SIMON URBAN

 

 

PLANUL D

 

 

 

„Cine nu cunoaşte trecutul

este condamnat să îl repete”

 

George Santayana

 

 

 

Miercuri 19 octombrie 2011

 

 

1

 

Wegener îşi deschise fermoarul pantalonilor raiaţi, îşi scoase penisul ţinându-l între două degete şi se relaxă. Timp de câteva secunde fu linişte deplină, după care urina fierbinte începu să răpăie în rafale pe frunzişul uscat: abia ce seca un şuvoi şi îi urma altul, se înălţa boltind aburit şi apoi îşi pierdea din putere, făcând loc următorului val. Wegener îşi desfăcu şi mai mult picioarele şi continuă să numere: pentru a zecea, a unsprezecea, a douăsprezecea oară la rând şuvoiul subţire se înălţă, se încovoie şi pieri, întrerupt brusc, transformându-se într-un picurat.

Cine se îndepărtează de la locul faptei să facă bine şi să nu vină înapoi cu pantofii pişaţi, obişnuia să spună Fruchtl pe vremuri, fară să reuşească să îşi urmeze propriul sfat; dacă măcar nu ar fi spus nimic înainte, nu i-ar fi observat nimeni pantofii după aceea.

Wegener îşi lăsă capul pe spate. Privi ţintă în noapte. Învelişul metalic al conductei de gaz strălucea în lumina lunii, o dungă argintie care se pierdea în stânga şi-n dreapta printre trunchiurile copacilor. Dunga asta ar continua să lucească dacă ai urma-o, dacă ai rămâne mereu la aceeaşi distanţă de conducta de gaz, iar lumina lunii ar cădea pe tablă dintr-un unghi potrivit, printr-un labirint spălăcit, format din stejari şi din pilonii de beton ai viaductului, preţ de kilometri întregi, peste pământul foşnitor, plin de frunze, până la graniţa dintre sectoare.

Ţeava asta îţi luminează şi acum drumul spre vest, se gândi Wegener, ţeava asta e firul gros al Ariadnei în plin socialism. Zâmbi. Cei de-acolo de sus ar clătina din cap auzind aceste cuvinte şi ar spune: mă rog, dacă priveşti lucrurile superficial; dar dacă te uiţi cu atenţie, n-ai cum să nu observi că ţeava luminează de fapt drumul spre est, până înlăuntrul Uniunii Socialiste, până la munţii Ural, ba chiar până în Siberia, ceea ce este o diferenţă considerabilă, la drept vorbind, doar gazul merge spre vest, nimic altceva.

Wegener îşi scutură penisul, îl împinse la loc în pantaloni şi trase fermoarul. În adâncul pădurii se aprinseră reflectoarele celor de la criminalistică, pete strălucitoare, despicate de trunchiurile copacilor, pete care deveneau tot mai multe şi care creşteau cu repeziciune unindu-se într-o singură pată mare, spre care se îndrepta el acum, pe jumătate orbit, ca spre lumina de la capătul unui tunel lipsit de lumină, împiedicându-se de crengi şi de tufişuri, până când văzu destul de bine încât să arunce o privire spre pantofi: două pete pe dreptul, una pe stângul.

Opt reflectoare instalaseră Lienecke şi oamenii lui, câte patru pe fiecare parte a conductei care acum nu mai strălucea argintie, ci se arăta pătată şi acoperită de muşchi; era cea mai mare dintre căile de aprovizionare care, ponosite şi multe la număr, tăiau Germania de Est în felii tot mai subţiri. În spatele panglicii fluturânde, reprezentantul Ministerului Energiei şi agenţii din subordinea lui împietriseră de mult în rolul privitorilor plictisiţi. Lângă ei bâzâia generatorul suit pe suport, cabluri roşii şerpuiau pe deal în sus, ca nişte urme uscate de sânge prin iarbă. Lienecke împărţi cutii întregi de saci pentru gunoi. Asistenţii începură să adune frunzele cu grebla şi să le vâre în saci cu atâta zel, de parcă Biroul Politic ar fi interzis, cu începere imediată, orice fel de frunze uscate. Ga de fiecare dată când îi vedea pe Lienecke şi pe oamenii lui la lucru – cum se scufundă, cum se caţără, cum sapă, lipesc, scobesc, clasifică, sortează, mătură şi adună – Wegener se bucură că el unul nu avea de-a face cu jocul ăsta de puzzle şi că se putea baza pe aceşti indivizi care pricepuseră destul de devreme că norocul sau nenorocul depindeau de o picătură de transpiraţie, de spermă sau de urină de pe pantof şi că răbdarea neostoită era o virtute rară cu care ajungeai departe, mai ales în Republica Democrată Germană.

Nici unul dintre asistenţi nu vorbea în timpul lucrului. Nici Lienecke nu zicea nimic. Nu se auzeau decât bâzâitul generatorului şi foşnetul frunzelor. Din când în când trosnea câte o creangă. Cei şase bărbaţi, îmbrăcaţi din cap până în picioare în costume albe de protecţie, scormoneau frunzele în acelaşi ritm, iar lui Wegener i se păru că are înaintea lui nişte animale ciudat de astâmpărate, pornite într-o anevoioasă şi inutilă căutare de hrană. Specia asta de căutători de urme comunica prin semne imperceptibile, îşi marca teritoriul în mod telepatic, dispunea de o coregrafie secretă, păşea pe solul pădurii ca o populaţie letargică de berze albinoase, cu o încetineală sincronă, toţi în rând, făcând câte un pas pe minut. Wegener se întoarse spre cei doi oameni în uniformă, care stăteau sprijiniţi de maşinile lor Phobos şi fumau, fără să arate vreo înţelegere pentru baletul stângaci al lui Lienecke. Priveau amândoi ţintă în întuneric, invidiindu-i probabil pe ceilalţi poliţişti ai poporului, colegii lor, care plecaseră spre sediu cu mai mult de o oră în urmă, alături de vânător şi de cele două potăi pline de bale. Trăgeau din ţigări strâmbe, nasurile ca două coşuri răsturnate suflau fumul în jos, care însă nu se lăsa înşelat şi o pornea impasibil în sus.

Wegener se lăsă pe vine şi băgă mâna printre frunzele uscate. Pe aici nu plouase de zile întregi. Poate de săptămâni. Adunătorii de frunze nu prea puteau spera să găsească vreo urmă de roţi. Şi mai puţin probabil era să găsească urme de paşi. Rămânea eterna speranţă să dea peste vreo gumă de mestecat scuipată din neatenţie, peste urme de vopsea pe coaja stejarilor sau peste vreun bileţel căzut dintr-un buzunar rupt. Wegener se ridică în picioare şi se sprijini de un trunchi. Ceasul de la mână arăta ora nouă şi un sfert. Dacă aveau noroc, terminau aici pe la unşpe. Dacă aveau ghinion, cândva între unu şi două.

Un comisar trebuie să fie suspicios timp de douăzeci şi patru de ore pe zi, spusese Fruchtl, iar un comisar suspicios rămâne la locul faptei până se termină treaba. Un comisar suspicios îşi suspectează colegii, suspectează departamentul de criminalistică şi o suspectează pe victima omuciderii, pentru că el este suspiciosul numărul unu. Un comisar suspicios se suspectează în primul rând pe sine însuşi. Încredere poţi avea numai în Dumnezeu, spusese Fruchtl odată, iar aici la noi nici măcar în El.

Între timp, trupa lui Lienecke începuse să se apropie de conductă. Lângă generator se adunau unii peste alţii saci umpluţi până la gură. Solul despuiat al pădurii era o piele cafenie, zbârcită, plină de rădăcini complicate şi de gropi, dar lipsită de gumă de mestecat sau de bileţele pierdute. Lienecke îşi ridică mâna dreaptă. Oamenii încuviinţară din cap. Astea sunt imaginile care la nouăzeci de ani îmi vor umbla prin minte ca într-o roată de hamsteri, îşi spuse Wegener, un film fără sfârşit pe patul azilului de bătrâni, când s-au blocat şi ultimele sinapse, iar saliva picură nestingherită pe cearşaf. Gând ceilalţi vor fi chinuiţi, în delirul lor, de tufele de grozamă, de friptura de porc şi de tovarăşii de la Tineretul German Liber, eu voi vedea doi indivizi de la Poliţia Populară fumând ţigară de la ţigară în faţa unei insule de frunze scăldate în lumină, pe care dansează, umblă ţeapăn şi foşneşte Ku-Klux-Klan-ul local Kopenick, în timp ce în fundal atârnă un mort. Atunci sora medicală va spune: Domnule Wegener! Şi în timp ce vorbeşte îşi va trece mâna înmănuşată peste ultimele mele fire cărunte de păr, aproape cu duioşie, de parcă nici n-ar avea mănuşă pe mână, toate astea s-au terminat de mult, domnule Wegener, astea au fost odată, pădurea, insula de frunze uscate, baletul, mortul atârnat, poliţiştii cei graşi, reprezentantul Ministerului Energiei. Aţi lăsat în urmă toate lucrurile astea, care au jucat un rol în viaţa dumneavoastră timp de şapte sau poate zece zile, poate chiar un rol principal, dar după aceea n-au mai fost importante, deloc, niciodată. Wegener simţi cum îl apucă brusc oboseala. Cum i se înfăşoară în jurul capului, apăsătoare, o pătură de burete groasă cât o bordură, estompând şi înghiţind totul. S-ar fi lăsat să alunece de-a lungul trunchiului aspru până în iarba uscată şi foşnitoare, să se adune covrig şi să îl roage pe Lienecke să stingă repede toate luminile, pe toate opt.

Unul din poliţai mârâi.

Wegener se întoarse.

Două puncte luminoase se aprinseră undeva departe, dincolo de drumul forestier şi începură să se apropie fără grabă.

Lienecke îşi ridică privirea, încuviinţă scurt din cap şi privi din nou în jos.

Asistenţii se opriră din scormonit şi modificară unghiul reflectoarelor din faţă. Conurile de lumină se mutară pe rând spre conducta de gaz, iluminară scena unei naturi triste, spectacolul putea să înceapă. Se vedea acum Phobos Prius-ul alungit şi strălucitor. Grilajul oval al radiatorului scânteia. Deasupra maşinii se văzu deodată limpede şi cadavrul. Decupat din umbra conductei de gaz, contrasta acum puternic cu negrul pădurii, o marionetă flască şi plutitoare, atârnată de o singură aţă. Mortul ăsta ne întoarce spatele, îşi spuse Wegener, e drept că stă atârnat de frânghie, dar cu toate astea nu vrea să aibă de-a face cu poliţia. Secretul lui e numai al lui. N-are nici un chef de poliţai dependenţi de nicotină, de roboţii adunători de frunze ai lui Lienecke sau de un investigator rupt de oboseală. Aici nimeni nu se interesează de celălalt. Aici fiecare îşi are treaba lui precisă: să atârne, să fumeze, să se uite în gol, să caute indicii. Preţ de o clipă, Wegener deveni conştient de latura bizară pe care o avea fiecare loc al faptei, combinaţia ireală de timp oprit în loc şi activitate automată, transformarea unui om în obiect, comunitatea forţată, aleatorie, pe care nici unul din cei prezenţi nu şi-o dorise vreodată. Întâmplarea care îl făcea pe unul să atârne şi pe ceilalţi să scormonească după indicii şi care ar fi putut face ca lucrurile să stea exact invers. În constelaţia actuală eu sunt căpitan la Poliţia Populară, iar bătrânul uscăţiv în palton scump, cu cravată de mătase, ceas de aur şi şireturile înnodate, care atârnă de ţeavă, este victima. Şaptezeci şi cinci, optzeci de ani sfârşesc dintr-un motiv oarecare sub magistrala de nord de la Muggelsee şi deja începe circul obişnuit, fabrica de adunat indicii, întrebările, minciunile, presupunerile, există mereu doar cinci răspunsuri posibile, moarte naturală, accident, suicid, omor, crimă, fiecare răspuns e la fel de inutil ca oricare altul, rezultatul vine mereu prea târziu, satisface cel mult ambiţia funcţionarului şi durerea familiei, e lipsit de însemnătate.

Conurile sprinţare de lumină care se apropiaseră pe drumul forestier deveniseră între timp două faruri şi coborau acum panta uşoară, rulară pe povârniş, luară un viraj, orbiră totul înjur. Ţeava de eşapament horcăi, Wartburg Aktivist, îşi spuse Wegener, vechi, dar bine întreţinut. Maşina se opri lângă generator. Horcăitul încetă. Delegaţia de la minister se holbă. Două stabilizatoare de aluminiu luciră, în aer se ridică un nor de ulei de rapiţă, eterna duhoare de grăsime încinsă, folosită pentru prăjit, apoi ochii farurilor se închiseră, lumina de interior se aprinse, un bărbat blond căută ceva într-o geantă, vârî ceva în ea, deschise portiera maşinii, coborî, îi salută pe cei doi băgători de seamă, trânti portiera, se îndreptă spre Wegener.

— Doctorul Sascha Jocicz, spuse blondul cu voce întretăiată, Institutul de medicină legală, intervenţii.

— Martin Wegener, Poliţia Judiciară Kopenick, spuse Wegener şi se supuse unei strângeri de mână dureroase.

— Locotenent-colonel Wegener?

— Căpitan, domnule doctor.

 

Doctorul nu zâmbea când strivea mâini în timpul serviciului, aşa că nici Wegener nu zâmbi. Jocicz îl eliberă din strânsoare şi privi conducta de gaz, privi mortul, Prius-ul strălucitor, sacii plini de frunze. Mătură scena cu privirea, de la dreapta la stânga şi apoi înapoi, de la stânga la dreapta. „A scanat tot”, îşi spuse Wegener. Jocicz se întoarse, tropăi până la Wartburg, deschise plin de vigoare portbagajul, scoase plin de vigoare o valiză mare de metal, închise plin de vigoare portbagajul, îşi verifică freza în parbrizul reflectorizant din spate, îşi trecu delicat degetele prin păr. Parcă e făcut doar din colţuri, se gândi Wegener, cap colţuros şi bărbie colţuroasă. Umeri colţuroşi dedesubt. Probabil că în pantaloni are nişte picioare gen stâlpi de oţel. Grinzi colţuroase pentru un mers plin de vigoare.

— Dar cine huruie prin noapte şi vânt, făcu Lienecke şi se strecură pe sub panglica izolatoare.

— A citit colegul ceva la viaţa lui, spuse Jocicz şi îi întinse mâna lui Lienecke.

Îşi strânseră mâinile fără vreo strâmbătură.

— Ei bine, Ulf.

— Ei bine, Sascha.

Wegener îşi puse întrebarea cine strângea oare mai tare, Ulf sau Sascha.

— Demarorul? întrebă Lienecke şi îşi retrase mâna să se scarpine în cap.

Medicul legist câştigase.

— Nu pot să-l repare. Cel puţin nu seria de fabricaţie din iarnă. Şi e deja al doilea pe anul ăsta. Poţi să fii sigur că se rupe roata dinţată.

— Cât costă un demaror pentru Wartburg?

— Prea mult. Dar se spune că la noul Agitator lucrurile stau altfel.

Jocicz îşi deschise valiza de metal şi scoase din ea un costum alb de protecţie.

— Ştiţi pe cineva care conduce un Agitator? întrebă Wegener şi privi spre cer.

Un vânt puternic se pornise prin coroanele copacilor. Pădurea începu să vuiască.

— Ştiu şi pe cineva care conduce un Phobos Datscha.

— Şi eu, spuse Lienecke. Atenţie Krenz.

Jocicz râse un râs colţuros şi se vârî în costum.

— Ce aşteptări aveţi de la tratativele cu Germania de Vest în problema gazului, domnule căpitan? Mama mea obişnuieşte să spună că toţi politicienii sunt nişte borfaşi. În cazul acesta, un căpitan de poliţie ar trebui să aibă de mult ceva în urină.

— Probabil că mama dumneavoastră are dreptate, spuse Wegener. Un lucru e sigur, la final nimeni nu e arestat.

— Aici aveţi dreptate. Nici unul dintre ăia nu e arestat vreodată.

— Lafontaine stă la Weimar şi îşi umple burta cu cârnaţi specialitatea locului, spuse Lienecke. Se ceartă timp de 12 ore pe preţul gazului, după care îşi ia tălpăşiţa. Într-un Volkswagen Phaeton cu scaune încălzite şi cu demarorul funcţional.

— Nu-ţi ajung douăşpe ore pentru asta. Wegener privi mortul care acum se mişca uşor în bătaia vântului. Vâjâitul din coroanele copacilor se înteţise. Un vuiet de ocean zburător. Prin lumina reflectoarelor zburau frunzele ca nişte fulgi aurii de zăpadă. Cine dă gata mai mulţi cârnaţi? Lafontaine sau Atenţie Krenz?

— Uită-te la Atenţie, e ca un marsupial. La halit cârnaţi nu-l bate nimeni.

— Pentru asta iei şase luni, Sascha.

— Am spus marsupial, nu sac de grăsime. Pentru asta iau numai trei.

Wegener se întoarse şi privi ţintă în întuneric, simţise deodată că mai era cineva aici, cineva care îl pândea, care observa totul. Cineva care stătea rezemat de un trunchi de stejar, cu ochelari cu infraroşii şi cu microfon direcţional. Care putea povesti multe despre puţinul care se petrecuse aici în ultimele câteva ore şi care nu îşi dorea decât ca echipa asta să termine odată căutarea inutilă după nişte urme care nu existau, pentru simplul motiv că fuseseră îndepărtate de mult. Pentru ca şi observatorul observatorilor să se poată întoarce în sfârşit acasă.

Eu vă miros, se gândi Wegener, vă miros, iscoadelor ascunse după tufişuri şi ziduri, după mascaradele voastre, dacă mă pot încrede în ceva, ăsta e nasul meu, aflaţi că puţiţi, fraţilor de prin poduri, din pivniţe, din spatele containerelor de gunoi, vă adulmec chiştoacele de ţigară, microfoanele, teleobiectivele şi mai ales siguranţa voastră de sine.

Wegener continua să fixeze întunericul.

Lienecke şi medicul legist se uitară la el.

Nimeni nu spuse nimic.

Nu se auzea decât foşnetul frunzelor şi bâzâitul generatorului. Oricine ar fi fost acolo, acum se retrăgea tiptil şi nevăzut. Asta ar fi momentul potrivit să le tragă un şut în cur poliţailor, îşi spuse Wegener, să fugă prin pădurea statului urmând lumina lanternei şi poate că atunci s-ar fi desprins de lângă vreun trunchi de copac o umbră fugară, pe care oricum nu o prinzi niciodată, dar de care atunci ar fi măcar siguri că există cu adevărat. Unul din oamenii lui Lienecke strigă ceva, se aplecă, îngenunche între frunze. Lienecke îşi puse ochelarii şi trecu peste panglica care fâlfâia în vânt.

— Codrul german, spuse Jocicz, este izvor de bucurie, câtă vreme nu trebuie să cauţi amprente în el.

Wegener se duse până la panglica de izolare.

— Aveţi ceva împotrivă dacă vă urmăresc îndeaproape?

— Elevul lui Josef Fruchtl?

— Din fericire.

— Prin urmare, nu pot spune nu.

— Nu, răspunse Wegener, nu puteţi.

Jocicz arătă spre costumul alb de pe el.

— Mai este unul la fel în valiză.

În acel moment îşi schimbară poziţia şi cele patru reflectoare de pe partea cealaltă a conductei. Mortul atârna deodată împotriva luminii, ţeava era o umflătură murdară de tablă îndoită, cusături de sudură şi şuruburi groase. Fluturi speriaţi descriau cercuri în lumina aproape diurnă, treziţi încă o dată la viaţă, mâine o să vă înhaţe toamna în plin somn de pe crengile voastre, îşi spuse Wegener şi se vârî în costumul alb mult prea mare. Poliţiştii se întoarseră cu spatele, continuând să fumeze în întuneric.

Jocicz îl aştepta lângă panglică. La vederea unui căpitan de poliţie învelit în folie, faţa plină de colţuri se rotunji un pic. Jocicz o porni la drum, Wegener îl urmă păşind pe pământul curăţat, făcând un semicerc în jurul pilonului drept al conductei de gaz. Cu fiecare pas se vedea ceva mai mult din mortul care se întorcea ezitând spre vizitatori, arătându-le în cele din urmă un chip de ceară străbătut de riduri, un nas încovoiat ca un cioc, sprâncene stufoase, barbişon alb. Jocicz se opri în faţa mortului şi îl lumină centimetru cu centimetru cu lanterna. Îi ridică crăcii pantalonilor şi cercetă pulpele palide, acoperite de păr. Îşi apăsă degetul înmănuşat în carnea gălbuie. Fotografie mâinile încovoiate uşor, unghiile decolorate, încheieturile. Cercetă pantofii uzaţi cu şireturile înnodate între ele şi îi fotografie fără să spună nimic. Mişcările îşi pierduseră vigoarea de mai înainte. Se furişa pisiceşte în jurul trupului fără vlagă, îşi făcea notiţe, apoi urcă pe o scară, pipăi cu degetele partea din spate a capului, deasupra cefei, părul cărunt, faţa mirată, băgă lumina lanternei în ochii morţi, coborî de pe scară.

Wegener îl privi. Când Jocicz îşi termină treaba, siluetele poliţailor stăteau nemişcate în maşină, cu capetele în piept. Grupul de la minister discuta. Oamenii lui Lienecke curăţaseră de frunze tot cercul din interiorul panglicii care delimita locul faptei. Unul încărca sacii în două remorci acoperite, ceilalţi trecuseră şi ei dincolo de panglică şi străbăteau pădurea cu reflectoare mobile în mână. Licurici uriaşi turmentaţi, care nu vor găsi nimic, de vreme ce nu trebuiau să găsească nimic.

— Dacă îmi permiteţi, spuse Jocicz cu vocea lui cea mai dulce.

Wegener încercă să pară interesat, în ciuda oboselii năucitoare.

— Doar aţi vrut să fiţi de faţă. Jocicz împinse scara pliantă mai aproape de conducta de gaz, urcă pe partea dreaptă şi îl invită pe Wegener printr-un semn din mână să îl urmeze pe partea stângă. Wegener scoase o pereche de mănuşi de protecţie din buzunarul costumului alb şi le puse şi verifică stabilitatea scării.

— E bine proptită, spuse Jocicz de sus.

— Un comisar suspicios verifică scara, spuse Wegener mai mult pentru sine şi urcă până când spatele şi ceafa mortului ajunseră la patruzeci de centimetri de faţa lui. Putea vedea acum inelul închis la culoare pe care funia îl rodea în gâtul lung. Dedesubt aştepta Phobos Prius-ul, ca un dric chemat prea devreme. Pe capota neagră, două adâncituri.

Jocicz privi peste umărul atârnatului, mâinile lui pipăiau, degetele de cauciuc se căţărară pe funia întinsă, se strânseră într-un pumn, traseră scurt şi cu putere de ea.

Wegener îl privi pe Jocicz drept în ochi. Jocicz îi susţinu privirea.

— O execuţie, spuse Wegener.

— Aşa arată, spuse Jocicz.

— Sau înscenarea unei execuţii.

— E posibil şi asta.

— Când?

— Cu aproximativ 48 de ore în urmă, spuse Jocicz. Mai degrabă mai puţin. Cauza morţii e fractura gâtului, nu strangularea. L-au pus pe capota maşinii şi au demarat, cădere un metru şi jumătate în gol, exitus.

— OK.

— Şireturile legate între ele şi nodul călăului, înfăşurat de opt ori. Avem toate şansele să ne băgăm mâinile în căcat până la cot.

— Nu mi-a scăpat aspectul ăsta.

— Iar după ţoale pare să fi fost mare mahăr.

— Categoric.

Jocicz îşi trecu mâna prin păr. O frunză mică şi galbenă care i se prinsese în cărare pluti uşor spre pământ. Wegener băgă de seamă că mortul mirosea. A transpiraţie, a mucegai şi a început de descompunere.

— Ce veţi face?

Wegener strânse cu ambele mâini cadrul rece al scării.

— Am să investighez. Doar sunt investigator.

— Un investigator care nu poate aresta pe nimeni.

— N-are a face, oricum nimeni nu e arestat niciodată, spuse Wegener şi coborî încet de pe scară.