ED MCBAIN

 

 

ŞANSA LUI HARDY

 

 

 

UNU

 

Se aflau în camera din spate a magazinului de bijuterii pe care Henry îl ţinea în Bronx, aşezaţi la o masă. Într-o parte era o uşă dublă Moseer, mare şi neagră, iar ferestrele aveau bare pe dinafară. La intrare, peste ambele vitrine din sticlă armată fuseseră trase grilajele metalice de noapte. Alex le observase la venire.

Acum îl urmărea cu privirea pe Henry, care se ridicase şi păşea greoi către un dulăpior din perete, amplasat vizavi de seif. Luă de acolo două pahare şi o sticlă de whisky pe care le aduse la masă. Henry era un bărbat teribil de gras, care purta un costum negru şi o cămaşă albă, desfăcută la gât, fără cravată. Se zvonea despre el că pe vremuri stătuse într-un lagăr de concentrare nazist, dar lui Alex nu-i prea venea să creadă că un om atât de gras putuse să treacă printr-o asemenea încercare. Vorbea totuşi cu un pronunţat accent german, deci nu era exclus să fie adevărat. Henry aşeză paharele pe masă şi turnă în amândouă, cu generozitate.

— Ai fost vreodată arestat? întrebă.

— De două ori, îi răspunse Alex. Aveam optsprezece ani. Am scăpat cu o sentinţă de suspendare. Apoi, acum trei ani. Am făcut un an şi jumătate la Sing-Sing.

— Ţţ, mare păcat! zise Henry, clătinând din cap şi luându-şi paharul în mână.

Purta ochelari groşi, fără rame. Ochii săi căprui şi limpezi se vedeau măriţi în spatele lentilelor.

— Am învăţat multe acolo, continuă Alex.

— Te rog să bei, îl îndemnă Henry şi ridică paharul; sorbi din whisky, apoi se interesă:

— Acum lucrezi cu altcineva?

— În general prefer s-o fac singur.

— Nu mă refer la treabă, insistă Henry, ci la prelucrarea mărfii.

— Am doi tipi care stau pe tuşă, răspunse Alex.

— Îţi vând şi ponturi?

— Unul da. Celălalt e numai cu prelucrarea.

— Am auzit lucruri frumoase despre tine, spuse Henry. Eşti bun. Te pricepi să dai spargeri.

— Mulţumesc. Ce treabă ziceai că te interesează?

— Păi, să mai stăm un pic de vorbă, nu? Sau te grăbeşti?

— Nici gând, îl asigură Alex.

— Cât de bine te ştie poliţia?

— Mă mai vizitează din când în când. Cum se dă vreo spargere căreia nu-i dau de capăt, una-două mi-o aruncă mie în cârcă. Puţin îmi pasă, n-au decât să mă caute cât poftesc! Am avocat şi mai prezint şi un garant barosan, unul care merge până la douăzeci de miare, dacă-i nevoie. Dar până acum n-am pus decât de trei ori piciorul într-o circumscripţie de poliţie, de când am ieşit de la Sing-Sing.

— Zici că ai avocat, da? Şi garant?

— Exact. Nu mă bazez eu pe tăinuitori să mă ajute la chestii de-astea. Tot ce le pretind e să iasă cât mai repede cu bani gheaţă.

— Normal, care-i nebunul să ţină paisprezece televizoare la el în beci, nu?

— Nu prea mă ocup cu aparate casnice, spuse Alex. Asta-i treabă pentru drogaţii ăia care şutesc.

— Atunci, nu te încurci nici cu narcotice?

— Nu.

— Asta-i bine. Câţi ani ai, dacă pot să te întreb?

— Douăzeci şi cinci.

— Şi care a fost până acum recordul tău? se interesă Henry. Mai bei puţin?

— Un pic, mulţumesc. Cel mai mult am scos, partea mea, patruzeci şi două de mii. După ce am ieşit de la Sing-Sing.

— Şi ce era? Un hotel, o reşedinţă?

— Un bloc de apartamente. Eu sunt spărgător de case. Nu lucrez în hoteluri, nici în birouri sau în magazine. Fac doar apartamente şi asta numai ziua.

— Ai ceva împotriva lucrului de noapte?

— Da.

— De ce, mă rog? Ştiu câţiva profesionişti care acţionează şi după lăsarea serii.

— Nu mă interesează. Eu operez pe procente. Dacă spargi magazine sau birouri, merge noaptea, fiindcă se presupune că atunci lumea e acasă, în pat. Dacă şuteşti din apartamente, o faci ziua, când în mod normal oamenii sunt plecaţi la serviciu. Eu unul, nu vreau să dau ochi absolut cu nimeni, când am intrat într-o casă. Dacă aud şi un pârţ de pisică, am şters-o instantaneu. Ce treabă zici că ai avea? îşi aminti Alex. Tommy mi-a spus că ai nevoie de un hoţ meseriaş, de asta am venit până aici. E vorba de o chestie serioasă sau de o şuşanea?

— Ar fi un aranjament interesant, îl asigură Henry. Numai să meargă.

— Doar dacă m-ar prinde n-ar mai avea cum să meargă, specifică Alex. Şi n-am de gând să le cad în plasă.

— Aşa, vasăzică, zâmbi Henry.

— Deci, s-auzim! Sau nu te mai interesează?

— Cum să nu? Tommy ţi-a comunicat şi cu ce procente lucrez?

— Nu. Cât ar fi?

— Plătesc douăzeci şi cinci la sută din valoarea mărfii, spuse Henry, uitându-se la Alex de după lentilele ochelarilor.

— N-ajunge, zise Alex şi se ridică imediat de la masă.

— Stai jos, îl rugă Henry. Cât primeşti de obicei de la ceilalţi tăinuitori?

— Treizeci la sută.

— E mult.

— Nu-i adevărat, ăsta-i preţul curent.

— Da, dar tipii nu-ţi vând şi ponturi.

— Unul dintre ei, da, ţi-am mai spus. Şi îmi dă treizeci curat, iar eu pentru asta îi rezolv problema. Dacă mai am un ajutor, dacă aşa cere misiunea respectivă, îi ofer zece la sută din partea mea. Ăsta e preţul.

— Totuşi, treizeci la sută…

— Uite ce e, ne pierdem timpul! i-o tăie Alex şi porni spre uşă.

— Stai jos, repetă Henry. S-ar putea să facem treabă bună împreună.

 

Apoi începură să vorbească despre operaţiune..

Alex îşi spuse că se descurcase binişor.

Rahatul ăla cu douăzeci şi cinci la sută era pentru hoţii ageamii, pentru amărâţii ăia de spărgători de geamuri şi încă trebuiau să fie mulţumiţi, dacă se alegeau şi cu atât. Nişte amatori prăpădiţi. Orice pârlit e în stare să înfăşoare o cărămidă într-un prosop şi să dea cu ea în geam, ca să ajungă la cremone. De obicei, e vorba de câte un drogat nărăvit rău de tot. Se suie pe scara de incendiu, încearcă prima fereastră de alături, fiindcă de obicei lumea o asigură pe cea care dă chiar pe scară, nu-şi mai bate capul s-o închidă şi pe aia de lângă ea. Dacă nu e bine ferecată pe dinăuntru, tipul intră fără probleme. Când nu merge, atunci o verifică pe aia care dă pe scara de incendiu, bagă cuţitul printre cercevele şi gata. Broaştele alea sunt de tot rahatul. În treizeci de secunde mari şi late le desface până şi un cimpanzeu.

Câteodată, însă, cremona şi chiar toată rama sunt înţepenite în vopsea; în cazuri dintr-astea, diletantul dumitale sparge sticla cu cărămida. După cât e de pârlit, o lipeşte sau nu cu bandă adezivă, mai întâi. Dacă face asta, cioburile nu mai produc zgomot, fiindcă rămân lipite pe ea şi apoi poate să le dea la o parte uşurel, până când îşi face loc să pătrundă. De multe ori totuşi, drogaţii fanatici nu-şi mai bat capul cu asta: nu-i interesează altceva decât să intre cât mai iute în casă şi s-o şteargă la fel de rapid. Aşa că înfăşoară cărămida în ceva şi sparg tot geamul, pe urmă sar înăuntru, fără să le pese de zgomot, fără să-i intereseze că s-ar putea şi tăia pe deasupra. Oricum, n-au de gând să stea mai mult de trei-patru minute. Înhaţă orice văd cu ochii, nu contează ce anume, nu-i interesează decât să-şi scoată banii pentru doza următoare. N-au niciodată planuri mari, fiindcă fură de la oameni din cartiere sărace, peste ce ar putea să dea acolo? Un radio cu tranzistori? Un aparat de prăjit pâine? Vreo chitară, dacă e o zonă cu sud-americani? Trei-patru bancnote uitate în vreun sertar? Rahaturi.

Ageamiul operează ziua, ca majoritatea spărgătorilor de locuinţe, nefiind în stare să deosebească un diamant de o bucată de sticlă şi, oricum, nici nu se aşteaptă să-i pice aşa ceva din casele alea ieftine prin care dă el iama. Ideea e că tipul trebuie să se ţină de treabă, să scoată vreo două sute de dolari pe zi ca să-şi potolească năravul. Asta înseamnă că trebuie să dea gaură la o groază de apartamente, zi de zi, fiindcă e la mintea cocoşului că îl fraieresc toţi, când e să-şi plaseze marfa. În general, un tip de o asemenea categorie nu e în legătură cu nimeni de meserie. Cel care îi vinde praful îi ia marfa şi o plasează mai departe, la preţul pieţei. Dacă vreunul e damblagiu rău, traficantul îi ia un televizor alb-negru care face o sută cincizeci de dolari şi, în loc să-i dea cincizeci, cum i-ar oferi unui profesionist sau măcar cât i-ar arunca unui amator, adică vreo cincisprezece, îi lasă în schimb un pliculeţ cu heroină, iar prăpăditul ăla se duce până după colţ şi şi-o injectează, apoi, peste o jumătate de oră, pleacă să mai tragă o gaură.

Sau te pricepi la meserie, sau nu te pricepi, îşi spuse Alex, e ca în oricare altă profesiune. Un drogat habar nu are pe ce lume e, umblă tot timpul năuc. Are nevoie de o doză şi e în stare să fure şi voalul de la nunta propriei lui mame ca să scoată câteva lovele pe el. Când nu se droghează şi nu zace în transă, e la furat. Dar nu-i în stare să-şi facă nici o socoteală ca lumea, asta-i buba. Intră într-o casă şi umflă o maşină de scris pe care, în caz că are baftă, poate să ia treizeci de dolari, dar dacă îl prind, îl încadrează la furt prin efracţie, punctul trei şi ăsta e un delict de categorie D, pentru care se dă minimum un an şi maximum între trei şi şapte ani. Asta, dacă nu fac pe deştepţii să-l acuze şi de deţinere de instrumente pentru efracţie sau chiar de fapte penale. Acestea din urmă se referă la eventualele distrugeri pricinuite la locul faptei, fiind caracteristic multor drogaţi, deoarece ei sunt tot timpul pe fugă. De la un an la şapte, asta era legea, dar Alex prefera să ia totdeauna în calcul cifra şapte, pentru că nu se ştie niciodată peste ce judecător dai, asta în caz că l-ar fi prins vreodată.

Dar dacă eşti un adevărat profesionist, lucrezi pe bază de procente, exact cum îi spusese lui Henry. Trebuie să ştii exact ce risc îţi asumi şi nu umbli după rahaturi fără valoare, care ar putea să te bage la răcoare pe acelaşi termen ca şi o lovitură serioasă. Asta nu pricepeau ageamiii. Cineva putea la fel de bine să manglească o haină de vizon de trei mii cinci sute de dolari sau un radio cu tranzistori de douăzeci şi cinci de dolari, tot cu şapte ani s-ar alege, dacă aşa i s-ar scula judecătorului în ziua aia. Valoarea lucrurilor furate determina încadrarea într-o anumită categorie, dar baza rămânea pătrunderea prin efracţie. Dacă un spărgător făcea o gaură cât să-i intre mâna, se chema că e efracţie şi violare de domiciliu. Nu era nevoie să pătrundă cu totul, nici măcar să treacă dincolo de pervazul ferestrei. Cum îşi vâra mâna, ori numai vreun instrument prin orificiul acela, gata, se numea pătrundere prin efracţie şi putea să însemne şapte ani, în caz că nimerea peste un judecător căruia nu-i plăceau ochii lui.

Nici măcar nu era nevoie să fure ceva de acolo. Numai faptul că intrase, fie şi cu ajutorul unei chei – lucru pe care şi Alex îl făcuse de multe ori – era suficient. Putea foarte bine să pătrundă cu gândul la Diamantul Speranţei şi să dea peste o cameră goală, fără pic de mobilă în ea, dacă îl prindeau acolo şi reuşeau să-i dovedească intenţia de jaf, gata, inculparea era spargere, punctul trei. Bineînţeles, dacă n-aveau cum să demonstreze asta, atunci îl încadrau la violare de domiciliu, chestie care era un rahat: cincisprezece zile de închisoare sau amendă două sute cincizeci de dolari. Însă, în cazul în care cineva conta pe această categorisire, era ideal să nu fi avut asupra sa nimic asemănător uneltelor întrebuinţate de spărgători. Nici măcar cărţi de credit personale, deoarece ar putea fi folosite, la fel ca orice altă bucată de plastic asemănătoare, pentru forţarea unei broaşte.

Mda, era aproape mulţumit de cum se descurcase cu friţul cel grăsan, care o mai fi fost probabil şi jidan, pe deasupra – nu că Alex i-ar fi categorisit pe oameni după culoarea pielii sau după religia lor, ori după orice alt criteriu în afară de cel al competenţei profesionale. Archie Fuller, de exemplu, s-a dovedit a fi dintre cei mai buni spărgători pe care îi ştia şi era negru. Câţiva dintre profesioniştii pe care îi cunoscuse fuseseră evrei sau italieni, dar ştia nişte tipi care susţineau că pe canadieni nu-i întrece nimeni. Întâlnise şi bătrânei care mai ţineau minte vremurile dinaintea lui Fidel Castro şi spuneau că, pe timpuri, adevăraţii meseriaşi erau cubanezii. Lui Alex nu-i păsa de toate astea. Şi totuşi, nenorocitul ăla de Henry n-ar fi trebuit să încerce să-l fraierească pe el cu cinci la sută, întocmai ca un jidan.

Treaba părea o chestie de viitor, doar îl cam supăra faptul că se pierdea orice element-surpriză. Până azi, când făcuse cunoştinţă cu Henry, nu mai lucrase decât cu un singur tip care îi vindea ponturi, cu Vito. Avea mare nevoie de tăinuitori, altfel ce dracu’ putea să facă el cu un ceas „fierbinte”, de exemplu? Să oprească un necunoscut pe stradă şi să-i şoptească discret că are un chilipir? Rahat. Ştia pe unul care procedase aşa şi străinul se dovedise a fi un poliţist de la circumscripţia din sectorul central-nordic al oraşului. Oricum, era ca şi cum ar fi făcut pe vânzătorul şi dacă Alex ar fi vrut asta şi-ar fi luat o slujbă de opt ore, ca orice tip cu frica lui Dumnezeu. Şi poate că şi-ar fi ratat şansa de a da lovitura cea mare, la care visase dintotdeauna.

Asta nu-i convenea la treaba cu pricina – aflase exact peste ce o să dea acolo, ştia clar cât o să-i revină. Când se orienta pe cont propriu, habar n-avea la ce să se aştepte. Cam în patruzeci la sută din cazuri se alegea cu bunuri în valoare de o sută, până la cinci sute de dolari. O dată la douăzeci de lovituri avea baftă şi scotea între o mie şi cinci mii. La o treabă nearanjată dinainte considera un rezultat fantastic orice trecea de cinci mii de dolari. Dar exista întotdeauna şansa să intre undeva şi să se împiedice de o comoară, să reuşească un scor de o jumătate de milion, poate chiar şi mai mult. Auzise poveşti despre tipi cărora aşa li se întâmplase. Asta era ce lipsea din treaba pusă la cale dinainte.

Şi totuşi, se simţea destul de bine.

Henry spusese despre el că e un spărgător de primă mână.

 

Luni dimineaţă, Alex se duse la lucru.

Clădirea se afla la colţul străzii Sixty-ninth cu Madison Avenue, peste drum de hotelul Westbury. Cartierul era select şi el se îmbrăcase corespunzător. Purta un costum gri, o cămaşă albă, cravată albastră, şosete albastre şi pantofi negri. Şi, cum în aprilie mai era încă răcoare, avea şi un pardesiu uşor. Purta sub braţ un exemplar împăturit din The New York Times şi ducea în mâna dreaptă o servietă pe care o cumpărase de la Mark Cross, de pe Fifth Avenue. Nu purta pălărie. Era blond şi, nu o dată, lucrul ăsta i se păruse un dezavantaj, dar nici nu-i trecuse prin minte să se vopsească. Henry îi comunicase totul în legătură cu treaba respectivă, dar Alex avea obiceiul să nu pătrundă niciodată într-o casă fără să verifice mai întâi personal situaţia; dacă l-ar fi prins acolo, fundul lui ar fi fost scos la bătaie, nu al lui Henry. Informaţiile proveneau din două surse: de la Henry şi de la femeia de serviciu a familiei Rothman. Primul era cel care ştia exact ce marfă exista în casă. Nici n-avea cum să nu cunoască totul, fiindcă el le vânduse inelul cu patru luni în urmă, chiar înainte de Crăciun.

Făcuseră drumul până la prăvălia lui din Bronx fiindcă auziseră că vinde piese de excepţie, majoritatea obiecte de anticariat, achiziţionate în Europa. Era destul de adevărat. Se ocupa şi de bijuterii furate, dar soţii Rothman nu aveau de unde să ştie asta. Cu siguranţă, habar n-au avut că inelul cu diamant pe care-l cumpăraseră de la el era programat să fie furat în scurt timp. Le vânduse această piesă pentru treizeci de mii de dolari, explicându-le că diamantul marquise, de şase carate, nu avea nici un defect, iar montura era extraordinară: „Observaţi, vă rog, felul în care cele două diamante, tăiate în formă de baghetă, sunt fixate în platină; acest inel a aparţinut unei contese germane, nu mai găseşti asemenea lucrătură în ziua de azi”.

Şi spunea adevărul adevărat, drăguţul de Henry. Aşa lucrătură nu mai exista şi, de joia viitoare, nici proprietarii n-aveau să mai dea vreodată ochii cu ea. De joia viitoare, se va întoarce în mâinile grăsuţe ale lui Henry, iar el va scoate pietrele din montura lor extraordinară, s-ar putea să mai şlefuiască un pic diamantul cel mare ca să-i reducă numărul de carate şi pe urmă va expedia toate trei pietrele în Europa, unde li se va pierde urma la una din bursele de diamante. Îi spusese lui Alex că inelul valorează treizeci de mii dar şi de aici mai ciupise probabil câte ceva. Cu toate astea, Alex putea să se aştepte la nouă mii pentru treaba făcută, plus treizeci la sută din tot ce se mai nimerea să se afle în seif.

Pe servitoare o lucrase un negru, damblagiu după jocuri de noroc, pe care-l cunoştea Henry. Fata avea vreo douăzeci şi ceva de ani, era abia picată din sud şi proastă ca noaptea. Negrului i se furnizase numai prenumele ei, pe care soţii Rothman îl amintiseră din întâmplare în ziua când cumpăraseră inelul, dar nu-i trebuise prea mult să descopere anume care Gloria, din blocul respectiv, lucra la familia Rothman. Făcuse cunoştinţă cu ea într-o cafenea de pe Lexington Avenue, după ce-o urmărise într-o seară când se ducea acasă. Începuse să o scoată la plimbare prin februarie şi de atunci încoace aflase tot ce-l interesa despre obiceiurile familiei Rothman, fără să lase niciodată impresia că încearcă să-i smulgă informaţii. Nu era nici o săptămână de când se întâlniseră ultima oară. Fetei nici prin cap nu-i trecea că n-avea să-l mai vadă vreodată. Dar era în regulă, nici măcar nu-i ştia numele adevărat. Joi, când urma să se facă livrarea inelului, Henry trebuia să-i înmâneze tipului trei mii de dolari – partea lui în pregătirea spargerii.

După spusele tinerei, domnul Rothman lucra ca agent de bursă pe Wall Street. Pleca la birou pe la ora nouă dimineaţa ca să se prezinte înainte de deschiderea tranzacţiilor, la zece şi-n general, se întorcea acasă mai devreme decât majoritatea funcţionarilor; bursa se închidea la trei şi jumătate, iar el ajungea, de cele mai multe ori, pe la patru şi jumătate – cinci. Doamna Rothman nu avea serviciu – era în vârstă de şaizeci şi unu de ani – şi lipsea, în general, între orele zece şi douăsprezece dimineaţa, când se ducea să se plimbe în Central Park. Asta în zilele cu vreme bună. Pe ploaie nu se mişca din casă, lucru de care fata se plângea amarnic. Dar, în afară de obişnuitul rond de doua ore – doamna Rothman nu se prea urnea afară nici măcar pe vreme bună, ceea ce însemna că Alex trebuia să dea spargerea exact în acel interval de timp. Adică înghesuit de tot, chiar dacă ştia precis unde se afla seiful.

Henry îi mai spusese că blocul are portar şi liftier. El voia să verifice asta, bineînţeles, dar mai intenţiona şi să se convingă într-adevăr că domnul Rothman pleca de acasă la nouă, apoi în ce măsură doamna Rothman îşi făcea plimbarea de la ora zece. Primise o descriere destul de bună a înfăţişării soţilor Rothman, dar n-avea de gând să-şi facă toate calculele bazându-se pe o eventuală identificare greşită. Existau şi căi mai simple de a se asigura dacă apartamentul era cu adevărat liber joia între zece şi douăsprezece. Alex fixase ziua de joi pentru operaţiune: atunci avea liber servitoarea.

Ajunse în dreptul clădirii luni dimineaţă, la şapte şi jumătate, trecând pe partea cealaltă a străzii, cât să-şi facă o idee despre înfăţişarea locului. Portarul stătea pe trotuar, în faţa uşilor de sticlă de la intrare, sub copertina care ajungea până la bordură. Nu era prea multă mişcare la ora aceea matinală. Alex coborî apoi până la Park Avenue, traversă, o porni în sus, spre strada Seventieth şi ocoli tot cvartalul, mergând acum chiar pe partea cu pricina, la nici doi metri de locul unde putea fi văzut portarul, aflat lângă intrare. Acesta era un om trecut de şaizeci de ani, neîncărunţit, rumen la faţă şi cu fundul mare. Purta o uniformă gri cu o vipuşcă albastră, subţire, de-a lungul cusăturii exterioare a pantalonilor. Nu-i aruncă nici o privire, dar Alex ştia că nu are cum să treacă prea des prin preajmă fără să-i atragă atenţia, mai devreme sau mai târziu.

Mai dădu încă un ocol, de data asta mergând în jos, spre strada Sixty-eighth, întorcându-se apoi, pe acea parte, până la Madison Avenue. Pe urmă, în loc să o ia din nou pe strada respectivă, se postă în diagonală faţă de clădire, la colţul de peste drum, de unde putea studia blocul şi trecătorii fără ca portarul să-l observe. Era ora şapte şi patruzeci şi cinci de minute.

Stând acolo, ridica la anumite intervale ziarul împăturit, făcând semn câte unui taxi care se apropia, dar numai atunci când putea să jure că înăuntru se afla deja un pasager. Când zărea vreun taxi gol, îşi ţinea nonşalant ziarul sub braţ. Din când în când se uita la ceas, ca şi cum s-ar fi temut să nu întârzie la serviciu. Făcea toate astea cu oarecare discreţie, cu toate că ştia prea bine că la New York nimănui nu-i păsa să se uite înjur. În ceea ce-i privea pe trecătorii din preajmă, ar fi putut chiar să stea şi în cap ca să facă rost de un taxi şi nimeni n-ar fi băgat de seamă. Cu toate astea, încerca să reţină cine se perinda pe acolo; nu i-ar fi plăcut absolut deloc să observe vreo băbuţă care se încăpăţâna să aştepte în colţ o jumătate de oră după un prăpădit de taxi. Acum nu era prea multă lume pe stradă, agitaţia avea să înceapă spre ora opt, când oamenii se urneau la lucru.

Vizavi se afla o parcare subterană şi mulţi bărbaţi care ieşeau din bloc traversau imediat, coborând apoi scările ce duceau într-acolo. Alex numără şaisprezece femei apărând din clădire între opt şi opt treizeci. Toate erau bine îmbrăcate şi presupuse automat că se duceau la muncă, fiindcă una care merge la cumpărături nu pleacă de acasă gătită la patru ace aşa de devreme. După târguieli se porneşte cam pe la zece jumătate-unsprezece sau cam pe acolo. Tipele care se distrează până târziu ies aproape de douăsprezece. Se prindea mereu când vreo piţipoancă se ducea să se reguleze: pur şi simplu după mers, era totdeauna ceva anume în felul cum păşeau. Se hotărî că e cazul să ţină minte blocul respectiv şi pentru alte lovituri viitoare. Şaisprezece femei cu serviciu sugerau că e posibil ca în şaisprezece apartamente să nu fie nimeni între nouă şi cinci.

Însă acum nu se postase acolo ca să facă planuri de perspectivă, ci pentru a se lămuri cum stătea treaba în vederea operaţiunii de joi. Patrulase deja prea mult în colţul străzii; văzuse pe cineva trecând de două ori cu doi pudeli negri în lesă. În afară de asta, acum, când se făcuse aproape opt patruzeci, portarul de la blocul cu pricina dădea tot mai des fuga pe Madison Avenue, fluierând taxiurile care treceau, apoi făcând semne cu mâna către persoana care aştepta în faţa intrării. Alex o luă din loc.

La primul colţ de după hotelul Westbury era o cafenea; se duse acolo şi comandă o cafea şi un sandviş. Apoi intră în cabina telefonică şi căută în carte numărul lui Jerome Rothman, de pe strada Sixty-ninth-est. Îl găsi. Băgă o fisă, formă cu atenţie şi aşteptă. Răspunse o femeie.

— Alo?

— Cu domnul Rothman, vă rog, zise el.

— Îmi pare rău, aplecat adineauri. Pot să-i transmit ceva?

— Ştiţi cumva dacă îl găsesc la birou? întrebă Alex.

— Da, cine sunteţi, vă rog?

— În regulă, îl voi suna acolo, spuse Alex şi închise, ducându-se înapoi la masă, unde îl aşteptau cafeaua şi sandvişul cald.

Bineînţeles, pentru un spărgător telefonul constituia o unealtă la fel de preţioasă precum pânza de bomfaier, şperaclul, pensetele şi levierele pe care avea să le ia cu el când va fi cazul, într-o servietă diplomat elegantă. În buzunarul din dreapta al pardesiului va avea o chintă regală de pocher – decar, valet, damă, rege şi asul de pică. Toate cărţile erau din plastic şi se puteau folosi la deschisul oricărei uşi care avea o broască prevăzută cu arc. Iar dacă îl oprea un caraliu pentru vreun control de rutină şi nu se ostenea să se uite şi la ce are în servietă, Alex putea să susţină că le poartă la el ca amintire, de când îi intrase, o dată în viaţă, o asemenea combinaţie. Îşi dădea seama că merge cam departe cu iluziile, orice poliţist s-ar fi zgâit, fireşte şi în geantă, unde ar fi dat peste uneltele de spărgător. Dar cu o carte de joc din plastic îţi făceai la fel de bine treaba ca şi cu un cartonaş cu „Nu deranjaţi” luat dintr-un hotel şi, pe deasupra, lui Alex îi plăcea să se creadă un jucător. De fapt, chiar era un bun pocherist din moment ce îşi petrecuse multă vreme încercând să memoreze probabilităţile şi nu se lăsa niciodată antrenat în partide susţinute la întâmplare, unde toate şansele se dădeau peste cap. Procente. Peste tot era vorba de procente.

Posibilitatea ca doamnei Rothman să i se pară suspect telefonul primit mai devreme era practic nulă. Nimeni nu s-ar fi gândit vreodată că s-ar putea pune la cale o spargere, mai ales dacă întrebai de cineva care locuia într-adevăr în casa respectivă. Îşi luase măsuri de siguranţă pretinzând că ştie şi numărul de la birou al domnului Rothman şi închisese, înainte ca femeia să mai aibă timp de alte întrebări. Mare minune dacă îi va spune ceva soţului după-amiază, când acesta se va întoarce acasă; Alex era convins că nu o va face. La telefonul următor va trebui să aibă mai multă grijă. Mai putea să aştepte până mâine. Azi intenţiona să-i verifice pe portar şi pe liftier şi să descopere la ce oră venea poştaşul. Avea nevoie să fie sigur ca moartea că nu va fi nimeni în apartament când va trece la treabă, joi. Singurul lucru peste care spera să nu dea vreodată era un apartament cu suflet. Până acum nu păţise aşa ceva, nici măcar în cele două rânduri când îl înhăţaseră şi spera să n-aibă parte în viaţa lui de aşa ceva.

Pe Alex nu-l atrăgea ideea să devină un hoţ purtător de armă, cum nu-l tenta să se facă dresor de lei. Să intre el într-un magazin de băuturi şi să-i bage un pistol sub nas proprietarului? În ruptul capului! Dacă nu l-ai fi lichidat, tipul putea să te identifice mai târziu. Şi, pe deasupra, riscul era mult mai mare. Tâlhăria reprezenta un delict din categoria B pentru care se prevedea o pedeapsă maximă de douăzeci şi cinci de ani şi nu putea să-l convingă nimeni că vreo sumă de bani, oricât de mare, făcea cât douăzeci şi cinci de ani după gratii. Nu purta niciodată pistol când dădea o spargere: întâi şi întâi fiindcă îi era frică să umble cu aşa ceva, apoi, existenţa unei arme ridica infracţiunea, chiar dacă avusese loc în timpul zilei, la gradul de delict din categoria C, pentru care puteai să te alegi şi cu cincisprezece ani – ca să nu mai vorbim de cât îţi dădeau pentru încălcarea regimului armelor de foc. Nu, mersi, Alex era decis să rămână la efracţie simplă, punctul trei.

La Sing-Sing răsfoise odată nişte reviste vechi la biblioteca închisorii şi dăduse peste un articol formidabil referitor la spargeri. Era acolo şi o poezioară haioasă, despre jafuri, scrisă de un tip care fusese pe vremuri procuror districtual, în Manhattan. Pe atunci, Alex avea coleg un prostovan din Arkansas, care intrase în bucluc pe teritoriul statului New York, jefuind o staţie de benzină, cu un pistol de pe timpul Războiului Civil, să mori, nu alta. Alex îşi închipuise că versurile acelea ar fi putut să-i spună ceva individului, aşa că le învăţase pe dinafară ca să i le recite seara, după stingere. Fraierul nu se prinsese, normal, dar el o ţinea minte şi în ziua de astăzi.

 

La jafuri fără şiş sau tun

„Jaf unu” şi „jaf doi” le spun.

Sunt doi gagii, e punctul unu.

E unul singur – punctul doi.

 

Mai e un tip de-i zic „jaf trei”

Şi nicidecum nu intră-n doi.

N-ai cum să-i spui acestui punct,

Şi chiar că e tot jaf te-ndoi.

 

— Ce dracu’ vrei să zici? întrebase tăntălăul. Cum să fie „jaf trei” în doi?

Tâmpit rău, tipul.

Toată săptămâna, Alex încercase să scrie şi el o poezioară despre spargeri, cam în acelaşi spirit. Nu se mai dusese la şcoală după prima clasă de liceu, dar n-avea niciodată treabă când era vorba de adus din condei, deci n-a stat pe gânduri prea mult şi ce şi-a zis? Ia să încercăm, poate merge. Ce naiba să faci altceva la puşcărie? Fusese mai greu decât crezuse la început, mai ales fiindcă se schimbase codul penal, nu mai era ca în tinereţea lui şi tot încurca articolele între ele. Dar până la urmă a scos-o la capăt şi a compus-o ţinând seama de noua versiune. Era convins că-i dăduse clasă fostului procuror.

 

La „spargeri unu” cheia-i casa

La ore mici, pe timp de noapte.

De vrei în plus şi alte fapte,

Ai tun la tine, îl cafteşti

Pe ăl de face pe nebunul,

Îi zbieri c-acuşi l-ai curăţat

Şi-i fluturi pe sub nas cu tunul.

 

Casa-i un bloc la „spargeri doi”,

Când nu e noapte, ca la unu.

Cum ai intrat, dacă porţi tun,

Sau îl pocneşti pe vreun nebun,

Ori îl ameninţi că-l jupoi

Şi-i fluturi pe sub nas cu tunul,

E punctul doi, nu mai e unu.

 

La „spargeri trei” nu zic de casă,

Nu zic de noapte, ca la unu,

Nu-i musai tun, cum ai la doi,

N-ameninţi tipi, nu dai în ei.

Un bloc e-un bloc la „spargeri trei”.

Doar c-ai străpuns un geam şi intri,

Că o şi iei: e punctul trei.

 

La toate cheia-i casa, vezi:

Ba-i blocul casă, zi şi noapte,

Ba-i numai noaptea, ca la unu,

Ba-i doar pe timp de zi, ca-n trei.

Nici eu nu mai pricep, te rog să crezi,

Da-ţi mai explic o dată, dacă vrei

Toate aceste încâlcite fapte.

 

— Ce mă-sa zici că mai înseamnă şi asta? întrebase prostovanul. A fost ultima dată când Alex şi-a mai încercat condeiul, atât în închisoare, cât şi afară. Se uită la ceas.

Era ora nouă şi zece minute, trebuia să se întoarcă la treabă.

Pe colţul de sud-vest al intersecţiei dintre strada Sixty-ninth şi Madison Avenue era un restaurant, dar pe afişul din vitrină scria că nu încep să servească înainte de unsprezece treizeci. Mare păcat, fiindcă ar fi fost de ajuns să se instaleze la o masă şi să urmărească de acolo tot ce se petrecea în jurul clădirii. Nu voia să se mai învârtă pe trotuar făcând semn unor taxiuri imaginare şi nici să treacă prea des prin faţa clădirii, aşa că se mai depărtă ceva şi se aşeză pe scara de gresie a unei clădiri elegante, scoţându-şi pantoful şi apucându-se să-şi maseze laba piciorului. Dacă apărea cineva să-l alunge de acolo, avea de gând să se scuze şi să spună că i s-a pus un cârcel. Era bine îmbrăcat, purta şi o servietă diplomat şi nu se îndoia că îi vor înghiţi povestea, judecându-l după înfăţişare. Între timp, avea răgazul să studieze blocul de peste drum.

Servitoarele începură să sosească în următoarea jumătate de oră. Erau negrese, de aceea le reperă atât de uşor. Aproape toate purtau sacoşe de plastic; se întrebă de ce naiba aveau această manie. Portarul alergă până la colţul cu Madison Avenue de patru ori, în total. O dată întârzie zece minute până să găsească un taxi. Asta era bine. Alex putea conta pe el, lipsea suficient de lângă uşa de la intrare. În legătură cu liftierul, nu-şi făcea griji. Ăştia duceau şi ei o viaţă cu suişuri şi coborâşuri, cum s-ar spune şi Alex nu se îndoia că, la un moment dat, avea să fie undeva, între etaje, în timpul zilei; spera să se întâmple asta în vreme ce Fund-gras fugărea taxiurile.

Poştaşul apăru la nouă patruzeci şi cinci.

Asta era extrem de important pentru Alex.

Rămase în clădire şapte minute şi apoi ieşi, îndepărtându-se în josul străzii. Alex mai aşteptă încă zece minute, pe urmă îşi puse pantoful şi îşi legă şireturile. La zece şi câteva minute trecu în pas de voie pe lângă intrarea blocului şi o luă pe altă stradă. Aflase destule pe ziua de azi. Mâine dimineaţă, exact la zece şi cinci minute, o să dea iar telefon la familia Rothman.

Marţi dimineaţă începu să plouă şi asta îl scotea din minţi, deoarece doamna Rothman nu se va mai duce să se plimbe prin parc. Dacă ea nu pleca de acasă, nici el nu mai putea să telefoneze ca să afle dacă e adevărat că în mod normal ieşea în fiecare dimineaţă la zece – cum se presupune că făcea în zilele cu soare. Spera că n-o să plouă şi joi. Fiindcă nu-i folosea la nimic să fie plecată servitoarea, dacă ploaia o împiedica pe cucoană să meargă la plimbare. Nu avea ce face, dacă joia asta va fi vreme rea, treaba se va amâna cu o săptămână. Oricum, i-ar fi convenit un răgaz. Mai avea câte ceva de rezolvat, în primul rând în holul de la intrare şi nu ştia dacă va reuşi până joi. Dintr-un punct de vedere, ploaia de azi era totuşi bună: portarul nu va mai prididi alergând să cheme taxiuri, aşa că Alex se gândi că mai bine ar da o fugă la faţa locului imediat, până nu ieşea soarele.

Îşi puse ceasul să sune la ora opt, ştiind că nimic nu-l silea să se scoale cu noaptea în cap. Plănuise să ajungă în centru înainte de zece, apoi să telefoneze acasă la soţii Rothman şi să se ducă să studieze cutiile de poştă şi holul de la intrare. Doar că nu-i va fi de nici un folos inspecţia asta, dacă doamna Rothman nu ieşise la plimbare. Fir-ar să fie, urâtă chestie şi ploaia asta! Se baza pe cutia de poştă ca pe o asigurare suplimentară şi îşi făcuse planul s-o verifice două zile la rând înainte de spargere. Însă mâine va fi deja miercuri.

În timp ce făcea duş, se gândi dacă n-ar fi mai bine să-i dea drumul joia cealaltă. Necazul era că îi trebuiau nenorociţii ăia de bani. Ultima lovitură o dăduse în martie, când îi aranjase Vito o lucrare de unde scosese trei mii de bătrâne. Dar când avea buzunarele pline, lui Alex îi plăcea să cheltuiască şi acum ajunsese pe fundul sacului şi nu suporta să împrumute de la nici unul dintre rechinii ăia, fiindcă ticăloşii luau douăzeci la sută dobândă pe săptămână. Dacă iei o mie de la cămătar, afli imediat că datorezi două şi nu după mult ajungi să lucrezi pe gratis pentru firmă. Ai ratat câteva scadenţe de plată a dobânzilor, gorilă a şi venit să-ţi bată la uşă, interesându-se politicos dacă doreşti cumva să ţi se rupă ambele picioare a doua zi, la apusul soarelui. În nici un caz. Partea lui avea să fie sigur nouă mii de dolari şi cu cât punea mai repede mâna pe ei, cu atât mai bine. Îl ştia pe Henry din auzite, avea reputaţia că plăteşte pe loc, fără să aştepte să se debaraseze mai întâi de diamante sau alte chestii de felul ăsta. Fir-ar al dracului, de ce trebuia tocmai azi să plouă?

Apartamentul în care locuia Alex era pe strada Ninety-eighth, din West End, într-o clădire ocupată în majoritate de tipi aşezaţi. Sincer vorbind, îl mai bătea câteodată gândul să jumulească ceva de prin jurul său, dar îşi spunea că nu e cazul să joace atât de aproape de casă. De fapt, numai un ageamiu putea să facă aşa ceva, îi era şi ruşine că-i trecuse prin minte. Ţinea de nivelul de inteligenţă al unui drogat. Acesta, dacă stă pe bucata dintre strada Twentieth şi strada Fifth, dă lovitura într-un bloc de pe strada Twenty-first, colţ cu strada Fifth. Apar copoii şi zic: „Hello, Pancho, ai şutit ceva prin vecini?” Drogatul se uită la ei şi mormăie: „Cine, eu? Nu, senor, eu sunt curat ca lacrima!” dar în timpul ăsta se vede la spate un radio furat. Blocul în care stătea Alex n-arăta rău deloc. Apartamentele erau într-adevăr pe cinste, al lui avea cinci încăperi în total, fiind grozav când mai stătea cu el cineva, ca pe vremea lui Kitty. Nu te împiedici unul de altul când ai o casă aşa spaţioasă.

Kitty era o negresă pe care i-o prezentase Archie. Îi plăcuse într-adevăr de fata asta. Ştia că-şi pune fundul la bătaie, dar nu conta, cui dracu’ îi păsa dacă un tip în regulă o plătea pentru nişte chestii care lui îi veneau gratis? Ea se oferise chiar să împartă veniturile, dar asta l-ar fi transformat în peşte şi Alex nu putea să sufere proxeneţii. Terminase cu Kitty când aflase că se droga, pe toţi dracii, continuase s-o facă tot timpul de când o cunoscuse. După ce se prinsese, Alex bătuse oraşul să dea de Archie. Îl întrebase scurt: „Ia ascultă, de ce mi-ai băgat pe gât o drogată?” Archie se jurase că nu avusese habar. Pe mă-sa, cine l-ar fi putut crede?

Oricum, Alex ar fi trebuit să-şi dea singur seama. Când trăieşti cu o persoană şi nu te prinzi că se înţeapă, eşti pe jumătate tâmpit. Ea a început să plângă când i-a dat papucii. Zicea că se lasă, că face orice pentru el. Sigur, se lasă! I-a spus: „Cară-te dracu’ de aici în clipa asta, n-am nevoie de o drogată la mine în casă, că vin copoii, dau de porcăriile tale ascunse te miri pe unde şi mă bagă înapoi la pârnaie, curat ca lacrima!” Ea continua să se smiorcăie, dar până la urmă a înhăţat-o, a târât-o la uşă şi i-a făcut vânt afară, pe scări. Apoi i-a căutat în portofel, a găsit cheia pe care i-o dăduse şi i-a azvârlit geanta pe hol. Stătea acolo, pe ciment, cu fusta ridicată sub ea. I-a spus atunci: „Hai, cară-te o dată de aici!” O tipă de alături a deschis uşa, curioasă. Avea bigudiuri în cap, vaca naibii. A zis numai: „Vai, scuzaţi!” şi s-a retras imediat. Fusese ultima oară când o mai văzuse pe Kitty.

Se gândise să se mute de acolo, după ce o dăduse afară, nu că şi-ar fi închipuit că îi va trimite vreunul pe cap sau alte chestii de felul ăsta, dar apartamentul i se părea al dracului de mare, fără ea. Se hotărâse totuşi să rămână pe loc, fiindcă era greu de tot să găseşti ceva la fel de bun şi la preţul ăsta; pe deasupra, vecinii lui cumsecade erau o acoperire extraordinară. De câte ori îşi făceau apariţia copoii, le cânta rapid:

— Uitaţi-vă şi voi unde stau, numai oameni care muncesc, de jur împrejur, chiar n-o să mă credeţi niciodată că m-am lăsat, băieţi?

— Sigur, Alex, aprobau ei de fiecare dată.

Apoi se îmbrăcă şi o porni la treabă.

 

Tot mai turna cu găleata când ajunse în hol şi o văzu pe fată cum stă lângă uşa de la intrare şi se uită amărâtă la potopul de afară. Era o tipă cuminte, care locuia cu el în bloc. O remarcase fiind o blondină nostimă foc, poate cu doi-trei ani mai mare ca el, sigur n-avea mai mult de treizeci şi unu – treizeci şi doi de ani. Prima oară când o zărise se plimba înspre Broadway cu soţul, care împingea la un cărucior dintr-alea de pânză, cu un plod înăuntru. Asta trebuie să se fi întâmplat prin septembrie. Vremea era frumoasă, iar ea purta o fustă şi o bluză, neavând sutien pe dedesubt. Era bine făcută şi i se ghiceau sfârcurile. Îşi amintea că, pe moment, îşi zisese că el, unul, să aibă o nevastă care-şi afişează ţâţele în felul ăsta, i-ar crăpa capul. Cei doi îl recunoscuseră că locuieşte în bloc cu ei şi îl salutaseră dând din cap.

În ziua aceea, Alex avea întâmplător asupra lui şase mii şapte sute de dolari cash, fiindcă tocmai jumulise un apartament din Greenwich Village şi îi predase marfa lui Vito, care îl plătise pe loc. Fusese un scor bun. Dăduse peste o colecţie de monede şi nu exista tăinuitor în oraş care să nu cumpere aşa ceva, la preţ maxim. Şi timbre luai tot aşa de bine. Erau aproape la fel de valoroase precum cărţile de credit, cu toate că pe acestea din urmă nimic nu le putea întrece. Asemenea pradă pică numai atunci când lucrezi în timpul zilei; de obicei, individul respectiv le ţine în portofel. Numai spărgătorul de hogeaguri pe timp de noapte, orice nătărău care scotoceşte prin dormitor în vreme ce proprietarii dorm în pat la doi paşi de el, ăla da, poate să spere la o groază de cărţi de credit. Însă, chiar dacă reuşeşte s-o şteargă fără să trezească pe nimeni, păgubaşul va comunica furtul la prima oră, anulându-le. Când dai peste un portofel, cel mai bun lucru e să iei una singură; două, cel mult. Dacă un tip are o duzină de cărţi de credit, s-ar putea, să nu-i simtă imediat lipsa unei American Express Card şi atunci poţi să ridici marfă de mii de dolari, până să anunţe el pierderea.

Alex se îmbrăcase potrivit cu vremea de afară, purta un trenci, o pălărie de ploaie, având şi umbrelă la el, fiindcă se gândise că va înţepeni o vreme pe Sixty-ninth.

Fata îşi pusese un impermeabil negru şi pe cap o chestie de-aia transparentă, de plastic, dar nu îşi luase umbrelă şi era clar că după primii paşi s-ar fi udat până la piele. În timp ce Alex se pregătea să iasă, fata îl întrebă:

— Mergeţi înspre Broadway?

Chestia astă îl surprinse. La New York, oamenii care locuiau în acelaşi bloc nu prea stăteau de vorbă unii cu alţii.

— Da, spuse el, într-acolo merg.

— V-ar deranja să mă luaţi şi pe mine sub umbrelă? continuă ea. De aici n-o să prind niciodată un taxi, aştept deja de un sfert de oră.

— Da, sigur, îi răspunse el.

Aşa că porniseră împreună către Broadway.

— Trebuie să ajung în centru până la ora zece, se plânse ea. Nu cred că o să reuşesc.

— S-ar putea să fie greu de găsit un taxi, chiar pe Broadway.

— Ar fi trebuit să plec mai din vreme. Puteam să chem femeia la opt şi jumătate, în loc de nouă. Dar cum să-mi închipui că o să plouă în halul ăsta?

— Unde trebuie să ajungeţi?

— Tocmai în Pine Street.

— Asta înseamnă o jumătate de oră, pe puţin. Chiar dacă găsiţi imediat un taxi.

— Da, recunoscu ea. Mi-am făcut greşit socoteala.

Stătură la colţul dintre Broadway şi strada Ninety-eighth timp de zece minute, apoi o luară în jos pe strada Ninety-sixth sperând să găsească un taxi pe ruta mult mai aglomerată care traversa oraşul. Fata se uita mereu la ceas.

Alex se întrebă unde s-o fi ducând. Zece dimineaţa era cam devreme pentru o partidă la matineu, dar naiba mai ştie. Câteodată cucoanele cele mai respectabile la înfăţişare îşi petreceau ziua întreagă regulându-se de le săreau capacele prin motelurile din New Jersey, în timp ce bărbaţii lor îşi toceau fundul pe scaun de la nouă la cinci. Zări un taxi în depărtare şi fluieră după el, apoi făcu disperat cu mâna, dar maşina nu dădea semne să încetinească. Şoferul îi văzu în ultima clipă şi trecu pe altă bandă ca să poată face la dreapta, apoi frână zgomotos într-o băltoacă din dreptul lor.

— Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne! spuse fata şi întinse mâna spre uşa maşinii. Pot să vă las undeva, pe drum? îl întrebă ea apoi, puţin cam târziu însă.

— Nu vreau să vă fac să ocoliţi.

— Încotro mergeţi?

— Lincoln Center, minţi el.

— E bine, haideţi! Şi intră în maşină, făcându-i loc pe bancheta din spate.

Se urcă şi el, închise uşa şi îi spuse şoferului unde să-i ducă. În timp ce taxiul o lua în stânga, ea îşi deschise geanta scoţând un pachet de ţigări, oferindu-i şi lui.

— Mulţumesc, nu fumez.

Fata îşi aprinse ţigara, suflând un nor de fum care părea materializarea unui suspin de uşurare. Ploaia bătea în parbriz şi lamele de cauciuc ale ştergătoarele îi ţineau cu greu piept. Se mai auzea şi ţiuitul anvelopelor care se frecau de asfaltul ud, iar mirosul de haine umede şi aburul care umplea acel spaţiu închis îi amintea confuz de ceva de pe vremuri. Ea îşi scoase gluga de plastic şi îşi înfoie părul. Era tuns scurt, arăta ca un cuib făcut din fulgi galbeni. Avea nişte ochi albaştri care licăreau discret când trăgea câte un fum din ţigară. Un nas fin, uşor presărat cu pistrui. O gură destul de mare, cu buza inferioară mai plină, pe care îi rămăsese o bucăţică de hârtie din filtrul ţigării; încercă mai întâi s-o îndepărteze cu limba, apoi o apucă între degetul mare şi cel arătător, spunându-i:

— Sper să nu aibă altă consultaţie programată imediat după mine.

— Cine anume? o întrebă Alex.

Ea se aşeză picior peste picior. Avea ce arăta, dar ciorapii de nailon îi erau stropiţi cu noroi.

— Avocatul, spuse ea, scoţând un nor de fum. Vă deranjează? îl întrebă, arătând spre ţigara aprinsă.

— Nu, nu. Aveţi necazuri?

— Necazuri?

— Vreau să spun… avocat…

— A, zise ea şi chicoti uşor. Mda, cam aşa ceva. Soţul meu şi cu mine divorţăm.

— Păcat.

— Eu dau divorţ, sublinie ea.

— Oricum, murmură Alex, neştiind ce să spună.

Numai fraierii cumsecade se căsătoreau, asta-i una. Când poţi să ai tot ce-ţi trebuie fără să te legi la cap, ce sens avea?

— Ne-am despărţit chiar înainte de Crăciun, continuă ea şi îşi trecu brusc ţigara în mâna stângă, întinzându-i-o pe dreapta. Mă numesc Jessica Knowles, îi spuse. Îmi doresc să fiu în curând fosta doamnă Michael Knowles. Aşa sper! mai adăugă ea, zâmbind.

— Eu sunt Alex Hardy, se prezentă, strângându-i mâna în grabă şi cu multă stângăcie.

— Vine de la Alexander?

— Da. Mama e grecoaică. Alexander e un mare erou la greci.

— Şi el era tot blond, zise Jessica. Mă refer la Alexander.

— Mda, confirmă Alex şi apoi tăcură amândoi până când taxiul trase pe dreapta, în faţă la Lincoln Center.

Alex îi dădu iute şoferului o hârtie de cinci dolari şi îi spuse:

— Când ajungeţi pe Pine Street, opriţi de aici toată cursa.

— Nu, nu, protestă Jessica. Vă rog, nu se poate…

— E în regulă, o linişti Alex. Încântat de cunoştinţă, mai adăugă el şi deschise portiera.

Apoi ieşi afară, în ploaie. Peste câteva minute opri o altă maşină şi îi ceru şoferului să-l ducă la intersecţia străzii Sixty-fifth cu Madison Avenue.

Continua să toarne cu găleata când coborî pe trotuar. O porni în sus spre strada Sixty-ninth şi acolo îl văzu pe portar cum stătea în colţ, fluierând după taxiuri, cu o umbrelă mare, în dungi galbene şi roşii, deasupra capului. Pe aşa o vreme, o să înţepenească acolo cât e ziua de lungă; de fapt, în cele din urmă şi ploaia era o baftă. Alex o luă înspre intrarea blocului. Un negru îmbrăcat în salopetă şi cu o pelerină de plastic pe umeri căra gunoiul de la subsol, ieşind printr-o uşă de metal care dădea pe o scară îngustă, în partea stângă a clădirii. Amărâtul avea nevoie de amândouă mâinile ca să rostogolească tomberonul până la bordură, fiindu-i imposibil să-şi mai ţină şi umbrela, aşa că după câţiva paşi era deja ciuciulete. Alex privi peste umăr înspre Madison Avenue. Portarul rămăsese tot acolo. Se duse drept spre bloc şi intră înăuntru. Un individ cu mustaţă stătea chiar în spatele uşii de sticlă de la intrare. Evident, era tipul care comandase taxiul. Ceva mai încolo, o femeie cu păr de culoarea levănţicăi, îmbrăcată într-un impermeabil bej, aştepta în faţa unor uşi de alamă.

Stând sub copertina de la intrare, Alex scoase din portofel o hârtiuţă, se uită pe ea, apoi căută pe lista de nume. Înăuntru, doamna aceea tocmai se urca în lift. El trecu apoi pe lângă bărbatul cu mustaţă şi intră în hol. Nu voia să fie văzut, astăzi, nici de portar, nici de liftier, fiindcă se putea presupune că erau plătiţi ca să remarce orice persoane dubioase care ar fi dat târcoale clădirii. Dar cu locatarii era altceva. De cele mai multe ori ei habar n-aveau cine le erau vecinii. Omul cu mustaţă nici măcar nu-i aruncă vreo privire, nu-l interesa decât să facă rost de taxi şi atâta tot.

Închizându-şi umbrela, Alex privi iute în dreapta. În multe blocuri de locuinţe cutiile de scrisori erau situate imediat lângă uşă, însă aici nici gând să se afle acolo. Locul imediat următor ar fi fost pe lângă lift, aşa că o porni cu încredere, ştiind că tipul cu mustaţă se aşteaptă, oricum, să-l vadă luând-o în partea aceea. Se uită la panoul aflat deasupra uşilor de alarmă. Tocmai se aprinsese becul la etajul al şaselea, iar cabina continua să urce. Alex n-avea de gând să verifice astăzi conţinutul cutiilor de scrisori, ar fi fost lipsit de rost; voia numai să descopere unde sunt ele aşezate. Le găsi imediat, se aflau într-o nişă de pe platforma care ducea la ascensor. Tipul cu mustaţă se uita afară, în stradă, stând cu spatele la holul blocului. Alex măsură incinta cu privirea, căutând o uşă de metal; o descoperi destul de repede în diagonală faţă de intrare şi se îndreptă repede într-acolo.

În toate clădirile, ieşirea de incendiu e zăvorâtă pe dinăuntru ca să împiedice accesul hoţilor sau al altor tipi nedoriţi. Alex încercă uşurel clanţa. Era într-adevăr încuiat. Se putea deschide cu o cheie, din hol, dar el ştia că nu-i nevoie de asta pe celelalte paliere. Tot rostul unei scări de incendiu e să le ofere locatarilor o cale de evacuare în caz că blocul ar lua foc. N-ai cum să le ceri tuturor să aibă asupra lor cheia de la ieşirile de incendiu. Acestea se deschideau de pe paliere, fie apăsând pe un buton, fie trăgând de un zăvor, operaţii care, ambele, deblocau broasca. La uşa din hol era o yală încastrată cu cilindru cu cinci picioruşe, iar pe toc se afla un cioc de metal care proteja limba şi lăcaşul în care intra aceasta. Nu putea fi forţată, va trebui să se ocupe de ea în ziua cu pricina.

Auzi liftul coborând şi se duse repede către intrare. Trecu din nou pe lângă tipul cu mustaţă care şi de această dată se dovedi la fel de impasibil. Când ieşi din clădire, Alex îşi deschise umbrela şi o porni în dreapta, către Madison Avenue, deoarece intenţiona să verifice uşa care dădea pe scara de la subsol. Se opri în dreptul acesteia şi se aplecă să-şi lege şireturile, cu faţa ascunsă după umbrelă. Broasca era beton, o ghici dintr-o singură privire. N-aveai cum s-o forţezi, nu mergea nici cu şperaclul, nici săltată. Dacă era timp, s-ar fi putut deschide cu burghiul. Numai că joi n-o să aibă decât două ceasuri, între zece şi douăsprezece şi pe deasupra, ce om cu mintea întreagă s-ar apuca să meşterească ziua în amiaza mare, pe trotuar? Cam aşa stăteau lucrurile, nu avusese baftă cu intrarea de la subsol. Rămânea uşa de incendiu, din hol. Se ridică exact în timp ce un taxi trecu pe lângă el şi se opri în faţa intrării. Din maşină coborî portarul, iar tipul cu mustaţă luă loc pe banchetă.

Nu mai avea ce să caute pe acolo.

Se hotărî să se ducă în vizită la Archie Fuller.

 

Niciodată nu-l cunoşti pe un spărgător meseriaş după cum se îmbracă. Pe un peşte îl observi de la un kilometru chiar şi pe ceaţă, dar pe un profesionist, niciodată – dacă nu eşti copoi sau coleg de breaslă cu el. În vreme ce taxiul înainta anevoios prin circulaţia de pe Lenox Avenue, Alex privea prin geamul mânjit de ploaie la oamenii care mergeau grăbiţi pe trotuare şi se distra încercând să ghicească rapid care erau tipii cumsecade şi care erau meseriaşii. Pe urmă, complică şi mai tare jocul, propunându-şi să intuiască în ce branşă lucra fiecare.

Cel mai uşor era cu peştii: cu pălăriile alea cu boruri mari pe care le poartă, e ca şi cum şi-ar agăţa afişe de gât. Paraşute nu prea se zăreau pe trotuare: era prea devreme pentru clienţi, chiar dacă se apropia de prânz. Îşi aduse aminte de Kitty şi se întrebă ce-o mai fi făcând ea. Câteodată îi părea rău de fata asta. Da’ mai dă-o dracu’, cine-o pusese să se vâre până-n gât cu droguri? Era fată bună, totuşi. Da’ tot drogată se cheamă că e, dracu’ s-o ia!

Drogaţii mişunau nestingheriţi, în ciuda ploii şi a orei matinale. Damblagiii ăia habar n-aveau dacă era vreme bună sau rea, ori cât se mai făcuse ceasul; ei se orientau numai după orologiul lor propriu, care mergea în funcţie de cum îşi luau porţia. Stăteau totdeauna ciorchine. Le plăcea să se adune şi să-şi povestească unul altuia dacă se găseşte sau nu mizerie de aia, de-a lor. Tot timpul haleau bomboane. Dacă te-ai apuca să vinzi dropsuri la o întrunire de drogaţi, ai avea viitorul asigurat. Şi Kitty ronţăia tot timpul. „Dulce la dulce trage”, avea obiceiul să spună. Asta era înainte să o prindă că se înţepa; ce tâmpit poate să fie omul câteodată!

Şi distribuitorii erau uşor de detectat. Să nu-i spună lui nimeni că urâţii de la poliţie nu-i cunoşteau, om cu om şi că, dacă nu le-ar fi ieşit şi lor câte ceva din traficul cu narcotice, nu i-ar fi săltat pe toţi, cât ai zice peşte. Întâi şi întâi, că din moment ce e aşa de simplu să-l recunoşti pe un drogat, apoi nu mai ai mare lucru de făcut: te ţii după el şi, mai devreme sau mai târziu, îl vezi cum ia contact cu Omul. Acum, Omul respectiv trebuie numai să aibă drogurile la el, fiindcă altfel n-ar putea să le vândă, nu? Şi, în funcţie de câtă cantitate posedă, ajunge la delict A-1, pentru care se ia de la cincisprezece ani la închisoare pe viaţă. Acum, vezi bine, un distribuitor care umblă pe străzi cu un minimum pasibil de cincisprezece ani în buzunarul de la haină e un individ care se uită tot timpul împrejur şi nu o face în felul unui meseriaş care e cu ochii după ciolan. Un spărgător care pregăteşte o treabă nu ia nici un fel de scule asupra lui, el n-are de ce să se teamă; nu-i o infracţiune să te uiţi în jurul tău, chiar dacă dai târcoale prin zona în care vei opera chiar peste câteva ore. Dar un distribuitor se furişează tot timpul, umblă mai ferit decât un tip cu pistolul la brâu. Alex reperă doi distribuitori pe bulevard. Unul era negru, îl şi cunoştea. Pe cel alb nu-l mai văzuse în viaţa lui, dar ştia sigur că asta făcea. Câteodată se gândea şi el că ar fi fost numai bun de poliţist.

Mai dibui şi un spărgător, mda, sigur că da, un ageamiu amărât care-şi dădea osteneala să nu bată prea tare la ochi cum studia prăvălie cu prăvălie. Şi, chiar în urma lui, uite-l şi pe copoi – un tip dur, pe care Alex îl ştia de la Circumscripţia douăzeci şi şase. Îl observase şi el, iar acum se ţinea cu paşi mari pe urmele lui, prin ploaie. Copoii erau tari în general, deşi de ce îşi pierdea ăsta vremea umblând după un ageamiu, pe o vreme ca asta, Alex nu reuşea să priceapă. Spera să se aleagă cu vreo înaintare în grad, pesemne. Hei, şefule, uite-aici, ţi-am prins un hoţ de două parale, mă faci şi pe mine detectiv de gradul doi? Bine, bine, Fosdick, acum dă o fugă de cumpără şi tu nişte cafea şi câteva gogoşi.

Câteodată, Alex avea impresia că singurii tipi pe care caraliii catadicseau să-i aresteze erau hoţii cinstiţi, ăia care nu le dădeau şpagă. Uite, toţi tipii ăştia care se ocupă de rămăşaguri. Alex zări cel puţin vreo şase în timp ce trecea cu taxiul pe Lenox Avenue şi ar fi putut spune exact cine strângea pariurile, unde îşi aveau ascunzătoarea şi cine aduna datoriile de la jocuri, iar dacă el era în stare s-o facă, atunci puteau şi poliţiştii. Probabil că e miză mare la mijloc, altfel ar fi stat cu toţii la răcoare. Nu că l-ar fi durut prea mult. După părerea lui, dacă ar fi ţinut morţiş careva să se apuce de arestări, atunci ar fi trebuit să-i bage pe toţi la răcoare, fiindcă om cinstit nu există.

 

Nu-i răspunse nimeni când ciocăni la uşa lui Archie, aşa că îşi închipui că omul nu se trezise încă. Amicul lucra noaptea şi chestia asta îi cam umbrea prestigiul în ochii lui Alex. Vorbise de mai multe ori cu el despre riscul crescut al spargerilor nocturne, dar Archie râdea şi zicea că-i convine – fiindcă pe beznă se poate pierde în natură. Alex îi răspundea de fiecare dată că nimic nu-i mai alb decât o mutră de negru prinsă în lumina lanternei unui copoi. Mai ciocăni încă o dată.

— Gata, gata, strigă Archie, în cele din urmă.

Alex îl auzi apropiindu-se de uşă; parcă umbla o turmă de bivoli prin casă.

— Cine-i acolo?

— Sunt eu, Alex.

Archie deschise uşa. Avea pe el numai nişte chiloţi în dungi. Era genul de negru pe care ca să-l eviţi trebuia să traversezi strada. Cântărea cam o sută douăsprezece kilograme, era numai muşchi şi avea pe obraz o cicatrice zdravănă lăsată de cuţit. Chiar dacă ar fi fost contabil, avocat ori chirurg, dacă îl vedeai venind spre tine puteai fi sigur că vrea să te violeze, să-ţi sucească gâtul sau să te apuce de picioare şi să te dea cu capul de pământ, numai aşa, pentru amuzamentul său propriu. Impresie cu totul falsă, de altfel.

Archie era unul din cei mai blajini tipi pe care-i cunoscuse Alex. Şi mare meseriaş, pe deasupra.

— Ce cauţi cu noaptea în cap, omule? se miră el, întorcându-se imediat cu spatele şi pornind grăbit înapoi, spre culcuş.

Alex intră şi închise uşa după el. Cunoştea casa; când ajunse în dormitor Archie se băgase la loc în pat.

— Hai, scoală o dată! îi strigă Alex.

— Ea du-te dracu’ de aici, mormăi Archie, trăgându-şi pătura peste cap.

— Hai, că e trecut de douăsprezece, insistă Alex.

— Vino mai târziu, mârâi Archie din aşternut.

— Mă duc să fac nişte cafea, hotărî Alex şi ieşi din dormitor, traversă camera de zi şi intră în bucătărie. În chiuvetă se afla un teanc de vase murdare. Un adevărat ospăţ pentru şobolanii şi gândacii de peste noapte. Alex se uită după cafetieră. O găsi în dulapul de lângă aragaz. Dorind să se apuce de treabă, îi săltă capacul şi înăuntrul ei dădu peste patru hârtii de câte o sută de dolari.

— Ţi-am găsit puşculiţa, strigă el.

Puse bancnotele sub o scrumieră de pe bufetul de lângă chiuvetă, apoi se ocupă să prepare cafeaua. Remarcă imediat câteva mucuri cu urme de ruj pe ele. Unul arăta a marijuana, Alex n-avea nimic împotriva ierbii ăsteia, cu toate că el nu fumase niciodată. Se întrebă cine o fi individa şi îşi aminti din nou de Kitty. Se uită pe geamul bucătăriei şi văzu cel puţin vreo şase apartamente cu ferestre întredeschise care dădeau pe scara de incendiu. Ce-i drept, nu găseai mare lucru de furat pe acolo, dar era la îndemâna oricui.

— Mi-ai pus comoara pe foc? întrebă Archie din uşă. Tot în chiloţi era.

— Uite-te acolo, sub scrumieră.

Archie se asigură că e în regulă, apoi întrebă:

— Cât e ceasul?

— Ţi-am spus.

— Ce cauţi aici, aşa devreme?

— De ce? Ai avut treabă azi-noapte? întrebă Alex.

— Am muncit de m-am spetit, omule! se plânse Archie. Am invitat o veveriţă aici. Am făcut-o să se suie pe pereţi. Osteneală mare, nu glumă. Când te-am auzit la uşă am crezut că e ea, că mai vrea o porţie.

— O ştiu şi eu? întrebă Alex, sperând pe jumătate că o să-i spună că era Kitty.

— O evreică din Bronx. Asistentă socială. A pus ceasul la şapte şi jumătate, că trebuia să dea fugă să asiste victimele societăţii, sărace le de ele! zise Archie râzând. Vezi că e nişte pâine în frigider, de ce nu prăjeşti câteva felii?

— Da’ de când eşti infirm?

— Amice, tu m-ai sculat din somn, sublinie Archie, întinzându-se. A fost o petrecere pe cinste azi-noapte, trebuie să ştii. Ca de 4 Iulie la Newark, statul New Jersey.

Râmase cu braţele ridicate în aer, se încruntă brusc, se apropie cu mişcări iuţi de scrumieră, o dădu la o parte şi numără banii. Apoi răsuflă uşurat, fornăind zgomotos pe nări.

— Mi-a trecut un moment prin cap că tipa putea să mă facă de câteva sute.

— Aşa-ţi trebuie. Auzi, să corupi o asistentă socială!

— Eu s-o corup! Omule, tipa ştie chestii pe care nu le cunoşteau nici curvele din Babilon. Ce faci, termini o dată cafeaua?

— Acuşi e gata, îl asigură Alex, luând două bucăţi de pâine din frigider şi punându-le în aparatul de prăjit. Ştii, cândva am curăţat un apartament – se apucă el să povestească; tipii erau plecaţi în vacanţă şi lăsaseră în frigider o pâine tăiată felii. Între ele era pusă o mie de dolari, în hârtii de câte douăzeci.

— Şi tu ce căutai în frigider? îl întrebă interesat Archie.

— Mă lovise foamea. De obicei nu fac chestii de-astea, dar ştiam că sunt plecaţi pe toată vara, aşa că n-aveam de ce să mă grăbesc. Mi-am zis să-mi pregătesc şi eu un sandviş şi am dat de o mie de foi, spuse Alex, râzând de ce-şi adusese aminte.

— Asta zic şi eu sandviş, nu? chicoti Archie. Omule, ce le mai dă unora prin cap!

— Ce să mai spunem de cafetieră?

— Asta-i ascunzătoare foarte bună. Ţie ţi-ar da prin cap să scobeşti acolo?

— Bucătăria e, oricum, ultimul loc în care caut.

— Vezi? Ai mai prins ceva astăzi.

— Cât trăieşti ai de învăţat.

— Ai mai lucrat în ultima vreme? îl întrebă Archie.

— Am o treabă în vedere.

— Te-a aranjat Vito?

— Nu. Unul Henry Green, are o bijuterie în Bronx, îl ştii?

— N-am auzit de el.

— Tommy mi-a făcut trampa.

— Scor mare?

— Bunicel. Am de luat nouă bătrâne curate.

— Bun, zise Archie şi fluieră încântat. Lui Tommy cât îi dai?

— Ei, ceva acolo! M-a pus în legătură cu tipul, atâta tot. Nu-i cazul să-i las prea mult, ştii. Două-trei foi, e suficient?

— Mda, e bine. Ce treburi mai face el?

— Habar n-am, zău aşa. Unde-s ceştile?

— În dulap, acolo. Dac-o mai fi vreuna curată.

— Am auzit că umblă să cumpere un tun ca lumea, continuă Alex, ridicând din umeri. Poate că se gândeşte la vreo treabă cu „mâinile sus!”, cine ştie?

— Ce tâmpenie! se strâmbă Archie.

— Abia a ieşit luna trecută, mai poartă încă ţoalele de la pârnaie; arată ca un amărât, săracul.

Turnă cafeaua în cele două căni pe care le găsise în dulap şi continuă.

— Poate c-ar trebui să-i dau ceva mai mult de două-trei foi, ce zici? Cam o jumătate de miar, nu? Ştii, ca să-l ajut să demareze.

— Cum crezi, îi răspunse Archie, ridicând din umeri. Vezi că pâinea aia se arde, dacă nu stai cu ochii pe ea.

— Fir-ar al dracului! strigă Alex şi se apropie de aparatul care scotea fum. Dădu la o parte capacul şi scoase cele două felii, trecându-le repede dintr-o mână în alta şi azvârlindu-le cât colo, pe masa lucioasă. Sunt prea arse, ce zici?

— Nu, merge, răspunse Archie.

Se ridică de pe scaun, se duse până la frigider, îl deschise şi strigă:

— Mi-a băut tot sucul de portocale!

Scoase o cutie de carton cu lapte şi un pachet de unt. Se întoarse până la bufet după zaharniţă şi luă apoi două linguriţe şi un cuţit dintr-un sertar. După care se aşezară amândoi la masă.

— Trebuie să mă apuc rapid de lucru, începu Archie. Hârtiile astea-s ultimele.

— Mda, mormăi Alex.

— Vezi, sunt la fel ca tine. Cum îmi pică un scor gras, mă şi lenevesc. Nu-mi vine să mă pun iar pe treabă până nu dau de fundul sacului.

— Mda, numai că eu îmi ţin banii la bancă, nu în cafetieră.

— Eu n-am încredere în bănci. Omule, da’ pâinea asta e arsă de tot!

— Ai zis că merge.

— Înainte să muşc din ea. Şi de când toarnă în halul ăsta afară?

— De dimineaţă.

— Ce naiba poate să facă omul pe aşa o vreme? întrebă Archie, uitându-se încruntat la ploaia care cădea necontenit dincolo de fereastra bucătăriei.

 

Se duseră împreună să vadă un film porno cu un număr de dublu-mixt şi pe urmă hoinăriră puţin pe Amsterdam Avenue. Mai ploua, dar nu aşa tare. Înghesuiţi sub o umbrelă neagră bătură trotuarele ude până dădură peste un bar unde se servea şi masa de prânz. Se făcuse aproape trei. Friptura de vacă se terminase, dar mai aveau nişte pastramă nu prea grasă; comandară amândoi câte o porţie, cu o halbă de bere de căciulă şi cu garnitură de cartofi prăjiţi. În local domnea liniştea, excepţie făcând bâzâitul monoton al televizorului la care se transmitea un meci de baseball şi părerile critice emise din când în când de o mână de negri aşezaţi la bar.

Daisy îşi făcu apariţia pe la ora trei şi zece. Era o negresă destul de albă la piele, care n-avea decât un singur picior, dar prezenta, în schimb, un obraz prelung de egipteancă şi o aluniţă în colţul din stânga al gurii destul de mari, de altfel. Avea tenul curat şi neted, aproape fără nici un rid; timpul o cruţase considerabil, ţinând seama că începuse să curvăsărească încă de la şaisprezece ani.

Îi văzu stând într-un separeu tapetat cu material plastic roşu şi o porni spre ei, clătinându-se în cârje. Purta ochelari de soare stropiţi din cauza ploii de afară şi o pelerină impermeabilă de culoare galbenă, pe care o scoase şi o aruncă pe un scaun. Rămase în echipamentul său de lucru: o rochie strâmtă din satin albăstrui, decoltată larg pe pieptul bine dezvoltat; pe dedesubt nu mai avea nimic. În singurul ei picior, splendid de altfel, purta o sanda de lac, prinsă cu o cureluşă pe gleznă şi cu tocul înalt. Se aşeză la masă plângându-se de vreme; îşi scoase ochelarii de soare şi îi şterse cu un şerveţel de hârtie. Avea ochii migdalaţi, puţin asimetrici, de culoarea chihlimbarului. Se aruncă la platoul cu cartofi prăjiţi şi le mai puse nişte sare, evident fără să ceară permisiunea celor doi. Ronţăind de zor le spuse că se aşteptase să aibă mult de lucru, din cauza vremii. Ploaia aducea întotdeauna o groază de clienţi. Şi unde se aflau muşterii, era mare bătaie pe Daisy. Nici ei nu-i venea să creadă.

— Şi doar nu mai sunt nici eu prospătură, comentă ea. Ce mai, la Crăciunul care vine fac treizeci şi şase de ani, cu o săptămână înainte de Crăciun. Şi pe stradă e plin de fete de optsprezece-nouăsprezece ani, acum scoase pe piaţă şi frumoase de pică. Nu e vorba c-aş fi eu mai tinerică sau mai arătoasă, asta-i sigur.

— Atunci ce să fie? se miră Archie.

— Ştii ce cred eu?

— Ce? întrebă el. Îl interesa de-adevăratelea. Ştia că Daisy scoate mai mulţi bani decât jumătate dintre curvele care umblă prin Harlem şi se tot minuna cum naiba.

— Cred că e vorba de picior, îi dezvălui Daisy. Asta trebuie să fie. Tipul mă vede ţopăind în cârje şi îşi închipuie că-s neajutorată. Se uită la mine şi trage concluzia că n-are treabă, poate să facă tot ce-i trece prin cap cu mine. Dacă îl refuz cumva, poate să-mi ia cârjele şi să mă azvârle pe fereastră. Nu mă refer la apucaţi. Vorbesc de tipii obişnuiţi. Cam toţi, oricum, le ştiu de frică târfelor, de fapt, la dracu’, le e pur şi simplu teamă de femei, că de-aia se şi duc la curve. Eu n-am decât un picior şi nefericiţii trag concluzia că aş fi neputincioasă, crezând despre ei înşişi că sunt armăsari. Asta e, par vulnerabilă.

— Mda, aşa o fi! mormăi Archie.

— Eu nu consider că numai de asta se duc oamenii la curve, o contrazise Alex. Că le-ar fi frică de femei.

— Ba asta-i, nu-s în stare de nimic cu tipe în regulă, susţinu Daisy.

— Nici gând, uite, unii se duc, aşa cred eu, în ideea că o curvă e profesionistă şi omul aşteaptă de la ea servicii complete.

— Am eu pe unul, continuă Daisy, tot ce trebuie să fac e să-mi ridic fustele şi să-i arăt ciotul, că se şi scapă pe el.

— Ăsta da apucat, frate! consimţi Archie.

— Ba nu, tocmai că nu e. Am o groază dintr-ăştia, numai că nu-s toţi la fel de rapizi. Se înnebunesc după ciotul ăsta al meu, nu-i înţeleg.

— Dacă ei au bucurii la chestia asta, zău aşa! chicoti Archie.

— Mai cunosc unu’, reluă Daisy, care-i milionar şi ar putea să plătească o damă de lux, dintre cele mai scumpe. Când colo, îmi dă mie telefon tocmai de la Westchester, o dată pe săptămână, ceas. Cum se face joi dimineaţa, cum sună. Că atunci pleacă nevastă-sa în oraş după cumpărături. Eu pun receptorul în furcă, mă arunc într-un taxi şi dau fuga la Post Mills.

— Nevastă-sa o fi având şi ea un tip cu vreun ciot, interveni Alex, încercând să-l întreacă pe Archie la bancuri, uitându-se spre el să vadă dacă îl aprobă.

— Nu vă imaginaţi ce sculă prezintă animalul. O fi având el şaizeci şi patru de ani, însă e ca un armăsar, să mor eu.

— Păi, n-are a face mărimea, o atenţionă Alex. Am citit într-o carte.

— Ai citit un rahat, i-o tăie Daisy.

— Băiatul ăsta are un cocoşel atâtica, îi spuse Archie confidenţial, făcând un gest semnificativ.

— Da, să ştii, recunoscu Alex râzând.

— Cum se face joi, e ceas, continuă Daisy. Îmi dă o sută de foi, plus taxiul dus şi întors. Nici nu vă puteţi imagina casa tipului! E pe malul unei ape, chiar ar trebui să vedeţi cum arată.

— Şi pe unde zici că stă? o întrebă Archie.

— La Post Mills.

— Unde dracu’ vine asta?

— Păi, ţi-am spus. În Westchester. Lângă Stamford.

— Stamford e în statul Connecticut, îşi aminti Archie.

— Păi, da, cum treci de graniţă. A statului New York, vreau să spun. Acolo e Westchester, Archie, ce dracu’, ştiu şi eu unde e!

— Bine, bine, e Westchester.

— Posedă două terenuri de tenis, o piscină şi un Cadillac negru, cât toate zilele, la scară. Şi mai are încă o maşină, una de-alea străine, mici. Nu ştiu cum îi zice.

— O fi Volkswagen? aruncă Archie, făcându-i cu ochiul lui Alex.

— Da’ de unde! Ce Volkswagen? Cred că e scumpă rău. Îmi închipui că o mai fi având încă una, altfel cum s-ar mai duce nevastă-sa în oraş? O dată l-am şi întrebat dacă n-ar vrea o menajeră cu un singur picior. I-am spus că l-aş servi de trei-patru ori pe săptămână, numai să pot să stau şi eu într-o casă ca aia. Mi-a motivat că nu se poate din cauza nevesti-sii. Omul e milionar, are cinci servitori în total, care toţi au zi liberă joia. Şi apoi cu o voce groasă, cu accent de culegător de bumbac din sud, le spuse: „De-asta scoate şi el sufletu’ din mine taman joia”. Pe urmă izbucni în râs.

— Şi cum arată reşedinţa pe dinăuntru? o întrebă Archie.

— Are o garsonieră departe în pădure, în spatele casei. Acolo mergem. Ar trebui să vezi locurile, Archie. Zău că nu te mint, omul e milionar de-adevăratelea.

— Cum îl cheamă?

— Ei, asta e, nu pot să-ţi spun numele unui client!

— Zici că-i putred de bogat, ai?

— Să ştii că e.

— Şi îţi plăteşte, deci, taxiul dus-întors plus o bătrână în fiecare joi, spuse Archie.

Avea un ton neîncrezător, uşor ironic. Alex se prinse imediat că amicul său încerca să o facă pe Daisy să-i spună numele tipului.

— Deci posedă terenuri de tenis, piscină, garsonieră în pădure şi iaht… n-ai zis că are şi iaht, Daisy?

— Nu. Nici gând, da’ a cumpărat o barcă frumoasă cu motor, aşa să ştii, pe care o ţine la debarcaderul lui personal!

— Pun pariu că şi debarcaderul e barosan. Ia spune, cam cât e de mare? întinse braţele lateral. Uite-aşa, Daisy? Ia zi?

— Oricum, e mai barosan decât al tău! răspunse ea şi întinse mâna după cârjele care stăteau rezemate de peretele separeului.

— Cum ziceai că-l cheamă pe milionarul ăsta?

— Nu te priveşte pe tine, răspunse Daisy, ridicându-se de pe scaun şi potrivindu-şi cârjele sub braţ.

Îşi puse impermeabilul, tăcând îmbufnată, mutându-şi cu îndemânare cârjele ca să-şi poată trage mânecile. Apoi se duse şontâc-şontâc până la bar şi i se adresă chelnerului:

— Ar trebui să-i azvârli afară pe mitocanii ăia doi. Habar n-au să se poarte.

Când o văzu că ajunse la uşă, Archie oftă.

— S-a dus dracului!

— Prea ai forţat şi tu! De-aia s-a îndârjit aşa.

— Mda. Auzi bună, o curvă cu principii, să vezi şi să nu crezi!

— Consideri că vorbea pe bune?

— Dracu’ ştie. Restul însă era adevărat, îţi spun eu sigur. Dau toţi năvală după ea, de parcă ar fi în călduri. Dar un tip milionar la Post Mills, ştiu şi eu? zise Archie, ridicând din umeri.

— Păi, de ce nu verifici? îl întrebă Alex.

— Exact asta am de gând. Ar fi un scor de milioane, nu?

— Cum adică?

— Să dai o gaură la coşmelia unui tip de şaizeci şi patru de ani care-i ocupat să plimbe prin pădure o târfă cu un singur picior.

Amândoi izbucniră în râs.

Alex se întoarse în apartamentul lui de pe West End Avenue la opt seara. Se mai dusese cu Archie încă la un film şi mâncaseră într-un local ieftin, de pe Broadway. Tot ce mai avea chef să facă de acum încolo era să se bage în pat, să se mai uite la televizor până pe la zece şi pe urmă să adoarmă de-a binelea. Plănuia să meargă iar la obiectiv, a doua zi, în caz că era vreme bună; avea tot interesul să fie odihnit şi în formă. Până acum nu-l văzuse la faţă decât un singur locatar de acolo şi trebuia în continuare să fie discret.

 

În faţa blocului aştepta detectivul de gradul doi Anthony Hawkins. Se afla mult în afara teritoriului său, circumscripţia lui cuprinzând zona încadrată de strada Fourteenth şi strada Thirty-ninth dintre Fifth Avenue şi East River. Hawkins era un zdrahon brunet, înalt şi vânjos, încântat de porecla sa, „Uliul”, chiar dacă hoţii îi spuneau aşa în bătaie de joc. Asta fiindcă el avea impresia că seamănă cu actorul Burt Reynolds, ceea ce nu era deloc adevărat. Dar Reynolds jucase cândva rolul principal dintr-un serial de televiziune intitulat Uliul, în care era vorba, întâmplător, de un poliţist din New York. Personajul trebuia să fie indian de origine şi Hawkins era jumătate englez şi jumătate irlandez („plus o cincime scoţian, în amestec”, îi plăcea lui să adauge). Dar asta nu-l împiedica să fie încântat de faptul că un serial purta acest titlu, numele unui poliţist zis „Uliul”. Când îşi lăsase Burt Reynolds mustaţă, la fel făcuse şi Anthony Hawkins. Când şi-o dăduse jos Burt Reynolds, Hawkins se conformase instantaneu. Dacă Burt Reynolds s-ar fi îmbolnăvit vreodată de ulcer, Hawkins ar fi încercat, probabil, să facă şi el la fel. Pentru că era o javră.

Întâmplător, se afla acolo şi tipul care îl înhăţase pe Alex, când ajunsese la Sing-Sing. Acum purta un trenci cu cordon, care îl făcea, după toate probabilităţile, să se simtă mai în exerciţiul funcţiunii. Pe deasupra, stătea şi în ploaie; asta-i specialitatea copoilor, să nu-i ducă mintea nici măcar să se adăpostească.

— Hai noroc, Alex, îi zise poliţistul, voios.

— Ia te uită, vă salut, domnule Hawkins.

— Ce mai faci? îl întrebă Hawkins, tară să-i întindă mâna.

Un copoi nu dă niciodată mâna cu hoţii, chiar dacă îi cunoaşte mai bine decât pe propriul lui frate. Şi i se adresează întotdeauna pe numele mic, are impresia că asta îi conferă supremaţie. Dacă un caraliu înhaţă pe un tip care tocmai a ticluit o lovitură genială, să zicem că ar fi dat o spargere la Fort Knox, pe care l-ar chema Israel Goldberg, copoiul o să-i arunce automat:

— Ce părere ai, Izzie, ne povesteşti tot?

Iar dacă Izzie e un hoţ isteţ la minte, nu-l scoate pe copoi din „domnule” şi din „să trăiţi” şi nu-i spune nici pe dracu’. Face şi asta parte din joc.

— Intraţi în hol, că plouă – îi pofti Alex. Pe mine mă aşteptaţi?

— Da, încuviinţă Hawkins.

— Şi staţi aici de multă vreme?

— De vreo jumătate de oră.

— Păi, haideţi înăuntru, insistă el. Nu ne-am văzut de mult.

Intrară în holul blocului şi Alex îşi strânse umbrela, scuturând-o de apă. Hawkins nu-l slăbea din priviri.

Poliţiştilor le place să creadă că ştiu ce gândeşte cineva numai uitându-se la mişcările lui, chiar dacă omul nu face altceva decât să se scobească în nas. Alex acordă multă atenţie umbrelei sale şi Hawkins nu scăpă din ochi nici o mişcare. Într-un târziu, Alex se uită la el şi spuse:

— Ce vă aduce până aici?

— Ştii ce mult mă interesează persoana ta şi prietenii tăi, începu Hawkins, cu un zâmbet.

Avea impresia că seamănă şi mai tare cu Burt Reynolds atunci când surâde. În realitate, arăta ca un vampir rânjit. Făcea parte tot din joc. Câteodată, Alex recunoştea în sinea sa că s-ar fi lăsat până acum de sportul ăsta, dacă n-ar fi fost poliţiştii. La urma urmei, ce întrecere e aia dacă n-ai adversari?

— Da? Şi ce anume doriţi să aflaţi de data asta?

— Mă interesează foarte mult o spargere care a avut loc pe 21 martie, spuse Hawkins.

— Aha, făcu Alex.

— Îmi închipui că nu ştii nimic despre aşa ceva.

— Absolut nimic.

— Nici n-ar fi prea interesantă chestia, dacă n-ar fi avut loc în circumscripţia mea, continuă Hawkins. Eram în concediu la data cu pricina. Mi-am dus nevasta în Puerto Rico.

— E frumos pe-acolo.

— Am fost plecat trei săptămâni. M-am întors ieri şi am stat de vorbă cu poliţistul care a primit informaţia. E nou la noi, s-a transferat de curând de la circumscripţia din zona Harlem. Am vorbit şi cu băieţii de la „Spargeri”.

— Aha.

— Am venit să stau de vorbă cu tine, Alex, fiindcă treaba aduce bine cu stilul tău.

— Nici nu ştiam că am aşa ceva.

— Geam spart, vreau să spun.

— Eu n-am intrat undeva pe fereastră de când eram copii, spuse Alex.

— Tocmai asta e. Era spartă pe dinăuntru, Alex. Cineva a încercat să dea impresia că e opera unui amator.

— Eu unul sunt curat, dacă vrea cineva să mă acuze…

Se opri brusc, fiindcă în spatele lui se deschisese uşa de la lift şi apăruseră nişte vecini. Alex locuia în blocul ăsta şi nu avea chef să-l vadă oamenii stând de vorbă cu un poliţist.

— Uite ce e, n-aţi vrea să veniţi sus? îl întrebă el pe Hawkins.

— De ce?

Alex dădu din umeri şi făcu o grimasă, aşteptând ca Hawkins să priceapă şi singur. Dar în timp ce domnii aceia se opriseră să-şi deschidă umbrelele, copoiul spuse destul de tare:

— A, nu vrei să ştie vecinii că eşti hoţ?

Privirea lui Alex scânteie. Se uită înspre uşa de la intrare. Cei doi nu păreau să fi auzit ceva. Îndată ce ieşiră afară în ploaie, Alex rosti:

— Dar ce v-a apucat? Eu încerc să duc aici o viaţă respectabilă.

— Sigur că da. Şi zici că duceai o viaţă respectabilă şi pe 21 martie, când a fost spart apartamentul de pe strada Thirty-sixth?

— Nu ştiu nimic în legătură cu asta.

— Strada Thirty-sixth, numărul 132, repetă Hawkins.

— Nu cunosc adresa.

— E un bloc frumos cu faţada de cărămidă.

— Vă spun că habar n-am.

— Uşa de la intrare a fost deschisă cu şperaclul şi broasca din interior înţepată. Iar fereastra de la dormitor am găsit-o spartă pe dinăuntru, ca să pară treabă de ageamiu. Exact cum ai făcut tu când te-am înhăţat, Alex.

— Mda, numai că m-am învăţat minte. M-am cuminţit de când am ieşit. Nici n-am de gând să mai stau de vorbă cu tipii de meserie.

— Nu? Nici cu Tommy Palumbo?

— Ce-i cu el? E curat.

— L-ai mai văzut de când a fost pus în libertate condiţionată?

— Mda, uneori. E prieten cu mine. Sigur că ne-am mai întâlnit.

— Am auzit că umblă să-şi cumpere o armă.

— Habar n-am.

— Data viitoare când dai cu ochii de el, asigură-l că ştim de asta.

— Desigur.

— Spune-i că-i de ajuns ca să intre la loc.

— Precis c-a auzit şi el, doar nu-i tâmpit.

— Toţi sunteţi tâmpiţi, i-o reteză Hawkins.

— Uite ce e, n-am făcut eu treaba aia de pe strada Thirty-sixth, mai doriţi să ştiţi şi altceva?

— Am vrut să afli că m-am întors din concediu, doar atât. Somn uşor, îi ură Hawkins, aruncându-i zâmbetul tip Burt Reynolds, ieşind apoi afară, în ploaie.

— Fir-ai tu al dracului, mârâi Alex şi apăsă enervat pe butonul de la lift. Ce sunt eu, singurul profesionist din New York care sparge un geam pe dinăuntru? Mă rog, eu am făcut treaba respectivă, era aranjată de Vito, am scos un scor de – trei mii de foi, dar dacă n-aş fi fost eu? De asta e vorba, nenorocitul dracului, că vii tot timpul pe capul meu. De-aia nu te-ai mai arătat în ultima vreme, ai fost în concediu. Măcar de ţi-ar fi găurit ţeasta vreun tip din Puerto Rico. Să nu mă superi, Hawkins, îi adresă el în gând, că o să-ţi pară rău!

Dar începuse să se cam teamă.

 

Când ajunse la el în apartament, scoase din frigider o bere, o deschise şi o luă cu el în dormitor. Telefonul era pe noptieră. Formă numărul lui Tommy şi trase câteva înghiţituri din sticlă, în timp ce aştepta. Lăsă să sune de vreo zece ori şi era gata să închidă când îl auzi: „Alo?”

— Tommy, sunt eu, Alex.

— Hei, bună, Alex, ce mai faci?

— Bine. Tocmai a fost pe la mine Uliul.

— Şi ce vrea?

— Tommy, fii atent!

— Da, ce-i?

— Am auzit că te-ai apucat să cauţi un tun şi treaba e că n-am aflat numai eu. Ştie şi Uliul.

— Mda.

— Cred că îţi dai seama ce înseamnă asta. Cumpără omul un tun numai dacă are de gând…

— Da’ n-am cumpărat absolut nimic, Alex.

— Însă eşti în căutare.

— Să zicem.

— Da sau nu?

— Mă gândeam şi eu, atâta tot.

— Te-ai concentrat aşa de tare, încât a aflat şi Uliul.

— Da, dar n-am cumpărat nimic, Alex. Am zis şi eu o vorbă, acolo.

— Când aruncă omul una ca asta înseamnă că are ceva în cap. Şi dacă o foloseşte cum mă gândesc eu, trebuie să se arate la faţă şi urmează ca Uliul să-ţi vină la uşă în zece minute fix.

— Mda.

— Atunci, de ce naiba nu dai un anunţ în ziar? Mai e cineva în oraşul ăsta care nu ştie că umbli după un tun?

— Mda.

— Fii atent, m-ai trimis la o chestie pe bune şi cred că face cinci foi, numai că nu pot să-ţi plătesc până nu livrez marfa, pricepi? În momentul de faţă sunt cam strâmtorat, nu capăt lovelele decât pe la sfârşitul săptămânii. Vreau să zic, adică, să nu faci vreo prostie. Cinci foi or să te scoată la liman până găseşti o treabă de făcut. Una la care să n-ai nevoie de tun.

— Mda, zise Tommy.

— Auzi ce-ţi spun?

— Mda, aud, Alex.

— Bine, atunci. Voiam să ştii că ai cinci foi la mine, dacă rezişti până la sfârşitul săptămânii.

— În orice caz, nu-s chiar aşa disperat, Alex.

— Bun. Mă bucur să aud asta. Ne-am înţeles, atunci, Tommy?

— Mda, în regulă.

— Sigur?

— Mda.

— Bine. Te sun eu vineri, cel mai târziu sâmbătă.

— Bine, Alex. Şi mersi, auzi?

— Bun, la revedere.

Puse receptorul în furcă şi mai trase o duşcă din sticla de bere. Nu ştia nici el de ce naiba îşi bătea capul cu puştiul ăla nătărău. Când începi să lucrezi cu un tun, aşa te înveţi. Tommy n-avea decât douăzeci şi doi de ani, dar mai fusese deja arestat o dată pentru jaf înarmat, când era de optsprezece. Dăduse peste un judecător care îl condamnase zece ani la Sing-Sing şi îl puseseră în libertate condiţionată luna trecută, după ce executase a treia parte din sentinţă. Alex îi cunoscuse la închisoare, puştiul se afla acolo de două-trei luni când intrase el. Era speriat până în măduva oaselor. Nu mai fusese la răcoare până atunci; ultima oară reuşise să scape cu suspendare. Dar auzise despre viaţa din penitenciare şi ştia ce poţi să păţeşti pe acolo. Era mai tânăr pe atunci, asta se întâmpla cu trei ani în urmă, îşi dădea seama că e un puşti drăguţ şi blond, cu ochi albaştri şi aflase despre violurile în grup, aşa că era absolut înspăimântat de ceea ce ar fi putut să i se întâmple. Mai târziu îşi spusese că numai datorită lui Tommy nu păţise nimic.

Tommy stătea deja acolo de o vreme, frumuşel, brunet şi zvelt, însă nu reuşise nimeni să facă din el o curvă de închisoare. Exista o întreagă ierarhie sexuală în interior, de la „boarfe”, cum le ziceau târfelor de afară, adică tipilor care fuseseră homosexuali şi înainte. Băieţii – sau felele, cum le plăcea să-şi spună – erau ţinuţi, de regulă, separat de restul borfaşilor, în secţia unde se aflau celelalte prostituate şi tipii închişi pentru delicte sexuale. Dar mai existau şi cei care deveniseră târfe abia la închisoare. Pe urmă veneau armăsarii, flăcăii sau tăticii, cum mai erau numiţi; se uitau după fiecare prospătură care apărea în curte şi imediat se duceau la ea şi încercau să se împrietenească, îi ofereau bomboane sau ţigări şi îi făceau aluzii. Aceşti tipi se considerau adevăraţii masculi; dacă îi spuneai vreunuia că se dedă la acte homosexuale, era în stare să-ţi taie beregata. Deoarece el era partea activă şi lui i se ofereau servicii complete.

Însă unul dintre primii oameni pe care Alex îi cunoscuse acolo fusese Tommy, care îl prevenise imediat că or să-l târcolească toţi cu o grămadă de avansuri, fiindcă e blond, arătos şi tânăr, dar că nu trebuie să facă nimic, dacă nu vrea; când însă va ezita o singură clipă, atunci adio! Îl ştia el pe un băiat, îi povestise Tommy, pe care îl întinseseră pe jos, în sala de gimnastică, în timp ce unul ţinea de şase, îl pictaseră pe spate ca pe o femeie, cu ţâţe şi cu tot tacâmul şi pe urmă îl regulase o duzină de nesătui. Nu se întâmpla chiar foarte des pe aici, zicea Tommy, referindu-se la violurile astea, în grup. În închisorile locale erau nelipsite sau în centrele provizorii de detenţie, când se întâmpla ca un puşti să fie azvârlit în celulă cu o mână de criminali înrăiţi: te ameninţau cu şişul sau te ardeau cu ţigara, până făceai ce-ţi spuneau. Sigur, se mai dezlănţuiau ei şi pe aici, dar nu chiar aşa ca să nu mai dormi de frica lor. Trebuia să fii atent la armăsari.

Ce aveai de făcut, povestea Tommy, era să refuzi absolut orice îţi ofereau. Vine un tip şi-ţi dă un pachet de ţigări, până faci rost de ceva bani, îi zici frumuşel: „Nu, mersi, mai bine îţi sug degetul!” Vine altul şi vrea să-ţi ofere nişte bani împrumut, ori îţi promite că te va apăra de neplăceri, îi spui: „Mulţumesc, mă descurc şi singur”. Şi, băiete, chiar trebuie s-o faci. Vrea unul să te răstoarne, te baţi cu el. S-ar putea să ajungi la spălat closete vreo săptămână, dar cel puţin de acum înainte tipul îţi ştie de frică şi nu mai încearcă nimeni să te facă s-o iei în gură. Iar dacă intenţionează să pună mâna pe tine în gaşcă, trebuie să te baţi ca un nebun cu ei, până când pricep că n-ai de gând să laşi pe nimeni să te încalece. Pocneşte-i în ochi, dă-le în beregată, n-au să rişte aşa ceva de două ori, nu câtă vreme sunt şi alţii care se lasă fără împotrivire.

Urmase întru totul sfaturile lui Tommy, de cum încercase să-l abordeze primul individ. Tipul era înalt de doi metri şi avea nişte umeri laţi de tot, fiind un nenorocit care îşi zicea că dacă nu e whisky, poţi să bei şi vin. Numai că Alex n-avea de gând să fie sticla lui de Chianti, aşa că atunci când nemernicul venise la el şi-i spusese, fin de tot, „Hei, puştiule, ce-ai zice să mi-o sugi?”, Alex îi replicase: „Da’ tu mie?”

Gorila se înfuriase, îl trântise cu spatele de perete, înhăţându-l de gât şi mârâindu-i: „Fă cum îţi spun, putoare, sau o să tăbărâm cincizeci pe fundul tău!” Alex îi dăduse cu genunchiul în burtă şi când individul se aplecase îl pocnise în ceafă cu mâinile împreunate. Fusese o lovitură ca de baros. Iar în timp ce namila se zvârcolea pe podea, îi mai trăsese şi un şut în ureche. Se alesese cu o lună de carceră şi pentru asta nu putuse să iasă imediat ce executase o treime din condamnare. Dar de atunci nu se mai dăduse nimeni la el şi, când mai făcuseră încă o triere a deţinuţilor, îl puseseră totuşi în libertate condiţionată. Chestia îl costase şase luni în plus după gratii, dar cel puţin la ieşire era aşa cum intrase.

În timpul celor optsprezece luni de puşcărie, el şi cu Tommy ajunseseră prieteni buni, atât de buni încât stârniseră bănuieli şi toţi încercau să afle dacă e sau nu ceva între ei. Alex aprecia că vreo patruzeci la sută dintre tipii de acolo aveau vreun fel sau altul de activitate sexuală, fie ca parteneri activi, fie pasivi, în timp ce restul de şaizeci la sută îşi petreceau mai toată vremea vorbind despre cine ce-i face şi cui anume. Însă el şi cu Tommy erau doar buni prieteni, atâta tot. Nici măcar nu împărţeau aceeaşi celulă, cu toate că ar fi putut să aranjeze asta dând câteva foi cui trebuie. Numai că hotărâseră să n-o facă, fiindcă ar fi aţâţat şi mai mult bârfa şi nu aveau chef să ajungă în secţia autorilor de delicte sexuale, alături de poponari şi de damblagii. Dar când ieşeau în curte, la plimbare, stăteau de vorbă o groază, sporovăiau şi în sala de mese şi, în general, discutau despre ce vor face după eliberare. Hotărâseră să se lase de orice, să-şi găsească un serviciu de opt ore, să intre în rândurile tipi lor cumsecade şi să dea dracului toate rahaturile astea din viaţa de închisoare.

Mda.

Acum ştia că tot ceea ce face omul când iese de după gratii e să se întoarcă exact la preocupările de mai înainte. El unul se apucase iar de spargeri, iar Tommy umbla acum să-şi facă rost de o armă, ca să poată jefui vreun magazin de băuturi sau ceva de genul ăsta. Nu înţelegea ce se întâmplase cu el, nu mai semăna cu tipul pe care îl cunoscuse la închisoare. Poate că, până la urmă, vreunul dintre flăcăi reuşise să-l răstoarne, naiba ştie. Când ai stat o vreme la mititica, te saturi la un moment dat. Îţi vine cu lehamite să tot fii altcineva, mereu. Fiindcă nu prea ai cum să rămâi tu însuţi, asta e buba. Posibil că, după ce ieşise Alex, stând singur acolo, fără nimeni cu care să poată vorbi pe bune, lipsit de orice bucurie, Tommy o fi cedat, pesemne, vreunui armăsar. Dacă tot nu merge să fii tu însuţi, atunci nu mai contează dacă ajungi băieţelul cuiva. Alex nu prea ştia nici el ce să zică. Tommy se purta ca şi cum ar fi murit de-a binelea, în ultima vreme… ba nu, stai, ca şi cum ar fi jelit moartea cuiva, da, ca şi cum ar fi plâns după cineva foarte drag. Fir-ar al dracului să fie…

Alex se aşezase pe pat chiar lângă telefon şi, când acesta începu să sune, sări cât colo. Înjurând în barbă, ridică receptorul:

— Alo?

— Alex?

O recunoscu imediat, n-ar fi putut să-i uite vocea câte zile va avea. Se bucura s-o audă, însă, în acelaşi timp, nu mai voia să aibă nimic de a face cu ea.

— Ce doreşti, Kitty?

— Am nevoie de ajutor. Pot să trec pe la tine?

— Nu.

— Alex, zău că am nevoie de sprijin. Te rog.

— Nu, nu mai vreau să apari pe aici.

— Ba o să vin, zise ea, închizând repede.

Sună din holul de jos la nouă fix iar el nu-i răspunse, ştiind totuşi că asta n-are s-o împiedice să urce. Peste cinci minute îi bătea în uşă. Se duse să-i deschidă şi îi reproşa sec:

— Ţi-am spus să nu vii.

— Ei, uite c-am venit, ciripi ea şi trecu pe lângă el, intrând înăuntru. Afară ploua în continuare şi avea pardesiul ud leoarcă. Şi-l scoase şi îl agăţă, ca o obişnuită a casei, în debaraua din vestibul. Pe dedesubt purta o fustă scurtă, strâmtă şi o bluză albă. Îşi scoase şi pantofii cu tocuri înalte, îi lăsă la intrare şi se duse drept în sufragerie, la bar, unde îşi turnă două degete de scotch.

— Simte-te ca acasă, o pofti el.

Ea nu-i răspunse. O urmări cum îşi bea whisky-ul fără sifon şi cum îşi mai toarnă o porţie. Nu părea deloc să fie pe drojdie, aşa că se întrebă ce altceva putea să vrea de la el, dacă nu era vorba de bani pentru o doză de drog. Dar arăta foarte bine, de fapt era mult mai atrăgătoare decât pe vremea când trăiau împreună. Îşi lăsase părul să crească şi-l coafase în stil afro, iar noua pieptănătură îi sublinia trăsăturile frumoase ale obrazului, nasul subţire şi proeminent, pomeţii înalţi, obrajii bucălaţi şi gura generoasă. Nu era fardată, în afară de puţin creion verde-albăstrui pe pleoape. Avea tenul neted, de culoarea alunei sălbatice, iar pielea îi strălucea cald în lumina lămpii ce stătea pe podea, lângă bar. Îşi luă paharul şi se aşeză pe canapea, punând picior peste picior.

— Deci, începu ea, zâmbindu-i, cum o mai duci?

— Bine.

— Nu eşti prea vorbăreţ.

— Ce vrei, Kitty?

— Bani.

— Nici nu poate fi vorba.

— Nu pentru ce te gândeşti tu. Nu pentru droguri.

— Indiferent, tot n-am.

— Nu mă crezi, nu-i aşa? îl întrebă ea.

— Şi ar trebui s-o fac? Acum şase luni te înţepai de o sută de dolari pe zi.

— M-am lăsat, zise ea sec.

— Bun. Tot n-ara nici un ban de dat.

— Nu vreau decât un împrumut.

— Du-te la băieţii care împrumută.

— Asta te afundă şi mai rău, doar ştii, Alex.

— Kitty, nu mă interesează în ce te-ai băgat şi nici până unde ai de gând să ajungi. Te priveşte.

— Vrei să păţesc ceva, omule?

— Nu mă priveşte.

— Nu-i adevărat.

— Ba da.

— Şi de ce mă rog, eşti atât de duşmănos? Tu m-ai dat afară, nu mai ţii minte?

— Fiindcă m-ai minţit.

— Greşeşti. Tu nu m-ai întrebat niciodată dacă mă înţep şi nici eu nu ţi-am spus. Oricum, ce are a face cu rugămintea mea? M-am lăsat, ai auzit doar.

— Sigur.

— Am nevoie de două mii de dolari, Alex. Am nevoie de banii ăştia imediat, altfel o păţesc rău de tot. Asta-i chestia. Dacă am ţinut vreodată unul la altul…

— Kitty, eşti nemaipomenită, îi aruncă el, clătinând în cap. Ai un tupeu de speriat.

— Sunt băgată într-o chestie oribilă. Am luat două mii de dolari din portofelul unui tip şi s-a dovedit că am făcut o prostie. Nu e genul care să se lase uşurat de parale. Îi vrea înapoi.

— Atunci dă-i, ce mai aştepţi.

— Nu mai am de unde. S-au dus.

— Cine ţi i-a luat? Peştele tău?

— N-am nici un peşte.

— Atunci?

— I-am cheltuit.

— Cine-i tipul?

— Îl cheamă Jerry Di Santis. Are un tripou în East Harlem.

— Foarte isteaţă mişcare din partea ta, n-am ce zice.

— Nu ştiam amănunte, părea un tip cumsecade. Lucram pe Algonquin, m-a agăţat într-un bar. Era sâmbătă seara. Am aşteptat să adoarmă şi pe urmă i-am…

— Sâmbătă seara? Vrei să zici că ai cheltuit două mii de dolari de sâmbătă încoace?

— Bineînţeles. Alex, te rog, da? Ăsta nu ştie de glumă, umblă să dea de mine de când am fugit cu banii. Azi avea cu el două gorile, fiecare cât Sonny Liston, numai că erau albi.

— N-am de unde să-ţi dau două mii de dolari.

— Dar ai marcat zdravăn luna trecută. Mi-a spus Vito că ai scos trei miare.

— Vito ar trebui să-şi ţină gura.

— Credea că mai suntem împreună, n-are nici o vină. Mi-a zis aşa, într-o doară, m-a întrebat dacă mi-a plăcut lovitura ta.

— Gata, s-au dus de mult. Mai am o sută cincizeci de foi în buzunar şi cu asta basta.

— Alex, nu mă mai minţi! Tipul ăsta o să-mi facă nişte chestii îngrozitoare dacă nu ies cu banii.

— Îţi repet, du-te la un cămătar.

— Dacă ajung să iau de la ei, o să afli că m-au băgat într-o casă de curve pentru vagabonzi, să fac un număr pe cinci dolari.

— Groaznic.

— Când mai lucrezi ceva? îl întrebă ea pe neaşteptate.

— Nu-i treaba ta.

— Precis că o s-o faci în curând. Dacă ai rămas pe o sută cincizeci de foi, în mod sigur te vei apuca de ceva zilele astea. Te cunosc doar, Alex, am stat prea mult timp cu tine. Când te apuci de treabă?

Nu-i răspunse.

— Alex, există măcar o şansă să mă poţi ajuta până sâmbătă?

Tăcere.

— Bine, oftă ea, ridicându-se. Mi-ai spus ce voiam să ştiu. Vin mâine.

— N-o să dai de mine.

— Eu am să fiu aici. Şi, dacă nu te găsesc, mă întorc joi. Şi încerc şi vineri, să ştii.

— Plec din oraş.

— Alex, noi ne-am iubit mult.

— S-a isprăvit cu asta.

— Aşa să fie? Tipul m-a ameninţat că-mi azvârle cu acid sulfuric în faţă, Alex. Vrei să se întâmple asta?

— Kitty…

— Trec mâine.

— Degeaba.

— Atunci când?

Ar fi vrut să-i spună: „Niciodată”. Să adauge apoi: „Lasă-mă în pace, Kitty, s-a terminat, nu-ţi datorez nimic, nicidecum două mii de dolari”.

— Când, Alex? insistă ea.

— Cred că mi-am pierdut minţile.

— Când o să ai banii, Alex? Vineri?

— Poate.

— Alex, spune-mi da sau nu. Te rog. Dacă ştiu că nu pot conta pe tine, trebuie să mă dau la fund. Trebuie să fug nici nu ştiu unde, în China, dacă o fi destul de departe.

— O să-ţi dau banii vineri.

— Mulţumesc, murmură ea şi apoi se apropie, îi înconjură gâtul cu braţele şi se lipi de trupul lui.

— Acum cară-te de aici.

— Nu vrei?

— Nu.

— Nu s-ar zice.

— E portofelul.

— Ţi-e frică de mine?

— Da.

— De ce? Pe vremuri nu-ţi era.

— Acum îmi este. Pleacă de aici, Kitty. Am să-ţi dau banii vineri. Îi vreau înapoi într-o săptămână, nu-mi pasă dacă trebuie să buzunăreşti marinari beţi ca să faci rost de ei.

Ea îşi lăsă braţele în jos, îi zâmbi şi ieşi în vestibul, unde îşi puse pantofii şi pardesiul.

— Eşti sigur că asta doreşti?

— Hai, pleacă.

 

Dimineaţă îi păru rău că-i promisese două mii lui Kitty, în timp ce se bărbierea se tot gândi la asta. Era la mintea cocoşului că dacă n-are bani să-l plătească pe tipul respectiv, n-o să aibă nici pentru el. Probabil că dăduse toată suma aia pe droguri, pesemne se adunase cu toţi damblagiii şi se distraseră de minune, înţepându-se zi şi noapte. Aşa că el se pregătea acum să-i dea alţii, pe care o să-i cheltuiască în acelaşi fel, iar individul tot n-o să-şi primească paralele înapoi şi ea tot în belea o să fie, numai că va avea şi el cu două mii mai puţin. Fusese nebun de legat, ar fi trebuit s-o dea afară în şuturi, cum făcuse cu şase luni în urmă.

Ziua se arăta frumoasă şi însorită, cel puţin de atâta lucru să aibă şi el parte. La nouă şi jumătate era la colţul dintre strada Sixty-ninth şi Madison Avenue. Poştaşul sosi la nouă patruzeci şi cinci şi, imediat ce îl văzu plecând, Alex se duse la cafeneaua de pe strada Seventieth. Comandă un suc de grapefruit şi o cafea, le bău şi pe urmă intră în cabina telefonică şi sună acasă la familia Rothman. Era ora zece şi cinci. Răspunse servitoarea.

— Alo, pot vorbi cu doamna Rothman, vă rog? întrebă el.

— Tocmai a coborât.

— Ştiţi cumva când se întoarce?

— Pe la ora douăsprezece.

— Revin eu atunci. Mulţumesc, mai spuse el, înainte să închidă.

Plăti consumaţia şi o porni din nou pe strada Sixty-ninth, în jos. Portarul stătea sub copertină, cu mâinile în şolduri, uitându-se după o femeie care încerca să parcheze un Mercedes Benz peste drum. Era zece şi douăsprezece minute şi Alex dorea să verifice cutiile de poştă, dar ţinea să nu-l vadă nici portarul, nici liftierul. Se duse până în faţa clădirii şi se lăsă într-un genunchi ca să-şi lege şiretul, chiar lângă uşa de la intrare. În hol se vedeau nişte femei care coborâseră şi se îndreptau să-şi ia corespondenţa. Ştiau cu toţii la ce oră vine poştaşul – fie ploaie, fie soare – şi erau nerăbdători să vadă ce le adusese.

Pe Alex îl interesa doar să descopere care era tabietul doamnei Rothman. Lua scrisorile când pleca din apartament, la ora zece, ori când se întorcea acasă, la douăsprezece? Nu era neapărat necesar să afle, însă putea să-i fie de folos a doua zi dimineaţă, mai ales dacă ar fi făcut asta la ora zece. Nu strica niciodată o precauţie în plus. Să zicem că va suna mâine şi nu-i va răspunde nimeni, numai fiindcă doamna Rothman era sub duş şi nu auzea telefonul, în cazul ăsta ar fi urcat şi ar fi dat peste o cucoană de şaizeci şi unu de ani, înfăşurată într-un prosop de baie. Pe de altă parte, dacă nu i-ar fi răspuns nimeni şi după aceea, verificând cutia de poştă din hol ar fi putut constata dacă femeia îşi ridicase deja corespondenţa; abia atunci s-ar fi asigurat că ea plecase de acasă, cum era de aşteptat. Procente. Încearcă omul să le cumpănească în favoarea lui. Se îndepărtă de clădire, merse până la jumătatea străzii şi se uită în urmă. Bătrânul Fund-gras era tot pe trotuar. Alex oftă, îndreptându-se spre Park Avenue, apoi se întoarse, întrebându-se tot timpul cum ar putea să-l îndepărteze pe grăsan din faţa intrării.

Nu-i plăcea deloc situaţia.

Luni dimineaţă, portarul avusese ceva activitate, alergând după taxiuri şi era tot o zi frumoasă ca asta. Nu se gândea la ce se petrecuse ieri, fiindcă plouase. Dar îi trecu prin minte că luni, cea mai mare parte din vânătoarea de taxiuri avusese loc între nouă şi nouă şi jumătate. Ar fi trebuit să mai zăbovească prin preajmă, nu să-şi ia tălpăşiţa imediat ce sosise poştaşul. Dacă asta era normal, dacă tot ceea ce avea de făcut portarul între zece şi douăsprezece era să tândălească pe afară supraveghind strada, însemna că mâine dimineaţă Alex va avea necazuri.

Mai trecu o dată prin dreptul clădirii, luând-o prin spatele grăsanului care tot mai stătea la marginea bordurii. În vremea asta se auzi sunând telefonul din hol şi omul dădu fuga înăuntru să răspundă. Alex se opri pe Madison Avenue şi pândi de acolo uşa de intrare. Portarul ieşi din nou peste câteva momente, traversă strada până la garajul de vizavi şi dispăru grăbit pe scara ce ducea în subteran. Alex deliberă dacă era sau nu momentul să treacă la acţiune şi decise că acum ori niciodată. Nu ştia cât timp o să lipsească tipul, dar era necesar să rişte. Se uită la ceas. Era zece şi douăzeci.

Merse direct spre clădire şi intră imediat în hol. Pe platforma din faţa uşii se opri o clipă să privească indicatorul luminos. Liftul se afla la etajul al doisprezecelea după care se aprinse cifra unsprezece, apoi zece. Ascensorul cobora şi avea să ajungă la parter peste câteva secunde. Alex păşi iute în nişa care conţinea cutiile de poştă. Ştia că soţii Rothman locuiesc la apartamentul 16 A. Nu era nimic înăuntru.

Se pregătea să părăsească holul când se deschise uşa liftului. Nu-şi schimbă ritmul paşilor, continuă să meargă înspre intrare însă simţea privirile liftierului aţintite asupra lui şi era sigur că va fi interpelat.

— Vă rog, domnule, rosti omul în spatele lui.

Alex se întoarse, cu un aer de surpriză pe faţă. Era un bărbat roşcat, cu tăieturi de la bărbierit pe bărbie şi pe obraji. Era scund şi îndesat, bocciu şi suspicios. Ţinea mâna la şold, îndreptându-se spre Alex, ca şi cum s-ar fi pregătit să scoată din teacă revolverul pe care nu-l avea.

— Unde e portarul? îl întrebă el pe Alex.

— N-am idee.

Tipul se uită pe stradă, cu aerul că îl bănuia pe Alex de a-i fi făcut ceva grăsanului. Întorcându-se spre el îi spuse:

— Căutaţi pe cineva, domnule?

Acest „domnule” reprezenta poliţa lui de asigurare. Dacă Alex ar fi fost în regulă, tipul putea să se lamenteze de mama focului pe urmă, explicându-i că: „În zilele noastre, niciodată nu mai poţi fi sigur, domnule”.

— Da, într-adevăr, spuse Alex. Am contat pe cutiile de scrisori, dar poate mă ajutaţi dumneavoastră.

Băgă mâna în buzunarul pardesiului şi scoase de acolo o hârtiuţă pe care mâzgălise ceva de dimineaţă, înainte să plece de acasă. Numele fusese ales la întâmplare, din cartea de telefon. Adresa era chiar a blocului, numai că se afla pe strada Sixty-eighth, deci următoarea, cum mergeai spre centru. Îi arătă omului însemnarea sa.

— Nu stă nici un Ralph Peabody în blocul ăsta, zise liftierul, pe urmă băgă de seamă adresa. Oricum, aţi mers prea departe. Dumneavoastră căutaţi strada Sixty-eighth.

— Şi nu este asta?

— Aici e Sixty-ninth.

— Mulţumesc, mormăi Alex, luându-şi înapoi hârtiuţa.

Ieşi din clădire, profund dezamăgit. Vizavi, portarul aducea un Cadillac 73 din garajul de la subsol. Se uită la ceas. Era zece şi douăzeci şi patru. În timp ce Alex o porni în sus, spre Madison Avenue, omul parcă maşina în faţa blocului. Nu trecură nici două minute şi un domn în vârstă, îmbrăcat într-un pardesiu de culoare închisă şi cu o pălărie gri, îşi făcu apariţia din clădire, urmat de grăsanul care se îndreptă grăbit spre portiera din dreptul locului şoferului, ţinând-o deschisă. Se făcuse ora zece şi douăzeci şi şase. De atunci şi până la unsprezece şi cincizeci de minute, portarul nu se mai clinti de la uşă. Nici măcar o singură dată. Fix la ora douăsprezece, Alex se afla din nou în cabina telefonică de la cafenea, formând numărul familiei Rothman. Răspunse servitoarea.

— Casa Rothman.

— Cu doamna Rothman, vă rog.

— Nu este acasă. Cine o caută, vă rog?

— Am mai sunat şi puţin mai devreme. Mi-aţi comunicat că se întoarce la ora douăsprezece.

— V-am spus că se întoarce după douăsprezece.

— Bine. Încerc puţin mai târziu, adăugă Alex şi închise repede.

La ora douăsprezece şi trei minute formă din nou numărul şi iar îi răspunse servitoarea.

— Casa Rothman.

— Nu s-a întors doamna Rothman? întrebă el.

— A, tot dumneavoastră sunteţi! chicoti fata.

— Abia aştept să vorbesc cu dânsa. Regret că vă tot deranjez.

— Trebuie să pice dintr-o clipă în alta. Dacă doriţi să-mi lăsaţi numărul îi spun să vă sune dânsa.

— Nu, am să revin eu. Mulţumesc.

La ora douăsprezece şi şapte minute telefonă din nou. De data aceasta fata îi recunoscu vocea.

— Un moment. O chem imediat.

Alex aşteptă.

— Alo? spuse o voce de femeie.

— Doamna Rothman?

— Da.

— La telefon Arthur Platt, de la Asociaţia muncitorilor handicapaţi. Facem un apel către toţi binevoitorii să comande becuri fabricate de handicapaţi…

— Nu, îmi pare rău, zise doamna Rothman. N-avem nevoie de aşa ceva, mulţumesc.

— Puteţi comanda şi numai…

— Nu, regret, adăugă ea şi închis.

Aflase tot ce avea nevoie despre familia Rothman, dar îl mai frământa treaba cu afurisitul de hol de la intrare. Nu mai părea deloc aşa de simplu. De fapt, începea să se întrevadă un risc ceva mai mare decât era el dispus să-şi asume. Îi trecu prin minte chiar să renunţe.

Trebuia să mai chibzuiască.

Răscolit profund, se îndreptă din nou spre centru.

Îşi luă un crenvurşt şi o sticlă de suc de la un chioşc de pe Broadway şi merse pe jos până în parcul de pe Riverside Drive. Se aşeză pe o bancă la soare şi încercă să-şi pună ordine în gânduri.

Era acum destul de sigur că domnul Rothman pleacă în fiecare dimineaţă de acasă la ora nouă şi că la zece o pornea şi doamna Rothman. Omul lor le spusese că joia e ziua liberă a servitoarei, iar Alex n-avea motive să se îndoiască de asta; joia e, de obicei, ziua liberă a servitorilor din toată lumea. N-avea decât un singur telefon de dat mâine dimineaţă, să verifice dacă soţii Rothman părăsiseră amândoi apartamentul. Cum va intra în hol, se va duce să controleze cutia de scrisori. Dacă era goală, va urca şi se va ocupa de apartament, sigur că nu se află nimeni înăuntru.

După cum se vede, pătrunderea în afurisitul ăla de hol reprezenta adevărata problemă. Uşa era un fleac; nu se aştepta să dea peste ceva mai complicat nici mai departe. Dar cum să intre în bloc şi cum să ajungă până la scara de incendiu – asta era întrebarea. Dacă portarul avea de gând să înţepenească pe trotuar între zece şi douăsprezece…

Hei, ia stai, îşi zise Alex.

La zece şi douăzeci grăsanul primise un telefon şi dăduse fuga vizavi la garaj. Ieşise de acolo la volanul unui Cadillac peste cinci minute şi în scurt timp apăruse un individ cu pălărie tare care se suise la volan. Acum, dacă toată chestia asta se petrecea regulat, dacă tipul scorţos suna în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră şi îi spunea portarului că o să fie în hol peste cinci minute şi să-i pregătească maşina, însemna că şi mâine ăla va lipsi de la postul lui, cel puţin cinci minute, deci va avea timp berechet să intre şi să aranjeze uşa cu pricina. Dacă se întâmpla aşa cu regularitate. Şi tot nu putea să pătrundă în clădire până la zece şi douăzeci, ceea ce îi reducea timpul de lucru la numai o oră şi patruzeci de minute; acesta era un răgaz extrem de scurt.

Nu ştia ce să facă.

Dacă ar fi vorba de un seif de jucărie, ce naiba, nici n-avea de ce să stea acolo mai mult de cinci minute mari şi late. Dar dacă se dovedea o chestie serioasă? La dracu’, să nu fi avut atâta nevoie de bani ar fi… Ei, ce ar fi făcut? Ce putea să facă? Servitoarea nu ştia despre ce tip de seif e vorba, amicul lui Henry o tot pistonase pe tema asta, dar nu reuşise să afle dacă era montat în perete. Oricum, o să fie al dracului de greu de intrat în hol. Nu putea să facă o repetiţie generală.

Pune-te pe treabă şi verifică la cutie. Dacă nu merge, las-o baltă, băiete. Se întreba dacă merită. Încercă de mai multe ori să pună în cumpănă posibilitatea de a lua şapte ani cu toate cele nouă miare care îl aşteptau. Chiar că nu putea să spună dacă merită riscul.

O oră şi patruzeci de minute. Ca să intre în hol, să descuie uşa de incendiu, să urce pe scări şaisprezece etaje, până la apartamentul soţilor Rothman, să rezolve uşa de intrare – şi dracu’ ştie peste ce fel de broască mai putea să dea şi acolo – să pătrundă înăuntru, să deschidă seiful şi s-o şteargă înainte să se întoarcă, la ora douăsprezece, doamna Rothman. Dar ia stai, azi-dimineaţă nu a revenit decât la douăsprezece şi cinci; asta îi mai lăsa la dispoziţie câteva minute. Dar n-avea de gând s-o aştepte până ajungea la uşă. De fapt, ca să joace fără riscuri, i-ar plăcea s-o şteargă de la faţa locului pe la douăsprezece fără zece, cel mai târziu la fără cinci, luând în calcul eventualitatea ca individei să-i vină ideea să-şi scurteze plimbarea. Prin urmare, dacă intra în hol la zece şi douăzeci şi pleca din apartament la douăsprezece fără zece, îi mai rămâneau numai nouăzeci de minute – din ce în ce mai bine. La naiba cu treaba asta, o să-l sune pe Henry Green şi o să-i spună să se spele cu ea pe cap. Să intre el şi să dea gata chestia în nouăzeci de minute, n-are decât. Totuşi avea mare nevoie de bani. Ah, dacă n-ar fi fost aşa…

— Salut! răsună o voce de femeie.

Ridică privirea. Soarele fiind foarte puternic fu nevoit să-şi pună mâna streaşină la ochi pentru a distinge ceva. Era Jessica Knowles, blonda care locuia cu el în bloc.

— Bună! răspunse.

— Te bronzezi? îl întrebă ea.

— Da, ar fi păcat să nu profit.

Purta pantaloni albi şi un tricou verde, fără sutien pe dedesubt. Să nu-i spuneţi lui Alex că una care umblă fără sutien nu cere ceva anume. Copilul era tot în căruţul de pânză în care îl mai văzuse prin septembrie şi rodea o ciocolată. Alex n-ar fi putut să precizeze dacă era băiat sau fată. Jessica se aşeză pe bancă, lângă el.

— Cum a fost ieri? o întrebă el.

— Parcă poţi să ştii? murmură ea, dând din umeri. Când divorţezi e cum te-ai duce să-ţi scoţi o măsea. Fără anestezie.

— Mda.

— Dar ţie cum ţi-a mers?

— Binişor.

— M-am tot întrebat, începu ea. Eşti cumva actor?

— De ce crezi asta?

— Păi, mergeai la Lincoln Center.

— A, de-aia?

— Sigur, puteai să te duci şi să cumperi bilete. Dar te tot văd pe acasă dimineaţa, aşa că am presupus, fireşte… cum să spun, dacă lucrai undeva la birou… Eşti sau nu actor?

— Nu.

Ştia ce întrebări or să urmeze. Cu lumea „în regulă” conversaţia ajungea totdeauna la punctul în care erai silit să minţi în legătură cu ocupaţia ta. Odată, unei fete din Miami îi spusese, aşa, de distracţie, că e spărgător. Ea râsese, aprobându-l: „Sigur că da”.

— Dar cu ce te ocupi? îl întrebă Jessica.

— Eşti pe aproape. Nu sunt actor, dar lucrez într-un teatru.

Nu mai folosise până atunci textul ăsta, dar ea i-l servise pe tavă, într-un fel. Şi, pe urmă, era pe jumătate adevărat: la Sing-Sing, dăduse odată ajutor la fixarea proiectoarelor pentru un spectacol.

— Ştiam eu că eşti din teatru! exclamă ea, încântată de propria-i perspicacitate şi, fără să-şi dea seama, ajutându-l să mintă în termenii cei mai potriviţi.

— Da, sunt din teatru, consimţi el, prinzând din zbor expresia. Sunt electrician.

— Şi lucrezi la Lincoln Center?

— Nu, mă duceam acolo să mă interesez de o treabă.

— La ce spectacole ai lucrat?

— A, la o groază.

— Vreunul pe care să-l fi văzut şi eu?

— Păi, spune tu.

— Soţul meu şi cu mine ne duceam cel puţin o dată pe săptămână la teatru. Pe vremea când eram împreună.

— Înseamnă că ai văzut neapărat şi spectacolele la care am lucrat eu, o asigură Alex, rugându-se în gând să lase naibii baltă subiectul.

— Trebuie să fie o muncă interesantă.

— Ei, ca oricare alta.

— Ai de-a face cu o mulţime de artişti, îmi închipui.

— A, da.

— Când spui că eşti electrician…

— Fixez reflectoarele, asta-i tot. Şi trebuie să rămân prin preajmă, desigur. Când se joacă spectacolul. Să am grijă să fie totul în regulă, înţelegi?

— Şi stai la pupitrul de comandă?

— Nu. De regulă altcineva face asta, răspunse el şi rosti în gând: „Hai s-o lăsăm dracului baltă!” Dar tu ce faci? o întrebă.

— În momentul de faţă, nimic. Ei, poate că n-ar trebui să vorbesc aşa. Peter şi gospodăria înseamnă tot un serviciu de opt ore.

— Cât are? se interesă Alex, uitându-se la băieţelul care se mânjise cu ciocolată pe obraz şi pe mâini.

— Doi ani.

— Seamănă cu tine.

— De fapt, aduce mai mult cu tatăl lui. Cel puţin la gură, e leit.

— Însă are ochii tăi.

— Da, dar şi ai lui taică-său sunt tot albaştri.

— Va să zică, asta e ocupaţia ta, rosti Alex. Ai grijă de copil şi de gospodărie.

— Da, apoi mă mai zbat şi să obţin o alocaţie decentă de la nemernicul pe care l-am luat de bărbat. De fapt, sunt redactor într-o editură. Asta făceam înainte să mă mărit. Probabil că o să mă întorc la serviciu imediat ce se va termina cu toate chestiile astea avocăţeşti.

— Ce înseamnă redactor? întrebă Alex. Te ocupi de publicitate?

— Nu, de redactat cărţi. Verific dacă nu sunt erori sau contradicţii în manuscrisul autorului, ori inconsecvenţe… ce mai, asta aşa, ca să simplific oarecum lucrurile. Mai dau o mână de ajutor şi la stilizarea textului, nu mă refer la aspectul final – asta e treaba tehnoredactorilor – cu toate că eu indic aşezarea în pagină a unei poezii, dacă va fi tipărită cu aldine sau cu italice, ori unde anume trebuie să fie folosit alt corp de literă.

Alex nu pricepea o iotă din toată trăncăneala ei.

— Aha.

— N-o să-ţi vină să crezi de câte ori un autor zice la pagina a patra despre cineva că are ochi albaştri şi pe urmă, la pagina a şasea, personajul apare, ca prin minune, cu ochii verzi. Sarcina mea este să-i semnalez asta, să-i atrag atenţia.

— Trebuie să fie o muncă interesantă, spuse Alex, gândindu-se că, după cum suna, era o chestie îngrozitor de plicticoasă şi de tot rahatul.

— Da, să ştii. Am lucrat cu mulţi scriitori mari. Cu manuscrisele lor, adică, nu prea ajung să-i cunosc personal.

— Mda.

— Aşa că suntem amândoi în zona de frontieră. La frontiera muncii de creaţie, vreau să zic.

— Mda.

— În culise, s-ar putea spune, adăugă ea surâzându-i.

— Mda, în culise, aprobă el, întorcându-i zâmbetul.

— Nu, Peter, n-o băga în gură, strigă femeia şi se ridică imediat de pe bancă. Apucă mâna stângă a copilului şi îi luă poleiala de la batonul de ciocolată.

— E la vârsta când roade orice.

În timp ce se întorcea spre bancă, Alex se uită la sânii ei.

Având aerul că nu-i remarcă privirea, Jessica se aşeză la loc şi-i spuse:

— Acum m-am murdărit şi eu.

Îşi căută un şerveţel în geantă.

— Cred că nu mai ai timp de nimic, din cauza lui.

— Chiar aşa e. Am avut o servitoare, însă a trebuit să-i dau drumul când m-am despărţit de Michael. E aşa de chiţibuşar şi de meschin în ce priveşte divorţul… Ei, dar să nu te plictisesc cu ale mele.

— Nici gând!

— E un mitocan şi un cărpănos, reluă ea. Ar trebui să-mi trimită cinci sute pe lună, până la hotărârea definitivă, dar nu primesc niciodată banii la termen. Trebuie să-i dau telefon şi să-i cerşesc practic, de fiecare dată. Eu încerc să mă port decent în toată chestia asta. Le-am spus avocaţilor mei că nu vreau pensie de întreţinere, tot ce pretind este o pensie alimentară pentru copil. Nu pot şi să lucrez şi să cresc singură copilul, mă gândeam să folosesc banii ca să angajez o bonă. E rezonabil, nu?

— Sigur că da.

— Dar el nu face decât să-mi pună beţe în roate. Nu vrea să creadă că nu-l mai iubesc. Bărbaţii pricep greu aşa ceva. Mai ales unul ca Michael.

— Ce fel de tip e? întrebă Alex.

— Ca să-i spun pe nume, e o puţă.

Limbajul ei îl şocă pe Alex. Nu se aştepta ca fetele cuminţi să vorbească la fel ca târfele. Se mai uită încă o dată la pieptul ei, de data asta ostentativ. Poate că nici nu era aşa de nevinovată cum îşi închipuise. O tipă în regulă rămâne o tipă în regulă, îşi spuse el. Ai grijă ce faci.

— Aşa stau lucrurile – adăugă ea, mototolind şerveţelul şi punându-l la loc în geantă. De câte ori mănâncă Peter, eu trebuie să fac o baie după aia. Asta-i situaţia, zâmbi ea. Eşti însurat?

— Nu.

— Ai fost vreodată?

— Nu.

— Câţi ani ai?

— Douăzeci şi cinci.

— Eu am douăzeci şi nouă.

— Cam aşa ceva mi-am închipuit şi eu.

— Câteodată mă simt de o sută de ani.

— Ei, asta-i!

— Vorbesc serios. Toată tărăşenia cu divorţul m-a stors de puteri. N-am mai fost la cinema în ultimele trei luni, poţi să crezi aşa ceva?

— Şi nu ai cum să angajezi o baby-sitter sau ceva de genul ăsta?

— A, sigur că da.

— Atunci de ce n-o faci?

— Nu-mi place să mă duc singură, iar el se gândi că acum ar fi trebuit să intervină: „Ce-ai zice să mergem împreună”.

— Mda. E neplăcut pentru o femeie să umble singură.

— Cel mai greu e la masă. Să mănânci singur.

— Mda, câteodată e neplăcut.

Simţea cu adevărat o oarecare compasiune pentru situaţia ei, dar, în acelaşi timp, încerca să vadă ce câştig putea să aibă de aici. Procente. Până la urmă totul se reduce la procente. În cazul de faţă, profitul părea ispititor dar nu îi surâdea ideea să facă exact mişcarea la care spera ea. Nu se îndoia că ar ieşi ceva de aici, dacă ar fi vrut şi el să continue, dar nu prea ştia ce anume îşi dorea ea. Asta era problema cu tipele cuminţi, se părea că nu caută decât chestii de care Alex n-avea nici chef, nici nevoie. Apoi, dacă ajungea s-o cunoască mai bine în singurul fel care îl interesa cu adevărat, adică în aşternut, mai mult ca sigur că o să înceapă să-i pună tot felul de întrebări despre viaţa lui personală şi povestea pe care i-o spusese, aceea cu teatrul, n-ar fi rezistat nici măcar un ceas. Cu toate astea, existau zile când i-ar fi plăcut să aibă o femeie prin casă, nu să stea la el, cum făcuse Kitty, pe vremea când trăiau împreună. Un avantaj, poate, era faptul că ea locuia destul de aproape ca să vină oricând avea el chef, dar nu atât de aproape încât să se încurce mereu de ea.

Fata scoase din geantă o ţigară şi şi-o aprinse. Îi lăsa timp, nu-l grăbea deloc, într-un fel îi era simpatică şi îi trezea respectul. Dacă voia într-adevăr să facă mutarea pentru care îi oferise ea deschiderea, trebuia s-o invite diseară în oraş. Problema era că mâine e joi şi el se angajase că va da gata locuinţa familiei Rothman. Intenţiona să doarmă zdravăn şi să fie în mare formă când va începe operaţiunea. N-avea nici un rost să cheltuiască bani cu ea, dacă era să se termine cu o strângere de mână în faţa uşii. La naiba cu toate chestiile astea! Treabă de liceeni. Şi totuşi, era o damă foarte arătoasă şi ţinuse post multă vreme, nici măcar la film nu fusese de trei luni. Asta putea să fie o chestie nemaipomenită.

— Ce faci sâmbătă seară? o întrebă.

Ea nu se ascunse după degete, nu spuse: „Sâmbătă, stai puţin să mă gândesc”; îi plăcea la ea şi chestia asta.

— Nimic, îi răspunse, zâmbind. Ca de obicei.

— Poate că am putea să aranjăm ceva împreună, propuse el.

Se gândea că până mâine după-amiază, vineri dimineaţă cel mai târziu, îi intră banii de la Henry. Sâmbătă era o zi bună de organizat distracţii.

— Sigur, acceptă ea.

— Ne-am înţeles, atunci?

— Îhâm.

— Bun. Crezi că faci rost de o femeie să stea cu copilul?

— Da, nici o problemă.

— Bine, atunci am putea… Îţi place mâncarea chinezească?

— Îhâm.

— Bun. Să zicem la şapte-şapte jumătate, mergem să mâncăm şi poate la un film, mai târziu. Sau ne întoarcem acasă şi ascultăm muzică, dacă ne vine cheful. Am o colecţie bunicică de discuri. Îţi place jazz-ul?

— Da.

— Atunci, mai vedem noi ce chef o să avem.

— O.K.

Roşise. Afurisita roşise.

 

Ceasul deşteptător sună la ora opt, joi dimineaţă, dar el se trezise încă din zori, văzuse şi răsăritul soarelui. Ziua se arăta frumoasă. Doamna Rothman avea să iasă cu siguranţă la plimbare şi la întoarcere urma să constate că preţiosul ei inel, poate şi alte lucruri pe deasupra, s-au evaporat. Gândindu-se la treaba care îl aştepta simţi primii fiori de speranţă. Până astăzi la prânz se va îmbogăţi cu minimum nouă mii de dolari. Iar soţii Rothman vor sărăci cu mult mai mult, însă ei nu mai contau. Se gândea totdeauna la spargere ca la o faptă care nu lasă în urmă victime, considera inelul şi ce bijuterii or mai fi prin seif drept lucruri care trebuia să fie furate, însă nu furate de la cineva. În mintea lui Alex obiectele erau victima, nicidecum soţii Rothman. Nu-i cunoştea şi nici măcar nu-i păsa de ei. Oricum, toate fuseseră probabil asigurate, deci singurul păgubaş va fi compania de asigurări. Iar aceste firme, care erau de fapt afaceri fabuloase, se purtau ca nişte hoţi mai mari decât putea să spere Alex că va ajunge vreodată.

Cât timp îşi făcu duşul şi se bărbieri îşi mută gândurile de la treaba aceea. Era o şmecherie pe care o prinsese în vremea liceului, când se apropia teza. Învăţa toată după-amiaza, iar seara se ducea la un film şi-şi scotea totul din minte. În loc să rumege la afacerea lui se concentră asupra Jessicăi, întrebându-se dacă nu fusese fraier că o invitase sâmbătă seară. Mâine o să-şi facă apariţia şi Kitty, după cele două miare pe care i le promisese, pe urmă va da fuga să-şi plătească tipul şi se va întoarce plină de gratitudine – asta dacă el o cunoştea, cât de cât. De fapt, nu era exclus ca recunoştinţa să-i fie atât de copleşitoare, încât să vrea să-şi petreacă tot weekend-ul cu el, exprimându-şi-o din răsputeri. De ce naiba o mai invitase pe asta, din moment ce Kitty reprezenta o chestie sigură, Jessica fiind un semn de întrebare şi, pe deasupra, o tipă în regulă? Nu calculase bine procentele, mizase greşit. O seară cu Kitty nu putea fi uitată prea uşor, mai ales când fata se simţea datoare. Odată, pe vremea când mai stătea încă la el, dăduse o gaură într-un apartament şi ieşise de acolo cu traista plină; îi căzuse şi o pereche de cercei cu rubine pe care hotărâse să-i dea ei, în loc să-i livreze la tăinuitor. Kitty îi vânduse, ceva mai încolo, să facă rost de bani pentru droguri, bineînţeles, dar în noaptea respectivă gratitudinea ei atinsese nişte culmi spectaculoase; nimic nu se compară cu o târfă recunoscătoare.

Şi totuşi, să te culci cu Kitty era aproape ca şi cum lucrai o treabă aranjată dinainte. Nici o surpriză. Era de meserie, ştia tot tacâmul, iar trucurile pe care le aplica satisfăceau garantat. Dar niciodată nu trebuia să speri că ai putea să dai, din întâmplare, peste comoara care-ţi pică doar o dată în viaţă, n-aveai cum să te aştepţi la aşa ceva. Ei, poate că la început mai năzuise el. Atunci când se trezise că-i plăcea de fata aia… Ce mai, că o iubea, cum s-ar zice; da, se poate spune că a iubit-o, da, numai că era altceva pe vremea aia. Pe urmă a mai avut ceva surprize, dar nu de ordin sexual ci legate de nişte chestii mai adânci – o dată plânsese, Dumnezeule, chiar că plânsese de-a binelea. Se întâmplase după; stăteau culcaţi unul lângă altul şi deodată o strânsese pe Kitty la piept şi începuse să plângă, iar ea îi legăna capul pe sânii ei, îl mângâia pe creştet şi-i zicea: „Taci cu mama, taci cu mama”, în timp ce el hohotea, nereuşind să priceapă de ce. Da, pesemne că o iubise cândva. Probabil că de data asta avea de gând să-i împrumute două miare. Fiindcă o iubise pe timpuri aşa de tare, încât îl făcuse să şi plângă.

Se îmbrăcă subţire, într-un costum de gabardină; la radio spuseseră că temperatura va atinge peste zi circa douăzeci de grade şi n-avea chef să transpire lucrând. Tot nu ştia ce va face dacă va da peste un seif încăpăţânat. Poate ar trebui să încerce ca la carte şi dacă nu va merge^ să-l dea dracului. Nu vroia să se gândească acum la asta. Îşi puse o cravată şic, din mătase de culoare albastră cu model galben, pe care i-o dăduse cadou de Crăciun maică-sa, când se dusese la ea în vizită, la Miami. Ea trăia cu un tip cumsecade care era antrenor de tenis la unul dintre hotelurile sale pricopsite. Individul avea şaizeci şi trei de ani, dar se ţinea bine; îi spusese lui Alex că, pe vremuri, fusese pe locul doisprezece în campionatul Statelor Unite, chestie pe care lui nu-i prea venea s-o creadă. Bătuse puţin mingea cu el, simţindu-se cât se poate de caraghios, cu toată lumea aia care se uita la ei. Tipul zisese că Alex ar fi putut să ajungă destul de bun.

Evident, cu mai mult exerciţiu, iar el se întrebase de ce dracu’ şi-ar dori cineva să fie bun la dat o nenorocită de minge peste fileu. Maică-sa părea destul de fericită, cu toate că îi văzuse o mulţime de vânătăi pe braţe. Cele de pe picioare erau de la mobilele de care se lovea când se îmbăta, asta ştia el, iar despre alei alte bănui a că reprezentau opera domnului Tenisman.

— Eşti fericit, Alex? îl întrebase ea la plecare.

— Da, mamă, sunt.

— Şi eu sunt fericită, replicase ea, dar avea ceva ciudat în priviri, o sclipire pe care el nu reuşea s-o înţeleagă. Îi spusese domnului Tenisman că fiul ei este reprezentant comercial la compania Gillette. Tatăl lui Alex lucrase la Gillette, dar el nu-l mai văzuse de la opt ani; plecase într-una din călătoriile lui şi nu mai apăruse niciodată. Maică-sa bocise timp de o lună, când din dragoste, când din ură. Până la urmă, îi declarase lui Alex că taică-său fusese întotdeauna doar un neisprăvit şi un ticălos. Şi cu toate astea, când se dusese în vizită la ea de Crăciun îi spusese domnului Tenisman că Alex lucrează la Gillette. „Eşti fericit, Alex?”, plus ceva în adâncul privirii sale. Abia aşteptase să plece, dracului, din Miami.

Îşi luă de pe raftul de sus al debaralei servieta diplomat din piele şi o deschise. Era din aceea de patruzeci şi cinci pe treizeci şi înaltă de zece centimetri – destul de încăpătoare ca să-şi care în ea toate sculele, dar nu atât de mare încât să atragă atenţia. Şperaclul şi bormaşina erau cele mai voluminoase, dar primul se deşuruba în trei, iar cealaltă încăpea perfect lângă el. Le aşeză mai întâi pe acestea, fiindcă erau ultimele care îi trebuiau când va ataca seiful. Mai puse înăuntru un cablu electric de legătură, câteva mandrine şi dălţi, un ciocan greu şi unul de şlefuit. Ori o să-l găurească, ori o să-l spargă şi astea erau toate sculele de care avea nevoie pentru ambele treburi. Dacă seiful se dovedea imposibil de găurit cu burghiul sau de răpus cu dalta, o să-l lase baltă, indiferent de ce putea să conţină şi o va şterge dracului de acolo.

Poansoanele şi levierele le ţinea într-o trusă de pânză, cumpărată de la un magazin de accesorii auto. Desfăcu husa, alese uneltele de care avea nevoie pentru uşa din hol şi le înşiră pe raftul din debara. Apoi puse un şervet de bucătărie deasupra sculelor mai mari din servietă şi le aşeză pe celelalte peste el. Ştia că unii spărgători preferau să lucreze cu un dispozitiv cu aer comprimat, fiindcă n-aveau decât să apese pe un declanşator şi acesta îndepărta imediat toate lamelele din interiorul broaştei. Arăta ca o puşcă şi mai avea deasupra un buton de la care puteai să reglezi forţa aparatului. El prefera să simtă sculele în mâna lui şi să deschidă lamelele una câte una. Aşa funcţionează o yală cu cilindru: introduci cheia şi zimţii ei deblochează lamelele, una câte una, apăsând pe arcul care le declanşează. Când s-au eliberat toate, răsuceşti cheia şi astfel se roteşte cilindrul care trage zăvorul. Alex ştia cum să substituie cheia cu sculele lui pe care le avea de foarte multă vreme. Era sigur că uşa din hol o va putea deschide tară probleme dar nu ştia peste ce va da la intrarea în apartament, aşa că mai puse în servietă şi o pânză de bomfaier, un burghiu foarte fin şi un cleşte cu fălci lungi şi subţiri, pentru cazul în care ar fi trebuit să atace şi cilindrul broaştei.

Se îndoia că ar putea da la uşa familiei Rothman de o yală. Tubulară, dar îşi luă cu el şi trei şurubelniţe speciale, destinate acestui tip de încuietori. Cea cu mâner roşu era pentru broaşte pe dreapta, cea cu albastru pentru stânga, iar cea cu alb pentru încuietorile cu lamele centrate simetric. Aşa se fabricau ele, ca să-i fie la îndemână lăcătuşului sau spărgătorului, de la caz la caz. O singură dată în toată cariera lui nimerise peste o broască tubulară, dar era bine să fie pregătit pentru toate eventualităţile. Închise capacul servietei, o încuie, apoi se duse la sertarul scrinului şi scoase de acolo o lamelă de aluminiu pe care o tăiase dintr-un stor de fereastră. Era lungă de vreo treizeci de centimetri şi lată de vreo trei; avea de gând să se servească de ea ca să forţeze broasca de la uşa apartamentului, dacă avea baftă să dea de o chestie fără probleme. Îşi lăsă în sertar chinta regală, cu toate că îl tenta să ia cărţile la el, ca talisman.

Vârî lama de aluminiu în buzunarul interior de la haină, mai luă o pereche de mănuşi subţiri, din piele neagră, pe care le băgă în buzunarul din dreapta al vestonului. Peste ele îşi puse şurubelniţele şi levierele. Luă de pe scrin un creion galben, neascuţit, pe care înnodă un elastic circular, în aşa fel încât să facă o buclă la capătul cu gumă. Îl puse şi pe acesta în buzunarul de la piept al hainei, apoi mai luă cartonaşul de şapte centimetri pe cincisprezece, pe care scrisese DEFECT. Îl băgă în buzunarul stâng de la haină, împreună cu o rolă de scotch şi cu o bucăţică de hârtie pe care mâzgălise alt nume luat din cartea de telefon şi o adresă care, de data asta, era pe strada Sixty-ninth, dar ceva mai departe. N-avea cum să spere că i-ar putea face încă o dată acelaşi număr liftierului, dar se putea să meargă, în caz că dădea de belea cu portarul. Tot acolo mai vârî şi o cutiuţă cu scobitori.

Apucă servieta, mai aruncă o privire în oglindă, încercă să-şi amintească dacă nu uitase ceva, hotărî că totul era în regulă şi plecă din apartament.

 

La ora zece şi cinci telefonă la familia Rothman. Începu să numere în gând. Una… două… trei…

Hai, nu fi acasă!

Patru… cinci… şase…

Să nu răspunzi!

Şapte… opt… nouă… zece.

Se relaxă şi mai lăsă telefonul să sune încă de zece ori, ca să fie absolut sigur. Apoi, în loc să pună receptorul în furcă, îl lăsă să atârne, bălăngănindu-se la capătul firului. Aruncă peste umăr o privire înspre tejgheaua de la bar, apoi scoase banda de lipit şi fixă cartonaşul cu inscripţia DEFECT peste orificiul pentru monede. Receptorul se mai legăna încă la capătul firului când el părăsi localul, pornind cu paşi iuţi pe Madison Avenue. La colţul cu strada Sixty-ninth se uită la ceas. Era ora zece şi zece iar portarul stătea pe trotuar în faţa blocului. Dacă Alex calculase bine, peste încă zece minute va suna telefonul din hol şi tipul cu pălărie tare îl va trimite pe portar să-i aducă de la garaj Cadillac-ul ’73.

Alex aşteptă.

Fu sigur că aşa se şi întâmplase când îl văzu pe portar dând fuga înăuntru, apoi ieşind imediat şi îndreptându-se spre garajul de vizavi. Alex o luă imediat spre intrare. Ezită numai o clipă, uitându-se înspre ascensor. Uşile erau închise iar liftierul nu se zărea nicăieri. Intră cu repeziciune în hol, se duse drept la cutiile de poştă, trăgând cu ochiul şi la indicatorul de etaje, în timp ce trecea prin faţa liftului. Acesta se afla la optsprezece… nouăsprezece… şi continua să urce.

Nu era nimic în cutia familiei Rothman. Bun. Coborâse deci, iar apartamentul rămăsese gol. Îi bătea inima. Ieşi din nişă şi nici măcar nu se mai uită în jurul său. Nu mai era timp de pierdut cu acţiuni inutile; trebuia să deschidă broasca de la nenorocita aia de uşă de incendiu şi să dispară din hol înainte să coboare liftierul, să se întoarcă portarul sau să apară vreun locatar. Detesta momentul acesta, pătrunderea în hol fiind cea mai nenorocită etapă la o treabă ca asta. Nu puteai să umbli cu mănuşi şi riscai să laşi o groază de amprente pe afurisita aia de broască, trebuia să-i fi spus lui Henry să se ducă dracului cu treaba asta a lui de rahat.

Îi tremura mâna când îşi scoase uneltele din buzunar şi alese o şurubelniţă care să intre prin gaura cheii. În filme îl vezi pe unul care meştereşte o yală cum bagă o sculă, o suceşte de două ori şi gata, s-a terminat. Aiurea! Poţi să ridici rând pe rând lamelele cu şurubelniţa şi să sară înapoi, iar uşa aia afurisită să rămână încuiată, dacă nu le menţii în poziţia la care le-ai ridicat. Erau cinci lamele înăuntrul nenorocitei ăleia de broaşte şi Alex trebuia să le manevreze pe rând, s-o ţină aşa pe fiecare în timp ce trecea la următoarea, apoi şi pe aia, până când le sălta pe toate cu un mic levier aşezat în aşa fel încât să nu-l împiedice să lucreze mai departe cu şurubelniţa. O ridică pe prima şi o fixă, apoi îşi spuse în gând: „Hai, fato, deschide-te” şi dibui după a doua, săltând-o şi fixând-o cu levierul. „Hai, iubito, hai. Deschide-te, hai, pe mă-ta!” Auzi cum coboară liftul şi pe buza de sus i se adunaseră picături de sudoare în timp ce ataca a treia lamelă. Hai, simţea că a prins-o. Da, gata, o rezolvase, mai avea puţin; a patra, pe urmă a cincea, apoi roti cilindrul levierului şi zăvorul cedă. Răsuci de mâner şi deschise. Şterse toate urmele cu batista, apoi păşi înăuntru. Închise iute uşa după el şi se rezemă de ea, gâfâind.

Se uită la ceas. Era ora zece şi douăzeci şi trei de minute. Reuşise în mai puţin de două minute dar i se păruse că durase un an întreg. Porni în sus pe treptele de metal, numărând etajele, fiindcă s-ar fi putut să nu fie scris nimic pe paliere. Dar observă apoi că erau totuşi numerotate. Se opri gâfâind când ajunse la destinaţie. Îşi scoase din buzunar mănuşile şi-şi le trase pe mâini. Deschise uşa şi dădu de nişa cu ieşirile de serviciu ale apartamentelor. Un spaţiu de vreo trei metri pătraţi. În stânga scria 16 B, iar în dreapta 16 A. Pe uşa din faţa lui nu era nici un număr şi, fără îndoială, trebuia să dea în coridorul pe unde se ajungea la lift şi la cele două apartamente. În mintea lui nici nu se mai punea întrebarea dacă ar trebui să încerce prin faţă sau uşa de serviciu. Dintr-un motiv sau altul, cea de-a doua avea totdeauna o broască mai amărâtă. Pe deasupra, intrarea apartamentului era sub ochii liftierului, dacă ar fi adus pe cineva la acelaşi etaj, în vreme ce singurul pericol aici era ca vreunul de la 16 B să iasă cu gunoiul. Erau trei pubele mici, una lângă 16 B şi două la 16 A. Iar nişa puţea, să-ţi dai duhul, nu alta.

Alex îşi lipi urechea de uşa de la apartamentul soţilor Rothman. Înăuntru se auzea încă telefonul sunând. Formase numărul la ora zece şi cinci minute, acum era aproape zece şi jumătate. Asta reprezenta pentru el o asigurare în plus. Puse servieta jos şi examină broasca. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Era cea mai amărâtă încuietoare, de două parale, care s-ar fi putut cumpăra. Tipii ăia aveau înăuntru un diamant de treizeci de mii de dolari şi îşi puneau la uşa din spate o yală de zece cenţi. Pe asta o putea deschide şi cu o carte de joc. Vârî o pană pe deasupra zăvorului, mişcând-o în spaţiul dintre toc şi uşă. Asta era, îşi spuse, simplu şi elegant, manevrând-o în jos, până simţi cum aluminiul se loveşte de oţel; apoi începu să răsucească uşor apăsând pe limba broaştei. Celuloidul e mai flexibil, cu o bucată poţi să obţii lucruri pe care n-ai cum să le faci cu o amărâtă de pană de aluminiu, dar uite că merge, asta era, va ceda cât ai zice peşte. Hai, iubito! Gata, mai avea puţin, duse pana până la capăt şi zăvorul cedă.

Răsuci de mânere şi împinse uşa. Se deschise zece-cincisprezece centimetri, apoi se blocă. Un lanţ de siguranţă. Nici o problemă. Băgă mâna în buzunarul de la piept, scoase creionul cu elasticul legat la capătul cu gumă şi îl împinse în spaţiul dintre uşă şi toc. Îi luă mai puţin de un minut să prindă butonul lanţului cu ochiul de elastic. Apoi închise uşor la loc, trăgându-l în celălalt capăt al locaşului, pe unde intra. Smuci de creion şi lanţul cedă.

Intrase.

Îşi luă servieta diplomat şi păşi înăuntru, închise uşa în urma lui şi o condamnă. Dacă era să apară cineva în timp ce opera, voia să poată ieşi la iuţeală, n-avea chef să stea să mai descuie. Telefonul tot mai suna şi ştia precis că o să-l scoată din fire. Se duse până la aparatul fixat pe perete, lângă frigider, ridică receptorul din furcă şi-l lăsă să se bălăngăne la capătul firului. Ieşi din bucătărie, traversă sufrageria, apoi salonul şi se opri drept la uşa din faţă. Aceasta avea o broască ceva mai bună, dar nu cu mult. O descuie, luă o scobitoare din cutiuţa pe care o avea în buzunar şi o înfipse în gaura cheii. O rupse, manevrând cilindrul, apoi închise şi încuie la loc. Dacă vreunul dintre soţii Rothman se întorcea pe nepusă masă, avea să încerce să intre pe uşa din faţă, nu încăpea îndoială, fiindcă acolo îl aducea liftul. O să se străduiască să vâre cheia în yală dar n-o să reuşească, din pricina scobitorii: cât o să se mai moşmondească va face destul zgomot ca să trezească şi morţii. Satisfăcut că dispunea acum de propriul său sistem de alarmă contra intruşilor, plus de o cale sigură de retragere, Alex se duse în dormitor. Ceasul de pe scrin îi aminti că se şi făcuse unsprezece fără douăzeci. Mai avea o oră şi zece minute până să se care dracului de aici.

Servitoarea spusese că seiful se află în peretele din spate al debaralei cu două uşi, din faţa ferestrei. Se duse imediat acolo, deschise şi scoase vreo duzină de rochii cu umeraşe cu tot. Seifurile astea sunt pătrate, rotunde, ori „ghiulele de tun”, fiindcă aşa şi arată.

Dar nu mai erau la modă, nu prea mai dădeai peste aşa ceva în ziua de azi. Seiful familiei Rothman nu era tip „ghiulea de tun” şi nici din acela cu uşi circulare. Pe alea le dai gata în douăzeci de secunde mari şi late, dacă ai ceva experienţă, ăsta în schimb era nou-nouţ, modelul cu uşi pătrate, care îi va da de furcă. Probabil că avea un pivot central din plumb şi nişte contrapiuliţe de siguranţă amplasate la distanţă, aşa că nu va putea să le disloce lovind în ax. O să încerce să-l perforeze, fiindcă s-ar putea să aibă baftă, dar se cam îndoia că va merge.

Înainte să înceapă să lucreze, totuşi, mai verifică automat dacă fusese numai parţial ferecat. O groază de oameni, mai ales dacă umblă în seif de cinci-şase ori pe zi, nu închid total uşa, formând doar prima parte a combinaţiei. E destul ca nimeni să nu poată să apese pe mâner şi s-o deschidă, fiind mai uşor şi pentru proprietar; tot ce are de făcut e să răsucească uşor cadranul până la ultima cifră a combinaţiei, în timp ce apasă pe mâner. Îl scuteşte astfel să mai piardă timpul, ori de câte ori vrea să umble înăuntru. Buba e că dacă îl uiţi aşa, se cheamă că nu e închis de-adevăratelea şi oricine poate să răsucească încet cadranul cu cifre, ţinând mânerul apăsat, iar uşa cedează.

Asta încercă şi Alex. Nu se deschise însă, nu fusese lăsat pe combinaţia de zi. Apoi probă metoda de operat seifuri fără să le forţezi „5-10”. O groază de oameni au probleme să ţină minte combinaţiile şi când îşi comandă un seif, cer ca toate trei cifrele combinaţiei să fie multipli de cinci, sau de pătru. Opt-doisprezece-şaisprezece, chestii de astea. Ori de trei, de şapte. Majoritatea nu se prea încumetă la înmulţirea cu nouă; nu se ştie de ce, probabil e mai greu de memorat. Uneori aleg cifrele care reprezintă o dată de naştere. Spre exemplu, dacă el ar şti că doamna Rothman e născută la 15 septembrie 1913, ar încerca nouă-stânga, cincisprezece-dreapta şi iar treisprezece-stânga. Dar cum n-avea habar de asta, încercă vreo câteva combinaţii simple din tabla înmulţirii, apoi primele şase cifre ale numărului de telefon. Dar seiful nu cedă şi el renunţă să mai insiste după ce se jucă astfel vreo patru minute. Avea de muncit în continuare, nu glumă.

Îşi deschise servieta şi scotoci sub şervetul de bucătărie după ciocan şi daltă. Sparse cu o singură lovitură cadranul cu cifre, descoperind axul din spatele lui. Părea să fie din plumb; o să vadă el imediat. Ţinând în mâna stângă dalta şi în dreapta ciocanul, o centră pe ax şi începu să lovească. Îşi dădea seama ce balamuc făcea, dar conta pe doi factori care lucraseră totdeauna în favoarea lui. Întâi şi întâi, locatarul oricărui bloc de apartamente e obişnuit să audă tot felul de zgomote de lucrări de reparaţie, spre exemplu şi-n al doilea rând, chiar dacă s-ar fi întrebat cineva ce se petrece, n-ar fi făcut, de jenă, nici o investigaţie. La New York, oamenii au tendinţa să-şi vadă fiecare de treaba lui. Un ageamiu de drogat îi spusese lui Alex că stătuse odată cincisprezece minute pe o scară de incendiu, tot încercând să intre pe o fereastră, în vreme ce, în blocul de vizavi, un tip se instalase frumuşel tot pe scara de incendiu şi nu-şi lua ochii de la el. Nici că s-a mişcat de acolo. Înţepenise pur şi simplu, fascinat. Probabil avea impresia că e la cinema.

Afurisitul de ax nu se clintea. Era probabil din plumb, fiindcă se turtea cu fiecare lovitură de ciocan, dracu’ să-l ia. Va fi nevoit să dea o gaură. Ceea ce însemna că poate să ajungă la conţinut în cinci minute, sau în cinci ore, după cât de solidă se dovedea caseta. Se uită la ceas. Era unsprezece fără zece şi trebuia să o şteargă de acolo într-o oră. Partea cea mai grea era să găsească un punct slab pe suprafaţa uşii. În general, există două modele: seiful pentru obiecte şi cel pentru bani. De regulă, primul are o uşă dreptunghiulară iar celălalt una rotundă. Aia rotundă se închide cu un mecanism care anclanşează urechi de rezistenţă de jur împrejur şi a fost conceput iniţial ca să-l împiedice pe infractor să folosească explozibil. Alex nu prea mai cunoştea spărgători, care să utilizeze aşa ceva în ziua de azi, dar tipul respectiv de uşi era încă destul de răspândit. Seiful pentru bani era de obicei construit în întregime din straturi groase de oţel şi fabricanţii de case de bani îi făceau reclamă drept „rezistent la spargeri”. Nu exista în toată lumea o companie producătoare care să aibă pretenţia că produsele ei ar fi „imune la spargeri”. Cele pentru păstrarea banilor aveau totdeauna un ax zdravăn iar câteodată erau prevăzute şi cu un dispozitiv fixat cu şuruburi, ce realiza o închidere suplimentară, ori chiar cu un înveliş protector de cupru care făcea uşa rezistentă la atacul cu lampa de sudură.

Soţii Rothman deţineau un seif pentru obiecte destul de banal şi Alex ştia exact la ce se poate aştepta în privinţa elementelor sale de construcţie. Uşa şi toate părţile laterale aveau alcătuirea unui sandviş, mai multe straturi de oţel subţire fiind intercalate cu folii de material izolant. Seiful pentru bani era „rezistent la spargeri” în vreme ce acesta era numai „rezistent la foc”, fiind proiectat în vederea protejării conţinutului în caz că avea loc un incendiu în locuinţă. Asta nu însemna însă că va fi un fleac să-l deschidă; va merge doar ceva mai uşor. De ce să gândească soţii Rothman să păstreze o bijuterie valorând 30.000 de dolari într-un seif antiincendiu rămânea pentru Alex un mare mister – în afară de cazul că mai ţineau acolo şi acţiuni sau alte asemenea valori. La urma urmei, tipul era agent de bursă, aşa că poate avea înăuntru şi ceva hârtii interesante.

În orice caz, fie un seif pentru bani, fie unul pentru amintiri, tot trebuia să îi străpungi cuirasa de oţel până făceai o gaură destul de mare ca să bagi un şperaclu. O dată descoperit mecanismul de închidere puteai să-l forţezi cu levierul şi să deschizi uşa. Numai că asta cerea timp. Şi muncă. Cea mai grea parte era să începi, să-l apuci de undeva ca să poţi să-i dai o gaură. Scotoci în servieta diplomat după bormaşină şi după prelungitor; tocmai se îndrepta cu cablul către o priză când auzi un zgomot care îl făcu să tresară.

Totul încremeni pe loc.

Încremeni trupul lui aflat în plină mişcare, îi îngheţă respiraţia, o clipă avu senzaţia că şi bătăile inimii i se opriseră. Ascultă. Zgomotul venea din direcţia salonului. Făcu pe nesimţite câţiva paşi până la uşa dormitorului, se opri acolo şi ascultă iar. Suna a… ce dracu? A minge de cauciuc lovită de perete? Trecu repede în sufragerie şi se duse drept la uşa de intrare în apartament. Zgomotul venea de la palier şi, da, asta trebuia să fie, un copil care dădea cu o minge de podea. Absolut sigur. Apoi totul încetă şi se auziră paşi apropiindu-se de uşă. Răsună soneria.

Făcu un salt înapoi, cuprins de o panică nebună. Soneria răsună iar. Urmă alt interval de tăcere. Apoi Alex auzi din nou mingea sărind pe coridor şi zgomotul unei uşi trântite. Puştiul locuia oare la 16 B? Venise în vizită la doamna Rothman, fără să-şi dea seama că e plecată în plimbarea de dimineaţă? Sau auzise cineva de la apartamentul 16 B cum Alex bătea cu ciocanul în axul seifului şi copilul fusese trimis în cercetare? Aşteptă puţin. Era pe jumătate tentat să plece dracului de acolo chiar acum dar aşteptă lângă uşa de la intrare, ascultând încordat. Tăcere. De obicei, în blocurile astea de construcţie recentă răzbăteau tot felul de zgomote, din toate părţile; se auzea apa trasă la closet, zbârnâitul conductelor, uneori chiar cum se ceartă vecinii de deasupra sau de alături. Acum era linişte şi asta îi dădea curaj; îl asigura că pereţii erau bine izolaţi şi că putea să rişte făcând puţină gălăgie.

Se întoarse în dormitor, băgă prelungitorul în priză, duse bormaşina până la seif şi începu să lucreze colţul de sus, din stânga. Nu ştia nici un spărgător care să fi dat o gaură pe dreapta. Acolo se aflau balamalele uşii şi în ele puteai să-ţi rupi toţi dinţii. Nu-şi dorea decât să străpungă stratul de oţel din exterior, atât cât să-şi poată băga dăltiţa şi să-l îndoaie. Acesta putea să aibă cel mult vreo cinci milimetri şi dacă reuşea să treacă de el putea să intre cu şperaclul, forţând marginea uşii ca să desfacă niturile sau punctele de sudură care o fixau, îndepărtând oţelul strat după strat, până va ajunge la materialul izolant. Folosea un dispozitiv de mare viteză dar treaba înainta încet şi îi luă aproape zece minute să facă o gaură pe care s-o poată folosi. Îşi luă ciocanul şi dalta şi începu să lucreze, încercând să biruie cu tăişul din oţel special metalul mai puţin tare al uşii. Mai exista o modalitate de a începe o treabă de felul ăsta, dar era mult prea zgomotoasă pentru un nenorocit de bloc de locuinţe. Meseriaşii de noapte, cărora nu le păsa că ar putea trezi pe cineva din somn într-un magazin sau într-o clădire de birouri, loveau uneori cu barosul în colţul uşii până când blindajul acesteia se îndoia destul ca să lase. Să intre un şperaclu. Sigur, asta ar mai fi trebuit să facă aici, să izbească în colţul uşii, iar puştiul cu mingea ar fi dat fuga să vadă cine sparge lucrurile din apartamentul soţilor Rothman.

Dalta aluneca, refuza să pătrundă prin oţel, iar afurisitul ăla de colţ nu se clintea din loc. Începuse să gâfâie şi faţa îi era îmbrobonată de sudoare. Pe scrinul din dormitor se afla un ceas electric şi totuşi îl auzea prin tăcerea camerei; bâzâia continuu şi pe fondul lui răsuna zgomotul ciocanului care izbea în coada daltei. Urechile îi pândeau cu încordare alte zgomote; singurele sunete acceptabile erau zumzetul ceasului electric, propria lui răsuflare şi clinchetul metalic al oţelului în luptă cu oţelul. Se opri, îşi şterse sudoarea de deasupra gurii cu dosul palmei înmănuşate şi se uită la ceas.

Era ora unsprezece şi un sfert.

Peste încă zece minute reuşise să facă o spărtură. Scoase un suspin de uşurare, fiindcă de aici încolo era floare la ureche. Îşi extrase din trusă şperaclul demontabil, înşurubă cele trei componente una în alta şi strecură capătul în formă de cârlig prin colţul pe care îi îndoise cu dalta. Apucă scula cu amândouă mâinile şi o împinse din toate puterile, iar colţul uşii se îndoi şi mai tare. Lucrând alternativ cu dalta şi şperaclul, desprinse nituri şi puncte de sudură, iar acum un al doilea strat de oţel, apoi un al treilea; deodată, din spărtură izbucni un nor de ceva asemănător cu fumul. Lovise stratul izolator de azbest. Îi mai trebuiră alte cinci minute ca să scobească prin învelişul de beton şi de azbest şi să forţeze bara care bloca uşa pe dinăuntru. Reuşi să deschidă. Era expiat douăsprezece fără douăzeci.

Îşi răsturnă toate sculele pe podea, golind servieta diplomat. Nu-şi mai abandonase niciodată uneltele la faţa locului, dar Uliul îi vânduse fără să vrea un pont bun alaltăieri şi Alex înţelesese că o metodă ca să-i deruteze pe adversari şi să-şi piardă urma era să-şi schimbe de fiecare dată maniera de lucru. Ideea asta nu-i dăduse prin cap până acum şi probabil că nici altor hoţi pe care îi cunoscuse la închisoare sau pe afară. Când s-a obişnuit să facă lucrurile într-un fel, omul procedează în general tot aşa, de fiecare dată. Ştia ce risc îşi asumă luându-şi cu el uneltele: dacă era prins cu aşa ceva asupra lui, se adăuga automat un an sau o amendă de o mie de dolari la orice condamnare şi, pe deasupra, se considera că e o dovadă incontestabilă a faptului că pătrunsese în locuinţă cu intenţia de a comite un furt. Nu intra nimeni într-un apartament cu un şperaclu demontabil la el dacă nu intenţiona să-l folosească şi Alex habar n-avea la ce naiba ar mai fi fost bun dacă nu la deschiderea unei uşi sau a unui seif. Dar ţinea la sculele lui – i se potriveau în mână, cunoştea fiecare şurubelniţă cârlig, fiecare diamant şi daltă numai după pipăit iar asta îi dădea o anumită linişte sufletească în timp ce lucra. Îi va veni destul de uşor să găsească altele, întrucât tot aşa ceva folosea şi un lăcătuş cinstit, nu va fi o problemă. Dar astea îi aparţineau lui, pur şi simplu nu-i plăcea ideea să le lase acolo, cum făceau toţi fraierii de frică să nu fie prinşi cu ele asupra lor sau să nu fi rămas fragmente de metal ori de vopsea care să-i poată incrimina. Deci Alex nu-şi abandonase niciodată sculele şi aproape invariabil spărsese un geam înainte să plece de la faţa locului, ca să dea impresia că tipul care făcuse treaba era vreun drogat sau alt amator ageamiu. Se deşteptase însă după ce stătuse de vorbă cu Uliul. Astăzi o să-şi lase acolo sculele şi nu se va mai osteni să spargă ferestre. Să-l vedem ce-o să mai zică, javra dracului.

Ajunse la conţinutul seifului.

Hârtiile dinăuntru nu erau acţiuni sau titluri de rentă, ci nişte chestii precum un certificat de căsătorie şi un contract de cumpărare a unei case; se mai afla şi o copie xerox a unei sentinţe de divorţ pronunţate în Haiti – se pare că doamna Rothman era la a doua căsătorie. Alex azvârli actele pe jos şi începu să scotocească mai departe. I se spusese că va găsi inelul într-o cutiuţă neagră ce avea pe capac următoarea inscripţie: „Bijuteria Henry Green”. O deschise ca să se asigure că inelul e acolo, apoi o închise la loc şi o aşeză în servietă. Mai era şi o casetă lungă, îmbrăcată în catifea: înăuntru dădu peste o brăţară cu diamante; o puse iute lângă cealaltă. Nu se mai osteni să caute şi prin celelalte. Ştia pe ce pusese mâna şi nu era genul de treabă la care să ai timp berechet ca să alegi rahaturile de lucrurile serioase. Îşi spunea că, din capul locului, dacă stă ceva în seif, înseamnă că e de valoare, aşa că îngrămădi în geanta sa tot ce se găsea acolo. Când termină, se uită din nou la ceas. Era aproape douăsprezece fără un sfert, mai avea doar cinci minute.

Nu voia ca treaba să pară opera unui ageamiu, dar nici nu intenţiona să se vadă că se lucrase pe bază de informaţii din interior. Când un tip intră în casă şi se duce drept la seif, fără să-şi mai bată capul cu altceva din camera respectivă, eşti silit să deduci că avea informaţii precise. Aşa că se apropie de scrin, începu să tragă sertarele, golindu-le conţinutul pe pat şi azvârlindu-le apoi pe podea. Dădu peste un ceas de mână Hamilton, pe care îl puse în servietă, mai găsi şi o pereche de cercei de aur cu diamante, amestecaţi într-o grămadă de imitaţii. Pe acestea le abandonă peste celelalte boarfe pe pat, dar opri cerceii. Mai aruncă prin cameră nişte chiloţi şi nişte bluze de damă, să dea impresia că spărgătorul se grăbea foc, se întoarse la dulapul de haine din perete şi mai zvârli pe jos câteva rochii şi costume, apoi răsturnă toate lămpile, se uită la ceas şi hotărî că sosise momentul să încheie ziua de lucru. Mulţi spărgători pe care îi cunoştea sau mai degrabă de care auzise povestindu-se – deoarece încă nu întâlnise personal nici unul dispus să admită aşa ceva – obişnuiau să se cace în mijlocul camerei, înainte să plece, ori să se pişe în patul sau în pantofii stăpânului casei, ca să ştie respectivii că au trecut pe acolo, făcându-le astfel cunoscută şi părerea pe care o aveau despre ei. Alex nu credea absolut nimic despre soţii Rothman, nici despre orice alţi oameni de la care fura şi, întâmplător, considera că nu e cazul să foloseşti covorul din dormitor sau pantofii cuiva în loc să te duci la toaletă. Era o manifestare de bolnavi mintal. Părăsi clădirea folosind aceeaşi cale pe care intrase, adică pe uşa de serviciu. Ascultă puţin înainte să iasă pe coridor, apoi deschise şi traversă cei câţiva metri care îl despărţeau de scara de incendiu şi o porni în jos, grăbit. Se simţea aproape buimac. Erau şi spărgători care se temeau să plece dintr-o casă, dar pentru Alex intratul era anevoios, ieşitul fiind totdeauna un motiv de bucurie. Stătea tot timpul încordat cât se afla în interiorul unui apartament, dar nu-l cuprindea spaima decât dacă auzea vreun zgomot neaşteptat şi, slavă Domnului, nu dăduse niciodată peste cineva când intrase undeva să fure. Nici n-avea idee ce-ar face dacă s-ar întâmpla aşa ceva. Ştia doar că e decis să nu mai ajungă niciodată la închisoare şi dacă asta însemna să rănească pe cineva sau chiar să omoare, ca să nu fie el înhăţat, probabil că nu s-ar da în lături de la aşa ceva. Totuşi, spera să nu fie vreodată nevoit să recurgă la asemenea soluţii.

Coborî cele şaptesprezece etaje până în holul de la parter, apoi continuă spre subsol. Nu credea să dea de omul de serviciu pe acolo, dar în caz că va păţi chestia asta, îi va spune că stă în bloc şi că îşi caută nevasta care ar putea să fie jos, la spălătorie. Dacă nu exista aşa ceva acolo va născoci altă poveste. Era bun la chestii de astea, ştia să iasă din situaţii dificile, mai ales când tipul căruia îi îndruga balivernele era o maşină. Alex considera că oricine face o muncă manuală nu e decât o simplă maşină. Funcţionarii care lucrau opt ore într-un birou se situau ceva mai sus decât maşinile propriu-zise, dar oamenii care cărau gunoiul, săpau şanţuri sau îţi periau paltonul la garderobă nu erau altceva decât maşini şi Alex n-avea nici un fel de respect pentru ei.

Negrul nu se afla în subsol. Alex se uită iute în jur, încercând să se orienteze. Localiza aproape imediat uşa care dădea afară, se duse într-acolo, o deschise şi păşi pe scara care ducea în stradă. Ieşirea de la capătul scării o examinase marţi dimineaţă, când se aplecase să-şi lege şireturile, pe ploaie. Nu era indicat să pătrunzi pe acolo, dar se dovedea cât se poate de potrivită la plecare.

Deschise uşa, păşi pe trotuar şi porni imediat înspre Madison Avenue. Dacă portarul era afară, în spatele lui, fie nici nu-l observase, fie nu catadicsise să-l provoace la explicaţii. Nimeni nu strigă, nimeni nu alergă după el, nimeni nu făcu nici cel mai mic gest ca să-l împiedice s-o şteargă cu o servietă plină de bijuterii.

Zâmbea cu gura până la urechi când strigă după un taxi care trecea pe Madison Avenue, se urcă şi îi spuse şoferului să-l ducă la Yankee Stadium. Acolo coborî, luă altă maşină şi dădu adresa de pe Fordham Road, unde locuia Henry Green.