Terry Pratchet

Trilogia Nomilor 2

Excavatorul

       La început...

       ... Fraţii Arnold (din 1905) au creat Magazinul.

       Sau cel puţin aşa credeau miile de nomi care trăiseră de multe generaţii sub podelele Fraţilor Arnold (din 1905), un vechi şi respectat magazin universal. Generaţii nomane, vreau să zic. Nomii trăiesc într-un ritm de zece ori mai rapid decât oamenii. Pentru ei, zece ani înseamnă o viaţă. Şi încă una tare lungă.

       Magazinul a devenit lumea lor. O lume mărginită de un acoperiş şi de multe ziduri.

       Vântul şi Ploaia au devenit legende. La fel şi Ziua, şi Noaptea. Acum existau sisteme care stropeau cu apă împotriva incendiilor, aparate de aer condiţionat, iar vieţile lor mici şi îngrămădite se scurgeau în ritmul dintre Ora Deschiderii şi Ora închiderii. Anotimpurile anului lor erau Reducerile din Ianuarie, Modele de Primăvară, Chilipirurile Verii şi Luna Cadourilor. Conduşi de Abate şi de ceilalţi preoţi de la Papetărie, ei îl venerau - într-un mod politicos, dar nu foarte religios şi nici obositor, ca să nu-l supere pe Fraţii Arnold (din 1905) despre care credeau că crease întreaga lume şi deci şi Magazinul cu tot ce era în el.

       Unele familii de nomi deveniseră bogate şi puternice, luând numele, mai mult sau mai puţin, ale Raioanelor în care trăiau... De Licatese, Feronerie, Mercerie.

       Şi-ntr-o zi, din remorca unui camion, coborâră în Magazin ultimii nomi care trăiseră în Exterior. Ei ştiau foarte bine ce sunt Vântul şi Ploaia. De aceea şi încercau să fugă de ele.

       Printre ei se numărau Masklin, vânătorul de şobolani, şi bunica Morkie şi Grimma, deşi ele erau femei şi nu prea contau. Şi, fireşte, mai exista şi Obiectul. Nimeni nu a înţeles pe deplin ce era cu Obiectul. Semenii lui Masklin îl păstraseră de-a lungul secolelor; nu ştiau decât că e foarte important. Când a ajuns însă în preajma Electricităţii din Magazin, a început să vorbească. A spus că era o maşină gânditoare dintr-o navă care, acum multe mii de ani, îi adusese pe nomi dintr-un Magazin îndepărtat sau poate chiar din stele. Şi a mai spus că poate auzi cum vorbeşte Electricitatea şi că unul dintre lucrurile pe care le spunea aceasta era că Magazinul urma să fie demolat peste trei săptămâni.

       Masklin a fost cel care a sugerat ca nomii să părăsească Magazinul într-un camion. El a descoperit însă - ce ciudat! -că a te dumeri cum poţi conduce un camion gigantic era doar partea cea mai uşoară. Cel mai greu era să-i faci pe nomi să creadă că pot pleca.

       Nu a fost el şeful. Deşi tare i-ar mai fi plăcut. Un şef putea să-şi lase bărbia în piept şi să facă lucruri măreţe. Masklin a trebuit însă să se certe, să convingă şi, uneori, chiar să mintă câte puţin. A descoperit că, de cele mai multe ori, era mai simplu să-i determini pe nomi să te asculte dacă îi făceai să creadă că ideile tale le aparţin, de fapt, lor.

       Ideile! Ăsta a fost aspectul cel mai complicat. Au avut nevoie de sute de idei. Au avut nevoie să înveţe să lucreze împreună, uniţi. Au avut nevoie să înveţe să citească şi, mai ales, să se convingă că şi femeile lor erau aproape la fel de inteligente ca şi bărbaţii (deşi toată lumea ştia că acest lucru e o prostie şi că, dacă femeilor li se dă nas şi gândesc prea mult, creierul lor se supraîncălzeşte). În orice caz, totul a mers bine. Camionul a părăsit Magazinul chiar înainte ca acesta să ia foc în mod misterios şi, fără să strice definitiv nici un lucru foarte important, a fost condus afară din oraş.

       Nomii au găsit o carieră abandonată, săpată într-un deal, şi s-au mutat în clădirile ei ruinate. Ştiau că totul trebuia să fie în regulă. Trebuia să fie aşa, deoarece auziseră de Un Răsărit Strălucitor.

       Bineînţeles, cei mai mulţi nomi nu văzuseră niciodată un răsărit, strălucitor sau de orice alt fel, pentru că, dacă ar fi văzut, ar fi ştiut că problema răsăriturilor strălucitoare era că ele sunt urmate de cele mai multe ori de zile neguroase. Cu averse de ploaie tăioase. Trecură şase luni.

Aceasta este povestea Iernii.

Aceasta este Marea înfruntare.

Aceasta este povestea trezirii lui Jekub, Dragonul din

Deal, cu ochii ca nişte ochi mari, cu vocea precum o

voce mare şi cu dinţii ca nişte dinţi mari.

Dar povestea nu s-a sfârşit aici.

Şi nici nu a început aici.

       Din cer pogon un uragan. O furie. Vântul deveni un zid care mătura ţinutul, cu un tropotit gigantesc. Copacii mai mici se îndoiră, copacii mai mari se rupseră. Ultimele frunze ale toamnei se învârteau prin aer ca nişte gloanţe rătăcite.

       Ghena de gunoi de lângă puţurile de pietriş era pustie. Pescăruşii care stăteau de obicei pe acolo îşi găsiseră adăpost pe undeva, dar, cu toate astea, era plină de felurite mişcări.

       Vântul se înverşuna amarnic, de parcă ar fi avut ceva în mod special împotriva cutiilor vechi de detergent şi de pantofi. Cutiile de conserve se rostogoleau în pereţi, zornăind jalnic, în timp ce gunoaiele mai uşoare zburau să se alăture celor care zburau deja în ceruri. Vântul săpa în continuare în gunoaie. Ziarele falfâiră o clipă, încercând să se opună, dar fură prinse şi aruncate spre înalt.

       Până la urmă, o bucată care se zbătuse ore întregi se rupse şi zbură direct în sus, în văzduhul bubuitor. Arăta ca o pasăre mare şi albă, cu aripi lungi. Uite-o cum cade...

       Se prinde de un gard, dar nu stă prea mult acolo. Se rupe în jumătate şi, mult mai uşoară acum, se rostogoleşte peste brazdele câmpului de după gard...

       Abia ce capătă viteză, când în faţa ei răsare un gard viu, care o opreşte cu un plesnet sec.

1.

I. Şi în timpul acela se petrecură Întâmplări Stranii: Aerul se mişca aspru, Căldura Cerului scădea şi, în unele dimineţi, faţa bălţilor devenea Tare şi Rece.

II. Şi nomii priveau unii la alţii întrebându-se: „Ce se întâmplă?"

(Din Cartea nomului, Cariera, 1, vers. I-II.)

       - Iarnă, zise Masklin cu hotărâre. Se numeşte iarnă. Abatele Gurder se răsti la el:

       - N-ai spus niciodată că o să fie aşa. E atât de frig.

       - Zici că ăsta e frig? spuse bunica Morkie. Frig? Aista nu-i frig. Crezi că ăsta e frig? Aşteaptă niţeluş până când se face cu adevărat frig!

       Masklin observă că bătrânei îi făcea plăcere. Bunica Morkie întotdeauna primea catastrofele cu plăcere, de parcă asta ar fi ţinut-o în viaţă.

       - Când o să fie cu adevărat frig, atunci să zici că e frig! Când o să fie îngheţuri adevărate. Şi apa va cădea din cer în picuri îngheţaţi. Ce zici de asta, ei? Întrebă ea pe un ton triumfător.

       - Nu trebuie să ne vorbeşti ca unor bebeluşi, ripostă Gurder. Ştim şi noi să citim. Ştim ce e zăpada.

       - Da, zise şi Dorcas. În Magazin aveam ilustrate cu zăpadă. De fiecare dată când venea Luna Cadourilor. Ştim şi noi despre zăpadă. E strălucitoare.

       - Da, e formată din particule mici, care sticlesc. Adică din sticleţi.

       -Ei... mai sunt câteva lucruri de zis despre zăpadă, începu Masklin.

Dorcas îi făcu semn să tacă.

       - Nu cred că trebuie să ne facem griji, spuse el. Ne-am instalat foarte bine, rezervele de hrană sunt satisfăcătoare şi ştim unde să mergem ca să le înnoim. Dacă nu mai are nimeni altceva de zis, o să încheiem acum şedinţa.

       Totul mergea bine. Sau, mai bine-zis, nu foarte prost.

       Mai erau desigur destule certuri şi chiar îmbrânceli între diferitele familii, dar ştiţi deja că asta e natura nomană. De-asta şi înfiinţaseră Consiliul, care părea să funcţioneze destul de bine. Nomilor le plăcea să se certe. Cel puţin, în Consiliul Şoferilor, o puteau face fără să se lovească unii pe alţii.

       Era un lucru ciudat. În Magazin, marile familii din Raioane conduceau totul. Acum însă familiile se amestecaseră şi, oricum, în Carieră, nu mai existau raioane. Dar, din instinct, majoritatea nomilor doreau să aibă ierarhii. Pentru ei, lumea fusese întotdeauna împărţită foarte clar între cei care spuneau ce trebuie făcut şi cei care executau ordinele. Aşa că, într-un fel straniu, s-a impus un nou fel de lideri.

Şoferii.

       Totul depindea de unde fuseseşi în timpul Marii Şofereli. Dacă erai unul dintre nomii care călătoriseră în cabina camionului, atunci erai Şofer. Ceilalţi erau doar Pasageri. Nu se vorbea prea mult despre asta, fiindcă nu era ceva oficial, bătut în cuie. Era doar părerea celor mai mulţi nomi că oricine care a putut aduce camionul atâta amar de drum până în Carieră era genul de persoană care ştia ce trebuie făcut.

       Să fii Şofer nu era însă cine ştie ce.

       Anul trecut, înainte să fi găsit Magazinul, Masklin trebuia să vâneze toată ziua. Acum vâna doar când avea chef; nomii mai tineri, veniţi din Magazin, apreciau foarte mult vânătoarea şi, aparent, credeau că nu se cade ca ea să fie făcută de un Şofer. Tot ei construiseră şi mina de cartofi şi adunaseră o recoltă importantă de porumb de pe un câmp din apropiere, chiar şi după ce maşinile acelea mari plecaseră. Masklin ar fi preferat să aibă propriile lor plantaţii, dar nomii nu păreau să fie prea pricepuţi în a face seminţele să rodească în pământul pietros al Carierei. Erau însă hrăniţi, şi asta era principalul.

       Simţea în jurul lui mii de nomi trăindu-şi viaţa, întemeind familii. Făcându-şi un rost.

       Porni agale spre vizuina lui, care se afla sub o baracă abandonată din Carieră. După o vreme, decise să scoată Obiectul din gaura sa aflată în zid.

       Nici una dintre luminiţele lui nu era aprinsă. Ştia că nu se vor aprinde decât când era pus lângă cablurile electrice; abia atunci se va aprinde şi va fi capabil să vorbească. Erau câteva cabluri în Carieră, iar Dorcas le făcuse să funcţioneze. Totuşi, Masklin nu dusese Obiectul lângă vreunul din ele. Cutia aceea neagră şi dură avea un fel de a vorbi care-l făcea întotdeauna să se simtă stânjenit.

       Era destul de sigur însă că Obiectul auzea.

       - Bătrânul Torrit a murit săptămâna trecută, spuse el după o vreme. Am fost puţin trişti, dar, la urma urmei, era foarte bătrân şi a murit aşa... pur şi simplu. Vreau să zic că nu l-a mâncat nimic, nici nu l-a strivit vreo maşină sau ceva de genul ăsta...

       Micul trib al lui Masklin trăise odată pe marginea unei autostrăzi, în vecinătatea unor câmpuri pline de tot felul de fiinţe care abia aşteptau să le pice un nom proaspăt la cină. Ideea că se putea muri, pur şi simplu, fiindcă viaţa se scurgea din tine era una nouă pentru ei.

       - L-am îngropat la marginea câmpului de cartofi, destul de adânc, ca să nu-l ajungă plugul. Cred că nomii din Magazin nu s-au obişnuit încă prea bine cu obiceiul înmormântării. Ei cred că urmează să răsară ca o plantă, sau ceva de genul ăsta. Cred că încurcă morţii cu seminţele pe care încercăm să le plantăm. Ei nu ştiu cum cresc lucrurile. Au trăit întotdeauna în Magazin, înţelegi? Totul e nou pentru ei. Se plâng mereu că trebuie să mănânce alimente pe care le luăm din pământ; susţin că nu e natural. Şi mai cred că ploaia e un fel de sistem de stropitori. Iar eu cred că ei cred că lumea e doar un magazin mai mare.

       Privi o vreme la cubul care se încăpăţâna să rămână tăcut, storcându-şi mintea în căutarea altor lucruri interesante de zis.

       - În orice caz, asta înseamnă că bunica Morkie e cea mai bătrână dintre noi, spuse el într-un târziu. Şi asta înseamnă că e îndreptăţită la un loc în Consiliu, deşi este femeie. Abatele Gurder s-a opus, dar noi i-am zis, foarte bine, spune-i tu, iar el nu a făcut-o, aşa că acum bunica Morkie e în Consiliu.

       Îşi privi unghiile. Obiectul avea un fel dezarmant de a asculta.

       - Toată lumea e îngrijorată fiindcă vine iarna. Avem însă o mulţime de cartofi şi e destul de cald aici. Ei au, totuşi, nişte idei năstruşnice. Spun că în Magazin, pe la sfârşitul Lunii Cadourilor, venea o fiinţă îngrozitoare: Muşcă Ciun. Sper că nu ne-a urmărit până aici. (Se scărpina într-o ureche.) Una peste alta, totul merge bine. (Se trase mai aproape.) Dar ştii ce înseamnă asta? Atunci când crezi că totul decurge bine, de fapt, ceva merge prost, dar tu încă nu ai aflat. Eu aşa zic.

       Cubul negru reuşi să pară înţelegător:

       - Toată lumea îmi spune că îmi fac prea multe griji. Dar eu cred că e imposibil să-ţi faci prea multe griji. (Mai gândi câteva momente.) Hmm. Cred că astea sunt toate veştile pe care le am pentru tine.

       Masklin ridică Obiectul şi-l puse la loc în gaura lui.

       Imediat, se întrebă dacă n-ar fi fost bine să-i povestească Obiectului şi despre cearta lui cu Grimma, deşi asta era, de fapt, o chestiune personală.

       Totul se întâmpla din cauza cititului! N-ar fi trebuit s-o lasă să înveţe să citească şi să-şi umple capul cu chestii pe care nu avea nevoie să le ştie. Gurder avea dreptate: creierul femeilor se supraîncălzea. Al Grimmei, cel puţin, părea să fiarbă mai tot timpul.

       Se dusese la ea şi-i spusese că, acum fiindcă toate se liniştiseră, sosise timpul să se căsătorească precum nomii din Magazin, într-o ceremonie în care Abatele bâlbâia nişte cuvinte şi ceilalţi împlineau un ritual.

       Fata i-a răspuns că nu e sigură. La care Masklin i-a zis că nu e deloc aşa, că trebuie să fie ascultătoare şi să se căsătorească atunci când i se spune. Aşa e normal. Iar Grimma îi replicase că legile se schimbă.

       Se plânsese şi bunicii Morkie. Se aşteptase la un sprijin din partea ei, pentru că aceasta avea mare respect pentru tradiţii. Îi zisese: „Bunico, Grimma nu face ce-i spun!".

       Dar până şi ea spusese: „Brava ei! Ce n-aş da să mă fi gândit şi eu să nu fac ceea ce mi se spunea pe când eram ca ea."

       Apoi se plânsese lui Gurder, care spusese: da, era foarte greşit, se cuvenea ca fetele să facă întocmai ce li se spune. Iar Masklin zisese: foarte bine, spune-i tu să se căsătorească. Dar Gurder spusese: „Ei, ştii tu, e cam apucată, şi poate ar fi mai bine să o lăsăm în pace o vreme; timpurile sunt totuşi schimbătoare...".

       Timpuri schimbătoare. Da, era destul de adevărat. Chiar Masklin făcuse majoritatea schimbărilor. Îi făcuse pe nomi să gândească altfel, să părăsească Magazinul. Schimbarea era şi necesară, şi nimerită. El unul vota cu schimbarea. Se opunea în schimb cu hotărâre faptului că lucrurile nu mai erau aşa cum le ştia el.

       Lancea sa zăcea aruncată într-un colţ. Ce lucru jalnic era... acum! Doar o aşchie de cremene legată de un băţ cu un pic de sârmă ruptă dintr-un gard. Aduseseră ferăstraie şi alte unelte din Magazin. Acum puteau folosi metalul.

       O vreme îşi privi lung lancea. Apoi o ridică şi plecă într-o plimbare în care avea de gând să reflecteze foarte serios la diferite lucruri, şi mai ales la poziţia lui în raport cu ele. Unii ar fi spus că dorea să mediteze.

       Cariera era cam pe la jumătatea dealului. Deasupra ei se găsea o pantă abruptă, care devenea brusc un haloimis de stânci şi grohotiş. Mai jos, erau câmpurile.

       De la Carieră pornea un drumeag ce se scurgea în jos printre gardurile vii până la drumul principal. Dincolo de acesta se afla calea ferată, care era, de fapt, un nume pentru două linii de metal sprijinite pe blocuri de lemn foarte mari. În lungul lor se mişcau lucruri care arătau ca nişte camioane foarte lungi, legate unele de altele.

       Nomii nu se lămuriseră încă pe deplin cum funcţiona calea ferată. Dar era în mod evident periculoasă, pentru că din Carieră se putea vedea un drum ce o traversa şi, întotdeauna când camioanele acelea lungi treceau pe calea ferată, două porţi coborau şi închideau drumul.

       Ştiau la ce folosesc porţile. Văzuseră porţi pe câmpuri, încercând să împiedice tot felul de lucruri să plece de-acolo. Era deci logic că porţile aveau menirea să oprească chestia aceea lungă de pe liniile de metal ca să nu evadeze de pe calea ferată şi să o ia la sănătoasa pe drumuri.

       Apoi mai existau câteva câmpuri, câteva bălţi cu prundiş, numai bune de pescuit pentru nomii amatori de peşte, şi aeroportul.

       Masklin petrecuse ore întregi în timpul verii urmărind avioanele. Observase că ele se deplasau pe pământ şi apoi se ridicau brusc, precum o pasăre, devenind din ce în ce mai mici, şi dispărând într-un târziu.

       Asta era grija sa cea mare. Masklin stătea pe piatra lui favorită, în ploaie, şi începu să se îngrijoreze. Atât de multe lucruri îl îngrijorau, încât trebuia să le aşeze într-un şir lung, dar deasupra tuturor se afla unul singur.

       Ar fi trebuit să meargă acolo unde se duceau avioanele. Asta îi spusese Obiectul pe vremea în care încă mai vorbea cu el. Nomii veniseră din cer. De fapt, de dincolo de cer, ceea ce era destul de greu de înţeles, deoarece, cu siguranţă, dincolo de cer nu mai exista nimic altceva decât şi mai mult cer. Trebuia ca să se întoarcă. Era... era... ceva care începe cu „f". Era festinul lor. Avuseseră pe vremuri lumi care le aparţineau numai lor. Şi, nu se ştie cum, la un moment dat, se blocaseră aici. Dar - şi asta era partea cea mai tulburătoare - nava, aeroplanul care zbura printre stele, prin cerurile cu adevărat înalte, se găsea încă undeva sus. Primii nomi o lăsaseră acolo când coborâseră pe pământ într-o navă mai mică, a cărei soartă fusese să se prăbuşească şi să le împiedice întoarcerea.

       Iar el era singurul care ştia toate astea.

       Bătrânul Abate, predecesorul lui Gurder, ştiuse şi el. Grimma şi Dorcas, şi Gurder ştiau şi ei câte ceva, dar nu le stătea mintea la asta, fiindcă erau oameni practici şi erau foarte multe lucruri de organizat în Carieră. Toată lumea îşi făcea un rost. „O să transformăm locul ăsta în mica noastră lume, la fel ca în Magazin", pricepu Masklin. „Ei cred că acoperiş le e cerul iar noi credem că doar cerul, ne e acoperiş. O să stăm şi..."

       Pe drumul care urca spre Carieră venea un camion. Era o privelişte atât de neobişnuită, încât Masklin îşi dădu seama Că stătuse o vreme fără să o vadă cu adevărat.

       - Nu era nimeni de gardă! De ce nu era nimeni de gardă? V-am spus că întotdeauna trebuie să fie cineva de gardă!

       Şase nomi se grăbeau spre poartă Carierei, strecu-rându-se printre ferigile moarte.

       - Era rândul lui Sacco, bombăni Angalo.

       - Nu, nu era, şopti Sacco. Nu-ţi aduci aminte că ieri m-ai rugat să facem schimb, fiindcă...

       - Nu mă interesează al cui rând era! strigă Masklin. Nu se afla nimeni acolo sus, deşi ar fi trebuit să fie!

       - Ne pare rău, Masklin! Ce să zic, ne pare rău...

       Escaladară un mal şi se trântiră în spatele unor smocuri de iarbă uscată.

Era un camion mic, în comparaţie cu alte camioane. Un om coborâse deja din el şi încerca să facă ceva la porţile care dădeau în Carieră.

       - E un Land Rover, remarcă Angalo cu superioritate.

       El petrecuse multă vreme în Magazin citind tot ce se putea citi despre vehicule, înainte de Marea Şofereală. Era înnebunit după maşini.

       - Nu e chiar un camion, e mai mult pentru... căratul oamenilor...

       - Omul acela lipeşte ceva pe poartă, îi informă Masklin.

       - Pe poarta noastră, spuse şi Sacco dezaprobator.

       - E cam ciudat! admise şi Angalo.

       Omul se târî, în felul acela încet şi bălăngănit în care se mişcau oamenii, înapoi în vehicul. După aceea, maşina dădu cu spatele şi plecă.

       - A făcut atâta drum doar ca să lipească o foaie de hârtie pe poartă, constată Angalo în timp ce se ridicau cu toţii. Ăştia-s oamenii!

       Masklin tresări. Oamenii se vădeau a fi mari şi proşti, asta era destul de adevărat. Dar aveau ceva de neoprit. Şi păreau să fie controlaţi prin bucăţi de hârtie. Şi în Magazin, o bucată de hârtie anunţase că urma să vină demolarea. Şi apoi ştia sigur că fosta lor casă fusese demolată. Oamenii care lipeau foi de hârtie erau periculoşi.

       Arătă spre plasa de sârmă ruginită, foarte accesibilă pentru un nom agil.

       - Sacco, spuse el, ai face bine să ne aduci hârtia aia!

       La câţiva kilometri depărtare, o altă bucată de hârtie flutura într-un gard viu. Peste cerneala ei albită de soare, începură să înflorească pete de ploaie umezind hârtia, până când deveni grea şi... ... se rupse.

       Se rostogoli liberă pe iarbă. Iar o briză uşoară o făcu să pornească din nou.

2.

III. Dar atunci se arătă semnul, iar nomii spuseră: „Ce să însemne asta oare?"

IV. Şi nu era de bine.

(Din Cartea nomului, Semnele, cap. I, vers. III-IV.)

       Gurder se aşeză în patru labe deasupra hârtiei pe care o dăduseră jos de pe poartă.

       - Bineînţeles că pot să o citesc, spuse el. Ştiu ce înseamnă fiecare cuvânt.

       - Şi atunci ce te împiedică? Îl iscodi Masklin. Gurder arăta stânjenit.

        -Problema e cu propoziţiile... Spune aici... unde rămăsesem?... A, da. Spune aici că vor re-deschide Cariera. Ce poate să însemne asta? E gata deschisă, orice prost ştie asta. Poţi să vezi de-a lungul şi de-a latul ei pe distanţă de kilometri.

       Ceilalţi nomi se îngrămădiră şi ei. Într-adevăr, puteai să vezi de-a lungul multor kilometri. De fapt, asta era şi partea cea mai înspăimântătoare a Carierei. Pe trei părţi, avea pereţi înalţi, de piatră, dar pe a patra... ei bine, cu timpul, reuşeai să te obişnuieşti să nu te uiţi în direcţia aia. Era prea mult nimic, un nimic stăpânitor, care te făcea să te simţi chiar mai mic şi mai vulnerabil decât erai de fapt.

       Deşi înţelesul hârtiei nu era prea clar, afişul nu arăta foarte plăcut.

       - Cariera e o gaură în pământ, spuse Dorcas. Nu poţi să deschizi o groapă decât dacă o umpli întâi la loc. E logic.

       - O carieră e un loc de unde se ia piatră, vorbi şi Grimma. Oamenii fac aşa ceva. Sapă o groapă şi apoi folosesc piatra ca să construiască... ăăă... drumuri şi tot felul de alte lucruri.

       - Să înţeleg că ai citit asta într-o carte? Întrebă Gurder acru.

       O suspecta pe Grimma de lipsă de respect pentru autoritate. Era incredibil de enervant că, în pofida tuturor deficienţelor evidente ale faptului că era femeie, citea mai bine decât el.

       - Da, într-o carte, încuviinţă din cap Grimma.

       - Da, dar vezi tu... spuse Masklin cu răbdare, nu mai sunt pietre aici, Grimma. Tocmai de-asta a şi apărut gaura.

       - Are dreptate, aprobă Gurder sec.

       - Atunci o să facă gaura mai mare! strigă Grimma. Uitaţi-vă la vârfurile alea - toţi nomii îşi întoarseră capul cu obedienţă - că sunt făcute din piatră! Uitaţi-vă aici - toate capetele se întoarseră în jos, ca să privească spre locul în care ea bătea cu piciorul în hârtie - se spune că e nevoie de piatră pentru extinderea autostrăzii! O să facă un drum! O să mărească mult cariera! Cariera noastră! Asta spune că vor să facă.

Se lăsă o tăcere îndelungată. Apoi, Dorcas întrebă timid:

       - Cine o să facă toate astea?

       - Hotărâre Locală! Că doar s-a semnat, îi informă Grimma.

       - Cred că are dreptate, admise Masklin. Uitaţi-vă, se spune clar: „...re-deschisă prin Hotărâre Locală".

       Nomii tropăiră neliniştiţi. Hotărâre Locală! Nu suna prea promiţător. Un om numit Hotărâre Locală era probabil în stare de absolut orice.

       Gurder se ridică în picioare şi îşi scutură praful de pe mantie.

       - E o simplă bucată de hârtie, şi cu asta basta, spuse el încrezător.

       - Dar omul a venit până aici, replică Masklin. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată.

       - Şi ce-i cu asta? Întrebă Dorcas.

       - Păi uită-te şi tu în jur, la toate clădirile Carierei. Atelierele cele vechi, uşile şi toate celelalte. Sunt făcute pentru oameni. Acest lucru m-a neliniştit dintotdeauna. Oamenii se vor întoarce mereu acolo unde au mai fost o dată. Li s-a dus buhul că aşa fac!

       Se aşternu din nou un fel de tăcere încorsetată, o tăcere de felul aceleia pe care o produce o mulţime de fiinţe cărora le trec prin cap gânduri triste.

       - Vreţi să spuneţi, rosti un nom cuvintele foarte încet, că am venit tocmai până aici, că am muncit atât de mult ca să facem locul ăsta să pară cât de cât locuibil, numai pentru ca acum să apară cineva şi să ni-l ia?

       - Eu nu cred că ar trebui să fim prea îngrijoraţi deocamdată... Începu Gurder.

       - Dar avem familii, se repezi un alt nom.

       Masklin îşi dădu seama că fusese Angalo, Se căsătorise în primăvară cu o tânără din familia De Licatese şi aveau doi gemeni, în vârstă de două luni, care vorbeau deja.

       - Şi trebuie să mai construim încă un drum şi până la ogor, spuse un alt nom. Am petrecut luni de-a rândul desţelenind pământul din spatele tufişurilor. Ştii asta!

       Gurder ridică mâna, implorând tăcerea.

       - Nu ştim nimic sigur, spuse el. Nu trebuie să ne îngrijorăm până când nu aflăm ce se petrece.

       - Aha, şi abia atunci putem să ne îngrijorăm? interveni cu răceală un alt nom.

       Masklin îl recunoscu pe Nisodemus, un călugăr de la Papetărie, asistentul lui Gurder. Nu-l agrease niciodată pe tânărul nom şi, la rândul lui, Nisodemus părea că nu agreează pe nimeni, după câte îşi dădea seama Masklin.

       - Eu nu am fost, hmm, niciodată prea mulţumit de felul în care m-am simţit în locul ăsta, hmm, am ştiut că o să dăm de belea! se plânse Nisodemus.

       - Ei gata, Nisodemus, zise Gurder, nu ai nici un motiv să vorbeşti aşa! O să convocăm o altă întrunire a Consiliului, adăugă el. Da, da, asta o să facem.

       Ziarul zdrenţuit şedea pe marginea drumului. Din când în când, câte o pală de vânt îl zburătăcea de-a lungul şanţului, în vreme ce doar la o jumătate de metru mai la stânga maşinile goneau în mare viteză.

       Apoi se întâmplară două lucruri: o rafală mai puternică lovi ziarul în acelaşi timp în care pe lângă el trecu un camion foarte mare, care lăsa în urmă o coadă de aer ce se rotea. Ziarul ajunse deasupra drumului, se desfăcu precum o pânză de corabie şi apoi se ridică în vânt.

       Consiliul Carierei se întrunise în şedinţă extraordinară, în spaţiul de sub podeaua fostului birou.

       Mulţi dintre nomi se înghesuiseră şi ei acolo, pe când ceilalţi se învârteau pe-afară.

       - Uite ce e, vorbi Angalo, pe deal se află hambarul acela mare, pe partea cealaltă a câmpului de cartofi. Cred că n-ar strica să cărăm câteva provizii acolo. Să fim pregătiţi pentru orice eventualitate. Atunci, dacă se va întâmpla într-adevăr ceva, vom avea unde să ne ducem.

       - Clădirile de-aici nu au spaţii sub duşumele, cu excepţia cantinei şi a biroului, spuse Dorcas, gânditor. Nu e ca în Magazin. Nu-s prea multe locuri în care să te poţi ascunde. De aceea avem nevoie de barăci. Dacă oamenii vin într-adevăr aici, noi o să fim nevoiţi să plecăm.

       - Deci hambarul ar fi o idee bună, aşa-i? repetă Angalo.

       - E un om cu un tractor care merge la hambar uneori, zise Masklin.

       -Ne-am putea feri din calea lui. Oricum, spuse Angalo, uitându-se în jur la mulţimea de feţe, poate că oamenii vor pleca din nou. Poate că o să-şi ia pietrele şi apoi o să plece. Ne-am putea întoarce. Am putea trimite pe cineva să-i spioneze în fiecare zi.

       - Mi se pare că tu te-ai gândit mai de mult la varianta asta cu hambarul, constată Dorcas.

       - Am discutat cu Masklin despre asta într-o zi când vânam pe-acolo, spuse Angalo. Nu-i aşa, Masklin?

       - Hmm? tresări Masklin, care privea în gol.

       -Îţi mai aduci aminte când am fost acolo şi eu am afirmat că hambarul ar putea fi un loc folositor în caz de nevoie, iar tu ai fost de acord?

       - Hmm, răspunse Masklin.

       - Da, dar vine Iarna aia, ce-o mai fi, interveni unul dintre nomi. Ştiţi voi. Frig. Beteală peste tot.

       - Şi sticleţi, spuse un alt nom.

       - Da, încuviinţă primul nom, şovăielnic. Şi ei o să vină. Nu prea e bine să pornim la drum în timp ce roiesc sticleţii în jurul nostru.

       - Ei, dar ce-aveţi voi cu sticleţii? intră în vorbă bunica Morkie, care se gândise vreo câteva clipe. Taică-meu spunea că sunt chiar buni de mâncat, dar că îs greu de prins, zise ea, întorcând spre ceilalţi un chip pe care strălucea mândria.

       Acest comentariu, avu acelaşi efect asupra gândurilor tuturor ca şi un zid de cărămidă aşezat în calea unui tren în mişcare. Într-un târziu, Gurder spuse:

       - Eu cred, totuşi, că nu ar trebui să ne batem capul prea mult deocamdată. Trebuie să aşteptăm şi să avem credinţă că Fraţii Arnold (din 1905) ne va călăuzi.

       Se lăsă din nou tăcerea. Apoi, Angalo rosti foarte încet:

       - Şi tare mult bine o să ne facă asta.

       Acum se făcuse din nou linişte, dar de data asta era o linişte groasă şi grea, şi devenea din ce în ce mai groasă şi mai grea, din ce în ce mai ameninţătoare, ca un nor de furtună care se rotunjeşte deasupra unui munte până când primul trăsnet izbucneşte ca o eliberare.

       Şi trăsnetul veni.

       - Ce-ai zis? Întrebă Gurder cu încetineală.

       - Am spus exact ceea ce gândesc toţi ceilalţi, ripostă Angalo.

       Mulţi nomi începură să-şi privească picioarele de parcă nu le mai văzuseră niciodată.

       - Şi ce-ai vrut să spui cu asta? insistă Gurder.

       - Unde e Fraţii Arnold(din 1905)? Întrebă Angalo. Cum ne-a ajutat el să plecăm din Magazin? Dar să-mi spui cu exactitate! Iţi zic eu! Îţi zic eu că n-a făcut-o. (Vocea lui Angalo tremura un pic, de parcă şi el însuşi ar fi fost speriat la auzul propriilor cuvinte.) Noi am făcut-o! Am învăţat fel de fel de lucruri şi am făcut-o singuri. Am învăţat să citim cărţi, cărţile tale, am descoperit lucruri şi le-am făcut în folosul nostru...

       Livid, Gurder sări în picioare. În spatele lui, Nisodemus îşi pusese o mână peste gură şi părea prea şocat pentru a vorbi.

       - Fraţii Arnold (din 1905) există oriunde există nomi! urlă Gurder.

       Angalo se retrase câţiva paşi, dar era fiul tatălui său, iar acesta fusese unul dintre cei mai puternici nomi din Magazin, aşa că nici el nu capitula foarte uşor.

       - Asta ai inventat-o acum! strigă Angalo. Nu spun că nu a existat, ei bine, ceva... acolo în Magazin. Dar asta se întâmpla în Magazin, şi acum suntem aici. Şi nu ne avem decât pe noi înşine. Problema cu voi ăştia de la Papetărie este că nu puteţi renunţa la puterea pe care o aveaţi în Magazin!

       Fu rândul lui Masklin să sară în picioare.

       - Staţi un pic, amândoi... Începu el.

       - Deci despre asta este vorba? tună Gurder, ignorându-l. Despre pretenţiile Merceriei? Întotdeauna aţi fost prea mândri! Prea aroganţi! Ce să-ţi spun! Conduci un camion câţiva metri şi, gata, le ştii pe toate! Poate că avem acum ceea ce merităm, fiindcă te-am lăsat să citeşti.

       -... nu e nici momentul şi nici locul pentru o asemenea dispută... continuă Masklin.

       - Astea sunt nişte jigniri prosteşti! De ce nu poţi accepta, moşneag prostănac, că nu există Fraţii Arnold (din 1905)? Foloseşte-ţi creierul pe care ţi l-a dat Fraţii Arnold (din 1905).

       - Dacă nu tăceţi imediat, o să vă dau cap în cap! Ameninţarea îşi făcu efectul imediat.

       - Aşa, rosti Masklin pe un ton aproape normal. Cred că ar fi o idee foarte bună ca fiecare să plece acum şi să-şi vadă de treabă. Nu e momentul să luăm decizii complicate. Cu toţii trebuie să cugetăm.

       Nomii se grăbiră să plece, uşuraţi că şedinţa luase sfârşit. Masklin îi auzi pe Gurder şi pe Angalo cum continuă să se certe.

       - Iarăşi voi? spuse Masklin pe un ton prevenitor.

       - Ascultă... Începu Gurder.

       - Nu! Voi să mă ascultaţi, ripostă Masklin. Noi avem o problemă care se poate dovedi foarte serioasă, iar voi vă certaţi. Ar trebui să vă comportaţi mai responsabil. Nu vedeţi că-i supăraţi pe ceilalţi?

       - Da, dar e important, mormăi Angalo.

       - E important ce avem de făcut, rosti Masklin tăios, şi de aceea trebuie să ne mai uităm o dată la hambarul acela. Nu pot să spun că sunt prea bucuros de asta, dar s-ar putea să se dovedească folositor. În orice caz, o să-i ţină ocupaţi şi nu vor mai avea timp să se îngrijoreze. Ce ziceţi?

       - Cred că ai dreptate, încuviinţă Gurder, de parcă i-ar fi fost greaţă. Dar...

       - Nici un dar! se răsti Masklin. Vă purtaţi ca doi idioţi! Nu vă daţi seama ca se uită cu toţii la voi şi aşteaptă să fiţi un exemplu?

       Se priviră unul pe altul încruntaţi, dar îi dădură dreptate lui Masklin.

       - Ei bine aşa, admise Masklin. Acum o să mergem afară, ca să vadă cu toţii că v-aţi împăcat, ceea ce o să-i mai liniştească. Apoi putem începe să facem planuri.

       - Dar Fraţii Arnold (din 1905) este cu adevărat important, insistă Gurder.

       - Se prea poate, spuse Masklin în timp ce ieşeau în aer liber, în lumina strălucitoare a zilei.

       Vântul bătea din nou, limpezind cerul şi lăsându-l albastru.

       - Nu pot accepta acest „se prea poate", se opuse Gurder.

       - Uite ce e, spuse Masklin, nu ştiu dacă Fraţii Arnold (din 1905) există, era ascuns undeva în Magazin, trăieşte în capetele noastre sau cine mai ştie pe unde. Dar ceea ce ştiu este că nu o să cadă pur şi simplu din cer ca să ne ajute.

       Ridicară toţi trei privirile în sus când Masklin afirmase asta. Nomii din Magazin ezitară puţin. Mai aveau încă nevoie de o anumită doză de curaj ca să privească cerul fără de sfârşit, fiindcă toată viaţa lor se petrecuse sub nişte podele prietenoase. Aşa era însă tradiţia: când te refereai la Fraţii Arnold (din 1905), ridicai ochii în sus. În sus, unde pe vremuri, în Magazin, se aflau Direcţiunea şi Contabilitatea.

       - Ce ciudat că spui asta tocmai acum! Chiar e ceva acolo sus, zise Angalo.

       Un obiect alb şi aproape pătrăţos cădea încet din cer, crescând destul de repede.

       - E doar o bucată de hârtie, constată Gurder. Probabil că a ridicat-o vântul de prin gunoaie.

       Era acum cu mult mai mare şi se rostogolea uşurel în aer, în timp ce cădea în carieră.

       - Cred, spuse Masklin încetişor, în timp ce o umbră cobora deasupra lui, că ar trebui să ne dăm niţel mai în spate...

       Hârtia căzu exact peste el.

       Era desigur uşoară ca orice hârtie. Dar nomii sunt mici şi foaia asta căzuse cam de sus, aşa încât forţa ei fusese de ajuns ca să-l doboare.

       Dar ceea ce îl surprinse cu adevărat erau cuvintele pe care le văzu în timp ce stătea întins pe spate: Fraţii Arnold.

3.

I. Şi s-au rugat pentru un Semn mai bun de la Fraţii Arnold (din 1905); şi Seninul nu a întârziat să apară;

II. Dar unii s-au trezit vorbind: „Nu e decât o Co Incidenţă";

III. Iar ceilalţi i-au spus: „Chiar şi o Co Incidenţă poate fi un semn".

(Din Cartea nomului, Semnele, cap. II, vers. I-III.)

       Masklin încercase să-şi elimine toate prejudecăţile din concepţiile sale despre Fraţii Arnold (din 1905). Dacă te gândeai bine, Magazinul îţi părea cu adevărat impresionant, cu scările lui mişcătoare şi cu toate celelalte chestii uluitoare, şi trebuia să te întrebi cine altcineva l-a creat dacă nu Fraţii Arnold (din 1905). Doar n-o făcuseră oamenii? El nu-i considera pe oameni chiar atât de proşti, aşa făceau ceilalţi nomi. E drept că sunt mari şi înceţi, dar păreau să se caracterizeze în permanenţă de un fel de imposibilitate de a fi opriţi. Era sigur că puteau fi învăţaţi să ducă la îndeplinire sarcini simple.

       Pe de altă parte, lumea se întindea pe kilometri întregi şi era plină de lucruri foarte complicate. Ar fi însemnat să-i ceri cam mult lui Fraţii Arnold (din 1905) ca să crezi că el a creat şi toate cele ce-i înconjurau acum.

       Aşa încât Masklin hotărâse să nu ia nici un fel de decizie în legătură cu Fraţii Arnold (din 1905), în speranţa, că dacă ar fi existat un Fraţii Arnold (din 1905) şi ar fi aflat despre ideile sale, nu s-ar fi supărat prea tare. Problema minţilor lipsite de prejudecăţi este însă că, imediat ce reperează una, nomii se simt datori să o umple de tot felul de idei preconcepute.

Ziarul căzut din cer era întins acum pe podeaua uneia dintre barăci.

       Cerneala era ştearsă, dar se citeau încă literele. Masklin înţelegea multe dintre cuvinte, dar chiar şi Grimma trebuia să admită că nu-şi putea da seama ce-ar fi trebuit să însemne, o dată ce le citeai într-o singură propoziţie. ŞCOALA FACE PUBLICĂ O PROBĂ ŞOCANTĂ, de exemplu, era un enunţ misterios. La fel: PROTESTE FURIOASE ÎMPOTRIVA IMPOZITULUI PE VENITUL GLOBAL. La fel şi: JUCAŢI SUPERBINGO CU BILETUL DIN BLACKBURY EVE-NING POST & GAZETTE.        Toate acestea se dovedeau însă nişte enigme şi era cazul să mai aştepte.

       Toţi ochii se aţintiseră acum la o suprafaţă mică, plină cu cuvinte aproape de mărimea unui nom, aşezate sub titlul: SOCIETATEA.

       - Asta înseamnă oameni, spuse Grimma.

       - Serios? Întrebă Masklin.

       - Da, şi literele de sub el spun aşa: Aventurierul, globe-trotter-ul milionar Richard Arnold Va lua jetul spre însorite Florida, săptămâna viitoare, pentru a asista la lansarea lui Arnsat 1, primul satelit de comuni... - Grimma ezită o clipă -... caţii, construit de Grupul Arnco Inter... naţional. Acest imens salt în viitor vine la doar câteva luni de la incendiul dis... trugător de la...

       Nomii care citeau în tăcere alături de ea se înfiorară.

       -... Fraţii Arnold, magazinul din Blackbury, care a fost primul din lanţul Arnold, şi punctul de plecare al Grupului Comercial. El fusese înfiinţat în 1905 de Alderman Frank W. Arnold şi de fratele său, Arthur. Ne... potul, Richard, 39, care va... vocea Grimmei scăzu până la nivelul unei şoapte.

       -Nepotul, Richard, 39, repetă Gurder cu faţa iluminată de bucuria triumfului. De asta ce mai ziceţi, ei?

       - Ce înseamnă „globe-trotter"? Întrebă Masklin.

       - Păi, glob înseamnă minge, iar trotter, nu ştiu exact, dar sună aşa ca un fel de tropăială, explică Grimma. Deci Richard ăsta tropăie pe o minge. Globe-trotter.

       - E un mesaj de la Fraţii Arnold (din 1905), spuse Gurder cu evlavie. Ne-a fost trimis. Un mesaj.

       - Un mesaj ce ne era menit, spuse şi Nisodemus care stătea chiar în spatele lui Gurder. (îşi ridică mâinile.) Tocmai din ceruri ni l-a trimis...

       - Da, da, Nisodemus, îl întrerupse Gurder. Fii băiat bun şi taci din gură, continuă Abatele, aruncându-i o privire jenată lui Masklin.

       - Nu prea îmi sună bine „tropăind". Adică... mă gândesc. . cum de nu cade? Dacă stă pe o minge, vreau să zic, se miră Masklin.

       Mai priviră o dată Poza. Era alcătuită din puncte foarte mici care se uneau, arătând o faţă zâmbitoare. Mai avea nişte dinţi şi o barbă.

       - E evident acum, spuse Gurder încrezător. Fraţii Arnold (din 1905) l-a trimis pe nepotul, Richard, 39, ca să...

       - Şi numele astea două care au înfiinţat Magazinul, spuse Masklin. Nu prea înţeleg. Credeam că... Fraţii Arnold (din 1905), care e o singură fiinţă, a creat Magazinul.

       - Da, şi apoi aceşti doi oamenii l-au în-fiinţat, spuse Gurder. E logic. Era un Magazin mare şi gol. După ce Fraţii Arnold (din 1905) l-a făcut, au venit cei doi care au băgat fiinţe în el. Adică pe noi!

       Gurder părea, totuşi, uşor nesigur.

       - În-fiinţat, rosti el pentru sine. Da, da, e logic.

       - Bine, admise Dorcas. Hai să recapitulăm. Mesajul este că nepotul, 39, este în Florida, ce-o mai fi şi asta...

       - O să meargă în Florida, îi lămuri Grimma.

       - Florida e un soi de suc colorat, sări cu gura un nom din mulţime. Ştiu asta, pentru că într-o zi, când am mers la ghena de gunoi, am văzut un carton boţit pe care scria „Florida -suc de portocale". Şi eu ştiu să citesc, încheie el plin de mândrie.

       - O să meargă în acest suc portocaliu, aşa după cum am aflat, zise Dorcas plin de îndoială, tropăind pe o minge şi luând un jet, ce-o mai fi şi ăsta. Şi toate astea par să-i facă o mare plăcere.

       Nomii tăcură, meditând profund asupra celor auzite.

       - Căile sfinte sunt adesea greu de pătruns, spuse Gurder cu seriozitate.

       - Atunci, asta trebuie să fie una tare sfântă, replică Dorcas.

       - Iar eu cred că e doar o coincidenţă, spuse Angalo, încăpăţânat. E doar o poveste despre un om, aşa ca în cărţile pe care le citeam.

       - Da? Şi câţi oameni sunt în stare măcar să stea pe o minge, darămite să mai şi tropăie pe ea. E clar că e un om deosebit! strigă Gurder.

       - Bine, bine! acceptă Angalo. Dar noi ce trebuie să facem?

       Gura lui Gurder clămpăni de câteva ori fără cuvinte.

       - Păi, e evident, spuse el, în cele din urmă. -Ia zi! Îl îndemnă acru Angalo.

       - Păi..., ăăă..., e ăăă..., evident. Trebuie să mergem ăăă... În locul unde e sucul portocaliu...

       - Da, consimţi Angalo.

       -... şi să-l găsim... ăăă... pe nepotul, 39, ceea ce ar trebui să fie destul de uşor de vreme ce avem Poza lui...

       - Da, spuse Angalo.

       Gurder îi aruncă o privire ucigătoare.

       -... şi să ne amintim porunca pe care Fraţii Arnold (din 1905) a afişat-o în Magazin. Nu spunea el: Dacă marfa pe care o doriţi nu este la vedere, vă rugăm să întrebaţi?

       Nomii aprobară. Mulţi dintre ei văzuseră semnul ăsta. Îşi aduceau aminte şi de celelalte porunci: Lichidare finală şi cel de lângă scările mişcătoare, Câinii şi cărucioarele trebuie luate în mână. Erau cuvintele lui Fraţii Arnold (din 1905). Nu puteai să i te împotriveşti... Pe de altă parte însă, asta fusese în Magazin, iar acum situaţia era alta.

       - Şi deci? insistă Angalo. Gurder începu să transpire.

       - Ei bine, o să-l rugăm să facă în aşa fel, încât să fim lăsaţi în pace aici în Carieră.

       Se aşternu o linişte ciudată. Angalo se grăbi însă să zică:

       - Asta e cea mai gogonată...

       - Ce înseamnă să iei jetul? Întrebă Grimma. Are vreo legătură cu un jet?

       - Jetul e un fel de avion, explică Angalo, care era expert în transporturi.

       - Deci să iei jetul înseamnă să mergi ca un avion. Sau într-un avion? Întrebă Grimma.

       Cu toţii se întoarseră spre Masklin, a cărui fascinaţie pentru aeroport era bine cunoscută. El nu se mai afla însă acolo.

       Masklin trase Obiectul din nişa Iui din perete şi-l aşeză pe podeaua goală. Obiectului nu trebuia să-i pui fire. Era de ajuns să îl pui lângă fire.

       In fostul birou al Directorului exista electricitate. Alergase de-a lungul aleii care se prelingea printre clădirile dărăpănate şi se strecurase înăuntru printr-o crăpătură a uşii.

       Apoi aşezase cutia în mijlocul podelei şi aşteptase.

       Obiectul avea întotdeauna nevoie de ceva timp ca să se trezească. Luminile lui clipeau dezordonat şi scotea clinchete şi bipuri ciudate. Masklin presupunea că toate astea erau echivalentul mecanic al căscatului cu care se trezeau nomii dimineaţa.

       Într-un târziu, Obiectul întrebă:

       - Cine-i acolo?

       - Eu sunt, Masklin. Uite ce e, aş vrea să ştiu ce înseamnă cuvintele „satelit de comunicaţii". Te-am auzit folosind cuvântul „satelit". Spuneai că Luna e un satelit.

       - Da, dar sateliţii de comunicaţii sunt luni artificiale. Sunt folosiţi pentru comunicaţii. Comunicaţiile înseamnă transfer de informaţii. În acest caz, prin radio şi televiziune:

       - Dar ce e televiziunea? Întrebă Masklin.

       - O metodă de a trimite imagini prin aer.

       - Şi se întâmplă des?

       - Mereu.

       Masklin îşi notă în minte să se uite după imagini care apar prin aer.

       - Înţeleg, minţi el. Dar sateliţii ăştia, unde se află ei mai exact?

       - În cer.

       -Nu cred că am văzut vreodată vreunul, spuse Masklin plin de îndoieli.

       În capul lui începea să se contureze o idee. Nu era încă sigur. Fărâmiţe şi bucăţi mari din fel de fel de lucruri pe care le citise sau le auzise se adunau în mintea lui. Cel mai important lucru era să le lase să se aşeze, să nu le înspăimânte, ca nu cumva să fugă.

       - Sunt pe orbită, la mulţi kilometri deasupra noastră. Sunt foarte mulţi sateliţi deasupra acestei planete, spuse Obiectul.

       - De unde ştii asta?

       - Îi pot detecta. -O!

       Masklin privi luminile care clipeau pe suprafaţa Obiectului.

       - Dar, dacă sunt artificiale, asta nu înseamnă că nu sunt reale? Întrebă el.

        - Nu. Sunt maşini. De obicei, sunt construite pe planetă şi apoi lansate în spaţiu.

       Ideea aproape că era completă. Se ridica precum o bulă de aer...

       - În spaţiu e şi nava noastră. Aşa ziceai.

       - Da, e adevărat.

       Masklin simţi cum ideea explodează încetişor în capul lui ca sunetul unei pendule.

       - Dacă am şti de unde pleacă una din chestiile astea care trebuie să ajungă în spaţiu, spuse el, rostind cuvintele repede, ca şi cum vorbele s-ar fi grăbit să-i scape, şi am putea să ne agăţăm şi noi de ele, sau poate chiar să le conducem, ca pe un camion, şi te-am lua şi pe tine cu noi, atunci am putea sări din ele când ajungem sus şi apoi am putea să ne găsim nava. Nu-i aşa?

       Luminile de pe suprafaţa superioară a Obiectului se mişcară ciudat, formând modele pe care Masklin nu le mai vă-zuse vreodată. Asta se întâmplă destul de mult timp, înainte ca Obiectul să vorbească din nou. Iar când o făcu, vocea lui suna aproape tristă:

       - Ai habar cât de mare este spaţiul?

       - Nu, răspunse Masklin politicos, dar cred că e destul de mare!

       - Da. Ar fi totuşi, posibil, să detectez şi să chem nava dacă aş reuşi să ajung dincolo de atmosferă. Dar ştii cumva ce înseamnă cuvintele „Rezervă de oxigen "?

       - Nu.

       - „Costum spaţial"? - Nu.

       - E tare frig în spaţiu.

       - Da, dar am putea face câteva sărituri şi mişcări de încălzire, spuse Masklin disperat.

       - Cred că nu-ţi dai seama exact ceea ce conţine spaţiul.

       - Ei, şi ce conţine?

       - Nimic. Nu conţine nimic. Şi totodată le conţine pe toate. Numai că în spaţiu e foarte puţin din „de toate " şi foarte mult „nimic ". Mai mult nimic decât ţi-ai putea imagina.

       - Da, dar tot ar merita să încercăm!

       - Ceea ce propui e o aventură nesăbuită, spuse Obiectul.

       - Da, dar vezi tu, zise Masklin cu hotărâre, dacă nu încerc, o să mi se pară mereu că e o aventură. Întotdeauna încercăm să scăpăm, să găsim un loc nou, şi tocmai când ne-am obişnuit cu el, trebuie să plecăm din nou. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să găsim un loc despre care să ştim cu siguranţă că ne aparţine. Dorcas are dreptate. Oamenii sunt peste tot. În orice caz, tu mi-ai spus că, odinioară, casa noastră era... sus, undeva în spaţiu.

       - Nu e momentul. Sunteţi nepregătiţi.

       Masklin îşi încleşta pumnii.

       - N-o să fim niciodată pregătiţi. M-am născut într-o vizuină, Obiectule! Adică într-o groapă noroioasă săpată în pământ! Cum aş putea fi vreodată pregătit să zbor în spaţiu? Pentru asta suntem în viaţă, Obiectule! Ca să fim nepregătiţi pentru tot felul de lucruri. Nu avem decât o singură şansă. Ai o singură şansă şi pe urmă mori, şi nimeni nu te lasă să o iei de la capăt după ce te-ai mai antrenat niţel. Înţelegi, Obiectule? Aşa că o să încercăm acum. Îţi ordon să ne ajuţi. Eşti o maşină şi trebuie să-mi dai ascultare.

       Luminile formară o spirală.

       - Înveţi repede, spuse Obiectul.

4.

III. Şi atunci, cu o voce ca de tunet,- Marele Masklin i-a spus lucrului aşa: „A venit vremea să ne întoarcem la casa noastră din ceruri."

IV. Sau vom fugi de-a pururi din loc în loc.

V. Dar nimeni nu trebuie să ştie ce am de gând. Pentru că altfel vor spune: „Ridicol! Cum să mergem în cer de vreme ce avem probleme aici?"

VI. Fiindcă aşa sunt nomii.

(Din Cartea nomului, Cariera, cap. 2, vers. III-VI.)

       Gurder şi Angalo se certau amarnic atunci când Masklin ajunse lângă ei.

       Nu încercă să-i întrerupă. Puse doar Obiectul pe jos şi apoi se aşeză şi el acolo, privindu-i în tăcere.

       Nevoia nomilor de a se certa unii cu alţii i se părea caraghioasă. Observase că, pentru a te certa cât mai cu spor, secretul era să nu asculţi niciodată ceea ce-ţi spune celălalt.

       Gurder şi Angalo se descurcau foarte bine la asta. Problema era însă că nici unul dintre ei nu avea pe deplin siguranţa că dreptatea e de partea lui şi, ceea ce părea acum chiar şi mai caraghios, aceia care nu erau convinşi de afirmaţiile făcute se certau întotdeauna mai zgomotos decât ceilalţi, ca şi cum ar fi dorit să se convingă în primul rând pe ei înşişi. Gurder nu era chiar pe deplin sigur că Fraţii Arnold (din 1905) existase cu adevărat, dar nici Angalo nu putea fi sigur că nu existase.

       Într-un târziu, Angalo îl observă pe Masklin.

       - Spune şi tu, Masklin, se repezi el. Uite, vrea să se ducă şi să-l găsească pe Nepot, 39!

       - Serios? Şi unde te-ai gândit să-l cauţi? Îl întrebă Masklin pe Gurder.

       - La aeroport! Ştii tu, ia jetul, se urcă într-un avion. Asta o să facă.

       - Da, dar ştim cu toţii cum e aeroportul, spuse Angalo. M-am căţărat de câteva ori eu însumi pe gard. Oamenii intră şi ies de-acolo toată ziua. S-ar putea să fi plecat deja. S-ar putea să fie deja muiat cu totul în suc şi să nu-l găsim. Nu poţi avea încredere în cuvinte care cad pur şi simplu din cer.

       Se întoarse din nou spre Masklin.

       - Uite, Masklin e un nom serios, şi o să te lămurească. Hai, spune-i, Masklin! Gurder, fii atent la el. Fiindcă el judecă lucrurile; aşa e învăţat. În vremurile astea...

       - Hai să mergem la aeroport, zise Masklin.

       - Uite, spuse Angalo, ţi-am zis eu că Masklin nu e genul ăla de nom... Ce?

       - Hai să mergem la aeroport şi să ne uităm. Lui Angalo i se lungi falca.

       - Dar... dar... aproape că se înecă el cu vorbele.

       - Merită să încercăm, insistă Masklin.

       - Dar toate astea sunt o coincidenţă! protestă Angalo. Masklin clătină din cap.

       - Atunci o să ne întoarcem. Eu nu zic să mergem cu toţii. Doar câţiva.

       - Dar dacă se întâmplă ceva cât noi suntem plecaţi?

       - Se va întâmpla oricum. Sunt mii de nomi aici. A-i muta pe toţi în hambar nu o să fie prea dificil, dacă se va ajunge până acolo. Nu va fi ca în Marea Şofereală.

       Angalo ezită o clipă şi apoi spuse:

       - Atunci am să merg eu. Numai ca să vă demonstrez cât de... cât de superstiţioşi sunteţi.

       - Bine, admise Masklin.

       - Cucernicul Gurder mă va însoţi, bineînţeles, adăugă Angalo.

       - Poftim? se miră Gurder.

       - Păi nu eşti tu Abatele? Întrebă Angalo sarcastic. Dacă tot e să vorbim cu Nepot, 39, tu eşti cel mai indicat să o faci. Vreau să zic că probabil nu va dori să asculte pe altcineva.

       - Aha... strigă Gurder. Crezi că n-am să vin! Ba o s-o fac numai ca să-ţi văd faţa după ce vei fi vorbit cu el...

       - Rămâne aşa, spuse Masklin cu calm. Şi acum cred că ar trebui să ne ocupăm de supravegherea mai atentă a drumului. Câteva echipe ar trebui să meargă şi la hambar. Şi n-ar fi o idee rea să vedem cât şi ce anume putem lua cu noi dacă va trebui să părăsim Cariera în grabă. Doar ca să fim pregătiţi, ştiţi voi.

       Grimma îl aştepta afară. Nu părea prea fericită.

       - Te cunosc, spuse ea. Îţi ştiu expresia asta, pe care o ai numai atunci când îi păcăleşti pe alţii să facă lucruri pe care nu vor să le facă. Ce plănuieşti?

       Se retraseră în umbra unei foi de tablă ruginită. Din când în când, Masklin privea pe deasupra ei. În dimineaţa aceea crezuse că cerul e doar o chestie albastră, plină de nori. Acum ştia că e ceva prin care zburau cuvinte şi imagini invizibile, şi maşini care bâzâie. Oare de ce cu cât afli mai multe lucruri, cu atât ştii mai puţin? Într-un târziu, vorbi cu glas domol:

       - Nu pot să-ţi spun. Nici eu nu sunt prea sigur.

       - Are legătură cu Obiectul?

       -Da. Uite ce e, dacă lipsesc... ăăă... un pic mai mult decât..

       Grimma îşi puse mâinile în şolduri.

       - Să ştii că nu-s proastă! strigă ea. Ce să-ţi zic?! Suc de portocale! Am citit aproape toate cărţile pe care le-am adus din Magazin. Florida este un loc. Exact ca şi Cariera. Probabil însă că e mai mare. Şi e tare departe. Trebuie să traversezi o apă uriaşă ca să ajungi acolo.

       - Cred că s-ar putea să fie chiar mai departe decât fostul Magazin, spuse Masklin încetişor. Ştiu asta, fiindcă într-o zi, când am fost să ne uităm la avioane, am văzut apă pe cealaltă parte a pistei, lângă drum. Arăta de parcă nu s-ar fi sfârşit niciodată.

       - Ţi-am zis eu, vorbi Grimma cu hotărâre, probabil că ai văzut oceanul.

       - Era şi un semn acolo, continuă Masklin. Nu-mi amintesc chiar tot ce era scris, fiindcă nu sunt la fel de bun ca tine la citit. Unul dintre cuvinte era Rezervor. Cred.

       -Păi vezi!?

       - Dar merită încercat, se încăpăţâna Masklin. Există un sigur loc unde vom fi în siguranţă, şi acela este locul căruia îi aparţinem de fapt. Altfel va trebui să fugim mereu.

       - Da, dar tot nu-mi place ce ai de gând, zise Grimma.

       - Bine, dar şi tu ai spus că nu-ţi place să fugi! ripostă Masklin. Nu avem alternativă. Lasă-mă măcar să încerc ceva! Dacă nu merge, o să ne întoarcem.

       - Dar dacă nu merge totul strună? Presupunând că nu te mai întorci, eu... Grimma se opri ezitând.

       - Tu, spuse Masklin pe un ton optimist.

       - Voi avea o uriaşă bătaie de cap încercând să le explic asta alor noştri, susţinu ea cu fermitate. E o idee prostească. Nu vreau să am nimic de a face cu ea.

       - Ei, zise Masklin, care părea şi dezamăgit şi încrezător deopotrivă, eu am să încerc indiferent de părerea ta. Asta este, îmi pare rău!

5.

V. Iar el a întrebat: „Ce sunt broaştele astea despre care îmi vorbeşti?"

VI. „Nu ai înţelege", i-a răspuns ea. VIL Şi el atunci a spus: „Ai dreptate".

(Din Cartea nomului, Broaşte ciudate, cap. 1, vers. V-VII.)

       A fost o noapte foarte scurtă...

       Până la hambar era o cale de câteva ore. Câteva echipe au pornit să marcheze drumul şi să-l pregătească, având totodată misiunea de a se uita după vulpi. Nu fiindcă ar mai fi fost văzute prea des zilele astea; o vulpe poate ataca cu entuziasm un nom singur, dar treizeci de nomi bine înarmaţi, vânători hotărâţi, erau o cu totul altfel de pradă şi ar fi fost nevoie de o vulpe cu adevărat foarte proastă care să-i atace. Puţinele vulpi care trăiau lângă Carieră aveau chiar tendinţa de a o porni imediat în partea opusă, îndată ce vedeau un nom. Învăţaseră că nomii pot reprezenta o belea.

       Fusese o lecţie dură pentru câteva dintre ele. Nu mult după ce nomii se mutaseră în Carieră, o vulpe a descoperit cu surpriză şi încântare doi nomi neştiutori, care adunau fructe de pădure şi pe care i-a mâncat. Surpriza i-a fost însă şi mai mare, în noaptea aceea, când două sute de nomi, ale căror feţe rânjeau sălbatic, i-au dibuit vizuina, au aprins un foc la intrare şi apoi, când ea a ieşit cu ochii curgându-i, au împuns-o cu lăncile până au omorât-o.

       Masklin le explicase că sunt o mulţime de animale care ar accepta cu plăcere să-şi identifice cina cu un nom. „Ar fi mai bine să înveţe: ori noi, ori ele. Şi ar fi mai bine să înveţe chiar acum că noi vom învinge întotdeauna. Nici un animal nu se va obişnui cu gustul de nom. Nu mai putem permite aşa ceva."

       Pisicile erau cu mult mai deştepte. Nu veneau niciodată în apropierea Carierei.

       - Bineînţeles că... s-ar putea să ne facem griji degeaba, spuse Angalo nervos, cam pe înserat. S-ar putea să nu fie nevoie niciodată să părăsim Cariera.

       - Tocmai când începuserăm să ne obişnuim, îl aprobă şi Dorcas.

       - Cu toate astea, trebuie să fim precauţi. Presupun că, dacă ne mobilizăm un pic, îi putem urni din loc pe toţi în numai cinci minute. Iar mâine dimineaţă o să ducem în hambar ceva hrană. Nu e nici un rău în asta. O să fie pur şi simplu acolo, dacă vom avea nevoie de ea.

       Nomii se deplasau uneori tocmai până la aeroport. Pe drum se afla o ghenă de gunoi care era o sursă importantă de bucăţele de cârpă şi de sârmă, şi apoi urmau puţurile inundate, numai bune pentru cei care aveau răbdarea necesară de a pescui. Era o călătorie destul de plăcută, care dura aproape o zi şi care urmărea potecile făcute de şoarecii de câmp. Pe la mijlocul ei, trebuia traversat un drum. Mai bine-zis, trebuia trecut pe sub el, fiindcă, din motive necunoscute, prin pământ erau puse nişte ţevi exact în locul în care potecile şoarecilor ar fi trebuit să traverseze drumul. Probabil că şoarecii puseseră ţevile, de vreme ce le foloseau cu atâta zel.

       Masklin o găsi pe Grimma în adâncitura de sub una dintre barăci în care ea organizase o şcoală. Avea oră de scriere. Îl privi lung, le spuse copiilor să continue - şi ar fi dorit Nicco de Mercerie să împărtăşească şi cu ceilalţi motivul pentru care râdea? Nu? Atunci poate că ar fi trebuit, aşa vesel cum este, să-şi continue lecţia - şi ieşi pe culoar.

       - Am trecut să te informez că plecăm, spuse Masklin, învârtindu-şi pălăria în mâini. Foarte mulţi nomi merg cu noi până la ghena de gunoi, aşa că o să ne ţină de urât o parte din drum. Ăăă...

       - Electricitate, murmură Grimma.

       - Ce?

       - În hambar nu există electricitate, zise Grimma. Ţi-aminteşti ce înseamnă asta? Mai ţii minte nopţile întunecate, fără lună, în care nu aveam nimic de făcut decât să stăm în vizuină? Nu vreau să ne întoarcem la asta.

       - Ei, poate că eram mai buni pe-atunci, murmură Masklin. Nu aveam toate lucrurile pe care le avem astăzi, dar eram...

       - Înfriguraţi, speriaţi, înfometaţi şi mai ales ignoranţi, specifică Grimma cu glasul ca un bici. Ştii asta! Încearcă să-i spui şi bunicii Morkie asemenea poveşti cu „vremurile bune de odinioară", şi-o să vezi ce-o să zică.

       - Măcar ne aveam unul pe altul, preciza Masklin. Grimma îşi privi mâinile.

       - Aveam doar aceeaşi vârstă şi trăiam în aceeaşi gaură, spuse ea imprecis. E cu totul altceva acum. E ca şi cum... Uite broaştele, de pildă!

       Masklin o privi interzis. Pe moment, Grimma păru să şovăie şi ea.

       - Am citit despre ele într-o carte. Există un loc. Se numeşte Americadesud. Şi acolo sunt nişte dealuri unde e foarte cald şi plouă aproape tot timpul, şi în pădurile acelea există nişte copaci foarte înalţi, şi chiar pe cele mai de sus ramuri ale lor există plantele astea, care arată ca nişte flori imense, ce se numesc bromeliade, şi apa se scurge în flori formând bălţi mici, iar acolo trăieşte şi un fel de broască ce-şi depune ouălele în bălţile alea, ale cărei broscuţe îşi trăiesc întreaga viaţă în flori, acolo, în vârful copacilor, fără să ştie nici măcar de pământ şi că lumea e plină de tot felul de lucruri ca ăsta, pe care eu nu voi fi niciodată în stare să le văd pe toate, şi tu - strigă Grimma la capătul suflării - vrei să vin să trăiesc cu tine într-o gaură şi să-ţi spăl şosetele!

       Masklin mai parcurse o dată în minte fraza asta imensă, încercând să vadă dacă, ascultată a doua oară, avea vreun sens.

       - Dar eu nu port şosete, protestă el într-un târziu.

       În aparenţă, nu asta aştepta Grimma de la el, fiindcă fata îl înghionti în stomac.

       - Masklin, eşti un nom bun, destul de deştept în felul tău, dar răspunsurile nu se găsesc în ceruri. Trebuie să-ţi ţii picioarele pe pământ. Ca să nu mai priveşti atât de mult în sus.

       Plecă, trântind uşa în urma ei.

       Masklin îşi simţea urechile încălzindu-se.

       - Pot să le fac pe amândouă! strigă Masklin după ea. În acelaşi timp! Gândi o vreme şi apoi adăugă pe acelaşi ton: Oricine poate face asta! Pot să stau şi cu picioarele pe pământ şi să privesc totodată în sus!

       Porni vijelios în lungul tunelului. Auzi, „destul de deştept în felul tău"! Gurder avea dreptate. Educaţia universală nu era o idee prea bună. Niciodată nu avea să înţeleagă femeile. Chiar dacă ar fi trăit să apuce vârsta de zece ani.

       Gurder îl lăsase şef peste călugării Papetăriei pe Nisodemus. Masklin nu se simţi prea bucuros pentru alegerea asta. Nu fiindcă Nisodemus ar fi fost prost! Ba chiar dimpotrivă. Era deştept, dar într-un fel entuziast şi repezit, în care Masklin nu avea încredere; părea întotdeauna să se umple imediat de entuziasm, iar când vorbea, cuvintele se grăbeau unul după altul, separate de sunete guturale, uhm, a căror menire era aceea de a-i permite să răsufle, dar fără a oferi altcuiva şansa de a vorbi şi el, ca să-l întrerupă. Alegerea asta îl făcea pe Masklin să se simtă împovărat. Şi-i spuse asta şi lui Gurder.

       - Poate că Nisodemus e un pic prea înfocat, spuse Gurder, însă inima lui e acolo unde trebuie.

       - Dar capul?

       - Uite ce e, zise Gurder, ne ştim destul de bine. Şi aş spune chiar că ne înţelegem unul pe celălalt...

       - Da, de ce?

       - Pentru că eu o să te las să iei deciziile care afectează trupul nomilor, răspunse Gurder cu o voce aproape ameninţătoare, iar tu o să mă laşi pe mine să iau deciziile care afectează sufletele lor. Nu ţi se pare o soluţie potrivită?

       Acestea fiind zise, plecară.

       Urările de drum bun, ultimele mesaje, organizarea şi, pentru că erau nomi, sutele de mici certuri ce au urmat, nu sunt importante.

       Plecară deci.

       Viaţa în Carieră începu să revină pe un făgaş care părea cât de cât normal. La poartă nu mai soseau camioane. Dorcas trimise însă, pentru orice eventualitate, doi dintre inginerii săi mai tineri şi mai agili, să se caţere pe plasa de sârmă şi să pună la intrare un lacăt ruginit şi plin de noroi. Ordonă, de asemenea, unei alte echipe de nomi să lege porţile cu sârmă.

       - Nu cred că asta o să-i reţină prea mult, spuse el. Dacă sunt foarte hotărâţi...

       Consiliul, mai bine-zis ceea ce mai rămăsese din el, aprobă cu înţelepciune şi cu sinceritate că nici unul dintre membrii lui nici nu înţelegea şi nici nu iubea prea mult lucrurile cu alcătuire mecanică, aşa încât îi delega lui Dorcas responsabilitatea de a trata chestiunea camioanelor.

       Camionul se întoarse în aceeaşi după-amiază. Cei doi nomi care păzeau drumeagul se grăbiră spre Carieră, să aducă vestea. Şoferul se agită o vreme în jurul lacătului, trase de sârme şi apoi plecă.

       - Da, da, şi a şi spus ceva, zise Sacco.

       - Da, a spus ceva. Sacco a auzit, confirmă tovarăşa lui. Nooty Bebeluşara, era o fată destul de trupeşă, care purta pantaloni, se descurca foarte bine la chestiile inginereşti şi se oferise voluntară să facă de pază, în loc să stea acasă şi să înveţe cum să gătească; uitându-te la ea, era evident că lucrurile se schimbau printre nomii din Carieră.

       - L-am auzit cum spune ceva, insistă Sacco, nerăbdător, încercând să le stârnească interesul.

       - Aşa e, aprobă şi Nooty. Am auzit amândoi, aşa-i, Sacco?

       - Şi ce-aţi auzit? Întrebă Dorcas pe un ton încurajator. Gândea însă că la vârsta lui nu prea mai merita să se joace de-a vorbele cu tinerii. Nu la vârsta lui. Ar fi trebuit să fie în atelier şi să încerce să inventeze radioul.

       -A zis...

       Sacco respiră adânc, ochii i se bulbucară, şi începu să imite sunetul de claxon înfundat care caracteriza vorbirea oamenilor:

       - Ccccooooooppppiiiiiiiiiiinnnnaaaaaaiiibbbiiiiiiii!

       Dorcas privi spre ceilalţi.

       - Are careva vreo idee? Pare că ar însemna ceva, nu-i aşa? Vă spun eu, dacă am putea să-i înţelegem...

       - Omul ăsta trebuie să fi fost dintre cei mai proşti, vorbi şi Nooty. Încerca să intre deşi poarta era încuiată!

       - Atunci o să se întoarcă, conchise Dorcas, mâhnit, apoi clătină din cap. Oricum, bravo vouă, duceţi-vă înapoi şi staţi de pază. Vă mulţumim!

       Îi privi o vreme cum se îndepărtau ţinându-se de mână şi apoi o porni şi el traversând cariera şi îndreptându-se spre fostul birou al Managerului.

       „Am văzut cum vine Luna Cadourilor de şase ori", gândi el. „Şase ani, cum se zice. Şi acum aproape că a mai trecut unul, deşi e destul de greu să-ţi dai seama aici. Nimeni nu pune nici un Semn ca să anunţe ce se întâmplă, iar încălzirea pur şi simplu se opreşte din ce în ce mai des. Şapte ani. Exact vârsta la care un nom ar trebui s-o ia mai uşurel, iar eu sunt aici, unde lumea nu are ziduri, aşa cum ar trebui să aibă, unde apa se răceşte şi devine tare ca sticla în unele dimineţi, iar aerul condiţionat pare să fi scăpat de sub control, într-un mod de-a dreptul revoltător. Desigur - îşi reveni el un pic -, ca nom de ştiinţă găsesc toate aceste fenomene extrem de interesante. Atâta doar că ar fi fost mai bine să le găsesc interesante într-un loc călduţ şi uscat, din Interior."

       A, Interiorul! Adică partea aceea a Lumii care nu e Exterior. Ăla era un loc în care merita să trăieşti. Cei mai mulţi dintre nomii mai bătrâni sufereau crunt din cauza fricii de Exterior, dar nimănui nu-i prea plăcea să vorbească despre asta. Totuşi nu era chiar aşa de rău în Carieră, mulţumită zidurilor înalte de piatră. Dacă nu te uitai prea mult în sus şi evitai una dintre laturi, aceea care îţi oferea priveliştile înspăimântător de largi asupra câmpurilor, aproape puteai să crezi că te afli Magazin. Chiar şi aşa, cei mai mulţi dintre nomii mai bătrâni preferau să stea în barăci sau în obscuritatea bine-cuvântată de sub podele. În felul ăsta evitai sentimentul acela oribil de expunere, senzaţia îngrozitoare că eşti privit din cer.

       Copiilor părea să le placă însă Exteriorul. Nu erau cu adevărat obişnuiţi cu altceva. Îşi aduceau aminte Magazinul, dar nu mai reprezenta cine ştie ce pentru ei. Ei aparţineau deja Exteriorului. Se obişnuiseră. Şi tinerii aceia care mergeau să vâneze sau să adune fructe... Ei bine, lor le plăcea să arate cât sunt de viteji. În special în faţa altor tineri. Dar şi a fetelor.

       „Fireşte", gândi Dorcas, „ca nom de ştiinţă, înzestrat cu o minte raţională, ştiu că nu eram meniţi să trăim mereu pe sub podele. Atâta doar că, fiind un nom care a împlinit, probabil, şapte ani şi îi resimte din plin, trebuie să accept că mi-ar veni mai bine să întâlnesc câteva din semnele cele bune, pe ici - pe colo. Poate Reduceri uluitoare, sau poate doar un semnuleţ pe care să scrie Marea reducere începe mâine. Nu ar deranja pe nimeni şi sunt sigur că m-aş simţi mai bine. Ceea ce e bineînţeles ridicol, dacă priveşti lucrurile într-un fel raţional.

       E precum Fraţii Arnold (din 1905), gândi el trist. Sunt sigur că El nu există în felul în care mi s-a spus că există în vremea copilăriei. Dar când vezi lucruri cum ar fi Dacă mărfurile pe care le căutaţi nu sunt expuse, vă rugăm să întrebaţi atârnate de pereţi, simţi că totul este în regulă, la locul lui.

       Astea sunt însă, gânduri foarte greşite pentru un nom care judecă raţional", îşi mai spuse el.

       În tocul uşii de la biroul managerului era o crăpătură. Dorcas se strecură în întunericul familiar de sub podea şi căută întrerupătorul. Pe peretele exterior al biroului se afla o sonerie mare şi roşie, instalată, probabil, pe vremea în care Cariera era tare gălăgioasă pentru ca oamenii să audă când sună telefonul. Dorcas schimbase câteva fire, aşa încât acum putea s-o facă să sune oricând voia.

       Apăsă pe un buton.

       Nomii veniră în fugă din toate colţurile Carierei. Dorcas aşteptă până când spaţiul de sub duşumele se umplu şi apoi trase spre el o cutie goală de chibrituri, care să-i folosească drept tribună.

       - Omul s-a întors, anunţă el. Nu a intrat, dar va continua să încerce.

       - Şi sârma pe care ai pus-o tu? Întrebă unul dintre nomi.

       - Mi-e teamă că se va întoarce cu nişte chestii care se cheamă „tăietoare de sârmă".

       - Şi asta ne lămureşte şi în privinţa teoriei tale, uhm, cum că oamenii sunt inteligenţi. Un om inteligent ar şti că nu trebuie să intre acolo unde, uhm, acolo unde nu este dorit, spuse acru Nisodemus.

       Lui Dorcas îi plăcea să vadă o agerime la nomii mai tineri, dar Nisodemus vibra mereu cu un soi de agerime hămesită, destul de greu de suportat. Îi aruncă o privire cât putea de tăioasă.

       - Oamenii de-aici ar putea să fie diferiţi faţă de cei din Magazin. În orice caz...

       - Pesemne că i-a trimis Hotărâre Locală, spuse Nisodemus. E Ziua Judecăţii, uhm, mânia lui Fraţii Arnold (din 1905) a pogorât asupra noastră.

       - Ba nu. E doar un om, preciza Dorcas în timp ce Nisodemus îl privea cu ochi aprinşi. Acum chiar că ar trebui să trimitem femeile şi copiii în ham...

       De-afară se auzi zgomotul unei alergări şi imediat, prin crăpătură, se prelinseră paznicii de la poartă.

       - S-a întors! S-a întors! urlă Sacco. Omul s-a întors!

       - Bine, bine! Îl potoli Dorcas. Nu-ţi face griji, fiindcă nu poate...

       - Nu! Nu! Nu! strigă Sacco, sărind întruna pe vârfuri. A venit cu o pereche de chestii din alea care taie! A tăiat sârma şi lanţul care ţinea porţile închise şi acum...

       Nu mai apucară să audă restul povestirii.

       Nici nu mai era nevoie.

       Sunetul unui motor ce se apropia rezuma perfect totul.

       Sunetul deveni atât de puternic, încât baraca începu să tremure, dar, când se opri, pe neaşteptate, lăsă în urma lui o liniştea rea, pe care nomii o găsiră cu mult mai greu de suportat. Se auzi plesnetul unei uşi de metal care se închide. Apoi ciocănituri şi scârţâituri la uşa barăcii.

       Paşi. Scândurile de deasupra capetelor lor se îndoiră puţin, lăsând să cadă norişori de praf, marcând locurile prin care, călcând greu, omul se deplasa prin birou.

       Nomii păstrau o tăcere absolută. Nu-şi mişcau decât ochii, dar şi pe aceştia Îi mişcau urmărind paşii ce marcau poziţia omului care traversa camera de deasupra. Un copil începu să plângă.

       Se auzi un clinchet şi apoi vocea înfundată a omului, care scotea obişnuitele sale zgomote de neînţeles. Asta dură o bună bucată de timp.

       Apoi, paşii părăsiră din nou biroul. Nomii îi auziră rătăcind pe-afară, urmaţi de alte zgomote. Zgomote urâte, de metal clămpănitor.

       - Mamă, vreau la baie, mamă! se plânse un mic nom.

       - Şşş!

       - Dar chiar trebuie, mamă.

       - Gura!

       Nomii rămăseseră încremeniţi în timp ce zgomotele se plimbau în jurul lor. Aproape toţi. Numai un nom mic sărea de pe un picior pe altul, înroşindu-se din ce în ce mai tare la faţă.

       Într-un târziu, toate zgomotele se opriră. Se auzi pocnitura unei portiere de camion, gargara motorului şi apoi zgomotul maşinii muri în depărtare.

       - Cred că ne putem linişti de-acum, spuse Dorcas foarte încet.

       Sute de nomi răsuflară uşuraţi.

       - Mamă.

       - Da, acum da, du-te!

       După oftatul de uşurare izbucni hărmălaia. O voce se ridică însă deasupra celorlalte:

       - Nu a fost niciodată aşa în Magazin, rosti Nisodemus, urcându-se pe o jumătate de cărămidă. Vă întreb, fraţi nomi, oare asta, uhm, ni s-a spus că ne aşteaptă?

       Un cor de voci se grăbi să-i răspundă amestecând „nu"-uri cu „da"-uri, ceea ce îl încuraja pe Nisodemus.

       - Acum un an ne aflam în siguranţă, în Magazin. Vă mai amintiţi cum era Luna Cadourilor? Vă mai amintiţi ce bine ne simţeam în Alimentar? Oricine îşi poate aminti, uhm, biftecul şi sandvişurile cu curcan.

       Se auziră una sau două încurajări vagi. Nisodemus le luă ca pe un semn de triumf.

       - Şi unde suntem acum, exact în aceeaşi perioadă a anului? Mă rog, asta ne spun ei, că e aceeaşi perioadă a anului, zise el cu sarcasm. Şi ce se aşteaptă ei să mâncăm? Nişte chestii pipernicite, care au crescut în pământ. Uhm! Şi carnea nu e bună deloc, e tăiată din animale moarte! Animale care au murit şi care sunt tăiate de noi. Cu asta vreţi să se obişnuiască, uhm, copiii voştri? Să sape după mâncare? Acum au să ne spună că trebuie să mergem într-un hambar, care nu are nici măcar podele cumsecade, ca să trăim sub ele, aşa cum e lăsat de la Fraţii Arnold (din 1905). Ce-o să mai urmeze, ne întrebăm? O să ajungem pe câmp, undeva, uhm? Şi ştiţi care este cel mai rău lucru în legătură cu toate astea? O să vi-l spun - strigă el -, aţintind un deget către Dorcas. Cei care ne dau ordine acum sunt exact aceia care, uhm, ne-au târât în aventura asta.

       - Ia stai puţin... Începu Dorcas.

       - Ştiţi cu toţii că am dreptate, ţipă Nisodemus. Gândi-ţi-vă la asta! De ce, pentru numele lui Fraţii Arnold (din 1905), a trebuit să plecăm din Magazin?

       Se auziră câteva încurajări discrete, acoperite de zgomotul câtorva certuri puternice care izbucniră printre nomi.

       - Nu fiţi tâmpiţi, spuse Dorcas, Magazinul urma să fie demolat.

       - Nu ai de unde să ştii asta cu siguranţă! strigă Nisodemus.

       - Ba bineînţeles că o ştim, urlă Dorcas la rândul lui. Masklin şi Gurder au văzut...

       - Şi unde sunt ei acum?

       - Au plecat să... ei bine, au plecat să... Începu Dorcas. Ştia că nu era prea bun la lucruri de genul ăsta. De ce trebuia să le dea explicaţii tocmai el? Lui îi plăcea să se ocupe de fire, de cuie şi de alte lucruri asemănătoare. Se simţea mai bine, fiindcă nu auzise niciodată un cui care să ţipe la el.

       - Da, au plecat, îşi coborî Nisodemus vocea, până când o transformă într-un şuierat ameninţător. Nomilor, gândiţi-vă la asta. Folosiţi-vă creierul! În Magazin ştiam unde ne aflăm, lucrurile erau cumsecade, totul era exact aşa cum fusese lăsat de la Fraţii Arnold (din 1905). Şi, deodată, ne-am trezit aici. Vă mai amintiţi măcar cum îi dispreţuiam pe cei din Exterior? Ei bine, acum noi suntem cei din Exterior, uhm. Şi acum e din nou panică şi-o să fie mereu, până când ne vom găsi drumul, iar Fraţii Arnold (din 1905) ne va primi din nou în Magazin, fiindcă vom fi devenit mai buni şi mai înţelepţi.

       - Hai să ne înţelegem, spuse un nom. Vrei să zici că Abatele ne-a minţit?

       - Nici pe departe nu afirm un asemenea lucru! pufni Nisodemus. Vă prezint doar faptele, uhm. Asta e tot ce fac.

       - Da, dar... Abatele a plecat să găsească ajutor, spuse o femeie cu un glas nesigur. Şi, până la urmă, eu una sunt sigură că Magazinul a fost demolat. Nu am fi trecut prin atâtea neajunsuri dacă n-ar fi fost aşa. N-am dreptate? Încheie aceasta, privind disperată în jur.

       - Şi, totuşi, zise nomul de lângă ea, eu ştiu una şi bună. Puteţi să spune ce-aţi vrea, dar eu nu prea mă înnebunesc după hambarul ăla despre care vorbeşte toată lumea. Nici măcar nu are electricitate.

       - Da, şi e în mijlocul... - începuse să vorbească un alt nom, care îşi coborî imediat vocea-, ştiţi voi. E în mijlocul... lucrurilor. Ştiţi şi voi la ce mă refer.

       - Da, încuviinţă un nom mai în vârstă, lucruri. Le-am văzut şi eu când m-a luat băiatul meu să culegem mure, acum vreo două luni. De-acolo, de deasupra Carierei, le-am văzut.

       - Nu mă deranjează să le văd de la o distanţă foarte mare, spuse şi femeia îngrijorată. Dar gândul că voi fi nevoită să trăiesc în mijlocul lor mă face să tremur de groază.

       „Nomii mei nici măcar nu pot spune câmp deschis, gândi Dorcas. „Îi înţeleg, fiindcă ştiu ce simt"

       - Vă garantez că e binişor acolo, zise primul nom, dar toată chestia asta care se revarsă peste tine când ieşi afară, cum îi zice, începe cu „n"...

       - Natură? Întrebă Dorcas cu glas pierit. Nisodemus zâmbea ca un nebun, cu ochii aruncând scântei.

       - Da, aşa e, aprobă nomul. Natura asta nu e normală. Şi e mult prea multă. Nu prea e o lume cumsecade. Ajunge doar să o priveşti, ca să-ţi dai seama. Podeaua e numai dâmburi, deşi ar trebui să fie netedă. Nu există aproape nici un perete. Şi luminile alea, steluţele care se aprind noaptea, ei bine, nu prea sunt folositoare. Iar oamenii merg pe unde le place, fiindcă nu mai au Regulamente, aşa cum aveau în Magazin.

       - De aceea Fraţii Arnold (din 1905) a înfiinţat Magazinul, spuse Nisodemus. Era un loc cumsecade, uhm, în care să trăiască nomii.

       Dorcas îl apucă încetişor pe Sacco de o ureche şi-l trase înspre el.

       - Ştii cumva unde e Grimma? Îi şopti.

       - Păi, nu-i aici?

       - Sunt sigur că nu, zise Dorcas. Până acum ar fi spus deja ceva foarte usturător dacă ar fi fost printre noi. Probabil că a rămas în şcoală cu copiii când a sunat soneria.

       „Nisodemus coace ceva în minte", gândi Dorcas. „Nu sunt sigur ce anume, dar nu-mi miroase a bine. Deloc."

       Din ziua aceea lucrurile începură să se înrăutăţească, mai ales că se porni şi ploaia. Era o ploaie rea, care îţi îngheţa oasele. Lapoviţă se chema, dacă era să-i dai crezare bunicii Morkie. Era groasă, nici chiar apă, nici chiar gheaţă, şi te pătrundea până la oase.

       Într-un mod bizar, părea să-şi găsească drumul spre locuri în care ploaia normală nu reuşea să ajungă. Dorcas organiză câteva echipe de nomi mai tineri, care să sape şanţuri de scurgere, şi aduse câteva dintre becurile acelea mari ca să dea căldură. Nomii mai bătrâni se îngrămădeau în jurul lor, tuşind şi strănutând.

       Bunica Morkie făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a-i încuraja. Atâta doar că Dorcas începuse să-şi dorească disperat ca bătrâna să tacă.

       - Moina asta nu-i nimic, spunea ea. Mi-aduc aminte de Marea Inundaţie. Ne-a umplut toată vizuina cu apă, aşa că ne-a fost frig şi nu ne-am uscat decât după câteva zile, chicoti ea, mişcându-se de pe un picior pe altul. Eram uzi ca nişte şobolani. Nici un colţişor uscat, şi nici foc timp de-o săptămână. Ce ne-am mai distrat!

       Ceilalţi nomi o priveau cu uimire, tremurând la vorbele ei.

       - Şi nici nu trebuie să vă faceţi cine ştie ce probleme despre drumul prin câmp deschis, spuse ea pe un ton de conversaţie lejeră. În nouă drumuri din zece o să scăpaţi. Nu o să vă mănânce nimic.

       - Oh, măiculiţă! leşină o femeie.

       - Da... Eu am fost în câmp deschis de sute de ori. E floare la ureche, dacă stai într-un şanţ, aproape de mal, şi eşti foarte atent. Numai din când în când trebuie să fugi, ca să-ţi salvezi viaţa, spuse bunica.

       Din motive pe care bătrâna nu le putea pricepe, nu reuşea să îmbunătăţească starea de spirit a nimănui. La un moment dat aflară că Land Rover-ul parcase exact pe bucata de pământ pe care o pregătiseră pentru ca în primăvară să sădească tot felul de plante. Nomii petrecuseră luni întregi, în timpul verii, fărâmiţând pământul tare ca să obţină ceva ce semăna, cât de cât, cu solul roditor. Plantaseră chiar şi câteva seminţe, care răsăriseră. Acum, pe ogorul lor, erau două şanţuri mari, iar la poartă apăruseră un lanţ şi un lacăt noi.

       Zloata aproape că umplu cu apă urmele maşinii. Câteva picături de ulei scurse din motor formară un ecran subţire pe suprafaţa apei, care strălucea în culorile curcubeului.

Şi, în vremea asta, Nisodemus le reamintea tuturor cât de bine fusese în Magazin. Nu era nevoie de prea multă muncă de lămurire. Până la urmă, recunoşteau cu sinceritate că fusese cu adevărat mai bine. Mult mai bine.

       „Mă gândesc", îşi zise Dorcas, „că nu e chiar rău nici aici, fiindcă putem menţine căldura şi e destulă mâncare. Deşi există doar câteva feluri în care poţi găti carnea de iepure şi cartofii. Problema e că Masklin a crezut că, de îndată ce vom părăsi Magazinul, o să fim cu toţii în stare să săpăm, să construim, să vânăm, mai exact, să înfruntăm viito-rul şi Exteriorul cu capul sus şi cu zâmbetul pe buze. Unii dintre cei mai tineri chiar o fac. Dar noi, cei mai bătrâni, suntem prea obişnuiţi cu viaţa veche. Pentru mine e mai simplu, îmi place să meşteresc tot felul de lucruri, şi de aceea sunt folositor, dar ceilalţi... Tot ce le-a mai rămas ca să-şi ocupe timpul sunt certurile şi mormăielile, la care au devenit cu adevărat pricepuţi.

       Mă întreb care o fi planul lui Nisodemus. E prea hotărât, aşa mi se pare.

       Aş vrea să se întoarcă Masklin.

       Chiar şi tânărul Gurder ar putea fi de folos.

       Au trecut deja trei zile."

       În asemenea momente, ştia că singurul lucru care-l putea face să se simtă mai bine era să meargă şi să se uite la Jekub.

6.

I. Iar în măruntaiele dealului, încă din zilele în care fusese construită Lumea, stătea ascuns Dragonul.

II. Dar era vechi, stricat, pe moarte.

III. Purta însă semnul Dragonului.

IV. Şi semnul era Jekub.

(Din Cartea nomului, Jekub, cap. 1, vers. I-IV.)

       Jekub.

       Jekub era al lui. Micul său secret. De fapt, micul său secret foarte mare. Nimeni nu mai ştia de Jekub, nici măcar asistenţii lui. Dorcas hoinărise printre barăcile mari şi pe jumătate dărâmate din cealaltă parte a Carierei, într-o zi, vara trecută. Nu avea alt ţel în minte, decât doar pe acela pe care-l avea mereu, de a găsi bucăţi folositoare de sârmă sau orice altceva s-ar fi potrivit nevoilor sale. Aşa că s-a strecurat printre umbrele ciudate şi, la un moment dat, s-a îndreptat, a privit în sus, şi acolo se afla Jekub.

       Cu gura deschisă. Se scurseseră câteva secunde cumplite până când ochii lui Dorcas se obişnuiră cu distanţa. Şi cu înfăţişarea monstrului.

       După aceea a petrecut multă vreme cu Jekub, învârtindu-se în jurul lui, încercând să afle totul. Tot cam pe atunci decisese că Jekub era în mod evident bărbat. Un bărbat teribil, bătrân şi rănit, ca un dragon care se ascunsese să-şi doarmă ultimul somn. Sau poate era precum animalele alea mari pe care i le arătase Grimma, odată, într-o carte. Animalele acelea cu nume de mâncare. Cino-zauri...

       Jekub nu mormăia niciodată şi nu-l întreba în permanenţă pe Dorcas de ce nu reuşise să inventeze încă radioul. Dorcas petrecuse multe ore tihnite încercând să-l cunoască mai bine pe Jekub. Se simţea foarte bine când îi vorbea. De fapt, era cel mai bun partener de conversaţie cu putinţă, pentru că nu spunea niciodată nimic, şi deci nu trebuia să te oboseşti să-l asculţi la rândul tău.

       Dorcas clătină din cap. Nu avea timp de asemenea gânduri. Totul se ducea de râpă.

       În loc să meargă să-l vadă pe Jekub, începu să o caute pe Grimma. Ea avea capul pe umeri, cu toate că nu era decât o femeie.

       Gaura în care amenajase Grimma şcoala se găsea sub podeaua barăcii pe uşa căreia scria „Cantină". Era universul personal al Grimmei. Ea inventase şcolile pentru copii, argumentând că, de vreme ce scrisul şi cititul se dovedeau destul de dificile, copilăria era momentul cel mai prielnic pentru a începe deprinderea lor.

       Tot acolo se afla şi biblioteca.

       În frenezia care marcase ultimele ore petrecute în Magazin, nomii reuşiseră să salveze aproape treizeci de cărţi. Unele erau foarte folositoare: Grădinăritul pe tot parcursul anului era foarte citită, iar Dorcas ştia aproape pe de rost Îndrumarul practic al inginerului amator, dar unele erau destul de greu de înţeles şi de aceea nu prea le deschidea nimeni.

       Grimma stătea în faţa unei asemenea cărţi în clipa în care el intră în clasă. Îşi muşca degetul mare, aşa cum făcea întotdeauna când se concentra.

       Trebuia să recunoască admiraţia pe care o avea faţă de felul în care citea Grimma. Nu numai că era cel mai bun cititor dintre toţi nomii, dar avea, totodată, şi o abilitate uluitoare de a înţelege ceea ce citea.

       - Nisodemus ne face probleme, zise el, aşezându-se pe o bancă.

       - Ştiu, spuse Grimma vag. Am auzit.

       Apucă în ambele mâini capătul unei pagini şi o întoarse, încruntându-se din cauza efortului.

       - Nu ştiu ce vrea să câştige, continuă Dorcas.

       - Putere, preciza Grimma. Aspiră la putere.

       - Nu cred că are cu ce, spuse Dorcas, nesigur. N-am văzut nici un aspirator de putere pe-aici. Erau o mulţime în Magazin: Aspirator de putere maximă, cu set complet de accesorii pentru curăţenia întregii case, adăugă el, aducându-şi aminte cu un oftat de seninele care-l făceau cândva să se simtă atât de bine.

       -Nu are nevoie de un aspirator pentru asta, zise Grimma. E un fenomen care se întâmplă când nimeni nu este şef. Am citit aşa ceva.

       - Dar eu sunt şef, pe mine m-au lăsat responsabil, vorbi Dorcas cu însufleţire.

       - Nu, ripostă Grimma, nu eşti şef, pentru că nimeni nu te prea ascultă.

       - O, da, mulţumesc foarte mult!

       -Nu e vina ta. Unii dintre nomi, cum ar fi Masklin, Angalo şi Gurder, au talentul de a-i face pe ceilalţi să-i asculte, pe când tu nu reuşeşti să le atragi atenţia.

       -O, da!

       - Dar tu poţi face cuiele şi niturile să te asculte. Şi nu oricine poate face asta.

       Dorcas se gândi o clipă la vorbele acelea. Nu s-ar fi descris niciodată pe el însuşi în acel fel. Era un compliment? Decide că probabil era.

       - Când nomii sunt puşi în faţa unor probleme pe care nu ştiu să le rezolve, există întotdeauna cineva gata să spună orice, numai pentru a obţine fie şi o fărâmă de putere, adăugă Grimma.

       - Nu-i nimic, când o să se întoarcă ceilalţi, sunt sigur că o să rezolve ei cumva situaţia asta, spuse Dorcas, mai încrezător decât se simţea.

       - Da, ei o să... Începu Grimma, dar se opri imediat.

       Se scurseră câteva clipe lungi până când Dorcas îşi dădu seama că umerii fetei tremurau.

       - Ai păţit ceva? Întrebă el timid.

       - Au trecut mai mult de patru zile, hohoti Grimma. Nimeni nu a lipsit vreodată atâta vreme. Probabil că li s-a întâmplat ceva.

       - Păi, spuse Dorcas, ăăă..., ei s-au dus să-l caute pe Nepot, 39, şi nu putem să fim siguri că...

       - Şi am fost atât de rea cu el înainte de a pleca. I-am vorbit despre broaşte, iar el nu s-a putut gândi la altceva decât la şosete.

       Dorcas nu-şi dădea seama ce legătură aveau broaştele şi şosetele cu tot ce se întâmpla în Carieră. De aceea prefera să vorbească numai cu Jekub: broaştele nu apăreau niciodată pe nepusă masă ca subiect de conversaţie.

       - Nu-nţeleg, zise el.

       Printre lacrimi, Grimma îi povesti la care broaşte se referise.

       - Şi sunt sigură că nu a înţeles deloc ce voiam să spun, hohoti ea din nou. Şi nici tu nu o să pricepi.

       - O, ştiu şi eu? oftă Dorcas. Vrei să spui că lumea, odinioară atât de simplă, a devenit dintr-odată plină de lucruri atât de interesante, încât simţi că nu o vei cunoaşte nici până la sfârşitul vieţii. Uite, biologia, de pildă. Sau climatologia. Ştiu ce vrei să zici. Înainte să veniţi voi, cei din Exterior, şi eu mă mulţumeam să şurubăresc tot felul de chestii şi nu ştiam absolut nimic despre ce este lumea cu adevărat. (Dorcas se uita ţintă la propriile picioare.) Sunt în continuare foarte neştiutor, adăugă el. Dar măcar sunt neştiutor în legătură cu lucrurile cu adevărat foarte importante. Nu ştiu, de pildă, ce e Soarele. Şi nici de ce plouă. Cred că la asta te referi.

       Grimma îşi suflă nasul şi apoi zâmbi puţin, dar nu prea tare, pentru că, dacă există un lucru mai rău decât o persoană care să nu te înţeleagă, atunci cu siguranţă acel lucru e o persoană care te înţelege perfect, înainte ca tu să fi avut ocazia să-ţi plângi pe îndelete de milă fiindcă nu te înţelege nimeni.

       - Cert e, spuse Grimma, că el mă consideră aceeaşi persoană pe care a cunoscut-o pe când trăiam cu toţii în vizuina din malul şanţului. Ştii tu, fata care se învârtea mereu pe-acolo, gătind ceea ce aducea el, bandajându-i pe cei care veneau lovi... huhuhuhuhu, începu Grimma din nou să plângă.

       - Lasă, lasă! o consolă Dorcas.

       Se simţea întotdeauna foarte prost când nomii se comportau în felul acela. Când se deregla o maşină, nu trebuia decât să o ungi sau să o cureţi. Şi dacă nici aşa nu pornea, atunci îi ardeai două ciocane zdravene. Ştia însă că nomii nu răspund favorabil unui asemenea tratament.

       - Şi dacă nu se mai întoarce? Întrebă ea, ştergându-şi ochii.

       - Bineînţeles că o să se întoarcă, spuse Dorcas încrezător. Ce i s-ar fi putut întâmpla?

       - Ar fi putut să fie mâncat sau călcat de vreo maşină, sau strivit, sau sfâşiat, ar fi putut să explodeze, să cadă într-o groapă adâncă sau să fi rămas închis pe undeva, zise Grimma repede.

       - Păi da, admise Dorcas. În afară de asta, mă refeream...

       - O să fiu însă tare, spuse Grimma ridicându-şi bărbia înainte. Când o să se întoarcă, n-o să poată să-mi spună: „A, văd că totul s-a dus de râpă câtă vreme am fost plecat."

       - Foarte bine, încuviinţă Dorcas. Aşa să faci! Trebuie să ai întotdeauna o ocupaţie, asta a fost mereu părerea mea. Cum se cheamă cartea aia?

       - Culegere de proverbe şi citate, răspunse Grimma.

       - Aha, şi e ceva folositor în ea?

       - Asta, rosti Grimma pe un ton rece, depinde.

       - Aha! Dar ce înseamnă „proverbe"?

       - Nu-s prea sigură. Unele dintre ele nu par să aibă prea mult sens. Ştiai că oamenii cred că lumea a fost făcută de un fel de om mai mare?

       - Ei, lasă-mă!

       - Da... I-a trebuit o săptămână.

       - Păi, atunci cred că l-a mai ajutat cineva, spuse Dorcas. Ştii tu, la chestiile alea mai grele.

       Dorcas se gândi la Jekub. Într-adevăr, se puteau face o mulţime de lucruri într-o săptămână dacă te ajuta şi Jekub.

       - Nu. Se pare că a făcut-o singur.

       Hmm. Dorcas începu să se gândească la eventualitatea aceea. Cu siguranţă, unele bucăţi de lume erau total nefinisate, iar lucrurile precum iarba, de pildă, păreau destul de simple. Dar, din câte auzise el, se stricau în fiecare an şi trebuia să fie reparate primăvara...

       - Ştiu şi eu, spuse Dorcas. Numai oamenii, care sunt tare naivi, pot să creadă aşa ceva. Dacă e să-mi dau şi eu cu părerea, îmi închipui că a muncit câteva luni bune.

       Grimma mai dădu o foaie.

       - Masklin credea... vreau să spun că Masklin crede că oamenii sunt mult mai inteligenţi decât îi considerăm noi. Aş vrea să avem posibilitatea de a-i studia cu atenţie, Sunt sigură că am putea învăţa...

       Pentru a doua oară în ziua aceea, soneria de alarmă se auzi deasupra Carierei.

De această dată, degetul de pe buton era însă al lui Nisodemus.

7.

II. Eşti trădat, popor al Magazinului, a spus atunci Nisodemus.

III. Ai fost ademenit într-un Exterior al Ploii, al Frigului, al Zloatei, al Oamenilor, al Hotărârii Locale şi-ncă asta nu e tot.

IV. Fiindcă va fi Zăpadă şi Ninsoare, şi Foamea se va înstăpâni peste Carieră.

V. Şi într-un târziu vor veni şi sticleţii.

VI. Uhm.

VII. Iar cei care v-au adus aici, unde sunt ei acum?

VIII. V-au spus: „Mergem să-l căutăm pe Nepot, 39", dar din toate părţile se năruie greutăţile peste noi şi nu ne vine nici un ajutor de nicăieri. Sunteţi trădaţi şi lăsaţi pradă Iernii.

IX.  A sosit deci vremea să dăm deoparte nenorocirile Exteriorului.

(Din Cartea nomului, Plângerile, vers. II-IX.)

       - Da, bine, dar asta nu-i cam greu de făcut? zise un nom stânjenit. Cu toată bunăvoinţa noastră, suntem totuşi în Exterior.

       - Am un plan, spuse Nisodemus.

       Nomii oftară la unison. Planurile erau foarte bune. Planurile erau întotdeauna ceea ce trebuia, măcar şi pentru faptul că ele înseninau că ştii unde te afli.

       Dorcas şi Grimma trebuiră să-şi facă loc prin mulţime pentru că ajunseseră aproape ultimii. Bătrânul inginer îşi croia drum cu greu spre tribună, dar Grimma îl opri.

       - Uită-te cine-i sus acolo! şopti ea.

       În spatele lui Nisodemus se mai aflau câţiva nomi. Pe mulţi dintre ei Dorcas îi recunoştea ca fiind călugări de la Papetărie, dar erau şi câţiva membri de vază ai fostelor familii raionale. Nu se uitau la Nisodemus în timp ce acesta vorbea, ci la mulţime. Ochii lor se mişcau în permanenţă, ca şi cum ar fi căutat ceva.

       - Nu-mi place asta, spuse Grimma încetişor. Familiile nu s-au înţeles niciodată prea bine cu Papetăria, aşa că mă întreb de ce-or fi acolo sus acum.

       - Nişte neisprăviţi! Pe unii dintre ei îi ştiu, zise Dorcas.

       Câţiva călugări de la Papetărie fuseseră deosebit de supăraţi din cauza faptului că nomii de rând erau învăţaţi să citească. Ei considerau că asta le dădea idei, ceea ce după părerea lui Dorcas reprezenta un lucru bun, atâta vreme cât respectivele idei erau dintre cele cumsecade. Nici una din fostele familii raionale nu era foarte mulţumită la gândul că nomii puteau merge oriunde doreau, fără să fie nevoiţi să ceară permisiunea cuiva.

       „Ăştia de sus", gândi Dorcas, „sunt nomii care nu prea s-au descurcat după Marea Şofereală. Cei care şi-au pierdut din putere şi din privilegii."

       Nisodemus le explica tuturor planul său.

       Pe măsură ce asculta, gura lui Dorcas se deschidea puţin câte puţin.

       În felul lui, planul era de-a dreptul minunat. Asemenea unei maşinării în care fiecare bucăţică era şlefuită perfect, dar care fusese asamblată de un nom cu o singură mână. Pe întuneric. Conţinea idei excelente, pe care nu le puteai contrazice decât împotriva bunului simţ, dar care erau răstălmăcite, puse cu susul în jos. Chiar şi aşa, tot nu puteai să le contrazici, pentru că ele cuprindeau, cu siguranţă, şi părţi bune...

Nisodemus dorea să reconstruiască Magazinul.

       Nomii îl priviră cu o admiraţie temătoare, în timp ce explica faptul că, da, Abatele Gurder avusese dreptate: când părăsiseră Magazinul, îl luaseră cu ei şi pe Fraţii Arnold (din 1905), dar îl luaseră în interiorul capetelor lor. Şi, dacă ar fi putut să-i arate cât de mult ţinuseră la Magazin, el ar fi ieşit de-acolo, rezolvat toate problemele cu care se confruntau şi ar fi refăcut Magazinul pe pământul acela neplăcut şi verde.

       Cel puţin asta a înţeles Dorcas din cuvântarea lui Nisodemus, deşi hotărâse cândva că, dacă îşi va pierde timpul ascultând ce vorbesc nomii, nu va avea timp niciodată răgaz să înţeleagă ce-au vrut să spună.

       Nu trebuia reconstruit întreg Magazinul, susţinea Nisodemus, cu ochi strălucitori ca două diamante. Puteau transforma Cariera în multe feluri. Puteau să se întoarcă la traiul civilizat, care să-i împartă din nou în raioane, în loc să umble fără ţel prin tot locul. Puteau să pună şi câteva semne. Cu alte cuvinte, puteau să se întoarcă la obiceiurile strămoşeşti. Să-l facă pe Fraţii Arnold (din 1905) să se simtă acasă. Să construiască Magazinul în mintea lor.

       Nomii nu înnebuneau prea des. Dorcas îşi amintea vag de un nom foarte bătrân care hotărâse într-o zi că era, de fapt, o ceaşcă de ceai, dar se răzgândise după câteva zile.

       Nisodemus respirase probabil mult prea mult aer proaspăt şi asta îi dăunase.

       Era evident însă că mai existau unul sau doi nomi care gândeau la fel.

       - Nu prea înţeleg, spuse unul dintre ei, cum Fraţii Arnold (din 1905) o să-i oprească pe oameni să redeschidă Cariera. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar...

       - Au acţionat cumva oamenii împotriva noastră când eram în Magazin? strigă Nisodemus. -Nu, fiindcă...

       - Atunci trebuie să ai credinţă şi nădejde în Fraţii Arnold (din 1905)!

       - Dar asta nu a împiedicat demolarea Magazinului, se auzi o altă voce. Când aţi văzut că totul se duce de râpă, aţi ales să aveţi încredere în Masklin, Gurder şi în Camion. Şi mai ales în voi înşivă! Nisodemus vă spune întotdeauna că sunteţi foarte deştepţi. Încercaţi să fiţi deştepţi atunci!

       Dorcas îşi dădu seama că vorbise Grimma. Nu văzuse pe nimeni vreodată să vorbească atât de furios.

       Grimma îşi făcu loc printre nomi până când ajunse faţă în faţă, sau mai bine-zis, de vreme ce Nisodemus era urcat pe ceva, iar ea nu, faţă în piept, cu călugărul de la Papetărie. El era genul de nom căruia îi plăcea mereu să se urce pe lucruri.

       - Şi ce se va întâmpla după aceea? ţipă ea. După ce-aţi construit Magazinul, ce-o să se întâmple? Că doar oamenii intrau în Magazin.

       O vreme, Nisodemus rămase cu gura căscată. Apoi zise:

       - Da, dar ascultau de Regulamente. Da, uhm, aşa făceau. Şi lucrurile stăteau cu mult mai bine decât acum.

       Grimma îi aruncă o privire lungă.

       - Şi doar nu crezi că nomii noştri o să accepte ideea asta? Întrebă ea.

       Era însă linişte.

       - Trebuie să fii de acord, spuse cu o voce foarte domoală un nom bătrân, că lucrurile stăteau cu mult mai bine atunci.

       Nomii îşi târşâiră picioarele. Asta era tot ce se putea auzi. Nomi târşâindu-şi picioarele.

       - Pur şi simplu au acceptat ideea lui! se necăji Grimma. Pur şi simplu! Nimeni nu s-a mai gândit că există un Consiliu. Fac exact ce le spune el!

       Se aflau acum în atelierul lui Dorcas, sub un banc din fostul garaj al Carierei. „Micul meu sanctuar", cum îl denumea întotdeauna inginerul. „Locşorul meu". Bucăţi de sârmă şi de tablă zăceau peste tot. Peretele era acoperit cu tot felul de schiţe făcute cu o aşchie dintr-o mină de creion.

       Dorcas stătea jos şi răsucea fără rost o bucată de sârmă.

       - Ai fost prea aspră, spuse el încetişor. Nu trebuia să ţipi aşa la ei. Au trecut prin multe. Dacă ţipi la ei, nu mai pricep nimic, devin dezorientaţi. Consiliul a fost bun atât timp cât vremurile au fost bune. (Clătină din cap.) Oricum, fără Masklin, Gurder şi Angalo nu mai rămâne cine ştie ce din Consiliu.

       - Dar, după toate câte s-au întâmplat, spuse ea, gesticulând amplu, să te comporţi într-un fel atât de prostesc numai pentru că ţi-a oferit...

       - Un pic de confort, zise Dorcas, clătinând din cap. Gândi că nu puteai să-i explici un asemenea lucru unei persoane ca Grimma. Era o fată bună, foarte deşteaptă, dar continua să creadă că toată lumea trăia la fel de intens ca ea. De fapt, Dorcas considera că marea majoritate a nomilor nu dorea cu ardoare decât un singur lucru: să fie lăsată în pace. Lumea era destul de dificilă şi aşa, fără ca unii să se agite în permanenţă încercând să o facă mai bună.

       Masklin înţelesese asta. El ştia că singurul fel de a-i determina pe nomi să facă ceea ce vrei este să-i laşi să creadă că totul a fost rezultatul propriilor lor idei. Fiindcă dacă exista un lucru care îi enerva peste măsură pe nomi, atunci acesta era să li se spună: „Uite, asta e o idee bună. De ce eşti atât de prost şi nu poţi să o înţelegi?"

       Nomii nu erau însă proşti. Pur şi simplu, nomii erau nomi.

       - Haide, spuse el împăciuitor, hai să vedem cum se descurcă cu semnele!

       Toată podeaua uneia dintre barăcile mai mari fusese alocată celor care fabricau semne. Sau, mai degrabă, Semnele. Asta era o altă calitate a lui Nisodemus: ştia să rostească unele cuvinte de parcă ar fi început cu Majuscule. Aproape că îl puteai auzi cum pune majuscule la începutul unor cuvinte.

       Dorcas trebuia, totuşi, să recunoască faptul că semnele fuseseră o idee bună. Se simţea însă oarecum vinovat, fiindcă credea acest lucru.

       Se gândise la asta când Nisodemus îl convocase ca să-l întrebe dacă în Carieră exista pe undeva vreun pic de vopsea. Se referise însă la Carieră numind-o Noul Magazin.

       „Există nişte bidoane vechi", spusese Dorcas. „Mai ales albe şi roşii. Sunt sub unul dintre bancuri şi cred că n-ar trebui s-avem probleme în a le scoate capacele." „Atunci, fa-o! E foarte important. Uhm. Trebuie să facem Semne", zisese Nisodemus. „Semne. E drept", acceptase Dorcas. „Te gândeşti că o să mai înveselească locul ăsta, nu-i aşa?" „Nu!" „Îmi pare rău, mă gândeam..." „Semnele sunt pentru poartă!" Dorcas îşi scărpinase bărbia. „Pentru poartă?" „Oamenii de Semne", afirmase Nisodemus pe un ton ceva mai calm. „Ştim asta. Nu ascultau ei semnele în Magazin?" „Cei mai mulţi aşa făceau", fusese de acord Dorcas. Câinii şi cărucioarele trebuie ridicate în mâini. Semnul ăsta îl nedumerise dintotdeauna. În pofida lui, când se urcau pe scările rulante, o mulţime de oameni nu ridicau în mâini nici câini, nici cărucioare.

       „Semnele îi obligă pe oameni să facă fel de fel de lucruri", spusese Nisodemus. „Sau să nu facă alte lucruri. Aşa că treci la treabă, bunule Dorcas! Semne. Uhm. Semne care încep cu nu."

       Dorcas se gândise la asta multă vreme în timp ce echipele sale de nomi asudau scoţând capacele înţepenite ale bidoanelor cu vopsea. Mai aveau încă broşura aceea mică, intitulată Codul Auto Străzii, cu care conduseseră Camionul, şi acolo existau fel de fel de semne. Îşi amintea chiar şi câteva dintre semnele din Magazin.

       Avuseseră şi un pic de noroc. În mod normal, nomii nu prea părăseau nivelul podelei, dar Dorcas obişnuia, din când în când, să-şi trimită asistenţii mai tineri până pe biroul managerului, ca să caute bucăţi folositoare de hârtie. Avea nevoie de ele pentru că trebuia să stabilească ce anume să interzică semnele.

       Vestea a fost adusă de Sacco şi de Nooty.

       Găsiseră numeroase semne. Erau scrise pe o hârtie mare şi murdară, bătută în cuie pe perete.

       - Sunt nenumărate, spuse Sacco, abia trăgându-şi răsuflarea. Şi ştiţi ce, domnule? Am citit titlul hârtiei care spunea

       Protecţia muncii, şi mai spunea Respectaţi aceste semne! Ele sunt puse pentru securitatea voastră.

       - Chiar asta spunea? Întrebă Dorcas.

       - Pentru securitatea voastră, repetă Sacco.

       - Şi poţi să cobori hârtia aia de-acolo?

       - Lângă ea e un cuier, zise Nooty cu entuziasm. Sunt sigură că putem trece peste el o frânghie pe care să o tragem apoi spre fereastră, ca să...

       - Da, da, eşti bună la asemenea lucruri, admise Dorcas, care ştia că fata putea să se caţere precum o veveriţă. Cred că Nisodemus o să fie foarte încântat, mai adăugă el.

       Nisodemus a fost, într-adevăr, încântat, mai ales de partea aceea care spunea pentru securitatea voastră. Zicea că inscripţia aceea arăta clar că Fraţii Arnold (din 1905) era de partea lor.

       Mobilizară fiecare bucăţică de placaj şi de tablă pe care o găsiră în jur. Nomii erau destul de veseli, bucuroşi că, în sfârşit, aveau ceva de făcut.

       A doua zi dimineaţa, răsăritul Soarelui lumină o varietate de semne care atârnau, nu neapărat foarte drept, de poarta baricadată a Carierei.

       Erau semne dintre cele mai diverse: Itnarea itnerzisă. Ieşire. Periclo-cacsa obligatorie. Explosie în deluldre. Toate camioanele trebuie să meargă la cântar. Alunecoş când e umed. Ascensor defetc. Atenţie, cadstongi. Drum inu nundat.

       Şi mai era unul, pe care Dorcas îl găsise într-o carte, şi de care era destul de mândru: Bomb neexplodată.

       Numai pentru a fi sigur şi fără a-l informa şi pe Nisodemus, mai găsise un lanţ şi, dintr-o cutie unsuroasă de scule a lui Jekub, adusese un lacăt aproape cât el de mare. Fusese nevoie de patru nomi ca să-l care.

       Lanţul era şi el masiv. Câţiva nomi îl găsiseră pe Dorcas chinuindu-se să-l care pe podeaua unei barăci, câte o verigă pe rând. Indiferent cât întrebaseră, inginerul nu le spusese unde îl descoperise.

       Camionul se întoarse pe la amiază. Nomii aşteptau în şanţ, pe marginea drumului, şi îl văzură pe şofer coborând, uitându-se la semne şi...

       Nu, nu era drept. Nu se cuvenea ca oamenii să facă un asemenea lucru. Nu putea fi adevărat! Dar douăzeci de nomi, care pândeau din bălării, văzură ce se întâmplă.

       Omul nu dădu ascultare semnelor.

       Mai mult, smulse câteva dintre ele de pe poartă şi le aruncă. Nomii priviră cu uimire. Până şi Bomb neexplodată zbură în tufişuri, aproape doborându-l pe tânărul Sacco din locul său de observare.

       Lanţul îi dădu omului câteva bătăi de cap. Trase de el o dată sau de două ori, încercă să-l desprindă prin ţesătura de sârmă, apoi îl privi nedumerit o vreme şi plecă cu camionul lui cu tot.

       Nomii din tufişuri se bucurară, dar cam cu jumătate de inimă.

       Dacă oamenii nu dădeau ascultare Semnelor şi făceau ceea ce se aştepta de la ei să facă, atunci nimic nu mai era în ordine pe lumea aceea.

       - Şi cu asta basta! spuse Dorcas la întoarcere. Nici mie nu-mi place ideea mai mult decât oricăruia dintre voi, dar trebuie să fugim. Îi cunosc pe oameni. Lanţul ăla nu o să-i oprească dacă vor, într-adevăr, să intre.

       - Iar eu interzic cu desăvârşire această plecare, spuse Nisodemus.

       - Da, dar vezi tu, metalul poate fi tăiat... Începu Dorcas, pe un ton împăciutor.

       - Tăcere! strigă Nisodemus. E vina ta, bătrân netrebnic! Uhm. Ai pus lacătul pe poartă.

       - Păi, vezi tu, ca să-l opresc pe... Poftim?! se miră Dorcas.

       - Dacă n-ai fi pus lacătul pe poartă, semnele l-ar fi oprit pe om, spuse Nisodemus. Nu-i poţi cere însă lui Fraţii Arnold (din 1905) să ne ajute dacă nu-i arătăm credinţă.

       - Uhm, zise şi Dorcas.

       Un singur cuvânt îi bubuia în minte: nebun. Un nom nebun. Un nom nebun şi periculos. Aici nu mai era vorba de ceşti de ceai. Fugi cât mai departe de prezenţa ameninţătoare a lui Nisodemus şi dădu cu bucurie de aerul rece de-afară. Totul mergea prost. Fusese lăsat să-i conducă, şi acum totul mergea prost. Nu aveau nici un plan. Masklin nu se întorsese şi totul mergea prost.

       Dacă oamenii veneau în Carieră, aveau să-i găsească.

       Ceva rece îi ateriza pe cap. Se scutură cu un gest reflex.

       „Am să încerc să vorbesc cu câţiva dintre nomii mai tineri", gândi el. „Poate că hambarul nu e o idee chiar aşa de rea; am putea ţine ochii închişi pe drum încolo. Sau ceva de genul ăsta."

       Altceva, rece şi moale, i se aşeză pe gât.

       „De ce-or fi oare nomii atât de complicaţi?"

       Îşi ridică privirea şi-şi dădu seama că nu putea vedea până pe partea cealaltă a Carierei. Aerul era plin de forme albe care se îngroşau chiar sub ochii lui.

       Privi cu oroare.

       Ningea.

8.

VII. Şi atunci Grimma a spus: avem de ales.

VIII. Putem fugi sau ne putem ascunde.

IX. Iar ei au întrebat-o: ce-o să facem?

X. O să luptăm, a răspuns ea.

(Din Cartea nomului, Cariera, cap. 3, vers. VII-X.)

       Nu era cine ştie ce ninsoare, ci doar o fulguială răzleaţă, din aceea care se petrece chiar la începutul iernii pentru a le da de veste tuturor că se apropie, totuşi, vremea rea. Sau cel puţin aşa spunea bunica Morkie.

       Ea nu fusese niciodată prea interesată de hotărârile Consiliului. Îi plăcea să-şi petreacă timpul printre ceilalţi bătrâni aruncându-şi mormăituri unii altora sau, aşa cum spunea ea, înveselindu-i şi fâcându-i să uite pentru o clipă de ei înşişi. Tropăia prin zăpadă, de parcă ar fi făcut asta toată viaţa.

              Ceilalţi nomi mai în vârstă o priveau cu oroare, fără vorbe.

- Bineînţeles că asta nu e cine ştie ce zăpadă, spuse zise Morkie. Îmi amintesc de o zăpadă care era atât de mare, încât nu puteam să mergem prin ea, aşa că a trebuit să săpăm tuneluri. Ce ne-am mai distrat!

       - Ăăă, doamnă, spuse un nom foarte bătrân cu voce gravă, întotdeauna cade aşa din cer?

       - Da. Decât că uneori e spulberată de vânt. Atunci se formează dealuri înalte de zăpadă.

 - Noi ne gândeam, ştiţi dumneavoastră, din cauza ilustratelor, adică în Magazin... Noi ne gândeam că apare aşa într-un fel misterios şi acoperă lucrurile, spuse bătrânul nom. Într-un mod mai degrabă vesel şi festiv, decât mohorât şi rece, adăugă el, oarecum stânjenit.

       Deasupra Carierei, norii se îngrămădeau, arătând ca nişte bucătărese grase.

       - Măcar asta înseamnă că n-o să mai fim nevoiţi să mergem în locul acela înspăimântător, în hambar, spuse un nom.

       - Aşa e, aprobă bunica Morkie. Poţi să mori cu uşurinţă dacă ieşi în zăpada asta, zise ea, părând mai degrabă veselă.

       Nomii cei vârstnici mormăiră între ei şi apoi începură să privească cerul cu teamă, încercând să vadă primii sticleţi sau chiar renii zburători.

       Zăpada troienise toată Cariera. Era atât de înaltă, încât câmpurile din depărtare nu mai puteau fi văzute.

       Dorcas stătea în atelierul lui şi privea cum zăpada îi astupă fereastra murdară, preschimbând lumina din baracă într-un semiîntuneric trist şi cenuşiu.

       - Ei bine, spuse el încetişor, am vrut să fim blocaţi, şi asta e ce-am căpătat. Nu putem nici să fugim şi nici să ne ascundem. Ar fi trebuit să plecăm o dată cu Masklin.

       Auzi zgomot de paşi în spatele său. Era Grimma. Obişnuiau să petreacă o grămadă de vreme lângă poartă, dar zăpada o alungase şi pe ea înăuntru.

       - N-o să mai fie în stare să se întoarcă, spuse Grimma. Nu, cu toată zăpada asta.

       - Da, ai dreptate, zise Dorcas, nesigur.

       - Au trecut opt zile.

       - Da, e ceva vreme.

       - Ce spuneai când am intrat? Întrebă Grimma.

       - Vorbeam doar cu mine însumi. Chestia asta căreia voi îi ziceţi "zăpadă zăboveşte mult timp?

       - Bunica zice că da. Uneori durează câteva săptămâni la rând. Aşa susţine ea.

       -Oh!

       - Când o să se întoarcă oamenii, o s-o facă pentru totdeauna, afirmă Grimma.

       - Da, rosti Dorcas cu tristeţe. Cred că ai dreptate.

       - Oare câţi dintre noi vor putea să... ştii tu... să trăiască în continuare aici?

       - Cel mult vreo treizeci, probabil. Şi asta, dacă nu mănâncă prea mult şi se ascund foarte bine în timpul zilei. Aici nu avem Alimentara, după cum ştii. (Dorcas oftă.) Şi nici vânătoarea n-o să fie cine ştie ce. Nu vom putea vâna atâta vreme cât oamenii se vor plimba toată ziua prin Carieră. Nici tufişurile nu ne vor mai putea ascunde.

       - Dar suntem câteva mii! Dorcas ridică din umeri.

       - E destul de greu chiar şi pentru mine să merg prin zăpada asta, spuse el. Sunt sute de nomi mai bătrâni decât mine care nu vor rezista niciodată unui drum prin zăpadă, fără a mai pomeni de cei mici...

       - Deci va trebui să rămânem, aşa cum doreşte Nisodemus, interveni Grimma.

       - Da! Să stăm şi să sperăm. Probabil că zăpada va dispărea cândva. Atunci vom putea să alergăm până în tufişuri sau să găsim alte soluţii de-a ne ascunde, spuse el pe un ton imprecis.

       - Am putea să-i înfruntăm, spuse Grimma. Dorcas aprobă cu un gest scurt.

       - A, păi e un lucru simplu. Noi ne înfruntăm tot timpul. Ne certăm, ce certăm şi iar ne certăm. Ştii bine că asta e natura nomană.

       - Nu! Mă refeream că putem să-i înfruntăm pe oameni. Să ne luptăm pentru Carieră.

       Tăcerea care urmă se prelungi destul de mult. Într-un târziu, Dorcas întrebă:

       - Noi? Să ne luptăm cu oamenii? -Da.

       - Dar ei sunt oamenii -Da.

       - Dar sunt cu mult mai mari decât noi! strigă Dorcas cu disperare.

       - Înseamnă că o să fie ţinte mai uşoare, spuse Grimma cu o strălucire stranie în ochi. Iar noi suntem mai rapizi decât ei, mai deştepţi şi ştim că ei există, şi de aceea avem de partea noastră „elementul-surpriză".

       - Ce avem de partea noastră? Întrebă Dorcas, care arăta total pierdut.

       - Elementul-surpriză. Asta înseamnă că ei nu ştiu că noi suntem aici, îi explică ea.

       Dorcas îi aruncă o căutătură lungă.

       - Iar ai citit cărţi din alea ciudate! o acuză el.

       - Da, dar oricum e mai bine decât să stau şi să-mi frâng mâinile spunând: „Vai mie, vai mie, vin oamenii şi-au să ne strivească pe toţi."

       - Bine, poate că ai dreptate, zise Dorcas, dar ce propui? Vrei să-i pocnim în cap? Asta ar fi foarte-foarte greu, îţi spun eu sigur.

       - Nu neapărat în cap, replică Grimma.

       Dorcas se holbă din nou la ea. Să lupţi împotriva oamenilor? Ideea asta era atât de surprinzătoare şi de nouă, încât cu greu îi putea intra în cap.

       E drept că... e drept că mai era şi cartea aceea. Cea pe care o descoperise Masklin în Magazin şi care-i sugerase să folosească sfori pentru a conduce Camionul. Cum se numea? Călătoriile lui Gulliver? Acolo văzuse parcă desenul acela care înfăţişa un om trântit la pământ, iar deasupra lui câteva fiinţe care arătau exact ca nomii şi care îl legau cu sute de frânghii. Îi întrebase şi pe cei mai în vârstă dintre nomi, dar nimeni nu-şi amintea de o asemenea întâmplare. Probabil că se petrecuse cu multă vreme în urmă.

       O idee cumplită îl lovi pe neaşteptate.

       - Stai aşa un pic, spuse el. Dacă o să începem să ne luptăm cu oamenii... vocea i se stinse într-un sunet gâtuit.

       - Ei bine? Întrebă Grimma, nerăbdătoare.

       - Înseamnă că şi ei o să înceapă să se lupte cu noi. Ştiu că nu-s prea deştepţi, dar până la urmă vor înţelege că se întâmplă ceva şi o să răspundă şi ei. Ripostă se cheamă chestia asta.

       - Aşa e, aprobă Grimma. De aceea e foarte important ca noi să ripostăm primii.

       Dorcas se gândi o clipă la eventualitatea asta. Părea o acţiune destul de logică.

       - Dar numai ca să ne apărăm, preciza el. Chiar dacă sunt oameni, o să ripostăm numai ca să ne apărăm. Nu vreau să existe suferinţă inutilă.

       - Consider că ai dreptate.

       - Şi chiar crezi că ne putem lupta cu oamenii?

       - O, da!

       - Dar cum?

       Grimma îşi muşcă buza.

       - Hmm, Sacco şi prietenii lui... putem avea încredere în ei?

       - Sunt băieţi buni şi hotărâţi. E drept că unii sunt cam leneşi, zâmbi Dorcas. Sunt însă cu toţii gata să se aventureze în ceva cu adevărat nou.

       - Bine. Atunci o să avem nevoie de nişte cuie...

       - Văd că tu chiar te-ai gândit foarte mult la lupta asta, nu? Dorcas era plin de respect. Grimma se dovedea adesea foarte greu de suportat. El credea însă că asta se datora faptului că mintea ei lucra foarte repede, uneori. Şi devenea nerăbdătoare cu cei care nu puteau gândi în acelaşi ritm cu ea. Acum însă era de-a dreptul furioasă. Începea deja să-i pară rău pentru orice om care i-ar fi stat în cale.

       - Am citit o mulţime de chestii în ultima vreme, spuse ea. -Ăăă, da. Da. Asta se vede, zise Dorcas. Dar, mă întreb, oare n-ar fi mai de bun-simţ să încercăm să...

       - Nu o să fugim din nou, spuse ea pe un ton egal. O să ne luptăm cu ei pe câmpuri. O să ne luptăm cu ei la poartă. O să ne luptăm cu ei în Carieră. Şi nu vom capitula niciodată.

       - Dar ce înseamnă „a capitula"? Întrebă Dorcas disperat.

       - Nu vom şti ce înseamnă „a capitula", spuse Grimma.

       - Da, păi asta e simplu. Eu chiar nu ştiu ce înseamnă, zise Dorcas.

       Grimma se sprijini de un perete.

       - Vrei să-ţi spun ceva ciudat? Îl întrebă ea. Dorcas se gândi câteva clipe.

       - Cred că pot suporta, încuviinţă el.

       - Există cărţi despre noi.

       - Aşa ca Gulliver? La astea te referi?

       - Nu, aia era despre un om. Eu mă refer la cărţile despre noi, despre fiinţele de mărimea noastră. Ne arată ca fiind îmbrăcaţi numai în verde şi purtând nişte pălăriuţe conice pe cap. Uneori, oamenii pun castroane cu lapte pentru noi, iar noi facem toată treaba în casă în schimbul laptelui. Şi fiinţele astea au aripi, ca albinele. Asta se scrie în cărţi despre noi. Şi ne spun „micile zâne". Am citit asta într-o carte care se numea Poveşti cu zâne pentru ce mici.

       - Nu prea cred că partea asta cu aripile poate funcţiona, spuse Dorcas pe un ton de îndoială. Nu cred că se poate obţine destulă putere portantă.

       - Şi ei cred că trăim în ciuperci, încheie Grimma, ca şi cum nu l-ar fi auzit.

       - Hmm. Nici asta nu-mi sună prea practic, zise Dorcas.

       - Şi cred că noi reparăm pantofi.

       - Asta se poate să fie adevărat, admise Dorcas. E o treabă foarte bună şi simplu de făcut.

       - Şi mai scria în carte că noi vopsim florile în culori frumoase, ca să le facem mai atrăgătoare, spuse Grimma.

       Dorcas se holbă la ea.

       - Neee, zâmbi el într-un târziu, m-am uitat eu astă-vară' la culorile florilor! Ştiu sigur că nu provin din vreo vopsea.

       - Noi suntem adevăraţi, afirmă Grimma. Facem lucruri adevărate! De ce crezi oare că scriu în cărţi toate astea despre noi?

       - Întreabă-mă ca să te întreb! Eu nu citesc decât manuale. Am spus dintotdeauna că o carte cumsecade trebuie să aibă în ea tabele şi schiţe.

       - Dacă ne prind oamenii, în asta au să ne transforme, zise Grimma. În fiinţe mici, care să le picteze florile. N-o să ne mai lase să facem altceva. Au să ne transforme în „cei mici". (Grimma oftă.) Ai vreodată sentimentul că nu vei şti nicicând tot ceea ce ar trebui să ştii?

       - Da. Tot timpul. Grimma se încruntă.

       - Ştiu sigur însă un lucru. Când Masklin va reveni, va avea un loc al lui, la care să se întoarcă.

       - O! exclamă Dorcas. O! repetă el. O, înţeleg!

       Era amarnic de frig în sălaşul lui Jekub. Ceilalţi nomi nu veneau niciodată pe-acolo, pentru că drumul era greu şi înăuntru mirosea îngrozitor. Dar asta îi convenea de minune lui Dorcas.

       Traversă încăperea şi intră sub o prelată imensă, acolo unde trăia Jekub. Îi luă ceva vreme până reuşi să se caţere în locul lui preferat, sus pe monstru, şi asta numai după ce folosise bucăţi de lemn şi de sfoară pe care le legase dureros de trupul lui Jekub. Ajuns sus, se aşeză comod şi începu să aştepte să-şi recapete răsuflarea.

       - Eu vreau doar să-i ajut pe nomi, spuse Dorcas încetişor. Vreau să le ofer lucruri precum electricitatea şi să le fac vieţile mai bune şi mai uşoare. Iar ei nu catadicsesc să spună măcar un simplu mulţumesc. Au vrut să vopsesc semne, le-am vopsit semne. Acum, Grimma vrea să ne luptăm cu oamenii. Are o mulţime de idei pe care le-a citit în cărţi. Ştiu că face asta fiindcă o ajută să uite de Masklin. Dar, pe legea mea, nimic bun n-o să decurgă din asta. Dar, dacă nu o ajut, lucrurile o să se înrăutăţească. Eu vreau ca nimeni să nu fie rănit. Fiinţele sunt mult mai greu de reparat decât maşinile.

       Bătu cu tocul pantofului pe - cum s-o fi numind partea pe care stă? - gâtul lui Jekub, probabil. Probabil stătea pe gâtul monstrului.

       - Pentru tine totul e în regulă, spuse el. Dormi liniştit aici tot timpul. Te odihneşti liniştit...

       Privi spre Jekub vreme îndelungată, apoi, abia şoptit, se întrebă:

       - Dar oare...

       Se scurseră cinci minute foarte lungi. Dorcas apăru, dispăru şi reapăru printre umbrele complicate, mormăind pentru sine vorbe precum „asta-i moartă, asta nu ne mai e de nici un folos, are nevoie de o baterie nouă" sau„pare în regulă, are nevoie doar de o curăţare temeinică" şi „hmm, nu prea ai cine ştie ce în rezervor...".

       La sfârşit, ieşi de sub prelata prăfuită, frecându-şi mâinile cu putere.

       Gândea că fiecare are un scop în viaţă, ca să poată să trăiască mai departe.

       Nisodemus vrea ca lucrurile să fie aşa cum erau ele odinioară. Grimma vrea să se întoarcă Masklin, iar Masklin vrea... Ei bine, nimeni nu ştie exact ce vrea Masklin, cu excepţia poate doar a faptului că-şi doreşte ceva cu adevărat măreţ.

       Cu toţii au însă un scop. Când ai un scop în viaţă, te simţi de parcă ai fi înalt de cincisprezece centimetri.

       Iar acum îşi găsise şi el unul.

       Măiculiţă!

       Omul se întoarse mai târziu şi nu veni singur. Maşina lui era însoţită de un camion cu mult mai mare, care avea scrise pe o parte cuvintele: „Blackbury Piatră şi Prundiş SRL". Cauciucurile sale transformau crusta subţire de zăpadă într-un fel de noroi cleios.

       Camionul se hurducă pe drumeag în sus, apoi încetini când ajunse în câmpul deschis din faţa porţii Carierei şi opri.

       Oprirea fu însă buclucaşă. Fundul vehiculului zvâcni şi aproape că ajunse în şanţ. Motorul scoase un sunet de parcă ar fi tuşit şi apoi se opri. Se auzi un fâşâit puternic. Şi, foarte încet, camionul începu să se scufunde.

       Din cabină coborâră doi oameni. Începură să se învâr-tească în jurul camionului, cercetând pe rând fiecare roată.

       - Nu s-au dezumflat decât dedesubt, şuşoti Grimma, care privea din ascunzătoarea lor dintre tufişuri.

       -Nu-ţi face griji, sâsâi Dorcas. E o chestie cu cauciucurile... Partea dezumflată stă întotdeauna dedesubt. Nu ştiu de ce, dar e întotdeauna aşa. Nu e uimitor ce poţi să faci cu câteva cuie?

       Camionul mai mic se oprise în spatele celui mai mare. Coborâră doi oameni din el şi se grăbiră să se alăture celorlalţi. Unul ţinea în mâini cea mai lungă pereche de cleşti pe care o văzuse Dorcas vreodată. În timp ce ceilalţi oameni se uitau la unul dintre cauciucurile sparte, el merse hotărât până la poartă, potrivi cleştele pe lacăt şi strânse cu putere.

       Era un efort considerabil chiar şi pentru un om. Plesnitura care urmă se putu auzi însă tocmai până în tufişuri şi ea fu urmată de zgomotul clinchenitor al unui lanţ care cade.

       Dorcas suspină. Îşi pusese mari speranţe în lanţul acela. Fusese al lui Jekub; cel puţin aşa credea el, de vreme ce îl găsise într-o ladă mare şi galbenă, care făcea parte din Jekub. Cedase însă lacătul, şi nu lanţul. În mod ciudat, Dorcas se simţi mândru de lucrul ăsta.

       - Nu înţeleg şi pace! şopti Grimma. Chiar nu-şi dau seama că nu sunt doriţi aici? De ce-or fi atât de proşti?

       - Da, de parcă n-ar mai exista piatră nicăieri altundeva, o aprobă Sacco.

       Omul trase de poartă şi o deschide doar puţin, îndeajuns însă pentru ca el să se strecoare înăuntru.

       - Se duce în biroul managerului, spuse Sacco. Cred că o să facă zgomote din acelea ciudate în telefon.

       - Nu, nu cred, profeţi Dorcas.

       - Ba o să-l sune pe Hotărâre Locală, insistă Sacco. O să-i spună - în umană, bineînţeles - o să-i spună „câteva dintre roţile noastre s-au dezumflat".

       - Ba nu, ripostă Dorcas, o să zică „de ce oare nu funcţionează telefonul ăsta?".

       - De ce nu funcţionează telefonul ăla? Întrebă Nooty.

       - Fiindcă eu am ştiut ce fire trebuie tăiate, răspunse mândru Dorcas. Uitaţi-vă, a şi ieşit din baracă.

       Îl priviră cum dă ocol construcţiilor. Zăpada acoperise încercările disperate ale nomilor de a amenaja un ogor. Erau o mulţime de urme de nomi pe-acolo, ca acelea pe care le lasă vrăbiile. Omul nu le observă însă. În general, oamenii nu observau multe lucruri.

       - Capcane, spuse Grimma.

       - Poftim? Întrebă Dorcas.

       - Capcane. Ar fi trebuit să punem capcane pe pământ. Cu cât o fiinţă e mai mare, cu atât cade mai de sus, explică Grimma.

       - Sper că nu vor cădea peste noi.

       - Nu, dar am fi putut să punem mai multe cuie pe jos, mormăi Grimma.

       - Măiculiţă!

Oamenii se mai agitară o vreme în jurul camionului imobilizat. Apoi, părură că au luat o decizie şi se întoarseră către Land Rover. Se urcară. Maşina nu putea merge înainte, dar începu să dea încet cu spatele pe drumeag, întoarse într-un loc mai larg şi se îndreptă spre şosea. Camionul rămase părăsit.

       Dorcas răsuflă uşurat.

       - Mi-era teamă că unul dintre ei o să rămână aici.

       - O să se întoarcă, zise Grimma. Întotdeauna ai spus asta. Oamenii au să se întoarcă şi au să umfle roţile sau o să se ocupe cu exact ceea ce doresc.

       - Atunci ar fi bine să ne vedem şi noi de treabă, rosti Dorcas pe un ton mobilizator. Hai băieţi, la muncă!

       Se ridică şi începu să străbată drumul până la camion. Spre marea surpriză a lui Sacco, Dorcas respira şuierat.

       - Cel mai important lucru acum este să ne asigurăm că n-au să poată să-l mişte, spuse el în timp ce alergau pentru a ţine pasul cu ceilalţi nomi. Dacă nu-l pot mişca din loc, înseamnă că o să blocheze drumeagul. Şi dacă o să blocheze drumeagul, n-o să-şi mai poată aduce maşinăriile în Carieră.

- Bine gândit! aprecie Grimma cu o voce care părea uşor mirată.

-Trebuie să-l imobilizăm, spuse Dorcas. O să-i scoatem mai întâi bateria. Dacă n-are electricitate, n-o să mai pornească.

       - Aşa e! se grăbi să-l aprobe Sacco.

       - Bateria e o chestie mare şi pătrăţoasă, spuse Dorcas. Va fi nevoie de cel puţin opt dintre voi ca s-o puteţi căra. Fiţi atenţi! Indiferent ce se întâmplă, să nu cumva să o scăpaţi pe jos.

       - De ce nu? Întrebă Grimma. Scopul nostru este s-o distrugem, nu?

       -Ăăă, ăăă, ăăă, ăăă... Începu Dorcas să se bâlbâie, scoţând un sunet ca un motor care nu porneşte. Nu o să facem asta, fiindcă... ăăă..., fiindcă, fiindcă poate fi periculos. Da, periculos. Da. Fiindcă, deoarece... din cauza acidului şi a celorlalte chestii din ea. Trebuie s-o demontaţi cu mare grijă, iar eu o să găsesc un loc sigur în care s-o depozitez. Da, foarte sigur. Hai, la treabă! Câte doi nomi la un colţ.

       Asistenţii se grăbiră să-i împlinească ordinele.

       - Ce altceva ar trebui să mai facem? Întrebă Grimma.

       - Ar fi bine să-i golim şi rezervorul, spuse Dorcas cu fermitate, în timp ce pătrundeau în umbra pe care o lăsa camionul pe pământ.

       Era cu mult mai mic decât cel care-i adusese din Magazin, dar era destul de mare. Rătăciră o bună bucată de vreme până ajunseră sub umflătura imensă a rezervorului.

Patru dintre nomii mai tineri aduseră repede din tufişuri o canistră goală. Dorcas îi chemă şi le arătă rezervorul de deasupra..

       - Trebuie să fie o piuliţă acolo sus, pe undeva. Foloseşte la golirea totală a rezervorului. Luaţi o cheie şi deşurubaţi-o! Dar asiguraţi-vă mai întâi că aţi potrivit bidonul sub ea.

       Aprobară cu entuziasm şi porniră la lucru. Nomii sunt foarte buni căţărători şi remarcabil de puternici pentru dimensiunile lor.

       - Şi încercaţi să nu daţi pe jos nici un strop de combustibil, vă rog! ţipă Dorcas, de jos, după ei.

       - Nu văd ce importanţă poate să aibă, vorbi Grimma din spatele său. Nu dorim decât să scoatem combustibilul din rezervor. Nu contează unde îl punem.

       Grimma îi aruncă lui Dorcas o privire suspicioasă, iar el o privi direct în ochi, cu mintea alergându-i nebuneşte.

       - A, spuse el. Asta... asta e pentru că... pentru că, pentru că... A, pentru că e o substanţă periculoasă. Doar nu vrei să ne apucăm să poluăm totul împrejur. Cel mai bine îl punem binişor într-o canistră şi...

       - Îl păstrăm undeva în siguranţă? Îl întrebă bănuitor Grimma.

       - Exact, exact! Încuviinţă Dorcas, care începea să transpire. Bună idee! Acum, hai să mergem acolo...

       Se auzi un curent de aer şi apoi o bufnitură înfundată undeva în spatele lor. Bateria camionului ateriza chiar în locul în care stătuseră ei cu câteva secunde mai devreme.

       - Ne pare rău, Dorcas! strigă Sacco de sus. E cu mult mai grea decât ne-am imaginat. Am scăpat-o.

       - Tâmpiţilor! ţipă Grimma.

       - Da, tâmpiţilor! ţipă şi Dorcas. Aţi fi putut s-o stricaţi. Veniţi mai repede aici şi duceţi-o până în şanţ.

       - Ar fi putut să ne strice pe noi, zise Grimma cu reproş.

       - Da, da, da, asta voiam şi eu să spun, bineînţeles, o aprobă Dorcas, şovăielnic. Te deranjează dacă îi organizezi un pic? Sunt băieţi buni, dar, de cele mai multe ori, sunt niţel prea prea entuziaşti, dacă înţelegi ce vreau să zic.

       Dorcas începu să se plimbe prin umbra camionului, cu capul dat pe spate.

       - Ei, strigă Grimma uitându-se la Sacco şi la prietenii lui cum coborau supuşi din locul în care demontaseră bateria. Ce staţi aşa, acolo? Duceţi-o în şanţ! Nu v-a zis Dorcas cumva să folosiţi pârghii? Noi le-am folosit în Marea Şofereală.

       Vocea i se stinse. Se întoarse şi privi spre silueta îndepărtată a lui Dorcas cu ochii mijiţi.

       „Diavolul ăsta bătrân pune ceva la cale", gândi ea.

       - Ei, hai odată! rosti cu voce tare şi alergă după Dorcas. Bătrânul stătea sub motorul camionului, cercetând cu atenţie nenumăratele ţevi ruginite care se puteau vedea de-acolo. În momentul în care se apropie, îl auzi foarte clar pe Dorcas spunând: „Ei, şi oare de ce mai avem nevoie?"

       - Cum adică „avem nevoie"? Întrebă Grimma pe un ton complice.

       - A, ca să-l ajut pe Je... (Dorcas se opri şi se întoarse foarte încet.) Vreau să zic, de ce altceva avem nevoie ca să-l imobilizăm total, preciza el într-un târziu. La asta mă refeream.

       - Nu cumva te gândeşti să conduci camionul ăsta? Întrebă Grimma.

       - Nu fi prostuţă, unde să mergem? N-ar putea să traverseze câmpurile, ca să ne ducă la hambar.

       - Ai dreptate. E în regulă, atunci.

       - Mă uitam şi eu, pur şi simplu. Timpul petrecut ca să aduni cunoştinţe nu e niciodată irosit, afirmă el pe un ton ritos.

       Păşi în lumină pe partea cealaltă a camionului şi privi în sus.

       - Ei, asta-i! exclamă el.

       - Ce e?

       - Au lăsat uşa deschisă. Presupun că s-au gândit că nu e nici o problemă de vreme ce o să se întoarcă destul de curând.

       Grimma îi urmări privirea. Uşa camionului era, într-adevăr, puţin ieşită în afară.

       Dorcas se uită în jur, mai ales la şanţul din spatele lor.

       - Ajută-mă să găsesc un băţ destul de mare, spuse el. Cred că ne putem căţăra până în cabină, să aruncăm o privire.

       - O privire? Ce te aştepţi să găseşti?

       - Nu se ştie niciodată. Trebuie să cercetăm, spuse Dorcas filozofic, apoi se vârî înapoi sub camion.

       - Ei, voi, ăia, cum vă descurcaţi? Avem şi noi nevoie de ajutor aici.

       Sacco se grăbi să-l informeze:

       - Am reuşit să cărăm bateria dincolo de şanţ, iar canistra e aproape plină. Miroase, în schimb, groaznic. Şi pare să mai fie o mulţime de combustibil.

       - Dar ai să poţi pune la ioc piuliţa?

       - A încercat Nooty, dar s-a murdărit toată cu chestia aia scârboasă care curge.

       - Atunci, las-o să curgă direct pe pământ, spuse Dorcas.

       - Stai aşa un pic, ai zis că asta va fi periculos, îi reaminti Grimma. Cum adică? Până când ai umplut canistra ochi era periculos, şi acum, deodată, nu mai e?

       - Uite care-i treaba, aţi vrut să opresc camionul şi l-am oprit, spuse Dorcas. Aşa că acum mai taci din gură!

       Grimma îl privi interzisă.

       - Ce-ai spus? Întrebă ea.

       Dorcas îşi înghiţi cu greu nodul din gât. Ei bine, dacă tot avea să fie certat, măcar să ştie de ce.

       - Ţi-am spus să mai taci din gură, zise el încetişor. Nu vreau să fiu necioplit, însă te cam iei de toată lumea. Îmi pare rău, deşi aşa stau lucrurile. Eu te ajut pe tine şi nu-ţi cer ca şi tu să mă ajuţi pe mine, dar cel puţin lasă-mă să-mi văd de treabă fără să mă pisălogeşti toată ziua. Şi nu spui niciodată nici „te rog" şi nici „mulţumesc". Nomii nu funcţionează ca maşinile, adăugă el în mod solemn, în timp ce faţa-i devenea din ce în ce mai roşie. Iar cuvintele precum „te rog" sau „mulţumesc" sunt exact ca vaselina. Îi fac să funcţioneze mai bine. Acum ai înţeles? o mai întrebă el, gândindu-se apoi la ceea ce trebuie să fi fost în mintea băieţilor, care-i priveau foarte jenaţi.

       - Găsiţi un băţ destul de lung pentru a ajunge la cabină, ceru el. Vă rog.

       Se dădură de ceasul morţii ca să-l mulţumească.

9.

III. Şi atunci nomii mai tineri au grăit: O să fim aidoma părinţilor noştri şi vom conduce Camionul şi vom afla cum a fost?

IV. A fost înspăimântător, a spus atunci Dorcas.

V. Uite-aşa a fost.

(Din Cartea nomului, Broaşte ciudate, cap. 2, vers. III-V.)

       Semăna destul de mult cu cabina camionului care-i adusese din Magazin.        Apropierea asta trezea amintiri vechi.

       - Uau! exclamă Sacco. Am condus noi aşa ceva? -Vreo şapte sute dintre noi, mai bine-zis, preciza

       Dorcas cu mândrie. Şi tatăl tău a fost printre ei. Tu însă erai în spate, cu mama ta. De fapt, băieţi, cu toţii eraţi acolo.

       - Eu nu sunt băiat! protestă Nooty.

       - Pardon, spuse repede Dorcas, m-a luat gura pe dinainte. Pe vremea mea, fetele stăteau acasă mai tot timpul. Nu fiindcă aş avea ceva împotrivă ca ele să iasă şi să cunoască lumea câte puţin, adăugă el grăbit, nemaidorind încă o Grimma cu care să se certe. Nu sunt deloc împotrivă.

       - Aş vrea să fi fost mai mare în timpul Marii Şofereli, zise Nooty. Trebuie să fi fost uluitor.

       - Pe mine m-a speriat de moarte, afirmă Dorcas cu sinceritate.

       Ceilalţi hoinăreau prin cabină precum turiştii într-o catedrală, mirându-se. Nooty încercă să apese o pedală.

       - Uluitor! exclamă ea cu răsuflarea tăiată.

       - Sacco, vino încoace şi scoate cheile alea! strigă Dorcas. Iar voi ceilalţi, nu mai căscaţi gura! Oamenii se pot întoarce din clipă în clipă. Nooty, nu mai face zgomotele alea brrrmm, brrrmm. Sunt sigur că fetiţele cuminţi nu scot asemenea sunete, adăugă el pe un ton pedagogic.

       Sacco se urcase pe volan şi încerca să scoată cheile din contact, în timp ce ceilalţi băieţi hoinăreau prin cabină.

       Grimma nu era cu ei. Ea nu dorise să urce în cabină. De fapt devenise foarte tăcută. Rămăsese jos, pe drumeag, cu o figură îmbufnată.

       -"Dar trebuia să-i zică cineva", se gândi Dorcas. Privi prin cabină. „Hai să vedem", murmură el, „avem baterie, avem combustibil, mai avea oare nevoie Jekub şi de altceva?"

       - Haideţi cu toţii! strigă el. Hai să plecăm de-aici! Nooty, încetează să mai încerci să mişti lucrurile din cabină! Oricum, ar fi nevoie de forţa tuturor pentru a putea schimba viteza. Haideţi, să mergem până nu se întorc oamenii.

       Tocmai se pregătea să iasă pe uşă când auzi un clic în spatele său.

       - V-am spus să mergem... Ce naiba faceţi acolo? Nomii cei tineri îl priviră, cu ochi mari.

       - Vrem să vedem dacă, împreună, putem mişca schimbătorul de viteză, spuse Nooty. Vezi, dacă apeşi bine butonul ăsta, poţi...

       - Nu apăsa butonul, nu apăsa butonul ăla!

       Primul indiciu care i-a spus Grimmei că nu era totul chiar în ordine a fost o răpăială scurtă şi ascuţită, urmată de o schimbare a luminii.

       Maşina se mişca. Nu foarte repede, fiindcă roţile din faţă erau dezumflate. Drumeagul era însă destul de înclinat. Indiscutabil că se mişca, şi simplul fapt că începuse cu o viteză redusă nu însemna că în alunecarea aceea nu era ceva imens şi de neoprit.

       Privi cu spaimă.

       Drumeagul cobora printre maluri înalte tocmai până la drumul cel mare, şi apoi până la calea ferată.

       - Ţi-am spus să nu-l apeşi! Ţi-am spus să-l apeşi? Nu! Ţi-am spus să NU îl apeşi.

       Terorizaţi, nomii mai tineri se holbau la el, iar gurile lor deschise păreau un şir de: „ooooooooo".

       - Nu e schimbătorul de viteză! E frâna de mână, tâmpiţilor!

       Auziră cu toţii un zgomot ca şi cum ar fi strivit ceva şi simţiră o mică vibraţie.

       - Ăăăăă... Începu Sacco cu voce tremurândă, ce e aia o frână de mână, Dorcas?

       - Ţine camionul nemişcat pe dealuri şi pe tot felul de alte pante! Nu te holba la mine! Mai bine ajută-mă să o ridic la loc.

       Cabina începu, foarte încet e drept, să se încline când pe-o parte, când pe cealaltă, fără putinţă de tăgadă. Camionul se mişca. Frâna de mână însă, nu. Dorcas trase de ea până când în faţa ochilor începură să-i joace steluţe albastre şi purpurii.

       - Eu n-am făcut nimic, decât că am apăsat niţel pe butonul de la capătul mânerului, bâigui Nooty. Am vrut numai să văd cum funcţionează.

       - Da, da, bine...

       Dorcas privi în jur. Avea nevoie de o pârghie. Şi mai avea nevoie încă de vreo cincizeci de nomi. De fapt, cel mai mult avea nevoie ca el să nu fi fost în cabina aceea.

Se poticni mergând pe podeaua care sălta puternic şi ajunse până la uşă, ca să arunce o privire afară. Şanţul se mişca pe lângă ei destul de repede, ca şi cum ar fi avut o grabă bizară de a ajunge undeva, iar suprafaţa drumeagului avea deja o înfăţişare neclară.

       „Am putea, probabil, să sărim", gândi el, „dacă avem noroc, am putea ateriza fără să ne rupem ceva. Dacă avem şi mai mult noroc, o să reuşim să ne ferim şi din calea roţilor. Oare cât de norocos mă simt în momentul ăsta? Nu prea norocos."

       Sacco veni lângă el.

       - Dacă ne-am lua puţin de elan şi am sări... Începu el. Se auzi o bufnitură, în clipa în care camionul lovi malul, urcă uşor dar apoi căzu înapoi pe drumeag. Nomii se luptară să rămână în picioare.

       - Sau poate că, pe de altă parte, nu-i o idee chiar aşa de bună, se răzgândi Sacco. Ce-o să ne facem acum, Dorcas?

       - Ţineţi-vă bine de ceva. Cred că malurile îl vor menţine pe drum şi presupun că se va opri până la urmă.

       Dorcas se lăsă să cadă exact în momentul în care maşina se lovi din nou de un mal.

       - Aţi vrut să ştiţi cum a fost Marea Şofereală. Ei bine, acum ştiţi.

       Se mai auzi o bufnitură. Ramura unui copac se agăţă de uşă, o deschise cu o smucitură şi apoi, cu un zgomot teribil de metal sfâşiat, o rupse din balamale.

       - Chiar aşa a fost şi atunci? ţipă Nooty, acoperind toate zgomotele.

       Spre marea mirare a lui Dorcas, acum că pericolul imediat se îndepărtase oarecum, fata părea să fie aproape încântată de aventura lor. „Cresc altfel de generaţii de nomi", gândi el. „Nu se sperie, aşa cum făceam noi. Ei ştiu că lumea e mai mare."

       Dorcas tuşi.

       - Mă rog, în afară de faptul că era întuneric şi nu prea vedeam pe unde mergem, da, cam aşa a fost şi atunci. De aceea cred că ar trebui să ne ţinem cu toţii de câte ceva. Asta pentru cazul în care ne vom ciocni.

       Camionul coborî în viteza până la capătul drumului şi continuă să se mişte de-a curmezişul şoselei principale. O maşină derapa în şanţ pentru a-l evita. Alt camion abia reuşi să oprească, la capătul a patru dungi lungi de cauciuc, care fumegau chiar şi pe asfaltul ud.

       Nici unul dintre nomi nu observă însă toate astea. Ei simţiră o nouă bufnitură, făcută de camion în timp ce trecu uşor dincolo de şosea, continuându-şi drumul spre calea ferată. Acolo, luminile roşii se aprindeau intermitent, iar barierele coborau.

       Sacco aruncă o privire dincolo de cadrul unde fusese portiera.

       - Tocmai am traversat un drum, strigă el.

       - Ah! exclamă Dorcas.

       - Da, şi am mai văzut o maşină care a intrat în spatele unei alte maşini, şi un camion care mergea de-a curmezişul, continuă Sacco.

       - Ah, înseamnă că am avut noroc, spuse Dorcas. Pesemne că sunt nişte şoferi periculoşi prin preajmă.

       Sunetul înfundat al cauciucurilor dezumflate care rulau prin pietriş începu să scadă în intensitate. Se auzi plesnetul unei rupturi în spatele camionului, apoi două bufnituri, şi apoi încă una care puse capăt cursei lor nebuneşti.

       Auziră un sunet grav, ca un tunet.

       Nomii aud lucrurile altfel decât oamenii şi zgomotul de talger al barierei care anunţa apropierea trenului le suna ca dangătul grav al unui clopot imens şi vechi.

       - Ne-am oprit, anunţă Dorcas.

       Se gândi că ar fi putut apăsa pedala de frână. Că s-ar fi putut uita după ceva cu care să o apese şi chiar să acţioneze. Era mult prea bătrân. În fine...

       - Haideţi, nu mai pierdeţi vremea! Acum putem sări. Mă rog, cel puţin voi ăştia mai tineri.

       - Cum aşa? Şi tu ce-ai să faci? Întrebă Sacco.

       - Am să aştept până când aţi sărit cu toţii şi apoi o să vă rog să mă prindeţi şi pe mine, spuse Dorcas pe un ton politicos. Nu mai sunt chiar aşa de tânăr. Acum, hai, porniţi!

       Nomii coborâră înfricoşaţi, dându-şî drumul mai întâi să atârne pe marginea pragului, şi căzând apoi pe pietriş.

       Dorcas coborî şi el cu mare grijă până pe margine şi se aşeză pe ea, lăsându-şi picioarele să se bălăngănească deasupra hăului.

       Până jos o cale destul de lungă.

       Sub el, Nooty îl îmboldi pe Sacco, destul de respectuos, ciupindu-l de mână:

       - Ăăă, Sacco! spuse ea, emoţionată.

       - Ce e?

       - Uită-te la şina aia de metal de-acolo.

       - Da. Ce-i cu ea?

       - Mai e una, uite-acolo, spuse Nooty, arătând cu degetul.

       - Da, o văd şi pe-aia, zise Sacco, prudent. Ce-i cu ele? Nu ne fac nimic.

       - Da, dar suntem chiar între ele, spuse Nooty. Şi m-am gândit că ar fi bine să rezolvăm situaţia asta. Şi mai există şi chestia aia ca un clopot care sună.

       - Da, o aud şi eu, spuse Sacco, începând să-şi piardă răbdarea. Aş vrea să se oprească.

       - Mă întreb însă de ce sună.

       Sacco ridică din umeri.

       - Noi în general nu prea ştim de ce se întâmplă lucrurile! Hai, Dorcas, te rog. Nu putem să te aşteptăm toată ziua.

       - Deocamdată mă concentrez, spuse Dorcas încetişor. Nooty se îndepărtă binişor de ceilalţi şi privi cu atenţie spre una dintre şine. Era lustruită şi strălucea.

       Şi părea să cânte.

       Se apropie şi mai mult. Da, scotea fără îndoială un sunet vag, tânguitor. Ceea ce era ciudat. Bucăţile de metal nu prea obişnuiau să scoată sunete. Nu de unele singure, în orice caz.

       Se uită în sus la camion. În timp ce privea cum maşina se blocase între luminile clipitoare şi şinele strălucitoare, întreaga lume păru că se schimbă uşor, pentru a lăsa ca în capul ei să se nască o idee îngrozitoare.

       - Sacco! urlă ea. Sacco, suntem exact pe mijlocul căii ferate!

       Ceva care se afla la o mare depărtare începu să scoată un sunet adânc, grav. De fapt, erau două sunete adânci şi grave, unul parcă mai adânc şi mai grav decât celălalt. Nii-noo!

       Nii-noo!

       De lângă poarta carierei, Grimma avea o privelişte foarte bună asupra drumului, tocmai până la aeroport. Văzu trenul şi văzu şi camionul.

       Şi trenul văzuse camionul. Fiindcă începuse să scoată sunete prelungi, ca ale unor bucăţi de metal care se sfâşie, În momentul în care ajunse să lovească maşina, părea să meargă destul de încet. Ba reuşi chiar să rămână pe şine.

Bucăţi din camion explodară însă în toate direcţiile, precum artificiile.

10.

I. Nisodemus i-a întrebat: „Vă îndoiţi că mă pot opune puterii lui Hotărâre Locală?"

II. Iar ei au spus: „Umm".

(Din Cartea nomului, Urmărirea, vers. I-II.)

       Mulţi nomi se apropiară în fugă din toate colţurile Carierei, cu Nisodemus în frunte, şi se adunară într-o gloată în spatele porţii.

       - Ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-ntâmplat?

       - Eu am văzut totul, spuse un nom între două vârste. Eram de pază şi i-am văzut pe Dorcas şi pe câţiva dintre băieţi urcând în camion. Şi apoi au luat-o pe deal la vale, au trecut de şosea şi pe urmă s-au oprit chiar pe calea ferată, şi atunci... şi atunci...

       - V-am interzis să vă mai amestecaţi printre maşinile alea infernale! strigă Nisodemus. Şi parcă mai spusesem să nu mai punem oameni de pază, nu? Veghea lui Fraţii Arnold (din 1905) ar trebui să fie de ajuns pentru orice nom smerit.

       - Da, dar... Dorcas a zis că Fraţii Arnold (din 1905) nu s-ar supăra dacă i-am da oleacă de ajutor, spuse nomul încurcat, şi a mai zis...

       -Aici numai eu poruncesc! ţipă Nisodemus. O să-mi daţi ascultare cu toţii! N-am oprit eu camionul prin puterea pe care mi-a insuflat-o Fraţii Arnold (din 1905)?

       - Nu, interveni Grimma încetişor. Nu ai făcut-o tu, ci Dorcas. El a pus cuie pe drum.

       Se lăsă o tăcere imensă şi înfricoşată. Nisodemus se albea de furie văzând cu ochii şi strigă mânios: -Mincinoaso!

       - Nu, ripostă Grimma cu amărăciune. Chiar aşa a fost. El chiar a făcut tot felul de lucruri ca să ne ajute, iar noi nu i-am spus nici „te rog" şi nici „mulţumesc", şi acum a murit.

       De pe şoseaua din vale se auzeau mai multe sirene şi se vedea o agitaţie intensă în jurul trenului oprit. O mulţime de lumini albastre se aprindeau şi se stingeau pe rând.

       Nomii oftară neîncrezători.

       - Totuşi nu e mort cu adevărat, nu-i aşa? zise unul dintre ei. Nu cu adevărat. Mă aştept să fi sărit în ultimul moment din camion. O persoană cu inteligenţa lui...

       Grimma se uită neajutorată la mulţimea în care îi văzu şi pe părinţii lui Nooty. Erau un cuplu tăcut şi răbdător. Abia dacă le vorbise până atunci. Feţele lor erau cenuşii şi brăzdate de griji. Capitulă.

       - Da, probabil că au reuşit să coboare.

       - Aşa trebuie să se fi întâmplat, murmură un alt nom, încercând în acelaşi timp să pară vesel. Dorcas nu e tipul de nom care să moară, aşa, la întâmplare. Nu şi când avem nevoie de el.

       Grimma aprobă.

       - Şi acum, continuă ea, cred că până şi oamenii se vor întreba ce se petrece aici. Au să-şi dea seama în curând de unde a venit camionul şi au să urce până aici. După părerea mea, o să fie foarte furioşi.

       Nisodemus îşi linse buzele şi spuse:

       - N-o să ne fie frică. O să-i înfruntăm şi-o să-i învingem. Uhm. Îi vom trata cu dispreţ. Nu avem nevoie de Dorcas. Nu avem nevoie de altceva în afara credinţei în Fraţii Arnold (din 1905). Auzi, cuie!

       - Dacă o să porniţi acum, zise Grimma, aţi putea ajunge cu toţii până la hambar, chiar şi pe jos, luptându-vă cu ceea ce a mai rămas din zăpadă. În curând, nu cred că locul acesta o să mai fie unul prea sigur pentru voi.

       Ceva din tonul Grimmei, din felul în care spusese cuvintele acelea, îi făcu pe nomi să se simtă înfricoşaţi. În mod normal, ea ţipa şi se certa, dar de data asta vorbise aproape cu calm. Şi nu era în stilul ei să facă aşa ceva.

       - Haideţi, îi încurajă ea, trebuie să porniţi de-acum! Trebuie să luaţi cu voi cât mai multe lucruri şi cât mai multă hrană cu putinţă. Haideţi!

       - Nu! ţipă Nisodemus. Nu se mişcă nimeni! Credeţi că Fraţii Arnold (din 1905) o să vă lase chiar acum de izbelişte? Uhm, o să vă apăr de furia oamenilor.

       Jos în vale, o maşină care avea deasupra o lumină albastră intermitentă se depărta de agitaţia din jurul trenului, traversă şoseaua şi începu să urce încet pe drumeagul spre Carieră.

       - Invoc asupra mea puterea lui Fraţii Arnold (din 1905) ca să-i zdrobească pe oameni! strigă Nisodemus.

       Nomii nu păreau prea fericiţi. Nu-şi aduceau aminte ca Fraţii Arnold (din 1905) să fi zdrobit vreun om în Magazin. Nu făcuse decât să-l înfiinţeze şi să vegheze ca nomii să trăiască în belşug şi confort, fără să le pese prea mult, şi, în afară de faptul că mai punea din când în când câte un semn pe perete, nu se prea amestecase în nimic. Acum, dintr-odată, ar fi trebuit să devină furios şi să-i zdrobească pe oameni. Era foarte tulburător.

       - Am să stau aici şi-am să înfrunt hoardele înfricoşătoare ale lui Hotărâre Locală, urlă Nisodemus. O să le dau o lecţie pe care n-o s-o uite cu uşurinţă.

       Ceilalţi nomi nu spuseră nimic. Dacă Nisodemus avea de gând să stea în faţa unei maşini, ei nu se împotriveau.

       - Cu toţii o să-i înfruntăm! mai strigă Nisodemus.

       - Ăăăă... ce? Întrebă un nom.

       - Fraţilor, să stăm aici, uniţi, şi să-i arătăm lui Hotărâre Locală că suntem solidari în lupta noastră! Uhm. Dacă voi credeţi cu adevărat în Fraţii Arnold (din 1905), nimic nu vi se poate întâmpla.

       Lumina pulsatorie albastră urcase binişor de-a lungul drumului. Avea să traverseze în scurt timp terenul viran din faţa porţilor, unde lanţul acela mare mai atârna încă nefolositor la capătul lacătului tăiat.

       Grimma deschise gura să spună:,,Nu fiţi proşti, tâmpiţilor! Fraţii Arnold (din 1905) nu doresc ca voi să staţi în faţa maşinilor. Eu am văzut ce se întâmplă cu nomii care stau în faţa maşinilor. Rudele voastre o să fie nevoiţi să vă îngroape într-un plic." Era gata-gata să zică toate astea, dar decise brusc să se abţină. De luni întregi câţiva nomi le spuneau celorlalţi ce e de făcut. Poate că situaţia asta trebuia să înceteze.

       Văzu câteva feţe îngrijorate din mulţime cum se întorc înspre ea şi unul dintre nomi zise:

       - Ce trebuie să facem, Grimma?

       - Da, spuse un alt nom, s-o întrebăm pe Grimma. Ea e dintre Şoferi, şi ei ştiu întotdeauna ce e de făcut.

       Le zâmbi. Nu era însă un zâmbet prea vesel.

       - Faceţi cum credeţi că e mai bine, zise ea. Se auzi un cor de oftaturi înfundate.

       - Bine, dar..., începu un nom, bine, dar Nisodemus zicea că putem opri lucrul acela doar crezând că-l putem opri. E adevărat?

       - Nu ştiu, replică Grimma. S-ar putea să fiţi în stare de aşa ceva. Eu una ştiu că nu pot.

       Se întoarse şi porni repede spre barăci.

       - Fiţi stane de piatră! porunci Nisodemus.

       El nu ascultase discuţiile îngrijorate care se purtaseră în spatele lui. Probabil că nu mai era capabil să asculte altceva, în afara vocilor care îi şopteau din interiorul capului.

       - „Faceţi cum credeţi că e mai bine", mormăi un nom. Ce să spun, de mare ajutor e asta!

       Cele câteva sute de nomi care se adunaseră în spatele porţii priveau cum se apropie maşina. Nisodemus era un pic mai în faţă şi-şi ţinea mâinile ridicate în aer.

       Singurul sunet care se mai auzea era scrâşnetul cauciucurilor pe pietriş.

       Dacă o pasăre s-ar fi uitat în jos spre Carieră, în următoarele câteva secunde, ar fi fost uimită.

       Sau poate n-ar fi fost. Păsările sunt unele dintre cele mai proaste creaturi şi au mari dificultăţi în a înţelege până şi evenimentele de zi cu zi, lăsându-le la o parte pe cele extraordinare. Dar, dacă ar fi fost o pasăre neobişnuit de inteligentă, un corb, sau poate un papagal purtat de furtună câteva mii de kilometri de la cuibul său, iată ce ar fi gândit: „Oh. Uite o gaură mare făcută în deal, şi nişte barăci dărăpănate pe lângă ea, cu un gard în faţa lor! Şi mai e o maşină cu o lumină albastră deasupra, care trece prin poarta din gard. Iar pe pământ în faţa ei se văd câteva puncte negre. Unul dintre ele stă foarte ţeapăn, chiar în calea maşinii, iar celelalte, celelalte... Se despart şi încep să fugă. Fug mâncând pământul."

       Nu l-au mai găsit niciodată pe Nisodemus, deşi o ceată destul de numeroasă de nomi curajoşi l-a căutat sârguincios ceva mai târziu, cercetând toate bălţile şi noroaiele.

       Se stârni, în schimb, un zvon cum că, probabil, în ultimul moment, Nisodemus se dăduse în lături şi se prinsese de o parte a maşinii, pe care reuşise în vreun fel să se urce. Şi apoi aşteptase acolo, prea dezamăgit şi prea ruşinat ca să-i mai înfrunte pe ceilalţi nomi, până când maşina se întorsese de unde venise, luându-l cu ea, ca să-şi trăiască tot restul vieţii în penitenţă şi fără să mai producă agitaţie, ziceau că fusese, în felul lui, un nom bun. Ce altceva se putea spune despre el? De vreme ce crezuse în Fraţii Arnold (din 1905) şi făcuse ceea ce credea că se cade; probabil că se ascunsese pe undeva prin lume ca să trăiască în anonimat.

       Aşa îşi spuneau unul altuia. Aşa au scris şi în Cartea nomului.

       Ceea ce credeau nomii în momentele acelea intime, înainte de a adormi... ei bine, asta-l privea pe fiecare. Era ceva intim.

       Oamenii se agitau încet în jurul trenului şi a ceea ce mai rămăsese din camion. O mulţime de alte vehicule plecară şi veniră, într-o viteză care părea foarte mare dacă era judecată după măsurile omeneşti. Deasupra multora dintre ele clipeau lumini albastre.

       Nomii învăţaseră să se teamă de lucrurile care aveau deasupra o lumină albastră intermitentă.

       Şi Land Rover-ul oamenilor de la Carieră era acolo. Unul dintre angajaţii Carierei gesticula, arătând spre camionul distrus şi ţipând la ceilalţi. Deschisese capota boţită de deasupra motorului şi arăta spre locul în care ar fi trebuit să fie bateria.

       Lângă calea ferată, vântul unduia iarba înaltă. Iar unele fire de iarbă înaltă se unduiau chiar şi fără pic de vânt.

       Dorcas avusese dreptate. Oamenii se întorceau întotdeauna acolo unde mai fuseseră o dată. Cariera le aparţinea. În faţa barăcilor erau acum parcate trei camioane, iar oamenii mişunau peste tot. Unii reparau garduri. Alţii descărcau cutii şi pachete din camioane. Unul era chiar în biroul managerului şi făcea ordine pe-acolo.

       Nomii se pitulară pe unde putură, ascultând înfricoşaţi sunetele de deasupra lor. Deşi erau tare mici, cei două mii de nomi nu prea mai aveau multe locuri în care să se ascundă.

       Ziua fu foarte lungă. În semiîntunericul de sub unele dintre barăci, în bezna din spatele lăzilor şi chiar într-unele dintre ele, chiar şi sub streşinile mici de sub acoperişurile subţiri, nomii se străduiau cât de bine puteau să treacă prin necaz

       Câţiva dintre ei scăpară prin întâmplări aproape miraculoase. Bătrânul Munby de la Confecţii şi cea mai mare parte a familiei sale rămăseseră aproape orbiţi de lumină când un om mutase cutia veche în spatele căreia se ascunseseră. Numai o goană scurtă spre adăpostul oferit de câteva cutii de tablă reuşise să-i salveze. Asta şi, bineînţeles, faptul că oamenii nu se uitau niciodată cu foarte mare atenţie la ceea ce fac.

       Totuşi, asta nu era cea mai rea parte.

       Cea mai rea parte era cu mult mai rea.

       Nomii stăteau în întunecimea zgomotoasă, fără a îndrăzni nici măcar să vorbească, şi simţeau cum lumea lor se descompune. Şi asta nu fiindcă oamenii îi urau pe nomi, ci, pur şi simplu, fiindcă nu-i observau.

       Electricitatea lui Dorcas, de pildă. Bătrânul petrecuse o mulţime de vreme răsucind bucăţi de cablu pentru a le uni şi a găsi o modalitate sigură de a fura electricitate din tabloul cu siguranţe. Un om le îndepărtase cablurile însă dintr-o singură mişcare şi, fără să se gândească, meşterise câteva minute cu o şurubelniţă şi apoi montase un alt tablou, care avea o încuietoare. Apoi reparase şi telefonul.

       Nomii Magazinului aveau nevoie de electricitate. Nu-şi puteau aminti vreun timp când să nu fi avut. Fusese un lucru natural, ca aerul. Iar acum lumea lor devenise una a beznei nesfârşite.

       Şi teroarea nu se oprea aici. Scândurile nefinisate ale duşumelei se clătinau deasupra lor, făcând să plouă cu praf şi cu aşchii. Tobe de metal bubuiau mai tare decât tunetul. Se mai auzea şi un ciocănit continuu, puternic. Oamenii se întorseseră şi păreau hotărâţi să rămână.

       Cu toate astea, oamenii plecară, într-un târziu. Când lumina zilei secă din cerul de iarnă, care arăta precum o tablă rece de oţel, câţiva oameni se urcară în vehiculele lor şi porniră în jos pe drumeag.

       Înainte de a pleca, făcură, totuşi, un lucru ciudat. Nomii trebuiră să se înghesuie unul într-altul, pentru a se feri, atunci când scândurile duşumelei din biroul managerului fură ridicate. O mână imensă coborî şi puse o tavă micuţă pe pământul bătătorit de sub duşumea. Apoi bezna coborî din nou, imediat ce scândurile fură puse la loc.

       Nomii se adunară nedumeriţi şi se întrebară ce motiv îi determina pe oameni, după o zi ca asta, să le dea de mâncare.

       Tava era plină cu făină. Nu era cine ştie ce în comparaţie cu mâncarea din Magazin, dar nomilor, care se simţiseră toată ziua mizerabil şi cărora le era foame, faina aceea le mirosea excelent.

       Doi copilaşi se târâră mai aproape. Era o mireasmă foarte ispititoare.

       Unul dintre ei luă un pumn plin cu faină.

       - Nu o mânca!

       Grimma îşi făcu loc printre nomii înghesuiţi.

       - Dar miroase atât de... murmură unul din nomi.

       - Ai mai mirosit ceva similar până acum? Întrebă ea. -Nu, nu prea, dar...

       - Deci habar nu ai dacă e bună de mâncat, nu? Uite ce e, eu mai ştiu câte ceva despre lucruri din astea... Acolo unde am locuit mai demult, în vizuină... acolo era un loc, lângă drum, unde oamenii se adunau ca să mănânce şi, uneori, găseam făină ca asta printre cutiile cu gunoi din spatele motelului. De pe vremea aceea ştiu că te omoară dacă o mănânci.

       Nomii se holbară la tava aparent inofensivă. Mâncare care te omoară? Nu avea nici un sens.

       - Mi-aduc aminte că, odată, am mâncat în Magazin nişte carne împuţită, spuse un nom mai bătrân. Tare ne-a mai durut burta... Încheie el, aruncându-i Grimmei o privire plină de speranţă.

       Ea clătină însă din cap.

       - Nu e cazul şi acum. Noi găseam şobolani morţi lângă o asemenea faină. Şi nu păreau să fi. murit într-un mod prea plăcut, adăugă ea, înfiorându-se din cauza amintirilor.

       -Oh!

       Nomii se mai uitară o dată la tavă. De deasupra lor se auzi un bocănit.

       În Carieră mai exista încă un om.

       Stătea pe vechiul scaun rotitor din biroul managerului şi citea un ziar.

       Printr-o gaură din duşumea, nomii îl priveau cu atenţie. Avea cizme imense, pantaloni cu falduri mari, o jachetă cât un munte, şi, foarte departe, se putea distinge reflexia luminii electrice pe chelia lui imensă.

       Trecu multă vreme până când omul lăsă ziarul şi se întinse spre birou. Nomii de gardă văzură abia atunci că pe masă odihnea un pachet cu sandvişuri, mai înalt decât oricare dintre ei, şi un termos care aburea când era deschis şi umplea încăperea cu miros de supă.

       Se grăbiră să-i raporteze toate astea Grimmei. Ea se postase lângă tavă, supraveghindu-i pe cei şase nomi mai în vârstă şi mai înţelepţi, care stăteau la rândul lor de pază, pentru a-i feri pe copii de otravă.

       - Omul de sus nu face nimic special, o informară nomii. Stă, pur şi simplu, acolo. L-am văzut privind pe fereastră o dată sau de două ori.

       - Înseamnă că o să stea aici toată noaptea, conchise Grimma. E de aşteptat ca oamenii să dorească să afle ce anume a provocat toate necazurile astea.

       - Ce ne facem?

       Grimma stătea ţinându-şi capul în palme.

       - Am putea merge în barăcile acelea dărăpănate din partea cealaltă a Carierei, spuse ea într-un târziu. Da, ne-am putea duce acolo.

       - Dorcas spune... Dorcas spunea că locurile acelea sunt tare primejdioase, rosti un nom, cu mare grijă. Din cauza gunoaielor şi a chestiilor de pe acolo. Zicea că e foarte periculos.

       - Mai periculos decât aici? Întrebă Grimma, regăsindu-şi o nuanţă din vechiul ei sarcasm.

       - Ai dreptate.

       - Nu vă supăraţi, coniţă...

       Era una dintre femeile mai tinere. Toate o divinizau pe Grimma datorită felului în care ţipa la bărbaţi şi citea mai bine decât oricine altcineva. Cea care i se adresase ţinea un bebeluş în braţe şi se tot scuza de fiecare dată când termina o frază.

       - Ce e, Sorrit? Întrebă Grimma.

       - Vă rog, coniţă, copiii sunt foarte înfometaţi, coniţă. Nu e nici zare de mâncare aici jos, înţelegeţi?

       Îi aruncă o privire rugătoare.

       Grimma clătină din cap. Proviziile sau, mai bine-zis, ceea ce mai rămăsese din ele se aflau sub alte barăci. Depozitul principal de cartofi fusese găsit de oameni şi probabil că de aceea puseseră otravă sub duşumele. Oricum, nu puteau aprinde nici focul şi nu aveau nici carne. Nimeni nu mai vânase de câteva zile, fiindcă se conformaseră cu toţii ordinelor lui Nisodemus, care spusese că Fraţii Arnold (din 1905) îi va milui.

       - Imediat ce se luminează, ar trebui ca toţi vânătorii de care ne putem dispensa să iasă afară, decretă Grimma.

       Se gândiră la asta. Răsăritul părea însă tare îndepărtat. Pentru un nom, noaptea durează cât trei zile pentru un om.

       - E multă zăpadă afară, spuse un nom. Asta înseamnă că avem apă.

       - Noi s-ar putea să ne descurcăm fără mâncare, dar copiii nu o să fie în stare, zise Grimma.

       - Şi nici bătrânii, se auzi o voce. La noapte, iarăşi o să dea îngheţul. Nu avem electricitate şi nici nu putem să aprindem un foc afară.

       Stăteau cu privirea pironită în pământ, fără vreo speranţă.

       Iar Grimma gândea: „Uite că nu se mai ceartă. Uite că nu se mai înghiontesc. Lucrurile sunt atât de grave, încât nu se mai ceartă şi nu se mai învinovăţesc unul pe altul."

       - În regulă, spuse ea. Şi ce credeţi că ar trebui să facem?

11.

I. Îl vom năpădi ieşind din pereţi.

II. Îl vom năpădi ieşind de sub duşumea.

III. Îşi va dori să nu ne fi văzut vreodată.

 (Din Cartea nomului, Oamenii, vers. I-III.)

       Omul îşi coborî ziarul şi ascultă.

       Din pereţi se auzeau foşgăieli. De sub duşumea se auzeau zgrepţănături. Ochii îi căzură pe masa din faţa lui.

       Câteva creaturi mici îi apucaseră pachetul cu sandvişuri şi-l cărau de-a lungul mesei. Clipi.

       Apoi urlă şi încercă să se ridice, şi abia când vru să păşească observă că picioarele sale erau legate foarte strâns de cele ale scaunului.

       Se prăbuşi înainte. O mulţime de creaturi minuscule, care se mişcau atât de repede, încât abia dacă le putea vedea, se năpustiră de sub masă şi înfăşurară un cablu electric vechi în jurul braţelor sale, care spânzurau în faţă. În câteva secunde, cablul era înnodat ciudat, dar foarte bine, şi fixat de mobilă.

       Îi văzură ochii imenşi cum se zbat. Deschise ochii şi mugi către ei clănţănind din dinţi ca nişte farfurii galbene.

       Cablul rezistă.

       Sandvişurile se dovediră a fi cu brânză şi pastrama, şi, când ajunseră deasupra termosului, constatară că e plin cu cafea.

       - Mâncare de Magazin, îşi spuseră nomii unii altora. Mâncare bună de Magazin, aşa cum aveam odată.

       Se revărsară în cameră din fiecare crăpătură şi gaură de şoarece. Pe masă era un foc electric şi stăteau solemni, pe rând, în faţa becului său strălucitor sau rătăceau pur şi simplu prin birou.

       - Am reuşit, se entuziasmară ei, exact ca în Călătoriile lui Gulilevier! Cu cât sunt mai mari, cu atât se lovesc mai rău când cad.

       Exista un curent de opinie care susţinea că ar fi trebuit să-l ucidă pe omul ai cărui ochi înnebuniţi îi urmăreau peste tot. Ideea asta le venise când descoperiseră cutia.

       Era pe unul dintre rafturi. Galbenă. Avea pe ea poza unui şobolan care părea tare nefericit. Cu litere mari şi roşii era scris cuvântul SCRAMOFF. Pe spatele cutiei... Fruntea Grimmei se încreţi în timp ce încerca să citească cuvintele mai mici de-acolo:

       - Zice aşa: „Muşcă o dată, dar nu se mai întorc niciodată", spuse ea. Şi, în aparenţă, conţine polidiclorometil-inlon-4, ce-o mai fi şi asta. „Elimină într-o clipită..." Grimma se opri.

       - Elimină ce? Întrebară nomii. Ce elimină? Grimma îşi coborî vocea:

       - „Elimină într-o clipită dăunătorii supărători din toată gospodăria", zise ea. E otravă. E chestia aia pe care au pus-o sub podea.

       Tăcerea care urmă cuvintelor Grimmei mustea de indignare. Nomii născuseră destul de mulţi copii în Carieră. Aveau păreri foarte stricte în privinţa otrăvii.

       - Ar trebui să-l silim pe omul ăsta s-o mănânce, spuse un nom, supărat. Să-i umplem gura cu poliputeteketlon de ăsta sau cum naiba i-o mai spune! Auzi, dăunătorii supărători.

       - Eu cred că ei îşi închipuie că suntem şobolani, zise Grimma.

       - Şi asta înseamnă că totul e în regulă? spuse cu sarcasm un alt nom. Şobolanii sunt de treabă. Nu am avut niciodată necazuri cu ei. Nu am simţit nevoia să le dăm hrană otrăvită.

       De fapt, nomii se înţelegeau destul de bine cu şobolanii de prin partea locului, asta poate şi pentru că şeful acestora din urmă era Bobo, care îi aparţinuse lui Angalo pe când trăiau în Magazin. Cele două specii se tratau reciproc cu prietenia distantă a unor creaturi care ar fi putut să se mănânce pe loc una pe alta, dar erau hotărâte să nu o facă.

       - Da, şobolanii ne-ar mulţumi dacă am scăpa de omul ăsta, continuă nomul.

       - Nu, se opuse Grimma. Nu cred că ar trebui să facem aşa ceva. Masklin a spus întotdeauna că sunt aproape la fel de inteligenţi ca noi. Nu poţi, pur şi simplu, să otrăveşti o creatură inteligentă.

       - Da, dar ei au încercat.

       - Ei nu sunt nomi. Nu ştiu să se comporte, preciza Grimma. În orice caz, gândeşte-te puţin. O să vină şi mai mulţi oameni aici mâine dimineaţă. Dacă găsesc un om mort, o să avem o puzderie de necazuri.

       Aici avea dreptate. Dar, oricum, se arătaseră unui om. Nici un nom nu-şi putea aminti ca un asemenea lucru să se mai fi întâmplat vreodată. Ei fuseseră nevoiţi să o facă, pentru că altfel ar fi murit de foame sau ar fi îngheţat, dar nimeni nu ştia unde se va termina această aventură. Cum se va termina era ceva mai simplu de prevăzut. Probabil avea să se termine foarte prost.

       - Du-te şi pune-o undeva unde să nu poate fi atinsă de şobolani! porunci Grimma.

       - Eu tot cred că ar fi trebuit să-l silim s-o guste, spuse, nomul încăpăţânat.

       - Nu. Ia-o mai repede de-aici! O să rămânem în încăperea asta tot restul nopţii şi-o să plecăm cu puţin înainte de-a se lumina.

       - Bine, în regulă, dacă spui tu. Sper doar că n-o să ne pară rău mai târziu, atâta tot.

       Nomii rostogoliră cutia mortală într-un ungher.

       Grimma se îndreptă spre locul în care zăcea omul. Acum era foarte bine legat şi nu-şi putea mişca nici măcar un deget. Arăta exact ca individul din desenul despre Gulilevier, sau cum i-o mai fi spunând, cu excepţia faptului că ei aveau ceea ce nomii din vechime nu auziseră niciodată, adică o mulţime de cabluri electrice. Erau cu mult mai rezistente decât frânghiile. Iar ei erau cu mult mai supăraţi. Gulilevier nu condusese un camion imens peste câmpurile celorlalţi şi nu folosise niciodată otravă pentru şobolani ca să-i omoare.

       Îi umblară prin buzunare şi clădiră un fel de căpiţă din lucrurile găsite acolo. Printre ele se afla şi un pătrat mare dintr-o cârpă albă, pe care un grup de nomi reuşiră să-l lege peste gura omului în momentul în care mugetele lui începură să calce pe toată lumea pe nervi.

       Acum stăteau în jurul lui, mâncând firimituri de sandvişuri şi privindu-i ochii.

       Oamenii nu-i pot înţelege pe nomi. Vocile lor sunt prea rapide şi prea înalte, precum chiţăitul unui liliac. Sau, oricum, ceva asemănător.

       - Eu zic că ar trebui să găsim ceva ascuţit şi să-l împungem, sugeră un nom. În toate părţile moi.

       - Şi mai sunt nişte chestii pe care le-am putea face, dacă am avea chibrituri, spuse o femeie, spre marea surpriză a Grimmei.

       - Şi cuiele ar putea fi folositoare, propuse un nom între două vârste.

       Omul mormăi, muşcând din căluş, şi trase puternic de legături.

       - Am putea să-i smulgem fiecare fir de păr, zise femeia, apărând pe neaşteptate în spatele lor. Şi apoi am putea...

       - De ce n-o faceţi atunci? Se întoarseră.

       - Poftim?

       - Faceţi toate astea, dacă le doriţi cu adevărat, spuse Grimma. Uite-l, stă chiar în faţa voastră. Faceţi ce vă place!

       - Cine, eu? (Femeia dădu înapoi.) Nu mă refeream... nu eu. Nu mă refeream la mine. Mă refeream... Ei bine, la noi. Nomenirea.

       -Păi, suntem aici, spuse Grimma. Nomenirea este formată din nomi. Şi, totuşi, nu e frumos să-i chinuieşti pe prizonieri. Am citit asta într-o carte. Se numeşte Convenţia de la Geneva. Când ai fiinţe la dispoziţia ta, nu trebuie să le chinuieşti.

       - Cu toate astea, mie mi se pare un moment ideal, zise un nom. Să-i loveşti atunci când nu pot da şi ei, la asta mă refer. În orice caz, susţii asemenea lucruri, de parcă oamenii ar fi nişte fiinţe inteligente, încheie nomul, îndepărtându-se.

       - E ciudat. Când le vezi feţele de foarte aproape, remarcă femeia, înclinându-şi capul, seamănă foarte tare cu noi. Numai că sunt mai mari.

       Unul dintre nomi privi în ochii înfricoşaţi ai omului.

       - Uite, are un nas păros, constată el. Şi urechile au păr.

       - Ce greţos! făcu femeia.

       - Aproape că-mi pare rău pentru ei fiindcă au nasul atât de mare.

       Grimma privi şi ea în ochii omului. „Stau şi eu şi mă întreb. Sunt mai mari decât noi, deci probabil că în capul lor e loc pentru o cantitate substanţială de creier. Şi au şi ochii ăştia imenşi. Cu siguranţă că trebuie să ne fi văzut măcar o dată. Masklin spune că suntem aici de mii de ani. În toată perioada asta, oamenii trebuie să ne fi văzut. Trebuie să fi ştiut că suntem nişte fiinţe inteligente. Dar în mintea lor ne-au transformat în zâne. Poate că nu au vrut să împartă cu noi lumea lor."

       Era evident că omul se uita la ea.

       „Dar ar fi putut să o împartă. Ei trăiesc într-o lume mare şi înceată, în timp ce noi existăm într-una mică şi rapidă, şi nu ne putem înţelege unii cu alţii. Nici măcar nu ne pot vedea decât dacă stăm nemişcaţi, aşa cum stau eu acum. Ne mişcăm prea repede pentru ei. De aceea, ei nu cred că existăm cu adevărat." Îl privi din nou în ochii aceea mari şi înfricoşaţi.

       „Nu am încercat niciodată cu adevărat să - cum era cuvântul ăla? - comunicăm cu ei până acum. Nu ca şi când ar fi fost nişte fiinţe cu adevărat inteligente, care gândesc cu gânduri adevărate. Cum le putem spune că existăm cu adevărat şi că suntem cu adevărat aici?

       Dar poate că atunci când zaci întins pe podea, legat de nişte creaturi mai mici, pe care abia dacă le poţi vedea şi-n care nu prea crezi, nu e momentul cel mai potrivit pentru a începe o comunicare. Poate că ar trebui să încercăm altă dată. Fără semne, tară strigăte, doar să încercăm să-i facem să ne înţeleagă.

       N-ar fi extraordinar dacă am reuşi? Ei ar putea să facă pentru noi toate treburile încete şi grele, iar noi am putea face pentru ei lucruri mici şi rapide. Fineţuri pe care degetele acelea mari nu le pot face... Dar nu să le vopsim florile sau să le lustruim pantofii..."

       - Grimma! Trebuie să vezi asta, auzi o voce din spatele ei.

       Nomii erau adunaţi în jurul unei fâşii albe de pe podea.

       A, da. Omul se uita într-o bucată de aceea mare de hârtie...

       Nomii întinseseră ziarul pe podea. Arăta destul de asemănător cu primul pe care-l văzuseră, cu excepţia faptului că acesta se chema CITIŢI ÎN EXCLUSIVITATE IN BLACK-BURRY EVENING POST & GAZETTE. Erau mai multe scrisuri din acelea masive, unele dintre litere fiind aproape la fel de mari precum capul unui nom.

       Grimma clătină din cap în timp ce încerca să priceapă ceea ce citea. Putea să înţeleagă destul de bine ceea ce era scris în cărţi, dar ajunsese să considere că ziarele foloseau o altă limbă. O limbă plină de DOVEZI şi ŞOCANT, şi poze ceţoase de oameni zâmbitori, care dădeau mâna cu alţi oameni (TABLERS DONEAZĂ 455 DE LIRE PENTRU SPITALUL MUNICIPAL). Nu era greu să pricepi ce însemna fiecare cuvânt luat în parte, dar când erau puse unul lângă altul, ele fie că nu însemnau nimic, fie însemnau ceva greu de crezut (SCANDALUL TAXELOR ASUPRA CENTRULUI CIVIC).

       - Nu, nu acolo citim. Ci pagina asta de-aici. Uite, unele dintre cuvinte sunt aceleaşi ca şi data trecută. Sunt despre Nepot, 39.

       Grimma alergă în lungul unui articol în care se povestea despre cineva care zădărnicise planul altcuiva de a face ceva.

       Când ajunse printre ceilalţi, văzu, într-adevăr, o poză neclară a lui Nepot, 39, sub cuvintele: IMPAS ÎN CER PENTRU TV.

       Îngenunche şi examina cu atenţie cuvintele mici de mai jos.

       - Citeşte cu voce tare! strigară nomii.

       - „Richard Arnold, preşedintele Arnco International Grup, originar din Blackburry, a declarat astăzi în Florida că oamenii de ştiinţă încă mai încearcă să rec... recapete controlul asupra Arnsat 1, costisitorul sat... telit de cornu... comunicaţii."

Nomii priviră unii spre alţii.

       - Costisitor? Întrebară nomii. Probabil, e o greşeală şi au vrut să scrie că e făcut din cositor.

       - „Aşteptările erau foarte mari după lansarea re... reuşită de ieri, din Florida", urmă Grimma, nesigură, „şi se credea că primele teste de tr-tr-transmisie vor avea loc astăzi. Deocamdată însă, satelitul transmite un flux de... sem... semnale ciudate. Seamănă cu un soi de cod, a declarat Arnold, 39."

       Se auzi un murmur de apreciere din partea nomilor.

       - „E ca şi cum ar avea o minte proprie", citi Grimma mai departe.

       În continuare, erau alte câteva paragrafe despre „probleme orbitale", ce-or mai fi şi alea, şi de aceea Grimma nu se grăbi să le citească.

       Ea îşi amintea însă, de felul în care îi vorbise Masklin despre stele şi despre motivul care le împiedica să cadă pe Pământ. Şi apoi mai era şi Obiectul. Îl luase cu el. Iar Obiectul putea vorbi cu electricitatea, nu-i aşa? Putea asculta cum şopteşte electricitatea prin fire şi cum zbârnâie chestia aia care zboară prin aer şi căreia Dorcas îi spunea radio. Dacă există ceva care să poată transmite semnale ciudate, atunci Obiectul era cu siguranţă prima cauză la care ea una s-ar fi gândit. Şi îi mai spusese Masklin ceva: că s-ar putea să fie nevoiţi să călătorească mai mult decât au facut-o în timpul Marii Şofereli.

       -Trăiesc, spuse Grimma ca pentru ea. Masklin şi Angalo, şi Gurder. Au ajuns în locul ăla, Florida, şi trăiesc!

       Şi-l amintea pe Masklin încercând să-i vorbească despre cer şi despre Obiect, despre locul de unde veniseră nomii pe Pământ, şi îşi dădea seama că ea nu înţelesese cu adevărat niciodată toate astea, nu mai mult decât înţelesese el ceea ce dorise ea să-i spună atunci când îi vorbise despre broscuţe.

       - Trăiesc, repetă ea. Sunt sigură de asta. Nu ştiu exact cum sau unde, dar au un soi de plan şi sunt în viaţă.

       Nomii schimbară priviri semnificative între ei, iar semnificaţia pe care o puneau în priviri era: „Uite, încearcă să se iluzioneze, dar cine are atâta curaj încât să-i spună că se înşeală?"

       Bunica Morkie o bătu uşor pe umăr.

       - Da, da... oftă ea. Trăiesc! Bine că au avut o pansare reuşită. Sunt sigură că în drumul ăsta lung s-au rănit şi ei pe ici-pe colo. Dar, dacă aş fi în locul tău, fetiţa mea, m-aş duce un pic la culcare.

       Grimma visa.

       Era un vis confuz. De fapt, visele sunt întotdeauna confuze. Nu vin aranjate precum filmele. Visa sunete puternice şi lumini strălucitoare. Şi ochi.

       Ochi mici şi galbeni. Şi pe Masklin stând pe o creangă, uitându-se printre frunze şi privind în jos la nişte ochi mici şi galbeni.

       „Văd ceea ce face el acum." gândi ea. „E în viaţă. Nu m-am îndoit de asta nici o clipă, bineînţeles. Numai că spaţiul cosmic pare mai plin de frunze decât mă aşteptam. Sau poate că nimic din toate astea nu există cu adevărat şi eu nu fac decât să visez."

       Apoi, cineva o trezi.

       Nu e prea înţelept să speculezi pe marginea semnificaţiei viselor. Aşa că se abţinu.

       Afară, în noapte, ningea din nou şi bătea un vânt îngheţat.

       Câţiva nomi se aventurară până la barăcile părăsite şi se întoarseră cu câteva legume pe care oamenii le trecuseră cu vederea, dar „recolta" aceea era demnă de milă. Omul legat adormi după un timp şi începu să sforăie, scoţând un zgomot care semăna cu acela pe care îl face un ferăstrău subţire în timp ce taie un buştean gros.

       - Mâine dimineaţă, alţi oameni o să vină după el, îi preveni Grimma pe ceilalţi. Ar fi trebuit să plecăm de-aici până atunci. Poate că ar trebui...

       Se opri. Ascultară cu toţii. Ceva se mişca pe sub podele.

       - Mai e cineva acolo jos? Întrebă şoptit Grimma. Nomii din apropierea ei clătinară din cap. Nimeni nu ar fi stat în spaţiul îngheţat de sub podele când ar fi putut ieşi la suprafaţă, să se bucure de căldura şi de lumina din birou.

       ' - Nici vreun şobolan nu se poate să fie, spuse Grimma.

       Apoi se auzi o chemare. Nici cu voce tare, dar nici prea slabă, ca şi cum cel de jos ar fi dorit să se facă remarcat rămânând pe cât se poate de tăcut.

       Până la urmă, vocea se dovedi a fi a lui Sacco.

       Îl traseră deasupra scândurilor podelei prin locul pe unde puseseră oamenii otrava pentru şobolani. Era plin de noroi şi tremura de epuizare.

       - Nu găseam pe nimeni! strigă el. Am căutat peste tot şi nu am găsit pe nimeni, şi apoi am văzut camioanele de-aici şi luminile aprinse, aşa că am presupus că oamenii sunt încă în birou, dar eu tot am venit şi v-am auzit vocile, şi acum e musai să veniţi voi cu mine, fiindcă trebuie să-l ajutăm pe Dorcas!

       - Trăieşte? Întrebă Grimma.

       - Aşa s-ar zice, fiindcă, altfel, se poate spune că înjură al naibii de bine pentru un mort, zise Sacco, prăbuşindu-se pe podea.

       - Am crezut că aţi mu... Începu Grimma.

       - N-avem nici unul nimic! Cu excepţia lui Dorcas. El s-a lovit când a coborât din camion. Haideţi, vă rooog!

       - Tu nu eşti în stare să mai mergi nicăieri, zise Grimma, ridicându-se în picioare. Spune-ne doar unde se află!

       - L-am cărat în braţe până la jumătatea drumului, dar am obosit, aşa că l-am lăsat acolo şi eu am venit după ajutoare, adăugă Sacco dintr-o suflare. Sunt în şanţ, sub un tufiş...

       Ochii îi căzură asupra omului care sforăia zgomotos.

       - Aţi capturat un om! exclamă el, în timp ce se prăbuşea într-o parte. Eu trebuie să mă odihnesc. Sunt atât de obosit! Obosit... repetă el neclar.

       Apoi căzu cu capul înainte.

       Grimma îl prinse şi îl aşeză pe podea cât putu de grijuliu.

       - Puneţi-l undeva la căldură şi vedeţi dacă a mai rămas ceva de mâncare, spuse ea, adresându-se nimănui şi tuturor deodată. Şi mai am nevoie de câţiva dintre voi să mă ajute să-i găsim pe ceilalţi. Haideţi, asta nu-i o noapte pe care să o înfrunţi afară!

       Expresia care se întipări pe feţele multora arăta că împărtăşesc întru totul acel punct de vedere, dar că nomii care nu ar trebui să fie afară sunt chiar ei înşişi.

       - Ninge cam tare, spuse nesigur un nom. Nu o să-i găsim niciodată în zăpadă pe întunericul ăsta.

       Grimma îl sfredeli cu privirea.

       - S-ar putea să nu-i găsim, ripostă ea tăios. S-ar putea să-i găsim, în pofida întunericului şi a zăpezii. Ştim însă cu siguranţă că nu o să-i găsim dacă stăm aici unde e lumină şi căldură.

       Câţiva nomi făcură un pas în faţă.

       Grimma îi recunoscu pe părinţii lui Nooty, dar şi pe cei ai altor tineri care se aflau afară. Apoi se auzi un zvon de îmbulzeală venind de sub masă, acolo unde nomii mai bătrâni se înghesuiseră ca să-şi ţină de cald şi să mai bârfească.

       -Vin şi io! spuse bunica Morkie. O înghiţitură de aer curat o să-mi facă bine. Ce vă holbaţi la mine?

       - Cred că ar trebui să rămâi înăuntru, bunico, insistă Grimma cu blândeţe.

       -Ia nu lua tonul ăsta de „înţelegere faţă de moşnegi" când vorbeşti cu mine, fetiţo! spuse bunica, îmboldind-o cu bastonul. Eu cutreieram nămeţii cu mult înainte ca ai tăi să fi ştiut cum se fac copiii! Se întoarse spre ceilalţi nomi şi vorbi cu glas liniştit: Nu e mare lucru, dacă ai grijă cum calci şi strigi mereu, aşa încât fiecare să ştie unde se află fiecare dintre tovarăşii săi. Eu am mers să-l căutăm pe unchiul Joe înainte de a fi împlinit un an, spuse ea cu mândrie. Era o zăpadă îngrozitoare. A început să ningă pe neaşteptate, în timp ce bărbaţii erau plecaţi la vânătoare. Şi aproape că l-am găsit întreg pe unchiul Joe.

       - Bine, bine, în regulă, bunico! spuse Grimma cu repeziciune, privind îngrijorată spre ceilalţi. Hai, cine vine cu noi?

       Până la urmă se aleseră cincisprezece nomi, unii dintre ei alăturându-se grupului mai mult de ruşine.

       În lumina galbenă care se scurgea pe pereţii barăcii, fulgii de zăpadă păreau tare frumoşi. Când ajungeau în apropierea pământului, deveneau însă destul de neplăcuţi.

       Nomii din Magazin urau cu tot sufletul lor zăpada din Exterior.

       Existase, desigur, zăpadă şi în Magazin; era împrăştiată peste mărfuri atunci când se apropia Luna Cadourilor. Dar nu era rece. Iar fulgii erau nişte chestii mari şi plăcute, care se atârnau de tavan, folosindu-se bucăţi de aţă. Fulgi cumsecade. Nu chestii oribile care arătau bine atât timp cât erau în aer, dar care deveneau ude şi reci când li se permitea să se aşeze pe podea.

       Zăpada le ajungea deja până la genunchi.

       - Nu trebuie decât să ridicaţi piciorul până sus şi apoi să-l afundaţi cu putere. Nu e mare scofală, le explica bunica Morkie celorlalţi.

       Fereastra barăcii lumina întreaga Carieră, dar drumeagul părea un tunel întunecat, care ducea direct în noapte.

       - Împrăştiaţi-vă! porunci Grimma. Dar nu vă depărtaţi unul de altul!

       - Ne împrăştiem, dar nu ne depărtăm, bombăniră nomii. Un nom bătrân ridică o mână şi întrebă politicos:

       - Noaptea nu sunt sticleţi, aşa-i?

       - Fireşte că nu! răspunse Grimma.

       - Cum să fie sticleţi noaptea, prostule? o aprobă şi bunica Morkie

       Nomii părură uşuraţi.

       - Sticleţi nu sunt! Dar sunt vulpi, adăugă bătrâna, foarte mulţumită de cunoştinţele ei. Vulpi mari. Care sunt tare flămânde în anotimpul rece. Şi s-ar mai putea să fie şi burniţe, mai adăugă ea, scărpinându-şi bărbia. Diavoli împieliţaţi, bufniţele alea! Nu le auzi decât atunci când au ajuns deasupra ta. (Bunica Morkie bătu în zid cu bastonul.) Hai, fiţi vigilenţi şi să pornim cu dreptul. Asta dacă nu cumva sunteţi precum unchiul meu Joe, căruia o vulpe i-a mâncat piciorul drept şi de aceea a avut nevoie de unui de lemn. El păşea întâi cu stângul.

       Încurajările de acest fel ale bunicii Morkie aveau întotdeauna efect. Îi stimula pe ceilalţi.

       Câteodată, orice era mai bun decât o încurajare.

       Fulgii păreau o glazură aşezată peste ierburile moarte şi peste tufişurile desfrunzite de pe marginile drumului. Nomii împungeau cu bastoanele smocurile de iarbă şi priveau cu atenţie toate gropile din şanţ, în timp ce fulgii continuau să cadă într-o linişte moale, ce părea însă gata-gata să se spargă în orice clipă. Sticleţii, bufniţele şi celelalte terori ale Exteriorului păreau că se ascund în fiecare umbră.

       Într-un târziu, lumina rămase mult în urmă şi ajunseră să se deplaseze bazându-se pe strălucirea zăpezii. Din când în când, câte unul dintre ei striga ceva şi toţi se opreau să asculte.

       Era foarte frig.

       Bunica Morkie se opri deodată.

       - Vulpe! anunţă ea cu seninătate. Îi simt mirosul. Nu pot să confund mirosul unei vulpi. Sunt sigură!

       Se adunară unul lângă altul şi începură să scruteze întunericul.

       - Totuşi, s-ar putea să nu mai fie prin preajmă, spuse bunica. Mirosul rămâne în aer destul de multă vreme.

       Se mai relaxară puţin.

       - Zău aşa, bunico! se plânse Grimma.

       -Eu încercam doar să fiu de ajutor, pufni bunica Morkie. Dacă nu aveţi nevoie de mine, puteaţi să spuneţi de la început.

       - Nu procedăm corect, zise, deodată, Grimma. Noi îl căutăm pe Dorcas, nu-i aşa? El n-ar sta niciodată pur şi simplu în aer liber! Ştie şi despre vulpi. Sunt sigură că şi-a luat băieţii şi a găsit un adăpost pe undeva, cât mai sigur cu putinţă.

       Tatăl lui Nooty păşi spre Grimma.

       - Dacă ne uităm cu atenţie la felul în care cad fulgii de zăpadă, spuse el, şovăilenic, putem observa că aerul condiţionat suflă din direcţia asta, preciza el, arătând cu degetul. Deci adună mai multă zăpadă pe partea asta decât pe cealaltă. Iar ei vor dori să se ţină la adăpost de zăpadă şi de aerul condiţionat, nu-i aşa?

       - Când e în Exterior, se cheamă Vânt, spuse Grimma cu blândeţe. Dar ai dreptate! Asta înseamnă... (Grimma făcu o pauză, privind malurile şanţului.) Asta înseamnă că se află pe partea cealaltă. Haideţi!

       Se târâră cu greutate în sus, străbătând pâlcuri de frunze moarte şi de vreascuri umede până ajunseră pe marginea câmpului de lângă drum.

       Era dezolant. Doar câteva smocuri de iarbă uscată străpungeau întinderea nesfârşită de zăpadă. Câţiva nomi se văitară.

       „Întinderea îi sperie" îşi zise Grimma. „S-au obişnuit cu Cariera şi cu dâmburile de deasupra ei, chiar şi cu drumul, pentru că o mare parte din el este mărginit de maluri înalte, şi îşi pot imagina că au ziduri împrejur. Pur şi simplu, aici e prea mult spaţiu pentru ei!"

       - Nu vă depărtaţi de şanţ, strigă ea, încercând să pară mai veselă decât era de fapt. Nu prea e zăpadă pe-aici.

       „Oh, Fraţii Arnold(din 1905)," gândi Grimma. „Dorcas nu crede în tine şi nici eu nu cred, dar, dacă ai putea să exişti totuşi doar în scurtul răgaz cât să ne călăuzeşti paşii către ei, am fi cu toţii foarte recunoscători. Şi dacă ai reuşi să opreşti şi ninsoarea şi să te asiguri că ajungem teferi înapoi la Carieră, uite, şi asta ar fi de mare ajutor.

       Ce nebunie! Masklin a spus dintotdeauna că, dacă există cu adevărat, Fraţii Arnold (din 1905) e mai degrabă în capetele noastre şi ne ajută să gândim singuri."

       Deodată îşi dădu seama că se uită la un troian.

       „Oare de ce-o fi gaura aia în zăpadă?" se întrebă ea în gând.

12.

IV. Nu mai avem unde să ne ascundem şi trebuie să plecăm.

(Din Cartea nomului, Fuga, cap. 3, vers. IV.)

       - M-am gândit că e o vizuină de iepure, spuse ea. Dorcas o bătu uşor pe mână.

       - Bravo! rosti el cu glasul stins.

       - Am stat o vreme pe drumeag după ce a plecat Sacco, zise Nooty, însă se făcea foarte, foarte frig, iar Dorcas ne-a cerut să-l ducem de cealaltă parte a şanţului şi, ei bine, eu m-am gândit că uneori pe câmpul ăsta se pot vedea iepuri, dar el a spus să găsim o vizuină. Şi am găsit. Credeam că o să stăm aici toată noaptea.

       - Au! suspină Dorcas.

       - Ia nu mai face atâta scandal, că nu te-a durut deloc, zise bunica Morkie cu veselie în glas, examinându-i piciorul. Nu e nimic rupt, dar ai o julitură tare urâtă.

       Nomii din Magazin priviră vizuina cu interes şi cu o nedisimulată aprobare. Era strâmtă, şi asta le plăcea.

       - Şi strămoşii voştri au trăit în asemenea vizuini probabil, spuse Grimma. Dar cu rafturi şi alte chestii din alea, fireşte.

       - Foarte drăguţ, aprecie un nom. Primitor. E aproape ca şi cum am fi sub o podea.

       - Totuşi, miroase cam urât, adăugă un altul.

       - E de la iepuri, zise Dorcas, arătând spre fundul vizuinii. I-am auzit mişcându-se pe-acolo, dar se ţin departe de noi. Nooty crede că a simţit şi o vulpe adulmecând pe-aici acum câtăva vreme.

       - Ar fi mai bine să te luăm de-aici cât mai curând posibil, spuse Grimma. Nu cred că există vreo vulpe care să poată reprezenta vreo ameninţare pentru grupul nostru. Se ştie că toate cele de pe-aici ne cunosc foarte bine. Au învăţat deja că, dacă mănâncă un nom, o să moară şi ele foarte curând

       Nomii tropăiră uşor. Era adevărat, bineînţeles. Se gândeau însă că nomul care va fi fost mâncat ar fi regretat întâlnirea aceea cu mult mai mult decât vulpea. Faptul că vulpii i s-ar fi făcut zile grele după aceea n-ar fi fost cine ştie ce consolare pentru el.

       În plus, erau înfriguraţi, erau uzi iar vizuina, care nu ar fi reprezentat cine ştie ce propunere seducătoare dacă ar fi fost făcută în Carieră, părea, deodată, cu mult mai atrăgătoare decât noaptea cumplită de-afară. Trecuseră pe lângă cel puţin zece vizuini, strigând înspre întunericul din ele, până să audă vocea lui Nooty, care le răspunsese.

       - Nu cred că trebuie să ne facem prea multe griji, spuse Grimma. Vulpile învaţă foarte repede. Nu-i aşa, bunico?

       - Ce? Întrebă bunica Morkie.

       - Le spuneam tuturor că vulpile învaţă repede, zise Grimma, disperată.

       - A, da! Ai dreptate, aprobă bunica. Se abat foarte mult de la teritoriul lor dacă simt ceva bun de mâncare. Vorbesc despre vulpile obişnuite. Şi fac acest lucru mai ales pe vreme rece.

       - Nu la asta mă refeream! De ce trebuie să procedezi în aşa fel, încât toate lucrurile să pară atât de rele?

       -  Sunt absolut sigură că nu asta am zis, spuse bunica Morkie şi pufni.

       - Trebuie să ne întoarcem, zise Dorcas cu fermitate. Zăpada asta n-o să dispară pur şi simplu! Iar eu pot să merg destul de bine, dacă am de cine să mă ţin.

       - Putem să-ţi facem o targa, propuse Grimma. Deşi e tare lungă calea până în Carieră.

       - Am văzut câţiva oameni urcând pe drumeag, spuse Nooty. Dar a trebuit să ne întoarcem până la tunelul şobolanilor de câmp şi asta a fost greu, pentru că nu am reuşit să găsim urme îndeajuns de clare. Apoi am încercat s-o tăiem peste câmp, dar asta s-a dovedit, până la urmă, a fi o greşeală. Pentru că brazdele erau toate inundate. Şi nu aveam nimic de mâncare, mai adăugă ea.

       - Da, nici dacă ajungem sus nu trebuie să vă aşteptaţi la cine ştie ce, îi consolă        Grimma. Oamenii ne-au luat majoritatea proviziilor. Ei cred că suntem şobolani.

       - Asta nu-i chiar aşa de rău, spuse Dorcas. În Magazin, obişnuiam chiar să-i încurajăm să creadă că suntem şobolani. Acolo, ei puneau capcane. Noi vânam şobolani în subsol şi-i vâram în capcanele lor. Făceam şi eu aşa ceva pe când eram mai tânăr.

       - Acum folosesc hrană otrăvită, se plânse Grimma.

       - Ceea ce nu-i prea bine.

       - Să mergem. Hai să te ducem înapoi!

       Încă mai cădea zăpadă din cer, dar într-un stil lejer, de parcă ultimii fulgi din stoc erau vânduţi la jumătate de preţ. La est, se vedea o linie de lumină roşie - nu răsăritul, ci doar promisiunea răsăritului. Nu era prea încurajatoare. Când soarele avea să răsară, avea să se pomenească închis într-o cuşcă de nori.

       Rupseră câteva bucăţele dintr-o buruiană ceva mai tare şi-i făcură lui Dorcas un fel de scaun, pe care-l puteau căra patru nomi. Avusese dreptate cu privire la adăpostul pe care îl oferea şanţul. Zăpada nu era chiar atât de adâncă acolo, dar lucrul acesta era compensat de un strat cleios de frunze moarte, beţigaşe şi pietriş. Înaintau destul de greu.

       Grimma gândi că trebuie să fi fost minunat să fii om în timp ce spini de lungimea mâinii ei îi sfâşiau rochia. „Masklin avea dreptate, asta chiar că era lumea lor. Are dimensiunile potrivite pentru ei. Pot să se ducă oriunde şi să facă orice. Noi doar ne amăgim că facem lucruri pentru noi înşine când, de fapt, nu facem decât să trăim în colţuri obscure ale lumii lor, sub podelele lor, furându-le diferite lucruri."

       Ceilalţi nomi se târau cum puteau într-o tăcere apăsătoare. Singurul lucru care se auzea, în afară de foşnetul picioarelor care călcau pe zăpadă şi pe frunze, era clefaitul bunicii Morkie. Găsise câteva afine uscate într-un tufiş şi acum molfăia una de zor, cu faţa luminată de încântare. Le dăduse şi celorlalţi, dar fusese refuzată, deoarece afinele păruseră amare şi neplăcute la gust.

       - Probabil că eu m-am obişnuit de mică cu gustul ăsta, mormăi ea, privind spre Grimma.

       „E un gust cu care o să fim nevoiţi să ne obişnuim cu toţii", gândi Grimma, ignorând privirile jignite pe care i le arunca bunica.

       „Singura noastră speranţă este să ne despărţim şi să părăsim Cariera în grupuri mici imediat ce vom ajunge acolo. Să mergem să trăim pe câmpuri, înapoi la traiul în vizuini de iepure, unde va trebui să mâncăm orice putem găsi. O dată ce vor fi murit cei mai bătrâni, unele grupuri vor avea şanse să iasă din iarnă.

       Asta o să însemne la revedere electricitate, la revedere citit, la revedere banane. Dar eu o să rămân în Carieră până când se întoarce Masklin."

       - Capul sus, fetiţo! spuse bunica Morkie, încercând să fie prietenoasă. Ce eşti aşa înnegurată? Trebuie să fim veseli, fiindcă s-ar putea să nu mai prindem ziua de mâine! Eu aşa am zis întotdeauna.

       Până şi bunica se simţi şocată când Grimma îi întoarse o faţă din care se scursese tot sângele. Gura fetei se deschise şi se închise de câteva ori, fără vorbe.

       Apoi se aplecă înainte, foarte uşor, căzu în genunchi şi începu să plângă. Era cel mai şocant sunet pe care-l auziseră vreodată. Grimma urla, se plângea, se răstea şi dădea ordine. Plânsul ei era urât, de parcă lumea întreagă se întorsese cu susul în jos.

       - Eu doar am încercat să o îmbărbătez oleacă, mormăi bunica Morkie.

       Jenaţi, nomii o înconjurară încet. Nimeni nu îndrăznea să se apropie prea tare de Grimma. Simţeau că se putea întâmpla orice. Dacă ai fi încercat să o baţi uşor pe umăr şi să-i spui „linişteşte-te", s-ar fi putut întâmpla orice. Ar fi putut să-ţi smulgă mâna dintr-o singură muşcătură, sau ceva asemănător.

       Dorcas privi pe rând spre nomii care-l înconjurau, oftă şi se lăsă să cadă uşor din scaunul său. Şchiopată până la Grimma, ţinându-se de un spin pe care-l transformase în baston.

       - Ne-ai găsit, şi acum ne întoarcem la Carieră. Totul e în regulă, spuse el încetişor.

       - Ba nu! Fiindcă de-acolo trebuie să plecăm cu toţii! hohoti ea. Era mai bine să fi rămas în gaura aia! Totul se duce de râpă.

       - Ei, eu aş zice mai degrabă... Începu Dorcas.

       - Nu mai avem mâncare, nu-i putem opri pe oameni, iar în Carieră suntem ca într-o capcană. Am încercat să-i ţin pe toţi la un loc şi acum totul se duce de râpă.

       - Ar fi trebuit să ne fi dus la hambarul ăla chiar de la început, spuse Nooty.

       - Tu încă mai poţi să o faci, zise Grimma. Toţi cei mai tineri se mai pot salva.        Trebuie doar să se îndepărteze cât mai mult posibil de locul ăsta.

       - Dar copiii nu vor putea să meargă, iar bătrânii nu vor fi în stare să înfrunte zăpada, replică Dorcas. Ştii foarte bine asta. Numai că acum eşti disperată.

       - Am încercat tot ce se putea. Şi am mers din rău în mai rău. Am crezut că viaţa în Exterior va fi minunată. Şi acum tot planul ăsta se prăbuşeşte.

       Dorcas o privi lung, fără expresie.

       - Am putea foarte bine să renunţăm chiar acum, zise ea. Am putea să renunţăm şi să murim chiar aici.   ,

       Se lăsă o tăcere înfricoşată. Dorcas avu curajul să o spargă.

       - Ăăă... ăăă. Eşti sigură? Eşti cu adevărat sigură? Tonul vocii lui o făcu pe Grimma să privească în sus. Toţi nomii se holbau la ea.

       Şi mai era şi o vulpe care se holba în jos, la ei toţi.

       Fu unul din acele momente în care însuşi Timpul încremeneşte. Grimma vedea strălucirea galben-verzuie din ochii vulpii şi aburul stârnit de răsuflarea ei. Limba îi atârna afară.

       Vulpea părea şi ea surprinsă.

       Era nouă prin partea locului şi nu mai văzuse nomi nici o-dată, În mintea ei - nu foarte complicată - încerca să înţeleagă cum se face că forma nomilor - două braţe, două picioare şi un cap deasupra lor-, asociată de ea cu oamenii, pe care învăţase să-i evite, era însoţită acum de o mărime pe care vulpea era obişnuită să o considere ca fiind foarte nimerită pentru o îmbucătură bună.

       De frică, nomii parcă prinseseră rădăcini. Nu avea nici un sens să fugi. Vulpea avea de două ori mai multe picioare ca să alerge după tine. Oricum urma să mori, cel puţin urma să mori, pur şi simplu, fără să ai şi răsuflarea tăiată.

       Se auzi un urlet.

       Spre stupefacţia nomilor, venise de la Grimma.

       Fata smulse bastonul bunicii Morkie, se repezi înainte şi plesni vulpea peste nas înainte ca animalul să poată face vreo mişcare. Vulpea schelălăi şi clipi nedumerită.

       - Marş! strigă ea. Cum îndrăzneşti să vii aici?

       O lovi din nou. Vulpea îşi trase capul înapoi, dar Grimma făcu încă un pas în faţă şi-i aplică un dos de palmă peste o nară.

       Vulpea se răzgândi. Ştia sigur că undeva mai jos, în şanţ, adulmecase câţiva iepuri. Iepurii nu ripostau niciodată. Era mult mai simplu să mănânci iepuri.

       Mai schelălăi o dată, neputându-şi lua ochii de la Grimma, şi apoi dispăru în întuneric.

       Nomii răsuflară uşuraţi.

       - Ei? Întrebă Dorcas.

       - Îmi pare rău, dar nu pot suporta vulpile, îi lămuri Grimma. Iar Masklin mi-a spus că trebuie să le învăţăm cine e stăpân aici.

       - Nu te mai contrazic, zise Dorcas.

       Grimma privi distrată bastonul.

       - Unde rămăsesem înainte de asta?

       - Ziceai că am putea foarte bine să renunţăm şi să murim aici pe loc, îi aminti bunica Morkie.

       Grimma se holbă la ea.

       - Nu, nu asta spuneam. Doar că mă simţeam niţel obosită. Haideţi! O să ne găsim moartea dacă mai stăm mult pe-aici.

       - Sau viceversa, ea o să ne găsească pe noi, preciza Nooty, privind în bezna bântuită de vulpi.

       - Asta e o glumă proastă, şuieră Grimma, pornind hotărâtă.

       - N-am vrut să sune aşa, răspunse Nooty, tremurând.

       Deasupra lor, neobservată de nomi, o stea straniu de strălucitoare zigzaga pe cer. Era mică, sau poate era foarte mare, dar era foarte departe. Dacă te uitai la ea îndeajuns de mult, aproape că ţi se părea că are formă de disc. Din cauza ei, pe tot cuprinsul globului, o mulţime de mesaje străbăteau aerul.

       Părea să fie în căutarea a ceva foarte important.

       Ajunseră în Carieră la revărsatul zorilor. Un alt grup de nomi era pregătit să plece în căutarea lor. Recunoşteau că le lipsea entuziasmul, dar erau hotărâţi să încerce.

       Bucuria care se stârni când nomii îşi dăduseră seama că toată lumea se întorsese teafără aproape că o făcu pe Grimma să uite că se întorseseră sănătoşi într-un loc care era foarte nesigur. Citise ceva într-o carte de proverbe care se potrivea de minune situaţiei de faţă. Din câte-şi aducea aminte, era vorba de cineva care sărea din apa unui lac şi ajungea în cea a unui puţ. Sau ceva asemnător.

       Grimma îi conduse pe cei din grupul de salvatori înapoi în birou şi ascultă liniştită în timp ce Sacco povestea cu multe întreruperi aventurile prin care trecuseră din momentul în care Dorcas, speriat de moarte, sărise din camion şi fusese dus pe sus dincolo de şine doar cu puţin înainte de sosirea trenului. Evenimentele păreau să fi fost pline de dovezi de eroism şi erau foarte tulburătoare. Dar şi lipsite de sens, aşa cum gândea Grimma doar pentru ea.

       - N-a fost chiar aşa de rău pe cât pare, decretă Sacco. Adică, vreau să zic, camionul a fost zdrobit, într-adevăr, dar trenul nici măcar nu a sărit de pe şine. Am văzut toate astea, încheie el. Mor de foame.

       Pe faţa lui Sacco înflori un surâs strălucitor, care se stinse însă foarte repede.

       - Nu mai avem mâncare? se miră el.

       - E mai rău decât atât, spuse un nom, hai să zicem că, dacă am avea ceva pâine, am putea face un delicios sandviş cu zăpadă.

       Sacco gândi o clipă şi apoi se repezi.

       - Iepurii! strigă el. Sunt iepuri pe câmp.

       - Dar e întuneric, spuse Dorcas, care părea să aibă un plan.

       - Păi da, recunoscu Sacco.

       - Şi mai e şi vulpea aia care se învârteşte pe-acolo, adăugă Nooty.

       Un alt proverb îi frământa mintea Grimmei:

       - Nevoia te îndeamnă când e diavolul prin preajmă.

       O priviră cu atenţie în lumina pâlpâitoare a chibriturilor.

       - Cine e diavolul ăsta? Întrebă Nooty.

       - O persoană înspăimântătoare, care trăieşte sub pământ, într-un loc fierbinte, explică Grimma.

       - Aha, un loc precum camera cazanelor din Magazin!

       - Cred că da.

       - Şi ce face el în preajmă? Întrebă Sacco, nedumerit.

       - E un fel de a spune care înseamnă că, uneori, trebuie să faci lucruri pe care nu le doreşti, într-un moment despre care ştii că nu e cel mai potrivit, îi lămuri Grimma vorbind rar. Nu prea cred că este cu adevărat în preajmă.

       - Păi nu! De pildă, ştiu sigur că nu e în camera asta.

       Dorcas tuşi. Părea să fie supărat şi gânditor. De fapt, cu toţii erau supăraţi, dar el părea chiar mai supărat decât ceilalţi.

       - Bine, şopti el încetişor.

       Felul în care pronunţase cuvântul acela îi făcu pe nomi să privească spre el.

       - Ar fi mai bine să veniţi cu mine, zise el în timp ce porni spre uşă. Credeţi-mă, aş prefera să nu fim nevoiţi să procedăm aşa.

       - Unde mergem? Întrebă Grimma.

       -La barăcile vechi. La cele de lângă pisc, preciza Dorcas.

       - Dar sunt foarte dărăpănate. Şi chiar tu ziceai că acela e un loc foarte periculos.

       - Păi chiar este. Chiar este. Sunt grămezi întregi de gunoaie şi nişte chestii în cutii pe care copiii nu ar trebui să le atingă, şi mai sunt şi nişte... (Îşi ciupi barba nervos.) Dar, continuă el, mai e ceva acolo. Ceva de care m-am ocupat, în felul meu. (O privi pe Grimma în ochi.) E ceva ce-mi aparţine. Cel mai minunat lucru pe care l-am văzut vreodată. E chiar mai extraordinar decât broaştele dintr-o floare. (Tuşi uşor.) În orice caz, e acolo loc pentru toţi, spuse el. Podeaua e doar pământ bătătorit, dar barăcile sunt mari şi au o mulţime de locuri bune de ascuns.

       Sforăitul omului zgudui pereţii biroului.

       - Şi, în plus, nu prea îmi place să fiu atât de aproape de chestia asta, adăugă Dorcas, arătând spre om.

       Se auzi un murmur general de aprobare.

       - V-aţi gândit ce o să facem cu omul ăsta? Întrebă el.

       - Unii ar fi vrut să-l omoare, dar eu nu cred că e o idee prea bună, răspunse Grimma. Cred că ceilalţi oameni s-ar supăra foarte tare dacă am face aşa ceva.

       - Da, nu prea pare un lucru înţelept, remarcă Dorcas.

       - Ai dreptate.

       - Deci, ce-o să ne facem cu el?

       Grimma privi spre faţa gigantică. Fiecare por, fiecare fir de păr erau imense. Se simţea ciudat când se gândea că, dacă ar fi existat creaturi mai mici decât nomii, nomi mai mici, de mărimea unei furnici, şi propria ei faţă ar fi arătat la fel. Dacă o priveai din punct de vedere filozofic, toată chestia asta despre mare şi mic era doar o problemă de perspectivă.

       - O să-l lăsăm aici, conchise ea. Dar... n-aţi văzut cumva o bucată de hârtie?

       - E un teanc întreg de foi pe birou, spuse Nooty.

       - Du-te şi-mi adu şi mie câteva, te rog. Dorcas, tu ai întotdeauna la tine ceva de scris, nu-i aşa?

       Dorcas scormoni în buzunare până când găsi un vârf bont de creion.

       - Să nu-l iroseşti, zise el. Nu ştiu dacă o să mai găsesc vreodată vreunul.

       Într-un târziu, Nooty se întoarse trăgând după ea o foaie de hârtie galbenă. În capătul de sus, tipărite cu litere negre şi groase, se puteau citi cuvintele: BLACKBURRY NISIP & PIETRIŞ SRL. Mai jos, figura cuvântul: CERERE.

       Grimma se gândi câteva clipe, îşi băgă creionul în gură şi apoi se apucă să scrie cu litere mari.

       - Ce faci? Întrebă Dorcas.

       - Încerc să comunic, răspunse Grimma.

       Începu să traseze cu grijă literele altui cuvânt, apăsând destul de tare.

       - Şi eu m-am gândit că merită încercat, spuse Dorcas, dar este ăsta oare momentul cel mai nimerit?

       - Da, preciza Grimma, în timp ce termina ultimul cuvânt. Ce crezi? Întrebă ea, întinzând spre Dorcas vârful de creion.

       Scrisul era un pic tremurat, în locurile în care apăsase prea tare, şi avea ceva probleme de gramatică. Nu scria la fel de bine pe cât citea, dar mesajul era destul de clar.

       - Eu aş fi scris altceva, zise Dorcas, după ce citi.

       - Tot ce e posibil, dar asta este ceea ce am scris eu.

       - Da, admise Dorcas, aplecându-şi capul pentru a citi mai bine. Este, fără îndoială, o comunicare. Cred că nu puteam fi mai comunicativi de-atât. Da.

       Grimma încercă să pară veselă.

       - Şi acum, zise ea, hai să vedem ce e în baraca aia a ta! Două minute mai târziu, în birou nu mai era nici un nom.

       Omul sforăia în continuare pe podea, având însă acum o mână dezlegată.

       Între degete ţinea o bucată de hârtie.

       Zicea aşa: „BLACKBURRY NISIP & PIETRIŞ SRL"

       Zicea aşa: „CERERE".

       Zicea aşa: „AM FI PUTUT SĂ TE OMOR. LASĂNE ÎN PACE."

       Se luminase binişor afară, iar ninsoarea se oprise.

       - Au să ne vadă urmele, spuse Sacco. Până şi oamenii vor observa atâtea urme.

       - Nu contează, zise Dorcas. Asiguraţi-vă doar că ajungem cu toţii la barăcile cele vechi.

       - Eşti convins, Dorcas? Întrebă Grimma. Eşti cu adevă-rat,convins că e o idee bună?

       - Nu.

       Se alăturară şuvoiului de nomi care se grăbea să intre printr-o crăpătură a porţii de tablă ruginită şi să ajungă în spaţiul imens al barăcii.

       Grimma privi înjur. Apa şi timpul muşcaseră cu înghiţituri mari din pereţi şi din tavan.

       Cutii vechi şi colaci de sârmă erau aruncaţi alandala prin colţuri, împreună cu bucăţi de metal cu forme ciudate şi cu borcane de gem pline cu cuie. Totul era scăldat în petrol.

       - Ce e chestia aia despre care ar trebui să aflăm acum? Întrebă ea.

       Dorcas arătă către umbrele din cel mai îndepărtat colţ al barăcii, acolo unde ea abia dacă putea ghici o siluetă mare şi nedefinită.

       - Arată ca... o bucată mare de pânză, zise Grimma.

       - Hmm. Este de fapt sub pânză. A intrat toată lumea? Dorcas îşi făcu mâinile pâlnie în jurul gurii.

       - A intrat toată lumea? strigă el şi apoi se întoarse spre Nooty. Trebuie să ştiu unde e fiecare dintre noi. Nu vreau să se sperie cineva, dar nici să-mi stea în cale vreun nom de care nu am nevoie.

       - Să ai nevoie, pentru ce? Întrebă Grimma. Dar el o ignoră.

       -  Sacco, ia câţiva dintre băieţi şi mergeţi să aduceţi lucrurile acelea pe care le-am dosit în şanţ, porunci Dorcas. Vom avea cu siguranţă nevoie de baterie şi nu sunt prea sigur câtă motorină mai este.

       - Dorcas, ce-i acolo? Întrebă Grimma, bătând din picior. Ştia că, uneori, Dorcas putea să-şi piardă capul. Când se gândea la maşinării sau la lucrurile pe care le putea face cu propriile sale mâini, începea să nu mai dea atenţie nimănui. Până şi vocea i se schimba.

       Dorcas îi aruncă o privire lungă şi o analiză de parcă ar fi văzut-o pentru prima dată. Apoi se uită la propriile sale picioare.

       - Păi... ăăă... cel mai bine ar fi să vii să vezi. Va trebui ca tu să le explici nişte lucruri nomilor. Te pricepi mult mai bine ca mine la chestia asta.

       Grimma îl urmă peste podeaua îngheţată în timp ce tot mai mulţi nomi umpleau baraca, strângându-se lângă ziduri.

       O conduse în umbra de sub prelată, care forma un fel de peşteră mare şi plină de praf.

       Un cauciuc ca de camion sticlea abia ghicit în depărtare, dar era cu mult mai crestat decât oricare altul pe care-l văzuse ea vreodată.

       - O, e un camion! spuse Grimma nesigură. Ai un camion aici, aşa-i?

       Dorcas nu îi răspunse. Arătă doar în sus.

       Grimma privi în acea direcţie, apoi ceva mai sus. Drept în gura lui Jekub.

13.

IV. Iar Dorcas a spus: „Acesta este Jekub, marele balaur dinţos."

V. Nevoia ne îndeamnă. Vom da deci piept cu diavolul.

(Din Cartea nomului, Jekub, cap. 2, vers. IV-V.)

       Uneori, cuvintele au nevoie de muzică. Uneori, descrierile nu sunt de-ajuns. Cărţile ar trebui să fie scrise cu coloane sonore, ca filmele.

       Ceva care să impresioneze un organ, intim, adânc.

       Grimma se holba.

       Nii-noo, nii-noo.

       „Nu poate să fie viu", gândi ea disperată. „Nu se poate să fie gata-gata să mă muşte. Dorcas nu m-ar fi adus aici dac-ar fi ştiut că e un monstru gata să mă muşte. Nu o să îngădui să-mi fie frică. Nu sunt înfricoşată deloc. Sunt un nom gânditor şi nu sunt înfricoşată."

       - Cred că roţile sunt atât de crestate, ca să-i permită să muşte din pământ mai bine, se auzi vocea lui Dorcas, care suna de parcă ar fi venit de la o mare depărtare. Să ştii că m-am uitat foarte bine la el şi am ajuns să cred că nu-i nimic în neregulă cu Jekub. Pur şi simplu, e foarte vechi...

       Grimma urmări cu privirea imensul gât galben al bestiei. Nii-noo, nii-noo - dum.

       - Şi apoi m-am gândit că trebuie să fie uşor de pornit. Motoarele astea Diesel sunt destul de simple, mai ales că am găsit nişte poze într-o carte. Cu toate astea, nu sunt foarte sigur în legătură cu ţevile astea, hidraulice cred că le zice, dar am găsit o carte pe unul dintre bancurile de lucru, Manualul atelierului, de unde am citit că trebuie să pun unsoare peste tot şi să curăţ bine, zise Dorcas.

       Noo-Noo-dum.

       - Cred că oamenii l-au lăsat aşa, fiindcă s-au gândit că au să se întoarcă, iar eu am urcat până în cabină şi m-am uitat la comenzi, ştii, e probabil mai simplu de condus decât camionul, numai că are mânerele alea în plus pentru hidraulice, dar asta n-ar trebui să fie o problemă atâta vreme cât avem destul combustibil, ceea ce...

       Se opri când îşi dădu seama brusc că Grimma nu spune nimic.

       - S-a întâmplat ceva?

       - Ce e ăsta? Întrebă Grimma.

       - Păi, tocmai îţi explicam, răspunse Dorcas. E fascinant! Uite, ţevile astea pompează o chestie care face să se mişte părţile alea de-acolo, ceea ce împinge pistoanele astea de-aici în afară şi are ca efect că braţul ăla de-acolo...

       - Nu te-am întrebat ce face, te-am întrebat doar ce este, îl întrerupse cu nerăbdare Grimma.

       - Dar nu ţi-am zis? Întrebă Dorcas cu nevinovăţie. Păi e un nume pictat, chiar aici sus, uite!

       Grimma privi acolo unde arăta Dorcas şi-şi ridică o sprânceană.

       - J...K...B... silabisi ea. Jcb? Jekub? Nu are deloc vocale. Ce fel de nume e ăsta?

       - Habar n-am, zise Dorcas. Dar eu oricum nu mă prea pricep la nume. În orice caz, sună destul de bine. Ia vino pe partea asta!

       Ea îl urmă visătoare şi mai privi încă o dată în întunecimea de sub prelată.

       - Uite, nu cred că ne înşelăm prea tare când ne uităm la chestiile astea şi ne imaginăm ce sunt ele de fapt.

       - Măiculiţă! suspină Grimma, acoperindu-şi gura cu mâna.

       - Da. Exact aşa am reacţionat şi eu. Când l-am găsit prima dată, mi-am zis că, uite, e un soi de camion, dar apoi... apoi am venit până aici şi am constatat că e un camion cu...

       - Dinţi, rosti Grimma încetişor. Dinţi mari, de metal.

       - Da, aşa e, spuse Dorcas cu mândrie. Jekub e un soi de camion. Un camion dinţos.

       Noo-dum.

       - Func... funcţionează? Întrebă Grimma.

       - Ar cam fi cazul. Am testat tot ce-am putut. Principiile de bază sunt aceleaşi ca ale unui camion, dar există o mulţime de alte manete şi chestii...

       - De ce nu mi-ai spus mai demult de el? dori Grimma să ştie.

       - Habar n-am. Poate pentru că nu aveam nici un motiv, răspunse calm Dorcas.

       - Dar e imens. Nu poţi să ţii un lucru atât de mare doar pentru tine.

       - Fiecare trebuie să aibă câte ceva care să poată fi păstrat pentru sine, răspunse Dorcas pe un ton vag. În orice caz, mărimea nu e importantă. E atât de... atât de perfect, îşi alintă Dorcas maşina, bătând-o uşor pe un cauciuc. Îţi mai aduci aminte când mi-ai spus că oamenii cred că lumea a fost construită de cineva într-o singură săptămână? Când l-am văzut pentru prima dată, m-am gândit că da, aşa e, dar în mod sigur cineva ăla s-a ajutat de Jekub.

       Privi lung, scrutând umbrele de sub prelată.

       - Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să-i scoatem învelitoarea. Cred că e foarte grea, aşa că avem nevoie de multe ajutoare. Tu ai face mai bine să-i previi. Jekub poate părea un pic înspăimântător când îl vezi pentru prima dată.

       - Pe mine nu m-a speriat deloc, spuse Grimma.

       - Da, da, ştiu. Mă uitam la faţa ta.

       Nomii se uitară plini de speranţă la Grimma.

       - Trebuie să aveţi mereu în minte, zise ea, că e doar o maşinărie. Un fel de camion. Când o să-l vedeţi însă prima dată, se poate dovedi destul de înspăimântător, aşa încât ar fi mai bine să-i ţineţi de mână pe cei mai mici dintre copii. Şi să fugiţi din calea prelatei, atunci când o să cadă. Se auzi un cor de aprobări.

       - Fiţi gata! Prindeţi bine!

       Şase sute de nomi îşi încleştară mâinile pe marginea imensei prelate.

       - Când spun „trageţi", vreau ca voi chiar să trageţi. Nomii se pregătiră.

       -Trageţi!

       Încreţiturile prelatei se aplatizară şi dispărură.

       Trageţi!

       Începu să se mişte. Apoi, în timp ce descoperea din ce în ce mai mult din formele neregulate ale lui Jekub, propria ei greutate începu s-o tragă în jos...

       -Fugiţi!

       Căzu precum o avalanşă verde şi uleioasă, clădindu-se într-un fel de munte de falduri, dar nimeni nu-şi bătu capul cu lucrul ăsta, pentru că soarele care se strecura prin ferestrele ciobite şi prăfuite îl făcea pe Jekub să strălucească.

       Câţiva nomi ţipară. Mamele îşi luară copiii în braţe. Se făcu chiar simţită o mişcare generală spre uşi.

       „Chiar arată ca un cap", gândi Grimma. „Un cap pe un gât lung. Şi mai are unul la celălalt capăt. Ce tot zic?"

       - V-am spus că totul e în regulă, strigă ea, acoperind hărmălaia. Uitaţi, nici măcar nu se mişcă.

       - Hei! se auzi o altă voce.

        Privi în sus. Nooty şi Sacco se urcaseră pe gâtul lui Jekub şi stăteau acolo făcând veseli semne cu mâna.

       Asta îi convinse. Masa de nomi se opri chiar lângă zid. Întotdeauna te simţi cam prost atunci când îţi dai seama că ai fugit de ceva care nu are nici cea mai mică intenţie de a te urmări. Ezitară şi apoi, încet, începură să revină la locul lor.

       -Măi să fie! spuse bunica Morkie, făcându-şi loc printre nomi. Deci aşa arătau. M-am întrebat întotdeauna...

       Grimma o privi cu neîncredere.

       - Ce anume au arătat aşa?

       - A, excavatoarele cele mari, răspunse bunica. Dispăruseră cu toatele când m-am născut, dar tata le văzuse. Nişte chestii mari şi galbene, cu dinţi care mâncau pământ. Aşa ne zicea despre ele. Iar eu am crezut mereu că, pur şi simplu, mă păcălea.

       Jekub nu se apucase încă de mâncat nomi. De aceea poate cei mai curajoşi dintre ei începuseră să-l escaladeze.

       - Asta s-a petrecut când s-a construit autostrada, începu bunica Morkie să povestească, sprijinindu-se în baston. Erau peste tot. Aşa spunea tata. Nişte chestii mari şi galbene cu dinţi şi roţi crestate.

       Grimma o privi cu acea expresie a feţei pe care i-o stârneau nomii care, împotriva oricărei aşteptări, aveau poveşti interesante şi secrete nemărturisite vreodată.

       - Şi mai erau şi altele, se ambala bătrâna. Unele care împingeau noroiul şi formau un fel de dealuri. Dar asta trebuie să fi fost demult, să tot fie cincisprezece ani de-atunci. Nu mă aşteptam să mai văd vreunul

       -Vrei să spui că drumurile au fost făcute? Întrebă Grimma.

       Jekub era acoperit acum de o mulţime de nomi mai tineri, Îl putea vedea pe Dorcas, undeva în cabină, explicându-le celorlalţi ce anume făceau diferitele manete.

       - Aşa spunea tata, răspunse bunica. Doar nu credeai că sunt naturale!

       - O, nu, nu, bineînţeles că nu, se grăbi Grimma să zică. Cum puteam să cred aşa ceva?

       „Mă întreb dacă Dorcas nu are cumva dreptate", gândi ea. „Pesemne că tot ce există pe lume a fost construit. Unele părţi mai devreme, altele mai târziu. Se putea începe cu dealurile şi norii, şi alte chestii mari şi complicate, şi apoi s-ar fi putut adăuga drumuri şi magazine. Probabil că rolul oamenilor este acela de a fabrica lumea. Şi ei fac asta fără încetare. De aceea şi construiesc maşini pe dimensiunile lor.

       Gurder ar fi înţeles genul ăsta de dilemă. Aş vrea să fie cu noi. Fiindcă atunci şi Masklin ar fi aici."

       Încercă să se gândească la altceva.

       Cauciucuri crestate. Era un bun început. Roţile din spate ale lui Jekub erau aproape la fel de înalte ca un om. Nu are nevoie de drumuri. Asta e sigur. El construieşte drumuri. Deci trebuie să fie capabil să meargă prin locuri prin care drumurile nu sunt încă făcute. Se strecură prin mulţime până când ajunse în cabină, unde un grup de nomi potriveau deja o scândură, privind cu atenţie spre locul prin care Dorcas se căţărase şi încerca să se facă auzit de întreaga adunare.

       - Ai de gând să conduci chestia asta pe-afară? Întrebă Grimma.

       - O, da, răspunse el cu veselie. Cred că da. Sper că da. Sunt sigur că mai avem cel puţin o oră până când vor veni aici şi alţi oameni, iar comenzile nu sunt cu mult diferite faţă de cele ale unui camion.

       - Ştim cum trebuie făcut, strigă unul dintre nomii mai tineri. Tata mi-a povestit totul despre Marea Şofereală, despre sfori şi despre pârghii!

       Grimma privi în jurul ei, în cabină. Părea a fi plină de manete.

       Trecuse mai bine de o jumătate de an de la Marea Şofereală, iar ea nu băgase niciodată în seamă chestiunile mecanice. Cu toate astea, nu putea să nu se gândească la faptul că, pe atunci, camionul nu fusese atât de complicat. Fuseseră câteva pedale, o manetă şi volanul, şi cu asta basta.

       Se întoarse spre Dorcas.

       - Eşti sigur? Întrebă ea cu îndoială.

       - Nu, răspunse el. Ştii că eu nu sunt sigur niciodată. Dar o mulţime din manetele astea sunt pentru gur... pentru cupă, vreau să spun. Chestia aia cu dinţi pe ea. De la capătul gâtului. Vreau să zic, chestia aia cu care sapă. Nu trebuie să ne batem capul cu comenzile alea. Deşi sunt extraordinar de ingenioase şi nu trebuie decât...

       - Unde-o să stea toată lumea? Nu prea e loc. Dorcas ridică din umeri.

       - Cred că nomii mai în vârstă pot să călătorească în cabină. Cei mai tineri o să se agate şi ei de ce apucă. Putem înfăşură cabluri şi alte lucruri peste tot. Ca să aibă de unde se ţine, vreau să zic. Nu-ţi face griji. O să conducem pe lumină şi nu va trebui să mergem prea iute.

       - Şi o să ajungem repede la hambar, aşa-i, Dorcas? Întrebă Nooty, plină de speranţă. Acolo o să fie cald şi foarte multă mâncare.

       - Sper, răspunse Dorcas. Acum, hai să ne-apucăm de treabă. Nu avem prea mult timp. Unde-o fi Sacco cu bateria?

       Grimma gândea: „Vom găsi, oare, aşa multă mâncare în hambar? De unde ne-a venit ideea asta? Angalo spunea că acolo se depozitează napii, sau ceva asemănător, şi că s-ar putea să mai fie şi nişte cartofi. Dar ăsta nu e tocmai un ospăţ."

       Stomacul ei, care avea cu totul alte păreri despre viaţă, chiorăi în semn de dezaprobare. Fusese o noapte tare lungă şi nu mâncase decât o bucăţică mică dintr-un sandviş.

       „În orice caz, nu putem rămâne aici. Oriunde ne va fi mai bine decât aici."

       - Dorcas, întrebă ea, eu pot să te ajut cu ceva?

       Bătrânul o privi în ochi.

       - Ai putea să citeşti manualul cu instrucţiuni. Să vezi dacă nu cumva scrie cum se poate conduce.

       - Păi nu ştii deja?

       - Ăăă... nu prea pot să explic în cuvinte. Nu exact. Vreau să zic... ştiu cum să o fac, dar nu prea ştiu ce anume trebuie făcut.

       Cartea era sub unul dintre bancurile de lucru din baracă. Grimma o propti de un perete şi încercă să se concentreze, în pofida zgomotului.

       „Pun pariu că ştie cum se conduce", îşi zise ea. „Dar ăsta este momentul lui de triumf, şi nu vrea să-i stau în cale."

       Nomii se mişcau ca nişte fiinţe care au un scop. Lucrurile erau mult prea rele ca să mai irosească timpul certându-se. In timp ce Grimma întorcea paginile murdare, gândindu-se cât de distractiv e faptul că nomii încetau să se plângă doar atunci când situaţia devenea cu adevărat grea. În momente ca acestea, începeau să folosească expresii precum „strângerea rândurilor", „osul la treabă", „flacăra la fund". Găsise „flacăra la fund" explicată într-o carte. În aparenţă, însemna să te pui pe treabă. Nu prea înţelegea de ce oamenii munceau mai repede dacă le ardeai fundul cu o flacără, ei i se părea logic să muncească măi bine dacă le promiteai să nu le arzi fundul cu flacăra.

       Aşa fusese şi cu semnul de „Şantier" în timpul Marii Şofereli. Şanţ ieri. Cum ar fi putut să însemne altceva? În schimb, dăduseră peste un şanţ care era azi în drum. Unde era logica în toate astea? Cuvintele ar trebui să însemne ceea ce înseamnă de fapt.

Întoarse pagina.

       Văzu un cerc mare şi maro, lăsat probabil de un om care pusese cândva acolo o ceaşcă.

       Pe podea, un grup de nomi se chinuia să care bateria. Foloseau bile ruginite de rulment ca s-o facă să înainteze mai uşor. În urma ei venea, legănându-se, şi canistra cu combustibil.

       Grimma privea cu atenţie desene ce înfăţişau manete şi numere.

       Deodată, nomii deveniseră hotărâţi în privinţa hambarului. Deodată, când lucrurile erau nu numai îngrozitoare, ci promiteau să ajungă de-a dreptul mortale, nomii păreau aproape fericiţi. Masklin ştiuse dintotdeauna asta. Îi spusese mereu că nomii pot face treburi uluitoare, dacă reuşeai să-i mobilizezi cum trebuie.

       Privi paginile, încercând să se concentreze asupra manetelor.

       Norii care alergau spre Soare se răspândeau pe cerul vioriu. Cer vioriu de dimineaţă; Grimma citise despre asta. Însemna că oamenii care cresc oi sunt fericiţi. Sau nefericiţi. Sau poate că era vorba despre vaci.

       In biroul întunecat, omul se trezi, mugi o vreme şi încercă să se elibereze de păienjenişul de fire care-l ţinea legat de scaun. După un efort sosţinut, îşi dezlegă un braţ aproape în totalitate.

       Ceea ce făcu omul după aceea i-ar fi surprins pe cei mai mulţi nomi. Prinse scaunul şi, gemând îngrozitor, reuşi să-l întoarcă. Apoi îl împinse pe podea până când ajunge să potrivească unul dintre firele care-l lega chiar sub un picior, după care trase cu putere.

       Un minut mai târziu stătea în picioare, eliberându-se de ultimele fire.

       Ochii săi imenşi aţintiră cu privirea pe bucata de hârtie de pe podea.

       O examina o clipă, frecându-şi mâinile, şi apoi ridică telefonul.

       Dorcas trase încet de un fir.

       - Sunteţi siguri că bateria este conectată corect, domnule? Întrebă Sacco.

       - Să ştii că mai pot încă deosebi un fir roşu de unul negru, răspunse Dorcas sarcastic, trăgând acum de un alt fir.

       - Atunci, poate că bateria nu mai are în ea destulă electricitate, interveni Grimma pe un ton plin de solicitudine, încercând să privească şi ea peste umerii lor. Poate că e goală până la fund, sau poate că a secat.

       Dorcas şi Sacco avură un schimb semnificativ de priviri.

       - Electricitatea nu seacă, spuse Dorcas cu răbdare. Şi nici nu se termină. Ori este acolo, ori nu e. Dă-mi voie!

       Dorcas privi din nou în mănunchiul de fire şi trase cu putere de unul. Se auzi o pocnitură, şi apoi văzură o scânteie albastră şi groasă.

       - Există electricitate acolo, constată el. Numai că nu e unde ar trebui să fie.

       Grimma străbătu podeaua unsuroasă a cabinei. Grupuri de nomi stăteau peste tot, aşteptând. Câteva sute dintre ei îşi potriveau firele legate de volanul cel mare de deasupra lor. Alte echipe stăteau lângă bucăţile de lemn cu care încercau să apese pe pedale.

       - O să fie o mică întârziere, le comunică ea. Am pierdut toată electricitatea.

       Nomii erau peste tot. In timpul Marii Şofereli, avuseseră la dispoziţie un camion întreg. Acum, cabina lui Jekub era cu mult mai mică şi nomii se vedeau nevoiţi să se înghesuie pe unde puteau.

       „Ce adunătură jalnică", îşi zise Grimma. Şi avea dreptate. Chiar şi în graba cu care părăsiseră Magazinul, nomii putuseră să ia cu ei destul de multe lucruri. Şi pe atunci erau şi destul de grăsuţi, şi foarte bine îmbrăcaţi.

       Acum erau mai slabi, mai uscaţi, cu mult mai murdari, şi tot ceea ce cărau erau doar hainele sfâşiate şi peticite de pe ei. Lăsaseră până şi cărţile. Zece cărţi ocupau locul a treizeci de nomi şi, deşi Grimma gândea în sinea ei că unele dintre cărţi erau cu mult mai folositoare decât mulţi dintre nomi, acceptase şi propunerea lui Dorcas de a lăsa cărţile în urmă, dar şi promisiunea lui că se vor întoarce într-o zi, ca să încerce să le recupereze din ascunzătoarea lor de sub podea.

       „Ei bine", gândi Grimma, „măcar am încercat, ne-am străduit cu adevărat. Am venit în Carieră, să ne stabilim aici, să avem grijă de noi Înşine şi să trăim cumsecade. Dar am dat greş. Am crezut că tot ceea ce aveam de făcut era să luăm cu noi toate lucrurile bune din Magazin. Dar am adus şi o mulţime de lucruri greşite. De data asta, o să fim nevoiţi să mergem într-un loc cât mai depărtat cu putinţă de oameni, iar eu nu cred că există vreun loc care să fie cu adevărat destul de îndepărtat".

       Se caţără pe platforma pentru condus, care nu era altceva decât o scândură tăiată şi aşezată de-a curmezişul cabinei. Până şi pe ea se aflau nomi. O priviră în aşteptare.

       Cel puţin condusul lui Jekub ar fi trebuit să fie mai simplu. Şefii echipelor de la comenzi o puteau vedea, aşa încât nu mai avea nevoie de tot felul de semnale şi de bucăţi de aţă, aşa cum se întâmplase când părăsiseră Magazinul. În plus, mulţi dintre nomi mai participaseră în asemenea echipe.

       Îl auzi pe Dorcas cum strigă:

       - Încearcă acum!

       Se auzi un clic. Apoi, un fel de sfârâială. După aceea, Jekub scoase un răget înfiorător.

       Sunetul se izbi de pereţii magaziei. Era atât de tare, atât de grav, încât nu era cu adevărat un sunet, ci mai degrabă ceva care transforma aerul într-un corp dur, numai pentru a te lovi apoi cu el în moalele capului. Nomii se aruncară la pământ, făcându-se una cu podeaua cabinei, care vibra îngrozitor.

       În timp ce-şi ducea mâinile la urechi, Grimma îl văzu pe Dorcas alergând spre ea şi fluturând din mâini. Echipa de la pedala de acceleraţie îi răspunse: „Cine? Noi?" şi opri apăsarea.

       . Sunetul se stinse încetişor, până deveni un murmur molcom, pe care-l mai resimţeau însă în fiecare oscior al corpului. Dorcas se grăbi spre platforma de condus, şi se urcă pe ea cu mare greutate, oprindu-se ca să-şi recapete răsuflarea. Când ajunse lângă Grimma, se lăsă să cadă şi începu să-şi frece ceafa.

       - Sunt prea bătrân pentru treburi ca astea La o anumită vârstă, e momentul ca un nom să înceteze să mai fure vehicule gigantice. Asta ştie oricine. Oricum, motorul funcţionează bine. Ai putea de-acum să ne duci afară.

       - Ce? De una singură? Întrebă Grimma.

       - Da, de ce nu?

       -Păi, eu credeam că... eu credeam că Sacco sau altcineva o să fie şoferul.

       „De fapt, mă aşteptam să conducă un bărbat", gândi ea.

       - Tare mult le-ar mai plăcea, spuse Dorcas. Sunt înnebuniţi să o facă. Şi probabil că am dărâma tot ce ne-ar ieşi în cale. Nu mă îndoiesc că ar începe să strige: „Iuppiiii" şi alte chestii din astea. Nu. Eu vreau să conducem uşurel peste câmpuri şi nimic altceva. Încetişor.

       Spunând acestea, Dorcas privi în jos.

       - Sunteţi pregătiţi? strigă el.

       Se auzi un cor de „da"-uri emoţionate, şi doar una sau două voci ceva mai vesele.

       - Mă întreb dacă a-l pune pe Sacco şef peste echipa care apasă pedala de mers mai repede a fost o idee bună, mormăi Dorcas..

       Apoi se îndreptă de spate.

       - Ăăă..., eşti, cumva, îngrijorată? Grimma pufni.

       - Ce? Eu? Nu! Fireşte că nu! Nu e nici o problemă.

       - Hai să mergem, spuse atunci Dorcas.

       Se lăsă o linişte întreruptă doar de mugetul adânc al motorului.

       Grimma stătea.

       „Dacă Masklin ar fi aici", îşi zise ea, „ar face asta mai bine decât mine. Nimeni nu mai aduce vorba despre el. Sau despre Angalo. Sau despre Gurder. Nu le place să-şi amintească de ei. Ăsta trebuie să fie un lucru pe care nomii l-au învăţat acum sute de ani, în locul ăsta plin de vulpi şi de lucruri care se mişcă cu viteză, în care poţi muri în mii de feluri neplăcute. Dacă cineva dispare, trebuie, pur şi simplu, să uiţi de el, să ţi-l scoţi din minte. Eu însă mă gândesc la Masklin mereu. I-am tot zis de broaştele din flori şi nu am reflectat niciodată la visele lui".

       Dorcas o cuprinse cu gingăşie pe după umeri. Grimma tremura.

       - Trebuia să fi trimis pe cineva la aeroport, murmură ea. Asta ar fi arătat că măcar ne pasă şi...

       - Nu am avut timp şi nici nomi de care să ne putem dispensa, spuse Dorcas liniştit. Când o să se întoarcă, o să-i explicăm totul. Trebuie să înţeleagă.

       - Da, şopti ea.

       - Şi acum, spuse Dorcas, făcând un pas în spate, hai să mergem.

       Grimma trase adânc aer în piept.

       - Viteza-ntâi, strigă ea, şi apoi înainte foarrrte încet! Echipele de nomi începură să tragă şi să împingă pe tot cuprinsul podelei. Se simţi un tremurat scurt, după care zgomotul motorului încetă. Jekub sări înainte dar se opri brusc. Motorul mai tuşi o dată şi apoi se opri de tot. Dorcas îşi privea unghiile gânditor.

       - Frâna de mână, frâna de mână, frâna de mână! Îi şopti omol.

       Grimma îl privi cu atenţie şi apoi îşi puse pâlnie mâinile la gură.

       - Trageţi frâna de mână! strigă ea. Aşa! Acum băgaţi în viteza întâi şi începeţi să înaintaţi foarte încet.

       Se auzi un clic, urmat de tăcere.

       - Porneşte motorul, porneşte motorul, porneşte motorul! murmură Dorcas legănându-se pe călcâie.

       Grimma oftă.

       -Puneţi totul aşa cum a fost la început şi porniţi motorul! se răsti ea.

       Nooty, care era şefă peste echipa de nomi de la frâna de mână, strigă:

       - Vreţi să tragem din nou frâna de mâna?

       - Ce?

       - Nu ne-aţi spus ce să facem cu frâna de mână, strigă şi Sacco.

       Nomii din jurul lui începură să zâmbească. Grimma îl ameninţă cu degetul şi zbieră:

       - Uite ce e. Dacă vin eu acolo jos ca să vă spun la ce serveşte frâna de mână, o să vă pară foarte rău. Da? Acum, nu vă mai hliziţi şi faceţi monstrul ăsta să pornească! Repede!

       Se auzi un clic. Jekub scoase din nou răgetul acela înfiorător şi începu să se deplaseze. Strigăte de bucurie se auziră de pe podea.

       - Bine, spuse Grimma. Aşa mai merge.

       - Uşile, uşile, uşile! Nu am deschis uşile, şopti Dorcas.

       - Bineînţeles că nu am deschis uşile, zise Grimma în timp ce excavatorul căpăta viteză. De ce-ar fi trebuit să le deschidem? Doar ăsta-i Jekub!

14.

V. Şi nimic nu ne poate sta în cale pentru că-l avem pe Jekub, care râde de oprelişti şi spune: „Brrm, brrm."

(Din Cartea nomului, cap. 3, vers. V.)

       Era o baracă foarte veche. Era o baracă foarte ruginită. Era o baracă din acelea care tremură când bate vântul mai tare. Singurul lucru aproximativ nou al ei era lacătul de la uşa pe care Jekub a lovit-o cam cu zece kilometri pe oră. Clădirea şubredă a sunat ca un gong, s-a desprins din fundaţie şi a fost târâtă până în mijlocul Carierei, înainte de-a cădea într-o ploaie de fum şi rugină. Jekub ieşi din rămăşiţele barăcii precum un pui foarte furios dintr-un ou foarte vechi, şi apoi se opri.

       Grimma se adună de pe scândura pe care căzuse şi începu să se cureţe nervoasă de bucăţile de rugină ce se prinseseră de haine.

       -Ne-am oprit, spuse ea ca pentru sine, fiindcă urechile sale sufereau încă de pe urma zgomotelor foarte puternice. De ce ne-am oprit, Dorcas?

       Savantul nu se chinui să se ridice. Şocul produs când Jekub lovise uşa îi scosese tot aerul din piept.

       - Cred că toată lumea a fost un pic zdruncinată. De ce-ai vrut să mergi atât de repede?

       - Îmi pare rău! strigă Sacco. Cred că s-a produs o neînţelegere aici jos, la noi.

       Grimma încercă să se concentreze.

       - Ei, cel puţin, bine c-am ieşit. M-am obişnuit niţel cu condusul. Trebuie să... trebuie să... trebuie...

       Dorcas îi auzi vocea cum se topeşte în tăcere. Privi şi el în sus.

       În faţa lor se putea vedea un camion parcat. Şi trei oameni care alergau spre Jekub cu paşi mari, săltaţi.

       - Măiculiţă! exclamă el.

       - Dar nu mi-a citit biletul? se întrebă Grimma cu voce tare.

       - Ba mi-e teamă că da, spuse Dorcas. Să nu intrăm în panică. Avem de ales. Putem, fie...

       - Tot înainte! Îl întrerupse Grimma. Chiar acum.

       - Nu, nu, protestă Dorcas slab, nu la asta mă refeream...

       - Viteza întâi, comandă Grimma, şi apăsaţi zdravăn pe pedala de mers mai repede!

       - Nu, nu cred că vrei să faci asta, murmură Dorcas.

       - Priveşte-mă! I-am prevenit. Pot să citească, ştim sigur că pot să citească. Dacă sunt cu adevărat inteligenţi, ar trebui să fie destul de inteligenţi ca să nu se pună cu noi!

Jekub prindea viteză.

       - Nu trebuie să faci asta, insistă Dorcas. Dintotdeauna ne-am ţinut cât mai departe de oameni.

       - Da, dar ei nu se ţin departe de noi! se răsti Grimma. -Dar...

       - Au demolat Magazinul, au încercat să ne oprească în timpul Marii Şofereli, acum ne iau Cariera şi nici măcar nu ştiu ce suntem! strigă Grimma. Adu-ţi aminte de Raionul de grădinărie din Magazin! De statuile alea oribile pentru ornat grădinile. Ei bine, o să le arăt adevărata faţă a nomilor...

       - Nu poţi să-i înfrângi pe oameni, strigă Dorcas, acoperind urletul motorului. Sunt prea mari. Eşti prea mică.

       - Or fi ei mari, admise Grimma, şi poate că eu sunt mică. Dar, până una-alta, eu sunt cea care îl are pe Jekub. Balaurul dinţos. (Grimma se întinse pe scândură.) Toată lumea să se ţină bine! zbieră ea. S-ar putea să ne zgâlţâie puţin.

       Creaturile acelea mari şi încete îşi dăduseră deja seama că nu era chiar totul în ordine. Îşi opriră alergarea săltată şi, foarte încet, încercară să se dea la o parte. Doi dintre ei reuşiră să intre într-un birou gol chiar când Jekub trecea în viteză pe lângă ei.

       - Aşaaaaa! făcu Grimma. Ne cred proşti. Hai să luăm o curbă la stânga. Mai mult. Mai mult. Gata.

       Grimma îşi frecă mâinile cu o bucurie ciudată.

       - Ce-ai de gând să faci? şopti Dorcas, îngrozit. Fără să-i răspundă, Grimma strigă în jos:

       - Sacco, ia să vedem noi manetele alea!

       Ferestrele prăfuite ale barăcii se colorară cu cele două pete palide şi rotunde, care reprezentau de fapt feţele oamenilor.

       Jekub se afla la şase metri depărtare, vibrând încet în ceaţa dimineţii. Apoi, motorul mugi. Cupa excavatorului se îndreptă spre baracă, acoperind lumina soarelui.

       Jekub se opinti puţin şi apoi smulse unul din pereţii barăcii, ca şi cum ar fi deschis dintr-o singură mişcare o cutie de conserve. Ceilalţi pereţi şi acoperişul se prăbuşiră imediat, ca un castel din cărţi de joc, cu asul de treflă deasupra. Excavatorul se mişca într-un cerc mare, aşa încât, atunci când cei doi oameni se târâră afară dintre rămăşiţele barăcii, fu primul lucru pe care-l văzură. Înainta cu gura lui imensă, gata să muşte.

       Fugiră.

       Fugiră aproape la fel de repede ca nomii.

       - Mi-am dorit dintotdeauna să fac asta, spuse Grimma pe un ton satisfăcut. Dar oare unde-o fi fugit celălalt om?

       - Cred că în camion, zise Dorcas.

       - Bine, încuviinţă Grimma. Sacco, coteşte mult la dreapta. Gata. Acum, uşurel înainte!

       - N-am putea să nu mai facem asta şi să plecăm, pur şi simplu, de-acum? Te rog, o imploră Dorcas.

       - Camionul oamenilor îmi stă în cale, rosti Grimma un adevăr pe jumătate. Au oprit chiar lângă intrare...

       - Înseamnă că suntem blocaţi, constată Dorcas.

       Grimma râse. Nu era însă un hohot prea vesel. Dorcas se simţi dintr-odată aproape la fel de îndurerat pentru oameni precum se simţea pentru propria lui persoană.

       Probabil că şi oamenii aveau gânduri asemănătoare, asta în cazul în care gândeau într-adevăr. Le vedea feţele palide cum îl privesc pe Jekub îndreptându-se spre ei.

       „Se întreabă, probabil, de ce nu pot să vadă nici un om în cabină", îşi spuse Dorcas. „Nu-şi dau seama. Maşinăria asta care se mişcă de una singură trebuie să fie o mare enigmă pentru ei."

       Până la urmă, oamenii ajunseră la concluzia corectă. Văzu ambele portiere ale camionului deschizându-se şi oamenii săriră afară chiar când Jekub...

       Se auzi o izbitură şi camionul sări înainte, lovit puternic de Jekub. Cauciucurile crestate se învârtiră un pic în gol şi apoi Jekub începu să împingă camionul. Nori groşi de abur ieşiră din camion.

       - Asta-i pentru Nisodemus, spuse Grimma.

       - Credeam că nu prea îl ai la suflet! se miră Dorcas.

       - Da, dar el era nom.

       Dorcas oftă. Până la urmă, dacă reduceai totul la esenţe, cu toţii erau nomi. Şi uneori era bine să-ţi aduci aminte de partea cui eşti cu adevărat.

       - Pot să-ţi sugerez să schimbi viteza? Întrebă el liniştit.

       - De ce? Asta în care suntem ce are?

       - O să poţi împinge mai bine într-o viteză inferioară. Crede-mă!

       Oamenii priveau. Priveau, fiindcă o maşinărie care hoinărea singură este un lucru la care nu poţi să nu te uiţi chiar dacă tocmai a trebuit să te urci într-un copac sau să te ascunzi într-un şanţ.

       Îl văzură pe Jekub dând înapoi, schimbând viteza, şi atacând din nou camionul. Geamurile se sparseră.

       Dorcas era foarte nefericit.

       - Omori un camion, se plânse el.

       - Nu fi prostuţ, răspunse Grimma, e doar o maşină. E construită numai din bucăţi de metal.

       - Da, aşa e! Cineva l-a făcut, spuse Dorcas. Trebuie să fie foarte greu de făcut, iar eu detest să distrug asemenea lucruri.

       - L-au călcat pe Nisodemus, îşi Grimma. Iar când trăiam în vizuină, nomii erau mai mereu striviţi de maşini.

       - Da, dar nomii nu sunt greu de făcut, replică Dorcas. Nu ai nevoie decât de alţi nomi.

       - Eşti ciudat.

       Jekub izbi din nou. Unul dintre farurile camionului explodă. Dorcas suspină.

       Într-un târziu, camionul fu înlăturat din drum. Din el ieşea acum un fum uşor, acolo unde combustibilul se răspândise deasupra motorului încins. Jekub dădu înapoi şi apoi trecu pe lângă el. Nomii începeau să se priceapă la condus.

       -Aşa, spuse Grimma. Tot înainte. Hai să mergem să găsim hambarul acum! În îmboldi ea pe Dorcas.

       - Ia-o în jos, pe drum, şi cred că o să vedem o poartă care. dă spre câmp, mormăi Dorcas. O poartă închisă, adăugă el. Bănuiesc c-ar fi prea mult dacă te-am ruga să ne laşi să o deschidem mai întâi...

       În spatele lor, camionul izbucni în flăcări. Nu prea spectaculos, ci mai degrabă într-un stil gospodăresc, de parcă ar fi fost hotărât să ardă întreaga zi. Dorcas văzu un om cum îşi scoate haina şi începe să lovească fără folos focul. Lui unul îi părea rău de camion. Jekub cobora în voie drumeagul. Câţiva dintre nomi începură să cânte, asudând din greu la trasul frânghiilor.

       - Aşa, zise Grimma. Unde e poarta aia? O să trecem prin ea, apoi o luăm pe câmp, cum ai spus, şi...

       - E chiar înainte să ajungem la maşina aia cu lumini clipitoare deasupra, rosti Dorcas încetişor. Aia care tocmai urcă pe drum.

       O priviră cu toţii.

       - Maşinile cu lumini albastre pe capotă sunt aducătoare de veşti proaste, zise Grimma.

       - Ai dreptate, o aprobă Dorcas. De cele mai multe ori, sunt pline de oameni foarte hotărâţi să afle ce se întâmplă. Am văzut o mulţime dintre ei şi jos, la calea ferată.

       Grimma privi în lungul şanţului.

       - Ne apropiem de poartă? -Da.

       Grimma strigă în jos:

       - Încetiniţi şi apoi cotiţi exact la dreapta!

       Echipele de nomi trecură imediat la treabă. Sacco schimbă chiar şi viteza, fără să i se spună. Nomii atârnau de volan precum păianjenii, rotindu-l cu greutate.

       Acolo chiar era o poartă. Dar era veche şi oricum se ţinea de gard numai datorită unor bucăţi de sârmă puse acolo, într-un stil mai degrabă de agricultor decât de meseriaş. N-ar fi putut opri nici un vehicul cu adevărat hotărât, şi n-a avut nici o şansă cu Jekub.

       Dorcas oftă din nou. Detesta să vadă cum se distrug lucrurile. Câmpul spre care se deplasau era alcătuit dintr-un pământ maro. Nomii îl numeau „pământ ruginit", gândin-du-se la cărucioarele ruginite care se adunau câteodată în subsolul Magazinului. Printre brazde se mai distingeau încă zone cu zăpadă. Roţile mari o transformau în mâl.

       Dorcas se aştepta ca maşina să-i urmărească pe câmp. In loc de asta însă, ea se opri, şi doi oameni îmbrăcaţi în costume albastru-închis ieşiră din ea şi începură să alerge printre brazde. „Oamenii sunt implacabili... Pur şi simplu nu ai ce să le faci", gândi el cu tristeţe. „Sunt precum vremea."

       Câmpul urca uşurel, ocolind Cariera. Motorul lui Jekub tuşi.

       În faţă se vedeau un gard din sârmă şi o zonă uscată, plină de iarbă. Sârma se rupse cu un plesnet puternic. Dorcas privi cum se încolăceşte şi se întrebă dacă Grimma nu l-ar lăsa să oprească şi să taie şi el puţin din ea. Se simţea mult mai sigur când avea nişte sârmă asupra lui.

       Oamenii îi urmăreau în continuare. Fiindcă acolo sus erau prea multe detalii la care trebuia să te uiţi, Dorcas zări doar cu coada ochiului alte lumini clipitoare, aflate în depărtare, pe şoseaua cea mare. I le arătă şi Grimmei.

       - Le-am observat, spuse ea. Le-am observat. Dar ce puteam să fi făcut altceva? adăugă ea cu disperare. Să capitulăm şi să trăim prin flori ca zânele?

       - Nu ştiu, zise Dorcas, supărat. Nu mai sunt sigur de nimic.

       Se auzi cum plesneşte sârma altui gard. Urmă o bucată mai scurtă cu iarbă, apoi pământul se curbă...

       Şi, deodată, nu mai văzură altceva decât cer şi-l simţiră pe Jekub cum prinde viteză în timp ce roţile lui treceau peste vârful dealului.

       Dorcas nu mai văzuse niciodată atât de mult cer. Nu mai era nimic în jurul lor. Şi era linişte. Ei bine, nu chiar linişte, pentru că se mai auzea mugetul lui Jekub. Dar părea a fi un loc în care ar fi domnit tăcerea, dacă un excavator plin de nomi disperaţi n-ar fi trecut pe-acolo.

       Câteva oi bezmetice se feriră din calea lor.

       - Uite, hambarul e tot înainte, e clădirea aia de piatră de la oriz... Începu Grimma. Apoi îl întrebă: Ai păţit ceva, Dorcas?

       - Îmi ţin ochii închişi, şopti el.

       - Arăţi îngrozitor.

       - Mă simt chiar mai rău decât arăt.

       - Dar ai mai fost în Exterior şi până acum.

       - Grimma, suntem cel mai înalt lucru cu putinţă! Nu e nimic mai înalt ca noi pe kilometri întregi, sau cum le mai spui tu la chestiile alea de măsurat distanţele mari. Dacă-mi deschid ochii, simt că o să cad în cer!

       Grimma strigă în jos către şoferii asudaţi:

       - Un pic la dreapta. Aşa. Acum, cât de repede puteţi!

       - Ţine-te bine de Jekub, îi strigă ea lui Dorcas, în timp ce zgomotul motorului creştea în intensitate. Ştii că nu poate zbura.

       Excavatorul se lovi de un fel de drumeag pietros şi înalt, care ducea în direcţia hambarului din depărtare. Dorcas riscă şi-şi deschise un ochi. Nu fusese niciodată la hambar. Era cineva sigur că acolo se găsea mâncare, sau era doar o presupunere? Măcar dacă ar fi fost cald...

       Şi lângă hambar era însă o lumină clipitoare, care se îndrepta spre ei.

       - De ce nu ne lasă în pace? răcni Grimma. Opriţi! Imediat, Jekub rămase în loc. Motorul torcea uniform în aerul rece.

       - Probabil că drumul ăsta duce spre şoseaua principală, spuse Dorcas.

       - Nu putem să ne întoarcem, remarcăm Grimma. -Nu.

       - Şi nici să înaintăm. -Nu.

       Grimma bătu cu degetele în metalul lui Jekub.

       - Ai vreo altă idee?

       - Am putea să încercăm peste câmpuri, propuse Dorcas.

       - Şi unde am ajunge?

       - Pentru început, cât mai departe de-aici.

       - Dar n-am şti încotro mergem, n-am avea nici o ţintă, se plânse Grimma.

       Dorcas ridică din umeri.

       - Ori asta, ori vopsitul florilor. Grimma încercă să zâmbească.

       - Nu cred că aripioarele alea mici ni s-ar potrivi prea bine, zise ea.

       - Alo, ce se întâmplă acolo sus? vru să ştie Sacco.

       - Ar trebui să le spunem, şopti Grimma. Toată lumea crede că ne îndreptăm spre hambar...

       Privi în jur. Maşina era mai aproape, legănându-se puternic pe drumul denivelat. Cei doi oameni veneau şi ei din cealaltă parte. „Oare oamenii nu renunţă niciodată?", se întrebă în sinea ei.

       Grimma se aplecă peste marginea scândurii.

       - Uşor la dreapta, Sacco, spuse ea. Şi apoi mergi drept şi constant.

       Jekub sări de pe drum şi începu să se deplaseze prin iarba moartă. În depărtare se mai vedeau un gard de sârmă şi câteva oi.

       „Nu ştim încotro ne îndreptăm", gândi Grimma. „Singurul lucru important este acum să ne mişcăm. Masklin avea dreptate. Asta nu e lumea noastră."

       - Poate că ar fi trebuit să vorbim cu oamenii, sugeră ea cu voce tare.

       - Nu, ai avut dreptate, spuse Dorcas. În lumea asta, totul aparţine oamenilor, şi am fi sfârşit şi noi prin a le aparţine. Nu am mai fi avut ocazia să fim noi înşine.

       Gardul se apropia. De cealaltă parte a lui se zărea un drum. Un drum ca lumea, cu pietre negre pe el. , - Stânga sau dreapta? Ce crezi? Întrebă Grimma. -Nu contează, zise Dorcas în timp ce excavatorul rupea gardul de sârmă.

       - O s-o luăm la stânga atunci. Încetineşte, Sacco! Stânga uşor;Mai mult. Mai mult. Aşa... O, nu!

       În depărtare se vedea o altă maşină. Şi ea avea deasupra o lumină clipitoare. Albastră.

       Dorcas aruncă o privire şi în spate.

       Şi acolo era o altă lumină clipitoare.

       -Nu, spuse el.

       -Poftim?

       -Te întrebai mai înainte dacă oamenii nu renunţă niciodată. Nu. Nu renunţă.

       - Stop! strigă Grimma.

       Echipele tropăiră ascultătoare pe podeaua lui Jekub. Excavatorul se opri uşurel, cu motorul mergând încetişor.

       - Asta a fost, spuse Dorcas.

       - Am ajuns la hambar? Întrebă un nom.

       - Nu, răspunse Grimma. Nu încă, dar suntem aproape. Dorcas se strâmbă.

       - Ar trebui să acceptăm de-acum, spuse el. O să sfârşeşti fluturând un băţ cu o stea în vârf. Eu sper că pe mine n-au să mă pună să le lustruiesc pantofii.

       Grimma părea gânditoare.

       - Dacă l-am mâna pe Jekub cât de repede putem spre maşina aia care vine spre noi... Începu ea.

       - Nu, ripostă Dorcas cu fermitate. Nu ar rezolva nimic.

       - Da, dar m-ar face să mă simt mai bine, zise Grimma. Privi în jur, peste câmpuri.

       - Oare de ce s-a întunecat? Întrebă ea. Nu cred că am fugit chiar toată ziua. Când am pornit, era dimineaţa devreme.

       - Nu ştii cum zboară timpul când te distrezi? răspunse Dorcas cu tristeţe. Mie nu-mi place laptele. Nu mă deranjează să trebăluiesc în casele lor, numai să nu mă pună să beau lapte, dar...

       - Uită-te un pic, te rog!

       Întunericul se răspândea deasupra câmpurilor.

       - Ar putea fi o elipsă, spuse Dorcas. Am citit eu despre elipse... Totul se întunecă atunci când Soarele acoperă Luna. Sau parcă era viceversa, adăugă el nesigur.

       Maşina din faţa lor se opinti cu un scrâşnet de frâne, derapa cu spatele până într-un zid de piatră şi se opri brusc.

       În câmpul de lângă drum, oile fugeau înnebunite. Dar nu era acea nebuneală obişnuită a unor oi care, în general, sunt uşor copiate. Ţineau capetele în pământ şi fugeau de mama focului, cu un singur ţel în minte. Erau nişte oi care deciseseră că nu avea nici un rost să-şi irosească energia intrând în panică, de vreme ce o puteau folosi pe toată pentru a fugi cât mai departe şi cât mai iute posibil.

       Un zgomot puternic umplu aerul.

       - Pe cuvântul meu, spuse Dorcas domol, elipsele astea sunt ale naibii de înspăimântătoare!

       Jos, pe podea, nomii intraseră în panică. Ei nu erau oi, fiecare nom putând să gândească, dar când începeai să reflectezi la întunecimi subite şi la sunete misterioase, â intra în panică părea o soluţie logică.

       Linii mici de foc albastru se târau pe caroseria deteriorată a lui Jekub. Dorcas îşi simţi părul ridicându-i-se măciucă.

       Grimma privi în sus. Cerul era în beznă.

       - E... e în regulă, spuse ea încet. Ştii, cred că e în regulă. Dorcas îşi privi mâinile. Din degete îi ieşeau scântei.

       - Crezi, crezi? mai putu el să zică.

       -Nu e noapte, e doar umbră. Ceva imens pluteşte deasupra noastră.

       - Şi asta zici tu că e mai bine decât să fie noapte? Întrebă Dorcas, terorizat.

       - Aşa cred. Hai să coborâm.

       Grimma se lăsă să alunece pe o frânghie până pe podeaua lui Jekub. Zâmbea nebuneşte. Iar asta era aproape la fel de înspăimântător ca toate celelalte la un loc. Nu erau obişnuiţi s-o vadă pe Grimma zâmbind.

       - Ajută-mă! spuse ea. Trebuie să coborâm. Numai aşa poate să fie sigur că suntem noi.

       O priviră cu toţii uluiţi în timp ce se chinuia să-şi facă loc printre nomi.

       - Haideţi, repetă ea, ajutaţi-mă!

       O ajutară. Uneori, când eşti confuz, asculţi pe oricine pare să aibă în minte un ţel cât de mic. Apucară o scândură şi o împinseră în afară prin spatele cabinei până când atinse pământul.

       Cel mult, acum nu mai era atâta cer. Albastrul devenise doar o linie subţire, care înconjura marginile întunericului solid de deasupra lor. Nu era pe de-a-ntregul solid. Când ochii lui Dorcas se obişnuiră, putură să deosebească pătrate, dreptunghiuri şi cercuri.

       Nomii se scurgeau în jos, pe scândură, şi inundau drumul, fiind nesiguri încă dacă să fugă sau să stea.

       Deasupra lor, unul dintre pătratele întunecate din umbră se dădu la o parte. Se auzi o clămpănitură şi apoi un dreptunghi de întuneric coborî foarte încet, ca un lift fără fire, şi se aşeză uşor pe drum. Era destul de mare.

       Înăuntru se afla ceva. Într-un fel de ghiveci. Ceva roşu şi galben, şi verde.

       Nomii se înghesuiră să vadă mai bine.

15.

I. Şi aşa s-a încheiat călătoria lui Jekub, iar nomii au plecat, fără să privească înapoi.

(Din Cartea nomului, Broaşte ciudate, cap. 1, vers. I.)

       Dorcas hoinărea fără ţintă pe podeaua unsuroasă a lui Jekub. Era pustie acum, cu excepţia bucăţilor de sârmă şi de lemn pe care le folosiseră nomii.

       „Au aruncat pur şi simplu lucrurile astea", gândi el, ascultând zvonul îndepărtat al discuţiilor dintre nomi. „Nu e bine să laşi dezordine. Bunul Jekub merită mai multă recunoştinţă." Afară se întâmpla ceva care părea să stârnească entuziasmul nomilor, dar el nu îi acordă prea mare atenţie.

       Se agită un pic, încercând să înfăşoare sfoara şi să aranjeze lemnele în grămezi ordonate. Trase şi de firele care-i permiseseră lui Jekub să guste electricitatea. Apoi se aşeză în genunchi şi încercă să cureţe urmele de noroi lăsate de picioarele nomilor.

       Jekub scotea sunete chiar şi când avea motorul oprit. Pocnituri mici, fâşâituri, şi, uneori, cât un ping.

       Într-un târziu, Dorcas se aşeză sprijinit de metalul galben. Nu ştia ce se petrece. Lucrurile erau atât de diferite de orice văzuse până atunci, încât mintea sa nici măcar nu mai încerca să-şi pună întrebări.

       Gândi că probabil, era o altă maşină, o maşină care face ca noaptea să coboare brusc.

       Se ridică şi-l bătu uşor pe Jekub cu palma.

       -Bravo!

       Sacco şi Nooty îl găsiră sprijinit de peretele cabinei, privindu-şi picioarele.

       - Toată lumea te caută, spuse Sacco. E ca un aeroplan, dar fără aripi. Pur şi simplu, pluteşte în aer! Trebuie să vii să ne spui de ce merge... Te simţi bine?

       -Hmm?

       - Te simţi bine? Întrebă Nooty. Arăţi cam ciudat. Dorcas oftă uşurel.

       - Sunt doar foarte obosit.

       - Da, dar avem nevoie de tine, insistă Sacco. Dorcas suspină şi-i lăsă să-l ajute să se ridice în picioare.

       - A mers cu adevărat, aşa-i? spuse el. A mers foarte bine, având în vedere, desigur, vârsta lui.

       Îi aruncă lui Sacco o privire care se dorea veselă.

       - Despre ce vorbeşti? Îl iscodi Sacco.

       - A stat în barca aia atâta vreme. Pesemne, încă de când a fost făcută lumea. Iar eu n-am făcut decât să-l ung, să-i dau combustibil şi a mers, spuse Dorcas.

       - Maşina? A, da. Bravo! exclamă Sacco.

       - Dar...

       Nooty arătă în sus. Dorcas ridică din umeri.

       - A, nu mă preocupă chestia aia. E, probabil, Masklin. O explicaţie simplă. Grimma are dreptate. E chestia aia zburătoare după care a plecat Masklin.

       - Dar a ieşit ceva din ea, zise Nooty.

       - Vrei să spun că nu-i Masklin?

       - Nu, e un fel de plantă.

       Dorcas oftă. Lucrurile trebuia să fie luate unul câte unul. Îl mai mângâie o dată pe Jekub.

       - Să ştii că mie îmi pasă de tine, spuse el încetişor. Apoi se îndreptă de spate şi se întoarse spre ceilalţi.

       - In regulă, oftă el. Arătaţi-mi!

       Era într-un fel de ghiveci din metal, în mijlocul unei platforme plutitoare. Nomii se adunaseră şi încercaseră să se urce unii pe umerii altora ca să privească, dar nici unul nu ştia ce este, cu excepţia Grimmei, care privea cu un zâmbet straniu.

       O creangă de copac. Pe creangă era o floare cât o găleată.

       Dacă te urcai destul de sus, puteai vedea că înăuntrul ei, între petalele strălucitoare, se afla un fel de bazin plin cu apă. Şi, de pe fundul bazinului, priveau spre nomi câteva broscuţe galbene.

       - Ai măcar habar cât de cât ce sunt astea? Întrebă Sacco. Dorcas zâmbi.

       - Masklin a descoperit ce idee minunată este să-i trimiţi flori unei fete. Şi mai cred că totul e în ordine de-acum, spuse el privind-o pe Grimma.

       - Da, dar ce e?

       - Îmi amintesc că se cheamă bromeliade, zise Dorcas. Cresc în vârful unor copaci foarte înalţi din pădurile umede, iar broscuţele alea îşi petrec toată viaţa înăuntru. Să-ţi petreci întreaga viaţă într-o singură floare! Imaginaţi-vă! Grimma a spus odată că ea crede că ăsta e cel mai uimitor lucru din lume.

       Sacco îşi muşcă buza de jos, gânditor.

       - Ei, dar mai e şi electricitatea, replică el. Şi electricitatea e uimitoare.

       - Sau hidraulica, completă Nooty, luându-l de mână. Mi-ai spus că hidraulica este fascinantă.

       - Pesemne că Masklin a cules-o pentru ea, zise Dorcas. E un băiat tare practic. Şi are şi o imaginaţie foarte activă.

       De lângă floare, privi spre Jekub care părea bătrân şi mic chiar şi în comparaţie cu umbra aceleia navei.

       Îl cuprinse o senzaţie de oarecare veselie. Era atât de obosit, încât ar fi putut adormi în picioare, dar îşi simţi mintea clocotind. Se ridicau o mulţime de întrebări, dar acum răspunsurile nu mai contau. Ajungea să te bucuri şi să ştii că lumea e plină de lucruri uimitoare, şi că nu eşti o broască.

       Sau măcar el era genul de broască interesată de felul în care creşteau florile şi de modul în care ar fi putut ajunge la alte flori, dacă sărea destul de mult.

       Şi, chiar când ai ieşit din floare şi te simţi cu adevărat mândru de tine, priveşti la lumea aceea nouă, mare, care te înconjoară la nesfârşit. Şi, poate, observi că şi ea are petale în jurul orizontului.

       Dorcas zâmbi.

       - Tare aş mai vrea să ştiu ce-a făcut Masklin în ultimele săptămâni!

Sfârşit partea a II-a