STEPHEN KING

 

DOLORES CLAIBORNE

 

 

 

 

"Ce-şi doreşte o femeie?"

SIGMUND FREUD

 

"R-E-S-P-E-C-T, află ce înseamnă pentru mine."

ARETHA FRANKLIN

 

 

 

― Ce-ai întrebat, Andy Bissette? Dacă "înţeleg drepturile alea pe care mi le-ai explicat"?

Dumnezeule! Ce-i face pe unii bărbaţi să fie aşa înţepaţi! Nu, tu nu te necăji, ţine-ţi fleanca puţin şi ascultă-mă. Am io o idee, că o să mă asculţi aproape toată noaptea, aşa că ar trebui să te obişnuieşti du asta. Pen'că am înţeles ce mi-ai citit! Arăt io ca şi cum mi-aş fi pierdut capu' de când te-am văzut în piaţă? Asta era luni dup-amiază, dacă-ţi mai aduci aminte. Ţi-am spus io c-o să te ia naiba când o să vadă nevastă-ta că ai cumpărat pâinea aia veche de două zile, eşti scump la tărâţe şi ieftin la făină ― cum e zicala ― şi pun pariu c-am avut dreptate, nu?

Îmi înţeleg drepturile foarte bine, Andy; maică-mea nu creştea idioţi. Şi, Doamne-ajută, încă îmi înţeleg şi responsabilităţile.

Orice zic poa'să fie folosit împotriva mea la tribunal, ai spus? Se mai întâmplă şi minuni! Ai putea să nu mai rânjeşti aşa, Frank Proulx. Oi fi tu acum un poliţai tare, dar nu-i mult de când te-am văzut cum te jucai cu aia în nisip având acelaşi rânjet idiot pe faţă. Îţi dau un mic sfat: când dai de-o vulpe bătrână ca mine, poţi să termini cu rânjetu' ăla, fiin'că io po' să te citesc mai uşor ca pe-o reclamă la izmene dintr-un catalog Sears.

Şi-acu', că v-aţi distrat destul, putem începe. O să vă spun o droaie de-acu' încolo şi probabil c-o să puteţi folosi o grămadă în tribunal mai târziu, dac-o să vreţi. Mişto e că aproape toţi tipii de pe insulă ştiu deja şi, oricum, mă doare-n juma' de cur ― aşa cum zicea bătrânu' Neely Robichaud când era matol. Iar asta se-ntâmpla cea mai mare parte a timpului, po' să zică toţi ăia care-l cunoşteau.

Numa' că mă interesează totuşi o chestie, de-aia am venit aici de bunăvoie. N-am omorât-o io pe târfa de Vera Donovan şi vreau să vă conving de asta, indiferent de ce credeţi acu'. N-am împins-o io pe afurisita aia de scară. Mă puteţi închide pentru ălălalt, e-n regulă, da' nu-i nici un strop de sânge de-al curvei ăleia pe mâinile mele. Io-s convinsă c-o să crezi şi tu asta după ce-o să termin, Andy. Totdeauna ai fost un băiat bun şi cinstit în felu' tău, iar acu' ai ajuns un om de treabă. Numa' să nu ţi-o iei în cap, că ai crescut ca oricare altu', cu o femeie care te spăla, îţi ştergea mucii de la nas şi te-ndruma pe calea cea bună, dacă tu o apucai pe una greşită.

Şi-ncă ceva înainte de-a începe: te ştiu pe tine, Andy, şi pe tine, Frank, da' cine e femeia asta cu casetofonu'?

O, Doamne, Andy, ştiu că e stenodactilografă! Nu tocma' v-am zis că maică-mea n-a crescut idioţi? Oi face io şaişase în noiembrie, da' încă mă mai duce bibilica. Ştiam că o femeie cu un cas şi un carneţel de notiţe e stenodactilografă. Mă uit la toate procesele televizate, chiar şi la Legea din Los Angeles, unde se pare că nimeni nu-şi poate ţine hainele pe el mai mult de-un sfert de oră.

Cum te cheamă, scumpo?

De unde te tragi?

Iar tu termină, Andy! Ce-ai vrea să faci în noaptea asta? Îţi făcuseşi planu' să te duci pe plajă să vezi dacă poţi prinde niscaiva tipi care adună scoici fără permis? Ar fi fost atât de palpitant, că ţi-ar fi cedat inima, nu? Ei?

Aşa. E mai bine acu'. Tu eşti Nancy Bannister din Kennebunk, iar io-s Dolores Claiborne, de-aici, din Little Tall Island. După cum v-am mai spus, o să-ncep imediat povestea mea, până nu ajungem să ne omorâm unii pe alţii, şi-o să vă daţi seama că n-am minţit nici măcar un pic. Să-mi spui dacă vrei să vorbesc mai tare sau mai rar. Nu tre' să fii timidă cu mine. Vreau să reţii orice cuvânt, începând cu asta: acu' douăşnouă de ani, pe vremea când Bissette, actualul şef al Poliţiei, abia se angajase şi încă îşi mai mânca de sub unghii, mi-am omorât bărbatu', pe Joe St. George.

Ce te uiţi de parcă ţi-aş fi băgat degetele-n priză, Andy? Poţi să te şi cari, numa' să-ţi închizi pliscu'. Da' nu ştiu de ce sunteţi toţi aşa miraţi. Ştiaţi că io l-am omorât pe Joe. Toată lumea din Little Tall o ştie şi probabil şi juma' din populaţia de până-n Jonesport. Numa' că nimeni n-a putut s-o dovedească. Iar io sunt acu' aici, recunoscând asta în faţa lui Frank Proulx şi a lui Nancy Bannister din Kennebunk, numa' din cauza târfei ăleia proaste de Vera, căreia i-a mai ieşit una dintre farsele ei tâmpite.

Da' bine că n-o să mai aibă cum să le mai joace de-acu' încolo. Cel puţin e o consolare, nu?

Mută casetofonu' ăla puţin mai aproape de mine, Nancy, dragă. Dacă e s-o facem, măcar s-o facem ca lumea, pe bune. Nu-i aşa că japonezii ăia inventează cele măi şmechere chestii? Da, într-adevăr... da' presupun că amândouă ştim că ce înghite el în cutia lui dulce mă poate băga într-o închisoare de femei pentru tot restu' vieţii. Numa' că oricum n-am de ales. Jur în faţa lui Dumnezeu că întotdeauna am ştiut c-o să mor din cauza Verei Donovan, am ştiut de când am întâlnit-o prima dată. Şi uite ce-a făcut, uite ce mi-a făcut blestemata aia de târfă bătrână! De data asta chiar mi-a tras-o nasol. Dar aşa-i cu bogaţii ăştia, dacă nu te pot bate până mori, te sărută până te sufoci.

Ce?

O, drace! Dacă mă laşi puţin în pace, Andy, imediat o să continui! Tocma' încerc să mă decid dacă s-o spun de la cap la coadă sau de la coadă la cap. Se poate să-mi daţi ceva de băut?

Fi-ţi-ar cafeaua să-ţi fie! Ia-o pe toată şi toarnă-ţi-o pe mutră. Dă-mi doar un pahar cu apă, dacă eşti aşa zgârcit şi nu-mi oferi măcar o înghiţitură din băutura pe care o ai în birou. Io nu...

Cum adică de unde ştiu? Păi, Andy Bissette, cineva care te-ar cunoaşte mai puţin ar spune că ieri ai coborât din copaci. Crezi că toată insula vorbeşte numa' de faptu' că mi-am omorât bărbatu'? Păi asta-i veche. Ei, mai ai tu ceva sânge în tine.

Mulţumesc, Frank. Erai şi tu un băiat bun, numa' că nu se prea putea uita lumea la tine în biserică înainte de-a te învăţa maică-ta să nu-ţi mai faci biluţe din muci. Drace, uneori îţi băgai degetu' aşa de adânc în naş, încât era un miracol că nu-ţi scoteai şi creierii afară. Şi, mă rog, de ce naiba roşeşti ? Parcă ar fi existat vreun copil care să nu-şi pompeze din trompă puţintică gelatină verzulie din când în când. Cel puţin tu erai atât dă dăştept să-ţi ţii mâinile afară din pantaloni măcar în biserică, fiin'că sunt o grămadă de băieţi care niciodată...

Da, Andy, bine, am s-o spun. Sfinte Sisoe, tu nu ţi-ai scos niciodată puricii din pantaloni, nu?

Să-ţi zic ceva: o să fac un compromis. În loc s-o spun de la cap la coadă sau de la coadă la cap, am de gând să-ncep de la mijloc. Şi dacă nu-ţi place, Andy Bissette, n-ai decât s-o treci pe lista ta neagră şi să i-o trimiţi duhovnicului.

Io şi Joe am avut trei copii, iar când el a murit, în vara lu' 1963, Selena avea cinşpe ani, Joe Junior treişpe şi micu' Pete doar nouă. Joe nu mi-a lăsat nici măcar o bucată de hârtie să mă şterg la cur cu ea şi numa' cu greu o găleată unde s-o arunc.

Cred c-ar trebui să te preocupi un pic de asta, Nancy. Sunt doar o femeie bătrână cu o fire cretină şi gura spurcată, da' asta ţi se-ntâmplă mai devreme sau mai târziu, când duci o viaţă aşa idioată.

Unde rămăsesem? Încă n-am deraiat, nu?

A, da. Mulţumesc, dulceaţă.

Joe mi-a lăsat cocioaba aia amărâtă de lângă East Head şi şase acri de pământ pe care nu creştea mai nimic, numa' nişte tufe încâlcite de mure şi ceva lemn bun de aruncat. Ce altceva? Stai să văd. Trei rable stricate: două camioane şi un motor dezmembrat în bucăţi, patru legături de lemne, o notă de plată la băcănie, alta la fierar, încă una la benzină şi încă o notă la Pompe Funebre... Şi vrei s-o ştii p-aia tare? Nu era de nici o săptămână în pământ când sacu' ăla fără fund de Harry Doucette a venit cu o hârtie împuţită că Joe îi datora douăzăci de dolari pe un pariu de baseball!

Mi-a lăsat toate astea pe cap, da' crezi că mi-a lăsat şi vreo nenorocită de asigurare? Nema! Ar fi fost o binecuvântare căzută din cer, după cum au mers lucrurile în continuare. O să ajung şi acolo, da' vreau să spun că Joe St. George nu era un bărbat adevărat, ci un bolovan atârnat de gâtu' meu. Mai rău, pen'că un bolovan nu se îmbată şi nu vine acasă mirosind a bere ca să ţi-o pună la unu noaptea. N-a fost ăsta motivu' pentru care l-am omorât pe ticălos, da' po' să-ncep foarte bine şi de-aici.

O insulă nu-i un loc propice să omori pe cineva, vă spun eu. Pare că tot timpu' există careva de-l mănâncă-n cur să-şi bage nasu' în treaba ta, şi asta când îţi convine cel mai puţin. De-aia am făcut-o când am făcut-o, şi-o să ajung imediat şi-acolo. Deocamdată spun numai că am făcut-o cu aproape trei ani după ce soţu' Verei Donovan a murit într-un accident de maşină pe lângă Baltimore, unde locuiau ei când nu-şi petreceau verile la Little Tall. În zilele alea, Vera Donovan încă mai avea toate şuruburile strânse şi bine lustruite.

Atunci, când Joe tăia frunză la câini şi n-aveam nici un chior, ajunsesem la grea strâmtoare şi mi-am dat seama că nu-i nimeni pe lume mai disperat decât o mamă cu grija copiilor ei. În perioada aia, m-am hotărât să-mi iau inima-n dinţi şi să caut o slujbă în Jonesport la băcăniile Shop and Save sau chelneriţă în vreun restaurant, când brusc pisicuţa aia s-a decis să trăiască tot anu' pe insulă. Majoritatea au crezut că i-a sărit o siguranţă, da' io n-am fost aşa surprinsă, pen'că oricum stătea o grămadă pe-aici.

Tipu' ăla care lucra atunci pentru ea, nu-mi aduc aminte cum îl chema, da' tu, Andy, ştii despre cine vorbesc, masculu' ăla feroce care-şi purta pantalonii strâmţi pe cur să vadă toată lumea că are coaiele mai mari decât ulcioarele lui Mason, m-a căutat şi mi-a zis că Domniţa (aşa-i spunea întotdeauna, Domniţa ― ce tâmpit!) voia să ştie dacă pot veni să-i fac menaju' complet. Oricum îl făcusem pentru Donovani în toate verile din 1950 încoace şi presupun că era normal ca ea să apeleze în primu' rând la mine, numa' că la vremea aia mi se păruse o adevărată mană cerească. Am acceptat şi am muncit acolo tot timpu', până ieri dup-amiază, când a picat pe trepte drept în capu' ei sec şi cretin.

Ce făcea bărba-su, Andy? Parcă avioane, nu?

O, da. Cred că am auzit asta, doar ştii cum vorbeşte lumea pe insulă. Ceea ce ştiu sigur e că erau înstăriţi, teribil de înstăriţi, şi ea a pus mâna pe tot după ce-a murit el. Ei bine, în afară de ce-a luat guvernul, da' mă-ndoiesc să fi aflat cât aveau ei de fapt. Michael Donovan era dur ca o stâncă. Şi viclean. Deşi nimeni n-o să mă creadă, dacă te iei după cum a dus-o în ultimii zece ani. Vera Donovan era la fel de şmecheră ca el ― şi a rămas aşa până în ziua când a murit. Mă-ntreb dacă a ştiut în ce rahat mă băga dacă nu murea de vreun mic atac de inimă în patu' ei. Am fost la East Head aproape toată ziua, am stat pe treptele alea ce dădeau să se dărâme şi m-am gândit la o mulţime de lucruri. Mai întâi, mi-am dat seama că, spre final, Vera Donovan ajunsese mai puţin deşteaptă decât un sac cu fân, iar apoi mi-am adus aminte de povestea cu aspiratoru' şi mi-am zis că poate totuşi...

Da' nu mai contează acu'. Singuru' lucru care mai contează e că am picat din tigaia încinsă direct pe plită, şi tare mi-ar plăcea să mă dau cu orice preţ la o parte până nu-mi arde de tot curu'. Dacă oi mai putea.

La-nceput am fost menajera Verei Donovan, iar dup-aia doamnă de companie plătită. Nu mi-a luat prea mult să-mi dau seama de diferenţă. Ca menajeră, mâncam rahat opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Ca damă de companie, trebuia să-l mănânc tot timpu'.

A avut primu' atac în vara lu' 1968, pe când privea la televizor Convenţia Naţională a Democraţilor. Fusese unu' micuţ şi obişnuia să dea vina pe Hubert Humphrey. "Am văzut găoaza aia fericită de prea multe ori", spunea ea, "şi mi-a plesnit un vas de sânge din pricina asta. Ar fi trebuit să ştiu c-o să se întâmple; ar fi putut tot aşa de bine să fie Nixon".

Apoi, Vera a avut unu' mai puternic în 1975 şi, de data asta, n-au mai fost politicienii ăia pe care a dat vina. Doctoru' Freneau i-a spus că e mai bine să se lase de fumat şi de băut, da' ar fi putut să nu se obosească, fiin'că o pisicuţă aşa fandosită ca Vera Pupă-Mi-Obră-jorii-Din-Dos Donovan nu se înjosea să asculte un doctoraş de ţară ca Chip Freneau, "Io o să-l îngrop", spunea, "şi-o să beau un whisky cu sifon pe mormântul lui".

Pentru un timp, se părea că asta chiar o să se-ntâmple, el continuând s-o bată la cap, iar ea continuând să navigheze semeaţă precum Queen Mary. Apoi, în 1981, a avut prima zguduitură serioasă, iar masculu' feroce a murit peste un an, în urma unui accident de maşină pe continent. Asta s-a-ntâmplat când m-am mutat eu la ea, în octombrie 1982.

A trebuit? Habar n-am. Probabil că nu. Aveam asigurare sociabilă, cum îi spunea Hattie McLeod. Nu era prea mare, da' copiii plecaseră deja de mult ― micu' Pete chiar de pe lumea asta, săracu' ― şi-mi permisesem să pun câţiva dolari deoparte. Viaţa pe insulă fusese întotdeauna ieftină şi era totuşi mult mai bine decât pe continent, deşi nu ca 'nainte. Ca atare, nu cred că a trebuit să mă mut cu Vera.

Da' ne obişnuisem una cu ailaltă. E greu să-i explici asta unui bărbat Probabil că Nancy, cu carneţelele, peniţele şi casu' ei, înţelege, da' nu m-aştept s-o şi spună. Ne obişnuiserăm una cu ailaltă aşa cum se învaţă şi doi lilieci să stea unu' lângă altu', atârnaţi cu capu' în jos în aceeaşi peşteră, chiar dacă nici pe departe nu sunt ceea ce s-ar putea numi prieteni. Şi nu a însemnat o schimbare prea mare. Principala diferenţă a fost că mi-am pus în debara hainele de duminică lângă alea de casă, şi asta pen'că, la sfârşitu' lu' 1982, stăteam acolo toate zilele şi aproape toate nopţile. Cu banii o duceam mai bine, da' nu aşa de grozav încât să-mi cumpăr primu' Cadillac, dacă pricepi ce vreau să zic. Ha!

Cre' c-am făcut-o mai mult pen'că nu era altcineva disponibil. Ea avea un agent de afaceri în New York, un om pe care-l chema Greenbush, numa' că lui nici nu-i dădea prin cap să vină în Little Tall, ca ea să poată ţipa la el de la fereastra dormitorului să se asigure că atârnă cearşafurile cu şase cârlige, nu cu patru, nici să se instaleze în camera de oaspeţi, să-i schimbe scutecele şi să-i şteargă căcatu' de la curu' ei gras în timp ce-l acuza că-i furase biştarii din puşculiţă şi-i spunea c-o să-l bage la răcoare pentru asta. Greenbush doar tăia cecurile. Io curăţăm tot căcatu' după ea şi-i ascultam aiurelile despre puşculiţe, cearşafuri şi iepuraşi de praf.

Şi pen'ce? N-aştept nici o medalie pentru asta, nici măcar o Inimă Roşie. Am înghiţit o grămadă de porcării la viaţa mea, iar de ascultat am ascultat cu mult mai multe (amintiţi-vă că am fost măritată cu Joe St. George şaişpe ani), şi nimeni nu m-a tras aşa pe sfoară. Cre' că m-am mutat spre sfârşit cu ea pen'că nu mai avea pe altcineva: ori io, ori azilu'. Copiii ei nu veneau niciodată s-o vadă, ăsta era un lucru pentru care o compătimeam. Nu că m-aş fi aşteptat să stea acolo tot timpu', să nu credeţi asta, da' nu vedeam de ce nu puteau să treacă peste cearta aia veche şi să vină la ea pentru o zi sau chiar un weekend. Era o jigodie împuţită, asta-i sigur, da' era totuşi mama lor. Şi bătrână pe deasupra. Ei bine, acu' ştiu mai multe ca atunci, da'...

Ce?

Da, i-adevărat. Să mor dacă te mint, aşa cum zic nepoţii mei. N-ai decât să-l suni pe tipu' ăla, Greenbush, dacă nu mă crezi. Atunci când o să se răspândească vestea, şi asta oricum se-ntâmplă pân' la urmă, o să apară un articol siropos în Daily News despre cât de minunat e totu'. Acu', io am noutăţi pentru voi şi nu-s deloc încântătoare. O porcărie de coşmar, asta e. Nu contează ce se va petrece aici, lumea tot va zice că io i-am înfipt în creieri să facă ce-a făcut şi că dup-aia am omorât-o. Ştiu asta şi o ştii şi tu, Andy. Nu-i putere pe lume şi nici în ceruri care să-i împiedice pe oameni să se gândească la ce-i mai rău, când vor.

Ei bine, nici un blestemat de cuvânt nu-i adevărat. N-am forţat-o la nimic, iar ea sigur n-a făcut ce-a făcut fiin'că ţinea la mine sau măcar mă plăcea. Cre' că ar fi putut s-o facă închipuindu-şi că mi-o datora; în felu' ei, s-o fi gândit că-mi datorează foarte mult şi nu-i era în fire s-o spună. Eventual să fi fost modu' ei de a-mi mulţumi nu pentru că-i schimbasem scutecele, da' fiin'că fusesem acolo în nopţile când ieşeau sârmele de prin colţuri şi iepuraşii de praf de sub pat.

Ştiu că nu-nţelegeţi asta, da' veţi pricepe. Vă promit că veţi pricepe totu' înainte de a deschide uşa şi de a pleca definitiv din cameră.

Ea era de trei ori jigodie. Am mai cunoscut io altele şi mai mari, da' de trei ori e suficient pentru o femeie bătrână, care-şi petrecea timpu' doar în pat sau în scaunu' cu rotile.

Primu' mod de-a fi jigodie consta în faptu' că nu se putea stăpâni. Vă amintiţi ce v-am zis despre cârligele de rufe, că niciodată nu trebuia să prind cearşafurile cu patru, ci numa' cu şase? Ei, ăsta-i doar un singur exemplu.

Trebuia să faci lucrurile numa' într-un anume fel, dacă lucrai pentru doamna Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos Vera Donovan, şi nu puteai uita vreodată asta, chiar de-ai fi vrut. Îţi descria de la început până la sfârşit cum să faci o treabă şi io vă pot spune că aşa cum zicea ea se petreceau toate pe-acolo. Dacă uitai ceva, prima dată aveai parte de o scărmăneală. A doua oară îţi tăia din salariu. Iar dacă uitai a treia oară, pân' aici ţi-era, nu mai accepta nici o scuză şi primeai un şut în fund, azvârlindu-te direct în stradă. Astea erau regulile Verei, şi pe mine nu mă deranjau. Mi se păreau dure, da' cinstite. Dacă ţi se spunea de două ori pe ce să pui cratiţa după ce-o scoteai din cuptor, niciodată nu trebuia s-o aşezi pe pervaz să se răcească, aşa cum procedează irlandezii ăia jegoşi, şi dacă tot nu reuşeai să-ţi aduci aminte, atunci aveai toate şansele să n-o mai faci în veci.

Trei boacăne, şi te concedia, asta era regula şi nu se admiteau excepţii de nici un fel, aşa că am lucrat cu o grămadă de oameni de-a lungu' vremii din pricina asta. În zilele-alea am auzit de multe ori spunându-se că să munceşti pentru Vera Donovan e ca şi cum ai trece printr-o uşă din aia, turnantă. Deci prima oară când m-am dus să lucrez la ea, adică în 1949, parcă intrasem în gura lupului. Da' nu era chiar atât de rea cum îşi imaginau unii. Dacă-ţi deschideai bine urechile, puteai rămâne. Eu aşa făceam, şi masculu' feroce la fel. Însă trebuia să ai grijă tot timpu', pen' că era dură, pen' că ştia mai bine ca ăilalţi de-şi petreceau verile pe insulă treburile de pe-aici şi pen' că putea fi crudă. Chiar şi atunci când o năpădiseră toate belelele mai avea puterea de-a fi a naibii. Pentru ea, era un fel de hobby.

― Ce faci aici? mi-a spus în prima zi de muncă. N-ar trebui să fii acasă să-ţi îngrijeşti bebeluşu' şi să găteşti o cină mare şi bună pentru lumina vieţii tale?

― Doamna Cullum e fericită să aibă grijă de Selena, da' numa' patru ore pe zi, am zis io. Nu pot decât juma' de normă.

― Jumătate de normă e tot ceea ce-mi doresc, aşa cum cred că spune şi foaia aia locală cu pretenţii de ziar, veni imediat răspunsul, lăsând să se întrezărească limba ei ascuţită, chiar dacă de data asta nu se referea direct la mine, aşa cum avea să se-ntâmple de-atâtea ori mai târziu.

În ziua aia tricota, dacă-mi aduc bine aminte. Femeia asta putea să tricoteze ca maşina, o pereche de ciorapi într-o singură zi nu era o problemă pentru ea, chiar dacă începea la zece. Da' spunea că trebuie să fie în toane bune.

― Da'mnă, am zis, aşa-i.

― Numele meu nu e Da'mnă, a spus ea, lăsându-şi lucrul deoparte. E Vera Donovan. Dacă te angajez, o să-mi spui doamna Donovan, cel puţin până când o să ne cunoaştem îndeajuns de bine, iar eu o să-ţi spun Dolores. E clar?

― Da, doamnă Donovan, am zis io.

― Foarte bine, ăsta e un bun început Acum vreau să-mi răspunzi la o întrebare. Ce cauţi aici, Dolores, când ar trebui să ai grijă de propria-ţi casă?

― Vreau să câştig ceva bani în plus pentru Crăciun. Mă hotărâsem dinainte ce motiv o să-i dau dacă mă întreabă. Iar dac-o să fiţi satisfăcută şi dacă mie o să-mi placă să muncesc pentru dumneavoastră, poate o să rămân puţin mai mult.

― Dacă ţie o să-ţi placă să munceşti pentru mine? m-a imitat ea, apoi şi-a dat ochii peste cap, ca şi cum ar fi fost cel mai prostesc lucru pe care-l auzise în viaţa ei. Cum ar putea cuiva să nu îi placă să lucreze pentru măreaţa Vera Donovan? Bani pentru Crăciun. A făcut o pauză, uitându-se întruna la mine, apoi a reluat şi mai sarcastic: Hm! Bani de Cră-ciun!

Ca şi cum ar fi suspectat că mă găseam în realitate acolo fiin'că se iviseră deja probleme în căsnicie când de-abia mi se scuturase grâul din păr, ea dorind numa' să mă vadă roşind şi plecând ochii, pentru a se convinge. Aşa că n-am roşit şi n-am coborât privirea, cu toate că împlinisem numa' douăşdoi de ani şi fusese cât pe-aci. N-aş fi recunoscut în faţa nimănui că aveam deja probleme, nici supusă unei torturi, nu. Banii pentru Crăciun constituiau un motiv suficient pentru Vera, nu contează cât de sarcastic ar fi vorbit ea, iar în sinea mea admiteam că totuşi eram un pic strâmtoraţi cu banii în vara aia. Doar peste câţiva ani am putut recunoaşte în sinea mea de ce mă dusesem atunci să întâlnesc leu' în propria-i vizuină: trebuia să găsesc o cale să recuperez ceva din banii pe care-i bea Joe în timpu' săptămânii sau îi pierdea la pocher vineri noaptea, la taverna lu' Fudgy de pe continent. În zilele alea încă mai credeam că dragostea bărbatului pentru femeie şi a femeii pentru bărbat este mai puternică decât dragostea de băutură şi de scandaluri, numa' că tocmai ultima se ridică la suprafaţă ca smântâna-n lapte. Am învăţat destule însă în următorii zece ani. Şcoala vieţii e grea uneori, nu?

― Bine, a spus Vera, o să ne dăm una alteia o şansă, Dolores St. George... Deşi, chiar dacă reuşeşti, îmi imaginez că peste un an-doi o să fii gravidă din nou, şi atunci va fi ultima oară când te voi vedea.

De fapt, chiar atunci eram deja în două luni, da' torturată, şi n-aş fi recunoscut-o nici p-asta. Am vrut o slujbă cu zece dolari pe săptămână, o obţinusem şi, vă rog să mă credeţi, meritam şi ultimu' cent din ei. Am muncit pe brânci vara aia, iar când s-a apropiat Labour Day, Vera m-a întrebat dacă nu voiam să continui şi după ce se-ntorceau la Baltimore. Cineva trebuia să aibă grijă tot anu' de-o casă atât de mare, ca să nu crape, ştii, iar eu i-am spus că bine.

M-am ocupat de asta până c-o lună înainte de a se naşte Joe Junior şi m-am întors să muncesc când încă mai sugea. Vara l-am lăsat cu Ariene Cullum ― Vera n-ar fi vrut un bebeluş care să urle în casă, în nici un caz ―, da' când a plecat cu soţul ei, i-am adus, pe el şi pe Selena, cu mine. Pe Selena o lăsam să stea singură, chiar dacă avea doi-trei ani, se putea avea încredere în ea. Pe Joe Junior îl luam cu mine în fiecare zi. A învăţat să meargă în dormitoru' stăpânului, însă Vera n-a aflat niciodată.

La o săptămână după ce-am născut, m-a sunat (fusese cât pe-aci să n-o anunţ, da' mi-am zis că, dacă mă credea nerăbdătoare să primesc un cadou, asta era exclusiv problema ei), m-a felicitat că am adus pe lume un băiat şi apoi mi-a spus de ce mă sunase de fapt, îmi păstra slujba. Cre' că intenţionase să mă măgulească, şi chiar reuşise. Aproape că nu putea exista un compliment mai mare pe care Vera l-ar fi putut face, şi a însemnat pentru mine cu mult mai mult decât cecul de douăşcinci de dolari pe care l-am primit prin poştă în luna decembrie a acelui an.

Dură, da' şi cinstită, ea era întotdeauna bossul în casă. Bărba-su oricum nu prea venea, poate o zi din zece, chiar şi în timpul verilor, când ar fi trebuit să locuiască amândoi acolo, iar dacă venea, tot se vedea cine porunceşte acasă. Probabil că el avea două sau trei sute de subalterni care dădeau cu fruntea în perete de fiecare dată când spunea "Poc", da' Vera comanda pe teritoriu' din Little Tall Island, iar dacă-l punea să-şi scoată pantofii ca să nu mai lase urme de noroi pe covoru' ei frumos, el se executa.

După cum spuneam, Vera căpătase stilu' ei de-a face lucrurile. Absolut întotdeauna. Nu ştiu de unde îşi lua ideile, da' ştiu că devenise de-a dreptu' obsedată. Dacă lucrurile nu erau făcute într-un anume fel, o apuca durerea de cap sau de burtă. Îşi petrecea atât de mult timp supraveghindu-ne, încât mereu mă gândeam că ar fi fost mai liniştită dacă ar fi îngrijit ea însăşi de casă.

Trebuia ca toate căzile de baie să fie curăţate cu Spic and Span, asta era una. Nu cu Lastoil, cu Top Job, sau cu Mr. Clean. Doar cu Spic and Span. Dacă te prindea curăţând vreo cadă cu altceva, o păţeai.

La călcat trebuia să foloseşti un spray special pentru apretat gulerele cămăşilor şi ale bluzelor, în plus mai exista şi o bucată de pânză pe care trebuia s-o pui peste guler înainte de a-l apreta. Pânza aia de tot rahatu' nu folosea la nimic, din câte pot io să vă zic, şi cre' că am călcat zece mii de bluze şi cămăşi acolo, da' dacă ea intra în cameră şi te vedea scrobindu-le fără pânza pusă deasupra, sau măcar atârnând de scândura pentru călcat, o păţeai.

Dacă nu-ţi aduceai aminte să dai drumu' la ventilatoru' din bucătărie când aveai ceva de prăjit, iar o păţeai.

Lăzile cu gunoi din garaj, asta era încă o problemă. Şase în total. Sonny Quist venea o dată pe săptămână să le ridice şi menajera sau vreo cameristă, cine se găsea mai la-ndemână, trebuia să aducă lăzile înapoi în garaj imediat, chiar în momentu' când ăsta pleca. Şi nu puteai doar să le înghesui într-un colţ şi să le laşi aşa; trebuia să le aliniezi două câte două de-a lungu' peretelui din dreapta al garajului şi să pui capacele cu faţa-n jos deasupra lor. Dacă uitai vreun mic amănunt, o păţeai.

Şi apoi preşurile de pe praguri. Erau trei: unu' la uşa din faţă, unu' la terasă, altu' la uşa din spate, care avea înscris pretenţios pe ea INTRARE DE SERVICIU, asta până anu' trecut, când m-am plictisit şi l-am scos. O dată pe săptămână trebuia să le iau, să le aşez pe-un bolovan din capătu' grădinii, po' să spun că la vreo patruzăci de metri în spatele piscinei, şi să le bat ca să iasă prafu' din ele. Prafu' trebuia să se ridice în aer. Iar dacă o trişai, era în stare să te prindă. Nu se uita de fiecare dată când băteai preşurile, da' de cele mai multe ori. Te urmărea de pe terasă cu un binoclu de-al lui bărba-su. Şi-ncă un lucru: când aduceai înapoi preşurile, trebuia să le şi aranjezi în aşa fel încât BINE AŢI VENIT să nu stea de-a-ndoaselea. Adică oamenii să poată citi cuvintele înainte de-a trece pragu'. Pune un preş cu fundu-n sus pe verandă, şi vai de tine.

Cre' că existau vreo cincizăci de lucruri ca astea Mai mult, când abia începusem să lucrez la ei, puteai auzi în magazinu' universal o grămadă de înjurături la adresa lu' Vera. Familia Donovan îi distra teribil. La vremea aia aveau multe ajutoare casnice şi, de obicei, cea care înjura cel mai tare era vreo fată care fusese angajată cu juma' de normă şi pe care o concediase apoi fiin'că uitase de trei ori la rând o regulă. Spunea oricui voia s-o asculte că Vera Donovan era rea, cu o limbă ascuţită ca de viperă şi ţicnită în ultimu' hal. Ei bine, poate că era ţicnită sau poate că nu, da' io vreau să vă zic ceva: totuşi nu pretindea luna de pe cer. Şi după mine, cine poa' să-şi aducă aminte care cu care se culcă în toate serialele alea siropoase de dup-amiază ar trebui să fie în stare să ţină minte că tre' să cureţe căzile de baie cu Spic and Span şi să pună preşurile ca lumea pe praguri.

Iar acu' am ajuns şi la cearşafuri. Ăsta era un lucru pe care niciodată nu aveai voie să-l ratezi. Trebuia să fie întinse perfect de-a lungu' sârmelor, aşa ca tivurile să se potrivească, ştiţi cum, şi întotdeauna să fie prinse cu şase cârlige fiecare. Niciodată patru, doar şase. Iar dacă scăpai vreun cearşaf în noroi, nu-ţi mai trebuia să aştepţi a treia greşeală. Sârmele fuseseră întotdeauna în curtea laterală, chiar sub fereastra dormitorului ei. Apărea la fereastră de fiecare dată şi ţipa la mine: Şase cârlige, Dolores! M-auzi? Şase, nu patru! Le număr şi am ochii la fel de buni ca-ntotdeauna! Eu...

Ce-i, scumpo?

Prostii, Andy, las-o în pace. E o întrebare cinstită şi un bărbat n-ar fi avut minte destulă s-o pună.

Îţi spun io, Nancy Bannister din Kennebunk, Maine, da, îşi cumpărase şi uscător de rufe, unu' mare şi frumos, da' ne interzicea să punem cearşafurile în el dacă nu se prognozau cinci zile de ploaie. "Singurul cearşaf care merită să stea pe patul unei persoane decente e cel zvântat afară", spunea Vera, "pentru că numai atunci miroase bine. Când îl suflă vântul, el prinde o adiere, o reţine şi apoi mireasma lui îţi trimite vise frumoase".

Era foarte absurdă în legătură cu o grămadă de lucruri, da' nu şi când venea vorba de mirosu' proaspăt al aerului curat din cearşafuri; aici îi dădeam dreptate întru totul. Oricine îşi poate da seama de diferenţa dintre unu' uscat la maşină şi altu' bătut de un vânt călduţ din sud. Numa' că mai existau şi multe dimineţi de iarnă cu zece grade şi vântu' puternic ce venea din Est, direct de pe coasta Atlanticului, aducând umezeală. Iar în dimineţile astea aş fi renunţat fără nici o ezitare la mirosu' ăla proaspăt. E o adevărată tortură să atârni pe sârmă cearşafuri pe o asemenea vreme friguroasă. Nu-ţi poţi imagina ce înseamnă asta până când n-o faci, iar dup-aia n-o mai uiţi în veci.

Ajungi cu ligheanu' la sârme, din rufe iese abur, primu' cearşaf e cald şi-ţi spui atunci, dacă nu te-ai mai îndeletnicit cu asta înainte: "Nu-i chiar aşa de rău." Doar că după ce apuci să-l atârni pe primu', să-i aranjezi marginile şi să-l prinzi cu cele şase cârlige, nu mai iese nici un abur. E încă ud, da' şi rece. Degetele-ţi sunt umede şi pe bune reci. Tu treci la următoru', apoi la altu' şi la încă unu', mâinile ţi se fac roşii şi înţepenesc, te dor umerii, buzele îţi amorţesc de la ţinut cârlige cu ele ca să poţi mânui ca lumea şi aproape tot timpu' minunea de cearşaf, da' cel mai nasol e cu mâinile. Dacă ţi-ar amorţi, ar fi una. De fapt îţi doreşti să fie aşa. Da' ele se fac numa' roşii şi, dacă ai multe cearşafuri, ajung de un roz-deschis ca marginile petalelor unui anumit crin. După ce-ai terminat, zici că-s gheare. Cel mai rău e că ştii ce-o să se-ntâmple când intri în cele din urmă înapoi în casă cu coşu' gol şi te pocneşte căldura. Încep să te-nţepe şi te trec furnicături pe la încheieturile mâinilor, de parcă te-ar pişca un milion de albine. Aş vrea să reuşesc să-ţi descriu şi ţie, Andy, da' nu pot. Nancy Bannister arată ca şi cum ar şti, măcar un pic, da' e o diferenţă imensă între a-ţi atârna la uscat iarna rufele pe continent şi a o face pe insulă. Când degetele încep să se dezgheţe, parcă ai avea în ele un muşuroi de termite. Aşa că le ungi peste tot cu o loţiune de mâini şi aştepţi să-ţi treacă durerea, ştiind că nu contează cât de multă cremă foloseşti; pe la sfârşitu' lu' februarie pielea e atât de scorojită, încât crapă şi începi să sângerezi dacă-ţi strângi pumnu'. Uneori, după ce-ai ajuns la căldură şi chiar te-ai băgat în pat, te scoli în mijlocu' nopţii gemând, cu durerea de mâini încă în minte. Crezi că glumesc? Poţi să râzi dacă vrei, da' io nu pot, nici măcar aşa, un pic. Aproape le şi auzi, ca pe nişte copilaşi care nu-şi găsesc mama. Totu' vine din adâncu' tău, iar tu stai lungită şi le asculţi, amintindu-ţi mereu că o să te-ntorci din nou acolo, pentru acelaşi lucru, şi nimic neputând-o împiedica, asta fiind o bucăţică din munca femeii pe care nici un bărbat n-o cunoaşte şi nu vrea s-o cunoască.

Iar în timp ce tu treci prin toate chinurile astea, cu mâinile ţepene, degetele purpurii, umerii durându-te, mucii curgându-ţi din nas şi formând ţurţuri pe buza de sus, de cele mai multe ori, ea stă în picioare sau pe scaun la fereastra dormitorului, uitându-se la tine. Cu fruntea încreţită, colţurile gurii lăsate în jos şi frământându-şi mâinile, tensionată, de parcă te-ar fi asistat la o operaţie complicată într-un spital, şi nu la agăţat rufele pe sârmă, cu vântu' şuierându-ţi pe la urechi. Poţi s-o vezi cum se forţează să se abţină, încercând ca de data asta să-şi ţină pliscu' închis, da' după un timp nu se mai stăpâneşte, deschide fereastra şi, aplecându-se mult în afara ei, cu păru' fluturându-i în vântu' ăla îngheţat, zbiară: Şase cârlige! Adu-ţi aminte să pui şase cârlige! Ai grijă să nu-mi zboare vântul până la capătul grădinii cearşafurile mele bune! M-auzi? Ai face bine, fiindcă mă uit la tine şi le număr!

Când venea luna martie, începeam să mă visez luând satâru' cu care io şi masculu' feroce despicam lemnele pentru focu' din bucătărie (asta până când el a murit, că dup-aia o făceam singură, bucuria mea) şi pocnind-o pe ticăloasă direct între ochi. Câteodată chiar mă imaginam lovind-o, în asemenea hal reuşea să mă aducă, da' cre' că am ştiut întotdeauna că exista o parte a ei căreia nu-i plăcea să ţipe la mine la fel de mult pe cât detestam io s-o aud.

Ăsta era primu' ei mod de-a fi jigodie, nu reuşea să se stăpânească. Dar era mai greu pentru ea decât pentru mine, în special după ce avusese atacurile alea. Acu' erau mult mai puţine de spălat şi de întins pe sârmă, da' ea rămăsese la fel de încrâncenată când venea vorba de subiectu' ăsta, chiar dacă majoritatea camerelor din casă fuseseră încuiate, paturile pentru oaspeţi dezgolite, iar cearşafurile împachetate, puse în pungi şi stivuite în debara.

Cel mai greu putea să suporte faptu' că, prin 1985, când zilele ei de glorie trecuseră, devenise total dependentă de mine. Dacă n-aş fi fost acolo s-o ridic din pat şi s-o pun pe scaunu' cu rotile, n-ar fi fost în stare să se mişte. Vezi tu, mânca şi bea în neştire, de la cinzeşnouă de kile prin 1960, ajunsese la vreo şapteştrei şi principalu' câştig consta în grăsimea aia gălbuie şi fleşcăită pe care o vezi la unii boşorogi. Îi atârna pe braţe şi pe picioare, iar dacă trăgeai de ea, se întindea ca aluatu'. Sunt unii care la bătrâneţe se fac slabi ca un ţâr, da' nu Vera Donovan. Doctoru' Freneau spunea că fiin'că n-o mai ţineau rinichii. Posibil, da' de multe ori mă gândeam că punea pe ea numa' în ciuda mea.

Ca şi cum grăsimea nu-nsemna nimic, mai era şi pe jumate oarbă. Din cauza atacurilor. Câteodată vedea, altă dată nu. Uneori putea să vadă puţin cu ochiu' stâng şi al naibii de bine cu ăla drept, da' cel mai des zicea că parcă ar avea în faţă o draperie groasă. Cre' că vă daţi seama ce-o înnebunea, nu mai putea să supravegheze totu'. De vreo câteva ori a şi plâns din cauza asta şi, vă rog să mă credeţi, foarte greu poţi face pe cineva aşa dur ca ea să plângă; chiar şi după ce trecuseră atâţia ani peste ea, tot dură rămăsese.

Ce-i, Frank?

Senilă?

Nu-s sigură, ăsta-i adevăru'. Nu cred. Dacă da, precis nu în stilu' pe care-l întâlneşti la alţi bătrâni. Şi nu zic asta pen' că, dacă s-ar dovedi că era, judecătoru' care se ocupă cu autentificarea testamentului ar putea să-şi sufle bine mersi nasu-n el. Din partea mea n-are decât să se şteargă la cur cu el, io tot ce-mi doresc e să ies din mocirla în care m-a băgat. Da' tre' să spun că nu avea scăfârlia complet goală, nici măcar la sfârşit. Un sfert, poate, da' nu de tot.

Principalu' motiv pentru care zic asta e că existau zile când se purta la fel de dur ca altădată. De obicei coincideau cu alea în care putea să vadă puţin şi te ajuta s-o ridici din pat, chiar făcea doi paşi până la scaunu' cu rotile, în loc s-o cari ca p-un sac cu porumb. O puneam în scaun să-i schimb aşternutu', iar ea se ducea la fereastră, aia care dădea înspre curtea laterală şi împrejurimi. Mi-a spus odată că ar lua-o razna definitiv dacă ar fi nevoită să stea în pat toate nopţile şi toate zilele, neavând decât tavanu' şi pereţii din jur la care să se uite, şi io am crezut-o.

Uneori devenea incoerentă, da, timp în care nu ştia cine sunt şi numa' cu greu cum o cheamă. În zilele alea părea o barcă dezlegată de ţărm şi lăsată în voia valurilor, se credea în 1947 dimineaţa şi în 1974 dup-amiaza. Da' avea şi zile bune. Pe măsură ce trecea timpu' se împuţinau şi o mai apucau din când în când mici atacuri, crize, cum le spun bătrânii. Zilele ei bune însă erau nasoale pentru mine, fiin'că trecea la vechile ei mizerii dac-o lăsam.

Reuşea să fie a naibii, ăsta era al doilea mod de-a fi jigodie. Femeia aia putea fi tot atât de rea ca un câine turbat, când voia. Până şi imobilizată în cea mai mare parte a timpului în pat, purtând scutece şi chiloţi din plastic, izbutea să fie afurisită în ultimu' grad. Porcăriile pe care le făcea în zilele de curăţenie sunt un bun exemplu pentru ce vreau să spun. Nu se-ntâmpla chiar în fiecare săptămână, da' jur că prea des joia, pentru a fi doar o coincidenţă.

Joia era ziua de curăţenie. Casa e imensă, nu poţi avea nici cea mai mică idee despre asta până nu te plimbi prin ea, da' cea mai mare parte-i închisă. Zilele în care o juma' de duzină de fete cu păru' strâns sub bonete lustruiau într-o parte, spălau geamurile şi curăţau pânzele de păianjen din colţuri în altă parte rămăseseră cu douăzăci de ani în urmă. Uneori intram în camerele astea sumbre şi mă uitam la husele puse pe mobile, gândindu-mă cum arăta locu' în anii cincizăci ― pe vremea când se dădeau petreceri vara, lampioane japoneze în diferite culori luminau pajiştea, oh, cât de bine îmi amintesc totu' ― şi mă apuca tremuratu'. Aţi observat vreodată cum dispar culorile aprinse spre sfârşitul vieţii? În final, lucrurile par în permanenţă gri, aşa, ca o rochie spălată de prea multe ori.

În ultimii patru ani au rămas folosite doar bucătăria, salonu' mare, sufrageria, sera ce da spre piscină, cămara şi patru dormitoare la etaj: al ei, al meu şi două pentru oaspeţi. Camerele de oaspeţi nu erau încălzite aşa mult iarna, da' le ţinea bine îngrijite pentru cazu' în care copiii ei ar fi venit cumva s-o vadă.

Chiar şi aşa, în anii ăştia veneau două fete din oraş să mă ajute în zilele de curăţenie. De obicei le schimba foarte des, da' din 1990 le păstrase pe Shawna Wyndham şi Susy, sora lui Frank. Nu m-aş fi descurcat fără ele, numa' că tot munceam o grămadă, iar joia, la patru dup-amiază, când fetele se duceau acasă, abia mă mai ţineam pe picioare. Cu toate că încă mai erau multe de făcut: călcatu', lista de cumpărături pentru vineri şi cina Măriei Sale de gătit, păi da. Dracu' nu se odihneşte niciodată, aşa se zice.

Da' înainte de toate, îmi plăcea sau nu, trebuia să mă războiesc cu măgăriile ei.

Avea nevoile fizice destul de regulat. Îi puneam plosca la fiecare trei ore, suna ea după mine. În cele mai multe zile mai găseam şi ceva solid în pişat, când mă chema dup-amiaza.

Numa' joia nu.

Nu în fiecare joi, doar în alea în care se simţea bine, atunci puteam să contez pe mult mai multă treabă ― şi p-un junghi în spate care mă ţinea trează până la miezu' nopţii. Chiar şi un Superman ar fi cedat pân' la urmă. Am fost rezistentă ca un catâr toată viaţa, încă mai sunt de altfel, da' şaişase e o vârstă. Nu te mai poţi înhăma la muncă la fel ca înainte.

În loc să umple plosca la şase dimineaţa, în zilele de joi nu se pişa decât un strop. La fel şi la nouă. Iar la amiază, în loc de urină cu ceva solid în ea, nu găseam absolut nimic. În clipa aia începeam să bănuiesc că o făcea special. N-aveam nici un dubiu în legătură cu chestia asta, doar când nu se căca nici miercuri dup-amiază.

Văd cum îţi înăbuşi zâmbetu', Andy, nu-i nimic, râzi dacă ai chef. Atunci nu era nimic de râs, da' toate astea s-au terminat şi-i sigur adevărat ce-ţi trece acu' prin minte. Cretina aia împuţită îşi făcea rezerve de rahat, de parcă şi l-ar fi depus la bancă pentru dobânzi... Numa' că, vrând-nevrând, pe alea io trebuia să le ridic.

Îmi petreceam majoritatea dup-amiezelor de joi fugind pe scări, încercând s-o prind la timp şi, uneori, chiar reuşeam. Da' în orice stare ar fi fost ochii ei, la urechi n-avea nimic, şi ştia că niciodată nu le-aş fi lăsat pe fetele din oraş să dea singure cu aspiratoru' pe covoru' din salon. Iar atunci când auzea pornind aspiratoru', îşi răsucea manivela, dădea drumu' producţiei, iar contu' ei de căcat începea să plătească dividendele.

Apoi m-am gândit la un mod de-a o prinde. Zbieram la una dintre fete că acu' vreau să dăm cu aspiratoru' în salon, chiar dacă amândouă se aflau alături, în sufragerie. Dădeam drumu' pe bune la aspirator, da' în loc să fac curat, mă duceam la capu' scărilor stând cu un picior pe prima treaptă şi cu mâna pe butonu' aparatului, ca un camionagiu ce se pune pe treabă aşteptând motoru' să scoată scântei ca să poată pleca.

O dată sau de două ori am ajuns prea devreme. Nu m-a ajutat cu nimic. Parcă aş fi fost descalificată într-o cursă de alergări pen' că n-am luat startu' ca lumea. Trebuia să ajungi acolo după ce motoru' i se ambala prea tare pentru a se mai putea opri, da' înainte să-i pocnească scutecu' şi să-şi verse încărcătura în pantalonii ăia mari din plastic pe care-i purta. Devenisem destul de bună cu timpu'. Oricine-ar reuşi, dacă ar şti că altfel ar fi nevoit să care cele şapteştrei de kile ale bătrânei. Trebuia s-o scoţi la capăt ca şi cu o grenadă de mână amorsată, da' cu căcat în loc de schije.

Urcam în cameră, iar ea zăcea în patu' ăla ca de spital cu faţa congestionată, pocnind din buze, făcând şanţuri cu coatele în saltea, cu pumnii strânşi, şi începea să urle: "Îhh! Îhhhhhhh! ÎHHHHH!", şi po' să vă spun că tot ce-i mai lipsea erau nişte fâşii de prins muştele bălăngănindu-se din tavan, plus un catalog Sears în poală pentru a se simţi ca la maică-sa acasă.

O, Nancy, nu-ţi mai muşca obrăjorii pe dinăuntru, mai bine descarcă-te şi dup-aia îndură suferinţa şi ruşinea, cum se zice. În afară de-asta, oricum există întotdeauna şi o parte hazlie a lucrurilor când vine vorba despre căcat. Întreabă orice copil. Po' să mă distrez şi io un pic, acuma, că s-a terminat, şi asta-i cât de cât o consolare, nu? Nu contează în ce hal m-am înfundat în mocirlă, lupta mea de joia cu Vera Donovan şi căcatu' a luat sfârşit.

Dac-o apucau pandaliile auzindu-mă când veneam? Ajungea într-un hal fără de hal de furie, ca un urs prins cu laba la miere într-un stup de albine sălbatice.

― Ce cauţi tu aici? întreba ea cu acelaşi ton vinovat pe care-l avea ori de câte ori era prinsă cu vreo boacănă, ca şi cum s-ar mai fi dus încă la Vassar, Holly Oaks sau la alta dintre cele Şapte Surori la care o trimiteau părinţii pe vremea când încă nu împlinise prea mulţi anişori. Asta-i ziua de făcut curat, Dolores! Du-te şi vezi-ţi de treabă! Nu te-am sunat să vii şi n-am nevoie de tine!

Numa' că nu mă speriam io aşa uşor.

― Am crezut că ai nevoie de mine, spuneam. Că n-o fi Chanel număra' cinci parfumu' care vine dinspre fundu' tău.

Uneori chiar mă lovea peste mâini în timp ce dădeam la o parte pătura şi aşternutu'. Îţi sărea în ochi că ar fi fost în stare să mă preschimbe în stană de piatră cu privirea fiin'că n-o lăsam în pace; îşi împingea buza de jos în afară ca un copilaş îmbufnat că nu vrea să meargă la şcoală. Deşi nu mă sinchiseam io de toate astea. Nu Dolores, fiica Patriciei Claiborne. În trei secunde aruncam cearşafu' cât colo şi nu-mi lua mai mult de cinci să-i dau jos chiloţii şi să-i smulg scutecele alea pe care le purta, în pofida faptului că mă lovea peste mâini. De cele mai multe ori o lăsa baltă după câteva încercări, pen' că amândouă ştiam c-o prinsesem cu mâţa-n sac. Toată povestea devenise atât de veche, încât dacă se pornea, restu' era o simplă rutină. Strecuram cu multă grijă plosca sub ea, apoi coboram scările şi curăţam covoru' din salon cu aspiratoru', de data. asta pe bune, nu avea decât să înjure ca un birjar şi po' să vă zic că atunci nu mai părea o fetiţă cuminte! Fiin'că, vezi tu, pricepea că pierduse partida şi nu exista pe lume altceva să deteste mai tare. Rămăsese la fel de turbată să nu piardă, chiar dacă dăduse în mintea copiilor.

Aşa s-au petrecut lucrurile o bună bucată de timp şi începusem să cred c-o să câştig tot războiu', nu numa' vreo două bătălii. Ar fi trebuit să-mi închipui că n-o să fie aşa.

Venise ziua de curăţenie, asta se întâmpla cu vreun an şi jumate în urmă, iar io eram pregătită să-mi pornesc cursa ca s-o prind din nou. Ajunsese chiar să-mi placă într-un fel, mi se părea o mare reuşită când o surprindeam la momentu' oportun. Bănuiam că plănuise un adevărat taifun de data aia, numa' să fi scăpat de mine. Existau toate semnele şi ceva în plus. În primu' rând nu avusese numa' o zi bună, ci o întreagă săptămână, luni chiar mă rugase să-i pun suportu' pe mânerele scaunului cu rotile ca să joace de una singură câteva runde de Big Clock, la fel ca pe vremuri. Mai mult, o ţinuse maţu', de parcă fusese vrăjit de Dracu', şi nu mai făcuse absolut nimic în ploscă de duminica trecută. Încât îmi închipuiam io că îşi băgase în cap ca în joia aia să-mi facă un imens cadou, ca pentru Crăciun, nu numa' nişte mărunţişuri oarecare.

După ce, în dup-amiaza zilei ăleia de curăţenie, am scos plosca de sub ea şi am văzut că era uscată ca o farfurie, i-am spus:

― Vera, nu crezi c-ai putea să faci ceva acolo, dacă te-ai strădui un picuţ mai tare?

― O, Dolores, mi-a răspuns, ridicând spre mine nişte ochi albaştri ca în filme şi inocenţi ca ai unui mieluşel abia fătat, am încercat cât de tare am putut, atât de tare că m-a şi durut. Cred că sunt constipată.

Am fost de acord cu ea.

― Posibil, da' dacă nu te faci repede bine, va trebui să-ţi dau să înghiţi o cutie întreagă de Ciocolax ca să te uşurezi.

― O, probabil că o să-mi treacă, a spus şi mi-a aruncat un zâmbet.

Deja îi căzuseră toţi dinţii din gură şi nu-şi punea placa decât dacă stătea în scaunu' cu rotile, altminteri ar fi putut s-o înghită şi să se sufoce cu ea în eventualitatea că ar fi tuşit. Când zâmbea, avea faţa ca un trunchi noduros de copac cu o scorbură în mijloc.

― Ştii cum sunt eu, Dolores, întotdeauna am zis că trebuie să laşi natura să-şi facă treaba.

― Te ştiu io bine, am bombănit, întorcându-mă să plec.

― Ce-ai spus, dragă? m-a întrebat atât de dulce de parcă ar fi mâncat toată ziua numa' miere.

― Am zis că nu-mi mai pot pierde vremea p-aici aşteptând să mai încerci o dată. Tre' să mă întorc la muncă. Azi e ziua de curăţenie, nu?

― Zău, chiar e? mi-a răspuns ca şi cum n-ar fi ştiut din primu' moment de când îşi deschisese ochii dimineaţa. Atunci dă-i bătaie, Dolores! Dacă simt că se întâmplă ceva cu burta mea, te chem eu.

Pun pariu c-o s-o faci, m-am gândit io, însă cu vreo cinci minute dup-aia. Da' n-am spus nimic, ci m-am mulţumit doar să cobor scările.

Am scos aspiratoru' din debara, l-am adus în salon şi l-am băgat în priză. Da' nu l-am pornit imediat, ci am şters mai întâi prafu'. Le aveam aşa de bine p-atunci cu astea, încât mă puteam baza pe propriile-mi instincte, aşteptându-le să-mi şoptească la ureche când se apropia momentu' potrivit.

După ce s-a aprins beculeţu' înăuntru', meu, am zbierat la Susy şi la Shawna că voiam să dau cu aspiratoru' în salon. Am ţipat în aşa hal, că m-au auzit şi juma' dintre săteni, nu numa' Regina-mamă de la etaj. Am apăsat pe butonu' de start şi apoi m-am dus la capu' scărilor. Nu-i dădeam prea mult în ziua aia, treizăci, cel mult patruzăci de secunde. Credeam că abia se ţine. Aşa că am urcat la etaj şi, ce să vezi?

Nimic.

Absolut nimic.

Cu o mică excepţie.

Felul în care mă privea. Atât de calm şi de dulce, cum nu vă puteţi închipui.

― Ai uitat ceva, Dolores? a gângurit ea

― Îhî, am răspuns, am uitat să renunţ la slujba asta acu' cinci ani. Haide, Vera, încetează.

― Cu ce să încetez, dragă? a întrebat, fluturându-şi genele de parcă n-ar fi avut nici cea mai mică idee despre ce vorbeam.

― Să punem cărţile pe masă, asta voiam să spun. Zi-mi şi mie o dată, ai nevoie de ploscă sau nu?

― Nu, mi-a replicat cu cea mai onestă voce. Ţi-am mai zis!

Stătea acolo şi zâmbea la mine. Nu scotea un cuvânt şi nici nu era nevoie s-o facă. Pe faţa ei se vedea exact tot ce-ar fi trebuit să zică. "Te-am prins, Dolores. Şi de data asta te-ai ars."

Da' încă nu mă învinsese. Io ştiam că ţinea în ea o cantitate imensă de produse ale intestinelor şi că încă mai aveam o şansă a naibii de mare dacă reuşeam să-i strecor plosca după ce şi-ar fi dat drumu', fiin'că n-ar mai fi putut să se oprească. Aşa că am coborât scările, m-am aşezat lângă aspirator, am aşteptat cinci minute şi apoi am urcat din nou la etaj. Numa' că de data asta n-a mai zâmbit când am intrat. Acum stătea întinsă pe-o parte, deja adormită... Cel puţin aşa am crezut. Chiar mă convinsese. Mă prostise pe bune în faţă. Şi tu ştii cum se zice: de mă fraiereşti o dată, ruşine să-ţi fie; de mă fraiereşti a doua oară, ruşine să-mi fie.

După ce-am coborât atunci, chiar am dat cu aspiratoru' în salon. Când am terminat, am strâns şi m-am dus s-o verific. Stătea în pat, complet trează, cu pătura dată la o parte, cu pantalonii lăsaţi în jos până la genunchii ei grăsani şi flasci şi cu scutecele neatinse. Dacă făcuse mizerie? O, Dumnezeule! Patu' se umpluse de căcat, era căcat şi pe covor, pe scaunu' cu rotile, pe pereţi. Până şi pe draperii. Arăta de parcă ar fi aruncat în jur cu el, aşa cum se împroaşcă unii pe alţii copiii când înoată în iaz.

Dacă eram furioasă? îndeajuns de tare, încât să mă trădez.

― O, Vera! Ah, eşti o TICĂLOASĂ! am ţipat la ea.

N-am ucis-o io, Andy, da' dacă aş fi avut de gând, în ziua aia aş fi făcut-o, după ce-am văzut câtă mizerie şi câtă duhoare era în cameră. Am vrut într-adevăr s-o omor atunci, n-are nici un sens să vă spun minciuni despre asta. Iar ea se uita la mine cu expresia aia pe care o căpăta în perioadele când mintea i-o lua razna... Da' îi puteam întrezări drăcuşoru' ţopăindu-i în privire şi în momentu' ăla m-am convins cu prisosinţă că mi-a făcut figura. Ruşine să-mi fie, mă păcălise a doua oară.

― Cine e? a întrebat ea. Brenda, tu eşti? Au scăpat iar vacile?

― Ştii foarte bine că nu mai găseşti picior de vacă p-aici încă din 1955! am ţipat.

Am traversat camera cu paşi mari, da' a fost o greşeală teribilă, fiin'că unu' dintre pantofi mi-a alunecat pe o grămăjoară de căcat şi a fost cât p-aci să pic pe spate. Cre' că dacă s-ar fi întâmplat să cad, chiar aş fi omorât-o, nu m-aş mai fi putut stăpâni. Însă oricum scoteam flăcări pe gură şi pucioasă pe urechi.

― Nu-i vina mea, a spus, încercând să imite vocea unei femei bătrâne şi neajutorate, a cărei viaţă abia se ţinea de un fir. Nu-i vina meaaaaa! Nu văd nimic, iar stomacul mi-e atât de agitat! Cred că o să-mi pierd minţile. Tu eşti, Dolores?

― Sigur că-s io, drac împieliţat! am spus, încă zbierând din rărunchi. Îmi vine să te omor!

Îmi închipui că în acest timp Susy Proulx şi Shawna Wyndham stăteau la picioru' scărilor, cu urechile făcute pâlnie, iar voi cre' că deja aţi discutat cu ele şi mi-au pus laţu' de gât. Nu-i nevoie să-mi confirmi, Andy, se vede pe faţa ta.

Când a înţeles că nu mă fraiereşte deloc, cel puţin nu încă o dată, Vera a renunţat să mai încerce să mă convingă de faptu' că se găsea într-una dintre perioadele ei de senilitate şi a trecut la atac. Probabil că o şi înfricoşasem un pic. Privind acu' la toate astea, mă sperii eu însămi, da', Andy, să fi aruncat o privire în camera aia! Semăna cu o cină în Iad.

― Probabil că o s-o şi faci! a ţipat. Într-o zi o s-o faci cu adevărat, zgripţuroaică bătrână, urâtă şi rea! O să mă omori ca şi pe bărbatu-tău!

― Nu, do'mnă, am spus. Nu-i chiar aşa. Când o să fiu gata să-ţi fac de petrecanie, n-o să mă mai chinui să pară un accident, o să-ţi dau un brânci pe fereastră şi dup-aia o să existe o ticăloasă mai puţin pe lume.

Am apucat-o pe după mijloc şi am ridicat-o de parcă aş fi fost o Superfemeie. Vreau să vă zic că am simţit-o pe spatele meu în noaptea aia, iar a doua zi dimineaţă abia dacă mai puteam merge, atât de tare mă durea. M-am dus la vraciu' ăla din Machias şi mi-a dat ceva de mi-a mai trecut un pic, da' niciodată de-atunci nu mi-am revenit de tot. Numa' că pe moment n-am simţit absolut nimic. Am ridicat-o din patu' ăla al ei ca şi cum aş fi fost o fetiţă pişăcioasă, iar ea păpuşa pe care voiam s-o scot la plimbare. A început să tremure toată şi doar faptu' că mi-am dat seama în ce hal de înfricoşată era m-a ajutat să-mi vin în fire, da' aş fi o mincinoasă împuţită dacă aş spune că nu m-a încântat cât de tare o înspăimântasem.

― Aaaaaaah! a ţipat. Aaaaaaa, nuuuuuu! Să nu mă duci la fereastră! Să nu mă arunci afară, să nu îndrăzneşti! Lasă-mă jos! Mă doarrre, Dolores! AAAAAAAH! LASĂ-MĂ JOOOS!

― Termină cu urletele astea, am spus şi am trântit-o în scaunu' cu rotile îndeajuns de brutal încât să-i sară dinţii din gură... dacă ar mai fi avut vreunu'. Beleşte-ţi ochii la mizeria pe care ai făcut-o. Şi să nu cumva să-mi zici că nu vezi, pen' că ştiu că nu-i aşa. Admiră-ţi opera!

― Îmi pare rău, Dolores, a spus ea şi a început să se smiorcăie.

Da' io încă îi mai vedeam sclipirile jucăuşe din ochi. Le zăream aşa cum poţi distinge uneori peştii în apa limpede, dacă te ridici în genunchi şi te apleci peste marginea bărcii.

― Îmi pare rău, n-am vrut să fac mizerie, încercam doar să te ajut.

Aşa zicea întotdeauna când se căca în pat şi-l strivea un pic să se întindă în jur... deşi în ziua aia se hotărâse pentru prima dată să picteze şi pereţii cu el. Io doar încercam să te ajut, Dolores; minţea de îngheţau apele.

― Stai acolo şi taci, am zis. Dacă nu vrei să prinzi viteză spre fereastra aia, sau una şi mai mare spre bolovanii de jos, te-aş sfătui să mă asculţi.

Iar fetele din capu' scărilor nu pierduseră nici un cuvinţel al discuţiei, n-am nici cel mai mic dubiu. Da' atunci mi se urcase prea tare sângele la cap ca să mă mai gândesc şi la aşa ceva.

Avea destulă minte să-şi ţină gura închisă, după cum îi spusesem, da' era satisfăcută şi, de altfel, de ce nu? Realizase ce-şi pusese în gând, de data asta ea fiind aia care câştigase bătălia, şi mi se părea clar ca bună ziua că meciul încă nu se încheiase, mai existau puncte de marcat. Am trecut la treabă, curăţând şi aranjând lucrurile să arate ca înainte. Mi-a luat aproape două ore şi, cam pe când terminasem, spatele a început să mă sâcâie.

V-am povestit despre cearşafuri şi am observat pe feţele voastre că m-aţi înţeles cât de cât. E mai greu să-ţi dai seama de murdăria pe care a făcut-o ea. Vreau să spun că nu mă dă peste cap căcatu'. Toată viaţa l-am curăţat, aşa că la vederea lui nu pic în cur. Normal că nu miroase ca un buchet de flori, da' tre' să ai grijă, pen' că are microbi, la fel ca şi mucii, scuipatu' sau petele de sânge, numa' că se ia la spălat. Oricine a avut vreodată un copil ştie că pata de rahat iese. Deci nu asta mă deranja cel mai rău.

Cre' că cel mai tare mă scotea din pepeni faptu' că ea avea un comportament atât de crud. Atât de şmecher. Aştepta momentu' prielnic, iar când i se oferea o şansă, îşi dădea drumu' la cât de multă mizerie şi cât de repede putea, fiin'că ştia că nu-i las prea multă vreme. O făcea special, înţelegeţi ce vreau să spun? Îşi construia cu grijă planu' în momentele ei de luciditate. Lucru' ăsta îmi înceţoşa privirea şi-mi îngreuna inima în timp ce curăţam după ea. În timp ce dezveleam patu'; în timp ce luam salteaua, cearşafurile şi feţele de pernă, toate pline cu căcat, şi le azvârleam în coşul cu lenjerie; în timp ce frecam podeaua, pereţii şi geamurile; în timp ce dădeam jos perdelele şi puneam altele curate; în timp ce-i făceam din nou patu'; în timp ce scrâşneam din dinţi, încercând să-mi ţin spatele la respect pe când o spălam, o îmbrăcam cu o nouă cămaşă de noapte şi apoi o transportam din scaunu' cu rotile direct în pat (ea neajutându-mă deloc, doar stând pleoştită la mine în braţe ca o plăcintă de-o tonă, deşi ştiam al naibii de bine că se găsea într-una din zilele ei bune şi ar fi putut să mă ajute, dacă ar fi dorit); în timp ce ştergeam blestematu' ei de scaun cu rotile, trebuind să-l frec pentru că se întărise deja căcatu'; în timp ce făceam toate astea, aveam inima grea şi privirea întunecată. Iar ea ştia.

Ştia şi asta o făcea fericită.

Când m-am dus acasă în noaptea aia, am înghiţit nişte Aracin-3 pentru spate, m-am băgat în pat, chircindu-mă pân' am ajuns ghem, chiar dacă mă durea, şi am plâns încontinuu. Credeam că n-o să mă mai opresc. Niciodată, cel puţin de la povestea cu Joe, nu mă mai simţisem aşa de nenorocită şi fără speranţă. Sau atât de îngrozitor de bătrână.

Crudă ― ăsta era al doilea ei mod de-a fi jigodie.

Ce-ai spus, Frank? Dacă a mai făcut-o?

Eşti al naibii de tare. A mai făcut-o în săptămâna următoare şi încă una după. N-a mai fost chiar atât de nasol ca prima dată, pe de o parte pen' că n-a mai putut să-şi păstreze aşa multe rezerve, da' şi fiin'că eram pregătită. Şi după a doua oară am adormit plângând, deşi, stând lungită cu ochii în tavan şi simţind junghiu' ăla mizerabil în spate, mă hotărâsem să-mi dau demisia. Nu ştiam ce se va-ntâmpla dup-aia sau cine va avea grijă de ea, da', în momentu' ăla, nu asta mă futea la creieri. Dacă e s-o luăm după cât mă interesa pe mine, putea foarte bine să dea ortu' popii în patu' ei căcăcios.

Încă mai plângeam din cauza demisiei când m-a pocnit somnu', fiin'că reuşise să scoată la suprafaţă tot ce exista mai rău în mine, da' după ce m-am trezit, supărarea mi se evaporase. Cre' că e adevărat ce se spune, cum că mintea nu-ţi adoarme chiar dacă tu aşa îţi închipui; de fapt continuă să gândească, ajungând la un rezultat mai bun, fiin'că tu nu eşti pe fază s-o umpli cu obişnuita înşiruire de nimicuri care trec printr-un cap legat de trunchi: ce treabă mai ai de făcut, ce să găteşti pentru prânz, la ce program să te uiţi la televizor, chestii din astea. Ar trebui să fie adevărat, că motivu' pentru care mă simţeam atât de bine era că mă sculasem din somn ştiind cum de reuşea să mă tragă pe sfoară. Chestia care mă împiedicase să-mi dau seama mai devreme se datora faptului că o subestimasem, îhî, chiar şi io, care ştiam cât de vicleană putea deveni din când în când. Şi odată ce i-am înţeles şmecheria, am priceput cum trebuie să procedez.

Mă durea să accept că era necesar să-i acord încredere uneia dintre fetele de joia, să dea cu aspiratoru' în salon, iar imaginea Shawnei Wyndham fâţâindu-se p-acolo îmi dădea ceea ce bunicu-meu obişnuia să numească "şerpişori pe şira spinării". Tu ştii, Andy, în ce hal de neîndemânatică e, ca de altminteri toţi cei din familia Wyndham, numa' că ea îi depăşeşte cu mult pe ăilalţi. Parcă i-ar fi crescut umflături pe tot corpu' de reuşeşte să dărâme atâtea lucruri în cale. Nu e vina ei, o are în sânge, da' n-aş suporta s-o văd pe Shawna învârtindu-se prin salon, cu toată sticlăria şi porţelanurile de-acolo, abia aşteptând să fie dărâmate.

Numa' că tot trebuia să fac ceva, dăşteptu' învaţă din greşelile altora, prostu' nici dintr-ale lui, şi noroc că mă puteam baza pe Susy. Nu e chiar o balerină, da' în următoru' an ea a dat cu aspiratoru' pe covoru' din salon şi n-a spart absolut nimic. E o fată bună, Frank, şi n-ai idee cât de încântată am fost când m-a anunţat că se mărită, cu toate că băiatu' nu-i de p-aici.

Cum o mai duc ei?

Ce-ai vrea să auzi?

O duc bine. Chiar foarte bine. Mă bucur pentru ea. Da' nu cred că are vreun scutec în perspectivă, nu-i aşa? În zilele-astea s-ar părea că tinerii aşteaptă până-s gata de plecare la azil ca să...

Da, Andy, imediat! Da' mi-aş dori să-ţi aduci aminte că despre viaţa mea vorbesc io aici, despre blestemata mea de viaţă! Aşa că de ce nu te trânteşti tu înapoi în scaunu' ăla mare al tău, punându-ţi picioarele pe birou şi relaxându-te? Dacă o să te mai împingi în halul ăla, o să capeţi hernie.

În tot cazul, Frank, transmite-i complimentele mele şi spune-i că aproape i-a salvat viaţa lu' Dolores Claiborne în vara lu' 1991. Poţi să-i zici şi versiunea internă a furtunilor cu căcat de joia, şi cum am rezolvat-o. Niciodată nu le-am spus ce se petrecea cu adevărat, tot ceea ce ştiau fiind doar că mă jucam de-a toreadoru' cu Maiestatea Sa Regală. Îmi dau acu' seama că de fapt mi-era ruşine să le povestesc. Cre' că nici io nu suport înfrângerile mai mult decât Vera.

Zgomotul aspiratorului. Asta am priceput când m-am trezit din somn în dimineaţa aia. Ţi-am mai zis că nu avea nimic la urechi, aşa că sunetele scoase de aspirator îi sugerau dacă într-adevăr curăţam salonu' sau stăteam numa' în capu' treptelor gata de start. Vezi tu, în caz că îl laşi să funcţioneze în gol, aspiratoru' scoate un anumit zgomot. Doar uuuuu, cam aşa ceva. Da' în timp ce cureţi un covor, scoate două sunete care urcă şi coboară în rafale. BUUU, face când îl împingi. Şi bzzz când îl tragi spre tine ca să mai dai o dată în acelaşi loc. BUUU-bzzz, BUUU-bzzz, BUUU-bzzz.

Voi doi, nu vă mai frecaţi creierii de pomană, mai bine uitaţi-vă la zâmbetu' de pe faţa lu' Nancy. Oricine ar putea vedea pe mutrele voastre dacă aţi dat cu aspiratoru' vreodată în viaţă. Iar în caz că ţi se pare ceva important, Andy, probeaz-o pe propria-ţi piele. O să auzi imediat diferenţa, deşi mi-o imaginez pe Maria căzând pe spate dacă ar intra în camera de zi şi te-ar găsi curăţând covoru'.

Ce am priceput în dimineaţa aia a fost că ea nu se mai baza doar pe faptu' că porneam aspiratoru', fiin'că îşi dăduse seama că nu era suficient. Asculta să vadă dacă sunetu' coboară şi urcă, aşa cum se-ntâmplă când chiar cureţi ceva. Nu-şi începea figura împuţită până nu auzea BUUU-bzzz în rafale.

Ajunsesem înnebunită să-mi verific noua idee, da' nu puteam imediat, pen' că tocma' intrase într-una din perioadele ei sumbre şi o vreme şi-a făcut nevoile în ploscă sau, când n-avea încotro, în scutece. Şi începuse să-mi fie frică că n-o să-şi mai revină de data asta. Ştiu că pare ciudat, fiin'că era mult mai uşor de îngrijit când avea mintea înceţoşată, da' dacă îţi vine o idee ca asta, atunci vrei s-o şi verifici. În plus, mai simţeam şi altceva pentru ticăloasa aia, nu numa' s-o strâng de gât. O cunoşteam de patruzăci de ani şi ar fi fost tare aiurea să fie altfel. Odată îmi croşetase o cuvertură, asta se întâmplase cu mult înainte de-a se îmbolnăvi, da' încă o mai am pe pat şi-mi ţine de cald în nopţile friguroase din februarie când vântu' suflă înfiorător.

Apoi, după vreo lună, o lună jumate de când îmi venise ideea, a început să-şi revină. Urmărea Jeopardy la televizoru' din dormitor şi râdea de concurenţi dacă nu ştiau cine fusese preşedinte pe vremea războiului dintre Spania şi SUA sau cine jucase în rolul lui Melanie în filmul Pe aripile vântului. Şi iar se apucase să mă hârâie cu posibila vizită a copiilor săi înainte de Labour Day. Păi da, că mă tocase la cap s-o pun în scaunu' cu rotile ca să se uite la mine cum atârnam cearşafurile pe sârmă şi să se asigure că le prindeam cu şase cârlige, nu cu patru.

A sosit şi dup-amiaza de joi în care am scos plosca de sub ea uscată ca o farfurie şi goală ca promisiunile unui comis-voiajor. Nu po' să spun cât de veselă am fost s-o văd aşa. Şi acu', între noi două; tu, vulpe bătrână şi vicleană, mi-am zis. O să vezi tu pe dracu'! Am coborât scările şi am chemat-o pe Susy Proulx în salon.

― Vreau ca azi să dai tu cu aspiratoru' aici, Susy, i-am spus.

― E-n regulă, do'mnă Claiborne, a zis ea.

Aşa îmi spuneau amândouă, Andy, la fel ca majoritatea celor de pe insulă, din câte ştiu. N-am cerut-o explicit nici la biserică, nici în altă parte, da' aşa era. Ca şi cum s-ar fi gândit că fusesem măritată cu un tip pe nume Claiborne, o rămăşiţă dintr-un trecut încâlcit ce mă acuza... Sau poate că-mi doream să cred că majoritatea nu-şi mai aminteau de Joe, cu toate că-s convinsă de contrariu, şi-n final nu contează prea mult, oricum ar fi; presupun că sunt îndreptăţită să cred tot ceea ce am chef. Până la urmă, io am fost măritată cu nenorocitu' ăla.

― Nu mă deranjează, a continuat ea, da' de ce vorbeşti în şoaptă?

― N-are importanţă, am spus, doar încearcă să vorbeşti şi tu aşa. Să nu îndrăzneşti să spargi ceva p-aici, Susan Emma Proulx, nu cumva s-o faci.

A roşit exact ca un butuc pus pe foc, mi se părea de-a dreptul comic.

― De unde ştii că mă mai cheamă şi Emma?

― Nu-i treaba ta, am zis, stau pe Little Tall Island de nu-ţi închipui câtă vreme şi ştiu o mulţime de lucruri despre oamenii de p-aici. Tu ai grijă numa' cum dai din coate pe lângă mobila şi porţelanurile doamnei "Dumnezeu", mai ales când te sprijini de ceva, şi n-o să ai nici o problemă.

― O să fiu cât se poate de atentă, a spus ea.

Am dat io drumu' la aspirator, apoi am păşit în hol şi, făcându-mi mâinile pâlnie la gură, am zbierat:

― Susy! Shawna! Acu' o să dau cu aspiratoru' în salon!

Susy era chiar lângă mine, şi vreau să vă spun că toată faţa ei arăta ca un mare semn de întrebare. Mi-am fluturat mâna înspre ea, indicându-i să se întoarcă la treabă. Ceea ce a şi făcut.

Am mers pe vârfurile picioarelor până la capu' scărilor şi m-am aşezat în vechiu' meu loc. Ştiu că pare o prostie, da' nu cre' că mai fusesem atât de emoţionată de când mă dusese tata pentru prima dată la vânătoare, la doişpe ani. Mă simţeam cam în acelaşi fel, cu inima bătându-mi tare de parcă s-ar fi întins până-n gât. Vera avea în salon o grămadă de antichităţi valoroase şi de porţelanuri scumpe, da' nu m-am gândit nici un moment la Susy Proulx, care se învârtea ca un derviş printre ele. Va puteţi imagina una ca asta?

M-am forţat să rămân pe loc cât de mult, vreun minut jumate, cred. Apoi am zbughit-o. Iar când am năvălit în cameră, avea faţa roşie, ochii mijiţi, pumnii strânşi, gemând: "Îhhh! îhhh! ÎHHHHHHH! Şi-a deschis repede ochii când a auzit uşa de la dormitor dată de perete. Oh, cât mi-aş fi dorit s-o pot filma, era nemaipomenit de hazliu.

― Dolores, pleacă imediat de-aici, a chiţăit ea, încerc să trag un pui de somn şi mi-e imposibil dacă tu dai năvală ca un taur cu coarnele înainte la fiecare douăzeci de minute!

― Bine, am spus, plec, da' mai întâi o să pun oliţa asta sub tine. Din câte miros, po' să zic că o sperietură e tot ce poa' să fie mai bun să-ţi rezolve problema cu constipaţia.

Mi-a dat peste mâini şi m-a înjurat, era în stare să înjure cu foarte multă ardoare când voia, şi voia de fiecare dată când o trăgea cineva pe sfoară, da' nu i-am acordat nici o atenţie. Am strecurat plosca sub ea încetişor ca o boare şi dup-aia toate au mers strună. La sfârşit m-am uitat la ea şi ea la mine şi nici una n-a scos vreun cuvânt. Ne cunoşteam prea bine una pe alta, înţelegi tu?

Aşa, păsărică bătrână şi urâtă, spunea faţa mea, te-am prins din nou şi-ţi place grozav, nu?

Nu prea mult, Dolores, zicea a ei, da' nu-i nimic; dacă m-ai prins o dată, nu înseamnă c-o să mai reuşeşti.

Cu toate astea, am reuşit Au mai fost câteva dezastre micuţe, da' niciodată ca atunci când v-am povestit, de se mânjiseră cu căcat până şi draperiile. Ăla a fost ultimul ei triumf. Apoi, perioadele de luciditate au devenit tot mai rare, iar când le avea, erau din ce în ce mai scurte. Nu-mi mai dădea junghiuri în spate, da' mă făcea să fiu tristă. Vera semăna cu o durere de măsele, numa' că mă obişnuisem cu ea, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Aş putea să capăt încă un pahar cu apă, Frank?

Mulţumesc. Vorbitu' îţi face sete. Iar dacă ai lăsa sticla aia de whisky Gentleman Jim Beam să ia puţin aer, n-o să zic nimănui.

Nu? Asta-i tot ce poţi s-aştepţi de la cei ca tine.

Unde rămăsesem?

A, ştiu. La firea ei. Ei bine, al treilea mod de-a fi jigodie era cel mai rău dintre toate. Se purta ca o jigodie pen' că, fiind bătrână şi tristă, n-avea ce să facă, doar să moară într-o cameră de la etaj pe o insulă, departe de locurile şi oamenii pe care-i cunoscuse, cu care îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii. Într-adevăr, nasol, numa' că îşi pierdea minţile încetu' cu încetu'. Şi tot timpu' exista o parte a ei, conştientă că restu' ajunsese ca o faleză de pe malu' unui râu, gata să se prăbuşească la cea mai mică zguduitură.

Ştii, se simţea foarte singură şi n-am priceput, n-am reuşit niciodată să-nţeleg în primu' rând de ce şi-a aruncat trecutu' la coş venind să locuiască pe insulă. Da' îi era şi teamă, iar asta o puteam înţelege. Chiar şi aşa, tot îşi mai păstrase o forţă şi o putere înspăimântătoare, ca o regină muribundă ce nu dă drumu' la coroană nici la sfârşit; ca şi cum Dumnezeu însuşi ar trebui să se roage ca să-şi desfacă degetele unu' câte unu' de pe ea.

Avea zile bune, da' şi proaste, po' să vă spun. Ceea ce numesc io izbucniri se întâmpla la trecerea de la o perioadă strălucitoare la una înceţoşată sau de la o săptămână de confuzie la alta de luciditate. În timp ce se schimba, devenea ca şi cum n-ar fi fost nicicum... iar o parte a ei o ştia şi p-asta. Atunci apăreau halucinaţiile, dacă absolut toate erau halucinaţii, nu mai sunt atât de sigură cum am fost. Poate o să vă povestesc de ce, poate că nu, o s-aştept să văd io când ajung acolo dacă am chef sau nu.

Cre' că nu se petreceau toate în dup-amiezele de duminică sau la miezu' nopţii; probabil că p-astea mi le aduc aminte cel mai bine pen' că domnea atâta linişte în casă, încât mă speriam îngrozitor când începea să ţipe. Ca şi cum ar fi aruncat cineva cu o găleată de apă rece ca gheaţa pe mine, în toiu' unei zile toride de vară; nu exista clipă în care să nu mă gândesc c-o să mi se oprească bătăile inimii când va începe să urle; nu exista clipă în care să nu-mi închipui c-o să intru la ea în cameră şi o s-o găsesc pe moarte. Cu toate că lucrurile de care se speria n-aveau nici un sens. Vreau să spun că ştiam că-i e frică şi de ce anume îi e, da' niciodată din ce motiv.

― Sârmele! ţipa uneori când intram în cameră. Se zvârcolea în pat cu mâinile strânse, aşezate între ţâţe, cu gura întredeschisă şi tremurândă, iar lacrimile i se scurgeau printre zbârciturile de sub ochi. Sârmele, Dolores, opreşte sârmele! Şi întotdeauna arăta cu degetul spre acelaşi loc: scândura din colţu' opus al podelei.

Păi da, nu era nimic acolo, însă pentru ea era. Vedea toate sârmele alea ieşind din perete, traversând camera şi înconjurându-i patu', râcâind podeaua... Cel puţin aşa credeam că vede. Trebuia să fug în jos pe scări, să iau un cuţit de măcelărie din bucătărie şi să mă întorc. Îngenuncheam în colţ sau, dacă se comporta ca şi cum ele ar mai fi înaintat, mai aproape de pat, pretindeam că le ciopârţesc. Făceam asta lăsând uşor lama pe duşumea, în aşa fel încât să nu zgârii scândurile din lemn de arţar, până când încetau ţipetele.

Apoi mă duceam lângă ea şi-i ştergeam lacrimile de pe faţă cu şorţu' meu sau cu unu' dintre şervetele pe care şi le ţinea întotdeauna sub pernă, o sărutam o dată sau de două ori şi-i spuneam:

― Aşa, dragă, s-au dus. Am tăiat şi ultima bucăţică din sârmele alea afurisite. Uită-te şi tu.

Îşi îndrepta privirea într-acolo (deşi în momentele despre care vă vorbesc nu putea vedea deloc), mai plângea puţin, apoi mă strângea în braţe şi zicea:

― Mulţumesc, Dolores. Am crezut că sigur or să mă înhaţe de data asta.

Câteodată îmi spunea Brenda când îmi mulţumea; fusese menajera familiei Donovan în Baltimore. Alte dată îmi zicea Clarice, care fusese sora ei şi murise în 1958.

În anumite zile, urcam la ea în cameră şi-o găseam pe jumate dată jos din pat, urlând că avea un şarpe în pernă. Alteori stătea cu păturile puse peste faţă, zbierând că ferestrele concentrau razele soarelui şi că avea să fie arsă. Câteodată jura că îşi simte păru' din cap sfârâind. Nu conta că afară ploua sau că-ţi băgai degetele în ochi de ceaţă, era absolut convinsă că soarele o va arde de vie, aşa că trăgeam jaluzelele şi o ţineam în braţe până când se oprea din plâns. Uneori dura un timp lung până se liniştea, chiar şi după ce tăcea, fiin'că o simţeam tremurând ca un căţeluş ce fusese chinuit de nişte copii răi. Mă ruga încontinuu să mă uit la pielea ei şi să văd dacă are vreo arsură pe undeva. Îi răspundeam mereu că n-are nimic şi, după puţină vreme, uneori reuşea să adoarmă. Alteori nu, pica într-un soi de transă, bolborosind cuvinte adresate unor oameni inexistenţi. Câteodată vorbea franţuzeşte, asta neînsemnând parlei vu franţuzăşti. Ea şi bărba-su iubiseră Parisul şi merseseră acolo de câte ori se putuse, cu sau fără copii. Când era veselă, depăna amintiri: cafe-barurile, cluburile de noapte, galeriile de artă şi bărcile de pe Sena, şi-mi plăcea s-o ascult. Vera povestea foarte frumos, când îţi descria vreun lucru aproape că izbuteai să-l vezi.

Da' cele mai rele chestii ― de ele se speria cel mai des ― nu erau decât nişte iepuraşi de praf. Ştiţi despre ce vorbesc, ghemotoacele alea de scame pe care le strângi de sub paturi, din spatele uşilor sau din colţuri. Ca gogoşile de iarba-cucului. Îmi dădeam seama că lor le venise rându', chiar dacă nu putea să spună; de cele mai multe ori o calmam, da' nu-mi imaginam nici cel mai mic motiv pentru care o puteau înfricoşa atât de tare excrementele alea de stafii sau ce credea ea că sunt de fapt, cu toate că-mi făcusem în final o idee. Nu râdeţi, mi-a apărut în vis.

Din fericire, iepuraşii de praf n-o preocupau atât de des ca sârmele din colţuri sau ca arsurile de la soare, da' atunci când i se arătau, o încurcam nasol. Ştiam că sunt iepuraşii de praf în clipa în care începea să ţipe, chiar dacă mă găseam în camera mea la miezu' nopţii, dormind cu uşa închisă. Iar dacă i se punea pata pe creier în legătură cu ălelalte...

Ce-i, scumpo?

O, nu-i aşa?

Nu, nu-i nevoie să muţi mai aproape micuţu' tău casetofon; dacă vrei să vorbesc mai tare, aşa o să fac. În general sunt cea mai mare gaiţă din câte ai întâlnit vreodată ― Joe spunea că îşi dorea să i se întărească bumbacu' în urechi când mă aflam io în preajma lui. Da' îmi dădea fiori felu' cum reacţiona ea la iepuraşii ăştia de praf, iar faptu' că am început să vorbesc mai încet dovedeşte că încă nu mi-a trecut. Chiar şi acu', după ce-a murit. Uneori o dojeneam: "De ce te cobori la asemenea prostii, Vera?" Numa' că nu erau prostii, cel puţin nu pentru Vera. M-am gândit de nenumărate ori la cum o s-o mierlească din cauza iepuraşilor ălora de praf nenorociţi. Şi cre' că nu m-am îndepărtat prea tare de adevăr, dacă stau mai bine să judec.

Ce începusem să zic e că atunci când i se punea pata pe creier în legătură cu ălelalte lucruri: şarpele din pernă, soarele, sârmele, ţipa. Dacă apăreau însă iepuraşii de praf, scotea nişte urlete asurzitoare. De obicei nu cuvinte, doar zbierăte stridente, atât de lungi şi de tari, încât ţi se zbârlea pielea de pe tine.

Alergam într-acolo şi o găseam smulgându-şi păru' din cap sau zgâriindu-se cu unghiile pe faţă şi arătând ca o vrăjitoare. Cu ochii atât de imenşi, aproape cât nişte farfurioare de dulceaţă, şi întotdeauna holbându-se la un colţ sau altu' al camerei.

Câteodată putea să îngaime: Iepuraşii de praf, Dolores! O, Doamne, iepuraşii de praf! Altă dată nu era capabilă decât să plângă. Îşi acoperea ochii pentru câteva secunde cu mâinile, apoi privea iar. Parcă n-ar fi suportat să se uite şi totuşi nu se îndura nici să nu se uite. Şi începea iar să-şi sfâşie faţa cu unghiile. Le tăiam întotdeauna cât mai scurt, da' tot îi dădea sângele aproape de fiecare dată, iar io mereu mă minunam cum de-i rezistă inima la o asemenea teroare, la cât de grasă şi bătrână ajunsese să fie.

Odată a căzut din pat şi a rămas lungită pe jos, cu un picior îndoit sub ea. M-a speriat de moarte atunci. Am intrat în fugă şi ea stătea acolo pe podea, lovind cu disperare scândurile şi zbierând de dărâma casa. A fost unica ocazie, în toţi anii în care am lucrat pentru ea, când l-am chemat pe doctoru' Freneau în mijlocu' nopţii. A venit tocma' din Jonesport, în barca cu motor a lu' Collie Violette. L-am sunat fiin'că mi-am închipuit că-şi rupsese picioru' şi aşa ar fi trebuit să fie după cum şi-l îndoise sub ea, ar fi putut să şi moară din pricina şocului. Numa' că nu şi-l fracturase, n-am idee cum de nu, da' Freneau mi-a zis că doar şi-l scrântise, iar a doua zi a intrat într-una din perioadele ei bune, nemaiamintindu-şi nimic din ceea ce se întâmplase. Odată, când părea a fi mai mult sau mai puţin în lumea reală, am întrebat-o despre iepuraşii de praf, iar ea s-a uitat la mine de parcă aş fi fost sărită de pe fix. Nu-şi dădea seama absolut deloc despre ce vorbeam.

După ce am păţit-o de câteva ori, am învăţat ce să fac. Cum îi auzeam urletele asurzitoare, săream din pat şi fugeam pe uşă, dormitoru' meu găsindu-se numa' la o cameră de-al ei, mai precis o debara. Ţineam o mătură rezemată de perete în hol, şi un făraş, încă de când o apucaseră pentru prima dată pandaliile cu iepuraşii de praf. Dădeam buzna înăuntru, agitând mătura de parcă aş fi vrut să-nfrunt o întreagă gaşcă de bătăuşi şi ţipând (era singuru' mod prin care mă puteam face auzită).

― Îi prind, Vera! strigam io. Imediat îi prind. Tu doar încearcă să-ţi ţii pliscu' închis.

Şi măturam în colţu' spre care se holba ea, trecând apoi şi la ălălalt, ca să fiu sigură. Uneori, în momentu' ăsta, se calma, da' cel mai adesea începea să zbiere că de sub pat ieşeau şi mai mulţi. Aşa că mă aşezam pe coate şi pe genunchi, prefăcându-mă că mătur şi acolo. Odată, imitaţia aia păcătoasă şi grosolană de femeie idioată aproape că a căzut peste mine, încercând să se aplece ca să se convingă. Probabil că m-ar fi strivit ca pe o muscă. Ce tablou comic ar fi fost!

Altă dată am măturat fiecare locşor care o înfricoşa, i-am arătat făraşu' gol şi i-am spus:

― Na, dragă, vezi? Am strâns tot ce te ameninţa.

S-a chiorât mai întâi la făraş, apoi şi-a ridicat privirea spre mine, tremurând din tot corpu', cu ochii înotând în lacrimi, ca bolovanii pe care-i distingi cu greu pe fundu' râului, şi mi-a şoptit:

― O, Dolores, sunt atât de gri! Atât de scârboşi! Du-i de-aici! Te rog, ia-i de-aici!

Puneam mătura şi făraşu' lângă uşa camerei mele, să le am la îndemână data viitoare, apoi mă întorceam s-o liniştesc. Să mă calmez şi io, de fapt. Iar dacă aveţi senzaţia că mă simţeam mai bine, încercaţi şi voi să vă plimbaţi singuri într-un muzeu mare şi vechi ca ăla, în toiul nopţii, cu vântu' gemând afară şi cu o femeie bătrână şi ţicnită înăuntru. Inima îmi bătea ca o toacă şi nu-mi puteam recăpăta răsuflarea... Da' n-o lăsam să vadă în ce hal eram, pen' că şi-ar fi pierdut încrederea în mine şi unde-am mai fi ajuns atunci?

După majoritatea crizelor de genu' ăsta îi periam păru', se pare că o calma cel mai rapid. Plângea şi se tânguia la început, uneori îşi încolăcea braţele pe după mine şi mă strângea, îngropându-şi faţa în pântecele meu. Îmi aduc aminte cât de fierbinţi îi deveneau fruntea şi obrajii, după ce trecea prin distracţia cu iepuraşii de praf, şi cum mă uda uneori pe sub cămaşa de noapte cu lacrimile ei. Biata bătrână! Cre' că nimeni dintre noi nu-şi închipuie cum e să fii atât de în vârstă sau să te urmărească monştrii şi să nu fii în stare să ţi-o explici nici măcar ţie însuţi.

Câteodată, nici o juma' de oră de periat nu rezolva nimic. Continua să privească prin mine spre colţu' ăla, ţinându-şi respiraţia şi scâncind. Ori îşi băga mâna în întunericu' de sub pat şi apoi şi-o trăgea brusc înapoi, de parcă s-ar fi aşteptat să sară ceva la ea şi s-o muşte. O dată sau de două ori şi mie mi s-a părut că văd o chestie mişcându-se acolo jos şi a trebuit să-mi încordez tare fălcile ca să nu ţip. Păi da, fusese numa' umbra mâinii ei, ştiu asta, însă vreau să vă spun doar în ce stare mă adusese. Îhî, până şi pe mine, io, care de obicei sunt la fel de cu picioarele pe pământ pe cât de mare am gura.

Atunci când nu mai era nimic de făcut, mă băgam lângă ea în pat. Braţele i se strecurau încet în juru' meu, până mă cuprindeau de tot, capu' i se aşeza pe ceea ce îmi mai rămăsese din piept, iar io îmi puneam mâinile în juru' ei şi o ţineam aşa până când o fura somnu'. Apoi mă furişam tiptil din pat, uşurel să n-o trezesc, şi mă întorceam la mine în cameră. De vreo câteva ori, chiar am rămas la ea. Asta se întâmpla mai ales când mă trezea în toiu' nopţii cu ţipetele ei ― pur şi simplu adormeam acolo.

Într-una din aceste nopţi am visat despre iepuraşii de praf. Numa' că în vis nu eram io, ci eram ea stând în patu' ăla de spital, simţindu-mă atât de grasă, că nu mă puteam întoarce de pe-o parte pe alta fără ajutor, şi cu pântecele arzând până în străfunduri de la o infecţie urinară ce n-avea să-mi treacă cu adevărat niciodată, după cum stătea ea tot timpu' jilavă acolo jos, fără nici cea mai mică rezistenţă la boli. S-ar zice că preşu' le ura bun-venit tuturor microbilor care voiau să intre, d-aia fusese pus cu faţa-n sus pe prag, tocma' bine.

M-am uitat către unu' din colţuri şi ceea ce am văzut semăna cu o căpăţână din praf. Avea ochii daţi peste cap şi gura plină de dinţi lungi ca nişte colţi. A început să vină înspre pat, foarte lent, rostogolindu-se, iar când s-a întors încă o dată cu faţa spre mine, fixându-mă cu privirea, l-am recunoscut pe Michael Donovan, soţu' Verei. S-a răsucit a doua oară şi de data asta chipu' i se transformase în al lu' bărbatu-meu, Joe St. George, strâmbându-se îngrozitor şi cu o grămadă de dinţi lungi din praf clănţănindu-i în gură. După a treia rostogolire n-am mai remarcat să fi fost nimeni cunoscut, da' arăta teribil de viu, înfometat şi voia să ajungă până la mine să mă mănânce.

M-am trezit brusc, cu o smucitură atât de puternică, încât aproape am căzut din pat. Se făcuse dimineaţă, iar soarele îşi arunca razele în fâşii pe podea. Vera mai dormea încă. Îmi udase toată mâna cu salivă, da' n-aveam putere să mă şterg. Stăteam acolo lungită, tremurând plină de transpiraţie, încercând să mă conving că revenisem la realitate şi că totu' era bine, aşa cum ţi se întâmplă după un coşmar groaznic. O clipă am mai zărit jos, lângă pat, capu' din praf cu ochii mari şi goi, cu dinţii lungi. În asemenea hal ajunsesem. Apoi totu' a dispărut; podeaua şi colţurile au devenit la fel de curate ca întotdeauna. Da' de-atunci m-am întrebat mereu dacă nu cumva ea mi-a trimis visu', dacă nu văzusem o parte din ceea ce îşi imagina ea de câte ori scotea răcnetele alea asurzitoare. Poate că inhalasem o frântură din spaima ei şi mi-o însuşisem. Credeţi că lucruri din astea au loc şi în realitate, sau numa' în revistele alea ieftine care se vând te băcănie? Habar n-am... Da' ceea ce ştiu e că visul m-a îngrozit până-n vârfu' unghiilor.

Oricum, po' să spun că zbierătele ei înnebunitoare din dup-amiezele de duminică ori din mijlocu' nopţii constituiau al treilea mod de-a fi jigodie. Da' era în acelaşi timp şi un lucru trist, foarte trist. Toate ticăloşiile ei aveau o notă de tristeţe, deşi asta nu mă împiedica să m-apuce uneori chefu' de a-i suci gâtu' ca unei găini, şi cre' că oricine în afară de nenorocita aia de Ioana d'Arc ar fi simţit la fel. Probabil că atunci când Susy şi Shawna m-au auzit urlând că vreau s-o omor în ziua aia, sau când altcineva ne-a ascultat aruncându-ne una alteia cuvinte urâte, ei bine, s-ar fi putut gândi că o să-mi suflec fustele şi că o să dansez step pe mormântu' ei după ce, în sfârşit, o s-o mierlească. Îmi închipui că deja unii dintre ei ţi-au zis asta până acu', nu, Andy? Nu-i nevoie să-mi răspunzi, faţa ta e foarte sugestivă. Ca un afiş. În afară de asta, ştiu cât de mult le place oamenilor să vorbească. Ne bârfeau pe mine şi pe Vera, ieşiseră o grămadă de zvonuri despre mine şi Joe, vreo câteva înainte ca el să moară, da' cele mai multe dup-aia. Aici, în provincie, cel mai interesant lucru pe care poa' să-l facă o persoană e să dea brusc ortu' popii, ai remarcat vreodată?

Deci am ajuns la Joe.

Întotdeauna m-a înspăimântat partea asta, da' cre' că n-are nici un rost să vă mint în legătură cu ea. V-am spus deja că l-am omorât, n-am chef să mă repet, da' ce-i mai greu abia acu' urmează: cum, de ce şi când s-a-ntâmplat

M-am gândit foarte mult la Joe azi, Andy. Mai mult la el decât la Vera, ca să fiu sinceră. Am încercat să-mi aduc aminte în primu' rând de ce m-am măritat cu el şi, la început, n-am fost în stare. După un timp m-a cuprins panica, la fel ca atunci când i se puneau piticii pe creier Verei că are un şarpe în pernă. Apoi mi-am dat seama ce mă împiedica: io scormoneam după dragoste, de parcă aş fi fost una dintre fetiţele alea prostuţe pe care le angaja ea în iunie şi le concedia înainte de mijlocu' verii pen' că nu respectaseră vreo regulă. Căutam iubirea dintre noi, da' nu existase prea multă, nici măcar în 1945, când io aveam optişpe ani, iar el nouăşpe şi ni se aşternea toată viaţa în faţă.

Ştii care a fost singuru' lucru ce mi-a venit în minte când şedeam acolo, pe trepte, scremându-mă puternic să-mi amintesc despre dragoste? Că avea o frunte frumoasă. Stăteam lângă el în sala de clasă, pe vremea când eram împreună la liceu ― asta se-ntâmpla în timpu' celui de-al doilea război mondial ―, iar acu' mă gândesc la fruntea lui, la cât de netedă părea, şi fără nici un coş. Îi ieşiseră vreo câteva pe obraji şi pe bărbie, îi apăreau mereu puncte negre pe părţile laterale ale nasului, da' fruntea îi rămânea albă ca laptele. Mi-aduc aminte că îmi doream s-o ating... că visam s-o ating, ca să fiu sinceră, vrând să văd dacă era atât de catifelată cum credeam. Iar când m-a invitat să merg cu el la petrecerea liceului, am acceptat şi am profitat de ocazie să i-o pipăi; nu exista nici o parte a ei să nu fie netedă şi catifelată cum îmi închipuisem; păru' îl avea dat pe spate şi atât de superb ondulat. Io i-atingeam păru' şi fruntea în întuneric, în timp ce formaţia din sala de dans a hanului The Samoset cânta "Moonlight Cocktail"... După câteva ore de stat pe scările alea nenorocite, gata să se prăbuşească în orice clipă, asta mi-a venit în minte, aşa că vezi, tu, până la urmă fusese ceva acolo, puţin, da' fusese.

Ei bine, că după nu prea multe săptămâni, m-am trezit mângâindu-i nu numa' fruntea, şi atunci am făcut greşeala.

Acu' să ne-nţelegem, nu încerc să spun că am sfârşit petrecându-mi cei mai buni ani din viaţă cu burdufu' ăla fără fund doar pen' că îmi plăcuse cum îi arăta fruntea în clasa a şaptea, când razele soarelui băteau câş pe ea. Pe naiba! Ceea ce încerc să zic e că asta-i toată dragostea pe care sunt în stare s-o revăd azi şi că de-aia mă simt teribil de nasol. Să şed cu curu' pe treptele alea de lângă East Head şi să mă strofoc după vremuri de mult trecute... asta-i o treabă a dracu' de grea. A fost prima dată când am priceput cât de ieftin m-am vândut, poate fiin'că am crezut că mai scump ar fi fost imposibil pentru una ca mine. Sunt convinsă că am îndrăznit pentru prima oară să mă gândesc la faptu' că meritam să fiu iubită mai mult decât ar fi putut iubi Joe St. George pe oricine altcineva, eventual cu excepţia propriei lui persoane. Nu trebuie să vă închipuiţi că o bătrână nemernică şi rea de gură ca mine nu crede în dragoste, e singuru' lucru pe care pun preţ cu adevărat.

Nu m-am chinuit prea tare cu motivu' pentru care m-am măritat cu el, deşi tre' s-o zic şi p-asta. Aveam în burtă o fetiţă de şase săptămâni în momentu' în care am spus: "Da, până când moartea ne va despărţi". Asta a fost principalu', restu' fiind obişnuitele idei prosteşti; un lucru am învăţat şi io toată viaţa: motivele idioate duc la căsătorii idioate.

Mă săturasem să mă cert cu maică-mea.

Mă săturasem să mă bată la cap taică-meu.

Toate prietenele mele făceau acelaşi lucru, unele aveau deja căminele lor, voiam să fiu şi io om mare ca şi ele, mă săturasem să fiu o fetiţă prostuţă.

Îmi zisese că mă doreşte, iar io îl crezusem.

Îmi zisese că mă iubeşte, iar io o crezusem şi p-asta... După ce mi-a declarat-o, m-a întrebat dacă şi io simt la fel pentru el, iar mie mi s-a părut politicos să spun da.

Eram speriată de ce mi s-ar fi putut întâmpla altfel, unde m-aş fi dus, cum m-aş fi descurcat, cine ar fi avut grijă de copil.

Toate astea or să arate tâmpite pe hârtie, Nancy, da' cel mai cretin lucru e că io cunosc o duzină de cucoane cu care am fost colegă la şcoală şi care s-au căsătorit din aceleaşi motive, cele mai multe sunt încă măritate, rezistând eroic şi sperând să le supravieţuiască soţilor lor, să-i îngroape şi apoi să scoată pentru totdeauna mirosu' de bere al băşinilor lor impregnat în cearşafuri.

Până prin 1952 uitasem complet de fruntea lui, iar în 1956 deja nu mai aveam de-a face nici cu restu' corpului şi cre' că am început să-l urăsc pe vremea când Kennedy o lua de la Ike, da' încă nu-mi trecuse prin cap să-l omor. Îmi ziceam că stau cu el fiin'că trebuia să existe un tată pentru copiii mei, dacă nu pentru altceva. Nu-i de râs? Da' ăsta-i adevăru'. Vă jur. Şi mai jur încă un lucru: dacă Dumnezeu mi-ar mai oferi o a doua şansă, l-aş ucide încă o dată, chiar dacă ar însemna osândirea veşnică şi focu' iadului; astea oricum mă aşteaptă.

Cre' că toată lumea din Little Tall, în afara nou-veniţilor, ştie că io l-am omorât, cea mai mare parte a lor bănuind şi de ce, adică din cauza faptului că mă mângâia, numa' că ţinându-şi pumnii strânşi. Da' nu de asta a sfârşit-o aşa prost; adevăru' e că nu mi-a atins nici un firicel din cap în ultimii trei ani de căsnicie, indiferent ce zic alţii. L-am lecuit de chestia asta spre finalu' lu' 1960 sau începutu' lu' 1961.

Până atunci da, mă bătuse destul de des. Nu pot nega. Şi înduram, o recunosc şi pe-asta. Prima dată se întâmplase în a doua noapte după ce ne-am căsătorit. Ne dusesem la Boston pentru un weekend ce reprezenta toată luna noastră de miere şi ne cazasem la Parker House. N-am prea ieşit din cameră atunci. Nu eram decât un cuplu de ţărănoi speriaţi să nu ne rătăcim. Joe spunea că nici de-al naibii nu vrea să cheltuiască pe taxi cei douăşcinci de dolari, daţi de părinţii mei ca să ne distrăm, pen' că nu mai ştia drumu' înapoi spre hotel. Dumnezeule, cât de dobitoc putea fi! Da' şi io... O latură a Iu' Joe care mie îmi lipsea (şi-s încântată de chestia asta) era latura permanent suspicioasă a caracterului lui. Căpătase ideea că toată umanitatea se pornise împotrivă-i şi cre' că, probabil, de cele mai multe ori când se îmbăta, o făcea fiin'că i se părea singura cale de a-şi adormi vigilenţa.

Nici asta nu-i de ici-de colo. Ce începusem să vă povestesc e că am coborât la restaurant în sâmbăta aia, am mâncat pe rupte şi apoi am urcat din nou la noi în cameră. Joe avea mersu' destul de nesigur, din câte îmi aduc aminte, băuse vreo patru-cinci beri la cină ca să-i meargă mai bine la stomac cu cele nouă sau zece, câte dăduse pe gât în cursu' dup-amiezei. O dată ajunşi în cameră, a rămas în picioare zgâindu-se la mine atât de mult timp, încât l-am întrebat dacă observase ceva în neregulă.

― Nu, a spus el, da' am văzut un bărbat în restaurant care se holba la rochia ta, Dolores. Aproape că-i ieşiseră ochii din orbite. Iar tu ştiai că se uită la tine, nu?

A fost cât p-aci să-i zic că până şi Gary Cooper sau Rita Hayworth de-ar fi stat într-un colţ, tot nu i-aş fi remarcat, apoi m-am gândit că n-am de ce să mă obosesc. N-avea nici un sens să discuţi cu Joe când o lua la măsea; nu-ncerc io să vă mint, da' când m-am măritat, n-am făcut-o chiar orbeşte.

― Dacă un bărbat se uita la rochia mea, de ce nu te-ai dus la el să-i spui să-şi închidă ochii?

Fusese doar o glumă, poate că încercasem să-i schimb starea de spirit, da' el n-a luat-o ca atare. Asta îmi amintesc. Joe nu ştia de glumă absolut deloc, tre' să spun că n-avea nici un strop de simţ al umorului. Era ceva ce într-adevăr nu cunoşteam la el; îmi imaginam că simţul umorului e ca un nas sau ca o pereche de urechi, că la unii funcţionează mai bine decât la alţii, da' că toată lumea îl posedă.

M-a înhăţat, m-a răsturnat peste genunchii lui şi m-a bătut cu un pantof la fund.

― Nimeni în afară de mine n-o să aibă nici cea mai mică idee despre culoarea chiloţilor de pe tine de-acu' încolo, Dolores. M-ai auzit? Numa' io!

M-am gândit că era un fel de joc al îndrăgostiţilor, el pretinzând că e gelos ca să mă flateze, aşa de fraieră puteam fi p-atunci. Gelozie, într-adevăr, nimic de zis, numa' că dragostea n-avea de-a face cu asta. Mai mult asemeni unui câine care-şi pune o labă pe os şi mârâie dacă te apropii prea tare de el. Pe vremea aia nu ştiam, aşa că mă împăcasem cu gându'. Mai târziu o înduram fiin'că aveam senzaţia că bătaia pe care i-o trage bărbatu' din când în când nevestei reprezintă o parte a căsniciei, nu una bună, da' nici să speli WC-urile nu e şi, cu toate astea, majoritatea femeilor se apucă de chestia asta imediat după ce rochia şi voalul de mireasă au fost împachetate şi puse în dulap. Nu-i aşa, Nancy?

Şi taică-meu o mai lovea uneori pe maică-mea, bănuiesc că de-aici mi-am cules şi io ideea că nu-i nimic deosebit, ci doar un lucru pe care trebuie să-l suporţi. Îmi iubeam foarte mult tatăl, şi ei ţineau teribil unu' la altu', da' putea fi şi un om îngrozitor dacă i se îndoia câş păru' de pe cur.

Îmi aduc aminte odată, cre' că aveam doar vreo nouă anişori, când s-a întors după ce strânsese fânu' de pe păşunea lu' George Richards, lângă West End, iar maică-mea nu terminase de pregătit cina. Nu mai ţin minte de ce, ci numa' ce s-a-ntâmplat după ce-a intrat pe uşă. N-avea decât şorţu' pe el (îşi scosese pantofii şi ciorapii pe verandă pentru că erau plini de pleavă), iar faţa şi umerii îi fuseseră arse de soare până la carne vie. Cu păru' transpirat la tâmple şi un pai atârnându-i deasupra sprâncenei dintr-o cută aflată exact în mijlocu' frunţii, arăta înfierbântat, obosit şi îngrozitor de şucărit.

A păşit în bucătărie, iar pe masă nu se afla nimic, numa' o vază cu flori. S-a-ntors spre maică-mea şi a spus: "Unde mi-e mâncarea, cretino?" Ea şi-a deschis gura, da' înainte de a apuca să zică ceva, i-a pus mâna peste faţă şi i-a făcut vânt pe jos, într-un colţ. Io stătusem în pragu' bucătăriei şi văzusem totu'. El a trecut pe lângă mine, cu capu' aplecat şi păru' căzându-i peste ochi ― de câte ori văd vreun bărbat mergând în felu' ăsta spre casă, obosit după o zi de muncă şi cu coşu' pentru mâncare în mână, mă gândesc la tata ―, iar io mă speriasem. Am vrut să mă dau la o parte din calea lui, fiin'că simţeam că m-ar fi lovit şi pe mine, da' aveam picioarele prea ţepene. Nici vorbă de aşa ceva. Doar m-a ridicat cu palmele lui calde şi mari, m-a pus deoparte şi şi-a continuat drumu'. S-a aşezat cu mâinile pe genunchi şi capul plecat în jos ca şi cum s-ar fi uitat la ele. La început, găinile au fugit, da' s-au întors după un timp şi s-au apucat să ciugulească printre picioarele lui. Credeam că o să dea cu ele de pământ de-o să le zboare fulgii, da' n-a făcut-o nici p-asta

Apoi am privit spre maică-mea. Încă mai stătea în colţu' ăla. Îşi pusese un prosop de vase peste faţă şi hohotea în el. Avea braţele încrucişate pe piept. Asta îmi aduc aminte cel mai bine, deşi nu ştiu de ce, cum braţele îi erau încrucişate pe piept, uite aşa. M-am dus la ea şi am îmbrăţişat-o; mi-a simţit mâinile strângând-o şi m-a împins înapoi. Dup-aia şi-a luat prosopu' de pe faţă, şi-a şters lacrimile cu el şi mi-a zis să ies la taică-meu şi să-l întreb dacă vrea un pahar de limonadă rece sau o sticlă de bere.

― Neapărat să-i spui că nu sunt decât două sticle de bere, a spus ea. Iar dacă vrea mai mult de-atât, să meargă la magazin să-şi cumpere sau mai bine să nu bea deloc.

Am ieşit afară, i-am zis, iar el mi-a răspuns că nu vrea bere, da' că un pahar de limonadă i-ar prinde bine. Am fugit să i-l aduc. Maică-mea pregătea cina. Încă mai avea faţa umflată de plâns, da' se-nvârtea ca un titirez, şi în noaptea aia patu' a scârţâit ritmat, ca de obicei. Nu s-a mai vorbit nimic despre asta dup-aia. Aşa ceva se chema corecţie casnică p-atunci, făcea parte din atribuţiile bărbatului şi, dacă stau mai bine să mă gândesc, îmi dau seama că maică-mea o merita, altfel nu i-ar fi aplicat-o niciodată.

Au mai existat vreo câteva ocazii când l-am văzut lovind-o, da' de asta uni amintesc cel mai bine. N-am observat să fi dat cu pumnu' în ea, aşa cum mă bătea Joe, da' odată a biciuit-o cu o pânză marinărească pentru vele şi probabil că a durut-o foarte nasol. I-a lăsat dâre roşii care n-au dispărut toată dup-amiaza.

Nimeni nu-i mai spune corecţie casnică în zilele astea, termenul ieşit din uz şi, din câte vă pot zice, n-are decât să se ducă învârtindu-se, da' io am crescut cu ideea că atunci când femeile sau copiii sar pârleazu', e treaba bărbatului să-i aducă înapoi. Nu-ncerc să vă spun toate astea doar fiin'că aşa se-ntâmpla pe vremea când eram mică, da' io aveam impresia că e-n regulă. Nu vreau să vă ţin teorii, da' ştiu că atunci când un bărbat dă într-o femeie, asta n-are nimic de-a face cu corecţia... Cu toate că l-am lăsat pe Joe să mă lovească foarte mult timp. Cre' că mă sictirisem prea tare de treburile de-acasă ― de curăţat pentru cei care locuiau aici doar verile, de crescut copii, încercând pe de altă parte să spăl mizeriile pe care le făcea Joe vecinilor ― ca să-mi mai pun şi problema asta.

Fiind măritată cu Joe ― oh, la naiba! Cum e orice căsnicie, de fapt? Probabil că există mai multe feluri, da' nu-i una care să fie înăuntru cum pare pe dinafară, po' să vă zic asta. Ce văd oamenii dintr-o căsnicie e una şi ce se-ntâmplă în spatele uşilor e cu totu' altă mâncare de peşte. Uneori e îngrozitor, alteori e caraghios, da' de obicei ambele în acelaşi timp.

Oamenii cred că Joe a fost un alcoolic care obişnuia să mă bată ― pe mine şi, probabil, şi pe copii ― când se îmbăta. Îşi închipuie că în ultima vreme o făcea prea des, aşa că io i-am tăiat macaroana. I-adevărat că Joe trăgea la măsea şi că se ducea uneori la întâlnirile antialcoolicilor în Jonesport, da' nu era mai alcoolic decât mine. Se îmbăta criţă o dată la patru-cinci luni, de obicei cu lepădături ca Rick Thibodeau sau Stevie Brooks, ăştia chiar fiind alcoolici, da' dup-aia o lăsa moartă şi nu mai lua decât o duşcă-două, noaptea înainte de culcare. Nu mai mult de-atât, pen' că, dacă avea o sticlă, îi plăcea să tragă de ea cât mai mult. Iar din câţi alcoolici am cunoscut, nici unuia nu-i ardea să facă o sticlă să ţină prea mult, nu Jim Beam, nu Old Duke, nici măcar tescovină care găureşte pânza de bumbac când o torni. Un beţiv adevărat are numa' două griji: să golească ulcioru' din mână şi să se frământe de unde obţine altu' după ce-l termină pe ăla dintâi.

Nu, nu devenise alcoolic, însă nu-i păsa dacă oamenii îl considerau aşa. Îi folosea să-şi găsească o slujbă, mai ales în timpul verilor. Presupun că ceea ce credea lumea despre Alcoolicii Anonimi s-a schimbat de-a lungu' vremii, ştiu că se vorbeşte despre asta mai mult ca înainte, da' un singur lucru a rămas constant, şi anume felu' cum îi ajută pe cei care pretind că vor să se-ndrepte. Joe a rezistat un an întreg fără să pună un strop în gură sau, cel puţin, n-a povestit la nimeni dacă n-a fost aşa, şi s-a dat o petrecere în cinstea lui în Jonesport. I-au oferit cadou un tort şi un medalion. În vara aia, după ce şi-a căutat o slujbă, înainte ca omu' să-l angajeze, i-a mărturisit că e un fost alcoolic care se reface. "Dacă nu vrei să-mi dai postu' din cauza asta, nu mă supăr", spunea el, "da' tre' să-mi iau o piatră de pe inimă. Mă duc la întâlnirile antialcoolicilor de un an şi mi-au zis acolo că, dacă nu poţi fi sincer, nu poţi rezista fără să te apuci din nou de băut".

Apoi îşi scotea medalionu' primit, i-l arăta, dând impresia că n-a mâncat în ultima lună decât pâine cu apă, şi asta numa' duminicile. Cre' că vreo doi au şi început să plângă după ce le-a povestit cum muncea el din joi în Paşti şi cum se ruga la Dumnezeu să-l oprească să bea un păhărel când nu se mai putea abţine... asta întâmplându-se la fiecare sfert de oră, dacă te luai după el. Îi vrăjea pe toţi şi-i picau cu uşurinţă în plasă, dându-i cu cincizăci de cenţi sau chiar cu un dolar în plus pe oră, mai mult decât intenţionaseră iniţial să-l plătească. Ai zice că nu-i mai ţinea poanta şi după Labour Day, da' îi mergea la fel de bine şi aici, pe insulă, unde oamenii îl vedeau în fiecare zi şi ar fi trebuit să-l cunoască mai bine.

Adevăru' e că, de cele mai multe ori când mă bătea, Joe era perfect treaz. Când se matolea, nu-i mai păsa de nici o culoare de mine. Apoi, în 1960 sau 1961, s-a întors acasă după ce-l ajutase pe Charlie Dispenzieri să-şi scoată barca din apă, iar când s-a aplecat să-şi ia o Coca din frigider, am văzut că avea pantalonii crăpaţi în cur. M-a pufnit râsu'. N-am fost în stare să mă abţin. N-a spus nimic, da' în momentu' în care m-am dus să mă uit în cratiţa cu varză de pe aragaz ― tocma' pregăteam o cină caldă în noaptea aia, mi-aduc aminte de parcă a fost ieri ―, a înşfăcat un butuc din lemn de arţar din ladă şi mi-a pălit una în spate. M-a durut. Ştiţi cum e când te loveşte cineva în rinichi. Te face să-i simţi mici, fierbinţi şi atât de grei, de parcă s-ar desface brusc de ceea ce-i ţine legaţi la locul lor şi s-ar scufunda rapid, ca o pietricică într-o găleată cu apă.

M-am târât cu greu până la masă şi m-am aşezat pe un scaun. Aş fi căzut pe podea dacă scaunu' s-ar fi aflat cu un centimetru mai departe. Stăteam acolo, aşteptând să-mi treacă durerea. Nu plângeam în hohote, pen' că nu voiam să-i sperii pe copii, da' lacrimile îmi curgeau încontinuu pe faţă. Pur şi simplu nu eram în stare să le opresc. Îmi dăduseră lacrimile de durere, şi nimic sau nimeni n-ar fi reuşit să le sece.

― Să nu mai râzi niciodată de mine, putoare! a spus Joe. A vârât lemnu' cu care mă lovise înapoi în ladă, apoi s-a aşezat să citească ziaru' American. S-ar fi cuvenit s-o ştii mai bine ca acu' zece ani.

Au trecut vreo douăzăci de minute până când am reuşit să mă ridic de pe scaunu' ăla. A trebuit s-o chem pe Selena să stingă focu' şi să dea la o parte mâncarea, chiar dacă aragazu' se găsea la doi paşi de mine.

― De ce n-ai făcut tu asta, mami? m-a întrebat ea Mă uitam cu Joey la desene animate.

― Mă odihneam, i-am răspuns io.

― Aşa-i, a zis Joe din spatele ziarului, a bătut câmpii până când a apucat-o ameţeala.

Apoi a râs. Şi asta m-a decis; râsu' ăla a fost picătura care a revărsat paharu'. Atunci m-am hotărât că n-o să mă mai lovească niciodată sau, dacă o să se mai întâmple, o s-o plătească scump.

Am cinat şi apoi ne-am uitat la televizor ca de obicei, io şi copiii cei mari stând pe canapea, iar micu' Pete în poala lu' taică-său pe fotoliu. Pete a aţipit acolo, la fel ca-ntotdeauna, pe la şapte jumate, iar Joe l-a dus în pat. O oră mai târziu l-am trimis la culcare pe Joe Junior, iar Selena a plecat pe la nouă. Io în general mă băgam în pat la zece, iar Joe stătea treaz până în jur de miezu' nopţii, aţipind din când în când în timp ce se uita la televizor sau citea articole din ziar, alea pe care nu le remarcase prima dată, şi se scobea în nas. Aşa că vezi, Frank, nu eşti chiar atât de rău; unii nu renunţă la obiceiu' ăsta nici după ce cresc mari.

În noaptea aia nu m-am dus la culcare ca de obicei. Am rămas lângă Joe. Spatele îmi mai trecuse un pic. Oricum, îndeajuns de mult, încât să fac ce-mi pusesem în gând. Poate că eram puţin nervoasă, dacă-i aşa nu-mi mai aduc aminte. Îl aşteptam să aţipească, ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat.

M-am ridicat, m-am dus la bucătărie şi am luat cana cu smântână de pe masă. N-o căutasem în mod special; se afla acolo numa' fiin'că fusese rându' lu' Joe Junior să strângă masa, şi pur şi simplu uitase s-o pună în frigider. Mereu uita câte ceva: ba să bage smântâna în frigider, ba să pună capacu' la cutia cu unt, ba să învelească pâinea ca să nu se usuce prima felie în timpul nopţii; iar acu', când îl văd la televizor într-o emisiune de ştiri, dând vreun interviu sau ţinând vreun discurs, tot la asta mă gândesc... şi mă întreb ce-ar zice democraţii dacă ar şti că lideru' majorităţii din Senatul statului Maine nu se descurca să strângă masa ca lumea pe vremea când avea unşpe ani. Sunt foarte mândră de el, n-aş vrea să vă închipuiţi altceva. Sunt extrem de mândră de el, chiar dacă e un blestemat de democrat.

Oricum, a reuşit să lase exact cel mai potrivit lucru pe masă în seara aia; era micuţă, da' grea, şi-mi încăpea perfect în palmă. Am mers până la lada cu lemne şi am luat toporişca aia cu mâneru' scurt de pe raftu' de deasupra. Apoi m-am întors în camera de zi, unde moţăia el. Cana cu smântână se confunda cu mâna mea dreaptă şi, după ce am balansat-o puţin, i-am aruncat-o direct în faţă. S-a spart într-o mie de bucăţele.

S-au sculat toţi muşchii pe el dup-aia, Andy. Ar fi trebuit să-l auziţi atunci. Tare? Dumnezeule! Isuse! Parcă ar fi fost un taur cu puţa prinsă-n poarta staulului. Şi-a holbat ochii cât cepele şi mâna i-a ţâşnit către urechea care deja începuse să-i sângereze. Avea mici cocoloaşe de smântână pe obraji şi în flocii ăia crescuţi pe părţile laterale ale feţei, pe care îi numea perciuni.

― Ştii ceva, Joe? Nu mă mai simt deloc obosită.

Am auzit-o pe Selena sărind din pat, da' n-am îndrăznit să-mi întorc privirea. Aş fi putut s-o iau rău pe coajă dacă l-aş fi pierdut din ochi, pen' că, dacă voia, reuşea să fie iute ca o mâţă. Ţineam toporişca-n mâna strânsă, aproape total acoperită cu şorţul. Iar când Joe a încercat să se ridice din fotoliu, am scos-o şi i-am arătat-o.

― Dacă nu ţi-o doreşti înfiptă în cap, Joe, mai bine te-ai aşeza la loc, am spus.

Pentru o clipă am crezut că se va ridica oricum în picioare. Dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat sfârşitu' lui imediat fiin'că nu glumeam deloc. Da' a priceput şi el, aşa că a încremenit cu curu' la o palmă deasupra fotoliului.

― Mami? m-a strigat Selena din pragul camerei ei.

― Bagă-te la loc în pat, scumpo, am zis io, neluându-mi ochii de la Joe nici măcar o secundă. Taică-tău şi cu mine avem puţin de discutat.

― E totu' în regulă?

― Îhî, am spus. Nu-i aşa, Joe?

― Daaa, a răspuns el. E superb.

Am auzit-o făcând câţiva paşi înapoi, da' nu şi uşa de la dormitoru' ei închizându-se, am aşteptat un pic, poate zece-cinşpe secunde, am ştiut atunci că rămăsese acolo şi se uita la noi. Joe stătea în aceeaşi poziţie, cu o palmă pe braţu' fotoliului şi cu curu' în aer. Apoi uşa s-a trântit cu zgomot şi asta se pare că l-a determinat să priceapă cât de penibil arăta numa' pe jumate aşezat, cu o mână la ureche şi cu picăturile de smântână scurgându-i-se pe faţă.

S-a pus din nou în fotoliu, lăsându-şi urechea liberă. Şi ea şi mâna erau pline de sânge, numa' că mâna nu i se umflase, pe când urechea da.

― Ah, ticăloaso, am să ţi-o plătesc io!

― Zău? Păi, atunci ar fi mai bine să ţii minte asta, Joe St George: ce-ai să-mi plăteşti tu, o să primeşti dublu înapoi.

Se strâmba la mine ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă ce-i auzeau urechile.

― Da? Deci singura mea scăpare ar fi să te omor, nu?

I-am vârât toporişca în mână chiar înainte de a-şi termina cuvintele. Nu mă gândisem dinainte la asta, da' de îndată ce l-am văzut ţinând-o, mi-am dat seama că fusese singura mişcare posibilă.

― Dă-i drumu'! am zis. Da' să ţinteşti bine din prima, ca să nu sufăr.

Şi-a îndreptat privirea spre toporişcă şi apoi din nou spre mine. Expresia lui ar fi putut părea comică, dacă n-ar fi fost vorba de ceva atât de serios.

― Apoi, după ce termini, încălzeşte-ţi mâncarea şi încearcă să înghiţi cât mai multă. Să mănânci până pocneşti, fiin'că or să te bage la răcoare şi io n-am auzit pe nimeni să spună că ar fi primit ceva atât de bine gătit în puşcărie. Probabil c-or să te ducă la Belfast mai întâi. Pun pariu că au un costum în dunguliţe tocma' pe măsura ta.

― Taci din gură, scârbă! a spus. Nici nu-mi trecea prin cap.

― Şi dup-aia, cel mai probabil ai s-ajungi la Shawshank şi ştiu că acolo n-o să-ţi servească vreo masă caldă. N-o să te lase nici să joci pocher vineri noaptea cu colegii tăi de chefuri. Tot ce te rog e s-o faci repede şi apoi să strângi mizeria ca să n-o vadă copiii.

Mi-am închis ochii. Eram destul de sigură că n-o să mă omoare, da' destul nu-i de ajuns când e viaţa ta la mijloc. Asta-i un lucru pe care l-am învăţat atunci. Stăteam acolo cu ochii închişi, nevăzând nimic, întrebându-mă ce voi simţi când toporişca o să-mi taie nasu' şi buzele. Îmi amintesc că mă gândeam cum o să simt gustu' surcelelor de pe metal înainte de-a muri şi că îmi părea bine fiin'că îi ascuţisem lama cu gresia, în urmă cu vreo două zile. Dacă tot trebuia să-mi crape capu', n-aş fi vrut s-o facă cu o toporişcă tocită.

Am avut impresia că am stat aşa un secol. Apoi mi-a vorbit cu o voce morocănoasă şi sictirită:

― Ai de gând să te pregăteşti de culcare, sau rămâi acolo ca Helen Keller când are vise erotice?

Mi-am deschis ochii şi am văzut că pusese toporişca sub fotoliu ― mâneru' îi ieşea puţin de sub husă. Ziaru' zăcea pe vârfurile picioarelor lui de parcă ar fi fost un cort. S-a aplecat, l-a ridicat şi l-a împăturit, încercând să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, absolut nimic, numa' că sângele îi curgea pe obraz, iar mâinile îi tremurau îndeajuns ca să facă ziaru' să foşnească un pic. Îşi lăsase amprentele roşii pe prima şi pe ultima pagină, iar io m-am hotărât să-l ard naibii înainte de-a mă duce la culcare, ca să nu apuce copiii să-l vadă şi să se întrebe ce se-ntâmplase.

― O să-mi pun imediat cămaşa de noapte, Joe, da' mai întâi să ajungem la o înţelegere.

A privit în sus şi mi-a zis printre buzele strânse:

― Nu fi prea obraznică, Dolores. Totu' a fost o greşeală, o greşală îngrozitoare. Nu mă mai sâcâi.

― Nu te sâcâi, am spus. N-o să mai dai niciodată în mine. Iar dacă o să se mai întâmple vreodată să mă baţi, unu' dintre noi o să ajungă la spital. Sau la morgă.

M-a privit multă vreme, foarte multă vreme, Andy, iar io i-am înfruntat privirea. Toporişca nu mai era la el în mână, ci sub fotoliu, da' n-avea nici o importanţă; ştiam că, dacă îmi plecam ochii înaintea lui, n-o să se sfârşească niciodată cu vânătăile de pe gât şi cu lovirile date pe la spate. Da' până la urmă şi-a mutat privirea spre ziaru' de pe jos şi a bolborosit:

― Fă-te folositoare, femeie. Adu-mi un prosop să-mi înfăşor capu', dacă nu poţi face altceva. Îmi curge tot sângele pe porcăria asta de cămaşă

Asta a fost ultima oară când m-a bătut. Vezi tu, de fapt era un laş, cu toate că nu i-am zis-o nici atunci, nici cu altă ocazie. Crima i se părea cel mai periculos lucru, fiin'că unui laş îi e cel mai tare frică să nu fie descoperit, chiar mai frică decât de moarte.

Păi sigur, bănuiam că are şi o latură de laşitate în caracter; n-aş fi îndrăznit vreodată să-l lovesc cu cana aia de smântână în cap, dacă n-aş fi crezut că am ceva şanse să ies învingătoare. În afară de asta, mi-am dat seama de încă un lucru, atunci când stăteam pe scaun după ce mă bătuse, aşteptând să-mi treacă durerea din rinichi: dacă nu m-aş fi ridicat împotriva lui în momentu' ăla, probabil că n-aş mai fi făcut-o niciodată. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi.

Ştii, să arunc cana aia cu smântână înspre Joe a fost de fapt partea cea mai uşoară. Înainte de asta a trebuit să mă gândesc odată pentru totdeauna la taică-meu, cum o îmbrâncise pe maică-mea într-un colţ şi cum o biciuia peste picioare cu pânza pentru vele. Mi-era foarte greu să-mi reamintesc toate astea, fiin'că îi iubisem enorm pe amândoi, da' până la coadă am fost în stare, pen' că a trebuit să fiu. Şi sunt fericită chiar numa' pentru faptu' că Selena nu-şi va aminti niciodată de mama ei trântită într-un colţ şi plângând cu faţa îngropată în prosopu' de vase. Maică-mea o luase pe coajă fiin'că nu-i servise masa soţului ei şi nu stau io acu' să-i judec pe amândoi. Poate că o merita şi ea, poate că ar fi fost cazu' să-i pregătească cina, poate că el se simţea umilit în faţa celor cu care muncea şi discuta în fiecare zi. Erau alte vremuri p-atunci, cei mai mulţi nu-şi dau seama cât de diferite, da' asta nu înseamnă că ar fi trebuit s-o încasez de la Joe fiin'că fusesem îndeajuns de fraieră să mă mărit cu el. Nu mi se pare că un bărbat îi aplică vreo corecţie unei femei când o loveşte cu o buturugă din lada cu lemne de foc, şi pân' la urmă am hotărât că n-o să rămân la cheremul lui sau al oricărui alt mascul.

S-a mai întâmplat de vreo câteva ori să-şi ridice mâna la mine, da' rămânea cu ea în aer. Uneori, când avea mâna dreaptă deasupra mea şi voia să mă plesnească, da' nu îndrăznea, vedeam în ochii lui că-şi aducea aminte de cana cu smântână. Şi în parte şi de toporişcă. Apoi se prefăcea că-şi ridicase palma numa' ca să se scarpine în cap sau să-şi şteargă fruntea de sudoare. Asta a fost prima lecţie pe care a primit-o. Şi singura, de altminteri!

A mai existat o chestie în noaptea când m-a ars cu buturuga şi io l-am pocnit cu cana de smântână. Nu-mi place s-o pun pe tavă, fac parte din tagma celor de modă veche, care cred că ceea ce se petrece în spatele uşilor dormitorului tre' să rămână acolo; da' n-am de ales, fiin'că probabil are legătură cu evoluţia ulterioară a povestirii.

Deşi eram căsătoriţi şi am mai trăit sub acelaşi acoperiş încă doi ani, se poate să fi fost chiar trei, da' nu-mi amintesc prea bine, a încercat să-şi exercite drepturile legitime cu mine doar de puţine ori dup-aia. El...

Ce-i, Andy?

Normal, înseamnă că era impotent! Despre ce naiba crezi că vorbeam? De dreptu' lui de a-mi uza chiloţii în caz că-l apuca chefu'? N-am negat vreodată că devenise incapabil s-o facă. Nu fusese niciodată în stare în fiecare noapte, nici măcar la început, şi nu-i stătea deloc în fire să comenteze ― doar "hai, să-i dăm drumu'" şi "mersi" dup-aia. Da', oricum, mai avea interesu' să se urce pe mine o dată, de două ori pe săptămână. Asta până când l-am pocnit cu cana cu smântână.

Probabil că şi din cauza băuturii, începuse să bea mai mult în ultimii ani, da' nu cre' că numa din cauza asta. Îmi amintesc cum s-a dat jos de pe mine într-o noapte, după vreo douăzăci de minute de gâfâieli şi gemete fără rost, cu chestia aia micuţă a lui atârnând lipsită de vlagă ca o gelatină. Nu ştiu cât de mult timp trecuse după noaptea despre care tocma' v-am povestit, da' ştiu că a fost dup-aia, fiin'că io stăteam acolo lungită în pat, cu rinichii înţepându-mă, şi mă gândeam să mă scol şi să iau o aspirină ca să-i liniştească.

― Poftim, a zis aproape plângând, sper că eşti mulţumită, Dolores. Nu-i aşa?

N-am scos un cuvânt. Uneori, tot ce poa' să-i spună o femeie unui bărbat e sortit greşelii.

― Eşti? a repetat. Eşti satisfăcută, Dolores?

Am continuat să tac, stând acolo pe spate, cu ochii lipiţi de tavan şi ascultând vântu' cum suflă afară. În noaptea aia bătea dinspre Est şi se putea auzi vuietul mării în glasu' lui. Întotdeauna am iubit sunetu' ăsta. Mă calmează.

S-a întors spre mine şi i-am simţit răsuflarea acră, duhnind a bere.

― Cu lumina stinsă mai puteam, a spus, da' acu' nu mai ţine. Îţi văd faţa aia urâtă până şi în întuneric. Şi-a întins mâna, mi-a apucat o ţâţă şi a scuturat-o. Şi asta, a zis, e flască şi turtită ca o lipie. Iar pizda-i chiar mai rău. Cristoase, încă n-ai treişcinci de ani şi să mă culc cu tine e ca şi cum aş fute un morman de balegă.

M-am gândit să-i răspund: "Dacă aş fi fost un morman de balegă, ai fi putut să ţi-o bagi lejer, Joe, şi nu ţi-ai mai fi făcut probleme", da' mi-am ţinut gura închisă. V-am mai spus că Patricia Claiborne n-a crescut idioţi.

Tăcerea s-a prelungit suficient, încât să-mi închipui că-mi aruncase destule cuvinte murdare până să adoarmă, şi mă hotărâsem să mă scol ca să-mi iau aspirina, când a început din nou să vorbească... Iar de data asta sunt convinsă că plângea.

― Mi-aş dori să nu-ţi mai văd niciodată mutra, a spus. Şi apoi: De ce n-ai folosit porcăria aia de toporişcă să ţi-o ciopârţeşti, Dolores? Ar fi arătat exact la fel.

Aşa că vezi, nu eram singura care îmi închipuiam că povestea cu cana de smântână ― io fiind convinsă că, datorită ei, lucrurile aveau să se schimbe la noi în casă ― ar fi putut să aibă vreo legătură cu problema lui. Însă mi-am ţinut gura, aşteptând să văd dacă voia să doarmă sau intenţiona să mă bată din nou. Zăcea pe pat, gol-goluţ, iar io ştiam în ce loc o să mă duc, din prima, dacă ar fi încercat. Da' în curând l-am auzit sforăind. N-am idee dacă asta a fost ultima dată când a vrut să-şi probeze bărbăţia, da' chiar dacă nu, tot aia e.

Ei bine, că nici unul dintre prietenii lui n-a aflat vreo fărâmiţă din toate astea, e sigur ca pământu' că n-avea de gând să le povestească cum i-a arătat pe dracu' nevastă-sa pocnindu-l cu o cană de smântână şi că de-atunci nu-şi mai scosese capu' la suprafaţă, nu? În nici un caz. Aşa că, dacă ăilalţi se lăudau despre cum îşi dresează femeile, se lăuda şi el în ton cu ei, spunându-le cum mi-a tras el una fiin'că fusesem obraznică sau poate fiin'că îmi cumpărasem o rochie din Jonesport fără să-l întreb mai întâi dacă-mi permite să iau din banii puşi deoparte.

Cum de ştiu? Păi, pen' că sunt momente când îmi mai ţin şi io urechile larg deschise, nu numa' gura. Bănuiesc că-i greu s-o credeţi după ce m-aţi văzut acu', da' aşa-i.

Îmi aduc aminte că odată, pe vremea când lucram cu juma' de normă la familia Marshall ― îl mai ştii pe John Marshall, Andy, cum vorbea el mereu despre un pod pe care voia să-l construiască între insulă şi continent? ―, a sunat cineva la uşă. Eram singură în casă, mă grăbeam să răspund, da' am alunecat pe o carpetă şi m-am lovit de poliţa aflată deasupra căminului. Mi-a lăsat o vânătaie mare pe braţ, chiar lângă cot.

Cu trei zile mai târziu, când vânătaia trecuse de la maro-închis la galben-verzui, m-am întâlnit în sat cu Yvette Anderson. Ea ieşea din băcănie, iar io tocma' intram. A aruncat o privire la vânătaia de pe braţ şi, când a început să vorbească, avea vocea îmbibată de compasiune. Numa' o femeie care tocma' a văzut ceva ce o face fericită, asemeni unui porc bălăcindu-se în mocirlă, poate fi atât de compătimitoare.

― Nu-i aşa că bărbaţii sunt îngrozitori, Dolores? mi-a zis.

― Păi, uneori da, alteori nu, i-am răspuns.

N-aveam nici cea mai mică idee despre ce vorbea, eram preocupată să cumpăr nişte cotlete superbe de porc, aduse în ziua aia, înainte să se termine.

M-a bătut cu tandreţe pe mână, pe cea fără vânătaie, şi mi-a spus:

― Trebuie să fii tare. Toate lucrurile se-ndreaptă pân' la urmă. Am trecut şi io prin aşa ceva şi ştiu cum e. Mă rog pentru tine, Dolores.

Ultimele cuvinte le-a zis de parcă mi-ar fi declarat că o să-mi dea un milion de dolari şi apoi şi-a văzut de drum. Am intrat în magazin, încă nedumerită. Mi-aş fi închipuit că-şi pierduse minţile, numa' că oricine a petrecut un timp cu ea ştie că n-ar fi avut ce să piardă.

M-am prins în timp ce-mi făceam cumpărăturile. Stăteam acolo, urmărindu-i pe Skippy Porter cum îmi cântărea cotletele, cu coşu' de cumpărături în mână şi capu' dat pe spate, zguduindu-mă din tot corpu' de râs, aşa cum se-ntâmplă când nu te poţi abţine pân' la capăt şi izbucneşti brusc în hohote. Skippy s-a uitat la mine şi m-a întrebat:

― Te simţi bine, doamnă Claiborne?

― Sunt în regulă, am spus. Doar mă gândeam la ceva amuzant.

Şi-am început iar să râd în hohote.

― Cred şi io, a zis Skippy şi s-a întors la cântar.

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe Porteri, Andy; câtă vreme mai stau pe-aici, or să rămână singurii inşi de pe insulă care-şi văd de treburile lor, şi nu de-ale altora.

Între timp io continuam să râd. Câţiva se uitau la mine de parcă aş fi fost nebună, da' nu-mi păsa. Câteodată viaţa e atât de hazlie, încât nu poţi face altceva decât să râzi.

Yvette e soţia lu' Tommy Anderson, iar Tommy era unu' dintre colegii de chefuri ai lu' Joe. Fusese o mică petrecere la noi după ce mă lovisem la mână. Încercaseră să facă să funcţioneze ultima afacere a lui Joe, un Ford vechi, luat de ocazie. Fiind ziua mea liberă, le adusesem o tavă cu ceşti de ceai la gheaţă, mai mult în speranţa c-o să-i ţin departe de băutură măcar până la apusu' soarelui.

Probabil că Tommy mi-a văzut vânătaia când turnam ceaiu'. L-o fi întrebat pe Joe ce s-a-ntâmplat după ce am ieşit din cameră sau o fi făcut doar vreo remarcă. Da' oricum, nu era Joe ăla care să lase să-i scape vreun prilej, şi în nici un caz unu' ca ăsta. Pe drumu' de la băcănie spre casă, gândindu-mă la toate cele întâmplate, singuru' lucru pe care aş fi vrut să-l aflu ar fi fost ce le-o fi povestit Joe lu' Tommy şi ălorlalţi că am greşit io, că am uitat să-i pun papucii lângă aragaz, să fie calzi când îi încalţă, ori poate că-i gătisem fasolea prea apoasă sâmbătă seara. Da' oricum, Tommy s-a dus acasă şi i-a zis lui Yvette că a trebuit ca Joe St. George să-i aplice nevesti-sii o corecţie. Şi tot ceea ce se întâmplase a fost că m-am împiedicat şi am căzut peste poliţa de deasupra căminului în casa Marshall, fiin'că mă grăbeam să răspund la uşă.

Atunci când v-am zis că o căsnicie are două feţe, una dinăuntru şi alta dinafară, la asta mă refeream. Oamenii de pe insulă ne priveau pe mine şi pe Joe ca pe orice cuplu de vârsta noastră: nu prea fericiţi, ca doi cai care trag la aceeaşi căruţă... Nu se mai observă unu' pe altu' la fel ca înainte, nu se mai înţeleg la fel de bine ca pe vremea când se observau mai bine unu' pe altu', da' sunt înhămaţi umăr la umăr şi îşi continuă drumu' pe şosea, fără să se mai bată între ei sau să se mai hârjonească, sau să mai facă vreun lucru ca ăsta pentru care să fie bătuţi cu biciu'.

Numa' că oamenii nu sunt cai, iar căsnicia nu prea seamănă cu trasu' la o căruţă, chiar dacă s-ar putea să pară aşa, văzută din exterior. Lumea nu ştia de cana cu smântână şi nici cum plângea Joe în întuneric, spunându-mi că nu mai vrea să-mi vadă mutra aia urâtă.

Şi n-a fost asta partea cea mai rea. Asta a-nceput la vreun an de când nu ne mai tăvăleam aşternuturile. E ciudat, nu-i aşa, cum privesc bărbaţii ceva direct în faţă, ca apoi să tragă concluzii complet eronate despre ceea ce s-a-ntâmplat de fapt. Da-i destul de normal dacă te gândeşti cât de diferite sunt cele două feţe ale căsniciei. Eu am să v-o descriu pe cea dinăuntru, şi nu mi-aş fi imaginat până azi c-o s-o scot la suprafaţă.

Judecând mai bine, cre' că problemele s-au ivit în 1962. Selena tocma' intrase la liceu pe continent. Se făcuse o fată foarte frumoasă şi-mi aduc aminte că în vara care a urmat după primu' an, s-a înţeles mult mai bine cu taică-său decât în ultimii doi ani. Îşi începuse adolescenţa, iar io prevedeam o grămadă de certuri între ei doi pe măsură ce ea creştea şi dădea semne că se îndoia din ce în ce mai tare de ideile şi de ceea ce credea taică-său că sunt drepturile lui asupra ei.

În loc de asta, era atâta pace, linişte şi armonie între ei, Selena mergând să-l asiste cum munceşte la vechea lui rablă în spatele casei sau stând lângă el pe canapea când ne uitam serile la televizor (micului Pete neconvenindu-i aranjamentu' ăsta, po' să vă zic) şi întrebându-l ce făcuse în ziua aia în timp ce se derulau reclamele. Îi răspundea calm şi gânditor, cum nu-l mai văzusem de mult... Da' îmi aminteam un pic. Nu-l mai văzusem aşa din liceu, după ce abia ne cunoscusem şi se hotărâse că da, vrea să mă curteze.

În acelaşi timp, Selena se răcea faţă de mine. Ei, încă mai punea mâna să m-ajute dacă o rugam, uneori îmi povestea cum fusese la şcoală, da' asta doar când nu mă duceam la lucru, şi i-o scoteam cu cleştele din gură. Răceala asta n-o prea simţeam p-atunci, doar mai târziu mi-am dat seama cum se potrivesc toate şi că porniseră din noaptea în care a ieşit din dormitor şi ne-a văzut acolo, taică-său cu mâna la ureche şi sângele curgându-i printre degete, iar maică-sa stând lângă el cu o toporişcă.

El nu lăsa să-i scape nici o ocazie, v-am mai spus, şi de data asta la fel. Îi povestise lu' Tommy Anderson o anumită întâmplare, iar aia pe care i-a zis-o fiicei lui nu era decât aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Nu cred să fi avut altceva în cap în afară de ciudă; ştia cât de tare o iubesc pe Selena şi-i probabil să-şi fi închipuit că, spunându-i cât de rea şi năbădăioasă eram, poate chiar periculoasă, ar fi reprezentat o bună răzbunare. A încercat s-o întoarcă împotriva mea şi, de vreme ce a dat greş, s-a mulţumit să se apropie de ea mai mult ca atunci când încă nu crescuse mare. De ce nu? Selena fusese întotdeauna sufletistă, şi n-am mai întâlnit un om atât de bun la văicăreli ca Joe.

Îi pătrunsese în viaţă şi probabil că remarcase cât de frumoasă se făcea şi hotărâse că îşi doreşte mai mult de la ea decât să-l asculte când îi vorbeşte sau să-i dea sculele, el fiind băgat sub maşină, meşterind vreun motor al unei rable vechi, numa' bună de aruncat. Şi în timp ce se petreceau toate astea, iar schimbările începeau să apară, io alergam încoace şi-ncolo, învârtindu-mă între patru slujbe diferite, încercând să micşorez cât mai mult notele de plată şi să strâng bani în fiecare săptămână ca să-mi trimit copiii la facultate. N-am observat nimic până în momentu' când deja se făcuse prea târziu.

Selena mea era o fată vioaie, guralivă, întotdeauna uşor de mulţumit. Iar dacă o trimiteai după ceva, nu mergea, alerga. Când se făcuse mai mare, pregătea masa pentru cină, în timp ce io munceam pe undeva, şi nu trebuia s-o rog niciodată pentru asta. La început mai şi ardea câte ceva, iar Joe o critica sau făcea mişto de ea ― o trimisese plângând în cameră nu numa' o singură dată ―, da' încetase şi cu chestiile astea în perioada despre care vă vorbeam. P-atunci, în primăvara-vara lu' 1962, se purta ca şi cum fiecare plăcintă coaptă de ea ar fi fost ambrozie pură, chiar dacă avea coaja ca cimentu' şi se dădea în vânt după tot ceea ce gătea, de parcă ar fi fost bucătărie franţuzească. Era mândră de laudele lui, normal că da, oricine ar fi fost, da' nu se umfla prea tare în pene. Nu-i stătea în fire. Deşi po' să vă spun un lucru: când Selena a plecat de-acasă, ajunsese o bucătăreasă mai pricepută în cea mai proastă zi a ei decât fusesem io vreodată în cea mai bună zi a mea.

O mamă n-ar fi putut avea o fiică mai săritoare, ca ajutor în treburile casnice, în special una în situaţia mea, care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului curăţând mizeriile făcute de alţii. Selena nu uita niciodată să se asigure că Joe Junior şi micu' Pete au pachetele cu mâncare pentru la şcoală înainte de-a ieşi pe uşă dimineaţa şi tot ea le învelea în hârtie copertele manualelor la început de an. Măcar Joe Junior ar fi putut să se ocupe singur de treaba asta, numa' că ea nu-i dădea niciodată vreo ocazie.

Terminase primu' ei an de liceu cu titlu' de elev de onoare, da' nu-şi pierduse interesu' pentru ceea ce se-ntâmpla acasă, aşa cum mai fac unii copii dăştepţi la aceeaşi vârstă. Cei mai mulţi puşti de treişpe-paişpe ani categorisesc pe oricine a trecut un pic peste treizăci drept boşorog şi sunt în stare să iasă pe uşă la două minute după ce boşorogii au intrat. Da' nu şi Selena. Îi servea cu cafea, ajuta la spălatu' vaselor sau la altele, apoi se aşeza pe un scaun lângă aragaz şi asculta pălăvrăgeala oamenilor mari. Puteam fi io cu una-două prietene, Joe cu trei sau patru de-ai lui, ea tot asculta. Ar fi rămas acolo chiar dacă s-ar fi jucat pocher, numa' s-o las. N-aveam de gând să-i permit, fiin'că vorbeau groaznic de urât. Copilu' ăla ronţăia conversaţii aşa cum şoriceii ronţăie caşcavalu', iar ce nu putea înghiţi, băga la cap.

Apoi s-a schimbat. Nu ştiu când a început să apară schimbarea, da' io am observat-o prima dată când intrase în anu' doi. Pe la sfârşitu' lu' septembrie, cred.

Primu' lucru pe care l-am remarcat a fost că nu mai lua feribotu' care-i convenise de minune cu un an în urmă, cel care pleca imediat după terminarea orelor de curs ― putea să-şi scrie lecţiile înainte să se întoarcă băieţii, iar apoi să facă puţin curat sau să pregătească cina. Venea cu ăla de patru şi trei sferturi, nu cu ăla de două.

Când am întrebat-o despre asta, mi-a răspuns că începuse să-i placă mai mult să-şi scrie temele în sala de studiu din şcoală, apoi a tăcut şi mi-a aruncat o privire d-aia, rapidă şi ciudată, care mă anunţa că nu mai vrea să discute subiectu'. Cre' că am observat ruşine în ochii ei şi poate, la fel de bine, o minciună. Toate astea m-au îngrijorat, da' m-am hotărât să nu împing lucrurile mai departe până când nu mă asiguram că într-adevăr era ceva în neregulă. Vezi tu, mi se părea greu să vorbesc cu ea. Simţeam distanţa care apăruse între noi şi-mi dădeam foarte bine seama că reprezenta o consecinţă a scenei cu Joe pe jumate ridicat din fotoliu, sângerând, iar io stând alături cu toporişca în mână. Şi pentru prima oară am înţeles că sigur îi turnase poveşti despre asta, poate şi despre altele. Lăsându-şi amprenta pe ele, ca să spun aşa.

M-am gândit că, dacă aş fi pisat-o prea tare la cap în legătură cu statu' până târziu la şcoală, lucrurile dintre mine şi ea ar fi mers şi mai prost. În fiecare zi îmi ziceam că tre' s-o întreb, da' mi se părea că ar fi sunat ca: "Ce-ai mai pus la cale, Selena?" şi, dacă mie mi s-ar fi părut aşa, o femeie de treişcinci de ani, atunci cum i s-ar fi părut unei fete de nici cinşpe? E atât de greu să discuţi cu copii de o asemenea vârstă, musai să te porţi cu mânuşi cu ei, ca şi cum ar fi un borcan cu nitroglicerină aşezat pe podea.

Ei, exista o chestie numită Seara părinţilor, puţin după terminarea cursurilor, şi mi-am făcut special timp să mă duc. N-am mai procedat şi cu diriginta aşa cum făcusem cu Selena, ci doar m-am înfipt bine pe picioare şi am întrebat-o dacă are habar de vreun motiv special pentru care lua feribotu' mai târziu anu' ăsta. A zis că nu ştie exact de ce, da' crede că rămâne ca să-şi scrie temele. "Hm", m-am gândit io, "anu' trecut putea să şi le facă foarte bine şi la micu' birou din camera ei", da' n-am spus nimic. Şi totuşi ceva se schimbase. Aş mai fi vorbit io dacă aş fi avut impresia că profesoara ar fi fost în stare să-mi răspundă la întrebări, da' mi s-a părut cât se poate de sigur că nu. Dumnezeule, probabil că era complet dusă din momentu' în care suna ultimu' clopoţel.

Nici unul dintre ăilalţi profesori nu mi-a fost de ajutor. I-am ascultat ridicând-o în slăvi, ceea ce n-a însemnat mare lucru pentru mine, şi apoi am plecat acasă, fără să mă fi luminat cu nimic.

M-am aşezat în feribot pe un loc lângă fereastră şi am privit la un băiat şi o fată, cu mult mai mari decât Selena, ţinându-se de mână şi admirând luna care ieşea din ocean. S-a întors înspre fată şi i-a zis ceva ce a făcut-o să-şi dea capu' pe spate şi să râdă. "Eşti un prost, băiete, dacă pierzi o ocazie ca asta", m-am gândit io, da' n-a pierdut-o, s-a aplecat spre ea, i-a luat şi ailaltă mână şi a sărutat-o pe gură. "Drace, nu cumva eşti tâmpită?" mi-am zis io, uitându-mă la ei. Sau eşti prea bătrână să-ţi aduci aminte cum era la cinşpe ani, când fiecare fibră a corpului îţi ardea ca o lumânare toată ziua şi cea mai mare parte a nopţii. Selena a cunoscut un băiat. A cunoscut pe cineva şi îşi fac probabil temele împreună în sala de studiu, după ore. Studiază probabil mai mult decât nişte manuale. Po' să vă zic că mă mai liniştisem un pic.

M-am mai gândit la asta peste vreo câteva zile, că atunci când speli cearşafuri, calci cămăşi şi dai cu aspiratoru', ai o grămadă de timp să cugeţi, şi cu cât mă gândeam mai cu spor, cu atât mai mult

Îmi revenea îngrijorarea. Mai întâi că nu vorbise despre nici un tip şi nu era stilu' ei să nu povestească ceea ce i se-ntâmplă. Într-adevăr, nu se mai purta cu mine atât de degajat şi deschis ca înainte, da' nici nu exista vreun zid între noi care s-o facă aşa de tăcută. În afară de asta, întotdeauna crezusem că, dacă Selena s-ar fi îndrăgostit, probabil că ar fi dat un anunţ la ziar.

Chestia cea mai nasoală, cea mai înfricoşătoare, o constituia felu' cum mă privea. Am observat că, dacă o fată e înnebunită după vreun băiat, are ochii atât de strălucitori, de parcă ar fi aprins cineva nişte reflectoare în spatele lor. Iar io, oricât aş fi căutat, nu găsisem nici o sclipire în ochii ei... şi nici asta nu era cel mai rău. Partea cea mai sinistră o reprezenta faptu' că şi lumina care existase cândva, acu' dispăruse. Te uitai în ochii ei ca şi cum te-ai fi uitat la ferestrele unei case de unde plecaseră toţi locatarii fără a-şi aminti să tragă jaluzelele.

Asta mi-a deschis mie ochii pân' la urmă şi am început să remarc o groază de lucruri pe care ar fi trebuit să le văd mai devreme, dacă n-aş fi muncit atât de mult şi dacă n-aş fi fost atât de convinsă că Selena se înfuriase pe mine fiin'că îl rănisem atunci pe taică-său.

Prima chestie pe care am sesizat-o a fost că se îndepărtase nu numa' de mine, ci şi de Joe. Nu mai ieşea afară să discute cu el în timp ce lucra la una dintre vechile lui rable sau la vreun motor al altuia, şi nici nu mai stătea lângă el pe canapea când ne uitam la televizor. În camera de zi, se aşeza pe balansoaru' de lângă sobă cu ceva de tricotat în poală. Da' de cele mai multe ori nu venea deloc. Se ducea în camera ei şi închidea uşa. Lu' Joe părea să nu-i pese, nici măcar nu băga de seamă. Se întorsese la fotoliu' lui, ţinându-l pe micu' Pete în braţe până se făcea vremea ca băiatu' să meargă la culcare.

Şi păru' ei... Nu mai obişnuia să şi-l spele în fiecare zi, ca înainte. Uneori ajungea îndeajuns de gras, încât să poţi prăji ouă pe el, şi nici asta nu-i stătuse în fire. Întotdeauna avusese o înfăţişare atât de plăcută, pielea ei era catifelată ca piersica şi de culoarea smântânii, pe care o moştenise probabil din partea lu' Joe, da' atunci, în octombrie, o năpădiseră coşurile pe faţă ca păpădiile păşunea comunală după ploaie. Îşi pierduse prospeţimea şi pofta de mâncare.

Câteodată îşi mai vizita cele mai bune prietene, Tanya Caron şi Laurie Langill, da' nu atât de des cum obişnuia în gimnaziu. Asta m-a făcut să pricep că Tanya şi Laurie nu mai veniseră pe la noi de când începuse anu' şcolar şi probabil nici în ultima lună de vacanţă. M-am înspăimântat, Andy, şi m-am apucat s-o studiez mai îndeaproape pe fiică-mea. Iar ceea ce am văzut m-a înfricoşat şi mai şi.

Felul cum îşi schimbase hainele, de exemplu. Nu un pulover cu altu', nu o rochie sau o fustă, ci întreg stilu' de îmbrăcăminte, şi totul în rău. Nu mai puteai să-i distingi nici o formă sub ţoale. În loc să poarte fuste sau rochii la şcoală, acum îşi punea mereu tricouri lălâi, mult prea mari pentru ea. O făceau să pară grasă, fără să fie de fapt.

Acasă îşi trăgea pe ea nişte pulovere imense, care-i ajungeau până la genunchi, şi n-o vedeam niciodată fără blugi şi pantofi de lucru. Dacă ieşea în oraş, îşi lega păru' cu o basma oribilă, atât de mare încât îi acoperea sprâncenele, iar ochii îi arătau ca două animale ivindu-se dintr-o grotă. Într-o noapte, când am uitat să bat la uşă înainte de a intra în camera ei, aproape că şi-a rupt picioarele repezindu-se să-şi ia rochia din dulap, cu toate că avea chiloţii pe ea, deci n-o surprinsesem chiar în curu' gol.

Da' cel mai nasol lucru era că nu prea mai vorbea. Şi nu numa' cu mine, căci, ţinând cont de relaţiile dintre noi, puteam să înţeleg asta. Încetase să mai vorbească cu toţi. Stătea la masa de seară cu nasu' în farfurie şi cu laţele în ochi, iar dacă încercam să discut cu ea, întrebând-o ce se mai întâmplă pe la şcoală sau ceva în stilu' ăsta, nu reuşeam să-i smulg decât un "mbine" sau "aşa-i", în loc de un şuvoi vesel de cuvinte, ca de obicei. Şi Joe Junior încerca, lovindu-se la rândul lui de acelaşi zid de nestrăpuns. După ce se termina cina şi vasele erau spălate, ieşea pe uşă şi urca la ea în cameră.

Şi, Doamne iartă-mă, primu' lucru la care m-am gândit, când m-am lămurit că nu se punea problema unui băiat, a fost marijuana...

Nu te uita aşa la mine, Andy, ca şi cum n-ai şti despre ce vorbesc.

În zilele alea i se spunea altfel, iarbă sau maryjane, da' era aceeaşi marfă, şi o grămadă de indivizi de pe insulă ardeau de nerăbdare s-o împrăştie dacă i-ar fi scăzut preţu'... sau chiar dacă nu. Tocma' atunci sosise pe coastă un nou transport de iarbă, la fel cum se întâmplă şi acum de altfel, şi o parte rămăsese aici. Slavă Domnului că nu cocaină, însă dacă voiai să fumezi o ţigară din asta, găseai uşor. Marky Benoit fusese arestat de către Paza de Coastă în vara aia, îi descoperiseră patru baloturi cu iarbă pe vaporu' Maggie's Delight. Probabil că de-aici îmi venise ideea, însă chiar şi acu', după atâţia ani, nu încetez să mă minunez cum de-am putut să complic aşa tare un lucra atât de evident. Sursa reală a necazurilor se afla în faţa mea, şezând exact vizavi de mine la masă în fiecare seară, având nevoie aproape tot timpu' de o baie şi un bărbierit, şi io uitându-mă la el în fiecare secundă ― Joe St. George, cel mai tare din parcare, cel mai mare imbecil dintre toţi, da' nici măcar şefu' lor ―, întrebându-mă dacă fetiţa mea scumpă nu se duce în magazia şcolii dup-amiezele ca să tragă dintr-o ţigară dătătoare de vise.

M-a bătut gândul să urc la ea în cameră şi să cotrobăi prin dulap şi prin sertarele biroului, da' mi s-a făcut scârbă de mine. Am o groază de defecte, Andy, da' cre' că n-am fost niciodată laşă. Cu toate că gându' ăsta m-a ajutat să pricep că pierdusem prea mult timp încercând marea cu degetu' şi ocolind problema în sine, crezând că o să se rezolve singură sau că Selena o să vină până la urmă la mine.

A sosit şi ziua când ar fi trebuit să mă duc la Strayhorn după prânz, nu cu mult după Halloween, fiin'că îmi amintesc că micu' Pete atârnase o vrăjitoare din carton în geam. Io şi Lisa McCandless fusesem puse să cărăm covoarele alea persane superbe şi să le batem ― musai s-o faci la fiecare şase luni ca să nu se decoloreze, de fapt se decolorează oricum, da' nici nu contează. Mi-am îmbrăcat haina, am închis-o la nasturi şi am înaintat un pic spre uşă, când mi-a trecut prin cap: "De ce ţi-ai luat tu haina asta lungă şi grea pe tine, ai înnebunit? Sunt cel puţin şaptişpe grade afară, o adevărată vară tropicală." Iar ailaltă voce îmi şoptea: "N-or să fie chiar şaptişpe, da' o să fie şi umezeală pe deasupra." Şi uite-aşa mi-am dat io seama că n-o să plec nicăieri în dup-amiaza aia. Ci o să iau feribotu' spre Jonesport şi o să-mi petrec ziua în oraş, cu fiica-mea. Am sunat-o pe Lisa, i-am zis că o să ne ocupăm de covoare altă dată şi m-am îndreptat spre debarcader. Am ajuns chiar la timp să-l prind pe cel de două şi un sfert. Dacă l-aş fi pierdut, aş fi pierdut-o şi pe ea, şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat...

Am coborât prima de pe feribot, încă mai încolăceau frânghia pe ultimu' stâlp când am păşit pe mal, şi am pornit-o glonţ spre liceu. Pe drum mă gândeam că în mod sigur n-o s-o găsesc în sala de studiu, indiferent ce mi-ar fi spus ea sau diriginta, ci că va fi afară, în spatele magaziei, împreună cu restu' golanilor... toţi distrându-se şi ciupindu-se de cur, poate şi pasând de la unu' la altu' o sticlă de vin ieftin într-o pungă de hârtie. Dacă nu v-aţi aflat niciodată într-o asemenea situaţie, nu vă puteţi imagina cum e şi nici n-am idee cum să v-o descriu. Tot ce pot spune e că p-atunci înţelegeam că este imposibil să te pregăteşti pentru a face faţă unui necaz. Nu poţi decât să mergi înainte, sperând că n-o să se-ntâmple dezastru'.

Da' când am deschis uşa şi am aruncat o privire iscoditoare în sala de studiu, Selena stătea acolo la un birou, lângă fereastră, cu capu' aplecat peste manualu' de algebră. La început nu m-a observat, iar io am rămas în picioare, uitându-mă la ea. Nu se combinase cu o gaşcă depravată, cum bănuisem, da' inima tot mi se frânsese, Andy, fiin'că mi se părea că n-avea nici un fel de prieteni, şi asta putea fi şi mai rău. Probabil că diriginta nu vedea nimic nasol în faptu' că o fată studia singură în camera aia mare: probabil că o considera chiar de admirat. Numa' că io nu găseam nimic de admirat aici, ci doar nesănătos. Nici măcar elevii pedepsiţi nu-i ţineau companie, pen' că pe ăla îi trimiteau la bibliotecă în Beals High, din Jonesport.

Ar fi putut să fie cu prietenele ei, ascultând muzică sau uitându-se după băieţi, iar în loc de asta ea stătea aici, într-o dup-amiază prăfuită, cu razele soarelui bătându-i în cap, fii miros de cretă şi petrosin, în rumeguşu' ăla roşu pe care-l presară pe podele după ce pleacă elevii acasă, şi având capu' atât de aplecat asupra cărţii, încât ţi-ai fi închipuit că toate secretele vieţii şi ale morţii se ascunseseră acolo.

― Bună, Selena, am spus.

S-a zgribulit ca un iepure şi şi-a răsturnat jumate din cărţi întorcându-se să vadă cine o salutase. Ochii i s-au bulbucat atât de tare, încât parcă se lăţiseră pe toată partea de sus a feţei, iar obrajii şi fruntea ― atât cât se puteau zări ― prinseseră culoarea unei ceşti albe cu lapte în ea. În afara zonelor unde îi apăruseră coşuri. Alea rămăseseră de un roşu-strălucitor, ca nişte răni.

Apoi şi-a dat seama că sunt io. Teroarea i-a dispărut de pe chip, da' n-a lăsat loc nici unui zâmbet. Ca şi cum şi-ar fi tras obloanele peste faţă... sau s-ar fi aflat în interioru' unui castel şi tocma' ar fi ridicat podu' de trecere peste şanţu' cu apă din jur. Cam aşa ceva. Înţelegeţi ce încerc să vă explic?

― Mamă! a strigat. Ce cauţi tu aici?

M-am gândit să-i răspund: "Am venit să te iau acasă şi să capăt nişte lămuriri de la tine, scumpo", da' ceva mi-a şoptit că ar fi fost nelalocul lui în camera aia ― o sală goală, în care puteam mirosi că se petrecea un lucru îngrozitor cu Selena, la fel de tare cum miroseam şi creta sau rumeguşu'. Îl simţeam şi voiam să aflu. După cum arăta, aşteptasem deja mult prea mult. Nu mai credeam că se droga, da' orice ar fi fost, lucru' ăla era tare nesătul. O mânca de vie.

I-am spus că azvârlisem la coş treaba din dup-amiaza aia şi că venisem să mă mai uit puţin prin vitrine, da' nu găsisem nimic care să-mi placă.

― Aşa că mi-a trecut prin cap să ne întoarcem împreună. Te superi, Selena?

În sfârşit mi-a zâmbit. Aş fi dat o mie de dolari pe zâmbetu' ăla, po' să vă spun, un zâmbet adresat doar mie.

― O, nu, mami, a zis. Îmi face plăcere să nu fiu singură.

Am coborât dealu' împreună până la debarcader, iar când am întrebat-o despre şcoală, mi-a povestit mai mult decât o făcuse în câteva săptămâni întregi. După ce îmi aruncase privirea aia de şoarece înghesuit la colţ de către un motan, părea să-şi revină la forma ei normală de dinainte, iar io îmi recăpătam speranţa.

Nancy, poate tu nu ştii cât de gol e feribotu' de la cinci fără un sfert înspre Little Tall şi ălelalte insule, da' cre' că tu şi Frank da, Andy. Cei mai mulţi dintre muncitorii care lucrează pe continent pleacă acasă cu cel de cinci jumate, iar ăla de cinci fără un sfert transportă numai pachete poştale, UPS, şi produse de băcănie sau de uz general. Cu toate că era o dup-amiază superbă de toamnă, în nici un caz atât de friguroasă şi umedă pe cât îmi imaginasem, călătoream aproape singure pe punte. Am stat un pic acolo, privind cum valurile se loveau de ţărm. Soarele se îndrepta spre apus, lăsând o dâră peste ape, dâră pe care elicea o spărgea în fărâme ce păreau din aur curat. Pe vremea când aveam doar câţiva anişori, taică-meu îmi spunea că era chiar aur şi că uneori sirenele urcă la suprafaţă şi-l adună. Mai spunea că folosesc cioburile astea de soare întârziat drept ţigle pentru castelu' lor din fundu' oceanului. Dacă vedeam dunga din aur fărâmiţat pe apă, totdeauna aşteptam să apară sirenele şi până când am ajuns aproape de vârsta Selenei, nu m-am îndoit niciodată de existenţa reală a unor asemenea fiinţe, fiin'că taică-meu îmi zisese aşa.

Atunci apa căpătase nuanţa aia de albastru-intens pe care n-o întâlneşti în octombrie decât pe o vreme calmă, iar motoarele torceau liniştit. Selena şi-a scos basmaua pe care o purta; şi-a ridicat braţele a râs.

― Nu-i aşa că-i frumos, mami? m-a întrebat.

― Da, aşa-i. Şi tu erai frumoasă de obicei, Selena. De ce nu mai eşti?

S-a uitat la mine şi parcă ar fi avut două măşti pe faţă. Prima surprinsă şi încă râzând, da' de sub ea se ivea o privire neîncrezătoare şi prudentă. A doua arăta tot ceea ce-i spusese Joe în primăvara şi vara trecută, înainte să se îndepărteze şi de el. N-am nici un prieten, asta zicea cea de-a doua mască. Cu siguranţă, nici tu, nici el nu-mi sunteţi prieteni. Şi cu cât ne studiam mai atent una pe alta, cu atât mai mult i se întipărea pe chip ultima expresie.

A încetat să mai râdă şi s-a întors să admire oceanu'. Asta m-a făcut să mă simt nasol, Andy, da' nu mai puteam s-o las baltă atunci mai mult decât am putut s-o las pe Vera să-şi continue măgăriile mai târziu, indiferent cât de trist mi se părea totu' în profunzime. De fapt, uneori trebuie să fim puţin cruzi ca să facem bine, ca un doctor care vaccinează un copil, ştiind că el o să plângă şi n-o să înţeleagă. Am privit înlăuntru' meu şi am ştiut pe loc că sunt capabilă să fiu în ultimu' hal de crudă dacă mi se pare necesar. M-a speriat atunci şi încă mă mai sperie puţin. E înfricoşător să-ţi dai seama că, oricât de dură ai fi, niciodată n-o să eziţi şi nici n-o să regreţi ce-ai făcut.

― Habar n-am despre ce vorbeşti, mamă, mi-a zis, privindu-mă prudent.

― Te-ai schimbat. Cum arăţi, cum te îmbraci, cum te porţi. Toate astea mă împing să cred că ai intrat într-un bucluc.

― Nu s-a-ntâmplat nimic, a spus, da' în acelaşi timp a făcut câţiva paşi în spate.

I-am prins mâinile într-ale mele înainte de-a apuca să ajungă prea departe.

― Ba da. Şi nici una dintre noi n-o să coboare de pe feribotu' ăsta până când nu-mi povesteşti ce.

― Nimic! a ţipat ea. A încercat să-şi smulgă mâinile dintr-ale mele, da' n-am lăsat-o. Nu-i nimic. Şi acuma dă-mi drumu'! Dă-mi drumu'!

― Încă nu. Orice-ar fi, să ştii că asta nu schimbă cu nimic dragostea pe care ţi-o port, Selena, da' nu te pot ajuta până nu aflu ce ai.

A încetat să se mai zbată şi şi-a ridicat privirea spre mine. Atunci i-am văzut a treia mască sub ălelalte două, una vicleană, care nu mi-a plăcut prea mult. În afară de fizic, Selena moştenise restu' de la mine, da' în momentu' ăla arăta exact ca Joe.

― Mai întâi spune-mi tu ceva! mi-a zis.

― Dacă pot, îţi spun.

― De ce l-ai lovit? m-a întrebat. De ce l-ai lovit atunci?

Mi-am deschis gura s-o întreb: "Atunci, când?" ― mai mult ca să câştig timp. Da' dintr-o dată mi-am dat seama de un lucru, Andy. Nu ştiu cum, probabil am avut o presimţire sau ceea ce numesc ăia intuiţie feminină, sau poate m-am concentrat şi i-am citit în minte. Mi-am dat seama că, dacă ezit chiar şi o secundă, o voi pierde. Eventual numa' pentru ziua aia, da' cel mai posibil pentru totdeauna. A fost un lucru care pur şi simplu mi-a venit, aşa că n-am şovăit o clipă.

― Pen' că în seara aia mă lovise cu o bucată de lemn, am spus. Aproape mi-a zdrobit rinichii. Cre' că mă hotărâsem să nu se mai întâmple niciodată aşa ceva. Absolut niciodată.

A clipit aşa cum faci când cineva îşi mişcă brusc palma spre ochii tăi, şi a rămas cu gura căscată de surpriză.

― El ţi-a spus altceva, nu?

A scuturat din cap.

― Ce ţi-a zis el? Că băuse?

― Asta şi pocherul, a murmurat cu o voce aproape prea scăzută, s-o pot auzi. A zis că nu doreai ca el sau altcineva să se distreze. Că de asta nu-l lăsai să joace pocher şi n-ai fost de acord să mă duc peste noapte la Tanya anu' trecut. Că după capu' tău toată lumea ar trebui să muncească opt zile pe săptămână ca tine. Şi când te-a înfruntat, ai aruncat cu smântâna în el şi l-ai ameninţat că o să-i tai gâtu' dacă mişcă vreun deget. Şi c-o s-o faci în timp ce doarme.

Aş fi pufnit în râs dacă n-ar fi fost atât de îngrozitor.

― L-ai crezut?

― Nu ştiu. M-a speriat atât de tare toporişca aia, încât n-am mai ştiut ce să cred.

Asta mi-a străpuns inima ca un cuţit, da' n-am arătat-o.

― Selena, ce ţi-a spus a fost o minciună.

― Lasă-mă în pace! a zis şi s-a smucit să scape.

Privirea aia de iepure fugărit îi reapăruse pe faţă şi am înţeles că ceea ce ascundea de mine n-o făcea să fie îngrijorată, ci o speria de moarte.

― Mă descurc singură! Nu vreau să mă ajuţi, ci doar să mă laşi în pace!

― Nu te poţi descurca singură, Selena, am zis. Îi vorbeam cu tonu' pe care-l foloseşti când încerci să linişteşti un cal sau un miel prins într-un gard de sârmă ghimpată. Dacă ai fi fost în stare, ai fi rezolvat-o deja. Şi acu' ascultă-mă: îmi pare rău că m-ai surprins cu toporişca aia în mână, îmi pare rău pentru tot ce-ai văzut şi-ai auzit în noaptea aia. Dacă aş fi ştiut c-o să te fac atât de nefericită şi că o să te sperii atât de tare, nu l-aş fi înfruntat, oricât de mult m-ar fi provocat el.

― N-ai putea să încetezi? a întrebat şi apoi şi-a luat mâinile dintr-ale mele, acoperindu-şi urechile cu ele. Nu mai vreau să aud nimic.

― Nu-ncetez pen' că s-a terminat cu aia şi nimic nu mai poate fi schimbat, da' cu astălaltă nu. Aşa că lasă-mă să te ajut, scumpa mea. Te rog.

Am încercat să-mi pun braţu' pe după umerii ei şi s-o trag uşurel spre mine.

― Nu! Să nu mă loveşti! Să nu mă mai atingi niciodată, jigodie! a ţipat şi s-a smucit înapoi.

S-a rezemat de balustradă şi am fost sigură că o să pice peste ea direct în ocean. M-am întins, am apucat-o de poalele hainei şi am tras-o iar spre mine. Însă am alunecat pe puntea umedă şi a fost cât p-aci să cad. Dup-aia mi-am recăpătat echilibrul, iar când mi-am ridicat privirea, ea îşi mai venise în simţiri, numa' că mi-a ars o palmă peste faţă.

Nu mi-a păsat, doar am apucat-o din nou şi am strâns-o în braţe. Nu mai contează aşa ceva pentru tine când ai un copil de vârsta Selenei, ci te gândeşti tot mai mult că te poţi despărţi de el în orice moment. În plus, oricum palma ei nu mă duruse deloc. Mi se făcuse îngrozitor de frică să n-o pierd, şi nu era doar intuiţia la mijloc. Pentru o clipă fusesem absolut sigură c-o să se arunce peste balustradă cu picioarele în sus şi capu' în jos. Aproape o şi văzusem. E surprinzător cum de nu mi-a albit atunci păru'.

Apoi a început să plângă şi să-mi spună că-i pare rău, că nu-şi dorise să mă lovească şi că absolut niciodată nu avusese o asemenea intenţie, iar io i-am răspuns că ştiam asta.

― Linişteşte-te, i-am zis, numa' că ceea ce mi-a replicat m-a cutremurat mai tare ca orice.

― Ar fi trebuit să nu mă opreşti, mami. Ar fi trebuit să mă laşi să sar.

Am îndepărtat-o un pic de mine ― deja plângeam amândouă ― şi i-am spus:

― Pentru nimic în lume, scumpa mea.

Şi-a legănat capu'.

― Nu mai pot rezista, mami... Nu mai sunt în stare. Mă simt atât de murdară şi dezorientată, încât mi-e imposibil să mai fiu fericită, oricât de tare m-aş strădui.

― Ce s-a-ntâmplat, Selena? am întrebat, tremurând toată de spaimă. Ce s-a-ntâmplat?

― Dacă-ţi zic, probabil că o să mă împingi tu peste balustradă.

― Tu ştii mai bine. Şi-ţi mai spun un lucru, draga mea, n-o să pui nici un picior pe uscat până când nu mă lămureşti. Chiar dacă va fi nevoie să ne plimbăm cu feribotu' ăsta tot anu', nu contează... Deşi cred că o să ne transformăm în sloiuri de gheaţă până la sfârşitu' noiembrie, asta dacă n-o să murim de intoxicaţie din cauza mâncării pe care o servesc ăştia aici.

Mă gândisem c-o s-o fac să râdă, da' n-am reuşit. În schimb şi-a plecat capu', îndreptându-şi privirea spre punte, şi a zis ceva foarte încet. Din cauza zgomotului motoarelor şi al vântului, n-am auzit nimic.

― Ce-ai spus, scumpo?

A repetat, şi de astă dată am înţeles, chiar dacă nu vorbise mult mai tare. Şi brusc am priceput totu', iar din momentu' ăla zilele lu' Joe au început să fie numărate.

― Io n-am vrut. El m-a forţat.

Asta spusese.

Pentru un minut nu m-am putut mişca din loc, iar când în sfârşit m-am întins spre ea, a bătut în retragere. Avea faţa albă ca varu'. Apoi feribotu' ― Island Princess ― s-a înclinat. Îmi pierdusem deja echilibrul şi probabil că aş fi picat drept pe curu' meu schilod, dacă nu m-ar fi susţinut pe după mijloc. În secunda următoare o ţineam în braţe, iar ea îmi plângea pe umăr.

― Hai, am spus. Vino şi aşează-te lângă mine. Ne-a ajuns cât ne-am bălăngănit de-o parte şi de alta a vasului ăsta, nu?

Am mers până la banca de la pupa, lângă cabina căpitanului, strâns îmbrăţişate şi târşâindu-ne picioarele ca o pereche de invalizi. Nu ştiu dacă Selena se simţea ca o invalidă, da' io sigur da. Mie doar îmi curgeau un pic lacrimile, însă Selena plângea atât de tare, încât cre' că şi-ar fi scuipat plămânii bucăţică cu bucăţică dacă ar mai fi continuat astfel. Deşi mă bucura faptu' că hohotea aşa. Numa' în momentu' în care am văzut-o în starea asta, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji, mi-am dat seama cât de mult se uşura şi cum necazurile i se evaporau la fel cum îi dispăruseră înainte frumuseţea hainelor şi strălucirea din priviri. Aş fi preferat al naibii s-o aud râzând, şi nu plângând, da' trebuia să mă mulţumesc cu ce mi se oferea.

Ne-am aşezat pe bancă şi am mai lăsat-o să plângă puţin. Iar când am încercat s-o liniştesc şi i-am întins o batistă din geantă, la început nici nu s-a uitat la ea M-a privit doar, cu obrajii uzi, cu nişte cearcăne mari şi negre sub ochi, şi mi-a spus:

― Chiar nu mă urăşti pentru asta, mami?

― Nu. Nici acum, nici mai târziu, ţi-o promit din toată inima Da' să ne-nţelegem. Îmi zici toată povestea de la cap la coadă. Văd pe faţa ta că nu te crezi în stare, da' io ştiu că ai să reuşeşti. Să nu uiţi un singur lucru: nu trebuie s-o mai povesteşti altădată cuiva, nici măcar soţului tău, dacă nu vrei. O să fie ca şi cum ai tăia rău' de la rădăcină. Îţi jur şi asta. Pricepi?

― Da, mami, da' a spus că dacă am să povestesc vreodată... Că uneori îţi sare atât de rău ţandăra... Ca în noaptea în care l-ai pocnit cu cana aia de smântână... Şi că dacă simt nevoia să-ţi spun, să-mi amintesc de toporişcă... Şi...

― Nu în felu' ăsta, am zis. Trebuie s-o iei de la început şi să-mi spui totu'. Da' vreau să ştiu un singur lucru înainte de-a pronunţa primu' cuvânt. Taică-tu s-a dat la tine, nu?

Stătea cu capu' în jos, fără să scoată un sunet. Pentru mine era îndeajuns ca să pricep, da' ştiam că ea are nevoie să se audă recunoscând-o cu voce tare.

Mi-am pus un deget sub bărbia ei şi i-am ridicat capu' până când ne-am intersectat privirile.

― Nu-i aşa?

― Da, a spus şi a apucat-o din nou plânsu'.

Însă de astă dată nu pentru mult timp şi nici atât de tare. Am mai lăsat-o puţin ca să mai câştig un răgaz, pentru a mă decide cum o să continui. Nu puteam să întreb "Ce ţi-a făcut?" pen' că ştiam că existau toate şansele să nu-i fie nici ei clar. O vreme, singuru' lucru care mi-a venit în minte a fost "Te-a futut?", da' m-am gândit că n-ar fi fost bine nici dacă aş fi pus atât de direct problema. În plus, mi se părea că sună groaznic de urât.

Până la urmă am spus:

― Şi-a băgat-o în tine, Selena? În păsărica ta?

A scuturat din cap:

― Nu l-am lăsat. Şi-a înghiţit un suspin. Încă nu.

Ei bine, acum ne-am putut relaxa amândouă un pic, iar între noi atmosfera s-a mai destins. Nu simţeam în mine decât mânie. Ca şi cum aş fi avut un ochi interior, unu' despre care nu ştiusem până în ziua aia, tot ce eram în stare să văd cu el fiind faţa lungă ca de cal a lu' Joe, cu buzele permanent crăpate şi dinţii întotdeauna galbeni, cu obrajii scorojiţi pătaţi cu roşu pe pomeţi. Acel ochi a rămas aţintit asupra figurii lui tot timpu' de-atunci încolo, chiar şi în somn, neînchizându-se nici dacă ăilalţi doi o făceau, io fiind mereu conştientă că n-o să se odihnească până la moartea lu' Joe. Parcă aş fi fost îndrăgostită, numa' că pe dos.

În timpu' ăsta, Selena îmi spunea povestea de la cap la coadă. Am ascultat-o fără s-o întrerup şi sigur că totu' debutase în noaptea în care-l pocnisem cu cana de smântână, iar ea ieşise din cameră tocma' la fix să-l vadă cu mâna la urechea sângerândă şi pe mine ţinând toporişca îndreptată spre el, de parcă aş fi vrut într-adevăr să-i crăp capu'. Tot ce-mi dorisem a fost să-l fac să se oprească, Andy, mi-am riscat şi viaţa atunci, da' ea nu aflase nimic din toate astea, ci numa' îndeajuns cât s-o arunce de partea lui. Drumu' spre Iad e pavat cu intenţii bune, se spune, iar io sunt convinsă că-i adevărat. Am învăţat-o pe pielea mea. Ceea ce nu înţeleg e motivu' ― de ce când încerci să faci un bine, atât de des se-ntâmplă să se preschimbe în rău? Da' asta-i o întrebare pentru minţi mai luminate decât a mea.

N-am să vă zic toată povestea, nu numa' că ar fi urât faţă de Selena, ci şi pen' că e prea lungă, plus că şi acu' sufăr când mă gândesc la ea. O să vă spun doar începutu'. N-o să-l uit niciodată, fiin'că m-a şocat a doua oară diferenţa dintre cum arată şi cum sunt lucrurile de fapt... dintre aparenţă şi realitate.

― Părea atât de abătut. Îi curgea sângele printre degete şi lacrimile i se prelingeau din ochi, arăta îngrozitor de abătut. Te-am urât mai mult pentru privirea aia decât pentru altceva şi m-am hotărât să mă port frumos cu el. Înainte de culcare, am îngenuncheat şi m-am rugat: "Doamne Dumnezeule, dacă o s-o opreşti să-l mai lovească, o să fiu drăguţă cu el. Jur. În numele Fiului, amin."

Aveţi cea mai mică idee despre cum m-am simţit auzind asta din gura lu' fiică-mea, la un an după ce socotisem toată afacerea încheiată? Ai, Andy? Frank? Da' tu, Nancy Bannister din Kennebunk? Nu, văd că nu. Mă rog la Dumnezeu să n-o aflaţi vreodată.

A început să se poarte frumos cu el, aducându-i tot felu' de specialităţi pe când Joe se afla în şopronu' din spate, meşterind la vreun snowmobil al altuia sau la vreun motor, aşezându-se alături de el în serile când ne uitam la televizor, stând pe trepte şi ascultându-i sporovăiala în stilu-i caracteristic despre politică ― porcăriile despre cum îi lasă Kennedy pe evrei şi pe catolici să conducă totu', despre cum vor comuniştii să-i bage pe negri în şcolile şi restaurantele din Sud şi despre cum o să ajungă întreaga ţară o ruină. Îl asculta, râdea la glumele lui, îi dădea cu cremă pe mâini când îi crăpa pielea, iar el nu fusese atât de prost, încât să piardă o asemenea ocazie. N-a mai bătut-o la cap cu politica, ci cu cât de tare mă apucau pandaliile dacă mă enerva ceva şi cât de rău ne mergea căsnicia. Mai ales din vina mea, după mintea lui.

Doar spre sfârşitu' primăverii lui 1962 a început s-o atingă într-un fel prea puţin părintesc. Asta a fost tot, deocamdată, mici mângâieri pe picioare în timp ce stăteau unu' lângă ălălalt pe canapea, iar io ieşisem din cameră, mici palme la fund când îi aducea berea în şopron. Ăsta a fost numa' debutu', căci nu s-a oprit aici. Pe la mijlocu' lu' iulie, Selena devenise speriată atât de el, cât şi de mine. Iar pe vremea când îmi trecuse prin cap să mă duc pe continent pentru a căpăta câteva răspunsuri de la ea, îi făcuse aproape tot ce i-ar putea face un bărbat unei femei în afară de a i-o pune... În plus obligând-o şi la alte chestii...

Cre' că i-ar fi cules fructu' oprit înainte de Labour Day dacă n-ar fi fost Joe Junior şi micu' Pete în vacanţă să-l incomodeze cea mai mare parte a timpului... Împiedicând-o şi pe ea să-i satisfacă toate hatârurile. Micu' Pete le stătea în drum fără vreun motiv special, da' bănuiesc că Joe Junior îşi formase mai mult decât o simplă idee despre ce se-ntâmpla şi se hotărâse să nu se dea cu nici un preţ la o parte. Dumnezeu să-l binecuvânteze pentru asta, e tot ce pot spune. Io nu i-am fost de nici un ajutor, pen' că munceam douăşpe, uneori chiar paişpe ore pe zi pe vremea aia. Şi tot timpu' cât eram plecată, Joe se învârtea în juru' ei, rugând-o să-l sărute, să-l atingă în "zonele lui speciale" (aşa le zicea el) şi spunându-i că nu se putea stăpâni, că nu avea cum să n-o roage, fiin'că ea se purta frumos cu el, iar io nu, că bărbaţii au anumite nevoi care înseamnă totu' pentru ei. Da' nu trebuia să sufle o vorbuliţă: Dacă s-ar fi scăpat, spunea el, i-aş fi omorât pe amândoi. Îi repeta mereu povestea cu smântâna şi toporişca. Îi repeta mereu cât de rea şi crudă jigodie eram, cum nu-şi putea el stăpâni nevoile, de altminteri normale pentru un bărbat. I-a împuiat capu' cu toate astea până a-nnebunit-o. El...

Ce-i, Frank?

Da, muncea şi el, da' aia nu-i slăbea cu nimic puterea de convingere când îşi asedia fiica. Cea mai nenorocită găoază, aşa l-am numit, aşa a şi fost de fapt. Lucra cu ziua pentru ăia care-şi petreceau doar verile aici şi se angajase paznic în două locuri (sper că oamenii pentru care muncea îşi făceau des inventaru' bunurilor din casă); câţiva pescari îl chemau uneori în echipaj ― Joe se pricepea la fel de bine ca şi cei mai buni să-ntindă năvodu', dacă nu suferea prea tare de mahmureală ― şi sigur că mai meşterea în plus şi motoarele alea. Cu alte cuvinte, trudea asemeni ălorlalţi de pe insulă (nu însă şi tot atât de greu ca majoritatea lor), aşa, pe ici-pe colo, câte un pic. Îşi aranja când avea chef orele libere, iar în vara şi toamna aia, Joe a reuşit să potrivească lucrurile în aşa fel, încât să fie pe-acasă cât mai mult în timp ce io lipseam. Să fie pe lângă Selena.

Mă-ntreb dac-aţi înţeles ce-am avut io intenţia să pricepeţi. Vă daţi seama că se străduia tot atât de-al dracu' să-i pătrundă şi în suflet, nu numa' în chiloţi? Cre' că cel mai mult a influenţat-o faptu' că m-a văzut cu blestemata aia de toporişcă în mână, iar el s-a folosit de chestia asta. Când a priceput că nici aşa nu mai reuşea să-i trezească vreun sentiment de milă, a-nceput s-o întrebuinţeze pe post de bau-bau. I-a repetat de nenumărate ori că aş fi alungat-o de-acasă în caz că m-aş fi prins de ce se-ntâmpla între ei.

Ce făceau ei! Drace!

Ea zicea că nu vrea s-o facă, iar el că e foarte rău, da' că-i prea târziu să se mai oprească. Îi spunea că l-a provocat până când şi-a pierdut aproape de tot minţile, că din cauza stilului ăsta de-a provoca se petrec cele mai multe violuri şi că femeile cuminţi (probabil însemnând alea afurisite, cu toporişti fluturânde în mână, ca mine) o ştiau. Joe îi declara mereu că din partea lui n-o să răsufle nimic, atâta vreme cât şi ea o să-şi ţină gura... "Dar", îi spunea, "tre' să-nţelegi, iubito, că dacă numa' un picuţ izbucneşte la suprafaţă, atunci totu' o iasă la iveală. "

Ea nu pricepea ce voia el să zică prin totu' şi nici cum faptu' că-i aducea un pahar cu ceai şi gheaţă dup-amiaza sau că-i povestea despre noul căţeluş al lui Laurie Langill i-ar fi putut sugera să-i bage mâna între picioare sau s-o pipăie pe unde i se năzărea, da' căpătase convingerea că făcuse ceva să-l determine a se purta aşa rău şi de chestia asta îi era ruşine. Nu frică, ci ruşine, cum e mai nasol.

Mi-a spus că se decisese într-o zi să se ducă la doamna Sheets, psihologu' şcolii. Chiar îşi programase o întâlnire, da' o părăsise curaju' în sala de aşteptare, pen' că fata de dinaintea ei întârziase înăntru. Asta se petrecuse cu vreo lună în urmă, chiar după ce începuse anu' şcolar.

― Mă gândisem cum ar fi sunat totu', mi-a zis în timp ce stăteam pe banca de la pupa, lângă cabina căpitanului.

Străbătusem deja juma' de drum şi puteam zări East Head scăldat de soarele dup-amiezei. Selena nu mai plângea deloc. Îşi mai sufla din când în când nasu' cu zgomot, însă nu-mi udase foarte tare batista; reuşea să se controleze bine şi mă simţeam mândră de ea. Nu mi-a dat niciodată drumu' la mână. Mi-a ţinut-o într-o încleştare încordată tot timpu' discuţiei. A doua zi era plină de vânătăi.

― Îmi închipuiam cum o să mă aşez pe scaun şi o să spun: "Doamnă Sheets, taică-meu încearcă să-mi facă ştiţi dumneavoastră ce." Ea fiind atât de opacă, atât de bătrână, probabil că mi-ar fi răspuns: "Nu, nu ştiu ce, Selena. Despre ce vorbeşti tu?" Numa' că ar fi zis VOOOHRbeşti, ca şi cum ar fi fost cocoţată pe un piedestal de neatins. Apoi ar fi trebuit să spun că taică-meu vrea să mi-o tragă, dar ea nu m-ar fi crezut, pen' că în locu' din care venise nu se pomeneau asemenea lucruri.

― Io bănuiesc că se-ntâmplă peste tot, am spus. Trist, da' adevărat. Şi mai cred că ar fi cazu' ca psihologu' unei şcoli s-o ştie şi ea, dacă nu-i o persoană cu desăvârşire proastă. Doamna Sheets e o persoană cu desăvârşire proastă?

― Nu, nu cred, mami, da'...

― Scumpa mea, ai crezut vreodată că tu eşti prima fată care păţeşte aşa ceva? am întrebat-o, iar ea mi-a răspuns atât de încet, încât iar n-am fost în stare s-o aud şi am fost nevoită s-o rog să repete.

― Nu ştiam dacă sunt prima sau nu, a zis şi m-a strâns în braţe. Am îmbrăţişat-o şi io. Oricum, a continuat, am înţeles stând acolo că nu puteam să-i fac faţă. Probabil că, dacă aş fi cutezat să intru, i-aş fi povestit, însă am avut destul timp să mă frământ şi s-o întorc pe toate feţele în minte, întrebându-mă dacă să-i dau dreptate lu' taică-meu sau dacă m-ai fi considerat o fată rea...

― Niciodată, am spus, îmbrăţişând-o din nou.

Mi-a răspuns cu un zâmbet care mi-a luminat sufletu':

― Acum ştiu, da' atunci nu eram atât de sigură. Iar pe când stăteam în anticameră privind-o pe doamna Sheets prin geam şi aşteptând să termine cu fata de dinaintea mea, mi-a trecut prin cap un motiv suficient să mă determine s-o las baltă.

― Zău? Ce motiv?

― Păi, nu era treaba şcolii.

Mi s-a părut amuzant şi am început să chicotesc. În curând mi s-a alăturat şi Selena, chicotelile prelungindu-se şi înteţindu-se din ce în ce mai tare, până când am ajuns să stăm aşezate una lângă alta pe banca aia, ţinându-ne de mână şi râzând în hohote ca două nebune fără nici o şansă de vindecare. Se auzea atât de tare, încât omu' care vindea ţigări şi biscuiţi pe puntea de jos şi-a ridicat privirea să se asigure că ne simţim bine.

Au mai existat două lucruri pe care mi le-a zis pe drumu' de întoarcere, unu' cu gura şi ălălalt cu ochii. Primu' a fost că se gândise să-şi împacheteze hainele şi să plece de-acasă; asta cel puţin mi se părea o cale de scăpare. Da' fuga nu-ţi rezolvă problemele dacă ai fost marcat îndeajuns de puternic, fiin'că oriunde te-ai duce, tot tre' să-ţi iei cu tine inima şi mintea; al doilea lucru pe care l-am văzut în ochii ei a fost că-i trecuse nu numa' o dată prin cap să se sinucidă.

Iar ideea asta, să observ în privirea lu' fiică-mea că voise să-şi pună capăt zilelor, m-a făcut să disting şi mai clar chipu' lu' Joe cu ochiul meu interior. Mi-l imaginam cum ar fi arătat pisând-o mereu la creier, încercând să-i bage mâna sub fustă pe vremea când încă nu purta blugi ca să se apere, neobţinând ce dorea (sau nu tot ce dorea) doar dintr-un noroc chior, fiin'că el era rău, iar ea bună, şi nu pen' că nu insistase suficient. Îmi închipuiam ce s-ar fi întâmplat dacă Joe Junior n-ar fi renunţat la câteva ore de joacă cu Willy Bramhal şi nu s-ar fi grăbit să ajungă mai devreme acasă, sau dacă nu mi-aş fi deschis ochii în al doişpelea ceas, suficient ca să observ ceva în neregulă cu ea. Da' cel mai mult m-am gândit la cum o împingea Joe la toate astea. O făcea ca un jocheu fără inimă, care-şi mână calu' cu un bici sau cu o nuia, neoprindu-se din lovit nici o clipă, fără dragoste sau milă, până când săracu' animal îi cade la picioare ― el rămânând ţeapăn cu biciul în mână, mirându-se de ce naiba s-o fi întâmplat asta. Pân' aici mă adusese faptu' că voisem să-i ating fruntea ca să simt cât de netedă este; aici duceau toate. Mi se deschiseseră ochii îndeajuns, încât să-mi dau seama că trăiam cu un om lipsit de dragoste şi milă, care avea impresia că poa' să-şi însuşească tot ce poate atinge şi apuca, chiar şi pe fiică-sa.

Cam p-aici ajunsesem cu reflecţiile mele când mi-a trecut pentru prima dată prin cap să-l ucid. Nu atunci m-am hotărât să-l omor, o, drace, nu, da' aş minţi să spun că nu era doar un vis. Ci mult mai mult decât atât.

Selena probabil că-mi observase ceva în privire, pen' că şi-a pus mâna pe braţu' meu şi a zis:

- O să iasă scandal, mami? Te rog, promite-mi că nu, fiin'că dacă află că ţi-am povestit, o să-l apuce nebunia.

Aş fi vrut s-o liniştesc, spunându-i exact ce-ar fi vrut să audă, da' n-am fost capabilă. Într-adevăr, avea să iasă scandal, da' cât de mult şi cât de mare rămânea la latitudinea lu' Joe. Bătuse în retragere în noaptea în care-l pocnisem cu cana de smântână, da' asta nu însemna c-o să se-ntâmple iar aşa.

― Nu ştiu ce va fi, i-am zis, da' tre' să te convingi de două lucruri, Selena: că nimic n-a fost din vina ta şi că s-a terminat definitiv cu pipăielile şi cu toată cicăleala lui. Pricepi?

Ochii i s-au umplut de lacrimi din nou, iar una dintre ele s-a desprins de-o geană şi i s-a rostogolit pe obraz.

― Io doar voiam să nu iasă scandal. S-a oprit un minut, şi-a muşcat buzele, apoi a izbucnit: Nu pot suferi nimic din toate astea. De ce l-ai lovit? De ce-a trebuit să înceapă să mă hăituiască? Lucrurile n-ar fi putut rămâne ca înainte?

I-am luat mâna.

― Lucrurile nu rămân niciodată pe loc, scumpo, uneori o apucă p-o cale greşită, iar noi ne străduim să le aducem pe făgaşul cel bun. Ştiai asta, nu?

A scuturat din cap.

― Da, cred că da.

Tocma' ajunsesem la docuri, aşa că nu mai aveam timp de taclale. Eram destul de încântată, da' nu voiam să mă privească cu ochii ei înlăcrimaţi, dorindu-şi ceea ce bănuiesc că-şi doreşte orice copil, totu' să fie bine fără ca nimeni să fie nevoit să sufere. Dorindu-şi să-i fac nişte promisiuni imposibile, pen' că nu ştiam dacă aş fi fost în stare să mă ţin de cuvânt. Nu credeam că ochiu' meu interior îmi va permite să mă ţin. Am coborât de pe feribot fără să mai schimbăm vreun cuvânt, lucru care îmi convenea de minune.

În seara aia, după ce Joe se întorsese de la Carstairs, unde construia un şopron în spatele casei, i-am trimis pe copii în piaţă. Am perceput câteva priviri fugitive aruncate de Selena în timp ce se îndepărta pe drum, iar faţa îi devenise îngrozitor de palidă. De fiecare dată când îşi răsucea capu' spre mine, Andy, vedeam blestemata aia de toporişcă în ochii ei. Însă mai exista ceva acolo, probabil că un sentiment de uşurare. Cel puţin, lucrurile aveau să ia o altă întorsătură, iar hăituiala o să-nceteze, presupun că la asta se gândea; chiar înfricoşată de moarte, o parte a ei continua să-şi păstreze luciditatea.

Joe stătea lângă sobă, citind ziaru' American, ca de obicei. Iar io în picioare lângă lada cu lemne de foc, uitându-mă la el cu ochiu' dinăuntru mai atent ca oricând. Ia te uită la el, îmi spuneam, stă acolo ca Marele Paşă al Căcatului din Ţara Celor Care Au Chiloţi cu Degete. Ca şi cum şi-ar fi pus nădragii pe el la fel ca toată lumea, un crac după altu'. Ca şi cum a-ţi întinde labele spre propria-ţi fiică ar fi fost cel mai normal lucru pentru un tată şi oricine ar fi visat frumos dup-aia. Am încercat să-mi dau seama cum de ajunseserăm aici, pornind de la petrecerea aia din hanu' The Samoset până acu', el stând pe scaun lângă sobă şi citindu-şi ziaru' în blugii lui peticiţi şi în maioul lui transpirat şi jegos, iar io lângă lada cu lemne de foc, cu crima în minte şi neputând s-o transpun în realitate. Parcă m-aş fi găsit într-o pădure fermecată şi, uitându-mă peste umăr, aş fi descoperit că dispăruse cărarea pe care păşisem pân' atunci.

În acelaşi timp, ochiul meu interior vedea din ce în ce mai multe. Cicatricea care-i traversa urechea pe unde-l lovisem io cu cana de smântână; buza de jos ieşindu-i mult în afară, de parcă ar fi fost permanent îmbufnat; mătreaţa din sprâncene şi cum se trăgea din când în când de păru' care-i creştea în nas sau cum se scărpina uneori prin cusătura dintre craci a pantalonilor.

Tot ce sesizase ochiu' meu interior era îngrozitor şi dintr-o dată m-a izbit că, măritându-mă cu el, făcusem mult mai mult decât cea mai mare greşeală a vieţii; pen' că nu sfârşisem numa' io plătind pentru ea. Acum se ocupă de Selena, da' dup-aia mai urmau încă doi băieţi şi mă întrebam: dacă nu renunţa la încercarea de-a o viola pe sora lor mai mare, pe ei ce-i păştea?

Mi-am răsucit capu' şi ochiu' dinăuntru a văzut toporişca aşezată ca de obicei pe raftu' de deasupra lăzii cu lemne. Am întins mâna şi mi-am încolăcit degetele în juru' mânerului, gândindu-mă că de data asta n-o să i-o mai dau lu' Joe. Apoi mi-am amintit-o pe Selena întorcându-şi mereu capu' spre mine în timp ce toţi trei coborau şoseaua şi m-am hotărât că ceea ce avea să se-ntâmple nu va fi legat în nici un fel de toporişcă. În schimb, m-am aplecat şi am înşfăcat o buturugă din lemn de arţar.

Toporişcă sau lemn de foc, oricum nu conta cu ce aveam să-i pun capăt împuţitei lui de vieţi, chiar în momentu' şi în locu' ăla. Cu cât îl priveam mai insistent stând acolo cu cămaşa aia jegoasă pe el, trăgându-se de păru' care-i ieşea din nas şi citind porcăria aia de ziar, cu atât mai mult îmi închipuiam cum se comportase cu Selena, iar cu cât îmi închipuiam mai mult asta, cu atât mai furioasă deveneam; şi cu cât ajungeam mai furioasă, cu atât mai vârtos mă apropiam de clipa în care aveam să înaintez pân' la el să-i crăp ţeasta cu lemnu' ăla. Puteam să văd şi locu' unde urma să-l lovesc prima oară. Păru' începuse să i se rărească, mai ales la spate, iar lampa de lângă scaunu' lui îl făcea să sclipească. Se întrezăreau până şi pistruii de pe piele printre cele câteva şuviţe de păr pe care le mai avea. Chiar acolo, mă gândeam, chiar în locu' ăla. Sângele o să ţâşnească, împrăştiindu-se în băltoace peste tot, da' nu-mi pasă; oricum e un lucru scârbos. Cu cât mă concentram mai tare, cu atât îmi doream mai mult să văd cum îi zboară sângele prin lumina aruncată de lampă, ştiind deja că aşa o să se-ntâmple. Apoi mi-am imaginat cum vor ajunge câţiva stropi şi pe bec şi cum vor sfârâi un pic. Chibzuiam la toate astea şi, cu cât mai clare îmi apăreau lucrurile, cu atât mai tare strângeam în mână lemnu' ăla. Pare o nebunie, într-adevăr, da' nu-mi ardea să mă-ntorc şi să plec, dându-mi seama că, şi dacă aş face-o, ochiu' meu ar continua să-l urmărească atent.

Mă tot îndemnam să mă gândesc la ce-ar fi simţit Selena dacă aş fi săvârşit crima şi toate coşmarurile ei ar fi devenit realitate, da' nici asta n-a mers. Nici întreaga mea iubire pentru ea şi nici dorinţa arzătoare de-a o şti fericită n-au ţinut. Ochiu' ăla era prea puternic pentru a mai ţine cont de dragoste. Nu-l impresiona nici măcar ce avea să se-ntâmple cu cei trei copii în caz că el murea, iar io aş fi fost trimisă la South Windham pentru că-l ucisesem. Rămânea în continuare larg deschis, observând mereu alte şi alte lucruri urâte pe faţa lu' Joe. Felu' cum îşi răzuia un strat alb de piele de pe obraji când se bărbierea. O picătură de muştar uscându-i-se pe bărbie. De fiecare dată când mai remarca câte ceva, mâna mi se mai strângea un pic pe lemnu' ăla de foc.

În ultima secundă mi-am dat seama de-o chestie. Dacă te apuci s-o faci aici şi acu', n-ai răzbuna-o pe Selena, mi-am zis io. Nu ţi-ai apăra nici băieţii. Ci ai face-o pen' că toată pipăiala ţine de trei luni sub nasul tău, iar tu ai fost prea dobitoacă s-o vezi. Dacă ai de gând să-l omori şi să te duci la puşcărie, urmând să-ţi mai întâlneşti copiii doar sâmbăta dup-amiază, ar trebui să judeci mai bine pentru ce-o faci: nu fiin'că s-a dat la Selena, ci fiin'că te-a tras pe sfoară. Deci te-ai comporta la fel ca Vera, pen' că, mai mult ca orice, nu poţi suporta să fii păcălită.

Asta mi-a pus capac. Ochiu' meu interior nu s-a închis, ci doar s-a potolit un pic, pierzându-şi o parte din putere. Am încercat să-mi descleştez mâna şi să dau drumu' lemnului, da' îl strânsesem atât de tare, că nu mai voia să se desprindă de palmă. Mi-am întins şi ailaltă mână şi mi-am dezlipit două degete, suficient ca lemnu' să cadă înapoi în ladă, însă ălelalte trei au rămas îndoite ca şi cum încă l-ar mai fi ţinut. Am fost nevoită să-mi închid şi să-mi deschid pumnu' de vreo câteva ori ca să-şi revină cât de cât la normal.

Apoi m-am îndreptat spre Joe şi l-am bătut uşurel pe umăr.

― Aş vrea să-ţi vorbesc, i-am spus.

― Zii, mi-a răspuns din spatele ziarului, io nu te opresc.

― Vreau să te uiţi la mine. Lasă jos porcăria aia.

Şi-a pus ziaru' în poală şi şi-a ridicat ochii spre mine.

― În ultimu' timp nu-ţi mai tace fleanca nici o clipă, a spus.

― Am io grijă de gura mea, numa' tu să ai grijă de mâinile tale. Că dacă nu, o să-ţi aducă o belea atât de mare pe cap, încât o să ţi-l turtească.

Şi-a încruntat sprâncenele şi m-a întrebat ce voia să-nsemne asta.

― Înseamnă că-ţi spun s-o laşi în pace pe Selena.

S-a uitat la mine de parcă aş fi dat cu picioru' fix în bijuteriile lui de familie. Asta a fost partea cea mai plăcută din toată povestea aia dureroasă, Andy, expresia de pe chipu' lu' Joe din clipa în care s-a prins că fusese descoperit. A pălit, şi-a deschis gura, cu tot corpu' crispându-i-se în balansoar şi tresărind aşa cum se-ntâmplă uneori când adormi şi visezi urât.

A încercat să mă ducă de nas, prefăcându-se că are un cârcel la muşchii din spate, da' n-a reuşit să mă fraierească absolut deloc. De fapt, arăta ca şi cum i-ar fi fost şi un pic ruşine de el însuşi, da' nu m-a impresionat nici cât o ceapă degerată. Fiin'că şi un câine bătut în cap are destul bun-simţ să fie ruşinat dacă-l prinzi furând ouă din cuibar.

― Nu ştiu despre ce vorbeşti, mi-a spus.

― Şi-atunci cum de te porţi de parcă ţi s-ar fi strecurat un drăcuşor în pantaloni şi te-ar fi strâns de coaie?

A început iar să facă pe miratu'.

― Dacă blestematu' ăla de Joe Junior ţi-a zis vreo minciună despre mine...

― Joe Junior n-a suflat nici un cuvinţel despre tine şi-ai putea să nu mai joci teatru, Joe. Selena mi-a spus. Mi-a povestit totu', cum a încercat să fie drăguţă cu tine după noaptea în care te-am pocnit cu ceaşca de smântână, cum ai răsplătit-o tu şi cum ai ameninţat-o dacă nu păstrează secretu'.

― E o mincinoasă! a zis, aruncându-şi ziaru' pe podea de parcă mi-ar fi dovedi ceva cu asta. O mincinoasă şi o provocatoare nenorocită! O să-mi scot cureaua şi, când o să-şi mai arate mutra pe-aici, dacă o să mai îndrăznească vreodată să şi-o mai arate...

Începuse să se ridice de pe balansoar. Mi-am întins o mână şi l-am împins să se aşeze din nou. E foarte uşor să-i dai un brânci cuiva care se scoală de pe un balansoar, chiar m-a surprins cât de uşor e. Da' io stătusem cu lemnu' la câţiva centimetri de ceafa lui, asta probabil că-mi folosise într-un fel.

Şi-a mijit ochii pân' au ajuns două linii drepte şi mi-a spus să nu-l mai iau drept fraier.

― Ai mai făcut-o şi înainte, da' asta nu înseamnă că-ţi merge să te duci cu ulcioru' la apă de câte ori vrei.

Cu puţin timp în urmă îmi trecuse şi mie prin cap aceeaşi chestie, da' nu era momentu' potrivit să i-o spun. În schimb, am zis:

― Vorbele astea ai putea să le păstrezi pentru prietenii tăi. Ceea ce vrei să faci tu acu' nu e să vorbeşti, ci să mă asculţi... Şi să-ţi intre foarte bine în cap ce-o să spun, fiin'că nu glumesc. Dacă nu încetezi să-i mai dai târcoale Selenei, o să te trimit la puşcărie pentru molestarea unui copil sau pentru viol, depinde pentru care-i mai lungă pedeapsa, să te ţină cât mai mult conservat la răcoare.

Asta l-a făcut praf. Şi-a căscat încă o dată gura şi a rămas înţepenit vreun minut, holbându-se la mine.

― Niciodată n-o să poţi, a început el şi apoi s-a oprit. Pen' că văzuse c-o să fiu în stare. Aşa că, plin de ciudă, şi-a împins în afară buza de jos mai mult ca oricând. Îi ţii partea, nu? Nici măcar n-ai auzit povestea mea, Dolores.

― Ai şi tu una? l-am întrebat Când un bărbat numa' cu patru ani sărit de patruzăci o roagă pe fiică-sa să-şi dea jos chiloţii ca să vadă cât de mult păr i-a crescut pe păsărică, crezi că mai poate avea ceva de adăugat?

― Luna viitoare o să împlinească cinşpe ani, a zis, ca şi cum asta ar fi schimbat ceva. Exista ceva tupeu în el, nu glumă.

― Eşti conştient de ceea ce spui? Eşti conştient de ce mizerii îţi ies pe gură?

S-a mai chiorât un pic la mine, după care s-a aplecat să-şi ridice ziaru' de pe duşumea.

― Lasă-mă în pace, Dolores, mi-a zis cu cea mai tânguitoare voce. Vreau să termin articolu'.

Am simţit nevoia să-i smulg ziaru' ăla blestemat din mână şi să i-l fac guler, da' sigur ar fi urmat o încăierare sângeroasă, iar io nu-mi doream să vadă copiii, şi în special Selena, una ca asta. Aşa că am întins doar un braţ şi, cu degetu' mare, am tras uşurel în jos de colţu' ziarului.

― Mai întâi o să juri că n-o să te mai legi de Selena, am spus, şi-o să încheiem povestea asta mizerabilă. Dă-ţi cuvântu' că în viaţa ta n-o s-o mai atingi în felu' ăla.

― Dolores, doar nu...

― Joe, jură sau o să-ţi fac traiu' un iad de-acu' încolo.

― Crezi că mă sperii? a răcnit el. Mi-ai făcut oricum viaţa un iad în ultimii cinşpe ani, jigodie împuţită, cu mutra ta urâtă şi cu firea ta tâmpită! Dacă nu-ţi place cum am ajuns, să ştii că-i numa' din vina ta!

― Habar n-ai cum arată Iadu', am zis, da' dacă nu juri c-o s-o laşi în pace, o să am io grijă să afli.

― Bine! a zbierat. Bine, îţi promit! Gata! S-a aranjat! Eşti mulţumită?

― Da, am spus, deşi nu eram.

De mult nu mai putea să mă mulţumească în vreun fel sau altu'. Nu mi-ar fi păsat nici dacă s-ar fi apucat să înfăptuiască miracole. Nu voiam decât să-mi scot copiii din casa aia sau să-l văd mort pân' la sfârşitu' anului. Care dintre astea, nu conta prea mult pentru mine, da' nu aveam nici un chef să se prindă c-o să i se-ntâmple ceva, până când ar fi fost prea târziu s-o mai poată împiedica.

― Bine, a zis, deci am terminat cu joaca de-a bambiliciu' mecanic, nu, Dolores? Numa' că se uita la mine cu o sclipire ciudată în ochi, care nu-mi plăcea de nici o culoare. Crezi că eşti dăşteaptă, nu-i aşa?

― Ştiu şi io? Obişnuiam să cred că posed o anumită cantitate de inteligenţă, da' uită-te cu cine am ajuns să fac casă.

― Ei, hai, a spus, continuând să mă fixeze cu ochii ăia pe jumate nebuni. Ţi-a intrat în scăfârlie că ai căcatu' atât de fierbinte, încât tre' să-ţi suceşti capu' să te asiguri că nu-ţi iese fum pe cur înainte de-a te şterge. Da' nu le ştii chiar pe toate.

― Ce vrei să spui?

― O să vezi tu, a zis aruncându-şi ziaru' ca un bogătaş care a vrut să verifice dacă nu s-a-ntâmplat nimic nou la Bursă în ziua aia. N-o să fie prea mare scofală pentru o pisicuţă aşa grozavă ca tine.

Nu mi-a plăcut, da' am lăsat-o să treacă. În parte, pen' că nu mai aveam chef să-mi pierd mai mult timp decât era necesar zgândărind cu băţu' un viespar, da' nu numa'. Chiar credeam că sunt mai dăşteaptă decât el. Aveam impresia că, chiar dacă s-ar fi ascuns într-o văgăună, şi tot m-aş fi prins în cinci minute ce idee cloceşte. Cu alte cuvinte, totu' se rezuma la mândrie, mândrie pură, şi nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că deja pusese ceva la cale.

Când s-au întors copiii de la piaţă, i-am trimis pe băieţi înăuntru, iar pe Selena am luat-o cu mine în spatele casei. Acolo, crescuseră o grămadă de tufe de mure, golaşe în perioada aia a anului. O adiere uşoară de vânt le făcea să fremete. Scoteau nişte sunete ca un plânset. Ne dădeau fiori pe şira spinării. Un bolovan mare şi alb ieşea din pământ şi ne-am aşezat pe el. Juma' de lună se ridicase deasupra lui East Head, iar când Selena mi-a strâns mâinile, avea degetele tot atât de reci pe cât părea şi priveliştea asta.

― Nu îndrăznesc să intru, mami, mi-a spus cu vocea tremurată. Mă duc să dorm la Tanya la noapte, bine? Lasă-mă, te rog.

― Nu trebuie să-ţi fie frică de nimic, scumpa mea. Am avut io grijă de tot.

― Nu te cred, a şoptit, cu toate că se vedea pe faţa ei că şi-ar fi dorit să creadă, poate mai mult decât orice.

― Ba da, am spus. Mi-a promis c-o să te lase în pace. Nu se ţine întotdeauna de cuvânt, da' pe ăsta o să şi-l ţină, acum că ştie că-l supraveghez şi că nu mai poate conta pe tine să păstrezi tăcerea. De altminteri, e speriat de moarte.

― Speriat de moar... de ce?

― Pen' că i-am spus că-l trimit la Shawshank dacă mai încearcă să te pună să faci prostii.

A gemut şi şi-a lăsat din nou mâinile într-ale mele.

― Mami, doar nu!...

― Ba da, dragă, Cre' că da. E mai bine s-o ştii şi tu, Selena. Da' în locul tău nu m-aş îngrijora prea tare. Probabil că Joe n-o să se apropie la mai mult de trei metri de tine în următorii patru ani... Iar până atunci tu vei fi deja la facultate. Dacă există vreun lucru de care să-i pese pe lumea asta, ăla-i propria-i siguranţă.

Mi-a dat drumu' la mâini, încet da' sigur. I-am zărit speranţa revenindu-i pe chip, şi încă ceva. Parcă s-ar fi întors tinereţea în ea; până atunci, văzând-o sub clar de lună lângă tufişurile de mure, nu sesizasem cât de bătrână ajunsese să arate.

― Şi n-o să-mi facă nimic, n-o să mă bată?

― Nu, s-a terminat.

Şi-atunci, în sfârşit, m-a crezut, şi-a pus capu' pe umăru' meu şi a început să plângă. Da' de astă dată erau lacrimi de uşurare. Că încă o mai făcea să plângă, iată un motiv pentru care l-am urât şi mai tare pe Joe.

Îmi închipuiam că, pentru mai multe nopţi de-acu' încolo, în casă va exista o fată care va dormi mai bine decât în ultimele trei luni... da' io rămâneam trează. Ascultam sforăitu' lu' Joe de lângă mine şi-l urmăream cu ochiu' meu interior, dorindu-mi îngrozitor de tare să mă întorc şi să-i sucesc gâtu' ca unui pui. Da' nu mă mai simţeam atât de nervoasă ca atunci când fusese cât p-aci să-i pălesc una în moalele capului. Gându' la ce s-ar întâmpla cu copiii mei dacă aş fi arestată pentru crimă, n-avusese atunci nici un efect asupra ochiului meu intern, da' mai târziu, după ce-i spusesem Selenei să se liniştească şi căpătasem şi io un mic răgaz să-mi trag sufletu', s-au schimbat lucrurile. Însă ştiam ce-ar fi vrut cu ardoare Selena: ca toate să continue la fel ca înainte de-a apuca taică-său s-o hăituiască, iar asta era imposibil de realizat. Chiar dacă şi-ar fi ţinut promisiunea, nu s-ar fi putut... În ciuda a ceea ce-i zisesem Selenei, n-aveam convingerea atât de fermă c-o să-şi respecte cuvântu' dat. Oamenii ca Joe, mai devreme sau mai târziu, tot îşi imaginează că data viitoare vor reuşi să ducă până la capăt ce şi-au propus, iar dacă ar fi un pic mai prudenţi, ar fi capabili să obţină întotdeauna ceea ce vor.

Stând acolo întinsă pe spate, în întuneric, în sfârşit calmă, soluţia părea simplă: trebuia să mă mut împreună cu copiii pe continent, şi asta cât mai repede. Eram destul de calmă atunci, da' ştiam că n-o să mai rămân aşa multă vreme, ochiu' meu interior nu m-ar fi lăsat. Iar data următoare când m-aş fi înfierbântat, ar fi observat şi mai atent totu', iar Joe ar fi arătat şi mai scârbos decât pân' atunci şi poate că n-ar mai fi existat nimic pe lume care să mă mai oprească. Căpătasem un nou mod de a-mi manifesta furia şi măcar bine că-mi dădeam seama cât rău ar fi fost în stare să pricinuiască dacă nu l-aş fi stăpânit. Mi se părea neapărat necesar să plecăm departe de Little Tall, până când nu izbucnea la suprafaţă, distrugând totu' în jur.

Am aşteptat o vreme să se liniştească apele, apoi, într-o dimineaţă de vineri, am luat. feribotu' de unşpe spre continent. Copiii se căraseră la şcoală, iar Joe era pe plajă cu Mike Stargill, luptându-se cu strânsu' homarilor, aşa că nu avea să se întoarcă până la apusu' soarelui. Luasem cu mine carnetele de conturi ale copiilor, în care depuseserăm bani pentru facultate încă de când se născuseră. Mai bine-zis, io depusesem. Lu' Joe nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă se duceau sau nu la facultate. De câte ori venea vorba de asta ― sigur că io puneam subiectu' pe masă ―, el, cel mai probabil, stătea aşezat în balansoar, cu faţa ascunsă în spatele ziarului American, ridicându-şi nasu' pentru puţin timp ca să-mi spună: "Pentru numele lu' Dumnezeu, de ce eşti atât de hotărâtă să-i trimiţi pe copii la facultate, Dolores? Io n-am fost şi m-am descurcat foarte bine şi fără."

Ei bine, există anumite lucruri asupra cărora n-are rost să te contrazici. Dacă Joe avea senzaţia că citind ziaru', scobindu-se în nas după muci şi apoi ştergându-se de marginea balansoarului însemna că o duce bine, atunci nu mai încăpea loc de vreo discuţie, pen' că din start ar fi fost lipsită de sens. Da' pe mine nu mă deranja, atâta vreme cât îl puteam convinge să-mi dea o parte din leafă, dacă se-ntâmpla să-i pice ceva gras, ca atunci când a muncit la construcţia şoselei, mă durea în cur dacă îşi închipuia că fiecare facultate din ţară e condusă de comunişti. În iarna în care a intrat în echipa de construcţii a drumurilor, l-am determinat să depună cinci sute de dolari în conturile copiilor şi a scheunat ca un căţeluş. Spunea că i-am arestat tot câştigu'. Da' ştiam io mai bine, Andy. Dacă împuţitu' ăla n-a scos două mii de dolari în iarna aia, io prind un sconcs şi-l pup.

― De ce mă tot baţi la cap, Dolores? mă întreba.

― Dac-ai fi îndeajuns de bărbat să-i pui pe copii înaintea ta, n-aş mai face-o, îi răspundeam, şi el îi dădea înainte cu pisălogeala.

Uneori mă mai şi săturam de toate astea, Andy, da' întotdeauna scoteam de la el cât credeam de cuviinţă că merită copiii. Aşa că nu se putea să mi se facă prea silă, ei nu mai aveau pe nimeni altcineva care să le ofere o şansă la vârsta potrivită.

După standardele de-acu', nu depusesem prea mulţi bani în conturile alea, doar vreo două mii în al Selenei, vreo opt sute în al lu' Joe Junior şi vreo cinci în al micului Pete, da' io vorbesc de 1962, şi pe-atunci însemna multişor. Oricum, destul ca să ne cărăm. Mă gândeam să scot banii micului Pete în cash, iar restu' în cecuri la purtător. Mă hotărâsem s-o rup cu toate şi să ne mutăm tocma' la Portland, să găsesc o casă frumoasă şi o slujbă bună. Nici unu' dintre noi nu era obişnuit cu viaţa de la oraş, da' oamenii se adaptează la orice, dacă trebuie. În afară de asta, p-atunci, Portlandul nu se întindea atât de mult ca acu'.

Iar o dată ce ne-am fi stabilit undeva, aş fi început să pun la loc banii pe care-i cheltuisem şi credeam că aş fi putut s-o descurc şi p-asta. Chiar dacă nu, ştiam că sunt nişte copii sclipitori şi că mai exista şi posibilitatea unor burse. Iar în caz că nu le-ar fi obţinut, nu mă socoteam atât de îngâmfată, încât să nu depun o cerere de împrumut de la stat. Consideram că principalu' lucru era să fim cât mai departe de Joe, şi asta însemna mult mai mult pentru mine decât o facultate. Toate la timpu' lor, aşa cum spunea abţibildul lipit pe vechiul tractor Farnall.

De aproape trei sferturi de oră îmi bat gura povestindu-vă despre Selena, da' nu numa' ea suferea de pe urma lu' Joe. Într-adevăr, ea o încasase cel mai nasol, da' îi mai rămăsese şi lu' Joe Junior destul de îndurat. Împlinise deja doişpe ani, în 1962, o vârstă importantă pentru un băiat, da' nu ţi-ai fi dat seama uitându-te la el. Foarte rar îl puteai vedea râzând sau zâmbind, şi nici nu-i de mirare. Abia intra în cameră şi-l lua în primire taică-său, ca motanu' pe şoarece, spunându-i să-şi bage cămaşa în pantaloni, să-şi perie păru', să nu-şi mai târşâie picioarele, să crească mai repede şi să nu se mai poarte ca un nenorocit de fătălău toată ziua cu nasu' în cărţi, să se poarte ca un bărbat. Când Joe Junior n-a reuşit să ajungă în echipa Ligii de Juniori, cu o vară înainte ca io să aflu ce se petrece cu Selena, ascultându-l pe taică-său ai fi zis că a fost dat afară din lotu' olimpic fiin'că se dopa cu amfetamină. Iar dacă adăugăm şi faptu' că-l văzuse dându-i târcoale surorii lui mai mari, vă imaginaţi cât de bine putea s-o ducă. Uneori, când surprindeam privirea lu' Joe Junior îndreptată asupra lu' taică-său, observam numa' ură în ea; pur şi simplu doar ură. Şi în timpul celor două săptămâni de dinaintea călătoriei mele pe continent cu carnetele de cecuri în geantă, am priceput că şi el avea un ochi interior, ca şi mine.

Apoi şi micu' Pete. Când a împlinit patru ani, începuse deja să facă pe grozavu' ca şi Joe, purtând la fel ca el pantalonii, cu talia ridicată, trăgându-se de vârfu' nasului şi al urechilor, exact ca taică-său. Micului Pete nu-i crescuse încă păr în nas, aşa că nu avea de ce să apuce, ci doar mima. În prima lui zi de şcoală, a venit acasă cu mucii curgându-i din nas, plin de noroi pe fundul nădragilor şi cu o zgârietură pe obraz. M-am aşezat lângă el pe scările şopronului, mi-am pus braţu' în juru' umerilor lui şi l-am întrebat ce s-a-ntâmplat. Mi-a răspuns că jidanu' ăla împuţit de Dicky O'Hara l-a îmbrâncit. I-am zis că "împuţit" e înjurătură şi că n-ar trebui să vorbească aşa, apoi l-am întrebat dacă ştie ce-i ăla jidan. Ca să vă zic adevăru', eram extrem de curioasă ce i-ar putea ieşi pe gură.

― Sigur că da. Un jidan e un ticălos cretin, ca Dicky O'Hara.

I-am spus că nu-i aşa, iar el m-a rugat să-i explic ce înseamnă de fapt. I-am răspuns că tre' să şi-l scoată din cap, fiin'că e un cuvânt urât şi nu vreau să-l mai aud pronunţându-l. El stătea acolo, uitându-se la mine, cu buza împinsă în afară. Arăta exact ca taică-său. Pe Selena o înfricoşa, Joe Junior îl ura, da' într-un fel micu' Pete mă speria cel mai tare, pen' că voia ca atunci când o să crească mare să-i semene întru totu'.

Aşa că am luat carnetele de conturi de pe fundu' cutiei mele de bijuterii (le ţineam acolo fiin'că era singuru' loc care avea încuietoare; purtam cheia pe un lănţişor ce-mi atârna la gât) şi am păşit în Banca de pe Coasta Nordică din Jonesport pe la douăşpe jumate. M-am aşezat la rând şi, când am ajuns la ghişeu, am împins carnetele spre casieriţă, i-am spus că vreau să le lichidez şi i-am explicat cum să-mi dea banii,

― Aşteptaţi o clipă, doamnă St. George, mi-a spus ea şi s-a dus în spatele biroului să verifice conturile.

Asta se-ntâmpla, bineînţeles, cu mult înainte de-a apărea computerele şi dura mai mult să le caute. Le-a găsit ― am văzut-o când le-a luat pe toate trei, apoi le-a deschis şi s-a uitat în ele. Şi-a încreţit un pic fruntea, şi-a încruntat sprâncenele şi i-a spus ceva unei alte femei. Le-au studiat amândouă, în timp ce io stăteam în picioare de partea ailaltă a tejghelei, urmărindu-le din priviri şi sugestionându-mă să rămân calmă, că n-am de ce să fiu nervoasă, da' simţindu-mă de fapt al naibii de neliniştită.

Iar în loc să vină spre mine, casieriţa a intrat într-una dintre odăiţele alea tihnite şi confortabile, pe care ei le numesc birouri. Avea pereţii de sticlă şi am putut s-o văd vorbind cu un bărbat scund şi chel, îmbrăcat într-un costum gri şi cu o cravată neagră. Când s-a întors la tejghea, nu mai ţinea în mână registrele de conturi. Le lăsase pe birou' tipului ăla chel.

― Cre' că ar fi mai bine să discutaţi cu domnu' Pease despre conturile copiilor dumneavoastră, doamnă St. George, mi-a zis şi a împins spre mine carnetele.

A făcut-o folosindu-se de buricele degetelor, de parcă ar fi fost infestate cu microbi şi s-ar fi putut infecta dacă le-ar fi atins prea mult.

― De ce? am întrebat-o. Ce-i în neregulă cu ele?

Deja mă părăsise gându' că n-am nici un motiv să fiu nervoasă. Inima îmi bătea în piept de două ori mai repede ca de obicei şi-mi simţeam gura uscată.

― N-aş putea să vă spun exact, da' sunt sigură că, dacă există vreo neînţelegere, domnu' Pease o va lămuri imediat, mi-a spus, da' fără să mă privească în ochi, şi vedeam că n-o crede nici ea.

Am intrat în birou' ăla de parcă fiecare picior mi-ar fi fost înfipt într-o tonă de ciment. Îmi făcusem deja o idee despre ceea ce se-ntâmplase, da' nu-mi dădeam nici un pic seama cum de fusese posibil. Că doar aveam carnetele de cecuri, ce naiba? Joe nu le scosese din cutia cu bijuterii şi nici nu le pusese la loc, pen' că atunci încuietoarea ar fi fost forţată, iar io nu observasem aşa ceva. Chiar dacă ar fi făcut cumva rost de ele (imposibil, fiin'că omu' ăla nu era în stare să-şi ducă furculiţa cu mazăre la gură fără să-i cadă în poală jumate din boabe), şi tot ar fi existat retragerea din cont sau ştampila de CONT LICHIDAT cu culoarea aia roşie pe care-o folosesc băncile... Iar eu nu văzusem nimic similar.

Totodată, ştiam că domnu' Pease o să-mi spună că bărbatu-meu o pusese de-o ticăloşie, şi, îndată ce-am păşit în birou, exact asta mi-a zis.

Conturile lu' Joe Junior şi micului Pete fuseseră lichidate cu două luni în urmă, iar al Selenei cu mai puţin de două săptămâni înainte. Joe îşi alesese momentu' bine, fiin'că îşi închipuise că n-o să mai depun vreun ban pentru copii după Labour Day până n-o să pun deoparte în coşul de pe raftu' de sus din bucătărie îndeajuns ca să plătesc chitanţele de Crăciun.

Pease mi-a arătat rulourile alea de hârtie verde folosite la contabilitate şi am văzut că Joe îşi însuşise ultima halcă ― cinci sute de dolari din contul Selenei ― imediat după ziua în care-i spusesem că am aflat ce-o obliga pe fiică-sa să facă, iar el, stând în balansoar, îmi spunea că nu ştiu chiar tot. Din punctu' ăsta de vedere avusese dreptate.

Mi-am trecut privirea de-o grămadă de ori peste cifrele alea, iar când mi-am ridicat ochii, domnu' Pease şedea în faţa mea frecându-şi mâinile una de alta şi părând plin de îngrijorare. Puteam vedea broboanele de transpiraţie de pe chelia lui. Ştia la fel de bine ca şi mine ce se-ntâmplase.

― După cum aţi observat, doamnă St. George, conturile astea au fost lichidate de soţu' dumneavoastră şi...

― Da' cum se poate una ca asta? l-am întrebat. Am aruncat cele trei carnete pe birou' lui. Am pocnit cu zgomot, iar el şi-a mijit ochii şi s-a retras un pic cu scaun cu tot. Da' cum s-a putut aşa ceva, când io am la mine carnetele de conturi?

― Păi, vedeţi, doamnă Joe St George, mi-a spus, trecându-şi limba peste buze şi clipind ca o şopârlă care se uită la soare de pe un bolovan fierbinte, astea sunt ― erau ― ceea ce noi numim "conturi de economii date în păstrare". Înseamnă că acel copil pe numele căruia e contul poate ― putea ― să retragă din el cu semnătura dumneavoastră sau a soţului dumneavoastră. Mai înseamnă că oricare dintre dumneavoastră, ca părinţi, era capabil să retragă bani din conturi când şi cât dorea. Aşa cum aţi fi făcut şi dumneavoastră astăzi, dacă ar mai fi existat ceva în aceste conturi.

― Da' nu se vede nici o nenorocită de retragere! am zis şi, probabil că deja strigam, fiin'că oamenii din bancă îşi întorseseră capetele spre noi. Îi observasem prin pereţii de sticlă. Nu că mi-ar fi păsat vreun pic. Cum a obţinut banii fără porcăriile astea de carnete!

Îşi frământa mâinile din ce în ce mai tare, emiţând nişte sunete de parcă s-ar fi frecat cu glaspapir pe ele. Cre' că dacă şi-ar fi pus un lemn uscat între palme, ar fi reuşit să scoată scântei, aprinzând ambalajele de gumă de mestecat care se găseau în scrumieră.

― Doamnă St. George, v-aş ruga tare mult să vorbiţi puţin mai încet

― Io am grijă de vocea mea! am zis ţipând şi mai tare. Tu să-ţi faci probleme despre cum banca asta căcăcioasă îşi rezolvă afacerile, prietene! După cum mi se pare mie, ai avea de ce să te îngrijorezi!

A luat o foaie de hârtie de pe birou şi s-a uitat la ea.

― Aici scrie că soţu' dumneavoastră a declarat că s-au pierdut carnetele, a spus în final. A cerut să i se dea altele. E destul de obişnuit.

― La naiba cu obişnuitu'! am zbierat Da' nu m-aţi sunat şi pe mine! Nimeni de la bancă nu m-a sunat! Conturile astea erau ale amândurora, aşa mi s-a explicat în 1951, când le-am deschis pe-al Selenei şi pe-al lu' Joe Junior, iar totu' rămăsese valabil şi în 1954, când i-am făcut unu' şi micului Pete. Vrei să spui că de-atunci s-a schimbat regulamentu'?

― Doamnă St. George, a început el, da' tot atât de bine ar fi putut să vorbească şi cu televizoru'. Io nu terminasem ce avusesem de zis.

― Ţi-a spus o poveste cu zâne, iar tu l-ai crezut, a cerut alte carnete şi tu i le-ai dat. La dracu'! Cine naiba crezi că depunea banii în bancă? Dacă ai senzaţia că Joe St. George, înseamnă că eşti mult mai tâmpit decât pari!

Deja, funcţionarii de la bancă nici măcar nu se mai prefăceau că îşi continuă propriile lor treburi. Încremeniseră, uitându-se spre noi. Cei mai mulţi socoteau probabil că urmăresc un spectacol de excepţie, judecând după expresiile întipărite pe chipurile lor, da' mă întreb cât de mult s-ar mai fi distrat dacă la mijloc ar fi fost copiii lor şi dacă banii lor economisiţi pentru facultate ar fi dispărut în aer ca o băşină. Domnu' Pease devenise roşu la faţă ca şi curu' unei maimuţe. Până şi chelia transpirată i se făcuse stacojie.

― Vă rog, doamnă St. George, a spus. Arăta ca şi cum ar fi putut izbucni în plâns dintr-un moment într-altu'. Vă asigur că tot ce s-a întâmplat a fost nu numai perfect legal, da' şi o procedură standard a băncilor.

Atunci mi-am coborât vocea. Simţeam cum iese din mine toată furia. Joe mă trăsese pe sfoară, foarte bine, mă păcălise îngrozitor şi de data asta nu mai trebuia să aştept a doua oară ca să dau vina pe mine.

― Poate că-i legal, poate că nu, am spus. Ar trebui să vă dau în judecată ca să aflu cum e corect, iar io n-am nici timp, nici bani disponibili. În afară de asta, nu chestia dacă e legal m-a scandalizat pe mine aici, ci că nu v-aţi gândit nici un moment că altcineva ar putea avea grija banilor ăia. "Procedurile standard ale băncilor" chiar vă împiedică să daţi un simplu telefon? Vreau să spun că număru' e scris peste tot în hârtiile astea şi nu s-a schimbat de-atunci.

― Doamnă St. George, îmi pare îngrozitor de rău, dar...

― Dacă aş fi fost de partea ailaltă a baricadei, dacă io aş fi fost aia care v-aş fi povestit că s-au pierdut carnetele şi v-aş fi cerut altele, dacă io aş fi fost aia care ar fi retras banii care fuseseră depuşi de unşpe-doişpe ani, nu l-aţi fi sunat pe Joe? Dacă banii ar mai fi existat astăzi ca să po' să-i scot, fiin'că asta venisem să fac, nu l-aţi fi sunat voi în clipa în care aş fi păşit afară din bancă, asta ca să-i aduceţi la cunoştinţă, numa' aşa, din politeţe, ce-a pus nevastă-sa la cale?

Fiin'că mă aşteptasem la un asemenea lucru, Andy, din cauza aia alesesem tocma' ziua în care pescuia cu Stargill. Însă îmi închipuisem c-o să mă întorc pe insulă, o să-mi iau copiii şi-o să fim plecaţi de mult când Joe avea să vină acasă pe şosea, cu banii câştigaţi într-o mână şi coşuleţu' pentru prânz în ailaltă.

Pease s-a holbat la mine cu gura deschisă. Apoi şi-a închis-o, da' tot n-a suflat vreun cuvinţel. Nici nu era nevoie: avea răspunsu' întipărit pe faţă. Normal că el sau altu' din bancă ar fi sunat la Joe şi ar fi insistat până când i-ar fi răspuns. De ce? Pen' că Joe era bărbatu' în casă, de-aia. Şi motivu' pentru care nimeni nu se obosise să mă anunţe fusese că nu eram decât nevasta lui. Ce naiba aş fi putut să ştiu io despre bani, în afară de a-i câştiga stând în genunchi şi frecând duşumele, covoare sau closete? Dacă stâlpu' familiei decidea să lichideze conturile de economii pentru facultate ale copiilor lui, normal că avea un motiv suficient de bun, şi chiar dacă nu, tot nu conta, fiin'că el era bărbatu' din casă şi treaba lui ce făcea. Nevastă-sa, o femeie supusă şi umilă, n-avea dreptu' decât la şmotru: duşumele, closete şi pui fript duminică la cină.

― Dacă există vreo problemă, doamnă St. George, a zis Pease, regret enorm, dar...

― Dacă mai spui încă o dată că-ţi pare rău, îţi trag un şut de-o să-ţi mut curu' atât de sus, c-o să ajungi cocoşat, i-am spus, da' nu exista nici un pericol din partea mea să-l ating în vreun fel. Fiin'că în momentu' ăla n-aş fi avut destulă putere nici să arunc o cutie de bere la coş. Spune-mi numa' încă un lucru şi scapi de mine: mai are banii?

― Asta n-am de unde să ştiu! mi-a răspuns cu vocea piţigăiată din cauza şocului. Ai fi crezut că i-am declarat c-o să i-o arăt pe-a mea dacă şi el mi-o arată pe-a lui.

― Joe a lucrat cu banca asta toată viaţa. Ar fi putut să se ducă puţin mai încolo la Machias sau Columbia Falls şi să intre într-una dintre băncile de-acolo, da' n-a făcut-o niciodată, pen' că e prea puturos, prost şi are tabieturile prea fixe. Nu, ori i-a băgat în vreo două ulcioare şi i-a îngropat sub pământ, ori i-a depus din nou aici. Asta vreau să ştiu, dacă bărbatu-meu şi-a deschis vreun cont în ultimele două luni. De fapt, simţeam că tre' să aflu, Andy. Mi se făcuse rău de la stomac când descoperisem că mă fraierise, asta era o chestie nasoală într-adevăr, da' m-ar fi ucis să ştiu că-i făcuse praf pe undeva.

― Dacă a..., asta-i o informaţie secretă! mi-a spus şi parcă-i declarasem c-o să i-o ating dacă el mi-o atinge pe-a mea.

― Îhî, mi-am dat seama. Te rog să treci peste regula asta. Numa' privindu-te şi văd că nu faci aşa ceva prea des; pot să observ că-ţi mănâncă nervii. Da' ăştia erau banii copiilor mei, domnule Pease, iar el a pus mâna pe ei minţindu-mă. O ştii şi tu, dovada stă aici, chiar în registru' de pe birou' tău! Şi-i o minciună care n-ar fi ţinut în banca asta, dacă aţi fi avut bunăvoinţa să-mi daţi un telefon.

Şi-a dres vocea şi mi-a zis:

― Noi nu suntem obligaţi...

― Ştiu, i-am spus. Mi-aş fi dorit să-l apuc şi să-l zgâlţâi, da' mi-am dat seama că n-aş fi obţinut nimic aşa, cel puţin nu de la unu' ca el. În afară de asta, maică-mea zicea că poţi prinde mai multe muşte cu miere decât cu un ciomag, iar io mă convinsesem că-i aşa Ştiu, da' gândeşte-te de câte dureri de cap şi de câtă supărare m-ai fi scutit dacă mi-ai fi dat telefon. Iar dacă ai vrea să-ţi răscumperi cumva vina ― ştiu că nu ai obligaţia s-o faci, ci, eventual dorinţa asta ―, te rog, spune-mi şi mie dacă şi-a deschis vreun cont, că de nu, o să fiu nevoită să sap gropi în juru' casei. Te rog, n-o să se afle. Îţi jur în numele Domnului că n-o să suflu o vorbă.

Stătea acolo uitându-se la mine şi bătând darabana cu degetele pe hârtiile alea verzi de contabilitate. Avea unghiile curate şi se părea că îşi făcuse manichiura la un specialist, deşi, dacă mă gândesc bine, ar fi fost puţin probabil ― ne aflam în oraşu' Jonesport al anilor şai-zăci. Nevastă-sa s-o fi ocupat de ele. Unghiile lui netede şi frumoase scoteau câte un zgomot înăbuşit de fiecare dată când loveau hârtiile şi mi-am zis: "N-o să-şi mişte un deget pentru mine, nu e stilu' lui. De ce să-i pese de oamenii de pe insulă şi de problemele lor? Să-şi ţină curu' la căldurică, asta-i doare."

Aşa că atunci când a început să vorbească, m-am simţit ruşinată de ce crezusem despre bărbaţi în general, şi despre el în particular.

― Nu pot verifica nimic cu dumneavoastră de faţă, doamnă St. George. De ce nu vă duceţi dumneavoastră până la The Chatty Buoy să vă comandaţi o gustărică şi o ceaşcă de cafea? Se pare că aţi avea nevoie de aşa ceva. Vin şi io într-un sfert de oră. Nu, mai bine în jumătate de oră.

― Mulţumesc, am zis. Vă mulţumesc foarte mult.

A oftat şi s-a apucat să adune hârtiile de pe birou.

― Probabil că mi-am pierdut minţile, a spus şi apoi a izbucnit într-un râs nervos.

― Nu. Numa' ajutaţi o femeie care nu are pe altcineva la care să apeleze.

― Doamnele disperate întotdeauna au fost o slăbiciune de-a mea. Daţi-mi o jumătate de oră. Poate puţin mai mult.

― Da' o să veniţi, da?

― Da, mi-a răspuns. O să vin.

Şi într-adevăr s-a ţinut de cuvânt, da' abia după aproape trei sferturi de oră, iar când, în sfârşit, am dat cu ochii de el la Buoy, mă părăsise deja orice speranţă. În plus, în timp ce păşea peste pragu' uşii, m-am gândit că-mi aducea veşti proaste. Aveam impresia că i le puteam citi pe chip.

A rămas vreo câteva secunde în uşă, privind în jur să se asigure că nu era nimeni în restaurant care i-ar fi pricinuit necazuri dacă ne-ar fi văzut împreună după scandalu' pe care-l făcusem la bancă. Apoi s-a îndreptat spre colţu' izolat în care mă găseam, s-a furişat uşurel până în faţa mea şi mi-a spus:

― Mai există încă în bancă. Sau, oricum, cea mai mare parte a lor. Aproape trei mii de dolari.

― Slavă Domnului! am zis.

― Ei bine, asta-i vestea bună. Cea rea-i că noul cont e doar pe numele lui.

― Normal, am spus. Sigur nu mi-a dat să semnez vreun carnet nou de cont. Asta o să mă ţină în afara jocului, nu?

― Multe femei nici nu şi-ar fi dat seama. Şi-a dres vocea, a dat un bobârnac cravatei sale, îndreptând-o, apoi a aruncat o privire rapidă spre uşă să vadă cine a intrat în restaurant când a clincăit clopoţelu'. Multe femei semnează orice le-ar pune soţul lor în faţă.

― Ei bine, io nu-s ca ălelalte, am spus.

― Am observat, mi-a răspuns el destul de sec. Oricum, v-am destăinuit ce m-aţi rugat şi acum trebuie să mă întorc la bancă. Mi-aş fi dorit să am timp ca să beau o cafea cu dumneavoastră.

― Ştii, i-am zis, tare mă îndoiesc.

― Şi eu, de fapt, mi-a răspuns.

Da' mi-a întins mâna s-o strâng, ca şi cum aş fi fost bărbat, iar io am luat-o ca pe un compliment. Am rămas pe loc până când a plecat, iar după ce fata m-a întrebat dacă mai vreau o cafea i-am spus că nu, mersi, fiin'că deja mă ardea stomacu' de la prima. Într-adevăr aşa era, da' nu fusese numa' vina cafelei.

Cineva poate găsi întotdeauna ceva pentru care să fie recunoscător, indiferent cât de prost îi merg lucrurile, iar io, întorcându-mă la feribot, eram încântată că măcar nu împachetasem nimic, în felu' ăsta nemaitrebuind să-mi pierd timpu' cu despachetatu'. Îmi părea bine că nu i-am spus nici Selenei. Îmi pusesem în minte, da' până la urmă mă răzgândisem, temându-mă că ar fi fost un secret prea mare pentru ea şi că s-ar fi scăpat faţă de vreuna dintre prietene, iar Joe ar fi aflat pe calea asta. Îmi trecuse prin cap şi ideea că ar fi putut deveni brusc încăpăţânată, împotrivindu-se plecării. Nu eram chiar convinsă, dacă mă luam după felul în care fugea de fiecare dată când Joe se apropia de ea, da' în situaţia în care e vorba de reacţiile unei adolescente, tre' să te gândeşti la toate posibilităţile, fără s-o neglijezi nici pe cea mai mică dintre ele.

Aşa că aveam o grămadă de lucruri la care să cuget, da' nici o idee. Nu prea puteam să scot banii din contul de economii pe care-l făcusem împreună cu Joe, fiin'că nu mai existau decât vreo patrujşase de dolari în el, iar de contul pe credit râdeau şi curcile; dacă nu-l depăşisem, atunci sigur ni-l închiseseră. Deci nu mai era indicat să-mi iau pur şi simplu copiii şi să plec, nu, dom'le. Fiin'că dacă s-ar fi întâmplat asta, Joe ar fi cheltuit toţi banii, doar aşa, de ciudă. O ştiam la fel de bine ca pe propriu-mi nume. Deja aruncase pe apa sâmbetei trei sute de dolari, după cum spusese domnu' Pease... Iar din cei trei mii rămaşi, cel puţin două mii cinci sute îi strânsesem io ― îi câştigasem frecând podele, spălând ferestre şi atârnând pe sârmă aşternuturile afurisitei de Vera Donovan ― cu şase cârlige, nu doar cu patru ― pe timpul verilor. Nu era chiar atât de nasol ca iarna, da' nici pe departe nu i-ai fi putut zice floare la ureche.

Io şi copiii urma totuşi să ne cărăm, pe-asta o hotărâsem definitiv, da' a naibii să fiu dacă aveam de gând să plecăm cu buzunarele goale. Intenţionam ca şi copiii mei să aibă banii lor. În timp ce mă întorceam pe insulă, călătorind pe puntea principală a vasului Princess, cu tot oceanu' înainte, cu vântu' bătându-mi în faţă şi dându-mi păru' de la tâmple pe spate, am înţeles că trebuia să scot din nou banii ăia de la el. Însă nu ştiam cum.

Viaţa mergea înainte. Dacă ai fi privit numa' la suprafaţa lucrurilor, n-ai fi observat deloc că se produsese o schimbare. Nu pare să se schimbe niciodată nimic pe insulă, dacă arunci numa' o privire superficială. Da' există mult mai mult în viaţă decât ce-ai putea tu vedea, fizic vorbind, iar pentru mine cel puţin, găsindu-mă chiar în vâltoarea curentului, toate păreau îngrozitor de schimbate. Şi modu' cum reuşisem să observ aşa ceva reprezenta o parte importantă. De data asta nu mai vorbesc despre al treilea ochi al meu, ăla interior; pe-atunci, vrăjitoarea din hârtie a micului Pete fusese dată jos şi ulcioarele pictate urcate din nou la locul lor, iar io vedeam tot ce trebuia doar cu cei doi ochi obişnuiţi.

De exemplu, privirea lacomă şi murdară a lu' Joe când o urmărea uneori pe Selena învârtindu-se în rochia ei, cum îi studia fundu' dacă se apleca să ia un şervet de vase din sertaru' de jos. Felu' cum îl ocolea pe la trei poşte când el stătea în scaunu' lui, iar ea traversa camera de zi pentru a se duce în dormitor; cum se străduia să nu-l atingă cumva cu mâna când îi punea vreo farfurie la masă. Mi se frângea inima de durere şi de ruşine, da' mi se urca şi sângele la cap de mânie, în aşa hal, că mai tot timpu' mi se făcea greaţă de la stomac. Pentru numele lui Dumnezeu, era totuşi taică-său, cu sângele lui curgându-i prin vinele ei ― Selena moştenise până şi păru' lui negru de irlandez şi degetele cu articulaţii fine ―, da' i se holbau ochii cât cepele dacă îi pica vreodată breteluţa de la sutien de pe umăr.

Observam cum şi Joe Junior îl ocolea la fel de mult, cum evita să răspundă la întrebările pe care i le adresa Joe, dacă reuşea să se eschiveze, iar dacă nu, îi bolborosea ceva în scârbă. Îmi amintesc de ziua în care Joe Junior mi-a adus lucrarea scrisă de el despre preşedintele Roosevelt, după ce a primit-o de la profesoară. I-o notase cu A-plus, iar alături adăugase cu cerneală că era singuru' A-plus pe care-l dăduse în douăzăci de ani de învăţământ şi că o considera îndeajuns de bună ca să fie publicată în vreun ziar. L-am întrebat dacă i-ar fi plăcut s-o trimită la American din Ellsworth sau la Times din Bar Harbor. I-am spus că m-ar face fericită să plătesc timbrele. El a scuturat numa' din cap şi a râs. Da' nu cu un râs care să-mi placă prea mult, ci dur şi rece, exact ca al lu' taică-său.

― Să mă bată la cap încă şase luni de-acum încolo? m-a întrebat. Nu, mersi. Nu l-ai auzit niciodată pe tata numindu-l Franklin D. Jidănvelt?

Îl am şi acu' în faţa ochilor, Andy, avea numa' doişpe ani, da' aproape un metru optzăci; cum stătea acolo, în spatele şopronului, în picioare, cu mâinile înfundate în buzunare şi uitându-se în jos la mine în timp ce-i studiam lucrarea notată cu A-plus. Îmi amintesc până şi zâmbetu' lui, abia schiţat în colţurile buzelor. Nu era un zâmbet plăcut, nu conţinea nici un pic de bunătate, umor sau fericire. Exact ca al lu' taică-său, deşi n-aş fi fost niciodată în stare să-i zic asta.

― Dintre toţi preşedinţii, tata îl urăşte cel mai tare pe Roosevelt. Din cauza asta l-am ales pentru lucrare. Şi acum dă-mi-o, te rog, înapoi. Am de gând s-o ard în sobă.

― În nici un caz, frumosu' meu, am spus, iar dacă vrei să vezi cum e când zbori de la şopron până la poartă pocnit de mamaia personală, numa' încearcă să mi-o iei.

A ridicat din umeri nepăsător. Exact ca şi taică-său, doar că zâmbetu' i s-a lăţit pe faţă şi a devenit cu mult mai dulce decât reuşise Joe să fie în toată viaţa lui, făcând acelaşi lucru.

― Bine, mi-a spus. Numa' să nu-l laşi s-o vadă.

I-am spus c-o să am grijă, iar el a fugit să-şi tocească pingelele bătând mingea cu prietenu' lui, Randy Gigeure. L-am urmărit cu privirea, încă ţinând lucrarea în mână şi gândindu-mă la ceea ce se întâmplase între noi. De fapt, mai mult la cum reuşise să obţină singuru' A-plus dat de profesoară în ultimii douăzăcî de ani şi cum o concepuse, alegând pentru temă exact preşedintele pe care taică-său îl detesta cel mai tare.

Apoi mai era şi micu' Pete, permanent agitându-şi poponeţu' prin jur şi făcând pe grozavu', cu buza lui de jos scoasă în afară, numindu-i pe unii jidani şi fiind pedepsit să rămână trei dup-amieze din cinci la şcoală pen' că mereu îşi căuta buclucurile cu lumânarea. Odată a trebuit să mă duc să-l iau chiar io, fiin'că se bătuse şi lovise un băieţel în cap, făcându-i urechea să sângereze. Iar taică-său n-a găsit de cuviinţă să-i spună în seara aia decât:

― Sper că data viitoare o să se dea la o parte din calea ta când o să te vadă, nu, Pete?

Am observat cum i s-au aprins ochii atunci şi cât de tandru l-a dus taică-său la culcare o oră mai târziu. Aveam senzaţia că puteam să-mi dau seama de absolut orice, mai puţin de ceea ce-mi doream cel mai mult, cum să scap de Joe.

Ştii cine mi-a dat ideea până la urmă? Vera. Chiar aşa, însăşi Vera Donovan. A fost singura care a aflat vreodată ce făcusem, sau cel puţin până acu'. Şi ea a fost cea care mi-a dat ideea.