NICHOLAS EVANS

 

VIEŢI ÎNCERCATE

 

 

 

 

 

„Şi abia după ce a făcut toate vieţuitoarele de pe pământ, şi numai atunci, Creatorul a alcătuit Bărbatul şi Femeia. Şi i-a întocmit în aşa fel încât să-şi cunoască unul altuia trupul, dar sufletele să le fie pe veci străine. Pentru că doar astfel cumpăniţi să-şi poată ei afla adevăratul drum.”

CALVIN SASHONE, Mitologia creativă

 

 

PARTEA ÎNTÂI

 

1

 

S-au sculat înainte de ivirea zorilor şi au ieşit din cameră, sub un cer fără lună, dar cu puzderie de stele. Respiraţia li se transforma în aburi vizibili în aerul rece, iar cizmele scrâşneau pe pietrişul îngheţat din parcarea motelului. Vechea maşină de teren, singura din parcare, era plină de chiciură. Băiatul a fixat schiurile pe capotă, iar tatăl a aranjat bagajele, apoi s-a dus în faţă, să scoată ziarul prins cu ştergătoarele de parbriz. Era îngheţat şi rigid şi a trosnit când l-a mototolit. Înainte de a se urca în maşină, au mai zăbovit o clipă, au stat să „asculte” liniştea şi să privească, spre vest, munţii care se profilau pe cerul plin de stele.

S-au îndreptat spre nord, pe strada principală, prin orăşelul care dormea încă, au trecut de tribunal şi de staţia de benzină, de cinematograful vechi, înaintând prin lumina slabă aruncată de lămpile stradale, care se reflecta în vitrinele întunecate ale magazinelor. Singurul martor al plecării lor a fost câinele sur care stătea de veghe la marginea oraşului, cu capul plecat şi cu ochi verzui, ce păreau fantomatici în lumina farurilor.

Era ultima zi din martie şi de-a lungul şoselei se mai vedea încă o dungă din zăpada dată cu plugul la marginea drumului. Ieri după-amiază, îndreptându-se spre vest, zăriseră prima boare de verde prin iarba albită de pe câmpii. Înainte de apus, se plimbaseră pe un drum plin de noroi şi auziseră o mierlă de câmpie fluierând de parcă iarna ar fi plecat cu totul. Dar dincolo de terenul uşor vălurit al fermei, Abruptul munţilor Stâncoşi, străvechiul zid calcaros, lung de o sută şaizeci de kilometri, era încă acoperit de zăpadă şi tatăl îi spusese băiatului că vor găsi cu siguranţă acolo zăpadă bună, de primăvară.

După ce au ieşit din oraş, la un kilometru şi jumătate spre nord au părăsit autostrada şi au luat-o la stânga, pe un drum drept, pe care au mers cam patruzeci de kilometri fără să întâlnească nicio curbă până la Abrupt. Au văzut căprioare şi coioţi şi chiar când s-a terminat asfaltul şi a început pietrişul, o bufniţă mare, cu aripi deschise la culoare, s-a desprins dintre plopii canadieni şi a început să plutească jos, pe deasupra lor, de parcă ar fi vrut să-i ghideze. Iar zidul muntos se profila tot mai aproape, un albastru umbrit, vizionar, până când li s-a părut că se deschide în faţa lor şi s-au trezit trecând printr-un culoar întortocheat în care un şuvoi de zăpadă topită se rostogolea printre plopii golaşi şi printre sălcii, ducând cu sine bucăţi albe de pin şi pietre de culoarea osului, ridicându-se ameninţător de o parte şi de alta a drumului.

Drumul era mai abrupt acum şi când a devenit periculos din cauza zăpezii îngheţate, tatăl şi fiul s-au oprit să pună lanţurile. Când au ieşit din maşină, aerul li s-a părut îngheţat, imobil şi încărcat de zgomotul şuvoiului. Au întins lanţurile pe zăpadă în faţa roţilor din spate, iar tatăl s-a urcat din nou la volan şi a dat uşor înainte până când băiatul i-a strigat să se oprească. În timp ce tatăl a îngenuncheat să fixeze lanţurile, băiatul bătea din picioare şi sufla în palme să se încălzească.

— Uite, i-a arătat el.

Tatăl s-a oprit să privească, scuturându-şi zăpada de pe mâini. Încadrat în V-ul pereţilor văii, destul de departe încă, vârful uriaş al unui munte acoperit de zăpadă tocmai se aprindea de la primele raze de soare. Şi în timp ce se uitau, umbra nopţii a început să se retragă de pe pante, sub o fâşie tot mai adâncă de roz, auriu şi alb.

Au parcat maşina la capătul drumului şi şi-au dat seama, după lipsa urmelor din zăpadă, că nu mai fusese nimeni pe acolo. S-au aşezat unul lângă altul sub portiera din spate şi şi-au pus bocancii. Proprietarul hotelului le făcuse sandviciuri şi au mâncat fiecare câte unul, au băut cafea aburindă şi dulce şi au privit cum umbrele din jur se luminează încet-încet. Câţiva kilometri, la început, drumul avea să fie abrupt, aşa că şi-au legat piei la schiuri să nu alunece. Tatăl a verificat legăturile şi s-a uitat dacă funcţionează transmiţătoarele de avalanşe şi după ce a văzut că totul e în ordine şi-au luat rucsacurile şi şi-au pus schiurile.

— Condu tu, i-a spus tatăl.

Îşi propuseseră să facă în acea zi o buclă de vreo douăzeci şi doi de kilometri. Mai făcuseră acelaşi lucru acum doi ani şi au descoperit că se putea schia acolo mai bine decât oriunde. Primele trei ore erau cele mai grele, un suiş lung prin pădure, apoi un zigzag periculos până în partea nord-estică a unei creste. Dar merita. Faţa sudică a crestei era o şa perfectă, fără copaci, care cobora în trei pante consecutive, până la următoarea vale. Dacă totul merge bine, până ajung în vârf, pătrunde şi soarele acolo şi înmoaie zăpada pe un centimetru de la suprafaţă, baza rămânând îngheţată şi stabilă.

Aceste excursii de schi la munte deveniseră ritualul lor anual şi băiatul le aştepta acum la fel de mult ca şi tatăl său. Prietenii cu care făcea snowboarding la Great Falls{1} ziceau că e nebun. Dacă vrei să schiezi, îi spuneau, de ce nu mergi undeva unde să ai teleschi? Adevărul este că, în prima lor escapadă, acum patru ani în Tetons, se temuse că au dreptate. Pentru un băiat de doisprezece ani era un efort uriaş şi prea puţin răsplătit: dura prea mult să urce şi prea puţin să coboare. De câteva ori aproape că izbucnise în plâns. Dar nu renunţase şi în anul următor venise din nou.

Tatăl lui era plecat de acasă cu afaceri foarte mult timp şi erau puţine lucruri pe care să le facă împreună, doar ei doi. Uneori, băiatul avea impresia că nici nu se cunosc prea bine. Niciunul nu era vorbăreţ. Dar i se părea că aceste excursii prin locuri sălbatice şi îndepărtate îi leagă mai mult decât toate cuvintele la un loc. Şi puţin câte puţin, a început să înţeleagă de ce tatălui său îi place să urce la fel de mult ca şi să coboare. Era o combinaţie ciudată de energie fizică şi mentală, ca şi cum arderea uneia ar fi alimentat-o pe cealaltă. Repetarea ritmică, fără sfârşit, alunecarea unui schi pe lângă celălalt te făceau să intri într-un fel de transă. Iar fiorul şi împlinirea pe care le simţi când atingi vârful îndepărtat şi vezi o pantă cu zăpadă neîncepută care ţi se deschide în faţa ochilor sunt copleşitoare.

Poate că a început să simtă aceste lucruri şi pentru că a devenit, an de an, tot mai puternic. Acum era mai înalt decât tatăl său şi, precis, mai în formă. Şi chiar dacă nu cunoştea la fel de bine muntele, probabil că ajunsese să schieze şi mai bine. Poate că de aceea, astăzi, tatăl lui îl lăsa pe el să conducă.

În prima oră, panta era flancată de pini şi brazi şi urca tot mai mult pe partea sudică a canionului şerpuitor. Deşi urcau pe la umbră, au început în curând să transpire şi, când s-au oprit să îşi mai tragă sufletul, să bea ceva sau să-şi mai dea jos din haine, a ajuns la ei mugetul surd al şuvoiului de jos. O dată au auzit zgomotul făcut de un animal mare, undeva printre copacii de deasupra lor.

— Ce crezi c-a fost? întrebă băiatul.

— Vreun elan.

— Oare e vremea să se trezească şi urşii?

Tatăl luă o înghiţitură din plosca de apă şi îşi şterse gura cu dosul mănuşii. Era tărâmul urşilor grizzly şi o ştiau amândoi.

— Aşa cred. A fost destul de cald săptămâna trecută.

După o oră, au ieşit dintre copaci, la soare, şi şi-au continuat drumul peste o albie plină de resturile lăsate de o avalanşă, bucăţi ascuţite de zăpadă îngheţată, pietre şi copaci smulşi din rădăcină.

Au ajuns pe creastă aproape la zece şi s-au oprit unul lângă celălalt, cercetând în tăcere peisajul care se desfăşura sub ei şi de jur împrejur, muntele şi pădurea acoperite de zăpadă şi câmpiile gălbui din depărtare. Băiatului i se părea că dacă se forţează să se uite cu coada ochiului ar putea sfida ştiinţa şi toate zările lumii şi ar reuşi să se vadă pe ei din spate, siluete mărunte pe un vârf îndepărtat, acoperit de zăpadă.

Şaua de dedesubt părea să fie exact ceea ce căutau. Soarele strălucea chiar deasupra ei, făcând-o să pară ca acoperită cu o catifea albă, brodată cu paiete. Şi-au scos schiurile şi şi-au desprins pieile pe care le-au scuturat bine de zăpadă înainte de a le pune în rucsacuri. Se simţea o adiere rece şi şi-au pus gecile, apoi s-au aşezat pe o piatră, au băut cafea şi au mâncat ultimele sandviciuri în timp ce o pereche de corbi se roteau şi croncăneau deasupra lor, pe cerul azuriu.

— Ei, ce zici? întrebă tatăl.

— Mi se pare grozav.

— Cred că e locul cel mai aproape de cer în care poate ajunge un om.

Chiar atunci, unul dintre corbi făcu un viraj pe lângă ei, umbra lui întunecând faţa tatălui. Pasărea ateriză la câţiva metri mai departe, tot pe creastă, iar băiatul îi aruncă o coajă de pâine, ceea ce-o făcu să dea din aripi şi să se ridice, dar numai câteva clipe. Reveni şi, cu capul într-o parte, cercetă coaja, apoi băiatul, şi din nou coaja. Părea să-şi fi adunat tot curajul s-o ia, când tovarăşul său se repezi şi o înşfăcă. Prima pasăre scoase un ţipăt răguşit şi se înălţă în urmărirea celeilalte, în timp ce tatăl şi băiatul râdeau şi le priveau rostogolindu-se, izbindu-se şi croncănind spre vale.

Şi la coborâre a condus tot băiatul, ca şi la urcare. Zăpada era foarte bună. Soarele o topise la suprafaţă exact cât era nevoie pentru a face priză şi şi-a găsit repede ritmul. Şi-a întins braţele şi şi-a bombat pieptul spre panta care cobora sub el de parcă ar fi vrut s-o îmbrăţişeze, bucurându-se de fiecare mişcare. Tatăl său avea dreptate. Era punctul cel mai apropiat de cer în care puteai să ajungi.

La poalele primei pante din cele trei, unde înclinaţia se domolea un pic, băiatul s-a oprit şi s-a întors să admire urmele lăsate de schiuri. Tatăl său era pe urmele lui, dublând atent fiecare curbă, ţinând aproape şi paralel, până ajunse lângă el şi apoi chiuiră şi îşi bătură palma în semn de realizare.

— Frumoase urme!

— Şi ale tale.

Tatăl râse şi îi spuse că, pe următoarea pantă, va schia el în faţă şi că atunci când va ajunge la următorul nivel îl va fotografia pe băiat coborând. Băiatul îl privea cum alunecă în jos şi aşteptă strigătul, iar când îl auzi se lansă pe pantă, dând din el tot ce putea pentru aparat.

Din locul în care s-au oprit apoi, la poalele celei de-a doua pante, vedeau tot drumul până jos de tot, unde soarele nu ajunsese încă. Ştiau, de ultima dată când schiaseră aici, că pârâul care curgea în vale era format, de fapt, dintr-o serie de ochiuri de apă şi cascade abrupte. Atunci fusese mai cald şi mult mai puţină zăpadă şi, în afară de o crustă de gheaţă la mal, se vedea apa curgând. Acum era însă acoperit bine de zăpadă şi nu se vedeau decât conturul şi striaţiile specifice.

Tatăl se uită la ceas, apoi îşi puse mâna streaşină la ochi să privească spre soare. Băiatul ştia la ce se gândeşte. Jumătate din panta de sub ei era încă umbrită. Acolo jos, aerul era mai rece, iar zăpada nu se înmuiase încă. Poate c-ar trebui să mai aştepte.

— Pare cam îngheţată, spuse tatăl.

— Nu-i nimic. Dar dacă ţi-e frică, aşteptăm.

Tatăl îl privi pe deasupra ochelarilor de soare şi zâmbi.

— Bine, viteazule. Atunci arată-mi drumul, mai spuse el şi îi dădu aparatul. Vezi să iasă bine.

— Trebuie să şi schiezi bine. Aşteaptă până te strig.

Puse aparatul în buzunarul gecii şi, zâmbindu-i tatălui, porni. Câţiva zeci de metri, zăpada era bună. Dar cu cât se apropia de marginea porţiunii însorite, simţea cum devine tot mai dură. Acum, nu mai făcea aproape deloc priză şi nici nu se mai auzea fâsâitul schiurilor, ci doar scârţâitul gheţii la atingerea marginilor lor de oţel. Se opri la linia dintre soare şi umbră şi privi în sus, unde silueta tatălui său se profila pe cerul albastru.

— Cum este? întrebă tatăl.

— Cam alunecă. E bine.

— Stai acolo. Vin şi eu.

Băiatul îşi scoase mănuşile şi aparatul din buzunar. Reuşi să prindă câteva imagini cu tatăl său care cobora. Ce-a de-a treia poză pe care o făcu le arătă, mai târziu, momentul precis în care lucrurile au început s-o ia razna.

Tatăl tocmai făcea o întoarcere la dreapta şi, în timpul transferului de greutate, schiul stâng i-a alunecat puternic în jos. A încercat să-şi corecteze poziţia, dar a apăsat prea tare pe celălalt schi, de sus, iar acesta i-a alunecat de sub picior. Corpul nu l-a mai ascultat, iar braţele şi beţele de schiuri au secerat aerul în timp ce încerca să-şi recapete echilibrul. Alunecase şi se răsucise, aşa încât era cu faţa în sus, spre pantă. O clipă părea chiar comic, de parcă ar fi vrut să schieze în susul muntelui. Apoi s-a smucit, a zvâcnit înapoi şi a căzut pe spate, după care a început să ia viteză.

O clipă, băiatul s-a gândit că ar putea să oprească alunecarea tatălui, sau cel puţin s-o încetinească, dacă i-ar aţine calea, dar şi-a dat imediat seama că impactul îl va doborî şi pe el şi că-l va trage în jos. Şi oricum, era prea târziu. Tatăl lui aluneca atât de repede, încât n-ar fi avut timp să-l ajungă. Unul dintre schiuri îi căzuse şi aluneca în jos ca o torpilă, iar acum i-a căzut şi celălalt şi băiatul s-a repezit să-l prindă cu băţul, pierzându-şi aproape echilibrul. A atins schiul, dar aluneca prea repede şi nu a reuşit să-l reţină.

— Ridică-te! strigă el. Încearcă să te ridici!

Aşa îi strigase tatăl lui o dată când a căzut. Nu reuşise să se ridice şi nici tatăl lui nu reuşea acum. În timp ce venea la vale cu toată viteza, cu faţa în jos şi mâinile şi picioarele desfăcute, cu ochelarii de soare căzuţi şi alunecându-i alături ca un crab curios, a strigat ceva, dar băiatul n-a înţeles ce. Beţele de schi, dintre care unul foarte îndoit, îi erau încă prinse la încheieturi şi izbeau gheaţa în timp ce le târa după el. Şi totuşi, prindea viteză din ce în ce mai mare.

Băiatul se luă după el. Şi deşi tremura din cauza şocului şi îşi simţea inima bătându-i să-i spargă pieptul, ştia că este vital să nu cadă. Îşi tot spunea că trebuie să-şi păstreze calmul şi încerca să-şi amintească toate tehnicile pe care le învăţase. Bazează-te pe schiul de jos, chiar dacă alunecă. Înclină-te. Ţine pieptul depărtat de munte, nu înspre el. Finalizează toate virajele. Înclină-te, înclină-te! Uită-te în faţă, tâmpitule, nu în jos, la gheaţă, nu la schiuri.

Zăpada nu mai făcea niciun fel de priză acum, dar după câteva viraje nesigure a reuşit să-şi controleze schiurile şi a început să-şi recapete încrederea. Se uita ca vrăjit la silueta întunecată, care se tot micşora pe măsură ce aluneca în umbra văii. Chiar înainte de a dispărea, tatăl său a mai strigat o dată. Iar sunetul era ascuţit şi înfricoşător, ca al unui animal care-şi simte viaţa în primejdie.

Băiatul s-a oprit. Respira greu şi îi tremurau picioarele. Ştia că e important să ţină minte locul exact în care dispăruse tatăl său, deşi nu-şi dădea seama de ce a dispărut. Poate că panta devenea brusc abruptă şi de aici, de sus, nu se vedea. Încerca să-şi amintească traseul de ultima dată când schiaseră aici, dar uitase dacă partea de jos a văii era mai înclinată sau se domolea. Şi se tot gândea ce se poate întâmpla când tatăl lui ajunge jos de tot. Oare zăpada adunată acolo îi va amortiza căderea sau va fi tare ca piatra şi îi rupe toate oasele? Chinuit de aceste gânduri, băiatul uită aproape locul exact în care îi dispăruse tatăl. În umbra de dedesubt totul părea la fel. Poate că rămăseseră pe gheaţă nişte urme care să-i arate exact unde. Inspiră adânc şi porni mai departe.

La primul viraj pe panta muntelui, schiul îi derapă şi era cât pe ce să cadă. Îşi simţea genunchii moi, iar restul corpului rigid din cauza încordării şi i-a luat ceva timp să-şi vină în fire şi să pornească din nou. Apoi, la câţiva metri mai jos, a văzut pe gheaţă o urmă întunecată, lungă de vreo cincisprezece centimetri. Într-o lunecare piezişă, controlată cu greu, se îndreptă într-acolo.

Era sânge. Şi se vedea şi mai în jos. Pe gheaţă mai erau şi urme târşâite, probabil că tatăl încercase să frâneze cu vârfurile bocancilor.

Dacă zăpada ar fi fost bună, băiatului nu i-ar fi luat mai mult de patru sau cinci minute să ajungă acolo. Dar pe stratul de gheaţă, cu picioarele tremurând, nu reuşi decât o lunecare oblică atât de încordată şi înfricoşată, încât îi trebui aproape o jumătate de oră. Cobora atât de încet, încât soarele l-a depăşit şi a văzut cum banda de umbră se retrage în jos, iar urma de sânge capătă o culoare vie pe zăpada veche.

Acum, în lumina strălucitoare văzu urma dispărând brusc; şi mai era ceva acolo. Apropiindu-se, văzu ochelarii agăţaţi de marginea unei pante abrupte, ca şi cum s-ar fi oprit să privească punctul culminant al spectacolului. Băiatul se opri şi îi ridică; o lentilă era crăpată şi le lipsea un braţ. Îi puse în buzunar.

Panta se înclina brusc vreo şaizeci de metri spre fundul văii care se lumina tot mai tare. Se uită în jos, aşteptându-se să vadă corpul făcut fărâme al tatălui. Dar nu zări şi nici nu auzi nimic. Tăcerea era albă şi deplină.

Dispăruseră şi urma de sânge, şi cea de la bocanci. În aer se auzi o fâlfâire şi cei doi corbi ţâşniră brusc pe deasupra capului său lăsându-se în jos spre pârâu, croncănind ca şi cum ar fi vrut să-i arate drumul. Urmărindu-le umbrele trecând peste pârâu, băiatul văzu unul din schiurile tatălui său şi o gaură neagră în pătura zăpezii.

În cinci minute era acolo. Era un crater cu diametrul de trei-patru metri, cu marginile neregulate acolo unde zăpada îngheţată se spărsese şi cedase. Nu era încă destul de aproape ca să vadă ce e înăuntru.

— Tati?

Niciun răspuns. Nu auzea decât clipocitul slab al apei, undeva dedesubt. Prudent, îşi întoarse schiurile în lateral, făcând paşi mici şi încercând zăpada, aşteptându-se să se prăbuşească în fiece clipă şi să-l înghită. Părea sigură. Apoi îşi aduse aminte de transmiţătorul de avalanşe. Exact acesta era rostul lui: să te ajute să localizezi pe cineva îngropat în zăpadă. Îşi scoase mănuşile, trase fermoarul gecii şi luă aparatul. Începu apoi să apese butoanele, dar mâna îi tremura, iar mintea îi era atât de înceţoşată din cauza panicii că nu-şi mai aducea aminte cum funcţionează.

— La naiba! La naiba!

— Aici! Sunt aici!

I se opri inima în piept.

— Tati? Eşti bine?

— Da. Fii atent.

— Am văzut sânge.

— M-am tăiat pe faţă. Sunt bine. Nu te apropia prea tare de margine.

Prea târziu. Se auzi o trosnitură puternică şi băiatul simţi zăpada alunecându-i sub schiuri; în clipa următoare cădea. Zări în fugă faţa însângerată a tatălui său întoarsă în sus, spre el, şi buza craterului se rupse. Apoi nu mai văzu nimic decât albul zăpezii revărsându-se peste el.

Următorul lucru pe care şi l-a amintit era tatăl său care-l trăgea din zăpadă, întrebându-l dacă e rănit. La început, băiatul n-a ştiut, dar i-a spus că nu crede. Tatăl i-a zâmbit.

— Bună treabă, băiete. Ne-ai aranjat ieşirea.

Dădu din cap şi băiatul să întoarse să vadă ce vrea să zică. Căderea lui crease un fel de rampă pe care se puteau urca. Se uitau unul la celălalt, tatăl zâmbind încă şi tamponându-şi faţa cu o batistă plină de sânge. Avea o tăietură lungă, dar nu părea adâncă şi sângerarea aproape că se oprise. Băiatul clătină din cap.

— N-am crezut că te mai găsesc în viaţă.

— Sper că m-ai fotografiat.

— Doamne, tati. Ce mai căzătură.

Pe pereţii gropii în care se aflau erau straturi-straturi de gheaţă albăstruie, pe care le spărseseră în cădere. Parcă era o secţiune transversală printr-un uriaş cuib de viespi. Baza părea solidă şi când băiatul dădu zăpada la o parte văzură că dedesubt era gheaţă. În cădere îi căzuseră schiurile, care erau acum parţial îngropate în zăpadă. Se ridică şi le luă. Se ridică încet şi tatăl său, crispându-se un pic de durere. Soarele se strecura acum până la ei.

— Cred că trebuie să-mi cauţi schiurile.

Rucsacul rămăsese pe gheaţă foarte aproape de locul în care băiatul dăduse zăpada la o parte. O rază de soare cădea exact pe el. Băiatul se aplecă să-l ridice, dar atunci observă ceva, o formă palidă prinsă în albastrul translucid al gheţii. Tatăl îl văzu ezitând.

— Cee?

— Uită-te. Acolo jos.

Îngenuncheară amândoi şi se uitară în gheaţă.

— Doamne, spuse încet tatăl.

Era o mână omenească. Degetele erau rupte, iar palma întoarsă în sus. Tatăl se opri o clipă, apoi dădu la o parte mai multă zăpadă, până când zăriră un braţ. Se uitară unul la altul. Apoi, fără un cuvânt, se puseră pe treabă, îndepărtară cum putură zăpada şi făcură o fereastră de gheaţă prin care au reuşit să vadă ceea ce se afla prins acolo.

Vârâtă sub un braţ, pe jumătate ascunsă de umărul gol şi privind timidă cu un ochi lipsit de expresie, apăru o faţă. Din unduirea părului, prins ca într-o fotografie, părea a unei tinere femei. Era înclinată într-o parte, cu picioarele pieziş, pierzându-se în gheaţa de dedesubt. Avea un top purpuriu sau o jachetă strânsă şi răsucită, care părea ruptă la braţ şi la umăr. Materialul atârna într-o parte ca şi cum ar fi îngheţat în timp ce se rupea. Pielea avea culoarea pergamentului.

 

 

2

 

Şeriful Charlie Riggs se uită la ceas. Se gândea că mai are vreo cincisprezece minute în care trebuia să rezolve teancul de hârtii ce ocupa ameninţător unicul loc liber din jungla de pe biroul său. Dacă nu pleacă până la două, nu mai reuşeşte să ajungă la Great Falls şi apoi să se întoarcă la timp pentru aniversarea de zece ani a fiicei sale. Urma să meargă la Great Falls să-i ia cadoul, ceea ce ar fi trebuit să facă ieri, dar, ca de obicei, a avut de rezolvat o mulţime de probleme apărute din senin şi n-a mai reuşit. Cadoul era o şa lucrată manual pe care o comandase într-un exces de extravaganţă cu câteva luni în urmă. Cum de i-a trecut prin cap că-şi poate permite aşa ceva, nu avea idee. Gândul la cât avea să coste îl făcea să se înfioare.

Îşi trase scaunul mai aproape de birou, dădu la o parte două ceşti cu cafea rece şi luă primul dosar. Era copia încă unui raport asupra consumului de metamfetamină în Montana. Uşa biroului său mic şi înghesuit era deschisă, iar în biroul vecin sunau toate telefoanele. Nu răspundea nimeni, pentru că era ziua liberă a Lizei, iar fata cea nouă, Mary-Lou (care nu ştia încă prea bine cum stau lucrurile), era la ghişeu, unde vorbea cu bătrâna doamnă Lawson, al cărei câine dispăruse din nou. Probabil că bătrâna cusurgioaică îşi uitase iar acasă aparatul auditiv pentru că Mary-Lou trebuia să strige şi să repete fiecare cuvânt. Îl zări pe fereastră pe Tim Heidecker, un adjunct de-al său mai molâu, parcându-şi camioneta. Era aproape sigur că de îndată ce pune piciorul în birou, flăcăul îi şi trânteşte o grămadă de întrebări tâmpite. Charlie se sculă de la birou şi închise încet uşa. Era deja două fără zece.

Nu-şi făcea atâtea griji pentru dezamăgirea fiicei sale. El şi Lucy se înţelegeau de minune şi ştia că ea îl va înţelege. Ceea ce-l stresa era faptul că îi servea pe tavă mamei fetei încă un motiv să-l atace. Divorţase de Sheryl de aproape cinci ani şi ea se recăsătorise şi era fericită, aşa se zicea, deşi nu înţelegea cum poate fi fericită cu cretinul ăla leneş cu care se încurcase. Ceea ce constituia pentru Charlie un prilej nesfârşit de uimire era faptul că şi după atât timp – deşi ea îl părăsise pe el, nu el pe ea – Sheryl nu se putea abţine şi profita de orice prilej să se ia de el. Şi se lega de tot ceea ce-o implica pe Lucy cu o satisfacţie prost disimulată. Nu era destul că Charlie a fost un soţ ticălos, trebuia să fie şi un tată bun de nimic.

Consumul de metamfetamină este în creştere, citi el. Bine, bine. Cine-ar fi zis? Se întreba adesea cu cât sunt plătiţi cei care scriu asemenea rapoarte tâmpite pentru a reformula nişte lucruri atât de evidente. E suficient să te duci la bibliotecă sau să intri pe internet ca să vezi ce ţi se întâmplă prin ogradă. Poate că îmbătrâneşte el şi devine prea cinic.

— Sunt sigură că apare el, doamnă Lawson, striga Mary-Lou la ghişeu.

— Ce-ai zis?

— Am zis că sunt sigură că apare.

Îl auzi pe Tim Heidecker răspunzând la un telefon. Şansele de a se descurca de unul singur cu indiferent ce ar fi intervenit erau de unu la un milion. Bineînţeles că într-un minut s-a auzit un ciocănit în uşă şi, înainte ca Charlie să se poată ascunde, a apărut faţa enervantă a băiatului.

— Bună, şefu’…

— Tim, sunt foarte ocupat. Şi, te rog, nu-mi mai spune „şefu’”.

— Am primit un telefon de la Drummond, ştiţi dumneavoastră, de lângă Abrupt.

— Ştiu cine-i Drummond, Tim. Îmi spui mai târziu, te rog?

— Sigur. Credeam că vreţi să ştiţi.

Charlie suspină şi dădu drumul raportului din mână.

— Spune-mi.

— Au venit doi schiori şi au spus că au găsit un cadavru la Pârâul Caprei. O femeie tânără prinsă în gheaţă.

 

Ferma lui Ned şi Val Drummond se întindea pe lângă braţul nordic al pârâului. Dincolo de ei, în afară de una sau două cabane folosite doar vara, era sălbăticie. Lui Charlie şi lui Tim Heidecker le-a trebuit o oră bună să ajungă acolo şi aproape încă una să-i interogheze pe cei doi schiori. Păreau oameni cumsecade şi îşi dădeau seama cât au fost de norocoşi. Dacă n-ar fi găsit şi celălalt schi, tatăl ar fi reuşit cu greu să iasă de acolo. Fiul ar fi trebuit să coboare singur şi să aducă ajutoare. Dar erau isteţi şi bine pregătiţi, ceea ce nu se întâmpla de obicei cu idioţii care dădeau de belea pe versant şi trebuiau recuperaţi.

Tatăl ştiu să le arate pe hartă unde au găsit cadavrul. Charlie adusese două snowmobile cu remorca şi s-a gândit să se ducă imediat să vadă despre ce e vorba. Dar soarele era gata să dispară în spatele muntelui şi când apune se întunecă foarte repede, iar temperatura scade vertiginos. Dacă era prins în gheaţă, cum spuneau schiorii, cadavrul nu pleca nicăieri. Mai bine s-o lase până dimineaţă, se gândi el, să facă un plan şi să se ducă echipaţi. În orice caz, voia să vină şi tatăl cu ei, dar deşi Val Drummond îl pansase cât de bine se pricepuse, tăietura de pe faţă avea nevoie de câteva copci.

Au băut cu toţii cafea moca în bucătăria întunecată, cu pereţi din lemn a familiei Drummond. Charlie o ştia pe Val de când erau copii şi avusese întotdeauna o slăbiciune pentru ea. De fapt, între ei se înfiripase la un moment dat o idilă, la liceu, după un bal. Îşi aducea şi acum bine aminte. La cei patruzeci şi ceva de ani ai ei, era încă o femeie frumoasă, înaltă şi atletică. Ned era mai scund şi cu zece ani mai în vârstă şi vorbea prea mult, ca toţi oamenii care au destul timp la dispoziţie, dar altfel era cumsecade. Val se oferise să-l ducă pe tatăl băiatului la dispensar, ca să i se pună nişte copci, şi le-a spus că pot să rămână la ei peste noapte, fără probleme. Ambele oferte au fost primite cu mulţumiri. S-au înţeles să se întâlnească a doua zi dimineaţă la opt şi să se ducă să vadă ce e cu cadavrul.

În timp ce îşi lua rămas-bun, Charlie îşi aminti, cu o strângere de inimă, de petrecerea lui Lucy. Mobilul lui nu avea semnal, aşa că a întrebat-o încet pe Val dacă poate să dea un telefon de pe fix. Ea l-a condus în camera de zi şi l-a lăsat acolo. Charlie se gândea că petrecerea e în toi, dar nu mai avea timp să ajungă. Formă numărul lui Sheryl şi se crispa.

— Alo?

Avea întotdeauna un ton plăcut, până descoperea cu cine vorbeşte.

— Bună, Sheryl. Auzi, îmi pare rău…

— Bine c-ai sunat totuşi.

— A apărut ceva şi…

— Ceva mai important decât ziua de naştere a fiicei tale? Bine. Asta e.

— Pot să vorbesc cu Lucy?

— Sunt ocupaţi acum. Îi spun c-ai telefonat.

— Nu poţi să…

— Aduci şaua?

— Ă… N-am timp să…

— Bine. Nu-i nimic. Îi spun şi asta.

— Sheryl, te rog…

— Nu s-a schimbat nimic, nu, Charlie? Trebuie să închid. La revedere.

 

Au auzit snowmobilele înainte de a le vedea. În cele din urmă, a apărut lumina farurilor care a început să joace până jos, departe, printre copaci, să urce apoi panta abruptă de lângă pădure şi să salte de-a lungul văii, spre ei, fasciculele de raze galbene alungând albastrul palid al văii.

Locul cel mai apropiat în care au reuşit să lase vehiculul cu aparatura de căutare şi salvare era capătul unui făgaş, aflat la aproape cinci kilometri în josul văii. Era un vechi autobuz şcolar, transformat şi dotat cu tot felul de echipamente sofisticate. Radiourile clasice nu erau sigure în aceste canioane abrupte, aşa că autobuzul avea un supravoltor de 110, destul de puternic pentru a transmite mesaje între cei din munţi şi biroul şerifului aflat la aproape cincizeci de kilometri. Tot echipamentul de care aveau nevoie trebuia transportat cu snowmobilele. Cele două care înaintau acum spre ei duceau drujbe, lămpi de sudat şi lipit şi câteva lămpi puternice ca să poată lucra şi noaptea.

Charlie avea o echipă formată din zece oameni, dintre care trei erau adjuncţii săi, iar restul voluntari în acţiuni de căutare-recuperare, plus un reprezentant al legii de la Serviciul Forestier, care, deşi bine intenţionat, era tânăr şi nou în meserie şi mai mult îi încurca. Legea prevedea însă să fie şi el prezent pentru că trupul fetei fusese găsit pe domeniul Serviciului Forestier. Lucrau în schimburi şi coborau după câteva ore la autobuz să se odihnească şi să mănânce – toţi în afară de Charlie, care a rămas tot timpul lângă cadavru. Îi mai aduceau mâncare şi băuturi calde, dar obosise şi îngheţase şi era tot mai prost dispus pentru că a trebuit să aştepte o oră ca să sosească echipamentul.

Au lucrat toată ziua. Mai întâi, au izolat zona, apoi au început s-o cerceteze sistematic, să fotografieze şi să filmeze scena din toate unghiurile. N-au găsit niciun indiciu care să le arate cum ajunsese cadavrul acolo. Şi cu atâta gheaţă şi zăpadă, Charlie nici nu prea avea speranţe. Poate că vor găsi ceva după dezgheţ. Haine sau vreun pantof sau poate un rucsac. Sau, dacă au noroc, urme de picior într-un strat inferior de zăpadă ori în noroi.

Cei doi schiori îi aduseseră aici în zori şi le arătaseră unde era corpul. Părea să plutească în gheaţă şi era cea mai fantomatică apariţie pe care o văzuse vreodată Charlie, deşi, în calitatea sa de reprezentant districtual al parchetului şi de şerif, văzuse destule cadavre la viaţa lui. Schiorii n-au stat mai mult decât a fost nevoie. Tatăl avea cincisprezece cusături pe obraz, care se şi învineţise tot. Abia aştepta să ajungă acasă. Băiatul era palid şi încă în stare de şoc. Când va ajunge acasă va fi mai bărbat decât la plecare.

Abia la începutul după-amiezii erau pregătiţi să înceapă s-o scoată pe fată. Acţiunea s-a dovedit mai grea decât anticipase Charlie. Cadavrul trebuia dus peste munţi la laboratorul criminalistic din Missoula, un drum de cel puţin trei ore. Şi pentru că se anunţase încălzirea vremii, au fost cu toţii de acord că cea mai bună modalitate de conservare era să-l lase aşa, prins în gheaţă. Până în acel moment lucraseră cu un fel de dălţi speciale, îndepărtând cu grijă gheaţa bucăţică cu bucăţică ca să nu distrugă o eventuală probă. Era ca şi cum ar fi cosit un câmp cu foarfeca şi Charlie şi-a dat seama că dacă nu schimbă metoda, vor avea nevoie de câteva săptămâni.

Snowmobilele erau acum la o sută de metri de pârâu şi amândouă trăgeau sănii pline cu echipament. Charlie şi cei care aşteptaseră cu el le ieşiră în întâmpinare. Lumina farurilor scânteia pe vestele fluorescente galben-verzui pe care le purtau cu toţii peste canadienele negre. Odată cu lăsarea întunericului, scădea şi temperatura. Chiar şi în bocancii impermeabilizaţi îşi simţea picioarele amorţite. Ce n-ar fi dat să fie acasă, în faţa focului, cu cartea cea nouă pe care abia o începuse. Târându-şi picioarele prin zăpadă, îşi scoase mănuşile şi suflă în pumni să-şi încălzească puţin degetele. Iar coborârea lui Tim Heidecker din primul snowmobil nu avu darul să-l înveselească.

— De ce a durat atâta?

— Scuze, şefu’. Snowmobilul s-a blocat în pârâu.

— De ce n-ai transmis prin radio?

— Am încercat. Nu ne-a auzit nimeni.

— Bine, hai să ne mişcăm.

Îi aduseseră nişte supă fierbinte şi batoane de ciocolată care l-au mai îmbunat puţin. Şi-a băut supa şi a mai dat ordine ici şi colo, cât timp ceilalţi au instalat luminile şi au pornit generatorul. Deasupra lui, munţii se întunecau şi se estompau pe fundalul cerului care se acoperea încet cu stele.

Craterul în care căzuseră schiorii s-a transformat în curând într-un cocon de lumină în noaptea care-i împresura. Zăpada fusese înlăturată şi prin luciul negru al gheţii femeia, cu părul răsfirat şi braţul ridicat, îmbrăcată în jacheta roşie care se desprindea de ea, părea o dansatoare în plin salt, prinsă în obsidian.

Le-a luat şase ore să taie blocul de gheaţă. Unul dintre ferăstraie s-a înţepenit şi a trebuit să ceară de două ori prin radio alte lame. Pentru că gheaţa se crăpa şi se opaciza la tăiere, erau nevoiţi să se oprească şi să o topească cu torţe cu oxiacetilenă ca să vadă ce fac. Au tăiat un şanţ lat paralel cu sloiul în care era prinsă tânăra, au adus acolo o sanie şi au început s-o ridice pe ea cu nişte pârghii din lemn. Dar sarcofagul din gheaţă era prea greu, pârâia şi scârţâia, şi un capăt al saniei s-a rupt şi s-a înclinat spre apa curgătoare de dedesubt. Timp de câteva minute nesfârşite, s-au temut că trupul va aluneca şi va dispărea, dar au reuşit să strecoare frânghii în jurul lui şi să-l ţină strâns până când au proptit sania cu pari şi au îndreptat-o.

Au mai scos din gheaţa din jur pentru a reduce din greutate, dar blocul era prea mare şi nu încăpea în sacul de cadavre, aşa că au cerut prin radio prelate, l-au înfăşurat ca pe un pachet şi l-au legat cu cabluri şi cu sfori. Şi puţin înainte de miezul nopţii, trei snowmobile şi şase oameni, trăgând de frânghii, au reuşit, în cele din urmă, să scoată din groapă sania cu încărcătura sa învelită în negru.

A mai durat o oră până au dus-o la autobuz. Pe la trei era urcată în maşina lui Charlie şi înfăşurată în pături şi în foi de carton. Doi dintre adjuncţii săi s-au oferit să-l însoţească până la Missoula, dar Charlie a refuzat. Munciseră pe brânci aproape douăzeci şi patru de ore, aşa că le-a mulţumit şi le-a ordonat să se ducă la culcare. Pe lângă oboseală, simţea şi o ciudată stare de energie şi, dintr-un motiv pe care nu şi-l explica, voia să fie singur.

A trecut cu maşina prin Augusta şi a făcut apoi dreapta de autostrada 200, la o intersecţie pustie unde cu doar o lună în urmă ajutase la scoaterea a doi adolescenţi morţi dintr-o maşină implicată într-un accident. Două şosele drepte se intersectau undeva în pustietate, erau până şi semafoare, dar mereu se produceau accidente acolo. Amintirea îl tulbură şi îl făcu să se gândească la fata moartă din spate, îngheţată în saltul ei ca de balerină. Imaginea i se imprimase în memorie şi încerca, fără succes, să scape de ea.

Se tot întreba cine era şi cum de ajunsese acolo. Îşi aminti de un caz de sinucidere la Pârâul Caprei, un băiat de şaptesprezece ani care-şi scosese toate hainele, le împăturise cu grijă şi le pusese în rucsac, alături de o poezie dezlânată scrisă de el, în care încerca să explice de ce s-a sinucis. S-a aruncat de pe o stâncă, iar ceea ce a mai rămas din el a fost găsit după o lună de doi vânători. Poate cu tânăra se întâmplase la fel. Sau poate fusese un accident. Nu se raportaseră nici turişti, nici schiori dispăruţi, dar nu era nimic neobişnuit în asta. Probabil că era singură şi venise de altundeva, de departe, fără să fi spus nimănui unde pleacă. Astfel de lucruri se întâmplă. Spera ca trupul să fi fost bine conservat şi să poată fi identificat.

Charlie se gândea şi la părinţii ei sau la un iubit şi prin ce trec aceştia, agonia de zi cu zi pentru că nu ştiu ce-i cu ea. Îşi imagină că şi lui Lucy i s-ar putea întâmpla acelaşi lucru. Unicul său copil dispărând aşa, dintr-odată, iar ei, mama şi tatăl, să nu ştie dacă trăieşte sau zace moartă într-un şanţ. Ce-ar face? Orice părinte ar înnebuni.

Traversă Marea Cumpănă a Apelor prin pasul Rogers şi începu coborârea pe serpentine spre Lincoln. Dar era atât de pierdut în gânduri negre, încât luă o curbă prea repede şi aproape că intră în două căprioare cu coada albă. Apăsă pe frână şi camioneta derapă şi alunecă de-a curmezişul şoselei. Auzi cadavrul lunecând în faţă şi când frână lung ca să se oprească lângă marginea drumului, acesta împinse cu atâta forţă în spatele scaunului său încât îl lovi peste ceafă de văzu stele verzi.

Charlie a mai stat câteva clipe, aşteptând să-şi revină şi să i se potolească bătăile inimii. Dacă n-ar fi fost nisip pe şosea, ar fi zburat direct în vârful copacilor. Îşi continuă drumul cu şaizeci la oră şi cu radioul deschis la maximum ca să-i ţină gândurile negre la distanţă, deşi îşi simţea ceafa pulsând.

Laboratorul de medicină legală al statului era într-o clădire elegantă din cărămidă, lângă Broadway, pe drumul spre aeroport. Le spusese celor de la secţie să telefoneze dinainte ca să se asigure că va fi cineva acolo să preia cadavrul şi să-i anunţe că e foarte greu. Primiseră mesajul pentru că îl întâmpinară doi tipi ce păreau să fie halterofili olimpici.

— Deci asta-i Jane Doe a noastră, comentă unul dintre ei în timp ce se luptau toţi trei s-o pună pe targa. Da’ aici e mai multă gheaţă decât orice altceva.

— Prospeţimea e deviza noastră, răspunse Charlie.

Au dus-o direct la morgă, unde Charlie a semnat un formular şi le-a urat noapte bună.

La intrarea în oraş, se vedea, spre răsărit, cerul care se decolora în nuanţe de roz şi cenuşiu-porumbel. Pe şosea nu erau decât câteva maşini şi camioane. S-a gândit o clipă să conducă până acasă, dar şi-a zis că nu e înţelept. Îşi terminase treaba, se simţea tot mai obosit, iar ceafa îl durea îngrozitor. Găsi un motel lângă autostrada interstatală şi îşi luă o cameră ceva mai mare decât o masă de biliard. Dar avea pat şi altceva nu conta. Trase storul de plastic bej, îşi scoase haina şi bocancii şi se vârî sub pături. Apoi îşi aminti că n-a închis celularul şi se duse plictisit să-l ia din geacă. Văzu că avea un mesaj pe căsuţa vocală. Se întoarse din nou în pat, punându-şi cu grijă capul pe pernă. Stinse lumina şi accesă mesajul.

Era Lucy. Spunea că speră că e bine şi că-i pare rău că n-a reuşit să vină la petrecere. Şi mai zicea că îi e dor de el şi că îl iubeşte foarte mult. Era aiurea, Charlie ştia asta, şi nu-i stătea în fire, iar singura explicaţie era că era rupt de oboseală. Dar, aşa singur, în întuneric, dacă şi-ar fi permis, i-ar fi venit tare uşor să plângă.

 

 

3

 

Aştepta de aproape un sfert de oră şi începea să se simtă ca o proastă. De cealaltă parte a micii piazza însorite, pardosită cu dale albe de piatră, un grup de eleve, câteva mâncând îngheţată şi toate imposibil de drăguţe, n-o scăpau din ochi şi, deşi Sarah nu înţelegea mai nimic în italiană, era sigură că vorbeau despre ea. Probabil că fetele erau acolo ca să-şi asculte profesoara, o femeie agitată, cu părul strâns, ce citea dintr-o carte. Fără îndoială că le spunea câte ceva despre galeria pe care atât ele – cât şi Sarah, dacă-i venea partenerul – urmau s-o viziteze.

Îşi scoase ţigările din geantă şi aprinse una. Avea de gând să-i acorde douăzeci de minute. Aşa spunea Benjamin. Dacă cineva te lasă să aştepţi, dă-i douăzeci de minute, apoi pleacă. E politicos şi impune, spunea el. Dacă îi aştepţi mai mult, oamenii cred că îţi lipseşte respectul de sine. O enerva că după patru ani şi jumătate, de când nu mai era cu el, urma încă regulile lui de comportament.

În nenumărate împrejurări, fie că-şi cumpăra haine, îşi alegea ceva de mâncare de pe un meniu sau îşi spunea o părere asupra unui subiect, se surprindea întrebându-se ce-ar spune Benjamin. Apoi, ca să se autopedepsească, alegea deliberat cealaltă variantă, opta pentru o culoare sau un aperitiv pe care ştia că le detestă, sau emitea o părere care l-ar fi făcut pe el să protesteze vehement. Problema era că, după atâţia ani împreună, punctele lor de vedere coincideau aproape întotdeauna. Iar preţul revoltei ei se reflecta în hainele noi oribile care-i atârnau în dulap.

Era ultima ei zi la Veneţia şi nu voia s-o irosească aşteptând un om complet străin, un tip cu cel puţin douăzeci de ani mai tânăr, care aproape sigur că o şi uitase. Avusese de gând să-şi petreacă ziua prin magazine, să cumpere cadouri pentru cele câteva persoane care-o aşteptau acasă. Şi ca să termine la timp, pentru a se întâlni cu tânărul, se sculase, luase micul dejun şi plecase de la hotel înainte de ora opt.

Se întâlniseră cu o dimineaţă în urmă, pe feribotul spre Torcello. Grupul ei se despărţise şi doar câţiva au vrut să facă excursia de o oră de traversare a lagunei. Cei mai mulţi erau cupluri de pensionari sau perechi de prietene, fie din New York City, fie din New Jersey. Toţi erau cu cel puţin zece ani mai în vârstă decât Sarah şi nu prea avea nimic în comun cu ei. Prea se plângeau întruna de mâncarea de la hotel şi de cât de scump e totul, întreaga săptămână păstrase distanţa, refuzând politicos ofertele de socializare. Prietena ei cea mai bună, Iris, cu care ar fi trebuit să vină în excursie, renunţase în ultimul moment pentru că mama ei suferise un atac cerebral. Probabil c-ar fi trebuit să renunţe şi Sarah. Dar nu fusese niciodată la Veneţia şi n-ar fi vrut să piardă ocazia.

Pe feribot a trăncănit o vreme cu văduvele vesele – două femei din Newark care râdeau întruna – dar a reuşit să se retragă în spate ca să caute un loc unde să poată sta şi citi liniştită sau să se uite la apa verde şi la vaporaşele care treceau.

Tânărul a urcat când feribotul s-a oprit la Lido. Şi-a găsit un loc pe celălalt rând de scaune, cu faţa îndreptată în aceeaşi direcţie. Avea între douăzeci şi cinci şi cel mult treizeci de ani şi era îmbrăcat clasic, într-o cămaşă albă şi pantaloni negri cu dungă. O surprinse privindu-l şi i-a zâmbit plăcut. Ea i-a întors politicoasă zâmbetul şi şi-a coborât repede privirea pe carte, sperând că nu-i va vedea îmbujorarea care i-a cuprins obrajii. L-a văzut cu coada ochiului scoţând un caiet de desen din geanta neagră de piele. A dat paginile până a ajuns la cea pe care o căuta, apoi a scos un stilou şi a început să lucreze.

Sarah a văzut că era un desen precis în tuş negru al unui palazzo vechi. Se vedeau fragmente de stuc tocit şi volute ornamentale la ferestre. Lucra la detalii, poate că le adăuga din memorie sau erau rodul imaginaţiei sale. A surprins-o din nou privind şi, amabil, i-a arătat ce face. Au început să vorbească. Într-o engleză „hotărâtă”, deşi cam stricată, i-a spus că e din Roma şi că vine la Veneţia în fiecare primăvară să-şi viziteze o mătuşă bătrână. Desenul reprezenta casa ei.

— E impresionantă, spuse Sarah.

— Am făcut-o eu să arate mai impresionantă decât e. Îi place.

— Desenezi foarte bine.

— Mulţumesc, dar ştiu că sunt prea tehnic. Sunt student la… architettura.

— La arhitectură. Şi soţul meu era arhitect.

— Ah. Şi nu mai este?

— Nu, nu. Este arhitect, dar nu mai este soţul meu.

Când au ajuns la Torcello au pornit împreună pe aleea care şerpuia de la doc până la vechea biserică Santa Fosca. Soarele de primăvară timpurie era fierbinte şi se reflecta în cimentul alb. Sarah şi-a scos puloverul şi şi l-a legat în jurul coapselor ca o adolescentă. Era îmbrăcată într-un tricou roz fără mâneci şi în fustă albă din in.

Tânărul i-a spus că venise să deseneze faimoasa clopotniţă din Torcello. Părea să ştie o mulţime de lucruri despre istoria insulei. Localitatea a fost fondată în secolul al V-lea, cu mult înainte de Veneţia. A fost cândva un loc înfloritor, cu o populaţie de douăzeci de mii de locuitori. Dar malaria a alungat oamenii şi majoritatea clădirilor erau în ruină sau dispăruseră. În prezent mai locuiau acolo doar câţiva zeci de oameni.

Lângă biserică, i-a arătat tronul grosolan sculptat în piatră despre care se spune că i-a aparţinut hunului Attila.

— Chiar crezi că a stat pe el? l-a întrebat ea.

— Oricum, nu mult timp. Nu pare prea confortabil.

— Poate că de-asta a şi fost atât de rău.

Au intrat în biserică. Interiorul era răcoros şi întunecat, plin de şuşoteli respectuoase. Au rămas o vreme cuprinşi de veneraţie în faţa unui mozaic din aur cu Madona şi Pruncul. El i-a şoptit că, după părerea lui, era cel mai frumos lucru din toată Veneţia, exceptând poate Scuola Grande di San Rocco. A întrebat-o dacă a fost acolo şi, când i-a răspuns că nu, s-a oferit să i-o arate a doua zi. Flatată şi amuzată de atenţia acestui bărbat frumos şi sfios care, cu tenul său perfect, cu dinţii perfecţi şi cu ochii căprui limpezi, îi putea fi fiu, acceptă. Au stabilit unde să se întâlnească. L-a lăsat să deseneze clopotniţa şi doar când şi-au dat mâinile să-şi ia rămas-bun şi-au spus numele. Iar al lui, nici nu se putea altfel, era Angelo.

Şi acum iat-o aici, aşteptând aşa cum promisese, ca o proastă, în faţa Scuola Grande sau cum naiba s-o mai fi numit, în chicotelile unor şcolăriţe care probabil, dat fiind că fuma şi se străduia prea mult să pară şic cu ochelarii de soare şi cu rochiţa Armani gen „marinar”, o credeau vreo târfă ieşită de mult la pensie. Îl aşteptase douăzeci şi două de minute (cele două în plus ca o jalnică sfidare la adresa fostului ei soţ) şi cu asta basta. Strivi ţigara cu pantoful, scoase limba celei mai insolente dintre şcolăriţe şi plecă.

După trei minute se auzi strigată şi, uitându-se înapoi, îl văzu pe Angelo alergând peste podul pe care tocmai îl traversase. Îl aşteptă şi îi zâmbi cu răceală. Printre gâfâieli, reuşi să-i spună că mătuşa lui nu se simţise bine de dimineaţă. Doamne iartă-l, se gândi Sarah, dar putea găsi ceva mai plauzibil. Dar el părea atât de sincer abătut şi plin de remuşcări pentru că a făcut-o să-l aştepte, încât n-a putut să nu-l ierte. Da, da, era o fleaţă, dar ce naiba? Se simţea mult mai bine cu el decât cu văduvele vesele, care probabil că o şi catalogaseră drept snoabă.

Scuola Grande era plină de picturi de Tintoretto. Sala superioară era vastă şi întunecată, decorată somptuos în pluş roşu şi lemn de nuc lustruit care lucea în lumina aplicelor de pe pereţi. Înăuntru se aflau cincizeci-şaizeci de persoane şi toate, până şi elevele care intraseră şi ele, se uitau în uimire şi tăcere la picturile care împodobeau pereţii şi tavanul. Tablourile erau slab luminate şi Sarah a trebuit să-şi pună ochelarii ca să vadă temele religioase pe care le reprezentau.

Angelo era un ghid atent şi informat, la fel ca şi în ziua precedentă, pe insulă. I-a spus în şoaptă că respectiva clădire a fost construită la începutul secolului al XV-lea şi i-a fost închinată lui San Rocco, sfântul-patron al bolilor contagioase, în speranţa deşartă că ar putea salva oraşul de ciumă. Tintoretto, spunea Angelo, a decorat-o timp de aproape o jumătate de secol. Informaţia putea fi uşor obţinută din orice ghid şi i-a trecut prin minte gândul crud că poate el are obiceiul să agate astfel turistele de o anumită vârstă.

Cea mai renumită dintre lucrările lui Tintoretto, Răstignirea, se afla într-o cămăruţă alăturată şi au rămas mult timp acolo, privind-o. Pentru Sarah, religia a fost întotdeauna ceva destul de confuz. Mama ei era catolică nepracticantă, iar tatăl ateu nepracticant, acum, la şaptezeci de ani, pendulând, la limita agnosticismului, spre un fel de credinţă încă amorfă. Benjamin condamna mereu orice formă de credinţă religioasă ca o scuză convenabilă pentru a nu se gândi la aşa ceva. Şi deşi Sarah nu mergea atât de departe în scepticismul ei, atitudinea sa faţă de această problemă – şi de atâtea altele – era influenţată de el.

Aşa că, probabil, într-o nouă încercare, zadarnică şi aproape instinctivă, de a scăpa de influenţa lui şi de a se afirma ca persoană în stare să gândească singură, îşi permise să fie mişcată de tablou. Era un tumult de suferinţă şi frumuseţe, fiecare grup de personaje trăindu-şi propria dramă. Iar Iisus prins în cuie, cu braţele întinse şi cu o aură de lumină pe fundalul cenuşiu al cerului, privindu-Şi de pe cruce călăii, iradia o asemenea seninătate, încât Sarah fu cuprinsă de o năzuinţă greu de înţeles şi de exprimat.

Îşi simţea ochii umezi în spatele ochelarilor, dar reuşi să-şi oprească lacrimile. Era sigură însă că tânărul văzuse. Îi spunea ceva despre obiceiul lui Tintoretto de a include în lucrările sale şi câte un autoportret, dar se întrerupse şi se îndreptă spre alt tablou. Sarah îi era recunoscătoare. Dacă ar fi încercat s-o atingă sau s-o consoleze, precis şi-ar fi pierdut controlul şi ar fi izbucnit în suspine. Şi aşa plânsese destul în aceşti ultimi ani. O nedumerea şi chiar o enerva puţin faptul că un simplu tablou o face aproape să cedeze nervos şi se agăţă de această enervare pentru a-şi veni în fire.

S-a simţit uşurată când au ieşit. Au ajuns la Canal Grande la timp pentru a prinde vaporaşul până la podul Rialto, unde Angelo i-a spus că ştie un mic restaurant la care mănâncă veneţienii, nu turiştii. Era un local modest, pe o alee îngustă. Chelneri cu haine albe, care lui Sarah i se păreau ciudat de scunzi, se strecurau grăbiţi printre mese, cu tăvi pline cu fructe de mare proaspete şi paste aburinde. Cel care le-a luat comanda a făcut-o cu o politeţe rece.

I-a spus lui Angelo să aleagă şi pentru ea, că ei îi place aproape orice. El a comandat o salată cu roşii dulci, busuioc şi mozarella de bivoliţă, şi apoi un peşte la grătar, al cărui nume nu-i spunea nimic, dar care, când i-a fost adus, a văzut că semăna cu bibanul-de-mare. Au băut o sticlă întreagă de vin alb şi el i-a spus că e făcut din struguri de pe ţărmul estic al lacului Garda. Era rece şi onctuos, iar Sarah, care a băut prea mult, se ameţise uşor.

Nu se simţea niciodată în largul ei când vorbea despre sine. Era un subiect pe care-l considera total neinteresant pentru ceilalţi. Desigur, după plecarea lui Benjamin, s-a mai schimbat. Iris şi alte câteva prietene apropiate, care s-au strâns în jurul ei, n-au lăsat-o în pace şi au îndemnat-o să cerceteze împreună cauza eşecului căsniciei sale, să descopere toate colţişoarele şi toate chichiţele ascunse, până n-a mai rămas nimic şi s-au săturat toate.

Şi totuşi, cu mult înainte, aproape de când ţinea ea minte, când era măritată cu Benjamin şi erau fericiţi – cel puţin ea – îşi pusese la punct o tehnică simplă prin care evita să spună prea multe despre ea. Prefera să pună întrebări şi a descoperit destul de curând că, cu cât erau mai directe şi mai personale, cu atât mai repede persoana întrebată (mai ales dacă era cineva străin sau un bărbat) va începe să vorbească despre sine, uitând s-o mai întrebe şi pe ea ceva. Şi exact aşa proceda acum cu Angelo.

L-a întrebat despre Roma, despre studiile sale, despre ce fel de arhitectură îl interesează, despre mătuşa lui (a cărei boală părea, în mod surprinzător, reală). În cele din urmă, l-a făcut să vorbească până şi despre o prietenă germană, Claudia, cu care spera să se căsătorească într-o zi. În acest moment, diferenţa dintre mărturisirile lui şi reticenţa ei aproape totală a devenit atât de evidentă, încât el şi-a aşezat palmele pe faţa de masă albă plină de firimituri şi i-a pus câteva întrebări despre ea.

A întrebat-o dacă lucrează şi ea i-a spus că a vândut librăria şi că i se părea grozav că e liberă după atâţia ani.

— Nu ţi-a plăcut?

— Ba da, foarte mult. Cărţile sunt marea mea pasiune. Dar magazinele mici şi independente, ca al nostru, au, în prezent, probleme mari cu concurenţa. Aşa că acum nu le mai vând, le citesc doar.

— Şi ce alte pasiuni mai ai?

— Hm. Să văd. Grădinărit. Să studiez plantele.

— Acum, după ce ai vândut librăria, te poţi ocupa de asta. Eşti… Cum se spune? O doamnă a plăcerii.

— Poate vrei să spui o doamnă leneşă.

Sarah zâmbi şi îl privi pe deasupra paharului, în timp ce mai bea o gură de vin, dându-şi seama că flirtează cu el. Parcă au trecut o sută de ani de când n-a mai flirtat cu nimeni. Credea că şi uitase cum e. Îi făcea plăcere şi, în clipa aceea, dacă el i-ar fi propus s-o însoţească la hotel, să-şi facă împreună siesta, s-ar fi putut să accepte.

— Deci ai fost căsătorită?

— Corect.

— Cât timp?

— O viaţă. Douăzeci şi trei de ani.

— Şi locuieşti la New York.

— Pe Long Island.

— Ai copii?

Dădu încet din cap. Au ajuns şi la asta. Principalul motiv pentru care evita întrebările. Simţea cum o părăseşte toată bucuria. Îşi drese vocea şi răspunse calm, pe un ton cât se poate de egal.

— Un băiat şi o fată. Douăzeci şi unu şi douăzeci şi trei.

— Şi ce fac? Sunt studenţi, nu?

— Îhî.

— La colegiu?

— Mda. Cam aşa ceva. Cerem nota?

Simţea nevoia să plece, să fie afară. Şi singură. Vedea, evident, că el e nedumerit de această schimbare bruscă. Cum se poate ca simpla amintire a copiilor să-i strice unei femei buna dispoziţie? De obicei, e subiectul care le face mai tandre. Bietul băiat n-are cum să înţeleagă nimic. Normal. Va crede probabil că pe ea o deranjează să recunoască faptul că are copii puţin mai tineri decât el. Sau crede că nici nu e divorţată şi că e în căutarea unei aventuri, iar simpla menţionare a copiilor i-a atins coarda sensibilă. Îi părea rău pentru el şi pentru că distrugea ceea ce se crease frumos şi plăcut între ei. Dar nu avea încotro. Se ridică, scoase un card din geantă şi i-l puse în faţă, ignorându-i protestele. Apoi se scuză şi se duse la toaletă.

Afară, năuc, a întrebat-o dacă vrea să mai viziteze o galerie, dar ea a refuzat, s-a scuzat, spunându-i că nu se simte bine din cauza vinului, că nu e obişnuită cu băutura. I-a mulţumit pentru că a fost atât de drăguţ şi pentru că a fost un ghid grozav şi pentru toate lucrurile minunate pe care i le-a arătat. El s-a oferit s-o conducă la hotel, dar i-a spus că, dacă nu se supără, preferă să meargă singură. Şi-a luat rămas-bun şi i-a întins mâna, dar părea atât de pierdut, încât, până la urmă, i-a pus mâinile pe umeri şi l-a sărutat pe obraz, ceea ce l-a derutat şi mai mult. Când ea a plecat, părea şi mai nefericit.

Recepţia hotelului era liniştită. Un cuplu de englezi tineri tocmai se cazau. Aveau expresia aceea de fericire sfioasă a unei perechi aflate în luna de miere. Sarah îşi luă cheia şi se îndreptă spre lift însoţită de clămpănitul strident al tocurilor pe pardoseala de marmură albă.

— Doamna Cooper?

Se întoarse şi funcţionarul de la recepţie îi dădu un plic. Chemă liftul şi, în timp ce cablurile zăngăneau şi huruiau în spatele uşii din sticlă, îl deschise. Era un mesaj de la Benjamin, din Santa Fe, unde locuia acum cu femeia aceea. Îi telefonase la opt de dimineaţă şi din nou la zece. Voia ca ea să-l sune. Spunea că e urgent.

 

 

4

 

Când a telefonat agentul Kendrick, Ben şi Eve erau în pat şi se uitau la televizor, la un film cu Cary Grant. Era trecut de nouă. Eve aprinsese lumânări şi flăcările prinseseră un curent de aer de nu se ştie unde, trimiţând umbre tremurate şi şovăitoare pe pereţii aspri şi albi, peste fâşiile de pânză care atârnau pe ei şi peste tablouri. Pablo dormea în camera alăturată. Ben abia fusese să vadă ce face şi, împiedicându-se de jucării, i-a mai pus o pătură peste umerii firavi. Băiatul s-a foit şi a murmurat ceva din cine ştie ce vis, apoi s-a liniştit. Cârlionţii lungi şi închişi la culoare erau ca o aură pe pernă.

Era sâmbătă şi fusese o zi superbă de primăvară, tipică pentru Santa Fe, iar Ben se simţea minunat. Aerul uscat al deşertului, încărcat de mirosul liliacului şi al cireşilor, cerul de un albastru-adânc şi lumina – lumina aceea vie, curată, aproape şocantă din New Mexico cu umbrele sale ascuţite de pe pereţii caselor, o lumină care ar fi stârnit şi într-un filistin daltonist dorinţa de a pune mâna pe pensulă – îi induceau ceva foarte apropiat de euforie, chiar şi după patru ani de când trăia aici.

Au fost toţi trei cu jeepul să ia un mic dejun târziu la piaţa din satul Tesuque, apoi au vizitat talciocul, unde Pablo a alergat în faţa lor ca un cercetaş, descoperind diverse lucruri, chemându-i apoi să vină să vadă. Eva şi-a cumpărat o rochie veche cu volane violete, maro şi portocalii, croită pe bie. Sub una dintre mâneci avea o gaură şi s-a tocmit până când femeia i-a lăsat-o la treizeci de dolari, iar când s-au îndepărtat i-a şoptit că nu e nicio problemă s-o repare şi că valorează cel puţin o sută.

În soarele blând de după-amiază, în curtea mică din spate, cu cireşul supraîncărcat de flori roz, au pus la grătar ton cu ardei roşii şi cu zucchini, iar Pablo a jucat şah cu fetiţa suedeză din vecini. Casa lui Eve era una dintr-o enclavă de şase, ridicate pe versantul sudic al unei văi cu salvie şi pini pitici care se îngusta spre partea vestică a oraşului. Avea un singur nivel şi era construită din cărămidă nearsă crăpată, cu colţurile rotunjite, iar uşile erau din pin sur vechi. Casa şi curtea ar fi intrat de trei ori în locuinţa din Long Island unde Ben a trăit atâţia ani cu Sarah şi unde ea rămăsese acum singură, dar o prefera totuşi pe aceasta. Îi plăcea funcţionalitatea sa simplă, veche, felul în care reuşea să se identifice cu pământul care o înconjura. Îi plăcea pentru că era a lui Eve şi, mai mult încă, pentru că nu era a lui. Îi plăcea să se simtă – la fel cum îl făcea să se simtă şi Pablo – necopleşit, să se simtă el însuşi. Iar acest lucru îl făcea, bineînţeles, să se simtă mai tânăr şi mai fără probleme decât s-ar fi cuvenit pentru un bărbat de aproape cincizeci şi doi de ani.

Exact când se pregăteau să mănânce, copiii au venit alergând pe alee, foarte agitaţi, spunându-le că s-au întors păsările-colibri. Văzuseră una lângă atelierul lui Eve, unde curtea era mai degrabă junglă decât grădină. Eve i-a întrebat ce fel de colibri cred ei că sunt. Era prea devreme pentru cei roşcovani, era ea de părere, şi din ceea ce reuşeau copiii să-i spună trebuie să fi fost cei cu guşa neagră. După cină, şi după ce Pablo a făcut baie şi şi-a pus pijamaua, au căutat prin debara borcănelele lor şi, după ce le-au umplut cu apă cu zahăr, le-au agăţat de o ramură joasă a cireşului.

Pablo voia să rămână treaz să vadă dacă vin păsările şi, în timp ce Eve făcea baie, Ben a stat pe canapea cu băiatul, cu braţul pe după umerii săi, citindu-i Comoara din insulă şi inspirându-i mirosul cald şi dulce – copilul altui bărbat pe care ajunsese să-l iubească de parcă ar fi fost al lui. Băiatul avea aproape opt ani, dar era scund şi slab şi părea mai mic. Păsările colibri nu au mai venit şi, când s-a întunecat, Ben l-a dus, aşa adormit, în pat.

Eve a fost cea care a răspuns când a sunat Kendrick, şi Ben şi-a dat seama, după faţa şi vocea ei, despre ce e vorba. I-a dat telefonul şi a dat mai încet televizorul. Apoi s-a ridicat şi s-a sculat din pat, deşi Ben a întins mâna încercând s-o facă să rămână. Întotdeauna pleca şi îşi găsea ceva de făcut atunci când Ben vorbea cu cineva din viaţa lui anterioară. Când el i-a spus o dată acest lucru, i-a răspuns că nu vrea să-l sufoce, deşi bărbatul bănuia că vrea să se şi apere. I-a şoptit că se duce să facă nişte ceai şi că se întoarce imediat.

Agentul special Dean Kendrick lucra lângă Denver şi devenise principalul om de legătură al lui Ben cu FBI. Au mai fost şi alţii cu care a discutat în cei trei ani şi jumătate de când fugise Abbie şi era sigur că şi mai mulţi fuseseră cei care l-au urmărit şi i-au pus microfoane în telefoane, i-au supravegheat e-mailurile şi i-au monitorizat conturile bancare, bărbaţi şi femei fără chip care ştiau probabil mai multe despre obiceiurile lui decât el însuşi.

Cei ale căror nume le cunoştea şi pe care îi sunase o dată la câteva săptămâni ca să ceară veşti erau destul de politicoşi, dar foarte rar prietenoşi. Kendrick era însă altfel. Părea plin de înţelegere şi îi devenise aproape prieten, deşi Ben îl văzuse doar o singură dată. Chiar îşi spuneau pe nume. Poate că îşi făcea doar meseria mai bine decât ceilalţi. Oricum, îl făcea pe Ben să se simtă mai în largul lui şi, bineînţeles, dacă se simţea aşa, poate că îi scăpa ceva, vreo informaţie secretă care să-i ajute s-o prindă şi s-o condamne pe fiica lui. Din păcate, Ben nu avea niciun secret.

— Ben, ce faci?

— Bine. Tu?

— Bine. E cineva pe lângă tine?

Întrebarea părea ciudată, dat fiind că tocmai vorbise cu Eve.

— Da. Ne uitam la un film. De ce?

— Am veşti. Despre Abbie. Voiau să trimită un om de-al nostru din Albuquerque la tine să-ţi spună personal, dar cred că-i mai bine să-ţi spun eu.

Tăcu. Ben anticipa ce vrea să spună.

— N-am veşti bune.

I s-a strâns inima. Ce însemna veşti bune sau rele când era vorba de Abbie? Bune sau rele pentru cine? Fata nu mai sunase pe nimeni – nici pe el, nici pe Sarah, nici măcar pe fratele ei Josh – de aproape trei ani. Dacă FBI-ul a prins-o, asta ar fi desigur o veste bună, nu? Înghiţi.

— Ei?

— I-au găsit corpul în Montana, lângă Abruptul munţilor Stâncoşi, la vest de Great Falls. E acolo de mai mult timp. Ben, îmi pare foarte rău.

Cary Grant era tocmai pe punctul de a primi bătaie de la cei doi duri. Încerca să-i ia cu frumosul, dar nu-i mergea. Ben simţi cum i se blochează mintea. Fiica lui moartă? Înţelegea conceptul, dar era ceva care nu-i intra în cap. Eve a apărut în uşă cu două ceşti de ceai verde. S-a oprit şi a rămas nemişcată, cu părul lung căzându-i pe umerii palizi, cu ceştile aburind în mână, cu lumina lumânărilor dansându-i pe rochia de casă din satin de culoarea piersicii. Îl privea cu ochii ei căprui… ştia.

— În ce stare…

Ben nu reuşi să-şi termine gândul. Fetiţa lui descompusă, un cadavru mâncat de animalele sălbatice. Nu.

— Adică, sunteţi siguri că e ea?

— Sută la sută. Amprentele şi ADN-ul. Ben, îmi pare foarte rău.

A urmat o tăcere lungă. Lui Ben i se părea că se uită la lumea lui care se desprinde şi se îndepărtează încet de el. Eve a pus jos ceştile cu ceai şi a venit să se aşeze lângă el, pe pat, înconjurându-i umerii cu braţul rece. Kendrick aştepta şi după ce Ben şi-a mai revenit au continuat discuţia. Chestiuni practice cu ajutorul cărora Ben şi-a construit un scut fragil care să-l apere de şoc. Delicat, Kendrick l-a întrebat dacă s-o anunţe el pe Sarah, dar Ben i-a spus c-o va face el însuşi şi că, în orice caz, ea era în Italia. Din convorbirea telefonică avută cu două zile în urmă cu Josh aflase că urma să se întoarcă abia luni.

Kendrick a mai spus încă o dată că îi pare foarte rău şi că îl mai sună a doua zi dimineaţă. Atunci vor discuta despre înmormântare şi despre ce să spună presei. Pentru că va trebui dată o declaraţie.

— Da, răspunse Ben. Bineînţeles.

Ben i-a mulţumit, a închis şi a rămas aşa, uitându-se fix la televizorul unde se derula genericul filmului. Luă telecomanda şi-l închise. Şi abia apoi începu să plângă.

După o oră, cu capul pe pieptul lui Eve al cărei halat era ud de lacrimi, începură să discute despre ce era de făcut. Ben se întreba dacă să nu-i spună mai bine lui Sarah când se întoarce. S-o scutească de lungile ore din avion când nu va avea pe nimeni s-o consoleze, cu toată amărăciunea închisă în ea. Poate că e mai bine să plece la New York şi s-o aştepte la avion şi să-i spună atunci. Dar Eve, cu mintea mai limpede decât el, ca mamă şi mai înţeleaptă în astfel de chestiuni, i-a spus că nu poate aştepta atât. Sarah avea dreptul să afle imediat şi-l va învinovăţi dacă n-o anunţă.

Au calculat că la Veneţia era acum şase dimineaţa. Prea devreme să sune. S-o mai lăsăm să doarmă, s-a gândit Ben. Să-i mai dăm două ore fără durere. Fără această nouă durere. O să-i telefoneze la miezul nopţii. Atunci se vor hotărî ei doi cum să-i spună lui Josh şi bunicilor şi cui mai trebuia.

În timp ce aşteptau, i-a povestit lui Eve ce i-a spus Kendrick despre declaraţia pe care trebuia s-o dea presei. Acum câţiva ani, Abbie Cooper, fetiţa bogată devenită ecoteroristă, căutată în toată America pentru crimă, era un subiect de senzaţie. I se dedicaseră show-uri întregi de televiziune, cu reconstituiri dramatice ale lucrurilor de care era acuzată că le-a făcut. Luni de zile, Ben a fost nevoit să răspundă, săptămână de săptămână, la cinci-şase telefoane de la reporteri care încercau să prezinte lucrurile din alte unghiuri. Dar, odată cu trecerea timpului, şi fără nicio arestare, şi-au pierdut interesul şi a scăpat. Poate că nu vor face prea mult tărăboi acum, că a fost găsită moartă. Sau poate că da.

La miezul nopţii a telefonat la Veneţia şi i s-a spus că signora Cooper a ieşit deja. Iar când a mai sunat, după două ore, tot nu revenise. Au aşteptat, mai aţipind din când în când, unul lângă altul, iar lumânările au ars aproape de tot şi s-au stins una câte una. La un moment dat, când Eve dormea cu spatele spre el, cu şoldul cald lipit de burta lui, s-a trezit şi a plâns din nou, sub lumina secerii lunii care trecea prin dreptul ferestrei.

A fost trezit brusc din somn cu puţin înainte de şapte. Eve era în picioare lângă pat şi-i întindea telefonul care suna.

— E Sarah.

I-a văzut numele afişat, dar era atât de dezorientat din cauza somnului, încât, o clipă, s-a întrebat de ce îl sună. Apoi l-a copleşit realitatea: fiica lor era moartă.

Eve era deja îmbrăcată. În spatele ei, pe fereastră, intrase o rază piezişă de lumină în care jucau firicele de praf. S-a ridicat în capul oaselor şi a luat telefonul, iar ea l-a sărutat pe frunte şi a ieşit. Îi lăsase o ceaşcă de cafea pe noptieră. Îl auzea pe Pablo strigând în bucătărie. A apăsat butonul verde al telefonului şi a spus alo.

— Benjamin?

Vocea ei părea încordată şi răguşită, abia de-o recunoştea. Numai ea îi spunea Benjamin.

— Iubito…

Îl certase de mai multe ori că-i spune aşa – nu ştiu ce sunt eu pentru tine acum, Benjamin, dar cu siguranţă nu sunt iubita ta – dar îi era greu să se dezobişnuiască după atâţia ani. De această dată l-a întrerupt înainte de a-l termina de zis.

— Ce s-a întâmplat? Abbie? Au găsit-o?

A tresărit întrebându-se de unde ştie. Dar ei nu mai discutau decât despre copii. Apoi şi-a dat seama că prin găsită, ea vrea să spună în viaţă. A înghiţit în sec, străduindu-se încă să se dezmeticească.

— Sarah…

— Pentru Dumnezeu, Benjamin! Spune-mi!

— E moartă.

— Cum?

Era mai degrabă o inspirare decât o şoaptă. Cum de i-a trântit-o aşa? Kendrick îi dăduse vestea cu mai multă delicateţe. Se bâlbâi.

— I-au găsit corpul. În Montana. Undeva în munţi.

— Nu. Nu, Abbie. O, nu, nu…

A început să hohotească şi să se tânguie, apoi a încercat să spună ceva, dar n-a reuşit. Şi pentru că vaietul era atât de sfâşietor, a început el să vorbească, doar ca să nu-l mai audă. A vorbit şi a tot vorbit, încercând să pară calm şi limpede, spunându-i ceea ce ştia, despre ADN şi amprente şi unde era cadavrul şi despre hotărârile pe care trebuie să le ia, până când ea a ţipat la el şi i-a spus să tacă. Şi atunci lui i s-a stins vocea şi şi-a pierdut controlul, de parcă toate acele cuvinte l-ar fi golit şi sleit.

Şi, despărţiţi de atâţia mii de kilometri şi de o altă distanţă mult mai mare, au jelit amândoi la unison, dar fiecare pentru sine, viaţa tânără pe care au creat-o împreună, au iubit-o şi au pierdut-o fiecare, separat.

 

Firma de pompe funebre, aşa i s-a spus lui Ben, era la mică distanţă cu maşina de aeroportul Missoula şi se hotărâse deja să meargă acolo imediat după ce aterizează. Nu i-a spus lui Sarah ce are de gând şi ştia că ar fi trebuit probabil s-o aştepte să sosească de la New York ca să meargă împreună. Dar când a aterizat şi şi-a deschis telefonul a găsit un mesaj de la ea în care-i spunea că şi-a amânat zborul şi că va ajunge la Missoula abia seara, iar până atunci la pompele funebre se va închide. Asta însemna să meargă abia mâine. Nu putea să aştepte atât.

În ciuda asigurării date de Kendrick că identificarea era sigură în proporţie de sută la sută, Ben mai avea totuşi o umbră de îndoială că s-ar putea să fie o greşeală la mijloc. Citise odată despre un caz în care s-a întâmplat aşa ceva. Cineva amestecase două seturi de analize, punând numele greşit. Trebuia s-o vadă, să vadă cu ochii lui că e Abbie.

Avea doar bagaj de mână şi a fost printre primii care a coborât. Tânăra veselă de la ghişeul Hertz l-a întâmpinat ca pe un vechi prieten, dar probabil că aşa fusese învăţată să facă.

— În vacanţă?

— Nu, am venit… să-mi văd fiica.

— Ce bine. E la UM – Universitatea din Montana – nu?

— A fost, da.

În câteva minute a terminat cu hârţogăraia. I-a spus numărul din parcare al maşinii, i-a dat documentele şi cheile.

— Gata. Petrecere frumoasă.

Ben i-a mulţumit şi a ieşit prin uşile duble de sticlă. Cerul era acoperit de nori de culoarea ardeziei, iar aerul era cald şi fremătător de parcă se pregătea de ploaie. Abbie spunea că în Montana vremea era precum cutia cu bomboane de ciocolată a lui Forrest Gump: nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Îşi amintea de prima vizită la Missoula, cu mai bine de cinci ani în urmă, când el şi Sarah au însoţit-o să vadă universitatea. Era la sfârşitul lui octombrie şi când au sosit erau douăzeci şi şase de grade. A doua zi dimineaţa, zăpada era de treizeci de centimetri şi au trebuit să se ducă să-şi cumpere haine groase. De la un magazin de pe North Higgins i-au cumpărat lui Abbie o geacă de schi Patagonia, de culoarea cireşei, care i-a costat peste două sute de dolari. Doamne, cât de frumoasă era în acea zi. Atât de încrezătoare, atât de bucuroasă.

Ben s-a oprit. Nu trebuie să se gândească la ea în acest fel. Erau prea multe de pus la punct, trebuiau luate decizii importante, de discutat cu multă lume, cu şeriful, cu cei de la FBI, să vadă ce cred ei că s-a întâmplat. Dacă se lasă cuprins de astfel de amintiri şi o vede strălucitoare şi fericită, precis se pierde şi nu mai este în stare să judece cum trebuie. Şi, mai ales, trebuie să fie tare pentru Sarah. Nu voia s-o dezamăgească, să-i mai dea încă un motiv pentru care să-l urască.

Închiriase o maşină japoneză, argintie, şi a trebuit să dea scaunul în spate cât a putut ca să-i încapă picioarele sub volan. Sarah o să creadă probabil că e meschin şi că ar fi trebuit să închirieze una ceva mai mare. Nu se mai văzuseră de un an şi simţea deja cum i se strânge stomacul de groază. Porni, ieşi din parcare şi se îndreptă încet spre autostradă.

A doua oară când au vorbit la telefon, înainte de a pleca din Italia, Sarah îşi regăsise stăpânirea de sine. Era distantă şi trata problema aproape ca cineva angajat să facă asta. N-au mai vărsat niciunul nicio lacrimă. Ben se aştepta la o discuţie, dar a trebuit, în schimb, să asculte o listă de anunţuri. Corpul va fi trimis la New York, i-a spus ea, şi acolo va fi înmormântarea, acolo unde locuiau toţi cei pe care-i iubise Abbie. Bineînţeles, acest toţi îl excludea pe Ben, dar el nu spuse nimic. Trebuia să fie înmormântată, pentru că aşa se făcea în familia lui Sarah. Ben se gândea să sugereze incinerarea, iar cenuşa să fie împrăştiată aici în Montana, locul pe care Abbie spunea că-l iubeşte cel mai mult pe lume. Dar nu voia să genereze discuţii din această cauză.

Şi asta nu era tot. Sarah îi telefonase deja lui Josh la New York. Era, l-a informat ea pe Ben, „distrus, dar altfel bine”. Felul în care urmau să-l anunţe pe fiul lor era un alt subiect pe care Ben se aşteptase să-l discute. Era furios. Era pregătit să plece la New York să-i spună personal şi acum îi părea rău că n-a făcut-o. Mai mult, Sarah aranjase ca băiatul să stea la Bedford cu părinţii ei. De fapt, aceştia şi veniseră să-l ia. Sarah urma să-l vadă, pe fugă, când ajunge, apoi să ia avionul spre Missoula. Josh, i-a mai spus, nu venea cu ea.

Ben era astfel pus în faţa faptului împlinit şi înlăturat total. Şi, ca de obicei, şi-a înghiţit mânia şi nu a spus nimic. Era tehnica pe care Sarah o folosise de nenumărate ori de când a plecat el, iar acum şi-a desăvârşit-o, excluzându-l din deciziile importante privind copiii cu un astfel de aplomb – uneori chiar prietenos – încât i se părea de prost-gust să se plângă. Mesajul pe care i-l transmitea era întotdeauna acelaşi: plecând, demonstrase totala sa lipsă de dragoste pentru ei şi îşi pierduse dreptul de a mai fi consultat.

Uneori o făcea cu asemenea măiestrie, încât îl şi impresiona. Şi, deşi era surprins că vrea să-i dea şi astăzi o lecţie, îşi dădu seama că, de fapt, se întrecuse pe ea însăşi. Pentru că acum va trebui să-l sune pe Josh în tabăra duşmană a fostelor sale rude prin alianţă. George şi Ella Davenport l-au considerat întotdeauna nedemn de preţioasa lor fiică, iar plecarea lui le-a justificat dispreţul. Ben era acum, pe bună dreptate, expediat undeva în categoria inferioară a trişorilor, mincinoşilor şi rataţilor.

Imediat după ce a terminat de ascultat lista de hotărâri ale lui Sarah, l-a sunat pe Josh pe mobil.

— Bună, Joshie.

— Bună.

— Am vrut să vin să-ţi spun despre Abbie, dar mami mi-a spus că te-a anunţat ea.

— Da.

— Ce faci?

— Binişor.

A urmat o pauză lungă. Lui Ben i se părea că aude şoapte în fundal.

— Eşti cu bunica şi cu bunicul?

— Da. Suntem în maşină.

— A, bine. Salută-i din partea mea.

— Da.

— Mami mi-a spus că nu vii la Missoula.

— Spune ce ai de spus.

Vocea îi era atât de uniformă şi egală, încât Ben se întrebă dacă băiatul n-a luat prea multe din antidepresivele care i se administrau de câteva luni. Sau poate că era doar ameţit din cauza veştii ori nu se simţea în largul lui să vorbească în faţa Ellei şi a lui George. Ben îşi reproşa că nu s-a dus la New York. El ar fi trebuit să fie cu fiul lui, nu cei doi.

— Da, cred că ai dreptate. Uite, mă suni când eşti singur.

— Bine.

— Pa. Te iubesc.

— Da. Pa

 

Firma de pompe funebre şi crematoriul „Panorama Văii” – „La dispoziţia celor îndureraţi din Missoula din 1964” – era încadrată de o parcare de maşini second-hand şi un bar cu aspect sinistru numit Mountain Jack. De jur împrejur avea o fâşie îngustă de iarbă, care se străduia să pară paradiziacă. Ben îşi lăsă maşina în parcarea goală şi porni spre recepţie cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor. Clădirea era plină de stâlpi neoclasici şi de ornamente răsucite din stuc, un hibrid curios între templu şi hacienda care, în alte împrejurări, l-ar fi făcut să zâmbească. În spatele ei, mult spre vest, fulgere brăzdau cerul gri-metalic, ca un giulgiu lăsat peste munte. Mirosea a praf umed şi exact când a intrat sub porticul acoperit au început să cadă pe asfalt primele picături mari de ploaie.

Holul de la recepţie era mare şi liniştit, cu mochetă roz-ciupercă şi pereţi în culoarea magnoliei, decoraţi cu aranjamente de flori uscate şi gravuri înrămate. Într-un colţ, un televizor cu sonorul dat la minimum ţinea de urât unei mese cu două scaune goale tapisate în pluş albastru. Ben a apăsat butonul neauzit de la recepţie şi, în timp ce aştepta, se plimba cu paşi tot neauziţi, uitându-se la tablouri. Toate erau peisaje şi reprezentau ceva legat de apă – un râu, lac sau ocean. Elementul lor comun era un soi de linişte impasibilă, fără nimic prea emoţionant sau riscant, nici apusuri, nici ceruri înnorate, nicio aluzie la iad sau la Judecata de Apoi. Se întreba dacă le-au ales special pentru a răspunde sensibilităţii spirituale a clienţilor. Poate că au făcut-o pentru el, deoarece nu era niciun munte înzăpezit pe acolo.

— Cu ce vă pot ajuta?

Un tânăr cu faţa rotundă şi prietenoasă şi un trunchi ce părea prea lung pentru picioarele sale înainta către el pe mocheta roz. Ben se prezentă şi văzu o uşoară ajustare a zâmbetului tânărului: nu o exagerare, ci o încercare de a-şi doza corect compasiunea profesională. Se numea Jim Pickering şi cu el vorbiseră la telefon Ben şi Sarah.

— A sunat soţia dumneavoastră să spună că nu veniţi astăzi.

— Ea şi-a amânat zborul. Eu am venit azi-dimineaţă de la Albuquerque. Suntem divorţaţi.

Nu ştia de ce a trebuit să-i spună asta, dar bărbatul dădu din cap, reajustându-şi din nou zâmbetul, adăugându-i mai multă înţelegere.

— Aş putea să văd?…

Ben nu reuşi să termine propoziţia. Să spună Abbie? Fiica mea? Corpul?

— Sigur. Suntem gata.

— Voiam să, ştiţi, să fiu sigur…

— Înţeleg perfect.

Îl întrebă pe Ben dacă nu-l deranjează să aştepte puţin şi se întoarse grăbit de unde venise. Dispăru pe un coridor şi se reinstală liniştea. Nu mai văzuse de mult un loc atât de bine izolat fonic. Se surprinse întrebându-se ce materiale au folosit. Ce se întâmpla cu el? Aştepta să vadă cadavrul fiicei sale şi se trezea gândindu-se la acustică.

Jim Pickering se întoarse şi-l rugă pe Ben să-l urmeze. Trecând dintr-un coridor în altul, l-a informat că au îmbălsămat-o, aşa cum le ceruse doamna Cooper, şi că echipajul care a adus-o de pe munte a simplificat mult treburile pentru că a păstrat gheaţa în timpul recuperării şi transportului. Rezultatul, spunea el, era foarte bun date fiind circumstanţele. Ben nu-şi dădea seama dacă tipul îşi laudă cu modestie calităţile profesionale sau încearcă să-şi ascundă nervozitatea.

— Nu am avut haine, aşa că e îmbrăcată în ceea ce noi numim halat de spital. Şi, desigur, nu ni s-a spus nimic despre pieptănătură sau machiaj, aşa că am mers pe aspectul natural. Dacă doriţi, se mai pot face ajustări. Iar sicriul e tot provizoriu. Doamna Cooper nu ne-a spus dacă vreţi să cumpăraţi unul de la noi sau de la firma funerară din est. Noi avem o gamă foarte variată.

— Sunt convins.

— Am ajuns. Aceasta e sala de prezentare.

S-a oprit în faţa unor uşi albe duble şi şi-a pus mâinile pe ele, gata să le deschidă. Se uită la Ben în aşteptarea aprobării lui.

— Gata?

Ben încuviinţă din cap.

Încăperea avea cam cinci metri pe trei şi era cufundată într-o lumină trandafirie dată de patru lămpi înalte, care se desfăceau la capete ca nişte crini, trimiţând lumina în sus. Sicriul simplu, din lemn, era pus pe o masă înaltă până la nivelul taliei şi era deschis. De la uşă, Ben nu reuşi să vadă decât o bandă de satin roz, din căptuşeală.

— Vă las, îi spuse Jim Pickering. Sunt aici, nu departe pe coridor. Staţi cât doriţi.

— Mulţumesc.

Uşile s-au închis încet în urma lui. Ben a rămas acolo o clipă, încercând să regăsească o fărâmă din speranţa lui anterioară, absurdă, că ar putea fi cadavrul altcuiva. Ştia însă că este al lui Abbie. Îşi simţea pulsul rapid şi insistent în urechi, iar în stomac i se forma un sloi de gheaţă. Înghiţi în sec şi înaintă.

Trecuseră aproape trei ani de când n-o mai văzuse. Atunci avea părul vopsit negru, scurt şi ţepos, de parcă ar fi vrut să-i exprime furia. Acum însă revenise la culoarea naturală blond-roşcat, era mai lung şi era pieptănat cu grijă, încadrându-i gâtul subţire, îmblânzind-o. Faţa, cu nasul obraznic şi sprâncenele arcuite, era calmă şi nu mai semăna deloc cu imaginea desfigurată, ostilă, care-l bântuise din noaptea aceea îngrozitoare. Într-un mod pervers, moartea o îmblânzise. Fardurile aplicate de cei de la firma funerară îi dădeau un aspect inteligent şi sănătos. Iar înclinaţia bărbiei şi gropiţele de la colţurile gurii sugerau o iminenţă curioasă. Ca şi cum ceva dintr-un vis ar fi amuzat-o şi te aşteptai în orice clipă să zâmbească sau să se trezească şi să spună despre ce e vorba. Şi să deschidă ochii. Verzi cu firicele căprui, îşi dorea să-i mai poată vedea o dată.

Singurul cadavru pe care îl văzuse Ben până atunci fusese cel al tatălui său, cu aproape douăzeci de ani în urmă. Iar atunci cei de la pompele funebre au greşit tot: părul, expresia, nodul de la cravată. I-au pus atât de mult roşu în obraji, fard de ochi şi ruj încât arăta ca un travestit înfricoşător.

Dar fiica lui, în halatul alb, ca o mireasă cum nu va putea fi niciodată, părea senină, inocentă şi nespus de frumoasă.

— O, scumpo, şopti el. Micuţa mea scumpă.

Apucă marginea sicriului, îşi plecă fruntea şi închise ochii. Iar suspinele îl copleşiră şi nu încercă să le oprească. Era singur şi îşi permitea să plângă pentru a fi, mai târziu, puternic pentru Sarah.

Nu ştia cât a stat acolo. Când n-a mai putut să plângă, s-a îndreptat şi s-a dus la o măsuţă pe care era o cutie cu şerveţele. Şi după ce s-a şters pe faţă şi s-a liniştit, s-a mai dus o dată lângă sicriu, s-a aplecat şi şi-a sărutat fiica pe obraz. Nu mirosea a nimic şi era rece ca o stâncă.

 

 

5

 

Sarah a lăsat-o pe chelneriţă să-i umple ceaşca de cafea a treia oară şi încerca să nu se uite la cei doi bărbaţi din faţa ei, care-şi terminau micul dejun. Vederea şi mirosul ouălor, şuncii şi ale cartofilor prăjiţi o îngreţoşau.

Din cauza oboselii şi a diferenţei de fus orar, luase după miezul nopţii un somnifer, care a reuşit s-o cufunde într-un fel de semicomă plină de vise neliniştitoare. S-a trezit înfăşurată în cearşafuri ca o mumie, năucă şi cu o durere de cap căreia n-au reuşit să-i vină de hac două analgezice puternice. Afară ploua încă. Ploaia nu se oprise deloc de când sosise.

Benjamin o aşteptase la aeroport şi o condusese la hotel în maşina aceea ridicol de mică pe care o închinase. Dar nu i-a spus nimic. Habar n-avea de ce trebuia să fie atât de meschin. Doamne, ce greu era! Chiar şi simpla lui vedere, felul în care îşi mânca micul dejun şi schimba banalităţi cu şeriful o înfuriau. Îşi lăsase părul mai lung şi îşi cumpărase ochelari moderni, cu ramă metalică. Tipic Santa Fe.

Benjamin reţinuse două camere alăturate la Holiday Inn Parkside. Cu o seară în urmă, după ce s-au cazat, au împrumutat o umbrelă şi s-au dus pe jos la un restaurant japonez de pe North Higgins. Mâncarea a fost bună, dar conversaţia oribil de falsă, poate pentru că încercau amândoi din răsputeri să nu vorbească despre Abbie. Benjamin abia reuşea s-o privească şi îi punea tot felul de întrebări despre Veneţia. Voia să ţipe la el să tacă din gură. Cine naiba era el? Un străin politicos alături de care şi-a dus viaţa atâţia ani şi care acum o trata ca pe un musafir ce trebuie întreţinut la o petrecere.

Ştia că e nedreaptă şi că el se purta probabil aşa din vina ei. Se pare că în creierul ei se declanşase un curios mecanism de apărare. Nu va rezista decât dacă va fi cu el rece, irascibilă şi furioasă. Dacă-şi permite să fie mai caldă sau mai receptivă, alunecă şi se prăbuşeşte vâjâind în vârtejul negru care ştia c-o aşteaptă acolo jos. Fetiţa ei moartă, zăcând rece într-un sicriu… Nu, nu avea de gând să-şi piardă cumpătul. Dar când el i-a pus braţul pe după umeri, pe drumul spre hotel, a simţit că e gata să cedeze. Şi din nou, când a sărutat-o şi i-a spus noapte bună pe culoarul întunecat, în faţa camerei, şi s-a îndreptat fiecare spre patul din camera lui, atât de apropiate încât îşi auzeau unul altuia paşii, tusea sau apa trasă la toaletă.

Şeriful Charlie Riggs nu avea biroul la Missoula şi de aceea a sugerat să se întâlnească la micul dejun aici, la The Shack. Era un local la care îi dusese o dată şi Abbie şi avea o poziţie izolată, pe West Main, nu departe de hotel.

Şeriful îi aştepta, cu pălăria Stetson leoarcă de ploaie şi cu o pungă albă din plastic pe care-o pusese lângă el, pe banca din micul separeu. S-a ridicat în picioare să-i salute, un bărbat înalt, mai înalt chiar decât Benjamin, cu o mustaţă stufoasă care începea să încărunţească. Ochii blânzi erau cuprinşi de o tristeţe care, bănuia Sarah, era permanentă, şi nu doar ceva afişat de dragul lor. Avea manierele acelea demodate, de locuitor al Vestului, care ei i se păreau irezistibile.

De la început le spuse cât de rău îi părea pentru Abbie.

— Şi eu am o fiică. Nici nu vreau să mă gândesc că i s-ar putea întâmpla aşa ceva.

— Care nu e căutată încă pentru crimă, sper, plesni Sarah înainte de a-şi da seama ce spune.

Bietul om clipi, iar Benjamin se uită în altă parte.

— Nu, doamnă, răspunse el calm.

Se aşezară, şi cei doi bărbaţi începură să vorbească despre vreme şi alte fleacuri până sosi chelneriţa să le ia comanda. Apoi, aplecându-se şi coborând vocea ca să nu fie auzit şi de ceilalţi, şeriful Riggs le-a spus ce s-a întâmplat. Le-a povestit cum au găsit-o schiorii pe Abbie în gheaţă şi că autopsia făcută în laboratorul de medicină legală nu a reuşit să stabilească nici cum a ajuns acolo şi nici cum a murit. I-a întrebat dacă au idee de ce se afla acolo şi Benjamin i-a spus că nu. Abbie avea răni la cap, a continuat şeriful, un picior rupt şi un umăr dislocat. Iar în plămâni avea apă, ceea ce sugerează că s-ar fi înecat. Momentan, se credea că rănile fuseseră provocate de o cădere de la mare înălţime a cărei cauză rămăsese necunoscută.

— Vreţi să spuneţi că ar fi împins-o cineva? întrebă Benjamin.

— E posibil, domnule.

Se uită la Sarah încercând, fără îndoială, să-i aprecieze sensibilitatea faţă de această discuţie. Ea se simţi vag jignită.

— Sinucidere? întrebă ea.

Benjamin o privi surprins.

— Abbie n-ar fi făcut aşa ceva.

— De unde ştii? se răsti ea.

O priviră amândoi. Părea plină de venin. Se grăbi s-o lase mai moale.

— Adică, de unde putem noi ştii? Lipseşte de atâta timp încât nu ştim ce s-ar fi putut întâmpla.

— Aveţi dreptate, doamnă Cooper, spuse blând Charlie Riggs. Trebuie să fie altceva, dar n-am descoperit încă.

Îşi dădea seama că înţelesese cum stau lucrurile între ea şi Benjamin. Probabil că o şi catalogase drept o scorpie. Trebuie să se stăpânească şi să-şi ţină gura.

— Oricum, continuă şeriful, vreau să ştiţi că această problemă e o prioritate absolută. O să mergem mereu acolo cât timp se topeşte zăpada. Poate avem noroc şi găsim ceva care să ne ajute să ne dăm seama ce s-a întâmplat.

Dacă vreunul din ei dorea să meargă să vadă unde a fost găsită Abbie, le-a spus el uşor stânjenit, îi conduce. Benjamin i-a mulţumit şi i-a spus că s-ar putea să se întoarcă într-o săptămână sau două. Cât de absurd şi inutil, gândi Sarah, dar reuşi să tacă. I se părea că nu poate fi nimic mai rău – în afară de vederea cadavrului, ceea ce urma să facă mai târziu, deşi nu era deloc sigură că va face faţă.

Şeriful a mai vrut să spună ceva, dar a sosit chelneriţa cu mâncarea. Apoi se pare că s-a răzgândit pentru că, în timp ce el şi Benjamin au mâncat, s-a vorbit foarte puţin. Sarah comandase nişte pâine prăjită, dar nici nu s-a atins de ea. Ceea ce dorea cu adevărat era o ţigară, dar nu avea de gând să-şi ştirbească şi mai mult demnitatea şi să iasă în ploaie să fumeze.

După ce au terminat, Charlie Riggs le-a spus că, dacă nu-i deranjează, ar vrea să-l însoţească la sediul FBI de pe strada Pattee, pentru a-l întâlni pe agentul local care trebuia să le pună câteva întrebări de rutină ce ar putea lămuri circumstanţele morţii lui Abbie. Sarah a spus că e în ordine. Apoi, cam stânjenit, şeriful a luat punga de plastic de lângă el.

— Acestea sunt hainele pe care le purta fiica dumneavoastră când am găsit-o. N-am ştiut dacă le vreţi, dar una dintre fetele de la birou le-a spălat şi le-a călcat. Haina e ruptă. Din cauza căderii, probabil. Oricum…

I-a dat punga lui Benjamin care, în loc să-i mulţumească pur şi simplu şi s-o pună alături, a scos geaca roşie de schi şi a desfăcut-o. Sarah a văzut cum i se umplu ochii de lacrimi în timp ce o privea. Pentru Dumnezeu, se gândi ea. Nu aici, nu acum. Dacă se pierde el cu firea, urmează ea. Fără să spună nimic, se întinse, luă geaca şi o puse înapoi în pungă.

Charlie Riggs şi-a dres glasul.

— Mai este un lucru important pe care nu vi l-am spus încă.

Avea vocea gravă şi se opri pentru a-şi căuta cuvintele.

— La autopsie s-a descoperit ceva ce probabil că nu ştiaţi. Când a murit, Abbie era însărcinată în două luni.

 

În decursul anilor, Charlie a întâlnit destui agenţi FBI şi cu majoritatea s-a înţeles bine. Unul sau doi au fost mai duri sau l-au tratat cu condescendenţă, dar ceilalţi au fost politicoşi, la locul lor şi foarte buni în meserie. Jack Andrews, ultimul cu care a avut de-a face la biroul FBI din Missoula şi pe care familia Cooper l-a cunoscut când fiica lor a dispărut prima dată, i-a plăcut foarte mult lui Charlie. Dar succesorul lui, acest tânăr arogant Wayne Hammler, era cu totul altfel.

Stăteau în biroul sufocant cam de o oră şi în tot acest timp aproape că n-a lăsat pe nimeni altcineva să strecoare o vorbă. Chiar şi aşa, cu tunsoarea lui soldăţească şi cu bluzonul albastru-intens, părea să nu aibă mai mult de cincisprezece ani. Poate că de asta simţea nevoia să le vorbească cu atâta emfază, ca un măgar încrezut. Tocmai le ţinea celor doi un discurs despre sinergia interagenţii şi sistemele de analiză informaţională de medicină legală – ce naiba or mai fi şi astea. Până acum nu făcuse decât să le mai spună o dată ceea ce le spusese Charlie. Domnul Cooper îl asculta politicos, dar în ultimele zece minute soţia lui se uitase pe fereastră.

Charlie o privea. Era şi greu să n-o facă. Se întrebă câţi ani are. Orăşencele astea de pe Coasta de Est au mare grijă de ele. Patruzeci şi ceva. Era înaltă şi elegantă şi fusese o femeie superbă. În împrejurări mai fericite, dacă ar mai pune pe ea câteva kilograme şi şi-ar lăsa părul puţin mai lung, ar fi încă. Îi stătea bine în rochia bleumarin şi Charlie ar fi pariat că cerceii mici din urechi sunt chiar diamante. Una peste alta, Sarah Cooper era ceea ce tatăl său numea „o doamnă stilată”. În afară de limba aia ascuţită care-l făcea pe fostul ei soţ să se poarte cu ea de parc-ar fi fost un ou moale. Charlie ştia din propria sa experienţă cu Sheryl cum trebuie să se simtă bietul de el. Dar a mai văzut mame îndurerate. Poate că furia e paiul de care se agaţă pentru a nu-şi pierde minţile.

De câteva ori, sub faţada rece, lăsase să se vadă cât de fragilă şi rănită era în realitate. Şi îl emoţiona să vadă o fiinţă atât de delicată suferind atât de mult. Privirea ei, când a aflat că fiica ei era însărcinată, îţi sfâşia inima, şi cu aceeaşi privire se uita şi acum la ploaie. De când le-a spus Charlie, abia dacă a mai scos un cuvânt.

Ben Cooper îşi arăta mai mult durerea. Probabil că au format un cuplu frumos, aşa cum se vede prin revistele de scandal, pe un iaht sau la piscină, fericiţi şi perfecţi şi probabil gata să divorţeze. Charlie se întreba ce n-a mers între ei, dacă era doar vorba de fiica lor sau dacă au avut şi alte motive de tristeţe care să-i fi îndepărtat. Era ceva la mijloc, nu avea nicio îndoială, acelaşi lucru care i se întâmplase şi lui şi multor altora, un amestec de vină, de invidie şi de speranţe înşelate.

Urmări privirea femeii. Ploua tot mai tare şi începuse şi vântul. Copacilor tocmai le dădea frunza şi printre crengile înnebunite văzu rafalele lovind capotele celor trei camionete poştale parcate afară. O femeie tânără, cu o pelerină din plastic transparent, împingea pe trotuar un băiat într-un scaun cu rotile, încercând să-l apere de ploaie cu o umbrelă roşie. Charlie se uită din nou la doamna Cooper şi văzu că şi ea îl priveşte. Zâmbi şi încercă, din privire, să-şi ceară scuze pentru Hammler, care perora încă în spatele biroului său impecabil aranjat. Era acolo o căniţă din crom cu creioane perfect ascuţite şi o tăviţă din acelaşi material pentru ceştile de cafea. Charlie îşi aminti că cineva spunea că nu trebuie să ai niciodată încredere într-un bărbat cu biroul ordonat. Al lui Hammler părea al unui maniac.

Doamna Cooper nu i-a răspuns la zâmbet. În schimb, s-a întors spre fostul ei soţ. Dacă era din cauza atenţiei politicoase pe care bietul de el i-o acorda lui Hammler sau din alte motive, Charlie n-ar fi putut să spună.

— Prin urmare, aşa stau lucrurile din punct de vedere al investigaţiei, spunea agentul. Acum, dacă nu vă supăraţi, vreau să vă pun nişte întrebări.

— Sigur, spuse domnul Cooper. Dacă vă putem ajuta cu ceva, spuneţi.

Hammler îşi făcuse o listă cu întrebări, care se afla, cu un creion nou deasupra, în faţa lui. Prima era când au văzut-o sau când au auzit ultima oară de fiica lor. Charlie îi întrebase deja şi el i-a spus asta lui Hammler, dar fără folos. Domnul Cooper a răspuns politicos, deşi un pic plictisit, dar Charlie a văzut că fosta lui soţie începe să fiarbă. În cele din urmă, când agentul a început să întrebe despre caracterul şi personalitatea lui Abbie şi dacă ar putea-o descrie ca fiind predispusă la crize de depresie, explodă.

— Ascultaţi aici. Ne-aţi întrebat toate aceste lucruri de numai Dumnezeu ştie câte ori. Am venit aici să auzim ceea ce aveţi dumneavoastră să ne spuneţi şi nu ca s-o luăm de la capăt. Dacă vreţi să ştiţi, uitaţi-vă în dosar. Găsiţi totul acolo. Tot ceea ce a făcut, a spus sau a mâncat vreodată Abbie la micul dejun. Nu trebuie decât să vă uitaţi.

Hammler roşi. Lui Charlie îi venea să aplaude.

— Doamnă Cooper, îmi dau seama cât de greu vă este…

— Greu? Greu? Habar nu aveţi.

— Doamnă Cooper!

— Cine naiba vă credeţi?

Era în picioare şi se îndrepta spre uşă.

— Nu mai ascult nicio clipă tâmpeniile astea.

Toţi erau în picioare. Hammler părea un copil căruia i s-a luat jucăria. Încercă să spună ceva, dar doamna Cooper, deschizând uşa, se întoarse şi i-o reteză.

— Când aveţi ceva de spus, fiţi sigur că vom fi încântaţi să vă ascultăm. Dar în această dimineaţă, Wayne, suntem puţin presaţi de timp. Trebuie să ne ducem să luăm corpul fiicei noastre moarte şi să-l expediem acasă ca să-l înmormântăm. Aşa că te rog să ne scuzi, dar trebuie să plecăm. Hai, Benjamin.

Şi dusă a fost. Nu mai rămăsese decât ecoul paşilor ei supăraţi pe coridor. Hammler îşi scoase bărbia mai în faţă şi părea gata să se ducă după ea. Charlie făcu un pas şi-l reţinu blând.

— Las-o să plece, spuse el liniştit.

— Dar sunt o mulţime de…

— Mai târziu. Nu e momentul potrivit.

Ben Cooper rămăsese acolo, cu capul plecat, trist şi jenat. Charlie îi luă haina şi îi puse o mână pe umăr.

— Veniţi. Vă duc eu cu maşina.

 

Şeriful a parcat în faţa hotelului şi au rămas câteva minute în maşina pe a cărei capotă răpăia ploaia. I-a asigurat din nou că face tot ce-i stă în puteri să descopere cum a murit Abbie. Ben stătea în faţă şi se tot uita peste umăr la Sarah care nu scosese un cuvânt şi nici nu părea să asculte. Stătea lipită de geamul din spate, pe fundalul de sticlă argintie pe care se scurgeau râuri de apă. Avea părul ud şi îşi ridicase gulerul hainei de ploaie atât de sus încât părea că e gata-gata să dispară.

Şeriful şi-a cerut din nou scuze pentru tipul de la FBI şi le-a promis că-i sună de îndată ce are veşti. I-au mulţumit şi au intrat să rezolve formalităţile de plecare şi să-şi ia bagajele. Cât timp Ben a plătit nota, Sarah a stat singură sub portic şi când a terminat s-a dus spre ea, dar nu l-a aşteptat, ci s-a întors şi a pornit-o înainte spre maşină, cu braţele încrucişate pe piept, neţinând seama de ploaie Ben a observat că era stropită cu noroi pe picioare şi acest lucru l-a impresionat şi a vrut să spună ceva care s-o liniştească, chiar dacă numai pentru a-şi arăta admiraţia pentru felul în care l-a înfruntat pe puştiul mizerabil de la FBI. Dar era foarte prudent cu ea acum şi nici nu ştia dacă nimereşte tonul sau cuvintele cele mai potrivite.

Mergeau cu maşina pe Broadway, spre firma funerară, iar ritmicitatea surdă şi foşnitoare a ştergătoarelor făcea insuportabilă tăcerea dintre ei.

— Cum naiba era gravidă? izbucni Ben.

Nici să fi vrut n-ar fi putut să spună ceva mai nepotrivit. Sarah s-a întors şi l-a privit, iar el a înghiţit în sec şi s-a uitat drept înainte, pregătindu-se să fie făcut cu ou şi cu oţet. Dar ea n-a spus nimic.

Jim Pickering îi aştepta în holul de la recepţie. Purta un costum elegant albastru, destul de închis la culoare pentru a părea oficial, fără a fi însă sobru. Dintr-o singură privire spre Sarah păru să-şi dea seama că e bine să vorbească cât mai puţin şi îi conduse imediat în sala de prezentare.

Ben a întrebat-o dacă vrea să intre cu ea şi n-a fost nici surprins, nici supărat, ci doar uşurat când i-a spus că preferă s-o vadă pe Abbie singură. Imagina fiicei lui în halatul alb i se imprimase în minte şi nu credea că mai suportă încă una, aceea a mamei şi fiicei, împreună. Îl însoţi, în schimb, pe Jim Pickering în biroul său pentru a face actele.

Trebuiau semnate hârtii şi lăsate date pentru certificatul de deces, completate apoi formulare pentru expedierea la New York. Singura linie aeriană care putea să transporte sicrie din Missoula era Northwest, ceea ce însemna că avionul trebuia schimbat la Minneapolis. Jim Pickering făcuse aranjamentele necesare. Sicriul lui Abbie, i-a explicat el, va fi pus într-o aşa-numită „tavă-aeriană”, o ladă cu fund din placaj şi partea de sus din carton.

Aseară, la masă, Sarah l-a anunţat în treacăt că tatăl ei o va aştepta la La Guardia şi că ar fi mai bine dacă Ben ar pleca din Minneapolis în New Mexico.

— Credeam c-o să stau la New York până la înmormântare. Să te ajut să rezolvi diverse lucruri, să stau un pic cu Joshie.

— Ne descurcăm.

— Ştiu. Dar vreau să mă implic şi eu.

— Te rog, nu face o scenă.

— Nu fac, dar…

— Totul se poate rezolva la telefon. Dacă vrei, vino, dar nu pot suporta o scenă între tine şi tata la aeroport.

— Cred că n-ai nimic împotrivă dacă vin doar la înmormântare.

— De ce eşti atât de ostil?

Ben abia se abţinea să nu spună ceva de care să-i pară rău. Era sătul să tot fie bruscat şi dat la o parte, dar de data asta nu voia să cedeze. Erau atâtea de făcut. Şi voia să-l vadă şi pe Josh; trebuia să-l vadă. Orice tată ar fi simţit la fel.

— Ascultă-mă, îi spuse el cât putu mai ferm. E şi fata mea. Nu va fi nicio scenă. Mă descurc eu cu părinţii tăi, cum am făcut-o atâţia ani. Vreau să vin cu tine. Te rog.

Ea oftă şi îşi ridică sprâncenele şi asta a fost tot.

Documentele erau gata, dar Sarah nu ieşise încă din sala de prezentare, aşa că Ben se duse în camera în care se aflau urnele şi sicriele. Cercetându-le, se gândi că poate ar fi trebuit să aleagă ceva mai scump decât sicriul din lemn simplu. Probabil că Sarah îşi zice din nou că e meschin. Cele mai frumoase costau în jur de o mie de dolari. Dar păreau atât de pretenţioase şi… pentru oameni mari. Precis au undeva, se gândi el sumbru, o gamă specială pentru morţii tineri. Singurul obiect care i-a plăcut era o urnă ornată cu bronz, sculptată în formă de munte, cu pini şi trei căprioare – un cerb cu coarne, o femelă şi un pui drăguţ. Ceva gen Disney, care i s-ar fi potrivit lui Abbie. Dar n-o incinerau.

— Mergem?

Sarah stătea în cadrul uşii, iar Jim Pickering aştepta discret în spate. Ea avea ochelari de soare şi faţa îi era la fel de deschisă la culoare ca şi haina de ploaie. Ben voia s-o îmbrăţişeze. Ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Dar ea îşi dădu seama ce are de gând şi îi făcu semn cu mâna că nu trebuie.

— Te simţi bine? întrebă el prosteşte.

— Da.

— M-am uitat pe aici şi mă întreb dacă n-ar trebui să luăm un sicriu mai bun, se bâlbâi el. Adică, mie-mi place ăsta, dar…

Din spatele ochelarilor, ea cercetă rapid şi dispreţuitor încăperea.

— Aici nu-i nimic. O să iau unul când ajung acasă.

 

Avionul a decolat conform orarului spre un cer albastru, fără nori. Ploaia s-a oprit chiar când au ajuns la aeroport, de parcă ar fi fost programată doar pe timpul vizitei lor. De la ferestrele holului terminalului de plecări au văzut căruciorul în care era dusă Abbie la avion, unde patru bărbaţi, care au vorbit tot timpul, au ridicat sicriul şi l-au aşezat.

Acum, în avionul înclinat care se înălţa îndreptându-se spre est, uitându-se prin hublou la pădurea verde, scăldată în soare, care rămânea în urmă, Sarah se gândea la corpul rece care se leagănă în sicriul îngust de sub ea, în întunericul din burta avionului. Moartea fiicei sale era ceva mult prea complicat şi greu de înţeles şi poate că de aceea mintea îi zbura în chip ciudat spre astfel de lucruri minore, ca de exemplu acest detaliu legat de prezenţa fetei moarte.

Stând singură lângă sicriul deschis, la firma de pompe funebre, fusese şocată, nu la vederea corpului, aranjat atât de drăguţ şi de ridicol, ci mai ales de detaşarea pe care o simţea. Se aşteptase ca acela să fie momentul în care se vor deschide, în sfârşit, zăgazurile durerii. Era însă ca şi cum s-ar fi văzut într-un film sau printr-o sticlă groasă, prin care nu reuşea să pătrundă nicio emoţie. Îşi pusese ochelarii de soare, pe care nici acum nu şi-i scosese încă, nu pentru a-şi ascunde ochii plini de lacrimi, ci faptul că nu plânsese. Se simţea ca o impostoare. Poate că de-aia a şi respins cu atâta cruzime îmbrăţişarea lui Benjamin. A văzut – şi i-a fost milă – cât l-a rănit acest lucru.

Săracul şi nefericitul Benjamin. Se uită la el cu coada ochiului; stătea pe cealaltă parte a culoarului. Avionul era pe jumătate gol şi scaunele aveau braţe care se puteau ridica. Pentru a avea mai mult loc, la sugestia lui Sarah, s-au aşezat fiecare pe câte un rând. El privea munţii, pierdut în gânduri. Era mâhnit, dar era încă un bărbat bine, deşi aşa, cu părul mai lung, dădea impresia că se străduieşte cam mult să pară mai tânăr. Nu mai era atât de slab ca ultima dată când îl văzuse şi cele câteva kilograme îi plus îl făceau să arate bine. Era bucuroasă că-l poate privi astfel, aproape obiectiv, fără să tânjească după întoarcerea lui. Nici măcar nu-l mai ura.

Probabil că i-a simţit privirea, pentru că s-a întors, precaut, s-o privească. Sarah zâmbi pentru a-şi ascunde gândurile şi îi zâmbi şi el ca un câine bătut care simte iertarea. Se ridică de pe scaun şi traversă culoarul pentru a se aşeza lângă ea, iar Sarah îşi mută geanta.

— Tocmai am trecut peste Cumpănă, o anunţă el.

Cuvântul avea mai multe sensuri şi se grăbi să lămurească lucrurile.

— Peste Marea Cumpănă a Apelor{2}.

Sarah îşi întoarse iute privirea spre fereastră.

— Da, îi răspunse. Înseamnă că şi cealaltă e destul de aproape.

— Nu, e spre sud-vest.

— Oh!

Acolo a început totul. Fusese începutul sfârşitului. Ferma Cumpăna, care găzduia turişti şi unde veneau vară de vară în cele mai frumoase vacanţe ale lor. Locul unde Abbie s-a îndrăgostit de Montana şi a decis să meargă acolo la colegiu. Şi unde, cu şase ani în urmă – deşi acum li se părea o viaţă întreagă – Benjamin s-a îndrăgostit (dacă dragoste era asta) – de Eve Kinsella şi când a început să se ducă pe râpă căsătoria lor.

O vreme n-a vorbit niciunul. Însoţitoarea de bord venea spre ei cu un cărucior cu băuturi şi gustări. Au cerut amândoi apă. În cabină era răcoare şi mirosea nefiresc, a antiseptice.

— Vorbeşte cu mine, îi spus el încet.

— Ce?

— Te rog, Sarah. Nu putem să discutăm un pic? Despre Abbie?

Ea ridică din umeri.

— Dacă vrei. Ce-i de discutat?

— Nu ştiu. Mă gândeam că dac-am vorbi despre asta poate c-am reuşi să… ne consolăm un pic unul pe celălalt. Cred.

— Oh!

— Sarah, ştii că nu trebuie să ne învinovăţim…

— Să ne învinovăţim?

— Nu, adică…

— Benjamin, eu nu mă învinovăţesc deloc.

— Ştiu, doar…

— Eu te învinovăţesc pe tine. Numai şi numai pe tine…

Se întrerupse şi zâmbi. Şi pe femeia aia, bineînţeles, îşi dădea seama, după ochii lui, că i-a citit gândul.

— De fapt, poate nu doar pe tine.

— Sarah, de ce spui asta?

— Pentru că e adevărat. Abbie n-a murit pentru că a căzut sau a sărit sau a fost împinsă sau mai cine ştie ce. A murit, Benjamin, din cauza a ceea ce ne-ai făcut tu nouă, tuturor.

 

 

PARTEA A DOUA

 

6

 

Cumpăna era un loc care părea că vrea să rămână ascuns. Era pitit în capătul unei văi înguste şi întortocheate ce cobora spre o alta, mult mai impresionantă, unde autostrada urmărea cursul râului Yellowstone. Lângă autostradă, pentru cei care reuşeau să-l descopere şi să-l descifreze, se afla un indicator banal. Dar ciotul de plop canadian de care fusese cândva prins în cuie se măcinase, iar cuvintele păreau acum nişte cicatrice lăsate de paraziţi pe coaja copacului. La vreo sută de metri mai sus, se ramifica din şosea, pe lângă un pârâiaş, un drum acoperit cu pietriş deschis la culoare, iar singurul indiciu că ducea undeva era cutia poştală veche, din tablă.

Pârâul Pierdut, cu care era paralel drumul, îşi merita numele. Vara seca, sau în cel mai bun caz rămânea doar un firicel de apă, iar malurile îi erau pline de cireşi sălbatici şi de lăstăriş de salcie, cu frunzele acoperite de praful alb de pe şosea. Apa era folosită pentru fâneţele care se întindeau până hăt departe, de o parte şi de alta, şi pentru adăpătoarele vitelor din amonte, unde relieful devenea mai înalt, iar păşunile se umpleau de salvie.

Chiar şi atunci când se topeau zăpezile, când ajungea la debitul său cel mai mare, Pârâul Pierdut tot ascuns era. Dar fratele său, care curgea de partea cealaltă a crestei stâncoase acoperite de pini, cumpăna apelor, de unde şi numele fermei, era mai însetat şi mai înspumat. Numit după vreun pionier demult uitat, dar, fără îndoială, aprig, pârâul lui Miller se zbuciuma pe o distanţă de vreo opt kilometri cotind printre stânci, căzând în cascade şi formând vârtejuri care adăposteau păstrăvi.

Drumul cu maşina de la şosea dura cincisprezece minute şi abia pe ultimii opt sute de metri apărea şi ferma. Iar când panta devenea foarte abruptă şi pădurea mai întunecată, drumul ieşea brusc dintre pini într-o adâncitură cu păşune bogată unde cai de curse bine îngrijiţi mergeau în buiestru şi păşteau, plesnind cu coada după muşte. Dincolo de ei, pe o ridicătură de pământ, se aflau câteva grajduri albe, un teren acoperit cu nisip roşu şi ţarcuri înconjurate de garduri albe. Iar mai sus, era ferma, înconjurată de straturi de flori şi gazon, care se înălţa pe fundalul măreţ al muntelui.

Clădirea lungă şi joasă era făcută din buşteni, iar pe toată lungimea faţadei se întindea o terasă lată de vreo trei metri cu mese şi scaune de unde, seara, musafirilor le plăcea să privească pădurea şi muntele de pe versantul estic al văii şi să admire ultima strălucire a soarelui înainte de asfinţit. Pâraiele se despărţeau în spatele casei şi o flancau, iar peste fiecare era un pod care ducea spre pajiştile furate pădurii. Iar pe pajişti, plasate discret printre pini, erau două terenuri de tenis, o piscină şi douăzeci de căsuţe din lemn, fiecare cu câte o verandă.

În Montana erau ferme mai simandicoase, cu mâncare mai bună şi musafiri mai extravaganţi. Dar niciuna nu era, probabil, mai frumoasă. Cumpăna nu-şi făcea reclamă pentru că nu avea nevoie. Oaspeţii aflau despre fermă unii de la alţii şi veneau mereu. La fel s-a întâmplat şi cu familia Cooper. Întotdeauna, în ultimele două săptămâni din iunie, închiriau căsuţele 6 şi 8. Aceasta era cea de-a patra vizită şi urma să fie şi ultima – vacanţa care le-a schimbat pentru totdeauna viaţa.

Astăzi Ben împlinea patruzeci şi şase de ani şi a fost trezit de dimineaţă cu cea mai nefericită interpretare a lui Mulţi ani trăiască pe care a auzit-o vreodată. Avea mintea înceţoşată de prea multe beri şi prea puţin somn, iar vocile în falset îi pătrundeau în cap ca un tirbuşon ruginit. Deschise un ochi şi o văzu pe Sarah zâmbindu-i de pe perna alăturată, aplecându-se apoi şi sărutându-l pe obraz.

— ’Neaţa, sărbătoritule, îi ură ea.

— A, asta cântă!

Razele soarelui treceau prin perdelele roşu cu alb aruncând un model strălucitor în şah pe podeaua goală din lemn şi apoi pe picioarele lui Ben, care se îndreptă spre uşă, punându-şi, din mers, halatul. Abbie, Josh şi un cor adunat la repezeală stăteau pe pajiştea din faţa căsuţei şi când apăru el, cu mâna streaşină la ochi din cauza soarelui, îl aplaudară.

— A, voi eraţi. Şi eu, care credeam că-i o haită de coioţi bolnavi.

— La mulţi ani, tati! îi ură Abbie.

Ea îi strânsese pe prietenii lor şi pe ajutoarele preferate de la fermă. Erau opt sau nouă şi toţi zâmbeau şi îi urau „La mulţi ani” făcând glume pe socoteala vârstei sale. Abbie urcă treptele împreună cu Josh, îl sărutară şi îi dăruiră o cutie mare învelită în hârtie imprimată cu mici mărci de însemnat vitele. Ieşise şi Sarah pe verandă, îmbrăcată tot în halatul alb, ca şi el, şi stătea între cei doi copii, cu mâinile pe după umerii lor. Toţi erau bronzaţi şi aveau părul şi mai blond, de la soare. Ben nu-i mai văzuse niciodată atât de frumoşi şi de radioşi.

— E de la noi toţi, îi spuse Abbie.

— Mulţumesc. S-o deschid acum?

— Sigur.

Deasupra era un plic şi pe acesta-l deschise primul. Era o carte poştală, genul acela de care părinţii trebuie să se prefacă mai amuzaţi decât sunt în realitate. Pe faţă era imaginea unui dinozaur, iar înăuntru scria: La mulţi ani, fosilă bătrână! Ben dădu din cap, zâmbind.

— Mulţumesc, le spuse. Şi eu vă iubesc.

Înăuntru era un Stetson dichisit din fetru bej.

— Ei, asta da, pălărie!

Şi-o puse şi au început să aplaude şi să fluiere cu toţii, îi venea perfect.

— Se asortează cu halatul, îi spuse Abbie.

— De unde aţi ştiut mărimea?

— Am luat-o pe cea mai mare, îl lămuri Josh.

Izbucniră cu toţii în râs şi Ben se prefăcu că vrea să-l prindă, dar băiatul se feri repede.

— Domnule Cooper?

Ty Hawkins, unul din ajutoarele de la fermă, făcu un pas înainte cu un pacheţel în mână. Cele mai bune prietene ale lui Abbie, Katie şi Lane, chicoteau în spatele lui şi era clar că a lor era ideea. Era un tânăr liniştit, cu o claie de păr blond şi cu înfăţişarea aceea frumoasă, aspră, dar inocentă care făcea să li se înmoaie genunchii tuturor fetelor de prin preajmă. Mai ales lui Abbie. În fiecare zi, de la începutul vacanţei, aranjase să fie în grupul lui de călărie.

— Fetele s-au gândit că asta s-ar potrivi cu pălăria.

Ben deschise cutia şi scoase un şnur din piele cu model, împletit cu păr de cal. Ştia ce este, dar nu voia să le strice gluma.

— Pentru ce-i asta?

Ty zâmbi.

— Cred c-ar trebui să vă ţină pălăria.

— Se numesc cureluşe de fetiţe, ciripi Katie.

Ziua de naştere a lui Ben Cooper devenise un ritual al vacanţelor de la fermă şi, deşi avea de obicei umor, i se părea că e totuşi un pic nedrept ca trecerea anilor să devină ceva atât de… public. Cu un an în urmă, îi dăduseră un Porsche roşu de jucărie, într-o cutie pe care erau caligrafiate cuvintele Androporsche-ul lui Ben. Şi deşi nu era la fel de disperat din cauza îmbătrânirii ca alţi cunoscuţi de-ai lui, nici nu putea spune că era ceva foarte plăcut: nici cum îi pocneau oasele când se ridica din pat şi nici că părul, plictisit parcă să-i mai crească pe cap, îi ieşea, în schimb, de prin nas şi urechi. Ieri, la duş, a descoperit şi primul fir alb de păr pubian şi a încercat să nu vadă în asta un simbol.

— Haideţi să ne întoarcem la treabă, spuse Ty. Vreţi să călăriţi acum, de dimineaţă, domnule Cooper?

— Dacă-mi găseşti un armăsar pe măsura pălăriei.

— Avem unul care trebuie îmblânzit, dacă vă convine.

— Nicio problemă. Pune-i şaua.

Felul în care călărea Ben era un alt prilej de glumă în familie. Ca şi în cazul altor sporturi, avea mai mult entuziasm decât pricepere. Abbie, care călărea de la şase ani şi moştenise eleganţa naturală a mamei sale, spunea că pe un cal care stă, Ben arată ca şi Clint Eastwood, dar se transformă, imediat ce acesta se pune în mişcare, în Kermit Broscoiul.

Ty şi un alt cowboy le-au spus că ei pleacă să înşeueze caii pentru călărie şi au stabilit cu toţii să se întâlnească peste douăzeci de minute la casa fermei, la micul dejun. Ben şi Sarah au mai rămas pe veranda însorită, privindu-i cum se împrăştie pe pajişte.

Lane şi Katie îl tachinau pe Josh şi el se prefăcea supărat, dar îi făcea evident plăcere atenţia acordată. Era plăcut să te uiţi. În ultimii anii, hormonii băiatului o luaseră razna. Începuse să se bărbierească şi creştea atât de repede, încât nici el nu mai ştia ce să facă. Din fericire, hainele pe care îi plăcea să le poarte erau destul de mari încât să îmbrace doi ca el.

Josh era cel pentru care îşi făceau griji Ben şi Sarah. Poate că, pur şi simplu, din cauza contrastului cu sora sa, care era înzestrată cu toate talentele pe care şi le poate dori cineva pentru copilul său. În timp ce lui Abbie îi mergeau toate din plin, fratele ei părea să se poticnească la fiecare cotitură. Până şi ţinuta stângace, adusă de umeri, sugera cât de tare îl apasă greutatea lumii.

Era blând şi bun şi avea o mulţime de calităţi, dar îi lipseau graţia şi farmecul surorii sale. Şi, deşi Ben n-ar fi recunoscut asta în faţa nimănui, pentru că ştia că nu e ceva firesc, dragostea pe care o simţea faţă de băiat avea în ea şi ceva care aducea a milă. Asistase la prea multe dezamăgiri, văzuse în el oglindirea propriului său eşec în faţa succesului celorlalţi, îl urmărise privind de pe margine cum colegi mai inteligenţi sau sportivi, mai frumoşi sau doar mai extrovertiţi adunau laurii. Ben bănuia că şi Sarah are aceleaşi sentimente, dar n-au reuşit să discute niciodată despre asta fără a ajunge la ceartă. Ea îl apăra cu înverşunare şi considera un afront personal orice aluzie la faptul că fiul ei nu e perfect.

Vara trecută, Josh a fost foarte timid cu Katie şi Lane, dar, judecând după felul în care se hârjoneau acum pe pajişte, lucrurile păreau să se fi schimbat. Şi privindu-i, Ben îndrăznea să spere că se vor rezolva lucrurile şi cu băiatul. Copiii ajung probabil la un moment dat să-şi găsească ritmul şi poate că îi venise vremea şi lui Josh. Katie îl îmbrâncea şi fugea în faţă cu Lane, râzând şi luându-l peste picior, în timp ce Josh, ca un pui supradimensionat de Labrador, alerga vesel să le prindă.

Abbie şi Ty plecară singuri. Fără a şti că sunt urmăriţi, s-au apropiat mai tare unul de celălalt. Ea s-a aplecat să-i şoptească ceva, iar el a râs şi ea şi-a vârât degetul mare în buzunarul din spate al blugilor săi. Ben şi Sarah s-au uitat unul la celălalt.

— Se pare că a câştigat fata noastră, spuse el.

— A pierdut ea vreodată?

— Pare destul de drăguţ.

Au stat să-i privească, fără să mai spună nimic, până ce pe pajiştea plină de rouă n-au mai rămas decât urmele paşilor, iar vocile fetelor s-au stins în aerul nemişcat al dimineţii.

În baia mică cu pereţi din lemn, Sarah făcea duş, iar Ben se bărbierea în faţa oglinzii de la chiuvetă, gol şi cu pălăria pe cap, convins că de astăzi lucrurile se vor schimba între ei. Fii drăguţ cu ea, îşi spuse. Nu mai fi aşa de morocănos şi nu-i mai face – şi nici ţie – viaţa atât de grea. Uită ultima săptămână şi ia-o de la început.

— Nu-mi vine să cred când mă uit la Joshie, spuse Sarah din spatele paravanului de sticlă.

— Adică?

— Cât s-a schimbat anul acesta. A înflorit.

— Da. E uluitor ce înseamnă pentru un bărbat să facă sex.

— Chiar crezi?

Nu credea. Era doar răutăcios.

— De ce nu?

— Benjamin, nu are decât cincisprezece ani, pentru Dumnezeu!

— Ştiu, dar unii au noroc.

O spuse fără să se gândească, fără a vrea să facă o aluzie. Dar, judecând după tăcerea ei, exact aşa o considerase. Încercă să schimbe subiectul, fără prea mare succes însă.

— Cât de serioasă e treaba dintre Abbie şi cowboy-ul ăsta?

— Nu ştiu, dar ar trebui să fie atentă dacă nu vrea să fie concediat. Cei de aici sunt foarte severi cu treburile astea.

— Ce treburi?

— Păi, asocierea cu turiştii.

— Asocierea?

— Ştii tu ce vreau să zic.

De obicei, Sarah râdea când o tachina cu eufemismele ei, dar astăzi rămase serioasă. Apa se opri şi se deschise uşa de la cabina de duş. El o văzu în oglindă cum se întinde după un prosop, evitând intenţionat orice contact vizual.

La patruzeci şi doi de ani, era încă zveltă şi cu sânii tari şi chiar după douăzeci de ani de căsătorie, la vederea corpului ei gol, se excita aproape întotdeauna. Poate asta şi pentru că avea acces la el mult mai rar decât ar fi vrut. Lucrurile au stat întotdeauna la fel între ei, iar reacţiile ei evazive la dorinţa lui deveniseră în timp rapide şi mecanice. Ca acum, când el s-a întors spre ea, iar ea s-a înfăşurat repede în prosop; iar când au ajuns unul lângă celălalt, era deja acoperită. O luă pe după umeri, iar ea zâmbi relaxată şi îl sărută cast pe buze.

— Pălăria e grozavă.

— Mulţumesc, doamnă.

— Chiar crezi că Josh şi Katie s-au…

— Asociat? Bineînţeles.

— N-ar trebui să vorbim cu el despre asta?

— Ba da, dacă vrem să-l facem să se simtă prost.

O îmbrăţişa încă şi o săruta, încercând s-o facă să tacă.

— Benjamin, vorbesc serios.

— Nu putem vorbi mai târziu? Mai e aici încă un membru masculin al familiei Cooper care are nevoie de un pic de atenţie.

Era deja excitat şi se tot înghesuia în ea.

— Spune-mi exact despre ce membru vorbim?

— Despre el. Nu te mai gândi la mine. Fii altruistă.

— Mai târziu. Acum vreau să-ţi dau cadoul.

— Eşti singurul cadou pe care mi-l doresc.

O strânse mai tare şi o sărută pe gât şi ea îl lăsă, dar îi opri mâinile când încercă să desfacă prosopul.

— Mai târziu.

O sărută pe gură, dar era neînduplecată. Îşi puse mâinile pe pieptul lui şi îl împinse uşor.

— Benjamin, întârziem la micul dejun.

O lăsă în pace şi se întoarse. Se văzu în oglindă, supărat, excitat şi dintr-odată stupid cu pălăria pe cap. Şi-o scoase şi o aruncă pe un scaun.

Aceeaşi veche poveste. Ciclul previzibil de dispreţ şi proastă dispoziţie, de respingere sexuală şi mândrie rănită care le marca menajul aproape de când îşi aducea el aminte. Deşi ştia cum stau lucrurile, încă mai inventa tot felul de poveşti romantice, cum că lucrurile se vor schimba când vor fi împreună în vacanţă. De parcă ar fi căutat să se amăgească singur.

Sarah dispăruse în dormitor şi după câteva clipe, sub protecţia halatului, cu părul înfăşurat într-un prosop, se întoarse cu cadoul, învelit cu grijă şi legat cu o panglică roşie. El se ştergea pe faţă, prefăcându-se că n-o vede. Probabil că-i cumpărase o cămaşă şi probabil că se va scuza, intuind că nu-i va plăcea. Iar lui probabil că nici nu-i va plăcea, dar se va preface fără convingere că e nemaipomenit.

— Dacă nu-ţi place, ţi-o schimbă.

— Oh, mulţumesc.

Luă pachetul şi-l puse pe un scaun.

— Îl deschid mai târziu. Întârziem la micul dejun.

Şi privind cu coada ochiului pentru a evalua reacţia, se duse la duş, închizând uşa în urma lui.

 

În dimineaţa aceea au călărit până la Belvedere. Era unul dintre locurile preferate, un contrafort înalt, din rocă roşie, ce se înălţa deasupra pădurii ca fruntea unui războinic uriaş şi nobil care-şi veghea domeniul. Drumul până acolo era lung, iar primii kilometri prin canion, abrupţi şi în serpentină. După o oră însă, apăreau păşunile alpine şi suişul se îmblânzea. Aici se aflau acum şi traversau o vale largă şi puţin adâncă, unde cailor le plăcea să alerge şi să se oprească, apoi să se odihnească şi să bea apă.

În acel an, iarba era înaltă şi plină de sevă după ploile abundente din primăvară, iar caii trebuiau să-şi ridice capetele când alergau, despicând-o cu piepturile, ca nişte corăbii vii într-o mare verde. Erau nouă călăreţi, inclusiv Sarah, şi, ca de obicei, ea era ultima. În afară de Jesse, ajutorul de la fermă care îi conducea, era de departe cea mai bună călăreaţă, dar îi plăcea să fie ultima ca să se oprească de câte ori dorea fără să-i deranjeze pe ceilalţi. Şi chiar asta intenţiona să facă şi acum. Observă prin iarbă nişte flori albe şi galbene pe care nu le cunoştea. Voia să culeagă două pe care să le aducă la fermă şi să le caute în noua ediţie din Plantele munţilor Stâncoşi.

Ţinea minte numele plantelor – atât pe cele vulgare, cât şi pe cele latineşti – aşa cum memora şi titlurile cărţilor şi numele autorilor. Dar în vara aceea era la Cumpăna o asemenea varietate şi abundenţă, că nu se mai descurca. Călărind prin canion, identificase o mulţime, dar pe acestea nu le cunoştea. Îi lăsă pe ceilalţi s-o ia înainte, încetini şi se întoarse.

Ei doi, ea şi Benjamin, călăreau împreună cu părinţii Delstock şi cu două femei din Santa Fe care sosiseră cu o seară înainte. Abbie, Josh şi toţi ceilalţi copii călăreau cu Ty şi aleseseră o altă rută pentru a ajunge la Belvedere. Delstock era numele găsit de Abbie pentru cele două familii, Bradstock şi Delroy, pe care le întâlniseră aici cu trei ani în urmă, când veniseră cu toţii pentru prima oară la fermă. Copiii – în fiecare caz câte un băiat şi o fată de vârste apropiate – s-au împrietenit imediat şi la fel şi părinţii lor. De atunci s-au întâlnit an de an. Iar faptul că în celelalte cincizeci de săptămâni ale anului – în afară de câteva telefoane ocazionale de Crăciun sau de Ziua Recunoştinţei – ar fi putut să trăiască şi pe alte planete nu făcea decât să le cimenteze prietenia.

Tom şi Karen Bradstock locuiau la Chicago şi erau amândoi avocaţi, dar cu interese diferite. Karen îi reprezenta pe cei săraci şi oprimaţi, iar Tom pe oprimatorii bogaţi, sau, cum spunea Karen, „pe gangsterii corporatişti”. El avea bani, iar ea conştiinţă socială, iar acest lucru constituia un subiect permanent de război între ei, purtat în public cu inteligenţă, umor şi sprijinul celor care voiau să se alăture unei părţi sau celeilalte. În aproape toate celelalte privinţe, în măsura în care aceste lucruri puteau fi judecate, se potriveau perfect. Amândoi erau solizi, gălăgioşi şi plini de entuziasm, manifestând o senzualitate reciprocă, aproape indecentă, care lui Sarah i se părea uneori stânjenitoare.

Membrii adulţi ai familiei Delroy, din Florida, erau mai elevaţi, mai zvelţi şi mai misterioşi. Phil (căruia toată lumea, inclusiv soţia sa, îi spunea Delroy) avea o firmă de software al cărei obiect de activitate nu reuşiseră să-l afle. Ştiau doar că era „orientată spre divertisment”. Tom Bradstock îl lua peste picior şi spunea că aceasta e o exprimare eufemistică pentru pornografie, dar Delroy îi răspundea cu un zâmbet impenetrabil în ochii săi negri şi rămânea învăluit în mister. Era bronzat ca şi cum şi-ar fi petrecut toată ziua pe plajă şi îşi lega la spate părul negru care începea să încărunţească. Pe umărul stâng avea tatuat un simbol chinezesc a cărui semnificaţie, de asemenea, n-o divulga. Avea un simţ al umorului laconic şi imperturbabil pe care unele femei îl găseau atrăgător. Nu şi Sarah, căreia i se părea cam fals.

Maya Delroy era vindecătoare, adică practica medicina alternativă. Ceva legat de „concentrarea kinetică”, dar când încerca să le explice ce înseamnă asta, lui Sarah îi zbura mintea în altă parte, ceea ce însemna că avea şi ea probabil nevoie de o şedinţă. Maya era aeriană şi vioaie, purta mult roşu, galben şi chihlimbariu, iar în fiecare dimineaţă devreme îşi punea un covoraş din trestie pe iarbă, în faţa căsuţei lor, şi făcea yoga. Aproape toate aceste lucruri făceau din ea exact genul de persoană pe care Sarah ar fi făcut orice s-o evite. Dar Maya mai avea ceva, un soi de umor frust, o autoironie care o salva, ca şi cum întreaga imagine spirituală nu era decât o mare păcăleală.

Benjamin era de părere că familiile Bradstock şi Delroy erau atât de deosebite, încât nici nu s-ar fi obosit probabil să se cunoască dacă n-ar fi fost el şi Sarah care să aplaneze diferenţele. Adevărul era că cele trei cupluri nu aveau mai nimic în comun, în afară de nişte lucruri nesemnificative, şi că probabil tocmai această nepotrivire, dar şi vârstele apropiate ale copiilor alimentau prietenia lor anuală de două săptămâni.

Ceilalţi şi-au continuat drumul călare şi nici nu se mai vedeau. Soarele era sus pe cer şi o adiere uşoară unduia iarba şi împingea câţiva norişori ca de vată dinspre munţi. Sarah descălecase pentru a căuta specimenele perfecte. Îşi scoase pălăria de paie, îşi întoarse faţa spre soare şi îşi închise ochii încercând să se lase cuprinsă de pacea locului. Nu auzea decât zumzetul insectelor şi foşnetul cozii calului sau dinţii care clefăiau iarba suculentă. Era, ca toţi ceilalţi, un cal de curse voinic, de paisprezece ani, pe care-l chema Murgu din cauza culorii. Nu era cel mai bun cal de călărie de la fermă şi, pentru că şeful cowboy-ilor ştia cât de bine călăreşte ea, îi oferea în fiecare an ceva mai bun. Dar calul era curajos şi bun şi nu voia altul.

Deschise ochii şi îşi şterse transpiraţia de pe gât. Culese florile, una galbenă şi una albă, şi le aşeză cu grijă într-o cutiuţă metalică pe care o ţinea pentru aşa ceva în buzunarul de la piept al bluzei albe din bumbac. Ştia unde se vor opri ceilalţi înainte de a începe urcuşul spre Belvedere, aşa că nu trebuia să se grăbească. Se aruncă în şa şi îl îndemnă pe Murgu s-o pornească încet, umplându-şi nările cu mirosul fierbinte şi crud al ierbii, gândindu-se, aşa cum făcuse toată dimineaţa de altfel, la Benjamin.

Nu încetase niciodată s-o uimească puterea obişnuinţei. Cum se putea ca doi oameni inteligenţi şi decenţi care, în fond, se iubeau unul pe celălalt, să intre într-un astfel de tipar comportamental în care nu se simţea bine – sau aşa presupunea ea – niciunul dintre ei? Era ca şi cum fiecare îşi cunoştea rolul pe care nu avea încotro şi trebuia să-l joace. Sarah se întreba adesea dacă Benjamin se simţea la fel de prost distribuit ca şi ea în drama lor. Ea, veşnica scorpie frigidă, iar el bruta libidinoasă. Şi pe măsură ce treceau anii, ca nişte actori dintr-un serial nesfârşit, au devenit simple caricaturi, încremeniţi în propriile lor clişee triste, incapabili de a vedea vreo altă cale de convieţuire. Doamne, cât era de obosită.

De mai bine de o săptămână, el practic o ignora. Şi asta doar pentru că în prima lor noapte aici, după trei ore de drum şi după ce au stat până târziu cu familia Delstock, ea s-a simţit prea obosită ca să mai facă dragoste. Nu putea şi el să aştepte până a doua zi? Nu putea s-o strângă doar la piept? Dac-ar fi făcut asta, fără a forţa lucrurile, poate că, în ciuda oboselii, ar fi convins-o să facă ceea ce voia el. Dar Benjamin nu putea s-o ţină doar în braţe. Trebuia întotdeauna să ajungă la sex. Iar la femei nu merge aşa. Cel puţin, nu la ea.

Lucrurile n-au stat aşa întotdeauna, dar schimbarea s-a petrecut prea lent şi pe neobservate. Categoric că el a vrut mereu să facă mai mult sex decât se simţea ea în stare să-i ofere. Dar nu se întâmplă la fel în toate cuplurile? Sarah n-a fost niciodată genul (deşi ar fi vrut) care să discute deschis despre aceste lucruri cu prietenele, dar avea impresia că cele mai multe femei simt la fel – cel puţin, după primele optsprezece luni impetuoase când nu se mai saturau unul de celălalt. După ce pasiunea a făcut loc obişnuinţei, după ce au apărut copiii şi s-a instalat rutina, lucrurile s-au schimbat. Sexul a devenit mai degrabă o consolare.

Asta nu înseamnă că o plictisea sau că nu se excita. Uneori, mai demult, când plecau singuri de acasă, făceau dragoste plini de pasiune. Iar când se întorceau, mai ales când copiii erau mici, el era mai răbdător, mai delicat, mai înţelegător. Acum, dacă ea nu-i răspundea imediat, o făcea să se simtă rea, rece şi frigidă.

Poate că această nerăbdare îi afecta pe toţi bărbaţii de vârstă mijlocie, pe măsură ce tinereţea le rămânea în urmă. Poate că întrezărirea propriei morţi îi făcea mai dornici şi mai disperaţi să-şi demonstreze bărbăţia, să interpreteze chiar şi cea mai uşoară schimbare a dorinţei ca pe un pumnal înfipt în inima virilităţii lor.

Indiferent despre ce era vorba, pe Sarah o irita tot mai mult. Era atât de nedrept. Şi necuviincios. Iar rutina era aproape de nesuportat. Proasta dispoziţie. Tăcerile lungi şi izolarea. Oare credea că aşa va fi mai dornică să facă dragoste cu el? Şi toată ipocrizia. Pentru că în public – în faţa copiilor şi a celor două familii, mai ales – el era numai lapte şi miere. Chiar cu o seară înainte, Abbie vorbea despre cât de norocoşi erau şi ce familie minunată aveau ei. Cea mai fericită familie pe care o cunoştea, se mândrea ea. Se pare că nici ea şi nici altcineva n-a observat că tatăl ei abia de i-a adresat lui Sarah un cuvânt toată săptămâna.

Şi nimeni, bineînţeles, nu-i vedea când erau singuri, când el spărgea tăcerea doar atunci când avea noroc şi găsea ceva de criticat. Altfel, se ascundea în spatele ziarului sau al unui număr din Architectural Digest – în biografia aia nenorocită a lui Le Corbusier pe care tot încerca s-o citească de şase luni – şi se purta de parcă ea s-ar fi aflat undeva la periferia cea mai rece şi îndepărtată a conştiinţei sale.

Normal, Sarah ştia că se află în centrul atenţiei sale. Şi mai ştia că-l fierbe dacă îşi accepta exilul cu bună dispoziţie, ca şi cum habar n-ar fi avut de furia sau de indignarea lui, ori nu i-ar fi păsat. Poate că totuşi asta se întâmplă în toate căsniciile. Fiecare partener găseşte arma potrivită şi învaţă să se folosească de ea cât mai bine. A lui era tăcerea de gheaţă. A ei – şi ştia că e mai puternică – faptul că se prefăcea că nu observă.

De această dată, Sarah era decisă să reziste cât mai mult. Se simţea vinovată de cele întâmplate de dimineaţă. În fond, era ziua lui şi, deşi nu şi-a cerut scuze (pentru că nu-şi cerea niciodată), trebuie să-i fi fost foarte greu să treacă peste supărare şi să vină la ea când a ieşit de la duş. Dar încăpăţânarea ei, celebra îndârjire Davenport cu ajutorul căreia tatăl ei a făcut avere, a învins şi n-a lăsat-o să cedeze. În fond, el nu voia decât s-o reguleze şi de ce naiba să-l lase după ce a ignorat-o atâtea zile?

Până la urmă se va rezolva, ca întotdeauna. La un moment dat, tensiunea va deveni de nesuportat, iar ea va ceda, va plânge şi se va învinovăţi, spunându-i că ar trebui să-şi găsească pe altcineva, o femeie mai tânără, mai sexy şi mai normală. Şi va suspina şi probabil că şi el. Şi vor face sex. Va fi tragic, disperat, cutremurător.

Îi vedea acum pe ceilalţi, hăt, departe prin iarba unduită de vânt. Era acolo un popas cu plopi tremurători sub care unii stăteau la umbră; alţii adăpau caii într-un bazin din piatră, cu apă de la pârâul de mai jos. Tulpinile palide ale copacilor păreau aproape incandescente din cauza albastrului aburos al munţilor din depărtare.

Tom Bradstock şi Delroy erau jos cu caii şi vorbeau cu Jesse şi cu cele două femei din Santa Fe. Benjamin, cu pălăria lui nouă, stătea la umbră şi vorbea cu Maya şi cu Karen. Jesse a văzut-o pe Sarah şi a strigat-o, iar ceilalţi s-au întors şi toţi i-au făcut cu mâna. În afară de Benjamin, care stătea privind-o, de parcă ar fi vrut s-o evalueze, atât de îndelung, încât, chiar şi de la depărtare, se simţea tulburată şi stingheră. Se întreba ce crede el despre ceea ce vede şi dacă o mai iubeşte. Pentru că, deşi o rănea şi o pedepsea, ea nu se îndoia de sentimentele pe care i le purta. Îl iubea şi-l va iubi întotdeauna.

 

 

7

 

Ty şi formaţia sa cântau de aproape o oră, iar Abbie se tot minuna cât de grozavi erau. Şi locul era trăsnet. Mesele şi scaunele din sufragerie fuseseră scoase, formaţia era la un capăt al încăperii, barul la celălalt capăt şi toată lumea care se putea ţine pe picioare dansa: copii, părinţi, bunici, ca să nu mai vorbim de personal. Nu dansa nimeni cu cineva anume, ci cu cel care se afla în faţa sa în momentul respectiv. Chiar dacă uşile şi ferestrele care dădeau spre terasă erau larg deschise, se simţeau ca într-un cuptor şi erau leoarcă de transpiraţie, dar acest lucru nu părea să deranjeze pe cineva.

Formaţia se numea „Iadul de la micul dejun”, un nume pe care Abbie nu-l prea înţelegea, dar cel puţin era original. Şi repertoriul era uluitor, deşi astă-seară cântau mai ales cântece vechi pentru cei mai în vârstă, o mulţime de melodii de-ale lui Rolling Stones, Beatles sau Eagles. Chiar acum interpretau superb o versiune a celebrului Born in the USA. Abbie dansa cu Lane Delroy şi cu fratele acesteia, Ryan. Între el şi Abbie se înfiripase ceva anul trecut, dar, slavă Domnului, că el depăşise momentul şi se detaşase, iar acum erau din nou doar buni prieteni. Toată lumea râdea de tatăl lui Ryan, Delroy, pe care Abbie îl găsea, în sinea ei, cam dezgustător: tipul care pune tot timpul mâna pe tine, nu neapărat să te pipăie, dar aproape. Chiar atunci încerca să le înveţe pe Katie Bradstock şi pe mama ei un dans tribal african.

Mama lui Abbie dansa cu Tom Bradstock, care avea un pas caraghios, iar tatăl ei schimba impresii cu Maya Delroy despre Bruce Springsteen. Acum câţiva ani, Abbie ar fi suferit foarte tare dacă şi-ar fi văzut părinţii dându-se astfel în spectacol, dar acum era mândră de ei. Îi făcea plăcere să-i vadă atât de fericiţi şi distrându-se.

Privirea i se întorcea tot timpul spre Ty. Era incredibil. Nu numai că era dulce şi sensibil şi semăna cu Brad Pitt (cel puţin un pic, de la distanţă), dar şi cânta la chitară şi voce ca un star rock de la MTV.

Zilele trecute când îi spusese aşa, într-o doară, că el şi câţiva prieteni de la colegiu au o formaţie şi că, dacă ea vrea, pot veni să cânte la petrecerea de ziua tatălui ei, Abbie nu se aşteptase nici pe departe la aşa ceva. Era superb în blugi şi cămaşa cu nasturi de sidef, udă toată de transpiraţie. Dansa pentru el şi îi simţea ochii aţintiţi asupra ei tot timpul. Mai erau doar cinci zile până la plecarea acasă şi ştia că-i va fi foarte dor de el. Mai ales după seara trecută.

În fiecare seară, după ultima plimbare călare, caii erau lăsaţi în voie şi doi dintre oamenii de la fermă călăreau în spatele lor ca să-i ducă în siguranţă la păşune. Ieri fusese rândul lui Ty şi, sub pretextul străveziu că tovarăşul său nu se simte prea bine, o rugase pe Abbie să-l ajute. Era prima dată când lucra la Cumpăna şi în clipa în care s-au văzut s-a format între ei o legătură, devenind evident că, dacă vor, aceasta se va dezvolta.

De câteva zile, Abbie se ducea la grajduri să-l ajute la cai şi după ce au tot vorbit şi s-au atins de câteva ori ca din greşeală, cu două zile în urmă, s-au sărutat, în sfârşit. Problema era că nu prea puteau să rămână singuri niciun moment şi, pentru ca el să-şi păstreze slujba, trebuiau să fie discreţi. Nu ştiau decât Lane şi Katie. Şi chiar dacă Abbie bănuia că sunt puţin geloase, au acoperit-o cu o seară în urmă.

Imaginea cailor galopând prin iarbă, stârnind un nor de praf roşu în lumina soarelui era uluitoare. Nu trebuiau mânaţi, aşa că Abbie şi Ty mergeau doar în urma lor. Când au ajuns la păşune, s-au dus, tot călare, până la o colină şi s-au întins amândoi în iarba cu miros dulce de sub copaci, privind cum pasc caii. El era tandru şi mai ezitant decât se aşteptase Abbie, aproape timid. Şi deşi ea mai făcuse doar o singură dată dragoste înainte, cu un coleg, la o petrecere, pe la începutul anului, bănuia că pentru Ty era prima oară şi, spre surprinderea ei, luă ea iniţiativa. Îl ajută când el ezită cu prezervativul, iar când ejaculă foarte repede, îi spuse să nu se îngrijoreze. A doua oară a fost mai uşor şi mai bine.

În amurg, în timp ce se îmbrăcau, au auzit voci şi, înainte de a se putea preface că se ocupă cu ceva mai nevinovat, au apărut ca din pământ două siluete. Erau doamnele din Santa Fe, care se numeau, a descoperit mai târziu Abbie, Lori şi Eve. Era prima lor seară acolo şi porniseră în recunoaştere. Era evident că îi văzuseră pe Abbie şi pe Ty destul de bine ca să-i recunoască şi să-şi dea seama ce făceau, dar s-au prefăcut că n-au observat nimic şi, fără a spune un cuvânt, s-au întors, îndreptându-se spre fermă.

La plimbarea călare de dimineaţă, când au ajuns la Belvedere, Abbie a văzut cu groază că cele două erau acolo şi aşteptau, împreună cu părinţii ei şi cu părinţii Delstock.

— Cred c-ar trebui să-mi caut altă slujbă, spuse încet Ty în timp ce încălecau.

Dacă femeile spuseseră totuşi ceva, nu se vedea nicio reacţie. Dintre toţi bărbaţii, tatălui lui Katie îi plăcea cel mai mult să tachineze şi te puteai aştepta de la el să trântească oricând ceva penibil. Chiar el se oferi să le prezinte pe Eve şi Lori lui Ty şi copiilor, presupunând că nu făcuseră cunoştinţă încă.

— Iar aceasta e încântătoarea prinţesă Abbie, spuse Tom Bradstock.

Femeile zâmbiră şi o salutară cu căldură pe Abbie, iar ea, care nu era niciodată reţinută, le răspunse temătoare, dar nu văzu în ochii lor niciun semn de recunoaştere.

— Şi el e Ty, cel mai arătos cowboy, după care suspină toate fetele.

Ty a dat mâna cu ele şi abia atunci, după ce tatăl lui Katie n-a făcut nicio remarcă deplasată, s-a mai relaxat şi Abbie un pic, gândindu-se că poate au scăpat.

Iar acum, privindu-l cum cântă din voce şi la chitară, voia să spună întregii lumi. Toţi urlau refrenul final de la Born în the USA, dând impresia că acoperişul e gata-gata s-o ia din loc. Muzica s-a oprit şi dansatorii au izbucnit în urale. Ty aştepta la microfon, zâmbind şi leoarcă de transpiraţie, să se facă auzit.

— Vă mulţumesc foarte mult. Acum luăm o pauză. Cred că nici dumneavoastră nu v-ar strica una. Asta a fost doar încălzirea. Ne întoarcem imediat şi vom cânta rock and roll adevărat.

La bar era punci de fructe, dar Abbie nu voia decât apă. Cineva i-a dat o sticlă şi a ieşit pe terasa care fusese decorată cu luminiţe albe. Era foarte mare înghesuială şi gălăgie şi atunci a coborât pe pajişte. Felinarele joase din straturile de flori luminau iarba, dar Abbie preferă să se aşeze în umbra dintre ele, bucurându-se de aerul care-i răcorea obrajii şi de atingerea ierbii pe picioare, îşi dădu capul pe spate şi goli sticla dintr-o înghiţitură, uitându-se la stele. Chiar atunci văzu o stea căzătoare şi imediat încă una.

— Sper că ţi-ai pus două dorinţe.

Credea că e singură şi tresări. În primul moment nu-şi dădu seama cine este, dar apoi o recunoscu pe Eve care-i zâmbea din întuneric.

— Ah, bună. Dacă le-ai văzut şi tu, cred că trebuie să ne punem fiecare câte una.

— Bine, s-a făcut.

Eve închise ochii şi îşi înălţă faţa zâmbitoare spre cer. Abbie era prea jenată şi îi aruncă doar o privire fugară. Avea probabil peste treizeci şi cinci de ani, era înaltă şi cu gâtul lung, iar acum, seara, părul lung, negru şi ondulat, îi era prins într-o eşarfă de mătase, care avea aceeaşi culoare verde-salvie ca şi rochia. Avea o figură mai deosebită, cu nasul niţel prea lung şi gura generoasă. Nu era frumoasă, dar era categoric frapantă, mai ales acum, după ce şi-a deschis din nou ochii. Avea un fel liniştit şi direct de a te privi pe care Abbie îl găsi un pic deconcertant.

— Ţi-ai pus dorinţa?

— Încă nu. Am atâtea că nu ştiu pe care s-o aleg.

— Ce minunat e să fii tânăr! Pe măsură ce îmbătrâneşti se tot reduc şi ajungi să-ţi doreşti acelaşi lucru de fiecare dată.

— Adică toate celelalte se împlinesc?

— Nu. Unele doar. Dar te concentrezi pe cea mai importantă.

— Cea care nu se împlineşte niciodată?

— Poate că da, râse Eve.

Tăcură amândouă un timp, uitându-se la cer, aşteptând să mai cadă o stea. Râsul lui Tom Bradstock explodă de pe veranda din spate.

— Sunteţi din New York, nu? întrebă Eve.

— Da. Din Long Island.

— Eşti la colegiu?

— La anu’.

— Şi ştii unde mergi?

— Mama şi tata sunt fixaţi pe Harvard.

— Şi tu nu?

— Nu. Eu vreau să vin aici la colegiu.

— Adică aici, în Montana?

— Poate. Oricum, undeva în Vest. Îmi place foarte mult aici. Colorado, Oregon, poate. Nu ştiu. Adevărul e că mă interesează animalele şi mediul, chestii din astea. Vreau să merg undeva unde nu e totul distrus. Apropo, mama şi tata nu ştiu încă.

— Nicio grijă.

— Şi nu ştiu nici despre, hm…

— Abbie, îmi pare foarte rău. Ne plimbam şi noi. Habar n-aveam.

— N-aveţi nicio vină. Dar v-aş fi recunoscătoare dacă…

— Nici Lori şi nici eu n-am suflat nimănui un cuvânt. Nu e treaba noastră. Îmi pare rău că v-am deranjat.

— Nu, mie îmi pare rău.

— Atunci hai să nu ne mai pară rău şi să uităm de asta.

— Bine.

Din cauza celor întâmplate, Abbie se aştepta să-i displacă femeia, dar a constatat cu surprindere cât e de drăguţă.

Ryan Delroy şi fratele lui Katie, Will, lansaseră un zvon stupid că ea şi prietena ei, Lori, ar fi lesbiene doar pentru că-şi petreceau împreună vacanţa.

— Şi tu eşti din Santa Fe, nu?

— Da. Cel puţin acolo locuiesc acum. Am crescut în California.

— Şi eşti pictoriţă, iar Lori e proprietara galeriei, da?

— Da. Convenabil, nu?

— Şi ce pictezi?

— Păi… E mai mult pictură figurativă, dar nu ceea ce se cheamă realistă. Mai psihologică, mai explorativă. Cred că se poate spune că pictez ceea ce mi se întâmplă în viaţă. E ca o terapie, dar e mai ieftin. În ultima vreme l-am pictat foarte mult pe băiatul meu.

— Ai un băiat?

— Da. Îl cheamă Pablo şi are aproape doi ani. Bineînţeles că e cel mai minunat copil care s-a născut vreodată.

— Şi unde e acum?

— Cu tatăl lui. Nu locuim împreună.

— Ah. Cred că ţi-e dor de el. De Pablo, adică.

— Da. Dar e vorba doar de o săptămână şi ei se simt foarte bine împreună. Uite, încă o stea. Ai văzut-o?

— Îhî.

— Asta e a ta. Eu mi-am pus deja o dorinţă.

— Pariez că ştiu ce ţi-ai dorit.

— Da? Citeşti cumva gândurile?

— Nu. Dar tata spune că atunci când ai copii nu-ţi doreşti decât să-i ştii sănătoşi şi fericiţi. Ştiind că ai un băiat, pun pariu că asta îţi doreşti.

— Sănătos şi fericit: astea sunt două dorinţe.

— Atunci ţi-o dau ţie şi pe asta.

 

Ben se sprijinea de balustrada terasei unde Tom Bradstock întreţinea un grup cu o poveste de-a lui. Ben se dusese să mai aducă ceva de băut, aşa că a ratat începutul, dar era vorba despre un şobolan care se aciuase în casa în care locuiau Tom şi Karen când copiii erau mici. Omul de la dezinsecţie pusese otravă, dar, după câteva zile, în mijlocul nopţii, au auzit pleoscăieli venind dinspre baia copiilor.

— Aşa că m-am dus să văd despre ce-i vorba. Nimic. Am ridicat capacul veceului şi era acolo, uitându-se fix în ochii mei. Şobolanul. Era mare, cam cât un căţel. Fără glumă. Bine, cât un căţel foarte mic. Se pare că otrava i-a făcut sete şi venise să bea apă. Am lăsat capacul şi am tras apa, dar când l-am ridicat din nou era tot acolo şi se uita tot fix la mine, doar că era ud şi încerca să iasă.

Îşi strâmbă niţel nasul să arate cum făcea şobolanul şi izbucniră cu toţii în râs. Aproape toţi. Ben stătea lângă Karen şi a auzit-o suspinând, iar când a privit-o, ea i-a zâmbit strâmb şi a dat din cap.

— O, Doamne, spuse ea încet. Dacă aş avea câte zece dolari pentru fiecare dată când ascult povestea asta aş fi bogată.

— Şi vine şi Karen să vadă ce se întâmplă. Aşa că-i zic…

— Karen, adu-mi trusa de scule, îi şopti Karen lui Ben.

— …Karen, adu-mi trusa de scule.

Ben zâmbi. Şi-a continuat povestea, un pic prea lungită, dar Tom o spunea bine. Când încerca să omoare şobolanul cu un ciocan cu vârf despicat, micuţa Katie, care avea atunci patru ani, a apărut în uşă, somnoroasă, spunând că vrea să facă pipi. L-a întrebat pe tati ce face, ca şi cum ar fi fost cât se poate de firesc să-l vadă acolo în pielea goală, cu un ciocan plin de sânge în mână, la ora trei dimineaţa. I-a spus că s-a stricat closetul şi că îl repară şi că trebuie să se ducă la baia lui mami şi a lui tati.

— Dacă ar fi văzut copilul un şobolan în toaletă, sau plin de sânge şi în agonie, nu s-ar mai fi dus acolo. Şi ar fi fost anorexică toată viaţa. Karen a dus-o să facă pipi şi a pus-o în pat, iar eu mi-am terminat treaba. Apoi l-am dus jos, l-am înfăşurat într-un ziar şi l-am aruncat la gunoi. După aia m-am spălat de sânge pe mâini şi am spălat şi ciocanul. Când am terminat, m-am dus sus şi m-am băgat în pat, dar am rămas treaz toată noaptea, cu ochii în tavan…

Karen se întoarse din nou spre Ben şi îi şopti plictisită finalul.

— Mă simţeam ca Anthony Perkins în Psycho.

— …ca Anthony Perkins în Psycho.

Era o poveste bună. Apoi a început să spună Maya Delroy una despre cum a întâlnit ea odată un scorpion, dar nu avea talentul lui Tom, şi Ben nici nu s-a sinchisit s-o asculte.

— Oare numai bărbaţii spun la nesfârşit aceleaşi poveşti sau şi femeile? o întrebă el pe Karen.

— Tu trebuie să-mi spui asta.

— Cred că Sarah nu.

— Şi eu cred.

— Dar cred că eu da. Toţi tipii au câteva poveşti de spus la petreceri.

— A, asta vrei să zici.

— Femeile de ce n-au?

— Pentru că nu simt nevoia să impresioneze pe nimeni cu spiritul şi inteligenţa lor.

— Şi bărbaţii da?

— Bineînţeles. Tot timpul.

— Acum spune Maya o poveste. Ea nu vrea să impresioneze?

— Nu. Ea povesteşte pur şi simplu.

Ben clătină din cap, zâmbi şi mai luă o înghiţitură de bere. Îi plăcea Karen, umorul ei subversiv, care era îndreptat spre toţi şi spre toate.

— De când sunteţi căsătoriţi? o întrebă el.

— La toamnă se fac două sute de ani.

— S-o ţineţi tot aşa. Vă potriviţi de minune.

— Aşa e. În general. Dar nu ţi se pare că mariajul e un iad? Adică, cine l-a inventat? Doi oameni care trebuie să se suporte an de an şi care au ajuns să se plictisească de moarte unul de celălalt. Sforăitul, pârţurile. Să fim serioşi. Adică, suntem specia cea mai evoluată, superinteligentă, şi nu suntem în stare decât de aşa ceva?

— Cred că eliberează mintea pentru lucruri mai elevate.

— Ce, căsătoria?

— Da. Altfel, ne-am consuma toată energia creativă umblând unii după alţii tot timpul.

— Pe mine nu m-ar deranja.

Ben râse.

— Serios, continuă Karen. Ce rost mai are căsnicia azi? Adică, ideea iniţială era ca bărbaţii să fie ţinuţi într-un loc mai mult timp. Să asigure carnea pentru copii şi să-i apere de tigri. Dar femeile se descurcă acum destul de bine singure, chiar şi cu tigrii. Mai e vorba şi despre sex, cred. De aceea se căsătorea generaţia părinţilor noştri. Dar s-a inventat pilula, aşa că a dispărut şi acest motiv.

— Ceea ce-mi spui e mai degrabă o pledoarie împotriva bărbaţilor decât a căsătoriei.

— Oh, nu. Bărbaţii sunt ca lumea. Deşi acum, dacă tot ai zis-o, poate că nici nu avem nevoie de atâţia. Cred că putem ţine câteva specimene în cuşti. Pentru supravieţuirea speciei şi pentru satisfacerea dorinţelor noastre carnale.

— Grozav.

— Crezi că te-ai califica?

— Vrei să te impresionez şi eu c-o poveste?

Karen îi dădu una peste braţ şi râse. Delroy venea dinspre pajişte şi, după ce urcă scările, se alătură grupului ascultând povestea soţiei sale cu scorpionul. Avea ochii roşii şi zâmbea. Un lucru din care nu făcea un secret era că-i plăcea să fumeze „iarbă”. În cele mai multe seri, după cină, se strecura tăcut afară, sub copaci, să fumeze. Toţi glumeau, spunând că se duce să se uite după păsări. Ben, care nu mai fumase iarbă din colegiu, simţea o dorinţă inexplicabilă de a-l urma, dar până acum îi fusese ruşine să-i ceară.

— Ei, Del, îl strigă încet Tom Bradstock. Ai văzut astă-seară vreo ciocănitoare cu trei degete?

— Un cârd întreg, zâmbi Delroy.

Maya îşi termină povestea. Nu părea să aibă o frază finală apoteotică, dar avea, categoric, un mesaj mai profund, mai karmic, pe care Ben îl ratase. Nici n-o ascultase ca lumea. Se gândea la ceea ce-i spusese Karen şi se uita la Sarah. Era pe terasă, dar mai departe, unde vorbea şi râdea cu Lane şi Katie şi cu doi băieţi din formaţie. Admira întotdeauna, şi chiar invidia puţin, uşurinţa cu care discuta cu tinerii. Elegantă ca de obicei în rochia simplă din in crem, cu părul pe după urechile în care avea câte o perlă, părea o reclamă Ralph Lauren. Amuzată, dar uşor distantă. De neatins. Privind-o, Ben se simţi, în mod curios, detaşat, ca şi cum s-ar fi uitat la o străină. Îşi dădu seama că era privit de Karen.

— Ce faci? îl întrebă.

— Eu? Grozav. De ce?

— Pentru că e foarte evident că nu faci grozav.

— Ce vrei să spui?

— Anul ăsta e ceva schimbat la tine. Vezi… Nu ştiu. Eşti preocupat. Poate că puţin trist.

Ben îşi ridică sprâncenele şi îi zâmbi slab.

— Îmi pare rău, spuse Karen. Nu e treaba mea.

— Nu, nu-i nimic. Dar chiar n-am nimic. Probabil din cauza lucrului. În ultimele luni n-a mers prea bine. Şi cred c-am uitat cum se doarme.

— Ce înseamnă asta?

— Nimic. Chiar sunt bine. Ce naiba, e ziua mea şi mă simt foarte bine.

— Bine, Ben. Bine că-i bine.

Karen se uită în altă parte şi mai luă o înghiţitură de băutură, iar Ben se simţi prost pentru că era încordat şi reacţionase astfel. Dar ce-ar fi putut spune? Că simţea că-i fuge încet pământul de sub picioare? Că se simte izolat şi gol pe dinăuntru şi pustiit şi nu ştie de ce? Nu era uşor să discuţi despre astfel de lucruri. Şi în niciun caz cu o femeie care, în ciuda sincerităţii cu care vorbeau ei întotdeauna în fiecare an în cele două săptămâni de vacanţă, nu era totuşi o prietenă apropiată. De fapt, nu se vedea vorbind cu nimeni despre aşa ceva. Şi asta nu pentru că s-ar fi temut să se destăinuie, ci pentru că nu ştia de unde să înceapă.

Privindu-i pe Abbie şi pe Josh îndepărtându-se pe pajişte azi de dimineaţă, împărtăşise bucuria lor aproape palpabilă. Dar imaginea i-a rămas în minte toată ziua şi – spre deosebire de ceea ce a urmat – s-a transformat în ceva pur şi simbolic. Doi tineri adulţi, pornind pe propriile picioare, puternici şi încrezători, în timp ce părinţii lor se retrăgeau într-un loc ce devenea tot mai rece şi mai gol, unde nu mai dăinuiau decât ecouri. Derulând mereu imaginea, ca pe o secvenţă în avanpremieră dintr-un film pe care nu voia să-l vadă, a avut presimţirea unei pierderi profunde.

Dacă era să fie sincer cu el însuşi, Abbie însemna, pentru el, totul. Deşi n-ar fi recunoscut acest lucru faţă de nimeni altcineva, ea era preferata lui, aşa cum Sarah îl prefera pe Josh. Poate că aşa se cumpănesc lucrurile în familiile cu fată şi băiat: tata ţine cu fata, mama, cu băiatul. La fel s-a întâmplat şi în familia lui, iar rezultatele au fost nefericite. Adoraţia oarbă a mamei pentru el l-a făcut pe tatăl său gelos, le-a distrus căsnicia şi a ridicat un zid între tată şi fiu, pe care nu l-au putut dărâma niciodată.

Ben era hotărât să nu lase să apară aşa ceva între el şi Josh. Şi nici n-a apărut. Se înţelegeau bine. Dar deşi îşi iubea băiatul din toată inima, era altfel decât dragostea pe care o simţea pentru Abbie. Ea era lumina care-l susţinea de atâta vreme. Iar acum, că raza sa ieşea în afară şi începea să lumineze lumea, simţea că-l cotropesc umbrele.

Nu prea avea logică, pentru că era foarte mândru de independenţa care înmugurea în copiii lui. Îşi amintea şi uneori îi plăcea să citeze cuvintele din Profetul lui Kahlil Gibran, pe care Martin – cel mai bun prieten al său, în acelaşi timp partener şi naşul lui Abbie – le-a citit la botezul fetei, despre faptul că părinţii nu trebuie să aibă niciodată impresia că sunt stăpânii copiilor lor. Dimpotrivă, trebuie să se considere arcurile din care copiii ţâşnesc precum nişte săgeţi vii. Ben credea acest lucru şi mai credea că e corect şi că aşa trebuie să fie. Dar nimeni nu i-a spus niciodată ce se întâmplă cu arcul după ce au fost trase săgeţile. Gata? Asta-i tot? E uitat într-un colţ al debaralei şi se aşterne praful peste el?

Egoismul gândului îl şocă acum şi, pentru a-l face să dispară, bău restul de bere şi puse sticla pe masă. Karen plecase şi vorbea cu altcineva. Trecând printre cei de pe terasă, care se întorceau şi-i zâmbeau, urându-i „la mulţi ani”, o văzu pe Abbie urcând scara. Era îmbrăcată în blugi şi avea un mic top roz-pal, care-i lăsa la vedere şoldurile şi abdomenul. Arăta senzaţional. Îl văzu şi veni la el, apoi îşi aruncă braţele în jurul gâtului său şi-l îmbrăţişa.

— Asta pentru ce-a fost?

— Pentru nimic. Dar mi se părea că ai nevoie de aşa ceva.

O prinse de braţele goale şi o îndepărtă puţin de el s-o vadă mai bine. Părea că străluceşte.

— Te distrezi? o întrebă.

— E super. Tu?

— Bineînţeles.

— De ce nu ţi-ai pus pălăria?

— Nu voiam să mă invidieze ceilalţi bărbaţi.

— Unde-i mama?

— Acolo, flirtează cu formaţia.

— Nu-i aşa că-s grozavi?

— Nu-s răi. În afară de solist.

— Ştiu. Trebuie să scape de el.

Zâmbi şi îşi îngustă niţel ochii, iar Ben era sigur că încearcă să-şi dea seama cât ştie el.

— Ty m-a întrebat dacă vreau să merg cu el joi să-i vizitez ferma. Mă laşi?

— Are o ferma? Ei, dar asta schimbă lucrurile.

— E a părinţilor. Joi e ziua lui liberă. Este în Wyoming, destul de departe, şi trebuie să plecăm miercuri seară. Te superi?

Ben ridică din umeri.

— Nu cred. Vezi ce zice şi mama.

Abbie se întinse şi-l sărută pe obraz.

— Mulţumesc, tati.

Apoi plecă s-o caute pe Sarah, iar Ben o urmări cu privirea.

— Cred că eşti foarte mândru de ea.

Se întoarse şi o văzu pe Eve stând în faţa lui, zâmbind. Probabil că a fost acolo tot timpul cât a vorbit cu Abbie.

— Întotdeauna îţi dai seama când vor ceva, nu? Nu cred că-i fată rea. Eşti Eve, nu?

— Benjamin?

— Precis ai vorbit cu soţia mea. În afară de ea, toată lumea îmi spune Ben.

— Ben.

El întinse mâna, iar ea i-o strânse cu o solemnitate prefăcută, probabil şi pentru că fuseseră deja prezentaţi unul altuia de dimineaţă, la călărie. Adesea, femeile atrăgătoare îl făceau puţin stângaci. Ea avea mâna rece.

O observase din clipa în care intrase în sufragerie, seara trecută. Şi deşi nu au vorbit deloc cât s-au plimbat călare, o urmărise pe furiş mai tot timpul. Îi observase zâmbetul discret, uşor sarcastic, vocea joasă, privirea impasibilă a ochilor negri, ca şi cum ar fi ştiut despre el mai multe decât şi-ar fi dorit – ceea ce, dat fiind că discutase cu Sarah, nu putea fi exclus.

— Abbie mi-a spus că veniţi aici în fiecare vară.

— Da. E a patra vacanţă aici. Cred că e timpul să mai mergem şi în altă parte.

— De ce?

— Nu ştiu. Dar cred că nu e rău să ne mai mişcăm, să facem şi altceva.

— Copiilor le place.

— Da. Nici nu-ţi închipui ce ne-a făcut Abbie prima dată când am făcut rezervări la o fermă turistică. Întotdeauna i-a plăcut să stea în aer liber, dar trecea prin etapa aceea în care fetele nu vor decât să-şi piardă vremea la mall. Toate prietenele ei plecau în vacanţă în Europa, la Hollywood sau la Miami, iar ea să meargă la o fermă turistică? A stat tot drumul încoace bosumflată pe bancheta din spate şi noi spuneam mereu: Vai, uite o vaca. Vai, uite încă o vacă.

— În cele din urmă s-a luminat, evident, râse Eve.

— A durat cinci minute.

Au tăcut amândoi câteva momente. Şi-au zâmbit, apoi el şi-a dat seama că se uită prea fix la gura ei.

— Să-ţi aduc ceva de băut? o întrebă.

— Nu, nu-i nevoie, mulţumesc. Dar ia-ţi tu dacă…

— Nu, nici eu nu vreau.

Au mai rămas aşa o vreme, Ben încercând să găsească ceva de spus. În afară de ei, toată lumea părea să râdă şi să vorbească. Eve se uită în jur de parcă ar fi vrut să scape, apoi se întoarse din nou spre el şi-l văzu fixând-o cu privirea.

— Sarah mi-a spus că eşti arhitect. Proiectezi case sau?…

— Uneori. Nu pe atât cât aş vrea. Partenerul meu face toată treaba mai interesantă. Eu mă ocup de treburile plicticoase, umblu după cei care ne datorează bani, chestii din astea. Câteodată mai fac restaurări ca să mă menţin în formă. Şi uneori mai proiectez şi ceva nou. Chiar acum lucrez la aşa ceva.

— La ce?

— Nişte mici case în Hamptons.

— Nu cred că se construieşte ceva mic în Hamptons.

— De fapt, nu e chiar în Hamptons. Problema e că nu e destul de mic. Terenul nu e mare şi e foarte frumos. O mulţime de copaci, perfect pentru două case de mărime medie. Dar antreprenorii vor să taie toţi copacii, să dubleze numărul de case şi să le facă de două ori mai mari. O aglomerare ridicolă a celor de la McVile.

— McVile. Îmi place.

— N-ai auzit de ei până acum? Sunt peste tot. De fapt, cred că ei vor mai degrabă un fel de Garaj-Mahal.

Ea râse.

— Oricum, n-o să se întâmple asta. Cel puţin, eu n-o fac. A fost o ceartă cumplită chiar înainte de a veni aici, în vacanţă. Am plecat de la şedinţă. Ştii tu, arhitectul-vedetă. M-am ridicat pur şi simplu în picioare şi am ieşit. N-am făcut aşa ceva în viaţa mea, dar sunt hotărât s-o repet.

— Te-ai simţit bine?

— Minunat.

— Sarah mi-a spus că tu ai făcut proiectul casei voastre.

— Îhî.

— Cum e?

Nu-şi imagina de ce-o interesează. O clipă se întrebă dacă nu-şi bate joc de el.

— Ştii clădirea aceea uluitoare a lui Frank Gehry din Bilbao?

— Muzeul Guggenheim, dădu ea repede din cap.

— Ei bine, nu seamănă deloc.

Ea râse din nou şi părea sinceră. Ce spiritual se simţea!

— E în formă de amfiteatru şi are un gazon mare în faţă, unde creşte un sânger coreean, şi o alee de acces şerpuită, pavată cu cărămidă. Etajele sunt din stejar şi calcar şi are deasupra o scară ridicolă, pe care am făcut-o doar ca să-mi impresionez socrii.

— Şi i-ai impresionat?

— Deloc. Şi mai e un atelier mare pentru mine în spate, cu jaluzele pe care le închid şi dorm sau mă uit la televizor fără să se prindă nimeni. Iar garajul este mai retras şi acoperit cu viţă sălbatică, aşa că nimeni nu-i poate zice Garaj-Mahal.

— Pare minunat.

— Ah, nu, nu e ce pare. E construită cu materiale ieftine, într-un loc total nepotrivit şi mi-ar plăcea s-o dărâm şi s-o fac de la zero. Dar e casa noastră şi acolo trăim.

Dinăuntru s-a auzit un zgomot puternic de la sistemul de sonorizare şi apoi, la microfon, vocea plăcută a lui Ty care invita pe toată lumea să-şi suflece mânecile şi să se întoarcă pe ringul de dans. Ben era gata s-o întrebe pe Eve dacă nu vrea să danseze, dar îl prinse cineva de cot. Se întoarse şi o văzu pe Sarah.

— Hai, sărbătoritule. N-ai dansat deloc cu mine.

— N-am reuşit să trec de tinerii cowboy.

— Hai, asta-i şansa ta.

Sarah bea rar şi niciodată prea mult, dar obrajii îi erau îmbujoraţi, iar exuberanţa cam exagerată. Se întoarse spre Eve şi îi zâmbi conspirativ, iar lui Ben acest lucru i se păru ciudat.

— Ne scuzi?

— Sigur.

— Am auzit că joci tenis. Jucăm mâine?

— Ar fi grozav.

— Bine.

Îl trase de mână spre uşa sufrageriei şi, cu o clipă înainte de a o urma, el se întoarse şi o văzu pe Eve care rămăsese acolo, privindu-i. Îşi zâmbiră. Iar în timpul acestui fugar moment în el s-a schimbat ceva. Abia mult mai târziu a ajuns să admită că a fost ceva şi chiar şi atunci ezita să spună că în clipa aceea s-a îndrăgostit. Dar ştia că s-a produs o schimbare, ca atunci când descui o uşă sau pui piciorul într-o casă goală.

Formaţia începu să cânte o melodie pe care n-o ştia. Sarah l-a condus pe ring şi i-a spus ceva ce n-a auzit din cauza muzicii. Şi-a apropiat capul de al ei.

— Ce-ai spus?

— Am spus că e adorabilă.

— Cine?

— Eve.

Ştia exact ce voia să spună. A fost prima minciună. A ridicat din umeri, ca şi cum nu s-ar fi gândit până acum la asta.

— Da, spuse el. Pare drăguţă.

Mai târziu, în pat, cu luminile stinse şi întors cu spatele în semn de respingere, simţi degetele lui Sarah în părul lui, la ceafă, apoi mângâindu-l în jos, spre gât. A rămas însă nemişcat, rece ca de piatră şi s-a hotărât, plin de cruzime, s-o ignore, deşi începea să se excite. S-o respingă pe cea care-l respingea, să-i arate cum e. Mai făcuse asta şi înainte şi, deşi ştia că suferă la fel de mult ca şi ea, şi că acest lucru nu face decât să le prelungească amândurora suferinţa, să le dea încă o noapte, o zi, o săptămână de resentimente reci, aproape că reuşi şi de această dată.

Se înşela însă. S-a abţinut o vreme, aşa cum se abţinea întotdeauna, iar ea şi-a ridicat piciorul, cum făcea întotdeauna, şi l-a pus peste coapsa lui. Ritualul, senzaţia, mirosul atât de familiar, înfiorarea treptată a cărnii ei îl tulburau mereu.

Apoi, mai hotărâtă, s-a ridicat peste el, şi-a aplecat capul, cu părul revărsat peste feţele lor, şi l-a sărutat lung, şocant. El şi-a înclinat coapsa şi a alunecat în ea, iar ea s-a lăsat mult în spate până când a început să-l doară şi a ţipat şi a trebuit s-o prindă de şolduri ca s-o oprească. Avea în ea o insistenţă pe care nu i-o cunoştea şi, dacă n-ar fi fost unda de melancolie, ar fi zis că e pur şi simplu dorinţă.

În întunericul de deasupra lui distingea silueta ei subţire, sânii mai deschişi la culoare şi sfârcurile de cărbune, coastele ca nisipul vălurit. Faţa îi era în umbră, dar îi văzu licărul ochilor şi tresări pentru că ori de câte ori făcea dragoste ea ţinea ochii închişi, ca şi cum n-ar fi vrut să-şi vadă propria destrăbălare.

Au simţit repede şi deodată, iar ea a ţipat cu o voce atât de groasă şi de sălbatică, încât nici nu i-a recunoscut-o. Apoi a rămas foarte liniştită. Mult timp nici nu s-a mişcat, a stat aşa ca o statuie deasupra lui, în timp ce respiraţia i se calma, în tăcerea care-i învăluia. Capul îi era dat pe spate şi nu-i mai vedea faţa, ci doar profilul bărbiei, gâtul şi umerii palizi. Apoi ea a scos un strigăt atât de violent şi neaşteptat încât el a crezut la început că este un spasm orgasmic final. Dar plângea.

— Ce s-a întâmplat? o întrebă punându-i mâna pe umăr.

A clătinat din cap, părând incapabilă să vorbească. Atunci el s-a ridicat într-un cot, iar ea a alunecat într-o parte.

— Iubito, ce s-a întâmplat?

— Nimic, a răspuns în şoaptă.

A aşezat-o blând şi a încercat s-o ia în braţe, dar ea a început să suspine. Îşi ţinea braţele strâns încrucişate pe piept, ca într-o îmbrăţişare, ca şi cum ar fi vrut să-şi înăbuşe agonia care se ridica din ea, scuturându-i tot corpul. Ben n-a mai auzit niciodată un sunet atât de cumplit.

— Spune-mi, insistă el. Te rog să-mi spui.

— Nu-i nimic.

 

 

8

 

Au lăsat caii să alerge prin iarbă şi să urce o râpă nu prea înaltă, roşie, unde roca se sfărâmase de vânturi şi ploi. De sus, Abbie vedea strălucirea râului printre plopii care îi străjuiau malul şi puful generos al acestora plutind în aerul fierbinte de amiază. S-au oprit puţin, Ty era în dreapta ei, iar tatăl lui în stânga, şi s-au uitat la umbrele norilor care străbăteau ca nişte corăbii părelnice păşunea de dedesubt şi peisajul vast din fundal. Tatăl lui Ty le-a arătat spre est, unde râul dispărea în spatele unei stânci îndepărtate, şi i-a spus că acolo se termină pământul lor şi începe cel al vecinului.

— Şi ce munţi sunt aceia? îl întrebă Abbie.

— Bighorn. Iar mai departe, spre nord, Rosebud.

— E aşa de frumos.

— Da

— De când trăiţi aici?

— De trei generaţii. Ty va fi a patra.

Parc-ar fi vrut să mai spună ceva, dar îşi frecă doar bărbia şi-şi privi tăcut pământul. Sus de tot, şi dincolo de scânteierea râului, o pasăre mare urca încet în zbor spiralat şi scotea un sunet de parcă ar fi jelit o mare pierdere. Abbie i-a întrebat ce este, iar Ty i-a spus că e un vultur auriu şi că are noroc, pentru că nu se prea vede aşa ceva pe aici. Ceva mai devreme, urcând călare colinele, sus, unde începea pădurea, văzuseră un elan, nişte berbeci de munte şi o ursoaică neagră care-şi împingea puiul printre copaci.

— Hai să mergem să găsim mânjii ăia.

Îşi înghionti calul, iar Abbie se luă după iapa sură care spinteca aerul cu coada, printre pietre şi salvie. Ty venea în urmă. Ei îi înşeuaseră un murg vioi, castrat, care era acum leoarcă de sudoare, iar Ty călărea un murg înspicat cu alb. Călăreau toţi trei la pas. Abbie nu mai văzuse niciodată un cal atât de uşor de călărit, vioi şi cu care se armoniza perfect. Erau cu totul altfel decât cei de la Cumpăna, dar, în fond, înmulţirea şi creşterea acestor cai erau ocupaţia tatălui lui Ty. Un cal de curse de la Ray Hawkins, a descoperit ea mai târziu, câştiga întotdeauna un premiu.

Ray era probabil de aceeaşi vârstă cu tatăl ei, se gândi Abbie, deşi viaţa în aer liber îi tăbăcise pielea, făcându-l să pară mai bătrân. Ochii lui avea aceeaşi culoare albastru-deschis ca şi ai lui Ty, iar când zâmbea îi dispăreau în cutele feţei. Şi mai avea aceeaşi seninătate pe care o vedea uneori şi la Ty, atunci când se concentra asupra a ceea ce făcea. De fapt, la fel făcea şi mama lui Ty, caii şi câinii şi aproape orice vietate de la fermă. Era chiar un pic ciudat, ca şi cum ar fi existat un secret numai al lor. Poate că era doar datorită vieţii într-un loc atât de minunat.

Drumul de la Cumpăna, de seara trecută, a fost foarte lung. În camioneta veche, verde-deschis, a lui Ty, cu soarele care cobora spre asfinţit aurind câmpiile şi vârfurile munţilor în spate, au mers ore întregi spre est, pe autostrada interstatală, lăsând în urmă Billings, Hardin şi Little Bighorn, apoi au luat-o spre sud, şi au trecut graniţa statului pentru a intra în Wyoming şi în bazinul râului Powder. Au şi vorbit mult, dar, simţindu-se bine unul în prezenţa celuilalt, după o vreme au tăcut. Ty i-a pus nişte cântece care-i plăceau lui, câteva formaţii obscure de care Abbie nu auzise până atunci. Apoi s-a ghemuit lângă el şi a adormit, iar când s-a trezit erau în Sheridan şi treceau peste o cale ferată şi pe lângă o locomotivă veche cu abur, care se afla lângă ea.

Ferma familiei Hawkins era într-o vâlcea dintre două dealuri, cam la opt kilometri de oraş, iar drumul până acolo era sinuos şi acoperit cu pietriş. I-au întâmpinat părinţii lui Ty care, deşi Abbie era foarte obosită şi s-ar fi dus direct la culcare, au insistat să le ofere o cină copioasă, cu şuncă rece şi curcan, salată de varză şi cartofi copţi, urmate de plăcintă cu mure şi îngheţată, pe care Ty le-a devorat pur şi simplu de parcă n-ar mai fi mâncat de câteva săptămâni. Şi în tot acest timp, Ray şi Martha, care mâncaseră mai devreme, au stat şi s-au uitat la ei, zâmbind şi sorbind lapte fierbinte din căni, vorbind foarte puţin, ascultându-şi fiul povestind printre îmbucături cum merge treaba la Cumpăna.

Era singurul lor copil şi se vedea cât erau de mândri de el. Mama lui semăna cu femeile scandinave pe care Abbie şi le amintea din fotografiile pionierilor din vechime, blondă şi cu pistrui, cu nasturii bluzei încheiaţi până la gât, femei care, dând dovadă deopotrivă de determinare şi dexteritate, ştiau să brodeze, dar erau capabile şi să împuşte un coiot drept între ochi, de la cincizeci de metri.

Mânjii pe care mergeau acum să-i vadă fuseseră lăsaţi liberi în ultima dintre şiragul de pajişti ce mărgineau râul. Erau doisprezece, şi toţi îşi ridicară capetele, îşi ciuliră urechile şi se uitară la călăreţii ce se apropiau. Când a ajuns cam la o sută de metri de ei, Ray s-a oprit, şi-a lăsat calul să pască şi şi-a continuat drumul pe jos. Mânjii şi-au plecat capetele şi s-au îndreptat încet spre el ca o ceată de adolescenţi fericiţi.

Ray s-a oprit şi i-a lăsat să se apropie, iar când au ajuns la el l-au înconjurat şi au început să-l adulmece, iar el le-a mângâiat gâturile şi boturile, i-a frecat pe spate şi le-a vorbit. A chemat-o şi pe Abbie şi amândoi, ea şi Ty, au descălecat şi s-au dus lângă el. Şi deşi cu ea erau mai reţinuţi decât cu Ty şi cu tatăl său, au lăsat-o să pună mâna pe ei, să le sufle în nas şi să se bucure de respiraţia lor caldă şi dulce.

Când s-au întors acasă ca să ia masa de prânz, un adevărat ospăţ cu friptură rece, salată şi pâine de casă, Abbie le-a spus că ea n-a mai văzut niciodată un loc de o atât de desăvârşită frumuseţe. Tatăl lui Ty a zâmbit şi a dat din cap, dar soţia lui, care tocmai îi turna nişte apă lui Abbie, a suspinat şi a ridicat din umeri.

— Acum aşa e. Dar cât va mai rămâne astfel, asta-i altă problemă.

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Abbie.

Martha s-a uitat la Ray, ca şi cum i-ar fi cerut voie să continue, dar el nu prea părea de acord. Ty îi privea la fel de nedumerit ca şi Abbie.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el.

— Mama vorbeşte despre forări, asta-i tot.

— De ce, ce s-a întâmplat?

— Nimic. Nu se va întâmpla nimic.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Ray. Spune-i de scrisoare.

— Ce scrisoare? întrebă Ty.

Abbie avea impresia că se amestecă într-o problemă privată de familie şi se întreba dacă n-ar trebui să se scuze şi să spună că merge la baie. Tatăl lui Ty a oftat şi i s-a adresat ei.

— Pe aici se forează foarte mult.

— Pentru ţiţei?

— Gaze. Metan în stratul de cărbune. Pământul din jur e plin, toată valea râului Powder. Între straturile de cărbune se află pungi cu gaz. Până de curând, acest lucru n-a interesat pe nimeni. Acum au descoperit că e un mod foarte ieftin de forare.

— Şi nu foraţi şi aici, nu? întrebă ea.

— Nu, Abbie, nu, râse el trist. Şi chiar dacă am vrea, n-am putea. La fel ca în majoritatea cazurilor de prin părţile astea, când bunicul a cumpărat terenul, guvernul nu i-a vândut decât solul. Subsolul a rămas al statului şi în ultimul timp îl concesionează. Tocmai am aflat că pământul nostru a fost concesionat.

— Arată-i lui Ty scrisoarea, îi spuse Martha.

— Nu acum.

— Ray, are dreptul să…

— Mami, nu-i nimic. O citesc mai târziu. Cine l-a concesionat?

— O firmă mică din Denver.

— Şi ce au de gând să facă?

— Cred că vom afla săptămâna viitoare, ridică el din umeri. Trimit o echipă să vadă cum stau lucrurile.

— Nu-i lăsa.

— Şi eu îi tot spun asta, interveni mama lui Ty.

— Nu-i poţi opri, zâmbi Ray. Legea e de partea lor. Pot să vină aici cu maşinile, să sape, să foreze, să facă ce vor. Îţi dau un aşa-zis „contract de pagube de suprafaţă” şi toată lumea de pe aici ştie că nu valorează nici cât hârtia pe care e scris. Şi chiar dacă nu-l semnez, ei vor merge înainte oricum.

— E îngrozitor, exclamă Abbie.

— Poate că nici nu e cine ştie ce. Mulţi ca ăştia cumpără dreptul la concesionare şi nu fac nimic cu el.

Părea să nu creadă nici el ce spune, dar schimbă subiectul şi o întrebă pe Abbie cum e să locuieşti la New York. Ea îi spuse că e bine şi că înainte îi plăcea mai mult decât acum. De fapt, cu cât petrecea mai mult timp în Vest, unde e atât spaţiu, cu atât îi era mai greu să se întoarcă acasă.

— Ty ne-a spus că vrei să vii la colegiu aici, spuse Martha.

— Categoric.

— Grozav. Şi ce zic părinţii tăi?

— Încă nu le-am spus. Cred că tata n-ar avea nimic împotrivă.

— Uite ce cred eu, domnişoară, spuse Ray. După felul în care te pricepi la cai, eu aş zice că aici ţi-e locul.

Au plecat spre Cumpăna pe la mijlocul după-amiezii. În drum spre Sheridan, Ty i-a spus că vrea să-i arate ceva şi a ieşit de pe autostradă pe un drum şerpuit, acoperit cu pietriş. În faţa lor se ridica un nor mare de praf roşu şi, apropiindu-se de o cotitură, au văzut două excavatoare uriaşe, galbene, care săpau un crater în panta dealului.

— Sapă un puţ pentru apă, îi spuse Ty. Când forează în filonul de cărbune, iese o mare cantitate de apă. Ai zice că într-un asemenea loc arid e un lucru bun. Dar apa e sărată, iar pe pământul pe care se revarsă nu mai creşte nimic. Omoară tot. Vezi acolo, jos? Îi arătă el spre vale. Petele alea albe, de lângă pârâu? Aia-i sare. Acolo erau fâneţe a-ntâia, cam o sută de pogoane. Sunt ale unor prieteni de-ai tatii. Acum nu mai sunt bune de nimic. Mergeam acolo la pescuit de păstrăvi, dar au murit toţi peştii. Firmele de gaze izolează găurile astea imense cu material plastic, aşa cum fac şi aici. Dar apar scurgeri şi nu le repară pentru că nu le pasă.

Şi-au continuat drumul şi Ty îi arăta mereu diverse lucruri – sonde, compresoare, cabluri electrice, conducte, drumuri murdare care tăiau peisajul ca nişte răni. Au coborât şi au traversat o altă vale, apoi s-au oprit lângă un pod din lemn, pe sub care trecea un alt pârâu plin de bule de metan scurs după foraj. Ty i-a spus că un prieten de-al lui a aruncat într-o zi un chibrit şi a aprins tot pârâul.

În alte locuri, la fel ca şi la ferma părăsită pe care i-a arătat-o pe drumul de întoarcere, fântâni arteziene care funcţionau de patruzeci de ani începuseră brusc să arunce gaz sau să sece pentru că un sondor idiot a străpuns stratul acvifer aflat la opt kilometri distanţă.

— Şi nu poate nimeni să-i oprească?

— Nu. Există un grup destul de bine organizat care protestează, dar problema e că sunt destui cei care cred că sondarea este benefică pentru oraş. Se creează slujbe, magazinele atrag clienţi, chestii d-astea. O tâmpenie. De cele mai multe ori, firmele plătesc foarte prost, iar oraşul nu se alege decât cu belele.

— Şi în Montana se întâmplă la fel?

— Încă nu. Dar nu va mai dura mult.

După asta n-au mai vorbit prea mult. Mergeau spre nord-vest pe I-90, în timp ce Steve Earle cânta melodii triste la radio, iar în faţa lor soarele palid luneca în jos, după un strat de nori. Ty i-a spus că vremea pare să se schimbe. Abbie nu-l mai văzuse niciodată atât de grav şi de abătut. Aprinse farurile şi apoi întinse mâna şi-l mângâie pe ceafă.

— Mai sunt două zile şi pleci acasă, spuse el. Câteva picături de ploaie se sparseră de parbriz.

— Mă întorc.

 

A plouat toată ziua de vineri şi aproape toată sâmbăta şi doar foarte puţini pasionaţi, în mantale de ploaie – printre care se afla întotdeauna şi Abbie – s-au aventurat în ultimele plimbări călare. Dintre ceilalţi, cei mai curajoşi au coborât cum au putut la pârâu, îmbrăcaţi în costume impermeabile, să dea la peşte sau au urcat pe potecile pline de apă prin pădure, dar majoritatea au rămas să citească sau să joace Monopoly şi Scrabble în holul fermei.

În timp ce Abbie călărea sau îşi făcea de lucru pe la grajduri „să-l ajute” pe Ty, Josh stătea cu copiii Delstock. Adică şedeau în una dintre căsuţele lor (de obicei a lui Lane şi Ryan Delroy, pentru că părinţii lor nu-şi făceau probleme din cauza dezordinii), unde ascultau muzică şi purtau discuţii tărăgănate şi sarcastice pe tot felul de teme amestecate, de la pacea mondială, la thrash metal, inele de nas şi lac de unghii. Mai ales lui Josh îi plăcea să stea cât mai des şi mai aproape de Katie Bradstock. Iar acum exact asta făcea.

În ultimele douăsprezece zile, fusese mistuit de o dorinţă arzătoare. Nu trecea nicio clipă în care să nu se gândească la ea. Îl tulbura şi simţea cum îi face să vibreze toţi nervii şi venele trupului. Vederea ei, mirosul, până şi gândul la ea îi produceau o durere ciudată, surdă. Se simţea rănit din cap până în picioare. Suferea atât de mult, încât îşi putea face singur rău.

Problema apăruse, în parte, şi pentru că aştepta de prea mult timp să i se întâmple aşa ceva. Toţi colegii de la şcoală (şi chiar unii mai mici) făcuseră sex, în afară de el. Ştia că nu are faţă de star de cinema, dar de astă-toamnă renunţase la ochelari şi începuse să poarte lentile de contact, scăpase de câteva kilograme, era mai atent la hainele pe care le purta şi nu mai părea atât de tocilar. Şi, slavă Domnului, nici nu avea prea multe coşuri – deşi acest lucru nu-i împiedica pe unii, precum Kevin Simpson, un cretin dintr-a zecea, să facă sex.

Bineînţeles că Josh nu era atât de stupid încât să creadă toate poveştile pe care le lansa Kevin. O mulţime de puştani pretindeau c-au făcut-o, deşi nu era adevărat. Oricum, treaba asta cu Katie îl zăpăcea. Vacanţa era pe sfârşite şi încă nici nu se sărutaseră. Era aproape sigur că şi ea îl doreşte la fel de mult. De vreo două ori era cât pe ce. Ca, de exemplu, ieri seară la ziua de naştere a tatălui său când dansau împreună şi formaţia lui Ty a început să cânte o melodie lentă, iar ea l-a înlănţuit cu braţele pe după ceafă şi i-a zâmbit într-un fel care l-a făcut să tremure pe dinăuntru. Apoi au venit Lane şi Abbie să danseze cu ei şi au stricat tot.

Iată adevărata problemă. Erau o gaşcă şi stăteau tot timpul împreună. Ceea ce era bine şi vesel. Partea proastă era că nu exista niciun moment în care să fie doar el şi Katie, ei doi singuri, când să nu mai fie doar prieteni şi să devină mai mult decât atât. Au râs şi s-au tachinat, au vorbit şi s-au hârjonit, chiar s-au gâdilat unul pe celălalt. Dar aici s-au blocat. Ca un disc zgâriat. Şi niciunul nu prea ştia pe ce buton să apese ca să-l facă să meargă mai departe.

Era sâmbătă după-amiaza şi toţi cei şase fraţi şi surori – inclusiv Abbie care se întorsese de la grajduri cu paie în păr – stăteau tolăniţi pe cele două paturi puse unul lângă altul din căsuţa lui Lane şi a lui Ryan. Ascultau albumul Radiohead, despre care Ryan spunea că este „fundamental”. Josh simţea că dacă-l mai ascultă o dată se duce direct afară şi se spânzură. Camera mirosea a şosete nespălate şi a fum de ţigară pe care încercau cu greu să-l facă să dispară, ţinând deschise ferestrele din spate şi dându-şi din când în când cu spray-ul de corp Calvin Klein al lui Lane, pentru care promiseseră s-o despăgubească, deşi n-o vor face, probabil. Will Bradstock le-a spus că astfel camera miroase ca un bordel turcesc şi a fost foarte dezamăgit că nu l-a întrebat nimeni de unde ştie. Erau cu toţii prea plictisiţi ori prea sfârşiţi după noaptea trecută când s-au furişat în spatele vestiarelor piscinei şi au fumat iarbă furată de Ryan de la tatăl său.

Toţi în afară de Josh. Nu era nici plictisit, nici sfârşit. Era prea preocupat să se gândească la coapsa sa dreaptă care de zece minute binecuvântate era lipită de Katie. Stătea ghemuită pe o parte, sprijinită într-un cot, cu fundul ei superb cuibărit lângă el şi cu umărul gol sprijinit uşor de pieptul lui. Citea un număr vechi din People Magazine pe care-l sprijinise de Ryan care adormise peste Abbie. Sau se prefăcea doar că citeşte pentru că nu dăduse nicio pagină.

Katie era îmbrăcată în topul galben, sumar şi sexy şi într-o fustă de blugi cu talia joasă, care-i dezvăluia cel puţin zece centimetri de piele bronzată. Uneori, când se mişca, i se vedea şi partea de sus a chiloţilor roz, din dantelă. Josh se prefăcea că citeşte revista peste umărul ei, dar, de fapt, se uita pe furiş la decolteul fetei unde vedea un pic din sânul drept ţinut de sutien (care era tot roz şi părea din satin, nu din dantelă). Apropierea ei, atingerea fundului de coapsa lui, mirosul dulce, cald şi animalic i-au provocat o erecţie uriaşă pe care însă reuşea s-o mascheze ţinându-şi mâna dreaptă pe burtă.

Locul în care coapsa atingea fundul lui Katie se înfierbânta. Katie ar fi putut să se îndepărteze, dar n-o făcea. Era imposibil să nu-şi dea seama ce se întâmplă. Probabil că şi ei îi plăcea la fel de mult ca şi lui. Doamne sfinte, se gândi. Poate că sosise momentul. Momentul să-i arate ce simte.

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Spera din tot sufletul ca ea să n-o audă sau să n-o simtă. Hai, îşi spuse. Băiatul trebuie să facă primul pas. Probabil că ea asta şi aşteaptă, să-i arăţi cât o doreşti. Şi exista o modalitate evidentă şi simplă prin care să-i arate fără urmă de îndoială. Inspiră lung şi adânc şi îşi dădu încet la o parte mâna de pe burtă, pentru a-i permite să simtă protuberanţa dură.

Katie Bradstock sări ca înţepată de streche.

— Josh! ţipă ea. Doamne fereşte!

Toată lumea se holba la el. Simţi că îi arde toată faţa.

— Ce? întrebă el încercând să pară inocent şi şocat, dar nu reuşi.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Abbie în numele tuturor.

Katie se chinuia să se dea jos din pat, în mâini şi genunchi peste învălmăşeala formată de corpurile lor.

— Nimic. Trebuie să merg undeva.

Coborâse din pat şi dispăru imediat din cameră. A urmat o tăcere lungă, plină de uimire. Toţi era treji şi în alertă şi se uitau unii la alţii încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat. Josh încerca să pară nedumerit, căutând, în acelaşi timp, o scuză cât de cât plauzibilă.

— Poate c-a muşcat-o ceva.

Se aşeză în genunchi, uitând ca prostul de erecţie care scădea rapid, dar era încă vizibilă prin şort. Se cocoşă imediat, o poziţie comică, fără îndoială, prefăcându-se că vrea să caute gândaci prin aşternuturile vraişte. Muzica urla de-ţi venea să te sinucizi. Abbie şi Lane o porniseră în căutarea lui Katie. Will şi Ryan stăteau şi-l fixau din priviri.

— Ce-a fost asta? întrebă Will.

— Habar n-am. Cred c-a înţepat-o ceva…

Privirea lui Ryan alunecă apatică de la şliţul lui Josh la ochii săi, rânjind leneş.

— Mda. Mă întreb ce.

 

Ben săltă ultima geantă în spatele maşinii de teren închiriate şi închise portiera. Trebuiau să prindă avionul şi erau primii care plecau astăzi, aşa că toată lumea traversase pajiştea şi venise în parcarea din spatele grajdurilor ca să-i conducă. Ritualul de rămas-bun era în plină desfăşurare. Abbie, Katie şi Lane, cu ochii aproape în lacrimi, se îmbrăţişau şi se sărutau, promiţându-şi să-şi telefoneze şi să-şi trimită e-mailuri. Băieţii ofereau o variantă masculină, mai rezervată şi mai stângace, spunându-şi unul altuia frate sau tipule, strângându-şi mâinile şi bătându-se pe spate.

Mamele lor repetau şi ele ritualul anual cu promisiuni de a se vizita. Ben a auzit-o pe Sarah spunând că anul acesta va face cu siguranţă o vizită familiei Delroy în Florida. Poate că reuşesc cu toţii să scape de bunici şi să se întâlnească de Ziua Recunoştinţei? Sau să meargă undeva la schi în februarie? Bineînţeles că nu va ieşi nimic şi fiecare ştia acest lucru în sinea ei. Era doar o amăgire reciprocă, dar făcea despărţirea mai uşoară.

Era un ritual la care, din motive pe care Ben nu le înţelegea pe deplin, bărbaţii nu participau. Poată că ei sunt mai cinici. El, Tom Bradstock şi Delroy stăteau lângă maşină, privind cu indulgenţă şi discutând probleme mai bărbăteşti şi mai importante, precum măsurile de securitate de la intrarea în aeroport sau câte mile aeriene a adunat fiecare. Tom începuse să le povestească despre un câine antrenat să găsească droguri de la Chicago O’Hare care-l îndrăgise şi care venea direct la el de câte ori punea piciorul în sala de bagaje.

— Încerc să le explic poliţiştilor că suntem doar buni prieteni, dar nu mă cred şi mă împing în cabină să mă mai caute o dată.

Ben asculta doar atât încât să ştie când să râdă. Se uita la Josh şi îi părea din nou rău pentru el. Cu o seară înainte, băiatul nu fusese la cină, spunând că nu se simte bine. N-a apărut nici la obişnuita petrecere de sfârşit de vacanţă de mai târziu, de la bar. Toată bucuria lui de dinainte părea să fi dispărut. Sarah i-a spus că e clar că s-a stricat ceva între el şi Katie. Privindu-i acum pe cei doi, care se evitau pe cât posibil, Ben îşi dădu seama că are dreptate. Iar Abbie a plâns înainte de micul dejun, când şi-a luat rămas-bun de la Ty. Bărbaţi şi femei, oftă Ben. Doamne, ajută-ne pe toţi!

Apoi a văzut-o pe Eve. S-a uitat după ea la micul dejun, dar n-a venit, iar el se resemnase că va pleca fără să-i spună la revedere. Poate că era mai bine aşa. Dar iat-o, superbă ca de obicei în hainele de călărie, traversând pajiştea. Tocmai începea plimbarea călare de dimineaţă, toţi caii erau înşeuaţi şi aşteptau aliniaţi în faţa grajdurilor, iar câţiva dintre oaspeţi încălecaseră deja. O clipă, Ben crezu că şi ea se îndreaptă tot într-acolo, dar ea le făcu cu mâna şi veni în parcare. Îl privi şi îşi zâmbiră, dar se duse la femei.

Tom Bradstock îşi încheiase povestea şi plecase să discute cu ceilalţi călăreţi. Delroy se uita fix la Eve.

— Ce n-aş da să fiu Adam, spuse el încet.

Ben nu înţelese imediat ce vrea să zică.

— A, da, e drăguţă.

— Drăguţă? Ben, tu eşti atât de… cumpătat. Eu aş putea să-i zic în vreo zece feluri înainte de a zice că-i drăguţă.

Cu două seri în urmă, Ben îşi adunase tot curajul şi-l însoţise pe Delroy în una din plimbările sale nocturne prin pădure. Ben nu ştia dacă era iarba mai tare acum sau trecuse prea mult timp de când fumase ultima dată, dar după câteva fumuri simţi cum începe să i se comprime capul şi se împletici îngreţoşat până la căsuţă unde se întinse în pat, convins c-o să moară. Se simţea foarte umilit, dar cel mai tare îl deranja faptul că Delroy considera că acum deveniseră mai apropiaţi. Cumpătat? De unde ştie el? Nici nu se cunoşteau bine. Ben se uită la ceas.

— Hai. Cred că e timpul să plecăm.

În timp ce se îndrepta spre grupul femeilor, o auzi pe Sarah întrebând-o pe Eve dacă vine vreodată la New York.

— De fapt, vin în septembrie, la expoziţia unui prieten.

— Perfect, trebuie să ne vedem, spuse Sarah.

— Mi-ar plăcea.

— Poate mergem să vedem un spectacol. Îţi plac music-hall-urile?

— La nebunie.

În timp ce schimbau numerele de telefon, Ben trecu pe la copii şi îşi luară cu toţii ultimul rămas-bun. Când Eve îşi atinse obrazul rece de al său, simţi în piept o undă de melancolie. Ea i-a spus cât de bine îi pare că i-a cunoscut pe ei, pe toţi. Nu pe el, observă Ben, ci pe ei, pe toţi. Lori era încă în pat, dar o rugase să le spună la revedere. Apoi se urcară toţi patru în maşină şi Ben răsuci cheia în contact.

— Să ne suni, îi spuse Sarah lui Eve.

— Promit.

Bineînţeles că nu va suna. În timp ce se îndepărta pe alee, iar copiii strigau şi făceau cu mâna pe geam, Ben se uită în oglindă şi o privi, credea el, pentru ultima oară.

 

 

9

 

Era punctul decisiv şi, ca de obicei, câştiga tatăl lui Sarah, ceea ce nu surprindea pe nimeni. Până şi şopârlele care se însoreau pe marginea terenului păreau să privească totul cu un aer de fatalitate plictisită. Faptul că George Davenport mai putea, la cei şaizeci şi opt de ani ai săi, să-şi anihileze ginerele din două seturi, îi făcea mai multă plăcere decât arăta. În şortul alb impecabil, cu părul argintiu lucind şi cu fruntea bronzată vag transpirată, lovea mingea pregătindu-se să servească. La celălalt capăt, în tricoul gri ud leoarcă şi bermudele cu imprimeu floral pe care le purta în semn de sfidare puerilă faţă de eticheta terenului de tenis Westchester, Benjamin stătea încordat ca înaintea unui pluton de execuţie.

Era duminică, de Ziua Muncii, şi familia Cooper, fără niciun chef, sosise în dimineaţa respectivă de la Syosset la Bedford pentru ritualul mesei de prânz cu părinţii lui Sarah. Cum de s-a păstrat atâţia ani acest obicei, care-i îngrozea pe toţi cei implicaţi – poate doar cu excepţia mamei lui Sarah – era un mister la fel de profund ca şi bucuria de nestăvilit a tatălui său de a învinge, pentru a o suta mia oară, un adversar atât de lipsit de strălucire. Ca să prelungească probabil chinul lui Benjamin, făcea acum prima dublă greşeală a partidei.

— Patruzeci – cincisprezece!

Prânzul îi aştepta pe terasa mare, aflată pe latura sudică a casei şi, dându-şi seama că se apropie un aşa-zis punct culminat al partidei, Sarah, mama ei, Abbie şi Josh coborâseră pe gazonul îngrijit, aducând limonadă şi afişând o bună dispoziţie cam forţată. Terenul, ca tot ceea ce aparţinea reşedinţei Davenport, era imaculat. Era curăţat de două ori pe lună de unul din cei câţiva grădinari, bordura din cărămidă şi pietriş era plantată cu trandafiri, hibiscuşi şi petice artistic modelate de lavandă, iar terenul era acoperit cu cel mai recent model de iarbă sintetică pe care se juca, după spusele tatălui lui Sarah, chiar mai bine decât pe cea naturală. Faptul că un om, printre ale cărui talente puse în slujba unei naţiuni recunoscătoare se numărau şi câteva fonduri secrete de bani albi pentru zile negre, reuşise să aducă îmbunătăţiri până şi creaţiei divine n-ar fi mirat pe nimeni, şi cu atât mai puţin pe Benjamin care, aprins la faţă şi transpirând abundent, se pregătea să facă faţă celui de-al doilea punct decisiv al partidei.

— Hai, tati! strigă Abbie de sub umbrarul din curte.

— Linişte, te rog, îi spuse bunicul ei. Şi nu glumea.

A servit şi de această dată rapid şi jos, spre interior, iar Benjamin a sărit nervos spre dreapta şi a atins mingea cu rama rachetei, dar n-a reuşit decât s-o ridice şi s-o trimită înapoi peste fileu într-un lob înalt şi simplu. Socrul său a privit mingea coborând, cu racheta pregătită ca o cobră înainte de atac şi, cu o lovitură puternică, perfect sincronizată, a expediat-o, printre picioarele lui Benjamin şi peste grilajul din spatele lui, în trandafiri. Cei patru spectatori au aclamat şi au aplaudat mai mult sau mai puţin ironic.

— Mulţumesc, Ben!

— Eu îţi mulţumesc, George.

Sarah se uita la cei doi bărbaţi importanţi din viaţa sa cum îşi dau mâna la fileu şi cum se îndreaptă apoi spre poartă, tatăl punându-şi braţul protector peste umărul ginerelui său.

— Ei, a mai rămas ceva viaţă-n tine?

— Eu aş zice că destulă.

— Săracu’ Benjamin, oftă mama lui Sarah.

— Tati, care a fost scorul? întrebă Josh de parcă n-ar fi ştiut cu toţii.

— Ascultă, învaţă să te porţi. Nu baţi gazda, nu ţi-a spus nimeni asta până acum?

— Dar de ce pierzi întotdeauna în faţa bunicului şi când eşti acasă?

Cei doi ieşiseră de pe teren şi se ştergeau lângă masa din stinghii de tec din umbrar, iar mama lui Sarah le punea limonadă în pahare şi răspundea la întrebările lui Josh.

— Motivul este, Josh, că tatăl tău ştie foarte bine că nu e om pe pământul ăsta căruia să-i placă să câştige mai mult decât bunicului. Sunt genele blestemate ale celor din neamul Davenport. Să sperăm că nu le-ai moştenit şi tu.

— Nu-ţi face griji, bunico, interveni Abbie. Le compensează genele de învins ale tatii.

— Hei, vă rog, interveni Benjamin. Calmaţi-vă. Hai să declarăm Ziua Naţională a lui Ben.

Îşi bău limonada şi o luă la fugă spre casă să facă un duş şi să se schimbe. Tatăl lui Sarah, pentru a-i arăta probabil că el nu trebuie să facă niciuna, nici alta, se întoarse cu ceilalţi pe gazon, interogând-o sever pe Abbie în legătură cu de curând anunţata intenţie a fetei de a merge la Universitatea din Montana. În această privinţă, Sarah era mai puţin înţelegătoare decât Ben, dar momentan nu voia s-o dezamăgească pe Abbie luând partea tatălui său, care era, evident, sceptic. Abbie îşi susţinea punctul de vedere foarte bine, iar Sarah se hotărî să nu se amestece şi o luă singură înainte. Josh încheia plutonul împreună cu bunica pe care o punea în temă cu ultimele realizări ale echipei de baseball Chicago Cubs. Vineri primise o scrisoare de la Katie Bradstock şi de atunci era aproape euforic. N-ar fi povestit nimănui ce-i scria, dar dacă ceva n-a mers între ei, acum totul era în ordine.

Nu mai plouase de câteva săptămâni, dar iarba, datorită sistemului de udare ultraperformant, era de un verde uluitor, grotesc. Se pornise o adiere care făcea să freamăte frunzele uscate ale stejarilor bătrâni de pe marginea aleii. Sarah închise ochii şi inspiră adânc, încercând să se bucure de căldura soarelui şi să simtă iarba sub picioarele goale. Dar greutatea pe care-o simţea sub coaste nu dispăru.

Această casă a stresat-o dintotdeauna. Cu faţada care imita stilul colonial şi numărul exagerat de mare de camere, nu a simţit-o niciodată ca pe un cămin. S-au mutat aici dintr-o casă mult mai mică şi mai intimă din partea cealaltă a oraşului când Sarah avea cincisprezece ani, iar afacerea tatălui ei a fost cumpărată cu o sumă obscenă de o bancă mare de pe Wall Street. N-a reuşit să înţeleagă niciodată de ce naiba aveau nevoie de un astfel de loc, dacă nu din ostentaţie. Mai ales că aveau musafiri atât de rar, iar pe ea şi pe fratele ei Jonathan îi expediaseră la şcoli cu pensiune. Atunci, Sarah a considerat-o vinovată pentru mutare pe mama ei, care provenea din înalta societate din New England. Cu trecerea timpului însă a început să-şi dea seama – deşi n-ar fi recunoscut acest lucru în faţa lui Benjamin – că adevăratul snob era tatăl ei. Doar că se prefăcea mai bine.

Ajunseseră la scara spre terasă şi Sarah îşi dădea seama că Abbie este exasperată. De ce naiba, spunea bunicul, o fată atât de inteligentă ca Abbie, elevă de nota zece la toate materiile, să vrea să plece la capătul lumii când poate alege dintre atâtea colegii mai bune şi mai aproape de casă?

Sarah se întoarse spre el.

— Tati, e Montana, pentru numele lui Dumnezeu, nu Mongolia.

— Tocmai am încheiat o afacere cu nişte tipi din Mongolia. E un loc destul de interesant, să ştii.

— Şi n-are nicio legătură cu un anumit cowboy pe care l-ai întâlnit acolo, nu? întrebă mama lui Sarah.

Abbie oftă şi îl fixă cu privirea pe fratele ei.

— Josh, şobolanule, ce-ai spus?

Băiatul îşi ridică nevinovat mâinile.

— N-am spus nimic.

— Nici nu ştii să minţi. Mai bine le-ai spune de ce ai devenit dintr-odată un fan atât de înrăit al lui Chicago Cubs. N-are absolut nicio legătură cu dragostea pentru micuţa Katie Bradstock?

— Micuţa? Oh, şi noi suntem atât de mari şi de adulţi, nu?

— Copii, copii, spuse Sarah.

Până au ajuns pe terasă, discuţia s-a domolit şi au convins-o pe Abbie să le povestească bunicilor, cam fără voia ei, câte ceva despre Ty. Reuşi cu tact să îndrepte discuţia spre vizita pe care o făcuse la ferma părinţilor lui, de la care se întorsese entuziasmată, spunând că e cel mai frumos loc pe care l-a văzut vreodată, chiar mai frumos decât Cumpăna.

La prânz au mâncat homar de Maine rece, livrat cu avionul, prin comandă specială, ieri după-amiază. Mai erau stridii şi creveţi şi o gamă năucitoare de salate, pregătite de Rosa, care se ocupa de casa părinţilor de nouă ani în care, din câte ştia Sarah, nu zâmbise niciodată. Benjamin zicea că poate n-a avut încă niciun motiv. Masa ovală era acoperită cu o faţă de masă albă şi grea din în şi umbrită de două umbrele uriaşe, crem. Mai era loc pentru cel puţin doisprezece oameni şi, în loc să stea toţi într-o parte, cei şase şedeau la distanţă apreciabilă unul de celălalt, atât de răsfiraţi, încât, dacă aveau nevoie de ceva unul de la altul, trebuiau să apeleze Rosa care stătea posacă pe margine.

De obicei, locurile goale ar fi trebuit umplute de fratele lui Sarah şi de familia acestuia. Jonathan era cu cinci ani mai mic decât ea şi n-au fost niciodată apropiaţi. Ca şi tatăl său, lucra ceva de neînţeles în domeniul financiar şi îşi luase recent o slujbă în Singapore, cărându-le după el pe Kelly, soţia sa texană, şi pe cele două gemene identice şi la fel de răsfăţate. Mâncau cu toţii din homarul uriaş şi tăcerea era atât de apăsătoare, încât Sarah aproape că le simţea lipsa. De ce insista să le aplice această pedeapsă anuală lui Benjamin şi copiilor când o detesta şi ea la fel de mult? În ultima săptămână avusese discuţii nesfârşite cu Abbie şi Josh care, până în această dimineaţă, refuzaseră să vină. La micul dejun, Sarah a mai ţinut o tiradă despre importanţa familiei, făcând apel la toate argumentele şi subterfugiile pe care a fost în stare să le invoce. Cum sunt ei gata să ia toate cecurile generoase date de bunici la zilele de naştere şi refuză, în schimb, să-şi piardă cu ei câteva ore nefericite la prânz. Şi cum bunicul nu întinereşte deloc şi nu va mai fi multă vreme cu ei (deşi era atât de sănătos încât putea să trăiască mai mult decât ei toţi la un loc). A mers până acolo încât le-a amintit şi de Misty, poneiul pe care i l-au dat bunicii lui Abbie când avea zece ani. Benjamin s-a ţinut deoparte. Dar deşi n-a spus un cuvânt, şi-a dat seama după expresia lui de mulţumire de sine că revolta îi face plăcere. Îi venea să arunce cu ceva în el.

Acum erau însă aici, îşi făcea reproşuri şi îi părea rău pentru ei. Chiar şi pentru Benjamin. De câteva săptămâni, de când se întorseseră de la Cumpăna, nu erau în cele mai prietenoase relaţii. El fusese distant şi preocupat. Avea probleme la slujbă şi Sarah decise să explice prin asta atitudinea lui. Poate că era vina ei, pentru că lucrurile nu mergeau mai bine nici cu librăria. De fapt, era cel mai prost an. Un mare lanţ deschisese un magazin la câteva străzi depărtare, iar Jeffrey, directorul ei adorat şi devotat, care preluase afacerea aproape în totalitate, o ameninţa din nou cu demisia. Dar, deşi lui Sarah i-ar fi plăcut să vorbească despre problemele sale, Benjamin nu părea dispus nici să asculte, nici să vorbească despre ale lui. Tatăl ei, cu nasul lui de ogar, îl întreba acum despre serviciu.

— Cum mai merge proiectul Hamptons?

— Nu prea bine, George.

— Am uitat cum îl cheamă pe individ.

— Pe antreprenor? Hank McElvoy.

— Aşa, McElvoy. Zilele trecute l-am întrebat pe Bill Sterling despre el. Mi-a spus că tipul are probleme şi băncile îl somează să plătească. Despre asta-i vorba?

— Nu, de fapt, cred că despre ceea ce se numeşte dezacord creativ.

— Tati e un erou, spuse Abbie din cealaltă parte a mesei. Au vrut să taie toţi copacii ăia frumoşi şi el nu vrea.

— E păcat să-ţi pierzi slujba pentru nişte copaci.

— Bunicule!

— Poate că nu-ţi dai seama.

— Poate.

Benjamin duse la gură o bucată de homar şi se uită la Sarah, care-i zâmbi în semn de solidaritate, dar el îşi mută privirea.

— Ella mi-a spus că firma ta a câştigat nu ştiu ce medalie, continuă tatăl ei.

— Da. Pentru mall-ul pe care l-am ridicat în Huntington.

— A fost proiectul tău sau al lui Martin?

— Am lucrat cu toţii la el. Dar a fost, de fapt, concepţia lui Martin.

— E un tip deştept.

— Aşa e.

— Spune-i că-l felicit.

— Mersi, George. O să-i spun.

Înainte, o mitocănie atât de prost mascată l-ar fi înfuriat la culme pe Benjamin. La începutul căsătoriei lor, nu înghiţea prea multe şi pornea apoi o dispută pe o altă temă din care tatăl ei ieşea întotdeauna învingător. Pentru că, indiferent de subiect şi indiferent dacă avea sau nu dreptate, tehnica lui de a zâmbi şi de a rămâne calm îl înnebunea atât de tare pe Benjamin, încât acesta începea să urle. Privindu-l însă acum, şezând de cealaltă parte a mesei, încă transpirat după înfrângerea umilitoare de pe teren, Sarah nu văzu niciun semn de ofensare sau supărare, ci doar lehamite. Ceea ce-o necăjea mai mult decât toate discuţiile şi urletele de dinainte.

Iar mai târziu, când conducea spre casă, au explodat Abbie şi Josh, nicidecum Benjamin. Nici măcar n-a zâmbit şi nici n-a părut deloc încântat când copiii au dat frâu liber furiei şi au făcut-o să le promită pe toţi sfinţii că a fost ultimul dejun de Ziua Muncii pe care au trebuit să-l suporte. Fără falsă modestie, ea şi-a cerut scuze şi acest lucru i-a dezarmat, făcând loc unei tăceri ostenite. Josh şi-a pus căştile să asculte la walkman, iar Abbie s-a ghemuit lângă el şi a adormit repede. Benjamin stătea cu capul sprijinit de tetieră şi se uita pe geamul lateral. Părea atât de abătut, încât îşi puse mâna pe braţul lui, dar bărbatul nu avu niciun fel de reacţie şi după câteva momente şi-o retrase.

— Credeam că dacă îmbătrâneşti te mai înmoi, îi spuse. El e din ce în ce mai rău.

— Întotdeauna a fost aşa.

— Tot timpul vrea să înţepe.

— Întotdeauna a făcut la fel.

Închise ochii, iar Sarah, înţelegând aluzia, conduse mai departe în tăcere. Văzu în oglindă că adormise şi Josh. Traficul pe autostradă era aglomerat din cauza sărbătorii, aşa că ieşi şi o luă pe ceea ce numeau ei „ruta şerpuită”, dar şi acolo era la fel de congestionat şi se târâră prin suburbii, bară la bară, kilometri întregi. Deschise radioul, dar nu găsi niciun post care să n-o enerveze sau să n-o facă să se simtă şi mai izolată. Toţi oamenii din celelalte maşini vorbeau şi păreau să se simtă bine.

A pornit de la un Volvo break vechi, de pe banda alăturată, care mergea în aceeaşi direcţie. Era exact ca cel pe care-l avuseseră şi ei, dar era albastru, nu alb. Pe capotă, biciclete şi accesorii pentru camping, aşa cum fusese şi la ei. Înăuntru, un cuplu şi doi copii mici, un băiat şi o fată, amândoi blonzi şi extrem de drăguţi. Râdeau şi sporovăiau cu toţii. Sarah încerca să nu se uite. Îşi încorda muşchii feţei să oprească lacrimile care în ultimul timp se porneau din orice. Se uita hotărâtă în faţă, mustrându-se pentru că este atât de proastă şi de sentimentală, spunându-şi să nu meargă până acolo. Să nu îngăduie în mintea ei această imagine a fericirii pierdute.

 

 

10

 

S-au întâlnit când Sarah era în anul doi la Wellesley. O colegă de la cursul de tragedie shakespeariană, pe care abia o cunoştea şi nici n-o plăcea prea tare, fusese rugată de un băiat de la Harvard să aducă nişte „puicuţe” la o petrecere la Cambridge. Nu erau prea multe fete la Wellesley care să răspundă încântate la un asemenea apelativ, iar Sarah ar fi trebuit să vadă în asta un semnal de avertizare, dar, neavând altceva mai bun de făcut, s-a dus.

S-a dovedit a fi o chestie respingătoare, organizată de o frăţie, plină de cretini beţi şi nesuferiţi, care ţipau, se dădeau mari şi vomau în straturile de flori. Benjamin, care stătea singur într-un colţ, cu plete şi îmbrăcat într-o jachetă de piele, părea rafinat şi interesant, şi cel puţin treaz. Era evident mai mare decât ceilalţi, mai degrabă bărbat decât băiat, fiind la fel de îngrozit şi pierdut ca şi ea. Cei doi s-au apropiat unul de celălalt părând să se fi înţeles înainte chiar de a-şi vorbi.

Ca şi ea, n-avea aproape nimic în comun cu petrecerea. I-a spus că se află acolo doar pentru transport. Avea maşină şi a fost convins de nişte tipi invitaţi să-i aducă din Syracuse, unde studia arhitectura.

— Mi-au spus că ar trebui să văd şi cum trăiesc ceilalţi.

Luă o înghiţitură din aşa-zisul punci de fructe şi se strâmbă. Se zicea că i-au pus alcool brut furat din laboratorul de chimie. Cineva a pus albumul cu Wings.

— Da. Acum ştii despre ce-i vorba, îi spuse Sarah.

— Da. Cel puţin mi-au plătit benzina. Muzica asta mă ucide. Hai să mergem altundeva.

S-au dus la Boston cu vechiul lui Ford Mustang. Toba de eşapament era spartă şi făcea atât de mult zgomot încât toată lumea se întorcea să se uite după ei. Au găsit un mic restaurant italian unde ea mai fusese o dată, unde au luat spaghete şi o sticlă de Chianti ieftin şi au stat de vorbă până s-a închis. Sarah i-a spus că-şi aminteşte că era un bar prin apropiere şi s-au dus să-l caute, dar nu l-au găsit şi doar s-au plimbat. Era o noapte senină şi răcoroasă de toamnă şi, spre propria sa surprindere, Sarah l-a luat de braţ. S-au plimbat probabil kilometri întregi şi au vorbit tot timpul.

I-a spus că este din Abilene, Kansas, unde părinţii lui au un magazin de feronerie. Că acum îi place mai mult acolo pentru că locuieşte în altă parte, dar când era mai mic abia aştepta să scape. Că are o soră mai mare pe care aproape că n-o vede deloc şi nu se înţelege cu tatăl său care este încă supărat pe el că nu se face avocat. Sarah l-a întrebat dacă a vrut dintotdeauna să devină arhitect şi i-a spus că nu, categoric nu. El ar fi vrut, cu adevărat, să se facă actor.

— De fapt, nu chiar actor, se corectă el. Star de cinema. Un actor mare şi celebru. Ca Paul Newman, de exemplu.

— Şi ce s-a întâmplat?

— N-am fost bun. La colegiu nu am făcut decât dramaturgie. Am jucat în toate piesele. Am avut şi roluri bune. Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut o clipă de revelaţie.

— Povesteşte-mi.

— Chiar vrei? Bine. Jucam în Măsură pentru măsură – ştii piesa?

O ştia pe dinafară, dar se mulţumi să dea din cap.

— Aşa. Ştii că atunci când Isabella nu se culcă cu el, Angelo ordonă să fie tăiat capul fratelui ei Claudio, dar nu este ascultat şi i se aduce, în schimb, capul unui alt nefericit.

— Barnardine.

— Te cred pe cuvânt. Ei, dar mă impresionezi. Aşa, deci regizorul îi trimite să-mi aducă într-un coş capul şi, bineînţeles, eu nu ştiu că nu e al lui Claudio şi trebuie să ridic pânza să văd ce-i acolo. Şi-mi spune regizorul: „Ben, vreau greaţă, greaţă reală. Şi trezirea sentimentului de vină.”

— Trezirea sentimentului de vină. Parcă-i o carte.

— Da, povestea vieţii mele. Aşa. În fiecare seară mă uitam în coş, la capul acela ridicol din cauciuc, plin de ketchup, şi încercam, Doamne, încercam din toate puterile, dar îmi venea să râd.

— Şi ai râs?

— Nu, până în ultima seară când cineva a pus în coş, în locul capului, o broască gonflabilă. Nu, m-am prefăcut. Greaţă, vină. A fost bine. Am avut parte şi de nişte cronici grozave. Dar am ştiut că dacă nu pot să simt, adică să trăiesc asta cu adevărat în sinea mea, atunci nu am stofă de actor.

— Crezi că toţi actorii îşi trăiesc rolurile?

— Nu, dar cred că cei mai buni, da.

Ea i-a povestit despre familia ei şi despre copilăria în Bedford – nume la auzul căruia el şi-a luat o expresie cam zeflemitoare, ca şi cum ar fi înţeles acum cu cine are de-a face, iar acest lucru a determinat-o să minimalizeze tot ceea ce ar fi avut legătură cu banii, privilegiile sau relaţiile. Ca şi cum faptul că învăţa la Wellesley nu ar fi fost suficient pentru el să-şi dea seama cu cine are de-a face.

Nu mai întâlnise încă un băiat care să asculte cu atâta atenţie. Când, în sfârşit, mai mult datorită norocului decât orientării, au găsit locul unde şi-a parcat maşina, aceasta fusese ridicată. Iar până au reuşit s-o ia înapoi, se crăpa de ziuă şi le era din nou foame. Au intrat pe autostrada cu taxă Massachusetts şi s-au oprit la un refugiu de camioane unde au comandat nişte şuncă şi ouă care înotau în grăsime şi tocană de cartofi cu ceapă.

A fost una dintre cele mai grozave nopţi din viaţa lui Sarah. Iar când el i-a spus la revedere, sărutând-o cast pe obraz, şi s-a dus să-şi adune prietenii ca să-i ducă înapoi la Syracuse, ea ştia – de fapt credea, îndrăznea să spere – că acesta este bărbatul cu care se va mărita şi va avea copii.

Nu era doar deplasat, era şi absurd. Toată lumea ştia gluma cu părinţii care-şi trimit fetele la Wellesley să devină Madam Cutare. Ideea era că trebuia să prinzi în plasă un tânăr ambiţios de la Harvard, şi nu pe fiul unul negustoraş din Kansas de la ceea ce tatăl ei ar fi numit Universitatea de Nicăieri. Mai ales că abia împlinise douăzeci de ani şi era încă virgină. Singura din tot colegiul, se gândea ea uneori. Era la mijlocul anilor şaptezeci, perioada postpilulă şi pre-SIDA, şi toţi se regulau ca iepurii, sau cel puţin aşa dădeau impresia. În afară de Sarah Davenport.

Şi asta nu din lipsă de oferte, pentru că ar fi făcut pe mironosiţa, i-ar fi fost teamă sau n-ar fi interesat-o. Ştia că motivul ei este ciudat şi probabil un pic stupid. Iris, colega ei de cameră, zicea că e şi una şi alta, dar şi că e nebunie curată. Erau născute în aceeaşi săptămână din septembrie, iar Iris îi amintea mereu că, fiind cu cinci zile mai mare decât Sarah, era şi infinit mai înţeleaptă. Oricum, era singura cu care Sarah se simţea în stare să aibă astfel de discuţii intime. Iris fusese crescută în Pittsburgh, unde, susţinea ea, absolut toată lumea face sex la şaisprezece ani.

— Hai termină odată cu asta, fato. Pe urmă n-ai decât să fii pretenţioasă.

Pentru Sarah era însă important. Poate că ideea ei că trebuia să-l iubească pe bărbatul cu care mergea prima dată până la capăt era o noţiune depăşită, dar ei i se părea corectă. Deşi avusese prieteni cu care mersese destul de departe – cel puţin după câte îşi dădea ea seama din discuţiile cu Iris – începea să se simtă uneori ciudată de-a binelea. Şi nu exista decât o cale de ieşire. Ştia că un ticălos cu care se întâlnise o vreme a trâmbiţat mai târziu că e lesbiană, că-i place să excite bărbaţii fără să finalizeze niciodată. Şi chiar dacă, după cum auzise Iris, nici n-ar fi avut cine ştie ce de excitat, o deranjase.

Dacă Benjamin i-ar fi propus să facă dragoste, chiar în aceeaşi noapte, pe bancheta din spate a Mustangului, ar fi acceptat fericită. Dar n-au abordat acest subiect vreme de cinci luni. Vorbeau la telefon cel puţin o dată pe săptămână şi s-au întâlnit de câteva ori la New York să meargă la câte un film sau la vreo expoziţie. Apoi, de fiecare dată, luau masa împreună şi se despărţeau tot cu un sărut de rămas-bun pe obraz. Şi tocmai când Sarah începuse să se resemneze, spunându-şi că el nu vrea decât să îi fie un bun amic şi că are probabil o prietenă în Syracuse, sau acasă, în Kansas, a sosit pe neaşteptate la Wellesley de Sfântul Valentin, cu un buchet imens de amaryllis roşii şi i-a spus c-o iubeşte.

S-a dovedit mai târziu că nu a fost o vizită chiar întâmplătoare şi că şi-a luat nişte precauţii pe ascuns, telefonându-i lui Iris să vadă dacă Sarah n-are alte planuri şi, dacă nu, cât ar fi de bine-venită vizita lui.

În aceeaşi vară el şi-a găsit de lucru la o firmă de arhitectură foarte activă, deşi munca era anostă, în Upper East Side: avea voie să aducă doar cafeaua şi să răspundă la telefon. Printr-o relaţie de afaceri a tatălui său, Sarah făcea acelaşi lucru la o firmă care se ocupa de reclame televizate. Niciunul nu era plătit şi – datorită alocaţiei lui Sarah – nici nu le prea păsa. Erau prea ocupaţi să se descopere unul pe celălalt.

Un vechi prieten al lui Benjamin, de la Syracuse, era plecat trei luni la Florenţa şi le-a lăsat apartamentul, o „cutie de chibrituri” cu două camere pe strada 93, colţ cu Amsterdam. Era o vară cu temperaturi-record şi apartamentul nu avea aer condiţionat. Din trotuare ieşeau aburi şi în apartament era aproape la fel de cald.

Sarah bănuia, nu din ceea ce spunea el, ci mai degrabă din felul lui de-a fi nonşalant şi monden, că Benjamin avea experienţă la femei. Dar şi el părea aproape la fel de ageamiu ca şi ea şi a durat ceva până le-a dispărut, amândurora, reticenţa. Şi deşi Sarah nu înţelegea prea bine de ce e sexul aşa mare scofală, chiar şi atunci, în nopţile acelea fierbinţi, cu ferestrele larg deschise, în vuietul străzii şi al sângelui lor clocotitor, când nu se putea măsura cu foamea neobosită a lui Benjamin, avea un sentiment ameţitor de uşurare şi eliberare.

La începutul lui iulie, într-un weekend, l-a dus pentru prima dată la Bedford să-i cunoască părinţii, care ştiau despre el şi erau curioşi. Habar nu aveau că atunci când fiica lor rămânea peste noapte în oraş, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai des, nu dormea, aşa cum pretindea, la o prietenă de la Wellesley. Îi spusese deja lui Ben destule despre ei pentru a-l face să se teamă puţin. S-a tuns special pentru această ocazie – ceea ce Sarah a considerat o dovadă de devotament – şi şi-a pus un sacou sport (dar fără cravată) la cină, ceea ce n-a păcălit-o pe mama ei, care a fost auzită descriindu-l mai târziu drept „încântător, deşi un pic boem”.

Tatăl lui Sarah a încercat să-şi ascundă dispreţul faţă de un colegiu care nu făcea parte din Ivy League arătând un interes destul de exagerat faţă de Universitatea din Kansas unde absolvise Benjamin înainte de a merge la Syracuse. Cina a fost ca un interviu pentru o slujbă. Tatăl ei ştia despre arhitectură cam tot atât cât ştia Benjamin despre finanţele corporatiste, dar era evident că se pregătise, pe ascuns, pentru momentul respectiv. În timp ce Sarah şi mama ei mâncau în tăcere, tatăl l-a luat la întrebări pe bietul băiat, descosându-l, douăzeci de minute încheiate, despre Werner Seligman, un profesor de la Harvard care se mutase de curând la Syracuse şi care urma ca în câţiva ani să transforme cu totul acel loc. Din fericire, Benjamin era deja un admirator al profesorului, aşa că a trecut fără probleme testul. Şi deşi a pierdut probabil câteva puncte mai târziu când s-a ciocnit de mama ei în timp ce ieşea în vârful picioarelor şi pe jumătate gol din camera lui Sarah, a recuperat a doua zi dimineaţa, când viitorul lui socru l-a făcut pentru prima dată harcea-parcea pe terenul de tenis.

Duminică la prânz li s-au alăturat două cupluri care locuiau în apropiere. Ambele aveau copii mici care s-au „lipit” de Benjamin de parcă-l cunoşteau de când lumea. I-a tachinat cu blândeţe şi a făcut pe prostul şi, nu după mult timp, aceştia râdeau în hohote. Nu l-au lăsat nicio clipă în pace. Sarah ştia că mulţi bărbaţi de vârsta lui puteau face aşa ceva, dar ceea ce a uimit-o era felul în care reuşea să vorbească cu ei, chiar şi despre lucruri serioase şi total la nivelul lor, fără urmă de condescendenţă. Mama ei i-a surprins privirea insistentă şi Sarah şi-a dat seama, după surâsul ei cu subînţeles, că-i ghicise intenţia.

S-au căsătorit la Bedford, cu mare pompă, în vara în care Sarah a absolvit Wellesley. Şi nici măcar o dată, în timpul acelor luni ameţitoare de dinaintea căsătoriei şi nici mulţi ani după, nu şi-a schimbat acea primă impresie formată în seara în care s-au cunoscut. Iubea la el aproape totul. Blândeţea lui, spiritul, generozitatea, felul în care-i cerea părerea şi faptul că lua în considerare ceea ce gândea, spunea sau făcea ea. Îi iubea pasiunea pentru munca lui şi era convinsă că dacă e un pic de dreptate pe lume, într-o zi el va realiza lucruri măreţe.

Interesele lor nu coincideau în totalitate, dar fiecare părea deschis la lucrurile care-i făceau plăcere celuilalt. El citea mai ales nonficţiune, dar destul de curând l-a făcut să citească romane – Jane Austen şi Henry James, dar şi Updike, Bellow sau Roth – şi i-a ţinut şi un curs intensiv de muzică clasică. O vreme a fost aproape obsedat de opera lui Mozart. Sarah nu avea să uite niciodată lacrimile care-i udau obrajii lui Benjamin la Met, când ascultau amândoi celebrul duet-serenadă din Cosi fan tutte. În schimb, el o ducea la filme europene obscure făcute de regizori de care ea abia auzise, precum Herzog sau Fassbinder. Şi îi interpreta toate discurile cu Miles Davies şi Neil Young, ori o ducea la cluburi întunecate din centru ca să asculte formaţii punk necunoscute care erau toate atât de îngrozitoare încât îi venea să plângă.