Bogdan Gheorghiu

Căi încurcate

 

 

 

  Prin mirosul înţepător de gunoaie, şobolani morţi, picioare şi pisat îmbibat în haine, în cutii de carton, Leo încă privea noaptea în ochi.

  La ore târzii, L. A.-ul colonial nu era tocmai genul de oraş prin care sa te plimbi fara un motiv serios. Cartierele mărginaşe, în special cele nou construite, ar fi putut trece cu uşurinţă drept habitate experimentale pentru studiul sistemului modern de lanţuri trofice al economiei suburbane.

  Wall District nu avea de ce sa facă excepţie. Construita cu câteva luni în urma de-a lungul unei porţiuni serioase din zidul coloniei, zona adunase deja obişnuita fauna. Iniţial tipizat conform standardelor de urbanizare, cartierul căpătase rapid o noua fata, fusese schimbat din interior, personalizat. Asta se întâmpla cu toate. Toate se personalizau la fel.

  Si în Wall District, poate mai mult ca oriunde, borfaşii cu stofa trăiau confortabil de pe urma sutelor de şobolani de canal, a celor dependenţi parca la comanda de orice drog nou, inventat peste noapte.

  Mai erau şi micile reţele de distribuţie, filiere anonime încadrându-se mereu în altele mai mari, făcându-se unele pe altele tot mai lungi şi mai încâlcite, imposibil de urmărit. Politia ştia, şi renunţase demult la a mai scormoni în spatele lor.

  Vagabonzi de rând, clienţi fideli ai oricărui fel de local, rostul dealerilor era sa cumpere ca sa vândă, fara sa ştie de la cine sau cui. Nu rămâneau în picioare decât cei care înţelegeau prima lege a unui dealer, ca distribuitorul nu e şi consumator. Consumatorul e marioneta distribuitorului si, daca eşti propria ta marioneta, s-ar putea sa fii, până la urma, şi a altora.

  Pentru cine încalcă prima lege nescrisa exista a doua: marfa noua nu e decât de vândut. Când îi trece vremea, e buna şi de luat. Fie ca era vorba de droguri Neu, de clasicele prafuri, pilule, seringi şi fiole, sau de implanuri şi boostere, gradul de dependenta al oricărui fel de marfa scădea odată cu popularitatea în rândul şobolanilor de canal. Devenea accesibila dealerilor, ca un fel de bonus de la şefu'. Te termina oricum, dar lent. Apucai sa faci banI. Şi nu îi dădeai înapoi. Nimănui.

  Leo ştia asta, şi încercase Neuscape odată, pe vremea când era deja demodat de ani de zile. Se putuse lăsa în câteva săptămâni.

  Acum, însa, lucrurile stăteau altfel. Nu mai vindea, nu mai procura, nu mai avea treaba cu nici un fel de afaceri. Se bagase în ceva de care nu se putea lăsa aşa uşor.

  Boosterul pus de tipii aia, la negru bineînţeles, şi munca de overclocking îl costaseră o nimica toată, dar i se zisese ca o să-i transforme creierul într-o bomba Neu cu ceas. Aia care făcuseră toată treaba îl întrebaseră de vreo cinci ori daca e sigur. Răspunsese prima data ca da, apoi se mulţumise sa repete mecanic răspunsul ştiind ca daca l-ar fi costat mai mult nu-l întrebau deloc.

  De atunci totul începuse sa se schimbe. Ultima data când se conectase la serverul de ştiri căzuse într-un fel de transa, cu amintirea vaga, anesteziata, a lui însuşi stând întins pe o masa metalica acoperita cu cearşafuri mai mult pentru a masca rugina, undeva în subsolul vreunei clinici legale de la marginea oraşului, după vreo usa de obicei încuiata. Privindu-şi propriul cap deschis chirurgical, într-o oglinda care făcea parte din ceea ce el bănuia ca ar fi un scanner pentru implanturi. Privind mâinile cu mănuşi albe umblându-i înăuntru, scoţând bucăţi de siliciu ca sa bage altele.

  Atunci, în timp ce îşi amintea toate astea, fara control, eliberase un tir nelimitat de pachete standard de date pe adresa serverului.

  Încercările de conectare la server din zilele următoare eşuaseră. Auzise mai târziu ca fusese distrus irecuperabil, şi reconstruirea ar fi costat compania mai mult decât unul nou.

  Ca nimeni nu putea da de urma celui care lansase atacul. Cumva, fara ştirea sau voia lui, atacul involuntar şi stupid de banal de atunci se ascunsese în spatele unor protecţii perfecte, imbatabile, pe care nici măcar el, acum, studiind lista de conexiuni, nu le putea localiza ca adrese.

  Îşi derula toate astea într-o fereastra mica, undeva în partea de sus a câmpului vizual, mai mult bănuind imaginile, în timp ce îşi târa greu picioarele amorţite, corpul din ce în ce mai atrofiat, pe staduta îngusta, cu o durere de cap a dracu' de rea. Căzuse pe jumătate într-o lume a lui, şi ştia ca acea lume era reţeaua. Încă mai cădea.

  Îl avertizaseră ca procedeul e ireversibil.

  Stadionul propaga perfect uralele şi huiduielile, odată cu lumina verde sau rosie care se aprindea de câte ori una din echipe împuşca mingea holo în gaura laterala din terenul advers.

  ShootBall-ul era ultima moda în White City, după ce restul continentului tocmai se plictisise de el.

  De undeva de sus, din tribune, Chip Chop privea fix un punct oarecare al terenului. Meciul era pe sfârşite, şi el încă nu-şi terminase treaba. Trebuia s-o facă, ai lui se bazau pe el. Bloody Mary, Jinx, Max, toţi ai lui. Până şi ciudatul ala de Mark, care le dădea banii pe treaba asta. I-i dăduse deja, şi nu-i spusese ce se întâmpla daca nu iese bine. Trebuia să-şi recunoască măcar lui însuşi că-i era putin frica de Mark asta, desi nu-l ştiuse decât din vedere până nu demult.

  Acum lucra pentru el.

  Dedesubt, pe teren, flashurile orbitoare ale mingii holo schimbându-şi direcţia de la un jucător la altul, luând forma siglei echipei în a carei posesie era. Le vedea până şi el, pe fundalul ferestrei de căutare pe care şi-o derulase în câmpul vizual.

  Jobul asta era al lor, al tuturor, până la urma. Mark îl plătise pe el, dar îi zisese sa împartă banii cu restul. Numai ca Chip îi datora fiecăruia din ei câte ceva, aşa ca beleaua rămăsese pe capul lui. Niciunul din ceilalţi nu vrusese măcar sa ştie despre ce e vorba. Probabil ca acum ei erau undeva, pe stadion. Priveau meciul, ca oricine altcineva. Erau însa cu toţii prietenii lui, singurii în care putea avea încredere cu vreun hack, aşa ca nu putea să-i dea dracu' prea uşor. La urma urmei şi ei îi făcuseră lui treburile detul de des.

  La asta se gândea în timp ce cauta adresele de reţea ale jucătorilor de la Steel Tigers. A căuta adresa unui jucător de ShootBall devenise, printre hackeri, un fel de vorba din bătrâni pe care o foloseau pentru a spune ca ceva e imposibiL. Şi asta fiindcă nici un jucător nu mai avea identitatea oficiala cu care se născuse. Publicitatea obliga la operaţii estetice. Munca de echipa obliga la neutralitate sexuala. Niciunul nu semăna cu poza din acte, şi nu se putea şti care a fost bărbat şi care – femeie.

  Mai erau cam zece minute din meci, Steel Tigers aveau un punct avantaj, iar Chip Chop nu găsise nici o adresa.

  Mark pariase pe Kings. Nici un om normal nu ar fi pariat pe Kings la meciul asta, dar Mark nu era un om normal. Chip se întreba cât urma sa câştige tipul ala, având în vedere ca partea pe care i-o dăduse lui era destul de maricica, şi ca Mark nu obişnuia sa fie darnic.

  Un jucător de la Kings restabilind egalitatea peste vreo trei Steel Tigers trântiţi pe jos, echipele medicale pregătindu-se sa intervină, aşteptând momentul prielnic în care sa intre pe teren fara a deranja jocul.

  Cauta identităţi vechi, modificări, C. V.-uri care sa pomenească ceva despre ShootBall. Reţeaua CyNeu nu avea nici un fel de limitare locala, şi asta îl sâcâia din ce în ce mai rau pe Chip. Adevărul e ca nu prea ai cum să-ţi înscrii creierul în vreun fel de granite geografice.

  Medicii în costume ultra-rezistente, cu sistem hover, luându-i pe cei trei, ba nu, patru Steel Tigers răniţi, alti patru intrând pe teren, diferenţe insesizabile între trăsăturile lor, cei patru proaspăt intraţi bucurându-se şi băgându-se în fata, un altul trântind o minge holo arzânda, la viteza sonica, în gaura din terenul advers, încă un punct pentru Steel Tigers, urale, Kings restabilind egalitatea, Steel Tigers depăşind din nou, timpul jucând feste…

  Trei minute, egaltitate, Chip găsise o adresa. Un Steel Tiger. Acum îi era uşor să-i găsească pe toţi. Avea controlul.

  Un Steel Tiger fugind eroic în terenul Kings. Cazând pe jos, cu inerţie, aproape artistic.

  Chip căutând în continuare, mulţimea izbucnind.

  Altul, şi altul, şi altul…

  Terenul roind de echipe de intervenţie, un minut până la final, rezervele nemaifăcând fata. Lumina rosie, mingea arzânda de forma siglei Kings, un punct în plus. Încă unul. Încă unul…

  Final, mutimea izbucnind, Chip ieşind calm de pe stadion, pe străzi, în bezna, sub lumina reclamelor pâlpâind pe vitrinele magazinelor închise. Putina lume pe afara, alte lumini venind din baruri şi cluburi de tot felul. Viaţa de noapte, zgomotele bataii de pe stadion undeva, departe, în fundal.

  Un tip şi o tipa oarecare, trecând pe lângă el, pe strada.

  Leo se trezise cu de acum obişnuita lui durere de cap, şi lăsase cam un sfert de zi sa treacă pe lângă el.

  Încă mai avea garsoniera aia nenorocita, dar banii de chirie erau tot mai putini. Nimeni nu l-ar fi angajat. Oriunde s-ar fi dus, l-ar fi respins la scanarea neu. Plus ca urmele folosirii Neuscape-ului nu dispăreau prea uşor.

  Era încă o zi de somn în reţea, mintea lui plimbându-se involuntar prin domeniul lui Osiris, cumva, nici el nu ştia cum, imposibil de urmărit. Făcând victime.

  Îmi trebuie bani, asta e. M-a mâncat în cur sa ma overclockez. Acu îmi trebuie bani.

  Găsise vreo trei bănci, în hoinăreala lui. Nu mai ţinea minte mai nimic din toate jongleriile Neu pe care le făcuse. Pe care creierul lui le făcuse. Mintea lui, care îl depăşea, într-un timp al ei, autonoma, acea parte până nu demult limitata din ea care ţinea legătura cu reţeaua. Acum, din ce în ce mai mult din el era reţea.

  Era o parte din Osiris.

  Ba nu, nu din Osiris.

  Osiris, AI-ul suprem, mapat, din câte se zice, după un fost Imoronn, l-ar fi respins ca pe un gunoi adus de vânt. Lui Osiris îi plăcea ordinea, şi el ştia asta poate mai bine ca toţi.

  Mai e ceva, acolo, jos.

  Sa caut conexiunile de zilele astea, poate dau de băncile alea. Dracu' sa le ia, nici n-o sa se observe.

  Mark câştigase la pariuri, Chip şi cu ai lui luaseră partea lor. Totul era perfect, şi lucrurile perfecte nu se întâmpla niciodată în White City. Ceva trebuia sa meargă prost.

  Moartea stupida a lui Max venise ca o confirmare aşteptată a legii compensaţiei cu care toţi se învăţaseră deja de multa vreme.

  Vestea se răspândise rapid, de la unul la altul, din bar în bar. Chip aflase primul, şi el era, poate, singurul în care Max ar fi putut avea încredere. Ar fi putut… Lui şi celorlalţi timpul trecut le devenea din ce în ce mai familiar.

  Trecuseră deja câteva săptămâni, Mark încă nu făcuse rost de pleoapa care îi lipsea, banii i se duceau încet. De obicei Mark era omul care îi mai ajuta cu ceva relaţii. Dar nu, nu acum.

  N-aveau decât sa afle pe cont propriu ce se întâmplase.

  Leo se simţea din ce în ce mai greu, mai departe de corpul care încă îl mai purta pe străzile din L. A.

  Altădată, drumul de acasă până în Central District era de domeniul rutinei. Făcuse drumul ala pe jos, pe vremuri. Pentru el, acum, „pe vremuri” însemna cu câteva luni în urma, înainte sa se overclockeze. Puteau fi şi ani, sau zeci de ani, sau oricât. În virtual nu exista timp decât pentru cei care au nevoie de el. Pentru oameni. Leo trecuse de faza asta.

  Azi trebuia sa facă drumul ala pe bani, prin recent implementata grila de teleportare. Îşi târa picioarele greoaie către cea mai apropiata statie, prin gunoiul din Wall District, privind în sus, departe, la reţeaua perfecta de raze, fluxuri de particule la viteze pe care mintea lui, acum, le putea percepe. O grila infinita, extrem de deasa, de pătrăţele din care uneori mai dispărea câte unul sau mai multe, numai pentru a fi imediat înlocuite de altele. Leo ştia din reclamele ce se făcuseră cândva ca de fiecare data când cineva pleca de undeva sau ajungea la destinaţie grila se rearanja din motive de securitate.

  Azi nu avea sa mai meargă la seful lui de odinioară, pe care îl întâlnise nu demult cu gaura de proporţii în frunte, ci undeva la doua clădiri distanta. La banca în care intrase cu o zi în urma, dându-se drept un oarecare Nicks.

  Lumina reflectata, raze roşii compunându-se pe parcurs din milioane de culori. Corpurile a sute, mii de clienţi, dematerializate pentru câteva secunde, inundând oraşul de lumina. De când cu grila, cerul cu soare şi luna devenise ultima moda în materie de ferestre holo animate. Si, ca orice se vinde, era acum pe piaţa neagra.

  Leo nu aflase încă ce soi de protecţie îl ferea de autorităţi, dar ştia ca e una asupra căreia nu are controL. Şi tocmai de control avea nevoiE. Aşa ca nu trebuia sa facă tranzacţia de la distanta.

  Decât sa ma găsească aia cu vreun trace, mai bine ma prind acolo, la banca. O sa ma opun arestului şi o sa ma aleg cu un glonţ în cap. Simplu şi uşor.

  Mai avea câţiva metri până la cabina de pe colt. Se conecta, deschise meniul, seta destinaţia, vira, din banii pe care îi mai avea, taxa pentru transport în contul firmei, şi intra în cabina, închizând usa în urma, băgând mâinile în buzunar, închizând ochii…

  Bănuind ca nu reuşise sa facă toate astea fara sa strice nimic, nicăieri în reţea.

  Simţea cum îşi eliberează mintea, gândul tradus treptat în biţi… Îi era frica de asta, de el însuşi, de ce ar fi putut face acum, şi frica era şi ea, la rândul ei, salvata undeva în baza de date a companiei, odată cu restul. Odată cu el.

  Urma sa intre în secventa obişnuită de ameţeală care dura câteva secunde, un REM generat de implant. Cel putin aşa era pentru clienţii obişnuiţI. Aşa fusese şi pentru el înainte. Intra, simţea ca pica într-un fel de ameţeală, şi se trezea dintr-un vis disproporţionat de lung.

  Acum era altfel. Se schimbase mult, şi poate de abia acum înţelegea cât de mult. De data asta programul nu îl mai putea păcăli. Era în reţea, în mediul lui, şi îşi urmarea corpul transformat în flux de particule şi transportat la destinaţie, pe diagramele de control. Încă îşi mai punea problema ca nu e vorba decât de vreo patru-cinci secunde. Vedea undeva o anomalie, simţea cum grila se rearanjează mult prea des, în mult prea multe locuri. Simţea perfecţiunea reţelei de raze stricata pentru o fracţiune de secunda, o anomalie de transfer… Urmarea între timp lista bazelor de date, se vedea ieşind, extinzându-se… Asista la o serie interminabila de erori, numele câtorva clienţi dispărând.

  Ce dracu' se întâmpla?

  Eroare: următorii clienţi au fost suspendaţi în trafic:

  Urma o lista de nume care nu-i spuneau nimic.

  Apoi un mesaj: daca primiti acest mesaj înseamnă ca ati fost declarat oficial mort. Corpul dumneavoastră are şanse minime de a îşi atinge destinaţiA. Ne cerem scuze pentru inconvenientul provocat. Familia dumneavoastră va fi anunţată, şi în cel mult trei luni TPC va va pune la dispoziţie un corp nou şi va va despăgubi. Pentru moment, grila de teleportare urmează sa fie oprita. Nu vor mai fi primiti noi clienţi până la lămurirea problemei apărutE. Ne cerem încă odată scuze conducerea TPC.

  Suspendaţi în trafic… Numele meu nu e în lista. De ce dracu' am primit mesajul?

  Vedea pe diagrama de control cum grila se rărea, dispărând lent. Clienţii rămaşi ajunseseră la destinaţie. Părăsea baza de date, şi simţea cum, în urma lui, el însuşi o şterge intrare cu intrare. Fara sa poată face nimic, fara sa se poată opri. Înţelegea ca făcuse exact ce îşi dorea sa nu facă. Acum programul nu îl recunoştea, nu avea să-i dea nimeni un corp noU. Şi oricum nici un corp de pe piaţă nu ar fi fost compatibil cu el. Ştia acum unde e, avea un nou fel de conştiinţĂ. Şi ştia ca e în prea multe locuri pentru a le mai tine socoteala.

  Mai ştia cu siguranţă ca undeva, acolo, e încă ceva, ceva spre care nu poate sa se îndrepte, ceva ce se simte adânc în el de câte ori se deplasează de la un server la altul.

  Putea vedea orice, îl putea vedea pe Osiris pe dinăuntru, putea fi oriunde în acelaşi timp. Numai acolo – nu.

  Pe măsură ce îşi accepta, cu o uşurinţă inumana, noua situaţie, îşi construia noi scopuri.

  Noi perspective.

  Când Chip şi Mary intraseră în camera, îl găsiseră pe Jinx privind în gol, cu ochi orbi. Crezuseră ca e în reţea, ca îl cauta pe ucigaşul lui Max.

  Stătea nemişcat pe scaunul lui, privind un punct fix de nicăieri.

  Avea pleoapele atât de rigid deschise încât atunci când Mary a înţeles ce se întâmplase nu a reuşit sa i le închidă.

  Zilele viitoare i-au condus, pe Chip şi pe Mary, într-o serie interminabila şi complet inutila de traceuri şi au adus-o pe Mary la un pas de a calca pe urmele lui Jinx.

  Cu toţii juraseră sa afle din cauza cui a căzut sistemul de teleportare exact în secunda în care Max era undeva în grila. Sa caute până la moarte si, daca vor afla, sa se răzbune.

  Jinx nu aflase nimic. Sau poate aflase prea mult.

  Acum aveau un motiv în plus.

  Leo se mişca în continuare liber prin mult prea multe locuri din reţea pentru a fi vreodată găsit.

  Cu cât trecea mai mult timp de la accident, cu atât timpul nu mai era o noţiune reala pentru el. Acum ştia, începuse sa ştie ce se ascunde acolo, jos.

 

  (fragment dintr-un roman în lucru)

 

 

          SFÂRŞIT