Carolyn Ives Gilman

OKANOGGAN FALLS

„Okanoggan Falls” – 2006

O abordare unică a temei referitoare la invazia extraterestră, deopotrivă dură şi plină de compasiune, o poveste în care cel învins încearcă să reziste într-un mod foarte diferit…

CAROLYN IVES GILMAN şi-a publicat textele în The Magazine of Fantasy & Science Fiction, Interzone, Universe, Full Spectrum, Realms of Fantasy, Bending the Landscape şi multe altele. Este autoarea a cinci cărţi de non-ficţiune despre istoria indienilor americani şi a romanelor SF Halfway Human şi Arkfall. Lucrările sale au apărut în Antologiile Dozois nr. 15 şi 19. Trăieşte în St Louis, unde este curator de muzeu.

Oraşul Okanoggan Falls se întindea pe dealurile încreţite din sud-vestul Wisconsinului – ţinutul fermelor de lapte, presărat cu păduri de foioase şi păşuni ce păreau moi ca blana de samur. Era un oraş vechi, cu fabrici de cherestea, ascuns adânc în valea abruptă a unui râu, umbrită de copaci bătrâni. În centru se aflau două rânduri de vitrine din cărămidă şi feronerie, aliniate paralel cu râul. Într-un fel, oraşul oscilase între Scila şi Caribda, între concesionare şi comercializare. Dacă voiai să cumperi un hamburger pe Strada Principală, trebuia să te duci la Earl's Cafe, iar pentru săpun exista doar drogheria Meyer. În parc, unde stătea soldatul din Războiul Civil, în faţa vechii Primării invadate de porumbei, domnul Woodward, sfidător, ţinea încă ridicat steagul Statelor Unite, ca şi cum lumea prezentată la ştiri era o iluzie, iar naţiunea mai era încă o realitate.

Orăşelele americane se schimbaseră de când Sinclair Lewis le criticase ca fiind zonele de refulare a unei complezenţe de faţadă. Toate astea se mutaseră în suburbii. Oamenii rămaşi în oraşele de provincie aveau un grad mare de ţicneală. Existau mai mulţi sudori-deveniţi-sculptori pe cap de locuitor decât oriunde altundeva, mai mulţi fabricanţi de păpuşi liber-profesionişti, mai multe maşini vopsite extravagant, mai mulţi oameni cu opinii ferme şi mai multă toleranţă pentru toate cele de mai sus.

La fel ca mare parte din vestul central, Okanoggan Falls fusese relativ neafectat de cucerire şi ocupaţie. Puţini erau aceia care văzuseră vreun Wattesoon invadator, altfel decât la TV. La început, au existat câteva mişcări de protest, născute din mândria naţională rănită; dar când Wattesoonii au redus efectiv taxele şi normativele, volumul plângerilor a scăzut. Oamenii tot nu-i iubeau pe ocupanţi, dar atât timp cât Wattesoonii îşi vedeau de treabă şi lăsau populaţia în pace, erau toleraţi.

Toate astea s-au schimbat sâmbătă dimineaţă, când Margie Silengo, care trăia într-o rulotă pe autostrada 14, goni spre oraş în Chevroletul său, legănându-se ca un cal de lemn, spunând oricui îi ieşea în cale că un convoi al armatei Wattesooniene trecuse pe lângă casa ei şi se îndrepta spre terenurile vechii fabrici, la nord de oraş, părând că intenţionează să se instaleze acolo. Aproape în acelaşi timp sună telefonul de acasă al primarului, şi Tom Abernathy se trezi stând desculţ în bucătărie, vorbind pentru prima oară în viaţa lui cu un căpitan Wattesoonian, care, într-o engleză corectă, oficială, îl informă că Okanoggan Falls urma să fie demolat.

Susan, soţia lui Tom, care nu prea înţelesese cum stă treaba cu „ocupaţia”, se opri din uns sendvişuri cu unt de arahide pentru băieţii săi şi zise:

— Nu pot spune asta! Cine se cred?

Tom era un lungan molatic, cu încheieturile noduroase şi maxilarul proeminent. Funcţia de primar nu era singura sa ocupaţie; conducea una dintre cele mai prospere afaceri din oraş, un depozit angro de materiale de construcţii. Ajunsese primar aşa cum ajung la conducere cei mai sensibili din toate punctele de vedere: prin autoapărare. Sătul să aibă de-a face cu fosila care conducea oraşul încă din anii '80, Tom candidase din acelaşi impuls care uneori îl făcea să înjure – şi s-a trezit ales cu majoritate de voturi, 374 la 123.

Acum se scarpină la ceafă, aşa cum făcea mereu când era confuz, şi spuse:

— Cred că Wattesoonii pot face cam tot ce vor.

— Atunci, trebuie să-i determinăm să nu mai vrea să ne deranjeze, zise Susan.

Pe scurt, asta făcea să meargă mariajul dintre Tom şi Susan. În şaptesprezece ani, de câte ori el spunea că ceva nu se poate face, ea considera asta drept o provocare.

Dar nu se aşteptase vreodată ca soţia lui să se ia de invadatorii extratereştri.

Şedinţele consiliului orăşenesc nu erau oficiale, şi de obicei puţini oameni rămâneau până la sfârşit. În acea zi, se adunaseră cu toţii la Primărie până la ora 5 p.m., când ofiţerul Wattesoonian spusese că le va vorbi. Aflaseră deja că nu era vorba doar de Okanoggan Falls; forţele de ocupaţie se instalaseră la marginea celor patru oraşe înşirate pe optzeci de kilometri de-a lungul autostrăzii 14, şi căpitanii lor urmau să le vorbească exact la ora 5. Ca majoritatea acţiunilor militare Wattesooniene, şi aceasta fusese coordonată fără cusur.

Căpitanul sosi fără prea multă agitaţie. Două vehicule militare de culoarea nisipului se deplasară în viteză pe Strada Principală şi se opriră în faţa Primăriei. Cei doi ocupanţi ai unui vehicul coborâră, iar trei soldaţi din celălalt se aşezară astfel încât să ţină curioşii la distanţă. Armele lor rămăseseră în teacă. Păreau că încearcă să păstreze spiritele calme.

Cei doi care au intrat în Primărie arătau exact ca Wattesoonii de la televizor – nişte arătări diforme şi îndesate, cu pielea de culoarea prafului, ca nişte stropi de noroi amestecaţi cu pietriş. Purtau obişnuitele uniforme militare bej, care îi acopereau ermetic, ca o folie de plastic, de la gât până la călcâie, dar niciunul din ofiţeri nu purta masca sau mănuşile pe care le foloseau de obicei invadatorii, atunci când aveau de-a face cu oamenii. Un miros de pietre încinse pătrunse în încăpere odată cu ei – nu era un miros neplăcut, doar unul care în mod obişnuit nu era asociat cu fiinţele vii.

Într-o engleză studiată, oficială, Wattesoonul mai mare se prezentă drept căpitanul Groton, iar tovarăşul său drept aspirantul Agush. Nimeni nu se oferi să le strângă mâna, cunoscând oroarea Wattesoonilor de a atinge carnea lipicioasă a oamenilor.

Consilierii rămaseră tăcuţi în spatele rândurilor de pupitre folosite la audieri, în timp ce căpitanul îi privea din locul în care oamenii făceau în mod normal depoziţii, dar se ştia clar cine deţinea puterea. Orăşenii se aşteptaseră la nişte ordine brutale, hotărâte, astfel că tonul cumpătat al căpitanului Groton veni ca o surpriză plăcută, deşi nu era nimic liniştitor în mesajul său.

Wattesoonii doreau să decoperteze o fâşie de optzeci de kilometri din Valea Okanoggan, cu dealuri şi păduri.

— Operaţiunile noastre vor face terenul nelocuibil, spuse căpitanul Groton. Armata vă va ajuta să vă mutaţi. Vrem să faceţi toate aranjamentele astfel încât mutarea să se realizeze cu rapiditate şi în mod paşnic.

Exista o nuanţă de ameninţare în ultimul său cuvânt.

Când termină de vorbit, urmă un fel de tăcere, timp în care consilierii meditau la iminenta distrugere a tot ceea ce iubeau şi pentru care trăiau. Imaginea Văii Okanoggan transformate în exploatare minieră plutea în faţa tuturor: adio, arţari, adio, liliac, adio, căţei, adio, stâlpi de iluminat. Rob Massey, un bătăios editor de ziar, a fost primul care şi-a recăpătat vocea.

— Ce vreţi să extrageţi? Spuse el cu asprime. Aici nu există nici un minereu.

— Siliciu, răspunse căpitanul cu promptitudine. Sub calcarul vostru există un strat deosebit de pur.

Se referea la gresia albă, fărâmicioasă – inutilă pentru construcţii, folosită ocazional la fabricarea sticlei. Pentru ce anume o voiau era de neînţeles, la fel ca tot ce avea legătură cu ei.

— Vom primi compensaţii pentru proprietăţile noastre? Întrebă Paula Sanders, ca şi cum nişte compensaţii ar fi fost de-ajuns.

— Nu, răspunse căpitanul pe un ton neutru. Pământul ne aparţine.

Ceea ce era exasperant, dar indiscutabil.

— Dar este casa noastră! Izbucni Tom. Trăim aici de patru, cinci generaţii. Am construit această comunitate. Este viaţa noastră. Nu puteţi veni pur şi simplu să o faceţi una cu pământul.

Suferinţa din glasul său îl făcu până şi pe căpitanul Groton, bulgărele de moloz, să se oprească.

— Ba putem, răspunse el fără răutate. Nu stă în puterea voastră să împiedicaţi asta. Tot ce puteţi face este să vă împăcaţi cu un fapt inevitabil.

— Cât timp avem?

Paula îşi înghiţi cuvintele, ca şi cum ar fi avut un gust rău.

— Ne dăm seama că veţi avea nevoie de timp ca să vă obişnuiţi, aşa că suntem pregătiţi să vă acordăm două luni.

Încăperea explodă practic de proteste şi discuţii. În cele din urmă, căpitanul ridică membrul bont care îi servea drept mână.

— Foarte bine, spuse el. Sunt împuternicit să vă acord o prelungire a termenului. Aveţi trei luni.

Mai târziu, au aflat că toţi căpitanii din vale au acordat aceeaşi păsuire. Evident, fusese ceva plănuit dinainte.

Sala mocnea de furie în timp ce căpitanul se pregătea să plece, misiunea lui fiind încheiată. Totuşi, înainte să iasă, Susan Abernathy păşi în pragul uşii. De afară venea un miros de cafea proaspătă.

— Căpitane Groton, spuse ea, nu vreţi să beţi o cafea cu noi? Este o tradiţie, după şedinţă.

— Mulţumesc, doamnă, zise el, dar trebuie să mă întorc la bază.

— Susan, se prezentă ea şi, contrar tuturor normelor de comportament, îi întinse mâna.

Wattesoonul se feri vizibil. Dar în secunda următoare păru că îşi revine şi, printr-un efort de voinţă, întinse mâna. Susan i-o strânse cu căldură, privindu-l în ochii săi ca nişte pietricele.

— De vreme ce vom fi vecini, cel puţin în următoarele luni, am putea să ne comportăm civilizat, spuse ea.

— Câtă grijă din partea dumneavoastră, doamnă, răspunse el.

— Spuneţi-mi Susan, zise ea. Păi, dacă nu puteţi rămâne acum, pot să vă invit mâine la cină?

Căpitanul ezită, şi toată lumea aştepta o altă eschivare, dar în cele din urmă acesta spuse:

— Foarte bine, Susan.

— Minunat. Vă sun pentru detalii.

După plecarea căpitanului, urmat îndeaproape de aspirantul său, Susan se întoarse spre consilieri.

— Vă aduc o cafea?

— Brrr. Cum ţi s-a părut? Întrebă fiul ei, Nick.

Susan devenise un fel de celebritate în ochii băieţilor săi de unsprezece ani, pentru că atinsese un extraterestru.

— Uscat, spuse ea, uitându-se lung spre laptopul de pe masa din sufragerie. Puţin noduros. Cam ca o şopârlă.

În camera alăturată, Tom vorbea la telefon.

— Warren, spui prostii, zicea el. Încă mai putem să obţinem nişte concesii. Lucrăm la capitolul ăsta. Dar dacă începi să tragi în ei, suntem terminaţi. Nu vreau să mai aud de vreo vânătoare de broaşte, bine?

— Te-ai spălat pe mâini? Vru Nick să ştie.

Susan dădu drumul mouse-ului şi se şterse de braţul lui Nick.

— Bleah, ce scârbos, zise el. Acum am luat microbii de broască.

— Nu le mai spune aşa, zise ea cu asprime. Nu este politicos. Diseară va trebui să fii foarte politicos.

— Nu trebuie să-l ating, nu-i aşa?

— Nu, sunt sigură că un băieţel dezgustător este ultimul lucru pe care şi-l doreşte.

În camera alăturată, Tom formase un alt număr.

— Ascultă, Walt, cred că o să am nevoie de o maşină de patrulare diseară, în faţa casei mele. Dacă broasca asta e împuşcată pe aleea mea, mâine pe locul casei o să fie un crater fumegând.

— E adevărat? Întrebă Nick, căscând ochii.

— Nu, minţi Susan. Exagerează.

— Pot să mă duc diseară acasă la Jake?

— Nu, am nevoie de tine aici, spuse Susan, ascunzându-şi neliniştea.

— Ce avem la cină?

— Încerc să aflu ce mănâncă ei, dacă mă laşi în pace.

— Eu nu mănânc gândaci.

— Nici eu, spuse Susan. Acum du-te de aici.

Tom intră şi se prăbuşi oftând pe un scaun.

— Întregul oraş fierbe de mânie, spuse el. Efectiv. Paula voia să ne picheteze casa. I-am zis să aibă încredere în tine, că ai un plan. Desigur, habar n-am care-i acesta.

— Cred că planul meu constă în a-i da să mănânce pizza, spuse Susan.

— Pizza?

— De ce nu? Nu găsesc vreo restricţie în alimentaţia lor, şi tuturor le place pizza.

Tom îşi lăsă capul pe spate şi se holbă încruntat spre tavan.

— Sigur. De ce nu? Dacă îl omoară, vei fi o eroină. Pentru jumătate de oră, după care vei fi o martiră.

— Pizza nu a omorât niciodată pe nimeni, spuse Susan şi se ridică să aranjeze prin casă.

Familia Abernathy locuia într-o casă mare, cu trei etaje, construită în 1918, cu verandă pe toate laturile, cu turn ascuţit şi o grădină mare. Camera de zi avea uşi glisante din lemn, ferestre în evantai cu vitralii şi un şemineu cu cadrul din lemn. Putea fi o casă la modă, dar în schimb avea un aspect ponosit, liniştit – vrafuri de cărţi, covoare orientale roase de căţei, o pianină cu multe machete de avioane. Mobilierul confortabil, uzat, purta urmele vizitelor constante, ale proiectelor şcolare şi şedinţelor. Rar exista o noapte în care familia Abernathy să nu aibă musafiri, însă cina nu era niciodată oficială. Formalităţile erau străine naturii lui Susan.

Lucrase ca asistentă, dar îşi dăduse demisia, sătulă mai mult de birocraţie decât de pacienţi. Avea fizicul robust al unei nemţoaice de la ţară, şi independenţa aferentă. Părul şaten, tuns deasupra umerilor, îi încadra faţa rotundă, veselă. Rareori putea fi văzută purtând ceva mai elegant decât jeanşi şi o cămaşă cu mânecile suflecate. Când a fost ales Tom, au ştiut cu toţii că nu vor avea parte de o soţie de primar care să le provoace simţul modei.

În seara aceea, căpitanul Groton sosi exact la timp, într-o maşină cu geamuri fumurii, condusă de cineva care stătea invizibil, în aşteptare. Tom îşi primi oaspetele în pragul uşii, privind puţin nervos în lungul străzii. Când au ajuns în camera de zi, Susan apăru din bucătărie cu un ciorchine de pahare într-o mână şi o sticlă de vin în alta.

— Puţin vin, căpitane? Spuse ea. Ezită.

— Dacă aşa e obiceiul. Îmi pare rău că nu sunt familiarizat cu ritualurile voastre alimentare. Ştiu doar că sunt complicate.

— Este suc de fructe fermentat, uşor ameţitor, spuse ea, turnând puţin în paharul lui. Oamenii îl beau ca să se relaxeze.

Apucă cu prudenţă paharul. Susan îi văzu degetele butucănoase, semănând cu nişte cioturi. Ca asistentă, făcea parte din pregătirea ei să simtă compasiune chiar şi pentru pacienţii mai puţin atrăgători, iar acum era forţată să facă apel la acea deprindere, pentru a nu da atenţie înfăţişării sale.

— Noroc, spuse ea, ridicând paharul.

Piciorul paharului ţinut de căpitanul Groton se rupse pocnind în două. Vinul îi curse pe mână în timp ce el încerca să prindă cioburile.

— Scuze, mormăi el. Vasele voastre sunt fragile.

— Nu-ţi face griji pentru pahar, spuse Susan, luându-i paharul, pe care i-l dădu lui Tom. Te-ai tăiat?

— Nu, desigur… Se opri în timp ce încerca să nege, şi se holbă la mâna sa. O linie subţire de sânge îi traversa palma.

— Am eu grijă de asta, spuse Susan. Îl luă de braţ şi îl conduse spre baie.

Abia după ce îi şterse sângele cu un pansament îşi dădu seama că el nu se ferise de atingerea ei, aşa cum făcuse înainte. Zâmbi în sinea ei pentru micile victorii. Dar când scoase o sticlă cu spray dezinfectant, se dădu totuşi înapoi, întrebând suspicios:

— Ce-i asta?

— Dezinfectant, spuse ea. Pentru a preveni infecţia. Este pe bază de alcool.

— Ah, spuse el. Credeam că-i apă.

Îi pulveriza uşor pe mână, apoi îl bandajă. Căpitanul se uită curios în jurul său.

— Ce-i locul ăsta?

— Este o baie, spuse ea. O folosim pentru… A ne spăla, îngriji şi aşa mai departe. Aceasta este toaleta. Ridică încet capacul, şi el făcu un pas înapoi, vizibil dezgustat. Susan se văzu nevoită să râdă. Este foarte curată. Jur.

— Are apă înăuntru, spuse el cu silă.

— Dar apa nu este murdară, cel puţin nu acum.

— Apa este întotdeauna murdară, spuse el. Colcăie de bacterii. Transmite o mie de boli, şi cu toate acestea voi, oamenii, o atingeţi fără nici un fel de precauţie. Vă lăsaţi copiii să se joace în ea. Ba o mai şi beţi. Bănuiesc că v-aţi obişnuit cu ea, trăind pe acest pământ unde murdăreşte totul. Curge chiar şi din cer. Este imposibil să stai departe de ea. Nu ai de ales, decât să te laşi udat.

Şocată de imaginea apei ca fiind murdară, Susan spuse:

— Trebuie să fie foarte neplăcut pentru voi să ne ocupaţi planeta. Cum este lumea voastră?

— Este foarte uscată, zise el. Kilometri întregi de nisip fierbinte, curat, ca în Sahara voastră. Dar populaţia voastră nu trăieşte în zonele care pentru noi sunt locuibile, aşa că nici noi nu putem face asta în altă parte.

— Trebuie să beţi apă uneori. Metabolismul vostru nu este atât de diferit de al nostru, altfel nu aţi putea consuma alimentele noastre.

— Cantităţile mici existente în mâncare ne sunt suficiente. Noi nu o excretăm aşa ca voi.

— Aşadar, din acest motiv nu aveţi băi, spuse ea.

Căpitanul se opri, vizibil încurcat. După aceea îşi dădu seama ce lipsea din explicaţia ei.

— Voi folosiţi această cameră pentru funcţiile excretorii?

— Da, spuse ea. Trebuie să fie ceva intim.

— Dar voi excretaţi fluide în public tot timpul, zise el. Din nas, din gură, din piele. Cum poate fi ceva intim?

Pentru o clipă, imaginea oamenilor ca nişte pungi pline cu bacterii o făcu incapabilă să răspundă. După aceea, spuse:

— De aceea venim aici, să ne curăţăm.

Căpitanul se uită în jur.

— Dar nu există nici o instalaţie de curăţat.

— Bineînţeles că există. Dădu drumul la duş. Vezi?

Reacţionă atât de îngrozit, încât îl opri imediat.

— Înţelegi, pentru noi apa este curată, explică ea. Ne spălăm cu ea. Voi cu ce vă spălaţi?

— Cu nisip, spuse el. În băi cu nisip uscat, încălzit. Este minunat.

— Cu siguranţă. Îşi imagină nisipul alb, moale. Ca acela de sub calcarul din Okanoggan. Se uită la el, începând să înţeleagă: De asta vreţi să…?

— Nu pot spune nimic despre asta, răspunse el. Te rog să nu mă întrebi.

Era tot ce îi trebuia să ştie.

Când s-au întors, Tom şi băieţii erau în bucătărie, aşa că li s-au alăturat.

— Scuze, am fost prinşi într-o discuţie foarte interesantă, spuse Susan vioaie, aruncând spre Tom o privire de genul „îţi povestesc mai târziu”. Căpitane Groton, aceştia sunt fiii noştri, Ben şi Nick.

Băieţii se ridicară şi clătinară neîndemânatici din cap, evident fuseseră instruiţi să nu dea mâna.

— Amândoi sunt ai voştri? Întrebă Wattesoonul.

— Da, spuse Tom. Ai copii, căpitane?

— Da. O fiică.

— Câţi ani are? Întrebă Susan, mai turnându-i nişte vin într-o cană.

Groton făcu o pauză atât de lungă, încât Susan se gândi dacă nu cumva spusese ceva care să-l jignească, dar într-un final căpitanul scutură din cap.

— Nu ştiu. Dilatarea temporală face să fie atât de complicat. Pentru voi ar fi foarte puţin, oricum; anii noştri sunt atât de diferiţi.

— Aşadar, ea a rămas acasă, pe planeta voastră?

— Da.

— Şi soţia ta?

— A murit.

— Îmi pare atât de rău. Trebuie să fi fost tare greu să-ţi laşi fiica acolo.

— A fost necesar. Am fost trimis aici. Mi-am făcut datoria.

Susan se gândi că poate plăcinta cu excreţie de vacă nu era un lucru potrivit pentru musafirul ei, aşa că începu să scotocească prin bufet, şi curând adună mai multe alimente uscate: seminţe de soia prăjite, biscuiţi, fulgi de mere, seminţe de pin şi un cartof dulce să le mai înmoaie. În timp ce Tom încerca vitejeşte să îl antreneze pe căpitan într-o conversaţie despre pescuit, Susan începu să pregătească pizza pentru familia sa. Câinele latră la uşa din spate, şi ea îl rugă pe Ben să îi dea să mănânce. Nick începu să se joace cu jocul său Gameboy. Peste tot plutea o stare de perplexitate agreabil de normală.

— Cam ce mâncaţi voi acasă? Îl întrebă Susan pe oaspetele său, când avu ocazia.

Căpitanul scutură din umeri.

— Suntem mai puţin preocupaţi de mâncare decât voi. Mâncăm orice. Suntem omnivori.

— Ar trebui să ne păzim câinii, murmură Ben.

— Ben! Îl mustră Susan.

Căpitanul Groton îi aruncă o privire îngheţată.

— Nu ne interesează câinii voştri ca mâncare.

Întreaga familie se holba îngrozită.

— Câinii noştri nu sunt de mâncare! Izbucni Ben.

— Atunci pentru ce îi ţineţi? Întrebă căpitanul, rezonabil.

— Pentru companie, spuse Tom.

— Pentru amuzament, zise Ben.

— Pentru că ne amintesc că suntem oameni. Fără alte specii în jurul nostru, am uita, spuse Susan.

— Aha. Înţeleg, zise Wattesoonul. Şi noi gândim la fel.

În tăcerea stânjenitoare care urmă, toţi oamenii din încăpere se întrebau care erau animalele de companie ale Wattesoonilor.

Îi salvă ceasul cuptorului. Pizza era gata, şi curând reveni starea plăcută de perplexitate.

Pe internet, Susan aflase că Wattesoonii erau consumatori frugali, dar căpitanul Groton părea hămesit. Mancă câte ceva din tot ce Susan pusese pe masă, inclusiv două felii de pizza.

Pentru a-l scuti pe musafirul lor de tulburătoarea privelişte a mesei şi veselei mânjite de apă, Susan îl invită afară, să vadă grădina, astfel încât ceilalţi să aibă timp să cureţe. Uşa cu plasă se închise zgomotos în urma lor şi câinele se furişă pe lângă ei, dornic să-l miroasă pe străin, până când Susan îl goni în bucătărie. După aceea, îl conduse pe Wattesoon în lumina amurgului jilav, acompaniată de greieri.

Era o seară tipică pentru vestul central. Curtea se întindea până la malul abrupt al râului, un deal de calcar bătut de intemperii, acoperit cu arbuşti de sumac şi viţă-de-vie. Susan trecu printre bucăţile împrăştiate de discuri Frisbee şi darts de exterior, spre liniştea din spatele grădinii, unde natura începuse să avanseze. Un leagăn vechi atârna de ciotul unui stejar, şi s-au aşezat în el, făcând să scârţâie frânghiile. În tăcerea umbroasă, Susan se legănă fără grabă înainte şi înapoi, gândindu-se la serile din trecut.

Nu-şi dăduse vreodată seama cât de mult iubeşte acest loc, până când nu a fost forţată să se gândească la pierderea lui. Privind spre tufişurile întunecate de pe deal, văzu sclipirea tăcută a licuricilor.

— Se poate să ţi se pară frumos locul ăsta? Spuse ea, fără a încerca să-şi ascundă tristeţea din glas.

După câteva clipe de tăcere, îl văzu pe căpitan privind în întuneric, pierdut în gânduri.

— Scuze, ce-ai întrebat? Spuse el, revenindu-şi în fire.

În loc să răspundă, Susan zise:

— Cred că pe toţi ne marchează un anumit fel de peisaj, când suntem tineri. Ne putem bucura de alte locuri, dar parcă aparţinem numai unuia, până la adânci bătrâneţi. Acesta-i al meu.

— Da, spuse el.

— Atunci, poţi să înţelegi cum ne simţim? Vorbim mult despre investiţiile noastre, despre traiul nostru, dar numai ca să ne ascundem durerea. Iubim locul acesta. Suntem legaţi de el.

Căpitanul nu răspunse imediat, aşa că Susan opri leagănul, ca să îl privească.

— Înţeleg, spuse el.

— Serios? Zise ea încrezătoare.

— Asta nu schimbă nimic. Îmi pare rău.

Dezamăgită, se holbă la faţa lui grosolană. Acum, că se mai obişnuise puţin cu el, nu i se mai părea atât de diform şi îndesat. Făcu un gest nervos.

— De ce vouă, oamenilor, vă place atât de mult să fiţi nemulţumiţi? Vă place să vă împotriviţi, să protestaţi, până se ajunge la ceva inevitabil. Este o reacţie imatură, care vă îngreunează mult viaţa.

— Dar, căpitane, există unele lucruri pentru care trebuie să protestezi.

— Ce lucruri?

— Nebunia. Reaua-voinţă. Nedreptatea.

O opri, cu mâhnire în glas.

— Lucrurile acestea fac parte din natura lumii. Nu putem face nimic să le prevenim.

— Nici măcar nu poţi să încerci? Spuse ea.

— Viaţa nu este dreaptă. Dreptatea este o noţiune a celor nebuni. Împotrivirea aduce numai deziluzie.

— Păi, suntem diferiţi. Noi, oamenii, putem îndura o mie de rele, atât timp cât ni se pare drept. Ne luptăm în permanenţă să facem dreptate, în noi înşine şi în societatea noastră. Şi în a voastră, dacă ne-aţi lăsa.

— Deci, agresivitatea voastră reprezintă un efort de a ne îmbunătăţi? Spuse Wattesoonul.

Susan râse, surprinsă.

— Vai, căpitane Groton, nu mi-a zis nimeni că poporul vostru are simţul ironiei.

Păru înlemnit de reacţia ei, ca şi cum i-ar fi părut rău că o provocase.

— Nu râdeam de tine, explică ea în grabă. Cel puţin, nu într-un mod pe care nu ţi l-ai dori.

— N-ai de unde să ştii ce-mi doresc, spuse el înţepat.

— A, asta nu ştiu, spuse ea.

Pentru moment, departe de orice context oficial, părea la fel de dificil şi contradictoriu ca orice bărbat.

— Răspunsul tău de adineauri, referitor la dreptate, se hazardă ea. Ai părut trist, ca şi cum ai fi vorbit din experienţă. Ce s-a întâmplat?

Căpitanul se holbă la ea cu faţa aceea împietrită, de granit. Pentru câteva clipe, Susan se gândi că nu-i va răspunde. După aceea, el zise:

— E ceva din trecut. Nu are rost să discutăm despre asta. Ziua de azi este ziua de azi. Accept asta.

Rămaseră tăcuţi o vreme, ascultând sunetele vieţii din jurul lor. În cele din urmă, Susan spuse:

— Ei bine, marea nedreptate din viaţa noastră se află încă în viitor.

Gândul o copleşi. Toată această vale domoală o să dispară în curând, transformată într-o rană deschisă în peisaj. Îi dădură lacrimile, de supărare şi de perspectiva pierderii, aşa că se ridică din leagăn, să se întoarcă în casă. Când ajunse la veranda din spate, se opri să-şi revină, ştergându-şi lacrimile de pe faţă. Căpitanul Groton, care o urmase, spuse uimit:

— Secreţi umezeală.

— Da, zise ea. Mai facem asta, din când în când, în momentele cu mare încărcătură emoţională.

— Aş vrea… Începu el, apoi se opri.

— Da? Ce-ai vrea?

— Nu contează, spuse el, îndepărtându-şi privirea.

În noaptea aceea, întinsă în pat, Susan îi povesti lui Tom ce aflase.

— Nisip, spuse el neîncrezător. Nemernicii ne mută de aici ca să-şi facă baie de nisip.

Nu se simţea indulgent faţă de Wattesooni. După ce musafirul lor plecă în limuzina cu geamuri fumurii, Tom primi un telefon de la primarul oraşului Walker, capitala magazinelor Wal-Mart. Căpitanul însărcinat cu evacuarea lor era o persoană milităroasă şi inflexibilă, care le prezentase locuitorilor un set de termene-limită ce nu puteau fi negociate. Veştile venite din Red Bluff erau şi mai descurajante. Căpitanul de acolo era un rasist declarat, care considera evacuarea o soluţie prea bună pentru populaţia locală. Forţa părea a fi alternativa lui preferată.

— Larry vrea să formeze o rezistenţă unită, spuse Tom. Un fel de „La naiba, nu plecăm de aici”. Rămânem pe loc, refuzăm să ne facem bagajele. Mie mi se pare cam riscant.

Susan se gândea. În cele din urmă spuse:

— Vor crede că este o reacţie imatură.

— Ca a unui copil neascultător? Spuse Tom iritat.

— Nu am zis că sunt de acord. Ci doar ce vor crede.

— Deci, ce facem?

— Nu ştiu. Ne comportăm într-un mod pe care ei să îl asocieze adulţilor. Rezistăm, fără să pară că rezistăm.

Tom întoarse capul pe pernă, să se uite la ea.

— Cum ai aflat toate aceste lucruri? Mie nu mi-a zis şi altceva în afară de vorbăria oficială.

— Eşti omologul lui, Tom. Trebuie să fie oficial cu tine. Eu nu contez.

— Sau poate contezi şi mai mult. Poate s-a îndrăgostit de tine.

— Te rog!

— Cine ar fi crezut că îmi voi pierde soţia în favoarea unui cartof, medita Tom.

Susan rezistă impulsului de a-l lovi cu perna.

— Să ştii că este oarecum un filosof.

— Socrate, cartoful, spuse el.

— Mai degrabă, Marc Aureliu. Nu cred că vrea cu adevărat să fie aici. Există ceva în trecutul lui, o tragedie despre care nu vrea să vorbească. Dar l-am putea face mai înţelegător. L-am putea câştiga de partea noastră.

Tom ridică un cot, să se uite foarte serios la ea.

— Dumnezeule, chiar ţi s-a destăinuit.

— Eu doar pun lucrurile cap la cap. Problema e că nu ştiu la ce ne-ar folosi dacă l-am câştiga de partea noastră. El doar ascultă de nişte ordine.

— Iisuse, un prieten în rândul Wattesoonilor este un progres. Mergi mai departe.

— Este un ordin, domnule primar?

— Mata Hari a mea, spuse el, cu zâmbetul său strâmb şi bleg pe care ea îl iubea.

Se rostogoli mai aproape, să-şi pună capul pe umărul său. Toate problemele păreau mai suportabile în prezenţa lui.

În săptămânile care au urmat, căpitanul Groton nu prea a fost văzut. Din biroul lui ieşeau încă informări, instrucţiuni şi ordine, dar căpitanul în persoană nu era disponibil – era indispus, suna comentariul oficial. Când auzi asta, Susan telefonă la sediul Wattesoonilor, îngrijorată de faptul că ar fi putut avea o reacţie la meniul ciudat cu care îl servise. Spre surprinderea ei, căpitanul răspunse la telefon.

— Nu-ţi face griji, Susan, spuse el. Nu ai cu ce să mă ajuţi.

— Nu te cred, zise ea. Eşti atât de pasionat de acceptarea stoică, încât ai putea avea un şoc toxic înainte de a recunoaşte că este ceva în neregulă.

— Nu este nimic în neregulă.

— Sunt asistentă medicală, căpitane Groton. Dacă eşti bolnav, ai devenit răspunderea mea.

Urmă o pauză enigmatică pe fir.

— Nu este ceva ce-ai putea recunoaşte, spuse el într-un final. O boală Wattesooniană.

Îngrijorată, acum că el recunoscuse, Susan întrebă:

— Este gravă?

— Nu este mortală, dacă la asta te referi.

— Pot să te văd?

— Grija ta este măgulitoare, dar nu am nevoie de ajutor.

Şi a trebuit să se mulţumească cu asta.

În cele din urmă, Tom îl văzu înaintea ei, la o şedinţă pe care căpitanul nu a putut să o evite, un raport intermediar cu privire la pregătirile de evacuare.

— Trebuie să fie un gen de artrită, răspunse vag Tom la întrebările lui Susan. Se târâie într-un baston. Este şi puţin irascibil.

Neavând încredere într-un bărbat să remarce ceea ce era de remarcat, Susan o sună pe Alice Brody, care fusese şi ea la şedinţă. Aceasta se arătă mai mult decât dispusă să dea amănunte.

— Pare că îl supără ceva, spuse Alice. Dar nu asta e partea ciudată.

Aha, gândi Susan.

— Este mai înalt, Susan. Cu câţiva centimetri. Şi proporţionat diferit. Nu mai e atât de îndesat, dacă înţelegi la ce mă refer. Parcă a pierdut din greutate, dar eu cred că doar i-a fost redistribuită. Şi pielea îi arată altfel… E mai netedă, şi are o culoare mai naturală.

— Ce crezi că se întâmplă?

— Să fiu a naibii dacă ştiu.

Acela a fost momentul în care lui Susan îi veni ideea să îl invite pe căpitanul Groton la serbarea de 4 Iulie. Serbarea în sine fusese controversată, în împrejurările date – dar consiliul orăşenesc consideră că o zi de petrecere ar ridica moralul tuturor. Wattesoonii o priviră ca pe un ciudat festival al verii şi nu sesizară deloc conotaţiile naţionaliste, aşa că singura lor obiecţie a fost legată de potenţiala tulburare a ordinii publice. Când orăşenii au fost de acord să interzică alcoolul, ocupanţii s-au înduplecat.

În Okanoggan Falls, ziua de 4 Iulie culmina întotdeauna cu o paradă, un obicei local pentru care oamenii se pregăteau cu cel puţin trei ore înainte. Existau mereu o echipă de drujbişti, o decapotabilă pentru Prinţesa Untului, o formaţie de jazz stil Dixieland pe un camion cu platformă, excavatoare decorate şi buldozere în loc de scenă.

Tom urma să meargă într-un Ford de epocă, purtând joben, aşa că Susan îi telefonă comandantului Wattesoonilor şi îl rugă să o însoţească.

— Va fi o adevărată paradă a Americii de pe vremuri, spuse ea.

Căpitanul ezită.

— Nu vreau să fiu provocator. Concetăţenii tăi poate nu se vor bucura de prezenţa mea.

— Dacă ai merge pe o platformă, poate. Dar dacă te amesteci în mulţime, şi savurezi un cârnat şi o limonada? Unii poate chiar vor aprecia asta. Dacă nu, mă ocup eu de ei.

În cele din urmă, fu de acord, şi aranjară să se întâlnească.

— Să nu vii în uniformă, sună ultima ei instrucţiune.

Susan nu avu nici cea mai mică idee despre dilema pe care i-o provocase, până când acesta nu apăru în faţa drogheriei Meyer, purtând o adunătură de haine nepotrivite, ce păreau luate de la second-hand. În orice caz, lucrul cel mai remarcabil era faptul că putea să le poarte – ultima dată când îl văzuse, ar fi fost complet imposibil să încapă în haine omeneşti. Acum, când îl întâmpină, îşi dădu seama că aveau aceeaşi înălţime, iar el avea chiar şi bărbie.

— Arăţi minunat, spuse ea.

— Exagerezi, zise el cu oarecare durere în glas.

— Te simţi bine?

— Mai bine, mulţumesc.

— Dar hainele tale. O, Doamne.

— Sunt nepotrivite? Întrebă el neliniştit.

Susan privi în jur, la toată acea neglijenţă estivală americană – bărbaţi în tricouri lălâi şi sandale, femei abia încăpând în maiourile lor.

— Nu, spuse ea. O să te integrezi de minune. Doar că, pentru un tip cu funcţia ta… Îl apucă de mână şi îl târî în drogherie, îndreptându-se spre raftul cu reviste. Găsi un exemplar din GQ şi i-l puse în mână. Studiază-l, spuse ea. O să vezi cum se îmbracă bărbaţii din elită. Răsfoind alte reviste, găsi câteva exemple de înfăţişare mai clasică. Este ceva mai informal, dar de bun-gust. Potrivit în astfel de ocazii, şi nu îţi scade prestigiul.

Căpitanul studia solemn pozele.

— Mulţumesc, Susan. Îmi este de ajutor.

Ea gândi cu durere că şi-ar fi dorit ca şi Tom să îi urmeze cu atâta uşurinţă sfaturile referitoare la stil.

Se îndreptau spre casa de marcat, să plătească revistele, când căpitanul se opri brusc la vederea rafturilor.

— La ce folosesc astea?

— Igienă, îngrijire personală, spuse Susan. Astea sunt pentru curăţat dinţii. Îi curăţăm de două ori pe zi, pentru a preveni respiraţia urât mirositoare şi îngălbenirea dinţilor. Astea sunt pentru îndepărtarea părului nedorit. Bărbaţii se bărbieresc în fiecare zi, altfel le creşte barba.

— Adică toţi bărbaţii au păr pe faţă? Întrebă căpitanul Groton, uşor îngrozit.

— Da. Cei care nu vor barbă se bărbieresc.

— Dar astea ce sunt? Întrebă el arătând spre deodorante.

— Ne dăm cu ele la subraţ în fiecare zi, pentru a preveni mirosurile neplăcute.

— Trăiţi în permanent război cu corpul vostru, şopti căpitanul.

Susan râse.

— Aşa pare, nu? Privi şi ea spre rafturile pline cu şampoane, apă de gură, creme antiacneice, soluţii pentru îndepărtarea bătăturilor, săpunuri şi alte produse care demonstrau modurile în care fiecare persoană îşi considera neplăcut propriul corp.

Beth Meyer lucra la casă, aşa că Susan i-o prezentă căpitanului Groton. Incapabilă să îşi ascundă ostilitatea, Beth spuse totuşi:

— Sper că veţi învăţa câte ceva despre noi.

— Magazinul vostru a fost deja foarte instructiv, doamnă Meyer, spuse politicos căpitanul. Nu mi-am dat seama niciodată câtă ingeniozitate dedică oamenii îngrijirii corporale. Sper să mă întorc într-o zi.

— Atât timp cât este deschis, nu vom respinge nici un client, zise Beth.

Afară, lucrurile se precipitau pentru paradă, şi era evident că oamenii urmau să o folosească în mod spontan spre a-şi exprima frustrarea. Câţiva spectatori purtau panouri de protest, iar de-a lungul trotuarului un întreprinzător local amenajase un stand Înţeapă Barabula, oferind oamenilor posibilitatea ca, pentru câţiva dolari, să fie sadici cu nişte cartofi copţi. Judecând după resturile de cartof împrăştiate prin stand, cea mai populară activitate părea a fi explozia petardelor în interiorul cartofilor. Un reporter de la un post TV din afara oraşului îi lua un interviu patronului despre înfloritoarea lui afacere. Nimeni nu rostise cuvântul „Wattesoon”, dar toţi înţeleseseră ideea.

Inclusiv căpitanul Groton. Susan îl văzu studiind scena, aşa că spuse încet:

— E de prost-gust, dar mai bine să o facă aşa, decât la modul serios.

— Asta-i o interpretare, zise el puţin încordat.

Susan îşi reaminti că nu măruntaiele ei simbolice împodobeau pereţii standului.

Transmiţătorul lui radio alese exact acel moment pentru a prinde viaţă. Susan nici măcar nu îşi dăduse seama că îl avea la el, ascuns sub cămaşa scoasă din pantaloni.

— Scuză-mă, spuse el, după care vorbi în propria sa limbă.

Susan nu ştia despre ce se vorbea, dar vocea căpitanului era calmă şi profesională. După ce termină de vorbit, îl întrebă:

— Aveţi soldaţi gata să intervină?

O studie o clipă, ca şi cum s-ar fi gândit dacă să mintă, apoi spuse:

— Ar fi fost o prostie din partea noastră să nu luăm nici un fel de măsuri.

Lui Susan îi trecu prin minte că el era cel trimis în recunoaştere, profitând de prietenia ei pentru a evalua necesitatea de a folosi forţa împotriva vecinilor ei. Iniţial, se simţi înfuriată; dar imediat se linişti cu gândul că nu trimisese pe altcineva, mai iritabil.

— Hei, căpitane!

Bărbatul de la standul Înţeapă Barabula îi remarcase şi, încurajat de prezenţa camerei de filmat, se hotărâse să creeze o scenă atractivă.

— Vrei să lansezi o rachetă-cartof?

Oamenii din jur râseră nervos, aşteptând încremeniţi reacţia Wattesoonului. Susan gâfâia, gândindu-se cum să-l scape, când el puse o mână sigură pe braţul ei.

— Mi-e teamă că mă veţi considera un criminal, spuse el pe un ton relaxat.

Văzură cu toţii că înţelesese mesajul de violenţă subtilă, dar alesese să o ia drept glumă, şi nu provocare.

— Nu e vorba de nici o crimă, sunt doar cartofi, spuse patronul. Era un tip dolofan, nebărbierit, purtând un tricou alb murdar. Tonul cu care glumise avea o uşoară nuanţă agresivă. Haide, te las să tragi o dată gratis.

Căpitanul Groton ezită, toţi erau dornici să vadă ce va face. Într-un final, cedă.

— Foarte bine, spuse el îndreptându-se spre stand, dar insist să plătesc. Fără vreun tratament preferenţial.

Patronul, comedian amator, făcu spectacol din alegerea unui cartof lung şi subţire, care semăna în mod remarcabil cu clientul său. După aceea, îi dădu să aleagă arma: baros, topor, petardă sau alte instrumente de tortură.

— Păi, petarda, bineînţeles, se decise căpitanul. Aşa-i tradiţia azi, nu?

— Tradiţională ca şi berea.

O parte a mulţimii se simţi nemulţumită de interferenţa Wattesoonilor cu dreptul lor patriotic de a se îmbăta. Patronul standului îi înmână cartoful şi petarda.

— Uite, bag-o înăuntru. După ce căpitanul se conformă, bărbatul puse cartoful în spatele standului, zicându-i: Să-mi spui când eşti gata.

Când căpitanul dădu semnalul, bărbatul aprinse fitilul. Aşteptară cu respiraţia tăiată; după aceea, cartoful explodă, împroşcându-l pe patron drept în faţă. Publicul izbucni în râs. Căpitanul Groton se retrase fluturând prieteneşte din mână, de parcă ar fi plănuit de mult rezultatul.

— Ai fost foarte de gaşcă, îi spuse Susan în timp ce se îndepărtau.

— Aş fi putut distruge barabula cu arma mea, zise el, dar m-am gândit că nu ar fi fost în spiritul evenimentului.

— Porţi armă? Se holbă Susan.

Armele Wattesoonilor erau recunoscute ca fiind îngrozitoare. Ar fi putut spulbera standul şi pe toţi cei din jurul său.

Căpitanul o privi fără vreo urmă de amuzament.

— Trebuie să mă pot apăra.

Parada era pe cale să înceapă, iar Susan simţea că escorta o persoană extrem de periculoasă, aşa că spuse:

— Hai să găsim un loc unde să stăm, departe de mulţime.

— Aici, zise căpitanul Groton.

Scanase deja terenul şi identificase cel mai bun loc pentru supraveghere: veranda unui bloc vechi, unde putea sta cu spatele la perete. Urcă treptele oarecum ţeapăn, mişcându-se ca şi cum genunchii săi nu ar fi fost obişnuiţi să se îndoaie.

Okanoggan Falls se întrecuse pe sine însuşi. Era o paradă deosebit de obraznică, plină de platforme cu dublu înţeles, precum cea pe care se afla un grup numit Banjourile Stricate, cântând „Nu mă îngrădi”, sau bannerul purtat de echipa de majorete a liceului, îmbrăcate în costume alb-negre reprezentând vacile Holstein, banner pe care scria „Eu nu vreau să mă mut”. Transmiţătorul radio al căpitanului îi tot întrerupea, şi Groton vorbea cu o voce calmă, autoritară, persoanei aflate la celălalt capăt.

În final, totul se petrecu fără intervenţia vreunui soldat, cu excepţia celui de lângă Susan. Când mulţimea începu să se împrăştie, Susan descoperi că ţinuse tot timpul pumnii strânşi şi se bucură că nimeni nu îşi dăduse seama de riscul care plutise deasupra lor.

— Acum ce urmează? Întrebă căpitanul Groton.

Vorbise din punct de vedere militar, ea ştia asta; toate pretextele lui de socializare dispăruseră.

— Toţi se despart, spuse ea. Unii vor merge la terenul de baseball, pentru un picnic unde se vor aduna fonduri, dar majoritatea nu se vor mai întâlni până diseară, la artificii. Adică pe la nouă jumate, zece.

Căpitanul încuviinţă din cap.

— Atunci, mă întorc la bază, zise el.

Susan nutrea sentimente contradictorii, dar în final spuse:

— Căpitane… Mulţumesc. Cred.

O studie cu atenţie.

— Îmi fac doar datoria.

În seara aceea, la ştiri, serbarea din Okanoggan Falls contrastă cu cea din Red Bluff, unde fusese instaurată starea de asediu, artificiile fuseseră interzise şi tancurile Wattesoonilor patrulau pe străzile pustii.

O săptămână mai târziu, când Susan îi telefonă căpitanului Groton, răspunse aspirantul Agush.

— Nu poate să vorbească cu dumneavostră, spuse el indiferent. Este pe moarte.

— Poftim? Zise Susan, gândindu-se că poate nu a înţeles bine.

— A contractat una din bolile voastre omeneşti.

— A chemat cineva un doctor?

— Nu. O să moară în curând. Nu are rost.

După jumătate de oră, Susan ajunse la sediul Wattesoonilor cu trusa ei de asistentă în mână. Când aspirantul îşi dădu seama că are în faţă o femeie înzestrată cu hotărârea unui nazist, nu se împotrivi, ci o conduse spre biroul căpitanului. Părea în continuare nepăsător faţă de iminentul deces al superiorului său.

Căpitanul Groton stătea prăbuşit într-un scaun, în camera sa spartană, dar intimă. Transformarea din înfăţişarea lui era şi mai evidentă; acum era înalt şi zvelt, chiar şi pentru un om, iar trăsăturile sale faciale păreau cu adevărat umane. Într-o lumină mai slabă, ar fi putut trece drept un om obişnuit.

Un om obişnuit excesiv de nefericit. Ochii lui aveau contururi roşii, faţa era nebărbierită (Susan remarcă surprinsă prezenţa părului facial) şi vocea răguşită.

— Susan! Tocmai mă gândeam că ar trebui să-ţi mulţumesc pentru amabilitatea ta înainte de a… Se opri să strănute.

Preocupată încă de înfăţişarea lui, Susan răspunse:

— Devii uman, nu-i aşa?

— Microbii voştri cred cu siguranţă asta. Tuşi cu spută. Am contractat o boală extrem de dezgustătoare.

Susan îşi trase un scaun lângă el.

— Ce simptome ai?

Căpitanul scutură din cap, evident gândindu-se că nu era un subiect potrivit.

— Nu-ţi face griji. Sunt resemnat că voi muri.

— Te întreb strict din punct de vedere profesional.

Contrar voinţei sale, căpitanul spuse:

— Acest corp pare că se dizolvă. Pierde fluide prin toate orificiile. Iată, ţi-am zis că este dezgustător.

— Te doare gâtul? Ai nasul înfundat? Tuşeşti şi strănuţi?

— Da, da.

— Dragul meu căpitan, boala ta se cheamă răceală.

— Nu! Protestă el. Sunt chiar cald.

— Probabil din cauză că ai febră. Îi puse mâna pe frunte. Da. Ei bine, din fericire am adus ceva pentru asta. Scoase o sticluţă cu aspirină, un antihistaminic, un descongestionant nazal şi un medicament pentru suprimarea tusei. Îi dădu în plus şi o cutie cu vitamina C.

— Nu eşti alarmată? Întrebă el nesigur.

— Nu foarte tare. La noi, boala se vindecă în mod normal cam după o săptămână. Întrucât sistemul tău imunitar nu a mai întâlnit-o, în cazul tău nu sunt sigură. Trebuie să fii sincer cu mine, căpitane. Ai devenit uman şi în alte moduri, în afară de înfăţişarea ta?

— Cât a trecut? Spuse el vag.

— Cât a trecut de când?

— De când te-am văzut prima dată.

Susan se gândi.

— Cam şase săptămâni.

— Atunci, transformarea este foarte avansată. În trei săptămâni nu mă voi mai putea deosebi de unul de-al vostru.

— Şi intern la fel?

— Ţi-ar trebui un laborator ca să-ţi dai seama de diferenţă.

— În cazul acesta, ai fi în siguranţă să fie sigur dacă te tratăm ca şi cum ai fi uman. Voi fi atentă, totuşi. Se uită prin cameră, după un pahar cu apă. Unde este ba… Era un apartament Wattesoonian; bineînţeles că nu exista baie. Ştia deja că ei nu excretau decât nişte granule tari, fără miros. De unde pot lua un pahar cu apă?

— Pentru ce?

Căpitanul părea uşor dezgustat.

— Ca să bei cu aceste pilule.

— Să beau?

— Vrei să spui că nu ai băut nimic?

— Noi nu avem nevoie de lichide…

— O, Doamne. Probabil eşti şi deshidratat. Va trebui să-ţi schimbi câteva obiceiuri, căpitane. Stai aici. Trebuie să dau o fugă la magazin.

Cumpără cantităţi mari de sucuri de fructe, apă îmbuteliată, şerveţele şi, după o secundă de ezitare, hârtie igienică – deşi nu se bucura că va trebui să îi explice la ce foloseşte. Cumpără, de asemenea, săpun, un prosop de faţă, apă de gură, gel de ras, un pachet de aparate de ras din plastic, o găleată şi un lighean. Că îi place sau nu, va trebui să înveţe.

Susan se confruntase cu pacienţi în diferite stadii de alienaţie mintală, dar niciodată nu trebuise să înveţe pe cineva cum să fie uman. Când l-a convins să înghită pastilele şi un suc de portocale, i-a explicat scopul cumpărăturilor sale într-un limbaj simplu, concret. I-a arătat cum să îşi sufle nasul şi i-a explicat cum funcţionau vezica şi intestinele, precum şi necesitatea de a se spăla cu apă şi săpun. Când a terminat, căpitanul arăta mai disperat ca înainte.

— Noi nu avem cunoştinţă de faptul că ascundeţi aceste deficienţe corporale, spuse el. Mă tem că am făcut o gravă eroare de judecată.

— Eşti soldat, zise ea. Nu mai dramatiza, adaptează-te.

Pentru o clipă, căpitanul se holbă, mirat de tonul ei autoritar. După aceea, îl văzu adunându-şi curajul de parcă ar fi trebuit să îndure dezmembrarea şi moartea.

— Ai dreptate să mă cerţi, spuse el. Eu am ales asta. Nu trebuie să mă plâng.

Curând, antihistaminicul începu să îi dea o stare de somnolenţă, aşa că îl convinse să se întoarcă în pat.

— E mai bine dacă dormi, îi spuse ea. Mai ia nişte pastile la patru ore şi bea o sticlă cu apă de fiecare dată când te trezeşti. O să simţi o presiune şi nevoia de a elimina lichid, foloseşte găleata. Nu te abţine, este foarte rău. Sună-mă dimineaţă.

— Pleci? Întrebă el neliniştit.

Aşa intenţionase, dar ezită văzând expresia sa nefericită. O făcu să-şi dea seama că acum putea cu adevărat să citească expresiile de pe faţa lui. Îşi trase un scaun şi se aşeză.

— Trebuie să recunosc, tovarăşii tăi de aici nu par prea înţelegători.

Căpitanul rămase tăcut câteva clipe, uitându-se posomorât în tavan. Într-un final, spuse:

— Le e ruşine.

— De ce anume? De tine?

— De ceea ce devin.

— Adică uman? Atunci, sunt nişte habotnici.

— Da. Trebuie să înţelegi, Susan, armata nu atrage întotdeauna persoane de cea mai bună calitate.

Îşi dădu seama atunci că medicamentele, sau păsuirea din faţa morţii, îi învinseseră reticenţa obişnuită. Se afla acum într-o poziţie ciudată, comandantul forţei ocupante se baza pe ea în starea care l-a luat prin surprindere. Ar fi fost evident o violare a eticii medicale dacă ar fi încercat să afle de la el secrete militare sau politice. Dar informarea personală şi culturală era oare permisă? Luă rapid o decizie: nimic care să-l rănească. Cu prudenţă, spuse:

— Nu ştiam că voi, Wattesoonii, aveţi acest talent… Această aptitudine… De a vă schimba înfăţişarea.

— Funcţionează doar cu speciile asemănătoare, spuse el somnoros. Nu eram siguri că ne sunteţi suficient de apropiaţi. Se pare că sunteţi.

— Cum faci?

Căpitanul rămase tăcut multă vreme, apoi zise:

— O să-ţi povestesc într-o zi. Este o trăsătură care ne-a fost de folos la adaptarea pe alte planete. Planete mult mai deosebite de a noastră, decât aceasta.

— De aceea te-ai schimbat? Ca să te adaptezi mai bine?

— Nu. Am simţit că este cel mai bun mod de a îndeplini ordinele.

Susan aşteptă să-i explice; întrucât el nu o făcu, îl întrebă:

— Ce ordine?

— Supravegherea evacuării la timp şi cu agitaţie minimă. M-am gândit că, dacă arăt ca un om, voi face populaţia locală să coopereze. Am vrut să mă consideraţi uman. Atunci nu ştiam ce dezavantaje sunt.

— Păi, nu cred că ne-ai fi putut păcăli, oricum, spuse Susan, uşor sceptică. Acum te poţi răzgândi?

— Nu. Procesul cameleonic este parte a biologiei noastre reproductive. Nu ne putem răzgândi nici în legătură cu asta.

Menţionarea reproducerii aduse în discuţie un alt subiect la care ea se gândise adesea.

— De ce nu se află aici nici o femeie Wattesooniană?

Subiectul păru că îi provoacă o emoţie intensă.

— Aproape invariabil, femeile noastre mor după ce nasc, spuse el încordat. Singurele care supravieţuiesc, de regulă, sunt cele fără copii, şi sunt rare. Dacă nu ar fi fost frecvente naşterile multiple, am fi avut dificultăţi în menţinerea populaţiei. Vedem uşurinţa cu care naşteţi voi, femeile umane, şi vă invidiem.

— Nu a fost întotdeauna aşa, spuse Susan. Şi noi obişnuiam să murim la fel de des. Dar nu ne-am împăcat cu gândul. Ne-am îmbunătăţit medicina până când am rezolvat problema.

— Nici noi nu ne-am împăcat cu gândul, zise el încet.

Susan îşi dădu seama.

— Asta s-a întâmplat cu soţia ta?

— Da.

Îi studie faţa.

— Cred că ai iubit-o foarte mult.

— Am iubit-o. Prea mult.

— Nu te poţi învinui pentru moartea ei.

— Pe cine ar trebui să dau vina?

— Pe doctori. Pe cercetătorii care nu găsesc leac. Pe societatea care nu consideră o prioritate suficient de mare găsirea unei soluţii.

Căpitanul râse.

— Este un răspuns foarte uman.

— Ei bine, noi ne-am rezolvat problema.

Se gândi atât de mult la răspunsul ei, încât Susan crezu că a adormit. Dar tocmai când se ridica să verifice, el spuse:

— În viaţă, cred că este mai bine să fii călător, să treci detaşat de bine şi de rău. Mai ales de bine, pentru că acesta întotdeauna dispare.

— Nu întotdeauna, zise Susan cu blândeţe.

Îi aruncă o privire întunecată.

— Întotdeauna.

Apoi adormi cu adevărat.

În seara aceea, după ce băieţii urcară în camerele lor, Susan îi povesti totul soţului său, la un pahar de vin. Câteva din detaliile medicale îl făcură să tresară.

— Au. Bietul nemernic. Sună mai rău decât pubertatea, totul se întâmplă în doar nouă săptămâni.

— Tom, chiar l-ai putea ajuta. Sunt lucruri pe care i le-ai putea spune, ca de la bărbat la bărbat, lucuri pe care eu nu pot…

— Ba nu, nu aş putea, zise Tom. În nici un caz.

Susan protestă.

— Dar sunt lucruri legate de anatomia masculină – vrei să-l pun eu în gardă?

— Mai bine să o faci tu, spuse Tom.

— Eşti un laş, replică ea.

— Ba bine că nu. Uite ce e, bărbaţii nu vorbesc despre asemenea lucuri. Cum aş putea să deschid subiectul? Şi mai ales, de ce? S-a băgat singur în toată povestea asta. A fost o strategie militară. A recunoscut chiar şi în faţa ta: a vrut să ne manipuleze, să cooperăm în a fi cuceriţi. Nu ştiu de ce te porţi ca şi cum ai fi responsabilă pentru el.

Tom avea dreptate. Susan îşi studie vinul din pahar, minunându-se de propria sa reacţie. Se agita ca şi cum căpitanul Groton ar fi fost pacientul, nu duşmanul ei. Îi manipulase în mod intenţionat sentimentele, şi reuşise.

Ei bine, gândi ea, jocul ăsta se poate juca şi în doi.

Urma să fie o vară petrecută nu la plajă, nu la pescuit şi nici pe terenul de baseball. Toţi erau ocupaţi cu împachetatul, sortatul şi pregătirile de mutare. Susan îi mobiliza pe Nick şi Ben în podul şi subsolul casei, să se ocupe de partea mai uşoară, împachetatul şi adunatul, dar partea mai grea îi revenea în întregime ei: luarea deciziilor. Ce să ia, ce să lase. Totul era un fel de referendum despre viaţa ei, trebuia să aleagă ce merită păstrat şi ce nu. Nici un obiect nu era un simplu obiect: erau doar amintiri, cuprinse în jucăriile vechi şi murdare, în felicitări, în bulbii de flori şi în cuverturi. Toate momentele mici, minuscule, care formau împreună tabloul vieţii sale. Într-un fel, trebuia să se separe pe ea însăşi de locul care o crease, să devină un obiect dezrădăcinat.

Vara era punctată de ceremonii triste, precum cea în care au început să dezgroape morţii din cimitir, ziua în care macaraua a scos din parc statuia soldatului din Războiul Civil şi ultima slujbă la biserică, înainte de a scoate ferestrele cu vitralii. În mod paradoxal, după plecarea morţilor oraşul păru şi mai bântuit de stafii.

Protestele nu încetară. Red Bluff era într-o stare de revoltă făţişă; un lunetist împuşcase trei soldaţi Wattesoonieni, şi armata începuse percheziţiile din casă în casă, pentru a dezarma populaţia. În Walker, mitingurile furioase erau televizate, rezidenţii ţipau şi plângeau.

În Okanoggan Falls, negociau. Wattesoonii plăteau acum pentru mutarea clădirilor istorice mai importante, iar districtul şcolar urma să fie păstrat neatins după mutare. Căpitanul Groton acceptase chiar să prelungească termenul-limită cu încă două săptămâni din septembrie, pentru ca fermierii să poată aduna recolta – concesiune pe care şi căpitanii din Red Bluff şi Walker au fost forţaţi să o facă, în silă, în cele din urmă.

Căpitanul devenise o figură cunoscută în oraş – nu mai folosea o limuzină, ci conducea un SUV închiriat pentru a supraveghea contractorii, a se întâlni cu grupurile civile, sau pur şi simplu pentru a lua masa la Earl's Cafe şi a pălăvrăgi cu ospătăriţa. La exterior, nu mai avea nici o trăsătură Wattesooniană, în afară de stângăcia cu care făcea un nod sau prindea mingea de baseball. Se transformase într-un bărbat înalt, distins şi în vârstă, cu părul grizonant, ale cărui maniere erau la fel de impecabile ca şi ţinuta. În context social era rezervat, dar ocazional ceva îl amuza, şi atunci râdea îngăduitor. În acelaşi timp, o autoritate de oţel se ascundea dincolo de suprafaţă.

Femeile din Okanoggan începuseră să remarce. Începuseră să se apropie şi să îl atragă în conversaţie – cu insistenţă, călduros, râzând sfioase; iar el era extrem de atent, dar enervant de nehotărât. Lumea începuse să vorbească despre faptul că se ducea în fiecare săptămână să ia cina în casa Abernathy, indiferent dacă Tom era sau nu acolo. Au remarcat când Susan l-a dus la frizer, şi când s-au dus împreună să viziteze mall-ul din La Crosse. Buna dispoziţie a lui Susan începuse să le irite pe celelalte femei, aşa cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci, şi ochii lor o urmăreau când trecea pe lângă ele.

— Cu siguranţă a sărutat mult broasca aia, de s-a transformat într-un prinţ, spuse Jewell Hogan la salonul de înfrumuseţare, şi remarca sa fu considerată atât de spirituală, încât o repetă întregul oraş.

În ceea ce o privea, Susan găsise un motiv în plus să-şi iubească viaţa în Okanoggan Falls, înainte de a o pierde. Juca un joc care îi dăduse vieţii sale o întorsătură exotică, entuziasmul care îi lipsise. Era datoria sa patriotică să se gândească în fiecare dimineaţă la felul în care se putea apropia şi mai mult de un bărbat pasionant de atractiv şi de puternic, care în mod limpede se bucura de compania ei şi se baza pe ea în feluri neobişnuit de intime. În ultima lună dinainte ca totul să fie distrus, viaţa ei devenise aproape perfectă.

Între pregătirile pentru mutarea afacerii sale şi îndatoririle de primar, Tom lipsea adesea în nopţile în care căpitanul Groton venea la cină. Susan ştia ce se bârfeşte – Nick îi spusese ruşinat că băieţii îl necăjesc pe seama mamei sale – dar nu avea de gând să se lase oprită de o meschinărie.

— Aşteaptă până or să vadă rezultatele, îi zise ea lui Nick.

O făcuse să se gândească la faptul că trebuia să înceapă cumva să aibă rezultate.

Căpitanul Groton se familiarizase deja cu mâncărurile tradiţionale din Midwest – mâncare de fasole verde, salată de fructe în aspic, fasole cu cârnaţi – şi cu ritualurile comune în care erau consumate. Aşa că Susan se distra gătindu-i preparate ceva mai îndrăzneţe. Gusturile lui erau mult mai puţin conservatoare decât cele ale lui Tom, şi aproape de fiecare dată îi lăuda eforturile. Într-una din nopţile în care Tom urma să se întoarcă târziu, comandă o pizza pentru băieţi şi pregăti creveţi cu orez sălbatic, coriandru, anghinare şi smântână, la care adăugă foarte puţin ardei roşu şi un strop de lămâie. Au mâncat în sufragerie, şi au consumat mai mult vin decât de obicei.

Căpitanul îi povesti cum savantul amator care administrează groapa de gunoi, într-unul din nenumăratele eforturi de a-i împiedica pe Wattesooni să-şi pună planurile în aplicare, încercase să îl convingă că sub oraş se afla îngropat un important sit arheologic, ce conţinea o comoară. Chiar îi arătase o hartă veche în franceză şi fotografia unui obiect metalic având gravat un misterios însemn.

Susan râse, puţin ameţită de vin.

— Şi tu ai căzut de fazan?

Căpitanul Groton o privi amuzat.

— Nu, nu am căzut.

Engleza lui era atât de bună, încât până atunci Susan nu folosise nici o expresie pe care el să nu o cunoască.

— Este o expresie. Cred că te-a luat peste picior.

— M-a luat peste picior. Şi eu trebuia să cad?

— Nu, nu, spuse ea. Este un fel de a spune. A cădea de fazan înseamnă a fi păcălit. Pe de altă parte, a-ţi cădea cu tronc înseamnă a fi îndrăgostit de cineva.

Căpitanul medită îndelung.

— Voi folosiţi acelaşi cuvânt pentru a fi păcălit şi a fi îndrăgostit?

Nu se mai gândise până atunci.

— Cred că da. Poate înseamnă că trebuie să îţi faci iluzii pentru a te îndrăgosti. Este implicată o doză mare de autoamăgire. Dar şi mult adevăr.

Deveni brusc conştientă cât de serios o privea, ca şi cum subiectul ar fi fost de mult în mintea lui. Când li s-au întâlnit privirile, simţi pentru o clipă o reacţie chimică spontană; după aceea, el îşi îndepărtă privirea.

— Şi când zici „Okanoggan Falls2”, la ce te referi, la păcăleală sau la dragoste?

— A, la dragoste, fără îndoială.

— Dar dacă ar fi vorba de păcăleală, nu mi-ai spune, afirmă el zâmbind uşor.

— Nu te păcălesc, căpitane, zise ea încet.

Şi, puţin surprinsă ea însăşi, spunea adevărul.

Urmă un moment de tăcere. Apoi, Susan se ridică de la masă, lăsându-şi jos şervetul.

— Hai să mergem în grădină, spuse ea.

O urmă afară, în noaptea fierbinte de vară. Era sfârşitul lunii august; grădinile din jur erau tăcute, se auzeau doar bâzâitul cicadelor prin copaci şi oftatul meditativ al aparatelor de aer condiţionat. Când ajunseră la iarba mai înaltă de sub copaci, căpitanul se opri şi respiră aerul parfumat.

— Singurul lucru care mă surprinde de când am devenit uman este pielea, spuse el. Este atât de sensibilă, de trează.

— Deci, acum îţi place să fii uman? Întrebă ea.

— Există câteva avantaje, spuse el, privind-o fix.

Intelectul ei îi spunea că ar fi trebuit să schimbe subiectul, să insiste pe subiectele de interes public, dar interesul său personal îi cuprindea mintea, făcând gândirea imposibilă. Era puţin ameţită de băutură, altfel nu ar fi spus-o cu voce tare.

— La naiba! Este atât de nedrept. De ce un bărbat atât de perfect trebuie să fie extraterestru?

Un bărbat obişnuit ar fi luat asta drept o invitaţie. Căpitanul Groton ezită, apoi cu mare reţinere îi luă cast mâinile într-ale sale.

— Susan, spuse el, trebuie să-ţi explic ceva, altfel te-aş păcăli. Trase aer în piept să se calmeze, în timp ce ea privea nedumerită cât era de timid. Forma aceasta pe care am luat-o, continuă el, nu este un accident. Pe planeta mea, când o femeie alege un bărbat, acesta devine aşa cum şi-l doreşte ea. Este funcţia trăsăturii cameleonice. Fără asta, am fi dispărut cu mult timp în urmă. Zâmbi uşor. Bănuiesc că natura şi-a dat seama că bărbaţii nu pot fi vreodată aşa cum îşi doresc cu adevărat femeile, până când nu sunt creaţi de femei.

Susan se chinuia să înţeleagă.

— Creaţi de?… Dar pe tine cine te-a creat?

— Tu m-ai creat, răspunse el.

— Adică…

— În prima zi în care ne-am întâlnit, când m-ai atins. De aceea evităm contactul uman. Atingerea femeii potrivite este suficientă pentru a declanşa reacţia. După aceea, se ocupă fiziologia. De fiecare dată când m-ai atins, feedback-ul biochimic a desăvârşit procesul.

Să-i fi provocat ea suferinţa şi şocul transformării între specii?

— O, Doamne, cu siguranţă mă urăşti, exclamă ea.

— Ba nu. Deloc.

Bineînţeles că nu. Bărbatul ei perfect nu ar putea niciodată să o urască. Ar fi o încălcare a scopului.

La gândul acela, se simţi ca o pasăre care s-a ciocnit de fereastră.

— Adică tu eşti tot ce-mi doresc eu de la un bărbat? Întrebă ea.

— Evident.

— Am crezut că Tom este ceea ce-mi doream, vorbi ea cu voce slabă.

— Pe el îl ai deja, spuse căpitanul Groton. Nu mai ai nevoie de altul.

Susan îi studie faţa, făcută pe gusturile sale, ca o revelaţie a propriului său suflet. Nu era o faţă perfectă, ca a unui star de cinema, ci purta urmele experienţei şi ale tristeţii.

— Şi personalitatea ta? Vru ea să ştie. Tot eu am creat-o?

Căpitanul scutură din cap.

— Este în întregime a mea.

— Dar asta-i partea cea mai bună, zise ea.

— Mulţumesc. Nu îi putu vedea faţa în lumina slabă, dar vocea lui părea profund emoţionată.

Se purtau ca nişte adolescenţi. Erau ca nişte adolescenţi, conduşi de o neobişnuită furtună hormonală, o necesitate evolutivă. În momentul în care îşi dădu seama de asta, fu şocată. Nu intenţionase niciodată să îl înşele pe Tom, nici măcar pentru o nanosecundă. Şi totuşi, era ca şi cum o făcuse deja, în inima ei. Visase la un iubit, fără ca măcar să îşi dea seama. Căpitanul era dovada vie a infidelităţii sale mentale.

— Este foarte stânjenitor, căpitane, vorbi ea încercând să fie matură. Ce ne facem?

— Nu ştiu, spuse el. Poate…

Exact în acel moment se aprinse lumina pe veranda din spate, şi cei doi au sărit ca şi cum ar fi fost vinovaţi, prinşi făcând exact ceea ce amândoi încercau să alunge din gândurile lor.

Tom stătea pe verandă, privind spre ei.

— Te-ai întors! Strigă vioaie Susan, sperând că vocea nu i-a sunat la fel de încordată ca şi fiinţa sa. Porni pe peluză, spre casă, lăsându-l pe căpitanul Groton în urma ei. Ai mâncat?

— Da, răspunse Tom. M-am oprit în Walker, la Burger King.

— O, bietul de tine. Tocmai voiam să fac o cafea. Vrei şi tu?

— Mă tem că trebuie să mă întorc la bază, spuse căpitanul Groton.

— Nu mai stai nici măcar pentru o cafea? Întrebă Susan.

— Nu, este mai târziu decât credeam.

Cu un zâmbet trist, adăugă:

— Acum înţeleg de ce întârziaţi mereu voi, oamenii.

Îl însoţi până la uşă, lăsându-l pe Tom în bucătărie. Pe trepte, căpitanul ezită.

— Mulţumesc, Susan, zise el, şi ea ştiu că nu îi mulţumea pentru cină.

— Femeile voastre sunt norocoase, căpitane, şopti ea.

— Ba nu, nu sunt, răspunse el serios.

— Poate că viaţa lor e scurtă, dar pariez că sunt fericite.

— Sper că ai dreptate.

Căpitanul plecă, grăbindu-se de parcă ar fi vrut să scape de amintirile sale.

Când Susan se întoarse în bucătărie, Tom îi spuse cu o nepăsare studiată:

— Ai mai făcut vreun progres cu el?

— Nu, spuse ea. Este foarte conştiincios.

Îşi făcu de lucru, turnând cafeaua. Când îi dădu ceaşca lui Tom, pentru prima dată de când erau căsătoriţi văzu o urmă de îngrijorare în ochii săi. Puse ceaşca jos şi îl îmbrăţişă.

— Tom, spuse ea pătimaşă, te iubesc atât de mult.

Tom nu spuse nimic, dar o strânse cu disperare în braţe.

Şi totuşi, în noaptea aceea, în timp ce stătea trează lângă Tom, ascultându-i respiraţia familiară, în mintea ei au început să se adune întrebările.

În viaţa ei exista un gol despre care nici măcar nu avusese habar că era acolo. Acum, că aflase, nu putea să ignore durerea. Se obişnuise cu o viaţă de compromisuri, de merge-şi-aşa. Dar nu mai mergea aşa.

Cu toate acestea, nu putea avea mai mult fără să-l rănească pe Tom. Nu îl iubea mai puţin după ce aflase că el nu era perfect pentru ea; la urma urmei, era uman. Nu era vina lui.

Se uită la grămada de pături sub care dormea soţul ei şi se gândi la tot ce îi datora, pentru anii de încredere şi loialitate. Cumva, trebuia să se desprindă de posibilitate şi dorinţă, şi să meargă mai departe. Trebuia să se împace cu ce avea. Era pur şi simplu datoria ei.

Ziua mutării fusese planificată până în cel mai mic detaliu, aşa cum făceau Wattesoonii în orice situaţie. Flote întregi de camioane, închiriate din toată regiunea, urmau să ajungă în Okanoggan Falls începând cu ora 6 a.m. După oprirea la baza Wattesooniană, urmau să intre în oraş la opt fix şi să se răspândească spre locaţiile desemnate. Orarul mutării fiecărei gospodării fusese publicat în ziar, afişat în magazine şi livrat personal la fiecare uşă. Exista o pagină web unde toată lumea îşi putea găsi propria oră a mutării.

Protestatarii se organizaseră şi ei. Se zvonise că urma să se adune toţi la 7 dimineaţa, în parcul din faţa Primăriei. De acolo, urma să mărşăluiască pe Strada Principală, spre locul unde autostrada trecea printre faleză şi râu, şi să blocheze drumul pe care camioanele trebuiau să intre în oraş.

La ora 6.45, când Susan şi Tom ajunseră în spatele Primăriei, la locul de parcare rezervat primarului, era limpede că la miting se adunaseră o mulţime de oameni. Poliţia locală dirija traficul şi punea în aplicare regulile de parcare, dar nu intervenea în alte moduri. Şiruri întregi de oameni, purtând pancarte făcute acasă, termosuri şi scaune pliante, înaintau spre parc, ca şi cum ar fi fost sărbătoare. Câţiva activişti, pe care Susan nu îi recunoscu, încercau să pună în funcţiune un amplificator mobil.

Când Susan şi Tom ajunseră pe treptele Primăriei, Walt Nodaway, şeful poliţiei, îi văzu şi se îndreptă spre ei.

— Avem nişte profesionişti din afara oraşului, spuse el. Probabil au venit din Madison.

— Ai suficienţi oameni? Întrebă Tom.

— Atât timp cât rămân cu toţii paşnici.

— Ofiţerii ştiu că nu trebuie să intervină?

— A, da.

Vorbiseră despre asta în noaptea dinainte.

O reporteriţă îşi făcu apariţia, nu era din oraş.

— Domnule primar Abernathy, aţi venit să îi sprijiniţi pe protestatari? Întrebă ea.

— Toată lumea are dreptul de a-şi exprima părerea. Eu sprijin dreptul lor, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ei.

— Dar sunteţi de acord cu cei care se opun mutării?

Susan îl instruise să nu folosească replica „Fără comentarii”, dar îşi dădu seama că el exact asta voia să spună acum.

— Pentru oameni este greu. Vor să-şi apere casele. Ştiu cum se simt.

Susan îl strânse de mână, să îl încurajeze.

Membrii consiliului orăşenesc începură să apară şi se adunară pe trepte în jurul lui Tom; discutau cu voce joasă şi priveau mulţimea de lângă ei. În mod previzibil, protestul începu târziu; după 7.30, difuzorul prinse viaţă şi cineva începu să intoneze „Nu plecăm de aici”. Oamenii se pregăteau să se încoloneze pentru marşul pe autostradă, când din direcţia opusă un SUV negru cunoscut se apropie rapid de baricadele poliţiei şi se opri în faţa Primăriei. O dubă care venise în urma lui se opri la marginea parcului.

Căpitanul Groton ieşi, urmat de trei gărzi Wattesooniene care păreau şi mai greoaie decât de obicei, în comparaţie cu comandantul lor cel zvelt. Toţi purtau uniforme de culoarea nisipului. Căpitanul aruncă o privire asupra parcului, acolo unde oamenii tocmai începuseră să îşi dea seama că sosise opoziţia, apoi se întoarse să urce scările. Când se apropie de Tom, îi spuse cu voce joasă, poruncitoare:

— Doar o vorbă, domnule primar Abernathy. Înăuntru.

Se întoarse apoi spre membrii consiliului orăşenesc:

— Şi voi.

După care continuă să urce scările spre uşă. Ceilalţi îl urmară.

Câţiva spectatori reuşiră să se strecoare înăuntru, înainte ca gărzile Wattesooniene să închidă uşile; printre ei, se afla şi Susan. Rămase alături de ceilalţi în spatele încăperii, în timp ce căpitanul Groton se adresa oficialilor oraşului.

Nu îl mai văzuseră niciodată supărat atât de tare, şi nu era o privelişte care să-i liniştească. Degaja o tensiune rece, ca o manetă trasă până la maximum.

— Sunt nevoit să vă consider responsabili pe voi toţi pentru purtarea celor de afară, spuse el. Trebuie să se întoarcă imediat la casele lor şi să nu împiedice desfăşurarea operaţiunii. Se răsuci spre Tom. Aş prefera ca ordinul să vină de la tine, domnule primar.

— Nu pot să le dau un asemenea ordin, zise Tom. În primul rând, nu sunt de acord cu el. În al doilea rând, nu îl vor asculta, indiferent ce le spun. Nu sunt comandantul lor, sunt doar primarul. Ei m-au ales, ei mă pot demite.

— Ai forţele de poliţie la dispoziţia ta.

— Doar Walt şi trei ofiţeri. Nu pot acţiona împotriva întregului oraş. Cred că sunt patru sute de oameni acolo.

— În cazul acesta, spuse căpitanul Groton, eu am forţe la dispoziţia mea. Două sute de soldaţi înarmaţi. Cu zece minute în urmă, au început să înconjoare parcul. Aşteaptă doar ordinul meu, pentru a interveni şi a începe să-i aresteze pe cei care nu se supun. Avem amenajat un loc sigur, gata să primească prizonieri. Este decizia ta, domnule primar.

Într-un fel, nu se aşteptaseră la o tactică atât de dură.

— Sunt copii acolo, şi bătrâni, protestă Tom. Nu poţi pune soldaţii pe ei. Îşi exprimă doar punctul de vedere.

— Au avut trei luni să îşi exprime punctul de vedere. Timpul să facă asta s-a terminat.

— Timpul să facă asta nu se termină niciodată, replică Tom.

Ochii li se întâlniră pentru o clipă, apoi căpitanul Groton reluă pe alt ton.

— Nu mai înţeleg nimic. Aţi ştiut de la început pentru ce suntem aici. Nu v-am minţit niciodată, şi nici nu v-am ascuns nimic. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri să vă fac mulţumiţi. Am făcut atâtea compromisuri, încât superiorii mei îmi pun la îndoială discernământul. Şi voi tot mă sfidaţi.

— Nu este vorba de tine, căpitane, spuse Tom cu o voce mai conciliantă. Ai fost foarte corect, şi îţi suntem recunoscători. Este vorba însă de ceva mai important. Este vorba de dreptate.

— Dreptate!

Căpitanul Groton gesticulă nedumerit.

— Atunci, este vorba de o iluzie. Ceva ce nu a fost şi nu va fi niciodată. Spune-mi un lucru: cutremurul ţi se pare nedrept, sau mergi împotriva furtunii?

— Cutremurele şi furtunile nu sunt responsabile de acţiunile lor. Nu au nici inimă, nici conştiinţă.

— Păi, dacă asta te ajută la ceva, consideră că nici noi nu avem.

— Ştiu că nu-i adevărat, spuse Tom privindu-l în ochi.

Pentru o clipă, căpitanul Groton se opri, ca şi cum Tom ar fi lovit drept la ţintă. Dar apoi, chipul său împietri.

— Înseamnă că te-am indus în eroare, zise el. Suntem la fel de implacabili ca şi forţa naturii. Neutri şi inevitabili. Nici dorinţele tale, nici ale mele, nici ale celor de afară nu pot avea o influenţă cât de mică asupra rezultatului final.

Afară, mulţimea se adunase pe lângă scări şi începuse să scandeze „Oamenii, uniţi, nu vor fi învinşi”. Pentru o clipă, doar vocile lor s-au auzit în încăpere.

— Arată că eşti şeful, Tom, zise căpitanul Groton cu voce joasă. Spune-le să plece de aici şi să se salveze. Îţi pot acorda zece minute ca să-i convingi, după care trebuie să dau ordinul. Îmi pare rău, dar este datoria mea.

Tom se uită lung la el, mâniat de trădare, furios să ajungă partener la o crimă. Căpitanul Groton îi întâlni privirea şi nu se feri. Apoi, pentru o secundă, Tom privi spre Susan. Imediat, aproape involuntar, toţi cei din încăpere văzură asta. Şi şi-au dat seama că era mai mult decât un principiu.

Tom se ridică în picioare, era evident că îi amorţise spatele. În mod normal, s-ar fi consultat cu membrii consiliului; de data aceasta însă se întoarse şi porni spre uşă. Trecând pe lângă Susan, aceasta i se alătură. Privitorii le făcură loc. Nimeni nu ştia ce va face Tom.

Afară, gărzile Wattesooniene care ţineau mulţimea departe de uşă se dădură înapoi când Tom apăru pe scări. Ridică mâna şi scandările se opriră.

— Ascultaţi cu toţii, începu el, dar vocea nu-l ajută.

Făcu un semn spre femeia cu difuzorul portabil, şi aceasta se grăbi să urce pe scări, să îi dea microfonul.

— Ascultaţi cu toţii, repetă el. Mulţimea deveni complet tăcută, văzându-i chipul furios. Soldaţii Wattesoonieni ne-au înconjurat, şi în zece minute vor interveni şi vor începe să aresteze oameni.

Un val de protest şi panică îşi făcu loc în mulţime.

— E o cacealma, strigă cineva.

— Ba nu e, spuse Tom. Îl cunosc destul de bine pe căpitan. Este cât se poate de serios. Acum, dacă vreţi să fiţi arestaţi, bătuţi şi aruncaţi într-o închisoare Wattesooniană, foarte bine. Dar toţi ceilalţi, vă rog, mergeţi acasă. Luaţi-vă copiii şi plecaţi de aici. Nu vreau să fiţi răniţi. Ştiţi că ei pot face asta.

Cei de pe margini începuseră deja să plece, dar mare parte din mulţime stătea nemişcată, privindu-l cu dezamăgire pe Tom, ca şi cum ar fi aşteptat altceva de la el.

— Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, zise el. I-am convins de multe lucruri pe care nu credeam vreodată că ni le vor acorda. Am mers cât de departe am putut. Dar acum am ajuns în punctul în care nu ne vor mai da nimic. Este rândul nostru să cedăm. Nu mai putem face nimic. Vă rog, mergeţi acasă. Eu asta voi face.

Restitui microfonul proprietarului şi coborî treptele. Susan îl luă de mână şi merse alături de el. Hotărârea oamenilor parcă se evaporase, se dezumflase. Mulţimea începu să se împrăştie. Deşi unul din protestatarii din Madison încercă să pună iar lucrurile în mişcare, forţa lor dispăruse. Oamenii nu mai vorbeau prea mult, nici măcar nu se mai uitau unii la ceilalţi, în timp ce se despărţeau.

Când ajunseră la jumătatea parcului, Susan îi şopti lui Tom:

— Maşina este în partea opusă.

— Ştiu, zise Tom. O să mă întorc mai târziu să o iau.

Susan îşi dădu atunci seama la ce se gândise Tom: cel mai important era ca oamenii să îi vadă mergând simbolic spre casă.

— Nu te uita înapoi, îşi spuse ea.

Ar fi dat impresia că ezită, că îi pare rău. Şi totuşi, vru să o facă. Când ajunseră la marginea parcului, nu se putu abţine şi privi peste umăr. Spaţiul verde era aproape gol, cu excepţia unui grup de conservatori care mărşăluiau spre autostradă, să blocheze camioanele. Căpitanul Groton stătea singur pe treptele Primăriei. Nu supraveghea însă scena şi nici protestatarii rămaşi. Se uita după ea. Văzând asta, în gândurile lui Susan îşi făcu apariţia o undă de regret care îi tăie răsuflarea, şi ea aproape se împiedică.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Tom.

— Nimic, răspunse ea. Este în regulă.

Până spre seara zilei următoare, în Okanoggan Falls totul se sfârşise.

În Red Bluff, avusese loc o revoltă; armata Wattesooniană ducea încă o înverşunată luptă cu partizanii rezistenţei. În Walker, soldaţii îi adunaseră pe locuitorii nesupuşi în ţarcuri supraaglomerate, şi într-un final avu loc o răscoală; numărul victimelor creştea în continuare. Doar în Okanoggan Falls lucrurile se derulaseră paşnic, fără piedici.

Camionul de mutări tocmai pornise din faţa casei familiei Abernathy. Tom şi Nick îl urmau cu maşina lor, iar Susan făcea ultimul tur prin casă, să vadă dacă a uitat ceva, când telefonul ei sună. Presupunând că este Tom, nu se uită la număr înainte de a răspunde.

— Susan.

Nu se aşteptase să îi mai audă vocea. Toate deciziile fuseseră luate, povestea era încheiată. Wattesoonii câştigaseră. Oraşul căzuse în mâinile duşmanilor.

— Îmi poţi acorda cinci minute să ne vedem? Zise el.

Vru să spună că nu, dar o undă de dezamăgire o făcu să îşi dea seama că între ei mai era încă ceva.

— Nu aici, zise ea.

— Unde?

— Pe Strada Principală.

Ben era în curte, despărţindu-se cu greu de singurul cămin pe care-l avusese. Susan deschise uşa din spate şi strigă:

— Trebuie să fug în oraş pentru o clipă. Te iau în zece minute.

În centru, luminile se aprinseseră automat la lăsarea serii, dând un aer melancolic străzilor pustii. Vitrinele magazinelor erau goale, acoperite cu afişe pe care scria ÎNCHIS DE TOT (SAU DE TONT). Când Susan îşi parcă maşină, pe Strada Principală nu mai erau alte vietăţi în afară de o cioară care căuta în gunoaie şi căpitanul Groton, acum singurul comandant al unui oraş-fantomă.

La început, nu şi-au vorbit. Au mers unul lângă celălalt pe strada bine cunoscută. În drogheria Meyer, raftul de unde Susan îi luase revista era gol. Ajunseră în locul de unde urmăriseră parada de 4 Iulie şi căpitanul Groton întinse mâna, să atingă zidul cald din cărămidă.

— Nu-i voi uita niciodată pe oameni, spuse el. Poate m-am minţit singur, dar în final am ajuns să mă simt bine printre ei. Poate că, dacă aş fi avut suficient timp, aş fi fost fericit aici.

— Asta nu te-a împiedicat să îi distrugi, spuse Susan.

— Nu. Sunt obişnuit să distrug lucrurile pe care le iubesc.

Dacă ar fi existat vreun dram de autocompătimire în vocea lui, Susan s-ar fi înfuriat, dar nu era decât o simplă afirmaţie.

— Ce vei face mai departe?

Căpitanul ezită.

— Trebuie să lămuresc nişte probleme legate de această misiune.

În spatele lor se trânti o portieră, şi căpitanul Groton aruncă o privire nervoasă peste umăr. Uitându-se în aceeaşi direcţie, Susan văzu că un Wattesoon în uniformă neagră coborâse dintr-un vehicul militar parcat şi rămase lângă el, cu braţele încrucişate, privind lung spre ei.

— Şoferul tău este nerăbdător.

— Nu-i şoferul meu. Este gardianul meu. Am fost arestat.

Susan rămase înmărmurită.

— De ce?

Căpitanul făcu un gest indiferent.

— Superiorii meu au fost nemulţumiţi de strategia cu care mi-am îndeplinit misiunea.

Susan bănui, într-un fel, că nu se referea la uzul forţei.

— Adică… Arătă spre corpul lui uman.

— Da. Au simţit că trebuie să ia poziţie şi să supună problema curţii marţiale.

Susan îşi dădu seama că asta voise el să îi spună.

— Dar ai reuşit! Spuse ea.

Căpitanul zâmbi ironic.

— E discutabil. La mijloc stă însă un principiu mai mare. Superiorii mei simt că nu putem risca să ne transformăm în cei pe care îi cucerim. S-a întâmplat de mai multe ori în trecutul nostru.

— Ni se întâmplă şi nouă, zise Susan. Cred că ofiţerii voştri se luptă cu o lege universală a cuceririi.

— Cu toate acestea, ei privesc înainte şi îşi imaginează un copil Wattesoonian jucându-se în curtea şcolii dintr-un oraş ca ăsta, fără să se deosebească de cei umani.

Susan îşi putea imagina şi ea acest lucru.

— Şi ar fi un lucru rău?

— Pentru mine, nu, răspunse el.

— Nici pentru mine.

Gardianul îşi pierdu în cele din urmă răbdarea şi se îndreptă spre ei. Susan luă mâna căpitanului şi o strânse tare.

— Îmi pare atât de rău că vei fi pedepsit pentru violarea acestui tabu.

— Am ştiut tot timpul ce risc, spuse el, strângându-i mâna, la rândul său. Şi totuşi… Vocea lui trăda un remarcabil amestec de hotărâre Wattesooniană şi indignare umană. Este nedrept.

Şi atunci îşi dădu ea seama că, în ciuda aparenţelor, câştigase.

SFÂRŞIT

1 Originally published în „ The Magazine of Fantasy & Science Fiction”, August 2006. În române? Te povestirea a fost publicată în The Year's Best Science Fiction – Antologiile Gardner Dozois Vol. 6, Nemira 2011.

2 To fall (engl.) – a cădea (N. Tr.).