiate pe mochetă. Din vârfurile lor, culoarea se scurgea şi se îmbiba în fibrele covorului, lăţind nişte pete multicolore, dar la fel de vinovate ca sângele în urma unei crime.

  — Te omor, şopti Amanda. Te omor!

  Îl puse la loc printre pernuţele de pe canapea. Trupul lui mai păstra senzaţia neplăcută a braţelor ce-l zguduiseră dar reuşi să se plieze la loc, revenind la starea de inconştienţă din care fusese smuls. Era ca un puiet fragil. Nevoia lui de a creşte era ca un lujer ce putea fi rupt cu uşurinţă şi zvârlit cât colo. Dar el nu plângea, aşa cum ar fi făcut Eddie. Owen o privea atent, nemişcat în mijlocul pernuţelor, cu ochii lui rotunzi şi albaştri. Amanda adună cariocile şi le puse capacele înapoi cu degete tremurătoare.

  — Amanda! strigă cineva de pe hol. Amanda, noi tocmai. Vai de mine! Eddie a făcut asta?

  Christine Lanham o văzu pe Amanda cum se întindea după carioci. De jos, Amanda observa abia acum că nu se descălţase de pantofi şi că, în jurul tălpilor, Christine avea rame grele de noroi. Dar ce mai conta?

  — Aoleu! Owen e vinovat? spuse Christine pe un ton complice, când văzu că Amanda nu-i răspunde.

  Amanda dădu din cap că da.

  — Măiculiţă! exclamă Liz, apărând în cadrul uşii. Nu scoţi petele alea nici cu o tonă de detergent!

  — Mai bine ai începe să te rogi la Doamne-Doamne! o ironiza Christine.

  Liz nu înţelegea remarca prietenei sale.

  — Îmi pare rău, dar trebuie să plec, spuse Christine.

  Trebuie s-o iau pe Ella de la creşă. Mersi pentru invitaţie.

  A fost nemaipomenit! Ce bine-i să schimbi două vorbe!

  Naiba să-l ia de plod! îi şopti când ajunseră în hol. Nu te poţi înţelege cu el.

  Deja îmbrăcate şi pe picior de plecare, Sally şi Dinky îi zâmbeau afabil.

  — Pa-a! strigară ele deodată.

  Uşa se deschise şi se închise la fel de brusc şi femeile fură aspirate înapoi afară, în mijlocul ploii din care se întrupaseră.

  Amanda se întoarse şi o zări pe Liz care nu plecase şi stătea ţintuită locului, ca un stâlp de carne înfăşurat, din cap până în picioare, într-un veşmânt negru.

  — Te superi dacă mai stau puţin? spuse ea ruşinată.

  Pe loc, Amanda văzu întregul spectacol al vieţii pe care o ducea Liz Connelly. Târâindu-se, de pe o zi pe alta, trăia între cei patru pereţi ai unui apartament cât o cutie, căra în spate ca un Sisif povara unei existenţe ce se prelungea chinu- < itor şi trăgea la jug fără nici o ţintă, zi după zi, fără nici o speranţă ca această greutate să-i fie luată vreodată de pe umeri. In fiinţa ei, fiecare părticică implora să fie eliberată.

  Şi, timp de o oră, Liz Connelly nu avea unde să se ducă.

  Nu era alt loc mai bun decât sufrageria Amandei Clapp.

  — Nu, deloc! îi răspunse Amanda. Numai te rog să nu te superi dacă eu îmi văd de treabă.

  — O să mă aşez aici lângă Owen şi o să ne uităm la televizor, spuse ea umilă.

  Se puse pe canapea, alegând un loc cât mai depărtat de pata de carioca.

  — Îmi pare tare rău de canapea! spuse ea, pipăind materialul. Copiii şi canapelele albe nu prea fac casă bună, nu?

  Amanda se uita la ea ca la o curiozitate.

  — O să-i dai bătăiţă? o întrebă Liz, referindu-se la Eddie.

  — Nu, spuse Amanda sec.

  Liz îşi ridică uimită sprâncenele.

  — Bănuiesc că şi tu ai o parte din vină, alegând să pui canapeaua aici, continuă Liz pe un ton meditativ. Iar despre carioci, ce să ştie ei, sărăcuţii?

  Dacă Eddie ar fi fost autorul dezastrului, Amanda nu ar fi văzut astfel lucrurile. Nu ştia exact cum l-ar fi pedepsit, dar posibilităţile păreau nenumărate. Cu toate astea, întrucât Liz o credea atât de bună, simţi că i se schimbă starea de spirit: un fel de fantomă, care era şi nu era ea însăşi, îi pătrunse parcă în trup. Ca şi cum o imagine preţioasă pe care încerca să o păstreze, în pofida esenţei sale evanescente, s-ar fi suprapus peste inima ei pustie.

  Amanda îşi dădu seama că nu are rost să-i mărturisească lui Liz că Owen îi distrusese canapeaua crem.

  — Deşi nu ne oprim întotdeauna la timp! murmură Liz, după care se întoarse spre ecranul televizorului, astfel încât Amanda nu-i vedea decât ceafa acoperită de păr castaniu.

  Nu ne prea oprim.

  Eddie stătea gânditor în faţa geamurilor gigantice ale bucătăriei, exact pe locul în care fusese vechea bucătărie. Se uita la grădina udată de ploaie. Întotdeauna tânjise după grădina aceea, dar Amanda nu-l lăsa afară decât în zilele senine de vară, când era perfect uscat pe jos, iar iarba nu era atât de jilavă, încât să i se lipească de tălpi. Nici atunci nu se mulţumea să stea pur şi simplu, ci trebuia să scormonească după cine ştie ce, să se joace cu gâzele, să adune pietricele, crenguţe şi frunze şi să construiască adăposturi pentru melci. Amanda văzuse un documentar despre ce se poate întâmpla când copiii sunt înfometaţi: mănâncă gândaci de bucătărie, melci, chiar şobolani sau şoareci. Aşa cum stătea sub bolta bucătăriei, aparent paralizat de nuanţele neutre ale pereţilor, îşi imagină că-l lasă afară să se descurce singur, să se hrănească, să vâneze ploşniţe foşgăitoare cu mâinile lui murdare şi să le mănânce de vii, crănţănindu-le între dinţi în timp ce ele dau din picioruşe, şi să-şi facă un adăpost din pietre, crenguţe şi frunze. Părea singura alternativă la viaţa sterilă ce se lipise de ea ca o haină udă, la inima sa incapabilă de iubire. Dacă era adevărat ceea ce spusese bunica, atunci care să fi fost pricina pentru care pierduse iubirea pe drum? Destinul său fusese obişnuit, lăsat moştenire de bunicii şi părinţii care făcuseră şi spuseseră, la rândul lor, numai lucruri obişnuite. Cu toţii trăiseră în mod obişnuit şi locuiseră la un loc într-o casă obişnuită. Se duceau la culcare liniştiţi, apoi se trezeau, îşi mestecau la fel de liniştiţi mesele, după care o luau de la capăt cu viaţa lor absolut obişnuită. Iar dacă făceau vreo greşeală, şi aceasta era obişnuită.

  Cu toate acestea, bunica afirmase că Amanda este rece, când ea, la rândul ei, era o fiinţă chircită, scofâlcită şi fără vlagă, cu ochi apoşi şi inexpresivi, care dădea senzaţia că fusese scoasă de curând de la naftalină. Fusese o creatură mititică şi inofensivă, dar acum Amanda o considera un tiran. De unde ştia toate astea? Şi ce aflase oare când stătea pe malurile Lethei? Cum de reuşea, dintr-un destin banal şi obişnuit, să extragă o putere seniorială atât de implacabilă, încât mătura ca o stihie toate certitudinile Amandei?

  Iubirea! Era doar o mască purtată, la un moment dat, de o nevoie ce te-a îngenuncheat? Chiar îşi iubea Christine Lanham soţul atât cât pretinsese? Să-şi fi iubit Sally Gibson atât de mult fiica sau, mai degrabă, se temea să nu fie distrusă de o posibilă răpire a copilului, aşa cum fuseseră distruşi părinţii nefericitei Betsy Miller? De fapt, nu era iubirea o primă concesie făcută morţii?

  Amanda îşi iubea Toyota argintie şi recunoştea asta. Mai iubise şi un iepure, al lui Susannah, pe care îl strânsese cu frenezie la piept. Iubirea o împresurase: o îngropase şi trăise cu ea, deodată. Îşi aducea aminte foarte clar. Dorea să fie al ei acel iepure, dar, în acelaşi timp, să fie una cu el. Îşi dorea, de fapt, să fie Susannah. Acesta trebuia să fie motivul pentru care iubirea nu câştigase nici o palmă de spaţiu în sufletul ei: nu putea fi Susannah. Doar atunci când a născut-o pe Jessica – o făptură zgomotoasă cu părul închis la culoare posibilitatea transferului de identitate a părut materializabilă.

  Însă cerea prea mult efort, iar în jur era prea multă dezordine, prea multe schimbări ameţitoare care o duceau ca valul, prea multe realităţi ce puneau piedici în calea acestei iubiri întunecate, fierbinţi şi geloase. A fost mai simplu să-i dea Jessicăi chipul şi asemănarea sa, să trezească dezgustul pentru haos în sufletul indiferent.

  Eddie era o insolaţie provocată de căldura zenitului vieţii ei. Eddie era tărâţa, restul. Nu era o operă şlefuită şi gândită îndelung. Ea nu se oglindea, nu se recunoştea în fiinţa lui, care îi răvăşea obiectele şi viaţa, în timp ce Amanda mergea pe urmele lui ca să le orânduiască pe toate la loc. Băiatul era intim legat numai de şinele ei cel rău. Chiar în acest moment îşi întindea mâna către fereastră, atingând-o ca şi cum ar fi vrut să-şi înmoaie degetele în peisajul de dincolo de ea.

  — Nu pune mâna, Eddie, îl preveni ea, o să laşi pete pe sticlă.

  — Am văzut-o pe bunica în grădină, răspunse copilul.

  — Bunica? Cine, bunica Marlene? (Marlene era mama Amandei, care locuia în Kent). Şi ce făcea bunica Marlene în grădina noastră?

  — Nu ea! Străbunica. cea care-mi dă dulciuri. Era în grădină. Am văzut-o.

  Pe faţa Amandei se lăsă o umbră de îngrijorare.

  — Străbunica nu are cum să fie acum în grădină, spuse ea.

  Eddie dădu din umeri indiferent.

  — Eu am văzut-o.

  — Străbunica a murit. Chiar azi-dimineaţă. A murit în acelaşi loc în care a trăit.

  — Vai, se întrista Eddie.

  — Mătuşica Susannah a stat cu ea până în ultima clipă.

  A ţinut-o de mână.

  Eddie se gândi puţin, după care spuse:

  — Săraca bunica! Vrei să-i spui că-mi place mult de ea?

  — Nu mai pot să-i spun, pentru că-i moartă. Nu înţelegi?

  Asta înseamnă să mori: atunci când nu mai poţi vorbi cu unii oameni.

  Eddie se întoarse cu spatele la fereastră şi se uită atent la ea. Hainele îi erau în dezordine. Ochii îi erau mari şi tremurători. Părul îi stătea înfoiat ca nişte smocuri de iarbă.

  Veni spre ea şi, în acea clipă, Amanda înţelese că în fiinţa lui se află semnul propriei sale morţi. Părea că vine la ea ca să-l consoleze pentru că, într-o zi, ea însăşi va muri. Şi ce era moartea? Una dintre părţile dezordonate ale vieţii, o învălmăşeală la care trebuia să asiste cu răbdare sau o greutate pe care trebuia să o care, cum făcuse şi cu celelalte.

  Copilul i-o arunca acum în braţe, încredinţându-i misterul, după care se îndepărta de ea, mai uşor şi mai liber, pentru că scăpase de povară. Dar cine-i insuflase, întâi şi-ntâi, teroarea şi revelaţiile zilnice ale unei morţi încete? Răspunsul îl găsi evocând imaginea mamei sale, fie că era în varianta domestică (încălţată cu papuci de casă, locuind în comitatul Kent), fie în varianta nomadă (ipostază în care se afla şi acum, când plecase de acasă, prin ploaie, şi umbla de nebună prin Wales).

  Băiatul îşi sprijini capul de coapsele ei, apoi o cuprinse L cu mâinile şi o strânse ca într-o îmbrăţişare. O undă slabă de căldură veni de la corpul mic, dar viguros, al băieţelului.

  Amanda privi grădina şi pereţii din spate ai caselor de pe Bedford Road, clădiri care păreau că-şi pierduseră demnitatea, arătându-şi ulucele şi cablurile electrice neizolate ca pe nişte intestine ieşind de sub tencuiala sărită. La stradă, pe unde trecea toată lumea, faţadele aveau zidăria îngrijită şi finisată elegant, iar gardurile vii erau tunse. Dar feţele erau văzute numai de străini, pe când Amanda era nevoită să le vadă spatele în fiecare zi. Ce putea să însemne intimitatea care încuraja vulnerabilitatea şi minciuna? De ce sarcina supremă de a-şi petrece viaţa alături de Jessica, Eddie şi James era răsplătită tot cu spatele, arătându-i-se numai maieuri murdare aruncate de soţ în coşul de rufe, numai fire de păr rămase în urma bărbieritului în chiuvetă, numai resturile de dragoste din sufletele copiilor? îşi lăsă mâinile peste umerii mici ai băieţelului.

  — Te iubesc, mămico! îi şopti el, înăbuşit de pliurile fustei.

  — Prostuţule. Îl alintă ea, strângându-l de umeri.

  — De-acum am să vorbesc cu tine tot timpul. Să ajung să-ţi spun tot până mori.

  — Nu-i foarte plăcut să vorbeşti despre morţi, Eddie.

  Încercă să scape de mâinile încolăcite în jurul ei, dar copilul se agăţase strâns.

  — Pe mine nu mă deranjează, spuse el.

  De fapt, îi era oarecum recunoscătoare acestui omuleţ că o domina şi că voia lui o purta mai departe. Era ca un val trecând peste ea, înainte şi înapoi. Un val care netezea o creastă de nisip.

  Liz Connelly şi fiul ei erau încă în sufragerie şi se uitau la televizor. Aproape uitase că se aflau acolo. Din locul în care stătea, vedea o latură a ecranului, schimbându-şi culorile ca un caleidoscop, şi un picior robust de-al lui Liz. Îşi aduse aminte de pata de pe canapea, întinsă ca o floare roşie şi stranie, şi o fulgeră un sentiment amestecat de violenţă, confuzie şi ruşine. Îl trântise pe băieţelul lui Liz. Şi-şi aducea aminte acum de ochii lui catifelaţi, uscaţi şi întrebători.

  Curând vor pleca; îi va convinge să plece. Dar, întâi şi-ntâi, îl va convinge pe Eddie să-i dea drumul din strânsoare. După care îi va face pachet pe cei doi Connelly şi-i va trimite înapoi în ploaie, de unde au venit, ei rămânându-i numai pata roşie, ca o amintire a acestei zile în care, în sfârşit, toate momentele vieţii ei fuseseră luminate de un sens şi se înmănunchiaseră ordonat.

  Mai apoi va găti carnea tocată.

  Femeile se duceau la mall în două maşini.

  Maisie Carrington se sui în maşina lui Stephanie Sykes, o Alhambra albastru-metalizat, curată lună. Pentru orice eventualitate, Christine Lanham îşi luase şi ea maşina, mai ales că mai multe femei înghesuite într-un singur automobil îi creau impresia unei trupe de secretare plecate la cumpărături, ca într-o expediţie.

  Era aproape miezul zilei şi ploaia cădea în Arlington Park.

  În drum spre mall, Christine trecu pe la creşă şi o luă pe Ella. Parcă neregulamentar maşina şi alergă într-un suflet, trăgându-şi haina peste cap ca să se apere de ploaie. La aceeaşi creşă îl ducea şi Liz Connelly pe unul dintre băieţi.

  Owen mergea acolo lunea, miercurea şi joia, dar, pentru că era într-o zi în care băiatul nu era la creşă, Christine vorbi cu îngrijitoarele despre comportamentul lui agresiv faţă de ceilalţi copii. Apoi se repezi afară, cu Ella agăţată de braţul ei, pentru că Stephanie şi Maisie parcaseră în spatele maşinii ei şi o aşteptau cu motorul pornit.

  Mallul Merrywood era la vreo cinci kilometri distanţă.

  Şoseaua ieşea din Arlington Park şi trecea pe lângă suburbiile Redbourne şi Firley, în trepte descrescătoare, până când treceai pe autostradă şi zăreai primele petice de pământ gol, între parcările gigantice ca nişte oceane de beton şi depozite. Christine mergea înainte, cu muzica dată tare şi neatentă la Ella, care se zvârcolea pe bancheta din spate, trăgând dintr-o suzetă stearpă, pe care o strângea cu putere. Când treceai cu maşina dinspre Arlington Park înspre suburbiile Redbourne şi Firley, aveai senzaţia că acestea au fost organizate pornind de la principiul anonimatului. Erau pâlcuri de locuinţe-tip ieftine care ofereau un acoperiş deasupra capului, parte dintr-o strategie universală prea vastă ca să ia în considerare şi nevoile individuale ale fiecăruia dintre locatari. De o parte şi de alta a şoselei întinse ca în palmă şi amintind de curgerea regulată a timpului, pe o distanţă de vreo trei kilometri de pământ searbăd, se aşternea un labirint de clădiri simetrice, despărţite între ele de alei drepte, la capătul cărora se afla câte o casă cu o curte străbătută de o alee pavată, ca o limbă roşiatică scoasă trecătorilor. In ultimii ani, şoseaua fusese lărgită pentru a permite circulaţia pe două benzi, în ambele sensuri, şi casele de pe margini păreau şi mai neînsemnate decât înainte.

  În ochii lui Christine, aceste suburbii aveau o utilitate deosebită: le înfăţişau locuitorilor din Arlington Park un contrast prin care îşi recăpătau interesul şi înţelegeau mai bine varietatea şi rafinamentul propriului habitat. Nimic pe lume nu reuşea să te trezească mai repede la realitate şi să-ţi amintească de ce locuiai în Arlington Park. O călătorie lină, fără nici un fel de şocuri, ar fi dat de înţeles că efortul de a ajunge mai aproape de centru fusese un chin inutil de a te izola de ceva care putea fi inofensiv sau chiar profitabil.

  Dar, dacă aruncai o singură privire spre Firley, te vindecai de asemenea gânduri. Suburbia aceasta era ca un deşert traversat de femei cu părul făcut permanent în scaune cu rotile, şi populat de bărbaţi ce-şi spălau, mişcându-se cu încetinitorul, rulotele parcate în faţa casei. Ţi se întindea în faţă o pustietate pe-al cărei cuprins hălăduiau adolescenţii cu şepci de baseball, cu hanorace cu glugă, cu căşti în urechi, scârbiţi de viaţă şi de vorbirea articulată; apoi, fetişcane îmbrăcate în treninguri care nu-şi găsiseră nici un sport mai incitant decât să toarne copii şi împingeau nişte cărucioare cât ele de mari, aruncând priviri absente înspre şosea, ca şi cum de acolo ar fi aşteptat să le vină mântuirea. Nu era nimic ieşit din comun în Firley, în afara unei case care, la Crăciun, fusese decorată din belşug cu instalaţii extravagante, clipind după un model bine gândit, şi care avea pe acoperiş inclusiv un Moş într-o sanie trasă de ren, care părea să galopeze de-i săreau scântei din copite. Când treceau pe acolo, copiii se dădeau mai aproape de geamurile maşinilor, întinzându-şi gâturile şi trăgând de centurile de siguranţă pentru a vedea renul încremenit în spasmul galopului şi luminiţele desenând arabescuri vesele ca o fântână arteziană ce ţâşnea din cărămizile arse, stivuite pe străzile netede şi neschimbate.

  La semafor, Maisie Carrington şi Stephanie Sykes opriră în spatele maşinii lui Christine şi-i văzură faţa micşorată, ca o miniatură gravată, concentrată pe spaţiul reflectorizant al oglinzii laterale în care ea vedea, la rândul ei, feţele îngemănate ale prietenelor sale.

  Când trecea prin Redbourne, pe Christine o cuprindea o frică de moarte. Redbourne o îngrozea mai tare decât Firley, pentru că se afla mai aproape de Arlington Park şi, de aceea, părea mai ameninţător. Firley se afla la joncţiunea dintre şosea şi autostradă, de unde maşina putea să accelereze în voie, să depăşească rapid şi să se elibereze, în graba sa spre Merrywood, de imaginea jalnică a acelor case. Dar Redbourne era o periferie mai aglomerată şi, de aceea, mai periculoasă. De fiecare dată când trecea pe acolo, viteza mică îi dădea senzaţia de densitate sufocantă şi îi inspira teama incontrolabilă că poate fi aruncată acolo, deşi era aproape imposibil. Aşa cum ideea că ar fi fost adoptată o înspăimânta în copilărie, oroarea de a fi proiectată în spaţiul periferic era o altă faţetă a fricii de inautenticitate, care-i demonstra cât de ruptă este de realitate, de viaţa adevărată. Redbourne îi amintea de hazard şi de micile cotituri spre stânga sau spre dreapta ce-i reconfigurau întreaga lume, de destinul pe care nu şi-l luase în propriile mâini. La mai puţin de un kilometru de Arlington Park, această suburbie fără individualitate şi relief amintea de principiul forţelor opuse care tensionează un fir. Erau atât de apropiate, încât periferia înghiţea centrul şi Christine se temea că, de fapt, ajunsese să locuiască în Redbourne. Existenţa cartierului mărginaş era o provocare permanentă, deoarece demonstra un contrast supărător. De obicei era numai în trecere şi se uita de pe geamul maşinii, fără a fi ameninţată de contaminare, la locuitorii de Ia periferie, dispreţuindu-i şi mai mult pentru că îi stau în coastă.

  Cele două maşini trecură de Firley şi intrară pe şoseaua de centură, apoi trecură pe autostradă, unde toate maşinile alergau spre un punct gri de pe linia orizontului, pe toate cele patru benzi care se precipitau ca valurile unui fluviu năvalnic, trecând peste câmpuri şi săpându-şi matca printre ferme uscate şi chircite ca nişte moaşte. Ici vedeai o turmă de oi ce păştea liniştită lângă un salon auto enorm şi strălucitor, colo – o benzinărie făcea umbră ţarcului în care erau ţinuţi patru cai. Se băgaseră unii în alţii şi parcă se împingeau în gard. Expresia lor avea ceva omenesc, o nefericire care le înlocuia latura animalică. De-a lungul drumului se aliniau stâlpi înalţi, de nouă metri, crescând odată cu şoseaua, pe măsură ce aceasta urca spre supermarketurile cu standuri şi depozitele cocoţându-se parcă unul deasupra celuilalt.

  Reclamele se suprapuneau unele peste altele, care mai de care mai înaltă şi mai colorată: Totul pentru baie şi bucătărie, magazine de bricolaj un depozit de electrocasnice şi un depozit nou-nouţ înconjurat de-un cearcăn de asfalt proaspăt, alăturându-se celor deja existente. Trei benzi de trafic treceau printr-un punct de acces care le direcţiona, la rândul lui, în patru direcţii diferite. Pe vârful dealului era chiar Merrywood, monolitic şi înalt ca un Taj Mahal, placat cu sticlă lucind ca nişte solzi.

  De curând, Christine citise o scrisoare trimisă la poşta redacţiei ziarului Arlington Gazette, în care Merrywood era comparat cu „o tumoră crescută pe intestinul constipat al şoselei”. Şi ea trimitea adesea scrisori la poşta redacţiei.

  Odată, răspunsul său la o diatribă împotriva mamelor care parcau aiurea primprejurul şcolilor şi blocau traficul fusese declarat „scrisoarea săptămânii”. Aproape cu acelaşi aplomb ca şi articolul ce reuşise să o scoată din pepeni, Christine dăduse frâu liber unei furii delirante. Ce voia să spună autorul cu asta? Cum adică „tumoare”? Ce credea? Că se vor întoarce în epoca de piatră? Că mai pot accepta ca libertatea de exprimare şi de mişcare să fie privilegiul celor aleşi?

  Probabil că i-ar fi plăcut ca proprietarii să se simtă ruşinaţi sau vinovaţi pentru prosperitatea lor, ori – şi mai bine – ca aceşti ticăloşi să nu câştige nimic din treaba asta, pentru ca el şi hoarda lui de înapoiaţi să se întoarcă la şandramalele de unde-şi făceau cumpărăturile înainte.

  Îşi dădea seama că remarcile ei nu aveau relevanţă, şi nici nu erau necesare. Autorul acelei scrisori avea cumva dreptate: Merrywood creştea, într-adevăr, cu repeziciunea unei jungle, ameninţând să cuprindă totul în jur. Dacă el voia să vadă lucrurile aşa, n-avea decât!

  Ploaia se oprise. Pe măsură ce maşinile mărşăluiau spre locurile de parcare, soarele sparse perdeaua grea a norilor întunecaţi şi începu să-şi reverse lumina. Capotele maşinilor parcate în şiruri nesfârşite, până la linia orizontului, începură să lucească tremurător, ca într-un miraj, de parcă fuseseră acoperite cu o horbotă preţioasă.

  — Oare de ce nu ieşim mai des? i se adresă ea lui Stephanie prin fereastra deschisă.

  — Nu ştiu, spuse Stephanie, invitând-o să-i spună ea de ce.

  — După atâta stat în casă şi mestecat în piureul de morcovi al copiilor noştri, chiar merităm şi noi nişte plimbări.

  Cele trei femei se uitară la Merrywood şi la uşile de sticlă ce se închideau şi se deschideau mecanic ca la un monstru cu o faţă lătăreaţă, înghiţind şi vomitând oameni printr-o grămadă de guri.

  — Poate că ne e teamă de soţii noştri, zâmbi Stephanie cu superioritate, pentru că, de fapt, ideea era împrumutată de undeva, iar ea nu simţise niciodată această frică.

  — Ei, naiba să-i ia! replică Christine. Deşi, dacă ar fi să fiu corectă până la capăt, Joe al meu nu se supără dacă vin aici. De fapt, cred că-şi doreşte să vin şi mai des. El e un tip din ăla care-ţi spune: „Măi femeie, du-te şi tu şi ia-ţi nişte haine mai acătării! Nu le cumpăra numai copiilor. Ia-ţi şi tu ceva ca lumea de îmbrăcat!”

  — Dar tu eşti tot timpul pusă la patru ace! protestă Stephanie.

  — Mă rog, ştii şi tu cum vine treaba, îi vorbi Christine tot prin fereastra deschisă. După ce-am născut-o pe Ella, am purtat aceeaşi pereche de pantaloni vreo doi ani de zile.

  Ca ăia care ies din puşcărie şi nu se mai reintegrează. Nici măcar nu mai ştiam cum să-i dau jos! Aveam nevoie de reintegrare.

  — Cu doi ani ai bătut sigur recordul, spuse Stephanie, uimită.

  — Stephanie se plânge degeaba, îi spuse Christine lui Maisie Carrington, care stătea în stânga ei. In timp ce noi, celelalte, după un an de la naştere, încercam să-i convingem pe soţii noştri că este normal să arăţi ca şi cum ai fi încă în luna a şaptea, Stephanie ne strica toate socotelile şi nu avea nevoie de haine largi.

  — Eram cât casa după ce l-am născut pe Jasper!

  — Ba nu!

  — Ba eram, numai că o camuflam destul de bine.

  — Ah, ce-mi place să vin aici! exclamă Christine.

  În acest timp, privea parcarea imensă, peste care parcă se prăbuşeau norii. Luminile tremurătoare, înţepând plapuma groasă, alunecau pe metalul proaspăt al maşinilor renăscute şi brobonite de ploaia matinală. In bălţile din asfaltul proaspăt turnat se adunau nori pufoşi şi cioburi lucitoare de cer.

  — Nu ştiu de ce, dar de câte ori vin aici mă simt fenomenal, continuă ea. Mă face să cred că viaţa e plină de posibilităţi.

  I Deschise portiera din spate pentru a o da jos din maşină l pe Ella, care acum se uita visătoare la cer, cu degetul în guriţa I cărnoasă. Strângea în pumn o jucărie, pe iepurele Robbie.

  Poala rochiţei minuscule era pătată de laptele vărsat din biberon şi plină de firimituri. Pe toată bancheta din spate erau înşirate jucării, haine murdare, ambalaje rupte şi biscuiţi mâncaţi pe jumătate. Din când în când, Christine împingea afară cu mâna toată murdăria. Oricum, spălatul şi curăţatul maşinii i se părea o chestie mai potrivită pentru un locuitor al cartierului Redbourne. O puse pe Ella în cărucior, după care trânti portiera. Dar fetiţa începu să orăcăie şi să se zvârcolească, întinzându-şi braţele ca într-o rugăciune. Christine îşi dădu seama, deschise iar portiera, îl luă pe Robbie de pe jos, îl zvârli în braţele Ellei şi trânti încă o dată uşa maşinii.

  Nevoia de iubire şi de îmbrăţişare a Ellei îl ponosise şi-1 murdărise pe Robbie. Era o jucărie amorfă, sedată de dragostea fetiţei.

  — Sunteţi gata? le întrebă Christine pe prietenele sale.

  Stephanie stătea dreaptă în haina strânsă pe corp, cu nasturii închişi până în gât, şi în cizme, iar Jasper stătea aşa de cuminte în căruciorul lui, încât femeia părea că face reclamă la propria viaţă.

  — Gata, spuse ea chiţcăind ca un şoricel vesel.

  Maisie Carrington era îmbrăcată numai cu vechituri: nişte blugi tociţi, o fustă pe deasupra, un pulover lălâu de-o culoare incertă şi o haină de tweed foarte ponosită. Arăta ca o ţigancă îmbrăcată cu mai multe rânduri de haine, cărându-şi toată garderoba cu ea în caz că rămâne pe drumuri, încadrat de un păr nepieptănat şi nespălat, ovalul feţei sale avea o solemnitate tragică.

  Christine o arătă cu degetul:

  — Ia uite. Tu n-ai nici un copil cu tine!

  Maisie se uită încurcată în jur.

  — Păi. sunt amândoi la şcoală.

  — Ei, am spus şi eu aşa! încercă s-o dreagă Christine, gândindu-se că ea, dacă n-ar avea copiii pe cap, nu şi-ar pierde timpul cu proaspetele mămici. Nu-i aşa că-i amuzant?

  Maisie Carrington şi familia sa se mutaseră de curând în Arlington Parii. Erau londonezi şi, de fiecare dată când se întâlnea cu ea, Christine simţea nevoia să o împungă pentru a preveni un eventual atac. Maisie avea ceva provocator, care îi amintea lui Christine, fără încetare, vechea problemă a ierarhiilor şi o făcea să se întrebe dacă Arlington Park nu era pentru Londra ceea ce era Redboune pentru Arlington Park. Cu toate că reuşea să o reducă la tăcere de fiecare dată, acum victoria repurtată aşa de simplu îi provoca o senzaţie ciudată, contrariantă. Descoperise că modul cel mai rapid de a-i subjuga pe oameni era să-i abordeze atunci când copiii, orbitând în jur, deveneau o ancoră, iar timpul liber devenea un fel de spaţiu public în care era acceptat orice intrus. O surprindea faptul că Maisie Carrington optase pentru compania ei şi a lui Stephanie Sykes; de fapt, o şi dezamăgea un pic.

  Christine nu trebuia să-şi facă planuri pentru clipele când va fi singură, deoarece nu fusese niciodată de capul ei.

  — Nu mi-am dat seama că e aşa de departe, spuse Maisie, parcă scuzându-se.

  Christine le invitase la prânz pe ea şi pe Stephanie, lăudându-se – căci simţise o împotrivire – că Merrywood este „la o azvârlitură de băţ”. Nu voise să se dea bătută în faţa neîncrederii arătate de Maisie, aşa că insistase ca aceasta să se urce în maşină cu Stephanie. Acum Maisie era blocată la Merrywood pentru următoarele două ore, fără nici o soluţie de scăpare şi la cheremul lui Christine. Christine simţea că îşi impusese forţa brută asupra voinţei fragile a lui Maisie, cu toată aura ei de londoneză veritabilă. Poate că asta însemna cu adevărat să fii londonez! Să te spargi la prima atingere, ca un porţelan.

  În seara aceea familia Carrington venea să ia cina la ea acasă, ceea ce putea să pună capac situaţiei. S-ar fi întors la Londra cu nişte poveşti gogonate şi ilare despre Arlington Park şi, din cauza lui Christine, cartierul îşi va fi pierdut aerul de loc interesant şi reclama făcută de omuleţii ăia ciudaţi care, în mod normal, l-ar fi lăudat fără discernământ.

  — Mi se pare uimitor, pur şi simplu uimitor să ai la dispoziţie timp pentru tine. Cred că niciuna dintre noi nu are destul timp pentru ea, nu-i aşa, fetelor? Şi-n plus, chiar dacă ai avea, se poate să n-ai chef întotdeauna să vii aici.

  Dar poate măcar odată-n an, e fain, nu?

  — Terminaţi cu sporovăială, fetelor! le îndemnă Stephanie Sykes, ridicându-şi sprâncenele subţiri, cu o expresie severă.

  În Arlington Park erau o mulţime de oameni ca Stephanie Sykes. Puteai să umpli cu ei parcarea imensă din faţa Merrywood-ului, şi tot ar mai fi rămas o groază pe dinafară.

  — Mi-e foarte dor de ei când sunt la şcoală, o contrarie şi mai tare Maisie pe Christine. Probabil din cauza faptului că nu ajung niciodată să clarific lucrurile cu totul cât îi prind pe-acasă. Pe urmă se duc şi eu rămân în urmă cu sentimentul acesta de neîmplinire. Ia te uită, spuse Maisie dintr-odată, oprindu-se lângă o maşină şi arătându-le ceva cu degetul.

  Christine se uită. Maisie părea că arată ceva foarte depărtat, dincolo de barierele automate, tocmai la celălalt capăt al parcării. Era o fâşie de pământ neasfaltată, în zona depozitelor de unde puteai ridica marfa de mari dimensiuni. Pe drumul de acces, atunci când intrau sau ieşeau de pe autostradă, maşinile claxonau de mama focului. Dincolo de linia acestei şosele, Christine zări spinările albicioase ale unor rulote aşezate în rând. Frânghii de întins rufe le legau parcă între ele. Pe frânghii erau puse la uscat hăinuţe de copii.

  — Ţigani, zise Maisie, clătinând amărâtă din cap. Au ales un loc numai bun de trăit. Exact aici, unde oamenii vin să-şi cumpere canapele.

  Christine se uită cu luare-aminte la rulote şi încercă să înţeleagă remarcile lui Maisie. Bineînţeles că nu era tocmai plăcut ca o şatră de ţigani să se holbeze la canapeaua pe care tocmai ţi-o cumpăraseşi, dar, pe de altă parte, nu era nici capătul lumii.

  Şi, din nou, avu sentimentul că Maisie este cu capul într-un halo de smog, o aură de londoneză în spatele căreia nu se vedea şi nu se înţelegea nimic.

  — Eu nu cred că fac vreun rău cuiva, îşi dădu cu părerea Christine, încercând să le prindă din urmă pe Stephanie şi pe Maisie. Dacă te gândeşti mai bine, nu-i un loc aşa de aiurea. Cel puţin nu ni se mai încurcă printre picioare. Şi, în orice caz, sunt sigură că poliţia ar fi luat măsuri să-i mute undeva departe dacă ne-ar fi făcut probleme.

  — Da' sunt şi ei oameni! şopti Maisie, cu un ton care o făcu pe Christine să se oprească-n loc, gata să apere cu preţul vieţii plăcerile oferite de Merrywood împotriva tuturor uzurpatorilor, de oriunde ar fi venit ei.

  Părăsiră parcarea şi fură înghiţite de uşile de sticlă şi metal cromat. O sală enormă, ca un atrium de templu, ducea spre lifturile transparente ce urcau şi coborau în continuu, ca nişte greutăţi, făcând legătura, pe o înălţime de trei etaje, între podea şi cupola translucidă a acoperişului, astfel că, dacă te uitai de jos, vedeai toată structura clădirii. Locul pulsa ca o inimă. Din atrii în ventricule şi din ventricule în artere, lumea circula ca un flux sangvin, urcând cu lifturile la etaj şi apoi coborând înapoi, oxigenat datorită cumpărăturilor, în centrul holului principal vederea era atrasă de o fântână arteziană enormă, înconjurată de un cerc de plante împletite între ele şi de ghirlande de baloane colorate, purtate de ici-colo şi plutind pe deasupra apei, din care se ridica un jet ca un stâlp fluid. Pe fundal se distingea zgomotul discret al unui curent hidraulic, trecând prin toate încăperile răsunătoare şi luminate puternic, de parcă ar fi fost o zi eternă, deşi muzica şi bâzâitul neîntrerupt al oamenilor plutea în surdină pe deasupra ca un strigăt subacvatic.

  Era ca o linie ondulată, pe care vocile oamenilor urcau şi coborau ca nişte bucle rupte, în intervale scurte, de strigătele ascuţite ale copiilor, de pasul sincopat al tocurilor sau scârţâitul „ tălpilor de cauciuc pe dalele alunecoase, sau de semnalele vesele, ca nişte păsări mecanice, ale telefoanelor mobile.

  Locul era foarte aglomerat, lumea se îngrămădea în lifturi, trecea pe pasarelele îngrădite cu plăci de sticlă, lăsându-se împinsă, ca grăunţele pe scocul morii, prin arterele strâmte care plecau din holul principal. Cu toate acestea, acustica stranie a acestei clădiri şi lumina apăsătoare şi rece eliminau complet premisa unei adunări omeneşti, transformând totul într-un fel de acvariu în care sufletele păreau că plutesc în derivă, purtate la întâmplare. Aerul condiţionat acoperea mirosul natural al trupurilor. Atmosfera şi-o împărţeau între ele brutăriile, cofetăriile şi cafenelele ale căror parfumuri nu se amestecau, păstrând cu sfinţenie barierele, ca şi cum ziduri groase ar fi crescut între ele sau lipsa limbilor le-ar fi împiedicat să comunice unele cu altele vreodată.

  Maisie, Stephanie şi Christine se opriră la fântâna arteziană din centru. Bazinul larg, smălţuit, era plin de monede aruncate de lumea ce venea la complexul comercial. Copiii se smuceau în cărucioare şi, întinzând hamurile elastice, încercau să-şi treacă mânuţele prin apa rece mirosind a clor sau să atingă frunzişul ireal al plantelor plutitoare de plastic din tuburile umplute cu pietricele. Pe o bancă de lângă fântână stătea o fată grasă, ţinând în mână un mic rucsac roz pe care scria „Eu”, legat cu o panglică de aceeaşi culoare, arătând ca un cadou, purtat pretutindeni, destinat fiinţei sale rotunde şi solitare. Oamenii care alunecau fantomatic încoace şi-ncolo, în sus şi-n jos, păreau înfăşuraţi în nişte halate de-un alb orbitor: fete cu pielea albă, moale, cu părul la fel de alb, legat strâns la spate şi lipit de cap, femei supraponderale, cu carnea tremurătoare, albă ca o smântână groasă, bărbaţi încălţaţi cu adidaşi curaţi şi cu tricouri călcate din care emana un miros de detergent, aspirat rapid de instalaţiile de ventilaţie, adolescenţi în treninguri imaculate şi cu şepci, unii emaciaţi ca nişte spirite, având pielea albă ca un giulgiu, dinţii cabalini şi ochii holbaţi de parcă ar fi murit de foame. Mai erau fetiţe ca nişte îngeri în dantele, pudeli şi ponei expuşi în vitrine, băieţei îmbrăcaţi în costume de sportiv sau de pădurar, tinere mămici purtându-şi odoarele înfăşate în pături de-un alb sclipitor şi împingând landourile cu ochii pierduţi în tavanul de sticlă, fete care râdeau strident, împodobite cu gablonţuri şi blană artificială. Printre picioarele adulţilor erau lăsaţi să plutească, bolborosind, prunci ce se sprijineau în premergătoare, apostrofaţi şi îmbrânciţi, reduşi la lumea lor strâmtă de autişti.

  — De unde să începem? întrebă Christine, deschizând ochii larg, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă tot acel paradis artificial.

  Cele trei femei porniră pe cea mai lată dintre arterele mallului. O clipă grupul se despărţi, străbătut de un pâlc de oameni în scaun cu rotile, unii dintre ei uitându-se înainte pentru că erau propulsaţi de un motor; alţii, cu barba în piept şi cu privirea în pământ, nu se uitau nici în stânga, nici în dreapta, fiind concentraţi la împingerea roţilor. Trecură de standurile cu telefoane mobile, cu adidaşi, cu echipament sportiv sau cu bijuterii, trecură de vitrine luminate de neoane, în care manechine dezbrăcate se înclinau unele spre altele, de parcă ar fi avut ceva să-şi spună. Din tavan atârnau nişte panouri publicitare rotitoare. Pe unul dintre ele se succedau două imagini: un prim-plan al unor guri surâzătoare, apropiate ca şi cum ar fi fost pregătite pentru un sărut, apoi o pereche de îndrăgostiţi, aşezată pe o podea dintr-un parchet melaminat deschis la culoare, ea stând în spatele lui într-o poziţe care aducea aminte de două insecte împerechindu-se, cu un pahar de vin lângă ei. Pe un alt panou era imaginea unei mici grămăjoare de haine abandonate pe ţărm, probabil de vreun sinucigaş, cu marea albastră unindu-se cu orizontul în fundal şi cu textul, scris în partea de sus: „Eliberează-te!”

  Intrară într-un magazin de cosmetice, aflat în capătul celălalt al mallului, care le înghiţi pe loc. Femei îmbrăcate invariabil în halate albe, cu feţele pictate ca nişte mimi făcând pe doctorii, stăteau nemişcate în laboratoarele frumuseţii şi-i ţintuiau pe trecători cu priviri aprinse sub boitele arcuite ale sprâncenelor smulse şi conturate cu creionul. Prin holul din faţa magazinului trecea un val fierbinte de entuziasm.

  Stephanie şi Christine încercară rujurile pe dosul palmei, iar Stephanie acceptă cu eroism complimentele dispreţuitoare sau iresponsabile ale vânzătoarei, care îi spunea că avea pielea foarte tânără „pentru vârsta ei”, în timp ce Maisie fugi speriată din faţa unei alte vânzătoare ce voia să o supună caznei unei probe cu fond de ten, de ai fi zis că era ameninţată să i se scoată dinţii cu cleştele.

  În raionul cu haine de damă, o mică mulţime de curioase se adunase în jurul platformei, pe care se cocoţase o femeie cu microfon, sub un panou pe care scria: „Atelier de modă”.

  Mulţimile de albinoşi nu reuşiseră să se insinueze în magazinele închise ermetic, acolo unde tendinţele modei erau explicate pas cu pas. Aici capetele aveau culoarea cenuşii, iar doamnele se îmbrăcaseră în culori tomnatice şi se împodobiseră cu nişte bijuterii somptuoase precum odoarele bisericeşti, ca şi cum se adunaseră aici să asculte un episcop predicând şi reinterpretând litera evangheliilor.

  — Hai să intrăm aici, zise Christine cu o voce scăzută, de seminarist grăbit.

  — Lookul acesta este foarte actual, de sezon, vorbi femeia în microfonul suspendat în dreptul gurii – tehnologie ce-i permitea să-şi mişte mâinile pentru a prezenta vreun articol de îmbrăcăminte – şi este grozav de comod pentru cele dintre voi care, ca mine, sunt puţin mai plinuţe la şolduri decât şi-ar dori.

  Scoase de pe ea o jachetă, gâtuindu-se pentru o clipă cu firul căştilor de care era prins microfonul, şi se îmbrăcă într-alta. Maieul crem, din dantelă, îi ieşise din pantaloni.

  Prin părţile neacoperite, pe braţe şi la decolteu, carnea roşiatică părea în plin proces de îmbătrânire.

  — Nu-i adevărat că are şolduri mari, îi îngânară vorbele două capete cărunte învecinate. Este ca trestia.

  — Unele dintre dumneavoastră poate că se întreabă ce se fac dacă au trunchiul lung ca mine, şi cum să scape de colacul de salvare – da, da, cred că înţelegeţi la ce mă refer, glumi ea provocând un hohot general de râs. Ce vă faceţi, deci, dacă trebuie să purtaţi această jachetă scurtă, dar talia nu vi se mai zăreşte din spatele şunculiţelor. Haideţi doamnelor, fiţi sincere!

  — Vai de mine! murmură Christine, mângâindu-şi bărbia cu vârful degetelor.

  — Zău! Nimeni nu-şi doreşte o burtă şi nişte sâni lăsaţi!

  Mai ales noi înşine! Ne-am săturat, nu-i aşa?

  Se auzi în surdină o rumoare aprobatoare.

  — Cred că are pe vino'-ncoa, spuse o femeie din faţa lui Christine.

  Femeia se dezbrăcă încă o dată în faţa enoriaşelor sale, arătându-le, în toată goliciunea lui, maieul boţit din dantelă crem. Se înroşise la faţă, iar părul şuviţat blond îi era ciufulit. Acum era momentul ei de glorie: îşi ridică braţele, pregătită parcă să arunce un blestem implacabil.

  — Mami, ţipă Ella ca să se facă auzită.

  — Vreau să vă îndrept atenţia – vreau să vă focalizez, doamnelor, pe cei trei „C” magici. Apoi coborî puţin vocea: Croiala, Croiala şi iar Croiala!

  — Mami! Mami! Mami! Vreau la baie!

  Maisie, Stephanie şi Christine trebuiră să se rupă de predica înfocată a vorbitoarei din atelierul de modă şi să coboare la subsol ca să o ducă la toaletă pe micuţa Ella.

  Ajungând la raionul de mobilier, Christine se aşeză pe marginea unui pat şi medita:

  — Trebuie să recunosc sincer că tipa aia m-a deprimat.

  — Poate că a întrecut puţin măsura, spuse şi Stephanie.

  — Vreau să întreb numai dacă atâta lucru ne-a mai rămas.

  Numai asta ne mai poate ajuta? Porcăria asta de croială?

  Mai degrabă ajung o curvă bătrână şi fleşcăită, clămpănindu-şi tocurile-cui prin baruri – să mor eu dacă nu! insistă ea, când văzu că Maisie şi Stephanie începuseră să râdă.

  Se opriseră într-o machetă de dormitor pentru copii.

  Peste pătuţul din PAL atârna un cort de voal alb prins cu un cârlig. Patul era făcut cu grijă, cu o pilotă aşternută deasupra şi cu o pernuţă roz pe care scria, cu litere de toate felurile şi mărimile, „Prinţesă”. Dintr-un capăt în altul pătuţul era susţinut de o traversă care se arcuise atunci când Christine se lăsă cu toată greutatea. Lângă pat mai erau un dulăpior cu sertare, tot din PAL, şi un şifonier cu o oglindă înrămată în plastic roz pe care scria „Oglindă, oglinjoară.”.

  — Cucoana aia mai că m-a făcut să-mi tai venele, adăugă Christine pe un ton mai liniştit şi uitându-se pierdută spre labirintul ce se deschidea la subsol.

  Canapele moi din piele albă, cu cotiere extravagante, erau aranjate în jurul unor mese din inox cromat, cu tăblie din sticlă netedă ca un eleşteu netulburat de vânt. Numeroase modele de mobile de sufragerie îşi expuneau aranjamentele sterile, cu mese goale pentru patru, şase sau opt persoane invizibile. La capătul cel mai îndepărtat stăteau înşirate paturile matrimoniale, imposibil de ocolit, ca nişte morminte aşteptându-şi locatarii.

  — De ce? o întrebă Stephanie zâmbind. De ce te-a supărat în asemenea hal?

  Christine nu răspunse. Eliberată din strânsoarea căruciorului, Ella explora camera în care se afla. Trase un sertar din scrinul micuţ, dar acesta scoase un pârâit ca şi cum ar fi fost trântit de pământ şi s-ar fi rupt. Încetişor, Christine se ridică de pe pătuţ şi fixă sertarul la loc pe şină.

  — N-aş vrea să te şochez, Stephanie, zise ea.

  — N-ai cum, îi răspunse hotărât Stephanie, cu acelaşi zâmbet neşters de pe chip.

  — Cum ziceam, reluă Christine firul de acolo de unde-1 întrerupse, nu vreau să vă şochez pe amândouă, dar chestiile astea mă fac să mă tem că într-o zi o să fac ceva nebunesc.

  Şi cucoana aceea care vorbea despre ţâţe lăsate – n-am cum să explic foarte bine.

  Se ridicară, împinseră cărucioarele până la lift şi urcară din nou la parter.

  — Chestia e că tu, Stephanie, probabil nu ţi-ai dorit niciodată să ajungi coafeză.

  Feţişoara ochioasă şi drăgălaşă a lui Stephanie era nehotărâtă, de parcă ea abia îşi dădea seama că o asemenea ocupaţie îi fusese refuzată de la bun început.

  — Vreau să zic că arăţi de parcă ţi-ai fi dorit dintotdeauna să fii profesoară la gimnaziu, să ai un soţ care face o grămadă de bani, cu o casă superbă, şi patru copii minunaţi.

  Se reîntoarseră în principalul canal de colectare a mulţimii, unde o femeie gigantică şi diformă, cu faţă lătăreaţă şi puhavă ca o cocă, încadrată de părul tuns scurt, fixat zdravăn într-o formă geometrică, striga după o fetiţă mititică şi palidă care se târâia spre lift cu paşi şovăitori şi nesiguri: „Savannah! Savannah!”

  — Voiam să zic numai că trebuie să te consideri norocoasă, continuă Christine. De fapt, toate suntem foarte norocoase, înainte să-l cunosc pe Joe, mâneam conserve în faţa televizorului şi cumpăram o sticlă de vin Blue Nun special pentru ocaziile mai deosebite. Mama se ducea la bingo în fiecare joi seară. Dar asta nu înseamnă că nu era o persoană încântătoare, adăugă ea, în timp ce împingea căruciorul prin uşile automate ale unui magazin. Chiar era! Şi încă mai este, doar că-i place să mai bea câte un păhăruţ şi n-are nici o treabă cu nepoţii ei.

  Intrară într-un magazin de haine cu o vitrină în care manechinele decapitate purtau topuri minuscule cu sclipici, fuste scurte şi pantaloni cu talia atât de joasă, încât dădeau impresia că urmăresc să înăbuşe cu totul imaginaţia privitorului.

  — Ce spuneţi, fetelor? se întoarse Stephanie către ele cu un zâmbet micuţ ce-i trăgea gura în jos. Ne riscăm?

  — De ce nu? răspunse Christine, curajoasă.

  — Îmi place aici, spuse Stephanie, încântată. E pur şi simplu nemaipomenit să priveşti în vitrine toate hainele astea aiurite. Cred că arată destul de bine, numai să nu le îmbraci pe toate o dată, se pronunţă ea pe un ton categoric. Şi totul este atât de de prost-gust!

  — Stephanie, i se adresă Christine ridicând uimită sprâncenele, mă surprinzi din ce în ce mai tare! Acu' vreo oră stăteai în faţa şcolii, cu şalul pe umeri şi încălţată în cizme din piele de viţel, iar acum uite după ce tânjeşti. Nici nu bănuiam că ai şi asemenea gusturi!

  — Păi, tu n-ai chef niciodată să te îmbraci în ceva ieftin şi topesc? îi răspunse Stephanie, înroşindu-se delicat în timp ce răsfira hainele aşezate pe umeraşe şi trăgea cu tocul de la pantof frâna căruciorului lui Jasper.

  — Nu prea, îi răspunde Christine bulbucându-şi ochii ştrengăreşte către Maisie. Aşa cum am mai zis, drăguţă, gioarsele astea îmi sunt cam prea familiare! Mi se întoarce stomacul când Ie văd şi caut să mă îmbrac cu exact opusul lor. Mă tem că, dacă mă mai uit mult la ele, o să mă duc acasă şi-o să mai desfund o sticlă de Blue Nun.

  — Tu de unde-ţi iei haine, Maisie? o întrebă Stephanie.

  Maisie Carrington stătea cu mâinile împreunate în faţă, cu o privire absentă, ca un copil crescut prea repede ce se rătăcise şi aştepta să fie luat de acolo.

  — Nu ştiu, ridică ea din umeri. Cumpăr dintr-o grămadă de locuri.

  — Ai un look foarte aparte, se pronunţă Christine. Eşti o apariţie foarte – cum să-i spun? – eclectică. Uite-te cum te-ai îmbrăcat acum! Cu fusta peste pantaloni. Asta e un look foarte personal şi eclectic.

  — Mersi, îi răspunse Maisie.

  — Gura mă-sii! se înverşuna Christine împotriva unei vânzătoare care trecea pe lângă ele. Asta nu trebuia să fie la şcoală acum?

  — Încearcă să nu te mai gândeşti la asta, vorbi Stephanie, subit înflăcărată. Trebuie să ne gândim aşa: am tot dreptul să fiu aici. Am bani de cheltuit, sunt femeie şi am tot dreptul să fiu aici dacă am chef.

  — Mă rog. numai că, mă gândeam eu, cărucioarele astea ne cam strică firma.

  — Ei, nu-i chiar aşa. Jumate din fetele de şaişpe ani care vin aici împing cărucioare, se oţărî Stephanie.

  — Mda, asta mă mai linişteşte un pic, i-o întoarse Christine.

  Bine zis. De fapt, stau şi mă gândesc că treaba aia cu croiala nu-i chiar aşa de nasoală. Fără glumă! Ce-i aşa de rău în a-ţi arăta vârsta? Şi cu ce greşeşti, dacă alegi să arăţi exact cum te-a lăsat Mama Natură?

  Magazinul era îngust, dar lung ca un tunel, terminându-se cu un fel de grotă în care stăteau îngrămădite o mulţime de perechi de pantofi, sandale, ghete şi cizme, înălţate pe nişte suporturi de plastic. Alături, pe arbori de metal, gablonţuri greoaie şi aurii atârnau prinse în buchete. Cum te uitai de la intrare spre mijlocul magazinului, pe ambele părţi vedeai haine ieftine, îngrămădite de jos până sus, rânduite pe bare de metal arătând ca o mulţime de sclavi tăcuţi şi împietriţi sau ca un şir de statui ruinate. Hoardele de bustiere cu sclipici, de geci minuscule, de rochii boţite şi pantaloni îngrămădiţi unii în alţii, de tricouri agăţate pe umeraşe, alunecând pe şină ca nişte fantome, erau dispuse strategic pe câmpul de luptă al unei existenţe deja consumate sau, mai degrabă, ca într-un muzeu adunând vestigiile unei ere încheiate, ale cărei valori de căpătâi erau raporturile sexuale şi evenimentele predictibile, toate atât de bine puse la punct, încât nimeni nu se mai deranja să le mai îmbrace în carnea detaliilor. Cu designul lor sumar, dar sugestiv, atârnau cuprinse de-o umbră care le aduna ca sub un cort, în timp ce bubuitul muzicii le prelungea viaţa sintetică pe durata unei clipe eterne; afară, mallul răsuna ca o cutie de rezonanţă, umplută de lumini orbitoare, iar indivizi fără ţintă se prelingeau încoace şi încolo, de parcă ar fi traversat câmpiile Purgatoriului.

  — Nu-nţeleg de ce pun tot timpul muzica asta, remarcă Maisie.

  — Ce vrei să zici? răspunse Christine. Ce ai cu ea?

  — Nu, nimic, mormăi Maisie ca pentru sine. Numai că nu exprimă decât ura. Vorbeşte despre oameni care se urăsc de moarte.

  — Eu nu-mi dau seama, spuse Christine.

  — Hai, măi fetelor, le îndemnă Stephanie, lăsaţi-vă pătrunse de atmosfera locului!

  — Da' totuşi ce vrei să spui cu chestia aia legată de ura reciprocă?

  — Cuvintele, spuse Maisie, punându-şi mâinile la urechi.

  — Ei bine, să ştii că mie aproape că-mi place, spuse Christine, legănându-se dintr-o parte în alta. Aproape că mă prinde. Stephanie, tu nu simţi că te ia înainte un val periculos? Ce-ar fi dacă am lua atitudine? Hai să le arătăm cum zicea aia?

  — Ţâţele lăsate, spuse Stephanie cu voce tare, după care se opri imediat punând mâna la gură. Scuze!

  În cabinele de probă, o fată cu pântecul alb dezgolit şi cu ochi trişti, conturaţi cu negru, le dădu cartelele de plastic cu numărul cabinelor şi le spuse:

  — Este suficient spaţiu şi pentru cărucioare în cabinele din capăt.

  — Vezi, spuse Stephanie, în timp ce parcurgeau spaţiul strâmt în care erau aliniate cuburile cu draperii în faţă. Ţi-am spus eu!

  — De data asta ni se face un compliment. Ne tratează ca pe nişte mămici adolescente, comentă Christine.

  — Maisie, tu nu ţi-ai luat nimic de probat? întrebă Stephanie, în timp ce se apleca să-l dea jos din cărucior pe Jasper, ţinând cartela între dinţii albi şi perfect aliniaţi.

  Maisie zâmbi şi dădu din cap că nu, după care se aşeză pe bancheta capitonată dintr-un colţ al cabinei de probă.

  Stephanie trânti lucrurile într-un alt colţ, iar Christine trase draperia purpurie şi groasă, apucă hainele şi le agăţă într-un cârlig. Erau ca nişte călători ce intrau curioşi într-o cameră miniaturală.

  — Maisie, tu ţi-ai pus în cap să ne faci să ne simţim ca dracu'! O să te duci acasă la bărbată-tu şi ai să-i spui că ai fost în oraş cu nişte ţoape, apoi îi vei suna pe prietenii tăi londonezi ca să le spui cu ce mahalagioaice umbli pe-aici.

  — Maisie are un soţ bine, interveni Stephanie cu zâmbetul ei de clovn.

  — Mă distrez de minune aici, spuse Christine înţepată.

  Toate suntem persoane responsabile. Aşa-i sau nu-i aşa?

  Şi poate că ne-am săturat şi noi să fim tot timpul de treabă.

  Nu? Suntem şi mame, şi neveste-model: parcă vă văd hrănindu-i pe toţi cu mese sănătoase şi delicioase, ducându-vă copiii la lecţiile de pian, sau căznindu-vă să vă ţineţi casa ca un pahar, dar uneori. (ajungând aici, Christine îşi trase bluza în sus cu un gest de dansatoare de cancan, arătându-şi sânii mari, străbătuţi de vinişoare albastre, încorsetaţi în sutienul alb) uneori, vrei să te distrezi un pic, nu? Câteodată îmi imaginez că dau jos de pe mine stratul ăsta împovărător. Ca pe o haină veche care cade la picioare. Cum arăt?

  Se privi în oglindă, rotindu-se ca să vadă cum îi stă o cămaşă violetă şi strâmtă, legată la spate cu un şiret precum un corset.

  — Dacă mă uit bine, spuse Stephanie, îţi stă chiar foarte bine!

  Christine îşi cântări imaginea din oglindă şi se întrista:

  — Poate într-o crâşmă, la un loc cu camionagiii, zise ea în timp ce-şi descheia nasturii. Doamne, Stephanie, ţie îţi stă senzaţional cu aia!

  Stephanie se îmbrăcase cu o rochie verzuie, mulată, croită la gât în stil chinezesc şi cu un şliţ adânc, cât tot piciorul.

  Se răsuci în faţa oglinzii de câteva ori, apoi întoarse capul peste umăr, arcuindu-se puţin în faţă, să vadă cum îi stă şi la spate.

  — Arăţi super! se entuziasma Christine. Spune şi tu dacă n-arată super!

  Stephanie se întoarse din nou cu faţa spre oglindă. Pe faţă i se întipărise plăcerea.

  — E cam exagerată, se alintă ea.

  — Dac-aş arăta ca tine, nici măcar nu m-aş gândi la asta, o încuraja Christine.

  Jasper se împiedică de baretele poşetei mamei sale şi veni cu capul direct în oglindă.

  — Măi puiule! strigă Stephanie încercând să păşească prin lucrurile aruncate. Nu putea să facă paşi mari din cauza rochiei mulate.

  Copilul începu să urle, ţinând mâna micuţă pe frunte până când mama ajunse la el şi-l ridică de pe podea.

  — Gata-gata, taci cu mama! Te doare rău?

  Jasper plângea în hohote, împingându-se cu capul în umărul ei de parcă ar fi vrut să-şi îngroape feţişoara în materialul sintetic şi alunecos al rochiei verzi, de care nu se putea agăţa cu mânuţele. Stephanie se aşeză pe bancheta unde Maisie şedea netulburată. Începu să-l aline şi să-l legene încoace şi-ncolo, cu gesturi rituale cărora rochia cea strâmtă le dădea un aer exotic de teatralitate. Nu trecu mult şi, când o văzu pe maică-sa în oglindă, se apucă şi Ella să plângă.

  — Ei, să nu începi şi tu! o repezi Christine. Chestia asta chiar îmi vine bine, spuse ea, îmbrăcată într-o altă bluză mulată.

  — E măsura ta? întrebă Stephanie cu Jasper în braţe. Nu prea pare să fie.

  — Mie-mi place, i-o reteză Christine, măsurându-se pe toate părţile în oglindă. Vai de mine, Ella, pe tine ce te-a apucat?

  — Eşti sigură? insistă Stephanie.

  Christine se înroşise la faţă. Scormoni prin poşetă şi scoase un biberon pe care-l înfipse între mâinile fetiţei.

  — Na-ţi! se răsti la Ella. Da, absolut! îmi place mult culoarea!

  — Ai şi alte haine de culoarea asta, observă Stephanie.

  — Ei, da! Mai am haine purpurii?

  — Te îmbraci des cu roşu-purpuriu.

  — Chiar? Cuuum, ca un episcop? Ai auzit pe cineva comentându-mă pe la spate? I-ai auzit spunând: Uite ce bine aduce Christine cu un episcop?

  Stephanie râse cu jumătate de gură.

  — N-am auzit nimic de genul ăsta.

  — Iat-o pe Christine deghizată în vicar, îngroşă ea gluma.

  Ia uite-o şi pe bălţata aia zăludă!

  — Chrisssstiiine! sâsâi Stephanie. Mă refeream doar la culoare!

  — Mie-mi place, rosti Christine implacabilă, admirându-şi printre gene imaginea în oglindă. Ella, dacă nu taci din gură, îţi smulg limba şi-o dau la câini!

  — Cred că trebuia să le dăm de mult de mâncare, sugeră Stephanie cu un glas sfios. Ţi-e fomiţă, puişor? Jasper, scumpetea mea, ţi-e fomiţă? Să-ţi dea mămica păpică?

  Jasper dădu din cap şi-o pipăi la piept.

  — Hai mai dă-i voie lu' mămica să mai încerce încă ceva.

  Şi după aceea, gata, da?

  Când îşi dădură jos hainele probate, se lăsă o linişte jenantă. Rămase doar în lenjeria intimă, arătau ca nişte femei sărmane şi abandonate de soţii plecaţi la război. Îşi mişcau membrele venerabile, sânii şi pântecele semănând cu nişte falduri complicate, puţin îngrijorate, poate, că libertatea lor tulburătoare era pe punctul de a se transforma într-o conştiinţă biciuitoare.

  — Nu-mi place! murmură Stephanie, care acum încerca o rochie de seară neagră, decoltată, cu bretele late şi strălucitoare.

  — De ce nu? ridică din umeri Christine. Arată nemaipomenit. Ar trebui s-o cumperi.

  — Eşti mult prea drăguţă! strigă Stephanie. Tu ai vrea ca toată lumea să aibă ce-şi doreşte.

  — Aşa sunt episcopii, Stephanie. Cu asta se ocupă nenorociţii ăştia îmbrăcaţi în sutană. Uite-o pe bălţata puuuuuuuurpurie! intona Christine un cântecel.

  O luă pe Ella în braţe şi începu să valseze cu ea în jurul cabinei de probă.

  În dreptul casei de marcat apăruse o hoardă de adolescente, fete care purtau ochelarii de soare pe cap, fete cu vestuţe scurte, fete vopsite cu chimicale, fete cu părul permanent sau îndreptat cu placa, fete grase care-şi arătau picioarele de elefant pentru că nu renunţau la ideea de a purta fuste scurte la fel ca toate celelalte, fete morocănoase şi fete care râdeau cu gura până la urechi, fete care vorbeau la telefon.

  — Ce enervant! spuse Christine învinsă. Astea de unde-au apărut? Când am intrat nu era nimeni!

  Făcură un rând în faţa casei. Ţinută pe braţ, bluza purpurie a lui Christine se drapa ca un steag. Copiii din cărucioare, legaţi cu centurile elastice, se foiau în semn de protest.

  Ella, mai ales, se aplecase atât de tare peste margini, încât se împleticea printre picioarele mamei sale. Christine se uită la celelalte două femei.

  — Da' tu nu-ţi cumperi nimic? o întrebă pe Stephanie.

  Nici măcar rochia aceea superbă?

  Dar Stephanie strâmbă din nas şi clătină din cap că nu.

  Atunci, Christine întoarse capul, se uită înainte la grupul ciripitor de fete şi spuse:

  — Ce enervant!

  Restaurantul se afla la ultimul etaj. Ferestrele semicirculare ofereau, pe trei laturi, perspective cenuşii: parcarea mallului, drumul de acces în autostradă şi gurile de aerisire împletite în structurile de metal ale bolţii impunătoare, care acum putea fi observată mai de aproape. Într-una dintre rigolele acoperişului zăcea un porumbel mort. Ciocul vineţiu i se turtise de acoperiş, iar penele uleioase erau mişcate de vânt ca nişte palete rigide.

  Înăuntru se deschidea, vast cât un hangar şi acoperit cu mochetă cât vedeai cu ochii, spaţiul consacrat meselor cu suprafeţe de plastic granulat, imitând marmura, şi scaunelor rătăcite şi dispuse anarhic. Era un loc care părea că va fi înghiţit de haos dintr-o clipă într-alta. Un ghem de oameni se deşira la întâmplare printre jaloanele meselor şi scaunelor, fiecare ducându-şi pe braţe tava de plastic încărcată cu mâncare. Peste tot vedeai jucării şi haine împrăştiate pe jos, iar pe la colţuri, movilite cu plase de cumpărături. Angajaţii restaurantului umblau primprejur şi debarasau mesele purtând peste tot, ca nişte guri foşnitoare de abis, nişte saci de plastic în care se pierdeau fără urmă rămăşiţele abandonate ale prânzurilor încheiate iremediabil, cofrajele din plastic, carton sau celofan, paiele de băut suc, sticlele de apă şi şerveţelele, toată arhitectura alambicată a pachetelor speciale pentru copii. La unele mese erau grupuri mai mari de indivizi care, savurând digestia, vorbeau răguşit şi tare. Se afundaseră în scaunele lor, lăsându-se pe spate ca nişte baroni ce stăpâneau cu privirea cuceririle recente, printre care şi muntele de resturi înălţat în mijlocul mesei. Bărbaţii îşi mângâiau cu plăcere pântecele umflat, întorcând capetele ca nişte girofaruri. Cuplurile mai în vârstă stăteau la mese cu două locuri, dar se priveau cu ochii lor goi, trecând dincolo de omul din faţă, ca şi cum acesta ar fi fost transparent, scuzându-se în sinea lor că neatenţia se datora unor televizoare imaginare mai captivante, aşezate în spatele partenerului de viaţă. Mai erau şi perechi de vechi prietene ajunse în pragul vârstei a treia, împopoţonate ca şi cum s-ar fi pregătit pentru un eveniment sau pentru apariţia cuiva străin care le-ar fi schimbat viaţa. Cu sacoşele lucioase de cumpărături aşezate la picioare ca nişte câini credincioşi, vorbeau liniştite, cu mâinile împreunate. Pe ici, pe colo mai erau şi persoane singure la masă care, răsfoind o carte, înghiţeau odată cu sandvişul şi o porţie de informaţie.

  Maisie, Stephanie şi Christine împinseră tăvile, apropiindu-se de aburii înecăcioşi ai caserolelor de metal din vitrine pe deasupra cărora angajaţii autoservirii purtau discuţii deznădăjduite cu bărbaţi în vârstă şi răspundeau întrebărilor agasante ale unor bătrâne plicticoase şi nemulţumite.

  — Aţi pus carne în supa de legume? întrebă una dintre doamne.

  Filipineza corpolentă ce servea din spatele tejghelei încrucişa braţele pe piept şi dădu din cap că nu.

  — Data trecută când am fost aici aveaţi peşte prăjit, vorbi rar şi greoi un omuleţ cu părul alb. Un cod într-o compoziţie ca de clătite. Ştii ce-i aia? Un peşte pe care-l pui într-un aluat moale.

  Era aşa de insistent, încât fata se duse la bucătărie să întrebe dacă mai aveau felul acela de mâncare.

  — Avem doar ce se vede.

  — Ce-ai zis?

  — Am zis că am numai ce-i aici! repetă ea, aplecându-se să-i spună asta la ureche.

  Stephanie îşi luă o salată de creveţi într-un bol de plastic.

  Maisie îşi luă un sandviş străpuns de o scobitoare cu o ridiche roşie înfiptă în vârf, iar Christine comandă hamburger şi cartofi prăjiţi.

  — In zece minute, spuse pe un ton hotărât chelneriţa.

  — Astăzi n-am noroc la nimic, se pare. spuse Christine.

  Bine, îmi iau altceva. Sau nu! Vreau burger cu cartofi prăjiţi.

  Aştept.

  Pe toţi pereţii erau fotografii imense înfăţişând iarbă şi flori sălbatice pe un fundal de-un albastru senin. Iarba era verde ca pânza de pe mesele de biliard şi înaltă de jumătate de metru.

  — E drăguţ aici, vorbi mecanic Christine, uitându-se la una dintre poze în timp ce se aşezau pe scaune. Vin prima oară aici, adăugă ea.

  — Parc-am fi într-un feribot, spuse Maisie.

  — Nu-nţeleg ce vrei să spui, ceru lămuriri Stephanie, îngrijorată de posibilitatea de-a fi pe un feribot cu adevărat şi de a întârzia la şcoala de unde trebuia să-i ia pe copii.

  — E ca într-un feribot ce duce lumea de pe-un mal pe celălalt.

  — N-am mai auzit aşa ceva în viaţa mea, spuse Stephanie înfingând furculiţa într-un crevete şi punându-l delicat pe limbă.

  — Toată lumea pare că se duce undeva fără să se mişte din loc.

  — Poate-i din cauza priveliştii, spuse Christine alarmată.

  Oare să fie efectul ferestrelor mari şi al cerului care e aici atât de aproape?

  — Maisie, voi de ce-aţi plecat din Londra? întrebă Stephanie, ca şi cum răspunsul la această întrebare ar fi putut să clarifice observaţia ciudată pe care o făcuse femeia de lângă ea.

  Maisie scoase scobitoarea din centrul sandvişului şi, rămas fără ax, acesta se dărâmă într-o parte, iar salata se risipi în farfurie ca nişte cioburi. Ea le adună pe toate la un loc şi muşcă din sandvişul refăcut.

  — Ne-am gândit că poate e mai drăguţ în altă parte, răspunse ea cu gura plină.

  — Stephanie, draga mea, cred că nu ai pus întrebarea corectă, interveni Christine. Întrebarea nu-i de ce ai plecat, ci: De ce mai stai?

  — Aaa, deci nu s-a întâmplat din cauza serviciului soţului tău. insistă Stephanie. Ai vrut pur şi simplu să pleci?

  — Din contră, el nu voia să plecăm, preciza Maisie. El chiar era de părere că-i o idee complet aiurea.

  — Daaa? se miră Christine. Şi de ce, mă rog?

  — Uite că a venit şi mâncarea ta, îi atrase atenţia Maisie.

  Chelneriţa se împleticea printre mese resemnată, căutându-şi clienta din priviri.

  — Stai puţin, să înţeleg şi eu! reveni Christine atunci când hamburgerul îi ateriza în faţă ca un meteorit plin de zgârciuri. Soţul tău era de părere că este o idee aiurea, chiar şi în condiţiile în care aveţi doi copii de crescut, ceea ce e mult mai uşor de făcut în Arlington Park decât într-un oraş cu opt milioane de locuitori? Şi de ce, mă rog?

  Lld

  — Nu-i vorba numai de Arlington Park. Oriunde am fi fugit.

  — Cum? Chiar oriunde?

  — Adică oriunde ne-am fi dus crezând că o să ne fie mai uşor.

  — Cum adică mai uşor? întrebă Christine, ameţită de răspunsurile laconice ale lui Maisie.

  — Mai uşor în general. Mai puţin dificil. El credea că, odată ajunşi undeva, am fi uitat de ce am plecat din Londra şi ne-am fi trezit că nu ştim de ce mai stăm acolo.

  — Oricum toată lumea pleacă din Londra, spuse Christine, apucând hamburgerul cu amândouă mâinile. Şi nu numai pentru că oamenii au chef să plece. Se duc şi din cauza problemelor pe care le creează şi le trag după ei. Gândeşte-te la poluare, la rata criminalităţii şi la droguri. Ce să mai spui de terorism? Nimeni nu s-a gândit vreodată că ar putea fi atacat drept în centrul Londrei, nu? (îşi plecă puţin capul, apucând hamburgerul doar cu vârfurile degetelor, după care muşcă.) Dacă stai aici, cel puţin scapi de terorişti. Vreau să zic că nu s-ar deranja nimeni să pună o bombă în Arlington Park. În fond, nici n-au pentru ce!

  — Mie mi-e mai frică aici decât în Londra, spuse Maisie.

  Christine se opri din mestecat, căscând gura de uimire:

  — Ceeee?

  Dar Maisie se opri.

  — Eşti îngrijorată că o să te ratezi? sugeră Stephanie, ca şi cum acesta ar fi fost un lucru întâmplător, de care auzise şi ea cândva.

  — Stai să ne lămurim! Nu ai nici o scuză dacă te ratezi în Arlington Park, exclamă Christine. Pentru unii oameni, a sta aici e prima opţiune, nu doar o alternativă. Poate că nu au cine ştie ce studii, doctorate sau servicii nemaipomenite – poate că nu-s nici cei mai bogaţi sau mai faimoşi oameni din câţi ai cunoscut dar, crede-mă pe cuvânt, lumea pe care o văd eu aici în fiecare zi este interesantă, curajoasă şi diversă. Uite, femeile care stăteau la poarta şcolii, de exemplu! continuă ea să vorbească cu gura plină. Ai zice că nu e cine ştie ce de capul lor, că nu-s nişte intelectuale!

  De fapt, ai să-ţi dai seama că fac o treabă a naibii de bună şi că sunt toate nişte fiinţe interesante şi cu o inimă de aur. Să le vezi cum se ajută între ele, ca să-şi facă viaţa mai uşoară dacă ai întârziat să-ţi iei copilul de la şcoală, merg ele să ţi-l ia, dacă eşti bolnavă, merg ele la cumpărături în locul tău, şi asta în condiţiile în care şi ele au copii de luat de la şcoală sau case de întreţinut. Da' acuma aş vrea să te întreb: Câţi oameni din Londra s-ar opri să te ajute dacă ai muri pe stradă?

  La acest moment de respiro în discursul avântat al lui Christine, Stephanie se scuză şi-l duse pe Jasper la toaletă.

  — V-aţi pregătit pentru diseară? o întrebă Christine pe Maisie cu o voce conspirativă, odată ce Stephanie se duse.

  Deci luăm cina împreună acasă la mine?

  Maisie părea buimacă. Părea că uitase propunerea sau că voia s-o uite.

  — Păăăi, hmmm, abia aşteptăm să venim.

  — Tocmai de aia nu voiam să amintesc de cină în faţa lui Stephanie. Să ştii că nu am nimic cu ea. Chiar e o persoană foarte, foarte drăguţă. Nu-i cea mai grozavă intelectuală de pe lumea asta – vreau să zic doar că n-ai să auzi de la ea nimic în plus faţă de ceea ce ai mai auzit de mii de ori, însă, per ansamblu, este o femeie distinsă, foarte aranjată, care mai are grijă şi de copii. zău că n-o întrece nimeni la asta!

  — Nu, răspunse Maisie sec.

  Christine luă cu vârful degetelor un cartof prăjit, îl înmuie în ketchup şi apoi i-l dădu Ellei.

  — Vreau să zic doar că noi, femeile, le vrem pe amândouă.

  Nu crezi? Vrem şi case ca lumea, şi soţi, şi concedii de vis.

  În majoritatea cazurilor, ca mine şi ca tine, le-am câştigat cinstit, cu sudoarea frunţii. Dar, în alte cazuri.

  Stephanie se întoarse cu Jasper.

  — Tocmai îi spuneam lui Maisie că, într-o zi, o să-mi iau amant un elev de liceu şi o să fug cu el la Lanzarote.

  Christine mai înmuie în ketchup o felie de cartof pe care o băgă întreagă în gură.

  — Oh, ce uşurare, spuse Stephanie cu obrajii arzând.

  — Ce anume?

  — Eram un pic – ei, ştii şi tu – stresată, şopti Stephanie confidenţial.

  — Ceee? Credeai că eşti gravidă? reluă Christine şoapta cu voce tare.

  — Nu că nu mi-ar fi plăcut sau că nu m-aş fi bucurat.

  — Eu nu m-aş fi bucurat aşa de tare! spuse tăios Christine.

  Pe bune, credeai că eşti gravidă? Atunci nu-i de mirare că nu ţi-ai cumpărat rochia aia!

  — Ah, mi-aş dori eu să fiu însărcinată! îmi place.

  Spuse Stephanie tristă.

  — Cum? Chiar îţi place să porţi sarcina? se minună Christine.

  Stephanie se înroşi şi mai tare:

  — Eu mă simt, într-un fel, plină de rod. Ca atunci când mergi pe stradă şi parcă porţi scris în frunte: „Fac sex!”

  — Stephanie, draga mea, dar o jumate din fetele din Firley poartă asta scris în frunte.

  — Mă rog, se îndreptă Stephanie în scaunul ei şi puse picior peste picior. Alarmă falsă!

  — Dar, draga mea, niciodată nu ne-am îndoit că tu şi Mark încă mai faceţi sex! spuse Christine cu umor. Mai mult, n-am avut niciodată dubii că Mark este cel mai mare armăsar din tot Arlingtonul. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-ţi ajung patru copii? Stephanie are patru băieţi, o informă ea pe Maisie. Să sperăm doar că nu ţi-i ia la război, adăugă ea cu o voce morbidă.

  Dincolo de ferestre se zărea o masă ameninţătoare de nori ce acoperea peisajul cenuşiu al parcării mallului, blocând săgeţile de lumină strecurate prin crăpăturile cerului ca nişte fulgere stinghere, oblice şi lipsite de intensitate. Restaurantul se întunecă. Zăgazurile norilor se rupseră şi un potop se porni să inunde pământul lipsit de apărare.

  — Şi când te gândeşti la toate lucrurile îngrozitoare care se petrec în lume la ora asta! schimbă subiectul Christine.

  Când te gândeşti la victimele cutremurului din Indonezia.

  Noi nu prea avem de ce să ne plângem, aşa-i?

  — Nu, răspunse Stephanie.

  — Mii de oameni care-şi pierd casele şi tot ce-au agonisit!

  Şi toate distruse într-o clipită, cât ai zice peşte. Noi nu putem şti cum e, aşa-i?

  — Sau cazul acela cu camionul, povesti Stephanie, de care am auzit la radio azi dimineaţă. Cred că este cel mai groaznic coşmar pe care-l am – să fiu închisă într-un spaţiu strâmt.

  — Ce camion?

  — Nu ştii? o întrebă Stephanie. Camionul ăla descoperit la Dover unde erau îngrămădiţi cincizeci de oameni, şi toţi morţi.

  — Serios? întrebă Christine, parcă dezgustată. In fond, mie nu-mi prea pasă de aceia care şi-o fac cu mâna lor. Vreau să spun că ar trebui să ne întrebăm ce naiba căutau ăia în spatele camionului.

  — Cereau azil politic, dădu detalii Stephanie.

  — Foarte bine! Nu-mi pare rău pentru ei. Vreau doar să zic că ce li s-a întâmplat e un lucru oribil. Dar încălcau legea, nu? Părerea mea e că şi-au făcut-o cu mâna lor. Nu are cum să-mi pară rău pentru ei.

  — Unii dintre ei erau doar nişte copilaşi, interveni Stephanie. Ştii, poate sunt puţin cam sentimentală, dar chestia asta m-a marcat.

  — Sinceră să fiu, pentru mine nu prea contează vârsta.

  Nu trebuiau să urce în camionul ăla şi basta!

  — Câteodată eşti aşa de dură! spuse Stephanie cu un zâmbet dezamăgit. Nu faci nici un fel de concesii!

  — Totul are o limită. Cum spuneam, eu aş fi prima care ar da ajutor dacă ţi s-ar întâmpla ceva imposibil de prevenit.

  Dacă, de exemplu, un cutremur ţi-ar şterge casa de pe faţa pământului, poate că mi-ar fi milă de tine. Ce nu pot eu suporta este vina pe care trebuie s-o purtăm pentru toţi acei oameni care sunt la fel de stăpâni pe vieţile lor cât suntem şi noi. Ce nu pot eu suporta este că îşi plâng de milă. Uite, negresa aia de la şcoală, de exemplu. Cum o chema?

  Cordelia.

  — Cornelia, o corectă Stephanie.

  — Cornelia, cum zici tu! Care era numele fetiţei ei?

  — Safari, preciza Stephanie.

  — Safari, pufni Christine. Ce fel de nume mai e şi ăsta?