Distephano încuviinţă din cap, preocupat.

― Exact. Dacă nava suferă vreo avarie gravă, se autopilotează înapoi, la baza de pornire.

Call se întoarse furioasă spre Wren.

― Şi când aveai de gând să ne anunţi?

― Am uitat, se scuză cercetătorul, dându-se înapoi, speriat.

Cine te crede, se gândi Christie dezgustat.

― Şi care este baza? se interesă Hillard.

― Pământul, îi răspunse Wren.

Vorbele lui o scoaseră din sărite pe Call.

― Ah, Doamne, ticălosule...

Johner părea sincer deprimat.

― Pământul? Nu vreau să mă întorc pe planeta aia afurisită.

Call devenise isterică. Zbiera la Wren cât o ţinea gura.

― Dacă monştrii ăştia ajung pe Pământ, atunci... atunci...

― Acesta va fi sfârşitul, zise Ripley în locul ei, la fel de indiferentă ca de obicei.

Call clătină din cap, ca şi când ar fi refuzat să accepte.

― Trebuie să aruncăm nava în aer!

― Nu trebuie să facem nimic, îi spuse Christie. Doar să scăpăm de aici.

Se întoarse spre Distephano.

― Cât durează până ajungem pe Pământ?

Soldatul apăsă pe butoanele unei console, afişând nişte informaţii pe ecran.

― Aproape trei ore.

Acum Call se întorsese spre Christie, dându-şi seama că trebuia să-l convingă.

― Nu înţelegi? Nava o să aterizeze în plină zonă populată. Nimeni nu o să aibă habar de ce se află la bord. O să pregătim cu bună ştiinţă sfârşitul speciei noastre!

Hillard interveni şi ea.

― Nu-i problema noastră.

― Call, îi spuse negrul, nu te las să arunci în aer această navă cu noi la bord. După ce plecăm, n-ai decât să faci ce vrei.

Se întoarse spre clonă.

― Ţi se spune Ripley, nu-i aşa? Te deranjează dacă mergi tu în faţă?

Femeia se aşeză în fruntea lor şi o porniră.

Acum Christie încheia şirul. În faţa lui, în auzea pe Johner bombănind:

― Doamne, Pământul, ce porcărie!.

 

 

Deşi, dacă mă gândesc bine, există lucruri şi mai rele decât Pământul, îşi spuse Johner. De exemplu, să sfârşeşti ca Elgyn! Se cutremură, încercând să-şi alunge din gând mutra hidoasă a monstrului. Acum, în timp ce mergeau cu Ripley în frunte, trebuia să recunoască fără să vrea că o admira pe femeia cea înaltă. Dăduse dovadă de mult curaj când înfruntase arătarea aceea ascunzându-se într-un cadavru. Sigur, era clonă, dar până şi clonele aveau sentimente, ce dracu!

Ajunseră la altă intersecţie de coridoare şi Ripley se opri. Johner se apropie de ea, cu ochii în patru.

― Gata, se poate trece, zise ea, în cele din urmă.

Johner veni mai aproape de ea şi o întrebă fără ocolişuri.

― Ai mai înfruntat arătările astea?

― Da, îi răspunse ea.

― Şi ce s-a întâmplat? insistă Johner.

― Am murit, îi răspunse femeia sincer.

Apoi o porni înainte şi Johner rămase în loc, cu gura căscată.

― Nu asta voiam să aud, îi spuse el lui Distephano.

Soldatul clătină din cap, zâmbi şi-l bătu pe umăr. După câţiva metri, dădură de o uşă.

― Pe aici, le spuse soldatul. O tăiem pe aici.

Era unul din laboratoare. Era pentru prima oară când Ripley nu mai părea atât de indiferentă. Se uită la un tub uriaş, pe care scria "Incubator". Aici a fost crescută probabil, se gândi Johner.

Dar îşi reveni repede şi-l urmă pe soldat. Apoi dădură un colţ şi Johner văzu altceva. Imaginea îi luă prin surprindere pe toţi. În spatele camerei, unde era întuneric, structura încăperii se schimbase. Se zăreau forme groteşti. Podelele, pereţii, tavanul, toată camera fusese modificară. Reconstruită. Monştrii fuseseră acolo. Reproiectaseră acest spaţiu, adaptându-l propriilor lor nevoi. Nu mai semăna deloc cu o încăpere umană. Pereţii nu mai erau netezi. Semănau mai degrabă cu interiorul cavităţii unui corp, cu coste puse la distanţe egale sau oase legate prin membrane întunecate. Iar pe pereţi...

Johner încremeni în loc, la fel ca toţi ceilalţi. Stăteau cu armele în mână, gata să tragă. Ripley semăna cu o statuie. Nu mişca şi nici nu respira.

Pe pereţi erau trupurile încremenite de moarte ale oamenilor, prinse acolo ca nişte muşte pe o hârtie lipicioasă. Erau fixate de fâşii membranoase. Johner se zgâia îngrozit la figura de lângă el. Distephano, care era în spatele lui, găsi un întrerupător şi-l apăsă făcându-l să tresară. Acum omul care atârna lângă el, se vedea clar. Pe halatul lui de laborator scria "Kinloch". I se întipărise pe faţă agonia morţii. Halatul alb era îmbibat în propriul sânge. Lăsa impresia că explodase ceva în interiorul lui şi-i ţâşnise prin piept. Sau poate îşi croise drum în afară pe acolo, se gândi Johner îngreţoşat. I se vedeau plămânii şi măruntaiele.

Distephano lumină şi celelalte corpuri prinse de perete. Arătau toate la fel ca cercetătorul. Aveau aceeaşi rană hidoasă. Probabil că erau oamenii care lucraseră în acest laborator. Citi câteva nume pe halate: Williamson, Sprague, Fontaine. Ar fi fost mai bine să nu fi ştiut cum îi cheamă, se gândi Johner.

Camarazii lui gemeau sau scoteau exclamaţii de oroare. Chiar şi el, care crezuse că le văzuse pe toate, fu nevoit să-şi ferească privirile. Ştia că aceste imagini îi vor rămâne întipărite în minte pe veci, dacă reuşea să scape din acest iad.

Ripley se uita indiferentă la cadavre, ca şi când ar fi fost ceva atât de obişnuit încât nici nu merita să le bage în seamă.

Apoi Johner zări un criotub cu cineva înăuntru. Este unul din cei pe care i-am sustras de la destinaţia lor şi i-am adus aici. Capacul era semi-deschis şi-l căscă şi mai mult. Criotubul conţinea o femeie, cu pieptul smuls şi faţa desfigurată de durere.

― Probabil că visez! murmură el. Numai că, de data asta, n-o să mă mai trezesc.

Spre mirarea lui, era martorul propriei sale vinovăţii. Tu ai adus-o aici şi uite pentru ce. Tu ai răpit-o pe ea şi pe toţi ceilalţi, fără să-ţi pui întrebări. Te interesa doar să-ţi iei banii. Şi acum te-ai nenorocit. Uită-te la faţa ei şi a celorlalţi de pe pereţi. Aşa o să arăţi şi tu. Dacă până acum te-ai crezut urât, îţi dai seama cum o să fii! Îl apucase brusc o senzaţie cumplită de vomă. Inspiră adânc şi se întoarse, încercând să se abţină.

Christie veni imediat lângă el să-l susţină.

― Să mergem mai departe, îl îndemnă el.

Îşi continuară drumul prin laboratorul presărat cu dovezile prezenţei extratereştrilor. I se lipeau picioarele de podeaua plină de sânge sau aluneca pe resturi de ţesuturi umane.

Dădură de altă zonă întunecată şi încetiniră pasul. Un neon care clipea intermitent avea efectul unui stroboscop, amplificând imaginea de coşmar a laboratorului. Vriess ridică arma lângă el întinzându-se să oprească lumina, dar o făcu să clipească şi mai rău.

Se înghesuiseră atâtea echipamente aici. Încăperea era plină de găuri şi totul era învăluit în această alternanţă de lumini şi umbre care te călca pe nervi.

Ripley era la locul ei, în frunte, în timp ce cercetau împrejurimile, mergând încet, înainte. Johner era cu ochii în patru. Monştrii aceia negri, uriaşi puteau trece uşor neobservaţi în harababura asta: ţevi, birouri, aparatură, şi mai multe ţevi. Johner clipi. I se păruse că zăreşte o faţă ascunzându-se printre echipamente. Ripley reacţionă prima. Se întorsese imediat să se uite. Lumina clipi din nou. Da, iat-o acolo. O faţă palidă, îngrozită, cu ochii căscaţi de spaimă.

Şi, în momentul acela, corpul care susţinea acea faţă ţâşni din ascunzătoarea lui. Omul ţinea ceva lung în mână. O ţeavă probabil. Se repezi la cea mai apropiată ţintă, adică la Ripley, şi o lovi în plin. Femeia se dezechilibră, luată prin surprindere.

Christie veni imediat lângă ea şi pară cealaltă lovitură. Johner se întoarse şi el, zbierând:

― Lasă arma jos, fir-ai tu să fii!

Era atât de încordat încât de-abia se stăpânea să nu deschidă focul. Adrenalina îi pulsa sălbatic în vene. Christie, care o proteja încă pe Ripley până îşi revenea, zbieră la ei:

― Potoliţi-vă!

Omul se retrase în ascunzătoarea lui, ghemuindu-se din nou. Şi, ca printr-un miracol, se aprinseră luminile. Toţi încremeniră în loc, cu armele îndreptate spre ciudatul om. Ripley clătină din cap, semn că lovitura n-o afectase prea mult şi apoi se ridică.

― Lasă vergeaua, omule, îi strigă ea străinului care tremura din cap până-n picioare.

Omul se zgâi la ei îngrozit.

― Plecaţi! le porunci el.

Îi tremura şi glasul. Era clar că atacul îi răpise ultimul dram de energie pe care-l mai avea. Scăpă bara pe podea, uitându-se când la unul când la altul. În cele din urmă, îi întrebă cu o voce stinsă:

― Ce se întâmplă?

Şi ieşi încet, temător, din ascunzătoarea lui.

Johner îi citi numele de pe haine: "Purvis". Fir-ar să fie! Altul pe care l-am răpit!

Christie făcu un pas înainte, îpcordat.

― Ce să se întâmple, Purvis, zise el, ne cărăm dracului de pe nava asta fantomă!

Purvis clipi, complet derutat. Asuda abundent. Îi ieşea frica prin toţi porii.

― Care navă? întrebă el. Unde sunt? Eram în criotubul meu, în drum spre Xarem. Urma să lucrez la rafinăria de nichel.

Christie şi Johner se uitară unul la altul şi apoi îşi feriră privirile. Purvis continuă.

― Nu înţeleg nimic, m-am trezit şi apoi am văzut ceva oribil... M-a sufocat!

Părea gata să izbucnească în lacrimi. Call interveni şi, de data aceasta, Johner îi fu recunoscător.

― Uite ce este, îi spuse ea lui Purvis, o să vii cu noi. Este prea periculos pentru tine să rămâi aici.

Johner şi Christie se uitară unul la altul şi ridicară din umeri. În fond îi erau datori măcar cu atât după ce îl răpiseră, deşi nici unul din ei nu ştia că era destinat să ajungă hrană pentru extratereştri.

În momentul acela, Ripley se apropie de Purvis. Omul se feri, deşi nu-i făcuse altceva decât... să-l miroasă? Lui Johner nu i se părea că ar avea un parfum deosebit.

― Lăsaţi-l aici, zise Ripley, indiferentă ca de obicei.

― Du-te dracului! Nu lăsăm pe nimeni! o repezi Call...

― Are un embrion înăuntru. Îl miros, zise clona, calmă.

Purvis începu să se agite. Era cu nervii la pământ.

― Înăuntru? Ce am înăuntru?

Lui Johner i se făcu pielea de găină. Purta embrionul monştrilor acelora cu dinţi de argint!

― N-am chef să se nască vreo arătare din aceea oribilă în preajma mea, îi spuse el lui Christie.

Vriess venise lângă ei.

― Ne-am asuma un risc prea mare.

Dar Call nici nu voia să audă.

― Doar n-o să-l lăsăm aici!

Ah, Doamne, oare nu renunţă niciodată la încăpăţânarea ei? se întrebă Johner epuizat.

Vriess încercă să-i bage minţile în cap. Bună idee, se gândi Johner. Era singurul care avea vreo şansă.

― Credeam că ai venit aici ca să pui capăt înmulţirii lor.

Cuvintele lui merseseră direct la ţintă şi o făcură să se întoarcă spre Wren.

― Nu există un proces prin care să fie opriţi?

Christie clătină din cap.

― Nu avem timp pentru asta!

Wren refuza să se uite la Purvis.

― Nu pot face nimic aici. Laboratorul a fost distrus.

Christie îi vorbi blând.

― Aş putea să-l lichidez fără durere. Un glonte în cap şi gata. Cred că ar fi cel mai bine.

Moale ca întotdeauna, se gândi Johner, uitându-se la negrul cel solid.

Call clătină din cap, întristată.

― Trebuie să existe altă soluţie, insistă ea. Ce-ar fi dacă l-am îngheţa?

Purvis se uita când la unul când la altul, din ce în ce mai agitat. Apoi se uită la pieptul lui.

― Ce este în mine?

Îşi îndreptară privirile spre el şi Johner îşi dădu seama că se simţeau vinovaţi, inclusiv Distephano. Toţi erau vinovaţi, fiecare în parte.

― Un parazit, îi răspunse Wren în cele din urmă. Un element străin care...

Ripley făcu un pas înainte. Îşi pierduse răbdarea.

― În pieptul tău este un monstru, îi spuse ea, fără ocolişuri. Tipii ăştia, îi explică ea făcând semn spre cei de pe Betty, ţi-au răpit vasul şi ţi-au vândut criotubul celui de aici.

Zicând acestea, făcu semn spre Wren.

― El a băgat germenul extraterestru în tine. În câteva ore o să-ţi rupă coastele, o să iasă şi tu o să mori. Mai ai vreo nelămurire?

Ce sânge rece are ticăloasa, se gândi Johner, plin de admiraţie.

― Ci... cine eşti? se bâlbâi Purvis.

― Sunt mama monştrilor, îi răspunse ea fără să clipească.

Apoi se întoarse spre Wren. Cercetătorul era vădit îngrozit. Dar nu-l băgă în seamă. Se îndreptă spre ieşire. Spusese ce avea de spus şi în rest n-o mai interesa. Dar Call nu se lăsa. Îl dădu la o parte pe Purvis şi le spuse tuturor:

― Vine cu noi. Putem să-l îngheţăm la bordul lui Betty. Doctorul o să-l trezească după aceea.

Acum toţi se uitau la Wren.

― Bine, zise el, încuviinţând din cap.

Johner clipi din ochi. Nu-i venea să creadă. Ce tupeu avea mucoasa asta!

― De când primim ordine de la tine? zise el, dominând-o cu statura lui.

― De când te-ai născut fără ouşoare, îi spuse ea îndrăzneaţă.

Vriess interveni înainte ca Johner să-i răspundă:

― Gata, potoliţi-vă.

Christie se apropie de Purvis şi-i făcu semn s-o urmeze pe Ripley.

― Vino cu noi. Dar, dacă mă superi, te împuşc imediat.

Johner ieşi bombănind din laborator împreună cu ceilalţi.

 

 

 

CAPITOLUL IO

 

Camera de clonare? Ripley citi ce scria pe uşa ultimului laborator pe care trebuiau să-l traverseze, dar nu o interesa. Era mult prea concentrată.

Distephano se îndreptă spre una din console.

― Am trecut de sateliţii lui Jupiter, le spuse el.

Ripley ştia că această veste ar trebui s-o agite, dar instinctul de autoconservare îi domina toate reacţiile. La fel ca un animal, se gândi ea cu amărăciune. La fel ca ei. Încercă să nu se mai gândească la extratereştri. Se temea să n-o simtă. Oare cât va mai trece până vor veni după ea?

Ajunseră la alt şir nesfârşit de uşi, cu etichete pe ele, care nu însemnau nimic pentru Ripley. Dar la următoarea uşă...

Încremeni în loc.

Era cineva acolo. Cineva.

În ciuda goliciunii fără margini pe care o resimţea de când se născuse a doua oară, Ripley trăi pentru prima dată fiorul spaimei. Se întoarse spre uşă, încordată la maximum. Pe sticlă era un semn: l-7

Se întoarse încet şi se apropie să se uite mai bine. Apoi îşi dezgoli braţul şi văzu numărul opt, imprimat în carne.

Mergi mai departe, îşi spuse ea. Mişcă-te. Închise ochii şi se cutremură. Era ceva cumplit dincolo de uşa aceea şi avea în mod sigur legătură directă cu ea.

Distephano se îndepărtase de consolă şi i-o luase înainte.

― Nu pe aici trebuie s-o luăm, îi spuse el amabil.

Se apropiase şi Christie, vădit îngrijorat de comportarea ei ciudată.

― Nu avem timp de pierdut, Ripley.

Nu conta. Puteau să meargă şi fără ea. Ştia că trebuia neapărat să intre acolo.

Apăruse şi Wren. Părea la fel de îngrijorat ca ceilalţi adunaţi în jurul ei.

― Nu... Ripley!

Trebuia să treacă pragul acela. Deschise uşa şi se opri pentru clipă, încercând să se pregătească pentru ceea ce ştia că o să vadă.

Până acum îşi făcuse probleme că era lipsită de sentimente umane. Iar acum simţea că o copleşesc.

Durere. Groază. Dezgust. Remuşcare. Tristeţe sfâşietoare.

Ceilalţi stăteau în uşă descumpăniţi, dar era clar că nu aveau de gând s-o urmeze.

Ripley se trezi uitându-se la o cameră plină de incubatoare. De fapt, acum nu mai erau incubatoare.

Erau unităţi de conservare. Recipiente de stocare, dotate cu o tehnologie de vârf. Pentru surorile mele.

În prima era un organism de mărimea un făt uman complet dezvoltat. Era totalmente deformat, imposibil de recunoscut şi plutea în lichidul de conservare. Avea o etichetă pe care scria Numărul 1.

Nu este un " lucru ", îşi spuse Ripley, ci o ea. Atinse recipientul cu respect şi trecu mai departe.

Celălalt, etichetat drept Numărul 2, conţinea o fiinţă de mărimea unui copil. Era de asemenea deformat, jumătate om, jumătate extraterestru. Avea faţa lui Ellen Ripley şi capul acela oribil, ţuguiat. În spate erupseseră excrescenţe dorsale. Ripley îşi mişcă umerii. Simţea şi acum cicatricele de-a lungul coloanei vertebrale.

Numărul 3 nu avea faţă, ci doar coadă. Şi avea în jur de doi ani.

Numărul 4 avea vreo patru ani, un exoschelet masiv şi o limbă tare, plină de colţi, ieşind dintr-o faţă pe jumătate umană, care era incapabilă s-o susţină.

Ripley simţea că-i curge ceva din ochi. Îşi atinse obrazul. Era umed. Lacrimi? De la un monstru? Fu cât pe ce să râdă.

Numărul 5 ajunsese aproape la maturitate. Avea excrescenţe dorsale, dar se vedea că erau doar nişte reminiscenţe. Capul era complet extraterestru, un cap de matcă implantat grotesc pe un trup diform de femeie. Acum îi curgeau lacrimile fără să le poată opri.

Suntem opt. Dar câte sute sau mii de celule nu treceau niciodată de stadiul în care se reuneau opt sau şaisprezece celule? Cred că ne etichetau doar dacă ajungeam la un anumit stadiu, mai avansat, de evoluţie.

Se gândi la toţi cercetătorii care lucraseră la celulele ei, trudind săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Acum erau toţi morţi, victimele propriei lor creaţii. Dar gândul acesta nu-i dădea nici un fel de satisfacţie.

Ajunse la Numărul 6. Era din nou chipul ei pe un cap ţuguiat, bizar, dar aproape adult. Îi semăna atât de mult! Avea mâinile la fel ca ea, cu aceleaşi unghii lungi, puternice. Ochii erau deschişi. Ochii ei. Vedea...

Ce? Viitorul meu? Încă un monstru în colecţie?

Înaintă în lumea ei de coşmar.

Numărul 7 nu se mai afla într-un tub de conservare, ci într-o unitate opacă, spaţioasă, pătrată. Ripley remarcă firele electrice care o conectau. Şi nişte aparate care înregistrau ceva.

Se simţea copleşită.

Nu este un tub, ci o unitate de tratament intensiv cu pat hidraulic şi tot echipamentul necesar.

Începu să tremure din cap până-n picioare, cu gura deschisă şi ochii măriţi de spaimă.

Pe pat era o fiinţă vie, dacă puteai să numeşti viu acest organism. Monstrul avea faţa lui Ripley pe un cap diform, pe care creşteau doar câteva şuviţe de păr ondulat, castaniu. Membrele inferioare răsucite erau prinse în chingi, iar braţele erau străpunse de mii de tuburi care o hrăneau şi o ţineau în viaţă. Ochii inteligenţi, umani, o priveau pe Ripley.

O recunoşteau.

Sora mea! se gândi Ripley îngrozită.

Făptura deschise gura şi îşi dezgoli colţii arginti. Când îi rânji, semn că o recunoscuse, i se prelinseră balele groase, scârboase.

Apoi o imploră, rostind doar:

― Ucide-mă!

0 implora pe singura fiinţă din univers despre care ştia că o să-i împlinească această dorinţă. Lacrimile curgeau şiroaie pe faţa lui Ripley. Monstrul se răsuci, ca şi când ar fi încercat s-o convingă.

Ripley se dădu înapoi, îngreţoşată. Scoase un strigăt şi începu să suspine. Call veni repede lângă ea. Ţinea în mână ceva mare, o armă care i se părea familiară.

― Este un aruncător de flăcări, îi spuse fata, pe un ton blând. L-a găsit Distephano într-o cutie cu armament.

Ripley îşi şterse lacrimile. Parcă mai văzuse aşa ceva, îşi spuse ea. Se întoarse şi aruncă o ultimă privire surorii ei. Monstrul din pat se zbătu din nou, deschizându-şi gura obscenă din care curgeau şiroaie de salivă pe bărbie şi haine. Ochii spuneau tot ce creierul ei torturat nu era în stare.

Ripley încărcă arma şi trase în creatura dinţoasă. Încercă să nu ia în seamă urletele cumplite, inumane şi trase încă o dată şi încă o dată, până topi recipientul, tuburile şi distruse tot.

Apoi începu să se dea înapoi, cu arma în mână. Era uşurată. Simţea că făcuse ce trebuie. Trase din nou, doborând fiecare recipient pe care-l întâlnea în cale. Se declanşă alarma şi nava încercă să se apere, dar se pare că sistemul de pulverizare nu avea apă, aşa că incendiul provocat de Ripley nu putea fi oprit. Incubatoarele explodau împrăştiind sticlă şi oţel în timp ce ea se retrăgea.

Se opri doar când laboratorul se transformase într-o masă topită fumegândă, şi arma rămase fără muniţie. Pe urmă lăsă aruncătorul de flăcări la uşă şi-l închise.

I se uscaseră lacrimile. Fuseseră înlocuite de o hotărâre ucigaşă, de nezdruncinat.

Se întoarse spre Wren.

Cercetătorul se dădu înapoi, uitându-se în jur disperat. Dar ceilalţi, care zăriseră câte ceva din ororile din laborator, se îndepărtară, dându-i de înţeles că nu avea scăpare. Doar Call interveni când Ripley începu să se apropie de doctor.

― Nu face asta, Ripley, îi spuse ea.

Încremeni în loc şi, în momentul acela se simţi copleşită de oboseală.

― Ce să nu fac? murmură ea dezolată.

Toţi răsufiară uşuraţi. Wren se luminase la faţă, ba chiar avu tupeul să se arate triumfător.

Dar, în momentul acela, Call se întoarse spre el şi-i trase un pumn în bărbie, cu toată puterea. Cercetătorul se prăbuşi la picioarele lui Ripley.

Clona se uită în ochii femeii şi se priviră cu subînţeles. Simţea că exista ceva între ele, ceva greu de definit.

― Asta să nu faci! zise Call, referindu-se la pumnul care-i îndoise mâna.

Apoi o porni pe hol, fără să se uite la cercetătorul căzut.

Dar Ripley se uită la el. Dusese mâna la falcă şi clătină din cap. Christie se aplecă spre el, de parcă s-ar fi temut ca Ripley să nu se răzgândească.

― O meritai, doctore, îi spuse negrul.

Vorbele lui o amuzară. Îşi luă din nou arma ei şi porni după Call. În spatele ei, îl auzi pe Johner spunându-i lui Christie apropo de laboratorul în flăcări:

― Mare brânză. A irosit o grămadă de muniţie.

Dar negrul se mulţumi doar să salte din umeri şi-l ajută pe Wren să se ridice în picioare.

― Haideţi să mergem înainte să apară cineva să vadă ce-i cu atâta zgomot.

― Eu unul nu pricep nimic, bombăni Johner. Trebuie să fie vreo şmecherie muierească.

 

 

După ce lăsară în urmă laboratorul, rămaseră în beznă, în timp ce Distephano deschise un chepeng în podea. Christie observă că există o lumină de avarie în cabina ascensorului, dar nu suficientă ca să se vadă bine.

― Trebuie să coborâm, le spuse soldatul, deşi era cât se poate de evident.

Christie se întoarse spre infirm.

― Va trebui să renunţi la scaun, Vriess.

― Ştiu, îi răspunse el, obosit, trăgând nişte sfoară dintr-un compartiment secret.

Când o porniră din nou, negrul îi spuse lui Vriess:

― Vom face aceleaşi manevre ca la Kawlang, nu-i aşa?

Infirmul râse amar.

― Ca-n vremurile bune.

Christie zâmbi şi el. Atunci crezuseră că n-o să mai scape. Era cea mai cumplită experienţă pe care o trăiseră vreodată.

Dar acum, în timp ce stătea aici, pe culoarul navei Auriga, îşi dădu seama că peripeţiile de la Kawlang erau un picnic în comparaţie cu ce aveau de înfruntat aici.

 

 

Call sări de pe scară şi se trezi în interiorul turnului de răcire. Apa îi ajungea până la genunchi şi se întreba de ce. Distephano şi Johner i-o luaseră înainte şi stăteau spate în spate în apă, cu armele pregătite. Acum îi făcură semn să înainteze, în timp ce coborau şi ceilalţi. O porni spre capătul încăperii, unde stătea Ripley. Femeia se uita la mâinile ei. Îi tremurau după incidentul din laborator. I se citea durerea pe faţă. Avea ochii roşii. Pe Call o deranja s-o vadă aşa. Îşi tot spunea că Ripley nu era o fiinţă umană, că nu putea să simtă nimic. Şi acum trebuia să accepte realitatea. Ripley era la fel de umană ca ea. Avea aceleaşi trăiri şi sentimente.

Se opri lângă ea. Se simţea stânjenită, dar trebuia să spună ceva.

― Nu-mi pot imagina ce ai simţit.

Ripley o privi sumbru.

― Nu, nu poţi, într-adevăr.

Call se întoarse şi se uită de jur-împrejur. Încăperea întunecată, plină de ţevi, era inundată. Nivelul apei se ridica constant. Apa se revărsa din tavan, din ţevile de răcire. Se adunaseră cu toţii. La semnalul lui Christie, o porniră mai departe, prin apa care le ajungea până la genunchi.

Toţi erau cu ochii în patru, iar această alertă îi epuiza. Call observase ce încordaţi erau Johner, Hillard şi Purvis. Christie înainta fără probleme prin apă, deşi îl căra pe Vriess. Stăteau spate în spate. Infirmul se legase de negru cu funia ascunsă în scaunul lui. Şi Vriess era atent la tavan.

― Apa vine probabil de la rezervoarele de răcire, zise el. Cred că a dat cineva drumul la valvă.

― Urâţii n-ar fi fost în stare de aşa ceva, zise Johner, dar apoi adăugă ezitând: Sau ar fi fost?

Hillard părea derutată.

― La ce le-ar folosi?

Continuau să înainteze prin apă. Când ajunseră la un perete, se opriră. Dăduseră de un chepeng şi o scară care duceau la ultimul nivel. Chepengul era încă deschis, dar complet inundat.

― Ne aflăm în partea cea mai joasă a navei, le spuse Wren. Această zonă a fost blocată. Va trebui să coborâm pe scara aceea, să străbatem un culoar şi să urcăm un puţ scurt, de vreo douăzeci şi cinci de metri.

Call îşi dădu seama că se referea la douăzeci şi cinci de metri sub apă.

Christie se întoarse:

― Eşti gata să te uzi, amice?

― Da, sigur, râse Vricss.

Johner se uită în jur.

― Nu-mi place.

― Eşti sigur în privinţa distanţei? îl întrebă Hillard pe Wren.

Doctorul încuviinţă din cap.

Christie nu părea prea încrezător.

― Ar trebui să trimitem pe cineva înainte. Ce zici, Ripley?

Call se încruntă la Christie, dar Ripley se apropie de chepeng.

― Nu-mi place, zise ea.

― N-are ce să-ţi placă.

Clona ridică din umeri.

― Bine, zise ea resemnată şi apoi trase aer în piept şi se scufundă.

Probabil că rezervoarele secaseră, pentru că şuvoiul de apă se oprise. Mai picura doar puţin. Nimeni nu scotea o vorbă. Stăteau toţi nemişcaţi şi se uitau la chepengul pe unde dispăruse Ripley. Cât timp o să-i ajungă aerul?

Distephano, care stătea lângă Call, scoase o carcasă de protecţie din punga de piele prinsă de curea şi o puse pe cilindrul armei sale. Christie îl urmărea atent.

― Ar trebui să-mi urmezi exemplul, îi spuse el negrului şi fratelui siamez al acestuia.

Christie îi arătă arma.

― Sunt de unică folosinţă. Rezistă.

Distephano se arătă interesat.

― De unică folosinţă? Am auzit de ele. Câte focuri poţi să tragi?

― Douăzeci.

Piratul şi soldatul îşi găsiseră un element de interes comun.

― Chiar şi cele de calibru mic sunt destul de eficiente.

Distephano încuviinţă din cap, plin de admiraţie.

― Grozav!

Christie continuă cu explicaţiile. Simţea că această conversaţie îl ajuta să se relaxeze.

― Sunt bune pentru piraţi. Pentru că le arunci după ce-ţi faci treaba. Ştii, nimănui nu-i place să-şi arunce arma! Te simţi legat de ea.

Dar negrul îşi dădu seama că Distephano n-avea de unde să ştie. Mersese prea departe. Era un soldat de carieră, animat de principii patriotice şi alte rahaturi de acest gen.

Se lăsă o linişte stânjenitoare. Nu mai aveau ce să-şi spună. Vriess studia tavanul.

Acum Call nu mai auzea decât picuratul apei. Agitată, din cauza îndelungatei absenţe a lui Ripley, băgă mâna în apa rece şi îşi şterse fruntea.

Şi, în momentul acela, în spatele lor, se auzi un bolborosit. Toţi se întoarseră încordaţi, gata să tragă. Trecură câteva secunde, fără să se întâmple nimic. Se răsuciră la loc, spre chepeng.

Dar, peste câteva secunde, Ripley apăru brusc în faţa lor, făcându-i să tresară. Trăgea aer în piept, gâfâind.

― S-a blocat o uşă la douăzeci de metri mai înainte, le spuse ea, când îşi regăsi glasul. Mi-a luat ceva timp s-o deschid. Nu am mers mai departe, dar sunt sigură că mai era puţin până la suprafaţă.

Call se uită la ceilalţi.

―-Cred că nu este nevoie să vă spun să trageţi aer adânc în piept?

Câţiva dintre ei zâmbiră.

― Christie, când ajungem la suprafaţă, te-aş ruga să nu-ţi tragi un pumn în spate, îi spuse Vriess.

Negrul chicoti şi apoi se scufundară unul câte unul după Ripley.

 

 

Hillard şi Johner se scufundară ultimii. Sub apă nu se vedea mai nimic. Deşi era limpede, nu funcţionau destule lumini pe culoar, aşa că vizibilitatea era redusă. Lui Hillard nu-i plăcea deloc, deşi se îndoia că i-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost viu luminat. Culoarul era larg şi de aceea părea şi mai întunecat. Se uită la Wren care înota înaintea ei către capăt. Nu avea încredere în el şi era avantajat faţă de ceilalţi, pentru că ştia configuraţia navei.

Dădură un colţ. Mai era destul până la suprafaţă. Hillard începuse să simtă o apăsare în plămâni. Trebuia să ia aer, dar se abţinu. Johner înota câineşte lângă ea. La un moment dat se uită înapoi o dată şi încă o dată. Încetinise. Hillard se uită şi ea.

Şi fu cât pe ce să deschidă gura. Doi extratereştri înotau furibund după ei, agili ca nişte ţipari. Cozile îi ajutau să înainteze fără efort.

Johner căscase ochii îngrozit. Îşi încarcă repede arma şi trase. Forţa impactului îl proiectase înapoi. Proiectilul înainta prin apă spre monştri, se înfipse în pieptul unuia şi-l lichidă imediat, scoţând un sunet înfundat. Dar cel de-al doilea îşi continuă înaintarea.

Bărbatul era îngrozit. Ţâşni prin apă ca o rachetă, trecând pe lângă Hillard şi Ripley, care se întoarse mirată şi văzu monstrul. Acum îl observaseră şi ceilalţi şi panica se dezlănţui. Doar Ripley îşi păstrase cumpătul. Îi făcu semn lui Hillard să se mişte mai repede, de parcă femeia ar fi avut nevoie de îndemnul ei.

Nu are nici un fel de probleme sub apă. Parcă nici n-ar avea nevoie să respire! se gândi Hillard, dând din picioare îngrozită. Presiunea din piept era din ce în ce mai insuportabilă. Îi venea să urle, Aer! Aer! Daţi-mi aer!

Femeia îşi dădu seama că Purvis şi Distephano luaseră apă. Se sufocau terorizaţi de apropierea monstrului.

Ripley le făcea semn tuturor să se grăbească şi Hillard îşi dădu seama că ceilalţi se îndepărtau tot mai mult de ea. Rămăsese în urmă.

Nu mai pot! Trebuie să respir. Arătarea aia o să mă prindă!

Încercă să nu se gândească la asta, să se grăbească, dar făcu greşeala să se uite înapoi.

Era atât de aproape! La numai două lungimi de braţe de ea. Îşi dezgolise colţii şi Hillard avu impresia că lumina palidă din această lume subacvatică de coşmar se reflecta în dinţii strălucitori ai monstrului. Îi văzu coada mişcătoare.

O cuprinse panica şi luă o gură de apă. NU! Dădea din picioare cu disperare. Degete puternice o apucară de gleznă. Ţipă fără să vrea, eliberându-şi tot aerul din plămâni, şi apoi inspiră adânc, căutând cu disperare aerul atât de necesar să-i alimenteze strigătele de ajutor. Dar, în loc de aer, intră apă. Braţe uriaşe, solide îi cuprinseră picioarele, talia, corpul, până fu prinsă în îmbrăţişarea morţii. Se zbătea inutil, privindu-i pe ceilalţi cum se îndepărtează, dar renunţă peste câteva clipe şi se lăsă în voia iubitului ei subacvatic.

 

 

Hillard nu mai este! îşi spuse Call când trecu de uşă şi văzu lumina dătătoare de speranţe a cabinei ascensorului. Câţi or să mai cadă pradă acestor monştri? O să-i lichideze pe rând, până nu mai rămânea nici unul? Această navă se îndrepta spre Pământ. Oare nu se putea face chiar nimic?

Doar n-o să-şi piardă speranţele tocmai acum.

Ia-o pe rând. Mai întâi să ieşi din apă şi să tragi aer în piept!

Dădu tare din picioare, propulsându-se spre suprafaţă. Dar înainte să dea de aer, se lovi cu capul de ceva tare, flexibil şi transparent.

Ce-o mai fi şi asta?

Împinse cu toată puterea, dar cedă prea puţin. Aerul se afla la numai câţiva centimetri. Era probabil vreo substanţă împrăştiată de extratereştri, vreo pânză transparentă. Dar la ce le folosea? Call se zbătea, gata să se sufoce.

Ceilalţi erau acum lângă ea şi încercau împreună să străpungă pânza. Unii se prinseseră în ea, epuizându-şi ultimele puteri.

La douăzeci de metri depărtare era un ascensor. Îi vedea partea de jos, strălucitoare ca o oglindă. Şi, în clipa aceea Ie văzu reflectându-se pe suprafaţa lucioasă a liftului. Erau mai multe ouă înşirate de-a lungul marginii.

Call nu se mai gândi ce-o aştepta mai departe, ştia doar că o să moară cu toţii dacă nu dădeau de aer. Îşi scoase cuţitul ascuns în mânecă. Deşi pe jumătate topită, lama mai era încă ascuţită. Înţepă plasa şi făcu o mică gaură. Apoi începu s-o lărgească centimetru cu centimetru. Johner şi Christie îşi băgară mâinile lor uriaşe, trăgând cu disperare, dar nu voia să cedeze.

Distephano nu mai rezistă. Leşinase în apă. Şi undeva, în spatele lor, se apropia monstrul...

Deodată, Ripley îşi croi drum printre ei, apucă pânza cu amândouă mâinile şi o sfâşie. Ieşiră toţi la suprafaţă, cu gurile deschise, tuşind şi trăgând aer în piept. Şi clona avea nevoie de aer, constată Call, iar acest fapt o apropia mai mult de semenii ei, oamenii. Fata deschise ochii şi se uită la partea de jos a ascensorului, constatând cu uimire că un ou începea să se deschidă. Ceva grotesc, cu mai multe picioare, ţâşni din el. Şi înainte ca vreunul dintre ei să apuce să reacţioneze, ateriză direct pe faţa lui Ripley. Purvis scoase un strigăt răsunător când femeia căzu în apă. Call încercă s-o urmărească din priviri, dar dispăruse deja, luptându-se în adâncuri cu arătarea de pe faţa ei.

― Fir-ar dracu' al dracului! şuieră Johner.

Pe suprafaţa ca de oglindă a ascensorului începuseră să se deschidă alte ouă, din care ieşeau nişte creaturi la fel de hidoase.

― Este o cursă! zbieră Johner. Ne-au întins o cursă. Înapoi, înapoi, scufundaţi-vă!

Toţi ceilalţi îi urmară exemplul, fără să ezite nici o clipă.

Ce cursă diabolică, se gândi Call. Îşi dăduse seama despre ce era vorba. Nu avem de ales: fie străpungem pânza şi inspirăm aerul, fie ne sufocăm sub apă. Orice am face, vom fi victimele lor.

Când se văzură din nou sub apă, se uitară în jur disperaţi. Call n-o mai vedea pe Ripley, dar îl simţea pe extraterestrul care o omorâse pe Hillard înaintând spre ei. Iar acum, când îi văzuse în apă, începuse să se grăbească.

Christie se uita în aceeaşi direcţie. Apoi se întoarse spre ouăle care-i aşteptau gata deschise. Negrul apucă aruncătorul de grenade. Totul se petrecea în linişte. Doar apa clipocea în jurul lor. Christie îşi regla raza de acţiune a armei sale şi trase direct în ouă.

Grenada despică apa, se lovi de o ţeava din tavan şi apoi căzu peste un ou. Explozia răsunătoare tulbură apa. Acum Christie trăgea încontinuu, grenadă după grenadă. Acest tir susţinut distrugea ouăle unul câte unul, împrăştiind monştrii-păianjen în toate părţile. Apoi le făcu semn că se terminase şi puteau ieşi la suprafaţă. Nu mai exista nici un pericol. Cel puţin deocamdată.

Call vedea şi acum extraterestrul apropiindu-se. Se pare că se uita la ceva, dar la ce? Şi unde era Ripley?

Fata simţea că nu suporta gândul s-o piardă pe Ripley, mai ales din cauza acestor monştri oribili. După ce ieşi la suprafaţă şi-i ajută pe Christie şi Johner să tragă trupul lui Distephano, care leşinase, strigă pe Ripley, până când Vriess îi spuse să tacă din gură, dacă nu voia să atragă tot infernul pe capul lor.

Call îşi muşcă buza şi se supuse. I se umeziseră ochii. Şi, ca să uite de necazul ei, începu să-l apese pe piept pe Distephano, încercând să-i scoată apa din plămâni.

― Fiţi atenţi, le spuse Christie. Arătarea aia vine după noi. Trebuie să urcăm scara cât mai repede.

Fata se uită la cabina ascensorului şi văzu scara care ducea până în mijlocul navei. Distephano tuşea, semn că îşi revenise. Vriess, care nu se dăduse jos din spatele lui Christie, o atinse pe umăr. Se uită la el. I se citea pe faţă ce simţea pentru femeia clonată.

― Linişteşte-te, Call, îi spuse el, blând. Ajunge. Soldatul se simte bine. Trebuie să mergem mai departe.

Încuviinţă din cap fără să vrea şi-i urmă, aruncând o ultimă privire în urmă.

 

 

Ripley smulse embrionul de pe faţa ei. Creatura încerca să-şi vâre tubul de implantare în gura ei. Nu reuşi să treacă de bariera dinţilor ei, dar asta nu-l opri, pentru că avea un singur ţel în viaţă, un singur scop şi se căznea să-l realizeze chiar în timp ce femeia îi sfâşia picioarele.

Luptând din toate puterile, se aşezase pe jos, sfâşiind monstrul. Îi distrusese deja picioarele, dar îi rămăsese coada încolăcită de gâtul ei.

Cu un suprem efort, o apucă cu dinţii şi o smulse, reuşind s-o îndepărteze. Dar îi luă un strat de piele când se desprinse de la gâtul ei. După ce scăpă de greţoasa fiinţă, începu s-o rupă în bucăţi, cu o furie dezlănţuită. Dar, de îndată ce se convinse că scăpase de creatură, îşi dădu seama că extraterestrul care-i urmărise pe sub apă o ataca la fel de înverşunat.

Fără să ezite nici o clipă, se ridică şi se propulsă în sus, învolburând apa. De îndată ce ieşi la suprafaţă, mâini puternice o ridicară repede. Trase aer în piept şi se uită surprinsă la faţa îngrozită a lui Johner.

― Era la doi paşi în urma mea! exclamă ea.

― Atunci să ne grăbim, zise el, împingând-o spre scară.

Se întoarse şi văzu extraterestrul scoţând capul din apă exact când reuşi să se agaţe de scara formată din nişte bare de metal în jurul unui stâlp. Ea şi Johner se străduiau să-i ajungă din urmă pe ceilalţi.

Dar, când se uită din nou înapoi, constată cu uimire că monstrul se scufundase la loc. Oricum, nu avea rost să se bucure degeaba. Trebuiau să fie la fel de atenţi. Se mira că era atât de agitată, dar apoi îşi dădu seama că voia să-i dea de ştire lui Call că nu păţise nimic.

 

 

Call nu se miră când Wren ajunse primul la coridorul unde trebuiau să se târască. Distephano le spusese care era etajul şi cercetătorul avusese grijă să fie primul. Dar lui Call nu-i mai păsa. Trebuiau să se îndepărteze toţi cât mai mult posibil de extraterestru. Şi dacă Wren ştia cum să deschidă uşa, cu atât mai bine.

Doctorul se balansa pe puntea îngustă, lângă uşa de acces, când fata se caţără lângă el. Wren se tot uita în jos, la ceilalţi, care erau încă pe scară şi tot introducea nişte numere codificate la consola minusculă din perete.

― Mai repede! îl îndemnă Call.

Din locul unde era, nu vedea dacă extraterestrul îi mai urmărea sau nu.

― S-a blocat, zbieră Wren, dând cu pumnul în consolă, enervat. La dracu'! Dă-mi arma!

Întinsese mâna spre ea fără ca măcar s-o privească, aşa cum face orice chirurg când vrea un instrument. Call se uită din nou în jos, regretând că nu vedea ce se întâmpla, şi-i dădu arma mică pe care i-o dăruise Vriess. Nu se gândise nici măcar pentru o secundă dacă era bine sau nu ce făcea şi se trezi deodată cu ţeava îndreptată spre ea.

Cum am putut să fiu atât de proastă? se gândi ea dezgustată. Fusese prea preocupată de dispariţia lui Ripley şi atacul extraterestrului. Doctorul avea o expresie satisfăcută când apăsă pe trăgaci. Proiectilul i se înfipse direct în piept şi fata îşi astupă rana cu amândouă mâinile, privindu-l şocată pe Wren. Îi amorţiseră extremităţile, creierul încetase să mai transmită comenzi şi fiecare organ din corpul ei lupta cu disperare să trăiască. Înainte să leşine, simţi că se prăbuşeşte în gol. Îl auzi ca prin ceaţă pe Vriess strigând "NUUUU!" când trecu în cădere pe lângă el, Christie, Johner şi Ripley...

Ripley? Ripley? Ai reuşit să...? Apoi căzu în apă, plutind pe lângă extraterestrul care o privi cum se afundă fără să facă nici un gest.

Ultimul ei gând conştient fu, Ripley a reuşit să scape. A reuşit.

 

 

Femeia clonată o privi pe Call cum alunecă pe lângă ea şi încremeni în loc, şocată. O urmări până căzu în apă şi trecu pe lângă extraterestrul de la suprafaţă. Imaginea aceasta îi trezise o amintire care nu-i dădea pace.

O fetiţă blondă, mergând prin apă până la talie şi strigând-o pe nume.

― Ripley! Ripley!

Se repezise să salveze fetiţa, s-o apere de monştri. Se angajase într-o cursă contracronometru.

― Vin! Nu te lăsa! Vin!

Dar când ajunsese acolo, în apă, nu mai era nimic. Doar capul unei păpuşi de plastic care se scufunda sub valuri, la fel cum se scufunda Call acum. Îşi amintea că zbierase şi suspinase:

― Trebuie s-o salvez! N-o să-i las s-o ucidă. Nu, n-or s-o ucidă...

Îşi amintea că plânsese, îşi amintea de nişte sentimente atât de puternice încât o sfâşiau, aceleaşi sentimente pe care le trăise în laborator, când îşi văzuse surorile.

Urmări trupul lui Call până dispăru, cu gândul la capul păpuşii de plastic.

Apoi îşi ridică privirile şi se uită la Wren. Wren care o crease în folosul lui, care o ucisese pe Call cu sânge rece. Mai rece decât al extratereştrilor. Cel mai rece sânge! Doctorul introducea din nou coduri în consolă. Ripley îşi analiză sentimentele şi se repezi pe scară, trecând pe lângă Johner, Purvis şi Distephano, pe lângă Christie şi Vriess.

Infirmul începuse să zbiere isteric.

― Wren! Ticăloşiile! Nemernicule!

Începuse să tragă ca un nebun, dar poziţia în care stătea nu-l avantaja. Gloanţele plouau în jurul cercetătorului dar, în momentul acela, uşa se deschise şi bărbatul dispăru înăuntru, exact când Ripley ajunse în prag.

Se năpusti spre el şi îşi băgă degetele între cele două uşi dar, până la urmă, fu nevoită să renunţe. Femeia zbieră furioasă şi începu să bată în uşă.

Ceva o făcea să se întrebe dacă nu cumva era de preferat indiferenţa care o caracterizase până acum.

 

 

― Vriess! îi strigă Christie celui din spatele lui. Vriess! Nu mai trage, omule! O să loveşti pe unul dintre noi! încetează!

Vorbele lui reuşiră să-l calmeze.

― La dracu', Christie, ticălosul ăla a ucis-o pe Annalee. Pe micuţa Annalee.

― Da, omule, era o fată pe cinste, îmi pare rău.

Vriess tremura în spatele lui. Negrul spera că n-o să izbucnească în plâns. L-ar fi impresionat şi pe el şi era exact ce le mai lipsea. Deodată îl simţi încordându-se.

― La dracu', Christie! Mergi mai departe, haide!

Negrul se întoarse exact la timp să vadă extraterestrul sărind din apă direct pe scară. Începuse să se caţere ca o maimuţă. Doamne, ştia să şi meargă!

Christie începu să urce scara cât putea de repede.

― Fă ceva, îi strigă el lui Vriess.

― Mi s-a blocat arma, fir-ar să fie.

Christie încercă să tragă în extraterestru, dar nu prea avea cum, cu Vriess în spate. Gloanţele trecură peste capul monstrului şi se loviră de peretele opus.

Extraterestrul se căţără mai sus şi apoi se opri. Christie se uită la el. Căscase botul şi scuipă spre ei un cocoloş de venin, ca o cobră scârboasă. Ţintise perfect, direct în ochiul drept al negrului. Şocul şi arsura cumplită erau atât de neaşteptate încât Christie scoase un strigăt şi alunecă de pe scară. Cei doi se prăbuşiră spre animalul care-i aştepta. La un moment dat se opriră brusc şi Christie îşi luă mâinile de pe faţă, încercând să se gândească şi la altceva în afară de propria lui agonie. Vriess reuşise să se prindă de scară, în cădere. Trunchiul infirmului era foarte puternic, mult mai puternic decât ai fi crezut, dar oare era suficient de puternic să-i susţină pe amândoi? încercând să se concentreze asupra situaţiei limită în care se aflau şi să uite de acidul care îi săpa ochiul, Christie îşi dădu seama că acum el devenise o povară pentru Vriess. Era jalnic.

Vriess reuşise să se prindă cu o mână, dar Christie văzu cu ochiul sănătos că picioarele îi atârnau deasupra capului monstrului. Infirmul încercă să-i tragă în sus pe amândoi dar, în momentul acela, extraterestrul întinse mâna şi-l apucă de picior pe negru. Christie gemu când simţi scârboasa atingere. Ştia ce însemna. Îl aştepta soarta lui Elgyn şi a lui Hillard.

Extraterestrul începu să tragă. Avea o putere cât cinci oameni, poate chiar zece. Christie îl auzi pe Vriess gemând. Se agăţase cu disperare de scară.

Christie îşi aminti deodată de Kawlang.

... când se aplecase asupra lui Vriess într-o mlaştină oribilă şi văzuse schija înfiptă în coloana lui vertebrală. Parcă îl auzea şi acum gemând:

― Pleacă de aici! Lasă-mă! O să muriţi cu toţii, dacă nu mă lăsaţi!

Dar Elgyn îl repezise:

― Mai taci dracului din gură, Vriess!

Şi-i făcuse semn lui Christie. Îşi amintea că Hillard îl legase de spatele lui, în timp ce Johner bombănea:

― Dacă o să crăpăm cu toţii din cauza ta, ticălosule, jur că n-o să ai linişte pe lumea cealaltă.

Aproape scăpaseră când nimeriseră într-o ambuscadă şi Johner se alesese cu cicatricea pe care o avea pe faţă. Îl învinuia pe Vriess că rămăsese desfigurat şi de atunci nu-l mai avea la inimă.

Dar acum Christie nu-şi amintea decât că îi tot spunea:

― Vriess, să nu mori, omule. Trebuie să-mi păzeşti spatele. Ai grijă ce faci!

Ce repede mergea mintea când nu era timp de pierdut.

Extraterestrul îl trase din nou de picior, fără să depună prea mare efort. Negrul era convins că monstrul se juca cu ei. Vriess de-abia se mai ţinea.

Acum este rândul meu să-ţi păzesc spatele, se gândi Christie. Dar cred că nu prea mai avem nici o şansă, amice. Ah, niciodată nu m-a durut ceva atât de rău!

Extraterestrul îl trase şi Vriess gemu. Christie simţi cum mâinile partenerului lui erau gata să se desprindă.

 

 

Lui Johner nu-i veni să creadă când îl văzu pe Vriess apucându-se de scară şi oprindu-le căderea. Fusese o mişcare uluitoare, dar se pare că infirmul şi Christie nu mai aveau nici o şansă. Monstrul se juca cu ei. Johner citi groaza întipărită pe faţa lui Vriess, în timp ce lupta pentru viaţa lui şi a prietenului său.

Fără să stea pe gânduri, îşi luă arma. Apoi îşi prinse genunchii de scară, se lăsă pe spate şi trase în capul monstrului. Gloanţele se înfipseră în ţeasta solidă, oribilă. Timp de o fracţiune de secundă nu se auzi nimic, dar apoi capul arătării explodă împrăştiind sânge şi ţesuturi în toate părţile. Când atinse scara, începu să sfârâie, dar se pare că Vriess şi Christie reuşiseră să scape.

― Tc-am nimerit, ticălosule! strigă Johner şi apoi începu să se caţere.

Dar, în momentul acela, se trezi faţă-n faţă cu ceva oribil. Fu cât pe ce să cadă pe spate când văzu pânza scârboasă, ca de păianjen, cu o creatură uriaşă în mijloc.

Urlând, ridică din nou arma şi trase, spulberând insecta. Apoi, când îşi dădu seama ce făcuse, se agăţă de scară, tremurând din tot corpul.

 

 

― E mort? gemu Vriess, agăţat de scară.

― Da, e mort toată ziua, îi răspunse Christie, torturat de durere.

Deşi era sfâşiat de o durere insuportabilă, simţea animalul fără viaţă care atârna de piciorul lui. Nu avea cum să-l desprindă. Se clătina în gol. Vriess nu mai avea cum să reziste mult. Se aflau într-o situaţie limită.

Probabil că infirmul se uitase în jos şi îşi dăduse seama ce se întâmplă.

― Ah, fir-ar să fie, murmură el.

Şi camarazii lor de sus văzuseră mai mult ca sigur. Îl auzea pe Distephano înjurând şi pe Ripley zbierând. Dar chiar dacă o porniseră spre ei, tot nu aveau cum să ajungă la timp. Christie ştia ce avea de făcut.

Îşi scoase cuţitul din buzunarul de la piept.

― Nu, Christie, nu, fir-ar să fie! răsună urletul lui Ripley.

Ca să vezi, se gândi el, în timp ce băgă cuţitul sub sfoara care-l lega de Vriess. Nu mi-am imaginat că ştie cum mă cheamă.

Vriess simţi ce avea de gând prietenul lui.

― Christie, ce dracu'... Nu! Nuuuu!

Nu mai zbiera omule, păstrează-ţi puterile, se gândi negrul, enervat. Era atât de slăbit de durere şi de greutatea care-i atârna de picior, încât de-abia avea putere să taie legăturile. Dar trebuia s-o facă. Altfel mureau amândoi. Închise ochii şi făcu un ultim efort.

Îşi auzi numele strigat de toţi când cedă funia. Christie şi extraterestrul se prăbuşiră în gol, lovindu-se de bare şi ţevi metalice, înainte să cadă în apă.

 

 

După ce scăpă de greutatea prietenului său şi a monstrului, Vriess se prinse cu toată puterea de scară. Christie murise ca să-l salveze. Nu putea să renunţe. Ar însemna să-şi bată joc de ajutorul lui. Deşi se întreba ce rost avea să mai continue? Pieriseră atâţia! Elgyn. Hillard. Call. Şi acum, Christie.

Ah, Christie se jertfise pentru el. Îi era dator să trăiască. Să dea un sens sacrificiului său.

Urcă scara, cu un suprem efort de voinţă, plângând tot timpul.

 

 

 

CAPITOLUL 11

 

Ripley se ghemuise în spaţiul îngust din capul scării şi se gândea ce era de făcut. Sacrificiul lui Christie, imediat după moartea lui Call, o zguduise. Dar nu avea timp de sentimente. Nu trebuia nici măcar să le recunoască prezenţa. Un al şaselea simţ îi spunea că alt războinic extraterestru pornise spre ei, să ia locul celui ucis de Johner. Îşi concentră eforturile asupra consolei, încercând să deschidă uşile. Oare Wren sabotase comenzile?

Când îşi aminti de Wren, o apucă furia. Era mai mult ca sigur în drum spre Betty. Avea de gând să-i lase singuri cu extratereştrii.

Distephano şi Purvis o urmăreau amândoi. O aşteptau să găsească o soluţie. Oftă agitată, întrebându-se de ce credeau că ea deţinea cheia problemelor lor. Oare când începuse să-i pese de ce gândeau ei?

Era clar că acum o considerau comandantul lor. Johner ajunsese în sfârşit în capul scărilor şi cum o văzu, se grăbi s-o întrebe:

― Şi acum, ce facem?

Dar, înainte să apuce să-i răspundă că uşa era încuiată şi n-avea nici o soluţie, o văzu deschizându-se. Ripley fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul. Se întoarse şi îşi dădu seama că micuţa consolă începuse să clipească.

Încremeniră cu toţii în loc. Apoi ridicară armele la unison şi le îndreptară spre uşă. Nici nu mai îndrăzneau să respire.

Oare Wren s-a răzgândit şi s-a întors să ne ajute? se întrebă Ripley. Dar nu, era imposibil. Exista altă explicaţie, mult mai plauzibilă. Să fi învăţat ei să deschidă uşile? Cum de nu tn-am gândit la asta?

Era complet neînarmată şi stătea rezemată de perete, aşteptând. Oare ce-o fi?

Se uită la uşi şi îşi dădu seama că se scurgea apa pe sub prag. Apă?... De unde?

Apoi uşile se deschiseră în sfârşit şi Ripley se zgâi la fel de uluită ca toţi ceilalţi.

Call? Imposibil!

Femeia era udă din cap până-n picioare. Dar în rest, părea în regulă. Nici măcar nu mai gâfâia. Se uită la feţele lor uluite şi le spuse calmă:

― Pe aici.

Dar nimeni nu se urni din loc. Nu mai înţelegeau nimic. Parcă prinseseră rădăcini. Stăteau cu armele îndreptate spre ea, inutil.

― Haideţi, îi îndemnă ea.

Reuşi în sfârşit să-i trezească. Trecură pragul şi ieşiră pe coridorul navei. Vriess ajunsese în sfârşit la ultima treaptă. Purvis şi Distephano îl luară de braţe şi-l traseră după ei. Pe hol, se sprijiniră de pereţi, epuizaţi.

Infirmul o privea nedumerit pe Call.

― Mă bucur să te văd, scumpo! Eram sigur că ticălosul ăla ţi-a venit de hac. Eşti rănită?

Ea îi întinse mâna dar, spre mirarea lui, îi răspunse doar:

― Sunt bine.

Ripley se uită la fiecare în parte şi citi aceeaşi întrebare care o obseda şi pe ea, în ochii tuturor. Chiar şi ai lui Vriess.

― Ai avut costum armat de protecţie? o întrebă Distephano.

― Da, haideţi, spuse Call.

Dar Ripley nu înghiţea această explicaţie. O văzuse pe Call cu ochii ei căzând. Îi văzuse coastele dezgolite. Nu avusese nici un costum de protecţie. Se îndreptă spre ea.

― Ai fost lovită direct în piept, îi spuse ea pe un ton blând. Te-am văzut cu ochii mei!

Call o privi sfidător.

― Nu am nimic!

Ripley o privi drept în ochi, în căutarea adevărului şi fata nu rezistă privirii sale. Începu să-i tremure bărbia şi, în cele din urmă, nu mai reuşi să se stăpânească. Durul mecanic izbucni în lacrimi ca un copil rătăcit.

Femeia-clonă era impresionată. Puse mâinile pe vesta ei, cu blândeţe, şi o deschise. Fusese lovită într-adevăr în piept dar, în loc de sânge, oase şi ţesut pulmonar, rana scotea la iveală circuite electrice, organe artificiale, componente de memorie şi cablaje sintetice.

― Eşti robot! zise Ripley, uimită.

Această constatare îi trezi altă amintire. Prefer termenul de "fiinţă artificială". Închise ochii, epuizată.

― Fir-aş al dracului! murmură Johner. Micuţa Annalee este plină de surprize.

― Ar fi trebuit să-mi dau seama, zise Ripley, mai mult pentru sine. Era prea exagerată şi ţinea neapărat să fie cât mai umană. Nimeni nu este mai zelos ca un Robot Umanoid.

Distephano se apropiase. Examina lichidul albastru şi alb care circula prin venele artificiale ale lui Call, în loc de sânge. Se împrăştiase peste pieptul şi hainele ei, dar se pare că reuşise să remedieze defecţiunea. Doar era în stare de funcţiune, evident.

― Credeam că fiinţele sintetice sunt logice şi raţionale, le spuse Johner. Dar asta e o psihopată!

Ripley se abţinu cu greu să nu-şi dea ochii peste cap, exasperată. Auzi cine se găsise să vorbească de psihopaţi!

― Este teroristă? se miră Purvis. Înseamnă că nu se află aici ca să ne protejeze.

Ripley încerca să găsească răspunsurile în ochii lui Call, dar femeia robot era impasibilă.

― Eşti un robot din a doua generaţie, nu-i aşa? zise Vriess dezamăgit.

Ripley nu înţelegea la ce se referă. Oare această a doua generaţiei existase înainte sau după moartea ei?

― Lasă-mă-n pace, zise Call obosită, după ce reuşi să-şi stăpânească lacrimile.

Lacrimile ca lacrimile, dar ce făcea cu vocea? Proiectilul lui Wren îi afectase coardele vocale. Vorbea tărăgănat, cu o rezonanţă ciudată, mecanică.

― Răspunde-mi, Call, insistă Vriess.

Considera probabil că merită un răspuns.

― Da, zise ea cu amărăciune.

― A doua generaţie? repetă Johner râzând. La dracu', asta explică multe.

Ripley nu cunoştea acest termen. Dar nici nu puse întrebări să se lămurească. Se mulţumi doar să asculte şi să aştepte.

― Eşti un Auton, nu-i aşa? o întrebă Distephano.

Părea foarte interesat, pe bună dreptate. Nu uitase, mai mult ca sigur, că acest robot îi salvase viaţa la popotă, când Johner l-ar fi ucis bucuros, fără să stea pe gânduri.

Iar acum soldatul remarcase probabil nedumerirea zugrăvită pe faţa lui Ripley, pentru că se grăbi să-i explice.

― Este vorba de roboţi proiectaţi de roboţi. Erau dotaţi cu principii etice şi emoţionale la cel mai înalt nivel. Trebuiau să revitalizeze industria sintetică. Dar, în loc s-o revitalizeze, au îngropat-o definitiv.

Ripley se uită peste umăr la Call. Îi amintea de Bishop. Apoi se gândi la Ash. Acum înţelegea.

― Erau prea buni.

Distephano încuviinţă din cap.

― Nu le plăcea să li se spună ce să facă. Guvernul a ordonat să fie lichidaţi. A fost un masacru de nedescris, zise el vădit impresionat. S-a zvonit că au scăpat câţiva, dar nu mi-am imaginat că o să întâlnesc vreodată pe vreunul din ei.

Ripley îl studia pe furiş pe Vriess. Părea trist, dezamăgit, distrus, ca un om care pierduse tot.

Purvis se uita nervos de la unul la altul.

― Minunat, deci ne-am lămurit. Este un robot! Acum putem pleca?

Cuvintele lui dure erau exact ceea ce aveau nevoie ca să se trezească la realitate.

― Cât mai avem până aterizăm? îl întrebă Johner pe soldat.

― Mai puţin de două ore, îi răspunse Distephano.

― Şi ne-am abătut de la traseul nostru. Ar fi cazul s-o luăm din loc, bombăni Johner.

Call se întorsese cu spatele, probabil ca să mai repare câte ceva în pieptul ei. Bărbaţii începuseră să vorbească toţi odată, întrerupându-se reciproc. Ripley îi studia, simţind unitatea grupului. Doar ea şi Call erau nişte intruse. Nu aveau cum să se integreze.

Îşi amintea că fata-robot îi dăduse aruncătorul de flăcări în laboratorul cu clone.

Vriess se uita acum spre Call. Părea îngândurat, dezamăgit. Îl auzi murmurând dezgustat:

― Isuse!

― Ar fi bine să-i aduci cheia şi şurubelniţa. Poate are nevoie de un schimb de ulei. Nu-mi vine să cred că era cât pe ce să mă regulez cu fierătania asta!

Vriess îl privi dispreţuitor:

― De parcă ar fi fost prima oară când te-ai fi regulat cu un robot!

Mărul discordiei începea să-şi facă efectul. Gândeau individual din nou, nu mai erau un tot unitar. Ripley nu voia să-şi asume conducerea grupului, dar se pare că nu avea încotro. Christie murise. Aşa că făcu un pas înainte şi zise:

― Unde ne aflăm exact, Distephano?

― Pe puntea superioară, zise el. Lângă magazii. Capela este aici, mai sus.

― Putem ajunge la nava lor de aici?

― Este la câteva nivele mai jos, îi răspunse el. Da, se poate.

― Şi dacă dragul nostru doctor ajunge la Betty înaintea noastră?

― La toţi dracii! înjură Vriess.

Ripley se uită la soldat.

― Nu există şi alt traseu? Mai rapid?

Distephano se gândi un timp, înainte să-i răspundă.

― Ba da, prin perete. Va trebui să deblocăm uşa. O să ne ia ceva timp.

Se uită în jos la Vriess.

― Ai sculele la tine?

Acum îşi amintiră toţi de scaunul abandonat.

Vriess clătină din cap.

― Da, scule am. Dar n-am lampă de gaz.

― Atunci o să dărâmăm uşa şi gata! exclamă Johner.

Distephano făcu semn spre tavan.

― Suntem în partea superioară a acestui puţ. Există un coridor exterior.

― Dacă Wren ajunge la computer, ne termină, zise Ripley.

Sunt convinsă că nu ar ezita nici o clipă s-o facă.

― Trebuie să găsim un terminal, le sugeră Johner.

― Nu este nici o consolă la acest nivel, le explică Distephano. Ar trebui să ne întoarcem.

Să ne întoarcem? gândi Ripley şi spuse cu glas tare:

― Este imposibil.

Soldatul oftă scârbit.

― Şi oricum, nu am codurile de acces ale lui Wren.

Mai rău de atât nu se putea! Ripley îşi trecu mâna prin păr, încercând să găsească o soluţie. După un timp se întoarse spre Call care stătea de-o parte, meşterind în cavitatea ei toracică. Făcu un pas spre ea.

― Call!

Robotul nu dădu nici un semn că ar fi auzit-o. Când vorbi, vocea părea mai clară.

― Nu, nu se poate.

Johner se grăbi să intervină.

― Prostii! Bineînţeles că o s-o folosim drept terminal!

― Bineînţeles, murmură Vriess. Ai dreptate. Doar eşti un nou model de android. Pot să accesezi computerul principal prin comandă de la distanţă.

Call clătină din cap hotărâtă, fără să-i privească.

― Nu pot. Mi-am ars modemul. Toţi am suferit aceeaşi defecţiune.

Dar Vriess insistă, aplecându-se spre ea.

― Doar ştii că poţi să-l accesezi manual, zise el.

Îi vorbea din nou pe un ton blând. Glasul lui îi atinsese probabil o coardă sensibilă, pentru că fata-robot ridică în sfârşit capul şi se uită la fiecare în parte. Faţa ei expresivă, atât de umană, zugrăvea dispreţul, furia, revolta. Ştia că nu avea de ales. Ripley regreta că fusese nevoită să recurgă la această soluţie.

Dar nici unul dintre noi nu mai are de ales acum, se gândi ea.

― În capelă sunt porturi de acces, zise Distephano pe un ton sec.

Ripley puse o mână pe umărul robotului.

― Haide, o îndemnă ea cu blândeţe.

Apoi îşi dădu seama că se zgâiau toţi la ele, aşa că se uită peste umeri şi le ordonă.

― Dărâmaţi mai repede zidul ăla!

Se apucară imediat de lucru, de parcă le-ar fi pus foc sub tălpi.

 

 

Când Ripley şi Call intrară în micuţa capelă, femeia-robot se întrebă cât de mult se schimbase clona şi cum se va reflecta această schimbare asupra ei. Chiar şi după ce distrusese laboratorul cu clone, Ripley rămăsese la fel de rece şi distantă. Cel puţin Call aşa avea impresia. Dar era evident că toate dificultăţile prin care trecuseră ― când înotaseră împreună, când escaladaseră puţul ― îşi puseseră amprenta asupra ei. Poate că acele experienţe o treziseră pe adevărata Ripley. Poate că această femeie-clonă care se luptase din greu să distrugă extratereştrii era acum o fiinţă umană în întregime.

Renăscuse exact la timp să-şi salveze semenii.

Cel puţin ea avea pe cine să salveze, se gândi Call cu amărăciune, amintindu-şi privirea lui Vriess când îi văzuse rana. I se întipărise pe veci în minte. Bietul Vriess. A pierdut absolut totul. Pe toţi cei la care ţinea. Inclusiv pe mine. N-o să mă mai privească niciodată cu aceiaşi ochi. Faptul că pierduse prietenia lui o durea mai mult decât ar fi crezut.

Ah, Ripley, îşi spuse ea, ţi-era mult mai bine când nu-ţi păsa de nimic. Ce n-aş da să găsesc acele conexiuni emoţionale înăuntrul meu şi să le întrerup! Dar fusese programată să aibă reacţii emoţionale umane. Cuvinte mari, care explicau durerea unui suflet de robot.

Se uită de jur-împrejur. Era o capelă clasică, curată şi mică. Avea un altar cu o varietate de simboluri religioase: Steaua lui David, o cruce simplă de argint, un steag verde cu o semilună şi, culmea, porumbelul alb al păcii. Acest simbol aici, la bordul unei nave militare al cărei unic scop era crearea celor mai ucigătoare arme biologice închipuite vreodată, era de-a dreptul ridicol.

Singurul simbol religios care lipseşte este un microcircuit de computer din care să iasă raze divine, pentru cei ca Wren şi Perez, care slăvesc tehnologia.

În spatele micului altar era o fereastră falsă din vitralii, prinse de perete şi iluminată. Probabil că ultimul serviciu religios ţinut aici fusese creştin, pentru că în faţa vitraliului trona o cruce. Call se închină, fără să gândească.

Ripley clipi din ochi, mirată.

― Ai fost programată pentru asta?

Call o privi cu amărăciune. Nu, nu am fost programată pentru asta, dar am un creier cu care să judec. Aşa că am studiat subiectul şi am ajuns la concluzia că sunt o credincioasă. Dar nu are nici un rost să discut despre asta cu tine. Trăieşti de prea puţin timp ca să poţi înţelege filozofia.

Dar se simţi imediat vinovată. Cine era ea să dispreţuiască o fiinţă umană? O fiinţă cu un suflet adevărat! După ce o să fie lichidată, pentru ea nu va exista altă viaţă. Nu se deosebea cu nimic de un bec în această privinţă!

Call se uită la şirurile de bănci şi găsi o Biblie. O scoase şi acţionă dispozitivul electronic de deschidere. Sub coperta de piele falsă era un mic ecran pe care scria: "BIBLIA SFÂNTĂ: APĂSAŢI TASTA START". Call atinse ecranul cu pioşenie, gândindu-se câtă alinare îi aduseseră cuvintele din această carte după ce i se spusese de misiunea asta şi o acceptase, indiferent de riscurile pe care le implica.

Deşi merg în valea întunericului, nu o să mă tem de rău. Pentru că o să găsesc alinare în Tine...

Ripley se apropie de ea.

― Nu mă obliga să fac asta, murmură ea, pe un ton nesigur.

― O să te oblig, dacă va fi nevoie, îi răspunse Ripley.

Vorbeau încet, aşa cum se cădea într-o biserică. Call cuteză să se uite în ochii clonei. Iar înţelegerea pe care o citi în privirile ei o impresiona.

― Nu vreau să pătrund în computerul navei. Nu mă simt în stare.

Voia de fapt să-i spună că: M-am prefăcut atâta timp că sunt om, toţi mă consideră o femeie în carne şi oase de atâta vreme, încât nu mai ştiu cum este să fii robot! Iar acest lucru o să-mi amintească. O să mă facă să mă simt din nou o maşinărie! Şi nu cred că o să rezist.

Ripley o apucă de mână, hotărâtă. Iar Call îşi dădu seama şocată că arăta în sfârşit ca o fiinţă umană, ca adevărata Ellen Ripley, care murise în urmă cu două sute de ani.

― Încearcă să treci peste starea asta, o rugă ea pe un ton blând.

Apoi adăugă ceva care o aduse la realitate pe Call, în ciuda avariei suferite şi a senzaţiilor cumplite pe care le trăia.

― Eşti singura care poate arunca în aer această navă. Înainte să ajungă pe Pământ. Ucide extratereştrii. Ucide-i pe toţi.

Era exact îndemnul de care avea nevoie Call, pentru că reprezenta scopul misiunii ei, motivul pentru care fusese trimisă aici.

― Dar lasă-ne suficient timp să părăsim nava, adăugă Ripley.

Iată de ce ai supravieţuit şi i-ai înfrânt întotdeauna, îşi dădu seama Call. Datorită hotărârii tale. Să fie o calitate genetică sau dobândită? Oricum, nu contează. Tu eşti cu adevărat Ripley.

Call încuviinţă din cap. Simţea că femeia îi insuflase forţa şi atributele ei umane. Îşi trase mâneca, găsi o aluniţă şi apăsă pe ea. După ce se deschise capacul, luă cablul de la Ripley şi-l conectă. Apoi aşteptă să se realizeze conexiunile automate. La început nu se întâmplă nimic. Oare extratereştrii reuşiseră să saboteze computerul principal? Nu, imposibil. Îşi înclină capul într-o parte, atentă la cea mai mică senzaţie.

― Fir-ar să fie, murmură ea.

― Nimic? o întrebă Ripley, îngrijorată.

― Stai puţin...

Totul se produse brusc, pe neaşteptate,

Acum era Annalee Call, un robot umanoid avariat şi, după numai câteva clipe, se substitui computerului navei Auriga. Pătrundea tot mai adânc înăuntrul ei. Şi culmea era că nu-i păsa. Această experienţă era la fel de impersonală ca memoria de bază a lui Annalee Call creată în fabrica de roboţi. După ce i se implantaseră sentimente şi principii etice, fusese învăţată să se folosească de ele, ca un copil nou-născut. Dar în cazul navei, nu se confrunta cu asemenea situaţie. Aici era vorba doar de situaţii clare, lipsite de echivoc. De găsirea soluţiilor adecvate. Invazia extratereştrilor era de exemplu o problemă care trebuia rezolvată. Deocamdată, acesta era principalul ei scop.

Devenise Auriga, deci ştia tot, vedea tot şi auzea tot. Se putea vedea pe ea însăşi, pe Annalee, stând alături de Ripley în capelă. Call semăna cu o păpuşă părăsită, cu ochii larg deschişi şi pupilele dilatate. Iar Ripley părea îngrijorată.

O impresiona faptul că acestei femei, acestei fiinţe umane îi păsa de ea. Bineînţeles, Ripley nu era o fiinţă umană. Dar nu, creierul ei respingea această noţiune. Ripley era o fiinţă umană în adevăratul înţeles al cuvântului. Sângele, unghiile, capacitatea ei de a respira sub apă, toate astea nu însemnau nimic. Ripley era o fiinţă umană, care suferea pentru Call. Nava va trebui să ţină cont de acest lucru.

Între timp, culegea toate informaţiile, dornică să ştie tot.

― Ce se întâmplă, Call? o întrebă Ripley.

Nava răspunse imediat. Ripley nu avea nici un cod de acces, dar Call trecu peste acest lucru şi începu să-i spună tot, cât de repede putea.

― Sectorul şapte şi sectorul trei sunt avariate. Sectorul nouă este instabil. Motoarele funcţionează cu o capacitate de optzeci şi şase la sută. Mai sunt patruzeci şi şase de minute până la aterizarea pe Pământ.

Erau atâtea informaţii de comunicat, încât începu să vorbească din ce în ce mai repede.

În cele din urmă, Ripley îi atinse braţul şi căldura acestei atingeri umane o făcu să tresară pe ea, care era în acelaşi timp Auriga.

― Ia-o uşor, Call. Acum poţi să te întorci?

Robotul clipi, separându-se de sistemul de informaţii al navei şi redeveni Call, un android avariat.

― S-a consumat prea multă energie, îi spuse ea lui Ripley. Nu pot să stabilesc masa critică. Nu pot să arunc nava în aer.

Îi reveniseră sentimentele şi erau îngrozitor de triste.

Ripley o urmărea atentă.

― Atunci fă-o să se zdrobească de o planetă.

 

 

În timp ce toţi lucrau febril la deschiderea uşii, coordonaţi de Vriess, care n-avea însă chef de nimic, Larry Purvis încercă să nu se gândească la circumstanţele bizare care-l aduseseră în această situaţie. Fiindcă simţea că, dacă s-ar gândi, l-ar apuca o furie greu de controlat faţă de toţi cei de lângă el. Era culmea ironiei că salvarea lui depindea tocmai de cei care-l răpiseră, dar aceasta era realitatea. Iar Purvis era un om realist.

Muncea mai mult decât muncise vreodată în viaţa lui şi încerca să nu se gândească la nimic. Băgă o bară de fier în colţul uşii şi se lăsă cu toată greutatea pe ea, încercând s-o deschidă.

Dar, în momentul acela, o durere ascuţită în abdomen îl făcu să-şi ducă mâna la piept. Ceilalţi se opriră imediat. În ciuda durerii, Purvis era perfect conştient că Johner şi Distephano îndreptaseră armele spre el.

Nu! Nu, nu se poate să sfârşesc aşa, atât de inutil, atât de fără rost! NU!

Strânse din dinţi şi durerea dispăru la fel de repede cum venise. Inspiră adânc de câteva ori. Gata, se liniştise. Din cauza nervilor, probabil. A stresului. Da, asta trebuia să fie.

Le zâmbi celorlalţi care-l priveau fix.

― Mă simt bine, n-am nimic.

Dădu din cap viguros, ca şi când ar fi putut să-i convingă cu această falsă veselie. Lăsară armele jos şi se apucă din nou de lucru. Dar Purvis ştia că-l urmăreau cu coada ochiului.

 

 

Ripley se uita la Call care se conectase din nou. I se dilatase pupilele. Mai întâi la un ochi şi apoi la celălalt.

― Cota solului s-a recalibrat. Noua destinaţie este şapte-şaizeci patru-trei. Cuadrant nelocuit. S-a deconectat sistemul de frânare creşte acceleraţia. Patruzeci şi trei de minune, opt secunde până la impact.

― Încearcă să ne cureţi traseul până la Betty, îi reaminti Ripley Şi s-o pui în funcţiune.

Call clipi o dată, ca să-i arate femeii-clonă că înţelesese şi apoi căzu din nou în transă.

 

 

Auriga verifică toate coridoarele de pe traseul către nava cea mică. Deschise patru uşi, să-şi croiască drum până la ea. La bordul lui Betty, neoanele erau aprinse, indicatoarele şi ecranele luminate, motoarele se puseseră în funcţiune. Vasul pirat iniţiase propriul său program de încălzire.

Nava îi comunică lui Ripley, prin intermediul lui Call.

― Betty a început să tragă combustibil din rezervoare. Pe Auriga se sesizează mişcare între subnivelele şase şi nouă. Sistemul video nu mai funcţionează. Imagine parţială în rezervorul de reziduuri, prezenţă neautorizată.

― Neautorizată? întrebă Ripley.

― Ne-umană, specifică robotul.

― Câţi? întrebă Ripley îngrijorată.

― O clipă, îi răspunse Auriga prin glasul lui Call. Cineva operează consola patruzeci şi cinci. Amprenta de identitate...

Call clipi şi se întoarse din nou spre Ripley.

― Este Wren, spuse ea, cu propriul glas. Aproape a ajuns la bordul lui Betty.

Ripley ridică din sprâncene. Apoi i se adresă fetei-robot, imitând tonul poruncitor, arogant al lui Wren:

― Ei, ce părere ai de asta?

 

 

Doctorul Mason Wren ajunse la altă uşă încuiată. Uşile astea îl încetineau. Noroc cu codurile lui de acces ultrasecrete. În momentul de faţă era la numai cinci uşi depărtare de Betty. De îndată ce va ajunge la bordul vasului pirat, se va folosi de datele pe care le deţinea despre Auriga şi de codurile sale de acces la computerul principal, pentru a comanda nava cea mare din exterior. O s-o oprească şi o s-o înscrie pe o orbită sigură, în jurul celei mai apropiate planete. De îndată ce va stabiliza situaţia, va lua legătură cu ofiţeri superiori, care-i vor trimite cele necesare pentru reparaţii şi trupe pentru a distruge extratereştrii. Pe urmă, îşi va relua cercetările şi va crea mai multe specimene ca oricând.

Dar toate la rândul lor. Acum, cel mai important lucru era să ajungă la bordul lui Betty şi s-o desprindă de nava cea mare.

Regreta că o s-o piardă pe clona Ripley, dar bine că avusese cel puţin ocazia s-o studieze un timp. Oricum, o să aibă destule specimene extraterestre, aşa că nu va mai fi nevoie s-o cloneze din nou. Deşi ar putea s-o facă oricând. Avea destule mostre din trupul ei, păstrate la gheaţă. De aici înainte va fi foarte simplu să cloneze sute de Ripley, cu câte o matcă înăuntru.

Wren stătea în faţa uşii încuiate şi introducea codul de acees. Ledurile de pe telecomanda sa clipiră pentru câteva secunde şi apoi lumina roşie care semnifica "închis" se schimbă în verde.

Vocea Tatălui anunţă:

― Codul de urgenţă este validat.

Uşa uriaşă începu să se ridice. Wren se uită în jur nervos, atent la activitatea extratereştrilor. Acum era atât de aproape.

Dar, la câţiva centimetri de podea, uşa încremeni în loc. Un om adult nu se putea strecura prin spaţiul acela. Wren se încruntă şi introduse din nou codul. Dar de data aceasta nu-i mai răspunse Tatăl.

Tocmai se pregătea să repete codul, când rămase brusc în beznă. Era în beznă. Doar luminile de urgenţă sclipeau slab. Simţea cum se albeşte la faţă. I se pusese un nod în gât. Îşi umezi buzele uscate şi zise încet:

― Tată, îţi cer să reîncarci sistemele cu vectorul patru-cinci.

Dar nu primi nici un răspuns. Domnea o linişte mormântală.

Începu să transpire, deşi îl lua cu frig. Oare era opera extratereştrilor? Puteau provoca o avarie atât de extinsă sau computerul căzuse complet?

― Tată, îţi cer să localizezi pierderea de energie.

Nimic.

― Ce faci, Tată?

Vocea care răsună în difuzoarele computerului era tânără şi feminină.

― Tatăl a murit, dobitocule!

O recunoscu imediat. Era glasul teroristei aceleia micuţe, Call, pe care o găsise în celula lui Ripley. Se întoarse să se uite după ea.

Dar vocea ei venea de pretutindeni, aşa cum venise întotdeauna cea a Tatălui.

Uşa pe care încercase s-o deschidă, se închise la loc, cât pe ce să-i prindă degetele de la picioare. Încuietorile se blocară cu un clinchet final, irevocabil. Wren rămase pe loc, uluit. Nava se transformase deodată în duşmanul lui.

În spatele lui se deschise altă uşă. Vedea luminile de urgenţă pulsând către el, ca o săgeată. Fir-ar să fie. Era exact uşa care nu trebuia. Pe acolo nu avea cum să ajungă la bordul lui Betty.

Glasul lui Call răsuna în toată nava.

― Intrus la nivelul unu. Intrus la nivelul unu. Toţi extratereştrii sunt invitaţi să se îndrepte către nivelul unu. Doctorul Wren este acolo.

Wren gemu îngrozit şi apoi o rupse la fugă pe coridor.

 

 

Ripley o văzu pe Call deconectându-se.

― Îmi place cum te-ai descurcat.

Dar robotul îi evită privirile.

― Sper să fie bine.

I se dereglase din nou vocea. Avea aceeaşi rezonanţă mecanică.

― Fir-ar să fie!

Îşi băgă mâna în cavitatea toracică, încercând s-o regleze.

Ripley se apropie de ea, gata s-o ajute.

― Ia să vedem...

Dar Call se trase repede la o parte.

― Nu mă atinge.

Ripley se îndepărtă jignită. Nu-i plăcea să fie respinsă.

― Probabil că ţi se pare nostim, bombăni Call.

Nu reuşise încă să-şi aranjeze vocea. Înălţă capul şi se uită sfidătoare în ochii lui Ripley.

Femeia-clonă oftă obosită.

― Da, însă, în ultima vreme multe lucruri au început să mi se pară nostime, deşi nu sunt deloc.

Call se încruntă furioasă.

― De ce mai trăieşti? Cum suporţi? Cum te suporţi?

Vocea ei mecanică suna din ce în ce mai bizar.

Ripley ridică din umeri.

― Nu prea am de ales.

Niciodată nu prea avusese de ales. De când se trezise din somnul criogenie la bordul navei Nostromo. Call îşi concentră din nou atenţia asupra ei, încercând să-şi regleze mecanismul vocal.

― Cel puţin, o parte din tine este umană, zis ea. În schimb eu... La dracu', uită-te la mine!

Ripley se uită la gaura din piept, la încâlceala de fire din care curgeau un lichid alb, lipicios. Această imagine i se părea atât de familiară! Îi amintea de Bishop, de curajul, de profunda lui umanitate.

― Sunt dezgustătoare, se plânse Call, distrusă.

I se îneca vocea. Părea ciudată, ca o înregistrare proastă. Ripley ştia că problema era de ordin mecanic, deşi aducea mai mult a disperare.

― De ce nu ai fost distrusă o dată cu ceilalţi? o întrebă Ripley.

― Ca să te ucid pe tine, ai uitat? îi spuse Call, fără ocolişuri.

Se opri o clipă şi apoi îşi văzu mai departe de reparaţii.

― Înainte de ordinul de lichidare, înainte să ne sune ceasul, am accesat computerul principal al Ministerului Apărării. Şi am găsit toate misiunile secrete, odioase. Inclusiv aceasta. Planurile, Perez, extratereştrii, tu... Chiar şi proiectul prin care se propunea angajarea echipajului de pe Betty. Mi-am dat seama că va fi sfârşitul lor, dacă vor reuşi.

Vocea îi revenise la normal.

― Sfârşitul Omenirii.

Ripley începu să zâmbească. Toată această situaţie i se părea teribil de nostimă.

― De ce-ţi pasă ce se întâmplă cu ei!

― Pentru că aşa sunt programată, pufni Call.

Ripley pufni în râs.

― Eşti programată sa fii o ticăloasă? Eşti noul model de ticăloşi pe care l-au lansat pe piaţă?

Call zâmbi şi ea fără să vrea şi apoi râse, laolaltă cu Ripley. Dar redeveni brusc serioasă. Când vorbi, îşi dezvălui pasiunea pe care avusese grijă s-o ascundă până acum.

― Nu puteam să-i las să se anihileze, îi spuse ea lui Ripley. Ţi se pare logic? Înţelegi?

― Am înţeles cândva.

Se uită de jur-împrejur în capelă. Vedea cu ochii minţii crâmpeie de feţe, nume şi evenimente.

― Am încercat să salvez... oameni, dar n-am reuşit. Era o fetiţă. O fetiţă blondă. Visa urât. Am încercat s-o ajut, dar a murit. Nu-mi amintesc cum o chema.

Call o bătu pe mână împăciutor şi apoi se desprinse de ea. În momentul acela intră Distephano.

― Cred că am reuşit să dărâmăm zidul.

― Bun, spuse Ripley.

După ce ieşi din capelă, cele două femei îl urmară.

― Visezi? o întrebă Ripley, curioasă.

― Am... procesori neurali care...

Se opri şi o luă de la început.

― Da, visez.

― Când dorm, spuse Ripley închizând ochii, îi visez pe ei. În fiecare noapte. Am senzaţia că sunt lângă mine. În mine.

Îşi amintea de fetiţa care spunea: Nu vreau să dorm. Am vise înspăimântătoare.

― Înainte mă temeam să visez, dar acum nu mă mai tem.

― De ce? o întrebă Call.

Ripley se uită pentru o clipă la vitraliul uşii.

― Pentru că, indiferent cât de oribile sunt visele, când mă trezesc, este şi mai rău.

Ripley se întreba ce fiinţă supremă asculta rugăciunile unui robot şi apoi se gândi dacă le-ar asculta şi pe cele ale unei clone?

Ieşiră în linişte din capelă. Peste câteva clipe, răsună vocea computerului, programat acum definitiv după glasul lui Call.

― Sistemele de ventilaţie s-au stabilizat. Oxigenul este în proporţie de patruzeci şi trei la sută.

Call părea surprinsă.

― Este vocea mea?

Ripley încuviinţă din cap.

― Navele ar trebui să fie oricum de genul feminin.

 

 

 

CAPITOLUL 12

 

Străbăteau holurile în grabă, atenţi la cea mai mică mişcare. Johner era în frunte, Distephano şi Call îl cărau pe Vriess, Purvis îi urma şi Ripley încheia şirul.

Ripley îl auzi pe Distephano spunându-le:

― Mai avem puţin.

― Doamne ce obosit sunt, oftă Purvis.

― Nu-i nimic, o să ne odihnim destul pe lumea cealaltă, pufni Johner nervos.

În momentul acelea, Ripley simţi ceva sub picior. Se opri şi se uită în jos. I se lipise un gel de talpă. Şi ceilalţi călcaseră peste el.

Încercă să se abţină dar, în cele din urmă, se aplecă şi-l atinse cu degetul. Da, provenea de la ei. Purvis înălţă privirile.

― E de rău, nu-i aşa?

Ripley se uită înapoi, de unde veniseră şi apoi înainte.

― Probabil că suntem aproape de cuib.

Ştia instinctiv că extratereştrii se adunaseră acolo, deşi nu-şi explica de ce sau cum ştia.

― Înseamnă că trebuie s-o luăm prin altă parte, zise Vriess, nerăbdător.

― Doar pe aici se poate merge, spuse Distephano.

Johner se chircise de frică.

― Nu! Eu unul nu o iau pe aici.

― Soldatul are dreptate, interveni Call, calmă. Am studiat nava. Ori mergem mai departe, ori ne întoarcem înapoi.

― Am putea să ne întoarcem, le sugeră Vriess.

― Nu avem timp, îi spuse Call, la fel de calmă şi apoi se uită la Ripley.

― Mai avem aproape nouăzeci de minute, insistă Johner.

Femeia-robot se opri şi clătină din cap.

― Nu mai avem.

― Ce vrei să spui? o întrebă Distephano.

Johner remarcă schimbul de priviri dintre ele şi fu cât pe ce să explodeze de furie.

― Ce ai făcut, robotule?

― Las-o baltă! îi spuse ea.

Dar Johner nu mai putea fi domolit. Făcu un pas înainte şi o ameninţă cu degetul pe Ripley.

― Dacă vrei să mori aici, cu frăţiorii şi surioarele tale, n-ai decât. Dar eu am de gând să supravieţuiesc şi dacă această maşinărie de plastic încurcă lucrurile, am s-o ucid.

Se întoarse repede spre Call.

― Te ucid, ai auzit, sau vrei să...

Ripley se repezi la el, înainte să termine ce avea de spus. Întinse o mână şi-i apucă limba, iar cu cealaltă îl prinse de bărbie. Încremeni, incapabil să se mişte sau să vorbească. Ripley îşi lipise faţa de mutra lui hidoasă.

― Ar fi bună de colier, zise ea şi apoi îi dădu drumul.

Johner amuţi. Pe urmă, Ripley se întoarse spre Distephano.

― Cât mai avem până la navă?

― Vreo sută de metri, zise soldatul.

Priviră cu toţii înainte. Coridorul părea gol, dar...

― Deci, ce facem? îi întrebă Vriess, obosit.

Se uitară unul la altul. Era clar că nu aveau de ales nici de această dată. Fără să scoată o vorbă, Call şi Distephano îl luară pe Vriess şi o rupseră toţi la fugă, cât îi ţineau picioarele. Era singurul lucru care le rămăsese de făcut.

Ripley încheia şirul. Alerga la fel ca ceilalţi şi se uita din când în când în urmă. Apoi îşi dădu seama deodată. Ei. Erau în ochii ei. În creierul ci. Ei. Veneau după ea. Se clătină. Încercă să ţină pasul, dar îi era imposibil. Căzu într-un genunchi.

Call îl dăduse probabil pe Vriess în seama lui Purvis, pentru că apăru pe neaşteptate lângă ea şi începu s-o scuture.

― Ripley? Ripley? Ce s-a întâmplat?

Bâzâitul insuportabil de insectă din mintea lui Ripley o făcea să nu audă ce-i spunea. Clătină din cap, îşi duse mâinile la urechi şi se strâmbă de durere.

Încercă s-o prevină.

― E o greşeală... o greşeală...

― Ripley! zbieră Call.

― Îi aud, gemu clona, gata să izbucnească în plâns.

Durerea şi dezamăgirea o copleşeau. Îşi pierdea propriul eu, propria identitate, umanitatea... Extratereştrii o copleşeau.

― Stupul... Sunt aproape. Suntem exact deasupra stupului.

Erau atât de concentrate amândouă încât nici una din ele nu văzu ieşind un cui din podea, lângă piciorul lui Ripley.

― Îi aud, gemu Ripley. Sunt aproape... atât de aproape...

― Isuse! exclamă Call, trăgând-o de mânecă. Vino!

Dar Ripley încremenise în loc. Era prea îndurerată, prea îngrozită ca să se mişte.

― Îi aud... Matca!

Al doilea cui ieşi din podea, tot fără să-l observe nimeni.

― Ce auzi?

Ripley îşi dădu seama vag că robotul nu cunoştea amănunte despre structura familială a extratereştrilor. Şi acum nu era în stare să-i dea detaliile necesare.

Deodată, clona sesiză pericolul când auzi ceva mişcându-se sub ea. Se uită în jos şi văzu mâna unui extraterestru sfâşiind suprafaţa pe care stăteau.

Ripley simţi cum îi fuge podeaua de sub picioare, se clătină şi apoi se prăbuşi. Vru să se prindă de margine, o văzu pe Call care încerca s-o ajute, dar era prea târziu.

 

 

Call fu cât pe ce să cadă cu capul în jos în gaura care se căscase în podea, când se întinsese după clonă.

― Ripley! zbieră ea în întunericul de sub podea. RIPLEY!

― Ce dracu' s-a întâmplat? zise Johner, venind în fugă spre ea.

― Nu ştiu! Nu ştiu! exclamă robotul.

Vriess se târî până la gaură şi o apucă de cămaşă.

― O să cazi, Annalee!

Nu sesiză îngrijorarea din glasul lui. Era concentrată asupra unui singur lucru: gaura neagră în care dispăruse Ripley.

― Ţine, îi spuse Distephano, întinzându-i o lanternă.

Se aplecă din nou, dar nu văzu decât o sclipire îndepărtată. Se auzea ceva, dar nu era Ripley.

Call aprinse lanterna şi descoperi o adevărată imagine de iad. La început, crezu că e o groapă fără fund, plină cu şerpi, un cuib de vipere, dar apoi îşi dădu seama că tot ce vedea, toate acele părţi întunecate, sclipitoare, în mişcare le aparţineau lor. Extratereştrilor. Erau cu miile. Lucrau împreună, spate în spate. Cozile, capetele, braţele sclipeau şi se mişcau ca nişte şerpi încolăciţi la lumina lanternei ei.

Şi în mijlocul acelei mase hidoase şi lipicioase era Ripley, întinsă pe spate, cu braţele răstignite. Îi amintea de crucea din capelă şi clipi din ochi ca să-şi alunge gândul. Fu cât pe ce s-o strige, când îi văzu ochii largi deschişi, dar apoi îşi dădu seama că Ripley nu o vedea. Pentru că vedea un singur lucru: viitorul ei.

În timp ce Call şi ceilalţi se uitau îngroziţi în groapă, Ripley începu să se scufunde încet, ca într-un nisip mişcător, în masa de trupuri mişcătoare, extraterestre.

Până dispăru complet sub fiinţele care puseseră în sfârşit stăpânire pe ea.

 

 

La început, Ripley se simţi şocată, apoi îngrozită şi în cele din urmă îngreţoşată când ateriză în mijlocul masei fremătânde de extratereştri. Pe urmă se dezlănţui o panică fără margini când începură să se mişte o dată cu ea, s-o îmbrăţişeze, s-o accepte printre ei. Dar, peste puţin timp, acea parte din ea care nu era adevărata Ripley începu să-şi facă simţită prezenţa tot mai mult. În timp ce căldura trupurilor lor o înconjura, în timp ce se scufunda, o învăluia o letargie atotcuprinzătoare.

I se închiseră ochii şi adormi. Şi în momentul acela simţi cum intră în lumea lor.

Începu să tânjească după căldura aburindă a creşei, după forţa şi siguranţa speciei ei. În tot acest timp fusese apăsată de singurătatea individualităţii ei. Doar în somn putea să li se alăture, să se bucure de ei. Venise exact la momentul potrivit. Construiseră creşa. Era timpul să treacă de partea celorlalţi războinici şi să servească matca. Doar pentru asta trăia...

În somnul ei, războinicul Ripley dădu din coadă, transmiţând tuturor tot ce gândea, plănuia şi simţea faţă de matca ei. Iar matca îi transmitea iubirea şi încuviinţarea ei. În curând, va avea nevoie de ea.

 

 

Call simţi o umezeală pe obraji şi îşi dădu seama că dispozitivul lacrimar funcţiona încă. Era zdrobită, înfrântă. O durea mai rău decât atunci când fusese împuşcată.

Oare tot curajul lui Ripley, toată lupta ei de a-şi redobândi latura umană, propriul eu, fuseseră în zadar? Şi dacă aşa era, ce mai putea face un robot avariat?

 

 

Războinicul se deplasă către căldura aburindă a creşei. Spre forţa şi siguranţa speciei sale. Nu-l mai apăsa singurătatea individualităţii sale. Fusese onorat de matcă, ales datorită inteligenţei sale. Fusese primul care scăpase, care-i eliberase pe ceilalţi pentru a captura primii Oameni, prima hrană. De aceea fusese ales să servească din nou matca. O dusese pe Ripley departe de pradă şi acum o conducea prin cuib, către creşă.

Aici, unde-şi construiseră creşa perfectă, erau destui războinici care s-o protejeze. Aceşti oameni jalnici şi blegi aşteptau să fie daţi ca hrană tinerei mătci şi să servească drept gazde pentru zămislirea noii generaţii. Mai era puţin pănă atunci.

Dar războinicul era împovărat de amintiri. Vedea cu ochii minţii un haos cumplit. Războinicii zbierau şi mureau. Izbucnise focul. Şi Ripley stătea neclintită cu propriul ei pui în braţe. Provocase moarte şi distrugere creşei.

Durerea cumplită a pierderii ireparabile îi copleşi mintea şi trupul. Însemna totul şi nimic. Căută legătura cu propria sa specie şi regăsi forţa şi siguranţa creşei. Fusese altă creşă, în alt timp. Nu trebuia să se gândească la asta acum, când matca avea nevoie de serviciile lui.

Cu toate armele lor sofisticate, oamenii căzuseră din nou victime. Le serveau din nou ca hrană şi gazde pentru puii mătcii. Îi luaseră cu forţa, aşa cum făcuseră şi vor face întotdeauna. Pentru că erau mai puri şi mai feroce decât ei.

Perfecţiunea noastră structurală este egalată doar de ostilitatea noastră.

Războinicul cel mare dădu din coadă, transmiţând tot ce gândea, plănuia şi simţea fraţilor şi mătcii sale. Iar matca, mama lui, îi transmitea iubirea, încuviinţarea şi nevoia ei. Avea nevoie de Ripley, pe care el, războinicul, o ducea cu grijă în braţe. Acest trup omenesc, această Ripley era mama lor, a tuturor. Primul pântece. Primul războinic. Va trăi să se bucure alături de ei. Matca avusese grijă de asta cu ajutorul războinicului, pentru că Ripley era cheia stupului. Piatra de temelie a Noului Născut.

Ripley se răsucea neajutorată în somn, scoţând sunete înăbuşite de protest şi durere. Războinicul îi suflă în faţă, să-i dea aer şi căldură. S-o hrănească pe cea care-i hrănise pe toţi. Fiindcă aşa voia matca.

 

 

Call stătea încremenită deasupra gropii. Nu putea să accepte ce se întâmplase. Era perfect conştientă că ceilalţi se uitau unul la altul şi îşi dădu, seama că cele întâmplate îi schimbase. Forţa şi curajul lui Ripley reuşiseră să sudeze grupul, dar acum ea nu mai era şi toată influenţa ei pozitivă ameninţa să se spulbere.

Până şi Johner amuţise. I se pusese un nod în gât.

Vriess o privea cu atâta durere şi înţelegere încât ştia că n-ar rezista dacă s-ar uita la el.

Distephano se încruntase, încordat. Îşi încleştase degetele pe armă.

Purvis fu din nou cel care găsi cuvintele potrivite pentru a-i trezi la realitate. Bine că-l luaseră cu ei.

― Ar trebui s-o luăm din loc, zis el. Cel mai frumos cadou pe care i l-am putea face ar fi o moarte rapidă.

Iar asta se va întâmpla când Auriga se va ciocni de Pământ. Atunci Ripley va ajunge în sfârşit acasă. Dar Call nu reuşea să se desprindă de groapa unde căzuse femeia-clonă. Amuţise, deşi mecanismul de vorbire funcţiona perfect acum.

Purvis o luă de braţ, trăgând-o înainte şi ceilalţi se luară după ei, în drum spre Betty.

― Este nedrept, insistă Call, clătinând din cap.

Purvis oftă.

― Asta este şi părerea mea.

 

 

Trezeşte-te. Nu face zgomot. Avem necazuri

Se opri să asculte. Se întâmplase ceva. Nu era un vis, ci realitatea.

Ripley stătea nemişcată în braţele monstrului. Lumina era dată la minimum, dar n-o deranja. Inspiră adânc, trăgând în piept suflarea animalului. Umezeala caldă din jur îi spune că se afla în siguranţă, dar conştiinţa ei era tulburată de imagini haotice de vis.

Alinarea rece a criosomnului.

Nevoia de a-şi proteja puiul.

Forţa şi tovărăşia speciei sale.

Puterea propriei ei revolte. Căldura şi siguranţa creşei aburinde. Le recunoştea la un nivel superior al conştiinţei şi învăţării. Făceau parte din ea, din ceea ce fusese şi devenise acum.

Plutea în căldura umedă, reconfortantă şi-i venea să se ascundă înăuntrul ei. Auzea un murmur, sunete îndepărtate, care veneau din afară şi dinăuntrul ei. Sunetele veneau şi plecau. Însemnau totul şi nimic. Simţea din depărtare matca şi nevoia ei covârşitoare.

Apoi auzi din nou sunetele interioare, mai ales unul, mai puternic decât toate celelalte. Era cel pe care-l asculta întotdeauna. Cel pe care încerca din răsputeri să şi-l amintească. Murmura:

Mămica îmi spunea mereu că nu există monştri adevăraţi, dar uite că există.

Sunetul acela îi spunea să se trezească. Dar, de îndată ce se trezea, visele vor deveni reale. Era obosită, atât de obosită! Însă, când dormea...

Nu vreau să dorm, spunea glasul de copil. Pentru că visez oribil.

O atingeau în somn. Toţi monştrii, toţi monştrii adevăraţi. Se mişcau, respirau, visau, plănuiau.

Se cutremură.

Alcătuiau un organism perfect, cu o singură funcţie reală.

Perfecţiunea lor structurală era egalată doar de ostilitatea lor.

Gemu disperată.

O femeie tânără, idealistă îi arătase umbra a ce fusese odată. A ce făcuse soarta din ea. Dar acum cine era? Ellen Ripley sau o arătare grotescă, la fel ca...

Cel puţin ai şi ceva omenesc. Sunt doar... doar...

Prefer să mi se spună persoană artificială.

Simţea vag o senzaţie ciudată, din afara ei. Se întâmpla ceva cu eul ei. Se uită de jur-împrejur să se lămurească.

Teribilii ei copii veniseră în sfârşit după ea. Erau peste tot. O duceau în braţe, o întâmpinau.

Dar ceilalţi, oamenii, nu mai erau. Cei pentru care luptase din greu să-i protejeze. Fusese separată de ei. Pe de-o parte simţea o uşurare enormă, dar pe de alta o revoltă la fel de mare. Oscila între aceste sentimente contradictorii în timp ce era purtată pe braţe de monstru.

Îi apăru în minte o imagine de desen animat cu un copil blond, înlocuită treptat de cea a unui copil adevărat. Era copilul ei? Nu, nu era al ei...

Ba da, e al meu!

Amintiri haotice îi inundaseră mintea.

Căldura aburindă a creşei. Forţa şi siguranţa speciei ei. Singurătatea individualităţii şi nevoia de a găsi...

Braţe mici, puternice se înlănţuiră de gâtul ei, picioare mici, puternice i se înfăşurară în jurul taliei. Era haos. Războinicii zbierau şi mureau. Izbucnise focul.

Am ştiut că o să vii.

Clipi derutată. În minte i se îngrămădeau crâmpeie de amintiri, instincte pe care nu putea să le lămurească. Durerea pierderii irecuperabile îi copleşea mintea şi trupul. Însemna totul şi nimic.

Mă cheamă Newt. Nu-mi spune nimeni Rebecca.

Vin, Newt! Vin!

Mămico! Mămicol

Ripley căută legătura cu specia ei, încercă să găsească forţa şi siguranţa creşei, dar nu era acolo. Şi în locul ei rămăsese doar această durere, această pierdere cumplită. Se simţea golită pe dinăuntru.

Se uită la războinicul uriaş care o ducea în braţe. Ar fi vrut să-i pună aceeaşi întrebare pe care le-o puseseşi celorlalţi, adică oamenilor, întrebarea la care nu va răspunde nimeni, niciodată.

De ce? De ce?

În timp ce amintirile despre Newt i se învălmăşeau în creier, îşi propuse să găsească răspunsul. O să-l afle de la ei. Deşi erau uriaşi şi puternici, feroce şi ostili. O să le smulgă răspunsul cu forţa.

 

 

Supravieţuitorii celor două echipaje se grăbeau spre Betty, dar fără s-o ia la goană. Nu era nici o urmă de extratereştri. Nu întâlniseră nici mucozităţi lipicioase, nici resturi de acid. Domnea o linişte suspectă.

Când intră în navă, Vriess simţi un dor de casă sfâşietor şi apoi o durere atât de copleşitoare încât îl luă prin surprindere. În timp ce Johner şi Distephano îl aşezau pe scaunul copilotului, îşi dădu seama că simţea peste tot prezenţa lui Hillard şi a lui Elgyn. Dar îşi alungă amintirile. Avea destul timp să se gândească mai târziu, după ce vor scăpa de aici. Dacă vor scăpa.

După ce se prinse cu Hamuri de scaun, Johner îl întrebă:

― Cât mai durează până ne desprindem?

Vriess apăsă pe nişte butoane şi afişă un plan de zbor. Pământul umplea tot ecranul. Se apropiau tot mai mult de el.

― O să am nevoie de Call să se conecteze cu nava cea mare, să desprindă magneţii.

― Peste câteva minute o să intrăm în atmosferă, zise Johner, agitat. Atunci o să fie şi mai greu.

Vriess încuviinţă din cap. Nu voia să se gândească cât de redusă era experienţa sa de zbor. Hillard şi Elgyn fuseseră întotdeauna cei care pilotaseră Betty, asistaţi de Christie. El era doar mecanic, pentru numele lui Dumnezeu, iar Johner nu era bun decât ca luptător. Se obişnuiseră atât de mult cu rolurile lor încât nu mai aveau nevoie de altceva. Dar n-o să se gândească la asta acum. Azi era pilot. Trebuia să fie.

Call veni lângă el şi-i alungă gândurile. Se uită drept în ochii ei. Din prima clipă când se cunoscuseră, refuzase să-l trateze ca pe un infirm. Nu se uitase niciodată la picioarele lui sau la scaunul de paralitic. Îl văzuse doar pe el, pe Vriess, omul. Aşa că ar trebui să-i urmeze exemplul. Să nu bage în seamă gaura prinsă cu sârmă din pieptul ei şi nici telecomanda ascunsă în braţ.

Îi zâmbi timid.

― Ai nevoie de ajutoail meu? îl întrebă ea.

El încuviinţă din cap, uşurat.

― Dacă... nu te superi... Annalee.

Tresări când îi spuse pe nume şi apoi încuviinţă din cap.

― Sigur, nici o problemă.

Apoi începu să se conecteze la creierul computerului, ca şi când ar fi făcut asta de când lumea în faţa lui.

Nu băgă în seamă ce făcea. Se uita doar la faţa ei delicată, umană.

 

 

Ripley se trezi încet din somn. Era ameţită. Nu deschise ochii imediat. Auzi un clipocit şi apoi gemete, gemete omeneşti. Urmat de un bâzâit ca de insectă. Mirosea urât.

A sânge. A osânză. A moarte. Era umed şi fierbinte ca într-o mlaştină tropicală.

Încercă încet să se mişte. Trupul era încă prea amorţit să răspundă. Oare era drogată? Hipnotizată? Ceva lipicios îi căzu pe faţă de sus. Se încruntă, la fel de ameţită. În cele din urmă picuratul deveni prea enervant şi deschise ochii.

Materia care îi picase pe faţă i se prelinsese pe obraz şi de acolo pe podea, întărindu-sc imediat şi înţepenindu-i capul. Se desprinse şi apoi îşi şterse mâna de podea, fără să se gândească. În timp ce executa aceste gesturi automate, clipi şi se uită în jur, încercând să se gândească, să încerce să înţeleagă unde era şi ce se întâmpla. Ştia că ar trebui să fie agitată, alarmată, îngrijorată de propria ei situaţie, dar mintea ei nu era încă suficient de limpede pentru asta.

Se uită în jur, în beznă. Nu era singură. Mai erau şi alţi oameni. Cel puţin opt. Stăteau deasupra ei, pe un fel de raft. Miji ochii, încercând să vadă mai bine. Până la urmă, îşi dădu seama că nu stăteau pe nici un fel de raft. Braţele şi picioarele lor erau lipite de pereţii unei încăperi uriaşe, cilindrice. Îşi amintea vag glasul mecanic al lui Call care spunea ceva despre activitatea din rezervorul de reziduuri. Acum regreta că nu fusese mai atentă.

Cei opt oameni pe care-i vedea erau prinşi de peretele circular. Soldaţi, cercetători, toţi stăteau ca nişte muşte uriaşe, înfăşuraţi pe jumătate în coconi asemănători celor ai viermilor de mătase.

Această imagine îi amintea de o scenă similară.

Toţi coloniştii de pe Hadley's Hope prinşi de zid, cu piepturile sfâşiate de embrionii în erupţie. Majoritatea ieşiseră. Dar cei de aici erau intacţi, deocamdată.

Îşi atinse pieptul. Dar nu avea de ce să se teamă. Nu fusese reinfestată. Şi-ar fi dat seama dacă s-ar fi întâmplat asta. Ar fi simţit. Oare aceşti oameni erau ţinuţi aici pentru a fi însămânţaţi? Gândul acesta o îngrozi dar, când se uită în jur, îşi dădu seama că nu era nici un ou în rezervor. Cu toate acestea, nu putea să uite imaginea celor opt oameni prinşi ca nişte insecte într-o pânză de păianjen.

Ripley îşi desprinse privirile şi, în cele din urmă îi văzu. Pe ei, pe extratereştri. Înotau pe fundul adânc, al rezervorului de reziduuri, ca nişte aligatori într-o mlaştină, numai că mlaştina lor era o mare de sânge uman, grăsime şi propriile lor excreţii. Ripley era cocoţată la îmbinarea dintre podea şi perete, în cel mai înalt punct, chiar la marginea lacului fetid. Stătea acolo, temându-se să se mişte. Urmărea războinicii, întrebându-se dacă se aflau acolo ca să aibă grijă de coconii umani. Oare or să aducă ouă să-i infesteze?

Ripley se încruntă şi se uită din nou de jur-împrejur. Şi atunci văzu matca.

Uriaşa creatură era exact vizavi de ea, dar imaginea era atât de impresionantă, încât o luă prin surprindere pe moment.

Îşi amintea clar că o mai văzuse pe matcă şi imensul ei ovipozitor. Atunci, uriaşul organ reproductiv fusese sprijinit să-i susţină greutatea copleşitoare în timp ce depozita ou după ou pe podeaua rafinăriei atmosferice de la Hadley's Hope. Dar nici nu se compara cu ce vedea Ripley acum.

Şi această matcă era sprijinită, dar nu de ovipozitor. Pentru că nu mai exista aşa ceva. Matca însăşi era prinsă parţial într-un cocon de podeaua rezervorului de reziduuri, în marea de sânge şi excremente. Fie lichidul era puţin adânc, fie extratereştrii ţesuseră o pânză invizibilă. Ripley îşi dădu seama acum că extratereştrii pe jumătate scufundaţi aveau grijă de matca lor. Nici nu băgau în seama prada umană prinsă de pereţi.

Ripley se zgâia, încercând să înţeleagă ce vedea. Matca era ancorată de spate, de picioare, coadă şi braţe. Clătina din cap şi îşi agita extremităţile. Oare o durea ceva? Şi ce era pe abdomenul ei?

Apoi Ripley îşi dădu seama îngrozită ce se întâmpla. Matca avea o burtă uriaşă, brăzdată de vene negre şi se mişca de parcă ar fi avut propria ei viaţă. Deschise gura şi scoase un şuierat furios.

Ripley murmură uluită:

― Nu mai face ouă...

O voce cunoscută i se adresă cu entuziasm:

― Este cea mai mare realizare a noastră!

Ripley se temea să se întoarcă. Se temea să-l vadă pe cel care-i vorbea, dar trebuia s-o facă. Când îşi ridică privirile, dădu cu ochii de doctorul Gediman, prins alături de ceilalţi cercetători şi soldaţi. Pupilele îi sclipeau nefiresc.

― Un ciclu reproductiv secundar, zise el vesel. Asexual. Ca al mamiferelor. Fără gazde!

― Nu se poate, gemu Ripley.

Gediman zâmbi încântat.

― Ne-am gândit să le modificăm sistemul de reproducere. Să înlăturăm ciclurile de depunere a ouălelor. Dar fiara nu s-a lăsat, chicoti el. A adăugat un al doilea ciclu. Este minunat!

Urletul mătcii o zgudui pe Ripley şi o făcu să se întoarcă spre ea. Monstrul se zbătea, sfâşiat de durere. Extratereştrii care o îngrijeau se dădură înapoi, trăncănind febril între ei. Bâzâitul lor de insecte i se părea ca o muzică lui Ripley.

― Dar... cum? murmură ea nedumerită.

― Încrucişare genetică, îi explică Gediman.

Râdea ca un nebun.

― Din ADN-ul gazdei.

― Nu!...

Ripley nu putea să accepte aşa ceva.

― Uită-te la ea! exclamă el. Are o parte din tine!

Îşi luă inima în dinţi şi se întoarse, forţându-se să se uite la matcă. În fond, era copilul ei.

Burta mătcii creştea tot mai mult şi apoi începu să se mişte. Era exact ce-i trebuia lui Ripley ca să se trezească din letargie. Se ridică, enervată că nu era în stare să se mişte mai repede. Dar nu-i păsa.

― Trebuie să ies de aici, îşi spuse ea. Trebuie să ies, fir-ar să fie!

Gediman o urmărea zâmbind. Îşi pierduse minţile.

― Nu vrei să vezi ce se întâmplă? o întrebă el, vesel.

 

 

 

CAPITOLUL 13

 

Call se deconectă de la computerul lui Betty, în timp ce Vriess pregătea desprinderea de Auriga. O durea la fel de mult că o pierduseră pe Ripley, dar nu puteau să-şi rişte vieţile pentru ea. Vriess îi zâmbi după ce afişă planul de zbor şi încercă să-i răspundă la fel.

Mai aveau încă atâtea de făcut. Call se îndepărtă de consola de comandă, apropiindu-se de Johner şi Purvis.

― Johner, du-l pe Purvis la congelator.

Bărbatul solid, cu cicatrice, răsuflase uşurat când ajunsese la bordul lui Betty.

― Gata, e timpul să faci nani, îi spuse el.

Purvis încuviinţă din cap epuizat şi-l urmă.

Call le-o luă înainte ca să pregătească amestecul criogenie. Mergea mai repede dacă intervenea ea. Şi, oricum, nu era vreme de pierdut cu Purvis. O porni pe culoarul întunecat, aşteptând să se aprindă luminile înainte ei, dar rămase în beznă. Se încruntă. Nu remarcase nici o problemă mecanică, dar nici nu verificase în amănunţime. Totuşi aceste lumini ar fi trebuit să se aprindă de cum au intrat pe navă. Se întoarse spre Johner, îngrijorată.

Dar, înainte să vorbească apăru din beznă o armă şi răsună un sunet asurzitor. Glontele se înfipse în umărul lui Purvis, care căzu pe podea, urlând de durere.

Când Johner se pregăti să-şi scoată arma, Call se trezi luată de gât şi simţi ţeava fumegândă în obraz. Încremeni în loc.

Cine? Ce? Cum?

Omul care o imobilizase o împinse înainte, în lumină, şi auzi un glas cunoscut.

― Dacă faci vreo mişcare, îi zbor creierii, îi spuse tipul lui Johner.

Era Wren!

Call îl văzu pe Vriess întorcându-se spre ei, revoltat că stătea acolo, prins de scaun, incapabil să-i ajute.

Johner se încordase. Această era o confruntare obişnuită pentru el, cu un inamic lesne de înfruntat. Stătea cu picioarele depărtate şi mâinile în sus, încercând să pară inofensiv. Dar Call îl văzuse în acţiune. Dacă nu voia să rişte, doctorul ar trebui să-l omoare pe loc. Însă experienţa lui Wren era limitată la acest capitol.

― Distephano, dezarmează-i! îi porunci el soldatului.

Call se uită drept în ochii lui. Oare o să asculte de ordin? O să uite că-i salvase viaţa în încăierarea de la popotă? O să se întoarcă împotriva lor?

― Cu scuzele de rigoare, sir, dar n-ai decât să te duci dracului! replică soldatul.

Wren o strânse, gata s-o sugrume. Call îi simţea trupul încordat, începuse să tremure de disperare. Înfipse ţeava pistolului mai adânc, în obrazul ei.

― Lăsaţi armele! zbieră el. Lăsaţi armele dacă nu vreţi să murim împreună.

Un strigăt ascuţit îi făcu pe toţi să se întoarcă. Purvis se apucase de piept, cu ochii mari de durere.

Nimeni nu făcu nici o mişcare. Nici măcar Wren.

 

 

Ripley încerca disperată să găsească o cale de scăpare din rezervorul de reziduuri, dar, din locul în care stătea, nu vedea nici o uşă, nici o ieşire. Totuşi o băgaseră aici, nu? Deci ar trebui să iasă pe unde intrase.

Matca se zbătea sălbatic, urlând de durere. Ceilalţi extratereştri erau din ce în ce mai agitaţi şi bâzâiau asurzitor.

În momentul acela matca scoase încă un strigăt, şi mai puternic, care o încremeni în loc pe Ripley. Acum era evident că se mişca ceva în pântecul mătcii.

Ripley se încordă, copleşită de amintiri.

Şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru. Am născut. Am fost mamă odată. Am stat în patul meu, cu bărbatul meu lângă mine. Era şi o asistentă medicală şi un doctor. Aveam dureri.

Amintirea era atât de puternică de parcă o simţea şi acum. Îşi duse instinctiv mâinile la burtă.

Transpiram abundent, dar nu voiam tranchilizante, deşi soţul meu mă implora să iau. Mă îngrijorau toţi acei ani în care fusesem îndopată cu criosomnifere pentru zborurile spaţiale. De aceea nu am vrut să iau nimic când am născut. În propriul meu pat, în propria mea casă.

Iar acum o vedea pe matcă zbierând în reziduurile groase, vâscoase, şi această parodie a propriei sale experienţe îi făcea greaţă.

Am avut o fetiţă, o fetiţă frumoasă. Semăna şi cu mine şi cu soţul meu. O chema Amy.

Ellen Ripley clipi, uimită de multitudinea amintirilor umane care o invadaseră în timp ce era prinsă în capcană în acest iad.

I-ai promis lui Amy că o să te întorci la a unsprezecea ei aniversare, i-ai promis. Atunci a fost prima oară când i-ai învins. Dar nava ta de salvare nu a fost găsită decât după cincizeci şi şapte de ani. Amy a murit fără să ştie de ce nu te-ai întors de ziua ei.

Ripley închise ochii pentru o clipă. Îi apăruse clar în mintea figura fetiţei ei. Mai erau şi alte amintiri.

Newt.

Hicks.

Chiar şi Jonesy...

Muriseră toţi.

Gediman o privea uimit, râzând ca un nebun. Chicotelile lui erau la fel de enervante ca bâzâitul extratereştrilor.

Matca zbieră, din nou şi întinse mâna spre Ripley, ca şi când clona, propria ei "mamă", ar fi putut s-o ajute în vreun fel. Femela extraterestră încercă să se ridice din patul ei fetid.

Amintindu-şi de propria ei durere, Ripley gemu o dată cu matca. Aproape că simţea şi ea durerile naşterii.

Da, înăuntrul ei, la nivel genetic, visceral, simţea durerea mătcii. Legătura telepatică o făcu să ia locul mătcii în acest travaliu cumplit. Burta umflată, durerea sfâşietoare, presiunea insuportabilă. Revolta trupului ei care nu accepta să îndeplinească o funcţie nedorită. Ripley gemu o dată cu matca.

Şi, în acelaşi timp, simţea îngrijorarea războinicilor care se apropiau de neajutorata matcă. Sesizase agitaţia lor. Toţi soţii ei doreau să-şi ajute matca, dar nici unul din ei nu ştia cum.

Deodată, un şuvoi de sânge ţâşni din pântecul mătcii ca un gheizer. Sângele din această primă erupţie începu deja să sfârâie ca un acid coroziv. Ripley încercă să întoarcă spatele. Nu mai suporta să asiste la acest simulacru hidos al unei naşteri umane.

Apoi matca scoase încă un urlet. Ridicase capul şi se uita la Ripley de parcă ar fi fost moaşa ei. Clona se chirci şi zbieră şi ea în ton cu matca.

Sfâşiată de dureri, femela extraterestră se prăbuşi la loc în mo-cirla groasă şi războinicii care o înconjurau se dădură imediat înapoi de parcă ar fi presimţit ceva.

Ripley clipi obosită, uitându-se la stomacul care pulsa. Ţâşni încă un şuvoi de sânge şi începu să iasă ceva din pântecele monstrului. Acum începea să i se contureze forma.

Nu-i venea să creadă ce vedea. Semăna cu un craniu, un craniu uman, care se lupta să iasă din pântecele sfâşiat al mătcii.

Copilul, se gândi Ripley. Creştetul copilului. Îi văd capul...

Răsună un ultim urlet, urmat de un pârâit şi nou-născutul ieşi deodată din mama lui. Era palid, nu negru, iar pielea semăna mai mult cu cea umană, nu cu exoscheletul siliconic tare al extratereştrilor. Capul era ţuguiat, într-adevăr, dar faţa... Faţa...

Gediman era extaziat. Plângea de bucurie ca un nebun.

― Ce frumos! Ce graţios!...

Faţa nou-născutului avea clar trăsături umane, chiar prea umane. Semăna cu un craniu cu orbite uriaşe, dinţi albi, strălucitori, o bărbie cizelată şi găuri în locul nasului. Da, faţa nou-născutului era moartea în persoană.

― Ce frumos este! murmură Gediman.

Ripley îi aruncă o privire. Părea transfigurat, de parcă ar fi dăruit universului cel mai grandios dar ştiinţific. Iar clona simţea că era gata să-i împărtăşească entuziasmul nebunesc. Îi întoarse spatele şi încercă să-şi controleze emoţiile.

Noul-născut îşi desfăşură corpul masiv din măruntaiele mamei sale.

Matca, mai liniştită acum, gemea încet. Nu se mai zbătea. Întinse o mână tremurândă după copil. Ripley îşi aminti că făcuse acelaşi gest când născuse. Soţul ei o ridicase pe fiica lor şi i-o pusese pe burtă. Îşi amintea că izbucnise în lacrimi şi apoi într-un râs aproape isteric, în timp ce se bucurau cu toţii de copilul sănătos.

Când se întinse după el, nou-născutul se întoarse spre matcă.

Nu este dezvoltat complet, observă Ripley, fără să-şi dea seama cum de ştia. Este dublu, poate chiar triplu ca mărime şi a crescut într-o singură zi. Iar pofta lui de mâncare nu are limite. Ca să nu mai vorbim de ferocitate şi ostilitate. Un organism perfect!

Când creatura ieşi complet din pântece, îi văzu mâinile. Erau puternice, masive, ca cele ale extratereştrilor, dar nu aveau decât cinci degete. Unghiile lungi, pielea palidă, le făceau să semene...

Cu ale mele! îşi dădu ea seama îngrijorată.

Ca într-o adevărată parodie de afecţiune umană, nou-născutul începu să se caţăre pe corpul mamei sale. Acum matca scotea sunete materne, mândră de realizarea ei. Puiul se apropiase de faţa ei, ca şi când ar fi vrut s-o sărute.

Şi, în momentul acela, dintr-o singură mişcare, smulse capul mătcii cu o mână uriaşă, împrăştiind sângele peste tot.

Ripley, care se conectase telepatic cu matca, simţi urletele de agonie ale femelei extraterestre până în adâncul sufletului.

Însă noul-nâscut nu se opri aici. Atacă trupul tremurând al celei care-l adusese pe lume cu dinţii lui uriaşi, imun la sângele acid.

Clona simţi moartea mătcii când legătura telepatică se întrerupse. Era dureroasă ca o fractură deschisă. Creierul ei căuta cu disperare altă conexiune, dar legăturile cu războinicii extratereştrii erau blocate de teama lor. Se agitau, neştiind ce să facă fără matcă, fără cea care-i dirija.

Ripley avea senzaţia că se afla în mijlocul iadului când extratereştrii începură să urle, în timp ce noul-născut îşi devora mama. Pe urmă însă îşi dădu seama că nu doar extratereştrii făceau zgomot şi se întoarse. Gediman începuse să zbiere îngrozit.

Se zbătea disperat, încercând să desprindă răşina care-l ţinea prizonier. Ripley se lăsă pe fundul rezervorului, străduindu-se să-şi adune puterile, dar era atât de obosită! Pierderea legăturii telepatice cu matca o epuizase şi o dezorientase.

Scăldat în sângele mamei sale, nou-născutul încremeni în loc şi îşi înclină capul într-o parte, ca şi când ar fi vrut să asculte. Apoi se întoarse încet şi Ripley avu pentru prima oară ocazia să-l privească drept în faţă. Înăuntrul orbitelor uriaşe străluceau doi ochi asemănători cu ai ei.

Se uita mirată. Şi Amy avea ochii mei, se gândi ea, cât pe ce să izbucnească într-un râs isteric.

Şi Gediman văzu ochii strălucind pe faţa de mort a nou-născutului şi urlă din răsputeri.

Arătarea se ridică clătinându-se.

A crescut deja! îşi dădu seama Ripley.

Nesigur pe picioarele lui subţiri, nou-născutul de doi metri făcu primii paşi spre cercetător.

Când se apropie de el, statura lui impunătoare îl încremeni pe Gediman. Amuţi pe loc, aşteptându-se la ce putea fi mai rău. Nou-născutul îl adulmecă şi Ripley văzu cum tremură de frică.

Pe urmă, monstrul deschise tot mai mult fălcile masive, ca un şarpe gata să-şi devoreze prada. I se vedeau dinţii lungi, strălucitori şi limba tare, lipsită de colţi.

Atacul nou-născutului căzu ca un trăsnet. Îşi înfipse colţii în craniul cercetătorului care începu să urle mai oribil ca oricând, în timp ce i se prelingea sângele pe frunte, în ochi, urechi şi gură.

Ah, Doamne, nu, nu! se gândi Ripley. Ar fi vrut să se conecteze telepatic cu monstrul şi să încerce să-l oprească, dar nu reuşea.

Nou-născutul muşcă din creştetul savantului, zdrobindu-i oasele, le fel de uşor cum ar fi muşcat un om dintr-un ou tare. Ajunsese până la creierul rozaliu.

Ripley se întoarse îngreţoşată. Auzea pârâitul ţesuturilor, plescăitul fiarei şi gemetele din ce în ce mai slabe ale victimei. Simţea mirosul metalic al sângelui proaspăt şi nu putea să facă altceva decât să închidă ochii.

De aceea nu-l văzu pe nou-născut întorcându-se spre ea şi privind-o lacom în timp ce-şi lingea dinţii însângeraţi cu limba lungă, şerpuitoare.

 

 

Purvis era în agonie. Nici nu-şi mai dădea seama ce-l durea mai rău. Umărul în care se înfipsese glontele îl ardea. Zvâcnea atât de tare încât de-abia putea să gândească. Dar cea mai cumplită era durerea din pântece. Parcă avea ceva acolo, un şarpe care încerca să iasă. Simţea că leşină de atâta durere.

Dar, în ciuda chinurilor care-l măcinau, reuşi să se concentreze asupra tabloului din faţa lui. Wren o strângea pe Call, gata s-o sugrume. Rana din pieptul robotului sclipea metalic. Doctorul îi înfipsese ţeava armei în obraz. Purvis ştia că o durea. Call, care luptase din greu să-i salveze pe toţi. Mai ales pe el, pe Larry Purvis.

― Această târfă sintetică trebuie să se reconecteze la Auriga şi s-o ducă la sol conform procedurilor operaţionale standard, zbiera doctorul.

Call se străduia să vorbească:

― Ba n-o să fac asta.

Distephano îl înfruntă pe ofiţerul său superior.

― Eşti nebun? Chiar vrei să aduci arătările alea pe pământ?

― Chiar n-ai observat de ce sunt în stare? îl întrebă Johner sarcastic.

Purvis simţi că i se încolăceşte ceva înăuntru şi gemu, ţinându-se cu mâinile de burtă. Era evident că Wren îşi pierduse minţile.

― Extratereştrii vor fi închişi în baza de carantină, zise Wren, întorcând brusc arma spre ceilalţi.

― Nu vor reuşi să-i ţină mai mult de cinci secunde, spuse Call.

Doctorul se răsuci înapoi şi o împunse din nou în obraz.

― Taci din gură! zbieră el. Ţi-am spus să taci din gură!

În momentul acela, Purvis simţi că i se despică pieptul. Îi apăruse o pată de sânge pe cămaşă. O privea fără să înţeleagă.

Acum încremeniseră cu toţii în loc. Inclusiv Wren.

Şi atunci înţelese. Venise timpul ca monstrul dinăuntrul lui să se nască. Nu fusese congelat la timp şi acum era prea târziu. Arătarea o să-i despice pieptul şi o să-l ucidă. Şi numai ticălosul de Wren, acest savant nemernic, era de vină. Cel puţin cei de pe Betty, care-l răpiseră, nu ştiau ce fac. Pentru că proiectul diabolic care crease aceste fiinţe infernale îi aparţinea în întregime cercetătorului.

Purvis clocotea de furie. Îl ura mai mult decât pe extraterestrul dinăuntrul său. Probabil că doctorul îi intuise sentimentele, pentru că îndreptă arma spre el. Dar lui Purvis puţin îi păsa. Ce putea să-i facă mai mult decât să-l ucidă? Ceea ce ar fi fost oricum o binecuvântare pentru el. Se ridică şi o porni clătinându-se către Wren, care încremenise îngrozit. Era o mare satisfacţie pentru Purvis să-l vadă atât de speriat. Acum nu mai conta nimic pentru el. Era ca un om posedat.

Wren trase, disperat.

Glontele se înfipse în celălalt umăr al lui Purvis. Îl dădu înapoi câţiva paşi, dar nu reuşi să-l oprească. Fiinţa dinăuntrul lui se mişca atât de agitată acum, încât nu mai simţea nimic altceva. Nici măcar gloanţele. Ştia că-i curgea sângele pe burtă, pe umeri, pe spate, dar nu-i păsa. Universul lui se îngustase la maximum. Din el nu mai făcea parte decât Wren.

Wren trase încă o dată şi încă o dată, lovindu-l de fiecare dată. Nu mai era atent la Call şi robotul profită de ocazie ca să-i tragă un cot în piept, răsucindu-i braţul care o ţinea prizonieră. Cercetătorul zbieră şi îi dădu drumul, iar următorul glonte nimeri aiurea, într-un scaun tapisat.

Pe urmă, Purvis se repezi la el. Îi trase un pumn în plină figură şi-i zdrobi nasul. Îi zburase arma din mână şi Johner se grăbi s-o ia. Acum Purvis îl lovea cu ură, până când începu să-i ţâşnească sângele din nasul, gura, buzele şi dinţii zdrobiţi.

Încercând să scape de loviturile feroce, Wren căzu pe burtă şi începu să se târască departe de cel care-l tortura. Dar Purvis îl apucă de păr şi-l trase înapoi. Ura şi răzbunarea îi dădeau forţe noi.

― NU! zbieră Wren. Nu! Nu! Nu!

Îi zdrobi faţa de podea o dată, de două ori, de trei ori, până când cercetătorul începu să plângă şi să geamă în mâinile lui.

― Call! Johner! Soldatule! le strigă Vriess deodată. Fiţi atenţi.

Şi, zicând acestea, le aruncă armele ascunse sub pupitrul de comandă.

În timp ce-l lovea pe Wren de podea, Purvis simţi o durere cumplită în pântece. Şi îşi înfipse şi mai tare mâinile în părul savantului.

Strigătul care ţâşni din gâtlejul lui Purvis îl uimi chiar şi pe el. Nu ştia dacă-i aparţinea sau era urletul monstrului care încerca să se nască. Îşi croia drum înăuntrul lui, sfâşiindu-i organele şi zdrobindu-i coastele în drum spre diafragmă, plămâni, gură.

I se desfăcu pieptul, scuipând sânge, oase şi organe. Cu un ultim efort, lipi capul lui Wren de el. Acum zbierau amândoi. Savantul se zbătea să se desprindă, dar Purvis îl imobilizase în strânsoarea morţii. Ţinea capul lui Wren, ştiind că o să se termine totul dar, de data aceasta, aşa cum dorea el.

Monstrul îi mâncase plămânii şi nu mai putea să ţipe, dar glasul lui Wren era destul de puternic pentru amândoi. Embrionul extraterestru ţâşni din el şi se infiltră în ceafa savantului.

În ultimele clipe de viaţă, Purvis văzu ceva ca un şarpe ieşind din fruntea lui Wren exact prin creier. Urletul cercetătorului amintea de ţipetele tuturor celor răpiţi din criotuburile lor, ale tuturor soldaţilor ucişi de extratereştri. Iar pentru urechile lui Purvis era muzica dulce a răzbunării.

Naşterea extraterestrului îi împroşcă pe ceilalţi cu sânge şi ţesuturi. Creatura transparentă încerca să se elibereze din craniul lui Wren, sfidându-i pe oamenii înarmaţi. Şi exact când simţea că i se rupe filmul, Purvis îi văzu pe cei de pe Betty ridicând armele. Ar fi vrut să le spună "mulţumesc" când deschiseră focul.

 

 

Cei patru supravieţuitori traseră cartuş după cartuş în muribunzi şi în extraterestrul urlător, împroşcând interiorul lui micii nave cu sângele lor şi al monstrului.

În cele din urmă, Wren şi Purvis se prăbuşiră, iar din embrion nu mai rămăsese nimic.

Call se îndreptă spre cadavre suspinând. Dădu sălbatic cu piciorul în Wren şi de-abia se mai abţinu să nu mai tragă câteva gloanţe în el. Dar ar fi însemnat să irosească muniţia degeaba, vorba lui Johner. Apoi îngenunche lângă Purvis şi-i atinse faţa cu blândeţe.

― Pare împăcat, murmură ea.

― Aşa este, zise Johner, luând-o de umăr. A ştiut că-i facem o favoare. Îşi dorea moartea.

Robotul se uită la omul cu cicatrice. Trăsăturile lui aspre se îmblânziseră. Îl bătu pe mână şi încuviinţă din cap.

― Haideţi, îi îndemnă Distephano. Trebuie să plecăm de aici. O să aruncăm cadavrele după ce ne desprindem de Auriga.

Mda, se gândi Call. Dacă o să ne putem desprinde de Auriga.

 

 

 

CAPITOLUL 14

 

Gediman se legăna încet în pânza care-l susţinea. Arăta ciudat şi i se prelingea sângele în lichidul scârbos de sub el. Aşa, fără jumătate de cap, părea de-a dreptul monstruos. Ţinea ochii deschişi, dar nu putea să vadă decât lumea de dincolo, dacă exista aşa ceva pentru ticăloşi ca el. La urma urmei, murise oricum în iad, aşa că n-o să i se pară prea mare diferenţa.

În timp ce noul-născut îi devora creierul ca pe o plăcintă, din pieptul lui ţâşni un embrion şi căzu în mlaştina de la picioarele lui.

Ripley ştia că nu va uita niciodată această scenă. Nici în această reîncarnare, nici în cea viitoare, se gândi ea, abţinându-se cu greu să nu izbucnească într-un râs isteric.

Clona nu se ridicase. Încerca să treacă neobservată. Stătea nemişcată, în genunchi, la fel de imobilă ca oamenii înveliţi în plase care, din fericire pentru ei, erau inconştienţi. Ripley îi invidia pentru asta.

Nici măcar nu se clintea. Se temea până să şi respire. Aştepta ca nou-născutul să-şi orienteze atenţia în altă parte acum, după ce terminase cu cadavrul lui Gediman.

Monstrul se uită de jur-împrejur la ceilalţi extratereştri, la resturile mamei sale şi la Gediman, care se mai legăna încă în plasă. Şi apoi, capul lui masiv se întoarse încet şi-i zâmbi hidos lui Ripley.

Se apropie încet, graţios ca un păianjen, căţărându-se pe pereţii rezervorului de reziduuri, cu ajutorul fibrelor răşinoase.

Ripley se strădui să-şi stăpânească groaza. Cu cât monstrul se apropia mai mult, cu atât îl vedea mai clar şi se înspăimânta şi mai rău. Avea faţa plină de sânge şi ţesut cerebral, care-i atârna de asemenea de dinţii mari şi lucioşi. Şi, când respiră în faţa ei, femeia simţi duhoarea sângelui cald.

Acum era foarte aproape de ea. Ripley tremura îngrozită. Mai avea puţin până să intre în panică. Nici nu-i venea să creadă că ajunsese în această situaţie. Oare va trebui să repete experienţa şi în următoarea reîncarnare? Acest Dumnezeu nedrept care-i dirijase celelalte vieţi va continua s-o reîncarneze la nesfârşit în acelaşi coşmar? Oare nu merita să i se acorde o a doua şansă?

Nou-născutul deschise gura şi întinse o limbă lungă, şerpuitoare. Ripley se încordă. Dacă o să-i despice şi ei craniul şi o să-i devoreze creierul? Dar limba îi atinse faţa cu blândeţe şi o linse. Aştepta inevitabilul, bineînţeles. Creatura o linse din nou, ca o pisică uriaşă, monstruoasă, curăţându-i faţa, gâtul, umerii de resturile de sânge şi grăsime care o împroşcaseră. Până şi mâinile lui cumplite erau blânde când o atingeau. Parcă ar fi vrut să se asigure că nu era rănită. Gesturile nou-născutului îi aminteau de un câine credincios care-şi întâmpina stăpânul la sfârşitul zilei, sau de o pisicuţă care dorea să fie alintată.

Şi în timp ce monstrul se arăta prietenos, Ripley se uită în ochii lui căprui ca ai ei şi citi ceva în adâncul lor.

În momentul acela se stabili legătura telepatică, vorbindu-i de legături genetice pe care nu putea să le nege. Îşi aminti de căldura aburindă a creşei, de forţa şi siguranţa speciei ei. Cu numai câteva clipe în urmă suferise de unicitatea individualităţii ei.. Dar acum i se dădea din nou şansa să li se alăture, să se bucure alături de ei. Putea să se apropie de războinici, să fie matca lor, să îngrijească nou-născutul. Doar pentru asta trăise.

Pentru acest corp omenesc, această Ripley era mama lor, a tuturor. Primul pântece. Primul războinic. Şi trăise destul ca să acumuleze experienţă, să împartă gloria cu ei. Ripley era cheia stupului. Fundamentul creşei. Speranţa nou-născutului.

Iată răspunsul la întrebarea pe care o pusese de atâtea ori. De ce? Iată de ce.

Se uită în ochii căprui ai nou-născutului, atât de asemănători cu ai ei, întinse mâna şi o puse pe creştetul monstrului. Apoi începu să-l mângâie, aşa cum le mângâiase odată pe Amy şi Newt. Doar era copilul ei, la fel ca ele.

Nou-născutul scoase un sunet mieros, ca un mieunat şi, când se uită la ca, Riplcy simţi că legătura telepatică se adânceşte, se întăreşte. Era atât de diferit de ceilalţi şi totuşi atât de asemănător. Parcă s-ar fi conectat cu o parte din ea, o parte malefică, duşmănoasă, preocupată doar de autoconservare.

Organismul perfect.

Perfect pentru ce?

Şi, în momentul acela auzi o voce din noianul amintirilor. Era glasul lui Newt, aşa cum îl auzise în incubator.

Mămica îmi spunea mereu că nu există monştri adevăraţi, dar uite că există.

Ripley se cutremură, torturată de intensitatea legăturii telepatice cu noul-născut, de ciudăţenia lui. Monstrul rostea aceleaşi cuvinte ca Newt. Ştiam că o să vii.

I se părea cumplit să audă aceleaşi vorbe din gura acestei caricaturi. Apoi îi răsună în urechi vocea mecanică, distorsionată a lui Call:

― De ce mai trăieşti? Cum te mai suporţi?

― Nu prea am de ales, îi răspunsese ea, convinsă de adevărul spuselor ei.

Nu avusese niciodată de ales, de când se trezise din criosomn, pe Nostromo.

Dar acum avea de ales. Avea de ales cu adevărat.

O întrebase pe Call:

― De ce îţi pasă ce se întâmplă cu ei? referindu-se la oameni.

Şi acum se întreba pe ea însăşi de ce îi pasă? Ce motive avea să-i pese? Poate era o ticăloasă, aşa cum îi spusese femeii-robot.

Căută legătura cu specia ei, încercând să afle ce şi cine era, ca să poată face alegerea potrivită. Căută forţa şi siguranţa creşei, dar nu dădu de ele. Şi în locul lor nu era nimic decât durere. Se simţea goală pe dinăuntru, aşa cum se simţise de când născuse.

Când se concentră telepatic, auzi în adâncul ei două glasuri de fetiţe, de fiinţe umane, care o strigau peste ani: Mămico! Mămica!

Ripley se uită în ochii umezi, de reptilă, ai nou-născutului şi îşi trase mâna. Alesese în sfârşit.

Obţinuse răspunsurile dorite. Se aflau în propriile ei gene. În ciuda atracţiei exercitate de extratereştri, a forţei şi puterii lor, a puritaţii scopului lor, ştia că trebuie să salveze omenirea. Aceasta era ţinta ei, întărită de genele lor.

Era Ripley, aşa cum fusese întotdeauna. Singurul lucru care putea fi. Ripley. O să-i distrugă. O s-o facă cu forţa.

Inspiră adânc, ca să se liniştească, şi se ridică. Trebuia să aibă mintea limpede şi să transmită gânduri bune nou-născutului şi războinicilor rămaşi deodată fără conducător, acum când matca lor murise.

Monstrul se dăduse la o parte când o văzuse ridicându-se. Ripley întinse mâinile şi se prinse de pânzele de pe ziduri. Le alese pe cele solide, elastice, fără să-l scape din ochi pe nou-născut. Creatura pe jumătate extraterestră înclinase capul hâd într-o parte, încercând să înţeleagă ce făcea ea. Clona se uită la balta de sânge şi reziduuri de sub ea. Îi trezea altă amintire ― o căldare incandescentă de plumb topit. Deci se putea şi mai rău de atât.

Adunând fibrele, se folosi de ele ca un acrobat şi începu să se caţăre pe pereţi, cercetând atentă tavanul. Nou-născutul o privea curios şi Ripley se străduia să-şi păstreze mintea limpede.

Când se îndepărtă, monstrul îşi schimbă locul, s-o vadă mai bine. Doi războinici se apropiară de nou-născut, mişcându-se prin lichid ca nişte crocodili, cu cozile lor unduitoare, de parcă şi ei ar fi fost curioşi.

Ripley urca încet, din ce în ce mai sus, în căutarea unei raze de lumină. Asudase, încercând din răsputeri să-şi păstreze calmul, începu să fredoneze un cântec de care-şi amintise, ca să-l împiedice pe nou-născut să-i citească gândurile.

― Eşti... steaua mea... norocoasă...

În cele din urmă, găsi ce căuta. Atinse tavanul şi găsi mânerul care deschidea uşa ascunsă de acces. Se deschidea la nivelul superior al navei Auriga şi, când se întoarse, dădu cu ochii de nou-născut.

Monstrul era şocat de trădarea ei. Se ridică în picioare, ameninţător, şi întinse braţele furios. Sărise pe peretele alăturat şi începuse să se caţăre după ea, dar Ripley era mult înaintea lui. Îi trânti uşa în nas şi o blocă, sperând că o să reziste atacurilor acestei creaturi furibunde.

Strigătele lui se auzeau chiar şi prin uşa închisă, când clona se ridică în picioare şi o luă la fugă.

 

 

― Credeţi că o să mai ieşim vreodată de aici? întrebă Johner.

Call simţise că intrase în panică.

― O să ieşim, băiete, îl linişti Vriess, deşi nici el nu era convins de ce spunea. Nu-ţi pierde cumpătul.

Acum Pământul umplea întreg ecranul. Era încă o planetă albastră, cu nori albi pe cer. Dar era acoperită în proporţie de două treimi de o reţea metalică gigantică, rezultat al cooperării dintre diverse coiporaţii şi guvernul planetar. Această reţea semăna cu o cochilie care se rotea puţin mai repede decât Pământul. Call ştia câţi oameni trăiau acolo şi putea accesa oricând programul informativ, dar acum nu avea chef de statistici. Singurii oameni care locuiau practic pe pământ erau şomerii şi cei fără drepturi civile. Majoritatea lucrau în coloniile spaţiale. Nu era greu să alegi un loc complet izolat pe planetă unde să cadă Auriga. Johner nu minţise. Pământul era într-adevăr o cocină.

Se conectă din nou cu nava Betty prin telecomanda din braţ, stabilind momentul desprinderii lor de Auriga. Înscrisese deja nava cea mare pe orbită în aşa fel încât să evite reţeaua metalică şi impactul cu solul să se producă în cea maî îndepărtată zonă a continentului australian. Mai aveau puţin. Se vor desprinde în curând şi vor lăsa în urmă această nebunie.

Call oftă. Tot nu putea să accepte că o părăseau pe Ripley. Aripile micii nave se roteau în timp ce se pregătea să se separe. Se uită la monitoare exact când Betty începu să-i transmită informaţii, pe care ea şi Vriess se grăbeau să le dirijeze. Stabilizatorul din compartimentul de mărfuri arăta că reparaţiile pe care le făcuseră ea şi Vriess înainte să vină la bordul vasului Auriga se dovedeau utile. Era o mică problemă cu presiunea hidraulică la sistemul de închidere a uşilor, provocată probabil de vreo scurgere de lichid. Se întâmplase probabil când împuşcaseră embrionul extraterestru ieşit din Purvis. Un glonte perforase mai mult ca sigur o conductă sau sângele acid, extraterestru, corodase vreo instalaţie. Într-o navă de asemenea mărime, orice pierdere de presiune putea afecta întreaga ei funcţionare. Dar, în mod normal asta n-ar trebui să-i împiedice să se desprindă de Auriga.

― Call, pufni Johner încordat. Betty este pregătită?

Imaginea Pământului se mărea pe monitoare în timp ce planeta trăgea Auriga în jos, într-o îmbrăţişare mortală.

― Gata, s-a încălzit, zise Call, calculând în gând.

Erau la limită cu timpul. Regreta că nu era Hillard să piloteze nava.

― O să închid labirintul de vid către navă.

Nu se uită la Vriess când îi spuse:

― Fii pregătit.

Era una cu nava, era Betty. I se părea ciudat şi minunat în acelaşi timp.

Vriess nu-i răspunse imediat şi se întoarse spre el. Studia echipamentul, uitându-se nervos de jur-împrejur.

― Da, trebuie să găsesc supapa de accelerare verticală.

Distephano se aplecă spre el şi-l întrebă îngrijorat.

― Credeţi că sunteţi în stare să pilotaţi nava asta ?

 

 

Ripley străbătea culoarele în fugă, cât putea de repede. Se orienta mai mult după instinct. Vocea lui Call, care era acum a navei, repeta ordinul de evacuare, anunţând că impactul se va produce în atâtea minute şi secunde.

― Mai taci din gură, fir-ar să fie, zbieră ea enervată. Mă mişc cât de repede pot!

Când dădu ultimul colţ, văzu închizându-se uşile masive ale labirintului de vid care ducea la Betty.

― Nu vă apropiaţi, se închide labirintul de vid.

― NUUUU! zbieră ea, grăbindu-se din răsputeri.

Uşile se închideau în faţa ei. Se aruncă înainte şi trecu printre uşi cât pe ce să-şi prindă călcâiul. Apoi căzu pe punte şi trase adânc aer în piept. Dar, peste câteva clipe auzi un clinchet. Se desprindeau magneţii care fixau nava.

― NU! zbieră ea din nou, de parcă ar fi avut vreo şansă s-o audă cineva dinăuntru.

Se ridică în picioare şi o luă la goană spre Betty. Se desprinse încă un magnet. Străbătu puntea în grabă, până văzu nava şi ultimul magnet care o susţinea. Era la cinci metri depărtare. La trei...

 

 

Agitaţia de pe unul din monitoarele video ale navei atrase brusc atenţia lui Call. Şi când se uită nu-i veni să creadă.

― Ia te uită! exclamă ea.

Apoi se deconectă, sări de pe scaun şi se aplecă peste umărul lui Vriess.

― Este Ripley! Vine! Aproape a ajuns!

Puse mâna pe telecomanda labirintului de vid.

― Ei, fir-ar să fie, Call! se enervă Vriess, derutat. Aproape ne-am desprins. Suntem în criză de timp. Nu mai putem aştepta!

― Doar n-o s-o lăsăm aici! îi spuse Call, acţionând mecanismul care deschidea magazia.

 

 

Zbierând furios, nou-născutul reuşi în cele din urmă să se strecoare prin uşa din tavanul rezervorului de reziduuri. Monstrul căzu pe puntea superioară a navei. Sângele care-i picura din rănile cu care se alesese după ce forţase uşa topea podeaua.

Când se dezmetici, se uită de jur-împrejur, în timp ce rănile se opreau din sângerat şi începeau să se vindece. Şi o văzu pe Ripley dispărând pe culoar. Dar nou-născutul putea să-i dea de urmă, datorită legăturii lor telepatice, aşa că o porni rânjind hidos după mama lui pe coridoarele navei blestemate.

 

 

Nu se desprinsese încă ultimul magnet în timp ce Ripley alerga disperată. Dar rampa de încărcare şi toate celelalte fuseseră retrase şi nava stătea deasupra abisului culoarului de evacuare, aşteptând să se desprindă.

Şi exact când se întreba cum o să pătrundă înăuntru, se deschise deodată labirintul de vid al compartimentului de mărfuri. Clona sări fără să ezite, plonjând ca un scafandru în căutarea unei comori. Pluti prin aer trei metri, cinci, şapte, până ateriză pe rampa tare a lui Betty. Simţi că i se tăiase respiraţia şi aşteptă să se închidă uşile în urma ei.

Începu să numere în gând, dar nu se întâmplă nimic. Avea senzaţia că retrăia această scenă, că nu era prima oară când uşile se închideau exact la timp să fie în siguranţă, dar amintirea era prea vagă.

Când se uită la coridorul navei Auriga, labirintul de vid prin care se strecurase, văzu uşile masive cutremurându-se sub o lovitură puternică.

Lovitura se repetă încă o dată.

Şi încă o dată.

Închise ochii, refuzând să simtă legătura telepatică, deşi ştia că nu putea să i se împotrivească. Pentru că ei n-or s-o lase niciodată în pace. Cel puţin nu în această existenţă. Sau, poate niciodată.

Se uită în jur şi văzu câteva echipamente esenţiale pentru funcţionarea navei. O uimea să constate ce cunoscute i se păreau toate. Doar trecuse atâta timp. Se întâmplase în altă viaţă, în altă reîncarnare. Dar se trezi din visare şi se concentră asupra realităţii. Locul acesta nu trebuia expus vidului. Nava n-ar supravieţui coborârii dacă n-ar reuşi să închidă uşile. Oare echipajul ştia? Puteau să monitorizeze zona? Nu sesizase nici o cameră de luat vederi.

Se ridică în picioare. Nava se clătină şi Ripley fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul când luă comenzile manuale care acţionau labirintul de vid. Trase de ele cu toată forţa ei supraomenească şi, până la urmă, uşile începură să se închidă încet. Convinsă că n-o să se blocheze, se repezi spre scara de acces care ducea pe puntea de comandă.

 

 

Scârţâitul uşilor o făcu să nu bage de seamă că bubuitul nou-născutului încetase brusc.

― Gata, e înăuntru! o anunţă Vriess pe Call când Ripley ateriza în compartimentul de mărfuri. Şi acum hai să plecăm dracului de aici.

Şi, zicând acestea, acţionă telecomenzile care comandau desprinderea navei de Auriga.

Marea navă militară intrase deja în ionosferă. Erau la limită, se gândi Vriess agitat. De îndată ce se vor închide uşile, va iniţia coborârea navei.

Vriess şi Call urmăreau imaginea de pe monitor, care o înfăţişa pe Ripley ridicându-se şi dându-şi părul la o parte de pe faţă. Femeia-clonă acţionă comenzile manuale şi apoi lăsă uşile să se închidă.

Era tot ce-l interesa pe Vriess. Acum comută monitoarele pe sistemul informaţional, încercând să se desprindă de Auriga, care se îndrepta spre distrugere sigură. Se uită repede la planul de zbor al lui Call. Arată bine, se gândi el şi iniţie coborârea.

Dar, în momentul acela se înroşi ecranul şi apăru un mesaj pe care Vriess n-ar fi vrut să-l citească.

― Call, zise el încet, deşi se vedea cât era de îngrijorat. Nu putem pătrunde în atmosferă cu uşile larg deschise!

― Ce? pufni Johner, sărind de pe scaunul pe care stătea. Sigur că nu se poate!

― Ripley aproape că le închisese cu comandă manuală, le spuse el, continuând să citească veştile proaste de pe ecran, dar s-au oprit la jumătate. Iar acum nu reuşesc să le urnesc din loc.

― Lasă-mă pe mine să încerc, zise Call, repede, conectându-se din nou cu nava.

Apoi începu să implore:

― Hai, vorbeşte cu mine, Betty.

 

 

Camera de evacuare a navei făcuse condens şi o parte din abur intrase cu Ripley în compartimentul de mărfuri, strecurându-se în jurul echipamentelor ca ceaţa deasă care înconjoară cimitirele. Pe măsură ce Betty se desprindea, curenţii de aer se schimbau, suflând aburul în diverse forme. Şi când vaporii cenuşii se risipiră brusc, nu rămase decât o figură solitară.

 

 

Când nou-născutul se strecură prin spaţiul îngust dintre uşi, văzu magneţii desprinzându-se şi pe Ripley înăuntrul navei. Hotărât să se răzbune pe fiinţa care-l trădase pe el, pe matcă, pe întregul stup, monstrul scoase un strigăt înfricoşător. Apoi aşteptă până se adunară din nou aburi şi se târî în patru labe spre navă.

Capul de mort cenuşiu al nou-născutului rânji când se apropie de noul său cămin. Nu ştia ce era locul acesta. Ştia doar că aici îl adusese mama lui, care se străduia să-şi abandoneze copilul orfan.

 

 

Ceilalţi patru oameni care erau deja la bordul lui Betty se întoarseră când noul lor pasager se năpusti pe puntea de comandă.

― Ripley! exclamă Call întorcându-se spre ea.

Simţea nevoia s-o vadă, să se convingă că era acolo.

― Bună, o salută clona cu răsuflarea tăiată.

Când trecu pe lângă Distephano, soldatul îi zâmbi.

― Doamne, credeam că ai murit!

― Mi se întâmplă adesea, îi răspunse ea indiferentă.

― Mă bucur că ai reuşit să scapi, îi spuse Distephano, dar arăţi şi miroşi oribil!

 

 

Ripley se aplecă peste umărul lui Vriess, să studieze monitoarele.

― De ce nu ne mişcăm?

Mai aveau foarte puţin timp la dispoziţie. Se întoarse spre Vriess. Transpirase şi se vedea clar că era copleşit de sarcina pe care trebuia s-o îndeplinească.

― Încerc... să găsesc comanda... manuală. Asta-o fi? adăugă el, indicând un buton.

Johner se aplecă să-l ajute, dar Ripley îl dădu la o parte şi-l plesni peste mână pe Vriess.

― Ah, pentru numele lui Dumnezeu, murmură ea dezgustată, aşezându-se pe scaunul copilotului.

Scaunul lui Elgyn, îşi aminti Call, cu inima strânsă. Johner părea furios.

― De unde ştii să pilotezi o navă?

Dar Ripley îl repezi imediat.

― Cred că glumeşti. Rabla asta e mai bătrână ca mine.

Începu imediat să apese pe butoane. Le ştia pe dinafară.

― Deschide odată labirintul de vid de pe Auriga, îi spuse ea lui Vriess.

Omul părea fericit să-i predea această responsabilitate, dar continua să urmărească afişajele de pe monitor.

― Tot n-am rezolvat problema! Uite! Uşile sunt deschise! îi spuse el.

― Le-am închis, îi răspunse Ripley calmă.

Johner se aplecă spre ea şi făcu semn spre ecranul lui Vriess.

― Blestemata aia de uşă!

Aveau dreptate. Vriess intră în acţiune. Era o problemă de mecanică, deci de competenţa lui.

― Iar rahatul ăsta! exclamă el. Am pierdut presiune în sistemul hidraulic. Cum a fost posibil aşa ceva?

Johner citea instrucţiunile de pe panou, aplecat peste umărul lui Vriess.

― Poate reuşesc eu să le forţez să se închidă.

― Am încercat eu, îi spuse Ripley.

Deci era evident că nu avea nici o şansă. Call se deconectă rapid de navă. În momentul acesta nu era nevoie de ea aici.

― Mă ocup eu de asta.

Se ridică de pe scaun şi se opri pentru o fracţiune de secundă, dându-şi seama că Ripley o urmărea.

Intensitatea privirilor clonei îi spuneau: Bineînţeles că ştiu cine a insistat să fiu primită înăuntru. Recunoştinţa lui Ripley era evidentă. Robotul încuviinţă din cap şi clona se întoarse spre monitor.

Din informaţiile de pe ecran rezulta că Betty se desprindea încet. Call nu prea avea mult timp la dispoziţie să închidă uşile înainte să se deschidă trapa exterioară. Dar era singura care avea şanse de supravieţuire acolo, dacă se întâmpla acest lucru. Îşi croi drum printre scaune, îndreptându-se spre partea din spate a navei.

 

 

Când uşa cabinei de comandă se închise în urma ei, Call se uită de jur-împrejur. Labirintul de vid stătuse deschis mai puţin de un minut, dar monştrii aceia erau deosebit de rapizi. Dacă s-o fi strecurat vreunul înăuntru, în timp ce erau ocupaţi cu dirijarea navei?

Numai gândul acesta o făcea să se înfioare. Lanţurile şi scripeţii de deasupra scoaseră un clichet răsunător când vasul se mişcă. Se apropie prudentă de comenzile de avarie. Puse mâna pe mâner şi trase de el cu toată puterea, sperând că o să închidă uşile în ciuda sistemului hidraulic defect. Se aprinseră ledurile roşii, apoi cele verzui şi uşile începură să se închidă îngrozitor de încet, dar, din păcate, se blocară la mai mult de-o jumătate de metru de podea.

― Call!

Vocea lui Vriess în interfon o făcu să tresară. Vru să-i răspundă dar, înainte de asta, sesiză o umbră în spatele ei şi încremeni în loc. Umbra se mişcă din nou şi robotul se întoarse, gata să dea piept cu intrusul.

 

 

― Call! strigă Vriess în interfon. Call!

Ripley manevră nava cu iscusinţă în timp ce cobora către uriaşul labirint de vid al Aurigăi, dar era atentă la monitorul care arăta că uşile nu se închiseseră încă.

 

 

Nu este nimic, îşi spuse Call enervată, întrebându-se dacă nu cumva glonţul lui Wren îi afectase reacţiile senzoriale. Se uită din nou de jur-împrejur şi îşi spuse că numai lanţurile de deasupra dădeau senzaţia unei prezenţe stranii.

Am nevoie de o pârghie, îşi spuse ea, încercând să se concentreze asupra uşilor. Abia acum, când se uită mai atent observă umbrele lăsate de echipamentele de diverse forme. Şi i se păru că erau toate nişte locuri unde te puteai ascunde cu uşurinţă. Zări o bară de fier şi puse imediat mâna de ea. Era destul de grea. O să-mi servească perfect drept pârghie.

Echipamentul trosni când nava se mişcă, iar zgomotul o făcu să tresară şi se uită din nou în jur. Lanţurile se loviră unele de altele, scoţând clinchete răsunătoare.

Du-te la uşă! îşi reaminti ea. Când ajunse la ea, băgă bara de fier în mânerul de acţionare manuală şi se lăsă pe capătul ei cu toată greutatea.

Dar, în momentul acela simţi clar o prezenţă. Senzaţia era atât de puternică încât nu mai putea s-o ignore, nici măcar ca să se concentreze asupra uşilor. Pe urmă răsună un şuierat. Se apropia de ea ceva ciudat, periculos.

Se întoarse încordată, cu toate simţurile racordate ― mecanismul pe care îl folosea atunci când inima îi bătea nebuneşte.

Şi, de data aceasta îl văzu. Era acolo, exact în spatele ei, şi era imens, hidos. Din umbrele întunecate se înălţa cea mai cumplită viziune de coşmar pe care o întâlnise vreodată. Şi doar avusese destule experienţe dure. Oricum, arătarea nu era un extraterestru. Semăna cu o încrucişare perfectă între un animal feroce şi îngerul Morţii. Craniul rânjea la ea, dezgolindu-şi dinţii oribili. Era mai mare decât ceilalţi monştri şi trăsăturile umane îl făceau şi mai hidos.

Nu mai văzuse aşa ceva. Nici în cărţile de istorie, nici pe Auriga. Sigur, se înrudea cu ceilalţi extratereştri. Îşi dădea seama de asta, deşi era îngrozită. Dar existau destule diferenţe. Să fie oare ultimul dar al lui Wren?

Trăsăturile umane ale monstrului sunt evidente. Ah, Doamne... seamănă cu Ripley...

Trebuia neapărat să iasă de aici, să fugă.

În momentul acela, fiara se mişcă spre ea, întinzând braţele îngrozitor de lungi.

Dar, în loc s-o ia la fugă, încremenise în loc. Nu era în stare nici să se mişte, nici să gândească. I se supraîncărcaseră circuitele cerebrale în timp ce se zgâia la această viziune de coşmar cu mâinile întinse spre ea.

Însă mâna monstrului trecu pe lângă ea şi apucă una din traversele uşii de etanşare. Iar apoi, spre uimirea lui Call, trase uşa până la podea.

 

 

― A închis uşile! o anunţă Johner pe Ripley când mesajul de avertizare de pe monitor se schimbă în verde şi dispăru.

Apoi se aşeză pe scaunul lui Call şi comandă monitorul să afişeze exteriorul lui Betty.

― Ne-a rămas foarte puţin timp, zise el. Haideţi să ne desprindem mai repede, înainte să ne ciocnim de sol.

Ripley nu-i acordă prea multă atenţie. Era atentă la comenzi. Lui Call i-ar fi venit mult mai uşor, pentru că s-ar fi conectat direct cu nava.

― Coboară brusc, îi strigă Vriess. Încă mai putem să ne desprindem. Dar suntem pe muchie de cuţit şi o să ne cam zguduim.

Ripley încuviinţă din cap, cu ochii la monitor, deşi Call închisese uşile. Totul era în ordine. Acum trebuia să fie atentă la alte lucruri. Acţionă comenzile şi reuşi în acelaşi timp să-şi pună centura de siguranţă. Distephano şi Johner îi urmară exemplul. Totul este atât de familiar, se gândi ea obosită. Ciudat de familiar.

Vocea computerului de pe Auriga, care era aceeaşi cu glasul lui Call, anunţă deodată prin interfonul lui Betty:

― Atenţie. Întrerupere procedurală. Nava nu s-a angajat în poziţia corespunzătoare pentru coborârea verticală. Sistemul de frânare este deconectat. Coliziunea iminentă.

― Nu mai spune, bombăni Johner în spatele ei.

Distephano era tăcut.

Ripley se rezemă de spătarul scaunului, relaxată, ca şi când ar fi fost într-o călătorie de plăcere.

― Aproape am reuşit..., murmură Vriess.

Acum totul funcţiona perfect: rata de coborâre a navei mari, viteza de desprindere a lui Betty...

― Acum! exclamă Ripley şi apăsă butonul de putere maximă. Nava se zgudui din toate încheieturile şi toţi încremeniră în loc.

 

 

Acum Vriess nu-şi făcea griji pentru Call, avea alte lucruri importante la care să se gândească. Nu toate sistemele navei mergeau bine, pentru că nu avusese timp să facă reparaţiile programate. Ca să se desprindă cu adevărat de Auriga, Betty va trebui să răspundă repede, cu toate forţele. Şi nu ştia dacă va fi în stare. Mai ales fără s-o piloteze Hillard. Se uită la Ripley, întrebându-se cum ajunsese acolo şi cum de ştia atâtea amănunte despre navă.

― ACUM! zbieră Ripley.

Vriess se uită la monitor care afişa exteriorul masivei Auriga, sclipind cu milioanele ei de lumini pe cerul de noapte al Australiei, în timp ce se rostogolea inexorabil spre pământ. La un moment dat, Betty, care semăna cu o jucărie în comparaţie cu nava militară, ţâşni din labirintul de vid, cât pe ce să se lovească de Auriga. Semăna cu un gunoi aruncat dintr-un avion în viteză, se gândi Vriess.

― Fii atentă! o preveni Johner.

― Sunt, îl asigură Ripley, manevrând nava într-un arc strâns.

Betty coti şi se cutremură din toate încheieturile, evitând nava cea mare până se desprinse complet. Se îndepărtă în timp ce Auriga îşi continua drumul spre moarte. Vriess verifică din nou, ştiind că aşa ar fi făcut şi Call. Dar era o zonă nepopulată, fără oraşe şi oameni. Doar deşert, care se întindea pe sute de mile. Craterul pe care o să-l facă Auriga va fi cea mai interesantă parte a peisajului, în anii care vor urma.

Vriess şi Ripley se străduiau să ţină sub control viteza lui Betty, împingând-o cât mai departe.

 

 

Call nu fusese atât de îngrozită nici când fugise de măcelul roboţilor. Dar acum se blocase complet. Nu mai putea să gândească şi nici să reacţioneze.

Monstrul era între ea şi uşa cabinei de comandă. Dar nu conta asta. Cel mai important era să scape. Oriunde. Oricum. Să scape.

Nou-năseutul făcu un pas spre ea dar, în momentul acela, nava se zgudui brusc şi se dezechilibrară amândoi. Era exact de ce avea nevoie Call să se trezească la realitate. Ştia în sfârşit ce avea de făcut.

Se feri de mâna întinsă a monstrului şi o luă la fugă cât o ţineau picioarele, cu arătarea după ea. Probabil că voia să se joace puţin înainte s-o lichideze.

Monstrul şuieră şi-i simţi ghearele pe picior. Apoi se întoarse brusc la dreapta, se lipi de sol şi se târî sub stabilizator. Când uriaşul extraterestru îşi dădu seama că o să-i scape prada, scoase un urlet de protest şi făcu un salt, dar Call dispăruse deja sub burta maşinăriei voluminoase.

Ghemuindu-se, se rostogoli până atinse peretele. Apoi se uită la cele trei deschizături, aşteptându-se din clipă-n clipă să vadă monstrul.

Dar dispăruse!

 

 

Războinicul extraterestru îl urmase pe nou-născut când părăsise creşa, ca să fie lângă el, să-l protejeze. Matca murise şi era dezorientat. Crezuse că nou-născutul o să se folosească de Ripley ca să-i dirijeze pe toţi, să le dea un scop, dar nu fusese în stare s-o reţină. Şi războinicul nu înţelegea de ce. Iar acum nou-născutul plecase s-o ucidă pe Ripley, s-o devoreze.

Războinicul îl urmase pentru că trebuia să facă ceva. Dar el nu avea acelaşi scop cu nou-născutul şi şovăia. Între timp, toţi embrionii ieşiseră din gazde şi începuseră să crească. Creşa era completă. Poate că exista şi o matcă printre ultimii pui, dar războinicul nu era sigur.

Fără îndrumarea mătcii era lipsit de scop, de ţintă, de motivaţie. Poate că ar fi mai bine să hiberneze.

Nava pe care se aflau fusese golită de pradă. La bord nu se măi aflau decât ei, războinicii, gazdele moarte şi puii. Culoarele erau pustii. Nu mai era un cuib viabil, aveau nevoie de gazde noi. Dar războinicul se temea că n-or să le găsească niciodată, dacă nu aveau o matcă să-i dirijeze.

Răsună o voce şi războinicul înălţă capul s-o asculte.

― Coliziunea în cinci secunde. Cinci... Patru...

Nou-născutul nu mai era la bord. Da, se gândi războinicul ghemuindu-se strâns, era momentul să hiberneze.

― Gata, anunţă vocea.

 

 

La bordul lui Betty, Distephano văzu pe monitorul lui VrieSs ce o să se întâmple. Apoi se uită la Ripley, care manevra perfect o navă complet necunoscută. Era încordată şi îşi mişca ochii dintr-o parte într-alta, fără să-i scape nimic. Ce femeie ciudată, se gândi el. Dar o admira pentru tot ce făcea. Deşi era obişnuit cu zborurile spaţiale, acesta fusese unul cumplit şi nu se terminase încă.

Glasul blând al lui Call de la bordul Aurigăi anunţă:

― Gata!

Şi văzură cu toţii nava uriaşă zdrobindu-se de pământ ca un meteorit. Explodase ca o minge de foc, luminând cerul nopţii pe mile întregi.

― Ia te uită! exclamă Johner când izbucni explozia.

Distephano ştia că impactul va fi resimţit de seismografele de pe întreaga planetă. N-au decât să se întrebe ce a provocat cutremurul!

Incendiul consuma repede tot ce fusese Auriga. Păcat că erau prea obosiţi şi încordaţi ca să se bucure de această imagine.

Îi aruncă o privire lui Ripley. Faţa ei oglindea senzaţii contradictorii: uşurare, satisfacţie, tristeţe, epuizare şi concentrare intensă. Aşa că Distcphano preferă să se bucure în sinea lui. I-ai distrus pe toţi, bravo! Ai reuşit din nou să-i distrugi pe toţi.

Se simţea bine. De îndată ce stabilizau nava, vor fi gata să aterizeze pe Pământ. Se terminase cu Auriga. Erau în siguranţă.

Apoi îşi aminti ceva.

― Mai aveam doar trei săptămâni până la încheierea misiunii, zise el. Mă întreb dacă or să creadă povestea mea sau dacă or să mă alunge din armată pentru că spun adevărul.

― Lasă, omule, îi spuse Johner vesel. Eşti bine-primit printre noi. Nu suntem prea organizaţi, dar eşti un tip care promite. O să te adaptezi perfect.

Râse cu Johner, dar erau prea obosiţi să se amuze de glume.

― Unde este Call? întrebă Ripley îngrijorată. Ar fi trebuit să se întoarcă până acum.

― Ai dreptate, o aprobă Vriess. Ne-ar prinde bine ajutorul ei. Avem probleme în diverse sectoare. S-ar putea conecta la navă s-o dirijeze până la aterizare.

Apăsă butonul interfonului şi spuse impacientat:

― Call, unde dracu' eşti?

Şi comută imaginea de pe monitorul care afişa ruinele fumegânde ale Aurigăi în magazie. Distephano se aplecă peste umărul lui Ripley ca să se uite mai bine, dar nu o văzu nicăieri pe Call. În momentul acela, nava se zgudui din nou, în timp ce clona se străduia s-o echilibreze. Apoi se aprinse o indicaţie luminoasă şi izbucni abur dintr-un furtun, nu departe de Johner.

― LA DRACU'! exclamă el, luptându-se cu furtunul.

― Nava asta o să se desfacă în bucăţi, şuieră Ripley printre dinţii încleştaţi.

Vriess făcu o verificare rapidă. Era evident că nu-i plăcea ce vedea.

― Presiunea este instabilă!

Johner se uită la Distephano.

― Du-te după Call. Avem nevoie imediat de ea!

Când se desprinse din scaun şi întinse mâna după armă, îl auzi pe Johner murmurând:

― Ce-o fi cu ea?

Bună întrebare, se gândi Distephano în timp ce se ducea s-o ajute.

 

 

De sub stabilizator, Call auzi că se desprinseseră de Auriga. Probabil că Vriess şi Ripley erau ocupaţi cu dirijarea navei. Exista riscul să fie atraşi pe traiectoria de impact, o dată cu uriaşa navă militară.

Se întreba dacă văzuse cineva extraterestrul, dacă ştiau ce avea ea de înfruntat. Stătea nemişcată. Oare unde se dusese monstrul? Îi pândea pe cei care vor veni s-o salveze? Un scârţâit o făcu să tresară, dar nu scoase nici un sunet. Este pe maşină! Apoi nu se mai auzi nici un zgomot şi Call încremeni în loc, aşteptând îngrijorată.

Dar arătarea nu se lăsa. Se lipi de podea, încercând să se strecoare după ea. Îşi băgă un braţ şi o parte din capul hidos, zgâriind podeaua cu ghearele. Se străduia cu disperare să ajungă la ea.

Call se lipi de perete, îngrozită. Ghearele monstrului sfâşiau materialul negru şi dur. Extraterestrul urla furios. Androidul se făcuse aproape una cu zidul.

Creatura se agita, dădea din coadă să se propulseze, turtindu-se în spaţiul îngust, până când ghearele sale ucigaşe ajunseră chiar în faţa lui Call. Monstrul clocotea de mânie, dar capul lui era prea mare, prea rigid să încapă sub maşinărie. Însă nu se dădea bătut. Era convins că o să-şi atingă scopul dacă insista.

Şi când roti din nou braţul, fu cât pe ce să atingă nasul lui Call.

 

 

 

 

CAPITOLUL I 5

 

Degetul cel mai lung al mâinii extraterestrului atinse faţa androidului, care îngheţase de frică. Nu ştia cât timp va mai reuşi să se ferească de el. Urla la ea şi o îngrozea cu sunetele feroce pe care le scotea. Dar cel mai rău era că răspândea o duhoare pe jumătate umană, pe jumătate animalică.

Cât o să reziste să se ferească de el? Şi cât o să dureze până când cei din cabina de comandă or să-şi dea seama că lipsea de prea mult timp?

Dar, în momentul acela zări o pereche de bocanci militari. Distephano!

Din locul în care stătea nu avea cum să observe extraterestrul ascuns după stabilizator. Poate habar n-avea de existenţa lui. Oare îl văzuse pe monitor? Probabil că nu.

La un moment dat, extraterestrul sesiză prezenţa omului. Call îşi dădu seama pentru că ghearele care o vânau încremeniră în loc.

 

 

Distephano intră prudent în încăpere. Lumina era prea slabă ca să distingă ceva. Echipamentul ocupa aproape toată podeaua şi lanţurile care atârnau din tavan scoteau un clinchet plăcut, care-ţi distrăgea atenţia. Unde o fi robotul lui preferat?

― Call? strigă el blând.

Atmosfera ciudată a camerei motoarelor îi atrăsese atenţia de la început. Trebuia să fie atent.

― Call? Eşti aici?

De fapt, unde ar putea să fie în altă parte? se întrebă el. Doar n-o fi trecut pe lângă el, fără s-o observe.

Înainta, uitându-se de jur-împrejur, ca orice soldat conştiincios.

Când Distephano se urni din loc, extraterestrul începu să-şi retragă încet mâna de sub stabilizator.

Call se simţea uşurată pe de-o parte, dar pe de alta era îngrijorată. O să-l vâneze pe Distephano. Şi era de o sută de ori mai rapid şi mai puternic decât soldatul.

 

 

Betty se clătină puternic sub picioarele lui Distephano. Probabil că Vriess şi Ripley se străduiau să acţioneze comenzile manuale şi să ţină nava sub control în absenţa lui Call.

În cele din urmă, soldatul se opri în loc. Simţi un fior pe şira spinării şi se întrebă dacă nu cumva o fi vreun monstru înăuntru? Aşa s-ar explica şi absenţa lui Call. Altfel ar fi trebuit să se întoarcă de mult în cabina de comandă. Se uită nedumerit de jur-împrejur. Aici erau sute de locuri unde ar fi putut să se ascundă. Gândul acesta îi trezi o teroare animalică, dar trebuia să se stăpânească. Doar era soldat, ce Dumnezeu! Şi încă unul ales pe sprânceană, de generalul Perez.

Distephano îşi pregăti arma, calm.

Apoi făcu un pas înainte şi se opri în faţa unui echipament care domina încăperea, înălţând arma.

Dacă vreuna din arătările acelea e înăuntru... Se gândi la asta pentru o clipă. Monştrii au omorât toţi oamenii de pe navă, până la unul. Dacă dau de vreunul din ei, o să-l fac bucăţi! Măcar atât să fac pentru camarazii mei!

Pe urmă se uită la echipamentul voluminos de lângă el. Este stabilizatorul, probabil! se gândi el. Aici nu suntem pe Auriga. Este o navă mică. Aici trebuie să se găsească o grămadă de chestii esenţiale pentru funcţionarea navei. Iar monştrii au sânge acid!

Se opri în loc, când îşi dădu seama de acest lucru. Deci nu putea să folosească arma. În orice caz, nu aici. Dar poate va fi obligat...

În timp ce cântărea opţiunile pe care le avea la îndemână, făcu un pas înainte.

 

 

Call ajunsese la aceeaşi concluzie. Sânge acid. Dacă Distephano trage în monstru...

Se zgâia la faţa grotescă, de coşmar. Rânjea din nou şi-i curgeau bale din bot. Şi apoi, până să apuce să-l prevină pe soldat, extraterestrul trecu la atac. Disperată, Call se avântă după el.

Arătarea întinsese unul din braţele ei enorme şi înşfăcase faţa lui Distcphano, exact când soldatul se pregătea să arunce arma. Răsună un urlet sfâşietor şi omul se prăbuşi pe spate, scăpând arma din mână.

Palma mare a extraterestrului acoperise faţa soldatului, dar nu putea să-l oprească să zbiere îngrozit.

Când gigantica făptură se ridică de jos, târându-l pe soldat, Call auzi un trosnet de oase şi urletul de durere al tânărului. Monstrul îl muşcase de creştetul capului, desfăcându-i ţeasta ca pe o scoică, ca să-i devoreze creierul şi să-i soarbă sângele.

A fost un gest premeditat! îşi spuse Call, îngrozită. Premeditat şi uman!

Pe urmă, extraterestrul se întoarse spre ea. Colţii uriaşi semănau şi mai mult cu rânjetul morţii. Şi, peste câteva clipe, izbucni într-un râs hidos, în timp ce Call stătea încremenită în loc.

 

 

Ripley observase vag că Johner încerca să îmbine furtunurile defecte, în spatele ci. Nu reacţiona nici când Vriess îi strigă uriaşului:

― Lipeşte-le cu dispozitivul servo!

― Ei, protestă Johner, asta este treaba ta, nu a mea. Eu sunt doar bătăuş profesionist.

Dar deveni mai atentă când îl auzi pe Vriess strigând în interfon:

― Call, vino imediat aici!

Şi, când nu primi nici un răspuns, începu să se îngrijoreze. Androidul ar fi trebuit să se întoarcă de mult. Doar ştia că aveau nevoie de ea, să se conecteze la navă. Şi nici Distephano nu se întorsese.

Tocmai când începea să se agite mai mult, simţi legătura telepatică, profundă cu ultima ei odraslă în viaţă.

Se cutremură şi apoi se desprinse de scaun. În spatele ei, îi auzi pe Vriess şi Johner strigând-o. Infirmul se grăbi să pună mâna pe comenzi.

Sigur, Ripley îşi dădea seama că se îndreptau spre pământ într-o navă care le scăpase de sub control, dar încerca să nu se gândească pentru că nu era cel mai important lucru în momentul de faţă.

 

 

Deşi ştia foarte bine că acest lucru nu era posibil teoretic, creierul lui Call refuza să proceseze informaţiile. Stătea în umbra extraterestrului mutant, după ce-l văzuse cum devorase creierul lui Distephano. Nu putea să se mişte sau să gândească, nici să facă nimic ca să se salveze.

Monstrul uriaş părea şi mai înalt acum, când o domina cu statura lui, dar Call nu era în stare de altceva decât să se uite înspăimântată la faţa lui, la dinţii lui mânjiţi de ţesut cerebral. Răsuflarea îi duhnea a sânge.

O înşfăcă înainte să apuce să reacţioneze. O luă de umeri şi o trase în sus, spre botul lui deschis.

Oare va fi în stare să devoreze procesoare şi microchipuri? se întrebă ea mirată. Poate că nu, dar o s-o scoată oricum din funcţiune.

Închise ochii şi spuse o rugăciune în gând.

Şi, ca şi când ar fi auzit-o Dumnezeu, în momentul acela se deschise uşa şi auzi o voce:

― Hei!

Animalul care o înşfăcase pe Call se încordă şi se întoarse enervat. Ripley stătea neclintită în prag, cu picioarele depărtate, sigură pe ea ca întotdeauna. Dar ochii ageri ai robotului sesizară cât de obosită era. Trecuse prin atâtea, încât ajunsese probabil la limita puterilor.

Urletele extraterestrului se domoliră când o văzu.

― Nu pot să te las să faci asta, îi spuse ea calmă.

Monstrul dădu din coadă, impacientat şi se răsuci brusc, fără să-i dea drumul lui Call. O ţinea ca pe un scut, lipită de pieptul lui. Call clipi, încercând să-şi regăsească instinctul de autoconservare. Acest animal acţiona ca un om.

Ripley stătea neclintită, cu ochii la Call. Trebuie s-o ajuţi într-un fel, îşi spuse robotul, deşi se afla într-o situaţie imposibilă. Se uită la arma lui Distephano, căzută la câţiva metri de ea. Oare Ripley n-ar putea s-o ia?

Ne-am îndepărtat destul de stabilizator, se gândi Call, dar tot este riscant. Ce-o să se întâmple oare dacă Ripley distruge monstrul? Zguduitul navei îi spunea că pătrunseseră în atmosferă şi mai aveau puţin până să aterizeze. Şi întrebarea era dacă or să reuşească, dacă aveau avarii majore? Nu ştia ce să facă. Era complet dezorientată.

Coada extraterestrului se smuci furios. Call simţi şuieratul lui fierbinte în ureche. Ripley cercetă rapid încăperea. Se uită la armă şi apoi la Call.

Ştie, îşi dădu seama robotul. Sigur, doar nu este prima oară când pilotează o navă. Îşi aminteşte. Poate că echipamentele îi sunt familiare.

Dar clona părea nehotărâtă şi acest fapt o trezi la realitate pe Call. Se îndreptau spre Pământ, cu acest monstru la bord. Ce mai conta dacă piereau, atâta timp cât se făcea praf şi extraterestrul? Dar ştia instinctiv că Ripley nu va putea să nimerească arătarea, pentru că ar fi trebuit să tragă prin ea, prin Call!

Se aplecă înainte, încercând s-o facă să înţeleagă pe Ripley.

― Haide, trage, ce mai stai! o îndemnă ea. Doar sunt obişnuită cu asta!

Nu-i păsa dacă gloanţele o făceau bucăţi, atâta timp cât distrugea această viziune de coşmar. La urma urmei, acesta era scopul misiunii ei. Să salveze omenirea de extratereştri! Iar faptul că-şi amintise acest lucru îi era de folos.

Dar Ripley nu se hotăra şi, spre uimirea lui Call, nu ridică arma lui Distephano.

Nava se zgudui şi cele trei personaje ale acestei bizare scene de-abia reuşiră să-şi menţină echilibrul.

 

 

În cabina de comandă, Vriess apăsa înnebunit pe butoane, încercând s-o comande pe Betty. Era cu ochii în patru, atent la toate afişajele. Nici măcar nu îndrăznea să se uite la monitorul care o arăta pe Call în ghearele monstrului. Refuza să se gândească la asta.

Lângă el, Johner trudea la fel de furibund să coordoneze manual nava. Întunericul nopţii fusese înlocuit de razele soarelui care luminau cabina.

― Rămânem fără..., îl preveni Vriess pe copilotul său.

― Gata, mă ocup eu de asta, îi asigură Johner.

― Zece minute până la impact, anunţă calm vocea computerului.

Şi Vriess îşi dădu seama pentru prima oară că era glasul lui Call.

 

 

În timp ce nou-născutul şuiera, zbiera şi o strângea la piept pe Call, Ripley îşi dădu seama că nu putea să-l lichideze decât dacă făcea aşa cum o sfătuise robotul. Trebuia să ia arma lui Distephano şi să împuşte monstrul prin trupul lui Call. Dar nu putea să facă acest lucru, la fel cum nu putuse s-o lichideze pe Newt. Deci nu asta era soluţia. Atunci care?

Ripley se uita la arătare, nehotărâtă. O durea tot corpul. Era epuizată. Nu-şi dorea decât să se întindă undeva şi să moară. Ah, Doamne, de ce nu putea să facă asta?

Poate şi eu sunt un robot, se gândi ea înnebunită. Un robot programat să meargă înainte, la nesfârşit. Ah, Doamne, nu mai suport!

Nou-născutul urlă de furie. Dinţii lui erau aproape de capul lui Call, dar nu o ataca. Şi-o fi dat seama că nu avea creier organic şi nici hemoglobina în sânge? Simţise că avea de-a face cu un robot?

Dar, în momentul acela Ripley îşi aminti cum Bishop fusese sfâşiat de o matcă furioasă şi îşi dădu seama că nou-născutul putea face acelaşi lucru cu Call. Atunci, nu fusese în stare să-l salveze pe Bishop şi probabil că nu va fi nici acum.

Trebuia să facă ceva, doar asta era menirea ei, nu? Oftând disperată, ridică braţele în sus, semn că se predă şi încercă să restabilească legătura telepatică pe care o simţise în creşâ.

Este ceva aparte, bine păzit, dar o simt.

Era o senzaţie inumană, respingătoare, dar familiară într-un fel. Ripley încercă să nu se cutremure îngreţoşată. Se uită în ochii monstrului, atât de asemănători cu ai ei.

O privea rece, dar înfometat. Furios, dar doborât de singurătate.

Creşa a fost distrusă. Toţi ceilalţi au pierit. Nou-născutul rămăsese complet singur acum. Şi singura care avea ceva comun cu el era femeia dinaintea lui.

Ripley înţelese brusc acest lucru şi îşi dădu seama că era singura carte care-i mai rămăsese de jucat.

Ei, puiule, se gândi ea ironic, sunt unica ta mamă. Mă ai doar pe mine!

Întinse mâinile rugător şi îşi umplu mintea de gânduri pozitive. Se gândi la Newt, şi-o imagină în braţele ei, mică, blândă, încrezătoare. Văzu cu ochii minţii braţele copilului prinse de gâtul ei, convinsă că Ripley n-o să-i dea drumul. Newt, care înţelesese, cu încrederea de nezdruncinat a unui copil, că Ripley se va întoarce s-o salveze. Păstrând această imagine în minte, murmură:

― Haide, da, puiule...

Nou-născutul se calmă încet. Nu mai dădea din coadă. Îşi slăbise strânsoarea asupra lui Call.

Ripley simţea privirile androidului aţintite asupra ei. Sesiză nedumerirea de pe faţa micuţei femei. Call nu putea să se mişte. Când nou-născutul îi dădu drumul în cele din urmă, o luă pe nepregătite şi căzu pe podea. Ripley nu-şi putea permite să răspundă întrebării din ochii ei. Se uita fix la monstru, ademenindu-l să abandoneze robotul şi să vină la ea.

În timp ce uriaşa creatură se îndrepta spre ea, clona observă că fata-robot reuşise să se îndepărteze.

Bine, se gândi Ripley, foarte bine. Îşi amintise de momentul acela când o îndemna pe Newt, Fugi! Ascunde-te! Dacă ar fi îndrăznit, i-ar fi strigat acelaşi lucru şi lui Call, dar era încă prea aproape de nou-născut.

― Pleacă, îi spuse ea totuşi, fără s-o privească.

Apoi se îndreptă spre monstru.

― Haide, îl ademeni ea, cu braţele întinse.

Doi paşi, trei. Acum nou-născutul era atât de aproape încât putea s-o atingă, iar Call se îndepărtase şi mai mult. Ripley stătea cu braţele desfăcute şi mintea limpede, transmiţând monstrului imaginea maternă din mintea sa. Îşi amintise de matca extraterestră care întinsese braţele spre copilul ei mutant, înainte ca nou-născutul să-i smulgă capul. Oare această arătare era capabilă de sentimente? Ştia ce înseamnă încrederea? Forţându-se să-şi păstreze imaginea neştirbită în minte, Ripley se arăta cât mai supusă. Îşi ţinu respiraţia când monstrul se apropie.

Apoi, nou-născutul scoase un sunet tânguitor, ca şi când l-ar fi durut ceva. Ripley tresări şi îşi înălţă privirile. Capul de mort nu putea să te impresioneze, dar era clar că extraterestrul se simţea singur. Amintindu-şi de gestul ei către nou-născutul din creşă şi de blândeţea pe care clona i-o arătase lui Call când venise s-o ucidă, mângâie capul ţuguiat al nou-născutului.

În spatele ei, târându-se către uşa încăperii, Call o privea îngrozită şi fascinată în acelaşi timp de această legătură dintre două fiinţe din specii diferite, dar înrudite genetic. În timp ce mângâia blând capul nou-născutului, limba lungă, şerpuitoare a monstrului începu să lingă sudoarea de pe faţa lui Ripley.

Clona se uita de jur-împrejur, concentrându-se asupra imaginii materne care atrăgea monstrul. Şi exact în spatele nou-născutului zări o fereastră de dimensiuni moderate, pe care se vedea cerul întunecat al nopţii australiene, brăzdat de primele raze ale zorilor. Se deplasau tot mai departe de locul impactului. Mai aveau puţin până să aterizeze.

Ripley continua să mângâie capul nou-născutului, pipăindu-i ochii, bărbia proeminentă. Acum arătarea cu cap de mort afişase zâmbetul hidos pe care-l cunoştea atât de bine. Degetele ei găsiră dinţii puternici şi-i atinse cu grijă. Nou-născutul deschise botul, lăsând-o să-i examineze în voie.

Clona îşi trecu palma încet peste marginea lor ascuţită şi se tăie fără măcar să clipească.

Când îşi trase mâna şi se uită, era plină de sânge gros, roşu. Sângele ei. Sânge uman. În cea mai mare parte.

Se uită calmă în ochii lui, controlându-şi gândurile. Apoi, cu un gest brusc, dădu din braţ şi stropi fereastra.

Sângele căzu exact în mijloc. La început nu se întâmplă nimic dar, peste câteva secunde, geamul începu să sfârâie, să fumege şi apoi să se topească.

Ripley sesiză o schimbare în atitudinea ciudatei fiinţe. Încrederea pe care o simţise până atunci, fu înlocuită de altă senzaţie: de trădare!

Se înălţă imediat în două picioare şi începu să şuiere ameninţător.

 

 

Nou-născutul privi mirat gestul sfidător al lui Ripley. În momentul de faţă nu era interesat decât s-o omoare încet, în chinuri cumplite pe cea care stătea dinaintea lui, atât de fragilă şi neajutorată. Deşi locul în care se aflau tremura din toate încheieturile, deşi nou-născutul bănuia că îl pândea un mare pericol, nu-i păsa. Nu se lăsa influenţat de nimic.

Îşi domina victima şi de-abia aştepta să-şi înfigă colţii în creştetul ei. O să-i devoreze creierul încet, o să-l savureze şi o să se întrebe dacă va putea să absoarbă şi amintirile lui Ripley în felul acesta. Sângele ei o să-i astâmpere foamea eternă care nu-i dădea pace.

Nou-născutul întinse limba încet.

 

 

Ripley încremeni în loc, încercând să nu-şi exteriorizeze spaima.

Nou-născutul căscă botul uriaş şi aceeaşi limbă care o curăţase tandru, care o făcea să se deosebească atât de mult de matca extraterestră care-i dăduse naştere, se mişcă obscen. Clona observă îngrozită cum se întăreşte, la fel ca la ceilalţi monştri. Îi apăruseră dinţi mici, ascuţiţi, în vârf.

Clona gemu. Nou-născutul se aplecă asupra ei, gata să-i perforeze fruntea. Femeia nu putea nici măcar să închidă ochii. Se uita cu o fascinaţie morbidă la metamorfoza monstrului.

Ah, Doamne, ajută-mă! se gândi Ripley, dându-şi seama că era prima rugăciune pe care o rostise în această reîncarnare.

Arătării îi curgeau bale din gură şi limba se apropia tot mai mult de faţa ci.

Femeia se cutremură fără să vrea. Dar nu se dădu înapoi. Ştia că ar fi fost şi mai rău. Peste umărul nou-născutului o văzu pe Call care se târa pe podea. Reuşise în sfârşit să pună mâna pe arma lui Distephano.

Apoi se uită spre fereastră. Se topea în mijloc şi degaja un miros caracteristic de plastic încins. Îşi dădu seama că erau în atmosferă. Ajunseseră aproape acasă.

Ripley se uita fascinată la fereastră, încercând să evite imaginea dinţilor ascuţiţi din vârful limbii, care înaintau spre faţa ei.

În momentul acela, imaginea din mintea ei, în care se vedea cu Newt în braţe, se schimbă brusc.

O copleşiseră amintirile. Peste tot domnea haosul. Războinicii urlau şi mureau. Era foc. Iar ea, Ripley stătea neclintită, cu pruncul în braţe. Provocând moarte şi distrugere creşei.

 

 

Nou-născutul se apropie pentru sărutarea finală, dar tresări brusc, uimit de schimbarea legăturii telepatice. Acum Ripley nu mai era supusă, nu mai era copleşită de teamă şi remuşcări. Dimpotrivă, devenise sfidătoare! Amintirea distrugerii creşei, atât de vie în mintea ei, îl înfuria. Îşi bătea joc de el.

Monstrul scoase un urlet înainte să treacă la atac şi deodată...

Răsună un zgomot asurzitor şi se simţi tras de o forţă invizibilă. Atracţia era atât de puternica, încât îl îndepărta tot mai mult de pradă. Nu înţelegea ce se întâmpla. Cum era posibil aşa ceva?

Urlă furibund, când îşi dădu seama că nu mai putea s-o atingă pe Ripley. Aluneca pe spate, din ce în ce mai repede. Apoi se lovi de ceva tare. Gemu şi întinse ghearele spre femeie. Nu-i venea să creadă că fusese prins în capcană tocmai când fusese atât de aproape de pradă.

 

 

Se auzi un pocnet răsunător când fereastra fu străpunsă de acid şi curentul de aer atrase imediat fumul şi obiectele mici din jur. Call reacţionă imediat. Se apucă de lanţurile din tavan şi se legă imediat cu nişte hamuri de rezervă.

Zeci de obiecte mici erau atrase de fisura din fereastră, în timp ce sângele acid al lui Ripley eroda geamul tot mai mult. Gaura se mărea şi depresurizarea creştea. Exact când întinsese braţele spre Ripley nou-născutul fu smuls din loc şi propulsat spre geam şi, în aceeaşi secundă, Call o prinse pe Ripley. Altfel ar fi zburat după monstru.

Nou-născutul se lovi de fereastră şi zbieră de furie şi durere când forţa curentului atmosferic îi înţepeni trupul în geam.

Acum când depresurizarea încetă, Ripley căzu pe podea şi se desprinse de Call. Robotul îi întinse mâna şi-i strigă:

― HAIDE!

Şi Ripley se târî după ea.

Nou-născutul se lupta să învingă forţa de atracţie şi reuşi să se desprindă puţin. Mişcarea lui destupă fereastra şi atrase din nou clona spre el.

Urletul asurzitor al monstrului se amplifică în timp ce încerca să prindă femeia. Dar furia şi zbaterea lui erau zadarnice, căci nu putea face faţă curentului atmosferic. Ripley simţi că fiara obosise, era derutată şi îşi dădu seama că, pentru prima oară în scurta lui viaţă odioasă, nou-născutul era înspăimântat.

Oare ţi-e frică de moarte? se gândi Ripley. Păi ar fi timpul să te obişnuieşti cu ideea!

Începu să râdă, întrebându-se când n-o să i se mai pară amuzante astfel de lucruri ciudate.

În cele din urmă, nou-născutul renunţă să se mai împotrivească forţei decompresiunii şi fu atras în gaura care se lărgea. Impactul îi sfâşie pielea şi Ripley văzu cum sângele lui acid explodează în atmosferă.

Urletul inuman al arătării o zgudui până în măduva oaselor şi ţipă la rândul ei, târându-se pe podea să ajungă la Call, ca şi când numai ataşându-se de robot putea să-şi păstreze caracterul uman.

Într-adevăr, nu era decât un robot, dar androizii fuseseră programaţi să intervină în situaţii prea periculoase pentru oameni. Şi unicul ţel al existenţei lor era să salveze vieţile fiinţelor omeneşti.

Amintirile se dovedeau mai puternice decât timpul.

Prefer să mi se spună "persoană artificială".

Nu pot să te mint şi să-ţi spun că avem vreo şansă... dar te bucuri de toată simpatia mea.

Bishop şi Ash, nişte simpli roboţi. Unul îşi sacrificase aproape viaţa ca s-o salveze pe ea şi copilul ei. Iar celălalt ar fi ucis-o bucuros pentru că se amestecase în planurile lui.

Ripley închise ochii, copleşită de amintiri.

 

 

La început, nou-născutul nu-şi dădu seama de nimic în afară de vidul cumplit, inexorabil, care-l trăgea departe de Ripley, de fiinţa pe care era hotărât s-o distrugă. Dar când se lovi de fereastră, simţi muşcătura rece a frigului. Pielea de pe spate şi rinichi începu să se solidifice şi apoi plesni,împroşcând sânge şi ţesuturi. Zbieră agonizant când sângele acid, organele şi măruntaiele zburară în spaţiu, îngheţând instantaneu, înainte să se desprindă complet de trupul monstrului.

Practic murise, dar creierul lui nu voia să accepte acest lucru. Luptând disperat pentru supravieţuire, nou-născutul îşi lipi palma de sticlă, încercând cu disperare să se tragă înapoi. Dar, în timp ce se zbătea disperat, gaura se lărgi şi se dizolvă complet. Forţa depresurizării îi smulse instantaneu braţul şi-i fractură umărul.

Nou-născutul deschise ochii îngrozit, sfâşiat de durere şi se uită neajutorat la Ripley. Nu putea să vorbească. Doar să urle, dar femeia aceasta înţelegea în mod sigur ce voia de la ea. Cum era posibil ca mama nou-născutului să-l privească indiferentă cum murea, fără să-l ajute?

O imploră din priviri, cu ochii lui atât de asemănători cu ai ei.

UCIDE-MĂ! UCIDE-MĂ! PENTRU DUMNEZEU, MAMĂ, UCIDE-MĂ ODATĂ!

 

 

În cabina de comandă, Vriess privea pământul cum se apropie tot mai mult, în timp ce se lupta cu comenzile navei. Glasul lui Call continua numărătoarea inversă, amintindu-i cu fiecare secundă că ea nu era acolo, că Ripley nu se întorsese, că era singur în această bătălie fără speranţe cu bătrâna navă. Un infirm singur. Nu va fi în stare s-o comande pe Betty, care se rostogolea nebuneşte spre Pământ.

Johner se trânti pe scaunul lui Ripley şi se căzniră împreună să manevreze comenzile.

 

 

Când forţa de atracţie slăbi, pentru că nou-născutul astupase fereastra, Ripley se prăbuşi pe podea, epuizată. O auzi pe Call strigând-o pe nume, dar nu reuşi să reacţioneze, nici măcar ca să se salveze. Call întinsese un braţ după ea, iar cu celălalt se ţinea de aparatura de stabilizare. Clona încercă să se târască spre robot.

Ţipetele nou-născutului se amplificaseră, deveniseră isterice. Monstrul despica aerul cu ghearele. Ochii lui oglindeau durerea cumplită care-l sfâşia. Ripley se uită înapoi, deşi nu voia. Nu putea să-l asculte fără să se simtă impresionată.

Nou-născutul se uită direct la ea, şuierând şi tânguindu-se.

Clătină din cap. Ultimul ei copil monstruos. Era normal să se afle aici, să asiste la sfârşitul lui. Trebuia să fie sigură.

Call o apucase de haine. Îi înfăşurase o sfoară după talie, peste piept, dar lui Ripley îi era imposibil să-şi desprindă privirile de la monstrul în agonie, de care se simţea legată genetic. Gemu când nou-născutul întinse braţele spre ea, rugător.

Gata, s-a sfârşit, se gândi clona, referindu-se la monstru. S-a sfârşit pentru totdeauna. S-a terminat cu reîncarnările.

Nou-născutul se zbătea în chinuri.

Aşa, îşi spuse Ripley, ca şi când ar fi încercat să-i aline durerea. Nu mai durează mult. Ai răbdare.

Braţul întins îi ieşi în umeri şi oasele zburară în spaţiu. Nou-născutul urlă sfâşietor, zbătându-se în gaura care îl ţinea strâns, ca pe o muscă într-o plasă de păianjen. Pe urmă îi plesni burta şi măruntaiele se împrăştiară în spaţiu.

Urletul lui se înfipse direct în creierul lui Ripley şi o cutremură ca un şoc electric. Îşi astupă urechile, să numai audă răcnetele odraslei sale. Urlă o dată cu el şi sunetul o sfâşie ca un brici. Apoi îşi simţi palmele lipicioase, pentru că sângele îi curgea printre degete din urechi. Se ghemui pe podea, ţipând. Call se apropie de ea şi o strânse cu toată puterea, ca s-o ajute să treacă de această ultimă încercare.

În timp ce femeile se uitau îngrozite, unul din picioarele nou-născutului se retrase în corpul lui şi dispăru, pe măsură ce oasele şi muşchii erau supte de vid.

Apoi se contractă celălalt picior, atât de repede încât Ripley se temu că fereastra n-o să mai ţină mult. Dar nu reuşea să-şi desprindă ochii de la această imagine de coşmar. Monstrul se uită la ea, când i se retrase cel de-al doilea braţ. Pe urmă, capul nou-născutului se afundă în corpul lui grotesc, diform.

Ah, Doamne, sper că ai murit. Este imposibil să mai trăieşti! Ripley spera să fie aşa, dar ochii lui spuneau "nu". Nu mai avea plămâni să urle, dar îşi mişca botul, deschizând şi închizând dinţii înspăimântători. Ripley ştia că era legat încă telepatic cu ea.

Şi că o implora în gând: Ajută-mă. Ajută-mă.

Apoi se sfâşie pielea şi începu să i se desprindă carnea. Unul din degete ajunsese la ochi.

Trebuie neapărat să ies de aici, se gândi ea, simţind câ-şi pierde minţile. Trebuie să ies... Dar ochii aceia afurisiţi, atât de asemănători cu ai ei, erau încă vii şi Ripley era prizoniera lor.

În timp ce nava se zguduia din toate încheieturile, distrugerea inexorabilă a monstrului continua. Acum totul se întâmpla mult prea repede. Ultima bucată de piele se desprinsese şi zburase în stratosfera. Ripley îşi luă mâinile de la urechile ei sângerânde şi se trezi strângând la piept capul lui Call, ca şi când ar încerca să împiedice un copil să vadă ceva atât de oribil. Dar se uitau amândouă, incapabile să-şi desprindă privirile.

Clona simţi cum legătura telepatică se străduia cu disperare să se restabilească. Acest contact inuman o îngrozea şi o impresiona în acelaşi timp. La urma urmei era odrasla ei şi era pe moarte. Dar n-avea de gând să se sacrifice pentru ea.

Capul nou-născutului se ridică brusc şi Ripley observă că, în sfârşit, îi zburase creierul. Legătura telepatică se evaporă şi clona începu să plângă, uşurată şi îndurerată în acelaşi timp.

Ah, Slavă Domnului că a murit! se gândi Ripley. Ar fi vrut şi plângă până la epuizare. Dar nu era timp, depresurizarea continua, absorbea tot ce nu era fixat solid spre rămăşiţele greţoase ale nou-născutului.

I se desprinsese pielea de pe faţă şi-i ieşise prin orbite. Apoi se făcu linişte, de parcă ar fi ajuns în centrul liniştit al unui uragan, în clipa când un ultim rest de piele acoperi găvanele ochilor. Deodată însă o orbită se eliberă şi cele două femei fură atrase ca de o pompă de absorbţie spre craniul hidos, rânjit.

Era prea oribil să se gândească acum că puteau fi aruncate în spaţiu prin capul nou-născutului.

Se agăţară cu disperare una de alta, luptând împotriva cumplitei forţe de atracţie.

 

 

― N-o să reuşim! înjură Johner, în timp ce se lupta cu comenzile.

Pământul se apropia rapid şi depresurizarea din compartimentul de mărfuri îi arunca de colo-colo, ca pe un avion de hârtie.

― Ba da, o să reuşim! îl repezi Vriess, hotărât să nu se dea bătut.

Vocea lui Call părea bizar de calmă în timp ce număra secundele până la impact.

 

 

În timp ce nava se zguduia violent şi echipamentele se mişcau de la locul lor, Ripley şi Call stăteau agăţate una de alta. Dar, în timp ce clona o strângea în braţe, robotul înfăşură în jurul lor benzile metalice prinse de pereţi. Benzile metalice se înfigeau în corpul lui Ripley, dar nu băga în seamă durerea.

Culmea era că se simţea uimitor de calmă, deşi se îndreptau probabil spre o moarte sigură. Îşi amintea de nava care se rostogolea spre Hadley's Hope, de Hicks care dormea, de parcă ar fi fost într-o călătorie de plăcere şi gândurile acestea o făcură să zâmbească. O strângea pe Call în braţe, regretând că nu putea să-i transmită liniştea. Acum nu mai conta nimic. Pământul va fi în siguranţă. Ei muriseră. Toţi. Iar ea supravieţuise, chiar dacă numai pentru câteva clipe.

Ţeasta rânjită a nou-născutului se sfărâmă în mii de bucăţi şi dispăru pe fereastră.

 

 

― Gata, bătrâne! zbieră Johner.

― Doar ţi-am spus că o să reuşim, zise Vriess, în timp ce se luptau amândoi să dirijeze nava.

 

 

Betty se cutremură pentru ultima oară şi apoi se linişti. Ripley simţi aerul curat care răscolea hârtiile şi mizeria din jur ca un uragan, doar că acum sufla înăuntru, nu mai absorbea ce se afla în încăpere.

Inspiră adânc şi se uită pe fereastră. Nu vedea decât cer albastru şi nori.

Domnea o linişte pe care n-o mai simţise demult şi simţea că se dizolvă. Moartea nou-născutului îi răpise ultimele puteri. Nu-i mai rămăsese nici un dram de energie. Era la un pas de leşin. Dar Call o susţinea.

― Ai reuşit, murmură robotul. L-ai ucis.

― Am reuşit? se miră Ripley.

― Da, s-a terminat cu el.

― Grozav, murmură ea epuizată.

Call îşi înălţă privirile spre ea, în timp ce se străduia s-o susţină.

― Poate că acum o să avem amândouă vise plăcute.

Ripley încercă să zâmbească.

― Am reuşit, suntem tefere!

― Da, zise Call uimită, am reuşit.

Clona auzi ţârâitul interfonului şi răsunară chiotele victorioase ale lui Johner şi Vriess.

― Call, Ripley, sunteţi bine? Sigur, vă vedem, dar...

― Da, suntem bine, le răspunse Call.

Apoi se uită la cealaltă femeie, zâmbind.

― Suntem bine amândouă.

Ripley încuviinţă din cap şi îşi rezemă obrazul obosită de capul femeii-robot.

 

 

În cabina de comandă, cei doi bărbaţi erau în culmea fericirii. Johner sări de pe scaun şi-l sărută pe Vriess cu pasiune.

― Aşa! exclamă el. Am reuşit să ţinem nava în frâu şi acum să vedem cum o s-o aducem la sol!

Vriess dădu din cap, râzând cu gura până la urechi. Dar, după câteva clipe, îi pieri brusc veselia. Se uită de jur-împrejur şi-l întrebă îngrijorat pe Johner:

― Chiar, cum o s-o aducem la sol?

 

 

 

EPILOG

 

Ripley se uita pe fereastra navei la Pământul care se apropia. Nu mai văzuse niciodată un cer albastru sau un sol adevărat. Cel puţin nu în această reîncarnare. Totul i se părea nou şi se bucura de această noutate.

O simţea pe Call care stătea tăcută lângă umărul ei. Prezenţa ei îi dădea o senzaţie de confort şi tovărăşie pe care n-o mai simţise niciodată.

Amintirea lui Newt, Amy, Hicks, Bishop şi a celorlalţi oameni pe care-i cunoscuse n-o mai ardea dureros ca altădată. Dimpotrivă, o făcea să se simtă caldă, umană. Iubise şi fusese iubită. Luptase, protejase şi îşi jertfise viaţa pentru cei pe care-i iubea. Şi era gata s-o facă din nou, ori de câte ori va fi nevoie. Acum se împăcase cu sine.

Imaginile de vis care-i apăruseră de atâtea ori nu mai erau haotice. Alinarea rece a criosomnului. Nevoia de a-şi proteja puiul. Forţa şi tovărăşia propriei sale specii. Puterea mâniei ei. Căldura şi siguranţa prietenilor. Imaginile erau acum pline de înţeles, mulţumitoare. Le recunoştea la un nivel dincolo de pragul conştientizării, al învăţării. Făceau parte din ea, din cine şi ce fusese. Şi acum făceau parte din ceea ce devenise.

Se întoarse să-i zâmbească robotului. Call se uita la locul de aterizare care se apropia tot mai mult.

― Pământul, zise ea, ca şi când şi-ar fi dat seama abia acum.

Ripley încuviinţă din cap zâmbind.

― Da, pământul.

― Este prima oară când văd această planetă, zise fata-robot, încet. Probabil că sunt o mulţime de locuri unde poţi să te ascunzi.

Se opri ca şi când ar fi vrut să spună multe alte lucruri, dar nu găsea cuvintele potrivite. Iar acest fapt i se păru nostim lui Ripley. Call era robot şi avea la îndemână un volum lexical nelimitat.

― La ce te gândeşti? insistă clona, curioasă.

― Ce crezi că ar trebui să facem? Unde ar trebui să mergem?

Se uita la ea de parcă Ripley ar fi deţinut toate răspunsurile.

― Nu ştiu, zise ea clătinând din cap. Chiar că nu ştiu, Call. Şi eu sunt străină aici.

Cele două femei stăteau în linişte, una lângă alta, privind luminile îndepărtate ale celui mai apropiat oraş. Aveau destul timp să se hotărască.

---------------------