David Lodge

Crudul adevăr

Vol. 1

 

 

 

  Volumul de faţă se bazează pe piesa mea cu acelaşi titlu, a cărei premieră a avut loc la Birmingham Repertory Theatre în februarie 1998 şi care a fost ulterior publicată la Secker Warburg. Am revizuit o parte din dialoguri, am reintrodus unele replici la care renunţasem în diferite etape ale redactării piesei, am schimbat câteva detalii şi am introdus unele elemente noi. Dar în esenţă este aceeaşi poveste.

  Vila se înalţă solitară la capătul unui drum de ţară cu făgaşe adânci, care leagă autostrada de satul situat ceva mai încolo, cam la vreun kilometru. Aflat la volanul maşinii, poţi trece lesne pe lângă golul căscat în gardul viu ce străjuieşte marginile şoselei, fără să observi micuţul indicator din lemn prins de un stâlp, cu litere vopsite de mână, şterse şi decolorate, litere ce compun numele „Ludlow” şi – în consecinţă – să nu-ţi dai seama că el arată drumul spre o locuinţă umană. O moviliţă şi un pâlc de fagi maschează, dinspre drum, vila şi dependinţele ei.

  Nu este una din zonele cele mai pitoreşti ale comitatului Sussex, ci o mică porţiune de teren agricol uşor părăginit, situat între autostrăzile ce leagă Londra de Brighton şi Worthing. Aeroportul Gatwick e mai aproape decât South Downs [1]. Vila în sine e destul de veche, dar din punct de vedere arhitectonic nu se remarcă prin nimic. La origine pare să fi fost compusă din două case de ţară despărţite printr-un zid comun, locuite probabil de lucrători agricoli şi transformate, mai înspre zilele noastre într-o singură locuinţă, cu numeroase îmbunătăţiri şi modificări. Intrarea din faţă este plasată de fapt într-o parte, unde s-a turnat şi o alee cu pietriş, ca loc de parcare, iar faţada lungă are ferestre acolo unde odinioară erau uşi. Acestea dau spre o grădină plăcută privirii, lipsită de pretenţii, cu o pajişte, arbuşti şi straturi de flori. În spate a fost construită o anexă ce cuprinde o bucătărie modernă şi duşuri cu faianţă albă. Mai sunt şi alte acareturi, printre care un fel de şopron ce adăposteşte un cuptor de uscat şi ceea ce la prima vedere pare a fi un fel de magazie de unelte, doar că-i construită dintr-o esenţă lemnoasă superioară şi are o singură ferestruică pătrată, încastrată în uşă, cu geamul fumuriu şi opac.

  — Ştiai că fulgii de porumb conţin hidrocarbonaţi în proporţie de optzeci şi patru la sută, din care opt la sută sunt zaharuri? Întrebă Adrian.

  Cufundată în lectura ziarului ei, Eleanor nu-i răspunse. Adrian luă altă cutie şi o studie atent.

  — All-Bran conţine hidrocarbonaţi doar în proporţie de patruzeci şi şase la sută, dar optsprezece la sută din aceştia sunt zaharuri, urmă el. Ce zici, optsprezece la sută din patruzeci şi şase o fi mai bine sau mai rău decât opt la sută din optzeci şi patru?

  Eleanor rămase în continuare tăcută, ceea ce pe Adrian nu păru să-l mire sau să-l supere. Luă un alt pachet.

  — Shredded Wheat pare să fie soluţia cea mai bună. Are şaizeci şi şapte la sută hidrocarbonaţi, din care zaharurile reprezintă mai puţin de unu la sută. Şi nu conţine sare deloc. Bănuiesc că de-aia n-are nici un gust, conchise el, punându-şi o porţie de Shredded Wheat în castron şi tumând peste ea lapte semidegresat.

  Era ora nouă dimineaţa, într-o duminică din vara anului 1997. Adrian şi Eleanor Ludlow stăteau în livingul vilei lor, îmbrăcaţi în halat. Era o încăpere spaţioasă, confortabilă, cu tavanul scund, cu o masă într-un capăt al ei şi cu un spaţiu de stat jos în celălalt capăt, unde se afla şi un şemineu. Pe pereţi se înşirau poliţe ticsite cu cărţi, care pe alocuri păreau înclinate spre interior – asta din pricina pereţilor neregulaţi, care făceau casa să arate ca o locuinţă rupestră mai civilizată. Pe rafturi fuseseră lăsate ici-colo spaţii libere, în care erau expuse mai multe vaze, căni şi vase de ceramică ce semănau unele cu altele. Obiecte asemănătoare mai apăreau şi pe cele câteva măsuţe din odaie. Pe rafturi era aşezată şi o combină hi-fi costisitoare, care la această oră nu funcţiona, cum, de altfel, nu funcţiona nici televizorul instalat într-un colţ al livingului. Adrian şedea la masă. Eleanor îşi terminase micul dejun şi se aşezase pe canapea, ca să citească ziarele de duminică. Avea propria ei metodă de lucru. De o parte aşeza un teanc frumos aranjat de ziare serioase, neatinse şi împăturite, cu mai multe secţiuni, iar de partea cealaltă stătea un teanc mai puţin ordonat, cu secţiunile pe care le terminase de citit. Purta o pereche de mănuşi de bumbac, ca să nu-şi mânjească mâinile cu cerneală tipografică şi să-şi murdărească apoi hainele.

  — Cică în America face furori un film britanic, spuse ea, citind secţiunea de cultură din Sunday Gazette. E vorba despre nişte stripperi din Sheffield.

  — Presupun că nu-i exclus ca pentru americani să reprezinte o atracţie perversă, exotică, răspunse Adrian. Nu văd cum aşa ceva ar putea să prindă la publicul nostru. Ce mai e nou în lumea eforturilor artistice?

  Eleanor scrută paginile ziarului.

  — Damien Hirst [2] expune un critic de artă decapitat într-un bazin cu formol, zise ea, după care se corectă rapid, adăugând: Aş, am glumit.

  — În ziua de azi nici nu-ţi mai dai seama dacă e vorba de-o glumă sau nu, replică Adrian.

  — Şi se coace un scandal în legătură cu Royal Opera House.

  — Ei, da, asta parcă mai aduce cu un scenariu cunoscut, deci liniştitor, spuse Adrian.

  Deasupra casei trecu un avion. Vila era la douăzeci de kilometri distanţă de aeroportul Gatwick şi se afla chiar sub principalul coridor aerian al acestuia. Uneori zgomotul îi deranja pe musafiri, dar Adrian şi Eleanor abia dacă îl mai băgau în seamă.

  — Care-s ştirile de pe pagina întâi? Se interesă Adrian.

  Eleanor puse jos Gazette şi luă secţiunea de ştiri din Sunday Sentinel.

  — Hai că-s plictisitori! Exclamă ea. Majoritatea se referă la vacanţa Dianei cu Dodi Fayed.

  — Păi, tot astea au fost şi duminica trecută! Exclamă şi Adrian.

  — E cea mai aiurită chestie la modă, spuse Eleanor. Un ziar de scandal a plătit un sfert de milion ca să obţină nişte fotografii cu ei doi sărutându-se pe iahtul lui.

  — Cu banii ăştia poţi cumpăra un Picasso ca lumea, zise Adrian. Măcar unul mai mic.

  Eleanor făcu ochii mari când văzu ce scrie în josul paginii.

  — Doamne sfinte! Sări ea.

  — Ce s-a-ntâmplat?

  — Nu-mi vine să cred una ca asta!

  Dădu la o parte secţiunea cu ştirile şi începu să caute prin teancul de secţiuni din ziarul Sentinel pe care încă nu le citise.

  — Se întreabă ce i-ar fi putut provoca o asemenea uimire, ricană Adrian, care îşi câştigase cândva existenţa ca romancier. A renunţat Jeffrey Archer la titlul de lord? Sau Richard Branson a călătorit cumva cu unul din trenurile sale?

  — Cică-i un interviu cu Sam în suplimentul duminical al lui Sentinel, îl lămuri Eleanor. Luat de Fanny Tarrant.

  — Aha, făcu Adrian. Eleanor îl privi surprinsă:

  — Vrei să spui că ştiai de el?

  — Păi, oarecum. M-a sunat tipa asta, Tarrant, în legătură cu el.

  — Nu mi-ai spus nimic.

  — Am uitat, se scuză Adrian. Cred că erai plecată pe undeva.

  — Ce-a vrut de la tine?

  — Informaţii generale despre Sam.

  — Sper că nu i-ai dat nici un fel de date.

  — I-am spus că n-o să-mi vorbesc pe la spate prietenul meu cel mai vechi.

  — Aşa mă gândeam şi eu, zise Eleanor. Găsi suplimentul Sentinel şi îl extrase din teanc.

  — Mai ales cu Fanny Tarrant, continuă ea. Mănâncă pe pâine bărbaţi ca Sam.

  Adrian îşi privi lingura cu Shredded Wheat, pe care se pregătea s-o ducă la gură.

  — Păi, nu s-ar zice că Sam conţine mult zahăr, comentă el.

  — Sir Robert Digby-Sisson a izbucnit în plâns când a citit ce-a scris Fanny Tarrant despre el, spuse Eleanor, întorcând paginile suplimentului.

  — De unde ştii? O întrebă Adrian.

  — A scris într-un alt ziar. Ah, uite-l! Doamne, ce fotografie caraghioasă! Am presimţiri dintre cele mai funeste. Uită-te şi tu! Îl invită Eleanor pe Adrian, ţinând ziarul deschis, ca să vadă uriaşa poză color a lui Sam Sharp. Poartă cizme de călărie. Doar că el nu călăreşte. Nici măcar n-are cai.

  — Alea nu-s cizme de călărie, o corectă Adrian. Sunt cizme de cowboy. Le-ncalţă când iese cu motoreta lui de teren.

  — Motoreta de teren! Când are de gând să se maturizeze odată? Oricum, în poză nu apare pe-o motoretă, ci aşezat la calculator, iar cu cizmele alea de cowboy în picioare, zici că-i un păcălici. Vai de capul lui! Vai şi-amar! Ia ascultă aici: „Samuel Sharp s-a descurcat destul de bine ca fiu al unui obscur tutungiu din mai mult decât întunecatul Deptford. Este proprietarul unei ferme modernizate din Sussex, datând din secolul al şaptesprezecelea, împrejmuită cu un şanţ de apărare şi dotată cu teren de tenis şi are o sută cincizeci de pogoane de teren arabil, pe care îl dă în arendă fermierilor din împrejurimi, fiindcă scrierea unor scenarii de televiziune bine plătite îi ia prea mult timp ca să se mai ocupe în persoană de agricultură. Şi totuşi e limpede ca lumina zilei că se vede în postura de fermier prin felul în care se plimbă cu nasul pe sus pe domeniu, cu blugii Ralph Lauren băgaţi în cizmele de cowboy cu tocuri înalte. Tocurile îi prind bine la gambele lui un pic prea scurte. Pentru el statura re-prezintă un subiect delicat. «Orice-ar fi, nu-l întreba pe Sam ce înălţime are», mi-a spus un prieten de-al lui. «Sau despre meşă.» Până atunci n-am ştiut că poartă meşă.” Halal prieten! Se înfurie Eleanor, după care adăugă: Tu i-ai spus?

  — Bineînţeles că nu, ripostă Adrian. Ia zi, unde-i marmelada aia cu conţinut redus de zaharuri?

  — S-a terminat.

  Adrian ţâţâi dezaprobator, iar Eleanor continuă să citească cu glas tare din ziar:

  — Desigur, aceste zone interzise nu au făcut decât să-mi stârnească şi mai mult curiozitatea. În cea mai mare parte a timpului petrecut alături de Samuel Sharp am stat în vârful picioarelor, încercând să-i cercetez creştetul, doar-doar o să observ vreun semn care să-i dea de gol meşa. Văzând cum stau lucrurile, s-a înălţat şi el întruna în vârful picioarelor, ca să-mi facă în ciudă, aşa încât pesemne că arătam ca un cuplu de balerini ce-şi fac exerciţiile de încălzire. Doar că nu era nimeni prin preajmă să ne vadă. Doamna Sharp a părăsit ferma acum trei luni. Se zvoneşte că s-ar fi mutat la cel ce a regizat ultimul serial de televiziune al soţului ei, Asta contează, laureat cu Premiul BAFTA [3]. Samuel Sharp şi-a pus lacăt la gură când am adus în discuţie acest subiect. «Laura şi cu mine ne-am despărţit de comun acord», au fost cuvintele lui. Laura, care, întâmplător, este a doua soţie a lui, asta după plecarea soţiei dintâi cu câţiva ani în urmă, cu cei doi copii ai lor cu tot.” Ce-o priveşte pe ea chestia asta? Sau pe oricine altcineva? Comentă Eleanor şi continuă cu glas tare: „Primul lucru care-ţi sare în ochi în camera de lucru a lui Samuel Sharp este faptul că are pereţii tapetaţi cu trofee, diplome şi certificate cu premiile şi distincţiile câştigate şi cu fotografii de presă înrămate, reprezentându-l, desigur, pe Samuel Sharp, de-ai zice că te afli într-un restaurant italienesc. Iar al doilea lucru care te izbeşte este oglinda ce acoperă un perete întreg. «Asta ca să dea senzaţia că e mai mult spaţiu», mi-a explicat scriitorul, dar n-ai cum să nu te gândeşti că există şi un alt motiv. Privirea îi alunecă în continuu într-o parte, atrasă irezistibil de acea oglindă, chiar şi atunci când stă de vorbă cu tine. M-am dus la Samuel Sharp întrebându-mă de ce a fost atât de ghinionist în căsnicie. Am plecat spunându-mi că ştiu răspunsul la această întrebare: vanitatea lui insuportabilă.”

  Eleanor se uită la Adrian, aşteptând să-i vadă reacţia. Bărbatul tocmai îşi ungea o felie de pâine prăjită cu un strat subţire de marmeladă.

  — E-un pic cam dură, zise el.

  — Dură? E de-a dreptul câinoasă! Se indignă Eleanor.

  Continuă să citească în gând câteva clipe, scoţând suspine exasperate şi chicote înăbuşite, după care vorbi din nou:

  — Doamne Dumnezeule! Ascultă aici: „Eroina ultimului film de televiziune al lui Samuel Sharp, întunericul, este prezentată în reclama BBC ca fiind o «nimfomană». L-am întrebat pe autor dacă a avut de-a face vreodată cu o nimfomană. «Da. Nu. Păi, depinde ce-nţelegeţi prin nimfomană», a îngăimat el. «Am cunoscut femei care mi-au dat clar de-nţeles că ar fi dispuse, ştiţi, dacă le-aş încuraja câtuşi de puţin, însă e greu de zis dacă era vorba de nimfomanie.» Cred că îmi sugera discret, faptul că pentru un tip chipeş ca dumnealui e foarte greu să-şi dea seama dacă persoanele de sex opus întâlnite accidental sunt dispuse să cadă pe spate şi să-şi desfacă genunchii datorită propriului lor temperament sau datorită atracţiei irezistibile pe care-o exercită el însuşi”, citi Eleanor înainte de a lăsa ziarul din mână. Sam o să fie distrus când o să vadă chestia asta.

  — Ei bine, s-ar putea spune că şi-a căutat-o cu lumânarea, spuse Adrian.

  — Nu te-arăţi prea înţelegător cu prietenul tău cel mai bun.

  — Aş zice prietenul meu cel mai vechi.

  — În cazul ăsta, cine-i cel mai bun prieten al tău?

  Adrian chibzui o clipă, apoi spuse:

  — Tu.

  Pe Eleanor declaraţia o lăsă rece.

  — În afară de mine.

  — Nu cred să mai am vreunul, spuse el. Din păcate, nu-i un concept care să ţină de vârsta mijlocie.

  Adrian îşi serbase cea de-a cincizecea aniversare cu câtva timp în urmă. Eleanor era cu doi-trei ani mai tânără. Acum vreo treizeci de ani în urmă, fuseseră colegi de studenţie, împreună cu Sam Sharp, la o universitate din provincie. Amândoi îmbătrâniseră frumos. Adrian era înalt şi suplu şi avea o coamă de păr argintiu ce-i acoperea urechile şi ceafa. Eleanor încă era o damă bine, plăcută privirii până şi la această oră a dimineţii, când încă nu se spălase şi nu-şi făcuse toaleta matinală. Părul ei ondulat, fin, vaporos şi vopsit discret, încadra o faţă rotundă, bucălată, cu ochi căprui, mari, cu buze senzuale şi bărbie fermă. Îşi păstrase dantura sănătoasă şi chipul tineresc.

  În clipa aceea de afară se auzi motorul unei maşini care vira pe aleea cu pietriş din faţa vilei.

  — Cine-o fi? Se întrebă cu glas tare Eleanor. Adrian se duse la fereastră şi se uită afară, chinuindu-se să privească chiorâş spre parcare.

  — E Sam, spuse el.

  — Ha, ha, făcu Eleanor liniştită, după care îşi reluă lectura interviului realizat de Fanny Tarrant.

  — Ia zi, nu el are un Range Rover verde, cu numărul de înmatriculare SAM? O întrebă Adrian.

  Eleanor sări ca arsă şi fugi la fereastră, ca să se convingă cu ochii ei.

  — Doamne sfinte, e chiar Sam! Zise ea.

  Se repezi spre uşă, se opri, se-ntoarse şi-i dădu lui Adrian suplimentul duminical al lui Sentinel.

  — Ia-l şi ascunde-l undeva, apucă ea să-i mai spună.

  — De ce? Replică Adrian.

  Se auzi soneria de la intrare.

  — Poate că el n-a apucat încă să-l vadă.

  — Unde?

  — Oriunde.

  Soneria se auzi din nou şi Eleanor ieşi valvârtej în vestibul, scoţându-şi din mers mănuşile de bumbac şi băgându-şi-le în buzunarul halatului. Adrian o auzi cum descuie uşa de la intrare şi apoi o deschide, simulând surprinderea totală:

  — Sam! Ce cauţi aici la ora asta matinală? Pofteşte înăuntru.

  Adrian strecură suplimentul de la Sentinel sub o perniţă de pe canapea. Pe urmă, după ce mai chibzui un pic, vârî toate ziarele sub canapea, să nu fie niciunul la vedere, tocmai când Eleanor dădea să intre cu Sam.

  — Adrian, ghici cine-a venit! Spuse ea.

  — Sal'tare, pretenare, făcu Sam.

  Cu cât se bucura de mai mult succes, cu-atât mai abitir imita accentul cockney al mediului din care se ridicase. Salutului său îi lipsea însă afecţiunea reală, iar zâmbetul îi era reţinut, ca acelea schimbate între prieteni la o înmormântare. Într-o mână ţinea un ziar făcut sul, cu care se bătea nervos pe pulpă. Purta o pereche de blugi curaţi, impecabil călcaţi, un sacou larg, de piele întoarsă şi o bluză de bumbac, fiecare dintre ele produse de câte un celebru creator de modă. Sam nu era chiar atât de scund pe cât insinuase Fanny Tarrant, ci doar un pic sub media de înălţime la bărbaţi. Era bronzat şi avea riduri de expresie în jurul ochilor. Trăsăturile lui aduceau un pic cu cele ale unei maimuţe. Avea un nas cârn şi buza superioară proeminentă.

  — Sam! Exclamă Adrian, căznindu-se să imite surprinderea afişată de Eleanor. Ce te-aduce aici atât de devreme într-o dimineaţă de duminică?

  Şi înainta spre vizitator cu mâna întinsă. Pentru a i-o putea strânge, Sam se văzu nevoit să-şi treacă ziarul făcut sul din mâna dreaptă. Era un exemplar al suplimentului de la Sentinel.

  — Plec la L. A. În dimineaţa asta de pe Gatwick, îl lămuri Sam. Mi-am zis să vă fac o scurtă vizită în drum spre aeroport.

  — Ce surpriză plăcută! Spuse Eleanor. Nu te-am mai văzut de secole! Ai luat micul dejun?

  — Atât cât am putut, zise Sam.

  — Bei o cafea?

  — Da, mulţumesc.

  — Pun de-o cafea proaspătă, spuse Eleanor, apucând cafetiera.

  — Vai, nu te deranja! O opri Sam. E foarte bună şi asta. Îmi place cafeaua călâie, continuă el şi flutură suplimentul de la Sentinel. Aţi văzut chestia asta?

  — Ce-i aia? Se minună Eleanor.

  — Numărul de azi din Sentinel. Aţi citit ce-a scris despre mine ticăloasa aia de Fanny Tarrant?

  Sam se aşeză pe canapea, simţi pe dată că sub perniţă e un ziar şi îl scoase la vedere.

  — Văd că da, oftă el.

  — M-am uitat în fugă la el, bâigui Eleanor.

  — Dar tu? Îl întrebă Sam pe Adrian.

  — Mi-a citit Ellie câteva crâmpeie, răspunse el, iar Sam îi aruncă o privire plină de reproş lui Eleanor.

  Ea îi oferi lui Sam o ceaşcă de cafea.

  — Doar începutul.

  — Ei bine, nici restul nu-i mai grozav, zise Sam.

  — Ce părere ai despre toată chestia?

  — Mă simt de parcă s-ar fi căcat pe mine de la mare înălţime o pasăre de pradă stricată la burtă, răspunse Sam.

  Adrian zâmbi.

  — Sună binişor. Acum ţi-a venit?

  — E un citat, recunoscu Sam.

  — Nu zău? Se miră Adrian. De unde?

  — Din penultimul meu serial.

  — Sam, îl dojeni Eleanor, ce ţi-o fi venit să-i dai apă la moară femeii ăleia să-ţi ia interviul? Probabil i-ai citit şi tu articolele.

  — Cred că da. Nu mai ţin minte, răspunse Sam. Sunt atâtea, cu toate rubricile şi interviurile alea ale lor, de.

  — Dar ea-i celebră, stărui Eleanor.

  — Nu, eu sunt celebru, replică Sam, împungându-se cu degetul arătător în piept. Ea n-are suficientă vechime ca să fie celebră.

  — Atunci cunoscută. Pentru cât de mojică e cu toată lumea.

  — Ei bine, m-a sunat într-o zi şi-a tot meliţat cum că vai, ce mult îi place Asta contează. Chiar părea încântată.

  — Iar tu ai muşcat momeala? Îl întrebă Eleanor.

  — Ştiu, ştiu. Dar nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că o persoană care-i capabilă să spună lucruri atât de inteligente despre opera mea, e-n stare să scrie ceva atât de. Şi Sam scutură din cap, arătând că nu-i vine să creadă cât de perfidă poate fi Fanny Tarrant. I-am oferit şi-un prânz. Gătit de mine însumi: supă de măcriş, rasol rece de somon cu maioneză – maioneză adevărată, nu chimicale de-alea gen Brylcreem, vândute la borcan. Şi o sticlă de Pouilly-Fuisse, care se vinde la cutii de-o sută cincizeci de lire.

  — Săracul de tine! Oftă Eleanor.

  — Mi se pare de-a dreptul nerecunoscătoare, spuse Adrian. După maioneză şi toate celelalte.

  — Îmi închipui că povestea ţi se pare nostimă, zise Sam.

  — Ba nu, deloc! Se împotrivi Adrian în timp ce Sam, suspicios, îl ţintuia cu privirea. Deloc! Repetă el, scuturând din cap viguros, însă buzele păreau să i se arcuiască într-un zâmbet.

  — Mă duc să pun ceva pe mine, spuse Eleanor. Mai rămâi un pic, Sam?

  — Cam o jumătate de oră.

  — Perfect. Mă-ntorc într-o clipă. Hai, că nu te-am mai văzut de secole.

  — Păi nu, că-n ultima vreme am fost ocupat până peste cap. Nu m-am mai văzut cu nimeni, zise Sam.

  — Cu excepţia lui Fanny Tarrant, spuse Adrian după ce Eleanor ieşi din cameră.

  — E vorba de muncă, i-o întoarse Sam. Dacă tu te-ai retras din lumina reflectoarelor, Adrian, nu e cazul să te crezi superior nouă, celor care încă mai punem osul la treabă.

  — Punem osul la treabă.? Mă tem, Sam, că începi să te laşi contaminat de limba de lemn a şedinţelor de lucru de la Hollywood.

  — Marţi mă aşteaptă una foarte importantă. Sper din suflet ca tipii de la studio să nu cumpere acest Schadenfreude [4] de duminică.

  — Poţi fi sigur c-o să se găsească să li-l trimită cineva.

  — Mersi de încurajare.

  — Asta-i lumea-n care trăim, Sam. Sau mai curând lumea în care trăieşti tu.

  — Care lume, mă rog frumos?

  — O lume dominată de presă. De cultura bârfei.

  — Vrei să zici de cultura invidiei, ripostă Sam. În ţara asta există oameni care pur şi simplu urăsc ideea de succes. Dacă te speteşti muncind, îţi faci un nume şi câştigi nişte bani, vor face tot ce le stă-n putinţă ca să te dea jos.

  — Dar tu singur te-ai dat pe mâinile lor acceptând să acorzi un interviu unei otrepe de teapa lui Fanny Tarrant, îl contrazise Adrian.

  — E uşor să judeci aşa când nu te-a solicitat niciodată să-i dai un interviu.

  — Ba m-a solicitat, zise Adrian. Sam îl privi uluit.

  — Cum? Fanny Tarrant? Când?

  — Acum câteva săptămâni.

  — Şi ce i-ai zis?

  — I-am zis „Nu, mersi”.

  — Şi de ce-a vrut să te intervieveze?

  — Ştii, nu sunt un scriitor chiar complet dat uitării, zise Adrian.

  — Bineînţeles că nu. N-am vrut să zic. se poticni o clipă Sam.

  — Adăpostul e un text inclus în programa de bacalaureat.

  — Şi mi se pare normal să fie aşa, spuse Sam, recăpătându-şi stăpânirea de sine. Totuşi Adăpostul a fost publicat acum aproape douăzeci de ani. Suplimentele duminicale vânează de obicei subiecte mai de actualitate. Ce pretext a folosit Fanny Tarrant în cazul tău?

  — Pretext?

  — Da, pretext. De pildă, îl lămuri Sam, parcă explicându-i ceva unui copil, pretextul interviului meu este difuzarea pe post a filmului Întunericul.

  — Aha, cu asta te-a păcălit!

  — Mă îndoiesc însă că în cazul tău Fanny Tarrant a vrut să-şi axeze interviul pe Antologia Paragon de texte dedicate crichetului. Asta-i cea mai recentă antologie a ta, nu-i aşa?

  — Nu, ultima a fost de fapt cea cu Testamentele, îl corectă Adrian. Zău că nu ştiu de ce-a vrut să-mi ia interviu. A fost doar o manevră. M-a sunat de fapt ca să-mi pună câteva întrebări despre tine.

  — Sper că nu i-ai spus nimic.

  — Bineînţeles că nu.

  — Ei bine, cineva i-a spus. Cineva i-a spus că eu.

  Sam lăsă fraza neterminată.

  — Că porţi meşă? Îl întrebă Adrian.

  Apoi, văzând că Sam îl priveşte acuzator, adăugă:

  — N-am fost eu!

  Sam păru să-l creadă pe cuvânt.

  — Dacă aş pune mâna pe nemernica aia, aş gâtui-o pe loc, spuse el.

  — De ce te laşi dominat de furie în halul ăsta? Îl potoli Adrian. Este exact ceea ce vrea ea. Nu-i da această satisfacţie. Dă-i cu tifla.

  — N-ai mai vorbi aşa dacă ai citi tot interviul.

  — Hai să aruncăm o privire, spuse Adrian. Luă ziarul de la Sam, găsi pagina cu prici-na şi se afundă tăcut în lectură. După câteva clipe se porni să râdă pe înfundate.

  — E isteaţă, nu ţi se pare?

  — Serios? Îl întrebă Sam glacial.

  — Cum e tipa? Se interesă Adrian, continuându-şi lectura.

  — E atrăgătoare, dar frigidă. Are picioare ca lumea. Ţâţele n-am putut să i le văd, că a stat tot timpul cu haina pe ea.

  Adrian îşi ridică privirea de pe pagină şi oftă:

  — Voiam să zic ce fel de om e?

  — Aha. Spuse Sam şi stătu să se gândească o clipă. E o puştoaică nonconformistă din Essex. A învăţat la şcoala de stat din Basildon şi a absolvit engleza la Cambridge. Se autointitulează post-feministă.

  — Într-adevăr, spuse Adrian şi citi cu glas tare din ziar: „Samuel Sharp mi-a declarat «N-am înţeles niciodată cuvântul ăsta», I-am spus că prin asta eu înţeleg că am asimilat feminismul fără să fiu obsedată de el. La care mi-a replicat cu un zâmbet ştrengăresc: «Păi, în cazul ăsta şi eu sunt post-feminist». I-am spus că, judecând după modul cum tratează femeile în scenariile sale, aşa ceva e greu de crezut. Aici s-a ofuscat un pic: «Ce vrei să spui cu asta?» I-am explicat că am vizionat casetele cu toate fil-mele lui de televiziune şi cu toate serialele şi în absolut toate, fără excepţie, sunt incluse scene în care apar femei dezbrăcate şi bărbaţi îmbrăcaţi. În clubul de striptease din Asta contează, în studioul pictorului din Atingerea pensulei, în sala de opera-ţie din Foaia de observaţie, în scena voyeuristă din Bucuria întoarcerii, în scena violului din Cu canoea prin chei, în scena cu târgul de sclavi din Doctor Livingstone, presupun.”

  Adrian aruncă o privire în direcţia lui Sam, care devenea tot mai agitat la auzul acestei enumerări.

  — Şi-a făcut ca lumea temele, nu-i aşa?

  — Se agaţă de un detaliu infim din opera mea şi apoi face din ţânţar armăsar! Se plânse Sam. Fiecare din scenele alea are o justificare în contextul operei.

  Adrian continuă să citească, tot cu glas tare: -„Iar în ultimul său film, Întunericul, la care semnează şi regia artistică.” E-o treabă înţeleaptă să-ţi faci singur şi regia?

  — Cine-mi înţelege opera mai bine decât mine?

  Adrian se holbă o clipă la Sam, părând să fi rămas fără replică, dar apoi reluă:

  — Iar în ultimul său film, Întunericul, la care semnează şi regia artistică, există o lungă scenă în care o tânără se fâţâie goală prin casă şi-i face de mâncare unui bărbat îmbrăcat din cap până-n picioare.”

  — Bine, dar asta se-ntâmplă fiindcă ea îl crede orb!

  — Bine, dar asta se-ntâmplă fiindcă ea îl crede orb!» a exclamat Samuel Sharp”, cită Adrian din ziar. „De parcă asta ar îndrepta în vreun fel lucrurile. I-am spus: «Dar noi ştim că el nu-i orb. Asta nu contribuie oare la intensificarea suspansului voyeuristic? Nu-i ăsta oare visul fiecărui şcolar: să fie invizibil în vestiarul fetelor?» La care Samuel Sharp a început să tragă cu coada ochiului spre oglinda de pe perete cu o frecvenţă îngrijorătoare.”

  — Ai priceput, nu? Spuse Sam. Vrea să mă desfiinţeze.

  Întinse apoi mâna după ziar, însă Adrian continuă lectura cu glas tare, părând să se distreze pe cinste.

  — I-am spus că am auzit de tămbălăul pe care l-a făcut când a fost exclus din echipa ce a filmat scena violului din Cu canoea prin chei. A susţinut că scandalul l-ar fi făcut de fapt actriţa, de parcă n-ar mai fi văzut-o nimeni niciodată fără chiloţi. L-am întrebat cum s-ar simţi el dacă i-ar smulge cineva chiloţii în văzul unui mic grup de bărbaţi tăcuţi, care-şi văd de mânuirea aparaturii din dotare. Răspunsul lui a fost: «Actorii se pot trezi că-s nevoiţi să-şi arate curul din când în când. Eu, unul, îmi arăt sufletul lumii întregi de fiecare dată când pun degetul pe-o tastă».”

  Adrian făcu o pauză şi se uită întrebător la Sam:

  — Chiar ai zis chestia asta? „Eu, unul, îmi arăt sufletul lumii întregi de fiecare dată când pun degetul pe-o tastă”?

  — Tot ce se poate, spuse Sam, simţindu-se cu musca pe căciulă. Dar restul e-un amestec de minciuni şi răstălmăciri. O să le trimit o scrisoare de protest.

  — Scrie-o neapărat, dar în nici un caz să nu le-o expediezi, îl sfătui Adrian, punând ziarul jos.

  — De ce nu?

  — O să dai impresia că eşti slab de înger.

  — Bine, dar ceva tot trebuie să fac. Câteva clipe cumpăniră amândoi situaţia în tăcere.

  — Ai putea s-o introduci pe Fanny Tarrant în viitorul tău serial de televiziune, deghizând-o în rolul unei nimfomane apucate, sugeră Adrian.

  Sam clătină din cap.

  — M-am gândit la varianta asta. Dar un astfel de scenariu n-o să obţină în veci acordul biroului juridic.

  — Atunci va trebui să strângi din dinţi şi să-ţi duci crucea.

  Sam îi aruncă o privire lui Adrian.

  — Contraatacul ar fi mult mai eficace dacă ar veni din partea altcuiva.

  — A, nici vorbă! Ripostă Adrian.

  — Ce anume?

  — Tu vrei ca eu să le scriu o scrisoare celor de la Sentinel?

  — Nu, am o idee şi mai bună, răspunse Sam. Să ne-nchipuim că-ţi dai acordul pentru un interviu cu Fanny Tarrant.

  — Mie mi se pare o idee foarte proastă, zise Adrian.

  — Ba nu! Ascultă-mă. Îţi mai aduci aminte cum l-am păcălit pe reporterul ăla de la fiţuica locală în '68? În timpul marilor demonstraţii, când am refuzat să ieşim din campus?

  — Cum aş putea să uit? Spuse Adrian, zâmbind şi declamă, agitând pumnul: „Consiliul Revoluţionar al Studenţilor cere ca numirea profesorilor să fie făcută de către comitete alese în mod democratic, reprezentând toate compartimentele universităţii”.

  — Inclusiv portarii, bufetierele şi femeile de serviciu”, continuă Sam. Nu uita nici de ei.

  — Cerem introducerea autoevaluării studenţilor în locul examenelor.”

  — Paturi duble pentru cuplurile care coabitează în căminele studenţeşti.”

  — Să fie permis fumatul marijuanei în timpul orelor de îndrumare.”

  — Iar el a pus toate astea pe hârtie, ca un fazan, şi-a plecat cu ele. Şi au apărut pe prima pagină din Post.

  Izbucniră amândoi în râs, amintindu-şi isprăvile lor de altădată, până când lui Adrian îi pică fisa:

  — Doar nu vrei să-mi propui să-ncerc s-o trag pe sfoară pe Fanny Tarrant? Întrebă el.

  — De ce nu?

  — Adică să fac pe pedofilul drogat, care-şi rupe nevasta-n bătăi? Iar ea să fie-ntr-atât de fraieră încât să publice chestiile astea?

  — Ei, nu trebuie să născoceşti o poveste chiar atât de scabroasă, spuse Sam.

  Adrian scutură din cap.

  — Femeia asta nu-i un reporter de provincie cu caş la gură, Sam. N-o să ţină.

  — Mda, s-ar putea să ai dreptate, recunoscu Sam cu părere de rău.

  Se încruntă şi făcu o grimasă, cufundându-se în gânduri, după care exclamă:

  — Stai puţin! Se însenină.

  — Stai puţin! Ce-ar fi să-i dai un interviu pe bune, dar să te foloseşti de prilejul ăsta ca să-i faci tu ei un portret caricatural pentru un alt ziar?

  — Ce face? Îngăimă Adrian.

  — Ţii minte scheciurile alea satirice pe care le scriai pentru revista noastră pe vremuri? „Capelanul dăruit cu sculament”. „Prorectorul negru în cerul gurii”. Ai putea încerca ceva în genul ăsta.

  — Reporteriţa invidioasă”?

  — Asta-i ideea. Atâta timp cât e limpede ca lumina zilei despre cine-i vorba, n-o să ne fie deloc greu să-l plasăm la o revistă. Multă lume s-ar bucura văzând cum i se mai taie din nas lui Fanny Tarrant. Cunosc pe cineva la Chronicle care-ar fi fericit să publice aşa ceva.

  — Nu mă-ndoiesc, Sam, dar.

  Sam ţopăi prin încăpere, extaziat de frumuseţea planului pe care-l născocise.

  — S-o batem cu armele ei pe nemernica asta! Ia-i un interviu în timp ce are iluzia că ea te intervievează pe tine! Află câte ceva despre trecutul ei. Încearcă să-i înţelegi modul de gândire. De unde i se trage invidia? De unde răutatea asta? Expune-i punctele slabe. Învaţ-o minte. Nu-i aşa c-ar fi minunat?

  — Nu crezi c-ar bănui ceva dacă aş suna-o şi i-aş spune că m-am răzgândit?

  — Nţ! Habar n-ai cât de arogante sunt creaturile astea. Au impresia că toată lumea moare să fie intervievată de ele.

  — Deunăzi nu i-am lăsat deloc această impresie, spuse Adrian.

  — Atunci o să punem pe altcineva să sune pentru tine. Sugeră Sam. Pe agentul tău literar. Iată un alibi perfect: i-ai pomenit într-o doară de invitaţia ei şi el te-a convins s-o accepţi.

  — Ei bine, Geoffrey chiar s-ar bucura să-mi vadă din nou numele în ziare, dar.

  — Na, poftim de vezi! Exclamă entuziasmat Sam. Ai putea scrie un text minunat, Adrian! Strecoară în el toate poantele alea despre cultura colportării de zvonuri. O să-ţi facă plăcere.

  — Există un singur dezavantaj în tot planul tău.

  — Care? Întrebă Sam.

  — După toată afacerea asta m-aş trezi şi eu încondeiat de Fanny Tarrant.

  Sam rămase o clipă tăcut.

  — Nu neapărat, spuse el într-un târziu.

  — Nu?

  — Nu. Nu-i întotdeauna aşa de ticăloasă.

  — Parcă spuneai că nu-ţi aminteşti să fi citit toate articolele ei.

  — Am citit cândva un text drăguţ despre cineva. Cine să fi fost? Îşi încreţi Sam fruntea, încercând să-şi aducă aminte.

  — Maica Tereza? Îşi dădu cu părerea Adrian, pus pe şotii.

  — Nici vorbă! Cu Maica Tereza s-a purtat execrabil, răspunse Sam.

  — Vrei să spui că Maica Tereza chiar i-a dat un interviu? Îl întrebă Adrian, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.

  — A, nu, dar a făcut-o praf în jurnalul ei publicat în foileton. Fanny Tarrant nu suportă ideea că vreo făptură poate fi în acelaşi timp cu-adevărat bună şi celebră pe merit.

  — Mda, asta m-ar face cu siguranţă să am conştiinţa curată, comentă Adrian.

  — Uite cum stă treaba, vorbi Sam pe un ton serios. Hahalerele astea n-au curaj să scrie tot timpul numai texte de scandal, altminteri nimeni n-ar mai sta de vorbă cu ele. Din când în când mai iau şi câte un interviu de susţinere, numai ca să menţină suspansul. Pun pariu că tipa te-a şi trecut pe lista ei drept următorul Tip Cumsecade.

  — Sperai să fii tu acela? Îl întrebă Adrian. Judecând după expresia întipărită pe chipul lui Sam, nimerise în plin.

  — Hai, măi, Adrian! Îl luă Sam cu binişorul. Sunt prietenul tău de-o viaţă. Fă-o pentru mine. Te rog!

  Şi îngenunche teatral în faţa lui. Apăru şi Eleanor, de data asta într-o rochie largă din bumbac.

  — Ce se-ntâmplă aici? Întrebă ea surâzătoare.

  — Sam pune un premiu pe capul lui Fanny Tarrant şi-mi oferă mie rolul asasinului plătit, îi explică Adrian.

  Sam se adună de pe jos, stânjenit.

  — Ei bine, când am aflat de la Adrian că tipa moare de nerăbdare să-i ia un interviu. Începu el.

  Eleanor făcu ochii cât cepele.

  — Fanny Tarrant vrea să-ţi ia un interviu ţie?

  — A pomenit chestia asta când m-a sunat în legătură cu Sam.

  — Ideea ar fi. Începu Sam.

  — Dar de ce? Întrebă Eleanor, continuând să-l fixeze atentă cu privirea pe Adrian.

  — Nu ştiu. Probabil că nu voia decât să se dea bine pe lângă mine.

  — Vezi tu, ideea este să.

  — Ideea lui Sam este să. Exclamă Adrian.

  — Ideea este, reluă Sam, ca Adrian să accepte să i se ia un interviu, ca apoi să poată scrie el un portret satiric al lui Fanny Tarrant – bineînţeles, fără ştirea ei.

  Eleanor se holbă în continuare la Adrian, în timp ce Sam bâiguia, frecându-şi palmele:

  — Cu cât stau să mă gândesc mai bine, cu-atât mai mult îmi place. Ar putea reprezenta naşterea unui nou gen publicistic. Revolta docililor. Riposta oamenilor de artă. Zău, a sosit momentul să trecem la fapte. Prea şi-au făcut de cap toate hahalerele astea tinerele! De ce să scrâşnim mereu din dinţi şi să-nghiţim găluşca? De ce să nu punem la cale o schimbare? Artişti din toate ţările, uniţi-vă! N-avem nimic de pierdut, în afară de regulile lui Queensberry [5], urmă Sam, trăgând câţiva pumni în aer.

  — Nu fi prostuţ, Sam, spuse mămoasă Eleanor, de parcă i-ar fi vorbit unui copil mult prea neastâmpărat.

  Adrian luă suplimentul duminical al lui Sentinel şi dădu să se strecoare spre uşă.

  — Hei, încotro? Îl interpelă ea.

  — Cu permisiunea dumneavoastră, la budă, răspunse Adrian.

  — Iei cu tine chestia aia? Îl întrebă Sam, arătând spre ziarul din mâna lui.

  — Să am ceva de citit, spuse Adrian, ieşind din cameră.

  — Şterge-te la cur cu el! Strigă Sam în urma lui.

  — Sam, de ce eşti aşa de necăjit? Îl întrebă Eleanor. Nu-i decât un prăpădit de articolaş tembel, scris de-o prăpădită de ziaristă tembeluţă.

  — Da, dar îl vor citi toţi cunoscuţii mei, spuse Sam, învârtindu-se surescitat prin cameră. La ora asta, hlizelile mesenilor se-nalţă ca fumul de pe jertfelnice la o mie de mese unde se ia micul dejun, în toată Londra şi-n comitatele din jur. Apoi, luând un vas de ceramică, spuse:

  — E drăguţ. Tu l-ai făcut?

  — Da.

  — E foarte drăguţ. E de vânzare?

  — Nu şi pentru tine, Sam. Dacă-l vrei, ţi-l fac cadou.

  — Nici gând. O sută de lire-i bine?

  — E mult prea mult.

  — O să-ţi dau şaptezeci şi cinci, spuse el, scoţându-şi carnetul de cecuri.

  — Frumos din partea ta. Tocmai vând piesa care nu face parte dintr-un set. Mi-ai oferit un preţ mai mult decât mulţumitor.

  — Eşti cu adevărat talentată, spuse Sam şi se aşeză la masă ca să completeze cecul. Spune-mi, Ellie, sunt chiar de tot căcatul, cum încearcă să mă-ncondeieze nenorocita aia?

  Eleanor se prefăcu că are nevoie de ceva timp de gândire. Se uită la tavan şi îşi mângâie bărbia.

  — Ei bine.

  — Treacă de la mine, sunt un pic vanitos, recunoscu Sam. Dar am toate motivele! Am câştigat trei premii BAFTA, două premii ale Societăţii Regale de Televiziune, un Emmy, o Nimfă de Argint.

  — O Nimfă de Argint?

  — Da, la Festivalul de Televiziune de la Monte Carlo se decernează o nimfă de argint. Un Rahat de Aur la Luxemburg. Cel puţin cu-aşa ceva aducea. Poftim, îi înmâna el cecul.

  — Mulţumesc, Sam.

  — Iar acum scriu pentru filme adevărate. Poate o să câştig şi-un Oscar!

  — Despre ce-i vorba în filmul la care lucrezi? Se interesă Eleanor.

  — Despre Florence Nightingale.

  — Bine, dar ce ştii tu despre Florence Nightingale?

  — Mai multe decât producătorii, iar asta contează cel mai mult. De fapt există deja un scenariu. Vor să-l rescriu.

  — O să aibă vreo scenă cu Florence Nightingale în pielea goală? Întrebă Eleanor.

  — N-ai decât să mă iei peste picior, Eleanor, dar o să primesc trei sute de mii de dolari pentru o lună de muncă. Şi o să am la dispoziţie o casă cu piscină în Beverly Hills.

  — Doamne sfinte!

  — Dar la ce-mi foloseşte succesul dacă n-am cu cine să-l împart? Strigă Sam cu un patetism teatral. Trăiesc singur cuc la ferma mea super-modernă, mă-nvârt de colo-colo prin camerele pustii, păşesc pe covorul pufos, ascultând ticăitul pendulelor şi aştept să sune telefonul.

  — Adineauri ai spus că eşti prea ocupat ca să ne faci o vizită, i-o întoarse Eleanor.

  — Sunt şi ocupat şi singur. E bine cunoscuta boală a zilelor noastre. Şi, oricum.

  Sam lăsă fraza neterminată.

  — Zi!

  — Ei bine, îmi vine greu s-o spun, Ellie, dar, sincer, mi-e jenă să mai dau ochii cu Adrian. Ţii minte cum era pe vremuri. El îşi scria romanele, eu îmi scriam piesele de teatru. Ne informam reciproc cum merge treaba. Acum, iaca, vin aici şi trăncănesc despre proiectele mele, iar el, în replică, îmi zice o laie. E ca şi cum aş servi la tenis în faţa unui adversar ciung.

  — Lui Adrian nu-i pasă.

  — Ei bine, mie-mi pasă. Mă face să par. Lăudăros.

  — Zău că nu, Sam, spuse sec Eleanor.

  — Bate pasul pe loc. Amândoi bateţi pasul pe loc.

  — Ba nu batem nici un pas pe loc, îl contrazise Eleanor. Eu îmi văd de ceramica mea. Adrian îşi vede de antologiile lui.

  — Nu ieşiţi niciodată nicăieri.

  — Ba ieşim. Ne plimbăm pe colinele din Downs. Sau ne ducem cu maşina la mare.

  — Nu mă refer la plimbări sau la ieşiri pe litoral, spuse Sam.

  Eleanor se apucă să scoată ziarele de sub canapea şi să le aşeze frumos, într-un teanc ordonat.

  — Dacă te referi la premiere, recepţii de lansare, ieşiri la clubul Groucho’s, chestii din astea. Zise ea.

  — Da, la chestii din astea mă refeream.

  — Nu ne mai interesează.

  — Nu l-or mai fi interesând pe Adrian, spuse Sam. Pe tine încă te mai interesează. Altminteri de ce mai cumperi toate ziarele astea de duminică?

  — Touché, recunoscu Eleanor cu un zâmbet silit.

  — Dacă ai fi măritată cu mine, ai figura în ele, nu le-ai citi pur şi simplu.

  — În dimineaţa asta nu-mi pare o perspectivă formidabilă, ripostă Eleanor.

  — Aha. Mda, mormăi Sam. Touche.

  Acum, că i se adusese aminte de Fanny Tarrant, se posomorî din nou.

  — Nenorocita! Exclamă el. Apoi, după o pauză, întrebă:

  — De ce s-a lăsat Adrian de scris?

  — S-a lăsat doar de scris romane. S-a retras – într-un fel – din lumea romanului.

  — Scriitorii nu se retrag niciodată. Nimeni nu renunţă de bună voie.

  — Continuă să scrie non-ficţiune, stărui Eleanor.

  — Te referi la antologiile alea? Alea-nseamnă numai muncă de decupaj şi de pus cap la cap nişte texte.

  — Au totuşi nişte studii introductive.

  — Da, au nişte studii introductive, o îngână Sam. Ce Dumnezeu, Ellie?! Adrian Ludlow a fost cândva cea mai mare speranţă a romanului englez!

  — Da, numai că asta a fost demult, zise Eleanor, ca şi cum ar fi închis un sertar deschis din greşeală. Sam, nu-mi face nici o plăcere să-l vorbesc pe Adrian pe la spate.

  Sam se furişă în spatele ei şi o cuprinse de mijloc.

  — Dacă am fi amanţi, ar părea o treabă mai firească, spuse el mai în glumă, mai în serios.

  Eleanor se dovedi suficient de ageră ca să scape uşor din îmbrăţişarea lui.

  — Încerci să te răzbuni pe Laura?

  — Laura ţine de trecut. A fost o greşeală de la bun început.

  — Întotdeauna te-am considerat prea bătrân pentru ea.

  — Nu, ea a fost prea tânără pentru mine! Ripostă Sam. Însă ai dreptate. Ceea ce-mi trebuie mie, e o femeie matură.

  — Ar fi trebuit să rămâi cu Georgina, spuse Eleanor.

  — Vrei să spui că Georgina ar fi trebuit să rămână cu mine, răspunse Sam, încruntându-se la amintirea primei lui soţii. Mă-ntreb dacă nu cumva Georgina e cea care i-a spus nenorocitei ăleia despre.

  Se opri la jumătatea frazei.

  — Despre meşă? Îl întrebă Eleanor, dar văzând figura jalnică a lui Sam, adăugă: Îmi pare rău, Sam. N-ar trebui să te tachinez. Nu în dimineaţa asta.

  Îl sărută pe obraz împăciuitor. El o cuprinse cu braţul şi o sărută pe buze. Eleanor îi răspunse pe jumătate la sărut, însă după două-trei secunde îl împinse la o parte.

  — Nu, Sam.

  — De ce nu?

  — Te foloseşti de mine doar ca să-ţi mai alini orgoliul rănit.

  — Ba nu.

  — Ba da. Fiindcă nici o altă femeie nu mai e disponibilă atât de devreme într-o dimineaţă de duminică.

  — Ellie, nu trece o zi fără să-mi doresc să te fi măritat cu mine, nu cu Adrian.

  — Mincinosule!

  — E purul adevăr!

  — Adrian mi-a cerut mâna. Tu n-ai făcut-o.

  — Da, dar el a trişat. Pe-atunci nu credeam în căsătorie, îţi mai aminteşti?

  — Încerc să nu-mi amintesc.

  — Aveam de gând să-ntemeiem o comună. Eleanor pufni într-un râs sarcastic.

  — Vai de capul ei! Ce comună ar mai fi ieşit, cu doi scriitori în ea!

  — Dar Adrian a observat că tu, în sinea ta, tânjeai după vechile certitudini burgheze. Pun pariu c-a şi îngenuncheat în faţa ta, nu-i aşa?

  — Sam, nu-mi face nici o plăcere să discut despre vremurile alea! I-o reteză Eleanor pe un ton vehement, părând aproape furioasă.

  — Bine, fie, zise Sam, ridicând mâna într-un gest împăciuitor.

  — Ar trebui să ştii şi tu de ce, spuse Eleanor. Adrian apăru din hol tocmai la timp ca să prindă şi el remarca ei. Purta un trening şi pantofi de sport, în jurul gâtului avea înfăşurat un prosop şi într-o mână ţinea suplimentul duminical al lui Sentinel.

  — Ce să ştie? Întrebă el.

  — Nimic, răspunse Eleanor şi îşi făcu de lucru, punând pe o tavă vesela folosită la micul dejun.

  Sam îl măsură pe Adrian din cap până-n picioare.

  — De ce ţi-ai pus treningul?

  — Duminică dimineaţa ies de regulă la o scurtă repriză de jogging, iar pe urmă fac saună.

  — Nu-mi spune că încă te mai bagi să fierbi în coteţul ăla puturos!

  — Dotările s-au îmbunătăţit mult de când nu le-ai mai văzut, îl anunţă Adrian. Ce păcat că n-ai timp să mi te alături!

  — Nici gând. Mi se spuzeşte toată pielea de la saună.

  — Mare păcat, zise Adrian. Ţi-ar prinde bine. Te-ar ajuta să elimini din organism toată otrava pe care ţi-a inoculat-o Fanny Tarrant.

  — Adrian crede că sauna-i remediul universal al tuturor bolilor, spuse Eleanor. Eşti sigur că nu vrei un strop de cafea proaspătă, Sam?

  — Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai aduce un suc de fructe.

  — În regulă, spuse Eleanor, ducând tava la bucătărie.

  Adrian puse suplimentul lui Sentinel pe masă.

  — Ei bine, l-am terminat.

  — Mi se pare normal să fii prudent cu ea, zise Sam, dar dacă ţi-ai publica articolul odată cu al ei, i-ai lua apa de la moară.

  — Nu mi-e frică de Fanny Tarrant, spuse Adrian.

  — Sau şi mai bine, înainte să şi-l publice ea pe-al ei! Turui Sam, ignorând replica lui Adrian şi urmându-şi firul gândurilor. Poate că Sentinel n-o să mai publice deloc articolul ei despre tine. Şi, oricum.

  — Sam.

  — Oricum, vânzările cărţilor tale care se mai găsesc pe piaţă vor creşte, indiferent de ce-o să zică ea despre tine.

  — Adevărul e că nu stau deloc rău cu vânzările. Adăpostul e.

  — Un text inclus în programa de bacalaureat. Ştiu, mi-ai mai spus-o. Dar cu asta n-o să ajungi bogat. După cum n-o să ajungi bogat nici cu o nouă antologie Paragon despre nu ştiu ce rahat plictisitor. Tu ai de fapt nevoie de un serial TV şi-o reeditare şi-multană a cărţii într-o colecţie populară. Uite care-i treaba: o să propun adaptarea Adăpostului pentru un serial de televiziune realizat de BBC.

  — L-au respins acum câţiva ani.

  — Da, însă de data asta m-aş oferi să scriu eu scenariul!

  — Ai fi putut să te oferi şi până acum. Sam păru niţel stingherit la auzul acestui reproş.

  — Păi, da, cred c-aş fi putut, da’ ştii şi tu cum stau lucrurile. Am fost atât de ocupat.

  — Sam, nu e cazul să-ncerci să mă mituieşti!

  — Dar nu-ncerc! Nu-ncerc! Insistă Sam. Uite, de-ndată ce mă-ntorc din State, o să le arunc o pastilă despre Adăpostul celor de la BBC. O să fac treaba asta, pe cuvânt, chit că te prinzi, sau nu, s-o demascam pe Fanny Tarrant. Nu-ţi cer decât să te mai gândeşti.

  Îşi privi ceasul de mână:

  — Dumnezeule mare, trebuie s-o-ntind. Mai gândeşte-te, OK?

  — M-am gândit deja, veni răspunsul lui Adrian. Mă prind.

  Sam făcu ochii cât cepele:

  — Ce face?

  — Asta tot încerc să-ţi explic. Am luat hotărârea asta în timp ce eram la WC. Mă prind.

  Eleanor, care aducea pe o tavă suc de portocale şi pahare, auzi aceste cuvinte în timp ce intra pe uşa de la bucătărie şi rămase stană de piatră.

  — Ah! Exclamă Sam, prins pe picior greşit de anunţul lui Adrian. Păi, e grozav! Adăugă el, aruncând o privire neliniştită către Eleanor, care-l privea lung pe Adrian.

  — La ce te prinzi? Îl întrebă ea.

  Adrian schiţă un zâmbet vag, dar nu-i răspunse.

  — Trebuie s-o tai, Ellie, o anunţă Sam. Îmi pare rău de suc.

  Apoi se întoarse către Adrian:

  — O să-l sun pe Peter Reeves de la Chronicle şi o să-l rog să ia legătura cu tine.

  — În regulă, spuse Adrian.

  — Ţine-mă la curent cu mersul evenimentelor. Ai e-mail?

  — Nu, răspunse Adrian. Dar avem fax. Cu acelaşi număr ca şi la telefon.

  — O să-ţi trimit prin fax numerele la care mă poţi găsi de îndată ce ajung la L. A., promise Sam. Nu-i nevoie să mă conduceţi. Mă descurc. Ciao.

  Le făcu amândurora cu mâna şi o zbughi afară în vârful picioarelor. Eleanor nu-şi dezlipi ochii de la Adrian.

  — La ce te prinzi? Repetă ea.

  Adrian dădu să deschidă gura ca să-i răspundă, însă exact atunci Sam reapăru în uşa dinspre vestibul.

  — Problema e să-i găseşti punctul slab, călcâiul lui Abile, secretul întunecat ce-o macină.

  — Poate că n-are aşa ceva, zise Adrian.

  — Toată lumea are, îl asigură Sam. Această remarcă păru să aibă un efect mai mare decât cel dorit de el. Tot Sam a fost cel care a rupt tăcerea încordată.

  — Păi, atunci. pa, spuse el. Ellie, o să trec după vas când mă-ntorc.

  — Stai puţin, Sam! Stărui Eleanor.

  — Îmi pare rău, dar trebuie s-o şterg, spuse Sam şi dispăru.

  Auziră uşa din faţă închizându-se în urma lui. Eleanor se întoarse către Adrian.

  — Doar nu vrei să spui c-ai acceptat ideea aia trăsnită? Doar n-ai s-o laşi pe Fanny Tarrant să-ţi ia un interviu?

  — Ba da, dacă ţine morţiş, răspunse Adrian.

  — Ai înnebunit?

  — Nu cred.

  — Ai văzut şi tu ce i-a făcut lui Sam. Cum o să te simţi dacă o să-ţi facă la fel?

  — N-o să mă deranjeze.

  — Ei, nu zău! Ce te face să fii atât de sigur pe tine?

  — Faptul că eu nu mai concurez. Am ieşit din joc.

  — Ce joc?

  — Jocul de-a celebritatea, spuse Adrian. N-am nimic de pierdut. Spre deosebire de Sam, mie, unuia, nu-mi pasă de ce-o să zică Fanny Tarrant despre mine.

  — Aşa crezi tu. Oricum, ce rost are să dai nişte bătălii în numele lui Sam?

  — Mi-a promis c-o să adapteze Adăpostul pentru BBC, răspunse Adrian.

  — N-o să iasă nimic din povestea asta, prezise Eleanor.

  — Ştiu, spuse Adrian.

  — Şi-atunci de ce o faci?

  — Dacă iese mişcarea, o să-ncasez nişte drepturi de autor. Cei de la Chronicle plătesc destul de bine, din câte ştiu. Ai putea să-ţi cumperi cuptorul ăla nou pentru ars lutul.

  Pe Eleanor n-o mulţumi deloc această explicaţie.

  — De ce, Adrian?

  El ezită o clipă înainte de a-i răspunde.

  — Ei bine, ştii că am o pană de inspiraţie în legătură cu tema următoarei antologii?

  — Habar n-am avut.

  — Ei bine, am această pană. Dar exact adineauri, când eram la budă, mi-a venit o idee: Antologia Paragon a interviurilor. Din epoca clasică până-n zilele noastre. De la Socrate şi Ion din Efes până la Fanny Tarrant şi realizatorul antologiei de faţă.

  Eleanor păru doar pe jumătate convinsă.

  — Vrei să zici că ai include în ea şi interviul lui Fanny Tarrant cu tine?

  — Ar fi o turnură cu totul inedită, nu crezi?

  — Şi dacă iese la fel de-al naibii ca şi interviul lui Sam?

  — Asta l-ar face reprezentativ. Iar mie mi-ar merge vestea că-s un tip haios.

  — Şi dacă nu-ţi dă permisiunea să-l publici?

  — În cazul ăsta mi-aş putea publica propriul meu text despre ea, spuse Adrian. În orice caz, experienţa unui interviu luat de Fanny Tarrant mi-ar prinde foarte bine la scrierea studiului introductiv.

  — Nu-mi vine să-mi cred urechilor, zise Eleanor. După ce-am trecut prin atâtea.

  Privi în jur, de parcă ar fi căutat zadarnic pe cineva care să-i vină în ajutor.

  — Şi scrierea asta a ta despre ea. Ce te face să crezi c-ai s-o poţi duce la bun sfârşit? Reluă apoi ea. N-ai mai scris niciodată aşa ceva.

  — Ba da. Scheciurile alea umoristice din vechiul Mag.

  — Adrian, alea erau hăt, din timpul studenţiei!

  — Erau totuşi bune. Eleanor îl privi uluită.

  — Ştiu despre ce-i vorba aici, spuse ea.

  — Simt că se pune la cale niscai psihanaliză, zise Adrian. Hai să iau poziţia cuvenită, adăugă el, întinzându-se pe şezlong.

  Eleanor nu se lăsă descurajată de ironia lui.

  — Încerci să te-ntorci la vremurile de aur, când tu şi Sam eraţi cei mai buni prieteni, nu doar vechi prieteni. Când amândoi aveaţi tot viitorul în faţă.

  — Continuă, o îndemnă Adrian, privind tavanul.

  — Când eraţi egali din toate punctele de vedere. Sau poate că tu erai deasupra lui. Aşa credeau cei mai mulţi. Dar acum, când Sam a ajuns să aibă un succes atât de mare, iar tu eşti.

  Eleanor se opri, căutând cuvântul potrivit.

  — Un ratat? Îi sugeră Adrian.

  — Voiam să zic un fel de semi-pensionar. Zi-i cum vrei, dar asta a afectat legătura voastră. Îţi închipui că dacă-i faci lui Sam această favoare, o să reînnodaţi prietenia de altădată.

  — Iată o teorie interesantă, comentă Adrian, sculându-se în picioare. Trebuie să recunosc că acum, cu gândul la proiectul ăsta, mă încearcă o emoţie cum n-am mai avut de mult. Niciodată nu m-a amuzat prea tare lucrul la romane.

  — Nu-i nevoie să-mi spui mie asta, zise Eleanor. Adrian îşi privi în fugă ceasul de mână.

  — Mai bine ies acum la jogging, altfel n-o să am timp de saună înainte de prânz.

  — O să-ţi pară rău.

  — Nu, n-o să-mi pară. Îţi promit.

  O sărută pe obraz, după care ieşi. Eleanor privi o clipă în gol, cu un aer necăjit. Apoi se aşeză la masă, despături suplimentul duminical al lui Sentinel şi se apucă să citească articolul lui Fanny Tarrant din punctul în care o întrerupsese vizita lui Sam Sharp.

  Peste o săptămână, într-o dimineaţă târzie de luni, Adrian aştepta sosirea lui Fanny Tarrant. Era singur acasă. Fotograful de la Sentinel venise ceva mai devreme, făcuse o grămadă de poze şi plecase, lăsându-l pe Adrian să pună la loc mobila pe care o mutase vraişte prin casă. În săptămâna dinainte totul decursese conform planului. Adrian îi povestise agentului său literar, Geoffrey, despre interesul manifestat de Fanny Tarrant pentru un interviu cu el, iar Geoffrey discutase cu Fanny şi aranjase data şi locul interviului. Peter Reeves, editorialistul lui Sunday Chronicle, pus în temă de Sam, îl sunase pe Adrian şi se arătase mai mult decât interesat de un portret al Reporteriţei Invidioase. Adrian primise un fax de la Sam cu adresa şi numerele lui de telefon din Los Angeles, în care acesta îl întreba dacă s-a mai întâmplat ceva între timp, dar Adrian nu-i răspunsese. Îi spuse lui Eleanor c-o să aştepte să vadă cum o să decurgă interviul cu Fanny Tarrant înainte de a se angaja să ducă la bun sfârşit planul lui Sam. Răspunsul lui Eleanor a fost că nu vrea să audă nici o vorbuliţă pe tema asta. Ea aranja lucrurile în aşa fel încât să petreacă ziua interviului la nepoata ei, Rosemary, care locuia în East Grinstead şi se urcă la volanul maşinii, tăcută şi dezaprobatoare, cu câteva minute înainte de ora stabilită pentru interviu. De-abia se stinsese hârâitul sinistru scos de ţeava de eşapament corodată a Peugeotului, că la urechile lui Adrian ajunse huruitul de motor diesel al taxiului care o aducea pe Fanny Tarrant. Scoase din combină CD-ul cu muzică de Handel, pe care-l ascultase până atunci în surdină şi pregăti casetofonul pentru înregistrare, montând un microfon miniatural, portabil, pe poliţa cu cărţi. Soneria ţârâi exact în momentul când el îşi termină pregătirile.

  Adrian îi deschise uşa unei femei tinere, arătoase, la vreo treizeci de ani, cu părul blond tuns scurt, modern. Era îmbrăcată elegant, cu o fustă scurtă şi un taior mulat pe bust şi avea asupra ei o geantă diplomat micuţă, din piele neagră.

  — Domnişoara Tarrant? Întrebă el.

  — Da.

  Femeia schiţă un surâs discret, ca şi cum ar fi amuzat-o ceva – poate chiar modul oficial în care o întâmpinase Adrian.

  — Vă rog, poftiţi înăuntru.

  — Soţia dumneavoastră era în maşina care a ieşit pe poartă în timp ce taxiul meu încerca să intre? Se interesă ea cu un accent ce-ar fi putut fi calificat ca aparţinându-i unui londonez şcolit.

  — Da. A plecat în vizită la nepoata ei din East Grinstead.

  — Păcat. Speram s-o cunosc şi eu.

  — Tocmai asta a şi dorit să evite, spuse Adrian.

  — Ah, dar de ce? Întrebă Fanny.

  — Vă citeşte articolele, răspunse Adrian. Ei, dar nu luaţi loc?

  Fanny alese şezlongul. Adrian se aşeză pe fotoliul de vizavi.

  — A păstrat mai ales amintirea articolului despre istoricul de artă, Sir Nu-ştiu-cum, cel cu două nume de familie, urmă el.

  — Sir Robert Digby-Sisson?

  — Da, despre el e vorba. Aţi făcut comentarii ireverenţioase în legătură cu unghiile lui Lady Digby-Sisson.

  — Soţia dumneavoastră îşi roade unghiile? Îl întrebă Fanny pe un ton cât se poate de neutru.

  — Nu, răspunse Adrian. Pur şi simplu n-a vrut să rişte să apară în articolul dumneavoastră într-o paranteză la fel de ireverenţioasă.

  — S-ar zice că nu prea vă încurajează în acordarea acestui interviu, observă Fanny.

  — Nu, nu mă-ncurajează, recunoscu Adrian. Fanny îşi deschise geanta diplomat şi scoase un blocnotes şi un reportofon Sony.

  — Vă deranjează dacă-l folosesc? Îl întrebă ea pe Adrian, arătându-i aparatul.

  — Câtuşi de puţin. Atâta timp cât nu vă deranjează dacă-l folosesc şi eu pe al meu.

  — Dar vă rog, îl pofti Fanny.

  Apoi verifică dacă are casetă în aparat, îl porni şi-l aşeză pe măsuţa de cafea dintre ei.

  — Doriţi să porniţi şi casetofonul dumneavoastră? Îl întrebă.

  — E deja pornit, răspunse Adrian, arătând spre combină.

  — Aha, înţeleg! Dar e aşezat cam departe.

  — Are un microfon foarte sensibil. Se activează automat la sunete. Sper ca şi al dumneavoastră să fie la fel de bun.

  — E ultimul răcnet în domeniu, îl anunţă ea. De ce doriţi să înregistraţi interviul?

  — Pentru eventuale litigii legate de afirmaţiile mele.

  — Mi se pare corect, spuse Fanny.

  Îşi deschise notesul şi scoase un pix din geantă. Privi de jur împrejurul ei.

  — Plăcută încăpere. Locuiţi aici de mult timp?

  — Pe vremuri era casa noastră de vacanţă. În ea ne petreceam weekendurile, răspunse Adrian. Dar era mai mică decât acum. Când ne-am hotărât să plecăm din Londra, am cumpărat vila alăturată şi am spart peretele despărţitor.

  Fanny făcu câteva însemnări – evident, legate de mobilierul din cameră şi decoraţi-unile interioare.

  — Colecţionaţi piese din ceramică? Se interesă ea. Văd că aveţi o mulţime.

  — Sunt făcute de soţia mea, îi explică Adrian. S-a apucat de olărit după ce ne-am mutat aici.

  — Sunteţi însurat de mult, nu-i aşa? Îl întrebă ea în timp ce-şi nota ceva.

  — Cred că da, judecând după standardele moderne.

  — Şi aveţi doi băieţi?

  — Doi băieţi mari. Şi-au luat zborul din cuib. Dumneavoastră sunteţi căsătorită?

  — Nu, răspunse Fanny.

  — Dar trebuie să aveţi un. Care-i termenul acceptat în ziua de azi?

  — Partener de viaţă.

  — A, da, spuse Adrian. Cum îl cheamă?

  — Creighton, răspunse Fanny.

  — Scris.? Întrebă Adrian.

  — C, r, e, i, g, h, t, o, n, spuse Fanny, ridicându-şi privirea din carneţel. Dar de ce mă-ntrebaţi?

  — Şi cu se ocupă domnul Creighton?

  — Creighton e prenumele lui.

  — Nu zău? Vreţi să spuneţi că i-au dat numele de botez Creighton?

  — Nu ştiu sigur dacă a fost botezat vreodată, răspunse ea.

  — Aha. Vasăzică e păgân?

  — Ştiţi, e plină lumea de ei, zise Fanny. Dumneavoastră v-aţi caracteriza ca fiind creştin?

  — Ei bine, merg la slujbă la biserica parohială de Crăciun, de sărbătoarea recoltei, chestii de-astea, răspunse Adrian. Contribui la fondul pentru repararea acoperişului. Cred în Biserica Anglicană ca instituţie. Nu ştiu în ce măsură şi-n doctrina ei. Cred că de fapt nici parohul nu prea ştie. Dar dumneavoastră? Continuă el cu o întrebare.

  — Am fost crescută în spiritul Bisericii Catolice, spuse ea, dar n-am mai fost la biserică de ani de zile.

  — Cum v-aţi pierdut credinţa? Fanny oftă.

  — Uitaţi ce e! Treaba asta o să ne ia foarte mult timp dacă dumneavoastră o să fiţi cel care o să-mi pună mie întrebări.

  — Am toată ziua la dispoziţie, spuse Adrian cu un zâmbet nevinovat.

  — În regulă, conveni Fanny. Şi eu am toată ziua la dispoziţie. Dar cum rămâne treaba cu doamna Ludlow?

  — Se întoarce abia diseară.

  — Înţeleg, zise Fanny. Apropo, totul a decurs bine cu Freddy? Fotograful, adăugă ea, văzând nedumerirea de pe chipul lui Adrian.

  — A, da. Cred că da. Şi totuşi e ciudată meseria asta de fotograf, nu-i aşa?

  — Ce-i aşa de ciudat?

  — Păi, îţi intră în casă, îţi mută toată mobila de colo-colo. Şi, observând că o poză atârnă strâmb pe un perete, Adrian se ridică şi traversă camera ca s-o îndrepte. Îşi instalează în tot locul luminile şi trepiedele şi umbrelele şi cercurile alea, de zici că-s de la circ.

  — Cercuri de la circ? Se miră Fanny.

  — Chestiile alea pliante care reflectă lumina. Şi-apoi te pun să te răsuceşti în cele mai neverosimile poziţii şi-ţi vorbesc tot timpul, ca frizerii şi insistă întruna să nu ai o figură prea grava.

  — V-a spus Freddy să nu aveţi o figură prea gravă?

  — El, unul, nu, dar aşa procedează ei în general. Vreau să spun că aşa procedau pe vremea când mi se făceau fotografii pentru supracoperte.

  Şi Adrian se aşeză la loc în fotoliu.

  — Freddy nu se leagă de chestii cum ar fi expresia firească a subiecţilor săi, spuse Fanny. Tocmai asta face din el un fotograf portretist de mare clasă.

  — Cam face risipă de film, nu vi se pare?

  — Cred că ziarul îşi poate permite aceste cheltuieli, zise Fanny sec.

  — Asta fără doar şi poate. Dar ce rost are să facă atâtea poze cu aceeaşi figură?

  — Aşa o găseşti pe cea care-ţi spune cel mai mult despre subiect. Oamenii îşi schimbă expresia atât de des şi-atât de rapid, încât nu-ţi dai seama ce-ai imortalizat până nu developezi filmul, spuse Fanny pe un ton ferm, de parcă şi-ar mai fi pus problema în trecut. De aceea fotografiile sunt mai grăitoare decât viaţa reală, urmă ea.

  — Dar interviurile. Şi ele sunt mai grăitoare decât viaţa reală? O întrebă Adrian.

  — Interviurile sunt viaţă reală! Ale mele, în orice caz, da.

  — Ei, hai! Se împotrivi Adrian.

  — Nu inventez nimic. De-asta folosesc reportofonul.

  — Dar n-o să relataţi tot ce zic, nu? Veţi elimina părţile mai puţin interesante.

  — Evident, recunoscu Fanny. Altminteri interviul ar ieşi prea lung şi ar fi plictisitor la lectură.

  — Numai că, odată ce scoateţi un fragment, indiferent care, nu faceţi decât să falsificaţi sensul unei conversaţii, o preveni Adrian. Părţile anoste, cele ezitante, repetiţiile, tăcerile.

  — Până-n prezent n-am avut parte de tăceri.

  — Va veni şi vremea lor, spuse Adrian fără să clipească, privind-o lung în ochi.

  — Treacă de la mine, zise Fanny după o jumătate de minut de tăcere. Aici recunosc c-aveţi dreptate. Interviul nu reprezintă o consemnare exactă a realităţii, ci o selecţie. O interpretare.

  — E un joc, aruncă Adrian.

  — Un joc?

  — Un joc în doi, continuă el. Se pune întrebarea: care sunt regulile şi cum este declarat învingătorul? Sau învinsul – de la caz la caz. O cafea? Întrebă el, zâmbind prietenos. Am nişte cafea gata făcută în bucătărie, pe aragaz.

  — Mulţumesc, răspunse Fanny.

  — Cum o beţi?

  — Fără lapte şi fără zahăr.

  — O decizie foarte înţeleaptă, remarcă Adrian, îndreptându-se spre bucătărie.

  Fanny nu se clinti până când el reveni cu două ceşti cu cafea pe o tavă.

  — De fapt, spuse Fanny, ca şi cum conversaţia lor n-ar fi fost deloc întreruptă, eu nu-l percep ca pe un joc. Îl văd ca pe-o tranzacţie. Un troc. Cel ce ia interviul se alege cu un material de presă interesant. Cel intervievat se alege cu publicitatea.

  — Dar eu nu am nevoie de publicitate, zise Adrian.

  — Atunci de ce-aţi acceptat să vi se ia interviul?

  — De ce aţi ţinut să-mi luaţi acest interviu? Întrebă el.

  — Eu am întrebat prima, zise Fanny.

  — În regulă. Eram şi eu curios.

  — În legătură cu ce?

  — În legătură cu motivul pentru care aţi ţinut să-mi luaţi acest interviu.

  Fanny se forţă să zâmbească, vrând parcă să-i arate că-i apreciază stilul evaziv.

  — De obicei luaţi interviuri unor celebrităţi, continuă Adrian. Nu mai sunt aşa ceva de ani de zile, asta dacă am fost vreodată. Şi-atunci de ce tocmai mie?

  — Şi eu sunt curioasă să aflu de ce nu mai sunteţi o celebritate, contraatacă Fanny. De ce v-aţi lăsat de scris, de ce v-aţi retras din lumea literară.

  — Continui să public cărţi, spuse el.

  — Da, ştiu. Antologiile Paragon. O treabă la îndemâna oricui.

  — Ei bine, nu tocmai la îndemâna oricui, zise el uşor ranchiunos. Trebuie să ai capa-citatea de a citi. Trebuie să ştii unde anume să cauţi lucrurile de care ai nevoie.

  — Ştiţi, proza dumneavoastră a însemnat cândva foarte mult pentru mine, i se destăinui Fanny.

  — Serios?

  — Am citit Adăpostul când aveam cincisprezece ani, spuse ea. A fost prima oară când am simţit că mă prinde un roman modern. Continui să cred că-i cea mai bună reprezentare a adolescenţei din proza britanică postbelică.

  — Păi, mulţumesc. Mulţumesc foarte mult, zise Adrian, incapabil să-şi disimuleze bucuria provocată de compliment. Ştiţi, e inclus în programa de bacalaureat, adăugă el.

  — Doamne, ce idee deprimantă! Veni reacţia lui Fanny.

  — Aoleu, dar de ce?

  — Păi, toată chestia e că pentru mine Adăpostul n-a fost o lectură obligatorie. N-a fost temă de studiu, nici lecţie de tocit pentru examene. A fost o chestiune intimă, secretă, subversivă.

  — Ştiu ce vreţi să spuneţi, zise el, zâmbind.

  — Nu-i puteţi împiedica să-l predea în şcoli?

  — Nu cred că se poate, răspunse Adrian. Oricum, îmi prind bine drepturile de autor.

  — Aveam o gaşcă la şcoală, îşi aminti Fanny. Eram ca o societate secretă. Citeam Adăpostul cu glas tare şi ne contraziceam pe tema asta, dar nu ca nişte critici literari, ci în privinţa personajului care ne plăcea cel mai mult – Maggie, Steve sau Alex – şi în legătură cu ce li s-o mai fi întâmplat după terminarea romanului. Era, într-un fel, religia noastră. Adăpostul a fost Biblia noastră.

  — Doamne Dumnezeule! Se cruci Adrian. Cât a durat povestea asta?

  — Un semestru întreg. Cel de vară.

  — Iar apoi, în vacanţă, aţi citit o altă carte şi aţi întemeiat o nouă religie?

  — Nu, n-a mai urmat nici o carte la fel de bună ca Adăpostul, spuse ea. Am luat cu mine exemplarul făcut varză de-atâta citit, ca să-mi daţi un autograf, dacă nu aveţi nimic împotrivă.

  — Fireşte că n-am.

  Fanny scoase din geantă o veche ediţie Penguin a Adăpostului, cu copertele soioase şi paginile îngălbenite de vreme şi i-o înmână lui Adrian. Pe pagina de gardă el scrise Lui Fanny Tarrant, cu urări de bine. Adrian Ludlow.

  — La vremea respectivă eraţi la o şcoală cu internat? O întrebă în timp ce scria dedicaţia.

  — Cum de-aţi ghicit?

  — Aţi folosit expresia „temă de studiu” în locul „temei de casă”, spuse el, înapoindu-i cartea lui Fanny, care aruncă o privire scurtă peste dedicaţie.

  — Mulţumesc, zise ea şi puse cartea la loc în geantă.

  — Am crezut c-aţi urmat şcoala de stat din Basildon, spuse Adrian.

  — Cine v-a spus aşa ceva?

  — Sam Sharp.

  — Chiar mă-ntrebam când o să aducem vorba de el, zise Fanny. Problema cu domnul Sharp este că n-ascultă nimic din ce-i spun alţii. De fapt i-am spus că mi-aş fi dorit să pot urma cursurile unei şcoli de stat din Basildon.

  — De ce?

  — M-aş fi putut pregăti mai bine pentru meseria de gazetar decât am făcut-o la o şcoală de maici cu internat din Hampshire, răspunse Fanny. Nu ne-am putea întoarce acum la persoana dumneavoastră? De ce v-aţi lăsat de scris?

  — Am ajuns la concluzia că opera mea este încheiată. Că nu mai am nimic de spus.

  — Chiar aşa? Stărui ea.

  — Chiar aşa, răspunse el.

  — Treaba asta nu v-a îngrijorat?

  — O vreme, da. Pe urmă a început să-mi placă.

  — Cum aşa?

  — E ca şi cum ţi s-ar termina benzina şi ţi se opreşte maşina, îi explică Adrian. La început te enervează ideea, dar după un timp ajungi să preţuieşti tăcerea şi liniştea din jur. Desluşeşti lucruri pe care nu le-ai mai auzit niciodată, fiindcă erau acoperite de zgomotul motorului. Ajungi să vezi lucruri care înainte zburau pe lângă tine fără să le distingi clar.

  — Vi s-a întâmplat vreodată să rămâneţi de-adevăratelea în pană de benzină? Se interesă Fanny.

  — Ei bine, răspunsul este nu.

  — Mi-am închipuit eu, comentă ea.

  — A fost doar o figură de stil.

  — Nu vă deranjează să vedeţi cum contemporanii dumneavoastră continuă să scrie şi să publice?

  — Dimpotrivă. Suntem înconjuraţi de prea mulţi scriitori care nu mai au nimic de spus, dar insistă să se repete la nesfârşit, de la o carte la alta, ani în şir.

  — La ce autori vă gândiţi? Întrebă Fanny.

  — La aceiaşi la care vă gândiţi şi dumneavoastră, răspunse Adrian în doi peri.

  Fanny păru amuzată, dar în acelaşi timp, sceptică.

  — Nu pot să cred c-aţi renunţat atât de uşor, spuse ea.

  Adrian trase adânc aer în piept.

  — Vreţi să spuneţi cum de-am putut renunţa la nesfârşitele ceasuri de singurătate pe care le petreceam holbându-mă la o coală albă sau pe fereastră, rozând capătul pixului şi încercând să creez ceva din nimic, să dau viaţă unor făpturi lipsite de-o existenţă anterioară, să le dau nume, părinţi, studii, haine, averi. Să trebuiască să hotărăsc dacă au ochii albaştri sau căprui, părul lins ori cârlionţat sau dacă n-au fir de păr în cap. Dumnezeule mare, ce plictiseală! Şi-apoi efortul chinuitor, dureros, de a transpune toate astea în cuvinte – în cuvinte cu un aer de prospeţime, care să nu sune de parcă ar fi fost procurate la mâna a doua, la kilogram. După aia trebuie să pui personajele în mişcare, să le înzestrezi cu un comportament, să le faci să interacţioneze unele cu altele într-un mod care să le facă să pară în acelaşi timp interesante, plauzibile, surprinzătoare, nostime şi impresionante, zise Adrian, numărând pe degete epitetele. E ca şi cum ai juca şah în spaţiu, tridimensional, continuă el. E iadul pe pământ. Dumneavoastră aţi duce dorul unei asemenea distracţii?

  — Aş duce dorul produsului finit, veni răspunsul ei. Al satisfacţiei de-a fi creat ceva peren. Al impactului pe care-l ai asupra altor oameni.

  — Da, dar cel mai adesea nu ştim care va fi impactul. Când scrii un roman, e ca şi cum ai pune un mesaj într-o sticlă aruncată pe valurile mării, în mareea care o va purta în larg, fără să ştii pe ce ţărm o să fie aruncat sau cum va fi interpretat. Apropo, chestia asta cu sticlele chiar am făcut-o, adăugă el.

  — Ce părere aveţi despre cronici? Îl întrebă Fanny.

  — Ce părere să am? Spuse Adrian după un moment de ezitare.

  — Nu vă oferă o evaluare a operei?

  — Îţi spun o mulţime de lucruri despre cronicar. Nu prea multe legate de cartea ta, răspunse el.

  — Mi-am început cariera de gazetar scriind cronici cinematografice pentru o revistă dedicată evenimentelor culturale ale săptămânii, îi mărturisi ea. Nu cred că am lăsat să se ştie prea multe despre mine.

  — Să-nţeleg că nu aveau cruzimea interviurilor dumneavoastră? Întrebă el ironic.

  Fanny pufni în râs, respingându-i acuzaţia.

  — Cruzime?

  — Sir Robert Digby-Sisson consideră că l-aţi tratat cu cruzime. Din relatarea unei reviste rivale reiese c-ar fi izbucnit în plâns când a citit interviul pe care i l-aţi luat.

  — A plâns şi-n timpul interviului, zise ea. E-un mare plângăcios. Îi curg şiroaie de lacrimi la cel mai mic pretext. Tot încerca să mă pipăie – atunci când nu se smiorcăia în batistă.

  — În interviu n-aţi menţionat acest detaliu, o atenţionă Adrian.

  — Ba l-am menţionat, dar a fost tăiat. Avocaţii au început să se agite cum că n-am martori la scena respectivă. Chestia asta, arătă ea spre reportofon, nu înregistrează şi sunetul unui genunchi luat la pipăit.

  — Şi cu prietenul meu Sam Sharp v-aţi purtat la fel de crud. S-a simţit jignit.

  — O să supravieţuiască, îi aruncă Fanny.

  — Mda, îndrăznesc să cred că da, spuse şi Adrian.

  — Totuşi trebuie să recunosc că am fost un pic surprinsă când aţi acceptat să mă primiţi imediat după apariţia acelui interviu, spuse ea. M-am gândit c-ar putea fi vorba de o capcană.

  Adrian tresări involuntar.

  — O capcană? Ce fel de capcană?

  — M-am gândit că poate domnul Sharp o fi ascuns pe-aici pe undeva.

  Adrian izbucni în hohote de râs.

  — Aş, nici vorbă! Sam e plecat la Los Angeles. Dar la ce v-aţi gândit? Ce-ar fi putut să vă facă? Să vă tragă o mamă de bătaie?

  — S-au mai pomenit cazuri, răspunse Fanny. Aţi auzit de Brett Daniel?

  — Actorul?

  — La o săptămână după ce am publicat interviul pe care i l-am luat, mi-a vărsat intenţionat un pahar cu vin roşu în decolteul rochiei de seară la recepţia de după o premieră. Pe urmă mi-a turnat şi vin alb, sub pretextul că o să-mi scoată pata.

  — Păi, chiar e o soluţie bună. O anunţă Adrian. L-aţi dat în judecată?

  — I-am trimis o notă de plată astronomică pentru o rochie nouă. Dar el le-a spus amicilor săi c-a meritat până la ultimul penny.

  — Doar nu vă aşteptaţi să-l vedeţi pe Sam sărind la dumneavoastră aici şi azvârlind cu pahare de vin, nu-i aşa?

  — Mă aşteptam să-l văd sărind şi azvârlind cu invective, răspunse Fanny.

  Adrian îşi împreună palmele şi îşi împunse bărbia cu vârful degetelor.

  — Nu vă deranjează să ştiţi că majoritatea celor cărora le-aţi luat un interviu ajung să vă urască? O întrebă el.

  — Riscurile meseriei, zise ea, dând din umeri.

  — Şi totuşi e-o meserie ciudată, nu? Atacul la persoană.

  — Râdeţi de mine? Îl luă ea la întrebări.

  — Nu, nu! Dar trebuie să recunoaşteţi că articolele dumneavoastră sunt de obicei cvasi-distrugătoare. Nu asta-şi doresc cititorii dumneavoastră?

  — Îşi doresc o jurnalistică de calitate, spuse Fanny şi eu, una, sper că exact asta le ofer. Ce părere aveţi despre tânăra generaţie de romancieri britanici?

  — Încerc să fac abstracţie de ei, zise Adrian. Dar sper că nu vreţi să-mi spuneţi că toţi cititorii ăştia ar arde de nerăbdare să deschidă revista la pagina dumneavoastră dacă aţi fi supranumită Fanny Tarrant – cea mai omenoasă realizatoare de interviuri a Marii Britanii?

  — Nu, n-am să vă spun aşa ceva, ripostă Fanny. Încerc doar, cu oarecare greutate, să vă iau un interviu dumneavoastră.

  — Cititorii dumneavoastră nu s-ar coborî atât de jos încât să citească despre escapadele şi ciocănelile fotbaliştilor şi vedetelor de muzică pop care apar în fiţuicile de scandal. Dumneavoastră le oferiţi însă acelaşi gen de plăcere într-o formă ceva mai rafinată, făcându-i pe cei mari şi buni să pară nişte zevzeci.

  — Şi-o fac cu mâna lor, zise ea. Eu nu fac decât să relatez faptele.

  — Spuneţi-mi, vorbi Adrian pe tonul cuiva care doreşte sincer să fie lămurit, când aţi terminat de scris unul din articolele dumneavoastră cu adevărat urâte, ca acela despre Sam.

  — A, pot să scriu şi mai urât de-atâta! Exclamă Fanny.

  — Nu mă-ndoiesc de asta, zâmbi Adrian. Dar când aţi terminat un asemenea articol şi el vede lumina tiparului, vă imaginaţi victima citindu-l? Vreau să spun, vi-l imaginaţi pe bietul Sam, să zicem, dându-se jos din pat duminică dimineaţa şi coborând pâş-pâş în salon, în halat şi papuci, luând suplimentul lui Sentinel de jos, de pe preş, ducându-l în bucătărie ca să-l citească la prima ceaşcă de ceai a zilei, frunzărind paginile suplimentului ca să găsească interviul dumneavoastră, zâmbind satisfăcut când zăreşte poza color, pe-o pagină întreagă, pe care i-a făcut-o Freddy, cu el aşezat la calculatorul lui Apple, apoi apucându-se să citească textul, zâmbetul care-i dispare brusc de pe faţă când ajunge la prima împunsătură, inima care începe să-i bată nebuneşte, spasmul visceral, adrenalina revărsată în sânge pe măsură ce-şi dă seama că articolul e tot o împunsătură, c-a luat o ţeapă a-ntâia. Adică vă imaginaţi toate astea? Vă-ncântă? De-asta faceţi o asemenea meserie?

  Pentru prima oară în acea dimineaţă Fanny păru cuprinsă de o uşoară nelinişte.

  — Nu ne-am putea întoarce la ideea că eu sunt cea care pune întrebările? Întrebă ea pe un ton glacial.

  — De ce?

  — Pentru că aşa se obişnuieşte. Cel care ia interviul pune întrebările, iar cel intervievat dă răspunsurile.

  — Dar tocmai asta face ca interviul să fie un gen atât de artificial, spuse Adrian. Nu e un dialog real, ci un interogatoriu.

  — Ei bine şi interogatoriile îşi au rostul lor, i-o întoarse ea.

  — Ca, de pildă?

  — Ca, de pildă, să descopere adevărul.

  — Ah, adevărul. Suspină Adrian. „Ce-i adevărul?” [6] a întrebat Pilat în joacă şi n-a mai aşteptat răspunsul. Nu v-aţi gândit nici o clipă că întrebările mele ar putea fi mai grăitoare decât răspunsurile mele?

  — Mulţumesc, dar prefer să lucrez după tipicul meu.

  — Aşadar, n-o să-mi citaţi întrebarea pe care v-am pus-o?

  — Deocamdată n-am nici cea mai vagă idee ce-o să citez şi ce nu, spuse Fanny, vizibil enervată.

  — Bănuiesc că mai întâi o să ascultaţi toată caseta, insistă Adrian.

  — Mi se pregăteşte transcrierea ei.

  — Şi pe urmă faceţi un decupaj pe calculator? Sau mai întâi vă faceţi o ciornă scrisă de mână?

  — Vă râdeţi de mine, nu? Îl chestiona ea.

  — Nu! Deloc! Se împotrivi Adrian.

  — Întrebarea aia era din manualul pentru gazetarii handicapaţi mintal, se stropşi Fanny. Din O sută de întrebări plictisitoare pentru un autor. „Scrieţi ceva în fiecare zi? Scrieţi cu stiloul sau la calculator? Vă faceţi planul întregului text înainte de-a vă apuca să-l scrieţi?”

  Adrian zâmbi, prinzând ideea din zbor.

  — Romanele dumneavoastră sunt autobiografice?”

  — Nu, asta nu-i o întrebare plictisitoare, spuse Fanny.

  — Ei bine, întotdeauna am dat un răspuns plictisitor. „Romanele mele sunt un amestec de experienţă personală, studierea altor persoane şi imaginaţie. Îmi place să cred că de fapt cititorii mei nu vor izbuti să trieze aceste componente şi uneori nici eu nu ştiu cu exactitate care de unde provine.”

  — Nici răspunsul acesta nu-i deloc plictisitor, la o adică, comentă Fanny, notându-şi ceva.

  — De ce vă luaţi notiţe dacă tot aveţi un reportofon? O întrebă el. Suflaţi şi-n iaurt? E o măsură de precauţie pentru cazul în care vi s-ar descărca bateriile?

  — Reportofonul vă înregistrează cuvintele, îl lămuri ea, iar notesul consemnează comentariile mele.

  — Aha! Exclamă Adrian. Pot să arunc o privire? Întrebă apoi, întinzând mâna.

  — Nu, i-o reteză ea. Care-i prima dumneavoastră amintire pe pământ?

  — Prima mea amintire. Hmmm. Mormăi el îngândurat. Ei bine, e de fapt o falsă amintire. Despre cum mă uitam pe cer la fortăreţele zburătoare.

  — Vă referiţi la bombardiere? Îl întrebă Fanny.

  — Da. B17-urile americane. Şedeam în cărucior. Mama mă scosese la plimbare în parcul din oraş – pe vreme aceea locuiam în Faversham, comitatul Kent – şi avioanele treceau adesea pe deasupra noastră, dar de data asta trebuie să fi fost un raid din cale-afară de important, fiindcă erau vreo mie de avioane, toate aliniate în formaţie. Era o zi însorită, frumoasă. Deodată în atmosferă s-a auzit un zgomot puternic, trepidant, ca un mârâit, de ziceai că vibrează tot cerul, într-un vacarm scos de un singur motor imens. Toată lumea din parc s-a oprit locului şi a privit în sus, ducând mâna streaşină la ochi. Am început să plâng. Mama mi-a zis: „Nu plânge, puiu’ ma-mii! Sunt Fortăreţele Zburătoare”. Am mijit ochii şi m-am uitat la cer. Avioanele erau prea sus ca să le poţi vedea cu ochiul liber. Nu se vedeau decât dârele albe de vapori, parcă trasate cu cretă pe cerul albastru. Şi totuşi mi-am băgat în cap ideea că le văd. Însă ceea ce credeam eu că văd pe cer nu erau avioane, ci fortăreţe – nişte construcţii solide, pătrăţoase, cu poduri mobile, metereze şi steaguri ce flutură-n bătaia vântului, plutind ca fermecate prin văzduh. Am rămas cu această idee până peste câţiva ani, când m-am dus la grădiniţă şi am făcut un desen cu fortăreţele mele zburătoare, iar educatoarea a râs de mine şi mi-a explicat ce sunt ele în realitate.

  — Iată o poveste înduioşătoare, spuse Fanny.

  — Mulţumesc, zise Adrian.

  — Numai că dumneavoastră v-aţi născut la doi ani după război, continuă ea.

  — Întocmai, îi dădu dreptate Adrian.

  — Iar amintirea cu pricina îi aparţine unuia dintre eroii celui de-al doilea roman al dumneavoastră.

  — Cât se poate de corect, confirmă Adrian. Am vrut să vă pun la încercare.

  — Dacă tot am trecut testul, nu am putea să încetăm joaca şi să reluăm interviul?

  — Ce-aţi zice să luăm mai întâi un prânzuleţ?

  — Prânzuleţ? Făcu Fanny, deloc încântată de propunere.

  — Da. Ellie ne-a lăsat în frigider nişte friptură rece şi salată. Şi aş putea desface şi o cutie de supă.

  — De obicei sar peste masa de prânz, însă dacă vă este foame, o să vă ţin de urât şi-o să ciugulesc şi eu ceva în timp ce ne continuăm discuţia.

  — Săriţi peste masa de prânz? Se minună Adrian. Ţin minte că Sam era furios la culme că l-aţi făcut praf după ce i-aţi mâncat bunătatea de rasol de somon pe care v-a gătit-o.

  — De fapt el a mâncat cea mai mare parte, spuse Fanny. Şi a băut aproape tot vinul. Dar, vă rog, dacă vreţi să mâncaţi, daţi-i drumul.

  — Nu, nu-i nici o problemă, zise Adrian. De fapt şi eu sar prânzul de multe ori. Ţin regim. De când m-am lăsat de scris romane, mă preocupă ceva mai mult sănătatea mea.

  — Iată un lucru interesant, exclamă Fanny. Ce credeţi, de unde vi se trage treaba asta?

  — Presupun că pe vremea când luptam pentru nemurirea literară nu-mi stătea capul prea mult la ideea morţii, spuse Adrian. Când eram romancier, ţineam o pipă în colţul gurii cât era ziulica de lungă, la micul dejun mâneam numai prăjeală, la cină beam aproape o sticlă întreagă de vin şi nu făceam mişcare aproape deloc. Acum mă uit cu grijă la fiecare pachet de mâncare, să văd ce E-uri conţine, evit sarea şi zahărul, îmi măsor unităţile de alcool ingerate şi ies la jogging în fiecare zi. Singura plăcere care mi-a mai rămas e sauna.

  — Eu, una, nu găsesc că sauna ar fi o plăcere, zise Fanny.

  — Dar senzaţia de după. Nu vi se pare de-a dreptul euforică?

  — Singura dată când am încercat nu mi-a plăcut deloc.

  — Unde s-a-ntâmplat asta? O întrebă Adrian.

  — Ăăă. Într-un „complex de recreere” dintr-un hotel.

  — Bănuiesc că aveaţi costumul de baie pe dumneavoastră.

  — Dar bineînţeles!

  — Păi, în saună n-aveţi voie să purtaţi nimic! Decretă vehement Adrian. Costumul duce la constricţia corpului şi împiedică transpiraţia. E total greşit.

  — N-am avut de ales, îl lămuri ea. Era o saună mixtă, chiar în apropierea piscinei.

  — Ştiu, zise Adrian, clătinând din cap dezaprobator. Pun pariu că era ticsită de oameni care se buluceau direct de la piscină şi-acolo scoteau nori de aburi mirosind a clor.

  Fanny nu-l contrazise.

  — Zău aşa, englezii habar n-au cum se face o saună, spuse Adrian. Îţi vine să le plângi de milă, nu alta.

  — Şi cum se face, mă rog frumos? Îl întrebă Fanny.

  Adrian se aplecă înainte şi vorbi cu patima adeptului convins:

  — Mai întâi faci un duş cald. Apoi îţi usuci bine pielea. Pe urmă îţi îmbăiezi bine labele picioarelor şi gleznele în apă caldă, pentru o mai bună circulaţie a sângelui. Apoi intri în saună, te aşezi sau te-ntinzi pe o bancă de lemn – cu cât e instalată mai sus, cu atât e mai fierbinte – şi acolo stai timp de zece-cincisprezece minute, până când tot corpul ţi se acoperă cu broboane de sudoare. Pe urmă faci un duş lung, rece, sau sări într-un lac cu apa rece ca gheaţa, dacă ai aşa ceva la îndemână, faci o scurtă plimbare la aer curat, te-nfăşori într-un halat şi apoi te relaxezi undeva la căldură, spuse el, oftând. Nu se compară cu nimic pe lumea asta.

  Vădit lucru, Fanny era nedumerită.

  — Unde aveţi asemenea condiţii? Întrebă ea.

  — În grădina din spatele casei, răspunse el.

  — Vreţi să spuneţi că aveţi acolo propria dumneavoastră saună?

  — Exact, confirmă el. Din păcate, nu am şi un lac, dar tocmai mi-am construit o anexă la vilă, cu duşuri şi-o cadă imensă, alimentată cu apă rece. Nu v-ar interesa s-o vedeţi? Întrebă el, arătând spre spatele casei.

  — Poate mai târziu, îi sugeră Fanny. Adrian o privi lung şi-n minte îi încolţi o idee.

  — De fapt. Aţi putea s-o şi-ncercaţi. Dacă nu vă pot oferi un prânz, am putea face o saună.

  A fost rândul lui Fanny să-l privească lung.

  — Poftiiiiim? Făcu ea.

  — Aţi putea descoperi ce-nseamnă cu adevărat sauna.

  — Nu, mersi.

  — De ce nu?

  — Nu obişnuiesc să iau interviuri la pielea goală, spuse ea.

  — Ah, dar la saună nu se discută, zise Adrian. Se stabileşte o comuniune tăcută cu dogoarea. Putem discuta după aceea.

  Fanny rămase tăcută. Îl privi, încercând parcă să-i citească gândurile.

  — De ce vă temeţi? O întrebă Adrian. Doar n-aş risca să fiu demascat în suplimentul duminical al lui Sentinel drept un obsedat sexual, nu?

  — Ştiţi, mi-ar fi de-ajuns şi această propunere ca să fac tămbălău, îl preveni ea.

  — Da, v-ar fi de-ajuns, recunoscu el. „Adrian Ludlow m-a invitat să vizitez sauna aflată pe proprietatea lui pe tonul firesc cu care îi oferi unui musafir un pahar cu băutură. M-a asigurat că n-o să am nevoie de costum de baie. Mi-am cerut scuze şi-am plecat.”

  — N-am nici cea mai mică intenţie de-a pleca, îl asigură Fanny. Nu mi-am terminat interviul. Mai am de pus o mulţime de întrebări.

  — Daţi-le-ncolo de întrebări! O sfătui Adrian.

  — Ce-aţi zis?

  — Rupeţi-le. Să luăm totul de la capăt după saună. Fără nici un interviu. Fără întrebări şi răspunsuri previzibile. Fără măşti. Fără ipocrizie. Să fie pur şi simplu o conversaţie ce-şi urmează cursul firesc. Ce ziceţi?

  Fanny îl sfredeli pe Adrian cu privirea. Lui nu i se clinti nici un muşchi al feţei.

  — O să vă aduc un halat de baie şi-un prosop şi-o să vă arăt unde să vă schimbaţi, zise el, ridicându-se în picioare.

  — Ce vă face să credeţi c-am acceptat invitaţia? Întrebă ea.

  — N-aţi acceptat-o?

  Fanny se sculă agale în picioare.

  — O să mă înfăşor în prosop, zise ea.

  — Cum vreţi, răspunse el.

  Fanny şovăi, luă reportofonul şi opri înregistrarea, apoi îl puse la loc pe măsuţa de cafea. Adrian îi ţinu uşa de la bucătărie deschisă.

  — Pe-aici, o invită el.

  Fanny părea să fi luat o hotărâre. Se îndreptă de mijloc, traversă încăperea şi se duse glonţ spre uşă, fără să se mai uite la Adrian. Bărbatul porni după ea, trăgând uşa în urma lui.

  Peste vreo patruzeci de minute Fanny se întoarse în camera de zi şi se tolăni în şezlong, înfăşurată într-un halat alb, flauşat. Avea părul umed, picioarele goale şi ochii închişi. În văzduh se auzea vuietul unui avion. Adrian intră pe uşa dinspre bucătărie, tot într-un halat de baie alb, flauşat şi cu şlapi de cauciuc în picioare. Aducea o tavă pe care erau o cutie cu suc de portocale şi două pahare. Privi spre Fanny în timp ce aşeza tava pe o măsuţă.

  — Cum te simţi? O întrebă el.

  — În culmea fericirii, răspunse Fanny, deschizând ochii. Pe mine, una, m-aţi convertit.

  — Atunci e bine, zise el, tumând două pahare cu suc de portocale.

  — Aţi avut perfectă dreptate, spuse Fanny. E mult mai confortabil în pielea goală.

  Adrian zâmbi satisfăcut.

  — Acum ar trebui să bei ceva, ca să înlocuieşti fluidele pierdute, o sfătui el, întinzându-i un pahar cu suc.

  — Mulţumesc, zise Fanny, săltându-se în capul oaselor. Dar dumneavoastră cum aţi descoperit tainele saunei?

  — Asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, la o conferinţă a scriitorilor organizată în inima Finlandei. Ni s-a oferit şansa unei alternative: să alegem între turul oraşului, însoţiţi de un ghid, o chestie la fel de încântătoare ca şi Milton Keynes [7] şi o şedinţă de saună tradiţională, cu fum, pe malul unui lac din apropiere. Eu am ales sauna cu fum.

  — Ce-nseamnă asta? Îl întrebă Fanny, întinzând mâna ca să-şi deschidă reportofonul.

  Adrian se aplecă spre aparatul miniatural şi anunţă pe un ton ironic-protocolar:

  — O Saună cu Fum.

  Apoi continuă pe un ton normal:

  — Se încălzeşte cabana cu un foc de lemne şi este lăsată să se umple cu fum. Pe urmă se deschide o trapă în acoperiş, lungă cât să permită ieşirea fumului, dar fără să iasă şi căldura. Când intri, simţi mirosul plăcut de mangal. Pereţii şi băncile sunt acoperite de funingine şi curând te trezeşti şi tu la fel. Dogoarea este formidabilă. Sudoarea ţi se prelinge pe trup râuri-râuri.

  — Lăsând dâre în funingine.

  — Întocmai. Toţi scriitorii stăteau bucşiţi în cabana aia, cu şoldurile lipite unul de celălalt, arătând ca nişte sălbatici vopsiţi în culorile războiului şi mirosind ca nişte costiţe afumate.

  — Erau bărbaţi şi femei laolaltă?

  — Nu. Finlandezii erau surprinzător de pudibonzi pe tema asta. Nu tocmai cum te-ai fi aşteptat din partea unor scandinavi. Doamnele au făcut saună separat şi mai târziu le-am reîntâlnit la bere şi cârnaţi.

  — Sună grozav.

  — Da, chiar aşa a şi fost. Iar într-o altă zi s-a organizat un meci de fotbal între scriitorii finlandezi şi Restul Lumii, disputat la lumina soarelui de la miezul nopţii.

  — Cine-a câştigat?

  — Noi, cu 3-2. Ţin minte că Graham Swift s-a dovedit a fi un fundaş grozav.

  — Mai participaţi la asemenea agape literare sponsorizate din bani publici?

  — S-au dus vremurile când primeam invitaţii, mărturisi Adrian.

  — Probabil că, prin comparaţie, viaţa petrecută într-o casă de vacanţă rurală, sub coridorul aerian de la Gatwick, vi se pare monotonă.

  — Ba deloc, se opuse Adrian. Pentru mine gândul că nu trebuie să mai fac parte din mulţimile agitate şi îngrijorate din aerogări e o sursă de satisfacţie profundă. Mai ales în această perioadă a anului.

  — Ştiu şi mie mi-e groază de ea. Dar am nevoie de o vacanţă.

  — Ce fel de vacanţă?

  — O vacanţă foarte convenţională. Îmi place să stau toată ziua întinsă la soare, pe marginea unei piscine, cu un maldăr de cărţi uşoare şi cu băuturi răcoritoare, frapate, la îndemână. Anul ăsta mergem în Turcia. Dar dumneavoastră?

  — Noi nu ne mai luăm vacanţe în adevăratul sens al cuvântului, zise Adrian.

  — N-aveţi vacanţe?

  — Ştii, e uimitor ce poţi face dacă-ncerci. Vacanţe în străinătate. Maşini noi. Haine noi. Încă o casă pe lângă cea dinainte. Capeţi şi cheltuieşti. Asta nu se cheamă viaţă adevărată, zău!

  — Aţi renunţat la toate astea atunci când aţi renunţat să scrieţi romane?

  — Exact. Se cheamă „să renunţi la o slujbă dificilă de dragul unei vieţi mai frumoase”. Am citit un articol pe tema asta.

  — Renunţarea la slujbă e un fenomen de dată recentă, zise Fanny.

  — Suntem pionieri în domeniu.

  — Şi a pornit din America, urmă imperturbabilă Fanny.

  — Ba nu, a pornit de-aici, o contrazise Adrian pe un ton ferm. Unde locuieşti?

  — Într-o mansardă din Clerkenwell.

  — Pe care o împărţi cu Creighton?

  — Da.

  — El cu ce se ocupă?

  — E avocat.

  — Aha! Vasăzică ţi-ar fi de folos, la o adică, dacă vreuna din victimele tale s-ar hotărî să te dea în judecată.

  — E specializat în dreptul comercial, îl lămuri Fanny. Şi aş vrea să nu mai folosiţi aşa des acest cuvânt.

  — Care? Creighton? Întrebă Adrian.

  — Victime. Persoanele publice trebuie să se aştepte din când în când la câte un şut. Iar celorlalţi oameni le place să le vadă smotocite un pic.

  — Aha, prin urmare recunoşti?!

  — Bineînţeles. Aşa e firea oamenilor. Când mi-aţi citit articolul despre Sam Sharp, n-aţi simţit – pe lângă compasiune şi furie oarbă şi tot ce mai trebuie să simtă un prieten într-o astfel de situaţie – şi un fel de plăcere nemărturisită? Vreau adevărul. „Fără măşti, fără ipocrizie.”

  Se aplecă înainte, sfredelindu-l cu privirea şi îl sili s-o privească în ochi.

  — Bine! Fie! Recunosc că da. Fanny se destinse şi oftă satisfăcută.

  — Mulţumesc.

  — Dar ce cumplită mărturisire mi-ai cerut! Zise Adrian. Tare te mai urăsc pentru că m-ai făcut să mă bucur de suferinţa prietenului meu.

  — Suferinţă” e un pic cam mult spus, nu-i aşa, în legătură cu eul şifonat al lui Sam Sharp! Îl tachina Fanny.

  — Eşti foarte cinică pentru o persoană tânără ca dumneata, îşi dădu Adrian cu părerea. Nu ţi se-ntâmplă niciodată să te-ncerce un regret cât de mic când îţi vezi articolele ieşind de sub tipar?

  — Nu.

  — Ei, hai, pe bune! Stărui el, imitând maniera ei inchizitorială.

  — De ce m-ar încerca? Întrebă ea. Îndeplinesc o funcţie culturală preţioasă.

  — I-auzi! Şi care-i aia?

  — În ziua de azi se face prea multă publicitate, iar lumea confundă succesul cu realizările adevărate. Eu îi aduc aminte care-i diferenţa dintre ele.

  — Asta înseamnă că trebuie neapărat să-ţi baţi joc de meşele şi cizmele de cowboy ale oamenilor?

  — Câteodată asta-i singura modalitate prin care le poţi penetra egoismul. Prietenul dumneavoastră, domnul Sharp, are oarecare talent, dar nu munceşte suficient de mult ca să şi-l perfecţioneze. Scrie prea mult, prea repede. De ce?

  — Trebuie să-şi întreţină fosta soţie. Fostele soţii.

  — Cu cât câştigă mai mult, cu-atât mai mare-i pensia alimentară. Nu nevoia de bani îl face să aibă supraproducţie, ci lenea.

  — Sam leneş?

  — Da. Scenariile i se revarsă din calculator unul după altul, ca automobilele pe banda de producţie dintr-o uzină. Or, asta îl face să n-aibă o clipă de răgaz în care să-şi mai şi evalueze calitatea produselor. Dacă se-alege cu o cronică nefavorabilă, îl doare-n cot, fiindcă deja lucrează la un proiect nou. Cei pentru care lucrează, nu-l judecă obiectiv. Pe ei nu-i interesează decât cheltuielile de producţie, termenele de predare şi estimarea profitului. Aici intru eu în scenă – şi pun sub semnul îndoielii natura „succesului” său. Următorul lui scenariu va fi ceva mai bun decât ar fi fost în mod normal şi asta din cauză că deunăzi i-am tăiat macaroana.

  — Hmm, făcu Adrian.

  — Păreţi sceptic, remarcă Fanny.

  — Ei bine, Sam şi cu mine ne cunoaştem de secole. Nu-i destul să-i tai macaroana ca să-l schimbi.

  — În studenţie aţi fost colegi, nu-i aşa? Se interesă Fanny.

  — Da. Am fost colegi de grupă încă din prima săptămână. Am ajuns de nedespărţit. Locuiam împreună, redactam o revistă împreună, scriam împreună scheciuri pentru teatrul de revistă, ne îmbătam împreună.

  — Într-unul din romanele dumneavoastră există o scenă în care doi studenţi se îmbată după examenul de licenţă.

  — Primăvara vieţii, spuse Adrian, pufnind în râs. Da, noi eram ăia. Am ieşit din sediul Asociaţiei Studenţilor şi l-am zărit pe Sam mergând pe trei cărări în mijlocul campusului, cu o sticlă în mână şi căutându-mă disperat. Băuserăm împreună toată după-amiaza, dar la un moment dat nu ştiu cum s-a întâmplat că ne-am despărţit. Când m-a zărit, s-a luminat la faţă de bucurie, mi-a făcut semn şi a încercat să alerge spre mine. Era însă atât de beat, încât creierul lui a făcut-o de oaie în încercarea de a transmite mesajul către picioare. În loc să-l poarte spre mine, acestea au pornit în marşarier şi numai ce l-am văzut pe Sam alergând de-a-ndăratelea. Se vedea pe faţa lui că-i uluit şi înspăimântat de ce i se-ntâmplă, de parcă ar fi fost târât de o forţă invizibilă, dar cu cât se străduia mai mult să alerge spre mine, cu-atât mai rapid alerga de-a-ndăratelea, până când, într-un târziu, s-a dezechilibrat şi a căzut pe spate într-un strat cu flori. A fost cea mai nostimă fază din viaţa mea, zise Adrian, izbucnind încă o dată în hohote de râs. Cel puţin aşa mi s-a părut atunci, adăugă el, observând că povestea n-o amuză la fel de mult şi pe Fanny.

  — Da, în carte chiar este nostimă, spuse ea. Dar şi tristă. Eroul vede în ea. Un fel de.

  — Semn prevestitor.

  — Da. Un semn care prevesteşte că ei, cei doi prieteni, se vor îndepărta tot mai mult unul de celălalt în anii ce vor veni.

  — Ăsta-i avantajul privirii retrospective, zise Adrian. La vremea respectivă n-am simţit aşa.

  — Dar de fapt asta s-a şi-ntâmplat? Cu dumneavoastră şi cu Sam Sharp?

  — E ceva inevitabil. Genul ăsta de prietenie merge la tinereţe. Nu poate dăinui şi la maturitate. Vieţile încep să difere: fiecare urmează o carieră diferită, se căsătoreşte, întemeiază o familie.

  — Vreţi să spuneţi că prietenia dumneavoastră din anii studenţiei conţinea elemente de homosexualitate? Îl descusu Fanny.

  — Doamne fereşte, nu! Se cruci Adrian.

  — Nu-nţeleg prin asta o relaţie vădit fizică, îi explică ea, dar a existat vreo atracţie homoerotică subconştientă?

  — Categoric nu! Răspunse răspicat Adrian.

  — De ce vă deranjează aşa de tare această insinuare? Îl întrebă Fanny.

  — Of, mi-e clar că aici avem de-a face cu capcana aia freudiană şi că, oricum o dau, tot prost ies. „Da” înseamnă da, iar „nu” înseamnă că tăgăduiesc un lucru. Mă tem că ai greşit adresa. Cea mai mare parte a timpului am fost amândoi îndrăgostiţi de Ellie.

  — Ellie?

  — Soţia mea, spuse Adrian scurt şi păru să regrete pe loc faptul că i-a pomenit numele.

  — Aha, înţeleg! Ah, chiar că-nţeleg! Exclamă Fanny. Vasăzică soţia dumneavoastră-i fata din Primăvara vieţii. Cum o chema, Fiona?

  — Nu, nu, Eleanor e o cu totul altă persoană, ripostă Adrian.

  — Dar în raport cu dumneavoastră şi cu Sam a ocupat aceeaşi poziţie pe care o ocupă Fiona în raport cu cei doi tineri din roman?

  — Până la un punct, răspunse Adrian.

  — În carte cei doi o împart de fapt pe Fiona până la un moment dat, zise Fanny. Ea se culcă cu amândoi.

  — Uite ce, prefer să nu mai discutăm pe această temă, dacă n-ai nimic împotrivă.

  — Mi-am închipuit că discuţia noastră o să-şi urmeze cursul firesc, zise Fanny.

  — În ceea ce mă priveşte pe mine, da. Aici însă e vorba de Ellie.

  — Vasăzică chiar s-a culcat cu amândoi?

  — N-am spus asta.

  — Dacă nu s-ar fi culcat, n-aţi simţi nevoia să-i luaţi apărarea.

  Adrian rămase tăcut, chibzuind dacă e cazul să mai adauge ceva.

  — Nu, îmi pare rău, clătină el din cap.

  — Rămâne între noi, îl asigură Fanny. Întinse mâna şi închise reportofonul.

  — La ce-ţi mai foloseşte dacă tot rămâne între noi?

  — V-am mai spus că interesul meu faţă de dumneavoastră e mai mult decât unul profesional.

  — De unde ştiu eu dacă pot avea încredere în dumneata?

  — Eu, una, am avut încredere în dumneavoastră când v-am însoţit la saună, i-o întoarse Fanny. Eu de unde am ştiut?

  Adrian şovăi câteva momente. Apoi zise:

  — Fie, o să-ţi spun cum a fost. Dar, categoric, rămâne între noi.

  — Categoric, îl îngână Fanny, ducând genunchii la gură sub halatul de baie, ca un copil care aşteaptă să i se spună o poveste.

  — În anul al doilea de facultate am scris împreună cu Sam un text de cabaret pentru Societatea de Teatru, iar Ellie s-a prezentat la o probă pentru un rol. Ni s-au aprins pe loc călcâiele după ea, iar ea ne-a simpatizat din prima. Pe amândoi. N-am vrut să ne luăm la harţă din cauza ei, aşa că ne-am făcut obiceiul de-a ieşi peste tot în trei. Colegii noştri de promoţie nu pricepeau defel cum stau lucrurile. Iar nouă ne plăcea să-i lăsăm să-şi dea cu presupusul.

  — Şi cum stăteau? Îl descusu Fanny.

  — Păi, nu se-ntâmpla nimic din punct de vedere sexual. Mai fumam niscai iarbă în trei şi câteodată ne giugiuleam a trois, dar nimic mai mult. Pe urmă într-o zi, Sam a primit un mesaj, cum că taică-său e grav bolnav şi a trebuit să fugă acasă. Am rămas pentru prima oară singur cu Ellie. Într-o seară ne-am binedispus cu nişte iarbă de bună calitate şi am sfârşit în pat. Când s-a întors Sam, după ce s-a vindecat taică-său, am simţit nevoia să-i spunem adevărul. S-a înfuriat. Ne-a acuzat pe amândoi de trădare, de faptul că am distrus legătura minunată, unică, dintre noi trei. Împreună cu Ellie, am încercat să-l lămuresc că n-a fost o acţiune premeditată, că pur şi simplu ne-am lăsat duşi de val, dar nu l-am îmbunat nici un pic. Până când.

  Adrian se opri.

  — Până când Ellie s-a oferit să se culce şi cu el, continuă Fanny.

  — Da. A spus că atunci o să fim din nou cu toţii pe picior de egalitate. N-o să uit niciodată ce mutră a făcut Sam când a auzit-o. De fapt amândoi am rămas înmărmuriţi. Ni s-a părut un gest extraordinar de generos. Părea să pună capăt geloziilor şi ideii de posesie aşa, dintr-un foc. Ştii, erau anii '60. Credeam că reinventăm relaţiile sexuale. Aşa că noaptea următoare m-am eclipsat şi Ellie s-a culcat cu Sam. Ulterior n-am mai discutat niciodată cu Sam pe tema asta şi am redevenit trioul cast şi platonic dinainte. Fireşte însă că lucrurile n-au mai fost chiar aşa ca înainte. Mâncaserăm fructul oprit sau cel puţin muşcaserăm zdravăn din el. Până Ia urmă Ellie a avut de ales între noi doi.

  — În roman fata continuă să se culce cu cei doi bărbaţi timp îndelungat, zise Fanny.

  — Romanul e pură invenţie. N-ai observat că în ficţiune există mai mult sex decât în viaţa reală? Întrebă Adrian. În orice caz, după mai multe nemulţumiri acumulate în timp, după experimente eşuate cu alţi parteneri şi-aşa mai departe, Ellie m-a ales pe mine. În roman, bineînţeles, fata nu se mărită cu niciunul din cei doi şi fiecare îşi urmează propriul drum în viaţă.

  Fanny tăcu, vrând să vadă dacă Adrian mai are ceva de adăugat, dar el nu mai spuse nimic.

  — A fost fascinant, zise ea. Vă mulţumesc.

  — Acum cred că ar trebui să-mi spui ceva la fel de. Intim despre tine.

  — De ce?

  — Pentru că aşa mi s-ar părea corect.

  — În regulă, spuse ea. Ce vreţi să aflaţi?

  — Ei bine, spune-mi ceva despre tatuajul tău. Fanny păru un pic stânjenită de întrebare.

  — Fluturele meu?

  — N-aveam cum să nu-l observ adineauri. se scuză el, arătând cu mâna spre saună. Ţi l-ai tatuat pentru fetişcana provincială din tine, tânăra din Essex care încerca să iasă din gogoaşă?

  — Nu, mi l-am tatuat ca să-i fac pe plac prietenului meu, mărturisi Fanny.

  — Lui Creighton?

  — Doamne sfinte! Nici vorbă de aşa ceva! Asta s-a-ntâmplat cu mulţi ani în urmă. Între liceu şi facultate. Anul ăla o luasem un pic razna. Îl chema Bruce. Era un rocker cu corpul acoperit pretutindeni de tatuaje. M-a tot bătut la cap să-mi fac şi eu unul, iar eu eram atât de îndrăgostită de el, încât până la urmă am acceptat. E o prostie. Din cauza lui nu pot purta rochii fără mâneci vara.

  — Ba eu, unul, îl găsesc fermecător. Ai zice că tocmai ţi s-a aşezat un fluture pe umăr.

  — Din păcate, are iniţialele lui Bruce tatuate pe aripi.

  — N-am băgat de seamă.

  — Dacă-l las la vedere, devine un subiect de conversaţie plictisitor când ies la câte o recepţie.

  — Mda, înţeleg că-i destul de jenant. Nu poate fi şters?

  — Ba da, însă doar printr-o grefă de piele. Îşi dezgoli unul dintre umeri şi trase cu coada ochiului la tatuaj.

  — Nu s-a decolorat deloc. Bruce ăsta, fir-ar să fie, m-a stigmatizat pe viaţă!

  Adrian se apropie de Fanny şi se uită mai atent la tatuaj.

  — B. B., zise el.

  — Bruce Baxter.

  — Te-a durut?

  — A fost chinul de pe lume.

  — Şi-acum?

  — Ei, acum nu mai simt nimic, răspunse ea.

  — Să ştii că-i făcut cu mult simţ artistic. Adrian desenă cu degetul conturul tatuajului.

  Era prima oară când o atingea – în afară de strângerea de mână formală de la sosire – şi era o atingere intimă, la limita eroticului. Amândoi demonstrară cât de conştienţi sunt că totul se-ntâmplă aievea încremenind brusc şi părând, în neclintirea lor, nişte siluete sculptate pe-o friză clasică. Adrian apăsă delicat, cu vârful degetului, pielea lui Fanny în timp ce studia fluturele cu interesul unui entomolog. Fanny rămase cu privirea aţintită asupra degetului sau. Niciunul dintre ei nu vorbi. Cea care a vorbit a fost Eleanor.

  — Vă întrerup cumva din ceva? Îi întrebă ea din uşa care dădea spre bucătărie.

  Adrian se întoarse brusc pe călcâie şi sări cât colo de lângă şezlong. Fanny îşi acoperi umărul cu halatul de baie şi se sculă.

  — Ellie! Exclamă surprins Adrian. Te-ai întors devreme! N-am auzit maşina.

  — Nu, pentru că a rămas în pană chiar la marginea satului. Am luat-o pe jos, peste mirişte.

  — Ţi-o prezint pe Fanny Tarrant.

  — Mi-am închipuit, zise Eleanor.

  — Vă salut, spuse Fanny, dar Eleanor n-o luă în seamă.

  — Tocmai am făcut o saună, zise Adrian.

  — Ce drăguţ, veni răspunsul glacial al lui Eleanor.

  — Ce s-a întâmplat cu maşina? Se interesă Adrian.

  — Nu ştiu, răspunse Eleanor. Probabil a rămas fără benzină. Aşa cred.

  Fanny îşi reţinu un zâmbet. Adrian îi surprinse privirea şi surâse complice.

  — Am zis ceva caraghios? Întrebă Eleanor.

  — A, nu, doar. Nu contează, o linişti Adrian.

  — N-ar strica să mă-mbrac, spuse Fanny. Scuzaţi-mă, adăugă ea şi ieşi pe uşa de la bucătărie.

  — Nu mă aşteptam să te-ntorci aşa de repede, îi spuse Adrian lui Eleanor.

  — Evident! Pufni Eleanor.

  — Ellie! Nu fi prostuţă!

  — Rosemarie a avut iarăşi o migrenă, aşa că m-am întors acasă devreme, zise Eleanor. Cum arată-n pielea goală?

  — Nu mi-am putut da seama. Doar ştii că la saună e-ntuneric.

  — Dar la duş?

  — N-am făcut duş împreună. Am rămas la saună până când ea.

  Adrian schiţă un gest de lehamite.

  — Nu ştiu, zău, de ce-am intrat în jocul ăsta stupid! Mă duc să mă-mbrac.

  Făcu câţiva paşi spre bucătărie, dar apoi păru să se răzgândească. Ieşi în hol şi urcă la etaj.

  Eleanor rămase o clipă locului, ţinându-se de marginea mesei şi simţind cum o apucă mânia. Pe urmă porni să se învârtă încet prin cameră, de parcă ar fi căutat nişte indicii. Zări reportofonul lui Fanny pe măsuţa de cafea, îl luă şi îl suci pe toate părţile, ca şi cum s-ar fi întrebat ce-o fi conţinând. Aparatul miniatural nu avea microfon. Aruncă o privire scurtă către combina hi-fi din bibliotecă. Beculeţele aprinse arătau că încă funcţionează. Se apropie şi apăsă butonul Play al casetofonului. Din boxe răsună fâsâitul benzii neînregistrate. Ţinu apăsat câteva secunde butonul de derulare, după care apăsă pe Stop şi Play. De data asta din boxe răsună glasul ei, urmat de al lui Adrian şi-al lui Fanny.

  „. Probabil a rămas fără benzină. Aşa cred. Am zis ceva caraghios?” „A, nu, doar. Nu contează.” „N-ar strica să mă-mbrac. Scuzaţi-mă.”

  Apăsă din nou pe butonul de derulare şi aşteptă câteva secunde. Apoi opri banda şi apăsă iar pe Play.

  „. Un rocker cu corpul acoperit pretutindeni de tatuaje. M-a tot bătut la cap să-mi fac şi eu unul, iar eu eram atât de îndrăgostită de el, încât până la urmă am acceptat. E o prostie. Din cauza lui nu pot purta rochii fără mâneci vara.” „Ba eu, unul, îl găsesc fermecător. Ai zice că tocmai ţi s-a aşezat un fluture pe umăr.”

  Eleanor se strâmbă şi opri banda. Plecă de lângă combină, dar apoi se întoarse, ca pentru o ultimă încercare. De data asta lăsă banda să se deruleze mai mult timp înainte de-a apăsa pe Stop şi Play. Îl auzi pe Adrian: „. Părea să pună capăt geloziilor şi ideii de posesie aşa, dintr-un foc. Ştii, erau anii '60. Credeam că reinventăm relaţiile sexuale. Aşa că noaptea următoare m-am eclipsat şi Ellie s-a culcat cu Sam. Ulterior n-am mai discutat niciodată cu Sam pe tema asta şi.”

  Eleanor apăsă brusc pe Stop, tăind sonorul. Începu să respire sacadat. La început păru uluită, apoi deveni furioasă. Trecu aproape un minut. Pe urmă Adrian apăru în uşa dinspre hol, îmbrăcat altfel decât mai devreme. Avea pantalonii băgaţi în ciorapi.

  — Iau o canistră cu benzină şi mă duc cu bicicleta să văd dacă pot porni maşina, spuse el.

  Eleanor rămase tăcută, cu spatele la el.

  — Spune-mi exact unde-ai lăsat-o? La ieşirea din sat?

  Văzând că Eleanor continuă să tacă, intră în cameră.

  — Ellie? Zise el, uşor nervos.

  — Cum ai putut? Îl întrebă ea.

  — Ce?

  Eleanor se năpusti la el.

  — Să mă trădezi!

  — Ce Dumnezeu, Ellie, pricepe şi tu că am fost la saună şi nimic mai mult! Se dezvinovăţi el. Nu s-a-ntâmplat nimic.

  — Nu mă refer la nenorocita aia de saună! Se înverşuna Eleanor. Vreau să zic cum de-ai putut să-i povesteşti toate chestiile alea despre mine, despre viaţa mea intimă?!

  — Ce vrei să zici? Întrebă el, dar pe faţa lui se citea mai curând întrebarea De unde ştii?

  Eleanor apăsă încă o dată pe Play.

  „. Şi am redevenit trioul cast şi platonic dinainte. Fireşte însă că lucrurile n-au mai fost chiar aşa ca înainte. Mâncaserăm fructul oprit sau cel puţin muşcaserăm zdravăn din el. Până la urmă Ellie a avut de ales între noi doi.”

  — Futu-i. Îi scăpă lui Adrian. „În roman.”

  Adrian închise combina.

  — Chestia asta rămâne între noi, spuse el.

  — Chestia asta apare pe-o porcărie de înregistrare! Arătă Eleanor acuzator spre combină.

  — Vreau să spun că ea şi-a închis reportofonul cât i-am povestit toată istorioara. Am uitat că al meu era deschis.

  — Nu mă interesează ce era închis şi ce era deschis! I-o reteză Eleanor. I-ai povestit unui străin cu care n-avem nici în clin, nici în mânecă, lucruri extrem de intime legate de persoana mea, de mine, fără să-mi ceri permisiunea!

  — Îmi pare rău, Ellie! Dar.

  — E scandalos, ce mai! Nu-mi vine să cred c-ai fost în stare să-mi faci aşa ceva!

  — Ellie, ascultă-mă! O să-ţi povestesc ce s-a-ntâmplat. Mi-au scăpat câteva vorbe despre anii de studenţie, despre cum te-am cunoscut – eu şi cu Sam – şi m-a năpădit cu întrebările într-o fracţiune de secundă.

  — O, ce surpriză!

  — M-am gândit că ar fi mult mai bine s-o lămuresc aşa, strict confidenţial. În felul ăsta nu poate folosi nimic din informaţiile pe care i le-am furnizat.

  — Şi de ce-ar interesa-o, mă rog frumos, nişte informaţii pe care nu le poate folosi?

  — Şi eu i-am pus aceeaşi întrebare, răspunse Adrian, părând să-şi recapete stăpânirea de sine. S-ar zice că de fapt e cumva o admiratoare.

  — Ah, ce drăguţ! Nu ţi-a adus şi-o carte, să-i dai un autograf?

  — Întâmplător, chiar mi-a adus, zise Adrian.

  — Doamne Dumnezeule! Nu eşti cu nimic mai bun decât Sam! Exclamă Eleanor. Când vă linguşeşte o femeie, amândoi muşcaţi momeala de parcă aţi fi nişte prunci de ţâţă! Vă daţi ochii peste cap şi sugeţi, sugeţi, sugeţi până nu mai puteţi! Adrian tăcu mâlc în tot timpul acestui perdaf.

  — Ce i-ai mai povestit aşa, ca „între voi”? Urmă Eleanor. I-ai spus şi de avort?

  Adrian păru şocat şi, în acelaşi timp, îngrijorat. Aruncă o privire scurtă spre uşa dinspre bucătărie şi spuse, coborând glasul:

  — Bineînţeles că nu. Ai înnebunit?

  — Eu, una, nu, dar mă tem că tu ai luat-o razna. Ia gândeşte-te: dacă o să afle şi singură?

  — N-o să afle. N-are cum, o linişti Adrian. În orice caz, toată povestea cu tine, cu mine şi Sam e pusă sub şapte lacăte. Şi-a dat cuvântul de onoare.

  — Şi tu ai încredere-n ea?

  — Da, răspunse Adrian. Am.

  Fanny îşi făcu apariţia pe uşa dinspre bucătărie, îmbrăcată şi pieptănată ca la sosire.

  — Ah, iată-te! Îi zise Adrian.

  Eleanor îi întoarse spatele lui Fanny şi se strădui să-şi recapete calmul. Adrian porni spre vestibul.

  — Mă duc să bag nişte benzină în maşină. La ieşirea din sat, da, Ellie?

  — Da, răspunse ea, rămânând cu spatele la el.

  — Dacă porneşte motorul, pot să te duc la gară, îi spuse Adrian lui Fanny.

  — Mulţumesc, dar nu e cazul să vă deranjaţi, îl asigură ea.

  — Nu-i nici un deranj. Mă-ntorc cât ai zice peşte.

  Şi, până să-l poată opri, dispăru.

  — Nu, vă rog. Strigă Fanny în urma lui, însă el ori nu o auzi, ori nu vru s-o audă.

  Femeile auziră uşa din faţă închizându-se în urma lui. Fanny oftă.

  — Adevărul este că mi-am permis să sun din bucătărie şi să comand un taxi, îi spuse ea lui Eleanor.

  Eleanor se întoarse cu faţa spre ea.

  — Cu ce tren plecaţi?

  — Cu primul care vine.

  Eleanor îşi privi ceasul de la mână.

  — Tocmai aţi pierdut unul. Va trebui să aşteptaţi aproape o oră. Doar dacă nu mergeţi cu taxiul până la Gatwick.

  — Atunci aşa o să fac, răspunse Fanny şi o clipă se aşternu tăcerea. E destul de neplăcut, urmă ea.

  — Da, zise Eleanor.

  — Sper că n-aţi tras vreo concluzie pripită.

  — Ce fel de concluzie?

  — Am făcut doar o saună, atâta tot. N-a fost nimic. cu tentă sexuală.

  — N-are nici o tentă sexuală ideea asta de-a sta goală-goluţă într-o cotineaţă de lemn, alături de un bărbat necunoscut? O descusu Eleanor.

  — M-am simţit chiar foarte bine. Nu ne-am atins unul de altul sau mai ştiu eu ce.

  — Când am intrat eu, părea să vă atingă.

  — Îi arătam tatuajul de pe umăr.

  — Înţeleg. Ei bine, pesemne că e cu totul altceva decât o gravură.

  — Uitaţi, îmi pare rău! Judecând retroactiv, poate că sauna n-a fost o idee prea bună, dar el mi-a lansat un fel de provocare şi niciodată nu dau înapoi în asemenea împrejurări.

  Fanny traversă încăperea şi îşi luă reportofonul de pe măsuţa de cafea.

  — De ce-aţi venit aici? O întrebă Eleanor.

  — Ca să-i iau un interviu soţului dumneavoastră.

  — Da, dar de ce tocmai lui? Nu se mai numără printre autorii cunoscuţi.

  — Tocmai asta m-a interesat. Am vrut să aflu de ce s-a lăsat de scris.

  — Şi aţi aflat?

  — Cred că da, răspunse Fanny. Mi-a spus că nu mai are nimic de zis, nimic care să merite osteneala de-a inventa o altă poveste.

  — Ei, nu, chiar aşa a zis? Se minună Eleanor.

  — Sunt puţini scriitorii atât de modeşti. Eleanor scoase un sunet al cărui sens era cât se poate de clar. Fanny îi aruncă o privire, îmboldită pe neaşteptate de curiozitate. Lui Eleanor, care continua să fiarbă în suc propriu, neizbutind să-şi domolească furia, acest lucru îi scăpă.

  — Nu sunteţi de acord cu spusele lui? O întrebă Fanny.

  — Am petrecut prea multe ceasuri încercând să-i redau încrederea în el.

  Fanny îşi deschise reportofonul pe furiş şi rămase cu el în mână.

  — Păi, zise ea într-o doară, Virginia Woolf spune undeva că partea cea mai proastă a meseriei de scriitor este aceea că depinzi tot timpul de laudele primite.

  — Asta-i şi partea cea mai proastă când eşti măritată cu un scriitor, spuse Eleanor. Dacă nu te entuziasmezi în faţa creaţiei lor, devin posaci, iar dacă te entuziasmezi, pentru ei oricum nu contează.

  — Şi bineînţeles că nu contează, comentă Fanny, zâmbind. Nu cât cronicile din reviste.

  — La prima lui carte, Adrian a avut parte de cronici care mai de care mai laudative, zise Eleanor. E cea mai rea treabă care i s-ar fi putut întâmpla vreodată.

  — De ce?

  — Credea că toată chinta aceea regală de recenzii de vis o să se repete la nesfârşit. Ceea ce, fireşte, nu s-a mai întâmplat. Fiecare nou roman era un chin mai cumplit decât cel anterior. Când se apropia data publicării cărţii, tensiunea din casă devenea insuportabilă. Dimineaţa devreme, Adrian se aşeza pe trepte în pijama şi halat şi aştepta să-i apară ziarul în cutia poştală. Pe urmă, de îndată ce mă sculam, mă trimitea să i le cumpăr şi pe celelalte.

  — De ce nu şi le cumpăra singur?

  — Fiindcă-i plăcea să susţină, de ochii lumii, că el nu catadicseşte să citească recenzii, că lasă grija asta în seama mea. Iar o vreme mi-am asumat această îndatorire. Îl lăsam să-şi facă doar o idee vagă despre cum sună – cea din Observer era de 9 plus, cea din Telegraph de 10 minus şi aşa mai departe. Despre vreun 8 sau un 7 nu-i spuneam nimic, dar degeaba, fiindcă oricum le scotea pe toate din sertarul cu cronici când nu eram prin preajmă şi, din aerul ursuz cu care freca menta prin casă, îmi dădeam seama c-a dat peste una nefavorabilă.

  — În asemenea zile probabil că era greu de suportat.

  — Greu? Era de-a dreptul imposibil. Nici nu-i de mirare că băieţii au şters-o de-acasă cât au putut de repede. Între cazna compoziţiei şi chinurile publicării avea o peri-oadă de vreo trei luni în care se purta ca un om normal. Pe urmă tot ciclul se relua.

  — De ce s-a terminat totul odată cu Din adâncuri?

  — Editorii erau foarte încântaţi de roman şi nu ştiu ce idiot i-a băgat în cap că o să câştige premiul Booker şi naiba mai ştie ce. Ei bine, apariţia lui a fost întâmpinată cu obişnuitele reacţii pro şi contra – unele cronici mai favorabile, altele mai puţin şi câteva de-a dreptul demolatoare, venite din partea unor tinerei decişi să-şi facă şi ei un nume – şi nici măcar n-a fost nominalizat la premiul Booker. Adrian a trecut atunci printr-o depresie puternică, de care m-am străduit să nu afle nici editorii, nici agentul lui literar, nici prietenii, nici restul lumii. Pur şi simplu n-am mai suportat situaţia.

  — L-aţi ameninţat cumva c-o să-l părăsiţi?

  — S-a ajuns până acolo. Dar şi el ajunsese la concluzia că nu mai suportă. M-a anunţat că a terminat-o definitiv cu beletristica. Ne-am vândut vechea noastră casă din Londra şi ne-am mutat aici, ca să începem o cu totul altă viaţă. Aşa că. A fost o rezolvare, dar una nu tocmai eroică.

  — Trebuie să recunosc că sunt dezamăgită, mărturisi Fanny.

  — De ce?

  — Ei bine, pentru mine a reprezentat cândva un fel de erou.

  Eleanor o privi stânjenită pe Fanny. Se auzi soneria de la intrare.

  — Probabil mi-a sosit taxiul, spuse Fanny. Închise reportofonul. Eleanor păru îngrijorată la vederea lui.

  — M-aţi înregistrat, nu-i aşa?

  — Da, răspunse Fanny, deschizându-şi geanta diplomat subţire.

  — Nu mi-aţi cerut permisiunea.

  — Are vreo importanţă?

  — N-aveaţi dreptul.

  — Nu m-aţi prevenit că tot ceea ce discutăm trebuie să rămână între noi.

  — Ştiu, dar. Îngăimă Eleanor cu un glas pierit.

  — Dar ce? De ce-a trebuit să-mi povestiţi toate chestiile astea?

  — Am fost supărată.

  — Eraţi şucărită pe soţul dumneavoastră, aşa că mi l-aţi vândut, conchise Fanny, băgând reportofonul în geantă şi închizând-o.

  — Daţi-mi caseta. Sau ştergeţi partea în care apar eu.

  Fanny scutură din cap.

  — Îmi pare rău.

  De afară se auzi din nou soneria.

  — Trebuie să plec, zise Fanny.

  Eleanor dădu să-i taie calea când fata o luă spre vestibul. Fanny se opri în poziţie de drepţi, cu geanta lipită de coapsă.

  — Uitaţi cum stă treaba, spuse Eleanor. Cred c-am vrut să ştiţi adevărul, dar asta nu-nseamnă că ţin morţiş să-l şi publicaţi.

  — Morţiş? O îngână Fanny pe un ton sarcastic.

  — Vă rog frumos.

  — Ştiţi care mi-e meseria.

  Cele două femei se priviră ţintă preţ de o clipă. Apoi Eleanor zise:

  — Da, ştiu, distrugeţi vieţile oamenilor. Îi tămâiaţi până cad pe spate, vă insinuaţi în căminele lor şi-i momiţi să-şi dea drumul la gură, iar apoi le trădaţi încrederea, le faceţi praf respectul de sine şi le nimiciţi liniştea sufletească. Asta vă e meseria.

  Soneria sună din nou.

  — La revedere, apucă Fanny să mai spună şi dispăru.

  O clipă mai târziu Eleanor o auzi trântind uşa din faţă. Se aşeză pe un scaun, la masa din sufragerie şi privi în gol – sau, cine ştie, în viitor. Mânia îi dispăruse. Pe chipul ei se citeau acum doar remuşcarea şi teama.

  Peste vreo alte două săptămâni, dis-de-dimineaţă, Eleanor şedea pe acelaşi scaun, aproape în aceeaşi poziţie, doar că de data asta avea în faţa ei, pe masă, o ceaşcă cu două degete de ceai rece. Peste cămaşa de noapte îşi pusese capotul. Se luminase de ziuă, dar era o zi noroasă şi deasupra câmpiilor se lăsase o pâclă jilavă. Peisajul, privit pe ferestrele vilei, părea monocrom. În depărtare răsună cântecul unui cocoş. Eleanor se încordă niţel când percepu motorul unei maşini ce se apropia de vilă. Automobilul coti încetişor pe alee şi femeia auzi pneurile strivind pietrişul. Motorul se opri. Se auzi o portieră închisă cu un bufnet amortizat. Eleanor ţâşni spre vestibul şi trase zăvoarele de la uşa din faţă. Când o deschise, în prag îl zări pe Sam Sharp.

  — Doamne! Numai la tine nu m-aş fi gândit! Spuse ea.

  — Ştiu, e-ngrozitor de devreme, dar.

  — Intră, îl pofti ea, deşi nu pe cel mai ospitalier ton cu putinţă.

  Îl conduse în camera de zi.

  — Tocmai m-am întors din L. A. cu o cursă de noapte, o lămuri el.

  Purta un costum de pânză şifonat, cu o pată de mâncare pe rever şi era nebărbierit.

  — Mi-am zis să trec să-mi iau vasul de ceramică dacă v-aţi sculat. Şi văd că v-aţi sculat.

  — Ziceai c-o să stai acolo o lună, îi aminti Eleanor.

  — Mi-am schimbat planurile. Şi, altfel, ce mai faci? Întrebă el, aplecându-se s-o sărute pe obraz, însă Eleanor îi întoarse spatele şi se aşeză la masă.

  — Nu-mi arde să te sărut, Sam. Sam o privi nedumerit.

  — Ah! Făcu el, trecându-şi dosul palmei peste bărbie. Am ţepi? Sau îmi miroase gura?

  — Sunt supărată pe tine.

  — De ce? Ce ţi-am făcut?

  — Ai băgat-o în viaţa noastră pe năpârca aia de Fanny Tarrant.

  Sam păru surprins.

  — Vrei să spui că i-a luat interviul lui Adrian?

  — Da.

  — De ce nu mi-a spus? A scris articolul despre ea?

  — Din câte ştiu eu, nu. În schimb, a scris Fanny Tarrant despre el.

  — Arată-mi şi mie! O rugă Sam.

  — Încă n-am articolul. De-aia m-am sculat cu noaptea-n cap. Aştept să sosească ziarele de duminică.

  — De unde ştii c-o să apară-n ziarul de azi?

  — A fost anunţat în suplimentul duminical de săptămâna trecută: „Fanny Tarrant ia urma lui Adrian Ludlow şi-i descoperă adăpostul”.

  — Sună bine, îşi dădu Sam cu părerea. S-ar putea să iasă o chestie drăguţă.

  — Ba n-o să iasă, zise Eleanor.

  — De unde ştii?

  — E-o poveste lungă. Am s-o scurtez cât pot. Stai jos.

  — N-aş putea să beau mai întâi o cafeluţă?

  — Nu! I-o tăie Eleanor.

  — Nu? Pe bune?

  — Da' ascultă-mă odată, fir-ai tu să fii! Răbufni Eleanor.

  Într-un târziu, lui Sam îi pică fisa că s-a întâmplat ceva grav.

  — Bine, bine, încercă el s-o îmbuneze şi se aşeză supus.

  — Planul vostru stupid a ţinut până la un punct. Agentul lui Adrian.

  Se opri şi se uită lung la Sam.

  — Unde ţi-e meşa? Se minună ea, văzându-i mândreţea de chelie din creştet.

  — Am aruncat-o la gunoi, răspunse Sam, niţel stânjenit.

  — De ce?

  — Era o bătaie de cap acolo, în California. Mi se desprindea ori de câte ori intram în piscină. Continuă.

  Eleanor îi povesti cum a fost pus la cale interviul, în pofida sfaturilor ei şi cum a aranjat ea să lipsească de acasă în ziua aceea.

  — Numai că s-a-ntâmplat să mă întorc acasă mai devreme decât trebuia, spuse ea şi făcu o pauză, retrăind clipa de atunci.

  — Să nu-mi spui că i-ai surprins în pat! Exclamă Sam.

  — N-am avut parte chiar de clişeul ăsta, îl linişti Eleanor. Dar tocmai făcuseră o saună-n doi.

  — Saună? Vrei să zici în pielea goală?

  — Întocmai.

  — Futu-i mama mă-sii! Îi scăpă lui Sam, cu un amestec de uimire şi invidie.

  — Când am intrat în casă, i-am găsit trândăvind în halate de baie. Ea avea un umăr dezgolit, pentru că tocmai îi arăta un tatuaj.

  — Ce tatuaj? Întrebă Sam.

  — Are vreo importanţă? Se enervă Eleanor. Era un fluture.

  — Pluteşte ca un fluture, înţeapă ca albina.”

  — Mai curând ca un scorpion. Ar fi trebuit să-şi tatueze pe cur o coadă de scorpion! Spuse Eleanor. Ei bine, n-am fost prea încântată de această scenulice, deşi nu m-am gândit nici o clipă că s-ar fi consumat ceva mai intim de-atât.

  — Aveai o încredere oarbă, remarcă Sam.

  — Ştii şi tu că-i fanatic în privinţa saunei, urmă Eleanor. Întotdeauna încearcă să fa-că noi adepţi. Chiar nu cred c-ar fi încercat s-o seducă.

  — Dar dacă ea e cumva cea care încerca să-l seducă?

  — Mi-a trecut şi mie prin minte chestia asta. În orice caz, în timp ce se îmbrăcau, am descoperit că Adrian înregistrase interviul.

  Şi Eleanor îi povesti lui Sam ce auzise că-i povestise Adrian lui Fanny. Sam sări în sus.

  — Iisuse Hristoase! Ce-i cu el, a înnebunit?

  — Mi-a spus că treaba aia va rămâne între ei.

  — Uf, bine că rămâne între ei, se mai linişti Sam. Dar tu n-ai încredere în ea?

  — Nu. Nu ştiu ce să zic. Chestia e că el n-avea nici un drept să-i spună nimic despre mine, cu atât mai puţin ceva legat de viaţa mea intimă.

  — Nu, bineînţeles că nu, dar.

  — Ani de zile m-am împăcat cu gândul că strecoară fărâme din viaţa mea privată în romanele lui. Nu-i deloc plăcut. E. ca şi cum ţi-ai vedea hainele vechi, lucrurile pe care credeai că le-ai aruncat la gunoi, expuse în vitrina unui magazin pentru săraci. Dar aşa măcar mă puteam îmbărbăta că, în afară de mine, n-o să ştie nimeni că-s ale mele, fiindcă mai schimba lucrurile şi le mai amesteca. Dar asta a fost cu totul altceva.

  — Înţeleg de ce eşti atât de furioasă, Ellie, o consolă Sam. Ai toate motivele. Dar zău că nu merită să îţi faci sânge rău din cauza unui ziar din ziua de azi.

  — Nu ştii ce-o să apară-n ziarul ăla!

  — Chiar dacă s-a folosit de povestea aia, tot n-o să facă valuri. Aşadar, te-ai culcat cu doi dintre prietenii tăi, unul după altul, acum treizeci de ani. Ei şi? Cui îi pasă?

  Eleanor rămase tăcută.

  — Nu i-a mai povestit şi altceva, nu? O întrebă Sam cu îngrijorare în glas. Nimic despre.

  — Nu, răspunse Eleanor.

  — Slavă Domnului! Oftă uşurat Sam. Păi, atunci n-ai de ce să-ţi faci griji.

  — Stai puţin, că n-am terminat ce aveam de zis. În timp ce ea aştepta taxiul şi Adrian era plecat să aducă maşina.

  — Unde era maşina?

  — Da’ ce mai contează unde era şi rahatul ăla de maşină?!

  — Iartă-mă, zise Sam. E-n firea scenariştilor să pună astfel de întrebări.

  — Rămăsesem fără benzină chiar la marginea satului. Am venit acasă pe jos, prin mirişte. Adrian a luat o canistră cu benzină şi s-a dus să umple rezervorul. Eşti mulţumit?

  — Deci i-ai surprins stând în halate de baie, deoarece n-au auzit maşina. Vezi: totul se leagă.

  — Sam, aici nu-i vorba de-un scenariu de-al tău! Aici e vorba de viaţa mea!

  — Ba chiar şi de-a mea, după cum sună, spuse el. Aşadar, tu.

  — Şşşt! Făcu Eleanor, ridicând o mână.

  — Ce-i?

  Eleanor se duse la fereastră şi privi afară.

  — Nimic. Mi s-a părut că aud dubiţa domnului Barnes.

  — Cine-i domnul Barnes?

  — Distribuitorul nostru de presă, răspunse ea, întorcându-se la masă şi aşezându-se la loc.

  — Prin urmare, ai rămas singură cu Fanny Tarrant.

  — Da. Eram furioasă, supărată foc. Mi-a spus că Adrian i-a povestit cum s-a lăsat de scris romane, fiindcă ajunsese la concluzia că nu mai avea nimic de spus. Părea atât de încântată de descoperire şi era atât de căzută-n admiraţie pentru Adrian, că mi s-a făcut de-a dreptul greaţă. Aşa că mi-a scăpat, fără să vreau, adevăratul motiv al abandonului său.

  — Care?

  — N-a mai suportat să i se aducă aminte întruna că nimic din ce scrie nu se compară cu prima lui carte.

  — Te referi la cronicile literare? Adrian a susţinut dintotdeauna că nu citeşte cronicile.

  — O minciună sfruntată. La care l-am încurajat. Dar nu-i vorba doar de cronici. Cea mai mică ofensă, reală sau imaginară, îl arunca în braţele disperării. Gândul că Din adâncuri nu i-a fost nominalizat la premiul Booker practic l-a împins în pragul sinuciderii.

  — Habar n-am avut. Spuse Sam. Şi i-ai povestit chestia asta lui Fanny Tarrant?

  — Da.

  — Dar doar între voi.

  — Nu.

  — Valeu! Se strâmbă Sam.

  — Eram furioasă. Îmi pierdusem simţul raţiunii. Nu mi-am dat seama că mă-nregistrează până când n-a închis aparatul. După plecarea ei, când Adrian s-a-ntors, i-am mărturisit ce-am făcut.

  — Ce-a zis?

  — N-a zis nimic, răspunse Eleanor. De atunci n-a mai vorbit cu mine.

  — Despre Fanny Tarrant?

  — Despre nimic. Din ziua aceea nu mi-a mai spus o vorbuliţă, pe nici o temă, cu excepţia momentelor în care sunt de faţă şi alte persoane. Atunci flecăreşte, zâmbeşte, râde şi mă provoacă la conversaţie, de parcă totul ar fi cât se poate de normal, dar de-ndată ce pleacă ceilalţi, indiferent că-i vorba de vecini, paroh sau menajeră, devine iar mut ca un peşte, nu-i pasă de ce-i spun şi-mi lasă bileţele scrise.

  Băgă mâna în buzunarul capotului şi scoase un pumn de hârtiuţe împăturite şi mo-totolite, pe care le aruncă pe masă, în faţa lui Sam. Acesta luă un ghemotoc, îl desfăcu şi citi: „Voi solicita maşina mâine dimineaţă, între 11.30 şi 1”. Sam o privi întrebător.

  — De ce-i suporţi toanele astea? Zise el. De ce n-o întinzi şi nu-l laşi să fiarbă-n suc propriu?

  — Fiindcă, probabil, mă simt vinovată. Vinovată că i-am dat în vileag secretul.

  — N-ai făcut-o intenţionat.

  — Ba da, zise Eleanor cu regret. Pe urmă m-am răzgândit, dar era prea târziu.

  — Păi, a fost şi vina lui. El te-a provocat. Acum unde e?

  — Bănuiesc că încă doarme. Doarme în camera de oaspeţi. Se culcă la câteva ceasuri după mine şi se scoală târziu, ca să nu trebuiască să luăm micul dejun împreună. De fapt nu mai mâncăm niciodată împreună.

  Sam chibzui câteva clipe. Apoi zise:

  — Ellie, vino acasă la mine. Acum! Scrie-i tu un bileţel! Treaba asta o să-l aducă iar cu picioarele pe pământ.

  — Nu, mulţumesc, Sam.

  — Îl laşi să se poarte cu tine de parcă ai fi o criminală. E absurd!

  — Ştiu, dar.

  — Îmbracă-te, fă-ţi bagajele şi vino cu mine în clipa asta! Până nu se trezeşte. Hai, ce mai aştepţi?

  Sări în picioare, vrând parcă s-o încurajeze.

  — Fără obligaţii. Doar dacă nu cumva ţi le doreşti, desigur.

  Eleanor schiţă un zâmbet.

  — Îţi mulţumesc, Sam, dar nu pot.

  — De ce nu?

  — Dacă aş pleca acum, nu m-aş mai întoarce niciodată. Ar fi sfârşitul.

  — Ei bine, poate că ai ajuns la sfârşitul acestei căsnicii, spuse Sam.

  — Vai, Sam, divorţul îmi mai lipsea! Exclamă Eleanor. Toate cunoştinţele mele au trecut printr-un divorţ. Am văzut cu ochii mei cum îi afectează pe oameni. Tu, unul, ştii cum e. Nu vreau să trec prin toate mizeriile pământului. Nu la această vârstă. Ar fi trebuit s-o fac acum zece ani dacă aveam de gând.

  — Bine, dar dacă mariajul s-a dus de râpă.

  — Ba nu, de când ne-am mutat aici, lucrurile au mers mult mai bine, spuse Eleanor. Adrian ştie să fie foarte drăguţ când e-n toane bune.

  — A, sunt convins!

  — Iar de când s-a lăsat de scris romane, e-n toane bune aproape tot timpul.

  Apoi adăugă:

  — Sau se preface, ceea ce pentru mine e totuna. Voia să pară glumeaţă, dar tonul ei grav spunea altceva.

  — De ce te-ai măritat cu el, Ellie? O întrebă Sam.

  Ea şovăi o clipă, de parcă s-ar fi trezit pe marginea unei prăpăstii. Apoi, ca şi cum s-ar fi aruncat în gol, spuse:

  — El a fost tatăl.

  — Ce vrei să spui?

  — Atunci când am făcut chiuretajul. Sam o privi cu gura căscată.

  — Ai spus că nu ştii care din noi doi e tatăl.

  — Ba ştiam foarte bine. Când m-am culcat cu tine, am făcut sex protejat.

  — Dar nu şi când te-ai culcat cu Adrian? Eleanor dădu din cap a încuviinţare. Sam se apucă să gesticuleze indignat.

  — Sfinte Sisoe! De ce nu ne-ai spus de atunci?

  — Am socotit că-i mai bine aşa. M-am gândit c-o să rămâneţi amândoi alături de mine, că dacă niciunul din voi nu ştie care-i tatăl, o să salvăm trioul nostru. Ştii cum e – ca-n povestea cu glonţul orb din plutonul de execuţie. Sau dimpotrivă, adăugă ea după o clipă de gândire.

  — Eu. Eu. Îngăimă pierit Sam.

  — Eram o tânără la ananghie, cuprinsă de panică. Nu voiam decât să nu fiu însărcinată. Ulterior însă am trecut printr-o depresie foarte serioasă. Într-o zi – asta se-ntâmpla când tu erai plecat la bursă în America – i-am spus lui Adrian că el e tatăl. La început a rămas mască. Pe urmă, la scurt timp după aceea, m-a cerut de nevastă.

  — Ca să poţi avea până la urmă copii?

  — Da. Uneori stau şi mă-ntreb dacă prima sarcină n-a fost cumva o fetiţă. Mi-ar fi plăcut să am o fată.

  — Putea să ajungă o altă Fanny Tarrant, zise Sam.

  — Nu glumi pe tema asta, Sam!

  — Dar cum ar trebui să reacţionez? Izbucni el. Dacă vrei, pot să mă şi-nfurii.

  — Nu, nu te-nfuria.

  — Doamne, Ellie, m-ai dus cu zăhărelul!

  — Ştiu. Am greşit. Îmi pare rău!

  — Şi m-ai lăsat în ceaţă tot timpul.

  — Am încercat să mă amăgesc singură, Sam, prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic.

  — Am comis destule greşeli mari în viaţă, spuse Sam emoţionat. Chiar şi fără parti-ciparea mea – cu cincizeci la sută – la treaba asta.

  — Îmi pare rău, Sam! Repetă Eleanor. Se apropie de el şi-i puse mâna pe braţ.

  — Spune-mi că mă ierţi.

  — Treacă de la mine. Te iert, spuse el. Eleanor îl sărută pe obraz şi se aşeză în şezlong.

  — Cât ai de gând să-l mai laşi pe Adrian să te terorizeze? Întrebă Sam.

  — Nu prea mult. Oricât de sinistru ar fi articolul lui Fanny Tarrant, nu poate fi mai sinistru decât clipele astea de aşteptare. Am senzaţia că de îndată ce-o să aflăm tot ce poate fi mai rău, o să piară şi blestemul care s-a lăsat asupra noastră. Adrian o să-mi vorbească din nou şi o să facem ordine în vieţile noastre.

  — Şi dacă n-o să faceţi?

  — Atunci s-ar putea să-ţi fiu recunoscătoare pentru camera ta de oaspeţi, răspunse ea cu un zâmbet pierit.

  Sam se aşeză pe canapea.

  — La ce oră sosesc de regulă ziarele?

  — Nu se ştie niciodată. Depinde de domnul Barnes – dacă vine el cu dubiţa sau îşi trimite băiatul cu bicicleta. Când te-am auzit sosind, am crezut că-i dubiţa lui.

  — Ce-ar fi să dau o fugă până-n sat şi să cumpăr suplimentul de la Sentinel?

  — N-o să găseşti magazinul deschis la ora asta.

  — Trebuie să dau peste unul deschis undeva.

  — În nici un caz duminică la ora asta, pe-o rază de mai mulţi kilometri.

  O vreme tăcură amândoi.

  — Ciudat. Asta-mi aminteşte de una din acele dimineţi de duminică londoneze, de pe vremea când aşteptam să sosească ziarele după publicarea câte unui roman, în-cepu Eleanor. Îmi dădeau întotdeauna o stare bizară, de greaţă. Era un suspans total. Te întrebai dacă recenziile vor fi favorabile sau nefavorabile, deşi, logic, ştiai că jocurile sunt făcute – erau deja tipărite şi ireversibile. O mulţime de oameni apucase-ră să le citească. Detestam senzaţia. În clipele alea nu puteam împărtăşi câtuşi de puţin trăirile lui Adrian.

  — Vrei să stau până vin ziarele? Se oferi Sam. Sau preferi să rămâi singură?

  — Stai, îl rugă Eleanor.

  — Atunci n-aş putea să beau nişte cafea? Eleanor zâmbi şi se sculă în picioare.

  — Ba da, cum să nu.

  — Şi tre’ să mă clătesc o ţâră, cum zic yankeii.

  — Du-te în baia din spate. Pe-aici.

  Şi Eleanor îl călăuzi pe Sam spre bucătărie.

  Peste vreo două minute Adrian coborî de la etaj în pantaloni de trening şi tricou şi ieşi în vestibul, luând-o spre uşa de la intrarea din faţă. Apoi se întoarse pe călcâie aproape instantaneu şi intră în camera de zi. Privi în jur, căutând parcă după ceva. Eleanor intră, venind din bucătărie, cu o tavă încărcată cu veselă şi tacâmuri. Zărindu-l pe Adrian, se opri brusc.

  — Ziarele n-au sosit încă, în caz că le căutai, îl informă ea.

  Adrian n-o băgă în seamă. Se apropie de suportul de ziare de lângă şemineu şi luă de acolo un supliment duminical mai vechi. Se aşeză într-un fotoliu, prefăcându-se că vrea să citească.

  Eleanor îşi văzu de treabă şi descarcă tava pe masă.

  — Pun de cafea şi fac pâine prăjită, spuse ea. Vrei şi tu?

  Adrian continuă s-o ignore.

  — A venit Sam, reluă ea.

  El tresări violent şi o fixă cu privirea.

  — E la baie, adăugă Eleanor. Adrian îşi reluă lectura.

  — I-am spus totul, îl preveni femeia, aşa că ai putea să termini odată cu prosteala asta.

  Adrian continuă s-o ignore. Ea trânti şi ultima piesă de pe tavă pe tăblia mesei şi se duse iar în bucătărie. Adrian încetă să mai pretindă că de fapt citeşte. Peste câteva clipe din bucătărie apăru Sam.

  — Adrian! Te-ai sculat! Zise el, căznindu-se întrucâtva să pară jovial.

  Adrian îl privi cu răceală.

  — Ce cauţi aici?

  — Am sosit azi-dimineaţă de la L. A. Am trecut doar aşa, să văd dacă-mi pot lua vasul de ceramică.

  Traversă camera până lângă măsuţa pe care era expus vasul, şi-l ridică.

  — Credeam c-o să fii plecat o lună.

  — Mi-am schimbat planurile, răspunse Sam, întorcând vasul pe toate părţile. Are un smalţ minunat.

  — Vrei să zici că te-au pus pe liber tipii de la studio?

  — Nee! Eu i-am pus pe liber, îl lămuri Sam. Vorba vine.

  Puse vasul la loc.

  — Cum vine vorba?

  — Am plecat. M-am hotărât să n-ajung o ştoarfă de Hollywood. Stăteam sub um-brela de soare, pe marginea piscinei mele private din Beverly Hills şi lucram la a nu ştiu câta variantă a scenei de iubire lesbiană dintre Florence Nightingale şi-o tânără soră.

  — Florence Nightingale a fost lesbiană? Se minună Adrian.

  — În film e, răspunse Sam. În orice caz, dădeam în brânci pe laptopul meu, când, deodată, mi-am zis: de ce mi-oi fi pierzând eu timpul cu căcatul ăsta? Vreau să spun că, de bună seamă, m-aş umple de bani lucrând la el, dar cine ştie dacă o să ajungă să fie turnat vreodată şi dacă, în caz că o să fie turnat, vor folosi textul meu şi, ori-cum, cui o să-i mai pese de el peste zece ani?

  — Deci un fel de drum al Damascului, comentă Adrian.

  — Întocmai, confirmă Sam. Simt c-am renăscut.

  — Şi-ai şi chelit din nou, din câte văd eu, îl taxă Adrian.

  Sam îi ignoră poanta.

  — Mi-am dat seama că există riscul să mă transform într-o maşină de scris scenarii.

  Adrian păru oarecum surprins de metafora aceasta.

  — Vrei să spui că, producând scenarii pe bandă rulantă, nu-ţi acorzi suficient timp ca să controlezi şi calitatea produsului?

  — Îhâ, exact.

  — Măi să fie! Exclamă Adrian, părând în sfârşit impresionat. Şi ce-ai de gând să faci?

  — O să-mi iau o vacanţă de un an, doi, răspunse Sam. O să refuz toate ofertele noi de scenarii. O să citesc chestii serioase şi-o să meditez. Poate o să scriu şi un roman.

  — Un roman?

  — Îhâ. M-a bătut dintotdeauna gândul să-ncerc să scriu şi eu un roman.

  — E mai greu decât crezi, spuse Adrian. Vasăzică nu te oferi să adaptezi Adăpostul pentru BBC?

  — Ăăă. Nu, deocamdată nu, răspunse Sam, un pic jenat. Îmi pare rău. Înţeleg că tot complotul nostru îndreptat împotriva lui Fanny Tarrant a cam eşuat.

  — Da.

  — Te-a căutat Peter Reeves de la Chronicle?

  — Da.

  — Nu l-a interesat ideea?

  — Ba da, răspunse Adrian, dar cele mai compromiţătoare detalii pe care am putut să le descopăr despre Fanny Tarrant au fost că a învăţat la o şcoală de măicuţe cu internat, nu la una de stat, că trăieşte cu un tip pe care-l cheamă Creighton şi că are tatuat pe un umăr un fluture purtând pe aripi iniţialele unui fost star de muzică rock. Trebuie să recunoşti că nu-i cine ştie ce muniţie formidabilă pentru un atac de presă.

  — Înţeleg însă că tu i-ai oferit ei niscaiva muniţie, zise Sam.

  — Eleanor i-a oferit.

  — Ei, hai, Adrian, fii cinstit! Tu i-ai povestit lui Fanny Tarrant despre noi trei şi anii noştri de studenţie.

  — Treaba asta a rămas între noi.

  — Şi totuşi ce rost a avut să i-o spui?

  — Am făcut-o pentru diminuarea daunelor. Adulmecase cum stau lucrurile.

  — Şi ce rost a avut sauna? Adrian rămase o clipă tăcut.

  — Nu ştiu, veni răspunsul lui.

  — Nu ştii? Îl îngână Sam.

  — A fost o idee de moment. Mi-am zis, cred, că dacă vin cu ceva cu totul neaşteptat, o să-mi facă şi ea vreo dezvăluire cu totul neaşteptată.

  — Tu chiar ai luat în serios ideea acelui interviu luat invers, nu? Îl întrebă Sam.

  — Pari surprins.

  — Ei bine, pe bune, chiar sunt uimit c-ai mers până la capăt cu ideea asta. De ce nu mi-ai spus?

  Adrian nu-i răspunse la întrebare.

  — Cum n-am mai auzit nimic, am crezut că te-ai răzgândit. Acum îmi pare rău că n-ai făcut-o.

  — Ţie îţi pare rău?

  — Păi, de la mine a pornit totul. Mă simt vinovat.

  — Atunci poate ai vrea să rezolvi problema, îi propuse Adrian. Cumpără toate exemplarele suplimentului duminical al lui Sentinel de azi şi ocupă-te de incinerarea lor. Străbate toată ţara, mergi din uşă-n uşă şi răscumpără la un preţ fabulos toate exemplarele deja livrate. Administrează-le medicamente ce induc amnezia tuturor celor care au apucat să citească articolul lui Fanny Tarrant.

  Îşi privi ceasul de mână.

  — În locul tău, m-aş pune pe treabă imediat. Nu ai prea mult timp la dispoziţie.

  — Bine, fie, nu mai pot îndrepta răul făcut, zise Sam. Dar te-aş putea ajuta să te-mpaci cu gândul ăsta.

  — Mă îndoiesc.

  — Îţi poţi face o pregătire psihologică pentru ce-o să urmeze. Frica e cel mai mare duşman al tău.

  — Te pomeneşti că în timpul sejurului tău californian ai făcut şedinţe de psihoterapie? Îl întrebă Adrian.

  — Care-i cel mai rău lucru pe care-l poate spune Fanny Tarrant despre tine? Că te-ai lăsat de scris fiindcă nu suportai să fii criticat.

  — Chestia asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine?

  — Mai rău de-atâta n-are ce să scrie. Poţi să priveşti realitatea în faţă şi s-o accepţi?

  — Nu, dacă tot trebuie să-ţi răspund! Se înverşuna Adrian. Nu, n-o pot accepta! Nu pot suporta ideea unei jumătăţi de milion de oameni care să ştie adevărul despre mine. Nu-mi pot învinge slăbiciunea şi mi-e ruşine, dar măcar am păstrat secretul ăsta îngropat timp de douăzeci de ani.

  Eleanor veni din bucătărie cu o tavă încărcată şi o puse pe masă.

  — Ah, cafea şi pâine prăjită! Exclamă Adrian pe un ton de nerecunoscut. Presupun că tu, Sam, ai luat deja un mic dejun cu şampanie undeva deasupra Mării Irlandei, dar poate o să te alături şi modestului nostru festin. Să ne-aşezăm la masă, Ellie?

  — Adrian, dacă o mai ţii mult pe tonul ăsta aristocratic, jur pe Dumnezeu că-ţi dau în cap cu cafetiera! Zise Eleanor.

  — Nu ştiu ce vrei să spui, draga mea.

  — Sam, ieşi puţin, îl rugă Eleanor.

  — Poftim?

  — Fă ce-am zis! Îl repezi ea. Ieşi în vestibul şi-aşteaptă acolo!

  — Ce să aştept?

  — Ieşi odată!

  Sam ieşi spăşit din cameră, închise uşa în urma lui şi rămase în hol.

  — Sau începi să vorbeşti cu mine ca un om normal sau plec de-aici acum, imediat, în clipa asta! Îl ameninţă Eleanor. Sam m-a invitat să mă mut la el.

  Adrian tăcu, ocolindu-i privirea. După câteva clipe Eleanor o porni spre uşă. Când să pună mâna pe clanţă, Adrian spuse cu glas scăzut:

  — Bine.

  Eleanor se opri şi se întoarse:

  — Ai zis ceva?

  — Am zis „Bine”.

  — În ce sens „bine”?

  — Bine, o să vorbesc cu tine ca un om normal. Ţi-am vorbit.

  Eleanor reveni de lângă uşă.

  — Ştii, de fapt speram că n-o s-o faci, ca să pot pleca de-aici cu conştiinţa împăcată.

  — Îmi pare rău, Ellie, zise Adrian.

  — În ultimele două săptămâni te-ai purtat ca un porc.

  — Ştiu.

  — Nu eu am vrut să ne mutăm aici, Adrian. Nu eu am vrut să renunţ la slujba de la Victoria and Albert Museum. Nu eu am vrut să pierdem legătura cu prietenele mele, să nu mai merg la teatru, să nu mai vizitez galerii de artă şi să nu mai ies la cumpără-turi ori de câte ori aveam chef. Toate astea le-am făcut de dragul tău! Ca să-ţi asigur liniştea sufletească. Să nu înnebuneşti. Şi care mi-e răsplata pentru tot ce-am făcut? Distrugi totul dintr-un foc doar ca să-ţi satisfaci vanitatea. Şi când reacţionez, tu. Tu.

  Se aşeză pe scaunul cel mai la îndemână şi începu să plângă în hohote. Uşa dinspre vestibul se deschise, lăsând să se vadă figura îngrijorată a lui Sam. Adrian porni spre Eleanor, vrând s-o aline, dar Sam, mai rapid, îl împinse la o parte.

  — Ellie, ce s-a întâmplat? O întrebă el, trecându-şi braţul pe după umerii ei.

  — Hei, ce faci? Îl luă Adrian la rost.

  — De ce plânge de sare cămaşa pe ea?

  — Nu te priveşte, zise Adrian.

  Încercă să-l tragă pe Sam de lângă Eleanor. O clipă se luară la trântă, gata să se bată ca chiorii, apoi se traseră înapoi, săgetându-se din priviri.

  — Ştii, uneori mai că nu-mi vine să cred c-am fost prieteni, spuse Sam.

  — Curios, dar şi eu mă confrunt cu exact aceeaşi problemă, ripostă Adrian.

  — Eşti un dobitoc încrezut, egoist şi îngâmfat.

  — Iar tu ai ajuns un bou orgolios, lăudăros şi imoral. Fanny Tarrant te-a descris exact aşa cum eşti.

  — Ei bine, abia aştept să văd ce-are de zis despre tine, i-o întoarse Sam.

  În timp ce bărbaţii îşi aruncau priviri furioase, Eleanor se mai linişti. Scoase un şerveţel din buzunarul capotului şi îşi suflă nasul.

  — Cum adică imoral? Insistă Sam.

  — Cândva erai un dramaturg care promitea. Ţi-ai vândut sufletul televiziunii de dragul succesului facil.

  — Prefer să am parte de succese facile decât s-ajung un ratat idealist. Acum te temi c-o să scriu un roman popular de succes, da?

  — Ideea ta de-a scrie un roman e-atât de grotescă.

  — Terminaţi odată amândoi! Îi puse Eleanor la punct.

  Ridică mâna într-un gest poruncitor. Cei doi îi dădură ascultare şi auziră huruitul unui vehicul ce se apropia de vilă.

  — Mă duc să deschid uşa din faţă, zise Eleanor. Durează îngrozitor de mult până când strecoară toate ziarele în cutia poştală.

  Ieşi în vestibul. Bărbaţii se aşezară şi o aşteptară.

  — Cum arată dezbrăcată? Întrebă Sam, curmând tăcerea.

  — Hai, măi, ce Dumnezeu!

  — Zău că mă interesează!

  — N-am prea băgat de seamă.

  — Hai, nu mă tromboni, Adrian! Vrei să spui c-ai convins-o pe Fanny Tarrant să-şi dea jos ţoalele şi n-ai remarcat cât de mari i-s ţâţele sau forma curului? Se rade la păsărică?

  Adrian nu-i răspunse. Se uita cu ochii cât cepele la Fanny Tarrant, care apăruse în uşa dinspre vestibul şi încremenise în prag la auzul numelui ei.

  — Pun pariu că se rade, continuă Sam, fără să-şi dea seama ce se petrece în jur şi se întinse în şezlong, cu ochii închişi. Bag mâna-n foc că Fanny Tarrant se rade cu sfinţenie pe linia bikinilor în fiecare vineri seara, lăsându-şi doar un smoc îngust de păr pubian, ca o mustaţă verticală. Am dreptate?

  — Inexact! De fapt are forma literei V, spuse Fanny, intrând în cameră, urmată de Eleanor.

  Sam sări ca ars şi se holbă la Fanny.

  — Tu ce chilu’ meu cauţi aici? Întrebă el.

  — Întâmplător, treceam prin zonă, răspunse Fanny, dar nu mă aşteptam să dau peste dumneavoastră, domnule Sharp.

  Tânăra părea palidă şi un pic dusă, buimacă. Era îmbrăcată lejer, cu o cămaşă lungă, purtată peste pantalonii asortaţi.

  Eleanor era furioasă şi nedumerită.

  — Tu ai invitat-o? Îl întrebă ea pe Adrian.

  — Bineînţeles că nu, răspunse el.

  — Poate-a uitat ceva la saună, îşi dădu Sam cu părerea.

  — Ce vrei? O întrebă Adrian pe Fanny.

  — Îmi închipui că l-aţi citit. Articolul meu despre dumneavoastră.

  — Nu. Încă nu ne-au sosit ziarele.

  — Ah, scăpă Fanny, părând de-a dreptul jignită. Ei bine, să fiu în locul dumneavoastră, nici că mi-ar păsa. Fapt e că nimeni n-o să-i dea nici o atenţie.

  Privi cu jind spre masă şi adăugă:

  — Te pomeneşti că acolo-i cafea?

  — Ce se-ntâmplă aici? În casa asta nu sunteţi bine-venită.

  — Ca să folosim un eufemism, interveni Sam.

  — Ce-aş mai bea o ceaşcă de cafea! Zise Fanny.

  — În cazul ăsta beţi, dar să nu vă aşteptaţi să v-o torn eu, o preveni Eleanor.

  Fanny se duse la masă fără să mai aştepte altă invitaţie şi se servi cu o ceaşcă de cafea.

  — Ce-aţi scris despre Adrian? O întrebă Eleanor.

  — Nu ghiciţi? Idolul adolescenţei mele, care s-a dovedit a avea picioare de lut. Omul care-şi chinuia familia din cauza unei cronici nefavorabile. Scriitorul care a trebuit să iasă din bucătărie deoarece nu suporta căldura de-acolo, dar care a pretins că de fapt nu-l mai interesează gătitul.

  Adrian devenea tot mai glacial în timp ce-o asculta. Fanny îşi bău cafeaua şi oftă uşurată.

  — Doamne, câtă nevoie am avut de ea!

  — Asta-i tot? O întrebă Eleanor. Fanny păru surprinsă de întrebare.

  — Nu vă ajunge?

  — Nu-i. Nimic despre anii noştri de studenţie?

  — Treaba aia a rămas între noi. N-aş putea să iau şi-un pic de pâine prăjită?

  Eleanor dădu din umeri, neştiind ce să mai creadă.

  — Serviţi-vă singură.

  — Te putem servi şi cu altceva? Se interesă Sam pe un ton sarcastic. Ce-ai zice de nişte ouă? Preferi ochiurile? Cu gălbenuşul moale sau mai bine făcute?

  — Nu, mersi, pâinea-i grozavă, răspunse ea, înfulecând cu poftă. Cred că mi-a scăzut glicemia. În maşină simţeam că leşin.

  — Uite care-i treaba: pe mine, unul, începe să mă plictisească joaca asta, spuse Sam. Zi ce-ai de zis şi-apoi plimbă ursu’. Sau pur şi simplu plimbă ursu’.

  Fanny se uită pe rând la fiecare din ei, apoi la televizorul din colţ, care nu era des-chis.

  — N-aţi auzit, nu?

  — Ce să auzim? Întrebă Eleanor.

  — Ce ciudat! Parcă v-aş privi printr-un perete de sticlă. Trăiţi după un alt fus orar. N-aţi aflat încă.

  — Ce n-am aflat? Întrebă Adrian.

  Cu o oră şi jumătate în urmă Fanny Tarrant şedea pe locul din faţă, de lângă şofer, al unui automobil BMW 318i roşu, condus de iubitul ei, Creighton Dale. Erau în drum spre aeroportul Gatwick, de unde urmau să se îmbarce la bordul unei curse charter cu destinaţia Turcia. Maşina înainta pe şoseaua de centură a Londrei cu exact o sută zece kilometri pe oră. Avocat de meserie, Creighton respecta cu sfinţenie viteza maximă legală. Carnetul lui de conducere era curat ca lacrima şi avea de gând să-l păstreze imaculat la nesfârşit. Ori de câte ori se grăbeau undeva, Fanny era cea care trecea la volan, în eventualitatea că ar fi fost prinşi depăşind viteza admisă. La această oră matinală, duminica, traficul de pe şoseaua M25 era însă lejer şi aveau timp berechet să ajungă la aeroport.

  Se treziseră devreme de tot în apartamentul situat la o mansardă din Clerkenwell, stârniţi de două ceasuri deşteptătoare şi un telefon de trezire primit de la British Telecom, se îmbrăcaseră în viteză, puseseră mâna pe bagajele făcute de cu seară şi ieşiseră cu paşi împleticiţi şi căscând, încă amorţiţi de somnul prea scurt, în zorii din estul Londrei. Acum însă, gândindu-se la vacanţa ce-i aştepta, erau tot mai binedispuşi. Erau un cuplu frumos – Fanny cea blondă şi subţirică lângă Creighton cel zvelt, cu nas acvilin şi păr castaniu, mătăsos, en brosse [8] – şi păreau conştienţi de acest lucru. Ascultau un CD la combina muzicală de la bordul maşinii. Era muzica unei trupe belgiene numite Enigma [9], un amestec de cânturi gregoriene şi muzică de dans electronică. Le plăcea amândurora pentru ritmurile ei seducătoare şi tenta lor uşor profanatoare.

  — Ai pus aparatul de fotografiat? Întrebă Fanny.

  — Da, însă n-are film, răspunse Creighton. O să cumpăr unul la aeroport.

  — Iar eu vreau să cumpăr un ziar de azi, spuse Fanny.

  — Am crezut că-n următoarele două săptămâni o să dai naibii ziarele, zise el.

  — E ca şi cum aş trage o ultimă ţigară înainte de a mă lăsa de fumat, stărui fata.

  — Ce-ţi apare?

  — Jurnalul meu şi un interviu cu Adrian Ludlow.

  — Adrian şi mai cum?

  — Da, oftă Fanny. Mă tem că, deschizând ziarul de azi, o grămadă de lume o să se-ntrebe „Adrian şi mai cum?”

  — Atunci de ce ţi-ai mai bătut capul cu el?

  — A scris o carte care cândva a însemnat enorm pentru mine. Adăpostul.

  — N-am auzit de ea. Nu te-ai mai ocupat de mult de-o vedetă adevărată, nu? Te pomeneşti că i-ai băgat în sperieţi pe toţi.

  — I-am băgat în sperieţi pe cei care se ocupă de imaginea lor, zise Fanny. În ziua de azi cei de la relaţii publice cer ca interviurile să apară doar cu acordul lor şi când aud de numele meu, fug ca dracul de tămâie. Singura mea şansă este să apuc să stau de vorbă direct cu subiectul intervievat. Experienţa m-a învăţat că foarte puţini ar refuza invitaţia directă de a vorbi despre ei înşişi. Şi, bagă de seamă, adăugă ea, până la el n-a trebuit să mă dezbrac niciodată ca să obţin o poveste interesantă.

  — Ah, Ludlow e tipul cu sauna?

  — Da.

  — Mie-mi pare un boşorog libidinos, spuse Creighton.

  — Ba nu, a fost chiar drăgălaş! Îi luă apărarea Fanny. Şi cât se poate de paşnic.

  — Dar sper că i-ai dat ţeapă, zise el.

  — Bag de seamă că eşti niţel gelos, îl tachina Fanny.

  — Să zicem suspicios, propuse Creighton. Cum arăta chestia aia, sauna?

  — Era un şopron din scânduri, destul de mic, cu o sobă în colţ. Şi bănci pe două niveluri, cât să-ncapă trei persoane, maximum patru, la o adică. Fără ferestre. Din tavan se prelingea o lumină discretă, de culoarea chihlimbarului, care-ţi dădea senza-ţia că te afli într-un cuptor.

  — Şi amândoi eraţi goi?

  — La început m-am înfăşurat într-un prosop, dar mi l-am dat jos, pentru că era al naibii de incomod.

  — Şi el n-a încercat nimic?

  — Nu. A existat un singur moment în care. Şi glasul lui Fanny se stinse la amintirea acelei clipe.

  Creighton îşi luă ochii de la şosea doar atât cât s-o săgeteze cu privirea.

  — În care el. Ce?

  — M-a atins. Nu la saună. După aceea, când ne odihneam, îmbrăcaţi în halatele de baie. Eram foarte relaxată şi mă simţeam în largul meu. I-am arătat tatuajul şi mi l-a atins cu vârful unui deget. Brusc atmosfera a devenit parcă electrizată. Nu ştiu, zău, ce s-ar mai fi-ntâmplat, dacă în clipa aia nu intra nevastă-sa!

  — A intrat nevastă-sa? Nu mi-ai spus chestia asta până acum!

  — Creighton, ştii bine că abia am apucat să schimbăm două vorbe despre tot ce s-a întâmplat în ultimul timp! Am fost amândoi atât de ocupaţi! N-am mai făcut sex de secole.

  — La capitolul ăsta am de gând să recuperez masiv în următoarele două săptămâni, îi promise el. Am de gând să te fac harcea-parcea.

  Fanny schiţă un zâmbet de mulţumire.

  — Ei şi ce-a zis tipa, nevastă-sa?

  — La început nu mare lucru. Dar când el a plecat câteva minute, mi-a povestit în culori destul de sumbre ce-nseamnă căsnicia ei cu el. Pentru ea a fost o descărcare sufletească.

  — Prin urmare, chiar l-ai ţepuit.

  — Da, spuse Fanny. Cred că da.

  — Eşti o fetiţă cuminte, spuse Creighton în timp ce CD-ul se termină. Pune alt disc, o rugă el.

  — Hai să ascultăm radioul, propuse ea. Se apropie ora ştirilor.

  — Iar ştiri! Se plânse el.

  Fanny apăsă pe butonul care deschidea radioul pe postul BBC Radio 4. Un redactor de la emisiunea de ştiri vorbea la telefon cu altcineva despre un accident de maşină. Abia peste un minut, două, auziră cuvintele „Paris”, „paparazzi” şi „prinţesa Diana”.

  — Diana? Exclamă Fanny. Dumnezeule, ce-a mai făcut de data asta?

  Redactorul încheie convorbirea telefonică şi anunţă: „Dacă ascultaţi postul nostru, avem confirmarea oficială a faptului că prinţesa de Wales a încetat din viaţă la un spital din Paris azi-dimineaţă, la ora patru, de pe urma rănilor.”

  Fanny simţi că i se taie răsuflarea şi, cu un gest reflex, apucă braţul lui Creighton, făcând ca maşina să derapeze scurt.

  — Diana a încetat din viaţă? Nu pot să cred una ca asta!

  — Şşşt! Spuse el. Şi dă-mi drumul. Ascultară cu atenţie rezumatul ştirilor.

  — Nu-mi vine să cred, spuse Fanny. Diana moartă! La fel şi Dodi.

  — Şi şoferul, adăugă Creighton. Trebuie să fi fost un accident îngrozitor.

  Săltă piciorul de pe acceleraţie cu un grad, două şi reduse viteza la o sută cinci kilometri pe oră.

  — Nu-mi vine să cred, repetă Fanny.

  — Gata, termină odată! O apostrofă Creighton.

  — Dar e de-a dreptul incredibil!

  — Ba deloc, o contrazise el, dacă stai să te gândeşti cum s-a comportat în ultimele săptămâni. S-ar zice c-a dat dovadă de-o nesăbuinţă crasă. N-avea cum să nu sfârşească rău.

  — Dar zi şi tu, ce moarte! Spuse Fanny.

  — Da, a făcut o mutare bună în carieră, comentă Creighton.

  Fanny râse fără chef, apoi păru să se ruşineze de propria-i purtare.

  — Creighton! Eşti scârbos! Zise ea.

  — Şi totuşi am dreptate, susţinu el. Nimeni n-o să mai îndrăznească s-o critice.

  Câteva clipe Fanny tăcu, rămânând îngândurată.

  — Futu-i! Izbucni ea brusc.

  — Ce s-a-ntâmplat? O întrebă Creighton.

  — Am pomenit în jurnal ceva despre Diana. El îşi mută privirea de la şosea ca să se uite la ea.

  — Ce anume?

  — Ceva ce n-aducea tocmai a laudă.

  — Păi, n-avea cum să aducă dacă-ţi aparţine ţie, nu? Glumi el.

  — Futu-i! Îşi vărsă Fanny năduful. Cum dracu' o să sune, când cititorii ştiu deja c-a dat colţul?

  — Nu cred că eşti singurul gazetar aflat în această situaţie în clipa de faţă, încercă s-o consoleze Creighton.

  — Asta nu mă-ncălzeşte cu nimic, i-o întoarse Fanny.

  — Încercam să te ajut cumva, spuse el. Băga-mi-aş! Exclamă apoi, trăgând un pumn în volan.

  — Ce-ai păţit? Îl întrebă ea.

  — Am uitat să virez pe M23! Răspunse el, închizând radioul.

  — Nu-l închide! Îl rugă Fanny.

  — Mi-a distras atenţia, spuse el. De-aia am uitat să fac la stânga.

  — Nu-i nimic. Poţi s-o coteşti la următoarea ieşire.

  — Ştiu, zise Creighton, abia stăpânindu-şi nervii. Doar că nu-mi place să fac greşeli. Din fericire, avem suficient timp la dispoziţie, adăugă el, accelerând iar la o sută zece kilometri pe oră.

  După câţiva kilometri ajunseră la o altă ieşire de pe autostradă, unde el reuşi să întoarcă pe banda care mergea în sens opus şi o luă înapoi, spre intersecţia cu M23. Se linişti vizibil abia când se văzu pe traseul normal.

  — Am pierdut doar douăzeci de minute, anunţă el.

  Fanny, care în ultimele zece minute rămăsese tăcută şi îngândurată, deschise radioul de la bord. Creighton nu păru deloc încântat, dar nu mai spuse nimic. Redactorul de ştiri vorbea acum cu un reporter care se afla la poarta Palatului Kensington, unde lumea începea deja să se adune şi să depună buchete de flori. Reporterul îi întreba pe oameni de ce simt nevoia să vină acolo. Răspunsul unei femei a fost: „A vizitat spitalul unde era internat băieţelul meu bolnav de leucemie. L-a ţinut de mânuţă şi-a stat de vorbă cu el. A fost o doamnă adorabilă”.

  Pe Fanny o podidi plânsul. Creighton o privi uluit.

  — Ce-i cu tine? O întrebă el, închizând din nou radioul.

  — Nu ştiu, veni răspunsul ei.

  — Hai, hai! E dureros, e păcat, ştiu, dar tu n-ai avut treabă cu ea. Nici măcar nu-ţi plăcea de ea.

  — Ştiu, zise Fanny, suflându-şi nasul. Mă port prosteşte. Dar nu mă pot stăpâni.

  — Ţi-a venit cumva ciclul?

  — Zău, Creighton, ce Dumnezeu! Se supără ea. N-am şi eu voie să am trăirile unui om obişnuit? Chiar trebuie să fie totul hormonal?

  — O să te simţi mult mai bine de îndată ce-o să ajungem în Turcia, zise el, încercând să-i ridice moralul. De fapt de îndată ce-o să decolăm. Am eu o vorbă, că întotdeauna vacanţa începe cu primul pahar servit la bordul avionului.

  Fanny rămase pe gânduri câteva clipe. Apoi spuse cu glas stins:

  — Nu plec.

  — Poftim?

  — Nu plec în Turcia.

  — Ce tot îndrugi acolo?

  — Se pare că nu-ţi dai seama, Creighton, dar e vorba de-o bombă. A murit cea mai celebră femeie din lume. E cea mai tare ştire de la. Nu ştiu, poate de la moartea lui Kennedy. O să aibă un impact. Enorm. Cum o să reacţioneze familia regală? Cum o să reacţioneze ţara întreagă? O să se ajungă la funeraliile funeraliilor. Nu pot să plec din Anglia acum.

  — Vrei să zici că. Îţi contramandezi vacanţa?

  — Da.

  — O să pierdem toţi banii.

  — Nasol.

  — Dar am visat amândoi la vacanţa asta de săptămâni, de luni de zile! Suntem amândoi extenuaţi. Avem nevoie de vacanţa asta, Fanny!

  — Poate să mai aştepte câteva săptămâni.

  — Nu pot să-mi reorganizez toată munca aşa, cât ai plesni din degete!

  — Ei bine, atunci du-te de unul singur, propuse Fanny.

  — De unul singur?

  — Da. N-o să mă supăr.

  — Tu n-o să te superi! O persifla Creighton. Dar cu mine cum rămâne? Crezi că vreau să petrec două săptămâni singur cuc într-un hotel dintr-o staţiune turcească?

  — Probabil o să faci cunoştinţă cu nişte oameni simpatici, îl încuraja ea.

  — Nu zău? De regulă oamenii merg în vacanţă în cuplu sau în familie, dacă încă n-ai băgat de seamă. Nu sunt porniţi să cultive prietenia unor burlaci solitari.

  — Nu se ştie niciodată. Poate dai peste-o femeie singură, o luă pe Fanny gura pe dinainte şi în clipa următoare păru să regrete aceste cuvinte.

  — Şi n-ai pune la suflet?

  Fanny îi ocoli privirea, deşi el întorcea mereu capul spre ea, aruncându-i priviri furioase în tot timpul discuţiei.

  — N-aş pune-o dacă ai face sex protejat şi nu mi-ai spune nimic, zise ea pe un ton sfidător.

  — Nu pot să-mi cred urechilor! Spuse Creighton. Ai luat-o razna, Fanny! Pui în pericol relaţia noastră.

  — Îmi pare rău, Creighton, dar pur şi simplu nu pot contempla situaţia arzând gazul de pomană pe marginea unei piscine din Turcia, în timp ce aici se scrie istoria, iar eu aş citi ştirile în ziare vechi de două zile. Fireşte, aş prefera să rămâi şi tu alături de mine. Dar dacă ai dor de ducă, poftim, du-te. N-o să te condamn pentru alegerea ta.

  — Bine, atunci o să plec, zise el.

  — Fie, pleacă, zise şi ea.

  Îşi terminară călătoria într-o tăcere sumbră. Creighton parcă maşina în faţa uşilor de sticlă ale aerogării, la terminalul pentru plecări. Lăsă cheia în contact, coborî din maşină şi deschise portbagajul. Fanny răsări lângă el în timp ce-şi descărca bagajele pe trotuar.

  — Îmi pare rău, Creighton! Îi spuse ea, simţindu-se îngrozitor. Distracţie plăcută.

  El se îndepărtă fără un cuvânt. Canaturile uşii glisante se traseră în lateral, apoi se închiseră în urma lui.

  Fanny urcă în maşină, îşi ajustă scaunul şoferului ca pentru sine, porni motorul şi deschise radioul. „Familia regală a primit vestea la Balmoral, unde îşi petrece în mod tradiţional vacanţa de vară”, spunea crainicul de ştiri. „Ni s-a dat de înţeles că prinţul Charles le-a spus tinerilor prinţi de moartea mamei lor.” Fanny demară de lângă bordură, tăind calea unei limuzine al cărei şofer frână disperat şi claxona furios. Tânăra acceleră, părăsind locul unde era să se tamponeze. Cu gândurile învălmăşindu-i-se în minte, cu ochii în lacrimi, cu urechile ciulite la ştirile de la radio, uită să iasă din aeroport pe şoseaua M23 şi se trezi pe un drum de ţară liniştit. Înainta cu viteză redusă, uitându-se atentă la indicatoarele de pe drum, doar-doar o să găsească un semn care să-i arate încotro merge.

  — Ce n-am aflat? Întrebă Adrian.

  — A murit Diana, spuse Fanny.

  — Care Diana?

  — Diana, prinţesa de Wales.

  — Ce face? Bâigui Eleanor.

  — Cum? Întrebă Adrian.

  Fanny le povesti cum gonise cu maşina prin Paris, urmărită de paparazzi, despre tunel, pilon şi ciocnirea mortală.

  — Şi când zici că s-ar fi-ntâmplat toate astea? Întrebă Sam.

  — Astăzi, în zori.

  — Eşti sigură? Există o confirmare oficială? O întrebă Adrian.

  — Bineînţeles, zise Fanny. Noi am auzit-o la radio acum mai bine de-o oră.

  — Care noi?

  — Creighton şi cu mine, în drum spre Gatwick. Adrian privi spre fereastră.

  — Să-nţeleg că-i şi Creighton cu tine?

  — Nu, el a plecat în Turcia de unul singur.

  — Ţi-ai stricat vacanţa din cauză c-a murit Diana? O întrebă Adrian.

  — Da, spuse Fanny. S-ar putea să-mi fi stricat şi relaţia cu Creighton, dar nici prin gând nu mi-ar trece să plec din ţară într-un astfel de moment.

  — Dar de ce ai venit tocmai aici? O întrebă Adrian.

  — În numărul de azi al lui Sentinel am două articole. Interviul cu dumneavoastră şi un fragment de jurnal. Cea mai mare parte a jurnalului se referă la Diana.

  Tăcu o clipă, ţuguindu-şi buzele.

  — Măi să fie! Spuse încetişor Sam.

  — Când am auzit ştirile, prima mea reacţie a fost un amestec de uimire şi neîncredere, le povesti Fanny. Apoi mi-am adus aminte de fragmentul de jurnal. M-am gândit la oamenii care vor auzi ştirea despre moartea Dianei chiar când se vor trezi, iar mai târziu vor deschide ziarul şi vor citi remarcile mele sarcastice la adresa ei. Îmi amintesc fiecare cuvânt pe care l-am scris. „Ţine la această dublă ipostază, de Madonă a câmpurilor minate, care ia pe genunchi prichindei mutilaţi şi de divă sexy a lumii occidentale, care taie frunză la câini pe barca cu motor a lui Dodi, în costumul de baie din piele de leopard.”

  — Minunat! Exclamă Sam. Recunosc stilul.

  — Nu sunt singurul ziarist care a atras atenţia asupra acestui fapt, spuse Fanny, dar nimeni nu şi-ar dori să vadă că apare azi aşa ceva cu propria-i semnătură. Aş fi dat orice să pot face textul să dispară, dar era prea târziu. Era tipărit bine mersi, negru pe alb, în drum spre miile de locuinţe, fără a mai putea fi oprit din drum. Cei de la radio au trimis reporteri la poarta Palatului Kensington – s-au adunat deja oameni care depun flori lângă gard. Reporterul a stat de vorbă cu o femeie al cărei băieţel a fost alinat în spital de Diana. Mi-au dat lacrimile. Creighton a crezut că m-am ţicnit de tot. Ne-am ciondănit rău când i-am spus că nu mai vreau să plec în Turcia. La aeroport a plecat pur şi simplu, fără un cuvânt şi mi-a lăsat maşina. Nu eram tocmai în starea potrivită să conduc un automobil. Am uitat să intru pe autostradă şi m-am trezit hurducându-mă pe-un drum de ţară. Mi-am zis că-i mai sigur dacă o ţin drept înainte. În tot timpul ăsta am ascultat radioul, care în cea mai mare parte a timpului a dat aceleaşi ştiri, repetate la nesfârşit. Nu mi-o puteam scoate din cap pe Diana. „Prinţesa Două Ipostaze”, acesta era subtitlul articolului meu. Mă-ntrebam de ce dracu' n-ar fi avut dreptul la o dublă ipostază? Nu ne-ar plăcea şi nouă dacă ne-am permite-o? M-am gândit cât de meschină am putut fi. Şi pe urmă, spuse Fanny, uitându-se la Adrian, m-am gândit şi la articolul despre dumneavoastră din acelaşi număr. L-am parcurs în minte şi pe acesta şi mi s-a părut şi el plin de meschinărie. Pe urmă am văzut un indicator rutier care mă îndruma spre satul dumneavoastră. Şi m-am luat după el.

  — Bun şi ce vreţi? O întrebă Eleanor. Să vă iertăm?

  — Ar fi un gest frumos, răspunse Fanny pe un ton ce-i trăda surprinderea.

  Se uită la Adrian. Acesta dădu din umeri.

  — Nu ştiu ce importanţă mai are.

  — Nu! N-o lăsa să scape aşa uşor, Adrian! Interveni Sam. Să fiu al dracu' dacă eu, unul, am s-o las!

  — A, nu mă gândeam la dumneavoastră, domnule Sharp, zise Fanny. Nu cred că am remuşcări în legătură cu articolul acela.

  — Puţin îmi pasă, fiindcă tocmai voiam să-ţi spun să-ţi vâri în cur remuşcările! I-o întoarse Sam. N-am auzit în viaţa mea aşa o smiorcăială de tot rahatul.

  Fanny îl ignoră.

  — Uitaţi care-i treaba! N-ar trebui să vă simţiţi prea prost din cauza interviului meu, îi spuse ea lui Adrian, căci nimeni n-o să-l citească.

  — Ce vrei să spui?

  — Astăzi nimeni n-o să mai citească ziarele de duminică – în afară de ceea ce scrie despre Diana. Toată lumea o să se uite la televizor, o să asculte radioul şi-o să aştepte ziarele de mâine cu limba de-un cot. În clipa asta lumea e interesată de-o singură poveste, iar aceasta nu-i povestea mea despre dumneavoastră. De fapt de asta am şi venit – ca să vă spun acest lucru. Iar acum o să plec. Vă mulţumesc pentru micul dejun.

  Ieşi din cameră. Cei trei auziră uşa de la intrare închizându-se în urma ei şi apoi motorul maşinii punându-se în mişcare. Adrian se apropie de fereastră şi se uită afară. Eleanor curmă tăcerea.

  — Incredibil, murmură ea.

  — Convertirea lui Fanny Tarrant pe drumul spre Gatwick? Întrebă Sam.

  — Moartea Dianei, zise Eleanor.

  — Ah! Făcu Sam.

  Auziră pneurile scrâşnind pe pietriş când maşina luă viteză. Adrian se întoarse de la fereastră.

  — E incredibil de poetic, nu-i aşa? Ca într-o tragedie antică grecească. Nu te-ai aştepta ca viaţa să imite atât de îndeaproape arta.

  — Poetic? Întrebă Eleanor. Să fii făcută fărâme într-o maşină?

  — Da, dar urmărită de paparazzi. Furiile mass media. Şi omorâtă împreună cu noul ei prieten. Dragoste şi moarte. O simetrie înspăimântătoare [10].

  — Chiar trebuie să transformi totul în literatură? Îl mustră Eleanor. A fost o femeie adevărată, ce Dumnezeu! O femeie în floarea vârstei. Şi mamă a doi băieţi.

  — N-am ştiut că i-ai dedicat chiar atât de mult timp, zise Adrian.

  — Ei bine, nu i-am dedicat. Sau cel puţin n-am crezut că i-am dedicat, spuse Eleanor, dusă pe gânduri. Dar atunci când ne-a spus – făcu un semn în direcţia în care plecase Fanny – când ne-a zis „A murit Diana”, am simţit o durere, ca şi cum mi-ar fi fost cineva apropiat. E ciudat.

  — A fost o stea, spuse Sam. Pur şi simplu.

  — Ba nu-i deloc simplu, Sam, răspunse Eleanor. Deschise televizorul şi se aşeză pe şezlong, lângă el. Era un televizor destul de vechi şi îi trebui câtva timp până să se încălzească.

  — Faptul că percep evenimentul ca pe-o dramă, nu-nseamnă că nu mă afectează, se justifică Adrian. De fapt mă afectează mai mult decât aş fi crezut că-i cu putinţă. Poate că nu tot atât de mult cât pe Fanny Tarrant, dar totuşi.

  — Fanny Tarrant! Doar nu te-a dus cu actul ei de căinţă, nu? Se amestecă Sam. În curând o să revină la îndeletnicirea de denigratoare, ca, de altfel, toată tagma ei.

  Când începu să se audă sonorul reportajului de la ştiri, Adrian se aşeză pe şezlong, ca să se uite şi el la televizor.

  — Nu ştiu, spuse el. Moartea cuiva contează. Chiar şi moartea unei persoane pe care n-ai cunoscut-o, dacă e destul de.

  — Poetică? Îi sugeră Sam.

  — Chiar aşa, de fapt, zise Adrian. „Care stârneşte mila şi frica, plus curăţirea acestor patimi.” [11]

  — Vechiul nostru prieten Aristotel! Exclamă Sam. Ce ne-am face fără el?

  — Ne este milă de victimă şi ne temem pentru noi. Poate avea un efect serios, spuse Adrian.

  — Tăceţi odată, pentru Dumnezeu! Zise Eleanor, care şedea între ei. N-aud o vorbă.

  Reprezentantul unei organizaţii caritabile evoca într-o discuţie cu prezentatorul ştirilor activitatea desfăşurată de prinţesă în beneficiul celor care căzuseră victime, minelor de teren.

  — Zici, aşadar, că ne paşte un catharsis naţional? Îl întrebă Sam pe Adrian pe la spatele lui Eleanor.

  — Tot ce se poate, veni răspunsul lui Adrian. La televizor rulau acum imagini de arhivă cu Diana în costum safari, păşind ferm, cu capul sus, pe-o cărare marcată într-un tufăriş infestat cu mine.

  — Ei bine, rămâne de văzut. Zise Sam. Cred că eu o s-o iau din loc, Ellie. Unde mi-e vasul? Întrebă el, ridicându-se în picioare şi privind în jur.

  — Ah, Sam, nu pleca! Îl rugă ea. Mai stai!

  — Păi, nu ştiu.

  — Adrian! Spuse Eleanor.

  — Poftim?

  — Spune-i lui Sam să mai stea.

  — Mai stai, zise Adrian, fără să-şi dezlipească privirea de pe ecranul televizorului.

  — Sunt rupt de oboseală, cu schimbarea asta de fus orar. O să adorm.

  — Avem un pat în camera de oaspeţi.

  — Credeam că-l. Îngăimă Sam, părând să regrete acest început de frază. Foloseşte Adrian, mai bâigui el.

  Adrian întoarse capul spre el.

  — Stai jos, Sam, zise el. Vreau să mai stai.

  — Bine, fie.

  Sam se aşeză. Eleanor îi strânse mâna. Se uitară la televizor. Reportajul despre câmpul de mine se termină. Prezentatorul ştirilor se răsuci pe scaunul lui rotitor şi vorbi spre cameraman.

  — Te pomeneşti că plânge? Întrebă Sam, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Mi se pare că plânge!

  — Da, îi dădu dreptate Eleanor.

  — Extraordinar! Spuse Sam. E de-a dreptul extraordinar!

  — Ai văzut? Îl întrebă Adrian.

  Acum prezentatorul tocmai îl întreba pe un reporter aflat la Palatul Kensington da-că oamenii veniţi să depună flori nu manifestă ostilitate faţă de fotografii prezenţi acolo, ştiut fiind faptul că în accidentul de maşină fatal fuseseră implicaţi nişte papa-razzi. Ba da, a existat o oarecare doză de ostilitate, spuse reporterul. O femeie strigase la unul dintre fotografi „Nu vă ajunge cât rău i-aţi făcut?”.

  Din vestibul se auzi zgomotul făcut de ziarele strecurate în cutia poştală, care apoi căzură pe podea.

  — Au sosit ziarele, spuse Eleanor.

  — Să le-aduc înăuntru? Se oferi Sam.

  — Nu, lasă-le acolo, răspunse Adrian, fără să-şi ia ochii de la ecran.

  Şi se uitară în continuare la televizor.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  [1] Zonă pitorească de dealuri, cu o îndelungată tradiţie în creşterea oilor, situată în comitatul Sussex din sudul Angliei.

  [2] Artist plastic britanic (n. 1965), pictor şi sculptor celebru pentru exponatele sale ieşite din comun, constând în animale moarte introduse în paralelipipede de sticlă sau acvarii cu formol.

  [3] Premiul Academiei Britanice de Film şi Teatru.

  [4] Cuvânt german adoptat ca neologism în limba engleză în deceniul al optulea al secolului XX, desemnând ideea de bucurie răutăcioasă.

  [5] Aluzie la regulile fairplay-ului, introduse în box de marchizul de Queensberry în anul 1867.

  [6] Citat din Evanghelia după Ioan (18:38), preluat de Francis Bacon în ale sale Ese-uri despre adevăr.

  [7] Oraş situat în sud-estul Angliei, între Londra, Leicester, Birmingham, Oxford şi Cambridge, construit în urma unei decizii votate de Parlamentul englez în 1867.

  [8] Tuns periuţă (în original în limba franceză).

  [9] De fapt formaţia este condusă de românul Michael Creţu, stabilit în Germania de mai multe decenii.

  [10] Vers celebru în literatura engleză, care apare în prima şi ultima strofă a poeziei The Tiger (Tigrul) de William Blake (1757-l827).

  [11] Adrian citează a doua jumătate din celebra definiţie a tragediei, formulată de Aristotel în Poetica (VI), ca imitare a unei acţiuni alese.