Howard Philips Lovecraft

CAZUL CHARLES DEXTER WARD

 

 

 

  „Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara şi păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filosof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat”

  Borellus.

  I.

  Rezultat şi prolog.

  Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, care-i văzuse aberaţiile trecând de la simpla excentricitate la o nebunie cruntă, cu tendinţe ucigaşe însoţite de o bizară modificare a conţinutului spiritului. Medicii au mărturisit că sunt complet nedumeriţi de cazul său, căci prezenta atât ciudăţenii fizice, cât şi psihologice.

  În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este adevărat că tulburările mentale îşi îmbătrânesc foarte repede victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci şi şase de ani luase o expresie subtilă, ce nu aparţine decât oamenilor foarte bătrâni. În al doilea rând, funcţiile lui organice dădeau dovadă de o dezordine stranie. Nu exista nici o simetrie între respiraţia şi bătăile inimii sale; vocea îi devenise o şoaptă aproape de neauzit; avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacţiile nervilor lui la stimulii obişnuiţi nu aveau nici o asemănare cu toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea îi era uscată şi rece; structura sa celulară părea exagerat de grosolană şi dezlânată. O aluniţă mare din naştere, în formă de măslină, îi dispăruse de pe şoldul stâng, în timp ce pe piept îi apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. Toţi medicii se puseseră de acord asupra faptului că metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul extraordinar.

  Şi pe plan psihologic Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui nu avea nimic comun cu nici un soi de demenţă descrisă în tratatele cele mai recente şi mai complete; părea să fie o forţă mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau o căpetenie, dacă n-ar fi fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, afirmă că facultăţile mentale ale bolnavului sporiseră de la începutul bolii – dacă ar fi măsurate după reacţiile la orice subiect în afară de cel al demenţei sale. Tânărul Ward fusese dintotdeauna un savant şi un arheolog; dar nici lucrările sale cele mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligenţă pe care o manifestase în cursul examinării sale de către, medicii alienişti. În fapt, mintea lui părea atât de puternică şi atât de lucidă, încât autorizaţia legală pentru internare a fost foarte greu de obţinut; pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai multor persoane şi de constatarea unor lacune anormale în cunoştinţe'e pacientului, în afara inteligenţei propriu-zise. Până în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, iar conversaţia lui era încântătoare, în măsura în care vocea slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii experimentaţi au prezis că va fi, cu siguranţă, pus în libertate.

  Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles şi de-atunci nu încetase să-i supravegheze evoluţia fizică şi mentală, părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în faţa confraţilor săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu trei ore înainte să fugă şi mai mulţi martori îşi amintesc de amestecul de oroare şi de uşurare aşternut pe trăsăturile lui la sfârşitul acestei convorbiri. Evadarea însăşi rămâne unul din misterele neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o fereastră deschisă la şaizeci de picioare înălţime faţă de sol nu lămureşte lucrurile. Willett nu are de oferit nici o explicaţie, deşi, lucru ciudat, pare să-şi simtă spiritul mult mai liber de când Ward a dispărut De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. Îl găsise pe bolnav în camera lui, dar, puţin înainte să iasă de-acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la uşă. Când reuşiră să intre, văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenuşiu-albăstrui ce-i înăbuşise aproape. Câinii lătraseră cu puţin timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai apoi animalele nu manifestaseră nici o agitaţie. Imediat, tatăl lui Ward a fost anunţat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, doctorul Willett era deja acolo şi cei doi afirmaseră că nu avuseseră niciodată cunoştinţă de vreun proiect de evadare. Numai câţiva prieteni apropiaţi ai lui Willett şi ai domnului Ward au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat.

  Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese inspirat, fără îndoială, de oraşul venerabil în care trăia şi de relicvele trecutului, aflate din belşug în vechea locuinţă a părinţilor săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii şi al mobilierului colonial sfârşiră prin a constitui singurele domenii care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a încerca să-i înţelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează miezul demenţei lui, joacă totuşi un rol important la prima vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alienişti, se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil compensate de cunoştinţe extraordinare privitoare la trecut, cunoştinţe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru ciudat, părea că nu-l mai interesează vremurile de altădată pe care, poate, începuse să le cunoască prea bine. Era limpede că încerca acum din răsputeri să cunoască aspectele cele mai banale ale lumii moderne, în faţa cărora mintea lui rămăsese în întregime şi cu bunăştiinţă închisă. A făcut tot ce i-a stat în puteri ca să-şi ascundă această neştiinţă; dar toţi cei ce-l observau constatară că programul lui de lectură şi de conversaţie era determinat de dorinţa frenetică de a dobândi bagajul practic şi cultural pe care ar fi trebuit să-l posede, date fiind data naşterii sale (1902) şi educaţia primită. Cu lacunele lui în acest domeniu, alieniştii se întreabă astăzi cum a reuşit nebunul evadat să înfrunte complicaţiile lumii noastre actuale; opinia cea mai răspândită este că se ascunde în vreun colţişor pierdut, până la acumularea tuturor cunoştinţelor dorite.

  Medicii nu sunt de acord în ceea ce priveşte începuturile demenţei lui Ward. Eminentul doctor Lyman, de la Boston, situează debutul nebuniei în 1919 – 1920, în cursul ultimului an de şcoală la Moses Brown School, în timpul căruia Ward încetă brusc să se intereseze de trecut, orientându-se spre ştiinţele oculte, şi refuză să dea examen de admitere la Universitate sub pretextul că avea de făcut studii individuale mult mai importante. În epoca aceea a întreprins cercetări minuţioase în arhivele municipale şi în vechile cimitire, pentru a regăsi un mormânt săpat în 1771: mormântul unuia dintre strămoşii săi, Joseph Curwen. Afirma că găsise anumite documente ale acestuia în spatele lemnăriei unei case foarte vechi din Olney Court, pe coama dealului Stampers, unde locuise Curwen pe vremuri.

  Este deci de necontestat că în comportamentul lui Ward a avut loc o mare schimbare în cursul iernii 1919 – 1920; dar doctorul Willett pretinde că nebunia lui n-a început în perioada aceea.

  Medicul îşi bazează opinia pe cunoaşterea intimă a pacientului şi pe anumite descoperiri înspăimântătoare pe care le-a făcut câţiva ani mai târziu. Aceste descoperiri l-au însemnat cu cruzime; vocea i se frânge când vorbeşte de ele, mâna îi tremură când încearcă să le povestească în scris. Willett recunoaşte că schimbarea din 1919-1920 pare să indice începutul unei decăderi progresive care a atins punctul culminant cu oribila criză din 1928, dar consideră, potrivit unor observaţii personale, că ar fi necesar să se stabilească o distincţie mai subtilă. Fără îndoială, tânărul avusese dintotdeauna o dispoziţie nestatornică; totuşi prima lui metamorfoză nu însemna un acces de adevărată nebunie: ea era datorată pur şi simplu faptului că Ward făcuse o descoperire ce era în stare să impresioneze adânc mintea omenească.

  Demenţa veritabilă veni câţiva ani mai târziu: atunci când Ward a găsit portretul şi hârtiile lui Joseph Curwen; când a făcut o călătorie în ţări îndepărtate şi a psalmodiat invocări înspăimântătoare în împrejurări stranii; când a primit anumite răspunsuri la aceste invocări şi a scris o scrisoare disperată; când mai multe morminte au fost violate; când memoria pacientului a început să uite toate imaginile lumii moderne, în timp ce vocea îi slăbea, iar aspectul său fizic se schimba. Numai în cursul acestei perioade – declară Willett -personajul lui Ward capătă un caracter de coşmar.

  Nu se poate pune la îndoială că pacientul a făcut, aşa cum afirmă, o descoperire crucială. În primul rând, doi lucrători erau lângă el când a găsit hârtiile lui Joseph Curwen. În al doilea rând, tânărul i-a arătat doctorului aceste documente, care păreau absolut autentice. Găurile în perete, unde Ward pretinde că le-a găsit, constituie o realitate vizibilă. Au mai fost apoi coincidenţele misterioase cu scrisorile lui Orne şi Hutchinson, problema scrisului lui Curwen şi faptele descrise de detectivi cu privire la doctorul Allen. Fără să uităm teribilul mesaj scris cu litere medievale minuscule, găsit în buzunarul lui Willett, când şi-a revenit în simţiri după înfricoşătoarea lui aventură.

  În sfârşit şi mai ales, sunt cele două îngrozitoare rezultate obţinute de către doctor graţie anumitor formule, rezultate ce dovedesc autenticitatea hârtiilor şi monstruoasele lor implicaţii.

  Existenţa lui Ward dinaintea nebuniei poate fi considerată ca aparţinând unui trecut îndepărtat. În toamna lui 1918, foarte atras de antrenamentul militar ce făcea furori în vremea aceea, îşi începuse primul an la Şcoala Moses Brown, situată chiar lângă casă. Bătrâna clădire, construită în 1819, precum şi parcul imens care o înconjoară fuseseră dintotdeauna împodobite în ochii lui cu un mare farmec. Îşr petrecea tot timpul lucrând acasă, făcând plimbări lungi, urmând cursurile şi căutând documente genealogice şi arheologice în diferitele biblioteci ale oraşului. Unii îşi aduc aminte de el, aşa cum arăta în vremea aceea: înalt, zvelt, blond, un pic adus de spate, îmbrăcat destul de neglijent, dând o impresie generală de stângăcie şi timiditate.

  În timpul plimbărilor, gândurile lui făceau mereu să răsară o imagine vie şi coerentă a secolelor trecute din nenumăratele relicve ale vechiului oraş. Casa lui, vastă clădire din epoca regilor George1, se înălţa în vârful dealului cu coaste abrupte, la răsărit de râu; prin ferestrele din spate vedea masa clopotniţelor, cupolelor şi acoperişurilor oraşului de jos şi colinele violete din marginea câmpiei îndepărtate. Acolo se născuse. Plecând din pridvorul clasic al faţadei de cărămidă cu o mare fereastră dublă, doica îl ducea în cărucior până la mica fermă albă, veche de două secole, pe care oraşul o cuprinsese de mult în îmbrăţişarea lui, apoi până la clădirile majestuoase ale Universităţii, de-a lungul străzii splendide, unde marile case de cărămidă şi căsuţele de lemn cu porticuri împodobite de coloane dorice visau în mijlocul curţilor largi şi al grădinilor uriaşe.

  Căruciorul lui fusese plimbat şi pe Congdon Street, puţin mai jos pe coastă, unde toate casele din partea de răsărit erau construite pe terase înalte; ele erau, în general, mult mai vechi decât cele din vârful dealului, căci oraşul crescuse de jos în sus. Doica avea obiceiul să se aşeze pe una din băncile de pe Prospect Terrace, ca să pălăvrăgească cu agenţii de poliţie; iar una din primele amintiri ale copilului era cea a unui ocean nedesluşit de clopotniţe, domuri, acoperişuri, coline îndepărtate pe care-l zărise de pe acea terasă, într-o după-amiază de iarnă, scăldat într-o lumină violetă şi profilându-se pe un asfinţit apocaliptic de rosuri, auriuri, nuanţe de mov şi de verde.

  Când Charles crescu, se aventură din ce în ce mai jos pe coastele acestui deal abrupt, ajungând de fiecare dată în părţile mai vechi şi mai ciudate ale oraşului. Cobora prudent panta aproape verticală de pe Jenken Street până la colţul cu Benefit Street; acolo găsea o casă veche de lemn, cu uşa împodobită cu pilaştri ionici şi, alături, marea casă a judecătorului Durfee, ce încă păstra câteva rămăşiţe ale defunctei ei splendori. Locul se transforma încet, încet în maidan, dar ulmii gigantici îi dăruiau frumuseţea umbrei lor şi copilului îi plăcea să rătăcească spre sud, de-a lungul clădirilor de dinainte de revoluţie, cu coşuri înalte şi cu portaluri clasice.

  Spre apus, colina cobora în pantă abruptă până în vechiul cartier Town Street, construit pe malul râului în 1636. Acolo se încâlceau nenumărate ulicioare cu case îngrămădite unele peste altele; şi, cu toată atracţia pe care o exercitau asupra tânărului Ward, el şovăi multă vreme înainte să se aventureze pe acolo, de frică să nu dea peste cine ştie ce spaime necunoscute. Prefera să străbată iarăşi Benefit Street, trecând prin faţa hanului dărăpănat Bila de aur, unde locuise o dată Washington. Pe Meeting Street privea împrejur; spre răsărit vedea scara de piatră cu care se continua drumul, ca să se poată urca panta; spre apus, zărea vechea şcoală cu ziduri de cărămidă, aşezată în faţa străvechiului han Capul lui Shakespeare, unde se tipărea, înainte de revoluţie, Gazeta din Providence. După ea venea prima biserică baptistă, din 1775, cu minunata ei clopotniţă construită de Gibbs. În locul acela şi în direcţia sudului cartierul devenea mai respectabil; dar vechile străduţe se prăvăleau mai departe pe pantă, spre apus: spectrale, cu mulţime de acoperişuri ascuţite, ulicioarele se afundau în haosul de descompunere atotstăpânitoare al vechiului port cu debarcadere de lemn putrezit, cu magazine cu de-ale mării, cu geamuri murdare şi cu populaţia lui poliglotă, plină de vicii sordide.

  Pe măsură ce creştea şi căpăta curaj, tânărul Ward se aventura în acest vârtej de case gata să se prăbuşească, de ferestre sparte, de balustrade rupte, de chipuri întunecate şi de mirosuri de nedescris. Între South Main Street şi South Water Street trecea pe lângă bazinele în care veneau încă să ancoreze ceva vapoare; apoi, luând-o spre nord, ajungea la piaţa vastă de la Podul Mare, unde Casa Negustorilor, construită în 1773, se înalţă şi astăzi solid pe arcadele ei venerabile. Acolo se oprea să contemple frumuseţea uluitoare a vechiului oraş cu nenumărate clopotniţe, întinzându-se pe deal, încoronat de cupola nouă a templului sectei Christian Science, cum e încoronată Londra de cupola bisericii Saint Paul. Îi plăcea mai ales să vină aici târziu după-amiaza, când soarele în asfinţit aureşte cu razele sale Casa Negustorilor şi acoperişurile îngrămădite pe deal, dăruind un farmec magic cheiurilor la care ancorau altădată vasele venite din India. Se afunda în contemplaţie până la ameţeală, iar după scăpătatul soarelui se întorcea acasă, urcând străduţele strâmte, unde la ferestre începeau să licărească luminiţe galbene.

  Câteodată umbla în căutare de contraste puternice. Îşi consacra jumătate din plimbare cartierelor coloniale de la nord-vestul casei sale, în locul în care dealul cobora până la Stampers Hill, în ghetoul şi cartierul de negri adunate în jurul pieţei de unde pleca altădată diligenta de Boston; iar cealaltă jumătate îl ducea în fermecătorul cartier de sud, străbătut de străzi minunate: George Street, Benevolent Street, Power Street, Williams Street, unde dăinuie neschimbate frumoasele locuinţe cu grădini înverzite, înconjurate de ziduri. Aceste plimbări, adăugate studiilor făcute cu silinţă, explică ştiinţa arheologiei ce a sfârşit prin a alunga lumea modernă din mintea lui Charles Ward; şi putem să înţelegem, astfel, natura solului pe care a căzut, în acea fatală iarnă din 1919 – 1920, sămânţa ce urma să dea un fruct atât de înspăimântător.

  Doctorul Willett e sigur că, până la această dată, nu exista nici un element morbid în studiile şi cercetările tânărului. Privea cimitirele cu un interes pur istoric şi era lipsit de orice instinct violent. Apoi treptat, s-a petrecut în el o metamorfoză stranie după ce a descoperit printre strămoşii lui din partea mamei pe un anumit Joseph Curwen, venit din Salem2, care fusese înzestrat cu o longevitate surprinzătoare şi era eroul unor întâmplări stranii.

  Străbunul lui Ward, Welcome Potter, luase în căsătorie în 1785 pe o anume „Ann Tillinghast, fiică a Doamnei Eliza, ea însăşi fiică a căpitanului James Tillinghast”; numele tatălui nu figura în documentele de familie. La sfârşitul anului 1918, examinând un volum manuscris din arhivele municipale, tânărul genealogist descoperi o inscripţie ce menţiona o schimbare legală a numelui, prin care, în anul 1772, doamna Eliza Curwen, soţia lui Joseph Curwen, îşi reluase, împreună cu fiica ei Ann în vârstă de şapte ani, numele tatălui ei, căpitanul Tillinghast, dat fiind că „numele Soţului devenise o Ruşine publică, datorită celor aflate după moartea lui şi care confirmau un vechi Zvon, căruia, ca Soţie credincioasă, refuzase să-i dea crezare până când nu a fost dovedit atât de categoric, încât nu mai încăpea nici o îndoială”. Această inscripţie a fost descoperită ca urmare a dezlipirii întâmplătoare a două foi prinse cu grijă una de alta.

  Charles Ward înţelese pe loc că şi-a găsit un strămoş necunoscut până atunci. Aceasta îl impresiona cu atât mai mult, cu cât auzise deja vagi zvonuri privitoare la acest personaj a cărui amintire părea să fi fost ştearsă din punct de vedere oficial.

  Până în clipa aceea, Ward se mulţumise să schiţeze ipoteze mai mult sau mai puţin fanteziste în privinţa bătrânului Joseph Curwen; dar, de cum descoperi legătura de rudenie ce-i unea, începu să adune sistematic toate datele pe care le putea găsi. Reuşi mai presus de orice speranţă: scrisori, memorii şi jurnale intime, uitate în podurile caselor din Providence şi din alte oraşe, cuprindeau pasaje revelatoare pe care autorii lor judecaseră că nu merită să le distrugă. Dar documentele cele mai importante, cele care, potrivit spuselor doctorului Willett, au cauzat pierderea lui Ward, au fost găsite de tânăr în august 1919, în spatele panourilor de lemn de pe pereţii unei case dărăpănate din Olney Court.

  II.

  Antecedent şi mârşăvie.

  Dacă ar fi să dăm crezare legendelor, zvonurilor şi documentelor descoperite de Ward, Joseph Curwen era un om enigmatic, care inspira o spaimă nedesluşită. Fugise din Salem şi se refugiase în Providence (liman al tuturor celor liberi, originali şi disidenţi) la începuturile marilor persecuţii ale vrăjitoarelor; se temea să nu fie acuzat că practică magia, ca urmare a existenţei singuratice şi a experienţelor lui chimice sau alchimice. Devenit cetăţean liber al oraşului Providence, el cumpără un teren de construcţie în josul străzii Olney. Casa lui a fost construită pe Stampers Hill3, la vest de Town Street, în locul ce a fost numit mai apoi Olney Court; în 1761 el înlocui această locuinţă printr-o alta, mult mai mare, ce dăinuie încă.

  Mai întâi, cel mai bizar a părut că, din ziua sosirii sale, Joseph Curwen nu a dat câtuşi de puţin semne de îmbătrânire. S-a făcut armator, a cumpărat debarcadere lângă golful Mile-End şi a ajutat la reconstruirea Podului Mare în 1713; dar a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare a unui om de treizeci spre treizeci şi cinci de ani. Pe măsură ce anii treceau, această însuşire neobişnuită a atras atenţia generală. Curwen s-a mulţumit să explice că era urmaşul unor strămoşi deosebit de viguroşi şi că simplitatea vieţii pe care o ducea îi îngăduia să-şi economisească forţele. Locuitorii din Providence, neînţelegând prea bine cum se împacă noţiunea de simplitate cu drumurile inexplicabile încoace şi încolo pe care le făcea” negustorul, şi cu luminile ce-i ardeau toată noaptea la ferestre, căutară alte cauze bizarei tinereţi şi longevităţii sale. Cei mai mulţi dintre ei socotiră că starea aceasta ieşită din comun provenea de la faptul că tot timpul mânuia substanţe chimice. Se spuneau multe despre substanţele ciudate care-i veneau cu corăbiile de la Londra şi din India sau pe care se ducea să le cumpere la Newport, Boston şi New York. Când bătrânul doctor Jabez Bowen sosi de la Rehoboth şi-şi deschise farmacia de partea cealaltă a Podului Mare, sub însemnele Licornei şi Mojarului, Curwen cumpără fără încetare de la el droguri, acizi şi metale. Mai mulţi bolnavi, închipuindu-şi-l stăpân pe o minunată ştiinţă medicală, se duseră la el să-i ceară ajutorul; el îi încuraja în credinţa lor fără a se tulbura câtuşi de puţin, dându-le poţiuni de o culoare bizară, dar s-a putut observa că leacurile sale administrate altora nu aveau nici un efect. În cele din urmă, când, după o jumătate de veac de şedere în oraş, Curwen nu păru să fi îmbătrânit cu mai mult de cinci ani, lumea începu să cârtească şi să-i satisfacă dorinţa de singurătate pe care şi-o manifestase dintotdeauna.

  Diverse scrisori şi jurnale intime din această epocă dau la iveală şi alte motive pentru care oamenii începuseră să se teamă şi să se ferească de Joseph Curwen ca de ciumă. Astfel, avea o pasiune bine cunoscută pentru cimitire, pe unde era zărit rătăcind la orice oră, deşi nimeni nu l-a văzut vreodată dedându-se vreunui act de profanare. Pe drumul spre Pawtuxet avea o fermă, la care-şi petrecea vara şi unde se ducea adesea călare, ziua sau noaptea. De acest mic conac aveau grijă doi servitori. Erau o pereche de indieni Narragansett: soţul avea un chip tivit cu cicatrici ciudate; nevasta, respingătoare la vedere, avea, probabil, în vine sânge negru. Ghimirlia de lângă clădirea fermei adăpostea laboratorul lui Curwen. Hamalii care livrau flacoane, saci sau lăzi prin uşa mică din spate, povesteau despre creuzete, alambicuri şi cuptoare văzute de ei în încăperea cu pereţii înţesaţi de rafturi şi spuneau pe şoptite că taciturnul alchimist va găsi, nu peste multă vreme, piatra filosofală. Vecinii cei mai apropiaţi, familia Fenner, declarau că se aud strigăte şi urlete necontenite venind de la ferma lui Curwen. În afară de aceasta, era de mirare marele număr de animale ce treceau pe pajişte; într-adevăr, nu aveai nevoie de atâtea dobitoace pentru a aproviziona cu carne, lapte şi lână un bătrân singuratic şi cei doi servitori ai săi. Lucru tot atât de bizar, şeptelul nu era niciodată acelaşi, căci, în fiecare săptămână, se cumpărau noi turme de la fermierii din Kingstown. În sfârşit, umblau zvonuri urâte despre o clădire mare de piatră din cuprinsul fermei, cu ferestre mici ca nişte deschizături înguste.

  Hoinarii din piaţa Podului Mare aveau multe de zis despre casa de la Olney Court: nu despre frumoasa locuinţă construită în 1761, când Curwen trebuie să fi avut o sută de ani, ci despre modesta căsuţă de la început, cu mansardă fără ferestre, cu ziduri îmbrăcate cu şiţă, al cărui schelet a pus să fie ars după ce a dărâmat-o. De fapt, era mult mai puţin misterioasă decât ferma, dar luminile ardeau înăuntru în toiul nopţii; ca servitori nu erau decât doi străini cu chipuri negricioase; menajera era o franţuzoaică incredibil de bătrână; la oficiu se livrau cantităţi extraordinare de hrană; în sfârşit, se făceau auzite voci ciudate purtând conversaţii secrete la ore neobişnuite.

  În cercurile mai înalte ale societăţii din Providence, purtările lui Curwen erau, de asemenea, subiectul a numeroase discuţii; căci, pe măsură ce noul venit pătrunsese în cercurile bisericeşti şi negustoreşti ale oraşului, făcuse cunoştinţă cu persoane distinse. Se ştia că face parte dintr-o familie foarte bună, familia Curwen sau Carwen din Salem, binecunoscută în Noua Anglie4. S-a aflat că în tinereţe călătorise mult, că stătuse în Anglia şi fusese de două ori în Orient. Când binevoia să vorbească, folosea limbajul unui englez cultivat. Dar, pentru cine ştie ce motiv, nu-i plăcea tovărăşia nimănui. Deşi nu-şi alungase niciodată vreun vizitator, dădea întotdeauna dovadă de o asemenea rezervă, că puţină lume găsea ceva de spus în faţa lui.

  Se ghicea în purtarea lui o aroganţă sardonică, de parcă, după ce frecventase fiinţe mai puternice, ajunsese să-i considere pe toţi oamenii nişte nătărăi. Când doctorul Checkley, unul dintre cei mai inteligenţi oameni ai timpului, a venit la Boston în 1738 pentru a prelua îndatoririle de rector la King's Church, n-a uitat să-l viziteze pe personajul despre care auzise atâtea. Dar, după foarte puţin timp, s-a retras, căci desluşise în vorbele gazdei sale ceva sinistru.

  Charles Ward îi declară într-o seară tatălui său că ar plăti scump ca să afle ce-i putuse spune ecleziastului misteriosul bătrân; din păcate, toţi autorii de jurnale intime din vremea aceea povestesc despre sila doctorului Chechley de a repeta cele auzite. Omul acesta cumsecade fusese groaznic de răvăşit de discuţie şi de-atunci nu se putuse gândi niciodată la Joseph Curwen fără să-şi piardă veselia binecunoscută.

  Un alt om cultivat l-a evitat pe neprietenosul pustnic pentru motive mai precise. În 1746 domnul John Merritt, un englez destul de copt ca vârstă, cu înclinaţii ştiinţifice şi literare, sosi de la Newport şi se instala la Providence, unde îşi construi un conac „frumos în locul unde este astăzi centrul cartierului rezidenţial. Trăia pe picior mare (a fost primul care a avut trăsură şi servitori în livrea) şi se mândrea grozav cu luneta lui, cu telescopul şi cu splendida bibliotecă de cărţi englezeşti şi latine. Auzind că Joseph Curwen are cea mai bogată bibliotecă din oraş, nu întârzie să-l viziteze şi fu întâmpinat destul de cordial. Admiraţia faţă de rafturile burduşite ale gazdei sale, care, în afară de clasicii greci, latini şi englezi, conţineau şi un remarcabil arsenal de opere filosofice, matematice, ştiinţifice, de autori ca Paracelsus, Agricola, van Helmont, Sylvius, Glauber, Boyle, Boerhaave, Becher şi Stahl, făcu să fie invitat să viziteze ferma şi laboratorul, ceea ce Curwen nu oferise nimănui, niciodată.

  Domnul Merritt a spus întotdeauna că nu a văzut nimic cu adevărat oribil la ferma din Pawtuxet Road5, dar a declarat că titlurile volumelor tratând despre magie, alchimie şi teologie fuseseră de ajuns ca să-i inspire o adevărată repulsie. Această colecţie bizară cuprindea toţi cabaliştii, demonologii şi magicienii cunoscuţi şi constituia o adevărată comoară de ştiinţă alchimică şi astrologică. Era acolo volumul Hermes Trismegistul în ediţia Ménard, Turba Philosopharum, Liber Investigationis de Geber, Cheia înţelepciunii de Artephous, Zohar-ul, Albertus Afagnus de Peter Jamm, Ars magna et ultima de Raymond Lully în ediţia Zetzner, Thesaurus Chemicus de Roger Bacon, Clavis Alchimiae de Fludd, De Lapide Philosophico de Trithemius. Lucrările evreilor şi arabilor din evul mediu erau foarte numeroase şi domnul Merritt păli când, luând un volum frumos cu eticheta Quanoon-e-Islam observă că era, în realitate, Necronomicon-ul arabului dement Abdul Alhazred, carte interzisă despre care circulaseră zvonuri monstruoase cu câţiva ani înainte, când fuseseră descoperite rituri imposibil de numit în sătucul de pescari Kingsport din Massachussetts.

  Dar, lucru ciudat, demnul domn Merritt a fost impresionat cel mai mult de un amănunt neînsemnat. Pe vechea masă de acaju era pus un exemplar foarte vechi din Borellus, adnotat şi subliniat de mâna lui Curwen. Cartea era deschisă la mijloc şi un paragraf subliniat de mai multe ori cu pana atrase atenţia vizitatorului. Lectura acestor câteva rânduri îi produse o tulburare de nedescris. Şi le-a amintit până la sfârşitul zilelor şi le-a transcris cuvânt cu cuvânt în jurnalul lui intim. Iată-le: „Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara şi păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filosof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat”

  Cele mai urâte lucruri despre Joseph Curwen se povesteau lângă port, în partea de sud a Town Street-ului. Marinarii sunt oameni superstiţioşi: mateloţii aspri de pe corăbiile ce transportau sclavi negri, de pe vasele de piraţi şi de pe marile brickuri ale familiilor Brown, Crawford şi Tillinghast îşi făceau pe furiş semnul crucii când îl vedeau pe bătrânul zvelt şi adus de spate, cu părul blond, cu înfăţişarea atât de tânără, intrând în antrepozitul lui de pe Doubloon Street sau stând de vorbă cu căpitanii ori cu reprezentanţii armatorilor pe cheiul de-a lungul căruia se legănau corăbiile. Comisii şi căpitanii navelor lui se temeau de el şi-l urau; echipajele lui erau formate din metişi din La Havana, Martinica sau Port-Royal. Faptul că îşi înlocuia foarte des marinarii constituia motivul principal al fricii inspirate de bătrân. Un echipaj cobora pe mal şi unii dintre membrii săi erau însărcinaţi cu un comision oarecare; când se suna adunarea, lipseau întotdeauna unul sau doi oameni. Or aproape toţi dispăruţii primiseră ordinul de a se duce la ferma de pe Pawtuxet Road şi nimeni nu uitase amănuntul acesta. Cu trecerea vremii, Curwen găsi din ce în ce mai greu marinari pentru corăbii. De fiecare dată dezertau câţiva dintre ei, după ce auziseră bârfele de pe cheiurile din Providence, şi înlocuirea lor se făcea mereu mai anevoios.

  În 1760 Joseph Curwen devenise un adevărat paria, bănuit de cârdăşie cu diavolii, alianţă ce părea cu atât mai ameninţătoare, cu cât nu putea fi nici numită, nici înţeleasă, nici dovedită. Cazul soldaţilor dispăruţi în 1758 reuşi să înfurie oamenii de-a binelea. În anul acela, în lunile martie şi aprilie, două regimente regale aflate în drum spre Noua Franţă6 au fost încartiruite la Providence, unde numărul ostaşilor s-a împuţinat în chip inexplicabil. S-a observat că Joseph Curwen avea obiceiul să stea la taclale cu aceşti străini în tunică roşie şi, când dispărură mai mulţi dintre ei, oamenii îşi aduseră aminte de ceea ce se întâmpla cu echipajele armatorului. Nimeni nu poate spune ce s-ar fi întâmplat dacă regimentele ar fi rămas acolo mai mult timp.

  Cu toate acestea, afacerile negustorului prosperau. Avea monopol asupra piperului negru, salpetrului şi scorţişoarei şi era cel mai mare importator de aramă, indigo, bumbac, lână, sare, fier, hârtie şi mărfuri de tot felul. Prăvăliaşii alde James Grun, cu firma Elefantul, Russel de la Vulturul de Aur, de pe cealaltă parte a Podului Mare sau Clark şi Nightingale de la Tigaia, lângă Cafeneaua Nouă, se aprovizionau aproape numai de la el. În sfârşit, legăturile şi contactele cu distilatorii din partea locului, cu lăptarii, cu crescătorii de cai indieni şi cu fabricanţii de lumânări din Newport îl situau printre primii exportatori ai coloniei.

  Deşi era alungat din viaţa publică, nu-i lipsea un anumit simţ civic. Când casa guvernatorului a fost distrusă de un incendiu, el a participat cu generozitate la reconstrucţia ei, în 1761. În acelaşi an şi-a dat obolul la reclădirea Podului Mare, după furtuna din octombrie. A înlocuit multe dintre cărţile distruse când a ars biblioteca municipală. În sfârşit, în ziua când unii dintre credincioşi; s-au despărţit de biserica în care slujea doctorul Cotton şi au fondat biserica diaconului Snow, Curwen li s-a alăturat. Zelul lui religios a scăzut după puţină vreme, dar, când s-a văzut condamnat la o izolare ce-l ducea la ruină, a început din nou să cultive pietatea.

  Spectacolul acestui om ciudat, cu chipul livid, arătând abia de patruzeci de ani şi, cu toate acestea, bătrân de peste un veac, încercând să scape de valul de teamă şi ură abătut asupra lui, părea totodată patetic şi vrednic de dispreţ. Dar puterea bogăţiei şi a anumitor gesturi este atât de mare, încât antipatia publică faţă de el scăzu puţin, mai ales atunci când marinarii lui încetară brusc să mai dispară. În plus, n-a mai fost văzut umblând prin cimitire şi zvonurile despre zgomotele sinistre ce se auzeau din ferma de la Pawtuxet Road s-au împuţinat. A continuat să-şi aprovizioneze casa cu cantităţi considerabile de hrană şi să-şi cumpere mereu alte turme de animale; dar, înainte ca Charles Ward să-i examineze registrele de socoteli, nimeni nu s-a gândit să facă o comparaţie nelinişt toare înre marele număr de negri din Guineea, pe care i-a importat până în 1766 şi numărul mic al aceloraşi negri pentru care avea acte de vânzare fie către negustorii de sclavi de la Podul Mare, fie către plantatorii lin regiunea Narragansett.

  Desigur, această cuminţenie târzie nu făcu mare impresie. Oamenii continuau să-l evite pe Curwen cu neîncredere, iar el înţelese că, în felul acesta, afacerile i se vor ruina repede. Studiile şi experienţele lui, oricare ar fi fost natura lor, făceau necesare, probabil, venituri considerabile; în afară de aceasta, schimbarea locului de reşedinţă nu i-ar fi folosit la nimic, căci l-ar fi făcut să piardă toate avantajele situaţiei sale comerciale. Judecata îl îndemna să-şi îmbunătăţească relaţiile cu locuitorii oraşului, astfel încât prezenţa lui să nu mai fie un semnal pentru încetarea conversaţiilor, pentru scuze neconvingătoare de plecare şi pentru o atmosferă de jenă generală. Şi comisii lui îi pricinuiau multe griji, căci erau nişte nepricopsiţi pe care nimeni altul nu voia să-i angajeze. Cât despre căpitanii şi secunzii de pe corăbiile lui, nu lucrau pentru el decât dacă reuşea să exercite o anumită presiune asupra lor fie printr-o ipotecă, fie printr-o poliţă, fie prin informaţii precise despre viaţa lor privată. Dacă putem crede jurnalele intime ale vremii, în mai multe cazuri Curwen a dat dovadă de o putere cu adevărat magică în descoperirea secretelor de familie, folosite în scopuri greu de mărturisit. În decursul ultimilor cinci ani ai vieţii sale s-ar părea că numai prin conversaţii nemijlocite cu oamenii morţi demult ar fi putut căpăta informaţiile pe care era gata oricând să le dea pe faţă, foarte volubil.

  Cam în acea vreme, vicleanul negustor găsi o modalitate supremă de a-şi recăpăta locul în comunitate. Hotărî să ia în căsătorie o fată a cărei situaţie socială ar fi făcut imposibil ostracismul ce îl lovea. Poate că dorinţa lui de căsătorie avea şi motive mai profunde; raţiuni atât de străine sferei noastre, încât numai documentele descoperite la o sută cincizeci de ani după moartea lui au îngăduit să li se bănuiască existenţa; dar nu se va şti niciodată nimic sigur despre aceasta. Dându-şi seama câtă indignare ar provoca dacă ar face curte unei fete după obicei, el căută o candidată cu părinţi asupra cărora să poată exercita o presiune suficientă; lucru foarte greu, căci voia ca viitoarea lui soţie să aibă o mare frumuseţe, o educaţie perfectă şi o poziţie socială ireproşabilă. În cele din urmă, alegerea căzu asupra fiicei unuia dintre cei mai buni căpitani ai vaselor sale, numit Dutie Tillinghast, un văduv de foarte bună familie şi cu o reputaţie nepătată, care, din lipsă de bani, se afla cu totul sub dominaţia lui Curwen. După o întrevedere furtunoasă cu armatorul, marinarul îşi dădu consimţământul la această unire monstruoasă.

  Eliza Tillinghast, la acea vreme în vârstă de optsprezece ani, fusese crescută pe cât de bine o îngăduiseră veniturile modeste ale tatălui ei. Nu numai că urmase cursurile şcolii Stephen Jackson, dar învăţase şi toate artele vieţii casnice. De la moartea mamei ei, răpusă de vărsat negru în 1757, ţinea singură casa, ajutată numai de o servitoare. Trebuie să fi avut o explicaţie foarte neplăcută cu tatăl ei în legătură cu căsătoria pe care i-o impunea, dar nici un document scris nu face vreo menţiune despre aceasta. Se ştie sigur că a rupt logodna cu tânărul Ezra Weeden, prim-locotenent pe nava Enterprise, şi că unirea ei cu Joseph Curwen a fost oficiată la 7 martie 1767 în biserica baptistă, în prezenţa personalităţilor celor mai de seamă ale oraşului. Gazette a menţionat căsătoria într-o relatare foarte scurtă, care pare să fi fost ruptă sau tăiată din numerele de jurnal ce s-au păstrat. Ward a găsit un singur ziar intact, după lungi cercetări în arhivele unui colecţionar celebru. Nota era redactată în termenii următori.

  Lunea trecută, Domnul Joseph Curwen, neguţător din acest Oraş, a luat în căsătorie pe Domnişoara Eliza Tillinghast, fiică a căpitanului Dutie Tillinghast, tânără care, pe lângă Frumuseţe, este înzestrată cu adevărata Virtute în stare să onoreze Starea căsniciei şi să facă să-i dăinuie Calitatea.

  Corespondenţa Durfee-Arnold, descoperită de Charles Ward în colecţia lui Melville F. Peters din George Street, aruncă o lumină vie asupra indignării trezite de această căsătorie nepotrivită. Totuşi, influenţa socială a lui TiUinghast rămânea neschimbată şi, din nou, Joseph Curwen primi vizita unor oameni pe care, în alte împrejurări, n-ar fi reuşit niciodată să-i facă să-i treacă pragul casei. Deşi n-a fost primit de toată lumea, a încetat să mai fie ţinta excluderii generale. Comportarea ciudatului mire faţă de soţia lui uimi pe toată lumea. În casa nouă din Olney Court n-a mai avut loc nici o manifestare supărătoare şi, deşi Curwen se ducea foarte des la fermă (unde n-a luat-o niciodată pe soţia lui), purtarea i-a devenit aproape normală. O singură persoană îi arăta o duşmănie fără leac: Ezra Weeden, tânărul ofiţer de marină a cărui logodnă cu Eliza Tillinghast fusese ruptă cu atâta brutalitate. Jurase public că se va răzbuna şi îl spiona pe Curwen cu o încăpăţânare plină de ură, ce nu prezicea nimic bun pentru fericitul lui rival.

  La 7 mai 1765 s-a născut Ann Curwen. A fost botezată de reverendul John Graves, de la King's Church (soţul şi soţia fiind, respectiv, congregaţionalist şi baptistă, adoptaseră de comun acord biserica episcopală pentru fiica lor). Naşterea nu e amintită în majoritatea documentelor bisericeşti şi municipale în care ar trebui să figureze, iar Charles Ward o descoperi cu foarte mare greutate. Pentru aceasta a trebuit să poarte o corespondenţă cu moştenitorii doctorului Graves care, ca un fidel supus al regelui ce era, luase cu el un duplicatum al registrelor parohiale când îşi abandonase păstoria, în momentul revoluţiei. Ward s-a adresat acestei surse, întrucât ştia că străbuna lui, Ann Tillinghast Potter aparţinuse bisericii episcopale.

  Puţin timp după naşterea fiicei lui, eveniment pe care-l întâmpină cu un entuziasm ce contrasta cu obişnuita lui răceală, Curwen hotărî să pozeze pentru un portret. L-a comandat unui scoţian plin de talent, numit Cosmo Alexander, ce locuia pe atunci la Newport. Se spune că imaginea a fost pictată pe un panou din bibliotecă, în casa din Olney Court. În perioada aceea, negustorul dădu semne ale unei distracţii neobişnuite şi-şi petrecu mai tot timpul la ferma din Pawtuxet Road. Părea a fi căzut pradă unei agitaţii stăpânite, ca şi cum ar fi fost în aşteptarea unui eveniment fenomenal sau în preajma unei descoperiri stranii din domeniul alchimiei.

  Nu înceta să se prefacă foarte interesat de viaţa comunităţii şi nu pierdea nici o ocazie să ridice nivelul cultural al oraşului. În 1763 îl ajută pe Daniel Jenckes să-şi deschidă librăria şi, după aceea, deveni cel mai bun client al ei. La fel, dădu un ajutor financiar substanţial ziarului Gazette, care apărea în fiecare miercuri la hanul Capul lui Shakespeare. În politică s-a arătat un partizan vehement al guvernatorului Hopkins, împotriva partidului lui Ward (foarte puternic la Newport, rivalul oraşului Providence). Dar Ezra Weeden, care-l supraveghea îndeaproape, batjocorea cu cinism această activitate de faţadă şi jura că ea ascunde legături odioase cu cele mai negre abisuri ale iadului. De fiecare dată când era pe uscat, tânărul petrecea nopţi întregi în preajma cheiurilor, ţinând o barcă pregătită atunci când vedea luminile strălucind în antrepozitele lui Curwen şi urmărind bărcuţa care, uneori, se îndepărta pe furiş în golf. Mai stătea şi la pândă, uneori, lângă ferma din Pawtuxet Road şi o dată a fost muşcat groaznic de câinii pe care cei doi servitori i-au asmuţit asupra lui.

  În iulie 1766 s-a produs ultima metamorfoză a lui Joseph Curwen. A fost foarte bruscă şi observată de toţi locuitorii oraşului. Expresia de aşteptare făcu loc unui aer de triumf entuziast. Negustorul părea că se stăpâneşte cu greu să nu se laude în public cu ceea ce descoperise, aflase sau făcuse; dar, după cât se vede, nevoia de a păstra secretul a fost mai puternică decât dorinţa de a-şi împărtăşi bucuria, căci nu a dat niciodată nici un fel de explicaţie. Atunci a început sinistrul savant să-i uimească pe oameni cu cunoştinţe despre fapte pe care numai strămoşii lor defuncţi ar fi putut să i le transmită.

  Dar activităţile clandestine ale lui Curwen nu încetară numai pentru atât. Din contră, păru să se extindă, aşa încât grija afacerilor lui căzu din ce în ce mai mult pe spatele căpitanilor legaţi de el prin lanţurile fricii. Delăsă cu totul comerţul cu sclavi sub pretextul că beneficiile se micşorează pe zi ce trece. Îşi petrecea cât mai mult timp la fermă şi, după unele zvonuri, putea fi găsit uneori în preajma cimitirelor. Ezra Weeden, deşi îl spiona doar pe perioade scurte şi intermitente, din pricina călătoriilor sale pe mare, era mai încăpăţânat decât ţăranii şi orăşenii: astfel că supuse treburile lui Curwen unei supravegheri fără precedent. Unele manevre bizare ale vaselor negustorului fuseseră considerate ca normale într-o epocă în care toţi coloniştii păreau hotărâţi să lupte împotriva legii asupra zahărului, ce punea piedici unui comerţ important. Contrabanda era lucru banal în golful Narragansett, unde noaptea erau debarcate tot felul de încărcături ilicite. Dar Weeden, după ce urmări de mai multe ori barcazurile şi cuterele care se îndepărtau într-ascuns de bazinele de lângă Town Street, căpătă curând certitudinea că Joseph Curwen nu avea doar grija de a se feri de navele înarmate ale Majestăţii Sale. Înainte de metamorfoza din 1766, cele mai multe dintre ambarcaţiile lui aduceau negri înlănţuiţi, ce erau debarcaţi într-un punct al malului chiar la nord de satul Pawtuxet şi erau duşi apoi la fermă, unde erau închişi în enorma clădire de piatră ale cărei ferestre se reduceau la nişte deschizături înguste. Începând din iulie 1766, Curwen încetă să mai importe sclavi şi, o bucată de vreme, navigaţia de noapte se opri şi ea. Apoi, cam prin primăvara lui 1767, barcazurile şi cuterele începură iar să iasă din bazine; dar acum mergeau foarte departe în golf, până la Nanquit Point, unde preluau încărcături de pe corăbii stranii, deosebit de mari. Apoi, marinarii lui Curwen transportau aceste încărcături până la fermă, unde le descărcau în clădirea de piatră folosită altădată ca închisoare pentru sclavi; ele erau formate aproape în întregime din lăzi dintre care unele, grele şi lungi, semănau foarte tare cu nişte sicrie.

  Weeden pândea ferma cu stăruinţă. Rareori lăsa să se scurgă o săptămână fără să facă o expediţie nocturnă, exceptând perioadele în care zăpada acoperea pământul şi i-ar fi păstrat urma paşilor. Ca să-şi asigure veghea şi în timp ce era pe mare, ceru ajutorul unui prieten de cârciumă, numit Eleazar Smith. Ar fi putut amândoi să răspândească zvonuri extraordinare. N-au făcut-o, pentru că au judecat că orice publicitate ar fi atras atenţia prăzii lor şi i-ar fi împiedicat să meargă mai departe. Or ei doreau să afle mai multe înainte să treacă la acţiune. Probabil că au aflat lucruri cu adevărat înspăimântătoare, şi Charles Ward le-a spus adesea rudelor sale cât îi pare de rău că Weeden îşi arsese carnetele de note. Tot ce se ştie despre descoperirile lor vine din jurnalul intim, destul de dezlânat, al lui Eleazar Smith şi din unele scrisori din vremea aceea; din aceste documente reiese că ferma era doar învelişul exterior al unei formidabile ameninţări, de a cărei întindere nu-ţi poţi da seama cu claritate.

  Weeden şi Smith se convinseră curând că pe sub pământ se întindea un şir de tuneluri şi catacombe unde trăiau numeroşi servitori, în afară de bătrânul indian şi de nevastă-sa. Casa propriu-zisă era o veche locuinţă de la începutul secolului al XVII-lea, cu căminuri enorme şi cu ferestre zăbrelite; laboratorul se găsea într-o clădire mică, expusă spre nord. Această clădire era izolată de celelalte; totuşi, judecând după vocile care se auzeau uneori dinăuntru, se putea ajunge acolo prin căile subterane. Până în 1766, vocile acestea erau doar murmure sau strigăte ale sclavilor, însoţite de ciudate invocări psalmodiate. După această dată, vocile se schimbară într-un fel ce te înfiora: posomorâte răspunsuri afirmative, explozii de furie frenetică, gemete imploratoare, gâfâituri avide, strigăte de protest. Ele se exprimau în diferite limbi, cunoscute toate lui Curwen, care rostea cu asprime ameninţări sau reproşuri.

  Uneori, păreau să fie mai mulţi oameni în casă: Curwen, câţiva prizonieri şi paznicii acestor captivi. Unele voci se exprimau în limbi pe care nici Weeden, nici Smith nu le auziseră niciodată, cu toate că erau familiarizaţi cu porturile străine. Conversaţiile semănau întotdeauna cu un fel de interogatoriu: s-ar fi zis că Joseph Curwen smulgea informaţii unor prizonieri înspăimântaţi sau răzvrătiţi.

  Weeden n-a putut nota decât anumite fraze din dialogurile în engleză, franceză sau spaniolă. În afară de convorbirile în care se discuta despre treburile din trecut ale familiilor din Providence, majoritatea întrebărilor şi a răspunsurilor se referea la subiecte istorice sau ştiinţifice, câteodată aparţinând unui trecut foarte îndepărtat. Într-o zi, de exemplu, un personaj, ce trecea alternativ de la furie la morocăneală, a fost interogat în limba franceză despre masacrarea Prinţului Negru la Limoges, în 1370, ca şi cum, dintr-un motiv secret, prizonierul ar fi trebuit să ştie aceste lucruri. Curwen îl întrebă pe captiv dacă ordinul fusese dat din cauza Semnului Ţapului, descoperit pe altarul criptei romane a catedralei, sau pentru că Omul Negru din Haute-Vienne rostise Cele Trei Cuvinte. Nereuşind să capete un răspuns, inchizitorul recurse probabil la metode extreme, căci se auzi un ţipăt formidabil, urmat de o tăcere adâncă şi apoi de o bufnitură.

  Ferestrele fiind întotdeauna astupate cu perdele grele, niciuna dintre aceste convorbiri nu a avut martori oculari. Într-o noapte totuşi, în timpul unui discurs într-o limbă necunoscută, Weeden văzu apărând pe o perdea o umbră care îl înfricoşă. Ea îi aduse aminte de un personaj dintr-un spectacol de marionete prezentat în toamna anului 1764, la Hacher's Hali, de un păpuşar venit din Germantown, Pennsylvania, şi care se intitula Vedere a Celebrei Cetăţi a Ierusalimului, în care sunt reprezentate Ierusalimul, Templul lui Solomon, Tronul său Regal, celebrele Turnuri şi Coline; la fel şi Chinurile Domnului Nostru de la Grădina Ghetsemani până la Crucea de pe Golgotha. În noaptea aceea spionul, lipit de fereastra sălii din faţă, unde avea loc convorbirea, tresări atât de tare, încât îi alarmă pe cei doi servitori indieni, care asmuţiră câinii asupra lui. După aceea nu s-a mai auzit niciodată vorbindu-se în casă, iar Weeden şi Smith traseră concluzia că magicianul îşi mutase terenul de activitate în regiunile subterane.

  Existenţa subteranelor era dovedită de mai multe detalii. Din pământ, în locuri îndepărtate de orice locuinţă, se auzeau uneori strigăte şi gemete înăbuşite. În afară de asta, s-a descoperit o uşă masivă de stejar încastrată într-o arcadă de zidărie, care dădea acces la cavernele scobite în deal; uşa se afla lângă malul apei, ascunsă de tufişuri, în locul unde coasta dealului coboară în pantă abruptă până în valea râului Pawtuxet. Weeden nu putea să ştie când şi cum fuseseră construite aceste catacombe; dar insistă adesea asupra faptului că muncitorii puteau uşor să ajungă acolo fără să-i vadă nimeni, venind pe râu. Chiar aşa, Joseph Curwen îi punea pe mateloţii lui să facă treburi foarte ciudate! în timpul marilor ploi din primăvara lui 1769, cei doi spioni pândiră cu luare-aminte malul povârnit al râului, să vadă dacă nu cumva apele vor da la iveală vreun secret subteran. Răbdarea lor a fost recompensată de spectacolul unor mari grămezi de oase omeneşti şi de animale în unele locuri ale malului, unde ploile săpaseră adevărate râpe. Desigur, lucrul putea părea normal în apropierea unei ferme care se ocupa de creşterea animalelor, într-un colţ de ţară unde se găseau nenumărate cimitire vechi indiene; dar Weeden şi Smith ajunseră la concluzii cu totul diferite.

  În ianuarie 1770, în vreme ce cei doi tineri se mai întrebau încă ce trebuia să creadă şi ce să facă, se produse incidentul cu nava Fortaleza. Exasperat de incendiul criminal ce distrusese vasul de pază a coastei Liberty, de la Newport, amiralul Wallace, comandantul flotei vămilor, dăduse ordin să se întărească supravegherea navelor străine. În această împrejurare, într-o zi, în zori, goleta Cygnet, sub ordinele căpitanului Harry Leshe, captură, după o scurtă urmărire, nava Fortaleza, din Barcelona, căpitan Manuel Arruda; nava venea din Cairo şi se îndrepta spre Providence. Când s-a făcut controlul vasului, s-a constatat cu uimire că încărcătura lui se compunea în exclusivitate din mumii egiptene adresate unui „Matelot A. B. C.” care trebuia să vină să le preia cu un barcaz, în larg, în dreptul lui Nanquit Point; căpitanul Arruda refuză să dezvăluie identitatea „Matelotului AB. C”. Tribunalul maritim din Newport se trezi la mare strâmtoare, căci, pe de o parte, încărcătura nu era alcătuită din marfă de contrabandă, dar, pe de altă parte, Fortaleza intrase ilegal în apele teritoriale. Până la urmă, s-a făcut un compromis: vasul a fost eliberat cu interdicţia de a ancora în apele Rhode Island-ului. După aceea, a mai fost văzut în vecinătatea portului din Boston, dar n-a intrat vreodată pe faţă în port.

  Acest incident bizar nu putu să nu atragă atenţia locuitorilor din Providence; mai mulţi dintre locuitorii săi făcură legătura între mumiile de pe Fortaleza şi Joseph Curwen. Studiile şi experienţele sinistrului bătrân fiind cunoscute de toată lumea, la fel ca şi gustul lui morbid pentru cimitire, părea să fie singurul cetăţean al oraşului căruia lugubra încărcătură i-ar fi putut fi adresată. Ca şi cum ar fi ghicit această opinie, bătrânul negustor avu grijă să discute în mai multe rânduri despre valoarea chimică a balsamurilor ce se găsesc în mumii, crezând poate că ar putea astfel să dea acestei afaceri un aspect oarecum normal, fără să admită totuşi că ar fi luat parte la ea. Cât despre Weeden şi Smith, fireşte că ei îşi închipuiră cele mai extravagante teorii cu putinţă asupra lui Joseph Curwen şi a monstruoaselor lui lucrări.

  Primăvara următoare căzură din nou ploi îmbelşugate şi cei doi tineri supravegheară stăruitor malul râului, în spatele fermei. Mari porţiuni de pământ au fost luate de ape, au fost dezvelite oseminte, dar cei ce pândeau n-au văzut nici o cavernă subterană. Cu toate acestea, în satul Pawtuxet, la o milă în aval de fermă, s-a răspândit un zvon neobişnuit. Paşnicii pescari ale căror bărci erau ancorate în micul port toropit, nu departe de podeţ, afirmau că văzuseră trupuri plutind pe apă; apăruseră doar un minut, în timp ce cădeau pe cataracte. Desigur, Pawtuxet este un râu lung, care şerpuieşte prin mai multe regiuni populate unde sunt cimitire din belşug, iar ploile fuseseră torenţiale. Dar pescarii au fost neplăcut impresionaţi de privirea de nebun a unuia dintre cadavre, în momentul când a fost aruncat de curent în josul cataractei, ca şi de ţipătul stins scos de un altul care, judecând după starea lui, ar fi trebuit să fie cu desăvârşire incapabil să strige. Auzind vestea, Smith, în lipsa lui Weeden, se grăbi să meargă să examineze malul în spatele fermei, unde bănuia că s-a produs o surpare însemnată. Cu toate acestea, nu văzu nici urmă de vreo deschizătură, căci avalanşa în miniatură formase un zid de pământ şi de arbuşti dezrădăcinaţi.

  În toamna lui 1770, Weeden hotărî că venise momentul să împărtăşească şi altora descoperirile sale, întrucât dispunea de o înlănţuire precisă de fapte şi de un martor ocular gata să garanteze că nu gelozia şi dorinţa de răzbunare îi înfierbântaseră imaginaţia. Îl luă de prim-confident pe căpitanul vasului Enterprise, James Matthewson, care nu numai că-l cunoştea îndeajuns ca să nu se îndoiască de adevărul spuselor lui, dar avea şi destulă influenţă în oraş pentru a fi ascultat cu respect. Discuţia avu loc într-o sală a cârciumii lui Sabin, lângă port, în prezenţa lui Smith, iar căpitanul Matthewson păru foarte impresionat de declaraţiile primului său locotenent. Ca şi toţi ceilalţi locuitori din Providence, avea bănuieli urâte cu privire la Curwen; n-avea nevoie decât de câteva informaţii suplimentare ca să se convingă de-a binelea. Ordonă celor doi tineri să nu mai spună nimic nimănui, aşteptând momentul potrivit să consulte el însuşi vreo zece dintre notabilii cei mai instruiţi din oraş. Oricum, secretul trebuia păstrat, căci lucrurile nu puteau fi rezolvate de poliţie sau gardă; pe deasupra, mulţimea trebuia ţinută în neştiinţă, ca să se evite repetarea panicii îngrozitoare de la Salem, care-l făcuse pe Curwen să plece la Providence cu un secol mai înainte.

  Socotea să se adreseze personalităţilor următoare: doctorul Benjamin West, autor al unui tratat asupra orbitei planetei Venus; reverendul James Manning, decan al Universităţii; ex-guvernatorul Stephen Hopkins, membru onorific al Societăţii Filosofice din Newport; John Carter, editorul ziarului Gazette; cei patru fraţi Brown: John, Joseph, Nicholas şi Moses, magnaţii oraşului (Joseph era un chimist amator foarte competent); bătrânul doctor Jabez Brown, un mare erudit, foarte bine informat asupra cumpărăturilor bizare ale lui Curwen; şi căpitanul Abraham Whipple, corsar de o energie şi o îndrăzneală fenomenale. Aceşti oameni, dacă-şi plecau urechea la spusele lui Matthewson, ar fi putut hotărî împreună dacă, înainte să treacă la fapte, era nevoie să-l consulte pe guvernatorul coloniei, Joseph Wanton, de la Newport.

  Căpitanul Matthewson reuşi peste aşteptări: deşi doi sau trei dintre notabili primiră cu unele rezerve povestirea lui Weeden, toţi considerară necesar să acţioneze în comun şi în secret. Curwen constituia o ameninţare pentru prosperitatea oraşului şi a coloniei: trebuia eliminat cu orice preţ. La sfârşitul lunii decembrie 1770 a avut loc o întrunire generală acasă la Stephen Hopkins. Căpitanul Matthewson a citit notele lui Weeden. Acesta şi cu prietenul lui, Smith, au fost convocaţi pentru a preciza unele amănunte. Înainte ca cele spuse de ei să ia sfârşit, adunarea se simţi sub apăsarea unei groaze nedesluşite; dar, în această teamă, era amestecată o hotărâre cruntă, pe care căpitanul Whipple o exprimă prin nişte înjurături răsunătoare. Au decis să nu-i spună nimic guvernatorului, căci trebuia să recurgă la măsuri în afara legii. Putea fi periculos să-i dai ordin să părăsească oraşul unui om cum era Curwen, care părea să dispună de puteri supranaturale. În afară de aceasta, chiar dacă s-ar fi supus fără să treacă la represalii, nu s-ar fi reuşit decât mutarea ameninţării într-un alt loc. Negustorul trebuia să fie luat pe neaşteptate la fermă de o trupă de corsari bine căliţi şi să i se dea o ultimă şansă de a se explica. Dacă era doar un nebun care se distra să poarte discuţii imaginare imitând diferite voci, se vor mulţumi să-l închidă. Dacă ororile subterane se vor dovedi a fi reale, Curwen trebuia să moară împreună cu toţi servitorii săi. Totul se putea petrece fără mult zgomot: văduva şi socrul lui nu vor şti niciodată ce se întâmplase.

  În timp ce conspiratorii discutau aceste măsuri, în oraş se petrecu o întâmplare atât de teribilă, atât de inexplicabilă, încât multă vreme se vorbi despre ea la mare distanţă de jur-împrejur. Într-o noapte de ianuarie, pe când luna strălucea luminoasă şi o pătură groasă de zăpadă acoperea pământul, au fost auzite ţipete înfiorătoare răsunând pe râu şi pe deal; apoi, oamenii care locuiau lângă Weybosset Point văzură o formă mare albă, alergând cu disperare pe o bucată de teren incomplet defrişată, în faţa locului numit Capul Turcului. Din depărtare răsunau lătrăturile câinilor, dar s-au liniştit de îndată ce a început să se audă zarva oraşului trezit din somn. Grupuri de bărbaţi înarmaţi cu lanterne şi muschete s-au dus în grabă acolo, dar n-au putut descoperi nimic. Totuşi, a doua zi dimineaţa, un trup gigantic, voinic, complet dezbrăcat a fost găsit pe gheaţa strânsă la picioarele dinspre sud ale Podului Mare şi identitatea cadavrului a devenit tema a numeroase ipoteze. Cei care vorbiră în şoaptă despre acest subiect erau toţi bunici, căci chipul ţeapăn, cu ochii plini de groază nu trezea amintiri decât în memoria bătrânilor venerabili: or aceştia recunoscură în acest cadavru cu trăsături schimonosite un om care murise cu cincizeci de ani în urmă!

  Ezra Weeden asistă la descoperirea cadavrului. Aducându-şi aminte de lătrăturile auzite în ajun, o luă pe drum în lungul străzii Weybosset şi traversă podul de la Muddy Dock, unde răsunaseră strigătele. Ajungând la capătul zonei locuite, în locul unde strada dă în drumul spre Pawtuxet, găsi urme ciudate pe zăpadă. Uriaşul gol fusese urmărit de câini şi de oameni încălţaţi cu cizme, ale căror urme de paşi veneau spre oraş şi se întorceau: vânătorii renunţaseră la urmărire, ajungând în apropiere de case. Cu un zâmbet cumplit, Weeden merse pe urme până la locul din care porneau; după cum se aştepta, era ferma lui Joseph Curwen. Doctorul Bowen, la care se duse imediat să dea raportul, fu complet descumpănit făcând autopsia cadavrului. Aparatul digestiv nu părea să fi funcţionat vreodată, în timp ce pielea avea o textură grosolană, cu desăvârşire inexplicabilă. Cum auzise spunându-se că trupul semăna cu al fierarului Daniel Green, mort de amar de ani şi al cărui nepot Aaron Hoppin era comis în slujba lui Curwen, Weeden se interesă de locul precis unde fusese înmormântat Green. În noaptea aceea, zece oameni se duseră la cimitirul de nord şi deschiseră mormântul. Aşa după cum prevăzuseră, era gol.

  Între timp fuseseră luate măsuri pentru interceptarea scrisorilor lui Joseph Curwen şi, puţin înainte de a fi descoperit cadavrul goi, o scrisoare de la un oarecare Jedediah Orne, din Salem, dădu mult de gândit conjuraţilor. Iată un extras, a cărui copie a fost găsită de Charles Ward în arhivele unei familii din oraş:

  Mă bucur să aflu că îţi procuri în continuare după Pohtă Lucruri de Altădată şi cred că nici la Salem-sat, la domnul Hutchinson, treaba nu s-a făcut mai bine. Fără nici o îndoială, nu e Nimic alt decât un lucru prea Oribil în ceea ce a făcut H. Să se ivească pornind de la ceea ce nu a putut aduna în întregime. Ce mi-ai trimis n-a Funcţionat, fie pentru că lipsea Ceva, fie pentru că Cuvintele tale au fost copiate prost de tine sau rostite incorect de mine. Singur, sunt foarte încurcat. Nu am Cunoştinţele tale de Chimie ca să pot să-l înţeleg pe Borellus şi mărturisesc că sunt nedumerit de Cartea a şaptea a Necronomiconului pe care mi-o recomanzi Dar aş vrea să-ţi Reamintesc ceea ce ne-a fost spus despre Grija pe care trebuie să o avem în a chema pe Cel potrivit, căci ai Cunoştinţă de ce a scris Domnul Mather în Magnolia din.7 şi vei putea judeca astfel că această Oroare e relatată de el cât se poate de Adevărat. Îţi spun încă o dată: nu chema Nici un Spirit pe care să nu-l poţi stăpâni; vreau să spun Nici un Spirit care la Rândul lui, să poată chema ceva împotriva ta, prin care Vicleşugurile tale cele mai Puternice să fie spulberate. Îndreaptă-te spre cei Mici, de teamă ca cei Mari să nu cumva să vrea să răspundă şi să ordone în locul tău. Am fost pătruns de groază citind că ştii ce păstrează Ben Zaristnatmik în Lada lui de abanos căci ştiu cine trebuie să-ţi fi spus asta. Te rog din nou să-mi scrii pe numele de Jedediah şi nu pe cel de Simon. E periculos să Trăieşti timp prea îndelungat în această Comunitate şi cunoşti Planul prin care m-am întors aici sub forma fiului meu. Aş dori să-mi Comunici ce a aflat Omul Negru de la Sylvanus Cocidius în Criptă, sub zidul roman şi ţi-aş fi foarte recunoscător dac-ai vrea să-mi împrumuţi manuscrisul de care vorbeşti. O altă scrisoare, anonimă de data aceasta şi venind de la Philadelphia, conţinea un pasaj tot atât de neliniştitor:

  Mă voi conforma cererii dumitale de a nu mai trimite Conturile decât prin Corăbiile dumitale, dar nu sunt întotdeauna sigur de data sosirii lor. Pentru Treaba de care-mi vorbeşti, n-am nevoie decât de un singur lucru mai mult; dar aş vrea să fiu sigur că te-am înţeles bine. Îmi spui că trebuie să nu lipsească nici o Parte dacă vrei să obţii cele mai bune Rezultate, dar ştii cât e de greu să ai certitudinea. Mi se pare un mare Risc şi o mare Greutate să iei toată Lada şi, în oraş, (adică în bisericile Sf. Petru, Sf. Pavel şi Sf. Maria) este absolut imposibil. Dar ştiu câte Imperfecţiuni erau la cel care a fost înviat în Octombrie trecut şi câte Exemplare vii a trebuit să foloseşti înainte să descoperi Metoda cea bună în 1766; de asta mă voi lăsa condus de dumneata în Toate. Aştept cu nerăbdare sosirea bricului dumitale şi merg în fiecare zi să aflu veşti la Cheiul Domnului Biddle.

  O a treia scrisoare suspectă era scrisă într-o limbă şi cu un alfabet necunoscut. O singură combinaţie de litere, repetată de mai multe ori, se găseşte copiată cu stângăcie în jurnalul intim al lui Smith, găsit de Charles Ward; profesorii de la Universitatea Brown au declarat că e vorba de alfabetul amharic sau abisinian, dar n-au putut identifica acel cuvânt. Niciuna dintre epistolele citate nu a ajuns vreodată la Curwen; totuşi, dispariţia lui Jedediah Orne, din Salem, care s-a produs puţin timp după aceea, demonstrează că grupul conspiratorilor din Providence a ştiut să rezolve lucrurile fără multă zarvă. În afară de aceasta, doctorul Shippen, preşedinte al Societăţii de istorie din Pennsylvania, a primit scrisori în legătură cu un cetăţean a cărui prezenţă era nedorită în Philadelphia. Dar măsuri mai hotărâtoare urmau să fie luate şi roadele descoperirilor lui Weeden trebuie căutate în adunările nocturne ale marinarilor şi corsarilor în antrepozitele fraţilor Brown. Încet şi sigur, era pus la punct un plan de luptă care să nu lase să dăinuie nici cea mai mică urmă din nefastele mistere ale lui Joseph Curwen.

  Acesta din urmă, cu toate precauţiile luate, bănuia probabil ceva, căci avea un aer neliniştit şi preocupat. Toată ziua îi vedeai trăsura prin oraş sau pe drumul spre Pawtuxet. Puţin câte puţin îşi pierdu expresia prietenoasă, prefăcută, prin care încercase să lupte împotriva prejudecăţilor concetăţenilor săi. Vecinii cei mai apropiaţi de ferma lui, familia Fenner, observară într-o seară un snop mare de lumină ţâşnind din acoperişul misterioasei clădiri de piatră cu ferestre excesiv de înalte şi de înguste şi se grăbiră să-i dea de veste lui John Brown. Acesta devenise şeful conjuraţilor şi îi informase pe membrii familiei Fenner că se pregăteau să-l atace pe Curwen. Fusese nevoit să le spună fermierilor, fiindcă, prin forţa împrejurărilor, aveau să asiste la actul final. El le explică despre expediţia plănuită, spunându-le că Joseph Curwen era un spion în slujba funcţionarilor de la vama din Newport, împotriva cărora toţi armatorii, negustorii şi fermierii din Providence se răzvrăteau pe faţă sau pe ascuns. Nimeni n-ar putea spune dacă Fenner-ii au dat crezare acestei declaraţii, dar văzuseră, oricum, prea multe lucruri stranii la vecinul lor ca să nu-l încarce, bucuros, cu încă un păcat. Domnul Brown le încredinţă sarcina de a supraveghea ferma lui Curwen şi de a-i da raportul despre toate incidentele care vor avea loc acolo.

  Apariţia acestui ciudat snop de lumină părea a dovedi că negustorul urma să încerce o experienţă neobişnuită; trebuia deci să se treacă la acţiune fără întârziere. Potrivit jurnalului lui Smith, o trupă de o sută de oameni s-a adunat la 12 aprilie 1771, ora zece seara, în sala mare a cârciumii Leul de aur a lui Thurston, de partea cealaltă a podului. Dintre persoanele de vază se aflau acolo: John Brown, şeful conjuraţilor; preşedintele Manning, fără peruca enormă care-l făcuse celebru în toată regiunea; doctorul Bowen, înarmat cu trusa de instrumente chirurgicale; guvernatorul Hopkins, înfofolit într-o pelerină neagră şi însoţit de fratele lui, Esch, pus la curent cu secretul în ultimul moment; John Carter, căpitanul Matthewson şi căpitanul Whipple, care urmau să asigure conducerea operaţiilor. Aceştia ţinură sfat într-o încăpere din spatele cârciumii; apoi, căpitanul Whipple intră în sala mare şi dădu ultimele instrucţiuni adunării de marinari. Eleazar Smith se afla împreună cu căpeteniile, în camera din spate, aşteptând sosirea lui Ezra Weeden, însărcinat să-l supravegheze pe Curwen şi să vină să anunţe plecarea trăsurii lui spre fermă.

  Spre ora zece şi jumătate se auzi un vuiet înfundat pe Podul Mare, urmat de zgomotul unei trăsuri trecând pe stradă: condamnatul o pornise către ultima sa noapte de blasfemie şi vrăji. Weeden apăru după câteva clipe şi conspiratorii ieşiră şi se înşirară în ordine pe stradă, purtând fiecare pe umăr o muschetă, o puşcă de vânătoare sau un harpon de vânat balene. Căpeteniile prezente în rânduri erau: căpitanul Whipple, căpitanul Esch Hopkins, John Carter, preşedintele Manning, căpitanul Matthewson şi doctorul Bowen. Moses Brown apăru şi el pe la ora unsprezece. Fireşte, Weeden şi Smith făceau parte din grup. Împreună cu cei o sută de mateloţi porniră la drum fără să mai aştepte, cu sufletele pline de o cruntă hotărâre; trecură prin Broad Street şi ieşiră pe drumul spre Pawtuxet. După ce lăsară în urmă biserica lui Elder Snow, câţiva dintre ei întoarseră capul şi priviră oraşul adormit sub stele. Acoperişurile ascuţite şi clopotniţele se desenau negre pe cer şi o briză dinspre mare adia uşor. Steaua Vega urca din spatele dealului înalt de pe partea cealaltă a râului. La poalele acestei înălţimi încoronate de copaci şi de jur-împrejurul povârnişurilor ei, vechiul oraş Providence visa în timp ce câţiva dintre fiii lui se pregăteau să-l vindece de un rău monstruos.

  O oră mai târziu, conjuraţii ajunseră la ferma Fenner, unde primiră un ultim raport despre victima lor. Curwen sosise la fermă cu o jumătate de oră în urmă şi ciudatul mănunchi luminos ţâşnise spre cer puţin după venirea lui, dar nu se vedea lumină la niciuna din ferestre. Chiar în clipa când conjuraţii aflau vestea aceasta, o altă lumină ca de fulger izbucni spre sud şi ei înţeleseră că se află în mijlocul unor evenimente supranaturale. Căpitanul Whipple îşi împărţi forţele în trei grupuri: unul, compus din douăzeci de oameni sub ordinele lui Eleazar Smith, trebuia să se ducă la malul mării şi să păzească debarcaderul în eventualitatea în care ar fi venit pe acolo nişte ajutoare pentru Curwen şi, în caz de nevoie, să joace rol de ultimă rezervă; alţi douăzeci de oameni, comandaţi de căpitanul Esch Hopkins, se vor strecura în văiuga din spatele fermei' şi vor sparge uşa masivă de stejar, încastrată în malul povârnit; al treilea grup trebuia să se năpustească asupra fermei şi a clădirilor alăturate. Acest al treilea grup cuprindea trei subdiviziuni: căpitanul Matthewson va conduce prima dintre ele la misterioasa clădire de piatră cu ferestre înguste; o a doua îl va urma pe căpitanul Whipple spre casa de locuit a fermei; a treia va încercui ferma până când va fi dat semnalul de alarmă.

  Dacă fluierul va suna o dată, grupul Hopkins va dărâma uşa, apoi va aştepta acolo şi va captura pe oricine ar veni dinăuntru. La două sunete de fluier, vor pătrunde prin uşa spartă şi vor aresta inamicul sau se vor alătura restului trupei. Grupul Matthewson va face la fel: va forţa intrarea în clădirea de piatră când va auzi un fluierat; la al doilea va intra în orice trecere subterană ar putea găsi şi va merge să lupte alături de ceilalţi. Un semnal de alarmă de trei fluierături va chema rezerva de la locul de pază: cei douăzeci de oameni de rezervă se vor împărţi în două grupe şi vor intra în adâncimile necunoscute de sub fermă şi de sub clădirea de piatră. Căpitanul Whipple era convins de existenţa acestor catacombe. Era sigur că semnalele lui vor fi auzite şi înţelese de toţi. Doar ultima rezervă de la debarcader se găsea prea departe ca să audă fluierul şi va trebui să fie trimis un mesager dacă va fi nevoie de ajutorul ei. Moses Brown şi John Carter trebuia să-l însoţească pe căpitanul Hopkins; preşedintele Manning îl va urma pe căpitanul Matthewson; doctorul Bowen şi Ezra Weeden vor fi în grupul căpitanului Whipple. Atacul va începe simultan din trei puncte de îndată ce un mesager al lui Hopkins îl va anunţa pe Whipple că trupa de la debarcader se află la post. Cele trei grupe plecară de la ferma lui Fenner la ora unu noaptea.

  Eleazar Smith, şeful grupului de la debarcader, povesteşte în jurnalul său despre drumul făcut în linişte şi despre lunga aşteptare pe malul golfului. La un moment dat a auzit în depărtare un zgomot înăbuşit de strigăte, urlete şi explozii; mai apoi unul dintre oamenii lui a auzit focuri de armă şi, puţin mai târziu, Smith a simţit pulsaţia unor cuvinte formidabile în înălţimile văzduhului. Chiar înaintea ivirii zorilor şi-a făcut apariţia un matelot cu priviri rătăcite, cu hainele impregnate cu un miros oribil. El le ordonă oamenilor din detaşament să se ducă cu toţii acasă, să nu sufle niciodată o vorbă despre evenimentele nopţii şi să nu-şi mai lase nici cel mai mic gând să stăruie asupra celui ce fusese Joseph Curwen. Înfăţişarea mesagerului a fost de ajuns ca să-i convingă de adevărul spuselor sale: cu toate că-l cunoşteau mulţi dintre ei, era altul acum; sufletul lui pierduse sau câştigase ceva care făcea din el, pe veci, o fiinţă deosebită. Aceeaşi impresie avură şi puţin mai târziu, când se revăzură cu vechii prieteni care pătrunseseră în acea zonă de oroare: toţi pierduseră sau câştigaseră ceva imperceptibil. Văzuseră, auziseră sau simţiseră un lucru interzis oamenilor şi nu puteau să uite asta. Buzele tuturor au fost închise cu pecetea tăcerii. Jurnalul lui Eleazar Smith este singura relatare scrisă a acestei expediţii care s-a păstrat.

  Cu toate acestea, Charles Ward a descoperit unele informaţii suplimentare în scrisorile găsite la New London, unde trăise o altă ramură a familiei Fenner. Fenner-ii, de la casa cărora se putea zări ferma condamnată, văzură cum se îndepărtează coloana luptătorilor şi auziră foarte clar lătrăturile furioase ale câinilor lui Curwen, urmate aproape imediat de primul semnal de fluier. De cum răsunase fluieratul, mănunchiul de lumină ţâşnise pentru a doua oară din clădirea de piatră; imediat după cel de-al doilea semnal de fluier, autorul scrisorilor găsite, Luke Fenner, fiul fermierului, auzise zgomotul unui tir de muschete, urmat de un urlet atât de înfiorător, că mama tânărului leşinase. Urletul s-a repetat mai puţin tare, un pic mai târziu; apoi răsunară alte detunături în acelaşi timp cu o explozie violentă, undeva spre râu. După un ceas, câinii au început din nou să latre şi de sub pământ s-au auzit bubuituri atât de puternice, încât s-au clătinat sfeşnicele de pe policioara căminului. În aer s-a răspândit o duhoare de sulf; s-a auzit o nouă salvă de muschete, urmată de un urlet mai puţin pătrunzător, dar încă mai oribil decât celelalte două.

  Atunci şi-a făcut apariţia creatura de flăcări deasupra locului unde se găsea, în depărtare, ferma lui Curwen, în timp ce răsunau ţipete de disperare şi de groază. O salvă de muschete o doborî la pământ, dar de-ndată o altă creatură asemănătoare se înălţă în văzduh. În acest moment s-a auzit clar un strigăt de durere violentă şi Luke Fenner afirmă că a auzit cuvintele următoare: „O, Atotputernicule, apără-Ţi mielul!” Apoi au venit alte detunături şi cea de-a doua creatură înflăcărată a căzut la rândul ei. După o tăcere de cam trei sferturi de oră, Arthur Fenner, fratele mai mic al lui Luke, exclamă că vede „o ceaţă roşie” urcând spre stele din ferma blestemată. Nimeni în afară de copil n-a putut aduce mărturia vederii acestui fenomen; dar Luke recunoaşte că, în aceeaşi clipă, cele trei pisici aflate în încăpere dădură semne de mare panică.

  Cinci minute mai târziu, se porni un vânt glacial, iar aerul fu îmbâcsit de o duhoare insuportabilă, ce iscă o teamă apăsătoare, mai puternică decât groaza de morminte şi de osuare. Aproape de îndată răsună vocea formidabilă pe care nimeni din cei care au auzit-o n-o va putea uita vreodată. Ea tuna în ceruri ca însăşi vocea soartei, iar ferestrele zăngăniră în timp ce se stingeau ultimele ei ecouri. Profundă şi armonioasă, era puternică, la fel ca o orgă, dar tot atât de funestă ca şi cărţile interzise ale arabilor. Rostea, într-o limbă necunoscută, cuvinte pe care Luke Fenner le-a transcris astfel: „DEESMEES – JESHET – BONE – DOSEFEDUVEMA -ENTEMOSS”. Până în 1919 nimeni nu a putut identifica această formulă stranie, dar Charles Ward păli recunoscând vorbele pe care Pico de Mirandola le divulgase ca fiind cea mai odioasă incantaţie din toată magia neagră.

  Acestui miracol malefic păru să-i răspundă un strigăt omenesc venind de la ferma lui Curwen; după care, duhorii din aer i se adăugă o altă miasmă tot atât de insuportabilă. Urmă apoi o tânguire lungă, ce se înălţa şi cobora alternativ. Uneori suna aproape că o vorbire articulată, deşi nimeni dintre cei ce-au auzit-o n-a putut discerne un cuvânt bine definit şi, la un moment dat, păru să se transforme într-un râs diavolesc. În sfârşit, răzbătu un urlet de spaimă şi nebunie, ţâşnind din zeci de piepturi omeneşti; un urlet care răsuna tare şi limpede, cu toată adâncimea de unde trebuie să fi venit. Apoi tăcerea şi întunericul se înstăpâniră. Spirale de fum înţepător urcară spre stele, fără ca vreun foc să le dea naştere, căci, a doua zi, s-a constatat că toate clădirile fermei erau neatinse.

  În zori, doi mesageri speriaţi, cu hainele îmbâcsite de un miros monstruos, bătură la ferma Fenner-ilor şi cumpărară de la ei un butoiaş cu rom. Unul dintre ei declară că afacerea Joseph Curwen era încheiată şi că nu trebuie să se mai aducă vorba vreodată despre evenimentele nopţii. Deşi acest ordin putea să pară plin de aroganţă, înfăţişarea celui ce-l dădea era de o autoritate atât de impresionantă, încât nu dădu naştere nici unei supărări. Acesta este motivul pentru care scrisorile lui Luke Fenner adresate rudei sale din Connecticut sunt singurele documente ce pomenesc de expediţie; ba chiar autorul lor îl implorase pe destinatar să le distrugă, dar ele au fost păstrate, nu se ştie de ce, în ciuda acestei rugăminţi. Charles Ward a mai putut adăuga un amănunt, după o lungă cercetare în satul Pawtuxet. Bătrânul Charles Slocum îi relatase că bunicul lui auzise un zvon ciudat cu privire la un trup carbonizat, descoperit pe câmp la o săptămână după moartea lui Curwen; acest cadavru cu membrele chircite nu semăna întru totul nici cu o fiinţă omenească, nici cu vreun animal cunoscut.

  Opt marinari fuseseră ucişi; cadavrele n-au fost înapoiate familiilor lor, iar acestea se mulţumiră cu ceea ce li s-a spus, anume că marinarii îşi găsiseră sfârşitul într-o încăierare cu funcţionarii vămii. Aceeaşi declaraţie motiva şi numeroasele cazuri de răni îngrijite şi pansate de doctorul Jabez Bowen. Era mult mai greu să explici duhoarea imposibil de numit, care se împrăştia din hainele luptătorilor, şi s-a tot vorbit despre ea timp de săptămâni. Căpitanul Whipple şi Moses Brown, foarte grav răniţi, refuzară să se lase pansaţi de nevestele lor, spre marea uimire a acestora. Pe plan psihologic, toţi aceşti oameni erau considerabil îmbătrâniţi şi răvăşiţi. Din fericire, erau suflete simple şi foarte pioase; dacă ar fi avut o mentalitate mai complexă, s-ar fi putut ivi temerea de a-i vedea căzând în nebunie. Preşedintele Manning era deosebit de zguduit, dar a reuşit totuşi să-şi nimicească amintirile, statornicindu-se în rugăciune. Toate celelalte căpetenii de expediţie au avut mai apoi de jucat un rol important în oraş, ceea ce le-a îngăduit să-şi regăsească o anume pace a spiritului. Văduvei lui Joseph Curwen i se aduse un sicriu sigilat de plumb, cu o formă bizară, în care i se spuse că odihneşte trupul soţului ei, ucis într-o luptă cu funcţionarii vămii, despre care era mai sănătos să nu ceară amănunte.

  Aceasta este tot ce se ştia despre sfârşitul lui Joseph Curwen. Charles Ward nu găsi decât o singură idee de la care ar fi putut porni în făurirea unei teorii, aflată într-un pasaj subliniat cu o linie tremurătoare, trasă cu pana, din scrisoarea adresată lui Curwen de Jedediah Orne şi copiată de Ezra Weeden. Copia a fost găsită la urmaşii lui Smith. Poate că Weeden i-a dat-o prietenului său când totul a luat sfârşit, ca pe o cheie a enigmei; sau poate că Smith a pus mâna pe această copie înainte ca scrisoarea să fie expediată, în care caz el este cel care a subliniat pasajul, după ce i-a pus întrebările potrivite lui Weeden. Iată textul revelator:

  Îţi spun încă o dată: nu chema Nici un Spirit pe care să nu-l poţi stăpâni; vreau să spun Nici un Spirit care la Rândul lui, să poată chemă ceva împotriva ta, prin care Vicleşugurile tale cele mai Puternice să fie spulberate. Îndreaptă-te spre cei Mici, de teamă ca cei Mari să nu cumva să vrea să răspundă şi să ordone în locul tău.

  În lumina acestui pasaj, reflectând la aliaţii de neconceput pe care un om aflat la ananghie ar putea încerca să-i cheme în ajutor, Charles Ward se întrebă, pe bună dreptate, dacă cetăţenii din Providence fuseseră cu adevărat aceia ce-l uciseseră pe Joseph Curwen.

  La început, căpeteniile expediţiei nu intenţionaseră să şteargă orice amintire a mortului din analele oraşului şi le îngăduiseră văduvei, tatălui ei şi copilului să rămână în necunoaşterea adevărului. Dar căpitanul Tillinghast era un om viclean; află curând destule pentru a cere ca fiica şi nepoata lui să-şi schimbe numele, pentru a arde toată biblioteca ginerelui său şi a şterge cu dalta inscripţia de pe piatra lui de mormânt. Începând din acest moment, cu toţii s-au străduit să facă să dispară orice urmă a vrăjitorului blestemat, ca şi cum s-ar fi vrut să se creadă că nu a existat niciodată. Doamna Tillinghast (nume pe care l-a purtat văduva lui, din anul 1772) vându casa din Olney Court şi se duse să locuiască cu tatăl ei la Power's Lane până în 1817, anul morţii sale. Ferma de pe drumul spre Pawtuxet a fost lăsată cu totul în părăsire şi a căzut în ruină cu o rapiditate inexplicabilă. Nimeni n-a mai îndrăznit să pătrundă prin masa de verdeaţă de pe malul râului, în care se găsea uşa grea de stejar.

  Mai trebuie spus că, într-o bună zi, bătrânul căpitan Whipple a fost auzit bombănind: „Lua-l-ar dracul pe afurisitul de vrăjitor; n-avea nici un motiv să râdă în timp ce urla. Ai fi zis că ascunde vreo surpriză pusă deoparte. Tare-aş mai avea chef să-i dau foc la afurisita lui de casă”.

  III.

  Cercetări şi evocări.

  Am văzut deja că Charles Ward a aflat pentru prima oară că se trage din Joseph Curwen în 1918. Nu e de mirare că a manifestat imediat un interes foarte viu pentru această misterioasă întâmplare, dat fiind că sângele vrăjitorului îi curgea prin vine. Nici un genealogist demn de numele acesta n-ar fi putut face altceva decât să înceapă să caute, fără întârziere, până şi cele mai neînsemnate informaţii în legătură cu sinistrul negustor.

  La început n-a făcut nici o încercare să ascundă natura anchetei sale. Vorbea liber de ea cu familia lui (deşi mama lui nu era deloc mulţumită să aibă un strămoş ca Joseph Curwen) şi cu directorii muzeelor şi bibliotecilor în care-şi făcea cercetările. Dădu dovadă de aceeaşi sinceritate faţă de familiile ce posedau anumite documente şi împărtăşi scepticismul lor amuzat cu privire la autorii scrisorilor şi jurnalelor intime pe care le consulta. A recunoscut de multe ori că ar fi plătit scump ca să afle ce se întâmplase, cu o sută cincizeci de ani în urmă la ferma de pe drumul spre Pawtuxet (al cărui amplasament încercase în zadar să-l găsească) şi cine fusese în realitate Joseph Curwen.

  Când descoperi în arhivele familiei Smith scrisoarea lui Jedediah, hotărî să se ducă la Salem şi îşi îndeplini hotărârea în vacanţa de Paşti din anul 1919. A fost primit cu multă amabilitate la Essex Institute, unde a putut culege câteva informaţii despre străbunul său. Joseph Curwen se născuse la Salem-Village (astăzi Danvers), la şapte mile depărtare de bătrânul oraş puritan cu foişoare ascuţite şi îngrămădite acoperişuri în pantă, la 18 februarie 1662. La vârsta de cincisprezece ani fugise din casa părintească şi plecase pe mare. Nouă ani mai târziu, s-a întors să se instaleze în oraşul Salem, unde toată lumea a observat că luase felul de a fi, hainele şi limbajul unui englez. Începând din această epocă şi-a consacrat aproape tot timpul cărţilor ciudate aduse de el din Europa şi bizarelor chimicale ce-i soseau din Anglia, Franţa şi Olanda. Mai multe expediţii făcute în regiune treziră multă curiozitate, căci se şoptea că, în momentele acelea, apăruseră focuri misterioase pe coline, la miezul nopţii.

  Singurii lui prieteni apropiaţi erau Edward Hutchinson din Salem-Village şi Simon Orne din Salem. Hutchinson avea o casă aşezată în marginea pădurii, iar locuinţa lui era privită chiorâş de multă lume, din cauza zgomotelor ce se auzeau noaptea de acolo. Se spunea că primeşte musafiri ciudaţi şi că luminile din ferestrele sale nu aveau întotdeauna aceeaşi culoare. În plus, dădea dovadă de cunoştinţe surprinzătoare în privinţa unor persoane moarte de multă vreme şi a unor evenimente foarte îndepărtate în timp. A dispărut când au început persecuţiile împotriva vrăjitoarelor; în acelaşi moment, Joseph a plecat să locuiască în Providence. Simon Orne a trăit în Salem până în 1720, an în care oamenii începură să se uimească văzându-l că nu îmbătrâneşte deloc. A dispărut şi el; dar, treizeci de ani mai târziu, un om care-i semăna leit şi pretindea că este fiul lui veni să ceară să intre în posesiunea averii sale. I s-a dat satisfacţie în virtutea unor hârtii întocmite şi semnate fără îndoială de Simon Orne. Jedediah Orne a trăit mai departe la Salem până în 1771, dată la care reverendul Thomas Barnard, împreună cu alţi câţiva, îl făcură să dispară pentru totdeauna, după ce primiră nişte scrisori de la anumiţi cetăţeni din Providence.

  Ward găsi mai multe documente referitoare la aceste lucruri ciudate la Essex Institute, la palatul de justiţie şi la grefa stării civile. Pe lângă titluri de proprietate şi acte de vânzare, se mai găseau acolo şi fragmente de documente mult mai neliniştitoare. Patru sau cinci aluzii deosebit de clare figurau în dările de seamă ale procesului vrăjitoarelor. Astfel, la 10 iulie 1692, Hepzibah Lawson jură în faţa tribunalului prezidat de judecătorul Hatborne că „patruzeci de Vrăjitoare împreună cu Omul Negru aveau obiceiul să se întrunească în Pădure, în spatele casei Domnului Hutchinson”; la data de 8 august a aceluiaşi an, Amity How îi declară judelui Gedney că „Domnul G. B., în Noaptea aceea, a însemnat cu Semnul Diavolului pe Bridget S., Jonathan A., Simon O., Deliverance W., Joseph C, Susan P., Mehitable C. Şi Deborah B.” Se mai găsea şi un catalog al sinistrei biblioteci a lui Hutchinson şi un manuscris de-al său, neterminat, scris într-un limbaj cifrat pe care nimeni nu-l putuse citi. Ward îi făcu o copie fotografică şi îşi puse în gând să încerce să-l descifreze, lucrând întâi din timp în timp, iar apoi cu febrilitate. Judecând după purtarea lui, se poate trage concluzia că a găsit cheia scrierii în octombrie sau în noiembrie, dar el nu a mărturisit niciodată dacă a reuşit sau nu.

  Documentele privitoare la Orne s-au arătat a fi de la început foarte interesante. În puţină vreme, Ward putu să dovedească, după identitatea scrisului, un lucru pe care-l considera ca sigur încă de când citise textul scrisorii adresate lui Curwen: anume că Simon Orne şi pretinsul său fiu nu erau decât o singură persoană. După cum îi scrisese Orne corespondentului său, era periculos să trăieşti prea mult la Salem; de aceea plecase să locuiască timp de treizeci de ani în străinătate, pentru a se întoarce apoi să-şi revendice moşia, în chip de reprezentant al unei noi generaţii. După toate aparenţele, avusese grijă să distrugă cea mai mare parte a corespondenţei lui, dar cetăţenii din Salem care îl „ajutaseră” să dispară în 1771, descoperiră şi diagrame criptice trasate de mâna lui, ca şi o scrisoare misterioasă al cărui autor, după scris, nu putea fi decât Joseph Curwen.

  Deşi epistola nu era datată, Charles Ward, bazându-se pe anumite amănunte, o situa spre 1750. Dăm mai jos textul integral.

  Era adresată lui Simon Orne, dar cineva a tăiat acest prenume.

  Providence, 1 mai.

  Frate, Vechi şi Respectabil prieten, toate Respectele mele şi Urările cele mai fierbinţi Celui pe care îl slujim pentru Veşnica ta Putere. Acum am descoperit ceea ce ar fi trebuit să ştii în legătură cu Ultimul Capăt şi ce trebuie făcut în privinţa lui. Nu sunt dispus să fac ca tine şi să Plec din cauza vârstei mele, căci Providence nu se înverşunează ca Salem-ul să prigonescă Fiinţele deosebite şi să le târască în faţa Tribunalelor. Am mari interese pe Pământ şi pe Mare şi nu mi-ar conveni să procedez aşa cum ai făcut tu; în afară de asta, ferma mea de la Pawtuxet are sub pământ Ce ştii, care nu m-ar aştepta să mă întorc sub altă formă.

  Dar, cum ţi-am spus, sunt gata să îndur capriciile norocului şi am studiat îndelung felul în care să mă întorc după Suprema lovitură a Sorţii. Noaptea trecută am descoperit cuvintele care îl cheamă pe YOGGE SOTHOTHE şi am văzut pentru prima oară acel chip de care vorbeşte Ibn Schacabac în8. Iar El mi-a spus: Cheia se găseşte în cel de al treilea psalm din Liber Damnatus. Soarele fiind în a cincea Casaşi Saturn în a Treia, trasează Pentagrama de foc şi rosteşte de trei ori cel de al nouălea Verset. Repetă acest Verset în Ziua Sfintei Cruci şi în Ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor şi Lucrul va lua naştere în Sferele Exterioare.

  Iar din Sămânţa de Altădată se va naşte Cel ce va privi în Urmă fără să ştie ce caută totuşi, acestea nu vor sluji la Nimic dacă nu va exista un Moştenitor şi dacă Sărurile sau Metoda de a fabrica Sărurile nu vor fi Pregătite pentru El. Şi aici trebuie să recunosc că nu am luat Măsurile necesare şi nu am descoperit Multe. Procedeul este greu de atins şi se Consumă atâtea Specimene, că am mari greutăţi să-mi procur Destule, cu toate că-mi vin atâţia Marinari din Indii. Oamenii de aici devin curioşi, dar pot să-i ţin la distanţă Târgoveţii sunt mai răi decât Prostimea, căci se poartă într-un fel mai Subtil şi vorbelor lor li se dă mai multă crezare. Mă tem că Pastorul şi Domnul Merrit au vorbit prea mult, dar, până acum, Nimic nu pare Periculos. Substanţele Chimice sunt uşor de găsit, pentru că avem doi Chimişti buni în Oraş: Doctorul Bowen şi Sam Carew. Urmez instrucţiunile lui Borellus şi aflu mare ajutor în cea de a şaptea Carte a lui Abdul-Al-Hazred. Orice aş obţine, îţi voi trimite. Până atunci, nu uita să foloseşti Cuvintele pe careţi le-am dat. Dacă Doreşti să-L vezi, fă apel la ceea ce este Scris pe Foaia pe care o pun în acest Pachet. Rosteşte Versetele în fiecare Ajun de Ziua Tuturor Sfinţilor şi de Ziua Sfintei Cruci; şi dacă Neamul tău nu se va stinge, în anii viitorului va veni Cel ce va privi în Urmă şi va folosi Sărurile pe care o să i le laşi. (Iov, XIV, XIV)

  Mă bucur să te ştiu întors la Salem şi sper ca, nu peste mult timp, să te văd pe aici Am un Armăsar bun şi mă gândesc să-mi cumpăr o Trăsură deşi Drumurile sunt proaste. Dacă eşti dispus să călătoreşti, să nu cumva să nu vii să mă vezi. Ia de la Boston diligenţa care trece prin Dedham, Wrentham şi Attleborough, oraşe pe unde vei găsi peste tot hanuri excelente. Intră în Providence pe la Cataractele Patucket-ului Casa mea e în faţa Cârciumii Domnului Epenetus Olney; este prima pe partea de nord a lui Olney Court.

  Domnule, rămân credinciosul tău prieten şi Servitor întru Almonsin – Metraton.

  Joseph Curwen.

  Domnului Simon Orne.

  William 's – Lane, Salem.

  Lucru ciudat, această scrisoare a fost primul document care i-a indicat lui Charles Ward locul exact al casei lui Curwen. Descoperirea era de două ori uimitoare, căci clădirea la care epistola făcea aluzie – adică noua casă construită în 1761 în locul celei vechi – era o bătrână locuinţă aflată încă în picioare, deşi şubrezită, în Olney Court şi pe care arheologul o cunoştea prea bine. Ea se găsea la mică distanţă de propria lui casă, pe partea înaltă a lui Stampers Hill, şi în prezent slujea drept adăpost unei perechi de negri ce se ocupau cu spălatul rufelor şi cu menajul. Ward hotărî să meargă să vadă acest loc de cum se va întoarce de la Salem. Părţile mistice ale scrisorii, în care i se păru că descoperă un simbolism extravagant, îl lăsară total nedumerit. Totuşi, remarcă, înfiorat de curiozitate, că pasajul din Biblie amintit de Curwen (Iov, XIV, XIV) era binecunoscutul verset: „Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învie, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc.”

  Tânărul Ward se întoarse la Providence într-o stare de agitaţie foarte plăcută şi-şi petrecu sâmbăta următoare examinând în amănunţime casa din Olney Court. Această locuinţă părăginită era o clădire modestă de două etaje şi jumătate, în stil colonial, cu acoperiş ascuţit, cu un mare horn central, cu o fereastră în semicerc deasupra intrării artistic sculptate şi cu fronton triunghiular, susţinut de coloane dorice. Exteriorul nu suferise prea mult cu scurgerea timpului şi Ward simţi că are în faţa ochilor un lucru foarte legat de sinistrul subiect al cercetărilor sale.

  Îi cunoştea foarte bine pe locatarii casei şi a fost primit cu politeţe de bătrânul Aşa şi de soţia sa Hannah. Interiorul casei se schimbase foarte mult. Ward constată cu părere de rău că frumoasele poliţe ale căminurilor şi sculpturile blazonate dispăruseră, iar panourile de lemn de pe pereţi şi chenarele uşilor erau aproape toate zgâriate, rupte sau acoperite cu un tapet ieftin. În general, această vizită nu-i aduse lui Ward revelaţiile la care se aşteptase, dar se simţi foarte emoţionat aflându-se între pereţii care adăpostiseră un om atât de fioros ca Joseph Curwen. Se înfiora văzând că, pe vechiul ciocănaş de aramă de la uşă, monograma fusese râcâită cu îngrijire.

  Începând din acest moment, îşi umplu timpul cu studiul copiei manuscrisului lui Hutchinson şi al celorlalte documente legate de Curwen. Manuscrisul rămăsese indescifrabil; dar, în celelalte hârtii, tânărul arheolog găsi indicii atât de preţioase, încât făcu o călătorie la New London şi la New York, pentru a consulta scrisori a căror prezenţă în aceste oraşe era menţionată. Expediţia a fost foarte rodnică: ea îi aduse corespondenţa lui Luke Fenner descriind atacul fermei de la Pawtuxet Road şi corespondenţa Nightingale – Talbot, care-i dezvălui existenţa portretului pictat pe un panou din biblioteca lui Curwen. Acest din urmă amănunt îl interesă în mod special, căci ar fi dat orice pe lume ca să afle cum arăta străbunul său la faţă şi hotărî să facă o a doua inspecţie în casa din Olney Court, în încercarea de a găsi vreo urmă a imaginii lui sub straturile de zugrăveală şi de tapet.

  Îşi începu cercetările la începutul lunii august şi examină cu grijă pereţii tuturor încăperilor destul de spaţioase pentru a fi putut sluji de bibliotecă. După o oră de căutări, observă că, deasupra căminului dintr-o vastă sală de la parter, o parte destul de mare a zidului e acoperită cu mai multe straturi de zugrăveală care în locurile unde se cojeau dădeau la iveală o suprafaţă mult mai închisă decât ar fi fost cea a lemnului de dedesubt. După ce zgândări precaut locul cu un cuţit cu lamă foarte subţire, Ward înţelese că se află în faţa descoperirii unui mare portret în ulei. Temându-se să nu-i aducă vreo vătămare dacă ar încerca să înlăture singur straturile de zugrăveală, lăsă totul pe loc şi porni în căutarea unui specialist. Trei zile mai târziu, se întoarse împreună cu un artist cu experienţă, domnul Walter Dwight, care se puse de îndată pe lucru, folosind metodele şi chimicalele potrivite. Bătrânul Aşa şi soţia lui se arătară foarte neliniştiţi în timpul lucrărilor şi primiră o oarecare sumă de bani ca despăgubire pentru această invadare a domiciliului lor. Zi după zi, pe măsură ce restaurarea înainta, Charles Ward privea cu un interes crescând contururile şi formele ce apăreau treptat. Cum Dwight începuse din josul picturii, chipul rămăsese ascuns până spre sfârşit. Între timp, s-a putut vedea că modelul portretului fusese un bărbat slab, dar bine făcut, îmbrăcat cu o haină de un albastru-închis, cu vestă brodată, cu pantaloni până la genunchi din satin negru, cu ciorapi de mătase albă, aşezat pe un fotoliu sculptat, într-un decor de cheiuri şi nave. Când apăru şi capul, Ward şi artistul constatară că figura slabă şi palidă, înconjurată de o perucă, li se părea oarecum cunoscută. Dar, după ultima spălare cu ulei şi ultima curăţare, artistul şi clientul lui rămaseră holbaţi de uimire, căci chipul lui Charles Dexter Ward era copia exactă a celui al teribilului său strămoş.

  Tânărul arătă părinţilor minunea pe care o descoperise şi tatăl lui hotărî pe loc să cumpere portretul. Doamna Ward, ce avea foarte puţine trăsături comune cu Joseph Curwen, nu păru prea încântată de pictură şi-l sfătui pe soţul ei să o ardă, întrucât avea ceva nesănătos nu numai în ea însăşi, ci şi mai mult din cauza extraordinarei asemănări cu Charles. Dar domnul Ward, bogat proprietar de manufacturi de bumbac de pe valea râului Pawtuxet, era un om cu simţ practic şi se făcu că nu aude. Portretul îi plăcea grozav şi considera că fiul său merită să-l primească în dar. Fireşte, Charles împărtăşi această opinie. Câteva zile mai târziu, domnul Ward se duse la proprietarul casei şi cumpără pe un preţ bun panoul pictat şi partea de sus a căminului deasupra căruia fusese aşezat.

  Nu mai rămânea decât să se scoată preţioasa lemnărie şi să fie transportată acasă la Ward, unde urma să fie instalată în biroul lui Charles, la etajul al treilea, deasupra unui cămin fals. La 28 august tânărul aduse doi lucrători decoratori pricepuţi la casa din Olney Court unde, sub supravegherea lui, lucrarea se făcu în bună rânduială. Atunci Ward descoperi în zidăria de cărămidă a hornului căminului o nişă cubică cu latura cam de treizeci de centimetri, care se găsea exact pe locul unde fusese capul portretului. Se apropie să vadă ce era în ea şi, sub o grămadă de hârtii îngălbenite, acoperite de funingine şi praf, descoperi un caiet gros, păstrând încă resturile putrezite ale panglicii cu care fuseseră legate foile. Pe copertă, tânărul arheolog citi aceste cuvinte, aşternute cu un scris pe care-l cunoştea bine încă de la Essex Institute: Jurnal şi Note ale lui Joseph Curwen, Orăşean din Providence şi fost cetăţean al Salem-ului.

  Zguduit de descoperire, Ward le arătă caietul celor doi lucrători. Mai apoi, aceştia au întărit cu mărturia lorautenticitatea faptelor, iar doctorul Willett s-a bazat pe spusele lor pentru a afirma că tânărul nu era nebun în momentul în care a început să aibe purtări ieşite din comun. Toate celelalte hârtii erau scrise, la fel, de mâna lui Curwen. Una dintre ele purta titlul: Celui ce va Veni După Mine şi Cum va Putea să Ajungă Dincolo de Timp şi de Sfere. Alta era cifrată. A treia părea că dă cheia cifrului. A patra şi a cincea erau adresate respectiv lui „Edw. Hutchinson” şi lui „Jedediah Orne, Esq.” sau „Moştenitorilor ori Reprezentanţilor Lor.” A şasea şi ultima se intitula: Viaţa şi Călătoriile lui Joseph Curwen între anii 1678 şi 1687: Unde a Călătorit El, Unde a Stat, Pe Cine a Văzut şi Ce a învăţat.

  Am ajuns acum la perioada în care, după unii alienişti, a început nebunia lui Charles Ward. De cum descoperi documentele, tânărul aruncă o privire rapidă asupra lor şi văzu, probabil, ceva care-i produse o impresie violentă. De fapt, când arătă celor doi lucrători titlurile, avu mare grijă să ascundă textele şi dădu dovadă de o tulburare pe care numai interesul arheologic al celor găsite nu era de ajuns să o motiveze. Întors acasă, anunţă vestea cu un aer stânjenit, ca şi cum ar fi vrut să dea o idee de importanţa ei fără să aducă vreo dovadă despre asta. Nu le arătă părinţilor lui nici măcar titlurile; se mulţumi să le spună că găsise nişte documente scrise de mâna lui Joseph Curwen „aproape toate cifrate”, pe care va trebui să le studieze cu grijă pentru a le pătrunde înţelesul.

  Îşi petrecu toată noaptea aceea citind diferite hârtii, închis în camera lui şi, dimineaţa, îşi continuă lucrul. Când mama lui, alarmată, veni să-l întrebe ce se întâmplă, o rugă cu insistenţă să îi trimită mâncarea în cameră. În cursul după-amiezii, îşi făcu scurt apariţia când sosiră muncitorii să instaleze portretul în partea de sus a căminului la el în birou. Noaptea următoare dormi pe apucate, îmbrăcat şi continuă să studieze cu febrilitate criptograma. A doua zi dimineaţa, maică-sa îl văzu lucrând pe copia fotografică a manuscrisului Hutchinson pe care i-l arătase adesea înainte; dar, ca răspuns la una din întrebările ei, el îi spuse că, din păcate, cheia cifrului lui Curwen nu putea fi folosită în descifrarea acestuia. După-amiaza se duse să se uite la lucrătorii care terminau montarea portretului în biroul lui, deasupra unui cămin fals alcătuit din panouri de lemn aşezate la o mică distanţă de peretele dinspre nord. În vatră se pusese o imitaţie electrică de foc pentru a se da iluzia unui cămin adevărat. Panoul pe care era pictat portretul a fost montat cu balajnale, în aşa fel încât să rămână un loc gol în spatele lui. Când se termină totul, Charles Ward îşi mută lucrările în birou şi se aşeză în faţa tabloului, care îl privea ca o oglindă ce ar îmbătrâni puţin imaginea reflectată. Mai târziu, când părinţii îşi amintiră purtarea lui în această epocă, aduseră informaţii interesante asupra metodei lui de disimulare. În faţa servitorilor îşi ascundea rareori hârtiile pe care le studia, căci considera, pe bună dreptate, că le va fi imposibil să citească scrisul complicat al lui Curwen. Cu părinţii lui, dimpotrivă, se arăta mult mai circumspect. Îşi acoperea întotdeauna manuscrisul în studiu cu o hârtie oarecare până când musafirul se retrăgea, în afară de cazul în care avea în faţă o criptogramă sau un şir de simboluri misterioase (ca cel cu titlul Celui ce va Veni după Mine.). Noaptea sau când ieşea din încăpere, încuia toate documentele într-un dulăpior. Curând îşi reluă obiceiurile şi programul normal, dar încetă să se mai intereseze de plimbări arheologice. Începerea cursurilor la şcoala unde trebuia să-şi facă ultimul an dădea impresia că-l plictiseşte nespus şi îşi exprimă în numeroase rânduri hotărârea de a nu intra la Universitate; avea de făcut, spunea el, cercetări mai importante, care-i vor aduce un bagaj considerabil de cunoştinţe.

  Cum Ward trăise întotdeauna ca un savant şi ca un pustnic, părinţii lui nu s-au mirat văzându-l că se închide în casă şi lucrează zi şi noapte. Cu toate acestea, li se păru ciudat că el nu le arată niciodată nimic din minunata lui descoperire şi nu le împărtăşeşte nimic din ceea ce afla din documente. El îşi explică rezerva prin aceea că voia să ajungă mai întâi la o revelaţie completă; dar, pe măsură ce săptămânile treceau fără să aducă nimic nou, un soi de stânjeneală se înstăpâni între tânăr şi familia lui.

  În cursul lunii octombrie, Ward începu din nou să bată bibliotecile, dar numai pentru a consulta lucrări de magie, ocultism şi demonologie. Când resursele bibliotecilor din Providence se dovedeau a fi insuficiente, lua trenul şi se ducea la Boston, unde se folosea de bogăţiile marii biblioteci din Copeley Square, sau se ducea la Widener Library de la Harvard ori la Zion Research Library din Brookline unde se găsesc cărţi rare cu subiecte biblice. Îşi cumpără mai multe volume tratând despre fenomenele supranaturale şi, în timpul vacanţei de Crăciun, făcu mai multe călătorii în afara oraşului, inclusiv o vizită la Essex Institute din Salem.

  Spre mijlocul lui ianuarie 1920, Ward căpătă un aer triumfător şi încetă să mai lucreze la descifrarea manuscrisului Hutchinson. Din acest moment, se împărţi între două activităţi: studiul chimiei şi vânătoarea de documente oficiale. Îşi instală un laborator în mansarda casei şi consultă toate statisticile municipale din Providence. Când, mai târziu, au fost interogaţi, negustorii de droguri şi de aparate ştiinţifice au scos la iveală liste ciudate, în aparenţă lipsite de logică, ale produselor cumpărate de el. Dar funcţionarii de la biblioteca Casei Guvernatorului şi de la primărie sunt de aceeaşi părere în privinţa scopului celei de a doua activităţi a lui: căuta cu înfrigurare mormântul lui Joseph Curwen, sarcină foarte grea, dat fiind că numele vrăjitorului fusese şters cu dalta de pe piatra lui de mormânt.

  Puţin câte puţin, părinţii lui căpătară convingerea că se petrecea ceva anormal. Charles se mai pasionase şi altădată pentru felurite studii, dar modul în care se ascundea de ei şi căutările ciudate nu semănau felului lui de a fi. Nu mai arăta nici un interes pentru munca la şcoală, deşi reuşea întotdeauna să-şi treacă examenele. Fie se încuia în laboratorul lui cu o duzină de tratate vechi de alchimie, fie examina acte de deces din vremuri de demult în arhivele municipale, fie studia cărţi de ştiinţe oculte în biroul lui, sub privirea neclintită a portretului lui Joseph Curwen, al cărui chip semăna din ce în ce mai tare cu al său.

  La sfârşitul lui martie făcu o serie de plimbări în cimitirele vechi din Providence. Funcţionarii de la primărie destăinuiră, mai apoi, că găsise, probabil, un indiciu important în acel moment. Nu mai căuta mormântul lui Joseph Curwen, ci pe cel al unui oarecare Naphtali Field. Această schimbare a interesului lui deveni de înţeles atunci când anchetatorii, examinând dosarele studiate de Ward, descoperiră o scurtă descriere a înmormântării lui Curwen, ce povesteşte că ciudatul sicriu de plumb fusese îngropat „la cinci picioare spre sud şi cinci picioare la vest de mormântul lui Naphtali Field în.” Lipsa numelui cimitirului complica mult căutările, dar cum piatra de mormânt a lui Naphtali Field era probabil intactă, exista speranţa să poată fi găsită prin cercetarea câtorva locuri de odihnă.

  Cam prin luna mai doctorul Willett, la cererea domnului Ward, avu o convorbire serioasă cu tânărul. Deşi întrevederea n-a dat nici un rezultat (căci Willett a simţit că interlocutorul său era cu desăvârşire stăpân pe sine), totuşi l-a obligat pe Charles Ward să dea o explicaţie raţională purtărilor lui recente. Părea dispus să vorbească despre cercetările lui, dar nu şi să le dezvăluie scopul. A deciarai că hârtiile străbunului lui conţineau secrete ştiinţifice remarcabile, cele mai invite scrise în limbaj cifrat. Cu toate acestea, ele n-aveau nici un înţeles dacă nu le alăturai unui ansamblu de cunoştinţe, considerate astăzi complet învechite; aşa încât prezentarea lor imediată în faţa unei lumi înzestrate numai cu ştiinţa modernă le-ar văduvi de orice importanţă. Pentru ca ele să-şi poată ocupa locul de excepţie în istoria gândirii omeneşti, era nevoie să fie puse în corelaţie cu atmosfera vremurilor trecute şi acestei munci i se consacra Ward acum. Încerca să-şi însuşească artele de altădată, pe care era nevoie să le stăpânească un interpret conştiincios al documentelor lui Curwen; şi spera, la timpul potrivit, să facă o dezvăluire de un interes nemaiîntâlnit.

  Cât despre plimbările prin cimitire, le explică în felul următor: avea toate motivele să creadă că pe piatra funerară ciopârţită a lui Joseph Curwen se păstrau încă simboluri mistice, sculptate după unele instrucţiuni din testamentul lui şi care erau absolut necesare pentru dezlegarea definitivă a sistemului său de cifrare. Ciudatul negustor voise să-şi ascundă secretul cu grijă şi, în consecinţă, împărţise datele problemei într-un mod cât se poate de bizar. Când doctorul Willett ceru să vadă documentele mistice, Ward manifestă multă reticenţă; în cele din urmă îi arătă pagina de titlu a Jurnalului şi Notelor, criptograma şi mesajul plin de formule: Celui ce va Veni după Mine.

  Deschise şi jurnalul, la o pagină aleasă cu grijă pentru lipsa ei de importanţă. Doctorul examină cu atenţie scrisul aproape imposibil de citit al lui Curwen; grafia şi stilul erau ale unui om din secolul al XVII-lea, deşi cel ce scrisese trăise până spre sfârşitul veacului al XVIII-lea. Textul ca atare părea destul de banal şi Willett nu putu să reţină din el decât un fragment.

  Miercuri 17 octombrie 1754 Goeleta mea Wahefal a sosit astăzi de la Londra cu XX Bărbaţi nou înrolaţi din Antile, Spanioli din Martinica şi Olandezi din Surinam. Olandezii ameninţă să Dezerteze pentru că au auzit vorbindu-se de Rău de această expediţie, dar voi avea grijă să-i conving să Rămână. Pentru Domnul Knight Dexter de la firma Laurul şi Cartea, 220 bucăţi de Stofă, 20 bucăţi de Molton albastru, 50 bucăţi de Dantelă Pentru Domnul Green de la firma Elefantul, 20 sobiţe de aramă şi 10 perechi Cleştişori. Pentru Domnul Perrings o garnitură de Ace de cusut piele. Pentru Domnul Nightingale 50 Pachete de Hârtie de calitatea întâi Am Rostit Sabaoth de trei ori Noaptea trecută, dar n-a apărut nimic. Trebuie să mai capăt veşti de la Domnul H. Din Transilvania, deşi e Greu de ajuns la el şi mi se pare foarte ciudat că nu-mi poate spune cum se întrebuinţează ceea ce el foloseşte atât de bine de trei sute de ani Simon nu mi-a mai scris de V săptămâni, dar sper să primesc curând o scrisoare de la el.

  Ajungând la acest pasaj, doctorul Willett întoarse pagina, dar Ward îi smulse caietul din mână. Doctorul abia avu timp să parcurgă cu privirea două fraze care, lucru bizar, i se întipăriră cu străşnicie în memorie: Versetul din Liber Damnatus fiind recitat timp de V Zile ale Sfintei Cruci şi IV ajunuri de Ziua Tuturor Sfinţilor, Sper că făptura se Naşte în Exteriorul Sferelor. Ea îl va atrage pe Cel ce trebuie să Vină dacă pot să fac în aşa fel ca el să Existe, şi el se va gândi la faptele Trecutului şi va privi în urmă, lucru pentru care trebuie să am pregătite Sărurile sau materialul din care se fac.

  Doctorului Willett i se păru că aceste cuvinte aruncă o undă de spaimă asupra chipului pictat al lui Joseph Curwen, care privea cu un aer politicos din înălţimea panoului de deasupra căminului. Avu impresia bizară că ochii portetului sunt plini de dorinţa de a-l urmări pe tânărul Ward în timp ce acesta umbla prin încăpere. Înainte de a se retrage, doctorul se opri şi examina tabloul de aproape, minunându-se de asemănarea lui cu Charles şi întipărindu-şi în memorie cele mai mici detalii ale figurii livide, până la minuscula cicatrice de pe frunte, deasupra ochiului drept. Se gândi că, într-adevăr, Cosmo Alexander era un mare pictor.

  Dat fiind că medicul afirmase că Charles se bucura de o desăvârşită sănătate a minţii şi că, pe de altă parte, făcea cercetări care puteau fi foarte importante, familia Ward se arătă destul de indulgentă când fiul, în luna iunie, refuză categoric să se înscrie la Universitate. El declară că are studii mai interesante de făcut şi că dorea ca anul viitor să călătorească în străinătate, ca să-şi procure unele documente ce nu existau în America. Tatăl se opuse acestui din urmă proiect pe care-l judeca absurd, venind din partea unui tânăr de optsprezece ani, dar consimţi ca fiul său să-şi abandoneze studiile universitare. Ca urmare, după ce-şi trecu examenul final la şcoala Moses Brown, Charles se putu consacra în voie, timp de trei ani, cărţilor lui oculte şi cercetărilor prin cimitire. Lumea se obişnui să-l considere un original sadea, iar el încetă aproape cu desăvârşire să se mai vadă cu prietenii familiei. Nu lăsa lucrul decât ca să meargă să consulte arhivele din alte oraşe. Într-o zi plecă spre sud să ţină sfat cu un mulatru ce vieţuia într-o mlaştină şi despre care apăruse un articol într-un jurnal. Altă dată se duse într-un sat din Adirondacks, unde auzise că se oficiau ceremonii stranii. Totuşi părinţii continuau să-i interzică voiajul în Europa pe care dorea atât de mult să-l facă.

  Îşi putu îndeplini proiectul în aprilie 1923, moment în care ajunse la majorat, puţin timp după ce-l moştenise pe bunicul din partea mamei. Nu spunea nimic despre itinerariul pe care se gândea să-l urmeze, dar le promise părinţilor că le va scrie scrisori lungi şi dese. În iunie, tânărul se îmbarcă spre Liverpool cu binecuvântarea tatălui şi mamei, ce-l însoţiră până la Boston. Curând scrisorile îi informară că trecuse marea cu bine şi se instalase într-un apartament confortabil pe Great Russell Street, la Londra, unde avea intenţia să rămână până când va termina de studiat temeinic documentele de la British Museum. Nu povestea mare lucru despre viaţa lui de zi cu zi, pentru că, într-adevăr, n-avea mare lucru de spus. Îşi consacra întregul timp studiului şi-şi instalase un laborator într-o încăpere a locuinţei.

  În iunie 1924 anunţă că pleacă la Paris, unde se mai dus^ese de două, trei ori cu avionul, ca să consulte documente de la Biblioteca Naţională. În cele trei luni următoare, se mărgini să trimită cărţi poştale, dând o adresă pe strada Saint-Jacques şi menţionând că făcea cercetări în biblioteca unui colecţionar de manuscrise rare. În octombrie, după o lungă tăcere, o vedere de la Praga înştiinţa familia Ward că Charles se găsea în acest oraş, pentru o întrevedere cu un domn foarte bătrân, presupus posesor de documente medievale foarte stranii. În ianuarie, mai multe vederi din Viena aduseră vestea că se pregătea să se ducă într-o regiune situată mai spre răsărit, unde fusese invitat de unul din corespondenţii săi.

  Din Klansenburg, în Transilvania, scrise că se va întâlni cu un oarecare baron Ferenczy, a cărui moşie se afla în munţi, la răsărit de Rakus. O săptămână după aceea, anunţă că maşina gazdei sale venise să-l ia din sat şi că pleca spre castel. Din această zi se aşternu o tăcere absolută. Nu mai răspunse numeroaselor scrisori ale părinţilor săi până în luna mai şi chiar şi atunci scrise numai spre a-şi avertiza mama că trebuie să renunţe să-l întâlnească la Paris, Londra sau Roma, în cursul unei călătorii prin Europa pe care familia Ward avea intenţia să o facă în timpul verii. Cercetările lui, spunea, erau de o asemenea natură, încât nu-şi putea părăsi actualul loc de şedere şi, pe de altă parte, amplasarea castelului nu era deloc propice pentru vizite. Era cocoţat pe o stâncă abruptă, în mijlocul unei păduri şi oamenii locului se fereau să se apropie de el. În plus, înfăţişarea şi felul de a fi al baronului n-aveau cum să le placă unor burghezi cumsecade din Noua Anglie şi era atât de vârstnic, că inspira un soi de nelinişte. Era mai bine, trăgea concluzia Charles, ca părinţii să aştepte să se întoarcă în Providence.

  În mai 1925 tânărul călător întră în portul New York-ului la bordul vasului Homeric. Plecă apoi spre oraşul lui natal în autocar şi de-a lungul drumului contemplă cu încântare colinele vălurite, livezile în floare şi oraşele cu clopotniţe albe din Connecticut. Când autobuzul, la sfârşitul unei după-amieze însorite, întră în Providence urmând bulevardul Elmwood, inima lui Charles Ward începu să bată mai tare. La încrucişarea dintre Broad Street, Weybosset Street şi Empire Street, văzu la picioarele lui casele, cupolele şi clopotniţele oraşului vechi, scăldate în lumina asfinţitului; şi aproape că-l luă ameţeala când autocarul se opri la capătul drumului, după Biltmore, dezvăluind privirii, pe celălalt mal al râului, străvechea colină rotundă învăluită de o gingaşă pelerină de verdeaţă. În faţa acestui spectacol, tânărul se simţi cuprins de iubire pentru bătrânul oraş Providence.

  Forţele misterioase ale istoriei lui făcuseră din el ceea ce era acum, îl târâseră îndărăt spre minuni şi secrete cărora nici un profet n-ar fi putut să le impună graniţe. Un taxi îl duse cu toată viteza spre nord şi se opri, în cele din urmă, în faţa porticului marii case de cărămidă în care se născuse. Soarele se pregătea de culcare; Charles Dexter Ward se întorsese acasă.

  Un grup de alienişti mai puţin academici decât cei ai doctorului Lyman pretinde că începutul adevăratei nebunii a lui Ward datează din timpul călătoriei lui în Europa. Admiţând că era sănătos la minte când a plecat, purtarea lui la întoarcere arăta o schimbare dezastruoasă. Dar doctorul Willett respinge această teorie. El atribuie ciudăţeniile tânărului practicării unor rituri învăţate în străinătate, fără să admită că acest fapt implică o rătăcire a minţii din partea celui ce le oficiază. Ward, deşi părea vizibil îmbătrânit, avea încă reacţii normale; în decursul mai multor conversaţii cu Willett, a dat dovadă de un echilibru pe care nici un dement n-ar fi putut să-l simuleze multă vreme. Dacă s-a putut crede în această perioadă că e nebun, motivul erau zgomotele ce se auzeau la orice oră din laboratorul unde tânărul îşi petrecea cea mai mare parte a vremii. Cântări psalmodiate şi declamări tunătoare în ritmuri ciudate; şi, deşi vocea lui Ward era cea care emitea aceste sunete, se ghicea în accentele ei o calitate supranaturală care-ţi îngheţa sângele în vine. S-a observat că Nig, bătrânul motan al casei, se zbârlea şi scuipa atunci când auzea anumite intonaţii.

  Mirosurile ce se răspândeau câteodată din laborator erau şi ele foarte stranii şi păreau să aibă puterea de a face să se ivească imagini fantastice. Oamenii care le simţeau vedeau mirajul unor privelişti uriaşe, cu dealuri ciudate sau alei interminabile, mărginite de sfincşi şi de hipogrifi. Ward nu-şi mai începu plimbările de altădată, ci se cufundă în cărţile aduse din călătorii; dădu explicaţia că documentele găsite în Europa îi lărgiseră considerabil posibilităţile şi promise mari revelaţii în anii ce aveau să vină. Îmbătrânirea chipului său întărea uimitor asemănarea cu portretul lui Curwen şi doctorul Willett, după fiecare din vizitele la Charles Ward, se gândea cu stupefacţie că mica cicatrice de deasupra ochiului drept al portretului era singura deosebire între vrăjitorul defunct şi tânărul viu. Aceste vizite, făcute de medic la cererea părinţilor lui Charles, se desfăşurau într-un fel destul de ciudat. Ward nu îl respingea pe doctor, dar acesta din urmă înţelegea foarte bine că nu se va putea apropia niciodată de mintea tânărului. Adesea observa lucruri bizare în încăpere: figuri de ceară pe mese sau pe rafturi; urme de cercuri, triunghiuri sau pentagrame, desenate cu cretă sau cu cărbune în centrul podelei. Şi, în fiecare noapte, se auzeau răsunând incantaţii asurzitoare, aşa încât era din ce în ce mai greu să convingi servitorii să rămână sau să împiedici lumea să spună că Charles Ward era nebun.

  Într-o seară de ianuarie a anului 1927, spre miezul nopţii, pe când tânărul psalmodia un ritual a cărui cadenţă fantastică răsuna în toată casa, o rafală îngheţată suflă asupra golfului şi pământul se cutremură uşor. În acelaşi timp, motanul dădu semnele unei spaime extraordinare, iar câinii lătrară la o milă împrejur. Acesta a fost preludiul unei furtuni violente, cu totul neobişnuită în acest anotimp, punctată de trăsnete atât de formidabile, că domnul şi doamna Ward avură la un moment dat impresia că fusese lovită casa. Urcară scara în goană să vadă ce stricăciuni erau; dar Charles le ieşi în întâmpinare din mansarda lui, cu chipul livid întipărit de o expresie triumfătoare. El le afirmă că toată casa este nevătămată şi că furtuna va lua sfârşit în curând. Privind pe fereastră, îşi dădură seama că tânărul avea dreptate; fulgerele se îndepărtau din ce în ce mai mult, copacii încetară să se mai încovoaie sub vântul glacial venit de pe mare, bubuitul tunetului scăzu şi se stinse, stelele se arătară pe cer.

  În cele două luni ce urmară acestei întâmplări, Charles Ward stătu mult mai puţin timp închis în laborator. Dădu dovadă de un interes ciudat pentru vreme şi se informă de data la care se va dezgheţa pământul, în primăvară. Într-o noapte de martie ieşi din casă după miezul nopţii şi nu se întoarse decât puţin înaintea zorilor. În acel moment mama lui, suferind de insomnie, auzi un motor oprindu-se în faţa intrării destinate vehiculelor. Sculându-se şi ducându-se să se uite pe fereastră, doamna Ward văzu cum patru siluete întunecate, îndrumate de fiul ei, descarcă dintr-un camion o ladă lungă şi grea, pe care o transportă în casă. Apoi auzi paşi grei pe treptele scării şi, în cele din urmă, o bufnitură la mansardă. Apoi paşii coborâră. Cei patru oameni apărură din nou afară şi plecară, cu camionul lor.

  A doua zi, Charles se încuie în mansardă. După ce trase perdelele negre la ferestrele laboratorului, se adânci într-o experienţă cu o substanţă metalică. Refuză să deschidă uşa, indiferent cine bătea, şi nu mâncă nimic. Spre ora prânzului se auzi un zgomot înfundat, urmat de un ţipăt groaznic şi de o căzătură. Totuşi, când doamna Ward bătu la uşă, fiul ei îi spuse cu o voce stinsă că totul e bine; duhoarea oribilă care se răspândea din încăpere era inofensivă şi, din păcate, necesară; trebuia neapărat să-l lase în pace pentru moment, dar o să vină să mănânce un pic mai târziu. Puţin după ora amiezii apăru, în sfârşit, palid şi cu privirea rătăcită şi interzise oricui să pătrundă la el în laborator, sub orice pretext. Din clipa aceea nimănui nu i-a mai fost îngăduit să intre în misterioasa mansardă şi nici în cămăruţa alăturată, pe care el o amenajase sumar în chip de dormitor. Locui de-acum acolo până în ziua când cumpără căsuţa de la Pawtuxet şi mută acolo toate aparatele lui ştiinţifice.

  În seara aceea Charles puse mâna pe ziar înaintea tuturor şi distruse o bucată din el, simulând un accident. Mai târziu, doctorul Willett determină data exactă după declaraţia celor din casă, îşi procură un exemplar întreg din ziarul rupt şi citi articolul următor:

  GROPARI NOCTURNI SURPRINŞI ÎN CIMITIRUL DE NORD.

  Robert Hart, paznic de noapte la cimitirul de nord, a descoperit azi-dimineaţă devreme un grup de câţiva oameni în partea cea mai veche a cimitirului, dar se pare că nu şi-au putut duce la bun sfârşit intenţiile, fiind nevoiţi să fugă la vederea lui.

  Întâmplarea a avut loc spre ora patru. Lui Hart i-a atras atenţia zgomotul unui motor nu departe de adăpostul lut Ieşind, a văzut un camion mare pe aleea principală şi s-a îndreptat către el. Zgomotul paşilor lui pe pietriş i-a alungat pe vizitatorii nocturni, care au urcat în grabă în camion o ladă grea şi au reuşit să fugă cu ea. Întrucât nici un mormânt nu fusese violat, Hart consideră că aceşti oameni voiau să îngroape lada.

  Probabil că lucraseră îndelung înainte să fie descoperiţi, căci Hart a găsit o groapă enormă săpată în lotul Amosa Field, unde aproape toate vechile pietre de mormânt au dispărut de multă vreme. Groapa, mare cât un mormânt, era goală şi nu corespundea cu nici un loc de înmormântare menţionat în arhivele cimitirului.

  Inspectorul de poliţie Riley, după ce a examinat locul, a declarat că groapa fusese săpată probabil de contrabandiştii de alcool care căutau o ascunzătoare sigură pentru marfa lor. Hart e de părere că răufăcătorii au luat-o în sus, pe bulevardul Rochambleau, dar nu este absolut sigur de asta.

  În zilele următoare, Charles Ward şi-a făcut rareori apariţia în mijlocul familiei.

  S-a închis în mansarda lui şi a cerut să i se pună mâncarea în faţa uşii. Din când în când, era auzit psalmodiind formule monotone sau răzbătea dinăuntru ciocnet de sticlărie, şuierat de chimicale, zgomot de apă curgând, sfârâit de flacără de gaz. Mirosuri imposibil de identificat se răspândeau, uneori, din încăpere, iar expresia extrem de crispată a tânărului, când i se întâmpla să mai iasă din laborator, genera cele mai variate ipoteze. Părinţii lui şi doctorul Willett nu mai ştiau nici ce să mai facă, nici ce să mai creadă.

  La 15 aprilie se întâmplă ceva ciudat. Era vinerea sfântă, amănunt considerat de servitori ca fiind foarte important, dar pe care mulţi alţii îl iau drept o simplă coincidenţă. Târziu după-amiază, tânărul Ward începu să repete o formulă cu vocea uimitor de puternică, arzând în acelaşi timp o substanţă cu un miros înţepător, ce se simţea în toată casa. Cuvintele rostite erau atât de clare, încât doamnei Ward, care asculta, neliniştită, în coridorul mansardei, i se întipăriră în memorie; aşa că, după aceea, la cererea doctorului Willett, a fost în stare să le scrie. Experţii îi spuseră doctorului că o formulă aproape identică poate fi găsită în scrierile lui Eliphas Levi, cel care a aruncat o privire prin crăpătura uşii interzise şi a zărit fioroasele perspective ale vidului ce se întinde dincolo de ea. Iată formula:

  Per Adonai Eloim, Adonai Jehova, Adonai Sabaoth, Metraton Ou Agla Methon, verbum pythonicum mysterium salamandrae, conventus sylvorum, antra gnomorum, daemonia Coeli God, Alnionsin, Gibor, Jehosua, Evam, Zariathnatmik, Veni, veni, veni.

  Incantaţiile durau de două ceasuri fără, nici o întrerupere, când un formidabil cor de lătrături răsună în împrejurimi. Aproape imediat casa fu inundată de un miros groaznic în timp ce un fulger sfâşia cerul. Apoi răsună vocea pe care niciunul din cei ce au auzit-o nu o va putea uita niciodată, acea voce tunătoare, îndepărtată, necrezut de adâncă şi cu desăvârşire diferită de glasul lui Charles Dexter Ward. Ea zgâlţâi casa şi doi vecini o auziră, cu tot vacarmul câinilor. Doamna Ward, mereu în faţa uşii laboratorului, se înfioră înţelegându-i semnificaţia diabolică; pentru că fiul ei îi povestise cum sunase vocea deasupra fermei din Pawtuxet Road, în noaptea morţii lui Joseph Curwen. Nu se putea înşela asupra frazei pronunţate, pe care Charles i-o citise adesea din scrisorile lui Luke Fenner, pe vremea când vorbea fără ascunzişuri despre cercetările lui. Era un simplu fragment dintr-o limbă uitată:

  DIES MIES JESCHET BOENE DOESEF DOUVEMA ENITEMAUS.

  Imediat după aceea lumina zilei se stinse, deşi mai era o oră până la apus; apoi veni o pală de miros diferit de primul, dar tot atât de misterios şi de insuportabil. Charles începuse din nou să psalmodieze, iar mama lui auzi o serie de silabe ce ar putea fi scrise astfel: „Yi – nash – Yog – Sototh – he – Iglb – fi – throdag”, terminându-se cu un „Yah” a cărui forţă demenţială urcă într-un crescendo înspăimântător. O secundă mai târziu răsună un strigăt plângător ce se transformă treptat într-un râs drăcesc. Doamna Ward, împinsă de teamă şi de curajul orb al inimii de mamă, se duse să bată la uşă, dar nu obţinu nici un răspuns. Bătu din nou, apoi rămase nemişcată în timp ce se înălţa un al doilea strigăt, de data aceasta pornind din pieptul fiului ei, şi care răsună în acelaşi timp cu hohotele diabolice ale celeilalte voci. Mama leşină pe loc, deşi acum nu este în stare să-şi amintească motivul precis al leşinului ei.

  Când domnul Ward se întoarse acasă la ora şase şi un sfert, nu-şi găsi soţia la parter. Servitorii speriaţi îi spuseră că era probabil pe coridor, la mansardă, de unde auziseră sunete încă şi mai stranii decât de obicei. Urcă numaidecât scara şi o găsi pe doamna Ward întinsă pe podea, în faţa uşii laboratorului. Dându-şi seama că e leşinată, se duse să aducă un pahar cu apă şi îi turnă apa pe faţă. Se linişti văzând-o că îşi revine imediat în simţiri; dar, pe când o privea cum deschide ochii plini de uimire, îl trecu un fior îngheţat şi fu gata să leşine şi el. Într-adevăr, în laboratorul ce-i păruse cufundat în tăcere, auzi murmurul unei conversaţii purtate aproape în şoaptă, laie cărei cuvinte nu le putea înţelege, dar care, totuşi îl răvăşea până în adâncul sufletului.

  Desigur, nu era pentru prima oară că fiul lui mormăia nişte formule; dar, acum, acest murmur părea cu totul diferit. Era vorba foarte clar de un dialog, în care vocea lui Charles, uşor de recunoscut, alterna cu o alta, atât de gravă şi de cavernoasă, că era greu să crezi că iese din pieptul tânărului. Avea intonaţii extraordinar de hidoase; şi, dacă doamna Ward, revenindu-şi, n-ar fi tras un ţipăt care deşteptă instinctele protectoare ale soţului ei, este foarte probabil că Thomas Howland Ward n-ar mai fi putut să se laude că nu şi-a pierdut niciodată cunoştinţa. Dar, în momentul acela, şi-a luat soţia în braţe şi a coborât repede scara, înainte ca ea să remarce vocile care îl zguduiseră. Totuşi n-a fost atât de iute, încât să nu audă un lucru care l-a făcut să se clatine sub povara sa. Căci strigătul doamnei Ward mai fusese auzit şi de alţii în afară de el şi, ca răspuns, în laborator fuseseră rostite două cuvinte, singurele cuvinte inteligibile din acest sfat înspăimântător. Era un simplu îndemn la prudenţă, murmurat de Charles, şi totuşi domnul Ward fu pătruns de o groază misterioasă când auzi cele două cuvinte cât se poate de banale: Şşşt. Scrie!

  La cină, cei doi soţi se sfătuiră îndelung, şi domnul Ward hotărî să vorbească serios cu fiul lui. Oricare ar fi fost obiectul cercetărilor sale, nu se mai putea tolera o asemenea comportare, care constituia o ameninţare împotriva echilibrului nervos al tuturor celor din casă. Tânărul îşi pierduse, probabil, minţile de trăgea asemenea zbierete şi purta o conversaţie imaginară cu un interlocutor inexistent. Trebuia pus capăt acestor lucruri, ori dacă nu, doamna Ward se va îmbolnăvi şi nici servitorii nu vor mai sta în casă.

  După terminarea cinei, domnul Ward se îndreptă hotărât către laboratorul lui Charles. Dar se opri la etajul al treilea, auzind zgomote în biblioteca de care fiul lui nu se mai folosea de o bucată de vreme. După toate aparenţele, cineva arunca cărţile pe parchet şi mototolea cu febrilitate hârtii. Ajungând în pragul uşii, domnul Ward îl văzu pe tânăr în încăpere, ocupat să adune un braţ de documente de toate formele şi mărimile. Charles avea privirea rătăcită, chipul tras; tresări şi lăsă să-i scape din braţe povara când auzi vocea tatălui său. Acesta îi porunci să se aşeze şi îi făcu morala pe care o merita de atâta vreme. Când predica luă sfârşit, tânărul conveni că domnul Ward are dreptate, că aceste voci, murmure, incantaţii, mirosuri chimice erau cu adevărat insuportabile. Promise să fie mai discret în viitor, dar insistă să-i fie respectată singurătatea. Urma să se dedice de-acum numai cercetării unor cărţi; dacă va mai fi nevoie să rostească incantaţii, va găsi o altă locuinţă. Se arătă dezolat că i-a cauzat mamei o asemenea spaimă şi dădu explicaţia că acea conversaţie auzită de tatăl său făcea parte dintr-un simbolism complicat, menit să creeze o anumită atmosferă mentală. Cu toată starea de extremă tensiune nervoasă a fiului, domnul Ward rămase cu impresia că Charles era în posesia tuturor facultăţilor sale. Totuşi convorbirea nu-l lămuri câtuşi de puţin; când Charles părăsi încăperea cu braţele încărcate de documente, tatăl habar n-avea ce să creadă despre această întâmplare. Era tot atât de misterioasă ca şi moartea bietului Nig, al cărui cadavru fusese descoperit cu o oră înainte în subsol, cu ochii holbaţi şi cu botul schimonosit de groază.

  Sub impulsul unui instinct nedesluşit domnul Ward aruncă o privire pe rafturile goale, ca să vadă ce dusese fiul său în mansardă. Fu surprins să constate că era vorba numai de lucrări moderne: istorie, tratate ştiinţifice, geografie, manuale de literatură, ca şi nişte jurnale şi reviste contemporane. Cum Charles nu citise până atunci decât cărţi tratând despre trecut şi despre ocultism, domnul Ward căzu pradă unei nedumeriri din ce în ce mai mari; în plus, simţea o adevărată nelinişte, căci i se părea că e ceva neobişnuit în încăpere. O cercetă cu privirea şi văzu că nu se înşelase.

  Pe zidul de nord, deasupra căminului fals, se afla în continuare panoul din casa de la Olney Court; dar tabloul restaurat nu mai exista pe el. Dezlipindu-se de pe lemn, portretul lui Joseph Curwen abandonase pentru totdeauna supravegherea tânărului cu care avea o asemănare atât de stranie; acum zăcea pe podea, sub forma unui strat subţire de pulbere fină, de un cenuşiu albăstrui.

  IV.

  Metamorfoză şi demenţă.

  În cursul săptămânii ce urmă acestei memorabile vinere sfinte, Charles Ward a fost văzut mai des decât de obicei, căci a transportat fără încetare cărţi din bibliotecă în mansardă. Avea o purtare liniştită şi rezonabilă, dar chipul lui exprima o teamă prost ascunsă, în afară de aceasta, dădea dovadă de o poftă de mâncare devoratoare, dacă judecai după cantitatea de hrană pe care o cerea de la bucătăreasă.

  Pus la curent cu cele întâmplate, doctorul Willett veni marţea următoare să vorbească cu tânărul, în bibliotecă. Ca de obicei, conversaţia nu dădu nici un rezultat, dar Willett e gata să jure că Charles era în toate minţile. El promise să facă o dezvăluire senzaţională în curând şi-şi exprimă intenţia de a căuta un local unde să-şi mute laboratorul. Se arătă nepăsător de pierderea portretului şi chiar păru să găsească ceva comic în brusca lui dispariţie.

  În cea de a doua săptămână, Charles lipsi adesea de acasă. Când a venit bătrâna Hannah să ajute la curăţenia mare de primăvară, a povestit că Charles vizita deseori casa din Olney Court, purtând o valiză mare, şi cobora mereu să examineze pivniţa. Se arăta foarte darnic faţă de ea şi de soţul ei, dar avea un aer extrem de chinuit.

  Pe de altă parte, nişte prieteni ai lui Ward îl zăriră prin Pawtuxet, surprinzător de des. Se ducea mai ales la micul port Rhodes-on-Pawtuxet, iar doctorul Willett, luând informaţii acolo, află că traversa întotdeauna pe malul destul de abrupt al râului şi mergea apoi de-a lungul lui, spre nord.

  Într-o dimineaţă de mai a fost reluată, în mansardă, conversaţia imaginară din vinerea sfântă. Tânărul părea să poarte o discuţie violentă cu el însuşi, căci a fost brusc auzit un şir de strigăte ce semănau cu cereri urmate de refuzuri. Domnul Ward urcă în goană, ascultă la uşă şi auzi fragmentul următor de frază: „Trebuie să stea roşu timp de trei luni”. De cum bătu la uşă, se înstăpâni tăcerea. Când domnul Ward îşi întrebă fiul, puţin mai târziu, tânărul răspunse că îi era greu să evite anumite conflicte între sferele conştiinţei, dar că va încerca să le transfere în alte domenii.

  Spre mijlocul lui iunie avu loc o ciudată întâmplare nocturnă. La începutul serii se auzi zgomot din laborator, dar se potoli aproape numaidecât. La miezul nopţii se duseră toţi la culcare, iar valetul tocmai încuia cu cheia uşa dinspre stradă, când îl văzu apăfând în josul scării pe Charles, cu o valiză grea în mână. Tânărul făcu semn că vrea să iasă. Nu rosti nici un cuvânt, dar servitorul, văzându-i ochii arzători, începu să tremure fără să-şi dea seama de ce. Îi deschise uşa tânărului stăpân şi a doua zi îşi prezentă demisia doamnei Ward, declarând că privirea lui Charles avusese o expresie de ferocitate diabolică şi că el nu va petrece nici o singură noapte în plus în această casă. Doamna Ward îl lăsă să plece, fără să dea crezare cuvintelor lui. I se părea imposibil ca fiul ei să fi avut un aer „feroce” în noaptea aceea. Într-adevăr, tot timpul cât fusese trează, auzise zgomote slabe în laborator: oftaturi şi suspine ce păreau să trădeze o disperare adâncă.

  În seara următoare, aşa cum făcuse cam cu trei luni în urmă, Charles puse mâna pe ziar înaintea tuturor şi făcu pierdută o foaie. După aceea, doctorul Willett, în cursul anchetei lui, îşi aminti acest incident şi se duse la redacţia jurnalului. Acolo găsi, pe foaia rătăcită de tânăr, două articole ce-i părură interesante. Iată-le:

  VIOLARE DE MORMÂNT.

  Robert Han, paznic de noapte la cimitirul de nord, a descoperit azi dimineaţă că a fost violat mormântul lui Ezra Weeden, născut în 1740 şi mort în 1824 (după inscripţia de pe piatra lui funerară, smulsă cu sălbăticie din pământ şi spartă).

  Conţinutul mormântului, oricare-ar fi fost el după mai mult de un secol de îngropăciune, a dispărut complet, în afară de câteva aşchii de lemn putred. Nu au fost găsite urme de roţi, dar poliţia a descoperit în împrejurimi urme depăşi lăsate de pantofi fini.

  Han este de părere că există o legătură între această întâmplare şi cea din luna manie; reamintim că atunci el a dat peste un grup de oameni care au fugit într-un camion după ce săpaseră o groapă adâncă. Dar inspectorul Riley contrazice această teorie şi subliniază mari diferenţe între cele două cazuri: în martie s-a săpat într-un loc unde nu era nici un mormânt; de data aceasta, un mormânt anume a fost violat cu o răutate feroce.

  Membrii familiei Weeden, puşi la curent, şi-au exprimat surprinderea şi întristarea şi au declarat că nu cunosc nici un duşman capabil de un asemenea act de vandalism. Hazard Weeden îşi aminteşte o legendă de familie potrivit căreia strămoşul lui ar fi fost amestecat într-o întâmplare ciudată, puţin înainte de Revoluţie, dar nu ştie să existe o „vendetta” posibilă la ora actuală. Cazul a fost încredinţat inspectorului Cunningham, care speră să descopere indicii interesante în viitorul apropiat.

  NOAPTE AGITATĂ LA PAWTUXET.

  Locuitorii din Pawtuxet au fost treziţi la ora trei dimineaţa de un cor formidabil de lătrături, ce părea să atingă intensitatea maximă lângă râu, la nord de Rhodes-on-Pawtuxet. Fred Lemlin, paznic de noapte la Rhodes, a declarat că printre lătrăturile câinilor se amestecau ţipetele unui om pradă spaimei de moarte. O furtună scurtă şi violentă apus capăt acestui vacarm. Se relatează că, pe toată durata incidentului, atmosfera a fost îmbâcsită de mirosuri neplăcute, emanate, fără îndoială, de rezervoarele de petrol.

  Curând, Charles a început să arate ca un om hărţuit şi toţi gândesc astăzi, cugetând la acest fapt, că poate în acea perioadă ar fi vrut să facă o mărturisire, dar a fost împiedicat de o frică adâncă, întrucât adesea ieşea în oraş la adăpostul întunericului, cei mai mulţi dintre alienişti îl consideră vinovat de actele de vampirism înfăptuite în vremea aceea şi relatate în amănunt de presă. Victimele, de vârste şi condiţii sociale diferite, au fost atacate în două locuri distincte: cartierul North End, lângă casa familiei Ward şi regiunile periferice apropiate de Pawtuxet. Supravieţuitorii povestesc despre un monstru cu ochi de flăcări ce sărea asupră-le, îşi înfigea colţii în gât sau în susul braţului şi se ghiftuia cu sânge.

  Nici în privinţa aceasta doctorul Willett nu este de acord cu confraţii săi. „Refuz să spun, declară el, ce fiinţă umană sau ce animal a putut să se dedea unor asemenea orori, dar afirm că Charles Ward nu este autorul lor. Am motive să cred că nu cunoştea gustul sângelui şi anemia lui crescândă constituie cea mai bună dovadă în sprijinul teoriei mele. Ward s-a atins de lucruri oribile, dar nu a fost niciodată un monstru”.

  Vorbele doctorului au multă autoritate, căci, în această epocă, se ducea adeseori la familia Ward pentru a o îngriji pe mama lui Charles, ai cărei nervi începeau să cedeze. Tot ascultând zgomotele nocturne provenind din mansardă, suferea de halucinaţii morbide pe care şovăia să le mărturisească medicului: îşi închipuia că aude suspine şi oftaturi înăbuşite la orele cele mai imposibile. La începutul lui iulie, Willett o trimise la Atlantic City să-şi refacă forţele şi le recomandă domnului Ward şi fiului său să nu-i trimită decât scrisori încurajatoare.

  Puţin timp după plecarea mamei, Charles făcu demersuri pentru cumpărarea căsuţei din Pawtuxet. Era o clădire mică de lemn, sordidă, cu un garaj de ciment, cocoţată sus de tot pe malul nu prea populat al râului, un pic deasupra portului Rhodes; dar tânărul ţinea morţiş s-o cumpere. Proprietarul i-o vându cam în silă, la un preţ exorbitant. Imediat el îşi aduse acolo cu camionul, noaptea, toate cărţile şi aparatele din mansardă şi, părăsindu-şi definitiv laboratorul, se mută din nou în camera lui, la etajul al treilea al casei părinteşti.

  În noul lui domiciliu, Charles se comportă în chip tot atât de misterios precum o făcuse şi în mansarda lui. Avea acum şi doi tovarăşi: un metis portughez cu o mutră sinistră, care-i era servitor, şi un necunoscut zvelt, cu barbă deasă, cu ochii ascunşi sub ochelari negri şi care lucra, după toate aparenţele, împreună cu Ward. Vecinii încercară zadarnic să intre în vorbă cu aceşti indivizi ciudaţi. Metisul Gomez nu rupea decât câteva vorbe pe englezeşte, iar omul care-şi spunea doctor Allen se arăta cât se poate de rezervat. Charles încercă să dea dovadă de mai multă amabilitate, dar nu reuşi decât să trezească o curiozitate bănuitoare, trăncănind vrute şi nevrute despre lucrările lui de chimie. Curând începură să circule zvonuri bizare despre luminile care ardeau toată noaptea. Apoi, comenzile excesive de carne, la măcelar, fură privite cu uimire, la fel ca şi strigătele şi cânturile psalmodiate ce păreau să răzbată dintr-o pivniţă foarte adâncă. Cetăţenii cumsecade din partea locului se fereau cu mare silă de această casă stranie, cu atât mai mult cu cât mutarea celor trei acolo coincisese cu epidemia de vampirism din vecinătăţile Pawtuxet-ului.

  Ward îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în căsuţă, dar dormea uneori în casa tatălui său. În două rânduri părăsi oraşul ca să facă două călătorii de câte o săptămână, cu destinaţie necunoscută. Slăbea şi pălea fără încetare şi nu mai avea aplombul de altădată când îi repeta doctorului Willett vechea poveste cu cercetări vitale şi dezvăluiri viitoare. Totuşi medicul insistă asupra faptului că tânărul era încă sănătos la cap în acea perioadă şi citează în sprijinul spuselor sale mai multe convorbiri avute cu Charles.

  Cam prin luna septembrie actele de vampirism s-au repetat, dar, în ianuarie, Ward a fost amestecat într-o încurcătură gravă. De câtăva vreme se tot vorbea de camioanele care veneau şi plecau noaptea de la căsuţă. Or contrabandiştii de alcool opriră într-o noapte unul din aceste camioane într-un loc pustiu de lângă Hope Valley, sperând că vor găsi în el ceva marfă cu care să-şi alimenteze traficul clandestin. În fapt, s-au ales cu o teribilă dezamăgire, căci lăzile lungi pe care puseseră mâna adăposteau un conţinut oribil; atât de oribil, într-adevăr, încât s-a vorbit îndelung de ele în lumea răufăcătorilor. Hoţii se grăbiseră să-şi îngroape captura, dar când afacerea ajunsese la urechile poliţiei, se făcu o anchetă amănunţită. Un vagabond arestat chiar atunci consimţi să-i conducă pe poliţişti până la ascunzătoarea improvizată, cu condiţia să i se redea libertatea. A fost descoperit acolo ceva monstruos, pe care publicului nu i s-a îngăduit să-l afle; imediat s-au expediat la Washington câteva telegrame.

  Lăzile îi fuseseră adresate lui Charles Ward, la căsuţa din Pawtuxet, aşa că autorităţile federale veniră să-i facă o vizită. El le dădu o explicaţie ce părea valabilă şi îi demonstra nevinovăţia.

  Având nevoie de unele specimene anatomice pentru a-şi urma cercetările, comandase câteva unor agenţii considerate a fi absolut onorabile. Nu fusese nici pe departe la curent cu identitatea acestor specimene şi se arătă profund zguduit de revelaţiile inspectorilor. Declaraţia fu întărită de doctorul Allen, a cărui voce calmă şi gravă păru încă mai convingătoare decât cea a lui Charles. În cele din urmă, poliţiştii nu luară nici o măsură împotriva tânărului; se mulţumiră să noteze cu grijă numele şi adresa agenţiei din New York de la care voiau să pornească ancheta. Trebuie adăugat că specimenele au fost duse în taină în locurile de unde n-ar fi trebuit să fie scoase niciodată.

  La 9 februarie 1928, doctorul Willett a primit o scrisoare căreia el îi atribuie o importanţă deosebită şi despre care a discutat adesea cu doctorul Lyman. Acesta din urmă vede în ea dovada clară a unui caz grav de dementia praecox; Willett, dimpotrivă, o consideră ca ultimul mesaj cu desăvârşire rezonabil al tânărului. Iată textul complet:

  Prospect Street 100

  Providence, R. I.

  8 martie 1928

  Dragă domnule doctor Willett, Simt că a venit în sfârşit momentul să vă fac dezvăluirile pe care vi le promit de atâta vreme şi pe care mi le-aţi cerut adesea. Nu voi înceta vreodată să preţuiesc răbdarea dumneavoastră şi încrederea în sănătatea minţii mele.

  Acum când sunt gata să vorbesc, trebuie să recunosc, spre ruşinea mea, că nu voi obţine niciodată triumful aşteptat; ceea ce vă scriu nu va fi o laudă, ci o chemare în ajutor; vă cer sfat pentru salvarea mea şi pentru a salva întreaga lume de o oroare ce depăşeşte concepţia umană Vă amintiţi de atacul împotriva fermei lui Curwen, relatat în scrisorile lui Luke Fenner; trebuie repetat fără întârziere. De noi depind toată civilizaţia, toate legile firii, poate chiar soarta întregului univers. Am dat la iveală o anomalie monstruoasă, din dragoste pentru ştiinţă Acum, de dragul vieţii şi al firii, trebuie să mă ajutaţi să o arunc înapoi, în bezne.

  Am părăsit pentru totdeauna căsuţa din Pawtuxet, şi trebuie să-i scoatem afară pe toţi cei de-acolo, vii sau morţi Nu mă voi mai întoarce niciodată în acel loc, iar dacă veţi auzi vreodată că sunt în căsuţă, vă cer să nu credeţi M-am întors acasă pentru totdeauna şi aş vrea să veniţi să mă vedeţi de îndată ce veţi avea cinci sau şase ore să mă ascultaţi Va fi nevoie de tot acest timp şi, credeţi-mă, nu poate exista datorie profesională mai importantă, căci viaţa şi judecata mea sunt în joc. Nu îndrăznesc să vorbesc cu tatăl meu, pentru că nu ar înţelege toată povestea. Dar i-am spus că sunt în primejdie şi el a pus patru poliţişti de pază în jurul casei Nu prea ştiu ce-ar putea ei să facă, pentru că au împotriva lor forţe pe care nici dumneavoastră n-aţi putea să le concepeţi Veniţi deci fără zăbavă dacă vreţi să mă găsiţi încă în viaţă şi să aflaţi cum m-aţi putea ajuta să salvez cosmosul.

  Veniţi la orice oră; nu o să ies din casă; nu telefonaţi ca să vă anunţaţi venirea, căci cine ştie cine ar putea să intercepteze apelul dumneavoastră. Şi să rugăm zeii ca nimic să nu poată împiedica întâlnirea noastră.

  P. S. Ucideţi-l pe doctorul Allen de cum îl vedeţi şi topiţi-i trupul într-un acid. Nu îl ardeţi.

  Primind această scrisoare pe la ora zece şi jumătate dimineaţa, doctorul Willett îşi aranja treburile în aşa fel, încât să fie liber după-amiaza şi seara; de altfel, era gata să prelungească întrevederea până noaptea târziu. Îl cunoştea prea bine pe Charles pentru a considera acest mesaj delirul unui dement. Avea convingerea că era vorba de un lucru oribil şi chiar şi post-scriptum-ul putea fi înţeles dacă ţineai seama de zvonurile ce umblau prin satul Pawtuxet în legătură cu enigmaticul doctor Allen. Willett nu-l văzuse niciodată, dar auzise despre înfăţişarea lui şi se întreba ce se ascunde în spatele ochelarilor negri.

  La ora patru fix medicul se prezentă la casa familiei Ward. Rămase foarte contrariat, aflând de la poliţiştii de gardă că tânărul plecase de acasă. De dimineaţă avusese o lungă convorbire telefonică cu cineva necunoscut; fusese auzit discutând cu o voce plină de teamă şi rostind fraze cum ar fi: „Sunt foarte obosit şi am nevoie să mă odihnesc puţin”; „Nu pot să primesc pe nimeni câteva zile de-acum încolo”; „Vă rog să amânaţi pe mai târziu o acţiune decisivă, până când putem pune la punct o înţelegere”; şi pe urmă: „îmi pare rău, dar trebuie să abandonez totul pentru moment; o să mai vorbim mai încolo”. Apoi, probabil că tot gândindu-se, prinsese curaj, căci ieşise fără ştirea nimănui; fusese văzut întorcându-se spre prânz, pe la ora unu, şi intrând în casă; nu suflase nici o vorbă. Urcase scara, apoi, în momentul acela, probabil că frica îl copleşise din nou, pentru că, pătrunzând în bibliotecă, scosese un ţipăt de spaimă. Totuşi, când valetul venise să întrebe dacă se întâmplase ceva, Charles se arătase în uşă cu un aer foarte hotărât şi-i făcuse semn servitorului să se ducă. Apoi mutase pesemne nişte lucruri prin încăpere, căci se auziseră de-acolo bufnituri şi scârţâieli. În cele din urmă se arătase din nou şi plecase de acasă imediat, fără să lase nici un mesaj pentru nimeni. Valetul, care părea foarte tulburat de înfăţişarea şi comportamentul lui Charles, se interesă dacă mai era vreo speranţă să-şi recapete echilibrul nervos.

  Timp de aproape două ore, doctorul Willett îl aşteptă zadarnic în bibliotecă, uitându-se la rafturile pe care se căscau goluri mari în locurile de unde fuseseră luate cărţile. După o bucată de timp, umbrele începură să se îndesească, asfinţitul făcu loc nopţii. Când domnul Ward sosi, în sfârşit, se arătă foarte surprins şi înfuriat auzind ce se întâmplase. Nu ştia că Charles îi dăduse întâlnire doctorului şi-i promise acestuia că o să-i dea de veste de cum se va întoarce tânărul. Conducându-l pe medic, îi mărturisi că e foarte nedumerit de starea fiului său şi îl rugă să facă tot posibilul pentru el. Willett fu bucuros să fugă din biblioteca aceea care-i părea bântuită de ceva înspăimântător, s-ar fi zis că portretul dispărut lăsase încăperii o moştenire malefică.

  A doua zi dimineaţa, Willett primi un mesaj prin care domnul Ward îl anunţa că fiul lui lipseşte în continuare; îi mai spunea că primise un telefon de la doctorul Allen, informându-l că Charles va mai rămâne la Pawtuxet o vreme şi că nu trebuia deranjat. Aceasta era necesar, deoarece Allen însuşi urma să lipsească o perioadă nedeterminată, lăsând tânărului său coleg toată grija cercetărilor. Acesta îi transmitea tatălui toată dragostea şi se scuza că plecase în grabă. Când primi acest telefon, domnul Ward, auzind vocea doctorului Allen pentru prima oară, avu impresia că-i trezeşte o amintire foarte vagă şi foarte neplăcută.

  În faţa tuturor acestor fapte tulburătoare, Willett nu mai ştiu realmente ce să facă. Charles Ward îi scrisese că a descoperit lucruri monstruoase, că doctorul Allen trebuie ucis fără milă şi că el însuşi nu se va mai întoarce niciodată la Pawtuxet; în prezent părea să fi uitat de toate acestea şi se cufundase din nou în miezul misterului. Bunul-simţ îl împingea pe doctor să-l lase pe tânăr în voia capriciilor lui, dar un instinct profund nu-i îngăduia să uite scrisoarea disperată pe care o primise. O citi din nou şi, cu tot tonul sforăitor, cu toată contradicţia între conţinut şi purtarea recentă a autorului ei, nu o judecă drept lipsită de înţeles. Exprima o teroare atât de reală, evoca monstruozităţi atât de înspăimântătoare, că nu puteai să o iei prea uşor.

  Timp de peste o săptămână, doctorul Willett cugetă la dilema ce-i era impusă şi se simţi din ce în ce mai ispitit să meargă să-i facă o vizită lui Charles în căsuţa lui din Pawtuxet. Niciunul din prietenii tânărului nu îndrăznise vreodată să forţeze intrarea acestui refugiu interzis şi chiar tatăl lui nu o cunoştea decât din descrierile făcute; dar Willett simţi nevoia să aibă o convorbire directă cu bolnavul său. Domnul Ward nu mai primea de la Charles decât scurte scrisori dactilografiate; nici doamna Ward, la Atlantic City, nu era mai favorizată. În consecinţă, doctorul hotărî să treacă la acţiune. În ciuda temerilor ciudate pe care i le trezeau vechile legende despre Joseph Curwen şi aluziile misterioase ale lui Charles, o porni la drum, îndreptându-se spre căsuţa căţărată pe malul povârnit al râului.

  Willett mai vizitase adesea locul din pură curiozitate, deşi nu intrase niciodată în casă şi nici nu-şi făcuse simţită prezenţa; prin urmare, cunoştea exact drumul. Mergând în micul lui automobil de-a lungul lui Broad Street, într-o după-amiază de sfârşit de februarie, se gândea la grupul de oameni ce urmase aceeaşi cale, cu o sută cincizeci şi şapte de ani înainte, pentru a îndeplini o misiune teribilă.

  Ajunse curând la Pawtuxet, coti la dreapta pe Lockwood Street, înaintă pe acest drum de ţară cât se putea, apoi coborî din maşină şi o luă pe jos spre nord, în direcţia dealului ce domina frumoasele meandre ale râului. Casele erau rare în aceste locuri şi nu puteai să nu nimereşti căsuţa izolată, cu garajul ei de ciment. Ajuns la capătul unei alei neîngrijite, doctorul bătu în uşă şi vorbi cu o voce hotărâtă metisului portughez care întredeschise uşa.

  Ceru să-l vadă pe Charles Ward pentru o afacere de importanţă vitală şi adăugă că, dacă i se refuza intrarea în casă, va povesti totul, în amănunt, tatălui tânărului. Metisul se lăsa cu toată greutatea asupra uşii, neştiind prea bine dacă trebuie să o deschidă sau să o închidă, când o voce venită dinăuntru rosti cuvintele următoare: „Lasă-l să intre, Tony; mai bine să avem o discuţie imediat”. Vocea aceasta foarte joasă, cavernoasă, răguşită îl îngheţă de groază pe medic, fără să-şi dea seama de ce; dar spaima lui crescu şi mai mult când îl văzu apărând pe cel care vorbise, căci era Charles Ward.

  Doctorul Willett a consemnat în scris conversaţia din după-amiaza aceea cu o minuţiozitate datorată importanţei pe care o acorda perioadei în cauză. El admite că, în acel moment, în mentalitatea tânărului a intervenit o schimbare radicală. În fapt, în controversa lui cu doctorul Lyman, el susţine că, din punctul lui de vedere, nebunia lui Charles datează din clipa în care a început să le trimită părinţilor mesaje dactilografiate. Aceste bileţele nu au stilul obişnuit al lui Ward; ele au un caracter arhaic foarte bizar, ca şi cum demenţa autorului lor ar fi dat frâu liber unui val de tendinţe şi de impresii acumulate inconştient în cursul mai multor ani de studii arheologice. Se ghiceşte în ele o sforţare clară în dorinţa de a fi modern, dar spiritul lor şi uneori şi limbajul aparţin trecutului.

  Trecutul ieşea la iveală, de asemenea, în fiecare intonaţie şi fiecare gest al lui Ward, când îl primi pe medic în căsuţa întunecată. Se înclină, indică un scaun cu mâna şi începu să vorbească cu acea stranie voce joasă, pe care încercă de la început să o explice.

  — M-am îmbolnăvit de ftizie trăind în aerul ăsta umed, declară el. Presupun că veniţi din partea tatălui meu să vedeţi cum o duc şi sper că nu o să-i spuneţi nimic care să-l îngrijoreze.

  Willett asculta cu atenţie vocea spartă, dar studia cu încă şi mai multă atenţie chipul interlocutorului său. Simţea ceva necurat şi tare-ar fi vrut ca încăperea să fie mai puţin întunecoasă, dar nu rugă gazda să deschidă obloanele. Se mulţumi să-l întrebe de ce-i era purtarea în contradicţie izbitoare cu scrisoarea lui disperată.

  — Tocmai voiam să vă spun, răspunse Ward. Aflaţi deci că am nervii într-o stare jalnică şi că fac şi spun unele lucruri pe care nu le pot explica. După cum v-am spus adesea, sunt în pragul unor mari descoperiri de o asemenea importanţă că, uneori, îmi pierd capul. Dar nu mai am mult de aşteptat. M-am purtat ca un prostănac, închizându-mă în casă la părinţii mei sub paza poliţailor. În punctul în care am ajuns, locul meu este aici. Vecinii mă bârfesc şi poate că am avut slăbiciunea să cred câte ceva din ce au trăncănit despre mine. Nu fac nimic rău. Aveţi bunătatea să mai aşteptaţi şase luni şi răbdarea dumneavoastră va fi răsplătită din plin.

  Trebuie să vă spun că am descoperit un mijloc de a cunoaşte trecutul; vă las să judecaţi importanţa a ceea ce voi putea da istoriei, filosofiei şi artelor, având acces la asemenea comori. Străbunul meu stăpânea aceste lucruri când netrebnicii aceia lipsiţi de minte l-au asasinat. Acum sunt pe punctul de a mă face stăpân pe aceleaşi cunoştinţe şi nimeni nu trebuie să mi se pună în cale. Vă rog să uitaţi, domnule, ceea ce v-am scris şi să nu vă temeţi de nimeni şi de nimic în locul acesta. Doctorul Allen este un om cu mari talente şi îi datorez scuze pentru tot răul pe care l-am spus despre el. Aş fi vrut să-l păstrez lângă mine, căci dedică acestor studii aceeaşi râvnă ca şi mine, dar are treburi în altă parte.

  Doctorul Willett nu ştiu ce să răspundă acesiui discurs. Felul acesta de a tăgădui scrisoarea pe care o primise îl lăsa mut de uimire. Pe cât îi păreau vorbele auzite acum de stranii şi nebuneşti, pe atât i se părea chemarea într-ajutor din 8 martie de firească şi perfect potrivită cu acel Charles Ward pe care-l cunoştea. Încercă să abată conversaţia spre întâmplări petrecute în familie, ca să-i creeze din nou o stare de spirit obişnuită; dar tentativa sa eşuă jalnic. La fel s-a întâmplat mai apoi cu toţi alieniştii. Secţiuni importante din stocul de imagini mentale ale lui Charles Dexter Ward (mai ales din domeniul vieţii personale şi din cel al timpurilor moderne) fuseseră anihilate în mod inexplicabil, în timp ce cunoaşterea trecutului răsărea din adâncimile subconştientului şi-i invada întreaga minte. Ceea ce ştia despre vremurile de altădată era absolut anormal, după cum îşi dădu seama Willett în cursul acestei conversaţii, aducând în discuţie câteva subiecte de care se ocupase Ward în adolescenţă.

  Astfel, nici un muritor obişnuit, oricâte studii ar fi făcut, n-ar fi avut de unde să ştie că peruca şerifului îi căzuse de pe cap când se aplecase în faţă, ca să vadă mai bine piesa de teatru reprezentată la Histrionick Academy a domnului Douglas în ziua de joi, 7 februarie 1762; nici cum tăiaseră actorii cu neruşinare textul lui Steele, Conscious Lover, aşa încât închiderea teatrului, ordonată de autorităţile puritane, cincisprezece zile mai târziu, aproape că bucurase pe toată lumea.

  Dar Ward nu se lăsă dus prea multă vreme pe calea aceasta. Dorea numai să satisfacă în suficientă măsură curiozitatea musafirului său, că să-l vadă plecat fără gând de întoarcere. În acest scop, îi propuse lui Willett să-i arate toată casa şi îl conduse imediat din pivniţă până în pod. Medicul examină cu atenţie toate încăperile. Constată că cele câteva cărţi aflate la vedere ar fi fost prea puţine că să umple golurile din biblioteca din Prospect Street şi că pretinsul „laborator” era doar o aparenţă înşelătoare. Existau cu siguranţă, pe undeva, o adevărată bibliotecă şi un adevărat laborator, dar era imposibil să spui unde. Willett se întoarse în oraş înainte de căderea nopţii şi-i povesti domnului Ward ce se petrecuse. Traseră amândoi concluzia că tânărul îşi pierduse minţile de-a binelea, dar hotărâră să nu ia nici o măsură severă pentru moment.

  Domnul Ward se decise să-i facă o vizită fiului său, pe neanunţate. Într-o seară, doctorul Willett îl duse cu maşina până aproape de căsuţă şi-l aşteptă cu răbdare să se întoarcă. După un timp destul de lung, tatăl reveni cu un aer foarte trist şi nedumerit. Fusese primit cam în acelaşi fel ca şi Willett. În plus, tânărul îşi făcuse apariţia cu mare întârziere după ce musafirul reuşise să răzbată în anticameră şi nu dăduse nici cel mai mic semn de dragoste filială. Deşi încăperea era foarte slab luminată, Charles se plânsese că lumina lămpilor îl orbeşte. Vorbise foarte încet, declarând că avea gâtul în stare foarte proastă; dar tatăl simţise în murmurul lui răguşit o nuanţă tulburătoare, pe care nu şi-o putea alunga din minte.

  Pe deplin înţeleşi să facă tot ce le stătea în puteri pentru a-l salva pe tânăr, domnul Ward şi doctorul Willett se puseră pe treabă să adune toate informaţiile ce se puteau găsi despre el. Mai întâi făcură apel la bârfelile din Pawtuxet, ceea ce le veni destul de uşor, având prieteni în regiune. Toată lumea era de acord asupra faptului că tânărul Ward ducea o viaţă cu adevărat singuratică. Gura lumii îi făcea vinovaţi, pe el şi pe tovarăşii lui, de actele de vampirism din vara trecută, iar perindarea nocturnă a mai multor camioane dăduse naştere unor ipoteze sinistre. Negustorii vorbeau de comenzile bizare făcute de metisul portughez, în special cantităţi neînchipuite de carne şi de sânge proaspăt, furnizate de măcelari.

  Mai era şi problema zgomotelor subterane care se auzeau atunci când căsuţa era cufundată în întuneric. Fireşte, ele puteau veni din pivniţă, dar, potrivit unui zvon foarte împământenit, existau acolo cripte mult mai adânci şi mai vaste. Aducându-şi aminte de vechile istorii cu catacombele lui Joseph Curwen şi fiind siguri că acea căsuţă fusese aleasă pentru că se înălţa, probabil, pe locul fermei vrăjitorului, Willett şi domnul Ward dădură multă atenţie zvonului şi căutară de mai multe ori, fără succes, uşa din malul râului, de care vorbeau vechile manuscrise. Cât despre părerea lumii asupra locuitorilor căsuţei, se dovedi curând că oamenii îl detestau pe metisul portughez, se temeau de doctorul Allen şi nu-l iubeau deloc pe tânărul Ward. Acesta se schimbase mult în ultimele două săptămâni: renunţase să se mai prefacă amabil şi, în rarele împrejurări când ieşea din casă, vorbea cu o voce răguşită, de-abia auzită.

  Înarmaţi cu aceste informaţii, domnul Ward şi doctorul Willett ţinură sfat îndelung în mai multe rânduri. Dar le lipsea esenţialul ca să reuşească să pună la un loc diferitele părţi care formau întregul; cei doi ar fi plătit scump să poată consulta documentele găsite de Charles, căci, în chip clar, în ele se afla cheia nebuniei tânărului.

  Tatăl şi medicul, tulburaţi de problema căreia nu reuşeau să-i găsească soluţia, nu făcură nimic câteva zile, în timp ce biletele dactilografiate trimise de Charles părinţilor săi se răreau din ce în ce mai mult. Apoi veni prima zi a lunii, cu obişnuitele lichidări financiare, iar funcţionarii de la anumite bănci începură să clatine din cap şi să-şi dea telefoane unii altora. Directorii, cunoscându-l din vedere pe Charles Ward, se duseră să-l întrebe de ce toate cecurile semnate de mâna lui semănau cu nişte falsuri grosolane. Tânărul le explică tuturor că, în urma unui şoc nervos, începuse să-i fie imposibil să scrie normal; în sprijinul acestei afirmaţii, declară că, în ultima vreme, fusese obligat să dactilografieze toate scrisorile, inclusiv cele adresate părinţilor săi.

  Anchetatorii fură izbiţi de felul dezlânat în care vorbea, de parcă şi-ar fi pierdut cu desăvârşire memoria în privinţa unor chestiuni monetare importante, binecunoscute lui cu o lună înainte. În plus, deşi oamenii nu-l cunoşteau îndeaproape pe Charles Ward, nu putură să nu remarce o mare schimbare în limbajul şi purtările lui. Ştiau că e un arheolog pasionat, dar nici cei mai fanatici iubitori ai trecutului nu folosesc tot timpul întorsături de frază şi gesturi de mult demodate. Această transformare, alăturată vocii răguşite, mâinilor paralizate, pierderii memoriei, anunţa tulburări foarte grave. Plecând, anchetatorii hotărâră să aibă o discuţie foarte serioasă cu domnul Ward.

  În consecinţă, pe 6 martie 1928, în biroul acestuia avu loc o lungă conferinţă la capătul căreia tatăl lui Charles, plin de o resemnare tristă, îl chemă pe doctorul Willett. Medicul examină semnăturile de pe cecuri şi le compară în minte cu scrisul de pe ultima scrisoare disperată a lui Charles. Diferenţa era radicală şi totuşi noua scriere cu aspect arhaic îi era teribil de cunoscută. Un lucru părea sigur: Charles era nebun de legat. Cum era evident că nu-şi mai poate administra averea şi nici nu mai e capabil de relaţii normale cu lumea din afară, trebuia îngrijit neîntârziat. S-a făcut deci apel la trei alienişti: doctorii Peck şi Waite, din Providence şi doctorul Lyman din Boston. Domnul Ward şi doctorul Willett le făcură o expunere amănunţită asupra cazului; apoi, cei cinci bărbaţi examinară cărţile şi hârtiile aflate încă în biblioteca lui Charles. După care, medicii ajunseră la concluzia că studiile tânărului erau de departe îndestulătoare ca să-i fi zguduit judecata. Îşi exprimară dorinţa să vadă volumele şi documentele intime păstrate cu el; dar, ca să facă asta, trebuia să meargă la căsuţă.

  Joi, 8 martie, cei patru medici şi domnul Ward se duseră să viziteze bolnavul, supunându-l unui interogatoriu sever. Nu-i ascunseră ţelul urmărit. Charles îi făcu să aştepte cam mult până să-şi facă apariţia după sosirea lor la căsuţă, dar, în loc să se revolte împotriva acestui mod de a da buzna, el recunoscu de bunăvoie că memoria şi echilibrul lui mental suferiseră din cauza muncii necontenite. Nu protestă când îl informară că va trebui să-şi părăsească actuala locuinţă. În fapt, dădu dovadă de o inteligenţă foarte vie; atitudinea lui ar fi nedumerit foarte tare pe medici, dacă dezechilibrul nu i-ar fi fost trădat de frazele arhaice şi de dispariţia oricărei idei moderne din mintea lui. Despre lucrările lui nu le dezvălui medicilor nimic în afară de ceea ce ştiau deja de la domnul Ward şi doctorul Willett. Afirmă solemn că în căsuţă nu existau nici altă bibliotecă, nici alt laborator, în afară de cele aflate la vedere şi începu un discurs foarte încâlcit ca să explice de ce în casă nu se simţea nici urmă a mirosurilor ce-i impregnau veşmintele. Pretinse că bârfele sătenilor erau curate scorneli datorate curiozităţii nesatisfăcute. Declară că nu poate preciza unde se află doctorul Allen şi că acesta se va întoarce atunci când va fi nevoie de el. În timp ce îi plătea leafa metisului portughez şi încuia uşa de la intrare a căsuţei, Ward nu dădu nici cel mai mic semn de nervozitate; stătu numai nemişcat câteva secunde, ca pentru a asculta un zgomot abia perceptibil. Părea plin de o calmă resemnare filosofică, ca şi cum plecarea lui ar fi fost un incident fără importanţă, şi era mai bine să-şi uşureze situaţia, neîmpotrivindu-se deloc. Conveniră să nu-i spună mamei nimic, iar domnul Ward să continue să-i trimită scrisori dactilografiate ca din partea fiului ei. Charles a fost dus la liniştita casă de sănătate a doctorului Waite, la Conanicut Island, unde a fost supus de mai mulţi medici unor examene minuţioase. Atunci i-au fost descoperite particularităţile fizice: metabolismul încetinit, pielea transformată, reacţiile neurale disproporţionate. Doctorul Willett a fost în special zguduit de aceste fenomene, căci, întrucât îl îngrijise pe Ward în tot timpul vieţii lui, îşi dădea seama cel mai bine de aceste perturbaţii bizare. Pata din naştere în formă de măslină îi dispăruse de pe şold şi-i apăruse, în schimb, pe piept un semn negru ce nu se găsea înainte acolo. Medicul se întrebă dacă nu cumva pacientul fusese însemnat cu „semnul vrăjitoarelor”, care se spune că era impus celor ce participau la anumite adunări nocturne în locuri singuratice. Willett nu se putea împiedica să nu-şi aducă aminte de un pasaj din relatarea unui proces din Salem, pe care i-l arătase Charles altădată: „Domnul G. B., în Noaptea aceea, a însemnat cu Semnul Diavolului pe Bridget S., Jonathan A, Simon O., Deliverance W., Joseph C, Susan P., Mehitable C. Şi Deborah B.” Chipul lui Ward îi inspira, de asemenea, o groază adâncă; sfârşi prin a-şi da seama de ce: deasupra ochiului drept, tânărul purta aceeaşi cicatrice pe care Willett o remarcase la portretul lui Joseph Curwen.

  În acest timp, toată corespondenţa destinată lui Charles sau doctorului Allen era supravegheată îndeaproape; domnul Ward ceruse să fie îndrumată spre el. Nimeni nu se aştepta să dea peste mare lucru, căci, dacă ar fi fost vreo comunicare importantă, ea ar fi fost făcută printr-un mesaj direct. Dar, la sfârşitul lui martie, sosi o scrisoare din Praga adresată doctorului Allen, care le dădu de gândit doctorului Willett şi domnului Ward.

  KIeinstrase 11

  Altstadt, Praga

  11 februarie 1928

  Frate întru Almonsin – Metraton, Am primit astăzi scrisoarea ta privitoare la cele ce ai făcut să răsară din Sărurile pe care ţi le-am trimis. Acest rezultat contrar speranţelor dovedeşte limpede că Pietrele de Mormânt fuseseră schimbate atunci când Barrabas mi-a procurat Specimenul. Se întâmplă adesea, după cum ştii şi tu de când cu Trupul pe care l-ai scos din Cimitirul de la King's Chapel în 1769 şi după cele scoase de H. Din Vechiul Loc de Odihnă în 1690, care erau să-l coste viaţa. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat în Egipt acum 75 de ani şi de-acolo mi se trage cicatricea pe care Tânărul a văzut-o pe faţa mea în 1924. Aşa cum ţi-am mai spus acum multă vreme, nu chema nici un Spirit pe care să nu-l poţi domina, fie pornind de la Sărurile morţilor, fie din Sferele de Dincolo. Să ţii mereu pregătite Cuvintele care alungă şi nu sta la gânduri când ai un dubiu asupra identităţii Celui venit. În nouă cimitire din zece pietrele au fost schimbate din loc. Nu poţi fi niciodată sigur de nimic atâta vreme cât nu ai pus întrebările. Am primit azi veşti de la H. Care a avut necazuri cu Soldaţii Regretă că Transilvania a trecut de la Ungaria la România şi s-ar muta de acolo dacă castelul lui n-ar fi atât deplin cu Ce Ştim. Am să-ţi trimit curând Ceva venit dintr-un mormânt oriental; o să-ţi facă mare plăcere. Până atunci, nu uita că aş vrea să-l am pe B. F., dacă ai putea să mi-l procuri. Îl cunoşti mai bine decât mine pe G. Din Philadelphia. Foloseşte-l înaintea mea, dacă vrei, dar nu-l trata cu prea mare neîndurare, căci trebuie să-i vorbesc şi eu după aceea.

  Yogg – Sothoth Neblod Zin.

  Simon O.

  Domnului J. C.

  La Providence.

  Domnul Ward şi doctorul Willett au rămas uluiţi la citirea acestei scrisori şi avură nevoie de multă vreme ca să înţeleagă ce putea ea să implice. Aşadar, doctorul Allen şi nu Charles Ward era cel ce conducea totul în căsuţa din Pawtuxet? Asta explica post-scriptum-ul ultimului mesaj al tânărului. Şi de ce prezenta scrisoare, adresată pe plic doctorului Allen, purta la sfârşit inscripţia: „Domnului J. C.”? Concluzia se impunea, dar monstruozitatea are şi ea anumite limite. Cine era „Simon O.?” Bătrânul pe care-l vizitase Charles la Praga? Poate. Dar, în veacurile apuse, existase un Simon Orne, alias Jedediah, din Salem, dispărut în 1771 şi căruia doctorul Willett îi 80 recunoştea acum scrisul, după copiile fotografice ale documentelor pe care Charles i le arătase altădată.

  Tatăl şi bătrânul medic, neştiind ce să facă şi nici ce să mai creadă, se duseră să-l vadă pe Charles la sanatoriu, ca să-i pună câteva întrebări privitoare la doctorul Allen, la vizita lui la Praga şi la ceea ce aflase despre Simon Orne din Salem. Tânărul răspunse simplu că observase că doctorul Allen avea legături spirituale uimitoare cu anumite suflete din trecut; iar corespondentul lui de la Praga poseda, probabil, acelaşi dar. Plecând de-acolo, domnul Ward şi doctorul Willett îşi dădură seama că, de fapt, ei fuseseră cei supuşi unui interogatoriu şi că, fără să dezvăluie nimic el însuşi, bolnavul îi făcuse să spună tot ce conţinea scrisoarea de la Praga.

  Doctorii Peck, Waite şi Lyman nu dădură mare importanţă corespondenţei colegului lui Charles Ward. Cunoscând tendinţa monomaniacilor de a se strânge unii lângă alţii, credeau că Charles sau Allen descoperiseră un seamăn de-al lor expatriat, poate cineva care văzuse scrisul lui Simon Orne şi îl imitase, ca să încerce să treacă drept reîncarnarea acestui personaj. Poate şi Allen se găsea în aceeaşi situaţie şi-l făcuse pe tânărul Ward să creadă că este un avatar al lui Joseph Curwen. În plus, medicii pretinseră că scrisul actual al lui Charles Ward era o imitaţie a mai multor specimene vechi de scriere, procurate prin diverse şiretlicuri: nu dădură nici o atenţie părerii lui Willett, care spunea că se regăsesc în scrierea lui Charles toate caracteristicile scrisului arhaic al lui Joseph Curwen. Ţinând seama de scepticismul confraţilor săi, bătrânul doctor îl sfătui pe domnul Ward să nu le arate scrisoarea adresată doctorului Allen, venită din Rakus, Transilvania, la data de 2 aprilie şi al cărei scris era absolut identic cu cel al criptogramei Hutchinson. Iată conţinutul ei:

  Castelul Ferenczy

  7 martie 1928

  Dragul meu C, Douăzeci de oameni din Poliţie au venit să îmi pună întrebări despre lucrurile povestite de Ţărani Românii ăştia dau dovadă de un zel dezgustător, pe când pe un Maghiar îl puteam corupe uşor cu un Prânz bun. Luna trecută, M. Mi-a trimis sarcofagul Celor Cinci Sfincşi de la Acropole, unde Cel pe care l-am chemat îmi spusese că se va găsi şi am avut 3 Conversaţii cu Ceea Ce era înmormântat acolo. O să-l trimit imediat lui S. O. La Praga, care ţi-l va expedia apoi ţie. Creatura e foarte încăpăţânată, dar tu cunoşti Metoda de a o face să vorbescă Te arăţi foarte înţelept ţinând în jurul tău mai puţină lume decât înainte; nu era nici o Nevoie să-i păstrezi pe Paznici în Forma lor trupească, ca să stea Degeaba. Poţi acum să te deplasezi şi să te duci să Lucrezi în altă parte fără prea mare Greutate, dacă este necesar; dar sper că Nimic nu te va constrânge prea curând să urmezi o Cale atât de Sâcâitoare. Am fost foarte bucuros să aflu că nu mai eşti deloc în legătură cu Cei Din Afară căci asta înseamnă întotdeauna un Pericol Mortal. Ai câştigat întrecerea între noi reuşind să ordonezi formulele în aşa fel încât un altul să le poată rosti cu Succes. Borellus considera că este posibil cu condiţia să foloseşti Cuvintele Potrivite. Oare tânărul le foloseşte adesea? Îmi pare rău că strâmbă din nas, aşa cum mă temeam încă din timpul celor 15 Luni ale Şederii lui la Castel; dar bănuiesc că ştii cum să-l iei Nu vei putea să-l învingi cu ajutorul Formulei, căci ea nu are Efect decât asupra Celor pe care cealaltă Formulă i-a înviat, pornind de la Săruri; dar ai. Mâini voinice şi Pumnal şi Pistol, iar Mormintele nu sunt greu de săpat şi Acizii nu refuză să ardă. Am auzit căi l-ai promis pe B. F. Pe urmă îmi trebuie şi mie. Fii foarte atent pe cine chemi şi fereşte-te de Tânăr. De acum într-un an vom putea chema Legiunile Subterane şi atunci Puterea noastră nu va mai avea Margini Ai încredere în Cuvintele mele, căci, ştii doar, O. Şi cu mine am avut 150 de ani în plus faţă de tine ca să studiem acest Subiect.

  Nephren – Ka nai Hadoth.

  Edw. H.

  Pentru J. Curwen. Esq., Providence.

  Domnul Ward şi doctorul Willett se abţinură să arate scrisoarea alieniştilor, dar aceasta nu îi împiedică să ia măsuri. Nici un sofism nu mai putea să ascundă sinistrul adevăr: doctorul Allen întreţinea o corespondenţă neîntreruptă cu două personaje bizare pe care Charles le vizitase în călătoria lui şi care pretindeau că sunt reîncarnări ale vechilor prieteni ai lui Joseph Curwen din Salem; pe deasupra, el însuşi se considera a fi o reîncarnare a bătrânului vrăjitor şi nutrea intenţii ucigaşe la adresa unui „tânăr” ce nu putea fi altul decât Charles Ward. Ca atare, mulţumind lui Dumnezeu că fiul lui era la loc sigur în sanatoriu, domnul Ward angajă câţiva detectivi, cerându-le să-i facă rost de toate informaţiile posibile despre misteriosul doctor Allen. Le încredinţă cheia căsuţei şi îi îndemnă să inspecteze camera pe care o ocupase colegul fiului său, în căutare de indicii interesante. Întrevederea cu detectivii a avut loc în biblioteca lui Charles, şi poliţiştii avură o impresie limpede de uşurare când ieşiră din încăperea unde părea să domnească o atmosferă malefică.

  V.

  Coşmar şi cataclism.

  Puţin timp după aceea avu loc hidoasa aventură care şi-a lăsat urma de neşters asupra sufletului lui Marinus Bicknell Willett şi i-a îmbătrânit trupul cu zece ani.

  Medicul, după o lungă discuţie cu domnul Ward, căzuse de acord cu el asupra unui număr de puncte ce ar fi fost considerate ridicule de alienişti. Exista, răspândită în lume, o mişcare înfricoşătoare aflată în legătură directă cu o necromanţie mai veche decât vrăjitoria din Salem. Cel puţin doi oameni în viaţă (şi poate şi un al treilea, la care nici nu îndrăzneau să se gândească) stăpâneau spirite sau personalităţi ce vieţuiseră în 1690 sau chiar mult mai devreme. În lumina diverselor documente adunate apărea limpede ce încercau să facă aceste oribile creaturi: jefuiau morminte din toate secolele, inclusiv cele ale oamenilor celor mai iluştri şi mai înţelepţi din univers, în speranţa să extragă din cenuşile morţilor inteligenţa şi ştiinţa lor.

  Aceşti vampiri se îndeletniceau cu un trafic odios, schimbau osemintele între ei cum schimbă şcolarii cărţile şi credeau că într-o zi, mulţumită sinistrei lor alchimii, vor ajunge la o putere pe care nu o deţinuse niciodată vreun om sau vreun grup de oameni. Descoperiseră mijlocul de a-şi păstra creierul viu fie în acelaşi trup, fie în trupuri diferite; şi reuşiseră să comunice cu morţii pe care şi-i procurau. După toate aparenţele, bătrânul Borellus spusese adevărul când pretinsese că putea fi readusă o formă trupească vie, pornind de la anumite „Săruri esenţiale”. Exista o formulă pentru a face să se ivească această formă şi alta pentru a o trimite înapoi în neant. Se puteau face confuzii, căci pietrele de pe vechile morminte erau adesea mutate din loc.

  Domnul Ward şi doctorul Willett se înfiorară trecând de la o concluzie la alta. Puteau fi chemate prezenţe sau voci din sferele necunoscute, la fel ca şi din morminte, dar şi în cazul acesta trebuia procedat cu prudenţă. Fără nici o îndoială, Joseph Curwen se dedase unor evocări interzise. Cât despre CharleS. Ce puteai să crezi despre el? Ce forţe cosmice, datând din epoca lui Curwen, ajunseseră până la el şi îi întorseseră mintea spre cele ale trecutului? Primise anumite directive şi le urmase. Se dusese să întâlnească un necunoscut la Praga şi stătuse multă vreme într-un misterios castel din Transilvania. Pe deasupra, găsise probabil mormântul lui Joseph Curwen. Apoi chemase o creatură care fusese nevoită să vină. Nu se putea uita vocea aceea formidabilă venită din înălţimile văzduhului, în noaptea de vinerea sfântă, nici conversaţia în doi în laboratorul din mansardă.

  Discuţia auzită din încăperea încuiată nu avusese loc chiar înaintea epidemiei de acte de vampirism? Cine voise oare să se răzbune violând mormântul lui Ezra Weeden? Apoi, mai erau căsuţa, ciudatul doctor Allen, bârfelile, zvonurile, teama şi ura. Cei doi erau incapabili să explice clar nebunia lui Charles, dar aveau 84

  CAZUL CHARLES DEXTER WARD certitudinea că spiritul lui Joseph Curwen se întorsese pe pământ pentru a-şi continua cercetările nelegiuite. Posesiunea demonică părea un lucru posibil. Doctorul Allen nu era străin de ea şi detectivii erau datori să descopere alte informaţii despre acest om sinistru, care-i ameninţa viaţa lui Charles. Până atunci, întrucât existenţa unei vaste cripte sub căsuţă părea aproape sigură, trebuia să se încerce descoperirea ei. Aşadar, cei doi hotărâră să meargă la căsuţă a doua zi dimineaţa, înarmaţi cu valize pline de uneltele necesare pentru cercetările subterane.

  La 6 aprilie, la ora zece dimineaţa, exploratorii pătrunseră în casa blestemată. După dezordinea din camera doctorului Allen înţeleseră că detectivii trecuseră pe-acolo şi sperară că găsiseră ceva indicii. Cum pivniţele îi interesau în mod special, coborâră acolo fără să mai aştepte. Destul de multă vreme se simţiră în încurcătură, căci aspectul podelei şi cel al pereţilor părea să excludă existenţa unei deschideri ascunse. Willett examină cu atenţie toate suprafeţele, şi orizontale şi verticale; procedând prin eliminare, ajunse, în sfârşit, la mica platformă din faţa cazanului din spălătorie. După ce o apăsă în toate colţurile, descoperi în cele din urmă că placa de deasupra se învârtea şi aluneca orizontal pe un pivot. Dedesubt se găsea o suprafaţă de beton prevăzută cu un orificiu prin care putea intra un om. Domnul Ward se repezi şi scoase capacul de pe gaură fără nici o greutate. Imediat, Willett îl văzu clătinându-se, se grăbi să alerge la el, îl prinse în braţe şi înţelese cauza răului: un curent de aer cu un miros de nedescris răzbătea din puţ.

  Medicul îşi transportă prietenul leşinat până la etaj, îl întinse pe podea şi îl stropi cu apă rece pe faţă. Domnul Ward îşi veni curând în simţiri, dar era vizibil că aerul emanat din criptă îl îmbolnăvise serios. Nedorind să-şi asume vreun risc, Willett aduse un taxi din Broad Street şi îşi trimise prietenul acasă. Apoi, se înarmă cu o lampă electrică, îşi acoperi nasul cu o fâşie de tifon sterilizat şi se întoarse în pivniţă să examineze puţul. Aerul devenise mai puţin greţos şi Willett reuşi să lumineze interiorul puţului cu lampa electrică. Până la zece picioare adâncime văzu suprafaţa betonată, străbătută de o scară de fier, apoi, puţul dădea spre o veche scară de piatră care, la origine, ducea probabil afară, la aer liber, într-un punct situat un pic la sud de căsuţă.

  Willett recunoşte sincer că, timp de câteva clipe, amintirea vechilor legende despre Joseph Curwen l-a împiedicat să pătrundă în acest abis puturos. În cele din urmă, simţul datoriei avu câştig de cauză şi doctorul intră în puţ, luând cu el o valiză mare, ca să pună în ea documentele pe care le-ar putea găsi. Încetişor, cum stătea bine unui om de vârsta lui, coborî scara de fier până la treptele năclăite. Lampa electrică îi dezvălui că zidurile străvechi, şiroind de umezeală, erau acoperite cu un muşchi multisecular. Treptele de piatră se afundau sub pământ, dar nu în spirală, ci în trei cotituri bruşte. Scara era atât de îngustă, că doi oameni unul lângă altul ar fi putut cu greu să treacă. Willett numărase treizeci de trepte când auzi un zgomot slab, care-l făcu să-i treacă cheful de a continua numărătoarea.

  Era unul din sunetele acelea blestemate, oribile, pe care nimic nu l-ar putea descrie. Evocarea unui geamăt mohorât şi fără suflet, a unui urlet de groază pornit din pieptul condamnaţilor la iad n-ar fi de ajuns să exprime hidoşenia lui esenţială. Venea dintr-un punct nedesluşit şi continuă să se audă când Willett ajunse, în josul scării, la un coridor de dimensiuni ciclopice, ai cărui pereţi erau străpunşi de numeroase tuneluri boltite. Tunelul măsura cam cincisprezece picioare în înălţime şi zece în lăţime. Nu-ţi puteai da seama de lungimea lui, căci se pierdea departe în beznă.

  Stăpânindu-şi teama pe care i-o trezeau mirosul infect şi urletul necontenit, Willett începu să exploreze tunelurile boltite, unul după altul. Fiecare dintre ele ducea la o sală de dimensiune mijlocie, ce părea a fi servit unor scopuri ciudate. Bătrânul doctor nu văzuse în viaţa lui ceva comparabil cu instrumentele cărora abia le întrezărea forma sub mormanele de praf şi de pânze de păianjen adunate într-un secol şi jumătate; căci mai multe dintre aceste săli reprezentau, probabil, fazele cele mai vechi ale experienţelor lui Joseph Curwen. Dimpotrivă, ultima în care pătrunse Willett fusese folosită de curând. Adăpostea rafturi, mese, dulapuri, scaune şi un birou încărcat cu documente din diferite epoci. În câteva locuri se găseau lumânări şi lămpi cu petrol; medicul aprinse câteva ca să vadă mai bine.

  Constată atunci că încăperea era ultimul birou unde lucrase Charles Ward. Cum cunoştea majoritatea cărţilor şi cum aproape toate mobilele proveneau din casa de pe Prospect Street, încercă un sentiment de familiaritate atât de intens, încât uită de miasme şi de urlete, deşi erau mai puternice aici decât în josul scării. Prima lui sarcină era să pună mâna pe toate documentele de o importanţă vitală. Se puse pe treabă fără întârziere şi-şi dădu seama curând că i-ar trebui luni, dacă nu ani, să descifreze toată grămada de hârtii acoperite cu scrieri ciudate şi cu desene stranii. (Găsi, între altele, pachete mari de scrisori cu ştampile de la Praga şi de la Rakus, scrise, fără îndoială, de Orne sau Hutchinson).

  În sfârşit, într-un mic birou de acaju, Willett descoperi documentele lui Joseph Curwen pe care Charles îl lăsase să le întrezărească în mare silă, cu câţiva ani înainte. Puse tot pachetul în valiză, apoi continuă să examineze dosarele, concentrându-şi atenţia asupra documentelor mai moderne. Or aceste manuscrise aveau o caracteristică bizară: foarte puţine dintre ele fuseseră scrise de Charles Ward, pe când teancuri întregi de hârtie erau acoperite cu un scris absolut identic cu cel al lui Joseph Curwen, deşi data lor era recentă. Singura concluzie posibilă era că tânărul se străduise, cu un succes nemaiîntâlnit, să imite grafia bătrânului vrăjitor. Pe de altă parte, nu exista nici urmă de o a treia scriitură, care ar fi fost cea a doctorului Allen.

  În acest munte de note şi simboluri, o formulă mistică revenea atât de des, că Willett o învăţă pe dinafară chiar înainte să-şi încheie cercetările. Era dispusă pe două coloane paralele: cea din stânga avea deasupra simbolul arhaic numit „Cap de dragon” folosit în almanahuri pentru a indica un nod ascendent; în susul celei din dreapta se găsea semnul „Coadă de dragon”, sau nod descendent.

  Medicul îşi dădu seama că a doua parte a formulei nu era altceva decât prima, scrisă pe dos, cu excepţia monosilabelor de la sfârşit şi a cuvântului Yog-Sothoth. Iată reproducerea exactă:

  Y'AI'NG'NGAH' OGTHRODAI'F YOGSOTHOTH GEB'L-EE'H H'EE-L'GEB YOG-SOTHOTH FAITHRODOG NGAH'NG AI'Y UAAH ZHRO.

  Willett fu atât de fascinat de cele două formule, încât se trezi că le repetă cu voce joasă. Judecă, după un timp, că adunase destule documente ca să-i convingă pe alienişti de necesitatea unei anchete mai sistematice. Dar rămânea încă de găsit laboratorul ascuns. Aşa că, lăsând valiza în sala luminată, intră din nou în coridorul cufundat în beznă şi duhoare, sub bolta căruia continua să se audă hidosul geamăt.

  Cele câteva încăperi în care intră erau pline de lăzi putrezite şi de sicrie de plumb cu înfăţişare sinistră. Se gândi la sclavii şi marinarii dispăruţi, la mormintele violate în toate colţurile lumii, la atacul final asupra fermei din Pawtuxet Road; apoi hotărî că e mai bine să nu se mai gândească.

  Dintr-o dată, zidurile părură să-i dispară din faţa ochilor în timp ce duhoarea şi geamătul deveneau mai puternice. Willett observă atunci că pătrunsese într-o sală atât de vastă, încât lumina lămpii nu străbătea până în capătul celălalt.

  Peste un timp, ajunse la un cerc de stâlpi enormi, în centrul căruia se înălţa un altar acoperit de sculpturi atât de ciudate, că se apropie să se uite la ele. Dar, când văzu ce înfăţişau, sări înfiorat înapoi şi nu zăbovi să privească petele întunecate de deasupra şi de pe laturile altarului. În schimb, dădu de peretele din fund care forma un arc de cerc gigantic străpuns de deschideri de uşi şi tăiat de sute de celule goale, cu gratii de fier şi cu lanţuri prinse în ziduri.

  Totuşi duhoarea hidoasă şi geamătul lugubru deveniseră atât de desluşite în această vastă sală subterană, că medicul fu silit să le acorde toată atenţia. Îndreptând lumina lămpii spre podea, observă că, din loc în loc, la intervale regulate, unele dintre dale erau străpunse de găurele. O scară lungă, aruncată neglijent pe jos, părea impregnată complet de mirosul înspăimântător ce domnea peste tot. Deodată, Willett constată că mirosul şi zgomotul păreau mai puternice chiar deasupra dalelor găurite, ca şi cum acestea ar fi fost nişte trape dând acces spre adâncimi şi mai mari. Îngenunche lângă una dintre ele şi reuşi să o urnească din loc, cu multă greutate. Imediat geamătul deveni mai ascuţit şi trebui să-şi adune tot curajul ca să stăruie să ridice piatra grea. O putoare de nedescris urcă din măruntaiele pământului şi medicul simţi că îl apucă ameţeala când îndreptă raza lămpii spre deschiderea neagră.

  Dacă Willett sperase cumva să descopere o scară ducând către un hău al ororii supreme, a fost probabil dezamăgit văzând numai peretele de cărămidă al unui puţ cilindric cu diametrul de un metru şi jumătate, lipsit de orice posibilitate de coborâre. In timp ce raza de lumină se lăsa mai jos spre fundul puţului, geamătul se transformă într-un şir de ţipete groaznice, însoţite de zgomotele produse de încercări zadarnice de căţărare şi de căderea a ceva vâscos. Exploratorul începu să tremure; mintea lui refuza să-şi închipuie ce creatură oribilă ar putea să se ascundă în acest abis. Dar, o clipă mai târziu, îşi făcu curaj şi se aplecă peste ghizdul grosolan, ţinând lampa în mâna întinsă în jos. În primul moment nu întrezări decât pereţii acoperiţi de mâzgă şi de muşchi; mai apoi, zări o formă întunecată care sărea greoi pe fundul cilindrului strâmt, cam la douăzeci şi cinci de picioare dedesubt. Lampa îi tremură în mână, dar privi din nou, să vadă mai bine ce fel de creatură vie era zidită în beznele acelei închisori, unde se prăpădea de foame de la plecarea lui Charles Ward cu o lună în urmă. Nu era nici o îndoială că mai erau multe altele la fel, în fundul celorlalte puţuri acoperite cu dale perforate, în care nu aveau loc să se întindă şi unde rămăseseră probabil ghemuite, sărind nevolnice din când în când, în tot timpul acestor patru săptămâni înfiorătoare.

  Dar Marinus Bicknell Willett se căi că mai privise o dată, căci de-atunci n-a mai fost niciodată acelaşi om. E greu să explici cum numai vederea unui obiect tangibil, cu dimensiuni ce ar putea fi măsurate, a răvăşit în asemenea hal un om obişnuit cu spectacolul macabru al sălilor de disecţie. Tot ce se poate spune este că anumite forme sau entităţi au o putere de sugestie ce lasă să se întrevadă realităţi de nedescris, dincolo de lumea iluzorie în care ne închidem. Este evident că Willett a zărit o entitate de acest fel, căci, timp de câteva clipe, fu lovit de o demenţă frenetică. Lampa îi căzu din mână şi el nu dădu nici cea mai mică atenţie scrâşnetului dinţilor ce muşcau din ea, în fundul puţului. Începu să urle cu o voce extrem de ascuţită, de nerecunoscut; nu mai era în stare să se ridice pe picioare şi se târî disperat pe dalele umede, de sub care urcau ţipete stinse, răspunzând strigătelor sale. Îşi sfâşie mâinile pe pietrele zgrunţuroase şi se izbi sălbatic cu capul de stâlpi, dar îşi urmă drumul. Încet, încet îşi reveni în simţiri şi-şi astupă urechile, să nu mai audă concertul de gemete lugubre care urmase ţipetelor. Şiroind de sudoare, lipsit de orice putinţă de a-şi lumina calea, se gândea cu oroare că zeci de asemenea creaturi înfricoşătoare trăiau încă sub picioarele lui şi că, poate, vreunul din puţuri rămăsese deschis.

  După aceea a refuzat mereu să spună exact ce văzuse. Entitatea prizonieră semăna cu unele dintre sculpturile de pe altar. Se vedea limpede că nu era o creaţie a firii, pentru că nu era terminată şi nimeni n-ar putea descrie proporţiile ei anormale. După părerea lui Willett, ea reprezenta tipul de forme pe care Ward le iscase pornind de la sărurile imperfecte. Pe moment, medicul şi-a amintit o frază din scrisoarea lui Simon sau Jedediah Orne adresată lui Joseph Curwen: „Fără nici o îndoială, nu e Nimic alt decât un lucru prea Oribil în ceea ce a făcut H. Să se ivească pornind de la ceea ce nu a putut aduna în întregime”

  Apoi îi reveniră în minte zvonurile despre cadavrul calcinat, găsit pe câmp la o săptămână după atacul asupra fermei lui Joseph Curwen. Charles Ward îi povestise lui Willett că, după spusele bătrânului Slocum, nu era un cadavru de om şi nici nu semăna cu vreun animal cunoscut locuitorilor din Pawtuxet.

  Aceste cuvinte îi răsunau în cap în timp ce se legăna încoace şi încolo, ghemuit pe dalele de piatră. Încercă să le alunge rostind Tatăl Nostru; apoi se trezi repetând dubla formulă pe care o descoperise în biblioteca subterană. Parcă se simţi puţin mai liniştit şi reuşi să se ridice în picioare, împleticindu-se. Regretând amar pierderea lămpii, se uită cu atenţie împrejur în speranţa să zărească o licărire cât de slabă răzbătând dinspre bibliotecă. După un timp, i se păru că ghiceşte în depărtare o lucire vagă şi se târî în patru labe în direcţia aceea, cu o prudenţă înspăimântată, temându-se necontenit să nu se lovească de un stâlp sau să cadă într-un puţ neacoperit.

  La un moment dat, dădu peste dala străpunsă de găuri pe care o ridicase şi o spaimă atroce puse stăpânire pe el. Dar avu norocul să evite deschizătura căscată, de unde nu mai urca acum nici un zgomot; creatura ce încercase să zdrobească lampa electrică în dinţi nu se mai făcu auzită. De mai multe ori, în timp ce înainta încet, văzu micşorându-se licărirea care îl călăuzea şi înţelese că lămpile şi lumânările aprinse de el se stingeau, probabil, una câte una. Ideea de a rămâne pierdut în acest labirint de coşmar îl făcu să se ridice şi să înceapă să alerge; căci, odată cu dispariţia ultimei lumini, nu i-ar mai fi rămas decât o singură nădejde de supravieţuire: sosirea ajutoarelor pe care i le-ar trimite domnul Ward, după un timp mai mult sau mai puţin lung. Curând, ajunse în coridor şi văzu lumina străbătând dinspre o uşă din dreapta lui. O clipă mai târziu intră în biblioteca secretă a lui Charles Ward şi văzu cum moare raza ultimei lămpi de la care-i venise salvarea.

  Se grăbi să umple cu petrol lămpile stinse, luând dintr-un bidon pe care-l observase când intrase prima oară în încăpere; apoi, căută împrejur altă lanternă ca să-şi continue explorarea. Într-adevăr, cu toată aventura lui înfiorătoare, era foarte hotărât să nu lase la o parte nimic din faptele ce i-ar fi putut lămuri nebunia lui Charles Ward. În lipsa unei lanterne, alese cea mai mică dintre lămpi; apoi îşi umplu buzunarele cu lumânări şi chibrituri şi se înarma cu un bidon cu cinci litri de benzină, pentru cazul în care ar descoperi un laborator ascuns, după teribila sală cu solul ciuruit de puţuri. Trebuia să-şi adune tot curajul ca să se întoarcă în locul acela; dar, din fericire, nici altarul, nici puţul neacoperit nu se aflau lângă zidul concav străpuns de celule, ale căror intrări întunecate constituiau ţelul logic al explorării lui.

  După ce traversă cu paşi hotărâţi imensa sală cu aerul infect, Willett constată că intrările misterioase dădeau spre încăperi ce slujeau, probabil, de magazii. Una era plină de baloturi de costume mucezite, datând de o sută cincizeci de ani. Alta conţinea diferite haine moderne, ca şi cum cineva ar fi vrut să echipeze, progresiv, o trupă destul de numeroasă de oameni. Dar cel mai neplăcut lucru erau cuvele enorme de aramă aşezate din loc în loc: ele îi treziră o oroare şi mai mare decât bolurile de plumb cu formă bizară, în care se mai păstra o depunere scârboasă, cu un miros încă mai dezgustător decât duhoarea generală din criptă.

  După ce exploră cam o jumătate din zid, văzu un alt culoar, asemănător celui prin care venise; spre el se deschideau câteva uşi. Le cercetă numaidecât şi, după ce trecu prin trei încăperi lipsite de interes, ajunse, în sfârşit, la o sală lungă, plină de mese, rezervoare, cuptoare, instrumente moderne, flacoane, mojare: era laboratorul lui Charles Ward şi, înaintea lui, al lui Joseph Curwen.

  Găsind trei lămpi pline, doctorul Willett le aprinse, apoi începu să examineze încăperea cu cel mai mare interes. Dar aparatele ştiinţifice (între care se găsea şi o masă de disecţie) nu-i dezvăluiră mare lucru, în afara faptului că tânărul Ward se consacrase, probabil, studiului chimiei organice. Printre cărţi găsi un exemplar zdrenţuit din Borellus, în care Ward subliniase acelaşi paragraf ce-l tulburase atât de tare pe respectabilul domn Merritt, cu o sută şi cincizeci de ani înainte. Din laborator se deschideau trei uşi. Două dintre ele dădeau înspre nişte simple cămări, unde erau îngrămădite numeroase sicrie mai mult sau mai puţin deteriorate. Mai erau acolo o grămadă de veşminte şi mai multe sicrie noi, ermetic închise. Cea de a treia uşă dădea spre o sală destul de vastă, cu pereţii acoperiţi cu rafturi; în centru era pusă o masă pe care se găseau două lămpi. Willett le aprinse şi văzu că aproape toate rafturile erau pline de ciudate urne de plumb, de două tipuri diferite: unele foarte înalte şi fără toarte, asemănătoare vaselor lekythos (ulcioare greceşti pentru ulei), altele cu o singură toartă, asemănătoare ulcioarelor Phaleron. Toate erau astupate cu dopuri metalice şi acoperite cu ciudate simboluri în basorelief. Vasele lekythoi erau puse într-o latură a încăperii, sub o tăbliţă mare care purta scris cuvântul „Custodes”; vasele Phaleron erau aşezate pe peretele opus, sub o altă tăbliţă „Materia”. De fiecare vas era prinsă o etichetă de carton având înscris pe ea un număr. Willett deschise câteva la întâmplare; toate conţineau o cantitate mică din aceeaşi substanţă: un praf fin, foarte uşor, de culori diferite şi fără nici o putere adezivă (după cum putu să-şi dea seama medicul, vărsând un pic de praf în palmă).

  Cele două tăbliţe îl intrigară grozav. „Custodes”, „Materia”, asta însemna pe latineşte „Paznici”, „Materie”. Într-o străfulgerare, îşi aminti că văzuse undeva cuvântul „Paznici” legat de acest mister: într-o scrisoare adresată de curând doctorului Allen de un corespondent cu scrisul lui Edward Hutchinson: „Nu era nici o Nevoie să păstrezi Paznicii sub forma lor trupească, ca să stea Degeaba”. Ce putea să însemne asta? StaI. Mai era o referire la „paznici”, care-i scăpase. Pe vremea când Ward îi mai spunea câte ceva despre lucrările lui, îi vorbise despre un pasaj din jurnalul lui Eleazar Smith, în care acesta amintea despre conversaţiile spăimoase dintre Curwen, unii dintre prizonierii lui şi „paznicii” acestor prizonieri. Aceşti „gardieni”, potrivit scrisorii lui Hutchinson – sau a reîncarnării lui – nu mai aveau nimic de făcut, aşa încât, acum, doctorul Allen nu-i mai păstra sub forma lor trupească. Deci, trebuia trasă concluzia că le dăduse forma acestor „sărurii” în care grupul de vrăjitori transforma un număr cât de mare de trupuri sau schelete omeneşti.

  Deci asta conţineau vasele lekythoi: roadele monstruoase ale actelor şi riturilor nelegiuite, făpturi ce puteau fi chemate în ajutor printr-o incantaţie de iad, ca să-şi apere stăpânul sau să-i facă să vorbească pe cei ce se împotriveau. Willett se cutremură la gândul că-şi turnase aşa ceva în palmă. Timp de o clipă, simţi dorinţa să fugă departe de aceste rafturi încărcate de sentinele mute şi, poate, la pândă. Apoi se gândi la vasele aşezate sub eticheta „Materia”. Ce săruri puteau fi în ele, dat fiind că nu erau „sărurile” „paznici”? Sfinte Doamne! Nu cumva închideau în ele rămăşiţele pământeşti ale celor mai mari gânditori ai tuturor veacurilor, smulse din mormintele lor de vampirii aceştia, dornici să folosească suma tuturor cunoştinţelor lor pentru a-şi atinge un ţel smintit, al cărui rezultat va fi nimicirea „întregii civilizaţii, a tuturor legilor firii, poate chiar a soartei întregului univers”, aşa cum scria Charles în ultima lui scrisoare?

  În momentul acela, cu toată agitaţia de care era stăpânit, Willett zări o uşiţă la capătul celălat al sălii şi se duse să examineze micul semn scobit grosolan cu dalta deasupra ei. Se simţi cuprins pe loc de o teamă nedesluşită, pentru că unul din prietenii lui cu minte morbidă îi desenase într-o zi acest simbol pe o bucată de hârtie, explicându-i ce însemna el în întunecatele hăuri ale somnului. Era semnul lui Koth, pe care unii îl văd în vis, înscris deasupra intrării unui turn negru înălţându-se într-o lumină de asfinţit. Dar, o secundă mai târziu, medicul dădu uitării revelaţiile prietenului său simţind în aerul infect un nou miros, chimic şi nu animal, ce venea dinspre uşă: mirosul cu care erau impregnate hainele lui Charles Ward în ziua în care îl dusese la sanatoriu. Willett, hotărât cu străşnicie să cerceteze toate minunăţiile oribile ale acestei vizuini subterane, trecu pragul uşii fără să tremure.

  Sala, de dimensiuni potrivite, conţinea numai o masă, un scaun şi două grupuri de maşinării ciudate, cu rotiţe şi curele, în care medicul recunoscu instrumente medievale de tortură. De o parte a uşii se înfăţişa priveliştea plină de cruzime a unui şir de bice, deasupra cărora erau rostuite pe rafturi mai multe cupe goale în formă de cratere9. Pe partea cealaltă era aşezată masa, pe care stăteau un carneţel, un creion, o lampă cu lumină puternică şi două vase lekythoi. Willett aprinse lampa şi examină carneţelul, dar nu văzu decât frazele următoare, scrise de mâna lui Joseph Curwen:

  N-a murit. A fugit prin zid şi a descoperit Locul de dedesubt. L-am văzut pe bătrânul V. Rostind Sabaoth şi am învăţat Felul cum se face.

  L-am evocat de trei ori pe Yog – Sothoth şi am fost eliberat a doua zi.

  F. A încercat să-i nimicească pe toţi cei care cunosc mijlocul de a-i chema pe Cei de Dincolo.

  La lumina lămpii, doctorul văzu că peretele din faţa uşii, între cele două grupuri de instrumente de tortură, era plin de cuiere pe care atârnau robe informe, de un alb gălbui. Cei doi pereţi liberi erau acoperiţi cu şiruri de formule şi simboluri mistice săpate în piatră. Pe dalele podelei se vedeau, de asemenea, desene gravate cu dalta. Willett desluşi în centru o imensă pentagramă şi cercuri cu diametrul de trei picioare şi jumătate, între pentagramă şi colţurile încăperii. Într-unui din aceste patru cercuri, nu departe de o robă aruncată pe jos, se găsea una dintre cupele în formă de crater; în afara cercului era aşezat un ulcior Phaleron, purtând numărul 118. Ulciorul era gol, dar cupa era plină cu un praf verzuliu, ce provenea în chip limpede din ulcior. Willett simţi că-i vine rău făcând legătura între aceste diferite elemente: bicele şi instrumentele de tortură, sărurile din ulciorul „Materia”, cele două lekythoi, robele, formulele gravate pe ziduri, notiţele scrise de mâna lui Joseph Curwen, scrisorile şi legendele, îndoielile şi ipotezele ce-i chinuiseră pe părinţii şi prietenii lui Charles Ward.

  Cu o sforţare uriaşă, medicul se smulse din oroarea ce-l copleşea şi se duse să examineze formulele. Era neîndoielnic că fuseseră gravate pe vremea lui Joseph Curwen, iar textul îi păru oarecum cunoscut. Recunoscu între altele formula pe care doamna Ward o auzise psalmodiată de fiul ei în vinerea sfântă a anului precedent, invocaţie teribilă adresată zeilor misterioşi ce locuiesc în afara sferelor fireşti. Ortografia era puţin diferită de cea pe care un expert în domeniu i-o arătase lui Willett în paginile interzise ale lui „Eliphas Levi”; dar nu puteai să te înşeli asupra înţelesului ei şi nici asupra unor cuvinte ca: Sabaoth, Metraton, Almonsin şi Zariatnatmik.

  Această inscripţie se afla pe stânga, cum intrai în încăpere. Pe peretele din dreapta medicul recunoscu, tresărind, formula dublă pe care o văzuse atât de des în însemnările cele mai recente din biblioteca subterană. Dar nici aici ortografia nu era aceeaşi, ca şi cum bătrânul Curwen ar fi notat sunetele într-un chip diferit. Fraza, aşa cum o ţinea minte Willett, începea cu cuvintele: Y'ai ng' ngah, Yog-Sothoth, pe când aceasta se prezenta sub forma: Aye, engengah, Yogge – Sothotha.

  Diferenţa aceasta îl tulbură pe explorator şi, cum textul cel mai recent i se întipărise în memorie, se trezi psalmodiind prima formulă, încercând să facă să coincidă sunetul – aşa cum şi-l închipuia el – cu literele gravate pe zid. Vocea îi răsună, stranie şi ameninţătoare, în acest abis al groazei, în timp ce gemetele neomeneşti urcau fără încetare în aerul îmbâcsit al criptei.

  Y'AI'NG'NGAH YOG-SOTHOTH H'EE – L'GEB F'AITHRODOG UAAAH!

  Dar oare ce vânt îngheţat începuse să sufle la începutul incantaţiei? Lămpile sfârâiră jalnic şi întunericul se făcu atât de adânc, încât literele de pe zid îi pieiră din faţa ochilor. Apoi se răspândi un fum gros, cu un miros înţepător, asemănător celui pe care-l simţise mai înainte. Willett se întoarse spre cupa pusă pe jos şi văzu că din ea se ridică un nor de aburi verzui, cu un volum şi o opacitate neobişnuite. Praful acela (Dumnezeule mare! venea dintr-unul din ulcioarele „Materia”), la ce avea să dea naştere? Formula pe care o psalmodiasE. Prima dintre cele două. „Capul de dragon”, nod ascendent. DoamnE. Se putea oare?

  Medicul se clătină pe picioare şi în memoria lui se învârtejiră frânturi din tot ce văzuse, auzise sau citise în legătură cu cazul Charles Dexter Ward: „Îţi spun încă odată, nu chema Nici un Spirit pe care să nu-l poţi stăpâni. Să ţii mereu pregătite Cuvintele care alungă şi nu sta la gânduri când ai îndoieli asupra identităţii celui venit. Trei conversaţii cu Ceea ce fusese înmormântat acolo.

  Îndurare! Ce este forma aceea care apare îndărătul perdelei de fum?

  Marinus Bicknell Willett nu şi-a istorisit povestea decât celor mai apropiaţi prieteni, căci ştie bine că altcineva ar râde de el. Dar domnul Ward este convins că povestirea bătrânului doctor întruchipează oribilul adevăr. N-a văzut el cu ochii lui deschizătura pestilenţială din pivniţa căsuţei? Willett nu l-a trimis acasă în dimineaţa aceea, la ora unsprezece, bolnav şi cu inima plină de spaimă? Nu i-a telefonat în zadar doctorului în aceeaşi seară şi a doua zi dimineaţa şi nu s-a dus spre prânz la căsuţă, unde l-a găsit pe prietenul său leşinat pe unul din paturile de la etajul întâi?

  Când domnul Ward îi turnă pe gât puţin coniac, Willett deschise încet ochii. Apoi, un fior îl zgâlţâi de sus până jos şi începu să urle: Barba astA. Ochii. Doamne! cine eşti?” Cuvinte cât se poate de ciudate, căci se adresau unui om cu ochii albaştri, cu faţa rasă, pe care medicul îl cunoştea din copilărie. Nimic nu părea a se fi clintit în căsuţă, sub razele strălucitoare ale soarelui. Lampa exploratorului dispăruse, dar valiza mai era acolo, cu desăvârşire goală. Înainte să dea vreo explicaţie, Willett, cu o mare sforţare a voinţei, coborî în pivniţă, clătinându-se; încercă să mişte mica platformă din faţa cazanului din spălătorie, dar nu reuşi de fel. Scoase o daltă din sacul cu unelte adus în ajun şi ridică scândurile podelei una după alta, dar nu găsi nici o deschizătură în suprafaţa netedă de ciment pe care o acopereau. Nici un fel de puţ duhnitor, nici o bibliotecă secretă, nici documente înspăimântătoare, nici laborator, nici monştri care urlă. Doctorul păli şi îl strânse de braţ pe prietenul lui, ce venise după el:

  — Ieri-dimineaţă ai văzuT. Ai mirosiT. Ce am văzut şi mirosit şi eu? întrebă el în şoaptă.

  Când domnul Ward îi făcu semn din cap că da, Willett oftă din rărunchi şi adăugă:

  — În cazul ăsta, am să-ţi spun tot.

  Vreme de o oră, în camera cea mai însorită din căsuţă, medicul îi povesti prietenului uluit toată fioroasa aventură. Dar nu fu în stare să spună nimic despre cele întâmplate după apariţia formei misterioase întruchipată din aburii verzui emanaţi din cupă. Îşi termină istorisirea şi căzu într-o tăcere adâncă: nu răspunse întrebării timide puse de domnul Ward:

  — Dar forma aceea unde a plecat? Fiindcă ea te-a adus aici, fără îndoială şi a pecetluit puţul cine ştie cum.

  Când să se ridice şi să iasă din cameră, degetele doctorului Willett dibuiră în buzunar o bucată de hârtie, aflată acolo împreună cu câteva lumânări şi chibrituri luate din criptă. Era o pagină smulsă din carnetul de pe masa din oribila sală subterană, al cărui miros îl păstrase. Pe ea erau scrise cu creionul patru rânduri, cu o scriere medievală, de necitit pentru cei doi, dar alcătuită totuşi din combinaţii de simboluri ce le părură cunoscute. Vederea mesajului îi îndemnă pe Willett şi pe domnul Ward să se urce în automobil şi să se ducă întins la biblioteca John Hay. Iată cum arăta:

  La bibliotecă găsiră manuale bune de paleografie şi le studiară până seara. În cele din urmă, găsiră ce căutau. Literele scrisorii erau minuscule saxone folosite în secolele al VlII-lea şi al IX-lea după Christos; formau următoarele cuvinte latine: Corwinus, necandus est. Cadaveraq(ua) forti disolvendum,necaliq(ui)d retinendum.

  Tace ut potes. Ceea ce se poate traduce astfel: „Trebuie ucis Curwen – cadavrul trebuie dizolvat în apă tare, nu trebuie păstrat nimic. Păstrează tăcerea, în măsura în care vei putea.”

  Cei doi, întru totul nedumeriţi, îşi dădură seama că nu mai sunt în stare să simtă nici cea mai mică emoţie. Rămaseră acolo nemişcaţi, muţi, sfârşiţi de oboseală, până când închiderea bibliotecii îi sili să se întoarcă în casa din Prospect Street. Stătură la taclale toată noaptea, apoi se duseră să se odihnească puţin. A doua zi, duminica, la prânz, primiră un mesaj telefonic de la detectivii însărcinaţi să caute urmele doctorului Allen.

  Domnul Ward, care se tot plimba nervos prin casă, răspunse el însuşi la telefon şi-i rugă pe poliţişti să vină să-i dea raportul a doua zi dimineaţă. Se bucură împreună cu Willett că lucrurile începeau să se limpezească, pentru că de oriunde ar fi venit mesajul găsit în buzunarul doctorului, acel „Curwen” ce trebuia ucis nu putea fi altul decât misteriosul însoţitor al lui Charles. Tânărul se temuse de omul acesta; în ultima lui scrisoare către medic îl rugase să-l ucidă şi să-l topească într-un acid. In plus, Allen primise, sub numele de Curwen, scrisori de la vrăjitori necunoscuţi, locuind în Europa, şi se considera el însuşi ca o reîntrupare a necromantului din Salem. Or iată că, acum, un nou mesaj insista asupra necesităţii uciderii lui „Curwen” şi dizolvării lui în apă tare. De altfel, Allen nu avea oare intenţia să-l asasineze pe tânărul Ward la sfaturile unui individ numit Hutchinson? Trebuia neapărat să pună mâna pe misteriosul doctor Allen şi să-l împiedice să mai facă vreun rău cuiva.

  După-amiază, sperând – cu toată lipsa de speranţă – să capete câteva frânturi de informaţii din gura singurei fiinţe capabile să le dea, cei doi se duseră să-i facă o vizită lui Charles la sanatoriu. Cu un ton simplu şi grav, Willett îi povesti toate descoperirile sale şi îl văzu pe bolnav cum păleşte cu fiecare descriere pe care i-o făcea. Când ajunse cu povestirea la monştrii închişi în puţurile acoperite, încercă să-şi emoţioneze interlocutorul spunându-i cu o voce indignată că bietele creaturi mureau de foame. Îşi bătu gura degeaba, căci Charles, încetând să mai nege existenţa criptei, părea să privească lucrurile ca pe o glumă sinistră. Scoase un râs diabolic, apoi murmură cu vocea lui răguşită:

  — Să-i ia dracul! E adevărat că mănâncă, dar n-au nici o nevoie de asta! O lună fără hrană, aţi spus? La naiba, domnule, ce modest sunteţi! Bietul Whipple a încasat o păcăleală grozavă în privinţa asta! Voia să omoare tot ce era pe-acolo, drace! dar bietul prostănac era aşa de ameţit de vacarmul venit din Afară, că n-a văzut şi auzit nimic din ceea ce era închis în puţuri. Nici măcar nu şi-a închipuit că ar putea exista aşa ceva! Mânca-v-ar ciuma! Creaturile astea blestemate urlă în fundul găurilor lor de când a fost ucis Curwen, acum o sută şi cincizeci de ani!

  Scârbit, Willett îşi urmă povestirea, în speranţa că vreuna din întâmplări ar putea să-l facă pe Charles să-şi părăsească atitudinea smintită. Privindu-i chipul, se îngrozi la vederea schimbărilor din ultimele luni. Când vorbi de camera cu formule şi de praful verzui, Charles se însufleţi puţin şi spuse cu ironie:

  — Dacă aţi fi ştiut cuvintele trebuitoare ca să chemaţi ceea ce se găsea în cupa aceea, n-aţi mai fi acum aici să-mi povestiţi toate astea. Era numărul 118, şi v-ar fi apucat tremuriciul dacă v-aţi fi uitat pe lista mea din camera de alături. Eu însumi nu am evocat niciodată personajul acesta, dar voiam s-o fac chiar în ziua în care m-aţi adus aici.

  Când Willett îi spuse că formula fusese rostită şi fumul verzui se înălţase în aer, văzu pentru prima oară teamă pe chipul lui Charles Ward.

  — A venit şi mai sunteţi încă în viaţă! exclamă nebunul cu voce spartă.

  Medicul crezu a înţelege ce vrea să spună şi răspunse cu un citat dintr-o scrisoare pe care şi-o amintea:

  — Ai spus 118? Dar nu uita că au fost mutate toate pietrele de mormânt în nouă cimitire din zece. Nu poţi fi sigur de nimic până când nu ai pus întrebările!

  Apoi, fără alt avertisment, îi vârî lui Charles sub ochi mesajul în minuscule. Tânărul leşină pe loc.

  Convorbirea se desfăşurase în mare taină, pentru ca alieniştii să nu-i acuze pe cei doi că îl încurajează pe Charles în nebunia lui.

  Domnul Ward şi Willett îl întinseră pe Charles pe pat. În timp ce-şi venea în fire, el murmură de câteva ori că trebuie să le trimită imediat un mesaj lui Orne şi Hutchinson. Aşa încât, de îndată ce îşi recăpătă cunoştinţa în întregime, doctorul îi spuse că cel puţin unul din aceşti doi ciudaţi indivizi e duşmanul lui de moarte şi că îl sfătuise pe doctorul Allen să-l asasineze. Dezvăluirea rămase fără un efect vizibil, iar bolnavul declară că nu vrea să mai urmeze convorbirea. Când să plece, Willett îi atrase din nou atenţia tânărului să se ferească de doctorul Allen; dar Charles răspunse, rânjind hidos, că individul nu mai avea cum să facă vreun rău nimănui.

  Trebuie spus că povestea lui Orne şi Hutchinson a avut o urmare ciudată (dacă aceasta era adevărata identitate a vrăjitorilor exilaţi în Europa). Willett a luat legătura cu o agenţie internaţională de informaţii de presă şi a cerut să-i fie trimise toate articolele privitoare la crimele şi accidentele cele mai importante din Praga şi din Transilvania de răsărit. La capătul a şase luni, socoti că poate să ia în seamă două fapte semnificative. În primul rând, o casă din cartierul vechi al oraşului Praga fusese total distrusă într-o noapte şi bătrânul Joseph Nadeth, ce locuia singur în ea încă din vremuri foarte îndepărtate, dispăruse în chip misterios. În al doilea rând, în munţii dinspre răsărit de Rakus o explozie formidabilă spulberase castelul Ferenczy odată cu toţi locatarii săi. Stăpânul castelului avea o reputaţie atât de proastă printre ţărani şi soldaţi, încât ar fi urmat să fie chemat curând la Bucureşti pentru un interogatoriu serios, dacă întâmplarea n-ar fi pus capăt unei cariere şi aşa anormal de lungă.

  Willett susţine că mâna care a scris mesajul în litere minuscule era în stare să mânuiască şi arme mai teribile; lăsându-i doctorului grija de a se ocupa de Curwen, autorul acelor rânduri se simţise dator să-i găsească şi să-i nimicească pe Orne şi Hutchinson.

  A doua zi dimineaţă doctorul se duse în grabă la domnul Ward, ca să fie de faţă la sosirea detectivilor. Cei doi prieteni se aşezară la parter, căci la etajele de sus stăruia o duhoare greţoasă care, după părerea bătrânilor servitori, era blestemul lăsat în urma lui de portretul dispărut al lui Joseph Curwen.

  La ora nouă cei trei poliţişti se prezentară şi dădură raportul. Nu reuşiseră să-l găsească pe doctorul Allen, dar adunaseră un număr de fapte semnificative privitoare la el. Între altele, descoperiseră, într-o cameră din căsuţă, o barbă falsă şi nişte ochelari negri, dovedind că misteriosul tovarăş al lui Charles nu se arătase decât deghizat. Pe de altă parte, un negustor din Pawtuxet văzuse câteva rânduri scrise de el; scrisul îi păruse foarte straniu, aproape de necitit.

  Majoritatea locuitorilor din sat îl socoteau pe doctorul Allen vinovat de profanările de morminte comise în vara trecută. Anchetatorii care trecuseră pe la căsuţă după întâmplarea cu camionul jefuit erau cu toţii de acord că Allen vorbea şi se purta de parcă el ar fi fost stăpânul; barba lui nu părea naturală şi avea o cicatrice mică deasupra ochiului drept. Scotocirea camerei lui nu dăduse rezultate precise, în afară de barbă, ochelari şi mai multe notiţe scrise cu creionul; Willett constată imediat că scrisul lor e identic cu cel de pe manuscrisele lui Curwen şi de pe documentele întocmite de tânărul Ward în vremea din urmă.

  Medicul şi prietenul său se simţiră atinşi de aripa unei spaime cosmice pe măsură ce aceste fapte le erau dezvăluite şi un gând smintit îşi făcea loc în mintea lor. Barba falsă, ochelarii, scrisul ciudat al lui CurweN. Portretul străvechi cu mica cicatrice ce se regăsea pe fruntea bolnavului închis în sanatoriU. Vocea auzită de domnul Ward la telefon, acea voce răguşită, absolut asemănătoare celei a fiului, lui. Cine mai văzuse vreodată pe Charles şi pe Allen în acelaşi timp, după vizita anchetatorilor veniţi în legătură cu afacerea camionului? Nu dăduse Charles dintr-o dată la o parte spaima şi se mutase în căsuţă, ca urmare a plecării lui Allen? Curwen, Allen, WarD. Ce contopire oribilă a două secole şi a două persoane! De ce portretul lui Curwen semăna atât de tare cu Charles? De ce îi copiau Charles şi Allen scrisul lui Curwen? Mai erau şi îndeletnicirile oribile ale acestor oameni: cripta mârşavă, monştrii înfometaţi în închisoarea lor, formula plină de primejdii, mesajul în litere minuscule, documentele, scrisorile, profanările de morminte. Ce concluzie să tragi din toate astea? în cele din urmă, domnul Ward luă singura hotărâre cu judecată. Desenă cu cerneală, pe o fotografie a fiului său, o barbă şi o pereche de ochelari. Apoi le încredinţă detectivilor această imagine, cerându-le să se ducă să o arate negustorilor din Pawtuxet care-l văzuseră pe Allen.

  Willett şi prietenul său aşteptară timp de două ore detectivii, în casa cu aerul otrăvit. Apoi detectivii se întoarseră. Da, fotografia modificată era o imagine destul de bună a doctorului Allen. Domnul Ward păli, iar Willett îşi şterse sudoarea de pe frunte. Allen, Ward, CurweN. Lucrurile păreau să devină din ce în ce mai hidoase. Ce demon iscase tânărul din neant? Ce se întâmplase de la începuturi şi până la sfârşit? Cine era acest Allen care-şi pusese în gând să-l ucidă pe Charles şi de ce acesta din urmă, în post-scriptum-ul scrisorii către Willett, scrisese că misteriosul lui tovarăş trebuie dizolvat în acid? Pe de altă parte de ce mesajul în minuscule saxone cerea ca distrugerea lui Curwen să se facă prin aceeaşi metodă? Ce metamorfoză se petrecuse în fiinţa lui Charles şi când? în ziua în care Willett primise ultima scrisoare de la el, tânărul se arătase neliniştit toată dimineaţa, apoi atitudinea i se schimbase brusc; ieşise din casă fără ştirea nimănui, apoi se întorsese cu o înfăţişare sfidătoare, trecând prin faţa poliţiştilor însărcinaţi să vegheze asupra lui. Cu toate acestea, slobozise un ţipăt de spaimă intrând în biroul lui. Ce găsise acolo? Sau mai curând, cine îl găsise pe el. Această aparenţă ce fusese văzută întorcându-se fără să fi fost văzută plecând, nu era cumva o umbră drăcească, impunându-şi prezenţa celui care nu părăsise câtuşi de puţin încăperea? Valetul nu spusese că a auzit zgomote ciudate?

  Willett sună servitorul şi îi puse în şoaptă câteva întrebări. Omul îi răspunse că era sigur că se întâmplase ceva necurat acolo. Auzise un strigăt, un oftat, un sunet sugrumat, zgomotul căderii unui corp greu. Domnul Charles nu mai era acelaşi om când ieşise cu paşi mari, fără un cuvânt. Valetul se înfiora în timp ce vorbea. În casă se cuibărise groaza. Până şi detectivii nu se simţeau la largul lor. Doctorului Willett îi fulgerau prin cap gânduri înfricoşătoare şi murmura din când în când vorbe de neînţeles.

  În sfârşit, domnul Ward declară discuţia încheiată. Poliţiştii şi servitorul se retraseră, cei doi rămaseră singuri în încăpere. Deşi era ora prânzului, umbre de asfinţit stăruiau asupra casei. Doctorul Willett începu să vorbească serios cu gazda sa şi îl rugă să-i lase lui grija cercetărilor ce mai rămâneau de făcut; unele lucruri puteau fi suportate mai uşor de un prieten decât de un tată. Ca medic al familiei, cerea să i se dea dezlegare în toate şi, înainte de orice, dorea să fie lăsat singur în fosta bibliotecă a lui Charles atât timp cât va judeca el că e nevoie.

  Domnul Ward, zdrobit de valurile de orori ce se revărsau asupra Iui din toate direcţiile, consimţi la această cerere. O jumătate de oră mai târziu, medicul se încuie în încăperea blestemată în care se aflau panourile de lemnărie de la casa din Olney Court. Tatăl lui Charles, care asculta la uşă, auzi mai întâi zgomot mare de mobile mutate din loc; apoi o trosnitură puternică, de parcă s-ar fi deschis cu forţa un dulap ermetic închis; apoi veni un strigăt înăbuşit, iar ceea ce fusese deschis, fu închis cu violenţă. O secundă mai târziu, cheia scârţâi în broască; Willett, buimăcit şi livid, apăru în prag şi ceru să i se aducă lemn pentru foc. Neîndrăznind să-i pună vreo întrebare, domnul Ward dădu ordin unui servitor, care aduse buturugi mari de pin şi le puse în vatră. În acest timp, Willett urcase până în laborator, de unde se întoarse aducând diferite obiecte într-un coş cu capac.

  Apoi, medicul se încuie din nou în bibliotecă şi, curând, prin faţa ferestrelor trecură nori deşi de fum. Puţin mai târziu, se auzi pentru a doua oară o trosnitură ciudată, urmată de bufnitura căderii unui corp greu. Willett scoase două ţipete înăbuşite. În cele din urmă, fumul purtat de vânt deveni extrem de înţepător şi întunecat; mirosul lui îi scârbi pe domnul Ward şi pe servitori. După o aşteptare ce le păru cât un veac, vălătucii de fum se subţiară şi din bibliotecă se auzi zgomotul ce însoţeşte operaţiile de curăţenie. În sfârşit, Willett ieşi din încăpere, cu chipul descompus, întunecat de o tristeţe nesfârşită, ducând coşul cu capac pe care îl luase din laborator. Lăsase geamul deschis şi în camera funestă intrau valuri de aer curat, amestecat cu mirosul ciudat de dezinfectant dinăuntru.

  Vechea lemnărie de deasupra căminului părea a-şi fi pierdut orice putere malefică, de parcă portretul lui Joseph Curwen nici n-ar fi fost pictat vreodată. Noaptea cădea, dar nu mai închidea în ea nici o urmă de frică. Medicul refuză să mărturisească ce făcuse şi se mulţumi să-i spună domnului Ward:

  — Nu pot să-ţi răspund la nici o întrebare. Trebuie numai să afli că există mai multe feluri de magie. Am făcut o mare purificare a locului. De-acum locatarii acestei case vor dormi mai bine.

  „Purificarea” doctorului Willett fusese o încercare tot atât de grea ca şi aventura lui din criptă; întors acasă, trebui să stea la pat trei zile. Totuşi servitorii şuşotiră mai apoi că îl auziseră ieşind pe furiş din cameră miercuri, după miezul nopţii. Din fericire, nu le trecu prin minte să facă legătura între acest fapt şi articolul următor, apărut joi în Evening Bulletin:

  NOU ACT DE VANDALISM.

  Zece luni după profanarea mormântului lui Ezra Weeden în Cimitirul de nord, noaptea trecută paznicul Robert Hart a zărit pe cineva dând târcoale în acelaşi cimitir. Deschizând din întâmplare uşa căsuţei lui, Hart a văzut la o oarecare distanţă silueta unui om, cu o lanternă şi o mistrie în mâini S-a repezit imediat spre el, dar omul a luat-o la goană şi a reuşit să ajungă în stradă, unde a dispărut în întuneric. Ca şi vampirii de anul trecut, individul nu a făptuit decât pagube fără importanţă: o micăportiune de pământ liberă din parcela familiei Ward a fost săpată numai la suprafaţă, fără ca vreun mormânt să fi fost violat.

  Hart, care nu poate da alte amănunte decât că omul era mic de stat şi bărbos, crede că cele trei incidente petrecute în cimitir purced de la aceeaşi origine. Dar poliţia nu împărtăşeşte această opinie, bazându-se pe caracterul brutal al celei de a doua dintre ele: ne aducem aminte că un sicriu a fost furat şi o piatră funerară spartă în bucăţi.

  Se crede că nişte contrabandişti de alcool în căutarea unui loc sigur în care să ascundă marfa furată ar fi răspunzători de primul act de vandalism. Inspectorul Riley consideră că cel de al treilea caz aparţine aceleiaşi Categorii. Poliţia a luat măsuri extraordinare pentru arestarea bandei de răufăcători vinovaţi de aceste profanări.

  Willett se odihni toată ziua de joi. Seara, îi scrise domnului Ward o scrisoare ce-l făcu pe tatăl lui Charles să se cufunde într-o mare de gânduri şi îi aduse o oarecare înseninare, deşi însoţită de multă tristeţe. Iat-o:

  Barnes Street 10

  Providence, R. I.

  12 aprilie 1928

  Scumpul meu Theodore, Simt nevoia să-ţi scriu aceste rânduri înainte să mă apuc să fac ceea ce trebuie să împlinesc chiar mâine. Actul pe care-l voi îndeplini va pune capăt teribilei aventuri prin care am trecut, dar mă tem că nu-ţi va aduce liniştea sufletească dacă nu te voi asigura cu străşnicie că e un act hotărâtor. Mă cunoşti din copilărie; de aceea cred că mă vei crede când îţi voi spune că e mai bine să laşi în umbră unele lucruri Nu mai făuri nici o ipoteză cu privire la fiul tău şi, mai ales, nu-i spune mamei lui nimic în afară de ce bănuieşte deja. Maine, când voi veni să te văd, Charles va fi fugit din sanatoriu. Asta e tot ce trebuie să păstrezi în minte: era nebun, a fugit. Te sfătuiesc să te duci lângă mama lui la Atlantic City şi să te odihneşti împreună cu ea. Eu însumi voi pleca în sud, ca să-mi recapăt liniştea şi puterile.

  Deci, când voi veni să te văd, să nu-mi pui întrebări. Sunt sigur că voi reuşi în încercarea mea şi pot să afirm că nu vei mai avea nici un motiv de nelinişte, pentru că Charles va fi în perfectă siguranţă şi chiar mai mult decât ţi-ai putea închipui. Nu te mai teme de nimic din partea lui Allen: el aparţine trecutului, la fel ca şi portretul lui Joseph Curwen. In sfârşit, află că autorul mesajului în litere minuscule nu-ţi va mai pricinui necazuri niciodată nici ţie, nici familiei tale. Dar trebuie să-ţi făureşti o platoşă împotriva tristeţii şi să o pregăteşti pe soţia ta să facă acelaşi lucru. Nu pot să-ţi ascund faptul că evadarea lui Charles nu înseamnă că el va fi redat familiei A fost lovit de un rău straniu, după cum dovedesc metamorfozele lui fizice şi morale, şi nu-l vei mai vedea niciodată Fie ca cele ce-ţi voi spune să-ţi aducă mângâiere: el nu a fost niciodată un monstru şi nici măcar un nebun; dar dragostea lui pentru studiu şi pentru misterele de altădată i-a adus pieirea. A descoperit lucruri pe care nici un muritor n-ar trebui să le cunoască; a făcut cale-ntoarsă prea departe în trecut, iar trecutul a sfârşit prin a-l înghiţi Şi iată acum punctul asupra căruia trebuie să-ţi cer să-mi acorzi în special încredere. Căci, cu adevărat, nu va mai exista nici cea mai mică îndoială asupra sorţii lui Charles. De-acum până-ntr-un an, fiul tău nu va mai fi pe lumea aceasta. Vei putea să ridici o piatră funerară în parcela ta din Cimitirul de nord, la zece picioare spre apus de mormântul tatălui tău şi ea va străjui locul exact al odihnei lui Charles. Şi nu e nevoie să te temi că, în acel loc, va zace sub pământ un monstru. Cenuşa îngropată în acel mormânt va fi cenuşa trupului de un sânge cu tine, cea a adevăratului Charles Dexter Word care avea un semn din naştere în formă de măslină pe şold, cea a lui Charles care n-a făcut în viaţa lui nici un rău şi care a plătit cu viaţa scrupulele lui prea îndreptăţite.

  Asta-i tot ce aveam să-ţi spun. Nu-mi pune mâine întrebări şi să fii sigur că onoarea familiei tale rămâne nepătată, la fel ca în trecut.

  Fii curajos şi liniştit şi crede în prietenia mea credincioasă şi adâncă.

  Marinus B. Willett.

  În dimineaţa zilei de vineri 13 aprilie 1928, Willett merse să-l viziteze pe Charles Dexter Ward în camera din sanatoriul doctorului Waite. Tânărul, morocănos, părea să nu aibă nici un chef de conversaţia pe care musafirul lui voia să o aibă cu el. Aventura doctorului în cripta infernală adăugase, fireşte, un nou motiv de stânjeneală, aşa că cei doi, după ce schimbară câteva vorbe banale, se cufundară într-o tăcere apăsătoare. Tulburarea crescu în vreme ce Ward păru să-şi dea seama că, de la ultima vizită încoace, paşnicul medic se preschimbase într-un răzbunător nemilos. Păli. Willett vorbi primul:

  — Trebuie să te avertizez că am făcut nişte descoperiri noi şi va trebui să trecem la încheierea socotelilor.

  — Aţi mai descoperit ceva animăluţe înfometate? replică tânărul cu un ton ironic.

  — Nu, dar am găsit în căsuţă barba falsă şi ochelarii doctorului Allen.

  — Perfect! Sper că erau mai frumoase decât barba şi ochelarii pe care-i purtaţi acum.

  — Într-adevăr, ţi-ar sta foarte bine, aşa cum se pare căţi-au şi stat în ultima vreme.

  În timp ce Willett rostea aceste cuvinte, avu impresia că prin faţa soarelui trece un nor, deşi umbrele de pe podea nu se întunecară de loc.

  — Şi este nevoie de vreo răfuială pentru asta? Omul n-are dreptul să împrumute o a doua personalitate, dacă consideră util să o facă?

  — Iar te înşeli, răspunse doctorul cu gravitate. Nu contează că omul se prezintă sub două înfăţişări diferite, cu condiţia de a avea dreptul să existe şi de a nu distruge pe cel care l-a făcut să apară din spaţiu.

  Ward tresări violent şi întrebă:

  — Mă rog, domnule, ce aţi descoperit şi ce vreţi de la mine?

  Willett stătu câteva clipe înainte să glăsuiască, de parcă şi-ar fi căutat cuvintele:

  — Am descoperit ceva într-un dulap din spatele unui panou de lemn pe care se afla altădată un portret. Am ars ce am găsit şi am îngropat cenuşa în locul unde trebuie să rămână mormântul lui Charles Dexter Ward.

  Nebunul sări din fotoliu, scoţând un strigăt gâtuit.

  — Să te ia dracu'! Cui i-ai mai spus? Şi cine o să mai creadă că era el după ce au trecut două luni şi când eu sunt în viaţă? Ce vrei să faci?

  Willett păru să capete un soi de măreţie supremă în timp ce-l liniştea pe bolnav cu un gest.

  — N-am spus nimic nimănui. Întâmplarea aceasta este o grozăvie răsărită din hăurile timpului şi ale spaţiului. Ea scapă competenţei poliţiei, tribunalelor şi medicilor. Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-a rămas destulă imaginaţie ca să nu-mi pierd minţile aplecându-mă asupra ei. Nu mă poţi înşela, Joseph Curwen, căci ştiu că magia ta blestemată e prea adevărată!

  Ştiu cum ai găsit vraja ce s-a păstrat în suspensie, în afara anilor, înainte de a se statornici asupra strănepotului (şi dublului) tău; ştiu cum l-ai determinat să te scoată din mormântul tău dezgustător; ştiu că te-a ascuns în laboratorul lui, că te-ai dedicat studiului timpului prezent, că ai rătăcit nopţile ca un vampir, că mai târziu te-ai deghizat ca să împiedici lumea să observe asemănarea ta extraordinară cu el; mai ştiu, în sfârşit, ce-ai hotărât să faci când el a refuzat să se alăture ţie în planurile de cucerire a lumii întregi.

  Ţi-ai scos barba şi ochelarii ca să-i înşeli pe poliţiştii ce făceau de pază în jurul casei. Au crezut că el este cel care intra în casă; au crezut şi că el este cel care iese, după ce tu l-ai strâns de gât şi l-ai ascuns în dulap. Dar n-ai ţinut seama de legăturile diferite dintre două spirite. Ai fost un prost, Curwen, închipuindu-ţi că o simplă identitate a înfăţişării e de ajuns. De ce nu te-ai gândit nici la grai, nici la voce, nici la scris? Vezi, planurile tale n-au reuşit. Ştii mai bine decât mine cine a scris mesajul acela în litere minuscule; te anunţ solemn că n-a fost scris în zadar. Anumite grozăvii trebuie distruse şi am convingerea că cel ce a scris mesajul se va ocupa şi de Orne şi de Hutchinson. Unul dintre ei ţi-a scris altădată: „Nu chema nici un spirit pe care să nu-l poţi domina”. Ai dat greş, deja, o dată, şi se prea poate ca nelegiuita ta magie să fie o dată mai mult cauza pieirii tale.

  În clipa aceea, medicul fu întrerupt de un strigăt al creaturii căreia i se adresa. La mare strâmtoare, fără arme, ştiind bine că orice manifestare violentă ar face să vină în goană infirmierii în ajutorul musafirului său, Joseph Curwen căută scăpare la vechiul lui aliat: făcând mişcări cabalistice cu cele două degete arătătoare, psalmodie, cu o voce adâncă în care nu mai rămăsese nici urmă de răguşeală, primele cuvinte ale unei formule înspăimântătoare:

  PER ADONAIELOIM, ADONAIJEHOVA, ADONAISABAOTH, METRATON.

  Dar răspunsul lui Willett sosi fulgerător. Chiar în clipa când câinii începeau să urle, când vântul glacial sufla prima rafală peste golf, bătrânul medic rosti – aşa cum îşi pusese în gând de când venise – cea de a doua parte a formulei a cărei primă strofă făcuse sĂ. Se arate autorul mesajului în minuscule, invocaţia aşezată sub semnul Cozii Dragonului, emblema nodului descendent:

  OGTHROD AI'F YOG – SOTHTH GEB'L – EE'H

  'NGAH'NG AI'Y ZHRO!

  De la primul cuvânt Joseph Curwen încetă să vorbească, de parcă i-ar fi înţepenit limba. Aproape imediat nu mai fu în stare să facă nici o mişcare. În sfârşit, când teribilul cuvânt Yog Sothoth fu rostit, o metamorfoză hâdă avu loc. Nu era o simplă dizolvare, ci mai curând o transformare sau o rezumare; iar Willett închise ochii de frică să nu leşine înainte de a termina de pronunţat formula ameninţătoare.

  Când ridică pleoapele, înţelese că sfârşitul cazului Charles Dexter Ward venise. Monstrul răsărit din trecut nu se va mai întoarce să tulbure lumea. La fel ca portretul lui blestemat, cu un an mai înainte, Joseph Curwen zăcea pe podea sub forma unui strat subţire de praf fin, de un cenuşiu-albăstrui.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  1 George I (1660-l727) rege al Angliei (1714-l727), George II (1683-l760) fiul precedentului, rege al Angliei (1727-l760), George III (1738-l820) nepotul lui George I, rege al Angliei (1760-l820), George IV (1762-l830) fiul precedentului, rege al Angliei (1820-l830).

  2 Oraş în Statele Unite, celebru pentru procesele intentate unor persoane învinuite de vrăjitorie.

  3 Hill – deal, colină în

  4 Nume dat celor şase state americane care corespund coloniilor engleze fondate în secolul XVII: Mâine, New Hampshire, Vermont, Massachussetts, Rhode Island, Connecticut

  5 Drumul spre Pawtuxet (1. Engl), Pawtuxet fiind un sat.

  6 Nume dat în secolul XVII posesiunilor franceze din Canada

  7 Acest cuvânt lipseşte din epistola originală, (N. Aut.)

  8 Acest cuvânt lipseşte din epistola originală, (N. Aut.)

  9 Vase greceşti joase şi largi