Aşteptându-i pe barbari

 

 

 

  Niciodată n-am văzut aşa ceva: două discuri mici de sticlă atârnate în faţa ochilor, înconjurate de două inele de sârmă. Să fie orb? Ar fi fost de înţeles dacă ar fi vrut să-şi ascundă ochii nevăzători. Dar nu e orb. Discurile sunt închise la culoare, din afară par opace, însă poate vedea prin elE. Îmi spune că sunt o nouă invenţie.

  — Îţi protejează ochii de soarele orbitor, zice. Sunt de folos aici în deşert. Te ajută să nu mai strângi din ochi tot timpul. Ai mai puţine dureri de cap. Uite.

  Îşi atinge uşor colţurile ochilor.

  — Nici un rid.

  Îşi pune la loc ochelarii. Aşa e. Are pielea unui om mai tânăr.

  — Acasă toată lumea îi poartă.

  Stăm în cea mai bună cameră din han, cu o sticlă între noi şi un castronaş cu alune. Nu discutăm motivul pentru care se află aici. Este chemat de urgenţă şi asta ajunge, în schimb, vorbim despre vânătoare.

  Îmi povesteşte de ultima lui mare călătorie, când mii de porci, urşi şi căprioare au fost ucise; atât de multe, încât au fost siliţi să lase un munte de hoituri să putrezească. („Mai mare păcatul.”) îi povestesc despre stolurile imense de gâşte şi raţe care coboară la suprafaţa apei în fiecare an când migrează şi despre trucurile folosite de localnici pentru a le prindE. Îi propun să îl iau la pescuit noaptea, într-o barcă indigenă.

  — E o experienţă pe care n-ai voie s-o ratezi, îi spun. Pescarii poartă torţe aprinse şi bat din tobe deasupra apei ca să mâne peştii către plasele întinse de ei.

  Dă din caP. Îmi povesteşte de o vizită pe care a făcu t-o altundeva, la graniţa unde oamenii mănâncă şerpi ca desert, şi despre o antilopă uriaşă pe care a împuşcat-o.

  Nesigur, îşi alege drumul printre piesele ciudate de mobilier, dar fără să-şi scoată ochelarii fumurii. Se retrage devreme. Este cazat aici la han pentru că e cel mai bun loc de dormit pe care-1 poate oferi oraşul. Am dat de înţeles personalului că e un oaspete important.

  — Colonelul Joii vine de la Biroul Trei, le spun. Biroul Trei este cea mai importantă diviziune a Gărzii Civile de astăzi. Mă rog, asta ajunge la noi, prin zvonuri care vin dinspre Capitală şi care nu mai sunt de mult de actua litate.

  Proprietarul aprobă, servitoarele îşi lasă capetele-n jos.

  — Trebuie să-i facem o impresie bună.

  Îmi car pătura afară, înspre meterezele unde briza nocturnă te protejează un pic de arşiţă. Deasupra, pe acoperişurile plate ale oraşului, desluşesc în lumina lunii siluetele altor oameni care dorm. De sub nucii din piaţetă aud încă murmurul conversaţieI. În întuneric o pipă luminează ca un licurici, scade, se aprinde din nou. Vara se îndreaptă încet către sfârşit. Livezile gem sub poveri. N-am mai văzut Capitala de când eram tânăr.

  Mă trezesc înainte de răsărit şi păşesc în vârful degetelor pe lângă soldaţi adormiţi care se foiesc în somn şi suspină, visând la mame şi la iubite; o iau în jos pe scări. De pe cer, mii de stele ne privesc. Chiar că ne aflăm pe acoperişul lumii. Trezit în miez de noapte, în aer liber, eşti uluit.

  Paznicul de la poartă doarme dus, picior peste picior, cu arma strânsă la piept. Cămăruţa hamalului e închisă şi coşul lăsat afară. Trec mai departe.

  — Nu avem condiţii pentru prizonieri, explic. Nu se comit multe delicte aici, iar pedeapsa constă de obicei în amendă ori muncă forţată. Cocioaba asta e doar un de pozit ataşat hambarului, după cum vezI. Înăuntru e aer închis şi miroase urât. Nu sunt ferestre.

  Cei doi prizonieri sunt culcaţi la pământ, legaţi. Mirosul vine dinspre ei, un miros de urină stătută. Chem paza înăuntru:

  — Du-i să se spele şi grăbeşte-te, te rog.

  Îl conduc pe oaspete în întunericul rece din hambar.

  — Anul ăsta sperăm la trei mii de baniţe de la tere nul comunal. Nu plantăm decât o dată. Vremea a fost foarte îngăduitoare cu noi.

  Vorbim despre şobolani şi despre strategiile de control al înmulţirii. Când ne întoarcem, în cocioabă miroase a cenuşă umedă, iar prizonierii sunt gata, îngenuncheaţi într-un colţ. Unul e un bătrân, celălalt un băiat.

  — Au fost prinşi acum câteva zile, îi spun. A avut loc un atac la nici treizeci de kilometri de aici. Asta-i neobiş nuit. De regulă se ţin departe de stabiliment. Ăştia doi au fost luaţi după aceea. Susţin că n-au avut nici o legă tură cu atacul. Nu ştiu. Poate că spun adevărul. Dacă vrei să vorbeşti cu ei, te ajut bineînţeles cu traducerea.

  Faţa băiatului e umflată şi plină de vânătăi, un ochi nici nu poate fi deschis de umflat ce e. Mă las pe vine şi-i mângâi un obraz.

  — Ascultă, băiete, îi spun în dialectul vorbit la grani ţă, vrem să vorbim.

  Nu răspunde.

  Se preface, spune paznicuL. Înţelege tot ce-i spui.

  Cine 1-a bătut? întreb.

  Nu eu, răspunde el. Aşa era de când a venit.

  Cine te-a bătut? îl întreb pe băiat.

  Nu mă ascultă. Se uită fix peste umărul meu, nu la paznic, ci la colonelul Joii, aflat lângă el.

  Mă întorc către Joii.

  — Probabil că n-a mai văzut niciodată aşa ceva. Schiţez un gest.

  — Mă refer la ochelari. Probabil crede că eşti orb.

  Dar Joii nu-mi răspunde la zâmbet. In faţa prizonierilor, se pare, e bine să te arăţi sever. Mă las pe vine către bătrân.

  — Moşule, ascultă-mă. V-am adus aici pentru că aţi fost capturaţi în urma unui atac. Ştii că nu-i de glumit cu-aşa ceva. Ştii că puteţi fi pedepsiţi pentru asta.

  Îşi umezeşte buzele cu limba. Faţa lui e pământie şi vlăguită.

  Moşule, îl vezi pe domnul ăsta? Domnul ăsta a venit să ne viziteze tocmai din Capitală. Vizitează toate forturile aflate de-a lungul graniţei. Misiunea lui este de-a afla adevărul. Asta-i tot ce face. Află adevărul. Dacă nu vorbeşti cu mine, o să trebuiască să vorbeşti cu eL. Înţelegi?

  Excelenţă, spune el.

  Are o voce spartă; îşi drege glasul.

  — Excelenţă, noi habar n-avem de hoţie. Soldaţii ne-au oprit şi ne-au legat. Degeaba. Eram pe drum, veneam în coace la un doctor. Ăsta e fiul surorii mele. Are o rană care nu-i mai trece. Nu suntem hoţi. Arată-le Excelenţelor rana.

  Sprinten, folosindu-se de mâini şi de dinţi, băiatul începe să-şi desfacă bandajul de pe braţ. Ultimele feşi, amestecate cu sânge şi mizerie, i se lipesc de piele, însă le ridică marginile ca să-mi arate conturul roşu şi ferm al rănii.

  — Ia uitaţi-vă, zice bătrânul. Nu-i trece cu nimiC. Îl du ceam la doctor când ne-au oprit soldaţii. Asta-i tot.

  Traversez piaţa înapoi cu vizitatorul. Trei femei trec pe lângă noi, întorcându-se dinspre digul pentru irigaţie cu coşuri pline de rufe pe cap. Se uită curioase la noi, ţi-nându-şi mereu gâtul ţeapăn. Soarele apune încet.

  — N-am mai luat de multă vreme alţi prizonieri în afară de ei, spun. O coincidenţă: în mod normal, n-avem s nici un barbar pe care să-1 putem arăta. Acest aşa-zis banditism nu înseamnă mare lucru. Fură câteva oi sau un animal de povară dintr-un tren. Uneori facem o razie drept răspuns. Sunt mai mult triburi sărace cu turme mici, care trăiesc pe malul râului. Ajung să trăiască aşa. Bătrânul spune că veneau la doctor. Poate chiar ăsta e adevărul. Nimeni nu ar fi luat un bătrân şi un băiat bolnav la un atac.

  Mi-am dat seama că începusem să-i apăr.

  — Bineînţeles, nu poţi fi sigur. Dar chiar dacă mint, cum ar putea să-ţi folosească nişte oameni simpli ca ei?

  Încerc să-mi domolesc iritarea în faţa tăcerii lui criptice, în faţa misterului teatral şi meschin al celor două scuturi fumurii care-i ascund ochii sănătoşi. Păşeşte cu mâinile împreunate în faţă ca o femeie.

  Cu toate acestea, spune el, trebuie să-i chestionez, în seara asta, dacă se poate. O să-mi iau şi asistentul să mă însoţească. Şi o să am nevoie să mă ajute cineva la traducere. Paznicul, poate. Vorbeşte limba asta?

  Cu toţii ne putem înţelege. Ai prefera să nu viii şi eu?

  Ţi s-ar părea obositor. Avem nişte proceduri obligatorii prin care trecem.

  Din ţipătul pe care oamenii pretind mai apoi că l-au auzit venind din hambar nu aud nimiC. În seara aceea, la totul pasul, în timp ce-mi văd de treburi, sunt conştient de ceea ce ar putea să se întâmple chiar acum; urechea îmi este chiar acordată la tonalitatea ţipătului de oM. Însă hambarul e o clădire masivă, cu uşi grele şi ferestre mici; se află în spatele abatorului şi al morii din partea sudică. La fel, ceea ce era cândva un avanpost, iar mai apoi un zid de întăritură, s-a transformat în aşezare agricolă – un oraş cu trei mii de suflete în care zgomotul vieţii, zgomotul pe care-1 produc toate aceste suflete într-o zi caldă de vară, persistă, cu toate că undeva, cineva ţipă. (La un moment dat încep să-mi pledez propria cauză.)

  Când îl reîntâlnesc pe colonelul JoU şi, când are timp, aduc vorba despre tortură.

  Dacă prizonierul îţi spune adevărul, îl întreb, şi îşi dă seama că nu e crezut? Nu e asta o situaţie teribUă? Ima-ginează-ţi: să fii gata să cedezi, să cedezi oricât, să nu mai ai nimic de cedat, să fii la pământ, şi totuşi să fii silit să cedezi şi mai mult! Şi ce responsabilitate îi revine interogatorului! Când ştii oare că un om ţi-a spus adevărul?

  E un anumit ton, spune JoU. În vocea unui om care spune adevărul îşi face loc un anumit ton. Cu antrenament şi experienţă, înveţi să-1 recunoşti.

  Tonul adevărului! Poţi să identifici tonul ăsta în vorbirea curentă? Poţi să-ţi dai seama dacă spun adevărul?

  Este cel mai intim moment de care am avut parte până acum, şi pe care îl expediază cu un gest.

  — N-ai înţeles. Vorbesc de o situaţie specială, una în care eu sap după adevăr, în care trebuie să exercit presi une ca să-1 găsesc. Mai întâi dau de minciuni, vezi dum neata – cam asta se întâmplă – mai întâi minciuni, apoi presiune, iar minciuni, iar presiune, apoi cedează, din nou presiune, iar în cele din urmă adevărul. Aşa îl obţii.

  Durerea e adevărul; în rest, te poţi îndoi de toate, lată ce învăţ din conversaţia cu colonelul Joii, pe care, cu unghiile lui ascuţite, cu batistele lui mov, cu picioarele lui încălţate în pantofi moi, mi-1 imaginez în capitala pe care e limpede că o aşteaptă cu atâta nerăbdare, şoptindu-le prietenilor săi pe culoarele unui teatru, în pauza dintre acte. (Pe de altă parte, cine sunt eu să-mi afirm distanţa faţă de el? Beau alături de el, mâncăm împreună, îl duc să vadă oraşul, îi pun totul la dispoziţie, conform cerinţelor din scrisoarea care îl deleagă oficial, şi chiar mai mult decât atât. Imperiul nu pretinde ca slujbaşii săi să se iubească, ci doar să-şi facă datoria.)

  Darea de seamă pe care o întocmeşte către mine, în calitatea mea de magistrat, este succintă.

  „în timpul interogatoriului, contradicţiile din mărturia prizonierului au devenit evidente. Pus în faţa acestor contradicţii, prizonierul s-a înfuriat, atacându-1 pe ofiţerul însărcinat cu ancheta. A urmat o încăierare în urma căreia prizonierul a căzut, lovindu-se grav de perete. Toate eforturile făcute pentru resuscitarea lui au eşuat.”

  Pentru a duce procedura la bun sfârşit, aşa cum cere legea, îl chem pe paznic şi-i solicit o declaraţie. El o rosteşte, iar eu notez: „Prizonierul şi-a ieşit din fire, atacându-1 pe ofiţerul aflat în vizită. Am fost chemat pentru a ajuta să-1 calmăM. Înainte chiar să intervin, lupta luase sfârşit. Prizonierul zăcea în stare de inconştienţă şi nasul îi sângera.” îi indic locul unde trebuie să marcheze cu un X în loc de semnăturĂ. Îmi ia stiloul din mână respectuos.

  Ţi-a spus ofiţerul ce să declari? îl întreb încet.

  Da, domnule, răspunde el.

  Mâinile prizonierului erau legate?

  — Da. Adică… vreau să spun… nu. Nu, domnule, îi fac semn că e liber şi completez ordinul de înmor mântare.

  Dar înainte să mă culc iau un felinar, traversez piaţa şi fac rondul pe străzile din spate spre hambar. Un nou paznic a apărut la uşa colibei, un alt tânăr de la ţară care doarme acum, înfăşurat în pătură. Un greier se opreşte din cântat la apropierea mea. Paznicul nu se trezeşte nici când trag zăvorul. Intru în colibă ţinând felinarul sus, încălcând, după cum îmi dau seama, ceea ce de-acum e pământ sfinţit sau, dimpotrivă, nesfinţit – dacă e vreo diferenţă —, păstrător al misterelor Statului.

  Băiatul e lungit pe un pat de fân într-un colţ. E bine, e în viaţă. Pare să doarmă, însă poziţia încordată îl trădează.

  Are mâinile legate în faţĂ. În celălalt colţ zăresc o siluetă lungă şi acoperită de o pânză albĂ. Îl trezesc pe paznic.

  — Cine ţi-a spus să laşi cadavrul aici? Cine 1-a cusut? Simte furia din vocea mea.

  — Omul care a venit cu cealaltă Excelenţă, domnule. Era aici când mi-am început tura. L-am auzit spunându-i băiatului: „Dormi cu tata-mare, să-i ţii de cald.” S-a pre făcut că o să-1 coasă şi pe băiat în acelaşi giulgiu, vă daţi seama, dar n-a făcut-o.

  În vreme ce băiatul doarme încordat, cu ochii strânşi, cărăm cadavrul afarĂ. În grădină, cu paznicul care îmi ţine felinarul, găsesc cusătura cu vârful cuţitului, rup giulgiul şi-1 dau la o parte de pe chipul bătrânului.

  Barba căruntă e plină cu sânge năclăit. Buzele sunt zdrobite şi deplasate, dinţii sparţi. Un ochi e dat peste cap, în locul celuilalt nu mai e decât o gaură plină de sânge.

  — Închide-1 la loc, îi ordon.

  Paznicul îl leagă repede. Se desface din nou.

  Se spune că s-a lovit cu capul de perete. Tu ce crezi? Se uită la mine cu neîncredere.

  Adu nişte sfoară şi leagă-1 bine.

  Ridic felinarul deasupra băiatului. Nu s-a mişcat, dar de îndată ce mă aplec şi-i ating obrazul, se tiage înapoi şi începe să tremure din tot corpul, zvâcnind de sus până jos.

  — Ascultă-mă, băiete, îi spun. Nu o să-ţi fac nici un rău. Se întoarce pe spate şi-mi arată mâinile legate. Sunt umflate şi învineţite. Mă reped să i le dezleG. În faţa acestui băiat, toate gesturile mele se dovedesc stângace.

  — Ascultă, trebuie să-i spui adevărul ofiţerului. Atât vrea s-audă de la tine, adevărul. O dată ce s-a convins că-i spui adevărul, nu-ţi mai face nimic. Dar trebuie să-i spui tot ce ştii. Trebuie să răspunzi sincer la toate întrebările pe care ţi le pune. Dacă te loveşte, nu te pierde cu firea.

  Trăgând de nod, reuşesc în sfârşit să dezleg sfoara.

  — Freacă-ţi mâinile, ca să-ţi pui sângele-n mişcare.

  Îi masez mâinile într-ale mele. Cu greu reuşeşte să-şi îndoaie degetele. Nu pretind deloc că sunt mai de folos decât o mamă liruştindu-şi copilul între accesele de furie ale tatălui. Am învăţat că un anchetator poate purta două măşti şi poate vorbi cu două voci: una severă, cealaltă mieroasă.

  A mâncat ceva în seara asta? îl întreb pe paznic.

  Nu ştiu.

  Ai mâncat ceva? îl întreb pe băiat.

  Clatină din cap. Simt cum mi se-ngreunează inima. Nu mi-am dorit niciodată să ajung să fiu implicat în aşa ceva. Unde se va sfârşi, nu ştiu. Mă întorc către paznic.

  — Plec acum, însă vreau să faci trei lucrurI. Întâi de toa te, când mâinile băiatului se mai însănătoşesc, leagă-i-le la loc, însă de data asta nu aşa de strâns încât să i se um fle, în al doilea rând, vreau să laşi cadavrul acolo unde e, în grădină. Nu-1 mai aduce înăuntru. Mâine dis-de-dimineaţă o să trimit câţiva oameni pentru înmormântare să-1 aducă şi o să-1 predai lor. Dacă te întreabă ceva, le spui că aşa ţi-am ordonat eU. În al treilea rând, vreau să încui co liba acum şi să vii cu mine. O să fac rost de ceva de mân care din bucătărie pentru băiat, iar tu o să i-o duci. Vino.

  N-am vrut să mă las târât în aşa ceva. Sunt un magistrat de ţară, un demnitar în serviciul Imperiului, şi-mi petrec viaţa servind la graniţa asta uitată de Dumnezeu, aşteptând să ies la pensie. Adun zeciuiala şi impozitele, administrez moşiile comunale, mă îngrijesc ca garnizoana să aibă toate cele necesare, îi supraveghez pe tinerii ofiţeri, singurii pe care-i avem aici, am grijă de comerţ şi prezidez sesiunile tribunalului de două ori pe săptămână. In rest, văd soarele cum răsare şi apune, mănânc, dorm şi sunt mulţumit. Când o să mor, sper să merit trei rânduri tipărite în gazeta imperială. Nu am cerut mai mult decât o viaţă liniştită în vremuri liniştite.

  Insă povestirile de anul trecut din Capitală au început să ajungă şi aici, la noi, despre tulburările provocate de p^fpsmwţ^ i-;4.jsiikaAc-i!i.iEV(.iî,<;Mt”; Aiv; -a,- barbari. Fuseseră atacaţi şi jefuiţi comercianţi pe rute de obicei ferite. Furturile de materiale deveniseră mai numeroase şi mai îndrăzneţe. O echipă de funcţionari însărcinaţi cu recensământul dispăruse şi oamenii fuseseră găsiţi în morminte săpate la repezeală. Se trăsese într-un guvernator de provincie în timpul unei inspecţii. Avuseseră loc ciocniri cu patrulele de frontieră. Triburile barbare se înarmau, aşa se spunea; Imperiul trebuia să ia măsuri de precauţie, căci războiul devenise iminent.

  Din toate aceste tulburări nu vedeam nimic. Tot reflectând, mi-am dat seama că la fiecare generaţie, fără excepţie, asistăm la un episod de isterie generală în rândul barbarilor. Nu e femeie de lângă graniţă care să nu fi visat o mână neagră de barbar apărând de sub pat să-i apuce glezna, nu e bărbat care să nu se fi înfiorat la gândul barbarilor chefuind în casa lui, spărgând farfuriile, dând foc perdelelor, necinstindu-i fiicele. Toate aceste visuri sunt urmările unei vieţi mult prea relaxate. Nu cred nimic până nu văd cu adevărat o armată de barbari.

  În Capitală, lumea era îngrijorată de ce se va întâmpla dacă barbarii din nord se vor uni în cele din urmă cu cei din vest. Diverşi ofiţeri erau trimişi să inspecteze frontiera. Se întăreau garnizoanele. Comercianţilor li se dădea escortă militară la cerere. Iar oficialii din Biroul Trei al Gărzii Civile erau văzuţi pentru prima dată la graniţă – păzitori ai Statului, specialişti în problemele mai obscure ale revoltei, fanatici ai adevărului, doctori în interogatorii. Se pare, aşadar, că anii mei de tihnă se apropie de sfârşit, s-au dus vremurile când dormeam cu inima împăcată, convins că lumea putea fi menţinută în stare de echilibru doar printr-o vorbă ici şi un ghiont colo. Mă gândesc că dacă i-aş fi predat pur şi simplu pe prizonierii ăştia absurzi colonelului – „Uite, domnule colonel, dumneata eşti specialistul, vezi ce poţi să scoţi de la ei!” —, dacă aş fi plecat la vânătoare pentru câteva zile, cum ar fi trebuit, eventual într-o vizită în susul râului, m-aş fi întors, şi fără să citesc raportul, sau doar trecând peste el nepăsător, mi-aş fi pus ştampila, fără întrebări suplimentare despre ce însemna cuvântul investigaţii, ce se ascundea sub el precum un duh al morţii sub o piatră —, dacă aş fi mers pe drumul înţelept, acum poate că m-aş fi întors la vânătoarea mea şi la poftele mele netulburate, aşteptând liniştit ca provocările să înceteze şi freamătul de la frontieră să se stingă. Dar, vai, nu mi-a fost dat să plec departe: o vreme mi-am astupat urechile la zgomotele venind dinspre colibă, din zona hambarului imde se ţin uneltele, însă apoi am luat un felinar şi m-am dus să văd.

  De la un capăt la altul, pământul e albit de zăpadă. Zăpada coboară dintr-un cer unde sursa de lumină e difuză, prezentă pretutindeni, ca şi când soarele s-ar fi preschimbat în ceaţă, într-o aură nedefinitĂ. În vis păşesc pe poarta care dă spre cazarmă, trec pe lângă steag. Piaţa se lărgeşte dinaintea mea şi se îmbină cu cerul la capete. Zidurile, copacii, casele s-au micşorat, şi-au pierdut consistenţa, s-au retras peste conturul lumii.

  În vreme ce străbat fantomatic piaţa, siluete întunecate se conturează, ieşind din fondul alb: copii construind în joacă un castel de zăpadă, cu un steguleţ roşu înfipt în vârf. Au mănuşi, cizme şi fulare ca să-i protejeze de frig. Aduc bulgări de zăpadă, unul după altul, acoperind cu ele zidurile castelului, dându-i o formă din ce în ce mai plină. Aburii albi ai respiraţiei li se desprind de trupuri. Fortăreaţa din jurul castelului e pe jumătate terminată. Mă forţez să prind zgomotul articulat al vocilor, dar nu desluşesc nimic.

  Sunt conştient de corporalitatea mea, de umbra care mă însoţeşte; nu mă arăt surprins, aşadar, când copiii se retrag de o parte şi de alta la apropierea mea. Toţi, în afară de unul. Mai mare decât ceilalţi, poate nici măcar copil, silueta stă aşezată în zăpadă, cu gluga trasă peste cap cu spatele la mine, lucrând de zor la poarta castelului, cu picioarele depărtate, săpând încontinuu, bătătorind, făcând diverse forme. Rămân în spatele ei şi privesc. Nu se întoarcE. Încerc să-mi imaginez cum arată faţa ei încadrată de glugă, dar nu pot.

  Băiatul stă întins pe spate, gol, adormit, respirând des şi superficial. Pielea îi luceşte de transpiraţie. Pentru prima dată şi-a dat jos bandajul de pe braţ şi pot să-i văd rana deschisă urâtă pe care i-o ascundea. Apropii felinarul. Pântecele şi şalele îi sunt ciuruite de bube, cicatrice şi tăieturi, unele marcate de dâre de sânge.

  Ce i-au făcut? îi şoptesc gardianului, acelaşi tânăr cu care vorbisem noaptea trecută.

  Un cuţit, îmi şopteşte el în replică. Un cuţitaş, aşa ca ăsta.

  Îşi depărtează degetul mare şi arătătorul. Apucând un cuţit imaginar, îl aruncă scurt în trupul adormit al băiatului. Apoi răsuceşte delicat acelaşi cuţit ca pe o cheie întâi la stânga, apoi la dreaptA. Îl retrage în cele din urmă, mâna i se odihneşte din nou pe lângă corp, rămâne în aşteptare.

  Îngenunchez deasupra băiatului, apropiindu-i lumina de faţă, şi-1 zgâlţâi. Ochii i se deschid obosiţi şi se închid la loc. Suspină, respiraţia grăbită încetineşte.

  — Ascultă, îi zic, mi s-a spus că ai mărturisit. Mi-au spus că ai recunoscut că tu şi bătrânul, împreună cu cei lalţi din clan, aţi furat oi şi cai. Ai spus că oamerdi din cla nul tău au început să se înarmeze, că la primăvară or să se alăture cu toţii într-un război împotriva Imperiului. Spui adevărul? înţelegi ce-o să însemne confesiunea asta? înţelegi?

  Mă opresc; se uită în spate, absent, la toată această vehemenţă, ca unul obosit după ce a alergat o bună bucată.

  — Înseairmă că soldaţii or să năvălească peste oame nii noştri. O să iasă măcel. Rude de-ale tale or să piară, poate chiar părinţii, fraţii, surorile. Chiar vrei aşa ceva?

  Nu răspundE. Îi zgâlţâi umărul, îl plesnesc peste obraji. Nici nu clipeşte: ca şi când aş lovi o bucată de carne neînsufleţită.

  — Cred că-i e rău, şopteşte gardianul în spatele meu. E foarte rănit şi foarte bolnav.

  Băiatul închide ochii.

  Îl chem pe singurul doctor pe care-1 avem, un bătrân care îşi câştigă existenţa smulgând dinţi şi preparând afrodiziace din făină de oase şi sânge de şopârlă. Pune un pansament de lut pe rană şi unge zecile de înţepături de cuţit, în doar o săptămână, ne promite, băiatul va fi în stare să meargă din nou. Recomandă un regim hrănitor şi pleacă în grabă. Nu întreabă de unde are toate rănile alea.

  Însă colonelul şi-a pierdut răbdarea. Plănuieşte să lanseze un atac-fulger asupra nomazilor şi să mai ia ostatici. Vrea ca băiatul să-i fie ghiD. Îmi cere să-i dau treizeci dintre cei patruzeci de soldaţi ai garnizoanei şi să-i pun şi cai la dispoziţie.

  Încerc să-1 descurajez.

  — Cu tot respectul, domnule colonel, îi spun, nu eşti soldat de profesie, nu ai condus niciodată o misiune prin părţile astea neprimitoare. Singurul tău ghid o să fie copilul ăsta speriat de tine, care o să spună tot ce-i vine-n minte numai ca să-ţi facă pe plac, şi care oricum e prea bolnav ca să pornească la drum. Nu poţi conta numai pe soldaţi să te ajute, nu sunt decât ţărani recrutaţi cu forţa, majoritatea nici n-au fost vreodată mai departe de opt kilometri de stabiliment. Barbarii pe care-i vânezi vor bănui că te apropii şi vor dispărea în deşert în timp ce tu vei mai avea de mers o zi până să ajungi. Au trăit aici toată viaţa lor, cunosc bine terenul. Dumneata şi cu mine suntem l« l«:-r'|”-'j'^iW „*”'„ „ – t”»'„^ străini – dumneata chiar mai mult decât mine. Te sfătuiesc sincer să nu te duci.

  Mă ascultă până la capăt, ba chiar (am impresia) mă amăgeşte că a înţeles. Sunt convins că toată această conversaţie este transcrisă ulterior, cu comentariul „incapabil”. Când i se pare că a auzit destul, îmi expediază obiecţiile:

  — Am o sarcină de împlinit, domnule magistrat. Nu mai eu pot decide când mi-am făcut treaba.

  Şi continuă pregătirile.

  Merge în trăsura sa neagră cu două roţi, cu un pat de tabără şi o masă de scris, ambele legate de trăsurĂ. Îi pun la dispoziţie cai, căruţe, nutreţ şi provizii pe trei săptămâni. Un tânăr locotenent de garnizoană îl însoţeştE. Îl iau deoparte pe locotenent:

  — Să nu te laşi pe mâna ghidului. E slab şi înspăimân tat. Fii atent la vreme. Şi la drum. Prima ta datorie este să-1 aduci înapoi cu bine pe oaspete.

  Se înclină.

  Îl abordez din nou pe Joii, încercând să ghicesc ce intenţii are.

  Da, zice el. Sigur, n-aş vrea să fixez de pe-acum un traseu. Dar, în linii mari, o să depistăm tabăra nomazilor ăstora ai tăi şi pe urmă, în funcţie de situaţie, mai vedem.

  Eu întreb, îmi continuu ideea, doar fiindcă o să trebuiască, în cazul în care te rătăceşti, să venim să te-adu-cem înapoi în partea civilizată.

  Ne oprim amândoi, gustând, de pe poziţiile noastre atât de diferite, ironia cuvântului.

  Da, sigur, îmi răspunde el. Dar e puţin probabil. Din fericire, avem excelentele hărţi ale regiunii cu care ne-ai înzestrat.

  Hărţile alea sunt făcute mai mult după ureche, domnule colonel. Le-am încropit din relatările călătorilor pe o perioadă de vreo douăzeci de ani. N-am fost niciodată acolo unde plănuieşti să ajungi. Eu doar te previn.

  Încă din a doua zi după ce a ajuns aici, m-am simţit mult prea intimidat de prezenţa lui ca să reuşesc să fiu altfel decât corect în atitudinea faţă de el. Presupun că, asemenea căpeteniei ce dă târcoale, adeseori e ocolit şi s-a obişnuit cu asta. (Sau oare numai în provincie căpeteniile şi torţionarii mai sunt socotiţi necuraţi?) Uitându-mă la el, mă întreb cum trebuie să se fi simţit prima dată: oare ca ucenic chemat să învârtă cleştii, să strângă menghina sau ce-o mai fi făcut, nu s-a înfiorat nici măcar un pic, ştiind că tocmai în acel moment călca pe un teritoriu interzis? Mă mai întreb dacă are un ritual personal de purificare, de săvârşit cu uşile închise, care să-i permită mai apoi să se-ntoarcă şi să stea la masă cu alţi oameni. Oare îşi spală mâinile atent, sau îşi schimbă toate hainele? Sau a avut grijă Biroul să creeze oameni noi, care trec fără probleme de la murdar la curat?

  Târziu în noapte aud orchestra, cu viorile şi percuţiile ei, cântând sub nucul bătrân de dincolo de piaţetĂ. În aer pluteşte o lumină roşiatică, venind dinspre mormanul de cărbune pe care soldaţii frig acum berbeci întregi, cadou de la „Excelenţa Sa”. Vor bea până târziu spre dimineaţă, urmând să pornească la drum de cum răsare soarele.

  Îmi găsesc drumul către hambar bâjbâind pe alei lăturalnice. Paznicul nu e la post, uşa cabinei stă larg deschisă. Dau să intru, când aud şoapte şi chicoteli venind dinăuntru. Mă uit în beznă.

  — Cine-i acolo? întreb.

  Aud cum cineva se foieşte, se împiedică, şi mă trezesc cu paznicul în faţă.

  Iertaţi-mă, domnule, spune el. Simt cum duhneşte a rom.

  Prizonierul m-a chemat şi încercam să-1 ajut. Din întuneric se aud râsete.

  Adorm, sunt trezit iar de o nouă rundă de muzică venind dinspre piaţetă, adorm la loc şi visez un corp întins m

  ^iiŞi^i^PPPP

  :r.-'i ui;y,^iL)&iMumiim^Mti'3i^^>»->y.-iJ:j.

  Pe spate, cu o bogăţie de păr pubian strălucind, negru şi auriu, pe toată suprafaţa pântecelui, în sus pe vintre şi în jos, ca o săgeată, brăzdând spaţiul dintre coapse. Când întind o mână să perii părul, începe să se zvârcolească. Nu e păr, ci sunt albine, în pâlcuri dense, una peste alta: înecate în miere, lipicioase, ies târându-se din desişul dintre coapse şi îşi desfac aripile.

  Ultimul act de politeţe a fost să-1 conduc călare pe colonel până acolo unde drumul coteşte către nord-vest, de-a lungul malului. Soarele e deja sus şi arde atât de sălbatic, încât sunt nevoit să-mi acopăr ochii. Bărbaţii, obosiţi şi un pic îngreţoşaţi după noaptea petrecută-n chefuri, se risipesc în spatele nostru. La mijlocul coloanei, sprijinit de un gardian care călăreşte alături de el, înaintează prizonierul. Faţa lui e înspăimântătoare, stă chinuit în şa, iar rănile se vede că-1 dor încĂ. În spate de tot, vin caii de povară şi care cu butoaie de apă, provizii şi echipament mai greu: lănci, puşti, muniţie, corturi. Cu totul, o privelişte nu prea entuziasmantă: coloana înaintează jerpelită, unii fără nimic pe cap, alţii purtând casca de cavalerie, grea, împodobită cu pene; alţii, în sfârşit, poartă o simplă şapcă de pielE. Îşi feresc privirile de stiălucirea cruntă a soarelui. Toţi, în afară de unul, care se uită sever înainte printr-o bandă de sticlă fumurie lipită de un băţ şi ţinută în faţa ochilor, imitându-şi liderul. Cât va mai dura teatrul ăsta absurd?

  Călărim în linişte. Culegătorii, ocupaţi pe câmp încă de la răsărit, se opresc şi ne fac cu mâna când trecem. Ajuns la cotitură, mă opresc şi îmi iau rămas-bun.

  — Vă doresc să vă înapoiaţi cu bine, domnule colonel, îi spun.

  Încadrat de fereastra trăsurii, dă din cap imperturbabil.

  Mă întorc, deci, uşurat de povară şi fericit că mă aflu din nou singur, într-o lume pe care o cunosc şi o înţeleg.

  Mă urc pe ziduri şi privesc cum trece coloana din ce în ce mai mică, şerpuind pe drumul ce duce spre nord-vest, înspre pata verde, îndepărtată, unde râul se varsă în lac şi fâşia îngustă de vegetaţie se pierde în ceaţa deşertică. Soarele greu de bronz atârnă încă deasupra apei. La sud de lac se întind terenuri mlăştinoase şi sărate, iar dincolo de ele o dungă albastră-cenuşie de dealuri sterpe. Pe câmp, ţăranii încarcă fân în cele două căruţe uriaşe vechi. Un stol de raţe sălbatice se roteşte deasupra şi se lăsa-n jos, către apă. Vară târzie, vreme de pace şi belşug. Cred în pace, poate chiar în pacea cu orice preţ.

  Trei kilometri şi jumătate mai la sud de oraş, un pâlc de dune iese din peisajul plat şi nisipos. Jocurile de zi cu zi ale copiilor constau în prinsul broaştelor în terenul mlăştinos, dimineaţa. Seara, când soarele bate în retragere şi nisipul începe să se răcească, se întrec la datul cu sania pe panta dunelor, pe sănii de lemn lustruit. Deşi vântul bate în tot timpul anului, dunele sunt stabile, fiind unite una de alta de un strat fin de iarbă şi, cum am aflat acum câţiva ani, de nişte schelete de cherestea. Căci dunele acoperă ruine datând din vremuri de dinaintea anexării provinciilor de vest şi a primelor fortificaţii construite.

  Una dintre ocupaţiile mele preferate a fost să excavez aceste ruine. Dacă nu sunt reparaţii de făcut la sistemul de irigaţii, îi condamn pe infractorii mărunţi la câteva zile de săpat la dune; sunt trimişi aici soldaţi în căutare de amănunte privind tehnicile de pedepsire; iar în zilele mele bune, aflat în culmea entuziasmului, obişnuiam chiar să plătesc micile corvezi ocazionale din buzunarul propriu. Munca nu e prea plăcută, pentru că oamenii puşi să sape trudesc neîntrerupt sub un soare fierbinte ori pe un vânt aspru, fără adăpost şi cu nisipul zburând pretutindeni. Muncesc fără tragere de inimă, le lipseşte interesul meu (pe care ei îl văd ca pe un capriciu), descurajaţi de viteza cu care se împrăştie nisipul. Dar în decurs de câţiva ani de zile am reuşit să descopăr câteva structuri arhitectonice iiii dintre cele mai ample, ajungând până la nivelul solului. Elementul dezgropat cel mai recent, proeminent cum e, arată ca o epavă plasată drept în mijlocul deşertului, vizibilă chiar din dreptul zidurilor de întări tură. Din această structură, probabil o clădire publică ori un templu, am recuperat grinda masivă, construită din lemn de plop, cu ornamente incrustate având conturul unor peşti care saltă, dispuşi unul în prelungirea celuilalt; ea atârnă acum deasupra şemineului meu. Dedesubt, sub nivelul solului, într-o legătură care s-a fărâmiţat de îndată ce a fost atinsă, am găsit şi o rezervă ascunsă de menouri din lemn, pe care se află pictate nişte caractere ce formează un text cum n-am mai văzut până acum. Am mai găsit astfel de planşe înguste, împrăştiate printre ruine ca nişte cârlige mărunte, însă majoritatea atât de decolorate şi erodate de nisip, încât inscripţiile au rămas nedescifrate. Caracterele de pe noile fâşii de lemn, perfect conturate, arată ca în ziua când au fost scrise. Iar acum, sperând că voi reuşi să descifrez scrierea, am început să adun toate fâşiile de lemn găsite şi le-am dat de ştire copiilor care se jucau prin împrejurimi că vor fi recompensaţi cu câte un bănuţ dacă-mi descoperă vreuna.

  Structurile excavate sunt uscate şi au consistenţa prafului. Multe nu s-au păstrat decât datorită nisipului din jur; o dată expuse luminii, se fărâmiţează. Altele cedează la cea mai mică presiune. Ce vechime are lemnul, nu ştiu. Barbarii, care sunt adepţi ai vieţii pastorale, nomade, locuind în corturi, nu fac niciodată trimitere, în legendele lor, la vreo reşedinţă permanentă din preajma lacului. Rămăşiţele umane lipsesc. Dacă pe undeva se află un cimitir, nu l-am găsit încă. Nu există mobilă în casE. Într-o grămăjoară de cenuşă am găsit urme de vase de lut şi ceva, de culoare maronie, ce pare să fi fost demult un pantof de piele ori o şapcă, dar care s-a destrămat sub ochii mei. Nu ştiu de unde au făcut rost de lemn ca să construiască toate aceste case. Poate că în vremurile de altădată criminalii.

  Sa sclavii, soldaţii parcurgeau cei optsprezece kilometri până la râu şi prăvăleau plopii, îi tăiau apoi cu ferăstrăul, îi ciopleau şi-i netezeau cu dalta, transportând grinzile în căruţe până în locurile astea sterpe, construiau case şi câte o fortăreaţă, din câte am reuşit să-mi dau seama, iar cu timpul mureau, pentru ca stăpânii lor, prefecţii, magistraţii şi căpitanii, să poată să se suie pe acoperişuri şi pe ttir-nuri dimirieaţa şi seara, căutând cu privirea în toată lumea, de la un capăt la altul, semne ale barbarilor. Poate că nu am făcut, cu săpăturile mele, decât să răzuiesc suprafaţa. Poate că la trei metri sub pământ sunt îngropate ruinele unei alte fortăreţe, devastată cândva de barbari, ruine presărate cu oasele unei populaţii care crezuse cândva că se va putea adăposti în spatele zidurilor înalte. Poate că atunci când stau pe podeaua sălii festive, dacă asta e, stau de fapt pe capul unui magistrat ca mine însumi, un alt bătrân servitor încărunţit al Imperiului, care s-a trezit aruncat în arena propriei autorităţi, silit în cele din urmă să-i înfrunte pe barbari. Cum o să ştiu vreodată? Găurind întruna pământul, ca un iepure? Mi-o vor spune oare într-o bună zi literele de pe bucăţile de lemn? în sac se aflau două sute cincizeci şi şase de bucăţi. E oare o pură întâmplare faptul că numărul este un pătrat perfect? După ce le-am numărat prima dată şi am făcut această descoperire, am curăţat podeaua din biroul meu de tot ce se afla pe ea şi le-am aşezat pe toate pe jos, una lângă alta, mai întâi sub forma unui pătrat mare, apoi în şaisprezece pătrate mai mici, pe urmă în alte combinaţii, gândind că ceea ce mi se păruseră la început caracterele unui alfabet ar putea fi de fapt elementele vmei imagini al cărei contur nu aştepta decât să fie dezvăluit în urma aranjamentului corect: harta ţinutului barbarilor din timpurile străvechi sau reprezentarea vreunui panteon pierdut. M-am trezit chiar citind inscripţiile de pe bucăţile de lemn într-o oglindă, punându-le una peste alta sau combinând jumătăţi de inscripţii.

  'vffKÎ^

  —«riJk(r.iĂ.*.;ia-;:;J. »

  Într-O seară am mai rămas lângă ruine după ce copiii au fugit acasă la cină, în apusul violet şi către răsăritul primelor stele, la ora când, după înţelepciunea populară, se deşteaptă fantomelE. Îmi lipesc urechea de pământ, aşa cum am fost instruit de copii, ca să aud ceea ce auziseră şi ei: bătăi înfundate şi gemete verund de sub pământ, bubuituri profunde şi neregulate. Am simţit cum nisipul îmi biciuia obrajii, adus de nicăieri şi îndreptându-se nicăieri, deasupra deşertului. Lumina târzie, ultima, s-a risipit, zidurile de întări tură s-au întunecat încet-încet pe fundalul cerului şi s-au dizolvat în întuneric. Timp de o oră am aşteptat, înfăşurat în pelerina mea încăpătoare, cu spatele rezemat de un stâlp din colţul unei case în care cândva trebuie să se fi vorbit, să se fi mâncat şi să se fi petrecut cu muzică. Am stat, privind luna care tocmai se ridica, des-chizându-mi simţurile către noapte, aşteptând un semn că tot ceea ce se afla în jurul meu, tot ceea ce aveam sub picioare nu era numai nisip, pulbere de oase, fulgi de rugină, cioburi, cenuşă. Semnul nu a venit. Nu am simţit nici urmă de fior la gândul apariţiei fantomelor. Aveam un cuib călduros în nisiP. În scurt timp m-am surprins gata să aţipesc.

  M-am ridicat şi am început să mă întind; apoi am pornit cu greu spre casă prin întunericul binefăcător, orien-tându-mă după luminile slabe proiectate pe cer de focurile care ardeau în căminele caselor. Ce ridicol, mi-am spus. Un biet încărunţit care stă pe întuneric, aşteptând spiritele să vină din marginile istoriei, să-i vorbească înainte să plece înapoi acasă, la tocăniţa lui de soldat şi la pătuţul lui confortabil. Spaţiul dimprejurul nostru aici nu e decât spaţiu, nicidecum mai strâmt ori mai încăpător decât spaţiul de deasupra cocioabelor şi locuinţelor la bloc sau a birourilor din Capitală. Spaţiul e spaţiu, viaţa e viaţă, peste tot la fel. Dar în ceea ce mă priveşte, susţinut cum sunt de strădania altora, lipsit de vicii civilizate cu care să-mi xraiplu timpul liber, îmi răsfăţ melancolia, încercând să aflu în vidul deşertului o acuitate istorică specială. Ce deşertăciune, ce vanitate rău călăuzită! Ce noroc că nu mă vede nimeni!

  Astăzi, la doar două zile de la plecarea expediţiei, primii prizonieri ai colonelului sosesc. De la fereastra mea îi privesc traversând piaţa printre gărzile călare, prăfuiţi, epuizaţi, copleşiţi deja de spectatorii care se adună în jurul lor, de copiii care ţopăie pe lângă ei, de câinii care latră neîncetat. Descăleca Ia umbra cazărmii; prizonierii se aşa-ză şi ei imediat pe vine ca să se odihnească. Toţi, în afară de un băieţel rezemat într-un picior, cu mâna pe umărul mamei, uitându-se curios la spectatori. Cineva aduce o găleată cu apă şi un polonic. Beau cu poftă, însetaţi, în timp ce mulţimea creşte şi se adună din ce în ce mai aproape de ei, până când nu mai văd nimiC. Îl aştept nerăbdător pe gardianul care acum îşi face loc prin marea de oameni şi traversează curtea cazărmii.

  — Cum explici chestia asta? îi strig, înclină capul şi se scotoceşte prin buzunare.

  — Ăştia sunt pescari, înţelegi? Cum poţi să-i aduci îna poi aici?

  Scoate o scrisoare. Rup sigiliul şi citesc: „Te rog să-i păstrezi pe aceştia şi pe următorii deţinuţi în secret până mă voi întoarce.” Sub semnătură, acelaşi sigiliu din nou. Este sigiliul Biroului, pe care 1-a cărat cu sine prin deşert şi pentru care ar trebui fără nici o îndoială să trimit o a doua expediţie să-1 recupereze, dacă el ar pieri pe undeva.

  — Omul ăsta e ridicol! strig şi apoi încep să mă foiesc nervos prin cameră.

  Nu-i frumos să-i vorbeşti de rău pe ofiţeri în faţa subalternilor sau pe taţi în faţa copiilor, dar faţă de omul ăsta nu simt nici o umbră de loialitate.

  — Nu i-a spus nimeni ca ăştia sunt doar nişte pescari? E o pierdere de timp să-i aduci aid!Tu ai obligaţia să-1 ajuţi

  ^^pw”?IRf

  ^^p^^i^i^^^T^^5^^ii^^lfT^^ ^tI!^ f|^W!:1ir»|%:rt'^'„'^*”'^^ * î”' să-i depisteze pe hoţi, pe bandiţi şi pe cei care invadează Imperiul! Arată oamenii ăştia a pericol pentru Imperiu?

  Arunc scrisoarea pe fereastră.

  Mulţimea se desparte în faţa mea şi în cele din urmă mă aflu în mijloc, cu faţa la cei doisprezece prizonieri ca vai de ei. Se arată teribil de speriaţi văzându-mi mânia. Băieţelul se afundă în braţele mamei de frică. Fac un semn gărzilor.

  — Eliberaţi drumul şi aduceţi-i pe oamenii ăştia în curtea cazărmii!

  Prinşii sunt mânaţi ca o turmă către curte; poarta curţii delimitate de cazarmă se închide în spatele nostru.

  — Acum vă rog să vă explicaţi. Nu i-a spus nimeni că prizonierii ăştia îi sunt inutili? Nu i-a spus nimeni care e diferenţa dintre pescarii cu năvod şi nomazii sălbatici, că lare şi cu arcuri? Nu i-a spus nimeni că nici măcar nu vor besc aceeaşi limbă?

  Unul dintre soldaţi începe să explice.

  — Când ne-au văzut venind, au încercat să se pitească în stufăriş. Au văzut oameni venind pe cai şi au vrut să se ascundă. Aşa că ofiţerul. Excelenţa sa, ne-a ordonat să-i ridicăm. Fiindcă se ascundeau.

  Mi-a venit să înjur amarnic, furios. Poliţist! Raţionament de poliţist!

  — Excelenţa sa a spus de ce îi vrea aduşi aici?

  — Niciunul dintre noi nu le ştie limba, domnule. Bineînţeles că nu! Oamenii ăştia de pe marginea râului sunt aborigeni, mai vechi pe meleagurile astea chiar decât nomazii. Trăiesc în aşezări de două sau trei familii, dispuse de-a lungul râului, pescuind şi prinzând animale în aproape tot timpul anului, vâslind către malurile îndepărtate ale lacului toamna, prinzând râme ca să le usuce, construindu-şi colibe fragile din stuf, gemând de frig iarna, îmbrăcându-se în piei de animale. Trăind cu frică de toată lumea, ascunzându-se prin stufăriş; ce ar putea şti ei oare despre marea conspiraţie barbară împotriva Imperiului?

  Trimit pe cineva în bucătărie după mâncare. Se întoarce cu o franzelă de ieri, pe care i-o oferă celui mai bătrân dintre prizonieri. Bătrânul acceptă pâinea recunoscător, cu ambele mâini, o adulmecă, o rupe, împarte bucăţi fiecăruia. Cu toţii îşi umplu gurile cu această adevărată mana, mestecând repede, fără să-şi ridice ochii. O femeie scuipă la loc pâinea mestecată şi-şi hrăneşte copilul. Fac semn să se mai aducă pâine. Stăm şi-i privim cum mănâncă, de parcă ar fi cu toţii nişte animale ciudate.

  — Lasă-i să stea în grădină, le spun paznicilor. O să fie incomod pentru noi, dar nu avem alt loc. Dacă la noapte se face frig, o să aranjez în altă parte. Vezi să li se dea de mâncare. Dă-le ceva de făcut, să le ţină mâinile ocupate. Ţine porţile închise. N-or să fugă oricum, însă n-am chef de curioşi care să vină să se holbeze la ei.

  Astfel îmi temperez mânia şi fac întocmai cum îmi porunceşte colonelul: îi păstrez prizonierii inutili „în izolare”. Peste numai o zi sau două, aceşti barbari par să fi uitat că au avut vreodată o altă casă. Complet seduşi de mâncarea abundentă şi gratuită, mai ales de pâine, se relaxează, le zâmbesc tuturor, se plimbă prin curtea cazărmii, căutând locuri umbroase, aţipesc şi se trezesc la loc, intră-n fibrilaţie când se aproprie ora mesei. Obiceiurile lor sunt oneste şi murdare. Un colţ al grădinii a fost transformat în latrină, unde şi bărbaţii, şi femeile se lasă pe vine nestingheriţi şi unde bâzâie un nor de muşte toată ziua. („Daţi-le o lopată!”, îi sfătuiesc pe gardieni. Dar nu o folosesc.) Băieţelul, care pare să nu se mai teamă deloc, e toată ziua în bucătărie, cerând zahăr de la fetele în casă. Alături de pâine, zahărul şi ceaiul sunt pentru ei mari noutăţi, în fiecare dimineaţă primesc un pacheţel de frunze de ceai presate, pe care le fierb într-o căldare de cincisprezece litri pusă la foc pe un trepied. Sunt fericiţi aici. Ba chiar, dacă nu-i alungăm, ar putea foarte bine să rămână alături de noi pentru totdeauna, iată de cât de puţin a fost nevoie ca să fie scoşi din starea lor naturală. Petrec ore-n şir privindu-i de la fereastra de sus (alţi curioşi sunt nevoiţi să-i urmărească prin poartă). Mă uit cum femeile îşi curăţă una alteia părul de păduchi – un păr lung şi negru. Unele au accese puternice de tuse uscată. E surprinzător că în grup nu se află copii, în afară de nou-născut şi de băieţel. Să fi reuşit până la urmă vreunul dintre cei mai sprinteni şi mai vigilenţi să scape de soldaţi? Sper că da. Sper că, atunci când îi vom restitui caselor lor aşezate de-a lungul râului, vor avea multe poveşti incredibile de povestit vecinilor. Sper ca povestea captivităţii să intre în legendă, transmisă de la bunic la nepot. Dar mai sper că amintirea oraşului, cu viaţa ei fără griji şi mâncarea exotică, nu va ajunge să-i atragă înapoi. Nu vreau o rasă de cerşetori care să-mi rămână pe cap.

  De câteva zile, pescarii au devenit o adevărată distracţie colectivă, cu vorbăria lor ciudată, cu apetitul lor uriaş, cu lipsa de ruşine animală, cu temperamentele schimbătoare. Soldaţii rămân cu orele în uşă privindu-i, făcând comentarii obscene despre ei pe care aceştia nu le înţeleg, râzând; sunt întotdeauna copii cu feţele lipite de barele uşii; iar eu îi urmăresc de sus, de la fereastră, mascat de sticlă.

  Apoi, cu toţii deodată, ne pierdem compasiunea pentru ei. Mizeria, mirosul, zgomotul certurilor şi tuşea devin de nesuportat. La un moment dat are loc un incident urât: un soldat încearcă să o târască pe o femeie de-ale lor înăuntru, poate doar în joacă, cine ştie, şi e lapidaT. Începe să circule zvonul că sunt bolnavi, că vor aduce cu sine epidemia în oraş. Deşi îi fac să sape o groapă într-un colţ al grădinii şi pun să se îndepărteze pământul cu urină şi fecale, cei de la bucătărie refuză să le dea tacâmuri şi încep să le arunce mâncarea prin uşă, ca şi când ar fi cu adevărat nişte animale. Soldaţii încuie uşa de la sala principală a cazărmii, copiii nu mai vin la poartă. Cineva azvârle o pisică moartă peste zid în timpul nopţii, declanşând un adevărat scandaL. În timpul zilelor lungi, fierbinţi, mişună aiurea prin grădina goală. Pruncul plânge, tuşeşte, iar plânge, iar tuşeşte, până când, căutând un refugiu, mă ascund în cel mai îndepărtat colţ al apartamentului. Scriu o scrisoare furioasă Biroului Trei, gardianul mereu treaz al Imperiului, denunţând incompetenţa unuia dintre agenţii săi. „De ce nu trimiteţi oameni cu experienţă la graniţă ca să investigheze revoltele de-acolo?” scriu. Mă trezesc la realitate şi rup hârtia. Dacă descui poarta în miez de noapte, mă întreb, oare pescarii vor fugi pe ascuns? Dar nu fac nimic. Apoi într-o zi descopăr că pruncul s-a oprit din plâns. Când mă uit pe fereastră, îmi dau seama că a dispărut. Trimit o gardă să-1 caute, iar corpul este găsit sub hainele mamei. Nu vrea să-1 dea nici în ruptul capului, aşa că trebuie să i-1 smulgem. După care se lasă pe vine şi rămâne aşa toată ziua, cu faţa acoperită, refuzând să mănânce. Oamenii ei par să o evite. Oare am violat vreo cutumă a lor, luând copilul şi îngropându-1? mă întreB. Îl înjur pe colonelul JoU pentru toate necazurile pe care mi le-a provocat şi pentru ruşine.

  Iar el se întoarce în toiul nopţii. Sunete de trompete venind dinspre zidurile de întăritură îmi invadează somnul, în sala cea mare izbucneşte o hărmălaie când soldaţii se reped la arme. Capul mi se învârteşte, mă îmbrac cu greutate, până când ajung în piaţă, coloana a trecut deja de poartă, vmii călare, alţii pe jos, trăgându-şi caii după ei. Mă dau înapoi, în timp ce spectatorii se îngrămădesc, pipă-indu-şi şi îmbrăţişându-şi soldaţii („Sunt teferi cu toţii!”, strigă cineva), până când, ajuns la mijlocul coloanei, văd în sfârşit lucrul de care mă temeam cel mai mult: căruţa neagră, pe urmă grupul de prizonieri târşâindu-şi picioarele, legaţi de gât unul de altul, siluete informe în hainele din piele de oaie sub lumina argintie a lunii; după ei vin ultimii soldaţi care conduc căruţele şi caii de povară. Vin din ce în ce mai mulţi, unii cu torţe arzând, murmurul

  2S kf-f^f^f^^f-nmisf. J^ţî^'^'^TŞ^ creşte, iar eu îi întorc spatele colonelului, cu triumful său cu tot, şi îmi croiesc drum înapoi în cameră. Aici încep să disting dezavantajele vieţii într-un apartament, cum am ales şi eu să trăiesc, deasupra cămărilor şi bucătăriilor destinate comandantului militar pe care nu-1 avem de ani de zile. Am ales aceasta în locul vilei atrăgătoare, cu muşcate la ferestre, aşa cum i s-ar potrivi unui adevărat magistrat. Aş vrea să fiu în stare să-mi astup urechile în faţa zgomotelor venind dinspre curtea de jos, care se pare că s-a transformat de curând într-o închisoare permanentă. Mă simt bătrân şi obosit, vreau să dorm. Am început să profit de orice ocazie ca să dorm şi mă trezesc anevoie. Somnul nu mai e o baie sănătoasă, binefăcătoare, o recăpătare a forţelor vitale, ci simplă uitare, un contact nocturn cu neantul. Viaţa de apartament a început să-mi dăuneze, cred; şi asta nu e tot. Dacă aş fi trăit în vila pentru magistraţi, pe cea mai liniştită stradă din oraş, prezidând întruniri ale consiliului judecătoresc în fiecare luni şi joi, mergând la vânătoare în fiecare dimineaţă, ocupat seara cu lecturi din clasici, astupându-mi urechile şi ochii în faţa acestui jandarm parvenit, dacă m-aş fi decis să scap de vremurile grele evadând undeva, fără să discut cu nimeni, nu m-aş mai fi simţit, poate, ca un om care, prins în vâltoarea curentelor de adâncime, renunţă să lupte, nu mai înoată, ci se oferă cu totul largului mării şi morţiI. Însă tocmai faptul că sunt conştient de cât de arbitrară este suferinţa mea, de cât de mult depinde de planşetele unui copil care azi sunt şi mâine nu mai sunt, tocmai aceasta mă face demn de dispreţ şi indiferent la distrugere. Pe undeva, ştiu prea multe; şi de această ştiinţă, o dată infectat, nu te mai poţi vindeca, se pare. N-ar fi trebuit să-mi iau felinarul şi să mă duc să văd ce se întâmpla în cabană, lângă hambar. Pe de altă parte, altă cale nu era, de vreme ce pusesem deja mâna pe felinar. Nu-1 mai puteam pune la loc. Cercul se închide; nu-i mai găsesc capătul.

  Colonelul îşi petrece toată ziua următoare dormind în camera sa de la han, aşa că personalul e nevoit să se strecoare de colo până colo în vârful picioareloR. Încerc să nu dau atenţie noii serii de prizonieri aduşi în curte. Păcat că toate uşile cazărmii, la fel ca scara ce duce în apartamentul meu, dau înspre grădină. Mă grăbesc în lumina matinală, îmi umplu ziua cu treburi legate de chiriile municipale, seara cinez cu prieteniI. În drum spre casă îl întâlnesc pe tânărul locotenent care 1-a însoţit pe colonelul Joii în deşert şi-1 felicit că s-a-ntors acasă teafăr.

  — Dar de ce nu i-ai explicat colonelului că pescarii nu aveau cum să-i fie de-ajutor la anchetă?

  Pare jenat.

  — Am vorbit cu el, îmi spune, dar nu mi-a zis decât că „prizonierii sunt prizonieri”. M-am hotărât să nu mă opun, nu se cădea.

  În ziua următoare, colonelul îşi începe interogatoriul. Cândva l-am crezut leneş, chiar mai leneş decât un birocrat cu gusturi pervertite. Acum văd cât de tare m-am înşelaT. În căutarea adevărului, este neobosit. Interogatoriul debutează dimineaţa devreme şi continuă până după ce mă întorc acasă, pe întuneric. Acum primeşte şi ajutorul unui vânător care toată viaţa n-a făcut decât să împuşte porci pe râu şi ştie o mulţime de cuvinte în limba pescarilor. Unul câte unul, pescarii sunt aduşi în camera unde s-a stabilit colonelul, ca să fie întrebaţi dacă au văzut oameni ciudaţi plimbându-se prin împrejurimi călare. Până şi copilul e interogat: „Ai văzut străini venind în vizită la tatăl tău noaptea?” (Desigur, acum nu fac decât să ghicesc cam ce se întâmplă în cameră, câtă frică, derută şi înjosire se află acolo.) Prizonieriii sunt aduşi înapoi, dar nu în curtea principală, ci în sala cea mare: soldaţii au fost scoşi şi repartizaţi în oraş. Eu stau în camera mea cu fereastra închisă, în căldura înăbuşitoare a unei seri fără nici un pic de vânt, încercând să citesc, forţându-mi urechile, uneori ca să aud, alteori ca să nu aud violenţa r^^^^^şl^^W^fl^^P!^^^^^^ de dincolo, cu sunetele ei cu toT. Într-un târziu, la miezul nopţii, interogatoriul se termină, nu se mai trântesc uşile, nu se mai aud picioare tropăind, curtea a rămas tăcută în lumina lunii, iar eu sunt liber să mă culc.

  În viaţa mea nu mai există bucuriE. Îmi petrec zilele jucându-mă cu liste şi numere, trăgând de sarcinile mărunte pe care trebuie să le îndeplinesc ca să-mi umplu orele. Seara mănânc la han; apoi, nedorind să mă întorc acasă, urc pe scări, către ascunzătoarea formată din cămăruţe şi spaţii despărţite printr-un perete, unde dorm hangiii şi unde fetele îşi desfată amanţii.

  Dorm adânc, ca un mort. Când mă trezesc, devreme, în lumina slabă a dimineţii, fata doarme ghemuită pe podea. O ating uşor pe mână:

  — De ce dormi aici?

  Ea îmi răspunde cu un zâmbet:

  Nu-i nimic, mi-e bine aici. (E adevărat: se întinde şi cască pe covoraşul moale din piele de oaie, iar corpul ei mărunt, suplu, nici măcar nu ocupă tot spaţiul.)

  Te foiai în somn, mi-ai spus să plec, aşa că m-am hotărât că o să dorm mai bine pe covor.

  Eu ţi-am spus să pleci?

  Da, în somn. Nu fi supărat.

  Se urcă înapoi în pat lângă mine. O îmbrăţişez îndatorat, fără dorinţă.

  — Aş vrea să dorm din nou aici în seara asta, îi spun. Ea îşi afundă chipul în pieptul meu. Realizez că orice aş vrea să-i spun va fi întâmpinat cu înţelegere, cu bunătate. Dar ce aş putea să-i spun oare? Că „se întâmplă lucruri grozave în timpul nopţii, când amândoi dormim?” Şacalul devorează maţele iepurelui, în schimb, liamea merge înainte.

  Încă o zi, încă o noapte pe care le petrec departe de ţinutul durerii. Adorm în braţele fetei. Dimineaţa o găsesc din nou dormind pe podea. Ea râde, văzându-mi stânjeneala:

  — M-ai împins din pat cu braţele şi picioarele. Te rog, nu te supăra. Nu avem cum să controlăm ce visăm, sau mă rog, ce facem în somn.

  Eu gem şi mă întorc pe partea cealaltă. O ştiu deja de un an; uneori o vizitez de două ori pe săptămână în camera asta. Resimt o satisfacţie tăcută; este, probabil, tot ceea ce pot spera un bărbat între două vârste ca mine şi o fată de douăzeci de ani; sigur e mai bine decât o pasiune arzătoare. Am tot cochetat cu ideea de a o ruga să trăiască alături de minE. Încerc să-mi amintesc ce coşmar mă face s-o împing din pat, dar nu reuşesc.

  — Dacă te mai dau jos vreodată, să mă trezeşti, promite-mi, îi spun.

  Apoi, în biroul meu de la administraţie, se anunţă un musafir. Colonelul Joii, cu ochelarii săi fumurii la care nu renunţă nici înăuntru, intră şi se aşază în faţa meA. Îi ofer ceai, surprins să văd cât de sigură e mâna mea. Pleacă, îmi spune el. Oare ar trebui să-mi ascund bucuria? îşi bea ceaiul, stând drept pe scaun, inspectând cu atenţie camera, rafturi peste rafturi pline de hârtie adunată laolaltă şi legată cu panglici, registrele a zeci de ani de activitate administrativă de o monotonie cumplită, micile casete cu texte de lege, biroul îngrămădit de tot felul de acte. Şi-a terminat ancheta deocamdată, spune el, şi se grăbeşte să se întoarcă în capitală şi să-şi completeze raportul. Are un aer de triumf controlat sever. Dau din cap că îl înţeleg.

  — Dacă pot să fac ceva ca să-ţi uşurez călătoria…, îi spun.

  Pauză. Pe urmă, în plină tăcere, ca o piatră într-un bazin, îmi arunc întrebarea.

  — Şi investigaţiile, domnule colonel, printre popoa rele de nomazi şi aborigeni – s-au dovedit fructuoase pe cât ai fi dorit?

  Îşi lipeşte două degete unul de altul, la vârf, înainte de a-mi răspunde. Am sentimentul că ştie cât de mult mă irită afectarea lui.

  BŞ^I^^^HiiHip^'^^P^^^^ sFK/jP^t '^' ^ 't^

  Da, domnule magistrat, pot spune că am avut ceva succes. Mai ales dacă te gândeşti că mai au loc investigaţii prin alte părţi de-a lungul frontierei, într-o formă cât de cât organizată.

  Asta e bine. Şi ne poţi spvme dacă avem de ce să ne temem? Ne putem odihni liniştiţi noaptea?

  Colţul gurii i se-ncreţeşte într-un zâmbet. Apoi se ridică, se înclină, se întoarce şi pleacă. A doua zi, dis-de-di-mineaţă, pleacă, însoţit de mica lui escortă, alegând drumul mai lung spre est către CapitalĂ. În tot acest timp chinuitor cât am stat împreună, amândoi am reuşit să ne purtăm unul cu altul ca nişte oameni civilizaţi. Toată viaţa am crezut în comportamentul civilizat; de data asta însă trebuie să recunosc că amintirea a ceea ce s-a-ntâmplat mă face să-mi fie silă de mine însumi.

  Primul lucru pe care-1 fac e să-i vizitez pe prizonieri. Descui sala cea mare care le-a fost închisoare până acum, iar simţurile mi se revoltă încă la mirosul bolnav de sudoare şi excremente, aşa că deschid uşile larg.

  — Scoateţi-i de-aici! le strig soldaţilor pe jumătate dez brăcaţi care se uită la mine, mâncându-şi fulgii de ovăz.

  Din bezna dinăuntru mă privesc lung şi apatic.

  — Intraţi şi curăţaţi camera aia! strig. Vreau să se cu rate totul! Cu apă şi săpun! Să fie exact cum era înainte!

  Soldaţii se grăbesc să îndeplinească ordinele; dar se întreabă, probabil, de ce sunt furios tocmai pe ei. Prizonierii ies la lumină, clipind des, protejându-şi ochii de lumină. Una dintre femei are nevoie de ajutor. Tremură încontinuu ca un bătrân, deşi e tânără. Unii sunt prea bolnavi ca să mai poată sta în picioare.

  Ultima dată i-am văzut acum câteva zile (dacă recunosc că i-am văzut într-adevăr, dacă am făcut mai mult decât să trec cu privirea peste capetele lor, absent, fără tragere de inimă). Prin ce-au trecut în aceste cinci zile, nu ştiu. Acum, dirijaţi de gărzi, au rămas înghesuiţi într-un colţ al curţii, nomazi şi pescari laolaltă, bolnavi, înfometaţi, răniţi, îngroziţi. Ar fi bine dacă acest obscur capitol din istoria lumii s-ar termina odată, dacă oamenii ăştia urâţi ar fi şterşi brusc de pe faţa pământului şi dacă am jura să o luăm de la capăt, să iniţiem un imperiu în care n-ar mai fi nici nedreptate, nici durere. Nu ar costa mult să-i duci în deşert (după ce le-ai dat de mâncare, ca să poată să meargă), să-i pui să sape cu ultimele puteri o groapă încăpătoare, suficientă să încapă cu toţii în ea (sau chiar s-o sapi tu în locul lor!), să-i laşi să zacă acolo pentru totdeauna, îngropaţi pe vecie, şi să te-ntorci la oraşul fortificat, plin de planuri şi decizii noi. Dar nu ăsta va fi drumul meu. Noii cetăţeni ai Imperiului sunt cei care cred în destine noi, în capitole noi, tabula rasa; eu mă lupt cu vechea poveste, sperând că la un moment dat mi se va revela motivul pentru care am crezut că merită efortul. De aceea, pentru că administrarea legii şi a ordinii prin aceste părţi mi-a revenit din nou astăzi, ordon ca prizonierii să fie hrăniţi, doctorul să fie chemat să facă tot ce poate, cazarma să redevină cazarmă şi să se aranjeze în aşa fel încât prizonierii să fie trimişi înapoi la vieţile lor pe cât de repede posibil şi cât mai departe.

  '^;^||iB|^9^i^^PWffP îngenunchează în umbra lăsată de peretele cazărmii, la câţiva metri de poartă, înfăşurată într-o haină mult prea largă pentru ea, cu căciula de blană dată jos şi deschisă la picioarele ei. Are sprâncene drepte şi negre, şi părul negru şi lucios, de barbar. Ce caută o femeie barbară la cerşit în oraş? In căciulă nu mai sunt decât câţiva bănuţi.

  Trec pe lângă ea din nou de două ori în timpul zilei. De fiecare dată mă priveşte ciudat, holbându-se drept în faţă până când mă apropii, iar apoi întorcându-şi foarte uşor capul în cealaltă parte. A doua oară dau drumul unei monede în căciulă.

  — E frig şi e prea târziu ca să mai stai afară, îi spun.

  Ea dă din cap. Soarele apune în spatele unui nor subţire, ca o dâră neagră. Vântul dinspre nord deja poartă semnele zăpezilor care se apropie. Piaţa e goală; trec mai departe.

  În ziua următoare, femeia nu se află acolo. Vorbesc cu portarul.

  — Era o femeie jos acolo, stătea toată ziua şi cerşea. De unde vine?

  Femeia e oarbă, mi se răspunde. E una dintre barbarele aduse de colonel. Rămăsese în urmă.

  Câteva zile mai târziu, o văd traversând piaţa, păşind încet şi greoi, ajutată de două beţe, cu pielea de oaie atâr-nându-i în praf. Dau un ordin; femeia e adusă în apartamentul meu, unde mi se postează în faţă, sprijinită de cele două beţe.

  — Dă-ţi jos căciula, îi spun.

  Soldatul care a adus-o i-o dă jos. E aceeaşi fată, cu acelaşi păr negru şi lucios, tuns cu breton, aceeaşi gură largă, aceiaşi ochi care privesc prin mine şi dincolo de mine.

  Mi s-a spus că eşti nevăzătoare.

  Văd, spune ea.

  Ochii ei îmi părăsesc faţa şi se stabilesc undeva în spatele meu, la dreapta.

  — De unde vii?

  Fără să mai gândesc, arunc o privire peste umăr: ea se uită în gol, la perete. Privirea ei a devenit rigidă. Ştiind deja răspunsul, repet întrebarea. Ea o întâmpină cu tăcere.

  Îi dau drumul soldatului. Rămânem singuri.

  — Ştiu cine eşti, îi spun. Vrei să iei loc, te rog?

  Îi iau beţele şi o ajut să se aşeze pe scaun. Sub haină poartă pantaloni albi de în îndesaţi în ghetele grele. Miroase a fum, a haine putrede, a peşte. Are mâinile bătătorite.

  — Trăieşti din cerşit? o întreb. Ştii că nu ar trebui să te afli aici, în oraş. Am putea să te expulzăm oricând şi să te trimitem înapoi la oamenii tăi.

  Ea stă şi priveşte înfricoşător în faţă.

  Uită-te la mine, îi spun.

  Mă uit. Aşa mă uit eu.

  Îmi trec mâna prin faţa ochilor ei. Ea clipeştE. Îmi apropii faţa şi mă uit adânc în ochii ei. Ea îşi mută privirea de pe perete pe faţa mea. Irişii ei negri contrastează cu albul lăptos al ochilor ei limpezi ca ai unui copiL. Îi ating obrazul: tresare.

  Te-am întrebat din ce trăieşti. Ridică din umeri.

  Sunt spălătoreasă.

  Unde trăieşti?

  Trăiesc.

  'r:^y^«PfttFi^^frs^ ^ i-'^r cf7TfW|»j

  — Nu le dăm voie vagabonzilor să trăiască aici de ca pul lor. Iama aproape că a venit. Trebuie să ai unde trăi. Altfel te întorci la oamenii tăi.

  Ea rămâne neclintită. Ştiu că bat câmpii.

  — Pot să-ţi dau de lucru. Am nevoie de cineva care să ţină camerele astea curate, să aibă grijă de lenjerie. Fe meia care se ocupă de ele acum nu e bună.

  Înţelege ce-i ofer. Stă foarte ţeapănă, cu mâinile-n poală.

  Eşti singură? Te rog, răspunde-mi.

  Da.

  Vocea ei se transformă în şoaptĂ. Îşi drege glasul.

  Da.

  M-am oferit să te primesc să lucrezi aici. Nu mai poţi cerşi în stradă. Nu o să-ţi mai dau voie. Şi trebuie să ai unde dormi, pe deasupra. Dacă lucrezi aici poţi împărţi camera cu bucătăreasa.

  Nu înţelegi. Nu de mine ai nevoie.

  Îşi caută bastoanele pipăind în jur. Ştiu că nu vede.

  — Sunt…

  Îşi ridică arătătorul, îl prinde, îl răsuceşte. Habar n-am ce poate însemna gestul ăsta.

  — Pot să plec? întreabă.

  Merge până la capătul scărilor, apoi trebuie să mă aştepte pe mine ca s-o ajut să coboare.

  Trece o zi. Stau şi mă uit lung la piaţeta din faţa casei, unde vântul a început să împrăştie rafale de praf. Doi băieţei se joacă cu un cerC. Îi dau drumul de-a dura prin vânt. Se rostogoleşte, încetineşte, se clatină, pleacă înapoi, cade. Băieţii se ridică şi o iau la fugă după cerc, cu părul dat pe spate de pe frunţile netede.

  O găsesc pe fată şi mă postez în faţa ei. Ea stă cu spatele la trunchiul unuia dintre nucii mai mari: e greu de văzut dacă măcar e trează.

  Vino, îi spun şi o ating pe umeri. Ea clatină din cap.

  Vino, repet, toată lumea e-năuntru.

  Îi scot praful din căciulă şi i-o dau înapoi, o ajut să nu se-mpiedice, merg încet lângă ea, traversând piaţa acum goală, cu excepţia unui paznic care-şi protejează ochii de praf în timp ce ne priveşte.

  S-a aprins focul. Trag perdelele, aprind lampa. Refuză scaunul pe care i-1 întind, dar îmi cedează beţele şi se aşază în genunchi în mijlocul covorului.

  — Nu e ce crezi, îi spun.

  Cuvintele îmi vin greu. Sunt oare în stare să mă scuz? Are buzele încleştate, urechile probabil la fel, nu vrea nimic de la bărbaţi bătrâni ca mine, cu conştiinţe tulburI. Îi dau târcoale, vorbindu-i despre sarcinile şi ordinele noastre, scârbit de mine însumi. Pielea ei începe să lucească în căldura camerei închisE. Îşi trage haina de pe ea, dezgo-lindu-şi gâtul ca să şi-1 încălzească. Distanţa dintre mine şi torţionarii ei e neglijabilă, îmi dau seama. Mă înfior.

  — Arată-mi picioarele, îi spun cu un glas nou şi gros, ce pare-a fi al meu. Arată-mi ce ţi-au făcut la picioare.

  Ea nici nu mă ajută, nici nu se opune. Mă lupt cu nasturii şi ochiurile paltonului, le desfac, scot ghetele. Sunt ghete de bărbat, mult prea mari pentru eA. Înăuntru picioarele sunt bandajate, informe.

  — Să văd, o rog.

  Începe să-şi desfacă bandajele murdare. Părăsesc camera, cobor în bucătărie, mă întorc cu un lighean şi un ulcior cu apă călduţă. Se aşază pe covor aşteptând, cu picioarele goale. Are picioare mari, cu degete butucănoase şi unghii pline de mizerie.

  Îşi trece un deget pe deasupra gleznei.

  — Aici e rupt. Şi celălalt.

  Se lasă pe spate şi-şi întinde picioarele.

  — Doare? o întreb.

  Îmi trec degetul peste linia zdrelită, şi nu simt nimic.

  Nu, acum nu mai doare. S-a vindecat. Dar poate când o să vină frigul.

  Ar trebui să stai jos undeva, o îndemn.

  O ajut să se dezbrace, o aşez pe scaun, torn apă în lighean şi încep să-i spăl picioarele. O vreme, gambele îi rămân încordate. Apoi se relaxează.

  O spăl încet, cu multă spumă, prinzându-i pulpele cărnoase, pipăindu-i oasele şi tendoanele, trecându-mi degetul peste degetele ei de la picioarE. Îmi schimb poziţia ca să pot îngenunchea nu în faţa ei, ci lângă ea, şi-i mângâi un picior cu ambele mâini, ţinându-1 între cot şi şale.

  Mă pierd, dus de ritmul activităţii mele. Uit total de prezenţa acestei fete. Există un interval de timp care rămâne gol: poate că nici măcar nu sunt prezent. Când îmi revin, degetele mi s-au înmuiat, picioarele ei se odihnesc acum în lighean, iar capul meu atârnă inert.

  Îi usuc piciorul drept, trec în partea cealaltă, ridic cra-cul încăpător al pantalonului deasupra genunchiului şi, luptându-mă cu amorţeala, încep să-i spăl piciorul stâng.

  — Uneori camera asta se încinge tare, îi spun. Piciorul ei stâng îmi apasă greu pe şold. Continuu.

  — O să îţi caut bandaje noi pentru picioare, îi promit, dar nu chiar acum.

  Împing ligheanul la o parte şi-i usuc picioruL. Îmi dau seama că se chinuie să se ridice. Dar acum, cred, trebuie să înceapă să aibă singură grijă de ea. Mi se-nchid ochii. Lupta de a-i ţine deschişi, de a savura această ameţeală extatică devine din ce în ce mai plăcută. Mă întind pe covor. Adorm pe loc. In miez de noapte, mă trezesc îngheţat şi înţepenit. Focul s-a stins, iar fata a dispărut.

  O privesc mâncând. Mănâncă la fel ca orice orb, cu privirea pierdută undeva departe, folosindu-se de pipăit. Are o poftă de mâncare sănătoasă, pofta unei femei robuste de Ia ţară.

  Nu cred că poţi vedea, îi spun.

  Ba pot. Dacă mă uit drept, nu e nimic, e… (dă cu mâna peste aerul din faţă de parcă ar spăla un geam).

  O ceaţă, îi spun.

  E o ceaţă, dar văd cu coada ochiului. Stângul e mai bun decât dreptul. Cum altfel aş fi nimerit drumul dacă nu vedeam?

  Ei au făcut-o?

  Da.

  Ce-au făcut?

  Ea ridică din umeri şi tace. Farfuria i s-a golit.

  Îi mai pun din mâncarea de fasole care pare să-i placă atât de mult. Mănâncă prea repede, râgâie cu mâna la gură, zâmbeşte.

  — Fasolea îţi dă gaze, spune.

  În cameră e cald, haina îi atârnă într-un colţ, deasupra ghetelor. Nu poartă decât bluza albă şi pantalonii. Când nu se uită la mine, devin o formă cenuşie, care se mişcă încoace şi-ncolo, imprevizibil, la marginea câmpului ei vizual. Când se uită la mine, sunt o ceaţă, o voce, un miros, un centru de energie care într-o zi aţipeşte în timp ce-i spală picioarele, a doua zi îi dă mâncare de fasole, iar în ziua următoare – nu ştie nici ea.

  O aşez, îi umplu ligheanul, îi răsucesc pantalonii până deasupra genunchiului. Acum că are ambele picioare în apă văd că dreptul e întors cumva înăuntru mai mult decât stângul, iar atunci când stă în picioare e nevoită să se sprijine pe marginile exterioare ale tălpilor. Are gleznele mari, umflate, informe, cu pielea învineţită de cicatrice.

  Mă apuc s-o spăl. Mă ajută, ridicând picioarele pe rânD. Îi masez degetele slăbite cu săpunul moale, delicaT. În scurt timp mi se închid ochii, capul începe să-mi atârne. E şi ăsta un fel de extaz.

  După ce-am terminat cu tălpile, încep să-i spăl gambele. Trebuie deci să se ridice în picioare şi să se rezeme de umărul meu. Mâinile îmi alunecă de sus în jos, de la genunchi la gleznă, în spate şi-n faţă, apăsând, mângâind, frământând. Are coapse scurte şi soUde, gambe puternice.

  41 I

  !KÂB'»ţtirrffî”' T?”f'„?!i'WÎ|

  Din când în când, degetele îmi alunecă până în spatele genunchilor, peste tendoane şi în spatiile concave dintre ele.

  O ajut să se urce-n pat şi o usuc cu un prosop moale, încep să-i curăţ unghiile, dar mă copleşesc deja valuri de somN. Îmi surprind capul în cădere, iar corpul mi se prăbuşeşte în amorţire. Pun forfecuţa la o parte cu grijă. Apoi, îmbrăcat pe de-a-ntregul, mă aşez lângă eA. Îi îmbrăţişez picioarele, îmi sprijin capul de ele şi adorm.

  Mă trezesc în beznă. Lampa s-a stins, miroase a fitil ars. Mă ridic şi deschid perdelele. Fata doarme chircită, cu genunchii la piept. Când o ating, începe să geamă şi să se strângă şi mai tare.

  — Ţi-e frig, îi spun.

  Dar nu mai aude. O acopăr cu o pătură, apoi cu încă una.

  Întâi vine ritualul spălării, pentru care s-a dezbrăcat de toT. Îi spăl picioarele, coapsele, fundul. Mâinile mele pline de săpun alunecă printre picioarele ei, cu o atitudine, descopăr, deloc curioasĂ. Îşi ridică braţele în timp ce o spăl sub braţe. Apoi pe burtă, pe sânI. Îi dau părul la o parte şi o spăl pe ceafă, pe gât. Aşteaptă răbdătoare. O clătesc, o usuc.

  Stă întinsă pe pat, iar eu îi frec corpul cu ulei de migdale, închid ochii şi mă pierd în ritmul frecării, în timp ce focul trosneşte puternic în sobă.

  Nu simt nici cea mai mică dorinţă de-a intra în corpul ăsta mărunţel şi îndesat, care acum străluceşte în lumina focului. Nu ne-am mai vorbit de o săptămână, O hrănesc, îi dau adăpost, îi folosesc trupul, dacă pot spune aşa, în felul ăsta străin de mine. Au fost momente când s-a încordat simţind unele apropieri; însă acum corpul îi cedează de fiecare dată când îmi afund faţa în pântecele ei, sau când îi prind picioarele între coapsele mele. Cedează necondiţionat la orice. Uneori adoarme înainte să termin. Doarme adânc, ca un copil.

  Cât despre mine, sub privirea ei oarbă, în căldura închisă a camerei, mă dezbrac nestânjenit, dându-mi la iveală gambele slabe, sexul moale, burta, pieptul flasc de bătrân, pielea ca de curcan de pe gât. Mă descopăr umblând de colo până colo ca un teleghidat, în goliciunea asta, uneori tolănit la foc, după ce fata s-a culcat, alteori citind într-un fotoliu.

  Dar adeseori, chiar când o mângâi, cad, lovit de somn ca de un topor, mă prăbuşesc în nesimţire peste trupul ei şi mă trezesc după două ore ameţit, confuz, însetat. Acest răstimp fără vise e ca o moarte sau ca o vrajă vidă, consumată undeva în afara timpului.

  Într-o seară, pe când îi frec corpul cu ulei, masându-i tâmplele şi fruntea, observ în colţul ochiului o cută cenuşie, ca şi când o omidă s-ar fi aşezat cu capul sub pleoapa ei ca să mănânce.

  Ce-i asta? o întreb, parcurgând conturul omidei cu degetul.

  Aici m-au atins, răspunde ea, şi-mi dă mâna la o parte.

  Te doare? Clatină din cap.

  Lasă-mă să văd.

  Îmi devine din ce în ce mai limpede că, până când semnele de pe corpul acestei fete nu vor fi descifrate, elucidate, nu-i voi putea da drumuL. Îi despart pleoapele cu două degete. Omida dispare, decapitată, în colţul roz dinăuntru al pleoapei. Alt semn nu mai e. Ochiul e întreg.

  Mă uit în ochiul ei. Să cred oare că, privindu-mă, nu vede de fapt nimic – picioarele, poate, părţi din cameră, un cerc ceţos de lumină, dar, în centru, unde stau, doar o pată ceţoasă, un gol? îmi trec mâna încet prin faţa ochilor ei, privindu-i atent pupilele. Nu văd nici o mişcare. Nu clipeştE. Însă îmi spxme zâmbind:

  — De ce faci asta? Crezi că nu văd?

  Ochi închişi la culoare, atât de închişi încât par negri.

  Îmi lipesc buzele de fruntea ei.

  — Ce ţi-au făcut? murmur.

  Limba e înceată, mă clatin pe picioare epuizat.

  — De ce nu vrei să-mi spui?

  Clatină din cap. La limita amneziei, îmi amintesc că, pi-păindu-i fesele, am simţit o cruce abia perceptibilă de riduri sub piele.

  — Nimic nu e mai rău decât ceea ce-ţi poţi imagina, bombăn.

  Nu dă nici un semn că m-ar fi auzit. Mă prăbuşesc pe canapea, trăgând-o şi pe ea după mine, căscând.

  „Spune-mi”, aş vrea să-i spun, „nu mai ţine secret. Durerea e durere şi-atât”. Dar cuvintele îmi scapĂ. Îmi încolăcesc braţele în jurul ei. Cu buzele în cochilia urechii, încerc să-i vorbesc. Apoi se Iasă întunericul.

  Am scutit-o de ruşinea de a fi obligată să cerşească şi am instalat-o în bucătărie, ca ajutor în casă. „De la bucătărie în patul magistratului în doar şaisprezece paşi.” Aşa vorbesc soldaţii despre bucătărese acum. Şi încă o zicală de-ale lor: „Care e ultimul lucru pe care îl face magistratul înainte de-a pleca dimineaţa? îşi ascunde cea mai recentă iubită în cuptor.” Cu cât e mai mic oraşul, cu atât sunt mai multe bârfele. Aici nu e loc de afaceri personale. Ne hrănim din bârfă.

  O parte a zilei, femeia e ocupată cu spălatul vaselor, curăţă legume, ajută la coptul pâinii şi pregăteşte aceeaşi monotonă porţie zilnică de terci de ovăz, supa şi tocana cu care se hrănesc soldaţiI. În afară de ea se mai află bătrâna doamnă care a condus întreaga bucătărie aproape din vremea când am devenit magistrat şi două fete, dintre care cea mai tânără a urcat cele şaisprezece trepte până sus de vreo două ori anul trecut. La început mă tem ca nu cumva cele două să se alieze împotriva ei; dar nu, par să se împrietenească repede. Trecând de uşa de la bucătărie spre ieşire, aud voci, o sporovăială şoptită, chicoteli, toate înăbuşite de aburii căldurii. Mă amuz să descopăr undeva în mine un mic ghimpe de gelozie.

  Te deranjează să munceşti? o întreb.

  Îmi plac celelalte fete. Sunt drăguţe.

  Măcar e mai bine decât să cerşeşti, nu?

  Da.

  Cele trei fete dorm împreună într-o cămăruţă la câteva uşi de bucătărie, când nu se-ntâmplă să doarmă prin alte părţi. Aici vine ea pe întuneric ori de câte ori o alung din cameră, în miez de noapte ori către dimineaţă. Fără îndoială, prietenele ei au comentat întâlnirile astea amoroase ale ei cu mine, iar detaliile circulă peste tot. Cu cât un om e mai bătrân, cu atât mai groteşti spun ceilalţi că sunt iubirile lui, ca spasmele unui animal în agonie. Nu pot să joc rolul unui bărbat sau al unui văduv hieratic. Hlize-lile, glumele, privirile pline de înţeles – toate astea fac parte din preţul pe care m-am resemnat să-1 plătesc.

  Îţi place să trăieşti într-un oraş? o întreb precaut.

  În cea mai mare parte a timpului, da. Sunt mai multe lucruri de făcut.

  Există lucruri de care ţi-e dor?

  Da, mi-e dor de sora-mea.

  Dacă vrei să te-ntorci, pun să te ducă înapoi.

  Înapoi, unde? întreabă ea.

  Stă întinsă pe spate, cu mâinile aşezate cuminte pe piept. Sunt lungit lângă ea şi vorbesc blând, încet. Aici apare ruptura. Aici mâna mea, mângâindu-i pântecele, devine stângace şi dizgraţioasă ca un homar. Impulsul erotic, dacă asta e, se ofileşte; surprins, mă văd agăţat de fata asta robustă, incapabil să-mi amintesc ce anume doresc la ea, furios pe mine însumi pentru că o vreau şi în acelaşi timp nu o vreau.

  Nu îşi dă seama de schimbările dispoziţiei mele. Zilele ei s-au transformat într-un fel de rutină cu care pare să fie mulţumită. Dimineaţa, după plecarea mea, vine să cureţe şi să măture în apartament. Apoi mă ajută în bucătărie cu masa de prânz. După-amiezele sunt de obicei doar ale ei. După masa de seară, după ce a curăţat toate oalele şi tigăile, după ce a terminat de spălat podeaua şi a făcut focul, îşi părăseşte tovarăşii de muncă şi se îndreaptă spre camera mea de sus. Se dezbracă şi se întinde pe pat, aşteptându-mi atenţiile inexplicabile. Uneori mă aşez lângă ea, mângâindu-i trupul, aşteptând un şuvoi de sânge care nu apare niciodată cu adevărat. Poate că uneori doar sting lampa şi mă aşez lângă eA. În beznă, mă uită în scurt timp şi adoarme. Aşa că mă întind lângă trupul ăsta tânăr care se reface în somn tot mai mult, închizân-du-şi tăcut până şi cele mai grele răni, luptând să-şi întregească la loc toate părţile: ochii, picioarele etc.

  Mă întorc în trecut, încercând să recuperez o imagine a ei, aşa cum era înainte. Trebuie să mă conving că am vă-zut-o pentru prima dată când a fost adusă de soldaţi, legată la gât de un alt barbar. Ştiu că trebuie să o fi măsurat din ochi atunci când, alături de ceilalţi, a rămas în curte, aşteptând ce avea să se întâmple. Ochiul meu a trecut rapid peste ea; dar nu-mi amintesc nimic din acest episod. In acea zi nu era încă marcată; dar trebuie să cred că era încă nemarcată, la fel cum trebuie să mă conving că era doar o fetiţă, wn copilaş cu codiţe împletite alergând după mielul ei preferat într-o lume unde, departe, păşeam mândru în floarea vârstei. Oricât m-aş forţa însă, prima mea imagine despre ea rămâne cea a fetiţei care cerşeşte în genunchi.

  Nu am pătruns-o. La început, dorinţa mea a rămas departe de calea aceasta, atât de precisă şi de directă. Membrul meu uscat, de bătrân, făcându-şi loc în teaca fierbinte ca sângele mă face să mă gândesc la acid în lapte, cenuşă în miere, cretă în pâine. Când mă uit la corpul ei nud şi la al meu, mi se pare imposibil de crezut că odată mi-am imaginat forma umană ca pe o floare ce radiază din centrul şalelor. Cele două corpuri, al ei şi al meu, sunt difuze, dispersate ca gazul, fără centru. Se răsucesc creând o spirală, apoi se încheagă, îngroşându-se dincolo; dar uneori devin plate, vide. In purtarea mea faţă de ea, sunt la fel de neajutorat ca un nor de pe cer pus în faţa altuia.

  O privesc cum se dezbracă, sperând să desluşesc.în mişcările ei semnele unui tărâm vechi, eliberat. Dar până şi mişcarea cu care îşi trage salopeta peste cap şi o aruncă e greoaie, defensivă, reţinută, ca şi când s-ar teme de obstacole nevăzute. Faţa ei arată ca şi când ar şti că e privită.

  Am cumpărat de la un hingher un pui de vulpe argintie. Nu are decât câteva luni, e de-abia înţărcat, cu dinţii ca lama bine ascuţită a unui ferăstrău. In prima zi 1-a luat cu ea la bucătărie, dar s-a speriat de foc şi de-atâta zgomot, aşa că acum îl ţin sus, unde se ascunde mereu sub mobilĂ. În timpul nopţii, aud uneori cum zgârie cu ghearele podeaua de lemn, rătăcind de colo-colo. Lipăie laptele dintr-o farfurie şi mănâncă bucăţi de carne prăjită. Nu poate fi dresat; camerele au început să miroasă a excremente, însă e prea devreme să-i dau drumul prin curte. La câteva zile îl chem pe nepotul bucătăresei, ca să se strecoare în spatele dulapului şi sub scaune, ca să strângă mizeria.

  E un animăluţ foarte simpatic, îi spun. Ea ridică din umeri.

  Animalele sunt făcute să stea afară.

  Vrei să-1 duc la lac şi să-i dau drumul?

  — Nu, nu poţi face aşa ceva. E prea mic, ar muri de foame sau l-ar prinde câinii.

  Aşa că păstrez puiul de vulpe. Uneori îi zăresc botul ascuţit pândind dintr-un colţ întunecat. Altfel, nu e decât un foşnet în noapte şi un miros puternic de urină, în tot acest timp cât aştept să crească, ca să mă pot descotorosi de el.

 

  MilMI

  — Se va zvoni că ţin două animale în casă, o vulpe şi o fată.

  Nu pricepe gluma, sau nu o gustă. Buzele i se strâng, privirea i se lipeşte de perete, ştiu că se străduieşte din răsputeri să fie cât mai dură. Inima mea e la picioarele ei, însă ce pot face? Chiar dacă apar în faţa ei îmbrăcat în hainele mele oficiale, dacă mă postez gol în faţa ei sau dacă-mi dezgolesc pieptul, pentru ea nu înseamnă nimic, rămân acelaşi.

  — Îmi pare rău, îi spun, iar vorbele îmi ies apatic din gură.

  Întind cele cinci degete inerte ca o cocă şi-i mângâi părul.

  — Sigur că nu-i acelaşi lucru.

  Unul după altul, îi chestionez pe cei ce erau de serviciu după interogatoriul prizonierilor. De la toţi primesc aceeaşi explicaţie: de-abia dacă au vorbit cu prizonierii, nu li s-a permis să intre în sala unde s-a ţinut interogatoriul, nu-mi pot spune ce s-a petrecut acolo. Dar femeia de serviciu îmi descrie camera:

  — Doar o măsuţă, scaune, trei scaune, şi un covoraş într-un colţ, altfel de-a dreptul goală… nu, nu era foc, doar o sobiţă. De obicei, culegeam scrumul din ea.

  Acum că viaţa s-a întors la normal, camera e din nou dată în folosinţă. La cererea mea, cei patru soldaţi cazaţi în ea îşi cară cuferele afară, înspre galerie, le acoperă cu sacii de dormit, pun cărule şi farfuriile deasupra şi-şi dau jos sforile de întins rufE. Închid uşa şi rămân aşa, în mijlocul camerei goale. Aerul e rece şi nemişcat. Deja lacul începe să îngheţe. Prima zăpadă s-a aşternut. De departe aud clopoţeii unei căruţE. Închid ochii, încercând să-mi imaginez camera, aşa cum trebuie să fi fost acum două luni, în timpul vizitei colonelului; dar e destul de greu să te pierzi în visare, în timp ce afară stau patru oameni frecându-şi mâinile, bătând din picioare, murmurând, aşteptând cu nerăbdare ca eu să plec, respirând aburi de căldură în aerul îngheţat.

  Îngenunchez, cu gândul de-a inspecta podeaua. E curată, măturată zilnic: arată ca orice altă podea. Deasupra şemineului, pe perete şi pe tavan e însă plin de funingine. Mai e un semn, mare cât palma mea, unde funinginea a intrat în textura peretelui. Altfel, pereţii sunt albi. După ce semne mă uit oare? Deschid uşa şi le fac semn oamenilor că-şi pot aduce lucrurile înapoi.

  Pentru a doua oară îi chestionez pe cei doi paznici care erau atunci de serviciu în curte.

  — Spuneţi-mi exact ce s-a-ntâmplat când au fost inte rogaţi prizonierii. Ce aţi văzut.

  Cel mai înalt răspunde. E un băiat cu faţă prelungă şi un aer vioi, de care mi-a plăcut întotdeauna.

  Ofiţerul…

  Ofiţerul de poliţie?

  Da, el. Venea în sală, unde erau ţinuţi prizonierii, şi-i arăta cu degetul. Noi îi aduceam pe cei pe care-i indica şi-i duceam la interogatoriu. După care-i aduceam înapoi.

  Pe rând?

  Nu întotdeauna. Uneori erau câte doi.

  Ştii că unul dintre prizonierii voştri a murit. Ţi-1 aminteşti? Ştii ce i-au făcut?

  Am auzit că a luat-o razna şi 1-a atacat.

  Da?

  Asta am auzit. Am ajutat să-1 aducă înapoi în sală. Respira ciudat, foarte adânc şi des. Atxmci l-am văzut ultima oară. A murit în ziua următoare.

  Continuă. Ascult. Vreau să-mi spui tot ce-ţi aminteşti.

  Faţa băiatului e încordată. Simt sigur că a fost avertizat să nu deschidă gura.

  — Omul ăla a fost ţinut mai mult decât toţi ceilalţi. L-am văzut aşezându-se-ntr-un colţ, după ce mai fusese o dată acolo, ţinându-şi capul în mâini.

  Privirea-i luceşte când se uită la tovarăşul său.

  Refuza să mănânce. Nu-i era foame. Fiică-sa era cu el: a încercat să-1 facă să mănânce, dar n-a vrut.

  Şi ce s-a întâmplat cu fiica lui?

  Au interogat-o şi pe ea, dar nu mult timp.

  Continuă.

  Dar nu mai are nimic să-mi spună.

  Ascultă, îi zic. Ştim amândoi cine e fata. Locuieşte acum cu mine. Nu e nimic secret. Acum continuă. Spune-mi ce s-a întâmplat.

  Nu ştiu, domnule! în cea mai mare parte a timpului am fost plecat.

  II roagă din ochi pe camaradul lui să-1 ajute, dar camaradul tace.

  Uneori se auzea câte un ţipăt, cred că o băteau, dar eu nu eram acolo. Când scăpăm de la serviciu, plecam direct.

  Ştii bine că azi nu mai poate să meargă, l-au rupt picioarele. Au făcut-o în faţa celuilalt om, a tatălui ei?

  Da, cred că da.

  Şi ştii că nu mai vede aproape deloc. Asta când i-au făcut-o?

  Domnule, erau prea mulţi prizonieri de păzit, unii chiar bolnavi! Ştiu că avea picioarele rupte, însă n-am ştiut nimic despre orbirea ei mult timp. Nu puteam să fac nimic, nu voiam să mă implic într-o treabă pe care n-o înţelegeam!

  Prietenul nu are nimic de adăugat. Le dau drumul.

  — Să nu vă temeţi fiindcă aţi vorbit cu mine, le spun. Noaptea, visul reaparE. Înaintez cu greu prin zăpadă pe câmp, către un mănunchi de siluete mărunte, care se joacă în jurul unui castel de nisip. Dintre ele nu mai rămâne decât o figură, un copil cu gluga trasă pe cap, aşezat so cu spatele la mine. Mă pHmb în cerc, în jurul copilului care continuă să netezească omătul de pe zidurile castelului, până când reuşesc să-i văd chipul de sub glugă. Faţa este albă, goală, lipsită de trăsături; e o faţă de embrion sau de pui de balenă; nu e de fapt o faţă, ci o altă parte a corpului, proeminentă sub piele; e albă; e chiar zăpada. Cu degetele amorţite, îi întind o monedă.

  Iama s-a aşternut. Vântul suflă dinspre nord şi va continua să sufle neîncetat în următoarele patru luni. Stând la fereastră, cu fruntea lipită de sticla rece, îl aud prin streşini, mişcând câte-o ţiglă desprinsă de pe acoperiş. Rafale de praf se precipită prin toată piaţeta, firele de praf se izbesc de fereastră. Cerul e încărcat de o pulbere fină, soarele se îneacă, încet-încet, în cerul portocaliu şi apune roşiatic. Din când în când, furtuni de zăpadă acoperă pământul cu o pată albă, efemeră. Asediul iernii e în toi. Câmpurile sunt pustii; nimeni n-ar avea de ce să părăsească oraşul, în afară de cei care trăiesc din vânat. Defilarea garnizoanei, programată de două ori pe săptămână, a fost suspendată, soldaţilor li se permite acum să iasă din cazarmă şi să stea în oraş, pentru că nu au aproape nimic altceva de făcut decât să bea şi să doarmă. Când trec pe lângă zidul de întăritură, dimineaţa devreme, posturile de observaţie sunt goale, iar santinelele amorţite, înfăşurate în blănuri, de-abia pot ridica o mână în semn de salut. Mai bine ar sta în paturile lor calde. Pe durata iernii. Imperiul este în afara pericolului. Undeva unde ochiul nu pătrunde, şi barbarii stau ghemuiţi la gura sobei, cu dinţii clănţănind de frig.

  Anul acesta nu am avut vizitatori barbari deloc. De obicei, stabilimentul era vizitat iama de grupuri de nomazi care-şi înălţau corturile în afara zidurilor şi-şi începeau comerţul cu lână, piei şi fetru în schimbul bumbacului, ceaiului, fasolei şi făinii. Ţinem foarte mult la produsele

 

  Jii

  :«.iţfl

  ?r^w^^'^f r° din piele create de barbari, mai ales la ghetele solide pe care le cos atât de meşteşugiT. În trecut am încurajat comerţul, dar am interzis plata în bani. Am încercat să ţin şi tavernele departe de ochiul lor. Nu vreau, mai presus de toate, să văd înălţându-se aşezări de barbari la periferiile oraşului, unde să se strângă cerşetori şi vagabonzi dedaţi băuturiI. Întotdeauna mi-a făcut rău să-i văd pe aceşti oameni cum cad pradă vicleniei vânzătorilor de băutură, cum ajung să-şi schimbe bunurile pe tinichele, să zacă beţi prin şanţuri, confirmând astfel litania plină de prejudecăţi a coloniştilor: că barbarii sunt leneşi, imorali, murdari şi proşti. Acolo unde civilizaţia însemna coruperea virtuţilor barbare şi crearea unor populaţii dependente, m-am hotărât să mă opun civilizaţiei. Şi tocmai pe asta mi-am bazat funcţionarea administraţiei. (Spun asta eu, care am o amantă barbară în pat!)

  Dar anul acesta, de-a lungul graniţei a căzut o cortină grea. De pe metereze, privim în zare, în deşert. Cât despre noi, sunt ochi mai pătrunzători decât ai noştri, care ne privesc de cealaltă parte. Comerţul se apropie de sfârşit. De când se aude, dinspre Capitală, că se va face orice, numai ca siguranţa Imperiului să fie garantată, indiferent de preţ, am revenit la o eră de atacuri şi vigilenţă armată. Nu avem nimic altceva de făcut decât să ne lustruim săbiile şi să pândim.

  Îmi trec timpul cu vechile îndeletniciri: citesc din clasici; continuu să-mi cataloghez diversele colecţii; colaţio-nez hărţile zonei de deşert din sud; în zilele când vântul nu suflă atât de tare, iau cu mine un grup de muncitori ca să dăm la o parte nisipul depus pe săpături. O dată sau de două ori pe săptămână plec singur, dimineaţa devreme, la vânătoare de antilope pe malul lacului.

  Cu vreo douăzeci de ani în urmă, existau încă antilope şi iepuri în număr atât de mare, încât paznicii erau nevoiţi să patruleze pe câmp în timpul nopţii, însoţiţi de câini, ca să protejeze grâul de ele. Dar sub presiunea oamenilor stabiliţi în zonă, mai ales din cauza câinilor sălbatici care vânează în haită, antilopele s-au retras către est şi nord, spre zonele mai joase ale râului şi spre malul îndepărtat. Acum un vânător trebuie să fie mereu pregătit să călărească vreme de cel puţin o oră ca să ajungă la pradă.

  Uneori, în dimineţile frumoase, retrăiesc toată vigoarea şi spontaneitatea din tinereţe. Vagabondez ca un copil părăsit, din tufiş în tufiş. Mă bălăcesc în apa îngheţată, încălţat cu ghetele înecate de cei treizeci de ani de mucegai depus. Pe deasupra hainei port aceeaşi piele imensă de urs. Pe bărbie mi se formează chiciură, dar am degetele încălzite în mănuşi. Văzul îmi este ascuţit, auzul la fel; adulmec aerul ca un câine, simt un fior de mulţumire pură.

  Astăzi las calul împleticindu-se în locul unde vegetaţia înmlăştinată se învecinează cu malul pustiu dinspre sud-vest şi încep să-mi fac loc printre trestii. Vântul îmi bate, rece şi uscat, drept în ochi, soarele pare suspendat, ca o portocală, pe un orizont în dungi negre şi vineţii. Aproape deodată, dintr-un noroc absurd, dau de o antilopă, un mascul cu coarnele bine curbate, miţos în haina lui de iarnă, stând întors spre mine puţin într-o parte, clă-tinându-se când se întinde către vârfurile trestiilor. De la nici treizeci de paşi, văd mişcarea circulară, blajină, a botului, aud copitele stropind cu apĂ. În jurul genunchilor disting cercuri mici de gheaţă.

  Însă nu sunt încă racordat la împrejurimi; în timp ce animalul se ridică, îndoindu-şi coapsele sub piept, ridic uşor arma şi îl ochesc în zona umărului. Mişcarea este lină şi echilibrată, dar probabil că soarele a apucat să strălucească pe ţeava puştii, pentru că, în coborâre, îşi întoarce capul şi mă vede. Copitele ating gheaţa cu un plescăit scurt, botul îi înţepeneşte în plină mişcare, ne privim.

  Pulsul meu rămâne constant: evident, nu mă interesează câtuşi de puţin dacă masculul va muri sau nu.

  Wmm

  *?«i,-ifpr wf kh'

  Rumegă din nou, o singură dată maxilarele seceră hrana. Se opreşte. In liniştea limpede a dimineţii, surprind un sentiment dând târcoale conştiinţei. Cu animalul în faţă, suspendat în imobilitate, pare să existe timp pentru tot, chiar şi pentru a-mi întoarce privirea înspre interior, ca să văd ce anume a alungat savoarea din pradă: sentimentul că asta nu mai e o vânătoare matinală, ci o împrejurare în care fie mândrul animal va sângera şi se va întinde mort pe gheaţă, fie bătrânul vânător va rata ţinta; că pe durata acestor clipe îngheţate stelele au înţepenit într-o configuraţie în care evenimentele nu mai sunt ele însele, ci reprezintă alte lucruri. In spatele meschinei mele ascunzători, pândesc, încercând să mă scutur de senzaţia asta iritantă şi stranie, până când animalul o zbugheşte şi, cu un trosnet de coadă, zvârlind din copite, dispare în trestiile înalte.

  Umblu de colo până colo, fără ţintă, înainte să mă întorc.

  — Niciodată n-am avut sentimentul că nu-mi trăiesc viaţa în termenii mei, îi mărturisesc fetei, explicându-i anevoie ce s-a întâmplat.

  Se arată tulburată de o asemenea conversaţie, de pretenţia pe care o am ca ea să-mi răspundă.

  — Nu înţeleg, spune, clătinând din cap. Nu voiai să împuşti animalul?

  Mult timp, se aşterne tăcerea între noi.

  — Când vrei să faci ceva, o faci şi gata, spune ea foar te ferm.

  Se străduieşte să fie cât mai fermă cu putinţă. Dar poate că, de fapt, vrea să-mi spună: „Dacă ai fi vrut să o faci, ai fi făcu t-o.” în limba improvizată pe care-o împărţim, nu e loc pentru nuanţe. Ea are o apetenţă pentru fapte, îmi dau seama. Pentru spusele care au consecinţe pragmatice; nu-i plac închipuirile, întrebările, speculaţiile; suntem un cuplu nepotrivit. Poate că aşa cresc copiii de barbari: sunt obişnuiţi să înveţe pe de rost şi să repete, să trăiască din înţelepciunea moştenită de la părinţi, aşa cum le-a fost transmisă prin datină.

  — Şi tu? o întreb. Tu faci chiar ce vrei?

  Am senzaţia că mă las purtat, cedez şi mă las primejdios de mult în voia cuvintelor.

  — Eşti aici în pat, cu mine, pentru că vrei asta?

  E întinsă pe pat, goală, cu pielea unsă cu ulei, strălucind în culorile auriului vegetal în lumina focului. Sunt clipe – simt cum mă invadează una chiar acum – când dorinţa pe care o simt pentru ea, de obicei atât de obscură, palpită dintr-o dată, căpătând o formă recognoscibilă. Mâna îmi tremură, o mângâie pe-a ei, se mulează pe conturul sânilor.

  Nu-mi răspunde, dar mă avânt, îmbrăţişând-o strâns, vorbind dens, înfundat, în urechea ei:

  Hai, spune-mi, de ce eşti aici?

  Pentru că nu am unde să merg.

  Şi de ce vreau eu să fii aici?

  Ea se încovoaie în strânsoarea mea, încleştându-şi pumnul între pieptul ei şi al meu.

  — Tu nu vrei decât să vorbeşti tot timpul, se plânge. Simplitatea clipei a trecut; ne separăm şi rămânem imul lângă altul, tăcuţi. Oare ce pasăre are curajul de a cânta într-o tufă de spini?

  — N-ar trebui să vânezi dacă nu-ţi place.

  Clatin din cap. Nu ăsta e înţelesul poveştii, dar ce rost are să polemizăm? Sunt ca un biet învăţător incompetent, căutând disperat un forceps maieutic, când de fapt ar trebui să-i servesc adevărul.

  Vorbeşte din nou.

  — Întotdeauna mă întrebi asta. Acum o să-ţi spim. Era o furculiţă, un ac cu doar doi dinţi. Dinţii aveau la vârfuri nişte biluţe, ca să le ia ascuţimea. O puneau în cărbuni în cinşi, să se înroşească. Pe urmă te ardeau cu ea. Am vă zut urmele la oamenii pe care-i ardeau.

  Oare asta am întrebat? Vreau să protestez, dar continuu să ascult. Mă ia cu fiori.

  — Pe mine nu m-au ars. Au zis că or să-mi scoată ochii arzându-i, dar n-au făcut-o. Bărbatul mi-a pus furculiţa în faţa ochilor, foarte aproape, şi m-a pus să mă uit la ea. Mi-au ţinut pleoapele deschise. Dar nu am avut nimic să le spun. Asta a fost tot. Pe urmă a venit nenorocirea. După asta n-am mai văzut clar. Era o pată drept în mijlocul obiec telor la care mă uitam. Nu vedeam decât cu marginile ochilor. E greu de explicat. Dar acum e mai bine. Ochiul stâng e mai bine. Asta-i tot.

  Îi prind capul în mâini şi o privesc în centrul mort al ochilor, din care două reflecţii gemene ale mele mă privesc înapoi solemn.

  Şi asta? o întreb, atingându-i cicatricea în formă de vierme din colţul ochiului.

  Nu e nimic. Acolo m-a atins fierul înroşit. M-a ars un pic. Nu doare.

  Îmi dă mâna la o parte.

  Ce simţi faţă de oamenii care ţi-au făcut asta? Stă şi se gândeşte îndelung. Apoi răspunde:

  Am obosit de-atâta vorbă.

  Uneori mă cuprinde dispreţul faţă de obiceiul meu de a-i unge trupul cu ulei, ameţeala, alunecarea în uitare. Nu mai înţeleg cum îmi poate provoca plăcere corpul ei încăpăţânat, flegmatic, şi chiar descopăr în mine accese de furie. Devin retractil, irascibil; fata se întoarce cu spatele şi se culcă.

  În această stare umorală, mă duc în vizită, îhtr-ima dintre seri, la camerele de la etajul doi al hanuluI. În timp ce cobor scările şubrede de afară, un bărbat pe care nu-1 recunosc se strecoară pe lângă mine, ţinându-şi capul în jos. Bat la a doua uşă de pe coridor şi intru. Camera e exact cum mi-o amintesc: patul făcut cu grijă, raftul de deasuM pra patului ticsit cu gablonţuri şi jucării, două lumânări arzând, un val de căldură venind dinspre structura proeminentă care traversează peretele, o aromă de tufă de portocali plutind în aer. Fata se aranjează în oglindă. Tresare uşor când intru, dar se ridică zâmbind, în semn de bun venit, şi zăvorăşte uşa. Nimic nu pare mai firesc decât să o aşez pe pat şi să încep să o dezbrac. Mă ajută să-i dezvelesc corpul atent îngrijit cu mişcări uşoare.

  Mi-a fost atât de dor de tine! suspină.

  Ce plăcere să te revăd, şoptesc.

  Şi ce plăcere să fiu minţit atât de cuceritor! O îmbrăţişez, mă îngrop în ea, mă pierd în puful ei, care seamănă cu puful de pasăre. Trupul celeilalte, închis, greoi, dormind în patul meu într-o odaie îndepărtată, mi se pare incomprehensibil. Prins în aceste dulci plăceri, nu-mi pot închipui ce anume m-a atras la acel corp străin. Fata – un soldat în armata mea – zvâcneşte, gâfâie, ţipă când atinge orgasmul. Zâmbind de bucurie, alunecând într-o aţipeală languroasă, îmi dau seama că nici măcar nu-mi mai amintesc cum arată faţa celeilalte.

  — E neîncheiată, îmi şoptesc.

  Deşi gândul se evaporă deja, mă agăţ de el. Am în faţă ochii şi chipul ei închis, acoperit de un strat fin de piele. Albă, vidă, ca un pumn în spatele unei peruci negre, faţa iese din gât şi din corpul vid de sub ea, fără deschidere, fără intrare. Mă-înfior de scârbă în braţele micuţei mele amante pufoase ca o pasăre, o strâng în braţe.

  Când, mai târziu, în miez de noapte, mă desprind din îmbrăţişarea ei, geme uşor în somn, dar nu se trezeşte. Mă îmbrac pe întuneric, închid uşa în urma mea, bâjbâi până la scări, mă întorc repede în apartamentul meu, cu zăpada scârţâind sub picioare şi cu un vânt îngheţat sfre-delindu-mi spatele.

  Aprind o lumânare şi mă aplec spre forma care, se pare, m-a înrobit oarecum. Uşor, parcurg cu degetele trăsăturile «t-SSWIIţff^ W^'*?J*^'„^”*f^ jv' jS»* feţei: maxilarul bine conturat, pomeţii înalţi, gura largă. Ii ating pleoapele uşor.

  Sunt sigur că nu doarme, deşi nu dă nici un semn.

  Închid ochii, respir adânc ca să-mi calmez agitaţia şi mă concentrez ca să o parcurg cu vârful degetelor. E drăguţă oare? Fata pe care tocmai am părăsit-o, pe care (îmi dau seama brusc) ea ar putea s-o miroasă, e foarte drăguţă, fără doar şi poate. Plăcerea mea este cu atât mai stârnită de eleganţa trupului ei mărunţel, de gesturile, de mişcările ei. Dar despre aceasta nu pot spune nimic cu certitudine. Nici o legătură imaginabilă între feminitatea ei şi dorinţa mea. Nici măcar nu pot spune cu adevărat că o doresc. Atitudinea mea erotică este indirectă: îi dau târcoale, atingându-i faţa, mângâindu-i corpul, fără s-o penetrez sau măcar să-mi doresc să o fac. Vin din patul unei femei în privinţa căreia, de-a lungul anului care s-a scurs, nu a trebuit să-mi explorez dorinţa nici măcar o clipă: să o doresc a însemnat să o cuprind şi să o penetrez direct, să-i străpung suprafaţa şi să-i transform interiorul tăcut într-o furtună extatică; apoi să mă retrag, să mă potolesc, să aştept dorinţa să reapară. Dar această femeie pare să nu aibă interior, ci doar o suprafaţă pe care o traversez încolo şi încoace, căutând o intrare. Oare şi torţionarii ei simţeau la fel pe când îi vânau secretul, oricare credeau că ar fi fost acela? Pentru întâia oară, simt o milă seacă pentru ei: cât e de natural să crezi că poţi să pătrunzi corpul secret al celuilalt arzându-1 sau ciopârţindu-1! Fata doarme în patul meu, dar nu văd nici un motiv ca obiectul pe care se află să fie neapărat un pat. Mă port oarecum ca un amant – o dezbrac, o îmbăiez, o mângâi, dorm lângă ea, dar aş putea la fel de bine să o leg de un scaun şi să o bat: n-ar fi mai puţin intim.

  Nu cred că lucrul de care am parte li se întâmplă în general oamenilor la o anumită vârstă, un progres de sus în jos, de la libertinaj la acţiuni pătimaşe, pornite dintr-o dorinţă neputincioasă. Dacă s-ar petrece o schimbare în fisa inţa mea morală, mi-aş da seama; nu m-aş fi dedat acestui experiment linişitor. Sunt acelaşi ca întotdeauna; dar timpul s-a destrămat, ceva mi-a căzut din cer, la întâmplare, de nicăieri: corpul din patul meu, de care sunt responsabil, sau se pare că sunt: altfel, de ce îl ţin? Deocamdată, poate pentru totdeauna, sunt pur şi simplu bulversaT. Îmi pare totuna dacă mă întind lângă ea şi adorm, sau dacă o împachetez într-un cearşaf şi o-ngrop în zăpadă. Cu toate acestea, aplecându-mă peste ea, atingându-i fruntea cu vârful degetelor, sunt atent să nu vărs ceara.

  Nu-mi dau seama dacă ghiceşte de unde vin; dar în noaptea următoare, pe când tocmai aţipesc frecându-i corpul cu ulei, simt cum mâna îmi înţepeneşte, mi se opreşte şi deviază înspre spaţiul dintre picioarele ei. O vreme stă aşa, lipită de sexul ei. Apoi încep din nou să o masez cu uleiul cald. Corpul ei se încordează brusc; se arcuieşte, se retrage şi-mi îndepărtează mâna. Continuu să-i masez trupul, până când mă calmez şi sunt cuprins de somn.

  Nu simt nici urmă de excitaţie în timpul acestui act la care am luat parte din plin amândoi. Nu mă aduce mai aproape de ea şi pare să nu o atingă deloC. În dimineaţa următoare îi caut chipul: este gol. Se îmbracă şi porneşte spre bucătărie.

  Sunt îngrijorat. „Oare ce trebuie să fac ca să te mişc?” Aceste vorbe îmi rătăcesc prin minte, în murmurul subteran care s-a instalat în locul conversaţiei dintre noi. „Oare nimeni şi nimic nu te poate mişca?”

  Şi, cu un fior de groază, contemplu răspunsul care nu a aşteptat decât momentul potrivit de a mi se oferi sub forma unei feţe mascate de doi ochi sticloşi de insectă, dinspre care nu răzbate nici un răspuns la privirea mea, ci doar propria mea reflecţie, dublul proiectat înapoi.

  Clatin din cap, furios şi neîncrezător. Nu! Nu! Nu! îmi strig. Eu sunt cel care se lasă sedus, din vanitate, de w^^mv^ff^H'^^Wtr^'^'^]^'i aceste înţelesuri şi asocieri. Ce depravare pune stăpânire pe mine? Caut secrete, răspunsuri, oricât de bizare, ca o bătrână care ghiceşte în ceai. Nimic nu mă poate duce cu gândul la torturi, la oameni care stau în hrube întunecate, ca nişte gândaci. Cum pot să cred că un pat este altceva decât un pat, iar trupul unei femei altceva decât un loc al juisării? Trebuie să-mi iau distanţă faţă de colonelul Joii! Nu am de gând să sufăr pentru crimele lui!

  Încep să o vizitez frecvent la han. Sunt clipe în timpul zilei, în biroul din spatele tribunalului, când atenţia începe să-mi rătăcească şi mă las purtat de reverii erotice, mă încing şi mă umflu de excitaţie, rămân cu mintea la corpul ei, ca un adolescent pofticios, absent; apoi, reticent, mă smulg înapoi, către teancurile de hârţoage, sau merg la fereastră şi mă uit afară, spre stradĂ. Îmi amintesc cum, în primii ani petrecuţi aici, obişnuiam să mă plimb prin cartierele mai lăturalnice ale oraşului dinspre apus, cu faţa ascunsă în manta; cum uneori o soţie care nu avea stare, aplecându-se peste uşa scundă, cu focul arzându-i în spate în cămin, îmi răspundea privirii fără să clipească; cum intram în vorbă cu fete care se plimbau câte trei, cum le cumpăram şerbet, apoi o duceam pe una dintre ele în întunericul vechiului hambar, pe un pat din sac. Dacă era ceva de invidiat în meseria de grănicer, mi-au spus prietenii, ei bine, aceasta era laxitatea moravurilor din zona oazelor, lungile seri de vară înmiresmate, femeile şi căutătura lor complice. Ani de zile am afişat atitudinea, privirea unui mistreţ voinic în căutare de pradă. Mai târziu această promiscuitate mi s-a transformat într-o relaţie, mai discretă, cu fetele în casă şi cu cele găzduite peste noapte în camerele mele de sus, dar mai ales de jos, în aceeaşi cameră cu ajutorul de bucătar, şi cu fetele de pe la han. Mi-am dat seama cu timpul că am nevoie de femei din ce «O în ce mai rar; petrec mai mult timp lucrând, cu hobby-urile mele, cu pasiunile mele de anticar, cu hărţile mele.

  Şi nu a fost doar asta; erau împrejurări tulburătoare, când, în plin act sexual, simţeam cum mă rătăcesc ca un povestitor care pierde firul poveştii. Mă gândeam, înfio-rându-mă, la acele caricaturi, bătrâni obezi cărora inimile mult prea încărcate de grăsime încetează să le bată, care mor în braţele iubitei, cu un zâmbet implorând iertarea, şi trebuie scoşi din casă şi părăsiţi undeva afară, pe o străduţă întunecată, de teamă că hanul îşi va pierde reputaţia. Orgasmul în sine devenea astfel străin de mine, îndepărtat, neputincios. Uneori mă opream, alteori o ţineam aşa, ca un automat, până la capăt. Săptămâni întregi m-am retras în singurătate şi abstinenţă. Fără să fiu părăsit de plăcerea pe care mi-o dădeau altădată căldura şi armonia trupurilor feminine, mă aflam totuşi într-o dilemă. Oare chiar voiam să intru în aceste creaturi atât de frumoase şi să pun stăpânire pe ele? Dorinţa părea că aduce cu sine un patos al distanţei şi al despărţirii pe care nu avea nici un rost să-1 neg. Nici nu înţelegeam de fiecare dată de ce o anumită parte a corpului meu, cu poftele ei iraţionale şi promisiunile ei false, ar fi meritat să fie privilegiată în locul oricărei alteia, ca purtă tare a dorinţei. Uneori, propriul meu sex îmi pare o cu totul altă fiinţă, un animal stupid, care mă parazitează, umflându-se şi restrângân-du-se după cum îi dictează apetiturile autonome, agăţat de corpul meu cu nişte gheare pe care nu le pot desprinde. De ce trebuie să te port încolo şi încoace, de la o femeie la alta? m-am întrebat. Doar pentru că te-ai născut fără picioare? Ai fi altfel dacă ai sălăşlui într-o pisică sau un câine în loc de tine?

  Dar sunt şi daţi (au fost mai ales anul trecut) când, alături de fata care la han e poreclită „Steaua”, dar la care m-am gândit mereu ca la o pasăre, am simţit din nou puterea vechiului deliciu al simţurilor; înotam în corpul ei şi eram transportat către limitele de-altă dată ale plăcerii.

  AŢţlTfBffp<ffT!lt'W*',ff”'„' 'JT

  ^^.'M^^

  Aşa că mi-am spus: „Probabil că nu e vorba decât de vârstă, de cicluri ale dorinţei urmate de apatie, într-un corp care, încet-încet, se răceşte şi moare. Când eram tânăr, doar mirosul de femeie mă excita; acum, evident, nu mă mai mişcă decât cele mai dulci, mai tinere, mai proaspete, în curând voi trece la băieţei.” Dezgustat, mi-am contemplat ultimii ani care mi-au rămas în această oază îmbelşugată.

  Trei nopţi la rând, o vizitez în cămăruţă, îi aduc în dar uleiuri, dulciuri şi un borcan de icre pe care ştiu că-i place să le devoreze singură. Când o îmbrăţişez, îşi închide ochii; fiori de ceva ce s-ar putea numi dorinţă o străbat. Prietenul care mi-a recomandat-o vorbeşte de talentele ei:

  — Desigur, nu e decât teatru, dar ea, spre deosebire de altele, chiar crede în rolul pe care-1 joacă.

  În ceea ce mă priveşte, puţin îmi pasă. Captivat de spectacolul ei, îmi deschid ochii în mijlocul zbaterilor, al fiorilor, al gemetelor, iar apoi mă cufund la loc în fluidul întunecat al propriei plăceri.

  Petrec trei zile de voluptate a simţurilor, cu pleoapele îngreunate, stârnit mereu de ea cu abilitate, visând cu ochii deschişi. Mă întorc în apartament după miezul nopţii şi dorm în patul meu, fără să dau atenţie formei impasibile de lângă mine. Dacă sunt trezit dimineaţa de zgomotul pregătirilor ei, mă prefac că dorm până când pleacă.

  O dată, trecând din întâmplare pe lângă uşa deschisă de la bucătărie, arunc o privire înăuntru. Printre nori de abur, văd o femeie îndesată care stă la o masă şi pregăteşte mâncarea. „Ştiu cine e”, îmi spun, câtuşi de puţin surprins; cu toate acestea, imaginea care stăruie în memorie pe când traversez curtea este cea a unui munte de dovlecei verzi, aşezaţi pe masă în faţa eI. În mod deliberat, încerc să-mi mut privirea de la dovlecei la mâinile care îi taie felii, apoi de la mână la faţă. Depistez în mine o îndărătnicie, o formă de rezistenţă. Privirea îmi rămâne aţintită pe grămada de dovlecei, pe licărirea cojii lor umede. Ca şi când ar lua decizii împotriva mea, rămâne nemişcată. Aşa că încep să înfrunt adevărul a ceea ce încerc să fac: să o şterg din memorie. Realizez că, dacă aş lua un creion să-i desenez faţa, nu aş şti de unde să încep. Chiar nu are nici o trăsătură? Cu un efort, încerc să-mi concentrez mintea asupra ei. Văd o siluetă purtând o bonetă pe cap, cu o haină informă atârnată de umeri, gata să-i cadă, aplecată înainte, cu picioarele depărtate, sprijinite în cârje. Ce urât, îmi spun. Gura mea formează cuvântul „urât”. Sunt surprins de asta, dar nu rezist: urât, urât, urât.

  Mă întorc în a patra noapte furios, trântind şi pufnind prin cameră, nepăsându-mi dacă trezesc pe cineva. Seara a fost un eşec, curentul dorinţei reaprinse s-a întrerupt brusC. Îmi arunc cizmele pe podea şi mă urc în pat, vânând o ceartă, tânjind după cineva pe care să dau vina, ruşinat, pe deasupra, de purtarea mea infantilă. Ce caută femeia de lângă mine în viaţa mea, nu pot să înţeleg. Gândul straniilor extazuri de care m-am apropiat cu ajutorul corpului ei neterminat mă umple de o scârbă seacă, ca şi când aş fi petrecut nopţi întregi împreunându-mă cu o păpuşă de paie şi piele. Ce-oi fi văzut la ea? încerc să mi-o aduc aminte aşa cum era înainte ca doctorii durerii să-şi înceapă datoria. Este imposibil ca privirea mea să nu fi trecut peste ea în timp ce se afla, alături de ceilalţi barbari, în curte, în ziua în care au fost aduşi. Undeva, ascunsă în fagurele creierului meu, sunt convins că se află stocată memoria; dar nu o mai pot rechemA. Îmi amintesc de femeia cu copilul, ba chiar şi de copiL. Îmi amintesc fiecare detaliu: marginea deşirată a fularului de lâiă, transpiraţia care muia şuviţele de păr fin ca de copiL. Îmi amintesc mâinile osoase ale bărbatului care a murit; pot chiar să-i recompun în minte chipul, cred. Dar în locul de lângă el, unde s-ar fi aflat fata, e un spaţiu alb, unde nu se află nimic.

  M^)RŞ3âWp*^^f!rf^F! 1^^ î=f' – '

  Mă trezesc în miez de noapte, zgâlţâit de fată. Ecoul unui geamăt fin a rămas suspendat undeva, în aer.

  Strigai în somn, spune ea. M-ai trezit.

  Ce strigam?

  Îndrugă ceva, apoi se întoarce cu faţa la mine. Mai târziu mă trezeşte din nou:

  — Iar ai strigat.

  Ameţit şi confuz, furios pe deasupra, încerc să mă privesc pe dinăuntru, dar nu văd decât un vertij, iar în centrul lui, uitare.

  A fost un vis? întreabă ea.

  Nu-mi amintesc niciodată visele.

  Să fi revenit visul despre copilul cu capul acoperit care construia un castel de nisip? Dacă aşa ar fi fost, cu siguranţă gustul, mirosul sau urma visului ar fi stăruit.

  — Trebuie să te-ntreb ceva, îi spuN. Îţi aminteşti când ai fost adusă aici, în curtea asta, pentru prima dată? Găr zile v-au pus pe toţi să staţi pe loc. In ce parte ai stat? în ce direcţie?

  Pe fereastră, văd dâre de nori trecând în fugă peste faţa luniI. Îmi vorbeşte din întunericul de lângă mine:

  — Ne-au pus pe toţi să ne aşezăm la umbră. Eram lân gă tata.

  Refac în minte imaginea tatăluI. În linişte, încerc să recreez arşiţa, praful, mirosul acelor corpuri ostenite. La umbra zidului cazărmii îi aşez pe deţinuţi unul câte imul, atât îmi amintesc. O pun pe mamă lângă copil, şalul ei de lână, sânul gol. Copilul plânge, aud plânsetul, e mult prea obosit ca să mai poată bea apă. Mama răvăşită, însetată, mă priveşte, întrebându-se dacă pot fi înduplecat. Urmează două forme neclare. Neclare, însă prezente: ştiu că le pot da contur, cu un efort pe jumătate de memorie, pe jumătate de imaginaţie. Vine apoi tatăl fetei, cu mâinile osoase împăturite. Are şapca dată peste ochi, nu priveşte în sus. Mă uit acum către locul de lângă el.

  — De ce parte a tatălui stăteai?

  — În dreapta.

  Spaţiul din dreapta bătrânului rămâne gol. Concen-trându-mă cu greu, reuşesc să văd până şi pietricelele de pe pământ, de lângă el, şi textura zidului din spate.

  Spune-mi ce făceai.

  Nimic. Eram doar foarte obosiţi cu toţii. Mersese-răm de dinainte de răsărit. Nu ne opriserăm decât o data. Eram obosiţi şi însetaţi.

  Pe mine m-ai văzut?

  Da, te-am văzut cu toţii.

  Îmi cuprind genunchii cu mâinile şi mă concentrez. Spaţiul de lângă om rămâne gol, dar o urmă slabă a prezenţei fetei, o aură, începe să apară. Acum! mă îndeinn: acum voi deschide ochii, iar ea va fi aici! Deschid ochii, în lumina palidă, disting forma de lângă mine. Intr-o clipă de emoţie intensă, mă întind să-i ating părul, faţa. Nu-mi răspunde nici o brumă de viaţă. E ca şi când aş mângâia o urnă sau o minge, ceva care nu e decât suprafaţă.

  — Am încercat să mi te amintesc aşa cum erai înainte să se fi întâmplat toate astea, îi spun. Mi-e greu. Ce păcat că nu poţi să-mi spui.

  Nu aştept nici o tăgăduire, iar ea nu vine.

  Un detaşament de noi recruţi a sosit să ocupe locurile celor care şi-au terminat perioada de trei ani de serviciu la graniţă şi sunt gata să se întoarcă la casele lor. Detaşamentul este condus de un tânăr ofiţer care urmează să se alăture personalului de aici.

  Îl invit, împreună cu alţi doi colegi, să cineze cu mine la han. Seara decurge bine: mâncarea e bună, băutură din belşug, iar invitatul meu are multe de povestit despre călătoria lui, începută pe o vreme neprielnică, într-o regiune total necunoscută. A pierdut trei oameni pe drum, îmi spune: imul a părăsit cortul în miez de noapte, răspunzând astfel unei chemări a naturii; nu s-a mai întors; alţi doi au dezertat în vecinătatea oazei, ascunzându-se în stufăriş. Oameni-problemă, aşa îi numeşte, de care nu-i pare rău că s-a descotorosit. Totuşi, nu cred că dezertarea lor a fost prostească? Foarte prostească, îi răspund; are vreo idee de ce au dezertat? Nu, spune el. Erau trataţi cum se cuvine cu toţii; desigur, însă recruţii… Ridică din umeri. Ar fi trebuit să dezerteze mai devreme, îi sugerez. Ţinutul din preajmă nu e deloc primitor. S-a zis cu ei dacă n-au găsit adăpost până acum.

  Vorbim despre barbari. E convins, îmi spune el, că o bună bucată de drum a fost urmărit de barbari. Eşti sigur că erau barbari? îl întreb. Cine altcineva ar fi putut fi? răspunde. Colegii lui încuviinţează.

  Admir energia acestui tânăr, interesul lui pentru situaţia din zona graniţei. Reuşitele lui în încercarea de a-i convinge pe aceşti oameni să vină în sezonul mort sunt lăudabile. Când tovarăşii noştri invocă ora târzie şi pleacă, îl rog să rămână. Stăm până după miezul nopţii; vorbim şi bem. Aud ultimele ştiri din Capitală, pe care n-am mai văzut-o de multă vremE. Îi povestesc despre unele locuri de care-mi amintesc cu nostalgie: grădirule din pavilion, unde muzicienii cântă pentru mulţimile trecătoare, iar toamna picioarele îţi foşnesc printre frunzele de castan căzute. Un pod pe care mi-1 amintesc, de unde se vede reflectarea lunii în apa vălurită care înconjoară frontoa-nele caselor, descriind forma unui lotus.

  — Umblă zvonul prin cartierul central al brigăzii, spu ne el, că o să aibă loc un atac general împotriva barbari lor la primăvară, ca să-i împingem dinspre graniţă înapoi în munţi.

  Îmi pare rău că-mi întrerup firul amintirilor. N-am chef să sfârşesc seara cu o ceartă. Cu toate acestea, îi răspund:

  — Sunt sigur că nu e decât un zvon: nu au cum să vrea să facă asta cu adevărat. Oamenii cărora noi le zi cem barbari sunt nomazi, migrează dinspre câmpie spre munte în fiecare an, aşa trăiesc. N-or să se lase închişi în munţi.

  Mă priveşte nedumerit. Pentru prima dată în seara asta simt cum coboară o barieră între noţiunea de militar şi cea de civil.

  — Dar, desigur, îmi răspunde, ca să fim cinstiţi, războ iul asta e: cum să sileşti pe cineva să facă o alegere pe care altfel nu ar face-o.

  Mă supraveghează cu francheţea unui tânăr absolvent al Colegiului Militar. Sunt sigur că-şi aminteşte povestea, care până acum probabil că a făcut deja înconjurul stabilimentului, despre cum am refuzat să cooperez cu un trimis al Biroului. Cred că ştiu ce vede înaintea lui: un biet administrator civil înfundat, după ani de zile petrecuţi în mlaştina asta placidă, în ritmul lent al pământului natal, retrograd, gata oricând să schimbe siguranţa Imperiului pe o pace nesigură, improvizată.

  Se înclină, cu un aer de nedumerire politicoasă: sunt din ce în ce mai convins că se joacă de fapt cu mine.

  — Spuneţi-mi în secret, domnule, de ce sunt nemul ţumiţi barbarii ăştia? Ce vor de la noi?

  Ar trebui să fiu prudent, dar nu sunt. Ar trebui să casc, să-i ocolesc întrebarea, să pun capăt acestei seri. Dar mă pomenesc muşcând momeala. (Când o să învăţ oare să-mi păstrez viclenia în glas?)

  — Vor să pună capăt proliferării de aşezări în tot ţinu tul, îşi vor pământul înapoi, în definitiv. Vor să fie liberi să se mişte cu turmele de pe o păşune pe alta, ca înainte.

  Nu e prea târziu să curm peroraţiA. Însă îmi aud vocea urcând în tonalitate şi mă abandonez furiei crescânde.

  — Ca să nu mai vorbesc de atacurile recente împotriva lor, fără nici un temei, urmate de acte de cruzime sălba tică, fiindcă siguranţa Imperiului era în joc, sau cel pu ţin aşa mi se spune. Or să trebuiască să treacă ani de zile până o să se închidă cicatricea provocată în acele câteva zile. Dar să lăsăm asta; să-ţi spun doar ce mi se pare cu c« iţţjjjj^fţpf^ifţw'p,' îţţ”.f”:'- ' „

  —i yfinTff7||WââW*3 t'ÂŞfvllffr'*'*'„'„' adevărat trist ca administrator, chiar şi pe timp de pace, chiar şi atunci când relaţiile de vecinătate sunt bime. Există o anumită perioadă a anului, ştii foarte bine, când nomazii ne vizitează pentru negoţ. Ei bine, du-te la piaţă în acea perioadă, la orice tarabă, şi ai să vezi cine pe cine fură la cântar, înşală, înjură şi ameninţă. Vezi care dintre părţi e obligată să-şi abandoneze femeile în câmp de teamă că or să le insulte soldaţii. Vezi cine zace beat în rigolă, şi cine loveşte pe cine. Cu dispreţul ăsta pentru barbari, dispreţ pe care-1 manifestă cu toţii, de la cel mai umil hangiu ori ţăran, cu el a trebuit să mă lupt eu, ca magistrat, timp de douăzeci de ani. Cum elimini dispreţul, mai ales când nu e fondat pe nimic altceva decât pe diferenţele în felul de-a sta la masă ori pe variaţii în forma pleoapelor? Să-ţi spun ce mi-aş dori uneori? Mi-aş dori ca aceşti barbari să se ridice şi să ne dea o lecţie, aşa, ca să învăţăm să-i respectăm. Noi credem că ţara asta e a noastră, o parte din Imperiu – avanpostul nostru, punctul nostru stabil, piaţa noastră de desfacere. Dar aceşti oameni, aceşti barbari, nu gândesc deloc în termenii ăştia. Noi suntem aici de mai bine de o sută de ard, am recuperat pământ din deşert, am construit sisteme de irigaţie, am plantat câmpuri întregi şi am construit case solide, înconjurate de ziduri, dar ei ne văd tot ca pe nişte musafiri provizorii. Sunt oameni bătrâni printre ei care-şi amintesc cum le povesteau părinţii despre oaze, aşa cum erau ele demult: locuri umbrite pe marginea unui lac, cu păşuni din belşug chiar şi pe timp de iarnă. Aşa vorbesc şi acum despre ele, poate chiar le văd, deşi nid o lopată de pământ nu a fost săpată, ori vreo cărămidă pusă peste alta. Nu au nici un dubiu că într-una dintre zile o să ne strângem carele şi o să plecăm aşa cum am venit. Casele noastre or să se transforme în case pentru şoareci şi şopârle, animalele lor or să pască pe aceste câmpii mănoase plantate de noi. Zâmbeşti? Vrei să-ţi spun ceva? în fiecare zi, apa din lac devine din ce în ce mai sărată. Există o explicaţie simplă pentru asta – dar nu contează. Barbarii ştiu asta. Chiar în această clipă îşi spun: „Răbdare, la un moment dat culturile lor or să înceapă să se ofilească din cauza sării, or să fie siliţi să plece.” Iată ce gândesc. Că or să ne supravieţuiască.

  Dar nu plecăm, şopteşte tânărul.

  Eşti sigur?

  Nu plecam, iar ei se înşală. Chiar de-ar trebui să aprovizionăm stabilimentul prin convoaie, n-o să plecăm: Pentru că aşezările astea de la graniţă sunt linia de apărare a Imperiului. Cu cât înţeleg mai repede barbarii treaba asta, cu atât mai bine.

  În ciuda aerului său captivant, îi simt o rigiditate în gândire, care provine, desigur, din educaţia militară de care a avut parte. Oftez. Nu am ajuns nicăieri, cu toată înflăcărarea mea. Cea mai gravă bănuială a lui e confirmată, fără îndoială: sunt dereglat, şi pe deasupra retrograd. Şi, în definitiv, chiar cred în ce-am spus aici? Aştept oare cu înfrigurare triumful barbar? Şi asta din amorţeală intelectuală, din neglijenţă, din pasivitate în faţa bolii şi a morţii? Dacă ar fi să dispărem, oare barbarii şi-ar petrece după-amiezele excavând ruinele noastre? Ne-ar conserva oare fişele de recensământ şi caietele contabile ale negustorilor de grâne în vitrine, sau şi-ar dedica viaţa descifrării alfabetelor cu ajutorul scrisorilor de dragoste? Să fie indignarea mea, văzând pe ce căi o apucă Imperiul, altceva decât urâciunea unui biet bătrân care nu vrea să vadă cum i se tulbură liniştea ultimilor ani de viaţă la graniţă? încerc să orientez conversaţia către subiecte mai potrivite, să vorbim de pildă despre cai, vânătoare, vreme; dar e târziu, tânărul meu prieten vrea să plece, iar eu trebuie să evaluez dacă seara i-a fost pe plac.

  Copiii se joacă din nou în zăpadĂ. În mijlocul lor, întoarsă cu spatele la mine, se află figura fetiţei cu capul 'EfW-T'„'„'

  ^.a^M iiŁ acoperit. Din când în când, în timp ce mă chinuiesc să ajung la ea, mi se şterge din câmpul vizual şi dispare în spatele cortinei de zăpadă care cade. Picioarele mi se afundă atât de tare, încât de-abia pot să le ridic. Fiecare pas durează o veşnicie. Nu a mai nins niciodată atât de rău în vis.

  Pe când îmi croiesc drum spre ei, copiii îşi abandonează jocul şi se uită încoacE. Îşi întorc feţele lor grave, lucioase, către mine, respiraţia lor albă se dezlipeşte de corpuri, formând norişorI. Încerc să zâmbesc şi-i ating în treacăt, în timp ce mă îndrept către fată, dar trăsăturile îmi sunt îngheţate, zâmbetul nu mai vrea să apară, peste buzele mele pare să se fi aşternut un strat fin de gheaţă. Ridic o iTiână ca să-1 îndepărtez: mâna, după câte îmi dau seama, are o mănuşă groasă, degetele îmi sunt îngheţate înăuntru, iar când îmi ating faţa cu mănuşa nu simt nimic. Cu mişcări greoaie, îmi fac loc pe lângă copii şi trec mai departe.

  Acum de-abia încep să văd ce face fetiţa. Construieşte o fortăreaţă de zăpadă, o cetate zidită pe care o recunosc în cel mai mic detaliu: meterezele şi cele patru turnuri de supraveghere, poarta şi cabina paznicului alături, străzile şi casele, piaţa cea mare cu cazarma într-un colţ. Şi acolo e chiar locul unde stau! Insă piaţa e goală. Arăt către mijlocul pieţei. „Trebuie să pui oameni acolo”, încerc să-i spun. Nici un sunet nu-mi iese din gură, limba e îngheţată ca un peşte. Dar fetiţa răspunde. Stă în genunchi şi îşi întoarce faţa acoperită de glugă spre mine. Mă tem, în clipa asta ultimă, că mă va dezamăgi, că faţa pe care mi-o va arăta va fi obtuză, lucioasă, ca un organ intern care nu e menit să trăiască Ia lumină. Dar nu, e chiar ea, aşa cum n-am văzut-o niciodată, un copil zâmbitor, cu lumina strălucind dinspre şiragul de dinţi albi şi dinspre ochii negri de cerneală. „Aşadar, iată ce văd”, îmi spun. Vreau să-i vorbesc cu gura mea greoaie şi îngheţată. „Cum fad de construieşti tot edificiul ăsta minunat cu mâinile în mănuşi?”, aş vrea să-i spun. Zâmbeşte binevoitor la murmurul meu. Apoi se întoarce la fortăreaţa ei de zăpadă.

  Ies din vis rece şi înţepenit. Mai e un ceas până în zori, focul s-a stins, îmi simt pielea capului amorţită de frig. Fata de lângă mine doarme ghemuită. Mă ridic din pat şi aprind focul din nou, înfăşurat în pelerina încăpătoare.

  Visul a prins rădăcini. Noapte de noapte, mă întorc în piaţa măturată de zăpadă, avansând cu greu către figurA. Din centru, confirmând repetat că citadela pe care-o construieşte e lipsită de viaţă.

  O întreb despre surorile ei. Are două, dintre care cea tânără e, după spusele ei, „foarte drăguţă, dar împrăştiată”.

  — N-ai vrea să-ţi vezi surorile din nou? o întreb. Gafa mea rămâne suspendată grotesc în aerul dintre noi. Zâmbim simultan.

  — Desigur, spune ea.

  O mai întreb despre perioada de după ce-a fost închisă, când a trăit în acest oraş, neştiută de mine, chiar sub jurisdicţia mea.

  — Oamenii erau buni cu mine când le spuneam că fu sesem lăsată în urmă. De obicei dormeam la han, până când mi s-au însănătoşit picioarele. Era un om care se în grijea de mine. Acum a plecat. Ţinea caii.

  Vorbeşte şi despre bărbatul care i-a dat cizmele pe care le purta când am întâlnit-o pentru prima oară. O întreb despre alţi bărbaţi.

  — Da, au mai fost şi alţi bărbaţi. N-am avut de ales. Aşa a fost să fie.

  După conversaţia asta, relaţiile cu soldaţii devin mai încordate. Părăsindu-mi apartamentul dimineaţa, în drum spre curtea de tribunal, trec pe lângă una dintre rarele inspecţii rituale. Sunt convins că printre oamenii gata de apel, cu echipamentul împachetat la picioare, se află şi unii care s-au culcat cu ea. Nu mi-i imaginez chicotind înfundat. Dimpotrivă, niciodată nu i-am văzut postaţi mai în vântul îngheţat care biciuieşte întreaga curte. Niciodată ţinuta lor nu a fost mai îngrijită. Mi-ar spune dacă ar putea, ştiu asta, că sunt bărbaţi, că bărbaţii îşi pierd capul din cauza unei femei. Cu toate astea, fac tot posibilul să mă întorc mai târziu seara, ca să evit coada de bărbaţi de la uşa bucătăriei.

  Avem veşti despre cei doi dezertori ai locotenentului. Un urmăritor i-a găsit morţi de frig într-un adăpost nu departe de drumul aflat la patruzeci şi cinci de kilometri est. Deşi locotenentul ar vrea să-i lase acolo („Patruzeci şi cinci de kilometri până acolo şi încă pe-atât înapoi pe vremea asta: e prea mult pentru nişte oameni care nu mai sunt oameni, nu crezi?”), îl conving să trimită un pluton.

  — Trebuie să-şi consume riturile, îi spun. In plus, e bine pentru moralul tovarăşilor lor. N-ar trebui să gândească că ar putea să li se-ntâmple şi lor să moară în deşert şi să rămână aşa, uitaţi de lume. Trebuie să facem tot ce ne stă-n putinţă ca să le atenuăm frica de a fi nevoiţi să părăsească pământul ăsta minunaT. În definitiv, noi suntem cei care-i ducem către asemenea încercări.

  Plutonul pleacă, aşadar, iar două zile mai târziu se întoarce cu leşurile îngheţate bocnă şi încovoiate într-un car. Continuu să mă mir văzând că oamenii fug de-acasă la o distanţă de o zi de mâncare şi căldură, dar nu-şi duc gândul mai departe. Stând pe marginea mormântului, în cimitirul încleştat de gheaţă în timp ce se săvârşesc ultimele ritualuri, iar camarazii mai norocoşi ai decedaţilor privesc, cu capul descoperit, îmi repet că, dacă încerc să-i conving să trateze cum se cuvine rămăşiţele, vreau să le arăt acestor tineri că moartea nu e anihilare, că supravieţuim sub forma unor filiaţii în amintirea celor pe care i-am cunoscut odată. Dar oare numai de dragul lor înscenez toată această ceremonie? Nu mă consolez pe mine însumi astfel? Mă ofer să preiau sarcina de a-i înştiinţa pe părinţi în scris despre ce-au păţit cei doi.

  — Unui bătrân îi vine mai uşor, spun.

  — Nu ai vrea să faci altceva? mă întreabă ea.

  Stă cu un picior în poala mea. Sunt dus, pierdut în ritmul în care-i frec şi masez glezna umflatĂ. Întrebarea ei mă ia prin surprindere. E prima oară când vorbeşte atât de direct. Eu dau din umeri, zâmbesc, încerc să mă retrag în transa mea, aproape că dorm şi nu vreau să fiu trezit.

  Piciorul se zbate în strânsoarea mea, prinde viaţă, mă împunge uşor în şalE. Îmi deschid ochii pe corpul auriu care zace în patul meu. Ea stă cu capul cuibărit între braţe, privindu-mă pe furiş, cum m-am obişnuit deja, expu-nându-şi sânii tari şi pântecele lucios, zvâcnind de viaţa aceea de animal tânăr. Degetele de la picioare continuă să sape în şalele mele; dar ele nu găsesc răspuns în acest domn bătrân care îngenunchează în faţa ei, în halatul bleumarin.

  — Altă dată, îi spun, iar limba mi se încurcă stupid în jurul cuvintelor.

  Cred că e o minciună, dar o rostesc.

  — Altă dată, poate.

  Apoi îi ridic piciorul şi mă întind lângă ea.

  — Bătrânii nu au virtuţi de apărat, deci ce pot să spun?

  Gluma şchioapătă, e prost exprimată, iar ea n-o înţelege, îmi deschide halatul şi începe să mă mângâie. După un timp, îi îndepărtez mâna.

  — Te vezi cu alte fete, şopteşte. Crezi că nu ştiu? Schiţez un gest ferm, ca să o fac să tacă.

  — Şi cu ele te porţi tot aşa? întreabă ea încet şi începe să suspine.

  Deşi mi se înmoaie inima, nu am ce face. Dar ce umilire! Nici măcar nu poate părăsi apartamentul fără să se clatine şi să se împiedice când se îmbracă. E la fel de mult prizonieră acum ca şi înaintE. Îi mângâi mâna şi mă afund şi mai adânc în starea morocănoasă.

  *şlfţpfJţ!W»<ţf^»|»,f.4 J”' ' \par Asta e ultima noapte în care dormim în acelaşi pat. Mă mut mai încolo, la o cameră distanţă, şi dorm acolo. Intimitatea fizică dintre noi doi s-a sfârşit.

  — Deocamdată, îi spun. Până la sfârşitul iernii. E mai bine aşa.

  Ea acceptă fără să protesteze. Când mă întorc acasă seara, îmi aduce ceaiul şi îngenunchează lângă tavă ca să mă servească. Apoi se întoarce la bucătărie. O oră mai târziu, îşi găseşte drumul bâjbâind în spatele fetei cu tava pentru cină. Mâncăm împreună. După masă, mă retrag în biroul meu sau ies în oraş, reluându-mi activităţile sociale neglijate: joc şah la prieteni acasă sau cărţi cu ofiţerii la han. Fac şi câteva vizite sus, la han, dar asta plin de nişte remuşcări care-mi strică toată plăcerea în final. De fiecare dată când revin acasă, fata doarme, iar eu sunt nevoit să mă strecor în vârful degetelor, ca un soţ rătăcitor.

  Ea se adaptează fără proteste noului mod de viaţĂ. Îmi spun adeseori că se supune din pricina educaţiei barbare de care a avut parte. Dar ce ştiu eu despre educaţia barbară, în definitiv? Ceea ce eu numesc supuşenie ar putea fi simplă indiferenţă. Ce contează pentru un cerşetor, un copil orfan, dacă dorm la mine acasă sau nu, atâta timp cât are un acoperiş deasupra capului şi mâncare? Am început să cred că nu poate să nu mă vadă ca pe un bărbat pradă pasiunii, oricât de pervertită şi de obscură ar fi acea pasiune, că în pauzele tăcute care compun adeseori relaţia dintre noi, ea nu poate să nu-mi simtă privirea, care apasă asupra ei cu greutatea unui corp întreg. Prefer să nu mă gândesc prea mult că educaţia pe care o primeşte o fată de rând barbară e de-aşa natură încât să nu poată mulţumi toate capriciile unui bărbat, inclusiv capriciul neglijării, ci să vadă în pasiunea sexuală, fie ea aceea a unui cal, a unei capre, a unui bărbat sau a unei femei, un simplu fapt al vieţii, având mijloace şi scopuri dintre cele mai clare; aşa că gesturile încurcate ale unui străin îmbătrânit, care-o ridică de pe stradă şi o instalează în apartamentul lui, şi asta ca să-i sărute picioarele, iar apoi să o intimideze, să-i ungă trupul cu uleiuri parfumate exotice, să o ignore, să doarmă în braţele ei întreaga noapte, în sfârşit, să se separe de ea, toate astea nu par decât dovezi clare ale impotenţei lui, ale nehotărârii, ale înstrăinării de propriile dorinţe. Deşi n-am încetat să o privesc ca pe un trup mutilat, plin de cicatrice, maltratat, ea s-a transformat, se pare, într-un nou trup debil, care nu se simte mai deformat decât se simte pisica fiindcă are gheare în loc de degete. Aş face bine să-mi iau în serios gândurile. Deşi e mai banală decât îmi place să cred, ar putea să mă găsească, la rândul ei, banal.

  În fiecare dimineaţă, aerul e plin de bătăi din aripi, fiindcă păsările zboară dinspre sud, rotindu-se deasupra lacului înainte de a se lăsa în zonele sărate ale mlaştinilor. In calmurile vântului, cacofonia ţipetelor lor, croncăniturile, zbieretele ajung până la noi, ca zgomotul unui oraş inamic pe apă: raţe sălbatice de tot soiul, lişiţe, cufundări. Sosirea primelor păsări migratoare confirmă semnele de mai devreme, urmele de vânt cald, transparenţa sticloasă a gheţii de pe lac. Primăvara e pe drum, în curând va trebui să plantăm.

  Între timp, a venit vremea vânătoriI. Înainte de răsărit, grupuri de bărbaţi pleacă înspre lac ca să-şi întindă plaselE. Înainte de prânz se întorc cu ele pline de cantităţi uriaşe de vânat: păsări cu gâtul sucit, aruncate din vârful prăjinilor una peste alta la picioarele lor, sau îndesate de vii în cutii de lemn, ţipând revoltate, călcând una peste alta, având printre ele uneori şi câte-o lebădă ţipătoare înghesuită. Cornul abundenţei naturale: oamenii vor mânca bine în următoarele săptămâni.

  Înainte să pot pleca, trebuie să întocmesc două documente. Primul este adresat guvernatorului provinciei: „Pentru a repara măcar parţial daunele cauzate de atacurile Biroului Trei”, scriu, „şi a reabilita câte ceva din bunăvoinţa generală care exista înainte, le voi face o scurtă vizită barbarilor”. Semnez şi sigilez scrisoarea.

  Ce va fi al doilea document, nu ştiu încă. Un testament? Un memoriu? O confesiione? O istorie a treizeci de ani petrecuţi la frontieră? întreaga zi rămân în transă la birou, holbându-mă la hârtia albă, goală, aşteptând să vină cuvintele. O a doua zi se scurge la fel. A treia zi mă dau bătut, pun hârtia la loc în sertar şi mă pregătesc de plecare. Pare normal ca un bărbat care nu ştie ce să facă nici măcar cu femeia care doarme în patul lui să nu ştie ce să scrie.

  Am ales trei oameni să mă însoţească. Doi dintre ei sunt tineri recruţi şi am dreptul la serviciile lor cât timp sunt transferaţi. Al treilea este un bătrân născut prin părţile astea, un vânător şi negustor de cai, al cărui salariu îl voi plăti din propriul buzunaR. Îi adun laolaltă după-amia-za, înainte de a pleca la vânătoare.

  — Ştiu că nu e timpul potrivit pentru o călătorie, le spun. E o vreme înşelătoare, sfârşitul iernii, chiar înainte de primăvară. Dar dacă mai aşteptăm mult, n-o să-i mai găsim pe nomazi, or să apuce să migreze.

  Însoţitorii nu mă întreabă nimic. Fetei nu-i spun decât:

  — Te duc înapoi la oamenii tăi, sau în orice caz, cât mai aproape de ei, de vreme ce sunt acum împrăştiaţi peste tot.

  Nu dă semne că s-ar bucura. Aşez lângă ea blana grea pe care i-am cumpărat-o special pentru călătorie, cu o căciulă din piele de iepure, ţesută după moda localnicilor, cizme noi, mănuşi.

  Acum că m-am hotărât în sfârşit pentru o cale anume, dorm mai liniştit şi chiar intuiesc undeva în mine ceva ce aduce a fericire.

  Plecăm pe 3 martie, însoţiţi până după poartă şi pe râu în jos, către lac, de o escortă improvizată de copii jerpeliţi şi câini vagabonzi. După ce trecem de baraj şi ne îride-părtăm de cursul râului, alegând drumul spre dreapta, care de obicei nu e folosit decât de vânători, escorta noastră începe să se răsfire, până când nu mai rămân decât câţiva flăcăi încăpăţânaţi, mărşăluind în spate, fiecare hotărât la rândul Iui să reziste mai mult decât ceilalţi.

  Tf mmtmtmmtmm «>»«

  ? rfiŢfffâpf'fPffii i^,-s^if^:;'„ii=

  Soarele s-a ridicat, însă nu încălzeşte. Vântul ne suflă în faţă peste râu, umplându-ne ochii de lacrimI. Într-un şir indian se află patru bărbaţi şi o femeie, patru animale de povară, dintre care caii se dau înapoi în faţa vântului, astfel încât trebuie biciuiţi; urmând cărarea şerpuită, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de oraş, de câmpurile aride şi în cele din urmă de băieţii gâfâind de atâta alergat. Planul meu este să urmăm această cale până când ajungem la lac, către sud, apoi s-o luăm spre nord-est, traversând deşertul, către văile din munţii unde poposesc nomazii pe timp de iarnă. E un traseu rareori circulat, de vreme ce nomazii, când migrează înspre nord cu turmele lor, urmează albia râului secat, cotind larg către est şi suD. În orice caz, traseul reduce durata călătoriei, altfel de şase săptămâni, la una sau două. Nu l-am parcurs niciodată. Aşa că, pe durata primelor trei zile, înaintăm anevoie spre sud şi apoi spre est. La dreapta se întinde o câmpie de terase erodate de vânt, care se îmbină la capete în grămăjoare de nori roşiatici de praf, iar apoi în cerul galben, acoperit de ceaţă. La stânga se află un ţinut de mlaştini plate, fâşii acoperite cu stuf şi Iacul pe care încă nu s-a topit stratul subţire de gheaţă. Vântul care bate deasupra gheţii ne taie respiraţia, aşa că în loc să călărim, preferăm să parcurgem pe jos porţiuni întregi de drum, alături de cai. Fata îşi leagă o eşarfă la gât şi în jurul feţei şi, ghemu-indu-se în şa, îşi urmează orbeşte conducătorul.

  Doi dintre cai sunt încărcaţi cu lemne de foc, dar acestea trebuie păstrate pentru când nu vom mai rezista. La un moment dat, îngropaţi pe jumătate în nisipurile mişcătoare, ajungem la un tamarisc în forma unei movile de nisip, pe care o ciopârţim pentru lemne; îii rest, trebuie să ne mulţumim cu legături de trestii uscate. Fata şi cu mine dormim unul lângă altul în acelaşi cort, înfăşuraţi în blănuri, ca să ne protejeze de frig.

  În aceste zile timpurii ale călătoriei, mâncăm bine. Am adus came sărată, făină, fasole, fructe uscate şi există păsări cu noi pe care le putem împuşca. Dar trebuie să fim cumpătaţi cu apa. Apa de mlaştină de-aici din extremităţile joase este prea sărată ca să poată fi băută. Unul dintre oameni trebuie să se afunde douăzeci-treizeci de paşi, până aproape de genunchi, ca să umple recipientele din piele sau să rupă bucăţi de gheaţă. Dar până şi gheaţa topită e atât de sărată şi amară, încât nu se poate bea decât cu ceai roşu, tare. In fiecare an, lacul devine din ce în ce mai sărat, pe măsură ce râul avansează în marginile sale, aruncând sare şi alaun în lac. De vreme ce lacul nu are ieşire nicăieri, depozitul de minerale creşte încontinuu, mai ales în sud, unde suprafeţe întregi de apă sunt izolate de fâşii de nisip. După inundaţiile din timpul verii, pescarii găsesc crapi plutitori la suprafaţa apei, în porţiunile mai joase, morţi, cu burta-n sus. Se spune că nu se mai găseşte păstrăv. Ce se va întâmpla cu aşezarea noastră dacă Iacul se va transforma într-o mare moartă?

  După o zi întreagă de ceai sărat, toţi, cu excepţia fetei, începem să suferim de diaree. Eu sunt cel mai grav lovit. Resimt puternic umilinţa pauzelor dese, dezbrăcarea şi îmbrăcarea, cu degetele îngheţate, ascuns după cal, în timp ce ceilalţi mă aşteaptĂ. Încerc să beau cât de puţin pot, într-atât încât până şi mintea mea proiectează imagini amăgitoare când sunt călare: un butoi plin pe marginea fântânii, cu apa sărind din cană: zăpadă curată. Vânătoarea ocazională la care mă dedau, promiscuitatea consumată fără tragere de inimă, exerciţii de masculinitate, toate astea mi-au ascuns până acum cât de slăbit a devenit corpul meu. După curse lungi, oasele au început să mă doară, iar până la căderea nopţii am obosit atât de tare, încât mi-am pierdut pofta de mâncarE. Înaintez chinuit, până când nu-mi mai pot urni picioarele; apoi mă caţăr în şa, mă înfăşor în mantie şi le fac semn unora dintre oamenii din faţă să preia sarcina de a depista urmele pierdute. Vântul nu se potoleşte. Urlă la noi şi împroaşcă gheaţă, su-flând parcă de lucăieri, fără direcţie, înveşmântând cerul y» I

  „l,f5'fBf«»f«11f'p'flrWVWf.î*'ţ'*' '*i”^ „, într-o haină de praf roşu. Nu ai unde să te-ascimzi de praf: pătrunde prin haine, ni se depune pe piele, se strecoară până şi în bagaje. Mâncăm cu limbile îmbâcsite, scuipând des, cu dintii scrâşninD. În loc de aer respirăm praf, a devenit mediul în care trăiM. Înotăm prin praf ca peştii prin apă.

  Fata nu se plânge. Mănâncă bine, nu se îmbolnăveşte, doarme dusă întreaga noapte, încleştată într-un ghemo-toc, pe o vreme atât de geroasă, încât aş strânge la piept chiar şi un câine doar ca să-i ţin de cald. Călăreşte întreaga zi fără să crâcnească. La un moment dat, privind în sus, observ că a adormit în şa, cu o faţă placidă, ca de copil.

  În a treia zi, marginea ţinutului mlăştinos începe să se curbeze în interior, către nord, şi aşa ne dăm seama că am ocolit lacul. Ridicăm tabăra dimineaţa devreme şi petrecem ultimele ore pe lumină strângând fiecare fărâmă de combustibil, în timp ce caii pasc pentru ultima dată pe iarba mlăştinoasă şi rarĂ. În fine, în zorii celei de-a patra zile începem traversarea zonei unde fusese cândva lacul, adică peste cincizeci de kilometri dincolo de mlaştini.

  Terenul arată mai pustiu decât tot ce-am văzut până acum. Nimic nu creşte pe fundul acestui lac sărat, care pe alocuri se umflă şi se incrustează în hexagoane de cristal colţuros, late de un metru. Sunt şi pericole: trecând peste o porţiune netedă, calul din faţă străpunge deodată crusta de sare îngheţată şi se afundă până la piept în băltoaca verde împuţită, iar omul care îl conduce rămâne o clipă mut, în aer, înainte de a se adânci la rândul lui. Ne luptăm să-i scoatem din lac, crusta de sare se rupe în aşchii sub copitele calului neputincios; gaura se lărgeşte, iar un miros oribil de apă sărată se întinde peste tot. Nu am trecut de lac, ne dăm acum seama: se-ntinde aici, sub noi, uneori adânc de câţiva metri sub un înveliş de gheaţă, alteori sub o peliculă fină de sare fărâmicioasă. Cât să fi trecut de când soarele a strălucit ultima oară deasupra acestor ape moarte? Ajunşi pe teren solid, aprindem focul ca să-i încălzim pe oamenii care dârdâie de frig şi să le uscam hainele. Un bărbat clatină din cap:

  — Întotdeauna am auzit: fereşte-te de zonele verzi. Dar nu am mai văzut să se întâmple aşa ceva niciodată.

  Este ghidul nostru, singurul dintre noi care a mai călătorit la est de lac. După acest incident, împingem caii şi mai puternic, grăbiţi să ne îndepărtăm cât mai curând de lacul mort, speriaţi că ne vom rătăci într-un lichid mai' rece decât gheaţa, mineral, subteran, vid, fără aer. Ne plecăm capetele şi călărim mai departe împotriva vântului, cu hainele umflându-se pe noi în spate, alegând să mergem peste cioburile colţuroase de sare, evitând pământul neted. Prin râul de praf care unduieşte maiestuos traversând cerul, soarele străluceşte ca o portocală, neîncălzind însă. La lăsarea întunericului, îndesăm ţăruşii de la corturi în sarea tare ca o stâncă, ardem lemnul de foc în cantităţi uriaşe şi ne rugăm, ca marinarii, să dăm de pământ.

  În a cincea zi lăsăm în urmă plafonul lacului şi trecem printr-o fâşie de sare cristalină şi lucioasă, care în scurtă vreme se transformă în nisip şi piatră. Cu toţii am prins curaj, chiar şi caii, care în timpul traversării zonei de sare n-au avut parte decât de câteva pahare de seminţe de în şi o găleată de apă sărată. Starea lor se înrăutăţeşte văzând cu ochii.

  Cât despre bărbaţi, aceştia nu se plâng. Carnea proaspătă e pe terminate, însă rămân carnea sărată, fasolea uscată şi cantităţi mari de făină şi de ceai, alimentele de bază ale călătoriei. La fiecare oprire fierbem ceai şi prăjim nişte pâinişoare tocmai bune pentru înfometaţi. Bărbaţii se ocupă cu gătitul: intimidaţi de prezenţa fetei, nesiguri de statutul ei, nesiguri, mai presus de toate, de ceea ce avem de gând cu ea, de vreme ce le-o ducem barbarilor, aproape că nici nu-i vorbesc, evită să o privească şi nu-i cer niciodată ajutorul la gătit. Nu o împing înainte, sperând că reţinerea se va risipi pe drum. I-am ales pe oamenii ăştia pentru că erau rezistenţi, oneşti şi cu iniţiativă. Mă urmează pe cât pot cu însufleţire în condiţiile astea vitrege, deşi de-acum armura lustruită purtată de cei doi tineri soldaţi viteji când am trecut de poarta oraşului este pe cal, desfăcută în bucăţi, iar tecile săbiilor sunt pline de nisip.

  Fâşiile de nisip încep să se preschimbe în dune. Nu mai înaintăm cu atâta spor acum, urcând şi coborând dunele. E cel mai prost teren pentru caii care se chinuiesc să înainteze câţiva centimetri o dată; copitele se scufundă în nisip. Mă uit înspre ghidul nostru, dar acesta nu poate decât să dea din umeri.

  — Aşa o ţine preţ de câţiva kilometri, trebuie să trecem, n-avem de ales.

  Din vârful unei dune, ferindu-mi ochii, uitându-mă ţintă înainte, nu văd decât nisip învolburat.

  În acea noapte, unul dintre caii de povară refuză să mănânce. Dimineaţa, chiar şi după o biciuire dintre cele mai aspre, se încăpăţânează să rămână aşezat. Redistribuim atunci povara şi aruncăm o parte din lemnul de foc. Pe când alţii pornesc înainte, eu rămân în urmă. Pot să jur că animalul ştie ce are să se întâmple. Când vede cuţitul, ochii i se dau peste cap. Cu sângele ţâşnindu-i din gât, iese din zona cu nisip şi se clatină câţiva paşi înainte de-a cădea. In cazurile extreme, am auzit, barbarii strâng sângele cailor. Oare vom trăi să regretăm sângele risipit atât de generos pe nisip?

  În a şaptea zi, cu dunele în sfârşit în spate, distingem, încadrat de cenuşiul şters al peisajului vid, o fâşie de gri mai închis. De aproape, vedem că se întinde la est şi la vest pe câţiva kilometri. Se văd până şi formele negre ale copacilor ciuntiţi. Suntem norocoşi, ne spune ghidul: trebuie să fie apă aici.

  De fapt, am dat peste ceea ce a fost cândva o lagună terminală. Trestii moarte, de un alb fantomatic, şi sfărâmicioase, contururi care erau odinioară malurile. Copacii pe care i-am zărit sunt plopi, şi ei morţi de mult. Au murit de când apele subterane s-au retras, cu ani şi ani în urmă, mult prea în adâncime ca să mai poată fi ajunse de rădăcinile lor.

  Descărcăm povara de pe animale şi începem să săpăm. La doi metri atingem un strat de lut albastru, greu. Dedesubt se află din nou nisip, apoi încă un strat de lut, vizibil mai lipicios. La şapte metri adâncime, cu inima gata să-mi sară din piept şi urechile ţiuindu-mi, sunt nevoit să refuz când îmi vine rândul la săpat. Cei trei bărbaţi trudesc în continuare, ridicând pământul dispersat din groapă într-o pânză de cort legată la colţuri.

  La zece metri adâncime, apa începe să ni se adune sub picioare. E dulce, fără urmă de sare; ne zâmbim cu satisfacţie unul altuia. Dar se adună foarte încet, iar marginile gropii trebuie să fie săpate încontinuu, pentru că altfel se prăbuşesc. De-abia la amiază, târziu, reuşim să înlocuim şi ultimul butoi cu apă sărată. Seara, aproape pe întuneric, coborâm găleţile în fântâna săpată şi dăm de băut cailor.

  Între timp, acum că avem lemn de plop din belşug, bărbaţii au săpat două cuptoare mici, spate în spate, şi au aprins un foc mare deasupra, ca să coacă lutul. Când focul se mai potoleşte, împing cărbunii în cuptoare şi încep să coacă pâine. Fata stă şi-i priveşte, sprijinită în cârjele de care am legat la capete discuri de lemn, ca s-o ajute prin nisip. In camaraderia asta liberă şi lejeră din ziua bună de azi şi cu o zi de odihnă promisă, se vorbeşte abundent. Glumind cu ea, bărbaţii dau priniele semne de prietenie:

  — Vino, stai lângă noi şi gustă, să vezi cum ştie un bărbat să coacă pâine!

  Ea le zâmbeşte la rându-i, ridicându-şi bărbia într-un gest despre care probabil că doar eu ştiu că e un efort de a vedea. Preverutoare, se aşază lângă ei ca să se încălzească la focul cuptoarelor.

  Eu mă aşez mai departe, protejat de vânt, la gura cortului, cu una dintre lămpi clipind alături, însemnând ziua în jurnal, dar atent la ce se spune în acelaşi timp. Joaca se prelungeşte în dialectul de la frontieră, iar ea nu duce deloc lipsă de cuvinte. Sunt uimit de fluenţa ei, de rapiditate, de stăpânirea de sine. Ba chiar îmi surprind un acces de mândrie: nu e doar târfa bătrânului, ci şi o tânără inteligentă, spirituală, atrăgătoare! Poate că dacă aş fi ştiut de la început cum să exploatez acest limbaj jucăuş al ei, am fi devenit mai apropiaţi. Dar ca un prost, în loc să o fac să se simtă bine, nu i-am oferit decât toanele mele. Cu adevărat lumea ar trebui să nu aparţină decât cântăreţilor şi dansatorilor! Amărăciune futilă, melancolie deşartă, regrete goale! Sting lampa, mă aşez cu bărbia în pumn, uitân-du-mă fix către foc şi ascultând cum îmi chiorăie maţele.

  Somnul urmează unei epuizări totale. De-abia mă trezesc puţin, că ea şi apare, ridicând marginea blănii imense de urs şi cuibărindu-se lângă mine. „Copiilor li se face frig noaptea”, iată ce îmi spun, ameţit cum sunt, trăgând-o înspre mine, aţipind. Adorm, probabil, din nou o vreme. Apoi, complet treaz, îi simt mâna bâjbâind printre haine, limba în urechea mea. Un val de bucurie senzuală îmi traversează corpul, casc, mă întind şi zâmbesc pe întuneric. Mâna ei găseşte ce caută. „Ei, şi?” îmi spun. „Dacă pierim aici, în ţinutul ăsta de nicăieri? Măcar să nu murim jefuiţi şi nefericiţi.” E goală pe sub haină. Dintr-un salt, mă urc pe ea; e caldă, umflată de poftă, gata de mine; într-un minut am şters cinci luni de ezitare nesăbuită şi plutesc din nou într-o uitare senzuală.

  Când mă trezesc, am mintea atât de golită, încât în mine începe să crească spaima. Doar cu un efort deliberat reuşesc să mă integrez din nou în timp şi spaţiu: într-un pat, în cort, într-o noapte, într-o lume, un corp culcat pe direcţia vest-est. Deşi sunt întins peste ea, cu greutatea unei vite moarte, fata doarme, cu braţele împreunate uşor peste spatele meu. Mă scol de pe ea, aranjez pătura de pe noi şi încerc să mă aşez normal. Nid o clipă nu-mi vine în minte că am putea să ridicăm tabăra în ziua următoare, să ne întoarcem la oază şi să-mi reiau viaţa în vila însorită a magistratului, alături de o tânără mireasă, dormind cuminte lângă ea, ca viitor tată al copiilor ei, şi să văd cum se duc anotimpurile imul după altul. Nu resping gândul că, dacă n-ar fi petrecut seara cu tinerii din jurul focului de tabără, mai mult ca sigur că nu ar fi avut nevoie de mine. Poate că, de fapt, îmbrăţişându-mă, mă privea ca pe unul dintre ei. Ascult cu atenţie reverberaţiile acestui gând în interiorul corpului, dar nu reuşesc să depistez vreo povară pe inimă care să-nii spună că sunt rănit. Doarme; mâna mea se plimbă încolo şi-ncoace peste pântecele ei neted, îi mângâie coapsele. Gata, sunt mulţumit acum. In acelaşi timp, sunt gata să cred – să fiu sincer, nici plăcerea pe care mi-o oferă, plăcerea al cărei efect îndepărtat e resimţit de palma mea, nu pătrunde prea adânc. Inima nu-mi saltă mai mult decât până acum, nici sângele nu pulsează la atingerea ei. Nu sunt cu ea în urma vreunui extaz pe care mi-1 promite sau dăruieşte, ci din alte motive, care-mi rămân necunoscute, ca întotdeauna. Cu o excepţie: n-am putut să nu-mi dau seama că în pat, pe întuneric, urmele pe care torţionarii i le-a lăsat pe trup, picioarele sucite, ochii aproape ne văzători, se pot uita uşoR. Înseamnă că o doresc în întregime, că plăcerea pe care mi-o dă va rămâne umbrită până când urmele de pe ea se vor şterge, iar ea va fi redată din nou sieşi; sau să fie oare altceva (nu sunt tâmpit, daţi-mi voie s-o spun), oare tocmai urmele de pe ea m-au atras, iar acuin, spre dezamăgirea mea, aflu că nu sunt îndeajuns de adânci încât să mă pătrundă? Prea mult sau prea puţin: oare o vreau pe ea, sau doar urmele unei istorii pe care le poartă corpul ei? Timp îndelungat, mă holbez în ceea ce pare a fi beznă, deşi ştiu că acoperişul cortului e la doar o jumătate de metru distanţă de mine. Nici un gând care-mi trece prin cap, nici o frază articulată, oricât de contradictorie, asupra sursei dorinţei mele nu pare să mă neliniştească. „Probabil că sunt obosit”, îmi «li».«'.î'T;»f,i>' r'-fp»-”^ spun. „Sau poate că orice aş fi în stare să articulez e fals poziţionat.” Buzele mi se mişcă, compunând şi recompu-nând cuvintele, tăcute. „Sau poate că trebuie să trec tocmai prin ceea ce n-a fost până acum articulat.” Mă concentrez asupra propoziţiei ăsteia fără să detectez în mine vreun impuls de a răspunde, fie el afirmativ ori negativ. Cuvintele devin din ce în ce mai opace; în scurt timp, îşi pierd orice înţeles. Suspin la sfârşitul unei zile lungi, în mijlocul unei nopţi lungi. Apoi mă întorc spre fată, o îmbrăţişez, o ţin strâns lipită de mine. Toarce în somn, unde o însoţesc imediat.

  Caii sunt acum într-o stare jalnică, aşa că ne odihnim în a opta zi. Mestecă înfometaţi cozile de trestiE. Îşi umflă burţile cu apă şi se pârţâie copios. Tam hrănit cu ultimele seminţe de grâu şi chiar cu un pic din pâinea noastră. Dacă nu găsim o păşune într-o zi-două, vor muri cu siguranţă.

  Lăsăm în urmă fântâna şi movila de pământ la care săpăm ca să o pornim înainte, către nord. Cu toţii mergem, în afară de fată. Am abandonat toate lucrurile de care ne puteam lipsi, ca să uşurăm puţin povara cailor, dar de vreme ce nu putem supravieţui fără foc, trebuie să-i încărcăm cu vreascuri.

  Când o să putem vedea munţii? îl întreb pe ghid.

  Intr-o zi. Poate două. E greu de spus. N-am mai călătorit prin părţile astea, e prima dată.

  A vânat de-a lungul malului dinspre est al lacului şi la periferia deşertului, fără să fie nevoit să-1 traverseze. Aştept, lăsându-1 să se pronunţe oricând vrea, însă se arată netulburat, nu crede că suntem în pericol.

  — Poate că mai avem două zile până când o să zărim munţii, apoi încă o zi de mers până să ajungem la ei.

  Îşi mijeşte ochii, uitându-se în ceaţa maronie care a acoperit orizontul. Nu întreabă ce vom face când ajungem la munţi.

  Dăm de sfârşitul acestui deşert pietros şi plat, şi urcăm câteva stânci tari până la un platou jos, unde găsim hamacuri din iarbă hibernală. Animalele se iau la întrecere, sfâşiindu-le. Ce uşurare să le vedem cum mănâncă!

  Mă trezesc cu o sperietură, în miez de noapte, copleşit de senzaţia înspăimântătoare că s-a întâmplat ceva rău. Fata se ridică în capul oaselor lângă mine:

  Ce e? mă întreabă.

  Ascultă. S-a oprit vântul.

  În picioarele goale, înfăşurată doar într-o blană, se strecoară afară din cort în urma mea. Ninge uşor. Pământul e alb, nemişcat, de o parte şi de alta, sub luna plină acoperită de ceaţă. O ajut să se ridice şi o ţin în braţe, uitân-du-mă fix în golul de unde coboară fulgii de zăpadă, într-o tăcere pe care o resimt după o săptămână de vânt biciuin-du-ne urechile neîncetat. Oamenii din al doilea cort ni se alătură. Ne zâmbim prosteşte unul altuia.

  — Şi-acuni, primăvara, îmi spun, ultima zăpadă din an; Aprobă cu toţii din cap. Un cal care se scutură de nea, undeva lângă noi, ne sperie.

  În căldura încă înăbuşită de zăpadă a cortului facem dragoste din nou. Ea se arată pasivă, se conformează. Când începem, sunt convins că momentul e potrivit; o îmbrăţişez cu o plăcere intensă, plin de mândrie; dar la jumătatea drumului încep să o pierd, iar actul se stinge în vid. Intuiţiile mele sunt evident înşelătoare. Totuşi, inima continuă să pulseze în faţa acestei fete care adoarme atât de rapid în braţele mele. Va veni o altă vreme, iar dacă nu va fi aşa, nu cred că o să-mi pese prea mult.

  O voce mă cheamă prin deschizătura cortului.

  — Domnule, trebuie să vă treziţi!

  Wmmmmifm^mm îfi Yr^4' I „^'^ i^pţ, '-T p-f*-; T^!T”'

  Sunt vag conştient că am dormit prea mult. Totul e perfect nemişcat, îmi spun, ca şi când am fi anesteziaţi de nemişcarea asta totală.

  Ies din cort, la lumina zilei.

  — Ia uitaţi-vă, domnule! spune bărbatul care m-a tre zit, arătând spre nord-est. Se apropie vremea rea!

  Un val negru uriaş se rostogoleşte deasupra noastră, pe câmpia albă, înzăpezită. E încă la destui kilometri depărtare, dar înghite pământul pe drum. Creasta i se pierde printre norii întunecaţi.

  — Furtună! strig.

  N-am mai văzut niciodată ceva atât de înfricoşător. Oamenii se reped să-şi demonteze corturile.

  — Adu caii înăuntru, leagă-i aici, în centru. Primele rafale de vânt au ajuns deja aici, zăpada în cepe să se învolbureze şi să zboare.

  Fata e lângă mine, sprijinită în cârje.

  — Vezi? o întreb.

  Ea se uită în felul ei, strâmb, şi apoi dă din cap. Oamenii se pun pe treabă, strângând al doilea cort.

  — Zăpada n-a fost un serrai de bun augur, până la urmă!

  Nu răspunde. Deşi ştiu că ar trebui să îi ajut, nu pot să-mi dezlipesc privirea de imensul zid circular, negru, care urlă la noi cu viteza unui cal în galop. Vântul se înteţeşte, zgâlţâindu-ne puternic; vuietul familiar ne răsună din nou în urechi.

  Încep să mă agit.

  — Repede, repede! strig, bătând din palme.

  Un bărbat e în genunchi, împăturind pânza cortului, rostogolind rola de fetru, punând cearşafurile unul peste altul; ceilalţi doi aduc caii înăuntru.

  — Stai jos! îi poruncesc fetei şi mă reped să-i ajut cu împachetatul.

  Zidul de furtună nu mai e negru, ci s-a transformat într-un haos de nisip învolburat, zăpadă şi praf. Apoi, dintr-o dată, vântul se preschimbă în urlet, şapca îmi e smulsă din cap, iar furtuna ne izbeşte. Mă pomenesc culcat la pământ, pe spate: nu lovit de uragan, ci de un cal care tocmai a scăpat şi aleargă pretutindeni, cu urechile pe spate şi ochii daţi peste cap.

  — Prindeţi-l! strig.

  Cuvintele nu sunt decât şoapte, nu le pot auzi nici eu. Calul dispare din câmpul vizual ca o fantomĂ. În acelaşi moment, cortul e brusc ridicat în aer. Mă arunc peste balotul de fetru, ţinându-1 strâns, la pământ, gemând de furie. Apoi, ajutându-mă de mâini şi picioare, trăgând de fetru, mă apropii de fată. E ca şi când ai încerca să te târăşti împotriva apei curgătoare. Ochii, nasul, gura îmi sunt pline de nisip, respir cu greu.

  Fata stă cu mâinile şi picioarele întinse, ca nişte aripi, peste grumajii celor doi cai. Pare să le vorbească: deşi orbitele rămân fixe, înspăimântate, iar ei nemişcaţi.

  — S-a dus cortul nostru! îi strig în ureche, arătând că tre cer.

  Ea se întoarce: sub căciulă, are faţa înfăşurată într-o basma neagră; până şi ochii îi sunt acoperiţi.

  — Nu mai e cortul! strig din nou. Ea aprobă din cap.

  Timp de cinci ore ne strângem în spatele focului şi al cailor, iar vântul ne împroaşcă din toate părţile cu zăpadă, gheaţă, ploaie, nisip şi pietricele. Ne dor şi oasele de frig. Flancurile cailor aflaţi cu faţa la vânt simt acoperite de zăpadă. Ne înghesuim unul într-altul, om şi animal, împărţind căldura, încercând să rezistăm.

  Apoi, la amiază, vântul se opreşte brusc, ca şi când s-ar fi închis o poartă undeva. Urechile au început să ne ţiuie în tăcerea neliniştitoare. Trebuie să ne urnim mădularele amorţite, să ne curăţăm, să reîncărcăm animalele, orice ar putea face sângele să curgă din nou normal în vine, dar în realitate, ceea ce ne dorim e să mai rămânem un pic în

 

  ' J”* IJtTf^'T Tif '}T^'fl V r tii cuibul cald. Sinistră letargie! Vocea mea răguşită răzbate din fundul gâtului:

  — Haideţi, oameni buni, la drum!

  Cocoaşele de nisip ne arată unde se află îngropat bagajul nostru. Căutăm în direcţia în care a bătut vântul, dar nici urmă de cort. Ajutăm caii să urce şi-i încărcăm. Au început să necheze. Frigul din timpul furtunii e o nimica toată pe lângă frigul care-i urmează, aşezându-se peste noi ca un văl de gheaţă. Respiraţia ni se transformă în chiciură, picioarele ne tremură în ghete. După câţiva paşi nesiguri, şovăielnici, primul cal se prăbuşeşte pe spate. Aruncăm lemnul pe care-1 poartă în spate, îl ridicăm în picioare cu o prăjină, îl biciuim. Mă blestem, nu pentru prima dată, fiindcă am plecat într-o călătorie atât de grea cu un ghid nesigur pe o vreme înşelătoare.

  Ziua a zecea: aer mai călduţ, ceruri mai limpezi, un vânt mai domol. Traversăm câmpiile cu greu, când deodată ghidul nostru strigă, arătând într-o parte. „Munţii!” îmi spun; inima începe să mi se zbată. Dar nu vede muntele. Petele din depărtare către care arată sunt oameni pe cai: cine altcineva decât barbarii! Mă întorc către fată, al cărei cal în pragul prăbuşirii îl duc de hăţuri.

  — Am ajuns aproape, o anunţ. Sunt oameni în faţă, o să vedem în curând cine sunt.

  Toată povara care apasă pe mine de câteva zile a fost ridicată brusC. Înaintând cu pas grăbit, îndrept întreaga expediţie către direcţia de unde vin cele trei siluete mărunte în depărtare.

  Continuăm să ne îndreptăm către ei încă o jumătate de oră, până când realizăm că nu ne apropiem deloc. Se mişcă o dată cu noi.

  — Ne ignoră, spun şi îmi vine ideea să aprind focul. Dar când mă opresc, cele trei siluete se opresc şi ele; de îndată ce ne reluăm mersul, încep şi ele să meargă.

  Sunt oare reflecţii ale noastre, e oare o iluzie optică? mă întreb. Nu putem să ne apropiem. Oare de când ne vânează? Sau cred că noi îi vânăm?

  — Staţi, n-are nici un rost să-i urmărim, le spun oa menilor. Să vedem dacă vor să întâlnească pe unul din tre noi, neînsoţit.

  Urc pe calul fetei şi călăresc singur, în direcţia străinilor. Pentru scurtă vreme, par să rămână nemişcaţi, privind şi aşteptând. Apoi încep să se retragă, sclipind în ceaţa de praf. Deşi îi dau pinteni, calul meu e prea slăbit ca să mai poată fi în stare de altceva în afară de un biet trap împiedicat. Renunţ la vânătoare, descalec şi îi aştept pe însoţitori să vină.

  Ca să păstrăm caii în putere, ne-am scurtat din ce în ce mai mult distanţele parcurse în marş susţinuT. Înainte de a aşeza tabăra, nu avansăm mai mult de zece kilometri în acea după-amiază, pe un teren solid, neted, avându-i în faţă permanent pe cei trei călăreţi din depărtare, plutind mereu la orizontul câmpului vizual. Caii au o oră în care să poată paşte puţina iarbă ciuntită pe care o găsesc; apoi îi legăm de cort şi punem pază. Se lasă noaptea, stelele răsar pe un cer acoperit de ceaţă. Ne odihnim în jurul focului, răsfăţându-ne la căldură, savurând durerea provocată de mădularele obosite, nevrând să intrăm cu toţii în singurul cort care ne-a rămas. Privind înspre nord, aş putea să jur că mă uit în văpaia unui alt foc; dar când încerc să le arăt şi celorlalţi, noaptea se face neagră, de nepătruns. Cei trei oameni se oferă să doarmă afară, stând de strajă pe rând, după ceas. Sunt mişcat de gestul lor.

  — În câteva zile, le spun, când o să se facă mai cald.

  Dormim cu întreruperi, patru corpuri înghesuite într-un cort făcut pentru două persoane, iar fata aproape afară.

  Eu mă uit deja spre nord, înainte de răsărit. Pe când violetul şi nuanţele de roz ale răsăritului prind să se au-rească, petele se materializează din nou pe suprafaţa goală

  ^tfffifr ri-

  —'«- a câmpiei. Nu mai sunt trei, ci opt nouă, zece, poate douăsprezece.

  Cu un băţ mare şi o cămaşă de în alb, fac un steag şi pornesc călare spre străini. Vântul s-a potolit, aerul e acum limpede, eu număr în timp ce călăresc: douăsprezece siluete mărunte de o parte a răsăritului, iar în spatele lor, în depărtare, o dâră slabă şi fantomatică de albastru pare să fie muntele. Apoi, pe când eu le privesc, siluetele încep să se mişte. Se încolonează şi se suie pe munte ca nişte furnici. Sus, pe creastă, se opresc. Un nor de praf îi ascunde, apoi apar din nou: doisprezece oameni călare pe linia orizontului. Eu merg înainte, cu steagul alb fluturându-mi peste umăr. Deşi îmi ţin ochii pe creastă, nu reuşesc să prind momentul în care dispar.

  — Trebuie să-i ignorăm pur şi simplu, le spun însoţitorilor mei.

  Încărcăm poverile la loc pe cai şi ne reluăm mersul spre munţi. Deşi poverile devin mai uşoare de la o zi la alta, ne doare inima că trebuie să biciuim bietele animale, deja extrem de slabe.

  Fata sângerează, i-a venit ciclul. Nu o poate ascunde, aici nu are parte de intimitate, nu e nici cel mai mic tufiş după care să se poată ascunde. E supărată şi bărbaţii sunt supăraţi la rândul lor. E vechea poveste: ciclul unei femei aduce ghinion, e rău pentru culturi, pentru vânat, pentru cai. Bărbaţii devin morocănoşi: vor să o îndepărteze de lângă cai, ceea ce nu se poate, nu o lasă să le atingă mâncarea. Ruşinată, nu se apropie de nimeni toată ziua şi nu ni se alătură la masa de seară. După masă, iau un castron de fasole şi găluşte şi le duc în cortul unde stă.

  — N-ar trebui să mă aştepţi, spune ea. Nici măcar n-ar trebui să fiu în cort. Dar n-am unde să mă duc.

  Nici nu pune la îndoială legitimitatea excluderii ei.

  — Nu contează, îi spun.

  Îmi lipesc mâna de obrazul ei, mă aşez o clipă şi o privesc cum mănâncă.

  E inutil să-i forţez pe oameni să doarmă în acelaşi cort cu ea. Preferă să doarmă afară, cu focul aprins, stând de veghe cu rândul. Dimineaţa, de dragul lor, trec printr-o ceremonie scurtă de purificare alături de fată (căci m-am murdărit culcându-mă cu ea): cu un băţ, trasez o linie în nisip, o trec pe fată peste ea, îi spăl mâinile şi apoi pe-ale mele, o conduc în cele din urmă în tabără, peste linie.

  — O să trebuiască să faci la fel mâine dimineaţă, murmură ea.

  În cele douăsprezece zile de când ne aflăm pe drum, am devenit mai apropiaţi decât am fost luni de zile, cât am trăit în aceeaşi cameră.

  Am ajuns la dealuri. Călăreţii cei stranii înaintează mult în faţa noastră, de-a lungul albiei unui râu cu meandre secat. Nu mai încercăm să-i ajungem. Acum înţelegem în sfârşit că, deşi sunt pe urmele noastre, tot ei ne conduc în acelaşi timp.

  Pe măsură ce terenul devine mai dur, avansăm din ce în ce mai încet. Când poposim să ne tragem sufletele, sau când îi pierdem din vedere pe străini printre meandrele râului, nu ne temem de pieire.

  Apoi, urcând pe o culme, înduplecând caii, încordân-du-ne, împingând şi trăgând, ajungem dintr-o dată aproape de ei. Din spatele stâncilor, dintr-o vale ascunsă apar, călare pe ponei cu coamă bogată, doisprezece şi chiar mai mulţi, îmbrăcaţi în piei de oaie, cu căciuli pe cap, cu feţe oacheşe, măcinate de vreme, cu ochi înguşti: barbari în came şi oase. Mă aflu suficient de aproape încât să-i adulmec fără să fac un pas: sudoare de cai, fum, piele de animal pe jumătate tratată. Unul dintre ei îndreaptă spre pieptul meu o muschetă veche, aproape de lungimea unui om, cu un mâner sub ţeava. Mi se taie respiraţia. „Nu”, şoptesc. Cu precauţie sporită, dau drumul frâielor de pe calul pe care-1 conduc şi-mi arăt mâinile goale. La fel de încet, mă întorc cu spatele, apuc frâiele şi, alunecând şi ' N-«şşî||ţ|ŞP^pg'rfn;> flW' împiedicându-mă pe pietriş, aduc calul treizeci de paşi mai jos, la poalele culmii pe care mă aşteaptă însoţitorii mei.

  Barbarii se profilează pe fundalul cerului de deasupra. Dincolo de bătăile inimii, de salturile cailor şi de gemetele vântului, tăcere. Am trecut de limitele Imperiului. Nu-i de joacă, momentul ăsta e important.

  O ajut pe fată să descalece.

  — Ascultă cu atenţie, îi spun, te duc pe deal şi o să vor beşti tu cu eI. La-ţi şi cârjele, fiindcă pământul e alunecos, iar alt drum până acolo sus nu e. După ce vorbeşti, poţi să hotărăşti ce ai de gând să faci. Dacă vrei să mergi cu ei, dacă vor să te conducă înapoi acasă, la familia ta, atunci mergi cu ei. Dacă te hotărăşti să vii cu noi, poţi să vii cu noI. Înţelegi? Nu te forţez.

  Dă din cap. E foarte emoţionată.

  Cu un braţ în jurul ei, o ajut să urce panta acoperită de pietre. Barbarii stau nemişcaţi. Număr trei dintre muschetele cu ţeava lungă; în rest, au arcuri scurte, cu care sunt obişnuit. Pe măsură ce ne apropiem de culme, se retrag uşor, din ce în ce mai mult.

  — Îi vezi? o întreb, răsuflând din greu.

  Întoarce capul aşa cum face de obicei, în felul acela ciudat, apatic.

  — Nu e bine, zice.

  Orb, cum se spune „orb”? îmi spune. Mă adresez barbarilor.

  Oarbă, le spun, apăsându-mi pleoapele.

  Nici im răspims. Arma sprijinită între urechile poneiului e încă îndreptată spre mine. Ochii proprietarului ei sclipesc vesel. Tăcerea se prelungeşte.

  — Vorbeşte-le, îi spun fetei. Spune-i de ce te afli aici. Spune-le povestea ta. Spune-le adevărul.

  Se uită pe furiş la mine şi zâmbeşte uşor.

  Chiar vrei să le spun adevărul?

  Spune-le adevărul, da. Ce altceva să le spui?

  Zânâi rămâne pe buze. Clatină din cap şi tace în continuare.

  — Spune-le ce vrei. Doar că, acum că te-am adus îna poi, aş vrea să te rog foarte explicit să vii înapoi în oraş, cu mine. E alegerea ta.

  Îi prind mâna.

  Înţelegi? Asta vreau.

  De ce?

  Cuvântul îi alunecă de pe buze încet, ca ultima suflare a unui mort. Ştie că mă exasperează, că m-a exasperat de la început. Omul cu puşca înaintează încet, până când ajunge foarte aproape de noi. Ea clatină din cap.

  — Nu, nu vreau să mă mai întorc în locul ăla. Cobor panta grăbit.

  — Aprindeţi focul, fierbeţi ceai, o să ne oprim aici, îi anunţ pe oameni.

  De deasupra cascadei, vorbele fetei ajung la mine fragmentate de rafalele de vânt. Se sprijină pe cele două cârje ale ei, iar călăreţii descăleca şi i se strâng în jur. Nu desluşesc nici un cuvânt. Ce irosire, îmi spun. Ar fi putut să-şi petreacă lungile seri goale învăţându-mă limba ei. Acum e prea târziu.

  Scot din traistă două platouri de argint pe care le-am cărat tot drumul prin deşert. Despachetez sulul de mătase.

  — Aş vrea să păstrezi tu asta, îi spun.

  Îi însoţesc mâna, ca să simtă moliciunea mătăsii, ornamentele de pe platouri, cu peşti şi frunze împletite. Am adus şi o mică legătură. Nu mai ştiu ce conţine. O pun pe pământ.

  — Or să te conducă ei până acasă? Ea dă din cap.

  — A spus că până la vară. Zice că vrea şi un cal. Pen tru mine.

  9S iiwânmiiiiMtiiiiiiilii^^

  KfHVţP”

  — Spune-i că avem un drum lung înainte. Caii noş tri sunt într-o condiţie jalnică, după cum poate vedea, întreabă dacă nu putem cumpăra noi cai de la el. Spune-i că plătim în argint.

  Ii traduce bătrânului, iar eu aştept. Tovarăşii lui au descălecat, dar el a rămas în şa, iar arma veche, imensă, îi stă atârnată de spate. Scări, şa, hăţuri, frâie: nici un pic de metal, doar os şi lemn întărit în foc, cusut cu aţă tare, legat cu barete din piele. Corpuri îmbrăcate în lână şi piei de animal hrănite din copilărie cu carne şi lapte, străine de atingerea suavă a bumbacului, de virtuţile blânde ale cerealelor şi fructelor: aceştia sunt oamenii pe care Imperiul în expansiune i-a împins peste câmpie, către munţi. N-am întâlnit până acum oameni din nord la ei acasă, trataţi de pe poziţii egale. Barbarii cu care sunt obişnuit sunt cei care vizitează oaza ca să facă negoţ, alături de cei câţiva care-şi ridică tabăra de-a lungul râului şi de bieţii prizonieri ai lui Joii. Ce ocazie şi ce ruşine în acelaşi timp să fiu aici astăzi! Intr-o bună zi, urmaşii mei vor colecţiona obiecte create de aceşti oameni, vârfuri de săgeată, mânere de cuţit incrustate, farfurii de lemn, ca să le afişeze alături de ouăle de pasăre şi de cimiliturile caligrafice. Iar eu ce fac? lată-mă, încercând să înnod legături între oamenii viitorului şi cei ai trecutului, returnând, cu scuzele mele, un corp pe care I-am supt până la epuizare. Un codoş, un şacal deghizat în oaie, aflat în slujba Imperiului!

  — Zice că nu.

  Scot unul dintre ba toanele de argint din sac şi i-1 întind.

  — Spune-i că ăsta e pentru cal.

  El se apleacă, apucă batonul lucios, muşcă din el precaut, iar apoi îl ascunde în haină.

  — Zice că nu. Argintul e pentru calul pe care a accep tat să nu-1 ia. Nu ia calul meu, ia doar argintul.

  Aproape că mi-am ieşit din fire; dar la ce bun să te târguieşti? Ea se duce, aproape că s-a şi dus, mi-a fost luată. Asta e ultima oară când o privesc direct îti faţă, ca să-mi pot analiza pornirile inimii, să încerc să înţeleg cine e cu adevărat: după asta, sunt convins, voi începe să o recreez din rezerva de amintiri, în funcţie de dorinţele mele discutabile. Ii ating obrazul, îi iau mâna. Pe acest deal, în plină dimineaţă, nu găsesc în mine nici o urmă din erotismul stupefiat care mă atrăgea de obicei nopţi la rând către corpul ei, sau măcar afecţiunea prietenească resimţită pe drum. Nu simt decât un gol şi tristeţea că trebuie să existe un asemenea gol. Deşi îi strâng mâna mai tare, nu primesc nici un răspuns. Văd mult prea bine ceea ce văd: o fată robustă, cu o gură largă şi un breton ce-i acoperă fruntea, care acum priveşte lung, peste umărul meu, către cer; o străină; un oaspete venit de prin părţi necunoscute, aflat acum în drum spre casă, după o vizită nu prea fericită.

  Adio, îi spun.

  Adio, spune ea.

  Vocea îi pare la fel de neînsufleţită ca a meA. Încep să cobor panta; până când ajung jos, au ajutat-o deja să urce pe cal şi i-au luat cârjele.

  După câte îmi dau seama, a venit primăvara. Aerul e călduţ, vârfurile verzi ale firelor de iarbă noua au început să crească ici şi colo, în faţa noastră se iscă rafale de vânt deşertic. Dacă am fi părăsit oaza acum şi nu în urmă cu două săptămâni, am fi călătorit mai repede şi nu ne-am fi riscat vieţile. Pe de altă parte, am fi fost oare suficient de norocoşi încât să-i găsim pe barbari? Chiar în această zi, sunt convins, îşi strâng corturile şi căruţele, încep să-şi mâne oile în direcţia în care vor migra primăvara. Nu am greşit când am acceptat riscul, deşi acum ştiu că mă învinuiesc cu toţii. („Să ne aduci aici în mijlocul iernii!”, mi-i imaginez spunând. „N-ar fi trebuit niciodată să acceptăm!” Dar ce-or mai zice acum, când realizează că nu erau trimişi ai vreunei ambasade în ţinutul barbarilor, cum am lăsat să se înţeleagă, ci doar o escortă a imei «IMM prflfî;-fâT”'i'i'.

  Ftf!fPţ,i” femei, o deţinută barbară rămasă ultima, o persoană fără nici un pic de importanţă, târfa magistratului?)

  La întoarcere, încercăm^ să ne ţinem de traseul cunoscut pe cât posibil, orientându-ne după poziţia stelelor, pe care am avut grijă să o transcriu. Vântul a trecut, vremea s-a mai încălzit, poverile cailor sunt acum mai suportabile, ştim unde ne aflăm, nu văd de ce n-am grăbi pasul, însă în timpul popasului de noapte, apare un incident neprevăzut. Sunt chemat la focul de tabără, unde-1 găsesc pe unul dintre soldaţii tineri stând jos, trist, cu faţa sprijinită în mâini. Are cizmele scoase şi bandajele picioarelor desfăcute.

  — Uitaţi-vă puţin la piciorul ăsta, domnule, îmi spu ne călăuza noastră.

  Piciorul drept e umflat şi moale.

  — Ce s-a întâmplat? îl întreb pe băiat.

  Ridică piciorul şi-mi arată un călcâi plin de sânge şi puroi. Dincolo de mirosul de pansament murdar, simt un iz de putrefacţie.

  — De cât timp e aşa? îi strig. El îşi ascunde faţa.

  — De ce n-ai spus nimic? Nu v-am spus tuturor că tre buie să vă ţineţi picioarele curate, că trebuie să vă schim baţi bandajele o dată la două zile şi să le spălaţi, că trebuie să vă ungeţi băşicile cu alifie şi să le bandajaţi? V-am dat ordinele astea cu un scop! Cum o să mai mergi acum, cu picioarele în halul ăsta?

  Băiatul nu răspunde.

  — N-a vrut să ne tină din drum, îrisă acum trebuie să-1 cărăm înapoi până acasă! strig. Fierbeţi apă şi aveţi grijă să-şi cureţe piciorul şi să şi-1 panseze!

  Am dreptate. Când, în dimineaţa următoare, încearcă să-1 ajute să se încalţe, nu-şi mai poate ascunde durerea sfâşietoare. Cu piciorul bandajat împachetat într-o pungă, poate să meargă şchiopătând prin locurile unde drumul e mai neted; dar în cea mai mare parte a drumului e silit să călărească.

  Cu toţii vom fi fericiţi când se va termina călătoria. Ne-am plictisit unii de alţii.

  În a patra zi suntem înapoi la albia lagunei moarte şi îi urmăm conturul către sud-est preţ de câţiva kilometri, până când ajungem în dreptul lacului cunoscut, cu trunchiuri de plopi adunaţi grămadă. Apoi ne odihnim o zi, pregătindu-ne pentru partea cea mai grea a drumului. Prăjim o porţie de pâinici şi fierbem ultima oală de fasole pe care o facem pastă.

  Eu rămân distant. Bărbaţii vorbesc încet şi tac brusc de fiecare dată când mă apropii. Le-a dispărut tot entuziasmul de la începutul călătoriei, nu doar pentru că punctul culminant a fost atât de dezamăgitor – câteva vorbe schimbate în deşert, urmate de acelaşi drum parcurs înapoi —, ci pentru că prezenţa fetei i-a incitat pe bărbaţi la exhibiţionism sexual, la o rivalitate ca între fraţi, care acum s-a transformat într-o irascibilitate ursuză, îndreptată, cu sau fără voia lor, împotriva mea pentru că i-am atras într-o expediţie nebunească şi periculoasă, împotriva cailor pentru că sunt recalcitranţi, împotriva camaradului cu piciorul umflat pentru că i-a ţinut din drum, împotriva piedicilor de tot felul pe care trebuie să le suporte, ba chiar împotriva lor înşile. Eu dau exemplu scoţându-mi preşul de dormit afară, lângă foc, drept sub stele, preferând frigul din aer liber căldurii sufocante dintr-un cort în care aş fi stat alături de trei oameni posacI. În noaptea următoare, nimeni nu se oferă să ridice cortul şi dormim cu toţii afară.

  Până în a şaptea zi ne facem drum printre reziduurile sărate. Mai pierdem un cal. Bărbaţii, să tui de fasolea şi chiflele invariabile, îmi cer să-1 omoram ca să-1 mâncăm. Le dau voie, dar nu mă alătur.

  — Eu o iau înainte cu caii, le spun.

  N-au decât să-şi savureze masa. N-am de gând să-i privez de plăcerea de a-şi imagina că de fapt gâtul tăiat e gâtul meu, că mie-mi sfârtecă maţele, că mie-mi sfărâmă oasele. Poate că astfel vor deveni mai prietenoşi.

  Mă gândesc cu nostalgie la rutina familiară a îndatoririlor mele zilnice, la vara care se apropie, la siestele lungi, cu vise, la conversaţiile cu prietenii la apusul soarelui, sub nuci, la băieţii care-mi aduceau ceaiul şi limonada, la fetele care se plimbau câte două sau câte trei în piaţă, îmbrăcate în hainele cele mai bune, şi pe care le vedeam drept posibile amante. Nu sunt decât câteva zile de când m-am despărţit de cealaltă, însă deja simt cum faţa i se solidifică în memoria mea, cum devine opacă, de nepătruns, ca şi când ar secreta calcarul unei cochilii care s-o învelească. Mergând prin nisip, mă surprind într-o clipă de mirare că am putut iubi pe cineva dintr-un ţinut atât de îndepărtat. Tot ce vreau acum e să-mi trăiesc restul zilelor în tihnă, într-o lume pe care o cunosc, să mor în patul meu şi să fiu condus pe ultimul drum de prieteni vechi.

  Ajung la urechi; călăreţii angajaţi pentru petrecerea de bvm venit încep să iasă pe porţi, cu soarele sclipind pe coifurile lor metalice. Arătăm ca nişte sperietori de ciori: ar fi fost mai bine dacă le-aş fi spus oamenilor să-şi pună armurile cu câţiva kilometri înainte de sosire. Ii urmăresc pe călăreţi cum vin către noi la trap, şi mă aştept ca în orice moment să izbucnească un galop, să tragă salve în aer şi să chiuie. Dar continuă să se poarte diplomatic, de fapt nici nu fac parte din petrecerea de bun venit, după cum încep să-mi dau seama, pentru că nu sunt urmaţi de copii: se grupează în două părţi şi ne înconjoară. Nu recunosc niciuna dintre feţele pe care le văd, au ochii împietriţi şi nu-mi răspund la întrebări, ci ne conduc ca pe nişte deţinuţi prin porţile cetăţii. Abia după ce ajungem în piaţă, când vedem corturile aliniate şi auzim hărmălaia, înţelegem în sfârşit: armata a sosit, e aici. Campania promisă împotriva barbarilor a început.

  De Ia cincisprezece kilometri depărtare distingem turnurile de supraveghere proiectate pe cer; cât timp ne aflăm pe drum, la sud de lac, ocrul zidurilor începe să se separe de griul fundalului pustiu. Mă uit la oamenii din faţa mea. Şi ei au grăbit pasul, de-abia mai pot să-şi controleze entuziasmul. Nu ne-am spălat, nu ne-am mai schimbat hainele de trei săptămâni, mirosim, pielea ne e uscată şi înnegrită de soare şi de vânt, suntem epuizaţi, însă păşim ca nişte bărbaţi demni, inclusiv cel care şchiopătează acum, cu piciorul lui bandajat, cu pieptul împins înainte. Ar fi putut ieşi chiar mai rău: ar fi fost poate mai bine, însă ar fi putut fi şi mai rău. Chiar şi caii, cu burţile lor umflate de iarbă mlăştinoasă, par înviaţi.

  Pe câmp, primele fire de iarbă primăvăratică au început să se arate.

  La biroul meu, în fundul sălii de judecată, stă un bărbat. Nu I-am mai văzut niciodată, dar însemnul de pe tunica lui albastră-liliachie îmi spune că aparţine Biroului Trei al Gărzii Civile.

  Sub cotul lui se află un vraf de dosare maronii legate cu benzi roz; unul e deschis în faţa Iui. Recunosc dosarele: conţin înregistrări ale impozitelor şi dărilor strânse care datează încă de-acum cincizeci de ani. Oare chiar le examinează? La ce se uită? întreb:

  — Vă pot ajuta cu ceva?

  Mă ignoră, iar cei doi soldaţi ţepeni care mă păzesc par de lemn. Nu protestez. După săptămânile petrecute în deşert, nu mi-e deloc greu să mă arăt apatiC. În plus, simt o nuanţă uşoară de exultare în faţa posibilităţii ca prietenia mea cu Biroul să ia sfârşit.

  — Pot vorbi cu colonelul Joii? întreb.

  Merg pe ghicite: de unde să ştiu dacă s-a întors colonelul Joii?

  Nu răspunde, ci continuă să pretindă că citeşte documentele. E un bărbat bine, cu dinţi drepţi, albi, şi ochi albaştri minunaţi. Dar cam mândru, îmi spun. Mi-1 imaginez stând în capul oaselor în pat, lângă o fată, încordându-şi musculatura în faţa ei, hrănindu-se din admiraţia ei. Tipul de bărbat care-şi controlează corpul ca pe o maşină, îmi imaginez, care nu ştie că un trup are propriile ritmuri. Mă va privi într-o clipă, fără îndoială, din adâncul acelei feţe 102 frumoase, imobile, şi cu ochii limpezi, ca un actor din dosul măştii.

  Ridică privirea de pe pagină. Exact cum am bănuit.

  Unde ai fost? întreabă el.

  Am fost într-o călătorie lungĂ. Îmi pare rău că nu eram aici când ai sosit, ca să te întâmpin cum se cuvine, cu ospitalitate. Dar acum m-am întors. Tot ce-i al meu iţi aparţine.

  Însemnele sugerează că e ofiţer. Ofiţer Delegat al Biroului Trei: ce înseamnă asta? Presupun că înseamnă cinci ani de lovit şi bătut oameni; dispreţ pentru poliţia obişnuită şi pentru procedurile juridice oficiale; probabil că detestă vorbirea unui patiician bonom ca mine. Dar poate că-1 nedreptăţesc – doar n-am mai fost în Capitală de mult timp.

  — Ai uneltit cu inamicul ca un trădător, spune el. Deci asta e, a spus-o. „Ca un trădător”: formulă luată dintr-o carte.

  — Trăim paşnic aici, spun. Nu avem inamici. Se lasă tăcerea.

  — Dacă nu mă înşel, îi spun. Dacă nu cumva inamicul suntem noi.

  Nu sunt sigur că înţelege.

  — Nativii sunt în război cu noi, spune el.

  Mă îndoiesc că a dat vreodată cu ochii de un barbar.

  — De ce ai colaborat cu ei? Cine ţi-a dat voie să pără seşti postul?

  Mă lepăd de provocare ridicând din umeri.

  — E o treabă personală, îi spun. O să trebuiască să mă crezi pe cuvânt. Nu am de gând să discut despre astA. Îţi spun doar atât: postul de magistrat al unui district nu e unul care poate fi abandonat, ca un post de pază.

  Păşesc săltând puţin când sunt condus de paznici spre celula în care voi fi izolat.

  — Sper că o să-mi daţi voie să mă spăl, le spun, dar ei mă ignoră.

  Pfyf t”^ „91^1

  Nu contează. Sunt conştient de sursa euforiei mele: alianţa mea cu gardienii Imperiului a luat sfârşit, m-am împotrivit lor, legătura a fost ruptă, sunt un om liber. Oare cine n-ar zâmbi într-o asemenea împrejurare? Dar ce bucurie primejdioasă! N-ar trebui să fie atât de uşor să obţin lichidarea. Şi există oare vreun temei al opoziţiei mele? Am fost pur şi simplu incitat la reacţie văzându-1 pe unul dintre noii barbari cum pune stăpânire pe biroul meu şi pe documente? Cât despre libertatea pe care sunt pe cale să o pierd, ce valoare are pentru mine? Oare chiar m-am bucurat de libertatea neîngrădită din acest din urmă an, în care mai mult ca oricând am putut să-mi văd de viaţa mea cum am vrut? De exemplu: libertatea mea de a face din fată ce am avut chef, soţie, concubină, fiică, sclavă, toate deodată sau niciuna, după cum mi-au dictat capriciile, de vreme ce n-am avut nici o îndatorire faţă de ea, în afară de ce mi s-a întâmplat să simt pe moment: după povara unei astfel de libertăţi, cine n-ar primi cu braţele deschise eliberarea prin recluziune? In atitudinea mea de opoziţie nu e nimic eroic – să nu uit asta nici o clipă.

  E aceeaşi cameră din cazarmă pe care o foloseau pentru interogatoriu anul trecut. Stau în picioare, în timp ce preşurile şi sacii soldaţilor care au dormit aici sunt târâte afară şi puse unul peste altul la intrare. Cei trei oameni ai mei, încă murdari de pe drum şi zdrenţuiţi, ies din bucătărie şi se holbează.

  — Ce mâncaţi? le strig. Aduceţi-mi şi mie până nu mă închid!

  Unul dintre ei vine ţanţoş cu un castron de terci fierbinte.

  — Luaţi-1, mă îndeamnă. Gardianul îmi face semn să intru.

  — O clipă, spun. Să-mi aducă preşul de dormit, ca să nu vă mai deranjez.

  Ei aşteaptă, iar eu rămân într-un ungher luminat de soare, înfulecând lingură după lingură de terci, ca un hămesit. Băiatul cu piciorul umflat stă lângă mine cu un castron de ceai, zâmbind.

  Mulţumesc, îi spun.

  Nu vă fie frică, n-or să vă facă nici un rău, aţi făcut doar ce vi s-a ordonat.

  Cu preşul după mine şi cu vechea blană de urs sub braţ, intru în celulă. Petele de funingine sunt încă pe peretele în dreptul căruia se află focul. Uşa se închide şi se lasă întunericul.

  Dorm toată ziua şi toată noaptea, deloc deranjat de zgomotul sacadat al topoarelor din spatele zidului sau de huruitul roabelor şi de strigătul muncitorilor In vis, mă aflu din nou în deşert, mergând anevoie printr-un spaţiu interminabil, către un ţel obscur. Oftez şi-mi ud buzele.

  Ce-i cu zgomotul ăla? întreb când mi se aduce de mâncare.

  Se dărâmă casele construite lângă zidul dinspre sud al barăcii, îmi spune paznicul. Vor să extindă cazarma şi să construiască celule în toată regula.

  A, da, spun eu. E timpul ca floarea neagră a civilizaţiei să înflorească.

  Nu înţelege.

  Nu există nici o fereastră, ci doar o gaură sus pe zid. Insă după o zi-două, ochii mi se obişnuiesc cu întunericul. Trebuie să mă protejez împotriva luminii de fiecare dată când, dimineaţa şi seara, se deschide uşa ca să mi se aducă de mâncare. Ora cea mai bună e cea de dimineaţa devreme, când stau în pat treaz, ascultând primele cântece ale păsărilor venind de afară, privind ferestruica pătrată, exact în clipa când întunericul face loc primei lumini gri deschis.

  Mi se dă în fiecare zi aceeaşi mâncare pe care o primesc şi soldaţii obişnuiţi. O dată la două zile, uşa cazărmii se închide timp de un ceas şi mi se dă drumul afară ca să mă spăl şi să fac exerciţiI. Întotdeauna văd feţe lipite de barele porţii, holbându-se la spectacolul căderii celui atotputernic odinioară. Pe multe dintre ele le recunosc, însă niciuna nu mă salută.

  Noaptea, când totul e nemişcat, vin gândacii să exploreze ţinutul. Aud, sau poate doar îmi imaginez, pocniturile tari ale aripilor, picioruşele lor traversând grăbit podeaua. Sunt atraşi de mirosul găleţii din colţ, de bucăţelele de mâncare de pe podea; fără îndoială, la fel de mult îi atrage muntele ăsta de carne din care emană varii mirosuri specifice de viaţă şi degradarE. Într-o noapte, sunt trezit de pasul uşor al unuia care-mi traversează gâtul. După asta tresar adeseori în timpul nopţii, cu spasme, scuturându-mă, având mereu impresia că simt cum îmi explorează buzele şi ochii cu antenele. De la asemenea începuturi se nasc obsesiile: sunt prevenit.

  Întreaga zi mă holbez la peretele gol, neputând să cred că amprenta întregii dureri şi a degradării pe care au lăsat-o nu se va materializa instantaneu, la o privire atentă a cuiva; sau îmi închid ochii, încercând să-mi reglez auzul la nivelul extrem de scăzut la care probabil că pot fi percepute încă ţipetele tuturor celor care au suferit aici, răsunând în toţi pereţii. Mă rog să vină ziua în care aceste ziduri vor fi ridicate, iar ecourile neliniştite îşi vor putea lua zborul în sfârşit; deşi e greu să ignori zgomotul cărămizii aşezate peste cărămidă atât de aproape.

  Aştept cu înfrigurare momentele de exerciţii fizice, când simt vântul bătându-mi în faţă şi pământul sub călcâie, când văd alte feţe şi aud alţi oameni vorbind. După două zile de singurătate, degetele îmi sunt moi şi amorţite, propria voce mi se pare străină. Adevărat e că omul nu a fost făcut să trăiască singur! îmi construiesc ziua iraţional, în jurul orelor de masĂ. Îmi înghit mâncarea ca un câine. O viaţă de brută care mă abrutizează.

  Cu toate acestea, doar în zilele goale, când rămân singur cu mine însumi, pot să încep cu adevărat să evoc spiritele bărbaţilor şi ale femeilor prinse între aceşti pereţi, care după o vizită aici şi-au pierdut pofta de mâncare şi nu s-au mai putut deplasa decât în cârje.

  Undeva, în fiecare clipă, un copil e bătut. Mă gândesc la cineva anume care, în ciuda vârstei, era încă o copilă. Care a fost adusă aici şi rănită în faţa tatălui ei. Care 1-a văzut umilit sub ochii ei şi a ştiut că el ştia ceea ce vedea ea.

  Sau poate că la vremea aceea nu mai vedea şi a fost silită să cunoască şi să înţeleagă prin alte mijloace: de exemplu, prin tonul vocii lui, care s-a înălţat subit când i-a implorat să înceteze.

  De fiecare dată descopăr în mine acel moment de refuz de a mă gândi la detaliile întâmplărilor petrecute aici.

  După care a rămas orfană. Tatăl ei se distrusese, era un om mort. Probabil tocmai în acel moment, când ea s-a prăbuşit, el s-a aruncat asupra interogatorilor, dacă măcar atâta lucru e adevărat în raport, şi i-a zgâriat ca un animal sălbatic, până când s-a prăbuşit sub bâtele lor.

  Îmi ţin ochii închişi ore în şir şi rămân în mijlocul podelei în lumina slabă a zilei, încercând să evoc imaginea unui om extrem de hulit. Nu reuşesc să văd decât o figură numită „tată”: ar putea să fie figura oricărui tată care ştie că unii îi bat copilul şi că nu poate să-1 apere. Nu poate să-şi facă datoria faţă de cineva drag. Ştie că asta nu i se va ierta. Această conştientizare a taţilor, această conştientizare a condamnării la care sunt supuşi e dincolo de limita suportabilului. Nu-i de mirare că a vrut să moară.

  Pe fată am protejat-o, oferindu-mă în felul meu echivoc să-i fiu tată. Dar am ajuns prea târziu, după ce a încetat să creadă în taţi. Am vrut să fac ceea ce era bine, am vrut să repar; nu voi nega această pornire decentă, oricât ar fi de alterată de motivaţii discutabile: întotdeauna trebuie să rămână loc de căinţă şi de răscumpărare. Cu toate acestea, nu aş fi permis niciodată să se deschidă porţile oraşului unor oameni care afirmă că există cauze mai nobile decât simpla decenţă. I-au expus tatăl gol şi l-au făcut să urle de durere; i-au făcut rău fetei, iar el nu i-a putut opri (într-o zi pe care eu am petrecut-o în birou, ocupat cu registrele). După aceea, ea n-a mai fost umană pe de-a-ntregul şi soră nouă, tuturor oamenilor. Anumite simpatii s-au stins, unele porniri ale inimii i-au devenit imposibile. La rândul meu, dacă mai stau mult în celula asta cu fantomele, nu doar cu tatăl şi fiica, ci şi cu omul care nu-şi scotea lentilele alea întunecate de la ochi nici la lumina lămpii şi cu subofiţerul pus să ţină focul aprins, voi fi atins de boală şi transformat într-o creatură care nu mai crede în nimic.

  Aşa că mă învârt în continuare în jurul siluetei ireductibile a fetei, aruncând plase peste plase de înţeles peste figura ei. Se sprijină de cele două cârje, privind în sus, în ceaţă. Ce vede? Aripile unui albatros protector sau forma neagră a unei ciori laşe, care se teme să lovească atâta timp cât prada încă respiră?

  Deşi gărzile au primit ordine să nu discute nimic cu mine, nu e greu să leg într-o poveste coerentă frânturile de conversaţie pe care le aud în zilele în care mi se dă voie să ies în grădină. Cel mai recent se vorbeşte de focul de peste râu. Acum cinci zile, nu era decât o pată neagră în ceaţa dinspre nord-vest. De atunci a avansat încet pe cursul râului, uneori stingându-se, dar revenindu-şi acum, clar vizibilă dinspre oraş, ca un giulgiu deasupra deltei unde râul se varsă în lac.

  Ghicesc ce s-a întâmplat. Cineva a hotărât că malurile râului îi camuflează prea bine pe barbari, că râul ar fi o graniţă care ar putea fi apărată mai bine dacă s-ar face loc pe mal. Aşa că au dat foc arbuştilor. Cu vântul suflând dinspre nord, focul s-a răspândit deasupra întregii văi care nu e prea adâncă. Am mai văzut foc în deşert. Se răspândeşte prin trestii, iar plopii se aprind ca nişte torţe. Animalele suficient de rapide – antilopele, iepurii, pisicile – scapă cu viaţă; roiuri de albine zboară disperate; tot restul dispare. Dar sunt atâtea fâşii aride de-a lungul râului, încât focul nu se răspândeşte decât rar. Aşa că, evident, în asemenea cazuri trebuie ca un echipaj să urmărească traseul focului, să vadă unde ajunge. Nu le pasă că, o dată curăţat pământul, vântul începe să-1 erodeze, iar deşertul avansează. Aşa că forţa echipajului trimis împotriva barbarilor se pregăteşte de campanie, distrugând pământul, nimicindu-ne întregul patrimoniu.

  Rafturile au fost golite, şterse de praf şi lustruite. Suprafaţa biroului are un luciu intens; biroul e gol, cu excepţia unei farfurioare cu bile multicolore din sticlă. Camera e impecabil de curată. Pe o masă într-un colţ se află o vază cu flori de hibiscus, umplând aerul de parfum. Pe podea s-a pus un covor nou. Biroul meu n-a arătat niciodată mai bine.

  Rămân lângă omul care mă escortează, în aceleaşi haine în care am călătorit, iar lenjeria mi-o spăl o dată sau de două ori, dar haina încă miroase a fum. Aştept. Contemplu jocul razelor de soare printre florile de migdal de dincolo de fereastră şi sunt mulţumit.

  După o vreme intră, aruncă un teanc de hârtii pe birou şi se aşază. Se uită la mine fără să vorbeascĂ. Încearcă, deşi cam teatral, să mă impresioneze. Rearanjarea atentă a biroului meu, adus de la praf şi dezordine în starea aceasta de curăţenie vidă, pasul mândru cu care se plimbă prin cameră, insolenţa studiată cu care mă examinează, toate vor să spună ceva: nu doar că el e acum responsabil în locul meu (cine ar putea să o conteste?), dar şi că ştie să se comporte într-un birou, că ştie până şi cum să afişeze nota aceea de eleganţă funcţională. De ce crede oare că merită să mă impresioneze cu această demonstraţie? Pentru că, în ciuda hainelor mele urât mirositoare şi a bărbii dezordonate, încă sunt un membru al vechii familii, fp^jBV^V' ^ ^ ^ ţ^iŞŞţ”-;! >»Yf»|J „OHJ^”- oricât de mult aş fi decăzut din drepturi aici, la mama naibii? Se teme oare că îl voi lua în derâdere dacă nu se va blinda într-un fast preluat, fără îndoială, din studierea atentă a camerelor în care lucrează superiorii lui din Birou? Nu mă va crede dacă-i voi spune că nu contează. Trebuie să am grijă să nu zâmbesc, îşi drege glasul.

  — O să-ţi citesc acum din depoziţiile pe care le-am strâns, domnule magistrat, îmi spune, ca să-ţi faci o idee despre cât de grave sunt acuzaţiile aduse împotriva ta.

  Face un semn şi gardianul părăseşte încăperea.

  — Numărul unu: „Ţinuta lui în birou a lăsat mult de dorit. Hotărârile luate de el au fost arbitrare, reclamanţii au fost siliţi uneori să aştepte luni de zile o audiere şi, în plus, nu a avut nici o metodă coerentă de a ţine contabi litatea.”

  Lasă jos hârtia.

  — Aş vrea să adaug că, la o analiză a sistemului con tabil, s-au constatat nereguli. „Deşi era principal adminis trator al districtului, a contractat o relaţie cu o prostituată care i-a ocupat în mare parte energia, în detrimentul în datoririlor oficiale. Legătura a avut un efect demoraliza tor asupra prestigiului administraţiei imperiale, pentru că femeia în chestiune fusese deţinuta soldaţilor obişnuiţi şi luase parte la numeroase episoade obscene.” Nu vreau să repet poveştile. Să-ţi citesc din alta: „în ziua de întâi martie, cu două săptămâni înainte de sosirea efectivului trimis în expediţie, a dat ordine ca eu şi alţi doi oameni (numiţi) să se pregătescă pentru o călătorie lungă. Nu a spus la acea vreme unde avea să ne ducă. Am fost sur prinşi să aflăm că fata barbară va călători alături de noi, dar nu am pus întrebări. Am fost de asemenea surprinşi de graba cu care s-au făcut pregătirile. Nu am înţeles de ce nu puteam aştepta să se topească zăpezile. De-abia după ce ne-am întors am înţeles că scopul lui fusese de a-i preveni pe barbari că se apropie campania imperială împotriva lor… Am luat contact cu ei în jurul lui 18 martie. De la lungile întrevederi cu barbarii, am fost excluşi. A avut loc şi un schimb de daruri. La acea vreme am început să ne sfătuim ce am fi făcut dacă ne-ar fi ordonat să trecem de partea barbarilor. Am decis să refuzăm şi să ne întoarcem acasă pe cont propriu. Fata s-a întors la semenii ei. Era înnebunit după ea, dar ei nu-i păsa deloc.” Aşa.

  Pune documentele la loc cu grijă şi potriveşte colţurile. Păstrez tăcerea.

  Nu citesc decât pasaje. Aşa, ca să-ţi faci o idee despre cum stau lucrurile. E rău când trebuie să intervenim şi să facem ordine în administraţia locală. Nici măcar nu e treaba noastră.

  O să mă apăr în faţa curţii de judecată.

  Chiar aşa?

  Nu mă miră ce fac ei. Cunosc foarte bine greutatea pe care o pot avea uneori insinuările şi nuanţele subtile, sau cum poate fi pusă o întrebare astfel încât răspunsul să fie deja conţinut în ea. Vor folosi legea împotriva mea atâta timp cât le va sluji, apoi vor alege alte metode. Aşa funcţionează Biroul. Pentru oamenii care nu operează în general în virtutea legii, procedurile juridice nu sunt decât un instrument ca atâtea altele.

  Mă decid să vorbesc.

  — Nimeni n-o să îndrăznească să-mi spună toate as tea în faţă. Cine e responsabil de prima depoziţie?

  Dă din mână şi se lasă pe spate.

  — Nu contează. O să ai ocazia să răspunzi.

  Şi ne privim reciproc în tăcerea încremenită a dimineţii, până când, la un moment dat, bate din palme şi gărzile vin să mă ia.

  Mă gândesc la el foarte mult în singurătatea celulei, încercând să-i înţeleg ura, încercând să mă privesc aşa cum mă vede el. Mă gândesc la grija cu care s-a ocupat de biroul meu. Nu-mi aruncă doar docimientele într-un colţ şi în locul lor îşi postează cizmele, ci chiar încearcă din răsputeri să-mi arate concepţia sa rafinată despre bu-nul-gust. De ce? Un om cu talia subţire ca a unui băiat şi braţele musculoase ale unui bătăuş îndesate în uniforma liliachie pe care Biroul a creat-o ca marcă proprie. Infatuat şi însetat de laude, mai mult ca sigur. Un devorator de femei, insaţiabil, egoist. Un om care a fost învăţat că nu se poate ajunge în vârf decât păşind pe o piramidă de cadavre. Care visează că în curând îşi va pune piciorul şi pe gâtul meu şi va apăsa adânc. Şi eu? Mi-e greu să-1 urăsc la rându-mi. Drumul către vârf trebuie să fie anevoios pentru nişte tineri fără bani, fără tutelă, cu un minimum de educaţie, oameni care ar putea la fel de bine să intre în lumea interlopă pe cât ar putea ajunge funcţionari în serviciul Imperiului (dar ar putea alege o ramură de serviciu mai avantajoasă decât Biroul!).

  Cu toate acestea, nu mă acomodez uşor cu umilinţele pe care sunt silit să le îndur în închisoare. Uneori stau aşezat pe preş, holbându-mă la trei pete de pe pereţi şi simţind cum mă ia valul pentru a mia oară când mă întreb: „De ce sunt înşirate, cine le-a pus acolo? Oare înseamnă ceva?”, sau descoperind, în timp ce traversez camera, că număr până la şase, iar apoi o iau de la capăt, sau, fre-cându-mi mâna de faţă aiurea, îmi dau seama cât de meschină a devenit lumea mea şi cum i-am lăsat să o aducă în starea asta, cum mă transform pe zi ce trece într-o bestie sau o simplă maşină, o jucărie de copil, de exemplu, cu opt figurine care împodobesc rama: tata, mama, iubitul, călăreţul, hoţul… Apoi răspund cu mişcări de frică ameţitoare, repezindu-mă prin celulă, dând din mâini bezmetic, smulgându-mi părul din barbă, tropăind, făcând orice ar mai putea să mă surprindă, să-mi amintească de o lume de dincolo, diversă şi bogată.

  Există şi alte umilinţe. Când cer haine curate, sunt ignorat. Nu am nimic de îmbrăcat, în afară de ce am adus cu minE. În fiecare zi de exerciţii, sub ochii gardianului.

  Îmi spăl una dintre haine (o cămaşă sau o pereche de pantaloni) cu cenuşă şi apă rece, şi o duc înapoi în celulă, ca să se usuce (cămaşa pe care am lăsat-o la uscat ui grădină a dispărut după două zile). Am mereu în nări mirosul mucegăit de îmbrăcăminte care nu vede niciodată lumina zilei.

  Şi mai rău. Cu regimul monoton de supă, terci şi ceai, a devenit un chin să-mi deşart maţele. Ezit zile întregi, ţeapăn şi umflat, până reuşesc să mă las pe vine deasupra găleţii şi să suport junghiurile de durere, rupturile de ţesut care îmi însoţesc toate defecările.

  Nimeni nu mă bate, nu mă înfometează şi nu mă scuipă. Cum aş putea să mă consider o victimă a persecuţiei, când suferinţele mele sunt atât de neînsemnate? Dar sunt cu atât mai degradante, în meschinăria loR. Îmi aduc aminte că am zâmbit când s-a închis uşa pentru prima oară în spatele meu şi s-a întors cheia în broască. Nu părea un chin prea mare să mă îndrept dinspre solitudinea existenţei mele de fiecare zi către solitudinea celulei, de vreme ce duceam cu mine o lume întreagă de gânduri şi de amintiri. Dar acum încep să înţeleg cât de insuficientă e de fapt libertatea. Ce libertate mi-a rămas? Libertatea de a mânca ori de a-mi fi foame; sau de a tăcea, de a sporo-văi de unul singur, de a bate cu pumnii în uşă, de a urla. Dacă odinioară, când m-au închis aici, am fost victima unei nedreptăţi minore, acum nu mai sunt decât o masă de sânge, oase şi carne care se simte nefericită.

  Masa de seară e adusă de nepotul cel mic al bucătăresei. Sunt sigur că nu înţelege cum de magistratul a fost închis aici de unul singur, în întuneric, dar nu pune întrebări. Intră foarte ţanţoş şi drept, purtând tava, iar gardianul îi ţine uşa deschisă.

  — Mulţumesc, îi spun, mă bucur tare mult că ai venit, mi se făcuse foame…

  !«H3^^.^^'/.* ^ f-7'^'„t” „ 'î '-, I r,.-fi,.w >. „r”3«»

 

  Wj'fWfipi?!”'„ y«w îmi las mâna pe umărul lui, umplând spaţiul dintre noi cu vorbe umane, iar el aşteaptă serios să gust din mâncare şi să aprob.

  Ce mai face bunica?

  E bine, dormiule.

  Şi câinele? Nu s-a întors încă? (De dincolo de curte o aud pe mama lui chemându-1.)

  Nu, domnule.

  Ştii, e primăvară, e timpul împerecherii: câinii pleacă în vizită, rămân plecaţi zile în şir, după care se întorc fără să-ţi spună unde au fost. Să nu fii îngrijorat, se va întoarce.

  Da, domnule.

  Gust din supă, ca să-i fac pe plac, şi mă ling pe buze.

  Spune-i bunicii că-i mulţumesc pentru cină, e delicioasă.

  Da, domnule.

  Din nou se aude strigătul mamei. Ridică farfuria şi cana, rămase de la micul dejun, şi se pregăteşte să plece.

  Şi spune-mi, s-au întors soldaţii? îl întreb repede.

  Nu, domnule.

  Ţin uşa deschisă şi aştept o clipă în prag, ascultând ultimele ciripituri ale păsărelelor venind dinspre copaci, de sub un cer violet imens, în timp ce copilul traversează curtea cu tava. Nu am nimic să-i dau, nici măcar un nasture. Nici nu am timp să-i arăt cum se trosnesc degetele sau cum să-şi prindă nasul în pumn.

  Încep să o uit pe fatĂ. În timp ce aţipesc, îmi trece prin minte cu o claritate rece că s-a dus o zi întreagă fără să mă fi gândit la ea. Mai mult, nu-mi mai amintesc cu exactitate cum aratĂ. Întotdeauna mi s-a părut că din ochii ei goi pornea o ceaţă, un vid care se răspândea pretutindeni şi îi împânzea figura. Mă uit în întuneric, aşteptând să se formeze o imagine. Dar singura amintire pe care mă pot sprijini pe de-a-ntregul o reprezintă mâinile mele pline de ulei de corp plimbându-se pe genimchii ei, pe gambe.

  Pe gleznE. Încerc să rechem puţinele clipe de intimitate petrecute alături de ea, însă le încurc cu imagini ale celorlalte trupuri calde în care m-am cuibărit de-a lungul vieţii. O uit, şi fac asta deliberat, ştiu. Am ştiut că aveam nevoie de ea dinainte de a mă opri în faţa ei la poartă şi de-a o alege; iar acum mă chinuiesc să o îngrop în uitare. Mâini reci, inimă rece – îmi amintesc proverbul, îmi ating obrazul cu palmele, oftez în întuneric.

  În vis, cineva îngenunchează, adăpostit de perete. Piaţa e goală; vântul mână praful înspre nori; ea se cuibăreşte în spatele gulerului de Ia palton şi îşi trage şapca să-şi acopere faţa.

  Mă aşez deasupra ei.

  — Unde te doare? o întreb.

  Simt cum mi se formează cuvintele în gură, apoi cum ies, fine, lipsite de trup, ca nişte cuvinte rostite de altcineva.

  Îşi propteşte picioarele înainte cu stângăcie şi îşi pipăie gleznele. Este atât de mică, încât aproape că se pierde în haina veche de bărbat pe care o poartĂ. Îngenunchez, îi dezleg şosetele largi de lână, îi desfac bandajul. Picioarele stau în faţa mea în praf, dematerializate, monstruoase, ca doi peşti naufragiaţi, ca doi cartofi imenşi.

  Ridic unul în poală şi încep să-1 masez. Lacrimile prind să-i curgă din spatele pleoapelor şi i se scurg în jos, pe obraji.

  Doare, se plânge ea cu o voce măruntă.

  Sşş…, o înduplec, o să-ţi ţin de cald.

  Ridic celălalt picior şi îi îmbrăţişez pe amândoi deodată. Vântul toarnă praf peste noi; mi-a intrat nisip în gură. Mă trezesc cu durere de gingii şi cu gura sângerândă. Noaptea e liniştită, luna e acoperită acum. Stau întins o vreme, cu privirea pierdută în adâncul întunericului, apoi alunec din nou în somn.

  Intru pe poartă şi stau cu faţa la curte; o curte nesfârşită, ca un deşert. N-am nici o speranţă că voi ajunge în pw^'n^^ I ret' r^”' partea cealaltă, dar merg înainte, ţinând-o în braţe pe fată, singura cheie pe care o am pentru labirint, iar ea dă din cap, sprijinită de umerii mei, cu picioarele atâmându-i de cealaltă parte.

  Am şi alte vise, în care figura pe care o numesc „fata” îşi schimbă forma, sexul, mărimeA. Într-unui dintre vise întâlnesc patru forme care mă înspăimântă: masive şi albe. Cresc, cresc întruna. Până când ajung să umple spaţiul în care dorm. Mă trezesc sufocat, strigând, cu gâtul înfundat.

  Trama acestor zile, pe de altă parte, e monotonă, ca terciul zilnic. Niciodată nu am fost atât de copleşit de cotidian. Cursul evenimentelor în lumea de afară, dimensiunea morală a stării jalnice în care mă aflu, dacă despre asta e vorba, o stare jalnică, până şi perspectiva de a mă apăra în faţa curţii, toate şi-au pierdut interesul sub presiunea apetitului, a funcţiilor fiziologice şi a plictiselii de a trăi oră de oră. Am prins o răceală; întreaga mea fiinţă e chinuită de strănuturi şi tusete, nefericită pentru că nu e decât un corp care se simte rău şi ar vrea să se însănătoşească.

  Într-o după-amiază, răzuitul şi pocnetele slabe ale dălţii de zidar, venind dinspre cealaltă parte a zidului, încetează brusc. Aşezat pe preş, ciulesc urechile: e un zumzet îndepărtat în aer, o uşoară nuanţă electrică pe fondul unei după-amieze nemişcate, care nu se mai transformă în sunete de sine stătătoare, dar mă fac încordat şi agitat. O furtună? Deşi îmi lipesc urechea de perete, nu desluşesc nimic. Curtea cazărmii e goală.

  Mai târziu, dălţile îşi reiau sunetele metalice regulate.

  Către seară, uşa se deschide şi intră micul meu prieten cu cina. Văd că arde de nerăbdare să-mi spună ceva; dar gardianul 1-a însoţit până aici şi stă cu o mână rezemată de umărul lui. Aşa că ne înţelegem din priviri: ochii îi strălucesc de emoţie. Aş putea să jur că vrea să-mi spună că s-au întors soldaţiI. În cazul ăsta, de ce nu se aud trompete şi ovaţii, de ce nu aud cai tropăind prin piaţa mare sau zgomot de pregătiri de petrecere? De ce îl ţine gardianul pe băiat atât de strâns şi îl smulge afară din celulă înainte de a putea să-1 sărut pe capul tuns chilug? Răspunsul evident e că s-au întors soldaţii, dar nu triumfători. Dacă-i aşa, trebuie să fiu prudent.

  Mai târziu, seara, se aude un zgomot dinspre curte şi apoi hărmălaie. Se deschid şi se trântesc uşi, mai multe picioare tropăie încolo şi-ncoace. Aud clar câte ceva din ceea ce se spune: se vorbeşte nu despre strategii sau armate barbare, ci despre picioare rănite şi despre epuizare, o ceartă legată de nişte bolnavi care au nevoie de paturi, într-o oră, totul se linişteşte. Curtea e goală. Aşadar, nu sunt prizonieri. Ăsta măcar e un motiv de bucurie.

  E dimineaţă târziu şi încă n-am primit micul dejun. Mă plimb prin cameră, iar stomacul îmi ghiorţăie ca un burduhan de vacă înfometată. La gândul terciului sărat şi al ceaiului negru, încep să salivez, nu mă pot abţine.

  Nu am nici un semnal că aş putea fi eliberat în curând, deşi suntem în ziua de plimbare. Zidarii sunt din nou la lucru; dinspre curte vin zgomote de activitate cotidiană intensă. O aud până şi pe bucătăreasă chemându-şi nepotul. Bat la uşă, dar nimeni nu îmi dă atenţie.

  Mai târziu, după-amiază, se aude cheia răsucindu-se cu un scârţâit în broască şi se deschide uşa.

  — Ce vrei? întreabă gardianul. De ce tot baţi în uşă? Cât de tare trebuie să mă dispreţuiască! Să-ţi petreci întreaga viaţă păzind o uşă închisă şi având grijă de nevoile animalice ale altuia! Şi lui i-a fost confiscată libertatea. Probabil că se gândeşte la mine ca la cel care i-a furat-o.

  — Nu-mi daţi drumul astăzi? Nu am mâncat nimic.

  Ll« iiy f^^ţ<7:/ ' ^”' '„'^'1' t^h^ll^JJiitiu, tt, De asta m-ai chemat? O să-ţi capeţi mâncareA. Învaţă să ai răbdare. Oricum eşti prea gras.

  Stai. Trebuie să-mi golesc găleata. Pute aici. Vreau să spăl podeaua. Vreau să-mi spăl hainele. Nu pot apărea în faţa colonelului în nişte haine care put în halul ăsta. O să-i fac de ruşine pe gardieni cu ele. Am nevoie de apă caldă, de săpun şi de o cârpă ca să mă şterg. Lasă-mă să-mi golesc găleata repede şi să aduc nişte apă caldă din bucătărie.

  M-am gândit bine când am adus vorba despre colonel, pentru că nu mă contrazice. Deschide uşa larg şi se dă la o parte.

  — Grăbeşte-te, îmi porunceşte.

  Nu e decât o îngrijitoare în bucătărie. Se sperie când ne vede intrând pe amândoi, de fapt, chiar pare să o ia la fugă. Ce i-or fi povestit ceilalţi despre mine?

  — Dă-i nişte apă caldă, ordonă gardianul.

  Îşi pleacă repede capul şi se întoarce spre aragaz, unde se află mereu un cazan cu apă fierbinte. Peste umăr, îi spun paznicului:

  — O găleată – o să aduc o găleată pentru apă. Din câţiva paşi, traversez bucătăria până în locul unde, lângă saci de făină, sare, lapte praf, fasole uscată şi mazăre, se ţin măturile şi cârpele de praf. De un cui e agăţată la nivelul capului o cheie de la celula unde se ţin cotletele de berbec. O bag în buzunar într-o clipă. Când mă întorc, aduc o găleată de lemn. O ţin ridicată, în timp ce fata în casă toarnă apă fierbinte cu polonicul.

  — Ce mai faci? o întreb.

  Mâna îi tremură atât de tare, încât sunt nevoit să îi iau polonicul.

  — Poţi să-mi dai un săpun mic şi o cârpă, te rog? întors în celulă, mă dezbrac şi mă spăl în apa minunat de caldĂ. Îmi spăl singura pereche de pantaloni de rezervă pe care o am, care miroase a ceapă stricată, o storc bine, o atârn de cuiul din spatele uşii, iar apoi golesc găleata pe podea. Mă aşez în cele din urmă şi aştept să se lase întunericul.

  Cheia se întoarce încet în broască. Oare câţi oameni, în afară de mine, ştiu că de fapt cheia de la pivniţă deschide şi celula mea de deţinut, şi dulapul cel mare din sala principală, cheia de la apartamentele de deasupra bucătăriei e copia celei de la camera armelor, iar cheia care deschide uşa scărilor de la tumul dinspre nord-vest o deschide şi pe cea de la tumul dinspre nord-est, dulapul mic din hol şi trapa de deasupra ţevilor de apă din curte? Doar nu degeaba am petrecut treizeci de ani adâncit în detaliile cele mai mărunte ale vieţii unei biete aşezări neînsemnate.

  Stelele clipesc de pe un cer întunecat, fără nori. Printre barele porţii de la curte se vede lumina unui foc din piaţa de dincolo de poartĂ. În afară de poartă, dacă mă încordez bine, disting o formă închisă la culoare: un bărbat sprijinit de perete sau încovoiat în somn. Mă vede oare în pragul uşii celulei? Minute în şir sunt în gardă. Nu se mişcă. Apoi încep să mă furişez de-a lungul peretelui, cu picioarele goale, scoţând sunete ca nişte şoapte cu pantofii mei păşind pe pietricele.

  Dau colţul şi trec de uşa de la bucătărie. Următoarea dă spre apartamentul meu de sus. E încuiată. A treia şi ultima uşă e deschisă. Este uşa unei cămăruţe care e folosită uneori ca spaţiu de urgenţă pentru bolnavi, iar alteori drept cameră obişnuită. Pe vine, orbecăind, mă strecor spre spaţiul albastru-închis din pătratul ferestrei. Mi-e frică să nu mă împiedic de trupurile ale căror respiraţii le aud prin toată camera.

  Un fir a început să se separe de ghem: adormitul de la picioarele mele respiră des, gemând la fiecare expiraţie. Visează? Mă opresc la câţiva centimetri de el. Ca o maşină, continuă să răsufle sacadat şi să geamă în întuneric. Mă furişez peste el.

  Ip^T'»;'!* ţi„V'.« -', I-S. R^'-”

  Stau la fereastră şi privesc afară, înspre oraş, aşteptând să văd în scurt timp focuri de tabără, şiruri de cai legaţi, arme adunate grămadă, corturi aliniate. Dar nu e aproape nimic de văzut: cenuşa unui singur foc pe ducă, poate şi lumina venind dinspre două corturi albe, departe, sub copaci. Aşadar, trimişii încă nu s-au întors! Sau n-au mai rămas decât aceste câteva suflete din toată expediţia? Mi se taie răsuflarea gândindu-mă că s-ar putea într-adevăr să fie aşa. Dar nu se poate! Aceşti oameni nu au fost la război niciodată: în cel mai rău caz, au rătăcit prin ţinutul din amonte, vânând ciobani neînarmaţi, violându-le femeile, jefuindu-le casele, alungându-le turmele de oi. In cel mai bun caz, nu au întâlnit pe nimeni – în mod sigur, nu pe barbarii aliaţi de a căror furie s-a angajat să ne protejeze Biroul Trei.

  Degete uşoare ca nişte aripi de fluture îmi ating glezna. Cad în genunchi.

  — Mi-e sete, mărturiseşte o voce.

  E omul care răsufla din greu. Aşadar, nu dormea.

  — Uşor, fiule, îi şoptesc.

  Holbându-mă adânc la el, disting albul din ochii daţi pe spatE. Îi ating fruntea: are febră. Mâna lui se ridică şi o apucă pe a mea.

  Mi-a fost tare sete, spune el.

  Iţi aduc apă, îi şoptesc la ureche, dar trebuie să-mi promiţi că o să taci. Sunt oameni bolnavi aici, au nevoie să doarmă.