ORAŞUL ILUZIILOR

Ursula K. Le Guin

Cartea a treia din ciclul Hainish

Traducere din limba engleză:

Mihai Dan Pavelescu

——————————————————————————————
DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI
docx: https://bit.ly/UKLG-H3DX
ePub: https://bit.ly/UKLG-H3EP
pdf: https://bit.ly/UKLG-H3PD
apd: https://bit.ly/UKLG-H3AP

apd – Android PDF Document/ document pdf machetat pentru ecranul telefonului mobil
——————————————————————————————

1

Imaginaţi-vă beznă.

În bezna de pe emisfera opusă soarelui, un suflet mut se trezi. Cu totul afundat în haos, el nu cunoştea niciun şablon. Nu avea niciun grai şi nu ştia că bezna era noapte.

Când lumina nereamintită străluci în jurul lui, el se mişcă, târându-se, uneori alergând în patru labe, uneori ridicându-se în picioare, totuşi fără să meargă niciunde. Nu avea niciun drum prin lumea în care se găsea, deoarece un drum implică un început şi un sfârşit. Toate lucrurile din jurul lui erau încâlcite, toate i se împotriveau. Confuzia existenţei îi era îndemnată la mişcare de forţe pentru care el nu cunoştea nume: teroarea, foamea, setea, durerea. Se împletici în tăcere prin pădurea întunecoasă de lucruri, până când îl opri noaptea, o forţă mai mare. Dar când lumina reapăru, el bâjbâi iarăşi. Iar când ieşi în neaşteptata şi puternica lumină solară a Poienii, se ridică în picioare şi rămase aşa o clipă. După aceea îşi acoperi ochii cu palmele şi strigă răsunător.

Ţesând la războiul ei din grădina luminată de soare, Parth îl zări la marginea pădurii şi îi chemă pe ceilalţi cu un zvâcnet iute al minţii. Ea nu se temea însă de nimic şi până când ei ieşiră din casă, Parth traversase Poiana spre omul straniu care se ghemuise în iarba înaltă şi deasă. Când ceilalţi se apropiară, o văzură punându-şi mâna pe umărul lui şi aplecându-se către el, vorbindu-i încet.

Se răsuci spre ei cu o privire întrebătoare şi spuse:

— Îi vedeţi ochii...?

Erau într-adevăr stranii. Pupilele erau mari; irisurile, de culoare chihlimbariu-cenuşie, erau elipse orizontale, astfel încât albul ochilor nu se zărea deloc.

— Ca o pisică, zise Garra.

— Ca un ou care-i numai gălbenuş, zise Kai, exprimând uşoara neplăcere de stânjeneală stârnită de deosebirea aceea mică, esenţială.

Altfel, străinul părea un bărbat obişnuit, sub noroiul, zgârieturile şi murdăria cu care se alesese pe chipul şi trupul gol în strădania lui fără ţel prin pădure; pielea îi era însă ceva mai deschisă la culoare decât oamenii cafenii care-l înconjuraseră şi discutau încetişor despre el, pe când stătea ghemuit sub razele soarelui, chircit şi tremurând de oboseală şi frică.

Deşi privea direct în ochii lui ciudaţi, Parth nu găsi acolo nicio scânteie de recunoaştere umană. Era surd la graiul lor şi nu le înţelegea gesturile.

— Lipsit de raţiune sau cu minţile pierdute, spuse Zove. Dar în acelaşi timp lihnit, iar asta putem remedia.

La cuvintele acelea, Kai şi tânărul Thurro îl duseră în casă, pe jumătate conducându-l, pe jumătate purtându-l pe sus, pe necunoscutul care-şi târşâia picioarele. Acolo, ei doi, Parth şi Ochiul-ciutei, izbutiră să-l hrănească şi să-l spele, apoi îl întinseră pe o saltea cu o doză de narcosomn în vene, care să-l ţină locului.

— Este un shing? îl întrebă Parth pe tatăl ei.

— Tu eşti? Eu sunt? Nu fi naivă, scumpa mea, răspunse Zove. Dacă aş putea răspunde la întrebarea asta, aş putea elibera Pământul. Sper totuşi să aflăm dacă este nebun, cu minţile întregi sau imbecil, de unde a venit şi cum de are ochii aceştia galbeni. Oare oamenii au început să se împreuneze cu pisicile şi şoimii în epoca degenerată a senectuţii umanităţii? Fiica mea, roag-o pe Kretyan să suie în verandele-dormitoare.

Parth îşi urmă verişoara oarbă Kretyan în sus pe scară, până la balconul umbrit şi suflat de briză unde dormea străinul. Acolo îi aşteptau Zove şi sora lui, Karell, poreclită Ochiul-ciutei, aşezaţi turceşte şi cu spinările drepte. Ochiul-ciutei îşi manevra rama de modele, iar Zove stătea nemişcat: un frate şi o soră care înaintau în vârstă, cu feţele lătăreţe şi cafenii alerte şi în acelaşi timp senine. Fetele se aşezară în apropierea lor, fără să tulbure tăcerea relaxată. Parth avea pielea roşcat-cafenie şi o cascadă de păr negru, lung şi strălucitor. Nu purta decât o pereche de pantaloni largi, argintii. Kretyan, puţin mai vârstnică, era smeadă şi fragilă; o bandă roşie îi acoperea ochii goi şi-i strângea la spate părul des. Ca şi mama ei, purta o tunică din pânză cu figuri delicat ţesute. Era zăpuşeală. După-amiaza din mijlocul verii ardea grădinile de sub balcon şi câmpurile unduitoare ale Poienii. Pădurea îi înconjura din toate părţile, atât de aproape de aripa aceasta a casei, încât o umbrea cu ramuri pline de frunze şi aripi, dar atât de îndepărtată în alte direcţii, încât era albăstruie şi înceţoşată de distanţă.

Cei patru rămaseră tăcuţi destulă vreme, laolaltă şi separaţi, fără să vorbească, totuşi legaţi între ei.

— Mărgeaua de chihlimbar continuă să se strecoare în modelul Vastităţii, rosti Ochiul-ciutei şi zâmbi, lăsând din mână cadrul cu sârme încrucişate şi presărate de pietre preţioase.

— Toate mărgelele tale sfârşesc în Vastitate, zise fratele ei. Un efect al misticismului tău reprimat. Să vezi dacă nu vei ajunge la fel ca mama noastră – în stare să zăreşti modele pe o ramă goală.

— Reprimare vorbă-mare, comentă Ochiul-ciutei. În viaţa mea n-am reprimat nimic.

— Kretyan, spuse Zove, pleoapele bărbatului se mişcă. Poate că este într-un ciclu de visare.

Fata oarbă se apropie de saltea. Întinse mâna şi Zove o conduse cu blândeţe spre fruntea străinului. Toţi tăcură din nou. Ascultară, însă numai Kretyan putea să audă.

În cele din urmă ea îşi înălţă capul orb.

— Nimic, zise cu glas uşor încordat.

— Nimic?

— Un vălmăşag... un neant. El nu are minte.

— Kretyan, dă-mi voi să ţi-l descriu. Tălpile lui au umblat, mâinile lui au muncit. Somnul şi narcoticul îi destind chipul, dar numai o minte gânditoare ar putea folosi şi purta un chip cu trăsăturile acestea.

— Cum arăta când era treaz?

— Temător, răspunse Parth. Temător şi dezorientat.

— Poate să fie un extraterestru, spuse Zove, nu un terran, deşi nu ştiu cum... Poate totuşi ca el să gândească altfel decât noi. Mai încearcă o dată, cât timp visează.

— O să încerc, unchiule, însă nu percep niciun fel de minte, nicio emoţie sau direcţie reală. Mintea unui prunc este înspăimântătoare, dar asta... este încă şi mai rău – beznă şi un vălmăşag pustiu...

— Atunci ţine-te departe, rosti Zove. Absenţa minţii este un loc rău în care să zăbovească o minte.

— Bezna lui este mai rea decât a mea, zise fata. Acesta este un inel, pe mâna lui...

Pentru o clipă îşi lăsase palma pe a bărbatului, compătimitoare sau de parcă i-ar fi cerut iertare subconştientului său fiindcă trăgea cu ochiul în visele lui.

— Da, este un inel din aur fără marcaje sau desene. Asta era tot ce avea asupra sa. Iar mintea îi este la fel de despuiată ca trupul. Prin urmare sărmanul a venit la noi din pădure... trimis de cine?

Toată familia din Casa Zove, mai puţin copiii mici, se strânsese în seara aceea în sala mare de la parter, unde ferestrele înalte erau deschise către aerul umed al nopţii. Lumina stelelor, prezenţa copacilor şi sunetele pârâului pătrundeau în încăperea slab iluminată, astfel încât între toate persoanele prezente, şi între cuvintele pe care le rosteau ele, exista loc pentru umbre, vântul nopţii şi tăcere.

— Ca întotdeauna, adevărul îi ocoleşte pe străini, spuse Stăpânul Casei cu glasul lui profund. Străinul acesta ne aduce o alegere între câteva improbabilităţi. Poate să fie născut idiot şi să fi ajuns aici din întâmplare; dar atunci, cine l-a pierdut? Poate fi un bărbat al cărui creier a fost lezat, fie accidental, fie deliberat. Sau poate să fie un shing care-şi camuflează mintea înapoia unei aparente imbecilităţi. Sau poate că nu-i nici om, nici shing... Însă ce este atunci? Pentru niciuna dintre aceste ipoteze nu există nici dovadă, nici infirmare. Ce trebuie să facem cu el?

— Să vedem dacă poate fi învăţat, zise Rossa, soţia lui Zove.

Metock, fiul cel mare al Stăpânului, rosti:

— Dacă poate fi învăţat, atunci nu putem avea încredere în el. Poate că a fost trimis aici ca să fie învăţat, pentru a ne afla căile, ideile, secretele. O pisică, crescută de şoriceii binevoitori.

— Eu nu sunt un şoricel binevoitor, fiule, rosti Stăpânul. Crezi aşadar că este un shing?

— Sau unealta lor.

— Toţi suntem uneltele shingilor. Ce ai vrea să facem cu el?

— Să-l ucidem înainte să se trezească.

Vântul suflă uşor şi o rândunică de noapte strigă în Poiana umedă, luminată de stele.

— Mă întreb, spuse Bătrâna, dacă nu-i posibil ca el să fie o victimă, nu o unealtă. Poate că shingii i-au distrus mintea ca pedeapsă pentru ceva ce a făcut sau a gândit. Ar trebui atunci ca noi să terminăm pedeapsa lor?

— Ar fi o milă mai adevărată, zise Metock.

— Moartea este o milă falsă, rosti cu amărăciune Bătrâna.

Mai discutară subiectul o vreme, calm, dar cu o gravitate care includea atât preocuparea morală, cât şi o îngrijorare mai apăsătoare, mai neliniştitoare, nedeclarată niciodată, ci doar sugerată de câte ori unul dintre ei rostea cuvântul shing. Deoarece avea numai cincisprezece ani, Parth nu interveni în discuţii, totuşi ascultă cu multă atenţie. Îl simpatiza pe necunoscut şi dorea ca el să supravieţuiască.

Ranya şi Kretyan se alăturară grupului; Ranya îl supusese pe străin la toate testele fiziologice cunoscute, iar Kretyan îi stătuse alături, pentru a intercepta orice răspunsuri mentale. Deocamdată nu aveau multe de raportat, doar că sistemul lui nervos, zonele dedicate percepţiilor senzoriale şi capacitatea motorie de bază a creierului său păreau normale, deşi reacţiile lui fizice şi motricitatea erau comparabile, poate, cu ale unui copil de un an şi niciun fel de stimulare a zonei dedicate vorbirii nu declanşase vreo reacţie.

— Forţă de bărbat, coordonare de prunc, minte goală, spuse Ranya.

— Dacă nu-l vom omorî ca pe un animal sălbatic, zise Ochiul-ciutei, atunci va trebui să-l îmblânzim ca pe un animal sălbatic...

— Încercarea pare să merite, rosti Kai, fratele lui Kretyan. Lăsaţi-ne pe unii dintre noi, cei mai tineri, să ne ocupăm de el; o să vedem ce putem face. La urma urmelor, nu trebuie să-l învăţăm imediat Canoanele Interioare. Prioritar acum este să-l învăţăm să nu urineze în pat... Eu vreau să ştiu dacă-i om. Stăpâne, tu crezi că-i om?

Zove îşi desfăcu mâinile mari.

— Cine poate şti? Poate că ne-o vor spune analizele de sânge ale Ranyei. N-am auzit niciodată ca vreun shing să aibă ochii galbeni sau să prezinte deosebiri vizibile faţă de terrani. Dar ce este, dacă nu-i nici shing, nici om? De o mie două sute de ani, nicio făptură de pe Celelalte Lumi cunoscute cândva n-a mai pus piciorul pe Pământ. Ca şi tine, Kai, cred că aş risca prezenţa lui aici, printre noi, din pură curiozitate...

Aşa că îşi lăsară oaspetele să trăiască.

La început el nu le cauză necazuri tinerilor care se ocupau de el. Îşi recâştigă treptat puterile, dormind mult, stând aşezat sau întins, în tăcere, majoritatea timpului cât era treaz. Parth îl numi Falk, ceea ce în dialectul Pădurii Răsăritene însemna „galben”, din cauza pielii gălbejite şi a ochilor de opal.

Într-o dimineaţă, la câteva zile după sosirea sa, ajungând la o porţiune fără model din pânza pe care o ţesea, Parth îşi lăsă războiul solar să zumzăie singur în grădină şi sui în balconul cu plasă unde era ţinut „Falk”. El n-o zări intrând. Stătea pe saltea şi privea concentrat cerul verii înceţoşat de pâcle. Lumina puternică îi aduse lacrimi în ochi şi îi frecă energic cu mâna, după care, văzându-şi palma, o privi fix, răsucind-o încet. Încleştă şi descleştă degetele, încruntându-se. Apoi înălţă iarăşi faţa către strălucirea albă a soarelui şi lent, şovăielnic, întinse mâna deschisă într-acolo.

— Acela este soarele, Falk, zise Parth. Soarele...

— Soarele, repetă el privindu-l, concentrat, cu vidul şi pustietatea fiinţei sale umplute de lumina soarelui şi sunetul numelui acestuia.

Aşa începu educaţia lui Falk.

Parth sui din beciuri şi, trecând prin Bucătăria Veche, îl zări pe Falk ghemuit într-un bovindou, singur, privind ninsoarea dinapoia geamului murdar. Trecuseră zece zile de când o lovise pe Rossa şi fuseseră nevoiţi să-l închidă până se calmase. De atunci el se închisese în sine şi nu vorbise. Era ciudat să-i vezi chipul de bărbat, posomorât şi încremenit de suferinţa îmbufnată şi încăpăţânată a unui copil.

— Vino lângă foc, Falk, spuse Parth însă nu se opri să-l aştepte.

Când ajunse în sala mare, aşteptă totuşi puţin lângă foc, apoi renunţă şi căută ceva care să înveselească propria ei dispoziţie posacă. Nu era nimic de făcut; ningea, toate chipurile erau prea familiare, toate cărţile povesteau despre lucruri vechi şi îndepărtate, care nu mai erau reale. Împrejurul casei tăcute şi a ogoarelor ei se întindea pădurea tăcută, nesfârşită, monotonă, indiferentă; iarnă după iarnă, iar ea n-avea să părăsească niciodată casa aceasta, pentru că unde te puteai duce, ce puteai face...?

Pe o masă goală, Ranya îşi lăsase tëanbulul, instrumentul plat cu clape despre care se spunea că ar fi fost de origine hainish. Parth alese un cântec în melancolicul Mod Cadenţat al Pădurii Răsăritene, după aceea reacordă instrumentul în cheia lui nativă şi reîncepu. Nu era iscusită cu tëanbulul şi găsea notele încet, cântând cuvintele prelungite pentru a menţine melodia în vreme ce căuta nota următoare.

Dincolo de freamătul vântului în goruni,

dincolo de mările înnegurate de furtuni,

bălaia fiică a lui Airek adastă

pe trepte de piatră luminate de soare...

Pierdu firul melodic, apoi îl regăsi:

...soare,

tăcută, cu mâinile goale.

O legendă, nimeni nu mai ştia cât de veche, de pe o planetă incredibil de îndepărtată, ale cărei cuvinte şi melodie făceau parte de secole din zestrea omenirii. Parth continuă să cânte, foarte încet, singură în odaia mare şi luminată de foc, cu ninsoarea amurgul întunecând ferestrele.

Înapoia ei se auzi un sunet şi, întorcându-se, îl zări pe Falk în prag. Ochii lui stranii erau înlăcrimaţi.

— Parth, rosti el, opreşte-te...

— Ce s-a întâmplat?

— Mă doare, răspunse bărbatul ferindu-şi faţa care-i dezvăluia atât de limpede mintea incoerentă şi lipsită de apărare.

— Asta chiar că-i un compliment la adresa talentului meu, îl tachină fata, totuşi se simţi înduioşată şi nu mai cântă.

Mai târziu în aceeaşi seară îl văzu pe Falk stând lângă masa pe care se afla tëanbulul. Bărbatul duse mâna spre instrument, dar nu cuteză să-l atingă, de parcă s-ar fi temut să nu elibereze demonul dulce şi nemilos dinlăuntrul său, care ţipase sub degetele lui Parth şi-i schimbase glasul în muzică.

— Copilul meu învaţă mai iute decât al tău, îi spuse Parth verişoarei ei Garra, dar al tău creşte mai repede. Din fericire.

— Al tău este îndeajuns de mare, încuviinţă Garra şi privi peste bucătăria-grădină spre pârâul pe malul căruia Falk o ţinea în cârcă pe fiica ei de un an.

Începutul după-amiezii de vară cânta cu bâzâitul ascuţit al greierilor şi ţânţarilor. Părul atârna pe obrajii lui Parth în şuviţe negre, în timp ce fata decupla, reseta şi iar decupla tacheţii războiului de ţesut. Deasupra suveicii se ridicau capetele şi gâturile unui şir de bâtlani dansatori, fir argintiu pe pânză cenuşie. La şaptesprezece ani, Parth era cea mai bună ţesătoare dintre femei. Iarna, mâinile îi erau permanent pătate cu substanţele chimice din care erau făcute firele şi torturile ei şi de vopselurile ce le colorau, iar toată vara ţesea la războiul solar creaţiile delicate şi variate ale imaginaţiei ei.

— Păienjeniţo, rosti mama ei de alături, gluma-i glumă, dar bărbatu-i bărbat.

— Şi tu vrei să merg cu Metock la casa lui Kathol şi să-mi schimb tapiseria cu bâtlani pentru un bărbat, ştiu, spuse Parth.

— Am spus eu cumva asta? întrebă mama şi continuă să plivească printre rândurile de salată.

Falk apăru pe potecă, cu fetiţa în cârcă, mijind ochii în soare şi surâzând blând. O aşeză pe iarbă şi i se adresă ca unei persoane adulte:

— Este mai cald aici sus, nu?

După aceea, întorcându-se către Parth, întrebă cu candoarea gravă care-i era caracteristică:

— Pădurea are vreun capăt, Parth?

— Aşa se spune, totuşi hărţile diferă între ele. Cel puţin în direcţia aceea se află marea, iar în direcţia cealaltă preria.

— Prerie?

— Terenuri acoperite cu iarbă. Ca Poiana, însă întinzându-se o mie cinci sute de kilometri spre munţi.

— Munţi? repetă el, neobosit şi inocent ca orice copil.

— Dealuri înalte, cu vârfurile acoperite tot anul de zăpadă. Uite aşa.

Oprindu-se pentru a-şi reseta suveica, Parth uni vârfurile degetelor prelungi, rotunde şi cafenii, ale palmelor ei sub forma unui pisc.

Ochii galbeni ai lui Falk se luminară brusc şi expresia feţei îi deveni intensă.

— Sub alb este albastru, şi sub albastru... liniile... dealurile din depărtare...

Parth îl privi fără să rostească vreun cuvânt. Foarte multe din cunoştinţele lui proveniseră direct de la ea, pentru că fata fusese mereu cea care-l putea învăţa. Reclădirea vieţii lui fusese un efect şi o parte a creşterii propriei ei vieţi. Minţile lor erau foarte strâns întreţesute.

— Îl văd... l-am văzut. Mi-l amintesc, se bâlbâi Falk.

— O proiecţie?

— Nu. Nu dintr-o carte. Din mintea mea. Îmi amintesc cu adevărat. Uneori îl văd când adorm. Nu-i cunosc numele: Muntele.

— Îl poţi desena?

Îngenunchind lângă ea, Falk trasă iute în ţărână conturul unui con neregulat, iar dedesubt două linii de dealuri de la poalele muntelui. Garra întinse capul să vadă desenul şi întrebă:

— Şi este alb de zăpadă?

— Da. Este ca şi cum l-aş vedea prin ceva... o fereastră mare, mare şi aflată sus... Este din mintea ta, Parth? întrebă el uşor neliniştit.

— Nu, spuse fata. Niciunul dintre noi, cei din Casă, n-a văzut vreodată munţi înalţi. Cred că niciunul dintre cei aflaţi de partea asta a Fluviului Interior. Trebuie să fie departe de aici, foarte departe.

Rosti cuvintele acelea de parcă o cuprinsese frigul.

Prin marginea viselor se strecură sunetul unui ferestrău, un zumzet uşor neregulat, straniu. Falk tresări şi se ridică în capul oaselor lângă Parth; amândoi priviră cu ochi somnoroşi, mijiţi, spre nord, unde zgomotul îndepărtat pulsă şi se diminuă, iar prima geană a zorilor lumină cerul deasupra copacilor întunecaţi.

— O maşină zburătoare, murmură Parth. Am mai auzit una, demult...

Se înfioră. Falk îi înconjură umerii cu braţul, cuprins de aceeaşi nelinişte, de senzaţia unei prezenţe rele, îndepărtate, de neînţeles, care trecea la nord de ei prin marginea luminii zilei.

Sunetul amuţi; în tăcerea vastă a pădurii, câteva păsări ciripiră în corul răzleţ al zorilor de toamnă. Lumina dinspre est spori în intensitate. Falk şi Parth se întinseră înapoi, pe spate, în căldura şi confortul infinit al braţelor celuilalt; doar pe jumătate trezit, Falk alunecă înapoi în somn. Când ea îl sărută şi se strecură jos din pat, pentru a-şi începe treburile zilei, bărbatul murmură:

— Nu pleca încă... şoimuleţule...

Ea însă râse şi ieşi, iar el mai picoti o vreme, nereuşind deocamdată să se ridice din adâncurile leneşe şi dulci ale plăcerii şi tihnei.

Soarele îi străluci puternic şi egal în ochi. Falk se întoarse pe o parte, apoi se ridică în capul oaselor, căscă şi privi în ramurile dese cu frunze roşii ale stejarului ce se înălţa lângă veranda-dormitor. Abia atunci observă că, înainte de a pleca, Parth activase hipnopedagogul de lângă perna lui; dispozitivul murmura încetişor, trecând în revistă teoria numerică cetiană. Asta îl făcu să râdă şi răcoarea dimineţii luminoase de noiembrie îl trezi pe deplin. Îşi îmbrăcă pantalonii şi cămaşa – pânze groase, moi şi întunecate, ţesute de Parth şi croite şi ajustate pentru el de Ochiul-ciutei –, după care se rezemă de balustrada de lemn a verandei şi privi peste Poiană, spre culorile cafenii, aurii şi roşii ale copacilor nesfârşiţi.

Proaspătă, nemişcată şi dulce, dimineaţa era aşa cum fusese când primii oameni de pe pământurile acestea se deşteptaseră în casele lor fragile, cu acoperişuri ţuguiate, şi ieşiseră apoi, pentru a vedea soarele ridicându-se liber deasupra pădurii negre. Dimineţile sunt toate la fel, iar toamna este mereu toamnă, dar anii număraţi de oameni sunt mulţi. Pe pământul acesta trăise mai întâi o rasă... după aceea încă una, cuceritorii; ambele dispăruseră, cuceriţi şi cuceritori, milioane de vieţi adunate laolaltă într-un punct neclar de pe orizontul trecutului. Stelele fuseseră câştigate, apoi pierdute din nou. Anii continuaseră să se scurgă însă, atât de mulţi, încât pădurea din timpurile străvechi, complet distrusă în epoca în care oamenii îşi făcuseră şi-şi păstraseră istoria, crescuse iarăşi. Până şi în vasta istorie obscură a unei planete, timpul necesar creşterii unei păduri nu este neglijabil. Durează o vreme. Şi nu toate planetele o pot face; pătrunderea primei lumini reci a soarelui prin umbrele şi complexitatea nenumăratelor ramuri mişcate de vânt nu este un efect uzual...

Falk se bucură de toate, poate chiar mai intens, deoarece, pentru el, înapoia acestei dimineţi existau puţine alte dimineţi, o perioadă scurtă de zile reamintite ce-l despărţeau de beznă. Ascultă comentariile făcute de un piţigoi în stejar, după care se întinse, se scărpină energic în cap şi merse să se alăture muncii şi oamenilor din casă.

Casa Zove era o cabană-castel-fermă din piatră şi cherestea, întortocheată, înaltă şi discontinuă; unele părţi din ea stăteau în picioare de un secol, altele erau mai vechi. Aspectul ei degaja un soi de primitivism: scări întunecate, beciuri şi vetre din piatră, podele din lemn sau din lespezi goale. Totuşi nimic din interior nu era neterminat; era perfect izolată împotriva focului şi precipitaţiilor, iar unele elemente din structura şi funcţia ei erau dispozitive sau maşini foarte sofisticate – becurile de fuziune, plăcute şi gălbui, bibliotecile de muzică, cuvinte şi imagini, uneltele sau dispozitivele automate utilizate la dereticarea casei, gătit, spălat şi munca solului ca şi instrumente mai subtile şi mai specializate, care erau ţinute în atelierele din Aripa de Est. Toate făceau parte din Casă, fuseseră încorporate în ea sau lângă ea, construite în ea ori în alta dintre Casele pădurii. Maşinăriile erau grele şi simple, lesne de reparat; doar cunoaşterea dinapoia surselor lor energetice era delicată şi imposibil de înlocuit.

Notabilă era absenţa unui tip anume de tehnologie. Biblioteca necesita o dexteritate cu aparatele electronice care devenise practic instinctivă; băieţilor le plăcea să construiască mici dispozitive cu care să-şi transmită semnale, dintr-o cameră în alta. Nu exista însă televiziune, telefonie, radio, emitere sau recepţie telegrafică dincolo de Poiană. Nu existau instrumente de comunicare la distanţă. Aripa de Est găzduia două glisoare cu pernă pneumatică artizanale, dar, o dată în plus, erau utilizate în principal în jocurile băieţilor. Erau dificil de pilotat prin păduri sau pe potecile din sălbăticie. Când se duceau la alte Case, în vizită şi negoţ, oamenii mergeau pe jos sau, dacă drumul era foarte lung, poate călare.

Munca din casă şi de la fermă era uşoară; nimeni n-o considera o corvoadă. Confortul nu se ridica deasupra căldurii şi curăţeniei, iar mâncarea era sănătoasă, deşi monotonă. Traiul în Casă avea nivelul de banalitate al existenţei comunale, o frugalitate senină şi curată. Seninătatea şi monotonia izvorau din izolare. Cu totul, aici locuiau patruzeci şi patru de persoane. Casa Kathol, cea mai apropiată, era la patruzeci şi cinci de kilometri spre sud. În jurul Poienii, pădurea continua pe mulţi kilometri nedefrişată, neexplorată, indiferentă. Codrul sălbatic şi deasupra sa cerul. Aici nu exista o excludere a neomenescului, o îngustare a existenţei oamenilor, ca în aşezările din epoci anterioare, la orizontul uman. Menţinerea intactă, fie şi parţială, a unei civilizaţii complexe printre aşa puţini membri era o realizare singulară şi foarte periculoasă, deşi părea destul de naturală pentru majoritatea lor: era felul firesc în care să procedezi; un altul nu era cunoscut. Falk îl vedea puţin diferit faţă de cum îl vedeau copiii din casă, deoarece el trebuia să fie mereu conştient că ieşise din sălbăticia aceea imens de inumană, la fel de sinistru şi solitar ca orice fiară sălbatică de acolo, şi că tot ce învăţase în Casa Zove era ca o lumânare ce ardea singuratic pe o uriaşă câmpie întunecată.

La micul dejun – pâine, brânză de capră şi bere brună slabă –, Metock îl rugă să-l însoţească în ziua aceea la adăposturile pentru vânarea căprioarelor. Rugămintea îl încântă pe Falk. Fratele Vârstnic era un vânător foarte iscusit şi el însuşi devenea priceput; în felul acela, el şi Metock aveau cel puţin un subiect comun. Însă Stăpânul interveni:

— Azi ia-l pe Kai, fiule. Vreau să stau de vorbă cu Falk.

Fiecare om din gospodărie avea propria lui odaie pentru studiu sau ca atelier de lucru şi ca să doarmă când vremea era geroasă; cea a lui Zove era micuţă, cu tavan înalt, şi luminoasă, cu ferestre orientate către vest, nord şi est. Privind peste miriştile şi pârloagele câmpurilor de toamnă, spre pădure, Stăpânul spuse:

— Parth te-a zărit întâia dată acolo, lângă fagul acela arămiu, cred. Acum cinci ani şi jumătate. A trecut mult timp! Ar fi momentul să vorbim?

— Poate că da, Stăpâne, răspunse Falk timid.

— Este greu de spus, dar bănuiesc că aveai vreo douăzeci şi cinci de ani când ai ajuns la noi. Ce ai tu din acei douăzeci şi cinci de ani?

Falk îşi ridică pentru o clipă mâna stângă.

— Un inel, zise el.

— Şi amintirea unui munte?

— Amintirea unei amintiri. Falk strânse din umeri. Şi adesea, aşa cum v-am spus, descopăr pentru un moment în mintea mea sunetul unei voci sau senzaţia unei mişcări, a unui gest, a unei distanţe. Ele nu se potrivesc în amintirile mele despre viaţa pe care am dus-o aici, alături de voi. Dar nici nu formează un tot, nu au niciun înţeles.

Zove se aşeză pe un scaun de lângă fereastră şi-i făcu semn lui Falk să se aşeze pe cel de vizavi.

— Creşterea ţi se oprise la vârsta aceea, iar motricitatea de bază nu-ţi fusese afectată. Totuşi, chiar ţinând seama de baza respectivă, ai învăţat cu o iuţeală uimitoare. M-am întrebat dacă nu cumva shingii, prin controlarea genelor umane în trecut şi prin eliminarea atâtora, trimişi în calitate de colonişti, nu ne-au selectat cumva pentru docilitate şi stupiditate şi dacă nu cumva tu te tragi dintr-o rasă mutantă care a scăpat controlului lor? Indiferent ce ai fost, ai fost un om foarte inteligent... Iar acum eşti din nou aşa. Şi aş dori să ştiu ce crezi tu însuţi despre trecutul tău misterios.

Falk rămase tăcut un minut. Era un bărbat scund, zvelt, bine făcut; în chiar clipa aceasta, faţa lui foarte vioaie şi expresivă părea destul de posomorâtă sau temătoare, reflectându-i sentimentele cu tot atâta candoare ca faţa unui copil. În cele din urmă, adunându-şi în mod vizibil tot curajul, rosti:

— Vara trecută, când am studiat cu Ranya, ea mi-a arătat în ce fel mă deosebesc de standardul genetic omenesc. Numai printr-o răsucire sau două ale unei spirale... o deosebire foarte mică. Ca deosebirea dintre wei şi o.

Zove ridică ochii, surâzând, la referirea din Canon care-l fascina pe Falk, dar tânărul nu zâmbea.

— Cu toate acestea, este cert că nu sunt om. Aşadar pot fi o ciudăţenie, un mutant – produs accidental sau deliberat –, ori un extraterestru. Eu presupun că-i cel mai probabil să fiu un experiment genetic eşuat şi abandonat de experimentatori... Nu se poate preciza. Aş prefera să cred că sunt un extraterestru, de pe altă planetă. Asta ar însemna cel puţin că nu sunt singura creatură de felul meu din univers.

— Ce te face să fii sigur că există alte planete populate?

Falk ridică ochii, uimit, şi întrebă cu credulitate de copil şi simultan cu logică de adult:

— Există vreun motiv pentru a crede că celelalte Lumi ale Ligii au fost distruse?

— Există vreun motiv pentru a crede că ele au existat vreodată?

— Aşa m-ai învăţat tu însuţi şi cărţile, istoriile...

— Le-ai crezut? Crezi tot ce-ţi spunem?

— Ce altceva pot crede? Falk se învăpăie la chip. De ce m-aţi minţi?

— Te-am fi putut minţi, zi şi noapte, din oricare dintre următoarele două motive valide. Pentru că noi suntem shingi. Sau pentru că noi credem că tu eşti în slujba lor.

Urmă o pauză.

— Şi este posibil ca eu să-i slujesc, fără s-o ştiu, zise Falk coborându-şi privirea.

— Posibil, încuviinţă Stăpânul. Trebuie să ţii seama şi de posibilitatea asta, Falk. Dintre noi, Metock a crezut de la bun început că eşti o minte programată, aşa cum o numesc ei... În acelaşi timp însă, el nu te-a minţit niciodată. Niciunul dintre noi n-a făcut-o, cu bună ştiinţă. Acum o mie de ani, Poetul Râului a spus: „În adevăr ascunde omenirea...“ Zove declamă cuvintele oratoric, apoi izbucni în râs. Cu dublu înţeles, ca toţi poeţii. Ei bine, noi ţi-am spus adevărurile şi realităţile pe care le ştim. Dar poate nu toate ipotezele şi legendele, lucrurile acelea de dinaintea realităţilor...

— Cum m-aţi fi putut învăţa voi lucrurile acelea?

— N-am fi putut. Tu ai învăţat să vezi lumea altundeva... poate pe altă planetă. Noi te-am putut ajuta să redevii bărbat, dar nu ţi-am putut da o copilărie adevărată. Pe aceea n-o ai decât o singură dată...

— Printre voi mă simt oricum ca un copil, rosti Falk cu tristeţe încruntată.

— Nu eşti însă un copil. Eşti un adult neexperimentat. Eşti nevolnic, fiindcă în tine nu există un copil, fiindcă eşti retezat de rădăcinile tale, de sursa ta. Ai putea spune că acesta este căminul tău?

— Nu, făcu Falk o grimasă. După câteva clipe adăugă: Am fost foarte fericit aici.

Stăpânul tăcu şi el o vreme, după care îşi reluă întrebările:

— Crezi că viaţa noastră de aici este bună, că noi urmăm o cale bună pentru a fi urmată şi de alţi oameni?

— Da.

— Mai spune-mi ceva. Cine este inamicul nostru?

— Shingii.

— De ce?

— Ei au distrus Liga Tuturor Lumilor, le-au răpit oamenilor libertatea şi liberul-arbitru, au distrus toate operele şi arhivele omenirii, au stopat evoluţia rasei. Ei sunt tirani şi mincinoşi.

— În acelaşi timp însă nu ne împiedică să ne ducem viaţa bună de aici.

— Noi stăm ascunşi... trăim izolaţi, aşa că ne vor tolera existenţa. Dacă am încerca să construim vreo maşinărie măreaţă, dacă ne-am strânge laolaltă în grupuri, aşezări sau naţiuni, pentru a face împreună o lucrare de seamă, atunci shingii s-ar infiltra printre noi, ne-ar ruina lucrarea şi ne-ar împrăştia. Stăpâne, îţi spun doar ceea ce mi-aţi spus şi ce cred şi eu!

— Ştiu. M-am întrebat dacă nu cumva ai perceput înapoia realităţilor... legenda, bănuiala, speranţa...

Falk nu răspunse.

— Noi ne ascundem de shingi. Ne ascundem de asemenea de ceea ce am fost cândva. Înţelegi asta? Trăim bine în casele noastre... destul de bine. Dar frica ne stăpâneşte în mod absolut. A existat o vreme când călătoream cu navele între stele, iar acum nu cutezăm să ne îndepărtăm cu o sută cincizeci de kilometri de casă. Mai avem puţină cunoaştere şi nu facem nimic cu ea. Cândva totuşi am utilizat cunoaşterea aceea pentru a ţese tiparul vieţii, ca pe o tapiserie, peste noapte şi haos. Am sporit şansele vieţii. Am făcut lucrarea omenirii.

După altă tăcere, Zove urmă, privind spre cerul luminos de noiembrie:

— Gândeşte-te la planete, la oamenii şi animalele de pe ele, la constelaţiile de pe cerurile lor, la oraşele pe care le-au clădit, la cântecele şi obiceiurile lor. Toate astea sunt pierdute, ne sunt pierdute, la fel de complet precum tu ţi-ai pierdut copilăria. Ce ştim cu adevărat despre epoca măreţiei noastre? Câteva nume de planete şi eroi, un vălmăşag de fapte pe care am încercat să le asamblăm într-o istorie. Legea shing interzice omorul, dar ei au omorât cunoaşterea, au ars cărţi şi, ceea ce poate fi şi mai rău, au falsificat ce a rămas. Au strecurat Minciuna, ca întotdeauna. Nu mai suntem siguri de nimic în privinţa Epocii Ligii, deoarece nu ştim câte documente au fost falsificate. Trebuie să ţii minte, înţelegi?, în ce fel sunt shingii Inamicul nostru. Este destul de uşor să trăieşti toată viaţa fără să vezi pe vreunul – cu bună ştiinţă, vreau să zic; în cazul cel mai fericit, auzi o maşină zburătoare care trece în depărtare. Aici în pădure ei ne lasă în pace, iar asta poate să se întâmple pe tot Pământul, deşi noi n-o ştim. Shingii ne lasă în pace atâta timp cât rămânem aici, în colivia ignoranţei noastre şi în sălbăticie, plecând capetele când ei zboară pe deasupra. Însă nu au încredere în noi. Cum ar putea, chiar şi după o mie două sute de ani? În ei nu există încredere, pentru că în ei nu există adevăr. Ei nu respectă niciun acord, încalcă toate promisiunile, înşală, trădează şi mint neobosit; iar unele înregistrări rămase din vremea Căderii Ligii sugerează că puteau spune neadevăruri în graiul-minţii. Minciuna este cea care a înfrânt toate rasele din Ligă şi ne-a lăsat supuşii shingilor. Nu uita asta, Falk. Să nu crezi niciodată nimic din ce spune Inamicul.

— N-o să uit, Stăpâne, dacă-l voi întâlni vreodată pe Inamic.

— Nu-l vei întâlni... decât dacă te vei duce la el.

Neliniştea de pe chipul lui Falk lăsă locul unei expresii de atenţie încremenită. Sosise în sfârşit momentul pe care-l aşteptase.

— Adică să părăsesc Casa, rosti el.

— Te-ai gândit tu însuţi la asta, spuse Zove încetişor.

— Da, m-am gândit, dar este imposibil să plec. Vreau să trăiesc aici. Parth şi cu mine...

Şovăi şi Zove interveni, incisiv şi în acelaşi timp blând.

— Cinstesc iubirea care a crescut între tine şi Parth, fericirea voastră şi fidelitatea ta. Tu însă ai ajuns la noi în drum către alt loc. Eşti bine-venit aici şi ai fost dintotdeauna bine-venit. Legătura ta cu fiica mea trebuie să fie fără copii; chiar şi aşa, eu m-am bucurat de relaţia voastră. În acelaşi timp cred că existenţa ta şi sosirea ta aici reprezintă un mister important, care nu trebuie ignorat cu indiferenţă; cred că drumul tău merge mai departe, că ai o misiune...

— Ce misiune? Cine mi-o poate spune?

— Shingii vor avea ce ne-a fost ascuns şi a fost furat de la voi. În privinţa asta poţi să fii sigur.

În vocea lui Zove exista o amărăciune dureroasă, arzătoare, pe care Falk n-o mai auzise niciodată.

— Oare aceia care nu spun adevărul mi-l vor spune mie dacă-i voi întreba? Şi cum voi recunoaşte ţinta căutărilor mele, atunci când o voi găsi?

Zove mai tăcu o vreme, după care răspunse cu obişnuitul lui glas relaxat şi controlat:

— Fiule, continui să cred că în tine există speranţă pentru omenire. Nu mi-ar plăcea să renunţ la credinţa aceea. Însă numai tu îţi poţi căuta propriul adevăr, iar dacă ţi se pare că aici se opreşte calea ta, atunci poate că acela este adevărul.

— Dacă voi pleca, întrebă Falk brusc, o vei lăsa pe Parth să mă însoţească?

— Nu, fiule.

Un copil cânta în grădină – puştoaica de patru ani a Garrei, care făcea tumbe nereuşite pe alee şi cânta prostioare dulci şi stridente. Sus pe cer, stol după stol de gâşte sălbatice zburau spre sud în V-urile prelungi şi tremurătoare ale marilor migraţii.

— Trebuia să merg cu Metock şi Thurro s-o aducem acasă pe mireasa lui Thurro, rosti Falk. Plănuiserăm să plecăm cât mai repede, înainte să se schimbe vremea. Dacă plec, voi pleca de la Casa Ransifel.

— Iarna?

— La vest de Ransifel există fără doar şi poate case, unde pot cere adăpost dacă va fi nevoie.

Nu spuse, şi Zove nu întrebă, de ce trebuia să se îndrepte către vest.

— Poată că există; eu nu ştiu. Nu ştiu dacă ele vor oferi adăpost străinilor, aşa cum facem noi. Dacă vei pleca, vei fi singur şi trebuie să fii singur. În exteriorul Casei acesteia, pentru tine nu există niciun loc sigur pe Pământ.

Vorbi, ca întotdeauna, absolut sincer... şi plăti costul adevărului în autocontrol şi durere. Falk răspunse repede, liniştitor:

— Ştiam asta, Stăpâne. Nu siguranţa o voi regreta.

— O să-ţi spun ce cred despre tine. Cred că provii de pe o planetă uitată; cred că nu te-ai născut pe Pământ. Cred că ai sosit aici, primul Străin care a revenit după o mie de ani sau mai bine, aducându-ne un mesaj sau un semn. Shingii te-au amuţit şi te-au eliberat în pădure, pentru ca nimeni să nu poată spune că ei te-au omorât. Ai venit la noi. Dacă vei pleca, voi fi trist şi mă voi teme pentru tine, ştiind cât de singur pleci. Voi spera totuşi pentru tine şi pentru noi! Dacă ai avut cuvinte pe care să le spui oamenilor, ţi le vei reaminti în cele din urmă! Trebuie să existe speranţă, un semn – nu putem continua de-a pururi aşa.

— Poate că rasa mea n-a fost niciodată prietena omenirii, zise Falk privindu-l pe Zove cu ochii lui galbeni. Cine poate să ştie motivul venirii mele aici?

— Îi vei găsi pe cei care-l ştiu. Iar apoi vei face lucrul pentru care ai venit aici. Nu mă tem de asta. Dacă-l slujeşti pe Inamic, asta facem noi toţi şi atunci totul este oricum pierdut. Dar dacă nu-l slujeşti, atunci ai ceea ce am pierdut noi, oamenii – un destin. Urmându-ţi destinul acela, s-ar putea să ne aduci speranţă nouă, tuturor...

2

Zove trăise şaizeci de ani, iar Parth douăzeci, dar în după-amiaza aceea rece de pe Câmpul Lung, ea părea bătrână într-un fel în care niciun om nu putea fi bătrân, pe veşnicie. Femeia nu simţea niciun confort din ideea triumfului final care va cuprinde stelele sau a prevalenţei adevărului. Darul profetic al tatălui ei era în ea doar lipsa iluziei. Ştia că Falk pleca. Spuse numai:

— N-o să te întorci.

— Mă voi întoarce, Parth.

Ea îl ţinu în braţe, însă nu-i ascultă făgăduiala.

El încercă să-i vorbească în minte, deşi avea puţină abilitate în comunicarea telepatică. Singurul Ascultător din Casă era oarba Kretyan; niciunul dintre ei nu se pricepea la comunicarea nonverbală, graiul minţii. Tehnicile deprinderii graiului minţii nu fuseseră pierdute, totuşi erau puţin practicate. Marea virtute a modului acela de comunicare, cel mai intens şi perfect, devenise chiar pericolul său pentru oameni.

Dialogul minţii între două inteligenţe putea fi incoerent sau nebun şi putea, desigur, implica erori sau convingeri greşite; dar nu putea fi utilizat eronat. Între gând şi cuvântul vorbit există un hiat în care poate să pătrundă intenţia, în care simbolul poate fi deformat şi apare minciuna. Între gând şi gândul-trimis nu există niciun hiat; ele sunt o unică acţiune. Nu există loc pentru minciună.

Poveştile şi înregistrările fragmentare pe care le studiase Falk păreau să arate că folosirea graiului minţii fusese larg răspândită în ultimii ani de existenţă a Ligii şi abilităţile telepatice fuseseră foarte dezvoltate. Era o abilitate la care Pământul ajunsese târziu, deprinzându-i tehnicile de la altă rasă; Ultima Artă, o numise o carte. Existau aluzii la tulburări şi revolte în guvernul Ligii Tuturor Lumilor, rezultate poate din prevalenţa unei forme de comunicare ce excludea minciuna. Toate astea erau însă vagi şi pe jumătate legendare, ca întreaga istorie a omenirii. În mod cert, după venirea shingilor şi căderea Ligii, comunitatea împrăştiată a oamenilor suspectase încrederea şi folosise cuvântul vorbit. Un om liber poate vorbi sincer, dar un sclav sau un fugar trebuie să poată ascunde adevărul şi să mintă. Aşa învăţase Falk în Casa Zove şi de aceea nu avea multă practică în acordarea minţilor. El încercă totuşi acum să vorbească în mintea lui Parth, pentru ca ea să ştie că nu minţea:

— Crede-mă, voi reveni la tine.

Dar ea nu voi să audă.

— Nu, rosti femeia cu glas tare, nu voi folosi graiul minţii.

— Asta înseamnă atunci că-ţi ascunzi gândurile de mine.

— Da, mi le ascund. De ce ţi-aş oferi durerea mea? La ce este bun adevărul? Dacă m-ai fi minţit ieri, tot te-aş fi crezut că te duci doar până la Ransifel şi vei reveni acasă după zece zile. Atunci tot m-aş fi bucurat de zece zile şi zece nopţi. Acum nu mi-a mai rămas nimic, nici o zi, nici măcar o oră. Totul mi-a fost luat. La ce este bun adevărul?

— Parth, o să mă aştepţi un an?

— Nu.

— Doar un an...

— Un an şi o zi, iar tu te vei întoarce călare pe un armăsar argintiu, ca să mă duci în regatul tău şi să mă faci regină. Nu, Falk, nu te voi aştepta. De ce ar trebui să aştept un bărbat care va zăcea mort în pădure sau împuşcat de Rătăcitori în prerie sau fără minte în Oraşul shingilor sau plecat pentru o sută de ani spre altă stea? Ce ar trebui să aştept? Nu trebuie să crezi că voi lua alt bărbat. Nu, n-o voi face. Voi rămâne aici, în casa tatălui meu. Voi vopsi fir negru şi voi ţese pânză neagră pe care s-o port, în negru mă voi îmbrăca şi-n negru voi muri. Dar nu voi aştepta pe nimeni şi nimic. Niciodată.

— Nu am avut niciun drept să te rog asta, zise el cu umilinţa durerii.

Iar ea strigă:

— Nu, Falk, nu te învinuiesc!

Stăteau unul lângă celălalt pe panta lină de deasupra Câmpului Lung. Oi şi capre păşteau pe imaşul îngrădit, lung de un kilometru, care se întindea între ei şi pădure. Mânji noateni ţopăiau şi se fugăreau în jurul iepelor lăţoase. Sufla un vânt de noiembrie gri.

Mâinile lor erau împreunate. Parth atinse inelul de aur de pe mâna lui stângă.

— Un inel este un dar, vorbi ea. Uneori m-am gândit, oare tu te-ai gândit?, că este posibil ca tu să fi avut o soţie. Ia gândeşte-te, dacă ea te-ar aştepta...

Se cutremură.

— Şi ce dacă? întrebă bărbatul. Ce-mi pasă mie ce-a fost în trecut, ce am fost eu? De ce trebuie să plec de aici? Tot ce sunt acum este al tău, Parth, vine de la tine, sunt darurile tale...

— Au fost dăruite fără nicio obligaţie, rosti ea înlăcrimată. Ia-le şi du-te. Du-te...

Se ţinură în braţe şi niciunul nu încercă să-i dea drumul celuilalt.

Casa se găsea hăt departe, dincolo de trunchiuri bătrâne, întunecate şi crengi fără frunze care se întrepătrundeau. Copacii se strângeau laolaltă, închizându-se în urma potecii.

Ziua se arăta sură şi rece, tăcută cu excepţia freamătului vântului printre ramuri, un murmur fără înţeles şi fără localizare, care nu înceta niciodată. Metock se afla în frunte, impunând un pas lung, dar relaxat. Îl urma Falk, iar tânărul Thurro încheia şirul. Toţi trei purtau haine uşoare şi călduroase, cămăşi cu glugi şi pantaloni dintr-un material neţesut numit pânza-iernii, peste care nu mai era nevoie să pui nicio haină, nici chiar dacă era zăpadă. Fiecare avea o raniţă uşoară cu daruri şi bunuri pentru troc, sac de dormit şi destulă hrană concentrată şi deshidratată ca să reziste unei luni de viscol. Ochiul-ciutei, care nu-şi părăsise niciodată Casa în care se născuse, se temea mult de pericole şi întârzieri prin pădure şi le pregătise raniţele ca atare. Fiecare avea un pistol cu rază laser, iar Falk căra şi altele – aproape un kilogram de provizii, medicamente, busolă, o a doua armă, un schimb de haine, un colac de frânghie, o cărticică primită cu doi ani în urmă de la Zove –, cu totul aproape opt kilograme, toate bunurile lui pământeşti. Uşurelul şi neobositul Metock mergea cu pas mare în faţă, apoi urma el la vreo zece metri înapoia sa, iar mai în spate era Thurro. Mergeau lin, aproape fără zgomot şi copacii se strângeau laolaltă îndărătul lor, nemişcaţi, deasupra cărării abia vizibile, presărate de frunze.

Aveau să ajungă la Ransifel în a treia zi. În seara celei de-a doua zile se aflau pe un tărâm diferit de cel din jurul Casei Zove. Pădurea era mai deschisă şi terenul neregulat. Luminişuri cenuşii se întindeau pe coastele dealurilor deasupra pâraielor sufocate de vegetaţie. Ei poposiră în unul dintre locurile acelea, pe o pantă orientată spre sud, fiindcă vântul de nord sufla mai puternic, purtând ameninţarea zăpezii. Thurro strânse braţe de vreascuri, pe când ceilalţi doi curăţară iarba uscată şi înjghebară o vatră rudimentară din pietre. În timp ce trebăluiau, Metock zise:

— În după-amiaza asta am traversat o cumpănă a apelor. Pârâul de aici curge spre vest, către Fluviul Interior.

Falk se îndreptă de mijloc şi se uită spre vest, dar dealurile scunde se ridicau destul de aproape, iar cerul jos cobora, aşa că nu putea vedea prea departe.

— Metock, rosti el, m-am gândit că n-are rost să mai merg la Ransifel. Aş putea mai bine să-mi văd de drumul meu. În după-amiaza asta, când am traversat pârâul cel mare, am zărit o potecă ce-i urma malul către vest. O să mă întorc şi o să pornesc pe ea.

Metock ridică ochii; nu vorbi în graiul minţii, totuşi gândul lui era destul de clar: Te gândeşti să fugi înapoi acasă!

Falk folosi însă graiul minţii pentru răspunsul lui:

— Nu, la dracu’, bineînţeles că nu!

— Iartă-mă, rosti Fratele Vârstnic cu glas tare, în felul lui încruntat şi scrupulos.

Nu încercase să ascundă că era mulţumit să-l vadă plecând. Pentru Metock nimic nu conta mai mult decât siguranţa Casei; orice străin reprezenta o ameninţare, chiar şi străinul pe care-l cunoştea de cinci ani, tovarăşul lui de vânătoare şi iubitul surorii sale. Cu toate acestea urmă:

— Te vor primi cu braţele deschise la Ransifel. De ce să nu începi de acolo?

— De ce să nu încep de aici?

— Alegerea îţi aparţine.

Metock fixă un ultim pietroi la locul său şi Falk începu să pregătească lemnele.

— Dacă noi am traversat cu adevărat o potecă, eu nu ştiu nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă. Mâine dimineaţă devreme vom traversa un drum adevărat – vechiul drum Hirand. Casa Hirand se află departe spre vest, la cel puţin o săptămână de mers pe jos; nimeni n-a mai fost acolo de şaizeci sau şaptezeci de ani. Nu ştiu de ce. Drumul era totuşi desluşit ultima dată când am fost pe aici. Cealaltă potecă, cea pe care ai văzut-o, poate să fi fost făcută de animale şi te-ar putea rătăci sau lăsa într-un smârc.

— Bine. Atunci voi merge pe drumul Flirand.

Urmă o tăcere, apoi Metock întrebă:

— De ce te duci către vest?

— Pentru că Es Toch se află în vest.

Numele rareori rostit sună sec şi ciudat aici, sub cerul liber. Thurro, care se apropia cu un braţ de lemne, privi în jur nesigur. Metock nu mai puse altă întrebare.

Noaptea aceea de pe coasta dealului, lângă foc, fu ultima pe care Falk o petrecu alături de cei care erau pentru el fraţi, propriul lui popor. În dimineaţa următoare porniră mai departe la scurt timp după răsăritul soarelui şi cu mult înaintea amiezii ajunseră la un drumeag lat, năpădit de iarbă, care se desprindea către stânga din cărarea spre Ransifel. Începea cu un soi de poartă, alcătuită din doi pini uriaşi. Umbra şi tăcerea domneau sub coroanele lor, unde ei se opriră.

— Întoarce-te la noi, oaspete şi frate, zise tânărul Thurro, tulburat, chiar şi în preocuparea lui de mire, de aspectul drumului adumbrit şi neclar pe care avea să plece Falk.

Metock spuse doar:

— Dă-mi plosca ta de apă.

În schimbul ei, îi dărui lui Falk propria lui ploscă de argint bătut. Apoi se despărţiră şi ei porniră spre nord, iar el spre vest.

După ce merse o vreme, Falk se opri şi se uită înapoi. Ceilalţi dispăruseră din vedere; poteca Ransifel era deja ascunsă înapoia copacilor tineri şi a tufărişurilor ce năpădeau drumul Hirand. Drumul acesta părea ca şi cum ar mai fi fost folosit, chiar dacă ocazional, totuşi nu fusese întreţinut sau curăţat de mulţi ani. În jurul lui Falk nu era nimic vizibil, doar pădurea, sălbăticia. Era singur sub umbrele arborilor nesfârşiţi. Sub tălpi, solul era moale de la frunzele căzute de o mie de ani; copacii înalţi, pini şi tsuga, confereau umbră şi tăcere. Un fulg sau doi dansau în vântul care se domolea.

Falk îşi aranjă curelele raniţei şi porni mai departe.

Până se lăsă seara, i se păru că plecase de foarte mult timp din Casă, că aceasta se găsea incomensurabil de departe în urma lui, că el fusese dintotdeauna singur.

Toate zilele erau la fel. Lumină cenuşie de iarnă, vânt, dealuri şi văi înveşmântate în păduri, pante prelungi, pâraie ascunse de tufişuri, terenuri joase, mlăştinoase. Deşi serios năpădit de vegetaţie, drumul Hirand era uşor de urmat, pentru că avea porţiuni rectilinii lungi sau coturi largi şi line, evitând smârcurile şi înălţimile. Pe dealuri, Falk înţelese că urma cursul unei măreţe autostrăzi străvechi, fiindcă aceasta fusese tăiată prin costişe şi două mii de ani n-o şterseseră complet. Însă copacii creşteau pe ea, pe marginile ei şi de jur împrejur, pini şi tsuga, tufărişuri uriaşe, pâlcuri nesfârşite de fagi, stejari, hicori, anini, frasini, ulmi, toţi întrecuţi şi încoronaţi de castani maiestuoşi, care abia acum îşi pierdeau ultimele frunze galben-închis, scuturându-şi fructele mari, rotunde şi maronii în lungul drumului. Seara, bărbatul frigea veveriţa, iepurele sau găinuşa de munte pe care o vânase din nenumăratele vietăţi mici ce mişunau şi zburau aici în regatul arborilor; strângea jir de fagi şi nuci, şi cocea castanele pe tăciunii focului. Dar nopţile nu erau bune. Două vise rele îl urmau în fiecare zi şi-l ajungeau cu regularitate la miezul nopţii. În unul dintre ele, era urmărit pe furiş prin beznă de o persoană pe care n-o putea zări niciodată. Visul celălalt era şi mai neplăcut. Visa că uitase să ia ceva cu el, ceva important, esenţial, fără de care avea să se rătăcească. Din visul acela se trezea şi ştia că era adevărat: se rătăcise, îşi uitase propriul său eu. Atunci aprindea focul, dacă nu ploua, şi se ghemuia lângă el, prea somnoros şi ameţit de vis pentru a scoate cartea pe care o purta, Vechiul Canon, şi pentru a căuta alinare în cuvintele ce declarau că atunci când toate drumurile sunt rătăcite, Calea se întinde limpede. Un om complet singur este o făptură nefericită. Şi el ştia că nu era nici măcar un om, ci în cazul cel mai bun un fel de semi-fiinţă, care încerca să-şi găsească întregul pornind fără ţintă să traverseze un continent sub stelele nepăsătoare. Zilele erau toate la fel, însă reprezentau o uşurare după nopţi.

Încă le ţinea socoteala şi se găsea în a unsprezecea zi de la răspântie, a treisprezecea a călătoriei sale, când ajunse la capătul drumului Hirand. Acolo fusese cândva o poiană. Se strecură printre întinderi uriaşe de tufişuri sălbatice şi vlăstare tinere de mesteceni, până ajunse la patru turnuri negre şi năruite ce se ridicau printre crengi şi iederi şi ciulini uscaţi: hornurile unei case prăbuşite.

Hirand nu mai era nimic de acum, ci doar un nume. Drumul se sfârşea la ruina aceasta.

Falk rămase două ceasuri în locul acela, reţinut pur şi simplu de urmele mohorâte ale prezenţei umane. Cercetă câteva fragmente ruginite de maşinării, cioburi de vase ce dăinuiau chiar mai mult decât osemintele oamenilor, o bucată de pânză putredă care se transformă în colb între degetele sale. În cele din urmă începu să caute o cale de ieşire spre vest din poiană. Descoperi ceva ciudat: un teren pătrat cu latura de opt sute de metri, acoperit cu o substanţă sticloasă, perfect plană şi netedă, de culoare violet-închis, lipsită de orice imperfecţiune. Pământul înainta peste marginile ei, iar frunze şi crengi fuseseră purtate de vânt pe toată suprafaţa, totuşi era neştirbită, nezgâriată. Părea ca şi cum spaţiul uriaş şi neted fusese inundat cu ametist topit. Ce fusese oare – un câmp de lansare pentru un vehicul de neînchipuit, o oglindă cu care se semnaliza către alte planete, baza unui câmp de forţă? Indiferent ce ar fi fost, adusese pierirea lui Hirand. Fusese o realizare mai măreaţă decât le îngăduiau shingii oamenilor.

Falk trecu mai departe şi pătrunse în pădure, fără să mai urmeze de acum vreo potecă.

Acestea erau păduri ordonate, de foioase între trunchiurile cărora existau spaţii largi. Bărbatul merse cu pas întins şi egal tot restul zilei şi dimineaţa următoare. Terenul redevenea deluros şi toate crestele erau de-a curmezişul înaintării sale, orientate de la nord la sud; pe la amiază, îndreptându-se către punctul cel mai de jos al coamei următoare, bărbatul se împotmoli într-o vale mlăştinoasă plină de pâraie. Căută vaduri şi se încurcă în lunci pline de smârcuri, totul sub o ploaie deasă şi rece. În cele din urmă, când găsi o cale de ieşire din valea mohorâtă, vremea începu să se îndrepte şi, în timp ce suia coama, soarele apăru înaintea lui sub nori şi-şi trimise gloria hibernală sub formă de raze, care se strecurară printre crengile despuiate, luminând cu aur lichid, trunchiurile groase şi solul. Asta îl înveseli şi continuă hotărât, gândindu-se să meargă întruna, fără popas, până la sfârşitul zilei. Totul era strălucitor acum şi complet tăcut, cu excepţia picurilor de ploaie de pe vârfurile crenguţelor şi a fluierăturilor îndepărtate şi meditative ale vreunui piţigoi. Iar după aceea auzi, ca în visul său, paşii ce-l urmau undeva în stânga.

Un stejar prăbuşit care fusese un obstacol deveni, după o clipă de surprindere, un adăpost; Falk se trânti după el şi, cu arma scoasă, rosti cu glas tare:

— Arată-te!

Pentru mult timp, nimic nu se clinti.

— Arată-te! rosti Falk cu graiul minţii, după care îşi închise receptarea, fiindcă se temea să recepteze.

Avea sentimentul stranietăţii; vântul purta un iz slab de râncezeală.

Un mistreţ ieşi dintre copaci, îi traversă urmele şi se opri să adulmece pământul. Un porc sălbatic grotesc şi magnific, cu umeri puternici, spinare aspră, picioare iuţi şi murdare. De deasupra râtului, colţilor şi ţepilor, ochi mici şi strălucitori îl cercetară pe Falk.

— Ah, ah, ah, om, ah, rosti creatura adulmecând.

Muşchii lui Falk se încordară şi degetele lui strânseră patul pistolului laser. Nu trase. Un mistreţ rănit era înfiorător de rapid şi periculos. Rămase ghemuit acolo, absolut nemişcat.

— Om, om, spuse mistreţul cu glas gros şi egal din râtul acoperit de cicatrice, gândeşti la mine. Gândeşti la mine. Cuvinte greu pentru mine.

Mâna cu care Falk ţinea pistolul tremură acum. Pe neaşteptate, el rosti cu glas tare:

— Atunci, nu vorbi. Eu nu vorbesc în graiul minţii. Pleacă, du-te-n drumul tău.

— Ah, ah, om, vorbeşti la mine în minte!

— Pleacă sau trag!

Falk se ridică şi-l aţinti cu arma neclintită. Ochi mici şi strălucitori de mistreţ priviră pistolul.

— Este greşit să iei viaţa, zise mistreţul.

Bărbatul îşi regăsise cumpătul de acum şi de data aceasta nu răspunse, convins că fiara nu înţelegea cuvintele. Mişcă pistolul puţin, reveni cu el asupra mistreţului şi spuse:

— Pleacă!

Mistreţul lăsă capul în jos şi şovăi. După care, cu viteză incredibilă, parcă eliberat dintr-o coardă elastică ce-l ţinuse tensionat, se întoarse şi goni în direcţia din care apăruse.

Falk rămase nemişcat o vreme, dar, după ce se răsuci şi-şi reluă drumul, ţinu arma la îndemână. Mâna îi tremura iarăşi, puţin. Existau poveşti străvechi despre animale vorbitoare, totuşi cei din Casa Zove le consideraseră mereu drept simple poveşti. Simţi un val scurt de greaţă şi un imbold, la fel de efemer, de a râde sonor.

— Parth, şopti el deoarece trebuia să vorbească cu cineva, tocmai am primit o lecţie de morală de la un mistreţ... O, Parth, voi ieşi oare vreodată din pădurea asta? Se sfârşeşte ea vreodată?

Sui panta tot mai abruptă, acoperită de jepi şi mărăcini. În vârf pădurea se rărea şi, printre trunchiuri, Falk zări lumina soarelui şi cerul. Alţi câţiva paşi şi ieşi de sub coronament, la marginea unei pajişti verzi ce cobora până la o întindere de livezi şi terenuri arabile, apoi se zărea un râu larg şi limpede. Pe celălalt mal al râului, o cireadă de cel puţin cincizeci de vaci păştea pe un imaş lung şi îngrădit, deasupra căreia fâneţele şi livezile se ridicau pieptiş către coama vestică, tivită de copaci. La distanţă scurtă spre sud de locul unde se afla Falk, râul făcea un meandru în jurul unui dâmb scund, dincolo de care, poleite de soarele coborât spre orizont, se înălţau hornurile roşii ale unei case.

Părea că în valea aceea încremenise o scenă din altă epocă de aur, care, ignorată de secole, fusese cruţată de dezordinea sălbatică şi atotcuprinzătoare a pădurii. Adăpost, tovărăşie şi, mai presus de toate, ordine: munca omului. Un soi de slăbiciune de uşurare îl cuprinse pe Falk la vederea fuiorului de fum care se ridica din hornurile roşii. O vatră... Porni să alerge în jos pe coasta lungă a dealului şi prin cea dintâi livadă, spre o cărare ce şerpuia pe lângă râu, printre desişuri de anini şi sălcii aurii. Nu se zărea nici ţipenie de om, doar vitele roşu-castanii ce păşteau dincolo de apă. Liniştea tihnei umplea valea hibernală, luminată de soare. Încetinind pasul, bărbatul trecu printre grădinile de zarzavat, către uşa cea mai apropiată a casei. Când ocoli dâmbul, casa se ridică înaintea lui, pereţi de cărămidă roşcată şi piatră ce se reflectau în apa care-şi iuţea curgerea în meandru. El se opri, uşor intimidat, gândindu-se că ar fi mai bine să-şi anunţe sosirea cu glas tare înainte de a continua. Cu coada ochiului zări o mişcare într-o fereastră deschisă, imediat deasupra uşii adâncite în firidă. Cum stătea, pe jumătate şovăielnic, privind în sus, simţi pe neaşteptate o durere profundă, ca un ac, sfredelindu-i pieptul imediat sub stern: se împletici, apoi căzu, îndoindu-se din mijloc ca un păianjen strivit.

Durerea fusese doar de o clipită. Nu-şi pierdu cunoştinţa, dar nu putea nici să se clintească, nici să vorbească.

În jurul lui erau oameni; putea să-i vadă, vag, prin valuri de non-vedere, însă nu putea să audă niciun glas. Era de parcă ar fi surzit, iar corpul îi era complet amorţit. Se strădui să gândească, în ciuda absenţei oricăror informaţii dinspre simţuri. Era purtat undeva şi nu putea să simtă mâinile ce-l duceau; fu cuprins de o ameţeală oribilă, iar când îi trecu, îşi pierdu complet controlul gândurilor, care se învolburau, bolboroseau şi pălăvrăgeau. Voci începură să trăncăne şi să-i zumzăie în minte, deşi lumea plutea şi se diminua, neclară şi tăcută, în jur. Cine eşti de unde vii Falk mergi unde mergi eşti nu ştiu eşti un om spre vest nu ştiu unde drumul ochi de om nu de om... Valuri şi ecouri şi crâmpeie de cuvinte ca vrăbiile, întrebări, răspunsuri, îngustându-se, suprapunându-se, încălecându-se, ţipând, murind într-o tăcere cenuşie.

Înaintea ochilor lui se întindea o suprafaţă de întuneric. În lungul ei, o dâră de lumină.

O masă; marginea tăbliei unei mese. Luminată de o lampă, într-o odaie întunecată.

Falk începu să vadă, să simtă. Se afla pe un scaun, într-o odaie întunecată, lângă o masă lungă pe care se găsea o lampă. El era legat de scaun; simţi funia care-i intră în muşchii pieptului şi braţelor, când se mişcă puţin. Mişcare: un bărbat se materializă în stânga sa, un altul în dreapta. Amândoi stăteau ca şi el, pe scaune, la masă. Se aplecară şi vorbiră între ei, prin faţa lui. Glasurile păreau că le sosesc dinapoia unor ziduri înalte, de la mare depărtare, şi Falk nu putu înţelege cuvintele.

Se înfioră de frig. Odată cu senzaţia de rece, intră şi mai strâns în contact cu lumea şi începu să-şi recâştige controlul minţii. Auzul îi era mai precis, limba îi era slobozită. Rosti ceva care ar fi trebuit să însemne „Ce mi-aţi făcut?“

Nu primi niciun răspuns, însă, pe neaşteptate, bărbatul din stânga lui îşi apropie faţa destul de mult şi rosti cu glas tare:

— De ce ai venit aici?

Falk auzi cuvintele; după un moment, le înţelese; după alt moment, răspunse:

— Pentru adăpost. Noaptea.

— Adăpost pentru ce?

— Pădurea. Singur.

Frigul îl sfredelea tot mai intens. Izbuti să-şi ridice puţin mâinile grele, stângace, încercând să încheie nasturii cămăşii. Mai jos de legăturile ce-l fixau de scaun, imediat sub stern, exista un punct dureros.

— Nu mişca mâinile, rosti din umbre bărbatul aflat în dreapta lui. Este mai mult decât programare, Argerd. Niciun blocaj hipnotic n-ar putea rezista pentonului în felul acesta.

Cel din stânga, un bărbat voinic cu chipul ca o lespede şi ochi iuţi, răspunse cu glas încet, sâsâit:

— Nu poţi spune asta – ce ştim noi despre vicleniile lor? De altfel, cum i-ai putea estima rezistenţa... ce este el? Falk, unde este locul acesta de unde ai venit, Casa Zove?

— Spre est. Am plecat... Numărul nu-i putea veni în minte. Acum paisprezece zile, cred.

De unde ştiau ei numele Casei, numele său? Îşi recăpăta raţiunea acum şi răspunsul la întrebare îi sosi iute în minte. Vânase căprioare cu Metock, folosind săgeţi hipodermice, care puteau ucide printr-o simplă zgârietură. Săgeata care-l doborâse pe el, sau o injecţie ulterioară, când fusese neajutorat, conţinuse o substanţă care relaxa probabil atât controlul conştient, cât şi blocajul subconştient, primitiv, al centrilor telepatici ai creierului, lăsându-l deschis interogatoriului paraverbal. Ei îi răscoliseră mintea. La gândul acela, senzaţia de frig şi greaţă spori, amplificată de furie neajutorată.

Ce scop avusese siluirea aceea? De ce presupuseseră ei că Falk îi va minţi chiar înainte să fi vorbit cu el?

— Credeaţi că sunt un shing? îi întrebă.

Chipul bărbatului din dreapta lui, slab, cu păr lung şi barbă, apăru brusc în lumina lămpii, cu buzele trase îndărăt, şi palma lui îl izbi pe Falk peste gură, trimiţându-i capul spre înapoi şi orbindu-l pentru moment din cauza şocului. Urechile îi ţiuiră şi simţi gust de sânge. Urmă a doua lovitură, apoi a treia. Bărbatul sâsâi de multe ori, întruna:

— Să nu spui numele ăsta, să nu-l spui, să nu-l spui, să nu-l spui...

Falk se zbătu, neajutorat, căutând să se apere, să se elibereze.

Bărbatul din stânga lui vorbi aspru. După aceea urmă tăcere pentru o vreme.

— N-am vrut să fac niciun rău prin venirea mea aici, zise Falk pe cât de calm izbuti s-o facă prin valurile de furie, durere şi teamă.

— Bine, rosti cel din stânga, Argerd. Spune-ne atunci povestioara ta. Ce ai căutat prin venirea aici?

— Să cer adăpost pentru o noapte. Şi să întreb dacă există un drum către vest.

— De ce mergi către vest?

— De ce mai întrebi? Ţi-am zis în graiul minţii, unde nu poţi să spui neadevărul. Îmi cunoşti mintea.

— Mintea ta este stranie, zise Argerd cu glasul lui slab. Şi ochii sunt stranii. Nimeni nu soseşte aici ca să ceară adăpost pentru o noapte sau ca să întrebe despre drum sau despre orice altceva. Nimeni nu soseşte aici. Când slujitorii Celorlalţi vin aici, noi îi ucidem. Ucidem uzinaţi, şi animalele vorbitoare, şi Rătăcitori, şi porci şi vermina. Noi nu respectăm legea care spune că este greşit să iei viaţa – nu-i aşa, Drehnem?

Bărbosul rânji, dezvelind dinţi cafenii.

— Noi suntem oameni, urmă Argerd. Oameni, oameni liberi, ucigaşi. Ce eşti tu, cu jumătatea ta de minte şi cu ochii de buhă, şi de ce n-ar trebui să te ucidem şi pe tine? Tu eşti om?

În scurta durată a memoriei sale, Falk nu întâlnise direct cruzimea sau ura. Puţinii oameni pe care-i cunoscuse fuseseră poate nu neapărat neînfricaţi, ci nestăpâniţi de frică; fuseseră generoşi şi prietenoşi. Acum ştia că între aceşti doi bărbaţi era la fel de neajutorat ca un copil, iar ştiinţa respectivă îl tulbura şi în acelaşi timp îl înfuria.

Căută o apărare sau o cale de eschivare şi nu găsi niciuna. Tot ce putea face era să spună adevărul.

— Nu ştiu ce sunt sau de unde am venit. Merg ca să aflu.

— Unde mergi?

Falk se uită de la Argerd la celălalt, Drehnem. Ştia că ei ştiau răspunsul şi că Drehnem îl va lovi iarăşi dacă îl va rosti.

— Răspunde! mormăi bărbosul, ridicându-se pe jumătate în scaun şi aplecându-se în faţă.

— La Es Toch, zise Falk şi Drehnem îl lovi din nou peste faţă, iar el acceptă din nou lovitura cu umilinţa tăcută a unui copil pedepsit de străini.

— Nu-i bine, nu ne va spune nimic diferit faţă de ce am aflat de la el sub influenţa pentonului. Dezleagă-l.

— Şi după aceea? întrebă Drehnem.

— A venit pentru adăpost pentru o noapte; îl poate căpăta. Scoală-te!

Legătura care-l ţinea în scaun fu slăbită. Falk se ridică pe picioare tremurătoare. Când văzu uşa şi bezna absolută a casei scării spre care îl împinseră, se strădui să se împotrivească şi să se elibereze, dar muşchii încă nu-l ascultau. Drehnem îi răsuci braţul la spate, silindu-l să se îndoaie din mijloc, şi-l împinse dincolo de prag. Uşa se trânti, închizându-se, când el se întoarse, clătinându-se pentru a nu cădea pe trepte.

Era beznă, întuneric absolut. Uşa parcă fusese etanşată; de partea aceasta nu exista clanţă şi pe sub ea nu răzbătea niciun fir, nici un grăunte de lumină, niciun sunet. Falk se aşeză pe treapta cea mai de sus şi-şi coborî capul pe braţe.

Treptat, slăbiciunea corpului şi tulburarea minţii se risipiră. Ridică fruntea şi miji ochii. Văzul lui în beznă era extraordinar de acut, o funcţie, aşa cum îi explicase Ranya cu mult timp în urmă, a ochilor săi cu pupile şi irisuri mari. Însă numai pete colorate şi înceţoşări de imagini remanente îi chinuiră ochii; nu putea să vadă nimic, pentru că nu exista nicio lumină. Se sculă şi, treaptă cu treaptă, îşi pipăi drumul încet pe coborârea îngustă şi invizibilă.

Douăzeci şi una de trepte, douăzeci şi două, douăzeci şi trei... gata. Podea. Falk înaintă încetişor, cu un braţ întins înainte, ascultând.

Deşi bezna reprezenta un fel de apăsare fizică, o constrângere care-l amăgea constant cu ideea că dacă s-ar fi străduit destul de tare ar fi putut vedea, Falk nu se temea de ea în sine. Metodic, cu pasul, pipăitul şi auzul, cartografie o parte din beciul vast în care se afla, prima încăpere dintr-o succesiune care, judecând după ecouri, părea să se întindă la nesfârşit. Îşi găsi drumul direct înapoi la trepte, care constituiau baza lui de plecare, deoarece de aici pornise. Se aşeză, de data aceasta pe treapta cea mai de jos, şi rămase nemişcat. Îi era foame şi se simţea foarte însetat. Îi luaseră raniţa şi nu-i lăsaseră nimic.

Nu-i decât vina ta, îşi spuse Falk amar şi în mintea lui începu un soi de dialog:

Ce am făcut? De ce m-au atacat?

Zove ţi-a spus: nu te încrede în nimeni. Ei nu se încred în nimeni şi au dreptate.

Nici chiar în cineva care soseşte singur şi cere ajutor?

Cu faţa ta... cu ochii tăi? Când este evident de la prima uitătură că nu eşti un om normal?

Ar fi putut totuşi să-mi fi dat un pahar cu apă, rosti partea încă neînfricată, poate copilăroasă, a minţii sale.

Ai mare noroc că nu te-au ucis pe loc, replică inteligenţa lui şi nu mai căpătă alt răspuns.

Desigur, toţi cei din Casa Zove se obişnuiseră cu aspectul lui Falk, iar oaspeţii erau rari şi circumspecţi, aşa că el nu fusese niciodată silit să-şi conştientizeze deosebirile fizice faţă de standardul uman. I se păruseră o diferenţă şi o barieră mult mai neînsemnate decât amnezia şi ignoranţa ce-l izolaseră atâta vreme. Acum, pentru prima dată, înţelegea că un străin care-i privea chipul nu ar fi văzut chipul unui om.

Cel pe nume Drehnem se temuse de el şi-l lovise, fiindcă se temea şi respingea stranietatea, monstruosul, inexplicabilul.

Era exact ceea ce încercase Zove să-i spună când îl avertizase, cu gravitate şi aproape cu blândeţe: „Trebuie să pleci singur, poţi merge doar singur.”

Acum nu putea face nimic, doar să se culce. Se ghemui cum putu de bine pe treapta de jos, deoarece podeaua din pământ era umedă, şi închise ochii în beznă.

Ceva mai târziu în afara timpului, îl treziră şoarecii. Alergau de colo-colo, răpăind încet şi slab cu gheruţele, sunete în zigzag ca nişte scrâşnete, şoptind cu glăscioare apropiate de sol:

— Este greşit să iei viaţa este greşit să iei viaţa salut saaaaluuut nu ne ucide nu ucide.

— Ba da! urlă Falk şi şoarecii amuţiră.

Era greu să readoarmă; sau poate că era greu să fie sigur dacă era treaz sau adormit. Rămase întins şi se întrebă dacă era zi sau noapte. Cât timp aveau să-l ţină aici şi dacă intenţionau să-l omoare ori să folosească drogul acela iarăşi, până îi distrugeau mintea, nu doar i-o violau? Cât timp îi trebuia setei să se schimbe din inconfort în tortură? Cum ai fi putut prinde şoareci în beznă fără să ai capcane sau momeli? Cât timp ai fi putut supravieţui, mâncând doar carne crudă de şoareci?

În câteva rânduri, pentru a se îndepărta de gânduri, plecă din nou în explorare. Descoperi un rezervor sau o butie uriaşă, care stătea în poziţie verticală, şi inima îi tresări de speranţe, dar suna a gol: când bâjbâi în jurul ei, aşchii din scânduri rupte în partea inferioară îi zgâriară palmele. Nu putu găsi alte scări sau uşi în explorările sale orbeşti ale nesfârşiţilor pereţi invizibili.

În cele din urmă îşi pierdu simţul orientării şi nu mai putu regăsi treptele. Se aşeză pe pământ în întuneric şi-şi imagină ploaia căzând, afară, în pădurea călătoriei sale solitare, lumina sură şi zgomotul ploii. Rosti în minte tot ce-şi putea aminti din Vechiul Canon, de la început:

Calea care poate fi străbătută

nu este Calea veşnică...

Gura i se uscă în asemenea măsură după o vreme, încât încercă să lingă pământul umed de pe jos, pentru că era răcoros; însă pentru limbă, nu era decât colb uscat. Şoarecii se apropiară uneori destul de mult de el, şuşotind.

Hăt departe, pe coridoare lungi de întuneric ivăre izbiră şi metal zăngăni, urmate de o rază puternică, străpungătoare de lumină. Lumină...

Forme vagi şi umbre, bolţi, arcade, butii, grinzi, deschideri se materializară şi crescură masive în realitatea neclară din jur. Se căzni să se scoale în picioare şi se îndreptă, nesigur dar alergând, spre lumină.

Lumina sosea printr-o uşă scundă, prin care, când se apropie, putu să vadă o ridicătură de teren, vârfuri de copaci şi cerul trandafiriu al serii sau al dimineţii, care-i ameţi ochii ca o amiază din toiul verii. Se opri înainte de a trece pragul uşii, din cauza ameţelii aceleia şi pentru că imediat dincolo de uşă se afla o siluetă nemişcată.

— Ieşi, rosti glasul slab şi răguşit al bărbatului voinic, Argerd.

— Stai. Încă nu pot să văd.

— Ieşi. Şi nu te opri. Nici măcar să nu-ntorci capul, că ţi-l ard de pe gât.

Falk ieşi în prag, apoi şovăi din nou. Gândurile pe care le avusese în beznă îl slujeau acum. Dacă îl lăsau să plece, gândise el, ar fi însemnat că se temeau să-l omoare.

— Mişcă!

El îşi asumă riscul.

— Nu plec fără raniţă, rosti şi glasul abia i se auzi din gâtlejul uscat.

— Asta-i un laser.

— N-ai decât să-l foloseşti. Nu pot traversa continentul fără să am o armă.

Acum Argerd fu cel care şovăi. În cele din urmă, cu vocea ridicată aproape la nivelul unui zbieret, strigă spre cineva:

— Gretten! Gretten! Coboară cu lucrurile străinului!

O pauză prelungă. Falk stătea în întuneric, imediat înapoia pragului. Argerd, nemişcat, de partea cealaltă. Un băiat coborî în fugă panta ierboasă care se vedea din uşă, aruncă pe jos raniţa lui Falk şi dispăru.

— Ridic-o, porunci Argerd. Falk ieşi la lumină şi se supuse. Acum dă-i drumul.

— Stai aşa, murmură Falk îngenunchind şi cercetând iute conţinutul răvăşit al raniţei. Unde-i cartea mea?

— Carte?

— Vechiul Canon. O carte fizică, nu electronică...

— Crezi că te-am fi lăsat să pleci cu aşa ceva?

Falk îl pironi cu privirea.

— Voi nu recunoaşteţi Canoanele Omului când le vedeţi? Ce aţi crezut că sunt?

— Nu ştii şi n-o să afli ce ştim noi, iar dacă nu-i dai drumul, o să-ţi ard mâinile. Scoală-te şi dă-i drumul, mergi drept înainte, pleacă!

Glasul lui Argerd se transformă într-un zbieret şi Falk înţelese că fusese pe punctul de a-şi împinge norocul prea departe. Când îi zări expresia de ură şi teamă de pe chipul greoi şi inteligent, fu molipsit de ea şi închise în grabă raniţa, o puse pe umeri, trecu pe lângă bărbatul voinic şi sui panta ierboasă care pornea de la uşa beciului. Lumina era a serii, trecuse puţin de apusul soarelui. Merse către ea. O bandă subţire de elastic de nesiguranţă părea să lege ceafa sa de ţeava pistolului laser al lui Argerd, întinzându-se întruna, întinzându-se întruna pe când el se îndepărta. Trecu printr-o pajişte năpădită de buruieni, peste un pod de scânduri nesigure ce traversa râul, urcă o potecă printre imaşuri, apoi merse printre livezi. Ajunse în vârful coamei. Acolo întoarse capul pentru o clipă şi văzu valea ascunsă aşa cum o văzuse prima dată: scăldată în lumina aurie a serii, dulce şi paşnică, hornuri înalte deasupra râului care reflecta cerul. Se grăbi spre umbrele pădurii, unde noaptea coborâse deja.

Însetat şi înfometat, încercat de dureri şi abătut, Falk văzu călătoria sa fără ţintă prin Pădurea Răsăriteană întinzându-se înaintea lui fără nicio speranţă, acum, a unei vetre prietenoase undeva pe drum, pentru a întrerupe monotonia sălbatică şi obositoare. El nu trebuia să caute un drum, ci să evite toate drumurile şi să se ascundă înaintea oamenilor şi a sălaşurilor lor, ca orice animal sălbatic. Un singur lucru îl mai binedispuse când se opri lângă un izvor din care bău, după care mâncă o raţie de hrană din raniţă, şi anume gândul că, deşi el însuşi abătuse necazul acela asupra sa, nu cedase sub presiune. Înşelase atât mistreţul moralist, cât şi omul brutal pe propriul lor teren şi scăpase cu faţa curată. Asta îl îmbărbătă cu adevărat; deoarece se cunoştea pe sine atât de puţin, încât toate acţiunile îi erau în acelaşi timp autodescoperiri, precum cele ale unui băiat şi, ştiind că-i lipseau aşa multe, era încântat să afle că măcar nu ducea lipsă de curaj.

După ce bău şi mâncă şi bău iarăşi, porni din nou la drum, sub lumina slabă a lunii care era suficientă pentru ochii săi, până se depărta cu doi kilometri de ţinut neregulat de Casa Fricii, aşa cum se gândea la locul acela. După aceea, epuizat, se întinse să se culce la marginea unui luminiş, fără să aprindă focul ori să-şi încropească un adăpost, ci stând pe spate şi privind cerul iernii scăldat de lună. Nimic nu întrerupea liniştea, doar la răstimpuri se auzea întrebarea şoptită a vreunei cucuvele. Iar pustietatea aceasta i se păru odihnitoare şi binecuvântată după beciul-temniţă întunecos, bântuit de glăscioare şi zgrepţănări al Casei Fricii.

Pe măsură ce umblă către vest, trecând printre copaci şi zile, nu-i mai numără nici pe unii, nici pe altele. Timpul mergea doar înainte; şi el mergea doar înainte.

Cartea nu era singurul obiect pe care-l pierduse; îi fusese oprită şi plosca de argint primită de la Metock şi o cutiuţă, tot din argint, cu alifie dezinfectantă. Puteau să fi păstrat cartea numai pentru că o doreau foarte mult sau pentru că o consideraseră un soi de cifru sau mister. Pentru o vreme pierderea ei îl apăsă în mod iraţional, întrucât i se părea că fusese unica lui legătură reală cu cei pe care-i iubise şi în care se încrezuse, iar o dată îşi spuse, stând lângă foc, că a doua zi se va întoarce, va căuta Casa Fricii şi-şi va lua cartea înapoi. A doua zi însă merse mai departe. Putea să ţină vestul, călăuzindu-se după busolă şi după soare, dar n-ar fi putut niciodată regăsi un loc anume în vastitatea nesfârşitelor dealuri şi văi ale pădurii. Nici valea ascunsă a lui Argerd şi nici Poiana în care poate că Parth ţesea sub razele soarelui de iarnă. Totul rămăsese în urma lui, pierdut.

Poate că era chiar mai bine că nu avea cartea. Ce ar fi însemnat pentru el, aici, misticismul acela viclean şi răbdător al unei civilizaţii străvechi, glasul acela încet care vorbea din mijlocul unor războaie şi dezastre uitate? Omenirea supravieţuise dezastrelor, iar el lăsase în urmă omenirea. Se găsea mult prea departe şi era prea singur. De acum se hrănea exclusiv din vânat, ceea ce îi încetinea ritmul înaintării zilnice. Nu poţi să zoreşti vânătoarea nici chiar dacă vânatul nu este temător şi abundă. Iar apoi trebuie să cureţi şi să-l pregăteşti, să stai lângă foc şi să sugi măduva din oscioare, cu pântecul plin pentru o vreme şi somnoros în frigul iernii; să construieşti un adăpost din crengi şi scoarţă de copac împotriva ploii; şi să dormi; iar a doua zi să pleci mai departe. O carte nu avea ce să caute aici, nici chiar străvechiul Canon de Inacţiune. Falk nu l-ar fi citit; el înceta, realmente, să mai gândească. Vâna, mânca, umbla şi dormea, tăcut în tăcerea pădurii, o umbră cenuşie care luneca spre vest prin sălbăticia rece.

Vremea era tot mai des mohorâtă. Adesea pisici sălbatice slabe, creaturi frumoase şi micuţe cu blană împestriţată sau vrâstată şi ochi verzi, aşteptau în jurul locului său de popas pentru resturi ale cinei şi înaintau cu ferocitate sfioasă şi vicleană ca să adune oasele pe care le arunca el: rozătoarele care constituiau hrana lor de predilecţie se împuţinaseră acum, deoarece hibernau în anotimpul rece. De când plecase din Casa Fricii, nicio fiară nu-i vorbise direct sau în graiul minţii. Animalele din pădurile îngheţate şi frumoase pe care le străbătea acum nu fuseseră supuse niciodată experimentelor, ba poate că nici nu văzuseră sau adulmecaseră vreodată omul. Iar pe măsură ce Casa aceea se îndepărta tot mai mult de el, Falk îi vedea şi mai clar stranietatea, pitită în valea paşnică, cu temeliile pline de şoareci care chiţăiau în grai uman, cu locuitori ce aveau multe cunoştinţe, drogul-adevărului, dar şi o ignoranţă barbară. Inamicul fusese acolo.

În acelaşi timp era îndoielnic că Inamicul fusese vreodată aici. Nimeni nu fusese niciodată pe aici. Gaiţe ţipau pe ramuri sure. Frunze maronii conturate de chiciură trosneau sub tălpi, frunze din o sută de toamne. Un cerb înalt îl privi pe bărbat din cealaltă parte a unei poieniţe, nemişcat, punându-i sub semnul întrebării dreptul de a fi acolo.

— N-o să te-mpuşc, îi spuse Falk. Am doborât două găinuşe azi-dimineaţă.

Cerbul îl privi cu stăpânirea de sine măreaţă a celor fără darul vorbirii şi se îndepărtă fără grabă. Aici nimic nu se temea de Falk. Nimic nu-i vorbea. Bărbatul gândi că până la urmă se putea să uite din nou graiul şi să redevină aşa cum fusese: tâmp, sălbatic, neom. Se îndepărtase prea mult de oameni şi ajunsese acolo unde stăpâneau creaturile fără minte, iar oamenii nu ajunseseră niciodată.

La marginea poieniţei se împiedică de o piatră; când se lăsă în palme şi genunchi, citi litere mâncate de vreme, săpate în blocul pe jumătate îngropat. CK O.

Oamenii veniseră totuşi aici; trăiseră aici. Sub tălpile lui, sub solul unduitor şi îngheţat acoperit de tufişuri desfrunzite şi copaci goi, sub rădăcini, exista un oraş. Atât doar că el ajunsese la oraş cu un mileniu sau două prea târziu.

3

Zilele, pe care Falk încetase să le mai numere, deveniseră foarte scurte şi poate că deja trecuse Sfârşitul Anului, solstiţiul de iarnă. Deşi vremea nu fusese pe atât de rea pe cât putuse fi în anii cât oraşul existase deasupra pământului, acesta fiind un ciclu meteorologic mai cald, era totuşi în majoritate mohorâtă şi sură. Ningea frecvent, nu într-atât încât să îngreuneze înaintarea, dar îndeajuns pentru ca Falk să ştie că dacă n-ar fi avut hainele din pânza-iernii şi sacul de dormit din Casa Zove, ar fi suferit din cauza frigului. Vântul de nord sufla neobosit de muşcător, împingându-l întruna uşor către sud, astfel că prefera să meargă spre sud-vest când avea posibilitatea, în loc să-l înfrunte.

În după-amiaza întunecată şi mizerabilă a unei zile de zloată şi ploaie, Falk înainta cu greu printr-o vale orientată spre sud, străduindu-se prin tufe dese şi spinoase, peste sol pietros şi înnoroit. Pe neaşteptate tufărişul dispăru şi bărbatul se opri brusc. Înaintea lui se întindea un râu uriaş, care strălucea stins, încreţit de ploaie. Pâcla ploii oculta malul îndepărtat, scund. Falk rămase uimit de lăţimea râului, de maiestuozitatea torentului măreţ şi silenţios de apă întunecată ce înainta către vest. La început crezu că era Fluviul Interior, unul dintre puţinele puncte de referinţă ale interiorului continentului care erau cunoscute prin zvonuri în Casele din Pădurea Răsăriteană, însă despre râul acela se spunea că ar curge spre sud, marcând latura vestică a regatului arborilor. Aşadar acesta trebuia să fie un afluent al Fluviului Interior. Porni pe malul său fiindcă astfel nu mai trebuia să umble prin dealurile înalte şi beneficia atât de apă, cât şi de vânat bun; în plus, era plăcut să meargă, uneori, pe un ţărm nisipos, cu cerul liber deasupra în locul întunericului permanent şi desfrunzit al ramurilor. Urmând râul, Falk merse către vest prin sud, traversând o regiune unduitoare de păduri reci, nemişcate şi incolore în strânsoarea iernii.

Într-o dimineaţă, împuşcă una dintre găinuşele sălbatice atât de frecvente pe lângă râu în cârduri gălăgioase ce zburau la joasă înălţime şi-i asigurau majoritatea hranei. O nimerise doar în aripă şi nu era moartă, când o ridică. Găinuşa fâlfâi din aripi şi ţipă cu glasul ei aviar pătrunzător:

— Ia-viaţă-ia-viaţă-ia...

Apoi Falk îi răsuci gâtul.

Cuvintele îi răsunară în minte şi nu se lăsau amuţite. Ultima dată când îi vorbise o fiară, el ajunsese în pragul Casei Fricii. Undeva pe dealurile acestea cenuşii şi singuratice trăiau sau trăiseră oameni; un grup care se ascundea, precum cei ai lui Argerd, sau Rătăcitori sălbatici, care l-ar fi ucis când îi vedeau ochii stranii, sau uzinaţi care l-ar fi dus la Lorzii lor ca prizonier sau sclav. Deşi în cele din urmă putea fi nevoit să dea ochii cu Lorzii aceia, Falk voia să-şi găsească singur drum spre ei şi atunci când o dorea. Nu te încrede în nimeni, evită-i pe oameni! Îşi ştia lecţia de acum. În ziua aceea înaintă foarte precaut, alert, atât de tăcut, încât adesea păsările de apă ce împânzeau malurile râului se ridicară în văzduh, surprinse, aproape chiar de sub tălpile sale.

Nu întâlni nicio potecă şi nu zări niciun semn că fiinţe omeneşti locuiau sau măcar se apropiau de râu. Totuşi spre sfârşitul după-amiezii scurte, păsări sălbatice verzi ca bronzul se înălţară brusc înaintea lui şi zburară peste apă, ţipând şi strigându-se laolaltă într-o bolboroseală de cuvinte omeneşti.

Puţin mai departe, Falk se opri, întrucât i se păru că simţise fum de lemne adus de vânt.

Vântul sufla în amonte către el, dinspre nord-vest. Bărbatul înaintă cu şi mai multă prudenţă. Apoi, când noaptea crescu printre trunchiurile copacilor şi înceţoşă întinderea întunecată a râului, hăt departe în faţa lui, pe malul plin de hăţişuri şi sălcii, străluci o lumină, după aceea dispăru, şi străluci iarăşi.

Se opri, dar nu din teamă, şi nici măcar din prudenţă, şi privi sclipirea aceea îndepărtată. Cu excepţia solitarelor lui focuri de popas, aceasta era prima lumină pe care o zărea aprinsă în sălbăticie după ce părăsise Poiana. Scânteierea ei, acolo departe, în amurg, îl mişca în chip straniu.

Răbdător în curiozitatea lui ca orice animal al pădurii, Falk aşteptă până se lăsă noaptea deplină, după care înaintă încet şi silenţios pe mal, păstrându-se la adăpostul sălciilor, şi ajunse destul de aproape pentru a vedea pătratul unei ferestre galbene de lumina focului şi vârful acoperişului deasupra ei, tivit cu nea, cu streşini din pin. Constelaţia Orion era uriaşă deasupra pădurii negre şi a râului. Noaptea de iarnă era foarte rece şi tăcută. Când şi când un crâmpei de zăpadă uşoară se desprindea de pe un ram, plutea către apa neagră şi reflecta scânteia luminii focului când cobora.

Falk rămase privind lumina din cabană. Se mai apropie puţin, după care stătu mult timp nemişcat.

Uşa cabanei scârţâi şi întinse un evantai de aur pe solul întunecat, ridicând omăt prăfos în fuioare şi paiete.

— Vino la lumină, rosti un bărbat, stând vulnerabil în dreptunchiul auriu al intrării.

În bezna tufişului, Falk puse mâna pe laser şi nu făcu nicio altă mişcare.

— Te-am auzit în minte. Sunt un Ascultător. Vino. Aici n-ai de ce te teme. Vorbeşti limba aceasta?

Tăcere.

— Sper că da, fiindcă nu voi folosi graiul minţii. Aici nu mai este nimeni, doar noi doi, spuse glasul blând. Te aud fără să mă străduiesc, aşa cum tu auzi cu urechile, şi continui să te aud acolo, în întuneric. Vino şi ciocăneşte, dacă vrei să stai o vreme sub un acoperiş.

Uşa se închise.

Falk rămase neclintit încă o vreme. Apoi traversă cei câţiva metri de întuneric până la uşa căbănuţei şi ciocăni.

— Intră!

Deschise uşa şi intră în căldură şi lumină.

Un bătrân cu părul sur împletit într-o coadă lungă pe spate stătea în genunchi în faţa vetrei şi alimenta focul. Nu se întoarse să-l privească, ci aşeză metodic lemnele. După o vreme, rosti cu glas tare, într-o incantaţie lentă:

Eu singur sunt confuz

confuz

părăsit.

Ah, ca marea

plutind

Ah, fără port

În care să ancorez...

După aceea capul sur se răsuci. Bătrânul zâmbea; ochii lui înguşti şi luminoşi îl priviră pieziş pe Falk.

Cu glas răguşit şi şovăielnic, fiindcă nu mai rostise niciun cuvânt de multă vreme, Falk continuă următorul verset al Vechiului Canon:

Toţi sunt folositori

doar eu singur

sunt străin

nepriceput.

Eu singur mă deosebesc de ceilalţi

dar eu caut

laptele Mamei

Calea...

— Ha, ha, ha! făcu bătrânul. Aşa să fie, Ochi-galbeni? Vino, stai jos, aici lângă vatră. Străin, da, da, da, cu adevărat. Eşti într-adevăr străin. Cât de departe de tărâmul tău? – cine poate şti? De câtă vreme nu te-ai mai spălat cu apă caldă? Cine poate şti? Unde-i afurisitul ăla de ceainic? E rece în seara asta în lumea de-afară, nu-i aşa?, rece ca sărutul unui trădător. Uite-l, umple-l tu din găleata de lângă uşă şi după aceea o să-l pun eu pe foc, aşa. Eu sunt un Thurro-dowist{1}, văd că ştii ce-i asta, aşa că nu vei căpăta prea mult confort aici. Însă o baie fierbinte este fierbinte, indiferent dacă apa fierbe de la fuziunea de hidrogen sau de la conurile de pini, nu? Da, eşti cu adevărat străin, flăcăule, iar hainelor tale le-ar fi de asemenea de folos o baie, chiar dacă sunt impermeabile. Ce-s ăştia? – iepuri? Bun! O să-i facem mâine tocană cu nişte legume lângă ei. Pe legume nu le poţi vâna cu o armă laser. Şi nu poţi nici să duci verze în raniţă. Eu trăiesc singur aici, flăcăule, singur şi solitar. Fiindcă sunt un Ascultător mare, foarte mare, cel mai mare. Trăiesc singur şi vorbesc prea mult. Nu m-am născut aici, ca o ciupercă în pădure, dar printre alţi oameni nu pot să nu le aud minţile, zumzetul, durerea, bolboroseala, grijile şi toate căile distincte pe care merg ei, ca şi cum ar trebui să-mi găsesc drumul în acelaşi timp prin patruzeci de păduri diferite. Aşa că am venit să locuiesc singur în pădurea adevărată, având în jur doar fiarele, ale căror minţi sunt scurte şi tăcute. În gândurile lor nu zace moartea. Şi în gândurile lor nu zac minciuni. Ia loc; ai mers mult până aici şi picioarele îţi sunt ostenite.

Falk se aşeză pe bancheta din lemn de lângă vatră.

— Îţi mulţumesc pentru ospitalitate, rosti el şi se pregătea să-şi spună numele, când bătrânul zise:

— Nu contează. Îţi pot dărui o sumedenie de nume bune, destul de bune pentru partea asta a lumii. Ochi-galbeni... Străinul... Oaspetele... oricare este la fel de bun. Nu uita, eu sunt un Ascultător, nu un paraverbal. Eu nu capăt cuvinte sau nume. Nu le doresc. Am ştiut că acolo afară, în noapte, era un suflet singur şi ştiu cum ţi-a strălucit în ochi fereastra mea luminată. Nu-i asta îndeajuns, nu-i mai mult ca îndeajuns? Nu-mi trebuie nume. Iar numele meu este Sol Litar. Ai înţeles? Acum trage-te lângă foc şi încălzeşte-te.

— Mă încălzesc, spuse Falk.

Coada sură a bătrânului îi juca peste umeri când se mişca, iute şi fragil, cu glasul blând vorbind întruna; niciodată nu punea o întrebare adevărată, niciodată nu se oprea pentru un răspuns. Era netemător şi era imposibil să te temi de el.

Toate zilele şi nopţile de călătorie prin pădure se strânseră acum laolaltă şi rămaseră îndărătul lui Falk. El nu campa peste noapte, ci ajunsese într-un sălaş. Nu mai trebuia să se gândească deloc la vreme, beznă, stele, fiare şi copaci. Putea să stea aşezat şi să-şi întindă picioarele către o vatră luminoasă, putea să mănânce în tovărăşia altui om, putea să se îmbăieze înaintea focului într-o cadă din lemn plină cu apă fierbinte. Nu ştia care era plăcerea cea mai mare, căldura apei care spăla murdăria şi oboseala, îndepărtându-le, sau căldura care-i spăla spiritul, vorbăria vioaie şi absurd de evazivă a bătrânului, complexitatea miraculoasă a conversaţiei umane după tăcerea îndelungată a sălbăticiei.

Luă drept adevărate cuvintele bătrânului, că-i putea simţi emoţiile şi percepţiile, că era un ascultător de minţi, un empat. Empatia era pentru telepatie tot aşa cum pipăitul era pentru văz, o percepţie mai vagă, mai primitivă şi în acelaşi timp mai intimă. Nu se supunea unui control fin pe care-l deprindeai ca în cazul comunicării telepatice; dimpotrivă, empatia involuntară nu era neobişnuită nici chiar printre cei neinstruiţi. Oarba Kretyan se autoinstruise în auzul minţilor, întrucât căpătase darul acela prin naştere. Nu era totuşi nici pe departe un dar la fel de dezvoltat ca al lui Sol Litar. Falk nu avu nevoie de mult timp ca să se asigure că bătrânul era de fapt permanent conştient, într-un grad sau altul, de emoţiile şi percepţiile vizitatorului său. Cumva însă asta nu-l deranja, deşi îl înfuriase ştiinţa că drogul lui Argerd îi deschisese mintea spre scormonire telepatică. Era vorba despre diferenţa de intenţie... şi nu numai.

— Azi-dimineaţă am doborât o găinuşă, spuse el când bătrânul tăcu pentru scurt timp, încălzindu-i un prosop aspru lângă focul săltăreţ. A vorbit în graiul acesta. Nişte cuvinte din... din Lege. Asta înseamnă că în preajmă se află oameni care le învaţă pe fiare şi păsări să vorbească?

Nu era atât de relaxat, nici chiar după ce ieşise din baia fierbinte, pentru a rosti numele Inamicului... În niciun caz după lecţia primită în Casa Fricii.

În loc să-i răspundă, bătrânul îl întrebă pentru prima dată:

— Ai mâncat găinuşa?

— Nu, răspunse Falk frecându-se cu prosopul sub lumina focului care-i învăpăia pielea la culoarea bronzului nou. După ce a vorbit, n-am mai mâncat-o. I-am împuşcat pe iepuri.

— Ai omorât-o şi n-ai mâncat-o? Păcat, păcat. Bătrânul chicoti, apoi cârâi ca un cocoş sălbatic. N-ai niciun respect pentru viaţă? Trebuie să-nţelegi Legea. Ea spune că nu trebuie să omori decât dacă trebuie să omori. Şi poate nici atunci. Să ţii minte asta în Es Toch. Te-ai uscat? Acoperă-ţi goliciunea, Adam din Canonul Iahve. Poftim, înfăşoară-te în asta, nu-i o artificială dibace ca propriile tale haine, ci doar piele de căprioară tăbăcită în urină, dar cel puţin este curată.

— De unde ştii că merg la Es Toch? întrebă Falk, înfăşurând în jurul său roba din piele moale ca pe o togă.

— Fiindcă nu eşti om, răspunse bătrânul. Şi nu uita, eu sunt Ascultătorul. Îţi cunosc busola minţii, aşa străină cum este, fie că o doresc, fie că nu. Nordul şi sudul sunt înceţoşate, hăt departe în est se vede o strălucire pierdută, iar spre vest se întinde un întuneric apăsător. Eu cunosc întunericul acela. Ascultă. Ascultă-mă, pentru că eu nu vreau să te ascult, dragă musafirule care calci în străchini. Dacă aş fi dorit să-i aud pe oameni vorbind, n-aş fi trăit aici printre mistreţi ca un mistreţ. Înainte de a mă culca, trebuie să-ţi spun. Fii atent: nu mai există foarte mulţi shingi. Aceasta este o informaţie foarte importantă, o înţelepciune şi un sfat. Să ţi-o aminteşti când vei păşi în bezna teribilă a luminilor strălucitoare din Es Toch. Întotdeauna frânturile ciudate de informaţii pot fi utile. Iar acum dă uitare estul şi vestul, şi culcă-te. Tu întinde-te în pat. Deşi ca Thurro-dowist mă opun luxului ostentativ, aplaud plăcerile simple ale existenţei, aşa cum este un pat în care să dorm. Cel puţin, când şi când. Şi până şi tovărăşia unui seamăn om, cam la vreun an o dată. Deşi nu pot spune că le duc dorul, aşa cum le duci tu. Singur nu înseamnă singuratic...

Şi în timp ce-şi încropi un soi de aşternut pe podea, cită într-o psalmodiere afectuoasă din Noul Canon al credinţei sale:

— ”Nu sunt mai singuratic decât pârâul morii sau o sfârlează de vânt sau steaua nordului sau vântul sudului sau o ploaie de aprilie sau un dezgheţ de ianuarie sau decât primul păianjen într-o casă nouă... Nu sunt mai singuratic decât cufundarul de pe lac, care hohoteşte atât de tare, sau decât Lacul Walden{2} însuşi...“

După aceea rosti:

— Noapte bună.

În noaptea aceea Falk dormi primul somn lung şi sănătos de când începuse călătoria.

Rămase două zile şi nopţi în cabana de lângă râu, deoarece gazda lui îl făcea să se simtă minunat şi-i venea greu să părăsească micul liman de căldură şi tovărăşie. Bătrânul asculta rareori şi nu răspundea niciodată la întrebări, dar, când şi când, din vorbăria lui neîncetată se întrezăreau fapte şi indicii, care dispăreau apoi. El cunoştea drumul spre vest şi ce se găsea în lungul lui, totuşi Falk nu putea fi sigur pe ce distanţă îl ştia. Părea clar până la Es Toch; poate chiar şi mai departe? Ce se afla dincolo de Es Toch? Falk însuşi nu avea habar, atât doar că la un moment dat ajungeai la Marea Apuseană, dincolo de care se afla Marele Continent şi în cele din urmă te întorceai la Marea Răsăriteană şi la pădure. Oamenii ştiau că lumea era rotundă, însă nu mai rămăseseră hărţi. Falk bănuia că bătrânul ar fi putut desena una, dar nu ştia de unde îi venise gândul acela, întrucât gazda lui nu vorbea niciodată direct despre ceva ce făcuse sau văzuse el însuşi dincolo de luminişul acesta de pe malul râului.

— Uită-te după găinuşe, în aval, rosti bătrânul fără nicio legătură cu vorbele lui de până atunci, pe când mâncau micul dejun în dimineaţa dinaintea plecării lui Falk. Unele pot vorbi. Altele pot asculta. Ca şi noi, da? Eu vorbesc şi tu asculţi. Pentru că, bineînţeles, eu sunt Ascultătorul şi tu eşti Mesagerul. La dracu’ cu logica. Ţine minte ce am spus despre găinuşe şi nu te-ncrede în cele care cântă. Pe cocoşi poţi să-i ignori; ei sunt prea ocupaţi cu cucurigatul. Mergi singur. Nu-ţi va face rău. Transmite salutările mele oricăror Prinţi sau Rătăcitori pe care s-ar putea să-i întâlneşti, mai ales lui Henstrella. Apropo, m-am gândit azi noapte, între visele tale, că ai mers destul de mult pe jos şi ai putea să iei glisorul meu. Uitasem că-l am. Nu-l mai folosesc, fiindcă nu plec nicăieri, decât să mor. Sper c-o să vină cineva să mă înmormânteze, sau cel puţin să mă târască afară pentru şobolani şi furnici, după ce voi muri. Nu-mi place ideea să putrezesc înăuntru după atâţia ani în care am ţinut casa curată. Sigur că da, glisorul nu poate fi folosit în pădure, deoarece n-au mai rămas poteci care să merite numele ăsta, dar dacă vrei să urmezi râul, te va duce frumuşel. Şi te va trece şi Fluviul Interior, care nu-i deloc uşor de traversat la dezgheţ, decât dacă eşti peşte. Dacă-l vrei, este în şopron. Eu nu-l vreau.

Cei din Casa Kathol, aşezarea cea mai apropiată de Zove erau Thurro-dowişti; Falk ştia că unul dintre principiile lor era să trăiască fără dispozitive mecanice şi artificiale, atâta timp cât o puteau face în mod sănătos şi lipsit de fanatisme. Faptul că bătrânul acesta, care trăia mult mai primitiv decât ei, crescând găini şi legume, întrucât nu avea nici măcar o armă cu care să vâneze, deţinea un aparat care îngloba o tehnologie atât de sofisticată pe cât erau glisorul, era îndeajuns de straniu pentru a-l determina pe Falk să-l privească pentru întâia oară cu o umbră de îndoială.

Ascultătorul îşi supse dinţii şi chicoti.

— N-ai avut niciodată vreun motiv să ai încredere în mine, flăcăule străin, zise el. Şi nici eu. La urma urmelor, lucruri pot fi ascunse chiar şi de cel mai mare Ascultător. Lucruri pot fi ascunse de propria noastră minte, nu-i aşa?, pentru ca să nu le putem atinge cu mâinile gândurilor. Ia glisorul. Zilele călătoriilor s-au terminat pentru mine. Nu are decât un loc, dar tu vei merge singur. Şi cred că te aşteaptă o călătorie mai lungă decât ai putea sfârşi vreodată doar pe picioarele tale. Poate că n-o vei sfârşi nici chiar cu glisorul.

Falk nu puse nicio întrebare, însă bătrânul îi răspunse la ea:

— Poate că va trebui să te întorci acasă, spuse el.

Despărţindu-se în zorii ceţoşi şi friguroşi, sub pinii îmbrăcaţi în chiciură, Falk întinse mâna, cu regret şi recunoştinţă, ca unui Stăpân al unei Case, aşa cum fusese învăţat, dar când o făcu, rosti:

— Tiokioi...

— Cu ce nume m-ai numit, Mesagerule?

— Înseamnă... Înseamnă tată, cred...

Cuvântul îi venise pe buze nechemat, absurd. Nu era sigur că-i ştia înţelesul şi nu ştia în ce limbă era.

— Adio, sărman prostuţ încrezător! Vei rosti adevărul şi adevărul te va face liber. Sau nu, după cum va fi cazul. Du-te solitar, drag prostuţ; este cu adevărat modul cel mai bun în care s-o faci. Îmi vor lipsi visele tale. Adio! Peştele şi musafirii devin scârboşi după trei zile. Adio!

Falk îngenunche pe glisor, o maşină mică şi elegantă, al cărei paristolis negru era incrustat cu un arabesc tridimensional de sârme din platină. Ornamentele camuflau aproape complet comenzile, dar el se jucase cu un glisor la Casa Zove şi, după ce studie un minut arcele comenzilor, îl atinse pe cel din stânga şi-şi deplasă degetul în lungul lui până când glisorul se ridică silenţios o jumătate de metru, iar apoi cu arcul din dreapta purtă micul vehicul peste curte şi malul râului, până pluti deasupra gheţii lunecoase de pe răstoaca de sub cabană. Privi după aceea în urmă pentru a-şi lua rămas-bun, însă bătrânul intrase deja în casă şi închisese uşa. Când Falk îşi pilotă aparatul tăcut în aval pe drumul larg şi întunecat al râului, tăcerea enormă se închise din nou în jurul său.

Ceaţa îngheţată se strângea pe meandrele late ale apei înaintea şi în urma lui şi atârna printre copacii cenuşii de pe ambele maluri. Solul, copacii şi cerul erau deopotrivă sure de gheaţă şi pâcle. Doar apa, care luneca mai încet decât glisorul deasupra ei, era neagră. A doua zi, când începu să ningă, fulgii se vedeau întunecaţi pe fundalul cerului şi albi pe cel al apei înainte de a dispărea, căzând şi pierind la nesfârşit în curentul permanent.

Modul acesta de călătorie era de două ori mai rapid decât mersul pe jos, mai sigur şi mai uşor... ba chiar prea uşor, monoton, hipnotic. Falk era bucuros să iasă pe mal când trebuia să vâneze ori să poposească peste noapte. Păsări acvatice aproape că-i zburau direct în mâini, iar animalele ce veneau la râu să se adape îl priveau ca şi cum ar fi fost un stârc sau un bâtlan ce zbura pe lângă ei şi nu-şi fereau piepturile şi flancurile de arma lui. După aceea nu-i mai rămânea de făcut decât să jupoaie, să tranşeze, să gătească, să mănânce şi să-şi înjghebeze un adăpost micuţ pentru noapte împotriva ploii sau ninsorii, din crengi sau coajă de copac, folosind glisorul ca acoperiş; apoi dormea, în zori mânca friptură rece rămasă de la cină, bea apă din râu şi pleca mai departe. Şi mai departe.

Pentru a-şi trece orele lipsite de evenimente, începu să se joace cu glisorul: îl ridica la peste cinci metri, unde perna pneumatică devenea nefuncţională din cauza vântului şi straturilor de aer, iar acolo înclina glisorul într-o parte sau alta, după care se străduia să compenseze instantaneu cu comenzile şi cu propria lui greutate, sau îl silea să pice în apă, într-un vălmăşag sălbatic de spumă şi jerbe, astfel că aparatul tresărea, ricoşa şi sălta peste râu, cutremurându-se ca un mânz. Două căderi în apă nu-l opriră pe Falk din distracţia aceea. Glisorul era setat să plutească la înălţimea de treizeci de centimetri, dacă nu era controlat manual, şi el trebuia doar să se caţere înapoi, să ajungă la mal şi să aprindă focul, dacă se simţea înfrigurat; dacă nu, continua pur şi simplu drumul. Hainele îi erau impermeabile şi oricum râul îl putea uda doar cu puţin mai mult decât ploaia. Pânza-iernii îi oferea destulă căldură; niciodată nu putea spune că-i era realmente cald. Focurile mici pe care le aprindea seara erau destinate exclusiv preparării hranei. După nenumăratele zile de ploaie, zăpadă udă, ceaţă şi iarăşi ploaie, probabil că în toată Pădurea Răsăriteană nu existau destule lemne uscate pentru un foc adevărat.

Deveni expert în pilotarea glisorului la vale printr-o suită de ricoşeuri prelungi şi sonore, salturi diagonale ca ale peştilor, care se sfârşeau prin plesnituri şi jeturi de stropi. Gălăgia procesului îl încânta uneori fiindcă întrerupea monotonia silenţioasă şi lină a lunecării deasupra apei între copaci şi dealuri. Veni în trombă de după un cot, virând prin atingeri delicate ale arcelor comenzilor, apoi frână, oprindu-se brusc. O barcă venea spre el din depărtare pe întinderea oţeliu-strălucitoare a râului.

Acum ambele vehicule se vedeau perfect unul pe celălalt şi nu se mai putea furişa îndărătul perdelelor de copaci de pe maluri. Falk se întinse pe glisor, cu arma în mână, şi coti către malul drept al râului, ridicându-se la trei metri, astfel că avea avantajul înălţimii asupra celor din ambarcaţiune.

Aceştia înaintau lin, cu o singură velă triunghiulară micuţă. Pe măsură ce se apropiau, el putu auzi, vag, cântecele lor, deşi vântul sufla în aval.

Se apropiau întruna, fără să-l bage în seamă, continuând să cânte.

Din câte îşi amintea scurta lui memorie, muzica îl atrăsese şi-l înspăimântase dintotdeauna, umplându-l cu un soi de fascinaţie neliniştită, o plăcere care se apropia prea mult de tortură. Auzind un glas omenesc care cânta, el simţea cel mai intens că nu era om, că jocul acela de intensităţi, cadenţe şi tonuri îi era străin, nefiind ceva ce uitase, ci ceva nou, aflat dincolo de el. Dar îl atrăgea tocmai prin stranietatea aceea, iar acum încetini glisorul în mod subconştient, ca să asculte. Cântau patru-cinci voci, împreunându-se, despărţindu-se şi întreţesându-se într-o armonie mai iscusită decât orice auzise vreodată. Nu înţelegea cuvintele. Toată pădurea, întinderile de apă cenuşie şi cer cenuşiu păreau să asculte odată cu el în tăcere intensă, neînţelegătoare.

Cântecul amuţi, destrămându-se într-o răbufnire de râsete şi discuţii. Glisorul şi barca se aflau acum aproape paralel, la o sută de metri depărtare. Un bărbat înalt şi foarte subţire, care stătea în picioare la pupă, îl strigă pe Falk cu glas limpede, care răsună uşor peste apă. Nici de data aceasta el nu înţelese vreun cuvânt. În lumina oţelie a iernii, părul bărbatului şi al celorlalţi patru-cinci oameni din barcă sclipea auriu-roşcat, toţi la fel de parcă ar fi fost neamuri apropiate sau poate chiar din aceeaşi familie. Falk nu le putea distinge chipurile clar, ci doar părul auriu-roşcat, siluetele zvelte aplecate înainte, râzând şi chemându-l cu braţele. Nu putea fi sigur câţi erau. Pentru o clipită, zări perfect faţa unei femei, care-l privea peste apa mişcătoare şi vânt. El încetinise glisorul şi plutea acum staţionar, iar barca părea de asemenea să stea nemişcată pe râu.

— Urmează-ne! strigă din nou necunoscutul, iar de data aceasta Falk recunoscu graiul şi înţelese.

Era galaktika, vechea limbă a Ligii. Ca toţi Pădurarii, Falk o învăţase de pe benzi şi din cărţi, deoarece documentele ce dăinuiseră din Marea Epocă erau înregistrate în galaktikă, care slujea ca grai comun între oamenii ce vorbeau limbi diferite. Dialectul pădurii descindea din galaktikă, însă se îndepărtase mult de ea în o mie de ani, iar de acum diferea chiar de la o Casă la alta. Cândva, călători ce sosiseră la Casa Zove de pe coasta Mării Răsăritene vorbiseră un dialect atât de diferit, încât li se păruse mai simplu să discute cu gazdele lor în galaktikă şi abia atunci Falk o auzise folosită ca limbă vie; altfel fusese doar vocea unei audiocărţi sau murmurul hipnopedagogului în urechea sa în bezna unei dimineţi de iarnă. În glasul limpede al cârmaciului, suna acum arhaică şi desprinsă din vis.

— Urmează-ne, noi mergem la oraş!

— Ce oraş?

— Oraşul nostru! strigă bărbatul şi râse.

— Oraşul care-i primeşte pe călători! strigă altul.

Iar altul, cu glasul de tenor care suna atât de dulce în cântecele lor, adăugă mai încetişor:

— Cei care nu vor rău nu vor găsi rău printre noi.

Şi o femeie strigă, parcă zâmbind în timp ce vorbea:

— Ieşi din sălbăticie, călătorule, şi ascultă-ne muzica pentru o noapte!

Numele cu care-l apelau însemna „călător“ sau „mesager”.

— Cine sunteţi? îi întrebă.

Vântul sufla şi râul larg curgea. Barca şi glisorul pluteau nemişcate în curentul de aer şi de apă, împreună şi în acelaşi timp separate, ca într-o vrajă.

— Noi suntem oameni.

Iar cu răspunsul acela vraja se destrămă, spulberată ca un sunet dulce sau parfum în vântul dinspre est. Falk simţi din nou o pasare rănită zbătându-se în mâinile lui şi strigând cuvinte omeneşti cu vocea ei neomenească, străpungătoare; acum, ca şi atunci, îl străbătu un fior şi, fără şovăială, fără decizie, atinse arcul argintiu şi trimise glisorul înainte cu viteză maximă.

Niciun sunet nu-l urmă dinspre ambarcaţiune, deşi acum vântul sufla dintr-acolo şi, după câteva momente, când ezitarea avu timp să-l ajungă, Falk încetini aparatul şi privi înapoi. Barca dispăruse. Nimic nu mai rămăsese pe suprafaţa largă şi întunecată a apei pustie cât vedea cu ochii până la următorul meandru îndepărtat.

După aceea Falk nu mai jucă jocuri gălăgioase, ci continuă drumul cât putu de iute şi silenţios; în seara aceea nu aprinse focul şi somnul îi fu agitat. Totuşi ceva din vrajă rămăsese. Glasurile dulci vorbiseră despre un oraş, elonaae în graiul vechi, şi, plutind în aval, singur în mijlocul văzduhului şi al sălbăticiei, el şopti cuvântul cu glas tare. Elonaae, Locul Omului: nenumăraţi oameni strânşi laolaltă, nu doar o casă, ci mii de case, locuinţe măreţe, turnuri, ziduri, ferestre, străzi şi locurile deschise unde se întâlneau străzile, casele de comerţ despre care vorbeau cărţile, în care se producea şi vindea tot ce închipuiseră mâinile oamenilor, palatele guvernamentale unde cei puternici se întâlneau pentru a discuta despre lucrările măreţe pe care le întreprindeau, câmpurile de pe care navele ţâşneau peste ani către sori extratereştri; oare Pământul avusese vreodată ceva atât de minunat ca Locurile Omului?

Toate dispăruseră acum. Mai rămăsese doar Es Toch, Locul Minciunii. În Pădurea Răsăriteană nu mai exista niciun oraş. Niciun turn din oţel şi cristal populat de suflete nu se mai înălţa dintre smârcuri şi pâlcuri de anini, dintre vizuinile iepurilor şi potecile ciutelor, dintre şoselele pierdute şi pietrele sparte şi îngropate.

Cu toate acestea, imaginea unui oraş rămânea în mintea lui Falk aproape ca amintirea vagă a ceva ce cunoscuse odată. Pe baza ei, bărbatul judecă puterea ispitei, iluzia prin care scăpase cu bine, şi se întrebă dacă aveau să mai existe multe asemenea amăgiri şi ispite, pe măsură ce continua spre vest, spre sursa lor.

Zilele şi râul se scurgeau odată cu el, până când, într-o după-amiază tot sură, lumea se deschise treptat, mai mult şi tot mai mult, într-o lărgime uluitoare, o câmpie imensă de ape noroioase sub un cer imens: confluenţa dintre Râul Pădurii şi Fluviul Interior. Nu era de mirare că despre Fluviul Interior se auzise chiar şi în ignoranţa profundă a izolării lor, la sute de kilometri depărtare către est, în Case; era atât de uriaş, încât nici shingii nu-l puteau ascunde. O pustietate gigantică şi strălucitoare de ape galben-cenuşii se întindea spre vest, de la ultimele coronamente şi insuliţe ale pădurii inundate, către un mal deluros foarte îndepărtat. Falk se înălţă peste unirea apelor ca unul dintre bâtlanii albaştri ce zburau jos peste râu. Coborî pe malul vestic şi, pentru prima dată în memoria sa, se găsi în afara pădurii.

Spre vest, nord şi sud se întindea teren unduitor, presărat cu mulţi copaci, abundent în tufe şi hăţişuri, totuşi un tărâm deschis, larg deschis. Falk privi către vest, căznindu-şi ochii să zărească munţii. Despre ţinutul acesta deschis, preria, se credea că era foarte lat, poate chiar de o mie cinci sute de kilometri, însă nimeni din Casa Zove n-o ştiuse cu adevărat.

Bărbatul nu zări niciun munte, dar în seara aceea văzu marginea planetei arcuindu-se printre stele. El nu mai văzuse niciodată orizontul. Toată memoria lui era cuprinsă între hotare de frunze şi de crengi, însă aici nu mai exista nimic între el şi stelele ce ardeau de la marginea Pământului în sus, într-un castron gigantic, un acoperiş construit din negru smălţuit cu foc. Iar sub picioarele lui se închidea cercul; ceas după ceas, orizontul dezvăluia configuraţiile strălucitoare aflate spre est şi sub Pământ. Falk rămase treaz jumătate din lunga noapte de iarnă şi era de asemenea treaz când marginea aceea arcuită din estul planetei tăie peste discul soarelui şi lumina zilei lovi din spaţiu peste câmpii.

În ziua aceea el continuă către vest, orientându-se după busolă, ca şi a doua zi şi în ziua următoare. Nemaifiind condus de meandrele râului, înaintă drept şi iute. Pilotarea glisorului nu mai era atât de monotonă pe cât fusese peste apă; aici, deasupra terenului neregulat, aparatul tremura şi se înclina la fiecare coborâş şi suiş dacă Falk nu era mereu foarte alert la comenzi. Îi plăcea deschiderea vastă a cerului şi preriei şi găsea singurătatea o încântare când eşti singur într-un domeniu atât de imens. Vremea era blândă, o perioadă calmă şi însorită de la sfârşitul iernii. Reamintindu-şi de pădure, Falk simţea ca şi cum ar fi ieşit la lumină şi aer după ce fusese ţinut în beznă tainică şi înăbuşitoare, de parcă preria ar fi fost o singură şi enormă Poiană. Cirezi de zeci de mii de vite sălbatice roşii înnegurau câmpiile în depărtare ca umbrele norilor. Solul era negru peste tot, dar pe alocuri se zărea o pâclă verde, acolo unde se deschideau primele vlăstare cu câte două frunzuliţe ale ierbii; iar deasupra şi dedesubtul pământului era o continuă mişunare şi scormonire de vietăţi micuţe, iepuri, hârciogi, şoareci, pisici sălbatice, cârtiţe, arcturi cu ochi vrâstaţi, antilope, lătrători galbeni, animalele de companie şi dăunătorii unor civilizaţii dispărute. Cerul imens fremăta de aripi. În amurg, stoluri de berze albe coborau în lungul fluviului, iar apa dintre trestii şi plopii desfrunziţi le oglindea picioarele lungi şi aripile mari, ridicate.

Oare de ce oamenii nu mai călătoreau pentru a-şi vedea planeta? se întrebă Falk, stând lângă focul care ardea ca un opal minuscul în vasta criptă albastră a apusului din prerie. Oare de ce oameni ca Zove şi Metock se ascundeau în păduri, neieşind niciodată în toată viaţa lor pentru a vedea splendoarea uriaşă a Pământului? El ştia acum ceva ce ei, care-l învăţaseră totul, nu cunoşteau: că un om îşi putea vedea planeta rotindu-se printre stele...

În ziua următoare, bărbatul continuă sub cerul jos şi prin vântul rece, pilotând glisorul cu o abilitate care în curând deveni obişnuinţă. O cireadă de vite sălbatice acoperea jumătate din câmpie la sud de cursul lui şi miile de animale erau întoarse spre vânt, cu feţele albe coborâte înaintea umerilor roşii, lăţoşi. În faţa primelor rânduri ale cirezii, iarba lungă şi sură se apleca pe un kilometru şi jumătate sub suflarea vântului şi o pasăre gri zbură către Falk, plutind, fără să mişte deloc din aripi. El o privi şi se minună de planarea ei dreaptă... dar nu tocmai dreaptă, întrucât coti fără nicio bătaie de aripă pe un curs de interceptare. Se apropia foarte rapid, direct spre el. Brusc, Falk fu alarmat şi agită un braţ ca s-o sperie, după care se trânti cu faţa în jos pe glisor şi viră, însă prea târziu. În clipa dinaintea ciocnirii văzu capul orb şi fără trăsături, scânteierea oţelului. Apoi urmă impactul, un zbieret de metal explodând, o răsturnare pe spate teribilă. Şi o cădere fără sfârşit.

4

— Bătrâna lui Kessnokaty zice c-o să ningă, murmură în apropiere vocea prietenei lui. Ar trebui să fim pregătiţi, dacă apare vreo ocazie să fugim.

Falk nu răspunse, ci rămase cu urechile ciulite, ascultând zgomotele din tabără: glasuri într-un grai necunoscut, diminuate de depărtare, sunetele uscate produse de cineva care râcâia o piele în apropiere, scâncetul subţire al unui prunc, trosnetele focului din cort.

— Horressins! îl chemă cineva de afară şi el se ridică prompt, apoi rămase nemişcat.

Într-o clipă, mâna prietenei îi prinse braţul şi ea îl conduse acolo unde era dorit, la focul comun din mijlocul cercului de corturi, unde sărbătoreau o vânătoare încununată de succes, frigând un taur întreg. O bucată de pulpă îi fu vârâtă în mâini. Se aşeză pe pământ şi începu să mănânce. Sucul cărnii şi grăsimea topită îi curseră pe bărbie, dar nu se şterse. Aşa ceva ar fi fost mai prejos de demnitatea unui Vânător al Societăţii Mzurra din Naţiunea Basnasska. Deşi era străin, captiv şi orb, el era un Vânător şi învăţa să se comporte ca atare.

Cu cât o societate este mai defensivă, cu atât este mai conformistă. Cei printre care se afla mergeau pe o Cale foarte îngustă şi sinuoasă peste uriaşele câmpii libere. Atâta timp cât se găsea printre ei, trebuia să urmeze cu exactitate toate ocolişurile căilor lor. Dieta basnasska era alcătuită din carne de vită pe jumătate crudă, ceapa şi sânge. Păstori sălbatici ai vitelor sălbatice, ei nimiceau precum lupii animalele bolnave, leneşe şi betege din cirezile vaste, un ospăţ carnivor care dura toată viaţa, o viaţă fără odihnă. Vânau cu lasere manuale şi-i alungau pe străini de pe teritoriul lor cu păsări-bombe aşa cum fusese cea care distrusese glisorul lui Falk: minirachete de impact programate să intercepteze orice care conţinea un element de fuziune. Ei nu fabricau sau reparau armele acestea şi le foloseau doar după purificări şi incantaţii; Falk nu aflase de unde le aveau deşi ocazional se amintea un pelerinaj anual, care putea să aibă le gătură cu armele. Nu practicau agricultura şi nu aveau animale domestice; erau analfabeţi şi nu cunoşteau nimic din istoria omenirii, decât poate frânturi prin intermediul unor mituri şi legende eroice. Îl informară pe Falk că el nu ieşise din pădure, deoarece pădurea era locuită doar de şerpi albi uriaşi. Practicau o religie monoteistă ale cărei ritualuri implicau mutilarea, castrarea şi sacrificiile umane.

Una dintre superstiţiile rezultate din credinţa lor complexă îi împinsese să-l captureze pe Falk de viu şi să-l facă membru al tribului. În mod obişnuit, fiindcă el avea un laser şi astfel era mai presus de statutul de sclav, i-ar fi spintecat stomacul şi ficatul pentru a cerceta augurii, după care le-ar fi lăsat pe femei să-l hăcuiască după voie. Însă cu o săptămână sau două înainte de capturarea sa, un bătrân din Societatea Mzurra murise. Întrucât în trib nu exista niciun prunc încă nenumit care să-i primească numele, acesta îi fusese atribuit captivului, care, orb, desfigurat şi conştient doar la răstimpuri, era totuşi mai bun decât nimic; pentru că atâta timp cât Bătrânul Horressins îşi păstra numele, spiritul lui, malefic ca toate spiritele, avea să revină pentru a tulbura liniştea viilor. De aceea numele fusese luat de la spirit şi acordat lui Falk, alături de iniţierile complete ale unui Vânător, un ceremonial care includea biciuiri, ingurgitarea de vomitive, dansuri, povestirea viselor, tatuaje, asocieri libere antifonice, ospăţ, abuzarea sexuală a unei femei de către toţi masculii pe rând şi în cele din urmă incantaţii timp de o noapte adresate Zeului pentru a-l feri de rele pe noul Horressins. După aceea îl lăsaseră pe un covoraş din piele de cal într-un cort din piei de vacă, delirând şi nesupravegheat, pentru a muri sau a-şi reveni, în vreme ce spiritul Bătrânului Horressins, lipsit de nume şi de putere, dispăru scâncind odată cu vântul peste câmpie.

Femeia care, când el îşi recăpătase pentru întâia dată cunoştinţa, îi pansa ochii şi-i doftoricea rănile veni de câte ori putu pentru a-l îngriji. El o văzuse doar când, pentru momente foarte scurte, în semi-intimitatea cortului său, îşi putea ridica bandajele pe care inteligenţa ei iute i le pusese când fusese adus. Dacă basnasskii i-ar fi văzut ochii deschişi, i-ar fi retezat limba, pentru ca să nu-şi poată rosti propriul nume şi apoi l-ar fi ars de viu. Ea îi spusese toate astea, ca şi altele pe care trebuia să le ştie despre Naţiunea Basnasska, dar puţine despre ea însăşi. Se părea că intrase în rândurile tribului cu puţin înaintea lui; Falk înţelesese că ea se rătăcise prin prerie şi preferase să se alăture tribului, decât să moară de foame. Basnasskii fuseseră de acord să accepte încă o sclavă pentru satisfacerea necesităţilor bărbaţilor, iar ea se dovedise iscusită la tămăduiri, aşa încât îi cruţaseră viaţa. Avea părul roşu, glasul foarte blând şi se numea Estrel. Asta era tot ce ştia Falk despre ea, iar Estrel nu-l întrebase absolut nimic, nici măcar cum îl cheamă.

Ţinând seama de toate, el scăpase uşor. Paristolisul, Materia Nobilă a străvechii ştiinţe cetiane, nici nu exploda şi nici nu lua foc, aşa că glisorul nu detonase sub el, deşi comenzile îi fuseseră distruse. Racheta atacatoare îi împroşcase partea stângă a capului şi a părţii superioare a corpului cu schije fine, totuşi Estrel avea atât iscusinţă, cât şi câteva materiale medicale. Falk nu se infectase, se înzdrăvenise repede şi la numai câteva zile după ce fusese botezat cu sânge ca Horressins, începuse să plănuiască cu ea cum să evadeze.

Dar zilele trecură şi nu apăru nicio ocazie. Era o societate defensivă: oameni precauţi şi geloşi, cu toate acţiunile rigid programate de rituri, tradiţii şi tabuuri. Deşi fiecare Vânător avea cortul său, femeile locuiau laolaltă şi toate acţiunile unui bărbat aveau loc alături de alţi bărbaţi; ei formau mai puţin o comunitate, cât mai degrabă un club sau o cireadă, membri interdependenţi ai aceleiaşi entităţi. În efortul acela de păstrare a securităţii, independenţa şi intimitatea erau desigur suspectate; Falk şi Estrel trebuiau să profite de orice ocazie pentru a schimba câteva vorbe. Ea nu ştia dialectul pădurii, însă puteau folosi galaktika, pe care basnasskii o vorbeau într-o formă simplificată.

— Momentul pentru a încerca, spusese femeia o dată, ar putea fi în timpul unui viscol, când zăpada ne va ascunde pe noi şi urmele noastre. Dar cât de departe am putea înainta prin viscol? Tu ai o busolă, însă gerul...

Hainele din pânza-iernii ale lui Falk fuseseră confiscate, alături de toate obiectele sale, până şi inelul din aur pe care-l avusese mereu pe deget. Îi lăsaseră o armă; aceasta făcea parte din fiinţa lui ca Vânător şi nu-i putea fi luată. Însă hainele pe care le purtase atâta timp acopereau acum coastele şi pulpele osoase ale Bătrânului Vânător Kessnokaty, iar busola rămăsese în posesia lui Falk, doar pentru că Estrel o găsise şi o ascunsese înainte ca ei să-i cerceteze raniţa. El şi femeia erau destul de bine îmbrăcaţi în cămăşi şi pantaloni basnasska din piele de cerb, cu cizme şi hanorace din piele roşie de vită, totuşi înaintea unui viscol în prerie, cu vânturi ce îngheţau totul, nimic nu putea reprezenta protecţie adecvată cu excepţia pereţilor, tavanului şi a unui foc.

— Dacă am putea intra în teritoriul samsit, care se întinde la numai câţiva kilometri spre vest, ne-am putea aciua într-un Loc Vechi pe care-l ştiu acolo şi să rămânem ascunşi până când ei renunţă să ne mai caute. M-am gândit să încerc asta înainte de sosirea ta, dar nu aveam busolă şi mă temeam să nu mă rătăcesc în viscol. Cu busolă şi o armă, s-ar putea să reuşim... S-ar putea să nu reuşim.

— Dacă asta-i şansa noastră cea mai bună, zise Falk, vom risca.

Nu mai era chiar atât de naiv, încrezător şi uşor de convins pe cât fusese înainte de capturare. Era ceva mai îndărătnic şi mai hotărât. Deşi suferise sub mâinile lor, nu le purta pică basnasskilor; ei îi însemnaseră pe vecie ambele braţe cu cicatricile-tatuaje albastre ale seminţiei lor, marcându-l ca barbar, dar în acelaşi timp ca om. Asta era bine. Însă ei aveau treaba lor, iar Falk avea treaba lui. Voinţa individuală încăpăţânată care se dezvoltase în el prin educaţia primită în Casa Pădurii cerea să-şi caute libertatea, să-şi continue calea în ceea ce Zove numise lucrarea omenirii. Oamenii aceştia nu mergeau nicăieri şi nici nu sosiseră de undeva, deoarece ei îşi retezaseră rădăcinile din trecutul omenirii. Nu numai caracterul foarte precar al existenţei sale printre basnasski îl îmboldea să plece, ci exista de asemenea un sentiment de sufocare, de înghesuială şi imobilizare, care era mai greu de suportat decât bandajul ce-i împiedica vederea.

În seara aceea Estrel se opri la cortul lui pentru a-i spune că începuse să ningă şi îşi schiţau planul în şoapte, când un glas vorbi la intrarea în cort. Estrel traduse încetişor:

— El a întrebat: „Vânătorule Orb, o vrei pe Femeia Roşie la noapte?”

Ea nu mai adăugă nicio explicaţie. Falk cunoştea regulile şi eticheta împărţirii femeilor printre bărbaţii tribului; mintea îi era ocupată cu subiectul discuţiei şi de aceea replică prin cel mai util cuvânt basnasska din lista pe care o învăţase – „Mieg!” – nu.

Glasul bărbătesc vorbi ceva mai poruncitor.

— Dacă ninsoarea va continua, murmură Estrel în galaktikă, poate mâine noapte.

Tot afundat în gânduri, Falk nu-i răspunse. Apoi îşi dădu seama că ea se ridicase şi ieşise, lăsându-l singur în cort. Iar după aceea înţelese că ea era Femeia Roşie şi că celălalt bărbat dorise să se împreuneze cu ea.

Ar fi putut răspunde simplu „da” în loc de „nu” şi când se gândi la inteligenţa ei şi la bunătatea faţă de el, la blândeţea atingerii şi glasului ei şi la tăcerea absolută în care-şi ascundea mândria sau ruşinea, făcu o grimasă fiindcă nu o cruţase şi se simţi el însuşi ruşinat ca seamăn al ei şi ca bărbat.

— Plecăm la noapte, îi spuse în ziua următoare în troienele de lângă Sălaşul Femeilor. Vino în cortul meu. Să treacă mai întâi o parte bună din noapte.

— Kokteky mi-a spus să vin în cortul lui la noapte.

— Te poţi furişa afară de acolo?

— Poate.

— Care-i cortul lui Kokteky?

— În spatele Sălaşului Societăţii Mzurra, în stânga. Are un petic deasupra intrării.

— Dacă nu vii, o să vin eu să te iau.

— În altă noapte ar putea fi mai puţin pericu...

— Şi zăpada ar fi mai puţină. Iarna este pe ducă; acesta poate fi ultimul viscol mare. Plecăm la noapte.

— O să vin în cortul tău, rosti Estrel cu supunerea ei fermă.

Falk îşi lăsase o fantă prin bandaj, cu ajutorul căruia îşi putea găsi drumul prin tabără, şi încercă s-o vadă acum, dar în lumina slabă, nu era decât o formă cenuşie în lumea cenuşie.

Ea sosi în toiul beznei din noaptea aceea, tăcută ca zăpada suflată de vânt pe cort. Amândoi îşi pregătiseră deja lucrurile pe care aveau să le ia. Niciunul nu scoase o vorbă. Falk îşi închise haina din piele de bou, îşi ridică gluga şi o strânse, apoi se aplecă să dezlege uşa cortului. Tresări brusc când aceasta fu împinsă violent şi un bărbat pătrunse de afară, îndoit din mijloc pentru a intra prin deschizătura scundă – Kokteky, un Vânător robust şi cu ţeasta rasă, gelos pe statutul şi virilitatea sa.

— Horressins! Femeia Roşie..., începu el, apoi o zări în penumbre de cealaltă parte a tăciunilor focului.

În aceeaşi clipă văzu cum erau îmbrăcaţi ea şi Falk, şi le înţelese intenţia. Se retrase, fie pentru a bloca ieşirea, fie pentru a scăpa de atacul celuilalt bărbat, şi deschise gura ca să strige. Fără să gândească, cu un gest reflex iute şi sigur, Falk trase cu laserul cu ţeava aproape lipită de corpul lui şi fulgerul scurt de lumină ucigaşă opri strigătul în gura basnasskului, arzându-i gura, creierul şi viaţa în aceeaşi clipită, în tăcere absolută.

Falk se întinse peste tăciuni, prinse mâna femeii şi o conduse peste leşul bărbatului pe care-l ucisese în beznă.

Ninsoarea fină purtată de vântul uşor se învolbura şi se cernea, tăindu-le răsuflarea de frig. Estrel respira în icnete. Ţinând cu mâna stângă încheietura femeii şi cu mâna dreaptă pistolul, Falk porni către vest printre corturile risipite, abia vizibile ca fante şi pânze de păienjeni portocalii. În două minute până şi ele dispărură şi în lume nu mai rămase absolut nimic, doar noapte şi zăpadă.

Laserele manuale din Pădurea Răsăriteană aveau mai multe setări şi funcţii: mânerul slujea ca brichetă, iar ţeava se transforma într-o lanternă nu foarte eficientă. Falk reglă arma să ofere o lumină cu care să poată citi busola şi să vadă câţiva paşi în faţă, şi porniră la drum călăuziţi de raza ucigaşă.

Vântul spulberase zăpada de pe măgura prelungă pe care se afla tabără de iarnă basnasska, dar pe măsură ce mergeau, fără a-şi putea alege drumul în faţă, având vestul busolei ca singură călăuză în viscolul care contopea văzduhul şi pământul într-un vârtej haotic, coborâră în prerie. Aici troienele ajungeau la înălţimea de un metru şi jumătate şi Estrel se strădui să treacă prin ele, icnind ca un înotător epuizat într-o mare zbuciumată. Falk îşi scoase şnurul din piele tăbăcită al glugii şi-l legă în jurul braţului, îi dădu femeii celălalt capăt să-l ţină, apoi porni el înainte, deschizându-i drum. Ea căzu o dată şi smucitura şnurului aproape că-l răsturnă; se întoarse şi fu nevoit să caute câteva clipe cu lanterna, până o găsi ghemuită, aproape lipită de picioarele lui. Îngenunche şi în sfera de lumină palidă şi ciuruită de fulgi îi zări pentru prima dată limpede chipul.

— E mai rău decât m-aşteptasem..., şopti ea.

— Trage-ţi răsuflarea, pentru câteva clipe. În scobitura asta suntem feriţi de vânt.

Rămaseră ghemuiţi laolaltă acolo, într-un glob micuţ de lumină, în jurul căruia sute de kilometri de zăpadă purtată de vânt gonea în beznă peste câmpii.

Estrel şopti ceva ce bărbatul nu înţelese imediat.

— De ce l-ai omorât?

Destins, cu simţurile tocite, apelând la toate resursele de putere pentru etapa următoare a evadării lor lente şi dificile, Falk nu răspunse. În cele din urmă, schiţă un fel de rânjet şi murmură:

— Ce altceva...?

— Nu ştiu. Ai fost nevoit.

Faţa ei era palidă şi secătuită de efort; el nu-i băgă în seamă cuvintele. Era prea înfrigurată ca să se odihnească acolo, aşa că se sculă în picioare şi o trase după el.

— Haide. Nu mai poate fi mult până la râu.

Era însă mult. Estrel venise în cortul lui după câteva ore de întuneric, aşa cum aprecia el – în limbajul pădurii exista un termen pentru ore, deşi înţelesul îi era imprecis şi calitativ, deoarece o comunitate fără afaceri şi comunicaţii prin timp şi spaţiu nu necesita ceasuri –, iar noaptea de iarnă era destul de lungă. Ei merseră înainte şi noaptea merse înainte.

Când prima lumină sură începu să se strecoare prin volbura neagră a viscolului, ei coborau cu greutate o pantă acoperită de tufişuri şi iarbă încâlcită şi îngheţată. O formă uriaşă mugi şi se ridică drept în faţa lui Falk, după care se afundă în zăpadă. De undeva din apropiere auziră fornăitul altei vite şi apoi, vreme de un minut, trecură printre creaturile masive cu boturi albe şi ochi lucitori, speriaţi, reflectând lumina, umeri şi flancuri lăţoase pe care vântul le preschimbase în troiene. După aceea străbătură cireada şi ajunseră pe malul râului mic care despărţea basnasskii de teritoriul samsit. Râuleţul era iute, puţin adânc, neîngheţat. Trebuiau să-l traverseze prin albie şi curentul trase de tălpile lor peste pietrele nesigure, le împinse genunchii şi se ridică muşcător de rece până când se căzniră să înainteze, afundaţi până la piept, prin ger arzător. Picioarele femeii cedară înainte să fi putut traversa albia. Falk o ridică din apă şi o purtă prin păpurişul încrustat de gheaţă de pe malul vestic, după care se ghemui lângă ea, complet vlăguit printre tufişurile transformate în movile de nea de pe malul de deasupra lor. Stinse lanterna. Foarte slab, dar uriaşă, o zi furtunoasă biruia bezna.

— Trebuie să mergem mai departe, trebuie să aprindem un foc.

Ea nu răspunse.

Falk o prinse în braţe şi o lipi de el. Cizmele, pantalonii şi hanoracele de la umeri în jos le erau îngheţate bocnă. Chipul lui Estrel, culcat pe braţul său, era alb ca moartea.

Bărbatul îi rosti numele, încercând s-o trezească.

— Estrel! Estrel, scoală-te! Nu putem rămâne aici. Putem să mai mergem puţin. Nu va fi aşa greu. Haide, trezeşte-te, micuţo, şoimuleţule, trezeşte-te...

În oboseala lui cumplită îi vorbi aşa cum obişnuise să-i vorbească lui Parth, la crăpatul zorilor, cu mult timp în urmă.

Ea îi dădu ascultare până la urmă, se căzni să se ridice cu ajutorul lui, strecură şnurul din piele în mănuşile îngheţate, apoi, pas cu pas, îl urmă peste ţărm, în sus pe faleza puţin înaltă şi mai departe prin ninsoarea neobosită, nemiloasă.

Urmară cursul râului, mergând spre sud, aşa cum îi spusese Estrel că vor face, când plănuiseră evadarea. Falk nu avea nicio speranţă reală că vor putea găsi ceva în vâltoarea aceea albă, tot atât de lipsită de detalii pe cât fusese viscolul din timpul nopţii. În scurt timp însă ajunseră la un pârâu ce se vărsa în râul pe care-l traversaseră şi merseră în amonte, un parcurs greu, deoarece terenul era accidentat. Se căzniră să continue. Bărbatului i se părea că lucrul cel mai bun pe care-l puteau face era să se întindă pe jos şi să doarmă, dar izbuti să nu dea ascultare imboldului aceluia doar pentru că exista cineva care se bizuise pe el, cineva aflat la mare depărtare, cu foarte mult timp în urmă, care-l trimisese într-o călătorie; el nu se putea întinde pe jos, întrucât era răspunzător înaintea cuiva...

Auzi un murmur croncănit în ureche – glasul lui Estrel. În faţa lor, un pâlc de trunchiuri înalte de plopi se ridicau în omăt ca stafii descărnate, iar femeia îl trăgea de braţ. Se împleticiră în sus şi în jos pe malul nordic al pârâului sufocat de zăpadă, imediat înapoia plopilor, căutând ceva.

— Un bolovan, repeta Estrel, un bolovan.

Şi deşi Falk nu ştia de ce le trebuia un bolovan, căută şi scormoni prin zăpadă alături de ea. Amândoi umblau în patru labe, când, în cele din urmă, femeia ajunse la reperul dorit: un bloc de piatră înalt de o jumătate de metru, acoperit de nea.

Cu mănuşi îngheţate, ea îndepărtă zăpada troienită pe faţa estică a bolovanului. Lipsit de curiozitate, apatic de osteneală, Falk o ajută. Munca lor dezveli un dreptunghi metalic, aflat la nivelul solului curios de plat. Estrel încercă să-l deschidă. Un mâner ascuns se extinse, dar laturile dreptunghiului îngheţaseră pe tot perimetrul, sudându-l de pământ. Bărbatul se strădui cu ultimele puteri să-l ridice, până când, în cele din urmă, îşi regăsi isteţimea şi încălzi metalul îngheţat cu fasciculul termic din mânerul armei. După aceea ridicară trapa şi priviră în jos scara abruptă, straniu de geometrică în sălbăticia urlătoare din jur, care se oprea înaintea unei uşi închise.

— E-n regulă, murmură Estrel. Coborî pe scară cu spatele înainte, fiindcă picioarele abia o ascultau, împinse uşa, o deschise, apoi privi în sus la Falk. Haide! zise ea.

Bărbatul coborî şi trase capacul deasupra lui, aşa cum îi spusese Estrel. Brusc fură cufundaţi în beznă şi, ghemuindu-se pe trepte, Falk se grăbi să apese butonul lanternei. Faţa femeii străluci alb dedesubt. O urmă prin uşă, într-un loc care era foarte întunecos şi foarte mare, atât de mare, încât raza lanternei abia putea atinge tavanul şi pereţii cei mai apropiaţi. Era linişte şi aerul era mort, plutind pe lângă ei într-un curent slab şi neschimbător.

— Ar trebui să fie lemne pe-aici, rosti de undeva din stânga vocea blândă şi răguşită de efort a lui Estrel. Uite-le. Trebuie să aprindem focul, ajută-mă...

Lemne uscate erau stivuite în grămezi înalte într-un colţ de lângă intrare. În timp ce el aprinse focul într-un cerc de pietre înnegrite din centrul cavernei, femeia dispăru într-un colţ îndepărtat şi reveni târând două pături grele. Se dezbrăcară amândoi şi se frecară apăsat, apoi se ghemuiră în pături, în sacii de dormit basnasski, lângă foc. Flăcările ardeau fierbinţi, ca într-un şemineu, ridicându-se spre un tiraj natural, care evacua şi fumul. Încăperea vastă sau peştera, Falk nu ştia ce era, nu se încălzi, totuşi lumina focului şi căldura îi destinse şi-i înveseli. Estrel scoase carne uscată din raniţă şi o molfăiră, deşi buzele îi dureau de la degerături şi erau prea istoviţi ca să simtă foamea. Treptat, căldura focului le pătrunse în oase.

— Cine a mai folosit locul ăsta?

— Presupun că toţi cei care ştiu de existenţa lui.

— Aici a fost cândva o casă măreaţă, dacă ăsta era beciul, zise Falk.

Privi în umbrele ce pâlpâiau şi se îndeseau în negru impenetrabil ceva mai departe de foc şi se gândi la beciurile enorme de sub Casa Fricii.

— Se zice că aici ar fi fost un oraş întreg. Se zice că se întinde foarte mult de la uşă. Eu nu ştiu.

— De unde ştiai despre locul ăsta – eşti o samsită?

— Nu.

El nu mai întrebă nimic, reamintindu-şi eticheta, dar Estrel vorbi pe neaşteptate, în felul ei supus:

— Sunt o Rătăcitoare. Noi cunoaştem multe locuri ca acesta, ascunzători... Presupun că ai auzit despre Rătăcitori.

— Câte ceva, răspunse Falk.

Se întinse şi-şi privi tovarăşa de drum, aflată de cealaltă parte a focului. Era ghemuită în sacul de dormit, cârlionţii castaniu-roşcaţi ai părului îi încadrau chipul, iar amuleta din jad alburiu de la gât reflecta văpăile.

— În pădure se ştiu puţine despre noi.

— Niciun Rătăcitor n-a ajuns în est până la Casa mea. Ceea ce se spunea despre ei se potrivea mai bine cu basnasskii: sălbatici, vânători, nomazi.

Bărbatul vorbea somnoros şi-şi lăsă capul înapoi pe braţ.

— Unii Rătăcitori pot fi numiţi sălbatici. Alţii, nu. Toţi Vânătorii Vitelor sunt sălbatici şi nu cunosc nimic în afara propriilor lor teritorii: basnasski, samsit şi arksa. Noi mergem departe. În est, mergem până la pădure, în sud până la gura Fluviului Interior, iar în vest peste Munţii Mari şi Munţii Apuseni, chiar până la mare. Eu însămi am văzut soarele apunând în mare, dincolo de şiragul de insule albastre care se întinde în largul coastelor, dincolo de văile înecate ale Californiei, scufundată de seisme...

Glasul ei încet lunecase în cadenţa unei incantaţii sau lamentaţii străvechi.

— Continuă, murmură Falk, însă femeia rămase tăcută şi în scurt timp el adormi.

O vreme, ea îi privi faţa cufundată în somn. După aceea strânse tăciunii laolaltă, şopti câteva cuvinte ca o rugăciune spre amuleta plată prinsă pe un şnur în jurul gâtului şi se ghemui să doarmă de cealaltă parte a focului.

Când Falk se trezi, Estrel aşeza cărămizi peste foc ca să sprijine un ibric plin cu zăpadă.

— Afară pare să fie sfârşitul după-amiezii, rosti femeia, dar poate la fel de bine să fie dimineaţă sau amiază. Viscolul este la fel de violent. Nu ne pot urmări. Şi chiar dacă ar face-o, n-ar putea intra aici... Ibricul era laolaltă cu păturile, explică ea. Şi mai este o pungă cu mazăre deshidratată. O să ne descurcăm binişor aici. Chipul delicat, însă dur, se întoarse către el cu un surâs vag. Este totuşi întuneric. Nu-mi plac zidurile groase şi întunericul.

— Este mai bine decât să porţi un bandaj peste ochi. Deşi mi-ai salvat viaţa cu bandajul acela. Mai bine orbul Horressins, decât mortul Falk. Bărbatul şovăi, apoi întrebă: Ce te-a împins să mă salvezi?

Ea înălţă din umeri, fără ca surâsul slab, ezitant, să-i părăsească faţa.

— Erai la fel ca mine, prizonier... Se spune mereu că Rătăcitorii sunt pricepuţi în şiretlicuri şi deghizări. Nu i-ai auzit numindu-mă Femeia Vulpe? Dă-mi voie să mă uit la rănile tale. Mi-am luat punguliţa cu leacuri.

— Rătăcitorii sunt şi tămăduitori buni?

— Avem unele abilităţi.

— Şi cunoşti Limba Veche; nu ai uitat calea veche a oamenilor, ca basnasskii.

— Da, noi toţi cunoaştem galaktika. Ia uită-te, ţi-a degerat marginea urechii. Asta pentru că ţi-ai scos şnurul de la glugă, ca să nu mă pierzi în viscol.

— Nu-mi pot vedea singur urechea, rosti Falk, supunându-se mâinilor ei. De obicei n-am nevoie de aşa ceva.

Pe când îi doftoricea tăietura încă nevindecată de la tâmpla stângă, femeia îi privi chipul cu coada ochiului şi în cele din urmă rosti:

— Fără îndoială, există mulţi Pădurari cu ochi ca ai tăi.

— Niciunul.

În mod vădit, eticheta prevala. Ea nu întrebă nimic, iar Falk, fiindcă decisese să nu se încreadă în nimeni, nu oferi nimic voluntar. Totuşi propria lui curiozitate îl învinse şi întrebă:

— Nu te sperie aşadar, ochii ăştia de felină?

— Nu, răspunse Estrel în felul ei blând. M-ai speriat doar o singură dată. Când ai tras... atât de iute...

— Kokteky ar fi trezit întreaga tabără.

— Ştiu, ştiu, dar noi nu avem arme. Ai tras atât de iute, încât m-am speriat... a fost ca o întâmplare teribilă pe care am văzut-o cândva, în copilărie. Un bărbat care l-a ucis pe altul cu un pistol, mai iute ca gândul, exact ca tine. Era unul dintre Şterşi.

— Şterşi?

— Ei, îi mai întâlneşti uneori prin Munţi.

— Ştiu foarte puţine despre Munţi.

Femeia începu să-i explice, deşi parcă fără chef:

— Cunoşti Legea Lorzilor. Ei nu ucid... ştii asta. Când în oraşul lor există un ucigaş, ei nu-l pot omorî ca să-l oprească, aşa că-l transformă într-un Şters. Fac ceva cu mintea lui. Îl pot elibera după aceea şi el începe să trăiască o viaţă nouă, inocent. Bărbatul cu care am vorbit era mai vârstnic decât tine, dar avea mintea unui copil. Şi ţinea o armă în mâini, iar mâinile lui ştiau cum s-o folosească şi el... a împuşcat un om din imediata apropiere, la fel ca tine...

Falk tăcu. Privi peste foc către pistolul lui, care se afla pe raniţă, instrumentul micuţ şi minunat care-i aprindea focurile, îi asigura carnea şi-i luminase întunericul pe tot lungul drumului. Mâinile lui nu avuseseră ştiinţa folosirii armei... sau nu era aşa? Metock îl învăţase să tragă cu pistolul. El învăţase de la Metock, apoi devenise iscusit, vânând. Era sigur în privinţa asta. Nu putea fi un simplu mutant şi criminal, care căpătase o a doua şansă în viaţă prin caritatea arogantă a Lorzilor din Es Toch...

Nu era totuşi ceva mai plauzibil decât propriile lui vise vagi şi noţiuni despre originea sa?

— Şi cum fac asta minţii unui om?

— Nu ştiu.

— Ar putea s-o facă, rosti el, nu numai criminalilor, ci şi... rebelilor?

— Ce sunt rebelii?

Femeia vorbea galaktika mult mai fluent decât el, însă nu auzise niciodată cuvântul acela.

Estrel îi terminase de tratat rana şi-şi aranja cu grijă puţinele medicamente în pungă. Falk se răsuci atât de brusc spre ea, încât păru speriată şi tresări, retrăgându-se puţin.

— Tu ai mai văzut vreodată ochi ca ai mei? întrebă el.

— Nu.

— Cunoşti... Oraşul?

— Es Toch? Da, am fost acolo.

— Atunci i-ai văzut pe shingi?

— Tu nu eşti un shing.

— Nu, dar mă voi duce printre ei. Totuşi mă tem...

Se opri.

Estrel închise punga cu medicamente şi o puse în raniţa ei.

— Es Toch este ciudat pentru oamenii sosiţi din casele singuratice şi de pe tărâmurile îndepărtate, vorbi ea în cele din urmă cu glasul ei moale şi grijuliu. Eu însă am mers pe străzile lui fără să păţesc nimic; acolo locuiesc mulţi oameni care nu se tem de Lorzi. Nu trebuie să fii temător. Lorzii sunt foarte puternici, dar multe dintre cele ce se spun despre Es Toch nu sunt adevărate...

Ochii lor se întâlniră. Falk decise brusc şi, apelându-şi puţinele abilităţi paraverbale pe care le avea, îi vorbi pentru prima dată în minte:

— Spune-mi atunci ce este adevărat despre Es Toch!

Estrel clătină din cap şi răspunse cu glas tare:

— Eu ţi-am salvat viaţa şi tu ai salvat-o pe a mea şi suntem tovarăşi şi poate camarazi-Rătăcitori pentru o vreme. Dar nu-ţi voi vorbi în minte nici ţie, nici altui om întâlnit din întâmplare; nici acum şi nici altă dată.

— Aşadar mă crezi totuşi un shing? întrebă el ironic, puţin umilit, ştiind că femeia avea dreptate.

— Cine poate fi sigur? replică ea şi apoi adăugă cu surâsul ei şters: Deşi mi-ar veni greu să cred asta despre tine... Uite, s-a topit zăpada din ibric. Ies afară să mai aduc. Este nevoie de multă ca să obţinem nişte apă şi amândoi suntem însetaţi. Tu... numele tău este Falk?

El încuviinţă din cap, privind-o.

— Nu fi neîncrezător în privinţa mea, Falk, rosti Estrel. Dă-mi voie să ţi-o dovedesc. Graiul minţii nu demonstrează nimic, iar încrederea trebuie să crească, din acţiuni purtate de-a lungul zilelor.

— Ud-o atunci, rosti Falk, şi eu sper că va creşte.

Mai târziu, în noaptea lungă şi tăcerea din cavernă, el se trezi din somn şi o văzu ghemuită lângă tăciunii focului, cu faţa arămie aplecată spre propriii ei genunchi. Îi rosti numele.

— Mi-e frig, spuse Estrel. N-a mai rămas pic de căldură...

— Vino la mine, îi vorbi el somnoros, zâmbind.

Femeia nu răspunse, dar se ridică şi veni la el prin întunericul luminat în roşu, goală cu excepţia pietrei alburii de jad dintre sâni. Era subţire şi tremura de frig. În mintea lui, care din unele puncte de vedere era a unui bărbat foarte tânăr, Falk hotărâse să n-o atingă, întrucât Estrel îndurase atâtea din partea sălbaticilor, însă ea îi murmură:

— Încălzeşte-mă, adu-mi mângâiere.

Şi el se înflăcără ca focul sub vânt şi toate hotărârile fură spulberate de prezenţa ei şi de supunerea ei absolută. Estrel rămase toată noaptea în braţele lui, lângă cenuşa focului.

În timp ce viscolul se înteţi şi apoi se sfârşi deasupra lor, Falk şi Estrel petrecură trei zile şi trei nopţi în cavernă, dormind şi făcând dragoste. Ea era întotdeauna la fel, ascultătoare şi supusă. El, având doar memoria drăgostirii plăcute şi voioase pe care o împărtăşise cu Parth, fu uimit de pofta nepotolită şi violenţa dorinţei pe care i-o stârnea Estrel. Adesea amintirea lui Parth îi sosea însoţită de o imagine vie, amintirea unui pârâu cu apă iute şi limpede, care se strecura printre pietre într-un loc adumbrit din pădure, lângă Poiană. Totuşi nicio amintire nu-i potolea setea şi o dată în plus căuta satisfacţie în supunerea nesfârşită a lui Estrel, găsind cel puţin istovire. O dată totul se transformă în furie neînţeleasă. Bărbatul o acuză:

— Mă accepţi doar pentru că crezi că trebuie s-o faci, fiindcă altfel te-aş fi siluit.

— Şi n-ai fi făcut-o?

— Nu! exclamă el, crezându-şi spusele. Nu vreau ca tu să mă slujeşti, să mi te supui... Nu ne dorim amândoi căldură omenească?

— Ba da, murmură ea.

Pentru o vreme Falk nu se apropie de femeie, hotărând că n-o va mai atinge niciodată. Ieşi de unul singur cu pistolul laser pentru a explora locul straniu în care se găseau. După câteva sute de paşi, caverna se îngustă, devenind un tunel înalt şi larg, cu podea netedă, negru şi tăcut, care înaintă mult, după care coti, fără să se îngusteze sau ramifice, pentru ca după cotul acela să continue în beznă. Paşii lui Falk răsunau înfundat. Nimic nu sclipea sau proiecta umbre sub raza lanternei. Bărbatul merse până când se simţi obosit şi flămând, şi atunci se întoarse. Totul era absolut la fel, nu ducea nicăieri. Reveni la Estrel, la făgăduiala şi neîmplinirea nesfârşită a îmbrăţişărilor ei.

Viscolul încetase. Ploaia de o noapte dezgolise pământul negru şi ultimele troiene de zăpadă roase de picături se topeau, sclipind. Falk se opri în capul scării, cu razele soarelui în păr, cu vântul proaspăt pe faţă şi în plămâni. Se simţea ca o cârtiţă care-şi încheiase hibernarea, ca un şobolan ieşit dintr-o bortă.

— Să pornim, se adresă el lui Estrel şi mai coborî în cavernă doar pentru a o ajuta să strângă iute lucrurile, apoi ieşiră.

O întrebase dacă ştia unde erau ai ei şi femeia răspunsese:

— Probabil că de acum au ajuns departe în vest.

— Ei ştiau că traversai singură teritoriul basnasskilor?

— Singură? Numai în basmele din Epoca Oraşelor femeile merg singure undeva. Eram însoţită de un bărbat. Basnasskii l-au omorât.

Faţa ei delicată era împietrită, lipsită de expresie.

Falk începu să-şi explice atunci pasivitatea ei curioasă, lipsa de reacţie care părea aproape o trădare a sentimentelor lui intense. Ea suferise prea multe şi nu mai putea reacţiona. Cine fusese tovarăşul pe care-l omorâseră basnasskii? Nu era treaba lui să ştie asta, dacă ea nu dorea să i-o spună. Însă furia lui pierise şi din clipa aceea o trată pe Estrel cu încredere şi tandreţe.

— Te pot ajuta să-i cauţi pe ai tăi?

— Eşti un om bun, răspunse ea încet, dar ei vor fi hăt departe şi eu nu pot să caut pe toate Câmpiile Apusene...

Tonul pierdut, răbdător al vocii ei îl mişcă.

— Vino atunci spre vest împreună cu mine, până afli veşti despre ei. Ştii calea pe care voi merge eu.

Continua să-i vină greu să rostească numele „Es Toch“, care în graiul pădurii era o obscenitate, ceva abominabil. Încă nu se obişnuise cu felul cum Estrel vorbea despre oraşul shing ca despre un loc la fel de banal ca oricare altul.

Ea şovăi, totuşi când bărbatul insistă, acceptă să-l însoţească. Asta îl încântă, datorită dorinţei lui pentru ea şi a compătimirii, datorită singurătăţii pe care o cunoscuse el şi pe care nu mai voia s-o ştie. Porniră împreună prin razele reci ale soarelui şi vânt. Inima lui Falk era fericită că se găsea sub cerul deschis, că era liber, că mergea. Astăzi nu mai conta sfârşitul călătoriei. Ziua era luminoasă, norii mari şi strălucitori pluteau deasupra capetelor, calea era propriul ei sfârşit. Merse, iar femeia blândă, docilă şi neobosită merse alături de el.

5

Traversară pe jos Marile Câmpii – ceea ce este uşor de spus, dar n-a fost nici uşor, nici repede de făcut. Zilele erau mai lungi decât nopţile şi vânturile primăverii se înmuiau şi se îndulceau când îşi zăriră, din depărtare, ţinta: bariera, neclară din cauza zăpezii şi a depărtării, zidul care zăgăzuia continentul de la nord la sud. Falk rămase nemişcat, privind munţii.

— Es Toch se află sus în munţi, rosti Estrel de lângă el. Sper ca amândoi să găsim acolo ce căutăm.

— Adesea îl privesc mai degrabă cu temeri decât speranţe... Mă bucur totuşi că am văzut munţii.

— Ar trebui să plecăm de aici.

— Îl voi întreba pe Prinţ dacă-i de acord să pornim mâine.

Dar înainte de a se despărţi de femeie, se întoarse şi privi o vreme către est, la deşertul dinafara grădinilor Prinţului, parcă cercetând drumul pe care ei doi îl străbătuseră împreună.

Acum ştia şi mai bine ce planetă pustie şi misterioasă moşteniseră oamenii în aceste zile din urmă ale istoriei lor. Săptămâni la rând, el şi tovarăşa lui de drum merseseră fără să vadă nicio urmă a prezenţei omeneşti.

La începutul călătoriei înaintaseră precauţi prin teritoriile samsiţilor şi altor naţii de Vânătorii Vitelor, despre care Estrel ştia că sunt la fel de agresivi ca basnasskii. După care, ajungând în tărâmuri mai aride, fuseseră siliţi să urmeze drumurile pe care alţii le folosiseră înaintea lor, pentru a găsi apă; când existau însă semne de oameni care trecuseră recent pe acolo sau care locuiau prin preajmă, Estrel era cu ochii în patru şi uneori schimba cursul, pentru a evita până şi riscul de a fi zăriţi. Deţinea o cunoaştere generală, şi pe alocuri remarcabil de particulară, a regiunii pe care o traversau; iar uneori, când terenul devenea şi mai accidentat şi aveau dubii privind direcţia în care să apuce, ea rostea:

— Să aşteptăm până în zori.

Se îndepărta după aceea puţin, se ruga vreme de un minut la amuleta ei, apoi se întorcea, se strecura în sacul de dormit şi dormea senină. Iar drumul pe care-l alegea în zori era întotdeauna cel bun.

— Instinctul Rătăcitorilor, spunea ea când Falk îi admira alegerea. Oricum suntem în siguranţă atâta timp cât ne ţinem aproape de apă şi departe de oameni.

O dată însă, pe când se aflau la multe zile spre vest de cavernă şi urmau curbura unei văi adânci prin care curgea un pârâu, ajunseseră în mod atât de neaşteptat la o aşezare, încât străjile locului îi înconjuraseră înainte să fi putut fugi. Ploaia deasă şi grea ascunsese orice vedere sau sunet ale locului. Când cei de acolo nu dovediseră violenţă şi acceptaseră să-i găzduiască pentru o      zi sau două, Falk fusese încântat, deoarece călătoria şi camparea sub ploaia aceea fuseseră oribile.

Tribul sau poporul acela se autointitula Prisăcarii. Erau o grupare ciudată, alfabetizaţi şi înarmaţi cu lasere, purtând toţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, aceleaşi veşminte lungi din pânza-iernii galbenă, însemnate cu o cruce maronie pe piept, ospitalieri, totuşi necomunicativi. Le oferiseră călătorilor paturi în dormitoarele-case, clădiri lungi, scunde şi fragile din lemn şi lut, şi mâncare din abundenţă la masa comună, dar vorbeau atât de puţin, cu străinii şi între ei înşişi, încât păreau aproape o comunitatea de înapoiaţi mintal.

— Au jurat tăcerea. Au legăminte, credinţe şi rituri, însă nimeni nu le cunoaşte înţelesul, spusese Estrel cu dispreţul calm şi neinteresat pe care părea să-l simtă faţă de majoritatea oamenilor.

Falk crezuse că Rătăcitorii erau un popor mândru, dar Prisăcarii răspunseseră cu aceeaşi monedă la dispreţul femeii: nu i se adresaseră nici măcar o dată. Vorbiseră însă cu Falk.

— Femeia ta vrea o pereche de încălţări de-ale noastre? îl întrebaseră de parcă Estrel ar fi fost calul lui şi ei observaseră că trebuia potcovit.

Propriile lor femei aveau nume bărbăteşti, iar bărbaţii li se adresau şi făceau referire la ele tot ca la bărbaţi. Erau fete grave, cu ochi senini şi buze tăcute, care trăiau şi munceau ca bărbaţii printre tineri şi bărbaţi la fel de gravi şi sobri. Puţini Prisăcari aveau peste patruzeci de ani şi niciunul mai puţin de doisprezece. Era o comunitate stranie, precum cazarma hibernală a unei armate care poposise aici, în mijlocul solitudinii absolute, în armistiţiul unui război neexplicat: ciudată, tristă şi admirabilă. Ordinea şi frugalitatea traiului lor îi reaminteau lui Falk de Casa lui din pădure, iar sentimentul unei dedicaţii integrale ascunse, dar perfecte, îl odihnea în mod neaşteptat. Războinicii aceştia asexuaţi şi frumoşi dovedeau o mare siguranţă, deşi nu-i destăinuiseră niciodată străinului pricina din care erau atât de siguri.

— Îşi sporesc rândurile, împerechindu-se cu femei sălbatice capturate, pe care le folosesc ca pe nişte scroafe de sămânţă, şi le cresc copiii în grupuri. Adulează o divinitate numită Zeul Mort, pe care o îmbunează cu sacrificii... omoruri. Nu sunt altceva decât vestigiile unei superstiţii străvechi, rosti Estrel când Falk spusese ceva în favoarea Prisăcarilor.

În ciuda supunerii ei, părea că dispreţuieşte să fie tratată ca o creatură dintr-o specie inferioară. Mândria unei făpturi atât de pasive îl înduioşară şi în acelaşi timp îl amuză pe bărbat, care o tachină:

— Şi eu te-am văzut murmurând către amuleta ta pe înserate. Religiile diferă...

— Aşa este, încuviinţă ea însă păru tot supusă.

— Mă întreb împotriva cui se înarmează?

— Împotriva Inamicului lor, fără doar şi poate. De parcă s-ar putea lupta cu shingii! De parcă shingii s-ar sinchisi să lupte cu ei!

— Vrei să continui, aşa-i?

— Da. N-am încredere în oamenii aceştia. Ţin prea multe ascunse.

În seara aceea, Falk merse să-şi ia rămas-bun de la conducătorul comunităţii, Hiardan, un bărbat cu ochi cenuşii, mai tânăr poate decât el. Hiardan îi primi laconic mulţumirile, după care rosti în felul simplu şi măsurat al Prisăcarilor:

— Cred că ne-ai spus adevărul şi pentru asta îţi mulţumesc. Dacă ai fi venit singur, te-am fi primit mai călduros şi ţi-am fi spus lucruri pe care le cunoaştem.

Falk ezită înainte să răspundă.

— Îmi pare rău, totuşi n-aş fi ajuns atât de departe, dacă n-ar fi fost călăuza şi prietena mea. Voi trăiţi aici toţi împreună, Stăpâne Hiardan. Ai fost vreodată singur?

— Rareori, spuse celălalt. Solitudinea este moartea sufletului: omul înseamnă omenire. Aşa spune proverbul nostru. Dar tot noi spunem să nu te încrezi decât în fratele tău şi în geamănul de stup, pe care îi cunoşti din pruncie. Aceasta este legea noastră. Doar ea asigură protecţia.

— Eu nu am însă nici rude, nici protecţie, Stăpâne, rosti Falk şi, plecându-se soldăţeşte în maniera Prisăcarilor, îşi luă rămas-bun, iar a doua zi, la crăpatul zorilor, plecă spre vest cu Estrel.

Pe măsură ce mergeau, văzură la răstimpuri alte aşezări sau campamente, niciuna mare, toate răzleţite – cinci-şase pe distanţă de şase sute de kilometri. Dacă ar fi fost singur, Falk s-ar fi oprit în unele dintre ele. Era înarmat şi locurile păreau inofensive: două corturi de nomazi lângă un pârâiaş tivit cu gheaţă, sau un ciobănaş solitar pe o costişă uriaşă, veghind boii roşii pe jumătate sălbatici sau, hăt departe pe ţinutul unduitor, un fuior izolat de fum albăstrui sub cerul sur şi nesfârşit. El părăsise pădurea pentru a căuta informaţii despre sine, indicii despre ce era el sau îndrumări spre ceea ce fusese în anii pe care nu şi-i putea reaminti; dar cum avea să afle, dacă nu cuteza să rişte să întrebe? Lui Estrel îi era însă frică să se oprească până şi în cea mai micuţă şi săracă dintre aşezările acelea din prerie.

— Lor nu le plac Rătăcitorii, îi spuse, şi de fapt niciun fel de străini. Cei care trăiesc atâta timp singuri devin temători. În teama lor, ei ne vor primi şi ne vor da mâncare şi adăpost, dar apoi, în toiul nopţii, ne vor lega şi ne vor omorî. Tu nu poţi să mergi la ei, Falk – şi îi privi ochii –, şi să le spui eu sunt seamănul vostru om... Ei ştiu că noi suntem aici, ne urmăresc din depărtare. Dacă ne vor vedea plecând mâine, nu ne vor cauza necazuri. Însă dacă nu vom pleca sau dacă vom încerca să mergem la ei, se vor teme de noi. Teama este cea care ucide.

Ars de vânt şi obosit de drum, cu gluga împinsă pe spate, astfel încât vântul puternic dinspre vestul înfocat îi înfoia părul, Falk stătea cu braţele pe genunchi lângă focul lor, la adăpostul unui deal noduros.

— Foarte adevărat, zise el, deşi privea melancolic fuiorul acela îndepărtat de fum.

— Poate că ăsta-i motivul pentru care shingii nu omoară pe nimeni.

Estrel îi cunoştea starea de spirit şi încerca să-l îmbărbăteze, să-i schimbe gândurile.

— Care anume? întrebă el, conştient de intenţia ei, dar indiferent.

— Pentru că ei nu se tem.

— Este posibil.

Femeia îl pusese gânduri, chiar dacă acelea nu erau foarte vesele. În cele din urmă rosti:

— Ei bine, fiindcă se pare că trebuie să mă duc direct la ei pentru a-mi pune întrebările, dacă mă vor ucide, voi avea satisfacţia de a şti că i-am speriat...

Estrel clătină din cap.

— Nu-i aşa. Ei nu omoară.

— Nici chiar gândaci? întrebă Falk, descărcându-şi asupra ei iritarea cauzată de oboseală. Ei ce fac cu gândacii în Oraşul lor – îi dezinfectează şi apoi îi eliberează ca pe Şterşii despre care mi-ai povestit?

— Nu ştiu, răspunse femeia, care îi privea întotdeauna întrebările cu seriozitate. Totuşi legea lor este respectul pentru viaţă şi ei o cinstesc cu adevărat.

— Ei nu respectă viaţa oamenilor. Şi de ce ar face-o? – nu sunt oameni.

— Păi, exact ăsta este motivul pentru care legea lor este respectul pentru viaţă, nu? Şi am fost învăţată că după venirea shingilor, n-au mai existat războaie nici pe Pământ şi nici între planete. Oamenii sunt cei care se omoară între ei!

— Nu există oameni care mi-ar putea face ce mi-au făcut shingii. Eu cinstesc viaţa pentru că este mult mai dificilă şi mai nesigură decât moartea, iar calitatea cea mai dificilă şi mai nesigură dintre toate este inteligenţa. Shingii şi-au cinstit legea şi mi-au îngăduit să trăiesc, dar mi-au ucis inteligenţa. Asta nu-i o crimă? Au ucis bărbatul care am fost, copilul care fusesem. Ţi se pare că respectul acela înseamnă să te joci cu mintea unui om? Legea lor este o minciună şi respectul lor este batjocură.

Stingherită de furia lui, Estrel îngenunche lângă foc şi tăie şi pregăti un iepure pe care-l împuşcase Falk. Cârlionţii roşcat-prăfuit erau lipiţi de capul plecat; chipul femeii era răbdător şi îndepărtat. Ca întotdeauna, îl atrăgea spre ea prin remuşcare şi dorinţă.

Deşi erau atât de apropiaţi, el n-o înţelegea niciodată; oare toate femeile erau aşa? Estrel părea o cameră uitată dintr-o casă uriaşă, o casetă sculptată fără cheie. Nu ascundea nimic de el, totuşi secretele ei rămâneau neatinse.

Seara gigantică se întunecă peste kilometri de pământ şi iarbă potopite de ploaie. Flăcăruile focului lor ardeau roşu-aurii în amurgul albăstrui cristalin.

— Este gata, Falk, anunţă glasul moale.

Bărbatul se ridică şi i se alătură lângă foc.

— Prietena mea, dragostea mea, spuse el şi-i prinse mâna pentru o clipă.

Se aşezară unul lângă celălalt şi împărţiră friptura, iar mai târziu somnul.

Pe măsură ce continuară spre vest, preria deveni tot mai uscată şi aerul mai transparent. Pentru câteva zile, Estrel îi călăuzi către sud, pentru a evita o zonă despre care spunea că era, sau fusese, teritoriul unui popor nomad foarte sălbatic: Călăreţii. Falk se încrezu în judecata ei, nedorind să repete experienţa cu basnasskii. În zilele a cincea şi a şasea ale ocolului aceluia spre sud, traversară o regiune deluroasă şi ajunseră pe teren înalt şi arid, plat şi lipsit de arbori, mereu bătut de vânturi. Viroagele se umpleau de torenţi în timpul ploilor, iar a doua zi erau complet secate. În timpul verii probabil că aici era un semideşert; chiar şi primăvara părea mohorât.

Trecură în două rânduri pe lângă ruine străvechi, simple movile şi ridicături de pământ, însă aliniate în geometria largă a străzilor şi pieţelor. Fragmente de vase, cioburi de sticlă colorată şi plastic abundau în solul spongios din jur. Trecuseră două mii de ani, poate chiar trei mii, de când fuseseră locuite. Stepa aceasta vastă, bună doar pentru păşunat, nu mai fusese recolonizată după diaspora spre stele, a cărei dată nu era clar cunoscută în înregistrările fragmentate şi falsificate lăsate oamenilor.

— Interesant să te gândeşti, rosti Falk pe când ocoleau al doilea oraş îngropat de atâta vreme, că aici s-au jucat copii şi... că femei au atârnat rufe la uscat... cu atâta vreme în urmă. În altă epocă. Mai îndepărtată de noi decât planetele din jurul altei stele.

— Epoca Oraşelor, zise Estrel, Epoca Războiului... N-am auzit niciodată poveşti despre locurile astea, de la nimeni din semenii mei. Poate că am coborât prea mult în sud şi ne îndreptăm către Deşerturile de Miazăzi.

Aşa că schimbară cursul şi merseră spre vest şi uşor spre nord, iar în dimineaţa următoare ajunseră la un râu mare, cu ape portocalii şi turbulente, puţin adânc, însă periculos de traversat, deşi petrecură toată ziua căutând un vad.

Pe malul său vestic, ţinutul era încă şi mai arid. Ei îşi umpluseră ploştile la râu şi, întrucât apa fusese o problemă doar în privinţa excesului, nu a lipsei, Falk o ignorase. Cerul era senin acum şi soarele strălucea toată ziua; pentru prima dată după sute de kilometri, ei nu mai trebuiau să se lupte cu vântul rece în timp ce mergeau şi puteau să doarmă uscaţi şi calzi. Primăvara sosea iute şi strălucitoare în tărâmul secetos; steaua dimineţii ardea deasupra zorilor şi flori sălbatice răsăreau sub paşii lor. Dar nu ajunseră la niciun pârâu sau izvor, deşi trecuseră trei zile de când traversaseră râul.

Când trecuseră prin râu, Estrel răcise. Nu spusese nimic, însă nu mai putea ţine pasul neobosită şi începuse să se scofâlcească la chip. Apoi o lovi dizenteria. Poposiră devreme. În vreme ce zăcea întinsă lângă focul lor, seara, femeia începu să plângă, fără lacrimi, doar câteva suspine înăbuşite, totuşi care însemnau foarte mult pentru cineva care-şi ţinea emoţiile atât de zăvorâte la interior.

Speriat, Falk încercă s-o liniştească, prinzând-o de mâini; atunci o simţi arzând de febră.

— Nu m-atinge, spuse Estrel. Nu, nu. Am pierdut-o, am pierdut-o, ce-o să mă fac?

Şi el văzu că şnurul şi amuleta din jad alburiu îi dispăruseră de la gât.

— Probabil c-am pierdut-o când am traversat râul, zise ea stăpânindu-se, lăsându-l pe bărbat să-i ia mâna.

— De ce nu mi-ai spus...

— La ce bun?

El nu avu ce să-i răspundă. Estrel tăcu din nou, dar Falk îi putea simţi neliniştea reprimată, febrilă. Peste noapte starea i se înrăutăţi şi dimineaţă era foarte bolnavă. Nu putea mânca şi, deşi suferea de sete, nu suporta sângele de iepure, care era tot ce-i putea oferi el de băut. Bărbatul o instală pe cât de confortabil reuşi, după care, luând ploştile goale, porni să caute apă.

Kilometru după kilometru de iarbă sârmoasă, presărată de floricele, şi pâlcuri de tufişuri se întindeau la nesfârşit, uşor unduitor, spre marginea strălucitoare şi pâcloasă a cerului. Soarele strălucea fierbinte; ciocârliile deşertului cântau de pe sol. Falk merse cu pas egal şi iute, încrezător la început, apoi încăpăţânat, descriind o curbă lungă, mai întâi către nord, după aceea spre est faţă de popasul lor. Ploile din săptămâna trecută se infiltraseră deja adânc în solul acesta şi nu existau pâraie. Nu exista apă. El trebuia să continue către vestul taberei. Revenind din est, căuta neliniştit tabăra din ochi, când, de pe o măgură prelungă şi scundă, văzu la mulţi kilometri spre vest o pată, o pâclă întunecată care putea fi un pâlc de copaci. Peste numai câteva clipe zări fumul mai apropiat al popasului lor şi porni intr-acolo în fugă, deşi era obosit şi soarele coborât îl izbea cu razele în ochi, iar gura îi era uscată ca iasca.

Estrel menţinuse focul fumegând, ca să-l călăuzească înapoi. Zăcea lângă el în sacul de dormit uzat. Nu înălţă capul când bărbatul se apropie de ea.

— Către vest, nu departe de locul ăsta, sunt copaci; poate fi şi apă. Azi-dimineaţă am pornit în direcţia greşită, rosti el, strângând lucrurile lor şi punându-şi raniţa în spate.

Trebui s-o ajute pe Estrel să se scoale; o prinse de braţ şi porniră la drum. Frântă din mijloc, parcă oarbă, femeia se împletici alături de el mai bine de un kilometru, apoi încă o dată pe atât. Suiră pe unul dintre valurile lungi de pământ din zonă.

— Uite, rosti Falk, acolo – vezi? Sunt copaci, da, trebuie să fie şi apă.

Insă Estrel căzuse în genunchi, după aceea se întinse pe o parte în iarbă, chircită de durere, cu ochii strâns închişi. Nu mai putea continua.

— Cred că mai sunt trei, cel mult patru kilometri, zise el. O să aprind un foc aici şi tu te poţi odihni; eu o să merg să umplu ploştile şi mă întorc – sunt sigur că acolo există apă şi nu va dura mult.

Femeia rămase nemişcată în timp ce el strânse vreascuri şi crengi rupte din tufe şi încropi un foc mic, după care adună lemne verzi pe care Estrel să le poată arunca în flăcări.

— Mă-ntorc repede, repetă Falk şi porni.

În clipa aceea ea se ridică în capul oaselor, palidă şi tremurând, şi strigă:

— Nu! Nu mă lăsa! Nu trebuie să mă laşi singură... nu trebuie...

N-avea rost să încerce să o convingă. Era bolnavă şi speriată mai presus de raţiune. N-o putea lăsa acolo, cu noaptea apropiindu-se; desigur, ar fi putut s-o facă, dar i se părea că n-ar fi izbutit cu adevărat. O ridică în picioare, îi trecu un braţ pe după gâtul lui şi porni la drum, pe jumătate trăgând-o, pe jumătate purtând-o pe sus.

La următoarea ridicătură de teren zări iarăşi arborii, care nu păreau mai aproape. Soarele apunea într-o ceaţă aurie peste oceanul de pământ. De acum el o ducea în braţe pe Estrel şi la fiecare câteva minute era nevoit să se oprească, să-şi lase povara şi să se trântească lângă ea, pentru a-şi recăpăta suflarea şi puterile. I se părea că n-ar fi fost chiar aşa greu, dacă ar fi avut măcar puţină apă, doar atât cât să-şi umezească gura.

— Este o casă, îi şopti el cu glas uscat şi şuierător. Apoi din nou: O casă, printre copaci. Nu-i foarte departe...

De data asta ea îl auzi şi-şi zvârcoli corpul, fără putere, se strădui să i se împotrivească şi gemu:

— Nu te duce acolo. Nu, nu te duce acolo. Nu la case. Ramarren nu trebuie să meargă la case. Falk...

Începu să strige slab într-o limbă pe care bărbatul n-o înţelegea, ca şi cum ar fi strigat după ajutor. El nu se opri, deşi era cocârjat de greutatea ei.

Brusc, lumina străluci aurie în negurile amurgului târziu: lumină care răzbătea prin ferestrele înalte dinapoia copacilor negri şi înalţi.

Un urlet aspru se ridică în direcţia ei şi se apropie de Falk. Bărbatul continuă, după care se opri, zărind umbre ce alergau spre el din crepuscul şi produceau vacarmul acela. Forme adumbrite, masive, înalte până la talia sa, îl încercuiră şi repeziră către el boturi ce pocneau din fălci. Falk rămase locului, susţinând greutatea lipsită de cunoştinţă a lui Estrel; nu-şi putea scoate arma şi nu cuteza să se clintească. La numai câteva sute de metri depărtare, luminile de la ferestrele înalte sclipeau senine.

— Ajutor! strigă Falk. Ajutor!

Vocea îi era însă doar o şoaptă cârâită.

Alte glasuri răsunară sonor din depărtare. Fiarele din umbre se retraseră. Oameni veniră spre Falk, care, fără să-i dea drumul lui Estrel, căzuse în genunchi.

— Luaţi femeia, rosti vocea unui bărbat.

Altă voce zise limpede:

— Ce avem aici? – altă pereche de uzinaţi?

Îi porunciră lui Falk să se scoale, dar el se împotrivi, scâncind:

— N-o răniţi... e bolnavă...

— Haide, atunci!

Mâini aspre şi grăbite îl siliră să dea ascultare. Îl lăsă s-o ia pe Estrel. Era atât de ameţit de oboseală, încât nu înţelese decât după mult timp ce i se întâmpla şi unde se afla. Îi dădură să bea apă rece pe săturate, asta era tot ce ştia, tot ce conta.

Stătea jos. Cineva, al cărui grai nu-l putea înţelege, încerca să-l convingă să bea un pahar. Falk luă paharul şi bău. Lichidul dinăuntru era pişcător şi avea iz puternic de ienupăr. Un pahar – un păhărel umplut cu o pâclă verzuie: acela fu primul lucru pe care-l văzu clar. Nu mai băuse dintr-un pahar de când plecase din Casa Zove. Scutură din cap, simţi cum lichiorul volatil îi limpezea gâtlejul şi mintea, şi înălţă ochii.

Se afla într-o încăpere vastă. O podea lungă din piatră lustruită oglindea peretele îndepărtat pe care, sau în care, strălucea un disc de lumină galbenă, blândă. Căldura ca radia dinspre disc era palpabilă pe chipul lui. Pe podeaua goală, la jumătatea distanţei dintre el şi cercul de lumină aidoma unui soare, se afla un jilţ masiv şi înalt; lângă el, nemişcată, silueta unei fiare întunecate.

— Ce eşti tu?

Falk zări liniile ascuţite ale nasului şi maxilarului, mâna neagră de pe braţul jilţului. Glasul era gros şi dur ca piatra. Cuvintele nu erau în galaktika pe care el o vorbise de atâta timp, ci în propriul lui grai, limba pădurii, deşi dialectul diferea. Răspunse încet, spunând adevărul.

— Nu ştiu ce sunt. Cunoaşterea de sine mi-a fost răpită acum şase ani. Într-o Casă a Pădurii am învăţat calea omului. Mă duc la Es Toch, pentru a încerca să-mi aflu numele şi natura.

— Te duci în Locul Minciunilor ca să cauţi adevărul? Uzinaţi şi-nstrăinaţi aleargă peste Pământul obosit cu multe solii, dar asta-i mai presus de orice nebunie sau minciună. Ce te-a adus la Regatul meu?

— Tovarăşa mea...

— Vrei să-mi spui că ea te-a adus aici?

— Ea s-a îmbolnăvit; eu căutam apă. Ea este...

— Stăpâneşte-ţi limba. Mă bucur că n-ai spus că ea te-a adus aici. Cunoşti locul acesta?

— Nu.

— Aici este Enclava Kansas. Eu sunt Stăpânul ei. Sunt Lordul, Prinţul şi Dumnezeul ei. Eu mă îngrijesc de tot ce se întâmplă aici. Aici jucăm unul dintre marile jocuri. Se numeşte Regele Castelului. Regulile sunt foarte vechi şi sunt singurele legi pe care le respect. Restul sunt făcute de mine.

Soarele molcom şi îmblânzit străluci din podea până în tavan şi dintr-un perete în celălalt înapoia vorbitorului, când acesta se ridică din jilţ. Deasupra capului, foarte sus, bolţi întunecate şi grinzi reflectară printre umbre lumina aurie nepâlpâitoare. Radianţa contură un nas coroiat, o frunte uşor piezişă, o siluetă înaltă, puternică, subţire, maiestuoasă ca postură, bruscă în mişcări. Când Falk se clinti puţin, fiara fabuloasă de lângă jilţ se întinse şi mârâi. Lichiorul cu iz de ienupăr îi volatilizase gândurile; ar fi trebuit să-şi spună că nebunia îl făcuse pe bărbatul acesta să se intituleze rege, însă îşi spunea mai degrabă că regalitatea îl înnebunise pe bărbat.

— Nu ţi-ai aflat aşadar numele?

— Cei care m-au găsit mi-au spus Falk.

— Să pleci în căutarea adevăratului tău nume... oare există o cale mai bună pe care să fi păşit vreodată un om? Nu-i de mirare că te-a adus pe lângă poarta mea. Te voi lua ca Jucător al Jocului, zise Prinţul de Kansas. Nu în fiecare seară la uşa mea apare cerşind un bărbat cu ochi ca nestematele galbene. A-l refuza ar fi prudent şi nepoliticos, dar ce este regalitatea dacă nu risc şi politeţe? Ei ţi-au spus Falk, însă eu n-o voi face. În joc tu eşti piatra de Opal. Eşti liber să te mişti. Grifon, la picior!

— Prinţe, tovarăşa mea...

— ...este o shingă, sau o uzinată sau o femeie – tu pentru ce o păstrezi? Uşurel, omule, nu te pripi să le răspunzi regilor. Ştiu pentru ce o păstrezi. Însă ea nu are niciun nume şi nu joacă în joc. Femeile cowboy-lor mei o vor îngriji şi eu nu voi mai vorbi despre ea. Prinţul se apropie de el, păşind fără grabă peste podeaua goală. Numele companionului meu este Grifon. Ai auzit vreodată în vechile Canoane şi Legende vorbindu-se despre animalul numit câine? Grifon este un câine. Aşa cum poţi vedea, el are prea puţine în comun cu lătrătorii galbeni care aleargă pe câmpii, deşi sunt înrudiţi. Specia lui a dispărut, ca şi regalitatea. Opal, ce-ţi doreşti tu cel mai mult?

Prinţul puse întrebarea aceea brusc, cu bunăvoinţă şireată, privindu-i atent pe Falk. Obosit, confuz şi decis să spună adevărul, bărbatul răspunse:

— Să merg acasă.

— Să mergi acasă...

Prinţul de Kansas era negru ca silueta sau ca umbra lui, un bărbat bătrân, negru ca pana corbului, înalt de doi metri cu faţa ca lama unei săbii.

— Să mergi acasă...

Se îndepărtase puţin pentru a studia masa lungă de lângă scaunul lui. Falk văzu acum că tăblia ei era afundată cu câţiva centimetri într-o ramă şi conţinea o reţea de sârme din aur şi argint pe care erau înşirate mărgele, astfel străpunse, încât puteau să treacă de pe o sârmă pe alta şi, în anumite locuri, de la un nivel la altul. Erau sute de mărgele, de la mărimea pumnului unui prunc, până la a unei seminţe de măr, făcute din lut, piatră, lemn, metal, os, plastic, sticlă, ametist, agat, topaz, turcoaz, opal, chihlimbar, beriliu, cristal, granat, smarald şi diamant. Era o ramă de modele, aşa cum aveau Zove şi Ochiul-ciutei şi alţii din Casă. Considerat a proveni din măreaţa cultură davenant, deşi de acum era vechi pe Pământ, obiectul era un ghicitor al viitorului, un computer, o unealtă de disciplină mistică, o jucărie. În a doua sa scurtă viaţă, Falk nu avusese timp să înveţe prea multe despre ramele de modele. Cândva Ochiul-ciutei spusese că aveai nevoie de patruzeci-cincizeci de ani să-i stăpâneşti folosirea; iar rama ei, trecută din generaţie în generaţie în cadrul familiei, fusese un pătrat cu latura de numai cincisprezece centimetri, cu douăzeci sau treizeci de mărgele...

O prismă din cristal lovi o sferă din fier cu un clinchet stins, dar clar. Un turcoaz ţâşni spre stânga şi o legătură dublă de os lustruit incrustat cu granate porni în dreapta şi în jos, iar un opal ca focul se învăpăie pentru o clipă în chiar mijlocul ramei. Mâini negre, subţiri, puternice fulgerară peste sârme, mişcând nestematele vieţii şi morţii.

— Aşadar, rosti Prinţul, vrei să mergi acasă. Dar priveşte! Poţi să citeşti rama? Vastitate. Abanos, diamant şi cristal, toate nestematele focului, iar Opalul printre ele, mergând întruna. Dincolo de Casa Regelui, dincolo de Temniţa Pereţilor de sticlă, dincolo de dealurile şi vâlcelele lui Kopernik, piatra zboară printre stele. O să spargi rama, cadrul timpului? Priveşte!

Lunecările şi pâlpâirile mărgelelor strălucitoare se înceţoşau sub ochii lui Falk. El se prinse de marginea uriaşei rame de modele şi murmură:

— N-o pot citi...

— Acesta este jocul pe care-l joci, Opal, indiferent dacă-l poţi citi sau nu. Bine, foarte bine. În seara asta câinii mei au lătrat la un cerşetor şi el se dovedeşte a fi un prinţ al luminii stelare. Opal, când eu voi sosi cerând apă din fântânile tale şi adăpost între zidurile tale, mă vei lăsa să intru? Va fi o noapte mai rece ca aceasta... Şi va fi după mult timp de acum! Tu soseşti din urmă cu mulţi, mulţi ani. Eu sunt bătrân, însă tu eşti mult mai bătrân; ar fi trebuit să fi murit acum un veac. Peste un veac îţi vei aminti că în deşert ai întâlnit un rege? Haide, ţi-am spus că eşti liber să te mişti pe aici. Slujitorii se vor ocupa de toate nevoile tale.

Falk traversă sala lungă spre un portal acoperit de o draperie. În anticamera de după el aştepta un băiat, care îi chemă pe alţii. Fără surprindere sau servilism, respectuoşi doar prin faptul că îl aşteptară pe Falk să vorbească primul, îi asigurară o baie, un schimb de haine, cină şi un pat curat într-o odaie liniştită.

Treisprezece zile locui el în Marea Casă a Enclavei Kansas, în vreme ce ultima ninsoare firavă şi ploile răzleţe ale primăverii goniră peste tărâmurile pustii de dincolo de grădinile Prinţului. Estrel, care se înzdrăvenea treptat, locuia în una dintre multele case micuţe înghesuite înapoia celei mari. Falk era liber să fie cu ea când dorea... era liber să facă orice ar fi ales. Prinţul îşi conducea în mod absolut domeniul, totuşi stăpânirea lui nu era niciodată impusă, ci mai degrabă acceptată ca o onoare; oamenii lui alegeau să-l slujească, poate fiindcă apreciau, afirmând astfel grandoarea înnăscută şi esenţială a unei singure persoane, că-şi reafirmau propria lor calitate ca oameni. Nu erau mai mult de două sute, cowboy, grădinari, producători şi reparatori, soţiile şi copiii lor. Era un regat foarte mic. Cu toate acestea, Falk înţelese după numai câteva zile, că Prinţul de Kansas ar fi fost la fel de prinţ şi dacă n-ar fi existat niciun supus, dacă ar fi trăit acolo absolut singur. O dată în plus era o chestiune de calitate.

Realitatea aceea stranie, autenticitatea aceea singulară a domeniului Prinţului, îl fascină şi absorbi în asemenea măsură încât, zile la rând, abia se mai gândi la lumea din exterior, la lumea fragmentată, violentă şi incoerentă prin care călătorise atâta timp. Însă după ce vorbi cu Estrel în a treisprezecea zi şi după ce discutară despre plecare, Falk începu să se întrebe despre relaţia dintre Enclavă şi restul lumii şi spuse:

— Crezusem că shingii nu acceptă Lorzi printre oameni. De ce l-ar lăsa pe el să-şi păzească hotarele aici, numindu-se pe sine prinţ şi rege?

— Şi de ce nu l-ar lăsa să bată câmpii? Enclava Kansas este un teritoriu întins, dar sterp şi fără locuitori. De ce ar interveni peste el Lorzii din Es Toch? Bănuiesc că pentru ei este ca un ţânc prostovan, care bolboroseşte, lăudându-se.

— Aşa este pentru tine?

— Păi... ai văzut când a venit nava, ieri?

— Da.

O maşină zburătoare – prima pe care o văzuse Falk vreodată, deşi îi recunoscuse zumzetul pulsatoriu – trecuse direct peste casă, foarte sus, şi fusese vizibilă pentru câteva minute. Oamenii de pe domeniul Prinţului ieşiseră în fugă în grădini, bătuseră în tingiri şi învârtiseră pârâitoare, câinii şi copiii urlaseră, iar Prinţul declanşase solemn de pe un balcon o suită de artificii asurzitoare, până ce nava dispăruse în vestul neguros.

— Sunt la fel de prostovani ca basnasskii, iar bătrânul este nebun.

Deşi Prinţul nu voia s-o vadă pe Estrel, oamenii lui fuseseră foarte buni cu ea; tonul de amărăciune din glasul blând al femeii îl surprinse pe Falk.

— Basnasskii au uitat vechea cale a omului, replică el, pe când cei de aici şi-o amintesc poate prea bine. Râse apoi. Oricum, nava a trecut mai departe.

— Nu însă pentru că ei ar fi speriat-o cu artificii, rosti serioasă Estrel parcă încercând să-l avertizeze despre ceva.

Falk o privi cu atenţie. În mod limpede, ea nu vedea nimic din demnitatea romantică şi lunatică a artificiilor acelora, care înnobilau până şi o maşină zburătoare shing cu calitatea unei eclipse solare. În umbra calamităţii totale, de ce să nu lansezi artificii? Dar după boală şi după pierderea talismanului ei din jad, femeia fusese neliniştită şi lipsită de veselie, iar şederea aici, care-i plăcuse atât de mult lui Falk, era un chin pentru ea. Venise momentul să plece.

— Mă voi duce să vorbesc cu Prinţul despre plecarea noastră, îi zise el încet şi o lăsă acolo, sub sălciile care acum purtau mărgelele galben-verzui ale mugurilor frunzelor, iar el străbătu grădinile până la casa mare.

Îl însoţiră cinci dintre câinii negri cu picioare înalte şi umeri masivi, o gardă de onoare căreia avea să-i ducă dorul după ce părăsea locul acesta.

Prinţul de Kansas citea în sala tronului. Discul care acoperea în timpul zilei peretele estic al încăperii strălucea argintiu şi rece, împestriţat, ca o lună domestică; numai noaptea ardea cu lumină şi căldură solară, blândă. În faţa lui se afla tronul din lemn pietrificat, lustruit, din deşerturile sudice. Falk îl văzuse pe Prinţ pe tron doar în prima seară. Acum era aşezat pe unul dintre scaunele de lângă rama de modele, iar draperiile fuseseră trase de pe ferestrele înalte de şapte metri dindărătul lui care dădeau spre vest. Acolo se înălţau munţii îndepărtaţi şi negri, încununaţi cu gheaţă.

Prinţul îşi ridică faţa ca o lamă de spadă şi-l ascultă pe Falk. După aceea, nu-i răspunse, ci atinse cartea pe care o citea, nu unul dintre sulurile-proiectoare minunat decorate din Biblioteca lui extraordinară, ci o cărticică scrisă de mână pe file de hârtie prinse laolaltă.

— Cunoşti Canonul acesta?

Falk privi versetul care-i era arătat:

Temerile oamenilor

trebuie temute.

Ah, pustiirea!

Încă nu şi-a atins, nu

nu şi-a atins limita!

— Îl cunosc, Prinţe. Am pornit în călătoria mea, purtându-l în raniţă. Dar în exemplarul tău, nu pot să citesc pagina din stânga.

— Acelea sunt simbolurile în care a fost scris prima dată, acum cinci sau poate şase mii de ani: limba împăratului Galben, strămoşul meu. Ai pierdut exemplarul tău pe drum? Ia-l atunci pe acesta. Mă aştept totuşi să-l pierzi, de asemenea; când urmezi Calea, calea este pierdută. Ah, pustiirea! De ce rosteşti întotdeauna adevărul, Opal?

— Nu sunt sigur.

De fapt, Falk înţelesese treptat că el nu va minţi indiferent cu cine ar fi vorbit sau cât de riscant ar fi putut părea adevărul; nu ştia de ce ajunsese la decizia aceea.

— Dacă... dacă foloseşti arma inamicului, rosti el, înseamnă că joci jocul inamicului...

— Ah, dar inamicul şi-a câştigat jocul cu foarte mult timp în urmă... Pleci, aşadar? Dă-i drumul, atunci; fără doar şi poate, este timpul. Eu însă îţi voi mai ţine pentru o vreme tovarăşa aici.

— Prinţe, i-am spus că o voi ajuta să-şi găsească poporul.

— Poporul ei? Chipul dur şi adumbrit se întoarse către el. Tu ce crezi că este ea?

— O Rătăcitoare.

— Iar eu sunt o nucă şi tu un peşte, iar munţii ăia sunt făcuţi din căcăreze prăjite! Fă cum vrei. Spune adevărul şi ascultă adevărul. Culege fructele din livezile mele pârguite pe măsură ce vei merge spre vest, Opal, şi bea laptele din cele o mie de fântâni ale mele din umbra uriaşelor ferigi arborescente. Nu aşa că domnesc peste un regat plăcut? Miraje şi colb întruna spre vest, spre beznă. Ce te face să ţii la ea – carnea sau credinţa?

— Am străbătut o cale lungă împreună.

— Să n-ai încredere în ea!

— Ea mi-a oferit ajutor şi speranţă; suntem tovarăşi. Între noi există încredere – cum o pot sfărâma?

— Ah, nebunule, ah, pustiirea! zise Prinţul de Kansas. Îţi voi dărui zece femei să te însoţească până la Locul Minciunii, cu lăute, fluiere, tamburine şi anticoncepţionale. O să-ţi dăruiesc cinci prieteni buni înarmaţi cu artificii. O să-ţi dăruiesc un câine – mă jur că o voi face, un câine viu din specia care a dispărut, care să-ţi fie adevărat tovarăş. Ştii de ce au murit câinii? Pentru că au fost loiali, pentru că au avut încredere. Du-te singur, omule!

— Nu pot.

— Du-te cum vrei. Jocul s-a terminat aici.

Prinţul se ridică, merse la tronul de sub cercul lunii şi se aşeză. Nu întoarse capul când Falk încercă să-şi ia rămas-bun.

6

Cu unica amintire a unui pisc solitar care întrupa cuvântul „munte“, Falk îşi imaginase că de îndată ce vor ajunge la munţi, vor fi ajuns la Es Toch; nu-şi dăduse seama că vor trebui să se caţere peste culmea unui continent. Munţii se ridicau lanţ după lanţ; zi după zi, cei doi suiau încet în lumea înălţimilor, dar ţinta lor se afla tot mai sus şi tot mai departe spre sud-vest. Printre păduri, torenţi şi pantele de zăpadă şi granit ce dispăreau în nori, la răstimpuri le apărea în cale câte o colonie micuţă sau un sătuc. Adesea nu le puteau evita, întrucât nu exista decât o singură potecă. Înaintară pe catârii lor, darul princiar al Prinţului la plecare, şi nu fură stingheriţi. Estrel spunea că muntenii care trăiau aici, în vecinătatea shingilor, erau oameni precauţi, care nici nu molestau, nici nu primeau străinii şi era preferabil să fie lăsaţi în pace.

În luna aprilie popasurile de noapte erau friguroase în munţi şi oprirea lor, o dată, într-un sat, însemnă o destindere salutară. Era un loc micuţ, doar patru case din lemn lângă un pârâu zgomotos dintr-un canion umbrit de piscuri uriaşe înnegurate de furtuni. Avea totuşi un nume, Besdio, şi Estrel îi spuse că locuise acolo cu ani în urmă, în adolescenţă. Oamenii din Besdio, dintre care o pereche avea pielea deschisă la culoare şi părul roşcat-arămiu ca Estrel însăşi, schimbară câteva cuvinte cu ea. Vorbiră în limba folosită de Rătăcitori; Falk vorbise întotdeauna galaktika cu Estrel şi nu învăţase graiul acesta vestic. Femeia explică, arătând către est şi vest; muntenii încuviinţară inexpresivi, studiind-o cu atenţie şi privindu-l pe tovarăşul ei doar cu coada ochiului. Puseră puţine întrebări şi le oferiră hrană şi adăpost pentru o noapte, binevoitori, dar într-o manieră detaşată şi lipsită de interes, care-l făcu pe Falk să se simtă uşor stânjenit.

Însă staulul în care aveau să doarmă era călduros, de la căldura degajată de vitele, caprele şi găinile îngrămădite acolo în tovărăşie murmurătoare, mirositoare şi plăcută. În vreme ce Estrel mai stătu de vorbă cu gazdele lor în coliba principală, Falk se instală în staul. În podul cu fân de deasupra ieslelor, pregăti un culcuş dublu minunat din fân, peste care întinse sacii lor de dormit. Când Estrel sosi, bărbatul era deja pe jumătate adormit, totuşi se trezi îndeajuns ca să remarce:

— Mă bucur c-ai venit... Miros un secret pe-aici, dar nu ştiu ce.

— Eu miros mai multe.

Fusese prima dată când Estrel încercase să facă o glumă şi Falk o privi uşor surprins.

— Eşti bucuroasă că te apropii de Oraş, aşa-i? întrebă el. Mi-aş dori ca şi eu să fiu aşa.

— Şi de ce n-aş fi? Acolo sper să-i găsesc pe ai mei; dacă nu, mă vor ajuta Lorzii. Iar tu vei găsi de asemenea acolo ceea ce cauţi şi-ţi vei recăpăta moştenirea.

— Moştenirea? Crezusem că mă consideri un Şters.

— Pe tine? Niciodată! Doar nu crezi cu adevărat că shingii ţi-ar fi umblat prin minte? Ai spus asta odată, jos pe câmpii, iar atunci nu te-am înţeles. Cum te-ai putea crede un Şters sau un om de rând? Tu nu te-ai născut pe Pământ!

Estrel vorbise rareori cu atâta certitudine. Cuvintele ei îl îmbărbătară, în acord cu propria lui speranţă, însă în acelaşi timp îl puseră pe gânduri, deoarece ea fusese de mult timp tăcută şi tulburată. Apoi zări ceva legănându-se de un şnur de piele în jurul gâtului ei.

— Ţi-au dat o amuletă.

Aceea era sursa optimismului femeii.

— Da, încuviinţă Estrel şi-şi privi încântată pandantivul. Facem parte din aceeaşi credinţă. Acum totul va merge bine pentru noi.

Falk surâse uşor înaintea superstiţiei ei, dar fu bucuros că-i oferea linişte. Când se culcă, ştiu că Estrel era trează, stând întinsă şi privind în bezna plină de mirosurile, răsuflările blânde şi prezenţa animalelor. Când cocoşul cântă înainte de revărsatul zorilor, bărbatul se deşteptă pe jumătate şi o auzi murmurând rugăciuni către amuletă într-un grai pe care el nu-l ştia.

Plecară pe o cărare ce şerpuia la sud de piscurile furtunoase. Mai rămânea de trecut bastionul unui munte mare şi suiră vreme de patru zile, până ce aerul deveni rarefiat şi îngheţat, cerul albastru-închis şi soarele de aprilie străluci orbitor pe spinările scămoşate ale norilor ce păşteau pe pajiştile aflate mult sub ei. Apoi ajunseră în vârful pasului, cerul se întunecă şi ninsoarea căzu pe stâncile goale, înveşmântând uriaşii versanţi sterpi, suri şi roşii. În pas exista o colibă pentru călători şi ei se ghemuiră înăuntru împreună cu catârii până ce ninsoarea încetă şi putură începe coborârea.

— Acum drumul este uşor, spuse Estrel întorcându-se pentru a-l privi pe Falk peste crupa legănată a catârului ei şi peste urechile ce încuviinţau ale catârului lui.

Bărbatul surâse, dar în inima lui exista o spaimă care crescu întruna pe măsură ce coborâră către Es Toch.

Se apropiară tot mai mult, iar poteca se lărgi şi deveni un drumeag; zăriră colibe, ferme, case. Văzură puţini oameni, fiindcă frigul şi ploaia îi ţineau pe locuitori sub acoperişuri. Cei doi continuară coborârea pe drumul singuratic, prin ploaie. A treia dimineaţă după trecerea prin pas fu însorită şi după ce călăriseră vreo două ore, Falk îşi opri catârul şi o privi întrebător pe Estrel.

— Ce este? întrebă femeia.

— Am ajuns... ăsta-i Es Toch, nu?

Relieful se nivelase în jurul lor, deşi piscuri îndepărtate închideau orizontul de jur împrejur, iar păşunile şi ogoarele de până atunci lăsaseră loc la case, case şi alte case. Erau colibe, cabane, bojdeuci, localuri, hanuri, ateliere în care se produceau şi schimbau obiecte, şi peste tot copii, oameni pe şosea, oameni pe drumurile laterale, oameni pe jos, pe cai, catâri şi glisoare, venind şi plecând: era aglomerat, totuşi nu ticsit, fără grabă şi în acelaşi timp animat, murdar, posomorât şi vioi sub cerul întunecat şi luminos al dimineţii în munţi.

— Până la Es Toch mai sunt vreo doi kilometri.

— Oraşul acesta ce este atunci?

— Astea sunt periferiile oraşului.

Falk privi în jurul lui, uluit şi surescitat. Drumul pe care-l urmase de la casa din Pădurea Răsăriteană devenise o stradă, care se apropia prea iute de capăt. Când îşi opriră catârii în mijlocul străzii, oamenii îi priviră, însă niciunul nu se opri şi niciunul nu li se adresă. Femeile îşi feriră chipurile. Doar unii copiii zdrenţăroşi se holbară la ei sau îi arătară cu degetul ţipând, apoi fugiră, dispărând pe o străduţă plină de gunoaie sau îndărătul unei coşmelii. Nu era ceea ce se aşteptase Falk; totuşi la ce se aşteptase el?

— N-am ştiut că în lume trăiesc atâţia oameni, rosti bărbatul în cele din urmă. Roiesc în jurul shingilor ca muştele pe baligi.

— Larvele muştelor prosperă în baligi, replică Estrel sec. După care se întinse şi-l atinse uşor pe mână. Aceştia sunt paria şi paraziţii, secăturile din afara zidurilor. Noi vom continua spre Oraş, adevăratul Oraş. Am parcurs cale lungă pentru a-l vedea...

Călăriră mai departe şi în scurt timp zăriră cum deasupra acoperişurilor cocioabelor se ridicau zidurile unor turnuri verzi fără ferestre, strălucitoare sub lumina soarelui.

Inima lui Falk bubuia şi observă că Estrel şoptea încetişor în amuleta pe care o primise în Besdio.

— Nu putem intra cu catârii în oraş, zise ea. O să-i lăsăm aici.

Se opriră la un grajd public dărăpănat şi Estrel vorbi convingător în graiul vestic cu îngrijitorul de acolo; când Falk o întrebă ce-l rugase, ea îi răspunse:

— Să ne ţină catârii ca garanţie.

— ”Garanţie”?

— Dacă nu vom plăti pentru întreţinerea lor, îi poate păstra. Nu ai bani, nu-i aşa?

— Nu, rosti umil Falk.

Nu numai că nu avea bani, ci nici nu văzuse vreodată bani; şi cu toate că în galaktikă exista un termen pentru conceptul acela, nu exista şi în dialectul lui din pădure.

Grajdul era ultima clădire de la marginea unui câmp de sfărâmături şi gunoaie care separa mahalalele de un zid lung şi înalt din blocuri de granit. Pentru cei sosiţi pe jos la Es Toch exista o intrare marcată de pilaştri conici uriaşi. Pe cel din stânga o inscripţie în galaktikă anunţa: RESPECT PENTRU VIAŢĂ. Pe cel din dreapta era o inscripţie mai lungă, cu litere pe care Falk nu le mai văzuse până atunci. Prin poartă nu circula nimeni şi nu exista niciun străjer.

— Stâlpul Minciunii şi stâlpul Secretului, rosti el cu glas tare, trecând printre ei şi refuzând să-şi îngăduie să fie uluit.

Dar apoi intră în Es Toch şi îl văzu şi rămase nemişcat fără un cuvânt.

Oraşul Lorzilor Pământului era construit pe cele două maluri ale unui canion, o despicătură gigantică prin munţi, îngustă şi fantastică, cu pereţi negri vrâstaţi cu verde prăbuşindu-se ameţitor cale de opt sute de metri până la panglica de argint sclipitor a unui râu din adâncurile adumbrite. Turnurile oraşului se înălţau chiar pe muchiile stâncilor aflate faţă în faţă, practic fără temelii în pământ, legate peste hău prin poduri arcuite, delicate. Turnurile, drumurile şi podurile încetau după aceea şi zidul închidea oraşul din nou, exact înaintea unui cot vertiginos al canionului. Elicoptere cu pale diafane brăzdau abisul şi glisoarele licăreau în lungul străzilor pe jumătate întrezărite şi a podurilor aparent fragile. Soarele care încă nu se înălţase mult deasupra piscurilor masive părea că aproape nu aruncă umbre aici; uriaşele turnuri verzi străluceau în lumină ca şi cum ar fi fost translucide.

— Vino, Falk, rosti Estrel, aflată cu un pas înaintea lui, cu ochi scânteietori. Aici n-ai de ce să te temi.

Bărbatul o urmă. Niciun om nu se găsea pe strada care cobora printre clădiri joase spre turnurile de pe marginea stâncilor. Privi în urmă către poartă, însă nu mai putea zări deschiderea dintre pilaştri.

— Unde mergem?

— Cunosc un loc, o casă unde vin cei din seminţia mea.

Estrel îl prinse de braţ pentru prima dată de când merseseră împreună şi, ţinându-se aproape de el, păstră privirea plecată în timp ce coborâră pe strada lungă, în zigzag. În dreapta lor clădirile se înălţau uriaşe odată cu apropierea de centrul oraşului, iar în stânga, defileul ameţitor se căsca plin de umbre, un interstiţiu negru între turnuri luminoase cocoţate, fără ziduri de protecţie sau parapeturi.

— Dar dacă avem nevoie de bani aici...

— Ei vor avea grijă de noi.

Oameni în haine colorate şi stranii îi depăşeau pe glisoare; platformele de aterizare aflate sus pe clădirile cu pereţi verticali pâlpâiau de elicoptere. Deasupra defileului, o maşină zburătoare zumzăia, suind.

— Toţi ăştia sunt... shingi?

— Unii.

În mod reflex, Falk ţinea mâna liberă pe laser. Fără să-l pri vească, totuşi surâzând uşor, Estrel zise:

— Să nu-ţi foloseşti arma aici. Ai venit să-ţi câştigi memoria, nu s-o pierzi.

— Unde mergem?

— Aici.

— Aici? Ăsta-i un palat.

Zidul verzui luminos se ridica spre cer fără ferestre, monolitic. În faţa lor era deschisă o uşă pătrată.

— Aici sunt cunoscută. Nu-ţi fie frică. Vino cu mine.

Femeia se ţinu strâns de braţul lui. Falk şovăi. Privind îndărăt pe stradă, zări câţiva oameni, primii pe care-i vedea mergând pe jos, îndreptându-se spre ei, privindu-i cu atenţie. Asta îl sperie şi, la braţ cu Estrel, intră în clădire, trecând prin portalurile interioare automate care glisară, deschizându-se, la apropierea lor. După ce păşi înăuntru, se opri copleşit de senzaţia unei judecăţi greşite, de comiterea unei erori hidoase.

— Ce este locul acesta? Estrel...

Era o sală înaltă, plină de lumină verzuie densă, neclară ca o peşteră submarină; existau uşi şi coridoare, prin care bărbaţi se apropiau, grăbiţi. Estrel se desprinsese de el. Panicat, se întoarse către uşile din spate: erau închise acum. Nu aveau clanţe. Siluete neclare intrară în sală, alergând spre el şi strigând. Falk se lipi cu spatele de uşile închise şi duse mâna la pistolul laser. Dispăruse. Era în mâinile lui Estrel, care stătea înapoia bărbaţilor ce-l înconjurară pe Falk. Când el încercă să treacă printre ei şi fu oprit, şe luptă, şi fu bătut, auzi pentru o clipă un sunet pe care nu-l mai auzise niciodată: râsul ei.

Un sunet neplăcut răsuna în urechile lui Falk; un gust metalic îi umplea gura. Capul i se învârtea când îl ridică, iar ochii nu focalizau şi părea că nu se putea mişca liber. Apoi înţelese că se trezea din pierderea cunoştinţei şi crezu că nu se putea mişca fiindcă fusese rănit sau drogat. După aceea văzu că încheieturile îi erau încătuşate laolaltă de un lanţ scurt, la fel ca gleznele. Însă ameţeala din cap se înrăutăţea. În urechi îi bubuia acum un glas puternic, care repeta mereu şi mereu acelaşi cuvânt: ramarren-ramarren-ramarren. Se zbătu şi strigă, încercând să scape de vocea bubuitoare care-l umplea de teroare. Lumini îi străluciră în ochi şi, prin sunetele ce-i urlau în cap, auzi pe cineva zbierând cu propriul lui glas:

— Eu nu sunt...

Când îşi recăpătă cunoştinţa, totul era perfect nemişcat. Îl durea capul şi tot nu putea să vadă foarte clar, dar acum nu avea cătuşe la mâini şi la picioare – dacă acelea existaseră vreodată – şi ştiu că era protejat, adăpostit, îngrijit. Ştiau cine era el şi era primit cu drag. Propriii lui oameni veneau după el şi se afla în siguranţă aici, preţuit şi iubit; tot ce trebuia să facă acum era să se odihnească şi să doarmă, să se odihnească şi să doarmă, în vreme ce nemişcarea adâncă şi blândă îi murmura delicat în minte marren-marren-marren...

Se trezi. Dură un timp, însă se trezi şi izbuti să se scoale în capul oaselor. Pentru o vreme trebui să-şi îngroape în braţe capul care-l durea acut, străduindu-se să învingă ameţeala cauzată de mişcare, şi la început îşi dădu seama doar că stătea aşezat pe podeaua unei încăperi, o podea care părea să fie caldă şi elastică, aproape moale, ca trupul unui animal masiv. Apoi ridică fruntea şi se uită în jur.

Era singur în mijlocul unei camere atât de bizare, încât ameţeala îi reînvie pentru o vreme. Nu exista niciun fel de mobilier. Pereţii, podeaua şi tavanul erau din acelaşi material translucid, care părea moale şi ondulatoriu, alcătuit parcă din multe straturi de voaluri verde-deschis, totuşi dur şi lunecos la atingere. Basoreliefurile, încreţiturile şi cutele stranii ce formau configuraţii complexe pe toată podeaua nu existau de fapt când încerca să le atingă cu degetele; erau desene ce amăgeau ochiul sau se aflau dedesubtul unei suprafeţe transparente netede. Unghiurile sub care se întâlneau pereţii erau amăgitoare din cauza unor iluzii optice de structuri reticulare şi pseudoparalele, utilizate ca decoraţiuni; aducerea colţurilor la nouăzeci de grade necesita un efort de voinţă, care era poate un efort de autoamăgire, deoarece era posibil, la urma urmelor, ca ele să nu aibă nouăzeci de grade. Dar niciuna dintre subtilităţile acelea provocatoare ale decoraţiunilor nu-l dezorientă pe Falk la fel de mult ca faptul că întreaga încăpere era translucidă. Sub el se distingea altă cameră, vag, ca şi cum ar fi privit în adâncul apei foarte verzi a unui lac. Deasupra capului, un petic de lumină putea fi luna, înceţoşată şi înverzită de unul sau mai multe plafoane intermediare. Printr-un perete al camerei se întrevedeau panglici şi pete de lumină şi bărbatul putea de asemenea să distingă mişcarea luminilor elicopterelor sau maşinilor zburătoare. Prin ceilalţi trei pereţi, luminile din exterior erau mult mai neclare, ocultate de vălurile altor pereţi, coridoare şi camere. Forme se deplasau în camerele acelea. El le putea vedea, însă nu le putea identifica: trăsături, haine, culori, dimensiuni, totul era neclar. Undeva în adâncurile verzui, o pată de umbră se ridică şi deveni tot mai imprecisă, tot mai verzuie, topindu-se în labirintul nedesluşit. Vizibilitate fără discriminare, solitudine fără intimitate. Licărirea aceasta mascată de lumini şi forme prin planuri incipiente de verde era extraordinar de frumoasă şi extraordinar de tulburătoare.

Pe neaşteptate, Falk zări o mişcare pe un petic mai luminos de pe peretele apropiat. Se răsuci imediat şi, cu un şoc de spaimă, văzu ceva în sfârşit clar, distinct: un chip, un chip cutat şi sălbatic, care-l sfredelea cu doi ochi inumani, galbeni.

— Un shing, şopti el complet îngrozit.

Chipul îşi bătu joc de el şi buzele teribile simulară fără sunet Un shing, iar bărbatul văzu că era reflexia propriei lui feţe.

Se sculă rigid, se duse la oglindă şi-şi trecu palma peste ea ca să se asigure. Era într-adevăr o oglindă, pe jumătate ascunsă de o ramă turnată şi pictată astfel încât să pară mai plată decât în realitate.

Auzi sunetul unui glas şi întoarse spatele oglinzii. De cealaltă parte a camerei, nu foarte clar în lumina difuză, care radia din surse ascunse, se afla cineva. Nu se vedea nicio uşă, însă un om intrase şi rămăsese locului, privindu-l; un bărbat foarte înalt, cu o capă sau mantie albă coborându-i de pe umerii laţi, păr alb şi ochi negri, limpezi, pătrunzători. Bărbatul vorbi şi glasul lui sună profund şi foarte blând:

— Bun-sosit, Falk. Te-am aşteptat de mult, te-am călăuzit de mult şi te-am păzit.

Lumina spori în odaie, o radianţă limpede, crescătoare. Vocea baritonală purta o nota de exaltare.

— Abandonează-ţi teama şi fii bine-venit printre noi, Mesagerule. Drumul întunecat este în urma ta, iar picioarele ţi-au pornit pe calea ce te va duce acasă!

Strălucirea crescu, orbindu-l pe Falk; el fu nevoit să clipească şi să clipească din nou, iar când ridică ochii mijiţi, bărbatul dispăruse.

În mintea lui sosiră nechemate cuvinte rostite cu luni în urmă de un bătrân în pădure: Bezna teribilă a luminilor strălucitoare din Es Toch.

Nu avea să se mai lase manipulat, drogat, amăgit. Fusese un prost că venise aici; n-avea să mai scape viu, dar n-avea să se mai lase manipulat. Înaintă pentru a găsi uşa ascunsă şi a-l urmări pe bărbat. Un glas vorbi din oglindă:

— Mai aşteaptă o clipă, Falk. Iluziile nu sunt întotdeauna minciuni. Tu cauţi adevărul.

O fantă se despică în perete şi se lăţi, devenind o uşă prin care pătrunseră două persoane. Una, slăbuţă şi scundă, păşea ţanţoş; peste pantaloni purta un suspensor ostentativ, avea vestă şi un acoperământ de cap ce aducea cu o cască de baie. Cealaltă persoană, mai înaltă, avea o robă grea şi mergea cu paşi afectaţi, pozând ca o balerină; păr lung, negru-purpuriu, îi cobora până la talie... era totuşi probabil bărbat, fiindcă vocea, deşi foarte moale, suna baritonal.

— Suntem filmaţi, să ştii, Strella.

— Ştiu, zise omul micuţ cu vocea lui Estrel. Niciunul dintre ei nu privi către Falk; se comportau ca şi cum ar fi fost singuri. Aşadar, ce doreai să spui, Kradgy?

— Voiam să te întreb de ce ţi-a trebuit atât de mult?

— Mult? Eşti nedrept, Lordul meu. Cum l-aş fi putut urmări în pădurea din estul lui Shorg?... este sălbăticie absolută. Animalele alea idioate n-au fost de niciun ajutor; ele nu fac nimic altceva decât să bolborosească Legea. Când mi-ai trimis în cele din urmă detectorul uman, mă aflam la trei sute de kilometri nord de el. Când l-am găsit, se îndrepta direct spre teritoriul basnasskilor. Ştii că Consiliul le-a furnizat păsări-bombe şi alte chestii, ca să-i poată rări pe Rătăcitori. Aşa că a trebuit să mă alătur tribului ăluia împuţit. N-ai auzit rapoartele mele? Le-am expediat permanent, până mi-am pierdut emiţătorul la trecerea unui râu la sud de Enclava Kansas. Maică-mea din Besdio mi-a dat altul. Nu mi-au păstrat rapoartele pe benzi?

— Eu nu ascult niciodată rapoarte. În tot cazul, ai irosit timp şi risc, pentru că în toate săptămânile astea n-ai reuşit să-l înveţi să nu se teamă de noi.

— Estrel, rosti Falk. Estrel!

Grotescă şi fragilă în hainele ei de travestit, Estrel nu se întoarse, nu-l auzi. Continuă să discute cu bărbatul în robe. Cu glas înăbuşit de ruşine şi furie, Falk îi strigă numele, apoi înaintă şi o prinse de umeri... dar acolo nu exista nimic, doar o ceaţă de lumini prin aer, un pâlpâit de culori, pălind.

Fanta-uşă din perete rămase deschisă şi, prin ea, Falk, putu să vadă în camera vecină. Acolo stăteau bărbatul în robe şi Estrel, cu spatele la el. Falk îi şopti numele şi ea se întoarse şi-l privi. Se uită în ochii lui fără triumf şi fără ruşine, calmă, pasivă, detaşată şi nepăsătoare, aşa cum îl privise mereu.

— De ce... de ce m-ai minţit? întrebă el. De ce m-ai adus aici?

Ştia răspunsul; ştia ce era el şi ce fusese mereu în ochii lui Estrel.

Nu inteligenţa îi vorbea acum, ci respectul de sine şi loialitatea, care nu puteau îndura sau admite adevărul în acest prim moment.

— Am fost trimisă să te aduc aici. Tu doreai să vii.

Falk încercă să-şi adune gândurile. Stând rigid, fără să se mişte spre ea, întrebă:

— Eşti o shingă?

— Eu sunt un shing, spuse bărbatul în robe şi surâse amabil, iar toţi shingii sunt mincinoşi. Atunci, eu sunt un shing care te minte, caz în care, desigur, nu sunt un shing, ci un non-shing, care minte. Sau este o minciună că toţi shingii mint? Însă eu sunt un shing, cu adevărat, şi cu adevărat eu mint. Se ştie că terranii şi alte animale se folosesc de asemenea de minciuni; şopârlele îşi schimbă culoarea, gândacii imită crenguţe, iar peştii mint, stând nemişcaţi, imitând pietricele sau nisip, în funcţie de fundul albiei pe care se află. Strella, ăsta-i chiar mai prost decât copilul.

— Nu, Lord Kradgy, este foarte inteligent, zise Estrel în felul ei moale, pasiv.

Vorbea despre Falk aşa cum un om vorbeşte despre un animal.

Ea mersese alături de Falk, mâncase cu el, se culcase cu el. Dormise în braţele lui... Falk rămase, privind-o, tăcut, iar ea şi bărbatul înalt stătură de asemenea în tăcere, nemişcaţi, parcă aşteptând un semnal din partea lui de a-şi continua spectacolul.

Falk nu putea simţi ranchiună faţă de femeie. De fapt nu simţea nimic faţă de ea. Ea se preschimbase în aer, într-o pâclă şi un licăr de lumină. Toate sentimentele lui erau întoarse către sine: îi era rău, rău fizic, de umilinţă.

Du-te singur, Opal, spusese Prinţul de Kansas. Du-te singur, spusese Prisăcarul Fliardan. Du-te singur, spusese bătrânul Ascultător din pădure. Du-te singur, fiul meu, spusese Zove. Câţi alţii l-ar fi călăuzit corect, câţi l-ar fi ajutat în căutarea lui, câţi l-ar fi înarmat cu cunoaştere, dacă ar fi străbătut singur preria? Cât de multe ar fi putut învăţa, dacă nu s-ar fi încrezut în călăuzirea şi buna credinţă a lui Estrel?

Acum el nu ştia nimic, decât doar că fusese infinit de naiv şi că ea îl minţise. Îl minţise de la bun început, constant, din clipa când îi spusese că era o Rătăcitoare – ba nu, chiar mai dinainte, din momentul când îl văzuse prima oară şi pretextase că nu ştia cine sau ce era. Ea ştiuse din capul locului şi fusese trimisă să se asigure că el va ajunge la Es Toch şi să contracareze, poate, influenţa pe care cei care-i urau pe shingi o avuseseră şi o puteau avea asupra minţii lui. Şi atunci, se întrebă el cu durere, stând într-o cameră şi privind-o pe Estrel care se afla în altă cameră, de ce ea încetase acum să mai mintă?

— Nu contează ce-ţi spun acum, rosti ea de parcă i-ar fi citit gândurile.

Era posibil să i le fi citit. Ei doi nu folosiseră niciodată graiul minţii, dar dacă Estrel era shingă şi deţinea puterile mentale ale shingilor, ale căror dimensiuni erau necunoscute de oameni, s-ar fi putut acorda permanent la gândurile lui, în săptămânile cât călătoriseră împreună. Cum putea el să ştie? Era inutil s-o întrebe...

Înapoia lui se auzi un zgomot. Falk se întoarse şi văzu două persoane care stăteau în capătul opus al încăperii, lângă oglindă. Purtau haine negre cu glugi albe şi erau de două ori mai înalţi decât oamenii obişnuiţi.

— Te laşi prea uşor păcălit, rosti un uriaş.

— Trebuie să ştii că ai fost păcălit, zise celălalt.

— Eşti doar o jumătate de om.

— O jumătate de om nu poate cunoaşte întregul adevăr.

— Cel care urăşte este batjocorit şi păcălit.

— Cel care ucide este şters şi uzinat.

— De unde vii tu, Falk?

— Ce eşti tu, Falk?

— Unde eşti tu, Falk?

— Cine eşti tu, Falk?

Ambii uriaşi îşi coborâră glugile, dezvăluind că înăuntrul lor nu existau decât umbre, şi se retraseră în perete şi prin el.

Estrel alergă spre Falk din cealaltă cameră, îl cuprinse în braţe, se lipi de el, îl sărută flămând, cu disperare.

— Te iubesc, te-am iubit din clipa în care te-am văzut prima dată. Crede-mă, Falk, crede-mă!

După aceea fu smulsă de lângă el, pe când plângea „Crede-mă!“, parcă trasă de o forţă invizibilă şi puternică, parcă suflată de un uragan, răsucită, împinsă printr-o uşă-fantă care se etanşă silenţios îndărătul ei, aidoma unei guri care se închide.

— Îţi dai seama, rosti bărbatul înalt din cealaltă cameră, că te afli sub influenţa unor droguri halucinatorii. Glasul lui şoptit, precis, suna sarcastic şi plictisit. În tine însuţi să ai cea mai mică încredere. Da?

Îşi ridică după aceea robele lungi şi urină copios, apoi ieşi, rearanjându-şi veşmintele şi netezindu-şi părul lung, curgător.

Falk rămase privind podeaua verzuie a celeilalte încăperi, care absorbi treptat urina, până dispăru complet.

Laturile uşii se apropiau foarte lent, închizând fanta. Era singura ieşire din camera în care era captiv. Falk se trezi din letargie şi sprintă prin fantă înainte să se închidă. Odaia în care stătuseră Estrel şi bărbatul era exact la fel precum cea pe care o părăsise el, poate ceva mai mică şi mai întunecoasă. O uşă-fantă era deschisă în peretele opus, dar se închidea încet. Falk traversă iute încăperea şi intră în a treia cameră care era exact la fel cu celelalte două, poate ceva mai mică şi mai întunecoasă. Fanta din peretele opus se închidea încet şi el o traversă iute, intrând în altă odaie, mai mică şi mai întunecoasă decât cea anterioară, iar din ea se strecură în altă cameră mică şi întunecoasă, iar din ea se târî într-o oglindă mică şi întunecoasă şi căzu în sus, urlând de teroare bolnavă, spre luna albă, zbârcită, care-l ţintuia cu privirea.

Se trezi, simţindu-se odihnit, viguros şi confuz într-un pat confortabil, într-o încăpere luminoasă, fără ferestre. Se ridică în capul oaselor şi în clipa imediat următoare, ca la un semnal, doi bărbaţi apărură dinapoia unui paravan, inşi voinici cu expresii fixe, bovine, pe chipuri.

— Salutări, Lord Agad! Salutări, Lord Agad! rostiră ei unul după altul, apoi: Urmaţi-ne, vă rugăm, urmaţi-ne, vă rugăm.

Falk se sculă, gol-puşcă, gata de luptă – singurul lucru clar în mintea lui în clipa aceasta era încăierarea şi înfrângerea în holul de la intrarea în palat –, însă cei doi nu schiţară niciun gest de violenţă.

— Urmaţi-ne, vă rugăm, repetară ei cântat, până când Falk îi urmă.

Îl conduseră, el fiind tot în pielea goală, afară din odaie, printr-un coridor lung şi pustiu, printr-un hol cu pereţii acoperiţi de oglinzi, în sus pe o scară ce se dovedi o rampă astfel pictată încât să simuleze trepte, prin alt coridor şi pe alte rampe, şi ajunseră în cele din urmă într-o încăpere spaţioasă, mobilată, cu pereţi verzi-albăstrui, dintre care unul strălucea de lumina soarelui. Un bărbat se opri în afara camerei, iar celălalt intră cu Falk.

— Aici sunt haine, aici este mâncare, aici este băutură. Acum... acum mâncaţi, beţi. Acum... acum cereţi ce vă trebuie. Este bine?

Îl privea fix, dar cu o expresie lipsită de orice interes.

Pe masă se găsea o carafă cu apă şi primul lucru pe care-l făcu Falk fu să bea pe săturate, deoarece se simţea foarte însetat. Se uită în jurul odăii ciudate şi plăcute, cu mobile din plastic masiv, transparent ca sticla, şi cu pereţi translucizi, fără ferestre, după care îşi studie cu curiozitate gardianul sau servitorul. Era un ins voinic, cu chip inexpresiv, care purta o armă la brâu.

— Care este Legea? îl întrebă, mânat de un impuls.

Ascultător şi fără să pară surprins, bărbatul voinic şi cu privire fixă răspunse:

— Să nu iei viaţa.

— Tu ai însă o armă.

— Arma asta paralizează, nu omoară, răspunse gardianul şi râse. Modulaţiile glasului său erau arbitrare, lipsite de legătură cu înţelesul cuvintelor, iar între cuvinte şi râs urmă o pauză scurtă. Acum, mâncaţi, beţi, spălaţi-vă. Aici sunt haine bune. Vedeţi, aici sunt haine.

— Eşti un Şters?

— Nu. Sunt Căpitan al Bodyguarzilor Adevăraţilor Lorzi şi sunt conectat la computerul Numărul Opt. Acum, mâncaţi, beţi, spălaţi-vă.

— O voi face, dacă vei părăsi camera.

O pauză scurtă.

— Da, foarte bine, Lord Agad, rosti bărbatul voinic şi râse din nou, de parcă fusese gâdilat.

Poate că-l gâdila într-adevăr când computerul vorbea prin intermediul creierului său. Se retrase. Prin peretele interior al camerei, Falk putea să vadă, vag, siluetele mătăhăloase ale celor doi bodyguarzi, care aşteptau de o parte şi alta a uşii, pe coridor. Găsi baia şi se spălă. Pe patul mare şi moale care ocupa un capăt al camerei, erau întinse haine curate: robe lungi şi largi, acoperite de desene roşii, magenta şi violet; le examină cu neplăcere, însă le îmbrăcă. Pe măsuţa din plastic sticlos montată în ramă de aur se afla raniţa lui ponosită şi conţinutul părea neatins, totuşi nu-şi văzu nici hainele, nici pistolul. Îl aştepta pregătită masa şi era flămând. Cât timp trecuse de când intrase prin uşile ce se închiseseră în urma lui? Nu ştia, însă foamea îl anunţă că fusese ceva vreme şi se apropie de masă. Mâncărurile erau ciudate, foarte aromatizate, combinate cu sosuri, dar Falk le înghiţi pe toate şi căută altele. Nu mai erau şi, întrucât făcuse tot ce i se ceruse să facă, începu să cerceteze încăperea. Nu mai putea zări umbrele vagi ale bodyguarzilor de cealaltă parte a peretelui verde-albăstrui semitransparent şi se pregătea să investigheze, când se opri brusc. Fanta verticală abia vizibilă a uşii se lăţea şi o formă se mişca îndărătul ei. Fanta se deschise într-un oval înalt, prin care o persoană păşi în odaie.

O fată, crezu Falk iniţial, apoi văzu că era un băiat de vreo şaisprezece ani, îmbrăcat cu aceleaşi robe largi pe care le purta el însuşi. Băiatul nu se apropie de el, ci se opri, întinse mâinile cu palmele în sus şi revărsă un torent de cuvinte în păsărească.

— Cine eşti?

— Orry, zise tânărul, Orry! şi continuă în graiul lui neinteligibil.

Părea fragil şi surescitat; vocea îi tremura de emoţie. Căzu după aceea în genunchi şi-şi plecă mult capul, un gest pe care Falk nu-l mai văzuse vreodată, deşi înţelesul nu-i putea fi interpretat greşit: era gestul complet şi original ale cărui vestigii le zărise printre Prisăcari şi supuşii Prinţului de Kansas.

— Vorbeşte în galaktikă, zise Falk apăsat, şocat şi stingherit. Cine eşti?

— Sunt Har-Orry-Prech-Ramarren, şopti băiatul.

— Scoală-te. Nu mai sta în genunchi. Nu... Mă cunoşti?

— Nu mă mai ţii minte, prech Ramarren? Sunt Orry, fiul lui Har Weden...

— Care este numele meu?

Băiatul ridică fruntea şi Falk îl privi fix – îi privi ochii, care-i ţintuiau pe ai lui. Erau gri-chihlimbarii, cu excepţia pupilei mari, care era întunecată: numai iris, fără alb vizibil, ca ochii unei pisici sau ai unui cerb; nu semănau cu niciun fel de ochi pe care Falk îi văzuse vreodată, decât doar în oglindă în seara trecută.

— Te numeşti Agad Ramarren, spuse băiatul, speriat şi supus.

— De unde ştii?

— Te... te ştiu dintotdeauna, prech Ramarren.

— Eşti din neamul meu? Aparţinem aceluiaşi popor?

— Eu sunt fiul lui Har Weden, prech Ramarren. Îţi jur că eu sunt!

Pentru o clipă, ochii cenuşiu-aurii se umplură de lacrimi. Falk însuşi avusese mereu tendinţa de a reacţiona înaintea stresului printr-o orbire scurtă de lacrimi; odată, Ochiul-ciutei îl mustrase că se simţea stânjenit de reacţia aceea, spunându-i că părea să aibă natură pur fiziologică, probabil rasială.

Confuzia, stupoarea şi dezorientarea simţite de Falk de când intrase în Es Toch nu-l ajutau deloc să judece apariţia aceasta recentă. O parte a minţii lui spunea Asta-i exact ce doresc ei: să te deruteze, să te aducă în punctul credulităţii totale. În momentul acesta bărbatul nu ştia dacă Estrel – pe care o ştiuse atât de bine şi o iubise cu loialitate – era un prieten, un shing sau o unealtă a shingilor, dacă ea îi spusese vreodată adevărul sau dacă îl minţise vreodată, dacă fusese capturată aici odată cu el sau dacă îl ademenise într-o capcană. Îşi amintea un râset, îşi amintea, de asemenea, o îmbrăţişare disperată, o şoaptă... Ce trebuia atunci să creadă despre băiatul acesta care-l privea cu veneraţie şi durere cu ochi nepământeni, identici cu propriii săi ochi: oare dacă-l atingea, avea să se transforme într-o pâclă de lumini? Oare avea să-i răspundă la întrebări prin minciuni, sau cu adevărul?

Lui Falk i se părea că în mijlocul tuturor iluziilor, erorilor şi amăgirilor rămânea un singur drum de urmat: calea pe care o urmase el permanent de la Casa Zove. Se uită din nou la băiat şi-i spuse adevărul.

— Nu te cunosc. Dacă ar trebui să-mi reamintesc chipul tău, n-o pot face, fiindcă nu-mi amintesc nimic din cele întâmplate cu mai mult de patru-cinci ani în urmă.

Îşi drese vocea, apoi se întoarse iarăşi, se aşeză pe unul dintre scaunele înalte şi subţiratice şi-i făcu semn băiatului să-i urmeze exemplul.

— Nu... nu-ţi aminteşti de Werel?

— Cine este Werel?

— Este căminul nostru. Planeta noastră.

Asta îl duru, însă Falk nu spuse nimic.

— Nu-ţi mai reaminteşti... călătoria până aici, prech Ramarren? întrebă băiatul, bâlbâindu-se.

În glasul lui se auzea limpede incredulitatea; nu părea să fi acceptat spusele lui Falk. Răzbătea de asemenea o notă şocată de nostalgie, înfrânată de respect sau frică.

Falk clătină din cap.

Orry repetă întrebarea sub altă formă:

— Prech Ramarren, îţi mai reaminteşti călătoria noastră până la Pământ?

— Nu. Când a fost călătoria aceea?

— Acum şase ani terrani... Iartă-mă, te rog, prech Ramarren. N-am ştiut... eram plecat la Marea Californiei şi au trimis o maşină zburătoare după mine, un vehicul automat, care nu mi-a spus pentru ce eram dorit. După aceea Lordul Kradgy m-a anunţat că fusese găsit un membru al Expediţiei şi m-am gândit... Dar nu mi-a spus asta despre memoria ta... Aşadar tu îţi aminteşti... doar... doar Pământul?

Părea să implore o negare.

— Îmi amintesc doar Pământul, rosti Falk decis să nu se lase mişcat de emoţia băiatului, de naivitatea lui sau de candoarea copilărească a chipului şi vocii sale.

Trebuia să plece de la prezumţia că acest Orry nu era ceea ce părea să fie.

Dar dacă era?

Nu mă voi lăsa păcălit din nou, gândi el cu amărăciune.

Ba da, replică altă parte a minţii sale, vei fi păcălit dacă ei vor să te păcălească şi nu există nicio cale prin care să împiedici asta. Dacă nu vei pune nicio întrebare băiatului ăstuia, pentru ca nu cumva răspunsul să fie o minciună, atunci minciuna va prevala complet şi nimic nu va rezulta din toată călătoria ta până aici, decât tăcere, batjocură şi dezgust. Ai venit să-ţi afli numele. El îţi dă un nume: acceptă-l.

— Vrei să-mi spui cine... cine suntem noi?

Plin de energie, băiatul începu să vorbească iarăşi în păsărească, apoi se opri sub privirea neînţelegătoare a lui Falk.

— Nu mai ştii să vorbeşti kelshak, prech Ramarren?

Tonul îi era aproape plângăreţ.

Falk clătină din cap.

— Kelshak este limba ta nativă?

— Da, spuse băiatul, după care continuă sfios: Şi a ta, prech Ramarren.

— Care este cuvântul pentru „tată“ în kelshak?

— Hiowech. Sau wawa – aşa spun copiii.

Umbra unui surâs inocent trecu peste chipul lui Orry.

— Şi cum ai numi un vârstnic pe care-l respecţi?

— Sunt multe cuvinte în privinţa asta – termeni de înrudire – prevwa, kioinap, ska n-gehoy... Stai să-mi amintesc, prechna. N-am mai vorbit kelshak de mult timp... Un prechnoweg – cineva care nu-ţi este rudă, dar se găseşte la un nivel superior – poate fi tiokioi sau previotio...

— Tiokioi. Am rostit cuvântul ăsta o dată, fără să... ştiu unde l-am învăţat...

Nu era un test adevărat. Mai exact, nu era niciun fel de test. Falk nu-i povestise niciodată lui Estrel multe despre şederea lui cu bătrânul Ascultător în pădure, însă poate că ei îi scormoniseră toate amintrile din creier, tot ce spusese, făcuse sau gândise vreodată, în timp ce-l dragaseră în noaptea sau în nopţile trecute. Nu putea să ştie ce-i făcuseră sau ce urma să-i facă. Iar cel mai puţin dintre toate, nu putea să ştie ce doreau. Tot ce putea face era să încerce să obţină ceea ce dorea el.

— Aici eşti liber să vii şi să pleci?

— Da, prech Ramarren. Lorzii au fost foarte mărinimoşi. Ei au căutat mult timp orice... alţi supravieţuitori ai Expediţiei. Ştii cumva, prechna, dacă vreunul dintre ceilalţi...

— Nu ştiu.

— Când am sosit aici, acum câteva minute, Kradgy a avut timp doar să-mi spună că ai trăit în pădurea din estul continentului acesta, cu un trib de sălbatici.

— O să-ţi povestesc totul dacă vrei să afli, dar spune-mi mai întâi câteva lucruri. Nu ştiu cine sunt eu, cine eşti tu, ce a fost Expediţia, ce este Werel.

— Noi suntem kelshy, rosti băiatul cu sfială, stânjenit în mod evident să explice la un nivel atât de elementar cuiva pe care-l considera superiorul său, ca vârstă desigur, însă nu numai ca vârstă. Facem parte din Naţiunea Kelshak de pe Werel şi am sosit aici în nava Alterra...

— De ce am venit aici? întrebă Falk, aplecându-se înainte.

Şi încet, cu digresiuni şi reveniri, şi cu o mie de întrebări-întreruperi, Orry povesti, până când obosi să vorbească şi Falk obosi să audă, iar pereţii ca văluri ale încăperii străluciră de lumina serii; apoi ei tăcură o vreme şi servitori tăcuţi le aduseră mâncare şi băutură. Iar tot timpul cât mâncă şi bău, Falk continuă să privească în minte nestemata care putea fi falsă şi putea fi de nepreţuit, povestea, modelul, întrezărirea – viziune adevărată sau nu – lumii pe care o pierduse.

7

Un soare ca un ochi de dragon, galben-portocaliu, ca un opal de foc cu şapte pandantive scânteietoare, care se roteau lent pe elipsele lor prelungi. A treia planetă, cea verde, avea nevoie de şaizeci de ani terrani ca să-şi încheie anul. Norocos este cel care-şi vede a doua primăvară, tradusese Orry un proverb de pe planeta aceea. Iernile emisferei nordice, îndepărtată de soare prin unghiul eclipticii când planeta se găsea la distanţa maximă de steaua ei, erau reci, întunecoase, teribile; verile vaste, lungi cât jumătate de viaţă, erau peste măsură de bogate. Mareele gigantice ale mărilor adânci ale planetei ascultau de o Lună uriaşă, care avea nevoie de patru sute de zile pentru a-şi parcurge ciclul; planeta abunda în cutremure, vulcani, plante mergătoare, animale cântătoare, oameni vorbitori şi constructori de oraşe: un catalog de minuni. Cu douăzeci de ani în urmă, pe lumea aceea miraculoasă, totuşi nu neobişnuită, sosise o navă din spaţiul cosmic. Orry se referea la douăzeci din anii ei uriaşi, adică mai bine de o mie două sute de ani terrani.

Oamenii din nava aceea, colonişti şi hilferi din Liga Tuturor Lumilor, îşi dedicaseră vieţile şi activitatea planetei nou-găsite, foarte îndepărtată de străvechile planete centrale ale Ligii, cu speranţa de a-i aduce în Ligă speciile inteligente băştinaşe – noi aliaţi în Războiul Inevitabil. Aceea fusese politica Ligii de când, cu multe generaţii în urmă, de dincolo de Hiade sosiseră avertismente despre un val uriaş de cuceritori care trecea de la o planetă la alta, de la un secol la altul, tot mai aproape de grupul de optzeci de planete care se intitula cu atâta mândrie Liga Tuturor Lumilor. Terra, aflată la periferia zonei centrale a Ligii şi cea mai apropiată planetă a Ligii de nou-colonizata Werel, furnizase toţi coloniştii din prima navă. Trebuiau să vină şi alte nave, de pe alte planete ale Ligii, dar nu mai apăruse niciuna: Războiul sosise înaintea lor.

Unicele comunicaţii ale coloniştilor cu Pământul, cu Prima Lume Davenant şi cu restul Ligii se desfăşurau prin intermediul ansiblului, transmiţătorul instantaneu, de la bordul navei lor. Nicio navă, spuse Orry, nu zburase vreodată mai repede ca lumina – aici Falk îl corectă. Existaseră nave de război ce fuseseră construite pe principiul ansiblului, însă fuseseră maşinării de ucis automate, incredibil de costisitoare, fără creaturi vii la bord. Atunci şi acum, viteza luminii, care scurta timpul pentru călători, constituia limita voiajurilor oamenilor. În felul acesta, coloniştii de pe Werel erau la foarte mare distanţă de cămin şi complet dependenţi de ansiblu pentru recepţionarea ştirilor. După numai cinci ani petrecuţi pe Werel, ei fuseseră informaţi că Inamicul sosise, iar imediat după aceea comunicaţiile deveniseră confuze, contradictorii, intermitente şi în cele din urmă încetaseră complet. Aproximativ o treime din colonişti optaseră să se îmbarce în navă şi să zboare înapoi peste hăul anilor spre Pământ, pentru a se realătura poporului lor. Restul rămăseseră pe Werel, naufragiaţi de bunăvoie. În decursul vieţilor lor, ei n-ar fi putut afla niciodată ce se întâmplase cu planeta lor natală şi cu Liga pe care o slujeau sau cine era Inamicul şi dacă el stăpânea Liga sau fusese nimicit. Fără navă sau comunicator, izolaţi, ei formaseră o colonie mică înconjurată de forme de viaţă cu inteligenţă dezvoltată curioase şi ostile, cu cultură inferioară, dar cu raţiune egală cu a lor. Oamenii aşteptaseră şi fiii fiilor lor aşteptaseră, însă stelele rămăseseră tăcute deasupra lor. Nicio navă nu mai apăruse, nicio veste. Probabil că propria lor navă fusese distrusă, iar înregistrările despre noua planetă se pierduseră. Micuţul opal galben-portocaliu fusese uitat printre atâtea stele.

Colonia prosperase şi se extinsese pe o coastă maritimă plăcută, de la primul ei oraş, care fusese numit Alterra. Pentru ca după câţiva ani – Orry se opri şi se corectă:

— Vreau să spun aproape şase secole după timpul terran. Cred că a fost Anul Zece al coloniei. Eu abia începeam să învăţ istoria, dar tatăl meu şi... şi tu, prech Ramarren, mi-aţi spus toate astea, înainte să fi pornit în Călătorie, mi-aţi explicat toate...

După câteva secole, aşadar, colonia trecuse printr-o perioadă grea. Puţini copii se mai năşteau, iar şi mai puţini supravieţuiau naşterii. Aici băiatul se opri din nou, explicând finalmente:

— Ţin minte că mi-ai spus că alterranii nu ştiau ce li se întâmpla şi credeau că era un efect malign al consangvinizării, dar de fapt era un soi de selecţie. Lorzii de aici spun că nu se poate aşa ceva, că membrii unei colonii străine înfiinţate pe o planetă rămân veşnic străini. Prin manipulări genetice, ei se pot încrucişa cu băştinaşii, însă copiii rezultaţi vor fi mereu sterpi. Aşa că eu nu ştiu ce li s-a întâmplat alterranilor. Eram un copil când tu şi tata încercaţi să-mi explicaţi – mai ţin minte că vorbeai despre selecţia spre un... tip viabil... Oricum, coloniştii se apropiau de extincţie când ultimii lor reprezentanţi au reuşit până la urmă să încheie o alianţă cu o naţiune băştinaşă de pe Werel: tevaranii. Ei au trecut împreună prin Iarnă şi când a sosit sezonul de împerechere al Primăverii, au descoperit că tevaranii şi alterranii puteau avea copii. Mai exact, suficient de mulţi dintre ei pentru a pune bazele unei rase hibride. Lorzii spun că nu este posibil, totuşi îmi reamintesc că mi-ai povestit.

Băiatul părea îngrijorat şi uşor confuz.

— Noi suntem descendenţii rasei aceleia?

— Tu descinzi din Alterra Agat, care a condus colonia prin Iarna Anului Zece! Noi am învăţat despre Agat la şcoală. Acela este numele tău, prech Ramarren: Agad de Charen. Eu nu am o asemenea descendenţă, dar străbunica mea a fost din familia Esmy de Kiow – acela este un nume alterran. Desigur, într-o societate democratică precum cea de pe Pământ, deosebirile astea sunt lipsite de sens, nu-i aşa...?

O dată în plus Orry păru îngrijorat, de parcă în mintea lui ar fi existat un conflict. Falk îl readuse la istoria Werelului, completând cu presupuneri şi extrapolări naraţiunea copilărească pe care o putea furniza Orry.

Noul amestec de trăsături şi culturi al naţiunii tevaran-alterrane înflorise în anii ce urmaseră periculoasei Ierni a Anului Zece. Aşezările micuţe crescură şi o cultură mercantilă se instaurase pe unicul continent de pe emisfera nordică. După câteva generaţii se răspândise la popoarele primitive de pe continentele sudice, unde supravieţuirea în decursul Iernii nu era o problemă aşa acută. Populaţia crescuse; ştiinţa şi tehnologia îşi începuseră suişul exponenţial, călăuzite şi ajutate mereu de Cărţile lui Alterra, biblioteca navei, ale căror mistere deveniseră explicabile pe măsură ce descendenţii îndepărtaţi ai coloniştilor reînvăţaseră cunoştinţe pierdute. Ei păstraseră şi copiaseră cărţile acelea, generaţie după generaţie, şi învăţaseră limba în care erau scrise – galaktika, bineînţeles. În cele din urmă, după ce exploraseră Luna şi planetele-surori, după ce oraşele şi rivalităţile între naţiuni fuseseră controlate şi echilibrate de puternicul Imperiu Kelshak din vechiul Tărâm Nordic, la apogeul unei epoci de pace şi vigoare, Imperiul construise şi lansase o navă luminică.

Nava aceea, Alterra, plecase de pe Werel la optsprezece ani şi jumătate după asolizarea navei Coloniei terrane, adică o mie două sute de ani după timpul terran. Echipajul ei nu ştia ce va găsi pe Pământ. Werel încă nu izbutise să redescopere principiile ansiblului şi ezitase să emită semnale radio care i-ar fi trădat poziţia spre o planetă posibil ostilă stăpânită de Inamicul de care se temuse Liga. Pentru a căpăta informaţii, într-acolo trebuiau să plece oameni, care după aceea să se întoarcă, traversând lunga noapte către căminul străvechi al alterranilor.

— Cât a durat călătoria?

— Mai bine de doi ani wereleni – o sută treizeci, poate o sută patruzeci de ani-lumină. Eu eram doar un băiat, un copil, prech Ramarren, şi unele lucruri nu le înţelegeam, iar multe nu mi-au fost spuse...

Falk nu înţelegea de ce ignoranţa aceea ar fi trebuit să-l stânjenească pe flăcău; era mult mai şocat de faptul că Orry, care părea să aibă cincisprezece-şaisprezece ani, trăia de vreo sută cincizeci de ani. Şi el însuşi?

— Alterra, continuă Orry, decolase de la o bază din apropierea vechiului oraş Tevar de pe coastă, cu coordonatele stabilite pentru Terra. Nava purta nouăsprezece bărbaţi, femei şi copii, în mare parte kelshak şi descendenţi din colonişti; adulţii fuseseră selectaţi de Consiliul Armonios al Imperiului în funcţie de educaţie, inteligenţă, curaj, generozitate şi arlesh. Nu cunosc un termen pentru „arlesh“ în galaktikă, îşi fulgeră Orry surâsul ingenuu. „Rale“ înseamnă... ceea ce-i corect să faci, de pildă să înveţi la şcoală, sau felul cum un râu îşi urmează albia, şi cred că „arlesh” provine din „rale”.

— Tao? întrebă Falk, însă Orry nu auzise niciodată de Vechiul Canon al Omului. Ce s-a întâmplat cu nava? Ce s-a întâmplat cu ceilalţi şaptesprezece oameni?

— Am fost atacaţi la Barieră. Shingii au ajuns acolo abia după ce Alterra fusese distrusă şi atacatorii se împrăştiau. Erau rebeli, în vehicule planetare. Shingii m-au recuperat dintr-un astfel de vehicul, dar nu ştiau dacă ceilalţi fuseseră ucişi sau capturaţi de rebeli. Au continuat să caute pe toată planeta, iar acum un an au auzit un zvon despre un bărbat care trăia în Pădurea Răsăriteană şi care putea să fi fost unul dintre noi...

— Ce-ţi mai aminteşti din toate acelea... atacul şi restul?

— Nimic. Ştii cum te afectează zborul la viteza luminii...

— Ştiu că timpul încremeneşte pentru cei aflaţi în navă, însă nu ştiu cum se simte asta.

— Păi, nici eu nu-mi reamintesc foarte clar. Eram doar un băiat – aveam nouă ani după timpul terran. Şi nu sunt sigur că cineva şi-ar putea reaminti clar. Nu poţi spune cum se... cum se asociază lucrurile. Vezi şi auzi, dar nu se-mbucă între ele – nimic nu mai înseamnă ceva – nu pot să explic. Este oribil, totuşi numai ca în vis. Însă apoi, când revii în spaţiul planetar, treci prin Barieră, cum o numesc Lorzii, care-i face pe pasageri să-şi piardă cunoştinţa, dacă nu sunt pregătiţi. Nava noastră n-a fost pregătită. Niciunul dintre noi nu-şi revenise în simţire când am fost atacaţi, aşa că eu nu-mi amintesc, la fel... la fel ca tine, prech Ramarren. Când mi-am recăpătat cunoştinţa, eram la bordul unei nave shing.

— Tu de ce ai fost luat?

— Tatăl meu era căpitanul expediţiei. Şi mama era în navă. Înţelegi, prech Ramarren, dacă n-am fi plecat toţi împreună... vreau să zic că dacă te-ai fi întors pe Werel, toate rudele directe ar fi fost moarte de foarte mult timp. Sigur că da, asta n-a contat până la urmă, fiindcă părinţii mei tot au murit. Sau poate că şi ei au fost trataţi ca tine şi... şi nu m-ar recunoaşte dacă m-ar întâlni...

— Care a fost rolul meu în expediţie?

— Erai navigatorul nostru.

Ironia informaţiei aceleia îl făcu pe Falk să se crispeze, însă Orry continuă în felul lui naiv şi respectuos:

— Asta însemna că tu stabileai cursul navei, coordonatele – tu erai cel mai mare proskeny, matematician-astronom, dintre toţi kelshy. Erai prechnowa pentru toţi cei de la bord, mai puţin tatăl meu, Har Weden. Tu faci parte din al Optulea Ordin, prech Ramarren! Tu... Îţi mai aminteşti ceva din toate astea...?

Falk clătină din cap.

Cedând până la urmă, băiatul rosti trist:

— Nu pot crede realmente că nu-ţi reaminteşti, decât când faci aşa.

— Când clatin din cap?

— Pe Werel, noi ridicăm din umeri în semn de negaţie. Uite aşa!

Simplitatea lui Orry era irezistibilă. Falk încercă să strângă din umeri şi avu impresia că gestul acela deţinea un firesc care l-ar fi putut convinge că era într-adevăr un obicei vechi. Surâse şi Orry se înveseli pe dată.

— Semeni tare mult cu tine însuşi, prech Ramarren, şi în acelaşi timp eşti tare diferit! Iartă-mă. Dar ce au făcut ei ca să uiţi atât de multe?

— M-au distrus. Bineînţeles că sunt ca mine însumi, fiindcă sunt eu însumi. Sunt Falk...

Lăsă capul în mâini. Stingherit, Orry tăcu. Aerul rece şi liniştit al camerei strălucea în jurul lor ca o nestemată verde-albăstruie; peretele vestic sclipea sub razele soarelui din amurg.

— Cât de îndeaproape te urmăresc ei aici?

— Lorzilor le place să am asupra mea un comunicator, dacă plec cu maşinile zburătoare. Orry îşi atinse brăţara de pe încheietura mâinii stângi, care părea alcătuită din zale simple de aur. La urma urmelor, poate fi periculos printre băştinaşi.

— Totuşi eşti liber să mergi unde vrei?

— Sigur că da. Camera asta, a ta, este la fel ca a mea, care se află dincolo de canion. Orry păru din nou derutat. Prech Ramarren, să ştii că noi nu avem inamici aici...

— Nu? Atunci unde sunt inamicii noştri?

— Păi... afară... acolo de unde ai venit tu...

Se priviră în tăcere şi în neînţelegere reciprocă.

— Tu crezi că oamenii sunt inamicii noştri – terranii, fiinţele umane? Tu crezi că ei mi-au distrus mintea?

— Cine alţii? rosti Orry, speriat, căscând larg ochii.

— Extratereştrii – Inamicul – shingii!

— Dar, rosti băiatul cu blândeţe sfioasă, parcă înţelegând în cele din urmă cât de complet ignorant şi rătăcit era fostul lui superior şi dascăl, n-a existat niciodată vreun Inamic. N-a existat niciodată vreun Război.

Camera se cutremură uşor ca un gong lovit, într-o vibraţie aproape inaudibilă, iar după o clipă un glas imaterial rosti:

— Începe şedinţa Consiliului.

Uşa-fantă se deschise şi intră o siluetă înaltă, măreaţă, în robă albă şi perucă neagră, bogat împodobită. Sprâncenele îi erau rase şi redesenate mai sus, arcuite; chipul, mascat de farduri la nivelul unei netezimi mate, era al unui bărbat îndesat de vârstă mijlocie. Orry se sculă iute de la masă şi făcu o plecăciune, şoptind:

— Lord Abundibot.

— Har Orry, îl salută bărbatul cu glasul redus de asemenea la nivelul unui murmur scârţâit, după care se întoarse spre Falk. Fii bine-venit, Agad Ramarren. Consiliul Pământului se reuneşte pentru a-ţi răspunde la întrebări şi a-ţi analiza cererile. Priveşte acum...

Se uitase la Falk doar pentru o secundă şi nu se apropie de wereleni. Degaja un aer straniu de putere şi în acelaşi timp de completă siguranţă de sine şi egoism. Era aparte, inabordabil. Toţi trei rămaseră nemişcaţi un moment; urmând privirile celorlalţi, Falk văzu că peretele interior al camerei se înceţoşase şi schimbase, părând acum o gelatină cenuşie, limpede, în care tremurau şi pâlpâiau forme. După aceea imaginea deveni clară şi Falk îşi ţinu răsuflarea. Era chipul lui Estrel, de zece ori mai mare decât în realitate. Ochii ei îl priveau cu calmul îndepărtat al unei picturi.

— Sunt Strella Siobelbel.

Buzele imaginii tremurară, totuşi glasul nu avea o localizare precisă, ci era o şoaptă rece şi abstractă care vibra în aerul încăperii.

— Am fost trimisă să aduc în Oraş un membru al Expediţiei Werel despre care se spunea că trăieşte în estul Continentului Unu. Cred că acesta este bărbatul.

Iar faţa ei păli şi dispăru, înlocuită de cea a lui Falk.

Un glas imaterial, sâsâit, întrebă:

— Har Orry recunoaşte această persoană?

Când Orry răspunse, chipul îi apăru pe ecran.

— Este Agad Ramarren, Navigatorul navei Alterra.

Faţa băiatului dispăru la rândul ei şi ecranul rămase gol, pâlpâind uşor, în timp ce multe glasuri murmurară şi foşniră în aer, ca o discuţie între spirite ce vorbeau o limbă necunoscută. Aşa îşi ţineau shingii Consiliul: fiecare în propria lui cameră, separaţi, doar cu prezenţa vocilor şoptitoare. Pe când întrebările şi răspunsurile acelea de neînţeles continuară, Falk murmură spre Orry:

— Tu cunoşti limba asta?

— Nu, prech Ramarren. Ei îmi vorbesc întotdeauna în galaktikă.

— De ce discută aşa, şi nu faţă în faţă?

— Sunt foarte mulţi – Lordul Abundibot mi-a spus că în Consiliul Pământului se întâlnesc mii şi mii. Iar ei sunt împrăştiaţi pe toată planeta, în multe locuri, deşi Es Toch este singurul oraş. Acesta este Ken Kenyek.

Zumzetul glasurilor fără trup se stinsese şi pe ecran apăruse alt chip: un bărbat cu piele albă ca de mort, păr negru şi ochi alburii.

— Agad Ramarren, ne-am întrunit în Consiliu, iar tu ai fost adus în Consiliul nostru ca să-ţi poţi termina misiunea pe Pământ şi, dacă doreşti, să te întorci acasă. Lord Pelleu Abundibot îţi va vorbi direct în minte.

Peretele reveni brusc la verdele translucid normal. Bărbatul înalt aflat de cealaltă parte a camerei îl privea fix pe Falk. Buzele nu i se mişcau, dar Falk îl auzi vorbind, nu într-o şoaptă acum, ci clar – foarte clar. N-ar fi putut crede că era graiul minţii, totuşi nu putea fi nimic altceva. Despuiată de caracter şi timbru, forma aceasta de voce era comprehensibilitate pură, raţiune adresându-se raţiunii.

— Îţi vorbesc în graiul minţii pentru ca să poţi auzi doar adevărul. Pentru că nu este adevărat că noi, care ne autointitulăm shingi, sau orice alţi oameni, putem deforma sau ascunde adevărul în vorbirea paraverbală. Minciuna pe care oamenii ne-o atribuie este în sine o minciună. Dar dacă alegi să foloseşti graiul vorbit, fă-o şi noi ne vom conforma în acelaşi fel.

— Nu am abilitate pentru a vorbi în minte, spuse Falk cu voce tare după o pauză. Glasul îi suna puternic şi răguşit după contactul mental care fusese sclipitor şi silenţios. Te aud totuşi destul de bine. Eu nu cer adevărul. Cine sunt eu ca să cer adevărul? Aş dori să aud însă ce alegeţi voi să-mi spuneţi.

Tânărul Orry păru şocat. Faţa lui Abundibot nu exprima absolut nimic. În mod vădit, el era acordat atât la Falk, cât şi la Orry – o reuşită rară în sine, potrivit experienţei lui Falk –, deoarece Orry auzea totul în mod cert când reîncepu vorbirea telepatică.

— Oamenii ţi-au şters mintea şi apoi te-au învăţat ce doreau ei să ştii, ce doreau ei să crezi. Fiindcă ai fost învăţat în felul acela, nu ai avut încredere în noi. Ne-am temut că aşa va fi. Întreabă însă orice doreşti Agad Ramarren de Werel şi noi îţi vom răspunde cu adevărul.

— De cât timp sunt aici?

— De şase zile.

— De ce am fost drogat şi amăgit la început?

— Am încercat să-ţi restabilim memoria. Am dat greş.

Nu-l crede, nu-l crede, îşi spuse Falk cu atâta forţă, încât shingul, dacă avea cât de cât abilitate empatică, receptă neîndoios mesajul limpede. Asta nu conta. Jocul trebuia jucat, şi jucat în felul lor, deşi ei stabileau toate regulile şi aveau toate abilităţile. Nepriceperea lui nu conta. Conta în schimb onestitatea. Acum miza totul pe o singură convingere: că un om onest nu poate fi înşelat, că adevărul, dacă jocul era jucat corect până la capăt, va duce la adevăr.

— Spune-mi de ce ar trebui să am încredere în voi, zise el.

Graiul minţii, pur şi clar ca o notă muzicală produsă electronic, reîncepu, în vreme ce Abundibot, el şi Orry stăteau nemişcaţi, ca piese pe o tablă de şah.

— Noi, cei pe care tu ne cunoşti ca shingi, suntem oameni. Suntem terrani născuţi pe Pământ din descendenţă umană, la fel cum a fost strămoşul tău Jacob Agat din Prima Colonie de pe Werel. Oameni te-au învăţat ceea ce credeau ei despre istoria Pământului în cele douăsprezece secole scurse de la întemeierea Coloniei pe Werel. Acum noi – tot oameni – te vom învăţa ce ştim noi. N-a existat niciun Inamic care să vină vreodată de la stele îndepărtate ca să atace Liga Tuturor Lumilor. Liga a fost distrusă de revoluţie, război civil, de propria ei corupţie, militarism şi despotism. Pe toate planetele au existat revolte, rebeliuni, uzurpări; de pe Prima Lume au pornit represalii care au pârjolit planete transformându-le în zgură neagră. Nicio navă luminică n-a mai plecat într-un viitor atât de riscant: doar SPL-urile, navele-proiectile superluminice, distrugătoarele de lumi. Pământul n-a fost nimicit, dar au fost nimicite jumătate din popoarele sale, oraşele, navele şi ansiblurile, arhivele, cultura – totul în doi ani teribili de război civil între Loialişti şi Rebeli, facţiuni dotate cu armele indescriptibile construite de Ligă pentru a lupta împotriva inamicilor extratereştri. Unii oameni disperaţi de pe Pământ au dominat conflictul pentru o vreme, însă, înţelegând inevitabilitatea ulterioarelor contrarevolte, distrugeri şi ruinări, au utilizat o armă nouă. Ei au minţit. Au inventat un nume pentru ei înşişi, un limbaj, ca şi poveşti vagi despre îndepărtata planetă natală de pe care sosiseră, apoi au continuat să răspândească pe tot Pământul, în propriile lor rânduri, dar şi în taberele Loialiştilor, zvonul că sosise Inamicul. Războiul civil se datora exclusiv Inamicului. Inamicul se infiltrase peste tot, dezintegrase Liga şi conducea Pământul, se afla acum la putere şi urma să pună capăt războiului. Iar Inamicul reuşise toate astea prin neaşteptata şi sinistra sa putere extraterestră: puterea minciunii în minte. Oamenii au crezut povestea. Se potrivea cu panica lor, cu disperarea, cu sfârşeala. Întrucât lumea zăcea în ruine în jur, ei s-au predat înaintea unui Inamic pe care erau mulţumiţi să-l creadă supranatural şi invincibil. Au înghiţit momeala păcii şi de atunci au trăit în pace. Noi, cei din Es Toch, povestim un mit, potrivit căruia la începutul începuturilor Creatorul a spus o minciună uriaşă. Nu exista absolut nimic, dar Creatorul a spus: Există! Şi iată, pentru ca minciuna lui Dumnezeu să poată fi adevărul lui Dumnezeu, universul şi-a început existenţa... Dacă pacea umană depindea de o minciună, au existat doritori să întreţină minciuna.

Fiindcă oamenii insistau că Inamicul venise şi conducea Pământul, noi ne-am autointitulat Inamicul şi am condus. Nimeni n-a venit să ne conteste minciuna ori să ne spulbere pacea. Planetele Ligii sunt toate izolate, epoca zborurilor interstelare a trecut şi doar poate o dată la un secol câte o navă de pe o planetă îndepărtată nimereşte din greşeală aici, aşa cum a fost cu nava voastră. Există rebeli împotriva conducerii noastre, precum cei care v-au atacat la Barieră. Noi încercăm să-i controlăm, deoarece, în mod bun sau rău, purtăm şi am purtat vreme de un mileniu povara păcii umane. Pentru că am spus o minciună uriaşă, trebuie să susţinem acum o lege uriaşă. Cunoşti legea pe care noi – oameni între oameni – o impunem: Legea unică, învăţată în ceasul cel mai teribil al omenirii.

Graiul minţii sclipitor şi atonal încetă; fusese ca rotirea unui comutator care stinsese o lumină. În tăcerea ca bezna ce urmă, tânărul Orry şopti cu glas tare:

— Respect pentru Viaţă.

Tăcere din nou. Falk rămase nemişcat, încercând să nu-şi trădeze pe chip sau în gândurile poate audibile confuzia şi nesiguranţa pe care le simţea. Oare tot ce învăţase era fals? Oare omenirea nu avea într-adevăr niciun Inamic?

— Dacă aceasta este istoria adevărată, zise el în cele din urmă, de ce n-o spuneţi şi de ce n-o dovediţi oamenilor?

— Noi suntem oameni, sosi răspunsul telepatic. Suntem mii şi mii care ştim adevărul. Noi suntem cei care avem puterea şi cunoaşterea şi le folosim pentru pace. De-a lungul istoriei omenirii au existat epoci întunecate când oamenii au considerat că lumea este condusă de demoni, iar aceasta este una dintre ele. Noi jucăm rolul demonilor din mitologiile lor. Îi ajutăm când ei încep să-şi înlocuiască mitologia cu raţiune... şi atunci ei învaţă adevărul.

— De ce îmi spui toate astea?

— Pentru binele adevărului şi pentru propriul tău bine.

— Cine sunt eu ca să merit adevărul? repetă rece Falk, privind peste încăpere spre chipul ca o mască al lui Abundibot.

— Tu ai fost un mesager de pe o lume pierdută, o colonie despre care toate înregistrările dispăruseră în Anii Patimilor. Tu ai venit pe Pământ, dar noi, Lorzii Pământului, n-am reuşit să te protejăm. Asta ne-a ruşinat şi ne-a îndurerat. Oameni de pe Pământ te-au atacat, au ucis sau au şters minţile tuturor tovarăşilor tăi – oameni de pe Pământ, de pe planeta la care tu te-ai întors după atâtea secole. Au fost rebeli de pe Continentul Trei, care nu-i nici atât de primitiv, nici atât de puţin populat precum Continentul Unu. Au folosit vehicule interplanetare furate şi v-au atacat fără avertisment, presupunând că orice navă luminică aparţine „shingilor”. Dacă am fi fost mai atenţi, am fi putut preveni acţiunea aceea. Îţi datorăm orice despăgubiri am fi în stare să ţi le acordăm.

— Toţi anii aceştia te-au căutat pe tine şi pe ceilalţi, interveni Orry, sincer şi uşor rugător.

Era clar că dorea foarte mult ca Falk să creadă totul, să accepte şi să... ce să facă?

— Aţi încercat să-mi restabiliţi memoria, zise Falk. De ce?

— Nu de aceea ai venit aici: pentru a-ţi găsi eul pierdut?

— Aşa este, dar eu...

Nu ştia nici măcar ce întrebări să pună; nu putea nici să creadă, nici să nu creadă tot ce i se spusese. Aparent nu existau standarde după care să judece. Era de necrezut ca Zove şi ceilalţi să-l fi minţit, însă era cu siguranţă posibil ca ei înşişi să fi fost înşelaţi şi ignoranţi. El era sceptic faţă de toate afirmaţiile lui Abundibot, totuşi acestea fuseseră trimise mental, în graiul minţii limpede şi imediat, în care minciuna era imposibilă... sau era posibilă? Dacă un mincinos spune că el nu minte... Falk renunţă din nou la toată logica aceea. Îl privi iarăşi pe Abundibot şi zise:

— Te rog, nu-mi mai vorbi în minte. Aş... prefera mai degrabă să-ţi aud glasul. Mi s-a părut că ai spus că nu mi-aţi putut restabili memoria?

Şoapta stinsă şi scârţâitoare a lui Abundibot în galaktikă sună straniu după fluenţa graiului minţii.

— Nu am putut-o face prin metodele pe care le-am utilizat.

— Dar există şi alte metode?

— Posibil. Crezusem că ţi se aplicase un blocaj parahipnotic, totuşi mintea ta a fost de fapt ştearsă. Nu ştim unde au învăţat rebelii tehnica aceasta, pe care noi o ţinem strict secretă. Un secret încă şi mai strict păzit este faptul că o minte ştearsă poate fi restabilită. Un surâs apăru pentru o clipă pe chipul greoi, ca o mască. Utilizând tehnicile noastre psihocomputerizate, credem că am putea efectua restaurarea în cazul tău. Ele necesită însă blocarea permanentă şi totală a personalităţii înlocuitoare şi de aceea n-am dorit să trecem la fapte fără acordul tău.

Personalitatea înlocuitoare... Nu însemna nimic în sine. Ce voia să spună?

Falk simţi un fior foarte rece pe spinare şi rosti cu grijă:

— Vrei să spui că pentru a-mi reaminti ce am fost, trebuie... să uit ce sunt acum?

— Din păcate, da. Regretăm foarte mult, dar în acelaşi timp considerăm că pierderea unei personalităţi înlocuitoare care n-a existat decât câţiva ani nu este poate un preţ prea mare pentru redobândirea unei minţi aşa cum a fost, neîndoios, a ta. Desigur, şi pentru posibilitatea încheierii misiunii tale importante printre stele: revenirea la planeta natală cu informaţiile pe care le-ai căutat cu atâta curaj.

În ciuda şoaptelor sale nesigure, neobişnuite cu sunetul, Abundibot era la fel de fluent în vorbire ca şi în graiul minţii; cuvintele lui se revărsau şi Falk le prindea înţelesul, atunci când îl prindea, doar la a treilea sau al patrulea ricoşeu...

— Posibilitatea... Încheierii...? repetă el, simţindu-se ca un idiot şi se uită către Orry, parcă pentru a-l susţine. Vrei să spui că m-aţi trimite – că ne-aţi trimite – înapoi la... planeta aceasta de pe care se afirmă că aş fi sosit?

— Am considera ca pe o onoare şi un început al despăgubirilor ce ţi se cuvin să-ţi dăruim o navă luminică pentru călătoria spre casă, spre Werel.

— Pământul este casa mea, rosti Falk cu violenţă bruscă.

Abundibot tăcu. După un minut, Orry vorbi pe un ton nostalgic:

— Prech Ramarren, Werel este casa mea. Iar fără tine, nu mă voi putea întoarce niciodată acolo.

— De ce?

— Nu ştiu unde este. Eram doar un copil. Nava ne-a fost distrusă, computerele de curs şi totul a fost aruncat în aer când am fost atacaţi. Eu nu pot să recalculez cursul!

— Însă oamenii ăştia au nave luminice şi computere de curs! Ce vrei să spui? Nu trebuie să ştii decât steaua pe a cărei orbită se află Werel.

— Dar n-o ştiu.

— Asta-i o prostie, începu Falk împins de o neîncredere tot mai mare care se transforma în furie.

Abundibot ridică mâna cu un gest neaşteptat de puternic.

— Agad Ramarren, şopti el, lasă-l pe băiat să explice.

— Să explice că nu cunoaşte numele soarelui planetei sale?

— Este adevărat, prech Ramarren, rosti Orry tremurător şi învăpăiat la faţă. Dacă... dacă ai fi fost tu însuţi, ai fi ştiut-o fără să mai fie nevoie s-o spun. Eu eram în a noua fază-lunară... eram încă în Nivelul Unu. Nivelurile... Uite cum stau lucrurile, cred că civilizaţia noastră, de acasă, diferă de tot ce există pe Pământ. Acum, când o privesc prin lumina celor ce încearcă Lorzii să facă aici şi a idealurilor democratice, îmi dau seama că este foarte înapoiată din unele puncte de vedere. În sfârşit – noi avem Nivelurile, care traversează toate Ordinele şi rangurile şi formează Armonia Esenţială a... prechnoye... Nu ştiu termenul în galaktikă. Cred că poate fi „cunoaştere”. Fiind copil, eu eram la Nivelul Unu, pe când tu erai la Nivelul şi Ordinul Opt. Iar fiecare Nivel are... lucruri pe care nu le înveţi şi lucruri care nu-ţi sunt spuse şi nu-ţi pot fi spuse sau înţelese, până nu intri în el. Şi mi se pare că sub Nivelul Şapte nu înveţi Adevăratul Nume al Lumii sau Adevăratul Nume al Soarelui; ele sunt pur şi simplu „lumea” – Werel – şi „soarele” – prahan. Adevăratele Nume sunt cele vechi şi se găsesc în Analectele Opt ale Cărţilor Alterrei, cărţile Coloniei. Ele sunt în galaktikă, aşa că ar însemna ceva pentru Lorzii de aici. Dar eu nu le-am putut spune, fiindcă nu le ştiam; tot ce ştiu este „soare” şi „lume”, iar aşa nu pot să ajung acasă... şi nici tu n-ai putea ajunge, dacă nu ţi-ai reaminti ce ai ştiut! Care soare?

Care planetă? Prech Ramarren, trebuie să-i laşi să-ţi recupereze memoria! Vezi acum?

— Ca printr-un geam întunecat{3}, răspunse Falk.

Iar cu cuvintele acelea din Canonul Iahve, el îşi aminti totul dintr-odată, sigur şi perfect conturat în toiul uimirii sale, soarele strălucind deasupra Poienii, sclipitor pe balcoanele înconjurate de ramuri şi bătute de vânt ale Casei Pădurii. Aşadar el venise aici nu pentru a-şi afla propriul nume, ci numele soarelui, numele adevărat al soarelui.

8

Bizarul Consiliu invizibil al Lorzilor Pământului se terminase. La plecare, Abundibot îi spusese lui Falk:

— Alegerea îţi aparţine: să rămâi Falk, oaspetele nostru pe Pământ, sau să-ţi recapeţi moştenirea şi să-ţi închei destinul ca Agad Ramarren de Werel. Noi dorim ca alegerea să fie făcută pe baza deţinerii tuturor informaţiilor şi fără grabă. O aşteptăm şi ne vom supune ei. După care i se adresase lui Orry: Har Orry, plimbă-ţi seamănul prin Oraş şi anunţă-ne orice aţi dori.

Uşa-fantă se deschisese în spatele lui Abundibot, care se retrăsese, şi silueta lui înaltă şi mătăhăloasă dispăruse atât de instantaneu, încât păruse că fusese răsucit un comutator. Oare fusese cu adevărat acolo, în materialitate, sau doar ca un fel de proiecţie? Falk nu era sigur. Se întrebase dacă până atunci văzuse cu adevărat un shing sau numai umbrele şi imaginile shingilor.

— Există vreun loc unde ne-am putea plimba... sub cerul liber? se adresă brusc băiatului, sătul de modurile şi zidurile indirecte şi imateriale ale locului aceluia, şi se întrebă în acelaşi timp cât de departe se extindea în realitate libertatea lor.

— Oriunde, prech Ramarren. Pe străzi... sau vrei să luăm un glisor? În Palat există şi o grădină.

— Grădina va fi foarte bună.

Orry îl conduse pe un coridor uriaş, pustiu şi strălucitor, apoi printr-o uşă-valvă într-o odăiţă.

— Grădina, spuse el cu glas tare şi valva se închise.

Nu se simţi nicio senzaţie de mişcare, dar când valva se redeschise, ieşiră într-o grădină. Nu era nici pe departe sub cerul liber: pereţii translucizi scânteiau de luminiţele Oraşului, aflate hăt dedesubt, şi Luna, aproape plină, lucea deformată şi înceţoşată prin acoperişul sticlos. Locul era plin de lumini şi umbre delicate, mişcătoare, ticsit de tufişuri şi liane tropicale, care se întreţeseau deasupra spalierelor şi atârnau din arbori; florile lor crem şi stacojii înmiresmau aerul umed, iar frunzişul oculta vederea la numai un metru de jur împrejur. Falk se răsuci iute, pentru a se asigura că poteca spre ieşire rămăsese deschisă îndărătul lor. Liniştea fierbinte, apăsătoare şi parfumată era stranie; pentru o clipă i se păru că adâncurile ambigui ale grădinii ascundeau un indiciu extraterestru şi enorm de îndepărtat, nuanţele, dispoziţia şi complexitatea unei lumi pierdute, o planetă de arome şi iluzii, de smârcuri şi transformări...

Pe aleea dintre florile adumbrite, Orry se opri să scoată dintr-o casetă un tub mic şi alb; îl puse cu un capăt între buze, apoi aspiră cu nesaţ. Falk era prea absorbit de alte impresii pentru a-l băga în seamă, dar, parcă uşor stânjenit, băiatul explică:

— Este pariitha, un tranchilizant – toţi Lorzii îl folosesc, fiindcă are un efect stimulator asupra minţii. Dacă vrei să...

— Nu, mulţumesc. Aş dori să te întreb mai multe lucruri.

Cu toate acestea, şovăia. Noile lui întrebări nu puteau fi pe de-a întregul directe. Pe toată durata explicaţiilor „Consiliului” şi ale lui Abundibot, Falk simţise, recurent şi inconfortabil, că totul era un spectacol – o piesă, aşa cum văzuse pe străvechile suluri-proiectoare din biblioteca Prinţului de Kansas, Jocul-viselor de pe Hain, bătrânul şi nebunul rege Lir, delirând pe un câmp de iarbă neagră bântuit de furtuni. În mod straniu însă, el avusese impresia clară că spectacolul nu fusese jucat în folosul său, ci al lui Orry. Nu înţelegea motivul, totuşi simţise în mod repetat că toate cuvintele pe care i le adresase Abundibot avuseseră rolul de a-i dovedi ceva băiatului.

Iar băiatul îl crezuse. Pentru el nu fusese un spectacol; decât dacă poate el însuşi fusese actor în piesa aceea.

— Un lucru mă nedumereşte, spuse Falk cu grijă. Mi-ai spus că Werel se află la o sută treizeci sau o sută patruzeci de ani-lumină de Pământ. Câte stele se pot găsi exact la distanţa aceea?

— Lorzii au spus că la o depărtare cuprinsă între o sută cincisprezece şi o sută cincizeci de ani-lumină există patru stele cu planete care ar putea fi sistemul nostru natal. Ele se află însă în patru direcţii diferite şi dacă shingii ar trimite o navă să le investigheze, ar putea fi necesari până la o mie trei sute de ani de timp real ca să se deplaseze între cele patru posibilităţi, pentru a o găsi pe cea adevărată.

— Deşi erai copil, pare ciudat că nu ştiai cât va dura călătoria... că nu ştiai, adică, ce vârstă vei avea când vei reveni acasă.

— Se vorbea de „doi ani“, prech Ramarren – adică aproximativ o sută douăzeci de ani terrani –, dar pentru mine a fost clar că aceea nu era cifra exactă şi că nu trebuia să mă interesez care era ea.

Revenind astfel la Werel, băiatul vorbi pentru o clipă cu o undă de fermitate sobră pe care n-o dovedea în alte ocazii.

— S-ar putea ca, neştiind pe cine sau ce vor găsi pe Pământ, adulţii din Expediţie să fi dorit să se asigure că noi, copiii, lipsiţi de tehnici de protecţie a minţii, nu puteam dezvălui coordonatele Werelului unui inamic. Poate că era mai sigur ca noi să fim ignoranţi.

— Mai ţii minte cum arătau stelele de pe Werel – configuraţiile constelaţiilor?

Orry ridică din umeri în semn de negaţie, apoi surâse.

— Şi Lorzii m-au întrebat asta. Eu m-am născut Iarna, prech Ramarren. Când am plecat, Primăvara abia începea. Rareori am văzut un cer senin.

Dacă toate astea erau reale, atunci s-ar fi părut că într-adevăr doar el – mai exact, eul lui suprimat, Ramarren – putea spune de unde venise împreună cu Orry. Oare asta ar fi explicat atunci ceea ce părea a fi enigma centrală: interesul shingilor faţă de el, aducerea lui aici sub tutela lui Estrel şi oferta lor de a-i restabili memoria? Exista o planetă care nu se afla sub controlul lor, acolo se reinventase zborul la viteza luminii şi ei ar fi dorit să ştie unde se găsea. Iar dacă îi restaurau memoria, Falk le-ar fi putut spune. Dacă îi puteau restaura memoria. Dacă cel mai mic lucru din toate pe care i le spuseseră era adevărat.

Falk oftă. Îl obosea clocotul acesta de suspiciuni, abundenţa de minuni neconfirmate. Uneori se întreba dacă nu cumva mai era sub influenţa vreunui drog. Se simţea complet inadecvat să aprecieze ce ar fi trebuit să facă. El şi probabil băiatul acesta erau ca nişte jucării în mâinile unor jucători ciudaţi şi lipsiţi de credinţă.

— Cel pe nume Abundibot... a fost cu adevărat în cameră sau a fost doar o proiecţie, o iluzie?

— Nu ştiu, prech Ramarren, răspunse Orry. Substanţa pe care o aspira din tub părea să-l liniştească şi să-i ridice moralul; fusese mereu mai degrabă copilăros, iar acum vorbea cu o destindere veselă. Mă aştept să fi fost acolo, totuşi ei nu se apropie niciodată de mine. Vreau să-ţi spun ceva ciudat: în cei şase ani cât am fost aici, n-am atins niciodată pe vreunul. Se ţin mereu la distanţă, separaţi şi singuri. Nu vreau să-nţelegi că n-ar fi binevoitori, se grăbi el să adauge privindu-i cu ochi limpezi pe Falk ca să se asigure că nu lasă o impresie greşită. Sunt foarte amabili. Eu ţin mult la Lordul Abundibot, Ken Kenyek şi Paria, dar ei sunt... mai presus de mine... Ştiu foarte multe. Au foarte multe griji. Ei păstrează cunoaşterea vie, menţin pacea şi poartă poverile, şi au făcut asta de o mie de ani, în timp ce restul oamenilor de pe Pământ nu-şi asumă nicio responsabilitate şi trăiesc în libertate animalică. Semenii lor oameni îi urăsc şi nu vor învăţa adevărul oferit de ei. De aceea trebuie să se ţină mereu la depărtare, să stea singuri, pentru a păstra pacea, abilităţile şi cunoaşterea care, fără ei, ar fi pierdută în câţiva ani, din cauza triburilor de războinici, caselor, Rătăcitorilor şi canibalilor hoinari.

— Nu toţi sunt canibali, zise Falk sec.

Lecţia bine învăţată a lui Orry părea să se fi terminat.

— Nu, încuviinţă el, cred că nu.

— Unii dintre ei spun că au decăzut atât de mult fiindcă shingii îi menţin în înapoiere. Că dacă ar căuta cunoaştere, shingii i-ar împiedica, iar dacă ar încerca să ridice propriul lor Oraş, shingii l-ar distruge atât pe el, cât şi pe ei.

Urmă o pauză. Orry termină de aspirat din tubul de pariitha şi-l îngropă cu grijă la rădăcina unui arbust cu flori lungi şi atârnătoare, roşii precum carnea. Falk îşi aşteptă răspunsul şi încet-încet înţelese că nu-l va primi. Cuvintele lui pur şi simplu nu ajunseseră în mintea băiatului, erau lipsite de înţeles pentru acesta.

Continuară să se plimbe printre luminile mişcătoare şi miresmele umede ale grădinii, cu Luna înceţoşată deasupra lor.

— Cea a cărei imagine a apărut prima, azi... pe ea o cunoşti?

— Strella Siobelbel, răspunse prompt băiatul. Da, am mai văzut-o la întrunirile Consiliului.

— Este shingă?

— Nu, ea nu face parte dintre Lorzi. Cred că se trage dintr-un neam de băştinaşi munteni, însă a fost crescută în Es Toch. Mulţi oameni îşi aduc sau îşi trimit copiii aici, pentru a fi crescuţi în slujirea Lorzilor. Iar copiii cu minţi subnormale sunt aduşi aici şi conectaţi la psihocomputere, pentru ca să se poată bucura de asemenea de realizările măreţe. Ei sunt cei pe care ignoranţii îi numesc „uzinaţi“. Tu ai venit aici cu Strella Siobelbel, prech Ramarren?

— Am venit cu ea, am mers cu ea, am mâncat cu ea şi m-am culcat cu ea. Îşi spunea Estrel şi zicea că-i Rătăcitoare.

— Ţi-ai fi putut da seama că nu era shingă..., zise băiatul, apoi se învăpăie la faţă, luă alt tub-tranchilizant şi începu să aspire din el.

— O shingă nu s-ar fi culcat cu mine? întrebă Falk.

Băiatul ridică din umeri în negaţia wereleană, continuând să fie roşu la faţă; în cele din urmă, drogul îl încurajă să vorbească şi spuse:

— Prech Ramarren, ei nu se ating de oamenii obişnuiţi – ei sunt ca zeii, distanţi, buni şi înţelepţi – se ţin departe...

Era fluent, dar incoerent şi copilăros. Oare îşi cunoştea propria solitudine, orfan şi extraterestru, ieşit din copilărie şi intrând în adolescenţă printre oamenii aceştia care se ţineau distanţi, care nu-l atingeau, care-l îndopau cu vorbe, dar îl lăsau atât de pustiit de realitate încât, la cincisprezece ani, căuta alinare într-un drog? Cu certitudine nu-şi cunoştea izolarea ca atare – nu părea să aibă idei clare în multe privinţe –, totuşi uneori îl privea nostalgic pe Falk. Nostalgic şi cu speranţe firave, privirea cuiva care, murind de sete într-un deşert de sare, ridică ochii spre un miraj. Falk ar fi dorit să-l întrebe multe altele, însă ar fi fost aproape inutil. Compătimindu-l, îşi puse mâna pe umărul lui firav. Orry tresări sub atingere, zâmbi timid şi vag şi aspiră iarăşi din tranchilizant.

Revenit în odaia lui, unde totul era aranjat atât de luxos pentru confortul său – şi pentru a-l impresiona pe Orry? –, Falk se plimbă o vreme înainte şi înapoi ca un urs în cuşcă, pentru ca în cele din urmă să se întindă să doarmă. În visele lui se afla într-o casă, aşa cum fusese Casa Pădurii, însă oamenii de acolo aveau ochi de culoarea agatului şi chihlimbarului. El încercă să le spună că era de-ai lor, că erau semeni, dar nu-i înţelegeau graiul şi-l priveau straniu pe când se bâlbâiau şi căuta cuvintele potrivite, cuvintele adevărate, numele adevărate.

Când se trezi, uzinaţi aşteptau să-l servească. Îi îndepărtă cu un gest şi ei plecară. Ieşi pe hol. Nimeni nu-i opri calea şi nu întâlni pe nimeni. Totul părea pustiu, nimeni nu umbla pe lungile coridoare înceţoşate, pe rampe sau înăuntrul camerelor pe jumătate văzute, cu pereţi pâcloşi, ale căror uşi nu le putu găsi. Dar în tot acel timp simţi că era supravegheat, că toate mişcările lui erau urmărite.

Când reveni în odaie, Orry îl aştepta, dorind să-i arate oraşul. Mergând pe jos sau cu un glisor paristolis, explorară toată după-amiaza străzile şi grădinile terasate, podurile, palatele şi clădirile din Es Toch. Orry primise o mulţime de foiţe din iridiu care slujeau ca bani şi, când Falk comentă că nu-i plăceau hainele bizare pe care i le puseseră la dispoziţie gazdele sale, Orry insistă să meargă într-un magazin de unde să-şi aleagă ceva pe gustul lui. Bărbatul stătu printre rafturi şi mese cu materiale minunate, ţesute şi plastiformate, sclipitoare, cu configuraţii viu colorate; se gândi la Parth, care ţesea la războiul ei micuţ sub razele soarelui un şir de cocori albi pe fundal gri. „Voi ţese pânză neagră pe care s-o port“, spusese ea şi, amintindu-şi cuvintele acelea, Falk alese dintre toate curcubeiele minunate de robe, veşminte şi haine, pantaloni negri, cămaşă neagră şi o mantie scurtă şi neagră din pânza-iernii.

— Aduc puţin cu hainele noastre de acasă... de pe Werel, comentă Orry privindu-şi pentru o clipă cu îndoială propria tunică roşie ca focul. Atât doar că noi nu avem acolo pânza-iernii. Oho, ar fi atâtea pe care le-am putea duce de pe Pământ pe Werel, să le povestim şi să-i învăţăm – dacă ne-am putea întoarce!

Se duseră după aceea la un restaurant construit pe o platformă transparentă deasupra defileului. Pe măsură ce seara rece din munţii înalţi întunecă abisul de dedesubt, clădirile ce se ridicau de pe marginile canionului scânteiară, iar străzile şi podurile aeriene străluciră de lumini. Muzică unduia prin văzduh, în timp ce se ospătau cu mâncăruri al căror gust era ascuns de mirodenii şi priveau mulţimile oraşului venind şi plecând.

Unii dintre cei care intrau în Es Toch erau îmbrăcaţi sărăcăcios, alţii luxos, mulţi în straie extravagante pentru travestiţi, aşa cum Falk îşi reamintea, vag, că o văzuse pe Estrel purtând. Existau numeroase conformaţii fizice, dintre care unele care nu semănau cu nimic din ce văzuse Falk vreodată. Unii oameni aveau piele albă, ochi albaştri şi păr de culoarea paiului. Falk crezuse că se decoloraseră ei înşişi cumva, dar Orry îi spuse că proveneau din triburi ce trăiau într-o zonă de pe Continentul Doi, a cărei cultură era încurajată de shingi, care îi aduseseră pe conducătorii şi pe tinerii lor aici, pentru a vedea Es Toch şi a-i învăţa căile.

— Nu este adevărat, prech Ramarren, că Lorzii refuză să-i înveţe pe băştinaşi, ci băştinaşii sunt cei care refuză să înveţe. De pildă, aceştia albi împărtăşesc cunoaşterea Lorzilor.

— Şi ce au uitat ei, ca să merite premiul ăsta? întrebă Falk, însă întrebarea nu însemnă nimic pentru Orry.

Băiatul nu ştia aproape nimic despre „băştinaşi”, cum trăiau sau ce cunoştinţe aveau. Pe vânzătorii din magazine şi chelneri îi trata condescendent, totuşi amabil, ca pe nişte inferiori. Era posibil ca aroganţa aceea s-o fi adus de pe Werel; el descrisese societatea kelshak ca fiind ierarhică şi acut de conştientă de locul fiecărei persoane pe o scară sau într-un ordin, deşi Falk nu înţelegea pe ce valori fusese întemeiat ordinul acela. Nu era vorba doar de un rang căpătat prin naştere, iar amintirile lui Orry din copilărie nu erau suficiente pentru a oferi o imagine clară. În acelaşi timp lui Falk nu-i plăcea tonul cuvântului „băştinaşi” în gura lui Orry şi în cele din urmă întrebă cu o urmă de ironie:

— De unde ştii cui trebuie să te pleci şi cine trebuie să ţi se plece? Eu nu-i pot deosebi pe Lorzi de băştinaşi. Lorzii sunt băştinaşi, nu-i aşa?

— A, da. Băştinaşii îşi spun aşa, deoarece ei insistă că Lorzii sunt cuceritori extratereştri. Nici eu nu-i pot deosebi întotdeauna, răspunse băiatul cu surâsul lui vag, atrăgător şi ingenuu.

— Majoritatea celor de pe stradă sunt shingi?

— Aşa cred. Desigur, îi cunosc doar pe câţiva din vedere.

— Nu înţeleg ce îi deosebeşte pe Lorzi, pe shingi, de băştinaşi, dacă toţi sunt terrani la origine?

— Păi, cunoaşterea, puterea... Lorzii au stăpânit Pământul mai mult timp decât achinowao i-au stăpânit pe kelshy!

— Dar ei se menţin o castă aparte? Ai spus că Lorzii cred în democraţie.

Era un termen străvechi şi fusese uimit când îl folosise Orry; nu era sigur asupra înţelesului său, însă ştia că avea legătură cu participarea generală la guvernare.

— Da, cu siguranţă, prech Ramarren. Consiliul conduce democratic pentru binele tuturor şi nu există un rege sau un dictator. Nu vrei să mergem la o sală pariitha? Dacă nu-ţi place pariitha, au stimulente, dansatoare şi cântăreţi la tëanbul...

— Îţi place muzica?

— Nu, zise băiatul cu candoare apologetică. Mă face să plâng sau să ţip. Desigur pe Werel doar animalele şi copiii mici cântă. Este... pare greşit să-i auzi pe adulţi cântând, totuşi Lorzilor le place să încurajeze artele băştinaşe. Iar dansurile sunt uneori foarte frumoase...

— Nu.

O agitaţie îl cuprindea pe Falk, dorinţa de duce lucrurile până la capăt şi de a termina cu ele.

— Am o întrebare pentru cel numit Abundibot, dacă ne va primi.

— Sigur că da. Mi-a fost profesor mult timp şi-l pot apela prin comunicator.

Orry duse la gură brăţara din zale de aur pe care o purta la încheietură. Cât timp vorbi în ea, Falk îşi reaminti de rugăciunile murmurate de Estrel în amuleta ei şi se minună de propria şi vasta lui mărginire. Orice prost ar fi ghicit că obiectul era un transmiţător; orice prost, mai puţin el...

— Lordul Abundibot spune că putem veni oricând dorim. El se află în Palatul Răsăritean, anunţă Orry şi aruncă o foiţă de bani spre chelnerul care-i conduse cu plecăciuni afară din restaurant.

Nori de furtună ascunseseră stelele şi Luna, dar stelele străluceau de lumină. Falk mergea cu inima împovărată. În ciuda temerilor sale, tânjise să vadă oraşul, elonaae, Locul Oamenilor, însă acesta îl tulburase şi-l obosise. Nu mulţimile îl deranjaseră, deşi din câte îşi amintea nu văzuse mai mult de zece case sau de o sută de oameni laolaltă. Nu realitatea oraşului era copleşitoare, ci irealitatea sa. Acesta nu era un Loc al Oamenilor. Es Toch nu oferea o senzaţie a istoriei, a întoarcerii prin timp şi extinderii prin spaţiu, deşi stăpânea planeta de un mileniu. Nu exista niciuna dintre bibliotecile, şcolile şi muzeele pe care străvechile suluri-proiectoare din Casa Zove îl împinseseră să le caute, nu existau nici monumente, nici vestigii ale Epocii Măreţe a Omului, nu exista o abundenţă de educaţie sau de bunuri. Banii pe care-i utilizau reprezentau o simplă largheţe din partea shingilor, pentru că nu exista o economie care să-i confere locului propria sa vitalitate. Deşi se spunea că existau mulţi Lorzi, ei aveau pe Pământ doar acest unic oraş, izolat, tot aşa cum Pământul însuşi era izolat de celelalte planete care alcătuiseră cândva Liga. Es Toch era autonom, independent şi fără rădăcini; toată strălucirea şi efemeritatea luminilor, maşinilor şi chipurilor, mulţimea de străini, complexitatea luxoasă erau construite peste un hău din sol, peste un gol. Era Locul Minciunii. În acelaşi timp era minunat, ca o bijuterie sculptată căzută în vasta sălbăticie a Pământului: frumos, în afara timpului, complet străin.

Glisorul îi purtă peste unul dintre podurile aeriene fără balustrade, spre un turn luminos. Mult dedesubt, râul curgea invizibil în beznă; munţii erau ascunşi de noapte, furtună şi strălucirea oraşului. Uzinaţi îi primiră pe Falk şi Orry la intrare, îi conduseră într-un elevator-valvă şi de acolo într-o cameră ai cărei pereţi, translucizi şi lipsiţi de ferestre ca întotdeauna, păreau făcuţi dintr-o ceaţă albăstruie, scânteietoare. Îi rugară să ia loc şi îi serviră cu pocale înalte din argint pline cu băutură. Falk gustă grijuliu şi fu surprins să vadă că era acelaşi lichior cu gust de ienupăr pe care-l primise cândva în Enclava Kansas. Ştia că era o băutură alcoolică puternică şi nu mai bău, însă Orry îşi deşertă pocalul cu încântare. În odaie intră Abundibot, înalt, cu robă albă şi chip ca o mască, care-i concedie pe uzinaţi cu un gest scurt. Se opri departe de Falk şi Orry. Uzinaţii lăsaseră un al treilea pocal din argint pe măsuţa mică. El îl ridică, parcă în gest de salut, îl goli, după care rosti cu glasul lui uscat şi şoptit:

— Nu bei, Lord Ramarren. Pe Pământ există o zicală foarte veche: În vin este adevărul. Zâmbi, apoi zâmbetul îi dispăru brusc. Dar poate că setea ta este pentru adevăr, nu pentru vin.

— Doresc să-ţi pun o întrebare.

— Numai una?

Nota de batjocură îi păru clară lui Falk, într-atât de evidentă, încât privi către Orry ca să vadă dacă o percepuse. Însă băiatul, care aspira din alt tub de pariitha, cu pleoapele coborâte peste ochii sur-aurii, nu observase nimic.

— Aş prefera să vorbesc singur cu tine pentru câteva momente, rosti Falk direct.

Orry ridică fruntea, surprins la vorbele acelea, iar shingul zise:

— Bineînţeles. Pentru răspunsul meu nu va conta însă câtuşi de puţin dacă Har Orry este sau nu prezent. Nu putem ascunde de el nimic din ce ţi-am putea spune ţie, deoarece nu putem ascunde de tine nimic din ce i-am putea spune lui. Dacă preferi totuşi ca el să plece, aşa să fie.

— Aşteaptă-mă pe hol, Orry, spuse Falk.

Docil, băiatul părăsi camera. Când buzele verticale ale uşii se încinseseră înapoia lui, Falk rosti – mai degrabă şopti, întrucât aici toţi şopteau.

— Vreau să repet o întrebare pe care ţi-am pus-o mai devreme. Nu sunt sigur dacă am înţeles răspunsul. Îmi puteţi restaura memoria anterioară, doar cu preţul memoriei mele actuale – este adevărat?

— De ce mă întrebi ce este adevărat? Mă vei crede?

— De ce... de ce n-aş crede? replică Falk, dar inima i se strânse, fiindcă simţi că shingul se juca cu el, aşa cum ar fi făcut cu o făptură incompetentă şi lipsită de putere.

— Nu suntem noi Mincinoşii? Nu trebuie să crezi tot ce spunem. Asta ai fost învăţat în Casa Zove şi asta crezi. Noi ştim ce crezi tu.

— Răspunde-mi la ce am întrebat, zise Falk, ştiind inutilitatea încăpăţânării sale.

— Îţi voi spune ce ţi-am spus şi înainte, şi pe cât pot de bine, deşi Ken Kenyek cunoaşte cel mai bine problemele acestea. El este cel mai iscusit dintre manipulatorii noştri de minţi. Doreşti să-l chem? – va fi de acord fără îndoială să se proiecteze aici, pentru noi. Nu? Nu contează, desigur. Simplist exprimat, răspunsul la întrebarea ta este următorul: Folosind terminologia noastră, mintea ta a fost ştearsă. Ştergerea minţii este o operaţie, bineînţeles nu chirurgicală, ci paramentală, care implică echipamente psihoelectrice ale căror efecte sunt mai eficiente decât cele ale unui simplu blocaj hipnotic. Restaurarea unei minţi şterse este posibilă, totuşi operaţia este mult mai drastică decât înlăturarea unui blocaj hipnotic. În momentul acesta problema ta o reprezintă memoria parţială şi structura secundară a personalităţii, adăugate ulterior – cele pe care tu le consideri „eul“ tău. Evident, lucrurile nu stau deloc aşa. Dacă privim obiectiv, acest al doilea eu, dezvoltat, al tău este un simplu rudiment, redus emoţional şi incompetent intelectual prin comparaţie cu cel adevărat care se află atât de adânc ascuns. Pentru că însă noi nu putem şi nici nu ne aşteptăm din partea ta să priveşti obiectiv, am vrea să te putem asigura că restaurarea lui Ramarren va include continuitatea lui Falk. Şi am fost ispitiţi să te minţim în privinţa asta, pentru a te cruţa de temeri şi îndoieli şi a-ţi uşura luarea deciziei. Este totuşi preferabil să ştii adevărul; nu dorim altceva şi cred că nici tu n-ai dori. Adevărul este că atunci când vom restaura la starea şi funcţionarea ei normală totalitatea sinaptică a minţii tale originare, dacă pot simplifica astfel operaţia incredibil de complexă pe care Ken Kenyek şi psihocomputerele lui sunt pregătiţi s-o efectueze, restaurarea va duce la blocarea completă a totalităţii sinaptice secundare pe care o consideri acum ca fiind mintea şi eul tău. Această totalitate secundară va fi suprimată iremediabil: va fi ştearsă la rândul ei.

— Aşadar pentru a-l învia pe Ramarren, trebuie să-l ucideţi pe Falk.

— Noi nu ucidem, spuse shingul cu şoapta lui aspră, apoi repetă cu intensitate arzătoare în graiul minţii: Noi nu ucidem!

Urmă o pauză.

— Pentru a obţine câştigul cel mare, trebuie să renunţi la câştigul cel mic, murmură shingul. Aceasta este regula eternă.

— Pentru a trăi, trebuie să fii de acord să mori, replică Falk şi văzu o grimasă pe chipul-mască. Perfect! Sunt de acord. Consimt să vă las să mă omorâţi. Consimţământul meu nu prea contează de fapt, nu-i aşa? – totuşi îl doriţi.

— Noi nu te vom ucide. Şoapta era mai sonoră. Noi nu ucidem. Noi nu luăm viaţa. Noi te restaurăm la adevărata ta viaţă şi adevărata ta fiinţă. Atât doar că trebuie să uiţi. Acesta este preţul şi nu există altă alegere sau îndoială: ca să fii Ramarren, trebuie să-l uiţi pe Falk. Pentru asta trebuie să consimţi, într-adevăr, dar este tot ce-ţi cerem.

— Mai lăsaţi-mă o zi, spuse Falk, apoi se ridică sfârşind conversaţia.

Pierduse; era lipsit de puteri. Cu toate acestea, adusese o grimasă pe mască, atinsese, pentru o clipită, punctul sensibil al minciunii şi în clipa aceea simţise că adevărul se afla foarte aproape, dacă ar fi avut inteligenţa sau puterea să-l atingă.

Falk părăsi clădirea împreună cu Orry şi când ajunseră pe stradă îi spuse:

— Urmează-mă pentru un minut. Vreau să vorbesc cu tine în afara pereţilor ăstora.

Traversară artera animată până la muchia stâncii şi acolo stătură umăr la umăr în vântul rece al nopţii de primăvară, cu luminile podului ţâşnind întruna pe lângă ei, peste hăul negru care se prăbuşea în adânc de la marginea străzii.

— Când eram Ramarren, rosti Falk fără grabă, aveam dreptul de a-ţi cere să-mi faci vreun serviciu?

— Absolut orice serviciu, răspunse băiatul cu promptitudinea serioasă care părea să-i fi fost inoculată de începuturile educaţiei sale pe Werel.

Falk îl privi drept în ochi pentru câteva secunde. Îi arătă brăţara din zale de aur de pe încheietura mâinii şi, prin alt gest, arătă să şi-o scoată şi s-o arunce în defileu.

Orry dădu să vorbească. Falk îşi puse degetul pe buzele lui.

Privirea băiatului oscilă; şovăi, după care scoase brăţara şi o azvârli în beznă. Se întoarse apoi către Falk şi pe chipul lui se distingeau limpede teama, confuzia şi dorinţa de aprobare.

Pentru prima dată, Falk îi vorbi în graiul minţii:

— Mai porţi şi alte dispozitive sau podoabe, Orry?

La început băiatul nu înţelese. Emisia lui Falk era nepricepută şi slabă prin comparaţie cu shingii. Când pricepu în cele din urmă, el răspunse paraverbal cu mare claritate:

— Nu, doar comunicatorul. De ce mi-ai cerut să-l arunc?

— Vreau să vorbim fără să ne audă nimeni.

Băiatul părea uimit şi speriat.

— Lorzii pot să audă, şopti el verbal. Ei pot auzi graiul minţii oriunde, prech Ramarren – iar eu abia am început instruirea în apărarea minţii...

— Atunci vom vorbi cu glas tare, zise Falk deşi se îndoia că shingii puteau auzi graiul minţii „oriunde”, fără niciun ajutor de natură mecanică. Iată ce vreau să te rog. Se pare că Lorzii aceştia de Es Toch m-au adus aici pentru a-mi restabili memoria de Ramarren. Însă ei n-o pot face, sau n-o vor face, decât cu preţul memoriei mele despre mine aşa cum sunt acum şi cu preţul a tot ce am învăţat pe Pământ. Ei insistă în privinţa asta. Eu nu vreau să se întâmple aşa. Eu nu vreau să uit ceea ce ştiu şi ghicesc şi să fiu o unealtă ignorantă în mâinile lor. Nu vreau să mor din nou înainte de moartea mea! Nu cred că mă pot împotrivi lor, dar voi încerca şi de aceea îţi voi cere să-mi faci un serviciu...

Se opri, ezitând între alegeri, fiindcă nu-şi pusese încă planul la punct.

Faţa lui Orry, care devenise incitată, se încruntă acum, derutată, şi în cele din urmă băiatul întrebă:

— Dar de ce...?

— Ce este? zise Falk, văzând că autoritatea pe care o exercitase pentru scurt timp asupra lui se evapora.

Îl şocase totuşi pe Orry într-atât încât să întrebe „De ce?“ şi dacă avea să ajungă vreodată la sufletul său, acum era momentul.

— De ce n-ai încredere în Lorzi? De ce ar dori ei să-ţi suprime amintirile despre Pământ?

— Pentru că Ramarren nu ştie ce ştiu eu. Şi nici tu nu ştii. Iar ignoranţa noastră poate să trădeze planeta care ne-a trimis aici.

— Dar tu... tu nici măcar nu-ţi reaminteşti planeta noastră...

— Nu, însă nu-i voi sluji pe Mincinoşii care o conduc pe aceasta. Ascultă-mă! Asta-i tot ce pot ghici despre ce doresc ei. Ei îmi vor restaura mintea anterioară, pentru ca să afle numele adevărat şi coordonatele planetei noastre natale. Dacă le vor afla în timp ce lucrează asupra minţii mele, cred că mă vor ucide pe loc şi-ţi vor spune că operaţia a fost fatală sau îmi vor şterge mintea din nou şi-ţi vor spune că operaţia a dat greş. Dacă nu, mă vor lăsa să trăiesc, cel puţin până le voi spune ce doresc ei să ştie. Iar ca Ramarren, eu nu voi şti destule ca să nu le spun. Apoi ne vor trimite înapoi la Werel ca unici supravieţuitori ai marii călătorii, care revin după secole pentru a povesti semenilor lor cum shingii ţin aprinsă cu bravură torţa civilizaţiei pe Pământul întunecat şi barbar. Shingii care nu sunt Inamicii oamenilor, ci Lorzi care se autosacrifică, Lorzi înţelepţi care sunt în realitate oameni de pe Pământ, nu extratereştri sau cuceritori. Noi vom spune Werelului totul despre shingii prietenoşi şi werelenii ne vor crede. Vor crede minciunile în care credem noi. Şi de aceea nu se vor teme de un atac din partea shingilor şi nici nu vor trimite ajutoare către oamenii Pământului, oamenii adevăraţi care aşteaptă mântuirea de Minciună.

— Prech Ramarren, spuse Orry, dar acelea nu sunt minciuni. Falk îl privi în lumina difuză, puternică, mişcătoare. Inima i se prăbuşi, însă în cele din urmă rosti:

— Vei face serviciul pe care ţi-l voi cere?

— Da, şopti băiatul.

— Fără să spui nimănui despre ce-i vorba?

— Da.

— Este ceva foarte simplu. Când mă vei vedea prima dată ca Ramarren – dacă mă vei revedea vreodată –, spune-mi aşa: Citeşte prima pagină din carte.

— „Citeşte prima pagină din carte”, repetă Orry docil.

După aceea tăcură amândoi. Falk se simţea cuprins de inutilitate, ca o muscă înfăşurată în mătasea păianjenului.

— Acesta este tot serviciul, prech Ramarren?

— Da.

Băiatul plecă fruntea şi murmură o frază în limba lui natală, evident o formulă de făgăduială. Apoi întrebă:

— Ce să le spun despre comunicator, prech Ramarren?

— Adevărul. Important este să ţii celălalt secret, răspunse Falk.

Cel puţin părea că nu-l învăţaseră pe băiat să mintă. Totuşi nu-l învăţaseră nici să deosebească adevărul de minciuni.

Orry îl duse înapoi peste pod pe glisorul lui şi bărbatul reintră în palatul sclipitor, cu pereţi din ceţuri în care îl adusese Estrel. După ce rămase singur în cameră, îşi dădu frâu liber furiei, ştiind cât de complet îl amăgiseră şi dezarmaseră; după ce îşi stăpânise mânia, tot continuă să se plimbe înainte şi înapoi ca un urs în cuşcă, luptându-se cu spaima de moarte.

Dacă i-ar fi implorat, nu s-ar fi putut să-l lase să trăiască tot ca Falk, care era inutil pentru ei, dar inofensiv?

Nu. N-aveau s-o facă. Asta era clar şi doar laşitatea îl făcea să se întoarcă spre ideea aceea. Ea nu oferea nicio speranţă.

Putea să evadeze?

Poate că da. Aparenta pustietate a clădirii acesteia uriaşe putea fi o minciună, o cursă sau, ca multe altele de aici, o iluzie. Simţea şi bănuia că era constant spionat, auditiv sau vizual, de prezenţe sau dispozitive ascunse. Toate uşile erau păzite de uzinaţi sau de monitoare electronice. Şi dacă ar fi evadat din Es Toch, ce ar fi făcut după aceea?

Ar fi putut oare să se întoarcă peste munţi, peste câmpii, prin pădure, şi să ajungă în cele din urmă în Poiană, unde Parth... Nu! Se opri mânios. Nu se mai putea întoarce. Ajunsese atât de departe urmându-şi drumul şi trebuia să-l urmeze până la capăt: prin moarte dacă trebuia, spre renaştere – renaşterea unui străin, a unui alt suflet.

Însă aici nu exista nimeni care să-i spună adevărul străinului şi necunoscutului aceluia. Aici nu exista nimeni în care Falk să se poată încrede, cu excepţia propriei sale persoane, şi de aceea Falk trebuia să moară şi moartea lui ar fi slujit voinţa Inamicului. Asta nu putea el să accepte; asta era intolerabil. Continuă să umble înainte şi înapoi prin negurile verzui şi nemişcate ale camerei. Fulgere înceţoşate şi inaudibile licăriră peste tavan. El nu avea să-i slujească pe Mincinoşi, nu avea să le spună ce doreau să ştie. Nu pentru că ar fi ţinut la Werel, deoarece era perfect posibil ca toate bănuielile lui să fie complet eronate şi Werel în sine să fie o minciună, iar Orry să fie un Estrel mai complex; nu putea preciza asta. Dar el iubea Pământul, deşi era un străin pe suprafaţa lui. Şi Pământul însemna pentru el Casa din pădure, razele soarelui în Poiană, Parth. Nu avea să trădeze lucrurile acelea. Trebuia să creadă că exista o cale prin care să se împotrivească tuturor forţelor şi vicleşugurilor de a-i trăda pe ei.

Se strădui în mod repetat să-şi imagineze un mod în care Falk i-ar fi putut lăsa un mesaj lui Ramarren: o problemă în sine atât de grotescă, încât îi depăşea imaginaţia şi devenea astfel de nerezolvat. Chiar dacă shingii nu l-ar fi văzut când ar fi scris un asemenea mesaj, cu certitudine ei l-ar fi găsit după ce fusese scris. La început se gândise să-l folosească pe Orry ca intermediar, poruncindu-i lui Ramarren „Nu răspunde la întrebările şilingilor”, dar nu fusese în stare să se încreadă că Orry îl va asculta sau va păstra secretul poruncii. Shingii îl manipulaseră mental în asemenea măsură pe băiat, încât era acum practic instrumentul lor şi chiar mesajul lipsit de sens pe care i-l transmisese Falk putea deja să fie cunoscut de Lorzii lui.

Nu exista niciun dispozitiv sau şiretlic, niciun mijloc sau modalitate prin care să găsească o soluţie ori să fugă. Exista doar o singură speranţă, foarte măruntă: că va putea continua, că indiferent ce aveau să-i facă, el îşi va păstra controlul şi va refuza să uite, să moară. Unicul lucru care-i dădea motive să spere că aşa ceva putea fi posibil era faptul că shingii spuseseră că era imposibil.

Ei doreau ca el să creadă că era imposibil.

Amăgirile, apariţiile şi halucinaţiile primelor ore sau zile petrecute de el în Es Toch acţionaseră aşadar asupra lui doar pentru a-l deruta şi pentru a-i slăbi încrederea în sine; pentru că asta doreau ei. Doreau ca el să nu aibă încredere în sine, în propriile lui credinţe, în cunoştinţele lui, în puterile lui. Toate explicaţiile despre ştergerea minţii erau aşadar în aceeaşi măsură o sperietoare menită să-l convingă că nu putea rezista la operaţia lor parahipnotică...

Ramarren nu le rezistase...

Însă, spre deosebire de Falk, Ramarren nu avusese nicio bănuială sau avertisment despre puterile lor sau despre ce vor încerca să-i facă. Asta putea fi important. Iar memoria lui Ramarren nu fusese distrusă în mod irecuperabil, aşa cum insistaseră ei că se va întâmpla cu Falk; dovada respectivă era că intenţionau s-o restaureze.

O speranţă; o speranţă foarte măruntă. El nu putea decât să spună voi supravieţui, cu speranţa că s-ar putea să fie adevărat; şi cu noroc avea să fie adevărat. Dar fără noroc...?

Speranţa este delicată, însă mai dură chiar decât încrederea, gândi el, plimbându-se prin cameră în timp ce fulgere vagi şi silenţioase licăreau pe deasupra. Într-un anotimp bun, te încrezi în viaţă; într-un anotimp rău, doar speri. Totuşi ele au aceeaşi esenţă: sunt relaţia indispensabilă a minţii cu alte minţi, cu lumea şi cu timpul. Fără încredere, omul trăieşte, dar nu duce o viaţă omenească; fără speranţă, el moare. Când nu există nicio relaţie, când mâinile nu se ating, emoţia se atrofiază în vid şi inteligenţa devine sterilă şi obsedată. Unica legătură rămasă între oameni este cea dintre stăpân şi sclav, sau dintre ucigaş şi victimă.

Legile sunt făcute împotriva impulsului de care oamenii se tem cel mai mult în sine. Nu ucide era unica Lege pentru care insistau shingii. Orice altceva era permis, ceea ce însemna, poate, că lucrurile pe care ei doreau să le facă cu adevărat erau prea puţine... Temându-se de propria lor atracţie profundă faţă de moarte, ei predicau Respectul pentru Viaţă, autoamăgindu-se în cele din urmă cu propria lor minciună.

Falk nu i-ar fi putut învinge niciodată, decât, poate, prin singura virtute căreia niciun mincinos nu-i poate face faţă vreodată: integritatea. Poate că shingii nu s-ar fi gândit că un om ar putea dori într-atât să fie el însuşi, să-şi trăiască viaţa, încă să le poată rezista chiar şi dacă ar fi neajutorat în mâinile lor.

Poate, poate...

În cele din urmă, stăpânindu-şi deliberat gândurile, luă cartea primită de la Prinţul de Kansas şi pe care, contrazicând predicţia Prinţului, încă n-o pierduse şi citi din ea o vreme, foarte concentrat, înainte de culcare.

În dimineaţa următoare – poate ultima a vieţii sale –, Orry sugeră o plimbare cu maşina zburătoare şi Falk fu de acord, spunând că dorea să vadă Oceanul Apusean. Cu politeţe elaborată, doi shingi, Abundibot şi Ken Kenyek, întrebară dacă îşi puteau însoţi cinstitul oaspete, pentru a-i răspunde la orice alte întrebări ar fi avut despre Dominionul Pământ sau despre operaţia care fusese planificată în ziua următoare. Falk sperase vag că va afla mai multe detalii despre ce intenţionau să-i facă minţii sale, pentru fi în stare să opună o rezistenţă mai susţinută, dar în zadar. Ken Kenyek vorbi întruna, copleşindu-l cu neuroni şi sinapse, recuperare, blocare, eliberare, droguri, hipnoză, parahipnoză, computere conectate prin creiere... lucruri complet ininteligibile, lucruri înspăimântătoare. În scurt timp Falk încetă să mai încerce să înţeleagă.

Maşina zburătoare, pilotată de un uzinat fără grai care părea cu puţin mai mult decât o prelungire a comenzilor, trecu peste munţi şi goni deasupra deşerturilor, strălucitoare de florile efemere ale primăverii lor. După numai câteva minute se apropiară de faţada de granit a Lanţului Apusean. Încă forfecate, strivite şi dezgolite de cataclisme petrecute cu două mii de ani în urmă, Sierra se ridicau ca piscuri zdrenţuite ce ţâşneau din hăuri de zăpezi. Dincolo de creste era oceanul, sclipitor în lumina soarelui; ţinuturile inundate se întindeau întunecate sub valuri.

Acolo existau oraşe care fuseseră rase de pe faţa Pământului – aşa cum erau în propria lui minte oraşe uitate, locuri pierdute, nume pierdute. Când maşina zburătoare viră pentru a reveni spre est, el spuse:

— Mâine cutremurul şi Falk se prăbuşeşte în adânc...

— Păcat că trebuie să fie aşa, Lord Ramarren, rosti Abundibot cu satisfacţie.

Sau cel puţin aşa i se păru lui Falk. De câte ori Abundibot exprima vreo emoţie în cuvinte, suna atât de fals, încât părea să implice emoţia opusă; dar poate că de fapt implica lipsa totală a oricărui afect sau sentiment. Palid la faţă şi cu ochi albicioşi, cu trăsături regulate şi atemporale, Ken Kenyek nici nu trăda, nici nu pretindea vreo emoţie atunci când vorbea sau când, ca acum, stătea nemişcat şi inexpresiv, nici senin, nici apatic, însă complet închis, izolat, îndepărtat.

Maşina zburătoare fulgeră înapoi peste deşert, mulţi kilometri între Es Toch şi ocean; pe toată întinderea aceea vastă nu se zărea niciun semn de populaţie. Aterizară pe acoperişul clădirii în care se afla odaia lui Falk. După două ore petrecute în prezenţa rece şi apăsătoare a shingilor, bărbatul tânjea până şi după solitudinea aceea iluzorie. Ei i-o îngăduiră; îşi petrecu restul după-amiezii şi seara singur în camera cu pereţi din ceaţă. Se temuse că shingii l-ar putea droga iarăşi sau i-ar putea trimite iluzii care să-l distragă şi slăbească, dar se părea că ei apreciau că nu mai era nevoie de alte precauţii. Falk fu lăsat să se plimbe netulburat înainte şi înapoi pe podeaua translucidă, să stea nemişcat şi să citească din cartea lui. La urma urmelor, ce ar fi putut face împotriva voinţei lor?

În orele acelea, el reveni în mod repetat la carte: Vechiul Canon. Nu cuteza s-o însemneze nici măcar cu unghia; doar o citea, deşi o ştia prea bine, total absorbit, pagină după pagină, deschizându-se înaintea cuvintelor, repetându-le în timp ce umbla sau stătea aşezat ori întins, revenind din nou şi din nou, şi din nou, la început, la primele cuvinte de pe prima pagină:

Calea pe care se poate merge

nu este Calea veşnică.

Numele care poate fi numit

nu este Numele veşnic.

Şi hăt în noapte, sub apăsarea oboselii şi a foamei, a gândurilor pe care nu-şi îngăduia să le gândească şi a terorii morţii pe care nu-şi îngăduia s-o simtă, mintea lui intră până la urmă în starea pe care o căutase. Pereţii dispărură; eul se îndepărtă şi el însuşi nu mai fu nimic. El devenise cuvintele: el era cuvântul rostit în întuneric, când nimeni nu-l auzise la începuturi, prima pagină a timpului. Eul lui se îndepărtase şi el supravieţuia complet, veşnic, propriei sale fiinţe: fără nume, singur, unic.

Treptat momentul pieri şi lucrurile avură nume, iar pereţii se ridicară. Falk citi iarăşi prima pagină a cărţii, apoi se întinse şi adormi.

Peretele estic al camerei lui era smarald-strălucitor sub primele raze de soare când doi uzinaţi veniră şi-l conduseră prin holul înceţoşat şi nivelurile inferioare ale clădirii până la stradă, după aceea cu glisorul pe străzile adumbrite şi peste abis, la alt turn. Aceştia nu erau servitorii care avuseseră grijă de el, ci doi gardieni voinici, muţi. Amintindu-şi brutalitatea metodică a bătăii pe care o încasase când intrase în Es Toch, prima lecţie de neîncredere primită de la shingi, Falk bănui că ei se temuseră că ar putea încerca să evadeze în acest ultim minut şi asiguraseră gardienii pentru a descuraja orice asemenea impuls.

Fu dus printr-un labirint de încăperi care se sfârşi în compartimente subterane, puternic iluminate, înconjurate şi dominate de ecranele şi consolele unui complex imens de computere. Dintr-un asemenea compartiment, ieşi să-l întâmpine Ken Kenyek, singur. Era interesant că Falk nu văzuse decât unul, cel mult doi shingi odată, şi de altfel foarte puţini. Nu avea însă timp să se gândească la asta acum, deşi, la periferia minţii sale, o amintire vagă, o explicaţie dansă până când Ken Kenyek vorbi.

— Nu ai încercat să te sinucizi azi-noapte, rosti shingul cu şoapta lui fără expresie.

Aceea era de fapt singura cale de evadare la care Falk nu se gândise niciodată.

— M-am gândit să te las pe tine să te ocupi de asta, replică el.

Ken Kenyek nu-i băgă în seamă cuvintele, deşi avea aerul cuiva care asculta cu atenţie.

— Totul este pregătit, rosti el. Acestea sunt acelaşi bănci de memorie şi exact aceleaşi conexiuni care au fost utilizate acum şase ani pentru a-ţi bloca structura mentală-paramentală primară. Îndepărtarea blocajului ar trebui să se facă fără dificultăţi sau traume, întrucât avem consimţământul tău. Consimţământul este esenţial pentru restaurare, deşi nu pentru reprimare. Eşti pregătit acum?

Aproape simultan cu cuvintele rostite, el i se adresă lui Falk în graiul orbitor de clar al minţii:

— Eşti pregătit?

Ascultă apoi cu atenţie când Falk răspunse în acelaşi fel:

— Sunt pregătit.

Parcă mulţumit de răspuns ori de tonul său apăsat, shingul încuviinţă scurt din cap şi vorbi în şoapta lui monotonă:

— Voi începe atunci fără droguri. Drogurile înceţoşează claritatea proceselor parahipnotice; este mai uşor de lucrat fără ele. Aşază-te acolo.

Falk ascultă, în tăcere, străduindu-se să-şi ţină mintea la fel de tăcută.

Un asistent intră la un semnal nerostit şi se apropie de Falk, în timp ce Ken Kenyek se aşeză înaintea unei console de computer, aşa cum un muzician se aşază înaintea unui instrument. Pentru o clipă Falk îşi aminti uriaşa ramă de modele din sala tronului din Kansas, mâinile negre şi iuţi care plutiseră deasupra ei, făcând şi desfăcând configuraţiile nestatornice de pietre, stele, gânduri... O negură îi coborî ca o cortină peste ochi şi peste minte. Simţi că i se punea ceva peste cap, o glugă sau o cască, după aceea nu mai conştientiză nimic, doar beznă infinită. Întunericul. În întuneric o voce rostea un cuvânt în mintea lui, un cuvânt pe care aproape că-l înţelegea. Mereu şi mereu acelaşi cuvânt, cuvântul, numele... Precum intensificarea unei lumini, voinţa lui de a supravieţui se intensifică şi el declară cu efort teribil, împotriva tuturor probabilităţilor, în tăcere: Eu sunt Falk!

Apoi întuneric.

9

Era un loc liniştit, scăldat în penumbre, ca o pădure adâncă. Zăcu slăbit mult timp între somn şi trezie. Adesea visa ori îşi amintea fragmente de vis dintr-un somn anterior, mai profund. După aceea dormi din nou şi se trezi din nou în lumina verzuie slabă şi tăcere.

Lângă el se mişcă ceva. Întoarse capul şi văzu un tânăr, un străin.

— Cine eşti tu?

— Har Orry.

Numele căzu ca o piatră în liniştea visătoare a minţii sale şi dispăru. Doar cerculeţele cauzate de el se lărgiră şi se tot lărgiră, lin, până când, finalmente, cercul exterior atinse ţărmul şi se frânse. Orry, fiul lui Har Weden, unul dintre Călători... un băiat, un copil, născut-Iarna.

Suprafaţa nemişcată a iazului somnului fu străbătută în toate direcţiile de o tulburare. El închise ochii iarăşi şi-şi dori să se cufunde.

— Am visat, murmură cu ochii închişi. Am avut multe vise...

Dar era treaz din nou şi privea chipul băieţesc speriat, şovăitor.

Era Orry, fiul lui Weden; Orry aşa cum ar fi arătat peste cinci-şase faze-lunare, dacă aveau să supravieţuiască acestei Călătorii.

Oare ce uitase el?

— Ce-i locul ăsta?

— Prech Ramarren, te rog, stai nemişcat – nu vorbi deocamdată. Te rog, stai nemişcat.

— Ce mi s-a întâmplat?

Ameţeala îl sili să-l asculte pe băiat şi să se întindă la loc. Corpul, chiar şi muşchii buzelor şi limbii când vorbea, nu-l asculta aşa cum se cuvenea. Nu era slăbiciune, ci o absenţă bizară a controlului. Pentru a-şi ridica mâna, trebuia să se folosească de voinţă conştientă, de parcă ar fi ridicat mâna altcuiva.

Mâna altcuiva... Rămase privindu-şi braţul şi mâna. Pielea era curios înnegrită, având culoarea pielii de hann tăbăcite. Pe antebraţ, coborând spre încheietură, se vedeau mai multe cicatrice paralele albăstrui, uşor încreţite, ce păreau făcute prin împunsături repetate de ac. Chiar şi pielea palmei era înăsprită şi bătătorită, de parcă ar fi lucrat mult timp sub cerul liber, nu în laboratoarele şi sălile de computere ale Centrului de Călătorii, în Sălile Consiliului şi în Locurile Tăcerii din Wegest...

Privi în jur cu multă atenţie. Odaia în care se afla era lipsită de ferestre, totuşi, în mod straniu, putea să vadă razele soarelui atât înăuntru, cât şi prin pereţii ei verzui.

— A fost un accident, rosti el în cele din urmă. La lansare, sau când... Dar noi am încheiat Călătoria. Am reuşit-o. Am visat oare?

— Nu, prech Ramarren, n-ai visat. Am încheiat Călătoria.

Tăcere, iarăşi. După un timp, el spuse:

— Îmi pot aminti Călătoria doar ca şi cum ar fi fost o noapte, o noapte lungă, ultima noapte... Însă pe tine te-a îmbătrânit, din copil ai devenit aproape bărbat. În cazul acesta noi ne-am înşelat în privinţa ei.

— Nu... nu Călătoria m-a îmbătrânit...

Orry se opri.

— Unde sunt ceilalţi?

— I-am pierdut.

— Sunt morţi? Răspunde complet, vesprech Orry.

— Probabil că sunt morţi, prech Ramarren.

— Ce-i locul ăsta?

— Te rog, odihneşte-te acum...

— Răspunde!

— Aceasta este o încăpere din oraşul Es Toch de pe planeta Pământ, răspunse băiatul dintr-o suflare, după care glasul i se frânse într-un soi de bocet. Nu ştii?... nu-ţi aminteşti nimic? Este mai rău ca înainte...

— Cum mi-aş putea reaminti Pământul? şopti Ramarren.

— Eu... eu trebuia să-ţi spun Citeşte prima pagină din carte.

Ramarren nu-i băgă în seamă bâlbâielile. Înţelegea acum că totul mersese prost şi că se scursese un timp despre care el nu ştia nimic. Însă nu putea face nimic până nu-şi stăpânea această slăbiciune ciudată a corpului, aşa că tăcu până îi trecu ameţeala. După aceea, cu mintea închisă, recită câteva dintre Solilocviile Nivelului Cinci; iar când ele îi potoliseră de asemenea mintea, chemă somnul.

Visele suiră din nou în jurul lui, complexe şi înfricoşătoare, totuşi străbătute de dulceaţă, ca razele soarelui ce sfâşie întunericul unei păduri bătrâne. Odată cu somnul mai profund, fantasmele acelea se risipiră şi visul lui deveni o amintire simplă, vie: el aştepta lângă avionetă pentru a-şi însoţi tatăl în oraş. La poalele lui Charn, pădurile erau încă pe jumătate desfrunzite în moartea lor îndelungată, dar aerul era cald, limpede şi nemişcat. Tatăl lui, Agad Karsen, un bătrân slab şi micuţ, purtând casca şi mantia ceremonială şi ţinând piatra-funcţiei sale, traversă pajiştea fără grabă cu fiica sa. Amândoi râdeau când el o tachina despre primul ei peţitor:

— Ai grijă la flăcăul ăsta, Parth, dacă-l vei lăsa, te va curta fără milă.

Cuvinte rostite cu uşurinţă, cu mult timp în urmă, în lumina soarelui din toamna aurie şi lungă a tinereţii lui; le auzi acum iarăşi, ca şi râsul de răspuns al fetei. Soră, surioară, iubită Aman. Cum îi spusese tata? – nu pe numele ei, ci altfel, alt nume...

Ramarren se trezi. Se ridică în capul oaselor cu un efort clar şi preluă controlul corpului său – da, al său, încă ezitant şi tremurător, dar cu siguranţă al său. Pentru o clipită din momentul trezirii simţise că era un spectru în carne străină, strămutat, rătăcit.

Era în perfectă stare. Era Agad Ramarren, născut în casa din pietre argintii de pe pajiştile întinse de sub piscul alb Charn, Muntele Solitar; urmaşul lui Agad, născut-Toamna, astfel că toată viaţa lui fusese trăită în Toamnă şi Iarnă. Nu văzuse niciodată Primăvara şi era posibil să n-o vadă niciodată, întrucât nava Alterra îşi începuse Călătoria spre Pământ în prima zi a Primăverii. Însă Iarna lungă şi Toamna, tot timpul cât el fusese adult, adolescent, copil, se întindeau în urma lui clare şi neîntrerupte, reamintite, cu râul suind în amonte, către izvor.

Băiatul Orry nu mai era în cameră.

— Orry! rosti el cu glas tare, fiindcă era capabil şi decis acum să afle ce se întâmplase cu el, cu tovarăşii lui, cu Alterra şi cu misiunea navei.

Nu primi niciun răspuns sau semnal. Camera părea să nu aibă nici ferestre, nici uşă. Ramarren îşi înfrână impulsul de a-l chema cu mintea pe băiat; nu ştia dacă Orry mai era acordat cu el şi de asemenea, deoarece propria lui minte suferise în mod evident fie leziuni, fie o intervenţie, ar fi fost recomandabil să fie prudent şi să nu intre în fază cu alte minţi, până nu afla dacă era ameninţat de control voliţional sau anticronie.

Se sculă în picioare, ignorând ameţeala şi o durere occipitală scurtă şi ascuţită, şi se plimbă de câteva ori înainte şi înapoi prin încăpere, intrând în armonie musculară, pe când studia hainele străine pe care le purta şi odaia bizară în care se găsea. Erau foarte multe mobile – pat, mese, scaune şi fotolii –, toate cu picioare înalte şi subţiri. Pereţii translucizi verzui-întunecat erau acoperiţi cu desene explicit amăgitoare şi disjunctive, dintre care unul camufla o uşă-iris, iar altul o oglindă pe jumătate din statura unui om. Ramarren se opri şi se examină o clipă. Părea slab şi ars de soare, şi poate îmbătrânit; nu-şi dădea seama exact. Privindu-se, se simţi în mod curios stânjenit. Ce era tulburarea aceasta, lipsa aceasta de concentrare? Ce se întâmplase, ce se pierduse? întoarse spatele oglinzii şi reîncepu să studieze camera. Multe obiecte erau enigmatice, însă două erau familiare, deşi designul era străin: o cupă pentru băut pe o masă şi o carte des răsfoită, alături. Luă cartea în mână.

Ceva ce spusese Orry îi licări în minte, apoi se stinse. Titlul era lipsit de înţeles, deşi literele erau clar asociate alfabetului Graiului Cărţilor. O deschise şi privi prin ea. Paginile din stânga erau scrise – de mână, se părea – în coloane de desene minunat de complicate ce păreau să fie simboluri holiste, ideograme, stenografie tehnologică. Paginile din dreapta erau scrise tot de mână, dar cu litere ce semănau cu cele din Cărţi, Galaktika. O carte codificată? Nu reuşise să descifreze mai mult de două cuvinte, când fanta-uşă se deschise silenţios şi în odaie pătrunse o persoană: o femeie.

Ramarren o privi cu atenţie intensă, necamuflată şi netemătoare; poate doar, simţindu-se vulnerabil, îşi intensifică puţin privirea directă, autoritară la care avea dreptul prin naştere, Nivel şi arlesh. Femeia îi întoarse netulburată căutătura. Pentru o clipă rămaseră amândoi tăcuţi.

Ea era frumoasă şi delicată, fantastic înveşmântată, cu părul decolorat sau pigmentat cu roşu. Ochii îi erau cercuri întunecate pe un oval alb. Ochi precum cei pictaţi în Sala Ligii din Oraşul Vechi, fresce de oameni înalţi, cu piele neagră care clădeau un oraş, se războiau cu Migratorii, priveau stelele: Coloniştii, terranii de pe Alterra...

Ramarren ştia acum mai presus de orice îndoială că se afla într-adevăr pe Pământ, că încheiase Călătoria. Abandonă mândria şi autoapărarea şi îngenunche înaintea femeii. Pentru el, pentru toţi cei care-l trimiseseră în misiune cale de o mie trei sute douăzeci şi cinci de trilioane de kilometri de vid, ea aparţinea unei rase pe care timpul, memoria şi uitarea le impregnase cu calitatea divinităţii. Singură, individuală aşa cum stătea în faţa lui, aparţinea totuşi Rasei Omului şi-l privea cu ochii acelei Rase, iar el cinsti istoria, mitul şi lungul exil al strămoşilor, plecându-şi capul înaintea ei când îngenunche.

Se ridică apoi şi deschise braţele în gestul kelshak al primirii, iar ea începu să-i vorbească. Vorbirea îi era ciudată, foarte ciudată, pentru că, deşi femeia îi era complet necunoscută, glasul îi era infinit de familiar auzului său şi, cu toate că Ramarren nu cunoştea graiul în care i se adresa, înţelese un cuvânt, după aceea altul.

Pentru o clipă asta îl înspăimântă prin stranietate şi-l făcu să se teamă că ea utiliza o formă a graiului minţii care-i putea străpunge până şi bariera non-fază; în secunda următoare pricepu însă că o înţelegea deoarece vorbea în Graiul Cărţilor, Galaktika. Doar accentul şi fluenţa ei îl împiedicaseră să-l recunoască imediat.

Femeia îi adresase deja câteva fraze, vorbind într-un mod ciudat de rece, iute, lipsit de viaţă:

— ...nu ştiu că sunt aici, îi spunea. Zi-mi acum care dintre noi este mincinosul, necredinciosul. Eu am mers alături de tine tot drumul acela nesfârşit, m-am culcat cu tine în o sută de nopţi şi acum nici măcar nu-mi mai cunoşti numele? Aşa este, Falk? îmi cunoşti numele? Cunoşti propriul tău nume?

— Eu sunt Agad Ramarren, răspunse bărbatul şi propriul lui nume rostit de propria lui voce îi sună straniu.

— Cine ţi-a spus asta? Tu eşti Falk. Nu cunoşti un bărbat pe nume Falk? – el îţi purta chipul. Ken Kenyek şi Kradgy mi-au interzis să-ţi spun numele lui, dar m-am săturat să joc jocurile lor şi niciodată pe ale mele. Vreau să joc propriile mele jocuri. Nu-ţi reaminteşti numele tău, Falk? – Falk – Falk – nu-ţi reaminteşti numele tău? Ah, eşti la fel de prost ca întotdeauna, te holbezi la mine ca un peşte eşuat pe nisip.

Ramarren coborî pe dată privirea. Privitul direct în ochii altei persoane era o problemă sensibilă pentru wereleni şi era strict controlată de tabuuri şi maniere. Acela fu singurul lui răspuns iniţial la cuvintele ei, deşi reacţiile sale interioare fură imediate şi diverse. În primul rând, femeia era uşor drogată cu un stimulent halucinogen; percepţiile lui antrenate îl anunţară că era o certitudine, indiferent dacă implicaţiile pentru Rasa Omului îi plăceau sau nu. Pe de altă parte, nu era sigur că-i înţelesese toate spusele şi în tot cazul nu avea habar despre ce vorbea femeia, totuşi intenţia ei era agresivă, distructivă. Iar agresiunea era eficientă. În ciuda lipsei lui de înţelegere, pufnetele ei bizare şi numele pe care-l repeta îl mişcau şi tulburau, îl zgâlţâiau, îl şocau..

Se întoarse puţin într-o parte, pentru a anunţa că n-o va mai privi în ochi decât atunci când va dori ea, şi răspunse în cele din urmă, încetişor, în limba arhaică pe care poporul lui o cunoştea doar din cărţile străvechi ale Coloniei.

— Eşti din Rasa Omului sau a Inamicului?

Ea râse cumva forţat, dispreţuitor.

— Ambele, Falk. Nu există Inamici, iar eu lucrez pentru ei. Ascultă-mă, spune-i lui Abundibot că numele tău este Falk. Spune-i lui Ken Kenyek. Spune-le tuturor Lorzilor că numele tău este Falk... asta le va da un motiv de îngrijorare! Falk...

— Ajunge.

Glasul lui era blând ca şi înainte, dar rostise cuvântul acela cu toată autoritatea şi femeia se opri cu gura căscată. Când vorbi din nou, o făcu doar pentru a repeta numele cu care i se adresase, cu voce care devenise tremurătoare şi aproape imploratoare. Era jalnică, însă Ramarren nu-i mai răspunse. Ea avea o psihoză temporară sau permanentă şi el se simţea prea vulnerabil şi nesigur în aceste circumstanţe pentru a-i permite să mai comunice. Se simţea destul de zguduit şi, îndepărtându-se de femeie, se închise în sine, rămânând conştient doar în planul secund de prezenţa şi de glasul ei. Trebuia să-şi adune gândurile; era afectat de ceva foarte bizar – nu erau droguri, cel puţin nu era niciun drog care să-i fie cunoscut, ci o dislocare şi un dezechilibru profund, mai nocive decât oricare dintre nebuniile induse ale disciplinei mentale a Nivelului Şapte. Nu dispuse totuşi de mult timp. Vocea dinapoia sa crescu ascuţită şi rea, apoi Ramarren percepu schimbarea spre violenţă, care era însoţită de apariţia altei prezenţe. Se răsuci foarte iute; femeia începuse să scoată de sub hainele ei stranii un obiect care era în mod evident o armă, dar încremenise, holbându-se nu la el, ci la un bărbat înalt apărut în prag.

Nu se auzi niciun cuvânt, însă nou-sositul îndreptă către femeie o comandă telepatică de asemenea forţă coercitivă zdrobitoare, încât Ramarren se înfioră instinctiv. Arma căzu pe podea şi femeia, dând un ţipăt ascuţit ca un scâncet, fugi gârbovită din încăpere, străduindu-se să scape de insistenţa distrugătoare a comenzii aceleia mentale. Umbra ei înceţoşată pâlpâi un moment în perete, după care dispăru.

Bărbatul înalt îşi întoarse ochii tiviţi cu alb spre Ramarren şi-i vorbi în minte cu putere normală:

— Cine eşti tu?

Ramarren îi răspunse în acelaşi fel:

— Agad Ramarren.

Nu adăugă însă niciun alt cuvânt şi nici nu se plecă. Lucrurile luaseră o întorsătură chiar mai proastă decât îşi imaginase la început. Cine erau oamenii aceştia? În confruntarea la care tocmai asistase existase nebunie, cruzime, teroare şi nimic altceva; cu certitudine, nimic care să-l împingă spre respect sau încredere.

Bărbatul înalt înaintă puţin, cu un surâs pe chipul lui greoi şi rigid, şi vorbi cu glas tare, curtenitor, în Graiul Cărţilor:

— Numele meu este Pelleu Abundibot şi te salut din inimă pe Pământ, seamăn al nostru, fiu al lungului exil, mesager al Coloniei Pierdute!

Auzind cuvintele acelea, Ramarren făcu o plecăciune foarte scurtă şi rămase un moment tăcut.

— Se pare, spuse el după aceea, că mă găsesc pe Pământ de ceva vreme, că mi-am făcut un inamic din femeia aceea şi m-am ales de asemenea cu cicatrice. Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat şi cum au pierit tovarăşii mei din navă? Dacă doreşti, îmi poţi vorbi în minte, deoarece nu stăpânesc galaktika la fel de bine ca tine.

— Prech Ramarren, zise celălalt – în mod vădit, preluase formula de la Orry ca pe un titlu onorific, neavând habar de bazele relaţiei de prechnoye –, te-aş ruga mai întâi să mă ierţi pentru că vorbesc cu glas tare. Nu stă în obiceiul nostru să folosim graiul minţii decât în cazuri de maximă urgenţă, sau cu inferiorii noştri. Şi te-aş ruga de asemenea să ierţi intruziunea acelei creaturi, o servitoare a cărei nebunie a împins-o în afara Legii. Ne vom ocupa de mintea ei şi nu te va mai tulbura niciodată. Cât despre întrebările tale, vei primi răspuns la toate. Pe scurt, însă, iată povestea nefericită care se apropie acum de un sfârşit fericit. După ce a intrat în spaţiul circumterran, nava voastră Alterra a fost atacată de inamicii noştri, rebeli aflaţi în afara Legii. Înainte ca forţele noastre de ordine să sosească, ei au luat două sau mai multe persoane de pe Alterra şi le-au îmbarcat

În micile lor vehicule planetare. După sosirea noastră, au distrus Alterra cu tot ce mai rămăsese la bord şi s-au împrăştiat în navele lor micuţe. Noi am prins-o pe cea în care era prizonier Har Orry, dar au dispărut cu tine... nu ştiu în ce scop. Nu ai fost ucis, însă memoria ţi-a fost ştearsă până la etapa pre-linguală, după care ai fost eliberat într-o pădure sălbatică pentru a-ţi găsi moartea. Ai supravieţuit şi ai primit adăpost de la barbari din pădure; în cele din urmă căutătorii noştri te-au găsit, te-au adus aici şi am reuşit să-ţi redăm memoria utilizând tehnici parahipnotice. A fost tot ce am putut face – puţin, într-adevăr, dar tot.

Ramarren ascultă cu luare-aminte. Povestea îl zgudui şi nu făcu niciun efort pentru a-şi ascunde sentimentele, însă în acelaşi timp simţi o stânjeneală sau suspiciune, pe care o ascunse. Bărbatul înalt i se adresase, deşi foarte scurt, în graiul minţii şi-i oferise astfel un grad de acordare. După aceea Abundibot încetase toate emisiile telepatice şi ridicase o defensivă antiempatie, totuşi nu perfectă; foarte sensibil şi excepţional antrenat, Ramarren receptase vagi impresii de empatie, care aveau o discrepanţă atât de mare cu spusele bărbatului, încât sugerau demenţă sau minciună. Sau oare el însuşi era atât de dezacordat cu propria lui persoană – aşa cum era posibil după parahipnoză –, încât nu se mai putea baza pe recepţiile sale de empatie?

— Cât timp...? întrebă el finalmente, privind pentru o clipă în ochii aceia străini.

— Acum şase ani după timpul terran, prech Ramarren.

Anul terran era lung de aproape o fază-lunară.

— Foarte mult, rosti el.

Nu putea să asimileze răspunsul acela. Prietenii lui, tovarăşii lui de Călătorie muriseră aşadar de mult timp, iar el fusese singur pe Pământ...

— Şase ani?

— Nu-ţi reaminteşti nimic din anii aceia?

— Nimic.

— Pentru a-ţi restaura adevărata memorie şi personalitate, am fost siliţi să-ţi ştergem memoria rudimentară pe care este posibil s-o fi avut la momentul respectiv. Regretăm teribil pierderea a şase ani din viaţa ta, însă n-ar fi fost amintiri plăcute. Brutele proscrise făcuseră din tine o creatură chiar mai haină decât ele. Sunt bucuros că nu le mai ţii minte, prech Ramarren.

Nu numai bucuros, ci chiar vesel. Bărbatul acesta avea probabil foarte puţină capacitate sau instruire empatică, fiindcă altfel ar fi ridicat o defensivă mai bună; propria sa defensivă telepatică era impecabilă. Tot mai distras de tonurile auzite în minte, care implicau falsitate sau neclaritate în cuvintele lui Abundibot, ca şi de continuarea lipsei de coerenţă din propria lui minte, chiar şi din reacţiile lui fizice, care rămâneau lente şi nesigure, Ramarren trebui să se concentreze ca să poată oferi un răspuns. Memoria... cum se putea să fi trecut şase ani fără ca el să-şi reamintească măcar un singur moment din ei? În acelaşi timp însă nava lui luminică străbătuse distanţa dintre Werel şi Pământ în o sută patruzeci de ani, iar din perioada aceea îşi reamintea doar o clipă, într-adevăr, o clipă teribilă şi eternă... Cum îi spusese femeia nebună, răcnindu-i un nume cu ură dementă şi îndurerată?

— Ce nume am purtat în aceşti ultimi şase ani?

— Te referi la numele purtat printre băştinaşi, prech Ramarren? Nu sunt sigur ce nume ţi-au pus ei, dacă s-au sinchisit să-ţi pună vreunul...

Falk, ea îl numise Falk.

— Seamăn-om, rosti el brusc traducând în galaktikă forma kel-shak de adresare, voi afla mai multe de la tine, mai târziu, dacă eşti de acord. Spusele tale m-au tulburat profund. Îngăduie-mi să rămân singur pentru o vreme.

— Desigur, desigur, prech Ramarren. Tânărul tău prieten Orry este doritor să fie alături de tine... să ţi-l trimit?

Dar Ramarren, deoarece îşi formulase cererea şi-i auzise acceptul, îl ignoră pe celălalt aşa cum ar fi făcut cu un egal din Nivelul lui, dezacordându-l, astfel încât toate vorbele sale ar fi fost percepute doar ca zgomot de fond.

— Şi noi avem multe de aflat despre tine şi suntem doritori să le aflăm, după ce te vei simţi mai înzdrăvenit.

Tăcere. Apoi zgomotul din nou:

— Servitorii noştri aşteaptă să te slujească. Dacă doreşti mâncare, băutură sau companie, este suficient să mergi la uşă şi să ceri.

Tăcere iarăşi şi în cele din urmă prezenţa nepoliticoasă se retrase.

Ramarren nu trimise nicio speculaţie după ea. Era prea preocupat de sine însuşi pentru a se îngrijora despre gazdele acestea ciudate. Clocotul din mintea lui creştea rapid, ajungând la un fel de criză. Se simţea de parcă ar fi fost târât să înfrunte ceva ce n-ar fi putut înfrunta şi pe care în acelaşi timp tânjea să-l înfrunte, să-l descopere. Zilele cele mai aspre ale educării sale în Nivelul Şapte fuseseră doar un indiciu al acestei dezintegrări a emoţiilor şi identităţii, pentru că atunci fusese o psihoză indusă, atent controlată, pe când acum nu era sub controlul lui. Sau era controlată? – oare el se conducea cumva singur, silindu-se pe sine către criză? Şi cine era „el” care silea şi era silit? El fusese ucis şi readus la viaţă. Ce era moartea, atunci, moartea pe care nu şi-o putea aminti?

Pentru a scăpa de panica absolută care urca prin el, privi în jur după orice obiect asupra căruia să se fixeze, revenind la disciplina-transă iniţială, tehnica Efect de fixare asupra unui obiect concret, de la care să reclădeşti lumea. Însă totul din jur era străin, amăgitor, nefamiliar; până şi podeaua de sub tălpile lui era o întindere opacă de ceaţă. Exista cartea în care se uitase când intrase femeia care-l strigase cu numele acela pe care el nu şi-l reamintea. El nu avea să şi-l reamintească. Cartea: o ţinuse în mâini, era reală, era acolo. O ridică grijuliu şi privi cu atenţie pagina care o deschidea. Coloane de configuraţii frumoase şi lipsite de înţeles, rânduri de caligrafie pe jumătate comprehensibilă, provenite din litere pe care el le învăţase cu mult timp în urmă în Primele Analecte, neobişnuite, stupefiante. Le privi fix şi nu le putu citi, iar un cuvânt al cărui înţeles nu-l ştia se ridică dintre ele, primul cuvânt:

Calea...

Se uită de la carte la propria lui mână, care o ţinea. A cui era mâna aceea, înnegrită şi cicatrizată sub un soare străin? A cui?

Calea pe care se poate merge

nu este Calea veşnică.

Numele...

Nu-şi putea aminti numele; nu avea să-l citească. Într-un vis el citise cuvintele acestea, într-un somn lung, o moarte, un vis.

Numele care poate fi numit

nu este Numele veşnic.

Şi atunci visul se înălţă, copleşindu-l ca un talaz care se ridica, şi se sparse.

El era Falk şi el era Ramarren. El era neghiobul şi înţeleptul: un om născut de două ori.

În acele prime ore înfricoşătoare, imploră şi se rugă să fie mântuit uneori de un eu, alteori de celălalt. O dată, când ţipă în chinuri în propriul lui grai nativ, nu înţelese cuvintele pe care le rostise şi asta fu atât de teribil, încât plânse cuprins de deznădejde absolută; cel care nu înţelegea era Falk, însă cel care plângea era Ramarren.

În acelaşi moment de suferinţă el atinse pentru întâia oară, doar pentru o clipită, locul echilibrului, centrul, şi pentru un moment fu el însuşi; apoi pierdu iarăşi, dar cu suficientă putere ca să spere la următoarea clipă de armonie. Armonie: când era Ramarren, se agăţa de ideea şi disciplina aceea şi poate că stăpânirea de către el a doctrinei kelshak centrale îl împiedică să cadă peste muchie, în nebunie. Nu exista totuşi o integrare sau echilibrare a celor două minţi şi personalităţi care-i împărţeau craniul, nu încă; trebuia să se balanseze între ele, anulând-o pe una în beneficiul celeilalte, pentru ca după aceea să fie atras imediat în direcţia opusă. Abia dacă mai era în stare să se clintească, fiind chinuit de halucinaţia deţinerii a două corpuri, de a fi în mod fizic doi bărbaţi diferiţi. Nu cuteză să doarmă, deşi era vlăguit; se temea prea mult de trezie.

Era noapte şi fusese lăsat singur. Singuri, comentă Falk. La început Falk fusese mai puternic, deoarece beneficiase de unele pregătiri pentru tortura aceasta. El demarase primul dialog: Trebuie să dorm niţel, Ramarren, spusese el şi Ramarren auzise cuvintele ca în graiul minţii şi fără premeditare răspunsese în acelaşi fel: Eu mă tem să dorm. Rămase apoi de veghe o vreme şi cunoscu visele lui Falk sub forma unor umbre şi ecouri în mintea sa.

Trecu prin acea primă etapă, cea mai rea, iar când dimineaţa străluci slab prin pereţii-văluri verzui ai camerei, el îşi pierduse teama şi începea să recâştige control real asupra gândurilor şi acţiunilor deopotrivă.

Desigur nu exista niciun fel de suprapunere peste cele două seturi de memorii ale sale. Falk ajunsese la existenţă de sine în numărul vast de neuroni ce rămân nefolosiţi într-un creier înzestrat cu raţiune – ogoarele necultivate ale minţii lui Ramarren. Căile motrice şi senzoriale fundamentale nu fuseseră niciodată blocate şi astfel, dintr-un punct de vedere, fuseseră permanent comune, deşi apăruseră dificultăţi cauzate de dublarea seturilor de obiceiuri motrice şi moduri de percepere. Un obiect arăta altfel, după cum îl privea ca Falk sau ca Ramarren, şi cu toate că pe termen lung reduplicarea aceea se putea dovedi o amplificare a inteligenţei şi puterii sale perceptive, pentru moment îl zăpăcea până la nivelul ameţelii. Existau întreţeseri emoţionale considerabile, astfel încât sentimentele lui în unele privinţe intrau literalmente în conflict. Şi întrucât memoriile lui Falk îi acopereau „durata vieţii”, la fel ca şi la Ramarren, cele două seturi tindeau să apară simultan, nu în succesiunea corectă. Lui Ramarren îi venea greu să accepte ecartul de timp în care el nu existase în mod conştient. Unde fusese acum zece zile? Fusese pe spinarea catârului printre munţii înzăpeziţi ai Pământului; Falk ştia asta, însă Ramarren ştia că-şi luase rămas-bun de la soţia lui într-o casă de pe podişurile verzi ale Werelului... De asemenea, ipotezele lui Ramarren despre Terra erau adesea contrazise de cunoştinţele lui Falk, pe când ignoranţa lui Falk despre Werel proiecta un farmec straniu de legendă asupra trecutului lui Ramarren. Şi totuşi în haosul acela exista germenele interacţiunii, al coerenţei spre care tindea el. Pentru că realitatea rămânea: corporal şi cronologic, el era un singur om – problema lui nu era de fapt cea a creării unei unităţi, ci doar a înţelegerii ei.

Coerenţa era încă departe de a fi câştigată. Pentru ca el să gândească şi să acţioneze în mod competent, una sau cealaltă dintre cele două structuri de memorie trebuia să domine. Ramarren era cel care prelua mai frecvent acum conducerea, fiindcă Navigatorul Alterrei era o persoană fermă şi puternică. Comparativ, Falk se simţea copilăros, nesigur; el putea să ofere cunoştinţele pe care le avea, însă se baza pe forţa şi experienţa lui Ramarren. Ambele erau necesare, deoarece bărbatul cu două minţi se găsea într-o situaţie neclară şi riscantă.

O întrebare era fundamentală. Era simplă: puteai sau nu să ai încredere în shingi? Pentru că dacă lui Falk i se inculcase doar o teamă lipsită de temei faţă de Lorzii Pământului, atunci riscurile şi neclarităţile aveau să se dovedească ele înseşi fără temei. La început Ramarren crezu că aceea putea fi explicaţia, dar nu gândi mult timp aşa.

Existau minciuni evidente şi discrepanţe pe care memoria lui dublă le sesizase deja. Abundibot refuzase să-i vorbească lui Ramarren în graiul minţii, spunând că shingii evitau comunicarea paraverbală; Falk ştia că asta era o minciună. De ce o spusese Abundibot? Evident, fiindcă dorise să spună o minciună – povestea shingilor despre ce se întâmplase cu Alterra şi cu echipajul ei – şi nu putea sau nu cuteza să i-o spună lui Ramarren în graiul minţii.

Dar el îi spusese lui Falk aproape aceeaşi poveste în graiul minţii.

Dacă era o poveste falsă, atunci shingii puteau rosti neadevărul în minte şi o făceau. Era falsă?

Ramarren apelă memoria lui Falk. Iniţial efortul acela de combinare îl depăşi, însă deveni mai uşor pe măsură ce se strădui, plimbându-se înainte şi înapoi prin odaia tăcută, şi brusc deveni clar; îşi putea reaminti tăcerea strălucitoare a cuvintelor lui Abundibot: „Noi, pe care tu ne cunoşti ca shingi, suntem oameni...” Şi auzind asta, chiar în memorie, Ramarren ştiu că era o minciună. Era incredibilă şi indubitabilă. Shingii puteau minţi telepatic; bănuiala aceea şi spaima omenirii supuse erau corecte. Shingii erau, cu adevărat, Inamicul.

Ei nu erau oameni, ci extratereştri, dotaţi cu o putere extraterestră; şi neîndoios fărâmaseră Liga şi supuseseră Pământul prin utilizarea puterii aceleia. Ei fuseseră cei care atacaseră Alterra când intrase în spaţiul circumterran; toate poveştile despre rebeli erau pură ficţiune. Ei omorâseră sau şterseseră minţile întregului echipaj, mai puţin a copilului Orry. Ramarren putea ghici motivul: testându-l pe el sau pe unul dintre ceilalţi paraverbalişti excepţional instruiţi din echipaj, descoperiseră că werelenii ştiau când ei nu spuneau mental adevărul. Asta îi speriase pe shingi, care-i lichidaseră pe adulţi, păstrându-l doar pe copilul nevinovat ca informator.

Pentru Ramarren, tovarăşii lui de Călătorie pieriseră abia ieri şi, luptându-se cu lovitura aceea, el încercă să-şi spună că era posibil ca ei să fi supravieţuit undeva pe Pământ. Dar dacă fusese aşa – şi el fusese foarte norocos –, unde erau ei acum? Se părea că shingii avuseseră greutăţi în a-l localiza până şi pe unul, când descoperiseră că aveau nevoie de Ramarren.

Pentru ce aveau nevoie de el? De ce-l căutaseră, de ce-l aduseseră aici, de ce îi restauraseră memoria pe care tot ei o distruseseră?

Din datele pe care le cunoştea nu se putea obţine nicio explicaţie, decât cea la care ajunsese în întruparea Falk: shingii aveau nevoie de el pentru a le spune de unde venise.

Asta îi oferi lui Falk-Ramarren primul moment de amuzament. Dacă era într-adevăr atât de simplu, atunci era hazliu. Shingii îl cruţaseră pe Orry fiindcă fusese foarte tânăr: neinstruit, neformat, vulnerabil, docil, un instrument şi informator perfect. Cu siguranţă, fusese toate astea, însă nu ştia de unde venise... Iar când descoperiseră adevărul acela, shingii şterseseră deja informaţia dorită din minţile care o cunoşteau şi împrăştiaseră victimele peste Pământul ruinat şi sălbatic ca să moară în accidente, de foame ori atacaţi de animale sălbatice sau oameni.

El putea presupune că în timp ce-i manipulase mintea ieri cu psihocomputerul, Ken Kenyek încercase să-l determine să divulge numele galaktika al soarelui Werelului. Şi mai putea presupune că, dacă l-ar fi divulgat, ar fi fost acum mort sau fără minte. Ei nu-l doriseră pe el, Ramarren, ci doriseră numai cunoştinţele lui. Şi nu le căpătaseră.

Asta în sine ar fi trebuit să-i îngrijoreze şi este posibil să se fi întâmplat aşa. Codul secret kelshak privind Cărţile Coloniei Pierdute evoluase în paralel cu o tehnică de protejare a minţii. Mistica tăinuirii – sau mai precis a restricţionării accesului – crescuse în decursul anilor lungi din controlul riguros asupra cunoaşterii tehnico-ştiinţifice exercitată de Coloniştii originali, el însuşi un efect al Legii Embargoului Cultural al Ligii care interzicea importul cultural pe planete-colonii. Conceptul restricţionării era de acum fundamental în cultura wereleană, iar stratificarea societăţii wereleene era direcţionată de convingerea că tehnica şi cunoaşterea trebuiau să rămână sub control inteligent. Detaliile de felul Numelui Adevărat al Soarelui erau formale şi simbolice, însă formalismul era privit cu toată seriozitatea – cu seriozitate maximă, pentru că în Kelshy cunoaşterea însemna religie şi religia însemna cunoaştere. Pentru protejarea locurilor sfinte intangibile din minţile oamenilor fuseseră concepute defensive intangibile şi invulnerabile. Dacă nu se afla în unul dintre Locurile Tăcerii şi nu era abordat într-o anumită formă de un asociat din propriul său Nivel, Ramarren era absolut incapabil să comunice, în cuvinte, în scris sau în graiul minţii Numele Adevărat al soarelui planetei sale.

Desigur, el deţinea cunoştinţe echivalente: complexul de date astronomice care-i permisese să determine cursul Alterrei de la Werel la Pământ, cunoaşterea distanţei exacte dintre sorii celor două planete, memoria clară, de astronom, a constelaţiilor aşa cum se vedeau de pe Werel. Shingii nu obţinuseră deocamdată informaţiile acelea de la el, probabil întrucât mintea îi fusese într-o stare prea haotică atunci când fusese restaurată de manipulările lui Ken Kenyek sau poate fiindcă până şi atunci îi funcţionaseră protecţiile mentale şi barierele specifice amplificate parahipnotic. Ştiind că mai putea exista un Inamic pe Pământ, echipajul Alterrei nu pornise la drum nepregătit. Dacă ştiinţa mentală a shingilor nu era cu mult mai dezvoltată decât cea wereleană, ei nu aveau să fie acum în stare să-l silească să le spună nimic. Sperau să-l convingă, să-l determine s-o facă. De aceea, pentru moment, el se afla în siguranţă, cel puţin fizic.

...Atâta timp cât ei nu ştiau că-şi reamintea existenţa ca Falk.

Gândul acela sosi ca un fior rece. Nu-i trecuse prin minte până atunci. În întruparea Falk, le fusese inutil, totuşi inofensiv. În întruparea Ramarren, le era util şi inofensiv. Dar în întruparea Falk-Ramarren, constituia o ameninţare. Şi ei nu tolerau ameninţările, nu-şi puteau îngădui să le tolereze.

Astfel apărea răspunsul la ultima întrebare: De ce doreau shingii atât de mult să ştie unde se afla Werel – de ce conta Werel pentru ei?

Memoria lui Falk se adresă iarăşi inteligenţei lui Ramarren, reamintindu-şi de data aceasta un glas ironic, calm, lipsit de griji. Bătrânul Ascultător din adâncul pădurii, bătrânul mai singuratic pe Pământ decât fusese Falk vreodată, spusese: „Nu mai există foarte mulţi shingi...“

Mai spusese că aceea era o informaţie foarte importantă, o înţelepciune şi un sfat; şi era probabil adevărul literal. Potrivit vechilor istorii pe care Falk le învăţase în Casa Zove, shingii erau extratereştri dintr-o regiune foarte îndepărtată a galaxiei, dincolo de Hiade, probabil la mii de ani-lumină distanţă. Dacă aşa stăteau lucrurile, era posibil ca nu foarte mulţi dintre ei să fi parcurs un spaţiu şi un timp atât de imense. Fuseseră suficienţi cât să se infiltreze în Ligă şi s-o dezintegreze, cu ajutorul puterilor lor de minciună mentală şi a altor abilităţi şi arme pe care puteau să le deţină ori să le fi deţinut; dar oare fuseseră destui ca să stăpânească toate lumile pe care le dezbinaseră şi cuceriseră? Planetele erau corpuri foarte mari, pe orice scară mai puţin cea a distanţelor dintre ele. Shingii ar fi fost nevoiţi să se îndepărteze mult unii de alţii şi să aibă multă grijă de a împiedica planetele supuse să se realieze şi să se alăture rebelilor. Orry îi spusese lui Falk că shingii nu păreau să călătorească ori să facă mult comerţ la viteza luminii; el nici măcar nu văzuse vreo navă luminică de-a lor. Să fi fost asta din cauza că se temeau de propriii lor semeni de pe alte planete, care se înstrăinaseră de ei în secolele lor de dominare? Sau poate că Pământul era singura planetă pe care continuau s-o stăpânească, apărând-o de orice explorări din partea altor lumi? Nu putea spune, totuşi părea într-adevăr probabil că pe Pământ nu existau foarte mulţi shingi.

Shingii refuzaseră să creadă spusele lui Orry că terranii de pe Werel suferiseră o mutaţie spre standardul biologic local, astfel încât, finalmente, se încrucişaseră genetic cu hominizii băştinaşi. Afirmaseră că aşa ceva era imposibil, ceea ce însemna că nu se întâmplase în cazul lor; ei nu se putuseră încrucişa cu terrani. Continuau să fie extratereştri, aşadar, după o mie două sute de ani; continuau să fie izolaţi pe Pământ. Şi oare conduceau cu adevărat omenirea din acest unic Oraş? O dată în plus, Ramarren se întoarse către Falk pentru răspuns şi văzu că era negativ. Shingii controlau oamenii prin obişnuinţe, vicleşuguri, spaimă şi arme, acţionând rapid pentru a preveni ridicarea oricărui trib puternic sau asocierea de cunoştinţe care i-ar fi putut ameninţa. Îi împiedicau pe oameni să facă orice, dar în acelaşi timp nu făceau nimic ei înşişi. Nu conduceau, ci doar distrugeau.

Era clar, atunci, de ce Werel reprezenta o ameninţare letală pentru ei. Până acum shingii îşi păstraseră puterea slabă, funestă, asupra culturii pe care cu mult timp în urmă o ruinaseră şi redirecţionaseră, însă o rasă puternică, numeroasă, avansată tehnologic, cu mitul legăturii de sânge cu terranii, şi cu ştiinţă mentală şi armament egal cu al lor, îi putea distruge dintr-o lovitură. Şi-i putea scăpa pe oameni de ei.

Dacă shingii aflau de la el unde se găsea Werel, aveau oare să trimită o navă-bombă superluminică, ca un focos lung, arzând peste ani-lumină, ca să distrugă planeta periculoasă înainte de a afla vreodată de existenţa lor?

Părea o ipoteză perfect posibilă, totuşi existau două detalii care o contraziceau: felul atent în care-l pregătiseră pe tânărul Orry, ca şi cum ar fi vrut să joace rolul de mesager, şi Legea lor neobişnuită.

Falk-Ramarren nu putea decide dacă legea Respectului pentru Viaţă era credinţa autentică a shingilor, unica punte peste abisul autodistrugerii aflat dedesubtul comportamentului lor tot aşa cum canionul negru se căsca sub oraşul lor, sau era pur şi simplu cea mai mare dintre toate minciunile extratereştrilor. Ei păreau într-adevăr să evite uciderea fiinţelor înzestrate cu raţiune. Îl lăsaseră pe el în viaţă, şi poate şi pe ceilalţi; toate mâncărurile lor complex disimulate erau de natură vegetală; pentru a controla populaţiile, asmuţeau în mod evident triburile între ele, declanşând conflicte, dar lăsându-i pe oameni să ucidă; iar istoriile afirmau că în zilele de la începutul stăpânirii lor, utilizaseră eugenia şi strămutarea, nu genocidul pentru a-şi consolida imperiul. Atunci putea fi adevărat că îşi ascultau Legea, în felul lor aparte.

În cazul acesta, pregătirea de către ei a tânărului Orry arăta că el avea să le fie mesager. Unic supravieţuitor al Călătoriei, Orry avea să revină pe Werel peste hăurile timpului şi spaţiului, pentru a-şi anunţa semenii tot ce-i spuseseră shingii despre Pământ – mac, mac, aidoma păsărilor care măcăneau Este greşit să iei viaţa, mistreţului moral, şoarecilor chiţăitori din fundaţiile Casei Fricii... Fără minte, onest, dezastruos, Orry avea să poarte Minciuna pe Werel.

Onoarea şi amintirea Coloniei erau forţe importante pe Werel, iar un apel pentru ajutor de pe Pământ ar fi putut mobiliza ajutor din partea lor, dar dacă li s-ar fi spus că nu exista şi nu existase niciodată vreun Inamic, că Pământul era o grădină fericită şi străveche, ar fi fost improbabil ca ei să întreprindă călătoria aceea lungă doar pentru a vizita planeta-mamă. Şi chiar dacă ar fi vizitat-o, ar fi sosit neînarmaţi, aşa cum făcuseră Ramarren şi tovarăşii lui.

Un alt glas vorbi în memoria bărbatului, sosit dintr-un trecut şi mai îndepărtat, mai afund în pădure: „Nu putem continua de-a pururi aşa. Trebuie să existe speranţă, un semn...“

El nu fusese trimis cu un mesaj pentru omenire, aşa cum visase Zove. Speranţa era chiar mai stranie, semnul încă mai obscur. El urma să poarte mesajul omenirii, să articuleze ţipătul ei de ajutor pentru mântuire.

Trebuie să merg acasă, trebuie să le spun adevărul, gândi el, ştiind că shingii ar împiedica asta cu orice preţ, că Orry va fi cel trimis şi că el va fi ţinut aici sau omorât.

În oboseala uriaşă a efortului său îndelungat de a gândi coerent, voinţa i se destinse brusc şi controlul nesigur asupra minţii duble torturate se frânse. Ramarren se prăbuşi epuizat pe sofa şi-şi lăsă capul în mâini. Nu vreau decât să merg acasă, gândi el, nu vreau decât să mă mai plimb o dată cu Parth pe Câmpul Lung...

Acela era eul tânjitor, visătorul Falk. Ramarren încercă să evadeze dinaintea dorinţei aceleia lipsite de speranţe, gândindu-se la soţia lui cu păr negru şi ochi aurii, într-o rochie ornată cu o mie de lănţişoare din argint, soţia lui, Adrise. Însă verigheta îi dispăruse. Şi Adrise era moartă. Murise de mult, de foarte mult timp. Ea se măritase cu Ramarren, ştiind că nu se vor bucura împreună decât de o fază-lunară, pentru că el pleca în Călătoria spre Terra. Iar în decursul acelui unic şi teribil moment al Călătoriei sale, ea îşi trăise viaţa, îmbătrânise şi murise; murise poate cu o sută de ani terrani în urmă. Iar peste anii dintre stele, care era acum visătorul şi care era visul?

„Ar fi trebuit să fi murit acum un veac“, îi spusese Prinţul de Kansas neînţelegătorului Falk, văzând, simţind sau ştiind de bărbatul care zăcea pierdut în el, bărbatul care se născuse cu atâta timp în urmă. Iar dacă Ramarren ar fi revenit pe Werel, asta urma să se întâmple încă şi mai departe în propriul lui viitor. Aproape trei secole, aproape cinci Ani lungi ai Werelului aveau să fi trecut de când el părăsise planeta şi totul avea să fie schimbat; el avea să fie un străin pe Werel tot aşa cum fusese pe Pământ.

Exista un singur loc unde putea cu adevărat să revină acasă, unde să fie primit de cei care-l iubiseră: Casa Zove. Şi nu avea s-o mai revadă niciodată. Dacă drumul lui Ramarren ducea într-adevăr undeva, atunci ducea spre exterior, departe de Pământ. El era pe cont propriu şi avea o singură misiune de îndeplinit: să încerce să urmeze drumul acela până la capăt.

10

Era în toiul zilei acum şi, simţindu-se foarte flămând, Ramarren merse la uşa camuflată şi ceru mâncare cu glas tare, în galaktikă. Nu primi niciun răspuns, dar un uzinat apăru prompt cu o tavă; pe când termina de mâncat, un semnal slab răsună dinapoia uşii.

— Intră! rosti Ramarren în kelshak.

În cameră intră Har Orry, apoi shingul înalt Abundibot şi alţi doi pe care Ramarren nu-i mai văzuse vreodată.

Numele lor se aflau însă în mintea sa: Ken Kenyek şi Kradgy. Cei doi îi fură prezentaţi şi se rostiră saluturi politicoase. Ramarren constată că se putea controla destul de bine; necesitatea de a-l ţine pe Falk complet ascuns şi restricţionat era de fapt un avantaj, care-i îngăduia să se comporte spontan. Fu conştient de faptul că mentalistul Ken Kenyek încerca să-l sondeze mental, ba chiar cu abilitate şi forţă considerabilă, dar asta nu-l îngrijora. Dacă barierele lui rezistaseră sub casca parahipnotică, cu certitudine nu aveau să cedeze acum.

Niciunul dintre shingi nu-i vorbi în minte. Ei îşi păstrară maniera stranie, rigidă, parcă temându-se să nu fie atinşi, şi şoptiră tot ce aveau de spus. Ramarren izbuti să pună unele dintre întrebările pe care, în întruparea Ramarren, ar fi fost de aşteptat să le pună despre Pământ, omenire, shingi, şi ascultă grav răspunsurile. O dată încercă să intre în fază cu tânărul Orry, însă eşuă. Băiatul nu avea nicio defensivă reală, dar poate că fusese supus la un tratament mental care anulase puţina abilitate de prindere a fazei pe care o învăţase în copilărie, şi era de asemenea sub influenţa drogului cu care se obişnuise. Chiar şi când Ramarren îi trimise semnalul discret, familiar, al relaţiei lor în prechnoye, Orry începu să aspire dintr-un tub de pariitha. Percepţiile îi erau tocite în lumea bogată a distragerilor semihalucinatorii pe care i le furniza narcoticul, astfel că nu receptă nimic.

— Deocamdată n-ai văzut nimic din Pământ, decât camera aceasta, rosti într-o şoaptă aspră cel îmbrăcat ca o femeie, Kradgy.

Ramarren era precaut faţă de toţi, totuşi Kradgy îi provoca o teamă sau aversiune instinctivă; corpul mătăhălos de sub robele curgătoare, părul lung negru-purpuriu, şoapta precisă şi aspră toate sugerau un coşmar.

— Mi-ar plăcea să văd mai multe.

— Îţi vom arăta orice doreşti. Pământul este deschis onoratului său vizitator.

— Nu-mi amintesc să fi văzut Pământul din Alterra când am sosit pe orbită, zise Ramarren în galaktikă rigidă cu accent werelean. Tot aşa cum nu-mi amintesc nici atacul asupra navei. Îmi puteţi spune care poate fi motivul?

Întrebarea putea fi riscantă, însă era realmente curios ce aveau să-i răspundă; era singura pată albă rămasă în memoria lui dublă.

— Te aflai în starea pe care noi o numim acronie, răspunse Ken Kenyek. Deoarece nava voastră nu avea retemporalizator, aţi ieşit în mod brusc din viteza luminică, la Barieră. În clipa aceea, şi pentru câteva minute sau ore după aceea, ai fost sau lipsit de cunoştinţă, sau nebun.

— Nu am întâlnit problema aceasta în zborurile noastre scurte la viteză luminică.

— Cu cât zborul este mai lung, cu atât Bariera este mai puternică.

— A fost foarte curajos din partea voastră, rosti Abundibot cu şoapta lui scârţâită şi cu îmbujorarea lui obişnuită, să întreprindeţi o călătorie de o sută douăzeci şi cinci de ani-lumină într-o navă abia testată!

Ramarren acceptă complimentul fără să corecteze numărul.

— Veniţi, Lorzii mei, să-i arătăm oaspetelui nostru Oraşul Pământului.

Simultan cu vorbele lui Abundibot, Ramarren prinse un schimb în graiul minţii între Kradgy şi Ken Kenyek, dar nu-l înţelese; era prea atent să-şi menţină propria defensivă, ca să poată auzi în minte sau chiar să recepteze multe impresii de empatie.

— Desigur, rosti Ken Kenyek, nava cu care veţi reveni la Werel va fi dotată cu retemporalizator şi nu veţi suferi deloc la intrarea în spaţiul planetar.

Ramarren se ridicase destul de stângaci – Falk era obişnuit cu scaunele, dar nu şi el, şi se simţea extrem de inconfortabil cocoţat în aer –, însă acum îşi regăsise echilibrul şi după un moment întrebă:

— Nava cu care vom reveni...?

Orry îl privi cu optimism înceţoşat. Kradgy căscă, dezvelind dinţi galbeni, puternici. Abundibot rosti:

— După ce vei vedea tot ce doreşti să vezi pe Pământ şi după ce vei afla tot ce vrei să afli, îţi vom oferi o navă luminică, cu care să vă întoarceţi acasă, pe Werel – tu, Lord Agad, şi Har Orry. Noi înşine călătorim puţin. Nu mai există războaie, nu mai trebuie să facem comerţ cu alte lumi şi nu dorim să falimentăm iarăşi sărmanul Pământ cu costurile imense ale navelor luminice doar pentru a ne satisface curiozitatea. Noi, Oamenii de pe Pământ, suntem o rasă bătrână acum; stăm acasă, ne îngrijim grădinile, nu intervenim în treburile altora şi nu explorăm spaţiul. Însă Călătoria ta trebuie încheiată, misiunea ta trebuie îndeplinită. Noua Alterra te aşteaptă pe spaţioportul nostru, iar Werel îţi aşteaptă întoarcerea. Păcat că civilizaţia voastră n-a redescoperit principiul ansiblului, ca să putem comunica acum cu ea. Desigur, de acum este posibil ca să aibă transmiţătorul instantaneu, dar pentru că nu avem coordonatele planetei tale, nu-i putem trimite semnale.

— Aşa este, încuviinţă Ramarren politicos.

Urmă o pauză scurtă, încordată.

— Nu cred că înţeleg, zise el.

— Ansiblul...

— Înţeleg ce a făcut transmiţătorul ansiblu, deşi nu şi felul cum a făcut-o. Aşa cum ai spus, când am plecat eu de pe Werel, noi nu redescoperiserăm principiile comunicaţiei instantanee. Nu înţeleg totuşi ce anume v-a oprit să încercaţi să transmiteţi semnale spre Werel.

Teren periculos! Era foarte alert acum: un jucător participant la joc, nu o piesă care urma să fie mutată, şi simţea tensiunea electrizantă dinapoia celor trei chipuri rigide.

— Prech Ramarren, zise Abundibot, deoarece Har Orry era prea tânăr ca să fi învăţat distanţele precise implicate, noi n-am avut niciodată onoarea de a cunoaşte poziţia precisă a Werelului, deşi, desigur, avem o idee generală. Întrucât a învăţat foarte puţină galaktikă, Har Orry nu ne-a putut spune numele în galaktika al soarelui Werelului, ceea ce ar fi fost bineînţeles util pentru noi, care împărţim graiul cu voi din zilele Ligii. De aceea am fost nevoiţi să aşteptăm ajutorul tău înainte de a putea încerca să contactăm Werelul prin ansiblu sau să pregătim coordonatele pentru nava pe care v-am pregătit-o.

— Nu ştiţi numele stelei în jurul căreia se roteşte Werelul?

— Din păcate, nu. Aceasta este realitatea. Dacă ni l-ai putea spune...

— Nu vi-l pot spune.

Shingii nu puteau fi surprinşi, fiindcă erau prea egocentrici, chiar narcisişti. Abundibot şi Ken Kenyek nu reacţionară absolut în niciun fel. Kradgy şopti în felul lui bizar, trist şi precis:

— Vrei să spui că nici tu nu-l cunoşti?

— Nu vă pot spune Numele Adevărat al Soarelui, anunţă Ramarren senin.

De data aceasta surprinse pâlpâirea din graiul minţii a lui Ken Kenyek către Abundibot: Ţi-am spus eu.

— Îmi cer scuze, prech Ramarren pentru ignoranţa mea de a fi întrebat despre un subiect tabu. Poţi să mă ierţi? Nu vă cunoaştem obiceiurile şi cu toate că ignoranţa este o scuză jalnică, este singura pe care o pot oferi.

Abundibot şoptea întruna când, brusc, Orry îl întrerupse, parcă trezindu-se speriat:

— Prech Ramarren, vei... vei putea seta coordonatele? Mai ţii minte ce... ce ştiai ca Navigator?

Ramarren se întoarse către el şi întrebă încet:

— Vrei să mergi acasă, vesprechna?

— Da!

— Peste douăzeci sau treizeci de zile, dacă vor fi de acord Lorzii aceştia care ne oferă un dar aşa însemnat, vom reveni în nava lor la Werel. Îmi cer iertare, continuă el întorcându-se către shingi, că buzele şi mintea mea sunt închise pentru întrebarea voastră. Tăcerea mea este un răspuns meschin faţă de sinceritatea voastră generoasă.

Dacă ei ar fi utilizat graiul minţii, gândi Ramarren, schimbul de replici ar fi fost mult mai puţin politicos; pentru că el, spre deosebire de shingi, nu putea spune neadevărul în mintea altuia şi de aceea probabil că n-ar fi putut rosti nici măcar un cuvânt din ultima sa intervenţie.

— Nu contează, Lord Agad! Importantă este întoarcerea voastră cu bine, nu întrebările noastre! Atâta timp cât poţi să programezi nava – iar toate arhivele şi computerele noastre de curs îţi stau la dispoziţie oricând le-ai cere –, atunci se poate spune că întrebarea şi-a primit răspunsul.

Aşa şi era, fiindcă dacă shingii doreau să ştie unde se afla Werel, era suficient să examineze cursul pe care-l programa Ramarren în nava lor. Iar după aceea, dacă tot nu aveau încredere în el, îi puteau şterge din nou mintea, explicându-i lui Orry că restabilirea memoriei sale îi cauzase finalmente colapsul. Apoi aveau să-l trimită pe Orry să ducă mesajul lor pe Werel. Deocamdată nu aveau încredere în bărbat, deoarece ştiau că le putea detecta mental minciunile. Dacă exista vreo cale de ieşire din capcană, el n-o descoperise deocamdată.

Trecură prin holurile pâcloase, coborâră pe rampe şi cu elevatoare, şi ieşiră din palat în plină zi. Elementul lui Falk din mintea dublă era aproape complet reprimat acum, iar Ramarren se mişca, gândea şi vorbea aproape complet liber în întruparea Ramarren. Simţea alerta constantă şi scormonitoare a minţilor shinge, mai cu seamă a lui Ken Kenyek, aşteptând să pătrundă prin fisura cea mai măruntă ori să prindă eroarea cea mai infimă. Presiunea aceea îl făcea pe el de două ori mai alert. Ca atare, în întruparea străinului Ramarren, el ridică ochii spre cerul sfârşitului de dimineaţă şi văzu soarele galben al Pământului.

Se opri, cuprins de o bucurie neaşteptată, pentru că era ceva minunat, indiferent de cele petrecute înainte şi care avea să urmeze după aceea; era minunat ca în decursul unei singure vieţi să poţi vedea lumina a doi sori. Aurul portocaliu al soarelui Werelului, aurul alb al soarelui Pământului; acum le putea pune unul lângă celălalt, aşa cum un om ar putea ţine două nestemate, comparându-le frumuseţea de dragul de a le spori lauda.

Băiatul stătea lângă el şi Ramarren murmură cu glas tare salutul pe care pruncii şi ţâncii kelshak erau învăţaţi să-l rostească atunci când soarele se întrezărea în zori sau după lungile furtuni ale iernii:

— Bun-venit, steaua vieţii, centrul anului...

Orry preluă salutul după primele cuvinte şi-l rosti odată cu el. Era prima armonie între ei şi Ramarren fu bucuros, fiindcă urma să aibă nevoie de Orry după ce jocul acesta avea să ia sfârşit.

Fu chemat un glisor şi ei porniră prin oraş, cu Ramarren punând întrebările cuvenite, iar shingii răspunzând după cum li se părea potrivit. Abundibot povesti în detaliu că tot ce exista în Es Toch, turnuri, poduri, străzi şi palate, fusese clădit peste noapte cu o mie de ani în urmă, pe insula unui râu aflat de cealaltă parte a planetei. De la un secol la altul, de câte ori aveau chef, Lorzii Pământului îşi apelau maşinăriile şi instrumentele minunate care mutau întregul oraş în alt loc. Era o poveste frumoasă, iar Orry era prea ameţit de droguri şi convingeri pentru a pune ceva sub semnul întrebării, pe când opiniile lui Ramarren erau aproape lipsite de importanţă. În mod clar, Abundibot spunea minciuni pur şi simplu de dragul de a le spune. Poate că era unica lui plăcere. Descrise de asemenea în mod detaliat cum era guvernat Pământul, cum majoritatea shingilor îşi petreceau viaţa printre oameni de rând, deghizaţi ca simpli „băştinaşi”, dar acţionând pentru planul general care pornea din Es Toch, cât de lipsită de griji şi mulţumită era acum majoritatea omenirii, ştiind că shingii vor menţine pacea şi vor purta poverile, cum erau încurajate cu blândeţe artele şi educaţia şi cum erau reprimate, tot cu blândeţe, elementele rebele şi distructive. O planetă de oameni modeşti, în căsuţele lor modeste, triburi paşnice şi târguşoare, fără războaie, fără crime, fără suprapopulaţie; toate vechile realizări şi ambiţii fuseseră date uitării, astfel că era aproape o rasă de copii, protejată de călăuzirea blândă şi fermă şi de puterea tehnologică invulnerabilă a castei shing...

Povestea continuă mereu şi mereu, întotdeauna aceeaşi, cu variaţiuni, liniştitoare şi asigurătoare. Nu era de mirare că bietul orfan Orry o credea; Ramarren ar fi crezut-o în mare parte, dacă n-ar fi avut amintirile lui Falk despre pădure şi câmpii, care-i arătau falsitatea ei destul de subtilă, dar totală. Falk nu trăise pe Pământ printre copii, ci printre oameni, brutalizaţi, suferind şi pătimaşi.

În ziua aceea îl purtară pe Ramarren prin tot Es Toch. Bărbatului, care locuise pe străzile vechi din Wegest şi marile Case ale Iernii din Kaspool, i se păru un oraş fals, insipid şi artificial, impresionant doar prin fantasticul său decor natural. După aceea începură să-l ducă pe el şi pe Orry pe toată planeta, folosind maşini zburătoare şi vehicule planetare, în excursii de o zi, sub călăuzirea lui Abundibot sau Ken Kenyek, sărind pe toate continentele Pământului, ba chiar şi pe Luna pustie şi de mult abandonată. Zilele trecură şi ei continuară să joace spectacolul în beneficiul lui Orry, curtându-l pe Ramarren până aveau să obţină de la el ceea ce doreau să ştie. Deşi bărbatul era permanent supravegheat direct sau electronic, vizual şi telepatic, nu era restricţionat în nicio formă; în mod vădit, shingii apreciau că nu aveau niciun motiv să se teamă de el.

Şi poate că atunci aveau să-i îngăduie să plece acasă cu Orry. Poate că îl considerau îndeajuns de inofensiv, în ignoranţa lui, ca să-i permită să părăsească Pământul având intactă mintea reajustată.

Însă el nu-şi putea cumpăra plecarea de pe Pământ decât cu informaţia pe care o doreau shingii: coordonatele Werelului. Până acum nu le spusese nimic şi ei nu insistaseră.

La urma urmelor, conta atât de mult dacă shingii ştiau unde era Werelul?

Conta! Deşi poate că ei nu plănuiau un atac imediat asupra acelui inamic potenţial, puteau foarte bine plănui să trimită o navă-robot după Noua Alterra, care să aibă la bord un transmiţător ansiblu pentru a le transmite instantaneu orice pregătiri pentru zbor interstelar de pe Werel. Ansiblul le-ar fi oferit un avans de o sută patruzeci de ani asupra werelenilor, astfel că puteau stopa o expediţie spre Terra înainte de a fi început. Unicul avantaj tactic al Werelului era faptul că shingii nu ştiau unde se afla şi puteau fi nevoiţi să irosească nişte secole căutând planeta. Ramarren putea cumpăra o şansă de plecare doar cu preţul pericolului pentru lumea de care era responsabil.

Aşa că el trase de timp, încercând să se gândească la o cale de ieşire din dilema sa, şi zbură cu Orry şi un shing sau altul peste Pământ, care se întindea sub ei aidoma unei grădini măreţe şi frumoase, preschimbate în buruieni şi sălbăticie. Ramarren căută cu toată inteligenţa sa instruită o cale prin care ar fi putut răsturna situaţia actuală şi ajunge la comenzi, în loc să fie comandat: pentru că aşa îi prezenta situaţia mentalitatea lui kelshak. Văzută corect, orice situaţie, chiar şi un haos sau o capcană, s-ar fi distins clar şi ar fi dus spre unicul rezultat corect; întrucât pe termen lung nu există dizarmonie, ci doar neînţelegere, nu există noroc sau ghinion, ci doar ochiul ignorant. Aşa gândi Ramarren, iar al doilea suflet din interiorul lui, Falk, nu se pronunţă în privinţa asta, dar nici nu încercă să se gândească la ea. Falk văzuse pietrele strălucitoare şi mătuite lunecând pe sârmele ramei de modele şi trăise cu oameni în tărâmurile lor decăzute, regi în exil pe propriul lor domeniu Pământul, şi de aceea considera că niciun om nu-şi putea croi singur destinul sau controla jocul, ci putea doar să aştepte ca nestemata strălucitoare a norocului să lunece pe sârma timpului. Armonia există, însă nu există înţelegerea ei; Calea nu poate dispărea. Ca atare, în vreme ce Ramarren îşi storcea mintea, Falk stătea tăcut şi aştepta. Iar când ocazia se ivi, el o înhăţă.

Sau mai exact, după cum se dovedi, fu înhăţat de ea.

Momentul nu avusese nimic special. Se aflau împreună cu Ken Kenyek într-o maşină zburătoare micuţă şi rapidă, una dintre maşinăriile inteligente şi minunate care le permiteau shingilor să controleze şi să supravegheze atât de eficient planeta. Reveneau la Es Toch după un zbor îndelungat spre insulele din Oceanul Apusean; pe una dintre ele făcuseră o escală de câteva ore la o aşezare omenească. Băştinaşii de pe lanţul de insule pe care-l vizitaseră erau chipeşi şi mulţumiţi, absorbiţi de navigaţia cu vele, înot şi sex – plutind în oceanul amniotic azuriu: specimene perfecte de fericire şi înapoiere umană pe care să le arate werelenilor. Acolo nu exista nimic care să trezească suspiciuni, nimic care să işte temeri.

Orry moţăia, cu tubul de pariitha între degete. Ken Kenyek lăsase nava în seama pilotului automat şi, alături de Ramarren – la vreun metru depărtare, ca întotdeauna, fiindcă shingii nu se apropiau niciodată fizic –, privea prin bordul de sticlă al maşinii zburătoare către cercul de opt sute de kilometri de cer senin şi ocean albastru care-i înconjura. Ramarren era obosit şi-şi îngădui să se destindă puţin în momentul acela plăcut de suspendare, plutind într-o bulă din sticlă în centrul uriaşei sfere auriu-albăstruie.

— Este o planetă frumoasă, zise shingul.

— Aşa-i.

— Nestemata tuturor lumilor... Werel este la fel de frumoasă?

— Nu, este mai aspră.

— Da, din cauza anului planetar lung. Cât este de lung? Şaizeci de ani terrani?

— Da.

— Ai spus că te-ai născut toamna, aşadar nu ţi-ai văzut niciodată planeta în timpul verii?

— Am văzut-o, o singură dată, când am zburat pe emisfera sudică. Totuşi verile lor sunt mai răcoroase, tot aşa cum iernile sunt mai blânde, decât în Kelshy. Nu am văzut Marea Vară a nordului.

— Încă o mai poţi vedea. Dacă te-ai întoarce peste câteva luni, ce anotimp ar fi pe Werel?

Ramarren calculă două secunde, după care răspunse:

— Sfârşitul verii, poate a douăzecea fază-lunară a verii.

— Eu crezusem că veţi ajunge toamna... cât durează călătoria?

— O sută patruzeci şi doi de ani terrani, zise Ramarren şi în aceeaşi clipă un fior slab de panică îi suflă peste minte ca o briză şi muri.

Simţi prezenţa minţii shing în propria sa minte; pe când vorbeau, Ken Kenyek se extinsese mental, îi găsise defensivele coborâte şi preluase controlul fazei complete a minţii lui. Era foarte bine. Dovedea o incredibilă răbdare şi abilitate telepatică din partea shingului. Ramarren se temuse de asta, dar acum, după ce se întâmplase, era foarte bine.

Ken Kenyek îi vorbea în minte, nu în şoapta verbală scârţâită a shingilor, ci în graiul minţii clar şi confortabil:

— Este în regulă, e-n regulă, e foarte bine. Nu-i plăcut că ne-am armonizat în cele din urmă?

— Foarte plăcut, încuviinţă Ramarren.

— Aşa este, într-adevăr. Acum putem rămâne armonizaţi şi toate grijile ni s-au sfârşit. Bun, aşadar, o sută patruzeci şi doi de ani-lumină depărtare – asta înseamnă că soarele vostru este cel din constelaţia Dragon. Care-i numele lui în galaktikă? Nu, aşa este, nu-l poţi rosti sau spune în minte aici. Eltanin, acesta este numele soarelui vostru?

Ramarren nu răspunse nimic.

— Eltanin, Ochiul Dragonului, da, foarte frumos. Ceilalţi sori pe care-i alesesem ca posibilităţi sunt ceva mai apropiaţi. Asta economiseşte mult timp. Noi aproape că...

Graiul minţii iute, clar, batjocoritor, liniştitor se opri brusc şi Ken Kenyek tresări convulsiv; la fel făcu şi Ramarren, exact în acelaşi moment. Shingul se întoarse sacadat spre comenzile maşinii zburătoare, după care se îndepărtă de ele. Se aplecă straniu, mult prea mult, ca o marionetă manipulată neglijent, apoi căzu pe podeaua navei şi rămase acolo, cu faţa frumoasă şi albă îndreptată în sus, rigidă.

Trezit din picoteala lui euforică, Orry se holbă neînţelegător.

— Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat ceva?

Nu primi niciun răspuns. Ramarren stătea în picioare la fel de rigid ca shingul de pe podea şi ochii lui îi fixau pe ai lui Ken Kenyek într-o dublă privire care nu vedea nimic. Când se clinti în cele din urmă, vorbi într-un grai pe care Orry nu-l cunoştea. Apoi, cu efort, rosti în galaktikă:

— Pune nava pe staţionare.

Băiatul se holbă.

— Prech Ramarren, ce s-a întâmplat cu Lordul Ken?

— Scoală-te. Pune nava pe staţionare!

Vorbea galaktika acum, cu accentul lui werelean, dar în forma degradată utilizată de băştinaşii terrani. Deşi exprimarea era primitivă, tonul de urgenţă şi autoritatea erau puternice. Orry îl ascultă. Micuţa bulă de sticlă rămase nemişcată deasupra centrului oceanului, la est de soare.

— Prechna, Lor...

— Taci!

Tăcere. Ken Kenyek zăcea nemişcat. Foarte lent, încordarea vizibilă şi intensitatea lui Ramarren se destinseră.

Pe planul mental, Ken Kenyek îl atacase prin surprindere, pentru ca după aceea să fie atacat la rândul său prin surprindere. În termeni fizici, shingul îl imobilizase pe Ramarren, crezând că va captura un om, dar fusese la rândul lui imobilizat de un al doilea om – mintea din ambuscadă, Falk. Falk fusese în stare să preia controlul doar pentru o secundă şi doar prin forţa pură a surprizei, însă fusese îndeajuns pentru ca Ramarren să fie eliberat de controlul fazei shingului. În clipa în care fusese liber, în timp ce mintea lui Ken Kenyek era tot în fază cu mintea sa şi vulnerabilă, Ramarren preluase controlul. Avusese nevoie de toată abilitatea şi toată puterea pentru a menţine mintea shingului în fază cu mintea sa, neajutorată şi docilă, aşa cum propria lui minte fusese cu numai o secundă mai devreme. Totuşi avantajul continua să se păstreze: el avea o minte dublă şi, pe când Ramarren îl imobiliza pe shing, Falk era liber să gândească şi să acţioneze.

Aceasta era şansa; alta nu avea să mai existe.

Falk întrebă cu glas tare:

— Unde există o navă luminică pregătită pentru decolare?

Era straniu să audă shingul răspunzând în vocea lui şoptită şi să ştie, pentru prima dată cu certitudine şi în mod absolut, că nu minţea.

— În deşert, la nord-vest de Es Toch.

— Este păzită?

— Da.

— De oameni?

— Nu.

— Ne vei conduce acolo.

— Vă voi conduce acolo.

— Orry, pilotează nava acolo unde îţi va spune el.

— Nu înţeleg, prech Ramarren, suntem...

— Vom părăsi Pământul. Acum. Preia comenzile.

— Preia comenzile, repetă încet Ken Kenyek.

Orry se supuse şi urmă instrucţiunile shingului cu privire la curs. Maşina zburătoare ţâşni cu viteză maximă către est, totuşi părea că se păstrează încă în centrul neschimbător al sferei oceanice, spre a cărei circumferinţă cobora vizibil soarele, aflat înapoia lor. Apoi se iviră Insulele Apusene, părând să plutească spre ei peste curba zbârcită şi scânteietoare a oceanului, urmate după aceea de piscurile albe şi ascuţite ale coastei, care se apropiară şi trecură pe sub maşina zburătoare. Ajunseră deasupra deşertului maro-gălbui, întrerupt de lanţuri aride, brăzdate de făgaşuri, ce proiectau umbre prelungi spre est. Continuând să urmeze instrucţiunile murmurate ale lui Ken Kenyek, Orry încetini, dădu ocol unuia dintre lanţurile acelea, setă comenzile pentru a recepta baliza de aterizare şi lăsă nava în seama autopilotului. Munţii înalţi şi fără viaţă se ridicară mult deasupra lor, înconjurându-i ca nişte ziduri, când maşina zburătoare coborî pe o câmpie alburie şi neguroasă.

Nu se zărea niciun spaţioport sau aerodrom, niciun drum, nicio clădire, dar nişte forme vagi, foarte mari, tremurau ca miraje deasupra nisipului şi tufişurilor de salvie sub poalele întunecate ale munţilor. Falk le privi şi nu-şi putu focaliza ochii asupra lor, însă Orry rosti cu un icnet:

— Nave stelare.

Erau navele interstelare ale shingilor, flota lor, sau o parte din ea, camuflată cu plase dispersatoare de lumină. Falk le văzu mai întâi pe cele mici; existau altele, despre care crezuse că erau colinele de la poalele munţilor...

Vehiculul lor aterizase lin lângă o baracă micuţă, ruinată, fără acoperiş, cu scândurile decolorate şi crăpate de vântul deşertului.

— Ce-i aici?

— Intrarea în sediul subteran.

— Acolo există şi computere de sol?

— Da.

— Este gata de plecare vreuna dintre navele mici?

— Toate sunt gata de plecare. În majoritate sunt nave defensive, pilotate de roboţi.

— Există vreuna cu comenzi de pilotare pentru oameni?

— Da. Cea pregătită pentru Har Orry.

Ramarren păstră controlul telepatic ferm asupra minţii shingului, în timp ce Falk îi porunci să-i ducă la navă şi să le arate computerele de la bord. Ken Kenyek se conformă imediat. Falk-Ramarren nu se aşteptase pe de-a întregul la aşa ceva: existau limite ale controlului minţii, tot aşa cum existau limite ale sugestiilor hipnotice normale. Impulsul de autoapărare se împotrivea adesea până şi controlului celui mai puternic, iar uneori dezintegra întreaga acordare dacă era încălcat. Se părea totuşi că trădarea pe care era silit s-o comită nu trezea o împotrivire instinctivă în Ken Kenyek; shingul îi duse la nava stelară şi răspunse ascultător la toate întrebările lui Falk-Ramarren, apoi îi readuse la baraca dărăpănată şi, la comanda lor, descuie, prin semnale fizice şi mentale, trapa din apropierea uşii. Pătrunseră în tunelul dinapoia trapei. La fiecare dintre uşile, protecţiile şi barierele subterane, Ken Kenyek oferi semnalul sau răspunsul cuvenit şi-i aduse astfel, finalmente, în incintele antiatac, anticataclism, antifurt, aflate mult sub pământ, unde se găseau computerele de curs şi ghidajele automate de control.

Trecuse mai bine de o oră de la preluarea controlului shingului în maşina zburătoare. Supus şi ascultător, reamintindu-i uneori lui Falk de sărmana Estrel, Ken Kenyek stătea lângă ei inofensiv... inofensiv atâta timp cât Ramarren păstra controlul total asupra creierului său. În clipa în care controlul acela ar fi slăbit, Ken Kenyek ar fi expediat un apel mental spre Es Toch, dacă ar fi avut puterea, sau ar fi declanşat vreo alarmă, iar ceilalţi shingi şi uzinaţii lor ar fi sosit aici în două minute. Totuşi Ramarren trebuia să destindă controlul acela, fiindcă avea nevoie de propria sa minte cu care să gândească. Falk nu ştia să programeze un computer pentru cursul la viteza luminii către Werel, planeta de pe orbita stelei Eltanin. Numai Ramarren o putea face.

Falk avea însă propriile lui resurse.

— Dă-mi arma ta.

Ken Kenyek îi întinse prompt o armă micuţă, ascunsă sub roba lui elaborată. Văzând-o, Orry tresări îngrozit. Falk nu încercă să liniştească şocul băiatului, ci, dimpotrivă, îl accentuă.

— Respect pentru Viaţă? întrebă el cu răceală, examinând arma.

Aşa cum se aşteptase nu era o armă reală, sau un laser, ci un paralizator lipsit de capacitate letală. Îl aţinti asupra lui Ken Kenyek, demn de milă prin completa lui lipsă de împotrivire, şi trase. În aceeaşi clipă Orry ţipă şi se repezi spre el, iar Falk folosi încă o dată arma. După aceea întoarse spatele celor două corpuri nemişcate, răşchirate pe jos, simţindu-şi mâinile tremurând şi-l lăsă pe Ramarren să preia comanda. Deocamdată el îşi îndeplinise rolul.

Ramarren nu avea timp pentru remuşcări sau tulburare. Se duse imediat la computere şi se apucă de treabă. Din examinarea comenzilor de la bordul maşinii zburătoare, ştia deja că matematica implicată în unele operaţiuni ale navei nu era cea familiară, cetiană, pe care terranii continuau s-o utilizeze şi din care derivase matematica de pe Werel, prin intermediul Coloniei. Unele proceduri utilizate şi încorporate de shingi în computerele lor erau complet străine pentru procesele şi logica matematică cetiană şi nimic altceva nu l-ar fi putut convinge mai ferm pe bărbat că shingii erau într-adevăr străini Pământului, străini tuturor lumilor din vechea Ligă, cuceritori sosiţi de pe o planetă foarte îndepărtată. El nu fusese niciodată tocmai sigur că vechile istorii şi poveşti ale Pământului erau corecte din punctul acesta de vedere, însă acum era convins. La urma urmelor, Ramarren era în esenţă un matematician.

Şi asta era bine, fiindcă altfel unele dintre procesele acelea l-ar fi oprit în efortul său de a introduce coordonatele Werelului în computerele shinge. Şi aşa avu nevoie de cinci ore, timp în care trebuia să fie, literalmente, cu jumătate din minte spre Ken Kenyek şi Orry. Era mai simplu să-l menţină pe băiat în stare de inconştienţă, decât să-i explice sau să-i poruncească; pe de altă parte, era absolut vital ca Ken Kenyek să nu-şi recapete defel cunoştinţa. Din fericire paralizatorul era un dispozitiv eficient şi, odată ce îi descoperi reglajul cuvenit, Falk mai trebui să-l folosească doar o singură dată. Apoi fu liber să coexiste, în timp ce Ramarren trudea la calculele sale.

Falk nu privi nimic pe când Ramarren lucra, ci stătu cu urechile ciulite şi veghind permanent cele două corpuri nemişcate, fără cunoştinţă, din apropiere. Şi gândi; se gândi la Estrel, întrebându-se unde şi ce era femeia acum. Oare o reinstruiseră, îi şterseseră mintea, o omorâseră? Nu, ei nu omorau. Ei se temeau să omoare şi se temeau să moară, şi numeau teama lor Respectul pentru Viaţă. Shingii, Inamicul, Mincinoşii... Oare ei minţeau cu adevărat? Poate că explicaţia nu era chiar asta; poate că esenţa minciunii lor era o lipsă profundă şi iremediabilă a înţelegerii. Ei nu-i putuseră înţelege pe oameni. Folosiseră minciuna spusă în minte şi profitaseră de ea, transformând-o într-o armă redutabilă, dar meritase, la urma urmelor? O mie două sute de ani de minciună, din clipa când sosiseră aici, exilaţi sau piraţi sau constructori de imperii de la o stea îndepărtată, decişi să conducă rasele acestea ale căror minţi erau lipsite de sens pentru ei şi ale căror corpuri erau de-a pururi sterpe pentru ei. Singuri, izolaţi, surdomuţi conducând surdomuţi într-o lume a amăgirilor. Ah, pustiirea...

Ramarren termină. După cinci ore de muncă din partea lui şi opt secunde de muncă din partea computerului, foiţa micuţă de iridiu îi lunecă în palmă, gata pentru a fi programată în comenzile de curs ale navei.

Se întoarse şi privi ca prin pâclă la Orry şi Ken Kenyek. Ce să facă cu ei? Evident, trebuiau să-l însoţească. Şterge înregistrările din computere, rosti un glas dinăuntrul minţii sale, un glas familiar, propriul său glas – glasul lui Falk. Ramarren era ameţit de oboseală, dar, treptat, înţelese ideea cererii aceleia şi se conformă. După aceea însă nu putu gândi ce să facă mai departe. Aşa că, finalmente, pentru prima dată, cedă, nu mai făcu niciun efort să domine, îşi îngădui să fuzioneze cu... sine.

Falk-Ramarren se apucă de treabă numaidecât. Îl târî cu greu pe Ken Kenyek sus, la nivelul solului, apoi peste nisipul luminat de stele, către nava care tremura, pe jumătate vizibilă, opalescentă în noaptea deşertului; aşeză trupul inert pe un scaun mulabil, îi mai aplică o doză din paralizator şi reveni la Orry.

Băiatul începuse să-şi revină parţial şi izbuti să suie singur, deşi clătinându-se, în navă.

— Prech Ramarren, zise el răguşit, prinzând braţul lui Falk-Ramarren, unde mergem?

— La Werel.

— Vine şi el – Ken Kenyek?

— Da. Le va spune werelenilor povestea lui despre Pământ, tu vei spune povestea ta, iar eu pe a mea... Spre adevăr există întotdeauna mai multe căi. Fixează-ţi centurile. Asta a fost.

Falk-Ramarren introduse foiţa metalică în controlorul de curs. Fu acceptată şi el setă nava să pornească în trei minute. Privi pentru ultima oară către deşert şi stele, închise hublourile şi se duse grăbit, tremurând de oboseală şi încordare, să-şi fixeze centurile lângă Orry şi shing.

Decolarea era alimentată de energie de fuziune; propulsia luminică avea să intre în acţiune abia după ce ajungeau pe orbita Pământului. Decolară foarte lent şi în câteva secunde părăsiră atmosfera. Ecranele vizuale se deschiseră automat şi Falk-Ramarren văzu Pământul îndepărtându-se, un disc albăstrui-întunecat uriaş, cu contur strălucitor. Apoi nava ieşi în nesfârşita lumină solară.

Oare el pleca de acasă, ori se întorcea acasă?

Pe ecrane, zorii ce soseau peste Oceanul Răsăritean străluciră pentru o clipă într-o semilună aurie pe fundalul pulberii stelare, ca o piatră preţioasă pe o uriaşă ramă de modele. După care rama şi modelul se fărâmară, Bariera fu depăşită, şi nava micuţă se eliberă din lanţurile timpului şi-i purtă peste beznă.

NOTE:

[1] Omofonie cu numele filozofului american Henry David Thoreau (1817–1862), a se vedea nota următoare de subsol (n. tr.).

[2] Lacul american pe malul căruia Thoreau şi-a scris cartea Walden, din care provine citatul (n. tr.).

[3] Trimiterea din original, „Through a glass, darkly”, este din Epis­tola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 13, 12: „Vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură” (n. tr.).