Honoré de BALZAC

PIERRETTE

Prefaţă la prima ediţie{1}
1840

Starea Celibatarului este o stare potrivnică societăţii. Convenţia{2} s-a gândit la un moment dat să-i supună pe celibatari la impozite duble faţă de cele care apăsau asupra oamenilor căsătoriţi. Avusese astfel cea mai echitabilă dintre ideile fiscale, şi cea mai uşor de pus în aplicare. Vă daţi seama cât ar câştiga Tezaurul cu un mic amendament conceput în felul următor?

Contribuţiile directe de orice natură vor fi dublate în cazul când contribuabilul nu este sau nu a fost căsătorit.

Dacă există în Franţa un milion de celibatari plătind o cota a cărei medie să fie de zece franci, bugetul încasărilor ar creşte cu zece milioane.

Şi fetele de măritat n-ar mai putea de râs gândindu-se la această cotă dublată şi la ale lor, nedublate încă.

Şi oamenii căsătoriţi ar pufni în râs.

Şi şcolile genoveză şi engleză, care vor să ne moralizeze, şi-ar întinde buzele subţiri, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi.

Şi perceptorii nu s-ar putea împiedica să râdă completând micile lor pătrate de hârtie azurie, galbenă, cenuşie, verzuie, roşie, care se soldează întotdeauna cu cheltuieli.

Ar fi un hohot de râs universal.

Publicarea acestei idei, reluată din dosarele Convenţiei, este cu atât mai curajoasă cu cât cel care o pune în discuţie este burlac, dar sunt cazuri când interesele sociale trebuie să fie mai presus de interesele particulare.

Aceasta porneşte de la un principiu. Principiul este ura profundă a autorului împotriva oricărei fiinţe neproductive, împotriva celibatarilor, a fetelor bătrâne şi a flăcăilor tomnatici, aceşti trântori ai stupului!

Iată de ce, în lunga şi completa pictură a moravurilor, figurilor, acţiunilor şi mişcărilor moderne, el a hotărât să-l urmărească fără milă pe celibatar, cruţând totuşi excepţiile nobile şi generoase, cum ar fi preotul, soldatul şi unele exemple rare de devotament.

Prima operă în care s-a ocupat de această clasă de vertebrate a fost pe nedrept intitulată: Celibatarii; ea se va numi de-acum înainte: Abatele Troubert{3}. În această scriere el plasase patru figuri diferite care întruchipează destul de bine viciile şi virtuţile celibatarului, dar aceasta nu era decât o indicaţie. Pierrette continuă zugrăvirea celibatarului, bogat tezaur de figuri şi care urmează să-i ofere autorului mai multe modele. Cavalerul de Valois, în Fata bătrână{4}, cavalerul d’Espard, în Punerea sub interdicţie{5}, figură mută, ştearsă; de Marsay, în mai multe scene şi îndeosebi în Fata cu ochii de aur{6}, Tânărul elegant{7} etc. Chesnel, acel bătrân şi devotat notar din Salonul cu vechituri{8}, Poiret şi domnişoara Michonneau, în Moş Goriot{9}, nu sunt până în prezent decât apariţii accidentale, n-au fost figuri principale, tipuri care să poarte înscris pe frunte un sens social sau filosofic.

Unul din cei mai teribili celibatari ai noştri, Maxime de Trailles{10}, se căsătoreşte. Această căsătorie este pe cale de a se încheia în O alegere în provincie{11}, scenă care se odihneşte în două din compartimentele de mahon unde se află scenele inedite şi care seamănă destul de mult cu culisele de teatru. Da, această nuvelă trebuie publicată în interesul familiilor care mişună în cele o mic de pagini ale acestei lungi opere şi care erau îngrijorate ştiindu-l pe Maxime tot nepotolit. — Trebuia! a spus autorul drapându-se în halatul lui printr-o frumoasă mişcare asemănătoare cu cea a lui d’Odry{12}, care rostind acest cuvânt se ridică la măreţia acelui FATUM{13} al anticilor.

Tre-bu-ia! Ce vreţi! se aduceau mii de acuzaţii împotriva acestor dandies din Studiile de moravuri. O critică imbecilă şi laşă se lega de Maxime de Trailles! era hărţuit în ziare, se pretindea că e prea imoral, un exemplu primejdios, se ajungea până la a i se nega existenţa! Pentru a pune capăt la toate acestea, părintele lui a sfârşit prin a-l însura. Se va mai vocifera, însă, pentru că în Franţa se vociferează cu privire la orice, şi se vociferează mai mult cu privire la bine decât cu privire la rău; dar în sfârşit! odată Maxime de Trailles însurat, tată a mai mulţi copii, raliat sincer noii dinastii{14}, folosit de ea, va avea apărători; de altfel va fi bogat, va putea plăti câţiva linguşitori şi se va abona fără îndoială la câţiva redactori, ceea ce e mult mai util decât să te abonezi la ziare.

Multe femei au protestat: Cum! îl însori pe acest monstru care ne-a făcut atâta rău, care a sedus-o şi a părăsit-o pe doamna de Restaud, care a jucat cărţi atâta timp cât Jocul a stat în picioare, şi dumneata îl faci fericit, tată de familie? Va fi un exemplu oribil, trebuia să sfârşească foarte rău, ca Faust, sau ca Don Juan, sau ca burlacii care şi-au făcut de cap, în chinuri cumplite, suferind mai mult sau mai puţin de pe urma vreunor nevralgii, apoplexii, paralizii.

„Ce vreţi, diavolul ăsta de Maxime e sănătos, le-a răspuns autorul. Şi apoi, unde e primejdia? proverbul? soiul rău nu piere{15} să fie oare mincinos? Deci n-aţi vrea ca şi catolicismul să aibă uneori dreptate, şi căinţa să fie admisă?”

Aceste femei, care erau femei cu multă judecată, au înţeles. Au încuviinţat căsătoria lui Maxime de Trailles. Această căsătorie nu costă decât o promisiune în contul listei civile, o nimica toată; primul ministru îi dă un post lui de Trailles care devine de alt fel un excelent deputat.

Veţi vedea acest episod al moravurilor noastre politice peste câteva luni: căsătoriile şi alegerile mai repede se fac decât se povestesc.

I-a fost iertată autorului figura lui de Marsay{16}; dar numai din cauză că se ştie sigur că acesta a murit. Apoi de Marsay s-a dovedit foarte util ţării sale, a fost prim-ministru, a făcut lucruri mari, sau cel puţin avea intenţia să le facă: drepturile lui la stima ţării, răscumpărarea greşelilor din tinereţe, toată viaţa lui frumoasă se află în Scenele din viaţa lui politică. Aceste prea celebre scene se află încă, din nefericire, în compartimentele de mahon unde dorm atâtea marionete nerăbdătoare să se avânte în viaţa cabinetului de lectură.

Rastignac{17} a fost subsecretar de stat, este doctrinar, e destul de pedant, politica l-a făcut înfumurat; dar a luat până la urmă în căsătorie pe domnişoara de Nucingen. Gazetele mărunte, Curtea şi oraşul{18} au comentat îndelung această căsătorie, s-a vorbit mult despre relaţiile lui Rastignac în timpul Restauraţiei cu Delphine de Nucingen; dar Rastignac a lăsat lumea să vorbească: e un bun gentilom, e spiritual, s-a arătat mare senior în împrejurări în care unii burghezi ar fi fost foarte încurcaţi. De altminteri, el spune că multe soacre au procedat întocmai, şi a avut buna idee să facă astfel ca fratele lui, abatele Gabriel de Rastignac, să fie numit episcop, încât doamna de Nucingen este primită la Curte.

Dacă se întâlnesc deci celibatari în lumea Studiilor de moravuri, puneţi-i pe seama faptului că a trebuit să trecem cu toţii prin vârsta de douăzeci de ani; în ce priveşte însă pe celibatarii convinşi, care fură civilizaţia şi nu-i dau nimic în schimb, autorul e ferm hotărât să-i stigmatizeze, fixându-i cu acul pe vata, sub sticlă, într-un compartiment al Muzeului său de istorie naturală{19}, cum se face cu insectele ciudate şi rare. Pierrette a rezultat din acest sistem de denunţare socială, politică, religioasă şi literara.

Nu-l acuzaţi pe autor nici de intenţia preconcepută de a muşca oamenii ca un câine turbat: nu este celibatarofob{20}. Una din prostiile cele mai duşmănoase, mai invidioase, mai ridicole dintre toate cele al căror obiect este, sau la care este expus, e de a face să se creadă că are idei absolute, o ură statornică şi compactă împotriva anumitor clase ale societăţii, împotriva notarilor, negustorilor, cămătarilor, burghezilor, proprietarilor, ziariştilor, bancherilor etc.

Mai întâi, el îi iubeşte aşa cum marchizul de Valenciana{21} îşi iubeşte probabil preascumpele terenuri din care îşi extrage anual lingourile de aur.

Apoi, cu mâna pe cuget, când desenul frescei literare unde se mişcă atâtea personaje va fi terminat, când îl veţi putea contempla în întregime, vă veţi mira de sumedenia de neghiobii, prostii, judecăţi false, mere putrede şi uneori crude care va fi fost aruncată asupra autorului în timp ce creionul său alerga de-a lungul zidului, iar el se afla pe schelele lui (destul de nesigure) zugrăvind, zugrăvind, zugrăvind.

Căci atunci veţi vedea că dacă era obligat să portretizeze neghiobi, ca cei doi Rogron{22}, făcea şi portretul negustorului de fierărie Pillerault{23}, că dacă schiţa un Claparon{24}, punea alături figura lui Gaudissart{25} şi pe cea a micuţului Popinot{26} (astăzi primarul unui arondisment, cavaler al Legiunii de onoare şi în relaţii foarte bune cu tronul, înconjurat de instituţii cetăţeneşti). Marchizul d’Espard din Punerea sub interdicţie nu compensează oare pe du Tillet{27}? César Birotteau{28} nu contrastează oare cu baronul de Nucingen{29}?

Dar autorul nu vrea să se repete în aceste prefeţe cum nu se va repeta nici în opera sa. În urmă cu aproape şase ani, în prefaţa la o ediţie a romanului Moş Goriot{30}, el a opus unor acuzaţii false, duşmănoase, mincinoase, atroce, ilegale, neruşinate, infame, prosteşti, deplasate, grosolane, absurde, aduse populaţiei feminine din lumea reprezentată în operele sale, o listă exactă a tuturor femeilor, fetelor, văduvelor din romanele lui, şi à dovedit prin această listă că suma personajelor virtuoase este cu o treime mai mare decât cea a personajelor care au ceva să-şi reproşeze, avantaj care desigur nu se întâlneşte în lumea cea adevărată.

De la acea prefaţă s-a pus în gardă, a întărit batalionul virtuos, fie printre bărbaţi, fie printre femei; şi totuşi, acuzaţiile au continuat. Ce-i de făcut?

Ştiţi în ce constă imoralitatea noastră, profunda noastră corupţie? în a face greşelile seducătoare, în a le scuza!

Dar dacă greşelile n-ar avea un farmec nespus, lumea le-ar mai săvârşi? Apoi, dacă n-ar exista vicii, ar mai exista virtuţi?

N-ar trebui oare să se aştepte, cu toată buna-credinţă, ca un autor să-şi declare opera încheiată, înainte de a critica? Înainte de a spune dacă el are sau nu o concepţie de viitor, sau filosofică, n-ar trebui să se cerceteze dacă a vrut, sau dacă a trebuit să aibă o concepţie? Concepţia lui va fi concepţia însăşi a acelui mare tot care se mişcă în jurul vostru, dacă el a avut fericirea, şansa, acel nu ştiu ce, de a-l zugrăvi în întregime şi fidel. În anumite tablouri, este imposibil să separi spiritul de formă.

Dacă, citind această istorie vie a moravurilor moderne, n-ai ajunge să preferi, tu, negustoriile, să mori ca Cesar Birotteau sau să trăieşti ca Pillerault, decât să fii du Tillet sau Roguin! tu, tânără fată, să fii Pierrette mai degrabă decât doamna de Restaud, tu, femeie măritată, sa mori ca doamna de Mortsauf{31}, decât să trăieşti ea doamna de Nucingen, tu, bărbat, să adori binefacerile civilizaţiei cum o face Benassis{32}, decât să vegetezi ca Rogron, să fii preotul Bonnet{33} în loc să fii Lucien de Rubempré, să răspândeşti fericirea ca bătrânul soldat Génastas în loc să trăieşti ca Vautrin, asta ar însemna cu siguranţă că autorul nu şi-a atins scopul. Aplicaţiile individuale ale acestor tipuri, sensul miilor de istorii care vor alcătui această istorie a moravurilor n-ar fi atunci înţelese. Dar, cum tabloul general e gândit într-o concepţie şi mai înaltă, pentru cart; nu a sosit încă vremea să fie explicată, n-o să fie mare nenorocire dacă o să se întâmple aşa ceva.

Pierrette este deci al doilea tablou, în care celibatarii sunt figurile principale, căci dacă Rogron se însoară, căsătoria iu nu trebuie luată ca un deznodământ, el rămâne Rogron, nu mai are mult de trăit, căsătoria îl ucide.

Din păcate, această operă are unele imperfecţiuni de detaliu care vor dispărea mai târziu când ea va fi mai puternic legată decât este acum de părţile anterioare cu care trebuie să se îmbine. Acest defect vine tocmai din faptul că autorul se vede obligat să publice separat diferitele părţi ale unui mare tot. El a atras şi altădată atenţia că nu mai suntem în acele epoci când artiştii puteau să se izoleze, să ducă o viaţă liniştita, retrasă, şi sa iasă din singurătatea lor înarmaţi cu o operă definitiv încheiată şi care se publica în întregime, ca operele unor Gibbon, Montesquieu, Hume{34} etc. În loc să trăim pentru ştiinţă, pentru artă, pentru literatură, suntem siliţi să facem literatură, artă, ştiinţa ca să putem trăi, ceea ce e potrivnic producerii unor opere frumoase. Această stare de lucruri nu se va schimba sub un guvernământ esenţialmente duşman literaturii, care nu-şi ascunde antipatia, care refuza o subvenţie poeţilor ajunşi la nebunie din pricina mizeriei, care lasă să se stingă comerţul cel mai înfloritor pe care Franţa ar trebui să-l aibă în timp de pace, librăria noutăţilor, care încurajează prin pasivitatea lui pirateria cea mai ruşinoasă pentru dreptul public al Europei, reproducerea frauduloasă{35}, care distribuie aşa cum ştiţi fondurile destinate artelor frumoase, care consacră milioane unor pietre, şi refuză câţiva mii de franci literaturii. Într-o bună zi, statuia bietului Ludovic al XIV-lea, înălţată în curtea palatului Versailles, va ridica braţul, va deschide gura şi va spune: „Fie ca pietrele acestea să redevină scuzi, şi să-i hrănească pe oamenii voştri de talent!”

Cel mai ciudat este să-i vezi pe aceiaşi oameni, care nu au decât simţul lucrurilor materiale, sau organele lor de presă, sau ceea îmi pare şi mai bizar, pe unii puritani stupizi, acuzând literatura de mercantilism: sălbaticii, sunt mai puţin ilogici. Mai bine spus, sunt mai puţin naivi. Punând de acord spusa şi fapta, nici că se poate să declari mai limpede unei literaturi că nu este dorită.

Nimeni nu cunoaşte mai bine ca autorul defectele pe care le are Pierrette, în unele locuri sunt necesare dezvoltări, şi o mână prietenească le indicase: ceva de îndreptat era şi boala de care moare eroina; câteva figuri mai cereau unele trăsături de penel, dar sunt momente când retuşurile strică în loc să desăvârşească o pânză; e mai bine s-o laşi aşa cum este, până când gustul, această străfulgerare a judecăţii, intervine din nou. Şi asta în pofida presupunerilor multor leneşi şi trândavi, incapabili să scrie o pagină în franceză, sau să creeze o dramă, sau să compună un personaj, să inventeze o situaţie sau să stoarcă o carte din capul lor sec, închipuindu-şi că fecunditatea exclude reflecţia şi elaborarea{36}, ca şi cum Rafael, Walter Scott, Voltaire, Tizian, Shakespeare, Rubens, Buffon, lordul Byron, Boccaccio, Le Sage n-ar dezminţi în chip strălucit neghioabele lor afirmaţii; ca şi cum spiritul, prin rapiditatea căutărilor şi mişcărilor lui, prin larga cuprindere a punctului lui de vedere, n-ar da timpului, pentru cei ce trudesc, o altă măsură decât cea pe care leneşii şi cei fără minte socotesc că o are? Sunt aproape zece ani de când alţi descreieraţi îl acuză pe autor că anunţă opere şi nu le publică, dar încercaţi să puneţi de acord nişte zevzeci? Veţi fi curând siliţi să-i lăsaţi în plata Domnului, ceea ce autorul face cu toţi cei despre care este vorba.

Unchiaşul Rouget{37} va fi a treia Scenă din viaţa de provincie în care va încerca să zugrăvească nefericirile care-i aşteaptă pe celibatari la bătrâneţe. Subiectul nu va fi încă epuizat, dar pentru moment, numărul celibatarilor va fi îndeajuns de mare. Sat prata biberunt{38}.

Ah! nu trebuie uitaţi nici acei câţiva neghiobi care-l acuză pe autor că are un amor-propriu excesiv; acestora, el e încântat să le arate că dovada preapuţinului său amor-propriu se află în publicarea operelor sale, care dau loc la atâtea critici rezonabile.

Les Jardies{39}, iunie 1810.