Marian Oprea

Războaiele lui Abert Pike

 

 

 

  Novus Ordo Seculorum.

  Anul 1750. Statele Unite nu existau încă; 13 colonii de pe continentul nord-american formează Noua Anglie, posesiunea patriei-mamă, Anglia.

  „Este imposibil a se descoperi o altă populaţie mai fericită şi mai prosperă pe suprafaţa pământului”, constata Benjamin Franklin, om politic, savant şi scriitor, purtătorul de cuvânt al coloniilor britanice din America de Nord. Acestuia i se cere să păstreze secretă, în rapoartele sale către Anglia, bogăţia din colonii, pentru ca ea să nu contrasteze cu mizeria ce domnea în patria-mamă. Ca motivaţie a vieţii liniştite de aici, Franklin considera că „în colonii, noi emitem propria noastră monedă de hârtie, pe care o numim „Colonial Script„, şi tipărim atâta monedă cât să facă să treacă uşor produsele de la producători la consumatori. Creând această proprie monedâ-hârtie ne controlăm puterea de cumpărare şi nu avem nici un interes să plătim pe nimeni în afara acestui circuit”.

  Bancherii englezi, aflând de acest sistem, reuşesc să convingă Parlamentul de la Londra să adopte o lege care interzicea coloniilor să se servească de propria lor monedă tipărită şi le obliga să folosească numai monede acoperite în aur şi bani-hârtie furnizaţi de băncile private. Astfel, circulaţia monetară în colonii se înjumătăţeşte, „într-un an, spune Franklin, viaţa s-a schimbat atât de mult, încât era prosperităţii a luat sfârşit, iar depresia s-a instalat pe străzile coloniilor pline de şomeri.” începmdcu 16 decembrie 1773, când în portul Boston o ceată de cincizeci de oameni, deghizaţi în indieni, urcă în timpul nopţii pe puntea vaselor ce aparţin Coroanei britanice şi aruncă în apă întreaga încărcătură, o serie de incidente, din ce în ce mii grave, când neprevăzute, când provocate, se succedă într-un lanţ ale cărui ultime verigi vor fi războiul şi independenţa. Revoluţiile americane, scriu manualele de istorie, se datorează taxei asupra ceaiului, dar Franklin declara: „Coloniile ar fi acceptat voluntar să suporte insigni îanta taxă asupra ceaiului şi asupra altor produse, fără sărăcia provocată de in luenffl negativă a bancherilor englezi asupra Parlamentului, care a declanşat ura f aţă de Anglia şi a cauzat războiul”.

  Bvon Estorff, mesagerul băncii Oppenheimer, prin intermediul căruia devine, în 1769, consilierul apropiat al prinţului Wilhelm al IX-lea de Hessen-Kassel. (Prinţul este nepot de bunic al lui George al II-lea al Angliei, vărul lui George al III-lea, nepot al regelui Danemarcei şi cumnat al regelui Suediei).

  Prietenia cu von Estorff şi favorurile pe care le obţine din partea prinţului sunt considerate piatra de temelie a averii familiei sale.

  Mayer Amschel Bauer moşteneşte de la tatăl său o mică bancă din Frankfurt, îşi schimbă numele în Rothschild şi se căsătoreşte, în 1770, cu o tânără de 17 ani, cu zece ani mai mică decât el. Vor avea împreună cinci băieţi şi cinci fete. Rothschild devine intermediar al unor mari bancheri din Frankfurt, Bethmann Brothers şi Rueppel&Harnier, şi dezvoltă, pe lângă comerţul cu pietre preţioase, o altă moştenire de la tatăl său – afacerile cu antichităţi, vinuri şi importul de produse şi materii prime din Anglia.

  Prin intermediul prinţului, Mayer Amschel participă la întâlnirile francmasonilor din Germania.

  La jumătatea secolului al XVIII-lea, Bavaria era unul dintre statele europene cele mai retrograde din punct de vedere religios, în întreaga Europă, şi în special în Germania, influenţa clerului şi a superstiţiilor depăşea limitele accepta-bilităţii pentru mulţi intelectuali. Filosoful Voltaire îi scria regelui Frederick al II-lea: „în cele din urmă, după ce întregul corp al Bisericii va fi suficient de slăbit, iar infidelitatea suficient de puternică, ultima lovitura va fi dată de sabia persecuţiilor pe faţă şi va fi necruţătoare. Domnia terorii va fi instaurată peste întregul pământ si. Va continua până când va dispărea şi ultimul creştin suficient de încăpăţânat să vrea să adere la creştinism”.

  Adam Weishaupt, un tânăr de 28 de ani, educat într-o mănăstire de iezuiţi şi iniţiat în gnosticism (erezie care are alte vederi despre natură şi Dumnezeu) de către filosoful Moses Mendelssohn, înfiinţează, la l mai 1776, o societate secretă denumită Ordinul Iluminaţi din Bavaria. Fiul unui rabin evreu, convertit la catolicism după moartea tatălui, Weishaupt este, începând din 1772, profesor de drept canonic la Universitatea Ingolstadt din Bavaria.

  Conform afirmaţiilor lui William Guy Carr, un ofiţer de informaţii în cadrul marinei regale canadiene, Mayer Amschel Rothschild este iniţiatorul planului Iluminaţi din Bavaria şi tot el 1-a desemnat, în 1770, pe Weishaupt să se ocupe de punerea în practică a acestuia, asigurându-i, împrei una cu alţi doi bancheri prieteni, şi banii necesari.

  După propria mărturisire, Weishaupt visa la organizarea unei minorităţi capabile să conducă mulţimea spre realizarea Marelui Scop: dezrobirea, eliberarea totală. Lisus este văzut de el ca un Om superior, modelul Illuminati: „Noi spunem că lisus nu a adus o religie nouă, dar că doreşte repunerea în drepturile sale naturale a religiei; dăruind lumii un loc comun, răspândind lumina şi înţelepciunea moralei sale, renunţând la prejudecăţi, intenţia Sa este de a ne învăţa cum să ne guvernăm singuri şi de a restabili libertatea şi egalitatea între oameni. Orice om capabil să găsească Lumina Interioară în sufletul său nu devine el egalul lui lisus, Omul-Rege?” – se întreabă, retoric, Adam Weishaupt.

  Cunoscut ca ideolog şi revoluţionar dornic să părăsească stadiul speculaţiilor anticlericale şi antiabsolutiste ale Illuminati pentru a le incarna într-o acţiune destinată să modifice ordinea religioasă şi politică a Vechiului Regim, Weishaupt susţine ideea unor revoluţii care să alunge monarhiile europene şi să diminueze influenţa Bisericii în societate. „Cu această singură idee noi trebuie să distrugem totul, cât mai mult şi cât mai repede posibil” şi „să- strângem de gât pe ultimul preot cu intestinele ultimului rege”, cerea Weishaupt. Cu alte cuvinte, instaurarea unui sistem social şi politic apropiat de ideile comunismului. Pentru el, Illuminati din Bavaria erau cei luminaţi, adică cei ce au primit lumina adevărului.

  Atunci când a fondat Ordinul, Weishaupt nu era mason, de aceea preluase ca model de organizare al acestuia Ordinul Iezuiţilor: o structură ierarhică condusă de General, în persoana sa, impunând membrilor o disciplină de fier faţă de opiniile Generalului şi păstrarea strictă a secretului activităţilor. 13 familii dintre cele mai bogate, mai puternice şi mai influente din lume se aflau la baza societăţii. Illuminati sunt organizaţi în 13 grade, cele 13 trepte ale piramidei masonice. De la iezuiţi au preluat şi sistemul de a spiona şi a face rapoarte periodice.

  Pentru a-şi atinge scopul anunţat, Weishaupt decide infiltrarea membrilor săi în rândurile Francmasoneriei. El însuşi devine mason, în 1777. La 16 iulie 1782, cu ocazia Congresului francmasonilor de la Wilhelmsbad, din Germania, Illuminati din Bavaria fuzionează cu lojile engleze şi franceze. Publicul a aflat foarte puţin din cele petrecute la acest congres, participanţii păstrând cel mai strict secret asupra conţinutului discuţiilor. Contele de Virieu, unul dintre masonii participanţi, întrebat de un prieten despre cele hotărâte acolo, a răspuns: „Nu pot să fi le împărtăşesc. Pot numai să-fi spun că este mult mai grav decât crezi. Conspirafia care s-a pus aici în mişcare este atât de perfect organizată, încât nu există nici o scăpare pentru monarhie şi biserică”.

  Weishaupt reuşeşte să atragă în rândurile Illuminati pe cele mai iscusite şi mai inteligente personaje din sfera finanţelor, industrie, învăţământ şi literatură. Dacă în 1783 Ordinul număra aproape 600 de membri, în 1784 numărul lor atinge cifra de 3000. Iar începând din 1786,  iluminaţi din Bavaria se găsesc reprezentaţi în majoritatea lojilor masonice din provinciile Germaniei, Austria, Ungaria, Anglia, Scoţia, Polonia, Franţa, Belgia, Elveţia, Italia, Olanda, Spania, Suedia, Rusia, Irlanda, Africa şi America. Printre membrii săi notabili sunt de reţinut: ducele de Orleans, ducele Ernst Augustus de Saxonia-Weimar-Coburg-Gotha, prinţul Carol de Hessen-Kassel, filosoful Herder, Ecaterina a Il-a a Rusiei, ducele Ferdinand de Brunswick, poetul J. W. Goethe, Christian al Vll-lea al Danemarcei, Gustav al Il-lea al Suediei şi prinţul Poniatowski al Poloniei. Era permisă şi chiar cerută: folosirea oricărui mijloc, de la corupţie, şantaj, mituire, sex, până la bani, pentru ca Ordinul să poată controla aceste persoane care ocupau înalte poziţii sociale.

  „Propun înfiinţarea sau preluarea de academii sub direcţia Ordinului nostru, declara Weishaupt. Ele ne vor asigura adepţi din rândurile literaţilor. Ştiinţa va fi în acest caz mijlocul de atracţie.”

  Adam Weishaupt scrie mult şi îşi pune pe hârtie planul: o revoluţie care ar trebui să pornească din Franţa şi să cuprindă întreaga Europă. Trimite apoi scrisoarea, prin curieri, masonilor ce aderaseră şi la ideile Illuminati, printre ei numărându-se şi Robespierre.

  Dar, deplasându-se călare de la Frankfurt spre Paris, unul dintre mesagerii săi este lovit de trăsnet în timpul unei furtuni, în tolba acestuia autorităţile bavareze descoperă documente compromiţătoare la adresa ordinii sociale şi politice; drept urmare, pe 11 octombrie 1785, principele bavarez ordonă o percheziţie la domiciliul asistentului lui Weishaupt. Aşa sunt descoperite planurile ce prevedeau răsturnarea monarhiilor şi instaurarea „noii ordini mondiale”.

  Ordinul Illuminati din Bavaria este scos în afara legii, iar activitatea lui interzisă. Principele bavarez dispune totodată publicarea documentelor găsite pentru a preveni casele regale şi celelalte guverne europene.

  Printre documentele făcute publice atunci de către poliţia bavareză, cel mai îngrijorător a fost probabil un text tipărit de către Henri Coston în lucrarea „Conjuraţia Illuminati”: „Primul secret privind felul în care se poate manipula societatea este supremaţia asupra opiniei publice. Prin aceasta se poate semăna între oameni atâta dezbinare, îndoială şi păreri contradictorii, încât ei să nu se mai poată descurca în zăpăceala colectivă şi să fie convinşi că nu pot avea o părere personală. Trebuie dezlănţuite pasiuni în rândul maselor şi răspândite scrieri murdare şi lipsite de spiritualitate. Menirea presei este să dovedească neputinfa ne-Illuminati în domeniul treburilor publice şi în cel religios.

  Aî doilea secret constă în punerea în mişcare a tututor slăbiciunilor şi defectelor omeneşti, patimi şi greşeli, până ce oamenii nu se vor mai putea înfelege între ei. Trebuie combătută tăria personalităţii; nimic nu este mai periculos pentru noi ca aceasta. Dacă această calitate este dublată şi de putere spirituală creativă, atunci ne poate dăuna mai mult decât milioane de oameni la un loc.

  Prin invidie, ură, discordie şi război, prin foamete, lipsuri şi molime, toate popoarele vor fi atât de slăbite, încât nu vor şti cum să iasă din impas, decât dacă se supun voinfei noastre, a iluminaţi. Un stat epuizat de prefaceri sau conflicte interne va fi, în orice caz, o pradă uşoară pentru noi. Vom obişnui popoarele să ia aparenţele drept monedă adevărată, să se mulţumească cu super îciaiităfi, să alerge numai după plăceri, să se epuizeze căutând mereu ceva nou, pentru ca, în final, să asculte de noi,  iluminaţi. Iar noi vom răsplăti masele cu venituri adecvate pentru supunerea lor. Prin degradarea morală a societăţii, oamenii vor pierde credinţa în Dumnezeu.

  Prelucrate prin scrieri şi comunicări directe, prin discursuri şi discufii, masele vor fi educate în spiritul nostru, al Iliwminati.

  Prin şarlatanii şi vorbe goale, oamenii trebuie sustraşi, ca să nu poată gândi cu mintea lor. Oratorii politici instruiri de iluminaţi trebuie să bată atâta monedă pe conceptele de libertate şi democraţie, încât oamenii să fie dezgustaţi de discursuri de orice nuanţă politică ar fi ele. Ideologia Illuminati însă trebuie să le fie inoculată necontenit. Masele sunt oarbe, nesocotite şi lipsite de spirit critic, deoarece nu au ce căuta în treburile statului. Ele sunt stăpânite făcându-li-se dreptatea cuvenită, dar extrem de sever şi cu brutalitate.

  Dominaţia mondială se obţine numai pe căi ocolite, prin subminarea selectivă a libertăţilor, prin legi şi ordine date electoratului, prin presă, educaţie şi învăţământ, dar mai ales prin stricta ţinere în secret a activităţilor noastre. Guvernele trebuie hărţuite pană când, de dragul liniştii, să fie dispuse să cedeze puterea. Vom aţâţa în Europa contradicţii individuale şi naţionale, rasiale şi religioase, astfel ca statele să nu mai găsească punţi de înţelegere între ele. Nici un stat creştin nu va primi sprijin adevărat din partea noastră, a Illuminati. Fiecare resort în stat să aibă o funcţie importantă şi bine definită, astfel ca, prin provocarea de perturbări într-unul din ele, să poată fi stagnat întregul sistem statal.

  Preşedinţii de stat vor fi aleşi de noi, din rândul celor ce ne dau ascultare. Fiecare trebuie să aibă câte un punct negru, vulnerabil, în trecut, pentru a putea exercita presiuni asupra lor, spre a da legilor sensul dorit de noi şi pentru a putea modifica constituţiile. Acordându-i preşedintelui drepturi depline, ca şi dreptul de a declara război, vom căpăta influenţă asupra armatei.

  Pe aceia din guvern care nu au fost recrutaţi de noi, îi vom invita politicos să primească alte însărcinări, misiuni onorifice, spre a-i abate de la treburile statului. Vom corupe înalţii funcţionari ca să sporească datoriile externe ale statului, spre a deveni sclavii datornici ai băncilor noastre. Vom declanşa crize economice prin speculaţii la bursă, pentru a distruge puterea monedei. Moneda trebuie sa fie atotstăpânitoare în industrie şi comerţ. Societatea spre care tindem va fi alcătuită, în afară de noi, dintr-o mână de milionari ce depind de noi, din poliţie şi soldaţi, iar în rest, din cetăfeni lipsiţi de avere. Prin introducerea dreptului de vot general şi individual vom instaura supremaţia absolută a maselor. Prin propagarea dreptului de a dispune de sine însuşi al fiecărui individ vom diminua importanţa familiei şi valoarea ei educativă. Printr-o educaţie bazată pe principii false şi ideologii mincinoase vom face ca tineretul să fie indus în eroare, uşor de condus şi depravat.

  Întemeierea cât mai multor organizaţii cu nume diferite, ademenirea cât mai multora în loji publice au drept scop să arunce tot mai multor cetăţeni praf în ochi.

  Prin toate metodele expuse, naţiunile vor fi silite să cedeze

   Iluminaţi dominaţia lumii.

  Noul guvern mondial va trebui să apară drept patronul ji bine ăcătorul popoarelor. Dacă un popor se opune, trebuie mobilizaţi vecinii şi instigaţi la acţiune armată.”

  Citind aceste rânduri, politicienii vremii şi reprezentanţii caselor regale au considerat că „totul este un mit”. Totuşi, în februarie 1786, lui Weishaupt i se ridică titlul de profesor de către Universitate, iar el trece frontiera la Regensburg, sta-bilindu-se, înainte de a pleca spre Franţa, la ducele de Saxonia-Gotha, membru al Ordinului interzis în Bavaria.

  Din 1785, Ordinul Illuminati devine activ şi în America, o dată cu apariţia Lojii Columbia stabilită la New York. Printre membrii săi se numără guvernatorul DeWitt Clinton, Horace w~m t. l

  Greeley (politician şi editor al New York Daily Tribune), Clinton Roosevelt (strămoş al lui Franklin D. Roosevelt), care scrie o carte cu titlul „Ştiinţa guvernării bazată pe Legea Naturii” şi în care afirmă: „Constituţia Statelor Unite este precum supapa unui vas. Ea a fost făcută în pripă, pentru a se putea elibera de steagul Angliei; cu siguranţă trebuie revizuită”.

  După un an, Illuminati deschid o a doua lojă în Portsmouth, Virginia, din care face parte şi Thomas Jefferson, ambasador la acea dată al Statelor Unite în Franţa, în diferite oraşe din cele 13 colonii americane îşi încep activitatea alte 14 loji.

  „Tocmai primesc ştiri din Paris. Sunt ştiri uimitoare şi îngrijorătoare. Tulburările au ajuns la culme. Nu se poate prevedea cum se vor termina toate acestea”, îi scrie din Corsica, pe 15 iulie 1789, Napoleon Bonaparte unchiului său, arhidiaconul Lucien. O lună mai târziu, acesta se destăinuie fratelui său Joseph: „îţi scriu această scrisoare înconjurat de răpăit de tobe, de zăngănit de arme, de sânge, în oraş, plebea sprijinită de o mulţime de tâlhari străini veniţi aici şi puşi pe jaf s-a apucat, de duminică seara, să dărâme corpurile de clădire în care sunt cazaţi fermierii, a jefuit vama şi mai multe case”. Revoluţia franceză începuse.

  În 1789, Thomas Jefferson, ambasadorul SUA, califică evenimentele de la Paris drept „o revoluţie atât de frumoasă” şi îşi exprimă speranţa că ea „va mătura lumea”, în acest timp, pe 19 iulie, David Pappin, rectorul Universităţii Harvard, îi avertiza pe tinerii absolvenţi de „influenţa Illuminati în politicile americane şi religie”.

  Burghezia mijlocie, ţărănimea înstărită şi câţiva oameni de afaceri abili au fost marii profitori ai Revoluţiei. Şi unii şi alţii au putut, graţie banilor de care dispuneau în 1789, să cumpere bunuri naţionale, să constituie mari averi latifundiare, într-un moment în care valorile mobiliare se prăbuşeau, şi-i împrumutau pe ţărani, transformându-i astfel în clientela lor.

  Peste 300000 de morţi şi execuţia regelui Ludovic al XVI-lea şi a familiei sale au fost preţul plătit pentru stabilitatea noii Republici Franceze, în august 1792, când steagul tricolor înlocuieşte steagul roşu al revoluţiei, sloganul „Libertate, Egalitate, Fraternitate!” anunţă un nou drum al istoriei omenirii. Pământul Europei, dar şi cel care-1 înconjoară, va fi răscolit, în numele acestui mesaj, de acum încolo pentru i multe decenii, de războaie, ură, asasinate, boli, sărăcie, foamete.

  Abatele Augustin Barruel, patriot francez, iezuit şi mason, consideră că Ordinul iluminaţi trăieşte în clandestinitate, iar membrii acestuia au reuşit lovitura din Franţa, având drept punct culminant regimul de teroare al dictaturii' iacobinilor. Prima etapă a planului lor! De acum încolo toate, revoluţiile vor avea la origine conspiraţii de acelaşi tip.

  Intelectualii germani au întâmpinat favorabil Revoluţia franceză, la începuturile sale. Filosoful Immanuel Kant o considera ca un efort admirabil de suprimare a bunului-plac şi instituire a suveranităţii legii. La Hamburg, data de 14 iulie va fi sărbătorită, iar la Paris, mulţi germani aflaţi acolo au fraternizat cu revoluţionarii. S-au constituit grupuri de „iacobini”, partizani ai egalităţii politice şi sociale.

  Dar violenţele stârnite de revoluţie i-au descurajat pe cei care-i fuseseră favorabili, opinia generală fiind că aceasta trebuia pregătită printr-o educaţie prealabilă a caracterelor, lucru ce nu se făcuse în Franţa. Propaganda engleză şi ideile conservatoare, introduse în Germania prin electoratul de la Hanovra – enclavă britanică pe pământ german – reuşesc să contracareze ideile revoluţionarilor francezi.

  Expansiunea ideilor Illuminati şi înfiinţarea unor Cluburi ale democraţiei pe pământul american încep în aprilie 1793, o dată cu sosirea la New York a noului ambasador francez Edmond Genet. în acest an, pe străzile oraşului Philadelphia mii de oameni demonstrează zi de zi şi cheamă poporul american la revoluţie pentru alungarea preşedintelui George Washington, în spatele acestor mişcări se află Genet.

  Preşedintele George Washington constată nu peste mult timp că „aceste fundaţii se amestecă în treburile guvernului”, iar John Quincy Adams, fiul cel mare al vicepreşedintelui John Adams şi viitor preşedinte al Statelor Unite, consideră Cluburile ca fiind „afiliate iacobinilor parizieni”.

  Thomas Jefferson, mason şi membra al Lojii Illuminati din Virginia, afirmă, pe 8 mai 1793, că „rămâne etern ataşat Pjmcipiilor Revoluţiei franceze.” El sprijină infiltrarea Illuminati h lojile masonice din Noua Anglie. Alexander Hamilton declarase, cu numai un an înainte, pe 26 mai 1792, că Jefferson a participat direct la declanşarea revoluţiei, cât timp s-a aflat la Paris.

  În scurt timp, Illuminati devin o ameninţare pentru societatea americană şi Washington împreună cu Adams fac lobby în Congres pentru „protecţia Statelor Unite în faţa expansiunii conspiraţiei iacobinilor francezi, ai căror agenţi ocupă locuri şi în guvern”. Demersul lor nu are succes. Thomas Jefferson neagă public aceste acuzaţii şi ameninţări şi îl descrie pe Weishaupt ca un „filantrop entuziast”.

  În 1785, după moartea tatălui său, prinţul Wilhelm al IX-lea de Hessen-Kassel moşteneşte una dintre cele mai mari averi din Europa. O parte importantă a acestei averi venea din Anglia şi fusese dobândită prin închirierea a 16800 de soldaţi, mercenari din Hessen, regilor englezi pentru a lupta contra revoluţiei din America., Rothschild devine bancherul personal al prinţului.

  Părinţii fondatori ai Statelor Unite, George Washington, Thomas Jefferson, Alexander Hamilton, James Madison şi John Adams, având în memorie declinul vieţii economice şi sociale survenit după ce fuseseră obligaţi să folosească sistemul bancar al Coroanei britanice, dar şi pentru a se proteja în faţa bancherilor internaţionali, au grijă să stipuleze în articolul l, secţiunea 8, paragraful 5 din Constituţia americană, semnată la Philadelphia în 1787: „Numai Congresul are dreptul de a tipări bani şi a regla valoarea acestora”.

  Reprezentantul bancherilor, Alexander Hamilton, numit secretar al Trezoreriei (echivalentul ministrului de finanţe) în guvernul George Washington, devine avocatul ideii de înfiinţare a unei bănci naţionale„ private şi al creării banilor-datorie, argumentând-o drept „o obligaţie naţională, fiind atenţi ca ea să nu fie excesivă; o binefacere naţională. Guvernul se va dovedi înţelept, renunţând la folosirea unui expedient atât de seducător ţi de periculos, acela de a emite propria sa monedă-hărtie”. Hamilton mai susţine că numai banul-datorie al băncilor private este valabil în tranzacţiile cu ţările străine.

  „Instituţiile bancare sunt mai periculoase pentru libertăţile noastre decât o armată străină”, considera Thomas Jefferson, opunându-se împreună cu Benjamin Franklin ideii unei bănci centrale sub control privat.

  În final, preşedintele George Washington se lasă convins de argumentele lui Hamilton şi First National Bank of the United States este deschisă în 1791, cu drept de funcţionare în baza unui contract pe douăzeci ani. Chiar dacă se numeşte Bancă a Statelor Unite, ea este o instituţie privată care nu aparţine guvernului american, ci acţionarilor, persoane fizice sau bănci private. Denumirea ei caută să inducă opiniei publice ideea că proprietarul ar fi statul american.

  Să analizăm piramida care se găseşte în partea stângă a biletului de un dolar, emis de această primă bancă naţională.

  Desenul a fost conceput în 1789 şi, dacă este să dăm crezare unor cărţi de memorii, autorii sunt Philip Rothschild şi iubita lui, Anny Rând, aşa cum afirmă ea însăşi în Atlas Shrugged.

  Sintagma Annuit Coeptis semnifică „efortul nostru este încununat de succes”! Iar Novus Ordo Seculorum – noua ordine a secolelor (sau a anilor) – poate fi interpretată şi în spiritul anilor noştri drept Noua Ordine Mondială.

  Piramida are 13 etaje. 13 este un număr simbolic utilizat de majoritatea societăţilor iniţiatice, a se vedea religioase. Este vorba de 12 apostoli, discipoli sau constelaţii la care se adaugă un element, lisus, Pitagora, Moise şi cele 12 triburi din Israel etc.

  Anul de la baza piramidei în cifre romane este 1776, anul în care Ordinul Illuminati din Bavaria este creat de către Adam Weishaupt, dar şi anul Declaraţiei de independenţă a Statelor Unite ale Americii.

  IN GOD WE TRUST! Este înscris în centrul bancnotei; unii consideră acest înscris ca o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, deoarece în Biblie se spune că „nimeni nu poate adora banul şi pe Dumnezeu în acelaşi timp”.

  Considerându-i pe francmasoni la originea concepţiei bancnotei de un dolar, ochiul din vârful piramidei simbolizează privirea marelui Arhitect al Universului. Alţii îl interpreteză drept simbol al existenţei şi nevoii de Lucifer, purtătorul de lumină în concepţia Illuminati.

  Semnul a fost folosit pe biletul dolarului american doar câţiva ani, fiind apoi abandonat. Din 1935 el va reveni pe bancnota americană, din dispoziţia preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, francmason.

  Contrar a ceea ce putem gândi ştiind că Rothschild este evreu, hexagrama sau crucea lui David este un vechi simbol babilonian, care va fi luat mai târziu (după Moise) de către poporul evreu, probabil după deportarea în Babilon, Este mai curând un semn ocult, puternic prezent în iconografia Francmasoneriei. Se constată geometria perfectă care există în interiorul acestui cerc şi, dacă studiem literele din vârful crucii lui David, se obţine cuvântul MASON. Poate fi doar o coincidenţă.

  Decizii nesăbuite în iunie 1806, când trupele lui Napoleon iau drumul Germaniei, prinţul Wilhelm al IX-lea, prieten cu Mayer Rothschild, fuge în Danemarca şi îi lasă acestuia suma de 600000 de lire sterline (trei milioane de dolari), reprezentând salariile mercenarilor săi, pentru a nu fi confiscaţi de Napoleon. Nathan Rothschild, băiatul său cel mare, pleacă la Londra cu banii prinţului şi deschide o bancă.

  „Când banii unui guvern depind de bănci, băncile şi nu şefii de [guvern controlează societatea”, constata Napoleon Bonaparte.

  Prin intermediul băncii lui Rothschild de la Londra s-a [derulat finanţarea operaţiunilor militare ale ducelui de fellington, ceea ce aduce acesteia, într-un timp scurt, un 3rofit de 400%.

  Contractul ce permitea funcţionarea First National Bank of ie United States expira în 1811, iar economia americană era tât de dezechilibrată, încât Congresul votează împotriva pre-Jngirii sale. „Dacă Congresul are dreptul, conform Constituţiei,

 Să emită hârtie-monedă, acest drept a fost dat pentru a fi utilizat de el însuşi şi nu pentru a fi delegat unor indivizi sau companii private”, îşi motivează Andrew Jackson punctul de vedere.

  Astfel s-a încheiat istoria primei bănci centrale a Statelor]

  Unite, dar bancherii nu-şi spuseseră încă ultimul cuvânt.

  „Sau se reînnoieşte îegea de funcţionare a băncii, sau Stateâe Unite vor fi implicate într-un război dezastruos”, declara Nathanj

  Rothschild, apelând la parlamentarii englezi, „ca să le dăm o, lecţie acestor americani imprudenţi, să-i reducem la statutu! De colonie”.!

  Peste un an, în 1812, guvernul englez interzicea cânilor orice formă de comerţ cu Franţa şi instituia o' marinei britanice, începe un nou război, numit Al Doilel

  Război de Independenfă: Washingtonul era în flăcări. I în 1812 se stingea din viaţă Mayer Amschel Rothschild. Î testamentul său, cerea ca toate poziţiile-cheie de conducere a] afacerilor familiei să fie ocupate exclusiv de membrii acestei' Băiatul cel mare al celui mai mare dintre fii va deveni cap familiei, se mai preciza în testament. Astfel, Nathan Amsh devine şeful clanului. Pentru a conserva patrimoniul şi bogaţi membrii familiei se căsătoreau între ei, adică veri cu verişoa de gradul unu şi doi. Astfel băiatul lui Nathan, Jacob Mayer, va căsători cu fata lui Salomon Mayer.

  „Magicieni ai finanţelor şi fini evaluatori, mânaţi de un insti diabolic până la finalizarea cu succes a uneltirilor lor secrete”, i: cum îi descrie biograful Frederic Morton pe Mayer Amsheî şi fii ai săi. Nu aveau nici un fel de milă faţă d în martie 1814, coaliţia învingătoare a armatei lui Napoleon intră în Paris, în urma primei păci de la Paris, Franţa revine la frontierele sale din 1792. Napoleon este exilat pe insula Elba, pe coasta Italiei. Reprezentanţii statelor învingătoare, Anglia, Prusia, Austria şi Franţa, se întâlnesc la Viena, în luna septembrie, la un congres, împreună cu un mare număr de oficiali reprezentând micile state europene. Congresul de la Viena va fi ea mai mare întâlnire politică din istoria Europei.

  Principala temă dezbătută a fost redistribuirea teritoriilor ucerite, crearea unui echilibru de putere, restaurarea ordinii irenapoleoniene din timpul regelui Ludovic al XVIII-lea şi 'epunerea în drepturi a Bisericii Romano-Catolice. Discuţiile: onduc spre crearea unei Federaţii a Europei cu un grup independent de regate legate între ele printr-o guvernare adminis-xativă concepută să asigure, printre altele, şi o apărare militară: omună. Congresul mai decide ca Elveţia să devină un stat neutru care să servească drept depozitar al finanţelor celorlalte ţări.

  ^ ^ Napdeon părăgea insuk mba ş. dedanşa q mă ^ ^ Congresul de la Viena lasă deoparte ^acer^e diplomatice, iar delegaţii se întorc în ţările lor pen-u a se pregăti de o nouă luptă.

 

  Duminică, 18 iunie 1815: din La Belle Alliance, o subur-! Bie a oraşului Bruxelles situată la şapte mile sud de Waterloo, pleacă spre Londra un raport militar secret care anunţa faptul că Napoleon va fi cel ce va câştiga bătălia.

  Un anume Rothworth, curier al lui Nathan Rothschilc pleacă de urgenţă spre Londra, după ce vede chiar pe câmpu de luptă întăririle primite de Wellington, conducătoru armatei engleze, de la trupele prusace, în portul Ostende, Rothworth oferea suma de 2500 de franci unor marinari care îl duc în Anglia pe o mare în furtună. Marţi, 20 iunie: după ce-1 primeşte pe curier, Nathan Rothschild informează d urgenţă guvernul englez că „francezii vor câştiga lupta” Guvernul nu acordă însă credibilitate mesajului.

  Rothschild se grăbeşte să ajungă la Bursa din Londra lăsând impresia că vinde toate acţiunile „English Consul”, ci argumentul că Anglia va pierde războiul. Zvonul s-; împrăştiat cu repeziciune printre acţionari, care, cuprinşi d panică, încep să vândă la rândul lor acţiunile „Englis

  Consul”. Drept urmare, în doar câteva ore, valoarea acestor scade la cinci cenţi. Este momentul în care agenţii secreţi < lui Nathan Rothschild le răscumpără.

  Miercuri 21 iunie 1815, ora 11 p.m.: maiorul Henry Pere trimisul lui Wellington, soseşte la Ministerul de Război c un raport în care se arată că Napoleon a fost învins în opt oi de luptă, pierzând o treime din oamenii săi. În câte^ secunde cursul acţiunilor „English Consul” ajunge î depăşească valoarea lor iniţială şi nu conteneşte să crească

  Astfel, în noaptea de 20 spre 21 iunie 1815, averea farr iei Rothschild devine imensă, ajungând să deţină controlul economiei engleze. Guvernul de la Londra va aproba înfiinţarea unei bănci private, Bank ofEngland, controlată de Mathan Rothschild, care instaurează un cvasimonopol, marcat de conotaţii politice, asupra emisiunilor Trezoreriei britanice.

  A doua pace de la Paris, din noiembrie 1815, înseamnă şi exilul lui Napoleon, de data aceasta pe insula Sfânta Elena.

  La scurt timp după bătălia de la Waterloo, se încheie şi legocierile Congresului de la Viena prin semnarea unui ratat. Rusia refuză să participe la o Europă federală, consi-lerând că această idee aparţine Ordinului Illuminati.

  Tratatul Sfântei Alianţe, semnat pe 26 septembrie 1815 le Alexandru I pentru Rusia, Francisc al II-lea pentru Austria ii Frederick Wilhelm al III-lea pentru Prusia, garantează juveranitatea oricărei monarhii care aderă la principiile 'eştine în afacerile statului şi doreşte construirea unei devărate fi indisolubile frăţii” pe continentul european, în schimb, ministrul de externe austriac, prinţul Klemens n Metternich, unul dintre cei mai influenţi oameni de stat n Europa, considera ideea unei Europe federale benefică: ntru păstrarea ordinii sociale şi aprecia ca nesăbuită izia ţarului Alexandru.

  Ţarul rus devine astfel duşmanul Illuminati. 27

  După succesul la Waterloo, familia Rothschild dezvoltă comerţul bancar internaţional, ţinta principală fiind cucerirea Statelor Unite.

  Fiecare dintre cei cinci fii deschide câte o bancă în câte o (ţară din Europa: Amschel, la Berlin, Salomon, la Viena, Jacobs, la Paris, şi Kalmann, la Napoli. Ei pun la punct un sistem de informaţii-spionaj şi curierat în toată Europa. Londra, unde Nathan conducea Bank of England, rămâne însă şi va mereu sediul principal al afacerilor familiei Rothschild.

  Planul bancherilor englezi de a-i sărăci pe americani prir; război, în aşa măsură încât să fie obligaţi să apeleze la ajutor finan| dar, a dat rezultatele scontate. Preşedintele american Andrey Jackson şi adepţii ideii unei bănci naţionale controlate de guve nu credeau că puterea bancherilor se poate extinde atât de mula Acordarea de credite necesare guvernului american est| condiţionată de bancheri de reînnoirea actului de înfiinţare Băncii Statelor Unite. Astfel, în 1816, o nouă lege acordă drept del funcţionare pentru first National Bank ofthe United States ca bandl privată. Aşadar, scopul urmărit a fost într-un final atins, chiar dat} pentru aceasta a fost nevoie de un război şi mii de victime.

  Întâmpinând dificultăţi financiare după războiul Napoleon, francezii sunt nevoiţi să încheie, în 1817, un acor de împrumut cu banca Ouvrard din Paris şi Baring&Broth& din Londra. Ei nu apelează însă şi la banca lui Rothschild. | în anul următor, Franţa va avea nevoie de un nou sprijin financiar, însă va evita şi de data aceasta să apeleze la familia Rothschild.

  Pe 5 noiembrie 1818, cursul obligaţiunilor guvernului francez, care avusese în ultimul an o tendinţă crescătoare, începe să scadă neîncetat. O atmosferă de nelinişte cuprinde curtea regelui Ludovic al XVHI-lea. Singurii care se bucurau de pe urma acestei situaţii erau fraţii Rothschild, Kalmann şi Jacob. Prin intermediul unor agenţi, aceştia cumpăraseră masiv, în luna octombrie, obligaţiuni ale guvernului francez emise de către rivalii lor, băncile Ouward şi Baring&Brothers. În această zi de noiembrie ei inundă cu obligaţiuni piaţa liberă a principalelor centre comerciale din Europa, ceea ce provoacă panică financiară pe piaţa bursieră. Astfel, familia Rothschild reuşeşte să deţină controlul financiar al Franţei.

  „Sunteţi un cuib de hoţi, de vipere”, le-a spus bancherilor preşedintele Jackson. Am intenţia de a vă alunga şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o voi face”.

  „Nu mă interesează ce păpuşă este pe tronul Angliei şi conduce Imperiul acolo unde soarele nu apune niciodată. Omul care controlează banii Marii Britanii deţine controlul Imperiului britanic, iar sunt cel care am controlul banilor Marii Britanii”, afirmă Nathan Mayer Rothschild.

  În timpul Războiului de secesiune (1861-1865), banca lui Rothschild din Londra finanţează statele din Nord, iar banca sa din Paris pe cele din Sud.

  , B: înţelegând acest joc ocult al familiei Rothschild, preşedintele Abraham Lincoln refuză, în 1862 şi 1863, plata creditelor de război care se ridicau la sume astronomice, în acord cu Constituţia americană, emite 450 de milioane de Green Backs libere de datorie pentru a achita creanţele trupelor Uniunii. Reales în 1864, Lincoln promite atacarea puterii bancherilor după sfârşitul războiului. Pe 14 aprilie 1865 însă, preşedintele Statelor Unite este asasinat. Dolarii Green Back sunt retraşi din circulaţie, fiind cumpăraţi de către bancheri la un preţ ridicol de mic. John Booth, asasinul preşedintelui, va fi eliberat, conform unor surse, de o societate cunoscută sub numele de Cavalerii cercului de aur, şi-şi va petrece restul vieţii în Anglia, fără grija zilei de mâine.

  „Daţi-mi controlul monedei unei naţiuni ji nu voi fi îngrijorat de cei care fac legile”, afirmase, într-o anumită ocazie, Mayerj

  Amshel Rothschild. |

  Nevoia de haos în anul 1859, un anume Albert Pike devine şeful Francmasoneriei americane şi-şi stabileşte sediul la Templul Cunoaşterii în Washington, la o distanţă de 13 blocuri nord de Casa Albă, în linie dreaptă cu marele obelisc masonic şi cu monumentul lui Washington. Albert Pike vorbeşte curent 16 limbi, este licenţiat al Universităţii Harvard, cunoaşte perfect cabala (doctrina bazată pe interpretarea ebraică ezoterică şi simbolică a Vechiului Testament). Din 1865, când Andrew pohnson devine preşedinte al Statelor Unite, generalul de

  Drigadă şi erou al Războiului civil, mason de Rit scoţian, Suveran Mare Comandor al Consiliului Suprem din „harlestown, Albert Pike are uşile deschise la Casa Albă. Simbolul francmasonic este plasat pe frontispiciul Casei

  Mbe, şi, începând din acest moment, Francmasoneria se va în prima linie a vieţii politice americane. Până la fceputul războiului rece (aproximativ 1953), America va fi

  Iondusă, timp de 44 de ani, de preşedinţi francmasoni. SUA unt astfel, mai mult sau mai puţin, creaţia Francmasoneriei.

  Albert Pike promovează o viziune globală a rolului pe care |oate să-1 joace Francmasoneria în treburile omenirii. El îşi război ca „oaie neagră” pentru ca Illuminati din Bavaria să-şi poată face jocurile de interese la scară mondială.

  Al doilea război mondial urma să fie declanşat prin manipularea unor divergenţe de opinii între naţionaliştii germani şi sioniştii angajaţi politic. Rusia îşi va extinde zona de influenţă, iar conflictul va facilita crearea statului Israel în Palestina.

  În sfârşit, al treilea război mondial va fi pus la cale pe baza disensiunilor pe care Illuminati

  Albert Pike consideră că o religie universală ar trebui să – - impună o dată cu această „nouă ordine a haosului”, adorarea ui Dumnezeu care nu poate fi controlat nemaifiind accep-abilă. Aceasta trebuie să aibă ca fundament Natura, iar omul ă fie divinizat ca un Dumnezeu, în opinia lui Pike, totul este 'srmis: „Fă ceea ce vrei este Legea; nu există lege mai mare decât ceea ce vrei”„.

  1875, Egiptul, parte a Imperiului otoman, se declară n şi este astfel obligat să cedeze englezilor, adică celor 33 în consacră inteligenţa punerii în aplicare a acestei viziuni, de aceea este considerat principal Mare Maestru al Francmaso neriei mondiale al acelei epoci şi va rămâne, fără îndoială, cel mai important francmason al tuturor timpurilor. J

  Războiul de secesiune se încheia prin abolirea sclaviei şi recunoaşterea dreptului de vot pentru populaţia de culoare, decizii care au provocat furia albilor din Sud. Împreună cui câţiva ofiţeri, Albert Pike înfiinţează, pe 6 mai 1866, Ku Klu

  Klan, organizaţie destinată terorizării negrilor. Oameni respectabili în viaţa cotidiană şi chiar notabilităţi se transfer] mau pe timp de noapte în „cavaleri” ai ordinului sub condu?

  , cerea „magicianului imperial”, înveşmântaţi în alb din cat până-n picioare, cu tunici largi şi coifuri mari cu măşti cari să le ascundă faţa, sub stindardul unor cruci imense, d sechestrau persoanele de culoare şi le biciuiau; bărbaţii erai castraţi, iar femeile gravide înjunghiate în pântece, victimeli fiind apoi arse de vii sau împuşcate în cap.

  Pe 22 ianuarie 1870, Albert Pike publică un Plan secret accesibil numai celor din Illuminati de cucerire a lumii instalare a unei Noi Ordini Mondiale cu ajutorul a trei războai Planul reclamă necesitatea instituirii haosului pentru a puţi răsturna vechea ordine mondială, dominată, în opini autorului, de „iudeo-creştini”.

  Conform Planului lui Pike, primul război mondial e necesar pentru ca Ordinul Illuminati din Bavaria să obţină controlul direct asupra Rusiei ţariste. Rusia va fi folosită dupi siliu de înţelepţi evrei şi al cărei conţinut constă în prezentarea unui plan de dominare a lumii şi de distrugere a creştinătăţii. „Conducătorii evrei ai lumii”, se arată în lucrare, organizează căderea monarhiilor creştine din Germania şi ruinarea aristocraţiei ruse şi se pregătesc pentru a guverna lumea şi a-i reduce pe ne-evrei la starea de sclavi; iar intensificarea înarmărilor şi întărirea forţelor de poliţie ar fi mijloacele esenţiale pentru realizarea dezideratelor stabilite, în cadrul acestui „complot”, francmasonii sunt prezentaţi ca nişte marionete manipulate de evrei.

  Care-1 creditaseră, exploatarea Canalului Suez. Drept urmare, în 1882, Marea Britanie ocupă „provizoriu” Egiptul şi-şi instalează trupele pe malurile Canalului.

  „Protocoalele înţelepţilor Sionului” se vor dovedi, în timp, un Ifals fabricat în Franţa de către poliţia ţaristă, pentru a justifi-: a pogromurile şi hărţuirea comunităţilor evreieşti din Rusia 'acelor timpuri.

  La 11 ani de la apariţia previziunilor demonice ale lui] Albert Pike, mai precis în 1881, Theodor Herzl înfiinţează îrij Rusia, la Odesa, Mişcarea sionistă, organizaţie politică şi reli^ gioasă născută din iniţiativa unor rabini, ce prevede înapoierea evreilor în Sion, adică în Palestina. Se consideră d această întoarcere constituie un preambul pentn îndeplinirea promisiunilor divine şi sosirea lui Mesia pe pământ.

  14 iulie 1889. Centenarul Revoluţiei franceze reprezintă o ocazie pentru Albert Pike să se adreseze conducătorilor

  Francmasoneriei: „Vouă, Suverani Mari Instructori generali, noi vă spunem aici pentru ca voi să le repetaţi Fraţilor de grad 32, 31 si

  33: religia masonică trebuie menţinută în puritatea doctrinei luci e-' riene de noi toţi, iniţiaţi de înalte grade. Ceea ce trebuie să spunerii vulgului este că „noi adorăm un Dumnezeu, dar este un Dumnezeu pe care îl adorăm fără superstiţii”„. (Robert Ambelain, AdamJ

  Dumnezeul Roşu, Editura Niclaus, 1941) s

  Revista Drapelul din Rusia publică, pe 26 august 1897J „Protocoalele înfelepfilor Sionului”, lucrare atribuită unui con]

  Insula Jekyll

  Sistemul politic şi economic al Statelor Unite s-a bazat di la început pe ideile liberalismului. Doctrina laissez-fam susţinea faptul că statul nu trebuie să se implice M economie, fiind un slab administrator. Reglarea pieţei revenea prin urmare actorilor economici înşişi. Graţie aceste ideologii, economia americană cunoaşte o expansiune ful gerătoare, Războiul de secesiune accelerând acest proces., în primii ani ai secolului XX, numeroşi ziarişti şi scriitorii porecliţi „cei care răscolesc în noroi” (muckrakers) – au atacai punctele nevralgice ale vieţii economice, denunţând practi cile industriaşilor care, prin intermediul trusturilor, controlează partidele, aservesc universităţile, manipulează presa O campanie susţinută în acest sens a lansat o mişcan reformistă în două direcţii: economică şi politică.

  În plan politic apăruseră organisme de control car< veneau să tempereze aplicarea principiilor liberale. Deja din 1890, Congresul adoptase Legea Sherman, cu prevederi îndreptate împotriva politicilor practicate de trusturi, care limita în mod sever dreptul de asociere şi stăvilea acumularea de capital. Dar aplicarea ei s-a dovedit dificilă, trusturile reuşind să exceleze în zădărnicirea acţiunilor judecătoreşti, ingeniozitatea avocaţilor lor fiind fără egal în eludarea legislaţiei.

  O tranziţie ideologică majoră se operează în afaceri, marile întreprinderi îşi transformă ideologia în monopol şi evită astfel concurenţa. „Concurenţa este o greşeală, un adevărat păcat”, este de părere John D. Rockefeller. Eliminarea acesteia oricare ar fi preţul de plătit devine obiectivul principal al patronilor. Dacă nu reuşesc, cumpără cât mai mult sau se asociază în carteluri.

  Un mic grup de milionari din New York, printre care se numărau şi J. E Morgan şi William Rockefeller, deţineau, în

  1910, în proprietate insula Jekyll, locul unde familiile acestora îşi petreceau lunile de iarnă, dar şi locul unde se [desfăşurau unele întâlniri discrete de afaceri, într-una din ilele de vară ale acelui an, reprezentanţii familiilor Morgan, JRockefeller, Warburg, Rothschild, câţiva patroni ai finanţelor nondiale se întâlnesc pe această insulă. Morgan este socrul băiatului lui John D. Rockefeller şi, în consecinţa, bunicul lui

  Nelson Rockefeller, viitorul vicepreşedinte al Statelor Unite.

  Senatorul Nelson Aldrich, şeful republicanilor din Senat, Membru al Comisiei monetare naţionale (un comitet special

  Congresului responsabil de reforma legislativă a operaţiunilor bancare din America), era şi el prezent la Iceastă întâlnire. Aldrich întreţinea şi relaţii comerciale cu 'inul de afaceri J. P. Morgan.

  Al doilea om prezent la reuniune se numeşte Abraham 'iat Andrews, secretar adjunct la Trezorerie, care mai târziu r

  Hm al Pnneresului şi un om foarte influent Im lucru se va realiza. De altfel, unul dintre obiectivele Comisiei va deveni memoru ai ^ungicauiui? _ i. U i i -i

  Vd u T monetare a senatorului Aldnch viza acest deziderat.

  Preşedintele National Bank din Nev k care reprezenta interesele financiare ale lui WilliarJ >Eu cred, fără să exagerez, declara Frank Vanderlip, că R k feller şi ale societăţii de investiţii internaţionale KuhrUexpediţia noastră secretă pe insula Jekyll a fost ocazia de a gândi hfr era şi el de faţă. W crea ceea ce a devenit sistemul Rezervei Federale şi aceasta se

  Loe ompa -^^ Renry Davison, era asociat principal mh0rea a se realiza în cel mai strict secret. O dată ajunşi pe insulă, L r n nv Wm încePut s^ resPectam interdicţia de a utiliza propriile nume de

  J. P. Morgan ' ' „e (} jnteie pirsţ National Bank din Ne v k ^ ^ ioa şi el alături de Benjamin Strong, directo ' ^Td hi P. Moreon Bankers Trust Co. enera e j Warburg era şi el prezent la reuniunea ilie. Ne adresam unul altuia cu Ben, Paul, Nelson şi Abe. 'avison şi cu mine am prelungit mascarada până la a ne aban-ona şi prenumele; Davison ia numele de Wilbur, iar eu numele Orville, în onoarea celor doi fraţi Wright, pionierii aviaţiei.

  K ^„constituia, probabil”, omul cel mai greu dfcm'tonz şi personalul probabil că ne cunoşteau pe unul sau doi pe msu a J|j J^, legaturjsale cu lumea bancheril„mtre noi, dar nu pe toţi. Faptul de a fi recunoscuţi cu toţii ar fi asistenţa ^ naştere, naturalizat cetăţean ame”utut da o altă interpretare întrevederii, iar deconspirarea ei la cei şapte strânşi l- – ' controlau direct sau indirect, un sfert din averea planetMnoncwr-bancar şi, mă credeţi sau nu, acesta lege a fost scrisă „ ' i! Ar de membrii acestui imperiu. Dacă opinia publică afla de ă întâlnire, sistemul Rezervei Federale nu ar mai fi văzut „lina zilei. Această reuniune trebuia să se desfăşoare în cel mai îngrijoraţi de păstrarea puterii financiare în mâinile unu grup de bănci şi societăţi de plasament newyorkeze, amer| cânii luptau împotriva monopolului financiar-bancar organi

  — viirnantarii rare OCUP3 eur°Penirtener ja Luhn> lod&c'o., Warburg reprezintă dindfcs nngton, cât şi la Bursa din New York sau chiar la Londra ar can şi pat e ^ ^ RothsChild în Anglia şi Franţa. Fratele sit putut avea efecte imprevizibile. Nu trebuia să fim descoperiţi.

  Tia ancara funcţia ^e director general al consorţiulul îarea secretului întâlnirii noastre şi, în particular, a discuţiilor h^ca? Warburg din Germania şi Olanda. Pe scurt, la ace^rtate ar fi echivalat cu anularea tuturor şanselor ca, la t Paul Warburg era unul dintre cei mai bogaţi oamen”'asftmgton, Congresul să voteze legea de funcţionare a băncilor.

  Momen, ^ laolaltă pe insula Jekyll deţineşftopu; acestei legi era de a pune sub control imperiul monopolului ct secret, nici marele public şi nici Congresul n-ar fi accep-

  7at în trusturi Nu puţini erau parlamentarii care ocupa fotoUi în Congres 't'°” povesteşte Frank Vanderlip, nu lipsit de mândria datorita faptului că promiseseră că acefuşitei. (Saturday Evening Post, 9 februarie 1935)

  38 l 39

 

  (tftul

  Prima versiune a proiectului de lege asupra Rezerv Federale s-a numit Legea Aldrich (the Aldrich Bill), cu toate < Paul Warburg îl sfătuise pe senator să renunţe la această den mire, deoarece Congresul va vota împotrivă identificându prea evident cu marile întreprinderi private. Dar senatoru sigur pe el, şi-a prezentat şi susţinut personal proiectul î: Congres. Warburg avusese însă dreptate: proiectul a caz Atunci, iniţiatorii retrag numele de Aldrich, caută şi găse, repede câţiva democraţi milionari (partidul micilor coi tribuabili) care să-şi aducă susţinerea în Congres. Prinţ aceştia, Carter Glass, din Camera Reprezentanţilor, şi sen torul Owen, un bancher respectat în sala Senatului. Ape schimbă şi numele proiectului, botezându-1 Glass-Owen Ci

  Glass-OwenBilî).

  Făcând pe supăraţii, Aldrich şi Vanderlip încep să-1 criti şi să-1 condamne: „Acest sistem va ruina băncile şi naţiuner. Opinia publică este nedumerită: „Dacă marii bancheri nu şi în favoarea acestui proiect de lege, cu siguranfă este vorba de un şi tem foarte bun”. O decepţie planificată care a demonstrat exc lenta cunoaştere a psihologiei maselor.

  Ulterior a fost nevoie să fie finanţate universităţi şi dep; tamente economice în cadrul acestora, care să studieze şi pună în valoare meritele noului sistem.

  În acelaşi timp sunt finanţate în secret mesaje tri către Congres prin care se solicita rediscutarea noului pro de lege asupra Rezervei Federale. La cererea lui T Warburg, profesorii şi directorii acestor departamente nomice formulează noi amendamente la proiect, ceea ce îi contraria pe asociaţii săi şi pe autorii din umbră ai propunerii legislative, însă Warburg îi linişteşte, asigurându-i că important este ca legea să treacă, urmând ca ulterior să se jpoată face modificările pe care aceştia le doresc.

  Noile amendamente aduc şi sprijinul liderului mişcării opuliste, cel care se opusese iniţial proiectului şi care, izând noile amendamente şi susţinerea din partea universi-: arilor, se lasă într-un final convins.

  Astfel, pe 22 decembrie 1913, cu o largă majoritate şi iucurându-se de susţinerea publicului, chiar dacă aceasta nu ra conformă cu Constituţia, este adoptată în Congres Legea. Ezervei Federale. Cele peste o sută de amendamente la proiec-iniţial vor fi însă eliminate de-a lungul timpului. Ideea de creare a unui cartel finandar-bancar părăsea astei definitiv insula Jekyll pentru a se instala, în regim de egalitate, în districtul federal din Washington.

  Ice, Itate

  Drept urmare, dreptul de a crea bani sau de a avea con-rolul producerii acestora a fost acordat de către Congres nei companii private, controlate de bancheri. Federal Reserve u este o organizaţie guvernamentală, ci un cartel de interese: omune ce funcţionează în cadru legal. Acest cartel este aso-atul guvernului. Obiectivul declarat al Federal Reserve este abilizarea economiei şi stoparea operaţiunilor bancare hao-care emite Federal Reserve Note, dolarii cunoscuţi nouă, i a fi utilizaţi ca bani având un curs legal. Dacă, de exemplu, guvernul are nevoie de bani într-o can-mult mai mare decât cea provenită din impozite, prezentanţii Congresului şi ai Trezoreriei se prezintă la

  Federal Reserve şi semnează cecul cu suma necesară. Carteluj bancar este implicat în acest parteneriat în momentul în cară onorează cecul în contul guvernului la Federal Reserve Banfej plată din care se opreşte dobânda. Aceşti bani creaţi din nimic intră în sistemul economic şi diminuează valoarea dolarilor aflaţi deja în circulaţie. Chiar dacă teoretic nu ar tre bui să crescă, preţurile se majorează în realitate prin dimi nuarea valorii dolarilor. Astfel apare inflaţia. J cal în

  Pe insula Jekyll se găseşte astăzi o placă din alamă pe se poate citi: „Sistemul Rezervei Federale a fost creat loc”.

  Capitalismul american va fi structurat, de acum înain de familiile bancherilor internaţionali: Warburg va finanţa acelaşi timp Statele Unite, Germania şi Japonia, Rothschild va fi prezent în Statele Unite, Anglia şi Franţa, Primul război mondial

  Ţarul era la putere în Rusia, iar comunismul nu exista lecât în teorie când cotidianul St. Lotus Dispatch publica, ntr-un număr din 1911, un desen reprezentându-1 pe Karl larx plimbându-se pe Wall Street şi ţinând sub braţul stâng eza asupra socialismului. In spate se zăreşte, impunătoare, Jădirea Empire State Building. O mulţime entuziastă îl aclamă je Marx, iar Perkins, asociatul lui J. R Morgan, îi strânge mâna. N spatele lui Marx, Andrew Carnegie, cu mâna întinsă, şteaptă alături de J. R Morgan şi John D. Rockefeller. Între larx şi Perkins fusese amplasat Theodore Roosevelt.

  După 44 de ani de când Albert Pike concepuse diabolicul jău plan pentru o nouă ordine mondială, asasinarea [i'hiducelui Franz Ferdinand, succesor la tronul Austriei, şi a 3ţiei sale, Sofia, la Sarajevo, de către sârbi aparţinând unei tăţi secrete numită Mâna Neagră, determină declanşarea, 1914, a primului război mondial.

  Organizaţia lui Albert Pike, Ku Klux Klan, obţine, la solici-pea unui grup de 50 de persoane, o recunoaştere oficială în 'ti statul Georgia din Statele Unite, datorita argumentului ci ţinta mişcării nu o reprezintă minoritatea negrilor, c apărarea „valorilor adevărate” ale Americii tradiţionale, puri tane şi patriotice, în faţa valurilor masive de noi emigrant italieni, ruşi, polonezi sau evrei.

  La începutul războiului, evreii nu-şi ascund simpatia pei tru puterile centrale, Germania şi Austria, mai toleran decât Rusia şi chiar decât Franţa. Sediul central al sioniştil< din Berlin se mută la New York, iar Jacob Schiff, preşedinte Kuhn, Loeb&Co. Bank, este ales, în Rusia, preşedinte al mişcă sioniste.

  Pe 13 ianuarie 1917, Leon Bronstein, alias Troţki, soseşi în Statele Unite şi primeşte paşaport american. „Rebel troţkişti” se antrenează pe proprietatea lui Rockefelle Standard Oii Co. din New Jersey. La plecare, aceştia parase Statele Unite cu suma de 20 milioane de dolari în aur, la b' dul vaporului S. S. Kristtaniofjord, în direcţia Rusia, pentr ajuta la „lovitura de stat” în plină desfăşurare.

  Cu toate că Rusia se mândrea cu cea mai numeroai i armată din lume, dotarea şi echipamentul rămăsese! Înapoiate, incapabile de a face faţă unui mare conflic Coroana britanică lăsase însă să se înţeleagă că aceasta poa conta din partea sa pe un ajutor total şi susţinere militară caz de război.

  În februarie începe revoluţia, ţarul este alungat, iar guvi nul provizoriu proaspăt instalat reuşeşte cu greu să controleze alunecarea ţării în anarhie şi decadenţă. Asistenţa militară engleză promisă ruşilor s-a diminuat la 10% din ajutorul pe care-1 acordaseră înainte de declanşarea revoluţiei.

  Vaporul cu care se întorceau troţkiştii din America este sechestrat pe 3 aprilie de autorităţile canadiene, la Halifax, în Noua-Scoţie. Jacob Schiff se foloseşte imediat de influenţa sa şi a prietenilor din guvernul american pe lângă autorităţile canadiene, iar S. S. Kristianiafiord îşi poate continua astfel drumul. Troţki ajunge în Elveţia unde se întâlneşte cu Lenin, Stalin şi Litvinov. Este interesant de remarcat faptul că în Elveţia, ţară neutră, reprezentanţi ai naţiunilor inamice şi [diverşi agenţi secreţi din toată lumea, participanţi la război, se puteau întâlni fără probleme. Elveţia are statutul cunoscut şi astăzi din 1815, după Congresul de la Viena, în urma iruia i s-a asigurat neutralitatea.

  De aici, revoluţionarii şi armamentul pleacă cu trenul fepre Rusia. La graniţa cu Germania, doi ofiţeri germani se ircă în tren şi asigură escorta acestuia, din ordinul generalu-Ji Erich Ludendorff. Max Warburg, şeful poliţiei secrete ger-~>ane la acel moment, nu era altul decât fratele lui Paul Varburg, primul preşedinte al Federal Reserve Bank (banca fentrală a Americii).

  În iulie 1917, Lenin este obligat să fugă în Finlanda, încep la sosească noi ajutoare financiare, în luna noiembrie eforân plin război, pe 2 noiembrie 1917, contele Arthur James alfour, ministrul britanic al afacerilor externe în guvernul loyd George, publică o scrisoare în care exprimă acordul iuvernului său pentru a se crea în Palestina, aflată la acea lată în posesia sultanului din Istanbul, un „foyer naţional juif |un cămin naţional evreisc). „Dragă Lord Rothschild, Am bucuria de a vă adresa, din partea guvernului Majestăţii declaraţia următoare, în simpatie cu aspiraţiile evreilor i; această declaraţie a fost prezentată Cabinetului şi aprobată „cesta.

  Anglia însă trebuia să ţină cont şi de interesele în regiune ale celui mai important aliat al său, Franţa, de aceea încheie cu aceasta acordul secret Sykes-Picot, semnat chiar în momentul când se declanşase revolta arabă. Tratativele anglo-franceze nu iau în consideraţie proiectul regatului arab promis lui Hussein. Cererile francezilor se refereau, în afară de stăpânirea Marii Sirii (Siria, Liban, Palestina), şi la Kurdistanul otoman, care l cuprindea regiunea petrolieră Moşul.

  Ambele puteri doreau să obţină controlul asupra viitoru-ui statut al Palestinei. De data aceasta, fără a se consulta cu (francezii, englezii hotărăsc să joace cartea sionismului. Crearea mei vetre evreieşti în Palestina şi conflictele care i-ar fi opus ie evrei arabilor din acea regiune ar fi permis consolidarea irezenţei arbitrajului britanic şi, în consecinţă, asigurarea iecurităţii la trecerea prin Canalul Suez.

  Turile revoluţionarilor sunt, în sfârşit, încununate de succej monarhia Romanovilor este alungată. I

  Albert Pike declara atunci că noul guvern rus trebuie fie unul comunist.

  În ajunul primului război mondial, din cauza concesiiL în special economice, pe care fusese nevoit să le fa Imperiul otoman a fost împărţit în zone de influenţă.

  În Orientul Mijlociu, englezii încearcă să creeze un froj intern împotriva turcilor, stârnind revolte în provinciile arali Colonelul Thomas Edward Lawrence, trimisul Ministerului Externe britanic, intră în contact cu un anume Huss (funcţionar otoman, dar nu unul oarecare, ci capul fami Haşemiţilor, lider al Meccăi, apărător al Locurilor Sfinte descendent al Profetului. Contând pe influenţa lor mon englezii sperau ca în acest război să obţină sprijinul şi neutr tatea „binevoitoare” a o sută de milioane de musulmani.

  Hussein urmărea să reconstruiască un mare regat arab prin negocieri cu englezii, obţine promisiunea ca, în schi: bul revoltei arabilor, Feisal, unul dintre fii, să urce pe troni Siriei şi al Irakului, cu capitala la Damasc, iar Abdullal celălalt fiu, să devină regele Palestinei, o dată cu încheieri războiului.

  Mai 1916: arabii se revoltă împotriva dominaţiei otomai şi Lawrence, luptând alături de arabi, se acoperă de glori fiind numit „regele neîncoronat” al acestora.

  Guvernul Majestăfii Sale priveşte favorabil stabilirea Palestina a unui (eagăn naţional pentru poporul evreu şi va a| toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv,  ţin atent ca nimic să nu se facă din ceea ce ar atinge drepturile civilei religioase ale comunităţilor neevrestt' din Palestina, cât şi dreptur| şi statutui politic pe care evreii le au în celelalte ţări.

  V-aş rămâne recunoscător dacă aţi aduce această declaraţie i cunoştinţa Federalei sioniste”.

  Lordul Rothschild era vicepreşedintele Comitetuţ Politic al organizaţiei sioniste.

  N-au fost stabilite sau precizate la acel moment modalităţile de aducere la îndeplinire a acestor prevede nici limitele pe care ar fi trebuit să le aibă această vafl Declaraţia stă însă mărturie a recunoaşterii planului sioni|

  Şase săptămâni mai târziu, pe 9 decembrie 1917, gene Iul britanic Robert Allenby, aflat în fruntea a trei batalioa pleacă din Egipt şi intră în Ierusalim fără să întâmpine vi] rezistenţă. O dată cu acest moment iau sfârşit cele cinci se le de dominaţie succesivă musulmană, arabă şi, în turcă, asupra Oraşului Sfânt.

  Din cauza legilor antisemite din Europa, mulţi evrei carât posedau proprietăţi însemnate se văd nevoiţi să pled căutarea unui loc mai sigur. Astfel răsar pe pământul Palest o mulţime de colonii agricole, nu fără un sprijin financiar imjj tant din partea familiei Rothschild. Populaţia evreiască creşt'

  50000 la 85000 de persoane, ajungând în timpul războiului procentul de 12% din totalul populaţiei din'Palestina şi să eţină în proprietate 20000 de hectare de pământ.

  Pe parcursul revoluţiei din Rusia, Lenin ajunsese şeful contestabil al activităţilor politice, iar Troţki primeşte în arcină partea militară, ocupându-se de organizarea Armatei osii. „Una dintre caracteristicile cele mai interesante ale mişcării olşevice este procentajul elementelor neruse din echipa conducă-are. Din aproape treizeci de comisari sau conducători care forează aparatul central bolşevic, 75% sunt evrei”, scria cotidianul mes, în numărul său din 29 martie 1919.

  Serviciile secrete franceze ajung la acest moment la conatarea că Jacob Schiff îi plătise direct şi pe faţă cu 12000000 e dolari pe revoluţionarii ruşi. Printre alţi finanţişti ai revoţiei bolşevice, care au preferat comunismul ţarului antiemit, s-au numărat: Felix Warburg, Otto Khan, Mortimer chiff, Jerome H. Hanaauer, Max Breitung, toţi din Statele 'nite, şi Max Warburg, Olaf Aschburg şi Jivtovsky, din uropa – celebri oameni de afaceri ai epocii.

  Conform datelor Ministerului Afacerilor Externe, până în

  18 germanii puseseră la dispoziţie bolşevicilor, pentru '°pagandă şi „scopuri particulare”, 40580997 de mărci, iar ezoreria elibera chiar a doua zi după ce Lenin ajunsese la ltLre 15000000 de mărci germane.

  După victoria bolşevică a urmat şi răsplata: între anii

  18 şi i922; 600 de milioane de ruble au fost transferate

  — Fi- – ' s ' r* A1- din Rusia către Khun Loeb&Co. Bank din New York, conferii declaraţiilor lui Bakhmetiev, ambasadorul rus în Statei

  Unite la acea vreme. L

  Ohrana, serviciul secret înfiinţat de ultimul ţar, fuses transformat într-o organizaţie subversivă şi criminală, pri infiltrări susţinute financiar de Statele Unite şi Germanii Astfel că, începând din 1908, patru din cinci membri! Comitetului partidului bolşevic din Sankt Petersbui aparţineau organizaţiei. Stalin, la acea vreme redactor-şef: Pravda, a fost şi el membru al Ohrana şi un agent de legatul important între poliţia ţaristă şi bolşevici.

  În 1917, Ohrana este oficial desfiinţată şi, printr-un pi ces de restructurare repetată, se metamorfozează, în final, JVKVD (Comisia poporului pentru afaceri interne). NKVD' ţine sub control lagărele de concentrare din timpul lui Ler şi Stalin, acestea fiind integrate sistemului economic sovi tic. Aproape jumătate din exploatările de aur şi crom vor realizate prin munca forţată a deţinuţilor din lagăre. Pe; 4000000 de oameni vor muri aici.

  După armistiţiul din 11 noiembrie 1918, preşedint american Woodrow Wilson şi consilierul său person colonelul House, sosesc în Europa în dorinţa creării u organism suprastatal mondial. Planul în 14 puncte prezei de Wilson şi adoptat la 28 aprilie 1919, sub forma unui p< de către puterile învingătoare reunite la Paris stă la b înfiinţării, în 1920, a Societăţii Naţiunilor, cu sediul la Geneva. Ncă de la naştere, aceasta este percepută ca o „societate a nvingătorilor”. Statele Unite nu au putut adera de la început a acest organism – creaţie a sa, de altfel – deoarece Congresul imerican a refuzat ratificarea pactului. Americanii sperau ca, ie acum încolo, Statele Unite să nu mai fie implicate în [. Mizeriile” de pe bătrânul continent.

  Colonelul House convoacă la hotelul Majestic din Paris în mic grup de bancheri influenţi, jurişti şi politicieni, toţi jarticipanţi la negocierile de pace, adică toţi în cunoştinţă de: auză. Aceştia ajung să creeze un grup de reflecţie, un fel de lub al gentlemenilor, cu scopul de a urmări interesele alianţei nglo-nord-americane. Membrii societăţii britanice Round able (Masa Rotunda) participă şi ei la această iniţiativă. La. Ondra, grupul de reflecţie ia numele de Royal Institut of iternational Affairs (RIIA), iar în Statele Unite devine cunos-Jut sub numele de Council on Foreign Relations (CFR), cu sediul

  New York.

  Round Table Group era creaţia magnatului sud-african Cecil es şi finanţat, pe lângă acesta, de dinastia Rothschild şi liar de către Coroana britanică. CFR primeşte sprijin financiar în partea celor mai bogate, mai puternice şi mai influente nulii din Statele Unite, incluzându-i aici pe Rockefeller, n, Harriman, Morgan, Schiff, Kahn, Warburg, Loeb şi irnegie, ultima înfiinţându-şi chiar o organizaţie proprie, daţia Carnegie pentru pacea internaţională.

  Pentru a se exprima eficient şi a influenţa cu succes me- ' elitelor, una din primele măsuri ale CFR a fost înfiinţarea 51

 Propriei reviste, şi anume binecunoscuta Foreign Affairs, car este şi astăzi cel mai bine cotată publicaţie la nivel mondij pentru geopolitică şi ştiinţe politice. J

  Printre primii directori ai CFR se numără şi Allan Wels1

  Dulles, figură-cheie a serviciului de informaţii american unul dintre creatorii structurii de spionaj care poartă nume] de CIA. J

  Politica britanică descoperă pe parcursul desfăşură războiului importanţa vitală a petrolului, ceea ce-i determil reorientarea şi redefinirea priorităţilor, Anglia urmării acum să obţină controlul asupra regiunilor petrolifere q Mesopotamia şi Persia.

  Orientul Mijlociu al secolului XX este o creaţie ang franceză, străină de dinamicile proprii, istorice, ale regiurl „larguielile” dintre francezi şi englezi pe acest subiect ave nevoie de o acoperire juridică, iar aceasta a fost oferită pe te de programul nou-apărutei Societăţi a Naţiunilor care dădea mg dat Regatului Unit al Marii Britanii şi Franţei să asigure prote toratul noilor teritorii eliberate din Imperiul otoman, până ca acestea, cităm, „vor fi capabile să se autoguverneze”.

  Delegaţia palestiniană participantă la Congresul sirian 1919 declara: „Sionismul este mai periculos decât ocupaţia franci (din Siria), deoarece francezii ştiu că sunt străini, în timp ce sionijl se gândesc la Palestina ca Ia propria ior casă”. Iar primul Congri al asociaţiilor islamo-creştine adresează Conferinţei de pace* a Paris următorul mesaj: „Noi, musulmani şi creştini, suntem cu idevărat o naţiune arabă vie, ca toate celelalte naţiuni pe care aliaţii 'e.au eliberat. Suntem aici pentru a protesta şi re uza categoric astfel ie decizii luate fără ca noi să fim consultaţi. Transmitem Conferinţei iceastă declaraţie, dictată de pericolul la adresa intereselor locuitorilor vestei ţări, musulmani şi creştini, care formează majoritatea absolută, 'n cazul în care se realizează imigraţia sioniştilor în această ţară pen-a o coloniza şi a o face patrie naţională.” în ciuda acestor avertismente însă, Feisal nu vede nici un nconvenient într-o coabitare cu coloniştii evrei. El semnează a Paris, pe 3 ianuarie 1919, un acord în acest sens cu eprezentantul sioniştilor, Chaim Weizmann, dar solicită, în aralel, respectarea promisiunii făcute de recunoaştere a sa: a suveran al lumii arabe eliberate de turci.

  Un an mai târziu, Siria îşi proclama independenţa sub onducerea lui Feisal. Franţa intervine imediat militar pentru ndepărtarea acestuia şi pentru recunoaşterea mandatului său supra Siriei. Libanul, protector prin tradiţie al intereselor 'eştinilor, se separă de Siria, în 1921, Feisal, care se refugiase

  Londra, este aşezat de către britanici pe tronul Irakului.

  Inston Churchill, secretar de stat în colonii, îi propune în; elaşi an lui Abdullah, al doilea fiu al lui Hussein, un tron şi 11 stat, Transiordania, la est de Iordan, precum şi o subvenţie nuală de 18000 de lire sterline, în 1922, Anglia renunţă la rotectoratul său asupra Egiptului, dar menţine controlul analului Suez şi primeşte confirmarea mandatului Societăţii asupra Palestinei şi Cisiordaniei.

  Mandatul palestinian este „unicul mandat al Societă Naţiunilor care nu prevede în statutul său realizarea unui guve autonom reprezentativ al populaţiei”.

  Izbucnesc răscoale, care se răspândesc în toată ţara. J înregistrează 130 de morţi dintre evrei şi 87 arabi: „pogron pentru unii, „revoluţie naţională„ pentru alţii, „nemulţun socioeconomice„ pentru englezi. Revoltele îl fac pe Churc să constate că „această comunitate (evreiasca) orăşenească rurală, cu organizaţiile sale politice, religioase st sociale, cu limh obiceiurile sale, are, de fapt, caracteristici naţionale„, insiste (asupra faptului că „poporul palestinian nu va admite niciodată o organizafie externă, oricare ar fi ea, să-şi poată asuma dreptul j a-1 deposeda de fără sa şi să-i ameninţe existenţa economica j politică”.

  „Şi ca un tragic paradox, sionismul, proiect de emancipare Occident, se va realiza în Orient ca o acfiune colonială”, aprech diplomatul Franţois Massoulie în lucrarea „Conflictele Orientul Mijlociu”.

  La Conferinţa de pace de la Paris, Lloyd George dedai „Avem un document scris care ne garantează un nou război următorii douăzeci de ani. Dacă impunem condifii unui popor (mân) care este în imposibilitate de a le îndeplini, este obligata atunci fie anularea tratatului, fie declanşarea unui nou război”.

  Marţea neagră

  Primul război mondial va anula definitiv tradiţia politicii [xterne americane, de neutralitate, politică iniţiată de George ashington, conform căreia Statele Unite nu se implică în [onflictele din Europa şi de pe restul globului.

  Cu preţul vieţii a 10000000 de soldaţi ruşi, fără a include i şi victimele civile, Rusia ţaristă dispare definitiv de pe

  : ena lumii, iar statele implicate în război rămân cu datorii stronomice la bănci. In Elveţia se înfiinţează Banca pentru reglementarea interiţională a conturilor, care să faciliteze plata despăgubirilor ipă primul război mondial. Toate ţările beneficiare au coniri deschise la această bancă.

  După ce finanţaseră revoluţia bolşevică, puterile occidene europene şi Statele Unite au continuat să ajute financiar vernul comunist rus. Standard Oii cumpără 50% din

  Ansele câmpuri petrolifere caucaziene, chiar dacă acestea u oficial naţionalizate, şi va construi prima rafinărie în s>a postbelică.

 

  J.

  T-f

   . J* *:

  HA iviuii, vi„ „f-r – „ r- -”-„-”.”- k i rWine în Statele Unite, o forţă politică de temu -jarvard, de pildă, instituise un sistem de cotă geografică desmk sale depăşesc graniţele tradiţionale ale Sudului, i – - – *. ^. B- – Ele puse la cale se extind în toată ţara prin declaraţia'! Război adresată comuniştilor, negrilor, catolicilor evreilor

  M' area Ku Klux Klan cu aproape cinci milioane l Exclusă din circuitul marilor universităţi americane ii*i – * j. ' „ ~ ~” „ *” O„<&' „J *„ *”* ' nat excluderii studenţilor evrei), o întreagă generaţie de inte-ctuali evrei a fost obligată să-şi ia diploma universitară de colegii de stat. Astfel, faimosul City College of New York a: venit rapid o pepinieră de minţi radicale geniale, printre re şi faimoşii „New York intellectuals” care aveau să redeească ştiinţele umaniste americane în următoarele decenii.

  „mbri devine, în Statele Unite, o forţă politică de ternul ^ ^ ^ – – – – – – -

  Acţiunile sale depăşesc graniţele tradiţionale ale Sudului, i linşajele puse la cale se extind în toată ţara prin declaraţia, LliV^Aj „O* ' „ tuturor acelora care erau consideraţi drept imorali (alcooli homosexuali, necredincioşi).

  O cauză specific americană manevrată de radicali este imigraţia masivă de la începutul secolului XX. Frustrării emigranţilor săraci – unii trăiseră deja experienţa anarhismel şi a socialismelor europene – li se adaugă frustrările muncii

  1 A: ~„ „i ^”mo Io înrpnntlll secolll

  111 ^ J r., r^i-nnr PVfPl Of

  Recesiuni repetate aduc capitalismul într-o stare de criză şi a sociansmeior euiupcuc – u ^ ^~”0 rilor locali, în plus, America avea deja la începutul secolu

  XX o tradiţie radicală în rândurile fermierilor. Aşadar, rasisn nu face decât să se adauge, îmbogăţind conştiinţa nedrepţii s prinde rădăcini în minţile multora. L

  Un fenomen deopotrivă crucial şi fascinant este imigra evreiască în SUA. Sosiţi dintr-o Europă care-i persecuta înt [eologică.

  Partidul Comunist American (CPUSA) care, în mo-: ntele sale cele mai bune, număra aproximativ 75000 de care bmbri, şi-a făcut intrarea pe la periferia scenei politice nericane în 1919.

  Evreiasca m sua. Sum^i uinu-u i^v^- ~- r- _

  Americă nu tocmai primitoare, înzestraţi cu o conştiinţa comunii Jay Lovestone şi alţi nouă tovarăşi au plecat spre şi tradiţii culturale, numeroşi evrei aleg şi ei calea radicalismului >scova, în 1929, pentru a-1 convinge pe Stalin să slăbească încercările de sindicalizare rapid reprimate de autorit; ui terorii. Scăpat de răzbunarea liderului sovietic şi întors incendiul de proporţii produs într-o fabrică de textile în c Statele Unite, Lovestone, unul dintre fondatorii CPUSA, tinere femei şi fete evreice au murit din cai vreuna cu alţi aproape o sută de membri au fost imediat norme minimale de protecţie a mun luşi din partid. Dezgustaţi de Stalin, dar şi de absenţei unor jminţenia„ excesivă a tovarăşilor de partid, Lovestone şi Părinţi fondatori” ai CPUSA au încercat, însă fără prea: t succes, să organizeze o opoziţie, tot comunistă şi cu un pram ideologic identic. Comunismul rămăsese pentru 57 deportareaunor protestatari socialişti sau execul anarhiştilor italieni Sacco şi Vanzetti în urma unui prol sumar – sunt tot atâtea evenimente care au contribuit la R calizarea unei părţi din cei 1,5 milioane de evrei americaii f – fip şi în versiunea sa antistalinisM^ermania, începând cu 1924, sub acoperirea planurilor mulţi o opţiune ferma, n; imagilU* şi YounS.

  În Anglia, Winston Churchill anunţă, pe 28 aprilie 1925, evenirea la convertibilitatea în aur a lirei sterline (sus-endată din 1919) şi decide instaurarea Gold Exchange tandard. În urma acestei decizii, moneda britanică este jpraevaluată, iar guvernul britanic se vede nevoit să atragă; pitaluri străine şi să ofere împrumuturi cu dobânzi mari.

  — Cet-încet, în urma acestei supraevaluări, capitalurile finan-ire se mută oe Wall Street, în Statplp Ilnitp

  Lsk; ss^m a^„rr? SL-i-*”^

  Devenirea Germaniei este determinată de Tratatul di Versailles, care o obligă să plătească reparaţii de război 123 de miliarde mărci-aur şi să dea anual 26% din încasă! Sale la export. Deteriorarea monedei germane, în urma aqe tor condiţii de război, nu mai poate fi oprită şi inflaţl devine cronică, în acest haos, Germania cere o amânare j

  —* „-” i-afn-ră rprprea. PLurma unei vizite efectuate în Rusia.

  Montagu Norman, preşedintele Băncii Angliei, soseşte la ashington, pe 6 februarie 1929, pentru a se întâlni cu mi-strul american al finanţelor, Andrew Mellon, în scurt timp, forai Reserve Bank anunţă majorarea dobânzilor. Pe 9 mar-: Paul Warburg comunică revistei Financial Chronides: „Dacă e permis a se specula f ară limite (.) atunci prăbuşirea totală este ură şi certă”.

  Intra m greva ge Germania după ce ace fi un eşec. Irupeie Pd sub numele de „pl accepta Compromisul ^^ ^^ Germa

  Dawes. Pnn acest p, P ^ ^^ fa yal trebuia sa accepte m urma F ză de 800 de milioane de d ^olar ^ um ^ ^^^ ^

  Owen Young, omul lui Mor sunt astfel transferate

  Cei care au înţeles se retrag de la Bursă, investesc în aur argint şi-şi transferă conturile în străinătate.

  Joi 24 octombrie, după 18 ore de creştere neîncetată a 'sului, speculanţii încep să vândă acţiunile, într-o singură înţă de bursă, 2,6 milioane de acţiuni sunt schimbate penmare

  Susţinerea băncilor limitează căderea cursului la 2%, dar.

  — Lele următoare căderea atinge 30%.

  — Pentru bancherii internaţionali „sosise timpul, în toamna l

  1929, sa apese butonul unui nou război mondial”, considel istoricul Edouard Griffin. Crahul se confirmă pe Joctombrie, zi ce intră în istorie ca Marfea neagra. După ce trădaseră propriii agenţi şi prieteni, provocând artificial i boom al acţiunilor, bancherii distrug baza sistemului şi pi cipită declanşarea unei crize profunde. I

  Preşedintele american Herbert Hoover credea că „prosj tatea se află la coiful străzii”, iar experţii încercau să demi streze că economia reală nu poate fi afectată de căderea v; rilor bursiere. Lumea occidentală tocmai intra în cea i gravă criză economică din istoria sa. În trei ani produi industrială se reduce la jumătate, preţurile se triplează, 51 de bănci dau faliment, instituţiile de credit îşi închid port 13 milioane de şomeri sunt înregistraţi în Statele Unitej 1933. În absenţa ajutoarelor sociale, o mare parte dintril ajung la mila publică. Restul lumii este afectat de ce secinţele acesteia, prin ricoşeu, în ţări ca Brazilia r Argentina încep să fie înregistrate partide populisi autoritare.

  Economia americană atinsese fundul prăpastie! Fr; Delano Roosevelt, francmason cu grad de Mare Maest membru al CFR, depune jurământul în calitate de cel 32-lea preşedinte la Casa Albă, pe 4 martie 1933. Roo; va trece imediat la acţiune cu o hotărâre ce va trezi din încrederea americanilor. Congresul, care nu-i refuza nimic, votează pe loc toate propunerile de legi trimise de preşedinte. Procesul se va derula cu o rapiditate uimitoare: anumite texte au fost stabilite, discutate, votate şi semnate în aceeaşi zi. Pe 9 martie, Roosevelt va demara programul New Deal, de relansare a economiei americane. Marea criză a fost un prag, politica economică de tip laissez-faire fiind complet abandonată.

  O lege de urgenţă, propusă şi votată pe 9 martie, acorda mari puteri organismelor federale şi, contrar Constituţiei, îi obliga pe toţi cei care posedă aur să-1 depună în bănci până la fârşitul lunii aprilie (sub ameninţarea pedepsei cu o amendă le 10000 de dolari sau 10 ani de închisoare). Aurul este: umpărat cu 20,67 dolari uncia. Legea mai stipula ca toate: ranzacţiile să se efectueze pe bază de credit. Opt zile mai irziu, 5000 de bănci îşi redeschideau porţile. Preţul aurului ijunge la 35 dolari uncia. Cei care au depus aurul şi argintul n bănci străine înregistrează câştiguri nesperate. Sau speate.

  Washingtonul pune la dispoziţia statelor 500 de milioane dolari şi declanşează un vast program de lucrări publice: 'nstruirea de şcoli, amenajarea unor aeroporturi, lucrări de malizare. Toate acestea dau de lucru şomerilor. Pe 16 iunie '33, când Congresul îşi suspendă lucrările pentru vacanţă,. Aţele Unite păreau să fi înfăptuit un fel de revoluţie: şomascăzuse, economia îşi revenise, băncile se redeschiseseră, |rmierii îşi vindeau produsele la preţuri avantajoase.

  „ sevelt salvase Statele Unite de la o catastrofă financiară, 61 poate chiar de la revoluţie. Poporul american îşi redobândise încrederea în sine, toate instituţiile vieţii sociale şi economice îşi recăpătaseră vigoarea.

  Pe 27 februarie 1933, clădirea Reichstagului din Berlin este cuprinsă de flăcări. Poliţia arestează un comunist olandez, pe jumătate nebun, considerat vinovat de acest act şi îl execută, în fapt, în seara acelei zile, un grup de nazişti pătrunsese în imobil şi împrăştiase substanţe inflamabile.

  Hitler îşi va arăta acum adevăratele intenţii. Afirmând că incendiul a fost pus la cale de comunişti, 4000 de membri ai partidului comunist sunt arestaţi şi, în aceeaşi zi, Hitler obţine de la preşedintele von Hindenburg un decret prin care suspendă toate libertăţile. Naziştii pot începe acum o campanie electorală care combină teroarea şi propaganda, fără ca vreun opozant să se poată face ascultat, în ciuda acestei presiuni, alegerile din 5 martie nu aduc partidelor naţionaliste, grupate în jurul partidului nazist, decât o majoritate relativă, insuficientă lui Hitler pentru a schimba Constituţia. Abil, urmând sfaturile ministrului propagandei, Josef Goebbels, acesta organizează cu mare fast ceremonia deschiderii noului Reichstag în biserica din Potsdam unde se odihnea marele Friedrich al Il-lea. Bătrânul mareşal, preşedintele von Hindenburg, cu ochii în lacrimi, strângea mâna cancelarului nazist, mulţumindu-i. Două zile mai târziu, pe 23 martie, Hitler beneficiază de dreptul de veto al preşedintelui şi obţine un „decret de abilitare” care-i conferă putere legislativă exclusivă timp de patru ani, altfel spus, dreptul de a guverna şi a legifera fără acordul deputaţilor. Drept urmare, pe 31 martie, Hitler îşi exercita noile prerogative, dizolvând parlamentele statelor care compuneau Republica Germană, cu excepţia Prusiei. Germania devenea un stat centralizat.

  Apoi, dictatorul îşi reafirmă dorinţa de a nu-i tolera pe evrei în Germania „decât ca străini” şi promovează primele legi antisemite, cu scopul de a-i exclude din viaţa civică.

  Filosoful Sidney Hook îl considera pe Hitler drept cea mai bună instituţie de recrutare a evreilor de către comunişti.

  Hannah Arendt, binecunoscut filosof evreu de origine germană, scria: „Nu există o dovadă mai bună a acestui fantastic concept de guvern mondial evreu decât familia Rothschild, cetăţeni a cinci ţări diferite, puternici în fiecare dintre aceste ţări, prin relaţii de afaceri strânse cu cel puţin trei guverne (englez, francez şi austriac), fără ca diferendele dintre naţiuni să poată pune în discuţie solidaritatea dintre bancheri. Nici o propagandă din raţiuni politice nu ar putea crea un simbol mai eficient decât realitatea însăşi”. Iar compozitorul Richard Wagner considera că „evreii sunt reprezentaţi în imaginea lui Rothschild – deţinători de aur, dospitorii lumii”.

  Acest delir ideologic va duce la persecuţii, torturi, deportări şi asasinate în toate ţările unde nazismul îşi va impune jugul.

  Statele Unite recunosc, în noiembrie 1933, guvernul sovietic, pe care diplomaţia americană de până atunci îl ignorase cu încăpăţânare după revoluţia bolşevică din octombrie.

  Al doilea război mondial înarmarea Germaniei şi serviciul militar obligatoriu, interzise după primul război mondial prin Tratatul de la Paris, sunt printre primele măsuri pe care cancelarul Hitler le ia la începutul anilor 30.

  În ciuda „Legilor de la Niirnberg” din 1935, care excludeau bărbaţii de origine evreiască din serviciul militar, circa 150000 de persoane cu unul dintre părinţi sau bunici evreu s-au înrolat în Wehrmacht, a relatat, în noiembrie 2003, cotidianul german Die Welt, citând cartea Soldaţii evrei ai lui Hitler, semnată de istoricul american Bryan Mark Riggs.

  John Poster Dulles, viitor secretar de stat, care împreună cu fratele său, Allen Welsh Dulles, viitor director CIA, conduc, la New York, firma de avocaţi Sullivan&Cromwell, negociază şi finalizează cu guvernul lui Hitler un „agmment” pentru coordonarea întregului comerţ dintre Germania şi Statele Unite. Se formează imediat un holding alcătuit din 150 de firme, Harriman International Co., care va gestiona toate exporturile din Germania către Statele Unite. Allen Dulles va conduce în anii ce vor urma şi filiala băncii germane Schroder din New York, bancă prin care se vor derula şi contractele din cadrul „agreement”-ulw încheiat cu guvernul nazist. Peste o sută de firme americane vor fi implicate în construcţia maşinii de război naziste, pfintre acestea numărându-se General Motors, Ford, International Harvester şi Du Pont.

  Germania devine, ajutată, o bombă cu explozie întârziată; reocupă Rhenania, violând Tratatul de la Versailles, iar premierul britanic Churchill nu dezaprobă lipsa de reacţie a guvernului francez.

  Datorită afluxului de emigranţi din Europa centrală, evreii ajung în decursul anilor 30 să reprezinte 30% din populaţia Palestinei.

  Un nou refuz britanic de a instala un guvern reprezentativ în Palestina generează o revoltă arabă care va dura trei ani. Grupuri de luptători palestinieni, împreună cu voluntari arabi din ţările vecine luptă împotriva armatei britanice şi a evreilor.

  În 1937, o comisie britanică efectuează o anchetă asupra dezordinilor din Palestina. Comisia Peel ajunge la concluzia incompatibilităţii aspiraţiilor naţionale şi, pentru prima dată, avansează ipoteza unei împărţiri a Palestinei în două state.

  Executivul sionist acceptă planul de împărţire. Pentru ei, cei care porniseră de la nimic, să ajungă la o deplină suveranitate

  *> l

  * a” asupra unei părţi dintr-un teritoriu, oricât de mic ar fi fost el, reprezenta o victorie imensă. Pentru arabi, dimpotrivă, era de neconceput să cedeze chiar şi cea mai mică parte din teritoriul naţional.

  Prin urmare, revolta reîncepe cu o şi mai mare înverşunare. Parlamentul englez adoptă, în 1939, o nouă „carte albă” care nu mai avea nimic comun cu politica dusă până atunci. Constatând că o divizare este practic imposibilă, Marea Britanie decide limitarea imigraţiei evreieşti în Ţara Sfântă la 75000 de noi sosiri, eşalonate pe cinci ani, astfel încât procentajul de evrei din Palestina să se stabilizeze la 30%.

  Această schimbare a opticii engleze era rezultatul unui calcul cinic, în ajunul războiului Imperiul britanic nu-şi permitea să provoace ostilitatea ţărilor arabe, iritate de revolta din Palestina şi sensibile la mesajele antibritanice ale propagandei naziste.

  Scandalizată de apariţia „cărţii albe”, evreii organizează o imigraţie clandestină şi se pregătesc să-şi cucerească independenţa pe calea armelor, luptând împotriva vechiului protector britanic.

  David Ben Gurion defineşte cucerirea statului palestinian ca pe un obiectiv militar: „Vom lupta alături de Marea Britanie ca ţi cum cartea albă nu ar exista ţi vom lupta împotriva cărţii albe ca ţi cum războiul nu ar exista”.

  „Un pământ fără oameni pentru oameni fără pământ!” şi „O Palestina la fel de evreiască după cum este de englezească Anglia!” sunt noile sloganuri mobilizatoare ale mişcării sioniste.

  Noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938 rămâne unul dintre cele mai triste momente din istoria Germaniei. Pretextul pentru relansarea politicii antisemite a fost găsit cu repeziciune: agresarea lui Ernst von Rath, consilier al ambasadei germane de la Paris, de către un tânăr evreu polonez de numai 17 ani. Anunţarea morţii lui von Rath, în seara zilei de 9 noiembrie, făcută de ministrul propagandei, Joseph Goebbels, denunţă un „complot evreiesc” împotriva Germaniei. Secţiunile de asalt naziste, trupe SS şi membri ai Tineretului hitlerist atacă sinagogile şi sediile organizaţiilor evreieşti, magazinele deţinute de evrei şi le sechestrează bunurile. Agresorii sunt în ţinute civile pentru a da impresia unei revolte spontane, populare. Sute de persoane sunt împuşcate în acest pogrom, 7500 de magazine jefuite, multe sinagogi incendiate. Cu cinism, naziştii numesc poetic primele violenţe antisemite planificate în Germania „noaptea de cristal”, referindu-se la vitrinele luminate de incendii. Peste 35000 de evrei sunt arestaţi şi trimişi în lagăre.

  Animat timp de două decenii de un antisemitism feroce, Hitler doreşte omorârea evreilor din Germania. Nu fără abilitate, el exercită împotriva acestora presiuni din ce în ce mai brutale, ajustate în funcţie de evoluţia relaţiilor internaţionale. De exemplu, cu doi ani înaintea nopţii de cristal, asasinarea unui şef nazist din Elveţia nu provocase nici o reacţie din partea naziştilor germani.

  Confruntaţi cu ciocniri din ce în ce mai sângeroase între arabi şi comunitatea evreiască în expansiune, britanicii restricţionează imigraţia, căutând soluţii pentru coabitarea ambelor populaţii în Palestina. „Guvernul Majestăţii Sde (.) consideră ca un lucru contrar obligaţiunilor faţă de arabii găsiţi sub mandatul său şi contrar asigurărilor furnizate anterior arabilor, ca populaţia arabă să devină, împotriva voinţei sale, subiectul unui stat evreu. (.) Obiectivul său este autoguvernarea şi dorinţa sa este de a vedea stabilirea în final a unui stat palestinian independent. Acesta trebuie să fie un stat în care arabii ji evreii să-şi împartă autoritatea guvernării astfel încât interesele lor esenţiale să fie apărate.”

  Lordul Lloyd, ministrul pentru colonii, primeşte, pe 23 mai 1939, ordin de la premierul Winston Churchill să retragă trupele engleze din Palestina şi să-i ajute pe evrei în organizarea unei armate proprii.

  Pe l septembrie 1939, trupele germane intră în Polonia, începea al doilea război mondial.

  Centru de greutate al catolicismului european, Polonia urmează a fi împărţită în două, conform înţelegerii dintre Hitler şi Stalin.

  Churchill cere menajarea Rusiei lui Stalin când aceasta, aliatul Germaniei hitleriste, atacă Finlanda pe 30 noiembrie.

  În dimineaţa zilei de 10 mai 1940, armatele germane intră în Belgia şi Franţa. Peste 335000 de soldaţi englezi şi francezi aflaţi pe plaja de la Dunkerque sunt lăsaţi însă de către germani să plece în Anglia. Winston Churchill este însărcinat de regele George al Vl-lea să formeze un nou guvern şi, pe lângă funcţia de premier, acesta şi-o asumă şi pe aceea de ministru de război.

  Pe 22 iunie, Franţa se retrage din război şi semnează un armistiţiu cu Germania. Anglia va fi, timp de un an, singurul adversar al Germaniei până când aceasta va ataca, pe 22 iunie 1941, URSS.

  Ambasadorul Statelor Unite la Tokio, Joseph Grew, îi scria, pe 27 ianuarie 1941, lui Roosevelt că, în cazul unui război cu Japonia, Pearl Harbour va deveni ţintă sigură.

  Serviciul secret american reuşeşte descifrarea codului diplomatic şi militar al japonezilor, astfel încât preşedintele Roosevelt şi consilierii săi ar fi putut cunoaşte data, ora şi locul atacului japonez.

  Pe 26 noiembrie 1941, preşedintele Statelor Unite dă japonezilor un ultimatum, necomunicat Congresului american decât ulterior atacului de la Pearl Harbour, prin care cere ca trupele japoneze să părăsească Indochina şi Manciuria. Prinţul Kenoye, ambasadorul Japoniei în Statele Unite, încearcă o întâlnire cu preşedintele Roosevelt pentru a găsi o soluţie la acest ultimatum. Este însă refuzat, între timp, Roosevelt declara: „Mă adresez tuturor mamelor ţi tuturor taţilor ţi vă fac acum tuturor o promisiune. Am mai spus deja ţi repet fără încetare: voi, „boys„, nu veţi fi trimiţi la război, în străinătate”. Franklin D. Roosevelt, membru al CFR, era responsabil, în calitatea sa de preşedinte, de politica externă a Statelor Unite, era şeful guvernului şi îşi asuma şi conducerea armatei. Cu toate că îi susţinea activ pe englezi şi pe sovietici în lupta lor împotriva lui Hitler, Roosevelt a încercat, fără succes însă, să-i implice pe pacifiştii şi izolaţioniştii din Statele Unite în război.

  Din vara lui 1941, detaşamente speciale ale SS încep masacrele în Polonia şi URSS, aproape 400000 de evrei fiind asasinaţi până la sfârşitul anului.

  „De la invaziile mongole din secolul al Xll-lea, nu am mai asistat în Europa la practici de asasinat metodic ţi fără milă de o asemenea amploare. Suntem în faţa unei crime fără nume (.). Când va suna ora eliberării Europei, va suna ţi ora pedepsei”, declara Churchill, pe 24 august 1941. La acel moment era singurul lider al lumii ce arăta compasiune pentru evreii persecutaţi şi asasinaţi de nazişti.

  În dimineaţa zilei de duminică, 7 decembrie 1941, avioanele japoneze atacă flota de război americană de la Pearl Harbour, de pe insula Oahu din arhipelagul Hawaii, în doar două ore, 2403 de soldaţi ai marinei americane sunt omorâţi, japonezii distrug 18 nave de război şi 188 de avioane care nu mai au timp să se ridice de la sol. Congresul american declară război Japoniei. Trei luni mai târziu, Germania şi Italia, aliatele Japoniei, declară şi ele război Statelor Unite. Conflictul devine mondial.

  Comandantul Racey Jordan, om de legătură între Statele Unite şi Uniunea Sovietică începând din 10 mai 1942, era surprins de influenţa pe care colonelul rus Anatoli Kotikov o are asupra asistentului lui Roosevelt, Harry Hopkins. Orice solicitare ar fi venit din partea ruşilor, un telefon primit de Hopkins de la Kotikov era suficient pentru ca expediţia să se realizeze imediat. Jordan remarca, după un timp, că livrările erau făcute şi în valize negre. Neputându-şi stăpâni curiozitatea, le-a cercetat şi a descoperit în ele documente privind fuziunea nucleară, iar pe lista de materiale transportate spre Uniunea Sovietică, cantităţi importante de uraniu 92 şi deuteriu. În jurnalul său le-a notat detaliat, ca şi multe altele descoperiri, nerealizând însă, la acel moment, importanţa documentelor. Un alt avion ce transporta materiale necesare pentru imprimarea de bilete de bancă, matriţe, hârtie şi altele, are însă ghinionul să se prăbuşească în Siberia. Astfel a fost dezvăluit faptul că ruşii imprimau monedă germană. Stalin a primit din Statele Unite pe parcursul războiului 20000 de avioane, peste 400000 de camioane, locomotive, tone de produse alimentare, armament şi tehnologii militare secrete.

  Duminică, 10 august 1942: Winston Churchill şi Franklin Roosevelt asistă împreună la o slujbă religioasă pe vaporul

  Prime ofWales, în Golful Placenta din America de Nord. Două zile mai târziu, aceştia semnează Carta Atlanticului, un document care conţine scopurile urmărite în război. După întrevedere, premierul britanic aplică strategia atacurilor periferice, invadând Africa de nord franceză.

  Anglo-americanii încep, pe 9 iulie anul următor, operaţiunea de debarcare în Sicilia, fiind primiţi de populaţie ca eliberatori, iar insula este ocupată în întregime, la începutul lunii august, fără a întâmpina mare rezistenţă. Generalul american Mark Clark opreşte ofensiva aliaţilor pe direcţia Iugoslavia, Viena, Budapesta şi Praga şi trimite o parte din soldaţii săi, în jur de 100000, în Normandia. Ruşii au astfel timp să câştige teren, frontul estic fiind lăsat în exclusivitate armatei sovietice „eliberatoare”.

  Pe 28 noiembrie 1943, cei trei aliaţi – Roosevelt, Churchill şi Stalin – se întâlnesc la Teheran, unde stabilesc deschiderea unui alt front vestic, în Normandia.

  La Conferinţa aliaţilor de la Quebec, generalul George C. Marshall atrăgea atenţia că „poziţia Rusiei va fi dominantă după război”, însă apelul său la realizarea unui acord pe tema „poziţiei ruse” rămâne fără ecou.

  Ataşatul naval al lui Roosevelt la Istanbul, George Earl, primeşte vizita şefului serviciului secret german, amiralul Wilhelm Canaris, în primăvara lui 1943, când devenise evident faptul că Germania şi aliaţii săi nu mai pot obţine victoria: „Capitularea fără condiţii, cerută de America s, i Anglia, este inacceptabilă pentru generalii nemţi. Dacă totuşi preşedintele american ar lăsa să se înţeleagă că o demisie onorabilă a armatei germane ar fi posibilă, ei ar fi gata să accepte orice alt acord. Armata germană ar primi ordin în acest caz să lupte pe frontul de est cu scopul de a opri înaintarea Armatei Roşii”, îl rugase atunci Canaris pe Earl să transmită Washingtonului. Peste câteva zile, ambasadorul german Franz von Papen îl vizitează şi el pe Earl, formulând aceeaşi cerere. Realizând seriozitatea apelurilor din partea acestor ambasadori, Earl îi scrie lui Roosevelt, dar nu primeşte nici un răspuns. Trimite şi o a doua scrisoare, însă şi această încercare rămâne tot fără reacţie din partea Casei Albe. Lui Canaris, care îl vizitează din nou după căderea lui Mussolini pentru a afla răspunsul lui Roosevelt, Earl nu îi poate comunica nimic. Trimite atunci la Washington un alt mesaj cu consemnul „cea mai mare urgenţă”. Şi acesta rămâne tot fără răspuns.

  După debarcarea din 6 iunie 1944 în Normandia, Parisul este eliberat pe 25 august, Bruxelles, pe 3 septembrie, iar frontiera germană era atinsă la 11 septembrie. Aliaţii opresc înaintarea spre Berlin, între timp, pe 13 iunie, prima rachetă VI lovea estuarul Tamisei. Hitler încearcă o revenire a terorii, ordonând bombardamente masive: 70 de rachete explodează zilnic deasupra Londrei, făcând 6000 de morţi din rândurile civililor; l 100 de rachete V2 vor lovi Londra până pe 27 martie 1945.

  La Moscova, pe 9 octombrie 1944, Churchill are o întrevedere tete-â-tete. Cu Stalin şi stabilesc o împărţire a influenţei lor în Balcani. Pe un şerveţel de hârtie, primul-ministru britanic scrie: „l) România: 90% – URSS, 2) Grecia: 90% – Marea Britanic, 3) Iugoslavia: 50%-50%, 4) Ungaria: 50%-50%, 5) Bulgaria: 90% – URSS”.

  Împărţirea Europei în sfere de influenţă a fost aşadar rezultatul acestei întâlniri şi al unei negocieri transcrise pe un petic efemer de hârtie. Stalin însă ştia că poate obţine mai mult. Pe 3 decembrie 1944, la Atena, Partidul comunist grec încearcă preluarea puterii. Un corp expediţionar englez intervine, începea un război civil ce se va încheia pe 14 ianuarie 1945, în care s-a practicat tortura şi care s-a soldat cu un mare număr de morţi din rândul femeilor şi copiilor. Churchill îl susţinea, în Iugoslavia, pe şeful comuniştilor, losif Broz Tito, în locul regaliştilor şi democraţilor.

  În perioada 4-11 februarie 1945, la lalta, în Crimeea (URSS), cei trei aliaţi stabilesc intrarea în război a URSS împotriva Japoniei şi viitoarea zonă din Germania care va fi sub ocupaţia Franţei. Soarta Poloniei nu este decisă. 8 mai 1945, ziua victoriei în Europa, consacră triumful lui Winston Churchill. Alegătorii englezi îl trimit însă pe Churchill pe banca opoziţiei, în urma alegerilor din 5 iulie.

  Nu peste mult timp, George Earl află că o capitulare a Germaniei nu era dorită, iar Roosevelt îi va cere, printr-o scrisoare, pe 24 martie 1945, să nu facă public acest incident.

  Nici Japoniei, care ar fi dorit capitularea în martie 1945, nu i se acceptă cererea, în cursul lunii martie, înaltul comandament japonez făcea cunoscută ambasadei americane de la Moscova, ambasadei ruse din Tokio şi Pentagonului dorinţa guvernului regal japonez de capitulare fără condiţii, însă, numai după ce bombardierele B29 atacau Tokio şi primele bombe atomice din istorie cădeau asupra oraşelor Hiroşima şi Nagasaki trebuia ca cel de-al doilea război mondial să se termine.

  Această conflagraţie mondială, prevăzută de către Albert Pike în diabolicul său plan a se desfăşura între Anglia şi Germania, a consolidat sistemul comunist rus şi a pus bazele expansiunii comunismului. Monarhiile din Germania, Austria, Italia, Grecia, România, Bulgaria şi-au scris o dată cu acest război ultima pagină de libertate în istorie, dispărând pentru multe decenii din viaţa socială şi politică a Europei.

  Istoricii se întreabă miraţi cum şi de ce Churchill şi Roosevelt au putut abandona toată Europa de est sovieticilor, când forţele lor militare erau mai puternice decât ale lui Stalin.

  Cu ajutorul occidentalilor, Rusia comunistă a devenit, în timpul războiului, o putere militară, aceştia sprijinind-o şi în primii ani postbelici să-şi construiască o imensă zonă industrială la est de Moscova. Cu preţul unui greu tribut de vieţi omeneşti, Rusia a ieşit din conflictul planetar cu statutul de superputere.

  Marile fisuri ale ordinii europene şi globale, perceptibile dinaintea primului război mondial, se adâncesc, fundamentele sociale ale moralei tradiţionale sunt abandonate.

  America, a cărei securitate nu fusese niciodată ameninţată, se vede prinsă în angrenajul politicii mondiale, şi forţată astfel să renunţe la propria sa politică. Acest război a costat Statele Unite 400 de miliarde de dolari. Datoria de stat ajungând la peste 200 de miliarde de dolari, transformă ţara în „prizoniera” băncilor internaţionale.

  La o lună de la moartea preşedintelui Franklin Roosevelt şi la câteva zile după capitularea Germaniei, Winston Churchill îi scria succesorului la Casa Albă, Harry Truman: „O cortină de fier a căzut pe frontul rus”.

  „Un sentiment naţional evreiesc apărut ca replică la antisemitism se născuse în mijlocul ostilităţii generale, iar un sentiment palestinian lua naştere în lupta împotriva sionismului”, consideră diplomatul Francois Massoulie în cartea Conflictele din Orientul Mijlociu, adăugând: „Statul Israel nu a căutat să ia fiinţă împotriva sau în dauna arabilor din Palestina, ci ca replică la un Occident care-i refuza pe evrei. Pentru că motorul imigraţiei evreieşti şi referinţele sale politice se aflau în Europa, ideea sionismului, percepută ca străină în Palestina, este legată de colonialism”.

  În 1945, Ben Gurion lansează chemarea la luptă pentru evrei. Apar şi primele atentate printre care se numără şi distrugerea hotelului King David din Ierusalim, sediu al statului major britanic în Palestina. 91 de victime sunt scoase de sub dărâmături: evrei, arabi, englezi.

  Cu toate că trimite întăriri, Marea Britanic scapă de sub control situaţia prin descoperirea genocidului şi a existenţei în Europa a o sută de mii de supravieţuitori care aşteptau să plece spre Palestina.

  La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite votează împărţirea Palestinei într-un stat evreiesc şi un altul arab. Oraşul Ierusalim, populat la acea dată în părţi egale de evrei şi arabi, urma să beneficieze de o administraţie internaţională. Pe măsură ce britanicii se retrag, fiecare din cele două părţi înceracă să-şi consolideze poziţiile în vederea unei confruntări ce părea inevitabilă. Pe 14 mai 1948, este proclamat statul Israel. Pe 15 mai, începea războiul. Furnizarea de arme de către ţările Europei, în special de Cehoslovacia, face ca armata israeliană să iasă învingătoare, în ciuda superiorităţii numerice a diviziilor libaneze, siriene, irakiene, iordaniene şi egiptene angajate de partea Palestinei. Armistiţiul din 1949 limitează statul evreu la trei sferturi din teritoriul aflat înainte sub mandat britanic, de la 14000 km pătraţi acordaţi prin rezoluţie ONU, Israelul bucurându-se acum de o suprafaţă de 21000 km pătraţi. Ierusalimul este împărţit în două, iar planul de internaţionalizare este dat uitării.

  Naţionalismul evreiesc învinsese naţionalismul arab şi mai ales pe cel palestinian. „Alungaţi de pe pământurile lor”, după spusele arabilor, „îndemnaţi să-şi părăsească ţara”, conform israelienilor, cert este că 750000 de arabi din cei l 500000 pe care-i număra Palestina iau drumul exilului.

  În pofida unei rezoluţii ONU din decembrie 1948, primul-ministru israelian Ben Gurion se opune întoarcerii refugiaţilor palestinieni.

  Astfel, palestinienii devin marii învinşi ai noii ordini regionale create de cel de-al doilea război mondial.

  Statul Israel apare sub semnul violenţei, evreii cucerindu-şi pe calea armelor dreptul de a avea o patrie.

  Trădarea din interior

  Perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial a adus cu sine evenimente care aveau să schimbe percepţia asupra comunismului, oferind un fel de legitimitate radicalismului. Libertăţile fundamentale ale cetăţeanului au fost puse sub semnul întrebării, demonstrând în acelaşi timp o tentaţie represivă în viaţa politică a timpului.

  Slăbită în anii 30 de numeroase procese şi scandaluri financiare, organizaţia înfiinţată de Albert Pike, Ku Klux Klan, reapare în forţă după al doilea război mondial. Xenofobia sa era exacerbată de apariţia noilor imigranţi, iar rasismul de revendicările politice ale negrilor. In cadrul ceremoniilor nocturne, reapar crucifixurile şi linşajul redevine o practică foarte curentă. Ku Klux Klan se foloseşte şi de noile metode teroriste care în anii următori fac să explodeze 70 de bombe în statele Georgia şi Alabama şi 30 în Mississippi. Bisericile catolice care simpatizau cu lupta negrilor pentru drepturi civile şi liderii sindicalişti sunt principalele victime ale acestor atentate.

  La l martie 1946, serviciul secret de informaţii american decretează Moscova drept ţinta principală de urmărit în activitatea sa pentru viitor. Din acest moment al istoriei, serviciile de informaţii vor avea un cuvânt greu de spus în jocurile politice ale naţiunilor. Şi nu de puţine ori, un cuvânt decisiv.

  La 5 martie al aceluiaşi an, fostul premier britanic Winston Churchill „redescoperă” ameninţarea pe care o reprezintă Uniunea Sovietică şi, într-un discurs la colegiul Westminster din Fulton, Missouri, face apel la constituirea unui front al „democraţiilor”. „De la Stettin (Szczecin – n.n.) în Bahica până la Trieste în Adriatica, o cortină de fier a căzut pe acest continent. Oricare ar fi concluziile ce se pot trage, cu siguranţă nu poate fi aceea că aceasta este Europa liberă pentru care ne-am bătut; ji nu este nici aceea care poartă în ea fermenţii unei păci durabile”, afirma Churchill, invitând „popoarele de limbă engleză a se uni de urgenţă pentru a elimina orice poftă de ambiţie sau aventură”.

  Datorită acestui discurs, unii istoricii, au proclamat data de 5 martie 1946 în care a fost rostit drept momentul de inaugurare a „războiului rece”.

  Pe 19 septembrie, la Universitatea din Ziirich, Churchill cheamă naţiunile europene la unitate, asigurându-le totodată că „Marea Britanie va fi prietena Statelor Unite ale Europei”.

  Răspunsul sovieticilor nu se lasă prea mult aşteptat. Andrei Jdanov, al treilea secretar al Partidului comunist sovietic, consemna în Raportul său asupra situaţiei internaţionale: „Cu cât ne îndepărtăm de sfârşitul războiului, apar mai limpede două direcţii principale ale politicii internaţionale de după război, corespunzând celor două tabere: tabăra antiimperialistă şi democratică şi tabăra imperialistă. Statele Unite sunt principala forţă conducătoare a taberei imperialiste. Anglia şi Franţa sunt aliaţii Statelor Unite. Forţele antiimperialiste şi antifasciste alcătuiesc o altă tabără. URSS şi ţările noii democraţii sunt la baza acesteia.”

  F. D. Roosevelt fusese acuzat de către republicani, în timpul alegerilor din 1944, că ar fi pactizat cu comuniştii.

  Tot sub presiunea acuzaţiilor de simpatie faţă de comunişti, preşedintele Harry Truman iniţiază programul de loialitate pentru funcţionarii federali. Celebrul Comitet de Investigare a Activităţilor Neamericane (HUAC), creat încă din 1938 de o coaliţie conservatoare formată din republicani şi democraţi sudişti, începe prin a cerceta detalii banale din activităţile cotidiene (reviste citite, gusturi muzicale şi artistice, locul unde se fac cumpărăturile). Acestea devin subiect de investigaţii şi interogatorii. Războiul din Coreea sau mărturisirile lui Klaus Fuchs (care făcuse spionaj în domeniul atomic pentru Uniunea Sovietică) se pot număra printre cauzele care au dus la apariţia unei adevărate psihoze a „trădării din interior”.

  Politice, economice sau înglobându-le pe amândouă, obiectivele agenţiei de informaţii CIA vor fi camuflate sub o denumire unică: lupta împotriva comunismului. Se vor înmulţi acţiunile de război psihologic finanţate de partidele politice proamericane, provocările, misiunile împotriva sindicatelor sau mişcărilor de opoziţie, susţinerea unor lovituri de stat, antrenarea mercenarilor, operaţiunile speciale şi secrete consacrate scopului propus.

  Ofiţerii CIA primesc ordinul de a se infiltra în partidele comuniste din Europa, însă, în faţa foştilor lor aliaţi, americanii se află complet descoperiţi: nu posedă nici informaţii, nici informatori. Naziştii sunt în avantaj, din acest punct de vedere, cu cel puţin zece ani de experienţă, căci, începând din 1930, spionii Reichului reuşiseră să construiască reţele solide de agenţi la Moscova şi să întocmească mii de dosare secrete. De aceea americanii se hotărăsc să înroleze nazişti. Richard Helms, viitor şef al CIA, scria: „Una dintre cele mai stringente priorităţi este să-i descoperim pe acei germani care au experienţă informativă în Rusia ţi să-i reperăm pe cei care pot continua aceeaşi activitate pentru noi”, în acest memorandum nu se preciza nici o excepţie de la operaţiune, nici nazişti, nici SS-işti. Însă nu toţi „racolaţii” erau criminali de război. Este cazul unor ofiţeri ai serviciului de informaţii al armatei germane, unii dintre ei duşmani înverşunaţi ai SS şi opozanţi ai regimului nazist. Celebru este cazul generalului Reinhard Gehlen, comandant al Abwehr pe frontul de est, care şi-a oferit serviciile americanilor începând din iulie 1945, pentru ca, în 1956, să devină primul şef al BND, serviciul de spionaj al Germaniei de Vest.

  Arestat de americani în 1945, maiorul SS Wilhelm Hottl, fost participant, în mai şi iunie 1944, la deportarea a 440000 de evrei unguri în lagărul de la Auschwitz, depune mărturie în procesul de la Niirnberg, dezvăluind, primul, crimele Holocaustului: „La sfârşitul lunii august 1944, Ekhmann mi-a spus că în lagărele de exterminare au fost omorâţi aproximativ patru milioane de evrei, iar alte două milioane au fost lichidate prin alte metode”. Wilhelm Hottl era însă şi specialist în domeniul infiltrărilor de comunişti în Europa de sud-est. Drept urmare, în 1947 este eliberat şi trimis ca agent de informaţii american la Viena.

  Senatorul McCarthy reuşeşte să creeze o isterie de masă prin acuzaţiile sale incendiare la adresa unor persoane din diferite departamente ale administraţiei americane, împănate cu cifre „exacte” ale numărului de agenţi străini care penetraseră instituţiile statului, acestea stârnesc pasiunile publicului şi pe cele ale „vânătorilor de vrăjitoare”. Totuşi, cazul soţilor Julius şi Ethel Rosenberg, membri ai Partidului Comunist American încă înainte de război, va veni ca un duş rece nu numai asupra societăţii americane, ci asupra întregii lumi, ce se temea de expansionismul comunist sovietic. Soţii Rosenberg făcuseră parte din reţeaua sovietică de spionaj şi transmiseseră viceconsulului URSS la New York date secrete despre procesul de fabricare a bombei atomice. Ei au fost primii civili americani condamnaţi la moarte pentru spionaj, în anul 1953.

  Comitete şi comisii investighează activităţile din sindicate, industria filmului, şcoli şi universităţi, structurile militare, comunitatea ştiinţifică. Se lasă cu concedieri, ameninţări şi chiar cu arestări pentru simpla vină de a fi fost simpatizant sau membru al unei grupări şi de a refuza să „spui numele” colegilor. Chiar dacă sfârşitul lui McCarthy va veni brusc, după ce senatorul dezechilibrat începuse să acuze pe toată lumea, mcCarthyismul va mai respira câţiva ani, pentru a se stinge încetul cu încetul, pe măsură ce societatea, hărţuită şi obosită, depunea armele în „anii de pasivitate şi cuminţenie ai epocii Eisenhower”.

  Societatea Naţiunilor, creată după primul război, se transformă în Organizaţia Naţiunilor Unite după cel de-al doilea război, în 1945, şi îşi instalează sediul pe terenul donat de Rockefeller la New York.

  Guvernele ţărilor vest-europene, speriate de agresiunea diplomaţiei comuniste de la Moscova, concep împreună cu Statele Unite, în anul 1949, un sistem de alianţă militară, Pactul Atlanticului de Nord – NATO. În acelaşi an, zona de ocupaţie sovietică din Germania se transformă în luna octombrie într-un nou stat comunist, Republica Democrată Germană.

  Statele Unite anunţă acordarea de asistenţă economică şi militară ţărilor ameninţate de imperialismul sovietic şi hotărăsc să ia locul Marii Britanii în Grecia şi Turcia.

  , 3 Filosoful polonez Joseph H. Retinger credea că lumea afacerilor nu poate fi controlată fără participarea Statelor

  Unite. Ca urmare, declanşează o campanie pentru crearea unei comunităţi atlantice care, în concepţia lui, ar fi făcut din dezvoltarea Europei o importantă ţintă pentru politicienii americani şi, în acelaşi timp, ar fi împiedicat retragerea lor într-un izolaţionism politic. Pentru a-şi realiza proiectul, Retinger îl câştigă de partea sa pe prinţul Bernhard, soţul reginei luliana a Olandei, ale cărui relaţii de prietenie şi de afaceri cu americanii, stabilite în timpul războiului, erau deja cunoscute. Prescott Bush, familia Rockefeller, familia Harriman, William Ferish, Allen Dulles se numără printre partenerii acetuia.

  Prinţul Bernhard făcuse parte din SS şi deţinea poziţii importante în Royal Dutch Petroleum (Shell Oii) şi laSodete Generale de Belgique, o importantă corporaţie multinaţională.

  În mai 1954, la hotelul Bilderberg din Oosterbeek, Olanda, se desfăşoară prima reuniune a ceea ce se va numi, după numele hotelului, Grupul Bilderberg. Otto Wolff von Amerongen, un alt membru fondator, alături de Bernhard şi filosoful polonez Retinger, fusese implicat în furtul aurului evreilor de către nazişti.

  Ideea acestei conferinţe s-a născut din îngrijorarea exprimată de o serie de personalităţi de prim rang de pe ambele maluri ale Atlanticului că „Europa occidentală şi America de Nord nu colaborează suficient de strâns în problemele de importanţă decisivă şi din sentimentul că discuţiile neoficiale ar contribui la crearea unei mai bune înţelegeri a forţelor complexe şi tendinţelor majore care afectează naţiunile occidentale în dificila perioadă de după război”, afirma un membru al Grupului. Prima reuniune a Grupului, la care au participat lideri ai industriei, finanţelor şi politicii din statele membre NATO, a fost axată pe discutarea strategiilor de combatere a socialismului internaţional. Problemele industriei petroliere se regăsesc, de asemenea, pe agenda dezbaterilor.

  L

  Stalin considera, la începutul anilor 50, că evreii sovietici începuseră să fie mai ataşaţi de tânărul stat Israel decât de URSS. El ordonă lungul exil al acestora în Siberia şi execuţia a peste 25 dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai elitei intelectuale şi culturale evreieşti, în 1952, guvernul sovietic acuza un grup de medici, majoritatea evrei, de conspiraţie, având ca scop asasinarea lui Stalin. Deşi nevinovaţi, aceşti specialişti în medicină au dispărut în închisorile staliniste, împreună cu familiile lor.

  Vineri, 28 februarie 1953, Stalin asista la Teatrul Balşoi din Moscova la spectacolul „Lacul lebedelor”. „Micul tata al topoarelor” se retrage înainte de finalul reprezentaţiei şi nu a mai fost văzut de atunci.

  La 5 martie, Stalin moare înainte să ordone un nou val de asasinate. Ostentative ceremonii de doliu au loc în ţările comuniste, dar nu numai aici. La Paris, sediul partidului comunist este în doliu iar în Camera Deputaţilor se ţine un minut de reculegere în memoria „învingătorului lui Hitler şi a modernizatorului Uniunii Sovietice”. Numai doi deputaţi refuză să se ridice.

  Oamenii simpli din ţările abandonate comunismului sovietic, ruşi, români, unguri, bulgari, polonezi, germani, cehi, slovaci, estoni, letoni, lituanieni, îşi ascund cu greu spaima şi suferinţa după această lungă perioadă de teroare a domniei lui Stalin.

  Apogeul războiului rece

  Adevărat părinte al naţiunii, David Ben Gurion este rechemat, în 1955, din kibbutzul în care se retrăsese, pentru a conduce un guvern în care cumula funcţiile de prim-minis-tru şi responsabil cu Apărarea. Implicarea sa a fost apreciată ca indispensabilă din cauza momentelor de criză prin care trecea Orientul Mijlociu.

  Ben Gurion ordonă raiduri aeriene drept represalii împotriva cartierului general al forţelor egiptene din Gaza; 38 de soldaţi sunt ucişi. Egiptul îşi dă seama că armata sa nu este în stare să ţină piept Israelului şi negociază cu sovieticii, prin intermediul Cehoslovaciei, un contract de 320 milioane de dolari pentru achiziţionarea a 120 de avioane de luptă. Un acord de apărare este încheiat de Egipt cu Siria, înţelegere ce are sprijinul URSS. Imediat Israelul lansează un raid împotriva Siriei pentru a o determina să renunţe la această alianţă militară. Amestecul sovietic schimbă raportul de forţe stabilit după război, în regiune se instalează războiul rece.

  Ben Gurion ocupă zona neutră Awjah, observatorii Naţiunilor Unite fiind nevoiţi să o părăsească. Războiul de gherilă se intensifică şi, pentru a răzbuna ofensa din Gaza, încălcând normele de drept internaţional, preşedintele egiptean Nasser închide golful Aqaba pentru navele israeliene.

  În întreaga regiune începea cursa înarmărilor.

  Egiptul decide construirea unui baraj pe Nil, la Assuan, în apropierea graniţei cu Sudanul, pentru a asigura necesarul de apă al ţării şi solicită sprijinul SUA pentru finanţarea acestui proiect. La răspunsul „Departamentul de Stat consideră că instabilitatea regimului şi starea deplorabilă a economiei nu pot permite ţării să se angajeze într-un asemenea proiect”, replica egipteană a fost extrem de dură: Nasser anunţă naţionalizarea Companiei Canalului Suez, fondurile provenite din trecerea navelor urmând să fie utilizate la construirea barajului. Termenul de concesiune a canalului ar fi ajuns la scadenţă peste 12 ani.

  După Iran, care anunţase naţionalizarea petrolului, era pentru a doua oară când o ţară fostă colonie îşi redobândea atributele independenţei economice. Franţa şi Marea Britanic declanşează o campanie de propagandă, comparând naţionalizarea canalului cu remilitarizarea Rhenaniei de către Hitler. Două treimi din petrolul cu destinaţia Europa trecea prin Canalul Suez.

  Francezii decid organizarea unei acţiuni comune împreună cu Marea Britanie şi Israel. La 26 octombrie 1956, egiptenii sunt puşi pe fugă de blindatele israeliene şi guvernele francez şi britanic emit un ultimatum: „forţele beligerante”, \par să se retragă la 15 km de cele două maluri ale canalului. Aeroporturile egiptene sunt bombardate la l noiembrie, iar trupe de desant aerian sunt lansate asupra oraşului Port Said. Uniunea Sovietică trimite avertismente din care nu lipseşte nici ameninţarea nucleară. Statele Unite fiind în campanie electorală, dar şi conştiente de concurenţa petrolieră a Franţei şi Angliei, îşi retrag sprijinul faţă de expediţie şi, în ciuda unei victorii clare pe câmpul de luptă, manevra se împotmoleşte pe scena internaţională. Franţa şi Marea Britanic se retrag, ştafeta fiind preluată de SUA şi Uniunea Sovietică, îşi fac apariţia şi Căştile Albastre ale ONU, însă acestea vor fi cantonate pe teritoriul ţării atacate, Egiptul, şi nu pe teritoriul Israelului.

  În cadrul confruntării Est-Vest, marile puteri se vor înfrunta de acum şi prin intermediari, adică evrei şi arabi.

  Susţinător al politicii faptului împlinit, Fiul leului, alias Ben Gurion, se opune întoarcerii refugiaţilor palestinieni în teritoriile ocupate şi, în principiu, oricărui compromis. Convins că Israelul nu le poate impune arabilor pacea decât prin folosirea forţei, premierul israelian iniţiază doctrina acţiunii preventive şi a represaliilor sistematice împotriva infiltrării fedainilor, luptătorii palestinieni.

  Israelul oferă Statelor Unite utilizarea bazelor sale militare. Franţa demarează un program de cooperare nucleară cu Israelul şi devine principalul său furnizor de arme.

  Uniunea Sovietică iniţiază şi ea, în 1955, la scurt timp după moartea lui Stalin, Pactul de la Varşovia, alianţa militară a „noilor democraţii europene” aparţinând lagărului comunist.

  Războiul rece intră astfel într-o fază instituţionalizată şi, din acest moment, timp de o jumătate de secol, lumea va trăi sub ameninţarea unui conflict armat între Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Doar echilibrul terorii va îndepărta riscul unui război nuclear, însă cu preţul a numeroase conflicte locale.

  Fidel Castro, liderul revoluţiei cubaneze, declara, pe 15 aprilie 1959, la conferinţa de presă susţinută după întâlnirea cu vicepreşedintele Statelor Unite, Richard Nixon: „Spun dar şi definitiv că noi nu suntem comunişti; porţile sunt deschise investiţiilor private, care vor contribui la dezvoltarea industriei din Cuba. Nu vom putea progresa, dacă nu ne vom înţelege cu Statele Unite”. Ambasadorul american la Havana susţinea că noul guvern revoluţionar trebuie „să fie considerat fundamental prieten faţă de Statele Unite şi împotriva comunismului”.

  Contrarevoluţia însă nu se lasă mult aşteptată şi avioane care decolează din Florida, pilotate de exilaţi cubanezi, bombardează cu regularitate insula, distrugând rafinării şi incendiind plantaţiile de sfeclă de zahăr, lovind chiar şi trenuri cu civili. La plângerile guvernului castrist, Washingtonul declară că nu are cunoştinţă de asemenea acte. Statele Unite tolerau atacurile şi chiar le organizau (documente recent declasificate demonstrează acest lucru). Mai

   v mult chiar. Atunci când, în octombrie 1959, Cuba încearcă să cumpere avioane de vânătoare din Anglia, pentru a apăra spaţiul aerian de bombardamentele exilaţilor din Florida, Statele Unite se opun tranzacţiei, obligând Cuba să se adreseze ruşilor. Prin acest joc, Castro devenea o ameninţare pentru securitatea zonei. Acesta era însă chiar scopul urmărit de Statele Unite, care nu erau pregătite să accepte guvernări socialiste sau conducători care angajau reforme drastice şi fundamentale, chiar dacă deciziile erau luate în mod democratic. Erau acceptate doar guvernele a căror politică favoriza sistemul clasic al proprietăţii private. De fapt, revoluţia cubaneză, din cauza naţionalizărilor, punea în pericol proprietăţile americane.

  „Mei o opoziţie anticomunistă din lume nu a fost atât de activă fi atât de bine finanţată precum cea a exilaţilor cubanezi” din Statele Unite. Punerea în discuţie a ordinii impuse de SUA în America Latină, după al doilea război mondial, şi vecinătatea imediată a Cubei reprezentau un pericol teribil care trebuia înlăturat cu orice preţ.

  La începutul lui 1960, confruntarea Statele Unite-URSS era mai mult indirectă decât făţişă. Descurajarea nucleară împiedica o confruntare deschisă.

  Apărarea democraţiei şi pericolul comunist erau argumente credibile pentru justificarea poziţiei americane faţă de revoluţia castristă. Pentru aceasta, SUA au acţionat astfel încât guvernul revoluţionar cubanez să se îndrepte spre Uniunea Sovietică.

  Planurile de răsturnare a lui Fidel Castro erau pregătite de CIA, sub coordonarea directă a vicepreşedintelui Richard Nixon.

  Pe l mai 1960, un avion-spion american U2 este doborât de sovietici în timp ce survola munţii Urali la 19000 metri altitudine. Pilotul Francis Gary Powers, de numai 30 de ani, se catapultează şi este capturat de agenţii KGB. Secretarul general al Partidului comunist al URSS, Nikita Hruşciov, în timp ce asista la tradiţionala manifestaţie de l mai din Piaţa Roşie, este informat de acest incident. El păstrează secretă informaţia timp de cinci zile, după care anunţă cele întâmplate în cadrul unui discurs ţinut în faţa Sovietului Suprem. Crezând că pilotul este mort, americanii declară că avionul făcea un zbor de rutină.

  Pe 7 mai, Hruşciov prezintă public situaţia prizonierului şi conţinutul declaraţiilor sale. Gary Powers este condamnat la zece ani de închisoare, fiind schimbat, peste un an, cu un agent sovietic capturat de americani.

  Administraţia Eisenhower este ridiculizată de opinia publică datorită acestui incident, iar preşedintele îşi anulează plecarea spre Paris, unde urma să aibă o întrevedere cu Hruşciov, de Gaulle şi premierul britanic MacMillan, destinată discutării unui tratat de limitare a experienţelor nucleare. Prin participarea la aceste dezbateri devenea clar faptul că liderul comunist de la Moscova era de acord cu iniţierea unui proces de destindere, proces oprit însă de episodul „pilotului american prizonier”.

  În noiembrie 1960, republicanii erau siguri de victoria candidatului lor Richard Nixon în faţa democratului John F. Kennedy. Americanii nu mai aleseseră până atunci un preşedinte catolic, aşa cum nu concepeau ca o femeie, un negru sau un evreu să ocupe cea mai înaltă funcţie în stat.

  Kennedy era catolic şi de aici speranţa Partidului Republican într-o victorie uşoară, însă aceste alegeri se vor dovedi cele mai strânse din tot secolul. Pentru prima dată în istoria Americii un catolic, John Fitzgerald Kennedy, devenea preşedinte ales în ţara celor denumiţi WAPS (White Anglo-Saxon Protestants). Avea 43 de ani şi era cel mai tânăr preşedinte al Statelor Unite.

  În noaptea de 12 spre 13 august 1961, autorităţile din Republica Democrată Germană încep construcţia unui zid pe linia care separa zona lor de influenţă – Berlinul de est, de zona sub ocupaţie americană, engleză şi franceză – Berlinul de vest. Opinia publică occidentală condamnă această iniţiativă a „Zidului ruşinii”. Cu o lungime de 45 km în Berlin şi 120 km în alte părţi ale Germaniei ocupate de sovietici, ridicarea acestuia definitivează Cortina de fier anunţată de Churchill la sfârşitul războiului.

  Cei ce investiseră în campania lui Nixon şi îşi vedeau ameninţate afacerile din Cuba îi cer acestuia să-şi ducă la bun sfârşit promisiunea, adică să-1 elimine pe Castro. Dar operaţiunea de invadare a Cubei va fi un dezastru total. La aflarea veştii debarcării, poporul cubanez nu s-a ridicat pentru a-1 alunga pe Fidel Castro, aşa cum prognozase CIA. Operaţiunea 40, cum fusese denumit planul de invazie, va fi de acum încolo cunoscută drept operaţiunea „Golful Porcilor”. Prin acţiunea sa unilaterală, CIA spera că va forţa mâna Casei Albe să ordone ocuparea Cubei. Refuzându-i CIA sprijin din partea aviaţiei şi marinei, Kennedy a condamnat la închisoare peste o mie de exilaţi, deveniţi prizonierii lui Castro.

  În anii 50-60, CIA devenise stat în stat. Agenţia dispunea de un buget important, personal numeros şi cale cvasiliberă în acţiunile sale. Astfel înarmată, iniţiază acţiuni clandestine cu scopul de a influenţa viaţa politică din numeroase ţări, neezitând în privinţa mijloacelor folosite. In urma naţionalizării petrolului de către guvernul iranian, în 1953, CIA a organizat o lovitură de stat, recomandând instalarea la Teheran a unui guvern „care să realizeze un acord echitabil în privinţa petrolului şi să reprime fără milă Partidul comunist, deosebit de periculos”.

  Preşedintele Kennedy a sancţionat metodele practicate şi eşecurile CIA, dar a continuat politica ostilă a Washingtonului faţă de puterea de la Havana, creând un „Grup special lărgit” care să conceapă un plan şi să conducă lupta anti-castristă. Ansamblul de acţiuni secrete ale Grupului va purta numele generic de Operaţiunea Mangusta, în cadrul căreia planul Northwoods ocupa un loc special.

  Northwoods a necesitat studii laborioase şi a fost prezentat Grupului, Ia 13 martie 1962, în biroul de la Pentagon al secretarului Apărării. Punerea în practică a proiectului Northwoods trebuia să convingă comunitatea internaţională de faptul că Fidel Castro era iresponsabil, un pericol real pentru pacea Occidentului. Iată câteva dintre acţiunile plănuite în cadrul proiectului:

  Atacarea bazei americane din Golful Guantanamo.

  Operaţiunea, bazată pe mercenari cubanezi îmbrăcaţi în uni forma armatei castriste, viza acte de sabotaj şi explozia depozitului de muniţii; se prevedeau pagube materiale şi pierderi umane considerabile.

  Pătrunderea unei nave americane teleghidate şi fără pasageri la bord în apele teritoriale cubaneze. Momentul exploziei navei, vizibil de la Havana ori Santiago de Cuba, trebuia ales când în zonă se aflau nave cubaneze, pentru a li se imputa atacul; operaţiunile de salvare aveau să întărească autenticitatea pierderilor, iar publicarea în presă a listei pasagerilor şi organizarea de false funeralii trebuia să provoace indignarea opiniei publice internaţionale.

  Atentate cu exploziv asupra exilaţilor cubanezi şi arestarea unor falşi agenţi responsabili de acestea.

  Scoaterea la iveală şi publicarea unor documente com promiţătoare, fabricate.

  Inducerea, la statele vecine Cubei, a sentimentului că sunt ameninţate cu invazia: în timpul nopţii, un presupus avion cubanez ar fi atacat cu bombe, evident de fabricaţie sovietică, Republica Dominicană sau un alt stat din regiune.

  Obţinerea indignării opiniei publice internaţionale prin provocarea exploziei unei navete spaţiale; pentru a inflama spiritele, victima trebuia să fie John Gleen, primul american care efectuase o rotaţie completă în jurul Pământului, la bordul navetei cosmice Mercury.

  — Dintre acţiunile de provocare, una însă avea să fie studiată în mod special, şi anume, demonstrarea de o manieră categorică a faptului că un avion cubanez a atacat şi doborât o cursă charter civilă a SUA, cu destinaţia Jamaica, Guatemala, Panama sau Venezuela, în largul coastelor Floridei, aeronava, transportând pasageri-complici, urma să facă joncţiunea cu un avion similar, dar teleghidat şi fără oameni la bord. Charterul s-ar fi întors la sol, la una dintre bazele CIA, în timp ce avionul-sosie şi-ar fi continuat cursa, transmiţând SOS-uri cum că e atacat de forţele cubaneze şi ar fi explodat în aer.

  În timpul mandatului lui Kennedy, marcat de puternice tulburări internaţionale, războiul rece cunoaşte apogeul. Preşedintele american ordonă, în octombrie 1962, blocada navală a Cubei, pentru a forţa URSS să-şi retragă rachetele nucleare, pe care aceasta le instalase pe insulă, îndreptate către Washington şi New York. Lumea tremura, războiul nuclear era aproape. Nu fără să obţină concesii, Moscova cedează: americanii îşi retrag rachetele din Turcia şi promit să nu invadeze Cuba. Statele Unite, de pe o poziţie de forţă, reuşesc să angajeze o politică de destindere.

  Nikita Hruşciov îi va spune preşedintelui Kennedy: „Fidel Castro nu a fost la început comunist, dar politica americană îl ajută să o ia pe acest drum”.

  R f f- '. F f, -

  — New York Times din 3 octombrie 1963 nota: „în două rânduri, CIA a refuzat să se supună instrucţiunilor Case Albe. Agenţia le dezaproba. Importanţa crescândă a CIA este precum o tumoare malignă, împotriva căreia înalţii funcţionari şi chiar Casa Albă nu pot face mare lucru. Dacă vreodată Statele Unite vor fi victima unei tentative de puci destinate răsturnării guvernului, aceasta va fi opera CIA”.

  Nu trec două luni de la apariţia acestui articol şi, pe 22 noiembrie 1963, preşedintele Statelor Unite, John F. Kennedy, este asasinat în oraşul Dallas.

  Considerând Legea Rezervei Federale din 1913 neconstituţională, John F. Kennedy luase decizia de a crea „bani proprii” pentru a administra ţara şi aprobase emiterea a United States Notes într-o primă tranşă de patru miliarde de dolari. Aceste bancnote urmau a fi utilizate ca bani având un curs legal în ţară, fără dobândă şi fără datorii. După asasinarea preşedintelui Kennedy, United States Notes care erau deja emise sunt retrase din circulaţie şi rămân valabile vechile bilete Federal Reserve Notes.

  Singura cale – lupta armată

  1963. Sângeroasa lovitură de stat din Irak, organizată de CIA, va duce la răsturnarea guvernului prosovietic al generalului Abdel Karim Kassem. Irakul va cădea în mâinile partidului Baas, de orientare socialistă, pentru următorii 40 de ani. Saddam Hussein era militant Baas şi student în drept la Cairo, unul dintre oraşele alese de CIA pentru pregătirea loviturii. „Nu există nici o îndoială în acest sens”, declară agenţiei Reuters un fost ofiţer în serviciile externe la Departamentul de Stat, „Cairo este locul în care Saddam ji alţii au primele contacte cu Agenţia (CIA)”.

  Întorcerea şahului Iranului în propria-i ţară, trucarea scrutinului din Italia, lovitura de stat din Guatemala, luptele din Filipine, programul de eliminare a opozanţilor din Vietnam şi multe altele sunt producţie CIA, braţul înarmat al diplomaţiei americane. Programul denumit „Execution Action”, pus în aplicare în Asia de sud-est, în Africa şi, fără succes, împotriva lui Castro, avea ca obiectiv eliminarea liderilor şi oamenilor politici din străinătate care ar fi putut deranja politica Statelor Unite.

  La sfârşitul anilor 50, un mic grup de refugiaţi palestinieni înfiinţează în Kuwait mişcarea Al Fatah („Victoria”), printre aceştia numărându-se şi Yasser Arafat. Singurul mod de „a elibera Palestina arabă ocupată” este, în viziunea Al Fatah, lupta armată. La începutul anului 1965, mişcarea revendică prima sa acţiune de pe teritoriul israelian. Comandourile care se infiltrau în teritoriile ocupate se înmulţesc, contribuind la creşterea tensiunii.

  Blocada impusă de Egipt privind accesul Israelului la golful Aqaba reprezenta pentru acesta un casus belii. Denunţând posibilitatea unui atac egiptean, Israelul porneşte ofensiva, la 5 iunie 1967, şi, pe parcursul unei singure dimineţi, luată prin surprindere, forţa aeriană egipteană este distrusă la sol. Blindatele israeliene acţionează pe toate fronturile şi, în mai puţin de o săptămână, Siria pierde înălţimile Golan, Egiptul pierde Gaza şi Peninsula Sinai până la Canalul Suez. Israelul preia de la Iordania teritoriile pe care le ocupase în 1948. Statul evreu îşi măreşte suprafaţa de patru ori. Peste 220000 de palestinieni din Cisiordania şi Gaza se alătură celorlalţi refugiaţi din statele vecine.

  Ministrul israelian al apărării generalul Moshe Dayan declara în faţa Zidului Plângerii: „Ne-am întors pe cel mai sfânt dintre locurile noastre, ne-am întors ca să nu mai plecăm niciodată”. Ca o consacrare a întregii mişcări sioniste, Ierusalimul este anexat statului Israel.

  „Nu este adevărat că arabii îi urăsc pe evrei din motive personale, religioase sau rasiale. Ei ne consideră ţi, din punctul lor de vedere, au dreptate, nişte occidentali, nişte străini, nişte năvălitori care au pus stăpânire pe o ţară arabă ca să facă din ea un stat evreiesc. Din moment ce noi suntem obligaţi să ne realizăm obiectivele împotriva voinţei arabilor, suntem nevoiţi să trăim într-o stare de război permanent”, adăuga Moshe Dayan după încheierea războiului de şase zile.

  Spre deosebire de cele petrecute în 1956, de data aceasta Statele Unite iau în mod explicit partea statului evreu, considerând că Nasser poartă responsabilitatea conflictului, şi se folosesc în Consiliul de Securitate de dreptul de veto împotriva proiectul sovietic care cerea retragerea necondiţionată a Israelului din teritoriile ocupate.

  Israelul spera să pornească pe calea păcii printr-un schimb de teritorii. Ţările arabe refuză categoric o asemenea soluţie, iar marile puteri ajung cu greu la adoptarea Rezoluţiei 242 a Naţiunilor Unite ce condiţiona instaurarea în regiune a unei păci „durabile şi drepte” de retragerea israeliană din teritoriile ocupate. Israelul o acceptă, urmat de Egipt şi Iordania. Palestinienii, sprijiniţi de Siria, au respins-o. Astfel, lucrurile rămân neschimbate şi, imediat după încetarea focului, forţele beligerante încep să se înarmeze din nou. Strivită de mitul invincibilităţii Israelului, lumea arabă resimţea o nouă umilinţă. „Războiul de şase zile” schimbă datele conflictului, miza devenind de acum şi noile teritorii cucerite de Israel.

  Pe parcursul anilor, sionismul său intransingent 1-a făcut pe Ben Gurion să acorde o importanţă mai mare concepţiei despre statul şi naţiunea evreiască, în detrimentul convingerilor socialiste iniţiale.

  Într-o scrisoare către David Ben Gurion, din decembrie 1967, preşedintele francez de Gaulle îi spune: „Nu contest în nici un fel faptul că blocarea inoportună a golfului Aqaba a adus în mod unilateral pagube ţării dumneavoastră şi nici nu neg că ea s-a simţit în felul acesta ameninţată, dată fiind tensiunea existentă în regiune ca urmare a ameninţărilor lansate împotriva Israelului, ca şi din cauza durerosului destin al arabilor refugiaţi în Iordania sau strămutaţi în Gaza. Dar rămân convins că, neluând în seamă avertismentele date la vremea respectivă guvernului dumneavoastră de cel al Republicii franceze, începând ostilităţile, luând în stăpânire Ierusalimul şi unele părţi din teritoriul iordanian, sirian, egiptean, prin forţa armelor, comiţând aici represiuni şi deportări care sunt, inevitabil, consecinţe ale unei ocupaţii urmărind, după toate probabilităţile, anexarea de noi teritorii, afirmând în faţa întregii lumi că reglementarea conflictului nu se poate realiza altfel decât pe baza cuceririlor făcute şi nu cu condiţia ca ele să fie abandonate, Israelul depăşeşte limitele unei necesare moderaţii. Şi deplâng acest lucru cu atât mai mult cu cât, negociind o retragere a forţelor dumneavoastră, s-ar părea că o soluţie care ar implica recunoaşterea statului dumneavostră de către vecinii săi, a graniţelor de securitate de o parte şi de cealaltă, a graniţelor care ar putea fi stabilite printr-un arbitraj internaţional, un destin demn şi asigurat în mod echitabil refugiaţilor şi minorităţilor, navigaţia liberă pentru toţi în golful Aqaba şi Canalul Suez, astăzi ar fi posibilă, în cadrul Naţiunilor

  Unite, o soluţie pe care Franţa este, eventual, dispusă s-o sprijine nu numai pe plan politic, ci şi pe câmpul de luptă. Acest obiectiv care ar readuce pacea în Orientul Mijlociu ar facilita armonia generală şi, după mine, ar servi interesului popoarelor în cauză, inclusiv aceluia al poporului evreu; aceasta nu ar acoperi, ştiu bine, toate dorinţele Israelului (.).

  Iată că Israelul, în loc să mai rătăcească prin lume în exilul său bimilenar, a devenit dintr-o dată un stat la fel ca toate celelalte, un stat ale cărui viaţă şi durată depind, conform legilor din vremurile noastre, de politica sa. Acum – şi multe popoare au demonstrat-o din când în când – acest lucru este posibil doar cu condiţia să fie gata pentru a se adapta la realitate”.

  Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), finanţată masiv de ţările arabe, mai ales de cele din Golf, va deveni organizaţia de eliberare naţională cea mai puternică şi mai bogată din lume. Ea îşi va forma structuri aproape statale, lipsindu-i doar un teritoriu.

  OEP ajunge cunoscută în toată lumea datorită unei metode de luptă mai mult decât discutabile, în 1968, un avion al companiei israeliene El Al este atacat pe aeroportul din Atena de un comando de luptători fedaini. Terorismul internaţional apăruse, în 1969, în documentul de constituire a OEP, se putea citi: la punctul 6, Evreii care locuiau în mod obişnuit în Palestina, înainte de invazia sionistă, sunt palestinieni. (.); la punctul 9, Lupta armată este singura cale pentru eliberarea Palestinei. (.); la punctul 21, Poporul arab palestinian refuză orice soluţie de renunţare la eliberarea completă a Palestinei.

  F

  Peste 20 de ani, acest document va fi declarat caduc de către Arafat.

  Considerând eliberarea Palestinei ca un preambul la realizarea unităţii lumii arabe, statele se vor implica şi ele în fenomenul terorismului, Egiptul, Irakul şi Algeria oferind sprijin logistic luptătorilor palestinieni, în anii 80 se vor alătura Iranul, Libia şi Siria.

  Arma terorismului se va dovedi şi pentru palestinieni cu două tăişuri: în 1970, regele Iordaniei foloseşte acest pretext pentru a declanşa o uriaşă campanie de reprimare a fedainilor care doreau să transforme Iordania într-un sanctuar al revoluţiei palestiniene. Atacată de armata regelui iordanian, cu preţul a 4000 de morţi, OEP este expulzată din Iordania. Nici Siria şi nici Irakul nu intervin în favoarea palestinienilor. La fel se va întâmpla peste câţiva ani în Liban.

  ! Un oficial al Naţiunilor Unite va afirma: „Statele arabe vor să-i păstreze pe palestinieni ca pe o rană deschisă, un afront adus ONU şi o armă împotriva Israelului. Că refugiaţii trăiesc sau mor, de acest lucru nu le pasă liderilor arabi!”.

  Obiectivele victoriei

  La începutul anilor 70, dominaţia economică americană, fără concurenţă după al doilea război mondial, este criticată de Europa şi Japonia ale căror mărfuri se vând tot mai scump pe pieţele americane şi mondiale. Administraţia Nixon, printr-o acţiune unilaterală, abandonează convertibilitatea dolarului în aur şi, o dată cu această decizie, dispare stabilitatea sistemului internaţional de plăţi.

  Ţările arabe producătoare de petrol, supărate de susţinerea unilaterală a Israelului de către Statele Unite, decid creşterea preţului acestuia.

  Apărând industriaşii din Statele Unite, bulversaţi de concurenţa europeană şi japoneză, Nixon neglijează interesele multinaţionalelor americane şi slăbeşte coaliţia occidentală pusă pe picioare pentru a frâna expansiunea URSS.

  Conştientă de pericolul aceastei politici, elita „burgheziei americane” decide să acţioneze. Familia Rockefeller nu vedea cu ochi buni nici susţinerea unilaterală de către Statele Unite a Israelului în conflictele din Orientul Mijlociu. Marile j - i P tro' (ere americane sunt favorabile unei politici de LchUwnff„ „,., A „… „.

  >, a alianţelor m zona şi dezvoltam unei relaţii spe-

  — Iale cuju,. V 9 v F

  Da '] aSauc^lta-

  3octafel'er împreună cu Zbigniev Brzezinski iau i* lntenieierii unei organizaţii discrete având ca obiecpe viitor şi sub „patronajul” preşedintelui J activităţilor economice din trei regiuh i ^ ^°^ ni^ – 4le globului: America de Nord, Europa şi Japonia; n1-*,; >, u care a fost botezată organizaţia este Comisia ni laterala, jai. I,… f; '_.

  Ir*. „r ia originea acesteia se găseşte Council on Fomgn nJatioK -rcp i j n., – „*” ^, grupul de reflecţie apărut pe scena politicii tl ona „ „^rno ăru'„ politicii de destindere între Est şi '. CePutul acestor ani, dreapta radicală din Partidul RgF j, se apropie de elementele nemulţumite din ap^,. V, Securitate naţională americană, umilite de înfrângef^. Lefnam şi de neoconservatorii democraţi din aripa f; comunis” j:.„„.„,. R „ an i' „m qura a partidului. Hotărâta sa realizeze un n5 f'onal în faţa războiului rece şi să restaureze f strategică a Statelor Unite, această „coaliţie” va i^ş acţiiine politică şi ideologică metodică. Astfel, aPar j lerea unei mobilizări militare de mare amploare, susâ1 ° sttategie politică ofensivă pentru a determina reL'., j ^nist sovietic să se înconvoaie definitiv.

  ^, er^e„ una dintre vocile conservatoare cele mai influe ' c'ara. – „Trebuie arătat că destinderea nu poate să funcţi°neze „ zbiăe resto^], 'te obiectivele victoria”. Pentru a reanima sentimentul de învingători al americanilor şi pentru a-i neutraliza pe adepţii coexistenţei paşnice „armate”, dreapta radicală va recurge chiar la falsificarea de date, exagerând pericolul ş practicând calomnia la adresa indivizilor şi instituţiilor ce o puteau contrazice, în special Departamentul de Stat şi CIA

  În 1974, Albert Wohlstetter, părintele spiritual al curentului neoconservator, lansează prima fază a ofensivei „acuzând CIA de subestimare sistematică a desfăşurării rachetelor sovietice. Cu agresivitate, „conservatorii lansează atacuri concertate, gestionate de Donald Rumsfeld, care devenise între timp secretar la apărare, şi de Richard Cheney, şeful statului major al preşedintelui Ford.

  Noul director al CIA, George H. W. Bush, dispune, pe 26 mai 1976, crearea unui organism extern de „experţi” care să facă o contraevaluare a ameninţării sovietice. Criticând anali zele anterioare ale CIA şi acuzându-le de lipsa viziunii politice, „analiştii independenţi” afirmau: „Estimările serviciilor de informaţi^ sunt pline de judecăţi fără a se fundamenta însă intenţiile sovieticilor. Această practică este cauza subestimărilor repetate privind intensitatea, mărimea ţi ameninţarea implicită pe care o reprezintă mobilizarea strategică sovietică. Teoriile militare şi politice sovietice sunt net ofensive (.). Idealul lor, formulat de un comandant rus din secolul al XlX-lea, mareşalul Suvorov, estestiinţa de a cuceri”. Cu alte cuvinte, sovieticii, înarmaţi cu rachete nucleare intercontinentale şi o cultură strategică preponde rent ofensivă, nu numai că, teoretic, puteau ataca preventiv Statele Unite, dar, cultural, erau chiar înclinaţi să o facă.

  W

  — '„ ' f

  * l

  * K V

  Brzezinski a jucat un rol decisiv în operaţiunile secrete ale CIA în Afganistan, cu scopul de a-i provoca pe ruşi să se angajeze în război. La întrebarea unui ziarist dacă regretă acest rol, Brzezinski a răspuns că nu, considerând acele operaţiuni secrete o excelentă idee de a-i atrage pe ruşi în capcana Afganistan. Şi totuşi, a insistat reporterul, „aţi susţinut fundamentalismul islamic?”. Brzezinski răspunde, cinic, cu o întrebare: „Ce este cu adevărat important în istoria lumii? Talibanii sau colapsul imperiului sovietic?” într-o de zi de decembrie a anului 1979, când armata sovietică trecea graniţa afgană, Brzezinski îi scria preşedintelui Carter: „Statele Unite au acum ocazia să ofere ruşilor războiul lor din Vietnam”.

  'âV Revoluţia islamică iraniană din 1979 provoacă un nou şoc petrolier mondial. Revoluţionarii iranieni luau, pe 4 noiembrie, 60 de ostatici americani, membri ai ambasadei SUA la Teheran. Aşa cum este regula, cea mai mare parte a personalului ambasadei era compusă din ofiţeri CIA, iar iranienii, care ştiau acest lucru, se răzbunau astfel pe agenţie pentru ajutorul acordat şahului.

  Saddam Hussein, conducătorul Irakului, primeşte semnale de la CIA că războiul pe care îl doreşte poate începe, Iranul fiind slăbit de revoluţie. Invazia trupelor lui Saddam în Iran este un succes. Majoritatea armamentului de care Iranul dispunea fusese achiziţionat pe vremea şahului şi era de provenienţă americană.

  În războiul împotriva Irakului, iranienii se văd astfel obligaţi să-şi procure muniţie şi piese de schimb de la americani şi transmit un mesaj preşedintelui Carter, că vor elibera ostaticii în schimbul aprovizionării armatei. Preşedintele refuză târgul şi dă dispoziţie CIA să elibereze ostaticii cu orice mijloace. Un comando de elicoptere atacă baza de la Tabas unde erau ţinuţi prizonierii. Acţiunea se dovedeşte un eşec: opt morţi şi cinci răniţi.

  Wâlliam Casey, fost şef CIA şi director al campaniei electorale a lui Ronald Reagan, intră în legătură cu conducătorul revoluţiei iraniene, ayatollahul Khomeiny, căruia îi transmite că alegerile vor fi câştigate de Reagan şi, prin urmare, cu el, ca reprezentant al acestuia, trebuie să negocieze. Khomeiny acceptă.

  În a treia săptămână a lunii octombrie 1980, George H. W. Bush şi Richard Allen se întâlnesc la hotelul Raphael din Paris cu reprezentanţii iranieni ai Hezbollah. Se convine ca Statele Unite să furnizeze arme Iranului via Israel, iar iranienii să elibereze ostaticii de îndată ce Ronald Reagan va fi desemnat preşedinte.

  Pe 20 ianuarie 1981, în timp ce Reagan depunea jurământul de credinţă faţă de ţară cu mâna stângă pe Biblia lui George Washington, un avion îl transporta pe Jimmy Carter la Wiesbaden, în Germania, pentru a prelua ostaticii americani şi pentru a discuta cu iranienii „preţul” eliberării lor (unele surse dau cifra de trei miliarde de dolari, altele, 10 miliarde).

  Considerând că „această naţiune a trecut pe locul doi într-o lume în care este periculos, poate chiar fatal, să fii al doilea”, administraţia Reagan relansează războiul rece cu URSS, susţinându-i pe „luptătorii pentru libertate” din Afganistan şi America Centrală. Ronald Reagan readuce în discuţie arhitectura sistemului de securitate nucleară iniţiat de administraţia Nixon şi cunoscut sub denumirea Iniţiativa de Apărare Strategică-Războiul Stelelor, program vizând crearea unui scut antibalistic terestru şi spaţial, în acelaşi timp, Casa Albă lansa operaţii de spionaj ofensiv în jurul URSS şi în spaţiul său aerian, „provocări politice majore”, cum le descrie un analist CIA, destinate a scoate în evidenţă vulnerabilitatea sistemului de apărare sovietic.

  George H. W. Bush, vicepreşedintele Statelor Unite, reuşeşte să trezească furia comunităţii evreieşti din cauza unor aluzii insultătoare, însă majoritatea evreilor îl acceptă atâta vreme cât este subordonatul lui Ronald Reagan, primul preşedinte republican din ultimii 80 de ani care reuşeşte să câştige o bună parte din sufragiile evreilor americani. Aceştia îl votaseră din multe raţiuni, esenţială fiind hotărârea sa de a apăra Israelul, considerat vârf de lance în lupta împotriva comunismului sovietic.

  L în martie 1985, un lider relativ tânăr vine la conducerea Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov. Acesta va opera schimbări substanţiale în politica militară şi internaţională, înţelegând că, pentru salvarea economiei sovietice şi a sistemelor politice, trebuia reduse cheltuielile militare.

  Ronald Reagan semnează Directiva Securităţii Naţionale cu nr. 166 1985 care autorizează „ajutor clandestin” brigăzilor islamice în războiul ruso-afgan.

  Irakienii se aprovizionau şi ei cu arme de la americani, oficial, cu acordul Congresului Statelor Unite, negocierile fiind purtate de Donald Rumsfeld. După ce comerţul cu arme cu Iranul nu mai este un secret, pe 17 mai 1987, două avioane de vânătoare irakiene tip Mirage F-1 lansează rachete Exocet asupra fregatei americane Stark: bilanţul – 37 de morţi.

  Americanii vor doborî, pe 3 iulie 1988, din greşeală, un avion de linie iranian: bilanţul – 290 de morţi.

  Pe 28 mai 1987, un tânăr german de 19 ani, Mathias Rust, aterizează în Piaţa Roşie cu un modest avion Cessna. Parodie involuntară a afacerii avionului-spion american U-2 din 1960, gestul său reprezintă totuşi lovitura de graţie pentru clanul Brejnev: incidentul permite reformistului Gorbaciov să se debaraseze de durii din aparatul militaro-poliţienesc.

  Preşedintele rus pune capăt îndelungatei izolări a URSS şi renunţă la noţiunea marxistă a luptei de clasă în problemele internaţionale, deplasând accentul pe „interesele comune ale umanităţii”. Administraţia Gorbaciov anulează şi dispoziţiile care interziceau evreilor să se stabilească în alte ţări. Programul său de reformă reflectă intenţia de a conduce poporul sovietic, printr-o tranziţie treptată, spre o formă de socialism democratic.

  George H. W. Bush a demonstrat, în campania electorală din 1988, indiferenţă faţă de votanţii evrei, plângându-se în timpul unei conferinţe de presă de puterea pe care o are lobby-ul evreiesc la Capitol Hill şi afirmând că „evreii lucrează insidios, în spatele uşilor”. Cu altă ocazie, preşedintele Bush a reiterat criticile referitoare la faptul că SUA acordă „Israelului echivalentul a l 000 dolari pentru fiecare cetăţean”. O remarcă interpretată de criticii săi drept o aluzie la prejudecata că evreii ar fi lacomi şi obsedaţi de bani.

  Rudi Slavoff, omul ce organizase o adunare festivă în onoarea lui Austin App, promotorul teoriei conform căreia Holocaustul ar fi fost o „păcăleală”, vine în echipa electorală a lui Bush. În urma unor dezvăluiri de presă, opt dintre colaboratorii viitorului preşedinte, acuzaţi de antisemitism, demisionează. George H. W. Bush precizează: JSlimeni nu i-a obligat. Aceşti oameni pleacă la decizia lor„. Fred Malek a părăsit şi el echipa electorală când s-a descoperit că a lucrat la o listă conţinând nume de evrei din Departamentul Muncii, în cadrul acţiunii „Jewish cabal”, de pe vremea preşedintelui Richard Nixon.

  „Bagă de seamă că, până la sfârşitul anului, Honecker, jivkov, Husak şi Ceauşescu vor fi răsturnaţi de către Gorbaciov!”, îi spunea un reprezentant al Masoneriei lui Dan Amedeo Lăzărescu, reprezentantul Masoneriei române la aniversarea a 200 de j ani de la izbucnirea Revoluţiei franceze.

  ; 9 noiembrie 1989, ora 22,15. În faţa camerelor de televii, ziune din întreaga lume, tineri germani din est şi vest încep dărâmarea „Zidului ruşinii” care tăia Berlinul în două din 13: august 1961. Mii de berlinezi deschid unul după altul r punctele de frontieră.

  Războiul rece lua sfârşit.

  Nemaiputând suporta costurile războiului rece şi datorită contradicţiilor interne, Uniunea Sovietică intră în implozie. Astfel, la sfârşitul a 40 de ani de război rece, NATO obţine o victorie totală asupra Uniunii Sovietice şi a comunismului, fără a trage un singur glonte.

  Sfârşitul războiului rece consacră supremaţia strategică americană, oferind Statelor Unite monopolul recurgerii la forţă în relaţiile interstatale. Dar, simultan cu căderea URSS, ar fi trebuit să dispară ideea existenţei duşmanului de moarte şi raţiunea unei politici de securitate naţională.

  Mulţi şi i-ar imagina pe neoconservatorii americani bucuroşi de moartea duşmanului lor. Dar aceştia, speriaţi de spectrul unei demobilizări naţionale şi „preocupaţi înainte de toate de legitimitatea deciziilor politice”, caută un „nou demon (.) capabil să unifice şi să inspire poporul (.), un duşman nou căruia să-i arate cât este de vulnerabil”.

  „{„Nici o dată nu este sfântă”

  Un oficial irakian declara în 1989: „Suntem împreună. Serviciul de informaţii al guvernului american are relaţii foarte strânse cu serviciul de informaţii al guvernului irakian”. Cu numai un an înainte, 19 recipiente conţinând antrax fuseseră trimise în Irak de către compania American Type Culture Collection, din Fort Detrick.

  Cu toate că Irakul este o ţară bogată în petrol, la încheierea războiului cu Iranul Bagdadul are o datorie de aproape 70 de miliarde de dolari. Administraţia Bush recomandă păstrarea unor legături strânse cu Irakul şi promite un nou împrumut în valoare de un miliard de dolari. După întâlnirea cu ministrul de externe irakian Tariq Aziz, din octombrie 1989, secretarul de stat James Baker intervine în Congres pentru acordarea unor garanţii de împrumut Irakului.

  Saddam Hussein considera că „monarhiile petrolului”, pentru care, printre altele, se luptase, trebuia să-1 ajute să iasă din această situaţie. Acestea refuză însă finanţarea unui regim a cărui putere ameninţa să devină îngrijorătoare.

  La 2 august 1990, un Irak îndatorat, dar puternic înarmat, invadează micuţul dar foarte bogatul său vecin, statul-oraş Kuwait. Preocupat de vise de mărire şi ambiţii geopolitice, Saddam Hussein considera că, deoarece fusese desprins de englezi din vechea provincie Basra, Kuwaitul îi aparţine, în plus, prin zăcămintele de petrol ale Irakului, Saddam Hussein putea influenţa economia mondială. Intenţia de unificare a lumii arabe reprezenta o ameninţare directă şi la adresa Arabiei Saudite, protejata Statelor Unite.

  Datorită disensiunilor dintre ele, ţările arabe sunt incapabile să formeze un front comun împotriva Irakului, care devenise, după Israel, cea mai mare putere militară din regiune.

  Sarcina revine Statelor Unite care, conştiente de importanţa mizei aflate în joc, desfăşoară o armată de 440000 de oameni, din care 300000 de americani, SUA aflându-se în fruntea unei largi coaliţii – circa cincizeci de ţări acţionând sub egida Naţiunilor Unite. Siria şi Arabia Saudită fac parte şi ele din coaliţia împotriva Irakului.

  Războiul din Golf, primul conflict de la sfârşitul războiului rece, este declanşat pe 16 ianuarie 1991 şi va mobiliza toate resursele tehnologiei moderne.

  Câteva rachete irakiene ating terenurile petrolifere sau-dite şi lovesc Tel Aviv-ul. În faţa superiorităţii coaliţiei, Saddam spera să provoace o ripostă militară israeliană care ar fi condus la schimbarea de atitudine a ţărilor arabe.

  Ţinut în frâu de Statele Unite, statul evreu s-a menţinut în afara conflictului.

  Paralela pe care Saddam Hussein a încercat să o stabilească între ocuparea Kuwaitului de către Irak şi cea a Cisiordaniei, Fâşiei Gaza sau înălţimilor Golan de către Israel a condus la ideea că numai o soluţionare mai generală a conflictelor va permite garantarea stabilităţii în Orientul Mijlociu.

  George H. W Bush le cere israelienilor să oprească implantarea de noi colonii evreieşti în teritoriile palestiniene. El ameninţă Israelul că, în caz contrar, SUA ar putea bloca milioane de dolari în garanţii de împrumut.

  La 30 octombrie 1991, Conferinţa de pace arabo-israeliană de la Madrid, având la bază rezoluţiile ONU şi principiul „pământ în schimbul păcii”, a marcat un punct de cotitură în istoria Orientului Mijlociu: pentru prima dată protagoniştii conflictului israeliano-arab au reuşit să pună bazele unei înţelegeri. Aşezarea discuţiilor din cadrul conferinţei sub egida Washingtonului, Moscovei şi Bruxellesului a dat concreteţe speranţelor într-o pace globală, care implica nu numai Israelul şi Palestina, ci şi Siria, Libanul şi restul lumii arabe.

  Negocierile secrete de la Oslo aduc, în 1993, recunoaşterea de către Israel a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) ca reprezentantă a poporului palestinian, în schimbul recunoaşterii statului evreu.

  O şansă istorică pentru Israel de a se integra în Orientul Mijlociu: semnarea acordului de pace cu Iordania, în 1994, şi stabilirea de contacte cu numeroase ţări arabe sunt o dovadă în acest sens. Dar guvernul laburist israelian a impus o abordare foarte restrictivă a acordului. Pentru a justifica întârzierile faţă de calendarul stabilit la Oslo, Yitzhak Rabin afirma: „Nici o dată nu este sfântă”. Numeroase angajamente israeliene nu au fost respectate: construirea unui punct de trecere sigur între Cisiordania şi Gaza, eliberarea prizonierilor politici palestinieni, reglementarea dreptului de întoarcere la căminele lor pentru persoanele dislocate în 1967.

  Refuzul israelian de a accepta principiul „pământ contra pace” a fost confirmat prin continuarea politicii colonizărilor -între 1993 şi 1996, numărul coloniştilor din Cisiordania a crescut de la 110000 la 145000, iar al celor din Gaza de la 3000 la 5000. Au continuat confiscările de pământuri şi lucrările de infrastructură, în loc să se retragă din întreaga Cisiordanie, cu excepţia coloniilor al căror viitor urma să fie stabilit mai târziu, Yitzhak Rabin a impus o decupare a Cisiordaniei în zone. Pentru a circula de la o enclavă la alta un cetăţean palestinian trebuia să treacă de fiecare baraj, fiind supus de israelieni unor controale interminabile. Pentru palestinieni, a călători în străinătate era şi mai greu şi depindea în totalitate de bunăvoinţa „ocupantului”.

  Cu toate că, în februarie 1994, un extremist evreu ucide 29 de palestinieni, negocierile continuă şi, pe 4 mai, Fâşia Gaza şi oraşul Ierihon obţin statutul de autonomie, iar Arafat se întoarce în Gaza, în luna iulie, după un lung exil.

  Opozanţii procesului de pace scot din nou armele. Apar noi atentate revendicate de Hamas şi Jihadul islamic, în timp ce extrema dreaptă israeliană acuză guvernul de colaborare cu palestinienii. Fiecare atentat va servi drept justificare pentru măsuri unilaterale israeliene, dând astfel grupărilor teroriste un fel de „drept de veto” asupra negocierilor de pace.

  Noiembrie 1995. Premierul Yitzhak Rabin este asasinat de un extremist evreu.

  În 1996, Arafat devine preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene în urma primelor alegeri palestiniene. Noul premier interimar, Shimon Peres, ordonă asasinarea principalilor activişti Hamas. În februarie şi martie 1997, atentatele teroriste fac 60 de victime în Israel. Şocul este teribil în rândurile populaţiei. Pe alt front, în Liban, Peres lansează un atac însoţit de bombardamente asupra forţelor de rezistenţă ale Hezbollah de lângă Beirut. Rachetele, care ating şi un cartier ce adăpostea refugiaţi civili aflaţi sub protecţie ONU, fac mii de victime în rândul acestora.

  4 mai 1999. În faţa unei mulţimi în delir, preşedintele Yasser Arafat proclamă, cu o voce emoţionată, naşterea statului palestinian. Peste 120 de ţări recunosc noua entitate, care se grăbeşte să ceară admiterea în ONU. Ca măsură de represalii, premierul Benjamin Netanyahu extinde legea israeliană asupra tuturor „zonelor de securitate”. Statele Unite, care condamnă decizia lui Arafat, şi Uniunea Europeană, care se limitează să o regrete, subliniind responsabilitatea guvernului israelian faţă de criza apărută, cheamă cele două părţi la moderaţie şi la reluarea negocierilor. Ariei Sharon, ministrul israelian de externe, elaborează un plan ce prevede o nouă fază „interimară”, cu o durată nedefinită, atâta vreme cât problemele în suspensie – refugiaţi, colonii, Ierusalim etc.

  — Nu se rezolvă. Or, acestea sunt numeroase şi „de nerezolvat” în cadrul consensului israelian actual, ceea ce duce la îngheţarea situaţiei. Yasser Arafat trebuie să ţină cont şi de opinia publică palestiniană, dezamăgită de autonomie şi iritată de defectele acesteia – corupţie, autocraţie, proastă gestiune economică – şi considerată drept o continuare a ocupaţiei sub alte forme. Autonomia palestiniană şi Autoritatea palestiniană, a cărei jurisdicţie trebuia să se extindă în Cisiordania şi Fâşia Gaza, aşteptau de cinci ani să fie instalate. La doi ani de la începutul „perioadei tranzitorii”, mai exact pe data de 4 mai 1996, urmau să înceapă discuţiile asupra statutului definitiv al Cisiordaniei, Fâşiei Gaza şi Ierusalimului.

  Yasser Arafat vrea să „forţeze destinul”, să obţină recunoaştere internaţională şi să constrângă guvernul israelian să accepte o pace durabilă, într-un discurs rostit la 5 decembrie 1998 la Oslo, liderul palestinian a schiţat liniile mari ale unei soluţii „drepte şi reciproc acceptabile”, bazate pe existenţa a două state. El şi-a luat angajamentul că palestinienii nu vor participa la nici o cursă a înarmărilor şi la nici o luptă militară cu Israelul, că va face din Ierusalim un oraş deschis, nedivizat, şi va permite „popoarelor palestinian ţi israelian să trăiască, să lucreze, să se deplaseze mai liber în orice parte din Palestina ţi Israel, fără a pune în cauză drepturile suverane ţi legile celor două părţi”. Acest discurs recunoştea implicit dezamăgirile provocate de „procesul de pace de la Oslo”, inaugurat prin strângerea de mână dintre Yasser Arafat şi Yitzhak Rabin, la 13 septembrie 1993, la Washington, şi de logica păcii despre care se credea că va putea fi instalată.

  — K, Axa răului

  Războiul din Golf din 1991 a inaugurat „o nouă ordine mondială”, atenţiona preşedintele american George H. W. Bush, iar secretarul apărării Dick Cheney afirma că el reprezintă „prefigurarea unui nou gen de conflict pe care îl vom cunoaşte în era ce va veni (.). În afara Asiei de sud-est, avem interese importante în Europa, Asia, Pacific, America Latină şi America Centrală. Trebuie să ne configurăm politicile şi forţele în aşa fel încât să ne permită să descurajăm sau să învingem rapid viitoarele ameninţări regionale”.

  Câteva luni mai târziu, Paul Wolfowitz elaborează Ghidul Politicii de Apărare 1992-1994, document al Pentagonului care preconiza „împiedicarea oricărei puteri ostile de a domina resurse care să-i permită să ajungă la statutul de mare putere”, „descurajarea oricărei tentative a ţărilor industriale avansate de a ne sfida conducătorul sau de a răsturna ordinea politică şi economica stabilită” şi „prevenirea pericolului unui viitor concurent global”.

  În ultimul deceniu al secolului XX, au avut loc în întreaga lume în jur de 60 de conflicte armate, care au făcut sute de mii de victime şi peste 17 milioane de refugiaţi – o atmosferă de haos generalizat, care atrăgea tot mai multe ţări spre violenţă endemică.

  Când toate conflictele armate se derulau exclusiv în regiunile sărace ale lumii – Balcani, Angola, Sierra Leone, Congo sau Orientul Mijlociu – Ryszard Kapuscinski, celebrul jurnalist polonez, avertiza: „Chiar dacă Occidentul nu se lasă antrenat în războaiele locale ale săracilor, la un moment dat ele tot îl vor lovi”.

  Sfârşitul războiului rece marcând încetarea ameninţării nucleare, a conflictelor armate şi, în general, a războaielor a fost greşit înţeles.

  „După căderea comunismului nu mai există regim politic care să poată constitui o alternativă la democraţia liberală şi, cum în varianta sa americană acest sistem funcţionează cel mai bine, el va fi adoptat automat de toate celelalte ţări. Astfel va lua sfârşit Istoria ca dramă, şoc şi rivalitate”, aprecia Francis Fukuyama în cartea sa „Sfârşitul istoriei”.

  Divertismentul a fost plasat în inima culturii. Şi pentru că acesta are nevoie de pace şi bună înţelegere, mass-media au început să inoculeze un sentiment de bunăstare, îndepărtân-du-ne de adevăratele probleme ale lumii: sărăcia, foametea, bolile, războaiele.

  Aşa am uitat că occidentalii nu constituie decât o mică parte a umanităţii, că distracţiile şi divertismentul sunt însoţite de o divizare a lumii din ce în ce mai profundă şi de inegalităţi crescânde. Sentimentul marginalizării, al amărăciunii şi frustrării îi încearcă pe cei ce îşi dau seama că pentru ei nu există loc în marea cursă a consumului şi divertismentului.

  Săracii nu-i iubesc deloc pe bogaţi. Statele Unite au devenit singura superputere şi niciodată în istorie superput-erile n-au fost în graţiile popoarelor, iar un sentiment de ură este provocat prin „identificarea Americii cu Israelul ji cu politica ei în Orientul Mijlociu”, consideră Kapusdnski.

  1993. Un atentat cu bombă la WTC din New York. Osama bin Laden este declarat coinstigator.

  În 1995, o maşină-capcană explodează în faţa unui imobil federal din Oklahoma City. 168 de morţi, doi dispăruţi şi peste 500 de răniţi.

  27 iulie 1996. Bucuria Jocurilor Olimpice de la Atlanta este umbrită de un atentat în urma căruia două persoane îşi pierd viaţa şi 112 sunt rănite. Preşedintele Clinton anunţă sancţionarea oricărei investiţii mai mari de 20 milioane de dolari pe an, americană sau nu, efectuată în sectorul energetic din Iran sau Libia.

  Guvernul american refuză propunerea guvernului saudit de a-1 extrăda pe Osama bin Laden în Statele Unite pentru a fi judecat, iar acesta le cere saudiţilor să-1 lase să plece în Afganistan.

  Pe 7 august 1997, la aceeaşi oră, 7.30, două explozii la ambasadele americane de la Nairobi (Kenya) şi Dar Es-Salaam (Tanzania) fac 45 de morţi şi peste 4500 de răniţi. Pe 4 noiembrie, la New York, FBI anunţă vinovatul de aceste atentate, Osama bin Laden, pe capul căruia se pune o recompensă de cinci milioane de dolari. O mică ambarcaţiune explodează după ce loveşte o navă de război americană; vinovatul este tot bin Laden.

  Ca şi tatăl său în campania din 1992, George W. Bush încearcă, în 1999, să-i câştige de partea sa pe evreii neocon-servatori. Motivele nu sunt puţine. Alături de răceala manifestată de familia Bush faţă de evreii americani, cântăreşte greu în balanţă şi aserţiunea lui Bush jr. că. Numai creştinii sunt acceptaţi în rai.

  Un fotograf îl imortalizase pe guvernatorul statului Texas, George W Bush, candidat la fotoliul de Ia Casa Albă, în prima sa vizită în Ţara Sfântă, într-o ipostază mai puţin obişnuită: cu kipa pe cap, reculegându-se cu smerenie în faţa Zidului Plângerii.

  Privind din avion teritoriul Israelului, George W. Bush îi mărturiseşte lui Ariei Sharon, însoţitorul său, surprinderea faţă de dimensiunile reduse ale ţării, prin comparaţie cu suprafaţa statelor arabe vecine.

  Marţi, 11 septembrie 2001, New York. O frumoasă zi de toamnă.

  Ora 9 dimineaţa. Un Boeing loveşte în zbor unul dintre cele două turnuri gemene ale World Trade Center. Televiziunile transmit imediat imagini în direct.

  Peste 18 minute, un alt avion loveşte celălalt turn. 124

  Omenirea trăieşte live un act de terorism, în multe state americane este declarată starea de urgenţă.

  Un al treilea avion a căzut aproape de Pittsburgh, iar al patrulea peste Pentagon. Se zvoneşte chiar despre un posibil atac cu arme chimice.

  Colin Powell cere membrilor NATO să declare că sprijină SUA în cazul unei intervenţii (în Afganistan, în principiu, dar în vizor sunt şi Pakistan, Iran, Irak). America cheamă statele lumii să formeze o coaliţie internaţională împotriva terorismului. Vladimir Puţin e primul şef de stat care îi telefonează preşedintelui Bush după atacurile teroriste. Pentru a-i spune că a dat ordin trupelor ruse să rămână în aşteptare şi să evite orice risc de tensiune, „în acel moment mi-afost clar că războiul rece era definitiv încheiat”, avea să declare Bush jr.

  Duşmanul de mai ieri, Rusia, devenise unul dintre cei mai siguri şi hotărâţi aliaţi ai SUA. Secretarul de stat american, Colin Powell, de obicei mai puţin liric în declaraţii, avea să afirme: „Relaţiile noastre cu Rusia au intrat într-o fază de schimbări radicale de proporţii istorice”.

  După 45 de ani de război rece, pierdut în cele din urmă de Moscova, şi 12 ani de totală hegemonie americană, Rusia revine, în doar câteva ore, în prim-planul scenei mondiale, iar America acceptă cu recunoştinţă această alianţă, de neconceput până mai ieri.

  Joi, 20 septembrie 2001. Preşedintele Bush jr. se adresează Congresului.

  Impunătoare manifestare de unitate şi putere. Ritualul de întâmpinare a preşedintelui este impresionant: congresmenii ovaţionează şi aplaudă, ba chiar fluieră cu însufleţire. Indiferent cine t preşedinte, când apare în faţa Congresului (în mod normal o singură dată, la învestitură) e primit ca un rege. Din momentul în care intră în sală şi până când este lăsat să vorbească, trec şase minute, în timpul ăsta – ovaţii şi aplauze entuziaste. Premierul britanic Tony Blair e şi el aici.

  Bush începe prin a mulţumi tuturor popoarelor care şi-au manifestat compasiunea şi au respectat durerea Ameridi şi identifică apoi oficial ca autor al atentatului organizaţia lui bin Laden, Al-Qaeda. Se adresează musulmanilor: „Sunteţi prietenii noştri. Războiul începe cu Al-Qaeda, dar nu se opreşte aici. Cel mai mic grup terorist de pe faţa pământului va fi anihilat”.

  „Cine nu e cu noi e de partea teroriştilor. Din acest moment, orice stat care adăposteşte terorişti va fi considerat ostil SUA.”

  Fără. A fi judecat şi fără a fi oficial inculpat, Osama bin Laden este declarat autorul atentatelor din 11 septembrie 2001.

  Octombrie 2001. Statele Unite, secondate de Marea Britanie, se lansează într-o amplă operaţiune militară în Afganistan. După o monitorizare la centimetru a teritoriului acestei ţări, sunt declanşate bombardamente aeriene pe timp de noapte, apoi în timpul zilei, începe sprijinirea forţelor antitalibane ale Alianţei Nordului, ca preambul la trimiterea în Afganistan a unor unităţi ale trupelor speciale, apoi şi ale infanteriei marine, cu misiunea de înlăturare a regimului taliban, de capturare a lui bin Laden şi distrugere a bazelor reţelei Al-Qaeda.

  În cartea sa, David Frum consideră evoluţia lui Bush vizavi de problemele lumii arabe plecând de la o anumită „indulgenţă faţă de islam” şi ajungând la convingerea că acesta reprezintă „unul din marile imperii ale lumii”, căruia. Statele Unite trebuie să-i „impună respect”.

  „La sfârşitul lunii decembrie, şeful meu de la Casa Albă, spune David Frum, m-a întrebat: „Poţi să rezumi într-o frază sau două cel mai bun motiv pentru a ataca Irakul?„„.

  Consilier la acea dată, ziaristul Frum a făcut o analogie între ameninţarea reprezentată de Irak şi patronii din Orientul Mijlociu şi cea combinată a Japoniei şi puterilor fasciste din ajunul celui de-al doilea război mondial şi a realizat că „statele şi organizaţiile teroriste formează o axă a urii împotriva Statelor Unite”. In consecinţă, două zile mai târziu, acesta propunea formula „axa urii”, „în mintea mea acţiona trioul Irak-Al-Qaeda-Hezbollah”.

  Ideea era găsită, dar, în diferitele variante de discurs, a suferit modificări. Mai întâi, s-a înlocuit Hezbollah cu Iran, apoi Al-Qaeda cu Coreea de Nord şi, în sfârşit, „ura” prin „rău”. Astfel că, în discursul către naţiune adresat de preşedinte la 29 ianuarie 2002, a apărut celebra sintagmă ce sintetiza terorismul – „axa răului”.

  Al treilea război mondial

  După atentatele care au lovit Statele Unite la 11 septembrie 2001, industria petrolieră mondială a intrat într-o nouă zonă de turbulenţă, primele unde de şoc fiind rapid resimţite pe întreaga scenă politică şi economică internaţională. De atunci, în centrul ciclonului se află mai ales Orientul Mijlociu. Deţinând două treimi din rezervele confirmate şi aproape jumătate din exporturile mondiale de petrol, statele din această regiune se situează în fruntea listei ţărilor vizate de „războiul împotriva terorismului”, declarat de preşedintele american George W. Bush. Aici se află leagănul organizaţiei Al-Qaeda, ca şi al cvasitotalităţii mişcărilor islamiste.

  Irakul şi Iranul fac parte, alături de Coreea de Nord, din ceea ce preşedintele american a numit „axa răului”. Deşi este primul exportator de petrol din lume şi, totodată, principalul aliat al Statelor Unite în Orientul Mijlociu, Arabia Saudită se simte prinsă în corzi din cauza presiunilor şi acuzaţiilor referitoare la sprijinul pe care îl acordă mişcărilor islamiste. Nu sunt scutite de critici nici Siria şi Yemen, dar nici Hezbollahul libanez, Hamasul palestinian şi anumite emirate din Golf, acuzate că au închis ochii la activităţile şi finanţarea organizaţiilor de caritate, bănuite că s-ar fi dedat la activităţi deloc caritabile.

  William Kristol, ideologul neoconservatorilor şi fondatorul proiectului „Pentru un nou secol american”, spune: „Este întotdeauna un semn bun când poporul american este gata de război”.

  Doctrina de război preventiv oficializată de administraţia George W. Bush în septembrie 2002 marchează, cu siguranţă, ruptura cu doctrina de stăvilire şi descurajare urmărită cu consecvenţă până atunci. Ea se înscrie în continuitatea voinţei persistente a dreptei radicale, naţionaliste şi neocon-servatoare de a-şi menţine puterea prin război.

  Înainte de a-1 ataca pe Saddam, George Bush s-a angajat în faţa lumii că va aduce pacea în Orientul Mijlociu. Dar, atunci când a anunţat că nu va cere Israelului să pună capăt colonizării şi nici să ridice draconicele măsuri de securitate pe care le aplică în teritorii, Casa Albă şi-a asumat o mare responsabilitate în faţa istoriei.

  „Militantismul islamic, degenerat în terorism internaţional de tip bin Laden, se alimentează din punctul nevralgic şi emoţional al problemei palestiniene. Incursiunile israeliene, în care buldozerul a devenit o figură la fel de familiară ca tancul sau elicopterul de luptă, sunt vitaminizate de sinucigaşii îmbrăcaţi în trotil şi de sacoşele în care un arab şi-a uitat mai curând o grenadă decât cumpărăturile”, aprecia ziaristul Ştefan Ghiorghieasa, în revista LUMEA.

  Timp de 500 de ani europenii au dominat, au dictat şi au impus legile, au fost stăpânii lumii, iar această situaţie s-a sfârşit brusc. Este o revoluţie la scară mondială.

  Bronislaw Malinowski arăta, în 1912, că nu există culturi mari sau minore, ci doar culturi diferite, toate valoroase. La acel timp afirmaţia suna ca o palmă dată concepţiei colonialismului, potrivit căreia Occidentul aducea educaţie, religie şi progres tehnic şi încerca să-i oprească pe autohtoni a se considera reprezentanţi ai unei culturi superioare.

  Cu 1,3 miliarde de credincioşi, islamul este astăzi cea mai dinamică religie a lumii, credincioşii săi fiind prezenţi pe toate continentele, inclusiv în Europa. Probabil că este singura religie care câştigă teren într-un moment când celelalte sunt în criză.

  Islamul se caracterizează prin unele elemente uşor de înţeles de către masele defavorizate. Comunitatea credincioşilor şi sistemul de obligaţii care rezultă – întrajutorarea, sprijinul, caritatea – constituie inima islamului. Aceasta conferă identitate fiecărui musulman. Regulile islamului sunt uşor de învăţat şi oricine poate deveni musulman prin simplul fapt că se declară astfel. Islamul oferă săracilor un sentiment de apartenenţă şi un sistem de valori, în ochii celor săraci, lumea bogaţilor nu aparţine islamului, în general, islamul este o religie paşnică. Terorismul este produsul unui fel de revărsare fanatico-emoţională.

  Pentru a înţelege fenomenul „fanatismului islamic”, Kapuscinski consideră important faptul că, „de o mie patru sute de ani, istoria islamului a cunoscut numeroase şcoli, care propun interpretări proprii ale Cărţii. Pentru a supravieţui şi a se dezvolta, grupurile a trebuit să acţioneze în secret – acesta este elementul care întăreşte grupul. Legea tăcerii caracterizează grupările radicale islamice şi este ceva pe viaţă şi pe moarte. Istoria islamului nu cunoaşte practic caz de trădare. Când se reproşează CIA că nu i-a detectat pe terorişti atunci când o putea face, nu se ştie despre ce e vorba! Nici cea mai secretă dintre poliţiile islamice nu este în măsură să se infiltreze în astfel de grupuri. O altă dificultate vine din faptul că grupările fundamentaliste sunt răspândite în societatea islamică şi este foarte dificil să le izolezi cu adevărat. (.) In islam este imposibil să distingi sacrul de laic. Să ne amintim că în interiorul islamului există ceva care poartă numele de „islam politic„ şi al cărui scop este preluarea puterii, mai întâi într-o ţară, apoi în lumea întreagă. Iar în interiorul „islamului politic„ se poate distinge o altă tendinţă care, în engleză, poartă numele de militant islam. Sunt acei faimoşi islamişti, nu neapărat terorişti, acei soldaţi ai războiului sfânt înarmaţi cu puşti-mitralieră, pe care îi putem vedea pe ecranele noastre de televizor. Dar numai în grupurile de militant islam apar, periodic, celule care pregătesc atentate şi care îşi stabilesc ca obiectiv lichidarea inamicilor islamului. Ei sunt cei care ucid. Pentru a înţelege, nu trebuie să uităm ce semnifică în ochii fanaticilor islamişti cuvântul „martir„, cel care, murind în războiul sfânt, va fi recompensat după moarte. Războiul sfânt nu este necesar. Este suficient să mori pronunţând numele lui Allah. Martirul merge direct în paradis, fără să trebuiască să aştepte ca toţi ceilalţi Judecata de apoi şi verdictul său incert. In Coran, paradisul este un loc magnific, unde există întotdeauna apă proaspătă, umbră eternă, curmale, femei şi apropierea nemijlocită a lui Allah. Se împlineşte astfel visul de o viaţă”.

  În ciuda speranţelor create privind reglementarea globală a conflictului, Joseph Algazy, în Le Monde diplomatique, consideră că intransigenţa premierului Ariei Sharon „face aleatorie o revenire durabilă la calm în Gaza şi Cisiordania. Cu atât mai mult cu cât represiunea exercitată de armată în teritoriile ocupate sporeşte hotărârea palestinienilor de a rezista, dar şi suferinţa şi sentimentul lor că au fost abandonaţi de comunitatea internaţională. Prelungirea impasului a creat fisuri în societatea israeliană, a dus la mari manifestaţii pacifiste şi la apariţia unei coaliţii israeliano-palestiniene pentru pace”. Dar cea mai grăitoare mişcare este aceea a ofiţerilor şi soldaţilor, care au anunţat că refuză să presteze serviciul militar în teritoriile palestiniene.

  „Noi, ofiţeri şi soldaţi rezervişti, membri ai unităţilor combatante ale Forţelor de apărare ale Israelului, crescuţi conform principiilor sionismului, sacrificiului şi devotamentului faţă de poporul şi Statul Israel, care am servit întotdeauna pe liniile frontului şi am fost primii care ne-am asumat orice misiune, grea sau uşoară, pentru a apăra Statul Israel şi a-l întări. (.) Noi, care am simţit cum ordinele pe care le-am primit în teritorii distrug toate valorile ce ne-aufost inculcate în această ţară. Noi, care înţelegem că preţul ocupaţiei este pierderea caracterului uman al Tsahal (armata israeliană n.n.) şi coruperea morală a întregii societăţi israeliene. Noi, care ştim că teritoriile nu sunt Israel şi că la sfârşit toate coloniile vor trebui evacuate. (.) Noi nu mai mergem să luptăm dincolo de frontierele din 1967 cu scopul de a domina, a expulza, a înfometa şi a umili un întreg popor. Declarăm că vom continua să servim în Tsahal şi să îndeplinim orice misiune aflată în slujba apărării Statului Israel. Misiunile de ocupaţie şi represiune nu slujesc acestui scop – nu vom mai lua parte la ele.”

  Apărută în cotidianul Ha'aretz din 25 ianuarie 2002 sub forma unui anunţ publicitar, această petiţie semnată iniţial de 52 de soldaţi şi ofiţeri în rezervă a luat o asemenea amploare, încât, la sfârşitul lunii februarie, era susţinută de 230 de militari.

  De la izbucnirea celei de a doua Intifada, în octombrie 2000, aproape 500 de rezervişti au refuzat să slujească în teritoriile ocupate, 46 de rezervişti sau soldaţi contestatari au fost închişi şi 200 au compărut în faţa Comitetelor de conştiinţă ale armatei, „între timp, constată Joseph Algazy, mişcarea de refuz a provocat agitaţie în toate sferele societăţii israeliene, începând cu armata, şi a declanşat o vastă dezbatere care a ajuns inclusiv în Knesset (parlamentul israelian – n.n.)”.

  Cotidianul Yediot Aharonot a publicat câteva mărturii ale acestor militari: „Rezervistul Ariei Shatil, subofiţer de artilerie, povesteşte cum a descoperit că soldaţi din unitatea sa împuşcau oameni nevinovaţi; David Zonshein, locotenent paraşutist, şi-a văzut camarazii ocupând cu forţa case şi distrugându-le; Ishai Sagi, locotenent de artilerie, a fost trimis să apere colonişti care loveau palestinieni şi incendiau automobile în Cisiordania; Shoki Sade, subofiţer paraşutist, i-a auzit pe soldaţii din batalionul lui povestind cu indiferenţă cum au ucis un puşti la Khan Yunes”. Aceşti patru veterani ai războaielor duse de Israel în Liban sunt gata să-şi facă datoria, dar nu în teritoriile ocupate, unde, explică ziarul, „au simţit că-şi pierd calitatea umană şi nu mai sunt dispuşi să tacă”. Scopul lor: crearea unei mişcări de refuz popular, care să schimbe ordinea priorităţilor naţionale israeliene.

  Nimeni sau aproape nimeni nu a fost atât de naiv încât să creadă că armata putea reprima revolta palestiniană fără să comită crime de război. Chiar ministrul transporturilor, fostul general de brigadă Efraim Sneh, a pus în gardă, la şase luni după declanşarea Intifada, asupra riscurilor unei escaladări: „Sharon, a declarat el, ar putea ajunge fără mine la Tribunalul Internaţional de la Haga”.

  Şeful Statului Major, generalul Shaul Mofaz, i-a avertizat pe toţi semnatarii petiţiei că vor fi traduşi în faţa curţilor marţiale şi pedepsiţi, dacă se vor încăpăţâna să refuze a servi în teritoriile ocupate.

  Indiferent cum sunt considerate acordurile de la Oslo, ele nu au modificat situaţia din Fâşia Gaza, Cisiordania şi Ierusalimul de Est în raport cu dreptul internaţional. Sunt teritorii ocupate ilicit, iar coloniile instalate aici sunt ilegale. Israelul nu dispune de nici un titlu de suveranitate asupra acestor pământuri, el nu exercită decât o autoritate de fapt.

  „Atacurile sinucigaşe, execuţiile extrajudiciare, zidurile din interiorul teritoriilor palestiniene ocupate, distrugerea de case ţi continuarea colonizărilor creează, atât în rândul israelienilor cât ji în acela al palestinienilor sentimente de disperare, ură ji răzbunare”, afirma subsecretarul general al Naţiunilor Unite pentru afaceri politice, adăugând: „Ar fi trebuit să devină clar până acum că violenţa nu provoacă decât violenţă ji că acest conflict nu poate avea o soluţie militară”.

  Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat, în octombrie 2003, o rezoluţie care cere Israelului să renunţe la construirea „zidului de securitate” în teritoriile palestiniene ocupate, inclusiv în jurul Ierusalimului, „care deviază de la linia de armistiţiu stabilită în 1949 şi contravine prevederilor pertinente ale legislaţiei internaţionale”.

  Meron Rapoport, unul dintre reporterii cei mai influenţi ai cotidianului Yediot Aharonot din Israel, a fost concediat în septembrie 2003 fără drept de apel. Libertatea sa de opinie 1-a deranjat pe Ariei Sharon, subliniază ziarul El Periodico, care a obţinut un interviu în exclusivitate: „într-o noapte a ajuns pe masa premierului Ariei Sharon un raport foarte critic referitor la conflictul său de interese. Redactorul care a scris articolul l-a încheiat cu următoarea frază: „Sharon nu a spus adevărul”. Mi-a sugerat ca fraza să fie folosită ca titlu, iar eu, în calitate de editor, am acceptat.

  Mi s-a comunicat că sunt destituit din postul de editor-şef şi, două zile mai târziu, am primit şi scrisoarea de concediere. Am rămas înmărmurit. Am mai fost în centrul unor dispute interne acerbe din motive politice, însă lucram deja de opt ani, din care patru ca editor. De trei ani atmosfera s-a schimbat complet. Atât la nivelurile superioare cât ţi la cel al opiniei publice, presiunea este uriaşă, şi se accentuează pe zi ce trece. De la declanşarea celei de-a doua Intifada, Israelul trăieşte o situaţie de război. A critica guvernul pe teme politice legate de teritoriile palestiniene este considerat un lucru antipatriotic. Anterior, presa israeliană era destul de liberă. În timpul construcţiei zidului, 60000 de măslini au fost smulşi din teritoriile palestiniene. Oficial, iniţiatorii trebuia să restituie aceşti pomi. Însă nu numai că nu au făcut-o, dar nu au plătit nici măcar despăgubiri palestinienilor. Pomii au fost în schimb vânduţi în Israel, cu 200 de euro bucata, ceea ce înseamnă 12 milioane de euro!

  Zidul este construit astfel încât să facă imposibilă independenţa poporului palestinian. Este „o bantustantizare” a teritoriului. Cei 350 de kilometri de construcţie intră şi ies prin teritoriile lor. Hărţile oficiale privind faza a doua trasează nouă enclave izolate. Aici vor trăi 650000 de palestinieni, înconjuraţi în întregime de Israel. Lipsiţi de pământ. Zidul este rezultatul unui plan pe care Sharon l-a conceput în urmă cu 30 de ani. El dorea ca palestinienii să trăiască în mici enclave controlate. Atentatele sinucigaşe i-au oferit pretextul. Oamenii se opun zidului pentru costul exorbitant al construcţiei, nu în ceea ce priveşte apărarea. Majoritatea sunt favorabili: dacă îi va putea opri pe kamikaze, cu atât mai bine! La început nimeni nu i-a informat despre consecinţele umanitare ale zidului. Reportajul meu Bătălia măslinilor a fost primul care a denunţat aceste lucruri. Dar şi în cunoştinţă de cauză se spune că este preţul ce trebuie plătit pentru propria lor securitate. Nu se gândesc la suferinţele palestinienilor. Ce să vă spun, când un palestinian omoară un israelian, toată lumea începe să vorbească de Holocaust. Aceşti trei ani de Intifada parcă i-au orbit pe oameni. Sunt unii care spun că această orbire este inerentă israelienilor. Nu ştiu. Ştiu însă că ei nu văd nici o legătură între ocupaţie şi rezistenţa palestiniană. Rezistenţă, nu terorism. Lumea nu vede preţul ocupaţiei şi al implementării celor 25000 de colonişti israelieni în teritoriile palestiniene. Soluţia ar fi două state. Dar, pe măsură ce aşezările se înmulţesc, iar zidul se ridică, ne îndepărtăm tot mai mult de această idee. Ar trebui, poate, să ne gândim la un stat pentru două popoare”.

  Referindu-se la un sondaj realizat în ţări europene, în octombrie 2003, care a plasat Israelul în topul listei ţărilor considerate „o ameninţare pentru pacea lumii”, reprezentantul special al Uniunii Europene pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, Marc Otte, a declarat pentru Ha'aretz: „Aceste cifre ne îngrijorează şi arată că Israelul şi Uniunea Europeană trebuie să-şi îmbunătăţească dialogul şi cooperarea”. Otte a subliniat faptul că sondajul nu reflectă opinia liderilor europeni, adăugând că niciodată în istoria relaţiilor israeliano-europene nu au existat declaraţii care să se refere la Israel ca la o ameninţare, conchide Ha'aretz în ediţia sa din 4 noiembrie 2003.

  „Dacă vă purtaţi frumos, vă vom lăsa să aveţi un rol mai mare în procesul de pace”. Pe scurt, acesta este mesajul pe care guvernul premierului Ariei Sharon 1-a transmis Uniunii Europene încă de la începutul actualului mandat.

  Oficialii europeni se simt frustraţi, dacă nu chiar înşelaţi. Poziţia Europei nu s-a schimbat în privinţa procesului politic, însă tot ce poate face UE este să privească la zidul care se construieşte de-a lungul unui traseu controversat, cum se continuă extinderea coloniilor în timp ce cetăţenii palestinieni sunt ţintele unor atacuri aeriene şi cum canalul principal prin care UE îşi putea exprima nemulţumirea a fost înlăturat. Astfel, de când s-a întâlnit cu Yasser Arafat, preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene, reprezentantul special al UE a fost boicotat de liderii israelieni. Majoritatea ţărilor europene îl consideră pe Arafat un factor negativ, însă chiar din acest motiv ele consideră că liderul palestinian nu ar trebui boicotat, ci mai degrabă „neutralizat printr-o îmbrăţişare”.

  În cursul vizitei sale în Germania din septembrie 2003, ministrul israelian de externe a purtat discuţii aprinse cu omologul său german şi cu cancelarul Gerhard Schroder, despre imaginea Israelului în Europa şi despre faptul că Germaniei îi este din ce în ce mai greu să apere Israelul la reuniunile europene. Semne de nerăbdare vin şi din partea altor oficiali de pe vechiul continent, cum ar fi preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, comisarul pentru relaţii externe, Chris Patten, şi înaltul reprezentant al UE pentru politică externă şi de securitate comună, Javier Solana. Potrivit unui articol din cotidianul spaniol El Pais, Uniunea Europeană ia în calcul măsuri împotriva Israelului.

  În Europa şi Orientul Mijlociu, tot mai mulţi tineri, militanţi musulmani, răspund unui apel lansat de Osama bin Laden şi alţi extremişti. Aceştia pleacă de acasă pentru a se alătura luptei împotriva forţelor de ocupaţie conduse de americani în Irak, notează cotidianul The New York Times în ediţia sa din 3 noiembrie 2003. Jean-Louis Bruguiere, cel mai important anchetator francez în dosare legate de terorism, spune că zeci de musulmani săraci sau aparţinând clasei de mijloc au părăsit Franţa îndreptându-se spre Irak.

  Acest aflux nu constituie neapărat dovada unei mişcări coordonate de Al-Qaeda sau de alte grupări teroriste, de vreme ce nu este clar dacă aceşti luptători au un lider sau care a fost rolul lor – dacă au avut vreunul – în atentatele comise până acum.

  Un înalt oficial britanic a precizat că majoritatea străinilor capturaţi în Irak sunt tineri motivaţi de „retorica împotriva britanicilor şi americanilor pe care o aud în fiecare zi”, veniţi din Orientul Mijlociu – Siria, Liban şi Yemen – ori din nordul Africii.

  Un prim semnal că Irakul ar putea deveni un magnet pentru luptătorii străini a venit chiar înainte de începerea războiului, în martie 2003, patru algerieni ce aveau de gând să lupte în Irak au fost arestaţi în Siria. Ei locuiau în Hamburg şi frecventau aceeaşi moschee ca şi trei dintre atentatorii de la 11 septembrie 2001. Unul dintre aceştia, despre care anchetatorii germani au spus că ar avea legături cu o reţea teroristă din Spania, este anchetat pentru o posibilă implicare într-un atentat asupra unei locaţii de pe Costa Brava, Spania. Autorităţile siriene i-au trimis pe combatanţi în Germania, însă niciunul dintre ei nu este arestat, deoarece nu există nici o lege germană care să interzică accesul în Irak.

  F

  Serviciile de informaţii, care îşi bazează, evaluările pe supravegherea moscheilor şi a centrelor islamice, spun că nu au găsit nici o legătură între combatanţi. „Nimeni nu organizează această mişcare dinspre Europa spre Irak. Dificil de aflat cine este în spatele ei. Ar putea fi doar începutul unui nou fenomen.”

  Diabolicul Albert Pike prevedea un al treilea război mondial generat de disensiuni între sionişti şi arabi, cu implicaţii la scară mondială.

  „Antisemitismul în lumea arabă şi musulmană, octombrie 2003” este primul dintr-o serie de rapoarte ce vor fi publicate de principala asociaţie americană de luptă împotriva antisemitismului, Liga împotriva Defăimării, care s-a declarat îngrijorată de extinderea acestui fenomen.

  Liga a monitorizat, timp de 10 săptămâni, articolele şi desenele satirice antisemite din ziarele editate în Bahrein, Egipt, Iran, Iordania, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Siria şi de către Autoritatea Naţională Palestinină.

  „Antisemitismul în lumea arabă a fost dintotdeauna îngrijorător, dar în prezent, problema s-a agravat”, a declarat Abraham Fox, directorul Ligii împotriva Defăimării. „Nu avem de-aface doar cu un fenomen marginal, ci cu o tendinţă generală în majoritatea ţărilor arabe sau musulmane”, a adăugat Fox.

  Imaginile publicate de presa musulmană şi arabă reprezintă adesea evrei sub formă de animale sau în uniforme de nazişti şi vehiculează teorii ale complotului, precum cele care susţin că evreii încearcă să controleze lumea, se mai arată în raport.

  Ce va face Israelul? Fie acceptă coexistenţa a două state viabile şi suverane, unul alături de celălalt, fie păstreză teritoriile şi instaureză un regim de apartheid, fie acceptă, pe teritoriul istoric al Palestinei, apariţia unui stat al tuturor cetăţenilor – fie ei arabi sau evrei – şi renunţă deci la ideea unui stat evreu.

  Multe vor depinde de comunitatea mondială. Dreptul internaţional a fixat principiile unei păci juste şi durabile: retragerea Israelului din toate teritoriile arabe ocupate în 1967, dreptul palestinienilor la autodeteminare, dreptul Israelului la pace şi la securitate în cadrul unor frontiere sigure şi recunoscute.

  Proclamând statul palestinian, Yasser Arafat spera să obţină angajarea activă în acest proces a comunităţii internaţionale şi, în special, a Statelor Unite şi Uniunii Europene.

  Fără faţa ascunsă a globalizării, clandestină şi criminală, evenimentele din 11 septembrie nu s-ar fi întâmplat. Avioane transportând arme, droguri, dolari, diamante furate de vreo armată privată din Africa şi care sunt apoi vândute legal la New York, Londra sau Paris continuă să zboare. Sute de bănci din paradisurile fiscale sunt gata să spele orice cantiţaţe de bani murdari, în aceste ape tulburi, autorii de atentate teroriste înoată ca nişte peşti, simţindu-se ca acasă.

  Mondializarea şi crearea unei societăţi globale sunt ireversibile. Atunci nu ne rămâne decât fie să începem să ne urâm, să ne reprimăm, să ne tratăm ca inamici şi să ne lichidăm, fie să încercăm să ne înţelegem şi, mai ales, să ne cunoaştem.

  „Nu vom ţine cont de acea majoritate care ne este în mod sistematic ostilă. Lumea întreagă este împotriva noastră şi a SUA, iar eu sunt mândru să fiu plasat alături de americani”, a declarat un oficial israelian rugat să comenteze rezoluţia ONU prin care se cere renunţarea la construirea „zidului de securitate”.

  În 2001, în discursul inaugural de instalare la Casa Albă, preşedintele George W. Bush spunea: „După semnarea Declaraţiei de Independenţă a Americii, John Page, om de stat, i-a scris preşedintelui Thomas Jefferson: „Noi ştim că cursa nu este rezervată celor sprinteni, nici bătălia celor puternici. Nu vă gândiţi că un înger stă în furtună pentru a-i dirija cursul?„„ şi a continuat: „A trecut mult timp de la debutul mandatului preşedintelui Jefferson. Anii au trecut, multe schimbări au avut loc. Dar marile sale teme sunt încă de actualitate: magnifica istorie de curaj a naţiunii noastre şi simplul său vis de demnitate. Nu noi suntem autorii acestei istorii, care umple timpul şi eternitatea dârzeniei sale. Fermitatea sa se adaugă datoriei noastre şi datoria noastră este desăvârşirea binelui pe care ni-l facem unii altora”. Ştiind că Thomas Jefferson a fost francmason şi a contribuit la infiltarea Masoneriei cu ideile Illuminati din Savana, ciudăţenia acestui mesaj i-a făcut pe adepţii teoriei conspiraţiei să-1 considere pe preşedintele George W. Bush un Illuminati, iar aceste cuvinte să fie interpretate ca un mesaj codificat adresat tuturor Illuminati din lume.

  Greu de crezut, însă afirmaţia „nu noi suntem autorii acestei istorii” te face, fără îndoială, să-ţi pui întrebarea: „Atunci cine?”.

  În sfârşit, George W. Bush şi-a încheiat discursul cu aceste cuvinte: „Istoria continuă. Un înger se ţine totdeauna în vârtej pentru a dirija cursul acestei furtuni”.

  Istoria ne va arăta dacă incredibila viziune satanică a lui Albert Pike, Mare Suveran al Francmasoneriei americane între anii 1859 şi 1891, se va adeveri şi omenirea va mai trăi un al treilea război mondial.

  Şi ultimul.

  Pentru că „cei ce nu învaţă nimic din istorie sunt condamnaţi să o retrăiască” (George Santayana).

  Războaiele în politica externă americană

  Intervenţia militară a fost şi este încă pentru Statele Unite un mijloc de atingere a obiectivelor lor pe plan internaţional, afirmă cunoscutul politolog Noam Chomsky, profesor la Massachusetts Institute of Technology. Iată o cronologie-argument a ultimelor şase decenii, apărută în lucrarea sa Statele Unite: războiul ca politică externă.

  Filipine. Istoria din ultimul secol a acestui arhipelag din Pacific este strâns legată de cea a Statelor Unite. Colonie americană din 1898 şi până la ocupaţia japoneză (1942-1945), Filipine se proclamă republică independentă în 1946, încheind cu SUA un tratat de prietenie şi un acord militar. Documentul intitulat Bell Trade Act dă dreptul Statelor Unite să exploateze fără restricţii resursele naturale ale ţării, sub forma daunelor de război. Americanii menţin aici, până în 1992, 23 de baze militare, participând la reprimarea opozanţilor comunişti sau musulmani. Raporturile sunt atât de strânse, încât Manila trimite combatanţi în Coreea şi Vietnam.

  — Grecia. Incapabili să ţină sub control situaţia din Grecia, unde se dezvoltă o gherilă de stânga opusă dictaturii de dreapta pe care o instauraseră, britanicii pasează problema americanilor, în ultimele luni ale anului 1947, aceştia livrează guvernului grec 74000 de tone de armament divers şi trimit în teren circa 250 de consilieri militari, asigurând astfel, doi ani mai târziu, victoria forţelor de dreapta.

  — Puerto Rico. Cedat de Spania americanilor în 1898, Puerto Rico a primit în 1952 statutul de „stat liber asociat Statelor Unite”. Cu doi ani înainte, trupele americane care staţionau aici au înăbuşit mişcarea de independenţă. Periodic, se organizează un referendum pentru a transforma „statul liber” în stat pur şi simplu. De fiecare dată populaţia a respins ideea.

  — Coreea. Trupele Coreii de Nord traversează paralela 38, pătrunzând pe teritoriul Coreii de Sud. La cererea ONU, unde au o influenţă puternică, Statele Unite „acceptă” să „respingă agresiunea armată”. Două milioane de coreeni din Nord şi Sud îşi pierd viaţa în acest război.

  — Iran, în 1951, după ce guvernul iranian decide naţionalizarea petrolului şi îşi exprimă încrederea în pre mierul Mossadegh, britanicii instaurează blocada şi orga nizează un boicot al companiilor petroliere iraniene, în con secinţă, o parte a armatei şi marii latifundiari participă, în

  1953, la o lovitură de stat orchestrată de CIA. Susţinut de americani în următorii 25 de ani, şahul Iranului trebuie totuşi să fugă din ţară în 1978, alungat de revoluţia islamică.

  Doi ani mai târziu, războiul Iran-Irak (1980-1988) este un adevărat chilipir pentru fabricile de armament din lume şi mai ales din Statele Unite.

  — Guatemala. Mercenari antrenaţi de CIA în

  Honduras şi Nicaragua răstoarnă, cu sprijinul aviaţiei americane, guvernul cel mai democratic pe care 1-a cunoscut vreodată această ţară.

  — Liban. Mii de infanterişti marini sunt trimişi în Liban pentru a împiedica răsturnarea guvernului proameri-can şi a proteja interesele SUA în această regiune bogată în resurse petroliere.

  — Cuba, înarmaţi şi antrenaţi de CIA, peste o mie de exilaţi cubanezi debarcă în Golful Porcilor cu speranţa de a provoca o rebeliune împotriva guvernului castrist. Acesta se bucură de popularitate, revolta nu are loc iar mercenarii sunt învinşi. Embargoul american instituit la începutul anilor 60 împotriva Cubei durează şi astăzi.

  — 1972 – Vietnam. „Activităţile” americane în regiune datează din anii 50, dar SUA vor folosi întregul lor arsenal militar (exceptând bomba atomică) mai ales între cele două date. Scopul: anihilarea mişcării revoluţionare naţionaliste din această ţară cu populaţie preponderent rurală. Cel mai lung război în care s-a implicat Washingtonul se soldează cu milioane de victime vietnameze şi americane. Usturătoarea înfrângere americană se află la originea unei crize morale fără precedent în SUA.

  Laos şi Cambodgia. Pe toată perioada conflictului din Vietnam, cele două ţări cu care SUA nu s-au aflat oficial în război sunt ţinta unor neîncetate atacuri aeriene şi a numeroase masacre comise de trupele americane.

  — Indonezia. Pretextând o încercare de lovitură de stat a comuniştilor (care erau apropiaţi ai puterii), o sângeroasă operaţiune militară ai cărei lideri sunt teleghidaţi de CIA foloseşte prilejul pentru a-1 înlătura pe preşedintele Sukarno. Vânătoarea împotriva membrilor opoziţiei se soldează în următorii ani cu sute de mii de victime. Este începutul îndelungatei şi sângeroasei cariere a lui Suharto, care culminează cu invadarea Timorului de Est.

  — Republica Dominicană. Sub acoperirea mandatului Organizaţiei Statelor Americane, SUA intervin militar pentru a contracara o pretinsă ameninţare comunistă. Bătălia pentru Santo Domingo face peste zece mii de victime.

  — Oman. Sprijinite de consilierii americani, trupele iraniene încearcă să invadeze sultanatul.

  Orientul Mijlociu. Puternică implicare diplomatică şi militară a americanilor alături de Israel, în timpul războaielor care au loc în această regiune.

  — Chile. Acţionând prin intermediul agenţilor secreţi şi al firmei ITT, Statele Unite se află la originea loviturii de stat militare în cursul căreia îşi pierde viaţa Salvador Allende – unicul preşedinte victorios vreodată, pe o platformă marxist-leninistă, în alegeri libere într-o ţară necomunistă. Guvernul său trecuse la naţionalizări şi reformă agrară.

  — 1999 – Timorul de Est. Indonezia invadează şi anexează Timorul de Est, decimând o treime din populaţie. Armata şi miliţiile indoneziene acţionează cu sprijinul SUA, care va dura 25 de ani. După căderea lui Suharto, în 1999, este organizat un referendum, 80% din populaţia est-timo-reză alegând independenţa. Guvernul american nu va accepta ideea unei forţe ONU de menţinere a păcii decât sub presiunea opiniei publice internaţionale.

  — 1990 – Salvador, în anii 1970, gherila de stânga îşi intensifică lupta armată împotriva autorităţilor guvernamentale sprijinite masiv de SUA, care decid să se implice militar, în zece ani, războiul civil provoacă moartea a o sută de mii de persoane.

  — 1988 – Nicaragua. Instalaţi la putere în 1979, sandiniştii trec la o serie de reforme economico-sociale. În acest context, SUA decid să sprijine financiar şi militar forţele „contras” cu baza în Honduras, în 1986 izbucneşte scandalul „Irangate”: iese la lumină faptul că sumele rezultate din vânzări secrete de arme americane Iranului au servit la finanţarea grupurilor teroriste ale „contras”, în 1990, sandiniştii pierd puterea în urma alegerilor libere.

  — 1984 – Liban. Soldaţii americani asistă ca simpli spectatori (în cel mai bun caz) la expulzarea şi masacrarea palestinienilor de către trupele falangiste din Liban, sprijinite de Statele Unite şi Israel.

  — Grenada. Puşcaşii marini americani, secondaţi simbolic de unităţi din alte şase state caraibiene, invadează mica insulă şi arestează noua conducere (mai radical de stânga decât precedenta), instalată la putere prin înlăturarea şi apoi asasinarea premierului Maurice Bishop. Câţiva ani mai târziu, Wall Street Journal va defini această intervenţie drept „o invazie a băncilor”: insula devine „un adevărat paradis al evaziunii fiscale şi fraudei financiare”.

  — Libia. Aviaţia americană bombardează oraşe libiene, provocând sute de victime printre civili şi oficiali. Tripoli este acuzat că sprijină organizaţiile teroriste.

  — Panama. Creat de Statele Unite (1903) pentru a-şi asigura controlul asupra celebrului canal interoceanic (şi a enormelor beneficii generate de acesta), Panama a fost multă vreme doar umbra unui stat. în 1964, puşcaşii marini care apără interesele americane în zonă înăbuşă revolta vizând naţionalizarea acestui obiectiv strategic. După ce ani de zile utilizează (în atacurile antinicaraguane) şi protejează dictatura lui Antonio Noriega, 26000 de soldaţi ai Statelor Unite lansează o intervenţie militară pentru capturarea liderului panamez, acuzat de justiţia americană de trafic cu droguri şi armament. Este transferat în SUA, judecat şi condamnat la 40 de ani de închisoare.

  — Irak. Fost aliat preţios al SUA, Saddam Hussein face greşeala de a invada şi anexa Kuwaitul fără a preveni superputerea mondială. Neputând accepta pierderea controlului asupra unei părţi a resurselor petroliere din Golf, Statele Unite, cu autorizarea ONU şi sprijinul unor forţe internaţionale, declanşează războiul împotriva Bagdadului. Trupele irakiene sunt înfrânte şi Kuwaitul eliberat.

  — 1995 – Somalia. Forţele SUA de menţinere a păcii nu pot restabili ordinea după căderea guvernului proamerican.

  — Haiti. Ţara a fost ocupată de trupele americane între 1915 şi 1934. După înlăturarea dictaturii Duvalier, Jean-Bertrand Aristide, primul preşedinte haitian ales în mod democratic, este răsturnat printr-o lovitură de stat militară şi nevoit să plece în exil. Statele Unite intervin în forţă, cu autorizarea ONU, şi impun revenirea lui Aristide la putere.

  — Sudan. Rachete americane distrug două uzine de produse farmaceutice, bănuite a servi drept paravan pen tru fabricarea de arme chimice destinate teroriştilor.

  — Iugoslavia. După 1990, albanezii, majoritari în

  Kosovo, creează o societate paralelă nonviolentă. Dar, începând din 1998, Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) desfăşoară operaţiuni de gherilă împotriva forţelor de poliţie sârbe care, la rândul lor, iau ostatică populaţia civilă. Deşi critică, situaţia nu-şi găseşte rezolvare în Acordurile de la

  Rambouillet (adevărat ultimatum american adresat lui

  Miloşevici şi respins de acesta), în luna martie, SUA, alături de alte state membre ale NATO, bombardează Kosovo şi Serbia, provocând o intensificare a represaliilor sârbe asupra provin ciei. La 3 iunie este semnat un acord între NATO şi Serbia.

  — Afganistan. După refuzul talibanilor de a-1 expulza pe Osama bin Laden, trupe americane şi britanice trec (7 octombrie), cu autorizarea ONU, la atacuri aeriene împotriva obiectivelor militare din Afganistan. La sfârşitul anului este instalat la Kabul un guvern interimar. Trupele ISAF (Forţa internaţională de asigurare a securităţii în Afganistan) nu controlează nici azi întregul teritoriu al ţării, limitându-se la zona capitalei. Bin Laden rămâne de negăsit.

  — Irak, în absenţa unei rezoluţii ONU, soldaţii americani şi britanici încep, la 13 martie, bombardarea Irakului; două zile mai târziu intră în acţiune şi trupele terestre. Scopul declarat: înlăturarea de la putere a regimului lui Saddam Hussein, acuzat că deţine arme de distrugere în masă. La 9 aprilie, trupele de intervenţie intră în Bagdad.

  Regimul cade, dar Saddam Hussein nu este de găsit. Nici armele de distrugere în masă, ceea ce îi pune în mare dificultate pe George W. Bush şi (mai ales) pe Tony Blair. Statele Unite doresc o participare internaţională la garantarea securităţii şi asigurarea reconstrucţiei Irakului, dar sub controlul lor unic şi direct.

 

 

          SFÂRŞIT