Terry Pratchett

Trilogia nomilor 3

Nava

       La început...

       A fost Fraţii Arnold (din 1905), Marele Magazin Universal.

       El era casa câtorva mii de nomi - aşa cum se denumeau ei înşişi - care abandonaseră cu foarte multă vreme în urmă traiul în Exterior şi se stabiliseră sub podelele oamenilor.

       Nu fiindcă ar fi avut ceva de-a face cu oamenii... Oamenii sunt mari, înceţi şi proşti.

       Nomii trăiesc repede. Pentru ei, zece ani înseamnă un veac. Întrucât au trăit în Magazin mai bine de optzeci de ani, uitaseră de mult despre lucruri precum Soarele, Ploaia şi Vântul. Pentru ei nu exista decât Magazinul, creat de legendarul Fraţii Arnold (din 1905) ca un loc potrivit pentru traiul nomilor.

       Şi apoi, din Exteriorul despre care nomii nu mai credeau că există au năvălit în Magazin Masklin şi ai lui. Ei ştiau prea bine ce sunt Ploaia şi Vântul. Tocmai de aceea şi încercaseră să scape de ele.

       Aduseseră cu ei şi Obiectul. Vreme îndelungată crezuseră despre Obiect că e un fel de talisman sau o amuletă aducătoare de noroc. Numai că, în Magazin, Electricitatea l-a trezit, iar el a început să le spună câtorva nomi aleşi cu grijă lucruri pe care aceştia nu prea le înţelegeau.

       Au aflat, atunci, că veniseră din stele, într-un soi de navă, şi că, undeva în cer, nava aceea îi aştepta de mii de ani ca să îi ducă acasă...

       Şi au mai aflat că Magazinul urma să fie demolat în trei săptămâni.

       Felul în care Masklin i-a păcălit, i-a îmboldit şi i-a convins pe nomi să părăsească Magazinul, furând unul dintre camioanele lui imense, e povestit în Camionul. Au ajuns la vechea Carieră şi, o vreme, lucrurile au mers binişor.

       Când ai însă doar zece centimetri înălţime şi trăieşti într-o lume plină de oameni uriaşi, lucrurile nu au cum să meargă bine prea multă vreme.

       Au aflat că oamenii intenţionau să redeschidă Cariera. Tot atunci, au găsit şi o bucată de ziar care avea pe ea poza lui Richard Arnold, nepotul unuia din cei doi fraţi care înfiinţaseră magazinul Fraţii Arnold (din 1905). Compania care deţinuse Magazinul era acum un mare concern internaţional, iar Richard Arnold - aşa după cum scria în ziar - urma să se ducă în Florida, unde să asiste la lansarea primul său satelit de comunicaţii.

       Obiectul recunoscuse faţă de Masklin că, dacă ar fi ajuns în spaţiu, ar fi putut chema Nava. De aceea, Masklin hotărâse să ia câţiva nomi şi să se deplaseze Aeroport, ca să găsească o modalitate de a ajunge în Florida. Spera să poată arunca Obiectul tocmai sus, în cer. Ceea ce era nu numai ridicol, dar şi imposibil. El însă nu ştia asta, aşa că a încercat.

       Crezând că Florida se afla la doar opt kilometri depărtare şi că pe lume există doar câteva sute de oameni, fără a şti cu exactitate încotro trebuie să se îndrepte sau ce trebuie să facă, o dată ajunşi la destinaţie, dar fiind, în schimb, hotărâţi să ajungă acolo şi să încerce în orice condiţii să-şi pună planul în aplicare, Masklin şi tovarăşii lui au pornit la drum.

       Nomii care au rămas în urma lor s-au înfruntat cu oamenii în Excavator. Ei şi-au apărat Cariera pe cât au putut şi apoi au fugit călare pe Jekub, marea maşinărie de săpat. Ceea ce urmează însă este povestea lui Masklin.

1.

AEROPORTURI - un loc în care oamenii se grăbesc şi aşteaptă.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie. )

       Transformaţi-vă imaginaţia într-o cameră de luat vederi...

       Acesta este Universul, un glob strălucitor de galaxii, asemenea ornamentelor unui imposibil pom de Crăciun.

       Găsiţi o galaxie...

       Măriţi...

       Aceasta este o galaxie, spiralată ca frişca dintr-o ceaşcă de cafea, iar fiecare luminiţă, cât un vârf de ac, e o stea.

       Găsiţi o stea...

       Măriţi...

       Acesta este un sistem solar, unde planetele se rotesc prin întuneric în jurul focului central al Soarelui. Unele planete se ţin aproape de el şi sunt atât de calde, încât pe suprafaţa lor se topeşte plumbul. Altele rătăcesc foarte departe, acolo unde se nasc cometele.

       Găsiţi o planetă albastră...

       Măriţi...

       Aceasta este o planetă. Cea mai mare parte a ei este acoperită cu apă. Se numeşte Pământ.

       Găsiţi o ţară...

       Măriţi...

       ...petice de albastru şi verde, şi maro, toate luminate de Soare, şi mai încolo un pătrat cenuşiu, care este...

       Măriţi...

       ... un aeroport, un fel de stup de beton pentru albine de argint, şi acolo e...

       Măriţi...

       ... o clădire, plină de oameni şi de zgomote, şi...

       Măriţi...

       ... o sală mare, luminată şi aglomerată, şi...

       Măriţi...

       ... un coş plin de gunoi şi...

       Măriţi...

       ... o pereche de ochi mici...

       Măriţi...

       Măriţi...

       Măriţi...

       Clic!

       Masklin se lăsă foarte încet să alunece în spatele a ceea ce fusese cândva cutia unui burger.

       Îi privise pe oameni. Sute şi sute de oameni. Începea să înţeleagă că a urca într-un avion era ceva mai complicat decât a fura un camion.

Angalo şi Gurder se cuibăriseră undeva în adâncimea gunoiului şi mâncau cu încântare resturile unui cips unsuros şi rece.

       „A fost un şoc pentru noi toţi", gândi Masklin. „Vreau să zic, uitaţi-vă la Gurder. În Magazin era Abate. Credea că Fraţii Arnold (din 1905) a construit Magazinul doar pentru nomi. De fapt, el încă mai crede că există un fel de Fraţii Arnold (din 1905) pe undeva, care ne veghează, fiindcă suntem importanţi. Iar acum am ajuns aici şi am descoperit că nomii nu sunt importanţi deloc... Şi mai e şi Angalo. El nu crede în Fraţii Arnold (din 1905), dar îi place să creadă că Fraţii Arnold (din 1905) există, doar pentru a putea să nu creadă în el. Şi mai sunt şi eu. Nu mi-am închipuit niciodată că va fi atât de greu. Am crezut că avioanele sunt doar nişte camioane cu mai multe aripi şi mai puţine roţi. Iar în locul ăsta sunt mai mulţi oameni decât am văzut vreodată. Cum să-l găsim pe Nepot, Richard, 39, într-un asemenea loc? Sper că o să-mi păstreze şi mie o bucăţică de cips. "

       Angalo privi în sus.

       - L-ai văzut? întrebă el plin de sarcasm.

       Masklin clătină din cap.

       - Sunt o mulţime de oameni cu bărbi. Mie mi se pare că arată cu toţii la fel.

       - Ţi-am zis eu, îi aminti Angalo, credinţa oarbă nu duce niciodată nicăieri. Îi aruncă o privire ucigătoare lui Gurder.

       - Poate că a plecat deja, spuse Masklin. Sau poate că a trecut chiar pe lângă mine.

       - Da, da, ai dreptate. Aşa că hai să ne întoarcem! exclamă Angalo vesel. Ai noştri ne simt probabil lipsa. Am făcut un efort, am văzut aeroportul, era să fim călcaţi în picioare de oameni de zeci de ori. Acum, hai să ne întoarcem în lumea reală!

       - Tu ce crezi, Gurder? îl iscodi Masklin. Abatele îi aruncă o privire lungă, disperată.

       - Nu ştiu. Chiar că nu ştiu. Am sperat...

       Vocea i se stinse uşor. Părea atât de deprimat, încât până şi Angalo simţi nevoia să-l îmbărbăteze, bătându-l uşor pe umăr.

       - Ei lasă, n-o lua şi tu în tragic! Doar nu îţi imaginai că un soi de Nepot, Richard, 39, o să coboare din cer şi o să ne ducă până în Florida. Am încercat. N-a mers. Acum e vremea să ne întoarcem acasă.

       - Bineînţeles că nu am crezut aşa ceva, răspunse Gurder, iritat. M-am gândit doar că... poate, într-un fel... că ar fi o cale...

       - Lumea aparţine oamenilor. Ei au construit totul. Ei conduc totul. Ar trebui să acceptăm chestia asta, zise Angalo.

       Masklin privi spre Obiect. Ştia că îi ascultă. Deşi nu era decât un cub mic şi negru, când îi asculta, reuşea să pară, într-un fel al lui, ceva mai prezent, mai atent.

       Problema era că vorbea doar când avea chef. Îi ajuta întotdeauna doar atât cât aveau nevoie şi părea să-i supună mereu la încercări.

Într-un fel, a-i cere Obiectului să te ajute însemna să recunoşti că eşti în criză de idei. Dar...

       - Obiectule, ştiu că mă auzi, pentru că trebuie să fie găleţi de electricitate în clădirea asta. Suntem la aeroport. Nu-l putem găsi pe Nepot, Richard, 39. Nu ştim nici măcar cum să începem să-l căutăm. Te rog, ajută-ne!

       Obiectul rămase tăcut.

       - Dacă nu o să ne ajuţi, spuse Masklin încetişor, o să ne întoarcem în Carieră şi o să-i înfruntăm pe oameni, dar asta nu o să mai aibă nici o importanţă pentru tine deoarece o să te lăsăm aici. Vorbesc serios! Şi nici un nom nu o să te mai găsească vreodată. Nu o să mai avem o a doua şansă. O să murim, n-o să mai existe nomi nicăieri, şi asta numai din cauza ta. Şi în anii care vor urma, ai să fii singur-singurel, nefolositor, şi ai să te gândeşti că „poate ar fi trebuit să-l ajut pe Masklin când m-a rugat", şi apoi o să-ţi spui „dacă ar fi să mai trăiesc o dată, l-aş ajuta!" Ei bine, Obiectule, imaginea-ză-ţi că toate astea s-au întâmplat deja şi că dorinţa ta s-a împlinit. Ajută-ne!

       - E doar o maşinărie! pufni Angalo. Nu poţi şantaja o maşinărie...

       O luminiţă roşie apăru pe suprafaţa neagră a Obiectului.

       - Ştiu că poţi afla ce gândesc celelalte maşini, spuse Masklin. Dar ştii ce gândesc nomii? Citeşte-mi gândurile, Obiectule, dacă nu crezi că vorbesc serios! Vrei ca nomii să se comporte inteligent. Ei bine, mă comport inteligent. Sunt destul de inteligent ca să ştiu când am nevoie de ajutor. Şi acum am nevoie de ajutor. De un ajutor pe care tu mi-l poţi da. Ştiu că poţi. Dacă nu ne ajuţi, o să plecăm chiar acum şi o să uităm că ai existat vreodată.

       Se aprinse şi o a doua luminiţă, foarte palidă. Masklin se ridică şi le făcu semn şi celorlalţi.

       - Gata, spuse el. Să mergem!

       Obiectul scoase câteva sunete electronice, care echivalau, probabil, cu cele pe care le scotea un nom când îşi dregea glasul.

       - Cum vă pot fi de folos? întrebă Obiectul.

       Angalo rânji spre Gurder. Masklin se aşeză din nou.

       - Găseşte-l pe Nepot, Richard Arnold, 39! îi ceru el.

       - Asta o să dureze destul de mult, spuse Obiectul.

       - Aoleu!

       Câteva luminiţe se mişcară pe suprafaţa Obiectului, apoi se auzi din nou vocea lui metalică:

       - Am localizat un Richard Arnold, în vârstă de 39 de ani. Tocmai a intrat în sala de aşteptare pentru clasa I şi urmează să se îmbarce în zborul 205 către Miami, Florida.

       - Dar nu a durat deloc... se miră Masklin.

       - A durat 300 de microsecunde, preciză Obiectul. Pentru mine, asta e mult.

       - Daaaa, dar cred că n-am prea înţeles... chiar tot... adăugă Masklin, jenat.

       - Care părţi nu le-ai înţeles?

       - Aproape toate, recunoscu Masklin. Tot ce a urmat după „Tocmai a intrat... "

       - Cineva cu numele potrivit se află aici şi aşteaptă într-o cameră specială să se suie într-o pasăre mare şi argintie, care zboară prin cer, ca să meargă într-un loc numit Florida, spuse Obiectul.

       - Ce fel de pasăre mare şi argintie?! se miră Angalo.

       - Se referă la un avion cu reacţie. Vrea să fie sarcastic, îi răspunse Masklin.

       - Da? Şi cum de ştie toate astea? întrebă Angalo suspicios.

       - Clădirea asta e plină de calculatoare, articulă Obiectul.

       - Aşa ca tine?

       Obiectul reuşi să-şi ia un aer ofensat.

       - Sunt foarte, foarte primitive, zise el. Dar le pot înţelege. Dacă reuşesc să gândesc îndeajuns de încet. Treaba lor e să ştie unde se duc oamenii.

       - Păi, asta deja e o treabă mai complicată decât a multor oameni! exclamă Angalo.

       - Şi poţi afla cum să ajungem la el? întrebă Gurder, cu faţa luminată de speranţă.

       - Ai răbdare, ai răbdare, spuse Angalo imediat. Hai să nu ne pripim.

       - Dar am venit aici ca să-l găsim! protestă Gurder.

       - Da, însă ce facem după aceea?

       - Ei bine, fireşte, noi o să... o să... adică noi vom...

       - Noi nu ştim nici măcar ce e o sală de aşteptare.

       - Obiectul a zis că e o cameră în care oamenii aşteaptă să se urce în avion, explică Masklin.

       Gurder aţinti un deget acuzator asupra lui Angalo.

       - Ţi-e frică, aşa-i? Ţi-e frică, fiindcă dacă îl vedem pe Nepot, Richard, 39, asta înseamnă că Fraţii Arnold (din 1905) există cu adevărat, iar tu te-ai înşelat. Eşti exact ca tatăl tău. Nici el nu suporta să admită că a greşit!

       - Mi-e frică pentru tine, răspunse Angalo. Pentru că o să descoperi că Nepot, Richard, 39, e doar un om. Şi Fraţii Arnold (din 1905) a fost un om. Sau doi oameni. Ei au construit Magazinul pentru alţi oameni. Nici măcar nu au ştiut că există nomi! Şi te rog să nu-l mai amesteci pe tata în toate astea!

       Pe faţa superioară a Obiectului se deschise o gaură mică. Aşa, făcea uneori. Când găurile de soiul acela erau închise, nici măcar nu puteai vedea unde sunt, dar întotdeauna când Obiectul era cu adevărat interesat de ceva, deschidea una dintre ele şi îşi scotea un fel de farfuriuţă mică de argint, prinsă de o sârmă, sau un aranjament complicat de ţevi subţiri.

       De data asta, scosese o bucată de plasă de sârmă, care era fixată pe un fel de stâlp de metal. Începu să se întoarcă încet.

       Masklin ridică Obiectul în braţe.

       În timp ce ceilalţi doi se certau, el întrebă liniştit:

       - Ştii unde se află aşteptarea aia?

       - Da, răspunse Obiectul.

       - Să mergem! Angalo părea uimit.

       - Ei? Ce faci? întrebă el.

       Masklin nu-i dădu nici o atenţie şi interogă din nou Obiectul:

       - Ştii cumva, din întâmplare, şi cât timp mai avem până el va începe să plece în Florida?

       - Aproape o jumătate de oră.

       Nomii trăiesc de zece ori mai repede decât oamenii. Sunt mai greu de văzut decât un şoricel foarte rapid.

       Ăsta e unul dintre motivele pentru care cei mai mulţi oameni nu-i zăresc niciodată.

       Celălalt motiv e acela că oamenii se pricep de minune să nu vadă lucruri despre a căror existenţă habar nu au. Şi, de vreme ce orice om întreg la cap ştie că nu există oameni înalţi de zece centimetri, un nom care nu vrea să fie văzut, nu va fi văzut, probabil, niciodată.

       Aşa se face că nimeni nu băgă în seamă trei vârtejuri mititele săgetând în lungul marii săli a aeroportului. Se aplecară ca să încapă printre roţile cărucioarelor de bagaje; se strecurară printre picioarele oamenilor molâi; se pitiră pe după scaune; deveniră aproape invizibili când traversară un coridor imens şi gol.

       Şi, în cele din urmă, dispărură în spatele unui ghiveci cu flori.

       Se spune că orice lucru care se întâmplă oriunde în lume, le afectează pe toate celelalte. Se poate să fie adevărat.

       Sau poate că lumea este doar plină de şabloane.

       De exemplu, într-un copac aflat la paisprezece mii de kilometri depărtare de Masklin, undeva sus, pe un munte înconjurat de ceţuri, se găsea o plantă care arăta ca şi cum ar fi fost o floare imensă. Crescuse înţepenită între două ramuri ale copacului, cu rădăcinile bălăngănindu-se în aer, încercând să capteze toată umezeala pe care o ofereau ceţurile.        Tehnic vorbind, era o bromeliadă epifitică, dar faptul că nu ştia acest lucru despre ea însăşi nu o prea afecta.

       Apa se condensa şi forma un bazin micuţ, în centrul corolei.

       Şi acolo erau broaşte.

       Broaşte foarte, foarte mici.

       Aveau un ciclu de viaţă foarte scurt, un adevărat pui de ciclu de viaţă, care avea nevoie de premergător.

       Broaştele vânau insecte printre petale. Îşi depuneau ouăle în bazinul central. Din ele creşteau mormoloci, care deveneau alte broaşte. Şi apoi făceau să apară alţi mormoloci. Până la urmă, mureau şi se scufundau, alăturându-se îngrăşământului de la baza frunzelor care ajuta la hrănirea plantei.

       Şi aşa stătuseră lucrurile dintotdeauna. Cel puţin atât cât îşi aduceau broaştele aminte.

       Într-o zi, în timp ce vâna muşte, o broască se rătăci şi se târî cu greu pe partea exterioară a unei petale, sau frunze, ce-o fi fost ea, şi văzu ceva ce nu mai văzuse niciodată.

       Văzu Universul.

       Mai precis, văzu o creangă care se întindea în depărtare, pierzându-se printre ceţuri.

       Şi, la câţiva metri distanţă, sticlind din cauza picăturilor de apă, într-un loc în care Soarele îşi făcea loc printre frunzele de deasupra, zări o altă floare.

       Broasca îşi luă un răgaz ca să se holbeze.

       - Hngh! Hngh! Hngh!

       Gurder se sprijini de perete şi apoi căzu uşurel, de parcă ar fi fost un hotdog ce se topeşte într-o zi toridă.

       Nici Angalo nu respira mai bine şi chiar se înroşise la faţă, încercând să ascundă lucrul ăsta.

       - De ce nu ne-ai prevenit? întrebă el.

       - Eraţi prea ocupaţi să vă certaţi unul cu altul, răspunse Masklin. Am ştiu că singura modalitate de a vă face să mă urmaţi era să încep să alerg.

       - Mulţ... hume... hsc... hoarte... mult... gâfâi Gurder.

       - Dar tu de ce nu răsufli greu? vru să ştie Angalo.

       - Sunt obişnuit să alerg repede, zise Masklin, care începuse să pândească pe după ghiveciul plantei.

       - În regulă, Obiectule! Acum ce e de făcut?

       - Mergeţi pe coridor, răspunse Obiectul.

       - Dar e plin de oameni! scânci Gurder.

       - Peste tot e plin de oameni. De asta şi suntem aici, spuse Masklin care făcu o pauză. Apoi adăugă: Obiectule, nu mai există altă cale prin care să putem ocoli coridorul? Gurder era să fie strivit mai devreme.

       Câteva luminiţe colorate se mişcară, formând modele complicate pe suprafaţa Obiectului.

       - Ce anume vreţi să înfăptuiţi? vorbi acesta.

       - Trebuie să-l găsim pe Nepot, Richard, 39, suspină Gurder.

       - Nu! E mai important să ajungem în locul ăla, în Florida, se grăbi Masklin să-l contrazică.

       - Ba nu! strigă Gurder uimit. Eu unul nu vreau să merg în nici o Floridă!

       După o scurtă ezitare, Masklin zise:

       - Poate că nu e cel mai potrivit moment să vă mărturisesc, dar nu am fost pe deplin sincer cu voi...

       Le povesti despre Obiect, despre Spaţiu şi despre Nava din cer, în timp ce erau înconjuraţi de zarva din clădirea aceea plină de oameni, care părea un tunet nesfârşit.

       - Vrei să spui că nu ai de gând să-l cauţi pe Nepot, Richard, 39, deloc? întrebă Gurder, într-un târziu.

       - Cred că e un om foarte important, se grăbi Masklin să vorbească. Dar ai dreptate în privinţa intenţiilor mele. Acolo, în Florida, există un loc în care se găsesc un soi de avioane. Acestea merg drept în sus şi pun în cer nişte chestii ce servesc radioul.

       - Ei, haide! protestă Angalo. Nu poţi să pui, pur şi simplu, un lucru în cer! Ar cădea imediat.

       - Nici eu nu prea înţeleg lucrul ăsta, admise Masklin. Dar, dacă urci destul de mult, poate că nu mai există jos. Aşa cred. În orice caz, nu avem de făcut decât să mergem în Florida şi să punem Obiectul într-un avion din ăsta urcător, şi de-acolo se ocupă el de toate. Cel puţin aşa zice.

       - De toate? întrebă Angalo, neîncrezător.

       - S-ar putea să fie mai greu decât furtul unui camion, medită Masklin.

       - Nu cumva sugerezi, chiar şi pe departe, că am putea fura un avion! exclamă Gurder, clătinând din cap, cu o figură înspăimântată.

       - Uau! exclamă şi Angalo, cu ochii luminaţi, de parcă ar fi avut în ei un fel de baterie. Era îndrăgostit de toate vehiculele cu putinţă... Dar mai ales de acelea care se mişcau foarte repede.

       - Ai vrea tu, nu? spuse Gurder pe un ton acuzator.

       - Uau! repetă Angalo, care părea să privească o imagine pe care o putea vedea doar el.

       - Eşti nebun, decise Gurder.

       - Nimeni nu a pomenit nimic despre furtul vreunui avion, preciza Masklin. Nu o să furăm avionul. Pur şi simplu, o să ne îmbarcăm în el. Sper...

       -Uau!

       - Şi nici nu o să încercăm să-l conducem în vreun fel, Angalo!

       Angalo dădu din cap.

       - Bine, protestă el, dar să presupunem că eu sunt la bord şi şoferul se îmbolnăveşte. În situaţia asta, cred că voi fi nevoit să preiau comanda. Adică, mă refer... am condus Camionul destul de bine...

       - Ba intrai mereu în tot felul de lucruri! se răsti Gurder.

       - Învăţam! Şi, în orice caz, nu prea e mare lucru de ciocnit prin cer. Cu excepţia norilor, dar ei par destul de moi, zise Angalo.

       - Da, dar mai e şi pământul.

       -A, pământul n-o să fie o problemă. Va fi mult prea jos. Masklin bătu uşor în Obiect.

       - Ştii cumva unde se află avionul care pleacă spre Florida?

       - Da.

       - Condu-ne acolo, atunci! Şi încearcă să eviţi oamenii pe cât se poate.

       Ploua încetişor şi, pentru că era după-amiaza târziu, luminile începeau să se aprindă în aeroport.

       Absolut nimeni nu auzi zăngănitul firav pe care îl făcu un mic grilaj ce acoperea o gură de aerisire pe un perete exterior.

       Trei siluete vagi coborâră până pe pista de beton şi porniră în goană.

       Spre avioane.

       Angalo privi în sus. Apoi şi mai sus. Şi constată că se putea privi şi mai sus. Sfârşi prin a-şi lipi capul de spate. Era aproape în lacrimi. Şi repeta întruna:

       - Uau!

       - E prea mare, murmură Gurder, încercând să nu se uite. Ca majoritatea nomilor care fuseseră născuţi în Magazin, se îngrozea să privească în sus şi să nu vadă tavanul. La fel şi Angalo, dar se pare că ura mai tare să nu se deplaseze cu adevărat repede decât să dea piept cu Exteriorul.

       - Le-am văzut sus pe cer, spuse Masklin. Chiar zboară. Pe cuvânt.

       - Uau!

       Strălucea stins deasupra lor şi era atât de mare, încât trebuia să faci un pas în spate, şi apoi încă unul, şi apoi încă unul, ca să poţi vedea cât de mare e în realitate. Picăturile de ploaie străluceau şi ele. Luminile aeroportului aruncau asupra avionul licăriri albe şi verzui, care îi înfloreau pe aripi. Nu era un obiect... Părea, mai degrabă, o bucată decupată din cer.

       - E drept că arată cu mult mai mici atunci când sunt foarte departe, murmură Masklin.

       Privi în sus spre avion. Nu se simţise niciodată atât de mic.

       - Vreau şi eu unul, mugi Angalo, strângându-şi pumnii. Priviţi-l! Arată de parcă ar merge prea repede chiar şi când stă pe loc!

       - Şi cum facem să ne urcăm în el? se interesă Gurder.

       - Încercaţi numai să vă imaginaţi feţele alor noştri dacă ne-am întoarce acasă cu aşa ceva, spuse Angalo.

       - Da, mi le imaginez. Arată de-a dreptul îngrozite, răspunse Gurder. Mai bine găsiţi o soluţie de a ne urca.

       - Am putea... începu Angalo, care se opri însă brusc. De ce a trebuit să zici lucrul ăsta? pufni el.

       - Mă gândesc la găurile alea prin care se strâng roţile, spuse Masklin. Cred că ne-am putea căţăra până acolo.

       - Nu, se opuse Obiectul, care era ţinut sub braţ de Masklin. Nn veţi mai fi în stare să respiraţi. Trebuie să fiţi înăuntru. Pe acolo pe unde merg avioanele, aerul este rar.

       - Păi sper să fie, spuse Gurder cu încăpăţânare, de-aia e aer, ca să fie rar şi să poţi trece prin el.

       - Nu veţi putea să respiraţi, repetă Obiectul cu răbdare.

       - Ba voi putea. Am putut întotdeauna să respir.

       - E mai mult aer pe lângă pământ, spuse Angalo. Am citit asta într-o carte. Jos la noi, există o mulţime de aer, dar mai sus nu se mai găseşte chiar atât de mult.

       - De ce? îl iscodi Gurder.

       - Habar n-am. Poate că îi e frică de înălţime.

       Masklin alergă de-a lungul dalelor de beton ca să privească mai bine spre partea cea mai îndepărtată a avionului. Undeva acolo, doi oameni foloseau un fel de maşinărie pentru a încărca pachete şi cutii printr-o gaură din partea din spate a avionului. Veni înapoi, ocolind cauciucurile imense, şi apoi cercetă cu privirea un tub lung, aflat la înălţime, care se întindea dinspre clădire.

       Arătă cu degetul.

       - Cred că aşa sunt încărcaţi oamenii în avion, constată

       - Ce? Printr-o ţeavă? Precum apa?! se miră Angalo.

       - Oricum, e mai bine decât să stăm aici şi să ne udăm, spuse Gurder. Eu sunt muiat până la oase.

       - E plină cu tot felul de scări, de fire şi de alte lucruri, zise Masklin. N-ar trebui să fie prea greu să ne căţărăm până acolo. Cu siguranţă că o să găsim vreo crăpătură prin care să intrăm şi noi.

Strănută.

       - În lucrurile construite de oameni se găseşte mereu câte un locşor prin care te poţi strecura, adăugă el.

       - Atunci hai s-o facem! strigă Angalo. Uau!

       - Îţi repet însă că nu ai voie să încerci să-l furi, spuse Masklin în timp ce-l împingeau pe Gurder încercând să-l convingă să înceapă să alerge. Oricum merge acolo unde vrem noi să ajungem...

       - Da, dar nu şi unde vreau eu să ajung, se plânse Gurder. Eu vreau să mergem acasă!

       -... şi nici nu ai voie să încerci să-l conduci. Nu suntem destui. În orice caz, cred că e mult mai complicat decât să conduci un camion. Ăsta e un... cum ziceai că se numeşte, Obiectule?

       - Concorde.

       - Aşa, aprobă Masklin. E un Concorde. Ce-o mai fi şi asta. Iar tu trebuie să-mi promiţi că nu o să încerci să-l furi.

2.

CONCORDE - merge de două ori mai repede decât un glonţ şi primeşti somon afumat.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie. )

       Să se strecoare printr-o crăpătură în ţeava-care-urcă-oamenii-în-avion nu a fost nici pe departe atât de dificil pe cât a fost să accepte ceea ce au descoperit la capătul ei.

       Podelele barăcilor din Carieră erau din scânduri nege-luite sau chiar din pământ bătătorit. În clădirea Aeroportului, podeaua părea alcătuită dintr-un fel de pătrate tăiate dintr-o piatră lucioasă. Dar aici...

       Gurder se aruncă imediat cu faţa la pământ şi îşi îngropă nasul în el.

       - Covorule! exclamă el, cu ochii aproape în lacrimi. Covorule! Nu credeam că am să te revăd vreodată!

       - Ei, hai, termină! spuse Angalo, simţindu-se jenat că Abatele se comporta astfel în faţa cuiva care, indiferent cât de prieten le-ar fi fost, nu se născuse în Magazin.

       Gurder se ridică brusc.

       - Îmi pare rău, se bâlbâi el, ştergându-se de praf. Nu ştiu ce duh m-a posedat. Pur şi simplu m-au năpădit amintirile, asta-i tot. Covor adevărat. N-am mai văzut un covor adevărat de luni întregi. (Îşi suflă nasul zgomotos. ) Ştii, am avut câteva covoare foarte frumoase în Magazin. Foarte frumoase. Unele erau cu model.

       Masklin privi spre capătul de sus al ţevii. Arăta ca unul din coridoarele Magazinului şi era luminată destul de puternic.

       - Hai să plecăm de-aici, spuse el. Suntem prea expuşi. Unde-s oamenii, Obiectule?

       -  Vor sosi în curând.

       - Cum de ştie asta? se plânse Gurder.

       - Ascultă ce vorbesc celelalte maşinării, explică Masklin.

       - Şi în avionul ăsta sunt foarte multe computere, îi informă Obiectul.

       - Ei, păi asta-i bine, încuviinţă Masklin ambiguu. Înseamnă că ai cu cine să vorbeşti.

       - De fapt, sunt cam proaste, adăugă Obiectul, reuşind să-şi exprime dispreţul, fără a avea practic vreun mijloc de a-i exprima.

       La câţiva metri depărtare, coridorul dădea într-un alt spaţiu.        Masklin reuşi să vadă o perdea şi ceea ce părea marginea unui scaun.

       - În regulă, Angalo, spuse el. Ia-o înainte. Ştiu că asta vrei.

       Două minute mai târziu.

       Cei trei stăteau sub un fotoliu.

       Masklin nu se gândise niciodată prea mult la interiorul avioanelor.        Petrecuse zile întregi sus pe creastă, în spatele Carierei, privindu-le cum decolează. Îşi imaginase, bineînţeles, că în ele erau oameni. Oamenii erau peste tot. Dar nu se gândise niciodată cu adevărat la interior. Şi asta, deoarece crezuse mereu că dacă există un lucru care aparţine numai Exteriorului, acesta trebuie să fie cu siguranţă un avion care zboară. Gurder însă cedase nervos. Era cu ochii în lacrimi.

       - Lumină electrică, murmura el. Şi alte covoare! Şi fotolii mari şi moi. Au până şi şervete de pânză pe ele! Şi nicăieri nu e pic de noroi! Ba chiar sunt şi Semne!

       - Hai, lasă, spuse Angalo, bătându-l uşor pe umăr. A fost bine în Magazin, cu toţii ştim asta. Trebuie să admitem că e cumva neliniştitor, spuse el, privindu-i pe Masklin. Mă aşteptam... Ei bine, mă aşteptam la fire, la ţevi, la mânere şi alte chestii interesante. În nici un caz nu credeam că am să găsesc ceva care să semene cu raionul de mobilă din Magazin!

       - Ar trebui să căutăm alt loc, zise Masklin. În curând, oamenii pe-aici o să se foiască. Aduceţi-vă aminte ce-a spus Obiectul.

       Îl ajutară pe Gurder să se ridice şi tropăiră pe sub şirurile de fotolii, cărându-l între ei pe Abate. Masklin sesiză însă că un aspect foarte important deosebea interiorul avionului de Magazin. Nu prea erau multe locuri în care să te ascunzi, În Magazin existau mereu cotloane în care să te strecori şi lucruri în spatele cărora să te poţi piti...

       Auzea deja zgomote îndepărtate. Într-un târziu, găsiră un intrând în spatele unei perdele, într-o parte a avionului în care nu se aflau fotolii. Masklin se târî înăuntru, împingând Obiectul înainte.

       Acum, sunetele erau foarte aproape. Întoarse capul şi văzu un picior de om la doar câţiva centimetri distanţă.

       În fundul intrândului, printr-o gaură făcută în peretele de metal, treceau câteva fire subţiri. Se dovedi numai bună pentru Angalo şi Masklin, şi aproape bună pentru un Gurder îngrozit, de care ceilalţi doi nomi trăgeau cu îndârjire. Nu prea se lăfaiau ei în cine ştie ce spaţiu, dar cel puţin nu puteau fi văzuţi.

       E drept că nici ei nu prea puteau vedea. Stăteau înghesuiţi şi în semiobscuritate, încercând să se aşeze cât mai confortabil cu putinţă pe mănunchiurile de fire.

       După o vreme Gurder îngăimă:

       - Mă simt ceva mai bine acum. Masklin îl aprobă din cap.

       În jurul lor se auzeau tot felul de zgomote. De undeva de foarte jos, răzbătea un sunet repetat, clonc-clonc-clonc, căruia i se adăuga sunetul grav al vocilor umane şi apoi un fel de plescăitură.

       - Obiectule, şopti Masklin.

       - Da.

       - Ce se întâmplă?

       - Avionul e pe cale să devină aeropurtat. -Aha!

       - Ştii ce înseamnă asta?

       - Nu. Nu prea.

       - E pe punctul de a zbura prin aer. Purtat înseamnă a fi cărat, iar aero se referă la aer. A fi purtat prin aer. Aeropurtat.

       Masklin îl auzea pe Angalo respirând.

       Se cuibărise cât putuse de bine între peretele de metal şi un snop mare de fire, şi privea ţintă în întuneric.

       Nomii păstrară tăcerea. La un moment dat, simţiră o smucitură uşoară, urmată de o senzaţie de mişcare.

       Nu se mai întâmplă nimic. De fapt, continua să nu se întâmple nimic.

       Într-un târziu, cu vocea tremurând de frică, Gurder întrebă:

       - Oare e prea târziu să coborâm? Dacă...

       Un sunet depărtat, ca de tunet, termină întrebarea în locul lui. Simţiră apoi un şoc uşor, dar ferm.

       Se instala apoi un răgaz apăsător, asemenea celui pe care şi-l ia o minge după ce a fost aruncată în sus şi care, înainte de a începe să cadă, zăboveşte o clipă în aer. Ceva îi smulse în sus pe toţi trei nomii şi-i transformă într-un fel de grămadă din care se agitau să iasă. Podeaua încerca să devină perete.

       Nomii se agăţară unul de altul, privindu-se reciproc în ochi, şi începură să urle.

       După o vreme, se opriră. Nu prea avea rost să continue. Şi, în plus, li se tăiase respiraţia.

       Foarte încet, podeaua începu să devină iarăşi o podea cumsecade şi, după ce ajunse la locul ei, nu mai dădu nici un semn că are ambiţia să se transforme în perete.

       Masklin împinse piciorul lui Angalo de pe gâtul său.

       - Cred că zburăm, constată el.

       - Asta a fost? întrebă Angalo cu glas slab. Văzută de pe pământ, decolarea pare un eveniment mult mai graţios.

       - E careva rănit?

       Gurder se ridică în picioare, cu mare greutate.

       - Eu unul am vânătăi peste tot, spuse el, încercând să se scuture de praf. Imediat însă, pentru că natura nomană nu se schimbă prea uşor, întrebă: Oare o fi ceva de mâncare pe-aici?

       Nu se gândiseră la mâncare.

       Masklin privi cu atenţie în lungul tunelului pentru fire.

       - Poate că n-o s-avem nevoie, spuse el, nesigur.

       - Obiectule, cât o să ne ia să ajungem în Florida?

       - Căpitanul tocmai a comunicat că zborul va dura şase ore şi patruzeci şi cinci de minute, răspunse Obiectul.

       - O să murim de foame! strigă Gurder.

       - Poate vom să găsi ceva de vânat, spuse Angalo, încrezător.

       - Mă îndoiesc, îl contrazise Masklin. Locul ăsta nu prea arată ca unul în care să existe şoareci sau şobolani.

       - Oamenii au mâncare la ei, explică Gurder. Oamenii au întotdeauna mâncare.

       - Ştiam eu c-ai să spui asta, se plânse Angalo.

       - Dar e de bun-simţ!

       - Mă întreb dacă nu ne-am putea uita pe fereastră, zise Angalo. Mi-ar plăcea să văd cât de repede mergem. Să privesc copacii şi toate celelalte lucruri care zbârnâie pe lângă noi...

       - Uite ce e, spuse Masklin, care simţea că lucrurile sunt pe cale de a scăpa de sub control, hai să mai aşteptăm un pic, ce ziceţi? Calmaţi-vă amândoi. Odihniţi-vă puţin. După aceea, poate c-o să plecăm să căutăm ceva de mâncare.

       Se cuibăriră din nou. Cel puţin, locul acela era cald şi uscat. Pe vremea când trăise într-o gaură săpată într-un mal, Masklin petrecuse mult prea multe zile reci şi umede pentru a nu savura chiar şi cea mai ciudată dintre ocaziile de a dormi într-un loc uscat şi cald...

       Începu să sforăie...

       Aeropurtat.

       Aero... purtat...

       Poate că existau sute de nomi care trăiau în avioane, aşa cum făcuseră ei în Magazin. Probabil că îşi duceau viaţa sub o podea acoperită de un covor, în timp ce erau purtaţi prin toate locurile acelea pe care Masklin le văzuse pe singura hartă găsită de nomi vreodată. O rupseseră dintr-o agendă de buzunar, iar numele locurilor îndepărtate scrise acolo aveau o rezonanţă magică: Africa, Australia, China, Ecuator, Tipărit în Hong Kong, Islanda...

       Poate că nu se uitau niciodată pe fereastră. Poate că nici măcar nu ştiau că se mişcă.

       Se întrebă dacă asta voia Grimma să spună când pomenise despre broaştele din floare. Citise asta într-o carte. Poţi trăi toata viaţa într-un loc mic, pe care să-l crezi că reprezintă întreaga lume. Necazul era că se enervase atunci şi nu voise să o asculte.

       Ei bine, nu încăpea îndoială că acum ieşise din floare...

       Broasca adusese câteva broscuţe mai tinere în locul acela dintre frunzele de la capătul lumii.

       Priveau în lungul ramurii. În depărtare, se puteau vedea nu o singură floare, ci câteva zeci, deşi broaştele nu sunt capabile să gândească în acest fel, pentru că nu pot să numere mai mult de „unu".

Vedeau o mulţime de „unu". Şi se zgâiau la ele. Zgâiala este unul dintre puţinele lucruri care le ies broaştelor foarte bine.

       Cu gândirea stau mai prost. Ar fi frumos să putem spune că broscuţele acelea mici s-au gândit adânc şi vreme îndelungată la florile cele noi, la viaţa lor din floare, la necesitatea de a explora, la posibilitatea ca lumea să fie mai mare decât un bazin cu petale în jurul marginilor.

       Ar fi fost frumos, dar, de fapt, tot ceea ce gândeau era: ... mip-mip... mip-mip... mip-mip...

       Ceea ce simţeau însă... ei bine, asta era ceva prea mare pentru a încăpea într-o singură floare.

       Încetişor, cu grijă, fără să fie prea sigure de ce, începură să sară de-a lungul ramurii.

       Obiectul scoase un bip politicos.

       - Credea ar fi de interes să ştiţi că a fost spartă bariera sunetului.

       Masklin se întoarse nervos spre ceilalţi.

       - Haide, recunoaşteţi, care aţi spart-o?

       - Nu te uita la mine! strigă Angalo. Eu n-am atins nimic!

       Masklin se târî până la marginea tunelului şi privi afară.

       Acolo se vedeau picioare de om. După cum arătau, păreau să fie ale unei femei. De obicei, ele erau cele încălţate cu cei mai puţin practici pantofi cu putinţă.

       Puteai să afli o mulţime de lucruri interesante despre oameni doar uitându-te la pantofii lor. De fapt, nomii erau nevoiţi să privească numai la pantofi, în majoritatea timpului. Restul trupului unui om era, de obicei, cu mult mai sus decât o pereche de nări ale unui nom obişnuit.

       Masklin adulmecă.

       - E mâncare pe-aici pe undeva, transmise el.

       - Ce fel? vru să ştie Angalo.

       - Iaca nu mai pot eu ce fel! strigă Gurder, împingându-i din calea lui. Indiferent ce este, sunt hotărât să o mănânc!

       - Treci înapoi! strigă Masklin, punând Obiectul în braţele lui Angalo. O să mă duc eu! Angalo, nu-l lăsa să se mişte.

       Se strecură afară, alergă spre perdea şi se ascunse în spatele ei. După câteva secunde, se mişcă doar, cât să-şi iţească un ochi şi o sprânceană curioasă.

       Camera era un fel de loc pentru alimente. Femeile cărau tăvi cu mâncare pe care le scoteau din perete. Simţul mirosului la nomi este mai ascuţit decât acela al vulpilor. Masklin încercă din răsputeri să-şi stăpânească stomacul care chiorăia. Trebuia să accepte că fusese destul de bine pe vremea când vânaseră şi cultivaseră hrana, dar ceea ce se obţinea din activităţile astea nu era nici pe departe la fel de bun ca mâncarea pe care o găseai la oameni.

       Una dintre femei aşeză ultima tavă pe un fel de cărucior, pe care îl împinse pe lângă Masklin. Roţile erau cam tot atât de înalte ca el.

       În timp ce căruciorul scârţâia pe-alături, ţâşni din ascunzătoare şi se aruncă pe unul dintre rafturile sale, înghesuindu-se printre sticle. Ştia că face un lucru prostesc. Dar parcă era ceva mai bine decât să rămână blocat într-o gaură, în compania a doi idioţi.

       Rânduri nesfârşite de pantofi. Pantofi negri, pantofi maro. Unii cu şiret, unii fără. Câţiva dintre ei nu aveau nici măcar picioare înăuntru, pentru că oamenii şi le ridicaseră pe fotolii.

       Masklin îndrăzni să privească şi mai sus, în timp ce căruciorul îşi continua drumul.

       Şiruri nesfârşite de picioare. Unele ieşeau din fuste, dar cele mai multe erau acoperite de pantaloni.

       Masklin privi şi mai sus. Doar arareori nomii vedeau oameni care să stea jos.

       Rânduri nesfârşite de corpuri, rânduri nesfârşite de capete deasupra lor. Rânduri nesfârşite de feţe. Rânduri nesfârşite...

       Masklin se trase înapoi dintre sticle.

       Nepot, Richard, 39, se uitase drept la el.

       Era chipul din ziar. Trebuia să fie! Avea barba aceea micuţă şi gura zâmbitoare, plină de dinţi. Şi mai era şi părul, care arăta de parcă ar fi fost sculptat cu greutate dintr-un material strălucitor, în loc să crească în mod normal.

       Nepot, Richard, 39.

       O clipă, faţa omului se întoarse spre el şi apoi privi în altă parte.

       „Nu se poate să mă fi văzut", îşi spuse Masklin. „Sunt destul de bine ascuns, aici. Oare ce-o să spună Gurder când o să-i povestesc? O să înnebunească, asta o să facă. Cred că o să ţin întâmplarea asta doar pentru mine, o vreme. Da, asta e o idee uluitor de bună. Avem şi aşa destul de multe griji. 39... Ori mai există măcar 38 de alţi nepoţi Richard, deşi eu nu cred că asta înseamnă, ori este un fel ziaristic şi uman de a spune că e în vârstă de 39 de ani. E aproape pe jumătate la fel de bătrân cât Magazinul. Iar nomii spun că Magazinul e la fel de vechi ca însăşi lumea. Ştiu că asta nu poate fi adevărat, dar... Mă întreb cum o fi să trăieşti aproape pe vecie?"

       Se cuibări mai bine printre lucrurile de pe raft. Erau, în principal, sticle, dar se mai găseau şi câteva pachete care conţineau nişte chestii bombate, ceva mai mici decât pumnul lui Masklin. Tăie cu cuţitul hârtia unui pachet, până când făcu o gaură destul de mare, şi scoase afară una dintre gogoloaţele acelea.

       Se dovedi a fi o alună sărată. Ei bine, era un început promiţător. Dădu să înşface pachetul exact în clipa în care o mână se întinse spre el.

       Era atât de aproape, încât putea s-o atingă. Era atât de aproape, încât putea să-l atingă pe el. Văzu pelicula roşie care acoperea unghiile în timp ce întreaga mână trecu pe lângă el, se apropie încetişor de un alt pachet de alune şi apoi se retrase.

       Abia mai târziu îşi dădu Masklin seama că femeia-care-dădea-mâncarea nu ar fi avut cum să-l vadă. Se întinsese, pur şi simplu, până la raft ca să ia ceva despre care ştia exact că se află acolo, iar Masklin nu intra defel în categoria aceea. Dar asta gândise mult mai târziu. În momentul acela însă, în care mâna unui om aproape că-i atingea părul, totul părea să stea cu totul altfel. Se aruncă disperat de pe raftul căruciorului, se rostogoli când ateriză pe covor şi se ghemui sub cel mai apropiat fotoliu.

       Nu avu răbdare nici măcar să-şi recapete răsuflarea. Trecutul îl învăţase că exact în clipa în care te opreai să-ţi recapeţi răsuflarea, urmăritorii te căpătau pe tine. Sprintă de la un fotoliu la altul, strecurându-se pe sub picioare imense, pe lângă pantofi descălţaţi, ziare şi genţi căzute pe podea. Atunci când traversă locul deschis ce ducea în camera cu mâncare, alerga atât de repede, încât părea o umbră chiar şi după standardele nomilor. Nu se opri nici măcar în apropierea găurii. Se aruncă de-a dreptul şi intră în ea tară să-i atingă marginile.

       - O alună? strigă Angalo. La trei nomi? Asta nu e nici măcar o îmbucătură serioasă pentru fiecare.

       - Şi ce propui? întrebă Masklin cu amărăciune. Vrei să te duci la femeia-care-dă-mâncare şi să-i spui că în gaura asta există trei creaturi foarte mici şi foarte flămânde?

       Angalo îl privi lung. Masklin îşi mai venise în fire, dar era încă foarte roşu la faţă.

       - Cred că ar merita să încercăm.

       - Poftim?

       - Păi, dacă ai fi om, te-ai aştepta să vezi nomi într-un avion? îl iscodi Angalo.

       -Fireşte că nu...

       - Iar eu pun chiar pariu că ai fi uluit dacă ai vedea unul, nu?

       - Mi se pare mie, sau încerci să sugerezi să ne arătăm în mod deliberat unui om? întrebă Gurder plin de suspiciune. Nomii n-au făcut niciodată asta, ştii prea bine.

       - Ba eu era cât pe ce să o fac adineauri, spuse Masklin. Dar nu mă grăbesc să repet gestul ăsta.

       - Vrei să spui că nomii au preferat întotdeauna să moară de foame, rozând dintr-o singură alună?

       Gurder privi hămesit la bucata de alună pe care o ţinea în mână.        Bineînţeles că mai mâncaseră alune. In Magazin. Şi asta în apropierea Lunii Cadourilor, când Alimentara era ticsită cu feluri de mâncare pe care nu le vedeai în mod normal în celelalte anotimpuri; alunele erau numai bune să termini cu ele o masă. Probabil că erau şi un mod excelent de a începe o masă. Dar nu puteau fi considerate ca fiind masa însăşi.

       - Ai vreun plan? întrebă el, ezitant.

       O femeie-care-dă-mâncare trăgea câteva tăvi dintr-un raft, când o mişcare o făcu să se uite în sus. Capul i se întoarse foarte încet.

       Ceva mic şi negru cobora uşurel chiar pe lângă urechea ei.

       Îşi băgă degetele micuţe în urechi, flutură din degete şi scoase limba.

       - Thrrrrrp! strigă Gurder.

       Tava din mâinile femeii se prăbuşi pe podea, în faţă. Se auzi un sunet prelung, asemenea celui al unei sirene de ceaţă, iar femeia dădu înapoi, punându-şi mâinile la gură. După aceea, se întoarse, foarte încet, ca un copac care cade, şi dispăru printre perdele.

       Când reveni, însoţită de o altă fiinţă umană, micuţa creatură dispăruse.

       La fel şi cea mai mare parte a mâncării.

       - Nici nu-mi mai aduc aminte când am mâncat ultima dată somon afumat, spuse Gurder, voios.

       - Mmph, aprobă şi Angalo.

       - Nu aşa se mănâncă! îl certă Gurder. Nu e frumos să-ţi îndeşi totul în gură şi apoi să tai ceea ce n-a mai încăput. Ce-o să creadă ceilalţi?

       - 'I ni'i n'meni aişi, spuse Angalo foarte neclar. 'Nteţi

doar 'u şi 'asklin.

       Masklin trase de folia care sigila o cutie de lapte. Avea, practic, înălţimea unui nom.

       - Aşa mai zic şi eu viaţă!, exclamă Gurder. Hrană cumsecade şi naturală, extrasă din cutii şi sticle adevărate. Nu din aia pe care trebuie să o cureţi mai întâi de noroi, ca în Carieră. Iar aici e cald şi plăcut. Numai aşa se poate călători. Mai vrea cineva din asta... ? arătă el spre o farfurie în care nu era prea sigur ce se află.

       Ceilalţi clătinară din cap. Farfurioara conţinea ceva strălucitor, tremurător şi roz, cu o cireaşă deasupra, şi, într-un mod straniu, reuşea să arate ca un fel de mâncare de care nu te-ai fi atins nici dacă ţi-ar fi fost oferit după o săptămână de post negru.

       - Ce gust are? întrebă Masklin după ce Gurder se încumetă şi luă o înghiţitură.

       - Are gust a... roz, răspunse Gurder.

       - Are chef careva să termine cu o alună? întrebă Angalo, zâmbind. Nu? Ei, atunci am s-o arunc...

       - Nu! se repezi Masklin. Îl priviră cu uimire.

       - Îmi pare rău, vreau să zic... n-o arunca. Nu e bine să iroseşti mâncarea.

       - E o blestemăţie, îl aprobă Gurder cu fermitate.

       - Mmm, nu ştiu dacă e o blestemăţie, spuse Masklin, dar sunt sigur că e o prostie. Pune-o în bocceaua ta. Nu se ştie niciodată când poţi avea nevoie de ea.

       Angalo îşi întinse braţele şi căscă.

       - Ar cam trebui să mă spăl, spuse el.

       - N-am văzut apă pe nicăieri, zise Masklin. Ar trebui să fie pe-aici pe undeva o chiuvetă sau măcar un robinet, dar nu ştiu nici măcar de unde să încep să le caut.

       - Apropo de chiuvetă... spuse Angalo.

       - Du-te, te rog, până la celălalt capăt al ţevii, zise Gurder repede.

       - Şi fii atent la cablurile electrice, îl sfătui îndată şi Obiectul.

       Angalo încuviinţă din cap, cu o expresie nedumerită, şi dispăru târându-se în întuneric.

       Gurder căscă şi el şi-şi întinse braţele.

       - Oare femeia-care-dă-mâncare n-o să ne caute? întrebă el.

       - Nu prea cred, răspunse Masklin. Pe când obişnuiam să trăim în Exterior, înainte de a fi găsit Magazinul, sunt sigur că oamenii ne-au văzut de câteva ori. Dar probabil că nu şi-au crezut ochilor. Nu cred că ar mai face ornamentele acelea ciudate pentru grădini dacă ar fi văzut vreodată un nom adevărat.

       Gurder îşi cotrobăi prin mantie şi scoase poza lui Nepot, Richard, 39. Chiar şi în lumina slabă ce se strecura în ţeavă, Masklin o recunoscu ca fiind aceea a omului pe care îl văzuse în avion. E drept că omul nu avea încreţituri pe faţă de la îndoituri şi nici nu era alcătuit din sute de puncte micuţe... Dar, în afară de asta...

       - Crezi că e pe-aici pe undeva? întrebă Gurder cu smerenie.

       - S-ar putea. S-ar putea, răspunse Masklin, simţindu-se îngrozitor. Dar, Gurder, poate că Angalo merge un pic prea departe, dar... el ar putea avea dreptate. Poate că Nepot, Richard, 39, este, pur şi simplu, o fiinţă umană. Probabil că oamenii au construit Magazinul doar pentru ei înşişi. Strămoşii voştri s-au mutat acolo numai pentru că era cald şi uscat. Şi...

       - Să ştii că nu te ascult deloc. Nu am de gând să ascult spunându-mi-se că suntem aidoma şoarecilor şi şobolanilor. Noi suntem deosebiţi!

       - Obiectul e destul de sigur când afirmă că noi am venit din altă parte, Gurder, spuse Masklin, împăciuitor.

       Abatele împături la loc poza.

       - Poate că da, poate că nu, asta nu prea contează.

       - Angalo crede că, dacă e adevărat, atunci contează.

       - Nu văd de ce. Există mai multe feluri de adevăr, se încăpăţână Gurder. Aş putea spune că nu eşti decât o grămadă de praf, de fluide, de oase şi de păr - şi asta ar fi adevărat. Şi aş mai putea spune că eşti definit de ceva din interiorul capului tău care dispare atunci când mori.        - Şi asta e adevărat. Dar care e mai adevărat? se interesă Obiectul.

       Câteva luminiţe colorate clipiră pe suprafeţele acestuia. Masklin era surprins.

       - Nu i-am pus niciodată o asemenea întrebare.

       - De ce nu? Eu unul asta l-aş fi întrebat de prima dată.

       - O să răspundă, probabil, ceva de genul: „Nu se poate calcula" sau „Parametri inoperanţi". Aşa zice când nu ştie ce răspuns să dea, dar nu vrea să accepte chestia asta. Obiectule!

       Obiectul nu reacţiona. Luminile lui îşi schimbară modelul.

       - Obiectule! repetă Masklin.

       - Monitorizez comunicaţiile.

       - Face adeseori asta când se simte plictisit, îi explică Masklin lui Gurder. Pur şi simplu, stă şi ascultă mesajele invizibile din aer. Fii atent, Obiectule! E foarte important. Am dori...

       Luminile se mişcară. Multe dintre ele deveniră roşii.

       - Obiectule! Noi am vrea...

       Obiectul scoase sunetul acela care era echivalentul mecanic al dregerii glasului.

       - In cabina pilotului a fost văzut un nom.

       - Ascultă, Obiectule! Poftim?

       - Repet: în cabina pilotului a fost văzut un nom. Masklin privi înjur ca turbat.

       - Angalo?

       - Este foarte probabil, răspunse Obiectul.

3.

OAMENI CĂLĂTORI - creaturi mari, asemănătoare nomilor. Mulţi oameni îşi petrec o mare parte din timp călătorind dintr-un loc în altul, ceea ce este ciudat fiindcă, oricum, în locurile în care merg, există deja mult prea mulţi oameni. A se vedea, de asemenea, ANIMALE, INTELIGENŢĂ, EVOLUŢIE, CREMĂ DE ZAHĂR ARS.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie. )

       Sunetul vocilor lui Masklin şi a lui Gurder forma un ecou care se plimba de-a lungul ţevii, în timp ce ei încercau să se strecoare pe deasupra firelor.

       - M-am gândit eu că lipseşte de prea multă vreme.

       - N-ar fi trebuit să-l laşi să plece de unul singur. Ştii că e în stare de orice, numai ca să ajungă să conducă o maşinărie.

       - Eu n-ar fi trebuit să-l las?

       - Pur şi simplu, nu are deloc simţul... pe unde o luăm acum?

       Angalo spusese că el unul crezuse că interiorul unui avion ar trebui să fie un fel de ghem de cabluri şi de ţevi. Şi aproape că avusese dreptate. Nomii se târau, înghesuindu-se cu greu, printr-o lume îngustă, o lume a cablurilor care atârnau deasupra podelei.

       - Sunt prea bătrân pentru asta. Vine o vreme în viaţa unui nom când n-ar mai trebui să se târască prin măruntaiele unor teribile maşini zburătoare.

       - Dar de câte ori ai mai făcut asta?

       - O dată mai mult decât aveam nevoie.

       - Ne apropiem, vorbi Obiectul.

       - Asta se întâmplă când ne arătăm oamenilor! E o pedeapsă, peroră solemn Gurder.

       - A cui? întrebă Masklin, zâmbitor, în timp ce-l ajuta să se ridice.

       - Ce vrei să zici?

       - Trebuie să fie cineva care pedepseşte.

       - Ei, eu mă refeream la o pedeapsă aşa, în general... Masklin se opri.

       - Acum pe unde o luăm, Obiectule?

       - Mesajul transmis femeilor-care-dau-mâncare spunea că în cabina piloţilor a apărut o creatură mică şi stranie, spuse Obiectul. Acum suntem şi noi în cabină. Sunt foarte multe computere pe-aici.

       - Şi îţi vorbesc?

       - Puţin. Sunt precum copiii. Mai mult ascultă, grăi Obiectul cu înfumurare. Nu-s prea inteligente.

       - Şi acum ce-o să ne facem? întrebă Gurder. -Păi, o să...

       Masklin ezita. Cuvântul „salvare" licărea undeva în propoziţia pe care se pregătea s-o rostească.

       Era un cuvânt bun. Un cuvânt dramatic. Aproape că tânjea să-l zică. Problema era însă că mai exista un cuvânt, mai simplu, dar mai amarnic, imediat după el. Cuvântul „cum".

       - Nu cred că au să-l rănească în vreun fel, spuse Masklin, sperând din tot sufletul să nu se înşele. Poate că doar or să-l pună undeva. Ar trebui să găsim un loc de unde să vedem ce se întâmplă.

       Privi neajutorat firele şi bucăţile contorsionate de metal dinaintea lui.

       - Ar fi mai bine să mă laşi pe mine în faţă, sugeră Gurder, cu o voce care nu accepta contrazicere.

       - De ce?

       - Oi fi tu foarte bun în spaţiile largi, deschise, zise Abatele, făcându-şi loc să treacă pe lângă el, numai că în Magazin noi am învăţat tot ceea ce se poate şti despre cum să te deplasezi prin interiorul lucrurilor.

       Îşi frecă palmele.

       - Aşa e, continuă Gurder, apucând de un cablu şi strecurându-se apoi printr-o fantă pe care Masklin nici măcar nu o văzuse.

       - Am deprins lucrurile astea pe când eram doar un băieţel. Obişnuiam să punem la cale tot felul de farse şi de şmecherii.

       - Aşa, îl încurajă Masklin.

       - In jos, pe-aici. Cred. Ia aminte la fire! O, da. Cum ne mai plimbam în sus şi în jos prin puţurile liftului şi cum ne mai ascundeam prin prizele telefonului...

       - Păi nu spuneai tocmai tu că tinerii din ziua de azi pierd prea multă vreme alergând şi făcând pozne?

       - O, ba da! Ceea ce fac ei se numeşte însă delincvenţă juvenilă, spuse Gurder foarte serios. Şi asta e cu totul altceva decât elanurile care mi-au însufleţit mie tinereţea. Hai s-o luăm pe-aici!

       Se târâră printre doi pereţi calzi de metal. În faţă se vedea lumina zilei.

       Masklin şi Gurder se întinseră pe burtă şi înaintară cu precauţie.

       Priveau spre o cameră de o formă ciudată, nu cu mult mai mare decât cabina camionului. Ca şi acolo, spaţiul liber părea mai degrabă o găoace făcută pentru ca oamenii să se potrivească mai bine între comenzi.

       Şi ce de comenzi mai erau!

       Acopereau pereţii şi tavanul. Luminiţe şi butoane, cadrane şi mânere.

       „Dacă ar fi Dorcas cu noi, nu l-am mai putea niciodată smulge de-aici. Ce să mai zici de Angalo, care e pe-aici pe undeva. Tocmai pe el ne-am găsit noi să-l convingem să plece", gândi Masklin.

       Pe podea erau doi oameni care şedeau în genunchi. Femeia-care-dă-mâncare stătea în picioare, alături. Se auzeau tot felul de mugete şi de gârâituri dinspre ei.

       - Limba oamenilor! murmură Masklin. Ce n-aş da să o pot înţelege.

       - Prea bine, zise Obiectul. Fii atent!

       - Poţi înţelege zgomotele pe care le scot oamenii?

       - Fireşte. Sunt zgomote ca ale noastre, numai că sunt mult încetinite.

       - Poftim? Poftim? Nu mi-ai spus niciodată asta. Până acum, nu ai afirmat asta niciodată.

       - Sunt multe miliarde de lucruri pe care nu ţi le-am destăinuit. De unde vrei să încep?

       - Ai putea să începi prin a-mi spune ce vorbesc acum, propuse Masklin. Te rog.

       - Unul dintre oameni tocmai a spus: „ Trebuie să fi fost un şoarece sau cam aşa ceva. ", Şi celălalt i-a răspuns: „ Când o să-mi arăţi un şoarece care poartă haine, o să-ţi dau dreptate ". Iar femeia-care-dă-mâncare a zis:,, Nu era nici un şoarece. S-a maimuţărit la mine (exclamaţie). "

       - Ce înseamnă „maimuţărit"?

       - Comportamentul unui animal exotic, care trăieşte în pădurile tropicale.

       Masklin privi spre Gurder.

       - Aşa ai făcut?

       - Eu? Ce animal? Uite ce e, dacă ar fi fost vreun animal de vânat prin preajmă, l-aş fi prins şi l-am fi mâncat. N-ar mai fi trebuit să mă duc la ea şi să fac Thrrrrp!

       - Unul dintre oameni tocmai a spus: „ Am privit în partea aceea şi I-am văzut, pur şi simplu, cum se zgâia pe fereastră. "

       - Ăsta sigur e Angalo, preciză Gurder.

       - Acum, celălalt om îngenuncheat a zis: „Ei bine, indiferent ce-ar fi, e în spatele panoului ăstuia şi nu poate să fugă nicăieri. "

       - Uite, demontează peretele! exclamă Masklin.

       - O, nu! Bagă mâna înăuntru! Omul mugi.

       - Omul tocmai a spus: „ M-a muşcat! Diavolul ăla mic m-a muşcat", relată Obiectul, pe un ton colocvial.

       - Îhî, e Angalo, aprobă Gurder. Şi taică-său era la fel. Un luptător de temut când era încolţit.

       - Ei încă nu ştiu cu ce au de-a face, se repezi Masklin. L-au văzut, dar el a fugit. Se ceartă în privinţa asta. Nu prea cred în nomi. Dacă putem să-l scoatem de-acolo înainte de a fi prins, or să creadă că a fost un şoarece sau cam aşa ceva.

       - Presupun că, dacă ocolim, am putea ajunge în interiorul peretelui, spuse Gurder. Dar ne-ar lua prea multă vreme.

       Masklin privi disperat prin cabină. Pe lângă cei trei oameni care încercau să-l prindă pe Angalo mai erau doi, puţin mai în faţă. Gândi că aceia trebuie să fi fost şoferii.

       - N-am nici o idee. Tu te poţi gândi la ceva, Obiectule?

       - Nu există practic vreo limită a lucrurilor la care mă pot gândi eu.

       - Am vrut să te întreb dacă poţi să ne ajuţi să-l salvăm pe Angalo.

       - Da.

       - Grăbeşte-te, atunci.

       - Da.

       Câteva secunde mai târziu, auziră clinchetul alarmelor. Luminile începură să clipească. Şoferii ţipară, se aplecară înainte şi începură să facă fel de fel de lucruri pe la comenzi.

       - Ce se întâmplă? întrebă Masklin.

       - E posibil ca oamenii să fi priceput că nu mai conduc ei această maşină, răspunse Obiectul.

       - Nu? Atunci, cine conduce?

       Pe suprafaţa Obiectului luminile se învolburară.

       - Eu.

       Una dintre broaşte căzu de pe creangă şi dispăru în linişte în frunzarul care se zărea undeva jos, departe. Fiindcă animalele foarte mici şi uşoare pot cădea de la înălţimi mari fără să se lovească, e posibil ca ea să fi supravieţuit în lumea-pădure de sub copac. Şi dacă cineva ar fi făcut un clasament al celor mai interesante întâmplări din viaţa broaştelor, căderea aceea ar fi ocupat cu siguranţă locul al doilea.

Celelalte broaşte continuară să înainteze.

       Masklin îl ajută pe Gurder să se deplaseze în lungul altui canal metalic plin de fire. Deasupra se auzeau paşi oamenilor şi mormăiturile lor, care arătau că se află în dificultate.

       - Nu cred că-s prea bucuroşi de ceea ce li se întâmplă, remarcă Gurder.

       - Şi, în momente ca acestea, să sperăm că nu au timp să caute ceva care a fost probabil un şoarece, spuse Masklin.

       - Dar nu e un şoarece, e Angalo!

       - Da, dar după aceea, ei vor crede că a fost un şoarece. Mi se pare că oamenii nu vor să ştie lucruri pe care le găsesc tulburătoare.

       - Şi nomii procedează la fel, spuse Gurder. Masklin privi spre Obiectul pe care îl ţinea sub braţ.

       - Tu chiar conduci avionul ăsta, Concorde?

       - Da.

       - Eu credeam că pentru a conduce ceva e nevoie să învârteşti de roţi, să schimbi viteze şi să faci alte asemenea lucruri, zise Masklin.

       - Toate astea sunt făcut de maşini. Oamenii apasă pe butoane şi învârtesc roţi doar pentru a comanda maşinilor ce să facă.

       - Şi atunci, tu cu ce te ocupi?

       - Eu sunt şeful maşinilor, spuse Obiectul.

       Masklin ascultă o clipă tunetul îndepărtat al motoarelor.

       - Şi asta e greu? se interesă el.

       - Nu în sine. Problema e că oamenii se tot chinuiesc să intervină şi ei.

       - Păi, atunci cred că e mai bine să-l găsim pe Angalo cât mai repede cu putinţă, zise Gurder. Haideţi!

       Se târâră cu dificultate de-a lungul unui alt tunel pentru cabluri.

       - Ar trebui să ne mulţumească pentru că-i permitem Obiectului nostru să facă treaba în locul lor, zise Gurder solemn.

       - Nu prea cred că ei văd lucrurile aşa, răspunse Masklin.

       - Zburăm la o înălţime de 17 000 de metri şi cu o viteză de 2 100 de kilometri pe oră, preciza Obiectul.

       Fiindcă nici unul dintre nomi nu scoase o vorbă, Obiectul adăugă:

       - Adică foarte sus şi foarte repede.

       - Asta e bine, spuse Masklin, care înţelese că Obiectul aştepta de la ei un comentariu.

       - Foarte, foarte repede.

       Cei doi nomi se strecurară prin fanta dintre doi pereţi metalici.

       - Mai repede decât un glonţ, de fapt.

       - Uimitor! comentă Masklin.

       - De două ori mai repede decât viteza sunetului în această atmosferă, continuă Obiectul.

       -Uau.

       - Mă întreb dacă n-ar fi mai simplu să vă explic altfel, zise Obiectul, reuşind să pară uşor plictisit. Un Concorde care merge cu o asemenea viteză v-ar fi putut aduce în mai puţin de cincisprezece secunde de la Magazin şi până la Carieră.

       - Ei, atunci e foarte bine că nu ne-am ciocnit de vreunul în timp ce ne deplasam cu camionul, medita Masklin.

       - O, nu-l mai necăji! interveni Gurder. Vrea doar să-i spui că e băiat bun... Obiect bun... se corectă imediat Abatele.

       - Ba nu, ripostă Obiectul, ceva mai repede decât de obicei Doream doar să subliniez că avionul Concorde este o maşină foarte specializată, care necesită un control foarte precis.

       - Păi, dacă eşti atât de ocupat, poate că n-ar trebui să vorbeşti aşa mult, zise Masklin.

       Luminile Obiectului parcă se repeziră spre Masklin.

       - Ai fost cam grosolan, şopti Gurder.

       - Mi-am petrecut un an întreg făcând numai ce spune Obiectul şi n-am auzit niciodată nici măcar un „mulţumesc", spuse Masklin. Şi cât înseamnă 17 000 de metri, până la urmă?

       - De două ori distanţa de la Magazin la Carieră.

       Gurder se opri.

       - În sus? întrebă imediat. Suntem atât de sus? Privi spre podea.

       - O, măiculiţă! se văicări el.

       - Să nu începi şi tu, interveni Masklin repede. Avem şi aşa destule probleme cu Angalo. Şi nu te mai ţine aşa de ziduri!

       Gurder însă se albise de tot.

       - Trebuie să fim la fel de sus precum chestiile alea pufoase, care se cheamă nori, gâfâi el.

       - Nu, îl contrazise Obiectul.

       - Asta e o oarecare uşurare! oftă Gurder.

       - Norii sunt undeva jos de tot.

       - Oh!

       Masklin îl apucă pe Abate de mână.

       - Nu-l uita pe Angalo!

       Gurder încuviinţă încetişor din cap şi înaintă puţin, cu ochii strânşi, ţinându-se bine de tot ceea ce era împrejurul său.

       - Nu trebuie să ne pierdem capul, zise Masklin. Chiar dacă suntem atât de sus.

       Privi în jos. Metalul de sub picioarele lor părea destul de solid. Trebuia să-ţi foloseşti imaginaţia pentru a vedea prin el tocmai până jos, pe pământ.

       Problema era însă că el avea o imaginaţie foarte bogată.

       - Ugh, oftă el. Hai, Gurder, dă-mi mâna.

       - Păi e chiar în faţa ta.

       - Pardon. N-am văzut-o, fiindcă aveam ochii închişi. Petrecură mult timp mişcându-se încolo şi încoace printre fire, până când, într-un târziu, Gurder spuse:

       - Nu are nici un rost. Nu există o gaură destul de mare prin care să ne putem strecura. Am fi găsit-o, dacă ar fi existat.

       - Atunci va trebui să găsim o cale de a pătrunde în cabină şi de a-l scoate de-acolo, pur şi simplu, zise Masklin.

       - Poftim? Cu toţi oamenii ăia pe-acolo?

       - Vor fi prea ocupaţi ca să ne observe. Nu-i aşa, Obiectule?

       - Aşa e.

       Există un loc care se află atât de sus, încât "jos" nici nu mai există.

       Un pic mai jos însă, o săgeată albă străbătea vârful cerului, întrecând noaptea, depăşind Soarele, traversând în câteva ore un ocean care fusese, cândva, marginea lumii...

       Masklin coborî cu grijă până pe podea şi începu să meargă înainte. Oamenii nici măcar nu se uitau în direcţia lui.

       „Sper că Obiectul se pricepe cu adevărat să conducă avionul" gândi el.

       Se strecură în lungul panourilor în spatele cărora spera să-l găsească ascuns pe Angalo.

       Nu era bine. Avea oroare să fie expus în felul acela. Bineînţeles, probabil că lucrurile stătuseră cu mult mai rău în zilele în care trebuia să meargă singur la vânătoare. Dacă l-ar fi prins ceva atunci, n-ar fi aflat niciodată. Ar fi fost o îmbucătură. De fapt, nimeni nu putea spune cu siguranţă ce ar fi făcut oamenii cu un nom, dacă ar fi prins vreunul...

       Se repezi în umbra binecuvântată.

       - Angalo! şopti el.

       După o vreme, o voce din spatele unor fire răspunse:

       - Cine e?

       Masklin se ridică în picioare.

       - Câte încercări vrei? întrebă pe un ton obişnuit. Angalo se apropie în grabă.

       - M-au urmărit, se plânse el. Iar unul dintre oamenia băgat mâna...

       - Ştiu. Hai să mergem, cât sunt ocupaţi.

       - Dar ce se întâmplă? întrebă Angalo, în timp ce se grăbeau spre lumină.

       - Obiectul pilotează avionul.

       -Cum? Dar nu are mâini! Nu poate nici măcar să schimbe o viteză sau ceva...

       - Se pare că o face pe şeful cu computerele care conduc, de fapt, avionul. Haide!

       - M-am uitat pe fereastră, bolborosi Angalo. E numai cer peste tot.

       - Nu-mi aduc aminte de asta, zise Masklin.

       - Mai lasă-mă să mă uit o dată... începu Angalo.

       - Uite ce e, Gurder ne aşteaptă şi nu avem nevoie de alte încurcături...

       - Dar e mult mai fain decât orice camion... Se auzi un zgomot gâtuit.

       Nomii priviră în sus.

       Unul dintre oameni se uita la ei. Avea gura deschisă, iar pe faţa lui se întipărise o expresie care arăta ce multe dificultăţi va întâmpina pentru a explica ceea ce tocmai văzuse. Mai ales lui însuşi.

       Omul începea să se ridice în picioare.

       Angalo şi Masklin se priviră unul pe celălalt disperaţi.

       - Fugi! strigară.

       Gurder pândea din umbră lângă uşă când trecură alergând pe lângă el, cu braţele şi picioarele mişcându-se ca nişte pistoane. Abatele îşi sumese poalele rasei şi porni după ei.

       - Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?

       - Ne urmăreşte un om.

       - Aşteptaţi-mă şi pe mine! Aşteptaţi-mă şi pe mine! Masklin se afla cu un pas înaintea celorlalţi doi în timp ce fugeau prin intervalul dintre rândurile de oameni. Aceştia nu acordau nici o atenţie celor trei umbre micuţe care alergau printre scaune.

       - N-ar fi trebuit... să stăm... şi să privim! gâfâi Masklin.

       - Da!... S-ar putea... să nu mai avem... niciodată... o asemenea şansă, se tângui Angalo.

       - Asta poţi s-o mai spui o dată. Podeaua tremură uşor.

       - Obiectule, ce faci?

       - Creez o diversiune.

       - Abţine-te! Toată lumea după mine!

       Masklin se năpusti între două scaune, ocoli o pereche gigantică de pantofi şi se aruncă pe burtă, pe covor. Ceilalţi îl urmară.

       La câţiva centimetri de ei, erau două picioare imense de om.

Masklin trase Obiectul mai aproape de faţa lui.

       - Dă-le înapoi avionul! şopti el.

       - Speram să mi se permită să efectuez manevrele de aterizare, răspunse Obiectul.

       Deşi vocea lui era întotdeauna plată şi lipsită de inflexiuni, Masklin simţi că, în momentul acela, suna pofticioasă.

       - Ştii cum să faci un avion să aterizeze? întrebă Masklin.

       - Mi-ar plăcea să am ocazia să învăţ...

       - Dă-le înapoi avionul chiar acum!

       Se simţi un şoc uşor şi Masklin văzu o schimbare în modelul luminiţelor de pe suprafaţa Obiectului. Respirară uşuraţi.

       - Acum, dacă se poate, vă rog să vă comportaţi responsabil măcar cinci minute.

       - Îmi pare rău, Masklin, zise Angalo.

       Încerca să pară spăşit, dar nu prea îi ieşea. Masklin recunoscu strălucirea din ochi şi surâsul aproape nebunesc ale cuiva care foarte aproape de a ajunge în raiul său personal.

       - Numai că era atât de... Ştii că şi sub noi e tot albastru? E ca şi cum nici nu ar exista deloc pământ acolo! Şi...

       - Dacă Obiectul încearcă să mai ia şi alte lecţii de pilotaj, s-ar putea să constatăm că-i adevărat, zise Masklin, întunecat. Hai mai bine să stăm cu toţii jos şi să nu mai scoatem o vorbă.

       Stătură în linişte câtăva vreme, sub fotoliu. Apoi, deodată, Gurder spuse:

       - Omul ăla are o gaură în ciorap.

       - Şi ce dacă? întrebă Angalo.

       - Nu ştiu, am zis şi eu... Pur şi simplu nu m-am gândit niciodată că oamenii ar putea avea găuri în ciorapi.

       - Dacă ai ciorapi, nu pot să-ţi lipsească nici găurile prea multă vreme, zise Masklin.

       - Da, dar ăştia sunt ciorapi de calitate, replică Angalo. Masklin îi privi cu atenţie. Lui i se păreau nişte ciorapi absolut obişnuiţi. Nomii din Magazin îi foloseau pe post de saci de dormit.

       - De unde ştii?

       - Sunt „Stilu'lui Antimiros", zise Angalo. „Garantat, 85% poliputeketlon". Erau de vânzare în Magazin. Costă cu mult mai mult decât alţi ciorapi. Uite, încă se mai vede eticheta.

       Gurder oftă.

       - Ce bine era în Magazin! murmură el.

       - Iar pantofii ăştia, continuă Angalo, arătând către formele acelea albe care semănau cu nişte bărci trase la mal, dar zărite de departe, îi vezi? Sunt „Suflet de Cauciuc". Foarte scumpi.

       - Nu prea mi-au plăcut niciodată, zise Gurder. Îs prea moi. Eu i-am preferat întotdeauna pe cei „Bărbăteşti, Maro, cu Şiret". Nicăieri nu poate avea un nom un somn mai liniştit decât într-o pereche de asemenea pantofi.

       - Pantofii ăia cu Suflet, sunt şi ei din Magazin? întrebă Masklin, cu grijă.

       - O, da. Comandă specială.

       - Hmm.

       - Masklin se ridică şi merse până la o geantă mare de piele pe jumătate băgată sub scaun. Ceilalţi îl priviră cum se caţără pe ea şi cum se ridică apoi, pentru ca, foarte repede, să arunce o privire peste mânerul fotoliului. Se lăsă apoi să cadă la loc.

       - Măi să fie, zise el cu o voce în care se simţea o veselie nebunească. Te pomeneşti că geanta asta e şi ea din Magazin.

       Gurder şi Angalo o priviră critic.

       - Nu prea mi-am petrecut multă vreme pe la Articolele de Turism, zise Angalo. Dar acum, că mi-ai atras atenţia, cred că ar putea fi o „Lucrată manual din piele de viţel".

       - „Pentru directorii de succes", adăugă Gurder. Da, s-ar putea să fie.

       - V-aţi gândit vreodată cum o să coborâm din avion?

întrebă Masklin.

       - Păi, în acelaşi fel în care ne-am urcat, zise Angalo, care nu se gândise la asta.

       - Cred că s-ar putea să fie cam greu, fiindcă oamenii au cam intrat la idei, zise Masklin. De fapt, nu este exclus să înceapă să ne caute. Chiar dacă ne consideră nişte şoareci. Dacă aş fi în locul lor, n-aş accepta şoareci într-un avion ca ăsta. Ştiţi ce buni sunt şoarecii la ros cablurile electrice. Un şoarece care se uşurează în interiorul computerului tău s-ar putea să se dovedească foarte periculos atunci când te afli la 17 000 de metri înălţime. Cred că oamenii o să trateze treaba asta cu multă seriozitate. Deci va trebui să coborâm o dată cu pasagerii.

       - Da, da! Ca să ne lipească de podele, protestă Angalo.

       - Mă gândeam că poate... am putea să... intrăm în geanta asta, sugeră Masklin.

       - Ridicol! exclamă Gurder. Masklin respira adânc.

       - Îi aparţine lui Nepot, Richard, 39, înţelegi? Tocmai am verificat, adăugă Masklin privind expresiile feţelor lor. L-am mai văzut şi înainte şi stă pe fotoliul de deasupra noastră. Nepot, Richard, 39. Este chiar acum deasupra noastră. Citeşte un ziar. Aici sus. Chiar el.

       Gurder devenise roşu. Îl îmboldi pe Masklin cu un deget.

       - Te aştepţi, cumva, ca eu să cred că Richard Arnold, Nepotul lui Fraţii Arnold (din 1905), are găuri în ciorapi?

       - Poate că tocmai asta îi face să fie ciorapi sfinţi, îşi dădu Angalo cu părerea. Pardon, pardon, încercam şi eu să mai destind atmosfera! Nu trebuie să te uiţi aşa la mine.

       - Urcă şi convinge-te singur, zise Masklin. Eu o să te ajut. Trebuie doar să ai grijă.

       Îl împinseră pe Gurder în sus. Când coborî, Abatele rămase tăcut.

       - Ei? întrebă Angalo nerăbdător.

       - Are şi iniţialele „RA" înscrise cu litere de aur pe geantă, zise şi Masklin, care începu să-i facă semne disperate lui Angalo, fiindcă Gurder arăta de parcă tocmai văzuse o fantomă.

       - Da! Nu-ţi aduci aminte că se poate şi asta? aprobă Angalo imediat. „Monogramă aurită pentru numai 5,95". Aşa scria pe semnul din Magazin.

       - Spune ceva, Gurder! strigă Masklin. Nu sta pur şi simplu aşa, cu faţa asta...

       - Pentru mine e un moment foarte solemn, zise Gurder, într-un târziu.

       - Iar eu mă gândeam că am putea să tăiem un colţişor, ca să ne strecurăm la fundul genţii, zise Masklin.

       -Nu sunt destul de vrednic pentru asta, mormăi Gurder.

       - Probabil că nu, zise Angalo, vesel. Dar nu te teme, nu o să spunem nimănui.

       - Iar Nepot, Richard, 39, o să ne ajute, preciză Masklin, sperând că Gurder era în stare să priceapă. N-o să o ştie, dar o să ne ajute, aşa încât va fi în regulă. Probabil că aşa ne este scris.

       „Nu scris de cineva, ci scris aşa, în general", îşi spuse Masklin.

       Gurder medită o clipă.

       - Bine, în ordine, aprobă el. Dar n-o să tăiem geanta. Putem intra prin fermoare.

       Şi aşa făcură. Fermoarul se înţepeni un pic, la jumătate, ca toate fermoarele, dar nu e nevoie de cine ştie ce spaţiu pentru ca un nom să încapă într-o geantă.

       - Şi ce-o să ne facem dacă o să se uite înăuntru? întrebă Angalo.

       - Nimic, zise Masklin. O să-i zâmbim. Cred.

       Cele trei broaşte erau acum departe, în lungul ramurii. Ceea ce păruse o potecă netedă de lemn verde-cenuşiu se dovedea a fi un labirint de coajă aspră, rădăcini şi muşchi. Frica era aproape insuportabilă pentru nişte broaşte care-şi petrecuseră întreaga viaţă într-o lume cu marginile înconjurate de petale.

       Continuară însă să meargă. Nu cunoşteau semnificaţia cuvântului „retragere". Sau a oricărui alt cuvânt.

4.

HOTELURI - Locuri în care OAMENII CĂLĂTORI parchează peste noapte. Alţi oameni le aduc mâncare, inclusiv faimoasele SANDVIŞURI CU ŞUNCĂ, LĂPTUCI ŞI ROŞII. Mai există şi paturi, şi prosoape, şi chestii deosebite din care plouă peste oameni ca să-i cureţe.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie.)

       Întunecime.

       - E foarte întuneric aici, Masklin.

       - Da, iar eu nici măcar nu mă pot aşeza confortabil.

       - Ei bine, o să ne mulţumim cu ce avem.

       - O perie de păr! Tocmai m-am aşezat pe o perie de păr.

       - Vom ateriza în curând.

       - Bine.

       - Şi mai e şi un tub cu ceva...

       - Mi-e foame. Nu e nimic de mâncare pe-aici?

       - Parcă mai aveam aluna aia.

       - Unde? Unde?

       - Na, că m-ai făcut s-o scap!

       - Gurder?

        -Da.

       - Ce faci? Nu cumva tai ceva?

       - Îşi taie ciorapul ca să-şi facă o gaură. Tăcere.

       - Şi ce dacă? Dacă vreau o gaură, pot să mi-o fac. E ciorapul meu.

       Şi mai multă tăcere.

       - E doar un om oarecare, Gurder. Nu are nimic extraordinar.

       - Păi, suntem în geanta lui, nu-i aşa?

       - Da, dar nu ai spus chiar tu însuţi că Fraţii Arnold există doar în minţile noastre? Nu-ţi aminteşti?

       - Ba da.

       - Şi atunci, de ce îţi faci o gaură în ciorap?

       - Pentru că mă ajută să mă simt mai bine. Atâta tot. Şi cu asta am închis subiectul.

       - Suntem pe punctul de-a ateriza.

       - Cum o să ştim când...?

       - Sunt sigur că aş fi putut să aterizez mai bine. In cele din urmă...

       - Am ajuns în locul acela, Florida? Angalo, ia-ţi piciorul de pe faţa mea!

       - Da. Această ţară, în mod tradiţional, îi întâmpină pe imigranţi cu braţele deschise.

       - Şi asta suntem noi?

       - Din punct de vedere tehnic, sunteţi în tranzit spre o altă destinaţie.

       - Care?

       - Stelele.

       - Of, Obiectule!

       - Da?

       - Există vreo mărturie despre alţi nomi care să mai fi fost pe-aici?

       - Ce vrei să spui?

       - Noi suntem nomii!

       - Da, dar poate că au mai fost şi alţii.

       - Păi, numai noi existăm! Nu-i aşa?

       Mici luminiţe colorate clipiră în întunericul din geantă.

       - Obiectule? repetă Masklin.

       - Cercetez datele disponibile. Concluzie: nu s-a semnalat nici o mărturie demnă de încredere a întâlnirii cu nomii. Toţi imigranţii înregistraţi erau mai înalţi de zece centimetri.

       - Ei, mă întrebam şi eu... Mă întrebam dacă suntem cu adevărat singuri pe lume.

       - Ai auzit ce-a spus Obiectul! Nici o mărturie demnă de încredere... Aşa a zis.

       - Până astăzi, nimeni nu ne-a mai văzut.

       - Obiectule, ştii ce se va întâmpla în continuare?

       - O să trecem pe la Imigrări şi apoi pe la Vamă. Sunteţi acum, sau aţi fost vreodată, membri ai unei organizaţii subversive?

       Tăcere.

       - Ce? Noi? Cu noi vorbeşti? De ce ne întrebi aşa ceva?

       - Pentru că e genul de întrebare care se pune pe-aici. Monitorizez comunicaţiile.

       - Aha, nu cred că am fost membrii vreunei organizaţii. Am fost?

       - Nu.

       - Nu.

       - Nu, nu cred să fi fost vreodată. Dar ce înseamnă „subversiv"?

       - Scopul întrebării este acela de a stabili dacă aţi venit aici ca să răsturnaţi guvernul Statelor Unite ale Americii.

       - Nu cred că dorim să facem asta. Nu-i aşa?

       - Nu.

       - Nu.

       - Nu, nu vrem. Nu trebuie să-şi facă griji în privinţa noastră.

       - E însă o idee tare deşteaptă, medită Gurder cu voce tare.

       - Care?

       - Să pui întrebări când vine lumea. Dacă ar dori cineva să vină aici ca să facă răsturnări subversive, toată lumea ar sări pe el imediat după ce ar răspunde „Da".

       - E o şmecherie tare deşteaptă, spuse şi Angalo cu voce admirativă.

       - Nu, nu vrem să producem vreo răsturnare, îi spuse Masklin Obiectului. Noi vrem doar să furăm unul dintre avioanele-care-merg-drept-în-sus. Cum spuneai că se numesc?

       - Navete spaţiale.

       - Da. Şi apoi plecăm imediat. Nu vrem să le pricinuim vreun neajuns.

       Simţiră cum geanta se loveşte de ceva şi apoi este aşezată jos.

Se auzi un zgomot scrâşnit, încetişor, care rămase neobservat în hărmălaia din aeroport. În pielea genţii apăru o gaură foarte mică.

       - Ce face? întrebă Gurder.

       -Nu te mai împinge, zise Masklin. Nu mă pot concentra.

       - Ăăă... se pare că suntem într-un şir de oameni.

       - Dar aşteptăm de veacuri întregi, se plânse Angalo.

       - Cred că îi întreabă pe toţi dacă nu cumva vor să pună la cale vreo răsturnare, spuse Gurder cu înţelepciune.

       - Nu prea îmi place să vă atrag atenţia asupra unui asemenea lucru, zise Angalo, dar oare cum o să găsim Naveta aia?

       - O să hotărâm la momentul potrivit, răspunse Masklin, destul de nesigur.

       - Acum e momentul potrivit, nu se lăsă Angalo. Nu-i aşa?

       Masklin ridică neajutorat din umeri.

       - Doar nu credeaţi că o să ajungem în locul ăsta, Florida, şi o să vedem semne pe care să scrie: „Luaţi-o pe-aici către spaţiu", zise Angalo, plin de sarcasm.

       Masklin spera că gândurile nu i se pot citi pe faţă.

       - Bineînţeles că nu! protestă el.

       - Şi atunci, ce-o să facem în continuare? insistă Angalo.

       - O să... Noi vom... Îl vom întreba pe Obiect, răspunse Masklin, cu o mare uşurare. Da, da, asta o să facem. Obiectule!

       - Da.

       - Ce trebuie să facem mai departe? întrebă Masklin, ridicând din umeri.

       - Ei uite asta numesc eu planificare adevărată! zise Angalo.

       Geanta se întoarse de pe-o parte pe alta. Nepot, Richard, 39, înainta în şir.

       - Obiectule, te-am întrebat ce trebuie să fac...

       - Nimic.

       - Cum putem să nu facem nimic?

       - Punând în practică absenţa oricărei activităţi.

       - La ce bun?

       - Scria în ziar că Richard Arnold urma să meargă în Florida, pentru a asista la lansarea satelitului de comunicaţii. Deci el merge acum spre locul în care se află satelitul. Ergo, noi o să mergem cu el.

       - Cine-i Ergo? întrebă Gurder, privind în jur. Obiectul clipi din luminiţe către el.

       - Înseamnă „ deci". Masklin avea îndoieli.

       - Şi crezi că o să ia cu el geanta?

       - Nu sunt foarte sigur.

       Nu erau prea multe lucruri în geantă, iar Masklin trebuia să fie de acord cu asta. Conţinea mai ales ciorapi, hârtii, câteva efecte personale, cum ar fi peria de păr şi o carte care se numea Spionul fără nădragi. Acest ultim obiect le cauzase destulă îngrijorare atunci când se deschisese fermoarul genţii, imediat după aterizarea avionului. Nepot, Richard, 39, îndesase însă cartea printre hârtii, fără să se uite înăuntru. Acum, că în geantă se strecura o geană de lumină, Angalo încerca sa o citească. Din când în când, murmura în barbă.

       - Eu cred, zise Masklin, într-un târziu, că Nepot, Richard, 39, nu o să meargă direct să se uite cum pleacă în zbor satelitul. Sunt sigur că mai întâi se va duce undeva să doarmă. Ştii când decolează Naveta aia, Obiectule?

       - Incert. Pot vorbi doar cu computerele care se află în raza mea de acţiune. Computerele de aici se ocupă doar de treburile aeroportului.

       - Oricum, trebuie să meargă să mai şi doarmă undeva, spuse Masklin. Oamenii dorm aproape tot timpul nopţii. Cred că atunci ar trebui şi noi să părăsim geanta.

       - Şi apoi îi putem vorbi, zise Gurder. Ceilalţi îl priviră uimiţi.

       - Păi, nu de asta am venit? întrebă Abatele.

       - La început? Da. Voiam să-l rugăm să salveze Cariera.

       - Dar e om! izbucni Angalo. Chiar şi tu ar fi trebuit să pricepi asta până acum. N-o să ne ajute! De ce-ar face-o? E doar un om ai cărui strămoşi au construit un magazin. De ce continui să crezi că el e doar o părticică dintr-un nom mai mare, aflat undeva în ceruri.

       - Pentru că nu am altceva în care să cred! strigă, la rândul, lui Gurder. Iar tu, dacă nu crezi în Nepot, Richard, 39, de ce te afli în geanta asta?

       - E doar o coincidenţă...

       - Întotdeauna spui asta! Întotdeauna spui că e doar o coincidenţă.

       Geanta se mişcă atât de mult, încât îşi pierdură echilibrul şi căzură unul peste altul.

       - Ne mişcăm, zise Masklin, care se uita încă prin gaura pe care o făcuse în piele, bucuros să anunţe orice eveniment în măsură să pună capăt certei dintre cei doi. Acum mergem de-a lungul unei podele. Văd o mulţime de oameni. O mulţime.

       - Întotdeauna e aşa, oftă Gurder.

       - Unii dintre ei ţin în mâini semne cu nume scrise pe ele.

       - Şi asta e tipic omenesc, adăugă Gurder.

       Nomii erau obişnuiţi cu oameni care poartă semne. Unii dintre oamenii din Magazin obişnuiau să-şi poartă numele afişat tot timpul. De fapt, ei aveau şi nume stranii, foarte lungi, cum ar fi „D-na J.E. Williams, supraveghetor" sau „Salut, numele meu este Tracey". Nimeni nu ştia de ce oamenii erau nevoiţi să-şi afişeze numele. Poate fiindcă, altfel, le uitau.

       - Ţineţi-vă bine, îi atenţiona Masklin. Asta-i de rău! Unul dintre oameni poartă un semn pe care scrie „Richard Arnold". Ne îndreptăm spre el. Vorbim cu ei.

       Sunetul grav şi înfundat al vocii umane se rostogoli peste nomi ca un tunet.

       Huum-vuum-buum ? Fuum-huum-zuum-buum.

       Huum-zuum-buum-fuum ? Buum!

       - Obiectule, înţelegi ce zic? întrebă Masklin.

       - Da. Omul cu semnul a venit aici ca să-l conducă pe omul nostru la un hotel. Asta e un loc în care oamenii dorm şi sunt hrăniţi. Restul vorbelor sunt tot felul de chestii pe care oamenii şi le spun unii altora ca să se asigure că mai sunt încă în viaţă.

       - Cum adică? întrebă Masklin.

       - Păi zic lucruri precum: „ Ce mai faci? ", „ O zi bună " şi „ Ce părere ai de vremea asta? " Toate sunetele astea înseamnă, de fapt: „ Sunt în viaţă, la fel ca tine. "

       - Da. Dar şi nomii spun astfel de lucruri. Asta se numeşte „a te întreţine cu ceilalţi". Ai putea şi tu să încerci aşa ceva într-o zi.

       Geanta fu smulsă într-o parte şi apoi lovi ceva. Nomii se agăţară cu disperare de obiectele din interior. Angalo atârna, ţinându-se cu o  singură mână. Încerca să-şi păstreze locul de pe carte.

       - Iar mi-i foame, zise Gurder. Nu e nimic de mâncare în geantă?

       - În tubul ăsta e nişte pastă de dinţi.

       - Nu, mersi, o să renunţ la pasta de dinţi. Se auzi un huruit. Angalo privi în sus.

       - Ştiu sunetul ăsta. Motor cu combustie infernă. Suntem într-un vehicul.

       - Din nou? protestă Gurder.

       - O să coborâm cât de curând putem, zise Masklin.

       - Ce fel de camion e ăsta, Obiectule? vru să ştie Gurder.

       - E un elicopter.

       - E foarte zgomotos, spuse Gurder, care nu cunoştea semnificaţia cuvântului.

       - E un avion fără aripi, completă Angalo, care ştia ce înseamnă.

       Gurder medită câteva momente, înfiorându-se la un gând fugitiv.

       - Obiectule, zise el pe un ton pierit.

       - Da.

       - Dacă n-are aripi, ce-l ţine în aer pe...? începu Gurder.

       - Ştiinţa.

       - Aha. Bine. Ştiinţa? Foarte bine. Înseamnă că totul e în regulă.

       Zgomotul continuă vreme îndelungată. La un moment dat, deveni o parte a lumii nomilor, aşa încât, atunci când se opri, liniştea fu un adevărat şoc.

       Şedeau întinşi pe fundul genţii, prea descurajaţi pentru a vorbi. Simţiră cum geanta este luată în mâini, pusă jos, apucată, dusă mai departe, aşezată undeva, ridicată încă o dată şi apoi aruncată pe ceva moale.

       Imediat simţiră o binecuvântată nemişcare.

       Într-un târziu, se auzi şi vocea lui Gurder:

       - În regulă. Ce aromă ziceai că are pasta aia de dinţi?

       Masklin găsi Obiectul într-un snop de agrafe de birou, praf şi bucăţele de hârtie mototolită, undeva pe fundul genţii.

       - Ştii cumva unde ne aflăm, Obiectule?

       - Camera 103, Hotelul,, Orizonturi noi", Plaja Coco-tierilor, răspunse Obiectul. Monitorizez comunicaţiile.

       Gurder îşi făcu loc pe lângă Masklin.

       - Trebuie să ies, zise el. Nu mai rezist aici. Propteşte-mă niţel, Angalo. Cred că pot să ating vârful genţii...

       Se auzi zgomotul prelung al fermoarului. Nomii ţâşniră spre primul adăpost care le ieşi în cale.

       Masklin privi cu oroare o mână mai înaltă decât el care coborî, se strânse în jurul unei genţi mai mici, conţinând pasta de dinţi şi un prosop, şi apoi o ridică.

       Nomii nu se mişcară.

       După o vreme, se auzi zgomotul îndepărtat al unei ape care curge.

       Nomii tot nu se mişcară.

       Buum, buumfuumfuum zuum-huum-huum, ciuum, ciuum zuum huuum...

       Vocea omului aproape că acoperea zgomotul picăturilor. Şi parcă şi ecoul era ceva mai puternic decât în mod normal.

       - Sună... de parcă ar... cânta? şopti Angalo. ...hoom... huum-buum-buum hinim... zuum-huum-buum HUUuuUUUmmm Buum.

       - Ce se întâmplă, Obiectule? şopti şi Masklin.

       - A intrat într-o cameră ca să lase apa să-l plouă, răspunse Obiectul.

       - Şi oare de ce face asta?

       - Presupun că vrea să se cureţe.

       - Deci vom fi în siguranţă dacă ieşim din geantă acum?

       - „ Siguranţă " e un cuvânt discutabil.

       - Păi, nu asta facem? Nu-l folosim în discuţie?

       - Ceea ce voiam să spun este că nimic nu e pe deplin sigur. Cred însă că omul o să se ude o vreme destul de îndelungată.

       - Da, are o mulţime de piele de curăţat, zise Angalo. Haideţi! Să mergem.

       Geanta stătea pe un pat. Coborâră destul de uşor până pe podea, lăsându-se să alunece pe cuvertură.

       ...huum-huum bunUUUUM buum...

       - Şi acum ce facem? vru să ştie Angalo.

       - Vrei să spui, „ce facem după ce mâncăm", zise Gurder cu hotărâre.

       Masklin tropăi în lungul covorului gros. Pe peretele cel mai apropiat se vedea o uşă înaltă, de sticlă. Era uşor întredeschisă, lăsând să pătrundă înăuntru o briză caldă, dar şi sunetele nopţii.

       Un om ar fi auzit bâzâitul şi zvonurile greierilor şi ale altor creaturi mici şi misterioase, al căror rol în viaţă este să stea în tufişuri şi să scoată sunete tot pe măsura lor. Dar nomii auzeau zgomotele încetinite, întinse şi grave, precum muzica dintr-un casetofon care nu are destul curent electric. Pentru ei, întunericul era plin de huruitul şi gâlgâiala sălbăticiei.

       Gurder i se alătură lui Masklin şi adulmecă neliniştit întunericul.

       - N-ai putea să te duci să vezi dacă nu găseşti ceva de mâncare? îl rugă el.

       - Am sentimentul îngrozitor, zise Masklin, că, dacă aş ieşi acum, s-ar găsi ceva de mâncare, dar tocmai eu aş fi acel ceva.

       În spatele lor, vocea omului continua să cânte. ... buum-huum-hiium-BUUuuuMMM uomp nomp...

       - Obiectule, despre ce cântă omul? întrebă Masklin.

       - E destul de greu de urmărit. In orice caz, se pare că vrea să le spună tuturor că a făcut ceva în felul lui.

       - Dar ce anume a făcut?

       - Nu am destule date. Dar, orice ar fi făcut, a făcut a) la fiecare pas de pe autostrada vieţii şi b) fără timiditate...

       Se auzi o ciocănitură la uşă. Cântecul se opri. La fel şi fâşâitul apei. Nomii alergară să se adăpostească.

       - Sună cam periculos, şopti Angalo. Vreau să zic, să cinicii pe autostradă. Ar fi fost mai potrivit ca fiecare pas al vieţii să fie făcut pe trotuar...

       Nepot, Richard, 39, ieşi din camera-cu-ploaie cu un prosop în jurul taliei. Deschise uşa. Alt om, care avea toate hainele pe el, intră cu o tavă. Se auzi un schimb scurt de replici, iar omul îmbrăcat puse tava jos şi apoi plecă. Nepot, Richard, 39, dispăru din nou în camera-cu-ploaie.

       ...buuh-buuh buuh-buuh huum hulIUUmm...

       - Mâncare! şopti Gurder. Pot să o miros! E mâncare pe tava aia.

       - E un sandviş cu şuncă, lăptuci şi roşii, o salată de crudităţi cu maioneză, şi cafea, zise Obiectul.

       - De unde ştii? întrebară la unison cei trei nomi.

       - A comandat când s-a cazat.

       - Salată de crudităţi! murmură Gurder, în extaz. Cafea! Şuncă!

       Masklin privi în sus. Tava fusese lăsată pe marginea unei mese.

Lângă ea se afla o lampă. Iar Masklin trăise în Magazin destul de mult timp ca să ştie că acolo unde era o lampă exista şi un cablu.

       Nu întâlnise niciodată un cablu pe care să nu se poată urca.

Mesele regulate, asta era problema. Nu se acomodase niciodată cu ele. Când locuise în Exterior, înainte de a ajunge în Magazin, se obişnuise să reziste zile întregi fără să mănânce, şi apoi, când hrana venea, în cele din urmă, obişnuia să mănânce până era cât pe-aci să crape. Nomii din Magazin însă doreau să mănânce de mai multe ori într-o singură oră. De fapt, erau obişnuiţi să mănânce tot timpul. Dacă ratau fie şi numai şase-şapte mese, începeau să se plângă.

       - Cred că aş putea ajunge acolo sus, zise el.

       - Da, da, îl aprobă Gurder cu entuziasm.

       - Dar oare e bine să mâncăm sandvişul lui Nepot, Richard, 39?

       Gurder făcu ochii mari. Apoi clipi repede.

       - Asta e o dilemă teologică foarte profundă, murmură el. Dar sunt prea înfometat ca să mă pot gândi limpede la ea, aşa că hai să mâncăm întâi sandvişul şi apoi, dacă se va dovedi că am greşit, promit că o să fiu foarte supărat.

       ... buum-huum uop uop,fuum huum...

       - Omul spune că sfârşitul e aproape şi că priveşte spre o perdea, traduse Obiectul. Cred că e perdeaua de la duş.

       Masklin se ridică în lungul firului şi ajunse apoi pe masă, simţindu-se îngrozitor de expus.

       Era evident că floridienii aveau o concepţie diferită despre sandvişuri. Şi în Alimentara Magazinului se vindeau sandvişuri.        Denumirea semnifica uneori ceva foarte subţire, aşezat între două felii de pâine uscată. Sandvişurile floridiene, dimpotrivă, umpleau o tavă întreagă, iar dacă exista vreo bucată de pâine, ei bine, ea era îngropată undeva adânc, într-o junglă de maioneză şi lăptuci. Privi în jos.

       - Grăbeşte-te! şuieră Angalo. Iarăşi s-a oprit apa.

       ...buum-huum huum uop huum uop...

       Masklin împinse deoparte o grămadă mare de crudităţi, îşi făcu loc, apucă sandvişul, îl împinse spre marginea tăvii şi apoi jos pe podea.

       ...fuum huum huum HUUUuuuUUUmmmmm UOP.

       Uşa de la camera în care ploua se deschise.

       - Haide, haide! ţipă Angalo.

       Nepot, Richard, 39, intră în cameră. Făcu câţiva paşi şi apoi se opri.

       Privi spre Masklin.

       Şi Masklin privi spre el.

       Există momente în care însuşi timpul încremeneşte. Masklin îşi dădu seama că se afla într-unui din punctele acelea în care Istoria trage aer în piept şi decide ce să facă în continuare.

       „Pot să rămân aici", gândi el. „Pot să folosesc Obiectul ca să traduc şi să încerc să-i explic totul. Pot să-i spun cât de important este pentru noi să avem o casă a noastră şi să-l întreb dacă nu-i poate ajuta cumva pe nomii din Carieră. Îi pot povesti cum nomii din Magazin credeau că bunicul lui a creat lumea. Probabil că i-ar plăcea să ştie asta. Pare destul de prietenos, pentru un om. S-ar putea să ne ajute. Sau o să ne întindă vreo capcană, o să cheme şi alţi oameni, care o să înceapă să se învârtească în jurul nostru, scoţând mugetele acelea, iar noi o să fim puşi într-o cuşcă şi întemniţaţi. O să se comporte exact ca şoferii avionului Concorde. Probabil că nu vor să ne rănească, dar nu prea înţeleg ce suntem. Iar noi nu avem timp să le explicăm. E lumea lor, nu a noastră.

       E prea riscant. Nu. Nu mi-am dat seama până acum, dar trebuie să o facem în felul nostru..."

       Nepot, Richard, 39, întinse o mână cu mare încetineală şi spuse:

       - Uoomp?

       Masklin sări din alergare.

       Nomii pot cădea de la înălţimi destul de mari fără să se lovească, şi, oricum, şunca, lăptucile şi roşiile din sandviş îi amortizară căderea.

Se văzu o activitate frenetică, apoi sandvişul se ridică pe trei perechi de picioare şi începu să gonească de-a lungul covorului, lăsând în urmă o dâră de maioneză.

       Nepot, Richard, 39, aruncă un prosop după el. Rată. Sandvişul sări peste tocul uşii şi apoi dispăru în noaptea periculoasă, plină de zvonuri.

       Mai erau şi alte pericole în afară de acela de a cădea de pe o ramură. Una din broaşte fu mâncată de o şopârlă. Alte câteva se întoarseră imediat după ce ieşiră din umbra propriei flori, pentru că, aşa cum subliniară, ...mipmip... mipmip....

       Broasca din frunte privi spre grupul ei, care se destrăma. Mai erau una... încă una... încă una... încă una... încă una care se mai adăugau la (fruntea broaştei se încreţi din cauza efortului de a calcula) încă una.

       Câteva dintre cele câteva „încă una" se înfricoşaseră. Broasca din fruntea grupului îşi dădu seama că, dacă aveau să ajungă vreodată la floarea cea nouă şi să supravieţuiască acolo, era nevoie de mai multe broaşte. Mai aveau nevoie de cel puţin încă una, ba chiar de încă una. Le strigă o orăcăială de încurajare.

       - Mipmip!

5.

FLORIDA (sau FLORIDIA) - un loc în care pot fi găsiţi ALIGATORI, ŢESTOASE CU GÂTUL LUNG şi NAVETE SPAŢIALE. E un loc interesant, călduros, umed şi în care se găsesc gâşte. Se mai întâlnesc, de asemenea, şi SANDVIŞURI CU ŞUNCĂ, LĂPTUCI ŞI ROŞII. E mult mai interesant decât multe alte locuri. Atunci când este văzută din aer, forma locului seamănă cu o bucată mai mică înfiptă într-o bucată mai mare.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie.)

       Lăsaţi-vă imaginaţia să devină o cameră de luat vederi...

       Acesta este globul pământesc, o minge strălucitoare, albastră şi albă, asemenea ornamentelor unui inimaginabil brad de Crăciun.

       Găsiţi un continent...

       Măriţi...

       Acesta este un continent, un mozaic de galben, verde şi

maro.

       Găsiţi un loc...

       Măriţi...

       Aceasta este o bucăţică din continent, care se întinde în afară, în marea caldă din sud-est. Cei mai mulţi dintre locuitorii ei îi spun Florida.

De fapt, nu îi spun. Cei mai mulţi dintre locuitorii ei nu îi spun în nici un fel. Nici măcar nu ştiu că există. Cei mai mulţi au şase picioare şi bâzâie. Un număr mare dintre locuitori au opt picioare şi îşi petrec o groază de timp în plase, aşteptând ca locuitorii cu şase picioare să le devină prânz. Mulţi dintre ceilalţi locuitori au patru picioare şi latră sau mugesc, sau chiar zac în mlaştini, pretinzând că sunt buşteni. De fapt, numai o proporţie minusculă a locuitorilor Floridei o reprezintă cei cu două picioare, şi chiar şi cei mai mulţi dintre ei nu îi spun Florida. Doar măcănesc şi zboară de ici-colo.

       Un număr absolut nesemnificativ din punct de vedere matematic al vietăţilor din acest loc în care trăiesc îl numesc, într-adevăr, „Florida". Ei sunt însă cei care contează. Cel puţin, în opinia lor. Iar opinia lor este cea care contează. În opinia lor.

       Măriţi...

       Găsiţi o autostradă...

       Măriţi...

       ...maşinile din trafic fâşâie încetişor prin ploaia uşoară şi caldă...

       Măriţi...

       Între buruienile înalte de pe marginea drumului...

       Măriţi...

       ...ierburile se mişcă într-un fel nu foarte normal pentru nişte plante care se unduiesc în vânt...

       Măriţi...

       ...o pereche de ochi micuţi...

       Măriţi...

       Măriţi...

       Măriţi...

       Click!

       Masklin se întorcea prin iarba udă către tabăra nomilor, asta dacă spaţiul acela minuscul pe care-l găsiseră sub o sacoşă de plastic aruncată de cineva putea fi numit tabără.

       Se scurseseră câteva ore de când fugiseră de Nepot, Richard, 39, aşa după califica mereu Gurder retragerea lor. Soarele se ridica în spatele unor nori de ploaie.

       Traversaseră o autostradă în răstimpul în care nu prea era trafic, rătăciseră apoi prin nişte bălării umede, ferindu-se de orice ciripit sau orăcăit misterios, şi găsiseră, în cele din urmă, sacoşa. Apoi dormiseră. Masklin făcuse de gardă o vreme, fără a fi însă prea sigur împotriva căror pericole îi păzeşte pe ceilalţi.

       Exista şi o latură pozitivă. Obiectul ascultase radioul şi televiziunea, şi descoperise de unde plecau Navetele-care-merg-direct-în-sus. Era la doar treizeci de kilometri depărtare. Şi tăcuseră, indiscutabil, un progres. Parcurseseră aproape un kilometru. Şi, în sfârşit, aveau parte de căldură. Până şi ploaia era caldă. Iar sandvişul cu şuncă, lăptuci şi roşii încă nu se stricase.

       E drept însă că mai rămăseseră vreo douăzeci şi nouă de kilometri de parcurs.

       - Când zici că o să fie lansarea?

       - Peste patru ore, răspunse Obiectul.

       - Asta înseamnă că va trebui să călătorim cu o viteză de aproape opt kilometri pe oră, spuse Angalo cu tristeţe.

       Masklin aprobă din cap. Străduindu-se din toate puterile, un nom putea să parcurgă aproape doi kilometri pe oră, mergând pe un teren neted.

       Nu dăduse prea multă importanţă felului în care ar fi putut trimite Obiectul în spaţiu. Dacă s-ar fi gândit câtuşi de puţin la acest lucru, şi-ar fi imaginat, probabil, că ar fi putut găsi naveta, strecurând apoi Obiectul undeva, înăuntru. Dacă ar fi fost posibil, s-ar fi înghesuit şi ei pe undeva, deşi asta nu era prea sigur. Obiectul spusese că în spaţiu era frig şi nu exista aer.

       - L-ai fi putut ruga pe Nepot, Richard, 39, să ne ajute! strigă Gurder. De ce-ai fugit?

       - Nu ştiu, răspunse Masklin. Presupun că m-am gândit că ar trebui să fim în stare să ne ajutăm şi singuri.

       - Dar ai folosit Camionul. Nomii au trăit în Magazin. Ai folosit un Concorde. Toate astea sunt făcute de oameni. Acum mănânci mâncarea oamenilor.

       Masklin era surprins. Obiectul nu obişnuia să intre prea des în controverse de acest gen.

       - Toate astea sunt altceva, zise el.

       -  Cum adică?

       - Oamenii nu ştiu despre existenţa noastră. Noi furăm ceea ce avem nevoie. Nu ni se dă nimic. Ei cred că asta e lumea lor, Obiectule. Cred că tot ce e pe lume le aparţine. Ei denumesc toate lucrurile şi posedă toate lucrurile. M-am uitat la el şi m-am gândit: Iată un om, în camera unui om, făcând lucruri omeneşti. Cum ar putea să ne înţeleagă vreodată? Cum ar putea el să creadă vreodată că noi, cei mici, existăm cu adevărat şi gândim cu adevărat? Nu pot să las, pur şi simplu, un om să ne conducă vieţile. Nu, pur şi simplu.

       Obiectul clipi din câteva luminiţe.

       - Am ajuns prea departe ca să nu terminăm toate astea prin puterea noastră, murmură Masklin.

       Îi aruncă o privire lui Gurder.

       - În orice caz, când a fost să fie, nici pe tine nu te-am văzut să te năpusteşti spre el şi să-l apuci de deget ca să-l saluţi.

       - Eram copleşit. Întotdeauna e copleşitor să te întâlneşti cu zeii, răspunse Gurder.

       Nu reuşiseră să aprindă focul. Totul era prea umed. Nu fiindcă ar fi avut neapărată nevoie de un foc, dar el ar fi dat vieţilor lor din acel moment o notă de civilizaţie. Cineva reuşise, totuşi, să aprindă acolo un foc, mai demult, pentru că se mai vedeau încă urme de cenuşă.

       - Mă întreb ce mai fac cei de-acasă, zise Angalo după un timp.

       - Sper că fac bine, presupuse Masklin plin de speranţă.

       - Chiar crezi?

       - Ei, mai mult sper decât mă aştept să facă bine, ca să-ţi mărturisesc adevărul.

       - Cred că Grimma ta i-a organizat pe toţi, zise Angalo, încercând să zâmbească.

       - Nu e Grimma mea, oftă Masklin.

       - Nu? Atunci a cui este?

       - Este... (Masklin ezită.) Este a ei. Cred, zise el pierit.

       - A, dar îmi închipuiam că voi sunteţi pe cale să... începu Angalo.

       - Nu suntem. I-am spus că urma să ne căsătorim, dar ea s-a mulţumit să-mi vorbească despre o chestie cu nişte broaşte, se plânse Masklin.

       - Aşa-s femeile, comentă Gurder. Nu ţi-am zis eu că a le lăsa să înveţe să citească a fost o idee proastă? Li se înfierbântă creierul.

       - Mi-a explicat că lucrul cel mai important din lume sunt nişte broaşte mici, care trăiesc într-o floare, începu Masklin, încercând să asculte vocea propriilor sale amintiri.

       Ştia că nu fusese prea atent atunci. Era prea furios.

       - E clar! Înseamnă că poţi să fierbi un ceainic pe capul ei, Îşi dădu cu părerea Angalo.

       - Mi-a spus că a citit toate astea într-o carte.

       - Ce ziceam eu? sări Gurder. Ştiţi că nu am fost niciodată de acord ca toată lumea să înveţe să citească. Aşa o chestie îi dezrădăcinează pe nomi.

       Masklin privi ploaia cu tristeţe.

       - Gândeşte-te puţin la asta, zise el. Nu era vorba chiar despre broaşte, ci despre ideea de broaşte. Spunea că există nişte munţi unde e cald şi plouă mereu, şi că în pădurile tropicale de-acolo există nişte copaci foarte înalţi, şi în ramurile lor cele mai de sus există florile astea mari care se numesc... bromeliade. Parcă aşa... Iar apa intră în flori şi formează acolo bazine mici, şi există un soi de broaşte care depun ouă acolo, iar aceste broaşte mici îşi trăiesc întreaga viaţă în florile din vârful copacilor, fără să afle vreodată despre pământ, şi o dată ce-ai aflat că lumea e plină de asemenea lucruri, viaţa nu va mai fi niciodată la fel ca înainte. (Masklin respiră adânc.) Cam aşa mi-a spus, mărturisi el.

       Gurder privi spre Angalo.

       - Eu unul n-am înţeles nimic.

       - E o metaforă, interveni Obiectul, dar nici unul dintre nomi nu-i acordă vreo atenţie.

       Masklin se scărpină în ureche.

       - Părea că înseamnă foarte mult pentru ea.

       - E o metaforă, repetă Obiectul.

       - Femeile întotdeauna vor câte ceva, zise Angalo. Nevastă-mea e înnebunită după rochii.

       - Sunt sigur că Nepot, Richard, 39, ne-ar fi ajutat, începu Gurder. Dacă i-am fi vorbit, probabil că ne-ar fi dat o masă cumsecade şi...

       - ...o casă într-o cutie de pantofi, completă Masklin.

       - ...şi ne-ar fi dat o casă într-o cutie de pantofi, întări Gurder automat. Nu! Adică, poate. La urma urmei, de ce nu? Am fi dormit şi noi o oră într-un loc decent. Şi apoi am fi...

       - ...am fi fost purtaţi peste tot în buzunarul lui, zise Masklin.

       - Nu neapărat, nu neapărat.

       - Ba da! Pentru că el e mare şi noi suntem mici.

       - Lansarea în trei ore şi cincizeci şi şapte de minute, îi întrerupse Obiectul.

       Tabăra lor temporară era situată deasupra unui canal de scurgere. Se părea că în Florida nu era niciodată iarnă şi, de aceea, malurile erau pline de verdeaţă.

       Pe lângă ei trecu ceva care arăta ca o farfurie de supă, din care se ivea o lingură. Lingura ieşi din apă o clipă, îi privi pe nomi nepăsătoare şi apoi coborî din nou.

       - Ce-a fost asta, Obiectule? întrebă Masklin. Obiectul îşi extinse unul dintre senzori.

       - O ţestoasă cu gât lung.

       - Aha...

       Ţestoasa înotă liniştită mai departe.

       - Ce noroc pe ea! zise Gurder.

       - Poftim? întrebă Angalo, nedumerit.

       - Ce noroc pe ea că are gâtul atât de lung şi este şi numită ţestoasa cu gâtul lung! Ar fi fost tare neplăcut să fi avut un nume ca ăsta şi să aibă gâtul scurt.

       - Lansarea în trei ore şi cincizeci şi şase de minute. Masklin se ridică.

       - Ştii, zise Angalo, mi-aş fi dorit să fi citit mai mult din Spionul fără nădragi. Devenea foarte pasionant.

       - Haide! exclamă Masklin. Să vedem dacă ne putem găsi drumul.

Angalo, care stătea cu bărbia sprijinită în palme, îl privi ciudat.

       - Ce mai e acum?

       - Am venit de-atât de departe, iar acum riscăm să ne oprim din senin...

       Îşi făcură loc printre buruieni. La un moment dat, se folosiră de un buştean căzut ca să traverseze canalul de scurgere.

       - E mult mai multă verdeaţă aici decât acasă, nu? zise Angalo.

Masklin încerca să străbată un maldăr de frunze.

       - E şi mult mai cald, spuse Gurder. Aici au reuşit să repare aerul condiţionat.

       -Nimeni nu repară aerul condiţionat al Exteriorului. Se întâmplă pur şi simplu, protestă Angalo.

       - Uite, într-un aşa loc mi-ar plăcea să trăiesc la bătrâneţe, asta dacă aş fi nevoit să trăiesc în Exterior, continuă Gurder, ignorându-l.

       - E un parc naţional, preciză Obiectul. Este o rezervaţie pentru conservarea mediului înconjurător.

       Gurder îl privi şocat.

       - Cum? Conserve? Făcute din animale?

       - Nu. E un loc în care animalele pot trăi în pace.

       - Vrei să zici că nu ai voie să le vânezi?

       - Da.

       - Masklin, fii atent că nu ai voie să vânezi nimic, zise Gurder.

       Masklin se încruntă.

       Ceva îl neliniştea. Nu putea să-şi dea seama exact ce anume. Probabil că era însă în legătură cu animalele.

       - În afară de ţestoasele cu gâtul lung, Obiectule, poţi să-mi spui ce alte fiinţe mai trăiesc aici?

       Obiectul nu răspunse imediat. Într-un târziu, răspunse:

       - Sunt menţionate vacile de mare şi aligatorii. Masklin încercă să-şi imagineze cum ar fi putut arăta o vacă de mare. Nu suna chiar aşa de rău. Mai văzuse vaci şi înainte. Erau mari şi încete, şi nu mâncau nomi decât cu totul şi cu totul accidental.

       - Ce e un aligator? îl iscodi el.

       Obiectul îi explică.

       - Ce? sări Masklin.

       - Ce? sări şi Angalo.

       - Ce? urlă Gurder, strângându-şi roba în jurul picioarelor.

       - Idiotule! ţipă Angalo.

       - Eu? se aprinse Masklin. De unde să fi ştiut? Ce, e vina mea? O fi existat vreun semn la aeroport care să zică „Bine aţi venit în Floridia, patria marilor amfibieni consumatori de carne şi lungi până la patru metri" şi eu nu l-am văzut?

       Priviră cu atenţie iarba. Lumea umedă şi caldă locuită de insecte şi ţestoase devenise dintr-o dată doar un ascunziş pentru creaturi oribile, cu dinţi imenşi.

       „Ceva ne urmăreşte. Pot să simt asta", îşi spuse Masklin.

       Cei trei nomi se aşezară spate în spate. Masklin se aplecă încetişor şi luă în mână o piatră mare.

       Iarba se mişcă.

       - Obiectul a specificat că nu cresc chiar toţi până la patru metri, zise Angalo, sfâşiind tăcerea.

       - Şi noi care hoinăream prin întuneric, se plânse Gurder. Prin întunericul din care ne pândeau chestii din astea!

       Iarba se mişcă din nou. Şi nu vântul o mişca.

       - Adunaţi-vă! murmură Angalo.

       - Dacă este un aligator, zise Gurder, încercând să pară viteaz, am să-i arăt eu cum poate un nom să moară cu demnitate.

       - Cum vrei, îl aprobă Angalo, cu ochii aţintiţi la bălăriile din faţa lui. Eu unul intenţionez să-i arăt cum poate să fugă un nom cu viteză maximă.

       Ierburile se despărţiră. Dintre ele păşi un nom.

       Se auzi o pârâitură în spatele lui Masklin. Întoarse iute capul din reflex. Numai bine ca să vadă cum apare alt nom. Şi încă unul. Şi încă unul. Cincisprezece.

       Cei trei călători se strânseră unul în altul până când deveniră un fel de animal cu şase picioare şi trei capete.

       „Trebuia sa mă gândesc când am văzut focul", îşi spuse Masklin. „Am stat chiar lângă cenuşa unui foc, m-am uitat la ea, şi nu m-am întrebat nici o clipă cine ar fi putut să-l aprindă."

       Străinii erau îmbrăcaţi în gri. Păreau să fie de toate mărimile. Şi fiecare purta cu el o lance.

       „Aş fi vrut s-o am şi eu pe-a mea", gândi Masklin, încercând să prindă în câmpul său vizual cât mai mulţi străini cu putinţă.

       Nu-şi aţintiseră lăncile asupra lor. Problema este însă că nici nu le aţintiseră în altă parte.

       Masklin gândi că se întâmpla doar foarte rar ca un nom să ucidă un alt nom. În Magazin, asta era considerată o impoliteţe, în timp ce în Exterior... Ei bine, acolo erau atâtea alte chestii care omorau nomii, încât nu se mai punea problema. În plus, era ceva greşit. Şi nu mai era nevoie de alte motive.

       Spera doar ca şi ceilalţi nomi să gândească la fel.

       - Îi ştii pe ăştia? întrebă Angalo.

       - Eu?! se miră Masklin. Bineînţeles că nu. Cum aş putea?

       - Sunt din Exterior. Ştiu şi eu, am presupus că voi ăştia din Exterior s-ar putea să vă cunoaşteţi unii cu alţii.

       - Nu i-am mai văzut niciodată, zise Masklin.

       - Cred, începu Angalo, tărăgănându-şi în mod intenţionat vorbele, că şeful lor e individul ăla bătrân, cu nasul mare şi cu pana aia înfiptă în moţ. Ce zici?

       Masklin îl privi şi el pe nomul bătrân, slab şi înalt, care îi examina, la rândul lui.

       - Nu pare să ne placă prea mult.

       - Nici mie nu prea îmi place cum arată el, zise Angalo.

       - Ai vreo sugestie, Obiectule? întrebă Masklin.

       - Probabil că sunt la fel de înfricoşaţi de voi ca sunteţi şi voi de ei.

       - Mă îndoiesc, zise Angalo.

       - Spune-le că nu le vreţi răul.

       - Aş prefera ca ei să-mi spună mie că nu ne vor nouă răul.

       Masklin făcu doi paşi înainte şi ridică mâinile.

       - Suntem paşnici, zise el. Nu vrem să i se întâmple nimănui nimic rău.

       - Da, şi asta ne include şi pe noi, strigă Angalo. Chiar nu vrem!

       Câţiva dintre străini se dădură înapoi şi-şi ridicară lăncile.

       - Eu am ridicat doar mâinile, zise Masklin peste umăr. De ce s-or fi supărat aşa?

       - Pentru că într-una ai o piatră foarte mare, răspunse Angalo pe un ton plat. Nu ştiu ce să zic despre ei, dar, dacă te-ai fi îndreptat spre mine ţinând aşa ceva în mână, eu unul aş fi fost destul de speriat.

       - Da, însă eu nu sunt foarte sigur că vreau să renunţ la piatră, cugetă Masklin cu voce tare.

       - Probabil că nu ne înţeleg... Gurder se mişcă şi el.

       Abatele nu spusese nimic din momentul în care se întâlniseră cu străinii. Pălise însă foarte tare.

       Ca şi cum i s-ar fi declanşat un fel de detonator intern, Gurder păşi hotărât înainte şi urlă exact în faţa lui Pană-în-Moţ:

       - Cum îndrăzneşti să mă acostezi, măi... măi... exte-riorule! urlă el.

       Angalo îşi acoperi ochii cu mâinile. Masklin strânse piatra în mâini.

       - Ăăă..., Gurder, începu el.

       Pană-în-Moţ dădu însă înapoi. Ceilalţi nomi păreau şi ei nedumeriţi de silueta micuţă, dar explozivă, care se năpustise deodată între ei. Gurder era stăpânit de acea mânie care e aproape la fel de bună ca şi o armură.

       Pană-în-Moţ scârţâi ceva înapoi spre Gurder.

       -  Să nu mă îngâni tu pe mine, măi păgân jegos! zise Gurder. Chiar credeţi că o să ne speriaţi cu lăncile astea?

       - Cred! Şi pe bună dreptate, fiindcă pe mine m-au speriat, şopti Angalo, care se trase mai aproape de Masklin. Ce l-o fi apucat?

       Pană-în-Moţ strigă ceva la nomii lui. Doi dintre ei îşi ridicară lăncile destul de nesiguri. Dintre ceilalţi, câţiva începură să se certe.

       - Asta nu-i a bună, zise Angalo.

       - Da. îl aprobă Masklin. Cred că ar trebui...

       O voce din spatele lor strigă o comandă. Toţi floridienii se întoarseră. La fel şi Masklin.

       Dintre ierburi mai ieşiseră doi nomi. Unul era doar un băieţel. Celălalt era o femeie micuţă şi dolofană, genul de la care ai accepta cu plăcere o plăcintă cu mere. Părul îi era legat într-un coc şi, la fel ca Pană-în-Moţ, avea o pană cenuşie înfiptă în el.

       Floridienii păreau să-i dea ascultare. Pană-în-Moţ strigă ceva, de la depărtare. Femeia zise şi ea două cuvinte, Pană-în-Moţ îşi întinse mâinile deasupra capului şi murmură ceva privind spre cer.

       Femeia începu să se învârtească în jurul lui Masklin şi al lui Angalo de parcă ar fi fost nişte exponate. Când privi spre Masklin, cântărindu-l de sus şi până jos, acesta îi văzu faţa cu claritate şi gândi că arăta exact ca o femeie în vârstă, dar cu funcţie de şef. Ştia că, dacă ea nu avea să-i placă, se aflau într-o mare belea.

       Femeia ridică mâna şi-i luă piatra lui Masklin. El nu se opuse.

Apoi atinse Obiectul.

       Şi Obiectul vorbi. Iar ceea ce zise semăna foarte mult cu cuvintele pe care tocmai le folosise femeia. Ea îşi retrase imediat mâna, uitându-se la Obiect pieziş. Apoi se dădu câţiva paşi în spate.

       La o altă comandă, floridienii formară un fel de „V", cu femeia în vârful ei şi cu cei trei la mijloc.

       - Suntem prizonieri? întrebă Gurder, care se mai răcorise niţel.

       - Nu prea cred, răspunse Masklin. Încă nu suntem prizonieri.

       Prânzul se dovedi a fi gătit dintr-un fel de şopârlă. Lui Masklin îi plăcu destul de mult, fiindcă îi reaminti de vremurile în care trăise în Exterior, înainte să descopere Magazinul. Ceilalţi doi mâncară însă numai pentru că a refuza era nepoliticos, şi era posibil ca impoliteţea să nu fi fost o idee prea bună în relaţia cu nişte nomi care aveau lănci în timp ce tu nu aveai.

       Floridienii îi priviră cu solemnitate.

       Erau cel puţin treizeci, toţi purtând haine identice, gri. Arătau destul de asemănător cu nomii din Magazin, doar că erau ceva mai închişi la culoare şi mult mai slabi. Mulţi dintre ei aveau nasuri mari şi impresionante, despre care Obiectul spuse că erau în regulă din cauza „geneticii".

       Obiectul vorbea cu ei. Din când în când, îşi mai extindea câte un senzor pentru a desena fel de fel de forme în nisip.

       - Obiectul le spune probabil că noi-am-venit-dintr-un-loc-mai-departe-decât-depărtarea-într-o-pasăre-mare-care-nu-dă-din-aripi, zise Angalo.

       Obiectul repeta o mare parte din timp cuvintele pe care le rostea femeia.

       Într-un târziu, Angalo îşi pierdu răbdarea:

       - Ce se întâmplă, Obiectule? De ce vorbeşte numai femeia asta?

       - Ea e şeful acestui grup, răspunse Obiectul.

       - O femeie? Vorbeşti serios?

       - Întotdeauna vorbesc serios. Aşa sunt construit. -Aha.

       Angalo îl înghionti pe Masklin.

       - Dacă află Grimma de chestia asta, chiar că am încurcat-o.

       - Numele ei este Copac-foarte-mic sau Tufiş, continuă

       Obiectul.

       - Şi poţi s-o înţelegi? întrebă Masklin.

       - Treptat. Limba lor e foarte aproape de nomană originală.

       - Cum adică, nomană originală?

       - Limba pe care o vorbeau strămoşii voştri.

       Masklin ridică din umeri. N-avea sens să-şi bată capul cu înţelegerea unui lucru atât de complicat.

       - I-ai vorbit despre noi? întrebă el.

       - Da. Zice că...

       Pană-în-Moţ, care îşi mormăise în barbă până atunci, se ridică, deodată, şi vorbi cu asprime multă vreme, arătând foarte des când la pământ, când la cer.

       Luminiţele Obiectului clipiră.

       - Spune că voi aţi încălcat un teritoriu care-i aparţine Făuritorului-de-Nori. Şi mai spune că asta e foarte rău. Susţine că Făuritorul-de-Nori o să fie tare supărat.

       Din rândul nomilor se auzi un murmur general de aprobare. Tufiş le vorbi însă foarte apăsat. Masklin întinse o mână pentru a-i împiedica pe Gurder să se ridice.

       - Ce zice Tufiş?

       - Nu credea are o atitudine de aprobare faţă de persoana cu moţ. Numele lui este Cel-Care-Ştie-Ce-Gândeşte-Făuritorul-de-Nori.

       - Dar ce e Făuritorul ăsta de Nori?

       - Nu e voie să i se spună numele adevărat. El a făcut pământul şi încă mai lucrează la făurirea cerului. El...

       Pană-în-Moţ vorbi din nou. Vocea lui trăda supărarea. „Trebuie să fim prieteni cu nomii ăştia. Trebuie să existe o cale", gândi Masklin.

       - Făuritorul norilor este - Masklin se gândi foarte adânc -un fel de Fraţii Arnold (din 1905)!

       - Da, răspunse Obiectul.

       - Şi există în realitate?

       - Aşa cred. Sunteţi gata să riscaţi?

       - Ce?

       - Cred că eu cunosc identitatea Făuritorului-de-Nori. Şi cred că ştiu când urmează să mai facă o porţiune de cer.

       - Poftim? Când? întrebă Masklin.

       - In trei ore şi zece minute. Masklin ezită.

       - Stai un pic, zise el încet, păi ăsta este exact răstimpul până când...

       - Da. Pregătiţi-vă toţi trei de fugă. O să scriu acum numele Făuritorului-de-Nori.

       - Şi de ce o să fie nevoie să fugim?

       - S-ar putea să se înfurie foarte tare! Dar n-avem timp de pierdut.

       Obiectul îşi agită un senzor. Nu era proiectat să devină instrument de scris şi de aceea formele pe care le desena erau neregulate, greu de citit.

       Scrijeli patru forme în praf.

       Efectul fu instantaneu.

       Pană-în-Moţ începu să ţipe din nou. Câţiva dintre floridieni săriră în picioare. Masklin îi apucă pe ceilalţi doi călători, pregătindu-se să fugă.

       - Eu chiar c-am să-l bat pe nomul ăla bătrân imediat, se împotrivi Gurder. Cum poate să aibă cineva o minte atât de îngustă?

       Tufiş rămase liniştită, în mijlocul vacarmului care se stârnise în jurul ei. Apoi vorbi, foarte tare, dar şi foarte calm.

       - Le spune că nu e greşit să scrii numele Făuritondui-de-Nori. Făuritorul-de-Nori însuşi îşi scrie adeseori numele. Dar cât de faimos trebuie să fie Făuritorul-de-Nori, dacă până şi aceşti străini îi cunosc numele!

       Explicaţia asta păru să satisfacă aproape pe toată lumea, Însă Pană-în-Moţ reîncepu să bombănească pentru sine.

       Masklin se relaxă puţin şi apoi privi la formele desenate pe nisip.

       -N...A...8...A? întrebă el.

       -E un „S", nu un „8", zise Obiectul.

       - Dar ai vorbit cu ei doar puţin timp, zise Angalo. Cum de-ai aflat aşa ceva?

       - Ştiu foarte bine cum gândesc nomii, replică Obiectul. Întotdeauna credeţi ce citiţi şi luaţi totul în sens propriu. Aveţi nişte minţi care funcţionează numai în sens propriu.

6.

GÂŞTE - un tip de pasăre care zboară mai încet decât un Concorde şi pe care nu primeşti nimic de mâncare. Conform spuselor nomilor care le cunosc bine, o gâscă este cea mai proastă pasăre cu putinţă, cu excepţia unei raţe. Gâştele îşi petrec o mare parte din timp zburând spre alte locuri. Ca mijloc de transport, gâscă lasă mult de dorit.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie.)

       La început, aşa după cum spunea Tufiş, nu a existat nimic în afara pământului. NASA a văzut goliciunea de deasupra pământului şi a decis să o umple cu cer. A construit un loc în mijlocului pământului, din care trimite în sus turnuri pline de nori. Uneori, mai conţin şi stele, fiindcă, noaptea, după ce unul dintre turnurile de nori a urcat, nomii pot vedea stele noi care se mişcă pe cer.

       Pământul din jurul turnurilor de nori era ţara specială a lui NASA. Acolo existau multe animale şi puţini oameni. Era un loc numai bun pentru nomi. De aceea, unii dintre ei credeau că NASA aranjase lucrurile astfel tocmai pentru a le oferi nomilor un loc bun în care să trăiască.

       Tufiş se aşeză.

       - Şi ea chiar crede asta? întrebă Masklin.

       Privi apoi spre luminişul în care Gurder şi Pană-în-Moţ se certau. Nici unul nu înţelegea ce spune celălalt, dar asta nu-i împiedica să se certe.

       Obiectul traduse.

       Tufiş râse.

       - Ea spune că zilele vin, zilele trec, şi cine are nevoie cu adevărat să creadă în ceva? Vede cum se întâmplă fel de fel de lucruri şi acestea sunt tocmai acele lucruri despre care ea ştie că o să se întâmple. Credinţa e un lucru minunat pentru cei care au nevoie de ea. Aşa spune. Ea ştie însă că acest loc îi aparţine lui NASA, pentru că numele lui e scris pe Semne.

       Angalo rânji. Din cauza emoţiei, era aproape cu ochii în lacrimi.

       - Trăiesc chiar lângă locul de unde pleacă avioanele-care-merg-drept-în-sus şi ei cred că e un fel de tărâm magic, zise el.

       - Şi nu e? îşi spuse Masklin, ca pentru sine. In orice caz, nu e mai straniu decât să-ţi imaginezi că Magazinul reprezintă întreaga lume. Obiectule, cum privesc ei avioanele-care-merg-drept-în-sus? Nu-s cam departe?

       - Nu sunt deloc departe. Ea spune că douăzeci şi cinci de kilometri nu e cine ştie ce cale. Spune că pot ajunge acolo în mai puţin de o oră.

       Tufiş încuviinţă spre marea lor uimire, şi apoi, fără să mai scoată o vorbă, se ridică şi plecă printre ierburi. Le făcu semn să o urmeze. Şase floridieni porniră în spatele ei, formând un „V", cu şefa în vârf.

       După câţiva metri de verdeaţă, văzură în faţa lor un mic lac.

       Nomii erau obişnuiţi cu întinderile de apă. Lângă aeroport văzuseră nişte rezervoare, care erau folosite chiar şi de raţe. Dar chestiile acelea care lopătau entuziast spre ei erau mult mai mari decât raţele. În plus, raţele erau aidoma multor altor animale care recunoşteau la nomi dacă nu mărimea, măcar forma unui om, şi de aceea se ţineau la distanţă. Nu veneau de-a dreptul spre ei, de parcă simpla lor vedere era cel mai bun lucru care li se întâmplase în ziua aceea.

       Unele dintre creaturile văzute aproape că zburau de nerăbdare ca să ajungă la nomi.

       Masklin privi instinctiv în jur, încercând să-şi găsească o armă. Tufiş îl apucă de braţ, clătină din cap şi spuse două vorbe.

       - Sunt prietenoase, traduse Obiectul.

       - Nu prea arată.

       - Sunt gâşte, zise Obiectul. Sunt inofensive, dacă nu eşti un fir de iarbă sau vreo gâză. Ele vin aici ca să-şi petreacă iarna.

       Gâştele sosiră, stârnind un val mărişor de apă care udă picioarele nomilor, şi îşi arcuiră gâturile în jos, spre Tufiş. Ea le bătu uşor pe două dintre ele pe ciocurile înspăimântătoare.

       Masklin încerca din toate puterile să nu pară vreo gâză.

       - Ele migrează aici din locuri cu climă mai rece, continuă Obiectul. Se bazează pe floridieni, care le aleg un itinerar adecvat.

       - Aha, bine. Asta e... Masklin se opri în timp ce gândurile sale încercau să prindă din urmă cuvintele: Vrei să-mi spui că nomii ăştia zboară pe ele?

       - Bineînţeles. Ei călătoresc cu gâştele. Cu totul întâmplător, te atenţionez că mai ai două ore şi patruzeci şi unu de minute până la lansare.

       - Vreau să mă exprim foarte clar, zise Angalo încet, în timp ce un cap mare şi plin de pene coborî în apă la câţiva centimetri de el. Dacă încerci măcar să sugerezi că eu o să călăresc o gâştă...

       - O gâscă. O gâscă - două gâşte.

       - ...atunci trebuie să te mai gândeşti sau să mai calculezi, sau orice ar fi aia care se petrece în capul tău.

       - Tu ai desigur o idee mai bună, aşa-i? zise Obiectul care, dacă ar fi avut faţă, probabil că ar fi rânjit dispreţuitor.

       - Să nu călătorim pe ele mi se pare o sugestie cu mult mai bună, spuse Angalo.

       - Ştiu şi eu? zise Masklin, care privise cu atenţie gâştele. Eu sunt pregătit să încerc.

       - Floridienii au dezvoltat o relaţie foarte interesantă cu gâştele, vorbi Obiectul. Gâştele oferă nomilor aripile lor, în timp ce nomii pun la bătaie creierul. Vara zboară împreună spre Nord, în Canada, iar iarna se întorc aici. E o relaţie aproape simbiotică, deşi ei nu sunt fireşte familiarizaţi cu acest cuvânt.

       - Nu? Ce prostănaci! mormăi Angalo.

       - Nu te înţeleg, Angalo, zise Masklin. Eşti înnebunit după călătoriile în maşini împinse de bucăţi de metal sforăitor, dar eşti îngrijorat de moarte când vine vorba să stai pe o pasăre perfect naturală.

       - Asta, pentru că nu pricep cum funcţionează păsările, specifică Angalo. N-am văzut niciodată o diagramă de exploatare a unei gâşte.

       - Gâştele sunt motivele pentru care floridienii nu au prea mult de-a face cu oamenii, continuă Obiectul. După cum am mai spus, limba lor este identică cu nomană originală.

       Tufiş îi privea cu atenţie. Ceva din felul în care îi trata i se părea foarte ciudat lui Masklin. Nu era nici înfricoşată de ei, nu devenise nici agresivă şi nici nepoliticoasă.

       - Nu e surprinsă, strigă el, deodată. E interesată, dar nu surprinsă. Iar ceilalţi se supăraseră fiindcă eram aici, şi nu fiindcă existăm. Oare câţi nomi o fi mai întâlnit?

       Obiectul trebui să traducă.

       Răspunsul fu un cuvânt pe care Masklin îl cunoştea abia de un an.

       Mii.

       Broasca din fruntea grupului se luase la trântă cu o idee nouă. Într-un fel foarte ceţos, era conştientă că avea nevoie de un alt fel de gândire.

       Fusese lumea cu bazinul din mijloc şi cu petalele din jurul marginilor. Una.

       Dar mai încolo, pe ramură, mai exista o lume. De unde stătea ea acum, lumea aceea arăta uluitor de asemănătoare cu cea a fiorii pe care tocmai o părăsise. Una.

       Broasca stătea pe un pâlc de muşchi şi îşi întoarse un ochi să poată vedea ambele lumi în acelaşi timp. Una aici. Şi una acolo.

       Una. Şi una.

       Fruntea broaştei se umflă în timp ce ea încerca să apuce de undeva această idee nouă. Una şi cu una înseamnă una. Dar dacă ai una aici şi una acolo...

       Celelalte broaşte priviră cu nedumerire cum ochii conducătoarei lor se tot învârteau.

       Una aici şi una acolo nu putea să însemne una. Erau mult prea departe. Era nevoie de un cuvânt care să însemne şi una de-aici, şi una de-acolo. Trebuia să zică... Trebuia să zică...

       Gura broaştei se lărgi. Se lărgi atât de mult, încât marginile ei aproape că se întâlniră în spatele capului.

       Dar reuşi.

       - ...mipmip...

       Asta însemna: una, şi încă una.

       Gurder încă se mai certa cu Pană-în-Moţ când ceilalţi veniră lângă el.

       - Cum reuşesc să o ţină tot aşa? Nici nu înţeleg ce-şi zic unul altuia! se miră Angalo.

       - Păi asta e cea mai bună soluţie ca să te cerţi pe vecie, zise Masklin. Gurder! Suntem gata să mergem. Haide!

       Gurder privi spre ei. Era foarte roşu la faţă. Cei doi stăteau aplecaţi de o parte şi de alta a unor diagrame desenate în noroi.

       - Am nevoie de Obiect! zise el. Idiotul ăsta nu vrea să înţeleagă nimic.

       - N-ai să învingi în nici o controversă pe care s-o ai cu el, zise Masklin. Tufiş susţine că se ceartă cu toţi ceilalţi nomi pe care-i întâlneşte. Îi face plăcere.

       - Care... alţi nomi? întrebă Gurder.

       - Există nomi peste tot. Aşa spune Tufiş. Există şi alte grupuri chiar aici în Floridia. Şi... şi... şi în Canadia, unde floridienii merg peste vară. Probabil că mai existau nomi pe undeva şi acasă. Atâta doar că nu i-am găsit niciodată.

       Îl ridică pe Abate în picioare.

       - Şi, ceea ce e mai important, nu prea mai avem timp de pierdut.

       - Nu mă urc pe aşa o chestie!

       Gâştele îi aruncară lui Gurder o privire nedumerită, de parcă ar fi fost o broască rătăcită printre algele lor.

       - Nici eu nu-s foarte mulţumit de o asemenea soluţie, zise Masklin. Dar tovarăşii lui Tufiş fac asta mereu. Te afunzi doar între pene şi te ţii bine.

       - Să mă afund? ţipă Gurder. Nu m-am afundat niciodată în viaţa mea!

       - Da, dar ai mers cu un Concorde, zise şi Angalo. Iar acela era construit şi condus de oameni.

       Gurder zâmbi cu expresia aceluia care nu avea de gând să se lase prea uşor.

       - Da, dar cine a construit gâştele? dori el să ştie. Angalo rânji la Masklin, care răspunse:

       - Poftim? Nu ştiu. Alte gâşte, îmi închipui.

       - Gâşte? Gâşte? Şi ce ştiu gâştele despre noţiunea de siguranţă a unui zbor?

       - Uite ce e, zise Masklin, ele ne pot duce pe deasupra întregii rezervaţii. Floridienii zboară mii de kilometri cu ele. Mii de kilometri fără să aibă somon afumat sau chestie din aia roz şi tremurătoare. Eu cred că merită să încercăm să zburăm şi noi douăzeci şi cinci de kilometri călare pe ele.

       Gurder ezită. Pană-în-Moţ murmură ceva. Gurder îşi drese vocea.

       - Prea bine, zise el nervos. Sunt absolut convins că, dacă acest individ slab de înger are obiceiul să zboare pe acele lucruri, nici eu nu voi avea vreo o dificultate.

       Privi formele cenuşii care se bălăceau în baltă.

       - Dar floridienii vorbesc cu creaturile astea? Obiectul o întrebă pe Tufiş. Ea negă din cap. Nu, gâştele erau destul de proaste. Prietenoase, dar proaste. De ce să-i vorbeşti cuiva care nu-ţi poate răspunde?

       - I-ai spus ce vrem să facem? întrebă Masklin.

       - Nu. Nu m-a întrebat.

       - Şi cum o să ne urcăm pe gâşte?

       Tufiş îşi înfipse degetele în gură şi fluieră puternic. Câteva gâşte lopătară până la mal. Nici privite de aproape nu păreau mai mici.

       - Mi-aduc aminte că am citit ceva, demult, despre gâşte, zise Gurder, care era cuprins de un fel de visare terorizată. Scria acolo că pot rupe braţul unui om doar dacă dau din nas.

       - Din aripi, zise Angalo, privind cu atenţie la penele cenuşii ale gâştei de lângă el. Dacă dau din aripi.

       - Şi era vorba despre lebede, zise Masklin. Gâştele sunt cele pe care nu trebuie să le sperii.

       Gurder privi un gât lung cum se arcuieşte înainte şi înapoi, pe deasupra lui.

       - Nici nu m-aş gândi, admise el.

       Multă vreme după aceea, când Masklin ajunsese să-şi scrie memoriile, el a descris zborul pe gâşte drept cea mai rapidă, mai înaltă şi mai înfricoşătoare întâmplare din viaţa lui.

       Iar nomii i-au spus: „Stai puţin, cum vine asta? Ai zis că avionul zbura atât de repede, încât îşi lăsa în urmă propriul sunet. Şi atât de sus, încât în jurul lui era numai albastru."

       Iar el le-a răspuns că asta era şi ideea. Avea o asemenea viteză, încât nu ştiai cât de iute te deplasezi; era atât de sus, încât nu aveai cum să-ţi dai seama la ce înălţime te afli. Erau chestii care se întâmplau, pur şi simplu. Iar avionul Concorde arăta de parcă fusese într-adevăr menit să zboare. Pe pământ părea cam pierit.

       Gâştele, pe de altă parte, arătau la fel de aerodinamice precum o pernă. Ele nu-şi luau vânt pe pământ, ca să zvâcnească apoi spre nori, ca avioanele. Nu. Ele alergau pe suprafaţa apei, bătând disperate aerul cu aripile, şi apoi, chiar când devenea evident că nu vor obţine nimic, reuşeau dintr-o dată: se desprindeau de apă şi nu se mai auzea decât fâlfâitul uşor al aripilor, care ridicau gâscă în aer. Masklin era primul care se declara de acord cu faptul că el unul nu prea înţelegea mare lucru despre avioane, motoare şi maşini, şi că, probabil, tocmai de aceea nu şi-a făcut prea multe griji când a călătorit pe gâşte. Era convins, în schimb, că ştia câteva lucruri despre muşchi, iar conştiinţa faptului că numai doi muşchi mari îl ţineau în aer şi în viaţă nu era tocmai uşoară.

       Fiecare călător îşi împărţea gâscă cu un floridian. Nici unul dintre ei nu părea să încerce să conducă gâscă, aşa după cum se lămuri Masklin. Cu asta se ocupa Tufiş, care stătea undeva sus, pe gâtul gâştei conducătoare.

       Gâştele din spate o urmau într-o perfectă formaţie de „V".

       Masklin se îngropă între pene. Era destul de confortabil, dacă nu luai în seamă frigul. După cum avea să afle mult mai târziu, floridienii nu întâmpinau vreo dificultate în a dormi pe o gâscă în timpul zborului. Lui Masklin chiar şi numai gândul la o asemenea eventualitate îi dădea coşmaruri.

       Trase cu ochiul spre pământ îndeajuns pentru a vedea câţiva copaci aflaţi mult prea jos, trecând pe lângă el mult prea repede, şi de aceea îşi înfipse din nou capul între penele gâştei.

       - Cât timp mai avem, Obiectule?

       - Estimez că vom ajunge în vecinătatea rampei cu o oră înainte de lansare.

       - Presupun că nu există nici o posibilitatea ca lansarea să aibă vreo legătură cu pansarea, spuse Masklin, care-şi rănise genunchiul pe când fugise din calea lui Nepot, Richard, 39.

       - Nu.

       - Păcat. Dar ai vreo sugestie cum ar trebui să procedăm ca să ne urcăm în navetă?

       - Asta e aproape imposibil.

       - Ştiam eu că aşa ai să zici.

       - Dar m-aţi putea băga pe mine înăuntru, adăugă Obiectul.

       - Da, dar cum? Să te lipim pe exterior?

       - Nu. Duceţi-mă destul de aproape şi eu o să fac restul.

       - Care rest?

       - Voi chema Nava.

       - Da, dar unde e Nava? Fiindcă eu mă tot întreb de ce sateliţii şi celelalte chestii care umplu cerul nu s-au ciocnit încă de ea.

       - Ne aşteaptă.

       - Ştii, uneori eşti de mare ajutor.

       - Mulţumesc.

       - Remarca asta a fost sarcastică, să ştii.

       - Ştiu.

       Din spatele lui Masklin se auzi un fâşâit. Era făcut de floridianul de pe gâsca sa, care dădu deoparte o pană. Era băiatul pe care îl văzuse cu Tufiş. Nu spusese niciodată nimic, ci se uitase doar la Masklin şi la Obiect. Acum zâmbi şi zise câteva cuvinte.

       - Vrea să ştie dacă ţi-e rău.

       - Mă simt bine, minţi Masklin. Cum îl cheamă?

       - Se numeşte Pion. E fiul cel mai mare al lui Tufiş. Pion îi zâmbi din nou, încurajator, lui Masklin.

       - Vrea să ştie cum e într-un avion, zise Obiectul. El spune că trebuie să fie tare interesant. Şi ei văd avioane uneori, dar păstrează distanţa faţă de ele.

       Gâştele cotiră puţin. Masklin încercă să se ţină cu tot ceea ce putea, până şi cu degetele de la picioare.

       - Trebuie să fie mult mai interesant decât să călătoreşti pe o gâscă, aşa crede el, zise Obiectul.

       - Ei, ştiu şi eu? răspunse Masklin cu glas slab. Aterizarea fu mult mai rea decât zborul. Mai târziu, Masklin află că ar fi fost mai simplu dacă ar fi aterizat pe apă, dar Tufiş alesese să-i lase pe uscat. Nici gâştelor nu le plăcu prea mult. Şi asta, pentru că trebuiră să stea aproape nemişcate în aer, dând furios din aripi, şi apoi să cadă de-a dreptul pe ultimii centimetri.

       Pion îl ajută pe Masklin să coboare pe pământ, iar lui i se păru că solul se bălăngăneşte dintr-o parte în alta. Ceilalţi călători se îndreptară spre el, făcându-şi loc printre păsări.

       - Pământul! strigă Angalo. Măiculiţă, era atât de aproape! Nimănui nu părea să-i pese că puteam muri în orice moment! (Căzu în genunchi.) Şi gâştele astea mai scot şi nişte sunete îngrozitoare, mai zise el. Şi se tot bălăngănesc de pe o parte pe alta! Iar pe sub pene sunt pline de grăsime. Yak!

       Masklin îşi îndoi braţele pentru a-şi mai domoli tremurul muşchilor, care stătuseră încordaţi în timp ce încercase să se ţină cât mai strâns de corpul gâştei.

       Terenul din jurul lor nu părea prea diferit de cel din locul din care plecaseră, cu excepţia faptului că vegetaţia era mai scundă şi nu se vedea nici o apă.

       - Tufiş spune că gâştele nu pot ajunge decât până aici, intonă Obiectul. E prea periculos să meargă mai departe.

       Tufiş aprobă din cap şi arătă orizontul. Pe el se observa o formă albă.

       - Aia? întrebă Masklin.

       - Chiar aia e? se repezi şi Angalo.

       - Da.

       - Nu pare prea mare, zise Gurder încetişor.

       - E încă destul de departe, îl lămuri Masklin.

       -Văd şi nişte elicoptere, zise Angalo. Nu e de mirare că Tufiş n-a vrut să-şi ducă gâştele mai aproape.

       - Hai, trebuie să mergem, propuse Masklin. Mai avem numai o oră şi cred că timpul abia dacă o să ne ajungă. Ăăă... ar fi mai bine să ne luăm la revedere de la Tufiş. Poţi să-i explici ceva, Obiectule? Spune-i că... că o să încercăm să o regăsim. După aceea. Dacă totul va fi în regulă. Presupun...

       - Dacă va mai exista un „după aceea", adăugă Gurder, care arăta ca o cârpă uzată de spălat vasele.

       Tufiş încuviinţă din cap când Obiectul termină de tradus şi apoi îl împinse pe Pion înainte.

       Obiectul îi spuse lui Masklin ce dorea femeia.

       - Poftim? Nu putem să-l luăm cu noi, protestă Masklin.

       - Nomii tineri din poporul lui Tufiş sunt încurajaţi să călătorească. Pion are doar paisprezece luni şi a fost deja în Alaska.

       - Încearcă să-i explici că noi nu mergem în Alaska, insistă Masklin. Încearcă s-o faci să înţeleagă că lui Pion i s-ar putea întâmpla tot felul de lucruri.

       Obiectul traduse.

       - Ea zice că asta e bine. Un tânăr trebuie să caute mereu experienţe noi.

       - Auzi, eşti sigur că traduci întocmai ce spun eu? întrebă Masklin, bănuitor.

       - Da.

       - Păi, i-ai spus că o să fie periculos?

       - Da. Ea zice că pericolul te face să simţi că trăieşti cu adevărat.

       - Dar ar putea să moară, se înfioră Masklin.

       - Atunci o să meargă sus în cer şi o să devină o stea.

       - Asta cred ei?

       - Da. Ei cred că sistemul de operare al unui nom începe prin a fi o gâscă. Dacă e o gâscă bună, devine nom. Când un nom bun moare, NASA îl duce sus pe cer, şi el devine o stea.

       - Ce e ăla un sistem de operare? întrebă Masklin, convins fiind că vorbele alea aveau legătură cu religia.

       Întotdeauna se simţea depăşit de chestiile religioase.

       - Este acel ceva din interiorul tău care îţi spune ce eşti, răspunse Obiectul.

       - Înseamnă suflet, preciză Gurder.

       - În viaţa mea n-am auzit atâtea prostii, zise Angalo, vesel. Cel puţin de când trăiam în Magazin şi credeam că ne întoarcem pe pământ în chip de ornamente pentru grădină, râse el, înghiontindu-l pe Gurder între coaste.

       În loc să se enerveze pentru remarca asta, Gurder deveni şi mai împăciuitor.

       - Lasă-l să vină, dacă vrea, continuă Angalo. Are caracter! Îmi aminteşte de mine însumi când eram de vârsta lui.

       - Mama lui spune că, dacă o să-i fie dor de casă, poate găsi oricând o gâscă, să-l aducă înapoi, spuse Obiectul.

       Masklin deschise gura să vorbească.

       Existau însă momente când nu puteai articula nimic, fiindcă, într-adevăr nu era nimic de zis. Atunci când voiai să-i explici un lucru altcuiva, trebuia să existe ceva cu care şi tu şi el să fiţi de acord, un punct de plecare, iar Masklin nu era deloc sigur că el şi Tufiş ar fi putut găsi un asemenea punct. Se întrebă cam cât de mare credea ea că e lumea. Probabil, mai mare decât şi-ar fi putut el imagina. Dar chiar şi aşa, probabil că lumea lui Tufiş nu trecea dincolo de cerul albastru. Pe când lumea lui...

       - Bine, bine, acceptă el, dar trebuie să plecăm imediat. Nu avem timp de despărţiri lacrimogene...

       Pion însă înclină doar din cap spre mama lui şi veni imediat lângă Masklin, care nu mai ştiu ce să zică. Chiar şi mai târziu, când ajunsese să-i înţeleagă mai bine pe nomii gâscari; tot nu s-a putut obişnui cu felul mai degrabă vesel în care se despărţeau unii de alţii. Pentru ei, distanţele nu păreau să reprezinte mare lucru.

       - Să mergem atunci, abia reuşi Masklin să zică. Gurder îi mai aruncă o privire lui Pană-în-Moţ, care insistase să vină şi el până acolo.

       - Tare mult mi-aş dori să pot vorbi cu nomul ăsta, zise acesta.

       - Tufiş mi-a spus că, de fapt, e un nom cumsecade, îl informă Masklin. Atâta doar că gândirea lui e cam înţepenită.

       - Exact ca tine, Gurder, zise Angalo.

       - Eu? Eu nu sunt... începu Gurder.

       - Nu eşti, nu eşti, bineînţeles că nu eşti, zâmbi Masklin împăciuitor. Acum, hai să mergem!

       Alergară printr-o iarbă de două-trei ori mai înaltă decât ei.

       - Nu mai avem timp! oftă Gurder.

       - Păstrează-ţi forţele pentru fugă, îl sfătui Angalo.

       - Oare pe Navete se serveşte somon afumat? se interesă Gurder.

       - Habar n-am, îi răspunse Masklin, croindu-şi drum prin iarba deasă.

       - Nu, nu se serveşte, preciză Angalo pe un ton autoritar. Am citit eu despre asta într-o carte. În Navete se mănâncă din tuburi.

       Nomii alergară în linişte, în timp ce se gândeau la asta.

       - Ce mănâncă? Pastă de dinţi? întrebă Gurder, după o vreme.

       - Nu, nu pastă de dinţi. Fireşte că nu pastă de dinţi. Sunt sigur că nu mănâncă pastă de dinţi.

       - Da? Dar ce altceva se mai ţine în tuburi? Angalo se gândi o vreme.

       - Lipici? întrebă el, nesigur.

       - Nu mi se pare o mâncare prea bună. Auzi! Pastă de dinţi cu lipici.

       - Da, dar oamenii care conduc avioanele spaţiale sunt înnebuniţi după ea. I-am văzut eu într-o fotografie cum zâmbesc cu toţii, zise Angalo.

       - Nu cred că zâmbeau. Mai degrabă cred că încercau să-şi descleşteze dinţii plini de lipici, zise Gurder.

       - Nu, n-ai înţeles nimic, decise Angalo, care gândea mai repede. Îşi ţin mâncarea în tuburi din cauza gravitaţiei.

       - Ce e cu gravitaţia?

       - Nu există.

       - Ce nu există?

       - Gravitaţia. Aşa încât totul pluteşte în jur.

       - Poftim? În apă? întrebă Gurder.

       - Nu, în aer. Pentru că nu există nimic care să ţină mâncarea lipită de farfurie, pricepi?

       - Aha! se lămuri Gurder. De-aia au nevoie de lipici, aşa-i? Masklin ştia că puteau continua ore în şir. Gândi că, de fapt, sunetele acelea aveau un alt înţeles: „Sunt în viaţă şi la fel eşti şi tu. Şi ne este foarte frică să nu rămânem în viaţă doar pentru foarte puţină vreme de-acum înainte, aşa că o să continuăm să vorbim, fiindcă e mai bine decât să gândim." Totul păruse mult mai simplu şi mai uşor când faptul urma să se petreacă peste câteva zile sau săptămâni. Dar acum când mai erau...

       - Cât mai avem, Obiectule?

       - Patruzeci de minute.

       - Trebuie să ne oprim din nou! Gurder nu aleargă. Se prăbuşeşte doar înainte.

       Se lăsară să cadă în umbra unui tufiş. Naveta nu părea cu mult mai aproape, dar acum puteau să vadă numeroase alte lucruri. Erau mai multe elicoptere decât îşi închipuiseră. Dacă era să dea crezare semnelor frenetice pe care le făcea Pion, care se urcase în tufiş, ceva mai departe existau şi câţiva oameni.

       - Trebuie să dorm, zise Angalo.

       - Dar n-ai dormit pe gâscă?! se miră Masklin.

       - Dar ce, tu ai dormit? Angalo se întinse la umbră.

       - Cum o să ne urcăm în Navetă? întrebă el. Masklin înălţă din umeri.

       - Păi..., Obiectul spune că nu e nevoie să ne urcăm, ci că trebuie să-l punem doar pe el înăuntru.

       Angalo se ridică în coate.

       - Vrei să spui că n-o să călătorim cu ea? Dar de când aştept eu asta!

       - Nu prea cred să fie precum camionul, Angalo. Nu cred că lasă geamurile deschise ca să ne putem strecura înăuntru. Sunt convins chiar că trebuie mult mai mult decât câţiva nomi şi câteva sfori ca să o poţi conduce.

       - Orele alea în care am condus Camionul au fost cele mai frumoase din viaţa mea, mărturisi Angalo visător. Şi când mă gândesc la toate lunile alea pe care le-am petrecut în Magazin, fără să ştiu măcar că există Exteriorul...

       Masklin aşteptă politicos. Capul î se tot prăbuşea de somn.

       - Ei bine? întrebă el.

       - Ei bine, ce?

       - Ce se întâmplă când te gândeşti la toate lunile alea pe care le-ai petrecut în Magazin, fără să ştii măcar că există Exteriorul?

       - A! Mi se pare că au fost o mare risipă. Ştii ce o să fac dacă... vreau să zic, atunci când o să ajungem acasă? Am de gând să scriu tot ceea ce am învăţat. Asta ar trebui să facem! Să scriem o mulţime de cărţi ale noastre. Nu doar să citim cărţi omeneşti, care sunt pline de lucruri inventate. Şi să nu fie precum „Cartea nomului", aia la care tot scrie Gurder. Cărţi cu chestii interesante, ca Ştiinţa...

       Masklin îl privi pe Gurder. Abatele nu făcu nici un comentariu. Şi asta, pentru că adormise deja.

       Pion se încolăci şi începu imediat să sforăie. Vocea lui Angalo se stinse şi ea. Căscă.

       Nu dormiseră de câteva ore. Nomii dormeau mai ales noaptea. Dar aveau nevoie de câte un pui de somn pentru a trece peste ziua lungă. Până şi Masklin picotea.

       - Obiectule, îşi aminti el, trezeşte-mă, te rog, peste zece minute.

7.

SATELIŢI - se află în SPAŢIU şi rămân acolo pentru că se mişcă atât de repede, încât nu stau niciodată un timp destul de îndelungat într-un singur loc ca să înceapă să cadă. Din ei se aruncă Televiziunea. Ei sunt o parte a Ştiinţei.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie.)

       Nu Obiectul îl trezi pe Masklin. Ci Gurder. Masklin rămase cu ochii abia deschişi, ascultând. Gurder vorbea în şoaptă cu Obiectul.

       - Am crezut în Magazin, şi până la urmă s-a dovedit a fi un lucru construit de oameni. Şi am mai crezut că Nepot, Richard, 39, e o persoană cu totul specială, dar s-a dovedit că e doar un om care cântă când se udă...

       - ...face duş...

       -... şi acum aflu că mai există mii de nomi pe lume! Mii. Cum să mai crezi în ceva? Nătânga aia de Pană-în-Moţ crede că avioanele care merg drept în sus făuresc cerul. Ştii la ce m-am gândit când am auzit una ca asta? M-am gândit că, dacă ea ar fi fost cea care ar fi sosit în lumea mea, şi nu invers, ar fi zis despre mine că sunt la fel de nătâng! Iar eu chiar sunt un nătâng! Obiectule?

       - Păstrez o tăcere plină de tact.

       - Angalo crede în tot felul de maşinării prosteşti, iar Masklin crede... nu ştiu în ce crede. În Spaţiu. Sau crede că nu trebuie să creadă. Şi le merge foarte bine. Eu încerc să cred în lucruri importante, dar ele nu durează decât cinci minute. Unde e dreptatea pe lumea asta?

       - Cred că o altă tăcere plină de tact şi înţelegere e foarte potrivită în acest punct al discuţiei noastre.

       - Eu am vrut doar ca viaţa mea să aibă un sens.

       - Asta e un scop lăudabil.

       - Vreau să zic, care e adevărul din spatele tuturor lucrurilor?

       Obiectul nu răspunse imediat. Vorbi abia într-un târziu.

       - Îmi aduc aminte conversaţia ta cu Masklin referitoare la originea nomilor. Aţi vrut să mă întrebaţi pe mine. Acum pot răspunde. Eu unul am fost fabricat. Ştiu că asta e adevărat. Ştiu că sunt un obiect alcătuit din metal şi plastic, dar mai ştiu şi că sunt ceva care trăieşte înăuntrul acelui metal. Este imposibil pentru mine să fiu însă absolut sigur de ceva. Şi asta e o mare uşurare. Cât despre nomi, eu am date care spun că sunteţi originari de pe o altă lume şi că aţi venit aici cu mii de ani în urmă. Se poate să fie adevărat. Se poate să nu fie adevărat. Nu mă aflu în poziţia de a emite judecăţi.

       - Ştiam foarte bine cine sunt pe vremea când eram în Magazin, zise Gurder, mai mult pentru sine. Nici chiar în Carieră nu era prea rău. Aveam o slujbă cumsecade. Eram important pentru mulţi. Cum pot eu să mă întorc acum la ei, ştiind că toate cele în care am crezut, Magazinul, Fraţii Arnold (din 1905) şi Nepot, Richard, 39, sunt doar... sunt doar nişte păreri.

       - Nu te pot sfătui. Îmi pare rău.

       Masklin decise că era un moment foarte nimerit să se trezească. Scoase un zgomot puternic, ca să se asigure că Gurder îl aude.

       Abatele era foarte roşu la faţă.

       - N-am putut să dorm, spuse el scurt. Masklin se ridică.

       - Cât mai avem, Obiectule?

       - Douăzeci şi şapte de minute.

       - De ce nu m-ai trezit?

       - Am vrut să fii odihnit.

       - Dar mai avem o bună bucată de drum. N-o să ajungem niciodată la timp, să te aşezăm în Navetă. Scoală-te, îl îmboldi Masklin pe Angalo cu piciorul. Haide, trebuie să fugim! Unde e Pion? A, aici erai. Hai, Gurder!

       Începură să alerge prin iarba măruntă. În depărtare, se auzea mugetul sumbru al sirenelor.

       - Te descurci foarte bine, Masklin, zise Angalo.

       - Mai repede, aleargă mai repede!

       Acum, că erau mai aproape, Masklin putea să vadă Naveta. Era destul de înaltă şi inaccesibilă. La nivelul solului, nu părea să existe nimic cu adevărat folositor pentru a te căţăra în ea.

       - Sper că ai un plan bun, Obiectule! gâfâi el în clipa în care toţi patru se pitiră în spatele tufişurilor. Pentru că n-am să fiu niciodată în stare să te duc tocmai acolo sus.

       - Nu-ţi face griji, ne aflăm deja destul de aproape.

       - Ce vrei să zici? Mai e încă mult de mers.

       - Ne aflăm destul de aproape pentru ca eu să mă pot urca.

       - Ce are de gând să facă? Să se ridice în zbor? se interesă Angalo.

       - Aşează-mă pe pământ.

       Ascultător, Masklin aşeză cutia neagră între ierburi. Obiectul îşi extinse câteva dintre sondele sale, care se clătinară încet o vreme şi apoi se aţintiră spre navetă.

       - De-a ce te joci? Asta e doar pierdere de timp! exclamă Masklin.

       Gurder râdea, deşi nu părea să fie foarte fericit.

       - Eu ştiu ce face, zise el. Se trimite pe sine însuşi în navetă. Nu-i aşa, Obiectule?

       - Transmit un subset de instrucţiuni către computerul din satelitul de telecomunicaţii, spuse Obiectul.

       Nomii tăcură.

       - Sau, ca să mă exprim altfel, transform computerul satelitului într-o bucată din mine. O bucată nu foarte inteligentă, desigur.

       - Chiar poţi să faci asta? întrebă Angalo.

       - Bineînţeles.

       - Uau! Şi n-o să-ţi pară rău după bucăţile pe care le trimiţi acolo?

       - Nu, pentru că nu mă voi părăsi.

       - Le trimiţi, dar le ţii cu tine?

       -Da.

       Angalo privi spre Masklin.

       - Tu înţelegi ceva din toate astea? vru el să ştie.

       - Eu înţeleg, spuse Gurder. Obiectul mi-a zis că nu e doar o maşină, ci că este un fel... un fel de colecţie de gânduri electrice care locuiesc într-o maşină. Aşa îmi închipui.

       Câteva luminiţe clipiră pe partea superioară a Obiectului.

       - Şi o să-ţi ia mult timp? întrebă Masklin.

       - Da. Şi te rog nu irosi în acest moment vital capacitatea mea de comunicare.

       - Cred că în felul lui ne spune să nu-i mai vorbim, zise Gurder. Se concentrează.

       - Se concentrează? strigă Angalo. Dar e o maşină! Ne-a făcut să alergăm până aici şi să ne grăbim, ca acum să avem ce aştepta?

       - Probabil că trebuie să fie foarte aproape ca să facă... ceea ce face, zise Masklin.

       - Şi cât o să dureze? întrebă Angalo. Parcă au trecut veacuri de când ne-a spus că mai sunt douăzeci şi şapte de minute.

       - Cel mult douăzeci şi şapte de minute.

       Pion îl apucă pe Masklin de cot, arătă spre forma albă şi strălucitoare cu cealaltă mână, şi bolborosi o propoziţie lungă în limba floridiană sau, conform Obiectului, „aproape nomană originală".

       - Nu pot să te înţeleg fără ajutorul Obiectului, zise Masklin. Îmi pare rău.

       - Nu vorbeşte gâşteza, încercă şi Angalo să se facă înţeles.

       Pe faţa tânărului se întipări expresia unei panici profunde. De data asta ţipă şi trase mai tare.

       - Cred că nu vrea să fie prin preajmă când porneşte avionul-care-merge-direct-în-sus, presupuse Angalo. Probabil că se teme de zgomot.

       - Nu... place... zgomot... bum-bum? încercă din nou Angalo să se înţeleagă cu băiatul.

       Pion clătină furios din cap.

       - La aeroport, zgomotul nu a fost cine ştie ce, zise Angalo. A fost mai mult un huruit. Dar probabil că asta-i înspăimântă pe nomii mai puţin sofisticaţi.

       - Nu prea cred că nomii gâscari sunt nesofisticaţi, zise Masklin, gânditor.

       Privi în sus către turnul alb. Părea foarte departe, dar, într-un anumit fel, părea să fie foarte aproape. Chiar foarte aproape.

       - Oare cât de sigur o fi pentru noi să rămânem aici? întrebă el. Vreau să zic, în momentul în care o să înceapă să urce.

       - Ei haide! exclamă Angalo. Obiectul nu ne-ar fi lăsat să venim până aici dacă n-am fi fost în siguranţă.

       - Desigur, zise Masklin. Ai dreptate. A fost o temere prostească.

       Pion se întoarse şi începu să alerge.

       Ceilalţi trei priviră spre Navetă. Luminiţele formau modele complicate pe suprafaţa Obiectului.

       Undeva, începu să sune o altă sirenă. Lăsa impresia revărsării unei puteri infinite, de parcă ar fi fost eliberat cel mai mare izvor din lume.

       Când vorbi Masklin, celorlalţi doi li se păru că le-a citit minţile.

       - Dar oare cât de precis, zise Masklin foarte încet, consideraţi că poate evalua Obiectul cât de aproape poate sta un nom de un avion-care-merge-drept-în-sus, când acesta se pune în mişcare? Adică, are el oare destulă experienţă? Ce credeţi?

       Se priviră unii pe alţii.

       - Poate că ar trebui să ne tragem mai înapoi un pic... începu Gurder.

       Se întoarseră şi începură să meargă. Apoi, fiecare dintre ei nu putu să nu observe faptul că el unul părea să meargă mai încet decât ceilalţi doi. Mai repede. Mai repede.

       Apoi, ca la un semn, renunţară să se mai prefacă şi începură să alerge, luptându-se cu iarba deasă, sărind peste pietre, cu coatele mişcându-se ca nişte pistoane. Gurder, care de obicei îşi pierdea răsuflarea chiar şi dacă mergea puţin mai repede, sărea acum sprinten de parcă ar fi fost un balon mânat de vânt.

       - Aveţi... vreo... idee... cât... de... mult... trebuie... să... ne... depărtăm? gâfâi Angalo.

       Sunetul începu ca un fâşâit, ca şi cum întreaga lume ar fi răsuflat adânc. Apoi se transformă într-un...

       Nu era zgomot, ci mai degrabă ceva care semăna cu un ciocan invizibil ce te lovea cu putere în ambele urechi deodată.

8.

SPAŢIU - există două feluri de spaţiu: a) ceva care nu conţine nimic şi b) un nimic care conţine toate lucrurile. Este ceea ce rămâne atunci când nu mai ai nimic altceva. In spaţiu nu există aer sau gravitaţie, adică forţa aceea care-i ţine lipiţi pe nomi de lucruri. Dacă nu ar exista spaţiu, totul ar fi într-un singur loc. Este destinat pentru SATELIŢI, NAVETE, PLANETE şi NAVĂ.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie.)

       După câtăva vreme, când pământul încetă să se mai cutremure, nomii se ridicară şi priviră năuciţi unul la celălalt.

       -...............? spuse Gurder.

       - Poftim? întrebă Masklin. Propria voce era înfundată şi suna de parcă ar fi venit de la mare depărtare.

       -...........? răspunse Gurder.

       -.................................? zise şi Angalo.

       _............................?

       - Poftim? Nu vă pot auzi. Voi mă auziţi pe mine?

       -............?

       Masklin văzu cum se mişcă buzele lui Gurder. Arătă spre urechi şi apoi clătină din cap.

       - Am surzit!

       - .............................?

       - ..................................?

       - Am zis că am surzit, repetă Masklin.

       Fumul se învolbura deasupra lor, ridicându-se cu viteză chiar şi pentru simţurile alerte ale unui nom; era un nor lung, strălucitor, acoperit cu foc. Zgomotul scăzu până la unul foarte mare, şi apoi, foarte repede, dispăru cu totul.

       Masklin îşi înfipse un deget în ureche şi îl roti.

       Absenţa sunetului fusese înlocuită de fâşâitul teribil al liniştii.

       - M-aude careva? strigă el. Mă auziţi?

       - Ăsta, zise Angalo cu o voce nenatural de înfundată şi de calmă, a fost un sunet destul de puternic. Nu-mi pot imagina multe lucruri care să facă un zgomot mai mare.

       Masklin aprobă din cap. Se simţea de parcă i s-ar fi pus în cârcă o greutate imensă.

       - Spune-mi Angalo, tu ştii despre toate lucrurile astea... zise el cu voce slabă. Oamenii călătoresc în asemenea maşini, nu?

       - Da, chiar în vârful lor.

       - Şi nu-i obligă nimeni...

       - Ăăă... nu prea cred, zise Angalo. Parcă îmi amintesc că am citit într-o carte că o mulţime dintre ei o fac de bunăvoie.

       - Chiar vor să o facă? Angalo ridică din umeri.

       - Aşa scria acolo.

       Naveta era acum doar un punct îndepărtat, aflat în vârful unui nor de fum alb, care se lărgea.

       Masklin privea cu atenţie.

       „Trebuie să fim nebuni", gândi el. „Suntem atât de mici într-o lume atât de mare şi nu ne oprim niciodată destul pentru a putea învăţa câte ceva, fiindcă plecăm imediat în altă parte. Cel puţin când locuiam în vizuină, ştiam tot ceea ce e de ştiut despre traiul într-o gaură săpată într-un mal de pământ, iar acum, la numai un an, mă aflu într-un loc atât de îndepărtat, încât nu ştiu nici măcar cât e de departe, privind un lucru pe care nu-l înţeleg, care pleacă într-un loc care e atât de sus, încât jos nici nu mai există. Şi nu pot să mă întorc. Trebuie să continui până la capătul a ceea ce va fi, şi asta, pentru că nu pot să dau înapoi. Nici măcar nu mă pot opri. Deci asta a vrut Grimma să spună despre broaşte. O dată ce afli unele lucruri, devii o altă persoană. N-ai ce face."

       Privi în jos. Ceva lipsea.

       Obiectul...

       Alergă înapoi, pe drumul pe care veniseră.

       Cutia mică şi neagră era exact acolo unde o lăsase. Antenele se retrăseseră în interior şi pe suprafaţa lui nu se vedea nici o luminiţă.

       - Obiectule? strigă el, muncit de gânduri negre.

       O luminiţă roşie şi puţin strălucitoare se aprinse după o vreme. Lui Masklin i se făcu deodată frig, în pofida căldurii de-afară.

       - Ai păţit ceva? întrebă el. Lumina pâlpâi.

       - Prea repede. Am folosit prea multă ene... zise Obiectul.

       - Ene? se miră Masklin. Se strădui să nu se întrebe de ce ultimul cuvânt fusese mai mult un fel de mormăială.

       Luminile păliră. Lui Masklin i se făcu şi mai frig.

       - Obiectule! Obiectule, bătu Masklin uşor cu degetele în cutia neagră. A mers? Vine Nava? Ce-o să facem acum? Trezeşte-te! Obiectule!

Luminile se stinseră.

       Masklin luă Obiectul în mâini şi începu să-l rotească pe toate feţele.

       - Obiectule!

       Angalo şi Gurder se grăbiră să i se alăture, urmaţi îndeaproape de Pion.

       - A funcţionat? întrebă Angalo. Nu văd încă nici o Navă.

       Masklin se întoarse spre ei.

       -.Obiectul s-a oprit, zise el.

       - S-a oprit?

       - Toate luminile i s-au stins.

       - Şi ce înseamnă asta? întrebă Angalo, care începea să pară speriat.

       - Nu ştim.

       - A murit? întrebă Gurder.

       - Nu poate să moară. A existat timp de mii de ani. Gurder clătină din cap.

       - Păi eu zic că ăsta e un motiv foarte bun ca să mori, protestă el.

       - Dar e un... obiect.

       Angalo se aşeză pe pământ, cuprinzându-şi genunchii cu braţele.

       - A spus măcar dacă a rezolvat? Când vine Nava?

       - Chiar nu-ţi pasă deloc? Nu mai are Ene!

       - Ene?

       - Cred că s-a referit la energie. O suge din fire şi din alte chestii. Cred că poate să o stocheze o vreme. Şi probabil că i s-a terminat.

       Priviră cutia neagră. Existase timp de mii de ani trecând din generaţie în generaţie, fără să spună vreun cuvânt sau să-şi aprindă vreo luminiţă. Se trezise doar când fusese adusă în Magazin, în preajma electricităţii.

       - Arată cam înspăimântător, cum stă acolo şi nu face nimic, zise Angalo.

       - N-am putea să-i găsim nişte electricitate? Întrebă Gurder.

       - Aici? Nu e ţipenie! izbucni Angalo. Suntem într-un loc uitat de lume.

       Masklin se ridică şi privi în jur. În depărtare se vedeau câteva clădiri, în jurul cărora se mişcau nişte vehicule.

       - Dar Nava? întrebă Angalo. Oare a pornit spre noi?

       - Nu ştiu.

       - Dar oare cum ne va găsi?

       - Nu ştiu.

       - Atunci cine o conduce?

       - Nu şt... Masklin se opri terorizat. Nimeni! Vreau să zic, cine ar putea să o conducă? N-a mai fost nimeni pe-acolo de mii de ani.

       - Bine, dar atunci cine ar fi trebuit să o aducă aici?

       - Nu ştiu, probabil, Obiectul.

       - Vrei să spui că se îndreaptă spre noi şi nu o conduce nimeni?

       - Da! Nu! Nu ştiu!

       Angalo privi în sus spre cerul albastru.

       - Uau! zise el înnegurat.

       - Avem nevoie să găsim electricitate pentru Obiect, zise Masklin. Chiar dacă a reuşit să cheme Nava, ea va avea nevoie, totuşi, să fie ghidată spre locul în care ne aflăm.

       - Dacă a chemat Nava, zise Gurder. Poate că i s-a terminat Ene înainte să fi apucat.

       - N-avem de unde să ştim, zise Masklin. În orice caz, acum trebuie să facem tot ceea ce putem pentru Obiect. Nu-mi place să-l văd în halul ăsta.

       Pion. care dispăruse de câtăva vreme printre smocurile de iarbă, se întoarse târâind după el o şopârlă.

       - Ah! exclamă Gurder, pe un ton lipsit de entuziasm. Iată şi prânzul!

       - Dacă Obiectul ar mai fi funcţionat încă, i-am fi putut transmite lui Pion că, în timp, poate să ţi se cam acrească de carnea de şopârlă, zise Angalo.

       - Da, în timp. Adică în vreo două secunde, bodogăni Gurder.

       - Haideţi acum! spuse Masklin cu însufleţire. Să găsim un loc umbros şi să facem un alt plan.

       - A, un plan, zise Gurder, de parcă asta ar fi fost mai rău decât să mănânce carne de şopârlă. Îmi plac planurile.

       Mâncară - nu foarte bine - şi se aşezară cu burţile în sus, privind cerul. Scurta repriză de somn de pe drum nu fusese de ajuns. Le venea destul de uşor să moţăie.

       - Trebuie să admit că floridienii ăştia ştiu să se descurce, zise Gurder pe un ton leneş. La noi acasă e frig, dar aici au dat drumul la încălzire şi e numai bine.

       - Îţi tot spun că nu au nici o încălzire, zise Angalo, mijindu-şi ochii pentru a prinde orice semn susceptibil de a prevesti coborârea Navei. Şi nici vântul nu e aer condiţionat. Soarele te încălzeşte.

       - Eu credeam că e făcut doar ca să lumineze, zise Gurder.

       - Da, dar de-acolo vine şi toată căldura, explică Angalo. Am citit asta într-o carte. E o bilă mare de foc, mai mare decât Pământul.

       Gurder privi plin de îndoială spre Soare.

       - Da? Şi ce îl ţine acolo sus?

       - Nimic. Pur şi simplu, e acolo. Gurder mai privi o dată spre Soare.

       - Vrei să spui că asta se ştie aşa... în general, zise el.

       - Cred că da. Aşa scria în cartea aia.

       -Pe care putea s-o citească toată lumea? Uite! Asta este ceea ce numesc eu un gest iresponsabil. E genul acela de chestie care poate să nedumerească un nom cumsecade.

       - Masklin susţine că în cer sunt mii de sori. Gurder pufni.

       - Da, mi-a spus şi mie. Se numeşte Glaxie, sau cam aşa ceva. Eu unul sunt împotriva ei.

       Angalo chicoti.

       - Nu văd ce e atât de caraghios, zise Gurder pe un ton tăios.

       - Spune-i tu, Masklin, râse Angalo.

       - Să ştii că e foarte simplu pentru tine, murmură Gurder. Tu vrei doar să conduci nişte obiecte cu viteză mare. Eu vreau să le dau un sens. Poate că există mii de sori, dar de ce?

       - Nu înţeleg cum poate conta asta, zise Angalo, întin-zându-se.

       - Ba eu cred că tocmai asta contează. Spune-i tu, Masklin! Se uitară amândoi la Masklin.

       Sau, cel puţin, spre locul în care stătuse Masklin. Fiindcă el plecase.

       Dincolo de acoperişul cerului, era un loc pe care Obiectul îl numise Univers. Dacă ar fi dat crezare Obiectului, Universul le conţinea pe toate, fără a conţine, de fapt, nimic. Şi era foarte puţin din toate şi mult mai mult nimic decât îşi poate imagina cineva.

       De exemplu, se spune adeseori că cerul e plin de stele. Nu-i adevărat. Cerul e plin de cer. Sunt cantităţi nelimitate de cer şi, în comparaţie cu ele, foarte puţine stele.

       E deci uluitor că stelele fac, totuşi, o asemenea impresie...

       Mii de stele priveau în jos, în vreme ce un obiect rotund şi luminos se învârtea în jurul Pământului.

       Pe una din părţi era scris „ARNSAT-1", ceea ce era, într-un fel, o risipă de vopsea de vreme ce stelele nu puteau citi.

       Îşi desfăşură o antenă parabolică argintie.

       În acel moment ar fi trebuit să se întoarcă spre planeta de dedesubt, gata să trimită în jos filme vechi şi ştiri noi.

       Dar nu o făcu. Avea alte instrucţiuni.

       Jeturi mici de gaz îl întoarseră pe partea cealaltă, în căutarea unei alte ţinte.

       In clipa în care o găsi, o mulţime de oameni care se ocupau de filme vechi şi ştiri noi strigau deja foarte nervoşi unii la alţii prin telefon, în timp ce alţii încercau cu febrilitate să-i dea noi instrucţiuni.

       Dar asta nu prea conta, fiindcă satelitul nu mai asculta de nimeni.

       Masklin alerga prin iarba măruntă. Ştia că tovarăşii lui puteau să se ciorovăiască o veşnicie. Trebuia să facă totul cu mare viteză, fiind convins că nu are prea multă vreme la dispoziţie.

       Era prima dată când se afla cu adevărat singur din zilele în care trăise într-o vizuină şi trebuia să meargă să vâneze tară vreun tovarăş, deoarece nu avea cine să-l însoţească.

       Fusese mai bine atunci? Cel puţin, fusese mai simplu. Trebuia doar să încerci să mănânci, fără a fi la rândul tău mâncat. Simpla trecere a unei zile reprezenta un triumf. Totul fusese rău, dar măcar era o răutate de înţeles şi, mai ales, o răutate de mărimea unui nom.

       În zilele acelea, lumea se termina la autostradă şi la pădurea de dincolo de câmp. Acum, nu mai avea hotar deloc.

       Şi aflase că există în ea mai multe probleme decât putea să-şi imagineze.

       Bine că ştia măcar unde să găsească electricitate. Era disponibilă în preajma clădirilor cu oameni în ele.

       Vegetaţia din faţa lui Masklin se dădu brusc deoparte, făcând loc unui drum. O apucă pe acolo şi începu să alerge mai repede. Ştia că, dacă va merge pe orice drum, va găsi până la urmă şi oameni pe undeva.

       În urma lui se auziră zgomote de paşi. Se întoarse şi-l văzu pe Pion. Tânărul floridian îi aruncă un surâs îngrijorat.

       -Pleacă! zise Masklin. Pleacă de-aici! Pleacă! Du-te înapoi! De ce mă urmăreşti? Pleacă!

       Pion păru jignit. Arătă spre drum şi apoi spuse ceva.

       - Nu te înţeleg! ţipă Masklin.

       Pion îşi duse o mână deasupra capului, cu palma întoarsă în jos.

       - Oameni? ghici Masklin. Da. Ştiu. Sunt conştient de ceea ce fac. Du-te înapoi!

       Pion mai spuse ceva. Masklin ridică Obiectul.

       - Maşină vorbeşte nu funcţionează, se schimonosi el. Fir-ar să fie, de ce îţi vorbesc oare în felul ăsta? Cred că eşti cel puţin tot atât de inteligent ca mine! Hai du-te, pleacă! Mergi la ceilalţi!

       El se întoarse şi începu să alerge în partea opusă. Privi scurt înapoi şi-l văzu pe Pion cum îl urmăreşte cu privirea.

       „Oare cât timp mai am?" se întrebă Masklin. „Obiectul mi-a spus, odată, că nava zboară foarte repede. Poate să ajungă aici din minut în minut. Sau poate că n-o să vină niciodată."

       Văzu câteva feţe omeneşti. Da, ajungea să urmezi orice drum şi, mai devreme sau mai târziu, aveai să dai de oameni. Erau peste tot.

       Da, şi poate că nava n-o să vină niciodată.

       „Şi dacă n-o să vină", gândi el, „atunci ceea ce am eu de gând să fac este cel mai prostesc lucru pe care un nom l-a făcut vreodată în toată istoria nomenirii."

       Se deplasă până în mijlocul unui cerc de beton. În centrul lui, era parcat un camion mic, care avea pe-o parte înscris numele zeului floridian, NASA. În apropiere, doi oameni stăteau aplecaţi asupra unei maşinării aşezate pe un trepied.

       Nu-l observară de la început pe Masklin. De aceea, el se apropie mai mult, cu inima bătând să-i iasă din piept.

       Aşeză Obiectul pe ciment.

       Îşi făcu mâinile pâlnie la gură.

       Încercă să strige cât putea de tare şi de lent.

       - Ei, alo! Voi de colo. Oamenilor!

       - Ce-a făcut? strigă Angalo.

       Pion luă de la capăt pantomima sa.

       - A vorbit cu oamenii? întrebă Angalo. Şi apoi s-a urcat într-o chestie cu roţi?

       - Mi s-a părut mie că aud un motor de camion, zise Gurder.

       Angalo bătu cu pumnul în palmă.

       - Era îngrijorat pentru Obiect. Dorea să găsească doar ceva electricitate pentru el.

       - Dar cred că ne aflăm la kilometri întregi depărtare de orice clădire, zise Gurder.

       - Asta n-o să aibă nici o importanţă, ţinând cont de felul în care se deplasează Masklin! zâmbi Angalo.

       - Ştiam eu că o să se ajungă la asta, se plânse Gurder. Auzi, să ne arătăm oamenilor! N-am cutezat aşa ceva niciodată în Magazin. Ce-o să ne facem acum?

       Masklin gândea că, până în acel moment, lucrurile nu stăteau chiar prost.

       Oamenii nu prea ştiuseră ce să facă atunci când li se arătase. Ba chiar dăduseră înapoi. Apoi, unul dintre ei se grăbise să ajungă la camion şi vorbise într-o maşinărie legată cu un fir. „Probabil, la un fel de telefon", gândi Masklin, mândru de cunoştinţele sale.

       Într-un târziu, unul din oameni scosese o cutie din spatele camionului şi o întinsese spre el, de parcă s-ar fi aşteptat ca Masklin să explodeze. De fapt, când îi făcu semn din mână, omul sări înapoi, încurcat.

       Celălalt om spuse şi el ceva, iar cutia neagră fu aşezată cu grijă pe ciment, la câţiva paşi de Masklin.

       Apoi, ambii oameni îl priviră cu optimism.

       Masklin continuă să zâmbească, ca să nu-i sperie, şi se urcă în cutie. După aceea le făcu din nou semn cu mâna.

       Unul dintre oameni se sculă plin de veselie şi apucă cutia, ridicând-o cu o mare prudenţă, de parcă Masklin ar fi fost ceva foarte rar şi delicat. Se trezi dus spre camion. Omul urcă şi, ţinând cutia cu o grijă exagerată, o aşeză pe genunchi. Undeva se auzea orăcăiala pe mai multe voci a unui radio.

       Nu-l slăbiră nici o clipă din priviri, de parcă nu le-ar fi venit să-şi creadă ochilor.

       Camionul porni cu greu. După o vreme, drumul deveni asfaltat, şi ei ajunseră într-un loc în care îi aştepta un alt camion. Din el ieşi un om care începu să vorbească, foarte animat, cu şoferul camionului lui Masklin, apoi râse în felul acela încetinit specific oamenilor, privi spre Masklin şi încetă brusc să mai râdă. Aproape că fugi înapoi, spre propriul său camion, şi începu să vorbească la un alt telefon.

       „Ştiam eu că aşa se va întâmpla", gândi Masklin. „Habar n-au ce să facă în prezenţa unui nom adevărat. Uluitor. Atâta vreme însă cât au de gând să mă ducă undeva unde există un fel potrivit de electricitate..."

       Dorcas, inginerul, încercase odată să-i explice lui Masklin principiile electricităţii, dar fără prea mult succes, fiindcă nici el nu era prea sigur în privinţa unor lucruri. Se părea că existau două feluri de electricitate: dreaptă şi tremurată. Cea dreaptă era plictisitoare şi locuia în baterii. Cea tremurată se putea găsi în firele din pereţi, dar şi fel de fel de alte lucruri, şi se părea că, într-un fel sau altul, Obiectul putea să fure câte puţin din ea, dacă era destul de aproape. Dorcas obişnuia să vorbească despre electricitatea tremurată pe acelaşi ton pe care Gurder obişnuia să predice despre Fraţii Arnold (din 1905). Încercase să o studieze în Magazin. Era greu de înţeles însă, fiindcă atunci când era pusă în frigidere, răcea lucrurile, dar, dacă aceeaşi electricitate intra într-un cuptor, făcea lucrurile incandescente. De unde ştia cum să se comporte?

       „Dorcas obişnuia să spună...", gândi Masklin. „Tocmai am folosit «obişnuia». Sper că încă mai obişnuieşte."

       Se simţea inspirat şi ciudat de optimist. O parte din el spunea că asta se datora faptului că, dacă s-ar fi gândit fie şi o secundă la poziţia în care se pusese singur, atunci ar fi intrat în panică.

       Trebuia să zâmbească.

       Camionul hurui încet în lungul drumului, cu celălalt vehicul pe urmele sale. Masklin văzu şi un al treilea camion cum li se alătură dintr-o parte, de pe un drum de ţară, şi intră între celelalte două. În el era o mulţime de oameni şi cei mai mulţi priveau cerul.

       Nu se opriră la clădirea cea mai apropiată, ci îşi conti-nuară drumul până la cea mai mare construcţie, care avea mult mai multe vehicule parcate în faţă. Oamenii îi aşteptau.

       Unul dintre ei deschise uşa camionului, făcând-o însă foarte încet chiar şi pentru un om.

       Cel care ducea cutia lui Masklin coborî din camion.

       Masklin se uită, la rândul său, la zecile de feţe care se zgâiau la el. Putea să vadă fiecare ochi, fiecare nară. Cu toţii păreau îngrijoraţi. Cel puţin, aşa părea fiecare ochi. Nările arătau ca nişte nări normale.

       Erau îngrijoraţi pentru el.

       Trebuia să continue să zâmbească.

       Le întoarse privirile cu demnitate şi, deşi vocea aproape că-i tremura din cauza panicii, întrebă ceremonios:

       - Vă pot ajuta cu ceva, domnilor,?

9.

ŞTIINŢĂ - un fel de a descoperi lucruri şi de a le face apoi să funcţioneze. Ştiinţa explică ce se întâmplă în jurul nostru, în fiecare moment. La fel face RELIGIA, dar ştiinţa este mai bună, pentru că are scuze mai uşor de înţeles atunci când lucrurile se defectează. Există mult mai multă ştiinţă decât vă închipuiţi.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie.)

       Gurder, Angalo şi Pion stăteau sub un tufiş. Le oferea puţină umbră. Norul albicios de deasupra lor aproape că nu se micşorase deloc.

       - Nici măcar n-o să ne putem Întoarce acasă fără Obiect, se plânse Gurder.

       - Atunci va trebui să-l eliberăm pe Masklin, zise Angalo.

       - Dar asta va dura o eternitate.

       - Da? Păi avem destulă vreme, dacă tot nu ne putem întoarce acasă.

       Angalo găsise o pietricică de o formă perfectă şi o legă de un băţ cu fire de aţă pe care le scosese din haina sa; nu mai văzuse niciodată un topor de piatră, dar avea intuiţia perfectă a faptului că existau o mulţime de lucruri folositoare care puteau fi făcute cu ajutorul unei pietre legate de vârful unui băţ.

       - Tare aş vrea să nu mai agiţi chestia aia, spuse Gurder. De fapt, care-i planul tău? Să ne împotrivim Floridei?

       - Nu neapărat. De pildă, tu nu eşti obligat să vii.

       - Calmează-te! Un nesăbuit ne-a fost de-ajuns.

       - Nici de la tine nu aud vreo idee mai bună, gâfâi Angalo, în timp ce tăia prin aer un buştean imaginar.

       - Fiindcă nici n-am.

       O lumină mică şi roşie începu să pulseze pe Obiect. După o vreme, se deschise, cu un sfârâit discret, o gaură pătrată, lăsând să treacă în afară o sârmă cu câteva lentile pe ea. Această prelungire a Obiectului începu să se răsucească încet. Apoi vorbi:

       - Unde ne aflăm?

       Îşi împinse lentilele în sus şi făcu o pauză în timp ce analiză prin ele faţa omului care se uita în jos, spre ei.

       - Şi de ce? mai adăugă Obiectul.

       - Nu sunt sigur, zise Masklin. Ne aflăm într-o cameră dintr-o clădire mare. Oamenii nu mi-au făcut rău. Cred că unul dintre ei a încercat să-mi vorbească.

       - Se pare că suntem într-un fel de cutie de sticlă, constată Obiectul.

       - Mi-au oferit chiar şi un pat micuţ, spuse Masklin. Şi cred că chestia aia de-acolo e un fel de lavoar. Dar... Ce tot vorbesc? Ce se aude cu Nava?

       - Cred că e pe drum încoace, răspunse Obiectul, calm.

       - Crezi? Crezi? Vrei să zici că nu ştii cu siguranţă?

       - Multe lucruri pot să meargă prost. Dacă au mers bine, Nava va fi aici în scurt timp.

       - Da. dar, dacă nu merg, o să rămân aici toată viaţa, rosti Masklin amărât. Doar ştii că am venit aici ca să te salvez.

       - Da, ştiu. Mulţumesc. Masklin se relaxă puţin.

       - Oamenii sunt destul de drăguţi, medită el cu voce tare. Cel puţin, aşa cred. Deocamdată, e totuşi greu spus.

       Privi prin zidul transparent. O mulţime de oameni intraseră să se uite la el în ultimele minute. Nu era sigur dacă îl considerau un oaspete important, un prizonier, sau poate câte puţin din amândouă.

       - Nu am avut nici o altă idee ca să te salvez, oftă Masklin.

       - Monitorizez comunicaţiile.

       - Întotdeauna faci asta.

       - Multe dintre ele sunt despre tine. Tot felul de experţi se grăbesc să vină aici ca să te privească.

       - Ce fel de experţi? Experţi în nomi?

       - Experţi în a vorbi cu fiinţe din alte lumi. Oamenii nu au întâlnit pe nimeni dintr-o altă lume, dar au experţi în comunicarea cu extratereştrii.

       - Ar fi bine să reuşim, rosti Masklin cu seriozitate. Acum, oamenii ştiu cu siguranţă că nomii există.

       - Nu ştiu însă şi ce sunteţi. Ei cred că abia acum aţi ajuns.

       - Păi, au dreptate.

       - Nu aici. Ei cred că abia aţi sosit pe planetă. Venind din stele.

       - Dar suntem aici de mii de ani! Aici locuim!

       - Oamenilor le vine mult mai uşor să creadă în omuleţi veniţi din cer decât în omuleţi de pe Pământ. Preferă oamenii mici şi verzi decât să aibă de-a face cu piticii fi.

       Masklin îşi ridică o sprânceană.

       - Nu prea înţeleg ce zici.

       - Nu-ţi bate capul. Nu contează.

       Obiectul începu să-şi întoarcă lentilele pentru a iscodi şi alte cotloane ale camerei.

       - Foarte drăguţ! Foarte ştiinţific!

       Apoi se concentră, cercetând o tavă mare de plastic, aflată lângă Masklin.

       - Ce e aia?

       - A, fructe, nuci, carne şi alte chestii, răspunse Masklin. Cred că m-au urmărit să vadă ce mănânc. Presupun că oamenii ăştia sunt destul de inteligenţi. Am arătat cu degetul spre gură şi au înţeles că mi-era foame.

       - Ah, duceţi-mă la frigiderul vostru? zise Obiectul.

       - Poftim?

       - O să-ţi explic. Ţi-am spus că monitorizez comunicaţiile?

       - Mereu îmi spui asta.

       - Era o glumă. Adică o povestioară, o anecdotă plină de umor, cunoscută oamenilor. E despre o navă dintr-o altă lume care aterizează pe această planetă, iar nişte creaturi stranii ies din ea şi se adresează unei sonde de petrol, unei ghene de gunoi, unui joc mecanic sau altor asemenea maşinării: ,,Duceţi-mă la şeful vostru". Cred că fac asta pentru că nu ştiu ce formă au oamenii. Eu am înlocuit cuvântul „şef cu unul care se referă la un loc în care este ţinută mâncarea. Asta este un calambur plin de umor, un joc de cuvinte cu efect ilar. Obiectul tăcu.

       - Aha, se dumiri Masklin, după un scurt răgaz de gândire. Te referi la omuleţii aceia mici şi verzi?

       - E foarte... stai un pic. Stai un pic.

       - Ce? Ce? zise Masklin, agitat.

       - Aud Nava.

       Masklin îşi încordă auzul cât putu de tare.

       - Eu unul nu aud nimic, se plânse el.

       - Nu sunete. Radio.

       - Unde e? Unde e, Obiectule? Întotdeauna ai spus că Nava e undeva acolo sus. Dar unde?

       Cele trei broaşte care mai rămăseseră se adăpostiseră printre firele de muşchi ca să scape de căldura Soarelui la amiază.

       Acum însă, spre Răsărit, pe cer se putea vedea o geană de lumină strălucitoare.

       Ar fi frumos, desigur, să credem că broaştele aveau legende despre asta. Ar fi frumos să credem că ele socoteau că Soarele şi Luna erau flori îndepărtate: una galbenă - ziua, una albă - noaptea. Ar fi frumos să credem că aveau legende despre ele şi că spuneau că atunci când o broască bună murea, sufletul ei pleca spre cele două flori mari din cer... Din păcate, vorbim însă despre broaşte. Ele numesc Soarele: mipmip. Şi Luna o numesc: mipmip. De fapt, pentru ele, totul e mipmip. Şi când te-ai pricopsit cu un vocabular care conţine doar un singur cuvânt, e destul de greu să ai legende.

       Broasca din fruntea şirului era, totuşi, conştientă, într-un fel vag, e drept, că e ceva în neregulă cu Luna.

       Devenea din ce în ce mai strălucitoare.

       - Am lăsat Nava pe Lună? întrebă Masklin. De ce?

       - Aşa au decis strămoşii noştri, îi răspunse Obiectul. Presupun că doreau să o poată supraveghea.

       Faţa lui Masklin începuse să se lumineze încet, aşa cum se ridică norii o dată cu răsăritul.

       - Ştii, începu el foarte emoţionat, înainte de astea, pe vremea când trăiam în vizuină, obişnuiam să stau afară nopţile şi să mă uit la Lună. Poate că aveam o presimţire că se află acolo...

       - Nu, ceea ce simţeai era, probabil, o superstiţie primitivă, precisă sec Obiectul.

       Masklin se dezumflă:

       - A, îmi pare rău!

       - Şi acum te rog să taci. Nava se simte foarte dezorientată şi vrea să i se spună ce are de făcut. Tocmai s-a trezit după cincisprezece mii de ani.

       - Nici eu nu-s prea în formă dimineaţa, după ce mă trezesc, aprobă Masklin.

       Pe Lună nu există sunete, dar asta nu contează, fiindcă oricum nu e nimeni să le asculte. Zgomotele ar fi de prisos.

       Dar e lumină.

       Praful selenar fin se învolbură până foarte sus, undeva pe câmpiile feţei nevăzute a Lunii, se transformă în nori care parcă fierbeau şi ajunse aproape atât de sus, încât să prindă lumina Soarelui. Începu să strălucească.

       Undeva jos, ceva îşi săpa drumul spre libertate.

       - Am lăsat-o într-o vizuină?! se miră Masklin. Câteva luminiţe se mişcară agitate de-a lungul şi de-a latul tuturor suprafeţelor Obiectului.

       - Să nu cumva să-mi spui că din cauza asta şi voi aţi trăit mereu în vizuină. Sunt o mulţime de nomi care nu trăiesc în vizuini.

       - Da, aşa e, încuviinţă Masklin. Ar trebui să încetez să mă gândesc numai la...

       Tăcu deodată. Privi în afara cutiei de sticlă, acolo unde un om încerca să-i trezească interesul scriind semne pe o tăbliţă.

       - Trebuie s-o opreşti, exclamă el. Chiar acum. Opreşte Nava! Am greşit! Obiectule, nu putem să o luăm noi. Nu ne aparţine numai nouă! Nu putem, pur şi simplu, să luăm Nava.

       Cei trei nomi rătăceau pe lângă locul de unde fusese lansată naveta şi priveau cerul. Soarele se apropia de orizont, iar Luna începuse să strălucească asemenea luminiţelor unui brad de Crăciun.

       - Cred că asta se datorează Navei, zise Angalo. Aşa trebuie să fie!

       Întoarse către ceilalţi o faţă surescitată.

       - Asta e! Vine la noi!

       - Eu unul n-am crezut niciodată că o să meargă... mărturisi Gurder.

       Angalo îl bătu pe umăr pe Pion şi ridică un deget în sus.

       - Vezi aia, băiete? exclamă el cu veselie. E Nava! E Nava noastră.

       Gurder îşi frecă bărbia şi dădu din cap în direcţia lui Pion.

       - Da, aşa e. E a noastră.

       - Masklin zice că sunt tot felul de lucruri acolo sus, rosti Angalo pe un ton visător. În primul rând, cantităţi nelimitate de spaţiu. De fapt, asta se şi ştie despre spaţiu: că e foarte mult. Masklin mai zicea că Nava se deplasează mai repede decât lumina, ceea ce e probabil greşit, fiindcă, dacă ar fi aşa, cum ai putea să vezi pe unde să o conduci? Ai aprinde lumina şi ea ar cădea înapoi, afară din încăpere. Probabil însă că merge foarte repede...

       Gurder mai privi o dată cerul. În străfundurile minţii lui, simţea un gând care încerca să-şi facă loc spre suprafaţă şi-i dădea o senzaţie de melancolie ciudată.

       - Nava noastră, murmură el. Cea care a adus nomii aici.

       - Da, da, îl aprobă Angalo, care însă aproape că nici nu-l auzise.

       - Şi-o să ne ducă înapoi, continuă Gurder.

       - Asta a susţinut Masklin, dar...

       - Toţi nomii, rosti încet Gurder, cu o voce la fel de plată şi de grea ca o foaie de plumb.

       - Desigur. De ce nu? Sunt convins că, în curând, mă voi lămuri cum să o conduc înapoi la Carieră şi-o să-i luăm pe toţi cu noi. Şi pe Pion, fireşte.

       - Dar pe tovarăşii lui Pion? Pe nomii gâscari? întrebă Gurder.

       - A, pot să vină şi ei, gesticulă Angalo cu expansivitate. E loc probabil şi pentru gâştele lor.

       - Dar ceilalţi? Angalo păru surprins.

       - Care ceilalţi?

       - Tufiş mi-a spus că există o mulţime de alte grupuri de nomi. Peste tot.

       Angalo îl privi interzis.

       - A, ăia... Ei bine, nu prea ştiu ce să zic. Noi avem însă nevoie de Navă. Ştii cât de greu ne-a fost din momentul în care am părăsit Magazinul.

       - Dar, dacă noi luăm Nava şi plecăm, ceilalţi ce-o să facă atunci când vor avea şi ei nevoie de ea?

       Şi Masklin întrebase exact acelaşi lucru. Obiectul spusese:

       - 01001101010101110101010010110101110010.

       - Ce-ai zis?

       Vorbele Obiectului sunară de parcă întrebarea l-ar fi sâcâit:

       - Dacă nu mă laşi să mă concentrez, s-ar putea să nu mai existe nici o Navă, pentru nimeni! Îi trimit cincisprezece mii de instrucţiuni pe secundă.

       Masklin nu zise nimic.

       - Astea sunt o mulţime de instrucţiuni, adăugă Obiectul.

       - În mod normal, Nava aparţine tuturor nomilor din lume, rosti Masklin hotărât.

       - 01001001010010010...

       - Ah, taci odată din gură şi spune-mi când o să ajungă Nava aici!

       - 0101011001... Ce anume vrei să fac?... 01001100...

       - Poftim?

       - Pot să tac din gură sau pot să-ţi spun când o să ajungă Nava. Nu le pot face pe amândouă deodată.

       - Informează-mă, te rog, când o să ajungă Nava, zise Masklin, răbdător, şi apoi taci din gură.

       - Patru minute.

       - Patru minute?

       - S-ar putea să aibă o întârziere de trei secunde. Eu am calculat însă că ar trebui să fie patru minute. Numai că acum sunt trei minute şi treizeci şi opt de secunde, şi o să fie în curând trei minute şi treizeci şi şapte de secunde...

       - Dacă vine atât de repede, înseamnă că nu pot să mai zăbovesc pe-aici! exclamă Masklin, uitând temporar de gândurile care îi vorbeau despre datoria lui faţă de toţi nomii din lume. Cum pot să ies de-aici? Oare chestia asta are vreun capac?

       - Vrei să tac mai întâi din gură, sau să te scot şi apoi să tac? întrebă Obiectul.

       - Te rog!

       - Oamenii te-au văzut mîşcându-te? se interesă Obiectul.

       - Ce vrei să zici?

       - Ştiu cât de repede poţi alerga?

       - Nu ştiu. Nu cred.

       - Atunci, pregăteşte-te să fugi. Dar mai întâi acoperă-ţi urechile cu mâinile.

       Masklin se gândi că era mai bine să-l asculte. Obiectul avea uneori obiceiul de a-l înfuria cu bună ştiinţă, dar simţea că sfatul acela nu trebuia ignorat.

       Luminile de pe Obiect formară, vreo câteva clipe, silueta unei stele.

       Începu să ţiuie. Sunetul deveni din ce în ce mai ascuţit, până ce Masklin nu-l mai auzi deloc. Îl putea însă simţi, chiar şi cu mâinile peste urechi; era ca şi cum în cap i-ar fi fiert nişte apă.

       Deschise gura să ţipe la Obiect exact în momentul în care pereţii explodară. Acum fusese sticlă şi, în clipa imediat următoare, nu mai rămăseseră decât cioburi. Acestea se amestecau precum un puzzle în care fiecare piesă hotărâse subit că vrea să aibă forma ei aparte. Capacul căzu, aproape lovindu-l.

       - Acum ia-mă în braţe şi fugi! ordonă Obiectul, înainte ca aşchiile de sticlă să se fi terminat de împrăştiat pe masă.

       - Jos? Suntem foarte sus, cum ajungem pe podea? Masklin privi în jur disperat. Pe partea cealaltă a mesei vedea un fel de maşină, acoperită cu tot felul de cadrane micuţe şi lumini. Îi urmărise pe oameni cum o folosesc.

       - Fire! strigă el. Întotdeauna sunt fire.

       Ocoli puţin, se aplecă uşor pentru a evita o mână uriaşă, care încerca să-l prindă, şi alergă apoi în lungul cablului.

       - Sunt nevoit să te arunc, gâfâi el. Nu pot să te ţin în braţe în timp ce cobor.

       - N-o să păţesc nimic.

       Masklin se opri la marginea mesei şi aruncă Obiectul. Existau, într-adevăr, şi alte cabluri care coborau spre podea. Sări spre unul, se învârti în jurul lui şi apoi căzu de-a lungul acestuia până jos.

       Oamenii se năpustiră spre el din toate direcţiile.

       Culese Obiectul şi, strângându-l la piept, se năpusti înainte. Văzu un picior - pantof maro, ciorap albastru-închis. Ocoli. Mai văzu două picioare - pantofi negri, ciorapi negri. Erau cât pe ce să calce peste primul picior...

       Ocoli. Erau acum o mulţime de picioare şi mâini care se întindeau după el în zadar. Masklin era doar o umbră aplecându-se şi făcând slalom printre picioarele care l-ar fi putut strivi cu uşurinţă.

       Şi, deodată, nu mai fu nimic decât podeaua liberă.

       Undeva departe se auzea sunetul unei alarme, iar tonul ei ascuţit, după standardele omeneşti, i se părea lui Masklin adânc şi tulburător.

       - Îndreaptă-te spre uşă, sugeră Obiectul.

       - Dar pe-acolo o să vină şi alţi oameni, gâfâi Masklin.

       - Asta e bine, pentru că noi tocmai ieşim.

       Masklin ajunse la uşă exact în momentul în care aceasta se deschise. Apăru o crăpătură de câţiva centimetri, cu o mulţime de picioare în spatele ei.

       Nu avea timp să gândească. Masklin escaladă un pantof, sări pe partea cealaltă şi continuă să alerge.

       - Şi acum? Pe unde?

       - Afară.

       - Adică pe unde?

       - Pe unde vrei.

       - Mulţumesc foarte mult.

       Pe toată lungimea coridorului se deschideau tot felul de uşi, prin care pătrundeau oameni. Problema era nu atât să fie prins - căci ar fi fost nevoie de un om foarte ager chiar şi pentru a vedea un nom care aleargă cu viteză maximă, darămite să-l şi prindă -, cât mai ales să nu fie strivit din greşeală.

       - De ce n-au găuri de şoareci? Fiecare clădire ar trebui să fie prevăzută cu găuri de şoareci, se plânse Masklin.

       O cizmă coborî la doar doi centimetri de el. Sări. Coridorul se umplea de oameni. Începu să sune şi o altă alarmă.

       - De ce se întâmplă toate astea? Nu cred că eu am pricinuit toată agitaţia. N-ar fi atâta zarvă doar pentru un nom.

       - E Nava. Au văzut Nava.

       Un pantof era cât pe-aci să-l transforme pe Masklin în premiant la un concurs cu tema „Cel mai plat nom din Florida". Şi asta pentru că aproape alergase singur sub el. Spre deosebire de alţi pantofi, acesta avea şi un nume: „Suflet-de-Cauciuc". Ciorapul de deasupra lui arăta de parcă ar fi fost „Stilu'lui Antimiros", „Garantat, 85% poliputeketlon", cel mai scump ciorap din lume.

       Masklin privi în sus. Dincolo de întinderea imensă a pantalonilor albaştri şi de norii depărtaţi ai unui pulover, se vedea o barbă.

       Era Nepot, Richard, 39.

       Chiar când credeai că nimeni nu avea grijă de nomi, Universul încerca să demonstreze contrariul...

       Masklin sări cât putu de tare şi ateriză pe cracul pantalonului, exact când piciorul atinse pământul. Era cel mai sigur loc cu putinţă. Oamenii doar arareori sunt călcaţi de alţi oameni.

       Piciorul făcu un pas şi ajunse din nou jos. Masklin se trase înapoi, încercând să se desprindă din ţesătura pufoasă. La un centimetru depărtare se vedea o cusătură. Reuşi să o apuce. Firele îi permiseră să se ţină mai bine.

       Nepot, Richard, 39, se afla într-o gloată de oameni care se îndrepta acelaşi loc. Câţiva oameni se loviră de el, aproape smulgându-1 pe Masklin din locul lui. Îşi aruncă cizmele şi încercă să se prindă de ţesătură şi cu degetele de la picioare.

       Se auzea un zgomot ca de tobă, înfundat, când picioarele lui Nepot, Richard, 39, loveau pământul.

       Masklin ajunse la un buzunar. Îşi puse piciorul pe marginea lui şi se căţără. O etichetă cusută acolo inexplicabil îl ajută să urce mai departe, dincolo de curea. Masklin era obişnuit cu etichetele din Magazin, dar asta era foarte mare, chiar şi pentru o etichetă mare. Era acoperită cu litere şi fusese cusută zdravăn de pantaloni, de parcă Nepot, Richard, 39, era un fel de maşină.

       - „Groossbergers Haggler, primul nume pentru Jeans", citi el. Şi figurează tot felul de lucruri despre cât sunt de buni, dar şi nişte poze de vaci şi alte chestii. De ce crezi că vrea să fie acoperit de etichete?

       - Poate că, dacă nu ar avea etichete, n-ar mai şti care îi sunt hainele, emise Obiectul o ipoteză.

       - Ai dreptate. Probabil că şi-ar pune pantofii pe cap. Masklin se mai uită o dată la etichetă în timp ce apuca zdravăn puloverul.

       - Mai scrie aici că pantalonii ăştia au câştigat medalia de aur la Expoziţia de la Chicago, în 1910, adăugă el. S-au menţinut foarte bine...

Oamenii se grăbeau să iasă din clădire.

       Era mult mai simplu să se caţere pe pulover. Masklin înainta destul de repede. Nepot, Richard, 39, avea şi părul lung, ceea ce se dovedi de mare ajutor când veni vremea să se urce pe umăr.

       Pe deasupra capului îi trecu repede tocul unei uşi şi apoi totul deveni albastru.

       - Cât mai e, Obiectule? şuşoti Masklin.

       Urechea lui Nepot, Richard, 39, era însă la doar câţiva centimetri depărtare.

       - Patruzeci şi trei de secunde.

       Oamenii se răspândiră pe tot spaţiul asfaltat din faţa clădirii. Alţi câţiva ieşeau pe uşi, cărând tot felul de aparate. Se tot ciocneau unii de alţii, pentru că priveau cu toţii în sus.

       Un alt grup înconjura un om care părea foarte îngrijorat.

       - Ce se întâmplă, Obiectule? şopti Masklin.

       - Omul din mijlocul grupului e cel mai important de pe-aici. A venit să vadă lansarea navetei. Acum, toţi ceilalţi îi spun că el trebuie să fie cel care să-i ureze Navei „ bun venit".

       - Păi, asta e o prostie. Doar nu e Nava lor.

       - Da, dar oamenii cred că vine să le vorbească.

       - Păi şi de ce-ar crede una ca asta?

       - Fiindcă au convingerea că ei sunt cele mai importante fiinţe de pe planetă.

       - Ha-ha!

       - Uluitor, nu-i aşa?

       - Toată lumea ştie că nomii sunt mai importanţi, începu Masklin. Vreau să zic... fiecare nom.

       Medită vreo de câteva momente şi apoi clătină din cap.

       - Deci ăla e şeful oamenilor, nu? E cumva unul super-inteligent, sau cam aşa ceva?

       - Nu prea cred. Ceilalţi oameni din jurul lui încearcă să-i explice ce e aia o planetă.

       - Nu ştie?

       - Mulţi oameni nu ştiu. Domnulevicepreşedinte e unul dintre ei.        - 001010011000.

       - Iarăşi vorbeşti cu Nava?

       - Da. Şase secunde.

       - Chiar vine...

       - Da.

10.

GRAVITAŢIE - nu este încă pe deplin înţeleasă, dar se crede că e ceea ce face ca lucrurile mici, cum sunt nomii, să stea lipite de lucrurile mari, cum sunt planetele. Din cauza ŞTIINŢEI, asta se întâmplă indiferent dacă ştii sau nu de gravitaţie. Acest lucru arată că ŞTIINŢA se întâmplă în permanenţă.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie.)

       Angalo privi în jur.

       - Haide, Gurder, haide!

       Abatele zăcea sprijinit de un smoc de iarbă şi încerca disperat să-şi recapete suflul.

       - N-are nici un rost, gâfâi el. La ce te aştepţi? N-o să ne putem împotrivi singuri oamenilor.

       - Dar nu suntem singuri. Îl avem pe Pion. Iar ăsta e un topor destul de bun.

       - A, da. Sigur o să-i sperie. Un topor de piatră... Cred că, dacă ai fi avut două, s-ar fi predat imediat.

       Angalo, mişcă înainte şi înapoi arma. Se vedea că îi dă un sentiment de siguranţă.

       - Trebuie să încercăm, rosti el simplu. Haide, Pion. La ce te uiţi? La gâşte?

       Pion privea atent cerul.

       - E un punct acolo sus, continuă Gurder să gâfâie.

       - E probabil o pasăre, îşi dădu Angalo cu părerea.

       - Nu arată ca o pasăre.

       - Atunci e un avion.

       - Nici ca un avion nu arată.

       Acum se uitau toţi trei în sus, iar capetele lor lăsate pe spate formau un triunghi.

       Era, într-adevăr, un punct negru acolo sus.

       - Tu chiar crezi că a reuşit, chiar crezi? întrebă Angalo, nesigur.

       Ceea ce fusese până nu demult un punct era acum un cerc mic şi întunecat.

       - Totuşi, nu se mişcă, zise Gurder.

       - În orice caz, nu într-o parte sau în alta, îi răspunse Angalo, care vorbea foarte încet. Parcă s-ar mişca... în jos.

       Ceea ce fusese până nu demult un mic cerc întunecat devenise un cerc întunecat mai mare, înconjurat de ceva despre care se putea presupune lesne că e fum sau abur.

       - Poate că e o parte a meteorologiei, presupuse Angalo. Ştii tu, Meteorologie specială de Floridia.

       - Serios? Un ditamai obiectul pe cer? E Nava! Vine să ne ia!

       Era acum cu mult mai mare şi, cu toate astea... era evident că se afla încă la mare distanţă.

       - Dacă ar putea, totuşi, să vină după noi un pic mai departe, nu cred că m-ar deranja, suspină Gurder. Nu cred că aş avea vreo problemă să alerg puţin până la ea.

       - Da, încuviinţă Angalo, a cărui faţă începea să trădeze disperarea. Arată de parcă nu ar veni, ci mai mult ar...

       - ...cădea! urlă Gurder. Privi spre Angalo.

       - E bine oare să fugim? întrebă el.

       - Cred că merită încercat, răspunse prompt Angalo.

       - Şi încotro s-o pornim?

       - Hai să-l urmăm doar pe Pion. El a luat-o la goană de ceva vreme...

       Masklin ar fi fost primul gata să admită că nu era foarte familiarizat cu mijloacele de transport, dar, chiar şi aşa, ştia că toate au în comun o faţă, care e de obicei în faţă, şi un spate, care nu e în faţă. Toată chestia era că faţa se situează întotdeauna prima în direcţia pe care înaintau.

       Obiectul care cădea din cer era un disc.

       Doar un vârf legat de un fel de podea, cu margini rotunde. Nu făcea nici un zgomot, dar părea să creeze o impresie grozavă printre oameni.

       - Asta e? - Da. -Oh!

       Apoi, lucrurile începură să se clarifice.

       Nava nu era mare. Avea nevoie de un cuvânt cu totul nou. Nu cădea printre fuioarele subţiri ale norilor, ci pur şi simplu le împingea deoparte. Şi chiar când credeai că ţi-ai format o idee asupra mărimii sale, un nor se dădea deoparte şi lărgea perspectiva. Trebuia să existe un cuvânt special pentru ceva atât de mare.

       - O să se prăbuşească? şopti Masklin.

       - O s-o fac să aterizeze acolo, pe iarbă, răspunse Obiectul. Nu vreau să-i înspăimânt pe oameni.

       - Fugi!

       - Dar cam ce ţi se pare ţie că fac?

       - Da, dar e tot deasupra noastră.

       - Fug! Fug! Nu pot mai repede!

       O umbră căzu peste cei trei nomi care alergau de mama focului.

       - Am bătut atâta drum până în Floridia ca să fim acum striviţi sub propria noastră Navă, mormăi Angalo. Iar tu n-ai crezut niciodată cu adevărat în ea! Ei uite, acum, o să ai ocazia să crezi cu tărie!

       Umbra se îndesi. O puteau vedea alergând peste iarba din faţa lor, cenuşie la margini, neagră ca noaptea spre centru. Aveau acum noaptea lor. Proprie.

       - Ceilalţi trebuie să fie pe-acolo pe undeva, pricepu brusc Masklin.

       - A, am uitat.

       - Dar tu nu ar trebui să uiţi lucruri ca ăsta.

       - Am fost foarte ocupat în ultima vreme. Nu mă pot gândi la absolut totul. Ci doar aproape la absolut totul.

       - Atunci ai grijă să nu striveşti pe careva.

       - O s-o opresc înainte de a ateriza. Nu-ţi face griji. Oamenii vorbeau toţi deodată. Unii începură să alerge spre Navă. Alţii fugeau mâncând pământul, încercând să nu-i stea în cale.

       Masklin riscă o privire spre faţa lui Nepot, Richard, 39. Acesta se uita la Navă cu o expresie stranie, de uluială totală.

       În timp ce Masklin îl privea, ochii mari se întoarseră încet într-o parte. Capul se răsuci apoi şi el. Nepot, Richard, 39, se holbă la nomul de pe umărul lui. Pentru a doua oară, omul îl văzu. Iar de data asta nu mai avea unde să fugă.

       Masklin începu să scuture Obiectul de una din antenele sale.

       - Poţi să-mi încetineşti vocea? întrebă el grăbit.

       Pe faţa omului se aşternea o expresie şi mai uimită.

       - Ce vrei să zici?

       - Vreau să repeţi ce spun, dar mult mai încetinit. Şi mai tare. Aşa încât el să mă poate înţelege.

       - Vrei să comunici? Cu un om?

       - Da. Poţi să o faci?

       - Te sfătuiesc cu fermitate să te abţii! Ar putea fi foarte periculos.

       Masklin îşi încleştă pumnii.

       - În comparaţie cu ce, Obiectule? În comparaţie cu ce? E cumva cu mult mai periculos decât să nu comunicăm? Fă-o! Chiar acum! Spune... spune-i că nu vrem să rănim nici un om! Acum! Îi văd mâna cum începe să se mişte. Fă-o!

       Masklin ridică cutia chiar lângă urechea lui Nepot, Richard, 39. Obiectul începu să vorbească în felul acela încet, pe tonuri joase, specific limbii omeneşti.

       Asta păru să dureze destul de multă vreme.

       Expresia feţei omului îngheţă.

       - Ce i-ai spus? Ce i-ai spus? dori să ştie Masklin.

       - I-am zis că, dacă te răneşte în vreun fel, o să explodez şi o să-i zbor capul, răspunse Obiectul.

       - Nu se poate!

       - Ba da.

       - Păi, şi asta numeşti tu comunicare?

       - Da. O numesc chiar comunicare foarte eficientă.

       - Dar i-ai zis un lucru îngrozitor! Şi, în plus, nu m-ai prevenit niciodată că s-ar putea să explodezi!

       - Nu pot exploda. Dar el nu ştie asta. E doar un om, răspunse Obiectul.

       Nava îşi încetini căderea şi pluti deasupra pajiştii până când îşi întâlni propria umbră. Pe lângă ea, turnul din care fusese lansată naveta părea ca un bold pe lângă o farfurie mare şi neagră.

       - Ai aşezat-o pe pământ! Ai spus că n-ai să faci asta, strigă Masklin disperat.

       - Nu am aşezat-o pe sol. Pluteşte chiar deasupra lui.

       - Mie mi se pare că e pe pământ!

       - Pluteşte doar la înălţime mică deasupra solului, repetă Obiectul, răbdător.

       Nepot, Richard, 39, îl privea pe Masklin cruciş şi arăta foarte nedumerit.

       - Dar ce anume o face să plutească? vru Masklin să ştie. Obiectul îi spuse.

       - Tanti cine? Cine mai e şi asta? Avem rude la bord?

       - Nu tanti. Anti. Antigravitaţia.

       - Dar nu văd nici flăcări şi nici fum.

       - Astea nu sunt esenţiale pentru o Navă. Vehicule cu sirene deasupra goneau spre Navă.

       - Hmm. Poţi să-mi spui exact la ce distanţă de sol ai oprit-o? întrebă Masklin.

       - Zece centimetri mi s-au părut de ajuns.

       Angalo stătea cu faţa înfiptă în pământul nisipos. Spre marea sa uimire, se afla încă în viaţă. Sau, cel puţin, dacă murise, arunci era încă în stare să gândească. Probabil că era, totuşi, mort şi se afla acolo unde ajungi în viaţa de apoi.

       Locul ăla arăta însă destul de asemănător cu cel din care plecase

Se hotărî să recapituleze. Privise în sus spre obiectul acela mare care cădea din cer chiar în capul lui şi se aruncase la pământ, aşteptându-se ca, în momentul imediat următor, să devină doar o pată unsuroasă pe fundul unei gropi mari şi rotunde.

       Nu, probabil că nu murise. Şi-ar fi amintit un eveniment atât de important.

       - Gurder? riscă el o şoaptă.

       - Tu eşti? auzi şi vocea lui Gurder.

       - Aşa sper.

       - Pion?

       - Pion, răspunse acesta de undeva din întuneric. Angalo se ridică, sprijinindu-se pe genunchi şi pe coate.

       - Ai măcar cea mai mică idee asupra locului în care ne-am putea afla?

       - În Navă? sugeră Gurder.

       - Nu prea cred, se îndoi Angalo. E pământ pe-aici, şi iarbă...

       - Atunci, unde s-o fi dus Nava? Şi de ce e aşa de întuneric?

       Angalo începu să-şi scuture haina de praf.

       - Habar n-am. Poate... poate că ne-a ratat. Poate că ne-a lovit în cap, a plecat şi acum s-a făcut noapte.

       - Da, dar eu văd lumină în jurul orizontului, zise Gurder. Şi asta nu se prea întâmplă. Nu aşa ar trebui să fie o noapte obişnuită.

       Angalo privi şi el în jur. Exista, într-adevăr, o linie luminoasă, undeva în depărtare. Şi mai era, de asemenea, şi un sunet ciudat, atât de slab, încât puteai nici să nu-l auzi, dar care, o dată ce îl observai, părea să umple întreaga lume.

       Se săltă puţin să poată a vedea mai bine.

       Se auzi o bufnitură uşoară.

       - Au!

       Angalo îşi ridică o mână să se frece în creştet. Degetele sale atinseră metalul. Aplecându-se un pic, riscă şi întoarse capul să vadă ce anume îl lovise.

       Rămase foarte gânditor, o vreme. Apoi zise:

       - Gurder, ştiu că o să ţi se pară ceea ce am să-ţi spun foarte greu de crezut, dar...

       - De data asta, rosti Masklin pe un ton ameninţător, vreau să traduci exact! M-ai înţeles? Nu încerca să-l mai sperii!

       Oamenii înconjuraseră Nava. Sau, cel puţin, încercau să o înconjoare. Fiindcă era nevoie de foarte mulţi oameni ca să înconjori ceva de dimensiunile Navei. Aşa încât o înconjurau pe ici-pe colo.

       Veneau şi din ce în ce mai multe camioane, multe dintre ele cu sirenele urlând. Nepot, Richard, 39, rămăsese de unul singur, privindu-şi foarte nervos propriul umăr.

       - În plus, îi suntem datori, continuă Masklin. I-am utilizat satelitul. Şi am şi furat tot felul de lucruri.

       - Mi-ai spus că vrei să faci totul în felul tău. Fără ajutor din partea oamenilor. Aşa ai spus, protestă Obiectul.

       - E altceva acum. Avem Nava, zise Masklin. Noi am făcut-o. Nu mai cerşim nimic.

       - Pot să subliniez însă că tu stai pe umărul lui, şi nu el pe-al tău? întrebă Obiectul.

       - Lasă asta. Spune-i... vreau să zic, roagă-l să meargă spre Navă. Şi să nu uiţi să foloseşti formula „te rog". Şi să-i mai zici că nu vrem să rănim pe nimeni. Inclusiv pe mine, adăugă Masklin, după un timp de gândire.

       Răspunsul lui Nepot, Richard, 39, păru să vină după un răgaz mare. Omul începu însă să se deplaseze spre mulţimea de lângă Navă.

       - Ce-a zis? întrebă Masklin, nerăbdător, ţinându-se strâns de pulover.

       - Nu-mi vine să cred, răspunse Obiectul.

       - Nu mă crede?

       - A zis că bunicul lui vorbea întotdeauna despre poporul mic. Dar că el unul nu crezuse niciodată poveştile alea până în acest moment. Vrea să ştie dacă eşti la fel cu cei din vechiul Magazin.

       Lui Masklin i se lungi faţa. Nepot, Richard, 39, îl privea cu atenţie.

       - Spune-i că da, abia reuşi să îngaime Masklin.

       - O să-i transmit, dar nu cred că e o idee prea bună. Obiectul bubui.

       Replica lui Nepot, Richard, 39, veni ca un huruit:

       - Zice că bunicul lui făcea mereu glume pe seama micului popor din Magazin. Obişnuia să spună că îi aduce noroc.

       Masklin simţi în stomac senzaţia aceea oribilă care însemna că lumea se schimba din nou, chiar în clipa în care crezuse că a înţeles-o.

       - A văzut bunicul lui vreodată vreun nom?

       - Zice că nu. Dar adăugă că, pe vremea în care bunicul său şi fratele bunicului abia întemeiaseră Magazinul, şi rămâneau până noaptea târziu casă muncească la registre, auzeau sunete prin pereţi şi obişnuiau să-şi spună unul altuia că ele erau făcute de micul popor al Magazinului. Era un fel de glumă. Zice că, atunci când era mic, bunicul lui obişnuia să-i povestească despre nişte oameni mici, care ieşeau noaptea din pereţi ca să se joace cu jucăriile.

       - Dar nomii din Magazin n-au făcut niciodată asemenea lucruri, protestă Masklin.

       - N-am spus că poveştile au fost adevărate.

       Nava era acum cu mult mai aproape. Nicăieri nu se vedeau uşi sau ferestre. Era netedă ca un ou.

       Mintea lui Masklin lucra cu frenezie. Fusese dintotdeauna convins că oamenii sunt destul de inteligenţi. Aşa trebuia să fie! Nomii erau foarte inteligenţi. Şobolanii erau destul de deştepţi. Până şi vulpile aveau, mai mult sau mai puţin, un fel de gândire. Probabil că în lume exista destulă inteligenţă, pentru ca şi oamenii să aibă un pic. Dar ceea ce auzise era ceva mai mult decât inteligenţă.

       Îşi amintea cartea numită Călătoriile lui Gulliver. Fusese o mare surpriză pentru nomi. Evident că nu existase niciodată o insulă a unui popor mic. Era sigur de asta. Era un lucru inventat. De fapt, în Magazin, existaseră o mulţime de cărţi care conţineau asemenea poveşti. Ele pricinuiseră multe probleme nomilor. Dintr-un motiv de neînţeles, oamenii aveau nevoie de asemenea lucruri inventate.

       Deşi nu crezuseră niciodată că nomii există cu adevărat, oamenii erau cumva dornici să-şi închipuie aşa ceva.

       - Spune-i, spune-i că trebuie să ajung pe Navă. Nepot, Richard, 39, începu să şoptească.

       - Zice că sunt prea mulţi oameni.

       - Dar de ce se înghesuie oamenii în jurul ei? se burzului Masklin. De ce nu sunt înfricoşaţi?

       Replica lui Nepot, Richard, 39, fu o altă şoaptă.

       - El zice că oamenii credea nişte creaturi din altă lume o să iasă din Navă şi o să le vorbească.

       - De ce?

       - Nu ştiu, zise Obiectul. Probabil, nu vor să fie singuri.

       - Dar în Navă nu e nimeni! E a noastră... începu

       Masklin.

       Se auzi un vuiet. Mulţimea îşi duse mâinile la urechi.

       Pe trupul întunecat al Navei apărură câteva lumini, Începură să gonească pe toată suprafaţa cupolei, formând modele care alergau înainte şi înapoi, şi apoi dispăreau. Se mai auzi un vuiet.

       - Sper că nu e nimeni în ea! zise Masklin. Nu a rămas nici un nom acolo, în hibernare, sau aşa ceva!

       Undeva sus, aproape de vârful Navei, se căscă brusc o gaură pătrată. Se auzi un fâşâit şi o rază de lumină roşie, ieşită de-acolo, dădu foc unei suprafeţe destul de mari de iarbă, la câteva sute de metri depărtare.

       Oamenii începură să alerge.

       Nava se ridică vreo de câţiva metri, clătinându-se periculos. Apoi se deplasă într-o parte. Se ridica atât de repede, încât deveni doar o umbră, dar se opri la fel de brusc undeva sus, deasupra mulţimii. Imediat, se întoarse şi începu să meargă pe cant preţ de câteva clipe.

Până la urmă, coborî uşor înapoi, aterizând mai mult sau mai puţin. Adică, atinse cu o parte solul, în timp ce altă parte rămase în aer, ne sprijinită de nimic.

       La sfârşit, Nava vorbi foarte tare.

       Oamenilor, sunetul li se păru o chiţăială foarte ascuţită.

       Nava însă spusese:

       - Pardon! Pardon! Oare ăsta e un microfon? Nu pot să găsesc butonul care deschide uşa. Hai să-l încercăm pe ăsta...

       Se deschise o altă gaură pătrată. Din ea se revărsă o lumină albastră, strălucitoare.

       Vocea bubui din nou pe tot întinsul câmpiei:

       - Asta e!

       Se auzi apoi o succesiune de pufnituri ca acelea pe care le face cineva care nu e sigur că microfonul său funcţionează şi-l ciocăneşte uşor, experimental.

       - Masklin, eşti acolo?

       - Ăsta-i Angalo! strigă Masklin. Nimeni altcineva nu conduce aşa! Spune-i lui Nepot, Richard, 39, că trebuie să ajung pe Navă. Te rog!

       Omul încuviinţă din cap.

       Oamenii se înghesuiau din nou în jurul Navei. Uşa era însă prea sus pentru ei.

       Cu Masklin ţinându-se cu îndârjire de pulover, Nepot, Richard, 39, începu să-şi facă loc prin mulţime.

       Nava vui din nou.

       - Ăăă..., se auzi vocea amplificată a lui Angalo, care se părea că vorbeşte cu altcineva. Nu sunt sigur ce e cu butonul ăsta, dar poate că e... Bineînţeles că am de gând să-l apăs. De ce să nu-l apăs? E situat lângă cel al uşii, şi ar trebui să nu existe nici un pericol. Uite ce e, taci din gură...

       O rampă strălucitoare coborî din cadrul uşii. Era destul de mare chiar şi pentru un om.

       - Vezi? Vezi? se auzi vocea lui Angalo.

       - Obiectule, poţi să-i vorbeşti lui Angalo? întrebă Masklin. Spune-i că sunt aici şi că încerc să ajung la Navă.

       - Nu. Se pare că apasă la întâmplare pe butoane. Să sperăm că n-o să ajungă şi la cele pe care nu trebuie cu nici un preţ să le apese.

       - Credeam că poţi să-i ordoni Navei ce să facă! protestă Masklin.

Obiectul reuşi să pară şocat.

       - Nu şi când e un nom în ea. Nu pot să-i comand să nu facă ceea ce-i comandă un nom. Asta este esenţa faptului că sunt o maşină.

       Nepot, Richard, 39, îşi croia drum prin masa de oameni care ţipau şi împingeau, dar înainta foarte încet. Masklin oftă.

       - Roagă-l pe Nepot, Richard, 39, să mă pună jos. După o vreme adăugă: Şi să-i spui „mulţumesc". Spune-i... spune-i că mi-ar fi plăcut să mai fi vorbit.

       Obiectul traduse.

       Nepot, Richard, 39, păru surprins. Obiectul vorbi din nou şi apoi omul întinse o mână spre Masklin.

       Dacă ar fi fost să facă o listă a celor mai îngrozitoare momente din viaţa sa. Masklin ar fi început cu acela. Înfruntase vulpile, ajutase la conducerea Camionului, zburase pe o gâscă, dar nici una dintre toate aventurile astea nu fusese câtuşi de puţin atât de înspăimântătoare precum aceea de a-l lăsa pe Nepot, Richard, 39, să-l atingă. Degetele sale imense se întinseră şi îi trecură de-o parte şi de alta a taliei. Închise ochii.

       Vocea bubuitoare a lui Angalo se auzi din nou:

       - Masklin, Masklin, dacă oamenii ăştia ţi-au făcut ceva rău, o să aibă o mulţime de probleme!

       Degetele lui Nepot, Richard, 39, îl apucară cu delicateţe pe Masklin, de parcă ar fi ţinut ceva foarte fragil. Nomul se simţi coborât încet spre pământ. Deschise ochii. În faţa lui se afla o pădure de picioare umane.

       Privi în sus, spre faţa imensă a lui Nepot, Richard, 39, şi, încercând să-şi facă vocea cât de groasă putea, spuse singurele două cuvinte pe care vreun nom le adresase direct unui om:

       - La revedere.

       Apoi începu să alerge prin labirintul de picioare.

       Câţiva oameni, care aveau pantaloni ce păreau oficiali şi cizme mari, stăteau în faţa rampei. Masklin se strecură printre ei şi fugi în sus.

       În faţa lui străluci lumina albastră a uşii deschise. În timp ce alerga, văzu două puncte cum apar în prag.

       Rampa era lungă. Masklin nu dormise de ore întregi. Acum îşi dorea să fi tras un pui de somn pe patul acela mic, atunci când oamenii îl studiau; păruse destul de confortabil.

       Deodată, picioarele lui nu mai voiau decât să se oprească şi să se întindă.

       Se târî până în vârful rampei, iar punctele se dovediră a fi capul lui Gurder şi al lui Pion. Se întinseră şi-l traseră în Navă. Masklin se întoarse şi privi în marea de feţe umane de sub el. Nu se mai uitase niciodată de sus la un om.

       Gândi că e posibil ca ei nici să nu-l vadă. E posibil să-i aştepte pe omuleţii verzi...

       - Ai păţit ceva? întrebă Gurder, îngrijorat? Ţi-au făcut ceva?

       - Sunt bine, sunt bine, murmură Masklin. Nu m-a rănit nimeni.

       - Arăţi îngrozitor.

       - Ar fi trebuit să vorbim mai demult cu ei, Gurder, zise Masklin. Au nevoie de noi.

       - Eşti sigur că n-ai păţit nimic? întrebă Gurder, examinându-i destul de alarmat.

       Masklin îşi simţea capul de parcă ar fi fost plin cu vată.

       - Îţi mai aduci aminte când credeai în Fraţii Arnold (din 1905)1 mai reuşi el să spună.

       - Da, rosti Gurder liniştit.

       Masklin îi întoarse un rânjet nebunesc, triumfător.

       - Ei bine, şi el a crezut în voi! Ce zici de asta? Apoi, Masklin adormi foarte adânc.

11.

NAVA - maşinăria utilizată de nomi pentru a părăsi Pământul. Nu ştim încă totul despre ea, dar din moment ce a fost construită de nomi folosind ŞTIINŢA, o să aflăm.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie.)

       Rampa se retrase în interiorul Navei. Uşa se închise. Nava se ridică în aer până ce ajunse undeva sus, deasupra clădirilor.

       Şi rămase acolo în timp ce Soarele apunea.

       Oamenii de dedesubt încercară să aprindă fel de fel de luminiţe colorate, să-i cânte melodii ciudate şi să-i vorbească în toate limbile cunoscute lor.

       Ea nu însă părea să le dea vreo atenţie.

       Masklin se trezi.

       Şedea pe un pat foarte incomod. Asta, fiindcă era foarte moale. El nu suporta să se întindă pe ceva mai moale decât pământul. Nomii din Magazin obişnuiau să doarmă pe bucăţi de covor, dar patul lui Masklin fusese dintotdeauna o mică scândurică. Folosea şi o zdreanţă ca să se învelească, şi era ferm convins că doarme în lux.

       Se ridică şi privi prin cameră. Era destul de goală. Se vedeau doar patul, o masă şi un scaun.

       O masă şi un scaun.

       În Magazin, nomii îşi făceau mobile din cutii de chibrituri şi fuioare de vată; nomii din Exterior nici măcar nu ştiau ce este mobila.

       Ceea ce privea Masklin părea mobilă umană, dar avea dimensiuni potrivite pentru un nom.

       Masklin se sculă şi lipăi pe podeaua de metal, până la uşa de mărimea unui nom. Era o uşă făcută de nomi, pentru ca nomii să treacă prin ea.

       Dădu într-un coridor, care era, la rândul său, plin de uşi. Priveliştea îi stârni un sentiment de... vechi. Nu era murdar sau prăfuit. Arăta de parcă ar fi fost absolut curat, de foarte, foarte multă vreme.

       Ceva înaintă spre el, pârâind. Era o cutie mică şi neagră, asemănătoare cu Obiectul, urcată pe nişte picioruşe O perie rotitoare din faţa maşinăriei mătura praful într-o fantă. Cel puţin, asta ar fi făcut dacă ar fi avut ce mătura. Masklin se întrebă de câte ori curăţase maşinăria aceea coridorul, aşteptându-i pe nomi să se întoarcă...

       Se ciocni de piciorul lui, îl claxonă şi apoi porni brusc în direcţia opusă. Masklin o urmă. După o vreme, întâlni o altă maşină. Se mişca pe tavan, scoţând clicuri slabe şi curăţându-l.

       Când dădu colţul, aproape că se ciocni cu Gurder.

       - Te-ai trezit!

       - Da, îl aprobă Masklin. Ăăă... suntem pe Navă, nu-i aşa? -E uimitor...  începu Gurder,  care avea o privire sălbatică, iar părul i se ridicase în toate direcţiile.

       - Sunt convins că aşa e, vorbi Masklin.

       - Da, dar sunt astea... şi mai sunt chestiile alea mari... şi treburile alea imense... şi n-o să mă crezi niciodată cât de mari... şi atât de mult... se sufocă Gurder, încercând să explice. (Arăta ca un nom care trebuia să înveţe câteva cuvinte noi înainte de a descrie ceea ce văzuse.) E prea mare! explodă el, apucându-l strâns pe Masklin de braţ. Vino cu mine! strigă acesta, începând să-şi iuţească paşii în lungul coridorului.

       - Cum aţi urcat? întrebă Masklin, căutând să se ţină după Abate.

       - A fost uluitor! Angalo a atins panoul acela care, pur şi simplu, s-a dat la o parte. Şi noi am intrat, şi am găsit un fel de lift, şi iată-ne în camera aceea mare, în centrul căreia era un fotoliu, iar Angalo s-a aşezat, şi s-au aprins tot felul de lumini, iar el a început să apese pe butoane şi să mişte tot felul de lucruri!

       - Şi n-ai încercat să-l opreşti?

       - Ştii şi tu cum e Angalo când e vorba de maşinării, zise Gurder dându-şi ochii peste cap. Obiectul încearcă însă să-l facă să fie mai rezonabil. Cred că, dacă n-ar fi fost cu noi, ne-am fi ciocnit deja de vreo stea, adăugă el pe un ton sumbru.

       Abatele îl conduse printr-o altă uşă în...

       Ei bine, trebuia să fie o cameră. Era în interiorul Navei. Noroc că ştia sigur asta, fiindcă, altfel, Masklin ar fi fost convins că a ajuns în Exterior. Marginile ei se întindeau până departe şi era aproape la fel de mare ca raioanele din Magazin.

       Ecrane mari şi panouri care păreau foarte complicate acopereau în întregime pereţii. Cele mai multe dintre ele erau întunecate. În toate direcţiile, se putea vedea un fel de penumbră vagă, cu excepţia unui mic fuior de lumină aflat chiar în centrul încăperii.

       Fasciculul acela cădea pe Angalo, care aproape că nu se vedea dintr-un scaun imens. Avea Obiectul aşezat undeva în faţă, pe o masă metalică, plină de întrerupătoare. În mod evident se certa cu el, fiindcă, atunci când Masklin se apropie şi-l privi, Angalo exclamă:

       - Nu vrea să facă ce-i spun!

       Obiectul încercă să pară cât putea de mic, de negru şi de pătrat.

       - Vrea să piloteze Nava, protestă Obiectul.

       - Eşti doar o maşină! Eşti obligat să faci ce ţi se spune! pufni Angalo.

       - Sunt o maşină inteligentă şi nu vreau să sfârşesc foarte plat pe fundul unei gropi adânci, răspunse Obiectul. Deocamdată, nu poţi pilota Nava.

       - De unde ştii? Că doar nu m-ai lăsat să încerc. N-am condus eu Camionul? N-a fost vina mea că toţi copacii ăia, felinarele şi alte chestii mi se tot băgau în cale, adăugă el, trăgând cu ochiul la Masklin.

       - Cred, totuşi, că pilotarea Navei e ceva mai dificilă, zise Masklin cu diplomaţie.

       - Dar învăţ repede, protestă Angalo. E simplu. Toate butoanele au pe ele nişte poze mici. Uite...

       Apăsă un buton.

       Unul dintre ecranele mari se lumină, arătând mulţimea de oameni care încă mai privea la Navă.

       - Stau acolo de foarte multă vreme, zise Gurder.

       - Păi, şi ce vor?! se miră Angalo.

       - Întreabă-mă ca să te întreb, spuse Gurder. Cine a ştiut vreodată ce vor oamenii?

       Masklin privi şi el spre mulţimea de dedesubt.

       - Au încercat tot felul de chestii, vorbi Angalo. Au făcut luminile să pulseze, mi-au pus muzică şi alte chestii asemănătoare. Obiectul zice că s-au străduit şi cu un radio.

       - N-ai încercat să le răspunzi? se interesă Masklin.

       - Nu. Nu prea aveam ce să le zic, rosti simplu Angalo, care bătu apoi cu degetele în Obiect. Deci, inteligentule, dacă n-o să pilotez eu, atunci cine o s-o facă?

       - Eu.

       - Cum?

       - Lângă scaunul tău este o fantă.

       - O văd. E de aceeaşi mărime cu tine.

       - Pune-mă înăuntru.

       Angalo se strâmbă, dar luă Obiectul în mâini. Îl potrivi, iar acesta se scufundă foarte lin în podea, până când nu i se mai văzu decât faţa superioară.

       - Bine, dar... şovăi Angalo, nu pot să fac şi eu ceva? Poate să pornesc ştergătoarele de parbriz? Mă simt foarte prost să stau, aşa... fără să fac nimic.

       Obiectul nu părea să-l asculte. Luminile sale pâlpâiră o clipă, ca şi cum s-ar fi aşezat mai confortabil, într-un fel mecanic, specific lui. Apoi spuse cu o voce mult mai adâncă decât de obicei:

       - ÎN  ORDINE.

       Luminile se aprinseră în toată Nava. Se împrăştiară pornind de lângă Obiect, ca un val; panourile se aprinseră ca nişte ceruri mai mici, pline de stele, nişte lumini mari din tavan se aprinseră şi ele, după ce pâlpâiră puţin, apoi se auziră sfârâituri şi bubuituri depărtate produse de electricitatea care se trezea, iar aerul începu să miroase a furtună cu fulgere.

       - Parcă suntem în Magazin în Luna Cadourilor! exclamă Gurder.

       - TOATE SISTEMELE SUNT FUNCŢIONALE, tună vocea Obiectului. INTRODUCEŢI DESTINAŢIA.

       - Poftim? spuse Masklin. În primul rând, te rog să nu mai ţipi aşa!

       - Unde mergem acum? întrebă Obiectul pe un ton mai moale. Trebuie să numiţi destinaţia.

       - Cum s-o numim noi? Are deja un nume. Se numeşte Cariera, zise Masklin.

       - Şi unde e? întrebă Obiectul.

       - Este... (Masklin dădu vag din braţe.) Ei bine, e în direcţia aia, pe undeva.

       - Care direcţie?

       - De unde să ştiu eu? Câte direcţii există în total?

       - Obiectule, vrei să spui că nu ştii cum să ne întoarcem la Carieră? întrebă Gurder.

       - Da, e corect.

       - Ne-am rătăcit?

       - Nu. Ştiu exact pe ce planetă ne aflăm, zise Obiectul.

       - Nu puteam să ne fi rătăcit, medită Gurder. Suntem aici. Atâta doar că nu prea ştim unde nu suntem.

       - Dar, oare, nu poţi găsi Cariera dacă mergi destul de sus? întrebă Angalo. Ar trebui să fii capabil să o vezi dacă ne ridicăm suficient.

       - Prea bine.

       - Pot să dau eu comanda? Te rog.

       - Apasă cu piciorul stâng pe pedală şi trage de mânerul verde, se înduplecă Obiectul.

       Nu se auzi atât un zgomot, cât, mai degrabă, se simţi un alt fel de linişte. Lui Masklin i se păru că se simte foarte greu vreo câteva momente, dar senzaţia aceea dispăru imediat. Imaginile de pe ecran deveniră mai mici.

       - Uite, asta numesc eu un zbor ca lumea! exclamă Angalo, exuberant. Nu e nici un sunet şi mai ales am scăpat de fâlfâiala aia stupidă a gâştelor.

       - Da, dar unde o fi Pion? se întrebă Masklin.

       - Se plimbă şi el pe-aici, răspunse Gurder calm. Ultima dată când l-am văzut, încerca să facă rost de ceva de mâncare.

       - Într-o maşină în care nu a mai existat nici un nom de cincisprezece mii de ani?! se miră Masklin.

       Gurder ridică din umeri.

       - Ei, poate au mai rămas nişte resturi pe fundul vreunui sertar sau în spatele vreunui dulap pe la bucătărie. Lasă asta, vreau să-ţi vorbesc între patru ochi, Masklin.

       - Da?

       Gurder se apropie şi privi peste umăr spre Angalo, care stătea în fotoliul de control cu o expresie de mulţumire visătoare întipărită pe faţă. Gurder îşi coborî vocea:

       - N-ar trebui să facem aşa ceva. Ştiu că sună îngrozitor, după toate cele pe care le-am îndurat. Dar asta nu e Nava noastră. Aparţine tuturor nomilor.

       Abatele păru uşurat când Masklin dădu aprobator din cap.

       - Acum un an, nu credeai că există nomi nicăieri altundeva în afara Magazinului, şopti Masklin.

       Gurder îl privi spăşit.

       - Da..., e drept. Dar asta era atunci. Acum e altceva. Nu ştiu în ce să mai cred, cu excepţia faptului că trebuie să existe mii de nomi pe Pământ, despre care noi nu ştim nimic. E posibil să existe nomi care să trăiască chiar în alte Magazine. Noi am fost doar norocoşii care deţineau Obiectul. Aşa că, dacă le luăm Nava, pentru ei n-o să mai fie nici o speranţă.

       - Ştiu, ştiu, murmură Masklin, distrus. Dar ce ne rămâne de făcut? Acum, avem nevoie de Navă. Şi, în orice caz, ai vreo idee cum i-am putea găsi pe ceilalţi nomi?

       - Avem Nava, se însufleţi Gurder.

       Masklin întinse o mână, arătând ecranul, pe care peisajul se lărgea, devenind din ce în ce mai mic şi înceţoşându-se.

       - O să ne ia o eternitate să-i găsim pe toţi, acolo jos. N-am reuşi nici măcar cu ajutorul Navei. Ar trebui să fim pe pământ, pentru că nomii se ascund. Voi, nomii din Magazin, nu ştiaţi nimic despre noi, deşi locuiam la doar câţiva kilometri depărtare. Peste poporul lui Pion, nomii gâscan, am dat cu totul întâmplător. In plus, avem o problemă chiar mai mare, îl necăji el un pic pe Gurder. Ştii tu cum sunt nomii... Mulţi dintre ei nici n-o să dorească să creadă în Navă.

       Îi păru imediat rău că spusese asta, fiindcă Gurder arăta mai posomorât decât îl văzuse vreodată.

       - Aşa e, acceptă Abatele. Nici eu n-aş fi crezut. De fapt. nici acum nu sunt foarte sigur de asta, deşi mă aflu pe Navă.

       - Poate că, atunci când vom găsi un loc în care să trăim în pace, o să trimitem Nava înapoi ca să-i strângă pe toţi nomii pe care-i vom găsi, se avântă Masklin. Sunt sigur că Angalo va fi foarte bucuros să o facă.

       Umerii lui Gurder începură să tremure. Pe moment, lui Masklin i se păru că Abatele râde, dar apoi văzu cum lacrimile i se rostogoleau pe faţă.

       - Uhm, spuse Masklin în lipsa altei replici. Gurder se întoarse cu spatele.

       - Iartă-mă, murmură el. Atâta doar că se petrec multe... schimbări. Oare de ce lucrurile nu pot să rămână neschimbate măcar pentru cinci minute? De fiecare dată când mă obişnuiesc cu o idee, ea se transformă brusc în altceva, iar eu devin, la fel de brusc, doar un prost. Nu vreau decât ceva real şi stabil, în care să cred. Ce e rău în asta?

       - Cred că trebuie doar să ai o minte flexibilă, spuse Masklin, ştiind însă dinainte că vorbele acelea nu aveau să fie de mare ajutor.

       - Flexibilă? Flexibilă? Mintea mea a devenit atât de flexibilă, încât aş putea să mi-o scot pe urechi şi să înnod bucăţile sub bărbie, strigă Gurder. Iar asta nu m-a ajutat, câtuşi de puţin, dacă vrei să ştii. Aş fi făcut mai bine să cred nestrămutat în tot ceea ce am fost învăţat în tinereţe! În felul ăsta, aş fi greşit numai o dată. Aşa, crezând mereu în alte lucruri, mă înşel mereu.

       Abatele porni vijelios şi dispăru de-a lungul unui coridor.

       Masklin îl privi cum pleacă. Dorea - şi asta nu pentru prima dată - să creadă şi el în ceva cu tăria cu care credea Gurder, aşa încât să aibă cui să se plângă pentru viaţa pe care o dusese. Îşi dorea să se întoarcă - da... să se întoarcă chiar şi în vizuină. Nu fusese prea rău, în afară de faptul că nomilor le era frig, erau uzi, şi sfârşeau prin a fi mâncaţi de animale. Cel puţin însă o avea pe Grimma. Ar fi fost înfriguraţi şi uzi şi flămânzi, dar împreună. N-ar fi fost atât de singur...

       Lângă el se auziră nişte paşi. Se dovediră a-i aparţine lui Pion. care ţinea o tavă pe care se aflau... fructe, decise Masklin, într-un târziu. Uită o clipă de singurătatea lui şi realiză că foamea aştepta demult un moment propice ca să-şi facă simţită prezenţa. Nu văzuse niciodată fructe de o asemenea formă şi cu asemenea culori.

       Luă o felie de pe tava lui Pion. Avea gustul unei lămâi şi consistenţa unei nuci.

       - S-a păstrat destul de bine, având în vedere... zise el încetişor. Dar de unde o ai?

       Se dovedi că fructul ieşise dintr-o maşină aflată pe un coridor din apropiere. Părea destul de simplu. Erau sute de desene care înfăţişau tot felul de mâncăruri. Dacă atingeai un desen, se auzea un huruit destul de încet şi apoi hrana cădea pe o tavă. Masklin încercă nişte desene la întâmplare şi obţinu câteva feluri de fructe, o legumă verde şi scârţâitoare şi o bucată de carne, al cărei gust era asemănător cu cel al somonului afumat.

       - Mă întreb cum face toate astea, zise el cu voce tare. Din peretele din faţa lui se auzi o voce:

       - Ai înţelege dacă ţi-aş spune câte ceva despre descompunerea şi reasamblarea moleculară, pornind de la o gamă largă de materii prime?

       - Nu, răspunse Masklin cu sinceritate.

       - Ştiinţa face toate astea.

       - Aha, bine, atunci nu mă bag! Tu eşti, Obiectule!

       - Da.

       Mestecând de zor fileul de peşte, Masklin se întoarse în camera de control şi-i oferi câte ceva şi lui Angalo. Ecranul cel mare arăta doar nişte nori.

       - N-o să vedem Cariera, din cauza lor.

       Angalo trase de unul dintre mânere. Simţiră iarăşi. pentru scurtă vreme, cum le creşte greutatea. Apoi se holbară la ecran.

       - Uau! exclamă Angalo.

       - Asta îmi pare ceva cunoscut, zise şi Masklin. Începu să-şi pipăie buzunarele până când găsi harta mototolită, pe care o aduseseră tocmai din Magazin.

       O întinse pe un pupitru şi începu să se uite ba la ea, ba la ecran.

Ecranul arăta un disc, alcătuit mai ales din nuanţe de albastru şi din bucăţele imaculate de nori.

       - Ai măcar cea mai mică idee ce poate fi? întrebă Angalo.

       - Nu, dar ştiu cum se numesc vreo câteva bucăţi, răspunse Masklin. Vezi, chestia aia care e groasă la vârf şi subţire la coadă se numeşte America de Sud. Uite, arată exact ca şi cea de pe hartă. Numai că pe aia nu scrie „America de Sud"...

       - Da, dar eu tot nu pot vedea Cariera, se plânse Angalo. Masklin privi imaginea din faţa lor. America de Sud.

       Grimma vorbise despre America de Sud. Acolo locuiau broaştele din flori. Ea spusese că, imediat după ce aflai că există asemenea lucruri precum broaştele care trăiesc în flori, nu mai erai aceeaşi persoană.

       Iar el începea să înţeleagă ce intenţionase ea să spună.

       - Lasă Cariera acum. Poate să mai aştepte.

       - Ba ar trebui să ajungem acolo cât mai repede cu putinţă, pentru binele tuturor, îl contrazise Obiectul.

       Masklin se gândi la asta o vreme. Trebuia să admită că Obiectul avea dreptate. Acasă s-ar fi putut întâmpla tot felul de lucruri. Trebuia să ducă Nava acolo cât mai repede, pentru binele tuturor.

       Se gândi însă că petrecuse foarte mult timp făcând lucruri pentru binele tuturor. Măcar o dată dorea să facă ceva şi pentru el însuşi. Nu credea că poate găsi alţi nomi cu ajutorul Navei, dar cel puţin ştia unde trebuia să caute broaştele.

       - Obiectule, zise el, du-ne în America de Sud! Fără comentarii.

12.

BROAŞTE - unii cred că a şti totul despre broaşte este important. Sunt mici, verzi sau galbene şi au patru picioare. Orăcăie. Broaştele tinere se numesc mormoloci. După părerea mea, numai atât merită ştiut despre broaşte.

(Din Enciclopedia ştiinţifică a tânărului nom iscoditor, de Angalo de Mercerie.)

       Găsiţi o planetă albastră...

       Măriţi...

       Iată o planetă. Cea mai mare parte a ei este acoperită cu apă, dar se numeşte Pământ.

       Găsiţi o ţară...

       Măriţi...

       ... petice de albastru şi verde şi maro, luminate de Soare, şi fuioare lungi de nori de ploaie sfâşiate de munţi...

       Măriţi...

       ... pe un munte, verde şi umed, un...

       Măriţi...

       ... copac, înecat în muşchi şi acoperit cu flori, şi...

       Măriţi...

       ... pe el există o floare cu un bazin mic în centru. E o bromeliadă epifitică.

       Frunzele ei, deşi ar putea fi la fel de bine petale, se îndoiesc doar foarte puţin, în timp ce trei broaşte mici şi aurii se caţără spre margine şi privesc cu uimire apa limpede şi proaspătă. Două dintre ele se uită la şefa lor, aşteptând o cuvântare la înălţimea acestui eveniment istoric.

       Ştiu dinainte ce o să spună: mipmip. Apoi coboară de pe frunză şi sar în apă.

       Deşi broaştele percep diferenţa dintre zi şi noapte, ideea de timp le este, cumva, neclară. Ele ştiu că unele lucruri se întâmplă după altele. Broaştele cu adevărat inteligente s-ar putea întreba dacă există ceva care împiedică toate lucrurile să se întâmple deodată, dar mai mult de atât, şi mai profund, nu au gândit niciodată.

       Aşa se face că, din punctul de vedere al broaştelor, nu se poate spune cât de multă zi fusese înainte ca o noapte stranie să coboare la amiază...

       O umbră largă şi întunecată a alunecat pe deasupra copacilor şi s-a oprit. Apoi s-au auzit voci. Broaştele le puteau auzi, deşi nu înţelegeau ce spun şi nici măcar ce erau de fapt. Nu erau acele voci cu care să fie obişnuită o broască.

       Iar ceea ce auzeau suna cam aşa:

       - Câţi munţi mai sunt pe-aici? Vreau să zic că e ridicol! Cine are nevoie de atâţia munţi? E un semn clar de ineficienţă a ăluia care i-a făcut. Înnebunesc pe loc dacă mai văd un munte. Pe câţi munţi mai avem de căutat broaştele alea?

       - Mie îmi plac munţii.

       - Iar unii dintre copaci au înălţimea total greşită.

       - Mie îmi plac şi ăştia, Gurder.

       - Şi nu am încredere în stilul de pilotaj al lui Angalo.

       - Eu cred că devine din ce în ce mai bun, Gurder.

       - Ei, eu sper doar să nu se mai apropie de noi şi alte avioane, atâta tot.

       Gurder şi Masklin atârnau într-un coş rudimentar făcut din bucăţi de metal şi de sârmă. Spânzura dintr-o deschizătură pătrată, sub Navă.

       Existau încă încăperi imense ale Navei pe care nu le exploraseră. Peste tot era plin de maşinării ciudate. Obiectul spusese că Nava fusese folosită pentru explorări.

       Masklin nu prea crezuse toate astea. Existau, probabil, maşinării care ar fi putut coborî şi ridica nacela lor cu uşurinţă, dar el preferase să încolăcească o sârmă în jurul unui pilon din Navă şi, cu ajutorul lui Pion, să se ridice şi să coboare prin cel mai clasic şi mai pur efort muscular nomenesc.

       Coşul se lovi uşurel de o creangă.

       Problema era că oamenii nu-i lăsau în pace. Imediat ce găseau un munte potrivit şi se opreau să-l cerceteze, avioanele şi elicopterele începeau să bâzâie în jurul lor, precum insectele care dau ocol unui vultur. Asta îi distrăgea atenţia lui Angalo.

       Masklin privi în lungul ramurii. Gurder avea dreptate. Avea să fie ultimul munte.

       Aici însă, ştia sigur că va găsi flori.

       Se târî de-a lungul ramurii, până când atinse cea mai apropiată floare. Era de trei ori mai înaltă decât el. Găsi un punct de sprijin şi se căţără.

       Înăuntru era un fel de bazin. Şase ochi mici şi galbeni îl priveau de jos.

       Masklin privi şi el.

       Deci era adevărat...

       Se întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să le zică ceva, dacă nu cumva exista vreo idee pe care broaştele să o înţeleagă.

       Ramura era destul de lungă şi de groasă. În Navă însă existau tot felul de unelte. Reuşiră să coboare mai multe fire ca să ţină ramura şi apoi să o ridice după ce o tăiară. Asta le luă ceva timp, dar Masklin gândi că nu contează. Era important.

       Obiectul le spusese că existau căi de a creşte plante sub lumini care să aibă aceeaşi culoare ca Soarele lor, în ghivece pline cu un fel de supă care le ajută să se dezvolte. A menţine ramura în viaţă era un lucru foarte simplu. Cel mai simplu din... lume. Dacă procedau cu grijă şi îndemânare, broaştele nu aveau să afle niciodată.

       Dacă lumea ar fi o cadă de baie, înaintarea Navei prin ea ar fi fost precum săpunul care se năpusteşte înainte şi înapoi, fără să fie vreodată acolo unde te aştepţi să fie. Puteai doar să spui unde a fost, judecând după avioanele şi elicopterele care decolau cu mare viteză.

       Sau poate că era ca bila dintr-o ruletă, învârtindu-se şi căutând numărul potrivit...

       Sau poate că se rătăcise, pur şi simplu.

       Căutară toată noaptea. Dacă o fi fost noapte. Fiindcă era greu de precizat. Obiectul încercase să le explice că Nava se deplasa mai repede decât Soarele, deşi Soarele stătea, de fapt, pe loc. Unele suprafeţe ale lumii aveau parte de noapte, în timp ce pe altele era ziuă. După părerea lui Gurder, asta era o organizare defectuoasă.

       - În Magazin, povestea el, era întotdeauna întuneric atunci când trebuia. Chiar dacă el era, cumva, fabricat de oameni.

       A fost pentru prima dată când l-au auzit acceptând că Magazinul fusese construit de oameni.

       Locurile de sub ei nu păreau să le fie familiare. Masklin îşi scărpină bărbia.

       - Magazinul se afla într-un loc numit Blackbury. Asta ştiu cu siguranţă. Cariera trebuie să fie deci destul de aproape de el.

       Angalo gesticulă enervat către ecrane.

       - Da, dar nu apare pe harta asta. Nu dau şi ei nişte nume acestor locuri. E o prostie. Cum poate cineva să ştie unde se află un loc, dacă nu figurează denumirea lui.

       - Ai dreptate, aprobă Masklin. Dar asta nu înseamnă că trebuie să zbori din nou foarte jos ca să încerci să citeşti plăcuţele de la intrarea în oraşe. De fiecare dată când faci asta, oamenii să grăbesc să iasă pe străzi şi la radio se aud tot felul de strigăte.

       - Aşa e, încuviinţă şi Obiectul. Oamenii sunt astfel construiţi încât se emoţionează când văd o navă spaţială de zece milioane de tone trecând pe strada lor.

       - Ba ultima dată am fost chiar foarte grijuliu, se încăpăţână Angalo. M-am şi oprit când semaforul afişa culoarea roşie. Nu înţeleg de ce s-a stârnit o asemenea hărmălaie. Toate camioanele şi maşinile au început să se ciocnească. Şi voi spuneaţi despre mine că nu ştiu să conduc!

       Gurder se întoarse spre Pion, care le învăţa limba cu repeziciune. Se părea că poporul lui avea un dar special pentru chestia asta. Erau obişnuiţi să întâlnească nomi care vorbesc alte limbi.

       - Gâştele voastre nu se rătăcesc niciodată, îi spuse Abatele. Cum reuşesc?

       - Pur şi simplu nu se rătăcesc, răspunse Pion. Ştiu întotdeauna încotro trebuie să meargă.

       - Am auzit şi eu că animalele au capacitatea asta, zise Masklin. Se cheamă instinct. Este ca şi cum ai şti nişte lucruri fără să ştii că le ştii.

       - Dar de ce nu ştie Obiectul unde trebuie să mergem? se burzului Gurder. A găsit Floridia, deci un loc important ca Blackbury n-ar trebui să fie o problemă.

       - Nu am reuşit să găsesc nici un mesaj radio despre Blackbury. Despre Florida, în schimb, sunt o mulţime, spuse calm Obiectul.

       - Cel puţin, aterizează undeva! strigă Gurder. Angalo apăsă repede câteva butoane.

       - Sub noi, acum nu e nimic altceva decât oceanul. Oceanul şi... ce-o fi aia?

       Sub Navă, foarte jos, ceva mic şi alb săgeta pe deasupra norilor.

       - Ar putea fi o gâscă, îşi dădu Pion cu părerea.

       - Nu prea cred, şopti Angalo şi apoi învârti un buton. Am început să mă pricep la chestiile astea, se lăudă el, ca de obicei.

       Imaginea de pe ecran pâlpâi puţin şi apoi se mări. O săgeată albă străbătea cu viteză cerul.

       - E un Concorde? întrebă Gurder.

       - Da, îl aprobă Angalo.

       - Dar nu merge cam încet?

       - Dacă-l compari cu noi... se făli Angalo.

       - Urmăreşte-l! strigă Masklin.

       -Dar nu ştiu încotro se îndreaptă!, protestă Angalo, păstrând totuşi un ton rezonabil.

       - Eu ştiu, zise repede Masklin. Tu te-ai uitat pe fereastră când eram în Concorde. Ai spus că se îndreptau spre Soare.

       - Da. Apunea, admise Angalo. Ei, şi?

       - Acum e dimineaţă. Iar avionul merge din nou către Soare, explică Masklin.

       - Da? Şi ce-i cu asta?

       - Înseamnă că se întoarce acasă.

       Angalo îşi muşcă buza de jos, în timp ce răsucea în minte pe toate părţile spusele lui Masklin.

       - Nu văd de ce ar trebui ca Soarele să răsară şi să apună în locuri diferite, sări cu gura Gurder, care refuza să înţeleagă chiar şi cele mai elementare noţiuni de astronomie.

       - Se duce acasă, îl ignoră Angalo. Da, înţeleg. Deci vrei să ne ţinem după el, nu?

       - Da.

       Mâinile lui Angalo alergară peste comenzile Navei.

       - Aşa! se bucură el. Am pornit. Sper că şoferii de pe Concorde o să fie încântaţi să aibă un asemenea tovarăş de drum.

       Nava coborî la acelaşi nivel cu avionul.

       - Se tot mişcă într-o parte şi-n alta, zise Angalo, nedumerit. Şi a început să şi accelereze...

       - Cred că sunt speriaţi, presupuse Masklin.

       - De ce să fie? zise Angalo. N-au nici un motiv. Nu facem altceva decât să-i urmărim.

       - Ce bine ar fi fost să fi avut nişte ferestre ca lumea! rosti Gurder, visător. Le-am fi putut face semne din mână.

       - Au mai văzut oamenii o asemenea navă până acum? îl întrebă Angalo pe Obiect.

       - Nu. Dar au inventat poveşti despre nave care vin din alte lumi.

       - Da. E în stilul lor, zise Masklin mai mult pentru sine. Chestia asta este exact lucrul la care trebuie să te aştepţi de la un om.

       - Uneori, ei spun că navele conţin fiinţe prietenoase...

       - Ăştia suntem noi! se bucură Angalo.

       - ...şi uneori spun că ele conţin monştri cu tentacule îngrozitoare şi dinţi imenşi.

       Nomii se uitară unii la alţii. Gurder aruncă o privire furişă peste umăr. Apoi, toţi se uitară îngrijoraţi către coridoarele care plecau din camera de control.

       - Aşa... ca aligatorii? întrebă Masklin, într-un târziu.

       - Mai răi.

       - Ăăăă... se bâlbâi Gurder. Noi am explorat toate camerele Navei, nu?

       - E ceva inventat, Gurder. Nu e real, îl lămuri Masklin.

       - Păi cine ar vrea să inventeze o asemenea poveste?

       - Oamenii, rosti scurt Masklin.

       - Uf, zise Angalo, încercând cu nonşalanţă să se afunde cât mai bine în scaun în caz că vreo fiinţă cu tentacule şi dinţi s-ar fi hotărât să-l atace. Nu înţeleg de ce inventează asemenea lucruri.

       - Eu cred că pot. În ultima vreme, m-am gândit foarte mult la oameni.

       - Dar oare n-ar putea Obiectul să le trimită un mesaj şoferilor de pe Concorde? se întrebă Gurder. Ceva de genul: „Nu vă fie frică, garantăm că nu avem nici dinţi şi nici tentacule."

       - Probabil că nu ne-ar crede, gândi Angalo cu voce tare. Dacă eu aş avea dinţi şi tentacule pe tot corpul, ăsta este exact genul de mesaj pe care l-aş trimite. Serios.

       Avionul Concorde urla deasupra norilor, doborând recordul de viteză pentru traversarea Atlanticului. Nava se ţinea însă de el fără nici o problemă.

       - Presupun, zise Angalo, privind în jos, că oamenii sunt destul de inteligenţi ca să înnebunească.

       - Eu cred, spuse Masklin, că, probabil, sunt destul de inteligenţi ca să se simtă singuri.

       Avionul ateriză cu un scrâşnet îngrozitor al cauciucurilor. Maşinile de pompieri se năpustiră spre el, laolaltă cu o mulţime de alte vehicule.

       Nava, imensă şi neagră, încetini deasupra lor, se ridică puţin şi rămase nemişcată.

       - Uite rezervorul! strigă Gurder. E chiar sub noi! Iar aia e calea ferată! Uite şi Cariera! E încă acolo!

       - Bineînţeles că e încă acolo, prostule! mormăi Angalo, în timp ce ghidă Nava spre dealurile pe care se puteau vedea petice de zăpadă care se topea.

       - O parte din ea... completă Masklin.

       Un nor de fum negru se distingea deasupra Carierei. Când se apropiară, văzură că se ridica dintr-un camion care luase foc. În preajmă mai erau şi alte camioane, dar şi câţiva oameni care începură să alerge când văzură umbra Navei.

       - Se simt singuri, ai? rânji Angalo către Masklin. Dacă au rănit fie şi un singur nom, o să-şi dorească să nu se fi născut niciodată.

       - Dacă au rănit fie şi un singur nom, o să vrea ca eu să nu mă fi născut niciodată, mormăi Masklin. Dar nu cred că mai e cineva acolo. N-ar fi rămas în Carieră dacă au venit oamenii. Dar oare cine o fi dat foc la camion?

       - Ura! strigă Angalo, ridicând un pumn în aer. Masklin privi cu atenţie peisajul de sub Navă. Nu prea putea să-şi imagineze nişte nomi precum Grimma şi Dorcas locuind în vizuini şi aşteptându-i pe oameni să le ia Cariera. Camioanele nu luau pur şi simplu foc. Chiar şi două clădiri arătau cam rău... Oamenii n-ar fi făcut una ca asta.

       Privi câmpul de lângă Carieră. Poarta fusese smulsă, iar prin noroiul drumeagului se zărea o pereche de urme largi.

       - Cred că au fugit cu alt camion.

       - Ce-ai vrut să spui cu „ura"? se trezi şi Gurder, care rămăsese mai în urmă cu conversaţia.

       - Peste câmpuri? întrebă Angalo. S-ar fi împotmolit, nu? Masklin clătină din cap. Poate că şi nomii aveau instincte.

       - Ţine-te după urme, zise el numaidecât. Grăbeşte-te!

       - Grăbeşte-te? Ştii tu cât de greu este să faci chestia asta să meargă încet? protestă Angalo, care trăgea de mama focului de un mâner.

       Nava se opinti deasupra dealului, protestând împotriva viteze! mici.

       Fuseseră acolo, pe jos, cu doar câteva luni înainte. Era greu de crezut.

       Dealurile erau plate la vârf, formând un fel de platou care domina aeroportul. Se vedea şi câmpul pe care fuseseră cultivaţi cartofii. Mai vedeau şi miriştea pe care vânaseră şi pădurea în care omorâseră o vulpe, pentru că mâncase nomi.

       Şi mai era ceva... Ceva mic şi galben care alerga de-a lungul câmpurilor.

       Angalo se aplecă în faţă.

       - Arată ca un fel de maşinărie, anunţă el, bâjbâind după mânere, dar fără să-şi ia ochii de pe ecran. Totuşi, e una cam ciudată.

       Mai erau câteva lucruri care se mişcau pe drumurile de jos. Aveau lumini pâlpâitoare deasupra lor.

       - Nu ţi se pare că maşinile alea urmăresc chestia galbenă? întrebă Angalo.

       - Poate că vor s-o întrebe ce ştie despre un camion care arde, spuse Masklin. Poţi s-o ajungi înaintea lor?

       Angalo îşi miji ochii.

       - Uite ce e, cred că putem s-o ajungem înaintea lor chiar şi dacă mergem via Floridia. Găsi un alt mâner şi-i dădu un bobârnac.

       Peisajul licări foarte puţin şi apoi reuşiră să vadă camionul cel galben exact în faţa lor.

       - Vezi? se bucură Angalo.

       - Apropie-te mai mult. Angalo apăsă un buton.

       - Uite, ecranul poate să-ţi arate şi ceea ce se află jos... începu el.

       - Dar sunt nomi! strigă Gurder.

       - Da, iar maşinile alea care îi urmăreau acum fug, strigă Angalo. Aşa, fugiţi! Altfel o să aveţi parte de dinţi şi tentacule!

       - Totul e ca nu cumva şi nomii să creadă acelaşi lucru, se îngrijoră Gurder. Masklin, nu crezi că...?

       Masklin nu mai era însă acolo.

       „Ar fi trebuit să mă gândesc mai demult la asta", medita Masklin.

       Ramura era de treizeci de ori mai lungă decât un nom. O ţinuseră sub nişte lămpi luminoase şi păruse să crească destul de liniştită, cu un capăt într-un recipient pe care Obiectul îl umpluse cu o apă specială. Nomii care utilizaseră odinioară Nava crescuseră, probabil, zeci de plante în felul ăsta.

       Pion îl ajută să tragă ghiveciul spre uşă. Broaştele îl priveau pe Masklin cu interes.

       Potriviră ramura cât de bine putură şi apoi Masklin deschise uşa. Nu era una care să se dea într-o parte. Nomii antici o folosiseră, probabil, ca pe un fel de lift, dar nu avea fire: urca şi cobora cu ajutorul unei forţe la fel de misterioase ca şi tanti-gravitaţia aia, sau cum s-o mai fi numind.

       Ramura coborî încetişor. Masklin privi în jos şi văzu camionul cel galben cum se opreşte. Când se îndreptă de spate, observă că Pion îl priveşte nedumerit.

       - Floarea e un mesaj? întrebă băiatul.

       - Da. Într-un fel.

       - Care nu foloseşte cuvinte?

       - Nu.

       - Dar de ce nu foloseşte? Masklin ridică din umeri.

       - Pentru că nu ştiu cum să le spun.

       Totul aproape că se sfârşeşte aici...

       Dar nu trebuie să se încheie încă.

       Nomii mişunau prin toată Nava. Dacă ar fi existat, într-adevăr, monştri cu tentacule şi dinţi, ei ar fi fost cu siguranţă copleşiţi de numărul şi forţa nomilor.

       Nomii mai tineri umpleau camera de control, unde încercau din greu să apese pe toate butoanele ce le ieşeau în cale. Dorcas şi ucenicii lui ingineri dispăruseră în căutarea motoarelor Navei. Coridoarele zumzăiau de ecourile vocilor şi râsetelor nomilor.

       Masklin şi Grimma stăteau singuri, privind broaştele din floare.

       - A trebuit să mă conving că e adevărat, zise Masklin.

       - Sunt cel mai frumos lucru din lume, îi răspunse Grimma.

       - Nu, cred că sunt multe alte lucruri mai frumoase în lume. Dar şi ăsta e destul de frumos.

       Grimma îi povestise despre evenimentele din Carieră: bătălia cu oamenii, furtul lui Jekub, excavatorul, şi evadarea lor. Ochii ei străluceau când povesteau despre felul în care se luptase cu oamenii. Masklin o privea cu gura căscată de admiraţie. Era plină de noroi, avea rochia ruptă, părul ei arăta de parcă fusese pieptănat cu o furcă, dar vorbea cu atâta putere interioară, încât aproape că arunca scântei în jur. Masklin gândi că făcuse un lucru bun ajungând acolo la timp. Oamenii ar fi trebuit să-i mulţumească.

       - Şi acum ce-o să facem? întrebă Grimma.

       - Nu ştiu, răspunse Masklin. Obiectul afirmă că există lumi ale nomilor. Numai ale nomilor, vreau să zic. Am putea găsi, desigur, şi o lume numai a noastră.

       - Ştii, spuse Grimma, cred că nomii din Magazin ar fi mai bucuroşi să rămână pe Navă. Cred că de aceea sunt atât de entuziasmaţi. E ca atunci când erau în Magazin. Tot Exteriorul e în exterior.

       - Aş face bine atunci să mă asigur că-şi vor aminti că există un Exterior. Cred că asta e treaba mea. Şi, după ce vom fi găsit un loc al nostru, vreau să aduc Nava înapoi.

       - De ce? Cine să mai fie aici?

       - Oamenii, răspunse Masklin. Va trebui să le vorbim.

       - Uh!

       - Ei chiar vor să creadă în... adică, îşi petrec timpul inventând poveşti despre lucruri care nu există. Ei cred că sunt singuri pe lume. Noi nu am gândit niciodată aşa. Am ştiut dintotdeauna că oamenii există. Sunt grozav de singuri şi nu-şi dau seama de asta. Cred, pur şi simplu, că ar trebui să încercăm să ne înţelegem cu ei, încheie Masklin, făcând cu braţele un gest ambiguu.

       - Dar au să ne transforme în zâne!

       - Nu şi dacă ne întoarcem în Navă. Dacă există un lucru pe care până şi oamenii pot să-l vadă, atunci acela e faptul că Nava nu prea arată a vehicul pentru zâne.

       Grimma îl apucă de mână.

       - Bine, dacă asta e ceea ce-ţi doreşti cu adevărat...

       - Da.

       - Am să mă întorc şi eu cu tine.

       In spatele lor se auzi un zgomot. Era Gurder. Abatele purta o boccea petrecută pe un umăr şi avea înfăţişarea unui nom foarte hotărât să-şi împlinească menirea, indiferent ce s-ar fi întâmplat.

       - Ăăă... am venit să-mi iau la revedere, zise el scurt.

       - Cum adică?! se miră Masklin.

       - Te-am auzit spunând că ai de gând să te întorci cu Nava.

       - Da, dar...

       - Hai să nu ne certăm, zise Gurder, privind în jur. Mă gândesc la asta din momentul în care ne-am urcat în Navă. Ştii şi tu că există şi alţi nomi pe Pământ. Cineva trebuie să le spună că Nava se va întoarce. Nu-i putem lua cu noi acum, dar cineva va trebui să-i găsească pe toţi ceilalţi nomi de pe Pământ şi să se asigure că ei ştiu de întoarcerea Navei. Cineva trebuie să le vorbească despre lucruri adevărate, şi ăsta trebuie să fiu eu, nu credeţi? Trebuie să fiu şi eu folositor la ceva...

       - De unul singur?! exclamă Masklin. Gurder bâjbâi în desagă.

       - Nu, iau cu mine Obiectul, zise el, scoţând de acolo cubul negru.

       - Păi... începu Masklin.

       - Nu-ţi fie frică, zise Obiectul. M-am copiat în calculatoarele Navei. Pot să fiu şi aici şi acolo în acelaşi timp.

       - Îmi doresc foarte mult să fac asta, zise Gurder, neputincios.

       Masklin se gândi o clipă să-l contrazică, dar apoi se întrebă de ce. Gurder avea să fie, probabil, mai fericit în felul acela. Şi, oricum. Nava aparţinea tuturor nomilor. Ei doar o împrumutau pentru câtăva vreme. Deci Gurder avea dreptate. Poate că trebuia să existe cineva care să-i găsească şi pe ceilalţi nomi, oriunde s-ar fi aflat ei pe Pământ, şi să se spună adevărul despre ei înşişi. Şi nimeni nu era mai bun pentru treaba asta decât Gurder. E o lume mare şi e nevoie de un nom pregătit cu adevărat să creadă.

       - Vrei să iei pe cineva cu tine? întrebă Masklin.

       - Nu. Sper să găsesc pe Pământ câţiva nomi care să mă ajute. (Se trase mai aproape.) Sincer să fiu, abia aştept să plec.

       - Ăăă... da. Totuşi, lumea e foarte mare, zise Masklin.

       - M-am gândit şi la asta. Am vorbit cu Pion despre felul în care călătoresc ai lui.

       - Da, dacă eşti sigur...

       - Da. Sunt mai sigur decât am fost vreodată, zise Gurder. Şi, după cum ştiţi, de nenumărate ori am fost foarte sigur de o mulţime de lucruri.

       - Ar trebui să găsim un loc potrivit ca să te debarcăm.

       - Da, zise Gurder, încercând să pară viteaz. Un loc cu multe gâşte.

       Îl părăsiră la asfinţit, lângă un lac, după o despărţire scurtă. Dacă Nava staţiona undeva mai mult de câteva minute, oamenii începeau să se îngrămădească în jurul ei. Ultima imagine pe care o văzu Masklin fu o siluetă care făcea semne cu mâna, pe malul lacului. Şi apoi doar un lac, care se transformă într-un punct verde dintr-un peisaj ondulat. Lumea întreagă se desfăşură apoi în faţa ochilor săi lui, având în centru un nom invizibil.

       Apoi nu se mai văzu nimic.

       Camera de control era plină de nomi care priveau cum se micşorează peisajul în timp ce Nava se ridica.

       Grimma se uita şi ea.

       - Nu mi-am imaginat vreodată că arată aşa, zise ea. E atât de... multă!

       - Da, e destul de mare, o aprobă Masklin. S-ar putea spune că o asemenea lume ar fi trebuit să fie destul de mare pentru toţi, murmură Grimma.

       - Ei, ştiu şi eu? şovăi Masklin. Poate că nici o lume nu e destul de mare pentru toată lumea. Unde mergem, Angalo?

       Angalo îşi frecă mâinile şi împinse până la refuz toate mânerele.

       - Atât de sus, zise el cu satisfacţie, încât jos nici n-o să mai existe.

       Nava se arcui spre stele. Jos, lumea încetă să se mai desfăşoare în faţa ochilor lor, pentru că îşi atinsese marginile şi devenise doar un disc negru, decupat din Soare.

       Nomii şi broaştele o priveau de sus.

       Iar apoi, când razele Soarelui o făcură din nou să strălucească şi să-şi trimită razele în întunericul spaţiului, lumea le apăru exact ca o floare.

Sfârşitul Trilogiei nomilor