A.C. CRISPIN

 

Alien IV

 

ÎNVIEREA

 

 

Această carte este dedicată lui Sigourney Weaver. Îi mulţumim pentru că a creat un personaj de acţiune feminin, care este un exemplu pentru noi toţi. La urma urmei, primul "Erou" a fost femeie.

 

 

PROLOG

 

Ăsta e un extraterestru!

Vincent Distephano tresări involuntar când îşi dădu seama. Cum dracu' ajunsese aici, în capsula de comandă? Se opri să privească surprins apariţia grotescă a intrusului.

Ochii extraterestrului păreau uriaşi, complet disproporţionaţi faţă de capul ţuguiat şi caraghios. Irisul eliptic părea să se curbeze în jurul pupilei, având un aspect nepământean. Clipea şi pleoapele lui transparente se mişcau atât de repede încât Vinnie nu-şi dădea seama dacă această clipire începuse de sus, de jos sau din lateral. De fapt, pleoapele nu se vedeau deloc când nu se mişcau. Clipi din nou, rapid, de două-trei ori iar apoi întoarse capul.

Oare era conştient de prezenţa lui?

Ah, fir-ar să fie!

Fălcile arătării se deschiseră ameninţător. Îi curgeau balele încet printre dinţii ascuţiţi, periculoşi. Ce mulţi dinţi are! Buzele se întinseseră într-un rânjet şi arătarea făcu un pas înainte.

Vinnie încercă să rămână nemişcat când botul extraterestrului se deschise şi se închise încet, lăsând să picure saliva groasă, lipicioasă.

Dacă această arătare a ajuns aici, înseamnă că mai sunt şi altele, se gândi el. Poate e un cuib întreg! De unde au venit? Şi cum au ajuns la bordul navei?

De fapt, nu conta. Acesta era aici, acum, cu el, şi nu rezolva nimic dacă îşi punea atâtea întrebări. Extraterestrul se opri după ce se aruncase rapid înainte. Înainta ca o insectă şi îşi folosea coada ca pe un senzor. Oare îl vedea? Ochii aceia uriaşi îi foloseau la ceva sau detectau doar hrana ori prada prin intermediul unei surse de lumină sau printr-o senzaţie insesizabilă de fiinţele umane? Oare simţul mişcării ori al mirosului erau mai sensibile decât văzul?

Capul grotesc şi ţuguiat al extraterestrului se rotea ca şi când arătarea ar fi încercat să studieze împrejurimile. Probabil că sutele de leduri active şi ecrane multicolore ale tabloului de comandă îi distrăgeau atenţia. Poate că tabloul de comandă îl va împiedica să-l depisteze pe Vinnie. El cel puţin aşa spera. Înghiţi în sec.

În momentul acela, unul din ecranele de observaţie clipi, schimbând imaginile atât de rapid încât extraterestrul se întoarse imediat spre el. Planeta Pluto, care stătea tăcută sub navă, apăru brusc într-un prim plan, când unul din micile ei gheizere erupse, împrăştiind hidrogen lichid în spaţiu. Luminozitatea benzilor de gheaţă ale planetei contrasta şocant cu bezna spaţiului din jurul ei. Extraterestrul îşi bălăbănea capul dintr-o parte într-alta, observând activitatea planetei. Activitatea gheizerului se intensifică, iar tromba de lichid ajunse la zenit. Ecranul se concentrase asupra acestui fenomen, cercetându-l în cele mai mici detalii. Drept răspuns, ciudata creatură se întoarse complet cu spatele la Vinnie şi o porni deodată spre ecran, sprintenă ca un păianjen.

Acum! Repede! Cât nu se uită la tine! Mişcă-te! Folosindu-se de reflexele sale agere de soldat instruit, Vinnie întinse mâna.

PLEOSC!

Al meu eşti, afurisitule!

Ridică palma şi studie rămăşiţele insectei extraterestre zdrobite, lipite de buricul degetului. Ce dracu' o fi? Clătină din cap dezgustat. Generalul Perez o să facă o criză de nervi dacă o să afle că la bordul impecabilei sale nave, Auriga, se află o insectă extraterestră. Şi când o să audă că se infiltrase chiar în capsula de comandă, o să-şi piardă minţile de tot. Oare o fi singura sau or mai fi şi altele ? Nu era nevoie decât de două ca să se înmulţească. Şi dacă era vorba de insecte extraterestre, era de ajuns şi una singură.

Fără să-şi ia ochii de la insecta zdrobită, tânărul soldat sorbi din paharul de milkshake, înghiţind ultimele guri. Generalul ar fi la fel de furios şi dacă le-ar vedea mâncând în timpul serviciului, băiete, se gândi Vinnie zâmbind. Da, generalul Perez nu ieşea din litera regulamentului, dar Vinnie sărise peste micul dejun şi o să sară şi peste prânz. Era cel mai plictisitor lucru să stai în capsula de comandă a enormei nave. Şi mai rău de atât nu putea fi decât să-ţi ghiorăie stomacul.

Zdrobi în mână paharul de plastic şi-l băgă în buzunar, scormonind cu paiul rămăşiţele insectei. Capul ţuguiat şi dinţii mici, ascuţiţi erau încă vizibili.

Ah, ce urât eşti. Cum te-ai strecurat la bord?? Probabil că faci parte din marfa "neoficială" a generalului, luată din străfundurile coloniei, dincolo de frontieră. Sigur, pe mine unul puţin mă interesează. Nici nu vreau să ştiu. Când eşti soldat şi lucrezi la o instalaţie ultrasecretă care pluteşte în jurul centrului gravitaţional al planetelor Pluto şi Charon, cu alte cuvinte, la dracu-n praznic, înveţi să nu pui întrebări şi să nu spui nimic.

Singurul lucru pe care-l învăţase Vinnie în aparent nesfârşita sa misiune de un an la bordul navei Auriga, era că lucrul la o instalaţie strict-secretă era cea mai plictisitoare sarcină care putea să cadă pe capul unui soldat. Aici nu se întâmpla niciodată nimic! Iar generalul Perez avea grijă să fie totul în ordine. Făcea tot timpul inspecţii şi menţinea o rutină deosebit de strictă. Fiecare echipament, fiecare instalaţie de la bordul navei era de ultimă oră, nou-nouţă, lustruită şi întreţinută impecabil. Nu se produceau nici măcar defecţiuni tehnice care să alunge plictiseala.

Mă rog, peste trei luni o să scape de aici. Şi o să-şi poată alege misiunile, după ce îndeplinise această sarcină ultrasecretă.

Să sperăm că în următoarea voi avea parte de mai multă acţiune. Poate că o să fiu trimis pe Rigel. Acolo este palpitant. Nu ca în locul ăsta afurisit.

Se uită din nou la insectă, fărâmiţând-o cu paiul. Faptul că Auriga pierdea războiul cu insectele i se părea amuzant într-un fel. Vinnie nu era obişnuit să întâlnească insecte în spaţiu. Sigur, se ştia că militarii răspândesc tot felul de creaturi dăunătoare în spaţiu, de la şobolani şi purici, prezenţi în magaziile de marfă şi de alimente ale vechilor corăbii de lemn, până la şarpele maroniu de copac, originar din insulele Pacificului de Sud, infiltrat în mărfurile, mâncarea şi lăzile cu arme, care a cauzat dispariţia unei întregi specii de păsări în secolul douăzeci. Ca să nu mai vorbim de infestarea cu gândaci infiltraţi într-un transport de hrană "sterilizat", trimis pe Marte la începutul erei colonizării spaţiale. Dar acum, atmosfera magaziilor de depozitare a mărfurilor elimină aceste neajunsuri, deci, în prezent, consecinţele negative au fost mult diminuate.

Cu excepţia navei Auriga. Ţânţarii care scăpaseră ca urmare a unui experiment de laborator şi apăreau în tot felul de locuri, păianjenii care-şi semnalaseră prezenţa la scurt timp după livrarea unuia din transporturile neoficiale ale lui Perez şi insectele extraterestre întâmplătoare ca aceasta pe care tocmai o strivise, făceau ca uriaşa navă să pară un gigantic colector de insecte! Parcă cele mai neînsemnate forme de viaţă ale galaxiei şi-ar fi pus în gând să-i demonstreze generalului Perez că, oricât de strictă era disciplina lui, oricât de secrete erau operaţiunile sale la marginea sistemului solar, nu se putea pune cu Mama Natură. Vinnie zâmbi.

Şi, în timp ce zgândărea cu paiul rămăşiţele însângerate ale insectei, se gândea dacă să raporteze sau nu incidentul. Generalul aşa voia. Înnebunea dacă avea musafiri nepoftiţi la bordul impecabilei sale nave. Ordonase ca insectele să fie prinse, dacă se poate vii, pentru a fi "catalogate" în vederea depistării originii lor. Vinnie se gândi la toată birocraţia pe care ar declanşa-o, la toate investigaţiile ridicole stârnite de o biată insectă şi se uită din nou în capătul paiului.

Mai dă-o încolo!

Îndreptă paiul spre ecranul capsulei de comandă şi suflă în capătul lui, lipind-o de el. I se părea amuzant cum stătea acolo.

Acesta a fost cel mai palpitant incident al acestui schimb interminabil!

Se uită la consola de comandă şi la ecrane. Totul era liniştit. Calm. Plictisitor ca moartea. Nici măcar gheizerele nu mai erupeau. Soldatul oftă, se scărpină în creştetul proaspăt ras şi încercă să nu se uite la ceasul care număra secundele rămase până la terminarea schimbului.

Poate o să apară alt gândac care să-i abată atenţia. De-abia aştepta.

 

 

 

CAPITOLUL 1

 

Doctorul Mason Wren înainta repede pe coridoarele vopsite într-o culoare neutră, către principalul său laborator. Generalul Perez îl chemase la un briefing neaşteptat, tocmai când îşi savura micul dejun, şi cele douăzeci şi trei de minute pe care le pierduse cu acea întâlnire îi dăduseră programul peste cap. Din fericire, se putea baza pe personalul lui. Ştia că vor iniţia toate programele de dimineaţă, vor verifica rezultatele schimbului de noapte şi vor fi gata să-l informeze în legătură cu starea actuală a experimentului. Se uită din obişnuinţă la pagerul prins la rever. Nici un mesaj. Tatăl ― sau mai bine-zis uriaşul computer care comanda toate sistemele de menţinere a vieţii ―, îndeplinea funcţiile de cercetare şi toate celelalte sisteme esenţiale de la bordul giganticei Auriga l-ar fi informat imediat dacă primea vreun mesaj.

Liniştea era un semn bun.

Când îl chemase Perez, se aşteptase la necazuri, dar nu fusese nimic. Generalul voia să se informeze asupra unor detalii. Trecuseră două săptămâni de când nu mai fusese solicitat la laborator în miez de noapte şi Wren era mulţumit de progresul care începuse să se manifeste brusc. Poate trecuseră în sfârşit de ce era greu.

Omul de ştiinţă suplu, cu chelie, se apropie de uşile laboratorului, fără să-i bage în seamă pe cei doi soldaţi înarmaţi care stăteau de pază. Pentru el erau practic invizibili. Făceau parte din decor, ca mobila sau niturile uşilor pneumatice. Ştia că paza se schimba din patru în patru ore, dar lui i se părea că toţi semănau între ei: aveau aceleaşi fălci pătrate, priviri fixe, uniforme măslinii, arme masive şi atitudine bătăioasă. Albi, negri, tuciurii, bărbaţi sau femei ― toţi erau la fel pentru Wren. Nu-i spuneau nimic deosebit. Erau soldaţi. Brute. Fiinţe primitive.

În schimb, el şi oamenii lui erau doctori. Oameni de ştiinţă. Chiar şi cel mai neînsemnat din echipa lui servea pentru un scop mai înalt: răspândirea cunoaşterii, progresul umanităţii, îmbunătăţirea condiţiei umane. Pentru Wren, soldaţii aveau un singur scop: să aibă grijă ca el şi oamenii lui să-şi poată îndeplini obiectivele. Sigur, toţi erau militari ― şi soldaţii şi oamenii de ştiinţă ― dar delimitarea valorică era clară în mintea lui Wren.

Când se apropie, uşile se deschiseră silenţios, permiţându-i să intre în principalul laborator. Când trecu pe lângă cei doi soldaţi, remarcă amuzat, fără să vrea, că nu numai că arătau la fel, dar mestecau şi guma în acelaşi ritm. Ca nişte roboţi. De fapt, roboţii avuseseră mai multă personalitate când existaseră.

Uşile se închiseră la fel de silenţios cum se deschiseseră în spatele lui şi uită de soldaţi. Aşa cum se aşteptase, oamenii lui se apucaseră deja de treabă. Laboratorul oferea ambianţa necesară studiului ştiinţific. Fiecare echipament, program sau persoană era cel mai bun din domeniul lui. Şi rezultatele lor le vor dovedi valoarea.

Se apropie de prima staţie de lucru, uitându-se la miile de ecrane. Observă structurile de date în rapidă schimbare, înregistrând în mintea lui progresul pe care-l indicau. Apoi îi aruncă o privire lui Carlyn Williamson şi femeia îi zâmbi discret.

― Ne încadrăm încă în buget, doctore Wren, îi spuse ea încântată.

― Ai început bine dimineaţa, Carlyn, îi răspunse el, la fel de zâmbitor.

Se duse apoi la cealaltă staţie, salutându-i pe doctorii Matt Kinloch, Yoshi Watanabe, Brian Clauss, Dan Sprague şi pe proaspătul lor absolvent, Trish Fontaine. Kinloch ridică degetul mare în sus, semn că testele începute noaptea trecută mergeau bine. Wren îi răspunse la fel şi îşi continuă inspecţia. Observă că el şi savanţii lui erau îmbrăcaţi la fel ― în uniforme şi halate de laborator ― întrebân-du-se dacă lui Perez îi venea la fel de greu să-i deosebească oamenii, cum îi venea lui să distingă soldaţii generalului unul de altul.

După ce îşi termină inspecţia, mulţumit că totul mergea perfect ― ceea ce i se părea prea frumos să fie adevărat ― doctorul Wren se apropie în sfârşit de incubator.

Doctorul Jonathan Gediman, tânărul, brunetul şi zelosul său colaborator, îl aştepta nerăbdător. Wren se aştepta să-l vadă din clipă-n clipă sărind într-un picior. Dar protejatul lui avea perfectă dreptate să fie încântat. Din tot ce văzuse până acum, îşi dăduse seama că făceau progrese remarcabile. Însă, după toate eşecurile îndurate, Wren se abţinea să se bucure prea devreme. Puteau să mai apară încă destule probleme.

― M-ai aşteptat, îi spuse Wren. Apreciez gestul.

Gediman încuviinţă din cap.

― Am avut destule de făcut. Vreţi s-o vedeţi acum?

Nu lipsi mult ca Wren să se încrunte nemulţumit. Nu-i plăcea că Gediman avea tendinţa să personalizeze specimenul. I se părea o atitudine lipsită de profesionalism. Dar era un bun lucrător, conştiincios, devotat experimentului, aşa că încercă să nu bage în seamă acest fapt.

― Sigur, îi răspunse Wren, să ne uităm la specimen.

Gediman apăsă pe nişte butoane în ordinea corespunzătoare şi se uitară amândoi la fluxul de date de pe micul ecran, fixat în partea superioară a incubatorului. Cilindrul înalt de metal îşi reglă temperatura, în timp ce vaporii reci erau eliminaţi în exterior. Carcasa metalică externă se roti încet şi apoi se ridică până atinse tavanul, unde se opri. Apoi se deschise automat, scoţând la iveală un mic tub criogenic de un metru lungime şi o jumătate de metru în diametru.

Wren se uită la date. Lungimea şi progresul incubaţiei, componentele mediului chimic de creştere, stimularea electrică a celulelor şi aşa mai departe erau afişate toate pe ecran, într-o structură reactualizată în permanenţă.

― Uite-o! murmură Gediman blând.

Tonul lui îl făcu pe Wren să-i arunce o privire. Gediman se uita cu ochii mari, emoţionat, ca un tată care-şi vede pentru prima oară copilul nou născut. Foarte bine. Într-un fel, chiar era odrasla lui Gediman. Gediman, Wren, Kinloch, Clauss, Williamson, oricare dintre ei putea fi considerat părintele specimenului, iar Wren le încuraja ataşamentul. Acest gen de mândrie posesivă le stimula efortul, gândirea creatoare, devoţiunea faţă de o cauză, care nu putea fi compensată de nici un salariu. Wren zâmbi fără să vrea.

― Uite ce faţă are! exclamă Gediman mândru.

Wren se uită la specimenul care plutea în gelul nutritiv opac. La început nu i se păruse decât o masă amorfă. Ghemuit în clasica poziţie fetală ― chiar şi numai acest fapt în sine reprezenta un miracol ştiinţific ― pluti mai aproape de sticlă şi Wren văzu ce observase deja colaboratorul său.

Era faţa unui copil, a unei fetiţe drăguţe şi Wren se trezi cuprins de acelaşi entuziasm care-l anima pe Gediman. Trăsăturile se dezvoltaseră destul de mult ca să poată fi recunoscute. Căpătaseră o individualitate proprie, umană. Mici şuviţe maronii de păr pluteau în jurul capului de o formă perfectă, conferind specimenului un aspect fantastic de mică sirenă. Wren clipi, încercând să revină la realitate. Ochiul lui de profesionist examină diversele tuburi, cabluri şi senzori prinse de micuţul specimen. Totul era exact unde trebuia să fie. Echipamentele hrăneau specimenul, îi stimulau creşterea şi evoluţia mult mai repede decât ar fi putut s-o facă natura.

Dar Wren nu avea răbdare. Era sătul de încetineala naturii, de erorile ei, de surprizele sale neplăcute. Sarcina lui era să anticipeze natura, s-o modeleze după nevoilor lui. Şi se pare că era pe cale să reuşească. Zâmbi, mângâind laturile incubatorului.

― Este frumoasă, nu-i aşa? zise Gediman încet.

Wren deschise gura fără să spună nimic. Se mulţumi doar să încuviinţeze din cap. Se dezvoltă mult mai bine decât am fi avut dreptul să sperăm vreodată. În timp ce specimenul se depărta de el, i se păru că-i vede ochii mişcându-se sub pleoape. Se întrebă dacă o fi capabil deja să deosebească lumina de întuneric. Şi dacă poate să simtă cât de cât ceva.

 

 

Lumina apărută brusc o făcu să se crispeze. În lumină erai depistat imediat. Era mai greu să te ascunzi. Trupul ei se făcu covrig. Se simţea în siguranţă în umezeala caldă din jurul ei, dar lumina o speria. Imagini haotice de vis îi tulburau conştiinţa.

Alinarea rece a somnului criogenic.

Dorinţa de a-şi proteja puiul.

Forţa şi tovărăşia propriei sale specii.

Puterea mâniei sale.

Căldura şi siguranţa gelatinei.

Imaginile erau în acelaşi timp lipsite de sens şi pline de înţelesuri. Le recunoştea la un nivel situat dincolo de conştiinţa ei, dincolo de învăţare. Făceau parte din fiinţa ei, din cine şi ce fusese. Iar acum făceau parte din ceea ce va deveni.

Plutea în căldura confortabilă, încercând să se ascundă de lumină. Şi de sunete. Un murmur îndepărtat care venea din afara ei. Din interiorul ei. Sunetele veneau şi plecau. Însemnau totul şi nimic.

Auzea din nou sunetele interioare. Unul era mult mai puternic decât celelalte. Era cel pe care-l asculta întotdeauna. Cel pe care încerca din răsputeri să şi-l amintească. Îi auzi murmurul.

Mămica spunea întotdeauna că nu există monştri cu adevărat. Dar iată că există.

Ah, dacă ar şti ce însemnau toate acestea. Dar, poate că într-o zi...

 

 

Pentru o clipă, Wren îşi permise să spere, să viseze. Vor apărea lucrări, cărţi, publicaţii. Va ploua cu premii. Acesta era doar începutul.

Fătul plutea, întorcându-se în incubatorul plin cu gel. Wren trebuia să admită că Gediman avea dreptate. Era frumos, un specimen perfect...

Acum era întors cu spatele la el, cu coloana vertebrală lipită de sticlă. Şi atunci observă ceva nou.

― Ai remarcat asta? îl întrebă el pe Gediman, încercând să-şi păstreze calmul.

― Ce? murmură Gediman, cercetând spatele specimenului.

― Acolo, îi arătă Wren, indicând cele patru ridicături de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Chestiile alea patru. Unde ar trebui să fie capetele vertebrelor dorsale.

Gediman se încruntă când le văzu.

― Credeţi că or să apară anomalii?

Wren clătină din cap.

― O să le urmărim. S-ar putea să fie semnul unui defect embrionic.

― Nu se poate! zise Gediman cu un oftat.

― Să nu ne agităm degeaba. S-ar putea să fie reminiscenţe de creştere, iar în acest caz ar trebui să dispară.

Gediman părea îngrijorat. Îi pierise bucuria. Wren îl bătu încurajator pe spate.

― Este superior oricum oricărui specimen adus până în acest stadiu de dezvoltare. Eu am speranţe mari. Ar trebui să ai şi tu.

Colaboratorul lui zâmbi din nou.

― Am ajuns atât de departe şi evoluează aşa de bine. Sper să nu vă înşelaţi, doctore Wren.

Şi eu sper, îşi spuse Wren, privind specimenul. Spera să nu fie altă glumă făcută de natură pe seama lui.

 

 

Peste o lună, Wren şi Gediman stăteau din nou dinaintea incubatorului. Acesta era mult mai mare decât primul. Avea trei metri lungime şi un metru în diametru. Fătul care plutea ca un dop în gelatină crescuse până ajunsese să umple aproape acest nou spaţiu.

În laborator domnea o atmosferă febrilă. Wren remarcase cât de des se apropiau colaboratorii săi de incubator, ca să se uite şi să se minuneze de realizarea lor.

Atât de mult din atât de puţin. Mostre vechi de sânge. Bucăţi de ţesut prelevat din măduvă, splină, lichid cefalo-rahidian. Rămăşiţe de ADN. Celule infectate. Iată ce obţinuseră din toate acestea.

Specimenul se întoarse. Părul lui castaniu, ondulat şi lung până la umăr plutea în jurul feţei, ascunzându-i uneori trăsăturile plăcute, umane. Mâinile i se chirciră, apoi se relaxară. Ochii se mişcau sub pleoapele închise.

Visează? Oare ce anume? Ale cui or fi visele sale?

Wren se uită la monitoarele incubatorului. Primul ecran arăta electrocardiograma specimenului ― bătăile inimii erau constante, ritmice, aritmia sinusoidală normală. Bine. Foarte bine.

Se întoarse spre cel de-al doilea ecran. Dacă primul indica specimenul feminin de mărime adultă ― şi scria pe el cu litere mari "GAZDĂ" ― cel de-al doilea era etichetat drept "SUBIECT" şi prezenta altă electrocardiogramă. Bătăile inimii erau mai rapide decât cele ale gazdei, având o sinusoidă tahicardică. Dar erau la fel de puternice şi sănătoase ca ale gazdei.

Wren zâmbi. Se uită din nou la faţa specimenului-gazdă. Se încruntase. Dacă ar fi mai romantic, ca Gediman, ar spune că părea nefericit.

Mi-ar plăcea să ştiu ale cui vise le visezi tu, acum? Pe ale tale sau pe ale celor din care eşti alcătuit?

 

 

Doctorului Jonathan Gediman nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste el. Doctorul Wren o să-l lase pe el să facă această operaţie. În timp ce stătea în camera răcoroasă, sterilă, în uniforma dezinfectată, proaspăt spălat, îşi aranjă vizorul chirurgical. Lângă el, doctorul Wren aştepta nerăbdător. Era prezent şi doctorul Dan Sprague. Dan îl felicitase când aflase de la Wren şi cuvintele lui sincere îi insuflaseră încredere.

Vizorul era prost reglat şi apăsă pe nişte butoane. Aparatul îi va permite orice abordare, de la vederea binoculară la depărtare, până la cele mai mici detalii microscopice, care îi vor înlesni examinarea ţesutului la nivel celular. Inspirând adânc, încercă să-şi domolească emoţiile. Tresări când Sprague îi şterse fruntea cu un tifon steril.

― Linişteşte-te, îl tachină Dan. Transpiri ca un câine.

Gediman încuviinţă din cap, spunându-şi fără să vrea în gândul lui: Câinii nu transpiră. Apoi clipi din ochi, concentrându-se. Ce bine ar fi dacă Wren nu ar sta atât de aproape. Chiar şi fără vizor, va sesiza cea mai mică greşeală, ca şi Sprague de altfel.

Calmează-te, Gediman, îşi spuse el. Doar nu eşti la prima operaţie! Este o procedură simplă. Ai făcut atâtea, de milioane de ori.

Da, dar nu aici. Nu pe acest specimen.

Nu pe Ripley.

Wren îi spunea Specimen. Dar Gediman încetase să-i mai spună aşa încă de când era o mică îngrămădire microscopică de opt celule perfect formate.

Întoarse capul şi se uită la ea. De fapt, o privi cu adevărat. Dincolo de transparenţa vâscoasă a spaţiului chirurgical închis care o separa de personalul medical, respira normal, încet, în somnul ei indus de anestezic. Părea relaxată acolo, pe masă. Ochii nu i se mişcau, avea maxilarele destinse şi buzele uşor întredeschise. În afară de diversele catetere şi senzorii care-i decorau corpul sub giulgiul diafan, ca nişte văluri chirurgicale, părea la fel de atrăgătoare ca Frumoasa din Pădurea Adormită în aşteptarea sărutării prinţului. Gediman îşi umezi buzele.

Pare normală. O tânără femeie înaltă, atrăgătoare. Nici măcar gelul amniotic şi nuanţa albăstruie a pielii ei nu influenţau acest fapt.

Era mândru de ea.

Trecuse prin atâtea. Realizase deja atâtea lucruri. Şi aceasta va fi clipa cea mare, dacă nu o rata.

Se duse la panou şi îşi băgă mâinile cu mănuşi în braţele artificiale de comandă, care-i ajungeau până la cot. Wren şi Sprague îl urmăreau atenţi, aşezaţi de-o parte şi de alta a lui. În jurul mesei chirurgicale izolate mişunau ceilalţi membri ai echipei lor. Fiecare din ei îşi adusese contribuţia la această realizare.

Degetele lui se mulaseră perfect în interiorul celor artificiale şi le mişcă uşor ca să se asigure că avea control deplin asupra lor. Apoi apăsă pe câteva butoane, văzând cum prindeau viaţă diversele braţe robot din jur.

― Sunt gata, zise el, uitându-se la indicaţiile senzorilor.

Totul părea în ordine. Activitatea cerebrală. Respiraţia. Pulsul.

Deplasă ferăstrăul-laser deasupra sternului.

― Nu uita, îi şopti Wren blând la ureche. Ia-o încet, treptat. Sunt lângă tine.

Îi vorbise ca să-i dea încredere, dar cuvintele lui avuseseră exact efectul opus.

Iniţie contactul cu laserul, trasând o linie dreaptă, strălucitoare, astfel încât incizia să aibă un traseu caudal, din mijlocul sternului, până deasupra ombilicului. Se uită la datele afişate pe panou. Nu era nevoie să taie prea adânc şi voia să se asigure că Ripley nu simţea nimic.

― Sunt gata, zise Sprague lângă el, tamponându-i din nou fruntea.

Era sarcina lui Dan să urmărească anestezia. Gediman avea încredere în el, dar...

Terminase incizia iniţială. Manipulă pensele robotului şi le prinse de piele, îndepărtând-o exact cât era nevoie. Apoi folosi din nou laserul, ca să taie muşchii fasciei, exact pe linia albă. Pe urmă peritoneul. Termină în câteva clipe. Sângerarea era redusă la maximum, pentru că laserul cauteriza pe măsură ce tăia. Incizia arăta bine.

― Excelent, zise Wren. Bun şi acum pregăteşte echipamentul. Ai grijă...

Dar Gediman i-o luase înainte. Comandase deja apropierea micului incubator plin cu lichid amiotic, care se fixa mecanic lângă trupul întins pe spate al lui Ripley, cuibărindu-se alături de coastele şi şoldul ei. Chirurgul simţea cum atmosfera din încăpere devenea din ce în ce mai tensionată pe măsură ce micul dispozitiv se îndrepta încet către destinaţia sa. Când se opri, ridică încet capacul.

― Bun, zise Wren. Bun. Suntem gata.

Gediman îşi muşcă buza. Mâna lui dreaptă se îndoi în mănuşă.

La comanda sa, o clemă specială se strecură cu grijă prin incizie, dispărând în trupul lui Ripley. Gediman se întoarse spre monitoare, urmărind înaintarea clemei în corpul pacientei sale. Dirijă clema cu multă iscusinţă.

O dâră de sudoare se prelinse pe frunte, spre vizor, dar Sprague îl şterse imediat, încercând să ţină sub control transpiraţia nervoasă, care-l scălda pe chirurg, deşi în încăpere era destul de rece.

Se uită la clemă şi la imaginile color din interiorul pacientei sale, furnizate de biosenzori.

― Uite-o, murmură el zâmbind încântat.

Iată premiul cel mare. Scopul muncii lor.

Strânse clema cu grijă, exact când Wren şopti inutil:

― Uşurel! Uşurel!

― Am prins-o, murmură Gediman, extrăgând încet clema din corpul lui Ripley.

Privirile tuturor se concentraseră asupra inciziei în timp ce clemele ieşeau din abdomenul lui Ripley, scoţând la iveală o creatură embrionară minusculă, cu trăsăturile distorsionate de sângele şi resturile de ţesut ale mamei sale.

― Indicaţiile senzorilor sunt bune, îi spuse Wren, în timp ce studia datele biologice ale fiinţei parazite.

― Şi aici la fel, îi confirmă Dan, referindu-se la Ripley.

Gediman simţea că ceilalţi membri ai echipei se apropiaseră de sticla despărţitoare, să vadă cu ochii lor. Nu scotea nimeni nici o vorbă. Toţi se uitau la micul cocoloş.

― Tai toate legăturile, anunţă Gediman.

― Dă-i drumul, îl îndemnă Wren.

Comandă apropierea altui dispozitiv, care va tăia şi va cauteriza fiecare din cele şase structuri subţiri, ombilicale, care legau extraterestrul minuscul de gazda sa. Mişcă clema de tăiere repede, cu îndemânare. Patru, cinci, şase! Gata.

Fiinţa începu imediat să se zvârcolească, de parcă ar fi simţit că era timpul să ducă o viaţă independentă, acum când fusese separată de mama ei. Era timpul să respire. Să crească. Să se mişte.

Se răsuci în clemă, dând din coadă şi, în cele din urmă, deschise gura ei mică, de parc-ar fi vrut să ţipe.

― Fir-ar să fie! înjură Sprague, revoltat de protestele minusculei creaturi.

― Ai grijă! zise Wren. Nu-i da drumul. Bag-o în incubator.

Gediman încuviinţă din cap încordat. Ştia că nu avea cum să-i scape, deşi se zbătea. O băgă în lichidul amniotic şi-i dădu drumul abia când se lăsă capacul. Îi dăduse drumul şi extrăsese clema dintr-o singură mişcare, lăsând micuţul extraterestru în siguranţă, în incubatorul său.

― Superb lucrat, Gediman, îl lăudă Wren.

Chirurgul oftă adânc când Sprague îi şterse din nou fruntea. Abia acum când se relaxase îşi dăduse seama ce încordat fusese.

― Mulţumesc, doctore Wren.

Se uitară toţi cum micul incubator cu creatura care înota agitată, încercând să scape, dispăru din sala de operaţie la fel de repede cum fusese adus. Kinloch şi Fontaine o să-l conducă în camera de creştere şi o să-l monitorizeze până când era în afară de orice pericol.

Gediman ridică privirile şi-i văzu pe ceilalţi membri ai echipei zâmbindu-i. Kinloch făcuse seninul victoriei. Le zâmbi şi el, iar apoi se întoarse din nou spre Ripley.

Îşi scoase vizorul şi-i aruncă o privire lui Wren.

― Şi acum..., zise el făcând semn spre Ripley care nu se trezise încă.

― Gazda? întrebă Wren, fără să se uite la ea.

Gediman studie datele senzorilor.

― Electrocardiograma este normală. Îi merge bine.

Dar se opri brusc când îşi dădu seama că pleda pentru ea. Wren îşi dăduse deja seama că interesul lui faţă de acest specimen era lipsit de profesionalism. Trebuia să fie atent la ce spunea; Wren nu-i hotărâse încă soarta. Gediman aşteptă încordat.

Şeful lui se uită la datele afişate şi apoi la Ripley.

― Coase-o, zise el în cele din urmă.

Gediman de-abia se abţinu să nu exclame, Mulţumesc! Ştia că Wren, în calitatea lui de şef al laboratorului, ar fi putut s-o anihileze. Dar Gediman n-ar fi putut accepta acest lucru. I se părea o risipă! Mai ales după atâta muncă.

― Închide-o tu, Dan, îi spuse Wren colaboratorului lor. Cred că lui Gediman îi ajunge pe ziua de azi.

Gediman zâmbi şi încuviinţă din cap.

― Sigur, cu plăcere, zise Sprague.

Gediman se uită din nou la indicaţiile senzorilor. Anestezia, respiraţia, pulsul, toate păreau în ordine. Apoi se lăsă tras de-o parte de Wren.

― Ei, îi spuse el entuziasmat şefului său. Cred că totul a mers aşa cum ne-am aşteptat.

― Chiar mai bine decât atât, spuse Wren, cu respect. Mult mai bine.

 

 

Ceva îi spuse să se trezească, dar nu voia. Dacă s-ar trezi, toate visele ar deveni reale. Dacă s-ar trezi, ar exista din nou şi acolo. În această stare îşi găsise în sfârşit liniştea, i-ar părea rău să se termine totul.

Ceva îi spunea să se trezească, dar se opunea din răsputeri.

Treptat, începu să simtă ceva vag. Ceva din exteriorul ei. Ceva care se întâmpla cu ea. Era luat ceva din ea.

Ceva care voia să-i fie luat?

Nu reuşea să-şi amintească.

Deşi era rece şi lumina i se părea prea puternică, deschise ochii.

Vedea tot ce se întâmpla în jurul ei. Vedea perfect. Dar nu înţelegea nimic. Instrumente ciudate din metal şi plastic se mişcau repede în jurul ei, deschizând o rană în pieptul ei, în timp ce altele se grăbeau s-o închidă. Înregistră senzaţia, o durere uşoară, uşor de ignorat. Îşi roti privirile în jur, culegând mai multe informaţii.

Apoi îşi dădu seama. Nu mai era. I-l luaseră. Puiul ei nu mai era. Pe de-o parte se simţea extraordinar de uşurată dar, pe de alta, o cuprindea o furie cumplită. Era invadată de sentimente contradictorii. Nu înţelegea nimic. Trăia doar aceste emoţii, în timp ce zăcea nemişcată, urmărind braţele chirurgicale.

Îşi dădu seama ca două din braţele mecanice erau într-un fel legate fizic de una din fiinţele care se uitau în oul ciudat, transparent în care era închisă. O înconjuraseră tot felul de fiinţe. Se uitau la ea şi credeau că este neajutorată. Braţele se mişcau şi se roteau, îndeplinind tot felul de sarcini pe care nu le solicitase, nu le dorise şi nu le înţelegea.

Privea fiinţa care manipula braţele şi era perfect conştientă că şi acea fiinţă o privea intens. Şi, în momentul acela apucă braţul fiinţei aflate dincolo de oul din sticlă. Îl trase din curiozitate, fără să depună prea mult efort, şi-l răsuci ca să vadă ce se întâmplă.

Interesant! Fiinţa încetă imediat să-i mai facă rău. Şi, când răsuci braţul mai mult, se auzi un trosnet ciudat în acea parte fiinţei prinsă în braţul artificial. Şi mai interesantă i se părea reacţia fiinţelor din jur. Cea ataşată de braţ se zbătea sălbatic, bătând în sticlă cu braţul liber, cu gura deschisă, de parcă ar fi vrut s-o înghită. Ce nostim. Se întrebă dacă scotea vreun sunet. Se părea că oul din sticlă în care era închisă împiedica pătrunderea sunetelor, şi nu auzea decât propria ei respiraţie.

Clipi şi răsuci din nou braţul. Fiinţa se zbătu şi mai rău, iar celelalte din jurul ei se grăbiră să-i sară în ajutor, agitându-şi braţele şi deschizând gura. Vai ce distractiv!

Una din fiinţe le dădu la o parte pe celelalte şi o privi fix. Se uita la ea sălbatic, cu ochii ei mici, dilataţi la maximum. Începu să tragă de dispozitive, să manipuleze lucruri pe care nu le vedea şi îşi simţi deodată pleoapele grele.

Îi părea rău, pentru că nu voia să doarmă. Voia să privească fiinţele. Să înveţe de la ele, dacă putea. Şi, mai mult decât atât, voia să scape de aici...

Dar adormi şi uită de tot.

 

 

În câteva secunde, sala de operaţii se transformase într-un adevărat haos. Wren auzi trosnetul oribil al oaselor lui Dan Sprague de la zece metri depărtare, din locul unde discuta cu Gediman despre embrionul extraterestru. Urletele de durere ale lui Dan răsunară în toată staţia.

Încăperea sterilă se umpluse cu toţi ceilalţi membri ai echipei, cu soldaţi şi alţi observatori, care intraseră fără să le pese că încălcau regulile care le fuseseră impuse cu atâta stricteţe. Dar nici unul din ei nu reuşi să-l elibereze pe Sprague din strânsoarea specimenului gazdă.

Era un incident neaşteptat, fără precedent, palpitant!

Wren îşi croi drum spre ei, să vadă gazda şi victima ei şi să restabilească controlul situaţiei. Toţi dădeau ordine contradictorii în dreapta şi-n stânga, în timp ce Dan zbiera.

Iar creatura stătea nepăsătoare ca un sfinx, cu incizia parţial închisă, şi răsucea mâna doctorului fără să-i pese.

Wren acţionă tastele dispozitivului de anestezie şi mări brusc doza. Gediman era lângă el, îngrijorat pentru protejata lui.

― N-o omorîţi, doctore Wren, vă rog, n-o omorîţi!

Încetează cu tonul ăsta rugător, Gediman, zise în gând Wren, dezgustat. Este lipsit de profesionalism.

Gazda clipi leneş, fără să-i dea drumul doctorului Sprague. Se pare că se uita fix la Wren. Da, îl privea drept în ochi, făcându-l să se înfioare. Apoi închise pleoapele încet şi, peste câteva secunde slăbi strânsoarea.

Clauss şi Watanabe îl întinseseră repede pe-o targă pe Dan şi Watanabe îi examină braţul rupt. Oasele îi ieşiseră prin piele şi prin uniforma sterilă în câteva locuri. Braţul fusese atât de mutilat, încât palma era complet întoarsă pe dos. Îi ţâşnea sângele, pătând halatul imaculat şi prelingându-se pe podea. În încăperea sterilă, unde predomina albul strălucitor şi culorile neutre, roşul intens al sângelui era şi mai şocant.

Cel puţin era steril, se gândi Wren din punct de vedere medical. Ar trebui să nu apară nici o infecţie, deşi toţi aceşti oameni au violat sterilitatea camerei. Era încântat să vadă că Watanabe preluase cazul. Se specializase în ortopedie înainte să vină aici.

Tânărul doctor îşi ridică privirile de la victima sa.

― Doctore Wren, aş vrea să-l duc pe Dan în Sala C şi să-l pregătesc imediat pentru operaţie.

― Du-te imediat, Yoshi, îl aprobă Wren. Să te asiste Brian şi Carlyn. Mai ai nevoie de cineva?

― Nu, îmi sunt de ajuns, îl asigură Watanabe, iar apoi le făcu semn soldaţilor să-l scoată pe Sprague din cameră.

Ieşiră cu toţii, în afară de Gediman. Se apropiase de comenzi şi începuse să închidă incizia gazdei, în ciuda agitaţiei din jurul lui. Wren îl aprobă din priviri.

Dar Gediman părea şocat. Şeful lui se întreba dacă acest atac violent al gazdei nu-i zguduise prea tare psihicul.

― Te simţi bine? îl întrebă Wren.

Se făcuse din nou linişte. Se reinstaurase o atmosferă sterilă, normală. Doar câteva urme de sânge aminteau de incident. Gediman încuviinţă din cap. Termină sutura şi retrase instrumentele. Gazda dormea, în timp ce incinta chirurgicală era transportată automat într-o celulă securizată de recuperare.

― Da, mă simt bine, confirmă Gediman, deşi tremurul din glas îi trăda emoţia. Şi vă sunt recunoscător că nu i-aţi aplicat eutanasia. Cred că a fost doar un incident nefericit...

Wren îşi concentră atenţia asupra protejatului său.

― Nu a fost nimic nefericit, Gediman. Dan o să-şi revină. Şi acum ştim ceva în plus despre gazda noastră. Ceva imposibil de anticipat. Am avut de învăţat din această experienţă.

Îi zâmbi lui Gediman, ştiind că entuziasmul lui stârnit de această situaţie neaşteptată era evident. Colaboratorul lui îşi dădea seama abia acum că atitudinea lui Wren faţă de gazdă se schimbase radical. N-o mai considera ceva de care te puteai dispensa cu uşurinţă, ci un avantaj. Gediman se împotrivise de la bun început ca specimenul să fie lichidat, dar Wren era interesat doar de informaţiile pe care i le-ar putea furniza cadavrul. Însă acum, Wren devenise aliatul, nu oponentul lui în privinţa sorţii gazdei.

Gediman se relaxă oftând şi-i zâmbi.

― O să ştim mai multe în următoarele zile şi despre gazdă şi (despre subiect, zise Wren. Vor fi nişte zile foarte interesante pentru noi, nu crezi, Gediman?

― Oh, da, doctore, sunt convins.

 

 

 

CAPITOLUL 2

 

Se ghemui în beznă, făcându-se cât mai mică, şi începu să studieze mediul în care se afla. Era în sfârşit destul de trează ca s-o poată face, căci putea să vadă tot ce avea nevoie. Lumina era dată la minimum, dar asta n-o deranja. Spaţiul în care era închisă era destul de mare ca să stea în picioare şi să se întindă, ba chiar să facă câţiva paşi, dar nu făcea nimic din toate acestea. Cel puţin deocamdată, până afla mai multe amănunte. Respira încet, liniştit şi rămase ghemuită strâns, în aşteptare.

Celula era goală, nu se afla decât ea înăuntru. Nu exista apă, haine, mobilă, nimic care ar putea s-o rănească pe ea sau pe ceilalţi. Era acoperită cu o pânză albă, rămasă după operaţie.

Era un mic vizor în tavanul de deasupra celulei şi apăru brusc o umbră care o făcu să se încordeze. Nu se mişca şi nu respira. Îl studia cu atenţie pe cel căruia îi aparţinea umbra. Văzu nişte cizme care se opriră deasupra vizorului timp de câteva secunde şi apoi se îndepărtară în tăcere. Deci o urmărea. Acest lucru era bine de ştiut.

Peste câteva minute, după ce fu sigură că picioarele în cizme n-o să revină, începu să se studieze. Mintea ei era încă înceţoşată după somnul profund al anesteziei.

Mi s-a făcut o operaţie? De ce? Am fost bolnavă?

Era mai bine să nu-şi pună atâtea întrebări. Mai rău o aiureau. O să aştepte, în speranţa că o să se lămurească până la urmă.

O mânca faţa. O atinse şi se scarpină uşor. Pielea umedă şi moale se desprinse în fâşii. Cea de dedesubt era mai tare, mai uscată. Se scărpină cu grijă, cojindu-şi pielea în fâşii lungi, alunecoase, pe care le arunca în jur. Senzaţia era foarte plăcută.

În timp ce se cojea, descoperi din nou cicatricea de pe piept. Degetele ei pipăiră linia perfectă, netedă. Ridică pânza care o acoperea şi se uită la rană. O făcea să se agite, deşi nu-şi dădea seama de ce.

Unghia cu care pipăia cicatricea îi atrase atenţia asupra mâinii ei. I se părea ciudată. Studie degetele elegante, suple ― numai cinci! ― şi, în cele din urmă, unghiile. Erau lungi, tari, extrem de ascuţite. Arătau ciudat, dar erau propriile ei unghii. Cu toate acestea, avea senzaţia că nu le mai văzuse niciodată. Ca şi când nu ar fi avut ce căuta acolo unde erau.

Preocupată de motive pe care nu le putea defini, băgă o unghie în gură şi începu s-o sugă, încercând s-o scurteze, dar în zadar. Dinţii se dovedeau inutili.

Dar, în timp ce îşi muşca unghia, zări ceva întunecat pe partea interioară a braţului, lângă cot. În momentul acela, uită imediat de unghii şi întinse braţul drept ca să-l studieze. Acolo, pe piele, era o urmă. Se încruntă, încercând să-şi amintească.

Este un număr. Numărul opt

Atinse urma şi apoi îşi trase mâna. Oare ce-o însemna? Ştia instinctiv că nu este numele ei şi nici nu era un număr suficient de lung să fie codul ei de identificare.

Numărul opt

În timp ce-l privea şi încerca să-l înţeleagă, auzi un bâzâit. Un organism minuscul zbura în jurul capului ei, distrăgându-i atenţia. Îl privi fascinată şi începu să-l studieze.

Organismul coborî pe braţul ei, chiar lângă tatuaj. Îl privi răbdătoare, curioasă. Ce-o fi? Ce-ar putea să facă?

Ridică braţul prudent, să-l studieze mai bine.

Minuscula creatură avea picioare lungi, delicate, aripi mici, gingaşe şi un ac lung. Îşi amintise un nume.

Ţânţar!

Amintirea era atât de clară încât o făcu să zâmbească. Aceasta era o insectă. Un ţânţar. Îl privea cum dansează pe braţul ei.

Apoi îşi înfipse acul în carnea ei atât de delicat încât nu simţi nimic. Gestul insectei o uimise. O privea cu fascinaţia morbidă a unui copil. Abdomenul ţânţarului începu să se umple.

Cu sângele meu! Îmi suge sângele.

Informaţii demult uitate despre ţânţar începură să se reactualizeze în mintea ei, în timp ce privea insecta cum îşi făcea plinul.

Apoi, în câteva secunde, corpul insectei începu să sufere transformări drastice. Abdomenul umflat se scofălci, aripioarele transparente se pleoştiră, picioarele delicate de dansator se îndoiră, ca şi când s-ar fi topit. Se uscase sub ochii ei în numai câteva clipe.

Clipi, interesată de această transformare, dar numai pentru clipă. Pe urmă suflă ca să îndepărteze ţânţarul scofălcit şi nu se mai gândi deloc la el. Era atentă la vizor, în aşteptarea următoarei apariţii a picioarelor în cizme.

 

 

 

CAPITOLUL 3

 

― Cum te cheamă? îl întrebă casiera, verificând în registrul ei.

― Larry Purvis, îi răspunse omul imediat. Codul meu personal este doisprezece, şapte, patruzeci şi nouă.

Zicând acestea, îi dădu microcircuitul lui de computer. Femeia îl introduse imediat în aparatul portabil pe care-l ţinea în mână şi aşteptă să apară informaţiile pe ecran, după care îi spuse zâmbitoare:

―Totul e în regulă, domnule Purvis. Bine aţi venit la bordul navei noastre.

Bărbatul mic de statură, suplu, îi zâmbi la rândul lui. Domnul Purvis. Îi plăcea cum suna. Corporaţia Xarem se considera o organizaţie de elită în domeniul zborurilor şi, până acum, nu se dezminţise. Casiera îi făcu semn să intre, ca să poată trece la femeia din spatele lui, aşa că se îndreptă spre unităţile criogenice, ghidându-se după indicatoare. Nava era mică, folosită doar pentru transport. Chiar şi echipajul o să adoarmă după ce ieşeau din sistemul solar.

Oricum, lui Purvis nu-i păsa dacă nu existau distracţii la bord. Reclamele îl convinseseră să aleagă această navă, pentru că o să aibă parte de tot ce-i trebuia la rafinăria de nichel de la Xarem. Planeta primise numele companiei. Înainte să fie preluată de această corporaţie de minerit nu fusese altceva decât un număr. După câteva luni de somn, o să ajungă acolo. O să înceapă o nouă carieră. O s-o ia de la început. Nu era rău pentru un tip între două vârste.

N-o să se gândească la viaţa pe care o lăsa în urmă aici, pe Lună. Pierduse doi ani încercând în zadar să se înţeleagă cu soţia lui. Copiii erau mari, îşi vedeau de treburile lor. Era timpul să facă şi el la fel. Doar nu se înrola în Legiunea Străină Franceză! Se spunea că pe Xarem erau cele mai bune condiţii.

Îl cuprinse brusc sentimentul singurătăţii. Clătină din cap. Trebuia să-şi revină, să-şi croiască un nou viitor.

Pe Xarem va avea ocazia să facă lucruri imposibil de visat pe Lună. Să vadă altceva. Să trăiască noi experienţe. Poate o să se îndrăgostească din nou. Doar era destul de tânăr. Poate o să-şi clădească o nouă familie.

Concentrându-se asupra acestui gând plin de speranţă, intră în criotubul cu numele lui. Un steward se mişca printre boxele orizontale de dormit, verificând tuburile, amestecurile de somnifere, computerul. Totul era perfect. Purvis era mulţumit de ce vedea.

Îşi aranjă valiza în compartimentul din interiorul tubului şi se întinse pe pernele confortabile. Se auzea o muzică plăcută, relaxantă şi o voce feminină îi spunea ce-l aştepta în noua lui carieră pe Xarem. Zâmbi, închise ochii şi aşteptă să fie învăluit de fiorul rece al somnului criogenie.

Acesta era doar începutul celei mai mari aventuri din viaţa lui.

 

 

Gediman o ascultase cu stetoscopul pe Ripley, care stătea liniştită pe masa de control. De când o scoseseră din celula de recuperare, se dovedise deosebit de calmă şi cooperantă. Şi, pentru că era un pacient model, Gediman renunţase la prezenţa soldaţilor înarmaţi care vegheau asupra ei, aşa că acum putea s-o examinezi de unul singur. Bineînţeles, soldaţii păzeau afară la uşă, pentru orice eventualitate.

Deşi nu manifestase nici urmă de violenţă, spre deosebire de operaţia de ieri, Dan Sprague, aflat în convalescenţă în camera lui, refuzase invitaţia lui Gediman, care-i propusese s-o cunoască personal. Ceilalţi membri ai personalului se dovediseră la fel de reticienţi când aflaseră că va fi scoasă din incubator şi se făcuseră nevăzuţi. De fapt, nu conta. Toţi aveau alte îndatoriri, la fel de importante. Iar Gediman nu se temea de ea. Dimpotrivă, era fascinat de ea. Dorea să stea cât mai mult cu ea, s-o studieze, să-i descopere deprinderile, capacităţile.

Eşti un Frankenstein modern, nu-i aşa, Gediman? Iar aceasta este mireasa ta.

Se duse în spatele ei şi-i desfăcu halatul la spate, să examineze cele patru cicatrice diagonale, de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Erau incizii reuşite, rămăşiţe ale coarnelor dorsale care-i apăruseră la început. Wren le îndepărtase. Făcuse treabă bună. Din fericire, fuseseră doar nişte vestigii complet nefolositoare şi îndepărtarea lor nu-i afectase evoluţia.

Veni din nou în faţa ei, perfect conştient că era urmărit în permanenţă, chiar şi când era în spatele ei. Avea impresia că Ripley era într-o permanentă alertă, gata pentru ceva. De aceea voia s-o liniştească.

― Ripley, i se adresă el calm, pe acelaşi ton profesional pe care-l folosise altădată cu copiii supuşi unui experiment, o să-ţi iau nişte sânge. Înţepătura acului o să te doară puţin, dar n-o să-ţi facă nici un rău.

Îl privea fără să reacţioneze în nici un fel. Se mişca încet, ca să se asigure că vedea tot, că nu o lua prin surprindere.

Seamănă mai degrabă cu o pisică sălbatică, decât cu un copil. I se mişcă doar ochii. Trupul stă liniştit, încolăcit. Într-unfel, aş fi vrut să aibă coadă, să-mi dau seama în ce toane este.

Îi puse încet garoul şi apoi luă seringa specială şi eprubeta pentru prelevarea sângelui. Modelul era clasic, dar instrumentele erau confecţionate din materiale spaţiale ultramoderne. Introduse acul cu grijă şi puse eprubeta sub el, fără să-i scape nici un strop de sânge. Tubul transparent se umplu repede cu un lichid grena, spumos. Ea nici măcar nu clipise. Urmărise totul cu acelaşi calm imperturbabil pe care-l afişase toată dimineaţa.

Când îndepărtă eprubeta şi apoi acul, auzi glasul lui Wren:

― Ce mai face Numărul Opt azi? întrebă şeful lui, uitându-se la computerul care afişa starea ei de sănătate.

Gediman bănuia că nici un organism nu fusese studiat atât de minuţios.

― Se pare că este sănătoasă, îl asigură Gediman, lipind o etichetă pe eprubetă şi aşezând-o într-un stativ special.

― Cât de sănătoasă? se interesă Wren.

Gediman zâmbi fără să vrea.

― Este perfectă. Nu s-a abătut cu nimic de la proiectul nostru.

Se uită la Ripley, întrebându-se cum îl receptase pe Wren, dar atitudinea ei părea neschimbată, deşi era atentă la şeful lui. Îl privea fără să clipească, cu ochii lipsiţi de expresie.

Mişcându-se respectuos, cu prudenţă, Gediman îi aranjă halatul, dezgolindu-i sânii.

― Uită-te la cicatrice! Vezi ce repede s-a vindecat?

Wren o studie atent. Ca un doctor ce era, nu băgă în seamă sânii ei superbi de femeie, ci doar linia inciziei dintre ei. Părea uluit.

― Este de la...?

― De la operaţia de ieri, îi spuse Gediman vesel.

― Foarte bine, foarte bine, îl aprobă Wren încântat.

Gediman încuviinţă din cap ca un copil. Ştia prea bine că Wren nu văzuse în viaţa lui un ţesut care să se regenereze atât de uşor. Şeful lui făcu un pas spre femeia nemişcată, în timp ce Gediman îi ridică halatul şi i-l legă la gât, restabilindu-i aspectul decent. Wren îi zâmbea lui Ripley, ca şi când ar fr încercât sa-i insufle încrederea... Deşi, din atitudinea lui, îşi dăduse seama că nu lucrase niciodată cu pacienţi, nici experimental, nici clinic.

― Ei bine, zise Wren pe un ton condescendent, se pare c-ai să ne faci pe toţi să fim mândri...

Dar, în momentul acela, Ripley întinse braţul cu viteza unui şarpe şi-l apucă de gât pe doctor, amuţindu-l. Şi, înainte ca Gediman să-şi dea seama ce se întâmplă, se dădu jos de pe masă şi-l aruncă, lovindu-l cu putere de perete pe doctor. Wren se înroşise la faţă. Nu mai putea să respire. Gediman se uita cu gura căscată la femeia care stătuse nemişcată ca un manechin şi izbucnise aşa, dintr-o dată. Îl apucase de gât pe Wren şi-l ridicase cu o singură mână, fără nici cel mai mic efort aparent. Încremenise îngrozit când îl văzuse pe şeful lui învineţindu-se. Dădea din picioare inutil. Acum Ripley îl sugruma cu ambele mâini, deşi Wren încerca disperat să se elibereze.

Acum, ochii lui Ripley nu mai erau pasivi. Erau larg deschişi, furioşi. Gediman nu reuşi să vorbească nici măcar când o auzi scoţând primul cuvânt.

― De ce? îl întrebă ea pe doctorul pe care-l omora.

― Ah, Doamne! gemu Gediman, la fel de îngrozit ca şeful lui muribund.

FĂ CEVA! îl îndemna creierul lui, în timp ce încerca să-şi amintească... ALARMA DE URGENŢĂ! După câteva clipe apăsă pe butonul roşu de pe peretele opus.

Sunetul îl animă pe Wren, care se zbătu cu şi mai multă disperare şi reuşi în sfârşit să se elibereze. Căzu şi vru să fugă, dar Ripley se juca cu el ca o pisică cu un şoricel. Îl strânse între picioare şi-i lipi umerii de podea. Wren zgârie podea, încercând în zadar să scape. Alarma de urgenţă declanşase diverse lumini şi sunete, dar Ripley nu le băga în seamă. Era prea preocupată să stoarcă viaţa victimei sale. Semăna cu un animal de pradă.

Uşile pneumatice se deschiseră şi soldaţii năvăliră înăuntru. Unul din ei, pe cascheta căruia scria Distephano, se repezi la femeie şi îşi îndreptă arma spre ea.

― Dă-i drumul! zbieră Distephano, cu arma pregătită. Dacă nu-i dai drumul, trag!

Ar fi nimerit-o în plin! se gândi Gediman îngrozit. Are arma încărcată. Ar fi de ajuns să doboare un rinocer. O s-o ucidă!

Se uită când la Ripley, când la faţa cianozată a lui Wren. Trebuie oprită, dar cum? Wren dădea din ce în ce mai slab din picioare.

― Ţi-am spus să-i dai drumul! zbieră Distephano hotărât.

Cel de-al doilea soldat care intrase în cameră era la fel de ameninţător, gata să-şi sprijine camaradul.

Ripley se uită peste umăr la bărbatul înarmat şi la partenerul lui. Sclipirea crudă începea treptat să-i dispară din priviri, fiind înlocuită treptat de fixitatea manechinului. Pentru o secundă încremeniră toţi, în timp ce degetul lui Distephano se încordase pe trăgaci. Apoi femeia ridică mâinile şi se desprinse de Wren, ca şi când nu ar mai fi interesat-o pur şi simplu. Savantul se prăbuşi pe podea, gâfâind.

Gediman se uită la şeful lui. Ar fi vrut să se ducă la el, să-i ofere primul ajutor, să verifice dacă Ripley nu-i zdrobise laringele sau vreo coastă, dar se temea să se mişte. Dacă Ripley se înfuria din nou sau dacă gloanţele soldaţilor se abăteau asupra lui?

Tenta albăstruie dispăruse de pe faţa lui Wren, fiind înlocuită din nou de cea roşiatică. Trăgea aer în piept cu disperare. Distephano înaintă cu îndrăzneală, împingând-o pe Ripley, care se ridicase în picioare, spre mijlocul camerei.

― Pe podea, cu faţa-n jos, îi ordonă el răstit.

Dar femeia, înaltă cât el, nu se urni din loc. Îl privea sfidătoare drept în ochi.

Soldatul trase fără să mai stea pe gânduri, încărcătura electrică proiectând-o peste echipamente.

― NU! zbieră Gediman isteric.

Oare idiotul acela o ucisese? Amândoi soldaţii o încercuiseră. Zăcea terminată, cu membrele îndoite. Erau gata să tragă din nou. Înainte ca Gediman să reacţioneze în vreun fel, Wren se ridică în genunchi şi le făcu semn soldaţilor.

― Nu, nu, nu sunt rănit! Lăsaţi-o în pace.

Este prea târziu, se gândi Gediman. Îi venea să plângă. Prea târziu! Atâta muncă în zadar. Acum e moartă. Moartă sau terminată, oricum...

Ripley gemu şi se întoarse încet pe spate, uitându-se prin cameră, de parcă ar fi văzut-o prima oară. Dădu cu ochii de Gediman şi-l privi intens. Nu-i dispăruseră funcţiile vitale. Creierul ei funcţiona încă! Nu reuşiseră s-o anihileze.

Îl privea fără să clipească pe Gediman şi, în cele din urmă murmură:

― De ce?...

Gediman auzi întrebarea ei şi-l cuprinse frica. Ce o să se întâmple când o să afle?

 

 

Îşi testă din nou mediul pe furiş. Nu se schimbase, aşa că se relaxă. Omul care stătea în faţa ei şi vorbea nu observase nimic. Nu-şi dăduse niciodată seama ce făcea, deşi era atât de aproape. Nici el, nici soldatul înarmat. Indivizii din specia umană erau tare proşti. Proşti, blânzi şi înceţi. Dar aveau nişte instrumente eficiente care le compensau defectele. Cum era de exemplu dispozitivul care o ţinea captivă acum. Era comod şi mai puternic decât părea. Nu avea cum să se ridice, să-şi mişte braţele sau corpul. Când era închisă înăuntrul lui, puteau s-o mişte după propria lor voinţă, s-o ducă oriunde doreau.

Iar ea nu avea încotro. Trebuia să stea. Să stea şi să aştepte. Se pricepea foarte bine să aştepte. Mai bine decât aceşti oameni.

Omul din faţa ei vorbea. Vorbea încontinuu. Vorbea de atâta timp încât l-ar fi strâns bucuroasă de gât, numai ca să-l facă să tacă. Acum când ştiau că poate, încercau s-o facă şi pe ea să vorbească, încercau s-o facă să recunoască imagini simple şi să le repete numele. Făceau asta de aproape o oră. Se plictisise de moarte.

Omul ridicase un desen simplu, care reprezenta o clădire şi-i pronunţase numele pe litere. "C-A-S-Ă". Ea nu-i răspunse, aşa că îl rosti din nou, cu o infinită răbdare. Glasul lui era deosebit de blând. "C-A-S-Ă". Îl privea drept în ochi, fără să spună nimic. Voia doar să-l facă să se simtă prost. Bărbatul pronunţă din nou cuvântul.

Pe îmbrăcămintea lui albă scria "Kinloch". Iar pe cascheta soldatului, "Vehrenberg". Deasupra mecanismului care deschidea uşa scria, "Dacă vreţi să ieşiţi, trebuie să chemaţi soldatul de pază." Această propoziţie se repeta în şase limbi, inclusiv în arabă şi japoneză, îşi dăduse seama pentru că putea vorbi în toate aceste limbi. Şi nu se mira, aşa cum nu se mira nici de faptul că putea să respire, să gândească sau să elimine reziduurile din corpul ei. Toate aceste lucruri i se păreau normale.

Kinloch ridică alt desen. "B-A-R-C-Ă".

Se întreba dacă oasele lui erau la fel de friabile ca acelea ale bărbatului de după sticlă, care încercase s-o opereze cu braţele robot. Aceste gânduri reuşiră s-o distragă în timp ce omul îi arătă încă vreo câteva desene. Dar, când scrise acelaşi cuvânt a cincea oară, nu mai rezistă şi spuse:

― Barcă.

Omul părea atât de încântat, încât ea îşi regretă imediat hotărârea. Pe urmă îi arătă altă imagine şi, de data asta, pronunţă cuvântul imediat, ca să scurteze repetiţia:

― Câine.

Toate desenele îşi găseau asociaţii în mintea ei, dar nici unul nu-i declanşa amintiri deosebite. Erau lucruri care aveau nume, nume uşoare, pe care le cunoştea. Era un exerciţiu fără rost. Se uită la teancul de desene din faţa lui Kinloch şi fu cât pe ce să scoată un geamăt de exasperare. Era un teanc atât de gros!

 

 

Generalul Martin Allahandro Carlos Perez stătea băţos în laboratorul experimental, cu braţele încrucişate peste pieptul lat, şi se uita la monitorul video care prezenta şedinţa de testare a femeii. Se uita, dar nu era prea convins că aproba ce vedea. În planul iniţial nu se prevăzuse menţinerea în viaţă a gazdei după scoaterea subiectului. Nici măcar nu se gândiseră la aşa ceva. Când cei doi oameni de ştiinţă, Wren şi Gediman, împreună cu soldaţii Distephano şi Calabresc îşi prezentaseră rapoartele după atacul gazdei asupra lui Wrcn, Perez îi chemase în biroul lui pe cei doi doctori şi le trăsese o săpuneală să-l ţină minte. Dar, în ciuda faptului că erau militari, la fel ca el, nu erau soldaţi adevăraţi. Rămâneau doctori, mai presus de instruirea pe care o primiseră. Deşi ştiinţa necesita aceeaşi disciplină rigidă ca serviciul militar, istoric vorbind, doctorii se dovediseră din totdeauna cei mai neconvenţionali soldaţi. Sfidaseră ordinele, creaseră dezordine. Perez ştia prea bine acest lucru pentru că erau loiali în primul rând ştiinţei, spre deosebire de soldaţi care erau credincioşi comandantului lor, unităţii şi celor doi zei gemeni, disciplina şi ordinea. Ştiinţa şi ordinea erau adesea incompatibile, iar această gazdă, această femeie, era cea mai bună dovadă.

Trăseseră în ea cu o încărcătură mortală şi nu avusese nimic. Ce dracu' o fi? Perez ştia un singur lucru. Nu-i surâdea deloc ideea că fiinţa asta se afla la bordul navei lui.

Cei doi oameni de ştiinţă care încercau să se dea bine pe lângă el, după ce fuseseră obligaţi să-şi recunoască greşeala, se învârteau în jurul lui ca nişte molii agitate în căutarea unui loc sigur de aterizare. Perez se încruntă, amintindu-şi că găsiseră azi nişte molii în magazie. N-o să priceapă niciodată cum ajunseseră acolo.

― Este un eveniment fără precedent, zise Wren, în timp ce femeia identifica imaginile prezentate.

― Într-adevăr, îl aprobă Gediman ca un papagal. Se comportă ca un adult!

Apoi, cei doi oameni de ştiinţă se priviră reciproc, ca şi când ar fi existat o relaţie telepatică între ei.

Perez se încruntă.

― Şi amintirile ei?

Cei doi se uitară din nou unul la altul.

― Există anumite goluri, recunoscu Wren în cele din urmă, fără să vrea. Există de asemenea un anumit grad de disonanţă cognitivă.

Perez se întrebă dacă Wren ştia sau mergea pe ghicite. Nu cumva această femeie îl îmbrobodea? Îi luase deja de două ori prin surprindere prin cele două acte neprovocate de violenţă ― dacă atacul unui animal de pradă putea fi considerat neprovocat! Oare de ce o mai fi capabilă? Perez răspundea de fiecare om de la bordul acestei nave, inclusiv de aceşti doi savanţi nesăbuiţi. Ce justificare avea să păstreze această... ce dracu' o fi de fapt! Să îndrăznească s-o ţină în viaţă şi să primejduiască totul, doar ca să-i lase pe aceşti doi copii mari să se joace de-a doctorul?

Wren se simţea stânjenit de lipsa de entuziasm al lui Perez. Şterse ecranul video, în timp ce doctorul care lucra cu gazda ridică fotografia unei pisici sălbatice mari, portocalii. Femeia se uită la ea, ezită şi apoi se încruntă, ferindu-şi privirile, ca şi când s-ar fi gândit profund.

Interesant, îşi spuse Perez, întrebându-se de ce fusese intrigată de această imagine...

― Este capricioasă! exclamă Gediman.

Wren îl privi dezaprobator. Perez ştia că nu aproba acest limbaj subiectiv, lipsit de profesionalism. Într-un fel, generalul era amuzat să descopere latura fragilă a alianţei dintre cei doi savanţi. Nici un dram de disciplină. Nici un fel de loialitate. Nici un scop precis. Doar curiozitate. Poate asta a ucis-o şi pe pisica din desen.

Wren vorbi hotărât, referindu-se la femeie.

― Subiectul prezintă unele dificultăţi. Un fel de autism emoţional la nivel scăzut. Anumite reacţii.

Perez nu mai era atent la ce spunea. Wren îi amintea de un politician. Şi chiar dacă vocabularul lui era mai complicat, i se părea la fel de lipsit de miez. Se concentră asupra femeii. Pentru că era de genul feminin, indiferent cărei rase îi aparţinea. Semăna cu o femeie, cel puţin din punct de vedere fizic. Nu era de acord cu încercările lui Wren de a nega acest lucru. Indiferent dacă vor hotărî s-o lichideze sau nu, faptul că o etichetau cu denumiri ştiinţifice nu va putea să-i elimine individualitatea, voinţa de a supravieţui.

 

 

Omul de ştiinţă aflat în aceeaşi cameră cu Ripley renunţă la desenul cu pisica şi alese altul. Reprezenta o fetiţă cu păr blond.

Femeia se încordă brusc. Îi dispăruse plictiseala. Se schimbase la faţă. Părea interesată, atentă. Se uita la desen, vădit surprinsă. Apoi ridică din sprâncene şi expresia ei se îmblânzi. Pentru o clipă, lăsă impresia că o să izbucnească în plâns. Schimbarea era uluitoare. Femeia i se păru umană pentru o fracţiune de secundă. Chiar şi cercetătorul din cameră părea uluit. Amuţise. N-o mai îndemna să pronunţe nici un cuvânt. Un timp, rămaseră tăcuţi cu toţii. Pur şi simplu nu erau în stare să vorbească.

 

 

Imaginea copilului tremură dinaintea ochilor ei şi o făcu să tresară în hăţurile care o imobilizau. Copilul ei! Puiul ei! Nu, nu era al ei... Este al meu! Puiul meu! Desenul însemna în acelaşi timp totul şi nimic. Tot felul de scene şi amintiri haotice şi derutante i se perindau prin memorie.

Căldura aburindă a creşei. Puterea şi siguranţa speciei ei. Singurătatea individualităţii. Şi dorinţa imperioasă de a găsi...

Braţe mici, puternice se încolăciră de gâtul ei, picioare mici, puternice se încolăciră de talia ei. Era haos şi ea era haosul acela. Războinicii zbierau şi mureau. Era foc.

Ştiam că o să vii.

Durerea sfâşietoare a pierderii îi acapara mintea şi trupul. Ochii i se umplură de lichid, până nu mai văzu nimic. Când se goliră, i se limpezi vederea şi apoi se umplură din nou. Însemna totul şi nimic.

Mămico! Mămico!

Încercă să găsească legătura cu specia ei, să găsească forţa şi siguranţa creşei, dar nu reuşea. Şi, în locul legăturii nu era decât această durere, această pierdere cumplită. Se simţea golită şi va fi aşa pentru totdeauna.

Se uită la doctorul care ţinea desenul şi vru să-i pună aceeaşi întrebare pe care o pusese şi celorlalţi. Întrebarea la care ştia că nu sunt în stare să-i răspundă.

De ce? De ce?

Dar o să afle răspunsul într-o zi. Dacă nu aici, acum, atunci cât de curând. În timp ce ecourile vocii puiului ei îi răsunau în minte, îşi spuse că va afla neapărat răspunsul. O să-l afle de la ei. Împotriva voinţei lor, a armelor lor, a instrumentelor lor. O să-l afle cu forţa.

 

 

Perez observă pe ecranul video că femeia clipea repede şi se simţi impresionat, fără să vrea. Îşi aminteşte de copil, de fetiţa pe care a salvat-o. Oare cum este posibil?

― Îşi aminteşte, îi spuse el în şoaptă lui Wren.

Apoi îl privi drept în ochi.

― De ce?

Şi Wren era la fel de surprins şi nu putea ascunde acest lucru. Se întoarse cu spatele la ecranul video şi încercă să găsească o explicaţie.

― Presupun că este vorba de memoria colectivă, transmisă din generaţie în generaţie, la nivel genetic, de extratereştri. Este ca un fel de formă evoluată de instinct. Poate este un mecanism de supravieţuire care face ca specia lor să rămână intactă, indiferent de caracteristicile diferite pe care le pot adopta de la diversele lor gazde.

Zâmbi încordat.

― Un neaşteptat beneficiu al mutaţiei genetice.

Oare mă ia de prost? Perez îl privea fără să clipească. Parcă ar fi fost doi lupi încleştaţi într-o confruntare. Savantul plecă primul ochii.

― Auzi, beneficiu! pufni generalul în bătaie de joc.

Se uită pentru ultima oară la expresia chinuită a femeii. Îmi ajunge cât am văzut! se gândi el şi se întoarse pe călcâi, ieşind din cameră.

Cei doi doctori se luaseră după ei, încercând să-l câştige de partea lor.

― Sper că nu vă gândiţi s-o anihilaţi? îl întrebă Gediman timorat.

― Auzi la el, dacă nu mă gândesc s-o lichidez! izbucni Perez.

Îi făcea plăcere să vadă expresia chinuită a lui Gediman.

Wren interveni imediat, în calitate de şef al cercetării.

― Nu considerăm că este o problemă. Gazda...

Perez se întoarse busc cu faţa spre ei.

― Ellen Ripley şi-a jertfit viaţa încercând să distrugă această specie şi a reuşit.

ÎI lovi cu degetul în piept pe Wren.

― Nu am nici un chef s-o văd revenind la vechile ei obiceiuri.

Mai ales dacă este receptoarea unor "neaşteptate beneficii ale mutaţiei genetice!" ― completă generalul în gând.

Spre surprinderea lui Perez, Wren nici măcar nu clipi.

― N-o să se întâmple aşa ceva, zise el hotărât.

Iar impertinentul de Gediman profită de ocazie să se vâre în discuţia dintre doi bărbaţi.

― Dacă ar fi pusă într-o situaţie limită, zise el, nu sunt sigur de partea cui ar fi!

Perez îl privi încruntat.

― Şi ai vrea să mă mulţumesc cu asta!

Cercetătorul se dădu doi paşi înapoi, spăşit. Perez o porni din nou pe hol, tot cu cercetătorii după el. Vorbeau între ei în şoaptă. Parcă ar fi fost doi liceeni gata să dea buzna în dormitorul fetelor. Perez era turbat de furie.

Mai erau atâtea priorităţi! Oare uitaseră complet de obiectivele lor? De scopul acestei operaţiuni?

Dumnezeu să mă ferească de oameni de ştiinţă! Nu sunt în stare să ne scape de insectele de pe această navă, dar pierd o groază de timp şi bani cu o singură fiinţă, care ar putea să primejduiască întregul proiect.

În cele din urmă, se opri în faţa unei uşi blindate. Formă codul din memorie şi aşteptă până când fu preluat de computer, care întinse apoi spre el un analizor de respiraţie. Generalul suflă în el. Acest dispozitiv avea un dublu rol. În afară de faptul că se folosea de moleculele specifice respiraţiei sale pentru a-i determina identitatea, interzicea accesul în stare de ebrietate sau sub influenţa drogurilor, lucru de care analiza retinei nu era capabilă.

Cei doi doctori îl exasperau. Continuau să murmure în spatele său. Şi, spre furia lui, avea impresia că erau amuzaţi, ca şi când ar fi ştiut că o să cedeze, cel puţin pe moment. Clătină din cap când se deschiseră uşile şi intrară toţi trei în zona de observaţie interioară.

Era întuneric în cabina cea mică şi domnea o linişte anormală. Cei trei amuţiră, ca şi când mediul însuşi le-ar fi impus tăcerea. Doi soldaţi înarmaţi până-n dinţi luară poziţie de drepţi, gata să intervină în orice clipă, de-o parte şi de alta a ecranului uriaş. Generalul nu băgă în seamă soldaţii şi nici nu le dădu comanda "pe loc repaus". Atâta timp cât făceau de gardă aici, trebuiau să fie în alertă.

Perez se opri în faţa ecranului şi se uită la altă încăpere, şi mai întunecată, aşteptând să i se acomodeze privirile cu bezna.

― Uitaţi care-i treaba, le spuse el în cele din urmă celor doi doctori, cum o prind că se uită ciudat la mine, imediat dau ordin să fie anihilată. Din punctul meu de vedere, Numărul Opt este un produs secundar.

Îl enerva că le făcuse chiar şi această concesie, ştiind că ei o vor interpreta drept propria lor victorie. Dar asta pentru că nu-l înţelegeau nici pe el, nici modul lui de gândire. Nu conta de cât timp trăia Ripley la bordul navei lui. Cum depăşea limita pe care o stabilise, n-o mai putea salva nimeni. Va face ― aşa cum făcuse deja ― totul pentru a duce la bun sfârşit acest proiect. Şi n-o să se împiedice de o femeie!

Perez miji ochii când văzu ceva în umbra celeilalte camere.

― Fata de aici face toţi banii, murmură el zâmbind.

Ah, Ripley, dacă ţi-ai vedea fetiţa acum!

Umbrele se schimbară, se mişcară, se întoarseră în direcţia lor şi se apropiară de sticlă.

― Cât mai are până va putea să se reproducă? se interesă Perez.

― Câteva zile, îi răspunse Wren, în şoaptă, la fel cum i se adresase generalul. Poate chiar mai puţin. Vom avea nevoie de încărcătura aceea, adăugă el.

― Este pe drum, îl repezi generalul.

Se înfuriase că pomenise de acest lucru de faţă cu soldaţii de gardă. Oare omul ăsta îşi pierduse minţile? Oare chiar nu ştia ce înseamnă informaţii strict secrete?

Miji din nou ochii, încercând să distingă ce se afla în camera întunecată, să vadă adevărata răsplată a muncii lor. Acolo, iat-o acolo! Da, iat-o pe fetiţa mea!

Ca o umbră de coşmar, Regina horribilis ― regina extraterestră ― apăru câteva secunde în lumină, suficient cât s-o vadă.

 

* * *

 

Cercetă din nou, pe furiş, spaţiul în care se afla. Era un mediu ciudat, deosebit de neted, cu un perete transparent, care-i permitea să vadă ce se petrecea afară. Dar nu vedea decât alt mediu identic. De partea cealaltă a peretelui transparent erau mereu doi oameni, doi oameni şi instrumentele lor care provocau durere. Nu scoteau nici un sunet, nu se întorceau niciodată s-o privească, ci stăteau pur şi simplu acolo. La intervale regulate, uşor de măsurat, erau înlocuiţi de alţii, atât de asemănători încât îi venea greu să-i deosebească. Nu putea să-i miroasă prin peretele transparent, deşi îi parveneau unele arome prin sistemul de alimentare cu aer.

Acum erau trei oameni care o priveau. Pe doi dintre ei îi recunoscuse. Fuseseră prezenţi la bizara ei naştere. Simţea într-un fel că aveau legătură cu acest eveniment şi cu faptul că o imobilizaseră aici.

Examină şi testă din nou mediul, dar oamenii care o priveau nu observau niciodată ce face, nu-şi dădeau seama de intenţiile ei, deşi erau atât de aproape. Şi nici soldaţii care stăteau de pază. Indivizii din specia umană erau tare proşti. Proşti, blânzi şi înceţi. Dar aveau nişte instrumente eficiente care le compensau defectele. Cum era de exemplu dispozitivul care o ţinea captivă acum. Era comod şi mai puternic decât părea. Nu avea cum să se ridice, să-şi mişte braţele sau corpul. Când era închisă înăuntrul lui, puteau s-o mişte după propria lor voinţă, s-o ducă oriunde doreau.

Iar ea nu avea încotro. Trebuia să stea. Să stea şi să aştepte. Se pricepea foarte bine să aştepte. Mai bine decât aceşti oameni.

Unul din ei vorbea cu ceilalţi. Se pare că asta făceau tot timpul. Stăteau, o priveau şi discutau unul cu altul. Nu-i înţelegea, dar nici n-avea nevoie. Colonia ei se mai confruntase cu ei. Confruntările se terminaseră şi cu victorii şi cu înfrângeri. Acum va fi din nou o victorie. Putea să aştepte. Se pricepea foarte bine la acest lucru, chiar dacă în momentul de faţă se plictisea de moarte.

Pe hainele unuia dintre observatori scria "Perez", iar pe ale celorlalţi "Gediman" şi "Wren". Deasupra mecanismului care deschidea uşa scria, "Dacă vreţi să ieşiţi, trebuie să chemaţi soldatul de pază." Această propoziţie se repeta în şase limbi, inclusiv în arabă şi japoneză. Îşi dăduse seama pentru că putea vorbi în toate aceste limbi. Şi nu se mira, aşa cum nu se mira de faptul că putea să respire, să gândească sau să elimine reziduurile din corpul ei. Toate aceste lucruri i se păreau normale.

Oamenii continuau să discute între ei.

Se întreba dacă oasele lor erau la fel de friabile ca ale celui care o eliberase din gazda ei. Dacă sângele lor era la fel de cald, la fel de dulce ca acela al gazdei sale şi dacă ţâşnea la fel de repede când erau rupţi în bucăţi. Gândurile acestea o ajutau să-şi alunge plictiseala.

În curând va veni vremea să se reproducă. Acest mediu străin, minuscul, va fi prea neîncăpător pentru minunatul ei ovipozitor, pentru puii ei. Prea neîncăpător, prea rece, prea ostil.

Tânjea după căldura aburindă a creşei. După forţa şi siguranţa speciei sale. O apăsa unicitatea individualităţii ei speciale. Şi dorinţa acaparatoare de a se reproduce.

În curând vor fi destui războinici ca s-o protejeze şi să construiască o creşă perfectă. Iar aceşti oameni, aceşti indivizi jalnici şi molateci vor servi drept hrană pentru puii ei şi drept gazdă pentru următoarea reproducere. Se va întâmpla din nou.

Dar erau amintirile. Despre un haos neaşteptat. Războinicii urlau şi mureau. Şi focul! Unul din oameni stătea ferm pe poziţie, cu propriul său pui în braţe. Şi semăna moartea şi distrugerea în creşă.

Clipi derutată. În mintea ei se îngrămădeau amintiri şi instincte pe care nu reuşea să le pună cap la cap.

Durerea sfâşietoare a pierderii îi acapara mintea şi trupul. Însemna totul şi nimic.

Încercă să găsească legătura cu specia ei, să găsească forţa şi siguranţa creşei, dar nu reuşea. Şi, în locul legăturii nu era decât această durere, această pierdere cumplită. Se simţea golită.

Dar nu va fi mereu aşa. Trupul ei ştia. Va fi altă creşă. Va fi întotdeauna altă creşă. O va construi chiar ea. Ea şi copiii ei. O să înfrângă oamenii, în ciuda armelor şi constrângerilor la care o supuneau. O să se hrănească cu ei ca să poată da naştere puilor ei.

Va ocupa locul acesta cu forţa. Aşa cum făcuse întotdeauna. Aşa cum va face întotdeauna.

Perfecţiunea noastră este egalată doar de ostilitatea noastră. Chiar şi oamenii ne admiră puritatea. Suntem supravieţuitori. Nu avem mustrări de conştiinţă, remuşcări sau deziluzii.

Suntem un organism perfect...

 

 

 

CAPITOLUL 4

 

Gediman stătea la masa de la popotă vizavi de Ripley, dar la câteva scaune depărtare. Voia să-i dea senzaţia de spaţiu, deşi era doar o iluzie. Popota, care servea în acelaşi timp drept complex de odihnă, era tăcută în timp ce mâncau. Două santinele păzeau uşa, dar, la bordul navei Auriga ajunseseră să facă parte din decor, aşa că Gediman nici nu le mai remarca prezenţa. Probabil că nici Ripley.

Era încă supusă unor constrângeri stricte, dar, în ultimele zile se bucura de mai multă mobilitate. De când îi arătaseră fotografia cu fetiţa, devenise ciudat de pasivă şi gânditoare. Nu se mai opusese la nimic şi nu mai manifestase nici un fel de tendinţe violente. Wren era de părere că fotografia copilului îi declanşase suficiente amintiri umane pentru a-i permite să-şi asume o parte din vechea ei personalitate. Fusese comandant de navă, spusese Wren. Ştia să se supună, să asculte de ordine. Dar Gediman nu era prea convins.

Diminuarea constrângerilor îi permisese să se hrănească singură pentru prima oară. Gediman era încântat de acest fapt. Fusese neplăcut s-o hrănească forţat şi nici nu ştia dacă reuşiseră să-i asigure o nutriţie satisfăcătoare. Deşi acum, când i se oferea ocazia să mănânce singură, nu părea deosebit de interesată. Gustase ceva, dar mai mult învârtise mâncarea în farfurie. Era hrana tipică servită în navele spaţiale, procesată, deshidratată şi reprocesată atât cât să semene cât de cât cu produsele naturale, dar se pare că-i pierise apetitul. Gediman se temea să nu facă o criză nervoasă, dar Wren îi alungase grijile.

Cercetătorul aproape terminase de mâncat când observă că Ripley îşi examina furculiţa. Părea mai interesată de acest obiect decât de mâncare.

― Furculiţă, îi spuse el, dornic s-o ajute.

Îşi dorea atât de mult să comunice cu ea, să pună bazele unei înţelegeri reciproce. Dacă va reuşi acest lucru va afla ce se petrece în mintea ei ― singura parte a corpului pe care nu puteau să i-o studieze cu adevărat. Ce îşi amintea? Ce ştia? Gediman ar fi dat orice să afle.

Ripley îl privea pieziş, printre pleoape. Evita întotdeauna contactul vizual direct. Repetă cuvântul, dar incorect.

― Futculiţă.

Greşeala ei îl făcu să se jeneze şi se bucură că nu mai era nimeni s-o audă.

― Furculiţă.

Se schimbase la faţă. Pentru o fracţiune de secundă, lui Gediman i se păru că zăreşte umbra unui zâmbet.

― Cum m-aţi...? zise ea, luându-l prin surprindere.

Părea că-i vine atât de greu să vorbească, încât se grăbi să-i răspundă, anticipându-i întrebarea.

― Cum te-am creat? Greu. Mostre de sânge. Mostre de ţesut prelevate de pe Fiorina 161, congelate la infirmeria de acolo.

O explicaţie atât de simplă pentru o muncă atât de complicată. Un efort fără precedent. Au existat destule mostre şi celule, dar ADN-ul fusese un adevărat haos. Fusese o descoperire uluitoare să constate că extraterestrul embrionic care infestase deja corpul lui Ripley când se prelevaseră sângele şi ţesuturile nu-şi oprise invazia la acel nivel. Aidoma unui virus, embrionul invadase practic absolut toate celulele vii ale gazdei, forţându-le să se schimbe, pentru a se acomoda creşterii şi dezvoltării sale. Reprezenta un pas înainte în evoluţia adaptativă. Un mod de a garanta că orice gazdă, absolut orice gazdă era capabilă să ofere un mediu prielnic unui embrion în dezvoltare, chiar şi atunci când corpul gazdei era inadecvat.

Aşa reuşiseră s-o incubeze pe ea şi embrionul ei ― prin infuzia de ADN extraterestru în trupul lui Ripley. Dar nu fusese uşor. Trebuiseră să separe ADN-ul până la nivelul ARN-ului, să-l reconstruiască, să încerce să-l pună în funcţiune. Fusese o muncă grea, anevoioasă, care durase ani de zile.

Dar acum iat-o aici, mâncând, ca orice altă fiinţă umană.

Pe ea şi pe înfiorătorul ei copil...

― Fiorina 161..., zise Ripley încet, ca şi când ar încercat să vadă cum se pronunţă cuvântul. Fio...

― Îţi spune ceva? insistă Gediman imediat.

Ah, de-ar vorbi cu el!

― Ce îţi aminteşti?

În loc să-i răspundă, îi aruncă privirea aceea piezişă, caracteristică.

― Creşte...?

Gediman clipi surprins.

― Dacă...

Oare se referă la embrionul pe care l-am scos din ea? Da, mai mult ca sigur!

― Da, creşte. Foarte repede.

― Este o matcă, spuse ea hotărâtă, punând furculiţa jos şi împingând farfuria.

Doar fusese anesteziată. De unde...

― De unde ştii?

― O să se înmulţească, zise ea pe un ton indiferent.

Îl privi pentru prima oară drept în ochi.

― O să muriţi cu toţii. Toţi cei din afurisita asta de companie, zise ea uitându-se la furculiţă.

― Care companie?

Ce tot vorbea?

― Weyland-Yutani, îi explică Wren.

Acesta intrase în sală şi venise în spatele lui Ripley, dar Gediman fusese atât de prins de conversaţie încât nici nu-l observase.

Wren zâmbea îngăduitor ca de obicei când avea de-a face cu Ripley. Era de mirare, mai ales după urmele pe care i le lăsase pe gât.

Cercetătorul şef se aşeză curajos lângă femeie. Nu se gândea să-i lase spaţiu. Dimpotrivă, parcă n-ar fi ştiut cum s-o înghesuie, s-o provoace, să vadă dacă o să-l atace din nou. Gediman nu aproba această atitudine, dar n-avea încotro. Wren nu-l băgă în seamă.

Şi, în timp ce Ripley îl privea pieziş, Wren luă mâncare din farfuria ei, aşa cum ar face un părinte.

― Weyland-Yutani, îi explică el lui Gediman, a fost compania care a angajat-o pe Ripley. Făceau parte din concernul Terran Growth. Obţinuseră nişte contracte pe linie de apărare din partea armatei. Tu n-ai de unde să ştii. Erai prea mic pe vremea aceea. Compania aceasta nu mai există de zeci de ani. A fost cumpărată de Wal-Mart.

După ce-i dădu aceste explicaţii, se întoarse spre femeie, zâmbind rece.

― Vei constata că lucrurile s-au schimbat mult faţă de cum le ştiai.

Gediman observă zâmbetul trecător de pe faţa lui Ripley.

― Mă îndoiesc, spuse ea.

― Ştii, acum nu se mai lucrează la întâmplare, zise Wren. Ne-am grupat într-un sistem militar unit, nu mai există corporaţii lacome.

Ar lucra fără mustrări de conştiinţă şi pentru o "corporaţie lacomă ", dacă l-ar lăsa să se ocupe de asemenea cercetări, se gândi Gediman, dar îşi păstră părerea pentru sine.

Ripley se uita în farfurie. Vorbele ei păreau lipsite de viaţă.

― Nu contează.

Se pare că această discuţie îi trezise nişte amintiri, pentru că o văzu încruntându-se.

― Tot o să muriţi cu toţii, adăugă ea.

Wren îşi împreună mâinile calm, ca un doctor ce era.

― Şi ce părere ai despre asta?

― Voi o să muriţi, nu eu, îi răspunse femeia ridicând din umeri.

Lui Wren nu-i plăcea acest răspuns. Nerăbdarea lui începea să devină vizibilă. De data aceasta renunţă la limbajul pedant pe care-l folosea de obicei în conversaţia cu ea.

― Aş vrea să înţelegi ce încercăm să facem aici. Beneficiile potenţiale ale acestei rase depăşesc procesul de pacificare urbană. Înseamnă noi aliaje, noi vaccinuri! N-am mai întâlnit aşa ceva în nici una din lumile pe care le-am văzut.

Se opri ca şi când şi-ar fi dat seama că vorbea în termeni prea personali.

Gediman sesizase frustrarea zugrăvită pa faţa şefului său. Dar Ripley nu avea cum să-i înţeleagă, sau să le aprecieze planurile. Doar cercetătorii, oamenii de ştiinţă puteau aprecia asemenea vise. Dar Wren avea dreptate. Potenţialul era nelimitat. Putea dura zeci de ani până se determinau diversitatea genetică a acestor creaturi şi felul în care codul lor genetic unic care fabrica sânge acid şi carapace de siliciu se putea adapta la diverse forme de viaţă. Studierea genetică şi chimică a felului în care parazitul îşi modifică gazda va determina progresul biochimiei şi biomecanicii în următorul secol. Ceea ce făcuseră deja până acum pentru a o crea pe Ripley şi odrasla ei extraterestră reprezenta un avans de peste un secol al tehnicilor de clonare!

― Ar trebui să fii mândră de tine, zise Wren, revenind la tonul lui didactic.

Ripley scoase un sunet chinuit, urât, care voia să semene cu râsul.

― Sigur, sunt foarte mândră.

Acum Wren încerca să-i insufle încredere.

― Şi animalul însuşi este uimitor. Va avea o valoare nepreţuită după ce o să-l îmblânzim.

Ripley întoarse privirile ei tăioase ca un laser spre Wren, care se dădu un pas înapoi.

― Este ca un cancer. Nu ţine nici un fel de şmecherie.

Wren nu găsi nimic de comentat la acest fapt, spre mirarea lui Gediman.

Ripley se juca din nou cu furculiţa, gânditoare. Gediman ar fi dat orice să ştie ce se petrecea în mintea ei. Dar din vorbele ei reieşea că se disocia de animalul care o luase drept gazdă.

 

 

Distephano privea mica navă particulară apropiindu-se de Auriga. Până acum avusese parte de încă un schimb plictisitor în capsula de comandă. Urmări apropierea navei şi apoi îi trimise un mesaj oficial generalului. Era prima oară când vedea o navă particulară aici. Atât de aproape de Auriga. E adevărat, nu era nici pe departe ceva la fel de palpitant ca incidentul de săptămâna trecută cu femeia din laborator. Dar cât de des o să aibă parte de asemenea distracţii?

Oficial, nu i se spusese nimic în legătură cu acest incident după ce îşi redactase raportul, dar neoficial auzise că, după încărcătura pe care i-o trăsese în plin, o potolise. De atunci fusese blândă ca un mieluşel. De fapt, aflase că ieri o scoseseră din capsula de izolare.

Acum o lăsau chiar să se plimbe nestingherită într-un spaţiu limitat. Pe el unul nu-l deranja, deoarece erau mereu două santinele de pază. Şi, după ce auziseră ce se întâmplase, vor fi şi mai atenţi. Cea mai palpitantă misiune era să păzeşti femeia experimentală. Ca să vezi! Aproape instantaneu primi un răspuns la raportul său.

― Nava care se apropie este autorizată de generalul Perez să oprească lângă noi, zise Tatăl, computerul cu voce ciudată, masculină. Codul de acces este şase-nouă-nouă-trei. Sistemele de securitate în alertă maximă.

Foarte interesant, se gândi Distephano. Navele particulare aduceau foarte rar, ba chiar niciodată provizii sau marfa pe Auriga. Pentru că nava lor era ultrasecretă. Era nevoie de aprobări speciale chiar şi pentru livrarea mâncării. Dar iată că nava aceasta micuţă fusese autorizată.

Vinnie auzi nava care se apropia anunţându-şi automat numărul de înregistrare şi numele. O chema Betty. Notă numerele transmise de vocea feminină a computerului navei şi le introduse în consola lui.

― Codul de înregistrare al navei care se apropie nu există, zise Tatăl. S-a produs o eroare. Introduceţi din nou numărul.

S-a produs pe dracu', se gândi Vinnie enervat şi introduse din nou codul, cu şi mai multă atenţie.

― Nu există asemenea număr de înregistrare în Sistemul Militar Unificat, îi spuse Tatăl. Dacă nu s-a produs o eroare de introducere, înseamnă că nava care se apropie nu are număr de înregistrare.

Imposibil, se gândi Vinnie. Îl anunţă imediat pe general şi apoi luă legătura cu nava, solicitând codul de autorizare înainte să-i permită să se apropie şi mai mult. Şi chiar dacă ar fi posibil, n-ar îndrăzni să se apropie de o bază militară!

Vinnie se aştepta ca autorizarea lui Betty să fie anulată, ceea ce ar fi fost un fapt destul de interesant. În acest caz, existau două posibilităţi: fie se îndepărta cât mai repede, înainte să fie doborâtă, fie emitea codul S.O.S., dacă era avariată sau avea bolnavi la bord. Iar dacă Perez nu lua în seamă semnalul S.O.S....

Dacă nu-l ia în seamă, va trebui să dobor nava! îşi spuse Distephano. Avea la îndemână suficientă forţă distructivă s-o facă praf. O privea cum se apropie tot mai mult.

Dar răspunsul pe care-l primi depăşea orice aşteptare. Auzi în căşti vocea generalului Perez ― da, a comandantului însuşi!

― Am autorizat personal andocarea acestei nave, soldat, îi spuse Perez enervat. Care este problema?

Era atât de surprins să audă un glas adevărat în locul robotului, încât amuţi pe moment.

― Vă rog să mă scuzaţi, domnule general, zise el în cele din urmă, dar numerele de înregistrare... Nici o problemă, sir! Nava va fi admisă imediat la bordul nostru.

― Hai, mai repede! îl repezi Perez.

Vinnie se uită la nava care se apropia. Este o navă pirat, la toţi dracii, sută la sută pirat. Nu are numere de înregistrare, nimic oficial şi vine la invitaţia specială a lui Perez. Cine ar fi crezut aşa ceva!

Tânărul îşi aminti zâmbind de vorbele comandantului său, care-l prevenise când acceptase această misiune. Când o să ajungi acolo, nu uita că nu trebuie să pui întrebări. Nu discuta nimic cu nimeni. Sper să nu primesc observaţii la întoarcere că nu te-am instruit bine. Da, această misiune o să-l propulseze în carieră, cu condiţia să nu-l supere din nou pe general.

Dar n-o să se repete. De aici înainte va face exact ce o să i se ceară.

Micul vas se apropia constant. Acum se vedea clar. Nu numai că era, dar şi semăna a vas pirat. Era vopsit în culori de camuflaj, ca să-şi mascheze prezenţa când zbura la joasă înălţime deasupra unui peisaj acoperit cu vegetaţie. Era o navă micuţă, destinată deplasării în spaţiu, dar avea şi compartimente laterale, care se puteau transforma cu uşurinţă în aripi aerodinamice pentru zborul atmosferic. Avea de asemenea o coadă, pentru a fi mai agilă în aer. Dar era un vas vechi, murdar şi peticit, atât de prăpădit faţă de magnifica, impunătoarea Auriga, care o domina net.

Vinnie clipi din ochi când observă modelul pictat pe fuzelaj. Ce dracu'?...

Izbucni în râs. Fiind un pasionat al celui de-al doilea război mondial, recunoscuse imediat stilul. Sub nume apărea imaginea unei femei cu şolduri planturoase şi sâni mari, în haine mulate, călare pe o rachetă.

Da, sigur, Betty. Ei, lucrurile încep să devină din ce în ce mai interesante până la urmă...

 

 

La bordul lui Betty lucrurile erau întotdeauna interesante. Cel puţin destul de interesante pentru căpitanul ei, Frank Elgyn, un bărbat subţire ca o trestie, în jur de patruzeci şi cinci de ani, cu ochii negri şi nas acvilin, care-l făceau să semene cu o pasăre de pradă. Se mişcă în scaunul copilotului şi îşi sprijini cizma de consolă. Un soldat novice îi ceruse codul de autorizare! Asta chiar că era culmea! Se întoarse zâmbind spre scaunul de lângă el. Pilotul lui, Sabra Hillard, o femeie înaltă şi solidă, îi răspunse la fel şi clătină din capul ei cu părul tuns scurt.

Cum ar fi putut să existe undeva un cod de autorizare pentru acest vas, pe acest traseu, cu această marfă la bord.

Se sprijini de spătarul scaunului. Sabra dăduse drumul la muzica ei preferată, o hărmălaie sonoră care făcea podeaua să vibreze. Dar nu încercă să diminueze sonorul. Pilotul trebuia să se simtă în largul lui. Aceasta era una din regulile instituite pe Betty. Se adresă soldatului care-i refuzase accesul.

― Codul meu de autorizare este "du-te dracului", băiete.

Sabra pufni în râs. Elgyn observă că juca un joc video în timp ce pilota vasul. Îl uimea de fiecare dată să constate cât de multe lucruri putea să facă această femeie în acelaşi timp. Simţea că se încălzeşte numai când se gândea. Se priviră amândoi cu subînţeles.

― Şi acum deschide uşa aia afurisită, îi spuse el soldatului, dacă nu vrei să te ia de urechi generalul Perez.

Se pare că generalul transmisese deja mesajul, deoarece vocea computerului automat de pe Auriga îi transmitea coordonatele necesare lui Hillard.

― Înclinare trei-zero, îi spuse el lui Hillard. Direct pe paralelă.

― Am făcut deja manevra, dragule, îi răspunse ea, fără să-şi desprindă privirile de la jocul video.

Elgyn se ridică de pe scaun.

― Nu lăsa scuturile de protecţie până la şase sute de metri. Bagă frica în ei.

O mângâie pe obraz înainte să plece şi femeia îi făcu cu ochiul. Apoi se uită de jur-împrejur la echipamentele improvizate, amestecate cu jocuri demodate, haine şi alte lucruri. Şi, în mijlocul acestui haos organizat stătea Christie. Bărbatul solid, brunet, cu trăsături frumoase, făcea ca orice loc în care se afla să pară mic, se gândi Elgyn plin de admiraţie. Era bine să-l ai prin preajmă, dacă era de partea ta.

Christie era ocupat cu prinderea armăturii sale. Aparatul complicat, cu pârghii microscopice şi tot felul de comenzi avea aceeaşi culoare cu pielea lui maronie, iar sistemul mecanic era propria lui creaţie. Se prindea de puternicele sale antebraţe, sub coate, şi era aproape invizibil, permiţându-i să poarte arme fără ca ceilalţi să-şi dea seama.

Elgyn se apropie de el.

― Am ajuns. E timpul să ne bucurăm puţin de ospitalitatea generalului.

― Grozav, pufni uriaşul dispreţuitor. Mâncare de armată!

Comandantul îl ajută să-şi prindă ultima curea.

― O să stăm până livrăm marfa. Să sperăm că o să fie prietenoşi.

― Crezi că o să avem neplăceri? îl întrebă Christie.

Elgyn ezită ceva mai mult decât de obicei.

― Din partea lui Perez? Mă îndoiesc, dar este mai bine să fii în alertă.

Christie nu-i mai puse alte întrebări şi nu făcu nici un comentariu. Încuviinţă din cap, scuturându-şi coama leonină, semn că înţelesese.

 

 

Camera motoarelor de la bordul navei Betty ocupa acelaşi spaţiu cu compartimentul de mărfuri. Aici Annalee Call şi John Vriess încercau să menţină în funcţiune rabla veche pe care o numeau în glumă stabilizator. Call ştia că Vriess de-abia aştepta să tragă la bordul navei celei mari. Se aflau într-o situaţie destul de dificilă. O parte din echipamentul lor era prea vechi ca să mai poată fi reparat. Făcuseră tot ce se putea, dar Elgyn spera că armata o să le dăruiască din piesele lor de rezervă, drept recompensă pentru serviciile lor. Iar Call şi Vriess sperau amândoi să fie aşa.

Call, o femeie micuţă, cu trăsături delicate, stătea lângă blocul pătrăţos al maşinăriei. Degetele ei mici, subţiri, încăpeau în cele mai ascunse componente ale năzurosului echipament. Între timp, Vriess, un bărbat solid, în jur de patruzeci de ani, cu păr rar, blond, fălci puternice şi nas borcănat, se întinsese pe burtă. În timp ce el ataca motorul de dedesubt, Call coborâse porţiunea superioară a stabilizatorului, folosindu-se parţial de un dispozitiv magnetic. Petrecuseră ore-n şir încercând din nou să regleze creierul maşinăriei. Acum trebuiau să-l asambleze la loc, cu partea mecanică inferioară şi să-l facă să funcţioneze în ansamblu.

În timp ce asambla echipamentul şi demagnetiza macaraua, constată că simţea tot mai mult prezenţa colegului ei. Îi plăcea să lucreze cu Vriess. Era un tip conştiincios, inventiv, care-şi vedea de treabă. Ceea ce nu se putea spune despre ceilalţi oameni de pe această navă. Desfăcu lanţurile părţii superioare şi urmări macaraua care se retrăgea la loc, în tavan.

Vriess începu să fluiere de sub echipament o melodie pe care o auziseră într-un bar, la ultima lor escală. Zâmbi când îşi aminti de seara aceea. Acesta era alt motiv pentru care îi plăcea să lucreze cu Vriess. Era vesel şi comunicativ.

Începu şi ea să fluiere în timp ce lucrau amândoi cu râvnă.

La un moment dat. Call simţi că intrase cineva. Fluieră mai departe, încercând să nu-şi exteriorizeze sentimentele. Dacă nu era prudentă, Vriess o să-i sesizeze încordarea. Şi nu voia să-l distragă în timp ce lucra. Continuă să fluiere, fără să-i dea importanţă omului care se plimba pe puntea de vizavi.

Îl chema Johner. Nu-i ştia prenumele. Poate nici nu avea. Oricum n-o interesa. Puţin i-ar păsa dacă ar muri. Îl ura. Ura tot ce făcea. Erau zile în care principala ei preocupare la bordul lui Betty era să-şi ascundă ura faţă de acest om. Lui Johner i-ar plăcea să-i ofere această satisfacţie.

Iar acum se strădui să nu se lase afectată de prezenţa lui. Ar ironiza-o dacă i-ar scăpa vreun şurub, semn că nu era atentă. Şi nici nu voia să-i atragă atenţia lui Vriess. Poate dacă-l ignorau amândoi o să plece.

Slabe speranţe, se gândi Call, când bărbatul înalt şi solid se opri deasupra lor. Rânji la ea ca de obicei. Ochii lui mici şi albaştri semănau cu cei ai unui porc. Era cel mai urât om pe care-l văzuse vreodată, iar cicatricea care-i brăzda faţa îl urâţea şi mai mult. Dar cel mai hidos era caracterul lui. Call făcea tot posibilul să-l ignore. Zâmbetul lui îi lăţea cicatricea şi-l făcea să arate ca o caricatură. Acum începuse să fredoneze aceeaşi melodie ca ei. Dar suna oribil, în concordanţă cu înfăţişarea lui.

Call îl văzu scoţându-şi cuţitul din buzunar, ca să-şi cureţe o unghie. Dar întoarse capul şi fluieră mai tare, în speranţa că Vriess n-o să-i sesizeze prezenţa, aşa că nu-l văzu bălăngănind cuţitul în aer, deasupra picioarelor lui Vriess şi nici nu prinse momentul când îl scăpă din mână.

În schimb observă când cuţitul se înfipse în pulpa stângă a colegului ei.

Call rămase cu gura căscată, clocotind de furie. Nu ştia ce să facă: să-l înjure sau să arunce cu ceva în ticălosul ăsta.

Vriess continua să fluiere sub stabilizator.

― Ce te-a apucat? îi şuieră ea printre dinţi lui Johner.

Dar faptul că se oprise din fluierat îl făcu pe Vriess să-şi dea seama în sfârşit că se întâmplase ceva. Ieşi de sub maşină, se uită întâi la Johner şi apoi la Call, uimit de furia ei.

― Exersam şi eu puţin cu cuţitul, zise Johner, fără pic de ruşine. Văd că Vriess nu se plânge.

Call aruncă o privire îngrijorată colegului ei şi-i făcu semn să se uite la propriul picior.

― Fir-ar să fie! zbieră el.

Când apăsă pe o pârghie, scaunul pe care stătea se ridică, platforma pentru picioare se plie şi se transformă din nou în căruciorul cu rotile mecanic construit de Vriess. Paralizat de la talie în jos, talentatul inginer se uita la cuţitul înfipt în pulpa lui moartă.

― Johner, ticălosule! înjură Vriess furios şi zvârli cu o cheie în el, cu toată forţa braţelor lui puternice.

Dar Johner se feri şi mai amuzat.

― Haide, doar n-ai simţit nimic!

I se păruse o glumă foarte bună, pentru că se zguduia de râs. Acum Vriess părea stânjenit, spre furia lui Call. Fără să facă prea mult caz pe această temă, scoase o batistă curată din buzunarul de la spate, smulse cuţitul şi bandajă rana. Vriess strânse batista, aşteptând să se oprească sângele. Nici unul din ei nu comentă nimic pe această temă, şi amândoi îşi văzură mai departe de treabă.

Call îşi ridică privirile spre platforma Unde era ticălosul pe care nu-l putea numi om.

― Eşti un nemernic, zise ea.

Dar lui Johner puţin îi păsa că îl jignea. Îşi bătuse joc de amândoi şi era satisfăcut. Acum întinse mâna chicotind:

― Dă-mi cuţitul.

Call tocmai se pregătea să plieze lama şi să i-l arunce, când se răzgândi. Era prea furioasă ca să-i facă pe plac.

Vriess o urmărea din priviri.

― Las-o baltă. Call, îi spuse el, atingându-i cotul. Doar îl cunoşti.

Ştia că Vriess nu se temea de Johner, în ciuda staturii lui, dar era îngrijorat pentru ea. Cu toţii muşchii ei, era o fată firavă, iar monstrul acela nu se dădea în lături să facă rău cuiva. Ba chiar i se părea amuzant. Însă lui Call nu-i păsa. Se săturase să-l evite.

Înfipse pe neaşteptate lama cuţitului între două părţi metalice sudate şi o rupse.

Johner se întunecă la faţă, furios.

― Nu te pune cu mine, micuţă Annalee. Doar eşti de câtva timp pe această navă şi ai văzut cine sunt.

Dar Call nu se clinti din loc. Nu era totul să fii o namilă. Putea să-şi poarte singură de grijă şi dacă bruta voia să se convingă, n-avea decât.

Se priviră în ochi timp de câteva secunde şi, spre uimirea ei, Johner plecă primul ochii. Apoi îi întoarse spatele şi ieşi bombănind.

Call îşi dădu la o parte părul negru din ochii de aceeaşi culoare şi încleşta bărbia, enervată. Ticălosul acela destrămase atmosfera plăcută în care lucra cu Vriess.

Dar colegul ei o plesni peste şold în glumă şi-i spuse împăciuitor:

― Ar trebui să ne căutăm o companie de mai bună calitate.

 

 

Mâinile îndemânatice şi aspre ale Sabrei Hillard pilotară micuţa Betty sub burta uriaşă a navei Auriga.

― Şi acum să scoatem banii pentru impozite.

Dar nu plătea niciodată impozite, îşi aminti ea amuzată. Deasupra ei se deschiseră uşile masive ale platformei de andocare.

― Iniţiaţi pătrunderea în navă.

― Da, să trăiţi, murmură ea, plasând vasul pe poziţie.

Electromagneţii uriaşi ai navei intrară imediat în funcţiune când Hillard depuse micuţa navă pe platformă. Se prinseră cu un clinchet metalic de carcasa metalică a lui Betty şi o fixară în loc.

Parcă ar fii un copil într-un scaun cu hamuri, se gândi Hillard. Oare de ce mă deranjează gândul ăsta? Pentru că, la urma urmei, acum nu mai erau stăpâni pe nava lor.

― Operaţiunea s-a încheiat, o anunţă Tatăl. Puteţi debarca.

Avea senzaţia că până şi computerul dădea ordine. Încercând să-şi alunge reţinerile, apăsă pe un buton şi spuse:

― Cei care aveţi chef, puteţi coborî. Nu uitaţi ce a spus generalul ― fără arme la bord. Ne întâlnim în sas.

De ce oare avea întotdeauna senzaţia că era înghiţită de vie când pătrundea într-o asemenea navă imensă?

 

 

 

CAPITOLUL S

 

Cocoţat pe o punte suspendată, Perez urmărea soldaţii care se pregăteau pentru debarcarea personalului de la bordul lui Betty. Ochiul lui critic studia fiecare soldat în parte, gata să descopere orice semn de încetineală sau neascultare. Trupele păreau în bună stare. Coridorul din afara sasului era impecabil, la fel ca restul navei. Exact aşa cum dorea să vadă totul. Şi i se părea normal să fie aşa. Doar alesese cu mâna lui fiecare soldat de la bordul navei sale. Fiecare din ei spera la chestii mai măreţe, la misiuni mai interesante, mai palpitante. Faptul că se aflaseră sub comanda lui Perez îi va recomanda de la sine când vor termina serviciul pe această navă. Şi, până acum, nu-l dezamăgise nici unul dintre ei. Şi era convins că n-o s-o facă tocmai acum, mai ales că îi urmărea.

La încheierea ciclului pneumatic din sas, răsună glasul Tatălui:

― Ciclu complet. Se deschid uşile.

În timp ce uşile pneumatice se ridicau încet, membrii vasului pirat începură să apară treptat în faţa soldaţilor. Perez se întreba, fără să vrea, ce impresie o să le facă oamenilor lui. Pe Auriga domneau ordinea şi curăţenia, aşa cum le impunea el. Fiecare soldat de sub comanda sa era îmbrăcat identic. Nu contau sexul, statura sau apartenenţa etnică. Formau o unitate, cu un comandat unic.

Nu ca această adunătură în zdrenţe. Singura lor caracteristică comună era dezordinea. Se oglindea în hainele, în pieptănătura, şi în felul în care stăteau şi mergeau. Sau se rostogoleau, se gândi Perez amuzat când văzu un tip într-un cărucior cu rotile. Alcătuiau un grup atât de bizar şi eclectic, încât nu-şi imagina cum reuşea Elgyn să-i facă să execute chiar şi cele mai elementare ordine. Se întreba cum supravieţuiau în spaţiu în nava lor prăpădită, unde ordinea şi disciplina erau vitale.

Echipajul lui Betty se apropia de soldaţii lui. Şi, pe măsură ce înaintau, Perez începea să-şi schimbe primele impresii. Observă ochii lor ageri, şireţi, mersul încordat, pielea tăbăcită şi îşi dădu seama că mai aveau o trăsătură comună, pe care nu o remarcase până acum: duritatea. La fel ca soldaţii lui, nu s-ar da în lături să ucidă la nevoie. Chiar şi fetiţa din mijloc, îşi spuse el. De unde o fi apărut? Elgyn nu mi-a pomenit nimic despre cooptarea de noi membri. Generalul încercă să nu se gândească dacă uciseseră deja. Erau piraţi din cap până-n picioare şi Perez nu se simţea deloc fascinat de acest fapt.

Nişte contrabandişti, îşi spuse el posomorât. Hai, recunoaşte, Martin. Nu sunt decât nişte hoţi şi ucigaşi. Şi tu eşti cel care te foloseşti de serviciile lor. Aşa că nu mai strâmba din nas că i-ai invitat. Oricum nu aveai de ales.

Se opriră când ajunseră în faţa soldaţilor pregătiţi să-i percheziţioneze. Unii ridicară braţele, serviabili. Negrul uriaş din faţă înălţă braţele, dezgolindu-şi pieptul masiv, musculos. Clătină din cap mirat în timp ce soldatul din dreptul lui îl percheziţiona cu eficienţă. Oamenii de pe Betty murmurau între ei diverse comentarii.

La un moment dat se declanşă senzorul luminos de pe mănuşa unei femei-soldat.

― Armele de foc sunt interzise la bordul acestei nave, domnule, îi spuse ea cu fermitate tipului înalt, cu o cicatrice oribilă pe faţă.

Bărbatul se strâmbă şi Perez îşi spuse în sinea lui: Poartă-te frumos cu ea, amice. Este campioană la luptele corp la corp. Dacă o superi, te lichidează imediat, cu oamenii tăi cu tot. Şi să ştii că n-o să se lase impresionată nici o clipă de mutra ta nesuferită.

Omul cu cicatricea îşi deschise geaca imediat şi-i arătă femeii ce declanşase alarma: un termos mare de argint.

― "Rază de lună", îi explică el. Periculos, nu-i aşa?

Echipajul de pe Betty izbucni în râs. Dar soldatul nu se arătă deloc impresionat.

― Scuzaţi-mă, domnule. Sunteţi liber să treceţi.

Tocmai atunci Elgyn îl observă în sfârşit pe Perez şi porni spre el.

― Nu cumva ţi-e teamă că eu şi cei şase oameni ai mei o să încercăm să-ţi furăm nava? îl întrebă el spre amuzamentul piraţilor lui.

Perez aşteptă până se potoliră şi apoi îi răspunse:

― Nu, mă tem ca nu cumva neisprăviţii tăi să se îmbete şi să se apuce să tragă în carcasa navei. Nu uita că ne aflăm în spaţiu, Elgyn!

Se aştepta ca soldaţii lui să izbucnească şi ei în râs, dar în zadar. Nişte adevăraţi profesionişti ca ei rămâneau întotdeauna impasibili.

Percheziţia se termină şi Perez le făcu semn piraţilor să vină la bordul navei sale. Bărbatul în scaun cu rotile rămăsese ultimul.

― Vrei să percheziţionezi scaunul? o întrebă el suav pe femeia care găsise termosul.

Dar soldatul nu trăda nici cea mai mică emoţie. Perez ştia că era destul de experimentată să-şi dea seama că invalidul spera să percheziţioneze mai mult decât scaunul. Îi ghicise intenţia, aşa că îi făcu semn cu mâna să înainteze. Omul zâmbi şi o porni după camarazii lui.

Perez plecă şi el.

Peste un sfert de oră, în timp ce era în apartamentul lui, se declanşă semnalul sonor de la uşa generalului. Ştia cine era şi-i spuse Tatălui să deschidă. Elgyn stătea în prag, sprijinindu-se de cadrul uşii. Intră şi se îndreptă spre masa pregătită din vreme de Perez.

Acolo, pe suprafaţa ei netedă şi lustruită, erau mai multe teancuri de bancnote de câte o mie de dolari. Perez prefera să nu se gândească la ele. Bancnotele verzi erau uzate, cu serii disparate şi aveau inscripţionată figura unui lider de congres din secolul trecut. Generalul se întrebă fără să vrea de ce nu erau roşii, ca sângele, pentru că erau bani murdari.

Elgyn se aşeză încet pe scaunul din faţa lui Perez. Se citea pe faţa lui cât era de satisfăcut. Zâmbea în timp ce număra teancurile.

― N-a fost uşor să fac rost de banii ăştia, îi spuse Perez.

Elgyn ridică din sprâncene.

― Nici mie nu mi-a fost uşor să-ţi fac rost de marfă. Doar nu vrei să te plângi că ai sărăcit.

Dându-şi seama că-l înţelesese greşit, generalul se grăbi să limpezească lucrurile.

― Mă refeream la bancnote. În ziua de azi nu mai are nimeni bani gheaţă.

Mai ales atât de mulţi.

Elgyn se lumină la faţa. Da, acum pricepuse în sfârşit.

― Doar cei care nu vor să li se consemneze fiecare tranzacţie în parte. Cei de la marginea societăţii. Ca tine, de exemplu.

Comparaţia i se părea mai mult decât jignitoare. Încearcă să-ţi reaminteşti că o faci pentru binele ţării tale, Martin. Perez luă de pe masă un pacheţel dreptunghiular şi un pahar.

― Bei? îl întrebă el pe invitatul lui.

Elgyn încuviinţă din cap, ca un musafir politicos ce era.

Perez rupse pacheţelul de plastic şi lăsă să cadă în pahar cubul maroniu, gelatinos. Pe urmă îl puse sub fasciculul unui laser manual, îi înmână băutura lichefiată lui Elgyn şi pregăti încă una, pentru el. Era un scotch bun, poate chiar cel mai bun.

― Bănuiesc că ce se petrece aici nu are pe deplin girul congresului, zise Elgyn, sorbind din băutură.

Ridicase paharul în semn de toast, după ce-l studiase atent.

Ah, ce mă bucur că-ţi place băutura mea, se gândi Martin enervat.

Nu, acest proiect nu era aprobat de congres sau de vreo agenţie guvernamentală ori militară oficială. Dar lui Perez nu-i lipseau niciodată fondurile şi resursele necesare. Şi, cu toate acestea, ori de câte ori era nevoit să aibă de-a face cu indivizi ca acest pirat, începea să şovăie. Şi asta nu pentru că i-ar fi lipsit justificările. Avea de îndeplinit o misiune şi primise mână liberă să facă orice ca s-o ducă la bun sfârşit. Trebuia să creadă că avantajele de perspectivă ale eforturilor sale vor contrabalansa orice sacrificii pe care era obligat să le facă acum.

Perez nu avea răbdare să asculte scenariile fanteziste ale lui Wren despre medicina avansată şi miracolele biochimice. Se gândea doar la creaturile dotate cu implanturi electronice pentru a le dirija comportamentul, care vor fi soldaţii ideali. De fapt, Wren şi Gediman îi raportaseră de curând că factorul de inteligenţă al extratereştrilor era mult mai ridicat decât indicau datele lor istorice sumare. Iar generalul trăsese concluzia că vor fi mai uşor de instruit

Simţea nevoia să creadă că oamenii n-or să mai fie folosiţi efectiv în luptă. Vor interveni doar după stingerea conflictului, îndeplinind activităţi specific umane, cum ar fi cele de evaluare, interpretare, coordonare.

În cele din urmă, se vor crea artificial tipuri diferite de extratereştri, adaptate condiţiilor specifice de luptă, care vor fi instruiţi pentru îndeplinirea unor anumite funcţii. Vor ajuta militarii să stârpească criminalii din oraşe, să pregătească noile planete pentru colonizare, distrugând speciile primejdioase, să pună bazele unei noi ere de pace şi productivitate.

Dar se trezi din visare când se uită la Elgyn. Acest pirat n-ar înţelege nimic din toate acestea. Când îl angajase pentru această misiune, nici măcar nu-l întrebase la ce folosea marfa. Îl interesau doar teancurile de bani de pe masă.

Perez şi Elgyn erau oameni amândoi, deşi dădeau impresia că făceau parte din specii complet diferite. Generalul schimbă subiectul.

― De unde ţi-ai pescuit prospătura?

Elgyn chicoti.

― Cine? Call? Era disponibilă. Căuta un post de mecanic de întreţinere.

― Face impresie, zise Perez pe un ton sec.

― E bună, nu? îl aprobă Elgyn cu subînţeles. Şi este foarte pricepută în meseria ei. Cred că Vriess este încântat.

Luă un teanc de banonote, îl răsfoi şi apoi îl apropie de nas, inspirând adânc. Parcă ar fi mirosit un vin de calitate sau un trabuc parfumat.

― Este curioasă să afle în ce constă această mică tranzacţie. De fapt, mi se pare normal...

Perez regretă că adusese vorba de ea.

― Este o operaţie militară.

Dar Elgyn nu ceda aşa uşor.

― Majoritatea laboratoarelor armatei nu funcţionează în spaţiu, nu angajează furnizori particulari şi nici nu solicită genul de marfa pe care am adus-o noi.

Pcrez îşi dădu seama că Elgyn mai avea şi alte pretenţii.

― Ce mai vrei, Elgyn?

Slăbănogul se rezemă de spătarul scaunului, relaxat.

― Masă, casă, câteva zile de odihnă. Cred că lui Vriess i-ar trebui şi nişte piese de schimb. Dacă nu vă deranjează.

Perez se întrebă din nou dacă nu cumva făcea vreo greşeală. Când îl implicase pentru prima oară pe Elgyn în acest proiect, se gândise în mod serios să ucidă echipajul şi să le distrugă nava după livrare. Dar apoi îşi dăduse seama că ar putea avea un efect negativ. Ar putea agrava problemele, în loc să le rezolve. Poate că era cazul să-şi facă alt plan. Şi nu strica să-i ţină aici, sub observaţie, până atunci.

― Sigur că nu mă deranjează. Atâta timp cât nu intraţi în zonele interzise şi nu stârniţi scandaluri, sunteţi bine veniţi.

Elgyn ridică paharul şi dădu băutura peste cap.

― Bineînţeles, am încredere în tine, adăugă Perez. Sper că o să-ţi vezi numai de treburile tale.

Omul era numai zâmbete.

― Asta fac de când mă ştiu.

Da, într-adevăr, se gândi Perez. De asta te-am şi angajat.

 

 

Când se întoarse la bordul lui Betty, în compartimentul de mărfuri, Call îşi puse mănuşile şi se duse la Christie. Bărbatul cel solid o privi indiferent şi apoi o întrebă:

― Ce s-a întâmplat cu Johner?

― Doar ştii cum e, îi răspunse ea ridicând din umeri. Acum chefuieşte.

Christie clătină din cap.

― Trebuia să-mi fi imaginat. În cazul acesta, mulţumesc pentru ajutor.

Ea dădu din cap, ca şi când ar fi vrut să spună da, pentru puţin. Auzi clinchetul uşilor deschise şi vocea feminină a computerului navei:

― Se deschid uşile. Se coboară rampa.

Call şi Christie deplasară camioanele automate care conţineau primele containere ale "transportului" lor.

De îndată ce uşile mari se deschiseră complet, acţionară comenzile camioanelor şi mişcară cutiile mari pe rampa care unea acum Betty cu Auriga. Cutiile metalice şi de plastic aveau vreo trei metri înălţime şi un metru lungime. Erau douăzeci la bordul lui Betty. Marfa specială a generalului.

Şi în fiecare criotub dormea câte un bărbat şi o femeie adultă. Call nu voia să se gândească la asta. Nu era treaba ei. Trebuia doar să livreze marfa. Atâta tot. Pentru asta era plătită. Pentru asta semnase contractul la angajare.

Dar, cu toate acestea, îl întrebă pe Christie cu glas scăzut:

― Crezi că Elgyn ştie ce face Perez cu "marfa" asta?

Christie o privi mirat, ca şi când şi-ar fi dat seama abia atunci că era nouă în echipă.

― Te asigur că Elgyn nu s-a gândit nici măcar un minut la planurile generalului. Pe el îl interesează doar banii pe care o să-i primească.

Încuviinţă din cap şi dădu să plece, dar Christie o prinse de braţ, cu o blândeţe surprinzătoare.

― Call, lui Elgyn nu-i pasă de asemenea lucruri. Şi ne plăteşte ca să nu ne pese nici nouă.

Surprinsă de îngrijorarea lui fraternă, Call îl privi zâmbitoare:

― Bine, hai să ne vedem de treabă, zise ea, împingând camionul pe rampă.

Fă livrarea şi gata. Nu te mai gândi. Nu te mai gândi la oamenii care dorm...

Se apropie de tăcutul Christie şi împinse tuburile printre soldaţii de pază, până ajunseră dinaintea unei uşi mari, pe care scria Zonă Interzisă. Era păzită de şi mai mulţi soldaţi. Când îi văzură apropiindu-se pe Call şi Christie, unul din soldaţi bătu la uşă.

Se deschise imediat. Call văzu un bărbat înalt, în halat de laborator, în loc de uniformă militară. Nu prea semăna a soldat. Pe halat scria "Wren".

Cei doi membri ai echipajului de pe Betty se apropiară de uşă, dar când se pregăteau să intre, unul din soldaţi se postă în faţa lor. Alţi soldaţi înaintară să ia criotuburile. Christie îi făcu semn cu capul să le dea voie. Pe urmă se întoarseră amândoi pe nava lor. Soldaţii nu vor pătrunde la bordul lui Betty, la fel cum nici ei nu aveau voie în zonele interzise.

Dar, în timp ce se duceau să aducă celelalte criotuburi, Call nu se putu abţine. Se uită peste umăr la soldaţii care transportau criotuburile în zona interzisă.

Unde îi duceau oare? O să-i trezească sau o să-i lase acolo? Câţi încăpeau în acele încăperi cu acces limitat?

Uşile se închiseră în urma soldaţilor înainte ca fata să afle răspunsul la întrebările ei. Trebuia să-şi ducă la bun sfârşit sarcina.

Şi anume, să livreze cei douăzeci de bărbaţi şi femei laboratorului militar de cercetare. Da. O sarcină simplă.

 

 

Bine că Gediman a amuţit, se gândi Wren.

De fapt, toţi cercetătorii adunaţi în jurul lui amuţiseră. Nici nu aveau ce să spună. Citiseră toţi rapoartele dar, până acum, nu exista nici un martor în viaţă la ce vor urma să vadă. Era un moment deosebit, care merita să fie respectat în linişte, în memoria bărbaţilor şi femeilor care vor face sacrificiul suprem.

Wren se aplecă înainte, în timp ce colaboratorii săi se aliniară în spatele lui şi manevrară diversele ecrane de computer. Vor putea să vadă totul, din orice unghi doreau. Sau puteau să se uite la ecranul uriaş care dădea în camera alăturată. Îşi dădu seama că respirau toţi în acelaşi timp.

Înghiţi în sec şi apăsă pe butoane. Pe monitoare apăruse întreaga zonă. Douăzeci de criocamere stăteau pe platforme înclinate, descriind un cerc perfect. Wren le dirijă în aşa fel încât să stea drept şi apoi le fixă.

Pe urmă, prin intermediul altor comenzi, schimbă amestecul criogenic din tuburi. Încet. Cu multă grijă. Nu-şi putea permite să-şi distrugă subiecţii tocmai acum. Erau mult prea valoroşi.

După un timp, când amestecul criogenic atinse concentraţia corespunzătoare, Wren comandă computerului deschiderea capacelor transparente ale tuburilor. Începeau să se trezească. Clipeau din ochi, îşi mişcau buzele. Semnele vitale erau bune. Toţi erau perfect sănătoşi. Vor fi nişte subiecţi de primă mână.

Wren îi aruncă o privire lui Gediman, când simţi că se mişcă nervos. Era clar că se simţea stânjenit. Carlyn îşi freca mâinile ca şi când i-ar fi fost frig. Trish îşi încrucişase braţele şi se uita fără să clipească la ecranul cel mare, ca şi când ar fi refuzat să se lase afectată de ce se petrecea acolo. Kinloch rămăsese cu gura căscată, de parcă nu i-ar fi venit să creadă că se afla acolo şi era martor la aşa ceva. Sprague şi Clauss discutau în şoaptă şi aruncau câte o privire pe furiş către monitor. Clauss îşi freca gâtul nervos. Wren întoarse la spatele grupului. Nimic nu trebuia să-i distragă atenţia.

Mă rog, era normal să fie impresionaţi. Era un moment de neuitat.

Gata, nu mai avea timp de pierdut. Manevră comenzile, introduse o secvenţă de test şi un dispozitiv mare, tubular, coborî din tavan. În jurul braţului cel mare erau containere individuale şi, fiecare container adăpostea un ou extraterestru masiv, cu aspect obscen. Dacă aşa ceva se putea numi ou. Era un organism viu, în care viaţa dinăuntrul lui pulsa umed. Stătea în poziţie stabilă pe capătul rotunjit, cel ascuţit fiind orientat în sus şi avea patru pliuri care formau un orificiu ciudat în vârf. Vene masive brăzdau suprafaţa fiecărui ou în parte. El şi Gediman se întrebaseră ore întregi ce rol ar putea să aibă. Era evident că asigurau funcţiile vitale ale oului şi probabil că, în mediul lor, trăgeau sevă din pământ pentru a menţine larvele în viaţă ani de zile dacă era nevoie.

Wren îşi întrerupse gândurile când braţul transportor plasă câte un container cu oul respectiv în faţa fiecărei camere de hibernare.

Ouăle se fixară în poziţia lor după ce braţul transportor nu le mai mişcă. Şi, la câteva clipe de când fuseseră aşezate în apropierea unui organism viu, ouăle, statice până atunci, începură să dea primele semne de viaţă. Forme întunecate se mişcau înăuntrul lor. Pereţii flexibili începeau să vibreze.

Echipamentul de teletransmisie le permitea nu numai să vadă ce se întâmpla, ci şi să audă. Ouăle emiteau anumite sunete. Plescăituri sau ceva care imita suptul. Acel gen de sunete care se remarcă într-o sală de operaţie, când se umblă în cavitatea unui organism viu.

Wren îşi dădu seama că, în spatele lui, încremeniseră toţi. Ridică braţul să-şi şteargă o picătură de sudoare cu mâneca halatului, de pe buza superioară.

Unul din cei care dormeau în criotuburi clipi din ochi şi apoi îi deschise complet. Bărbatul suplu, cu păr negru prezenta semnele caracteristice hibernării: era ameţit, i se uscase gura. Pe criotubul lui scria "Purvis".

Oul din faţa lui începu să tremure şi apoi se deschise brusc. Cele patru pliuri se căscaseră ca o gură cu aspect neregulat. Wren apăsă imediat pe nişte butoane, rotind camerele, ca să vadă ce se petrece în misteriosul interior al oului. Sigur, analizaseră conţinutul cu toate dispozitivele de testare disponibile de la distanţă. Se apucaseră chiar să denumească unele substanţe, deşi mergeau pe ghicite, bineînţeles. Oricum, era cu totul altă poveste când vedeai cu propriii tăi ochi.

Celelalte ouă începură să se deschidă pe rând. Nu se treziseră toţi cei din criotuburi. Ştiau că nu se mai aflau acolo unde fuseseră la început, dar nici nu-şi dădeau seama unde erau sau de ce. Erau oricum prea ameţiţi ca să se agite. Nu făceau altceva decât să clipească.

Acum toate ouăle erau deschise.

Wren îşi ţinu respiraţia şi se întrebă dacă toţi cei din jurul lui făceau la fel.

În cele din urmă, şase picioare lungi, fusiforme, ieşiră cu încetineală din oul aflat în faţa lui Purvis.

 

 

Purvis începu să se trezească treptat. Uimitor lucru, hibernarea asta. Dormeai luni de zile şi te trezeai la milioane de ani-lumină de locul de unde plecaseşi. Simţea cum se încălzeşte, pe măsură ce drogurile criogenice îşi pierdeau efectul.

Era destul de conştient ca să se gândească la viitoarea lui slujbă. Rafinăria Xarem era destul de izolată, aşa că ar trebui să-l plătească mai bine decât pe alte planete. Auzise că erau mai bine dotaţi, tocmai din acest motiv. Oferta lor fusese foarte atrăgătoare. Spera să nu fie dezamăgit. Se săturase de reclamele cu apartamente de lux, care se dovediseră a fi nişte văgăune.

Începu să se întindă. Doi ani pe Xarem vor fi mai buni decât cinci în altă parte. O să-şi prelungească contractul dacă totul mergea bine. Se uită în jur.

Hmmm. Ce ciudată încăpere de recuperare. Nu era obişnuit să i se deplaseze criotubul. De obicei, recuperarea avea loc la bordul navei. După ce te trezeai, ieşeai, făceai un duş şi îţi luai lucrurile.

Tuburile erau aranjate altfel decât fuseseră pe navă. Clipi, încercând să-şi limpezească privirile, şi observă în cele din urmă uriaşul obiect ovoid din faţa lui.

Ce dracu' o mai fi şi asta? Din câte ştia, nu exista nici o formă de viaţă extraterestră ciudată pe Xarem, nici în lumea plantelor, nici în cea a animalelor. Deci ce dracu' o fi? Şi chiar dacă provenea de pe planetă, ce căuta acolo?

Monstruozitatea ovoidală scoase un sunet şi se mişcă, de parcă ar fi fost vie. Era umedă, lucioasă la suprafaţă, ca şi când ar fi fost acoperită cu o unsoare. Purvis încercă să se dea înapoi, îngreţoşat, dar nu avea unde să se ducă. Partea de sus a criotubului era deschisă, dar nu-i descoperea decât capul şi jumătate din piept. Braţele şi restul trupului erau în tub. Înghiţi în sec, încercând să-şi recapete glasul. Voia să cheme un steward, pe cineva care să vadă ce era cu ciudăţenia aceea şi să-l elibereze din tub.

Dar, înainte să-şi revină, ovoidul se deschise.

Purvis simţi cum îl cuprinde greaţa când pliurile scoaseră nişte plescăituri oribile.

Ce dracu' se petrece aici? Se uită în jur la celelalte criotuburi şi, pe măsură ce i se limpezeau minţile, îşi dădu seama că în faţa fiecăruia se afla câte una din chestiile acestea groteşti. De ce? Pentru ce?

În momentul acela, fire lungi începură să iasă din partea de sus a oului. Semănau cu nişte degete suple şi îşi croiau drum la suprafaţă. Şi apoi apăru creatura de care erau ataşate picioarele ca de păianjen. Semăna cu o combinaţie de coşmar între un scorpion cu corp moale şi un crab.

Ce-o fi asta? Un gândac? Purvis ura gândacii, indiferent de mărimea lor. Era unul dintre motivele pentru care lucra în spaţiu. Acolo nu existau aproape niciodată gândaci! Iar acesta i se părea mama tuturor gândacilor. Se balansa pe picioarele lui lungi, ca un dansator.

Se săturase deja de ce văzuse. Purvis apăsă agitat pe butoanele din tub, încercând să se elibereze şi să fugă cât mai departe de acest gândac monstruos. Dar comenzile nu răspundeau, orice ar fi făcut. Se uită disperat în jur. Ceilalţi nu se treziseră complet ca el, nu-şi dădeau seama ce se petrece.

Ciudata creatură se clătină pe picioare. Lui Purvis îi ieşiseră ochii din cap şi deschise gura să urle. Dar, în timp ce ţipa, fiinţa ţâşni exploziv, luându-l prin surprindere. Ceva rece şi umed, ca un cauciuc, îl plesni tare peste faţă şi, în acelaşi timp, o mână gigantică îi cuprinse capul. Un bici lung, subţire, se înfăşură în jurul gâtului, strangulându-l. Apoi îşi dădu seama ce era. Gândacul monstruos, creatura aceea era pe faţa lui.

Purvis îşi ieşi din fire şi încercă să ţipe dar nu reuşi, pentru că ceva vâscos şi fibros îi umpluse gura. Era dezgustător. Simţea că i se întoarce stomacul pe dos, în timp ce încerca să respire. Gândacul acela aluneca pe gâtul lui spre stomac. Zadarnic scutura din cap. Mâinile şi braţele erau prinse în criotub, aşa că încercă să-şi lovească faţa de laturi, dar nu reuşi. Dădea inutil din picioare. Copleşit de o groază nemaiîntâlnită, Purvis încetă să se mai zbată şi se lăsă în voia monstrului.

Nu vedea nimic, nu auzea nimic, nu simţea nimic decât organismul care-i viola faţa. Apoi, avu senzaţia că răceala cleioasă a creaturii îi pătrunde direct în sânge. Nu mai avea putere să se opună. Începu să plângă. Era pe moarte. Ah, Doamne, era pe moarte! Era ucis lent de un gândac extraterestru oribil. Gemu când răceala îl copleşi. I se strecurase în vene, paralizându-l. Ah, măcar de n-ar mai simţi nimic.

În cele din urmă, dorinţa îi fu îndeplinită şi răceala îi învălui mintea, aidoma criosomnului. Aproape că nu mai simţea presiunea de pe faţă şi coada înfăşurată în jurul gâtului. El şi creatura care-l invadase adormiră. Purvis începu să viseze vise oribile, iar Xarem nu apărea în nici unul din ele.

În camera de observare Wren o auzi pe Carlyn vomitând zgomotos. Sprague şi Kinloch o susţineau, încercând s-o ajute. Wren îşi dădu seama că plângea. La un moment dat, Clauss ieşise repede din încăpere.

Gediman stătea lângă el, tăcut şi gânditor. Era alb la faţă ca varul. De partea cealaltă, Trish Fontaine îşi încrucişase braţele la piept furioasă. Wren o privi surprins.

― Ai spus că n-or să-şi dea seama ce se întâmplă cu ei, îi reproşă ea. Că n-or să simtă nimic.

Wren inspiră adânc şi îşi adună gândurile. Avea nevoie de aceşti oameni. Nu-şi putea permite să le piardă încrederea tocmai acum.

― Doar ai văzut ce indicau aparatele. Nu se treziseră decât în proporţie de 40%. Aveau încă destul agent criogenic în sânge. Chiar dacă au simţit ceva, a fost ca un vis. După implantare n-or să-şi mai amintească nimic. Şi probabil că vom putea să-i menţinem în stare de semiconştienţă în timpul incubării. O să le facem rahianestezie înainte să erupă embrionul. Doar v-am promis că n-or să simtă durere.

Femeia se încruntă. Era evident că nu-l credea. Şi apoi îi întoarse spatele şi se duse s-o ajute pe Carlyn.

Wren se uită uimit la Gediman, dar asociatul lui privea transfigurat ecranul cel mare. Atunci, savantul se adresă furios întregului grup.

― Vă rog să mă ascultaţi. Ceea ce vedeţi este ştiinţă adevărată, fără precedent, care se petrece chiar sub ochii voştri.

Se întoarseră toţi spre el, vădit îngreţoşaţi.

― Chiar dacă nu este plăcut ceea ce vedeţi, tot ştiinţă se cheamă. Ştiaţi că, în secolul douăzeci, în timpul Proiectului Manhattan, când oamenii de ştiinţă se străduiau să fabrice bomba atomică, unii dintre ei credeau că detonarea primei bombe ar putea aprinde hidrogenul din atmosferă? Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, atmosfera ar fi luat foc şi anihilarea ar fi fost completă. Dar, în ciuda acestor temeri, au detonat prima bombă experimentală. Trebuie să vă asumaţi riscuri dacă vreţi să progresaţi, să descoperiţi vreodată ceva.

Oamenii lui îl priviră solemn şi apoi îi întoarseră din nou spatele. Wren se uită enervat la Gediman, întrebându-se unde era entuziasmul lui tocmai acum, când avea cea mai mare nevoie de el.

― Nu înţeleg ce i-a apucat. Doar au citit documentaţia. Ştiau despre ce este vorba când au semnat contractul.

Dar Gediman nu reuşea să-şi desprindă ochii de la fereastra imensă. Oamenii nu se mai zbăteau. Zăceau într-o stare asemănătoare cu coma. Cel puţin aşa dădeau impresia. Conform datelor afişate, implantarea începuse deja. Douăzeci de embrioni acaparaseră douăzeci de capete umane. Glandele lor de oxigen pompau aer cu generozitate, ca să-şi menţină în viaţă gazdele.

Gediman îşi regăsi glasul în cele din urmă.

― Una este să citeşti şi cu totul alta să vezi cu ochii tăi, zise el înghiţind în sec şi pipăindu-şi gâtul.

Când Wren se întoarse spre monitoare, se stăpâni cu greu să nu-i imite gestul.

 

 

 

CAPITOLUL 6

 

Call şi Christie se alăturară grupului exact când se pregăteau să intre în zona de odihnă, care servea şi drept popotă. Vriess îi zâmbi din scaunul lui.

― Aţi terminat?

Call încuviinţă din cap şi Christie îi spuse:

― Gata, am livrat totul. Bănuiesc că bravul nostru comandant este tot la El General.

― Cine, Elgyn? zise Hilard indiferentă. Da, probabil. Ai fost la cumpărături? îl întrebă ca pe Vriess.

― Pe stomacul gol? Cred că glumeşti. Abia după ce o să terminăm cu acest restaurant de patru stele o să vedem ce-ar mai fi de făcut. Am şi eu priorităţile mele.

Chicotiră cu toţi amuzaţi când intrară. Era o sală uriaşă, mai ales în comparaţie cu încăperile strâmte de la bordul lui Betty. Ar fi încăput absolut toţi soldaţii, chiar dacă ar fi fost să ia masa în acelaşi timp. Dar spaţiul era aranjat în aşa fel încât să poată fi folosit pentru jocurile sportive. Într-un capăt era fixat un coş de baschet lângă un sac de box şi un aparat de gimnastică.

Întârziaserâ la cină. În toată sala nu mai era decât o femeie singură, care arunca o minge la coş. Era înaltă, suplă, cu păr ondulat până la umeri. Call bănuia că era fie soldat, fie cercetător în timpul liber.

Şi ceilalţi camarazi ai ei se uitau de jur-împrejur. Apoi Johner zări femeia şi exclamă:

― Ia te uită!

Call se încordă fără să vrea.

― Ai dreptate, Vriess, îi spuse Johner zâmbind, fiecare cu priorităţile lui.

Şi zicând acestea, o porni spre femeie, în timp ce ceilalţi rămaseră prudenţi în urma lui. Voiau să evite necazurile. Call nu credea să existe vreo persoană pe Auriga care să fie o ţintă uşoară pentru grotescul Johner.

Individul se aşeză cu obrăznicie în spatele ei, îi puse mâinile pe umeri şi o întrebă pe un ton care se voia seducător:

― Ce-ai zice de o partidă?

Call se îndoia că Johner se culcase vreodată cu vreo femeie fără să plătească. Iar cea de acum nici nu-l băgă în seamă. Îşi vedea mai departe de antrenamentul ei.

― Ce zici? insistă Johner, băgându-şi nasul în părul ei, ca să-i inspire mirosul.

Call auzi clar răspunsul ei.

― Pleacă de lângă mine! îl preveni ea ferm, dar totodată parcă şi plictisită.

― De ce? o întrebă Johner obraznic.

― Pentru că o să regreţi.

Îi vorbise indiferent, fără patimă. Dar Johner nu se lăsă. Începu să se frece de fundul ei. Apoi îi mângâie gâtul lung, murmurând:

― Ai de gând să mă torturezi? S-ar putea să-mi placă.

Ochii lui mici, incolori, o priveau insistent. Îi zâmbi hidos. De fapt, totul era hidos la el. Femeia întoarse capul şi rânji la fel de dezgustător.

Call sesizase că nici unul din camarazii ei nu se aşezase la mese. Toţi aşteptau deznodământul incidentului. Se pare că Johner obişnuia să se dea în spectacol. Call făcu un pas înainte, gata să ajute necunoscuta. Gestul ei nu va fi văzut cu ochi buni de membrii echipajului, dar...

Vriess o trase de bluză. Se uită la el şi-l văzu clătinând din cap. Nu te băga, Call, spuneau ochii lui. Se întoarse din nou spre femeie şi se întrebă dacă i-ar distrage suficient atenţia lui Johner strigându-l să mănânce cu ei. Dar femeia îl luă pe nepregătite când îi trânti un cot în stomac. Apoi se întoarse pe jumătate şi-i trase un pumn în faţă. Şi, spre uimirea lui Call, în tot acest timp, nu dăduse drumul mingei din cealaltă mână. Bărbatul pluti în aer pentru o secundă şi apoi se prăbuşi pe podea.

Echipajul de pe Betly încremenise, dar nu pentru că femeia îl lovise pe Johner. Ceea ce-i uimise era forţa loviturii ei. Johner se lovise în cădere de nişte saci de box care se prăbuşiseră peste el.

Înainte să se dezmeticească, Call o văzu apoi pe Hillard scoţând un strigăt de mânie şi năpustindu-se asupra ciudatei femei, care se întoarse din nou şi o aruncă fără nici cel mai mic efort. Lui Call nu-i venea să creadă, pentru că pilotul lor era o luptătoare dură, cu experienţă, iar acum zăcea pe podea, lângă Johner. Şi, ca s-o termine complet pe femeia aruncă mingea de baschet şi o lovi pe Hillard în stomac, la fel de fulgerător.

Acum intră în luptă uriaşul Christie. Luă un sac de box şi-l aruncă în capul femeii, cu toată puterea lui. Dar, spre uimirea lui Call, aceasta nici nu clipi când primi lovitura în plină figură. În afară de câteva picături de sânge care i se scurgeau din nas, nu părea deloc afectată.

Christie era la fel de uluit şi o lovi din nou, şi mai tare ― dacă era posibil aşa ceva! Dar femeia nu se clinti din loc nici de această dată. Uriaşul reluă atacul, dar acum femeia îi smulse practic sacul din mână ― din mâna lui Christie!

Apoi se năpusti asupra lui ca o fiară. Îşi înfipse o mână în părul lui şi cu cealaltă îl apucă de bărbie. Christie se zbătea, încercând zadarnic să se elibereze. Era o scenă cumplită. Call vru să se ducă să-i dea o mână de ajutor, dar Vriess o opri.

― Nu te băga, o sfătui el.

Fata ezită, dar se supuse.

Între timp, Johner se ridicase în picioare şi se repezi la cei doi, lovind-o pe necunoscută cu pumnul în rinichi. Femeia înălţă capul furioasă. Nu se vedea nici o urmă de durere pe faţa ei. Îi dădu drumul lui Christie, care căzu ca o păpuşă neînsufleţită, se lăsă în genunchi şi-l apucă pe neaşteptate pe Johner de turul pantalonilor, strângându-i ouşoarele cu aceeaşi forţă cu care zdrobise bărbia lui Christie. Johner scoase un urlet agonizant. Şi, când căzu în genunchi, străina îi trase un pumn în stomac, îndoindu-l complet.

Dar exact când nebunia era în toi şi gemetele celor doi răsunau în toată sala, se auzi glasul limpede şi hotărât al unui bărbat.

― RIPLEY!

Call se întoarse în direcţia sunetului şi văzu patru soldaţi, cu armele îndreptate spre ei. Adică nu spre ei, ci spre femeie. Între ei erau doi bărbaţi în halate de laborator, unul în spatele celuilalt. Pe primul îl recunoscu. Era cel care preluase marfa. Pe buzunarul halatului alb scria "Wren". Iar pe cel al tipului din spate, "Gediman". Acesta din urmă părea speriat, dar Wren îşi păstrase sângele rece. Se vedea de la poştă cine era şeful.

Femeia înălţă capul încet când îl auzi pe Wren şi se uită indiferentă la cele două victime ale ei, de parcă n-ar fi spălat podeaua cu ei, cei mai tari bărbaţi de pe Betty.

Call se întoarse s-o privească. Spusese Ripley? Clipi uimită. Ripley?

Încremeniseră cu toţii în loc. Echipajul de pe Betty începu să dea înapoi. Christie se ridică în picioare, şi duse braţele la spate, semn că nu păţise nimic, deşi Call ştia care era adevărul. Şi Hillard îşi revenise, dar Ripley nu-i dăduse drumul lui Johner. Îl ţinea de cămaşă, de parcă n-ar fi avut chef să se despartă de prada ei.

― Haideţi să nu ne dăm în spectacol, spuse Wren calm, de parcă ar fi vorbit unor copii.

De parcă nu s-ar fi dat deja în spectacol şi încă cum. De parcă cei patru soldaţi înarmaţi din sală nu ar fi ameninţat cu armele lor o singură femeie. De parcă nu ar fi avut nici un control asupra ei.

Dar, surprinzător, Ripley îi dădu drumul bărbatului şi se retrase câţiva paşi.

Apoi făcu semn cu capul spre Johner şi spuse:

― Pute.

Iar Wren încuviinţă din cap, de parcă vorbele ei ar fi fost o explicaţie plauzibilă pentru cele întâmplate.

Johner reuşi în sfârşit să-şi găsească glasul.

― Ce fel de fiinţă eşti? zise el, gemând de durere.

Ripley îl privi dispreţuitor şi apoi se uită la toţi ceilalţi. Îşi şterse sângele de pe buza superioară, fără să scoată nici un cuvânt. Îi păsa la fel de puţin ca de ei toţi. De echipajul de pe Betty, de soldaţi, de armele lor, de Wren, de Gediman. Call văzu picăturile de sânge căzând.

Şi apoi, cu o figură plictisită, Ripley luă mingea de pe jos şi-o aruncă la coş, după care se întoarse şi plecă.

Wren le făcu semn soldaţilor s-o lase să treacă şi apoi îi spuse lui Gediman:

― E ca un animal de pradă, nu-i aşa?

O admiră, îşi dădu seama Call.

Gediman nu-şi revenise încă. Era la fel de nervos.

― Tipul pute într-adevăr, bombăni el.

Cei doi cercetători şi soldaţii ieşiră din sală, lăsându-i pe cei de pe Betty să-şi culeagă camarazii. Call îl ajută pe Christie să se aşeze pe o bancă, iar Hillard pe Johner. Ştia că acum le pierise tuturor pofta de mâncare.

Mânată de un impuls de moment, Call se uită spre uşa pe care ieşise Ripley şi la picătura de sânge de pe podea. Un mic fuior de fum se ridica din ea şi, dedesubt, podeaua fierbea.

 

 

La lăsarea nopţii, echipajele celor două nave îşi găsiră diverse preocupări.

În apartamentul ei, Hillard se întinse goală pe pat. Scotea gemete de plăcere şi se lăsa în voia senzaţiilor care o copleşiseră. O durea tot corpul după încăierarea de la popotă, dar acum se simţea minunat.

Îi surâse peste umăr bărbatului care-i stârnea asemenea senzaţii plăcute. Elgyn zâmbi la rândul lui în timp ce masa picioarele obosite ale iubitei sale.

 

 

În apartamentul său, generalul Perez îşi lustruia singur cizmele, conform regulamentului, topind metodic ceara cu un laser manual, ungând-o într-un strat subţire pe piele şi apoi lustruind-o ca oglinda. Era o activitate indicată de filozofia zen, pentru că îţi ţinea mâinile ocupate şi te ajuta să te relaxezi. Da, îi lăsa timp să mediteze la viitorul proiectului său.

 

 

În magazia navei, Vriess se învârtea pe coridoare în căruciorul său pe rotile şi se uita la miile, poate chiar milioanele de piese de schimb. Se simţea în raiul mecanicilor. Şi totul era nou nouţ, perfect, de cea mai bună calitate. Generalul Perez nu accepta produse def mâna a doua. Vriess îşi umpluse deja braţele de cabluri, plăci cu circuite imprimate, componente. Se opri în faţa unei lăzi cu diode şi fu cât pe ce să treacă mai departe, dar, în cele din urmă înşfăcă o cutie. După aceea se uită vinovat în jur şi mai luă una.

 

 

În sufrageria comună a apartamentului lor, Christie, Call şi Johner stăteau întinşi în faţa unui ecran video şi îşi treceau din mână în mână termosul lui Johner plin cu bere de casă. După încăierarea de după-amiază, nici unul din ei nu prea avea chef de vorbă. Call se miră că nici cei doi bărbaţi, nici Hillard nu-i reproşaseră pasivitatea, dar o considerau probabil nou venită. Nici Vriess nu se amestecase şi doar ştia toată lumea că nu era un neajutorat.

Johner, Christie şi Hillard, împreună cu Vriess şi Elgyn lucrau de mult ca într-o echipă. Lui Vriess nu-i prea plăcea să discute despre asta, dar spusese odată că fuseseră toţi mercenari, cu mult timp în urmă, înainte ca el să paralizeze.

Pe ecran apăruse un revolver negru, cromat, cu toate specificaţiile necesare. E atât de sofisticat, se gândi Call, încât te-ai putea aştepta să se încarce de la sine. Poate fi al tău, spunea reclama, contra unei sume de credite cu care ţi-ai fi putut cumpăra un model mai vechi de navă spaţială.

Johner îi dădu termosul fără să-şi desprindă ochii de la ecran. Call îl luă şi îşi turnă puţină tărie.

 

 

Fiecare se odihnea cum îi plăcea.

Gediman lucra singur în zona interzisă. Intră în camera mobilă de observaţie, care-i permitea să studieze în linişte evoluţia primilor extratereştri. Încerca să-şi alunge din minte imaginea oamenilor din criotuburi şi a paraziţilor prinşi de faţa lor.

Încerca să uite de strigătele lor când erupseseră embrionii. Oricum nu-l privea. Era cercetător într-o misiune şi, în momentul de faţă, rolul lui era să studieze extratereştrii nou-născuţi.

Păcat că nu deţineau mai multe informaţii. După părerea lui Gediman, faptul că nu se puteau întoarce pe planeta LV-426, unde extratereştrii fuseseră descoperiţi iniţial de echipajul de pe Nostromo, era o adevărată tragedie ştiinţifică. De ce bogăţie informaţională ar fi avut parte! Dar vasul avariat, cu bizara lui încărcătură de mii de ouă, se distrusese când explodase reactorul nuclear al unui procesor atmosferic defect, lăsând în urmă doar reziduuri radioactive şi un crater imens de nouăsprezece megahectare. LV-26 devenise o planetă nelocuibilă.

Riplcy scăpase împreună cu alţi câţiva şi ajunsese pe Fiorina 161 când nava ei începuse să prezinte defecţiuni. Un singur războinic extraterestru reuşise să se strecoare la bord, în aşteptarea mătcii care se inoculase în trupul lui Ripley, fără ca ea să ştie. Dar războinicul acela fusese distrus şi Ripley se sinucisese, ca să fie sigură că matca dinăuntrul ei nu va ieşi niciodată la suprafaţă.

Acesta ar fi putut fi sfârşitul contactului dintre oameni şi extratereştri, pentru că toate încercările întreprinse atât de oamenii de ştiinţă militari, cât şi de corporaţiile private de a descoperi planeta de origine a fiinţelor extraterestre fuseseră zadarnice, deşi se studiaseră sute de lumi existente. Secretul organismelor aproape perfecte murise în holocaustul de pe LV-426, până la descoperirea mostrelor de sânge şi ţesut ale lui Ripley, prelevate de pe Fiorina 161.

Aceasta se întâmplase cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Mostrele originale furnizaseră puţine informaţii şi fuseseră distruse practic de două ori. Dar, cu zece ani în urmă, cercetătorul militar Mason Wren intuise potenţialul existent şi reuşise să convingă persoanele cheie de la Weapons Research de importanţa acestui fapt. De atunci fusese în întregime proiectul lui. Dar abia cu doi ani în urmă restul echipajului fusese gata să creadă în viziunea lui Wren. Şi atunci se mutaseră la bordul navei Auriga. Şi primiseră absolut tot ce aveau nevoie pentru realizarea proiectului. Din momentul acela au început să supravieţuiască şi să crească celulele clonate pe baza mostrelor.

Iar acum erau aici. Oricum, mai erau atâtea de învăţat! Urmări cu răbdare monitoarele, afişajele electronice şi specimenele însele.

Gediman remarcase mirarea cercetătorilor faţă de viteza cu care embrionii ţâşniseră din neajutoratele lor gazde, ca să nu mai vorbim de incredibila lor dezvoltare. Wren nu era sigur dacă creşterea se accelerase datorită intervenţiei lor, sau era o variaţie naturală. Din datele pe care le deţineau nu reieşea durata exactă şi dimensiunile mostrelor erau prea mici ca să-ţi dai seama. Bineînţeles, aşteptau încă alţi embrioni.

Se duse în camera de observaţie, oprindu-se când ajunse la o anumită cuşcă. Apăsă pe nişte butoane şi o ridică. Înăuntru erau doi extratereştri aproape adulţi, care păreau că hibernează. Stăteau ghemuiţi pe podea, complet nemişcaţi. Îşi notă câteva observaţii şi se uită la ceas. La un moment apăru un al treilea extraterestru din umbră.

Gediman tresări fără să vrea. Nu-l observase până când nu-şi făcuse apariţia. Stătea în faţa lui întunecat, masiv, duşmănos. Se vedea de la o poştă că era o creatură extraterestră. Capul ciudat, ţuguiat, coada uriaşă, mâinile cu şase degete, scheletul exterior negru cu chitină de silicon, coarnele dorsale monstruoase. Animalul se oprise acum.

Deci mă studiezi, nu? întrebă în gând cercetătorul. Gediman resimţea o senzaţie ciudată să fie studiat de un animal de pradă atât de mare, fără ochi.

Dar vezi foarte bine, nu-i aşa? În capul ăla tubular al tău ai senzori speciali pentru căldură, vibraţii, sunete, mirosuri, mişcare. Trei sute şaizeci de grade de acurateţe, superior văzului sau auzului. Uluitoare fiinţă.

Văzu din nou criotubul în care se afla omul numit Purvis. Văzu clar groaza oglindită pe faţa lui când se deschisese oul dinaintea sa. Văzu atacul gânganiei şi lupta disperată a lui Purvis.

Clipi, încercând să-şi alunge din minte aceste imagini. Se pare că individul avea o funcţie tiroidiană scăzută, nu destul de gravă ca să necesite tratament, dar suficient pentru a încetini dezvoltarea embrionului în raport cu ceilalţi.

Nu te mai gândi la el. Te-a impresionat pentru că i-ai văzut numele. Uită. Urmăreşte-ţi scopul. Acesta este doar începutul.

Extraterestrul care-l studia se apropie şi mai mult de fereastră. Gediman se apropie şi el, de cealaltă parte, ca atras de o forţă nevăzută. Apoi ciudăţenia îşi trase buzele subţiri şi îşi dezgoli dinţii de culoarea cromului. Cercetătorul văzu cum deschide botul şi scoate limba încet, ca şi când i-ar fi oferit-o lui drept studiu. Îi curgea mucus din gură.

În clipa aceea, Gediman uită de Purvis şi de embrionul care-i acaparase faţa, fascinat de o imagine pe care nu o văzuse nimeni decât înaintea morţii. Se trezi zâmbind.

― Asta este o limbă externă sau eşti doar fericit să mă vezi? murmură el.

Se sprijini cu mâna de fereastră şi apoi îşi lipi nasul şi fruntea de plasticul transparent căruia îi spuneau "sticlă", ca un copil curios, care vrea să vadă mai bine.

Şi, deodată, extraterestrul întinse limba şi o lipi de sticlă, exact în dreptul ochiului său. Gediman se trase brusc înapoi. Îi bătea inima să-i sară din piept şi îi asudaseră mâinile. Fără să-şi desprindă privirile de la arătare, se apropie de consola centrală.

― E timpul să înveţi prima lecţie, căţeluşule, îi spuse el, apăsând un buton mare roşu.

Jeturi de azot lichid împroşcară extraterestrul aproape instantaneu, ridicând nori de aburi în contact cu aerul. Monstrul urlă disperat şi se retrase în mijlocul cuştii, călcând peste ceilalţi, pe care-i trezi imediat. Acum toţi începură să urle. Gediman luă degetul de pe buton.

Războinicul care fusese tratat în felul acesta întoarse capul obscen spre Gediman, mişcându-şi coada uriaşă, ca de scorpion. Ceilalţi doi se dădură înapoi. Nu ştiau ce se întâmplă. Extraterestrul care apăruse prima oară se apropie din nou de fereastră, dar Gediman duse din nou mâna la butonul roşu, fără să-l apese.

Monstrul încremeni în loc. Gediman la fel.

Extraterestrul întinse limba ameninţător, dar nu mai înaintă spre fereastră.

Gediman dădu din cap mulţumit.

― Bun, deci înveţi repede, zise el, notându-şi în carnet.

 

 

Războinicul cel mare tremura, cuprins de o mânie fără margini, în locul acela ciudat. Asta e chiar culmea! Am fost ars de fiinţa aceea mică şi molatecă, pe care trebuia de fapt s-o vânez! Dădu din coadă furios în timp ce-şi urmărea prada cum umblă la nişte dispozitive necunoscute. Războinicul se uită la butonul roşu, primejdios care era la îndemâna acelei fiinţe. Citi ce scria lângă el: "Atenţie! Jet de nitrogen!" Se uita la creatura neînsemnată pe care scria "Gediman" cum face să apară nişte cuvinte pe dispozitivul din mâna lui. Prada radia de satisfacţie şi mândrie, de parcă şi-ar fi îndeplinit adevărata funcţie.

Sigur, războinicului puţin îi păsa. Pentru el, prada avea o singură funcţie, aceeaşi cu cea a oricărei specii. Dădu din coadă şi scoase limba să-l avertizeze. Aerul fluieră prin tuburile sale dorsale. Ura acest mediu străin. Tânjea după căldura aburindă a creşei, după forţa şi siguranţa speciei sale. Deşi mai avea doi ca el în preajmă, suferea de unicitatea individualităţii sale Era timpul să construiască o nouă creşă. Să se alăture celorlalţi războinici şi să apere matca. Acesta era scopul existenţei sale.

Urmărea prada, încercând să înveţe tot ce avea nevoie să ştie despre ea.

Încă nu putea s-o miroasă, dar simţise mirosul altora din specia lui. Intrase pe conductele de ventilaţie. Aveau sânge cald şi respirau oxigen. Culoarea respiraţiei lor era vizibilă chiar şi prin bariera transparentă. Vedea sângele lui roşu prin venele palide şi putea să-i analizeze compoziţia chimică. Putea să-i evalueze greutatea, masa musculară, rezistenţa. Ştia cât de puternic sau slab era. Vedea culoarea emoţiilor, ştia dacă îi este cald sau frig, dacă simte durere sau teamă. Observase că se temea de războinic, dar nu suficient. Mai ales acum, după ce constatase că putea să-i facă rău. Acest "Gediman" radia de mândria realizării lui.

O să-mi amintesc această culoare când o să te atac.

Pentru că o să te atac.

Se va folosi de trupul lui Gediman ca material pentru construirea creşei. Abia după ce o să-l distrugă o să hotărască dacă o să-l dea de mâncare mătcii, dacă era potrivit să-i poarte pui sau dacă o să hrănească puii cu el. Sau poate o să poarte puii şi apoi o să-l mănănce chiar el.

Şi pentru că mi-ai făcut rău cu atâta satisfacţie, voi încerca să-ţi prelungesc suferinţa înainte să te lichidez.

O să-l privească până îi dispăreau mândria şi emoţiile, până nu mai rămânea nimic din el decât teamă, o teamă cumplită, cum nu mai simţise niciodată. Teama era o senzaţie foarte importantă pentru gazdă. Făcea organismul receptiv, îl pregătea pentru pui, le permitea să se înrădăcineze solid, să crească, să schimbe gazda pentru a le satisface nevoile. Teama era esenţială. Şi când puii ieşeau din pântecele străin, ultima izbucnire de spaimă şi durere frăgezea carnea gazdei, pentru a hrăni puii.

Războinicul cel mare dădu din nou din coadă, transmiţând tot ce gândea, plănuia şi simţea fraţilor săi şi mătcii. Iar matca, mama lui. Îi transmitea dragostea şi încuviinţarea ei. Se va întâmpla cât de curând. Războinicul va avea grijă de asta. Iar acest om prăpădit, acest Gediman, va fi primul. Prima gazdă. Prima hrană. Şi va trăi să le vadă pe toate până la capăt. Da, războinicul va avea grijă de asta.

Matca era întru totul de acord.

 

 

În apartamentul unde fuseseră cazaţi, Call se uita la pumnalul bizar care era afişat acum pe ecran şi se gândi că se săturase de imagini video şi de alcool. La toţi dracii, nopţile de la bordul lui Betty i se păreau mult mai interesante. Încercă să se ridice, dar căzu la loc.

Cei doi bărbaţi chicotiră amuzaţi.

― Doamne, Johner, se plânse ea, scărpinându-se în cap, ce ai pus în rahatul ăla? Acid de baterie?

Se uită la paharul ei gol, ca şi când s-ar fi mirat că ajunsese aşa.

― Doar ca să-i dau puţină culoare, spuse Johner spăşit şi apoi bătu palma cu Christie.

― Mie una îmi ajunge, zise ea hotărâtă şi se ridică de pe scaun clătinându-se.

Încercă să fluiere melodia pe care o fredonase mai devreme cu Vness, dar acum suna fals.

Când ieşi, dădu colţul. Acum când n-o mai vedea nimeni, se îndreptă de spate. Era perfect lucidă. Se uită în jur, să se asigure că nu o urmărea nimeni şi apoi o porni pe hol. Urmând traseul pe care-l alesese, se opri în faţa uşii pe care scria "Interzis".

Ştia că, de aici înainte, fiecare uşă va fi ca o barieră. Căută în buzunar şi scoase un şperaclu complicat, de concepţie proprie.

Se uită peste umăr, ciulind urechea şi apoi se apucă să violeze încuietoare după încuietoare. Unele din ele necesitau un cod special şi o combinaţie corespunzătoare de chimicale pentru analizorii de respiraţie. Altele se răsuceau doar, dar nici una nu putea să-i reziste.

În cele din urmă, deschise ultima uşă atât cât să se strecoare. Ezitând pentru câteva secunde, pătrunse înăuntru. Nu se declanşase încă nici o alarmă. Era clar că cel care locuia aici nu mai era supravegheat atât de vigilent ca la început.

Încăperea era mică, întunecată şi Call crezu pe moment că intrase într-un compartiment nelocuit. Nu era nimic care să indice prezenţa unei persoane ― nici chiuvetă, nici sursă de apă potabilă, nici toaletă, absolut nimic. Nu vedea decât nişte umbre clar conturate, în contrast cu porţiuni luminate, care împărţeau spaţiul mic al încăperii în zone separate. Apoi ochii ei se obişnuiră şi zări talpa unui pantof de sport la marginea umbrei. Se uită din nou, mai atent. Pantoful era într-un picior care se pierdea în zonele umbroase. Singurul ocupant al camerei era ghemuit acolo, în umbră, invizibil oricui s-ar fi uitat de deasupra.

Având grijă să nu iasă din zona întunecată, Call înaintă în tăcere spre respectiva persoană şi apoi se lăsă în jos, strecurându-se cu prudenţă. Era ghemuită în poziţie fetală. Deşi stăteau atât de aproape, nu-i distingea forma. Mişcându-se cât mai silenţios, Call se târî în spaţiul limitat. Noroc că era suplă! Acum bezna o învălui complet, la fel ca pe celălalt ocupant al încăperii. Şi, în momentul acela trecu o umbră pe deasupra.

Era o santinelă care-şi făcea rondul. Cizmele sale trecură peste grătarul din tavan. Call îşi ţinea respiraţia.

Plecase în sfârşit. Call se întoarse spre femeia adormită. Crezuse că o să-i sesizeze prezenţa, dar dormea mai departe. Respira regulat. Ca o fiinţă umană. Îşi ţinea braţele încrucişate peste burtă, ca şi când ar fi vrut să păzească ce era acolo, sau o durea ceva. Chiar şi în somn, trăsăturile ei puternice, atrăgătoare păreau tulburate. Probabil că visa urât...

Ai venit aici cu un scop, se gândi Call. O cuprinsese mila pentru o clipă. Hai, fă ce ai de făcut şi pleacă. Doar n-o să te laşi impresionată de faptul că arată ca acea persoană.

În linişte, ca un asasin de profesie, Call întinse mâna dreaptă, în care ascunsese stiletul. Apăsă pe un buton şi apăru lama. Arma argintie avea vreo treizeci de centimetri lungime şi un vârf ascuţit. Call considera că armele cu proiectil erau pentru laşi. Ei îi plăcea să lucreze în linişte, corp la corp.

Se ghemui şi duse mâna în spate. Nu te mai uita atât la ea. Fă ce trebuie.

Înghiţi în sec. Putea să-i înfigă lama direct în inimă. Ar lichida-o curat. Ripley nici n-ar simţi, i-ar face un bine.

Dar femeia începu deodată să se mişte în somn. Call încremeni în loc. Îşi dădu capul pe spate, expunându-şi gâtul lung. I se deschisese costumul mulat şi i se vedeau sânii şi burta. Pielea ei palidă era vizibilă chiar şi în beznă.

Call dădu la o parte costumul şi în momentul acela văzu cicatricea. O cicatrice? Da, o cicatrice!

Nu!

― Ce este? o întrebă femeia cu un glas blând.

Se sperie atât de rău încât scăpă cuţitul.

― Mă ucizi odată sau ce faci? zise ea, plictisită ca de obicei.

Call se încordă.

― N-ar avea nici un rost, nu-i aşa?

Zicând acestea, puse stiletul la loc în mânecă.

― L-au scos deja, nu? Isuse, este cumva aici! La bordul acestei nave?

Îngheţă de spaimă. Venise prea târziu.

Prea târziu!

Ripley zâmbea sumbru.

― Te referi la copilul meu?

Call clătină din cap. Nu-i venea să creadă că discuta cu această femeie.

― Nu înţeleg, zise ea. Dacă l-au scos, de ce te mai ţin în viaţă?

― Sunt curioşi, îi răspunse Ripley ridicând din umeri. Este o noutate pentru ei.

Call clocotea de furie. Nu-şi imaginase că o să ajungă prea târziu. Dar trebui să se reculeagă. Se uită cu luare aminte la femeia de lângă ea. Apoi scoase stiletul, declanşă lama şi i-l arătă.

― Pot să pun capăt imediat acestui coşmar, îi spuse ea, de parcă i-ar fi oferit un dar. Durerea... acest coşmar. Mai mult nu pot face pentru tine.

Deşi ar fi meritat.

Ripley se însufleţi puţin. Părea atât de tristă încât îi sfâşia inima. Deschise mâna fără să-i răspundă şi pipăi lama.

― Şi ce te face să crezi că o să te las? murmură ea.

Apoi Ripley apăsă cu mâna vârful pumnalului, până ieşi pe partea cealaltă. Call rămase cu gura căscată. Era la fel de uluită ca la popotă.

― Cine eşti? o întrebă ea în şoaptă, uitându-se la mâna străpunsă din care curgea sânge.

Femeia nu schiţase nici cel mai mic gest de durere.

― Sunt Ripley, Ellen. Locotenent, clasa întâi. Numărul de identificare cinci-unu-cinci-şase-unu-şapte-zero.

Call clătină din cap uluită.

― Ellen Ripley a murit acum două sute de ani.

Se pare că această informaţie reuşise s-o şocheze pe femeie, pentru că se arătă mirată. Îşi scoase cuţitul din mână şi se strâmbă puţin, ca şi când ar fi fost o durere neînsemnată.

― Ce ştii despre asta?

Încercase să pară indiferentă, dar se vedea că o interesa.

― Am citit Morse, îi răspunse Call încordată. Am citit toate istoriile interzise. Ellen Ripley şi-a jertfit viaţa ca să ne protejeze de animalul acela. Tu nu eşti ea.

Femeia căreia i se spunea Ripley îşi feri privirile.

― Nu sunt ea? Atunci, cine sunt?

Bună întrebare. Call observă uluită că lama stiletului ei începuse să sfârâie şi să se topească. Iată răspunsul potrivit pentru Ripley. Îi arătă oţelul.

― Eşti un lucru. O fiinţă construită artificial. O clonă. Te-au crescut într-un afurisit de laborator.

― Dar numai Dumnezeu poate face un copac, zise femeia, dând dovadă de acelaşi umor negru.

Call simţi deodată dorinţa să discute cu această ciudăţenie, această umbră a lui Ripley.

― Şi acum au scos animalul din tine.

Se întristase din nou. Durerea ei era aproape tangibilă.

― Nu chiar complet.

Call nu înţelegea ce voia să spună.

― Ce?

Ripley se uită drept în ochii ei. Privirea ei o ardea aşa cum sângele acid al lui Ripley topise cuţitul.

― Este în capul meu, în orbite, şopti ea.

Era prima oară când părea vulnerabilă, ca orice făptură omenească.

― Atunci ajută-mă! Dacă a mai rămas ceva uman în tine, ajută-mă să-i opresc înainte ca acest animal feroce să se elibereze.

― Este prea târziu, zise ea cu o tristeţe profundă.

Call nu înţelese imediat la ce se referea. O fi prea târziu pentru mine? Abia acum îşi dădea seama că se afla acolo, în beznă, la câţiva centimetri de acest... Nu ştia cum să-i spună. De acest animal de pradă care putea probabil s-o ucidă cu o singură mână, înainte ca ea să reacţioneze în vreun fel. Cuţitul ar fi fost inutil, oricum...

Când Ripley întinse mâna spre ea, Call tresări. Încremeni în loc pentru o clipă. Ripley o mângâie pe frunte şi îi dădu la o parte o şuviţă de păr. Era un gest blând, aproape senzual. Aşa cum îşi mângâie o mamă copilul.

― M-am obişnuit cu ideea, murmură Ripley şi Call îşi dădu seama că se referea la monstrul pe care-l zămislise.

La faptul că trăia. Că va declanşa un dezastru.

― Este inevitabil.

Call încercă să-şi revină.

― Nu dacă o să fiu şi eu prin preajmă.

Încercă să nu se gândească ce caraghios sunau vorbele ei. Regreta pentru a nu ştiu câta oară că nu arăta ca solidul Christie.

― N-o să ieşi vie de aici, îi spuse Ripley cu tristeţe, de parcă ar fi vorbit cu un copil neascultător.

― Puţin îmi pasă, insistă Call.

― Serios? zise Ripley ridicând din sprâncene.

Şi, fulgerător, o apucă de gât, lăsând-o fără aer. Imediat, Call încercă să lovească cu pumnalul topit. Spaţiul restrâns al încăperii o bloca, iar groaza o paralizase.

Ripley îi izbi braţul de podea şi se ridică ameninţător deasupra ei. Call încercă să-şi păstreze cumpătul. Ochii animalului de pradă ― pentru că era un animal de pradă ― sclipeau.

― N-o să-ţi fac nimic, zise Ripley în cele din urmă, cu infinită tristeţe.

Call se auzi cum scânceşte şi îşi dădu seama că i se întipărise spaima pe faţă. Ochii ei implorau clemenţa. Ripley îi dădu drumul la fel de repede cum o apucase. Şi apoi se făcu din nou ghem, cu spatele lângă perete, ascunzându-se cât putea de mult în umbre.

Ce faci? De ce simţi nevoia să te ascunzi? Ce crezi că vor de la tine? Acum nu se mai mira că încăperea era goală. Dacă i-ar fi dat un pat, s-ar fi ghemuit mai mult ca sigur sub el. Te simţi în siguranţă când te ghemuieşti în locul acesta mic şi întunecat? Este cumva o amintire uitată din copilărie, veche de sute de ani?

― Pleacă, îi porunci Ripley. Pleacă de aici. Eşti căutată.

Call se desprinse de ea. Se temea să nu se răzgândească. Era complet la mâna ei. Depindea de Ripley dacă va ieşi sau nu vie de aici. Se târî spre lumină. Acum nu-i mai păsa dacă era reperată de santinelă. Trase aer în piept cu disperare şi o zbughi spre uşă.

Uitase complet de misiunea ei. Instinctul de supravieţuire era mai puternic decât orice. O îndemna să scape. Deschise uşa şi ţâşni din cameră, uitând de toate măsurile de precauţie. Dar cum făcu doi paşi, ceva rece, metalic îi atinse gâtul şi, înainte să se întoarcă şi să se apere, simţi o arsură şi un flux electric îi înfioră nervii.

Scoase un strigăt şi apoi văzu negru în faţa ochilor şi se prăbuşi.

 

 

Wren se uită satisfăcut la femeia brunetă, mignonă care căzuse la pământ. În timp ce soldaţii o apucaseră de braţe s-o scoată de acolo, îşi spuse în sinea lui: Cine te crezi? Cum îţi permiţi să-ţi bagi nasul într-o misiune de cercetare strict secretă? Chiar îţi imaginai că o să reuşeşti?

Era atât de furios încât se bucura că prezenţa soldaţilor îl obliga să-şi menţină profesionalismul. Când Call clătină din cap, încercând să-şi revină, Wren se grăbi s-o apostrofeze:

― Cred că o să regreţi ce-ai făcut.

Apoi îl întrebă pe soldatul de lângă el:

― Unde sunt prietenii ei?

― Din câte ştim, în apartamentele lor.

― Sună alarma, îi ordonă Wren. Vreau să fie ridicaţi imediat!

 

 

Ripley se ghemui strâns în umbra ei şi se uită în bezna, încercând să nu se lase impresionată de cuvintele fetei. Era obosită, foarte obosită. Dar nu îndrăznea să doarmă.

Nu vreau să dorm, îi spunea o voce slabă, subţire. Am vise înspăimântătoare.

Cine spusese asta? Nu-şi mai amintea, dar memoria o împungea ca un cuţit.

Nu putea să doarmă... Avea senzaţia că puteau s-o atingă în somn. Atunci nu putea să se controleze şi mintea ei îi aducea la suprafaţă. Pe toţi monştrii, pe toţi monştrii adevăraţi. Se mişcau, respirau, visau, plănuiau, aşteptau.

Se cutremură. Alcătuiau un organism perfect, cu o singură funcţie adevărată. Şi fata aceea firavă nu putea să înţeleagă.

Perfecţiunea sa structurală este egalată doar de ostilitatea sa.

Ripley nu-şi amintea cine îi spusese asta sau când, dar îşi amintea oricum. Şi aceste cuvinte îi provocau o nespusă tristeţe. Acea femeie idealistă, înverşunarea ei, o deprimau şi mai mult. Pentru că Ripley, adevărata Ripley fusese la fel ca ea. Şi iată ce făcuseră soarta şi ghinionul din ea.

Şi acum ce a făcut soarta din mine? se întrebă ea inutil. Nu ştia. Era Ellen Ripley, aşa cum insista mintea ei haotică, sau o fiinţă oribilă, de coşmar ca...

Prefer să fiu considerată o fiinţă artificială.

Clipi, uităndu-se la rana din palmă care se vindeca rapid. Era lot ce mai rămăsese din înţepătura de cuţit.

În momentul acela i se închiseră ochii şi adormi. Coşmarul era acolo, o aştepta...

Începu să tânjească din nou după căldura aburindă a creşei, după forţa şi siguranţa speciei sale. Când era singură, suferea de izolarea propriei sale individualităţi. Doar în somn putea să li se alăture, să se bucure alături de ei. Era timpul să construiască creşa. Să-şi unească forţele cu ceilalţi războinici şi să slujească matca. Acesta era scopul existenţei ei.

 

 

Războinicul dădu din coadă, transmiţând tot ce gândea, plănuia şi simţea mătcii ei. Iar matca trimitea iubirea şi încuviinţarea ei războinicului. O să se întâmple cât de curând. Vor avea grijă de asta, şi matca şi războinicul. Iar această carapace umană, această Ripley, va fi mama lor, a tuturor. Primul pântece. Primul războinic. Şi va trăi să vadă totul, până la sfârşit şi să se bucure de glorie, alături de ei. Matca va avea grijă, pentru că Ripley era piatra de temelie a stupului. Sursa de hrană a creşei. Fundamentul Noului Născut.

Ripley se foi neajutorată în somn. Scotea sunete slabe de protest şi durere. Matca îi împărtăşea visele şi o aproba.

 

 

 

CAPITOLUL 7

 

Christie tocmai se pregătea să-i spună lui Johner că se săturase de băutura şi compania lui şi să se ducă la culcare, când uşile apartamentului lor se deschiseră brusc. El şi Johner săriră imediat în picioare, când văzură patru soldaţi năpustindu-se înăuntru. Şi, înainte să schiţeze vreun gest, se treziră nas în nas cu ţevile puştilor letale. Cei doi bărbaţi de pe Betty se uitară unul la celălalt. Johner îşi strânse termosul instinctiv.

― Care-i problema? se interesă Christie, ferindu-se să facă vreun gest brusc.

Îşi ţinea braţele departe de corp. Voia să evite orice neînţelegere.

― Domnilor, trebuie să veniţi imediat cu noi, îi spuse unul dintre soldaţi.

Politeţea cuvintelor lui nu se potrivea deloc cu atitudinea.

O să venim, doar n-avem de ales, se gândi Christie, aruncându-i o pjivire lui Johner.

― În momentul acesta, domnilor, insistă soldatul.

Christie observă că pe casca lui scria "Distephano".

― Sigur că venim, doar n-o să opunem rezistenţă, nu-i aşa, Johner?

Christie îşi uni mâinile la spate, cu mişcări prudente.

― Da, sigur, bombăni camaradul lui.

Îi duseră la popotă. Toate luminile erau aprinse. Peste câteva minute, Elgyn şi Hillard fură aduşi de alţi soldaţi. Elgyn îşi aranja hainele. Era evident că se îmbrăcase în grabă. Amândoi se uitară la Christie. Nimeni nu scotea nici o vorbă.

Apoi apăru deodată şi Call. Intră ameţită, frecându-şi gâtul. Doctorul acela, Wren, era cu soldaţii care o păzeau pe Call şi părea furios.

Au tras în ea cu tranchilizante, îşi dădu seama Christie, încordându-se. Oare ce-o fi făcut? Şi unde dracu' era Vriess?

Elgyn termină cu îmbrăcatul şi se uită la Wren.

― Ce naiba se petrece aici?

― Se pare că am fost traşi pe sfoară, şefule, zise Christie, străduindu-se să pronunţe cuvintele cât mai clar.

Elgyn trebuia să remarce că era treaz. El şi Johner băuseră ore-n şir, dar ţineau bine la băutură. Ştia că şeful lor le pretindea să fie pe fază, în orice situaţie. Christie încercă să nu se lase stresat de absenţa lui Vriess. Oare îl ţineau undeva ostatic?

Wren se uită de jur-împrejur şi apoi îl întrebă pe Elgyn fără ocolişuri:

― Unde este celălalt? Cel în scaunul cu rotile?

Dacă nu ştie, înseamnă că n-au reuşit să pună mâna pe Vriess, îşi spuse Christie uşurat. Johner, care stătea lângă el, îl repezi pe Distephano.

― Ia-ţi labele de pe mine!

Vorbise împleticit. Camaradul lui se întreba dacă mai e în stare să se bată. La nevoie.

― Discută cu mine, doctore, îi spuse Elgyn pe un ton împăciuitor. Ce se întâmplă?

― Dacă nu-mi spui imediat pentru cine lucrezi, îl ameninţă Wren, o să-ţi smulg informaţiile cu forţa până mâine în zori.

Vorbele lui păreau complet lipsite de sens. Ce? se gândi Christie. Când am ajuns aici, lucram pentru tine, idiotule. Şi, în general, lucrăm pentru noi înşine. Nu avem nici un stăpân.

Negrul îl privi cu subînţeles pe Elgyn. Dar, în momentul acela, Call făcu un pas înainte.

― Ei nu au nici un amestec, Wren.

Deci era vorba de Call! Ce rău putea face o fată plăpândă ca ea acestei unităţi militare atât de sofisticate?

Hillard se încruntă la fată.

― Cum adică?

Elgyn ridică braţele împăciuitor.

― Vă rog să vă calmaţi. Putem discuta în linişte. Nu are rost să ne ambalăm.

Christie se încordă când auzi cuvintele codificate ale lui şefului său. Fără să-şi ia mâinile de1a spate, îşi îndoi braţele. Două arme îi alunecară pe mâneci direct în palme.

― Ştiţi care sunt pedepsele pentru activitate teroristă? zise Wren.

― Teroristă? bombăni Johner către Christie.

La dracii', se îngrijoră Christie. Poate că Johner a băut totuşi prea mult. Dacă i s-au încetinit reacţiile, suntem în rahat până la gât.

Elgyn începu în sfârşit să protesteze.

― Oamenii mei nu sunt terorişti, zise el, revărsându-şi furia pe singurul membru al echipajului care părea să ştie ce se petrece. Ce înseamnă asta, Call?

Dar Wren n-o lăsă să răspundă:

― Puţin îmi pasă dacă eşti sau nu implicat. Din moment ce ai adus o persoană subversivă la bordul acestei nave, o să ai aceeaşi soartă cu ea. Ai auzit?

Elgyn se îndreptă de spate şi-l privi pe Wren drept în ochi.

― Eu unul am înţeles, dar tu, Christie?

Omul nu se clinti din loc, dar ştia ce are de făcut.

Într-o fracţiune de secundă, scoase armele de la spate şi trase, răsucindu-se ca turela unui tanc pe câmpul de luptă. Rapiditatea mişcărilor şi talentul de ţintaş îl ajutară să doboare patru soldaţi. Îi lovise direct în inimă. Nici un glonte nu rănise din greşeală pe vreunul din camarazii lui, deşi se aflaseră foarte aproape de soldaţii prăbuşiţi. Forţa impactului îi proiectase la doi metri de restul echipajului. Le explodase pieptul, împroşcând sânge, carne şi aşchii osoase pe pereţi, mese, scaune şi pe ceilalţi soldaţi, care începuseră să tragă, răspunzând imediat la atac. Cel de lângă Christie îl ameninţa cu arma.

Dar negrul nici nu se obosi să se întoarcă în direcţia lui. Îi dădu pistolul la o parte şi-l împuşcă, înainte să apuce să apese pe trăgaci. Alt soldat de lângă uşă trase o rafală.

Christie se retrase din prima linie, dar gloanţele ricoşau primejdios pe lângă Johner. Camaradul lui era aproape comic. Dansa pe loc, reuşind în mod miraculos să scape nevătămat. Dar, la un moment dat, fu lovit exact unde-l durea mai mult şi anume în termosul cu preţioasa lui băutură. Glontele străpunsese capacul de metal şi aruncase afară pistolul ascuns înăuntru. Culmea era că arma sărise exact în mâna lui. Şi, când îl văzu, nu stătu prea mult pe gânduri: trase cu toată puterea.

Soldatul căzu pe spate, pe podea, aşa cum i se întâmplase şi lui Johner mai devreme, cu singura diferenţă că el supravieţuise. Elgyn întinse piciorul şi blocă înaintarea căştii care i se rostogolise de pe cap, de parcă ar fi fost o minge de fotbal. Dar apoi Christie auzi un clinchet şi îşi dădu seama că cineva se strecurase în spatele lui.

― ÎNCETAŢI! strigă o voce de bărbat aproape de urechea lui.

Christie se uită înapoi şi văzu ţeava unei impresionante arme sofisticate.

― Lăsaţi armele jos, le ordonă soldatul lui şi lui Johner. Dacă nu, îi zbor creierii.

Toţi încremeniseră în loc. Johner se strâmba hidos. Rămăşiţele termosului fumegau. Probabil că-i arseseră mâna.

Nu prea am cum să las toate armele, băiete, se gândi Christie, ridicând braţele. Îşi întinsese palmele, să le arate tuturor dispozitivul lui ascuns. Nu putea să-şi arunce armele, probabil pentru că nu-i trecuse niciodată prin minte că va ajunge în asemenea situaţie.

Soldatul care-l ameninţa nu ar fi putut intui că cele mai puternice arme ale lui Christie erau agăţate de mâinile lui. Asudase nervos. Trebuia să fie foarte atent. Toţi trebuiau să fie foarte atenţi. O mişcare greşită şi era mort.

Christie îşi pironi ochii în tavan. Pe furiş, fără să-l vadă nimeni, îndreptă ţeava unuia din revolvere într-un colţ şi trase.

Glonţul şuieră, ricoşă şi se înfipse într-o fracţiune de secundă în casca soldatului, care căzu ca un copac, cu o gaură fumegândă în cap.

Acum nu mai rămăseseră decât un soldat şi un doctor: Wren şi Distephano. Christie zâmbi, lăsă braţele în jos şi îşi îndreptă armele spre ei.

 

 

În camera de observaţie a extratereştrilor se declanşase alarma de la primul glonte tras. Gediman şi asistentul lui, Carlyn Williamson, se întoarseră să verifice ecranele video. Pe unul din monitoare apăruse popota. În timp ce priveau uluiţi, răsună vocea perfect modulată a Tatălui:

― Alarmă. Alarmă. Un atac armat asupra personalului navei la popotă.

Computerul repeta mesajul la nesfârşit, iar ei se uitau şocaţi cum echipajul de pe Betty ucidea soldaţii unul după altul.

Totul se terminase înainte ca Gediman să-şi vină în fire. Văzu cu uimire un negru care pusese un revolver la tâmpla lui Wren.

― La dracu'! şuieră Gediman, complet neputincios.

Carlyn se prinsese de braţul lui. Dar ştiau amândoi că nu puteau face absolut nimic, aşa că se uitau îngroziţi la scena care se desfăşura dinaintea lor.

 

 

Şi acum ce dracu' facem? se întrebă Elgyn când situaţia se stabiliză. Christie ţinea pistolul la tâmpla doctorului. Cum dracu' o să ieşim întregi de aici? Luându-l ostatic pe Wren? O să ne copleşească soldaţii din clipă-n clipă.

Johner, care-şi revenise în cele din urmă, îl dezarmă pe soldatul rămas.

― Aşa, Distephano, stai cuminte, îi spuse Johner, luându-i arma din mână.

De îndată ce-l dezarmă, Call făcu un pas înainte.

― O să pun imediat capăt acestei situaţii, zise ea.

Ce dracu' o vrea să spună? se întrebă Elgyn, care nu înţelesese încă ce declanşase acest incident. Dar se pare că fata ştia, aşa că întinse mâna şi o apucă de părul ei negru, scurt, trăgând-o înapoi.

― N-o să te duci nicăieri, Call! îi spuse el furios.

 

 

Războinicul urmărea atent emoţiile oamenilor care stăteau cu spatele la el şi la fraţii lui. Alt războinic venise alături de el, în timp ce al treilea, cel mai mic dintre toţi rămăsese în spatele cuştii, singur. Cel de-al doilea războinic se fâţâia nervos, dar primul nu se urnise din loc. Privea şi aştepta. Se uita fix la butonul roşu, fără ca oamenii să-şi dea seama.

Se pare că oamenii erau supăraţi, îngrijoraţi, nervoşi. Îşi schimbau mereu culoarea la faţă. Se pare că se întâmplase ceva. Se auzeau zgomote ciudate, voci, luminile clipeau. Interesant, dar războinicul nu avea de gând să se lase distras de la scopul lui principal.

Trebuia să existe o cale de a transforma această problemă neaşteptată a oamenilor într-un avantaj pentru ei.

Îi veni în gând o amintire. Era de la matcă.

Nu ştiu care specie este mai rea... Nu-i vezi cum îşi pun beţe-n roate reciproc?...

Nu era amintirea lui şi nici nu prea ştia ce însemna. Dar avea un înţeles în mod sigur. Un înţeles care i-ar prinde bine. Se gândi la semnificaţia ei.

Primul războinic se întoarse spre fratele de lângă el, să-i transmită informaţii. Şi cel de-al doilea războinic absorbi informaţiile. Acum nu se mai fâţăia prin cuşcă. Se întorseseră amândoi spre cel de-al treilea. Cel mic înţelesese acum obiectivul lor, motivele, întregul plan. Şi nu avea nimic împotrivă. Cu toate acestea, şi pe el îl apăsa povara propriei sale individualităţi, aşa că se lipi de peretele cuştii, nervos.

Cei doi războinici mai mari se întoarseră spre oameni, cu ochii la butonul roşu. Oamenii uitaseră complet de ei în panica lor. Sunetele, vocile, imaginile de pe aparatele lor le acaparaseră întreaga atenţie. Erau o specie agitată, nervoasă, dar adaptabilă. Era una din caracteristicile care-i făcea nişte gazde atât de bune.

Trebuiau să acţioneze rapid.

Cei doi războinici se întoarseră spre al treilea, care se pierduse pe moment în individualitatea lui, deşi le percepuse mesajul. Le arăta colţii fraţilor lui, fiindcă îl cuprinsese frica.

Oricum nu conta.

Cei doi atacară la unison. Războinicul mai mic începu să urle în timp ce fraţii lui îl înşfăcau cu toată puterea. Dădeau din cozile lor uriaşe, ca să-şi menţină echilibrul, lovindu-le de pereţi şi fereastra uriaşă. Rănit de moarte, cel mic scoase un strigăt de agonie. Unul din fraţii lui îi înfipsese colţii în craniu, iar mâinile lor puternice îi smulgeau membrele, coada, capul.

Îi ţâşni sângele când dinţii celui de-al doilea războinic străpunseră în sfârşit scheletul gros. Primul războinic îi smulse un braţ, împroşcând sângele peste tot: pe fereastră, ziduri, podea. Materialul celulei lor începuse deja să se topească. Cel muribund scoase un strigăt, oferindu-şi viaţa mătcii, stupului său, chiar dacă nu de bună voie. Şi, în cele din urmă, îşi dădu sfârşitul cu un urlet agonizant.

Cei doi războinici rămaşi îi desfăcură pieptul, smulgându-i picioarele şi excrescenţele de pe spate. Erau plini de sângele fratelui lor, dar pe ei nu-i afecta cu nimic. În schimb podeaua cuştii sfârăia şi se înmuia tot mai mult. Îl sfâşiară până îl transformară într-o masă gelatinoasă.

Primul războinic simţi că matca acceptase cu durere şi mândrie sacrificiul fiului ei.

 

 

Peste ţiuitul alarmelor şi ameţeala creată de luminile roşii, intermitente, vocea calmă a Tatălui îşi schimbă mesajul de atenţionare cu unul nou. Dar abia după ce-l repetă de trei ori reuşi să fie perceput de Gediman şi asistenta lui.

― S-a produs o defecţiune structurală gravă la cuşca animalelor numărul zero, zero, unu. S-a produs o defecţiune structurală gravă la cuşca animalelor numărul zero, zero, unu. Avaria este suficient de extinsă pentru a periclita siguranţa la cuşca numărul zero, zero, unu. S-a produs o defecţiune structurală gravă la...

S-a produs o defecţiune la cuşcă ? Gediman uită complet de încăierarea de la popotă şi aduse în primul plan imaginea care înfăţişa interiorul cuştii. Şi, în momentul acela auzi urletele cumplite dinăuntru, deşi de-abia distingea umbrele care se mişcau. O coadă uriaşă lovi fereastra, făcând-o să tremure. Apoi răsună un plescăit şi materialul din care era confecţionată începu să se topească.

Doi din monştrii aceia îl sfâşiau pe cel de-al treilea! Ce dracu ?...

― Doctore Gediman! strigă Carlyn, făcând semn spre fereastră. Doctore!

Alergă într-acolo, fără să-i răspundă. După o cumplită agitaţie, totul se potoli înăuntrul cuştii. Văzu bucăţi din ceea ce fusese odată un animal viu. Pe podea se întindea o masă groasă, clocotitoare. Cei doi extratereştri se întoarseră spre el. Avea impresia că rânjeau la el.

Mizeria de pe podea începuse să se transforme într-un lichid coroziv.

Gediman căscă ochii îngrozit. Sări la butonul de siguranţă şi-l apăsă cu toată puterea. Azotul se răspândi în cuşcă, dar nici unul din cei doi războinici nu dădea semne de agitaţie. Nu se auzea nici un urlet. Iar acum, când azotul umpluse cuşca, nu mai vedea absolut nimic. Dădu drumul butonului şi aşteptă să se limpezească imaginea.

― Ah, Doamne, domnule doctor! strigă Carlyn, arătând spre cuşcă.

Când azotul se ridică, Gediman nu mai văzu altceva decât o coadă lungă, care dispărea într-o gaură fără fund.

 

 

Se trezi din coşmar cu un strigăt.

Trezeşte-te. Nu face nici un zgomot Avem probleme.

Nu, era doar o amintire.

Se opri, atentă la bezna din jurul ei. Simţea ceva.

Nu, nu era doar o amintire, nu era un vis urât. Se întâmpla ceva. Se întâmpla ceva în realitate.

 

 

Gediman se zgâia la uşile deschise al cuştii. Nu-i venea să creadă. Plecaseră. Dispăruseră! În momentul acela, nu-i veni în minte decât un singur lucru: Wren o să mă omoare. S-a terminat cu bursa, cu studiile mele.

Înainta în teritoriul interzis, în cuşcă, încercând să înţeleagă realitatea goliciunii care se căsca dinaintea lui. Păşea prudent, ocolind bălţile clocotitoare de pe podea. Duhoarea plasticului topit îl sufoca.

Tot mijlocul camerei dispăruse, se topise. Era imposibil! Unde s-or fi dus oare? Ce ar putea să facă?

Se aplecă peste gaură, având grijă să nu calce în masa topită. Era prea întuneric. Nu vedea absolut nimic. Poate erau acolo, jos, prinşi în angrenajele mecanice. Poate va reuşi totuşi să-i ţină prizonieri. Ah, măcar dacă ar vedea ceva!

Îngenunche ca să se uite mai bine.

Carlyn, care venise în spatele lui, îl avertiză speriată:

― Ah, Doamne, doctore Gediman, fiţi atent!

Era mai rău decât îşi imaginase. Sângele străpunsese două nivele.

― Dumnezeule, Carlyn, zise el, ar putea fi oriunde.

Deodată, ceva negru, cu multe picioare apăru de sub podeaua topită. Gediman, care studia plasticul distrus, îl observă cu o fracţiune de secundă prea târziu.

Creierul lui înregistră instantaneu imaginea celor şase degete cu unghii lungi şi mâna monstruoasă.

Trase capul, dar nu suficient de repede. Mâna uriaşă îi cuprinse faţa. Zbieră, dar palma netedă, ca de silicon astupă orice sunet. Era îngrozit. Frica îi paraliza orice mişcare. Nu-i păsa dacă era sau nu auzit. Simţea nevoia să ţipe şi urlă cât îl ţinea gura.

Cu o forţă de care-l nu-l crezuse în stare, uriaşul războinic extraterestru îl trase în bezna de sub podea, cu o mişcare de-a dreptul graţioasă în felul ei. Extraterestrul îl îmbrăţişă, lipindu-şi de el coada şi trapul masiv, ca un îndrăgostit. Apoi începu să-l studieze curios, în timp ce Gediman zbiera îngrozit.

La un moment dat, monstrul începu să-şi arate colţii argintii şi hidoşi, mimând, probabil, un zâmbet. Gediman urlă şi mai rău.

 

 

Carlyn se uita uluită. Nu-i venea să creadă. Gediman dispăruse brusc sub podea. Era inexplicabil. Adică nu tocmai inexplicabil. Ştia exact ce se întâmplase. Ah, Doamne Sfinte, ştia.

Cu ochii mari de groază, tremurând din tot corpul, se strecură afară din cuşcă şi apăsă pe un buton să închidă uşa.

Ieşiseră. Evadaseră!

Tatăl trăncănea mai departe despre defecţiunea structurală care afecta sistemul de securitate, teroriştii puseseră stăpânire pe popotă şi totul se transformase într-un adevărat haos.

Fugi îngrozită să găsească pe cineva. Deşi ştia că aici, în jurul planetei Pluto, existau puţine şanse să primească vreun ajutor. Parcă ar fi fost închişi într-o sticlă capcană, cu cele mai cumplite duhuri din univers.

 

 

Call nu fusese nicicând atât de enervată. Se uita descumpănită la Elgyn. Trebuia să-l facă să priceapă. Observase că şeful ei începuse să şovăie. O credea pe jumătate, ce mai!

― Desfăşoară experienţe ilegale, zbieră ea la căpitanul de pe Betty. Creşte...

Dar Johner, care nu se trezise complet din beţie, o întrerupse.

― Este o spioană afurisită! S-o lichidăm!

― Ascultaţi-mă bine! zbieră ea, arătând spre Wren. Individul creşte o specie de extratereştri, deosebit de periculoasă. Dacă scapă, Infestarea cu Viermi de pe Lacerta ni se va părea o joacă de copii!

Era clar că Elgyn era dispus să ţină seama de avertismentul ei. Acum se uita când la ea, când la Wren.

La un moment dat, Christie murmură:

― Ascultaţi!

Şi ordinul lui atrase atenţia tuturor, chiar şi lui Wren şi Distephano.

De undeva, din depărtare, răsunau urlete. Urlete cumplite care-i făcură pe toţi să le îngheţe sângele în vene. Apoi se auziră voci. Încremeniră cu toţii când îşi dădură seama despre ce era vorba. Cineva trăgea cu o armă.

Wren se întoarse încet în direcţia zgomotului. Şi, în momentul acela, răsună glasul masculin al computerului:

― Alarmă. Habitaclul pentru animale numărul zero, zero unu a suferit grave avarii structurale, care i-au afectat integritatea. Specimenele care se aflau înăuntru au evadat. Întreg personalul trebuie să evacueze imediat nava Auriga. Repet întreg personalul trebuie să evacueze imediat nava.

― NU! zbieră Wren.

 

 

Alarma îl făcu să tresară pe generalul Martin Perez în apartamentul său. Glasul calm al Tatălui indica procedurile care trebuiau urmate pentru evacuarea imediată a navei.

Evacuare! se gândi el ameţit. Este imposibil. Singurul motiv care ar impune evacuarea navei ar fi...

Dar precizările Tatălui oferiră imediat explicaţia.

― Habitaclul pentru animale a suferit grave avarii structurale. Specimenele care se aflau înăuntru au evadat.

Gemând furios, îşi înşfăcă chipiul şi întinse mâna să-şi ia pantalonii. Dacă acea clonă era vinovată de cete întâmplate, o s-o lichideze cu mâna lui şi o să extermine toate creaturile, până la ultima celulă.

 

 

Cercetătorii săriră în ajutor de îndată ce auziră anunţul Tatălui. Nici unuia dintre ei nu îi venea să creadă că specimenele evadaseră cu adevărat. Oare cum fusese posibil aşa ceva?

Doctorul Brian Clauss fusese cel mai aproape de cuşca animalelor când începuse balamucul. Alergă într-acolo fără să gândească, reacţionând la primul impuls stârnit de afluxul de adrenalină. Îşi scoase halatul din mers, rămânând în uniforma militară, la fel ca soldaţii.

Când intră, înaintă prudent pe culoarul care ducea spre camera de observaţie. Încremeni şocat când dădu de cei cinci soldaţi morţi dinaintea lui. Sau poate că nu erau morţi. Se aplecă cu grijă, atent la cel mai mic zgomot, la cea mai mică mişcare. Stătea lângă o femeie sergent şi-i puse mâna la gât. Pulsul se simţea destul de puternic. Atunci ce se întâmplase cu ei? Erau paralizaţi? Oricum nu conta. Pentru că în starea aceasta nu puteau să-i ajute. Nu puteau să-i spună ce se întâmplase aici.

Se ridică şi înaintă mai departe, la fel de prudent. După câţiva paşi, luă arma femeii. Pentru orice eventualitate.

Wren vroia probabil să prindă vii acele animale. Îl cunoştea destul de bine pe şeful lor ca să ştie cum gândea. Dar arma îi prindea bine, mai ales dacă se uita la cei cinci soldaţi şi la cuşca distrusă a animalelor.

Mai dă-l dracului pe Wren, îşi spuse el. Scopul cercetării era să înveţi din greşeli. Se uită la fiecare soldat în parte, spunându-şi în gând: Ah, bine că n-am fost eu. Dacă mă ia prin surprindere vreuna din orătăniile alea, îi arăt eu! Acum se bucura că era militar şi fusese instruit în mânuirea armelor.

Să vedem dacă acestor extratereştri ticăloşi o să le placă gloanţele cu care o să-i servesc. Trecu cu grijă printre şirurile de cuşti distruse, călcând cu respect peste soldaţii căzuţi. Erau toate goale. Şi fuseseră distruse cu o violenţă greu de imaginat. De parcă aceste animale ar fi fost revoltate că fuseseră ţinute în captivitate. Dar asta era o nebunie. Doar era vorba doar de nişte animale, nu?

Acum stătea dinaintea primei cuşti. Probabil că de aici începuse totul. Se uită înăuntru şi văzu o gaură uriaşă în mijloc, unde fusese podeaua. Cum se întâmplase oare aşa ceva? Era o lumină slabă, dar i se păru că zăreşte ceva mişcându-se jos. Poate vreunul din ei mai era acolo.

Clauss îndreptă arma spre fundul gropii, dar nu prea se vedea bine. Ascultă atent. Nimic. Făcu încă un pas. Era îngrozitor de încordat. Acum intrase complet înăuntru şi se uita în gaură.

Se mişca ceva acolo. Semăna cu o coadă!

Brian se uită cu atenţie, gata să tragă. Acum gândea ca un soldat, nu ca un cercetător. Ce mult i-ar plăcea să-l ucidă pe unul din ticăloşii aceia, mai ales după ce aflase de la Carlyn ce le facuseră soldaţilor şi doctorului Gediman.

 

 

Războinicul ascuns în camera de observaţie aşteptă până când omul intră complet înăuntru, în cuşcă. Îşi pândea prada cu răbdare, ştiind că unul din fraţii lui îl momea dând din coadă. Oamenii aceştia erau tare creduli. Îl văzu ridicând arma.

Acum era momentul.

Întinse limba şi apăsă butonul roşu.

Jetul de azot împroşcă omul, udăndu-i hainele, faţa, arzându-le cu răceala lui cumplită. Omul îşi acoperise faţa îngheţată. Fusese un gest prost inspirat, pentru că i se lipiseră mâinile de pielea amorţită. Prada urlă, până îi îngheţară plămânii, incapabili să mai pompeze aer. Începu să se zbată în agonie. Braţul care ţinea arma se lovi de perete şi se sparse ca un cub de gheaţă, de la cot. Se roti din nou şi izbitura îi sfărâma antebraţul, dar mâna rămase lipită de faţă. Apoi se prăbuşi în sfârşit. Braţele, picioarele, întreg corpul deveniseră atât de friabile încât se sfărâmară în mii de bucăţi.

Războinicul se uita atent. Vedea totul perfect prin ceaţa de azot. Nu dădu drumul butonului decât după ce corpul omului se răspândise în toată celula. O să vină mai târziu să-l ia, când n-o să mai fie atât de rece.

 

* * *

 

Zgomotul ajunse în cele din urmă până la celula lui Ripley. Deschise ochii în beznă. Se încordă ca de obicei când se trezea şi ascultă atentă.

Apoi ieşi încet din umbră şi se deplasă spre mijlocul încăperii. Auzea oamenii zbierând, trăgând cu armele în toate părţile. Auzea haosul atât de familiar.

Şi auzea războinicii care se eliberau şi îşi strigau victoria asupra prăzii lor care încercase să-i ţină în captivitate, asupra oamenilor care vor deveni de acum gazdele lor. Din depărtare, auzea şi matca bucuroasă, care le transmitea supuşilor dragostea şi încurajarea ei.

Asculta oamenii şi extratereştrii cu simţurile ascuţite la maximum.

Nu era prima oară când auzea acest vacarm.

Ellen Ripley nu avea ce să facă. Începu să râdă, ghemuită pe podea. Erau un râs amar, isteric.

La un moment dat, ceva uriaş se trânti de uşa celulei ei şi o făcu să tresară. Acum îi pierise râsul. Lovitura răsună încă o dată. Şi încă o dată. Uşa se clătină puţin. Următoarea lovitură fu şi mai puternică.

Erau copiii ei cumpliţi. Veniseră după ea!

 

 

 

CAPITOLUL 8

 

Poate va veni o vreme când Perez va cere socoteală pentru cele întâmplate la bordul navei lui, când va vrea să ştie exact cine era vinovatul. Dar era un comandant prea experimentat să nu-şi dea seama că acum nu era momentul potrivit. Dacă Tatăl hotăra că pericolul era prea mare şi trebuiau să părăsească nava, atunci aşa vor face. Oricum, nu era totul pierdut. Puteau dirija Auriga din nacelele spaţiale şi puteau să ducă staţia spaţială în altă parte, cu animalele acelea oribile prinse în capcană înăuntru. Prinse înăuntru fără prada lor. După aceea vor avea timp să le prindă şi să le bage în alte cuşti.

Dar acestea erau planuri care vor avea de aşteptat. În momentul de faţă era obligat să-şi ducă trupele în siguranţă.

Soldaţii lui bine antrenaţi, aleşi pe sprânceană, răspundeau perfect la comenzi. Prima nacelă spaţială era activată şi începuse deja să se umple cu soldaţi. Perez le dădea instrucţiuni eficiente. Nu pierdea nici o clipă. Soldaţii coborâră unul câte unul pe stâlp în burta nacelei de salvare. Se aşezaseră la locurile lor şi îşi prinseseră centurile de siguranţă. Tatăl ţinea evidenţa personalului, numărând fiecare soldat, pe măsură ce îşi ocupa poziţia. Mai era doar unul de venit.

Apăru şi Olsen, târziu, ca de obicei. Dacă n-ar fi un tehnician atât de bun...

― Mişcă-ţi fundul mai repede şi vino la bord! îi strigă Perez soldatului care alerga.

Olsen îşi dădu drumul pe stâlp în timp ce nacela începea să se desprindă de nava mamă.

Ceva care mişca la marginea câmpului său vizual îl făcu pe Perez să-şi ridice privirile. O umbră neagră, uriaşă, cu mişcări de păianjen se strecură atât de repede în nacelă încât nici nu avu timp să reacţioneze.

― Domnule general! zbieră soldatul din spatele lui, care acţiona comenzile.

Dumnezeule!. Generalul încremeni în loc, uitându-se îngrozit la extraterestrul uriaş care intrase în nacelă.

― Deschide trapa, lasă-i pe toţi să iasă!

Soldatul se supuse şi apăsă pe nişte butoane.

Când se deschise trapa, auziră tot felul de urlete, umane şi inumane, din interiorul nacelei.

Oamenii aceştia sunt blocaţi înăuntru, complet neînarmaţi!

Perez văzu sânge uman împroşcându-se pe ferestre. Urletele ajunseseră la apogeu.

Generalul se întoarse, luă o grenadă de la un soldat înarmat din spatele lui şi trase cuiul.

Chiar în momentul acela, Olsen ţâşni din nacelă, cu faţa desfigurată de spaimă. Se apucase de stâlp şi încerca să se ridice, dar braţe negre, hidoase îl trăgeau în jos, în iadul dinăuntru.

― Închide trapa! ordonă Perez.

― Dar, domnule...! protestă soldatul.

― Fă cum îţi spun, insistă generalul.

Soldatul ezită o secundă şi apoi execută ordinul. În timp ce trapa se închidea, generalul aruncă grenada rotundă.

― Blochează încuietoarea.

De data acesta ordinul lui nu mai fu pus la îndoială. Grenada explodă şi apoi se lăsă liniştea, deşi Perez mai auzea şi acum zbieretele îngrozite ale oamenilor. Probabil că o să le audă toată viaţa.

Dând la o parte soldatul din calea lui, Perez acţionă câteva comenzi şi lansă nacela. Îi simţea tremuratul în timp ce era aruncată în spaţiu. Se întoarse spre cea mai apropiată fereastră, ca s-o urmărească.

Peste câteva clipe, nacela se desprinse de Auriga. Ferestrele ei se înroşiseră, dar se mai vedeau şi acum umbre zbătându-se înăuntru, dincolo de vălul însângerat. Sumbru la faţă, Perez acţionă comanda de la distanţă care declanşa grenada şi apoi urmări în linişte explozia, împreună cu soldatul de lângă el.

Închise ochii, păstrând un moment de reculegere pentru soldaţii săi sacrificaţi şi apoi salută solemn resturile navei. Pe urmă se întoarse spre soldat.

Tânărul îl privea cu ochii mari şi gura căscată. Dar vocea aspră a generalului îl trezi la realitate:

― Du-te în nacela numărul doi să previi soldaţii. Stai cu ochii-n patru! Hai, mai repede!

Soldatul îl salută cu respect.

― Da, să trăiţi, domnule!

Ascultă imediat ordinul şi o luă la fugă, lăsându-l pe Perez singur să privească golul unde fusese odată o nacelă plină cu soldaţii săi.

Singur cu gândurile şi regretele sale, Perez atinse uşor fereastra cu vârful degetelor.

Apoi se înfioră brusc şi încremeni în loc. Îl simţise din clipa în care apăruse. Deşi nu-şi imagina cum, ştia că nu mai era singur. Pe de-o parte ar fi vrut să nu dea importanţă senzaţiei, s-o considere rodul propriei sale imaginaţii dar, pe de alta, experienţa sa militară îi spunea să fie atent. Se uită pe fereastră, nemişcat şi apoi văzu oribila creatură oglindită în sticlă, în spatele lui.

Era unul dintre ei. Se ridica mai înalt decât cel mai înalt dintre oameni, iute ca glonţul şi tăcut ca moartea.

Perez rămase nemişcat, refuzând să-şi arate frica, să recunoască înfrângerea. Trebuia să se poarte demn, măcar în memoria soldaţilor săi morţi. Se uită la hidoasa imagine din fereastră, în timp ce războinicul extraterestru îşi dezgoli dinţii într-un rânjet. Îi curgea saliva din botul dizgraţios şi ridicase membrele ca de păianjen, gata de atac.

Perez înălţă şi el mâna, strângând arma.

Apoi văzu limba tare, plină de colţi, a monstrului şi îşi dădu seama că i se înfipsese în cap. Lovitura fusese atât de bruscă, de precisă, încât nu apucă să simtă durerea sau să reacţioneze.

Mâna de pe armă căzu neputincioasă într-o parte şi nu mai simţi nici un fel de senzaţie în partea aceea. Uimit de această bruscă schimbare de situaţie, pe care nu reuşea s-o înţeleagă, îşi duse cealaltă mână la ceafă şi, când o retrase, văzu palma plină de sânge şi un ţesut albicios. Era propriul lui creier.

Apoi trupul lui reacţionă în sfârşit şi deconectă toate funcţiile vitale, ca o maşină a cărei sursă de alimentare a fost distrusă prea brusc.

După ce se prăbuşi pe podea, ucigaşul lui îngenunche ca să-şi prepare prada. Nu era nimeni să salute generalul sau măcar să fie martor la sacrificiul său suprem în numele ţării sale şi al proiectului în care crezuse cu atâta fermitate.

 

 

― Nacela de salvare numărul unu a fost distrusă, anunţă Tatăl.

Glasul lui calm era complet nepotrivit în situaţia de faţă.

― Nacela numărul doi, continuă el, a fost scoasă din funcţiune de forţe necunoscute. Este urgenţă de gradul unu. Întreg personalul trebuie să evacueze imediat nava. Repet. Întreg personalul trebuie să evacueze imediat nava.

― Nu! zbieră Wren revoltat.

Auziseră şi simţiseră distrugerea nacelei numărul unu chiar şi acolo, la popotă. Ascultaseră împuşcăturile, urletele, explozia.

Iar situaţia se înrăutăţea. Cum era posibil aşa ceva? Cu cât Tatăl dădea mai multe amănunte despre situaţia de coşmar de la bordul navei, cu atât Wren se înfuria mai mult.

Se întoarse spre Call, femeia care declanşase tot acest balamuc.

― Ce-ai făcut?

― Cine, eu? sări ea revoltată.

― Gata, zise Elgyn, uimitor de stăpân pe sine. Ajunge. E timpul s-o ştergem. Ne îmbarcăm pe Betty.

Cealaltă femeie, Hillard, îl privi îngrijorată.

― Trebuie să străbatem toată nava, ca să ajungem până la Betty. Cine ştie peste ce o să dăm?

Distephano, soldatul, făcu un pas înainte ca să i se adreseze lui Wren. Şi el părea surprinzător de calm.

― Trebuie să plecăm, domnule.

― Să plecăm? îşi spuse Wren revoltat. Toată munca mea este aici Nn plec nicăieri!

Dar înainte să apuce să mai spună ceva, Distephano îl abordă pe Elgyn.

― Dă-i drumul, nu are rost să ne certăm.

Ce face? Încearcă să cadă la învoială cu aceşti terorişti? O să cer să fie scos din armată!

Dar Elgyn scutură din cap cu fermitate.

― Nu ţi-l dau până nu plecăm de pe nava asta.

Negrul uriaş îl împinse pe Wren înainte. Cercetătorul fu cât pe ce să cadă. Îşi dădu seama că echipajul de pe Betty avea armele îndreptate spre el şi spre soldat. Era ridicol! Revoltător! Trebuia neapărat să ajungă la laborator!

Elgyn se aplecă peste trupul unui soldat mort şi-i luă arma.

― Cu Vriess ce facem? zise Hillard îngrijorată.

Urâtul căruia îi spuneau Johner bombăni:

― Dă-l dracu' pe Vriess!

Şi, în momentul acela, Wren înţelese brusc ce se întâmpla cu el. Înţelese că acestor oameni nu le păsa de munca lui. Normal, dacă nu le păsa nici măcar de unul din camarazii lor! Deci viaţa lui se afla în mâinile lor.

Se uită la Distephano, dându-şi seama că era singurul lui aliat. Trebuia să colaboreze cu el până redevenea stăpân pe situaţie. O s-o facă la momentul potrivit.

Ieşiră din sală pe coridor.

 

 

John Vriess terminase de împachetat toate părţile componente pe care le alesese şi le băgase în sertarele scaunului său, pe care le păstra pentru ocazii speciale, de exemplu, când dădea de vreun bucluc.

Auzi zgomote ciudate, ca nişte explozii înăbuşite, urmate de strigăte. Pe urmă computerul ordonă evacuarea, în timp ce Vriess încerca să înţeleagă ce dracu' se întâmpla. Aşa că o porni în tăcere spre Betty. Ştia că Elgyn nu ar pleca fără el, dar ştia la fel de bine că Johner nu va fi dispus să aştepte. Chiar dacă avea toate piesele de schimb.

O porni pe coridorul înfricoşător de pustiu, atent la orice mişcare. Ce dracu' s-o fi întâmplat la bordul acestei uriaşe nave încât să necesite evacuarea? S-o fi fisurat miezul radioactiv?

Ajunsese la jumătatea culoarului, când auzi ceva. Ceva deasupra lui. Ridică ochii spre tavan şi văzu gratiile îndoindu-se, semn că susţineau o greutate mare. Apoi simţi un foşnet. Să fie şobolani? La bordul unei nave militare? Imposibil! Sigur, prinsese un ţânţar în magazie, spre mirarea lui, dar...

Auzi din nou fâsâitul. În orice caz, era ceva care se mişca. Spre el! Iar Vriess avea senzaţia că era un animal voluminos. Acum ajunsese deasupra capului său.

Vriess lăsă mâna în jos. Se mişca încet. Fără să-şi irosească puterile. Sub braţele scaunului său era ceva care semăna cu o ţeavă decorativă şi masca o parte dintr-o armă. Cealaltă era pe latura opusă, iar mecanismul de declanşare sub el. Toate acestea fuseseră inteligent camuflate de scaun. Din trei mişcări, asamblă şi armă dispozitivul. Iar apoi, mişcându-se la fel de încet, îl îndreptă spre tavan.

Şi trase!

Detunătura făcu un zgomot răsunător. Acea fiinţă din tavan scoase un urlet oribil, ascuţit şi inuman. Vriess simţi că se îndepărtează, ceea ce însemna că doar o rănise. Încercă să-i urmărească retragerea.

Atent la mişcările acelei ciudăţenii, nu văzu picătura de sânge extraterestru suspendată de tavan, exact deasupra piciorului său. Când căzu, îl lovi aproape în acelaşi loc ca şişul lui Johner, ieri. Apoi mai căzu o picătură şi încă una.

Vriess nu le băgă în seama decât când simţi mirosul de carne şi haine arse şi, când plecă privirile, văzu cum i se topea o parte din picior. Îngrozit, îşi atinse piciorul. Acum degetele de la mâini îl ardeau ca focul. Dădu din mână şi fu cât pe ce s-o bage în gură. Noroc că-şi dădu seama la timp ce s-ar fi întâmplat. Încercă din răsputeri să-şi înăbuşe durerea şi să rămână tăcut. Nu voia să atragă creatura aceea din tavan cu urletele lui!

La un moment dat, o picătură acidă îi atinse urechea şi durerea fu atât de insuportabilă încât îşi muşcă buza ca să-şi înăbuşe ţipătul.

Animalul acela ciudat se întorsese. Îl auzea. Sau o fi altul? Acesta i se părea mai agresiv. Nu se mulţumea să se târască în interiorul tavanului. Voia să iasă afară. La un moment dat rupse un colţ şi scoase capul. Un cap ţuguiat, uriaş, de coşmar, fără ochi, urechi, sau păr. Doar ţeasta şi...

DINŢII!

Milioane de colţi gigantici, ca de oţel, într-un bot hidos, care rânjea la ci. Apoi deschise gura larg şi apăru ceva ...

ŞI MAI MULŢI DINŢI!

Era prea mult pentru Vriess. Acum cedă nervos şi începu să urle isteric. Apăsă cu degetul pe trăgaci.

Creatura dinţoasă urlă şi explodă în mii de fragmente, care căzură peste Vriess.

 

 

Uşa celulei ei începuse să se îndoaie sub loviturile monştrilor. N-o să mai ţină mult.

Ripley se uită de jur-împrejur în celulă, încercând să găsească ceva care i-ar putea fi de ajutor. Apoi ridică privirile, dându-şi seama că nu mai zărise de mult santinela. Auzea de departe vocea computerului care cerea să se evacueze nava. Bună idee, dar cum s-o pună în practică?

Îşi aminti ceva.

Încearcă să spargi sticla! Mai repede!

Dar nu era nici o sticlă de spart.

Au tăiat alimentarea cu energie. Dar cum a fost posibil? Doar sunt nişte animale!

Se uită de jur-împrejur, găsi cablurile încastrate în metal şi le urmări din priviri, până văzu cutia metalică sigilată.

Întrerupe alimentarea cu energie!

Lovi cutia cu pumnul, cât de tare putea, la fel cum bubuiau extratereştrii în uşa ei, încercând s-o elibereze. Lovi din nou cutia şi încă o dată, la nesfârşit. Începuse să se îndoaie. Se străduia din răsputeri, în timp ce se uita speriată la uşă.

În cele din urmă, reuşi să-şi vâre unghiile pe sub o pojghiţă metalică şi o răsuci până desprinse toate circuitele electrice dinăuntru.

Uşa stătea să cadă.

Se tăiase rău la mână de marginile metalice. Dar asta îi era de folos. Stoarse sângele peste circuite şi acestea începură să se topească instantaneu. Apoi izbucniră nişte scântei şi se dădu înapoi. Celula se cufundă în beznă când se stinseră luminile, dar Ripley putea să vadă foarte bine.

Se auzi un şuierat şi se deschise o uşă în peretele celulei ei. Aruncând o ultimă privire în urmă, la uşa distrusă, Ripley ieşi în grabă.

 

***

 

Christie era în faţă, iar Elgyn încheia şirul. Ca pe vremuri, se gândi căpitanul de pe Betty, dar amintirile nu erau deloc plăcute. Mergeau în şir indian. Soldatul şi doctorul erau undeva în mijloc şi se deplasau destul de rapid pe coridoarele navei. Pustietatea uriaşei nave îl descumpănea pe Elgyn. Unde dracu' erau toţi soldaţii, toţi cercetătorii, toţi ofiţerii? În mod normal, Auriga asta semăna cu un afurisit de stup, aşa că unde naiba dispăruseră toate albinele?

Vocea computerului care îi îndemna că evacueze nava îl scotea din sărite şi, dacă ar fi ştiut unde sunt, Elgyn ar fi făcut ţăndări toate difuzoarele. Iar acest fapt îl făcea să se gândească din nou că ar fi trebuit să ia mai multe arme şi muniţii de la soldaţii morţi de la popotă. Nu strică niciodată să fii prudent.

Omul dinaintea lui trecu de alt coridor cufundat în semiîntuneric. Când se apropie de el, ceva îi atrase atenţia. Se uită din nou.

Pe podea era o armă militară masivă. Ce dracu' înseamnă asta?

Ce l-o fi făcut pe soldat s-o abandoneze aici? Dar lui Elgyn nu-i păsa. Avea ocazia să-şi îndrepte greşeala şi să adune mai multe arme.

Ce găsesc să fie al meu, vorba proverbului.

Uitându-se prudent în jur, luă arma, dar văzu încă una, la trei metri depărtare. Foarte ciudat. O puse pe umăr pe prima şi se pregăti s-o ridice şi pe cealaltă.

Dar aceasta se lipise de podea din cauza unei substanţe oribile, ca un cauciuc. Era plină de gelatină.

Ceea ce nu înseamnă că nu funcţionează bine. Ce dracu' s-o fi întâmplat cu luminile de aici?

Auzi glasul lui Hillard în spatele lui.

― Elgyn?

― Vin imediat! îi strigă el şi vru să se întoarcă.

Dar văzu cea de-a treia armă, la câţiva metri înaintea lui, într-o gaură, unde se pare că se topise podeaua. Cineva aruncase cu vreo grenadă? Ocolind-o prudent, întinse mâna.

Dar ceva îi spuse să se oprească. Îşi amintise brusc de un incident din copilărie. El şi bunicul lui puseseră o capcană pentru veveriţe şi presăraseră biscuiţi unşi cu unt de alune până la ea.

― Elgyn! îl strigă din nou Hillard.

Ai două, ce-ţi mai trebuie?

Două mâini negre, uriaşe, ţâşniră cu o viteză uimitoare din podea şi-l prinseră de glezne, trăgându-l cu putere. Podeaua cedă sub el şi începu să alunece. Dar întinse braţele şi reuşi să-şi blocheze căderea. Încercă să iasă, dar mâinile acelea îl trăgeau cu aceeaşi forţă inumană. Îi căzură armele, una direct în gaura aflată la vreo jumătate de metru în faţa lui.

Elgyn începu să dea din picioare, încercând să se elibereze din strânsoarea nemiloasă a ghearelor. Le simţea înaintând pe glezne, genunchi, coapse. Acel ceva care-l apucase începuse să se caţăre pe el. Zbieră, luptându-se din răsputeri să se elibereze.

Creatura îi prinsese toată partea de jos a corpului. Braţe puternice i se încolăciseră în jurul taliei.

Ce-i asta? Ce dracu' este asta?

Ceva incredibil de puternic şi ascuţit ca o ţepuşă uriaşă străpunse pieptul lui Elgyn. Căpitanul piraţilor simţi cum înaintează centimetru cu centimetru, prin coaste, plămâni, inimă, până îi ieşi prin spate. Sufocat, cu inima sfâşiată, Elgyn se prăbuşi leşinat, zbătându-se încă în strânsoarea ucigaşului său.

Ce este? Ce dracu' este această ciudăţenie care mă ucide? Şi de ce o face?

Înainte să-şi dea duhul, apucă să vadă ceva negru, uriaş şi hidos ieşind din gaura din podea şi înşfâcându-i inima roşie în dinţii lui argintii.

 

 

 

CAPITOLUL 9

 

Christie ajunsese la jumătatea holului când îşi dădu seama că ceilalţi nu erau după el. Alergă înapoi şi-i găsi pe toţi adunaţi în capătul ultimului coridor de care trecuseră.

― Ce dracu' se întâmplă aici? Credeţi că avem timp de pierdut?

Dar nu-i răspunse nimeni. Se uitau toţi la culoarul întunecat.

Şi Hillard zbiera în gura mare:

― Elgyn! Elgyn!

Christie îşi croi drum până în faţă şi ajunse exact la timp să-şi vadă căpitanul tras prin podea.

― Ei, fir-ar să fie!

O luă la fugă pe culoar. Ceilalţi o luară şi ei la fugă după el. Din Elgyn nu mai rămăseseră decât umerii. Faţa lui era contorsionată de durere.

― Scoateţi-l de acolo! zbiera Hillard. Scoateţi-l de acolo, fir-ar să fie!

Johner şi Distephano îl apucară de braţe. Când îl scoaseră la suprafaţă. Christie încremeni în loc. Elgyn avea o gaură enormă în mijlocul pieptului. Era mort. Elgyn era mort? Da, bineînţeles, gaura din piept vorbea de la sine.

Toţi se uitau îngroziţi. Până şi Wren se albise la faţă şi asudase. Hillard se uita şocată la trupul iubitului ei.

Un trosnet răsunător îi făcu pe toţi şă se întoarcă. Podeaua dintre ci şi coridorul principal explodă scoţând la iveală o făptură a iadului. Un monstru imens, înfricoşător. Christie îşi aminti vag de ce spusese Call despre proiectul ştiinţific al lui Wren, despre creşterea artificială a unor specii ciudate...

"Dacă scapă, Infestarea cu Viermi de pe Lacerta ni se va părea o joacă de copii. "

Ah, da, se gândi Christie, să ştii că ai nimerit-o!

Arătarea căscă fălcile, dezgolindu-şi şirul de dinţi strălucitori, ascuţiţi, ca de inox, scoase limba şi începu să şuiere.

Acum toţi intraseră în panică. Lăsară trupul căpitanului lor să cadă în gaura din podea şi o rupseră la fugă în direcţia opusă monstrului.

Dar, când dădură colţul, constatară că o luaseră pe un coridor înfundat.

A plănuit asta! se gândi Christie îngrozit. Animalul acela l-a ademenit pe Elgyn şi pe urmă s-a folosit de el ca să ne atragă şi pe noi în cursă. La toţi dracii! Inspiră adânc. Trebuia să gândească. Erau ca şi morţi dacă nu se dovedeau cel puţin la fel de isteţi ca acea creatură. Christie se lipi de perete şi o porni încet spre colţ. Trebuia să afle unde dracu' erau acum.

Îl apucă de mânecă pe Johner şi-l trase după el. Camaradul lui se făcuse cenuşiu la faţă, dar cel puţin se trezise. Asta era sigur. Tremura din cap până-n picioare. Era pentru prima oară când îl vedea pe Johner tremurând de frică.

― Te simţi bine? şuieră Christie.

Johner clipi şi-i răspunse oftând.

― Da, da, sunt cu tine.

Asta voiam să aud, se gândi negrul.

Christie se uită repede după colţ. Monstrul ieşise din podea şi începuse să înainteze către Elgyn, care zăcea în gaura topită. Christie îşi şterse sudoarea de pe frunte.

― Vine? îl întrebă Johner.

― Nu ştiu. Poate vrea doar cadavrul.

Ghemuită după colţ, laolaltă cu ceilalţi, Hillard scoase un geamăt. Johner îşi revenise acum. Se aplecă după Christie, să se uite şi el.

― Vine? îl întrebă negrul.

― Da, îi răspunse camaradul lui, destul de indiferent.

― Ah, grozav! exclamă Hillard.

― Aşa mă gândeam şi eu, zise Johner, cu mâna pe armă. Să terminăm odată cu el.

Christie se uită la el şi îşi zâmbiră reciproc. Apoi se strădui să-şi păstreze calmul. Îşi dăduse seama că se aflau toţi în pragul isteriei. Se uită din nou după colţ. Venea după ei, într-adevăr. Avea vreo trei metri, dar trecu graţios ca un păianjen peste trupul lui Elgyn.

Până când corpul lui Elgyn se mişcă.

Christie se uita uluit, dar vedea clar trupul căpitanului său printre picioarele monstrului. Îi făcu semn lui Johner să se uite şi el. Hillard se apropie şi ea, temătoare.

Elgyn este mort! Cum dracu...

Mişcarea derutase probabil şi monstrul, pentru că-l văzură întorcându-se şi aplecându-se peste cadavru. Le făcea impresia că-l mirosea. Cadavrul se mişcă din nou. Christie ştia că un trup se mai mişcă după moarte, dar nici chiar aşa.

Acum monstrul adulmeca gaura uriaşă din pieptul lui Elgyn. Trupul se clătină puţin şi, deodată, apăru ţeava unei puşti. Christie clipi din ochi şi apoi se uită la Johner care se zgâia la fel de uluit ca el.

Se pare că şi extraterestrul era la fel de nedumerit. Mirosi ţeava armei şi apoi rânji. Dar ţeava îl lovi pe neaşteptate în capul uriaş şi urmă detunătura unei împuşcături.

Impactul îi zbură capul de pe umeri şi echipajul de pe Betty se trase înapoi exact la timp. Christie se întoarse primul să se uite. Monstrul se prăbuşise pe podea şi tot ce fusese atins de sângele lui se topea. Christie avea arma la îndemână. Johner era lângă el. Se apropiaseră şi ceilalţi.

Ţeava puştii care ieşise din trupul lui Elgyn dispăru la loc în gaură şi apoi trupul se înălţă şi căzu pe-o parte.

Două mâini suple apărură din corpul mortului şi, în curând văzură şocaţi cine era: femeia care-i bătuse măr pe toţi mai-nainte. Cea căreia îi spuneau "Ripley". Se ridică şi îşi prinse arma la umăr, cu gesturi fireşti.

Christie se uită la Johner. Acum nu mai părea deloc interesant să-i facă felul femeii.

Rămaseră toţi nemişcaţi, mult timp, până când Ripley îngenunche brusc lângă cadavrul lui Elgyn şi începu să-l percheziţioneze.

În momentul acela, Hillard o porni în goană pe hol, furioasă, de parcă această femeie ar fi fost cauza tuturor problemelor lor.

― Lasă-l în pace! zbieră ea.

Christie tresări. Se întreba câte arătări de acest fel or mişuna pe acolo. Nu cumva erau atrase de glasurile lor?

Dar Ripley nici măcar nu se deranja să se uite la Hillard. Calmă ca întotdeauna, găsi un pumn de muniţie în buzunarele lui Elgyn şi se grăbi să-l bage în propriul ei buzunar. Apoi se îndreptă de spate, îşi luă arma şi o verifică atentă, ca o profesionistă. Puţin îi păsa de cei din jurul ei. Practic nici nu existau pentru ea.

Call îşi găsi glasul în cele din urmă.

― Aşa, uşurel, zise ea. Ce dracu'...

Acum Ripley se uită la toţi timp de câteva clipe. Apoi, fără să scoată nici un cuvânt, se apropie de cadavrul monstrului. Se aplecă peste capul lui şi-i băgă mâna în bot. Dintre dinţi i se prelingea un lichid lipicios şi bestia se zbătea încă în ghearele morţii.

Christie auzi un gâfâit lângă el şi, spre mirarea lui, constată că venea de la Johner. Tipul era îngrozitor de speriat. Da, normal. Johner nu suportă gândacii şi ăsta seamănă cu tartorul tuturor gândacilor în persoană!

La un moment dat, Ripley apucă limba monstrului şi o trase cu o forţă uluitoare, smulgând-o din botul dinţos al animalului. Şi, în timp ce toţi o priveau înmărmuriţi, se duse la Call şi puse hidoasa limbă băloasă în mâinile ei.

― Poftim, ţine, zise Ripley indiferentă. Poţi să-ţi faci un colier superb din ea.

Şi, zicând acestea, se îndepărtă. Call se uită îngreţoşată la "darul" ei şi-l lăsă să cadă. Camarazii ei se cutremurară şocaţi.

În clipa aceea, Christie îşi dădu seama deodată că Wren încerca să se ascundă de Ripley în spatele grupului, dar se pare că femeia nu-l considera demn de atenţia ei.

― Ce facem? îl întrebă Johner pe Christie cu o voce tremurândă.

Negrul ridică din umeri.

― Ce am făcut şi până acum. Încearcăm să plecăm dracului de aici.

― Dacă mai sunt şi alţi monştri? insistă Johner, speriat. N-ar fi mai bine să rămânem aici şi să lăsăm armata să-i lichideze? Soldaţii trebuie să fie pe undeva, nu?

Lui Christie nu-i convenea să-şi vadă camaradul atât de zguduit. O să aibă nevoie de el ca să iasă de aici.

― Sunt morţi, spuse Call.

Părea foarte sigură şi Christie nu avea oricum de gând s-o contrazică. Oricum nu văzuseră nici picior de soldat de când ieşiseră de la popotă.

Johner se întoarse brusc spre Wren, sumbru la faţă. Se apropie de cercetător cu arma trasă. Soldatul Distephano se puse în calea lui, cu toate că era neînarmat. Dar Johner nu-l băgă în seamă. Toată furia şi spaima lui se concentrau asupra lui Wren. Call spusese că el crease monştrii extratereştri şi probabil că Johner îşi amintise acum acest lucru.

― Nu mai avem nevoie de ticălosul ăsta, zise el. Haideţi să-l lichidăm.

― La o parte, îi ordonă Distephano inutil.

Johner ridică arma şi o îndreptă spre faţa soldatului. Distephano nici măcar nu clipi, dar Wren tresări.

― Încetează! exclamă Call, croindu-şi drum printre ei.

Johner se întoarse spre ea furios. De-abia se abţinea să nu izbucnească.

― Nu ai nici un drept să-mi dai ordine!

Dar femeia micuţă de statură nu se dădu bătută.

― Nu trebuie să ucidem pe nimeni, decât ca să ne apărăm, zise ea.

Christie îşi dădu seama cu regret că era timpul să intervină, aşa că i se adresă lui Wren.

― Doctore, monstrul acela este rezultatul proiectului tău ştiinţific?

― Da, recunoscu Wren cu jumătate de gură.

― Mai sunt şi alţii?

Wren încuviinţă din cap.

― Câţi?

Doctorul se uită nervos de jur-împrejur. Era clar că se temea de Ripley, care se ghemuise pe podea, la câţiva metri de ei.

― Douăzeci, murmură el.

Johner îşi pierdu răbdarea.

― Douăzeci?! Ne-a luat mama dracului, dacă sunt douăzeci!

În momentul acela, toţi începură să vorbească deodată, până când fură întrerupţi de vocea calmă a lui Ripley.

― Vor fi mai mulţi. Mult mai mulţi.

Se întoarseră spre ea.

― Vor face ouă, le explică ea. În câteva ore, vor fi de două or mai mulţi.

Zicând acestea, se ridică graţioasă şi se apropie de ei.

― Deci cu cine trebuie să mă regulez ca să plec de pe nava asta? îi întrebă ea liniştită.

Nu-i răspunse nimeni. Vorbele ei îi şocaseră. Deşi îi salvase de monstru, nici unul dintre ei nu se simţea bine în prezenţa ei.

La un moment dat, Call făcu un pas înainte şi întinse mâna spre Ripley.

― O clipă. Ea a fost gazda acestor monştri. Wren a clonat-o pentru că purta în pântece pe unul din ei.

― Asta explică multe, îi spuse Christie lui Johner.

― Riscăm prea mult dacă ne încredem în ea. Haideţi s-o lăsă aici.

― Sunt de acord cu Call în privinţa asta, o aprobă Johner.

Ce idee tâmpită, se gândi Christie. Vom avea nevoie de ea. Nu ştia de ce, dar simţea că aşa va fi şi era obişnuit să asculte de instinctele sale, mai ales în situaţii limită. Moartea lui Elgyn îi lăsase fără conducător. Trebuia să preia cineva comanda. Se uitau toţi la el. Ah, Doamne, era ultimul lucru pe care şi-l dorea!

― Vine cu noi, hotărî Christie, privindu-i încruntat pe toţi.

Call se întoarse spre el, revoltată.

― Dar nu este o fiinţă umană! Face parte din experimentul lui Wren! Poate oricând să se transforme în duşmanul nostru.

Christie se uită la Ripley. Era la fel de calmă. Ochii ei semănau cu cei ai unui animal de pradă. Dar pierdeau un timp preţios cu aceste discuţii. Nu trebuia să uite că erau douăzeci de monştri în libertate!

Se întoarse spre întreg grupul.

― Puţin îmi pasă dacă o suportaţi sau nu. Dacă vreţi să supravieţuim, trebuie să ne înţelegem. După ce o să scăpăm de pe nava asta, fiecare e liber să facă ce vrea.

Zicând acestea, luă puşca lui Elgyn şi i-o dădu lui Distephano. Johner îl privi revoltat, dar Christie se făcu că nu-l vede. Soldatul îi mulţumi dând din cap şi începu să verifice arma.

Call o studia pe Ripley.

― Nu putem avea încredere în ea, îl preveni fata pe Christie, pentru ultima oară.

― Dacă e s-o luăm aşa, nu am încredere în nimeni, zise el.

Hillard, care tăcuse până acum, cu ochii la iubitul ei mort, acoperi faţa lui Elgyn cu haina ei. Johner îşi dădu seama brusc că îşi părăseau camaradul pe pământ străin, fără să-l înmormânteze şi se încruntă plin de regret.

― Vaya con Dios, omule.

Hillard atinse pentru ultima oară mâna lui Elgyn şi apoi se ridică. Call o luă de umeri, încercând s-o aline, dar Hillard o împinse, pnvind-o neîncrezătoare.

Christie observă că Ripley era dispusă să preia poziţia lui Elgyn şi să încheie şirul. Îi privea pe toţi detaşată. Când Call se întoarse spre ea, îi zâmbi rece. Figura ei îl făcu să se cutremure.

― Gata, să pornim, le ordonă Christie.

Şi, zicând acestea, îşi lăsară în urmă căpitanul şi prietenul şi se îndreptară spre Betty.

Aici sunt apartamentele, se gândi Christie. O mulţime de uşi. Nemernicii ăia ar putea să se ascundă în voie aici. De când lăsaseră în urmă holul unde murise Elgyn, nu văzuseră nici un extraterestru. Totul era pustiu pe unde trecuseră, dar se simţeau pândiţi. Poate din cauza lui Ripley, care venea în urma lor. Se aşteptau la orice.

Măcar acum acţionau ca un adevărat pluton militar, nu ca o ceată de golani. Ştia că în spatele lui, Johner, Hillard, Distephano, chiar şi Call, deşi era neînarmată, verificau fiecare uşă în parte, fiecare spaţiu dintre mobile.

Când trecu pe lângă un ascensor, Christie începu să creadă că exista totuşi o şansă să reuşească. Apoi, la cinci metri de ascensor, răsună un sunet.

Ascensorul! se gândi Christie, încremenind în loc, la fel ca ceilalţi.

Îşi pregăti arma, iar restul plutonului îi urmă exemplul. În timp ce uşile liftului se deschideau încet, se aşezară toţi pe poziţie. Nimeni nu mişca, nimeni nu respira. Înăuntru era beznă, nu se vedea nimic. Deodată izbucniră nişte scântei din tavan şi-i făcură să tresară. În lumina palidă, Christie văzu ceva în spate. Erau gata să tragă.

Apoi becurile de neon se aprinseră brusc, scăldând totul într-o lumină orbitoare. În ascensor era Vriess, cu o armă în mână, în alertă, la fel ca ei. I se citea spaima în priviri şi tremura din cap până-n picioare, asudat.

Rămaseră aşa un timp, ameninţându-se reciproc. Nu se recunoscuseră de prima dată. Pe urmă însă, când se dezmeticiră în sfârşit, răsuflară uşuraţi şi lăsară armele jos.

― Ah, omule! gemu Johner.

― Vriess! exclamă Call fericită şi alergă la el.

― Ei, ce faceţi? zâmbi Vriess. Bună, Call.

Christie îşi şterse sudoarea de pe frunte.

― Credeam că te-au terminat.

― Aţi văzut şi voi porcăria aia afurisită?

― Da, i-am văzut, îi răspunse Christie sumbru.

― Fir-ar să fie, şi eu care credeam că i-am lichidat pe toţi!

Christie clătină din cap când văzu urmele de arsură pe piciorul şi urechea lui Vriess. Era clar că prietenul lor avusese parte de o experienţă la fel de neplăcută ca a lor.

― Putem da de urma monştrilor? îl întrebă Johner pe Wren.

― Nu, zise cercetătorul, clătinând din cap.

Oare spui adevărul, doctore? se întrebă Christie.

Johner se uită la el. Părea foarte îngrijorat.

― E cumplit! Ar putea fi oriunde. Chiar dacă ajungem la bordul lui Betty, e posibil să-i găsim înăuntru!

Wren se gândi că era timpul să le dea explicaţii.

― Se pare că toată activitatea lor s-a concentrat la pupa, în sectorul militar. Nu avem nici un motiv să presupunem că s-au mişcat de acolo.

Christic îl privi neîncrezător.

Apoi răsuna glasul lui Ripley.

― Nu s-au mişcat şi nici n-or să se mişte.

Vorbise pe un ton atât de sigur încât Christie o crezu imediat. Toţi se uitau la ea.

Încă nu ştiau cine sau ce era.

― Acum clocesc puii, le spuse Ripley, nepăsătoare. Au la dispoziţie destule trupuri gazdă proaspete. Şi, dacă e să trimită pe cineva, atunci o să vină aici, unde este carnea!

Dacă e să trimită pe cineva, repetă Christie în gând. De parcă ar fi nişte fiinţe umane capabile să gândească, să planifice. Dar cine ştie, poate că sunt capabili!

― Unde este carnea? repetă Call dezgustată. Isuse!

Christie voia să afle mai multe lucruri. Nu-l impresiona exprimarea ei.

― Cât timp o să dureze clocitul?

Nu-l întrebase pe Wren, pentru că nu i se părea o sursă demnă de încredere.

― Câteva ore, zise Ripley.

― Sau mai puţin, adăugă Wren.

Toate privirile se întoarseră spre el.

― Procesul s-a accelerat. Din cauza...

Se uită vinovat la Ripley.

―... celulelor donate.

Femeia părea şi mai impasibilă.

Bun, măcar acum ştim cum stăm.

― Cu cât scăpăm mai repede de aici, cu atât mai bine, zise Christie în concluzie.

Johner i se adresă direct lui.

― Dacă nu vrei să pierdem vremea, eu zic să renunţăm la infirm, spuse el, tăcând semn spre Vriess. Te rog să nu te simţi jignit, se grăbi apoi să adauge, zâmbind cu neruşinare.

― Nu mă simt, îi răspunse Vriess zâmbind amar.

Înainte să apuce să-l repeadă, Christie o văzu pe Hillard făcând un pas înainte. Până acum stătuse posomorâtă, afectată de moartea lui Elgyn şi se pare că le învinuia deopotrivă pe Ripley şi Call. Negrul se gândea că atitudinea ei n-o să le fie de nici un folos. Dar acum ţinea capul sus. Părea cu totul alta.

― Nimeni nu va fi lăsat aici, zise ea hotărâtă. Nici măcar tu, Johner.

Vorbise atât de apăsat încât nimeni nu îndrăzni s-o contrazică.

Christie se întoarse spre Distephano.

― Care este cel mai scurt drum?

Soldatul se gândi un timp şi apoi spuse:

― Ascensoarele. Merg de la ultimul etaj al navei până jos, în camera motoarelor. Fără oprire. Dacă intrăm în cabina ascensorului, vom da de un tunel de acces care merge de-a lungul primului etaj. O să ne ducă direct pe puntea de lansare.

Christie încuviinţă din cap.

― Bine gândit. Şi cum ajungem la ascensoare?

Distephano întinse mâna.

― O luăm pe coridorul acesta, pe urmă cotim şi o scurtăm prin laboratoare. Vom ieşi în faţa lifturilor.

― Bine, zise Christie. Să mergem!

Vriess începu imediat să se agite în scaunul lui. Demonta şi desprindea diverse părţi din el. Adică armele lui. Le asamblă imediat, cu multă îndemânare. Avea un adevărat arsenal, dosit unde nu te aşteptai. Christie zâmbi fără să vrea.

― Scaunul nu e controlat niciodată, zise invalidul.

Distephano se uita uimit.

― Ţine, Call, o strigă Vriess, aruncându-i o armă mică, dar eficientă, exact pe măsura ei.

― Cum, şi ea o să fie înarmată? protestă Johner.

Dar Christie nu-l băgă în seamă.

― Dacă sunteţi gata, să mergem câte doi.

Exact când se puseră în mişcare, vocea indiferentă a lui Ripley îi opri în loc.

― Ne mişcăm.

― Ce? o întrebă Christie nedumerit.

― Nava se mişcă, repetă ea. O simt.

O simte? Lui Christie nu-i venea să creadă ce auzea.

Wren clătină din cap.

― Această navă este prea masivă. Chiar dacă s-ar deplasa, nu s-ar simţi nimic.

Dar se ascunse imediat în spatele soldatului, când Ripley se uită la el.

Call sări şi ea s-o susţină.

― Are dreptate.

― Nava se deplasează de când a început atacul, insistă Ripley, fără să-l slăbească din priviri pe Wren.

Acum toţi se uitau la el. Cercetătorul era lac de sudoare. În cele din urmă, se văzu obligat să recunoască.

― Cred că aceasta este procedura standard.