ZECHARIA SITCHIN

 

A DOUĂSPREZECEA PLANETĂ

 

 

Nota autorului

 

Sursa primară pentru versetele biblice din Vechiul Testament, pe care le-am utilizat în această carte, este textul original evreiesc. Trebuie spus de la bun început că toate traducerile consultate principalele fiind menţionate la sfârşitul cărţii sunt doar atât, simple traduceri sau interpretări. Ceea ce contează pentru concluzia finală este ce spune originalul.

Pentru versiunea finală, cea care este utilizată în cartea de faţă, am comparat traducerile pe care le-am avut la îndemână şi apoi cu textul original, utilizând şi textele/poveştile sumeriene şi acadiene asemănătoare, pentru a obţine ceea ce eu consider a fi cea mai fidelă variantă.

Analiza textelor sumeriene, asiriene, babiloniene şi hitite a angajat o armată întreagă de savanţi, timp de mai bine de un secol. Descifrarea scrisului şi a limbii a fost urmată de transcriere, transliteratic şi abia apoi de traducere. În multe cazuri, am putut alege între diferitele traduceri şi interpretări numai verificând unele mult anterioare. În alte cazuri, cercetările moderne au fost cele care au adus o lumină nouă asupra variantelor mai vechi.

Deci lista textelor Orientului Antic care apare la sfârşitul acestei cărţi conţine atât versiunile cele mai vechi, cât şi pe cele mai noi, alături de o listă a puDiicaţinor stununce în care au fost publicate cele mai interesante contribuţii la înţelegerea acestor texte.

Autorul

 

 

Toţi oamenii din vechime credeau în zei care au coborât pe Pământ şi care se vor ridica la ceruri după ce îşi vor încheia menirea. Dar nu a fost acordată niciodată credibilitate acestor texte, fiind taxate de oamenii de ştiinţă, încă de la început, ca fiind doar legende.

Scrierile Orientului antic, incluzând aici şi numeroase texte astronomice, vorbesc în mod explicit despre o planetă de pe care au venit pe Pământ aceşti astronauţi sau „zei". Totuşi, când oamenii de ştiinţă au descoperit, descifrat şi transcris o listă antică a corpurilor cereşti, planeta Pluto nu fusese încă descoperită (ea a fost localizată abia în 1930). Cum să accepte ei atunci dovada existenţei a încă unui membru al sistemului nostru solar? Dar acum noi, care la fel ca cei din vechime, cunoaştem că mai există planete şi după Saturn, de ce să nu acceptăm antica dovadă a existenţei celei de-a douăsprezecea planete?

Pe măsură ce ne aventurăm în spaţiu, o privire proaspătă şi o acceptare a vechilor scripturi este mai mult decât actuală. Acum, că astronauţii noştri au aterizat pe Lună, iar navele noastre spaţiale teleghidate explorează şi alte planete, nu mai este chiar atât de imposibil de crezut că o altă civilizaţie, de pe o altă planetă, mult mai avansată decât a noastră, a fost capabilă să-şi trimită astronauţii pe Pământ, cândva, în trecut. Într-adevăr, o serie de scriitori au speculat ideea că unele monumente antice, cum ar fi piramidele sau sculpturile gigantice, trebuie să fi fost făcute de reprezentanţii unei alte civilizaţii, mult mai avansate, care au vizitat planeta noastră căci, cu siguranţă, cum ar fi putut poseda omul primitiv tehnologia necesară realizării unor astfel de construcţii? Cum se face, ca să dau alt exemplu, că civilizaţia din Sumer a părut să înflorească brusc fără nici un precursor acum 6000 de ani?

Dar, deoarece aceşti scriitori n-au reuşit, în general, să arate când, cum şi, mai presus de toate, de unde au venit aceşti astronauţi din vechime, întrebările lor provocatoare rămân pure speculaţii. A fost nevoie de treizeci de ani de cercetări, de întoarcere la sursele antice, de acceptare a acestora ad litteram, pentru a crea în mintea mea un scenariu coerent şi plauzibil al evenimentelor din vechime. A Douăsprezecea Planetă îşi propune deci să ofere cititorului o poveste care să răspundă la întrebările de mai sus. Dovezile aduse de mine consistă, în primul rând, chiar din înseşi textele şi desenele antice.

Am încercat în această carte să descifrez o cosmogonie sofisticată care explică, poate la fel de bine ca şi teoriile ştiinţifice moderne, cum s-ar fi putut forma sistemul nostru solar: o planetă invadatoare a fost prinsă pe orbita solară, iar Pământul şi alte părţi ale sistemului solar au fost create.

Dovezile prezentate de mine includ şi o hartă celestă a unui zbor spaţial către Pământ de pe această planetă, a douăsprezecea. A urmat apoi dramatica înfiinţare a primelor colonii pământeşti ale nefilimilor. Sunt date chiar şi numele liderilor lor, sunt descrise sentimentele lor: iubirea, gelozia, acumulările şi luptele lor, este explicată natura lor „nemuritoare".

Dar, mai presus de toate, A Douăsprezecea Planetă îşi propune să descopere succesiunea evenimentelor care au dus la facerea omului şi metodele avansate prin care acest lucru a fost înfăptuit.

Ea sugerează complicata legătură care există între om şi „zeii" lui şi aruncă o nouă lumină asupra semnificaţiei unor evenimente, asupra Grădinii Edenului, Turnului Babel, asupra Potopului. Şi, omul îmbogăţit biologic şi material de cei care l-au făcut sfârşeşte prin a-şi alunga zeii. Această carte susţine că nu suntem singuri în sistemul nostru solar. Mai degrabă măreşte decât scade credinţa într-o putere supranaturală, pentru că, dacă nefilimii au creat omul pe Pământ, ei nu au făcut decât să îndeplinească un mult mai vast Plan Universal.

 

Z. Sitchin

New York, februarie 1977

 

 

Capitolul 1

Veşnicul început

 

Dintre toate dovezile pe care le-am adunat pentru a ne susţine teoria, cea cu care trebuie să începem este însuşi omul. În multe privinţe, omul modern – Homo Sapiens – este un străin pe această planetă. De când Charles Darwin i-a şocat pe oamenii de ştiinţă şi pe teologii vremii sale cu dovada evoluţiei omului, s-a considerat că viaţa pe Pământ a ajuns la om trecând prin primate, mamifere, vertebrate şi, mai departe, la cea mai slab dezvoltată formă de viaţă, într-un punct, acum câteva milioane de ani în urmă, când se presupune că a apărut viaţa pe Pământ.

Dar, ajungând la aceste începuturi şi încercând să analizeze problema existenţei vieţii în altă parte, în cadrul şi în afara sistemului nostru solar, oamenii de ştiinţă au devenit nesiguri în ceea ce priveşte problema vieţii de pe planeta noastră: cumva, ea nu aparţine acesteia. Dacă viaţa a început datorită unor reacţii chimice spontane, de ce are doar o singură sursă şi nu o multitudine de surse aleatoare? Şi de ce toate materiile vii de pe Pământ conţin foarte puţine dintre elementele care se găsesc aici din belşug şi foarte multe dintre cele rare?

Să fi fost atunci viaţa importată pe pământ? Poziţia omului în lanţul evoluţiei a mărit încurcătura. Găsind un craniu aici, câteva oase dincolo, oamenii de ştiinţă au considerat la început că omul a apărut în Asia, acum 500.000 de ani. Dar, cum au fost descoperite fosile din ce în ce mai vechi, a devenit clar că acest lucru s-a petrecut cu mult mai mult timp în urmă. Strămoşii omului sunt acum plasaţi în urmă cu aproape 25.000.000 de ani. Descoperiri în estul Africii au arătat o tranziţie cu caracteristici umanoide care a durat 14 milioane de ani Şi 11 milioane de ani mai târziu apare ca primul om cu clasificarea de Homo

      Primul considerat într-adevăr om „Advanced Australopitecus” a trăit în aceleaşi zone ale africii cam 2 milioane de ani şi i-a mai luat 1 milion de ani să îl producă pe Homo erectus. În sfârşit după 900.000 de ani apre primul om primitiv. Omul de Neanderthal

      În ciuda celor 2 milioane de ani trecuţi intre Advanced Australopitecus şi Neanderthal ustensilele celor 2 grupuri – pietre ascuţite erau de fapt aceleaşi, şi grupurile erau foarte dificil de diferenţiat (fig 1)

Mai târziu dintr-o dată şi inexplicabil, în aproximativ 35000 de ani apare o nouă rasă de oameni Homo Sapiens (omul gânditor) apare din nimic şi şterge de pe faţa pământului pe omul de Neanderthal

      Aceşti oameni moderni numiţi Cro-Magnon arătau ca noi, dacă i-am fi îmbrăcat cu haine din timpul nostru s-ar fi potrivit perfect, ar fi trecut neobservaţi în multitudinea de oraşe europene sau americane. La sfârşit a fost numit „omul cavernelor” datorită artei în piatră care a rămas în urma lui

       Adevărul este că ei vagabondau liberi pe pământ şi puteau să îşi construiască casele din piatră şi piele de animale oriunde le era necesar De-a lungul milioanelor de ani uneltele omului nu au fost mai mult de nişte pietri cu forme folositoare, nu mai puţin omul de Cro-magnon a organizat operaţiuni militare şi şi-a specializat unelte din lemn şi os

      Nu mai era gol deoarece folosea piei de animale să se îmbrace, aveau o societate organizată, trăia în clanuri, sub o conducere patriarhală. Picturile şi sculpturile din peşterile lor demonstrează o formă de religie, în aparenţă un cult al Zeiţei Mama reprezentată prin semnul lunii, de asemenea îşi îngropau morţii şi o filozofie că exista o alata viaţa după moarte Dar cu misterioasă şi inexplicabilă lui apariţie este şi mai complexă, odată cu descoperirea a altor rămăşiţe a omului de Cro-magnon (în locuri ca: Swanscombe, Steinheim and montmaria) se vede clar că omul de Cro-magnon se trage dintr-o spiţă mai veche care a trăit în Asia vestica şi în Nordul Africii cu 250 000 de ani înainte

         Ştim cum a apărut civilizaţia şi cum s-a dezvoltat această o dată ce a apărut. Întrebarea fără răspuns este însă de ce – de ce a apărut această civilizaţie? Căci, şi asta o afirmă acum şi oamenii de ştiinţă – cu oarecare frustrare conform tuturor datelor cunoscute în prezent, omul nu ar fi trebuit să ajungă încă la civilizaţie. Nu există nici un motiv aparent pentru care noi să fim mai civilizaţi decât triburile primitive din jungla amazoniană sau de prin alte zone neumblate încă.

Dar, ni se spune, aceste triburi trăiesc încă la fel ca în epoca de piatră, deoarece au fost izolate de restul lumii. Dar izolaţi de ce? Dacă ei au trăit pe aceeaşi planetă cu noi, nu ar fi trebuit oare să ajungă la aceleaşi cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologice, aşa cum se presupune că am făcut şi noi?

Totuşi adevărata problemă nu este gradul lor de înapoiere, ci gradul nostru de dezvoltare; căci acum se recunoaşte că gradul normal de dezvoltare este cel al triburilor amazoniene, şi nu al nostru. I-a trebuit omului peste două milioane de ani pentru a realiza epocala „revoluţie tehnologică" a trecerii de la folosirea pietrelor aşa cum le găsea, la şlefuirea şi ascuţirea lor. De ce nu tot două milioane de ani pentru a trece la folosirea altor materiale sau zece milioane de ani pentru stăpânirea matematicilor, ingineriei sau astronomiei? Şi totuşi iată că, la „numai" 50.000 de ani de la omul din Neanderthal, astronauţii noştri aterizează pe Lună.

Întrebarea care se pune în mod evident este: am obţinut oare noi şi strămoşii noştri din zona Mediteranei aceste cunoştinţe singuri?

Cu toate că omul de Cro-Magnon nu construia zgârie-nori şi nici nu utiliza metale, nu exista nici o îndoială să fie prezentat un moment revoluţionar. Mobilitatea sa, faptul că-şi putea construi adăposturi, dorinţa sa de a se îmbrăca, uneltele sale, artă să toate acestea reprezintă o civilizaţie înaltă care apare brusc, iniţiind veşnicul început al culturii umane, întinsă pe milioane de ani, avansând cu paşi dureros de lenţi.

Deşi oamenii de ştiinţă nu posedă o explicaţie a apariţiei lui Homo Sapiens şi a civilizaţiei Cro-Magnon, nu există nici un dubiu în ceea ce priveşte locul de origine al acesteia: Orientul Apropiat. Podişurile şi lanţurile muntoase care se întind în arc de cerc de la Munţii Zagros în est (unde se află azi graniţa dintre Iran şi Irak), spre Muntele Ararat şi Muntele Taurus, spre nord, apoi spre sud şi vest, în jos dealurile Siriei, Libanului şi Israelului sunt pline de peşteri în care s-au păstrat urmele omului preistoric. (Fig. 2)

Una dintre aceste peşteri, Shanidar, este localizată în partea nord-estică a acestui arc de cerc al civilizaţiei. În zilele noastre, multe triburi kurde îşi găsesc adăpost în peşterile din zona împreună cu animalele lor în timpul lunilor geroase de iarnade iarnă. Deci era o noapte de iarnă geroasă, cu 44.000 de ani în urmă, când o familie de şapte persoane (una fiind un copil) a căutat adăpost într-o peşteră din Shanidar.

Rămăşiţele lor, ei au fost omorâţi de o cădere de pietre au fost descoperite în 1957 de Ralph Solecki, care venise în regiune în căutarea urmelor omului primitiv. Ceea ce a descoperit el a fost mai mult decât se aşteptase. Pe măsură ce strat după strat era îndepărtat, a devenit evident că peştera păstra urme de locuire umană, datând de circa 100.000 de ani, până cu circa 13.000 de ani în urmă.

Ceea ce indicau aceste urme era mult mai surprinzător decât urmele însele. Cultura umană înregistrase nu un progres, ci regresase. Începând cu un anumit standard; generaţiile care urmaseră prezentau un regres clar. Şi începând cu 27.000 î.Ch. Până în 11.000 HCh. Regresarea şi micşorarea populaţiei au atins un punct în care viaţa aproape că dispăruse. Din motive care se presupun a fi de ordin climateric, omul aproape că a dispărut din zonă pentru aproape 16.000 de ani.

Şi apoi, aproximativ prin 11.000 î.Ch., omul a reapărut plin de vigoare şi cu o cultură de un nivel incredibil de ridicat.

De parcă un antrenor nevăzut, urmărind jocul şovăitor al omenirii, ar fi înlocuit echipa obosită şi uzată cu una proaspătă şi mai bine antrenată.

 

*

 

De-a lungul milioanelor de ani ai veşnicului său început, omul a fost copilul naturii; a rezistat adunându-şi hrană de prin păduri, vânând animale sălbatice, prinzând păsări sau pescuind. Dar, aproape imediat ce aşezările umane slăbeau şi el îşi părăsea locuinţele, când realizările sale artistice dispăreau – chiar atunci, brusc, fără vreun motiv aparent şi fără o perioadă de pregătire anterioară – omul devine agricultor.

Cercetând munca unor eminenţi oameni de ştiinţă din acest domeniu, R.J. Braidwood şi B. Howe, în lucrarea lor, Prehistoric investigation în Iraqui Kurdistan (Cercetarea preistoriei KURDISTANULUI irakian) au ajuns la concluzia că studiile genetice au confirmat descoperirile arheologice şi nu lasă nici o urmă de îndoială că agricultura a apărut exact acolo unde apăruse, cu câtva timp înainte, Homo Sapiens: în Orientul Apropiat. Nu mai există nici un dubiu că agricultura s-a extins din arcul munţilor şi dealurilor Orientului Apropiat. Folosind sofisticate metode de datare cu carbon radioactiv şi cercetări genetice, s-a stabilit că primele culturi agricole ale omenirii au fost cele de grâu şi orz. Presupunând că într-un anume fel omul a reuşit să înveţe singur să cultive plantele sălbatice şi cerealele necesare supravieţuirii, cercetătorii au fost însă uimiţi de marea varietate de plante şi cereale de bază pentru supravieţuirea şi dezvoltarea civilizaţiei, care apăreau din Orientul Apropiat. Această listă cuprindea, într-o succesiune rapidă, mei, secară, printre cerealele comestibile; în, pentru fibrele sale, dar şi pentru ulei, precum şi o mare varietate de arbuşti şi copaci fructiferi.

De fiecare dată, o plantă a fost mai întâi cultivată în Orientul Apropiat, cu milenii înainte de a ajunge în Europa. De parcă acesta ar fi fost un fel de laborator genetico-botanic, condus de o mână nevăzută, care producea din când în când câte o nouă plantă.

Cei care au studiat originea viţei-de-vie au constatat că aceasta a început să se cultive în munţii din nordul Mesopotamiei, în Siria şi Palestina. Nu e de mirare. Vechiul Testament spune că Noe a plantat o viţă-de-vie (ba chiar că s-a îmbătat cu vinul ei) după ce arcă să a ajuns pe muntele Ararat când s-au retras apele potopului. Deci, la fel ca şi oamenii de ştiinţă, Biblia plasează începutul cultivării viţei-de-vie pe munţii din nordul Mesopotamiei.

Mărul, părul, măslinul, smochinul, migdalul, fisticul, nucul toţi îşi au originea în Orientul Apropiat, împrăştiindu-se de aici în Europa şi în alte părţi ale lumii. Într-adevăr, nu putem să nu ne amintim că Vechiul Testament i-a devansat pe oamenii noştrii de ştiinţă cu câteva milenii în identificarea aceleaşi zone ca fiind prima grădină a lumii: „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit... şi a făcut să răsară din Pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncat".

Locul în care se afla Edenul era cu siguranţă cunoscut generaţiilor biblice. Se afla „spre răsărit" la est de pământurile neamului lui Israel. Era un teritoriu udat de apele a patru mari râuri, două dintre ele fiind Tigru şi Eufrat. Nu poate exista nici un dubiu că Geneza localizează prima grădină pe dealurile de unde izvorăsc aceste râuri, în nord-estul Mesopotamiei. Biblia şi oamenii de ştiinţă sunt de acord.

De fapt, dacă citim textul Genezei nu ca pe o lucrare teologică ci ca pe una ştiinţifică, descoperim şi procesul prin care s-a început cultivarea acestor plante. Ştiinţa ne spune că mai întâi s-au cultivat ierburi sălbatice, apoi cereale, urmate de cultivarea arbuştilor şi pomilor fructiferi. Acesta este exact procesul descris în primul capitol al Genezei.

Şi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, cari să facă rod după soiul lor, şi cari să aibă în ei sămânţa lor pe Pământ." Şi aşa a fost.

Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei şi pomi care să facă rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor.

Şi biblia ne mai spune apoi că, după ce a fost izgonit din grădina raiului, omul a trebuit să muncească din greu pentru a-şi obţine hrana. „Din sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea", i-a spus Dumnezeu lui Adam. Iar după asta „Abel era cioban, iar Cain era plugar". Omul a devenit crescător de vite, ne spune Biblia, curând după ce a devenit agricultor.

Oamenii de ştiinţă sunt perfect de acord cu această succesiune a evenimentelor. Analizând diferitele teorii referitoare la domesticirea animalelor, F.E. Zeuner, în cartea sa Domestication of Animals (Domesticirea animalelor), afirmă că „omul nu a putut căpăta obişnuinţa de a ţine animalele în captivitate şi de a le domestici înainte de a atinge stadiul de a locui în unităţi sociale de anumite dimensiuni". Aceste comunităţi stabile, necesare pentru trecerea la domesticirea animalelor, au fost o consecinţă a schimbării către agricultură.

Primul animal care a fost domesticit a fost câinele, dar nu ca „cel mai bun prieten al omului", ci, după toate probabilităţile, tot pentru hrană. Se crede că acest lucru s-a petrecut în jurul lui 9500 î.Ch, Primele rămăşiţe de câini au fost descoperite în Iran, Irak şi în Israel.

Tot cam în acea perioadă a fost domesticită şi oaia peştera de la Shanidar conţinea rămăşiţele unor oi, datând cam din jurul anului 9000 î.Ch., ce indică faptul că o mare parte din miei erau tăiaţi pentru hrană sau pentru pielea lor Caprele, şi ele dătătoare de lapte, au urmat curând porcii, bovinele şi alte vite au fost domesticite la scurt timp.De fiecare dată domesticirea lor a început în Orientul Apropiat.

Schimbările bruşte care au apărut cam pe la anul 11.000 î.Ch. În Orientul Apropiat (şi cu circa 2000 de ani mai târziu în Europa) i-au făcut pe oamenii de ştiinţă să descrie această perioadă că fiind sfârşitul unei ere, paleoliticul, şi începutul alteia, mezoliticul.

Numele este potrivit doar dacă ne gândim la principalul material de construcţie, care era în continuare piatra. Adăposturile umane din munţi erau construite din piatră; comunităţile erau protejate de ziduri de piatră; prima unealtă agricolă, sapa, era făcută din piatră. Ei îşi onorau sau îşi protejau morţii acoperind şi ornând mormintele cu pietre sau le foloseau pentru a-şi construi imagini ale fiinţelor supreme sau ale „zeilor" a căror intervenţie benefică o căutau. O astfel de imagine, descoperită în nordul Israelului, datând din al nouălea mileniu î.Ch., ne înfăţişează un cap sculptat al unui „zeu" cu un coif şi un fel de „ochelari de protecţie". (Fig. 3)

Privind lucrurile global, ar fi mult mai potrivit să numim această perioadă care începe după 11.000 î.Ch. Nu mezolitic, (partea de mijloc a Epocii de piatră) ci Era Domesticirii. Într-o perioadă de circa 3600 de ani aproape peste noapte în termenii veşnicului îheeput – omul a devenit agricultor, începând să cultive plante sălbatice şi să domesticească animale. Apoi, în mod clar, a urmat o nouă eră. Istoricii o numesc Neolitic (Noua Epocă de piatră) dar, din nou, total inadecvat, pentru că ceea ce a marcat această perioadă a fost apariţia ceramicii.

Din motive necunoscute încă oamenilor de ştiinţă – dar care vor deveni clare pe măsură ce se va derula povestea noastră – marşul omenirii către civilizaţie a fost limitat – pentru câteva milenii după 11.000 î.Ch. la dealurile din Orientul Apropiat. Descoperirea numeroaselor foloase pe care i le poate aduce lutul a fost contemporană cu părăsirea adăposturilor sale de pe munte şi coborârea în văile argiloase.

Începând cu mileniul al şaptelea î.Ch. Civilizaţia Orientului Apropiat este plină de obiecte de argilă şi lut, de ornamente, ustensile sau statuete. În jurul anului 5000 î.Ch., omul producea obiecte ceramice de o excelentă calitate şi un design fantastic. Dar, încă o dată, ritmul progresului a scăzut şi, începând cu 4500 i. Ch descoperirile arheologice au relevat că totul regresase: ceramica devenise mai simplă, iar uneltele de piatră relicve ale unei epoci mult anterioare devin predominante. Aşezările apar ca nelocuite. Unele locuri, care fuseseră centre ale culturilor ceramice, încep să fie abandonate şi meşteşugul, ca atare, dispare. „A fost o istovire generală a culturii", spune James Melaart în cartea sa Earliest Civilizations of the Near East (Primele civilizaţii ale Orientului Apropiat); unele locuri poartă în mod clar semnele acestei „noi faze de înapoiere". Omul şi cultura sa erau, în mod clar, în declin. Apoi brusc, pe neaşteptate, inexplicabil orientul Apropiat cunoaşte înflorirea celei mai mari civilizaţii imaginabile, o civilizaţie din care ne tragem şi noi rădăcinile.

O mână misterioasă îl scoate, din nou, pe om din declinul său şi îl ridică la un nivel chiar mai ridicat de cultură, cunoştinţe şi civilizaţie.

 

Capitolul 2

Civilizaţia neprevăzută

 

     Mult timp, occidentalii au crezut că civilizaţia lor este darul romanilor şi al grecilor, dar filosofii greci înşişi au scris în mod repetat că ei se trag din surse şi mai vechi. Mai târziu, călătorii reîntorşi în Europa au semnalat existenţa în Egipt a unor piramide impozante şi a unor oraşe-temple, pe jumătate îngropate în nisip, protejate de nişte animale stranii numite sfincşi.

     Când Napoleon a ajuns în Egipt în 1799, el a luat cu sine specialişti pentru a studia şi explică aceste monumente. Unul dintre ofiţerii săi a descoperit lângă Rosetta o piatră pe care se găsea o inscripţie datând din 196 î.Ch., scrisă atât cu hieroglife egiptene, cât şi în alte două limbi. Descifrarea scrisului şi limbii egiptene şi descoperirile arheologice care au urmat au relevat că în Egipt a existat o civilizaţie foarte înaltă, cu mult înainte de naşterea celei greceşti. Textele egiptene vorbesc de dinastii care au apărut în jurul anului 3100 î.Ch. cu aproape două mii de ani înainte de apariţia culturii elene: Atingându-şi maturitatea în secolele cinci şi patru înainte de Christos, civilizaţia greacă a fost mai degrabă o comunitate decât o precursoare

     Să fie oare rădăcinile civilizaţiei noastre în Egipt? Oricât de logică ar părea această concluzie, există câteva fapte care militează împotriva ei. Istoricii greci descriu numeroase vizite în Egipt, dar vechile surse ale cunoştinţelor lor se găseau în altă parte. Culturile pre-elenice din zona Mării Egee – cultura minoică din insula Creta şi cultura miceniană din Grecia – aduc dovada că Orientului Apropiat, şi nu Egiptul, constituie punctul de plecare. Şiria şi Anatolia au fost căile prin care o civilizaţie anterioară a pătruns în Grecia. Observând că invazia dorică în Grecia şi cea israeliană în Caanan, de după exodul din Egipt, au avut loc cam în acelaşi timp (aproximativ sec. XIII î.Ch.), istoricii au fost fascinaţi de numărul crescând de similitudini dintre civilizaţia semitică şi cea helenică. Profesorul Cyrus H. Gordon, în Forgotten Scripts Evidence for the Minoan Language (Manuscrise uitate; Dovezi despre limba minoică), a deschis un nou domeniu de studiu, arătând că scrisul minoic timpuriu, numit A Liniar, este de fapt de origine semitică. El trage concluzia că „modelul civilizaţiilor ebraice şi minoice (dincolo de conţinut) este, până la un anume punct, acelaşi" şi a arătat că numele insulei Creta, în minoică Ke-re-ta, este identic cu un cuvânt ebraic Ke-re-et („Oraşul îngrădit") şi îşi are corespondent într-o poveste semitică a unui anume rege al Keretului.

Chiar şi alfabetul grecesc, din care derivă cel latin, provine din Orientul Apropiat. Vechii istorici greci susţin că alfabetul lor a fost adus de un fenician, pe nume Kadmus („Bătrânul") şi conţinea acelaşi număr de litere şi în aceeaşi ordine ca cel ebraic era singurul alfabet utilizat în Grecia pe vremea războiului troian. Numărul literelor a fost mărit la douăzeci şi şase de poetul Simonides din Ceos în secolul al V-lea î.Ch.

     Că alfabetul grecesc şi. Cel latin şi deci întreaga fundaţie culturală occidentală au fost adoptate din Orientul Apropiat poate fi demonstrat foarte uşor comparând ordinea, numele, semnele, ba chiar şi valoarea numerică a alfabetului original, din Orientul Apropiat cu cele din mai vechiul alfabet grecesc şi cu mai noul alfabet latin (fig 4)

     Istoricii erau conştienţi de contactele grecilor cu Orientul Apropiat din primul mileniu înainte de Christos culminând cu înfrângerea perşilor de către Alexandru cel Mare, în 331 î.Ch. Textele greceşti fac deseori referire la aceşti perşi şi la teritoriile lor (aproximativ teritoriul actual al Iranului). Judecând după numele regilor lor – Cyrus, Darius, Xerxes – şi după cele ale zeilor acestora, care se pare că aparţin ramurii lingvistice indoeuropene, istoricii au ajuns la concluzia că fac parte din

Familia popoarelor ariene („de origine divină") care au apărut

De undeva de la estul Mării Caspice la sfârşitul celui de-al

Doilea mileniu înainte de Christos şi s-au împrăştiat spre vest

În Asia Mică, spre est în India, iar spre sud în ţinutul numit de Vechiul Testament „al moesilor şi al părţilor".

Totuşi lucrurile nu au fost chiar atât de simple. În ciuda originii diferite asumate de aceştia, Vechiul Testament îi tratează ca parte componentă a evenimentelor biblice. Cyrus, de pildă, este numit în Biblie „Unsul lui Yahweh" o relaţie cu totul neobişnuită pentru un Dumnezeu ebraic cu un individ care nu era evreu. Conform cărţii lui Ezra, Cyrus a primit misiunea să reconstruiască Templul din Ierusalim, spunând că el primeşte ordine direct de la Yahweh, pe care îl numea „Dumnezeu din Ceruri".

Cyrus şi ceilalţi regi din dinastia sa se numeau ahamenizi după titlul adoptat de fondatorul dinastiei, Hacham-Aniş. Nu era un titlu arian, ci unul perfect semitic, care înseamnă „înţeleptul". În general, istoricii au neglijat multele aspecte care pot indica o serie de similitudini între dumnezeul ebraic şi zeul pe care ahamenizii îi numeau, înţeleptul", pe care ei şi-l imaginau plutind în cer într-un glob înaripat, aşa cum apare, de exemplu, pe un sigiliu al lui Darius. (Fig. 5)

S-a stabilit acum că rădăcinile istorice, culturale şi religioase ale perşilor se află în Imperiul Babiloniano-Asirian, a cărui mărire şi decădere sunt înregistrate în Vechiul Testament.

Simbolurile care împodobesc inscripţiile ce apar pe monumentele şi sigiliile persane au fost considerate, la început, ca fiind doar decorative. Engelbert Kampfer, care a vizitat Perseopolisul, capitala Imperiului Persan, în 1686, a descris aceste semne ca fiind „ca nişte cuie", ca nişte „semne sparte". De atunci, acest scris este cunoscut sub numele de cuneiform.

Când au început eforturile de descifrare a acestor inscripţii, a devenit clar că ele fuseseră scrise cu aceleaşi caractere ca inscripţiile de pe monumentele şi tăbliţele din Mesopotamia, ţinutul dintre Tigru şi Eufrat. Intrigat de aceste descoperiri disparate, Paul Emile Botta a condus în 1843 prima cercetare arheologică majoră. El a ales un loc din nordul Mesopotamiei, aproape de oraşul Moşul, numit astăzi Khorsabad. Curând, Botta a reuşit să stabilească numele vechi al locului, scris cu litere cuneiforme, Dur Sharru Kin. Erau inscripţii semitice, o limbă înrudită cu ebraică, iar numele însemna „Oraşul îngrădit al cinstitului rege". Manualele noastre şcolare îl numesc pe acest rege Sargon al II-lea.

Capitala regelui asirian avea în centrul ei un palat magnific, ale cărui ziduri erau acoperite de nişte basoreliefuri care, dacă ar fi puse cap la cap, s-ar întinde pe mai bine de o milă. O piramidă în trepte, un zigurat care domina oraşul şi palatul regal, servea de „scară spre cer" zeilor. (Fig. 6)

Arhitectură şi sculpturile oraşului dau impresia unui mod de viaţă pe picior mare. Palatele, templele, casele, hambarele, grajdurile, zidurile, porţile, coloanele, decoraţiunile,

Operele de artă, turnurile, meterezele, terasele, grădinile – toate au fost construite în doar cinci ani. Conform celor spuse de George Contenau în La Vie Quotidienne ă Babylone et en Assyrie (Viaţa cotidiană în Babilon şi în Asiria) „imaginaţia noastră se clatină în faţa potenţialei puteri a unui imperiu care a reuşit să realizeze atât de mult într-un răstimp atât de scurt", cu aproape 3000 de ani în urmă.

Pentru a nu fi surclasaţi de francezi, în scenă apar şi englezii, în persoana lui Sir Austen Henry Layard, care şi-a stabilit şantierul arheologic la zece mile de Khorsabad, pe fluviul Tigru. Băştinaşii numeau acest loc Kuyunjik; a reieşit că este vorba, de fapt, de capitala Imperiului Asirian, Ninive.

Numele şi evenimentele biblice ies la iveală. Ninive era capitala regală a Asiriei sub ultimii trei mari împăraţi ai ei: Sanherib, Esarhadon şi Asurbanipal. „în al patrusprezecelea an al împăratului Ezechia, Sanherib, împăratul Asiriei, s-a suit împotriva tuturor cetăţilor întărite din Iuda şi a pus stăpânire pe ele", ne spune Vechiul Testament (II Regi 18:13) şi, când îngerul Domnului i-a ucis soldaţii, „Sanherib şi-a ridicat tabăra, a plecat şi s-a întors şi a locuit la Ninive".

Colinele pe care era aşezat oraşul au dat la iveală palate, temple, opere de artă care le întrec pe cele ale lui Sargon. Zona în care se crede că se afla palatul lui Esarhadon nu a putut fi cercetată, deoarece acolo s-a construit o moschee, pe presupusul loc în care ar fi fost îngropat profetul Iona, cel înghiţit de un o balenă (chit) fiindcă a refuzat să ducă mesajul Domnului în Ninive.

Layard citise într-o veche însemnare grecească faptul că un ofiţer al lui Alexandru cel Mare vazuseun loc plin de piramide şi de rămăşiţele unui oraş vechi" un oraş care era deja îngropat în timpul lui Alexandru cel Mare! Layard l-a cercetat şi pe acesta şi s-a dovedit a fi Nimrud, centrul militar al Asiriei. Aici ridicase Şalmaneser un obelisc pentru a-şi cinsti victoriile militare. Pe acest obelisc, aflat acum la British Museum, putem descoperi printre numele celor care au fost puşi să plătească tribut asirienilor şi pe cel al lui „Iehu, fiul lui Omri, regele Israelului".

Din nou, inscripţiile mesopotamicne şi textul biblic se susţin reciproc!

Uluiţi de frecventele coroborări între textele biblice şi descoperirile arheologice, asiriologii cum au început să fie numiţi cercetătorii în domeniu s-au aplecat asupra capitolului zece din cartea Genezei; Acolo Nimrod „viteaz vânător înaintea Domnului" este descris ca fiind fondatorul tuturor regatelor din Mesopotamia:

 

El a domnit la început peste Babei, Erec, Acad şi Carne, în ţara Şinear.

Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Nmive şi Calah '

Şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.

 

Erau într-adevăr nişte coline pe care localnicii le numeau Calah între Ninive şi Nimrud. Când echipele de arheologi, sub conducerea lui W. Andrae, au săpat în zonă, între 1903 şi 1914, ei au scos la iveală ruinele oraşului Ashur, capitala religioasă a imperiului şi prima capitală a acestuia. Dintre toate oraşele asiriene amintite în Biblie, numai Resen nu a fost descoperit încă. Numele înseamnă „frâu"; probabil că acolo erau grajdurile regale.

Cam în aceeaşi vreme când erau cercetate ruinele Ashurului, alte echipe, conduse de R. Koldewey, cercetau ruinele Babilonului, biblicul Babel un vast teritoriu plin de palate, temple, grădini suspendate şi inevitabilele zigurate. Nu peste mult timp operele de artă şi inscripţiile au dezvăluit istoria a două imperii rivale ale Mesopotamiei: Babilonia şi Asiria, unul aflat în sud şi unul în nord.

Înflorind şi decăzând, luptându-se sau coexistând în pace, cele două constituiau o civilizaţie înaltă care acoperă aproape 1500 de ani, ambele formându-se în jurul dnului 1900 î.Ch. Ashur şi Ninive au fost cucerite şi distruse, în final, de babilonieni în anul 614 şi, respectiv, 612 î.Ch. Aşa cum afirma

Biblia, Babilonul a cunoscut el însuşi un astfel de sfârşit, fiind cucerit de Cyrus Ahamenidul, în anul 539 î.Ch.

În ciuda faptului că cele două imperii au fost rivale de-a lungul întregii lor istorii, cu greu s-ar putea găsi vreo deosebire esenţială de ordin cultural său spiritual între ele. Chiar dacă Asiria îşi numea zeitatea supremă Ashur („Cel care vede tot") şi Babilonul, Marduk („Fiul colinei pure"), altfel, panteonurile lor erau aproape identice.

Multe din muzeele lumii expun la loc de cinste porţile de ceremonii, taurii înaripaţi, basoreliefurile, carele, uneltele şi ustensilele, bijuteriile, statuetele şi alte obiecte realizate din cele mai diferite materiale, scoase la iveală din colinele asiriene şi babiloniene. Dar adevărata comoară a acestor regate o constituie documentele: mii şi mii de inscripţii scrise cu caractere cuneiforme ce includ cosmogonii, poeme epice, cronici ale unor regi, manuscrise ale templelor, contracte comerciale, înregistrări ale căsătoriilor sau divorţurilor, tabele astronomice, predicţii astrologice, formule matematice, liste geografice, gramatici şi texte de şcoală şi ultimele, dar nu cele din urmă, texte care vorbesc despre numele, genealogiile, titlurile, acţiunile, puterile şi îndatoririle zeilor.

Limbajul comun care forma legătura culturală, istorică şi religioasă intre Asiria şi Babilon era cel acadian. Este prima limbă semitică cunoscută, înrudită, dar precedând ebraică, aramaică, feniciana şi caanita. Dar nici asirienii nici babilonienii nu au ridicat nici o pretenţie că au inventat scrisul sau limba aceasta într-adevăr, multe din tăbliţele lor posedă un postscriptum ce spune că textele respective au fost copiate după unele mai vechi

Atunci cine a inventat scrisul cuneiform şi a dezvoltat limba, gramatica ei precisă şi vocabularul ei bogat? Cine a scris aceste manuscrise mai vechi? Şi de ce asirienii şi babilonienii şi-au numit limba acadiană?

Atenţia se concentrează din nou asupra Bibliei. „Şi el a domnit la început peste Babel, Erec şi Acad." Să fi fost acolo Acad o capitală regală, precedându-le pe Babilon şi Ninive?

Ruinele mesopotamiene au demonstrat cu tărie că demult a existat cu adevărat un regat cu numele de Acad, întemeiat de un împărat, care îşi spunea sharrukin („drept-legiuitorul"). El pretindea că regatul său se întindea, prin graţia zeului Enlil, de la Marca de jos (Golful Persic) la Marea de sus (probabil Marca Mediterană). El se mândrea că la cheiul Acadului se adunau corăbii din toate colţurile lumii.

Istoricii au fost uimiţi: descoperiseră un imperiu mesopotamian în cel de-al treilea mileniu înainte de Christos! Era o distanţă în timp de aproape două mii de ani între Sargon Acadianul şi Sargon Asirianul, din Dur Sharrukin. Şi totuşi, cercetările făcute au dat la iveală literatură şi artă, ştiinţă şi politică, comerţ şi comunicaţii o civilizaţie în deplină maturitate cu mult înainte de apariţia Asiriei şi Babilonului. Mai mult, era clar cine era predecesoarea şi sursa civilizaţiei mesopotamiene. Asiria şi Babilonul nu erau decât ramuri ale trunchiului acadian.

Misterul existenţei unei civilizaţii mesopotamienc atât de devreme s-a adâncit, când a fost descoperită o inscripţie care menţiona genealogia lui Sargon Acadianul. Aceasta spunea că titlul său complet era „Rege peste Acad şi rege peste Chish" şi explică faptul că, înainte de a ajunge pe tron, el fusese consilier al Legiuitorilor din Chish. Să fi fost oare un regat anterior, acela din Chish, care l-a precedat pe cel acadian? Incă o dată versetele biblice capătă semnificaţie.

 

Şi Cush l-a născut pe Nimrod:

 El este acela care a început să fie puternic pe Pământ.

Şi la început el a domnit peste Babel şi Acad

 

Mulţi cercetători au speculat că Sargon este biblicul Nimrod. Dacă se citeşte Chish în loc de Cush, în versetele de mai sus, s-ar părea că într-adevăr Nimrod este precedat de Chish, după cum pretinde Sargon. Istoricii au început apoi să ia ad litteram şi restul descrierii sale: „El a înfrânt oraşul Uruk şi i-a dărâmat zidurile... şi a ieşit victorios dm bătălia cu locuitorii din Ur... A cucerit tot pământul, de la Lagash până la mare."

Să fi fost biblicul Erec unul şi acelaşi cu Uruk, cel de pe inscripţia lui Sargon? Când a fost dezgropată o aşezare numită astăzi Warka s-a descoperit că aşa stau lucrurile. Şi acel Ur la care se referă Sargon în inscripţia să nu este altul decât biblicul Ur, locul de naştere al lui Avraam.

Nu numai că descoperirile arheologice confirmă Biblia, dar devine clar că trebuie să fi fost regate, oraşe şi civilizaţie în Mesopotamia, chiar şi înainte de cel de-al treilea mileniu de dinainte de Christos. Singura întrebare rămâne: Cât de departe, în timp, trebuie să meargă cineva pentru a descoperi prima civilizaţie?

Cheia care dezleagă această enigmă o constituie o altă limbă.

 

                                       *

 

Cercetătorii şi-au dat seama că numele aveau o semnificaţie, nu numai în Vechiul Testament, ci în întregul Orient. Toate numele de oameni, zei şi locuri acadiene, babiloniene şi asiriene aveau o semnificaţie. Dar numele regilor dinaintea lui Sargon Acadianul nu aveau nici un sens: cel la curtea căruia slujise Sargon se numea Urzababa, regele care domnea în Erec se numea Lugalzagesi, şi aşa mai departe.

Conferenţiind în faţa Royal Asiatic Society (Societatea de studii asiatice) în 1853, Sir Henry Rawlinson a demonstrat că aceste nume nu erau nici de origine semitică, nici de origine indo-asiatică într-adevăr, acestea par a „nu aparţine nici unui

Grup cunoscut de limbi sau popoare

Dar, dacă aceste nume aveau un sens, care era limba în care ele aveau vreo semnificaţie?

Istoricii s-au întors din nou la inscripţiile cuneiforme. În general, scrisul cuneiform era silabic, fiecărui semn corespunzându-i o silabă. Şi totuşi acest scris utiliză o serie de semne care nu reprezentau silabe fonetice, ci aveau o semnificaţie deplină: zeu, oraş, ţinut, viaţă etc. Singura explicaţie posibilă era că aceste semne ar fi fost rămăşiţe dintr-un alt tip dc scriere care utiliza pictograme. Acadiana trebuie să fi fost deci precedată de o altă limbă care utiliza acest tip de scriere, înaintea hieroglifelor egiptene.

A devenit curând clar faptul că era vorba aici de o cu totul altă limbă, şi nu numai de un alt tip de scriere. S-a descoperit că acadiana era plină de cuvinte împrumutate tot la fel cum este astăzi folosit în întreaga lume cuvântul englezesc week-end, de pildă. Aceasta s-a întâmplat mai ales cu termenii tehnici, şi, de asemenea, în terminologia referitoare la zei şi la ceruri.

Una din cele mai interesante descoperiri în materie de texte acadiene a fost dezgroparea ruinelor unei biblioteci, alcătuită de Asurbanipal la Ninive. Layard şi colegii lui au scos la iveală o sumedenie de texte, multe dintre ele fiind descrise de vechii scribi ca fiind copii ale unor texte „mai vechi". Un grup de douăzeci şi trei de tăbliţe se încheiau cu menţiunea: „A douăzeci şi treia tăbliţă; limba lui Shumer n-a fost schimbată." Un alt text poseda o inscripţie enigmatică, aparţinându-i lui Asurbanipal însuşi:

 

Zeul scribilor m-a cinstit dându-mi secretul artei sale.

Fost-am iniţiat în arta scrisului.

Pot citi chiar şi încâlcitul scris al lui Shumer;

Pot înţelege chiar şi pietrele cu enigmatice cuvinte

Gravate pe ele în zilele de dinaintea Marelui Potop.

 

Pretenţia lui Asurbanipal că el poate citi tăbliţe „în complicatul scris al lui Shumer" şi că poate înţelege „enigmaticele cuvinte" scrise pe pietre în zilele „de dinaintea potopului" nu a făcut decât să mărească misterul. Dar în ianuarie 1869, Jules Oppert sugera Societăţii Franceze de Numismatică să recunoască existenţa unei limbi, şi a unei populaţii preacadiene. Arătând ca primii regi mesopotamieni se autoproclamau „Rege al Sumerului şi al Acadului", el a sugerat ca aceşti oameni să fie numiţi sumerieni, iar ţara lor Sumer.

Cu excepţia pronunţiei greşite ar fi trebuit să fie Shumer şi nu Sumer, Oppert avea dreptate. Sumer nu era un ţinut misterios, îndepărtat, ci numele vechi al Mesopotamiei, aşa cum, în mod clar, afirmă cartea Genezei: oraşele regale Babel, Acad şi Erec erau în „Ţara Shinear". (Shinear fiind numele biblic al Sumerului.)

O dată ce istoricii au acceptat această concluzie, porţile au fost deschise. Referinţele acadiene la „texte mai vechi" au căpătat sens, şi s-a descoperit că lungile coloane de cuvinte erau de fapt dicţionare şi vocabulare, realizate în Asiria şi în Babilon, pentru studiul primei limbi scrise, sumeriana.

Fără aceste dicţionare de demult, nu am fi fost capabili să citim inscripţiile sumeriene. Cu ajutorul lor însă, a fost descoperită o întreagă comoară literară şi culturală. A devenit clar că scrisul sumerian, la început pictografic, cioplit în piatră, în coloane verticale, a fost trecut ulterior pe orizontală, stilizat mai apoi pentru a putea fi scris pe tăbliţele de lut şi transformat astfel în scrisul cuneiform ce a fost adoptat de asirieni, acadieni şi babilonieni, precum şi de alte seminţii din Orientul Apropiat. (Fig.7)

 

Fig 7

 

Descifrarea limbii sumeriene şi a scrisului şi constatarea faptului că Sumerul fusese izvorul civilizaţiilor acadiano-babiloniană şi asiriană a încurajat cercetările arheologice în sudul Mesopotamiei. Toate dovezile indicau faptul că începutul se afla aici.

Primele săpături importante în Sumer au fost declanşate de arheologii francezi în 1877, ce s-a descoperit numai pe acest şantier a fost de proporţii atât de mari, încât şi alţi arheologi au continuat cercetările până în 1913, fără a reuşi să termine.

Numit de localnici Telloh („Colina"), şantierul s-a dovedit a fi un oraş vechi, chiar acel Lagash, de cucerirea căruia Sargon Acadianul se mândrea atât de tare. Era într-adevăr un oraş regal, ai cărui conducători purtau acelaşi titlu ca şi Sargon, numai că în sumeriană: EN.ŞI („drept-legiuitorul).

Dinastia lor începe în jurul anului 2900 î.Ch. şi durează aproape 650 de ani. În acest timp au domnit fără întrerupere în Lagash 43 de ensi: numele lor şi durata domniei fiecăruia au fost înregistrate cu precizie.

Inscripţiile aduc numeroase informaţii. Invocaţii către zei de „a face să înflorească mugurii... şi să facă să rodească lanurile udate cu apa" atestă existenţa agriculturii şi a irigaţiei. Un pocal inscripţionat în onoarea unei zeiţe de „supraveghetorul hambarelor" indică faptul că grânele erau depozitate, măsurate şi comercializate. (Fig. 8)

 

Un ensi pe nume Eannatum a lăsat o inscripţie pe o tăbliţă de lut care afirmă în mod clar că regii sumerieni nu se puteau urca pe tron decât cu aprobarea zeilor. De asemenea, el menţionează cucerirea unui alt oraş, dezvăluindu-ne astfel existenţa mai multor oraşe-state în Sumer, la începutul mileniului trei î.Ch.

Succesorul lui Eannatum, Entemena, 'a scris despre construirea unui templu şi decorarea acestuia cu aur, argint şi grădini monumentale. Se mândrea cu construirea unei fortăreţe cu numeroase turnuri de veghe şi facilităţi pentru acostarea navelor.

Unul dintre cei mai cunoscuţi regi ai Lagashului a fost Gudea. Există numeroase statuete ale lui, toate prezentândul într-o stanţă votivă, rugându-se zeilor. Această ipostază nu era falsă. Gudea şi-a dedicat viaţa adorării lui Ningirsu, zeitatea sa principală, şi construirii şi reparării templelor.

Numeroasele sale inscripţii relevă faptul că, în căutare de materiale deosebite de construcţie, el aducea aur din Africa şi Anatolia, argint din Munţii Taurus, cedru din Liban, alte lemne rare de pe Ararat, cupru din Zagros, diorit din Egipt, carneol din Etiopia şi alte materiale din ţinuturi neidcntificate încă de cercetători.

Când Moise a construit un „lăcaş" în deşert pentru Domnul Dumnezeu, el l-a făcut după nişte instrucţiuni foarte detaliate, date chiar de Dumnezeu. Când regele Solomon a construit primul templu la Ierusalim, el l-a făcut după ce Dumnezeu i-a dat „înţelepciune". Profetului Ezechiel i-au fost arătate planuri foarte detaliate pentru' „cel de-al doilea templu" într-o „viziune dumnezeiască" de „un om a cărui înfăţişare era că înfăţişarea aramei; el avea în mână o sfoară de măsurat, de in, şi o prăjină de măsurat..." Ur-Nammu, regele din Ur, descrie, cu un mileniu mai devreme, cum zeul său i-a ordonat să-i construiască un templu şi i-a dat instrucţiuni precise, dându-i o prăjină şi un ghem de sfoară de măsurat. (Fig. 9)

Cu o mie două sute de ani înaintea lui Moise, Gudea pretinde acelaşi lucru. Instrucţiunile, menţionează el într-o lungă inscripţie, i-au fost date într-o viziune. „Un om ce strălucea ca soarele" alături de care se afla o.. pasăre divină", „mi-a poruncit să-i construiesc un templu". „Omul", care, „după coroana ce-o avea pe cap, era cu siguranţă un zeu", a fost identificat ulterior ca fiind zeul Ningirsu. Cu el se afla o zeiţă care „ţinea în mână o tăbliţă cu astrele favorabile; în cealaltă mână ţinea „un stilus zeiesc", cu care i-a indicat lui Gudea astrul benefic. Un al treilea om, şi el un zeu, avea în mână o tăbliţă dintr-o piatră preţioasă; „şi planul templului era desenat acolo". Într-una din statuile iui Gudea acesta este înfăţişat având pe genunchi această tăbliţă;

 

Pe ea se poate vedea foarte clar planul templului. (Fig. 10)

Deşi foarte inteligent, Gudea a fost uimit de această construcţie arhitecturală şi i-a cerut ajutor unei zeiţe pentru a-i interpreta mesajul divin. Aceasta i-a explicat semnificaţiile instrucţiunilor, dimensiunile pe care trebuia să le aibă templul, precum şi dimensiunile şi forma pe care trebuia să o aibă cărămizile. Gudea a angajat apoi un „ghicitor, cel care ia deciziile" şi o „dezlegătoare de taine" pentru a identifica locul din împrejurimile oraşului în care doreau zeii să fie construit templul. Pentru construcţia propriu-zisă, Gudea a angajat 216.000 de oameni.

Uimirea lui Gudea este de înţeles, deoarece acel plan se presupune că îi oferea toate informaţiile necesare construirii unui zigurat de şapte etaje. În cartea sa Der Alte Orient (Orientul Antic), A. Billerbeck a reuşit să descifreze, măcar în parte, divinele indicaţii de construcţie. Anticul desen, chiar şi pe o statuie parţial deteriorată, este însoţit la vârf de o serie de linii verticale, numărul lor scăzând pe măsură ce creşte spaţiul dintre ele. Arhitecţii divini au reuşit se pare, utilizând doar planul unui singur etaj şi şapte scale diferite, să ofere instrucţiunile necesare construirii întregii clădiri de şapte etaje. (Fig. 11)

S-a spus că războiul îl împinge pe om la noi cuceriri tehnice şi ştiinţifice. În anticul Sumer, se pare că oamenii şi regii lor erau împinşi spre noi soluţii tehnologice de construirea templelor. Posibilitatea de a îndeplini opere uriaşe de construcţii conform unor planuri arhitecturale deosebite, de a organiza şi hrăni o uriaşă forţă de munca, de a lucra pământul, capacitatea de a modela cărămizile şi de a căra pietre uriaşe, de a aduce materiale rare de la mii de mile distanţă, de a prelucra metalele şi de a crea unelte, dar şi ornamente toate acestea vorbesc în mod clar de o civilizaţie înaltă, deja în plină înflorire în mileniul al treilea înaintea de Christos.

Oricât de bine realizate ar fi fost templele sumeriene, ele nu reprezintă decât vârful icebergului. Prima civilizaţie cunoscută până în prezent este mult mai bogată.

În afară de descoperirea şi dezvoltarea scrisului, fără de care nici o civilizaţie nu s-ar fi descurcat, sumerienii ar trebui creditaţi şi cu inventarea tiparului. Milenii înainte ca Gutemberg să „inventeze" tiparul, folosind literele mobile, scribii sumerieni utilizau „tipare" ale unor semne pictografice, cam cum folosim noi astăzi ştampilele de cauciuc.

Tot ei au inventat şi un predecesor al rotativei sigiliul cilindric. Făcut dintr-o piatră foarte grea, acesta era gravat în „negativ"; când el era desfăşurat pe lutul moale se obţinea o imagine „pozitivă". Acest sigiliu permitea stabilirea autenticităţii unui document; oricând se putea face o nouă imprimare, care se compara cu cea veche. (Fig. 12)

Multe din înscrisurile sumeriene descoperite până în prezent nu au de-a face în special cu divinităţile, cât mai ales cu viaţa de zi cu zi, înregistrând de exemplu recoltele obţinute, măsurători ale pământurilor sau modul de calcul al preţurilor, într-adevăr, nici o mare civilizaţie nu poate exista fară un sistem matematic avansat.

Sistemul sumerian, numit sexagesimal, combina cifra mundană 10 cu cea divină 6, pentru a obţine cifra de bază, care era 60. În unele privinţe, acest sistem este superior celui utilizat de noi în prezent; în orice caz, este. Fără dubiu superior celui grecesc sau celui roman. Acesta nu este numai cel dintâi sistem matematic cunoscut, dar şi cel care ne-a transmis conceptul de „unitate". La fel cum în sistemul decimal 2 poate fi 2 sau 20 sau 200 ş.a.m.d., la fel şi 2 din sistemul sumerian putea fi 2 sau 120 (2x60) etc., în funcţie de locul ocupat. (Fig. 13)

Cercul de 360°, piciorul cu cei 12 inch, duzina nu sunt decât o narte a acestui sistem. Cunoştinţele lor în materie de astronomie, calendarul întocmit de ei şi alte subiecte legate de împletirea dintre matematică şi religie vor fi tratate în capitole separate.

Tot aşa cum întregul nostru sistem economic şi social, sistemul juridic, cel comercial, cel administrativ depind de hârtie, viaţa sumeriano/mesopotamiană depindea de lut. Templele, tribunalele, casele de comerţ aveau permanent scribii gata cu tăbliţe de lut, pentru a întocmi documentele necesare.

Argila era de asemenea necesară pentru producerea unor bunuri. Era folosită şi pentru fabricarea cărămizilor, o altă „invenţie" sumeriană, care a făcut posibilă construirea caselor, palatelor şi templelor impozante.

Tot sumerienii sunt creditaţi cu două inovaţii care au făcut posibilă reducerea greutăţii, combinată cu o sporire a rezistenţei tuturor produselor realizate din argilă: smălţuirea şi arderea. Arhitecţii moderni au descoperit betonul armat: introducerea unor bare de fier în ciment, obţinându-se astfel un material de construcţie foarte rezistent. Cu mult timp înainte, sumerienii creşteau rezistenţa cărămizilor lor amestecând argila cu trestie sau cu paie. De asemenea ei ştiau că produsele de lut pot avea o rezistenţă sporită dacă sunt arse într-un cuptor. Primele clădiri foarte înalte, la fel ca şi produsele ceramice de o rezistenţă deosebită au fost posibile datorită acestor descoperiri.

                                     *

Invenţia cuptorului de olărie un cuptor care producea o temperatură foarte ridicată, ce putea fi ţinută sub control, fără riscul de a contamina produsele cu praf sau cu cenuşă a făcut posibilă o şi mai mare descoperire tehnologică: prelucrarea metalelor.

S-a presupus că omul a descoperit că poate prelucra „pietre uşoare" de fapt pepite de aur, cupru sau argint descoperite întâmplător în forme folositoare sau plăcute, cândva în jurul anului 6000 î.Ch. Primele produse de metal au fost descoperite în Munţii Zagros şi în Munţii Taurus. Totuşi, aşa cum arată R.J.Forbes în cartea The Birth Place of Old World Metalurgy (Locul de naştere al metalurgiei), „în Orientul Antic, rezervele de cupru natural au fost repede epuizate, iar minerii a trebuit să treacă la alte minereuri", aceasta presupunând cunoştinţele şi capacitatea de a extrage minereurile, de a le zdrobi, de a le transforma în pulberi şi de a le prelucra procese care nu puteau avea loc fără cuptoare de topit şi, în general, fără o tehnologie avansată.

Arta metalurgiei a ajuns curând la capacitatea de a alia cuprul cu alte materiale, rezultând un metal greu, casant, dar maleabil pe care noi îl numim azi bronz. Era bronzului, prima eră care utilizează metalele, a fost, de asemenea, una din contribuţiile aduse de Mesopotamia la crearea civilizaţiei moderne. O mare parte din comerţul Antichităţii era dedicată comerţului cu metale. În plus, aceasta a condus la dezvoltarea sistemului bancar şi la apariţia primei monede, şekel-ul de argint („lingou cântărit"). Marea varietate a metalelor şi a aliajelor pentru care au fost găsite nume şi terminologia tehnică extinsă denotă nivelul ridicat la care se afla metalurgia în Mesopotamia. Pentru o vreme acest lucru i-a uimit pe cercetători, deoarece Sumerul nu poseda rezerve de minereuri feroase şi, cu toate acestea, metalurgia începe aici.

Răspunsul este energia. Topirea şi prelucrarea metalelor nu se puteau face fără rezerve mari de combustibil pentru cuptoare, cazane şi furnale. Mesopotamia putea avea rezerve reduse de minereuri, avea în schimb combustibil suficient. Deci minereurile erau aduse aici pentru a fi prelucrate, lucru ce explică numeroasele inscripţii ce vorbesc despre aducerea de minereu de la mari depărtări.

Combustibilii care dădeau supremaţia tehnologică Sumerului erau asfaltul şi bitumul, produse petroliere care se scurg în mod natural la suprafaţă, în multe locuri din Mesopotamia. R.J. Forbes, într-o altă lucrare a sa, Bitum and Petroleum în Antiquity (Folosirea bitumului şi a petrolului în Antichitate) a spus că „depozitele de combustibil de la suprafaţă din Mesopotamia au fost cea mai importantă resursă de combustibil a Antichităţii, până la Imperiul Roman". Concluzia sa este că utilizarea tehnologică a produselor din petrol a pornit din sumer cu aproximaţie în jurul anului 3500 î.Ch.; într-adevăr, el arată că uzul şi cunoştinţele legate de petrol şi de proprietăţile sale au fost mai mari în Mesopotamia decât la alte civilizaţii ulterioare.

Atât de mare era uzul produselor din petrol nu numai drept combustibil, ci şi la construirea străzilor, pentru izolaţii împotriva umezelii, pentru călăfătuirea corăbiilor, pentru vopsire, cimentuire, topire astfel încât, atunci când arheologii au căutat anticul Ur, l-au descoperit ascuns sub o colină, pe care localnicii o numeau „Colina Bitumului". Forbes arată că sumeriana are câte un substantiv pentru fiecare substanţă pe bază de bitum, descoperită în Mesopotamia. Într-adevăr, numele substanţelor bituminoase şi petroliere din celelalte limbi acadiana, ebraică, egipteană, copta, greacă, latină şi sanscrita pot fi recunoscute ca derivate din sumeriană; de exemplu, cel mai obişnuit cuvânt pentru petrol – naphta – derivă din napatu („piatră care arde").

Utilizarea produselor petroliere a pus bazele dezvoltării chimiei. Putem judeca înaltul nivel dc cunoştinţe al sumerienilor, nu numai prin varietatea de culori şi pigmenţi folosiţi în diferite procese, cum ar fi smăltuirea, dar şi producerea pe cale artificială a pietrelor preţioase, incluzând şi un substitut pentru lapislazuli (o varietate de piatră semipreţioasă de culoare albastru deschis).

                                          *

 

Bitumurile erau de asemenea folosite şi de medicină sumeriană, un alt domeniu în care standardele erau foarte ridicate. Sutele de texte acadiene care au fost descoperite utilizează termenii medicali «sumerieni, arătând astfel originea întregii medicine mesopotamiene.

Biblioteca lui Asurbanipal avea o secţiune specială pentru medicină. Textele erau împărţite în trei categorii: bul-titu (terapii), şipir bel imti (chirurgie) şi urli maşmaşşe (descântec şi incantaţii). Codurile lor de legi includeau secţiuni care tratau despre onorariul care trebuia plătit unui „chirurg" pentru o operaţie reuşită, dar şi pedepsele care i se aplicau acestuia în caz că dădea greş: unui doctor care utiliza un cuţitaş pentru a deschide tâmpla unui pacient i se tăia mâna dacă scotea ochiul pacientului.

Unele schelete descoperite în mormintele mesopotamiene indică fără greş urmele unor operaţii pe creier. Un text, parţial distrus, vorbeşte despre extragerea „umbrei din ochiul unui om", probabil o cataractă, prin metode chirurgicale un alt text menţionează utilizarea unui instrument de tăiere, spunând că, „dacă boala a ajuns în interiorul osului, trebuie să-l cureţi şi s-o îndepărtezi."

Persoanele bolnave din Sumerul acelor vremuri puteau alege între un A.ZU („doctor de apă") şi un LA.ZU („doctor de petrol"). O tăbliţă descoperită în Ur, având o vechime de circa 5000 de ani, numeşte pe unul din practicanţii medicinii: „Lulu, doctorul"; de asemenea, existau şi veterinari, cunoscuţi ca „doctori de boi" sau „doctori de cururi".

Pe un sigiliu cilindric, descoperit la Lagash, ce a aparţinut unui anume „Urlugaledina, medicul" apare o pereche de cleşti chirurgicali. Sigiliul conţine şi şarpele pe un copac, simbolul până astăzi al medicinii. (Fig. 14)

Textele medicale sumeriene vorbesc despre diagnoză şi prescripţii. Acest lucru nu lasă nici o umbră de îndoială asupra faptului că medicina mesopotamiană nu avea nimic de-a iace cu vrăjitoria sau magia. Ele recomandau curăţenia şi spălarea, băi cu apă fierbinte, în care fuseseră dizolvaţi solvenţi minerali, aplicarea unor derivaţi vegetali frecarea atentă cu unii compuşi ai petrolului.

Medicamentele erau făcute din plante şi compuşi minerali şi erau amestecate cu unele lichide, în funcţie de scopul în care erau utilizate. Dacă se luau pe gura, pudra era amestecată cu vin, bere sau miere; dacă era „introdusă în rect" – printr-o clismă – era amestecată cu uleiuri vegetale. Alcoolul juca un rol deosebit în dezinfectare şi ca bază pentru numeroase medicamente. Termenul a ajuns la noi prin intermediul cuvântului arab kohlt ce derivă din cuvântul acadian kuhlu.

Au fost descoperite nişte mulaje ale ficatului, lucru ce indică un studiu atent al medicinei. Anatomia trebuie să fi fost o ştiinţă foarte dezvoltată, deoarece în temple se practicau nişte ritualuri foarte complicate ce implicau disecţii foarte atente ale animalelor numai la un pas distanţă de cunoştinţele despre anatomia umană.

O serie de reprezentări de pe sigilii cilindrice sau de pe tăbliţele de lut arată oameni întinşi pe un fel de masă de operaţie, înconjuraţi de echipe de zei sau oameni. Cunoaştem, din poveşti sau legende că sumerienii şi cei care i-au urmat erau foarte preocupaţi de problema vieţii şi a morţii. Ghilgamesh căuta „Arborele vieţii" sau un mineral (o „piatră") care asigura viaţa veşnică. De asemenea, există referiri la încercări de a-i învia pe cei morţi, mai ales dacă aceştia erau zei:

Asupra corpului neînsufleţit, atârnat de prăjină

Au aţintit Pulsul şi Strălucirea;

De şaizeci de ori Apa Vieţii.

De şaizeci de ori Hrana Vieţii,

Ei au aruncat asupra lui;

Şi Inanna s-a ridicat.

 

Să fi fost oare folosite nişte metode ultramoderne, despre care nu putem decât să speculăm, pentru astfel de încercări de reînviere a morţilor ca materialele radioactive erau cunoscute şi utilizate pentru a trata anumite alimente este clar sugerat de o scenă despre un tratament medical, de pe un sigiliu cilindric datând de la începutul civilizaţiei sumeriene. Ni se înfăţişează un om care stă pe un pat special faţa sa este protejată de o mască şi el este supus unui anume fel de radiaţie. (Fig. 15)

Una din primele industrii dezvoltate în Sumer a fost cea a îmbrăcăminţii.

Se consideră că revoluţia noastră industrială a început cu inventarea, în 1760, a maşinii mecanice de tors. Majoritatea naţiunilor în curs de dezvoltare au încercat, de atunci încoace, să-şi dezvolte o industrie textilă, ca prim pas spre industrializare. Dovezile indică faptul că acesta a fost mersul istoriei nu numai din secolul al XVIII-lea, ci chiar de la prima civilizaţie umană. Nu s-ar fi putut face trecerea la o industrie textilă fără a se face mai întâi agricultură, pentru fibre, şi domesticirea animalelor, pentru piei, lână etc. Grace Crowfoot, în cartea sa Textiles, Basketry and Mats în Antiquity (Textilele, ţesutul şi împletitul în Antichitate) exprimă consensul oamenilor de ştiinţă referitor la această problemă. Industria textilelor a început în Mesopotamia în jurul anului 3800 î.Ch.

Sumerienii erau vestiţi în Antichitate, nu numai pentru industria lor textilă, dar şi pentru veşmintele lor. În cartea lui Iosua se povesteşte că, în timpul unei furtuni, o persoană nu a putut rezista tentaţiei de a păstra o „haină bună de Shinear", pe care o găsise pe strada deşi pedeapsa pentru această faptă era moartea. Atât de preţuite erau hainele de Shinear (Sumer), încât oamenii erau dispuşi să-şi rişte viaţa pentru a obţine una.

Există deja o bogată terminologie pentru a descrie atât hainele, cât şi pe cei care le făceau. Haină de bază se numea TUG fără îndoială de aici venind şi numele roman „togă". Haină de tip togă se numea TUG.TU.ŞE, ceea ce în sumeriană însemna „haina care se poartă de jur-împrejur". (fig. 16)

 

Vechile desene indică nu numai o uimitoare varietate şi opulenţă în materie dc haine, dar şi eleganţă şi bun gust în îmbinarea lor, cu podoabe, coafuri sau bijuterii. (Fig. 17, 18) *

O altă realizare deosebită a sumerienilor era în materie de agricultură. Într-o ţară cu ploi foarte rare, apa necesară recoltelor era obţinută din râuri, printr-un vast sistem de canale de irigaţii. Mesopotamia – ţara dintre râuri – era un veritabil grânar al acelor timpuri. Caisul, în spaniolă, damascos (copacul de Damasc) are numele latinesc armeniaca, un cuvânt derivat de la acadianul armanu. Cireşul, în greacă kerassos, kirsche în germană, provine din acadianul karşnu. Toate dovezile indică faptul că acestea, precum şi alte specii de pomi au ajuns în Europa din Mesopotamia. Dar nu numai pomi: cuvântul englezesc saffron (şofran) provine din acadianul azuripanu, crocus (brânduşă) din kurkanu (via grecescul krokos), cumin (chimion) de la kamanu, hyssop (isop) de la zupu, mmyrrh (smirnă) de la murru. Lista este lungă; în multe cazuri, Grecia a făcut puntea de legătură, fizică şi etimologică, prin care acestea au ajuns în Europa. Ceapă, usturoiul, castraveţii, varza şi lăptucile erau ingrediente comune pe masa sumerienilor.

Ceea ce este la fel de impresionant este numărul mare de feluri de mâncare şi metodele lor de preparare, într-un cuvânt bucătăria sumeriană. Texte şi desene confirmă că ei ştiau să transforme cerealele pe care le cultivau în faină, din care făceau pâine dospită sau nedospita terciuri, prăjituri diverse preparate de patiserie, biscuiţi. Orzul era de asemenea fermentat, pentru a se produce bere au fost găsite chiar „manuale tehnice" pentru producerea berii. Vinul era obţinut atât din struguri, cât şi din curmale. Erau crescute oi, capre şi vaci pentru lapte acesta era folosit atât ca băutură, cât şi pentru prăjituri sau prelucrat sub formă de iaurt, unt, smântână sau brânză. Peştele nu lipsea din bucătăria tradiţională a sumerienilor. Carne de berbec se găsea din abundenţă, iar cea dc porc era considerată o adevărată delicatesă. Gâştele şi raţele erau păstrate pentru mesele zeilor.

Textele vechi dovedesc că arta culinară era dezvoltată, mai ales în temple pentru uzul zeilor. Unul din texte prezintă oferta făcută unui zeu: „Pâini de orz dospit... o cremă cu miere şi smântână, curmale, plăcinte... bere, vin, lapte... brânză, smântână." Carnea friptă era oferită cu libaţiuni de „cea mai bună bere, cu vin şi cu lapte". O bucată specială de bou era preparată după o reţetă foarte complicată, ce necesită „faină fină... făcută aluat, cu bere şi vin", amestecată cu grăsimi de animale şi „ingrediente aromate, extrase din inima plantelor", nuci, malţ şi cereale. Instrucţiunile pentru „sacrificiile zilnice, închinate zeilor oraşului Uruk" cereau servirea a cinci tipuri de băuturi la masă şi specificau „ce trebuie să facă brutarul şi bucătarul".

Admiraţia noastră pentru arta culinară sumeriană creşte atunci când descoperim poemele care aduc omagiu acesteia, într-adevăr, ce mai poate spune cineva când descoperă o reţetă antică pentru „coq au vin”

 

În vinul cel mai bun,

În apa aromată,

În uleiul de miruit,

Pe-această pasăre eu am gătit-o

Şi am mâncat-o.

 

O economie în plin avânt, o societate cu asemenea întreprinderi extinse nu s-ar fi putut dezvolta fară un sistem de transporturi bine pus la punct. Pentru transportul oamenilor, mărfurilor şi viteler sumerienii foloseau cele două mari fluvii, precum şi extinsă reţea de canale. Unele din desenele timpurii prezintă ceea ce pot fi numite, fară a greşi prea mult, primele ambarcaţiuni din lume.

Aflăm din textele sumeriene că aceştia puteau naviga pe mare folosind numeroase tipuri de nave, spre ţinuturi îndepărtate, în căutare de metale, lemn rar, pietre preţioase, dar şi alte mărfuri care nu erau de găsit în Mesopotamia. Într-un dicţionar acadiano-sumerian, au fost identificaţi nu mai puţin de 150 de termeni pentru ambarcaţiuni, în funcţie de mărimea acestora, destinaţia lor, tipul ambarcaţiunilor (pentru transportul oamenilor, pentru mărfuri sau numai pentru anumite produse). 69 de termeni se referă la navigaţia propriu-zisă şi la construirea corăbiilor. Numai o lungă tradiţie a navigaţiei putea produce o astfel de varietate de ambarcaţiuni şi o atât de complicată terminologie.

Tot Sumerul poate fi creditat şi cu descoperirea şi utilizarea, pentru prima dată, a roţii. Inventarea şi utilizarea ci în viaţa de zi cu zi a permis apariţia a numeroase vehicule, de la cărucioare simple până la carele de luptă, utilizând pentru tracţiune atât boi cât şi cai. (Fig. 19)

În 1956, profesorul Samuel N. Kramer, unul dintre, cei mai mari specialişti în istoria Sumerului, a trecut în revistă

Moştenirea literară descoperita sub colinele mesopotamiene

Cartea sa, From the Tablets of Sumer (Tăbliţele Sumerului), este ea însăşi o capodoperă. În cele douăzeci şi cinci de capitole, este prezentată câte una din „premierele" sumeriene, incluzând aici primele şcoli, primul parlament bicameral, primul istoric, prima farmacopee, primul „almanah", prima cosmogonie şi cosmologie, primul „Iov", primele proverbe şi zicători, primul „Noe", prima bibliotecă şi primul catalog al unei biblioteci, prima „vârstă de aur a umanităţii", primul cod de legi, primele reforme sociale, primele tratate de medicină, primele culturi agricole organizate... Nu este aici nici o exagerare.

      Primele şcoli au apărut în Sumer ca o consecinţă a apariţiei scrisului. Dovezile (atât arheologice, cum ar fi clădiri ale şcolilor de atunci, cât şi scrise, de pildă tăbliţele cu exerciţii) atestă existenţa unui sistem educaţional, încă de la începutul mileniului al treilea î.Ch. Existau mii de scribi în Sumer, de la scribi copii la scribi de „înaltă calificare", scribi regali, scribii din temple şi scribi care îndeplineau funcţii importante în stat. Unii funcţionau ca profesori în şcoli şi ne-au rămas de la ei eseuri despre aspiraţiile şi scopurile lor, despre experienţa lor profesională, despre metodele lor de predare.

În şcoli nu se preda numai limba şi scrisul. Se predau, de asemenea, şi ştiinţele vremii: botanica, zoologia, geografia, matematicile şi teologia. Se studiau şi se copiau operele vechi de artă şi se compuneau altele noi. Şcolile erau conduse de ummia „profesor expert", iar lista profesorilor includea nu numai pe cei de specialitate, „cel de desen", „cel de matematică", dar şi pe „cel cu biciul". Se pare că disciplină era foarte strictă un fost elev al unei astfel de şcoli descrie că a fost biciuit pentru că obişnuia să chiulească de la şcoală, pentru murdărie, pentru lene, pentru că nu păstra liniştea în timpul orelor, pentru purtare necuviincioasă şi pentru că avea un scris neîngrijit.

Un poem epic ce vorbeşte despre istoria oraşului Erec menţionează şi rivalitatea dintre acesta şi Cush. Textul ne spune cum, o delegaţie din Cush a venit în Erec pentru a stabili pacea, dar regele acesteia, Ghilgamesh a preferat să continue luptă decât să trateze cu ei. Ceea ce este interesant este că el a trebuit să supună această hotărâre „Sfatului bătrânilor"

 

Regele Ghilgamesh a venit în faţa bătrânilor oraşului,

             Pentru ca ei să decidă ce e de făcut:

„Să ne supunem neamului lui Cush,

 Sau cu armele noastre să le răspundem."

 

Sfatul bătrânilor a decis să se negocieze pacea. Neînfricatul Ghilgamesh a cerut atunci părerea celor tineri, „Sfatul luptătorilor", care au votat pentru război. Importanţa acestei povestiri stă în dezvăluirea faptului că trebuia ca regii sumerieni să discute problemele referitoare la declanşarea unui război cu acest prim parlament bicameral din istorie, şi asta acum 5000 de ani! Titlul de primul istoric a fost atribuit de Kramer lui Entemena, rege al Lagashului, care a descris pe tăbliţe de lut războiul dus de el contra regelui din Umma. Dacă celelalte texte erau opere literare sau poeme în proză, însemnările lui Entefria sunt în proză şi constituie o relatare strictă a evenimentelor.

Deoarece inscripţiile babiloniene şi cele asiriene au fost descifrate cu mult înaintea celor sumeriene, s-a crezut că primul cod de legi a fost alcătuit de regele babilonian Hammurabi, în jurul anului 1900 î.Ch. Dar când a fost descoperită civilizaţia sumeriană, a devenit clar că acest titlu le revine în întregime sumerienilor.

Cu mult înainte de Hammurabi, un rege din oraşul-stat Eşnuna (în nord-estul Babilonului) a alcătuit un cod de legi ce stabilea preţurile maxime ale alimentelor, căruţelor şi bărcilor, astfel ca cei săraci să nu fie asupriţi. Erau, de asemenea, legi care protejau integritatea persoanei şi a proprietăţii, reglementări ale relaţiilor familiale precum şi a relaţiilor dintre stăpâni şi sclavi.

Chiar mai înainte de acesta, un alt cod a fost promulgat de Lipit-Ishtar, rege în Isin. Cele treizeci şi opt de legi care au mai rămas pe o tăbliţă de lut, parţial distrusă, fuseseră copiate de pe o stelă de piatră şi reglementau problemele proprietăţilor, sclavilor şi servitorilor, căsătoriei şi moştenirilor, angajarea bărcilor, închirierea boilor, probleme legate de taxe şi biruri. Aşa cum a procedat ulterior şi Hammurabi, Lipit-Ishtar a explicat în prologul codului său de legi că el a acţionat „din ordinul zeilor", care îi ordonaseră să „aducă bunăstarea poporului sumerian".

Şi încă, Lipit-Ishtar nu fusese primul legiuitor al Sumerului. Au fost descoperite fragmente de tăbliţe de lut ce conţineau copii ale unui cod de legi alcătuit de Urnammu, datând aproximativ din anul 2350 î.Ch., mai bine de o jumătate de mileniu înaintea lui Hammurabi. Legile, alcătuite sub autoritatea zeului Nannar, doreau să oprească şi să pedepsească pc „jefuitorii boilor, măgarilor, şi oilor cetăţenilor", astfel încât „orfanul să nu pregete să-l roage pentru ajutor pe cel bogat, văduva să găsească ajutor la cel puternic, cel care are doar un şekel să fie ascultat de cel cu şaizeci de şekeli". Urnammu cerea şi „să se folosească greutăţi neschimbate şi nemăsluite".

Dar sistemul juridic şi aplicarea legii în Sumer merg chiar şi mai departe în timp.

Aproape de 2600 î.Ch. se întâmplaseră deja atât de multe în Sumer, încât ensi Urukagina a găsit necesar introducerea unor reforme. A fost descoperită o lungă inscripţie, considerată de oamenii de ştiinţă ca fiind deosebit de importantă deoarece este prima menţionare scrisă a primelor reforme sociale, bazate pe ideile de libertate, egalitate şi justiţie o „revoluţie franceză" impusă de un rege cu 4 400 de ani înainte de 14 iulie 1789.

Textul lui Urukagina enunţă mai întâi relele acelor vremuri: abuzul de putere al supraveghetorilor care păstrau ce era mai bun doar pentru ei, abuzurile funcţionarilor statului, impunerea de preţuri foarte mari de unele grupări monopoliste.

Toate aceste nedreptăţi au fost abolite de reformă. Un funcţionar al statului nu mai putea fixa în avantajul său preţul „unui măgar sau al unei case". Un „om mare" nu mai putea să-i exploateze pe simplii cetăţeni. Au fost restabilite drepturile orbilor, orfanilor şi văduvelor. Legea asigura protecţia unei femei divorţate asta în urmă cu aproape 5000 de ani!

Cât de veche era atunci civilizaţia sumeriană de avea nevoie dc astfel de reforme? Clar, suficient de mult pentru că zeul Ningirsu să îi ceară lui Urukagina întoarcerea la legile din zilele de demult. Rezultă de aici că era vorba de reîntoarcerea la un şi mai vechi sistem legislativ.

Procesele sumeriene erau judecate conform unui sistem juridic în care procedurile, sentinţele, precum şi contractele de altă natură erau foarte meticulos înregistrate şi păstrate. În justiţie se folosea mai degrabă sistemul curţii cu juri, decât cel cu judecători curtea de judecată era formată îndeobşte din trei sau patru judecători, dintre care unul era „judecător regal", iar ceilalţi erau aleşi dintr-un grup de treizeci şi şase de persoane.

În timp ce babilonienii făceau legi şi regulamente, sumerienii erau mai mult preocupaţi de ideea de justiţie, deoarece ei credeau că regii au fost aleşi de zei pentru a asigura dreptatea pe Pământ.

Se pot face numeroase paralele între aceste idei şi cele din Vechiul Testament.

Chiar înainte de a avea regi, evreii aveau judecători; iar regii lor erau judecaţi nu după cuceriri teritoriale, ci după numărul de „fapte de dreptate" pe care aceştia îl făcuseră. În religia evreilor, „Anul Nou" marca o perioadă de zece zile în care faptele oamenilor erau cântărite şi evaluate pentru a li se determina soarta în anul care urmează. Nu este, probabil, doar o simplă coincidenţă faptul că sumerienii credeau că o zeitate, pe nume Nanşe, judeca anual omenirea cam în aceeaşi manieră la urma urmei, primul patriarh menţionat de Vechiul Testament a fost Avraam, care îşi avea obârşia în oraşul sumerian Ur, oraşul lui Ur-Nammu despre care am vorbit mai devreme.

Justiţia, mai precis absenţa ei, şi-a găsit expresia în ceea ce Kramer a numit „Primul Iov". Punând cap la cap nişte tăbliţe de lut aflate la Muzeul Antichităţilor din Istanbul, Kramer a reuşit să reconstituie o parte dintr-un poem sumerian în care, la fel ca în Cartea lui Iov, este vorba despre un om cinstit care, în loc să fie binecuvântat de zei pentru cinstea lui, a fost supus la o serie de crunte lovituri. „Cinstitul meu cuvânt, într-o minciună s-a transformat", îşi plânge el durerea.

În cea dea doua parte a poemului, omul se plânge zeilor, într-o manieră foarte asemănătoare cu cea a versetelor biblice:

 

Doamne, tu care eşti tatăl meu,

Care m-ai născut – ridică-mi faţa...

Până când mă vei mai lăsa singur,

Pradă duşmanilor mei... fără sfatul şi mângâierea ta?

Apoi urmează sfârşitul fericit. „Cinstitul său cuvânt, curatele lui vorbe, zeul său i le-a ascultat;... şi a fost scos din mâinile spiritelor rele."

Precedând Ecleziastul cu câteva milenii, proverbele sumeriene deţin mult din spiritul şi ideile acestuia.

 

Dacă suntem sortiţi morţii – să cheltuim;

Dacă suntem sortiţi să trăim mult – să economisim.

Dacă moare un sărac, nu încerca să-l reînvii.

Cel care are mult argint, poate fi fericit;

Cel care are multe grâne, poate fi fericit;

Dar cel care nu are nimic, poate să doarmă.

 

Bărbatul: pentru plăcerea lui: însurătoarea;

După ce s-a răzgândit: divorţul.

 

Nu inima atrage duşmănii;

Limba îi atrage.

 

În oraşul fără câini de pază,

Vulpea-i veghetoare.

 

Realizările culturale şi spirituale ale civilizaţiei sumeriene au fost însoţite şi de o dezvoltare asemănătoare a artelor interpretative. O echipă de oameni de ştiinţă de la Universitatea Berkeley din California a făcut senzaţie în 1974 când a anunţat că au descoperit cel mai vechi cântec din lume. Profesorii Robcrt R. Brown, Richard L. Crocker şi Anne D. Kilmer au reuşit să descifreze şi chiar să interpreteze partitura unui cântec descoperit pe o tăbliţă de lut, datând din jurul anului 1800 î.Ch., găsită la Ugarit, pe coasta Mediteranei (acum în Siria).

„Ştiam că existase muzică în Sumer, au explicat cei de la Berkeley, dar, până să descifrăm tăbliţa, nu ştiam dacă ei utilizau aceeaşi gamă heptatonică-diatonică, ce este caracteristică actualei muzici precum şi celei greceşti din primul mileniu înainte de Christos." Până acum se considera că muzica de astăzi îşi are originea în Grecia s-a stabilit acum că ea, ca de altfel mare parte din civilizaţia noastră, se trage tot din Mesopotamia. Acest lucru nu trebuie să surprindă, căci, învăţatul grec Philo spusese că mesopotamienii erau recunoscuţi pentru faptul că „ei căutau armonia universală prin tonurile muzicale".

Nu există nici un dubiu că muzica şi cântecele fac parte din acele „premiere" sumeriene. Într-adevăr, profesorul Crocker a reuşit să interpreteze acel cântecel construind o liră după modelul uneia găsite printre ruinele oraşului Ur. Textele atestă faptul că, în cel de-al doilea mileniu i.ch, exista deja „gamă" şi o teorie muzicală coerentă, iar profesorul Kilmer însuşi scrisese într-una din cărţile sale anterioare, The Strings of Musical Instruments: Their Names, Numbers and Segnifîcance (Corzile instrumentelor muzicale: numele lor, numărul şi semnificaţia), că multe din imnurile scrise pe tăbliţe de lut au nişte notiţe care par a fi indicaţii muzicale. „Sumerienii şi succesorii lor aveau o viaţă muzicală plină", conchide profesorul Kilmer. Nu e deci de mirare că găsim o mare varietate de instrumente muzicale – precum şi cântăreţi sau dansatori reprezentaţi pe sigiliile cilindrice şi pe tăbliţele de lut. (Fig. 20)

Ca multe din realizările civilizaţiei sumeriene, şi muzica îşi are originea în temple. Dar, începută în serviciul zeilor, curând muzica a devenit o parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor. Utilizând la maxim jocul de cuvinte caracteristic sumerienilor, unul dintre proverbele lor spune despre taxele cerute de cântăreţi: „Un cântăreţ care nu are o voce dulce, este într-adevăr un cântăreţ sărac"

Au fost descoperite numeroase cântece sumeriene de dragoste fără îndoială, ele erau cântate cu acompaniamentul unor instrumente. Cel mai înduioşător este, probabil, un cântec de leagăn compus de o mamă pentru copilul ei bolnav:

 

Vino somn, vino somn, vino somn la fiul meu.

Grăbeşte-te somnule şi vino la fiul meu;

Adu odihna somnului pe ochişorii lui osteniţi...

 

 

Te doare, feciorul meu;

Şi sunt necăjită,

Şi parcă minţile mi le-am pierdut,

Şi la stele mă tot uit.

Luna nouă-ţi luminează faţa;

Umbra ta va vărsa lacrimile în locul tău.

Dormi, dormi, puiul meu...

 

Poate zeii creşterii vor fi cu tine;

Poate un înger, în cer te va sprijini;

Poate vei avea zile mai bune...

Poate că soaţa ta alături îţi va fi;

Poate un fiu numele îţi va cinsti.

 

Ceea ce este surprinzător la această muzică, la aceste cântece nu este doar concluzia că Sumerul este şi patria muzicii aşa cum o ştim noi, ca structură şi compoziţie. Nu mai puţin semnificativ este faptul că, pe măsură ce ascultăm această muzică, pe măsură ce citim poemele lor, ele nu ne par deloc străine, nici măcar în cele mai adânci trăiri şi sentimente ale lor. Într-adevăr, pe măsură ce contemplăm marea civilizaţie sumeriană, constatăm nu numai că morala noastră, sentimentul nostru de justiţie, legile noastre, arhitectură, artele şi tehnologia noastră îşi trag rădăcinile din Sumer, dar şi că instituţiile sumeriene ne sunt atât de familiare, de apropiate. De parcă am fi cu toţii sumerieni.

 

                                    *

După ce au săpat la Lagash, arheologii au trecut la Nipur, odinioară centrul religios al Sumerului şi Acadului. Din cele peste 30.000 de texte descoperite aici, multe sunt încă nestudiate. La Şurpac, au fost descoperite şcoli datând din sccolul trei î.Ch.. La Ur, au fost descoperite vase extraordinare, bijuterii, arme, care, coifuri din aur, argint, cupru şi bronz ruinele unei manufacturi de ţesături, înscrisuri juridice şi ruinele unui zigurat, care încă mai domină peisajul. La Eşnuna şi Adab arheologii au descoperit temple şi stătui ce datează din perioada presargonică. O inscripţie găsită la Umma vorbeşte despre un imperiu anterior. La Cush au fost scoase la iveală clădiri monumentale, precum şi un zigurat datând de dinainte de 3000 î.Ch.

Erecul i-a dus pe arheologi până în mileniul patru înainte de Christos. Acolo, au descoperit cel mai vechi vas de lut, colorat, ce fusese ars într-un cuptor. Prima dovadă a utilizării roţii olarului. A fost descoperit un pavaj de piatră, care reprezintă cea mai veche construcţie de piatră descoperită până acum. Tot la Erec a fost descoperit şi cel mai vechi zigurat o colină uriaşă făcută de mâna omului, în vârful căreia existau două temple, unul roşu şi unul alb Acolo au fost descoperite cele mai vechi inscripţii şi cele mai vechi sigilii cilindrice. Despre acestea din urmă, Jack Finegan spune în cartea sa Lights from the Ancient Past (Lumini din trecutul antic), „excelenţa acestor sigilii, relativ la prima lor apariţie în Erec, este uimitoare". Alte zone de lângă Erec poartă dovada trecerii la Epoca metalelor.

În 1919, H.R. Hali a descoperit nişte ruine antice lângă un sat care astăzi se numeşte El Ubaid. Oamenii de ştiinţă au atribuit acest nume celei ce astăzi este considerată a fi prima fază a marii civilizaţii sumeriene. Oraşele sumeriene din perioada aceea începând din nordul Mesopotamiei până la poalele Munţilor Zagros au fost primele care au utilizat cărămizi de lut, ziduri tencuite, mozaicuri, cimitire cu morminte de cărămidă şi vase ceramice decorate cu motive geometrice, oglinzi de cupru, topoare cu cap metalic, haine, case şi, mai presus de toate, temple monumentale.

Mai în sud, arheologii au descoperit Eridu, primul oraş sumerian, conform textelor antice. Pe măsură ce săpăturile avansau, a fost scos la iveală templul lui Enki, zeul sumerian al cunoaşterii, templu care se pare că a fost construit şi reconstruit de mai multe ori. Straturile i-au purtat pe istorici spre începuturile civilizaţiei sumeriene: 2500, 2800, 3000, 3500 î.Ch.

Apoi arheologii au descoperit fundaţiile primului templu al lui Enki. Mai jos nu mai era decât pământ, nimic altceva nu fusese construit înainte. Ruinele datau din jurul anului 3800 î.Ch. Atunci a început prima civilizaţie umană.

Nu a fost numai prima civilizaţie în adevăratul sens al cuvântului, a fost cea mai extinsă, atotcuprinzătoare, în multe privinţe mult mai avansată decât alte culturi antice care i-au urmat. Fără dubiu, este civilizaţia din care ne tragem cu toţii.

Începând cu utilizarea uneltelor de piatră, cu aproximativ 2.000.000 de ani mai înainte, omul atinge această civilizaţie fară precedent, în jurul anului 3800 î.Ch. În Sumer. Şi lucrul cel mai straniu este că, nici până astăzi, istoricii nu ştiu cine au fost sumerienii, de unde au venit şi cum a apărut civilizaţia lor. Nu ştiu, deoarece apariţia lor a fost bruscă, neaşteptată, ca din pământ.

H. Frankfort, în cartea sa Tell Uqair, a numit-o „uluitoare” Pierre Amlet (Etain) a numit-o extraordinară. A. Parrot (Sumer) a descris-o ca fiind „o flacără care izbucneşte dintr-o dată". Leo Oppenheim Ancient Mesopotamia (Mesopotamia antică) subliniază „uimitoarea perioadă scurtă" în care această civilizaţie a înflorit. Joseph Campbell (Masks of the Gods) concluzionează: „Ca din pământ... în mica grădină sumeriană răsare... toată paradigma culturală care de atunci a constituit punctul dc plecare pentru toate marile civilizaţii ale lumii."

 

 

Capitolul 3

Zeii din Cer şi de pe Pământ

 

Cum s-a făcut ca, după sute de mii, ba chiar milioane de ani de paşi dureros de lenţi pe calea dezvoltării civilizaţiei umane, s-a schimbat totul atât de brusc şi, în doar câteva salturi aproximativ 11.000-7400-3800 î.Ch. Vânătorul nomad primitiv se transformă în agricultor, olar şi apoi în constructor, inginer, matematician, astronom, prelucrător de metale, negustor, muzician, judecător, medic, scriitor, bibliotecar sau preot? Se poate merge chiar mai departe, punându-se o întrebare fundamentală, aşa cum a făcut-o profesorul Robert J. Braidwood, în cartea sa Prehistoric Men (Primitivii): „De ce s-a petrecut această transformare? De ce nu trăiesc toate fiinţele umane aşa cum o fac triburile din jungla amazoniană?"

Dar sumerienii, cei prin intermediul cărora s-a petrecut această bruscă transformare, au răspuns deja. Este rezumată de una din miile de inscripţii mesopotamiene, ce au fost descoperite: „Tot ceea ce pare frumos, este frumos prin graţia zeilor."

Zeii din Sumer. Cine erau ei?

Erau ei oare asemenea zeilor grecilor care trăiau la curtea lui Zeus, pe muntele Olimp al cărui corespondent pe Pământ era cel mai înalt munte din grecia, Olimpul? Grecii îşi descriu zeii cu trăsături antropomorfice similare celor omeneşti, bărbăteşti, femeieşti, şi având sentimente umane: iubesc, se mânie, sunt geloşi, fac dragoste, se ceartă, se luptă; procreează ca oamenii, aduc pe lume copii în urma unor relaţii sexuale între ei sau cu fiinţe umane.

Erau de neatins şi, cu toate astea, se amestecau deseori în treburile oamenilor. Puteau călători cu viteze uluitoare, puteau apărea şi dispărea într-o clipită aveau arme de o putere neobişnuită. Fiecare îndeplinea o anumită funcţie şi, în consecinţă, fiecare acţiune umană putea suferi sau nu, în funcţie de plăcerile zeului deci ritualurile de venerare şi darurile aveau menirea de a-i îmbuna pe zei.

Cea mai importantă divinitate a grecilor din epoca helenică era Zeus, „Tatăl zeilor şi al oamenilor", „Stăpânul focului ceresc". Arma sa, şi simbolul său totodată, era trăsnetul. Era un „rege" pe Pământ, care coborâse din ceruri; cel care împărţea muritorilor binele şi răul totuşi, principalul său domeniu era în Olimp.

El nu era nici primul zeu peste Pământ, nici în ceruri. Amestecând teologia cu cosmologia, ieşind ceea ce savanţii numesc mitologie, grecii credeau că la început a fost Chaos (Haosul), apoi Gea (Pământul) şi soţul ei Uranus (Cerul). Gea şi Uranus au dat naştere celor doisprezece titani, şase bărbaţi şi şase femei. Deşi faptele lor aveau loc pe Pământ, se presupunea că acestea aveau şi un corespondent astral.

Cronos, cel mai tânăr titan, a devenit cea mai importantă figură a mitologiei olimpiene. Şi-a cucerit supremaţia asupra celorlalţi titani prin uzurpare, după ce şi-a castrat tatăl şi l-a izgonit. Pentru faptele lui, el a fost blestemat de mama sa: să aibă aceeaşi soartă ca a tatălui. Său şi să fie detronat de propriii lui fii.

Cronos a luat-o de soţie pe sora lui, Rhea, care i-a născut trei fii şi trei fiice: Hades, Poseidon şi Zeus, Hestia, Demetra şi Hera. Încă o dată, era scris că fiul cel mic îşi va detrona tatăl, şi blestemul Geei s-a împlinit când Zeus s-a revoltat împotriva lui Cronos.

Detronarea nu a decurs paşnic. Ani de zile au durat bătăliile dintre zei şi oştile de monştri. Lupta decisivă s-a dat între Zeus şi Tiphon, un monstru cu cap de om şi trup de şarpe şi ea s-a petrecut atât în cer cât şi pe Pământ. Bătălia decisivă s-a dat la Muntele Casius, la graniţa dintre Egipt şi Arabia se pare, undeva în peninsulă Sinai. (Fig. 21)

Câştigând lupta, Zeus a fost recunoscut ca zeitate supremă. Cu toate acestea, el a fost nevoit să-şi împartă puterea cu ceilalţi fraţi. La alegere (său conform unei variante, prin tragere la sorţi) Zeus a primit cerul, Poseidon apa, iar Hades lumea subterană.

Cu toate că în timp Hades şi teritoriul său au devenit sinonime cu iadul, la început, domeniul său cuprindea ţinuturile mlăştinoase, zonele pustii, teritoriile udate de râuri repezi. Hades era descris ca fiind „nevăzutul"distant, ameninţător, aspru; de neînduplecat prin rugăciuni sau sacrificii. Poseidon, pe de altă parte, este deseori reprezentat ţinând în mână simbolul său, tridentul. Deşi stăpân al mărilor, el era totodată şi zeul făurarilor, al sculptorilor, cât şi vrăjitor viclean sau scamator. În timp ce Zeus era reprezentat ca fiind foarte aspru cu oamenii chiar ca fiind cel care a vrut să distrugă omenirea Poseidon era considerat aliatul oamenilor, un zeu care s-a străduit foarte mult să capete aprecierile muritorilor.

Cei trei fraţi şi cele trei surori alcătuiesc cea mai veche parte a Olimpului, grupul celor 12 zei. Ceilalţi 6 erau odraslele lui Zeus, şi poveştile grecilor se ocupă în mod special de genealogia lor şi de relaţiile dintre ei.

Copiii lui Zeus au avut ca mame diferite zeiţe. Prima soţie a lui Zeus a fost o zeiţă pe nume Metis, care i-a dăruit o fiică, pe marea zeiţă Atena. Ea era zeiţa înţelepciunii, dar fiind singura care a stat alături de Zeus în lupta să cu monstrul Tiphon, Atena a dovedit înclinări marţiale, devenind astfel şi zeiţa războiului. Era fecioara „perfectă", nu a devenit soaţa nici unui zeu dar unele legende spun că ea ar fi fost legată de unchiul ei Poseidon, care, deşi avea drept soţie pe zeiţa Labirintului din insula Creta, a avut relaţii şi cu nepoata sa.

Zeus a mai avut şi alte soţii, dar copiii astfel rezultaţi nu au fost admişi în Olimp. Cum însă Zeus dorea să aibă un moştenitor, el s-a căsătorit cu una din surorile sale. Cea mai mare era Hestia. Era foarte retrasă, după cum relatează majoritatea legendelor poate prea bătrână sau prea bolnavă pentru a putea deveni mamă aşa că Zeus nu a avut nevoie de prea multe scuze pentru a o alege pe Demetra, cea mijlocie, zeiţa rodniciei. Dar, în loc de un fiu, ea i-a născut tot o fiică, pe Persefona, care a devenit soţia lui Hades, şi a împărţit cu acesta domnia asupra lumii umbrelor.

Dezamăgit că nu are un moştenitor, Zeus a trecut la alte zeiţe. De la Armonia a avut însă nouă fiice, muzele. Apoi Lethe i-a născut o fiică, pe Artemis şi, în sfârşit, un fiu, pe Apollo, care, pe dată, au fost incluşi în Olimp.

Apollo, ca prim fiu al lui Zeus era unul din zeii importanţi din panteonul grecesc, temut deopotrivă de zei şi de oameni. El era cel care transmitea oamenilor dorinţele tatălui său. Reprezentând morala şi legile zeilor, el însemna purificarea şi perfecţiunea atât fizică, cât şi morală.

Cel de-al doilea fiu al lui Zeus a fost Herjnes, zeul păstorilor, păzitor al turmelor de vite. Mai puţin important şi cu puteri mai mici decât Apollo, el era mai aproape de problemele oamenilor. Era zeu al comerţului, protector al negustorilor şi călătorilor dar, în toate legendele, rolul cel mai important era cel de mesager al zeilor

Inspirat de anumite tradiţii dinastice, Zeus dorea totuşi un fiu de la una din surorile lui. Atunci el s-a căsătorit cu Hera, după ritul căsătoriei, proclamând-o „Regină a zeilor", Zeiţa Mamă. Căsnicia lor a fost binecuvântată cu un fiu, Ares, şi cu două fiice, însă ea a fost permanent încercată de infidelităţile lui Zeus, dar şi de zvonurile despre cele ale Herei, lucru ce ridică îndoieli cu privire la paternitatea unui alt fiu, Hefaistos.

Ares a fost inclus imediat în Olimp, fiind făcut adjunct al lui Zeus şi zeu al războiului. A fost reprezentat ca un spirit al măcelului, cu toate acestea fiind departe de a fi invincibil în războiul troian, el a fost de partea troienilor, suferind o rană pe care numai Zeus a reuşit s-o vindece.

Hefaistos, pe de altă parte, a trebuit să se întrebuinţeze serios pentru a-şi face loc în Olimp. El era zeul meşteşugurilor. Era un bun făurar, realizând diferite obiecte atât practice, cât şi magice pentru zei, dar şi pentru oameni. Legenda spune că s-a născut şchiop, din cauza asta fiind izgonit de mama sa, zeiţa Hera. O altă versiune, ceva mai credibilă, sugerează că el a fost alungat de însuşi Zeus, din cauza zvonurilor care circulau despre paternitatea lui, şi Hefaistos a trebuit să recurgă la un vicleşug pentru a putea intra în rândul zeilor din Olimp.

Legenda mai spune că el a făcut o plasă invizibilă în care să prindă un eventual pretendent la farmecele soţiei sale. Probabil că avea nevoie de o astfel de protecţie, deoarece, cel mai urât zeu olimpian avea de soţie pe nimeni alta decât Afrodita, zeiţa iubirii şi a frumuseţii. Natural că pe seama ei existau numeroase poveşti, în multe dintre ele seducătorul fiind Ares, fratele lui Hefaistos, din unirea lor născându-se Eros, zeul iubirii.

Afrodita a fost inclusă şi ea în Olimp, iar circumstanţele acestei includeri aruncă puţină lumină asupra subiectului acestei cărţi. Ea nu era nici sora lui Zeus, nici fiica lui, cu toate acestea, nu putea fi ignorată. Ea venise de pe ţărmul asiatic al Mediteranei (după poetul grec Hesiod, ea ar fi venit din insula Cipru) şi pretindea că este fiica lui Uranus. Deci, genealogic, ea era cu o generaţie înaintea lui Zeus, fiind sora tatălui acestuia.

Aşadar, Afrodita trebuia inclusă printre cei doisprezece zei olimpieni. Dar, numărul acesta de doisprezece, se pare, nu putea fi depăşit. A fost găsită o soluţie ingenioasă: se scade unul şi se adaugă altul. Cum Hades primise domnia asupra teritoriilor subterane şi nu mai rămăsese printre cei doisprezece de pe muntele Olimp, s-a creat un loc liber, o admirabilă găselniţă pentru includerea Afroditei.

Se pare, de asemenea, că restricţia numărului doisprezece funcţiona în ambele sensuri: nu puteau fi mai mulţi, dar nici mai puţini. Acest lucru s-a văzut clar la includerea lui Dionysos printre olimpieni. El era fiul lui Zeus din împreunarea acestuia cu fiica lui, Semela. Pentru a scăpa de mânia Herei, el a fost trimis în ţinuturi îndepărtate (se pare că a ajuns până în India), introducând pe unde colinda cultivarea viţei-de-vie şi prepararea vinului. În acest timp, a apărut un loc liber în Olimp. Hestia, cea mai vârstnică soră a lui Zeus, a fost îndepărtată din Olimp. Atunci, Dionysos s-a reîntors în Grecia pentru a umple locul vacant. Încă o dată, zeii redeveniseră doisprezece.

Deşi mitologia greacă nu este clară cu privire la originea omenirii, legendele şi tradiţiile pretind că eroii şi regii erau de origine zeiască. Aceşti semizei fac legătura între destinul omenirii grijile zilnice, dependenţa de elementele naturii, bolile, moartea şi trecutul de aur, când numai zeii animau Pământul. Cu toate că cei mai mulţi dintre zei s-au născut pe aici, selectul grup de doisprezece olimpieni reprezenta aspectul celest al acestora. În Odiseea, Olimpul este descris ca aflându-se „în înaltul văzduhului". Cei doisprezece erau zeii din ceruri, care coborâseră pe Pământ şi ei reprezentau cele douăsprezece corpuri celeste de pe bolta cerească.

Numele latine ale zeilor olimpieni, date de romani când aceştia au preluat panteonul grec, clarifică această asociere astrală: Gea era Pământul, Hermes-Mercur, Afrodita-Venus, Ares-Marte, Cronos-Saturn, Zeus-Jupiter. Continuând tradiţia greacă, romanii îl reprezentau pe Jupiter ca fiind zeul a cărui armă este trăsnetul; ca şi grecii, romanii îl reprezentau sub forma unui taur. (Fig. 23)

Este general recunoscut acum ca civilizaţia greacă îşi trage rădăcinile din insula Creta, acolo unde s-a dezvoltat civilizaţia minoică, între 2700 şi 1400 î.Ch. În miturile şi legendele minoice, figura minotaurului ocupă un loc central. Această fiinţă, pe jumătate om, pe jumătate taur, era odrasla Pasifaci, soţia lui Minos, Şi a unui taur. Descoperiri arheologice au confirmat cultul minoic al taurului, iar unele sigilii cilindrice prezintă taurul ca pe o fiinţă divină, alături de o cruce, simbol al

 

Unei stele sau planete neidentificate. S-a presupus atunci că acest cult al taurului, nu ar fi al animalului comun, ci probabil al unui taur ceresc constelaţia Taurului ca o comemorare a unor evenimente petrecute când echinocţiul de primăvară a căzut în această constelaţie, în jurul anului 4000 î.Ch. (Fig. 24)

Conform tradiţiilor greceşti, Zeus a venit în Grecia prin Creta, de unde ar fi fugit (înotând peste Mediterană), după ce ar fi răpit-o pe Europa, fiica regelui oraşului fenician Tyr. Într-adevăr, când profesorul Cyrus H. Gordon a descifrat una din vechile inscripţii minoice, s-a dovedit că limba minoică este „un dialect semitic de pe ţărmul estic al Mediteranei".

De fapt, grecii nu au pretins niciodată că zeii lor olimpieni au venit în Grecia direct din ceruri. Zeus a venit de dincolo de Mediterană, via insula Creta. Afrodita a venit pe mare din Orientul Apropiat. Poseidon (Neptun la romani) a venit călare din Asia Mică. Atena a adus „măslinul rodnic, care creşte singur" de pe pământul biblic.

Nu există nici un dubiu că religia şi tradiţiile greceşti au ajuns la ei din Orientul Apropiat, prin Asia Mică şi insulele mediteraneene. De acolo îşi trage rădăcinile panteonul lor; acolo trebuie căutate originile zeilor olimpici şi relaţia lor astrală cu numărul doisprezece.

Hinduismul, vechea religie a Indiei, consideră Vedele culegeri de imnuri, formule pentru sacrificii şi alte scrieri referitoare la zei ca scripturi sacre „care nu erau de origine umană". Zeii înşişi le-ar fi scris, spun tradiţiile sumeriene, într-o eră anterioara celei de atunci Dar pe măsură ce trecea timpul din ce în ce mai multe din cele 100.000 de versuri originale se pierdeau transmiţându-se pe cale orală de la o generaţie la alta. Un înţelept a scris versurile care mai rămăseseră, le-a împărţit în patru cărţi, pe care Ie-a încredinţat celor patru discipoli ai săi.

Când, în secolul al nouăsprezecelea, istoricii au descifrat şi înţeles limba uitată şi au refăcut legăturile dintre ele, au descoperit că Vedele au fost scrise într-o veche limbă indo-europeană, predecesoarea sanscritei, latinei şi greacăi şi a altor limbi europene. Când au reuşit s-o citească şi s-o analizeze, au fost surprinşi de extraordinarele asemănări între legendele greceşti şi poveştile despre zei din Vede.

Zeii erau, spun Vedele, membri ai aceleiaşi familii, nu una foarte paşnică. Printre ridicări la cer şi coborâri pe Pământ, bătălii aeriene cu arme supranaturale, amiciţii şi rivalităţi, căsătorii şi infidelităţi, se pare că a existat o preocupare pentru o înregistrare a genealogiilor, cine a născut pe cine, cine este primul născut, al cui ş.a.m.d. Zeii de pe Pământ îşi aveau originea în ceruri iar, principalele zeităţi, chiar şi pe Pământ, continuau să reprezinte corpurile cereşti.

În timpurile de demult, Rishi („zburătorii de demult") erau posesorii unor puteri supranaturale. Şapte dintre ei erau Mari Progenituri. Zeii Rahu (demon) şi Ketu (cel separat) erau la început un singur corp celest care a căutat să se alăture zeilor; dar zeul furtunii şi-a aruncat flăcările către el, l-a tăiat în două Rahu, „Capul dragonului", care străbătea neîncetat spaţiile celeste în căutarea răzbunării, şi Ketu, „Coada dragonului". Mar-Işi, urmaşul Dinastiei Solare, l-a născut pe Kaş-Yapa („cel care este tronul"). Vedele îl descriu ca fiind foarte prolific, dar succesiunea dinastică a fost continuată numai prin cei zece copii ai săi dc Prit-Hivi („Mama cerească").

În calitatea sa de cap al dinastiei, Kaş-Yapa era şi şeful devilor („cei strălucitori") şi purta titlul de Dyaus-Pitar („Tatăl strălucitor"). Împreună cu cei zece copii ai săi şi cu soţia sa, familia celestă alcătuia cei doisprezece Adityas, zeii care aveau fiecare un semn zodiacal şi un corp celest. Corpul ceresc al lui Kaş-Yapa era „steaua strălucitoare", apoi urmau zeii care aveau corespondent Soarele, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn.

Cu timpul, funcţia de conducător al celor doisprezece a preluat-o Varunâ, „Zeul expansiunii cereşti". El era omniprezent şi atotvăzător; unul dintre psalmii adresaţi lui seamănă perfect cu psalmii biblici:

El este cel care face soarele să strălucească pe cer,

Iar vântul care bate este răsuflarea sa.

El a făcut albii pentru râuri;

Şi ele la comanda lui curg.

El a făcut adâncurile mării.

 

Şi regenţa sa a ajuns, mai devreme sau mai târziu la final. Indra, cel care tăiase în două „dragonul celest", a pretins tronul, omorându-şi tatăl. El a devenit noul „stăpân al cerurilor" şi zeu al furtunilor. Armele lui erau tunetul şi trăsnetul, iar titlul lui era de Zeu al oştilor. Totuşi, el a trebuit să-şi împartă domnia cu cei doi fraţi ai săi. Unul era Vjvaşvat, care era odrasla lui Manu, primul om, celălalt era Agni („Spiritul focului"), care a adus pe

Pământ focul din ceruri, pentru uzul oamenilor.

Similitudinile dintre panteonul vedic şi cel grecesc sunt evidente. Poveştile despre zeităţile principale, dar şi cele referitoare la zeităţile mai mici fii, soţii, fiice, iubite sunt, în mod clar, duplicate (sau originale?) ale celor greceşti. Nu există nici un dubiu că Dyaus a dat ulterior Zeus, că Dyaus-Pitar a dat Jupiter, Varuna-Uranus şi aşa mai departe. Şi, în ambele mitologii numărul zeilor principali este doisprezece, indiferent de schimbările care au avut loc în succesiunea divină.

Cum au putut apărea atâtea similitudini între două civilizaţii atât de depărtate între ele, atât geografic cât şi temporal? Istoricii consideră că, la un moment dat, în cel de-al doilea mileniu i.ch., un popor vorbind o limbă indo-europeana,

 Din nordul Iranului sau din Caucaz, a migrat în masă. Un grup a mers spre sud-est spre India. Hinduşii i-au numit arieni („oameni nobili"). Aceştia au adus cu ei Vedele, sub formă de povestiri orale, în jurul lui 1500 î.Ch. Alt val a mers spre vest, către Europa. O parte a înconjurat Marea Neagră şi a venit în Europa prin stepele Rusiei, dar principalul drum prin care acest popor şi tradiţiile sale au ajuns în Grecia a fost cel scurt, prin Asia Mică. De fapt, cele mai vechi oraşe din Grecia nu sunt în peninsulă, ci în vestul Asiei Mici.

Dar cine era acest popor care a ales Anatolia drept capăt al călătoriei sale? Nu se cunosc prea multe despre el.

Încă o dată, singura sursă disponibilă şi de încredere se dovedeşte a fi Vechiul Testament. Acolo s-au găsit referinţe la „hitiţi", locuitorii munţilor din Anatolia. Spre deosebire de duşmănia cu care sunt priviţi în Biblie alţi vecini ai israeliţilor, caaniţii, ale căror obiceiuri sunt descrise ca fiind abominabile, hitiţii sunt priviţi ca prieteni şi aliaţi. Batşeba, la care râvnea regele David, era fiica lui Uria Hititul, un ofiţer al armatei regelui. Regele Solomon, care şi-a făurit alianţele luând drept soţii fiicele regilor vecini, s-a căsătorit atât cu fata faraonului egiptean cât şi cu faţa unui rege hitit. Altădată, o armată siriană a luat-o la fugă auzind că „regele Israelului a adus împotriva noastră pe regele hitiţilor şi pe faraon". Aceste scurte referinţe indică stima deosebită de care se bucurau calităţile militare ale hitiţilor.

O dată cu descifrarea hieroglifelor egiptene şi, mai târziu, a inscripţiilor mesopotamiene istoricii au descoperit numeroase referinţe la o anume Ţară a lui Hatti, un regat foarte mare şi puternic din Anatolia. Ar fi putut oare o astfel de mare putere să nu lase nici o urmă?

Înarmaţi cu indiciile date de textele egiptene şi mesopotamiene, arheologii au purces la treabă în ţinuturile deluroase ale Anatoliei. Efortul lor a fost răsplătit: au descoperit oraşele hitite, palate, tezaure regale, morminte regale, temple, obiecte religioase, unelte, arme, obiecte de artă. Mai presus de toate însă ei au descoperit numeroase inscripţii, atât cu semne pictografice cât şi în cuneiforme. Biblicul popor al hitiţilor ieşise la iveală.

Un monument unic lăsat nouă moştenire de hitiţi este o piatră inscripţionată, descoperită în afara fostei capitale a regatului (localitatea se numeşte azi Yazilikaya, cuvânt care în limba turcă înseamnă „piatra scrisă"). După ce a trecut porţile sanctuarului, anticul adorator al zeilor intra într-o galerie deschisă, o deschidere printre un semicerc de pietre pe care erau desenaţi toţi zeii hitiţi.

Mărşăluind de la stânga spre dreapta, este o procesiune a celor mai importante zeităţi masculine, clar aşezate în grupuri de câte douăsprezece. Spre marginea stângă, şi deci ultimele care iau parte la această paradă, alte douăsprezece zeităţi identice, care poartă aceleaşi arme. (Fig. 25)

Grupul din mijloc include o serie de zeităţi care arată mai în vârstă, unele care poartă arme diferite şi două care sunt diferenţiate de celelalte printr-un simbol divin. (Fig. 26)

Cel de-al treilea grup, cel din faţă, cuprinde în mod clar cele mai importante zeităţi, atât bărbaţi, cât şi femei. Armele şi emblemele lor sunt mult mai variate patru au deasupra simbolul divin, doi sunt înaripaţi. Acest grup include şi participanţi pământeni: doi tauri care ţin un glob şi regele hitit purtând o bonetă stând sub emblema unui glob înaripat. (Fig. 27)

De la dreapta vin două grupuri de zeiţe. Piatra inscripţionată este prea deteriorată însă, pentru a putea vedea numărul lor. Dar credem că nu greşim dacă presupunem că şi ele sunt în număr de câte douăsprezece.

Cele două procesiuni, din dreapta şi din stânga, se întâlnesc într-un alt desen, care înfăţişează cu siguranţă pe zeii cei mari. Deoarece cu toţii sunt reprezentaţi în picioare, stând pe o stâncă mai ridicată sau chiar pe umerii celorlaţi participanţi. (Fig. 28)

Multă osteneală şi-au dat istoricii de exemplu E. Laroche, în cartea sa Le Pantheon de Yazilikaya (Panteonul de la Yazilikaya) pentru a determina din aceste desene, din semnele hieroglifice, ca şi din textul parţial gravat pe rocă, numele, titlurile şi rolurile zeităţilor în aceasta procesiune, Dar este clar ca şi panteonul hitit stă sub semnul acelui doisprezece „olimpian". Zeii mai puţin importanţi erau organizaţi în grupuri de câte doisprezece, iar marii zei de pe Pământ erau asociaţi cu cele douăsprezece corpuri cereşti.

Că panteonul era guvernat de „numărul sacru" doisprezece, este dovedit şi de un chivot descoperit lângă localitatea Beit-Zehir. Acesta descrie în mod clar cuplul divin, alături de care se mai află alţi zece zei, deci un total de doisprezece. (Fig. 29)

Descoperirile arheologice indică faptul că hitiţii adorau zei care erau „ai cerului şi ai pământului", toţi strâns legaţi unul de celălalt şi aranjaţi într-o ordine genealogică. Unii erau zei mari şi „vechi”, care veniseră din cer. Simbolul lor care în scrierea hitită pictografică însemna divin sau zeu ceresc arăta ca o pereche de ochelari de protecţie. (Fig. 30) Frecvent el apare pe sigiliile cilindrice ca parte a unui obiect în formă de rachetă. (Fig. 31)

Alţi zei erau prezenţi, nu alături de hitiţi, ci chiar printre ei, acţionând ca un fel de legiuitori supremi, numind regi şi instruindu-i în probleme de război, tratate şi alte afaceri internaţionale. Conducătorul acestor zei era Teshub, „aducătorul de vânt". Era ceea ce istoricii numesc un zeu al furtunii, asociat cu tunetul şi trăsnetul. Era supranumit şi Taru („taur”). Ca şi grecii, hitiţii aveau un cult al taurului ca Jupiter ulterior, Teshub a fost reprezentat ca zeu al tunetelor şi al trăsnetelor, urcat pe un taur. (Fig. 32)

Textele hitite, ca şi legendele greceşti, povestesc cum zeitatea lor supremă a trebuit să se lupte cu un monstru pentru a-şi consolida puterea. Un text numit, flitul uciderii dragonului" identifică monstrul cu care se luptă Teshub ca fiind zeul Yanka Nereuşind să-l învingă în bătălie, Teshub a cerut ajutorul celorlati zei, dar numai o zeiţă l-a ajutat, îmbătându-l pe Yanka la o petrecere.

Recunoscând în această poveste originile legendei Sfântului Gheorghe, cel care a ucis balaurul, istoricii numesc adversarul zeului cel bun, dragon. Dar, de fapt, Yanka înseamnă şarpe, cum se poate vedea în basoreliefurile hitite. (Fig. 33) Şi Zeus, după cum am arătat mai devreme, nu se bătuse cu un dragon, ci cu un astfel de zeu-şarpe. Aşa cum vom arăta mai târziu, există o anumită semnificaţie în această luptă dintre zeul vânturilor şi o zeitate-şarpe. Aici putem doar să subliniem faptul că toate textele descriu acest eveniment ca fiind unul care s-a petrecut cu adevărat.

 

 

O lungă şi bine păstrată poveste hitită, intitulată „Regatul din ceruri", tratează exact acest subiect – originea celestă a zeilor. Cel care relatează această poveste roagă pe cei „doisprezece zei vechi şi puternici" să-i asculte cântecul şi să depună mărturie pentru adevărul celor spuse:

 

Să asculte dară, zeii care sunt în Ceruri,

Şi cei care sunt pe-acest întunecat Pământ!

Să asculte dară, puternicii zei din vechime.

După ce a stabilit că zeii din vechime erau atât ai Cerului, cât şi ai Pământului, poemul dă numele celor doisprezece zei mari, strămoşii zeilor; şi, asigurându-se de atenţia lor, povestitorul începe să relateze cum a venit „pe-ntunecatul Pământ" zeul care era „Regele din Cer":

 

Pe vremuri, în zilele de demult, Alalu era rege în cer;

El, Alalu, pe tronul său stătea.

În faţa lui stătea puternicul Anu, ce primul între zei era,

La picioarele lui îngenuncheat, cupa i-o-ntindea.,

De nouă perioade numărate, era Alalu rege-n cer.

Şi într-a noua, Anu la bătălie 1-a provocat.

Alalu înfrânt a fost, şi din faţa lui Anu a fugit -

Pe-ntunecatul Pământ, el coborând.

Jos, pe-ntunecatul Pământ el a venit.

Pe tron acum stătea Anu.

 

Deci poemul atribuie venirea pe Pământ a „Regelui din cer unei uzurpări de tron. Un zeu pe nume Alalu a fost alungat cu forţa de pe tronul său (undeva în cer) şi, fugind pentru a-şi salva viaţa, a ajuns pe „întunecatul Pământ". Dar povestea nu se încheie aici. Textul continuă cu relatarea îndepărtării lui Anu de pe tron de un zeu pe nume Kumarbi (după unele interpretări chiar fratele lui Anu).

Nu există nici un dubiu că acest poem, scris cu o mie de ani înainte de legendele greceşti, este precursorul legendei detronării lui Uranus dc Cronos şi a lui Cronos de Zeus. Chiar şi detaliul referitor la castrarea lui Cronos de Zeus apare în textul hitit, căci exact acelaşi lucru i l-a făcut şi Kumarbi lui Anu:

Timp de nouă perioade fost-a Anu rege în Cer;

Într-a noua, Anu a trebuit să se bată cu Kumarbi.

Anu a scăpat din strânsoarealui Kumarbi şi-a fugit -

Fugit-a Anu, ridicându-se spre cer.

După el Kumarbi, în goană a plecat,

Şi de picioare i s-a încleştat:

În jos, din cer pe-Anu l-a tras.

De şale l-a muşcat; şi bărbăţia lui Anu

'N-adâncurile burţii'lui Kumarbi a intrat, şi s-a topit.

 

Conform acestei povestiri, bătălia nu s-a încheiat cu o victorie definitivă. Deşi lipsit de „bărbăţia" lui, Anu a reuşit să revină în Casa sa din ceruri, lăsându-l pe Kumarbi să conducă peste Pământ. În acest timp, „bărbăţia" lui Anu a dat naştere, în burta lui Kumarbi, la nişte zeităţi, pe care acesta a fost obligat să le elibereze. Printre aceştia se afla şi Teshub, principala zeitate hitită. Tot astfel s-a născut şi Afrodita, conform legendei greceşti.

Totuşi, a mai fost o bătălie, până când Teshub a putut domni în linişte.

Aflând despre apariţia în Kummiya („Casa din cer") a unui moştenitor al lui Anu, Kumarbi a făcut un plan „pentru ridicarea unui rival al zeului furtunii". „Şi-a luat lucrurile în mână; în picioare şi-a pus încălţările vrăjite ce zboară ca vânturl şi s-a dus în oraşul ur-kiş în casa zeiţei Muntelui cel Mare. Ajuns acolo:

 

Dorinţa s-a născut în el;

Cu Zeiţa Muntelui el s-a culcat;

Şi bărbăţia lui în ea a intrat.

De cinci ori a luat-o...

Dc zece ori a luat-o.

 

Să fi fost Kumarbi doar afemeiat? Sunt însă alte lucruri care ne fac să credem că este vorba de mai mult. Credem că regulile dc succesiune ale zeilor ar fi permis unui fiu al lui Kumarbi şi al Zeiţei Muntelui să devină pretendent îndreptăţit la tronul cerului iar Kumarbi a „luat-o" pe zeiţă de cinci ori, de zece ori, pentru a fi sigur că ea va concepe un fiu, aşa cum de altfel a şi făcut-o, ea născând un fiu pe care Kumarbi l-a numit, simbolic, Ulli-Kummi („Cel care zdrobeşte Kummiya" – casa lui Teshub).

Bătălia pentru succesiune a fost prevăzută de Kumarbi ca atrăgând după ea un război în cer. Destinându-l pe fiul său să-i zdrobească pe potrivnicii săi din Kummiya, el continuă:

 

Să urce în cer pentru regatul său!

Să cucerească Kummiya, minunatul oraş!

Să atace pe zeul furtunii,

           Şi să-l zdrobească!

Să arunce toţi zeii din cer.

Să fi avut loc această bătălie a lui Teshub, când Pământul intra în zodia taurului, circa 4000 î.Ch.? Să fi fost acesta motivul pentru care învingătorul era prezentat în asociaţie cu un taur? Erau oare aceste evenimente legate în vreun fel de brusca apariţie a civilizaţiei sumeriene?

Nu poate fi nici o urmă de îndoială că panteonul hitit şi povestirile lor despre zei îşi au rădăcinile în sumer.

 Povestea provocării la luptă pentru tronul divin continuă cu relatarea altor bătălii, dar care nu sunt decisive. La un moment dat, neputinţa lui Teshub de a-şi învinge adversarul a făcut-o pe soţia acestuia, Hebat, să încerce să se sinucidă. În cele din urmă, s-a făcut apel la zei pentru a media conflictul, şi a fost convocată Marea Adunare a Zeilor. Ea era condusă de un „zeu vechi", fenlii, şi un alt „zeu vechi", pe nume ha, care au fost rugaţi să aducă „vechile tăbliţe cu cuvintele destinului" se pare nişte înscrisuri vechi care ar fi putut rezolva conflictul referitor la succesiune.

Cum aceste înscrisuri nu au reuşit să rezolve problema, Enlil a decis să se mai dea o luptă, dar cu ajutorul unor arme foarte vechi. „Ascultaţi, voi zei de demult, voi cei care ştiţi cuvintele de demult", le-a spus Enlil zeilor:

 

Deschideţi vechile cufere

Ale moşilor şi strămoşilor noştri!

Scoateţi la lumină, lancea de aramă",

Cea cu care Cerul a fost despărţit de Pământ

Şi ea să despartă picioarele lui Ulli-kummi.

Cine erau aceşti „zei vechi"? Răspunsul este evident, deoarece toţi poartă nume şumeriene – Anu, Antu, Enlil, Ninlil, Ea, Ishkur. Chiar şi numele lui Teshub şi cele ale celorlalţi zei sunt sumeriene şi erau scrise cu semnele sumeriene, pentru a se denota identitatea lor. De asemenea, numele unor locuri pomenite în poveste sunt cele ale unor oraşe sumeriene.

S-a ajuns astfel la concluzia că hitiţii adorau un panteon de origine sumeriană, iar spaţiul de desfăşurare al poveştilor era Simenii. Aceasta, totuşi, nu a fost decât o mică parte a unei descoperiri mult mai importante. Nu numai că limba hitită se bazează pe câteva dialecte indo-europene, dar ea a fost influenţată masiv de acadiană, atât în vorbire, dar mai ales în scris. Cum acadiana era o limbă internaţională în Antichitate, această influenţă nu este prea surprinzătoare.

Dar uimirea cea mare a venit în cursul descifrării limbii hitite, când s-a observat că ea utilizează masiv semne pictografice sumeriene, silabe, ba chiar cuvinte întregi! Mai mult, s-a stabilit că sumeriana era limba lor de înaltă cultură. Limba sumeriană, spune O.R. Gurney, în cartea sa The Hittites (Hitiţii), „era studiată intens în Hattu-Şaş [capitala], unde a fost descoperit un dicţionar sumerian-hitit... Multe din silabele asociate cu semnele cuneiforme utilizate de hitiţi erau de fapt cuvinte sumeriene, a căror semnificaţie fusese uitată [de către hitiţi]...

Iar în textele hitite, scribii înlocuiau deseori cuvintele hitite cu cele sumeriene sau babiloniene".

Apoi, când hitiţii au ajuns în Babilon, după 1600 î. Ch., sumerienii ieşiseră de mult din istorie. Atunci, cum a reuşit limba lor, literatură şi religia să domine într-un alt regat destul de puternic, la peste un mileniu după ieşirea lor de pe scenă?

Cercetătorii au descoperit recent că puntea de legătură o reprezenta un popor numit huriani.

În Vechiul Testament, ei erau numiţi horiţi, şi se spune despre ei că dominau un vast teritoriu între Sumer şi Acad, în Mesopotamia şi în Anatolia. Pe pământurile lor din nord se afla ţinutul cedrilor, de unde ţările din jur, dar şi cele mai îndepărtate, luau lemn de cea mai bună calitate. În est ei deţineau câmpurile petrolifere de astăzi din Irak; numai într-un singur oraş, Nuzi, arheologii au descoperit, nu numai obişnuitele construcţii şi obiecte de artă, dar şi mii de documente juridice şi sociale de o deosebită valoare. În vest, influenţa lor se întindea până la Marea Mediterană şi includea centre foarte puternice ale negoţului, manufacturilor şi ştiinţei, cum ar fi Carşemiş şi Alalak.

Dar sediile puterii lor, principalele centre ale rutelor comerciale ale antichităţii, şi centrele lor religioase se aflau în teritoriul „dintre două fluvii", biblicul Naharaim. Cea mai veche capitală, nedescoperită până acum, se află undeva pe malul fluviului Kabur. Cel mai important centru comercial era pe fluviul Balic, biblicul Haran – oraşul în care s-a oprit Avraam, în drumul său din Ur, spre Ţara Caaniţilor.

Documentele regale egiptene şi mesopotamiene îi numesc pe huriani, mitanni, şi tratau cu ei pe picior de egalitate – o mare putere a cărei influenţă depăşea cu mult graniţele ţării. Hitiţii îi numeau pe vecinii lor huri. Unii cercetători au arătat ca acest cuvânt ar putea fi citit „har", şi aşa cum a arătat G. Contenau în La. Civilisation des Hittites et des Hurrites du Mitanni (Civilizaţia hitiţilor şi huriţilor din Mitanni) apare posibilitatea ca numele harri „să fie de fapt arri sau arian".

Nu există nici un dubiu că huriţii erau arieni de origine indo-europeană. Unele din inscripţiile lor invocă zeităţile pe numele lor ariene, din Vede, numele regilor lor fiind indo-europene, iar terminologia lor militară este tot de origine indo-europeană. B. Hrozny, care în anii douăzeci a condus o serie de cercetări pentru descifrarea inscripţiilor hitite şi hurite, merge chiar mai departe spunând că huriţii sunt „cei mai vechi hinduşi".

Aceşti huriţi i-au dominat atât cultural, cât şi religios pe hitiţi. Textele mitologice hitite sunt de provenienţă hurită, chiar şi povestirile despre eroi şi semizei. Nu mai există nici un dubiu că hitiţii şi-au luat cosmologia, miturile, zeii, întreg panteonul de doisprezece zei de la huriţi.

Aceasta triplă legătură este excelent redată de o rugăciune hitită a unei femei care se roagă pentru viaţa soţului ei bolnav. Adresându-şi rugăciunea zeiţei Hebat, soţia lui Teshub, femeia spune:

 

Oh, zeiţă a lui Aryna, Soarele care răsare,

 Stăpâna mea, mama Tării hitiţilor,

Regina cerurilor şi pământurilor...

În Ţara lui Hatti, numele tău este

 Zeiţa lui Aryna, Soarele care răsare;

Dar în ţara pe care tu ai născut-o

 În Ţara cedrilor,

 Numele tău este Hebat.

 

Cu toate acestea, cultura şi religia adoptate şi transmise de huriţi nu erau de origine indo-europeană. Indubitabil, există clemente acadiene în limba, cultura şi în tradiţiile huriţilor. Numele capitalei lor, Uaşugeni, era o variantă a semiticului reş-eni (, locul dc unde izvorăsc apele"). Fluviul Tigru era numit Aranzak, care însemna, credem în acadiana „raul codrilor”. Zeii Sumas şi Taşmetum au devenit în huriană Şimiki şi Taşimetiş ş. am.D.

Dar cum cultura şi religia acadiană nu erau decât o preluare şi dezvoltare a celor sumeriene, huriţii, de fapt, au preluat şi transmis, la rândul lor, mai departe religia sumeriană. Acest lucru este, de altfel, evident din frecventul uz al numelor divine sumeriene, a epitetelor şi a simbolurilor.

Poveştile lor erau poveştile din Sumer; „reşedinţele" zeilor vechi erau oraşele sumeriene, „limba veche" era sumeriană. Chiar şi arta huriţilor o copia pe cea sumeriană – formele, temele şi simbolurile ei.

Cum au fost oare „mutaţi" huriţii de „genele" sumeriene?

Dovezile indică faptul că huriţii, care erau vecinii sumerienilor şi acadienilor în cel de-al doilea mileniu înainte de Christos, s-au combinat cu sumerienii, cu un mileniu mai înainte. S-a stabilit că huriţii erau foarte activi în Sumer în cel de-al treilea mileniu înainte de Christos, că ei deţineau poziţii importante în Sumer în ultima perioadă de glorie a acestuia, a treia dinastie Ur. Dovezile indică faptul că huriţii conduceau şi furnizau personalul manufacturilor de îmbrăcăminte pentru care sumerienii (în special oraşul Ur) erau vestiţi în Antichitate. Renumitele mărfuri de Ur erau probabil hurite, în mare parte.

În secolul XIII î.Ch., sub presiunea unor invazii şi valuri migratoare (printre care şi israeliţii, care plecaseră din Egipt spre Ţara Caaniţilor), huriţii s-au retras în nord-estul teritoriului lor. Stabilindu-şi noua capitală în apropiere de Lacul Van, şi-au numit regatul Urartu (Ararat). Acolo ei venerau un panteon condus de Teşeba (Teshub) şi îl reprezentau ca pe un zeu puternic, purtând pe cap o bonetă cu coame, stând pe simbolul cultului său, un taur. (Fig. 34) Chivotul lor principal se numea Bitanu (Casa lui Anu) şi doreau să facă din regatul lor „fortăreaţa văii lui Anu".

Şi Anu, aşa după cum vom vedea, era Tatăl zeilor sumerieni.

Dar cealaltă rută pe care au ajuns în Grecia poveştile şi panteonul sumerian insulele Mediteranei, Creta şi Ciprul?

Pe locurile pe care se află astăzi Israelul, Libanul şi partea de sud a Siriei se afla în vremurile antice Ţara Caaniţilor. Încă o dată, ccea cc se ştia despre ci, până de curând, nu erau decât referinţele, majoritatea negative, din Vechiul Testament şi din inscripţiile feniciene. Arheologii au reuşit să afle câte ceva despre caniţii doar când două descoperiri au ieşit la iveală anumite

 Texte egiptene de la Luxor şi Saqqara şi, mult mai important, texte istorice, literare şi religioase dezgropate în cel mai important centru caanit. Localitatea se numeşte azi Ras-Şamra, pe litoralul sirian, şi fusese anticul oraş Ugarit.

Limba textelor de la Ugarit era caanita, o limbă vest-semitică, o ramură din care mai fac parte, printre altele, acadiana veche şi ebraică. Într-adevăr, cine cunoaşte ebraica poate citi cu relativă uşurinţă aceste texte. Limba, stilul literar şi terminologia sunt în parte asemănătoare cu cele ale Vechiului Testament.

Panteonul care reiese din textele caanite are multe similitudini cu cel grecesc. Căpetenia zeilor caaniţi era un zeu numit. El, un cuvânt care însemna atât numele zeului, dar era şi un termen generic, semnificând „zeitate nobilă". El era autoritatea supremă atât printre zei cât şi printre oameni. Titlul său era Ab Adam („Tatăl omului"), iar „bunul", „milosul" erau titlurile sale frecvente. El era „Cel care a făcut lucrurile care sunt" şi numai el putea numi regi.

Textele caanite (considerate de aproape toţi istoricii mituri) îl descriu pe El ca fiind o zeitate bătrână şi înţeleaptă, care nu se amestecă în treburile zilnice. Reşedinţa sa era îndepărtată, „la izvoarele a două fluvii" Tigrul şi Eufratul. Acolo el stătea pe tronul său, primea mesageri şi judeca pricinile pe care i le înfăţişau ceilalţi zei.

O stelă funerară descoperită în Palestina descrie o zeitate în vârstă care stă pe un tron şi primeşte o băutură de la un tânăr. Zeitatea poartă pe cap o bonetă împodobită cu'coarne un simbol al zeilor din Antichitate întreaga scenă fiind dominată de simbolul unei stele înaripate un semn aproape omniprezent, după cum vom vedea. S-a stabilit că acest desen îl reprezintă pe El, zeitatea caanită supremă. (Fig. 35)

El, totuşi, nu a fost mereu un zeu bătrân. Unul din titlurile sale era Tor („taur"), simbolizând, cred istoricii, virilitatea sa şi rolul său de Tată al Zeilor. Un poem caanit, intitulat „Naşterea zeilor", îl plasează pe El pe ţărmul unei mări, (probabil gol), unde două femei erau complet vrăjite de mărimea penisului său. În timp ce o pasăre se rumenea în frigare, zeul s-a împreunat cu cele două femei. Aşa s-au născut zeu Şaar („zori”) şi Şalem („desăvârşitul" sau „amurg").

Aceştia nu erau nici singurii lui copii, nici cei mai mari (se pare că a avut şapte). Fiul său cel mai mare era Baal din nou acesta fiind atât numele zeului, cât şi termenul general de „zeu". La fel ca grecii, caaniţii povestesc despre revoltă fiului împotriva autorităţii şi domniei tatălui său. Ca şi tatăl său El, Baal era zeu al furtunii, zeu al tunetelor şi trăsnetelor. O poreclă a lui Baal era Hadad („Ascuţitul"). Armele sale erau securea de război şi lancea animalul său era acelaşi cu al tatălui său, taurul, şi, la fel ca tatăl său, purta o bonetă ornată cu o pereche de coarne.

Baal mai era numit şi Elyon („Supremul"), adică prinţul moştenitor. Dar el nu a primit acest titlu fără luptă, mai întâi cu fratele său Yam („Prinţul mărilor"), şi apoi cu un alt frate, Moţ („Vrăjitorul"). Un poem lung, foarte mişcător, refăcut din mai multe tăbliţe fragmentate, începe cu chemarea „Stăpânului corăbierilor" la reşedinţa lui El, „la izvorul apelor, la izvoarele celor două fluvii":

 

Prin câmpiile lui El, vine el

Intră în pavilionul Tatălui timpului.

La picioarele lui El se pleacă

Şi se prosternează, aducând omagiul său.

 

Stăpânului corăbierilor i se ordonă să ridice un templu pentru Yam, ca semn al puterii pe care acesta a dobândit-o. Îmboldit de asta, Yam trimite mesageri adunării zeilor, cerându-le să i-l predea pe Baal. Yam le-a cerut emisarilor săi să fie îndrăzneţi, dar zeii adunaţi încep să strige. Chiar şi El acceptă noua ordine a fiilor săi. „Baal e sclavul tău, o, Yam!", declară el.

Totuşi supremaţia lui Yam a fost de scurtă durată. Înarmat cu cele două „arme divine", Baal s-a luptat cu Yam şi l-a învins dar a fost provocat la luptă de Moţ. În această luptă, Baal era pe cale de a fi învins dar sora lui, Anat, a refuzat să accepte acest lucru. „Ea l-a măsurat pe Mot, fiul lui El, şi cu o lamă l-a tăiat, "

Tăierea lui a condus la o neaşteptată revenire a lui Baal. Istoricii au încercat să interpreteze această poveste ca pe o alegorie a luptei anuale între verile fierbinţi şi secetoase, care usucă vegetaţia şi venirea toamnei ploioase, care reînvie vegetaţia. Dar nu există nici un dubiu că această poveste nu s-a vrut alegorică, ci ea a înfăţişat evenimentele aşa cum s-au petrecut ele: cum s-au luptat între ei fiii zeităţii principale, unul dintre ei fiind înfrânt, dar revine şi ajunge moştenitor, spre marea bucurie a tatălui său:

 

El, bunul şi îndurătorul, se bucură din nou.

Pe un scăunel picioarele-şi întinde.

Îşi deschide gura şi râde;

Îşi ridică vocea şi strigă:

„Voi sta şi voi odihni,

Sufletul din piept mi se va odihni;

Căci puternicul Baal trăieşte,

Căci «Prinţul Pământului» există!"

 

Anat, conform tradiţiilor caanite, a fost alături de fratele său (Baal) în lupta să pe viaţă şi pe moarte cu Moţ, iar paralelă cu zeiţa greacă Atena, care a rămas alături de Zeus în lupta să cu monstrul Typhon, este evidentă. Atena, după cum am văzut, era supranumită „fecioara perfectă", cu toate acestea ea a avut mai multe relaţii amoroase. La fel, tradiţiile caanite (care le precedă pe cele greceşti) utilizează acelaşi atribut pentru Anat, numind-o „fecioara Anat"; cu toate acestea, şi ea a avut câteva legături amoroase, una chiar cu fratele ei Baal. Un text descrie venirea ei la Baal, pe Muntele Zafon, şi grabă cu care acesta şi-a alungat soţiile. Apoi se povesteşte cum el s-a prăbuşit la picioarele surorii sale s-au uitat unul în ochii celuilalt; s-au uns pe trupuri,

 

El îi mângâie pântecul...

Ea îi mângâie bărbăţia...

Fecioara Anat e făcută să dea naştere multor copii.

 

Nu e deci de mirare că deseori Anat era reprezentată goală, pentru a sublinia calităţile sale sexuale ca în acest sigiliu cilindric ce-l înfăţişează pe zeul Baal cu un coif pe cap în timp ce se luptă cu un alt zeu. (Fig. 36)

Ca şi religia greacă şi toate cele dinaintea ei, cea caanită include în panteonul său o Zeiţă-Mamă, soaţa zeităţii supreme. Numele ei era Aşera, fiind corespondenta Herei din mitologia greacă. Astarte (biblica Aştoret) era corespondenţa Afroditei. Soţul ei era Aştar, care era asociat cu o planetă strălucitoare şi care, probabil, îi corespunde lui Ares, fratele Afroditei. Mai erau şi alte zeităţi, ale căror corespondenţe astrale sau din mitologia greacă pot fi deduse cu uşurinţă.

Dar, pe lângă aceste zeităţi mai tinere, existau şi „zeii bătrâni", care nu se ocupau de treburile curente, intervenind doar atunci când zeii înşişi aveau probleme. Unele dintre sculpturile care îi reprezintă, chiar şi parţial deteriorate, ni-i arată cu trăsături care inspiră autoritate, şi sunt uşor de recunoscut datorită bonetelor lor cu coame. (Fig. 37)

Unde îşi aveau rădăcinile cultura şi religia caaniţilor?

Vechiul testament îi considera ca fancad parte din familia popoarelor hamitice, cu rădăcini în pământul fierbinte (căci asta înseamnă ham) al Africii, fraţi cu egiptenii. Descoperirile arheologice, precum şi unele similitudini dintre zeii celor două popoare confirmă această înrudire.

Numeroşii zei naţionali sau locali, multitudinea numelor şi atributelor acestora, diversitatea rolurilor lor, emblemele şi simbolurile lor animale fac ca zeii din Egipt să apară ca o mulţime ciudată de actori pe o scenă stranie. Dar, la o privire mai atentă, zeii egipteni se dovedesc a nu fi prea diferiţi de cei ai altor popoare din vremea aceea. Egiptenii credeau în zeii cerului şi ai pământului, zei importanţi, pe care îi diferenţiau clar de cei mai puţin importanţi. G.A. Wainwright, în cartea sa The Sky Religion în Egypt (Religia egiptenilor), însumează toate datele şi ajunge la concluzia că este „foarte veche" credinţa egiptenilor în zeii din ceruri care au coborât pe Pământ.

Unele dintre numele acestor zei mari – Marele zeu, Taurul Cerului, Zeul/Zeiţa Muntelui – sună familiar.

Cu toate că egiptenii utilizau un sistem matematic zecimal, în religie se utiliza cel sumerian, sexagesimal, iar treburile celeste erau guvernate de magicul număr doisprezece. Cerurile erau împărţite în trei părţi, fiecare având douăsprezece corpuri cereşti. Lumea de dincolo era împărţită în douăsprezece părţi. Ziua şi noaptea erau împărţite în douăsprezece ore. Şi toate aceste diviziuni erau guvernate de grupuri de zei, evident, tot în număr de doisprezece fiecare.

Capul panteonului egiptean era Ră („Creatorul"), care conducea o adunare a zeilor, cu doisprezece membri. El este cel care a realizat creaţia, născându-l pe Gheb („Pământul") şi pe Nut („cerul"). Apoi a făcut plantele să rodească pe Pământ şi a creat toate creaturile care sunt – pentru ca, în final, să creeze omul. Ră era un zeu nevăzut care nu se manifesta decât rar. Era reprezentat prin Aton discul celest, descris ca un glob înaripat. (Fig. 38)

Apariţiile şi activităţile lui Ră pe Pământ erau, conform tradiţiilor egiptene, strâns legate de regatul egiptean. După aceste tradiţii primii regi ai egiptului nu au fost oameni, ci zei. Iar primul zeu care a cârmuit peste Egipt a fost Ră. Apoi, el a împărţit regatul în două, dându-i partea de sus lui Osiris şi partea de jos lui Seth. Dar Seth a plănuit să-l alunge pe Osiris şi să-l înece. Isis, sora şi soţia lui Osiris, a recuperat corpul mutilat al soţului ei şi l-a reînviat. Apoi, el a trecut prin „poarta secretă" alăturându-i-se lui Ră; locul său pe tron a fost luat de Horus, fiul său, care este reprezentat în desenele egiptene ca un zeu înaripat şi cu coarne. (Fig. 39)

Cu toate că Ră era cel mai nobil zeu din ceruri, pe Pământ el era fiul zeului Ptah („cel care dezvoltă", „cel care a făcut lucrurile"). Ei credeau că Ptah chiar a ridicat pământul egiptean de sub apele potopului, construind diguri în punctele unde Nilul îşi ieşea din matcă. Acest Mare Zeu venise în Egipt din altă parte; întemeind nu numai ţara lor dar şi Ţara Muntoasă şi Ţara îndepărtată. Egiptenii credeau că zeii lor veniseră pe Pământ cu barca multe din desenele vechi îi înfăţişează pe aceşti „zei bătrâni" – diferenţiaţi prin bonetele lor cu coarne – sosind pe Pământ cu o barcă. (Fig. 40)

Singura rută maritimă din sud către Egipt era Marea Roşie, şi nu întâmplător era ea numită de egipteni Marea Ur.

Hieroglific, Ur înseamnă „Ţara îndepărtată de la est"; nu poate fi însă demonstrat că el se poate referi la oraşul sumerian Ur.

Cuvântul egiptean pentru „divinitate" sau „zeu" este NTR, care înseamnă „Cel care veghează". Interesant este că şi semnificaţia cuvântului Shumer este aceeaşi: „Ţara celor care veghează".

Ideile anterioare, ce susţineau că civilizaţia începe în Egipt, au fost abandonate acum. Există numeroase dovezi că societatea şi civilizaţia egipteană, care începe cu mai bine de o jumătaie de secol după cea sumeriană, a preluat cultura, arhitectură, tehnologia, arta scrisului şi multe alte aspecte ale vieţii de zi cu zi de la cea sumeriană. De asemenea, dovezile indică şi faptul că zeii egipteni sunt originari din Sumer.

Şi fraţii egiptenilor, caaniţii, aveau aceiaşi zei ca şi ei. Dar, situaţi într-o ţară care era puntea dintre Asia şi Africa din timpuri imemoriale caniţii au suferit influenta mesopotamian şi semitică foarte puternică. Asemenea hitiţilor în nord, horiţilor în nord-est, egiptenilor în sud, caaniţii nu au putut produce un panteon propriu. Şi ei şi-au preluat cosmogonia, zeităţile şi legendele din altă parte. Contactul lor cu sumerienii s-a făcut prin amoriţi.

Ţara amoriţilor se întindea între Mesopotamia şi ţinuturile mediteraneene din vestul Asiei. Numele lor derivă din cuvântul acadian amurru şi cel sumerian martu (vesticii). Ei nu erau trataţi ca străini, ci ca popoare înrudite care locuiau în provinciile vestice ale Surţierului şi Acadului.

Pe listele cu funcţionari din templele sumeriene au fost descoperite persoane purtând nume amorite. Când Ur a căzut sub atacurile elamiţilor, în jurul anului 2000 î. Ch., un amorit pe nume Işbi-Irra a întemeiat un nou regat sumerian la Larsa făcând o primă încercare de a recuceri oraşul Ur şi de a readuce acolo chivotul zeului Sin. Căpeteniile amorite au întemeiat prima dinastie independentă în Asiria, în jurul lui 1900 î.Ch., iar Hammurabi, care a adus măreţia Babilonului pe la 1800 î.Ch., era cel de-al şaselea succesor al primei dinastii a Babilonului, care era amorită.

În 1930, arheologii au descoperit ruinele capitalei amoriţilor, cunoscută sub numele de Mari. La un cot al Eufratului, acolo unde se află acum graniţa siriană, cercetătorii au descoperit un oraş ale cărui clădiri fuseseră construite şi reconstruite între 3000 şi 2000 î.Ch. pe fundaţiile unor construcţii datând din secolele anterioare. Cele mai vechi ruine sunt ale unei piramide în trepte şi ale templelor unor zeităţi sumeriene: Inanna, Ninhursag şi Enlil.

Numai palatul regal ocupa aproape cinci acri şi includea o cameră a tronului cu picturi murale de o deosebită calitate, alte trei sute de încăperi cu destinaţii diferite, camere pentru scris şi (cel mai important pentru istoriei) mai bine de douăzeci de mii de tăbliţe scrise cu semne cuneiforme din diverse domenii, economie, comerţ, politică, viaţa socială, probleme militare şi, bineînţeles, despre religia ţării. Una din picturile palatului regal o înfăţişează pe zeiţa Inanna (pe care amoriţii o numeau Ishtar) încoronându-l pe regele Zimri-Lim. (Fig. 41)

Ca şi în celelalte religii, căpetenia zeilor prezenţi printre amoriţi avea funcţia de zeu al furtunii. Numele său era Adad echivalentul caanitului Baal („Zeu") iar porecla lui era Hadad. Simbolul său era cum de altfel era de aşteptat trăsnetul.

În textele caanite, Baal este deseori numit „fiul lui Dagon". Cele descoperite la Mari vorbesc şi ele de o zeitate mai vârstnică, numită Dagan, „Zeu al abundenţei" care asemenea lui El este reprezentat ca o zeitate retrasă, ce se plânge la un moment dat că nu mai este consultat în legătură cu conducerea oştilor într-un anumit război.

Alţi membri ai panteonului erau Zeiţa Lunii, pe care caaniţii o numeau Yerrah. Acadienii Sân, iar sumerienii Nannar: Zeul Soarelui, numit îndeobşte Şamaş, şi alte zeităţi a căror identitate nu lasă nici o urmă de îndoială că amoriţii au fost puntea de legătură (geografică şi cronologică) între popoarele din estul Mediteranei şi rădăcinile lor mesopotamiene.

Printre descoperirile de la Mari, ca şi în altă parte în ţinuturile sumeriene, au fost zeci de statui de oameni: regi, nobili, preoţi cântăreţi, invariabil ei erau înfăţişaţi cu mâinile împreunate pentru rugăciune, cu privirea îngheţată pe vecie spre zeii lor. (Fig. 42)

Cine erau aceşti zei ai cerurilor şi ai pământului, divini şi totuşi umani, totdeauna conduşi de un panteon sau un grup restrâns de doisprezece zei?

Am intrat în templele grecilor, arienilor, hitiţilor, huriţilor, caaniţilor, egiptenilor şi amonţilor. Am urmat trasee care ne-au condus peste mări şi ţări, şi indicii care ne-au purtat în urmă cu milenii. Şi toate coridoarele din toate templele ne-au condus către o singură sursă: Sumer

 

.

 

 Capitolul 4

Sumer: Tărâmul zeilor

 

 

Nu există nici o îndoială că „vechile cuvinte", care timp de mii de ani au constituit limba cărturarilor şi a scripturilor, au făcut parte din limba sumeriană. De asemenea, nu există nici o îndoială că acei „zei vechi" erau zeii sumerienilor; nu au fost descoperite nicăieri înscrisuri, poveşti, genealogii şi istorii ale zeilor care să fie mai vechi decât cele sumeriene.

Dacă aceşti zei (sumerieni, sau cei ulteriori, acadieni, babilonieni sau asirieni) sunt număraţi, lista lor ajunge la câteva sute. Dar pe măsură ce sunt clasificaţi, se observă clar că nu sunt numai un amalgam lipsit de orice logică. Ei sunt conduşi de un panteon de Mari Zei, guvernaţi de o Adunare a Zeilor şi în strânsă relaţie unul cu celălalt. Pe dată ce numeroşii nepoţi, nepoate şi alţi urmaşi sunt eliminaţi, reiese un grup destul de restrâns de zei fiecare cu un anume rol şi cu anumite puteri şi responsabilităţi.

Aceştia erau, considerau sumerienii, „zei din ceruri". În textele care vorbesc despre vremurile „de dinainte de a fi create lurnirile" aoar numele unor „zei cereşti", cum ar fi Apsu, Tiamat, Arişar, Kişar. Nu se spune însă niciodată ca aceşti zei ar fi venit vreodată pe Pământ. Dacă privim cu atenţie la aceşti „zei" care existaseră înainte ca Pământul să fie creat, observăm că ei erau de fapt corpurile cereşti care alcătuiesc sistemul nostru solar şi, aşa cum vom arăta, aşa-numitele mituri sumeriene referitoare la aceste fiinţe celeste sunt, de fapt, concepţii cosmologice precise şi ştiinţific plauzibile despre cum a luat naştere sistemul nostru solar.

Mai erau şi alţi zei, mai puţin importanţi, care erau „de pe Pământ". Centrele lor de cult erau, în general, în oraşele de provincie nu erau decât zeităţi locale. Cel mult, primeau o serie de însărcinări limitate ca, de exemplu, zeiţa N1N.KAŞI („Zeiţa berii"), care supraveghea prepararea băuturilor. Despre ei nu există nici o legendă. Nu aveau arme supranaturale, iar ceilalţi zei nu ascultau de ordinele lor. Ei erau grupul de zei care apăreau ultimii în procesiunea desenată pe piatra descoperită la Yazilikaya.

Între aceste grupuri era cel al „zeilor Cerului şi Pământului", cei numiţi „vechii zei". Ei erau „zeii bătrâni" din legende şi, conform credinţelor sumeriene, ei veniseră pe Pământ din Cer.

Ei nu mai erau zeităţi locale, ci naţionale, ba chiar internaţionale. Unii dintre ei erau pe Pământ încă înainte de apariţia omului. Se pare chiar că însăşi existenţa omenirii este datorată acestor zei. Erau puternici, capabili de fapte dincolo de puterea de înţelegere a muritorilor. Asta, deşi aceşti zei nu numai că arătau ca oamenii, dar şi mâncau ca oamenii, beau ca oamenii şi, în general, aveau aceleaşi emoţii şi aveau aceleaşi sentimente umane, urându-se, iubindu-se, fiind credincioşi sau infideli.

Cu toate că rolurile şi poziţia ierarhică a unora s-a modificat de-a lungul mileniilor, unii dintre ei nu şi-au pierdut niciodată poziţia, iar cultul lor nu a încetat niciodată. Dacă privim cu atenţie acest grup, obţinem imaginea unei dinastii de zei, o familie divină, cu relaţii de rudenie foarte strânse, dar şi foarte divizată.

Capul acestei familii de zei era AN (sau Anu în textele babiloniano-asiriene). El era tatăl zeilor, regele lor. Teritoriul său era întinderea cerului, iar simbolul său, o stea. În scrisul sumerian, semnul stelei însemna atât An, cât şi „cer", „fiinţă divină" sau „zeu" (descendent al lui An). Aceste semnificaţii s-au păstrat de-a lungul timpului, chiar şi de la semnele pictografice cuneiforme sumeriene la cele cuneiforme acadiene, sau ulterior la cel stilizat, babiloniano-asirian. (Fig. 43)

AN = STEA = RAI = DUMNEZEU

Din cele mai vechi timpuri până când scrisul cuneiform a început să fie uitat din cel de-al patrulea mileniu înainte de Christos, până aproape de era noastră acest simbol era pus înaintea numelui unui zeu, indicând că numele scris acolo nu este al unui muritor, ci este de origine divină.

Reşedinţa lui Anu şi tronul său se aflau în ceruri. Acolo veneau ceilalţi zei pentru a primi indicaţii sau favoruri, unde se strângea Adunarea Zeilor, pentru a rezolva disputele dintre ei sau pentru a lua decizii importante. Numeroase texte ne descriu palatul lui Anu (ale cărui porţi erau păzite de zeul copacului vieţii şi de zeul copacului adevărului), tronul său, felul în care ceilalţi zei se apropiau de el şi cum stăteau în faţa lui.

Textele sumeriene înregistrează nu numai vizite ale zeilor la reşedinţa lui Anu, dar şi vizite ale anumitor muritori, cărora li se permisese să ajungă la el, în general pentru a primi nemurirea. O astfel de legendă se referă la Adapa („Model de om"). El era atât de desăvârşit şi de loial zeului Ea, care îl crease, încât acesta a aranjat să fie adus în faţa lui Anu. Zeul îi descrie apoi ce îl aşteaptă:

 

Adapa,

Vei merge în faţa lui Anu, Regele;

Şi drumul cerului îl vei lua.

Când vei ajunge în cer,

Şi te vei apropia de poarta lui Anu,

Îi vei vedea pe „Purtătorul de viaţă"

Şi pe „Păstrătorul adevărului",

Care la poartă stau.

Condus de creatorul său Adapa „la ceruri s-a urcat... şi s-a apropiat de poarta lui Anu!". Dar când i s-a oferit şansa de a deveni nemuritor, Adapa a refuzat să mănânce „pâinea vieţii" crezând că mâniosul Anu îi oferă mâncare otrăvită. A fost deci retrimis pe Pământ, făcut preot, rămânând însă muritor.

Sugestia din poveştile sumeriene că şi muritorii pot ajunge la „Reşedinţa zeilor", în cer, îşi are ecou în poveştile din Vechiul Testament despre ridicările la ceruri ale profeţilor Enoh şi Ilie

Deşi Anu locuia în cer, există unele povestiri în care acesta coboară pe Pământ fie în vremuri de mare criză, fie în vizite ceremoniale (când era însoţit de soţia lui, ANTU), sau (cel puţin o dată) pentru a o face pe nepoata sa, ÎN.ANNA, soţia lui pe Pământ.

Cum el nu locuia permanent pe Pământ, nu era nevoie să i se acorde exclusivitatea asupra unui oraş sau centru de cult. Locuinţa lui, sau „casa cea mare", a fost ridicată pe domeniul zeiţei Inanna, la Uruk (biblicul Erec). Printre ruinele descoperite la Uruk figura şi o colină, făcută de mâna omului, unde arheologii au descoperit ruinele unui templu construit şi refăcut ulterior templul lui Anu. Nu mai puţin de optsprezece straturi au fost descoperite aici, indicând o deosebită preocupare pentru acest loc sacru.

Templul lui Anu se numea E.ANNA („Casa lui Anu"). Dar acest nume se aplică unei construcţii cu adevărat impresionante, cel puţin în anumite faze ale sale. Era „sfântul E.Anna, sacrul sanctuar", spun textele sumeriene. Tradiţiile spun că înşişi zeii cei mari „îl modelaseră". Cornişa lui „lucea precum arama" şi „zidurile sale uriaşe atingeau norii, un loc nobil pentru locuire"; era „o casă ce-ncânta privirea şi a cărei ispită este de neînfrânt". Textele indică în mod clar scopul pentru care a fost construită, căci era „o casă pentru coborârea din Ceruri".

O tăbliţă aparţinând unei arhive din Uruk ne dă măsura pompei şi fastului care însoţeau venirea lui Anu şi a soţiei sale într-o „vizită de stat". Datorită gradului de deteriorare a tăbliţei, putem afla despre ceremonial doar parţial, din momentul când Anu şi Antu se aflau deja în curtea templului. Zeii, „în ordinea de mai înainte", formează o procesiune în faţa şi în spatele purtătorului sceptrului apoi protocolul spune:

 

Apoi coboară către Slăvită curte,

Şi se întorc spre zeul Anu.

Apoi Preotul purificării sfinţeşte sceptrul,

Şi Purtătorul sceptrului va intra şi se va aşeza.

Şi apoi Papsukal, Nusku şi Sala,

Aşezase-vor la curtea zeului Anu.

 

În acest timp, zeiţele, „Divinele odrasle ale lui Anu, Divinele fiice ale Urukului", aduc un al doilea obiect ale cărui nume şi scop sunt neclare în E.NIR, „Casa patului de aur al zeiţei Antu", apoi se întorc în procesiune în curtea palatului în care stătea Anu. În timp ce masă de seară era pregătită după un ritual special, un preot ungea cu „ulei fin" şi cu vin balamalele uşii camerei în care urmau să doarmă Anu şi Antu o atenţie menită, se pare, să elimine scârţâitul acesteia, pentru a nu fi tulburat somnul zeilor.

În timp ce se servea cina diferite băuturi şi aperitive un preot se urcase „pe cea mai înaltă treaptă a turnului din templu" pentru a observa cerul. El trebuia să se uite cu atenţie într-o anumită parte a cerului unde urma să răsară o planetă strălucitoare, numită „Marele Anu din Ceruri". După aceasta el urma să recite nişte poeme, intitulate „Celei care din ce în ce mai strălucitoare este, cereasca planetă a zeului Anu" şi „Imaginea Creatorului s-a ivit".

O dată ce apăruse planeta şi versurile fuseseră recitate, Anu şi Antu îşi spălau mâinile într-un lighean de aur şi începea prima parte a ospăţului. Apoi, cei şapte zei mari se spălau pe mâini în şapte ligheane de aur şi începea a doua parte a festinului. Urma, ritualul spălării gurii" preoţii recitau „Planeta lui Anu, al Cerului Erou". Se aprindeau torţele şi zeii, preoţii, cântăreţii şi cei care duceau mâncarea formau o procesiune şi-i conduceau pe cei doi oaspeţi la locul lor de odihnă.

Patru zei mari erau desemnaţi pentru a sta de veghe în curte, pană în zon. Alţii erau puşi la diferite porţi ale templului.

În acest timp, întreaga ţară petrecea, sărbătorind prezenţa celor doi oaspeţi divini. La semnalul dat de la templul principal, trebuia ca toţi preoţii din oraş să „aprindă de la torţe un foc uriaş" apoi, trebuia ca preoţii din ţară, văzând focurile de la Uruk, să facă la fel. Pe urmă:

Toţi oamenii din ţară, un foc în casa lor să facă,

 Şi daruri să ofere zeilor toţi...

Şi gărzile din orişice oraş s-aprindă focuri

 În pieţe şi pe străzi.

 

Plecarea celor doi zei era planificată nu la zi, ci chiar la minut.

 

În a şaptesprezecea zi,

La patruzeci de minute după răsărit,

Poarta se va deschide în faţa lui Anu şi a soaţei lui, Antu,

Sfârşind şederea lor peste noapte.

 

În timp ce sfârşitul acestei tăbliţe este rupt, un alt text ne descrie, după toate probabilităţile, plecarea zeilor: masa de dimineaţă, incantaţiile, strângerile de mână („apucările de mână") între zei. Apoi zeii cei mari erau purtaţi într-o litieră sub forma unui tron pe umerii funcţionarilor din templu. O reprezentare asiriană, deşi mult ulterioară, ne dă o idee despre felul în care erau conduşi cei doi zei în timpul procesiunii din Uruk. (Fig. 44)

Erau recitate incantaţii speciale, în timp ce procesiunea trecea pe „strada zeilor"; imnuri şi psalmi erau recitaţi când se ajungea la „cheiul sfânt" şi când se ajungea la „debarcaderul bărcii lui Anu". Se lua rămas bun, se recitau alte incantaţii şi se cântau cântece „cu mâinile ridicate făcându-se semne".

Apoi, toţi preoţii şi funcţionarii templelor care îi conduseseră pe zei, conduşi de Marele Preot, încântau o „rugăciune de despărţire". „Mare Anu, fie ca Cerul şi Pământul să te binecuvânteze!" rosteau ei de şapte ori. Apoi se rugau pentru binecuvântarea celor şapte zei celeşti şi-i invocau pe zeii care erau în Cer şi pe cei care erau pe Pământ, după care îşi luau rămas bun de la Anu şi Antu astfel:

 

Fie ca Zeii Adâncurilor,

Şi Zeii Locului Divin,

Să te binecuvânteze!

Fie ca ei să te binecuvânteze în fiecare zi

 În fiecare zi a fiecărei luni a fiecărui an!

 

Dintre miile şi miile de desene ce-i reprezintă pe zei, care au fost descoperite până astăzi, nici unul nu pare să-l înfăţişeze pe Anu. Şi totuşi el transpare din fiecare statuie său portret al fiecărui rege, din Antichitate până în zilele noastre. Căci Anu nu era numai Marele rege, Regele zeilor, dar şi cel prin graţia căruia alţii au putut fi încoronaţi ca regi. Conform tradiţiei sumeriene, fiecare rege era încoronat dc Anu; chiar şi cuvântul sumerian pentru rege era Anutu („zeificare"). Însemnele lui erau tiara, (coroana divină), sceptrul (simbolul puterii) şi cârja de păstor (simbolizând păstorirea supuşilor).

Cârja este purtată acum mai mult de episcopi decât de regi. Dar coroana şi sceptrul au rămas simbolurile regilor din toate timpurile.

A doua zeitate după Anu era EN.LIL. Numele lui însemna „Zeul aerului" prototipul şi tatăl celui din urmă zeu al furtunii, care urma să conducă panteonul lumii antice.

El era cel mai vârstnic fiu al lui Anu, şi fusese născut în reşedinţa cerească a acestuia. Dar, la un moment dat, el a coborât pe Pământ, devenind primul Zeu al Cerului şi Pământului. Când zeii se strângeau în Casa din Cer, el era cel care conducea adunarea, alături de tatăl său. Când Adunarea Zeilor se întrunea pe Pământ, ea se ţinea în incinta sfântă a Nippurului, oraşul lui Enlil, locul unde se găsea templul său, E.KUR („Casă ca un munte").

Nu numai sumerienii, dar şi zeii înşişi îl considerau zeul suprem. Îl numeau „Regele tuturor pământurilor", şi spuneau că „în Cer el este Prinţul pe Pământ el este Conducătorul". „Cuvintele sale (ordinele) fac Cerul să tremure şi Pământul să se cutremure":

 

Enlil, ale cărui ordine până departe ajung;

Al cărui cuvânt este nobil şi sfânt;

Ale cărui sentinţe nu pot fi schimbate;

Care guvernează destinele până în viitorul îndepărtat...

De bunăvoie, în faţa lui se pleacă Zeii Pământului;

Zeii din Cer, când vin pe Pământ

Umili în faţa lui se pleacă;

Şi cu credinţă, ordinele-i ascultă.

Conform tradiţiilor sumeriene, Enlil a venit pe Pământ înainte ca pe acesta să existe oameni. Un „Imn lui Enlil, binefăcătorul" relatează că multe din aspectele culturii şi civilizaţiei omeneşti nu ar fi fost posibile fără ordinele date de Enlil pentru a fi executate „de-a lungul şi de-a latul Pământului."

 

Nici un oraş nu s-ar fi construit şi nici o aşezare omenească;

Nici adăposturi pentru vite, nici stanele de oi

Nici regi nu ar fi fost şi nici un preot nu s-ar fi născut.

 

Textele sumeriene declară că Enlil ar fi venit pe Pământ chiar înainte ca „cei cu capetele negre"nume utilizat de sumerieni pentru a desemna omenirea să fi fost creaţi. Atunci a ridicat Enlil Nippurul, centrul său de comandă, prin care erau legate între ele Cerul şi Pământul. Această legătură este numită de sumerieni DUR. AN.KI. („Puntea dintre Cer şi Pământ"). Iată cum descriu ei prima acţiune a lui Enlil:

 

Enlil,

Când ai întemeiat divina aşezare pe Pământ,

Nippurul l-ai întemeiat, şi este chiar oraşul tău.

 Oraşul de pe Pământ, nobilul, Locul Sfânt al tău,

Cu cea mai dulce apă.

Întemeiat-ai Dur-An-Ki

În mijlocul lumii.

În acele zile, când numai zeii locuiau în Nippur, iar omul nu fusese creat încă, Enlil a întâlnit o zeiţă, care i-a devenit apoi soţie. Conform unei variante, Enlil şi-a văzut viitoarea mireasă pe când făcea baie goală în râul care curgea prin Nippur. A fost dragoste la prima vedere, dar probabil, nu la căsătorie a fost primul gând al lui Enlil.

 

Păstorul Enlil, cel care hotărăşte soarta,

Pe Cea-cu-ochii-negri a văzut-o.

Zeul îi cere să se drăgostească;

Dar ea nu vrea.

Zeul îi cere să se drăgostească;

Dar ea nu vrea:

„Vaginul meu este prea mic (îi spune ea)

Şi nu ştie încă bărbăţia-ţi s-o primească;

Iar buzele-mi sunt prea mici,

Şi să sărute, încă nu au învăţat."

 

Dar Enlil nu putea accepta un refuz. I-a dezvăluit aghiotantului său Nuşku dorinţa sa fierbinte născută în el de „tânăra fecioară" pe nume SUD („Cea care are grijă de copii"), şi care locuia cu mama ei la E.REŞ („Casa parfumată"). Nuşku i-a sugerat zeului să o invite la o plimbare cu barca şi i-a pregătit una Enlil a reuşit s-o convingă pe Sud să vină cu el. O dată ajunşi în larg, el a violat-o.

Deşi Enlil era căpetenia zeilor, spun mai departe poveştile, el a fost prins şi surghiunit în „Lumea de Jos". „Enlil cel imoral!" îi strigau ceilalţi zei, „Afară din oraş cu tine!". Versiunea aceasta spune că Sud, rămasă însărcinată, l-a urmat, iar el a luat-o de soţie. Altele spun însă că Enlil a fost cel care, părându-i rău, l-a trimis pe aghiotantul său la mama feţei pentru a-i cere mâna. Oricum ar fi, Sud a devenit soţia lui Enlil şi el i-a acordat titlul de NIN.LIL (, Zeiţa aerului").

Dar, ceea ce nu ştiau nici Enlil, nici ceilalţi zei care l-au pedepsit, era că nu Enlil a sedus-o pe Ninlil, ci invers. Adevărul este că ea fusese trimisă de mama ei să facă baie goală chiar pe drumul pe care mergea de obicei Enlil, cu gândul că acesta s-o vadă şi să se îndrăgostească de ea.

În ciuda felului în care cei doi s-au căsătorit, o dată ce Enlil i-a oferit „Haina reginei", ceilalţi zei au respectat-o. Şi, cu o singură excepţie, datorată problemelor de succesiune dinastică, povestirile sumeriene nu relatează despre vreo aventură a lui Enlil. O tăbliţă votivă de la Nippur îi înfăţişează pe cei doi fiind serviţi cu mâncare şi băutură în templul lor. Tăbliţa fusese comandată de Ur-Enlil, „servitorul lui Enlil". (Fig. 45)

Pe lângă faptul că Enlil era căpetenia zeilor, el era şi regele Sumerului (uneori numit simplu „Pământul") şi al „Celor cu capete negre" Iată cum îl descrie un psalm sumerian:

Doamne, Tu care ştii soarta Pământului,

Ce-asculţi chemarea lui;

Enlil, Tu care cunoşti soarta Sumerului,

Ce-asculţi chemarea lui;

Tată Enlil,

Stăpân al tuturor pământurilor; Tată Enlil,

Domn al Dreptului cuvânt; Tată Enlil,

Păstorul Capetelor negre...

De la muntele de unde răsare soarele,

Până la muntele unde apune soarele,

Nu e alt rege pe Pământ,

Numai tu singur domneşti.

 

Sumerienii îl venerau pe Enlil din teamă şi gratitudine. El era cel care făcea Adunarea Zeilor să ia decizii împotriva oamenilor; „vântul" lui sufla aducând furtuni împotriva oraşelor răzvrătite. El a fost cel care, în vremea potopului, a vrut să distrugă omenirea. Dar când făcea pace cu oamenii, era un zeu bun care împărţea favoruri. Conform textelor sumeriene, el i-a învăţat pe oameni agricultura, cu plugul şi cu târnăcopul.

Enlil era acela care alegea pe cei ce conduceau omenirea, nu ca suverani ci ca servitori ai zeilor, însărcinaţi cu administrarea legilor divine. Astfel, regii sumerieni, acadieni şi babilonieni îşi începeau tăbliţele de autoslăvire prin a povesti cum erau chemaţi la Enlil pentru a li se oferi conducerea regatului. Aceste „chemări" făcute în numele Iui Enlil şi al tatălui său Anu ofereau legitimitatea conducătorului şi-i subliniau funcţiile Chiar şi Hammurabi care recunoştea ca zeu naţional al Babilonului pe un anume Marduk, îşi începe codul său declarând că „Anu şi Enlil m-au numit rege pentru a aduce bunăstarea poporului meu... pentru a face justiţia să triumfe pe Pământ".

„Zeu al Cerului şi al Pământului", „Moştenitorul lui Anu", „Cel care numeşte regi", „Conducătorul Adunării Zeilor", „Tatăl zeilor şi al oamenilor", „Zeul agriculturii", „Zeul cerului" acestea erau doar câteva din titlurile lui Enlil, care vorbesc de la sine despre măreţia şi puterile sale. „Cuvântul său era lege", „sentinţele sale imuabile"; el „hotăra soarta". El „avea legătura dintre Cer şi Pământ", iar din „mândrul său Nippur putea să trimită nişte raze, ce până-n inima tuturor lucrurilor putea să ajungă" avea „ochi care cercetau tot Pământul".

Şi totuşi, el era la fel de uman ca oricare tânăr atras de o femeie frumoasă, goală, supus legilor morale impuse de comunitatea zeilor, încălcarea lor era pedepsită cu exilarea şi nici măcar nu era imun la plângerile muritorilor. Cel puţin o poveste relatează cum un rege sumerian din Ur s-a plâns direct Adunării Zeilor că seria de necazuri ce se abătuseră asupra oraşului se datora faptului că „Enlil numise rege pe un om nedemn... care nici măcar de neam sumerian nu era".

Mai departe vom vedea rolul central pe care îl juca Enlil în problemele zeilor şi muritorilor şi cum câţiva dintre fiii lui s-au bătut între ei şi cu alţi zei pentru succesiunea divină, dând fără îndoială naştere numeroaselor poveşti ulterioare despre luptele dintre zei.

Cea de-a treia zeitate a sumerienilor era un alt fiu al lui Anu; el avea două nume, E.A şi EN.KI. La fel ca şi fratele său Enlil, el era un „Zeu al Cerului şi al Pământului", care venise din Cer pe Pământ.

Sosirea lui pe Pământ este asociată în textele sumeriene cu o inundaţie, când apele Golfului Persic năvăliseră în interiorul ţării, transformând toate regiunile din sud în ţinuturi mlăştinoase. Ea (literar numele înseamnă „casă pe apă") a supravegheat construirea de canale şi diguri şi asanarea mlaştinilor. Îi plăcea să se plimbe cu barca, iar apele, aşa cum indică de altfel şi numele său, erau cu adevărat casa lui. El şi-a construit „casa cea mare" într-un oraş întemeiat de el la marginea ţinuturilor mlăştinoase, numit HA, AKI („Locul peştilor de apă") mai era cunoscut şi că E.RI.DU („Casa de unde se pleacă departe").

Ea era zeul „apelor sărate", al mărilor şi oceanelor. Textele sumeriene vorbesc în mod repetat de un moment, cu foarte mult timp în urmă, când cei trei zei şi-au împărţit teritoriile între ei. „Mările i le-au dat lui Enki, prinţul Pământului" prin aceasta dându-i-se „regatul lui Apsu" („Adâncul"). Ca zeu al mărilor, Ea a construit corăbii foarte puternice, care navigau până departe, aducând în Sumer metale şi pietre semipreţioase.

Cele mai timpurii sigilii-cilindrice înfăţişează alături de Ea nişte pârâiaşe care uneori conţin şi peşti. Sigiliile asociau cu Ea, aşa cum este înfăţişat mai jos, Luna, asociaţie dată probabil de faptul că Luna produce mareele. Nu există nici o îndoială că o astfel de imagine, a lunii în primul ei pătrar, i-a dat lui Ea şi numele de NIN.IGI.KU („Zeul ochi-strălucitor"). (Fig. 46)

Conform textelor sumeriene şi a unei extraordinare autobiografii a lui Ea însuşi, el s-a născut în cer şi a venit pe Pământ înainte ca aici să fi existat vreo aşezare sau vreo civilizaţie. „Când m-am apropiat de Pământ, era multă apă", declară el. Apoi descrie o serie de acţiuni pe care le-a întreprins pentru a face pământul locuibil a umplut Tigrul şi Eufratul cu „apă de viaţă dătătoare", a numit un zeu care să supravegheze construcţia de canale pentru a face 2 fluvii navigabile, a aşezat mlaştinile, umplându-le apoi cu peşti, făcându-le un rai pentru păsări de tot felul, acoperindu-le de stufărişuri care erau materiale foarte utile pentru construit.

Trecând de la ape la pământ, Ea pretinde că el este cel care „a dat omului plugul tras de boi... a tras prima brazdă... a construit adăposturi pentru vite şi stâne pentru oi". Continuând, textul numit de istorici „Enki şi ordinea lumii" îl creditează pe Enki ca fiind cel care i-a învăţat pe oameni să fabrice cărămizi, arta construcţiilor de aşezări, de oraşe, cum să prelucreze metale şi altele.

Prezentându-l pe zeu ca principalul binefăcător al omenirii, zeul care l-a civilizat pe om, el este prezentat şi ca principal protector al oamenilor în Adunarea Zeilor. Textele sumeriene şi acadiene despre potop, de unde s-au inspirat probabil şi cele biblice, îl descriu pe Ea ca fiind cel care – opunându-se deciziei Adunării Zeiior – l-a ajutat pe un om de încredere al său să supravieţuiască potopului.

Într-adevăr, textele sumeriene şi acadiene, care (la fel ca Vechiul Testament) aderă la convingerea că „facerea omului" este făcută de unul sau mai mulţi zei printr-un act conştient şi deliberat, îi conferă lui Ea rolul-cheie ca principal făurar al zeilor, el a realizat metoda şi procesul prin care urma să fie creat omul. Având atâtea afinităţi cu crearea şi „dezvoltarea" omului, nu este de mirare că el l-a sfătuit pe Adapa – „modelul de om" creat prin „înţelepciunea lui Ea"-' să meargă la reşedinţa lui Anu, în ciuda dorinţei zeilor de a refuza omului nemurirea.

Să fi fost Ea de partea oamenilor doar pentru că jucase un rol important în crearea acestuia sau avea şi un alt motiv, mai subiectiv? Pe măsură ce cercetăm mai multe documente, descoperim invariabil că nesupunerea făţişă a lui Ea – atât în ceea ce priveşte problemele muritorilor, cât şi în cele ale zeilor – era datorată, în special, frustrării pe care o simţea acesta faţă de fratele său Enlil.

Înscrisurile sunt pline de indicaţii despre gelozia pe care o nutrea Ea faţă de Enlil. Într-adevăr, celălalt nume al lui Ea este EN.KI („Zeul Pământului"), iar textele care vorbesc despre împărţirea lumii între cei trei zei sugerează că Ea a pierdut stăpânirea asupra pământului, printr-o banală tragere la sorţi

Zeii şi-au strâns mâinile unul cu altul,

Sorţii şi i-au tras şi-au împărţit.

Atunci Anu în ceruri a urcat;

Lui Enlil Pământul i s-a dat.

Iar mările ce-nconjoară pământul ca un inel,

Lui Enki, Prinţul Pământului, fostu-i-au date.

 

Oricât de mare i-ar fi fost supărarea faţă de această tragere la sorţi, se pare că el nutrea resentimente mult mai mari. Motivul ni-l oferă chiar Enki, în autobiografia sa: nu Enlil, ci el era primul născut; deci el, şi nu Enlil, trebuia să fie moştenitorul lui Anu:

 

Tatăl meu, al universului rege,

M-a adus la lumină...

Sunt sămânţa fecundată,

A Marelui taur sălbatic;

Sunt primul născut al lui Anu.

Sunt Marele frate al zeilor...

Sunt cel care s-a născut

Ca prim fiu, al divinului Anu.

 

Cum codurile de legi după care trăiau oamenii din Orientul Antic erau date de zei, se poate spune că regulile sociale şi familiale ce se aplicau oamenilor erau în vigoare şi pentru zei. Înscrisuri juridice şi familiale descoperite la Mari şi la Nuzi au confirmat faptul că obiceiurile biblice şi legile după care trăiau patriarhii erau legile regilor şi nobililor din întreg Orientul Antic.

Avraam, care nu avea copii, deoarece aparent soţia lui era sterilă, a făcut un copil cu servitoarea să. Cu toate acestea, copilul astfel născut, Işmael, a fost exclus de la succesiune imediat ce Sarah, soţia lui Avraam, a născut un băiat, Isaac.

Soţia lui Isaac, Rebecca, a născut doi gemeni. Cel care s-a născut efectiv primul a fost Esau – roşcat, păros şi foarte vioi. Ţinându-se de călcâiul lui Esau, a fost cel de-al doilea copil, rafinatul Iacov pe care Rebeca îl iubea cel mai mult. Când bătrân şi pe jumătate orb, Isaac trebuia să ofere binecuvântarea moştenitorului său, Rebecca a folosit un şiretlic pentru a obţine binecuvântarea pentru favoritul ei Iacov, şi nu pentru Esau, cel care o merita.

În sfârşit, problemele succesorale ale lui Iacov au fost provocate dc faptul că el, deşi îl slujise pe Laban douăzeci de ani pentru a căpăta mâna fiicei lui Rahela, Laban l-a forţat să se căsătorească cu sora mai mare a lui Rahela, Lea. Lea i-a născut lui Iacov primul copil, pe Ruben, iar Iacov a mai avut de la ea şi de la alte două concubine mai mulţi fii şi o fiică. Şi totuşi, când Rahela l-a născut pe primul ei copil, pe Iosif, Iacov l-a preferat pe el înaintea celorlalţi.

Se poate înţelege aşadar, natura conflictului dintre Enlil şi Ea/Enki. Enlil, conform tuturor textelor, era legal primul născut al lui Anu. Dar declaraţiile lui Ea: „Sunt sămânţa fecundată... sunt primul născut al lui Anu", ar putea să exprime o stare de fapt. Să fi fost el atunci conceput cu o altă zeiţă care să fi fost doar concubină? Povestea lui Isaac şi Işmael, a gemenilor Esau şi Iacov poate avea o paralelă anterioară în lucrurile petrecute în „Casa din Cer”.

Deşi se pare că Enki a acceptat prerogativele succesorale ale lui Enlil, unii cercetători consideră că între cei doi a existat o continuă luptă pentru putere. Samuel N. Kramer a intitulat unul din textele antice „Complexul de inferioritate al lui Enki". După cum vom vedea ulterior, unele din povesţirile biblice – cea a Evei şi a şarpelui, cea a potopului – aveau la bază în versiunile lor originale sumeriene tocmai această luptă dintre cei doi.

La un moment dat, se pare, Enki s-a decis că nu mai are rost să se lupte pentru putere cu fratele său şi şi-a concentrat eforturile pentru a face din fiul său, şi nu din cel al lui Enlil, succesorul la „Tronul ceresc". A căutat să realizeze acest lucru, cel puţin la început, cu ajutorul surorii sale NIN.HUR.SAG („Zeiţa Munţilor”).

Şi ea era fiica lui Anu dar, evident, nu de la Antu, în accastă privinţă fiind o altă regulă de succesiune. Cercetătorii s-au arătat uimiţi, în ultima vreme, de faptul că atât Avraam, cât şi Isaac afirmau faptul că soţiile lor erau şi surorile lor, o afirmaţie ciudată, ţinând cont de opiniile biblice referitoare la relaţiile dintre fraţi. Dar, când au fost dezgropate documente legale de la Nuzi şi Mari, a devenit clar că un bărbat se putea căsători cu sora sa vitregă. Mai mult chiar, când se luau în consideraţie toţi copiii de la toate soţiile, copilul născut dintr-o astfel de soţie – fiind cu cincizeci la sută „de sămânţă mai pură" decât un fiu de la o soţie neînrudită – era moştenitorul legal, chiar dacă nu era primul născut. Aceasta, uneori, ducea în Mari şi Nuzi la adoptarea soţiei favorite drept soră, pentru a face fiul născut de la ea moştenitorul de neatacat.

De la o astfel de soră vitregă, Ninhursag, a vrut Enki să aibă un fiu. Şi ea venise din Ceruri, încă din cele mai vechi timpuri. Unele texte spun că, atunci când zeii şi-au împărţit domeniile, ea a primit ţinutul Dilmun – „un loc sfânt... un ţinut sfânt... un loc strălucitor". Un text numit de cercetători „Enki şi Ninhursag – un mit al paradisului" descrie călătoria lui Enki spre Dilmun. Ninhursag era o fată bătrână, singură – spune textul în mod repetat. Deşi ulterior ea a fost reprezentată ca o matroană, se pare că în tinereţe era destul de atrăgătoare, deoarece textul ne informează fără jenă că, atunci când Enki s-a apropiat de ea, ţipătul ei i-a „făcut penisul să ude şanţurile".

După ce a cerut să fie lăsaţi singuri, Enki „şi-a depus sămânţa în pântecul ei, sămânţa lui Enki", apoi, „după nouă luni de sarcină... ea a născut pe ţărmul apei". Dar copilul era fată.

Nereuşind să obţină un moştenitor, Enki făcut dragoste cu fiica lui. „El a îmbrăţişat-o, a sărutat-o Enki şi-a depus sămânţa în pântecele ei." Dar şi ea a născut tot o fată. Enki a luat-o apoi pe nepoata sa şi a lăsat-o însărcinată dar din nou, tot o fată s-a născut. Dorind să pună capăt acestor încercări, Ninhursag l-a blestemat ca, oricând va mânca anumite plante, să se îmbolnăvească de moarte. Totuşi, ceilalţi zei au intervenit pe lângă ea pentru a anula efectele blestemului.

Dacă aceste poveşti despre Enki şi Ninhursag au mai mult de-a face cu probleme zeieşti, altele au de-a face cu problemele muritorilor; căci, spun legendele sumeriene, omul a fost creat de Ninhursag, după formulele şi procedurile descrise Enki Ea era „sora şefă" a zeilor, fiind însărcinată cu problemele medicale: în această ipostază, Ea era numită NIN.TI (zeiţa vieţii). (Fig. 47)

Unii specialişti văd în Adapa (modelul de om al lui Enki) pe biblicul Adama, sau Adam. Dublul sens al sumerianului ŢI sugerează şi el paralele biblice. Căci ţi putea să însemne atât viaţă, cât şi coastă, astfel că numele Iui Ninti putea însemna atât „Zeiţa vieţii" cât şi „Femeia din Coastă". Iar biblica Evă – care înseamnă viaţă – a fost creată din coasta lui Adam, aşa că şi ea era într-un fel „Zeiţa vieţii" şi „Femeia din coastă".

Ca fiind cea care a dat viaţă omului, Ninhursag mai era numită şi Zeiţa-Mamă. Ea era poreclită „Mammu"cel care a dat în toate limbile cuvântul „mama" – iar simbolul ei era cuţitaşul – o unealtă utilizată de moaşele din Antichitate pentru tăierea cordonului ombilical. (Fig. 48)

Enlil, fratele şi rivalul lui Enki, a fost mai norocos, având de la Ninhursag un fiu, moştenitorul „legal". Era cel mai tânăr dintre zeii de pe Pământ, născuţi în Ceruri, iar numele său era NIN.UR.TA („Zeul care a pus fundaţiile"). El era „viteazul fiu al lui Enlil, care înainte mergea cu plasă şi cu raze de lumină" pentru a se lupta pentru tatăl său, „fiul răzbunător... care lansa săgeţi de lumină." (Fig. 49) Soţia sa BA.U era tot o soră sau un medic, titlul ei fiind, Zeiţa care-i aduce la viaţă pe cei morţi".

Vechile desene ni-l înfăţişează pe Ninurta având o singură armă, fără îndoială cea cu care arunca „săgeţi de lumină". Textele ni-l prezintă ca fiind un vânător abil, un zeu războinic, recunoscut pentru calităţile sale de luptător. Dar cea mai importantă bătălie a să nu a fost pentru tatăl său, ci pentru a-şi salva viaţa. A fost o bătălie monumentală cu un zeu rău, pe nume ZU („Vicleanul"), învingătorul urmând să devină căpetenia zeilor de pe Pământ (căci Zu pusese mâna pe ascuns pe însemnele de conducător ale lui Enlil).

Textele care descriu aceste evenimente sunt deteriorate, putând fi descifrate doar din momentul în care Zu soseşte la E-Kur, templul lui Enlil. Se pare că el este cunoscut şi de un anumit rang, deoarece Enlil îl primeşte „şi îi încredinţează sarcina de a păzi intrarea la chivotul său". Dar, „mârşavul Zu" îi va răsplăti încrederea prin trădare, căci „luarea însemnelor lui Enlil – de fapt însemnele puterii sale – plănuia în inima sa".

Pentru a face asta, Zu trebuia să pună mâna pe câteva obiecte, printre care şi magica „Tăbliţă a destinului". Vicleanul Zu a găsit momentul potrivit, când Enlil s-a dezbrăcat şi a intrat în bazin pentru a înota, cum făcea de obicei, lăsându-şi lucrurile nepăzite.

 

La intrarea în sanctuar,

De unde el privea,

Zu aştepta ca ziua să înceapă.

Şi cum Enlil se spăla cu apă sfântă-

Coroana-i deoparte fusese lăsată

Pe tronu-i să se odihnească-

Zu a luat Tăbliţa destinelor în mână

Şi cu însemnele puterii, prea repede-a fugit.

 

În timp ce Zu zbura cu un MU (tradus prin „nume", dar indicând o maşină zburătoare) spre o ascunzătoare îndepărtată, începeau să-şi facă efect consecinţele faptei sale.

 

Moarte erau acuma divinele formule;

Liniştea peste tot se-mprăştia; tăcerea acoperise totul...

Strălucirea sanctuarului, în el nu mai era.

 

„Tatăl Enlil fără glas rămăsese." „Ca unul toţi zeii Pământului s-au adunat, când auziră vestea." Problema era atât de serioasă, încât însuşi Anu a fost informat. El a analizat şi a decis că Zu trebuie prins şi recuperate „formulele". Întorcându-se către „zeii, fiii lui", Anu a întrebat „Care dintre voi se va lupta cu Zu? Numele lui, peste toţi vă domni!"

Au fost chemaţi o serie de zei recunoscuţi pentru calităţile lor de luptători. Dar cu toţii au spus că cel care are „Tăbliţa destinului” are aceleaşi puteri cu Enlil „şi cel care-i stă împotriva devine ca o cârpă". În momentul acesta, Ea a venit cu o idee mare: „De ce să nu-l chemăm pe Ninurta pentru a se lupta cu Zu?"

Adunarea Zeilor nu putea să nu observe trucul lui Ea. În mod clar, şansele de succesiune ale copiilor săi creşteau dacă Zu era înfrânt la fel şi dacă Ninurta era ucis. Spre uimirea zeilor, Ninhursag (care în acest text este numită NIN.MAH – „Marea doamnă") a fost de acord. Întorcându-se către fiul ei, ea i-a explicat că nu numai Enlil, ci şi el, Ninurta, ca moştenitor al al tatălui său, poate lupta. „Cu ţipete de durere te-am născut", a zis ea, şi ea a fost cea care „făcut-am sigur pentru fratele meu şi pentru Anu" continuitatea „Regatului Ceresc". Şi ca durerile ei să nu fie în van, ea l-a sfătuit pe Ninurta să plece la luptă şi să-l învingă pe Zu:

 

Atacă tu... prinde-l pe fugar...

Lasă-ţi mânia să-l lovească...

Taie-i beregata! Învinge-l pe Zu!...

Şi pune cele şapte vânturi turbate să bată spre el...

Întreaga furtună asupra lui să se abată...

Şi strălucirea ta să-l orbească...

Şi vânturile aripile-i să-i poarte în pustie...

Iar semnele puterii să se întoarcă în Ekur;

Să se întoarcă Divinele formule,

La tatăl lor, cel care le-a născut.

 

Numeroasele versiuni ale legendei descriu apoi înspăimântătoarea luptă care a urmat. Ninurta trăgea cu „săgeţi de lumină" în Zu, dar ele „de corpul lui nu se puteau apropia... cât timp acesta purta «Tăbliţa destinului» asupra sa". Săgeţile lansate „la mijloc de drum că se opreau". În timp ce bătălia continua nedecisă, Ea l-a sfătuit pe Ninurta să adauge un til-lum la arma sa şi să ţintească în „pinioanele" sau micile rotiţe ale, aripilor lui Zu. Urmându-i sfatul, Ninurta a tras cu til-lum în „pinioanele” aripilor. Astfel lovite, acestea s-au stricat şi aripile au căzut rotindu-se spre Pământ. Zu a fost învins şi „Tăbliţa destinului” s-a reîntors la Enlil.

Cine era Zu? Era el, aşa cum susţin unii cercetători, o „pasăre mitologică"?

Evident, el putea să zboare. Dar orice om de azi poate zbura cu un avion, sau astronauţii cu o navă spaţială. Şi Ninurta putea să zboare, la fel de bine ca şi Zu (ba chiar mai bine, se pare). Dar el nu era nici un fel de pasăre, după cum ni-l înfăţişează numeroasele desene sumeriene. Mai degrabă, el zbura cu ajutorul unei anumite „păsări", care era ţinută într-un loc sacru (GIR.ŞU) în oraşul Lagash.

Nici Zu nu era „pasăre" aparent, şi el avea la dispoziţie o astfel de „pasăre" cu care putea să fugă. Cu aceste „păsări" a avut loc bătălia din cer dintre cei doi zei. În plus, nu poate fi nici un dubiu referitor Ia natura armei care a doborât „aripile" lui Zu. Numită ŢIL în sumeriană şi til-lum în asiriană, ea era reprezentată pictografic sub forma unei săgeţi şi probabil că însemna atunci ceea ce înseamnă astăzi ţil în ebraică: rachetă.

Deci, Zu era un zeu unul din zeii care aveau suficiente motive pentru a complota împotriva lui Enlil un zeu împotriva căruia Ninurta, ca succesor legitim, avea toate motivele să lupte.

Să fi fost el oare MĂR.DUK („fiul sfintei coline"), primul născut al lui Enlil, de la soţia să DĂM.KI.NA, nerăbdător să obţină prin vicleşug ceea ce nu-i aparţinea conform regulilor de succesiune?

Există motive să credem că, nereuşind să aibă un moştenitor de la sora sa, Enlil conta pe Marduk, ca succesor. Şi într-adevăr, când Orientul Antic a fost confruntat cu mari prefaceri sociale şi militare, la începutul mileniului doi, î.Ch., Marduk a fost ridicat în Babilon la statutul de zeu naţional al Sumerului şi Acadului, fiind proclamat rege al zeilor, iar ceilalţi regi au fost rugaţi să i se supună şi să vină să locuiască în Babilon unde activităţile lor puteau fi mai uşor supervizate. (Fig. 50)

Această uzurpare a lui Enlil a fost însoţită şi de o masivă încercare de falsificare a textelor vechi. Cele mai importante texte au fost rescrise pentru a-l face pe Marduk să apară ca „Rege al Cerurilor", „Creator", „Binefăcător", „Erou", în locul lui Anu, Enlil sau chiar Ninurta. Printre textele modificate se numără şi „Povestea lui Zu"; şi, conform vanantei babiloniene,

Marduk a fost cel care s-a luptat cu Zu, nu Ninurta. În această versiune, Marduk susţine că: Mahaşti moh îl Zu („I-am zdrobit căpăţâna lui Zu"). Deci în mod clar Zu nu putea să fi fost Marduk.

În plus, nu ar fi fost logic ca Enki, „Zeul cunoştinţelor", să-l sfătuiască pe Ninurta în lupta contra propriului fiu. Enki, judecând după comportarea sa, cât şi după felul cum îi cerea lui Ninurta să-i taie beregata lui Zu, se aştepta să câştige, indiferent cine învingea în luptă. Singura concluzie logică este că Zu era tot un pretendent legal.

Această sugestie ne conduce spre un singur zeu: Nanna, primul născut al lui Enlil de la soţia sa oficială, Ninlil. Căci dacă era eliminat Ninurta, Nanna ar fi fost moştenitorul de drept. Nanna (numele scurt de la NAN.NAR – „Strălucitorul") este mai cunoscut de noi pe numele său acadian (sau semitic),

Ca prim-născut al lui Enlil, el primise domnia asupra celui mai cunoscut oraş-stat din Sumer, UR („Oraşul"). Templul său se numea E.GIŞ.NU.GAL („Casa celui de os zeiesc"). De acolo, Nanna şi soţia lui NIN.GAL („Marea doamnă") conduceau treburile oraşului şi pe oamenii acestuia cu multă bunăvoinţă. Oamenii din Ur le răspundeau cu aceeaşi afecţiune, numindu-şi cu dragoste zeul „fata Nanna".

Prosperitatea oraşului era pusă de locuitori pe seama zeului Şulgi. Un rege din Ur (prin graţia zeului), la sfârşitul mileniului trei, descria templul lui Nanna ca fiind „un mare lăcaş plin de abundenţă", un „minunat loc al darurilor de pâine", unde oile se înmulţeau, iar boii erau tăiaţi, un loc plin de o muzică divină, în care tobele şi ţimbalele cântau.

Sub administrarea zeului său protector, Ur a devenit grânarul Sumerului, dar şi principalul furnizor de vite şi de oi pentru templele din alte părţi. O „Lamentaţie despre distrugerea oraşului Ur" ne informează despre ce ajunsese acest oraş după ce fusese distrus, dându-ne astfel o idee despre cum era înainte:

 

În hambarele lui Nanna, nu mai erau grâne.

Masa de seară a zeilor fusese suprimată;

Din marile săli de mâncare, vinul şi mierea dispăruseră...

În nobilele bucătării ale templului,

Oi şi boi nu se mai pregăteau;

Muzica încetase în marele palat al lui Nanna.

Casa în care se strigau comenzi pentru vite

Liniştea acoperise totul...

Morile sale au amuţit...

Bărcile pentru daruri sunt goale...

Nu mai duc daruri de pâine lui Enlil la Nippur.

Râul din Ur este pustiu, nici vântul pe el nu mişcă...

Şi portul este mort, doar buruienile sunt vii în el.

 

Altă lamentaţie ce jelea. „stânele de oi, care în vânt s-au spulberat", adăposturile pentru vite, rămase pustii, este foarte neobişnuită, deoarece ea nu a fost scrisă de oamenii din Ur, ci chiar de zeul Nana şi de soţia lui Ningal. Aceste lamentaţii

Precum şi multe altele, dezvăluie tragedia unui eveniment neobişnuit. Textele sumeriene ne informează că cei doi zei au părăsit oraşul înainte ca distrugerea să fie completă. Despărţirea populaţiei de ocrotitorii ei celeşti este descrisă în cuvinte foarte mişcătoare:

 

Nanna care îşi iubea oraşul,

A plecat de-aici.

Sân, care iubea oraşul Ur,

Nu mai stă în casa sa.

Ningal...

Fugind din oraşul său prin al duşmanilor ţinut,

Cu grabă, haina pribegiei şi-a pus-o,

Şi din casa ei a plecat.

 

Decăderea oraşului şi exilul zeilor lui sunt puse de povestirile sumeriene pe seama unei decizii a lui Anu şi a fiului său Enlil. Celor doi le-a cerut Nanna îndurare pentru oraşul său.

 

Nu ar putea Anu, al zeilor rege,

 Să spună odată: „De-ajuns!";

Nu ar putea Enlil, Regele Pământului

O soartă mai bună să dea oraşului acesta?

 

Adresându-se direct lui Enlil, „Sin şi-a adus tatălui său inima îndurerată; în faţa tatălui său s-a plecat" şi l-a implorat:

 

O, tatăl meu care m-ai născut pe mine,

Până când nu vei căuta la căinţa mea?

Până când?...

Asupra inimii mele, pe care ai făcut-o

Ca o pară de foc să ardă

Cată, rogu-te, căci mi-e destul.

 

Nicăieri nu ne spune însă, nici una din aceste lamentaţii care era cauza acestei pedepse. Dar, dacă Nanna era Zu, atunci ea se datora, fără îndoială, încercării acestuia de uzurpare a tronului. Dar, era el Zu?

Ar fi putut fi Zu, deoarece acesta avea un fel.de maşinărie zburătoare, cea cu care fugise şi cu care se bătuse cu Ninurta. Psalmii sumerieni amintesc deseori, cu admiraţie, despre „barca cerească" a acestuia.

 

Tată Nannar, domn peste Ur...

A cărui glorie în Sfânta barcă cerească este...

Doamne, tu, primul născut al lui Enlil.

Când Barca cerească la ceruri se urcă,

Mare gloria Ta este.

Enlil în mâna ta a pus

Nemuritorul Sceptru

Când peste Ur, în Sfânta ta barcă Tu ai urcat.

 

Mai există şi alte indicii. Celălalt nume al lui Nannar, Sân, este un derivat de la ŞU.EN, care se mai pronunţa şi ZU.EN. Sensul complex al acestor două silabe nu depinde de ordinea lor: ZU.EN şi EN.ZU erau cuvinte „oglindă", deci, putem trage concluzia că Nanna/Sin sau ZU.EN era unul şi acelaşi cu EN.ZU (,» Zeul Zu"). Aşadar, el a fost cel care a vrut să îl detroneze pe Enlil.

Acum înţelegem de ce, în ciuda sugestiei lui Ea, Zu a fost pedepsit nu cu moartea, ci cu exilul. Atât textele sumeriene, cât şi descoperirile arheologice indică faptul că Sân şi soţia lui au fugit în Haran, oraşul horiţilor, care avea o poziţie ideală, fiind înconjurat de munţi şi râuri. Merită de semnalat faptul că neamul lui Avraam, condus de tatăl lui, Terah, a plecat din Ur tot spre Haran, unde au stat câţiva ani.

Deşi Ur a rămas pentru totdeauna oraşul lui Nanna/Sân, se pare că el a stat suficient de mult timp în Haran, deoarece acesta a fost făcut să semene cu Urul – templele, clădirile, străzile erau aproape la fel. Andre Parot, în cartea sa Abraham et son temps (Avraam şi epoca sa), constatând aceste similitudini, concluzionează că „există toate dovezile pentru a spune că religia din Haran nu era decât o replică identică a celei din Ur

Când s-a descoperit templul lui Sân de la Haran construit şi reconstruit de-a lungul mileniilor săpături ce au durat cincizeci de ani, printre descoperirile arheologice făcute s-au numărat şi două stele funerare, pe care era făcută o singură inscripţie. O inscripţie ce fusese dictată de Adadguppi, o mare preoteasă a lui Sân, despre cum s-a rugat şi s-a pregătit pentru întoarcerea lui Sin:

 

Sân, regele tuturor zeilor,

S-a supărat pe oraşul său şi pe templul său,

Şi a plecat în Ceruri.

 

Că Sân, dezgustat sau disperat, „a împachetat totul" şi „a plecat în Ceruri" apare şi pe alte inscripţii. Aceste inscripţii povestesc cum regele asirian Asurbanipal a recuperat de la nişte duşmani un „sigiliu cilindric de jasp, nepreţuit" şi „l-a modificat desenând pe el chipul lui Sin". Mai departe, „a scris pe piatra sfântă un elogiu lui Sân şi l-a agăţat de gâtul unei statui a lui Sin". Acest sigiliu de piatră se pare că era foarte vechi, deoarece, se spune mai departe, „este unul din cele care au fost stricate în acele zile, în timpul distrugerilor făcute de duşmani".

Marea preoteasă, născută în timpul domniei lui Asurbanipal, se presupune că era de sânge regesc. În rugile sale către Sin ea i-a propus zeului un târg: înapoierea puterilor sale în schimb pentru ajutorul zeului ca fratele ei, Nabunaid, să devină rege al Sumerului şi Acadului. Descoperirile istorice confirmă faptul că în anul 555 î.Ch. Un anume Nabunaid, care pe atunci era comandantul oştilor babiloniene, a fost numit rege de către ofiţerii săi. Pentru asta, el declară că fusese ajutat chiar de zeul Sin. „A fost chiar ne spune o inscripţie a lui Nabunaid în prima zi a apariţiei acestuia" când Sân, utilizând „arma lui Anu" a reuşit să-i „răpună cu o rază de lumină" pe inamici.

Nabunaid a ţinut promisiunea făcută zeului de mama lui. A reconstruit templul lui Sân, E.HUL.HUL. („Casa marii bucurii"), şi l-a declarat pe Sin Zeul Suprem. Atunci a reuşit Sin să adune în mâinile sale „Puterea lui Anu, toată puterea lui Enlil şi toată puterea lui Ea având deci în mainilesalte toate puterile cerului". Învingându-l pe uzurpatorul Marduk, acaparând chiar şi puterile tatălui acestuia, Ea, Sin şi-a asumat titlul de „Divina semilună" şi titlul de „Zeu al Lunii".

Cum a putut un zeu care plecase supărat de pe Pământ înapoi în Cer să realizeze toate aceste fapte?

Nabunaid spune că „Sin şi-a uitat cuvântul mânios... şi s-a hotărât să se întoarcă în casa lui, Ehulhul", pretinzând un miracol. Un miracol „cârc nu se mai întâmplase pe Pământ din zilele cele de demult" avusese loc: o zeitate „Coborâse pe Pământ din Ceruri".

Acesta este marele miracol al lui Sin Care nu s-a mai întâmplat pe Pământ, Din zilele cele de demult; Căci oamenii de pe Pământ Nu mai văzuseră şi nu scriseseră Pe tăbliţele de lut pentru totdeauna: Că Sân, Regele tuturor zeilor şi zeiţelor, Ce locuiesc în Ceruri, A coborât pe Pământ.

Din păcate nu se dau nicăieri detalii despre locul şi felul în care s-a petrecut această aterizare. Dar ştim că pe câmpurile din jurul Haranului, în timp ce venea din Caanan, Iacov a văzut „o scară rezemată de Pământ, al cărei vârf ajungea la Cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceasta".

În acelaşi timp, Nabunaid a reînviat şi cultul celor doi copii gemeni ai lui Nanna/Sân, ÎN.ANNA, („Doamna Iţi Anu") şi UTU („Strălucitorul").

Cei doi fuseseră născuţi de soţia oficială a lui Sân, Ningal, şi deci, prin naştere, membri ai dinastiei divine. Innana era cea care se născuse prima, dar fratele ei Utu era primul fiu născut, deci moştenitor. Spre deosebire de rivalitatea dintre Esau şi Iacov, cei doi copii divini se înţelegeau bine unul cu celălalt. Se jucau împreună, se ajutau unul pe celălalt şi, când Inanna a trebuit să-şi aleagă un soţ dintre ceilalţi zei i-a cerut sfatul fratelui ei.

Inanna şi Utu se născuseră în timpurile imemoriale când numai zei erau pe Pământ. Oraşul-domeniu al lui Utu, Sippar, era printre cele care au fost primele întemeiate de zei. Nabunaid spune într-o inscripţie că atunci când s-a apucat să reconstruiască templul lui Utu, E.BABBARA („Casa strălucitoare")

 

Am căutat străvechea ei fundaţie,

Şi optsprezece coţi în adâncime am săpat.

 Utu, Marele stăpân al Ebabarei...

Chiar el fundaţia mi-a arătat-o,

De Naram-Sin, al lui Sargon fiu, făcută

 Ce de 3200 de ani, nici un rege,

Afar’ de mine, n-a văzut-o.

 

Când civilizaţia a înflorit în Sumer, şi omul s-a alăturat zeilor în Ţinutul dintre râuri, Utu a fost asociat mai întâi cu legea şi justiţia. Unele dintre primele coduri de legi, pe lângă invocarea lui Anu şi Enlil, spuneau că sunt „după adevăratul cuvânt al lui Utu". Regele babilonian Hammurabi şi-a pus codul său de legi pe o stelă, pe care regele era reprezentat primind codul de legi din mâna zeului. (Fig. 51)

Tăbliţele descoperite la Sippar atestă reputaţia deosebită de care se bucura acesta pentru legile sale drepte. Unele texte îl descriu pe Utu judecând pricinile, atât pe cele ale oamenilor cât şi pe cele ale zeilor, de fapt, sippurul era curtea supremă a Summerului.

Legile date de Utu seamănă perfect cu cele din „Predica' de pe Munte" din Noul Testament. O tăbliţă a înţelepciunii cerea următoarea comportare pentru a-l mulţumi pe Utu:

Să nu faci rău potrivnicului tău.

La rău tu să răspunzi cu bine.

Şi lasă zeu să pedepsească pe duşmanul tău...

Să nu-ţi laşi inima la rău să se deschidă...

Şi celui care o mână îţi întinde

Mâncare să mănânce, şi vin să bea tu dă-i...

 Ajută pe oricine, şi numai bine fă.

 

Deoarece el asigura dreptatea şi prevenea asupririle – şi, poate, pentru alte motive, după cum vom vedea – Utu era considerat protectorul călătorilor. Totuşi, cel mai comun titlu, şi totodată cel care a durat cel mai mult, se referea la strălucirea lui. Din cele mai vechi timpuri, el a fost numit Babbar („Strălucitorul"). Era Utu „Cel care luminează până departe, cel care luminează Cerul şi Pământul".

Hammurabi, în inscripţia sa, îl numea folosind numele său acadian, Şamaş, care în limbile semitice înseamnă „Soare". Din această cauză, cercetătorii au presupus că Utu/Şamaş era zeu al Soarelui. Vom arăta, pe măsură ce mergem mai departe, că dacă acest zeu avea drept corespondent celest soarele, mai există încă o conotaţie a acestei declaraţii, cum că „împrăştia o lumină strălucitoare" atunci când îndeplinea anumite însărcinări date de Enlil.

Tot aşa cum codurile de legi şi însemnările judiciare sunt mărturii omeneşti asupra prezenţei efective a unei zeităţi pe nume Utu/Şamaş printre locuitorii anticei Mesopotamii, există nenumărate însemnări, texte, incantaţii, oracole, rugăciuni şi descrieri ce atestă existenţa şi prezenţa efectivă a zeiţei Inanna, al cărei nume acadian era Ishtar. Un rege mesopotamian din secolul treisprezece î.Ch., spune că a reconstruit templul zeiţei din oraşul fratelui ei, Sippur, pe fundaţiile vechiului templu care avea deja optsprezece secole vechime. Dar în oraşul său, Uruk, poveştile despre ea sunt mult mai vechi.

Venus la romani, Afrodita la greci, Astarte la caaniţi şi evrei, la asirieni şi babilonieni, la hitiţi şi la alte popoare din Antichitate, Ishtar sau Eşdar, la acadieni şi sumerieni, Inanna sau Innin sau Nini, sau după multe alte nume sau titiuri, ea era tot timpul Zeiţa războiului şi Zeiţa iubirii, o femeie aspră, foarte frumoasă care, deşi doar strănepoata lui Anu, şi-a dobândit pentru ea, numai prin forţe proprii, un loc important printre Zeii Cerului şi ai Pământului.

Fiind o zeiţă tânără, i-a fost încredinţat un domeniu în estul îndepărtat al Sumerului, ţinutul Aratta. Acolo, „nobila Innana, doamna peste tot ţinutul" îşi avea „casa". Dar Inanna avea ambiţii mari. În oraşul Uruk se găsea marele templu al lui Anu, care nu era folosit decât rar, când zeul cobora pe Pământ; şi Inanna şi-a aţintit ochii asupra acestui templu.

Lista regilor sumerieni spune că primul rege pământean al Urukului a fost Meşkiaggaşer, fiul zeului Utu şi al unei pământence. El a fost urmat de fiul său Enmerkar, un mare rege al Sumerului. Deci, Inanna era mătuşa lui Enmerkar; şi nu i-a fost prea greu să-l convingă că ea ar trebui să fie zeiţa Urukului, şi nu a îndepărtatului Aratta.

Un lung şi fascinant text, numit „Enmerkar şi regele din Aratta", descrie cum a trimis emisari în Aratta, folosind toate argumentele posibile pentru a-l convinge pe rege că „regele Enmerkar, servitorul Inannei, a numit-o pe această regină casei lui Anu". Sfârşitul neclar al povestirii sugerează, totuşi, un final fericit: „Deşi zeiţa s-a mutat la Uruk, ea nu şi-a abandonat casa din Aratta." Lucrul nu este de mirare, deoarece zeiţa era recunoscută ca o „neînfricată călătoare".

Ocuparea templului lui Anu nu s-ar fi făcut fară consimţământul acestuia, iar textul ne oferă suficiente indicii despre cum a fost obţinut acesta: curând Inanna a fost numită „Anunitum" („Iubita lui Anu"). Într-un text este numită „sfânta ţiitoare a lui Anu” şi spune că Inanna împărţea nu numai templul cu Anu, ci şi patul – ori de câte ori acesta venea la Uruk sau când urca ea în Cer.

Reuşind să ajungă zeiţă a Urukului şi stăpână a templului lui Anu, Ishtar a început să întreprindă demersuri pentru a-l aduce şi pe fratele ei la acelaşi rang. Mai departe de Uruk, era anticul oraş Eridu – locul unde se afla templul lui Enki. Ştiind că acesta poseda numeroase cunoştinţe în toate artele şi ştiinţele, Inanna a încercat să-l înduplece, să împrumute sau chiar să fure aceste secrete. Evident, intenţionând să-şi folosească farmecele asupra lui Enki, ea a aranjat o întâlnire între patru ochi cu el. Această intenţie nu a rămas neobservată de Enki, care şi-a instruit servitoarea să pregătească o cină pentru două persoane:

 

Vino aici Isimud, ascultă poruncile mele;

Un cuvânt îţi voi spune, bagă de seamă:

Fecioară, singură, paşii şi-i îndreaptă către Abzu...

Fecioara va intra în Abzu,

De mâncare să-i dai plăcinte de orz cu unt,

Apă rece, ce inima o-ntinereşte,

Şi bere să-i dai să bea...

 

Fericit şi beat, Enki era gata să facă orice pentru Inanna. Ea i-a cerut cu mult curaj formulele divine, ce constituiau baza civilizaţiei. Enki i-a dat peste o sută de formule, incluzând şi formulele divine pentru conducere, pentru regalitate, pentru funcţionarii din temple, arme, proceduri legale, arta scrisului, chiar şi pentru prostituţia din temple. Când Enki s-a trezit şi şi-a dat seama ce a făcut, Inanna era deja departe. Atunci el a trims împotriva ei „armele sale", dar în van, deoarece ea deja ajunsese în Uruk cu „barca ei cerească".

Destul de frecvent Inanna era reprezentată ca o zeiţă goală etalându-şi frumuseţea, ea era reprezentată ridicându-şi fusta pentru a-şi arăta partea de jos a corpului. (Fig. 52)