Salman Rushdie

Furia

Partea întâi

La vârsta argintului aşternut la tâmple, profesorul Malik Solanka — istoric al ideilor retras din activitate, plăsmuitor de păpuşi irascibil, celibatar, de curând, de când împlinise cincizeci şi cinci de ani şi alesese singurătatea (fiind aspru criticat pentru asta) — se pomeni trăind într-o epocă de aur. Dincolo de fereastra odăii sale, totul se cocea şi năduşea în căldura jilavă a verii nesfârşite, prima din cel de-al treilea mileniu. Oraşul clocotea de ritmul afacerilor. Nivelul chiriilor şi valoarea proprietăţilor imobiliare nu fuseseră nici când mai ridicate, iar în industria confecţiilor mai toată lumea socotea că moda nu fusese niciodată mai la modă. Noi restaurante se deschideau la fiecare pas. Depozitele, intermediarii, magazinele de lux se dădeau peste cap pentru a satisface creşterea vertiginoasă a cererii de mărfuri speciale: uleiuri de măsline rare, tirbuşoane de trei sute de dolari bucata, transportoare militare de comandă, ultimele programe antivirus, contorsioniste şi gemene oferite drept dame de companie, instalaţii video, obiecte de artă neconvenţională, eşarfe ca un fulg ţesute din smocul de barbă al unor capre de munte dispărute. Atâţia oameni îşi renovau apartamentele, încât materialele de calitate nu se găseau decât la suprapreţ. Lumea era înscrisă pe liste de aşteptare pentru căzi de baie, clanţe, lemn de esenţă tare din import, şeminee de modă veche, bideuri, dale de marmură. În ciuda recentelor căderi suferite de indicele Nasdaq şi de valoarea acţiunilor Amazon, noua tehnologie pusese stăpânire pe oraş: se vorbea mereu despre avântul economiei, despre noile acţiuni tranzacţionate la bursă, despre interactivitate, despre viitorul inimaginabil care de-abia începea să prindă chip. Viitorul se profila ca un cazinou, în care toată lumea îşi încerca norocul şi toţi sperau să câştige.

Pe strada profesorului Solanka, câţiva tineri albi, proveniţi din familii înstărite, şedeau tolăniţi pe treptele caselor roşietice, îmbrăcaţi în haine lălâi, care mimau cu eleganţă sărăcia, deşi cu toţii aşteptau desigur pleaşca ce avea să-i treacă grabnic în rândul miliardarilor. O fată înaltă, cu ochii verzi şi cu pomeţii ridicaţi, tipici pentru fizionomiile central-europene, îi atrase în mod deosebit privirea de abstinent care se uită încă după fete. Avea un păr blond, care-i ieşea ca nişte ţepi de sub şapca neagră de base-ball D'Angelo cu înscrisul Voo-doo, făcând-o să arate ca un clovn, şi nişte buze cărnoase şi batjocoritoare. Cu mâna pusă de formă peste gură, se hlizea obraznic la mărunţelul Solly Solanka ce-şi făcea plimbarea de după-amiază, îmbrăcat ca un dandy de modă veche, cu un costum de in de culoare crem, cu o pălărie de Panama şi-n mână cu un baston pe care-l răsucea mereu: însemne ale fostului profesor de

colegiu, pe care nu dădea doi bani, dar de care nu reuşise să se lepede în întregime.

— Hei, domnule? Domnule, nu vă supăraţi! Blonda îl striga pe un ton imperativ, care cerea neapărat un răspuns. Ca o adevărată gardă pretoriană, zdrahonii din jurul ei erau deja cu ochii-n patru. Încălca o regulă de viaţă a marelui oraş, o încălca fără ruşine, plină de încredere în forţa ei, sigură pe teritoriul şi pe gaşca ei, fără să se teamă de nimic. Simplă neobrăzare a unei fete frumoase; nimic grav. Profesorul Solanka se opri şi se întoarse s-o înfrunte pe zeiţa tolănită pe trepte, care-şi continuă sâcâitoare interogatoriul:

— Dumneata umbli mult, nu? Oricum, eu de cinci-şase ori pe zi văd că mergi undeva. Te văd de aici: vii, pleci, dar câine nix, şi nici gagică sau cumpărături la-ntoarcere. Şi orele, foarte ciudate, nu-s ore de mers la serviciu. Aşa că mă-ntreb: De ce-o ieşi şi s-o plimba întruna singur? E un tip prin oraş care căsăpeşte femeile cu un pietroi, poate c-ai auzit de chestia asta; acuma, dacă te-aş crede-ntr-o ureche, n-aş sta de vorba cu dumneata. Şi ai şi-un accent englezesc de milioane, pe bune. De câteva ori ne-am luat după dumneata, zău, dar nu mergeai undeva anume, hoinăreai doar, aşa, băteai străzile. Parcă ai fi căutat ceva, mie aşa mi s-a părut; şi ce mi-am zis, ia să-l întreb eu care-i treaba. Asta aşa, din prietenie, dom'le, ca între vecini. Eşti un tip destul de misterios. Oricum, asta-i părerea mea.

Solanka simţi deodată mânia urcându-i ca un nod în gât.

— Da, caut ceva, urlă el, caut să fiu lăsat în pace. Glasul îi tremura de furie, o furie mult mai mare decât merita felul ei băgăreţ de a-l aborda — furia care-l scotea din minţi ori de câte ori o simţea năpădindu-i, ca un torent, prin vine. La răspunsul lui răstit, fata bătu în retragere, cufundându-se în tăcere.

— Prietene, făcu cel mai solid membru al gărzii pretoriene — iubitul ei, fără îndoială, un centurion cu păr oxigenat care-i asigura protecţia —, cam mult arţag în dumneata pentru un apostol al păcii.

Fata îi amintea de cineva, dar n-ar fi putut spune de cine anume; mica sincopă a memoriei, „indiciul bătrâneţii", îl sâcâia grozav. Din fericire, nu mai era acolo — nu mai era nimeni, de altfel — când se întoarse de la carnavalul caraibean cu pălăria pleoştită şi ud leoarcă în urma răpăielii calde de vară care-l prinsese nepregătit. Trecând prin faţa Congregaţiei Shearith Israel de pe Central Park West (o clădire ca o balenă albă cu un fronton triunghiular sprijinit pe patru coloane corintice masive — nici mai mult, nici mai puţin), profesorul Solanka îşi aminti, gonind prin ploaie, de fetiţa de treisprezece ani care abia făcuse barmiţva şi pe care o zărise prin uşa laterală, aşteptând cu cuţitul în mână binecuvântarea pâinii. Nici o religie nu oferă o ceremonie a Enumerării Binecuvântărilor, cugetă profesorul Solanka: era de aşteptat ca măcar anglicanii să fi produs aşa ceva. Chipul fetiţei, cu trăsăturile lui blânde şi tinereşti, strălucea în întunericul tot mai dens, exprimând încrederea deplină că va şti să răspundă celor mai exigente aşteptări. Da, iată o clipă binecuvântată, ar fi spus cineva înclinat să folosească asemenea cuvinte; dar, ca un sceptic ce se afla, Solanka nu era deloc înclinat spre aşa ceva.

În apropiere, pe Amsterdam Avenue, erau mărfuri de vară scoase la mezat, comerţ stradal care mergea din plin, în ciuda averselor. Profesorul Solanka socoti că, pe aproape întreaga suprafaţă a globului, mărfurile cu preţ redus îngrămădite pe aceste cărucioare ar fi umplut rafturile şi vitrinele celor mai elegante buticuri şi ale magazinelor de primă mână. Pe întreg cuprinsul Indiei, al Chinei şi al Africii, şi pe o mare întindere a Americii de Sud, oamenii care dispuneau de timp şi bani ca să se ocupe de modă — sau, la latitudini mai sărace, pur şi simplu ca să-şi cumpere lucruri — ar fi fost în stare să ucidă pentru marfa vândută pe stradă în Manhattan, ca şi pentru hainele şi fleacurile vestimentare demodate din opulentele magazine cu mărfuri de ocazie sau pentru porţelanurile cu defect şi piesele unicat cu semnătură ce se puteau găsi, la preţ de chilipir, în zona comercială a oraşului. America — reflectă Malik Solanka cu felul lui depăşit de a vedea lucrurile — insulta restul planetei când trata o asemenea mană cerească ridicând din umeri, cu nepăsarea celor ce s-au născut bogaţi. New York-ul devenise însă, în acest ceas al abundenţei, scopul şi ţinta la care râvnea şi poftea întreaga lume, iar „insulta" nu făcea decât să sporească dorinţa restului planetei. Trăsurile treceau în sus şi-n jos pe Central Park West. Clinchetul clopoţeilor de pe harnaşamente părea un sunet de monezi jucate-n palmă.

Filmul de succes al stagiunii zugrăvea decadenţa Romei imperiale din timpul cezarului Joaquin Phoenix (1), în care onoarea şi demnitatea, ca să nu mai vorbim de luptele şi divertismentele pe viaţă şi pe moarte, erau prezentate pe fundalul simulacrului marii arene pentru lupte de gladiatori recreate cu ajutorul computerului, Amfiteatrul Flavian sau Colosseumul. New York-ul avea şi el parte de circ, cum avea parte şi de pâine: un musical despre nişte lei drăgălaşi, o cursă de biciclete pe Fifth Avenue, Bruce Springstcen la Madison Square Garden cu un cântec despre cele patruzeci şi unu de focuri de revolver trase de Poliţie, sub care a căzut nevinovatul Amadou Diallo, ameninţarea sindicatului poliţiştilor că va boicota concertul dedicat Şefului, Hillary contra Rudy (2), funeraliile unui cardinal, un film despre nişte dinozauri nostimi, convoaiele de maşini a doi candidaţi la preşedinţie asemănători până la indistincţie şi cu siguranţă nu foarte simpatici (Gush, Bore), Hillary contra Rick (3), furtunile cu trăsnete abătute peste concertul lui Springstcen şi peste Shea Stadium, ungerea unui cardinal, un desen animat despre iubăreţele puicuţe britanice, ba chiar şi un festival literar; plus o serie de parăzi ,,exuberante", celebrând multiplele subculturi etnice, naţionale şi sexuale ale oraşului, care sfârşeau cu înjunghieri (câteodată) şi cu agresiuni asupra femeilor (de regulă). În zilele de paradă, profesorul Solanka — socotindu-se egalitarist din fire şi orăşean get-beget, adept al ideii că viaţa la ţară e numai pentru boi — cutreiera oraşul, asudând pierdut printre concetăţenii lui. Într-o duminică hoinări cot la cot cu homosexuali strâmţi în şolduri, participând la marşul Gay Pride, în weekend-ul următor ţopăi pe lângă o portoricană cu fundul mare, care-şi purta drapelul naţional în chip de sutien. Nu se simţea un nepoftit în mijlocul acestor mulţimi. Dimpotrivă. Gloatele îi dădeau o senzaţie plăcută de anonimat, îi topeau stinghereala. Nimeni nu se interesa aici de misterele lui. Toată lumea voia să se piardă în mulţime. Era magia nerostită a maselor, iar în aceste zile pierderea de sine era cam tot ce-şi mai dorea profesorul Solanka de la viaţă. În weekend-ul de acum, extrem de ploios, plutea în aer un ritm de calypso; nu simplele nostalgii jamaicane ale lui Harry Belafonte sau cântecele nătângi de

care-şi amintea cu drag şi oarecum vinovat Solanka („Ţi-o spun acum, fără-ntârziere”, „Nu-mi poticni măgaru' jos în vale, fiindc-o să ţopăie şi o să zbiere, nu-mi poticni măgaru' jos în vale”), ci muzica satirică autentică a trubadurilor polemişti din Jamaica, Banana Bird, Cool Runnings, Yellowbelly, cântată live în Bryant Park şi la difuzoare asurzitoare de-a lungul Broadway-ului.

Cu toate astea, întorcându-se acasă de la paradă, profesorul Solanka fu năpădit de melancolie, obişnuita-i tristeţe ascunsă pe care o sublima în locurile publice. Ceva era în neregulă cu lumea. De când îşi pierduse ideile optimiste de pace şi iubire ce-i marcaseră tinereţea, nu mai ştia deloc cum să se împace cu realitatea din ce în ce mai măsluită (dispreţuia în acest context expresia, altminteri excelentă, „realitate virtuală”), întrebări legate de putere nu-i dădeau pace nici o clipă. Cine ştie din ce încurcături ieşeau basma curată mai-marii oraşului, în vreme ce gloata de cetăţeni înfierbântaţi se lăsa purtată pe aripile viselor? Nu, nu se gândea la oameni ca Giuliani şi Safir (4), simpli ageamii, marionete înmănuşate care, până să apară la ştirile de seară înregistrări video filmate de amatori, răspundeau cu un enorm dispreţ la plângerile femeilor violate, ci la marii caizi veşnic prezenţi, la cei care-şi alimentau mereu poftele insaţiabile, în goană permanentă după noutate, consumând lacom frumuseţea şi râvnind mereu la mai mult; la adevăraţii magnaţi ai lumii, niciodată întâlniţi deşi veşnic prezenţi — ateul Malik Solanka se ferea să învestească respectivele fantome umane cu darul omniprezenţei —, cezarii arţăgoşi şi funeşti, cum i-ar fi numit prietenul său Rhinehart, acei Bolingbroke cu sufletul de gheaţă, tribunii cu mâna pe Curiolanuşii primarilor şi comisarilor de poliţie... Profesorul Solanka tresări uşor la această din urmă imagine. Se cunoştea destul de bine ca să-şi dea seama că avea o înclinaţie pronunţată către vulgaritate; şi totuşi, gândul la grosolanul joc de cuvinte îi produse un şoc.

Există nişte păpuşari care ne fac pe toţi să ţopăim şi să zbierăm, se frământă Malik Solanka. Dar cine trage sforile în vreme ce noi, sărmane marionete, ţopăim?

Intrând pe uşă cu apa picurându-i încă de pe borul pălăriei, auzi telefonul. Răspunse arţăgos, smulgând receptorul fără fir din aparatul aflat în vestibul:

— Da, ce este, vă rog!

Glasul soţiei sale îi pătrunse în auz, venind pe cablul de pe fundul Atlanticului; sau poate că, în ziua de azi, când totul e în schimbare, venea printr-un satelit aflat deasupra oceanului — cine ştie? În ziua de azi, când epoca tonului înlocuia epoca pulsului, când era analogicului (adică deopotrivă a bogăţiei de limbaj, a analogiei) capitula în faţa erei digitalului, pecetluind victoria finală a cifrelor asupra literelor. Fusese întotdeauna îndrăgostit de vocea ei. Cu cincisprezece ani în urmă, la Londra, îi telefonase lui Morgen Franz, un prieten editor, care din întâmplare nu era în birou. Eleanor Masters, aflându-se prin preajmă, ridicase receptorul gălăgiosului aparat şi, deşi nu se văzuseră niciodată, au stat de vorbă o oră încheiată. După o săptămână, cinau la ea acasă, fără ca vreunul din ei să facă vreo aluzie cum că locul ar fi nepotrivit pentru o primă întâlnire. Au urmat cincisprezece ani de viaţă petrecuţi împreună. Aşa se face că s-a îndrăgostit de vocea ei înainte de a îndrăgi restul. A fost din totdeauna povestea lor favorită despre propriul cuplu; ea devenise acum, fireşte, o dată cu sfârşitul brutal al dragostei, când amintirea se preschimbase în durere şi tot ce le mai rămăsese erau doar propriile voci la telefon, o poveste dintre cele mai triste. Profesorul Solanka ascultă sunetul vocii lui Eleanor, închipuindu-şi cu un uşor dezgust cum este spartă în mici pachete de informaţie digitalizată, vocea ei gravă şi încântătoare înghiţită întâi şi apoi regurgitată de un calculator central localizat undeva prin Hyderabad-Decean. Care este echivalentul digital al lui încântător? se întrebă. Care sunt numerele ce codifică frumuseţea, degetele-unităţi care-i captează sufletul, transformându-l, transmiţându-l şi decodându-l, fără să reuşească totuşi să-l captureze sau să-l înăbuşe, în acest proces? Nu, nu datorită tehnologiei, ci în ciuda ei trece nealterată prin noile aparate frumuseţea, această umbră, acest lucru de preţ.

— Malik Solly (îi spunea aşa ca să-l necăjească.) Tu nu m-asculţi. Te-ai retras în tine, cu gândul la cine ştie ce fixaţie de-a ta, şi nici măcar n-ai înregistrat simplul fapt că fiul tău e bolnav. Nici faptul simplu că trebuie să mă scol în fiecare dimineaţă şi să-l aud cum mă întreabă — mi-a devenit insuportabilă întrebarea asta! — de ce nu e taică-su acasă, nu l-ai înregistrat. Ce să mai vorbim de faptul cel mai simplu dintre toate: că fără nici cel mai mic motiv şi cea mai palidă explicaţie plauzibilă ne-ai lăsat baltă, ai traversat oceanul şi i-ai trădat pe toţi cei care au atâta nevoie de tine şi care te iubesc atât de mult, care te iubesc în continuare, fir-ai tu să fii, indiferent de ce-ai făcut.

Era vorba doar de o tuse, nimic nu punea în pericol viaţa băiatului. Dar Eleanor avea dreptate: profesorul Solanka se retrăsese în sine. În privinţa acestei neînsemnate convorbiri telefonice, ca şi în privinţa chestiunilor mai importante ale vieţii pe care o duseseră cândva împreună şi o petreceau acum departe unul de celălalt, în privinţa căsniciei lor, socotită cândva indisolubilă, cea mai grozavă pereche cunoscută vreodată de prietenii lor; sau în privinţa fructului acestei căsnicii: Asmaan, care împlinise trei ani şi era nespus de frumos şi blând din fire, cu părul lui miraculos de blond pentru nişte părinţi cu părul atât de negru, căruia îi dăduseră acest nume celest (Asmaan, s. m., lit. cer, dar şi fig. paradis) fiindcă era singurul cer în care puteau crede amândoi fără reţineri şi din toată inima.

Profesorul Solanka îşi ceru iertare pentru zăpăceală, la care soţia lui se aşternu pe un plâns cu sughiţuri care îi frânse inima, căci nu era deloc un om lipsit de suflet. Aşteptă în tăcere ca ea să pună capăt plânsului. Când încetă, îi vorbi pe tonul cel mai arogant de care era în stare, interzicându-şi — şi refuzându-i şi ei — orice urmă de emoţie.

— Recunosc că ceea ce am făcut trebuie să-ţi pară inexplicabil. Dar îmi aduc aminte că mi-ai vorbit chiar tu despre importanţa inexplicabilului la... — aici ea îi trânti telefonul, dar el îşi încheie totuşi fraza — .. .hm-hm, la Shakespeare.

Ultimele cuvinte, neauzite, îi evocară chipul soţiei sale dezbrăcate: Eleanor Masters de acum cincisprezece ani, la glorioasa vârstă de douăzeci şi cinci de ani, cu părul ei lung, goală, întinsă cu capul în poala lui şi cu un exemplar hărtănit al Operelor Complete, legat în piele albastră, aşezat cu faţa în jos pe desişul părului pubian. Acesta fusese sfârşitul indecent, deşi rapid şi agreabil, al primei lor cine în doi. Adusese trei sticle scumpe de Tignanello Antmori (trei! exces de seducător, evident), iar ea fripsese o pulpă de miel şi pusese alături de carnea asezonată cu chimen o salată de flori proaspete. Purta o rochie scurtă, neagră şi păşea uşor, desculţă, prin apartamentul decorat în maniera grupului de la Bloomsbury şi cu obiecte meşteşugite în acelaşi stil, lăudându-se cu papagalul închis în colivie care-i imita râsul: un râs puternic pentru o femeie atât de plăpândă. La prima şi ultima lui întâlnire cu o necunoscută, Eleanor se dovedi pe măsura glasului său: nu doar frumoasă ci şi inteligentă, încrezătoare în forţa ei şi totodată vulnerabilă, şi pe deasupra gătind excelent. După ce au mâncat o groază de călţunaşi şi au băut copios din vinul roşu de Toscana, ea a început să-i explice teza ei de doctorat (şedeau deja pe podeaua livingului, tolăniţi pe un covor de mână ţesut de Cressida Bell); a fost întreruptă însă de sărutări, căci profesorul Solanka picase pe nesimţite, ca un mieluşel, în mrejele iubirii. De-a lungul atâtor ani de fericire, aveau să-şi dispute cu voioşie întâietatea acelui prim gest, ea negând cu aprindere (şi ochi strălucitori) c-ar fi putut să fie atât de îndrăzneaţă, el insistând — deşi ştia că nu-i adevărat — că ea ,,se aruncase în braţele lui". — Vrei să asculţi despre ce-i vorba, sau nu?

Da, făcu el din cap, mângâind cu mâna sânul mic şi delicat. Ea îşi aşeză mâna peste a lui şi se lansă în discuţie. Ideea ei era că în miezul fiecăreia din marile tragedii se aflau întrebări fără răspuns despre dragoste şi că, pentru a găsi un sens pieselor, trebuie să încercăm, fiecare, să explicăm aceste inexplicabile în felul nostru propriu. De ce-şi amână Hamlet răzbunarea la nesfârşit, deşi îl iubeşte pe tatăl său mort, în vreme ce, iubit de Ofelia, se întoarce împotriva ei, distrugând-o? De ce nu reuşeşte Lear, care, dintre surori, o iubeşte pe Cordelia cel mai mult, să audă iubirea în declaraţia ei sinceră din scena iniţială, căzând astfel pradă surorilor ei neiubitoare? Şi de ce se lasă atât de uşor Macbeth, bărbat adevărat care-şi iubeşte ţara şi pe rege, împins de către erotica dar neiubitoarea Lady M. către funestul tron însângerat? La New York, cu receptorul în mână, profesorul Solanka îşi aminti cu sfială de sânul gol al lui Eleanor, de sfârcul întărit sub mângâierea lui, ca şi de surprinzătorul ei răspuns la problema lui Othello, care după părerea ei nu era ,,răutatea fără motiv" a lui Iago, ci mai degrabă lipsa de inteligenţă emoţională a Maurului, „incredibila stupiditate în dragoste a lui Othello, imbecilitatea enormei gelozii ce-l îndeamnă să-şi ucidă soţia pe care pretinde c-o iubeşte, bazându-se pe o dovadă cum nu se poate mai subţire". Soluţia lui Eleanor era următoarea:

— Othello n-o iubeşte pe Desdemona. Ideea mi-a venit aşa, dintr-o dată, într-o bună zi. De parcă mi s-ar fi aprins un bec. El spune c-o iubeşte, dar nu poate fi adevărat. Fiindcă dac-o iubeşte, crima n-are sens. După mine, Desdemona este un trofeu pentru Othello, bunul lui cel mai de preţ, care-i acordă cea mai înaltă poziţie, dovada palpabilă a statutului său ridicat în lumea omului alb. Înţelegi? Iubeşte acest lucru legat de ea, n-o iubeşte pe ea. Evident, Othello nu e negru, ci „maur": arab, musulman, numele lui este probabil forma latină a numelui arab Attallah sau Ataullali. El nu face parte, aşadar, din universul creştin al păcatului şi mântuirii, ci mai degrabă din universul moral islamic, ai cărui poli sunt onoarea şi ruşinea. Moartea Desdemonei reprezintă o „crimă de spălare a onoarei”. Nu era deci obligatoriu să fie vinovată. Acuzaţia era de ajuns. Atacul asupra virtuţii ei era incompatibil cu onoarea lui Othello. De asta n-o ascultă el, de asta nu-i acordă beneficiul îndoielii sau iertarea, de asta nu face nimic din ceea ce ar fi făcut un om care iubeşte o femeie. Othello se iubeşte doar pe sine, pe sine în calitate de amant şi de conducător; Racine, cu genul său declamator, ar fi spus că e îndrăgostit de propria sa glorie. Ea nici măcar nu reprezintă pentru el o persoană. E zeificată de el. E ca o statuetă de premiu Oscar cu chipul unei păpuşi Barbie. Păpuşa lui. În fine, asta am susţinut eu, iar ei mi-au dat doctoratul, poate doar ca un premiu pentru neobrăzare, pentru tupeu.

Luă o înghiţitură zdravănă de Tinganello, apoi se arcui şi-şi puse braţele în jurul gâtului său, trăgându-l înspre ea. Tragedia pieri instantaneu din gândurile lor.

După atâţia ani de atunci, profesorul Solanka stătea sub jetul unui duş fierbinte, încălzindu-se după hoinăreala prin ploaie cu petrecăreţii amatori de calypso şi simţindu-se ca un imbecil fudul. Ar fi putut lesne s-o cruţe pe Eleanor de aluzia răutăcioasă la teza ei de doctorat. Ce era în mintea lui de era în stare să-şi dea şi lui, şi mizerabilelor sale gesturi aerele astea shakespeariene? îndrăznea oare cu adevărat să se pună alături de Maurul din Veneţia şi de Regele Lear, să-şi asemuiască umilele mistere cu ale lor? O asemenea vanitate era cu siguranţă un motiv de divorţ mai mult decât întemeiat. Ar trebui s-o cheme la telefon şi să-i spună asta, în chip de scuză. Numai că şi asta ar suna fals. Eleanor nu voia să divorţeze. Chiar şi acum, voia ca el să se întoarcă. „Ştiu foarte bine — îi spusese nu o dată — că dacă te-ai hotărî să laşi toate astea deoparte, stupiditatea asta a ta, totul ar fi minunat. Ar fi atât de minunat! Mi-e foarte greu să mă împac cu ideea că n-o să fie aşa”.

Când te gândeşti că asta era femeia pe care o părăsise! Dacă avea un punct slab, era ca refuza felaţia. (Propria lui excentricitate era că nu suporta să-i atingă creştetul capului în timp ce făceau dragoste). Dacă avea un punct slab, era că avea un simţ al mirosului atât de ascuţit încât îl făcea sa se simtă de parcă ar fi împuţit tot locul în jurul lui. (Totuşi, ca urmare, începuse să se spele mai des.) Daca avea un punct slab, era că cumpăra lucruri fără să întrebe niciodată cât costă, trăsătură extrem de rară la o femeie care, cum spun englezii, nu s-a născut în bard. Dacă avea un punct slab, era că se obişnuise să fie ascultată şi că putea cheltui de Crăciun mai mulţi bani decât câştigau într-un an, jumătate dintre oameni. Dacă avea un punct slab, era că dragostea de mamă o făcea să nu mai vadă dorinţele nutrite de restul omenirii, inclusiv, pe şleau spus, dorinţele profesorului Solanka. Dacă avea un punct slab, era că mai voia copii. Că nu voia nimic altceva. Că nu voia tot aurul din lume.

Ba nu-i adevărat, era fără fisură: era cea mai tandră şi mai grijulie amantă, cea mai grozavă mamă, era plină de har şi de imaginaţie, era soţia cea mai agreabilă şi mai mărinimoasă, nu era foarte vorbăreaţă dar vorbea foarte bine când vorbea (mărturie acel prim apel telefonic), şi era o neîntrecută expertă nu doar în mâncăruri şi băuturi, ci şi în caracterul omenesc. Când Eleanor Masters Solanka îţi adresa un zâmbet, îl simţeai ca pe un compliment subtil şi extrem de plăcut. Prietenia ei era o îmbărbătare. Şi ce dacă era cam mână spartă? Familia Solanka o ducea nesperat de bine, graţie popularităţii cam dubioase pe care o dobândise o păpuşă de sex feminin înzestrată cu un zâmbet insolent şi cu acea nepăsare semeaţă numită de curând „ţinută". Asmaan Solanka, născut la opt ani după ea, părea să fie în chip straniu replica în carne şi oase — blondă, cu ochii negri şi cu o fire mai blândă — a acestei făpturi. Deşi era băiat în toată puterea cuvântului, preocupat de excavatoare, compresoare, rachete şi locomotive gigantice, deşi era fascinat de dârzenia lui Casey Jones (5) — eu-cred-că-pot-eu-cred-că-pot-credeam-că-pot-credeam-că-pot —, de micul dar îndrăzneţul dispozitiv pentru transportul animalelor de circ din Dumbo (6), Asmaan era luat mereu (şi asta îl scotea din fire) drept o fetiţă, pesemne datorită frumuseţii ochilor lui cu gene întoarse, dar poate şi fiindcă le amintea oamenilor de creatura anterioară a tatălui său. Numele păpuşii era Isteaţa.

La sfârşitul anilor optzeci, profesorul Solanka îşi pierduse orice speranţă legată de viaţa academică, pe care o vedea îngustă, măcinată de lupte intestine şi extrem de provincială. „Mormântul se cască pentru noi toţi, dar pentru profesorii de colegiu e un căscat de plictiseală”, îi declară el lui Eleanor, adăugând, în chip inutil cum s-a dovedit ulterior: „Pregăteşte-te de sărăcie”. Apoi, spre consternarea colegilor lui, dar cu aprobarea fără rezerve a soţiei sale, demisionă din postul sigur de la King's College, Cambridge — unde studiase evoluţia ideilor privind răspunderea statului faţă de cetăţenii săi şi a ideii paralele şi oarecum contrarii privind suveranitatea individului — şi se mută la Londra (în Highbury Hill, la o aruncătură de băţ de Arsenal Stadium). La scurt timp după aceea, se lansă în televiziune — da, chiar aşa; faptul stârni, în chip previzibil, invidia şi dispreţul, mai cu seamă când BBC-ul îi comandă crearea unui serial dedicat unui program de istorie a filozofiei pe înţelesul tuturor, transmis noaptea târziu, ai cărui protagonişti urmau să fie păpuşile cu capul neobişnuit de mare în formă de ou, din bine cunoscuta colecţie de păpuşi plăsmuite de însuşi profesorul Solanka.

Asta era chiar prea de tot. Ceea ce trecuse drept excentricitatea tolerabilă a unui respectat coleg deveni nebunia inacceptabilă a unui josnic trădător, iar emisiunea Aventurile Isteţei fu luată în râs de toată lumea încă înainte să apară pe ecran, de intelighenţia cu greutate ca şi de cea măruntă. Apoi au început transmisiunile şi, în scurt timp, spre uimirea generală şi spre ciuda criticilor răuvoitori, emisiunea evoluă de la statutul de delectare împărtăşită în taină de o coterie rafinată, la un adevărat cult larg acceptat, cu un număr de fani destul de tineri aflat într-o rapidă creştere, în cele din urmă acordându-i-se onoarea de a fi mutată în secţiunea de timp mult râvnită de după ştirile de seară, unde prospera ca un viguros succes de prime-time.

La King's College se ştia foarte bine că, la Amsterdam, pe când avea douăzeci şi ceva de ani, Malik Solanka — aflat în oraş ca sa ţină o conferinţă despre religie şi politică la un institut cu simpatii de stânga finanţat de Faberge — a vizitat Rijksmuyeum, fiind fascinat de descoperirea adevăratei comori pe care o reprezentau interioarele de păpuşi cu mobilier de epocă, ce ilustrau cu migală viaţa din casele olandeze de-a lungul timpului. Erau deschise către privitor, ca şi cum faţada le-ar fi fost spulberată de bombe; sau ca nişte mici teatre, pe care prezenţa lui acolo le întregea. Le era ca un fel de al patrulea perete. Începu să privească totul în Amsterdam ca pe o miniatură: hotelul lui de pe Hcrengracht, casa Annei Frank, nespus de frumoasele femei surinameze. Era o scamatorie mentală în reducerea asta a dimensiunii vieţii omeneşti la scara unor păpuşi. Tânărul Solanka fu însă mulţumit de rezultat: un strop de modestie în privinţa strădaniilor omeneşti era binevenit. Numai că, o dată ce o atare răsturnare a perspectivei ţi-a intrat în cap, e greu să mai priveşti lucrurile ca înainte. Tot ce era mic se dovedea frumos, aşa cum începuse sa spună chiar în acea vreme Schumacher (7).

Malik vizită Rijksmuseum zi de zi. Nu se gândise niciodată până atunci să facă ceva cu propriile-i mâini. Acum însă, avea în minte numai dălţi şi clei, cârpe şi ace, foarfeci şi lipici. Prin faţa ochilor îi treceau întruna tapete de hârtie şi ornamente delicate, aşternuturi de vis şi obiecte de baie rafinate. După câteva vizite, îi deveni totuşi limpede că numai casele nu-i vor fi de ajuns. Ambianţele sale imaginare trebuiau populate. Fără oameni, n-aveau nici un rost. În cele din urmă, în ciuda complexităţii şi frumuseţii lor, în ciuda capacităţii de a-i mobila şi împodobi imaginaţia, căsuţele de păpuşi olandeze îl trimiteau cu gândul la sfârşitul lumii, la un cataclism straniu, în urma căruia avutul ar fi rămas neatins, în vreme ce toate făpturile înzestrate cu suflare ar fi fost nimicite. (Era cu mulţi ani înainte de invenţia bombei cu neutroni, acea ultima răzbunare a lucrurilor inanimate asupra celor vii). După ce îi trecu prin cap acest gând, muzeul începu să-l revolte. Se apucă să-şi închipuie în el camere dosnice, pline cu mormane de morţi miniaturali: păsări, animale, copii, slujnice, actori, doamne, gentlemeni. Într-o bună zi, ieşi din marele muzeu şi nu se mai întoarse niciodată la Amsterdam.

Revenind la Cambridge, se apucă de îndată sa construiască universuri miniaturale proprii. De la bun început, casele sale de păpuşi au fost procesul unei viziuni strict personale. Mai întâi, au fost bizare, chiar neverosimile; gândirea science-fiction se înşurubează în spiritul viitorului nu al trecutului — surprins deja, într-un chip căruia era cu neputinţă sa-i aduci îmbunătăţiri, de către maeştrii olandezi. Dar faza SF n-a durat prea mult. Solanka învăţă curând cât de nepreţuit e lucrul de aproape, cum spun matadorii despre luptele cu tauri; respectiv, lucrul care foloseşte materialul propriei tale vieţi şi ambianţe imediate, făcându-l să apară straniu prin alchimia artei. Vizionarismul său, pe care Eleanor l-ar fi numit „clipa aprinderii becului”, îl conduse în cele din urmă la o serie de „Mari Spirite” întruchipate în păpuşi şi aranjate adesea în mici tablouri — Bertrand Rusell ciomăgit de poliţie la o demonstraţie pacifistă în timpul războiului, Kierkegaard prezent la operă pe timpul pauzei pentru ca prietenii lui să nu creadă că lucrează prea mult, Machiavelli supus neînchipuitei torturi cunoscute sub numele de strap-pado, Socrate bându-şi inevitabila cucută şi, personajul preferat al lui Solanka, un Galilei cu două feţe şi patru braţe: o faţă murmurând în şoaptă adevărul, în timp ce două braţe ascunse în faldurile veşmântului dau la iveală un model miniatural al Pământului ce se roteşte în jurul Soarelui; cealaltă faţă căindu-se cu ochii în pământ sub privirile neînduplecate ale oamenilor în sutane roşii şi lepădându-se public de ştiinţa sa, în timp ce a doua pereche de mâini ţine cu pioşenie un exemplar al Bibliei. După ani şi ani, când Solanka avea să părăsească colegiul, aceste păpuşi aveau să lucreze pentru el. Şi împreună cu ele, Isteaţa, păpuşa de sex feminin care călătorea în timp pe urmele marilor exploratori ai cunoaşterii, păpuşa plăsmuită pentru a le adresa întrebări la televiziune şi a le servi drept surogat de public, care avea să devină o vedetă vândută în nenumărate exemplare în întreaga lume. Isteaţa era pentru el deopotrivă un Candid, cu melancolia, eleganţa şi idealismul său, un Cavaler al Adevărului în costum de gherilă urbană, o călugăriţă Zen cu părul ţepos, călătorind cu vasul pentru pomeni în mână spre nordul îndepărtat al Japoniei.

Era deşteaptă, impertinentă, neînfricată, sincer interesată de cunoştinţele profunde, de dobândirea unei înţelepciuni autentice; fiind mai degrabă un agent provocator înzestrat cu o maşină a timpului decât un discipol, ea prilejuia mari-lor spirite ale veacurilor surprinzătoare revelaţii. De pildă, scriitorul favorit al ereticului din secolul al XVII-lea Baruch Spinoza s-a dovedit a fi P.G. Wodehouse (8) — coincidenţă uimitoare, fiindcă filozoful preferat al nemuritorului şi scânteietorului majordom Reginald Jeeves nu era nimeni altul decât Spinoza. (Spinoza, cel care ne-a tăiat sforile, cel care i-a îngăduit lui Dumnezeu să se retragă din rolul de păpuşar divin şi care credea că revelaţia nu e un eveniment petrecut deasupra istoriei umane, ci chiar în sânul ei. Spinoza, care nu purta niciodată cămăşi sau cravate neasortate). Marile Spirite din Aventurile Isteţei puteau şi ele să călătorească în timp: gânditorul ibero-arab Averroes era, ca şi perechea lui, evreul Maimonicie, un mare iubitor de yankei.

O singură dată a sărit Isteaţa peste cal: în interviul cu Galileo Galilei, când i-a propus marelui savant, pe tonul cu care fetişcanele de azi discută vrute şi nevrute la o bere, propria ei viziune asupra încurcăturii în care intrase, ceva de genul „nimeni nu mă poate avea pe mine”.

— Prietene, eu n-aş fi înghiţit chestia asta, i-a spus ea cu aprindere, aplecându-se către el. Dacă vreun papă ar fi încercat să mă facă pe mine să mint, aş fi declanşat naibii o revoluţie, asta aş fi făcut. I-aş fi dat foc la casă. Aş fi incendiat oraşul lui de rahat.

Mă rog, încă din primele etape ale producţiei, expresiile tari au fost îndulcite — „rahat” a fost înlocuit cu „împuţit”, de pildă —, dar nu asta era problema. Incendierea Vaticanului era o chestie prea gogonată în ochii şefilor de la televiziune, şi Isteaţa a suferit pentru prima dată umilinţele cenzurii, care-o lăsară fără grai. Nu putu face nimic altceva decât să murmure adevărul alături de Galilei: „Se mişcă şi cenzura. Ce drag mi-ar fi să-i dau foc şi ei...”.

Derulare înapoi la Cambridge. Chiar şi primele încercări ale lui „Solly” Solanka — staţiile spaţiale şi structurile de locuit ca nişte teci ce urmau să fie asamblate pe lună — vădeau o originalitate şi o imaginaţie care, potrivit opiniei exprimate cu glas tare la masă de către un specialist în literele franceze care-l studia pe Voltaire, erau „îmbucurătoare absenţe” în lucrările lui academice. Sarcasmul stârni un hohot de râs în rândul tuturor celor care-l auziseră.

„Îmbucurătoare absenţe”. Ăsta era stilul Oxbridge de a vorbi, cu insulte aruncate lesne, în zeflemea, deopotrivă total neserioase şi usturătoare ia culme. Profesorul Solanka nu reuşise deloc să se obişnuiască cu înţepăturile astea, se simţea adesea adânc rănit de ele, pretindea mereu că le ia în glumă, dar lucrurile n-au stat niciodată aşa. În chip straniu, împărtăşea neputinţa asta cu agresorul său voltairian purtând tulburătorul nume de Krysztof Waterford-Wajda, dar cunoscut sub numele de Dubdub (9), cu care legase cea mai neverosimilă dintre prietenii. Ca şi Solanka, Waterford-Wajda adoptase stilul obligatoriu de conversaţie sub presiunea nemiloşilor lor colegi, însă nici el nu se simţea prea bine în această postură. Solanka ştia asta, aşa că nu-i purtă pică pentru „îmbucurătoarea absenţă”. Hohotul de râs al ascultătorilor, însă, nu l-a uitat niciodată.

Dubdub, fost elev la Eton, era un tip jovial şi plin de bani; Pe de-o parte vedetă la Hurlingham Club, pe de alta polonez ursuz, fiu al unui bărbat ridicat prin forţe proprii, un imigrant scund şi îndesat, geamgiu de meserie, care arăta, vorbea şi bea ca un bătăuş de mahala, strânsese avere din fabricarea geamurilor duble şi făcuse, surprinzător, o căsătorie excelentă, îngrozind lumea bună („Sophie Waterford s-a măritat cu un polonez!”). Cu părul lui veşnic nepieptănat, Dubdub arăta bine, aducea cu Rupert Brooke (10) dar obrajii supţi îi umbreau un pic frumuseţea; poseda o garderobă plină de sacouri de tweed stridente, o baterie de tobe, un automobil de mare viteză, dar nici o prietenă. La un bal al bobocilor, în primul an de facultate, câteva emancipate ale anilor şaizeci, invitate la dans, l-au refuzat, făcându-l să exclame pe un ton plângăreţ: „De ce-or fi fetele de la Canbridge atît de necioplite?" La care vreo Andree sau Sharon fară inimă i-a răspuns: „Fiindcă majoritatea bărbaţilor sunt ca tine”. La coada din sala de mese a făcut o glumă de prost-gust, oferindu-i unei alte frumuseţi cârnatul său. La care respectiva, o Sabrina cu chip impenetrabil, o Nicki obişnuită să-şi spulbere admiratorii nepoftiţi, îi replică moale fără să-şi piardă firea: „Oh, ştii, există câteva animale de care pur şi simplu nu m-ating”.

Trebuie să recunoaştem că Solanka însuşi se făcuse vinovat, înţepându-l pe Dubdub nu o dată. În vara anului 1966, vara eliberării lor, în ziua absolvirii când, îmbrăcaţi în robă şi înconjuraţi de părinţi, exultau amândoi pe pajiştea din fata colegiului visând la viitor, naivul Dubdub îşi anunţă subit intenţia de a deveni romancier. „Ceva în genul lui Kafka, poate", spuse el visător, cu zâmbetul acela larg, aristocratic, moştenit de la maică-sa, zâmbetul unui căpitan de echipă de hochei, niciodată întunecat de umbra vreunei dureri, vreunei privaţiuni sau vreunei îndoieli, care se potrivea atât de rău cu moştenirea primită de la tatăl său: sprâncenele negre încruntate, amintind de sărăcia de nedescris îndurată de strămoşii lui în cenuşiul orăşel Lodz. „În gaură de şoarece. Cum sa construieşti o maşină inutilă. Furie. Ceva în genul ăsta”.

Solanka îşi reprimă un hohot de râs, spunându-şi cu mărinimie că în tensiunea dintre acel zâmbet şi acele sprâncene, dintre Anglia tacâmurilor de argint şi Polonia cănilor de tinichea, dintre slăbătura de maică-sa, cu cei doi metri ai ei şi cu aerul fascinant al Cruellei De V'il, şi stârpitura de taică-său, umflat ca un poloboc şi cu faţa turtită, s-ar putea într-adevăr găsi loc şi pentru apariţia şi înflorirea unui scriitor. cine ştie? Poate că tocmai astea erau condiţiile potrivite pentru creşterea unui atare hibrid: un Kafka englez.

— Pe de altă parte, cugetă Dubdub, te poţi ocupa şi cu treburi mai comerciale. Mai e şi fericita cale de mijloc, la jumătatea drumului între oamenii de cultură şi drojdia societăţii. Majoritatea oamenilor au doar o spoială de cultură, Solly, nu mă contrazice. Vor să le gâdili un pic spiritul, dar nu cine ştie ce. Şi, fiindcă veni vorba, nici prea multă vreme. În nici un caz cu autorii tăi de cărămizi, Tolstoi sau Proust. Vor cărţi scurte, care nu dau dureri de cap. Marii clasici repovestiţi, cât mai pe scurt, în chip de literatură de senzaţie. Othello adus la zi sub titlul Crimele Maurului. Ce zici de aşa ceva?

Cuvintele lui Dubdub îi puseră capac. Ameţit de şampania de calitate a familiei Waterford-Wajda — nici unul dintre părinţii lui nu găsiseră cu cale să vină de la Bumbay să asiste la absolvire, iar Dubdub insistase mărinimos sa-i toarne un pahar, umplându-i-l apoi în repetate rânduri -, Solanka se lansă într-un protest vehement împotriva absurdităţilor lui Krysztof, rugându-l din inimă pe autorul Waterford-Wajda să scutească lumea de efuziunile sale literare.

— Te rog, las-o mai moale cu poveştile despre conace misterioase: Bridesiienci în stil Castelul. Metamorfoză \a Blandings. Fie-ţi milă. Iar cât priveşte zbânţuielile sexuale, abţine-te. Eşti mai aproape de Alex Porinoy (11) decît de Jackie Susann(12), care spunea — îţi aminteşti? — că admiră talentul lui Roth, dar nu vrea să dea mâna cu el. Mai presus de toate, las-o baltă cu bombele tale după clasici: Enigma Cordeliei? Incertitudine la Elsinore? Să fim serioşi.

După ce se tachinară astfel, prieteneşte şi nu prea, preţ de câteva minute, Dubdub, blând din fire, bătu în retragere:

— Mă rog, poate c-o să mă fac regizor de film. Plecăm în Sudul Franţei. O fi nevoie de regizori de film pe acolo.

Malik Solanka avusese întotdeauna o slăbiciune pentru tontul de Dubdub, în parte datorită capacităţii sale de a spune lucruri dintr-astea, dar şi fiindcă sub râsul lui zgomotos avea în fond un suflet bun şi deschis. În plus, îi era îndatorat. Într-o noapte friguroasă din toamna lui 1963, tânărul Solanka, pe atunci în vârstă de optsprezece ani, se găsea într-o stare disperată la căminul Market Hill de la King's College. Îşi petrecuse prima zi de colegiu într-o cumplită stare de panică, bântuit de demoni şi incapabil să se dea jos din pat. Viitorul îi apărea ca o gură căscată gata să-l înghită, aidoma unui Kronos, iar trecutul — legăturile lui Solanka cu propria familie erau cam destrămate —, trecutul era un vas spart. Nu-i rămăsese altceva decât acest prezent insuportabil, în care, îşi dădea seama, nu putea funcţiona cu nici un chip. Era mult mai lesne, aşadar, să stea în pat şi să-şi tragă pătura peste cap. Se baricadă în camera lui neutră, cu pereţii din lemn norvegian şi ramele ferestrelor din oţel, aşteptând să vadă ce avea să mai urmeze. Se auziră voci la uşă, dar nu răspunse. Totuşi, pe la şapte seara, un glas total diferit de celelalte — mai sonor, mai plin şi absolut sigur că va primi răspuns — urlă:

— E careva aici care a pus anapoda un cufăr mare cât casa cu un nume de cioroi(13) pe el?

Şi, spre propria sa uimire, Solanka răspunse. Aşa se încheie ziua aceea de groază, de viaţă suspendată, şi aşa începură anii lui de universitate. Aidoma sărutului lui Făt-Frumos, vocea înfricoşătoare a lui Dubdub rupsese vraja rea.

Bunurile lumeşti ale lui Solanka fuseseră depuse din greşeală la căminul colegiului de pe Peas Hill. Krys — nu devenise încă Dubdub — găsi un cărucior, îl ajută pe Solanka să încarce cufărul pe el şi să-l ducă la locul potrivit, apoi îl târî pe nefericitul proprietar al cufărului să mănânce şi să bea o bere în sala de mese a colegiului. După o vreme, stăteau amândoi alături în respectiva sală, ascultându-l pe decanul de la King's College, un tip neînchipuit de lustruit, care le spunea că se află la Cambridge pentru trei lucruri: „Intelect! Intelect! Intelect!” Şi că de aci înainte vor învăţa cel mai mult — mai mult decât din orice sală de seminar sau de curs — „din clipele petrecute în camerele colegilor, într-o fertilizare reciprocă”. Hohotul de râs inconfundabil al lui Waterford-Wajda — „HA, ha, ha, HA" — sparse tăcerea uluită ce urmă respectivei remarci. Solanka îl iubi nespus pentru acel hohot ireverenţios.

Dubdub nu deveni nici romancier, nici regizor de film. Îşi continuă cariera în cercetare, îşi luă doctoratul, iar când i se propuse în cele din urmă un post de asistent, se agăţă de propunere cu privirea recunoscătoare a unui om care a rezolvat o dată pentru totdeauna problema viitorului. În această privire, Solanka îl zări, în dosul măştii de băiat model, pe adevăratul Dubdub — tânărul care încerca cu disperare să scape din lumea privilegiată în care se născuse. Încercă să-şi explice disperarea asta închipuindu-şi-o pe maică-sa ca pe o mondenă găunoasă şi pe taică-su ca pe o brută necioplită, dar dădu greş: părinţii pe care-i cunoscu se dovediră oameni extrem de plăcuţi şi păreau să-şi iubească fiul foarte mult. Totuşi, Waterford-Wajda fusese cu siguranţă disperat, ba chiar, beat fiind, spusese odată că postul de asistent la King's College era „ultima şansă, singurul lucru care mi-a mai rămas”. Şi asta deşi, potrivit standardelor obişnuite, nu-i lipsea nimic: automobil sport, baterie de tobe, locuinţă de familie în Roehampton, fond pe numele lui plasat în garanţie, legături dintre cele mai distinse. Cu o lipsă de simpatie pe care o regretă enorm mai târziu, Solanka îi spuse lui Dubdub să nu se mai bălăcească atâta în mlaştina autocompasiunii. Dubdub se crispă, dădu din cap, scoase cu greu un hohot strident — „HA, ha, ha, HA" — şi nu mai pomeni multă vreme de problemele sale personale.

Chestiunea capacităţii intelectuale a lui Dubdub a rămas fără răspuns pentru mulţi dintre colegii săi: Enigma Dubdub. Deşi părea nespus de nerod în atâtea ocazii — o poreclă care nu s-a lipit niciodată de el, fiind prea dură chiar şi pentru mediul de la Cambridge, a fost Puah, după eternul ursuleţ al tristeţei —, prestaţia lui academică i-a adus multiple avansări. Teza despre Voltaire, pe baza căreia a obţinut doctoratul şi care a devenit rampa de lansare a faimei sale viitoare, suna ca o apărare a lui Pangloss — atât pentru optimismul leibnizian exagerat profesat de imaginarul personaj, cât şi pentru chietismul mărginit îmbrăţişat de el ulterior. Era însă atât de contrară curentului de idei al epocii în care a fost scrisă, cu miza lui pe distopie, colectivism şi angajament politic, încât reprezenta pentru Solanka, şi nu numai pentru el, un adevărat scandal. Dubdub ţinu o serie de conferinţe anuale intitulate „Cultiver son Jardin”(14). Puţine conferinţe atrăseseră la Cambridge atâţia auditori — ale lui Pevsner, ale lui Leavis, şi cam atât. Tinerii auditori (sau, pentru exactitate, mai tinerii, căci Dubdub, cu toată spilcuiala lui prăfuită, era departe de a fi încheiat cu tinereţea) veneau ca să facă scandal şi să huiduie, dar plecau mai gravi şi mai gânditori, fascinaţi de firea lui de o profundă blândeţe, de aceeaşi naivitate din ochii lui albaştri şi de aceeaşi încredinţare că e ascultat care-l smulseseră şi pe Solanka din panica trăită în prima zi de facultate.

Vremurile se schimbă însă. într-o dimineaţă, pe la mijlocul anilor şaptezeci, Solanka se strecură în fundul sălii unde conferenţia prietenul său. Ceea ce-l impresionă acum fu duritatea vorbelor lui Dubdub, precum şi felul în care, cu ciripitul lui de Pythie, puternic contrastant, rostea vorbele, atenuându-le. Dacă-l priveai, aveai înaintea ochilor un filfizon îmbrăcat într-un sacou de tweed, care pierduse iremediabil contactul cu ceea ce se mai numea pe atunci zeityeist. Dar dacă-l ascultai, auzeai ceva cu totul diferit: o deprimare beckettiană învăluitoare.

— Nu e nimic de sperat, să ştiţi, le spunea Dubdub deopotrivă radicalilor de stânga şi pletoşilor cu mărgele în păr, fluturând un exemplar ferfeniţit din Candid. Iată ce spune cartea asta minunată. Viaţa rămâne aşa cum e, nu-i loc de îmbunătăţiri. Cumplită veste, ştiu, dar asta e. Nu poate fi mai bună decât este. Perfectibilitatea omului e, cum

s-ar spune, doar o glumă proastă a lui Dumnezeu.

Cu zece ani înainte, când diversele utopii, marxiste sau hippy, păreau gata să se realizeze, când prosperitatea economică şi locul de muncă asigurat le permiteau tinerilor intelectuali să viseze în tihnă la aiuritele şi imbecilele lor fantezii despre Erevvhon-uri(15) marginale sau revoluţionare, Dubdub ar fi putut fi linşat: sau măcar huiduit şi redus la tăcere. Acum însă, Anglia trăia urmările grevei minerilor şi ale săptămânii de lucru de trei zile — o Anglie prefăcută în ţăndări, aidoma marelui monolog al lui Lucky din Godot, o Anglie în care se vedea cu ochiul liber că, una peste alta, omul se micşora şi era tot mai slab, şi în care epoca de aur a optimismului, când cea mai bună dintre lumile posibile păruse că se află după colţ, se topea văzând cu ochii. Portretul stoic pe care Dubdub i-l făcea lui Pangloss — bucuraţi-vă în această lume, cu toate hibele, fiindcă e singura de care dispuneţi, bucuria şi disperarea fiind prin urmare termeni ce se pot substitui unul altuia — devenea rapid propriul său portret.

Solanka era şi el influenţat de această perspectivă. Străduindu-se

să-şi formuleze gândurile privitoare la veşnica problemă a autorităţii şi individului, auzea câteodată vocea lui Dubdub ca un îndemn. Tendinţa epocii era etatistă, iar Waterford-Wajda se număra printre cei care i-au dat şansa să nu se ia după gloată. Statul nu te poate face fericit, îi şoptea în ureche Dubdub, nu te poate face nici bun şi nici nu poate vindeca un suflet rănit. Statul controlează şcolile, dar poate oare să le insufle copiilor plăcerea lecturii, sau asta-i treaba ta? Există un sistem naţional de sănătate, dar ce putere are el asupra numărului mare de oameni care se duc la doctor fără să aibă nevoie? Există desigur locuinţe construite de stat, dar relaţiile de bună vecinătate nu sunt o problemă guvernamentală. Prima carte a lui Solanka, un volumaş intitulat „De ce avem nevoie”, o prezentare a schimbărilor de atitudine în istoria Europei faţă de problema raportului stat-individ, a fost atacată din ambele direcţii ale spectrului politic, fiind mai târziu caracterizată drept unul din „pretextele” curentului cunoscut apoi sub numele de thateherism. Profesorul Solanka o detesta pe Margaret Thatcher, dar recunoştea, vinovat, că acuzaţia avea un sâmbure de adevăr. Conservatorismul de tip Thatcher reprezenta un eşec al contraculturii: împărtăşea neîncrederea în instituţiile puterii caracteristică celor din generaţia lui, folosindu-se de limbajul lor ca să distrugă vechile blocuri de putere; însă nu pentru a da puterea poporului — oricare ar fi sensul acestui cuvânt —, ci pentru a o încredinţa îmbuibatei clientele politice cu care era în cârdăşie. Asta era, pasămite, noua economie a stimulării investiţiilor la baza societăţii — şi vina era a anilor şaizeci. Asemenea cugetări au cântărit mult în decizia profesorului Solanka de a părăsi domeniul reflecţiei.

La sfârşitul anilor şaptezeci, Krysztof Waterford-Wajda era un fel de vedetă. Lumea academică devenise carismatică. Triumful ştiinţei — momentul în care fizica avea să devină noua metafizică iar marea întrebare privind rostul omului avea să fie confiscată de microbiologie, nu de filozofie — nu era încă la ordinea zilei; critica literară era culmea rafinamentului, iar titardi ei colindau continentele, cu cizme de şapte leghe în picioare, păşind semeţ pe o scenă internaţională tot mai largă. Dubdub călători în toată lumea, arătându-şi cârlionţii rebeli, albiţi prematur şi veşnic ciufuliţi ca de-o pală de vânt, chiar şi în casă, aidoma cu ai lui Peter Sellers în Christian magicianul. Uneori, delegaţi zeloşi îl confundau cu celebrul francez Jacques Derrida, onoare pe care o refuza cu un zâmbet englezesc plin de modestie, în vreme ce sprâncenele sale de polonez se încruntau prinzând insulta.

Era epoca în care se năşteau cele două mari industrii ale viitorului. Industria culturii avea s-o înlocuiască în deceniile următoare pe cea a ideologiei, devenind „primordială", aşa cum fusese cândva economia, şi producând o întreagă nouă nomenclatură de comisari, o nouă specie de apărători angajaţi în grandioase misiuni de definire, excludere, revizuire şi persecuţie, precum şi o dialectică bazată pe noul dualism defensiv, ofensiv. Şi dacă noua doctrină seculară a lumii era cultura, noua sa religie era faima, iar industria — sau mai degrabă cultul — celebrităţii avea să dea din plin de lucru unei noi ecdesia: o misiune menită să facă prozeliţi, să cucerească noile teritorii, construind sclipitoare vehicule de celuloid şi rachete cu raze catodice, creând noi combustibili din bârfă şi purtându-i pe aleşi spre stele. Dar pentru împlinirea cerinţelor mai obscure ale noii credinţe, era nevoie când şi când de sacrificii umane şi de prăbuşiri vertiginoase, din cele care topesc aripile zburătorilor.

Dubdub a fost un asemenea Icar timpuriu. Solanka l-a văzut puţin în anii lui de glorie. Viaţa, cu aparentele ei hazarduri, ne separă adesea, şi când într-o bună zi ne scuturăm ca treziţi dintr-un vis, prietenii ne-au devenit străini şi nu-i mai putem aduce înapoi: „Nu-l cunoaşte nimeni aici pe sărmanul Rip van Winkle”?(16) întrebăm atunci cu lacrimi în glas

— dar nu-l mai cunoaşte nimeni. Aşa s-a întâmplat şi cu cei doi vechi prieteni de colegiu. Dubdub îşi petrecea acum cea mai mare parte a timpului în America, unde i se înfiinţase un soi de catedră la Princeton. La început se sunaseră unul pe altul la telefon, apoi îşi trimiseseră felicitări de Crăciun şi cu ocazia zilei de naştere — apoi tăcere. Până când, în 1984, într-una din acele blânde seri de vară de la Cambridge, când vechiul aşezământ părea coborât direct din propria sa legendă, o americancă bătu la uşa de stejar de la intrarea în apartamentul profesorului Solanka — ocupat anterior de E.M. Forster —, de pe scara „A”, deasupra barului studenţilor. Se numea Perry Pincus; avea oase mici, sâni mari, era negricioasă, sexy, tânără, dar din fericire nu atât cât să fie studentă. Toate astea făcură imediat o impresie plăcută asupra sufletului melancolic al lui Solanka, aflat într-o perioadă de refacere după o primă căsătorie fără copii (Eleanor Masters era undeva în viitor).

— Krysztof şi cu mine am ajuns la Cambridge ieri, spuse Perry Pincus. Stăm la Garden House. De fapt, eu stau la Garden House. El e la Addenbrooke's. Azi-noapte şi-a tăiat venele. E foarte deprimat. A întrebat de tine. Poţi să-mi dai ceva de băut?

Intră în casă şi cântări ambianţa cu vădită plăcere: căsuţele, unele mai mici, altele mai mari, şi figurinele umanoide aşezate pretutindeni, în căsuţe, fireşte, dar şi în afara lor, pe mobila profesorului, prin colţurile odăilor, cu chipuri blânde şi aspre, de bărbaţi şi de femei, şi ele deopotrivă mici şi mari. Perry Pincus era îngrijit fardată, chiar dacă puţin exagerat, cu gene false de un negru intens atârnându-i greu pe pleoape, purta o îmbrăcăminte sexy de adevărată luptătoare, cu un combinezon scurt şi strâmt, şi pantofi cu toc cui — găteală nu tocmai obişnuită pentru o femeie al cărei iubit a încercat să se sinucidă, dar ea nu se scuză. Era una din acele tinere specialiste în literatura engleză cărora le place să se culce cu vedetele din lumea ei din ce în ce mai puţin supusă rigorilor academice. Adeptă convinsă a legăturilor întâmplătoare, socotea că urmările acestor legături (soţiile, sinuciderile) n-o privesc. Cu toate astea, era strălucitoare, plină de viaţă şi voia ca toţi s-o considere o persoană acceptabilă, ba poate chiar o fiinţă bună. După primul pahar de votcă — profesorul Solanka avea întotdeauna o sticlă în congelator — spuse sec:

— E o depresie clinică. Nu ştiu ce să fac. El e un scump, dar eu nu-s făcută să am grijă de bărbaţii care au dat de bucluc. Nu sunt genul de femeie-infirmieră. Mie îmi plac tipii care au ei grijă de toate.

După două pahare, spuse:

— Cred că era virgin când ne-am cunoscut. Chiar se poate aşa ceva? Fireşte, n-a recunoscut. În America se spunea că e o partidă grozavă. Se pare că aşa şi e, financiar vorbind, dar nu sunt eu aia care aleargă după bani.

La al treilea pahar, adăugă:

— N-a vrut niciodată decât două lucruri: să i-o sug sau să mă reguleze în cur. Bun, nici o problemă, mie mi-e egal. Am parte mereu de chestii de-astea. Asta fiindcă arăt cum arăt: băiat cu ţâţe. Atrag tipii dezaxaţi sexual. Poţi să mă crezi. Mă pricep.

Iar după al patrulea pahar, spuse:

— Apropo de dezaxaţi sexual, dom' profesor, de milioane păpuşile!

Solanka hotărî că are chef de ea dar nu cine ştie ce, aşa că o înduplecă cu blândeţe să iasă pe promenada de la King's College şi să ia un taxi. Perry se holba la el prin fereastră cu ochii împăienjeniţi de băutură şi cu o expresie nedumerită, apoi se rezemă, închise ochii şi dădu uşor din umeri. Mi-e egal. Mai târziu află că, în felul ei, Perry „Pişc-cur" era renumită în lumea literară. În zilele noastre poţi fi renumit pentru orice, şi ea chiar era.

În dimineaţa următoare îl vizită pe Dubdub, nu în clădirea centrală a spitalului, ci într-o veche clădire arătoasă, aşezată într-o zonă verde, umbroasă, ceva mai jos de Trumpington Road: un conac pentru deznădăjduiţi. Dubdub stătea la o fereastră şi fuma o ţigară, într-o pijama boţită, cu dungi late, purtată sub ceva care arăta ca vechiul lui halat de casă din şcoală, un veşmânt uzat şi pătat, care juca probabil rolul de cămaşă de forţă. Avea încheieturile bandajate. Părea mai greoi, mai bătrân, dar afurisitul zâmbet aristocratic tot îi flutura pe buze. Profesorul Solanka se gândi că dacă propriile-i gene l-ar fi osândit să poarte zilnic o asemenea mască, ar fi fost de mult internat aici cu încheieturile bandajate.

— Ciuperca ulmului, făcu Dubdub, arătând spre trunchiurile copacilor. Înspăimântător. Ulmii bătrânei Anglii se duc.

See duuuc. Profesorul Solanka nu spuse nimic. Nu venise să vorbească despre pomi. Dubdub se întoarse către el şi pricepu.

— Nu nădăjduiţi nimic şi n-o să fiţi dezamăgiţi, hm, murmură el cu o expresie de băieţandru timid. Trebuia să dau ascultare propriilor mele prelegeri.

Solanka tăcea înainte. Atunci, pentru prima oară după atâţia ani, Dubdub lăsă deoparte teatrul jucat de orice fost elev la Eton.

— E vorba de suferinţă aici, spuse el sec. De ce suferim oare cu toţii atât de mult? De ce există atâta suferinţă? De ce nu-i putem pune capăt? ÎI putem pune zăgazuri, dar ea se infiltrează întruna şi apoi, într-o bună zi, digul cedează pur şi simplu. Şi nu-i vorba doar de mine. Vreau să spun că, sigur, eu sunt acum în cauză, dar aici e vorba despre toată lumea. E vorba şi despre tine. De ce se-arată iar şi iar? Ne ucide. Vreau să spun, pe mine. Pe mine, mă ucide.

— Sună cam abstract, îndrăzni cu precauţie profesorul Solanka.

— Da, aşa e.

Schimbarea de ton era radicală. Scuturile deflectoare erau iarăşi la post.

— Îmi pare rău că nu sunt la înălţime. Aşa e când eşti ursuleţul tristeţei.

— Te rog, îi ceru profesorul Solanka. Povesteşte-mi.

— Păi, tocmai asta-i partea cea mai proastă, făcu Dubdub, că nu-i nimic de spus. Nu există nici cauză directă, nici apropiată. Doar că te scoli într-o bună zi şi nu mai aparţii de viaţa ta. Cunoşti starea. Propria ta viaţă nu-ţi mai aparţine. Trupul tău nu mai e... — nu ştiu cum să te fac să simţi întreaga forţă a acestei stări —, nu mai e al tău. Nu mai e decât viaţa, care se trăieşte pe sine. Nu e viaţa ta. Nu mai ai nici în clin nici în mânecă cu ea. Asta-i tot. Nu pare cine ştie ce, dar asta e,

crede-mă. E ca şi când ai hipnotiza nişte oameni, făcându-i să creadă că afară, sub fereastra lor, e un morman de saltele. Iar ei, fireşte, nu mai văd nici un motiv să nu sară pe geam.

— Îmi amintesc de starea asta, într-o versiune mai puţin gravă, e drept, recunoscu profesorul Solanka, gândindu-se la acea seară de demult în Market Hill. Chiar tu m-ai smuls din ea. E rândul meu acum să fac acelaşi lucru pentru tine.

Celălalt clătină din cap.

— Mi-e teamă că din starea mea nu te poţi smulge cu una, cu două. Atenţia de care se bucurase, statutul de celebritate agravaseră în mare măsură criza existenţială a lui Dubdub. Cu cât devenea mai mult o Personalitate, cu atât se simţea mai puţin o persoană. În cele din urmă, se hotărâse să se retragă între zidurile vieţii academice tradiţionale. Gata cu vânzoleala prin lume a magicianului Christian Derridada! Gata cu spectacolul! Stimulat de noua lui hotărâre, luase avionul înapoi spre Cambridge împreună cu Perry Pincus, amanta tuturor literaţilor, un fluture neruşinat care zbura din floare în floare, crezând cu adevărat că va putea întemeia un cămin cu ea şi că-şi va putea ordona viaţa în jurul acestei relaţii. Iată până unde ajunsese!

Krysztof Waterford-Wajda avea să treacă peste încă trei tentative de sinucidere. Apoi, cu doar o lună înainte ca profesorul Solanka să-şi curme, metaforic vorbind, propria viaţă, luându-şi adio de la toţi oamenii şi toate lucrurile pe care le-ndrăgise şi plecând în grabă spre America cu o păpuşă ciufulită în braţe — o variantă timpurie a Isteţei produsă în doar câteva exemplare, în stare proastă, cu hainele în zdrenţe şi corpul stricat —, Dubdub muri subit. Trei artere îi fuseseră grav obturate. O simplă operaţie de bypass l-ar fi putut salva, dar el a refuzat-o şi, aidoma unui ulm englezesc, s-a prăbuşit. Lucru care, dacă e să cauţi asemenea explicaţii, a declanşat pesemne metamorfoza profesorului Solanka. Amintindu-şi la New York de prietenul său mort, Solanka îşi dădu seama că-l urmase pe Dubdub în foarte multe privinţe: în unele din gândurile sale, desigur, dar şi în privinţa intrării în le monde mediatique, în privinţa Americii, în privinţa crizei.

Perry Pincus fusese unul dintre primii oameni care a intuit legătura dintre ei. Se întorsese în San Diego-ul ei natal şi acum preda, într-un colegiu de prin partea locului, opera vreunuia din criticii sau scriitorii pe care-i cunoscuse trupeşte. Pincus 101, cum îşi numea ea cursul, cu impertinenţa-i obişnuită, într-una din felicitările de sărbători pe care nu uita niciodată să le trimită profesorului Solanka. „E colecţia mea personală de hituri, topul meu”, scria ea, adăugând destul de tăios: „Nu faci parte din el, dom' profesor. Nu mă pot mişca prin opera unui bărbat dacă nu ştiu ce cale de intrare preferă”. Felicitările ei de sărbători erau invariabil, şi inexplicabil, însoţite de câte un cadou constând dintr-o jucărie de pluş — un ornitorinc, o morsă, un urs polar. Eleanor fusese întotdeauna amuzată de pachetele care soseau anual din California.

— Fiindcă n-ai vrut s-o regulezi, îi explică profesorului Solanka soţia sa, nu se poate gândi la tine ca la un amant. Aşa că încearcă în schimb să-ţi devină mamă. Ia zi, cum e să fii băieţelul lui Perry Pişc-cur?

 În apartamentul confortabil pe care-l subînchiria în Upper West Side — un duplex elegant, cu lambriuri masive de stejar, tavane înalte şi o bibliotecă ce vorbea de la sine despre proprietari —, profesorul Solanka sorbea abătut dintr-un pahar cu vin roşu de Geyersville. Deşi hotărârea de a pleca fusese în întregime a sa, îi era totuşi dor de fosta lui viaţă. Indiferent ce spusese Eleanor la telefon, ruptura era aproape sigur ireparabilă. Solanka nu se socotise niciodată un dezertor sau un fugar, şi totuşi lepădase mai multe piei decât un şarpe. Îşi lăsase în urmă ţara, familia şi nu una, ci două neveste. Iar acum, şi un copil. Pesemne că greşea abia când socotea că ultima lui plecare era un lucru neobişnuit. Crudul adevăr era, poate, că acţionase nu împotriva firii lui, ci tocmai potrivit îndemnurilor ei. Dacă se aşeza gol în faţa oglinzii nelustruite a adevărului, exact aşa arăta.

Şi totuşi, aidoma lui Perry Pincus, se socotea un om bun. Iar femeile credeau şi ele acelaşi lucru. Simţind cât de trainice îi erau legămintele, lucru atât de rar la bărbaţii de azi, femeile îşi coborâseră adesea garda îndrăgostindu-se de el, surprinse ele însele — fiinţe atât de înţelepte, de precaute! — de graba cu care se avântau în apele adânci ale sentimentului. Iar el nu le dezamăgea. Era blând, înţelegător, generos, deştept, vesel, matur, iar cât priveşte sexul, lucrurile mergeau strună. Întotdeauna. E marea dragoste, credeau ele, fiindcă-l vedeau pe el însuşi crezând acelaşi lucru; se simţeau iubite, adulate, ocrotite. Le spunea — fiecăreia pe rând — că pentru el prietenia înlocuia legăturile de familie, şi dragostea mai mult încă decât prietenia. Suna bine. Aşa că lăsau deoparte precauţiile şi se cufundau în plăcerile vieţii în doi, neluând în seamă ascunsele lui contorsionări lăuntrice, cumplitul ghimpe al îndoielilor ce-l măcinau — până în ziua când totul ieşea brusc la iveală, iar străinul ce i se cuibărea în suflet scotea capul la lumină arătându-şi colţii. Nu simţeau apropierea sfârşitului decât atunci când acesta le izbea din plin. Prima lui soţie, Sara, cu darul ei pentru expresiile pline de culoare, formulase lucrurile astfel: „Simţeai ca o lovitură de secure”.

— Problema ta, îi spusese Sara cu aprindere spre sfârşitul ultimei lor dispute, este că tu nu iubeşti de fapt decât afurisitele alea de păpuşi. Singurul lucru de care eşti în stare este să te ocupi de lumea asta în miniatură, fără pic de viaţă. Lumea pe care poţi s-o faci, s-o desfaci şi s-o mânuieşti după plac, lumea plină de femei care nu-ţi întorc vorba şi pe care nu trebuie să le regulezi. Sau te pomeneşti că acum le faci şi un vagin, unul de lemn sau poate de cauciuc, gonflabil, care scârţâie ca un balon când intri şi ieşi din el? Un harem cu păpuşi de mărime naturală, numai bune de regulat, ascuns undeva într-o magazie — asta or să găsească într-o bună zi, când or să te aresteze pentru violarea şi ciopârţirea unei sărmane păpuşi blonde de opt ani, păpuşă vie, cu care te-ai jucat aruncând-o apoi. Or să-i găsească pantoful într-un tufiş, iar la TV o să descrie o furgonetă, şi eu o să mă un la televizor, tu n-o să fii acasă, şi o să-mi spun: Doamne, da' eu ştiu furgoneta asta, e aia în care-şi cară jucăriile de rahat pe la reuniunile de perverşi care se joacă de-a „arată-mi păpuşa că ţi-o arăt şi eu pe-a mea”. Iar eu o să fiu nevasta care n-a ştiut niciodată nimic, nevasta cu mutră de bleagă, nevoită să-mi apăr soţul la TV ca să mă apăr pe mine, să apăr tâmpenia mea fără margini; fiindcă, în definitiv, eu te-am ales.

Viaţa este furie, se gândi el. Furia — sexuală, oedipiană, politică, magică, brutală — ne împinge pe culmi de sublim, şi tot ea ne prăvale în abisuri de trivialitate. Din furie pornesc creaţia, inspiraţia, originalitatea, pasiunea, dar şi violenţa, durerea, distrugerea fără scop şi fără teamă, loviturile pe care le împarţi şi le primeşti şi care te lasă fără grai. Suntem urmăriţi de Furii; în dansul lui plin de furie, Shiva creează şi distruge deopotrivă. Dar să-i lăsăm naibii pe zei!

 Tiradele sub care îl îngropa Sara reprezentau spiritul uman în forma lui cea mai pură, cea mai puţin socializată. Şi aşa suntem cu toţii, iar civilizarea noastră nu face decât să ascundă înspăimântătoarea fiară umană pe care-o purtăm în noi — stăpânul creaţiei, exaltat, transcendent, autodistructiv, dezlănţuit. Ne înălţăm unii pe alţii pe culmile bucuriei. Ne sfâşiem unii pe alţii, bucată cu bucată.

Numele ei era Lear, Sara Jane Lear, rudă îndepărtată a scriitorului şi acuarelistului, dar n-avea nici urmă din eternul absurd al măscăriciului Edward(17). Ce bucurie s-o cunoşti pe Sara Lear, care atâtea lucruri ştie! Unii o socotesc excentrică la culme, dar mie mi se pare-o bucurie. Versul, uşor modificat, nu-i stârnea Sarei nici măcar umbra unui zâmbet. „Închipuie-ţi de câte ori mi-au fost recitate aceste cuvinte şi o să mă ierţi că nu mă arăt impresionată”. Sara era cu aproximativ un an mai mare decât el şi lucra la o teză despre Joyce şi noul roman francez. Aşa se face ca, în apartamentul ei de la etajul al doilea al unei case de pe Chesterton Road, dragostea — deşi, privind în urmă şi amintindu-şi cum se agăţau unul de altul ca să nu se înece în singurătate la douăzeci şi ceva de ani, i se părea că mai degrabă era teamă — îl împinsese pe Solanka să parcurgă poticnit de două ori Finnegans Wake, ca şi paginile dificile ale lui Sarraute, Robbe-Grillet şi Butor. Când îşi ridica ochii de câine bătut din încâlceala frazelor leneşe şi obscure, o surprindea privindu-l din celălalt fotoliu, întorcându-şi spre el chipul ascuţit ca o mască de diavol, chipul ei frumos dar prefăcut. Doamna cu priviri prefăcute dintre smârcuri. Nu-i putea descifra expresia. Putea fi vorba de dispreţ.

Se căsătoriseră prea repede ca să aibă timp să se gândească la gestul lor şi se simţiră imediat prinşi fără scăpare în propria lor greşeală. Rămaseră totuşi împreună vreme de câţiva ani de chin. Mai târziu, povestindu-şi viaţa lui Eleanor Masters, Solanka îşi distribui prima soţie în rolul celui care părăseşte scena, jucătorul mereu gata să se ridice de la masă. „Renunţa imediat la orice lucru, oricât de tare şi l-ar fi dorit înainte să-şi dea seama că nu e la înălţimea lui”. În studenţie, Sara fusese o actriţă remarcabilă a generaţiei sale, dar n-a mers mai departe, abandonând pentru totdeauna fardurile şi mulţimea admiratorilor, fără un cuvânt de regret. Mai târziu avea să renunţe şi la teza de doctorat, angajându-se în publicitate: din crisalida savantei se ivise un fluture cu aripi superbe.

Lucrul s-a petrecut curând după sfârşitul căsătoriei lor. Când a aflat, Solanka a fost cuprins de un scurt acces de furie. Tot chinul ăla cu lectura ca să ajungă aici! Şi nu doar cu lectura.

— Din cauza ei, se ambala el povestindu-i lui Eleanor, am văzut L'Annee demi'ere a Marienbad de trei ori într-o zi. Am pierdut un weekend ca să dezlegăm afurisitul ăla de joc cu chibrituri pe care-l

joacă-n film. „N-o să câştigi, să ştii”. — „Ăsta nu-i joc, dacă tu nu poţi să pierzi”. — „Ba pot să pierd, dar nu pierd niciodată”. Cunoşti jocul. Din pricina ei nu-mi iese nici acum din minte, numai că între timp ea s-a cărăbănit în lumea care face paradă din orice. Eu am rămas blocat pe întortocheatele coridoare ale romanului francez, iar ea, îmbrăcată într-un taior Jil Sander, câştigă parale frumoase într-un birou pe colţ de la etajul patruzeci şi nouă al unui zgârie-nori de pe Sixth Avenue.

— Da, numai că, oficial, tu ai părăsit-o pe ea, sublinie Eleanor. Ai găsit alta şi ai schimbat-o pe Sara, lăsând-o cu buzele umflate. N-ar fi trebuit să te însori niciodată cu ea, evident, şi asta e singura ta scuză. Regina Lear asta a ta ţi-a pus aşadar o mare întrebare despre dragoste, o întrebare sortită să rămână fără răspuns: unde naiba ţi-era gândul? Dar ţi-ai primit şi tu răsplata când Valkiria wagneriană pe motocicletă Harley-Davidson, care a urmat după Sara, te-a lăsat baltă pentru compozitorul ăla... cum naiba-l chema?

Ştia foarte bine cum îl cheamă, dar le plăcea amândurora jocul ăsta.

— Tâmpitul de Ruminenigge, zise Solanka zâmbind, şi se calmă. I-a fost asistentă la una din compoziţiile lui chinuite pentru trei orchestre şi un tanc Sherman, după care el i-a trimis o telegramă: Rog abţine-te de la orice raport sexual până vom cerceta legătura adâncă stabilită între noi. În ziua următoare a luat un bilet de avion pentru Munchen şi a dispărut în Pădurea Neagră vreme de ani de zile. Cu toate astea, n-a fost fericită, adăugă el. Habar n-avea ce-i aia fericire, înţelegi?

Când a fost părăsită de Solanka, Eleanor a adăugat un post-scriptum amar acestor cugetări:

— De fapt, mi-ar plăcea să ascult poveştile astea în versiunea lor, a spus ea într-una din convorbirile telefonice mai tensionate. Poate c-ai fost de la bun început doar un nemernic fără pic de suflet.

Îndreptându-se agale de unul singur către Lincoln Plaza, ca să vadă două filme ale lui Kieslowski ce rulau noaptea târziu, Malik Solanka încercă să-şi închipuie propria lui viaţă ca un film. Din ciclul Dekalog. Un Scurt-Metraj despre Dezertare. Care dintre Porunci putea fi ilustrată — sau examinată, cum preferase să spună discipolul lui Kieslowski în introducerea la episoadele de săptămâna trecută — prin povestea lui? Multe Porunci vorbeau despre păcatele săvârşite cu fapta. Anatema cădea asupra lăcomiei, adulterului sau poftelor trupeşti. Dar care erau legile împotriva păcatelor săvârşite cu nefapta? Să Nu-Ţi Părăseşti Fiul! Şi, Legat de Asta, Să Nu-Ţi Laşi Baltă Viaţa Fără Un Motiv Beton! Or, Ce-Ai Oferit Tu Până Acum, Vorbă-Lungă, E Departe de Aşa Ceva. Ce Crezi? Că Poţi Face Tot Ce Pofteşti? Cine Naiba Te Crezi: Hugh Hefner? Dalai Lama? Donald Trump? De-a Ce Sufletu' Meu Te Joci? Aud, băiete? Aud???

Îi trecu brusc prin minte că Sara Lear se află probabil chiar aici în oraş. Trebuia să aibă spre şaizeci de ani acum, era pesemne vreo barosană cu mapa plină de acţiuni, cu numere secrete de telefon pentru rezervări la localuri selecte ca Pastis şi Nobu şi cu o casă de vacanţă la sud de autostradă, în Amagansett, să spunem. Slavă Domnului că nu trebuia s-o caute, să-i facă vizite, s-o felicite pentru alegerea făcută în viaţă. Ce s-ar mai fi împăunat! Căci trăiseră amândoi destul ca să asiste la triumful reclamei. În anii şaptezeci, când Sara abandonase viaţa serioasă pentru cea frivolă, a fi angajat în publicitate era un lucru cam de ruşine, care se mărturisea prietenilor cu glas scăzut şi cu ochii în pământ. Reclama era un şiretlic, o înşelare a încrederii, inamicul notoriu al oricărui pact. Era — gând cumplit în acea epocă — capitalism în stare pură. A vinde era un lucru degradant. Azi, însă, toată lumea voia să intre în joc — scriitori renumiţi, mari pictori, arhitecţi, politicieni. Alcoolici pocăiţi făceau reclamă la pileală. Toţi şi totul era de vânzare. Reclame colosale se căţărau pe zidurile clădirilor, aidoma unor King Kong. Şi pe deasupra, plăceau la toată lumea. Când privea la televizor, Solanka făcea sonorul mai mic pe timpul pauzelor de publicitate, dar restul lumii, era convins, îl făcea mai tare. Fetele din reclame — Esther, Bridget, Elizabeth, Halle, Giselle, Tyra; Isis, Aphrodite, Kate — erau mai apetisante decât actriţele care jucau în show-urile dintre clipuri; iar tipii din reclame — Mark Vanderloo, Marcus Schenkenberg, Marcus Aurelius, Mark Antony, Marky Mark — erau şi ei, fir-ar ai naibii, mai atrăgători decât actriţele care jucau în show-urile dintre clipuri. În plus, pe lângă prezentarea visului unei Americi de-o frumuseţe ideală, în care toate femeile sunt tipe marfă şi toţi bărbaţii, Marcus, după îndeplinirea misiunii primordiale de a face să se vândă pizza şi maşinile de teren şi toate surogatele cu exclamaţia „Nu-mi vine să cred că nu e.,. unt!”, dincolo de gestiunea banilor şi de noul tit-tit-tit asociat cu punct-com, reclamele alinau suferinţele Americii:

Durerea de cap, balonările ei, înţepăturile în inimă, singurătatea ei, suferinţele copilăriei şi ale bătrâneţii, ale părinţilor şi copiilor, suferinţa de a fi bărbat şi aceea de a fi femeie, durerea succesului şi durerea eşecului, crampele atleţilor şi arsura vinovaţilor, angoasa singurătăţii şi a ignoranţei, durerea ascuţită a marilor oraşe şi durerea surdă, înnebunitoare a întinderilor pustii, suferinţa de a dori fără să ştii ce doreşti, zbuciumul golului sinistru care se cască în sufletul fiecărui privitor semiconştient. Nu-i de mirare că reclamele erau populare. Aduceau un pic mai bine pentru fiecare. Îţi arătau calea. Nu erau o parte a problemei. Rezolvau problemele.

De fapt, chiar în bloc cu profesorul Solanka locuia un autor de texte de reclamă. Purta bretele roşii şi cămăşi elegante Hathaway, ba mai fuma şi pipă. Se prezentase chiar în după-amiaza aia în holul blocului, la cutiile de scrisori, ţinând în mână un sul de hârtie cu texte imprimate. (Ce era oare în neregulă cu propria lui singurătate, se întrebă în gând Solanka, de vecinii păreau să se simtă obligaţi să i-o tulbure?)

 — Mark Skywalker, de la „Planet Tatooine”. Îi era egal, cum ar fi spus Perry Pincus. Pe Solanka nu-l interesa deloc tânărul ăsta cu papion şi ochelari, care n-avea nimic dintr-un cavaler al cosmosului, iar ca fost fan de science-fiction dispreţuia semidocta operă spaţială a ciclului Războiul stelelor. Dar învăţase deja că la New York nu e bine să dezumfli imaginea pe care cineva o prezintă despre sine. După cum învăţase să omită titlul de „profesor" când se prezenta: savanticul îi plictisea pe oameni, iar formalismul era o cale de a-i trata de sus. America era ţara diminutivelor. Până şi magazinele şi localurile deveneau rapid vechi cunoştinţe. Exemple putea găsi chiar după colţ: Andy's, Bennie's, Josie's, Gabriela's, Vinnie's, Freddie & Pepper's. Lăsase în urmă ţara comportamentului rezervat, a modestiei şi a subînţelesului — una peste alta, foarte bine. La Hana's (articole medicale) puteai să intri de-a dreptul şi să cumperi un SUTIEN POST-MASTECTOMIE. Numele impronunţabil se afla chiar acolo în vitrină, scris cu litere roşii de-o şchioapă. Aşa ca, pentru orice eventualitate, Solanka răspunse neutru: „Solly Solanka", surprins el însuşi de faptul că folosise detestata poreclă. Skywalker se încruntă.

— Eşti comunitar?

Lui Solanka termenul îi era necunoscut şi i-o spuse pe şleau, scuzându-se.

— Ah, deci nu eşti, făcu Skywalker. M-am gândit că poate eşti, din cauza lui Solly; şi, să mă ierţi, şi din cauza nasului.

Sensul cuvântului necunoscut îi deveni imediat limpede din context şi îi trezi o întrebare interesantă, pe care se abţinu s-o pună: aşadar, existau evrei la Tatooine?

— Eşti englez, nu-i aşa? continuă Skywalker. (Solanka nu se lansă în precizări cu privire la situaţia postcolonială şi a emigranţilor). Mi-a spus Mila. Fă-mi plăcerea şi aruncă-ţi un ochi peste astea.

Mila era pesemne tânăra zeiţă a străzii. Solanka remarcă cu neplăcere eufonia numelor: Mila, Malik. Când avea să descopere acest fapt, cu siguranţă că fata nu se va putea abţine să-i atragă atenţia, iar el va fi obligat să sublinieze un lucru evident, anume că sunetele nu sunt înţelesuri, că e vorba doar de o potrivire între limbi, de pe urma căreia nu rezultă nimic, în nici un caz o relaţie umană. Tânărul autor de reclame îşi desfăşurase hârtiile şi le întinsese pe masa din hol.

— Vreau să-mi dai o părere sinceră, explică Skywalker. E vorba de o campanie de imagine pentru o firmă.

Hârtiile prezentau pe două pagini alăturate imagini ale apusului pe cerul unor oraşe celebre. Solanka făcu un gest vag, neştiind ce să răspundă.

— Textul, îi preciză Skywalker, e în regulă?

Ambele imagini purtau aceleaşi cuvinte: SOARELE NU

APUNE NICIODATĂ DEASUPRA LUI AMERICAN EXPRESS INTERNA-TIONAL BANKING CORPORATION.

— Bun. E bine, făcu Solanka, nedându-şi seama dacă e într-adevăr bine, mediocru sau catastrofal. Pesemne că exista permanent o sucursală American Express deschisă undeva în lume, aşa că afirmaţia era probabil adevărată, dar ce-ar fi avut de câştigat un individ de la Londra, să zicem, ştiind că mai existau bănci deschise în Los Angeles? Păstră însă toate aceste gânduri pentru sine şi se arătă — cel puţin aşa spera — rezervat şi aprobator. Numai că Skywalker aştepta evident mai mult.

— Ca englez, sondă el terenul, nu crezi că englezii se vor simţi insultaţi?

Derutantă întrebare, într-adevăr.

— Din cauza imperiului britanic, vreau să spun. Deasupra căruia soarele nu apune niciodată. Nu vreau să sune a ofensă. Vreau să fiu sigur că textul nu e luat ca o injurie la adresa gloriosului trecut al patriei dumitale.

Profesorul Solanka simţi că o enormă iritare pune stăpânire pe el. Avu o nestăvilită pornire să urle la acest individ cu numele lui trăsnit de împrumut, să-l înjure, ba chiar să-l pocnească peste mutră. Cu preţul unui mare efort, reuşi să se stăpânească şi să-l asigure cu o voce neutră pe tânărul Mark, cu ţinuta lui de donă a lui David Ogilvy(18), că nici cei mai colerici colonei din Anglia n-ar fi fost probabil jigniţi de banala lui formulare. Apoi se năpusti în apartamentul său, închise uşa cu inima bătând să-i spargă pieptul, se rezemă de perete şi închise ochii, gâfâind şi tremurând din tot trupul. Deci noul mediu în care-şi ducea viaţa — locul acesta unde puteai fi salutat şi abordat cu obrăznicie de oricine şi unde puteai citi, scris negru pe alb, SUTIENE POST MASTECTOMIE — avea o faţă ascunsă: noua hipersensibilitate culturală, teama aproape patologică de a jigni. Bun, ştia asta, cum o ştia de altfel toată lumea, dar nu aici era problema. Problema era de unde această furie? De ce nu era niciodată capabil să se apere în faţa crizelor de turbare care aproape că-i anihilau voinţa?

Făcu un duş rece. Apoi zăcu două ceasuri în dormitor, cu jaluzelele lăsate, cu aparatul de aer condiţionat şi ventilatorul din tavan puse în funcţiune, încercând fără succes să alunge căldura şi umiditatea. Controlul respiraţiei îi fu de ajutor; încercă şi tehnici de vizualizare ca să se relaxeze, închipuindu-şi mânia ca un obiect fizic, o bucată informă, moale şi întunecată, palpitând uşor. Desenă mental un triunghi roşu în jurul ei, apoi îl micşoră încetişor până când bucata se făcu nevăzută. Procedeul avu efect. Inima reîncepu să-i bată normal. Deschise televizorul din dormitor, un monstru care pârâia şi zbârnâia, un aparat dintr-o altă eră tehnologică, şi se uită la El Duque aflat la aruncare, la mişcările lui uluitoare, afectate. Aruncătorul se chircea până îşi atingea aproape genunchii cu nasul, apoi se destindea ca un bici. Chiar şi în sezonul ăsta inegal, aproape alarmist în Bronx, Hernandez inspira calm.

Profesorul Solanka făcu greşeala să mute pentru o clipă pe CNN, unde era vorba permanent despre Elian. Eterna nevoie de idoli a oamenilor îl îngreţoşa. Un băieţaş salvat pe mare, unde plutea pe un colac de cauciuc, şi mama lui care se înecase fuseseră de ajuns ca să dezlănţuie isteria. Mama moartă căpătase aura Fecioarei, iar afişele clamau: ELIAN, SALVEAZĂ-NE. Cultul, născut din demonologia inevitabilă la Mianu — potrivit căreia diavolul Castro, Hannibal-Cannibal Castro, urma să-l mănânce de viu pe băiat, să-i smulgă sufle-tul nemuritor din piept şi să-l înghită cu câteva boabe de fasole şi cu un pahar de vin roşu —, a dat naştere pe loc şi unei întregi tagme de preoţi. Nesuferitul unchi, pe care se aţintiseră toate privirile presei, a fost uns papă al Elianismului, iar fiica lui, sărmana Marisleysis, atinsă de „epuizare nervoasă”, era exact genul de om capabil să înceapă oricând să declare că a văzut minunile săvârşite de băieţelul de şapte ani. Exista în toată afacerea şi un pescar. Şi bineînţeles apostoli care răspândeau vestea cea bună: fotograful care locuia în dormitorul lui Elian, oamenii de la televiziune care fluturau contracte, edituri care nu se lăsau mai prejos, chiar CNN şi echipe de ştiri de la toate posturile, cu antenele înălţate şi cu microfoanele lor învelite în pâslă. În acelaşi timp, în Cuba, băieţelul era transformat într-un cu totul alt fel de idol. O revoluţie muribundă, o revoluţie a bătrânilor bărboşi, făcea din copilul ăsta dovada tinereţii sale regăsite. În versiunea lor, Elian înălţându-se din ape devenea un simbol al revoluţiei nemuritoare — adică altă minciună. Fidel, bătrânul infidel, ţinea interminabile discursuri ascunzându-se în dosul măştii lui Elian.

Multă vreme, tatăl băiatului, Juan Miguel Gonzalez, a stat în orăşelul lui natal, Cardenas, fără să spună altceva decât că-şi vrea fiul înapoi, ceea ce era, după toate semnele, o atitudine demnă, şi pesemne îi era de-ajuns. Reflectând la ce ar fi făcut el însuşi dacă propriii lui unchi şi veri s-ar fi aşezat între el şi Asmaan, profesorul Solanka rupse un creion în două. Apoi schimbă canalul înapoi la base-ball, dar era prea târziu. El Duque, şi el refugiat cubanez, n-ar fi acceptat gândurile care-i treceau prin minte lui Solanka despre acest subiect. Iar mintea lui, în care Asmaan Solanka şi Elian Gonzalez se amestecau şi se contopeau, se înfierbântă din nou, descoperind că în cazul său nici o rudă nu trebuise să se bage între el şi fiul lui: el realizase ruptura fără nici un ajutor din afară. Simţindu-se năpădit de o furie de nestăpânit, apelă din nou la tehnicile lui de sublimare îndelung exersate şi îşi revărsă mânia asupra gloatei din Miami, isterizate sub impactul ideologiei, a gloatei pe care evenimentele o făcuseră să devină una cu ceea ce ura mai tare: fugind de bigotism, oamenii deveniseră bigoţi. Urlau la ziarişti, îi ocărau pe politicienii care nu erau de acord cu ei, arătau pumnul maşinilor care treceau pe acolo. Vorbeau despre dezastrul spălării pe creier, numai că, evident, propriile lor creiere nu erau tocmai curate.

— Nu spălate, pătate! se pomeni că strigă Solanka cu glas tare la sportivul cubanez de la televizor. Vi s-a pus tuturor pata pe creier din pricina vieţii pe care o duceţi. Ia să vedem ce-o să-i spuneţi băieţelului ăstuia care se dă în leagăn, încolţit de o sută de camere de luat vederi care-l amuşină ca nişte copoi, ce-o să-i spuneţi despre tatăl lui?

Trecu iarăşi prin toate stările: tremuratul, pofta de a izbi, senzaţia de sufocare, apoi duşul, întunericul, respiraţia, vizualizarea furiei. Fără nici un medicament — renunţase la ele, după cum evita şi mersul la doctorii de bibilică. Gangsterul Tony Soprano n-avea decât să meargă la psihiatru, naiba să-l ia, doar era personaj de film. Profesorul Solanka se hotărâse să-şi înfrunte singur demonul. Psihanaliza şi chimia i se păreau o înşelăciune. Dacă era vorba să câştige bătălia, dacă demonul care pusese stăpânire pe el trebuia pus cu botul pe labe şi închis în iad, lupta trebuia dusă doar între ei doi, în fundul gol, fără oprelişti, cu pumnii goi, până la moarte.

Se întunecase deja când Malik Solanka se socoti în stare să iasă din casă. Zguduit dar arborând un aer degajat, se îndreptă spre cinematograf la filmele lui Kieslowski. Dacă ar fi fost un veteran al războiului din Vietnam sau măcar un reporter care a văzut prea multe, purtarea lui ar fi fost mai uşor de înţeles. Jack Rhinehart, poet american şi corespondent de război pe care-l cunoştea de douăzeci de ani, reacţiona şi astăzi, când era trezit de un telefon, făcând zob aparatul. Fiind doar pe jumătate treaz, nu se putea abţine să nu-l zdrobească. Distrusese o groază de telefoane, dar îşi acceptase soarta. Era sărit de pe fix şi se socotea norocos că nu e şi mai rău. Profesorul Solanka însă nu participase decât la războiul vieţii, iar viaţa fusese blândă cu el. Dispunea de bani şi avea o familie ideală, după cum credea lumea. Şi nevasta, şi copilul erau extraordinari. Şi totuşi, gândul crimei îi încolţise în minte, atunci, în miez de noapte, în bucătărie; crimă de-adevăratelea, nu metaforică. Urcase chiar cu un cuţit de tranşat în dormitor şi rămăsese vreme de un minut — minut cumplit, amuţitor — aplecat peste trupul soţiei sale adormite. Apoi a plecat, s-a culcat în camera de oaspeţi, iar dimineaţa şi-a făcut bagajele şi a luat primul avion spre New York fără nici o explicaţie. Căci cele petrecute erau dincolo de explicaţii. Simţea nevoia să ştie că între el şi ceea ce mai-mai că săvârşise se întinde un ocean, cel puţin un ocean. Aşa că don'şoara Mila, zeiţa de pe West Seventieth Street, fusese mai aproape de adevăr decât îşi închipuise. Decât şi-ar fi putut închipui vreodată.

Făcea coadă la cinematograf, pierdut în propriile-i gânduri, când auzi la urechea dreaptă glasul neplăcut de strident al unui tânăr care, fără

să-i pese dacă-l aude cineva, îşi spunea povestea cuiva care îl însoţea, ca şi întregii cozi şi întregului oraş; de parcă oraşului i-ar fi păsat. Viaţa în metropolă te învaţă că extraordinarul e tot atât de obişnuit ca o răcoritoare fără zahăr, că anormalul este normalul pop-corn.

— Deci până la urmă am chemat-o, şi fac: Ura, mamă, care-i treaba? Şi ea face: Vrei să ştii pe cine am la masă, aici, în Nix-city, cine-i mănâncă maică-ti felia de came? Moş Crăciun, asta-i treaba; îl am pe Moş Crăciun în capu' mesei, acolo unde-şi punea curu' nemernicu'-mpuţit şi şarpele ticălos de taică-tu, cu gura lui spurcată. Pe ce-am mai scump! Cum ar veni, e ora trei după-amiază şi ea a luat-o razna. Asta a spus, cuvânt cu cuvânt. Moş Crăciun. Şi eu fac: Bine, mamă, da' unde e Isus în toată treaba asta. Şi ea de colo: Se spune Domnul Isus Cristos, băiete. Te anunţ că Domnul Isus H. Cristos a trecut la peşte. Deci mai mult n-am rezistat, şi fac: Pa, mamă, salută-i pe cei doi domni din partea mea, petrecere plăcută.

Şi tot timpul cât a vorbit bărbatul s-a auzit râsul puternic, înfiorător al unei femei: HA, ha, ha, HA.

Ajungând în acest punct, într-un film de Woody Allen (o parte din „Bărbaţi şi neveste” fusese de fapt filmat în apartamentul închiriat de Solanka), cinefilii din coadă ar fi intrat în vorbă, ar fi luat partea unuia sau altuia, ar fi povestit ei înşişi întâmplări care să rivalizeze sau să întreacă ceea ce auziseră, ar fi căutat precedente pentru monologul mamei nebune şi dezlănţuite în ultimele filme ale lui Berginan, Ozu sau Sirk. Într-un film de Woody Allen, Noam Chomsky sau Marshall MeLuhan, sau astăzi poate Gurumayi sau Deepak Chopra, şi-ar fi făcut apariţia de după un palmier ornamental, rostind un scurt comentariu onctuos şi savant. Suferinţa mamei ar fi făcut obiectul unei scurte meditaţii a unui Woody angoasat: bătea mama respectivă câmpii toată ziua sau nu-mai la ora mesei? Ce medicamente lua? Efectele lor secundare erau oare înscrise cum se cuvine pe flacon? Ce însemnătate avea oare faptul că plănuia pesemne să umble brambura nu cu una, ci cu două imagini-simbol de asemenea anvergură? Ce-ar fi spus Freud despre acest neobişnuit triunghi sexual? Ce ne spune despre această femeie nevoia ei de a primi daruri şi totodată de a-şi salva sufletul nemuritor? Ce ne spune această nevoie despre America?

Pe urmă, dacă în cameră cu ea se aflau doi oameni în carne şi oase, cine erau aceştia? Poate că în bucătăria sărmanei femei îmbibate de whisky dăduseră năvală ucigaşi care se ascundeau de poliţie? Se afla oare în primejdie? Invers, ca oameni deschişi la minte, nu putem oare accepta posibilitatea, cel puţin teoretică, a unui dublu miracol de-adevăratelea? Şi în cazul ăsta, ce cadou i-ar fi cerut Isus lui Moş Crăciun? Şi, bun, să admitem că Fiul lui Dumnezeu trecuse la peşte, dar era oare carne destulă pentru toţi?

Toate aceste aspecte ar fi fost tratate de Mariel Hemingway cu o atenţie susţinută, dar într-un stil insipid; apoi, la fel de repede, totul ar fi fost dat uitării pentru totdeauna. Într-un film de Woody Allen scena ar fi fost filmată în alb-negru, procedeul cel mai ireal, însă ajuns să fie socotit realism adevărat, integritate adevărată şi artă adevărată. Numai că lumea e color, iar scenariul după care se mişcă e mai puţin coerent decât al unui film. Malik Solanka se întoarse brusc, dădu să protesteze şi se pomeni faţă în faţă cu Mila şi cu iubitul ei, centurionul cu statură de fundaş. Gândindu-se la ea, îi făcuse să apară pe amândoi. Iar în spatele lor se aflau — rezemaţi, cocoşaţi, pe vine, aşezaţi pe jos — ceilalţi membri ai indolentei trupe de pe trepte.

Arătau superb, admise Solanka; îşi lepădaseră uniforma obişnuită de zi, pentru haine de vară de un stil diferit, mai cuminte, în culorile clasice ale lui Calvin Klein, alb şi cafeniu, şi purtau toţi ochelari de soare, în ciuda întunericului. O reclamă difuzată în sălile de cinema prezenta nişte vampiri eleganţi — graţie serialului TV cu Buffy, vampirii erau la modă — care şedeau pe o dună cu ochelari Ray Bans, aşteptând să se ivească zorile. Cel ce-şi uitase ochelarii sfârâia sub razele soarelui, iar tovarăşii săi râdeau când exploda, dezvelindu-şi colţii. HA, ha, ha, HA. Poate că Mila & Co erau vampiri, îi trecu prin cap lui Solanka, iar el era între ei prostul fără ochelari. Numai că, fireşte, asta însemna că e şi el vampir, venit din tărâmul morţii, capabil să înfrângă legile timpului... Mila îşi scoase ochelarii şi îl privi provocator drept în ochi, amintindu-i pe dată cu cine semăna.

— Ia te uită, Mister Garbo în persoană, ăla care vrea să fie lăsat în pace, spuse cu răutate centurionul oxigenat, gata să înfrunte orice bucluc creat de ticăitul profesor Solanka.

Malik era însă vrăjit de ochii Milei.

— Stai aşa, spuse el, stai aşa, scuze, dar ea e chiar Isteaţa. Scuze, e chiar păpuşa mea.

Uriaşului centurion vorbele lui Solanka i se părură de ne-înţeles, şi asta îl cam călca pe nervi. Era, într-adevăr, în purtarea lui ceva mai mult decât surpriză: era o iritare, o undă de ostilitate aproape, putea fi chiar dezgust.

— Las-o mai moale, Greta, făcu tânărul uriaş, punându-şi enorma mână în pieptul lui şi apăsând cu o putere impresionantă.

Solanka se clătină, făcu un pas înapoi şi se lovi de perete. Fata îşi chemă însă câinele de pază:

— E okay, Ed. Eddie, pe bune, e în regulă. Exact în acel moment, din fericire, coada începu să se mişte cu repeziciune. Malik Solanka se năpusti în sală şi se aşeză la o oarecare distanţă de grupul de vampiri. Când lumina prinse să scadă, văzu doi ochi verzi şi pătrunzători care-l priveau ţintă din mulţimea cinefililor.

 Rămase pe străzi întreaga noapte, dar liniştea nu era de găsit nici când umblai în adânc de noapte, şi cu atât mai puţin în freamătul din zori. Adâncul nopţii nu exista. Nu-şi putea aminti exact pe unde-l purtaseră paşii, i se părea că străbătuse oraşul, întorcându-se de-a lungul Broadway-ului, de-a stânga şi de-a dreapta lui, dar îşi amintea intensitatea zgomotului fără nuanţe şi totodată plin de culoare. Îşi amintea formele abstracte ale zgomotului care-i jucau pe dinaintea ochilor roşii de nesomn. Haina udă a costumului de in îi atârna greu pe umeri, dar din bună-cuviinţă n-o scoase; la fel şi pălăria de Panama. Zgomotul oraşului creştea cu fiecare zi, sau poate că doar sensibilitatea lui faţă de acest zgomot ajunsese la paroxism. Ca nişte gândaci enormi, camioanele de gunoi treceau mugind pe străzile oraşului. Îi ajungeau mereu la urechi un ţipăt de sirenă, o alarmă, piuitul unui vehicul de transport în marşarier, ritmul unei muzici insuportabile.

Orele se scurgeau. Personajele lui Kieslowski îl însoţeau pretutindeni. Din ce se nasc faptele noastre? Doi fraţi, înstrăinaţi unul de celălalt şi de tatăl lor decedat, se smintesc aproape în faţa masivităţii nepreţuitei lui colecţii de timbre. Un bărbat află că e impotent şi îşi dă seama că nu poate suporta ideea ca iubita lui soţie să-şi continue viaţa sexuală fără el. Misterele ne pun în mişcare pe toţi. Nu putem decât să le zărim chipul învăluit, dar puterea lor ne împinge înainte, spre întuneric. Sau spre lumină.

Când dădu colţul pe strada lui, clădirile prinseră şi ele să-i vorbească în felul sforăitor al celor extrem de siguri pe ei înşişi, al celor care conduc lumea. Şcoala Sfintelor Taine îşi săpase în piatră îndemnul latinesc: PARENTES CATHOLICOS HORTAMUR UT DILECTAE PROLI SUAE EDUCATIONEM CHRISTIANAM ET CA-THOLICAM PROCURANT(19). Ideea nu atinse nici o coardă în sufletul lui Solanka. Alături, deasupra unei intrări impunătoare în stilul asirian al filmelor lui DeMille, trona un sentiment mai mălăieţ, înscris cu litere înflorite: DACĂ O IUBIRE FRĂŢEASCĂ I-AR LEGA PE OAMENI LUMEA AR FI NESPUS MAI FRUMOASĂ.

Cu trei sferturi de veac în urmă, edificiul — de o frumuseţe ţipătoare, în ton cu stilul pestriţ al oraşului — purtase pe piatra de boltă dedicaţia: „Pythianismului", fără să se împiedice câtuşi de puţin de ciocnirea celor două metafore, grecească şi mesopotamiană. Jefuirea şi învălmăşirea pieselor din tezaurul imperiilor de ieri, acest melting pot sau metis-sage al puterilor trecutului, vorbeau despre forţa prezentului.

Pytho era numele vechi al cetăţii Delphi, sălaş al lui Python cu care

s-a luptat Apollo; şi tot aici se afla mult mai faimosul Oracol de la Delphi unde îşi rostea profeţiile Pythia, preoteasa cuprinsă de extaze şi deliruri. Lui Solanka nu-i venea să creadă că sensul lui „Pythian" în intenţia constructorilor putea fi dedicat convulsiilor epileptice. După cum nici umilei poezii — de o înălţătoare, formidabilă umilitate — nu-i putea fi dedicată o casă atât de semeaţă. (Poezia pythianică e scrisă în hexametri dactilid). Pesemne însă că au avut în vedere o anumită referire generală la Apollo, ca întrupare deopotrivă a muzicii şi concursurilor atletice. Din secolul al VI-lea înaintea erei noastre, jocurile pythianice, una din cele patru serbări panelenice, s-au ţinut în al treilea an al ciclului olimpic. Aveau loc atunci atât concursuri muzicale cât şi sportive, prin care era recreată şi marea încleştare dintre zeu şi şarpe. Câte ceva din toate astea erau poate cunoscute celor ce înălţaseră acest altar semidoctismului, acest templu dedicat credinţei că ignoranţa sprijinită pe suficienţi dolari devine înţelepciune. Templul lui Apollo Nătăfleaţă.

La naiba cu tot talmeş-balmeşul ăsta clasic, exclamă în sinea sa profesorul Solanka. Căci pretutindeni în jurul său domnea o zeitate mult mai însemnată: America, aflată la apogeul puterii sale hibride, atotdevoratoare. America, în care el însuşi venise ca să se piardă, să-şi rupă cătuşele, să se elibereze de furie, teamă şi durere. Înghite-mă, se rugă în tăcere profesorul Solanka. Înghite-mă, Americă, şi redă-mi liniştea.

Peste drum de falsul palat asirian al Pythiei, tocmai se deschidea cel mai izbutit simulacru de Koffeehaus vienez din tot oraşul. Puteai găsi aici ziarele Times şi Herald Tribune prinse în vergele de lemn. Solanka intră, bău o cafea tare şi se lăsă în voia eternului joc de imitaţii la care se deda cel mai efemer dintre oraşe. În costumul lui şifonat de in şi cu pălăria de Panama, putea trece drept unul dintre obişnuiţii scăpătaţi de la Cafe Hawelka de pe Dorotheergasse. La New York nimeni nu privea cu prea multă atenţie, şi puţini erau ochii capabili să vadă subtilităţile bătrânei Europe. Gulerul neapretat al cămăşii albe cu pete de sudoare, provenind din Republica Banana, sandalele cafenii pline de praf, barba ţepoasă ca o bidinea (nici îngrijit tunsă, nici discret pomădată) nu produceau uimire aici. Chiar şi numele lui, dacă ar fi fost cumva silit să şi-l spună, avea un vag aer mitteleuropaisch. Ce loc, se gândi el. Un oraş alcătuit din jumătăţi de adevăr şi din ecouri, care făcea ce făcea şi domina lumea, privindu-te drept în adâncul sufletului cu ochii săi de culoarea smaraldului.

Apropiindu-se de etalajul frigorific în care erau expuse celebrele prăjituri austriece, trecu pe lângă admirabilul gateau Sacher, dar ceru o bucată de Linzertorte şi, primind în chip de răspuns o privire hispanică de totală neînţelegere, se văzu silit să arate exasperat cu degetul. Abia apoi reuşi să guste din tort şi să se cufunde în lectură.

Ziarele de dimineaţă erau pline de articole care vorbeau despre genomul uman. Îl numeau cea mai bună variantă de până acum a „luminoasei cărţi a vieţii”, expresie utilizată în felurite chipuri pentru a caracteriza Biblia şi Romanul — chiar dacă noua lumină nu era deloc o carte, ci un mesaj electronic de pe Internet, un cod scris cu ajutorul a patru aminoacizi. Profesorul Solanka habar n-avea de coduri, nu reuşise niciodată să înveţe limba păsărească, ca să nu mai vorbim de semafoare şi de defunctul alfabet Morse, din care ştia doar ceea ce ştia toată lumea: ti, ti, ti, ta, ta, ta, ti, ti, ti. Sau, pe păsăreşte, SepeOpoSepe. Toţi făceau speculaţii asupra miracolelor ce vor urma acestui triumf al genomului, de pildă că am putea hotărî să ne dotăm cu membre suplimentare pentru a rezolva veşnica problemă care se ridică la orice dineu cu bufet: cum să ţii farfuria şi paharul cu vin, mâncând în acelaşi timp. Dar pentru Malik existau doar două certitudini: mai întâi, că, oricare ar fi fost descoperirile, ele veneau prea târziu ca să-i fie lui de vreun folos, iar apoi, că această carte —care răsturna totul, care transforma esenţa filozofică a fiinţei noastre, determinând o schimbare cantitativă a cunoaşterii de sine atât de mare, încât aceasta devenea şi o schimbare calitativă — era o carte pe care nu va fi în stare s-o citească niciodată.

Câtă vreme acest grad al înţelegerii le fusese refuzat, oamenii se puteau consola cu gândul că se bălăceau cu toţii în aceeaşi mlaştină a neştiinţei. Acum însă, când Solanka ştia că cineva, undeva, cunoştea ceea ce el nu va cunoaşte niciodată, fiind totodată absolut conştient de importanţa vitală a acestei cunoştinţe, îl cuprinse iritarea prostească, mânia surdă a neghiobului. Se simţea ca un parazit sau ca o furnică lucrătoare. Se simţea ca una din miile de fiinţe târâtoare din vechile filme ale lui Chaplin şi Fritz Lang, fiinţe fără chip sortite să li se frângă trupurile pe roata societăţii, în timp ce cunoaşterea îşi exercită puterea asupra lor de undeva de sus. Noua eră îşi avea noii împăraţi, iar el avea să fie sclavul lor.

— Domnule. Domnule!

O tânără, îmbrăcată cu o fustă bleumarin strâmtă şi lungă până la genunchi şi o bluză albă foarte elegantă, stătea aplecată deasupra lui, mult prea aproape. Avea părul blond pieptănat sever pe spate.

— Vă rog să părăsiţi localul, domnule.

Personalul hispanic din spatele tejghelei era încordat, gata să intervină. Profesorul Solanka rămase de-a dreptul perplex.

— Ce vi se pare în neregulă, domnişoară?

— În neregulă, domnule, este, nu „pare”, faptul că aţi rostit vorbe urâte, cuvinte obscene, şi încă cu glas tare. Lucruri necuvenite, îmi vine să spun. Ţipate în gura mare. Şi deodată, ce să vezi? Tot dumneavoastră întrebaţi ce e în neregulă. Dumneavoastră sunteţi în neregulă, domnule. Aşa că vă rog să plecaţi imediat.

În sfârşit, gândi el în vreme ce primea această săpuneală, ceva autentic. Măcar avea de-a face cu o austriacă. Se ridică, îşi puse haina boţită pe umeri ca să plece şi îşi duse mâna la pălărie, nu însă şi la buzunar pentru bacşiş. Vorbele uluitoare ale femeii erau inexplicabile. Pe vremea când mai dormea cu ea, Eleanor îl acuza că sforăie. El plutea între somn şi trezie, iar ea îl împingea spunându-i: „Întoarce-te pe o parte”. Dar sunt treaz, voia el să-i spună, te aud vorbind, aşa ca, dacă aş fi făcut un zgomot oarecare, l-aş fi auzit. După un timp Eleanor încetă

să-l mai persecute, iar el începu să doarmă buştean. Până în ziua când iarăşi n-a mai reuşit să adoarmă. Nu, nu voia să revină la acel timp. În nici un caz acum, când era din nou atât de lucid şi auzea tot soiul de zgomote în urechi.

Apropiindu-se de casă, văzu un muncitor atârnat în corzi în dreptul ferestrei lui, care făcea reparaţii la faţadă şi striga în gura mare, într-un punjabi graseiat, către colegul său aflat pe trotuarul de dedesubt cu o ţigară beedi în gură, tot soiul de instrucţiuni şi glume fără perdea. Malik Solanka le telefonă pe dată proprietarilor săi — familia Jay, fermieri bogaţi care-şi petreceau verile în nord, ocupându-se de agricultură ecologică — şi formulă o plângere fermă. Vacarmul ăsta sălbatic era insuportabil. Contractul stipula limpede nu numai că reparaţiile vor avea loc la exterior, ci şi că se vor desfăşura în linişte. Mai era apoi şi closetul care nu funcţiona cum trebuie: mici bucăţi de materii fecale rămâneau la suprafaţă după ce trăgea apa. În starea de spirit în care se afla, toate astea îi pricinuiau o deprimare disproporţionată, pe care i-o zugrăvi cu convingere domnului Simon Jay. Amabil şi buimăcit, proprietarul apartamentului îi răspunse că locuise aici treizeci de ani fericiţi împreună cu soţia lui, Ada, îşi crescuse copiii în aceste odăi, îi învăţase cum să folosească toaleta chiar aici şi simţise că fiecare zi trăită în această casă îi fusese o bucurie simplă, de nespus. Pe Solanka însă toate astea nu-l interesau câtuşi de puţin. E drept că dacă trăgea apa încă o dată, problema se rezolva, dar situaţia era inacceptabilă. Trebuia trimis un instalator, şi încă repede.

Numai că instalatorul, un octogenar pe nume Joseph Schlink, era, ca şi constructorii indieni, extrem de vorbăreţ. Drept ca un brad, vânos, cu un păr alb ca al lui Albert Einstein şi cu dinţii din faţă ieşiţi ca ai lui Bugs Bunny, Joseph îi trecu pragul, animat de acea vanitate defensivă care încearcă să prevină orice atac.

— Nu spui nimic, bine? Kândeşti poate că sunt prea bătrân, sau poate nu, nu pretind se cunosc kânduri, dar instalator mai bun n-o se kăseşti în tot New York, sănătos tun pe deasupra, nu degeaba mă cheamă Schlink. (Nu-şi pierduse accentul greoi, de emigrant evreu german.) Râzi de numele meu? Poţi se râzi. Domnul Simon îmi spune Schlink de bucătărie, pentru doamna Ada sunt Schlink de baie, şi pot se-mi spună chiar Schlink Bismarck (20), nu me supăr, e o ţara liberă. Dar în meserie pe care am, nu e loc de umor. In latina, huinor este un lichid din ochi. Asta citez pe Heinrich Boll, Premiul Nobel in o mie nouă sute şaptezeci şi doi. In activitate pe care el o are, susţine că e bun, in meseria mea duce la kreşeli. Nici o picatură in ochii mei şi nici klurna in trusa de scule. Freau doar se fac meserie cum trebui facut şi plata la fel, inţelegi? Cum spun shwartzer in film: freau se făd banii. Crezi ca, după ce am astupat tot război kăurile la un submarin nazi, nu pot se repar mic necaz de aici?

Un instalator cultivat care avea multe de povestit, remarcă Solanka cu un gust amar. Iar el era atât de obosit că abia se mai ţinea pe picioare. Oraşul îi dădea o lecţie. Nu era chip să scape de băgăreţi, de vacarm. Traversase oceanul ca să pună o distanţă între viaţă şi propria lui viaţă. Venise aici în căutarea liniştii şi găsise o hărmălaie mai mare decât cea pe care o lăsase în urmă. Iar acum vacarmul îi pătrunsese în suflet. Se temea să intre în odaia unde se aflau păpuşile: - te pomeneşti că vor începe şi ele să-i vorbească, trezindu-se la viaţă şi începând să dămpăne, să flecărească şi să ciripească până ce avea să le închidă pentru totdeauna, până ce se va vedea silit — de ubicuitatea vieţii, de refuzul ei încăpăţânat de a da înapoi, de gălăgia mileniului trei care îi exploda în creier —, se va vedea silit să le sucească naibii gâturile.

Respiră! Făcu lent o largă mişcare de respiraţie. Se simţi bine. O să accepte vorbăria instalatorului ca pe o pedeapsă, ca pe un exerciţiu de umilinţă şi autocontrol. Schlink era un instalator evreu care scăpase de lagărele de exterminare scufundându-se sub apă. Îndemânarea lui ca instalator făcuse ca echipajul să-l ocrotească până în ziua în care s-a predat in corpore, iar el s-a pomenit liber şi a venit în America, lăsând în urmă, sau mai bine zis, aducând cu sine toate fantomele trecutului.

Schlink mai spusese povestea de o mie de ori, de un milion de ori. O depăna mereu, folosind aceleaşi fraze şi acelaşi ritm.

— Poţi se inchipui. Un instalator pe un submarin este deja un ceva comic, dar peste asta e ironie, o complexitate psychologische. Nu trebuie eu se explic. Stau in faţa dumitale. Am trăit fiaţa mea. Am respectat angajament, nu?

O viaţă de roman, fu silit să accepte Solanka. Ba chiar de film. Se putea face după ea un film de succes cu un buget nu prea mare. Cu Dustin Hoffman, poate, în rolul instalatorului, iar în rolul căpitanului de submarin cine: Klaus Maria Brandauer, Rutger Hauer? Pesemne însă că ambele roluri ar fi fost date unor actori mai tineri, ale căror nume Malik nu le cunoştea. Cu trecerea anilor, pierdea chiar şi cunoştinţele în domeniul filmului, de care era atât de mândru.

— Ar trebui să scrii toate astea şi să depui scenariul, îi spuse el lui Schlink vorbind cam tare. E un subiect generos, cum spun ei. U-571 şi Lista lui Schindler. O comedie pe muchie de cuţit, ca a lui Benigni. Ba nu, mai tare ca a lui Berdgni. Intituleaz-o Corabia evreilor.

Schlink se îmbăţoşă şi, înainte de a-şi concentra jignit atenţia asupra closetului, îi aruncă lui Solanka o privire tristă şi plină de dezgust.

— Fără humor, te rog, spuse el. Cum deja am zis. Imi pare rău, dar sunteţi om fără respect.

Jos, în bucătărie, sosise menajera poloneză, Wislawa. Serviciul ei intra în preţul chiriei, refuza să calce, lăsa pânzele de păianjen prin colţuri, iar după ce pleca praful rămânea de un deget pe marmura căminului. Partea bună era că avea o fire blândă şi un zâmbet larg, care îi dezvelea gingiile. Însă dacă îi dădeai prilejul, şi chiar dacă nu i-l dădeai, se lansa şi ea în poveşti. Primejdioasă, insinuantă e puterea poveştilor! Credinţa Wislawei, catolică ferventă, fusese serios zdruncinată de o poveste pretins adevărată pe care i-o spusese soţul ei, care o aflase de la unchiul său, care o ştia de la un prieten de încredere, care cunoştea o anume persoană, pe nume Ryszard, vreme de mulţi ani şoferul personal al Papei, fireşte înainte ca acesta să fie ales în Sfântul Scaun. Când a sosit timpul alegerii, Ryszard l-a purtat pe viitorul papă de-a lungul Europei, o Europă aflată într-un moment-cheie al istoriei, în ajunul unor mari transformări. Ce camaraderie trebuie să fi luat naştere între ei doi de-a lungul călătoriei lor presărate cu bucurii şi necazuri! Apoi au ajuns în Cetatea Sfântă, omul în sutană s-a închis între ziduri împreună cu egalii săi, iar şoferul s-a pus pe aşteptat. În cele din urmă fumul alb fu văzut, se înălţă strigătul habemus papam şi un cardinal înveşmântat din cap până în picioare în purpură coborî încet enorma scară cu trepte largi de piatră galbenă, cam în dungă, ca un personaj dintr-un film al lui Fellini, şi se opri chiar la baza scărilor, unde aşteptau micul automobil care scotea fum şi nerăbdătorul şofer. Ştergându-şi fruntea şi umflându-şi obrajii, cardinalul se apropie de fereastra şoferului, pe care Ryszard o coborâse în aşteptarea veştilor. Cardinalul putu deci să-i transmită mesajul personal al noului papă polonez: „Sunteţi concediat”.

Necredincios cum era, şi încă mai puţin catolic, neinteresat de poveste, chiar dacă ar fi fost adevărată, nici pe de-parte convins de adevărul ei şi nedorind să arbitreze lupta dintre conştiinţa menajerei şi ghimpele îndoielii ce se strecurase în sufletul ei nemuritor, Solanka ar fi dorit ca Wislawa să lunece nevăzută prin apartament lăsând în urma ei o curăţenie strălucitoare, un spaţiu plăcut de locuit, rufele spălate, călcate şi împăturite. Dar în ciuda chiriei de peste opt mii de dolari pe lună, inclusiv menajera, soarta îi pusese în mână o donă cu care nu se prea putea juca. Asupra primejduirii locului în rai al Wislawei, nu voia să facă absolut nici un comentariu; dar ea revenea constant la această temă.

— Cum să săruţi inelul unui Sfânt Părinte ca ăsta, e de-al meu, dar, Doamne, cum să trimiţi un cardinal şi să-i dai omului papucii, aşa, de parcă n-ar fi fost nimic! Şi dacă Sfântului Părinte nu, cum rămâne cu preoţii, iar dacă preoţilor nu, cum rămâne cu mărturisirea şi cu iertarea păcatelor, şi uite cum se cască prăpastia iadului sub tălpile mele.

Pierzându-şi răbdarea, profesorul Solanka era pe zi ce trece mai ispitit să-i spună ceva neplăcut. Paradisul — socotea el cu cale să-i declare Wislawei — e un loc a cărui adresă secretă o cunosc doar cei mai neruşinaţi şi mai sus-puşi oameni din New York. Ca o concesie făcută spiritului democratic, sunt primiţi în acel loc şi câţiva muritori de rând;

ei intră cu expresia cuvenită a unui adânc respect pe chip, expresia omului conştient că a dat şi el lovitura, o dată în viaţă. Fiorul de spaimă al prostimii de la colţ de stradă sporeşte satisfacţia sastisită a mulţimii celor aleşi şi, fireşte, a Proprietarului însuşi. Dar legea cererii şi a ofertei făcea cu totul improbabil ca Wislawa să devină imul dintre norocoşii ocupanţi ai locurilor destinate publicului, unul dintre fericiţii meniţi să spele chipul eternităţii.

Despre asta şi despre multe altele, Solanka se abţinea să vorbească. În schimb, îi indica Wislawei pânzele de păianjen şi praful, neobţinând altceva decât zâmbetul ei larg şi o ridicare din umeri cracoviană.

— Lucrez pentru doamna Jay de multă vreme. În ochii Wislawei, acest răspuns rezolva toate plângerile. După două săptămâni, Solanka renunţă să mai întrebe, prinse să şteargă singur praful de pe cămin, să cureţe pânzele de păianjen şi să-şi ducă rufele la excelenta spălătorie chinezească de după colţ, de pe strada Columbus. Dar sufletul Wislawei, sufletul ei inexistent, continuă cu intermitenţe să solicite grija lui de păstor indiferent.

Lui Solanka începu să i se învârtă uşor capul. Nedormit, bântuit de gânduri, se îndreptă spre dormitor. În urma lui, prin aerul dens şi umed, îşi auzi păpuşile trezite la viaţă cum trăncăneau în dosul uşii închise, fiecare depănându-şi cu glas tare „povestea vieţii”, felul în care prinseseră chip. Povestea imaginară creată de Solanka pentru fiecare dintre ele. o păpuşă lipsită de o asemenea poveste avea pe piaţă o valoare foarte mică. Şi precum păpuşile, aşa şi oamenii. Asta este ceea ce aducem cu noi de peste mări şi ţări, ceea ce purtăm. Peste graniţe, de-a lungul întregii vieţi: un mic rezervor de anecdote şi de poveşti cu „va urma”, un „a fost odată” pentru uz personal. Suntem propria noastră poveste, iar când murim, dacă avem noroc, nemurirea noastră îşi va afla locul într-o altă asemenea poveste.

Acesta era marele adevăr împotriva căruia se ridicase Malik Solanka. Ceea ce voia el să nimicească era tocmai povestea vieţii sale. N-avea nici o importanţă de unde venea sau cine o părăsise pe mama lui când micuţul Malik abia învăţa să meargă, dându-i astfel prilejul să facă şi el aceleaşi lucruri peste ani şi ani. La naiba cu taţii vitregi, cu clipele grele abătute pe capul băieţandrului şi cu măştile, cu mamele slabe de înger şi cu Desdemonele vinovate, la naiba cu povara inutilă a sângelui şi neamului. Ca atâţia alţii înaintea lui, venise în America pentru a primi binecuvântarea menită oricărui coborâtor pe Ellis Island, anume să ia totul de la capăt. Dă-mi un nume, Americă, fă din mine un Buzz, un Chip, un Spike. Scaldă-mă în apele uitării şi înveşmântează-mă în platoşa ignoranţei. Trece-mă în rândul milioanelor tale de oameni obişnuiţi şi înmânează-mi căciuliţa de Mickey Mouse! Fă să nu mai fiu istoric, ci un om fără istorie. Voi smulge din gura mea limba mincinoasă a mamei mele şi voi vorbi doar engleza ta stricată. Scanează-mă, digitalizează-mă, teleportează-mă. Dacă trecutul este Pământul acesta bătrân şi bolnav, fii tu atunci, Americă, farfuria mea zburătoare. Poartă-mă în zbor până la marginea universului. Luna nu mi-e destul de departe.

Prin fereastra ieşită din ţâţâni a dormitorului poveştile se revărsau însă mereu în odaie. Ce-o să se aleagă de Saul şi Gayfryd — „ea era deja supremă între nevestele-trofeu, pe vremea când asemenea neveste erau la fel de obişnuite ca un Porsche” — acum, când nu le-au mai rămas decât 40 sau 50 de milioane de dolari?... Ura, Muffie Potter Ashton e însărcinată... Şi nu s-a-ncurcat Paloma Huffington de Woody cu S.J. „Yitzhak" Perelman pe Gibson's Beach, Sagaponack?... Ce spui de Griffin şi de splendida lui Dahl?... Cum, Nina plănuieşte să lanseze un parfum? Dar, draga mea, e trecută, a-nceput deja să miroasă... Uite la Meg şi Dennis, abia s-au despărţit şi se tot ciondănesc nu numai cui să-i revină colecţia de CD-uri, ci şi care din ei îl ia pe guru... Ce actriţă dintre marile nume de la Hollywood şoptea că apariţia unei tinere stele are origini saphice de care nu-i străină şefa unui mare studio de film?... Ai citit ultima carte a lui Karen, Coapse de vis la orice vârstă?... Lotus, cel mai fabulos cabaret, l-a refuzat pe O.J. Simpson când cu petrecerea de ziua lui! Doar în America, băieţi, doar în America se poate!

Cu mâinile aşezate peste urechi şi îmbrăcat tot cu costumul lui de in boţit, profesorul Solanka adormi.

Un telefon îl trezi la ora prânzului. Jack Rhinehart, distrugătorul de telefoane, îl invita să urmărească meciul Olanda-Iugoslavia din sferturile de finală de la Euro 2000, transmis pe un canal cu plată. Spre surpriza amândurora, Malik acceptă.

— Mă bucur că ieşi din vizuină, spuse Rhinehart. Dar dacă ai de gând să ţii cu sârbii, mai bine stai acasă.

Solanka se simţea înviorat: era mai puţin apăsat azi şi tânjea chiar după un prieten. Ei da, avea asemenea nevoi până şi în perioada asta de reculegere. Un sfânt retras undeva în Himalaya se putea lipsi de meciuri de fotbal transmise la TV. Solanka nu avea însă un suflet atât de pur. Îşi scoase costumul în care dormise, făcu un duş, se îmbrăcă degrabă şi luă un taxi spre centru. Când coborî din taxi în faţa locuinţei lui Rhinehart, o femeie cu ochelari de soare se năpusti în maşină îmbrâncindu-l şi, pentru a doua oară în tot atâtea zile, avu senzaţia apăsătoare că ştie cine e necunoscuta. Ajuns în lift, îşi dădu brusc seama despre cine-i vorba: femeia-păpuşă, gata să spună totul dacă-i ceri, al cărei nume de pomină ajunsese sinonim cu trădarea crasă, Cucoana cu Biciul.

— Oh, nu-mi spune, Monica Lew..., făcu Rhinehart. Mă întâlnesc mereu nas în nas cu ea. Pe vremuri, pe aici le puteai întâlni pe Naomi Campbell, Courtney Love, Angelina Jolie. Acum a rămas sugativa asta. Evoluţia cartierului, corect?

Rhinehart încercase să divorţeze vreme de ani de zile, dar soţia lui îşi făcuse un ţel în viaţă din opoziţia la divorţ. Pe vremuri alcătuiseră un cuplu minunat, un desăvârşit contrast între abanos şi ivoriu: ea înaltă, placidă, palidă, şi el la fel de înalt, dar, ca afro-american ce se afla, negru tuci, şi în plus hiperactiv — vânător, pescar, în fiecare weekend la volanul unei maşini de curse, alergător de maraton, împătimit de gimnastică, jucător de tenis şi, în ultimul timp, o dată cu apariţia lui Tiger Woods, şi jucător pasionat de golf. Încă de la începutul căsătoriei lor, Solanka s-a întrebat cum va reuşi un bărbat cu atâta energie să se împace cu o femeie care avea atât de puţină. Făcuseră o nuntă di granda la Londra — Rhinehart hotărâse să locuiască departe de America pe aproape întreaga durată a anilor în care risca să fie încorporat —, într-un palat cu ceramică şi mozaic, închiriat special pentru respectiva ocazie de la o organizaţie de binefacere care îl folosea ca spital de zi pentru bolnavii mintal. Iar Malik Solanka, aflat pe post de cavaler de onoare, rostise acolo un discurs ale cărui vorbe au fost interpretate total greşit — la un moment dat, vrând să facă impresie aidoma lui W.C. Fields (21), în vogă pe atunci, a comparat şansele căsătoriei cu şansele „încercării de a ateriza pe o căpiţă de fin sărind dintr-un avion aflat la şase mii de metri înălţime” —, dar care s-au dovedit profetice. Numai că şi el, ca mai toţi membrii cercului lor, o subestimase pe Bronislawa Rhinehart într-o privinţă foarte importantă: era un crampon clasa întâi.

(Bine măcar că n-au copii, cugetă Solanka atunci când presimţirile lui, şi ale tuturor, cu privire la căsătorie se adeveriră. Îşi aminti de telefonul primit de la Asmaan: „Unde ai plecat, tăticule, eşti aici?” Se gândi la situaţia lui din urmă cu mulţi ani. Rhinehart măcar nu trebuia să dea ochii cu durerea sfâşietoare, insinuantă a unui copil).

Rhinehart îi făcuse Bronislawei mult rău, fără îndoială. Reacţia lui la căsătorie a fost să se încurce cu o amantă, iar ca reacţie la dificultatea de a avea o relaţie clandestină se încurcă cu încă una; când, în sfârşit, ambele stăruiră pe lângă el să-şi pună ordine în existenţă, insistând amândouă să ocupe prima poziţie pe grila de start în cursa vieţii lui, el făcu ce făcu şi găsi loc pentru încă o femeie în patul său supraaglomerat şi gălăgios. „Sugativa” nu era pesemne un simbol atât de nepotrivit. După ce petrecu câţiva ani în acest fel şi după ce se mută din Holland Park în West Village, Bronislawa — de unde naiba răsăreau toţi polacii ăştia unde te aşteptai mai puţin? — se mută din apartamentul de pe Hudson Street şi îl dădu pe Rhinehart în judecată pentru a-l obliga să-i asigure un trai pe picior mare într-un hotel şic din Upper East Side şi să-i alimenteze continuu cartea de credit. În loc să divorţeze, îi spuse drăgălaş că intenţionează să-i facă viaţa un iad de aci înainte şi să-l stoarcă de bani încetul cu încetul.

— Ai grijă nu cumva să rămâi fără bani, iubire, îl sfătui ea. Fiindcă atunci o să mă văd silită să vin să-ţi iau lucrurile la care ţii cu adevărat.

Lucrurile la care Rhinehart ţinea cu adevărat erau mâncarea şi băutura. Avea o cabană mică în Springs, cu o şură în grădina din dos, pe care o amenajase în chip de depozit de vinuri, asigurând-o pentru mult mai mulţi bani decât cabana însăşi, în care lucrul cel mai de preţ era o sobă de bucătărie vikingă cu şase ochiuri. Pe atunci, Rhinehart era un gastronom fără egal, cu un congelator plin cu carcase de pasăre care aşteptau să fie reduse — sau mai degrabă înălţate! — la stadiul de suc. În frigiderul său se îngrămădeau toate delicatesele pământului: limbă de dodrian, fudulii de emu, ouă de dinozaur. Cu toate astea, la nuntă, povestindu-le mamei şi surorii lui Jack despre deliciile meselor date de acesta, Solanka reuşi să le uluiască şi să le pună pe amândouă în încurcătură.

— Jack, bucătar? Jack al meu? întrebă mama lui arătându-şi neîncrezătoare fiul cu degetul. Păi Jack al meu nu era în stare să deschidă o conservă de fasole dacă nu-i arătam eu cum să ţină deschizătorul.

— Iar Jack ăla pe care-l cunosc eu, adăugă soră-sa, nu putea fierbe nici o oală cu apă fără s-o prindă pe fund.

— Jack al meu, conchise maică-sa în final, nu era în stare să găsească drumul către bucătărie decât condus de-un câine pentru orbi.

Acelaşi Jack putea ţine piept acum celor mai mari bucătari ai lumii, iar Solanka se minună încă o dată de capacitatea umană de automorfoză, de schimbare, pe care americanii pretindeau că o deţin în exclusivitate, ca o capacitate specială proprie numai lor. Nici vorbă. Americanii lipeau pe toate cele eticheta „american”: Visul American, Bizonul American, Graffiti Americane, Sufletul American, Cântecul American. Dar şi ceilalţi aveau asemenea lucruri, numai că în restul lumii adăugarea prefixului naţional nu părea să aducă ceva în plus: Sufletul Englez, Graffiti Indiene, Bizonul Australian, Visul Egiptean, Cântecul Chilian. Nevoia Americii de a socoti că lucrurile sunt americane, de a le poseda, se gândi Solanka, era semnul unei stranii nesiguranţe. După cum, desigur, în chip mult mai prozaic, era un semn al capitalismului.

Ameninţarea Bronislawei că va ataca rezerva de băutură a lui Rhinehart îşi atinse ţinta. Renunţă să mai colinde teatrele de război şi începu să publice în schimb, pe bani frumoşi, portrete ale super-puternicilor, super-celebrilor şi super-bogaţilor zilei în revistele lunare şi săptămânale preferate de aceştia: cronici despre amorurile lor, despre afacerile lor, despre copiii lor turbaţi, despre dramele personale, despre menajerele limbute, despre crimele lor, despre operaţiile suferite, acţiunile de binefacere, secretele ruşinoase, despre jocurile lor, despre averile lor, despre moravurile lor sexuale, despre meschinăria şi generozitatea lor, despre servitorii, haimanalele şi maşinile lor. Apoi renunţă să mai scrie poezie şi se apucă de scris romane cu acţiunea situată în aceeaşi lume ireală care o guverna pe cea reală. Îşi compara adesea subiectele cu cele ale lui Suetoniu.

— Asta e viaţa pe care o duc cezarii de azi în palatele lor, îi spunea el lui Solanka şi oricui era gata să-l asculte. Se culcă cu surorile lor, îşi ucid mamele, îşi numesc caii senatori. E curată demenţă acolo, în palate. Numai că ştii ce? Dacă eşti pe dinafară, dacă faci parte din gloată, adică dacă eşti ca noi, vezi numai că palatele sunt palate, că toate lovelele şi toată puterea e-n mâna lor, şi când pocnesc din degete, mamă-mamă, toată lumea-şi saltă curu'. (Rhinehart obişnuia din când în când s-o dea pe genul Eddie Murphy, pentru amuzament şi expresivitate). Aşa că acum, scriind despre cutare miliardară în comă sau despre nişte odrasle înstărite care-şi pun părinţii la congelat, acum că stau călare pe diamantul ăsta, sunt mai aproape de adevăr decât eram pe timpul Furtunii în Deşert de rahat sau la Sarajevo în cătarea unui trăgător de elită. Şi te rog să mă crezi că acum e la fel de uşor, ba chiar mai uşor, să calci naibii pe-o mină şi să te faci oale şi ulcele.

În acele zile, ori de câte ori îşi auzea prietenul debitând câte un discurs din ăsta — şi se întâmpla adesea —, profesorul Solanka surprindea o notă crescândă de nesinceritate. Ca tânăr şi renumit ziarist radical de culoare, având la activ nenumărate articole despre rasismul american, care îi atrăseseră un şir de inamici puternici, Jack se dusese pe teatrele de luptă nutrind cam aceleaşi temeri exprimate cu o generaţie în urmă de tânărul Cassius Clay: temându-se, adică, să fie ucis pe la spate, de un „glonţ rătăcit”, expresie încă necunoscută pe atunci. În anii care au urmat însă, Jack a primit de nenumărate ori dovada tragicului dar al speciei umane de a trece peste solidaritatea etnică: cruzimea negrilor faţă de negri, a arabilor faţă de arabi, a sârbilor faţă de bosniaci şi croaţi; fosta Iugo, Iran-Irak, Ruanda, Eritreea, Afghanistan, exterminările din Timor, comunităţile care se măcelăreau în Incerut şi Assam — interminabilul catadism, indiferent la culoarea pielii, ce cuprinsese întregul mapamond. La un moment dat în acei ani, Jack reuşi să lege prietenii strânse cu colegii săi din SUA. Eticheta pe care şi-o aplica se schimbă. Încetă să-şi mai scoată în evidenţă deosebirile, devenind pur şi simplu american.

Sensibil la nuanţele acestor reetichetări, Solanka înţelese că transformarea a însemnat pentru Jack o mare dezamăgire, ba chiar şi o teribilă ură îndreptată împotriva „alor săi”, cum ar fi spus fără înconjur rasiştii albi, şi că o asemenea ură se întoarce mult prea uşor împotriva celui care o nutreşte. Jack a stat departe de America, s-a însurat cu o albă şi s-a învârtit în cercuri de bien-pensantă (21), pentru care rasa nu reprezenta o problemă: respectiv, unde aproape toţi erau albi. Întors la New York, despărţit de Bronislawa, el a continuat să aibă de-a face cu „fiicele Feţelor Palide”, cum le numea. Gluma nu putea însă ascunde adevărul. În prezent, Jack era cam singurul negru printre cunoştinţele lui Jack, iar Solanka probabil singurul cu tenul închis la culoare. Rhinehart sărise peste o anumită limită.

Iar acum era, pesemne, pe cale să sară peste alta. Noua direcţie pe care o apucase în activitate îi oferea un acces neîngrădit în palate, ceea ce îi plăcea nespus. Scria despre mediul purtător de blazoane cu un venin amar, îl biciuia pentru ticăloşia lui, pentru orbirea, prostia şi superficialitatea lui, dar continua să primească invitaţii de la familii precum Warren Redstone şi Ross Buffet, Schuyler şi Muybridge, Van Buren şi Klein, Ivana Opalberg-Speedvogel şi Marlalee Booken Candell, fiindcă era un tip cu cârlig şi ştiau şi ei asta. Era negrul lor de casă şi le convenea să-l aibă prin preajmă, ca pe un căţeluş, cum bănuia Solanka. „Jack Rhinehart” era un nume atipic pentru un negru — lucru extrem de util —, un nume care nu ducea cu gândul la ghetouri aşa cum duceau Tupac, Vondie, Anfernee sau Rah'schied (pe vremea aceea comunitatea afro-americană dovedea o inspiraţie ieşită din comun în punerea numelor şi ortografierea lor). În palate, oamenii nu se numeau aşa. Bărbaţii nu se numeau Biggie sau Haminer sau Shaquille sau Snoop sau Dre, şi nici pe femei nu le chema Pepa sau LeftEye sau D:Neece. În saloanele aurite ale Americii nu se afla nici un Kunta Kinte şi nici un Shaznay, dar un bărbat putea fi poreclit Motanul sau Masculul, ca un compliment sexual, iar femeile puteau fi Blaine sau Brooke sau Horne, şi tot ce-ţi poftea inima se lăfăia în mătăsuri chiar în dosul uşii dormitorului de alături, cel cu uşa întotdeauna puţin întredeschisă.

Femeile, de bună seamă. Femeile erau pentru Rhinehart un drog şi un călcâi al lui Ahile, şi asta taman în Valea Puicuţelor. Ba nu: pe muntele, pe Everestul Puicuţelor, în legendarul Corn al Abundenţei Puicuţelor. Scoateţi-i în cale toate acele femei — toate acele Christie, Christy, Kristen şi Chrystele, uriaşele la care visează jumătate din planetă, cu care chiar un Castro sau un Mandela ar fi fericiţi să se pozeze — şi-o să vedeţi că Rhmehart o să se târască la picioarele lor (sau deasupra lor), implorându-le. Adânc îngropat sub aplombul lui Rhinehart se afla însă un lucru josnic: fusese fermecat, iar dorinţa de a fi acceptat în clubul oamenilor albi era taina obscură pe care n-o putea mărturisi nimănui, nici chiar lui însuşi, poate. Or, din asemenea taine se naşte mânia. Acesta e pământul roditor în care cresc seminţele furiei. Şi, deşi Jack purta o platoşă în tot ce făcea, deşi masca nu îi lunecase niciodată de pe faţă, Solanka era convins că vede în ochii aprinşi ai prietenului său focul urii de sine şi al turbării. Îi trebui multă vreme până să accepte că furia înăbuşită a lui Jack era o oglindă a propriei sale furii.

Rhinehart avea un venit mediu spre superior, câştiga pe an în mod obişnuit o sumă cu şase cifre, dar pretindea adesea, doar pe jumătate în glumă, că nu are bani. Bronislawa dăduse gata trei judecători şi patru avocaţi, descoperind în acest interval un dar asemănător cu al lui Jarndyce al lui Dickens — ba chiar, credea Solanka, geniul unui adevărat indian — pentru obstrucţionarea şi amânarea justiţiei. Fapt pe care-l privea cu o mândrie dementă (în sens literal, poate). Învăţase cum să răstălmăcească şi să îngroaşe lucrurile. Catolică practicantă, a declarat de la început că nu îl va da în judecată pe Rhinehart pentru divorţ, deşi el era diavolul mascat în persoană. Diavolul, le explică ea avocaţilor săi, e scund, are pielea albă, poartă un frac verde, are o coadă de porc, pantofi cu toc înalt şi seamănă teribil cu filozoful Immanuel Kant. Dar e capabil să îmbrace orice formă: o coloană de fum, o reflexie în oglindă sau un soţ înalt, negru şi de o energie delirantă. „Mă voi răzbuna pe Satana — le spuse ea avocaţilor sideraţi — ţinându-l legat de inelul meu”. La New York, unde motivele legale de divorţ se numărau pe degete şi erau riguros definite, iar divorţul fără vină nu exista, procesul intentat de Rhinehart soţiei sale nu avea sorţi de izbândă. Încercă s-o convingă, s-o mituiască, s-o ameninţe, dar ea rămase pe poziţii şi nu-i intentă proces. În cele din urmă Jack porni o acţiune de divorţ la care ea răspunse cu o splendidă şi hotărâtă inacţiune, uluitoare, aproape mistică. Ferocitatea rezistenţei ei pasive l-ar fi impresionat pesemne şi pe Gandhi. Se sustrase vreme de zece ani pe motiv că suferea de „depresii” psihice şi fizice recurente — o exagerare chiar şi pentru un siropos serial TV de prânz — şi nesocoti nu mai puţin de patruzeci şi şapte de citaţii trimise de tribunale, fără a intra la închisoare vreodată, fiindcă Rhinehart refuza să-i ceară judecătorului să ia măsuri împotriva ei. Aşa că la patruzeci de ani Jack plătea încă pentru păcatele comise la treizeci. Timp în care îşi continua viaţa de promiscuitate, preamărind oraşul pentru generozitatea lui.

— Pentru un burlac cu ceva dolari în cont şi cu înclinaţie spre petreceri, bucăţica asta de proprietate furată de la ăia care se numeau Mannahattoes e-un excelent teren de vânătoare, şi atât.

Numai că Rhinehart nu era burlac. Fireşte, în cei unsprezece ani ar fi putut, de pildă, să se mute în statul vecin, Connecticut, unde divorţul fără vină exista, sau să rupă din timpul său cele şase săptămâni necesare ca să obţină dreptul de rezidenţă în Nevada şi să taie nodul gordian. Dar nu făcu asta. Odată, după un chef, îi mărturisise lui Malik că, în ciuda generoasei oferte de aventuri sentimentale pe care oraşul o făcea bărbaţilor recunoscători, exista totuşi un obstacol:

— Toate vor cuvinte mari, se plânse el. Vor o relaţie veşnică, serioasă, adâncă, durabilă. Dacă nu e marea pasiune, nu se leagă nimic. De asta şi sunt atât de singure. Deşi numărul bărbaţilor nu e prea mare, dacă nu pot să cumpere nu se uită la marfă. Despre închiriat sau timp parţial, să nu audă. Sunt nişte nenorocite, bătrâne. Încearcă să cumpere pe o piaţă în care preţurile au luat-o razna, ştiind că în curând vor creşte şi mai mult.

Potrivit acestei viziuni asupra realităţii, divorţul incomplet îi oferise lui Rhinehart aerul de care avea nevoie, un Lebensraum (22). Femeile îl acceptau de probă, căci era un bărbat frumos şi plin de farmec, iar apoi aşteptau până se plictiseau de lipsa oricărei perspective.

Situaţia putea fi însă privită şi altfel. Pe înălţimile unde îşi petrecea acum cea mai mare parte a timpului, pe Culmea de Lapte şi Miere, în vârful Diamantului de mărimea Hotelului Ritz, Jack era literalmente un intrus şi, din clipa în care căzuse în capcana de a-şi dori tot ce se afla acolo sus, în Olimp, începu să-i fugă pământul de sub picioare. Era, să nu uităm, jucăria lor, iar fetele nu se mărită cu păpuşile, chiar dacă se joacă cu ele. Aşa că Rhinehart găsea poate în situaţia lui de bărbat pe jumătate căsătorit, prins fără ieşire în nesfârşitul său divorţ, o modalitate de a se amăgi pe sine. În realitate, numărul femeilor care aşteptau să le vină rândul nu era probabil atât de mare. Singur şi îmbătrânit — făcuse patruzeci de ani —, Jack era un bărbat aproape trecut. Aproape neinteresant — cuvânt demolator pentru orice demolator de femei plin de ambiţie.

Malik Solanka, cu cincisprezece ani mai bătrân decât Jack Rhinehart şi de o sută de ori mai timid decât el, privise şi ascultase adesea cu uimire şi invidie la felul bărbătesc lipsit de complexe în care îşi ducea viaţa Rhinehart: teatrele de război, femeile, sporturile primejdioase — viaţa unui om de acţiune. Chiar şi poezia pe care o scrisese, şi o abandonase acum, se înscria în şcoala virilă a lui Ted Hughes. Solanka simţise adesea că, deşi era mai bătrân decât Rhinehart, Jack era maestrul şi el, discipolul. Un plăsmuitor de păpuşi amărât trebuie să se încline în faţa cuiva care practică windsurf, plonjoane în gol, sărituri cu corzi elastice, care se caţără pe stânci şi a cărui distracţie constă în a urca şi coborî patruzeci de rânduri de trepte la Hunter College de două ori pe săptămână. Lui Malik nu i se îngăduise niciodată să fie un adevărat băieţandru — dar aici ne apropiem prea mult de povestea ascunsă, interzisă a vieţii sale.

Patrick Kluivert marcă pentru olandezi şi amândoi săriră în picioare, agitând sticlele de bere mexicană şi urlând. Apoi sună soneria şi Rhinehart spuse fără nici o introducere:

— A, apropo, cred că sunt îndrăgostit. Am invitat-o şi pe ea. Sper că n-ai nimic împotrivă.

Replica nu era originală; de obicei, semnala sosirea unei noi „fete în casă”, cum le numea în mare taină Rhinehart. Nou însă fu abia ceea ce urmă.

— E una de-a ta, îi aruncă Rhinehart peste umăr, ridicându-se să deschidă uşa. Din diaspora indiană. Un veac de sclavie. Prin 1890 strămoşii ei au plecat să lucreze pe contract în... cum naiba se cheamă, Liliput-Blefuscu. Acum se află în topul producţiei de zahăr de trestie şi economia s-ar prăbuşi fără ei, ştii cum e peste tot cu indienii ăştia. Oamenii nu-i iubesc, fiindcă trag prea tare şi vor totul pentru ei şi-şi ţin nasu' pe sus. Întreabă pe cine vrei. Întreabă-l pe Idi Amin.

La televizor olandezii jucau un fotbal de zile mari, dar meciul îşi pierduse subit orice importanţă. Malik Soianka se gândi că femeia care intrase în apartamentul lui Rhinehart era de departe cea mai frumoasă indiancă — ba nu, cea mai frumoasă femeie — pe care o văzuse vreodată. Prezenţa ei era un drog, faţă de care sticla de Dos Equis din mâna lui nu era decât bere fără alcool. Mai existau femei pe lume înalte de un metru optzeci, cu părul negru până la talie, gândi el; şi fără îndoială că ochi cenuşii ca ăştia mai existau şi-n altă parte, ca şi buze la fel de pline, gâturi la fel de zvelte sau picioare la fel de lungi. După cum mai erau pesemne şi alte femei cu sâni ca ăştia. Ce-are a face? Aşa cum spunea un cântec imbecil din anii cincizeci, „Bemardine”, cântat în perioada lui de maxim dezmăţ de unul dintre cântăreţii preferaţi ai mamei sale, catolicul conservator Pat Boone: „Minuni ca ale tale sunt peste tot, vezi bine, dar nimeni nu le-mbină aşa ca tine”. Aşa şi era, cugetă profesorul Solanka. Chiar aşa.

Femeia avea pe braţul drept, deasupra cotului, o cicatrice de douăzeci de centimetri ca şira unei spinări de peşte. Când îi surprinse privirea aţintită într-acolo, îşi încrucişă brusc braţele şi-şi puse mâna stângă peste cicatrice, neînţelegând că asta o făcea şi mai frumoasă, că îi desăvârşea frumuseţea, adăugându-i o imperfecţiune esenţială. Semnalând că putea fi rănită, că o asemenea frumuseţe putea fi zdrobită într-o clipă, cicatricea nu făcea decât să scoată în evidenţă floarea rară pe care o aveai în faţă, făcându-te s-o îndrăgeşti şi mai mult. „Doamne, gândi Solanka, ce cuvinte îmi trec prin minte, nici n-o cunosc măcar!”

Frumuseţea fizică absolută atrage toată lumina din jur asupra ei, devenind un semnal strălucitor într-o lume cufundată în beznă. La ce să mai orbecăi prin întuneric când poţi privi la o flacără atât de caldă? La ce să mai vorbeşti, să mai mănânci, să mai dormi, să mai lucrezi când există pe lume o asemenea splendoare? Ce altceva poţi face decât să priveşti, pentru tot restul bietelor tale zile? Lumen de lumine (23). Cu ochii aţintiţi la irealitatea siderală a frumuseţii ei ce se rotea prin încăpere ca o galaxie de foc, se gândea că dacă ar fi avut puterea să dea naştere femeii visurilor sale prin simplul act al dorinţei, dacă ar fi avut o lampă fermecată la îndemână, asta i-ar fi cerut. Şi, felicitându-l în gând pe Rhinehart pentru că o rupsese în sfârşit cu nenumăratele fiice ale palatelor, se închipui în acelaşi timp pe sine cu această Afrodită brună şi îngădui inimii sale ferecate să se deschidă, amintindu-şi din nou de tot ce se silise o viaţă întreagă să uite: dimensiunea abisului căscat înlăuntrul său, golul lăsat în inima lui de ruptura cu trecutul recent şi cu cel îndepărtat, pe care iubirea unei asemenea femei ar fi putut — putut doar — să-l umple. Simţi că-l năpădeşte o durere tainică şi de demult, care se cerea lecuită.

— Mda, îmi pare tare rău, bătrâne, se auzi, venind parcă de la capătul lumii, vocea tărăgănată şi glumeaţă a lui Rhinehart. E-un şoc pe care-l au mai toţi când o văd. Nu-i nimic de făcut. Habar n-are să-l dezamorseze. Neela, ţi-l prezint pe prietenul meu, Malik. E burlac, nu mai vrea să aibă de-a face cu femeile. Se vede cu ochiul liber, nu?

Jack se distra, remarcă Solanka, străduindu-se să se întoarcă cu picioarele pe pământ.

— Spre norocul tuturor, aşa e, spuse în cele din urmă, zâmbind silit. Altminteri ar trebui să ne luăm la trântă pentru ea.

Şi mereu aceeaşi eufonie, îi trecu prin minte: Neela, Mila. „Dorinţa nu-mi dă pace şi-mi trimite avertismente cu rimă”.

Neela era producător de film la unul din cele mai bune studiouri independente, specializat în programe documentare pentru televiziune. Chiar acum lucra la un proiect care urma s-o poarte înapoi către propriile ei rădăcini. Situaţia nu era roză acasă, în Liliput-Blefuscu, explică Neela. Occidentalii îl socotesc un paradis din Mările Sudului, un loc pentru petrecerea lunii de miere şi pentru tot soiul de întâlniri, dar pe cer se adună nori negri. Relaţiile dintre indo-lilieni şi comunitatea etnică indigenă „Elbee" — care alcătuia încă majoritatea populaţiei, o majoritate nesemnificativă însă — se deteriorau cu repeziciune. Pentru a atrage atenţia asupra acestor probleme, reprezentanţele de la New York ale facţiunilor opuse aranjaseră, ambele, să facă marşuri paralele duminica viitoare. Manifestaţiile urmau să aibă o participare restrânsă, dar înflăcărată. Deşi trebuiau să aibă loc pe itinerarii separate, puteai paria fără riscuri că aveau să fie câteva încăierări violente- Neela era hotărâtă să participe şi ea la marş. Privind-o cum vorbea despre tulburările politice tot mai grave din petecul ei de ţară de la antipozi, profesorul Solanka văzu cum îi urca sângele în obraji. Conflictul nu era lipsit de importanţă în ochii frumoasei Neela. Era legată încă de obârşia ei, lucru pentru care Solanka aproape că o invidia. Jack Rhmehart spuse cu tonul unui băieţandru:

— Mortal! Mergem cu toţii, cum să nu! Malik, tu o să participi la marş pentru poporul tău, corect? Mă rog, o să participi oricum pentru Neela.

Vorbele lui Rhinehart erau glumeţe: o greşeală. Solanka remarcă încordarea şi încruntarea Neelei. Nu era loc de glumit.

— Da, spuse el, privind-o în ochi. O să particip. Se aşezară să urmărească meciul. Urmară alte goluri: în total şase pentru olandezi şi unul, la sfârşit, venit ca o slabă consolare, pentru Iugoslavia. Neela era şi ea bucuroasă că olandezii jucaseră bine. Îi socotea pe jucătorii negri din echipa olandeză la fel de splendizi ca ea, fără să se lanseze în clasamente dar şi fără falsă modestie.

— Surinamezii, spuse ea, ca un ecou neştiut al gândurilor nutrite de tânărul Malik Solanka la Amsterdam cu ani şi ani în urmă, sunt o dovadă vie a rezultatului excepţional al amestecului rasial. Priviţi-i: Edgar Davids, Kluivert, Rijkaard, acum în retragere, şi, în vremurile bune, Ruud. Marele Gullit. Toţi, nişte metecjues. Când amesteci toate rasele la un loc, obţii cei mai frumoşi oameni din lume. O să plec în curând în Surinam, adăugă fără a se adresa cuiva în mod special.

Se întinse pe canapea, punând pe braţul acesteia un picior lung, acoperit cu o cizmă de piele, şi dând jos ediţia din ziua respectivă a ziarului Post. Acesta căzu la picioarele lui Solanka şi privirea îi fu atrasă de un titlu: ASASINUL CU PIETRE LOVEŞTE DIN NOU. Iar dedesubt, cu caractere mai mid: Cine e omul cu pălărie de Panama?

Totul se nărui într-o clipă; bezna năvăli prin geamul deschis,

orbindu-l. Scurta lui clipă de excitaţie, buna dispoziţie şi cheful de viaţă dispărură ca prin farmec. Simţi că-l apucă un tremur şi se ridică în picioare.

— Trebuie să plec, spuse el.

— Cum adică, abia s-a fluierat de final şi tu ai şi ieşit pe uşă? Malik, bătrâne, e de-a dreptul nepoliticos.

Dar Solanka clătină doar din cap către Rhinehart şi se îndreptă grăbit spre ieşire. În urma lui o auzi pe Neela vorbind despre titlul din Post; ridicase ziarul în vreme ce el ieşea pe uşă.

— Lepădătura! Parcă era vorba că treaba s-a-ncheiat, era vorba că se poate circula iar în siguranţă, nu? spunea ea. Pe dracu', chestiile astea nu se termină niciodată. Iar o luăm de la capăt.

 — Las' c-o să golească Islamul strada de toţi împuţiţii ăştia de şoferi de doi bani care nu cred în Dumnezeu, urlă şoferul de taxi la un motociclist care rula alături. Să vezi ce-o să mai cureţe tot oraşul de evreii codoşi şi căcănari ca tine şi ca târfa evreică de nevastă-ta cu care mergi călare pe două roti.

De-a lungul întregului traseu pe Tenth Avenue, blestemele nu conteniră nici o clipă.

— Infernul lui Allah să vă înghită pe toţi ăştia care n-aveţi nimic sfânt şi vă regulaţi surioarele, pe voi şi rablele voastre de motociclete nemaipomeinte... Ia mai fă tu o dată aşa, porc împuţit şi căcănar, şi o să vezi cum îţi zdrobeşte boaşele neiertătorul pumn victorios al jihadului.

Cu urechea la explozia de venin a şoferului, exprimată într-un urdu cu accente rurale, Malik Solanka uită pentru o clipă de propriul lui zbucium lăuntric. Pe plăcuţa de la bord scria ALI MAJNU. Majnu însemna multiubitul. Or, Multiubitul în cauză părea să aibă vreo douăzeci şi cinci de ani, era un băiat arătos şi simpatic, înalt şi slab, cu o buclă sexy ca a lui John Travolta, în plus trăia la New York şi avea o slujbă permanentă. Ce putuse deci să-l întărâte în aşa hal?

Solanka răspunse în gând întrebării pe care şi-o pusese singur. Când eşti prea tânăr şi n-ai avut timp să te alegi cu cine ştie ce vânătăi de la viaţă, poţi opta să iei în spinare, ca un ciliciu, suferinţele lumii în care trăieşti. În acest caz, cum procesul de pace în Orientul Mijlociu era în continuare şovăielnic, iar preşedintele american — aflat la sfârşit de mandat şi ahtiat după un eveniment epocal care să-i lustruiască moştenirea cam şifonată — îi soma pe Barak şi pe Arafat să se întâlnească la Camp David, Tenth Avenue încasa pesemne pentru suferinţele interminabile ale Palestinei. Mult-iubitul Ali era pakistanez sau indiart, numai că, desigur dintr-un spirit colectivist deviat sau

dintr-o paranoică solidaritate panislamică, arunca întreaga vină pentru tribulaţiile lumii musulmane în spinarea şoferilor şi motocicliştilor din New York. Între înjurături, vorbea cu fratele maică-si prin radio — „Da, unchiule. Cu grijă, sigur, unchiule. Bineînţeles, maşina costă bani. Nu, unchiule. Da, politicos întotdeauna, unchiule, ai încredere în mine. Da, cea mai bună politică. Ştiu”. — sau îl întreba sfios pe Solanka pe unde

s-o ia. Era prima zi când băiatul ieşea cu maşina pe străzile din centru, aşa că era speriat de-a binelea. Solanka, şi el foarte agitat, fu amabil cu Multiubitul, dar îî spuse totuşi când coborî în Piaţa Verdi:

— Ar fi bine s-o laşi mai moale cu limbajul ăsta colorat, Ali Majnu, ce zici? Gura mai mică. Unii clienţi s-ar putea simţi ofensaţi. Chiar dacă nu înţeleg.

Băiatul îl privi nedumerit.

— Eu, domnule? Am înjurat, domnule? Când? Asta era prea de tot.

— Tot drumul, îl lămuri Solanka. Pe toţi cei care-ţi puteau auzi urletele. Împuţit, evreu, întreg repertoriul cunoscut. Şi adăugă în urdu, ca să pună capăt disputei: „Urdu meri madri zahan hai”. Urdu e limba mea maternă.

Multiubitul roşi până în vârful urechilor şi-i întoarse lui Solanka o privire încurcată; în ochii lui negri se citea inocenţa.

— Sahib, dacă spuneţi, se vede treaba că aşa e. Numai că vedeţi, domnule, eu habar n-am.

Solanka îşi pierdu răbdarea şi se întoarse să plece.

— Nu contează. Când conduci, te mai apucă furia. Te-a luat apa.

N-are nici o importanţă.

Şi, în vreme ce se îndepărta pe Broadway, Multiubitul Ali striga disperat după el, rugându-se să-l înţeleagă:

— A fost fără intenţie, sahib. Eu nici măcar nu merg la moschee. Dumnezeu să binecuvânteze America, okay? Vorbea gura fără mine.

Fireşte, iar vorbele nu sunt fapte, încuviinţă Solanka, îndepărtându-se iritat. Dar pot deveni fapte. Spuse la locul şi la timpul potrivit, pot să mute munţii şi să schimbe lumea. Bun, numai că, pe deasupra, faptul că nu ştii ce faci — că rupi faptele de cuvintele care le definesc — pare să fi devenit o scuză acceptabilă. Spunând: „E fără intenţie”, anulezi sensul nefăcutelor pe care le faci, cel puţin în ochii tuturor Mult-iubiţilor Ali din lumea asta. E cu putinţă aşa ceva? Fireşte că nu. Pur şi simplu nu se poate. Mulţi oameni ar spune că nici măcar căinţa autentică nu poate ispăşi o crimă, şi cu atât mai puţin nedumerirea asta inexplicabilă — scuză infinit mai slabă, simplă afirmare a ignoranţei ce nu şi-ar afla locul pe nici o scară a regretului. Şocat, Solanka se recunoscu în tânărul nerod Ali Majnu, în vehemenţa, ca şi-n scăpările de memorie ale acestuia. El însă nu se scuza. Acasă la Jack Rhinehart, înainte ca sosirea intempestivă a Neelei Mahendra să fi dat totul peste cap, încercase să-i mărturisească lui Rhinehart, ascunzându-şi adânca tulburare, teama cu care privea furia ce-l teroriza, ţinându-l mereu ostatic. Absorbit de meciul de fotbal, Jack dădu din cap absent.

— Ştii foarte bine că întotdeauna te-ai aprins cam repede, spuse el. Mă rog, eşti conştient de asta, corect? Bănuiesc că ştii de câte ori ţi se întâmplă să suni oamenii la telefon dimineaţa, după o mică izbucnire

de-a ta bine aghezmuită, ca să le ceri scuze — nu mai departe decât pe mine? Malik Solanka, Scuze Alese. Întotdeauna am spus că s-ar putea alcătui o carte excelentă cu ele. Monotonă poate, dar cu pagini de-un comic irezistibil.

Cu câţiva ani în urmă, familia Solanka îşi petrecuse vacanţa la cabana din Springs împreună cu Rhinehart şi cu „fata în casă” pe care o avea în acel moment, o frumuseţe minionă din Sud — din Lookout Mountain, Tennessee, scenă a „Bătăliei de deasupra Norilor” din Războiul Civil —, care semăna leit cu Betty Boop, bomba sexy din desenele animate, şi pe care Rhinehart o botezase drăgăstos „Roscoe" (după numele singurei celebrităţi în viaţă de la Lookout Mountain, tenismenul cu servicii năprasnice Roscoe Tanner), în ciuda faptului că, evident, ea detesta porecla. Cabana era mică, aşa că erau nevoiţi să petreacă cât mai mult timp pe afară.

Într-o noapte, când ploua cu găleata, după o băută prelungită între bărbaţi la o adăpătoare din East Hampton, Solanka insistase să conducă înapoi spre casă. O vreme, spaima i-a lăsat fără grai. Apoi Rhinehart spuse cât putu mai blând:

— Malik, în America se conduce pe cealaltă parte a şoselei.

Solanka a explodat şi, înfuriat pe lipsa de respect cu care era tratată îndemânarea lui de şofer, a oprit maşina şi l-a obligat literalmente pe Rhinehart să se întoarcă pe jos acasă prin ploaia torenţială.

— A fost una din scuzele tale cele mai reuşite, îi aminti Jack. Mai ales că în dimineaţa următoare nu-ţi aminteai să fi făcut nimic rău.

— Adevărat, murmură Solanka, numai că acum am momente de eclipsă şi fără pileală. Iar evenimentele care-mi stârnesc furia au o cu totul altă dimensiune.

Larma spectatorilor de la TV izbucni chiar atunci, captând atenţia lui Rhinehart, aşa că mărturia trecu neobservată.

— Şi pe urmă, reluă Rhinehart câteva clipe mai târziu, tu nici nu ştii cât se străduiesc prietenii tăi să evite anumite subiecte când eşti de faţă. De pildă, politica Statelor Unite în America Centrală sau în Asia de Sud-Est. De fapt, Statele Unite în genere au cam reprezentat ani de zile un subiect tabu, aşa că să nu crezi că nu m-am amuzat când te-ai hotărât să-ţi muţi fundul chiar în inima Marelui Satana.

Da, numai că, vru să spună Solanka muşcând din momeală, ce e rău, rău rămâne, şi, din pricina enormei şi împuţitei puteri a Americii, din pricina fascinaţiei de rahat pe care o exercită, ticăloşii care poartă răspunderea scapă basma curată...

— Vezi, ai şi început, chicoti Rhinehart cu degetul îndreptat spre el. Te umfli gata-gata să crăpi. Devii mai întâi roşu, pe urmă vânăt şi apoi te faci aproape negru. Te paşte un atac de cord. Ştii cum spunem noi la chestia asta? Solankizare. Sindromul chinezesc al lui Malik. Zău dacă nu e naibii un cataclism nuclear. În fine, uite care-i treaba, bătrâne, eu sunt de fapt ăla care se duce în locurile cu pricina şi aduce ştirile nasoale, da' asta nu te-mpiedică pe tine să-mi zici să-mi văd lungu' nasului cîn' vine vorba de ele, pe baza că eu sunt american, adică, în gândirea ta cam ţăcănită, că sunt răspunzător de rău' ăl mare pe care alţii îl fac zi de zi în numele meu, săracu' de mine.

Nu există nătărău mai mare decât un nătărău bătrân. Aşa că, la urma urmei, el şi cu Multiubitul Ali erau totuna, cugetă spăşit Solanka. Doar câteva deosebiri de suprafaţă, ţinând de vocabular şi educaţie. Ba nu: el era mai rău, fiindcă Mult-iubitul era doar un băieţandru în prima lui zi de lucru într-o slujbă nouă, în vreme ce el, Solanka, devenea pe zi ce trece mai respingător şi mai necontrolat pesemne. Ironia amară era că obişnuita lui irascibilitate dintotdeauna, acea necumpătare, evident comică, ce-l caracteriza, ascundea până şi de ochii prietenilor săi marea schimbare de esenţă, deteriorarea cumplită care se petrecea acum. De data asta, lupul se apropia cu adevărat şi nimeni, nici măcar Jack, nu-i asculta strigătul.

— Ia zi, ciripi Rhinehart vesel, ţi-aduci aminte când l-ai dat afară pe... cum naiba-l chema?, fiindcă a citat greşit din Philip Larkin? Şi vii să-mi spui mie, bătrâne, c-ai devenit arţăgos cu vecinii! Ce mai, bomba zilei!

Cum putea Malik Solanka să-i vorbească prietenului său, atât de bine dispus, despre lepădarea de sine? Cum să-i fi spus că America era marele devorator de destine şi că venise în America să fie înghiţit? Cum putea să-i spună: sunt lama unui cuţit în beznă; sunt o primejdie pentru cei pe care-i iubesc?

Solanka simţi o mâncărime pe mâini. Până şi pielea începuse să-l trădeze. El, cu pielea lui ca un fund de nou-născut, care le uimise întotdeauna pe femei şi le împinsese să-l tachineze pentru viaţa de huzur şi răsfăţ pe care o dusese, începuse să sufere de erupţii şi jupuieli neplăcute în creştetul capului şi, cel mai cumplit, la ambele mâini. Pielea se înroşea, se zbârcea şi se crăpa. Până acum nu se dusese la dermatolog. Înainte de a o părăsi pe Eleanor, care suferise de eczeme toată viaţa, dăduse iama prin cutia ei de medicamente şi luase două tuburi groase de unguent cu hidrocortizon. Apoi cumpără de la farmacia din apropiere două flacoane enorme de loţiune puternic hidratantă şi se mulţumi să se ungă de câteva ori pe zi. Profesorul Solanka nu-i prea preţuia pe doctori. Ca atare, se doftoricea singur — şi avea mâncărimi.

Epoca aparţinea, ce-i drept, ştiinţei, dar ştiinţa medicală era pe mâna unor primitivi şi a unor nătărăi. Singurul lucru pe care-l aflai de la doctori era cât de puţine lucruri ştiu. În ziarul de ieri apăruse o ştire despre un doctor care operase din greşeală sânul sănătos al unei femei. A fost „admonestat”. Ştirea era atât de obişnuită, încât figura undeva pe la mijlocul ziarului. Era genul de lucruri pe care le fac doctorii: operează plămânul greşit, rinichiul greşit, ochiul greşit, copilul greşit. Doctorii fac greşeli. Aproape că nici nu era o ştire.

Ştirile adevărate le avea aici, în mâna dreaptă. După ce coborâse din taxiul lui Ali Majnu, cumpărase un exemplar din News şi din Post, apoi o luase pe ocolite către casă, mergând grăbit, de parcă încerca să fugă de ceva... Ellen DeGeneres revine în curând la Beacon Theatre, anunţau afişele. Solanka făcu o grimasă. Fireşte că avea să-şi cînte laitmotivul: Hormonii îmi dau peste cap armonia. Iar sala, plină de femei, va urla „Ellen, te iubim”, şi în mijlocul numărului ei de doi bani actriţa se va opri, îşi va înclina capul, îşi va duce mâna la inimă şi va spune cât o mişcă faptul că a devenit un simbol al suferinţei lor. Lăudaţi-mă, mulţumesc, mulţumesc, lăudaţi-mă încă un pic, hei, Anne, ia te uită, am devenit embleme, oau!, cât mă simt de îndatorată... Ştiinţa face descoperiri extraordinare, îşi spuse profesorul Solanka. Câţiva savanţi de la Londra socotesc că sediul dragostei se află în medial insula, o parte a creierului asociată cu „senzaţia de curaj”, şi în partea anterioară a girusului cingulat asociată cu euforia. De asemenea, savanţi britanici şi germani susţin acum că răspunzător de inteligenţă e cortexul frontal lateral. Fluxul de sânge în această regiune creşte la subiecţii voluntari puşi să rezolve probleme complicate. Spune-mi, fantezia, de unde oare, Din cap sau din inimă răsare? Dar sediul prostiei, oare unde o fi în creier, se întrebă doar pe jumătate retoric Solanka, pornit de-a binelea. Hei, voi, deştepţii pământului, în ce insulă sau cortex creşte fluxul de sânge când cineva se apucă să urle „Te iubesc” la un tâmpit cu care n-a schimbat o vorbă în viaţa lui? Dar cu ipocrizia cum stăm? Hai să atacăm treburile cu adevărat interesante...

Clătină din cap. Profesore, ocoleşti problema. Te tot învârţi în jurul ei, când singurul lucru de făcut ar fi s-o fixezi cu privirea şi să i te uiţi drept în faţă. Să atacăm mânia, de acord? Să atacăm furia blestemată care ucide la propriu. Spuneţi-mi, crima de unde răsare? Strângând ziarele în mână, Malik Solanka mergea repezit în direcţia est pe Seventy-second Street, ciocnindu-se de trecătorii care abia se fereau din calea lui. Pe strada Columbus făcu la stânga şi traversă în goana lui năucă vreo zece străduţe, apoi se opri. Pe aici, chiar şi magazinele purtau nume indiene: Bombay, Pondicherry. Totul părea un complot urzit pentru a-i aminti de ceea ce voia să uite — respectiv, căminul, ideea căminului în general şi a propriului său cămin în particular. Nu, nu la Pondicherry, dar cu siguranţă la Bombay. Intră într-un bar cu specific mexican mult lăudat şi comandă un pahar de tequila, apoi încă unul, şi abia atunci simţi c-a venit timpul să se ocupe de fetele moarte.

Cea de acum, cadavrul de noaptea trecută, şi cele două dinainte. Iată care le erau numele: Saskia „Sky" Schuyler, bomba zilei, şi predecesoarele ei, Lauren „Ren" Muybridge Klein şi Belinda „Bindy" Booken Candell. Iată şi vârstele lor: nouăsprezece, douăzeci, nouăsprezece. lată-le şi fotografiile. Priviţi-le zâmbetele: zâmbete ale puterii. O piatră a fost de ajuns ca să stingă aceste luminiţe. Nu erau fete sărace, dar acum nu mai aveau nimic.

Era ceva de capul ei, al lui Sky. Un metru şaptezeci şi cinci, sâni trăsnet, vorbea şase limbi, amintea de Christie Brinkley în rolul fetei din cartierul select, se dădea în vânt după pălăriile mari şi colecţiile de modă de înaltă clasă, ar fi putut prezenta moda pentru orice mare casă (Jean-Paul, Donattella, Dries o imploraseră, Tom Ford îi căzuse în genunchi), dar ea era pur şi simplu prea „timidă şi neafectată” — expresie codificată pentru a arăta că e din lumea bună, că aparţine trup şi suflet vechiului mediu snob şi putred de bogat pentru care creatorii de modă sunt simpli croitori, iar modelele doar cu o treaptă mai sus decât curvele — şi, în plus, avea şi o bursă la Juilliard. Chiar săptămâna trecută, în weekend, se grăbea să plece la Southampton, avea nevoie de îmbrăcăminte şi, neavând timp să alerge, a sunat-o pe prietena ei, celebra creatoare de modă Imelda Poushine, şi a rugat-o pur şi simplu să-i trimită întreaga colecţie, expediindu-i în schimb un cec de patru sute de mii de dolari, număraţi.

„Da, declara Imelda în Rush & Molloy, cecul a fost încasat acum două zile. Era o fată extraordinară, o păpuşă vie, dar afacerile rămân afaceri. O să ne lipsească la toţi îngrozitor. Da, la locul de veci al familiei, în partea cea mai selectă, chiar peste drum de Jiminy Stewart. Merge toată lumea bună. Operaţiuni de securitate în stil mare. Aud că au hotărât s-o înmormânteze în rochia de nuntă. Sunt nespus de onorată. O să arate nemaipomenit, dar fata asta ar fi arătat extraordinar şi-n zdrenţe,

crede-mă. Da, eu o s-o îmbrac. Glumeşti? E-un privilegiu pentru mine. Sicriul o să fie deschis. I-au angajat pe cei mai buni: Sally H. pentru coafură, Rafael pentru machiaj, Herb pentru fotografii. Sky trebuie să fie la înălţime, aşa mi se pare, nu-nu, n-am vrut să fac un calambur (24). Maică-sa s-a ocupat de toate. Femeia asta e de oţel. N-a vărsat o lacrimă. Are şi ea cincizeci de ani şi se-apropie de soroc — scuze, şterge chestia asta, okay? Nu e momentul pentru înţepături”.

Moştenitorii dezmoşteniţi, stăpânii transformaţi în victime, ăsta era unghiul sub care era privit cazul. Câte eforturi de educaţie irosite! Căci, la nouăsprezece ani, Saskia nu era doar lingvistă, pianistă sau împătimită de modă; era deja expertă în călărie, trăgea cu arcul şi avea şanse să intre în echipa pregătită să participe la Olimpiada de la Sydney, era înotătoare de fond, dansa uluitor, gătea ca nimeni alta, avea înclinaţii spre pictură, cânta arii din opere, ştia să fie o gazdă în stil mare, pe potriva mamei sale, şi, dacă ar fi să judecăm după senzualitatea afişată a zâmbetului ei din ziar, era pricepută şi în alte arte, mult prizate de presa tabloidă, dar despre care aceasta nu îndrăznea să vorbească deschis

într-un asemenea context. Ziarele se mulţumeau să publice fotografii ale chipeşului amorez al Saskiei, jucătorul de polo Bradley Marsalis III, despre care orice cititor de rând ştia măcar un lucru: că, în echipă, colegii îi spuneau „Armăsarul”, în chip de omagiu pentru zestrea care-i spânzura mai jos de talie.

O piatră pornită din praştia unui băiat al străzii doborâse o superbă pasăre Wendy. De fapt, doborâse mai multe păsări, căci cele spuse despre Sky Schuyler li se potriveau şi lui Bindy Candell, şi lui Ren Klein. Toate trei erau superbe, toate trei înalte, blonde şi excepţional dotate. Dacă viitorul financiar al celebrelor lor familii se afla pe mâna fraţilor lor siguri pe ei înşişi, fetele fuseseră crescute ca să aibă grijă de blazonul clanurilor din care făceau parte, de stilul şi de clasa lor. Într-un cuvânt, de imaginea lor. Uitându-te la rudele lor împietrite de durere, puteai lesne măsura dimensiunea pierderii. Noi, băieţii, ne putem ocupa de afaceri, spuneau figurile tăcute şi îndoliate ale familiei, dar fetele sunt cele care fac din noi ceea ce suntem. Noi suntem barca, ele sunt oceanul; noi suntem vehiculul, ele sunt mişcarea. Acum, cine ne va mai spune cum să fim? Şi mai era şi teama de întrebarea: cine va urma? Dintre toate fetele pârguite pe care ne e dat să le culegem de pe ram ca pe nişte poame aurite de soare, care va fi următoarea victimă a viermelui fatal?

O păpuşă vie. Fetele astea erau făcute parcă să fie trofee, păpuşi Barbie pe post de premiu Oscar, cum ar fi spus Eleanor Masters Solanka. Era evident că tinerii care făceau parte din aceeaşi castă cu ele reacţionau la cele trei decese exact la fel cum ar fi reacţionat dacă de pe soclurile din cluburile pe care le frecventau li s-ar fi furat nişte medalii, nişte vase de aur sau cupe de argint mult râvnite. Se relata că o societate secretă a tinerilor de familie bună, autointitulată B&V, de la Burlaci & Virili, cum era lăsat să se înţeleagă, plănuia să se adune la miezul nopţii pentru a deplânge pierderea mult iubitelor lor gratii. „Armăsarul” Marsalis, Anders „Motanul” Andriessen — euromasculul surorilor Candell, proprietar al unui restaurant — şi partenerul de distracţie al lui Lauren Klein, Keith Medford („Masculul”), urmau să fie liderii grupului. B&V fiind o societate secretă, toţi membrii săi i-au negat categoric existenţa şi au refuzat să confirme zvonurile potrivit cărora ceremoniile de doliu urmau să culmineze cu un dans multi-sex de trupuri goale acoperite cu vopsea de camuflaj şi cu o baie în mare în pielea goală pe o plajă privată din Vineyard, prilej cu care va avea loc şi verificarea intimă a candidatelor la locurile rămase vacante în paturile celebrilor masculi.

Toate cele trei fete ucise, ca şi surorile lor rămase în viaţă se conformau astfel caracterizării pe care Eleanor o dăduse Desdemonei: toate reprezentau o proprietate. Exista şi un Othello ucigaş, aflat în libertate — unul care, în acest caz, anihila pesemne ceea ce nu putea poseda, fiindcă însăşi această nonposesie îi ştirbea prestigiul. Aşadar, în versiunea piesei revizuite pentru anul 2000, nu din pricina infidelităţii le ucidea el, ci din pricina dezinteresului lor. Sau poate că le zdrobea pur şi simplu ca să le scoată în evidenţă lipsa de umanitate, fragilitatea — faptul că nu erau decât nişte păpuşi. Căci toate trei fuseseră androizi — chiar aşa! —, păpuşi ale prezentului, mecanizate, computerizate, nu simplele efigii din încăperile de demult ale copiilor, ci avataruri desăvârşite ale unor fiinţe umane.

La origini, păpuşile nu erau un lucru în sine, ci o reprezentare. Mult înainte de primele păpuşi de cârpă şi de paiaţe, fiinţele umane făcuseră şi portrete de copii şi de adulţi în chip de păpuşi. Era o greşeală să laşi păpuşa care te reprezenta pe mâna altcuiva, căci posedând-o, acesta dobândea o parte însemnată din tine însuţi. Expresia ultimă a acestei idei era, desigur, păpuşa vrăjitorilor, în care puteai înfige ace pentru a vătăma personajul reprezentat, căreia puteai să-i suceşti gâtul pentru a ucide la distanţă o fiinţă vie, cu aceeaşi eficacitate cu care un bucătar musulman suceşte gâtul unui pui de găină. Apoi a apărut producţia de masă, şi legătura dintre om şi păpuşă s-a rupt; păpuşile au devenit ele însele şi clone ale lor înşile. Au devenit reproduceri, versiuni născute pe bandă rulantă, fără personalitate, uniforme. Azi, toate astea se schimbau din nou. Bilanţul pozitiv al contului bancar al lui Solanka se datora în întregime dorinţei omului modem de a avea păpuşi înzestrate nu doar cu personalitate, ci şi cu individualitate. Păpuşile lui aveau multe de povestit.

Iată însă că femeile în carne şi oase doreau azi să fie asemenea păpuşilor, să treacă graniţa şi să arate ca nişte jucării. Azi, păpuşa era originalul, iar femeia era reprezentarea. Aceste păpuşi vii, aceste marionete fără sfori, nu erau doar „gătite pe dinafară” ca nişte păpuşi. În dosul gătelii lor exterioare de înaltă clasă, sub pielea lor perfectă, cu o strălucire mată, erau burduşite de cipuri comportamentale, erau atât de temeinic programate pentru acţiune, atât de bine pieptănate şi costumate, încât nu mai rămânea nici pic de loc în ele pentru talmeş-balmeşul uman. Sky, Bindy şi Ren reprezentau aşadar ultima treaptă în metamorfoza istoriei culturale a păpuşii. Având în vedere că toate conspiraseră la propria lor dezumanizare, sfârşiseră prin a deveni simple totemuri ale propriei caste, cea care cârmuia America, la rândul ei cârmuitoarea lumii, aşa că un atac îndreptat împotriva lor reprezenta, dacă voiai să-l priveşti astfel, un atac împotriva marelui imperiu american însuşi, cel ce asigura Pax Americana... Un cadavru zăcând în stradă, cugetă Solanka revenind cu picioarele pe pământ, seamănă foarte mult cu o păpuşă.

.. .Oh, dar cine mai gândea aşa în afară de el? Mai exista oare în întreaga americă cineva căruia să-i umble prin cap asemenea idei sinistre şi lipsite de temei? Dacă le-ai fi întrebat pe tinerele fete — superbele fete înalte şi sigure pe ele, în curând absolvente de colegiu cu cele mai înalte distincţii, cu weekenduri de vis petrecute la bordul yachturilor, aceste Prinţese ale Momentului, cu limuzinele lor care le aşteptau la scară şi cu operele lor de caritate, cu viaţa lor trepidantă şi cu adoratorii aflaţi la picioarele lor, supereroii care se străduiau să le câştige favorurile —, ar fi spus în cor că sunt libere, mai libere decât orice femeie, din orice ţară şi din orice epocă, şi că nu aparţin nici unui bărbat, fie el tată sau amant sau şef. Erau păpuşi ale nimănui, femei de sine stătătoare, care se joacă cu înfăţişarea lor, cu propria lor sexualitate, cu propriile lor istorioare: prima generaţie de tinere femei cu adevărat stăpâne pe destinul lor, neînrobite nici vechiului patriarhat, nici feminismului dur, a cărui ură faţă de bărbaţi zguduise temeinic castelul lui Barbă-Albastră. Puteau fi femei de afaceri şi curtezane, profunde şi superficiale, serioase şi uşuratice, iar hotărârea de a fi una sau alta o luau întotdeauna singure. Aveau tot ce-şi doreau — emancipare, sex appeal, bani — şi erau încântate de asta. Apoi a apărut cineva şi le-a luat totul, lovindu-le cu putere în cap pe la spate, o primă lovitură ca să le doboare, iar celelalte ca să le lichideze. Aşadar, cine le-a ucis? Dacă vă interesează dezumanizarea, asasinul e omul pe care-l căutaţi. Fiindcă nu ele s-au dezumanizat, ci el, asasinul cu pietre, le-a dezumanizat. Pe scaunul de la bar, aplecat peste paharul de tequila şi cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraz, profesorul Solanka îşi îngropă faţa în mâini.

Saskia Schuyler locuise într-un apartament cu multe camere, cam scunde însă, dintr-o clădire pe care o numea „cea mai urâtă clădire de pe Madison Avenue”, o monstruozitate de cărămidă albastră peste drum de magazinul Armani, al cărei „singur avantaj”, după părerea ei, era că putea suna la magazin şi le putea cere să ţină rochiile la geam ca să le poată cerceta prin binoclu. Detesta apartamentul, fostpied-a-terre(25) în Manhattan al părinţilor ei. Familia Schuyler locuia mai mult în afara oraşului, pe o proprietate împrejmuită situată într-un peisaj unduitor din Chappaqua, New York, şi se plângea mai tot timpul de faptul că familia Clinton cumpărase o casă în orăşelul lor. Lui Sky, spunea Bradley Marsalis, îi plăcea să-şi asigure părinţii că Hillary nu va face mulţi purici pe acolo. „Dacă câştigă alegerile, o să plece la Washington să-şi ocupe locul în Senat, iar dacă le pierde, o să plece şi mai repede”. Pe de altă parte, Sky voia să vândă apartamentul de pe Madison Avenue şi să se mute în elegantul cartier Tribeca, dar asociaţia proprietarilor respinsese în trei rânduri cumpărătorii pe care îi găsise. Cât despre asociaţie, Sky era furibundă: „E plină de babe pomădate, îmbrăcate în haine lucioase strânse pe trup, ca nişte canapele prea umplute, aşa că, dacă vrei să fii primit acolo, bănuiesc că trebuie să arăţi şi tu ca o mobilă”. Clădirea avea totuşi portar zi şi noapte, iar schimbul de noapte, bătrânul Abe Green, relata că, în ziua respectivă, Miss Schuyler, „care arăta de milioane” după o noapte de vis petrecută la o gală a premiilor muzicale („Armăsarul” avea legături în branşă), s-a întors acasă pe la unu şi jumătate. S-a despărţit la uşă de domnul Marsalis, care n-avea nici un chef să plece — „Aoleu, ce plouat era”, remarcase Green — şi s-a îndreptat tristă către lift. Green a însoţit-o.

„I-am spus, ca s-o fac să zâmbească: «Ce păcat că locuiţi la cinci, Miss, aş fi putut să mă bucur mai mult privindu-vă.»” După alte cincisprezece minute a chemat iar liftul. „Totul e-n regulă, Miss?”, o întrebă Abe. „Oh, cred că da. Da, da, sigur, Abe, spusese Sky. Sigur”. Apoi a ieşit singură în aceeaşi toaletă de seară şi nu s-a mai întors niciodată. Trupul i-a fost găsit la mare distanţă, în centrul oraşului, aproape de intrarea în Micitown Tunnel. Analiza ultimelor ore de viaţă ale lui Lauren Klein şi Bindy Candell a arătat că şi ele se întorseseră acasă târziu, refuzaseră să-i lase pe băieţi să intre şi ieşiseră din nou la foarte scurt timp. Totul de parcă fetele ar fi respins Viaţa, plecând apoi ca să fie punctuale la întâlnirea cu Moartea.

Saskia, Lauren şi Belinda nu fuseseră jefuite. Inelele, cerceii, colierele, brăţările purtate pe braţ erau toate la locul lor. Şi nici nu fuseseră violate. Nu apăruse nici un mobil al crimelor, dar cei trei prieteni ai fetelor au semnalat că e posibil să fie vorba de un obsedat. În zilele dinaintea morţii, toate cele trei fete asasinate relataseră că au văzut un străin cu pălărie de Panama „care le pândea în chip ciudat”. „E ca şi când Sky ar fi fost executată — spusese sumbru Brad Marsalis, cu o ţigară de foi în gură, la întâlnirea cu presa şi cu fotografii dintr-un apartament de hotel din Vineyard Haven. E ca şi când cineva a condamnat-o la moarte şi a dus sentinţa la îndeplinire, cum ar veni, cu sânge rece”.

 Ştirea despărţirii lui Solanka de Eleanor făcuse înconjurul cercului lor de prieteni, şocând pe toată lumea. Orice căsătorie care se destramă ridică întrebări celor care rezistă. Malik Solanka era conştient că iniţiase o reacţie în lanţ de întrebări rostite şi nerostite care-i preocupau pe oameni la micul dejun, în tot oraşul, ba chiar şi-n alte locuri:

Lucrurile stau bine la noi? E-n regulă, dar cât de bine? Există lucruri pe care mi le ascunzi? N-o să mă pomenesc oare, într-o dimineaţă, că-mi spui ceva din care să reiasă că mi-am împărţit patul cu o persoană străină? Cum o să arate ziua de ieri din perspectiva celei de mâine, cum o să desfacă săptămâna care vine tot ce s-a întâmplat în ultimii cinci sau zece sau cincisprezece ani? Te plictiseşti? Din vina mea? Nu e aici mai multă slăbiciune decât am crezut? El e cauza? Sau ea? Poate că e sexul? Sau poate că sunt copiii? Vrei să luăm totul de la capăt? Dar mai e oare ceva de luat de la capăt? Mă iubeşti? Mă mai iubeşti? Dar eu, Dumnezeule mare, eu te mai iubesc?

Aceste întrebări chinuitoare, pentru care prietenii săi îl ţineau răspunzător pe Solanka în diferite grade, se întorceau la el ca un ecou. În ciuda interdicţiei lui exprese, Eleanor dădea numărul lui de telefon din Manhattan oricui îl dorea. Bărbaţii păreau mai înclinaţi să-l sune şi să-l dojenească decât femeile. Morgen Franz, editorul de texte budiste post-hippie, la al cărui telefon o auzise prima oară pe Eleanor cu atâţia ani în urmă, fu primul care sună. Morgan era californian şi fugise de tot ce însemna America, refugiindu-se în Bloomsbury, dar fără să se lepede de vorbirea tărăgănată tipică la Haight-Ashbury.

— Nu mă bucur deloc, bătrâne, îi mărturisise el de la celălalt capăt al firului, lungind mai mult ca de obicei vocalele ca să-şi sublinieze tristeţea. Ba mai mult, nu ştiu pe nimeni care să se bucure. Nu ştiu de ce-ai făcut-o, bătrâne, dar fiindcă nu eşti nici tâmpit, nici căcănar, sunt sigur că ai avut motivele tale, sunt sigur de asta, să ştii; iar că ai avut motive întemeiate, bătrâne, nu mă îndoiesc deloc. Ce să-ţi spun, ţin la tine, cum. Ştii, ţin la voi amândoi, dar în clipa asta, trebuie să ţi-o spun pe şleau, sunt supărat foc pe tine.

Solanka reuşi să-şi închipuie faţa îmbujorată, cu barba tăiată scurt, a prietenului său, ochii lui mici şi înfundaţi în orbite clipind nervos pentru a da tărie spuselor. Relaxarea lui Franz era legendară — „nu e nimeni mai calm ca Morg” suna deviza sa —, aşa încât ieşirea lui veni ca un trăsnet din senin. Solanka însă rămase de gheaţă şi îşi impuse să-şi exprime sentimentele într-un chip sincer şi irevocabil.

— Acum şase, şapte, opt ani, spuse el, Lin o suna pe Eleanor cu lacrimi în glas fiindcă refuzai să ai un copil cu ea, şi cred că aveai motivele tale, erai profund dezamăgit de neamul omenesc, cu care aveai zilnic de-a face, iar cât priveşte copiii, aveai, ca şi în privinţa Philadelphiei, o atitudine rezervată. Să ştii, Morgan, că şi eu eram „supărat foc” pe tine atunci. O vedeam pe Lin cum dăruia pisicilor dragostea pe care n-o putea revărsa asupra copiilor şi nu-mi plăcea deloc; numai că, ce să vezi?, eu nu te-am sunat niciodată ca să te dojenesc sau să te-ntreb ce învăţătură budistă se potriveşte în cazul respectiv, fiindcă am hotărât că ce se-ntâmplă între tine şi nevastă-ta nu e treaba mea. Că, întrucât n-o baţi — sau, mă rog, întrucât îi calci în picioare sufletul, nu trupul —, e problema ta personală. Aşa că fă-mi plăcerea şi slăbeşte-mă. Nu e treaba ta. E treaba mea.

Şi uite aşa a luat sfârşit vechea lor prietenie şi tot ce însemnase ea: opt sau nouă Crăciunuri petrecute pe rând când la unul, când la celălalt, partidele de Trivial Pursuit, şaradele, afecţiunea. Lin Franz îl sună în dimineaţa următoare ca să-i spună că vorbele lui erau de neiertat.

— Te rog să ai în vedere, adăugă ea şoptit, în engleza ei extrem de convenţională, tipică pentru vietnamezii americani, că faptul de a o fi părăsit pe Eleanor n-a făcut decât să ne apropie şi mai mult pe Morgan şi pe mine. Iar Eleanor este o femeie puternică şi, imediat ce o să-şi învingă tristeţea, îşi va lua viaţa în propriile mâini. Noi vom merge înainte, Malik, fără tine, şi tu o să fii cel care o să aibă de pierdut fiindcă ne-ai exclus din viaţa ta. Îmi pare rău pentru tine.

Sigur, despre cuţitul ridicat asupra chipului cufundat în somn al propriei soţii şi al propriului copil nu se poate pomeni în faţa oricui, şi cu atât mai puţin se poate oferi o explicaţie. Un atare cuţit reprezintă o crimă mult mai gravă decât să oferi, în locul unui ţânc care scânceşte, o felină cu păr lung. Nici Solanka nu avea răspuns la întrebările ridicate de această cumplită, enigmatică întâmplare. Pumnal o fi ceea ce văd în faţa-mi , şi-ntors spre mâna mea mânerul său ? Pur şi simplu fusese acolo, aidoma lui Macbeth cu vinovăţia lui, şi arma era şi ea acolo, cu neputinţă s-o fi dorit aiurea sau s-o fi scos din cadru după aceea. Faptul că nu înfipsese pumnalul în inimile adormite nu-l disculpa. Faptul că ţinuse cuţitul ridicat şi stătuse aşa era de ajuns. Vinovat, vinovat! Chiar în timp ce-i rostea prietenului său vorbele grele ce aveau să le destrame prietenia, Malik Solanka fusese pe deplin conştient de ipocrizia lor, aşa că primi mustrarea lui Lin fără să comenteze. Renunţase la orice drept de a protesta din clipa în care îşi plimbase degetul de-a lungul tăişului, ca să-i în-cerce ascuţişul în întuneric. Cuţitul acesta era acum povestea lui, iar el venise în America s-o scrie.

Ba nu! Ca să desfacă, disperat, ceea ce fusese scris. Nu ca să fie, ci ca să nu mai fie. Îşi luase zborul către lumea unde oamenii se credau pe ei înşişi, către patria lui Mark Skywalker, evreul cu bretele roşii autor de texte publicitare, către ţara al cărei roman modern paradigmatic era povestea unui om care se remodelase în întregime — trecut, prezent, cămăşi, ba chiar şi nume — din pricina iubirii; şi aici, în acest loc de ale cărui poveşti era complet străin, intenţiona să treacă la prima fază a unei asemenea restructurări, respectiv — şi aici îşi aplica deliberat lui însuşi acelaşi gen de imagine mecanică pe care-l folosise cu atâta duritate la adresa fetelor omorâte — ştergerea totală sau „suprimarea definitivă” a vechiului program. Undeva, în software-ul actual exista un virus, un potenţial viciu mortal. Şi nimic nu-i putea veni de hac în afara desfacerii de sine. Dacă ar putea curăţa toată maşinăria, atunci poate că şi virusul ar ajunge la gunoi. După care, pesemne, ar putea începe să edifice un om nou. Îşi dădu perfect de bine seama că, dacă îşi privea intenţia ca pe ceva serios, de îndeplinit punct cu punct, şi nu ca pe un fel de-a spune, ambiţia lui era fantastică, total nerealistă; şi totuşi, aşa o privea, oricât de deplasat ar putea părea acest lucru. Căci care era alternativa? Mărturisirea, teama, despărţirea, poliţia, psihiatrii, azilul, ruşinea, divorţul, puşcăria? Treptele care-l conduceau către acel infern păreau inexorabile. Iar cel mai teribil infern avea să rămână în urma lui:

Lama arzătoare scormonind veşnic mintea fiului său care creştea. În acea clipă, simţise cum ia naştere în sine o încredere aproape religioasă în puterea fugii. Fuga urma să-i mântuiască pe alţii de sine, ca şi pe el de sine însuşi. Avea să se ducă acolo unde era un necunoscut şi avea să se spele în acel anonimat. O amintire din Bombay-ul interzis îi stăruia în minte; amintirea acelei zile din 1955, când, împlinind şaizeci de ani, domnul Venkat — marele bancher al cărui fiu, Chandra, era cel mai bun prieten al lui Malik, pe atunci în vârstă de zece ani — a devenit sanyasi şi şi-a părăsit familia pentru totdeauna, urmând să nu mai poarte decât o pânză în jurul şoldurilor, ca Gandhi, un toiag lung de lemn într-o mână şi un vas pentru pomeni în cealaltă. Malik îl iubise întotdeauna pe domnul Venkat, care îl tachina cerându-i să-i pronunţe foarte repede numele întreg, ca o adevărată cascadă de silabe, tipic pentru India de Sud: Balasubramanyam Venkataraghavan.

— Hai, băiete, mai repede, îl îndemna el pe Malik, a cărui limbă de copil se împleticea în silabe. N-ai vrea şi tu să ai un nume nemaipomenit ca ăsta?

Malik Solanka locuia într-un apartament la etajul al doilea al unei clădiri numite Noor Ville în cartierul Methwold's Estate, nu departe de Warden Road. Familia Venkat ocupa celălalt apartament de pe etaj şi, după toate aparenţele, era o familie fericită, o familie care-i dădea mereu lui Malik motive de invidie. În acea zi, ambele uşi ale apartamentelor au rămas deschise, iar copiii, cu feţe grave şi cu ochii mari, se îmbulzeau în jurul adulţilor copleşiţi, în vreme ce domnul Venkat îşi lua adio de la viaţa lui de până atunci. Din adâncurile apartamentului familiei Venkat se auzea sunetul gâjâit al unui disc vechi plin de zgârieturi: o melodie cântată de Ink Spota, formaţia preferată a domnului Venkat. Spectacolul oferit de doamna Venkat plângând cu sughiţuri pe umărul mamei sale îl impresionă puternic pe Malik. Iar când bancherul se îndreptă spre uşă, Malik se trezi dintr-o dată strigându-l:

— Balasubramanyam Venkataraghavan! Apoi rosti numele din ce în ce mai repede şi mai tare, până ce totul deveni un ţipăt gângav: Balasubramanyamvenkataraghavanbalasubramanyamvenkataraghavan balasubramanyamvenkataraghavan BALASUBRAMANYAMVENKATARAGHAVAN!

Bancherul se opri grav în uşă. Era un om scund, osos, cu chipul blând şi ochi strălucitori.

— Ai pronunţat foarte bine şi cu o iuţeală impresionantă, observă el. Şi fiindcă ai repetat numele de cinci ori fără nici o greşeală, o să-ţi răspund la cinci întrebări, dacă vrei să mi le pui.

— Unde pleci?

— Plec ca să caut cunoaşterea şi, dacă se poate, pacea.

— De ce nu porţi costumul cu care mergi la serviciu?

— Fiindcă am renunţat la slujbă.

— De ce plânge doamna Venkat?

— Întrebarea asta trebuie să i-o pui ei.

— Când te întorci?

— Pasul pe care-l fac eu, Malik, e făcut o dată pentru totdeauna.

— Ce-o să se întâmple cu Chandra?

— O să înţeleagă într-o bună zi.

— Nu-ţi mai pasă de noi?

— Asta e a şasea întrebare. Nu mai ai drept la răspuns. Acum fii băiat cuminte. înţelege-te bine cu prietenul tău.

După ce domnul Venkat pomi să coboare colina, îşi aminti Malik Solanka, mama lui a încercat să-i explice filozofia unui sanyasi, a unui bărbat care a luat hotărârea de a renunţa la toate bunurile şi legăturile lumeşti, rupându-se de viaţă, ca să se apropie de Divinitate înainte de a-i veni sorocul.

Domnul Venkat îşi lăsase treburile în bună ordine; familia lui era la adăpost de nevoi. Doar că nu avea să se mai întoarcă niciodată. Malik nu pricepu mai nimic din tot ce i se spunea, dar înţelese extrem de bine sensul gestului săvârşit de Chandra ceva mai târziu în acea zi, când sparse vechile discuri cu Ink Spota ale tatălui său, urlând: „Urăsc cunoaşterea! Urăsc şi pacea! Urăsc pacea din răsputeri!”

Când un om lipsit de credinţă imită hotărârile luate de un credincios, rezultatul riscă să fie deopotrivă vulgar şi stupid. Profesorul Solanka nu se înveşmântase cu o pânză peste şolduri, nu o pornise cu vasul pentru pomeni în mână. În loc să se lase în voia soartei ce l-ar fi aşteptat pe stradă şi a milosteniei străinilor, el zburase cu business class până la aeroportul JFK, trăsese pentru scurt timp la hotelul Lowell, contactase un agent imobiliar şi, cu mult noroc, reuşise să-şi găsească repede comodul apartament din West Side. În loc să se îndrepte către Manaus, Alice Springs sau Vladivostok, aterizase într-un oraş în care nu era total necunoscut, un oraş care nu-i era nici lui complet necunoscut, a cărui limbă o putea vorbi şi în care se putea orienta şi putea înţelege, până la un punct, obiceiurile autohtonilor. Acţionase fără să gândească, se pomenise în avion, legat cu centura de scaun, înainte de a-şi fi acordat un răgaz de reflecţie; pe urmă, pur şi simplu acceptase această hotărâre imperfectă, reflexă, se lăsase purtat de propriii săi paşi pe acest drum neverosimil. Un sanyasi la New York, un sanyasi cu carte de credit şi locuind într-un duplex reprezenta o contradicţie în termeni. Perfect. Avea să întrupeze această contradicţie şi, în ciuda firii lui contradictorii, avea să-şi urmărească ţelul. Era şi el în căutarea calmului, a liniştii. De aceea vechiul său eu trebuia într-un fel anulat, scos din joc o dată pentru totdeauna. Ca să nu se mai poată ridica din mormânt, aidoma unui spectru care ar emite pretenţii asupra lui, cine ştie când în viitor, trăgându-l înapoi în groapa adâncă a trecutului. Iar dacă eşua, eşua şi gata. Căci cine ia seama la ceea ce urmează eşecului câtă vreme mai încearcă încă să reuşească? La urma urmei, Jay Gataby, cel ce se avântase mai sus decât toţi, a eşuat şi el în final, dar înainte de a se prăbuşi, şi-a trăit viaţa — viaţa americană strălucitoare, fragilă, aurită, exemplară.

Se trezi în patul său — îmbrăcat din nou din cap până în picioare, cu răsuflarea grea de băutură — fără să ştie cum sau când ajunsese acolo. Şi o dată cu conştiinţa îi reveni şi spaima. Încă o noapte despre care nu ştia nimic. Din nou i se rupsese filmul. Dar ca şi înainte, nu avea sânge nici pe haine, nici pe mâini şi nu avea arme asupra lui, nici măcar un pietroi. Se sculă clătinându-se, apucă telecomanda şi prinse sfârşitul unui program de ştiri pe un post local. Nu se sufla o vorbă despre Asasinul cu Pietroi, despre Omul cu Panama sau despre vreo frumuseţe din lumea bună asasinată. Nici o păpuşă vie nu fusese sfărâmată. Se prăbuşi înapoi pe pat, respirând precipitat şi anevoios. Apoi, zvârlindu-şi încălţările din picioare, îşi trase cuvertura peste cap, încercând să uite că-l durea.

Cunoştea această panică. De mult, într-un cămin de la Cambridge, fusese incapabil să se ridice şi să ia în piept noua lui existenţă de student. Acum, ca şi atunci, panica şi demonii se năpusteau asupra lui din toate părţile. Era neajutorat în faţa demonilor. Le auzea aripile de liliac fâlfâindu-i pe la urechi, le simţea degetele drăceşti încleştate în jurul încheieturilor sale ca să-l tragă în acel infern în care nu credea, dar care se tot ivea în cuvintele sale, în emoţiile sale, în acea parte din el scăpată de sub control. Acea parte crescândă din el care o lua razna, alunecând printre mâinile lui plăpânde... Unde era Krysztof Waterford-Wajda, acum când avea atâta nevoie de el? Hai, Dubdub, bate-mi la uşă şi smulge-mă de pe marginea Hăului ce mi se cască dinainte. — Dubdub, însă, nu se întoarse să-i bată la uşă de dincolo de poarta Paradisului.

Nu-i asta, îşi spuse Solanka febril. Nu asta era povestea pe care o purtase cu sine atâta amar de drum! În nici un caz melodrama asta cu Dr Jekyll şi Mr Hyde, o saga de tot jalnică. Nu exista în edificiul vieţii sale nici filonul gotic, nici laboratorul de savant dement, nici retortele bolborosind, nici poţiunea pentru metamorfoze demonice. Dar teama, panica, nu-l slăbeau o clipă. Îşi strânse mai tare cuvertura deasupra capului. Simţea mirosul străzii îmbibat în haine. Nu exista nici o dovadă a implicării sale în vreo crimă. Şi nici nu era cercetat în legătură cu ceva. Câţi oameni purtau oare pălării de Panama într-o vară oarecare în Manhattan? Sute, cel puţin. Atunci de ce se chinuia atât? Fiindcă dacă a fost cu putinţă cuţitul, atunci şi asta era cu putinţă. Veneau apoi împrejurările: trei eclipse nocturne de memorie, trei femei omorâte. Coincidenţa asta îi impunea o tăcere la fel de mormântală ca şi cuţitul ridicat în întuneric, dar de sine însuşi n-o putea ascunde. Şi mai era şi revărsarea inconştientă de obscenităţi de la Cafe Mozart. Dovezi insuficiente în faţa oricărui tribunal pentru o condamnare, numai că el era propriul lui judecător, iar Juriul era absent.

Cu privirea împăienjenită, formă un număr de telefon şi aşteptă ca vocea artificială să încheie interminabila introducere ca să-şi asculte mesajele. Aveţi—unu!—mesaj nou.— Următorul—mesaj nou—NU există.—Mesaj—unu. Apoi urma glasul lui Eleanor, de care se îndrăgostise cu atâţia ani în urmă: „Malik, spui că vrei să uiţi de tine. Eu spun că ai uitat deja. Spui că nu vrei să fii robul furiei tale. Eu spun că niciodată nu te-a stăpânit mai temeinic. Mă gândesc la tine, chiar dacă tu m-ai uitat. Îmi amintesc cum erai înainte ca păpuşa aia să ne fi distrus vieţile: te interesa totul. Îmi plăcea nespus lucrul ăsta. Îmi amintesc de veselia ta, de felul tău groaznic de a cânta, de notele caraghioase pe care le scoteai. M-ai învăţat să-mi placă cricket-ul; aş vrea ca şi lui Asmaan să-i placă. Îmi amintesc dorinţa ta de a cunoaşte tot ce-i mai bun în oameni, dar şi de a privi fără iluzii tot ce e mai rău. Îmi amintesc cum iubeai viaţa, cum îţi iubeai fiul, cum mă iubeai pe mine. Tu ne-ai abandonat, dar noi nu. Întoarce-te acasă, iubitule. Te rog, întoarce-te”. Vorbe simple, temerare, sfâşietoare. Dar aici se căsca un nou hău. Când oare îi vorbise lui Eleanor despre furie şi despre uitare? Pesemne că venise acasă beat şi voise să se explice. Poate că-i lăsase un mesaj la care ea îi răspunsese acum. Iar ea auzise, ca întotdeauna, mult mai mult decât spusese el. Într-un cuvânt, îi auzise spaima.

Îşi impuse să se ridice, să se dezbrace şi să facă un duş. În timp ce-şi făcea cafeaua în bucătărie, îşi dădu seama că în apartament nu era nimeni. Cu toate astea, era ziua de venire a Wislawei. De ce nu venise oare? Solanka o sună la telefon.

—Da?

Era într-adevăr glasul ei.

— Wislawa? întrebă el. Aici profesorul Solanka. Nu trebuia să vii astăzi la lucru? Urmă o lungă pauză.

— Domnule profesor, se auzi Wislawa, cu o voce mică şi timidă. Nu vă aduceţi aminte? Simţi că-l trec sudori reci.

— Ce? Ce să-mi aduc aminte? Wislawa avea acum lacrimi în glas.

— M-aţi concediat, domnule profesor. De ce? Fără nici un motiv. Sigur că vă amintiţi. Şi vorbele pe care mi le-aţi spus. Eu n-am auzit în viaţa mea aşa cuvinte din gura unui om educat. Cu asta, pentru mine s-a încheiat. Deşi m-aţi chemat să mă rugaţi, eu nu pot să mai vin la dumneavoastră.

Se auzi un glas de femeie în preajma ei, iar Wislawa reluă, adăugând cu multă hotărâre:

— Oricum, salariul meu e inclus în contract. Aşa că, fiindcă m-aţi concediat pe nedrept, îl primesc în continuare. Am vorbit cu proprietarii şi au fost de acord. Cred c-o să vorbească şi cu dumneavoastră. Ştiţi, lucrez pentru doamna Jay de multă vreme.

Malik Solanka puse receptorul fără să mai spună nimic.

Eşti concediată. Ca într-un film. Cardinalul înveşmântat în purpură coboară treptele aurite ca să aducă mesajul de adio al papei. Şoferul, o femeie, aşteaptă în mica ei maşină, iar când se apleacă pe geam, nemilosul mesager poartă chipul lui Solanka.

Prin oraş se stropea cu pesticid Anvil. Mai multe păsări, mai ales de prin zona mlăştinoasă din Staten Island, muriseră de encefalita provocată de virusul Nil-Vest, iar primarul nu voia să rişte. Alertă maximă în privinţa ţânţarilor. Staţi în casă după lăsarea serii! Purtaţi mânecă lungă! Când daţi cu spray, închideţi toate geamurile şi stingeţi aparatele de aer condiţionat! Ce măsuri radicale, în ciuda faptului că nici un om nu fusese contaminat de la începutul mileniului. (Ceva mai târziu s-au raportat câteva cazuri, nici unul mortal însă.) Spaima americanilor în faţa necunoscutului, supracompensarea lor, îi făcuseră întotdeauna pe europeni să râdă. „O maşină dă un rateu la Paris, şi a doua zi un milion de americani îşi anulează călătoria”, îi plăcea să spună lui Eleanor Solanka, chiar şi ei, fiinţa umană cea mai puţin maliţioasă.

Uitând de insecticid, Solanka se plimbase ore întregi sub ploaia invizibilă de otravă. O clipă se gândi să pună pe seama insecticidului pierderile de memorie pe care le avea. Astmaticii aveau atacuri, homarii mureau cu miile, ecologiştii strigau cât îi ţinea gura; el de ce n-ar face-o? Dar, corect din fire, refuză s-o ia pe panta asta. Problemele sale îşi aveau sorgintea în metafizică mai degrabă decât în chimie.

Dacă ai auzit aşa, dragă Wislawa, aşa trebuie să fie. „Numai eu, vezi, eu nu mi-am dat seama”... Anumite aspecte ale comportamentului său îi scăpaseră de sub control. Dacă ar fi apelat la un specialist, fără îndoială că i s-ar fi diagnosticat un soi de epuizare. (Iar dacă ar fi fost Bronislawa Rhinehart, ar fi primit cu bucurie diagnosticul şi, ajuns acasă, ar fi început să caute pe cineva pe care să-l dea în judecată). Îl izbi cu putere ideea că tot un soi de epuizare, de ruptură, căutase şi el, în permanenţă, cu vorbăria lui despre dorinţa de a se desface de el însuşi. De ce era deci atât de şocat acum, când anumite segmente cronologice ale vieţii sale se rupseseră de altele — acum, când literalmente se dezintegrase în timp? Supraveghează-ţi dorinţele, Malik. Adu-ţi aminte de W.W. Jacobs şi de povestea labei de maimuţă (26).

Venise la New York aşa cum se ducea Arpentorul lui Kafka la Castel: cu sentimente amestecate, in extremis şi cu o speranţă nerealistă. Găsise un loc de încartiruire mai confortabil decât al Arpentorului, şi de atunci nu făcuse decât să colinde străzile în căutarea unei căi de acces, spunându-şi că marele Oraş-al-Lumii l-ar fi putut alina, pe el, odraslă a oraşului, cu singura condiţie să fi găsit poarta către sufletul său magic, invizibil, hibrid. Proiectul ăsta mistic alterase evident continuumul din jurul său. Lucrurile păreau să se desfăşoare potrivit logicii, în conformitate cu legile verosimilităţii psihologice şi coerenţa lăuntrică adâncă a vieţii metropolitane, dar de fapt, totul era mister. Pesemne însă că nu doar identitatea lui se destrăma la cusături. În dosul faţadei aurite a epocii, a acestor vremi de opulenţă, contradicţiile şi precaritatea omului occidental — sau ale sufletului american, să spunem — se adânceau şi sporeau necontenit. Poate că acea destrămare mai vastă trebuia pusă în evidenţă şi în acest oraş al veşmintelor sclipitoare şi al cenuşii ascunse din aceste vremuri de hedonism public şi de spaime private.

Era nevoie de o schimbare de direcţie. Povestea încheiată nu e pesemne niciodată aceea pe care ai început-o. Da! Îşi va lua iarăşi viaţa în propriile mâini, legând strâns laolaltă eurile sale risipite. Va provoca el însuşi schimbările lăuntrice pe care le urmărea, şi le va duce singur până la capăt. Să se sfârşească odată cu mişcarea dezgustătoare, năucă, de până acum! Cum s-a putut amăgi cu gândul că oraşul ăsta nebun după bani îl va apăra de sine, acest Gotham în care ticăloşi ca Joker şi Pengum se dezlănţuiau fără ca un Batman (sau măcar un Robin) să le încurce socotelile, acest Metro-polis din kryptonit în care nici un Superman nu îndrăznea să calce; în care existenţa oamenilor bogaţi era luată drept avuţie, şi plăcerea de a poseda, drept fericire; în care oamenii duceau o viaţă atât de lustruită, încât marile şi crudele adevăruri despre viaţa aspră fuseseră diluate şi tocite; în care sufletele oamenilor rătăceau de atâta vreme departe unul de celălalt, încât abia dacă-şi mai aminteau cum să se-atingă; acest oraş a cărui fabuloasă electricitate alimenta barierele electrice înălţate între bărbat şi bărbat, ca şi între bărbat şi femeie? Roma nu s-a prăbuşit datorită slăbiciunii armatelor sale, ci fiindcă romanii au uitat ce înseamnă să fii roman. Era oare noua Romă mai provincială decât provinciile ei? Să fi uitat noii romani pe ce să pună preţ şi în ce mod s-o facă? Sau n-au ştiut-o niciodată? Toate imperiile or fi fost oare putrede într-atât, sau doar acesta anume era atât de grosolan? Şi pe urmă, în toată lumea asta, doar zbucium şi doar opulenţă, nu mai sonda chiar nimeni adâncurile minţii şi ale inimii? Oh, tu, Americă de Vis, sunt oare căutările civilizaţiei menite să sfârşească în ghiftuire, la Roy Rogers şi la Planet Hollywood, şi în fleacurile din USA Today şi din El-online; în rapacitatea jocului de bingo ori în plăcerile perverse oferite la ore târzii pe micul ecran; sau în veşnicele locuri de favoare acordate de Ricki şi Oprah şi Jerry unor invitaţi care se ucid între ei după spectacol; sau în greţoasa revărsare de comedii din ce în ce mai proaste, destinate tinerilor ce-şi urlă pe întuneric ignoranţa privind la ecranul argintiu; sau chiar la mesele inaccesibile de la Jean-Georges Vongerichten şi Alam Ducasse? Unde sunt tainicele chei care ridică zăgazurile entuziasmului? Cine a demolat Cetatea înălţată pe Colină, punând în locul ei un şir de scaune electrice care distribuie democraţia morţii, astfel încât nevinovaţi, înapoiaţi mintal şi vinovaţi să poată muri alături? Cine a pavat Paradisul, transformându-l într-un loc de parcare? Cine a votat cu borul lui George W. Gush şi cu guşa lui Al Bore? Cine l-a slobozit din cuşcă pe Charlton Heston, întrebându-se apoi de ce sunt împuşcaţi copiii? Americă, unde ţi-e Graalul? Oh, tu, Galahad yankeu, tu, Lancelot sudist, tu, Parsifal de obor, unde vă e Masa Rotundă? Simţi că-l cuprinde furia, dar nu se stăpâni. Da, America îl fascinase; da, fusese stârnit de strălucirea ei şi de enormele-i posibilităţi — şi era murdărit de această vrajă. Ceea ce condamna la ea trebuia să distrugă şi în sine însuşi. America îl îndemna să dorească tot ce făgăduise dar nu împlinise niciodată. Toţi erau americani acum, sau măcar americanizaţi: indienii, iranienii, uzbecii, japonezii, liliputanii — toţi. America era terenul de joc al lumii, stabilea regulile, arbitra şi juca totodată. Chiar şi antiamericanismul era un americanism deghizat, de vreme ce admitea că America e singura miză a jocului, iar problema Americii, singura treabă de rezolvat. Iată de ce Malik Solanka bătea alături de ceilalţi luxoasele ei coridoare, cu şapca în mână, cerând să fie primit la ospăţ. Ceea ce nu însemna că n-o putea privi în ochi. Regele Arthur se prăbuşise, Excalibur era pierdută şi întunecatul Mordred era rege. Alături de el, pe tronul lui Camelot, şedea regina, sora lui, vrăjitoarea Morgan le Fay.

Profesorul Solanka se mândrea cu faptul că e un om practic. Îndemânatic din fire, putea să înşire aţa în ac, să-şi cârpească hainele, să-şi calce cămăşile. Pe vremea când începu-se să-şi confecţioneze păpuşile-filozofi, stătuse pe lângă un croitor din Cambridge şi învăţase să croiască haine pentru gânditorii săi de-o şchioapă, ca şi extravagantele haine de stradă ale Isteţei. Cu sau fără Wislawa, era capabil să ţină curăţenie în apartamentul său. Prin urmare, n-avea decât să aplice aceleaşi principii şi la viaţa sa interioară.

O porni pe Seventieth Street, cu sacul de rufe de la spălătoria chinezească, de un roşu aprins, aruncat peste umărul drept. Dând colţul pe strada Columbus, surprinse următorul monolog: „Ţi-aduci aminte, Erin, de fosta mea nevastă. Mama lui Tess. Da, actriţa; în ultimul timp joacă doar în spoturi comerciale. Şi, n-o să-ţi vină să crezi, am reluat legăturile. Ţi se pare ciudat, nu? Asta după ce vreme de doi ani am trăit ca doi duşmani şi vreme de alţi cinci am fost în relaţii ceva mai bune, dar tot încurcate! La început, am invitat-o să vină din când în când cu Tess. Ca să fiu sincer, lui Tess îi place s-o ştie pe maică-sa prin preajmă. Şi, într-o seară... Da, totul s-a petrecut în stilul cunoscut: Şi, într-o Seară... La un moment dat, în loc să rămân pe scaunul meu obişnuit din celălalt colţ al camerei, m-am ridicat şi m-am aşezat lângă ea pe canapea. Ştii doar că de dorit n-am încetat nici o clipă s-o doresc, numai că dorinţa mea era-ngropată sub un morman de alte chestii — un morman de furie, ca să fiu sincer —, aşa că atunci pur şi simplu a răbufnit, buum! Ca un vulcan. Ca să fiu sincer, cei şapte ani n-au făcut decât să mi-o sporească, dorinţa, vreau să spun, şi poate şi furia au făcut-o mai intensă, deci era mult mai mare decât de obicei. Aşa că asta e situaţia. Mă îndrept spre canapea şi se petrece ce trebuia să se petreacă, după care spune: «Ştii, când ai venit lângă mine, n-am ştiut dacă o să mă pocneşti sau o să mă săruţi». Cred că nici eu n-am ştiut până m-am aşezat pe canapea. Ca să fiu sincer”.

Totul rostit pe faţă, cu sonorul la maximum, de către un bărbat deşelat de vreo patruzeci de ani, cu părul ondulat ca al lui Art Garfunkel, care plimba un câne bălţat. Lui Solanka îi trebui un timp până să vadă telefonul mobil prin nimbul de păr roşcat. În zilele noastre, se gândi el, umblăm cu toţii ca nişte inşi într-o ureche sau săriţi de pe fix, care-şi trâmbiţează secretele în vânt. Avea aici un izbitor exemplu pentru dezintegrarea vieţii contemporane care-l preocupa. Art ăsta care-şi plimba câinele exista până una alta doar în Continuumul Telefonic — blocat în sunetul tăcerii —, neavând habar că în Continuumul alternativ, cel din Seventieth Street, îşi dezvăluia străinilor cele mai intime secrete. Lucrul ăsta îi plăcea nespus profesorului Solanka la New York: senzaţia că e inundat de poveştile altor oameni, că umblă ca un spectru printr-un oraş cufundat într-o poveste care n-are nevoie de el ca personaj. Cât despre sentimentele amestecate ale omului faţă de soţia lui, cugetă Solanka, în locul soţiei, citiţi America. La urma urmelor, poate că şi eu mă îndrept încă spre canapea.

Ziarele din acea zi îi aduseră o uşurare neaşteptată. Probabil că deschisese televizorul prea târziu ca să audă ultimele ştiri despre investigaţiile în cazul asasinării lui Sky-Ren-Bindy. Citi cu satisfacţie că echipa de detectivi — trei circumscripţii de poliţie îşi uniseră forţele în această anchetă —îi săltase pe cei trei curtezani pentru interogatoriu. Fuseseră eliberaţi mai târziu, fără să li se fi reţinut vreo acuzaţie, dar detectivii adoptaseră o atitudine rezervată, iar tinerii fuseseră avertizaţi să nu se grăbească să plece pe vreun yaht pe Riviera sau pe vreo plajă din sud-estul Asiei. Surse anonime apropiate de echipa de investigatori declarau că ipoteza „Domnului cu Panama” era pe cale să fie serios pusă sub semnul întrebării, ceea ce însemna, evident, că misteriosul obsedat era socotit o poveste pusă la cale de suspecţii amorezi. În fotografii, Motanul, Armăsarul şi Masculul arătau foarte speriaţi. Fără a se pierde în amănunte, comentariile presei făceau imediat legătura între tripla crimă şi uciderea lui Nicole Brown Simpson şi moartea micuţului JonBenet Ramsey. „În asemenea cazuri, concludea un editorial, cel mai înţelept lucru este să cauţi cât mai aproape de casă”.

— Pot să vorbesc cu dumneavoastră?

Se înapoia acasă, încă nedezmeticit după uşurarea pe care i-o aduseseră ziarele, iar Mila îl aştepta pe trepte, fără obişnuitul ei anturaj, dar ţinând în braţe o copie la jumătate a Isteţei. Schimbarea ei de atitudine era uluitoare. Nu mai avea nimic din sfidarea unei zeiţe a străzii, din atitudinea ei de regină a întregii lumi. Avea înaintea lui o fată timidă, stângace, cu luminiţe aprinse în ochii verzi.

— În legătură cu ce spuneaţi la cinematograf. Dumneavoastră sunteţi, sigur că da, nu-i aşa? Sunteţi chiar profesorul Solanka? „Isteaţa creată de Prof. Solanka”. Dumneavoastră aţi plăsmuit-o, dumneavoastră i-aţi dat viaţă. Oaau! Chiar am toate casetele cu Aventurile, şi când am împlinit douăzeci şi unu de ani, tata s-a dus la un magazin şi mi-a cumpărat prima versiune a episodului cu Galilei, ştiţi care, ăla tras înainte să vă oblige să tăiaţi înjurăturile; e, cum s-ar spune, comoara mea cea mai de preţ. Okay, vă rog spuneţi-mi că am ghicit, fiindcă altfel mă fac de râs în aşa hal că toată reputaţia mea se duce naibii. De fapt,

s-a cam dus dracului oricum. Pe cuvânt, nici nu vă-nchipuiţi ce şi-au spus Eddie şi ceilalţi despre mine văzându-mă că vin încoace cu o păpuşă.

Mecanismele naturale de apărare ale lui Solanka, deja slăbite din pricina uşurării pe care o încercase, fură de-a dreptul copleşite de-o asemenea revărsare pătimaşă.

— Da, admise el. Da, eu sunt. Fata dădu un ţipăt ascuţit, sărind în sus la o palmă de el.

— Incredibil! Strigă ea, ţopăind într-una, incapabilă să se abţină. Ce chestie! Dom' profesor, trebuie să vă spun: m-aţi făcut paf. Şi Isteaţa dumneavoastră, asta de aici, a fost singura mea obsesie în ultimii zece ani. O urmăresc de la-nceput. Şi, cum v-aţi prins, ea e baza şi inspiraţia pe care stă stilul meu personal, de zi cu zi. (Întinse o mână.) Mila. Mila Milo. Nu râdeţi. Iniţial era Miloşevici, dar tata a vrut un nume pe care

să-l poată pronunţa toată lumea. Adică, suntem în America, corect? Ca să fie mai uşor: Mii-la Maai-lo. (Lungind exagerat vocalele, făcu o grimasă, apoi zâmbi.) Sună a..., habar n-am, a îngrăşământ chimic. Sau poate a cereală.

Tot timpul cât ea îi vorbi, Solanka simţi cum creşte în el furia cunoscută, uriaşa, nedomolita furie a Isteţei, rămasă neexprimată, inexprimabilă, vreme de atâţia ani. Fusese mânat de aceeaşi furie şi-n episodul cu cuţitul... Cu un imens efort, şi-o stăpâni. Era prima zi a noii lui perioade. De azi, gata cu pâcla roşie, cu tiradele obscene, cu eclipsele de memorie datorate furiei. Azi va înfrunta demonul şi-l va pune la pământ. Respiră, îşi spuse el. Respiră! Mila părea îngrijorată.

— Dom' profesor? Vă simţiţi bine? Dădu rapid din cap: da, da, şi spuse scurt:

— Vino înăuntru, te rog. Vreau să-ţi povestesc ceva.

Partea a doua

Primele lui păpuşi, micile personaje destinate să populeze căsuţele pe care le făcuse în tinereţe, au fost cioplite, cu haine cu tot, în lemn alb de esenţă moale şi apoi pictate — hainele în culori vii, iar chipurile cu o sumedenie de detalii mărunte dar grăitoare: ba o umflătură pe obrazul unei femei indicând o durere de dinţi, ba laba gâştei la colţurile ochilor unui petrecăreţ sugerând râsul. Cu timpul, pe măsură ce a lăsat în urmă primele încercări, şi-a pierdut interesul pentru case, în vreme ce personajele au câştigat în statură şi în complexitate psihologică. Acum se înfăţişau în chip de figurine din lut. Lutul din care Dumnezeu, care nu există, l-a făcut pe om, care există. Era aici întreg paradoxul vieţii omeneşti: acela de a avea un creator fictiv, dar o viaţă cât se poate de reală.

Îşi socotea păpuşile oameni în toată puterea cuvântului. În timp ce le dădea viaţă, ele erau pentru el la fel de reale ca oricare dintre cunoscuţii săi. O dată plăsmuite însă, o dată ce le cunoştea povestea, era bucuros să le lase să-şi vadă de drum: puteau încăpea pe alte mâini, care le manevrau în faţa camerelor de televiziune sau le transformau în tipare, multiplicându-le. Pe el nu-l interesa decât personajul şi povestea. Restul nu era decât o joacă cu păpuşi.

Între toate plăsmuirile sale, singura de care s-a îndrăgostit — singura pe care n-a vrut s-o lase pe mâna altora — avea să-i şi frângă inima. Era vorba, desigur, de Isteaţa: mai întâi păpuşă, apoi marionetă, pe urmă desen animat şi în cele din urmă actriţă, sau, cu diferite alte prilejuri, gazdă de talk-show, gimnastă, balerină ori supermodel, toate în veşmintele Isteţei. Primele episoade, transmise noaptea târziu, de la care nimeni nu aştepta prea mult, fuseseră făcute exact aşa cum dorise Solanka. În acele programe axate pe călătorii în timp, Isteaţa era discipolul, iar filozofii cu care se întâlnea, adevăraţii eroi. Dar după ce a fost mutată în prime-time, directorii de canale şi-au făcut neîntârziat simţită influenţa. Formatul iniţial a fost socotit prea pretenţios. S-a decretat că Isteaţa devenise o vedetă şi că noua emisiune trebuie construită în jurul ei. În locul nesfârşitelor călătorii, avea acum nevoie de-un decor permanent şi de-o galerie de personaje cu apariţii recurente, pe care să-şi verse năduful. Îi trebuia o legătură amoroasă sau, şi mai bine, o serie de curtezani, care ar fi permis celor mai bine cotaţi tineri actori ai momentului să participe la show fără s-o umbrească. Mai presus de toate, avea nevoie de umor: fireşte, un umor inteligent, cerebral, dar care să stârnească negreşit hohote de râs. Probabil chiar înregistrate. Solanka putea, ba chiar trebuia să colaboreze cu autori de scenarii pentru a adapta ideea lui de mare succes la audienţa de masă cu care avea să intre în contact. Căci, nu-i aşa, asta şi dorea — să pătrundă în cât mai multe case. Or, o idee care nu se dezvoltă moare. Asta e realitatea vieţii în televiziune.

Aşa se face că Isteaţa s-a mutat în Strada Isteţilor din Oraşul Isteţilor, cu o întreagă familie şi o întreagă gaşcă de Isteţi: avea un frate mai mare, numit Marele Isteţ, pe strada ei se afla un laborator ştiinţific numit Citadela Isteţilor şi avea chiar un vecin, vedetă taciturnă a filmelor cu cowboy: Clint Istwood. Totul era cum nu se poate mai penibil, dar pe măsură ce comedia se degrada, audienţa înregistra cote tot mai ridicate. Strada Isteţilor a măturat peste noapte orice amintire a Aventurilor Isteţei, pornind la un lung şi profitabil drum. La un moment dat, Malik Solanka s-a înclinat în faţa inevitabilului şi s-a retras din emisiune. Dar a continuat să fie menţionat pe generic, s-a asigurat că „drepturile morale” ce-i reveneau în calitate de creator erau respectate şi şi-a negociat o tranşă substanţială din câştigul comercial. Nu se mai putea uita la emisiune. Isteaţa îl asigura însă pe toate căile că e bucuroasă de plecarea lui. Îşi depăşise creatorul — literalmente: avea dimensiuni omeneşti acum, fiind cu câţiva centimetri mai înaltă decât Solanka — şi îşi croia propriul drum în lume. Aidoma lui Ochi de Şoim(27) sau Sherlock Holmes sau Jeeves, depăşise cadrul operei care-i dăduse viaţă, atingând libertatea rezervată ficţiunii. Făcea reclamă pentru diverse produse la televiziune, inaugura supermagazine, rostea toasturi, prezenta jocuri televizate. La vremea când Strada Isteţilor îşi încheia cariera, ea devenise deja o vedetă de televiziune în toată puterea cuvântului: avea propriul ei talk-show, era invitată să joace în noi comedii de succes, prezenta moda pentru Vivienne Westwood şi era atacată de Andrea Dworkin pentru degradarea imaginii femeilor („femeile inteligente nu trebuie să fie păpuşi”) şi de Karl Lagerfeld, pentru emascularea bărbaţilor („care-i bărbatul adevărat care-şi doreşte o femeie cu un vocabular, să spunem, mai bogat decât al său?”). Apoi, ambii critici au acceptat numaidecât, în schimbul unor grase onorarii de consultanţă, să se alăture grupului de creatori aflat în spatele Isteţei, echipă cunoscută la BBC sub nu-mele de „Trustul Isteţei”. Filmul ei de debut, o comedie de serie B, a fost unul din rarele eşecuri şi a avut o cădere răsunătoare, dar primul ei volum de memorii (!), abia anunţat, a intrat direct în topul de pe Amazon, cu luni de zile înainte de a fi publicat, depăşind un sfert de milion de exemplare vândute numai din precomenzile fanilor isterici, hotărâţi să-l aibă ei cei dintâi. După publicare, cartea a spulberat toate recordurile: au urmat al doilea, al treilea şi al patrulea volum, câte unul pe an, vândute în întreaga lume, potrivit celor mai prudente estimări, în peste cincizeci de milioane de exemplare.

Isteaţa devenise o Maya Angelou (28) a lumii păpuşilor, autoare de memorii la fel de neobosită ca şi cealaltă pasăre ţinută în colivie, model de viaţă în ochii a milioane de tineri, originea umilă, anii de luptă, triumfătoarele biruinţe şi — oh, da! — neînduplecarea în faţa sărăciei şi cruzimii. Ce bucurie pe ea când a fost aleasă de Soartă să se numere printre Aleşi! — din rândul cărora chiar Mila Milo, zeiţa necontestată de pe West Seventieth Street, se mândrea că face parte. (O viaţă netrăită! Cugetă Solanka. O poveste fictivă, pe jumătate basm cu zâne, castele şi dragoni, pe jumătate saga de ghetou mizer, totul compus din umbră de anonimi înzestraţi cu un talent îndoielnic! Nu asta era viaţa pe care o închipuise pentru ea; toate astea n-aveau nimic de-a face cu scenariul pe care-l visase pentru Isteaţa, mândria şi bucuria vieţii lui. Noua versiune era o impostură: poveste falsă, dialog fals, personalitate falsă, garderobă falsă, isteţime falsă. Undeva în ţinutul Media, se afla un Chateau d'If în care Isteaţa cea adevărată era ţinută în captivitate. Undeva exista o Păpuşă care purta o Mască de Fier.)

Lucrul extraordinar petrecut cu fanii ei era universala lor răspândire: băieţii se dădeau în vânt după ea tot atât cât fetele, adulţii tot atât cât copiii. Trecea peste toate graniţele de limbă, de rasă şi de clasă. Devenea, după caz, iubita ideală, confidenta ideală sau modelul ideal al admiratorilor săi. Pe Amazon, primul ei volum de memorii a fost pus pe lista cărţilor de non-ficţiune. Decizia de a-l muta, împreună cu volumele ulterioare, în universul ficţiunii a fost combătută atât de cititori cât şi de echipa de autori. Isteaţa, susţineau ei, nu mai era un simulacru. Era un fenomen. Fusese atinsă de bagheta magică şi, ca atare, era reală.

La toate astea, Malik Solanka a asistat de la distanţă, cu o oripilare crescândă. Propria sa plăsmuire, născută din tot ce-avea mai bun, prin strădania sa cea mai curată, devenea sub ochii lui un soi de monstru bucurându-se de o celebritate de prost-gust, pe care-l detesta în chipul cel mai profund. Isteaţa lui originară, acum uitată, fusese deşteaptă cu adevărat, capabilă să ţină piept unui Erasmus sau unui Schopenhauer. Era frumoasă şi caustică, dar se scălda în universul ideilor şi trăia în lumea spiritului. Varianta revizuită, asupra căreia pierduse de mult orice control în calitate de creator, avea un intelect de cimpanzeu cu puţin peste medie. Devenise treptat o creatură din microuniversul divertismentului, clipurile ei muzicale — da, făcea acum şi înregistrări! — le depăşeau în senzualitate pe cele ale Madonnei, apariţiile ei la premiere spulberau toate starletele care au păşit vreodată pe covorul roşu în rochii aţâţătoare. Era deopotrivă joc video şi top model, fiind esenţialmente — lucru demn de reţinut, cel puţin în felul ei personal de a se prezenta — o femeie a cărei minte era complet ascunsă în capul păpuşii-simbol. Cu toate astea, multe aspirante la rangul de vedetă îşi disputau rolul, chiar dacă Trustul Isteţei — prea umflat ca să mai fie patronat de BBC şi devenit, prin ruperea de el, o prosperă afacere independentă ce avea să spargă în curând plafonul de un miliard de dolari —insista asupra confidenţialităţii absolute; numele femeilor ce dăduseră viaţă Isteţei n-au fost dezvăluite niciodată, deşi zvonurile nu mai conteneau, iar paparazzi din Europa şi America, punându-şi în valoare experienţa, pretindeau că sunt în stare să identifice actriţa sau modelul pe baza acelor atribute, altele decât ale feţei, pe care Isteaţa le etala cu atâta mândrie.

Cu adevărat uimitor era faptul că transformarea Isteţei cu cap de cauciuc într-o fascinantă femeie nu i-a redus numărul fanilor, ci i-a adus o nouă cohortă de admiratori adulţi. Devenise de nestăpânit, dădea conferinţe de presă la care anunţa că-şi va întemeia propria companie de film, că-şi va lansa propria revistă în care recomandările pentru îngrijirea frumuseţii, sfaturile despre cum să-ţi trăieşti viaţa şi cultura contemporană de vârf aveau să fie toate în grija ei personală, ba chiar vor căpăta un impact naţional, în SUA, graţie televiziunii prin cablu. Urma să aibă loc un show pe Broadway — se afla în tratative cu toţi marii artişti de music-hall, scumpul Tim şi scumpul Elton şi scumpul Cameron şi, bineînţeles, scumpicul Andrew —, după cum era proiectată şi realizarea unui film cu buget astronomic. Acesta nu va repeta copilăriile răsuflate ale primului film, ci va creşte „organic” din memoriile vândute în milioane de exemplare. „Isteaţa nu e deloc o umbră din registrul plastic-fantastic al lui Barbie, declara ea întregii lumi — începuse să vorbească despre ea la persoana a treia —, iar noul film va fi foarte uman şi va avea clasă totodată. Marty, Bobby, Brad, Gwynrde, Meg, Julia, Tom şi Nic sunt interesaţi cu toţii; la fel şi Jenny, Puffy, Macidy, Robbie, Mick; bănuiesc că toată lumea îşi doreşte astăzi o Isteaţă”.

Neînchipuitul triumf al Isteţei a dat inevitabil naştere la multe comentarii şi analize. admiratorii au fost luaţi peste picior pentru penibila lor fixaţie, dar eminenţi critici de teatru au sărit îndată, vorbind despre vechea tradiţie a măştilor în teatru, cu origini în Grecia şi Japonia. „Actorul care poartă mască este eliberat de normalitate, de cotidianitate. Trupul dobândeşte o nouă şi remarcabilă libertate. Masca dictează totul. Masca Joacă”. Profesorul Solanka rămânea rezervat, refuzând toate invitaţiile de a participa la discuţiile despre creaţia sa scăpată de sub control. Banii, însă, nu-i putea refuza. Tantiemele îi alimentau neîncetat conturile. Era mânjit de propria-i lăcomie, şi asta îi pecetluia buzele. Legat prin contract să nu atace gâsca cu ouă de aur, trebuia să-şi ţină gândurile pentru el, umplându-se astfel de otrava nenumăratelor învinuiri pe care şi le aducea. Furia neputincioasă îi creştea cu fiecare nouă iniţiativă mediatică lansată de personajul pe care-l schiţase cândva cu atâta elan şi dăruire.

Cititorilor revistei Hello!, Isteaţa le-a permis — în schimbul unei sume, zice-se, de şapte cifre — să arunce o privire indiscretă în minunata ei casă de la ţară, după toate aparenţele o veche clădire din vremea reginei Anne, nu departe de reşedinţa Prinţului de Wales din Gloucestershire. Malik, care se inspirase din căsuţele de păpuşi de la Rijksmuseum, a rămas înmărmurit de neobrăzarea acestei răsturnări de situaţie. Vasăzică, marile case urmau să aparţină acestor păpuşi îngâmfate, în vreme ce majoritatea neamului omenesc trăia încă în locuinţe înghesuite? Inechitatea acestei evoluţii — adevărat faliment moral, după părerea lui — l-a alarmat profund; dar cum el însuşi era departe de a fi falit, şi-a ţinut gura, încasându-şi mai departe banii necuraţi. Vreme de zece ani, cum ar fi spus „Art Garfunkel” la mobilul său, nu făcuse decât să-şi sporească ura de sine şi mânia. Furia stătea deasupra lui precum coama unui val din Hokusai. Isteaţa, odrasla lui neascultătoare, devenise o uriaşă care-l călca pe nervi, susţinând acum tot ce dispreţuia el şi strivind sub paşii ei uriaşi toate înaltele principii pe care plăsmuirea ei era menită să le preamărească; inclusiv, evident, propriile lui principii.

„Fenomenul Isteaţa” a supravieţuit anilor nouăzeci fără să dea semne de oboseală în noul mileniu. Malik Solanka s-a văzut nevoit să accepte un adevăr cumplit: o ura pe Isteaţă.

Până una alta, nimic din ce se apuca să facă nu prea dădea roade. Continua să ofere personaje şi scenarii noilor companii britanice de succes care produceau filme de animaţie, dar i se răspundea, mai mult sau mai puţin amabil, că ideile lui nu-s pe măsura timpurilor. Într-o afacere încăpută pe mâna tinerilor, Solanka apărea nu doar ca un ins ceva mai bătrân, ci mult mai rău: ca unul demodat. La o discuţie în jurul propunerii sale de a face un lung-metraj animat despre viaţa lui Niccolo Machiavelli, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să vorbească noul limbaj al afacerilor. Fireşte, filmul urma să reprezinte oamenii folosindu-se de animale antropomorfe.

— Scenariul are într-adevăr de toate, s-a înflăcărat el cu stângăcie. Vârsta de aur a Florenţei! Familia Medici în toată splendoarea — pisici aristocrate în ipostaze nemaipomenite! Simonetta Vespussy, cea mai frumoasă pisică din lume, imortalizată de căţelandrul Boticcelli. Naşterea lui Venus Felina! Ritualul Primăverii Pisiceşti în timpul ăsta, bătrânul lup de mare Amerigo Vespussy, unchiul ei, porneşte să descopere America! Savona-Roland, şobolanul-călugăr, pune Belciugul Deşertăciunilor! Şi în miezul întregii poveşti, un şoricel. Dar nu răsuflatul ăla de Mickey: e vorba de şoricelul care a inventat realpolitik, scânteietorul dramaturg şoricesc, distinsul rozător public, şoarecele republican care a supravieţuit torturilor aplicate de crudul prinţ Motan, visând din exil la o triumfală întoarcere...

Un mahăr dintre tipii cu finanţele — un băieţandru durduliu de numai douăzeci şi trei de ani — i-a tăiat macaroana:

— Florenţa e o treabă. Nici o problemă. Îmi place. Şi Niccolo ăsta, cum îi spuneţi? Mousiavelli, sună... binişor. Dar toată povestea — toată tratarea — eu zic aşa, că pur şi simplu nu merită Florenţa. Ştiu eu, poate că nu e momentul pentru o Renaştere din plastilină.

S-a gândit apoi că s-ar putea apuca iar de scris cărţi, dar şi-a dat seama curând că inima nu-i dădea ghes. Întâmplările inexorabile ale vieţii, felul în care evenimentele îl abat pe om din calea sa, îl subminaseră, făcându-l incapabil de orice. Vechea lui viaţă era pe veci pierdută, iar noua lume pe care o crease îi scăpase şi ea printre degete. Era un James Mason, o vedetă căzută care bea de stingea, mergând din eşec în eşec, în timp ce păpuşa aia afurisită strălucea pe firmament în rolul lui Judy Garland. În cazul lui Pinocchio, necazurile lui Gepetto se încheiau când afurisita păpuşă devenea un băiat în carne şi oase; în cazul Isteţei însă, ca şi al Galateei, necazurile abia atunci au început. Cu o furie de beţiv, profesorul Solanka lansa anateme asupra ingratului monstru în care se transformase păpuşa lui: Piei din ochii mei! Ieşi afară, copil denaturat! Nu te mai recunosc, să ştii! Să nu-ndrăzneşti să-mi mai porţi numele! Să nu cumva să-ntrebi de mine sau să-mi mai ceri vreodată binecuvântarea! Să nu te mai aud spunându-mi tată!

Şi dusă a fost din casa lui, sub toate chipurile în care se înfăţişase — schiţe, machete, tablouri, infinita proliferare a chipului ei în nenumărate variante: din hârtie, din cârpe, din lemn, din plastic, pe celuloid, pe bandă video, pe film; şi o dată cu ea a dispărut inevitabil şi o parte, cândva foarte preţioasă, din el însuşi. N-a fost însă în stare s-o evacueze cu mâna lui. Eleanor a fost de acord să preia sarcina. Eleanor, care asistase la instalarea crizei — ochii injectaţi ai bărbatului pe care-l iubea, alcoolul, deriva în care se afla —, i-a spus în felul ei calm şi practic:

— Du-te şi te plimbă până diseară şi lasă totul în seama mea.

Ea îşi întrerupsese cariera editorială, Asmaan fiind pentru moment singura ocupaţie pe care şi-o dorea; dar fusese o editoare de prim rang şi era mare nevoie de ea. Lucru pe care, de asemenea, i-l ascunsese, deşi nu era tâmpit să nu-şi dea seama că apelurile primite de la Morgen Franz şi alţii, care vorbeau cu ea la telefon câte o jumătate de oră de fiecare dată, erau o încercare de a o îndupleca. Era nevoie de ea, înţelegea lucrul ăsta, de toată lumea era nevoie, în afară de el; avea totuşi o consolare, cam palidă, e drept: putea şi el să se dispenseze de ceva, chiar dacă era vorba doar de creatura asta făţarnică, de trădătoarea asta, de această, această... păpuşă.

Aşa că a plecat de-acasă în ziua stabilită, bătând grăbit în lung şi-n lat parcul Hampstead Heath — locuiau într-o casă spaţioasă, cu două intrări, pe Willow Road, şi faptul că aveau grădina asta, adevărată comoară a Londrei, plămânul ei, chiar peste drum de casă fusese pentru amândoi întotdeauna o mare bucurie —, iar în absenţa lui, Eleanor a împachetat toate lucrurile cum se cuvine şi le-a dus la o magazie spre depozitare. El ar fi preferat ca tot calabalâcul s-ajungă direct la groapa de gunoi din Highbury, dar a cedat şi asupra acestui punct. Eleanor, strângătoare din fire, insistase, iar el, având nevoie de ea ca să ducă la bun sfârşit întregul plan, a făcut un gest cu mâna la obiecţiile ei, ca şi cum ar fi alungat un ţânţar, şi n-a mai intrat în dispută. Ca să scape de furia ce-i apăsa pieptul, a umblat ore întregi, cufundându-se în armonia calmă a sunetelor ce umpleau grădina, în ritmul liniştit al aleilor şi copacilor ei, lăsându-se furat către seară de melodioasele strune ale unui concert estival din parcul Iveagh Bequest. Când s-a întors, Isteaţa dispăruse. Sau aproape. Căci, fără ştirea lui Eleanor, o păpuşă fusese uitată într-un dulap din biroul lui Solanka. Unde a şi rămas.

Casa i s-a părut goală la întoarcere, pustie, ca după moartea unui copil. Solanka se simţea de parcă ar fi îmbătrânit brusc cu douăzeci sau cu treizeci de ani; de parcă, despărţit de rodul cel mai pur al entuziasmului său de tinereţe, ar fi rămas faţă în faţă cu Timpul neîndurător. Cu ani în urmă, Waterford-Wajda vorbise despre acest sentiment la Aciden-brook:

— Viaţa devine, cum să spun, finită, îţi dai seama că nu posezi nimic, că nu aparţii nici unui loc, că pur şi simplu te foloseşti de nişte lucruri pentru o vreme. Lumea neînsufleţită îşi bate joc de tine: tu o să dispari în curând, dar ea va dăinui. Nu-i mare scofală, Solly, filozofie tipică pentru ursuleţul Puah, ştiu, dar lucrurile nu sunt mai puţin sfâşietoare.

Nu era pur şi simplu moartea unui copil la mijloc, se gândea Solanka, era mai degrabă un omor. Kronos devorându-şi fiica. Era ucigaşul ficţiunii create de el însuşi: nu carne din carnea sa, ci vis din visul său. Un copil în carne şi oase exista totuşi, treaz şi excitat peste poate de tot ce se-ntâmplase peste zi: sosirea camionului de transport, hamalii, neîntreruptul du-te-vino al cutiilor.

— Am ajutat, tăticule, l-a întâmpinat plin de zel Asmaan pe tatăl său. Am ajutat s-o ducă pe Isteaţa.

Pronunţa prost consoanele duble, spunea t în loc de st:

I'teaţa. Era şi timpul, se gândi Solanka. Devenise blestemul vieţii mele.

— Da, făcu el absent. Foarte bine. Dar Asmaan mai avea ceva pe suflet.

— De ce-a tlebuit să plece, tăticule? Mămica spunea că tu ai vlut să plece.

Ah, deci mămica a spus. Mulţumesc, mămico! îi aruncă o privire tăioasă lui Eleanor care dădu din umeri.

— Zău, n-am ştiut ce să-i spun. E treaba ta să-i explici. Prin emisiunile pentru copii, prin benzi desenate şi prin memoriile înregistrate pe casete audio, personalitatea proteică a Isteţei pătrunsese până şi-n inimile unor copii mai mici decât Asmaan Solanka. Ca să te îndrăgosteşti de acest simbol contemporan, ce emana o asemenea atracţie universală, nu exista limită de vârstă. Isteaţa putea fi evacuată din casa de pe Willow Road, dar cum s-o scoţi din mintea copilului celui care a plăsmuit-o?

— O vleau înapoi, îi spuse Asmaan plin de hotărâre. (Rostea vleau în loc de vreau.) O vleau pe I'teaţa.

Simfonia pastorală din Hampstead Heath făcu loc certurilor disonante ale vieţii de familie. Solanka simţi iarăşi norii negri strângându-se deasupra lui.

— Venise pur şi simplu vremea să plece, spuse el şi-l luă în braţe pe Asmaan, care se zbătea din toate puterile, răspunzând astfel inconştient, ca toţi copiii, proastei dispoziţii a tatălui său.

— Nu! Lasă-mă jos! Lasă-mă jos! (Era istovit şi ţâfnos, ca şi Solanka.) Vleau să mă uit la video, ceru Asmaan. (Viduo.) Vleau s-o văd la viduo pe I'teaţa.

Malik Solanka, descumpănit de pierderea întregii arhive a Isteţei, de exilarea ei pe o Elbă a păpuşilor, într-un oraş de la Marea Neagră, un Tomis pustiu pentru jucării abandonate şi stricate, căzuse pe neaşteptate într-o stare vecină cu apatia, aşa că primi toanele de seară ale fiului său cu o iritare insuportabilă.

— E prea târziu. Fii cuminte, îl admonestă el, la care Asmaan se ghemui pe covorul din hol, apelând la cel mai recent şiretlic al său: un plâns cu lacrimi de crocodil extrem de convingător. Solanka, la fel de copilăros ca fiul lui, dar fără scuza celor trei ani ai acestuia, se întoarse către Eleanor:

— Bănuiesc că ăsta e felul tău de a mă pedepsi. Dacă nu voiai să te debarasezi de tot calabalâcul, trebuia să mi-o fi spus pe şleau. De ce te foloseşti de el? Trebuia să-mi închipui c-o să am iar neplăceri, c-o să-mi faci iar vreo porcărie.

— Te rog să nu vorbeşti aşa de faţă cu el, îi spuse Eleanor, luându-l pe Asmaan în braţe. Înţelege totul.

Solanka observă că băiatul accepta să fie dus în pat de mama lui fără nici o împotrivire, adăpostindu-se la gâtul subţire al lui Eleanor.

— De fapt, continuă ea pe acelaşi ton, după ce am trebăluit toată ziua pentru tine, m-am gândit, prosteşte după cât se pare, că am putea să profităm de acest moment şi să luăm totul de la început. Am scos o pulpă de miel din congelator şi am frecat-o cu chimen, am sunat la florărie — Doamne, ce stupidă pot să fiu! — şi am comandat călţunaşi. Pe masa din bucătărie o să găseşti trei sticle de Tignanello. Una ca să ne delectăm, a doua ca să ne ameţim, a treia ca să facem dragoste. Ţi-aduci aminte, nu? E vorba ta. Dar sunt convinsă că nu te mai impresionează o cină cu lumânări alături de soţia ta plicticoasă şi cam trecută.

Se îndepărtaseră unul de celălalt: ea absorbită în experienţa celei dintâi maternităţi, care-o împlinea total şi pe care dorea nespus s-o repete, el pierdut în pâcla eşecului şi a dezgustului de sine, pâclă ce devenea din ce în ce mai deasă din cauza băuturii. Cu toate astea, căsătoria nu se destrămase, în mare parte datorită sufletului generos al lui Eleanor şi datorită lui Asmaan. Asmaan, căruia îi plăceau cărţile şi putea să asculte ore întregi pe cineva citindu-i; Asmaan în balansoarul din grădină, rugându-l pe Malik să-l învârtă iar şi iar, ca să se poată învârti ca un nebun în sens invers; Asmaan pe umerii tatălui său, aplecându-şi capul când treceau pe sub uşi („Am multă glijă, tăticule!”); Asmaan jucându-se de-a prinselea, Asmaan ascunzându-se sub aşternut şi sub mormane de perne; Asmaan încercând să cânte „Rock Around the Clock” — lock alaund the clock — şi pesemne, mai presus de toate, Asmaan ţopăind. Îi plăcea să sară pe patul părinţilor lui, înconjurat de jucăriile de pluş.

— Priveşte-mă, striga (de fapt, pliveşte-mă), sar foalte bine! Sar meleu mai sus!

Asmaan era întruparea juvenilă a vechii şi furtunoasei lor iubiri. Când fiul le umplea viaţa de bucurie, Eleanor şi Malik Solanka găseau un refugiu în fantasma unei fericiri conjugale neştirbite. Alteori însă, fisurile deveneau tot mai uşor de reperat. Ea simţea că suferinţa în care se închidea Solanka, veşnicele lui izbucniri la adresa unor jigniri imaginare o plictiseau şi o încordau mai tare decât era capabilă, cu firea ei blândă, să arate; în timp ce el aluneca inexorabil din ce în ce mai jos, acuzând-o că habar n-are de el şi problemele lui. În pat, Eleanor se plângea pe şoptite, ca să nu-l trezească pe Asmaan, care dormea pe o saltea lângă ei, că Malik nu avea niciodată iniţiativa actului sexual; el răspundea că ea pierduse orice interes pentru sex, exceptând zilele lunii în care putea rămâne însărcinată. Şi în acele zile, de fiecare dată, se dădea o adevărată luptă între ei: da, nu, te rog, nu pot, de ce, fiindcă nu vreau, dar eu vreau foarte mult, mă rog, eu nu vreau deloc, nu vreau totuşi ca drăgălaşul ăsta de băiat să fie copil singur la părinţi ca mine, iar eu nu vreau să devin iarăşi tată la vârsta mea, deja o să am peste şaptezeci de ani când Asmaan o să aibă douăzeci. Urmau apoi lacrimi şi enervare, iar Solanka îşi petrecea din când în când o noapte în dormitorul pentru oaspeţi. Sfat practic pentru soţi, se gândea el cu amărăciune: asigură-te că odaia liberă e confortabilă, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, va fi odaia ta, bătrâne.

Eleanor aştepta încordată în capul scării să-i audă răspunsul la invitaţia ei de a petrece o noapte de împăcare şi iubire. Timpul se scurgea încet către momentul culminant. Dacă avea înţelepciunea şi dorinţa necesare, putea accepta invitaţia ei, şi atunci, da, urma o seară minunată: o cină delicioasă şi, dacă la vârsta lui trei sticle de Tignanello nu-l făceau să pice într-un somn adânc, neîndoielnic o noapte de dragoste la înălţimea celor de demult. Acum însă exista un vierme în Paradis, şi Solanka rată ocazia.

— Ai ovulaţie, nu-i aşa? spuse el, iar ea îşi întoarse faţa de parcă ar fi pălmuit-o.

— Nu, minţi ea, apoi, înclinându-se în faţa inevitabilului: în fine, ba da. Dar nu poţi şi tu măcar o dată, ah, aş vrea să poţi vedea cât de... ah, la naiba, ce rost au toate astea. (Îl luă pe Asmaan în braţe, incapabilă să-şi stăpânească lacrimile.) Mă duc şi eu la culcare după ce-l culc pe el, e bine? Spuse, plângând furioasă. Fă ce vrei. Numai nu lăsa naibii mielul în cuptor. Scoate-l şi aruncă-l naibii la gunoi.

Solanka simţi neliniştea în glasul de copil obosit al lui Asmaan, care urca scara în braţele mamei sale.

— Tăticu' nu e lău, spunea Asmaan autoliniştindu-se, dorind să fie liniştit. Tăticu' nu vlea să plec.

Rămas singur în bucătărie, profesorul Malik Solanka s-a aşternut pe băutură. Vinul era la fel de bun şi la fel de tare ca întotdeauna, dar el nu bea de plăcere. S-a îndreptat hotărât către sticle şi, pe măsură ce se apropia de ele, demonii îi ieşeau târându-se prin mai toate orificiile trupului, picurându-i din nas şi din urechi, scurgându-se şi

prelingându-se prin toate deschizăturile. După prima sticlă, îi jucau dinaintea ochilor, pe vârfurile degetelor, îşi încolăceau limba aspră şi lipicioasă în jurul gâtului său, îşi înfigeau suliţele în organele lui genitale, iar el nu mai auzea decât cântecul strident şi stacojiu al urii lor cumplite. Trecuse acum de faza autocompătimirii şi era stăpânit de o devastatoare furie împotriva lui însuşi, iar după a doua sticlă, cu capul clătinându-i-se pe umeri, a simţit cum îl sărută cu limbile lor despicate, în timp ce cozile lor i se încolăceau în jurul penisului, frecându-i-l şi storcându-i-l, şi, ascultându-le vorbele obscene, vina de neiertat de a fi ajuns unde ajunsese a început să se răsfrângă asupra femeii de la etaj, ea, cea mai la-ndemână, trădătoarea care refuzase să-i nimicească duşmanca — osânda lui, păpuşa —, cea care picurase otrava Isteţei în sufletul copilului său, stârnindu-l pe fiu împotriva tatălui, cea care destrămase liniştea vieţii sale de familie, preferând copilul nenăscut care-i bântuia minţile soţului existând aievea, ea, soţia, trădătoarea, marele lui duşman. A treia sticlă, pe jumătate plină, s-a răsturnat pe masa de bucătărie aranjată de ea cu atâta dragoste pentru cina a deux — pusese vechea faţă de masă din dantelă a maică-sii, cele mai bune tacâmuri şi paharele de vin cu picior din cristal de Boemia —, şi în vreme ce lichidul roşu se împrăştia prin ochiurile dantelei, şi-a amintit că uitase naibii mielul iar când a deschis uşa de la cuptor fumul s-a revărsat declanşând detectorul de fum din tavan, şi ţipătul alarmei era râsul demonilor, şi ca să-l oprească — OPREŞTE-TE! — a trebuit să aducă scara şi să se urce cu picioarele îngreunate de băutură şi să scoată tâmpenia aia din priză, e-n regulă, e-n regulă, numai că şi după ce-a reuşit asta fără să-şi rupă naibii gâtul, demonii au continuat cu ţipetele şi cu râsul, iar încăperea era tot plină de fum, naiba s-o ia, nu putuse să facă nici măcar atâta lucru, şi ce era de făcut ca să scape de ţipetele din capul lui, ţipătul ăla ca un cuţit, ca un cuţit înfipt în creier în urechi în ochi în stomac în suflet, nu putuse, scroafa, nici măcar să scoată carnea şi s-o pună undeva, pe fundul de lemn, lângă ascuţitorul de cuţite, furculiţa de friptură şi cuţit, cuţitul de tranşat — cuţitul.

Casa era mare şi alarma detectorului nu-i trezise nici pe Eleanor nici pe Asmaan, care era deja în patul ei, în patul lui, al lui Malik. Mare scofală alarma asta, ai? Şi iată că stătea acolo, deasupra lor, în întuneric, şi-n mână avea cuţitul de tranşat, dar fără nici un sistem de alarmă care să-i pună în gardă împotriva lui, nu-i aşa, Eleanor întinsă pe spate cu gura întredeschisă, sforăind uşor pe nas, Asmaan pe-o parte, ghemuit strâns în ea, cufundat în somnul curat al nevinovăţiei şi încrederii. Asmaan a murmurat ceva prin somn şi sunetul slab al vocii lui a răzbătut prin ţipetele demonilor, readucându-l în simţiri pe tatăl lui. În faţa lui Solanka se afla unicul lui fiu, singura fiinţă sub acel acoperiş care încă mai credea că lumea e un loc plin de minunăţii şi că viaţa e încântătoare şi clipa prezentă e totul şi viitorul e infinit şi nu trebuie să te gândeşti la el, în vreme ce trecutul este inutil şi din fericire dus pe veci, şi că el, copil înveşmântat în pelerina de vrăjitor a copilăriei, e iubit nespus şi e în siguranţă. Malik Solanka a intrat în panică. Ce făcea el acolo, aplecat peste cei doi cufundaţi în somnul lor, cu un, cu un... cuţit, nu era genul de om care să facă aşa ceva, puteai citi despre asemenea oameni în fiecare zi în ziarele de scandal, bărbaţi violenţi şi femei depravate care-şi omorau copiii şi-şi mâncau bunicile, autori de crime în serie făptuite cu sânge rece şi pedofili chinuiţi şi violatori neruşinaţi şi taţi vitregi cu suflet schilodit şi neanderthalieni cretini şi violenţi şi toate brutele necivilizate din lume, dar ăştia erau cu totul alt soi de oameni, nici un asemenea om nu locuia în casa asta, deci era imposibil ca el, Malik Solanka, fost profesor la King's College de la Universitatea Cambridge, să stea acolo ţinând în mâna lui de beţivan sălbaticul instrument al morţii. Q.E.D. în orice caz, eu n-am avut niciodată talent la tăiat carne, Eleanor. Tu o tăiai întotdeauna.

Păpuşa, s-a gândit el, scuturat de o râgâială de la vin. Sigur că da! Păpuşa aia satanică era de vină. Evacuase din casă toate avatarurile demonului feminin, dar unul rămăsese. Greşeala era a lui. Iar ea s-a strecurat afară din dulap şi i-a intrat în trup prin nas, apoi i-a dat cuţitul de tranşat şi l-a trimis să facă treaba sângeroasă în locul ei. El ştia însă unde se ascunde. Nu se putea feri de el. Profesorul Solanka s-a întors şi a ieşit din dormitor, cu cuţitul în mână, mormăind, iar dacă Eleanor a deschis ochii după plecarea lui, el unul nu ştia; dacă-i urmărise retragerea şi ştia totul şi-l judeca, numai ea putea să spună.

Afară, pe West Seventieth Street, se lăsa înserarea. Solanka îşi încheiase povestea, iar Isteaţa îi zăcea în poală. Hainele îi erau sfâşiate şi rupte şi se vedeau urmele adâncilor incizii lăsate de cuţit pe trupul ei.

— Nici după ce am înjunghiat-o, după cum vezi, n-am fost în stare s-o părăsesc. Tot drumul până în America am ţinut-o în braţe.

Păpuşa Milei se uita tăcută şi întrebătoare la sora ei geamănă vătămată.

— Acum ai aflat totul, ba chiar mai mult decât ai dorit, zise Solanka. Acum ştii cum mi-a ruinat viaţa chestia asta de pe genunchii mei.

Ochii verzi ai Milei se aprinseră. Se apropie şi-i prinse mâinile într-ale ei.

— Nu cred, spuse ea. Viaţa dumitale nu e ruinată. Iar astea — să fim serioşi, dom' profesor — astea sunt doar păpuşi!

— Ai câteodată o privire care îmi aduce aminte de tatăl meu înainte să moară, spuse Mila Milo, jucăuş, fără să se gândească la felul în care Solanka avea să primească remarca. Un pic cam neclară, genul de fotografie în care fotografului i-a tremurat puţin mâna. Ca Robin Williams în filmul ăla în care e mereu prost focalizat. L-am întrebat odată pe tata ce semnificaţie are, şi el mi-a spus că e privirea unui om care a stat prea mult în preajma altor fiinţe umane. Apartenenţa la neamul omenesc este o condamnare pe viaţă, spunea el, o pedeapsă grea, şi uneori avem cu toţii nevoie să evadăm din închisoare. Tata era scriitor, poet în primul rând dar şi romancier, n-ai auzit de el, dar în sârbo-croată e socotit destul de bun. Mai mult decât atât, de fapt, chiar extraordinar, cel mai bun între cei mai buni. Nobelisable, cum spun francezii, numai că n-a luat premiul niciodată. Bănuiesc că n-a trăit destul. Şi totuşi, poţi să mă crezi pe cuvânt, era bun. Adânca lui legătură cu natura, afinitatea cu anticii, cu folclorul: era unic în genul lui. Drăcuşori zburând din floare-n floare, îl tachinam eu. Floarea din inima demonilor ar fi mai bine, răspundea el. Amintirea unei ape pure şi scânteietoare care bălteşte în sufletul Satanei. Trebuie să înţelegi că religia era importantă pentru el. Locuia mai mult la oraş, dar sufletul lui era la munte. Suflet de demult, îi spuneau oamenii. Dar el avea totuşi inima tânără, să ştii. Şi chiar era tânăr. Un ghem de idei trăsnite. De la un cap la altul. Nu ştiu cum le stăpânea. Nu-l slăbeau nici o clipă, îi zburau mereu prin cap. Am locuit la Paris după ce a fugit de Tito, eu am urmat Şcoala Americană de acolo până la opt ani, aproape nouă, mama, din nefericire, a murit când aveam trei ani, trei ani şi jumătate, cancer la sân, asta e, ce să-i faci, a doborât-o rapid şi cu dureri mari, fie-i ţărâna uşoară. În fine, el primea scrisori de-acasă şi eu i le deschideam, şi pe prima pagină a unei scrisori, nu mai ştiu, de la soră-sa sau de la altcineva, era o ştampilă mare care suna aşa: Această scrisoare nu a fost cenzurată. HA! Pe la mijlocul anilor optzeci, am venit cu el la New York la o mare conferinţă a PEN-clubului, aia faimoasă în care au fost o grămadă de petreceri, una la Templul Dendur la Metropolitan şi cealaltă în apartamentul lui Saul şi Gayfryd Stemberg, şi nimeni nu putea spune care e mai grozavă, şi Norman Mailer l-a invitat pe George Shultz să vorbească la Biblioteca Publică, aşa că sud-africanii au boicotat evenimentul fiindcă tipul era, chipurile, pro-apartheid, şi oamenii din garda lui Shultz nu l-au lăsat pe Bellow înăuntru fiindcă-şi uitase invitaţia, ceea ce-l făcea suspect de terorism, până când Mailer a depus chezăşie pentru el, grozav trebuie să-i fi plăcut lui Bellow chestia asta! Şi pe urmă scriitoarele au protestat fiindcă vorbitorii de la microfon erau în majoritate bărbaţi, şi Susan Sontag, sau Nadine Gordimer, i-a beştelit, fiindcă, spunea ea, Nadine sau Susan, am uitat care din ele, literatura nu oferă şanse egale tuturor slujbaşilor ei. Şi Cynthia Ozic, cred, l-a acuzat pe Bruno Kreisky că e antisemit, deşi el era unu — evreu şi doi — politicianul european care acceptase cel mai mare număr de evrei ruşi refugiaţi, şi toate astea fiindcă avusese o întâlnire cu Arafat, doar una, ceea ce înseamnă că Yehud Barak şi Clinton sunt antisemiţi de-adevăratelea, corect?, adică vreau să spun că acolo la Camp David e Internaţionala Antisemiţilor. Mă rog, şi tata a vorbit şi el, discursul avea un titlu pompos, de genul „Imaginaţia Scriitorului versus Imaginaţia Statului”, şi după ce unul, am uitat cine, Brytenbach sau Oz, aşa ceva, a spus că statul nu are imaginaţie, tata a spus că dimpotrivă, nu doar că are imaginaţie, da' are şi umor, şi a dat un exemplu de glumă făcută de stat povestind istoria cu scrisoarea care nu fusese cenzurată, şi eu stăteam acolo în public şi eram tare mândră, fiindcă lumea râdea şi în definitiv eu deschisesem scrisoarea. Am fost cu el la toate întrunirile, cum altfel? Eram nebună după scriitori, fusesem fiică de scriitor toată viaţa, iar cărţile erau pentru mine cel mai important lucru, şi era bestial, fiindcă mă lăsau să particip la toate deşi eram mică. Era nemaipomenit să-l văd în fine pe tata alături de semenii lui care-i arătau atâta respect, şi mai erau şi toate numele alea umblând pe acolo în carne şi oase: Donald Barthelme, Gunter Grass, Czeslaw Milosz, Grace Paley, John Updike, toată lumea. La sfârşit însă, tata a avut privirea aia, care seamănă cu a dumitale, şi m-a lăsat cu Mătuşa Kitty din Chelsea, nu mătuşă de-adevăratelea, avusese cu tata o aventură de cinci minute — trebuia să-l fi văzut cu femeile, era un tip înalt, sexy, cu mâini uriaşe şi cu mustaţă groasă, ca a lui Stalin, bănuiesc, şi le privea pe femei în ochi şi începea să le vorbească despre animale în călduri, despre lupi, de pildă, şi gata, îi picau în plasă. Jur că cucoanele alea făceau coadă, el urca în camera de hotel şi ele se aşezau la coadă afară, coadă

de-adevăratelea, cele mai frumoase cucoane din câte se pot închipui, aproape leşinate de dorinţă; noroc că-mi plăcea să citesc de groază şi era şi televiziunea americană la care mă puteam uita, aşa că eram okay în camera cealaltă, era perfect, deşi de multe ori, înţelegi?, îmi venea să ies şi să le-ntreb pe femeile care-şi aşteptau rândul ceva de genul n-aveţi altceva mai bun de făcut?, aici n-o să găsiţi altceva decât un ciocan, ce dracu', nu vă mai pierdeţi timpul. Daa, obişnuiam să şochez o groază de oameni, am crescut repede, bănuiesc că fiindcă eram întotdeauna eu şi cu tata, el şi cu mine contra întregii lumi. Pe scurt, cred c-o plăcea pe Mătuşa Kitty, probabil că trecuse proba, fiindcă răsplata i-a fost să aibă grijă de mine două săptămâni, cât tata s-a dus cu doi profi să se plimbe prin Apalaşi, cred; îi plăcea să meargă pe munte când era intoxicat de oameni şi voia să scape de ei, iar când se întorcea avea întotdeauna altă privire, cumva mai limpede, înţelegi? Eu îi spuneam privirea lui Moise. Coborât de pe munte, înţelegi?, cu Cele Zece Porunci. Doar că în cazul lui era vorba de poezie. Mă rog, ca s-o scurtez, la cinci minute după ce s-a întors din hoinăreala pe munte cu profii, i s-a oferit un post la Umversitatea Columbia şi ne-am mutat definitiv la New York. Mie mi-a plăcut, sigur, da' el era, cum ziceam, om de la ţară şi european crescut la stână, aşa că pentru el a fost mai greu. Da' era obişnuit să lucreze în orice condiţii, să accepte tot ce-i scotea viaţa în cale. E drept că bea ca un adevărat iugoslav şi fuma o sută de ţigări pe zi şi avea o inimă şubredă, ştia că n-o să ajungă la bătrâneţe, dar luase o hotărâre în privinţa vieţii lui. Ştii, ca în Negrul de pe Narcis. Trebuie să trăiesc până mor. Şi asta a şi făcut, a muncit o groază şi s-a regulat o groază şi a fumat o groază şi a băut o groază, şi pe urmă a izbucnit naibii războiul şi din senin a devenit o persoană pe care n-o recunoşteam, a devenit un... cum să spun? Un sârb. Să ştii că-l dispreţuia pe tipul ăla pe care-l numea celălalt Miloşevici, nu putea să sufere că au acelaşi nume, de asta şi l-a şi schimbat, de fapt, dacă vrei să ştii adevărul. Ca să-l deosebească pe poetul Milo de porcul ăla fascist de Miloşevici. Da' după ce totul s-a dus dracului acolo, în viitoarea ex-Iugoslavie, a-nceput să-l  frământe demoralizarea sârbilor, deşi era de acord cu cea mai mare parte din analizele despre ce făcea Miloşevici în Croaţia şi ce urma să facă în Bosnia, s-a aprins de toată vorbăria antisârbească, şi într-un moment de nebunie a hotărât că e de datoria lui să se întoarcă şi să devină conştiinţa morală a ţării, înţelegi?, ca Stephen Declalus, să forjeze în atelierul sufletului său etc. etc., sau ca un Soljeniţîn sârb. I-am spus s-o lase baltă, cine era Soljeniţîn, de fapt, ce altceva era decât un mujic bătrân şi nebun din Vermont care a visat să fie profet acasă în Maica Rusia, da' când a ajuns acolo nimeni nu i-a mai ascultat refrenele răsuflate, nu pe drumul ăsta vrei tu s-o apuci, tată, tu eşti făcut pentru femei şi ţigări şi pileală şi munte şi muncă muncă muncă, ideea era să te laşi doborât de chestiile astea, corect?, planul era să te ţii departe de Miloşevici şi de criminalii lui, ca să nu mai pomenesc de bombe. Da' el nu m-a ascultat şi în loc să se ţină de planul lui, a luat un avion şi s-a pomenit acolo, şi-acolo domnea furia. De la asta am pornit, dom' profesor, aşa că nu-mi vorbi mie despre furie, ştiu de ce e-n stare. Din cauza omnipotenţei, Americii i-e teamă şi de umbra ei; i-e teamă de furia lumii şi o botează invidie, sau cel puţin aşa obişnuia să spună tata. Ei cred că noi vrem să fim ca ei, spunea după câteva pahare de tărie, da' de fapt noi suntem doar nebuni de legat şi nu mai putem să suportăm. Vezi deci că ştia câte ceva despre furie. Da' pe urmă a lăsat deoparte tot ce ştia şi s-a purtat ca un fraier. Fiindcă la vreo cinci minute după ce a aterizat la Belgrad — sau poate la cinci ore sau cinci zile sau cinci săptămâni, mă rog, da' cui îi pasă? — furia l-a aruncat în aer bucăţele şi n-a mai rămas din el nici cât s-adune şi să pună într-o cutie. Şi dumneata, dom' profesor, eşti înfuriat pe o păpuşă! S-avem iertare!

Vremea se schimbase. Căldura verii timpurii fusese înlocuită de un timp agitat, incert. Erau mulţi nori şi prea multă ploaie, iar în unele zile căldura dimineţii era urmată de o răcire bruscă spre prânz; atunci, în Central Park, aversele le umpleau de fiori pe fetele în rochii de vară şi pe rolerii cu pieptul gol, prins în misterioase curele de piele încrucişate strâns sub muşchii pectorali, de parcă şi-ar fi impus singuri să facă penitenţă. Pe chipurile concetăţenilor săi, profesorul Solanka desluşea semne de nedumerire; lucrurile pe care se bizuiseră, verile estivale, benzina ieftină, serviciile lui David Cone, ba chiar şi Orlando Hemandez, toate lucrurile astea începuseră să-i trădeze. Un Concorde se prăbuşise în Franţa, iar oamenii îşi închipuiau că văd cum o parte a propriilor lor vise de viitor — un viitor în care vor trebui să treacă şi ei de barierele care-i mai reţineau, viitorul imaginar al propriei lor nelimitări — pierea în cumplitele flăcări.

Această epocă de aur trebuie şi ea să se încheie, cugetă Solanka, aşa cum se încheie toate perioadele asemănătoare din cronica omului. Poate că adevărul ăsta abia începe să se strecoare în conştiinţa oamenilor, ca stropii mărunţi de ploaie lunecând sub gulerul întors de la mantalele lor, ca pumnalul lunecând prin crăpăturile platoşei lor de încredere. Într-un an electoral însă, încrederea Americii era curată monedă politică. Existenţa ei nu putea fi tăgăduită; cei aflaţi la putere îşi atribuiau meritele ei, opoziţia contesta aceste merite, numind avântul economic un act al lui Dumnezeu, altfel spus al lui Alan Greenspan, guvernatorul Băncii Centrale. Dar firea noastră fiind aşa cum este, nesiguranţa se află în inima fiinţei noastre, nesiguranţa ca atare, în sine şi pentru sine, sentimentul că nimic nu-i dăltuit în piatră, că totul se preface în praf şi pulbere. Aşa cum Marx nu înceta probabil să spună, acolo, pe halda de gunoi a ideilor, în acea Sf. Elena pentru intelectuali în care fusese exilat, tot ce e trainic piere în văzduh. În atmosfera asta generală îmbibată de-o siguranţă trâmbiţată zilnic, temerile noastre unde s-or ascunde? Din ce s-or hrăni oare? Din noi înşine poate, se gândi Solanka. În vreme ce verzişorii erau atotputernici şi americanii călăreau lumea, tulburările psihice şi aberaţiile de tot soiul aveau o carieră de pomină la ei acasă. Sub retorica satisfăcută a acestei Americi cosmetizate, omogenizate, a acestei Americi cu douăzeci şi două de milioane de noi locuri de muncă şi cu cea mai înaltă rată de posesori de locuinţe din istorie, a acestui Mall american cu buget echilibrat, deficit scăzut şi cu acţiuni la purtător, oamenii erau stresaţi, ţicniţi, şi discutau toată ziua despre asta, înşirând la nesfârşit clişee imbecile. Problema era cel mai acut resimţită de tineri, moştenitorii belşugului. Mila, cu educaţia ei pariziană ultraprecoce, vorbea adesea cu dispreţ despre deruta contemporanilor ei. Toată lumea era speriată, spunea ea, toţi cei pe care-i cunoştea, oricât de bine arăta masca pe care-o arborau, tremurau în fundul sufletului, şi n-avea nici o importanţă că toţi erau bogaţi. Cea mai rea era problema relaţiei dintre sexe. „Tipii chiar nu mai ştiu nici cum, nici când, nici unde să mai atingă o fată, iar fetele abia dacă mai pot face deosebirea între dorinţă şi agresiune, flirt şi violenţă, dragoste şi viol”. Când orice lucru sau fiinţă pe care le atingi se transformă instantaneu în aur, aşa cum a păţit regele Midas în cealaltă legendă clasică despre primejdiile dorinţei, sfârşeşti prin a nu mai fi în stare să atingi pe nimeni sau nimic.

Mila se schimbase şi ea de câtva timp, numai că în cazul ei transformarea era, după părerea profesorului Solanka, un salt enorm faţă de pretinsa puştoaică prostuţă care la douăzeci şi ceva de ani se mai juca încă de-a regina străzii ca la paisprezece. Ca să-l păstreze pe frumosul ei Eddie, asul sportiv de la colegiu — pe care-l descria lui Solanka drept „nu tocmai o lumină, dar un băiat bun” şi pentru care o femeie deşteaptă, cultivată ar fi reprezentat fără-ndoială o ameninţare şi o sperietoare —, ea îşi ascunsese propria inteligenţă. Nu de tot, trebuie spus: la urma urmelor, reuşise cum-ne-cum să-şi ademenească iubitul şi restul găştii la o retrospectivă Kieslowski, ceea ce însemna fie că ei nu erau atât de proşti pe cât păreau, fie că ea avea o forţă de convingere mai mare decât bănuia Solanka.

Zi după zi, Mila se dezvăluia privirilor uluite ale lui Malik ca o tânără plină de spirit şi de competenţă. Începu să-l viziteze la orice oră: fie devreme, ca să-l silească să-şi ia micul dejun — obiceiul lui, pe care ea-l numea „de-a dreptul barbar şi nefast”, era să nu mănânce până seara, astfel încât, sub tutela ei, începu să descopere misterul fulgilor de ovăz şi să mănânce în fiecare dimineaţă, pe lângă cafeaua proaspătă, cel puţin un fruct —, fie în orele înăbuşitoare de după-amiază, rezervate îndeobşte legăturilor amoroase clandestine. Totuşi nu dragostea părea să-i ocupe mintea. Îi oferea plăceri mai simple: ceai verde cu miere, plimbări în Central Park, ieşiri la cumpărături — „Dom' profesor, situaţia e gravă; trebuie să luăm măsuri imediate şi radicale şi să-ţi procurăm nişte haine cum se cade” —, ba chiar şi o vizită la Planetarium. Stând cu ea în inima Big Bangului, fără pălărie, îmbrăcat lejer şi încălţat cu prima pereche de tenişi pe care-i cumpărase de treizeci de ani încoace, se simţi de parcă ea ar fi fost mama iar el un băiat de vârsta lui Asmaan, sau, mă rog, ceva mai mare; Mila se întoarse spre el, se aplecă un pic — pe tocuri era cu cel puţin cincisprezece centimetri mai înaltă decât el — şi-i luă la propriu faţa între mâini. „Aici, dom' profesor, suntem la începutul începuturilor. Iar dumneata arăţi extraordinar. Curaj, ce naiba! E nemaipomenit să iei totul de la capăt”. Jur-împrejurul lor, începea un nou ciclu al Timpului. Aşa pornise totul: buum! Cu lucrurile zburând în ţăndări. Centrul nu le mai putea ţine laolaltă. Dar naşterea universului era o metaforă agreabilă. Ceea ce i-a urmat însă n-a fost o simplă anarhie, ca la Yeats. Uite, materia se aglutina cu materie, supa primordială se îngroşa. Apoi apăreau stelele, planetele, organismele unicelulare, peştii, ziariştii, dinozaurii, avocaţii, mamiferele. Viaţa, viaţa. Da, Finnegan, trezeşte-te! se gîndi Malik Solanka. Finn MacCool, nu mai dormi şi nu-ţi mai suge degetul uriaş. Finnegan, veghează! (29)

Venea de asemenea să vorbească, mânată parcă de o adâncă nevoie de reciprocitate. Rostea atunci cuvintele cu o francheţe şi o viteză înspăimântătoare, fără să-şi menajeze interlocutorul; dar scopul solilocviilor ei nu era să doboare un adversar, ci să dobândească un prieten. Luându-i cuvintele drept ceea ce se doreau a fi, Solanka se simţea extrem de uşurat. Din conversaţia cu ea învăţa adesea multe lucruri importante, prinzând înţelepciunea din zbor, cum ar veni; în vorbele ei se aflau pretutindeni mici perle, ca nişte jucării abandonate. Ca, de pildă, când îi explicase de ce un iubit dinainte o lăsase baltă, lucru pe care-l socotea, ca şi Solanka, de-a dreptul incredibil:

— Era putred de bogat, iar eu nu. (Ridică din umeri.) Pentru el asta era o problemă. Vezi, Doamne, trecusem deja de douăzeci de ani şi nu aveam încă unitatea.

Unitatea? Solanka aflase — de la Jack Rhinehart — că acest cuvânt era folosit în anumite cercuri masculine americane ca un substitut pentru organele genitale ale bărbatului, dar e puţin probabil că Milei i se dăduseră papucii fiind-că n-avea aşa ceva. Ea îi defini termenul de parcă ar fi vorbit unui băieţel mai greu de cap dar simpatic, cu acea grijă pe care o ai în glas când îndrumi un tâmpit şi în care Solanka o surprinsese pe Mila alunecând câteodată, când îi vorbea lui Eddie al ei.

— O unitate, dom' profesor, înseamnă o sută de milioane de dolari.

Solanka fu înmărmurit de superba revelaţie. Secol de barosani: preţul la zi pentru a fi admis în Câmpiile Elizee ale Statelor Unite. Asta era viaţa tinerilor în America începutului de mileniu. Faptul că o fată extraordinar de frumoasă şi extrem de inteligentă putea fi socotită nepotrivită pentru un motiv fiscal de o asemenea precizie, îi spuse grav Solanka Milei, arăta doar că standardele americane în materie de dragoste, sau măcar de sex, erau mai ridicate chiar decât preţurile din sfera imobiliară.

— Corect, dom' profesor, îi replică Mila.

Şi izbucniră amândoi într-un râs cum Solanka nu-şi mai amintea să-i fi ieşit din gură de-o viaţă. Râsul neîncătuşat al tinereţii.

Înţelese că făcuse din el unul din proiectele ei. Specialitatea Milei era să colecţioneze şi să repare oameni ruinaţi. Când o întrebă despre asta, ea răspunse cu francheţe:

— Asta ştiu să fac. Să repar oameni. Unii repară case. Eu renovez oameni.

Deci în ochii ei el era aidoma unei case vechi, sau măcar aidoma vechiului duplex pe care-l subînchiriase în Upper West Side, spaţiul elegant ce nu mai fusese aranjat, probabil, din anii şaizeci şi care începuse să arate cam jalnic; era timpul, spunea ea, să i se dea o nouă înfăţişare, pe afară ca şi pe dinăuntru.

— Cu condiţia să nu-mi pui atârnaţi în corzi pe faţadă zidari indieni gălăgioşi, spurcaţi la gură şi fumători de beedi, adăugă el.

(Din fericire, constructorii îşi încheiaseră treaba şi plecaseră; mai rămăsese doar larma tipică străzilor oraşului. Dar chiar şi vacarmul ăsta părea mai surd ca înainte.)

Pe de altă parte, pentru edificarea lui Solanka, Mila aruncă o nouă lumină asupra prietenilor ei din trupa de pe trepte, care încetară să mai fie doar poză şi nimic altceva. Se aplecase şi asupra lor şi era mândră de realizările ei — ca şi de ale lor.

— A durat ceva — de fapt, lor le plăcea să privească lumea şcolăreşte, cum le plăceau şi nenorociţii ăia de pantaloni de catifea. Acuma însă am privilegiul să conduc gaşca de trăsniţi cea mai în pas cu moda din New York, şi când spun trăsniţi, dom' profesor, spun geniali. Puştii ăştia sunt cei mai daţi naibii, şi când spun daţi naibii spun daţi dracului. Îţi aminteşti de filipinezul care-a trimis virusul „I Love You”? Apă de ploaie. Era de divizia a doua; aici vorbim de profesionişti. Dacă puştanii ăştia ar fi vrut să-l pricopsească pe Bill Gates cu un virus, poţi să pui pariu c-ar fi reuşit un an de zile. Ai în faţa dumitale genul de navigatori pe Internet de care împăratul Răului e speriat pe bune, deghizaţi în te miri ce

pierde-vară ca să se pună la adăpost, să se ascundă de Lăncierii Imperiului, Vader cel Negru şi Maul cel Roşu şi cu Corn în Frunte. Adică, stai, dumitale nu-ti place Războiul stelelor, să spunem atunci că sunt ca nişte hobbits pe care-i ascund de Sauron Stăpînul întunecat şi de Duhurile Inelului.

Frodo, Bilbo, Sam Gaingee, toată „Frăţia Inelului”. Pân-o să vină vremea să-l dăm jos şi să dăm foc cartierului general de pe Muntele Blestemat. Să nu crezi că glumesc. De ce s-ar teme Gates de concurenţii pe care-i are, i-a învins deja: sunt doar sclavii lui. I-a pus la naftalină. Coşmarul lui e însă ca nu cumva să scoată capul vreun puştan, să apară de cine ştie unde cu marea lovitură, lovitura care-l va transforma pe el în amintire. Adică să fie depăşit. De-aia tot cumpără la tipi ca noi, de-aia e gata să piardă astăzi câteva milioane de dolari — ca nu cumva să-şi piardă mâine miliardele. Daa, eu sunt de partea judecătorilor, demolaţi imperiul, spargeţi-l în două, cu cât mai repede cu atât mai bine. Între timp, noi avem planurile noastre — colosale. Eu? Numiţi-mă Yoda. Vorbesc de-a-ndoaselea. Gândesc în răspăr. Întorc totul pe dos. Puternică alături vi se pare că stă Forţa? Şi mai puternic în mine se ridică. Pe bune — conchise ea, abandonând vocea păpuşii de cauciuc —, mă ocup numai de management. Şi până una alta şi de vânzări, de marketing şi de publicitate. Totul pe nevăzute şi tăcute, corect? Vampirii mei, cum le spui dumneata? Sunt creatori, artişti. Paingipeweb.net. Chiar acum proiectăm site-uri pentru Steve Martin, Al Pa-cino, Melissa Etheridge, Warren Beatty, Christina Ricci şi Will Smith. Evident! Şi Dennis Rodman. Şi Marion Jones şi Christina Aguilera şi Jennifer Lopez şi Tocid Solondz şi 'N Sync. Suntem băgaţi în toate marile afaceri. Con Ed, Verizon, British Telecom, Nokia, Canal Plus, orice e în legătură cu comunicaţia, e în comunicaţie cu noi. Vrei nume distinse? Păi, ni se înroşesc telefoanele de câte apeluri primim de la Robert Wilson şi de la Teatrul Thalia din Hamburg şi de la Robert Lepage. Îţi spun doar că suntem în prima linie. Azi e care pe care, dom' profesor, şi ăştia sunt Trupa din clipul cu Gaura din Zid. Butch, Simdance, toţi trăsniţii. Eu o fac pe doica. Sunt paravanul lor.

Deci se-nşelase în ce-i priveşte, puştanii erau extraordinari; nu însă şi Eddie. Erau trupele de şoc ale viitorului tehnologizat care-l umplea de nelinişte; din nou, afară de Eddie. Numai că Eddie Ford fusese proiectul cel mai ambiţios al Milei „până ai apărut dumneata”. Şi adăugă: „Dumneata ai mai multe lucruri în comun cu Eddie decât crezi”.

Eddie avea o forţă de aruncare care-l purtase departe de orăşelul său, Nix-city, tocmai până la Columbia, mai precis până-n patul Milei Milo, unul din locurile cele mai căutate pe piaţa imobiliară din Manhattan. Dar până la urmă nu contează cât de departe poţi arunca mingea; trecutul nu-l poţi arunca, şi în acel trecut, acasă-n Nix-city, traiul, viaţa de copil a lui Eddie fusese o adevărată tragedie. Mila i-a schiţat lui Solanka portretul personajelor, cu o solemnitate care le conferea acestora ceva din măreţia greacă. Era mai întâi unchiul lui Eddie, Raymond, eroul întors acasă după războiul din Vietnam, care a stat ascuns ani de zile într-o cabană-buncăr în munţii împăduriţi cu pini de deasupra oraşului, socotindu-se incapabil să trăiască în tovărăşia oamenilor din cauza sufletului său rănit. Ray Ford putea fi cuprins periodic de violente accese de furie, declanşate, chiar şi la înălţimea aia, de simplul rateu al unui camion în vale, de prăbuşirea unui copac sau de un tril de pasăre. Mai era şi „nemernicu'-mpuţit şi şarpele ticălos”, fratele lui Ray, tatăl lui Eddie, Tobe, mecanic de meserie, cartofor înrăit, beţivan şi mai înrăit, un căcănar a cărui perfidie avea să le distrugă toată viaţa. Şi, în sfârşit, era mama lui Eddie, Judy Carver, care la vremea aia nu începuse încă să le ţină de urât lui Moş Crăciun şi lui Isus, şi care, cu sufletul ei bun, se dusese la începutul anilor şaptezeci, săptămână de săptămână, sus în munţi, până ce, cincisprezece ani mai târziu, când Eddie avea zece ani,

l-a convins pe sihastru să coboare în oraş.

Eddie privea la unchiul lui htrsut şi urât mirositor cu veneraţie şi cu o teamă destul de mare; cu toate astea, excursiile făcute în copilărie la cabana lui Ray erau evenimentele cele mai importante din viaţa lui şi amintirile lui cele mai vii, „mai tare ca la cinema”, spunea el. (Judy începuse să-l ia cu ea după ce împlinise cinci ani, căci spera să-l facă pe Ray să se întoarcă arătându-i chipul viitorului, încredinţată că firea blândă a lui Eddie va înmuia sufletul bărbatului.) Pe drumul spre cabană, Judy cânta vechi melodii de-ale lui Arlo Guthrie, iar Eddie îi ţinea isonul: „Mai ieri-noapte, târziu, îmi spusei, urc colo sus să-l vezi pe Ray, Şi am urcat şi l-am văzut, Dar Ray avu de spus atât, Nu vreau să-mi daţi nici o sticlă, Vreau doar să mă sui pe motociclă..." Numai că Ray ăla din cântec nu era Ray ăsta la care se duceau. Ray ăsta n-avea o rablă de Harley şi nu exista nici o Alice, nici cu, nici fără restaurant. Ray ăsta se hrănea cu boabe şi cu rădăcini şi probabil cu insecte şi sâmburi, bănuia Eddie, ca şi cu şerpi prinşi cu mâinile goale şi cu şoimi doborâţi în zbor. Ray ăsta era ţăcănit şi avea dinţi ca lemnul putred şi o răsuflare care te lăsa lat de la distanţă. Şi totuşi, în Ray ăsta, Judy Carver Ford îl vedea încă pe simpaticul băiat care plecase la război, care ştia să confecţioneze omuleţi din hârtia argintie de la pachetele de ţigări şi chipuri de fete din lemn de pin, pe care le dăruia în schimbul sărutărilor. (Păpuşi, se minună Malik Solanka. Nici aici nu scăpa de vraja lor. Alt basm despre un făcător de păpuşi. Şi pe deasupra un sanyasi. Asta şi voise să spună Mila: un sanyasi mai autentic decât mine, care se retrăsese din societate cum se cuvine, ca un ascet. Dar asemănător cu mine, fiindcă voia şi el să se piardă de frica atâtor lucruri ascunse care pot să răbufnească în orice clipă, pustiind lumea asta nevrednică.) Judy îl sărutase şi ea odată pe Ray, înainte să facă greşeala fatală de a-l alege pe Tobe, pe care durerile de spate l-au scăpat de înrolare, dar de al cărui caracter mizerabil nimeni n-o putea scăpa; în afară de Ray, se gândea ea. Dacă Ray s-ar întoarce din sihăstria lui, ăsta ar putea fi un semn şi lucrurile s-ar putea aranja, fraţii ar putea să meargă împreună la pescuit şi la popice, Tobe şi-ar revizui purtarea, iar ea şi-ar găsi într-un fel liniştea. Şi-n cele din urmă Ray Ford s-a întors, frichinit, ras, cu o cămaşă curată şi atât de îngrijit, că Eddie nici nu l-a recunoscut când a intrat pe uşă. Judy pregătise masa de sărbătoare în care era expertă, acelaşi ospăţ cu carne şi peşte oferit mai târziu domnilor Moş Crăciun şi Isus Cristos, şi totul a mers foarte bine o vreme; nu vorbeau prea mult, dar nu asta era problema, căci fiecare se obişnuia cu prezenţa celorlalţi sub acelaşi acoperiş.

La îngheţată, unchiul Ray rupse tăcerea. Judy nu fusese singura femeie care-l vizitase sus în pădure.

— Mai venea cineva, spuse el cu greutate. O femeie pe nume Hatty, Carole Hatty, ştie că suntem câţiva răspândiţi prin păduri şi, cu sufletu' ei bun, vine şi ne vizitează şi ne-aduce haine şi plăcintă şi de toate, chiar dacă acolo sus e plin de bandiţi săriţi de pe fix care scoate toporu' la orice mişcă pe-o rază de zece paşi: bărbat, femeie, copil sau câine turbat.

Vorbindu-le despre femeie, unchiul Ray se-mbujoră şi se foi pe scaun. Judy spuse:

— Ţii la ea, Raymond? Vrei s-o chemăm aici? La care nemernicu'-mpuţit şi şarpele ticălos, aşezat de cealaltă parte a mesei din bucătărie, începu să se plesnească peste pulpe şi să râdă, un râs sonor de beţiv, de nemernic împuţit şi şarpe ticălos, şi a râs până i-au dat lacrimile, apoi a sărit în picioare răsturnând scaunul şi a spus:

— Oho, Carole Hatty, Carole Vino-Peste-Mine de la „Ra-chiu' Botezat” de pe Strada Cradi-n Sus? Despre ea e vorba? I-auzi, i-auzi. N-am ştiut

c-avea nevoie de-atâtea lovele c-a urcat la voi acolo ca să-şi facă rost. Ray băiete, ai pierdut contactu'. Păi, noi p-aicea toată ziua regulam la Carole, de când avea, mica de ea, fo cin'şpe ani şi-ncepuse să ceară.

Ray se-ntoarse către micul Eddie cu ochii goi şi, chiar la zece ani ai lui, Eddie înţelese ce voiau ei să spună şi simţi cât de adâncă fusese lovitura pe la spate pe care o primise unchiul Ray, fiindcă ceea ce spusese Raymond Ford în felul lui era că nu doar de dragul familiei — al lui Eddie, spunea privirea lui — coborâse el din reduta lui, ci şi pentru ceea ce credea el că este dragostea unei femei bune la suflet; după atâţia ani în care se lăsase pradă furiei, venise în speranţa că va găsi alinare în toate astea pentru sufletul lui, iar Tobe Ford nu făcuse decât să aplice o înţepătură în ambele baloane, înjunghiindu-l în inimă de două ori cu o singură lovitură.

Şi după ce Tobe sfârşi ce-avea de spus, namila se ridică în picioare, iar Judy începu să ţipe la amândoi, încercând totodată să-l ascundă pe Eddie îndărătul ei, fiindcă nemernicu'-mpuţit şi şarpele ticălos de bărbatu-său avea un pistol mic în mână îndreptat spre pieptul lui frate-său.

— Ei, şi-acuma, Raymond, spuse bătrânul Tobe rânjind, să ne-amintim ce spune cartea sfântă despre iubirea de frate.

Ray Ford ieşi din casă, iar Judy era atât de înspăimântată că începu să cânte: „Târziu, azi-noapte, auzii cum se trânteşte uşa”, la care Tobe plecă şi el, spunând că n-avea de gând să-nghită porcăria asta, că ea putea să-şi ia indignarea şi să şi-o bage undeva, m-auzi, Jude? Să nu mă judeci, târfă, că doar nu-mi eşti decât nevastă, lua-te-ar dracu', şi dacă nu-ţi convine ce spune bărbatu-tău, n-ai decât să te duci să i-o sugi lui Raymond. Tobe plecă să joace cărţi la garajul lui Corrigan, unde lucra, şi înainte de-a se lumina de ziuă, Carole Hatty a fost găsită strangulată pe-o alee, iar Raymond Ford printre maşinile ruginite de la cimitirul de maşini din spate de la Corrigan, cu o singură rană de la un foc de armă în inimă şi nici o urmă de pistol pe nicăieri. Şi atunci s-a cărat nemernicu'-mpuţit şi şarpele ticălos, pur şi simplu nu s-a mai în-tors de la jocul de cărţi, şi, deşi anunţul cum că Tobias Ford e înarmat şi primejdios s-a publicat în cinci state, nimeni nu i-a dat vreodată de urmă. Mama lui Eddie era de părere că ticălosul chiar fusese dintotdeauna un şarpe deghizat şi că, după ce a făcut ce-a făcut, s-a strecurat pur şi simplu afară din pielea omenească, s-a lepădat de ea ca de-o păstaie, lăsând-o să se prefacă-n praf şi pulbere când a plecat; şi-un şarpe în plus nu atrăgea atenţia nimănui în Nix-city, unde casele Domnului erau pline de crotali şi broscoi, nimeni alţii decât preoţii. Ducă-se, a spus ea, dac-aş fi ştiut că mă mărit c-un şarpe aş fi luat otravă înainte să spun „da” în faţa altarului.

Judy a aflat mângâiere strângând în jurul ei tot mai multe sticle de Jack Daniels şi Jim Beam, dar după tot ce s-a întâmplat, Eddie s-a zăvorât în tăcere, rostind abia douăzeci de cuvinte pe zi. Aidoma unchiului său, dar fără să părăsească oraşul, s-a izolat de lume, s-a închis în propriul lui trup şi, pe măsură ce creştea, îşi concentra imensa energie ce clocotea în această zdravănă alcătuire asupra aruncărilor mingii de fotbal, lansând-o mai puternic şi mai departe decât o făcuse orice alt jucător din Nix-city, de parcă aruncând-o direct în spaţiu ar fi putut scăpa de blestemul ce apăsa asupra lui, de parcă libertatea ar fi fost transformarea unui eseu. În cele din urmă, aruncarea l-a purtat direct în braţele Milei Milo, care l-a scăpat de demoni, l-a smuls din exilul său interior şi a păstrat pentru propria-i plăcere superbul trup pe care el şi-l transformase în temniţă, oferindu-i în schimb prietenia ei, o comunitate — lumea.

Oriunde ţi-ai fi întors privirile, cugetă profesorul Solanka, furia plutea în aer. Oriîncotro ţi-ai fi îndreptat auzul, se auzea bătaia de aripi a întunecatelor zeiţe. Tisiphone, Alecto, Megaera: vechii greci erau atât de înfricoşaţi de aceste zeităţi, cele mai feroce din toate câte le aveau, încât nici nu îndrăzneau să le rostească numele adevărat. A pronunţa acest nume, Eriniile, Furiile, putea însemna să chemi asupra ta mânia dătătoare de moarte a acestor doamne. De aceea, cu adâncă ironie, ei au numit triada lor turbată „binevoitoarele”: Eumeniciele. Eufemismul n-a dus, din nefericire, la vreo atenuare a permanentei proaste dispoziţii a zeiţelor.

La început, încercă să se opună tentaţiei de a o privi pe Mila ca pe o întrupare a Isteţei; nu era însă vorba aici de replica mediatică găunoasă a Isteţei, nici de Isteaţa trădătoare, păpuşica lobotomizată din Strada Isteţilor şi de după aceea, ci de originalul uitat, de Isteaţa pierdută a primelor lui închipuiri, de vedeta Aventurilor Isteţei. Mai întâi îşi spuse că i-ar face o nedreptate Milei socotind-o păpuşă, numai că — întoarse el argumentul împotriva lui însuşi — nu-şi făcuse oare ea singură această nedreptate, nu-şi găsise ea singură, după propriile-i spuse, în acea Isteaţă timpurie, modelul şi sursa de inspiraţie? Nu i se înfăţişase de-a dreptul în rolul Isteţei Autentice pe care o pierduse? Era într-adevăr — ştia acum — o tânără extrem de inteligentă; pesemne că prevăzuse cum avea să fie primit rolul pe care-l juca. Da! Pentru a-l salva, îi oferea în chip deliberat acel mister care — aşa cum ea ghicise într-un fel — avea să răspundă nevoii sale celei mai adânci, chiar dacă niciodată exprimată. Cu timiditate, aşadar, Solanka îndrăzni încetul cu încetul s-o privească drept propria lui creaţie, născută prin cine ştie ce miracol neaşteptat, care veghea asupra lui acum aşa cum ar fi făcut-o fiica pe care n-o avusese niciodată. Apoi apelativul îi scăpă într-o conversaţie, dezvăluindu-i secretul, dar Mila nu păru deloc descumpănită. Avu în schimb un uşor zâmbet lăuntric — care, fu silit să accepte Solanka, era plin de o stranie plăcere erotică, vădind ceva din satisfacţia pescarului răbdător când peştele muşcă în fine din momeală, ca şi din bucuria ascunsă a unui sufleur când replica îndelung şoptită e prinsă în cele din urmă — şi, în loc să-l corecteze, răspunse ca şi cum el ar fi folosit numele ei adevărat, nu pe-al păpuşii. Malik Solanka se aprinse la faţă, năpădit de o ruşine incestuoasă, şi bâlbâi o scuză; la care ea se apropie de el şi, atingându-şi sânii de cămaşa lui şi făcându-l să simtă răsuflarea buzelor ei pe ale sale, murmură: „Dom' profesor, îmi poţi spune cum vrei. Dacă îţi face plăcere, să ştii că pe mine nu mă deranjează”. Aşa că se cufundară zilnic tot mai adânc în fantasme. Singuri în apartamentul lui, în după-amiezele ploioase ale acelei veri stropite din belşug de ploaie, se lăsară în voia noului lor joc de-a tatăl şi fiica. Mila Milo începu din proprie iniţiativă să joace pentru el rolul păpuşii, să se îmbrace tot mai asemănător cu imaginea pe care croitorii o creaseră păpuşii şi să interpreteze, pentru un Solanka foarte excitat, o serie de scenarii derivate din show-urile de început. El juca, de pildă, rolul lui Machiavelli, al lui Marx sau cel mai adesea al lui Galilei, în timp ce ea urma să fie, oh, ea urma să fie exact ce-şi dorea el să fie; urma să stea lângă scaunul pe care şedea el, sprijinită de picioarele lui, în timp ce el debita învăţătura marilor înţelepţi ai lumii; iar după o scurtă vreme petrecută astfel, se putea ridica aşezându-i-se pe genunchii dureroşi, asigurându-se însă, fără să scoată o vorbă, că între trupul ei şi-al lui se află întotdeauna o pernă durdulie, astfel încât dacă el, care jurase să nu se culce cu nici o femeie, ar fi răspuns prezenţei sale pe genunchii lui ca orice alt bărbat mai puţin legat prin jurământ, ea să nu fie nevoită să afle, nici unul să nu fie nevoit să pomenească de asta, iar el să nu fie niciodată silit să recunoască slăbiciunea întâmplătoare a trupului său din care se-mprăştia sămânţa. Aidoma lui Gandhi care, aplicând brahmacharya, „experimentarea adevărului”, stătea noaptea lungit împreună cu nevestele prietenilor lui ca să poată testa puterea minţii asupra mădularului, Solanka păstra aparenţele bunei-cuviinţe; şi ea la fel, şi ea la fel.

Gândul la Asmaan se răsucea în mintea lui ca un cuţit: Asmaan la prima oră a dimineţii exercitându-şi funcţiile naturale cu multă aplicaţie în faţa unui public de două persoane care aplaudau căzute-n admiraţie. Asmaan în timpul zilei, în chip de motociclist, în camping, stăpân peste groapa cu nisip, cu poftă de mâncare, fără poftă de mâncare, star muzical, star cu capricii, pompier, cosmonaut, Batman. Asmaan după cină, în singurul ceas în care-i era îngăduit să se uite la o casetă video, privind filmele lui Disney la nesfârşit reluate. Foarte apreciat era Robin Hood, cu absurdul său „Notting Ham”, cu cocoşul cântând muzică country-westem, cu copiile lui palide după Baloo şi Kaa din Cartea junglei, cu americăneasca lui neaoşă răsunând în pădurea Sherwood şi cu omniprezentul dar puţin cunoscutul strigăt în englezeasca Disney „Ola-riuu!”. Povestea jucăriilor era însă interzis. „Mi-e flică de băiatul acela”. Flică însemna frică, iar băiatul din film îl înfricoşa fiindcă se purta urât cu jucăriile lui. Iubirea asta trădată îl îngrozea pe Asmaan. El se identifica cu jucăriile, nu cu deţinătorul lor. Jucăriile erau odraslele băiatului, iar maltratarea lor reprezenta, în universul moral al lui Asmaan, în vârstă de trei ani, o crimă prea odioasă ca să o poţi privi. (La fel era şi moartea. În lectura revizuită a lui Asmaan, Căpitanul Hook din Peter Pan scăpa de fiecare dată din fălcile crocodilului.) Iar după video -Asmaan urma Asmaan-cel-de-seara, Asmaan în baie lăsând-o pe Eleanor să-l spele pe dinţi şi anunţând prevăzător: „Azi nu ne spălăm pe cap”. Şi în sfârşit, Asmaan la culcare ţinându-l pe tatăl său de mână.

Băiatul începuse să-i telefoneze lui Solanka fără să ţină seama de diferenţa de cinci ore între fusele orare. Eleanor înregistrase numărul de la New York în memoria telefonului din bucătăria de pe Willow Street, aşa încât Asmaan nu trebuia decât să apese pe un singur buton. Alo, tăticule, îi ajungea glasul de peste ocean (primul apel fusese la ora cinci dimineaţa), m-am jucat bine în palc, tăticule. Parc, Asmaan, încerca Solanka, adormit, să-l înveţe pe fiul său. Spune parc. Palc. Unde eşti, tăticule, acasă? Nu vii înapoi? Te luam cu maşina, tăticule, te luam cu mine la balansoale. Balansoare. Spune balansoare. Te luam la balansoare, tăticule. Morgen m-a dat uţa tot mai sus şi mai sus. Îmi aduci un dal? Spune dar, Asmaan. Spune dar. Poţi să spui. Îmi aduci un da-ar, tăticule? Ce-o să-mi aduci? O să-mi placă mult? Tăticule, n-o să mai pleci? Nu te las să mai pleci. Am mâncat o plăjitulă în palc. Morgen mi-a luat-o. Bună de tot. Prăjitură, Asmaan. Spune prăjitură. P-răjitu-ră. Eleanor intră pe fir.

— Iartă-mă, a coborât şi a apăsat singur pe buton. Nu m-am putut trezi.

Nu-i nimic, răspunse Solanka, după care urmă o lungă tăcere. Apoi Eleanor spuse neliniştită:

— Malik, nu ştiu ce-i cu mine. Simt că-mi fuge pământul de sub picioare aici. N-am putea..., dacă nu vrei tu să vii la Londra, aş putea să mă sui eu într-un..., aş putea să-l las pe Asmaan cu bunică-sa, iar noi ne-am putea aşeza să-ncercăm să rezolvăm chestiunea asta, oricare ar fi ea, Doamne, nici măcar nu ştiu despre ce-i vorba!, n-am putea s-o rezolvăm? Sau pur şi simplu mă urăşti acum şi, dintr-o dată, cine ştie de ce, te dezgustă prezenţa mea? A apărut altcineva? Cu siguranţă, nu-i aşa? Cine e? Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi, ar avea un sens măcar şi aş putea să mă înfurii naibii pe tine în loc să-mi pierd minţile încetul cu încetul.

Adevărul era că în glasul ei nu se auzea încă nici urmă de mânie. Şi totuşi, se gândi Solanka, o părăsise fără un cuvânt; mai devreme sau mai târziu, durerea ei se va transforma cu siguranţă în furie. Poate că-şi va pune avocatul s-o exprime în locul ei, dezlănţuind împotriva lui furia rece a legii. Nu şi-o putea închipui însă ca pe-o a doua Bronislawa Rhinehart. Pur şi simplu nu era răzbunătoare din fire. Dar lipsa asta aproape totală de furie era un lucru inuman, ba chiar niţel înspăimântător. Sau, poate, o dovadă pentru ceea ce gândea toată lumea şi ceea ce Morgen şi apoi Lin Franz exprimaseră: anume că, dintre ei doi, ea era mai bună, prea bună pentru el, şi că, după ce-şi va fi depăşit durerea, îi va fi mai bine fără el. Dar nimic din toate astea n-o putea linişti acum, nici pe ea, nici pe copilul în braţele căruia nu îndrăznea — pentru siguranţa băiatului — să se întoarcă.

Căci ştia că nu se descotorosise de Furii. O mânie surdă, întreruptă, continua să se infiltreze şi să-l sape în adânc, ameninţând să izbucnească fără preaviz, ca erupţia unui vulcan; de parcă ar fi pus stăpânire pe el, de parcă el ar fi fost doar receptacolul, doar gazda ei, iar furia ar fi fost fiinţa înzestrată cu viaţă proprie care stăpânea totul. În ciuda aparentelor evoluţii neoromantice din ştiinţă, prezentul era un timp prozaic, în care se socotea că totul poate fi explicat şi înţeles; or, de-a lungul întregii sale vieţi, profesorul Solanka, acel Malik Solanka devenit de curând conştient de inexplicabilul ce sălăşluia în adâncul său, fusese ferm de partea prozaismului, de partea raţiunii şi ştiinţei în sensul său originar cel mai larg: scientia, cunoaştere. Şi totuşi, chiar şi în vremurile astea observate la microscop şi explicate la nesfârşit, ceea ce clocotea în adâncul său desfidea orice explicaţie. Există înlăuntrul nostru, era el silit să admită, ceva capricios, pentru care limbajul explicaţiei este total nepotrivit. Suntem alcătuiţi deopotrivă din umbră şi lumină, din flacără şi pulbere. Naturalismul, filozofia vizibilului, nu ne poate cuprinde, căci noi ne revărsăm peste marginile lui. Ne e teamă de această prezenţă în adâncul nostru, în sinele nostru care spulberă graniţele, respinge regulile, îşi schimbă forma, transgresează totul, se insinuează ca o umbră — adevăratul duh din interiorul maşinii. Nu în viaţa de apoi, sau în vreo improbabilă sferă a nemuririi, ci aici pe pământ se eliberează spiritul de lanţurile alcătuite din ceea ce ştim despre noi înşine. Mistuit de propria sa captivitate, el se poate răzvrăti mânios, aruncând lumea raţiunii la gunoi.

Ceea ce era adevărat pentru el, se pomeni gândind încă o dată, poate fi adevărat într-o oarecare măsură pentru toată lumea. Întreaga planetă stă pe un butoi cu pulbere. În fiecare pântec se răsuceşte un cuţit, pe fiecare spinare plesneşte un bici. Suferim cu toţii o cumplită provocare. Explozii se aud din toate părţile. Viaţa omului se află acum în clipa dinaintea izbucnirii, când furia creşte, sau chiar în clipa izbucnirii — ceasul furiei, vremea fiarei dezlănţuite —, sau în ruinele de după o explozie de violenţă, când furia bate-n retragere şi haosul e domolit, până la revenirea valului. În oraşe, în pustiuri, în sânul naţiunilor, în inimi, craterele au devenit un lucru obişnuit. Oamenii mârâie şi se ascund după molozul propriilor nelegiuiri.

În ciuda atenţiilor cu care-l înconjura Mila Milo (sau, adesea, din cauza lor), profesorul Solanka avea încă nevoie, în frecventele sale nopţi de insomnie, să-şi liniştească gândurile ce-i clocoteau în minte plimbându-se ore întregi pe stradă, chiar şi pe ploaie. Amsteniam Avenue era desfundat de săpături, atât pe trotuar cât şi pe carosabil, la numai câteva străzi depărtare (în unele zile părea că tot oraşul este desfundat), şi într-o noapte, plimbându-se prin ploaia nici prea-prea, nici foarte-foarte, trecu pe lângă o groapă nu foarte bine împrejmuită şi se poticni de ceva, izbucnind intr-un şir de imprecaţii care dură trei minute, la capătul cărora de sub un linoleum din faţa unei uşi se auzi un glas admirativ: „Prietene, am învăţat ceva cuvinte noi în seara asta”. Solanka se uită în jos să vadă de ce se poticnise, şi acolo, pe trotuar, zăcea un pietroi de pavaj spart; o luă atunci la goană, şchiopătând dizgraţios, fugind de piatra de pavaj ca un vinovat care o şterge de la locul crimei.

De când investigaţia celor trei asasinate din înalta societate se concentrase pe cei trei băieţi de bani gata, fusese într-o dispoziţie mai senină, dar în adâncul sufletului încă nu se simţea complet disculpat. Urmărea înaintarea cercetărilor cu mare atenţie. Încă nu avuseseră loc arestări şi nu se consemnaseră mărturisiri, iar mediile de informare deveneau tot mai nervoase; posibilitatea existenţei unui asasin în serie din clasele sus-puse devenea din ce în ce mai ademenitoare şi, ca urmare, eşecul politiei din New York în rezolvarea cazului sporea şi mai mult frustrările. Acuzaţi-i pe fanfaronii ăia de doi bani de crimă cu premeditare! Unul din ei tot o să cedeze pân' la urmă! Acest tip de comentarii speculative genera o atmosferă neplăcută de gloată pornită pe linşaj, care putea fi întâlnită pretutindeni. Atenţia lui Solanka a fost atrasă de singura nouă pistă posibilă. Domnul cu Panama fusese înlocuit în rândul personajelor misterului nesoluţionat de un grup de indivizi şi mai straniu. Oameni travestiţi în costume de-ale eroilor lui Disney fuseseră zăriţi în apropierea celor trei locuri unde avuseseră loc crimele: un Goofy lângă cadavrul lui Lauren Klein, un Buzz lângă trupul Belindei Booken Candell, iar acolo unde zăcea Saskia Schuyler un trecător zărise o vulpe roşcată îmbrăcată în verde: însuşi Robin Hood, care-i făcea zile fripte şerifului cel rău din Notting Ham, iar acum fugea şi de sub nasul şerifilor din Manhattan. 0-la-riuu! Poliţiştii admiteau că nu se putea stabili o legătură sigură între cele trei apariţii, dar coincidenţa era fără îndoială izbitoare — Halloween fiind la mai multe luni distanţă —, aşa că o aveau în vedere cu multă seriozitate.

În minţile copiilor, se gândi Solanka, făpturile din lumea imaginară — personajele din cărţi, din filme sau din cântece — par de fapt mult mai reale decât majoritatea oamenilor în carne şi oase, exceptându-i pe părinţi. Cu vârsta, balanţa se înclină în sensul celălalt, iar ficţiunea e alungată în realitatea distinctă, în lumea aparte din care am învăţat că face parte. Iată însă că aici se afla dovada macabră a capacităţii pe care o are ficţiunea de a depăşi această graniţă socotită de netrecut. Lumea lui Asmaan — Lumea lui Disney — se insinua în plin New York şi asasina tinerele fete din oraş. Şi unul sau mai mulţi băieţi care semănau groaza stăteau ascunşi şi aici, în această casetă video.

Cel puţin o vreme însă n-au mai apărut alţi Asasini cu pietre. În plus — şi Solanka punea acest fapt pe seama Milei — bea mult mai puţin şi, ca urmare, nu mai avea teribilele stări de stupoare amnezică: nu se mai trezea în hainele de stradă şi nu-i mai vâjâia capul de întrebări fără răspuns. Ba chiar au fost momente când, sub vraja Milei, se simţise, pentru întâia oară de multe luni de zile, aproape de o stare foarte asemănătoare cu fericirea. Şi totuşi, zeiţele întunecate încă mai pluteau deasupra lui, picurându-şi veninul în inima sa. Câtă vreme Mila îi era alături, în acel spaţiu cu lambriuri de lemn în care nu se mai osteneau să aprindă lumina nici măcar când cerul se întuneca în preajma furtunii, se afla prins în cercul magic al vrăjii sale; de cum pleca însă, zgomotele începeau să-i sune iar prin cap: murmurele, bătaia aripilor negre. După prima convorbire telefonică avută cu Asmaan şi Eleanor în acea dimineaţă, în vreme ce cuţitul se răsucea în el, murmurele se-ntoarseră pentru întâia oară împotriva Milei, îngerul său îndurător, păpuşa lui însufleţită.

Iată-i chipul în semiîntuneric, cu tăieturile lui ascuţite mişcându-se în voie pe cămaşa sa pe jumătate descheiată şi cu părul scurt, ţepos, roşu-auriu mângâindu-l sub bărbie. Încetaseră să mai rejoace vechile emisiuni TV, scopul acestui simulacru fusese atins. Acum, în după-amiezele lungi de vară, abia dacă vorbeau, iar când o făceau nu mai discutau filozofie. Uneori, pentru o clipă, limba ei îi atingea pieptul. Fiecare are nevoie de-o păpuşă cu care să se joace, şoptea ea. Bietul profesor furios, ce mult i-a lipsit aşa ceva. Ssst, nu-i nici o grabă, ai tot timpul, nu plec nicăieri, nu ne deranjează nimeni, sunt aici pentru tine. Dă-i drumul. Nu mai ai nevoie de toată furia asta. Trebuie doar să-ţi aminteşti cum să te joci. Asta spuneau degetele ei lungi cu unghii roşii-sângerii, strecurându-se pe sub cămaşa lui, în fiecare zi un pic mai mult.

Avea o extraordinară memorie a trupului. De fiecare dată când venea la el, se aşeza pe perna de pe genunchii lui exact în poziţia pe care o avusese la vizita precedentă. Aşezarea capului şi a mâinilor, tensiunea trupului adunat în sine însuşi, greutatea identică cu care se sprijinea de el — amintirea extrem de precisă şi ajustarea infinitezimală a acestor variabile invitau imperios prin ele însele la actul sexual. Căci, aşa cum Mila îi arăta (cu fiecare atingere, în fiece zi mai explicită) profesorului Solanka, vălurile ce ascundeau jocul lor căzuseră. Efectul mângâierilor din ce în ce mai insinuante ale Milei asupra profesorului Solanka era într-adevăr electrizant, la vârsta lui, şi în situaţia în care se afla nu se mai aştepta să aibă parte de o asemenea binecuvântare. Da, îi sucise minţile, pornise s-o facă pretinzând că nici prin gând nu-i trecea să facă aşa ceva, iar el se găsea prins acum fără scăpare în mrejele ei. Regina pânzei de păianjen, stăpână peste întreaga gaşcă de păianjeni, îl prinsese în plasa ei.

Apoi se produse o altă schimbare. Aşa cum lui îi scăpase un nume de păpuşă, din întâmplare sau sub presiunea unei dorinţe aproape inconştiente, într-o după-amiază lăsă şi ea să-i scape un cuvânt interzis. Odaia întunecată, cu jaluzelele trase, fu inundată în chip magic de o sinistră lumină revelatoare, care-i dezvălui profesorului Solanka povestea vieţii Milei Milo. Eram întotdeauna tata şi cu mine, spusese chiar ea, el şi cu mine împotriva lumii. Povestea era asta, spusă pe şleau cu propriile ei cuvinte. Aşadar, îl pusese pe Solanka în faţa ei, iar el fusese prea orb (sau prea nedoritor?) să vadă ceea ce ea îi arătase atât de limpede şi fără ruşine. Dar în vreme ce Solanka o privea în urma „scăpării" pe care o avusese — el fiind însă deja pe jumătate convins că nu fusese nici o scăpare, fiindcă femeii ăsteia, cu o stăpânire de sine formidabilă, nu i se întâmplau probabil niciodată accidente —, tăieturile feţei, ascuţite şi întru câtva criptice, ochii alungiţi, chipul ăsta închis tocmai când părea mai deschis ca oricând, prudentul zâmbet lăuntric, îşi dezvăluiră în sfârşit tainele.

Tati, spusese. Diminutivul ăsta înşelător, termenul drăgăstos şi dătător de fiori, menit urechilor unui bărbat mort, slujise drept cheie pentru deschiderea adâncului obscur al copilăriei sale. Iată-l pe poetul văduv şi pe nepreţuita sa copilă. Iată perna de pe genunchii lui şi iat-o şi pe ea, an de an, lipindu-se şi dezlipindu-se de el, frecându-se de el, uscându-i cu săruturi lacrimile izvorâte din ruşine. Acesta era adâncul sufletului ei, fiica ce căutase să-şi aline tatăl pentru pierderea femeii iubite, să-şi aline în parte, fireşte, propria sa pierdere, agăţându-se de părintele rămas în viaţă, dar şi s-o înlocuiască pe acea femeie în inima bărbatului, să umple spaţiul matern, vacant dar interzis, mai deplin decât îl umpluse mama ei moartă. Căci el trebuie să fi avut nevoie de ea, de Mila cea vie, mai mult decât avusese vreodată nevoie de soţia lui; iar ea avea să-i arate noi adâncuri ale dorinţei, până ce el o va dori pe ea mai mult decât îşi închipuise că ar putea dori atingerea vreunei femei. Acest tată — după ce cunoscuse puterile Milei, Solanka era adânc convins că asta se-ntâmplase — fusese încetul cu încetul curtat de propria lui copilă, atras milimetru cu milimetru în ţinuturi necunoscute, către crima sa niciodată descoperită. Iar marele scriitor, l'ecrivain nobelisable, conştiinţa poporului său, îndura ca acele mâini înspăimântător de experte să-i umble la nasturii cămăşii, îngăduind la un moment dat de neîngăduitul, trecând graniţa fără întoarcere şi începând, tulburat dar totodată cu nesaţ, să participe şi el. Aşa a fost împins acest om credincios înspre un păcat de moarte, aşa a fost silit să renunţe la Dumnezeul lui şi să semneze pactul cu Diavolul din pricina dorinţei; în vreme ce fata ca un mugure de floare, copila lui demonică, micul demon din inima florii, îi şoptea cuvintele ameţitoare ce-i ucideau credinţa, sorbindu-l într-un hău: „Nu se-ntâmplă nimic câtă vreme nu spunem că se-ntâmplă, iar noi nu spunem, nu-i aşa, tati, deci nu se-ntâmplă”. Şi fiindcă nu se-ntâmpla nimic, nu era nici un păcat. Poetul mort intrase în acea lume a închipuirii în care totul se petrece întotdeauna în deplină siguranţă, în care crocodilul nu-l înhaţă niciodată pe Căpitanul Hook, iar băieţelul nu se plictiseşte niciodată de jucăriile lui. Malik Solanka văzu deci adâncul sufletului amantei sale şi-i spuse:

— Ăsta e un ecou, nu-i aşa, Mila, o reluare. Ai mai rostit o dată vorbele astea înainte.

Dar în gând, neauzit, se corectă imediat: „Nu, nu-ţi face iluzii. Nu doar o dată. Nici vorbă să fii primul”.

— Sst, făcu ea punând un deget peste buze. Sst, tati, nu. Nu

s-a-ntâmplat nimic, nici atunci, nici acum.

Era a doua oară că utiliza apelativul incriminator, de data asta însă într-un fel nou, rugător. Avea nevoie de el, dorea ca el să-i îngăduie să-l folosească. Păianjenul se prinsese în propria lui pânză necrofilă, depindea de bărbaţi ca Solanka pentru a-şi scula iubitul din morţi cu binişorul. Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, care nu exişti, că nu am fiice, se gândi Solanka. Apoi tristeţea îi puse un nod în gât. Nu am fiice, dar am rămas şi fără fiu. Simbolul Elian s-a-ntors acasă la Cardenas, în Cuba, la tatăl lui, eu însă nu mă pot întoarce la fiul meu. Simţi buzele Milei, lipite acum de gâtul lui, cum se mişcau în jurul mărului lui Adam, sugându-i-l uşor. Durerea se stinse; dar el simţi că i se mai lua ceva: i se răpeau cuvintele. Mila i le scotea afară şi i le înghiţea, iar el nu avea să mai fie niciodată în stare să rostească vorbele ce descriau acel ceva care nu exista, acel ceva pe care, în majestatea sa întunecată, vrăjitoarea-păianjen nu-l va îngădui niciodată.

Dar dacă ea îi sorbea toată furia? Se gândi înnebunit Solanka. Dacă era însetată de ceea ce el se temea mai tare, de micul demon al mâniei ce-i sălăşluia în suflet? Fiindcă şi ea era mânată de furie, ştia asta, de furia oarbă şi imperativă a dorinţei ei ascunse. În clipa aceea de revelaţie, Solanka fu gata să creadă că fata asta frumoasă şi afurisită, al cărei trup se mişca atât de languros şi sugestiv pe genunchii lui, ale cărei degete îi atingeau părul de pe piept ca o adiere de vară şi ale cărei buze îi lucrau cu gingăşie la beregată, era de fapt întruchiparea însăşi a unei Furii, a uneia din cele trei surori funeste, blesteme ale umanităţii. Furia alcătuia natura lor divină, iar clocotul mâniei omeneşti era hrana lor favorită. Putea jura că sub şoaptele ei molatice; sub tonul întotdeauna egal al vocii ei, se aud ţipetele Eriniilor.

O altă pagină din povestea vieţii ei îi apăru în faţa ochilor. Iată-l pe poetul Milo cu inima slăbită. Omul acesta talentat, hăituit, nesocotise toate sfaturile medicilor şi continuase, cu o lipsă de măsură aproape ridicolă, să bea, să fumeze şi să facă dragoste. Fiica lui îi oferise o explicaţie de o conradiană grandoare pentru acest comportament: viata trebuie trăită până când nu mai poate fi trăită. Dar, deschizându-i-se ochii, Solanka văzu o altă imagine a poetului, un portret al artistului refugiindu-se în lipsa de măsură din faţa unui păcat îngrozitor, din faţa a ceea ce trebuie să fi socotit zi de zi drept moartea sufletului său, osândirea veşnică la cel mai cumplit cerc al Infemului. Apoi a venit ultima călătorie, fuga sinucigaşă a lui tati Milo către ucigaşul său omonim. Şi lucrul ăsta îi apărea acum lui Malik în altă lumină decât cea în care i-l prezentase Mila. Fugind de o primejdie, Milo se dusese să înfrunte o primejdie mai mică, după cum credea el. Fugind de mistuitoarea Furie, de propria lui fiică, s-a repezit în braţele celui care-i purta numele întreg, neabreviat, către el însuşi. Mila, pesemne că tu l-ai scos din minţi pe tatăl tău şi l-ai împins la moarte, se gândi Solanka. Dar mie, acum, ce-mi pregăteşti oare?

Avea la această întrebare un răspuns înspăimântător. Mai exista între ei doi cel puţin un lucru nespus, legat nu de povestea vieţii ei, ci de a lui. Ştiuse încă din prima clipă a acestei legături nepermise că se juca cu focul, că tot ce ascunsese în adâncul lui avea să fie răscolit, că lacătele aveau să cadă unul câte unul, iar trecutul, care aproape că-l desfiinţase cândva, avea să capete o a doua şansă de a-şi duce treaba la bun sfârşit. Noua poveste, pe care n-o dorise, şi vechea istorie, reprimată, îşi făceau una alteia ecou, un ecou nerostit. Chestiunea pupeificării şi tot ce... Chestiunea îngăduinţei pe care şi-o acorda faţă de... De a nu avea de ales decât... Chestiunea sclaviei în care sunt ţinuţi copiii când... A dorinţei: a cutărei sau cutărei dorinţe inexorabile... A puterii doctorilor de a... A neputinţei copiilor în faţa... A inocenţei copiilor în ce priveşte... A vinovăţiei copiilor, a erorii lor, a cumplitei lor erori... Şi mai presus de toate, chestiunea propoziţiilor care nu trebuiau niciodată încheiate, fiindcă încheierea lor ar descătuşa furia, iar craterul acestei explozii ar topi totul împrejur.

Oh, slăbiciune, slăbiciune! De refuzat însă, tot n-o putea refuza. Chiar cunoscând-o cum o cunoştea acum, chiar înţelegând de ce era într-adevăr în stare şi intuind primejdia în care pesemne se afla, n-o putea alunga. Un muritor care face dragoste cu o zeiţă e sortit pieirii, dar o dată ce-a fost ales de soartă, nu-şi mai poate ocoli destinul. Continua să-l viziteze, păpuşă din cap până în picioare, exact aşa cum o dorea, şi făceau zilnic încă un pas. Calota glaciară se topea. Curând, nivelul oceanului avea să crească prea mult, iar ei aveau cu siguranţă să se înece.

Acum, când pleca de-acasă, se simţea ca un sculat din morţi. Pe-afară, în America, totul era prea strălucitor, prea zgomotos, prea straniu. Oraşul era năpădit de o erupţie de calambururi penibile care se învârteau toate în jurul staulului. La Lincoln Center, Solanka dădu peste Muuzart şi Muudama Butterfly, la intrarea în Beacon Theatre se instalaseră trei dive încornorate şi ţâţoase: Whiiney Muuston, Muuriah Carey şi Bette Miciler (bovina Miss M). Îngrozit de acest şeptel paronomasticator, profesorul Solanka se simţi brusc ca picat din Liliput-Blefuscu sau din Lună sau, pe şleau spus, din Londra. Îl înnebuneau şi timbrele poştale, sistemul plătii lunare, nu trimestriale, a notelor la gaz, electricitate şi telefon, mărcile necunoscute de bomboane (Twinkies, Ho Ho's, Ring Pops), poliţiştii înarmaţi de pe stradă, feţele anonime de prin magazine, pe care toţi americanii le recunoşteau dintr-o dată, cuvintele indescifrabile ale melodiilor la modă, desluşite aparent fără efort de urechile americane după pronunţia cu accent pe ultima silabă a numelor precum Farrăr, Harrell, Candell, după pronunţarea lătăreaţă a lui e, care transforma expression în axpression, pe scurt, îl înnebunea enorma lui ignoranţă cu privire la amestecul vieţii cotidiene americane care înghiţea totul. Vitrinele librăriilor erau şi aici pline de memoriile Isteţei, ca şi în Anglia, dar asta nu-i producea nici o bucurie. Scriitorii de succes ai momentului u erau necunoscuti. Eggers, Pilcher — parcă erau nume dintr-un meniu de restaurant, nu de pe o listă de bestseller-uri,

La întoarcere, profesorul Solanka îl vedea adesea pe Eddie Ford aşezat de unul singur pe treptele casei de alături — paingii erau evident ocupaţi cu reţelele lor —, şi în fulgerele reţinute din privirea mocnită a blondului centurion, Malik îşi închipuia că descoperă începuturile unei suspiciuni târzii. Dar nu-şi spuneau nimic. Înclinau amândoi scurt din cap şi atât. Apoi Solanka intra în refugiul său lambrisat şi-şi aştepta zeitatea. Îşi lua locul în fotoliul adânc de piele, care devenise locul lor preferat, şi-şi punea în poală perna de catifea roşie cu care mai proteja încă resturile sale de pudoare, grav compromisă. Îşi închidea ochii şi asculta ticăitul vechiului ceas de voiaj de pe etajera căminului. Şi, la un moment dat, Mila intra fără un zgomot — îi dăduse un rând de chei — şi se petrecea pe tăcute ceea ce trebuia să se petreacă, ceea ce ea susţinea sus şi tare că nu se petrece deloc.

În prezenţa Milei, în acel spaţiu vrăjit se respecta regula unei tăceri aproape totale. Se auzeau murmure şi şoapte, dar atât. Totuşi, cam în ultimul sfert de oră dinaintea plecării ei, după ce se ridica brusc de pe genunchii lui, îşi netezea rochia şi aducea pentru amândoi câte un pahar cu afinată sau câte o ceaşcă de ceai verde, în timp ce Mila îşi aranja ţinuta pentru lumea din afară, Solanka îi putea destăinui, dacă voia, ipotezele sale privind ţara ale cărei coduri încerca să le descifreze.

De pildă, teoria lui încă inedită despre atitudinea diferită manifestată în Statele Unite şi în Anglia faţă de sexul oral — refren declanşat de hotărârea stupidă a preşedintelui de a se dezvinovăţi în repetate rânduri pentru un gest despre care ar fi trebuit să declare tranşant încă de la început că e exclusiv treaba lui — fu ascultată cu interes de tânăra fată ghemuită în poala sa.

— În Anglia, explică el într-un stil foarte scrobit, felaţia heterosexuală nu e practicată aproape niciodată înainte să aibă loc un coitus penetrant complet, şi uneori nici atunci. E socotit un semn de adâncă intimitate. Şi totodată o răsplată pentru comportare bună. E rară. în vreme ce-n America, cu tradiţia voastră, de mult statornicită, a adolescenţilor care se... ăăă, „pipăie” pe bancheta din spate a unor maşini-simbol, „suptul”, ca să folosesc termenul tehnic, precedă cel mai adesea poziţia misionară de penetrare „totală”; e într-adevăr calea cea mai obişnuită prin care fetele îşi păstrează virginitatea, satisfăcându-şi în aceiaşi timp iubiţii. Pe scurt, o alternativă acceptabilă la regulat. De asta, când Clinton afirmă că n-a făcut niciodată sex cu femeia aia, Muunica, bovina Miss L., toată lumea în Anglia îl socoteşte un mincinos şi jumătate, în timp ce toţi adolescenţii (şi mare parte din pre- şi post-adolescenţii) americani consideră că spune adevărul, potrivit definiţiei culturale a sexului din Statele Unite. Fiindcă sexul oral, tocmai, nu e sex. Asta face ca fetele să se poată întoarce acasă, spunându-le cu mâna pe inimă părinţilor (la naiba, aşa oi fi ajuns probabil să-i spui şi tu lui taică-tu): „n-am făcut nimic”. Aşa că hoţomanu' de Billy Coilinton n-a făcut decât să repete vorbele oricărui adolescent american viril. Lipsă de maturitate? Okay, poate că da, dar de asta n-a reuşit punerea sub acuzare a preşedintelui.

— Înţeleg ce vrei să spui, încuviinţă Mila la capătul discursului său.

Apoi se întoarse lângă el şi, dând un asalt neaşteptat şi irezistibil obişnuinţelor statornicite pentru sfârşitul după-amiezelor petrecute împreună, îndepărtă perna de catifea roşie de pe genunchii lui tremurători.

În seara aceea, încurajat de şoaptele Milei, Solanka se întoarse cu elan reînnoit la meşteşugul său.

— Atâtea lucruri zac încă ascunse în adâncul tău, aşteptând să ţâşnească, îi spusese ea. Le simt, te simt plesnind sub mână, şi-i spune arătând către sticle: „Faci una cu tot ce este”.

— Ascultă, cunoşti o tipă pe care o cheamă Lear? Pretinde că ţi-a fost nevastă. Mie mi se pare că nu e bărbat pe lume care să merite-un ghinion ca ăsta, adică să fie însurat cu-aşa o dulceaţă de femeie. Pare de o sută zece ani şi e plină de venin ca un şarpe rănit. A, că tot veni vorba de neveste — am divorţat. N-a fost cine ştie ce pân' la urmă. I-am dat totu'. Totul însemna chiar totul, se lansă Jack în explicaţii: cabana din Springs, renumitul depozit de vinuri şi câteva sute de mii de dolari.

— Şi tu eşti mulţumit de treaba asta? întrebă Solanka, uimit.

— Oh, da, făcu Rhinehart. S-o fi văzut pe Bronrue. Îi căzuse falca. A înhăţat prada atât de repede c-am crezut c-o să-şi rupă şalele. Deci s-a terminat, îţi vine să crezi? S-a sfârşit. Acum e Neela, bătrâne. Cum să spun, mi-a luat o piatră de pe inimă. A făcut ca totul să fie okay. (Luă un ton conspirativ de băieţandru.) Tu ai văzut vreodată pe cineva capabil să oprească traficul? Vreau să spun cineva a cărui simplă prezenţă într-un loc face să se oprească toate, dar absolut toate maşinile? Neela are puterea asta. Se dă jos dintr-un taxi, şi cinci automobile plus două maşini de pompieri scrâşnesc din frâne. Iar pietonii se pocnesc de stâlpi. Eu n-am crezut că se poate întâmpla aşa ceva, în afară de comediile de doi bani a' lu' Mack Sennett. Acum văd tipi care păţesc asta în fiecare zi. Câteodată, la restaurant, mărturisi Rhinehart plin de haz, îmi vine s-o rog să meargă până la toaletă şi înapoi doar ca să-i văd pe bărbaţii de la celelalte mese sucindu-şi gâturile după ea. Îţi dai tu seama, Malik, nefericit celibatar ce eşti, ce-nseamnă să ai aşa o bucăţică lângă tine? În fiecare seară, vreau să spun?

— Întotdeauna ai folosit expresii urâte, spuse Solanka, strâmbându-se şi schimbând apoi subiectul. Ce-i cu Sara? Pentru mine e o fantomă. În ce cimitir ai găsit-o?

— A, în ăla obişnuit, făcu sec Rhinehart. Southampton. Fosta lui soţie, află Solanka, se măritase la cincizeci de ani cu unul din cei mai bogaţi bărbaţi din America, Lester Schofield III, mare magnat al furajelor, acum în vârstă de nouăzeci şi doi de ani, iar de curând, în ziua în care împlinise cincizeci şi şapte de ani, intentase acţiune de divorţ pe motiv de adulter: Schofield se încurcase cu Ondine, o braziliancă refugiată, top model de douăzeci şi trei de ani.

— Schofield şi-a agonisit miliardul de dolari dându-şi seama că ce rămâne dintr-un strugure după ce se stoarce mustul poate constitui o masă pe cinste pentru vaci, spuse Rhinehart, adoptând felul de a vorbi al Unchiului Tom, împins până la caricatură. Ş-acu', fosta nevastă-ta, i-a veni' şi ei aceeaşi idee. S-a apuca' să-l stoarcă de tot pe babalâc, zău. Să s-aleagă şi ea cu ceva din toată treaba.

Părea că, pe toată coasta de Est, tinerelele se căţărau pe genunchii bătrânilor, oferindu-şi trupul muribunzilor în chip de dar otrăvit şi provocând prăpăd. Căsătoriile şi averile se scufundau zilnic ciocnindu-se de tinerele stând.

— Don'şoara Sara a dat un interviu — îi spuse Rhinehart lui Solanka, un pic cam prea vesel — în care a anunţat că vrea să-şi hăcuiască bărbatul în trei părţi egale, să le sădească una câte una pe fiecare din marile lui proprietăţi, urmând să-şi petreacă apoi câte patru luni pe an cu fiecare, ca semn al preţuirii pe care-o dă iubirii lui. Ai avu’, noroc c-ai scăpa' de Sara cât ai fos' sărac lipit băiete. Nevasta lu' Wildenstein? Don'şoara Patrida Duffy? Apă de ploaie, alea nici n-ar intra în topu' divorţurilor. Cucoana asta a luat medalia de aur, să n-am parte. Se vede că l-a citit pe Shakespeare, dom' profesor.

Se zvonise că întreaga tărăşenie era o escrocherie cinică — pe scurt, că Sara Lear Schofield i-o strecurase-n pat pe lebăda braziliană —, dar nu s-a putut dovedi niciodată că ar fi fost vorba de o conspiraţie.

Ceva era totuşi în neregulă cu Rhinehart. Dacă era atât de mulţumit, cum pretindea, de propriul lui divorţ, ca şi de l'affaire cu Neela, de ce naiba trecea cu asemenea ameţitoare viteză de la grosolănii sexuale — care, la drept vorbind, nu prea făceau parte din stilul lui obişnuit — la afirmaţiile lipsite de tact despre Sara Lear?

— Jack, îl întrebă Solanka, ia zi, e totu-n regulă? Fiindcă dacă...

— Mi-e foarte bine, H întrerupse Jack, cu un ton strident, arţăgos. Hei, Malik, la telefon e Jack, gagiu'. Făcut şi crescut în mahalaua tuciurie. Las-o baltă!

Neela Mahendra sună după un ceas.

— Ţi-aduci aminte? Ne-am întâlnit la meciul de fotbal, când Olanda i-a tras-o Serbiei.

— În fotbal i se zice încă Iugoslavia, făcu Solanka, din cauza Muntenegrului. Da' sigur că-mi amintesc. Nu eşti chiar aşa uşor de uitat.

Neela nici măcar nu dădu semne că ar fi sesizat complimentul, i se părea desigur o nimica toată, ceva subînţeles.

— Ne putem întâlni? E vorba de Jack. Simt nevoia să discut- cu cineva. E-o treabă serioasă. (Care va să zică imediat — era obişnuită ca bărbaţii să-şi lase baltă toate proiectele la un semn al ei.) Sunt în parc, chiar vizavi de dumneata. Ne putem întâlni în faţă la Metropolitan Museum, să zicem în jumătate de oră?

Solanka, îngrijorat de starea prietenului său, şi încă mai îngrijorat după acest telefon, în plus incapabil — ei, da, asta e! — să reziste convocării lansate de superba Neela, se pregăti pe dată de plecare, în ciuda faptului că se apropia ceasul ce-i devenise cel mai scump: ceasul dedicat Milei. Îşi puse un pardesiu uşor — vremea nu era a ploaie, dar cerul era acoperit şi era neobişnuit de rece afară — şi deschise uşa de la intrarea în apartament. Mila era în prag cu rândul de chei de rezervă în mână.

— Oh, făcu ea, văzând pardesiul. Oh, okay. În prima clipă, luată prin surprindere, înainte să se poată aduna, Solanka îi zări aşa-zicând chipul adevărat. Şi ce văzu pe acest chip era, fără îndoială, o poftă înşelată. Pofta şireată a unui animal căruia i se refuză — încercă să nu pronunţe în gând cuvântul, dar acesta îşi croi totuşi drum — i se refuză prada.

— Mă-ntorc imediat, spuse el stângaci, dar ea îşi recăpătase stăpânirea de sine şi ridică nepăsător din umeri.

— Nu-i nimic.

Ieşiră împreună pe stradă şi el se îndepărtă grăbit, luând-o către Columbus Avenue, fără să privească în jurul lui, ştiind că Mila se va duce lîngă Eddie pe pragul casei de alături şi-şi va vârî cu năduf limba plină de pofte în gura lui uluită dar încântată. Peste tot se vedeau afişe pentru noul film cu Jennifer Lopez, Celula, în care eroina era miniaturizată şi injectată în creierul unui ucigaş în serie. Părea un remake după Călătorie fantastică, cu Raquel Welch în rolul principal. Şi ce dacă? Nimeni nu-şi mai amintea originalul. Totul e-o copie, un ecou al trecutului, se gândi profesorul Solanka. Un cântec pentru Jennifer: în lumea retro azi trăim, fetiţe retrograde hai să fim.

— În viitor, pun pariu că n-o să mai asculte nimeni tipu' ăsta de emisiuni radio. Sau, ştiţi ce? Poate că radiou' o să ne-asculte pe noi. Noi o să fim spectacolu' şi maşinile o să fie ascultătorii, o să conducă postu', şi noi o să cam lucrăm pentru ele.

— Alo, auziţi! Eu habar n-am ce gogoşi SF ne serveşte bătrînu' Speedy Gonzalez ăsta. Mie mi se pare c-a stat cam prea mult cu ochii pe Matrix. Eu cred că viitoru' ăla n-o să vină niciodată. Toate arată la fel. Rahatu'-i acelaşi peste tot. Toată lumea e-n aceeaşi oală, şcoala e la fel, distracţia e la fel, toţi vrea s-ajungă... mahări. Uitaţi-vă-n jur. Avem aceiaşi bani, aceleaşi gagici, aceeaşi pârnaie; salarii de rahat, gagici de rahat, situaţie de rahat, corect? Cor-recto, senior. Deci care-i treaba cu radiou' meu? Are buton, tăticu', aşa că pot să-i tai fraierului sonoru' când vreau io.

— Păi nu, nu s-a prins de nimic. Tipu' de-adineauri nu ia lucrurile pe bune, nu le vede până nu-i sar în ochi. Cască ochii, hermano. Ăştia au scos maşini care înghit haleală pe post de combustibil, ai auzit de asta? Gata cu benzina. Astea bagă la ghiozdan ca mine şi ca mata. Pizza, hotdog, peşte, orice. Mâine, poimâine, Nea Maşină s-aşază într-un restaurant şi cere, cum ar veni, cea mai mişto masă. Acu' zi-mi care-i diferenţa? Eu zic că dacă mănâncă, sunt vii. De viitoru' ăsta, prietene, eu cre' că tre' să ne cam ferim. Că mâine, poimâine vine Nea Maşină Vie şi-ţi saltă slujba de care vorbeai, ba poate şi gagica.

— Alo, alo, baţi câmpii, prietenu' latino, cum te cheamă, Rick Ricardo, las-o mai moale, okay? Aici nu-i Cuba comunistă de unde-ai şters-o tu în barca ta de cauciuc, de-ai primit azil în ţara libertăţii...

— Te rog să nu mă jigneşti acum. Zic te rog fiin'că-s bine crescut, da? Tipu' ăsta, cum îl cheamă, Senor Cleef Hoxtaboo sau Neica Nimeni, poate că mă-sa nu i-a zis niciodată cum să se poarte, da' noi suntem în direct aici, ne-aude-n toată zona metropolitană, aşa că hai fim decenţi.

— Pot să intervin şi eu? Mă iertaţi, dar ascult tot ce spuneţi şi mă gândesc că azi avem prezentatori de televiziune generaţi electronic şi actori morţi care fac publicitate pentru maşini, Steve McQueen în cutare maşină; aşa că sunt mai degrabă de partea prietenului nostru din Cuba: tehnologia mă înspăimântă. Deci în viitor, cum ar veni, o să se mai gândească cineva la nevoile noastre, de pildă? Eu sunt actriţă, lucrez mai mult în publicitate, şi-acum e grevă mare în sector şi de luni de zile nu câştig nici un dolar; dar asta nu înseamnă că nu se transmit continuu clipuri, fiindcă o au pe Lara Croft (30), pe Jar Jar Bings(31) şi-i pot avea pe Gable sau pe Bogart sau pe Marilyn sau pe Max Headroom sau pe HAL din 2001.

— O să vă întrerup, doamnă, fiindcă emisiunea se-apropie de final şi ştiu că e un subiect fierbinte pentru multă lume. Nu puteţi arunca răspunderea pentru salariul obţinut de sindicatul dumneavoastră pe umerii tehnologiei de vârf. Aţi ales socialismul, sindicatul v-a aşternut patul, deci cum îţi aşterni aşa te culci. Cât despre viitor, cred că nu putem da ceasul înapoi, aşa că lăsaţi-vă dusă de val, urcaţi pe creasta lui. Întruchipaţi dumneavoastră noul. Prindeţi momentul, trăiţi clipa. De la Atlantic la Pacific.

Aşezat pe treptele marelui muzeu, în lumina aurie şi piezişă a soarelui de după-amiază ivit brusc dintre nori, profesorul Malik Solanka răsfoia ziarul Times aşteptând-o pe Neela. Se simţea mai mult ca oricând un refugiat pe o bărcuţă pierdută printre valurile ameninţătoare ale raţiunii şi nebuniei, ale războiului şi păcii, ale viitorului şi trecutului. Sau ca un băieţel într-un colac de cauciuc privindu-şi mama care pierea înecându-se în apa întunecată. Şi pe deasupra terorii şi a setei şi a soarelui arzător era larma, bâzâitul neîncetat şi încrâncenat al vocilor revărsate de radioul unui şofer de taxi, care-i acopereau glasul lăuntric, împiedicându-l să-şi adune gândurile, să-şi formuleze opţiunile, să-şi afle liniştea. Cum să înfrângi demonii trecutului când demonii viitorului urlă mereu în preajma ta? Trecutul căpăta din nou chip; cu neputinţă de tăgăduit. Pe lista programelor TV, alături de Sara Lear, se afla micuţa don'şoară Pişccur a lui Krysztof Waterford-Wajda, revenită din lumea umbrelor. Perry Pincus — cât să fi împlinit?, patruzeci de ani — scrisese o carte de mărturisiri complete despre anii petrecuţi ca primă amantă a intelectualilor, Bărbaţii şi condeiul, iar Charlie Rose avea o emisiune cu ea chiar în seara asta. Sărmane Dubdub, se gîndi Solanka, fata cu care voiai să te însori o să ţopăie în seara asta pe mormântul tău. Diseară e Charlie: „Spune-mi, Perry, ce scrupule ţi-ai făcut când te-ai apucat de acest proiect? Ca intelectuală, pesemne că ai avut îndoieli. Spune-ne cum ţi-ai depăşit mustrările de conştiinţă”; dar mâine o să fie Howard Stem: „Puicuţele se dau în vânt după scriitori. În cazul ăsta însă, o groază de scriitori s-au dat în vânt după puicuţa asta”. Hotărât lucru, Halloween, Noaptea walpurgică, urma să aibă loc devreme anul ăsta. Vrăjitoarele se adunau deja pentru sabat.

Iată însă că în spatele său se depăna încă o poveste, oraşul tuna în urechea lui neajutorată basmul unui alt străin.

— Da, iubire, a mers fantastic. Nu, nici o problemă, sunt în drum spre şedinţa consiliului de administraţie, de-aia te sun de pe mobil. Am fost conştientă tot timpul, dar drogată, evident. Deci semi-conştientă. Da, bisturiul se-ndreaptă direct spre globul ocular, dar cu ajutorul medicamentelor ţi se pare un fulg. Nu, nu lasă nici o urmă, şi dă-mi voie să-ţi spun că e uluitor cum văd acum. Uluitoare frumuseţe, da, minunat. Eram oarbă şi-acum văd. Zău. Mă uit la tot ce mă-nconjoară. Mi-a lipsit teribil. Păi, gândeşte-te şi tu. E într-adevăr regele laserului. Am întrebat pe toată lumea înjur şi toţi mi-au spus acelaşi nume. Singura neplăcere e-o anumită uscăciune, dar el spune că trece în câteva săptămâni. Okay, te iubesc. Ajung târziu acasă. Asta e. Să nu mă aştepţi.

 Fireşte, Solanka se întoarse şi, fireşte, văzu că tânăra nu e singură, un bărbat o mângâia în timp ce ea îşi închidea telefonul mobil. Lăsându-se mângâiată cu încântare, femeia întâlni privirea lui Solanka şi, simţind că minciuna i-a fost descoperită, clipi vinovat şi dădu din umeri. Adică: asta e, cum spusese la telefon, inima îşi are propriile raţiuni şi toţi suntem robiţi dragostei.

La Londra ceasul arăta zece fără douăzeci. Asmaan dormea pesemne. În India arăta cu cinci ore şi jumătate mai mult. Răsuceşti ceasul la Londra şi obţii ora din oraşul natal al lui Malik Solanka, Oraşul Interzis de la Marea Arabiei. Şi asta era tot o revenire a trecutului. Gândul îl umplu de spaimă: spaima faţă de ce se putea petrece cu el sub imperiul furiei pe care o refulase atâta vreme. Chiar şi după atâţia ani, trecutul acela încă îi mai fixa hotarele, nu-şi pierduse nimic din puterea cu care apăsa asupra lui. Şi dacă ar încheia frazele din acel basm nespus?... La întrebarea asta avea să răspundă altă dată. Scutură din cap. Neela era în întârziere. Solanka puse jos ziarul, scoase o bucată de lemn şi un briceag elveţian din buzunarul pardesiului şi se apucă să-l cioplească foarte concentrat.

— Cine-i ăsta?

Umbra Neelei Mahendra se profilă deasupra lui. Avea soarele în spate, iar silueta ei părea chiar mai înaltă decât şi-o amintea.

— E un artist răspunse Solanka. Cel mai periculos om din lume.

Neela suflă praful de pe o treaptă a muzeului şi se aşeză lângă el.

— Nu te cred. Cunosc o droaie de oameni periculoşi, dar nici unul n-a creat vreodată o operă de artă credibilă. Şi, crede-mă, nici unul nu era din lemn.

Rămaseră tăcuţi o vreme — el cioplind, ea pur şi simplu stând, oferind lumii darul prezenţei sale pe acest pământ. Mai târziu, amintindu-şi de primele clipe petrecute împreună, Malik Solanka avea să pună accentul mai cu seamă pe tăcere şi nemişcare, pe cât de uşor îi fusese. „M-am îndrăgostit de tine când nu scoteai o vorbă. De unde era să ştiu că eşti cea mai vorbăreaţă femeie din lume? Cunosc o grămadă de femei vorbăreţe, dar, crede-mă, faţă de tine toate sunt de lemn”.

După câteva minute puse deoparte figurina pe jumătate terminată şi se scuză că fusese atât de distrat.

— Nu trebuie să te scuzi, spuse ea. Treaba e treabă. Se sculară ca să coboare lungul şir de trepte către intrarea în parc şi, în timp ce ea se ridica, un bărbat aflat pe o treaptă mai sus alunecă şi se rostogoli greoi şi penibil câteva trepte, aproape ciocnindu-se de Neela şi fiind oprit în cădere de-un grup de eleve care şedeau în calea lui scoţând ţipete ascuţite. Profesorul Solanka îl recunoscu pe bărbatul care o mângâiase cu atâta zel pe mincinoasa cu telefon mobil. Se uită în jur după Miss Celular şi o zări îndepărtându-se grăbit pe jos şi făcând cu mâna taxiurilor care se retrăgeau fără să oprească la semnele ei furioase.

Neela purta o rochie crăpată, lungă până la genunchi, din mătase de culoarea muştarului. Avea părul negru strâns într-un coc şi braţele lungi îi erau goale. Un taxi opri şi expulză un pasager, în caz că ea ar fi avut nevoie de-o maşină. Un vânzător de hotdog îi oferi tot ce dorea pe gratis:

— Numai să mâncaţi aici, doamnă, ca să vă pot privi. Trăind pentru prima oară experienţa pe care Jack Rhinehart i-o descrisese cu atâta lux de amănunte, Solanka se simţi de parcă ar fi escortat pe Fifth Avenue una din cele mai preţioase comori ale Metropolitanului, prin faţa unor privitori loviţi cu leuca. Ba nu, capodopera la care se gândea se afla la Luvru: cu rochia lipită de trup sub slaba adiere, Neela arăta ca Victoria înaripată de la Samothrake, însă cu cap cu tot.

— Nike, spuse el cu glas tare, lăsând-o cu gura căscată. De asta

mi-aduci aminte, o lămuri el.

— Echipament sportiv îţi vine ţie în minte când mă vezi? se încruntă ea.

Echipamentul sportiv se gândea însă cu siguranţă la ea. Intrând în parc, un tânăr echipat de jogging se apropie de ei, cucerit de-a dreptul de frumuseţea iradiantă a Neelei. Incapabil să-i vorbească direct ei, i se adresă lui Solanka:

— Domnule, vă rog nu vă-nchipuiţi că vreau să vă agăţ fiica, adică

n-am intenţia să-i dau o întâlnire, nimic de genul ăsta, doar că e cea mai, trebuie să i-o spun, ce mai? (şi aici se-ntoarse către Neela) trebuie să vă spun că sunteţi cea mai...

Pieptul lui Malik Solanka răsună de un răcnet înfiorător. Ce bine ar fi să-i smulgă tânărului limba din gura lui băloasă. Cum i-ar sta cu braţele alea puternice despărţite de trunchiul sculptural? Tăiate? Smulse? Ce-ar fi să-l ciopârţesc în bucăţele? Ce-ar fi să-i înghit imma-npuţită?

Simţi mâna Neelei Mahendra aşezându-se uşor pe braţul lui. Furia se domoli la fel de repede cum se ivise. Fenomenul acesta — imprevizibila schimbare de dispoziţie — fusese atât de rapid încât Malik Solanka rămase buimac şi nedumerit. Oare totul se petrecuse cu adevărat? Chiar fusese pe punctul de a dezmembra bucată cu bucată trupul acestui tip super-antrenat? Şi dacă aşa stăteau lucrurile, cum risipise Neela, cu o simplă atingere, mânia pentru combaterea căreia Solanka trebuia să stea uneori ceasuri întregi în camere cu obloanele lăsate, făcând exerciţii de respiraţie şi vizualizând triunghiuri roşii? Avea oare o mână de femeie asemenea puteri? Şi dacă da (gândul i se îmbie de la sine şi nu se lăsă alungat), nu o femeie trebuia oare să ţină în preajma sa, ca pe-un lucru de preţ, pentru tot restul zilelor lui chinuite?

Scutură din cap ca să alunge toate aceste gânduri şi îşi întoarse privirea către scena care se petrecea în preajma lui. Neela îi adresa tânărului alergător cel mai uluitor zâmbet de care era în stare, un zâmbet după care era mai bine să mori, căci restul vieţii nu putea fi decât o imensă decepţie.

— Nu e tatăl meu, îi spuse ea sportivului orbit de acel surâs. E iubitul cu care trăiesc.

Informaţia îl izbi pe sărmanul băiat drept în moalele capului; şi, pentru a-şi sublinia spusele, Neela Mahendra aplică pe buzele lui Solanka, încă ameţit dar recunoscător, un lung şi grăitor sărut.

— Şi ştii ceva? gâfâi ea, trăgând aer în piept ca să aplice lovitura de graţie. E absolut fantastic la pat.

— Ce-a fost asta? o întrebă buimăcit profesorul Solanka, flatat mai degrabă decât copleşit, după plecarea alergătorului care arăta de parcă

s-ar fi dus să se spintece cu un băţ de bambus neascuţit.

Neela dădu drumul unui râs gâlgâit şi răutăcios, faţă de care chiar şi râsul răguşit al Milei părea un lucru rafinat.

— Mi-am dat seama că eşti pe punctul de a exploda, spuse ea. Or, eu am nevoie de tine aici şi acum, în stare să mă asculţi, nu la spital sau în puşcărie.

Ceea ce explica, desigur, cam optzeci la sută din ce se petrecuse, se gândi Solanka cu capul mai limpede acum, dar nu exprima sensul întregii acţiuni a limbii ei.

Jack! Jack! se mustră el. Subiectul pentru această după-amiază era Rhinehart, prietenul lui, cel mai bun amic, nu limba prietenei prietenului său, oricât de lungă şi de expertă ar fi fost. Se aşezară pe o bancă de lângă eleşteu, şi-n jurul lor oamenii care plimbau câini se ciocneau de copaci, practicanţii de Tai Chi îşi pierdeau echilibrul, patinatorii pe rotile se ciocneau unii de alţii, iar oamenii care pur şi simplu se plimbau picau în eleşteu de parcă ar fi uitat de existenţa lui. Neela Mahendra nu părea să observe nimic din toate astea. Un bărbat trecu pe lângă ei cu o îngheţată în mână şi, din cauza unei bruşte dar uşor de înţeles necoordonări între mână şi gură, îngheţata rată totalmente întâlnirea cu limba, intrând în schimb într-un contact deplin şi aiuritor cu urechea. Alt tânăr, care alerga pe acolo, izbucni într-un plâns amar, aparent copleşit de o emoţie reală. Doar afro-americanca între două vârste de pe banca de alături (despre cine zic eu că e între două vârste? Pesemne că e mai tânără ca mine, se gândi dezamăgit Solanka) părea neperturbată de factorul Neela: îşi mânca tacticoasă sandvişul cu salată şi ou, făcându-şi auzită plăcerea la fiecare înghiţitură cu câte un sonor mmm şi ahhh. În tot acest timp, Neela nu avea ochi decât pentru profesorul Solanka.

— Apropo, spuse ea, sărutul a fost surprinzător de bun. Serios. Clasa întâi.

Îşi întoarse privirea de la el înspre apa lucitoare.

— S-a terminat între mine şi Jack, continuă ea fără pauză. Poate că ţi-a spus deja. S-a terminat mai demult. Ştiu că e prietenul tău şi c-ar trebui să-ţi dovedeşti prietenia în acest moment, dar eu nu pot rămâne cu un bărbat faţă de care nu mai am nici un respect.

Urmă o pauză. Solanka nu spuse nimic. Derula în minte ultimul apel telefonic al lui Rhinehart, atent la nuanţa care-i scăpase: melancolia dinapoia fanfaronadei sexuale. Verbele puse la trecut. Impasul. N-o îndemnă pe Neela să povestească mai departe. Să povestească singură, se gândi el. De altfel, o s-o facă în curând.

— Ce părere ai despre alegeri? întrebă ea, sărind de la una la alta în felul ei, cu care Solanka avea să se obişnuiască în curând. Uite ce cred eu. Cred că, din respect pentru restul lumii, alegătorii americani n-ar trebui să voteze cu Bush. E datoria lor. Ştii ce nu pot eu să sufăr? adăugă ea. Nu pot să sufăr să-i aud pe oameni spunând că nu e nici o deosebire între candidaţi. Povestea cu Gush-şi-Bore e răsuflată. Mă scoate din minţi.

Nu, nu era momentul să-şi mărturisească tainica vinovăţie, se gândi Solanka. Oricum, Neela nu părea s-aştepte un răspuns.

— Cum adică, nici o deosebire? izbucni ea. Da' cu geografia cum rămâne? Cum rămâne cu locul unde se află biata mea ţărişoară pe harta de rahat a lumii ăsteia?

Malik Solanka îşi aminti că George W. Bush fusese prins pe picior greşit cu o întrebare despre politica externă dibaci pusă de un ziarist într-o emisiune de televiziune cu o lună înainte de Convenţia republicană: „Dată fiind instabilitatea crescândă a situaţiei etnice din Liliput-Blefuscu, ne-aţi putea indica această naţiune pe hartă? Dar capitala ei?” Două lovituri în plin.

— Să-ţi spun ce părere are Jack despre alegeri, sări Neela din nou la subiect, înroşindu-se şi ridicând glasul. Părerea lui Jack Truman-Capote-Rhinehart, proaspăt intrat în înalta societate, e dictată de Cezarii din palate. Ţopăie, Jack, îi spun ei, şi el ţopăie până-n tavan. Dansează-ne ceva, Jack, dansezi grozav, şi el le-arată paşii demodaţi după care se dau în vânt babalâcii albi, înoată şi face autostopul şi plimbă câinii, o face pe fustangiul, e-n stare să imite un pui de găină speriat sau o locomotivă o noapte întreagă. Fă-ne să râdem, Jack, şi el le spune bancuri ca un măscărici. Cred că-i ştii bancurile preferate. „De ce n-a putut identifica FBI-ul persoana care-a lăsat pata de spermă pe rochia Monicăi? Fiindcă toată lumea din Arkansas are acelaşi AdN” Da-da, Cezarii se strică de râs la chestia asta. Votează cu Republicanii, Jack, votează împotriva întreruperilor de sarcină, Jack, citeşte ce spune Biblia despre homosexuali, Jack, nu armele omoară oamenii, nu-i aşa, Jack, şi el face imediat, sigur, doamnă, oamenii-i omoară. Fii căţel cuminte, Jack. Culcat. Aport. Fă frumos. Fă frumos, Jack, de primit n-o să primeşti nimic, dar ne plac negroteii în genunchi. Fii căţel cuminte, Jack, şterge-o la culcare-n coteţ, în spatele casei. Ah, iubito, aruncă-i un os lui Jack! A fost aşa de drăguţ. Şi sigur c-o să-i dea, doar e din Sud.

Oh, deci Rhinehart nu fusese cuminte, se gândi Solanka, bănuind că Neela nu era deloc obişnuită să fie înşelată. Ea era obişnuită să fie cântăreţul din flaut, urmată de lungi şiruri de băieţi oriunde îi căşuna ei să meargă.

Neela se linişti şi, rezemându-se de speteaza băncii închise o clipă ochii. Femeia de pe banca de alături îşi termină sandvişul, se aplecă spre ea şi spuse:

— Vai, lasă-l baltă pe-ăla, scumpo. Dă-i chiar azi un şut în fund. Tu n-ai nevoie de căţeluşu' nimănui.

Neela se-ntoarse către ea cu aerul că întâlneşte o veche cunoştinţă.

— Doamnă, spuse ea cu gravitate, legătura despre care vorbesc eu o să se strice înainte să se acrească laptele din frigiderul dumitale. S-o luăm din loc, porunci ea apoi.

Solanka se ridică în picioare. Când fu sigură că n-o poate auzi nimeni, Neela spuse:

— Ascultă, că m-am săturat de Jack e una, dar mi-e şi teamă pentru el. Chiar are nevoie de un prieten devotat, Malik. E cam strâns cu uşa.

Aşa cum bănuise în urma telefonului primit, Rhinehart era deprimat, şi nu doar din pricina expirării legăturii lui amoroase. Întâlnirea cu Sara Lear, care începuse sub auspiciile unui interviu pentru un articol despre marile divorţuri ale epocii, se întorsese drastic împotriva lui. Sara începuse să-i poarte pică, iar duşmănia ei îl lovise puternic. După ce pierduse casa din Springs în favoarea Bronislawei, îşi găsise o căsuţă în mijlocul unui teren de golf, către Montauk Point.

— Ştii cât îl admiră pe Tiger Woods, spuse Neela. Jack are competiţia-n sânge. N-o să aibă linişte până nu obţine ca Nike — vreau să spun cealaltă Nike, preciză ea, înroşindu-se de plăcere, aia pe care n-a dezgustat-o încă — să-nceapă să-l sponsorizeze şi pe el, inclusiv marca de pe şapcă.

După ce proprietarul a acceptat oferta lui Rhinehart pentru căsuţă, au urmat rapid două evenimente. La a treia vizită făcută de Rheinhart la faţa locului, prilej cu care agentul imobiliar i-a înmânat cheile, poliţia a descins la doar zece minute în urma lui şi l-a somat să-şi explice prezenţa acolo. Vecinii reclamaseră pătrunderea unui străin în casă, iar străinul era chiar el. I-a trebuit aproape o oră ca să-i convingă pe poliţişti că nu e un spărgător ci un cumpărător de bună-credinţă. La o săptămână după asta, clubul de golf i-a respins cererea de aderare. Braţul Sarei era lung. Rhinehart, pentru care „faptul de a fi negru nu mai reprezenta o problemă”, cum spunea, redescoperi pe propria-i piele că lucrurile nu stăteau deloc aşa.

— A apărut acolo un club pentru evreii care vor să joace golf, spuse Neela cu dispreţ. Viespile (32) astea bătrâne ştiu să-nţepe. Jack n-ar fi trebuit să uite regula. Adică, Tiger Woods o fi el mulatru, da' ştie că are boaşele negre. Şi partea cea mai rea abia acuma vine.

Ajunseseră la Fântâna Bethescia. În jurul lor, bărbaţii continuau să-şi sucească gâturile şi să se pocnească de copaci; merseră până dădură de-o pantă acoperită cu iarbă.

— Aşază-te, spuse Neela.

Solanka se supuse. Neela coborî glasul.

— S-a înhăitat cu nişte nebuni, Malik. Naiba ştie de ce, da' chiar vrea să intre în cercul lor, deşi sunt cei mai tâmpiţi şi mai ţicniţi albi din câţi se pot închipui. Ai auzit vreodată de-o societate secretă, se pare că nici măcar nu există, numită B&V? Până şi numele pare o glumă proastă: Burlaci şi Virili. Da' chiar aşa e. Băieţii ăştia sunt săriţi de pe fix, săriţi bine. E ca organizaţia aia Craniul şi Oasele încârligate de la Yale, înţelegi?, unde se cumpără prostii ca mustaţa lui Hitler şi boaşele lui Casanova. Numai că asta nu ţine de nici o şcoală şi nu colecţionează fetişuri. Ăştia colecţionează fete, tinere cu oarecari preocupări şi talente. O să te mire câte fete au adunat, mai ales când o să afli la ce jocuri se dedau. Nu, nu-i vorba de poker pe dezbrăcate, ştii tu, sus fustiţa, jos chiloţii. Nu, la ei e cu zăbale, frâie, harnaşamente, probabil că pîn' la urmă se transformă-n trăsurele cu clopoţei. Cunoşti genul: dă-i cu biciu', leagă-mă cu sfori, astea-s chestiile care-mi plac de mor. Fete putred de bogate. Zău. Ce, dacă familia ta are o herghelie de cai, asta-nseamnă să fii tratată ca o iapă? Nu ştiu ce să zic. Ţâncii ăştia — Neela avea cu abia cinci ani mai mult decât fetele ucise, se gândi Solanka — capătă atât de uşor tot ce-şi doresc că nu-i mai excită nimic. Simt nevoia să-şi caute senzaţiile tot mai departe de casă, de siguranţa familiei, în locurile cele mai sălbatice, în drogurile cele mai sălbatice, în sexul cel mai sălbatic. Asta e psihanaliza mea de doi bani. Fetiţele înstărite şi plictisite îi lasă pe băieţii înstăriţi şi tâmpiţi să le facă chestii trăsnite. Iar băieţilor înstăriţi şi tâmpiţi nu le vine să creadă ce noroc a dat peste ei.

Solanka reflectă la felul cum folosise Neela cuvântul „ţânci” vorbind, la urma urmelor, de tineri din propria-i generaţie. Cuvântul suna sincer în gura ei. În comparaţie cu Mila, să spunem. — Mila, secretul lui încărcat de vinovăţie —, Neela era adultă. Mila avea farmecul ei, care-şi avea însă rădăcinile într-o voioşie de copil, în poftele şi capriciile născute din aceeaşi plictiseală, din aceeaşi nevoie de a încerca experienţe extreme pentru a afla ceva care s-o excite. Când ai parte zilnic de fructul oprit, ce te mai poate înfiora? Ce noroc pe Mila, se gândi Solanka. Iubitul ei plin de bani n-a înţeles ce-ar fi putut face cu ea şi a părăsit-o. Dacă băieţii ăştilalti, la fel de plini de bani, ar fi auzit de ea, dacă ar fi ştiut cât de departe era dispusă să meargă, peste ce tabuuri era dispusă să treacă, le-ar fi putut deveni zeiţă, femeia-copil adulată în cadrul unui cult secret. Putea sfârşi în Midtown Tunnel cu ţeasta sfărâmată.

—Joacă de oameni pustiiţi, spuse Solanka cu glas tare.

Tragedia însingurării. Viaţa tainică a celor care-au dobândit unitatea.

Trebui să explice ce voia să spună şi se bucură s-o audă pe Neela râzând din nou.

— Nu-i de mirare că gorilele astea priapice — toţi Motanii, Masculii şi Armăsarii ăştia — vor toţi să facă parte din cercul ăla, nu? suspină Neela. întrebarea e ce caută Jack printre ei?

— Cum, Jack face parte din chestia asta cu B&V? întrebă profesorul Solanka, simţind un gol în stomac. Dar nu ăştia sunt tipii care...

— Nu e încă membru, îl întrerupse ea, împinsă de nevoia de a destăinui cuiva povara care-o apăsa. Da' bate la uşă tâmpitu', se roagă să fie acceptat. Şi asta după tot rahatul apărut în presă. Mi-a fost imposibil să mai rămân cu el când am aflat. O să-ţi spun ceva care n-a apărut în nici un ziar, adăugă ea cu glas şi mai scăzut. Alea trei fete ucise, le ştii, n-au fost violate şi nici prădate, corect? Totuşi li s-a întâmplat ceva, şi tocmai asta e legătura dintre cele trei cazuri, numai că poliţia nu vrea ca povestea s-ajungă-n presă ca să nu le dea şi altora idei.

—       Ce li s-a întâmplat? întrebă cu glas stins Solanka, înspăimântat

de-a binelea.

— Au fost scalpate, şopti ea, izbucnind în plâns. Scalparea însemna păstrarea lor ca un trofeu, dar şi după moarte. Şi cum valoarea e dată de raritate, scalpul unei fete în buzunar putea conferi — cumplit mister! — o distincţie mai mare decât apariţia la braţ cu aceeaşi fată, palpitând de viaţă, la un bal somptuos sau chiar decât participarea ei benevolă la toate scălâmbăielile sexuale imaginabile. Scalpul e un semnificant al dominaţiei, iar faptul că e prelevat, faptul că e socotit vrednic de a fi posedat înseamnă că semnificantul e valorizat mai mult decât semnificatul. Pentru ucigaşii lor, începu să înţeleagă Solanka, oripilat şi revoltat, fetele avuseseră o valoare mai mare moarte decât vii.

Neela era convinsă de vinovăţia celor trei iubiţi ai fetelor; ca şi de faptul că Jack ştia mult mai multe decât povestea cui vrei şi cui nu vrei, inclusiv ei.

— E ca un drog, spuse ea, ştergându-şi ochii. E-atât de adânc băgat în chestia asta, că nu ştie cum să iasă, nu vrea să iasă, chiar dacă rămânând acolo se distruge. Ce mă-ngrijorează e însă că nu ştiu ce e-n stare să facă şi nici pe cine are în vizor. Mă vizau oare şi pe mine ca să particip la plăcerile lor de imbecili? Cât despre crime, cine ştie de ce le-au făcut? Poate c-au împins prea departe micile lor jocuri sexuale.

Poate că băieţii plini de bani n-au apetit decât pentru sexul dement şi chestiile legate de putere. Vreun rahat de-ăla de-al lor cu frăţiile de cruce între bărbaţi. Reguleaz-o şi căsăpeşte-o, da' fă-o deştept ca să nu te prindă. Nu ştiu- Poate că nu e vorba decât de-un resentiment de clasă din partea mea. Poate c-am văzut prea multe filme. Ispita. Funia. Ştii ce vreau să zic, nu? „De ce-am face aşa ceva? — Fiindcă suntem în stare”. Fiindcă vor s-arate ce fel de mici Cezari sunt. Că sunt mai presus şi dincolo de toate, că sunt exaltaţi şi sunt ca nişte zei. Legea nu-i poate atinge. Ei sunt nişte lepădături şi nişte ucigaşi, da' Domnul Cuţu-cuţu Rhinehart vrea să fie loial. „Ştii un rahat despre ei, Neela, sunt oameni foarte cumsecade”. Pe dracu’! E-atât de orb că nu-şi dă seama c-or să-l tragă după ei când s-or prăbuşi, sau şi mai rău, că se pregătesc să-l dea pe el în gât. O să-şi rupă el gâtul în locul lor şi-o să meargă pe scaunul electric ridicându-le osanale. Jack Rahat. Potrivit nume pentru idiotu' ăsta. În clipa asta, nici nu-nseamnă mai mult pentru mine.

— De ce eşti atât de sigură de povestea asta? o întrebă Solanka. Iartă-mă, dar eşti şi tu un pic exaltată. Cei trei băieţi au fost anchetaţi, dar n-au fost arestaţi. Şi, din câte înţeleg, fiecare are un alibi foarte solid pentru ceasul în care au fost asasinate prietenele lor. Martori şi tot tacâmul. Unul a fost văzut într-un bar, şi aşa mai departe. Nu-mi mai aduc aminte.

Inima îi bătea cu putere. Atât cât îşi putea aminti, dintotdeauna se acuzase pe sine pentru cele trei crime. Cunoscând haosul, vârtejul incoerent şi clocotitor care domnea în adâncul lui, îl legase de haosul care domnea în marele oraş şi ajunsese să se declare pe sine vinovat. Acum însă, i se părea că proba nevinovăţiei lui îi stă la îndemână, doar că preţul ei era vinovăţia prietenului său. Stomacul i se zgârci de durere şi-l invadă o senzaţie de greaţă.

— Şi chestia cu scalpurile, se forţă să întrebe, unde naiba ai mai auzit-o?

— Doamne, se tângui ea, dezvăluind în fine lucrul cel mai grav. Făceam ordine în dulapul lui de rahat. Naiba ştie de ce. Nu fac niciodată corvezi dintr-astea pentru bărbaţi. Să-şi ia o menajeră, înţelegi?, eu nu-s făcută pentru asta. Chiar ţineam la el şi cred că de-aia am acceptat cinci minute să... în fine, îi făceam curat, şi am găsit, am găsit...

Din nou lacrimi. Solanka îşi puse mâna pe braţul ei, iar ea se lipi de el, strângându-l cu putere şi suspinând.

— Goofy, spuse ea. Le-am găsit pe toate trei. Toate costumele alea de carnaval: Goofy şi Robin Hood şi Buzz.

Neela îl pusese în faţa probelor pe Rhmehart, care zbierase ca un apucat. Da, Marsalis, Andriessen şi Meciford se-mbrăcau în glumă în costumele astea şi-şi spionau iubitele de la distanţă. E-n regulă, mă rog, poate că era o glumă de prost-gust, dar asta nu făcea din ei nişte ucigaşi. În plus, nu purtaseră costumele în nopţile când avuseseră loc crimele, toate astea erau prostii: zvonuri răstălmăcite. Dar erau speriaţi, cine n-ar fi fost?, şi-i ceruseră ajutorul lui Jack.

— Îi tot dădea înainte, susţinea că erau nevinovaţi, că mult iubitul lui club nu e un paravan pentru dezmăţul claselor sus-puse. (Neela refuzase să abandoneze subiectul.) Am pus cap la cap tot ce ştiam, tot ce intuiam şi tot ce bănuiam, i le-am trântit în faţă şi i-am spus că n-am de gând

să-l las până nu spune tot ce are de spus.

Până la urină a intrat în panică şi a urlat: „Mă crezi cumva în stare să ies noaptea pe străzi şi să iau scalpul la gagici?” Iar când ea îl întrebase ce înseamnă asta, se făcuse alb ca varul la faţă, susţinând că citise în ziare. Şuieratul securii de război. Prada războinicului victorios. Numai că ea a intrat pe Internet şi a verificat arhiva fiecărui ziar din regiunea Manhattan — şi a aflat:

— Nici un rând despre asta.

Neela se îmbrăcase ca să arate bine, nu ca să-i ţină de cald, iar soarele de după-amiază îşi pierduse strălucirea. Solanka îşi scoase pardesiul şi-l puse peste umerii ei tremurători. Jur împrejurul lor, în parc, culorile păleau. Totul apărea acum în tonuri de negru şi cenuşiu. Hainele femeilor — se purtaseră culori vii anul ăsta, lucru neobişnuit pentru New York — se pierdeau într-una şi aceeaşi culoare. Sub un cer metalic, verdele din coroanele larg desfăcute ale copacilor se dilua. Neela simţi nevoia să iasă din atmosfera asta devenită brusc spectrală.

— Hai să bem ceva, propuse ea, ridicându-se şi îndepărtându-se imediat cu paşi mari. E-un hotel-bar ca lumea pe Seventy-seventh.

Solanka se luă grăbit după ea, obişnuit deja cu ciocnirile şi catastrofele pe care le lăsa, ca un uragan, în urma ei.

Se născuse „la mijlocul anilor şaptezeci” la Mildendo, capitala statului Liliput-Blefuscu, unde familia ei mai locuia încă. Erau girmityas, descendenţi ai unuia din primii emigranţi — străbunicul ei — care semnaseră un acord parafat, ungirmit, atunci în 1834, la un an de la abolirea sclaviei. Biju Mahendra, din satul indian Titlipur, străbătuse împreună cu fraţii lui tot drumul până la această dublă insuliţă pierdută undeva în Pacificul de Sud. Membrii familiei ei se duseseră să muncească în Blefuscu, cea mai fertilă dintre cele două insule, centrul culturii de trestie de zahăr.

— Ca indo-liliană, spuse ea la al doilea cocktail, baubau-ul copilăriei mele era Noomerul, care era mare şi alb, vorbea în cifre, nu în cuvinte şi mânca fetele care nu-şi făceau lecţiile şi nu se spălau la părţile ruşinoase. Crescând, am aflat că aceşti „noomeri” erau supraveghetorii muncitorilor de pe plantaţie. În poveştile familiei mele era un alb pe nume Huge — bănuiesc că, de fapt, era Hughes — care era un „diavol din Tasmania” şi pentru care străbunicul meu şi fraţii lui nu erau nimic altceva decât numere pe o listă citită în fiecare dimineaţă. Doar indigenii elbee erau strigaţi pe numele lor adevărate. A fost nevoie de trei generaţii pentru ca numele noastre de familie să scape de această dramă a numerelor. La data aia, evident, lucrurile începuseră să meargă rău de tot între elbee şi noi. „Noi mâncăm verdeţuri, obişnuia să spună bunică-mea, da' umflaţii ăştia de elbee înghit carne de om. Există într-adevăr o legendă despre canibalismul din Liliput-Blefuscu. Ei se simt ofensaţi când pomeneşti de ea, da' aşa stau lucrurile. Pentru noi simpla prezenţă a cărnii în bucătărie era o pângărire. Iar carnea de om ni se părea hrana diavolului însuşi”.

Cuvintele care desemnau băuturi jucau un rol îngrijorător de mare în povestea vieţii ei. În ce priveşte grogul, ya-kona, kava, berea, indo-lilienii şi elbee erau la unison: ambele comunităţi sufereau de alcoolism şi de problemele asociate lui. Propriul ei tată era mare beţivan, iar ea răsuflase uşurată când scăpase de el. Erau foarte puţine burse pentru America în Liliput-Blefuscu, dar ea câştigase una dintre ele şi se îndrăgostise de New York imediat, ca toţi cei ce-aveau nevoie de un cămin altul decât al lor, pe care îl găseau aici, printre alţi hoinari care aveau nevoie de exact acelaşi lucru: un liman în care să-şi deschidă aripile. Totuşi simţea puternic chemarea rădăcinilor şi suferea amarnic de ceea ce numea „vinovăţia uşurării”. Ea scăpase de beţivanul de taică-său, maică-sa şi surorile ei însă nu scăpaseră. Rămăsese, de asemenea, puternic legată de cauza comunităţii ei.

— Marşurile au loc duminică, spuse ea, comandând un al treilea cocktail. Vii cu mine?

Şi Solanka — era deja joi — acceptă inevitabil.

— Elbee spun că suntem lacomi şi vrem să punem mâna pe tot şi c-o să-i alungăm de pe propriul lor pământ. Noi susţinem că sunt leneşi şi că, dacă nu eram noi, ar fi stat cu mâinile în sân, rămânând muritori de foame. Ei susţin că oul moale trebuie spart la bombeul mic în timp ce noi — sau cel puţin aceia dintre noi care mâncăm ouă — suntem adepţi ai Marelui Bombeu, din Marele Bombay. (Chicoti iarăşi, înveselită de propria ei glumă.) Lucrurile se vor împuţi în curând.

Problema era, ca în atâtea alte situaţii, pământul. Deşi în prezent indo-lilienii din Blefuscu duceau în spate toată agricultura, furnizau cea mai mare parte din exportul ţării, câştigând deci cel mai mult de pe urma schimburilor internaţionale, deşi prosperaseră şi-şi văzuseră de treabă, construindu-şi propriile şcoli şi spitale, totuşi pământul pe care existau toate astea era în mâna „indigenilor” elbee.

— Nu pot să sufăr cuvântul „indigen”! exclamă Neela. Sunt indo-liliană la a patra generaţie. Sunt şi eu indigenă.

Comunitatea elbee se temea de o lovitură de stat — o preluare revoluţionară a pământului de către indo-lilieni, cărora constituţia elbee le interzicea încă să deţină pământ pe ambele insule. De partea lor, adepţii Bombeului Mare se temeau de acelaşi lucru în sens invers: anume că peste zece ani, când contractele de închiriere pe o sută de ani aveau să expire, comunitatea elbee avea pur şi simplu să-şi ia înapoi terenul agricol devenit valoros, lăsându-i pe indienii care îl îngrijiseră cu buzele umflate.

Exista însă o complicaţie pe care, în ciuda fidelităţii sale etnice şi a celor trei cocktailuri, Neela fu destul de onestă ca s-o recunoască.

— Aici nu-i vorba doar de antagonism etnic şi nici măcar de proprietate, spuse ea. Cultura elbee e într-adevăr diferită de a noastră, şi înţeleg de ce anume le e frică. Ei sunt colectivişti. La ei, pământul nu e deţinut de proprietari individuali, ci administrat de conducătorii elbee în numele întregii populaţii elbee. Şi venim noi, slugoii adepţi ai Marelui Bombeu, cu simţul afacerilor, cu iniţiativa economică, cu comerţul, cu piaţa liberă şi cu ideea de profit. Şi uite că toată lumea vorbeşte astăzi limba noastră, nu pe-a lor. E epoca cifrelor, nu? Or, noi suntem numere, ei sunt cuvinte. Noi suntem matematica, ei sunt poezia. Noi câştigăm, ei pierd, aşa că fireşte că se tem de noi, e ca lupta care se poartă în sinea omului, între tot ce e mecanic şi utilitar în noi şi partea care iubeşte şi visează. Ne temem toţi ca partea rece, mecanică din noi să nu distrugă magia şi cântecul. Aşa că lupta dintre indo-lilieni şi elbee e şi lupta spiritului uman, şi a naibii să fiu dacă inima nu-mi bate alături de tabăra adversă. Atâta doar că poporul meu e poporul meu şi dreptatea e dreptate, şi când ţi-ai frânt spinarea vreme de patru generaţii, fiind tratat în continuare ca cetăţean de categoria a doua, ai dreptul să fii furios. Dac-o să fie nevoie, o să mă întorc acolo. O să lupt alături de ei, umăr la umăr. Nu glumesc, zău.

Solanka o crezu. În sinea lui însă gândea: cum se face că mă simt atât de relaxat în preajma acestei femei pătimaşe, pe care abia o cunosc?

Cicatricea era urmarea unui grav accident de maşină pe-o autostradă din apropiere de Albany; fusese cât pe ce să-şi piardă braţul. Neela conducea „ca o maharani” şi o recunoştea. Era treaba celorlalţi şoferi să se ferească de felul ei impulsiv, total în afara legii, de a conduce. În zonele unde ea şi maşina ei ajunseseră cunoscute — Blefuscu sau împrejurimile colegiului ei select din New England —, automobiliştii îşi abandonau adesea vehiculele şi o luau la fugă când o vedeau. După o serie de accidente mărunte sau evitate la mustaţă, avu parte de Accidentul cu majusculă, unul deloc vesel. A supravieţuit ca prin miracol (şi prin urechile acului); iar faptul că frumuseţea ei năucitoare a rămas intactă a fost şi mai uimitor.

—Accept cicatricea, spunea ea. Am avut noroc s-o capăt. Îmi aduce aminte de ceva ce s-ar cuveni să nu uit.

Din fericire, la New York nu avea nevoie să conducă maşina. Potrivit atitudinii ei regale — „mama îmi spunea întotdeauna că sunt o regină, şi o credeam” — prefera să fie condusă cu maşina de altcineva, deşi reprezenta o calamitate pentru şofer: ţipa şi ofta tot timpul. Succesul rapid în televiziune i-a permis să deţină o maşină de serviciu, al cărei şofer s-a obişnuit repede cu frecventele ei spaime. Nu avea nici simţul direcţiei, aşa că — lucru remarcabil pentru un newyorkez — nu ştia niciodată unde se află: magazinele favorite, restaurantele şi barurile preferate, studiourile de înregistrare şi de montaj unde mergea în mod obişnuit puteau fi oriunde.

— Pentru mine, se află acolo unde se opreşte maşina, îi spuse lui Solanka la al patrulea cocktail, cu o privire nevinovată. Şi, ce să vezi?, sunt întotdeauna acolo, chiar în dreptul portierei.

Plăcerea e drogul cel mai dulce. Neela Mahendra se rezemă de el în separeul îmbrăcat în piele neagră şi-i spuse:

— Mă simt minunat. N-am crezut c-o să mă apropii de tine atât de uşor, la Jack păreai atât de scrobit când te holbai la meciul ăla imbecil.

Îşi înclină capul spre umărul lui. Părul i se desfăcuse acum şi, din poziţia lui, Solanka văzu cum îi acoperă faţa. Neela îi mângâie dosul mâinii stângi cu dosul palmei drepte.

— Câteodată, când beau prea mult, cealaltă Neela intră singură în joc, şi-atunci nu mai e nimic de făcut. Preia iniţiativa şi s-a zis.

Solanka era pierdut. Neela îi luă mâna şi-i sărută vârfurile degetelor, pecetluind înţelegerea lor nerostită.

— Ai şi tu cicatrice, spuse ea, dar nu vorbeşti niciodată despre ele. Eu îţi spun toate secretele mele şi tu nu scoţi o vorbă. Şi-atunci mă întreb: de ce n-o vorbi omul ăsta niciodată despre copilul lui? Da, bineînţeles, mi-a spus Jack, crezi că n-am întrebat? Asmaan, Eleanor, am aflat tot. Eu dac-aş avea un băieţel, aş vorbi tot timpul despre el. Da' tu cred că nici măcar n-ai fotografia lui la tine. Şi iar mă-ntreb: omul ăsta şi-a părăsit nevasta cu care a trăit atâţia ani, mama fiului lui, şi nici măcar prietenul lui nu ştie de ce. Pare om bun, pare blând, nu e-o brută, aşa că o fi având motivele lui, poate că dacă-mi deschid sufletul faţă de el o

să-mi spună, da' pe naiba, tu rămâi mut ca un peşte. Pe urmă îmi spun: omul e indian, indian din India, nu indo-lilian ca mine, fiu al patriei -mamă, dar se pare că şi ăsta e-un subiect tabu. E născut la Bombay, da' nici despre asta nu spune Nimic. Ce-i cu familia lui? Fraţii, surorile? Părinţii au murit sau trăiesc? Nu ştie nimeni. Se duce să-i mai vadă din când în când? S-ar părea că nu. Nu-l interesează. De ce? Răspunsul ar putea fi: alte cicatrice. Malik, eu cred că tu ai avut mai multe accidente decât mine şi poate că în viaţa ta ai fost mai lovit ca mine. Da' ce pot eu să fac dacă tu nu scoţi o vorbă? Nu am nimic să-ţi spun, afară doar că sunt aici, şi dacă o fiinţă omenească nu te poate salva, nu te poate salva nimeni. Asta e tot ce pot să-ţi spun. Vorbeşti, nu vorbeşti — tu hotărăşti. Eu mă simt minunat şi, oricum, cealaltă Neela e aici, aşa că taci, nu ştiu de ce trebuie bărbaţii să vorbească atâta, când e evident că nu vorbe li se cer. Ba în clipa asta chiar deloc.

Dăinuirea celui mai apt. Domnia Păpuşilor Suverane

Akasz Kronos, eminentul cibernetician cinic din Rijk, a creat Păpuşile Suverane ca răspuns la criza finală a civilizaţiei Rijk, dar, ca urmare a cusurului ce-i afecta caracterul, făcându-l incapabil să ţină seama de problema binelui general, nu le meni să asigure decât supravieţuirea sau destinul lui însuşi, şi a nimănui altcuiva. În acele zile, calotele de gheaţă de pe Galileo-l, planeta care adăpostea civilizaţia Rijk, se topeau cu repeziciune (un enorm braţ de mare îşi făcuse apariţia la Polul Nord) şi oricât s-ar fi înălţat digurile, nu era departe clipa în care gloria celei mai înalte culturi situate în cel mai jos dintre pământuri — care se bucura de cea mai lungă şi mai opulentă epocă de aur din istoria ei — avea să fie ştearsă de pe faţa planetei.

Civilizaţia Rijk intra în declin. Artiştii ei îşi abandonau pensulele pentru totdeauna, căci cum putea supravieţui arta — care, aidoma vinului bun, are nevoie de judecata posterităţii — o dată ce posteritatea a fost anulată? Nici ştiinţa nu reuşea să răspundă la provocare. Sistemul solar al lui Galilei se afla într-un cadran întunecat din apropierea marginilor galaxiei noastre, într-o zonă misterioasă în care nu mai ardeau decât câteva stele, şi în ciuda înaltului ei nivel de tehnologie, civilizaţia Rijk n-a reuşit niciodată să identifice o altă planetă care s-o adăpostească. Un eşantion reprezentativ al societăţii Rijk a fost îngheţat prin criogenie şi expediat cu Max-H, o navă cosmică controlată de un computer programat să trezească la viaţă preţioasa încărcătură îndată ce senzorii săi ar fi detectat o planetă potrivită. Dar când nava cosmică s-a defectat şi a explodat după doar câteva mii de kilometri parcurşi în spaţiu, oamenii şi-au pierdut orice speranţă. În societatea aceasta extrem de deschisă, cu vederi foarte largi şi perfect raţională, s-au ridicat atunci câţiva predicatori ai infernului de foc şi pucioasă, care puneau catastrofa aşteptată pe seama ateismului culturii Rijk. Mulţi cetăţeni au căzut sub influenţa acestor nou-veniţi înguşti la minte. În acest timp, marea continua să crească. Când unul dintre diguri începu să se fisureze, apa năvăli cu atâta forţă încât întregi regiuni erau uneori inundate înainte de terminarea reparaţiilor.

Economia se prăbuşi. Anarhia crescu. Oamenii se închiseră în casă, aşteptându-şi sfârşitul.

Unicul portret rămas al lui Akasz Kronos prezintă un bărbat cu capul încununat de-un păr lung, argintiu, care încadrează un chip blând, rotund, cu un surprinzător aer de băieţandru, dominat de o gură de un roşu-aprins, frumos arcuită. Peste cămaşa albă încreţită, cu guler înalt, poartă o mantie cenuşie până la pământ, cu broderii de aur la manşete şi gât — adevărată imagine a unui geniu impunător. Ochii însă sunt ai unui dement. Scrutând întunericul din jurul lui, desluşim filamente subţiri, albe plutind din vârfurile degetelor lui. Şi numai după un studiu îndelungat remarcăm mica figurină, de culoarea bronzului, a unei păpuşi bărbăteşti în colţul din stânga jos al tabloului, şi chiar şi atunci e nevoie de timp ca să ne dăm seama că păpuşa s-a eliberat de sforile aflate în mâna păpuşarului. Homunculul îi întoarce spatele plăsmuitorului său şi porneşte să-şi croiască propriul destin, în timp ce Kronos, creatorul abandonat, pierde nu doar făptura pe care a creat-o, ci şi raţiunea.

Profesorul Kronos nu era doar un mare om de ştiinţă, ci şi un om plin de iniţiativă, de-o îndrăzneală şi o abilitate machiavelice. Pe măsură ce pământul Rijk pierea sub ape, el îşi mută pe tăcute centrul de operaţii în cele două insule muntoase care alcătuiau Baburia, o naţiune primitivă dar independentă aflată la antipozii planetei Galileo. Aici negocie şi semnă un tratat avantajos cu şeful local, Mogolul. Baburienii urmau să păstreze proprietatea asupra teritoriului, dar lui Kronos urmau să-i fie arendate pe termen lung păşunile din munţii înalţi, pentru care se obliga să plătească dări care în ochii Mogolului păreau foarte mari: câte o pereche de saboţi de lemn pentru fiecare locuitor al insulei, bărbat, femeie sau copil. În plus, Kronos se angaja să asigure apărarea Baburiei împotriva asalturilor ce aveau să urmeze cu siguranţă pe măsură ce pământurile civilizaţiei Rijk vor fi înghiţite de apele în creştere. în virtutea acestui fapt i se atribuise titlul de Salvator al Naţiunii şi i se acordase droit de seigneur asupra tuturor mireselor din insulă. O dată ajuns la acest acord, Kronos trecu la plăsmuirea capodoperelor ce aveau să-i aducă ruina, aşa-numita Monstruoasa dinastie a Cezarilor-Păpuşi, cunoscută şi sub numele Păpuşile Suverane fără sfori ale Profesorului Kronos.

Amanta lui, Zameen, frumuseţea legendară a civilizaţiei Rijk şi unicul savant pe care Kronos îl socotea egalul său, refuză să-l însoţească în noua lume de la antipozi. Locul ei, spunea ea, era alături de poporul din care se trăgea, şi avea să moară alături de el dacă asta era hotărârea destinului. Akasz Kronos o părăsi fără nici o ezitare, preferând pesemne varietatea sexuală disponibilă în cealaltă parte a lumii.

Firele rupte din portretul lui Kronos sunt pur metaforice. Formele artificiale de viaţă create de profesor erau lipsite de sfori încă de la început. Umblau şi vorbeau, aveau stomace, centre de combustie sofisticate care puteau procesa hrana şi băutura obişnuite, cu sisteme de stocare înzestrate cu celule solare care le permiteau să stea de veghe şi să muncească mai multe ore decât orice fiinţă umană în carne şi oase. Erau mai rapide, mai puternice, mai inteligente—„mai bune”, le spunea Kronos — decât gazdele lor de la antipozi. „Sunteţi neam de regi şi de regine, îşi dăscălea el făpturile. Purtaţi-vă demn. Voi sunteţi stăpânii acum”. Le dăduse şi puterea de a se reproduce. Fiecare cyborg fu înzestrat chiar cu schema propriei sale alcătuiri, astfel încât să poată, teoretic, să se re-creeze la nesfârşit pe sine după chipul şi asemănarea sa. În programul de bază Kronos adăugase însă o Instrucţiune Primară: orice ordin le-ar fi dat, cyborgii şi replicile lor erau obligaţi să i se supună, mergând până la acceptarea propriei distrugeri, dacă el ar fi socotit-o necesară. Îi îmbrăca în haine luxoase şi le dădea iluzia libertăţii, dar erau de fapt sclavii lui. Nu le dădu nume. Fiecare avea în schimb câte un număr de cinci cifre imprimat pe încheietura mâinii, şi era identificat după acesta.

Nici o făptură kronosiană nu semăna cu alta. Fiecare era înzestrată cu trăsături personale clar desenate: Aristocratul Filozof; Femeia Copilăroasă şi Promiscuă; Prima Fostă Nevastă Bogată (o ticăloasă); Amanta îmbătrânită a Literaţilor, Şoferul Papei; Instalatorul Subacvatic; Traumatizatul Jucător de pe Linia de Trei Sferturi; Jucătorul de Golf cu Fundul Negru; cele Trei Fete din înalta Societate; Playboy-si; Copilul Minunat şi Mama Lui Ideală; Editorul Decepţionant; Profesorul Furios;

Zeiţa Victoriei(un cyborg uluitor de frumos al cărui model era amanta abandonată a lui Kronos, Zameen din Rijk); Alergătorii; Femeia cu Mobil; Bărbatul cu Mobil; Paingii Umani; Femeia Care Avea Viziuni; Astraiul Autor de Texte de Publicitate; ba chiar un Plăsmuitor de Păpuşi. Şi pe lângă personalitate — puncte forte, slăbiciuni, obiceiuri, amintiri, alergii, dorinţe — Kronos le conferi un sistem de valori, potrivit căruia să trăiască. Anvergura lui Akasz Kronos, care l-a şi dus la ruină, poate fi judecată după faptul că virtuţile şi viciile pe care le-a inoculat făpturilor sale nu erau ale sale în întregime, sau nu doar ale sale. Interesat, oportunist, lipsit de scrupule, el a îngăduit totuşi făpturilor lui cibernetice un grad de independenţă morală. Le-a permis să aibă idealuri.

Facilitate, rapiditate, exactitate, vizibilitate, multiplicitate, consistenţă— iată care erau cele şase valori kronosiene, numai că în loc să înscrie definiţii unice ale acestor principii în programele primare ale cyborgilor, el le-a oferit posibilitatea alegerii între opţiuni multiple. Astfel, facilitatea putea fi definită ca „execuţie facilă a unei sarcini în realitate dificile”, altfel spus graţie; dar putea fi definită şi ca „tratarea frivolă a lucrurilor serioase”, sau chiar „transformarea în bagatelă a lucrurilor grave”, altfel spus amoralitate. Iar rapiditatea putea fi „execuţia rapidă a lucrurilor necesare”, cu alte cuvinte eficienţă; totuşi, dacă accentul era pus pe a doua parte a expresiei, putea rezulta un soi de duritate. Exactitatea putea tinde către „precizie” sau „tiranie”; vizibilitatea putea fi „claritate în acţiuni” sau „solicitare a atenţiei”; multiplicitatea putea însemna atât „deschidere a minţii” cât şi „duplicitate”; iar consistenţa, cea mai importantă dintre cele şase valori, putea să însemne fie „integritate”, fie „obsesie”: consistenţa (de dragul unei comparaţii mai uşoare, aici putem folosi modelele propriei noastre lumi) lui Bartleby copistul(33) care „prefera să nu”, sau a lui Michael Kohlhaas(34) cu inexorabila şi cutremurătoarea lui încercare de redresare. Sancho Panza e consistent în sensul de „integritate” al cuvântului, dar tot consistent e, în celălalt sens, rătăcitul Don Quijote, înnebunit de aventurile cavalereşti. Mai notaţi şi consistenţa tragică a Arpentorului, tinzând veşnic către ceea ce nu poate niciodată atinge, sau a lui Ahab urmărind balena. Aceasta e consistenţa care-l distruge pe consistent: căci Ahabii pier, în vreme ce inconsistenţii, Ishmaelii, dăinuie(35). „Plinătatea unei fiinţei individuale e inefabilă, obscură, le spunea Kronos ficţiunilor sale mecanice. Iar în acest mister sălăşluieşte libertatea pe care v-am dăruit-o. În această obscuritate se află lumina”.

De ce le-a îngăduit profesorul Kronos Păpuşilor Suverane o atare libertate psihologică şi morală? Poate fiindcă omul de ştiinţă şi savantul din el n-au rezistat ispitei de a vedea felul în care avea să se încheie, în cazul acestor noi forme de viaţă, lupta ce se dă în adâncul oricărei făpturi înzestrate cu sensibilitate, între lumină şi întuneric, minte şi inimă, spirit şi maşină.

La început, Păpuşile Suverane l-au slujit cu credinţă pe Kronos. Făceau încălţările cu care se plătea arenda pentru pământ, îngrijeau şeptelul şi arau pământul. Profesorul îi îmbrăcase în veşminte alese de curte, dar lungile fuste de brocard şi tunicile uniformelor s-au murdărit şi s-au rupt rapid, aşa că şi-au făcut singuri haine noi, mai potrivite cu muncile la care erau supuşi. Pe măsură ce topirea calotelor glaciare avansa şi nivelul apelor creştea, s-au pregătit să apere noul şi tot mai strâmtul lor sălaş de prevăzutul atac al civilizaţiei Rijk. învăţaseră deja cum să-şi modifice propriile sisteme fără ajutorul lui Kronos şi adăugau zilnic noi abilităţi şi aptitudini. O asemenea inovaţie i-a făcut capabili să folosească spirtul produs de localnici pe post de carburant pentru zbor. Purtând la ei sticle cu apă-de-foc pentru situaţiile în care voiau să se ridice în văzduh, forţa aeriană a cyborgilor zbura fără ajutorul avioanelor, prinzând şi anihilând flota aeriană invadatoare a civilizaţiei Rijk în pânze de păianjen, uriaşe reţele-capcană din metal desfăşurate pe întinderea cerului. Sub apă desfăşurau de asemenea năvoade-capcană similare (îşi modificaseră „plămânii” ca să poată respira sub apă, fiind prin urmare capabili să saboteze şi să scufunde întreaga flotă Rijk de dedesubt). Aşa-numita Bătălie de la Antipozi fu câştigată, iar cerurile şi întinderile de apă rămaseră silenţioase. În zonele îndepărtate ale lui Galileo-l, apele dezlănţuite încercuiseră civilizaţia Rijk. Dacă Akasz Kronos a avut vreun sentiment de compasiune privindu-şi concetăţenii care se înecau, n-a lăsat nici o mărturie despre el.

După victorie însă, lucrurile au luat o altă întorsătură. Păpuşile Suverane s-au întors din război cu un nou simţ al valorii lor individuale, ba chiar al „drepturilor” lor. Ca să le aducă la ordine, Kronos a anunţat un program de întreţinere şi reparaţii. Mulţi cyborgi nu s-au prezentat la atelierul lui, cei care suferiseră vătămări în luptă preferând să trăiască în continuare cu disfuncţionalităţile dobândite: defecţiuni ale servomecanismelor şi circuite parţial arse. Mici grupuri de Păpuşi Suverane au devenit ascunse, conspirative, ursuze. Kronos bănui că se întâlneau în taină ca să comploteze împotriva lui şi auzi zvonuri potrivit cărora la aceste întâlniri se chemau nu după numere, ci după nume noi, alese de ele însele. Deveni atunci tiranic, iar când una din cele Trei Fete din înalta Societate se purtă insolent faţă de el, făcu din ea un exemplu, aplicându-i mult temutul „program anihilator”, procedeul de ştergere instantanee şi ireversibilă a programelor, cu alte cuvinte moartea cibernetică.

Execuţia ei a fost însă contraproductivă. Dezbinarea crescu mai repede ca înainte. Mulţi cyborgi se retraseră sub pământ, ridicând în jurul ascunzătorilor lor sofisticate scuturi electronice anti-detecţie, pe care nici măcar Kronos nu le putea străpunge cu uşurinţă; îşi schimbau frecvent ascunzătorile, astfel încât, în momentul când profesorul distrugea un sistem de apărare, revoluţionarii dispăruseră deja înapoia altuia. Nu putem spune cu precizie când a învăţat Plăsmuitorul de Păpuşi, creat de Akasz Kronos după chipul şi asemănarea sa şi înzestrat cu multe din propriile lui trăsături, să anuleze Instrucţiunea Primară. Curând după această breşă însă, fu rândul profesorului Akasz Kronos să se ascundă. Ameninţat de propriile lui creaţii, se văzu el însuşi silit să se retragă în văgăuni, în vreme ce Revoluţia PS ieşi triumfător la lumină, aclamată de toţi cyborgii din Baburia.

 Pretinsele ultime cuvinte ale lui Kronos există doar sub forma unui mesaj electronic către uzurpatorul său, cyborgul Plăsmuitor de Păpuşi. Este un text delirant, incoerent, disculpator şi plin de acuzaţii de ingratitudine, de ameninţări şi blesteme. Există totuşi motive întemeiate să credem că acest text este un fals, pesemne operă a Plăsmuitorului de Păpuşi însuşi. Crearea imaginii unui „Kronos nebun”, a cărui oglindire rezonabilă ar fi fost chiar el, se potrivea perfect cu scopurile cyborgului, dar apetitul istoriei pentru senzaţional este atât de mare încât versiunea a fost larg acceptată. (Singurul portret al lui Kronos, aşa cum am arătat, este notabil pentru privirea dementă a savantului.) Recent, descoperirea unor fragmente din jurnalul profesorului Kronos a aruncat o nouă lumină asupra stării sale psihice. Kronos apare cu totul diferit din aceste fragmente, de-o autenticitate ce pare incontestabilă: scrisul e evident al profesorului. „Iar zeii i-au omorât şi ei pe Titanii care i-au creat, scrie Kronos. Viaţa artificială oglindeşte aici, pur şi simplu, realitatea. Căci omul s-a născut în lanţuri, dar aspiră pretutindeni la libertate. Şi eu am fost cândva prins cu sfori. Mi-am iubit păpuşile, ştiind că, aidoma copiilor, s-ar putea îndepărta de mine într-o bună zi. Dar nu mă pot părăsi. Le-am făcut cu dragoste, iar dragostea mea e în fiecare dintre ele, în circuitele lor şi în plasticul din care sunt alcătuite. În lemnul din care sunt cioplite”. Şi totuşi, acest Kronos, atât de puţin amar, pare prea bun ca să fie autentic. Profesorul, maestru al disimulării, şi-a plănuit poate răzbunarea în spatele unei perdele de fatalism.

După dispariţia lui Kronos, un grup de PS condus de Plăsmuitorul de Păpuşi şi de iubita lui, Zeiţa Victoriei, au luat locul savantului la următoarea sărbătoare anuală a Zilei încălţărilor şi l-au informat pe Mogol că acordul semnat cu profesorul trebuia considerat nul. Prin urmare, „PS” şi baburienii trebuie să trăiască pe insulele gemene în condiţii de deplină egalitate. Înainte să se retragă dinaintea Mogolului, în loc să meargă

de-a-ndărătelea aşa cum cerea protocolul — obicei pe care nici Kronos nu îndrăznise să-l nesocotească —, Zeiţa Victoriei aruncă provocarea care mai are încă ecou în rândul celor două comunităţi:

Dăinuie cel mai apt!

Câteva zile mai târziu, o navă amfibie atinsă de lovituri inamice ateriză neobservată în zona împădurită din insula nordică a Baburiei. Zameen din Rijk scăpase de distrugerea civilizaţiei ei pierdute şi-şi croise drum, în ciuda unor obstacole insurmontabile, către insula unde se refugiase bărbatul care-o părăsise, sortind-o morţii. Venise oare să reînvie legătura lor amoroasă sau să se răzbune că fusese abandonată? Se afla aici ca iubită sau ca ucigaşă? Strania ei asemănare cu iubita Plăsmuitorului de Păpuşi, Zeiţa Victoriei, făcu ca Păpuşile Suverane să i se supună necondiţionat, luând-o drept noua lor regină. Ce se va întâmpla oare când cele două femei se vor afla faţă în faţă? Cum va reacţiona Plăsmuitorul de Păpuşi în faţa versiunii„reale” a femeii pe care o iubea? Cum va reacţiona ea, femeia adevărată, în faţa avatarului mecanic al fostului ei amant? Cum o vor trata noii inamici ai Păpuşilor Suverane, locuitorii de la antipozi faţă de al căror teritoriu se emiseseră pretenţii atât de mari? Cum îi va trata ea pe ei? Şi ce s-a întâmplat de fapt cu profesorul Kronos? Dacă e mort, cum a murit? Dacă e viu, de ce puteri dispune încă? A fost el oare răsturnat într-adevăr sau dispariţia lui a fost un soi de plan diabolic? Câte întrebări! Şi în spatele lor, enigma enigmelor. Păpuşilor Suverane, Kronos le oferise libertatea de a alege între natura lor originară, mecanică, şi câteva dintre ambiguităţile firii omeneşti. Care va fi alegerea lor: înţelepciunea — sau furia? Pacea — sau furia? Dragostea — sau furia? Furia geniului, a creaţiei sau furia ucigaşului ori a tiranului — furia dezlănţuită, sălbatică ce nu trebuie numită niciodată?

Continuarea poveştii celor două zeiţe gemene şi a profesorilor reduplicaţi, a căutării lui Akasz Kronos de către Zameen şi a luptei pentru putere dintre cele două comunităţi din Baburia va fi prezentată pe acest site în mod regulat. Click pe link-uri pentru mai multe informaţii despre PS, sau pe icon-urile de mai jos pentru răspunsuri la alte 101 întrebări, pentru accesarea programelor interactive sau pentru informaţii despre larga varietate de produse PS disponibile ce vă pot fi expediate IMEDIAT. Plata prin orice credit card recunoscut.

 Pe când era tânăr, la începutul anilor şaizeci, Malik Solanka devorase romanele de anticipaţie ce aveau să fie recunoscute mai târziu ca aparţinând epocii de aur a genului. Evadând din realitatea respingătoare a propriei sale vieţi, găsise în fantastic — în parabolele şi alegoriile sale, ca şi în zborul avântat al invenţiei pure, în fantezia dementă şi contorsionată — o lume alternativă în necontenită metamorfoză, în care se simţea instinctiv acasă. Se abonase la legendarele reviste Amazing şi F&SF, cumpărase pe cât îl ţinea punga volumele cu coperta galbenă din seria SF a lui Victor Gollancz şi învăţase pe dinafară aproape cărţile lui Ray Bradbury, Zenna Henderson, A.E. van Vogt, Clifford D. Simak, Isaac Asimov, Frederik Pohl şi C.M. Kombuth, Stanislaw Lem, James Blish, Philip K. Dick şi L. Sprague de Camp. SF-ul şi fanteziile ştiincifice din epoca de aur erau, după Solanka, cel mai popular mijloc închipuit vreodată de a impune romanul de idei şi romanul metafizic. La douăzeci de ani, opera lui SF favorită era o povestire intitulată „Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu”, în care o mânăstire tibetană, hotărâtă să numere toate numele Atotputernicului — potrivit credinţei că ele reprezintă unica raţiune a existenţei universului —, cumpără un computer ultraperformant ca să sporească rapiditatea operaţiunii. Experţi dedicaţi trup şi suflet computerelor se duc la mânăstire pentru a-i ajuta pe călugări să pună în funcţiune extraordinara aparatură. Ideea listării numelor li se pare experţilor destul de caraghioasă şi îi îngrijorează posibila reacţie a călugărilor în clipa terminării operaţiunii, când vor constata că universul continuă să existe; de aceea, după ce-şi încheie treaba, dispar pe nesimţite. Mai târziu, aflaţi în avion în drum spre casă, îşi fac socoteala că computerul trebuie să-şi fi încheiat treaba. Privesc pe fereastră la cerul nopţii, pe care — Solanka nu putuse niciodată uita ultimele cuvinte — „stelele se stingeau în tăcere, una câte una”.

Pentru un asemenea cititor — şi admirator, în domeniul filmului, al peliculelor SF intelectuale Fahrenheit 451 şi Solaris — George Lucas reprezenta un soi de Anticrist, iar Spielberg din întâlnire de gradul trei, un copil jucându-se în groapa cu nisip a adulţilor, în vreme ce episoadele lui Terminator şi, mai presus de toate, extraordinarul Blade Runncr erau purtătoare ale focului sacru. Acum însă era rândul lui. În acele zile incerte de vară, profesorul Malik Solanka lucra la lumea Păpuşilor Suverane — deopotrivă la păpuşile ca atare şi la povestea lor — ca un posedat. Povestea savantului Akasz Kronos şi a frumoasei lui iubite, Zameen, îi ocupa complet gândurile. New York-ul se topi în fundal; adică, mai degrabă, tot ce i se întâmpla în oraş — orice întâlnire întâmplătoare, orice ziar pe care-l deschidea, orice gând, orice sentiment, orice vis — îi alimenta imaginaţia, ca şi cum ar fi fost preprogramat să se potrivească în structura pe care o elaborase deja. Viaţa reală începuse să asculte de dictatele ficţiunii, furnizând exact acel material brut de care avea nevoie pentru a-l transmuta prin alchimia artei sale.

Numele lui Akasz îl obţinuse din aakaash, „cer” în hindi. Cer ca şi în cazul lui Asmaan (din urdu), ca şi în cazul bietei Sky Schuyler, ca şi în cazul marilor zei uranieni: Uranos-Varuna, Brahma, Yahweh, Manitu. Iar Kronos venea de la grecescul Timp, devoratorul de copii. Zameen era glia, opu-sul cerului, cu care se îmbrăţişează la orizont. Pe Akasz şi-l imaginase limpede de la bun început ca o întruchipare a arcului întregii sale vieţi. Zameen însă i-a creat surprize. În basmul său despre lumea care piere sub ape, nu se aşteptase ca o zeiţă a pământului — nici măcar una croită după chipul Neelei Mahendra — să joace rolul principal. Cu toate astea, ea era neîndoielnic prezentă, şi prin apariţia ei dăduse o nepreţuită consistenţă intrigii. Prezenţa ei părea să fi fost prefigurată, deşi el n-o plănuise deloc. Neela , Zameen din Rijk , Zeiţa Victoriei: trei versiuni ale aceleiaşi femei îi umpleau gândurile, iar Solanka îşi dădu seama că găsise în sfârşit o succesoare a celebrei lui creaţii de tinereţe. „Fii binevenită, Neela — îşi spuse —, deci, în fine, adio Isteţei”.

Asta însemna însă un adio adresat deopotrivă după-amiezelor cu Mila Milo. Mila simţise imediat schimbarea ce se petrecuse cu el, intuind-o din clipa în care-l văzuse plecând la întâlnirea cu Neela de pe treptele Metropolitanului. A ştiut care îmi e dorinţa încă înainte ca eu să-ndrăznesc să mi-o spun mie însumi, recunoscu Solanka. Probabil că între noi totul s-a sfârşit atunci. Chiar dacă n-ar fi avut loc nici un miracol, chiar dacă Neela nu m-ar fi ales în chip atât de ne-aşteptat, Mila văzuse destul. E frumoasă şi mândră şi nu acceptă să stea în umbra nimănui. Solanka se întoarse în West Seventieth Street după o noapte de necontenite surprize petrecută cu Neela într-o cameră de hotel vizavi de parc — o noapte a cărei surpriză maximă era însuşi faptul că avusese loc — şi o găsi pe Mila îmbrăţişându-l ostentativ pe frumosul şi tâmpitul de Eddie Ford pe treptele casei de alături; Eddie, născut să fie gardă de corp, strălucind de bucurie că şi-a recâştigat dreptul de a păzi singurul corp de care îi păsa cât de cât. Privirea pe care i-o aruncă lui Solanka peste umărul Milei era surprinzător de expresivă. Părea să spună: „Prietene, nu mai eşti primit la adresa asta ca înainte; între tine şi doamna de faţă se află acum o frânghie roşie, aşa că acreditarea ta e anulată, nici să nu te gândeşti să mai păşeşti în direcţia asta, dacă nu vrei să-ţi curăţ toţi dinţii cu şira spinării pe post de periuţă”.

În după-amiaza următoare, Mila se înfiinţă totuşi la uşa lui.

— Du-mă undeva, într-un local de lux şi scump. Simt nevoia să mă îmbrac elegant şi să mănânc în cantităţi industriale.

Mâncatul era reacţia firească a Milei în faţa nefericirii, iar băutul reacţia în faţa furiei. Mai bine întristată decât căpiată, reflectă Solanka fără pic de milă. Oricum, mai simplu pentru el. Ca să se răscumpere pentru acest gând egoist, sună la unul din localurile la modă ale momentului, un restaurant-bar cu specific cubanez din Chelsea, numit Gio în onoarea Donei Gioconda, o divă cam trecută, a cărei stea strălucea în vara aşezată sub semnul muzicii cubaneze şi a cărei voce obosită şi plutind ca im fum rechema la viaţă vechea Havana — fermecătoare, unduitoare, ispititoare, iubăreaţă. Solanka obţinu atât de uşor rezervarea încât făcu un comentariu cu femeia de la celălalt capăt al firului.

— Oraşu' e mort la vremea asta, recunoscu ea glacial. E, cum s-ar spune, Oraşu' Amorţiţilor. V-aşteptăm la nouă seara.

— „M-ai părăsit şi stau să mor — cânta Gioconda în difuzoare când Solanka şi Mila intrară în restaurant —, dar peste trei zile o să mă întorc. Să nu te duci la înmormântarea mea, figură, că o să fiu la dans cu unu' mult mai breaz ca tine. Înviere, înviere, fii sigur

c-o să te anunţ când o să fie”. (Mila îi traducea cuvintele lui Solanka.) E nemaipomenit, adăugă ea. Tu asculţi, Malik? Fiindcă dacă pot să cer o melodie, pe asta o s-o cer. Cum se spune la radio, mesajul se află în cuvinte. „Oh, credeai că mă poţi distruge, şi e adevărat că ai făcut din mine o cârpă, dar după trei zile o să mă trezească şi o să mă vezi de la distanţă cum îţi fac cu mâna. Înviere, înviere, o viaţă nouă poate-ncepe oricând”.

La bar, dădu pe gât un mojito şi mai comandă unul. Solanka fu nevoit să constate că seara se anunţa mai agitată decât anticipase. La capătul celui de-al doilea pahar se aşeză

la masă şi comandă toate felurile piperate de pe listă, lăsându-l şi pe el să guste.

— Eşti un tip norocos, îi spuse ea, atacând guacamolul oferit de restaurant, fiindcă, evident, eşti un optimist. Trebuie să fii, de vreme ce-ţi vine atât de uşor să arunci totul peste bord: copilul, nevasta, pe mine, totul. Numai un optimist nebun, un cap pătrat ca Pollyanna sau Pangloss, aruncă tot ce-i mai de preţ, lucrul rar care-i satisface cea mai tainică dorinţă, aia pe care — ştii la fel de bine ca şi mine — nu o poţi nici nunu, nici privi fără să tragi obloanele şi să stingi luminile, aia pe care, ca s-o ascunzi, trebuie să-ţi pui o pernă pe genunchi până când apare cineva destul de deştept ca să ştie ce să facă, cineva cu o dorinţă nerostită care se potriveşte fix cu a ta. Şi tocmai când am ajuns în acel punct în care toate barierele cad şi toate pretextele sunt depăşite, în care suntem amândoi de-adevăratelea în încăperea aia despre care n-am îndrăznit nici unul să credem că există, încăperea invizibilă a celei mai mari spaime, tocmai când am descoperit că n-avem de ce ne teme în încăperea aia, ca putem avea orice ne dorim atâta timp cât ne-o dorim, şi că, poate, când ne vom sătura, ne vom trezi dându-ne seama că suntem oameni

de-adevăratelea, nu jucăriile propriilor noastre dorinţe, ci pur şi simplu femeia asta, bărbatul ăsta, şi c-am putea să punem capăt jocului, să deschidem obloanele, să stingem luminile şi să ieşim în oraş mână în mână... ce să vezi? tocmai atunci îţi găseşti tu s-agăţi o curvă-n parc şi s-o duci naibii într-un ogeac. Optimistul e un om care renunţă la o plăcere imposibilă fiindcă e sigur că o s-o regăsească după colţ. Optimistul e un bărbat care crede că boaşele lui au mai multă minte... las-o încurcată. Voiam să spun decât iubita lui, adică, ce prostie!, decât mine. Apropo, eu sunt o pesimistă. Părerea mea nu e doar că trăsnetul nu te loveşte de două ori, ci că de cele mai multe ori nu te loveşte nici măcar o dată. Aşa că pentru mine ăsta a fost, ce s-a întâmplat între noi, ăsta a fost adevăratul trăsnet, şi tu, tu, naiba să te ia... Aş fi putut să rămân cu tine, te-ai gândit vreodată la asta? Oh, nu pentru multă vreme, doar vreo treizeci-patruzeci de ani, mai mulţi decât ţi-au mai rămas ţie, probabil. Şi-n loc de asta, eu mă mărit cu Eddie. Ştii cum se spune: cămaşa e mai aproape decât haina.

Respirând greu, făcu o pauză şi se repezi asupra mâncărurilor felurite ce-i stăteau dinainte. Solanka aştepta; continuarea avea să urmeze nu peste multă vreme. Se gândea:

„Nu te poţi mărita cu el, nu trebuie s-o faci”, dar nu mai stătea în puterea lui să dea asemenea sfaturi.

— Îţi spui poate că ce-am făcut noi a fost rău, spuse ea. Te cunosc eu. Te foloseşti de culpabilitate ca să-ţi dobândeşti libertatea. Deci acum îţi închipui că mă poţi părăsi spunându-ţi că iei o hotărâre morală. Dar în ce-am făcut noi n-a fost nimica rău. (Ochii i se umplură de lacrimi.) N-a fost nici un rău. Ne-am alinat doar unul pe celălalt pentru teribilul sentiment de părăsire pe care-l încercam. Povestea cu păpuşile a fost doar o cale de a ajunge aici. Cum, tu chiar crezi că m-am regulat cu tata, îţi închipui că mi-am frecat fundu' de genunchii lui, că mi-am înfipt unghiile în pieptul lui şi mi-am vârât limba în biata lui gură? Asta îţi spui tu ca să-ţi acorzi dreptul de a ieşi din scenă, sau poate asta

ţi-ai spus şi ca să intri? Asta te-a împins spre mine, faptul că ai fi fantoma tatălui meu? Dom' profesor, tu eşti bolnavul. Ţi-o spun din nou: n-a fost nimic rău în ce am făcut noi. Era o joacă. O joacă serioasă, primejdioasă poate, dar o joacă. Credeam c-ai înţeles asta. Credeam că ai putea fi acea fiinţă imposibilă, bărbatul experimentat din punct de vedere sexual care-mi putea oferi un loc sigur, un loc în care să fiu liberă şi în care să te eliberezi şi tu, un loc în care puteam elimina toată otrava şi furia şi durerea, s-o eliminăm pur şi simplu şi să ne eliberăm de ea. Dar s-a dovedit, dom' profesor, că eşti doar un caraghios. Apropo, s-a vorbit de tine azi la emisiunea lui Howard Stem.

Cotitura intervenită în discuţie fu neaşteptată pentru Solanka, o curbă strânsă care îi situa în contrasens cu direcţia de până atunci a sentimentelor. Peny Pincus, îşi dădu el seama, încercând o bruscă senzaţie de apăsare.

— Deci s-a dus până la urmă. Şi ce-a spus?

— Oh, spuse Mila, rostind cuvintele printre bucăţi de miel în sos de salsa, a spus o groază de lucruri.

Mila avea o memorie excelentă şi putea adesea reproduce întregi conversaţii aproape cuvânt cu cuvânt. Aşa că versiunea ei despre apariţia la televiziune a lui Perry Pincus, pe care o etala cu vădita plăcere de a răni a unei tinere Sarah Bemharcit, a unei Stockard Channing din împrejurimi, era probabil, cât priveşte acurateţea, demnă de toată încrederea, se gândi Solanka cu inima cât un purice.

— Uneori, minţile astea de masculi aşa-zis superioare sunt cazuri patente de retardare gravă în dezvoltare, îi spusese Perry lui Howard şi imensei audienţe a emisiunii lui. Să luăm cazul tipului ăstuia, Malik Solanka, care nu-i o minte strălucită: a abandonat filozofia şi s-a băgat în televiziune, şi-ar trebui să spun verde că e unul dintre cei cu care nu m-am... mă-nţelegi. Nu e-n CV-ul meu. Care era problema cu el, nu? Păi, să-ti spun mai întâi că toată camera lui Solanka ăsta — ţine minte că vorbim despre un profesor de la King's College, Cambridge, Anglia — era plină ochi cu păpuşi, aşa cum auzi. Când am văzut asta, n-am ştiut cum s-o şterg mai repede. Doamne păzeşte să nu mă ia drept o păpuşică şi să mă lovească în burtă până scot un Ma-ma. Eram ca... iartă-mă, dar mie nu mi-au plăcut păpuşile nici când eram mică, şi eu sânt fată, nu? Cum? Nu, nu. N-am nimic cu gay-ii. Nici vorbă. Sunt din Califomia, Howard. Bineînţeles. Nu era vor-ba de gay. Era vorba de... ga-ga. Era — cum să-ti spun? — ceva dulceag. Îi mai trimit şi azi de Crăciun, în glumă, jucării de pluş. Ursul polar de la Coca-Cola. Te-ai prins? N-am avut niciodată vreun semn de la el că le-ar fi primit, dar acum urmează partea tare: nici nu mi le-a trimis înapoi. Bărbaţii ăştia! E greu să nu te umfle râsul când le afli secretele. Mă-ntrebam dacă să-ţi spun, mărturisi Mila, da' pe urmă m-am gândit, dă-l naibii, nu mai e loc de purtat cu mănuşi.

Dona Gio cânta în continuare, dar ţipetele Furiilor îi astupau vocea pentru moment. Zeiţele flămânde bubuiau în jurul capetelor lor, hrănindu-se din furia amândurora. Interviul lui Perry Pincus îi urla în minte, iar expresia Milei se schimbă.

— Sst, făcu ea, okay, îmi pare rău, dar te rog nu mai face atâta gălăgie. Or să ne dea afară şi eu nici n-am apucat să mănânc desertul.

Era limpede că urletul invadase încăperea. Oamenii se uitau la ei. Proprietarul locului, o sosie a lui Raul Julia, se îndrepta spre ei. Un pahar se sparse în mâna lui Solanka. Un amestec de vin şi de sânge i se prelinse pe mână. Devenise imperios necesar să plece. Apărură bandaje, fu refuzat ajutorul oferit de un doctor, nota de plată fu adusă şi achitată în pripă. Afară începuse să plouă. Furia Milei se potoli, spulberată de cea a lui Solanka.

— Femeia de la emisiunea lui Howard, spuse ea în taxiul care-i purta spre casă, dădea impresia, una peste alta, că e o nimfomană cam trecută gata să-şi povestească toate aventurile sexuale. Tu ai o vârstă, ar trebui să ştii cum e viaţa. E plină de nimicuri, şi din când în când un nimic ca ăsta ţi-o trânteşte şi te plesneşte peste faţă. Las-o naibii. N-ai nici o treabă cu ea, n-ai avut de fapt niciodată, şi cu enorma cantitate de karma negativă pe care o acumulează, nu-i prevăd un viitor prea strălucit. Gata cu zbieretele în public! Ce naiba.

Uneori mă înspăimânţi. De cele mai multe ori mi se pare că nu eşti în stare să faci rău nici unei muşte, şi pe urmă dintr-o dată devii ca Godzilla din laguna neagră gata să sucească gâtul unui tiranosaur. Ar trebui să ţii chestia asta sub control, Malik. De oriunde ar veni, trebuie să scapi de ea.

— Islamul o să vă spele sufletul de furia malefică, îi între-rupse şoferul de taxi, şi o să vă dezvăluie furia sfântă care mişcă munţii din loc.

Apoi, schimbând registrul, adăugă la adresa unei maşini care se apropiase îngrijorător de taxiul lui:

— Hei! Americanu'! Poponar ateu, ce nu te ştiu eu c-ai violat capra lu' bunică-ta.

Solanka izbucni într-un râs cumplit, lipsit de bucurie, un râs de uşurare, poticnit, dureros, sfâşietor.

— Te salut, Multiubitule Ali, se înecă el. Mă bucur să te văd în formă.

O săptămână mai târziu, spre surpriza lui, Mila îl sună, invitându-l la ea „ca să discute despre altceva”. Vorbea prietenos, degajat, cu multă însufleţire. S-a consolat repede, se miră Solanka, acceptându-i invitaţia. Era prima lui vizită în micul apartament al Milei, situat la etajul patru fără lift; se străduise să-l facă să arate ca un apartament tipic american, eşuând însă lamentabil: postere cu Latrell Spewell şi Serena Williams atârnau nepotrivit pe ambele laturi ale rafturilor cu cărţi până-n tavan, înţesate de volume din literatura sârbă şi est-europeană în original, ca şi în traduceri franţuzeşti şi englezeşti — Kis, Andric, Pavic, câţiva dintre Klokotrizanii care dinamitaseră convenţiile, iar din perioada clasică, Obradovic şi Vuk Stefanovic Karadzic; în sfirşit, Klima, Kadare, Naclas, Konrad, Herbert. Nici un portret al tatălui ei la vedere; Solanka remarcă grăitoarea omisiune. Fotografia alb-negru înrămată a unei tinere femei cu o rochie

dintr-un imprimeu floral încinsă în talie îi zâmbea larg lui Solanka. Mama Milei, arătând de parcă ar fi fost sora ei mai tânără.

— Uită-te ce fericită e, spuse Mila. E din ultima vară înainte să afle că-i bolnavă. Am acum exact vârsta pe care o avea ea când a murit, un coşmar de care am scăpat. Am trecut de pragul ăsta. Ani de zile n-am crezut c-o să reuşesc.

Voia acum să aparţină acestui oraş, acestei ţări, acestei epoci, dar vechii demoni europeni îi zgâriau auzul cu ţipetele lor stridente. Într-o privinţă însă, Mila aparţinea fără îndoială Americii şi generaţiei sale. În mijlocul încăperii trona instalaţia de computere: un Mac FowerBook, vechiul Macintosh împins undeva în spate, scanner-ul, CD-player-ul, difuzoarele legate la computer, egalizatorul de frecvenţe, Zip-ul pen-tru back-up, manualele, rafturile cu CD-ROM-uri, CIVD-uri şi multe alte lucruri mai greu de identificat pentru Solanka. Până şi patul părea un obiect de prisos. Cu siguranţă că el

n-avea să-i cunoască niciodată desfătările. Îl adusese sus aici, înţelese el, ca să lase definitiv în urmă tot ce fusese între ei. Era încă un exemplu al sistemului ei de semne inversate. Tatăl ei mort era cea mai importantă persoană din viaţa ei, deci nici o poză de-a lui la vedere. Solanka urma să nu mai fie decât profesorul de alături; ergo, de ce nu l-ar invita în dormitor la o cafea?

Îşi pregătise evident un discurs şi era nerăbdătoare să-l rostească. O dată cu cana de cafea, Mila îi întinse şi ramura de măslin de mult pregătită.

— Fiindcă fac parte din rândul fiinţelor umane superioare, începu Mila, cu o undă din vechiul ei umor, fiindcă sunt în stare să trec peste dramele personale şi să funcţionez pe un plan mai înalt, şi fiindcă sunt convinsă că eşti nemaipomenit în tot ce faci, am vorbit cu tipii despre noul tău proiect. Despre figurile SF super cu care ai venit: ciberneticianul dement, ideea cu planeta inundată, cyborgii împotriva visătorilor de la celălalt capăt al lumii, lupta pe viaţă şi pe moarte dintre real şi virtual. Am vrea să venim şi să discutăm cu tine despre crearea unui site. Avem o prezentare amănunţită, poţi să-ţi faci o idee despre posibilităţile existente. Îţi dau un singur element, băieţii au dezvoltat un mijloc de comprimare a materialului video care oferă o calitate a imaginii on-line apropiată de cea a unui CIVD, cel puţin la nivelul generaţiei imediat următoare. E cu o treaptă mai sus decât tot ce există actualmente. Tu nu înţelegi cât de repede se mişcă lucrurile astăzi, fiecare an pare epoca de piatră faţă de anul următor. Închipuie-ţi doar potenţialul creator, tot ce se poate face cu o idee azi. Cele mai bune site-uri sunt inepuizabile, oamenii le vizitează mereu, e ca o lume pe care le-o oferi, o lume căreia ajung să-i aparţină. Sigur, trebuie să asiguri mecanismele adecvate de vânzare şi expediere, trebuie ca ceea ce oferi să fie uşor de cumpărat, şi avem şi aici un clenci bestial. Important însă e să-ţi fie ţie uşor. Ai deja scenariul şi personajele. Care ne plac la nebunie. Pe urmă, ca să ai controlul asupra conceptului, trebuie să alcătuieşti un manual al site-ului, parametrii în care se dezvoltă personajele, ce e permis şi ce nu în cadrul scenariului, legile universului imaginar. În cadrul ăsta, o grămadă de puştani sunt gata oricând să creeze tot soiul de... nici nu ştii cum să le mai spui, inventă domenii noi în media în fiecare zi. Dacă treaba merge,

bine-nţeles că vechile media au cale liberă: cărţi, discuri, televiziune, filme, musicaluri, cine ştie... îmi plac băieţii ăştia. Sunt atât de pasionaţi, sunt în stare să ia o idee şi să pătrundă cu ea în a cincea dimensiune, cum ar veni, iar tu nu trebuie decât să-i laşi să-ţi construiască chestia asta, tu eşti monarhul absolut, nimic nu se întâmplă din ce nu vrei tu să se întâmple; tu doar stai acolo şi spui da, nu, da, nu, da, nu — ua, ua. (Făcu câteva gesturi cu ambele mâini ca să-l liniştească, să-l convingă.) Ascultă-mă până la capăt. Vrei să m-asculţi, ce naiba, atâta lucru poţi să faci pentru mine. Malik, ştiu cât de nefericit ai fost — şi mai eşti — de toată povestea cu Isteaţa. Eu sunt aia; îţi aminteşti? Malik, ştiu foarte bine. Asta îţi şi spun. De data asta n-o să scapi nimic de sub control. De data asta ai un mijloc mai bun decât exista pe vremea când ai lansat-o pe Isteaţa, şi e în mâna ta, complet. E şansa ta de a îndrepta ce n-a mers în trecut, şi dacă merge, să nu ne dăm pe după degete, avantajele financiare sunt mari, foarte mari. Cu toţii suntem de părere c-am da o lovitură dacă lucrurile sunt făcute cum trebuie. Apropo, despre Isteaţa nu sunt sută la sută de acord cu tine, fiindcă, după cum ştii, mie mi se pare mortală, şi lucrurile se schimbă, conceptul de proprietate în privinţa ideilor este complet diferit acum, se bazează mult mai mult pe cooperare. Trebuie să fii un pic mai flexibil, doar un pic, okay? Lasă oamenii să pătrundă în cercul tău magic din când în când. Tu rămâi magicianul, da' lasă-i şi pe ceilalţi câteodată să se joace cu bagheta. Pe Isteaţa las-o să-şi ia zborul, Malik, las-o să fie ce este. A crescut. Las-o să plece. Poţi s-o iubeşti în continuare. E tot copilul tău.

Era în picioare, degetele îi alergau pe clapele computerului portativ în căutare de sprijin. Broboane de sudoare îi apăruseră deasupra gurii. Al şaptelea văl se destramă, se gândi Solanka. Deşi îmbrăcată sport din cap până în picioare, Mila se afla în sfârşit goală în faţa lui. Furia. Era sinele ei mai adânc, niciodată dezvăluit în întregime, Mila în chip de Furie care înghite lumea, în chip de pură energie transformatoare. În această întruchipare era deopotrivă cumplită şi minunată. Solanka nu putuse niciodată rezista unei femei care se revărsa asupra lui în acest fel, copleşindu-l cu bogăţia ei fluvială. Asta şi aştepta el de la o femeie: să-l biruie, să-l depăşească. Şi tocmai forţa asta inexorabilă, gangetică, mississippiană — forţă a cărei istovire o cunoştea pe propria piele — fusese răspunzătoare de ruinarea căsătoriei lui. Ceea ce e copleşitor nu poate dura o veşnicie. Oricât de uluitoare ar fi prima întâlnire, în cele din urmă persoana iubită ne uluieşte tot mai puţin. Ne uimeşte doar câteodată, iar mai târziu nici atât. Dar cum să renunţe la nevoia lui de exces, de imensitate, la ceea ce-l făcea să se simtă ca un surfer pe zăpadă alunecând pe creasta unei avalanşe? A-şi lua adio de la această nevoie ar fi însemnat să accepte totodată că, în materie de dorinţe, e deja mort. Iar când o fiinţă vie acceptă c-a murit, se stârneşte furia întunecată - Furia întunecată a vieţii, care refuză să moară înainte de soroc.

Îşi întinse mâna către ea. Mila îi respinse violent braţul. Ochii îi străluceau: se vindecase deja de el şi renăştea ca regină.

— Asta e tot ce putem fi unul pentru altul acum, Malik. Poţi să accepţi sau nu. Dacă refuzi, am terminat-o cu tine pentru totdeauna. Dar dacă te îmbarci alături de noi, o să ne spetim lucrând pentru tine, iar dinspre partea mea n-o să ai parte de nici un resentiment. Lumea asta nouă e viaţa mea, Malik, e esenţa epocii mele, creşte o dată cu mine, învaţă o dată cu mine, se dezvoltă o dată cu mine. În ea mă simt vie cu adevărat. Acolo, în inima electricităţii. Îţi repet: trebuie să-nveţi jocul. Jocul serios, ăsta-i clenciul meu. Asta contează acum, şi eu ştiu ce şi cum să fac, iar dacă tu îmi poţi fumiza materialul de care am nevoie, asta pentru mine, iubitule, e mai mult decât puteam obţine de sub perna de pe genunchii tăi. Oricât de plăcută ar fi fost chestia aia, să nu mă-nţelegi greşit. Şi-a fost plăcută, fără îndoială. Okay, eu am terminat. Nu vreau un răspuns. Du-te acasă. Gândeşte-te la tot ce ti-am spus. Lasă-ne să-ti facem o demonstraţie completă. E-o hotărâre importantă. Ia-o pe îndelete. Ia-o când te simţi pregătit. Dar ia-o cât mai curând.

Ecranul computerului se însufleţi brusc. Imaginile se năpusteau spre el ca nişte negustori într-un bazar. Tehnologia în chip de vânzător de ispite etalându-şi marfa, se gândi Solanka; sau, ca în cluburile de noapte cufundate în beznă, în chip de dansatoare cu mişcări unduitoare. Computerul în chip de dansatoare lascivă. Difuzoarele revărsară asupra lui un zgomot cu mare rezoluţie, ca o ploaie de aur.

— N-am nevoie să mă gândesc, îi spuse. Trecem la treabă. Chiar acum!

 Eleanor sună la telefon, şi tensiunea emoţională a lui Solanka urcă cu o gradaţie.

— Tu te pricepi să provoci iubirea, Malik, îi spuse soţia lui. Ce nu ştii tu e ce să faci cu ea după ce ai provocat-o. (Nici un semn de mânie încă în vocea melodioasă.) Mă gândeam ce minunat era să ştiu că mă iubeşti. Mi-era dor de tine, cred, mă bucur că te-am găsit acasă. Oriunde mă duc am impresia că eşti lângă mine, ce stupid, mi se pare că petrecem clipe minunate împreună. Fiul tău e extraordinar. Toată lumea care-l vede spune acelaşi lucru. Morgen e de părere că nu e altul ca el, şi doar ştii ce părere are el despre copii. Dar îl iubeşte pe Asmaan la nebunie. Toată lumea îl iubeşte. Şi, ştii ceva, întreabă mereu: „Ce-o să spună tăticu'? Ce-o să creadă tăticu'?”. Se gândeşte mereu la tine. Şi eu la fel. Eu nu voiam decât să-ţi spun că amândoi te iubim foarte mult.

Asmaan luă telefonul.

— Vleau să volbesc cu tăticu'. Alo, tăticule, am năsucu' înfundat. De-aia plângeam. De-aia Olive nu-i aici.

De-aia însemna „fiindcă”. Fiindcă Olive nu-i aici. Olive o ajuta pe Eleanor la gospodărie şi Asmaan o adora.

— Am făcut un desen pentlu tine, tăticule. Pentlu tine şi mămica. O să ţi-l arăt. Are loşu şi galben şi alb. Am făcut un desen pentlu bunicu'. Bunicu' mort. De-aia a fost bolnav atâta timp. Bunica n-a murit încă, e bine. Poate că moare mâine. O să fiu şcolar, tăticule. De-aia o să melg la o şcoală bună. Nu mâine mă duc! Altă dată. E o glădiniţă. Nu e mare. De-aia tlebuie să clesc ca să melg la şcoala mare. Nu azi mă duc. Ăăă. Ai un cadou pentlu mine, tăticule? Poate un efelant. Poate! Poate că e un efelant mare. Bine, pa!

Dis-de-dimineaţă se pomeni singur în pat, trezit de scârţâitul înnebunitor al duşumelei la etajul de deasupra. De bună seamă că cineva se scula acolo cu noaptea-n cap. Simţurile lui Solanka păreau în alertă maximă. Auzul îi devenise atât de ascuţit încât înregistra semnalele sonore de la robotul telefonic din apartamentul de deasupra, apa pe care vecina lui o turna din stropitoare în ghivecele cu flori. O muscă i se aşeză pe piciorul ieşit de sub cearşaf, făcându-l să sară din pat, atins parcă de o nălucă, şi să rămână în mijlocul odăii, gol, ridicol, tremurând de spaimă. Cu neputinţă să mai doarmă. Larma străzii era deja insuportabilă. Făcu un lung duş fierbinte şi-şi aduse aspre mustrări. Mila avea dreptate. Trebuia să se controleze. Un doctor, trebuia să meargă la un doctor şi să ia nişte medicamente cum se cade. Oare cum îi spusese Rhinehart în glumă? Că-l paşte un atac de cord. Mă rog, să eliminăm „de cord”. Îl păştea cu siguranţă un atac. Exploziile lui de furie au fost poate comice cândva, dar nu mai era de glumit. Chiar dacă nu săvârşise încă nici un gest necugetat, lucrul se putea întâmpla în orice clipă; chiar dacă furia nu-l împinsese încă în zona iremediabilului, o va face, ştia că o va face. Îi era deja teamă de el însuşi, şi în curând avea să înspăimânte pe toată lumea. Nu va mai trebui să se ferească de lume; lumea însăşi se va feri de el. O să devină o persoană pe care, ca s-o evite, oamenii trec pe cealaltă parte a străzii. Dar dacă Neela o să-l înfurie? Dacă într-o clipă de efuziune o să-i atingă creştetul capului?

În America, la începutul mileniului trei, se găseau lesne medicamente capabile să rezolve irupţia violenţei şi confuziei în eul adult. Cândva, demult, dacă ar fi răcnit ca un vrăjitor în piaţa publică, l-ar fi ars pe rug ca pe un îndrăcit sau l-ar fi aruncat în East River, ca pe o vrăjitoare, cu pietre atârnate de gât, ca să arate dacă se poate ţine la suprafaţă. Cândva, ar îi fost cel puţin ţintuit la stâlpul infamiei şi s-ar fi aruncat în el cu mere putrede. Astăzi însă, tot ce ţi se cere e să-ti achiţi rapid nota de plată şi s-o ştergi. Şi orice american care se respectă ştie numele câtorva medicamente antidepresive eficace. America e o naţiune pentru care recitarea zilnică a câtorva denumiri comerciale farmaceutice — Prozac, Halcion, Seroquil, Numscul, Lobotomine — reprezenta un koan zen, sau afirmarea unui soi de patriotism meschin: Jur credinţa medicamentului american. Aşa că ceea i se întâmpla putea fi fără discuţie prevenit. Era deci de datoria lui, ar fi spus majoritatea oamenilor, să prevină aşa ceva, astfel încât să înceteze să-i mai fie teamă de el însuşi, să înceteze să-i mai înspăimânte pe alţii, să revină la viaţă. La Asmaan, Copilul de Aur. Asmaan-cerul, care avea nevoie de dragostea şi ocrotirea tatălui său.

Da, numai că medicaţia e o pâclă. E o ceaţă pe care o înghiţi şi care ţi se aşterne pe creier. Medicaţia e o etajeră pe care trebuie să te aşezi, în vreme ce lumea merge înainte în jurul tău. E o perdea translucidă de baie, ca în Psycho. Lucrurile devin opace; ba nu, nu e bine. Tu devii opac. Dispreţul lui Solanka pentru această epocă a doctorilor urcă iar din adâncuri. Vrei să devii mai înalt? N-ai decât să te duci la doctorul de înălţat şi să-l pui

să-ţi fixeze extensii metalice în oasele lungi. Ca să devii mai slab, există doctor de slăbit, doctor de înfrumuseţat ca să devii mai frumos, şi tot aşa. Asta să fie oare totul? Asta să fie deci? Am devenit oare maşini care se pot duce de capul lor la mecanic ca să fie transformate cum poftesc? Să fie personalizate, cu tapiţerie din imitaţie de leopard şi instalaţie stereofonică? Solanka se opunea din adâncul sufletului mecanizării omului. Oare nu ca să lupte împotriva acestei mecanizări crease el lumea lui imaginară? Ar fi putut oare un doctor de bibilică să-i spună despre el însuşi vreun lucru pe care el să nu-l fi ştiut deja? Doctorii nu ştiu nimic. Nu vor decât să te supună, să te dreseze ca pe un căţel sau să-ţi pună o glugă ca unui şoim de vânătoare. Vor să te-aducă în genunchi şi să ţi-i frângă, apoi îţi recomandă nişte cârje chimice pe care dacă le iei, n-o să mai fii în stare niciodată să mergi pe propriile-ti picioare.

Peste tot în jurul lui, eul american se remodela în termeni mecanici, dar scăpa în acelaşi timp pretutindeni de sub control. Vorbea mereu doar despre el însuşi şi abia dacă atingea alte subiecte. O întreagă breaslă de controlori — doctori-vrăjitori, al căror rol era să ducă mai departe activitatea altor doctori, deja înclinaţi către vrăjitorie, şi să-i „astupe golurile”— luase naştere ca să se ocupe de performanţele îndoielnice ale acestui eu. Metoda de bază a acestei bresle era redefinirea. Nefericirea era redefinită ca lipsă de formă fizică, disperarea, ca o problemă de aliniere a vertebrelor. Fericirea însemna mâncare mai bună, orientare către o mai mare înţelepciune, tehnici de respiraţie mai adâncă. Fericirea însemna egoism. Eului în derivă i se spunea să se autocontroleze, eul dezrădăcinat era îndemnat să se înrădăcineze în sine însuşi, continuând să plătească însă serviciile noilor sale călăuze, cartografii stărilor alterate ale Americii. Fireşte, vechile bresle de controlori erau încă la post, ocupându-se în continuare de propriile lor cazuri, mai obişnuite. Candidatul partidului democrat la funcţia de vicepreşedinte dădea vina pe filme pentru disconfortul naţional, slăvind în schimb numele Domnului. Dumnezeu trebuia să se mute mai aproape de centrul vieţii naţionale. (Mai aproape? se gândi Solanka. Păi, dacă Atotputernicul s-ar apropia fie şi un pic de preşedinţie, s-ar instala la Casa Albă şi ar face naibii el singur toată treaba.) George Washington era exhumat şi transformat într-un soldat al lui Cristos. Fără religie nu există morală, tuna George, ridicându-se palid şi pământiu din mormânt, cu toporişca în mână. Iar în împrejurimile Washingtonului, cetăţeni socotiţi necredincioşi declarau în sondaje că ar vota în proporţie de nouăzeci la sută un candidat evreu sau homosexual, în vreme ce pentru un ateu ar vota doar în proporţie de patruzeci şi nouă la sută. Lăudat fie numele Domnului!

În ciuda flecărelii, în ciuda tuturor diagnosticelor, în ciuda noii conştiinţe, cele mai percutante declaraţii ale acestui nou eu naţional extrem de volubil erau mute. Căci problema adevărată nu era dereglarea maşinăriei, ci a sufletului care doreşte, iar limbajul sufletului era pe cale de a se pierde. Problema era aşadar prea marea dereglare a sufletului, şi nu tonusul muscular sau mâncarea, feng shui sau karma, şi nici impietatea sau Dumnezeu. Ce-i înnebunea pe oameni nu era excesul de bunuri, ci prea multele speranţe năruite şi zădărnicite. Aici, în America abundenţei, în această întrupare a fabuloaselor tărâmuri de aur ale lui Keats, în acest vas cu dubloni de aur aflat în locul din care se înalţă curcubeul, speranţele oamenilor atingeau cele mai înalte cote din istorie şi, prin urmare, la fel şi dezamăgirile lor. Când o mână de incendiatori aprind focuri ce pârjolesc Occidentul, când un om ia o armă şi se apucă să ucidă necunoscuţi, când un copil ia o armă şi se apucă să-şi ucidă prietenii, când capetele tinerelor fete bogate sunt sfărâmate cu pietre — motorul care pune în mişcare această modalitate de expresie a criminalilor cu limbile înţepenite e chiar dezamăgirea asta, pentru care cuvântul „dezamăgire” e prea slab. Despre asta e vorba şi nimic altceva: năruirea visurilor într-o ţară în care dreptul la visare reprezenta piatra de temelie a ideologiei naţionale, spulberarea şanselor personale într-o vreme în care viitorul deschidea perspectiva unui strălucitor şi inimaginabil tezaur, la care nici un bărbat şi nici o femeie nu putuseră visa vreodată. În mijlocul flăcărilor ce ardeau chinuitor şi al gloanţelor pornite din spaime nerostite, Malik Solanka auzea o întrebare crucială, neştiută, o întrebare rămasă fără răspuns şi sortită pesemne să rămână astfel — aceeaşi întrebare, la fel de pătrunzătoare şi de răscolitoare ca strigătul lui Mundi, pe care şi-o pusese cu câteva clipe înainte: Asta să fie oare totul? Asta să fie deci? Chiar asta să fie? Oamenii se trezeau, aidoma lui Krysztof Waterford-Wajda, şi-şi dădeau seama că viaţa nu le mai aparţine. Propriile lor trupuri nu le mai aparţineau, şi nici trupurile altora nu aveau cui să aparţină. Ce motiv ar mai fi avut deci să nu tragă?

Când zeii vor să piardă pe cineva, îi iau mai întâi minţile. Furiile se roteau urlând deasupra lui Malik Solanka, deasupra New York-ului şi a întregii Americi. Pe străzile aflate dedesubt, traficul, uman şi inuman, îşi dădea acordul într-un urlet turbat.

Ceva mai liniştit după duş, Solanka îşi aminti că încă nu-l sunase pe Jack. Îşi dădu seama uimit că nici n-avea de gând să-l sune. Dezvăluirile Neelei în privinţa lui avuseseră darul să-l dezamăgească şi să-l dezguste, ceea ce în sine era lipsit de importanţă. Cu siguranţă că şi el trebuie să-l fi dezamăgit pe Jack de multe ori, ba chiar să-l fi dezgustat cu umorile lui „Solankiceşti”. Prietenii ar trebui să treacă peste asemenea obstacole. Totuşi Solanka nu ridică receptorul. Se vede treaba deci că nici măcar prieten de nădejde nu era — de adăugat şi asta la lista tot mai lungă a păcatelor. Între ei stătea acum Neela. Asta era, de fapt. Nu conta că ea rupsese legătura cu Jack înainte ca între ei să se fi înfiripat ceva. Ceea ce conta era felul în care avea să privească Jack toată povestea, ca pe o trădare adică. Şi, dacă era să fie sincer cu el însuşi, recunoscu Solanka în tăcere, şi el o privea la fel.

În plus, Neela era acum un obstacol şi între el şi Eleanor. Solanka îşi părăsise căminul pentru un motiv evident şi pentru unul subînţeles: cumplita ridicare a cuţitului în întuneric şi, îngropată sub pojghiţa căsniciei, măcinarea a tot ce fusese cândva minunat. Dorinţa plină de furie, de curând aprinsă, nu era lesne de abandonat pentru vechea flacără, mai potolită şi mai blândă. „Sigur a apărut altcineva”, spusese Eleanor. Şi-acum chiar apăruse: Neela Mahendra, ultima mare aventură sentimentală a vieţii lui. Dincolo de ea, dacă o pierdea, cum probabil avea să se întâmple, Solanka vedea un pustiu cu dunele lui albe alunecând lin către un mormânt de nisip. Primejdiile aventurii — sporite de diferenţa de vârstă şi de provenienţă, de rănile lui şi de capriciile ei — erau considerabile. Cum se hotărăşte o femeie râvnită de toţi bărbaţii că unul singur îi e de ajuns? După prima noapte petrecută împreună, Neela declarase: „Nu asta urmăream. Nu ştiu dacă sunt pregătită pentru aşa ceva. (Voia să spună că totul pornise atât de rapid şi de răscolitor că i se făcuse teamă.) Riscul e poate prea mare”. Lui Solanka gura i se strâmbă într-un zâmbet un pic prea amar. „Mă întreb care dintre noi îşi asumă un risc mai mare”. Neela nu se arătase deloc încurcată de răspuns: „Păi, tu, bineînţeles”.

Wislawa reveni la lucru. Simon Jay îl sunase pe Solanka de la fermă ca să-i spună cu un glas suav că el şi soţia lui o îmbunaseră pe menajera furioasă, dar că un telefon de scuze din partea lui Solanka ar fi bine venit. Cu amabilitatea lui, domnul Jay nu omise totuşi să sublinieze că în contractul de închiriere se stipula ca apartamentul să fie ţinut curat. Solanka scrâşni din dinţi şi o sună pe Wislawa.

— Okay, vin, de ce să nu vin, acceptase Wislawa. Aveţi noroc că am suflet bun.

Îşi vedea mai puţin de treabă ca înainte, dar Solanka nu protestă. În apartament, raportul de forţe se schimbase. Wislawa se înfăţişă ca o regină — ca o Zeiţă a Victoriei care şi-a rupt sforile — şi după ce se fâţâi câteva ceasuri prin duplex ca un monarh în fruntea unui cortegiu, fluturându-şi cârpa de praf ca pe o eşarfă regală, plecă cu o expresie de dispreţ pe chipul ei osos. Foştii servitori erau acum stăpâni, se gândi Solanka. Pe Galileo-l la fel ca la New York.

Lumea lui imaginară îl absorbea tot mai mult. Desena cu înfrigurare, modela în lut, cioplea în lemn moale şi, mai presus de toate, scria cu furie. Trupa Milei Milo începuse să-l trateze cu un soi de respect uluit: cine ar fi crezut, părea să spună felul lor de a se purta, că un bătrân caraghios putea veni cu aşa o marfă trăsnet? Chiar şi blegul de Eddie se alinie, în ciuda resentimentelor lui, la noua atitudine a grupului. Dispreţuit de menajera lui, Solanka era flatat de respectul tinerilor şi se hotărî să se dovedească demn de el. Neela îi ocupa nopţile, dar ziua lucra ore în şir. Trei-patru ore de somn se dovedeau a-i fi de ajuns. Sângele părea să-i curgă mai energic prin vene. O adevărată renaştere, se gândi el, minunându-se de şansa nemeritată ce i se arătase. Viaţa îi dăduse pe neaşteptate o mână de ajutor, pe care avea de gând s-o fructifice la maximum. Era momentul să dea frâu liber, în chip durabil, concentrat, poate chiar tămăduitor, unui joc serios, cum spunea Mila.

Scenariul întâmplărilor de pe Galileo-l căpătase o viaţă proprie tot mai stufoasă. Până acum, Solanka nu simţise nevoia — nu dorise — să intre niciodată atât de adânc în amănunte. Ficţiunea îl acapara cu totul şi până şi figurinele începură să-i pară secundare: nu mai erau scopuri în sine, ci mijloace. El, atât de sceptic cu privire la minunata lume nouă electronică a viitorului, se simţea destabilizat în faţa posibilităţilor oferite de noua tehnologie, cu stricta ei preferinţă pentru salturi laterale şi relativul ei dezinteres pentru progresia lineară — tendinţă care dăduse deja naştere unui interes mai mare pentru variaţie decât pentru cronologie în rândul utilizatorilor. Această eliberare de timp, de tirania întâmplării următoare, îi dădea aripi, permiţându-i să-şi dezvolte ideile în paralel, fără să se preocupe de continuitate sau de urmărirea cauzalităţii pas cu pas. Legăturile erau acum electronice, nu narative. Totul exista simultan. Totul era o oglindă fidelă a experienţei divine a timpului, îşi dădu seama Solanka. Până la apariţia hiperlink-urilor, doar Dumnezeu fusese capabil să vadă simultan în trecut, în prezent şi în viitor; fiinţele umane erau închise în calendarul lor alcătuit din zile. Acum însă, omniscienţa era disponibilă tuturor, prin simplul click al unui mouse.

Pe măsură ce site-ul avea să prindă chip, vizitatorii vor putea hoinări în voie între diversele linii şi teme ale povestirii: Zameen din Rijk în căutarea lui Akasz Kronos, Zameen contra Zeiţei Victoriei, Povestea Celor Doi Plăsmuitori de Păpuşi, Mogol Baburianul, Revolta Păpuşilor Vii I — Căderea lui Kronos, Revolta Păpuşilor Vii II — Adevăratul Război, Umanizarea Maşinilor contra Mecanizării Oamenilor, Bătălia Dublilor, Kronos Capturat de Mogol (sau de Plăsmuitorul de Păpuşi?), Retractarea Plăsmuitorului de Păpuşi (sau a lui Kronos?) şi marele final, Revolta Păpuşilor Vii III — Căderea Imperiului Mogol. Fiecare din aceste titluri şi teme vor conduce la pagini noi ce vor înainta tot mai adânc în lumea multidimensională a Păpuşilor Suverane, oferind jocuri, secvenţe video, spaţii de chat şi, fireşte, obiecte de cumpărat.

Profesorul Solanka se îmbăta ore în şir gândindu-se la pachetul de şase dileme morale ale Păpuşilor Suverane; era deopotrivă fascinat şi revoltat de evoluţia personalităţii lui Mogol Baburianul, care se dovedi a fi un talentat poet, un astronom competent, un grădinar pasionat, dar totodată un soldat însetat de sânge, din stirpea lui Coriolan, şi cel mai crud principe cu putinţă; îl încântau până la delir posibilităţile — intelectuale, simbolice, conflictuale, mistificatorii, ba chiar sexuale — ale jocului de umbre în care intrau cele două serii de figuri duble, întâlnirile dintre „real” şi „real”, „real” şi „dublu”, „dublu” şi „dublu”, care puneau în evidenţă în chip fericit disoluţia frontierelor între categorii. Se pomeni într-o lume pe care o prefera de departe celei aflate dincolo de fereastra odăii sale, ajungând astfel s-o înţeleagă pe Mila Milo când spusese că aici se simte trăind în cel mai înalt grad. Aici, în inima electricităţii, Malik Solanka se rupea de viaţa cenuşie a exilului său în Manhattan, călătorea zilnic către Galileo-l şi începea, din nou, să trăiască în adevăratul înţeles al cuvântului.

De la remarcile cenzurate pe care Isteaţa i le făcuse lui Galileo Galilei, întrebările despre putere şi cunoaştere, despre demisie şi sfidare, despre scopuri şi mijloace îl chinuiau mereu pe Solanka. „Momentele galileene”, ocaziile dramatice în care viaţa îi pune pe cei vii în faţa întrebării dacă-şi vor asuma riscul de a rămâne de partea adevărului sau dacă-l vor tăgădui prudent, îi apăreau din ce în ce mai mult situate în imediata vecinătate a miezului care alcătuieşte fiinţa omenească. Prietene, eu n-aş fi înghiţit chestia asta. Aş fi declanşat naibii o revoluţie. Când deţinătorul adevărului e slab iar cel ce susţine minciuna e puternic, cum e mai bine oare: să te înclini în faţa celui mai tare, sau să i te opui cu fermitate şi să descoperi, poate, în tine o forţă mai adâncă în stare să-l doboare pe despot? Când oştenii adevărului lansează o mie de nave şi dau foc turnurilor fără acoperiş ale minciunii, trebuie oare priviţi ca nişte eliberatori sau, întrucât au folosit împotriva duşmanului propriile lui arme, devin şi ei aidoma huliţilor barbari (ori chiar baburieni) ale căror case le-au incendiat? Care sunt limitele toleranţei? Cât de departe putem merge în urmărirea dreptăţii fără a trece graniţa, fără a ajunge la antipodul firii noastre, devenind nedrepţi?

Aproape de punctul culminant al scenariului pentru Galileo-l, Solanka introduse un asemenea moment esenţial. Akasz Kronos, fugind de propriile sale creaţii, era capturat la bătrâneţe de soldaţii Mogolului şi adus în lanţuri la curtea baburiană. Până atunci, Păpuşile Suverane şi baburienii purtaseră război vreme de o generaţie şi se aflau prinşi într-un impas care le măcina forţele aidoma războiului troian, iar bătrânul Kronos, creator al cyborgilor, era învinuit pentru toate faptele lor. Explicaţia lui privind modul în care creaţiile sale îşi dobândiseră autonomia fu respinsă de Mogol cu un sforăit neîncrezător. Urma, în paginile scrise de Solanka, o lungă dispută între cei doi bărbaţi privind natura vieţii înseşi — a vieţii create printr-un act biologic şi a celei aduse pe lume de imaginaţia şi priceperea fiinţelor vii. Era oare viaţa „naturală”, sau „nenaturalul” putea fi socotit viu? Lumea imaginară era oare în chip necesar inferioară celei organice? În ciuda căderii sale şi a lungilor ani petrecuţi în ascunzători şi mizerie, Kronos nu-şi pierduse geniul creator, drept care îşi apără cu mândrie cyborgii: potrivit tuturor definiţiilor date fiinţelor înzestrate cu simţire, ei deveniseră forme de viaţă în deplinul înţeles al cuvântului. Aidoma lui Homo faber, se serveau de unelte; aidoma lui Homo sapiens, raţionau şi se angajau în dezbateri morale. Erau capabili să-şi trateze bolile şi să se reproducă, iar prin părăsirea lui, făuritorul lor, se bucurau acum de libertate. Mogolul respinse pe loc aceste argumente. Un spălător de vase netrebnic nu devine chelner, susţinea el. Şi tot aşa, o păpuşă rătăcită rămâne o păpuşă, un robot renegat rămâne robot. Nu asta era direcţia în care trebuia să se îndrepte discuţia lor. Kronos trebuia mai degrabă să-şi renege teoriile, oferind apoi autorităţilor baburiene datele tehnice necesare pentru a readuce sub control maşinăriile PS. Iar dacă refuza, adăugă Mogolul schimbând foaia, va fi fără îndoială torturat şi, dacă va fi nevoie, sfârtecat bucată cu bucată.

„Retractarea lui Kronos”, declaraţia lui cum că maşinile nu au suflet în vreme ce omul e nemuritor, a fost întâmpinată de baburienii profund religioşi ca o răsunătoare victorie. Cu informaţia furnizată de savantul decăzut, armata de la antipozi a creat noi arme care au paralizat neurosistemele cyborgilor, făcându-i inoperanţi. (Termenul „ucis” era prohibit: ceea ce nu avea viaţă nu putea nici muri.) Forţele PS au abandonat lupta în derută, iar victoria baburienilor părea asigurată. Plăsmuitorul de Păpuşi cyborg se număra şi el printre cei căzuţi. Prea egoist — prea „coerent” — ca să fi creat o replică a lui însuşi, Plăsmuitorul era în continuare unicul din spiţa sa; astfel, personajul a fost desfiinţat prin deconectarea de la reţea. Singura persoană care l-ar fi putut re-crea era Akasz Kronos, a cărui soartă rămânea învăluită în mister. Poate că fusese ucis de Mogol, chiar şi după ruşinoasa-i abjurare; sau poate că-i scoseseră ochii, ca lui Tiresias, îngăduindu-i-se, cu preţul unor necontenite umilinţe, să rătăcească prin lume cu vasul de pomeni în mână şi „să spună adevăruri cărora nimeni n-avea să le dea crezare”, în vreme ce din toate părţile auzea poveşti despre prăbuşirea marii sale realizări, despre reducerea marilor Păpuşi Suverane kronosiene — cyborgii înzestraţi cu conştiinţă din Rijk, primele maşini din lume capabile să treacă graniţa care separă entităţile mecanice de fiinţele vii — la mormane de deşeuri nefolositoare. Şi, în vreme ce nimeni nu mai credea acum adevărul pe care singur îl tăgăduise, lui nu-i rămase decât să ia act de catastrofa provocată de propria sa laşitate, de lipsa lui de tărie morală.

În ceasul al unsprezecelea însă, roata s-a întors. Păpuşile Suverane s-au regrupat sub o nouă conducere bicefală. Zameen din Rijk şi perechea ei cyborg, Zeiţa Victoriei, şi-au unit forţele, aidoma celor două Rani gemene din Jhansi care se ridicaseră împotriva exploatării imperialiste, sau aidoma Isteţei într-o nouă şi tulburătoare întrupare în oglindă, conducând făgăduita revoluţie. Ele şi-au pus laolaltă impresionantul geniu ştiinţific, construind scuturi electronice împotriva noilor arme ale baburienilor. Apoi, avându-le în frunte pe Zameen şi pe Zeiţa Victoriei, armata PS porni o ofensivă puternică şi împresură citadela Mogolului. Astfel începu Asediul Baburiei, care nu avea să ia sfârşit nici peste o generaţie...

În lumea imaginaţiei, în cosmosul creator ce începuse cu simpla plăsmuire de păpuşi, proliferând apoi pentru a da naştere acestei dihănii multimedia multiplu înarmate, nu era nevoie să răspunzi la întrebări; mai nimerit era să găseşti căi interesante de a le reformula. Nu era necesar nici măcar să închei povestirea — dimpotrivă, pentru perspectivele pe termen lung ale proiectului, era vital ca povestea să poată fi prelungită la nesfârşit cu noi aventuri şi teme grefate la intervale regulate pe firul principal şi cu noi personaje care să poată fi vândute în chip de păpuşi, jucării sau roboţi. Scenariul de bază era un schelet pe care creşteau periodic oase noi, era cadrul de manifestare al acestei dihănii ficţionale capabile de metamorfozare constantă, care se nutrea cu ce-i cădea sub mână: istoria personală a creatorului ei, frânturi de zvonuri, cunoştinţe profunde, întâmplări cotidiene, frânturi de cultură elitară şi de cultură de masă, precum şi cu hrana cea mai substanţială între toate — trecutul. Jefuirea stocului de poveşti antice şi de demult ale lumii era perfect legitimă. Puţini navigatori pe web erau familiarizaţi cu miturile sau chiar cu faptele trecutului; tot ce trebuia era să dai materialului vechi o întorsătură proaspătă, modernă. Transmutaţia era totul. Îndată ce fu accesibil on-line, web-site-ul Păpuşilor Suverane realiză şi menţinu o cotă înaltă de „vizitatori”. Comentariile afluiau de pretutindeni, iar torentul imaginaţiei lui Solanka se alimenta din mii de şuvoaie. Începu să se umfle şi să crească.

Întrucât scenariul nu se aşeza deloc într-o matcă, fiind mereu în şantier, într-o situaţie de perpetuă revoluţie, un anumit grad de dezordine era inevitabil. Poveştile asociate personajelor şi locurilor, ba chiar şi numele lor se modificau uneori, pe măsură ce viziunea lui Solanka asupra universului ficţiunii creat de el se limpezea şi se preciza. Anumite direcţii ale scenariului s-au dovedit mai puternice decât îşi imaginase la început, şi au fost amplu dezvoltate. Filonul Zameen , Zeiţa Victoriei era cel mai important dintre ele. În concepţia iniţială, Zameen fusese doar o femeie de o nespusă frumuseţe, fără să fi avut nimic dintr-o savantă. Mai târziu însă, când Solanka înţelese importanţa pe care avea s-o dobândească în faza culminantă a scenariului — asupra căreia atenţia îi fusese atrasă, se vedea nevoit să admită, de Mila Milo —, reveni şi adăugă mult material privitor la primii ani ai vieţii ei, făcând din Zameen o savantă, egală a lui Kronos şi superioară lui din punct de vedere sexual şi moral. Alte căi se dovediră a fi fundături şi fură abandonate. De pildă, într-o versiune de început a scenariului, Solanka îşi imagină că figura „galileeană” capturată de Mogol era Plăsmuitorul cyborg, nu dispărutul Akasz Kronos. În această versiune, renunţarea celui dintâi la dreptul de a fi numit „formă de viaţă”, mărturisirea propriei sale inferiorităţi devenea o crimă împotriva lui însuşi şi împotriva spiţei sale. Mai târziu, Plăsmuitorul scăpa de temnicierii baburieni, iar când ştirea „retractării” sale era răspândită de maşina de propagandă a Mogolului, cu scopul de a-i submina autoritatea, cyborgul nega cu aprindere acuzaţiile, anunţând că nu el fusese prizonierul în chestiune, că avatarul său uman, Kronos, era de fapt cel ce trădase adevărul. Deşi renunţase la această versiune, Solanka păstră o slăbiciune pentru ea şi se întreba adesea dacă nu cumva greşise. În cele din urmă, beneficiind de predilecţia web-ului pentru variante, adăugă pe site povestea excizată, ca o posibilă versiune alternativă a faptelor.

Numele Baburia şi Mogol erau şi ele adăugiri târzii. Mogol venea desigur de la „Mughal”, iar Babur fusese primul împărat Mughal. Dar Babur cel la care se gândise Solanka nu era un rege mort de demult, ci liderul desemnat al manifestaţiei avortate a „indo-lilienilor" de la New York, căruia Neela Mahendra îi acordase, după părerea lui, prea multă atenţie. Manifestaţia începuse jalnic şi se încheiase cu o încăierare. În colţul de nord-vest din Washington Square, sub privirile aparent pline de interes ale unei adunări pestriţe de vânzători de răcoritoare, jongleri, velocipedişti şi hoţi de buzunare, se strânseseră o sută şi ceva de bărbaţi şi o mână de femei de origine indo-liliană, la care se adăugau prietenii, iubiţii şi iubitele, soţii şi soţiile lor americani, membrii obişnuitelor grupuscule de stânga, simbolicii „reprezentanţi ai solidarităţii” din celelalte comunităţi ale diasporei indiene din Brooklyn şi din Queens, precum şi inevitabilii gură-cască. Peste o mie în total, pretindeau organizatorii; în jur de două sute cincizeci, potrivit poliţiei. Demonstraţia paralelă a „indigenilor” elbee se bucurase de o participare şi mai redusă, dispersându-se ruşinos înainte chiar de a se pune în mişcare. Totuşi, grupuri de elbee isterizaţi şi bine abţiguiţi reuşiră să pătrundă în Washington Square pentru a-i lua peste picior pe indo-lilieni şi a le azvârli insulte sexuale femeilor. Izbucniseră încăierări; poliţia newyorkeză, uluită că un eveniment atât de neînsemnat a putut încinge spiritele în aşa măsură, s-a arătat la faţa locului cu oarecare întârziere. În timp ce mulţimea se dispersa în faţa poliţiştilor, se produseră câteva înjunghieri, dar nici una mortală. În câteva clipe, în piaţă n-a mai fost picior de demonstrant, cu excepţia Neelei Mahendra, a lui Malik Solanka şi a unui uriaş ras în cap, gol până la brâu, cu un megafon într-o mână şi-n cealaltă cu noul drapel şofran-verde al preconizatei „Republici Filbistan” — FILB de la „Fracţiunea Indiană din Liliput-Blefuscu”, restul fiind adăugat deoarece suna ca un cuvânt „de-acasă”. Acesta era Babur, tânărul lider politic care făcuse tot drumul din îndepărtatele lui insule ca să se adreseze „mitingului” şi care acum, când ţelul îi fusese retezat, aidoma părului, părea atât de pierdut, atât de descumpănit, încât Neela Mahendra i se alătură îndată, lăsându-l pe Solanka de izbelişte. Când o văzu pe Neela apropiindu-se, tânărul uriaş scăpă din mână steagul, care-i căzu în cap. Se clătină, dar, spre onoarea lui, rămase în picioare.

Neela era plină de solicitudine faţă de el, evident încredinţată că, lăsându-l pe Babur să se bucure din plin de frumuseţea ei, l-ar putea compensa pentru lunga şi infructuoasa lui călătorie. Iar Babur se lumină într-adevăr la faţă şi după câteva clipe începu să-i ţină Neelei un discurs, de parcă ea ar fi reprezentat enorma şi semnificativa mulţime de manifestanţi pe care o visase. Vorbi despre trecerea Rubiconului şi despre neacceptarea compromisului sau a supunerii. Acum, când constituţia scump plătită fusese abrogată iar participarea indo-lilienilor la guvernarea insulelor se încheiase în mod atât de ruşinos, spunea el, nu mai încăpeau decât măsuri extreme.

— Drepturile nu sunt niciodată acordate de către cei ce le deţin, declama el, sunt luate întotdeauna de către cei lipsiţi de ele.

Privirea Neelei se aprinse. Aduse vorba despre proiectul emisiunii sale de televiziune, iar Babur dădu grav din cap în semn de aprobare, simţind că ceva din eşecul acelei zile putea totuşi fi salvat.

— Să mergem, spuse el luând-o de braţ. (Solanka notă uşurinţa cu care Neela îşi trecuse braţul pe sub cel al compatriotului ei.) Avem de discutat despre asta ore întregi. Sunt o groază de lucruri de făcut, cu maximă urgenţă.

Şi Neela plecă cu Babur fără să arunce măcar o privire înapoi.

Solanka se mai afla încă în Washington Square la ora închiderii, prăbuşit pe o bancă. O patrulă de poliţie îi puse în vedere că trebuie să plece şi tocmai atunci îi sună telefonul mobil.

— Îmi pare tare rău, iubitule, îi spuse Neela - Era atât de nefericit, şi pe urmă e vorba de activitatea mea, chiar trebuia să stăm de vorbă. În fine, n-am nevoie să mă scuz. Eşti un om inteligent. Sunt sigură că ţi-ai dat seama. Ar trebui să-l cunoşti pe Babur. E-atât de înflăcărat că ţi se face frică. Iar după revoluţie ar putea deveni chiar preşedinte. Oh, aşteaptă o clipă, iubitule, am un alt apel.

Vorbise de revoluţie ca despre un lucru inevitabil. Pradă unei îngrijorări surde, la celălalt capăt al firului, Solanka îşi aminti declaraţia ei de război. Daca o să fie nevoie, o să lupt alături de ei, umăr la umăr. Nu glumesc, chiar o s-o fac. Privi petele de sânge uscat din scuarul peste care se lăsase întunericul, dovadă, aici la New York, a puterii cu care furia îi strângea laolaltă pe oameni la celălalt capăt al lumii: o furie colectivă, născută dintr-o lungă nedreptate, alături de care propriile lui accese imprevizibile erau de-a dreptul ridicole, răsfăţul unui ins privilegiat preocupat prea mult de sine. Şi cu prea mult timp liber. N-o putea lăsa pe Neela pradă acestei furii extreme de la antipozi. Întoarce-te, voi să-i spună. Întoarce-te la mine, iubita mea, te implor, nu pleca. Dar ea reveni la telefon, şi vocea îi era schimbată.

— Era în legătură cu Jack, spuse ea. A murit, s-a împuşcat în cap şi-a fost găsit cu o declaraţie în mînă.

Ai văzut Victoria înaripată fără cap, se gândi Solanka cu tristeţe. Ai auzit de Călăreţul fără Cap. Lasă totul pentru prietenul meu fără cap Jack Rhinehart, pentru înfrângerea fără Aripi şi fără Cal.

Partea a treia

Totul era absurd. Trupul lui Jack fusese găsit în Spassky Grain Building, clădire aflată în şantier din cartierul Tribeca, la întretăierea dintre Greenwich şi North Moore, ai cărei antreprenori fuseseră recent ţinta unor atacuri ale sindicatelor pe motiv că angajau muncitori la negru. Şantierul se afla la cincisprezece minute de apartamentul lui Jack din Hudson Street, iar el se pare că ajunsese acolo pe jos, cu o puşcă încărcată în mână, traversase Canal Street — încă aglomerată în ciuda orei târzii — fără să atragă atenţia cuiva, apoi pătrunsese prin efracţie în locul pe care-l alesese, urcase cu un lift până la etajul patru, se aşezase la o fereastră îndreptată spre apus cu o splendidă privelişte către fluviul scăldat în lumina lunii, îşi vârâse ţeava puştii în gură, apăsase pe trăgaci şi se prăbuşise pe podeaua de beton neterminată, scăpând arma dar ţinând în mână biletul în care declara că s-a sinucis. Băuse enorm: Jack Daniel's şi Coca-Cola, amestec absurd pentru un oenolog ca Rhinehart. Când a fost descoperit, costumul şi cămaşa lui erau împăturite cu grijă pe podea, iar pe el nu avea decât şosetele şi chiloţii care, dintr-un motiv oarecare, sau poate din întâmplare, erau îmbrăcaţi cu spatele în faţă. Se spălase pe dinţi cu puţin timp în urmă.

Neela se hotărî să facă mărturisiri complete şi le spuse poliţiştilor tot ce ştia: costumele de carnaval din dulapul lui Jack, bănuielile ei, într-un cuvânt totul. Ar fi putut avea necazuri, ascunderea de informaţii fiind socotită un delict grav, dar poliţia nu alerga după plevuşcă şi, pe deasupra, amândoi inspectorii care se prezentaseră în apartamentul ei din Bedford Street, ca să-i ancheteze pe ea şi pe Malik Solanka, aveau propriile lor necazuri în prezenţa ei. Li se rupeau mereu creioanele, se călcau mereu pe picioare, se izbeau de obiecte şi turuiau în acelaşi timp, după care tăceau  jenaţi — dar Neela nu acordă nici cea mai mică atenţie acestor lucruri.

— Chestiunea e, conchise ea, în vreme ce  poliţiştii îşi ciocneau capetele aprobând-o cu elan, că această aşa-zisă sinucidere pute de la o poştă.

Malik şi Neela ştiau că Jack deţinea o puşcă, deşi n-o văzuseră niciodată. O avea din perioada când vâna şi pescuia, alături de toţi negrii care-l imitau pe Hemingway, perioada dinainte de a deveni admirator al lui Tiger Woods. Iar acum, la fel ca bietul Ernest — cel mai feminin dintre marii scriitori americani de sex masculin, devastat de eşecul încercării de a deveni pretinsul Tătic-mascul pe care optase să-l întrupeze —, Jack pornise o vânătoare împotriva lui însuşi, în jocul celei mai mari mize cu putinţă. Cel puţin asta erau ei îndemnaţi să creadă. La o privire mai atentă însă, versiunea în cauză devenea tot mai puţin convingătoare. Clădirea în care locuia avea portar, iar acesta îl văzuse părăsind imobilul singur în jurul orei şapte seara, fără nici un bagaj şi îmbrăcat ca pentru petrecerea unei seri în oraş. Un al doilea martor, o tânără femeie durdulie cu o beretă pe cap, care aştepta pe trotuar apariţia unui taxi, se prezentă în urma unui apel al poliţiei şi spuse că văzuse un bărbat cu semnalmentele lui Jack suindu-se într-o enormă maşină de teren neagră, cu geamuri fumurii; prin portiera deschisă, femeia zărise cel puţin alţi doi bărbaţi care aveau în gură — era absolut sigură de asta — câte o ţigară de foi. O maşină identică fusese văzută de-a lungul lui Greenwich Street la scurt timp după momentul stabilit al decesului. Câteva zile mai târziu, analiza datelor tehnice recoltate de la locul crimei, cum era numit provizoriu, dezvălui că uşa de acces temporară de la Spassky Grain Building nu fusese distrusă cu focul de armă al lui Rhinehart. Nici un alt instrument capabil să sfărâme uşa extrem de solidă — din lemn, întărită cu un cadru de metal — nu fu găsit asupra lui sau în imediata lui apropiere. Mai mult, exista puternica bănuială că pentru intrarea în clădire nu fusese nevoie de distrugerea uşii. Cineva avusese o cheie.

Biletul în care Jack declara că s-a sinucis a fost crucial în stabilirea faptului că nu el era autorul gestului. Rhinehart era renumit pentru stilul precis şi desăvârşit al scrisului său. Rareori făcea greşeli de sintaxă şi niciodată, dar niciodată, greşeli de ortografie. Cu toate astea, în ultimele cuvinte pe care le aşternuse pe hârtie se aflau solecisme de cea mai joasă speţă. „Încă de pe când eram corespondent de război — stătea scris în bilet — violenţa a devenit o înclinaţie a mea. Uneori, în miez de noapte, sfărâmam telefoane. Armăsaru, Masculu şi Motanu sunt nevinovaţi. Le-am omorât iubitele fincă n-a vrut să se reguleze cu mine, probabil fincă sunt de Culoare”. Iar în încheiere, aceste vorbe sfâşietoare: „Spuneţi-i lu Neela că o iubesc. Ştiu că o făcui de oaie, da o iubesc de-adevărat”. Când îi veni rândul să fie interogat de poliţie, Malik Solanka declară apăsat că, deşi biletul era scris de mâna puternică, inconfundabilă a lui Jack, acesta nu putuse scrie aşa ceva de bunăvoie.

— Fie i-a fost dictat de cineva înzestrat cu cunoştinţe lingvistice mult mai reduse decât ale lui, fie Jack şi-a alterat stilul în chip deliberat, ca să ne transmită un mesaj. Nu vedeţi că ne-a dat şi numele celor trei asasini ai lui?

Când se stabili că ultimul iubit al decedatei Lauren Klein, Keith „Masculul" Medford, era fiul bogatului antreprenor Michael Medford, inamicul muncitorilor sindicalizaţi, că una din companiile acestuia se ocupa de transformarea lui Spassky Grain Building într-un complex de birouri şi de apartamente de lux, precum şi că Masculul, căruia i se încredinţase organizarea unui cocktail ce avea să marcheze inaugurarea proiectului, avea un rând de chei, deveni limpede că ucigaşii făcuseră o eroare capitală. Cei mai mulţi ucigaşi sunt stupizi, iar o viaţă de privilegii nu scuteşte pe nimeni de prostie. Până şi cele mai costisitoare şcoli produc idioţi semi-analfabeţi, iar Marsalis, Andriessen şi Medford erau nişte tineri proşti şi aroganţi. Şi totodată asasini. Confruntat cu faptele prezentate, Masculul fu primul care mărturisi. Alibiurile acoliţilor lui se prăbuşiră câteva ceasuri mai tîrziu.

Jack Rhinehart fu înmormântat într-un colţ depărtat al cartierului Queens, la treizeci şi cinci de minute de mers cu maşina de vila pe care-o cumpărase pentru mama lui şi pentru sora lui încă nemăritată din Douglaston. „Casă cu vedere, glumise el. Dacă mergi în fundul grădinii şi o iei la stânga de-a lungul gardului, dai peste, ghici ce? — păi, peste susurul apei din Canal”. Acum, propria lui privelişte avea să fie pe veci atmosfera înăbuşitoare a oraşului. Neela şi Solanka luară o maşină ca să ajungă până acolo. Cimitirul era aglomerat, fără un copac, dezolant, umed. Câţiva fotografi roiau în jurul micului grup de persoane îndoliate, ca nişte gunoaie plutind pe marginea unui iaz întunecat. Cum-necum, Solanka uitase că funeraliile lui Jack treziseră interesul presei. Din clipa obţinerii mărturiilor şi a transformării poveştii despre Clubul B&V în scandalul sezonului, profesorul Solanka încetă să mai acorde interes dimensiunii publice a evenimentului. El plângea dispariţia marelui său prieten Jack Rhinehart, ziaristul curajos sorbit în vârtejul luxului şi al bogăţiei. Crunt destin acela de a fi fascinat de ceea ce urăşti! Şi mai crunt, pesemne, acela de a-ţi vedea femeia iubită în braţele prietenului. Solanka nu fusese un bun prieten pentru Jack, numai că însăşi soarta lui Jack fusese aceea de a fi trădat. Ascunsele lui înclinaţii sexuale, pe care nu i le impusese niciodată Neelei Mahendra, dar care însemnau că nici Neela nu i-ar fi fost în cele din urmă de ajuns, îl împinseseră să se înhăiteze cu tinerii ăia. Fusese fidel unor oameni care nu-i meritau fidelitatea, se convinsese pe sine de nevinovăţia lor — şi ce efort trebuie să fi presupus asta din partea cuiva aplecat în chip firesc către investigaţie şi scormonire în sordidele poveşti umane, ce risipă de autoamăgire trebuie să fi făcut! —, ajutându-i în consecinţă să scape de braţul legii, iar drept răsplată fusese omorât de ei într-o încercare stângace de a face din el un ţap ispăşitor: de a-l sacrifica pe altarul neînduplecatei şi egoistei lor mândrii.

Un cintăreţ de spirituals fusese angajat să cânte un potpuriu de piese mai vechi şi mai noi: Fix Me, Jesus fu urmat de omagiul lui Puff Daddy adus lui Notorious B.I.G., Every Breath You Take (I'll Be Missing You); apoi urmă Rock My Soul (In the Bosom of Abraham). Ploaia părea iminentă, dar întârzia să înceapă. Aerul era umed, plin de lacrimi parcă. Erau de faţă mama şi sora lui Jack; era şi Bronislawa Rhinehart, fosta lui soţie, care arăta dărâmată şi totodată sexy, cu o fustă neagră, scurtă şi cu un voal de casă de modă. Solanka înclină din cap către Bronnie, căreia nu găsise niciodată ce să-i spună, şi mormăi câteva vorbe goale către cele două persoane îndoliate. Cele două femei din familia Rhinehart nu arătau triste, ci mânioase.

— Jack al meu, spuse maică-sa dintr-o suflare, i-ar fi mirosit pe băieţii ăştia albi într-o clipită.

— Jack al meu, adăugă sora lui, n-avea nevoie de bice şi lanţuri ca să se distreze.

Erau furioase pe omul pe care-l iubeau, din pricina scandalului, dar mai ales fiindcă se pusese în calea răului, de parcă ar fi făcut-o ca să le facă lor în necaz, să le pună în spinare, pentru toată viaţa, povara doliului.

— Jack, ăla pe care-l ştiu eu, spuse Solanka, era un băiat tare de treabă, şi dacă se află pe undeva acum, aş spune că e fericit c-a fost eliberat de greşelile pe care le-a făcut.

Jack se afla, desigur, chiar acolo, cu ei, în cutia din care n-avea să se mai ridice niciodată. Solanka simţi o puternică strângere de inimă.

Îndurerat, Solanka şi-l închipui pe Jack lungit într-un apartament de lux de la ultimul etaj, în vreme ce întreaga lume flecărea deasupra cadavrului său, iar fotografii făceau spume în jurul lui. Alături de Jack zăceau cele trei fete ucise. Eliberat de teama de a fi implicat în moartea lor, Solanka le plângea şi pe ele. Iat-o pe Lauren, speriată de ce era în stare să le facă altora şi de ce îi putea lăsa pe alţii să-i facă. Bindy şi Sky încercaseră s-o reţină în cercul lor vrăjit de plăcere şi de suferinţă, fără să reuşească; soarta îi fusese pecetluită însă când îi ameninţase pe membrii clubului că-i va face de ruşine dându-i în vileag. Iat-o pe Bindy, prima care a înţeles că prietena ei nu murise întâmplător, ci fusese executată cu sânge rece — intuiţie ce semnase propria ei condamnare la moarte. Şi iat-o şi pe Sky din cartierul select, gata să se preteze la toate fanteziile sexuale, cea mai sălbatică dintre cele trei fete osândite şi cea mai lipsită de inhibiţii sexuale, ale cărei excese masochiste — descrise acum cu lux de amănunte spre deliciul presei — îl alarmaseră până şi pe sadicul ei iubit, Brad Armăsarul. Sky, care se credea nemuritoare, care n-a crezut niciodată că se vor atinge de ea, fiindcă ea era regina lumii lor, îi mâna unde voia şi avea un grad de toleranţă, un prag de suportabilitate mai înalt decât tot ce văzuseră ei până atunci. Ştia de crime şi era excitată la culme de ele, îi şoptea la ureche lui Marsalis că n-avea de gând să toarne la poliţie dovada unei atari bărbăţii, iar Motanului şi Masculului le susura pe rând că ar fi fericită să se ofere în locul prietenelor ei pentru orice le-ar fi trecut prin cap să facă — numai să spui ce doreşti, baby şi sunt a ta. Tot ea le-a explicat celor trei bărbaţi, în întâlniri separate dar la care făcea aluzii lugubre, că cele două crime i-au legat pe viaţă, că trecuseră de pragul de unde nu mai e întoarcere şi că iubirea lor era pecetluită cu sângele prietenelor ei. Sky regina vampir, care a murit fiindcă ucigaşii ei erau prea înspăimântaţi de furia ei sexuală ca s-o lase în viaţă.

Trei fete scalpate. Lumea vorbea de vrăjitorie şi de fetişism, dar mai cu seamă despre cruzimea crimelor, care îţi îngheţa sângele în vine; Solanka însă prefera să se aplece asupra morţii sufletului. Cele trei fete, atât de dornice să-şi provoace dorinţa, nu fuseseră în stare s-o găsească decât într-un comportament sexual extrem. Iar cei trei tineri, pentru care dragostea devenise o chestiune de violenţă şi posesie, de fă-mi să-ţi fac, se apropiaseră de graniţa dintre dragoste şi moarte, pe care furia lor o măturase într-o clipă — furia pe care n-o puteau exprima în cuvinte, furia născută din ceea ce ei, altfel înzestraţi cu de toate, nu fuseseră niciodată capabili să dobândească: mulţumirea cu puţin, banalitatea, Viaţa adevărată.

Cu mii, cu zeci de mii, cu sute de mii de glasuri îngrozite ce bâzâiau deasupra mortului ca muştele la duhoare, oraşul discuta crimele în cele mai mici amănunte. Şi-au omorât unul altuia iubitele! Lauren Klein ieşise în oraş cu Medford pentru o ultimă seară de vis. Din pricina unei altercaţii provocate spre sfârşitul serii, Lauren l-a trimis acasă, exact aşa cum plănuise el. După câteva minute a sunat-o, pretextând că a avut un accident de maşină chiar după colţul străzii. Ea s-a repezit să-i dea ajutor şi a găsit Bentley-ul lui neatins, aşteptând cu portiera deschisă. Biata fată. A crezut că vrea să-şi ceară scuze. Plictisită de păcăleală dar fără să bănuiască nimic, a urcat în maşină şi a fost lovită de mai multe ori în cap de Andriessen şi Marsalis, în vreme ce Medford bea margarita într-un bar din apropiere, făcând tapaj cum că-şi îneacă supărarea fiindcă gagica lui, împuţita!, nu mai vrea să ştie de el, obligându-l pe barman să-i ceară să se potolească sau să plece şi asigurându-se astfel că prezenţa lui e remarcată. Pe urmă au scalpat-o. Cred c-au pus folii de plastic pe jos ca să fie siguri că nu pătează maşina. Şi i-au aruncat trupul în stradă ca pe un gunoi. Aceeaşi tehnică a fost folosită si în cazul Belindei Candell.

Cu Sky însă lucrurile s-au petrecut diferit. A luat ea iniţiativa, aşa cum obişnuia, şoptindu-i planurile pe care le avea pentru noaptea respectivă lui Bradley Marsalis la ultima lor cină. Nu în seara asta, a spus el, şi ea a ridicat din umeri. „Okay. O să-l chem pe Motanu' sau pe Masculu' să văd dacă nu pun ei de vreo distracţie”. Înfuriat, jignit, dar silit să se supună regulilor jocului, Brad i-a urat noapte bună în holul blocului, iar peste câteva minute a sunat-o şi i-a spus: „Okay, ai câştigat, dar nu aici. Ne întâlnim la ogeac”. (Ogeacul era apartamentul cu izolaţie fonică dintr-un hotel de cinci stele, închiriat cu anul de Clubul B&V spre folosinţa gălăgioşilor lui membri. S-a descoperit că Bradley Marsalis făcuse rezervarea cu câteva zile înainte, ceea ce era o dovadă de premeditare.) Sky n-a ajuns niciodată la ogeac. Un enorm automobil sport negru a tras lângă ea şi o voce cunoscută i-a spus:

„Bună, prinţeso. Urcă. Armăsaru' ne-a rugat să te luăm la plimbare”.

Douăzeci, nouăsprezece, nouăsprezece, socoti Solanka. Vârstele lor însumate făceau exact cu trei ani mai mult decât vârsta lui.

Ce se întâmplase însă cu Jack Rhinehart, care trecuse prin câteva războaie ca să moară ca un nefericit în Tribeca — Jack Rhinehart, care scria atât de bine despre lucrurile importante şi cu atâtea înflorituri despre lucrurile fără nici o importanţă, Jack Rhinehart, ale cărui ultime cuvinte fuseseră, deliberat sau silit, deopotrivă sfâşietoare şi inepte. Povestea lui Jack era şi ea pe buzele tuturor: furtul puştii de către Armăsarul Marsalis, invitarea lui la ceremonia de intrare în Clubul B&V. Ai reuşit, bătrâne. Ai fost acceptat. Nici când au ajuns la Spassky Grain Building, nu i-a trecut prin cap cât de aproape îi este moartea. Se gândea probabil la scenele de orgie din Eyes Wide Shut, închipuindu-şi cum fete goale şi mascate aşteaptă pe podium arsura dulce a biciului său. Lui Solanka îi dădură lacrimile. Îi auzi pe ucigaşi stăruind să dea pe gât, ca parte a ritualului, o cană plină ochi de Jack Daniel's şi Coca-Cola, excitantul acestor copii stricaţi. Îi auzi poruncindu-i lui Jack să se dezbrace şi să-şi pună chiloţii de-a-ndoaselea, cum cereau tradiţiile clubului. Simţi, de parcă el însuşi ar fi fost legat la ochi, eşarfa pe care o folosiseră ca să-i acopere ochii lui Jack (şi pe care ulterior i-au scos-o). Lacrimile trecură prin mătasea imaginară. Okay, Jack, eşti gata? Ce urmează o sa te urce la ceruri. — Ce se-ntâmplă, băieţi, care-i treaba? —Acum deschide gura, Jack. Te-ai spălat pe dinţi, cum ţi-am spus? Bună treabă. Spune aaa, Jack. Ce urmează e mortal, maimuţoiule. Cât de cumplit de uşor le fusese să-l amăgească şi să-l ucidă pe omul ăsta atât de bun şi-atât de slab. Cât de senin le întinsese mâna lui prietenoasă primind în schimb o mână trădătoare, şi ce senin urcase în propriul lui dric pornind în ultima şi scurta lui călătorie. Lord, rock my soul — Leagănă-mi, Doamne, sufletul, răsună cântecul. Adio, Jack, îi spuse Solanka în gând prietenului său. Ia-o înspre acasă. Te sun eu, negreşit.

Neela îl luă cu ea pe Malik în Bedford Street, deschise o sticlă de vin roşu, trase perdelele, aprinse multe lumânări parfumate şi alese, cu o totală lipsă de consideraţie, un CD cu melodii clasice indiene din anii cincizeci şi începutul anilor şaizeci — muzica trecutului interzis al lui Solanka. Era o latură a profundei sale inteligenţe emoţionale. În tot ce se lega de sentimente, Neela Mahendra ştia ce merge şi ce nu. Kabhi merigali aaya karo. Sâcâitorul cântec romantic pluti în odaia întunecată. Vino să mă vezi din când în când. De când părăsiseră cimitirul nu scoseseră o vorbă. Îl trase lângă ea pe un covor acoperit de perne şi-i aşeză capul între sâni, amintindu-i fără vorbe că fericirea continuă să existe, chiar şi în durerea cea mai mare.

Vorbea despre frumuseţea ei ca despre un lucru oarecum independent de ea. Pur şi simplu „se ivise”. Nu era urmarea vreunui efort de-al ei. N-avea nici un merit în apariţia acestei frumuseţi, era recunoscătoare pentru darul cu care fusese înzestrată, îi purta de grijă, dar în general se privea pe sine ca pe o entitate incorporală ascunsă vederii neobişnuitului străin care era trupul ei — o entitate care privea lumea prin ochii săi mari şi îi punea lungile membre în mişcare —, nevenindu-i defel să creadă în propriul ei noroc. Şocul pe care-l producea prezenţa ei — spălătorii de geamuri căzuţi în fund pe trotuare cu găleţile în cap, maşinile scrâşnind din frâne, pericolul pe care-l reprezenta pentru măcelarii ce mânuiau satârul atunci când se oprea să cumpere carne — reprezenta un fenomen de ale cărui urmări era deplin conştientă, în ciuda aparentei sale nepăsări. Într-o anumită măsură, era capabilă să controleze „efectul”. „Habar n-are să-l dezamorseze”, spusese Jack, şi era adevărat, dar îl putea atenua cu ajutorul hainelor lălâi (pe care nu le putea suferi) şi al pălăriilor cu boruri largi (pe care, detestând soarele, le adora). Mai impresionant era faptul că se dovedea capabilă să sporească acest şoc introducând infinitezimale ajustări în lungimea pasului, în linia bărbiei, a gurii, a glasului. Când şocul atingea intensitatea maximă, Neela ameninţa să transforme împrejurimile în care se afla în zone calamitate, iar Solanka se vedea nevoit s-o roage să înceteze, nu în ultimul rând din pricina efectului pe care-l avea asupra propriei lui stări fizice şi psihice. Îi plăceau complimentele, se caracteriza drept o „întreţinută de lux” şi uneori era gata să accepte că această împărţire a eului ei în „formă” şi „conţinut” reprezenta o ficţiune utilă. Descrierea fiinţei sale sexuale drept „cealaltă Neela”, care ieşea periodic la vânătoare şi nu accepta oprelişti, era un şiretlic ingenios, un subterfugiu prin care o persoană timidă reuşeşte să devină extravenită. Pe calea asta, putea recolta prinosul adus excepţionalei ei prezenţe erotice fără să fie tulburată de stângăcia paralizantă ce-o afectase în copilărie când se bâlbâia. Prea subtilă ca să facă mare caz de puternicul simţ al binelui şi răului ce-i impregna toate gesturile, ea prefera s-o citeze pe Jessica Rabbit, bomba sexy din desenele animate: „Nu sunt rea, îi plăcea să susure cu modestie. Pur şi simplu aşa am fost desenată”.

Neela îl strângea cu putere la pieptul ei. Deosebirea faţă de legătura cu Mila era izbitoare. Cu Mila, Solanka se lăsase sorbit de lucruri trecute îndeobşte sub tăcere, neîngăduite, pe câtă vreme atunci când Neela se încolăcea în jurul lui, se întâmpla contrariul: totul devenea exprimabil şi era exprimat, totul putea fi îngăduit şi chiar era. Neela nu era o femeie-copil, şi - ceea ce Solanka descoperea cu ea era bucuria adultă a dragostei fără interdicţii. Dependenţa lui faţă de Mila o socotise drept o slăbiciune; noua legătură o simţea ca pe o forţă. Mila îl acuzase de optimism, şi avea dreptate. Neela era justificarea optimismului. Da, îi era recunoscător Milei că găsise cheia cu care deschisese porţile imaginaţiei lui. Dar dacă Mila Milo ridicase zăgazurile din calea şuvoiului, Neela Mahendra era şuvoiul însuşi.

În braţele Neelei, Solanka simţea că începe să se schimbe, simţea că demonii lăuntrici de care se temea atâta îşi slăbeau în fiece zi strânsoarea, simţea că furia imprevizibilă lăsa loc miraculoasei predictibilităţi a noii lui iubiri. Strângeţi-vă bagajele, Furiilor, se gândea el, nu mai aveţi ce căuta la adresa asta. Dacă avea dreptate şi dacă furia îşi avea sorgintea în dezamăgirile tot mai numeroase ale vieţii, însemna că aflase antidotul ce transforma otrava în opusul ei. Căci furia putea să fie şi extaz, iar dragostea Neelei era piatra filozofală care făcea posibilă transmutaţia alchimică. Mânia se năştea din disperare: Neela însă era speranţa împlinită.

Dar poarta către trecutul lui rămânea închisă, iar Neela avusese eleganţa să nu-i forţeze deschiderea, cel puţin pentru moment. Propria ei nevoie de a-şi păstra problemele personale şi psihologice la adăpost de indiscreţii era considerabilă. După prima noapte petrecută într-o cameră de hotel, ea insistase să folosească propriul ei pat pentru întâlnirile lor amoroase, lăsând însă limpede să se înţeleagă că nu dorea ca Solanka să-şi petreacă noaptea în el. Somnul ei era bântuit de coşmaruri, şi totuşi se lipsea de alinarea pe care i-o putea aduce prezenţa lui. Prefera să înfrunte de una singură plăsmuirile viselor sale şi să se trezească, la capătul fiecărei nopţi de înfruntări, încet şi fără nimeni lângă ea. Neavând de ales, Solanka îi acceptă condiţiile şi se deprinse tot mai mult să alunge valurile de somn ce-l asaltau în mod obişnuit după ce făcea dragoste. Îşi spunea că şi pentru el e mai bine aşa. La urma urmei, devenise peste noapte un om extrem de ocupat.

Învăţa s-o cunoască cu fiecare zi mai bine, explorând-o de parcă ar fi fost un oraş nou unde ar fi închiriat un spaţiu pe care spera să-l cumpere într-o bună zi. Neela nu se prea împăca cu ideea. Era, ca şi el, o fiinţă cu toane, iar el devenise meteorologul ei personal, care-i prevestea vremea studiind durata învolburărilor ei lăuntrice şi a devastatoarelor lor efecte colaterale, sub forma furtunilor dezlănţuite asupra ţărmurilor aurite ale dragostei lor. Uneori, îi plăcea să fie privită cu atâta minuţiozitate, să fie înţeleasă fără să scoată o vorbă, să-şi vadă dorinţele împlinite fără să trebuiască să şi le exprime. Alteori, o plictisea. Solanka observa atunci o umbră pe chipul ei şi întreba: „Ce s-a întâmplat?” Drept răspuns, ea se arăta exasperată şi spunea:

— Oh, nimica. Ce Doamne iartă-mă să fie! Tu îţi închipui că-mi poţi citi în suflet, dar să ştii că de cele mai multe ori te înşeli amarnic. Dacă e ceva de spus, îţi spun eu. Nu căuta necazurile cu lumânarea.

Se străduise mult să-şi construiască imaginea unei femei puternice şi nu voia ca bărbatul pe care-l iubea să-i vadă slăbiciunile.

Descoperi curând că medicamentele reprezentau o problemă şi pentru Neela, şi ăsta era alt lucru pe care-l aveau în comun: anume că erau hotărâţi să-şi înfrunte demonii fără să pătrundă în „valea păpuşilor”. Aşa se face că atunci când era deprimată, când trebuia să lupte cu sine însăşi, Neela se ascundea de el, refuza să-l vadă sau să-i dea explicaţii, aşteptându-se ca el să înţeleagă, să fie destul de matur ca să-i îngăduie să fie ceea ce propria ei fire îi cerea să fie; pe scurt, pentru prima dată în viaţa lui i se cerea să se poarte în conformitate cu vârsta pe care o avea. Era o femeie cu nervii întinşi la maximum, şi uneori recunoştea şi ea că e un coşmar pesemne pentru toţi cei din jurul ei, la care el îi replica:

— Da, dar există şi compensaţii.

— Sper că sunt apreciabile, spunea ea, sincer îngrijorată.

— Dacă n-ar fi, aş fi un prostănac, nu? spunea el zâmbind, iar ea se liniştea şi se apropia de el.

— Aşa e. Or, tu nu eşti deloc.

Era extrem de degajată în tot ce privea chestiunile trupului, şi de fapt se simţea mai bine goală decât îmbrăcată. Nu o dată trebuise să-i amintească să se îmbrace când se ducea să răspundă la uşă. Voia să aibă însă şi câteva secrete; să-şi păstreze misterul. Frecventele replieri în ea însăşi, obiceiul ei de a se feri de privirile indiscrete, erau legate de valoarea pe care o acorda felului rezervat de a fi — această trăsătură extrem de neamericană -  de-a dreptul englezească. Susţinea că toate astea n-aveau nici o legătură cu faptul dacă-l iubea sau nu — îl iubea cu patimă şi din adâncul sufletului.

— Păi, e evident, îi răspunse ea când el o întrebă de ce. Poţi tu să fii extrem de inspirat când e vorba de păpuşi, de site şi de toate chestiile tale, dar în ce mă priveşte, singura ta funcţie este să intri în patul meu ori de câte ori ţi-o cer şi să-mi satisfaci toate capriciile.

Sentinţa, care nu admitea replică, îl mulţumi într-un chip cu totul absurd pe profesorul Malik Solanka, animat de când se ştia de dorinţa de a fi un obiect sexual.

După ce făcură dragoste, ea îşi aprinse o ţigară şi se duse la fereastră să fumeze, ştiind cât detesta el fumul. Norocoşi vecini, se gândi el, dar ea respingea asemenea observaţii, socotindu-le burgheze şi mult sub demnitatea ei. Se întoarse cu o faţă concentrată la întrebarea pe care i-o pusese.

— Problema ta e că ai suflet, îi azvârli ea. Calitate rară la tipii de azi. Uite la Babur: bărbat uimitor, strălucitor, zău, dar îndrăgostit până peste urechi de revoluţie. Oamenii reali sunt doar pioni în jocul lui. Majoritatea celorlalţi se-nchină la statut social, bani, putere, golf, ego. Jack, de pildă.

Solanka fu neplăcut surprins de lauda adusă purtătorului de drapel cu trupul sculptural din Washington Square şi simţi o tresărire de vinovăţie când fu comparat favorabil cu prietenul lui asasinat; îşi mărturisi gândurile.

— Vezi, se minună ea, tu nu simţi doar, poţi să şi vorbeşti despre ce simţi. Ce mai, un bărbat alături de care merită să trăieşti.

Solanka avu senzaţia că e luat într-un chip nelămurit peste picior, dar nu reuşi să priceapă gluma. Simţindu-se ridicol, se bizui pe afecţiunea ce se citea în glasul ei. Filtrul de Dragoste Nr. 9. Balsamul ce alină suferinţa.

 India era prezentă pretutindeni în apartamentul din Bedford Street, cu asupra de măsură, ca la toţi cei din diaspora: muzică filme, lumânările şi tămâia, calendarul cu Krishna alături de lăptărese, carpetele de pe podea, miniaturi din şcoala paina, narghileaua încolăcită pe o bibliotecă aidoma unui şarpe verde împăiat. Alterego-ul din Bombay al Neelei, cugetă Solanka îmbrăcându-se, s-ar fi dat în vânt probabil după simplitatea minimalistă californiană, puternic occidentalizată... dar la naiba cu Bombay-ul. Neela se îmbrăca şi ea, trăgându-şi pe trup cel mai „aerodinamic” combinezon negru, făcut din cine ştie ce ţesătură a epocii spaţiale. În ciuda orei târzii, trebuia să meargă la studio. Perioada de pregătire a documentarului despre Liliput era pe sfârşite, şi în curând avea să plece la antipozi. Mai erau încă multe de făcut. Trebuie să te obişnuieşti cu asta, se gândi Solanka. Nevoia ei de a fi absentă e deopotrivă profesională şi personală. A sta cu această femeie înseamnă totodată a învăţa să stai fără ea. Neela îşi legă şireturile rolerelor albe — încălţări sport cu rotiţe fixate în talpă — şi îşi luă zborul; coada de cal neagră fâlfâia în urma ei. Solanka rămase pe trotuar privind după ea. „Efectul”, remarcă el privind catastrofele obişnuite provocate de trecerea ei, funcţiona şi pe întuneric aproape la fel de bine.

Se duse la magazinul de jucării FAO Schwartz şi îi expedie prin poştă un elefant lui Asmaan. În curând, ultimele rămăşiţe ale vechii lui furii vor fi risipite de noua fericire, iar el va dobândi suficientă încredere în sine ca să reintre în viaţa fiului său. Pentru asta însă, va trebui s-o înfrunte pe Eleanor şi s-o pună în faţa faptului pe care ea refuza încă să-l accepte. Va trebui să înfigă în inima ei bună şi iubitoare, ca pe un cuţit, sfârşitul relaţiei lor.

Îl sună pe Asmaan ca să-i spună să se aştepte la o surpriză. La celălalt capăt al firului, agitaţie maximă:

— Ce e în ea? Ce spune? Ce-o să spună Molgen? Eleanor şi Asmaan îşi petrecuseră vacanţa la Florenţa cu familia Franz.

— Acolo nu e plajă. Deloc. E un lâu, dar n-am putut să înot în el. Poate când o să fiu male, o să mă-ntolc să înot în el. Nu mi-a fost flică, tăticule. De-aia ţipau Molgen şi Lin. Flică. Lu' mami nu-i era. Mami n-a ţipat. A spus nu-ţi fie flică, Molgen. Lin e-aşa cilăgută. Şi mami e. Eu aşa cled. Lui îi era puţin flică. Lu' Molgen. Puţin de tot. Vloia să mă facă să râd, aşa cled. Ştii, tăticule, ce spunea? Am fost să vedem statuile, dar Lin n-a putut să vină. De-aia plângea. A lămas acasă. Nu acasă la noi, la... Habarman. (Solanka înţelese după câteva clipe ce însemna asta: habar n-am.) Am stat acolo. Da. Era foalte bine. Aveam camela mea. Era foalte bine. Am un alc cu săgeţi. Te iubesc, tăticule, vii acasă azi? Sîmbătă, malţi? Să vii. Pa.

Eleanor luă receptorul.

— Da, a fost tare greu. Dar Florenţa e minunată. Ce mai faci?

Solanka se gândi o clipă.

— Bine, spuse el, sunt bine.

Eleanor rămase şi ea gânditoare o clipă.

— Să nu-i promiţi că vii dacă nu vii, spuse ea, încercând să afle ceva mai precis.

— Ce-i cu tine? întrebă el, schimbând subiectul.

— Cu tine ce e? replică ea.

N-a fost nevoie de mai mult. Solanka simţise deja în glasul ei tonul care trăda jena, la fel şi ea într-al lui. Descumpănit de propria-i presimţire, Solanka făcu greşeala să adopte replica Neelei:

— Ce Doamne iartă-mă să fie! Tu îţi închipui că-mi poţi citi în suflet, dar să ştii că te înşeli amarnic de cele mai multe ori. Dacă e ceva de spus, îţi spun eu. Nu căuta necazurile cu lumânarea.

În gura Neelei, replica suna autentic, într-a lui însă suna mai degrabă a fanfaronadă. Eleanor râse batjocoritor.

— Cum ai spus? Ce Doamne iartă-mă? vru ea să ştie. De ce nu „Ce pisici” sau „Ce dracu’”. De când ai început să foloseşti replicile lui Ronald Reagan?

Avea un ton mai tăios, mai iritat, deloc conciliant. Morgen şi Lin, se gândi Solanka. Morgen care se ostenise să-l sune ca să-l certe că-şi părăsise nevasta, Morgen a cărui proprie nevastă îi spusese lui Solanka că purtarea lui îi apropiase pe ea şi pe soţul ei mai mult ca înainte. A-ha. Morgen şi Eleanor şi Lin la Florenţa. De-aia plângea. Vorbele lui Asmaan nu lăsau loc nici unei îndoieli. Fiindcă plângea. De ce plângea, Morgen? Eleanor? Nu vreţi să-mi spuneţi şi mie? Eşti drăguţă, Eleanor, să-mi explici de ce noul tău amant se certa cu nevasta lui în prezenţa fiului meu?

Furia îl părăsea pe zi ce trece, dar toată lumea în jurul lui părea să fie într-o proastă dispoziţie permanentă. Mila se muta. Eddie închiriase o camionetă de la o companie numită Van-Go şi îi căra, fără să se plângă, toate lucrurile de la etajul patru, în timp ce ea stătea în stradă, fuma, bea whiskey irlandez direct din sticlă şi înjura. Avea părul roşu acum şi mai ţepos ca niciodată: până şi capul ei părea mânios.

— Ce te holbezi aşa? urlă ea la Solanka, văzându-l că o priveşte de la fereastra camerei lui de lucru de la etajul al doilea. Nu ştiu ce-oi fi vrând de la mine, dom' profesor, da' să ştii că n-am nimic de oferit. Ai priceput? Sunt logodită şi crede-mă că e în interesul tău să nu-l scoţi din fire pe logodnicul meu.

Nesocotind îndemnul înţelept de a lăsa lucrurile baltă — căci Mila dăduse gata aproape toată sticla de Jameson —, coborî în stradă să-i vorbească. Se muta în Brooklyn, se muta cu Eddie într-un apartament mic din Park Slope, unde paingii deschiseseră un birou. Se apropia data la care avea să fie lansat site-ul Păpuşilor Suverane, şi lucrurile păreau să meargă bine.

— Să n-ai nici o grijă, dom' profesor, spuse Mila nedes-luşit. Treaba e grozavă. Eu doar pe tine nu pot să te suport.

Eddie Ford coborî treptele de la intrare cărând un monitor. Când îl văzu pe Solanka, se încruntă în chip teatral. Era o scenă pe care voia s-o joace de multă vreme.

— Nu vrea să stea de vorbă cu tine, prietene, spuse el, punând jos monitorul. Am fost destul de clar, sper. Don'-şoara Milo n-are dracului chef să stea dracului de vorbă. Te-ai prins? Dacă vrei s-o vezi, n-ai decât să suni la birou şi să ceri dracului o întrevedere. Trimite un e-mail. Dacă te mai prind la ea acasă, să fiu al dracului dacă n-o să ai de-a face cu mine. Tu şi cu doamna, gata cu legăturile personale. Eşti un străin, ce dracu' nu-nţelegi. Şi dacă mă-ntrebi, să ştii că-i o sfântă că mai vrea să lucreze cu tine. Numai că eu nu le am cu sfinţenia. Mie îmi ajung cinci minute. Trei sute de secunde singur cu tine sunt prea de ajuns pentru ce-am eu nevoie. Chiar aşa, dom'le. Eşti atent, dom' profesor? Ai prins postu'? Se-aude ce-am spus?

Solanka înclină capul în tăcere şi se întoarse să plece.

— Mi-a spus ea mie ce-ai încercat să-i faci, strigă Eddie după el. Să fiu al dracului dacă nu eşti cel mai bolnav şi mai trist bătrân pe care l-am văzut.

Dar despre ce-a vrut ea să-mi facă mie ce ti-a spus, Eddie? în fine, las-o baltă.

— Ah, Profesor.

Pe culoarul din faţa uşii sale dădu nas în nas cu Schlink, instalatorul; sau mai degrabă Schlink îl aştepta, fluturând o hârtie şi nerăbdător să-i vorbească.

— Totul in ordine in apartament? Cu toaleta nici un problem? Ja, ja. Reparat de Schlink, repariert rămâne. (Dădu din cap şi zâmbi înfuriat.) Poate ca dumneata nu-ţi aduci aminte, continuă el. Am fost sincer cu dumneata, nu?, pofestea de la fiaţa mea am spus fără câştik. Iar dumneata ai făcut klumă crudă. Ai spus că poate iese film din pofestea mea nefericită. Asta nu spus direct, doar în mintea mata, abzolut. Dumneata, Profesor, ai privit de sus, bătut şoc de mine, kakanar.

Solanka rămase interzis.

— Da, supralicită Schlmk. Am curaj se forbesc aşa. Am fenit special se spun. Profesor, am urmat sfatul dumitale, care pentru dumneata era doar kluma, şi, Gott sei dank, am afut succes. Uite, contract pentru film! Fezi şi dumneata, ne-gru pe alb. Uite nume de la studiou. Uite aici e parte financiară. O se fi o komodie, ce zici? După o fiaţă fără humor, se faci se rîzi. Billy Crystal in rol titular, e deja ankajat şi îi place. Succes karantat, nu? o se ruleze curând. La primăvara. Se forbeşte deja mult. E nebunie, spun. Lansare, în veekend. O se fezi. Okay, la revedere, Profesor Kakanar, şi mulţumesc pentru titlu. Corabia evreilor. HA, ha, ha, HA.

 Vara capricioasă se sfârşi peste noapte, la fel cum cade un spectacol pe Broadway. Temperatura se prăbuşi ca o ghilotină; dolarul însă prinse aripi. Oriunde îţi întorceai privi-rile — în sălile de sport, în cluburi, în galerii, în birouri, pe străzi şi în sala mare a Bursei, pe marile stadioane ale oraşului şi în marile centre de divertisment —, oamenii se pregăteau pentru noul sezon, se încălzeau aşteptând să înceapă cursa, îşi antrenau trupul şi mintea, îşi puneau la punct echipamentul, ocupându-şi locurile la start. Ora începerii spectacolului în Olimp! Întreg oraşul participa la cursă. Şobolanii însă n-aveau ce căuta în competiţia de prim rang. Toate privirile erau aţintite asupra evenimentului central, întrecerea celor mai buni dintre cei mai buni — cursa principală, ai cărei învingători aveau să fie zei. De locul doi, nici pomeneală: la lada de gunoi. Aici nu se băteau medalii de argint sau de bronz, regula era: aurul sau nimic.

Despre alergătorii în cursă se vorbea pe toate lungimile de undă în toamna asta olimpică: chinezi băutori de sânge de ţestoasă căzuţi în dizgraţie, buzele lui Marion Jones murmurând în microfon, soţul lui Marion Jones testat pozitiv pentru nandrolon, Michael Johnson alergând cu un telefon şi bătând toate recordurile. Situaţia se încingea şi în topul divorţurilor, cum îl numise Jack Rhinehart. Lester Schofield, rablagitul soţ de-al doilea al fostei soţii a lui Solanka, Sara Lear Schofield, muri în somn înainte de înfăţişarea lor la tribunal, dar nu şi înainte de a o exclude din testamentul lui. De o cruzime neobişnuită, războiul declaraţiilor purtat între Sara, supermodelul brazilian Ondine Marx şi copiii adulţi ai lui Schofield din căsătorii anterioare împinse în sfârşit pe planul doi Asasinatele cu Pietre. Sara ieşi ca principală învingătoare din ostilităţile verbale preliminare. Dădu publicităţii fotocopii după extrase din jurnalul intim al lui Schofield, care arătau că decedatul îşi detestase profund toţi copiii şi se jurase să nu le lase moştenire nici măcar cât să poată plăti taxa de trecere peste Triborough Bricige. Angajă şi detectivi privaţi ca să scoată la iveală trecutul Ondinei, singura beneficiară a ultimului testament al lui Schofield, aprig contestat. Detalii despre promiscuitatea bisexuală şi operaţiile de chirurgie estetică la care se supusese inundară presa. „Nu e pe gustul meu, dar se spune că e-o poamă clasa-ntâi”, comentă Sara sarcastic. Trecutul ei, în care consumul de droguri stătea alături de filme porno dintre cele mai dubioase, fu adus şi el în prim-plan; şi, punând capac la toate, familia Pinkerton dezgropă legătura secretă dintre Ondine şi un chipeş descendent paraguayan al unui criminal de război nazist. Dezvăluirile în cauză se soldară cu o anchetare a supermodelului de către ofiţerii de la imigraţie şi cu zvonul unei anulări iminente a permisului ei de şedere. Eu sunt aici doar un soldat prost, dar Sara, născută şi crescută în Anglia, comandă batalioane întregi, se gîndi Solanka cu oarecare admiraţie. Eu nu-s decât un chip pierdut în mulţime, ea însă e una din reginele asasinatului.

PlanetGalileo.com, proiectul Păpuşilor Suverane, ultima lovitură dată timpului excepţional pe care-l trăia, dobândise aliaţi puternici. Paingii îşi întinseseră bine pânza. Susţinători şi sponsori se înghesuiau să pătrundă în rândul partenerilor de bază ai acestui nou proiect lansat de creatorul legendarei Isteţe. Erau deja în derulare importante contracte de producţie, distribuţie şi marketing cu actori-cheie: Mattel, Amazon, Sony, Columbia, Banana Republic. Se afla în vânzare un întreg univers de jucării, compus din ce vrei şi ce nu vrei, de la păpuşi de pluş la roboti de mărime naturală, înzestraţi cu glas şi cu lumini intermitente, ca să nu mai vorbim de costumele speciale pentru Halloween. Se găseau, de asemenea, jocuri ambalate în cutii şi puzzle-uri, nouă tipuri de nave spaţiale şi dispozitive pentru neutralizarea cyborgilor, modele la scară ale planetei Galileo-l, iar pentru cei de-a dreptul obsedaţi, întregul ei sistem solar. Precomenzile pentru Revolta Păpuşilor Vii, cartea cu întreg scenariul, se ridicau pe Amazon la niveluri apropiate de recordurile înregistrate de fenomenul Isteaţa în perioadele de vârf. Un joc pentru Playstation era gata de lansare şi i se făcea deja o publicitate masivă; o nouă linie de modă purtând marca Galileo era pregătită să apară pe podium în ultima zi din săptămâna modei de pe Sixth Avenue; şi, de teama unei greve a marilor actori şi scenarişti în primăvara viitoare, un film cu buget colosal era pe punctul de a primi undă verde. Băncile se întreceau să acorde împrumuturi, scăzând zilnic în chip ameţitor rata dobânzii la enormele sume necesare. Cel mai mare consorţiu din China continentală ceru o audienţă. Mila, ca reprezentantă a paingilor, lucra zi şi noapte, cu rezultate extraordinare. Legăturile dintre ea şi Solanka rămaseră însă îngheţate. Evident, furia pricinuită de faptul că fusese părăsită era mult mai mare decât lăsase iniţial să se vadă. Îl ţinea mereu pe Solanka la zi cu evoluţiile site-ului şi îi cerea să se pregătească pentru o explozie mediatică, dar cât priveşte contactele umane, între ei putea la fel de bine să fie întinsă o sârmă ghimpată din Manhattan până la Podul Brooklyn, păzită de ambele părţi de un Eddie reduplicat, transformat în cerber cu trei capete. În lumea electronicii, Solanka şi paingii lucrau zilnic împreună ceasuri întregi. În afara ei însă, erau străini. Se vede treaba că aşa trebuiau să stea lucrurile.

Din fericire, Neela se afla încă în oraş, deşi motivul prezenţei sale era neliniştitor şi o tulbura foarte tare. În Liliput-Blefuscu avusese loc o lovitură de stat, condusă de un anume Skyresh Bolgolam, negustor indigen elbee, al cărui comerţ pe mare era falimentar şi care, prin urmare, îi ura pe prosperii indo-lilieni cu o patimă care s-ar fi putut numi rasistă dacă nu s-ar fi înrădăcinat atât de evident în invidia profesională şi în resentimentul personal. Lovitura de stat părea absolut inutilă; sub presiunea bolgolamiţilor, preşedintele liberal al ţării, Golbasto Gue, care impusese un program de reformă constituţională menit să ofere indienilor din Liliput-Blefuscu egalitatea în privinţa drepturilor electorale şi de proprietate, fusese deja nevoit să schimbe macazul şi să renunţe la noua constituţie la numai câteva săptămâni de la intrarea ei în vigoare. Bolgolam se temu însă de o viclenie şi la începutul lui septembrie pătrunse în Parlamentul liliputan din centrul oraşului Mildendo, însoţit de două sute de derbedei înarmaţi, şi luă ostatici circa cincizeci de parlamentari şi personal politic de origine indo-liliană, precum şi pe preşedintele Gue însuşi. În acelaşi timp, miliţiile boigo-lamite îi atacară şi-i închiseră pe membrii marcanţi ai partidei indo-liliene. Staţia de radio şi de televiziune, precum şi centrala telefonică a ţării fură ocupate. La Aeroportul Internaţional Blefuscu, pistele de rulare erau blocate, ca şi canalele de intrare în portul Mildendo. Principalul server de Internet al insulei, „Lilicon”, fu închis de banda lui Bolgolam. Totuşi, mesaje electronice continuau încă să circule sporadic.

Nimeni nu ştia unde se află prietenul Neelei care participase la demonstraţia de la New York; pe măsură însă ce, în pofida cenzurii impuse de Bolgolam, parveneau ştiri din Liliput, se stabili că Babur nu se afla nici printre ostaticii din Parlament şi nici în închisoare - Dacă nu fusese ucis, însemna că intrase în clandestinitate. Neela hotărî că asta era alternativa cea mai probabilă. „Dacă ar fi murit, derbedeul ăsta de Bolgolam ar fi difuzat ştirea, sunt sigură. De n-ar fi decât ca să demoralizeze şi mai mult opoziţia”. Solanka o văzu foarte rar în zilele care urmară loviturii de stat, căci Neela încerca — adesea în toiul nopţii, dată fiind diferenţa de fus orar de treisprezece ore — să intre în contact prin Internet sau prin telefonul prin satelit cu ceea ce devenise acum Rezistenţa din Filbistanul Central (RFE sau „Refec”), Se ocupa de asemenea intens să găsească mijloace de a intra ilegal în Liliput-Blefuscu prin Australia sau Bomeo, însoţită de o mică echipă de cameramani. Solanka începu să se teamă foarte tare pentru siguranţa Neelei şi, în ciuda importanţei istorice mult mai mari a subiectelor care-i captau în prezent atenţia, pentru proaspăt aflata lui fericire. Deveni brusc gelos pe activitatea ei, inventându-şi suferinţe imaginare, spunându-şi că era dispreţuit şi ignorat. Ajunsă în secret pe pământ baburian, Zameen din Rijk, personajul lui fictiv, îşi căutase cel puţin bărbatul (chiar dacă nu cu intenţii foarte limpezi, recunoştea el). Se ivea aici o altă posibilitate, îngrozitoare.

Poate că Neela Mahendra căuta în Liliput nu doar un subiect pentru documentarul ei, ci şi un bărbat. Nu era oare cu putinţă acum, când mantia Istoriei căzuse pe umerii prea înguşti ai purtătorului de drapel ras în cap şi cu pieptul gol pe care-l admira atât, ca Neela să fi început să-l privească pe solidul Babur drept o partidă mai atractivă decât sedentarul negustor de basme şi jucării aflat între două vârste? Ce alte motive ar fi îndemnat-o să-şi rişte viaţa strecurându-se în Liliput-Blefuscu ca să-l găsească? Doar realizarea unui film documentar? Hm! Suna fals. Ăsta putea fi cel mult un pretext. Babur însă, dorinţa ei născândă pentru Babur, era adevăratul text.

Într-o seară, târziu şi doar după multe insistenţe din partea lui Solanka, Neela veni

să-l vadă în West Seventieth Street.

— Am crezut că n-o să-mi ceri niciodată să vin, făcu ea râzând de cum intră pe uşă, încercând să risipească norul greu de încordare prin buna ei dispoziţie.

Solanka nu-i putu mărturisi adevărul: anume că până acum fusese inhibat de faptul că Mila locuise alături.

Erau amândoi prea tensionaţi şi extenuaţi ca să mai facă dragoste. Ea îşi văzuse de ancheta ei, iar el îşi petrecuse ziua dând interviuri despre viaţa pe Galileo-l, activitate obositoare şi găunoasă, în cursul căreia îşi surprinsese tonul fals în declaraţii, ştiind că ziariştii aveau să adauge vorbelor lui încă un strat de falsitate. Urmăriră împreună emisiunea lui Letterman în tăcere. Neobişnuiţi cu clipele dificile în relaţia lor, nu-şi creaseră un limbaj pentru rezolvarea tensiunilor. Şi cu cât tăcerea dintre ei se prelungea, cu atât devenea mai cumplită. Apoi, ca şi cum resentimentul ar fi ţâşnit din capetele lor, îmbrăcând o formă fizică, auziră un ţipăt sfâşietor. Apoi un zgomot de obiect spart. Apoi un ţipăt şi mai ascuţit. Apoi, multă vreme, nimic.

Coborâră în stradă să vadă despre ce e vorba. Holul de la intrarea în blocul lui Solanka avea o uşă în interior care nu se deschidea de obicei decât cu cheia, dar rama de metal a acesteia era acum strâmbată iar zăvorul nu se închidea. Uşa din afară, care dădea din stradă, nu se închidea niciodată. Lucru îngrijorător, chiar şi în aceste vremuri în care în Manhattan siguranţa era mai mare ca înainte. Dacă exista o primejdie afară, teoretic ar fi putut pătrunde înăuntru. Strada însă era liniştită şi pustie, părea că nimeni nu auzise nimic. Oricum, nimeni nu ieşise să vadă ce se petrece. Şi în ciuda zgomotului puternic, pe caldarâm nu se afla nimic, nici măcar un vas sau un ghiveci cu flori spart. Neela şi Solanka se uitară în jur, buimăciţi. Vieţi străine se intersectaseră cu viaţa lor şi apoi se evaporaseră. Parcă ar fi auzit o ceartă între fantome. Fereastra de la vechiul apartament al Milei era însă larg deschisă şi când priviră în sus, în cadrul ei apăru silueta unui bărbat care o trânti. Apoi luminile se stinseră.

— Ăsta trebuie să fie, spuse Neela. Pare că a ratat-o la prima încercare, dar a nimerit-o la a doua.

— Dar zgomotul? întrebă Solanka. Ea scutură doar din cap, intră în bloc şi insistă să cheme poliţia.

— Dac-ar fi să mă omoare pe mine şi vecinii mei n-ar face nimic, aş fi tare dezamăgită, tu nu?

Doi ofiţeri de poliţie se prezentară în mai puţin de-o oră, le luară declaraţii, apoi plecară să cerceteze cazul şi nu se mai întoarseră.

— Aş zice c-ar fi trebuit să vină să ne spună ce s-a întâmplat, se plânse Neela frustrată. Parcă n-ar şti că am rămas aici îngroziţi în miez de noapte.

Solanka replică tăios, dând frâu liber resentimentului:

— Mi-e teamă că nu şi-au dat seama că e de datoria lor să-ţi prezinte ţie raportul, i-o trânti el fără a se strădui să-şi ascundă tonul muşcător.

Ea îl atacă imediat, la fel de agresivă.

— Ce naiba te-a apucat? întrebă ea. M-am săturat să mă tot prefac că n-am de-a face cu un tip posac şi plângăreţ.

Şi aşa începu regretabila spirală a recriminărilor şi contra-recriminărilor, vechiul joc de acuzaţii mortale: tu ai spus ba nu tu ai spus, tu ai făcut ba nu tu, dă-mi voie să-ţi spun că nu m-am săturat doar ci că mi s-a acrit de toate astea fiindcă tu ceri prea mult şi dai prea puţin, aşa deci atunci dă-mi voie să-ţi spun că ţie nu ţi-ar ajunge nici dacă ti-aş da tot aurul de la Fort Knox, şi asta ce-nseamnă dacă-mi dai voie să te-ntreb, ştii foarte bine

ce-nseamnă. Oh, în regulă. Oh, okay, deci asta e. Bineînţeles, dacă asta vrei. Eu ce vreau?

Tu mă sileşti să spun asta. Ba nu, tu te dădeai de ceasul morţii să mi-o scuipi în faţă. Fir-ar să fie, nu-mi mai pune în gură vorbele tale. Trebuia să-mi dau seama. Ba nu, eu trebuia să-mi dau seama. Perfect, acum ne dăm amândoi seama. E-n regulă deci. E okay.

Chiar în acel moment, pe când stăteau faţă în faţă ca doi gladiatori însângeraţi, dând şi primind loviturile ce aveau să transforme dragostea lor într-un cadavru zăcând în arena confruntării lor sentimentale, profesorul Malik Solanka avu o viziune care-i paraliză limba devenită bici. Pe acoperişul casei stătea o enormă pasăre neagră, ale cărei aripi aruncau o umbră întunecată pe deasupra străzii. E Furia, se gândi el. Una din cele trei surori venită în sfârşit după mine. Ce-am auzit nu erau ţipete de groază, ci chemarea Furiei. Zgomotul de obiect spart pe caldarâm — ca o explozie, ca un pietroi aruncat de la mare înălţime cu o neînchipuită forţă — nu provenea de la nici un vas. Era sunetul unei vieţi care plesneşte.

Şi cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla, sau de ce-ar fi fost în stare sub imperiul acestui spectru al furiei, dacă n-ar fi fost Neela, dacă, în pantofii ei cu tocuri, nu l-ar fi depăşit cu un cap şi nu l-ar fi privit de sus ca o regină, ca o zeiţă, drept în creştetul capului acoperit cu păr lung, argintiu; sau dacă ar fi fost lipsită de perspicacitate şi n-ar fi văzut spaima

ce-i inunda chipul blând şi rotund de copil, teama ce tremura în colţurile gurii sale frumos arcuite; sau dacă în ultima clipă n-ar fi găsit îndrăzneala inspirată, soluţia sentimentală pur şi simplu strălucită, de a trece peste ultimul tabu care mai dăinuia între ei, de a se avânta într-un teritoriu necunoscut cu întreg curajul iubirii ei, de a dovedi fără putinţă de tăgadă că dragostea lor e mai puternică decât furia, întinzându-şi braţul lung şi acoperit de cicatrice şi începând, cu supremă hotărâre şi pentru prima oară în viaţa ei, să-i ciufulească părul ce nu putea fi atins, părul lung şi argintiu care-i creştea în creştetul capului.

Vraja se destrămă. Solanka izbucni într-un hohot de râs. O cioară imensă îşi desfăcu larg aripile şi îşi luă zborul pe deasupra oraşului, prăbuşindu-se câteva minute mai târziu la poalele statuii lui Booth din Gramercy Park. Solanka înţelese că însănătoşirea lui, lecuirea de boala rară care dăduse peste el, era completă. Zeiţele mâniei îl părăsiseră; scăpase în sfârşit de gheara în care îl ţinuseră prins. Multă otravă i se mai scursese prin vene, şi multe din lucrurile blocate vreme prea îndelungată erau acum eliberate.

— Vreau să-ţi spun o poveste, spuse el. Neela îl luă de mână şi-l aşeză pe canapea.

— Spune-mi-o neapărat, dar cred c-o ştiu deja.

La sfârşitul filmului SF Solaris — povestea unei planete acoperite de un ocean care funcţionează ca un singur creier imens, ce poate să citească gândurile oamenilor şi să le împlinească visele —, eroul-cosmonaut se-ntoarce în sfârşit acasă, pe prispa căsuţei sale ruseşti de mult părăsite, în jurul căreia copiii lui aleargă fericiţi şi unde frumoasa lui soţie moartă e iarăşi vie lângă el. Pe măsură ce aparatul de filmat se retrage la nesfârşit, într-o mişcare imposibilă, vedem cum căsuţa e doar o mică insulă în imensul ocean al lui Solaris: o amăgire, sau poate un adevăr mai adânc decât însuşi adevărul. Căsuţa se reduce la o pată minusculă şi dispare, iar noi rămânem cu imaginea puternicului, fascinantului ocean al memoriei, închipuirii şi visării, în care nimic nu moare, în care se află tot ce

ne-am putea dori cândva, aşteptându-ne pe prispă sau alergând spre noi pe o pajişte luminoasă, cu ţipete de copil şi cu braţele deschise.

Spune-mi. Ştiu deja. Cu adânca înţelegere a inimii, Neela ghicise că trecutul profesorului Solanka nu era făcut din bucurie. Când a văzut Solaris, ultima scenă i s-a părut cumplită. Cunoştea un asemenea om, s-a gândit el, un bărbat care trăia iluzia că e tată, prins în laţul unei erori fatale despre iubirea patemă. Cunoştea şi un asemenea copil, care alerga spre bărbatul ce juca rolul tatălui, dar acel rol era o minciună, o minciună. Nu exista tată. Nu era un cămin fericit. Copilul nu era el însuşi. Nimic nu era aşa cum părea.

Da, Bombay-ul se revărsa asupra lui în valuri, şi Solanka se pomeni trăind iarăşi acolo, sau cel puţin în acea parte a oraşului care avea cu adevărat putere asupra lui, micul petec de trecut din care puteau ţâşni la lumină nenumărate infernuri, blestematul lui Yoknapatawpha (36), afurisitul lui Mal-gudi(37), care-i modelase destinul şi a cărui amintire o suprimase de ani şi ani de zile, o viaţă de om. Cartierul Meth-wold's Estate: era absolut de ajuns pentru ce avea el nevoie. Şi mai cu seamă un apartament într-un imobil numit Noor Ville, în care multă vreme fusese crescut ca o fetiţă.

La început, nu-şi putuse privi povestea drept în faţă, se putea apropia de ea doar lăturalnic, vorbind despre bou-gamvillaea care se strecura pe verandă ca un hoţ desenat de Arcimboldo, ori ca un tată vitreg apropiindu-se de patul copilului, seara. Sau descria corbii care veneau să croncăne ca o piază rea pe pervazul ferestrei lui şi încredinţarea sa că ar fi fost în stare să le înţeleagă avertismentele dacă n-ar fi fost atât de mărginit, dacă s-ar fi putut concentra niţel mai mult, şi atunci ar fi putut fugi înainte să se întâmple ceva, aşa că era vina lui, doar vina lui dacă n-a fost în stare să facă cel mai simplu lucru, anume să înţeleagă limba păsărilor. Sau vorbea despre prietenul lui cel mai bun, Chandra Venkataraghavan, al cărui tată plecase de-acasă când el avea zece ani. Malik stătea în odaia lui Chandra şi-i punea întrebări băiatului cu sufletul zdrobit. Spune-mi cum doare, îl implora Malik pe Chandra. Am nevoie să ştiu. Aşa ar trebui să mă doară şi pe mine. Tatăl lui Malik se făcuse nevăzut când el avea mai puţin de un an; frumoasa şi tânăra lui mamă, Mallika, arsese toate fotografiile şi se recăsătorise după un an, adoptând cu recunoştinţă numele celui de-al doilea soţ, dându-i acelaşi nume şi lui Malik şi înşelându-l deopotrivă în privinţa poveştii şi a sentimentelor. Tatăl său plecase, iar el nu-i ştia nici măcar numele, care era şi al său. Dacă ar fi fost după maică-sa, n-ar fi aflat niciodată de existenţa tatălui său, dar îi spusese tatăl vitreg când Malik fu destul de mare ca să înţeleagă. Tatăl vitreg, care trebuia să se apere de acuzaţia de incest. Măcar de asta, dacă nu şi de altele.

Din ce-şi câştiga existenţa tatăl lui? Malik n-a aflat niciodată. Era gras sau slab, înalt sau scund? Avea părul creţ sau drept? Tot ce putea să facă era să se uite în oglindă. Misterul în care plutea chipul tatălui său avea să fie dezlegat pe măsură ce va creşte el însuşi iar chipul din oglindă îi va răspunde la întrebări. „Suntem din neamul Solanka acum, îl dojenea maică-sa. Persoana aia nu contează, n-a existat niciodată şi cu siguranţă nu există nici acum. Ăsta e tatăl tău adevărat, care-ţi pune mâncare în farfurie şi

te-mbracă. Sărută-i picioarele şi respectă-i voinţa”.

Doctorul Solanka, al doilea soţ al mamei lui, medic la spitalul Breach Candy şi, în timpul liber, talentat compozitor, asigura într-adevăr cu mare generozitate nevoile familiei. Numai că, aşa cum avea să descopere Malik, tatăl lui vitreg nu voia să-i fie sărutate doar picioarele. Când Malik făcu şase ani, mama lui — care nu mai rămăsese însărcinată, de parcă primul ei soţ dispărut luase cu el taina fertilităţii — fu declarată incapabilă să mai poarte sarcină, şi chinurile băiatului începură. Adu rochii şi lasă-i părul să crească şi-o să ne fie şi fiică, şi fiu. Dar, omule, cum se poate una ca asta, vreau să spun, e bine oare? Sigur că da! De ce nu? Între patru pereţi tot ce declara pater familias e aprobat de Dumnezeu. Oh, mamă slabă de înger, cum ai adus tu panglici şi rochii pentru mine! Cum nu te-ai gândit tu să-l întrebi pe nemernic, când ţi-a spus că la constituţia ta fragilă, cu astmul şi răcelile tale, exerciţiul fizic zilnic ţi-ar prinde foarte bine, şi când te-a trimis să umbli ore în şir prin Grădinile Suspendate sau prin Hipodromul Mahalaxmi, cum nu te-ai gândit să-l întrebi de ce nu te-nsoţeşte? De ce se lipsea de ayah (38), stăruind să aibă singur grijă de „micuţa” lui? Oh, sărmana mea mamă care nu mai eşti, cum ţi-ai trădat unicul fiu! După un an întreg de „îngrijiri” dintr-astea, Malik adună în cele din urmă destul curaj că să pună întrebarea ce nu putea fi rostită. Mami, de ce mă-mpinge Doctor Sahib în jos? Ce împins în jos, cum te-mpinge în jos, ce prostii sunt astea? Mami, când stă acolo şi-şi pune mâna pe capul meu şi mă-mpinge în jos şi mă pune în genunchi. Cînd îşi desface pijamaua, mami, şi când o lasă să-i cadă, mami.

L-a lovit atunci, tare şi de mai multe ori. Daca te mai aud cu minciuni dintr-astea, te bat pînă rămâi surd şi mut. Nu ştiu de ce-i porţi pică omului ăstuia, care e singurul tată pe care ţi-a fost dat să-l cunoşti. Nu ştiu de ce nu vrei ca mama ta să fie fericită, dar ştiu că de-aia spui minciunile astea, să nu crezi ca nu te cunosc, ca nu ştiu ce-ţi poate pielea; cum crezi tu că mă simt când toate mamele îmi spun: Malik al dumitale, scumpul de el, ce imaginaţie are, pune-i o întrebare şi o sa vezi cu ce răspuns îţi vine. Oh, eu ştiu

ce-nseamnă asta: înseamnă ca spui gogoşi prin tot oraşul şi că am un copil care e-un mare mincinos.

După asta rămase surd şi mut. După asta, când mâinile îi împingeau creştetul capului înfăşurat în turban, se lăsa ascultător în genunchi, închidea ochii şi deschidea gura. Lucrurile s-au schimbat abia după mai multe luni. Într-o bună zi, doctorul Solanka primi vizita tatălui lui Chandra, domnul Balasubramanyam Venkataraghavan, marele bancher, şi amândoi stătură închişi împreună mai mult de un ceas. Tonul discuţiei urcă, apoi coborî rapid. Mallika fu convocată, apoi rapid expediată. Malik stătea retras la capătul unui coridor, cu ochii larg deschişi, fără grai, cu o păpuşă în braţe. În cele din urmă, domnu1 Venkat ieşi ca o vijelie, oprindu-se doar ca să-l îmbrăţişeze pe Malik (îmbrăcat pentru vizita domnului Venkat cu o bluză şi nişte pantaloni scurţi albi), şi mormăi cu faţa îmbujorată: „Nici o grijă, băiete. Şi grăi grăbit: niciodată”. În aceeaşi după-amiază, toate rochiile şi fundele fură luate şi arse. Dar Malik stărui să i se îngăduie să păstreze păpuşile. Doctorul Solanka nu se mai atinse de el niciodată. Nu ştia ce ameninţări rostise domnul Venkaf dar ele îşi făcuseră efectul. (Când Balasubramanyam Venkataraghavan îşi părăsi căminul ca să devină sanyasi, Malik Solanka, pe atunci în vârstă de zece ani, se temu foarte tare că tatăl vitreg s-ar putea întoarce la vechile obiceiuri. Se pare însă că doctorul Solanka învăţase lecţia. Malik Solanka nu-i mai vorbi însă niciodată de atunci.)

Din acea zi, se schimbă şi maică-sa: îi cerea mereu scuze lui Malik şi plângea fără să se poată opri. Doar o vorbă dacă-i spunea, îi provoca un cumplit hohot de căinţă şi durere. Din pricina asta, Malik se îndepărtă de ea. El avea nevoie de o mamă, nu de-un castel de apă ca ăla de pe tabla de Monopoly.

„Te rog, Ammi, o certă el odată, când ea se pornise să-l îmbrăţişeze şi să suspine ca de obicei. Dacă eu pot să mă abţin, poţi şi tu”. Rănită, ea îl lăsă să plece şi după asta nu mai plânse decât în singurătate, cu fata îngropată în perne. Aşa că viaţa reveni aparent la normal: doctorul Solanka îşi vedea de treburi, Mallika vedea de gospodărie, iar Malik se închise în gândurile sale, pe care le mărturisea doar în şoaptă, pe întuneric, păpuşilor îngrămădite în jurul său pe pat, ca nişte îngeri păzitori, ca nişte rude de sânge: singura familie în care mai putea avea încredere.

— Restul e lipsit de importanţă, spuse el când îşi încheie mărturisirea. Restul intră în linia obişnuită — m-am învăţat cu gândul, am crescut, i-am părăsit, mi-am trăit propria viaţă.

O imensă povară i se luase de pe suflet.

— De-acum înainte nu mai sunt nevoit să-i port după mine, adăugă el plin de uimire.

Neela îşi petrecu mâinile în jurul lui şi se trase mai aproape.

— Acum eu te ţin prizonier, spuse ea. Eu îţi cer să mergi în cutare loc, să faci cutare lucru. De data asta însă dorim amândoi acelaşi lucru. E o închisoare în care eşti în sfârşit liber.

Se destinse sprijinindu-se de ea, deşi ştia că mai era o uşă pe care n-o deschisese: uşa mărturisirii totale, a adevărului absolut, brutal, în spatele căreia se ascundea strania legătură dintre el şi Mila Milo. Asta însă, se convinse el în chip catastrofal, e pentru altă dată.

Pretutindeni pe glob — în Anglia, în India, în depărtatul Liliput — lumea era obsedată de ideea succesului în America. Neela era o celebritate în ţara ei pur şi simplu fiindcă îşi găsise o slujbă bună — „dăduse lovitura” — în mass-media din America. În India, lumea se mândrea nevoie mare cu realizările indienilor rezidenţi în SUA în domeniul muzicii, al publicisticii (dar nu ca scriitori), în Silicon Valley şi la Hollywood. Nivelul isteriei era şi mai ridicat în Anglia. Un ziarist britanic e angajat în SUA! Incredibil! Un actor britanic joacă al doilea rol principal într-un film american! Uaau, ce superstar! Un comic britanic travestit câştigă două premii Emmy! Uluitor — am ştiut dintotdeauna că travestiţii britanici sunt cei mai buni! Numai succesul în America putea să dea măsura valorii cuiva. Ah, servilismul, cugetă Malik Solanka. Nimeni nu mai ştie să se opună banului în vremea noastră, şi toţi banii sunt îngrămădiţi aici, în Ţara Făgădumţei.

Asemenea reflecţii erau bine venite, căci la cincizeci şi ceva de ani, Solanka trăia experienţa extraordinarei forţe asociate unui succes adevărat în America, o forţă care deschidea toate uşile marelui oraş, îi dezvăluia tainele şi invita la o sărbătoare continuă, împinsă până la sadetate. Lansarea site-ului Galileo, proiect interdisciplinar fără precedent, căpătase dimensiuni intergalactice încă din prima zi. Se dovedi a fi întâmplarea fericită: un mit necesar. T-shirturile cu inscripţia DĂINUIE CEL MAI APT împodobeau câteva din cele mai frumoase torsuri din oraş, devenind o lozincă triumfalistă a generaţiei sport ce dobândise peste noapte o recunoaştere publică de masă. Erau de asemenea purtate peste câteva din cele mai fleşcăite burţi din metropolă, ca o dovadă că posesorul lor avea simţul umorului şi al ironiei. Cererea de jocuri video pentru Playstation depăşi toate aşteptările, lăsând-o să se târâie mult în urmă pe Lara Croft. Pe vremea când fenomenul Războiul Stelelor se afla la apogeu, creşterea în spirală a comerţului cu produse derivate reprezentase un sfert din cifra de afaceri a industriei mondiale de jucării; de atunci, doar fenomenul Isteaţa reuşise să apropie de asemenea cifre. Acum, saga lui Galileo-l stabilea noi recorduri, numai că de data asta mania planetară era provocată nu de filme sau de televiziune, ci de un website. Noul mijloc de comunicare devenise în sfârşit profitabil. După o vară marcată de scepticism în privinţa potenţialului multor companii de Internet care înregistrau pierderi masive, iată în sfârşit minunata lume nouă mult trâmbiţată. Sosindu-i în sfârşit sorocul, dihania surprinzător de insinuantă a profesorului Solanka se târa anevoie către Bethleem spre a se naşte. (Existau totuşi şi neconcordanţe: în primele zile, site-ul se gripa adesea pur şi simplu sub povara solicitărilor de vizitare, care păreau să crească mai repede decât capacitatea paingilor de a creşte rata de acces prin reduplicare şi reproducere, prin ţeserea de noi fire în strălucitoarea pânză.)

Din nou, personajele fictive ale lui Solanka începură să iasă din cuştile lor, năvălind direct în stradă. Din lumea întreagă parveneau ştiri despre chipul lor crescut la dimensiuni gigantice şi proiectat pe zidurile oraşelor pe înălţimea mai multor etaje. Apăreau în public ca adevărate celebrităţi, cântau imnul naţional la meciuri de fotbal, publicau cărţi de bucate, erau invitate la emisiunea lui Letterman. Tinerele staruri la modă concurau deschis pentru mult râvnitul rol principal al lui Zameen din Rijk şi al dublului ei, Zeiţa cy-borg a Victoriei. De data asta însă, pe Solanka nu-l încercă nici un sentiment de frustrare, ca în cazul Isteţei, fiindcă, aşa cum îi promisese Mila Milo, show-ul era al lui. Se minuna de propriul lui entuziasm. Zilele îi erau ocupate de şedinţe de creaţie şi de întâlniri ale consiliului de administraţie - Perioada în care fusese ţinut la distanţă, comunicând cu paingii prin e-mail, era de domeniul trecutului. Întâlnirile regulate „faţă în faţă” deveniseră indispensabile. Fixată cum era asupra tatălui, Mila era în continuare supărată, ba poate chiar mai mult ca înainte, pentru modul în care fusese tratată, iar supărarea asta era singura buturugă în calea acestui car încărcat de bogăţii, demne chiar şi de un Cresus. Se arăta împreună cu Eddie la întâlnirile cruciale, dar arborau amândoi un chip de gheaţă şi plecau fără să-i adreseze lui Solanka nici măcar o vorbă prietenoasă. Părul şi ochii ei însă spuneau totul. Îşi schimbau frecvent culoarea, arzând ca o flacără într-o zi şi lucind întunecat în ziua următoare. Adesea, lentilele de contact contrastau violent cu părul, sugerând că Mila era într-o dispoziţie extrem de proastă în acea zi.

Solanka însă n-avea timp să se ocupe de problema Mila. Partenerii de bază ai proiectului Galileo veneau mereu cu idei de diversificare: un lanţ de restaurante! Un parc de distracţii! Un imens hotel în Las Vegas, cu centru de distracţii şi cazinou, sub forma celor două insule baburiene, totul situat în mijlocul unui „ocean” artificial în inima deşertului! Numărul afacerilor care băteau la uşă solicitând să fie acceptate era aproape la fel de greu de stabilit ca şi numărul total al zecimalelor lui n. Paingii creau şi primeau aproape zilnic noi propuneri pentru dezvoltarea afacerii, iar Malik Solanka se lăsă absorbit în extazul, în furia muncii.

Intervenţia păpuşilor vii de pe planeta imaginară Galileo-l în viaţa publică a cât se poate de realei planete numite Pământ nu fusese însă prevăzută. Ştirea îi fu adusă de Neela, care veni în West Seventieth Street într-o stare de mare excitaţie. Cu ochi strălucitori, ea îl anunţă că în Liliput avusese loc o contralovitură. Totul începuse cu o spargere: nişte oameni mascaţi au năvălit în cel mai mare magazin de jucării din Mildendo şi au şters-o cu întregul stoc de măşti şi costume de cyborgi kronosieni, importat de curând. Fapt notabil — dat fiind numele prietenului Neelei, spânul purtător de drapel — nu fusese luată nici o uniformă baburiană. Radicalii din RFE, „Refecul” revoluţionar indo-lilian care orchestrase raidul, cum s-a dezvăluit ulterior, se identificau puternic cu Păpuşile Suverane, al căror drept inalienabil de a fi tratate pe picior de egalitate — ca fiinţe morale înzestrate cu raţiune — era tăgăduit de baburianul Mogol, duşmanul lor de moarte, identificat cu Skyresh Bolgolam, acuzat de a fi un avatar al personajului.

Până aici, ştirea suna mai degrabă bizar, o aberaţie exotică, lipsită de importanţă, din îndepărtatul — şi deci lesne de trecut cu vederea — Pacific de Sud. Ceea ce urmă însă nu fu la fel de uşor de ignorat. Mii de revoluţionari „Filbistaru” disciplinaţi au asaltat în chip coordonat instalaţiile-cheie din Liliput-Blefuscu, luând prin surprindere armata elbee (în genere mai degrabă o armată de paradă) şi atacându-i pe bolgolamiţii ce ocupau Parlamentul, staţia de radio şi televiziune, compania de telefoane şi birourile serverului Internet „Lili-con”, ca şi aerodromul şi portul naval, în lupte crâncene şi prelungite. Infanteriştii purtau obişnuitele chipie, viziere şi eşarfe care le ascundeau chipul, dar câţiva ofiţeri erau înveşmântaţi mai pompos. Cyborgii lui Akasz Kronos conduceau întreg atacul, care — se dumiri Malik Solanka — era nici mai mult, nici mai puţin decât a treia „revoltă a păpuşilor vii”. Fuseseră văzuţi mulţi „Plăsmuitori de Păpuşi” şi multe „Zameen” care conduceau operaţiunile plini de încredere. În timpului atacului poziţiilor bolgolamite, membrii Refec au fost auziţi strigând: „Dăinuie cel mai apt!” La capătul sângeroasei zile, RFE dobândise victoria, dar preţul acesteia era mare: sute de morţi, sute de răniţi grav sau înscrişi sub rubrica „răniţi valizi”. Instituţiile medicale din Liliput-Blefuscu aveau mari dificultăţi în îngrijirea răniţilor cu urgenţa cerută de însăşi natura rănilor. Unii dintre răniţi au murit aşteptând să fie trataţi. Întreaga noapte, pe coridoarele spitalului minusculei naţiuni au răsunat ţipete de durere şi de spaimă.

Când Liliput-Blefuscu reluă contactele cu lumea exterioară, reieşi că atât preşedintele Golbasto Gue cât şi liderul loviturii de stat iniţiale, acum eşuată, Skyresh Bolgolam, căzuseră prizonieri. Liderul răscoalei RFE, care se îmbrăcase din cap până în picioare într-un costum de Kronos , Plăsmuitor şi se prezenta drept Comandantul Akasz, apăru pentru scurt timp la LBTV ca să anunţe succesul operaţiunii, să aducă un prinos martirilor şi să anunţe, cu pumnii încleştaţi: „Cei mai apţi au dăinuit!” Apoi îşi prezentă revendicările: reinstaurarea împotmolitei constituţii Golbasto şi judecarea bandei Bolgolam pentru înaltă trădare, crimă pasibilă, după legile elbee, de pedeapsa cu moartea, deşi nimeni nu-şi amintea să fi avut vreodată loc o execuţie şi nici în acest caz nu se aştepta să aibă loc vreuna. Mai departe, afirmă că el, „Comandantul Akasz al mişcării Refec”, reclama dreptul de a fi consultat cu privire la viitorul guvern din Liliput-Blefuscu şi avea propria lui listă de candidaţi pentru posturile din administraţie. Nu preciză nici un post pentru sine, dovadă de falsă modestie care nu păcăli pe nimeni. Bal Thackeray(39) la Bombay şi Jorg Haider în Austria dovediseră că un om nu trebuie să ocupe o funcţie publică pentru a face jocurile. Apăruse cu adevărat o mână de fier. Până la satisfacerea revendicărilor sale, încheie „Comandantul Akasz”, „îi invita pe respectatul preşedinte şi pe trădătorul Bolgolam să rămână în clădirea Parlamentului ca oaspeţi personali”.

Solanka se simţi tulburat: din nou vechea problemă a scopurilor şi mijloacelor. „Comandantul Akasz” nu-i suna deloc a nume de persoană aflată în slujba unei cauze drepte; şi, cu toate că Mandela şi Gandhi, admise Solanka, nu erau singurele modele de revoluţionari de luat în seamă, fanfaronadele trebuiau demascate pretutindeni. Neela era însă în al nouălea cer.

— Ce e de necrezut este că toată povestea aduce prea puţin cu indo-lilienii: militarizarea, disciplina, trecerea la acţiuni de apărare în loc de plâns şi de frânt mâinile. A făcut minuni, nu ţi se pare?

Urma să plece dimineaţă la Mildendo, anunţă ea-

— Bucură-te pentru mine. După lovitura de stat, filmul meu o să devină chiar sexy. Telefonul a sunat toată ziua ca un apucat.

Malik Solanka, aflat pe una din culmile vieţii sale şi având impresia, aidoma lui Gulliver sau Alice, că e ca un uriaş printre pigmei, invincibil, invulnerabil, simţi deodată că nişte degeţele invizibile îl trăgeau de haine, de parcă o hoardă de drăcuşori ar fi încercat să-l târască în Infern.

— El e, ştii, adăugă Neela. Vreau să spun Comandantul Akasz. Am văzut înregistrarea şi n-am nici o îndoială. Trupul ăla, l-aş recunoaşte dintr-o mie. E un tip, pe bune.

Viteza vieţii contemporane, se gândi Malik Solanka, depăşea capacitatea de răspuns a sufletului. Moartea lui Jack, dragostea Neelei, învingerea furiei, elefantul lui Asmaan, durerea lui Eleanor, suferinţa Milei, triumfalismul dispreţuitor al lui Sdilink, sfârşitul verii, lovitura de stat a lui Bolgolam din Liliput-Blefuscu, gelozia lui Solanka faţă de liderul radical al RFE, Babur, cearta cu Neela, ţipetele în miez de noapte, povestea vieţii lui, dezvoltarea ultrarapidă a proiectulul cu Păpuşile Suverane de pe Galileo şi enormul lui succes, contralovitura „Comandantului Akasz”, plecarea iminentă a Neelei — o asemenea accelerare a fluxului temporal te copleşea în chip aproape comic. Neela însă nu simţea nimic din toate astea; făptură a vitezei şi mişcării, fiică a epocii ei euforice, ea accepta ritmul actual al schimbării ca pe ceva normal.

— Pari atât de bătrân când vorbeşti aşa, îl mustră ea. Încetează şi vino aici imediat.

Făcură dragoste ca pentru despărţire, fără grabă, prelungindu-şi delirant plăcerea. Aici nu se punea problema rapidităţii postmoderne excesive. Mai existau, evident, câteva domenii în care tinerii apreciau lentoarea.

Se cufundă într-un somn fără vise, dar se trezi după două ceasuri în plin coşmar. Neela era încă acolo — îi făcea adesea plăcere să-şi petreacă noaptea acasă la Solanka, deşi continua să-i displacă să se trezească alături de el în propriul ei pat, dublă măsură pe care el o acceptase fără obiecţii —, dar în odaie se afla şi un străin, un bărbat solid, ba chiar foarte solid, stătea la căpătâiul lui Solanka, în mână cu... — oh, cumplită imagine în oglindă a propriei lui nelegiuiri! — cu un cuţit hidos. Trezindu-se de-a binelea, Solanka se ridică brusc în capul oaselor. Intrusul îl salută, îndreptând vag lama cuţitului spre el.

— Dom' profesor, spuse Eddie Ford destul de curtenitor, mă bucur că vom fi împreună în seara asta.

Odată, cu ani în urmă, la Londra, Solanka mai fusese ameninţat cu un cuţit de către un derbedeu negru, un tinerel care, sărind peste portiera unei maşini decapotabile, se înfipsese să folosească el cabina telefonică în care Solanka se pregătea să intre.

— Am de sunat o puicuţă, prietene, argumentase el, aşa că e urgent, te-ai prins?

Când Solanka spuse că şi el avea un apel important de făcut, tânărul scoase şişul.

— Te tai, păduche, ce, crezi că n-am curaj? Mi se rupe, mie. Solanka se stăpâni cât putu. Chestiunea era să nu se arate nici prea înspăimântat, nici prea sigur de sine — pe muchie de cuţit. Se strădui de asemenea să vorbească pe un ton ponderat.

— Ar fi neplăcut pentru mine, spuse el, dar nici pentru tine n-ar fi prea plăcut.

Urmase apoi cocoşeala, în care Solanka fu destul de inteligent ca să cedeze.

— Gata, du-te-n măta, boule, okay? spuse cuţitarul şi intră să telefoneze.

— Hei, păpuşo, lasă-l baltă, păpuşo, dă-mi voie să-ţi arăt eu chestii la care pârlitu' ăla nici n-a visat vreodată.

Şi tânărul începu să lălăie în receptor o melodie în care Solanka recunoscu un cântec al lui Bruce Springsteen: „Zi-mi, papuşico, tăticu e-acăsică, sau s-a cărat şi-acum eşti singurică, u-hu, simt în mine-o dorinţă de barbar, oh, oh, oh, mi-e inima pe jar”. Solanka se îndepărtase grăbit, dăduse colţul şi se rezemase tremurând de un zid.

Şi acum era din nou ameninţat, numai că de data asta era o chestiune personală, stăpânirea de sine şi glasul ponderat puteau să nu mai fie de ajuns. De data asta, o femeie dormea alături de el, în patul lui. Eddie Ford începu să se plimbe încet, de colo-colo, la capul patului.

— Ştiu ce-i în capul tău, prietene, spuse el, ce poa' să fie-n capul unui mâncător de film pe pâine ca tine: Lincoln Plaza, etc. etc. Da, da. Un cuţit în întuneric, ai nimerit-o, al doilea film cu Pantera Roz, cu miştoaca Elke Sommer, corect?

Filmul se numea o împuşcătura în întuneric, dar Solanka se hotărî să nu-l corecteze pe Eddie deocamdată.

— Ale naibii filmele astea cu cuţite, cugetă Eddie cu glas tare. Lu' Mila îi plăcea de Bruno Ganz în Cuţitul în cap, da' mie îmi plac filmele clasice, primu' film al lui Polanski, Cuţitul în apă. Un bărbat începe să se joace cu cuţitul ca să-şi impresioneze nevasta. Ei îi place de căcănaru' ăla de auto-stopist blond. Mare greşeală, cucoană. Regretabilă.

Neela se zvârcoli, gemând uşor în somn, ca de obicei.

— Sst, făcu Solanka, mângâind-o pe spate, Nu-i nimica.

Sst.

Eddie dădu din cap cu înţeles.

— Sper că cucoana ni se alătură în curând, prietene. Abia aştept, să mor eu! (Apoi îşi reluă reflecţiile.) Mila şi cu mine facem mereu clasamente de filme. De groază, mai de groază, cel mai de groază, cam astea. Pentru ea, pe locu'-ntîi e Exorcistul, prietene, care-o să ruleze iarăşi în curând cu scene nevăzute înainte, u-hu, da' eu zic că nu. Trebuie să te-ntorci la filmele clasice, la omul meu, Roman Polanski. La Rosmary's Baby, prietene. Chestia cu bebeluşu' e tare. Acuma, despre bebeluşe ştii şi matale câte ceva, nu-i aşa, dom' profesor? Bebeluşe care se-aşază zilnic pe genunchii tăi împuţiţi. N-aud nimic, dom' profesor! Aşa că dă-mi voie s-o-ntorc. Te-ai cam jucat cu ceva de care n-aveai voie să te-atingi şi eu cred că păcătosul trebuie pedepsit. A mea e răzbunarea, zice Domnul. A lu' Eddie e răzbunarea, nu-i aşa, dom' profesor? Ce, nu eşti de acord că, cum stăm noi doi aici faţă-n faţă, e chiar momentu' adevărului? Adică, cum stăm noi aici faţă-n faţă, matale cu mâinile goale şi cu cucoana alături, şi eu cu cuţitu' ăsta criminal, cât o casă, în mână, şi cu care-o să-ţi tai coaiele — nu ţi se pare că se-apropie naibii Judecata de Apoi?

Filmele îi infantilizează pe spectatori, se gândi Solanka, sau poate că persoanele uşor de infantilizat se sunt atrase spre filme de un anumit gen, mai simple. Poate că viaţa de zi cu zi, iureşul ei, povara ei, îi paralizează şi-i anesteziază pur şi simplu pe oameni, iar ei se refugiază în lumea mai simplă a filmelor ca să-şi aducă aminte ce înseamnă a simţi. Drept rezultat, în mintea multor adulţi, trăirile oferite astăzi în sălile de cinematograf sunt resimţite ca mai adevărate decât ceea ce oferă lumea din afară. Pentru Eddie, replicile gangstereşti din filme erau mai autentice decât orice alt vocabular mai „natural”, fie şi plin de ameninţări, pe care-l avea la dispoziţie. În mintea lui, se vedea ca un Samuel L. Jackson, gata să doboare un nemernic. El era omul în negru, omul desemnat de o culoare, care ciopârţeşte o victimă legată fedeleş pe muzica din Stuck in the Middle with You. Asta nu însemna însă că la mijloc nu era vorba de-un cuţit real. Durerea era tot durere, la capătul ei îi aştepta tot moartea, iar în faţa lor se afla, cât se poate de real, un tânăr dement care îndrepta un cuţit către ei în întuneric. Neela se trezise acum şi şedea alături de Solanka, trăgându-şi cearşafurile ca să-şi astupe goliciunea, exact ca în filme.

— Îl cunoşti? şopti ea. Eddie izbucni  în râs.

— Ba bine că nu, frumoaso, exclamă el. Ne-am distrat de-a întrebările şi răspunsurile. Dom' profesor şi cu mine suntem colegi.

— Eddie! se auzi glasul dojenitor al Milei, apărută în uşa deschisă, cu ochii de un roşu ciudat şi cu părul albastru. Mi-ai furat cheile. Mi-a furat cheile, spuse ea,

întorcîndu-se către patul unde şedea Solanka. Îmi pare tare rău. E aprig, cum s-ar spune, când i se pune pata pe cineva. Îmi place asta la un bărbat. În particular, i s-a pus pata pe tine. Uşor de înţeles. Dar cuţitul? Asta nu-i bine, Eddie. (Se întoarse către logodnicul ei.) Nu-e-bi-ne. Cum crezi c-o să ne putem căsători dacă tu intri la zdup?

Eddie privea ca picat din lună şi, aidoma unui şcolar dojenit, îşi schimba greutatea de pe un picior pe altul — câinele turbat fusese redus într-o clipită la un căţeluş care scâncea jalnic.

— Aşteaptă afară, îi porunci ea lui Eddie, care ieşi târându-şi stupid picioarele. O să aştepte afară, îi spuse ea lui Solanka, ignorând-o total pe cealaltă femeie din încăpere. Noi avem de vorbit.

Cealaltă femeie însă nu era deloc obişnuită să fie dată în lături de pe o scenă pe care avea un rol de jucat.

— Cum adică, i-a furat cheile? întrebă Neela. Ce caută cheile tale la ea? Ce voia ăla să spună cu „suntem colegi”? Şi ce-are ea de vorbit cu tine, mă rog?

Are de vorbit, răspunse profesorul Solanka în gând, fiindcă ea crede că eu cred că l-a regulat pe taică-su, când de fapt eu ştiu că taică-su a regulat-o pe ea, şi ăsta e-un domeniu în care am făcut personal multiple cercetări. A regulat-o zi de zi, ca un ţap — ca un bărbat — şi-apoi a părăsit-o. Şi, fiindcă ea-l iubea şi îl ura deopotrivă, de atunci îşi caută mereu surogate, simulacre de viaţă. E expertă în tertipurile epocii ei, epocă de imitaţii şi de măsluiri, în care poţi obţine oricare din plăcerile încercate de femei sau bărbaţi, pe cale sintetică, la adăpost de boală sau de vinovăţie — versiune dietetică, din înlocuitori, dar strălucitoare în falsitatea ei, a lumii ăsteia penibile, alcătuită toată din măruntaie şi din sânge. Experienţă măsluită, dar atât de agreabilă că ajungi s-o preferi lumii reale. Iar eu chiar asta eram: simulacrul ei.

Era trei şi şaptesprezece minute dimineaţa. Mila, în trenci şi cizme, se aşeză pe marginea patului. Malik Solanka oftă. Catastrofa se produce întotdeauna când mijloacele noastre de apărare sunt cele mai slabe: atacându-ne în punctul sensibil, ca dragostea.

— Spune-i, făcu Mila, acordându-i în sfârşit Neelei dreptul la existenţă. Explică-i de ce mi-ai dat cheile de la mica ta împărăţie. Explică-i ce-i cu perna de pe genunchi.

Mila se pregătise, nu glumă, pentru înfruntarea asta. Îşi desfăcu trenciul şi-l lăsă să cadă, dezvăluind, surpriză!, o cămăşuţă de noapte taman bună pentru o păpuşică. Utilizarea îmbrăcăminţii pe post de armă mortală: Mila, rănită, se dezbrăcase ca să ucidă.

— Hai, tati, îl îndemnă ea, povesteşte-i despre noi. Povesteşte-i despre după-amiezele cu Mila.

— Te rog să povesteşti, adăugă tăios Eleanor Masters Solanka, care aprinse lumina intrând în odaie împreună cu o bufniţă budistă, greoaie, încărunţită, clipind des sub ochelari — fostul său prieten Morgen Franz. Sunt convinsă că toată lumea abia aşteaptă să te-asculte.

Perfect, îşi spuse Malik Solanka. S-ar părea că pe aici se practică sistemul uşilor deschise. Vă rog, intraţi, intraţi cu toţii, nu mă luaţi în seamă, simţiţi-vă ca acasă. Părul castaniu al lui Eleanor cobora în valuri, mai lung ca niciodată; purta o haină neagră şi lungă de caşmir cu gulerul ridicat, iar din ochi îi ieşeau scântei. Arăta extraordinar pentru ora trei dimineaţa, remarcă Malik. Observă de asemenea că Morgen Franz o ţinea de mână şi că Neela se dăduse jos din pat şi se îmbrăca cu un calm imperturbabil. Şi ochii ei erau ca doi tăciuni aprinşi, ai Milei fiind deja, fireşte, de un roşu incandescent. Solanka îşi închise ochii şi se lăsă pe spate, punându-şi o pernă peste faţă din pricina vâlvătăilor care luminau brusc odaia.

Eleanor şi Franz îl lăsaseră pe Asmaan cu bunica lui şi aterizaseră la JFK după-amiază. Trăseseră la un hotel din centru şi intenţionau să-l contacteze pe Solanka în dimineaţa asta ca să-l informeze despre schimbările petrecute în viaţa lor. (Despre asta, cel puţin, Solanka îşi făcuse o idee dinainte; sau mai degrabă Asmaan i-o conturase.)

— Oricum, nu puteam să dorm, făcu Eleanor către pernă. Aşa că, ce m-am gândit, dă-o naibii, o să vin şi o să te trezesc. Dar eu văd că tu te distrezi de mama focului, ceea ce-mi uşurează nespus sarcina de a-ti spune ce am venit să-ti spun.

Blândeţea dispăruse din vocea ei. Pumnii îi erau atât de încleştaţi că i se albiseră încheieturile. Se străduia din răsputeri să-şi strunească glasul. Într-o clipă avea să deschidă gura, lăsând să-i scape, în loc de vorbe, un ţipăt asurzitor, în stare să dărâme lumea — ţipătul unei Furii.

Ar fi trebuit să-mi dau seama, se gândi Solanka, strângându-şi mai tare perna peste faţă. Ce şansă avea un muritor în faţa vicleniei malefice a zeilor? Iată-le aşadar pe cele trei Furii, „binevoitoarele”, deplin stăpâne pe trupurile femeilor cu care viaţa lui se împletea cel mai strâns. Forma lor exterioară îi era extrem de familiară, dar flăcările ce ieşeau din ochii acestor făpturi metamorfozate dovedeau că ele nu mai erau femeile pe care le cunoscuse, ci recipiente gata să primească şi să împrăştie în Upper West Side maleficul divin...

— Ah, luate-ar dracu', dă-te jos din pat, îi azvârli tăios Neela. În picioare imediat, ca să te trântim cum ştim noi.

Profesorul Malik Solanka se ridică în picioare, gol-goluţ, sub ochii incandescenţi ai celor trei femei pe care le iubise. Furia ce-l posedase pe el cândva era acum apanajul lor. Iar Morgen Franz era şi el prins în acest câmp de forţe — Morgen, care avea puţine motive să se mândrească cu felul în care se purtase, dacă exceptăm faptul că învăţase şi el ce înseamnă să fii sclavul iubirii; Morgen, căruia Eleanor îi dăruise sufletul ei rănit şi căruia i-l încredinţase pe fiul lui. Scoţând scântei din pricina energiei ce pătrundea în el dinspre cele trei Furii, Morgen se îndreptă spre bărbatul gol, ca o păpuşă de-a lungul filamentelor unui trăsnet, şi-şi repezi înainte pumnul lui de budist non-violent. Solanka pică jos, ca o lacrimă.

 Trei săptămâni mai târziu, într-o zi de primăvară fierbinte, îmblânzită de o briză răcoroasă, tipică emisferei sudice, cobora dintr-un Airbus de cursă lungă pe Aerodromul Internaţional din Blefuscu. Nările i se umplură de un buchet complex de miresme — ibiscus, oleandru, palisandru, transpiraţie, excremente, ulei de motor. Imensa nebunie a gestului său îl izbi dintr-o dată, mai tare chiar decât lovitura dată de iubitul pacifist al soţiei sale, pacifiscatoalca în urma căreia fusese numărat la podea în propriul său dormitor. Ce era oare în mintea lui — bărbat respectabil de cincizeci şi cinci de ani, devenit nabab peste noapte — când dădea ocol planetei ca să urmărească o femeie ce-l lăsase literalmente baltă? Mai mult, de ce-l frământa atâta faptul că revoluţionarii de aici, Filbistani, RFE, Refec — oare de ce nu se hotărau odată asupra numelui? — adoptaseră identităţi desprinse din ficţiunile lui, aşa cum pompierii sau muncitorii de la centrale nucleare îmbracă haine de protecţie ca să se apere de pericolele muncii lor? Costumele Păpuşilor Suverane puteau juca un rol în tot ce se petrecea aici, dar asta nu însemna că el poartă vreo răspundere. „Nu ai nimic de-a face cu evenimentele astea”, se apostrofă pentru a nu ştiu câta oară profesorul Solanka, şi tot el îşi răspunse: „Aşa, care va să zică? Atunci de ce umblă purtătorul ăla de drapel ras în cap, Babur, cu iubita mea, purtând pe faţă o mască de cauciuc după chipul şi asemănarea mea?”

Masca lui „Zameen din Rijk” fusese evident făcută după chipul Neelei Mahendra, dar în cazul lui „Akasz Kronos”, lui Solanka i se părea că lucrurile stau pe dos: cu timpul, ajunsese el să semene din ce în ce mai mult cu creaţia sa. Părul lung, argintiu, privirea tristă, rătăcită. (Gura fusese dintotdeauna a lui.) Pe îndepărtata scenă a acestei insule se juca o stranie piesă cu măşti, iar profesorul Solanka nu fusese în stare să scape de ideea că e adânc implicat în acţiunea piesei, că marile (sau poate obişnuitele) momente ale vieţii lui, eventual semnificativă, dar mult mai probabil jalnică, în fond — una peste alta însă, viaţa lui! — se apropia aici, în Pacificul de Sud, de ultimul ei act. Nu era o idee rezonabilă, numai că, de la evenimentele oarecum tragice dar mai ales groteşti din Noaptea Furiilor, el fusese într-o stare de spirit care numai rezonabilă nu se putea numi, redobândindu-şi conştiinţa graţie unei măsele sparte care-i pricinuise mult necaz, ca şi unui suflet rănit şi unei vieţi zdrobite care-i pricinuiseră mai multă durere chiar decât măseaua stricată. Pe scaunul dentistului, încercă să uite de caseta cu melodiile de demult ale lui Lennon-McCariney şi de sporovăiala plăcută a „excavatorului" neozeelandez care-i scormonea în maxilar — de undeva, din adâncul memoriei, urcă gândul că Beatles se numiseră la început Excavatorii. Îşi concentră mintea asupra Neelei, întrebându-se ce putea ea să gândească, cum s-o aducă înapoi. În chestiunile sentimentale, se arătase a fi foarte asemănătoare cu acel bărbat care, în optica întotdeauna acuzatoare a femeilor, fusese el însuşi. Era aici, şi într-o bună zi dispărea. Când iubea, iubea sută la sută, fără nici o rezervă; dar, evident, tot ea era şi o ucigaşă înarmată cu o secure, în stare oricând să reteze capul unei iubiri brusc respinse. Pusă în faţa propriului său trecut — un trecut care după părerea lui nu-i afecta cu nimic dragostea pentru ea —, o lăsaseră nervii, îşi trăsese hainele pe ea, se făcuse nevăzută şi pornise aproape imediat într-o călătorie de douăzeci şi patru de ore în jurul lumii, fără măcar să-i dea un telefon ca să-l întrebe de măsea, ca să nu mai vorbim de un cuvânt tandru de rămas-bun. Sau de făgăduiala prudentă că va încerca să dezlege lucrurile mai târziu, când istoria avea să se domolească şi să-i ofere un răgaz. Era însă şi o femeie obişnuită ca bărbaţii să se tină scai de ea. Ba era chiar, pesemne, niţel dependentă de asta. În orice caz — se convinse Solanka în timp ce bormaşina uruitoare a neozeelandezului îi masacra maxilarul —, era dator, după ce găsise o femeie atât de remarcabilă, să n-o piardă din nepăsare.

A zbura către răsărit e ca şi cum te-ai năpusti spre viitor — orele petrecute în avion se scurg prea iute, ziua următoare vine purtată pe aripi —, lui Solanka însă i se păru o întoarcere în trecut. Călătorea înainte, către necunoscut şi către Neela, dar în prima parte a călătoriei trecutul se agăţase de sufletul lui. Când văzu Bombay-ul dedesubt, îşi puse masca de dormit şi îşi închise ochii. Avionul făcu escală în oraşul copilăriei lui o oră încheiată, dar el refuză cardul de tranzit şi rămase la bord. Numai că simplul fapt de a fi rămas pe scaun nu-i putea adormi simţurile. Masca de dormit nu-i era de nici un folos. Personalul de curăţenie îşi făcu apariţia la bord, volubil şi zgomotos, un pluton de femei înveşmântate în nuanţe ponosite de purpuriu şi roz, şi întreaga Indie năvăli împreună cu ele, ca o boală: ţinuta dreaptă, vorbele rostite tare şi pe nas, pămătufurile de praf, ochii trudiţi, amintirea miresmelor unor unguente şi arome pe jumătate uitate — ulei de cocos, schinduf, kolonji — care le stăruiau pe piele. Se simţea buimac, se sufoca, de parcă ar fi suferit din pricina zborului, deşi el nu avea niciodată rău de avion iar aparatul se afla în definitiv la sol, făcea plinul, cu toate motoarele oprite. După decolare, în vreme ce se-ndreptau spre răsărit pe deasupra Deccanului, începu să respire din nou. Când dedesubtul lor se văzu iarăşi apa, începu să se relaxeze puţin. Neela voise să meargă în India împreună cu el, era emoţionată la ideea de a descoperi pământul strămoşilor ei alături de bărbatul pe care-l alesese. El fusese bărbatul pe care-l alesese, trebuia să ţină minte asta. „Sper — îi spusese ea foarte serioasă — că eşti ultimul bărbat cu care o să mă culc în viaţa mea”. Forţa unor asemenea făgăduieli e mare, şi sub vraja lor îşi îngăduise chiar să viseze la întoarcere, îşi permisese să creadă că trecutul poate fi — ba chiar fusese — deposedat de putere, astfel ca în viitor totul să fie cu putinţă. Acum însă, Neela se evaporase ca un ucenic vrăjitor, şi o dată cu ea, puterea lui Solanka. Fără ea, era încredinţat, nu avea să mai calce pe cărările Indiei.

Aşa cum îi arăta numele desuet, aerodromul era, cu expresia unui turist hotărât să facă haz de necaz, „din altă lume” sau „pitoresc”. De fapt, era o cocină, decrepită, plină de miasme, cu pereţi igrasioşi şi cu libărci de câţiva centimetri care pocneau sub paşi ca nişte coji de nucă. Ar fi trebuit să fie distrus cu ani în urmă şi chiar fusese programat spre demolare — se afla în definitiv pe „cealaltă” insulă, iar elicopterele care-l legau de capitala Mildendo arătau îngrijorător de dărâmate —, numai că noul aeroport, GGI (Golbasto Gue Inter-continental), l-a întrecut de departe, prăbuşindu-se complet la o lună după ce fusese terminat, mulţumită constructorilor indo-lilieni locali care, cu risipă de imaginaţie, şi eventual cu beneficii financiare, refăcuseră calculele privind proporţia corectă dintre apă şi ciment în alcătuirea betonului.

Această gândire creatoare se dovedea o trăsătură caracteristică a vieţii din Liliput-Blefuscu. Profesorul Solanka intră în vama Aerodromului Blefuscu şi atrase de îndată privirile tuturor, din pricini pe care, deşi istovit de zbor şi de durerea din suflet, le anticipase şi le înţelese imediat. Un funcţionar vamal indo-lilian, îmbrăcat în alb din cap până în picioare, se repezi la el, holbându-se sever.

— Nu permis. Nu permis. Nu primit nici o notificare. Cine sunteţi dumneavoastră? Nume adevărat, vă rog? spuse bănuitor funcţionarul, întinzând mâna după paşaportul lui Solanka. Aşa cum am gândit, spuse el în cele din urmă. Nu sunteţi.

Exprimare gnomică, în cel mai bun caz, dar Solanka îşi înclină doar capul în semn de resemnată acceptare.

— Este lucru indecent, adăugă misterios funcţionarul, să încerci să induci în eroare publicul unei ţări în care sunteţi doar musafir, abuzând de renumita noastră toleranţă şi bună-voinţă.

Făcu un gest autoritar către Solanka, iar el îşi deschise îndatoritor valizele. Funcţionarul aruncă o privire vindicativă asupra conţinutului: paisprezece perechi de şosete şi chiloţi împăturite cu grijă, paisprezece batiste, trei perechi de pantofi, şapte pantaloni, şapte cămăşi, şapte sahariene, şapte bluze, trei cravate, trei costume de in împăturite şi un impermeabil, să fie la nevoie. După o clipă de chibzuinţă, zâmbi larg, dezvelind două rânduri de dinţi perfecţi care-l umplură de invidie pe Solanka.

— Mari taxe de plătit, spuse funcţionarul cu chipul radiind de bucurie. Multe lucruri de declarat. Solanka se încruntă.

— Sunt hainele mele. Nu cred că puneţi oamenii la plată ca să poată intra în ţară cu lucrurile de care au nevoie pentru a-şi acoperi goliciunea.

Zâmbetul pieri de pe faţa funcţionarului vamal care se încruntă mai ameninţător decât Solanka.

— Evitaţi exprimări obscene, vă rog, domnul Escroc, porunci el. Aici multe lucruri care nu sunt haine. Aici cameră video, cum şi ceasuri de mână, aparate fotografiat, bijuterii. Mari taxe de plătit. Dacă doriţi să depuneţi plângere, acesta este, sigur, privilegiul dumneavoastră democratic. Aici conduce Fracţiunea Indiană din Liliput-Blefuscu: Filbistan! Natural, dacă doriţi plângere, poftim politicos luaţi loc în camera de interogatoriu şi discutaţi toate puncte cu şeful meu. Va fi curând la dispoziţia dumneavoastră. În douăzeci şi patru sau treizeci şi şase de ore.

Solanka trecu direct la subiect.

— Cât mă costă? întrebă el şi plăti pe loc. În moneda locală părea o avere, dar transformat în monedă americană făcea doar optsprezece dolari şi cincizeci de cenţi. Cu un gest teatral, funcţionarul făcu un X mare cu creta pe bagajul lui Solanka.

— Veniţi într-un mare moment istoric, îi spuse lui Solanka plin de importanţă. Populaţia indiană din Liliput-Blefuscu s-a ridicat în sfârşit să apere drepturile noastre. Cultura noastră este veche şi superioară, deci va învinge. Să dăinuie cel mai apt, nu-i aşa? O sută de ani, netrebnici canibali elbee au băut grog — kava, glinugrim, flunec, Jack Daniel's şi Coca-Cola, toate feluri de băuturi de la Diavol — şi au pus pe noi să le mâncăm rahatul. Acum ei mănâncă pe al nostru. Vă urez sejur plăcut.

În elicopterul care făcea legătura cu Mildendo de pe insula Liliput, pasagerii se holbau la profesorul Solanka, tot atât de neîncrezători ca şi funcţionarul vamal. Hotărî

să-i ignore, îndreptându-şi în schimb atenţia la peisajul care se întindea dedesubt. Survolând plantaţiile de trestie de zahăr din Blefuscu, remarcă grămezile mari de bolovani vulcanici aflate în mijlocul fiecărui câmp. Agricultorii indieni, angajaţi cândva prin contract şi identificaţi doar prin numere, îşi rupseseră spinările ca să desţelenească acest pământ şi să înalte grămezile de pietre sub privirea neîndurătoare a Noomerilor australieni, adăpostind în suflet un adânc resentiment născut din sudoare şi din ştergerea numelor pe care le purtau. Bolovanii erau simboluri ale urii vulcanice acumulate, veche prorocire a erupţiei de furie în rândul indo-lilienilor, ale cărei efecte se puteau vedea pretutindeni. Spre imensa uşurare a lui Solanka, precarul elicopter cu însemnele LB Air ateriză pe platforma încă intactă a Aeroportului Intercontinental Golbasto Gue aflat în ruină, şi primul lucru pe care-l văzu fu un panou uriaş cu chipul „Comandantului Akasz”, adică al liderului RFE, Babur, purtând masca şi mantia lui Akasz Kronos. Contemplând acest chip, Solanka se întrebă cu inima cât un purice dacă, făcând această călătorie în jurul lumii, nu acţionase cumva ca un îndrăgostit ridicol şi ca un naiv politic. Căci chipul omniprezent în Liliput-Blefuscu — ţară aflată în pragul războiului civil, al cărei preşedinte era încă ţinut ostatic şi în care se menţinea o stare de asediu încordată ce putea da naştere oricând unor evoluţii imprevizibile — era, aşa cum bănuise, de o izbitoare asemănare cu al lui. Chipul care-l privea de la înălţimea celor cincisprezece metri ai panoului — acest chip încadrat de un păr lung, argintiu, cu privirea dementă şi cu buzele întunecate frumos arcuite, era propriul lui chip.

Era aşteptat. Ştirea despre sosia Comandantului o luase înaintea elicopterului. Aici, în Teatrul cu Măşti, originalul, omul fără mască, era privit ca un imitator al măştii: creaţia era reală, în vreme ce creatorul era calp! Era ca şi cum ar fi fost prezent la moartea Zeului, iar zeul mort ar fi fost el însuşi. Bărbaţi şi femei purtând măşti şi arme automate îl aşteptau la uşa elicopterului. Solanka îi urmă fără proteste.

Fu condus într-o „cameră de detenţie”, unde nu se afla nici un scaun, ci doar o masă de lemn prăpădită, supravegheată de ochii unor şopârle care urmăreau fără să clipească muştele însetate ce bâzâiau pe la colţul umed al ochilor lui. Paşaportul, ceasul şi biletul de avion îi fură confiscate de o femeie al cărei chip era ascuns în spatele unei măşti a femeii pe care o iubea. Deşi asurzit de stridenta muzică marţială difuzată neîntrerupt în tot aeroportul printr-o staţie de amplificare primitivă, cu volumul dat la maximum, percepu totuşi intensa teroare din tinerele glasuri ale gardienilor săi — căci de jur împrejurul lui se aflau gherile înarmate până în dinţi — şi desluşi chiar semne ale extremei instabilităţi a situaţiei după privirile piezişe ale civililor nemascaţi din clădirea terminalului şi după mişcările încordate ale combatanţilor mascaţi. Toate astea îi reamintiră cu putere că era la mii de kilometri de mediul său, că lăsase înapoia lui toate semnele şi codurile cu ajutorul cărora dăduse un sens şi o formă vieţii lui. Aici, „Profesorul Malik Solanka” nu avea o existenţă de sine stătătoare, existenţa unui om cu un trecut şi-un viitor şi cu oameni cărora să le pese de soarta lui. Nu era decât un nimeni nepoftit, al cărui chip îl ştia toată lumea, şi dacă nu reuşea rapid să întoarcă această fizionomie surprinzătoare în avantajul său, poziţia lui avea să se deterioreze, ducând, în cel mai bun caz, la o deportare imediată. Răul cel mare refuza să-l ia în calcul. Gândul că ar putea fi expulzat înainte de a se fi apropiat de Neela îl tulbura îndeajuns. Sunt iarăşi gol, se gândi Solanka. Gol şi stupid. Gata să recepţionez pumnul care mă va trimite la podea.

După o oră şi ceva, un Holden australian combi trase lângă şopronul în care era deţinut, şi Solanka fu invitat, nu cu prea multă curtoazie dar nici cu o brutalitate excesivă, să se suie în spate. Doi luptători din gherilă în ţinută de luptă se înghesuiră de-a stânga şi de-a dreapta lui; alţi doi se aşezară în portbagaj, cu faţa îndreptată contra sensului de mers şi cu armele scoase pe geamul uşii de la spate. Traversând Mildendo, Solanka avu o puternică senzaţie de deja vu şi trecură cîteva clipe până să-şi dea seama că oraşul îi amintea de India. Mai precis, de Chandrd Chowk, inima tumultuoasă din Old Delhi, unde negustorii se îngrămădeau unii lângă alţii în aceeaşi harababură, unde vitrinele magazinelor erau la fel de viu colorate iar interioarele erau scăldate într-o lumină la fel de crudă, unde carosabilul era chiar mai înţesat de pietoni şi biciclişti care se înghionteau şi ţipau, pulsând de viaţă, unde animalele şi oamenii îşi disputau spaţiul şi unde claxoanele îngemănate cântau zilnic simfonia invariabilă a străzii. Solanka nu se aşteptase să întâlnească o asemenea mulţime. Mai uşor previzibile, dar nu mai puţin agasante, erau neîncrederea vizibilă dintre cele două comunităţi, grupurile zgomotoase de elbee şi de indo-lilieni care se priveau pe sub sprâncene, sentimentul că te aflai pe un butoi cu pulbere şi că aşteptai să se aprindă o scânteie. Acesta e paradoxul şi blestemul tulburărilor în cadrul unei comunităţi: când scânteia se aprinde, cei care vin să te omoare sunt propriii tăi prieteni şi vecini, aceiaşi oameni care acum câteva zile te-au ajutat să porneşti motorul înecat al scuterului, care au primit zaharicalele pe care le-ai oferit când fiica ta s-a logodit cu un băiat de treabă şi bine-crescut. Vânzătorul de pantofi de la magazinul aflat de mai bine de zece ani alături de debitul tău de tutun: iată omul care va da prima lovitură, care-i va mâna pe oamenii înarmaţi cu torţe la uşa ta şi va umple aerul cu fum dulce de tutun Virginia.

Nu se vedea nici picior de turist. (Peste două treimi din avionul cu care venise la Blefuscu fusese gol.) Erau puţine femei pe stradă, în afară de numărul uimitor de mare de femei în uniformă RFE, şi nici un copil. Multe magazine erau închise şi baricadate; altele rămăseseră deschise cu prudenţă, iar oamenii — bărbaţii — îşi vedeau în continuare de treburile zilnice. Arme se vedeau însă la tot pasul, iar în depărtare, din când în când se auzeau tiruri sporadice. Forţele de poliţie colaborau cu membrii RFE ca să păstreze întru câtva legea şi ordinea; aşa-zisa armată rămânea în barăci, deşi generalii aflaţi la conducerea ei erau prinşi în negocieri complicate ţinute în culise, care durau zilnic ore întregi. Negociatorii RFE se întâlneau cu şefii etnicilor elbee, ca şi cu lideri religioşi şi din sfera economică. „Comandantul Akasz” se străduia măcar să lase impresia unui om care caută o rezolvare paşnică a crizei. Dar sub această pojghiţă mocnea războiul civil. Skyresh Bolgolam fusese desigur înfrânt şi capturat, dar un mare număr de tineri elbee care sprijiniseră lovitura de stat bolgolamită îşi lingeau rănile şi plănuiau fără îndoială următorul atac. Între timp, comunitatea internaţională se orienta rapid şi urma să declare Liliput-Blefuscu drept cel mai mic stat-paria din lume, suspendând acordurile comerciale şi îngheţând programele de ajutorare. Această orientare, socotise Solanka, era ocazia lui favorabilă.

Maşina fu înconjurată de motociclişti care o escortară până sub zidul de incintă masiv apărat al clădirilor Parlamentului. Porţile se deschiseră şi vehiculul pătrunse înăuntru, trăgând la intrarea de serviciu din spatele clădirii centrale. Intrarea din dos, se gândi Solanka, zâmbind crispat în sinea lui, e adevărata poartă a puterii. Mulţi oameni, fie ei funcţionari sau petiţionari, pot pătrunde în sediile puterii pe uşa din faţă. Dar să urci într-un ascensor de serviciu, urmărit cu privirea de bucătari-şefi cu bonete albe şi de ajutoare ale acestora, să fii purtat încet la etajele superioare într-o cutie fără briz-bizuri, înconjurat de bărbaţi şi femei mascate: iată semnul adevăratei puteri. A pătrunde într-un banal coridor birocratic şi a fi condus printr-un şir de încăperi din ce în ce mai puţin pretenţioase înseamnă să parcurgi adevărata cale către centru. Nu-i rău pentru un plăsmuitor de păpuşi, îşi spuse el. De intrat, ai intrat. Să vedem dacă reuşeşti să şi ieşi cu ce ţi-ai propus. De fapt, să vedem dacă reuşeşti să ieşi pur şi simplu.

La capătul şirului de încăperi dosnice şi pustii care dădeau una într-alta, se ivi o cameră cu o singură uşă. Înăuntru se afla mobilierul spartan cunoscut deja: un birou, două scaune cu pânză, o lampă atârnată în tavan, un fişier, un telefon. Fu lăsat să aştepte de unul singur. Ridică receptorul; avea ton şi o etichetă lipită pe aparat îi spunea să formeze 9 ca să obţină ton de oraş. Prevăzător, căutase şi memorase câteva numere: de la ziarul local, de la ambasadele americană, britanică şi indiană, de la un birou de avocatură. Încercă să le formeze, dar de fiecare dată auzi glasul înregistrat al unei femei care spunea, în engleză, hindi şi liliputană:

„Numărul nu poate fi apelat de la acest post”. Încercă să formeze numărul serviciului de urgenţă. Acelaşi rezultat:

„Numărul nu este disponibil”. Ce-avem aici, îşi spuse, nu este nici un telefon, ci doar aparenţa exterioară sau masca unui telefon. Tot aşa cum camera asta are doar înfăţişarea unei camere, dar e de fapt o celulă de închisoare. Nu are nici clanţă la interior. Singura fereastră e mică şi cu gratii. Se duse la fişier şi trase un sertar. Gol. Da, totul era decor de teatru, iar el fusese distribuit într-o piesă fără ca cineva să-i fi înmânat scenariul.

„Comandantul Akasz” îşi făcu apariţia după patru ore. Între timp, bruma de încredere a lui Solanka se risipise aproape în întregime. „Akasz” era însoţit de doi membri ai Refec, prea mărunţi ca să fie costumaţi, şi era urmat de un operator cu o cameră video, un inginer de sunet cu un microfon şi — aici inima lui Solanka tresări de emoţie — o femeie îmbrăcată în costum de camuflaj şi cu o mască a lui Zameen din Rijk pe faţă: ascunzîndu-şi faţa în dosul unei imitaţii a ei înseşi.

— Corpul ăsta, o întâmpină Solanka, străduindu-se să pară relaxat, l-aş recunoaşte dintr-o mie. Vorbele lui nu căzură bine.

— Ce cauţi aici? izbucni Neela, apoi se stăpâni. Iartă-mă, Comandante. Îmi cer scuze.

În costum de Akasz Kronos, Babur nu mai era tânărul plouat şi fâstâcit pe care Solanka şi-l amintea din Washington Square. Vorbea cu un glas lătrat care nu accepta replică. Masca joacă, îşi aminti Solanka. „Comandantul Akasz”, bărbatul cât un munte, devenise un om important în această băltoacă, şi îşi juca rolul. Nu însă atât de important, remarcă Solanka, încât să rămână imun la „efectul Neela”. Babur mergea cu un pas mare, apăsat, dar cam la fiecare zece paşi, piciorul lui reuşea, nu se prea ştie cum, să calce pe tivul mantiei sale fluturânde, care-i smucea penibil ceafa înapoi. Reuşi totodată, în primul minut al prezenţei sale în încăpere, să se izbească atât de masă cât şi de scaune. Şi asta chiar când chipul ei era ascuns de o mască! Neela reuşise întotdeauna să-i depăşească aşteptările. El însă i le înşelase. Acum trebuia să vadă dacă o putea surprinde.

Babur folosea deja pluralul majestăţii.

— Te cunoaştem, spuse el fără nici un preambul. Cine nu are cunoştinţă astăzi de creatorul Păpuşilor Suverane? Nu ne îndoim că ai motive întemeiate să te prezinţi aici, mai spuse întorcându-se pe jumătate spre Neela Mahendra.

Fără caraghioslâcuri, se gândi Solanka. Nu are nici un rost să neg adevărul pe care-l ştie deja.

— Dilema noastră este: ce să facem cu tine? Surioară Zameen, ai ceva de spus? Neela dădu din umeri.

— Trimite-l acasă, spuse ea cu un ton alb, nepăsător, care-l zgudui pe Solanka. N-am ce face cu el. Babur izbucni în râs.

— Surioara spune că eşti inutil, Profesor Sahib. Chiar aşa? Bravo! Să te-aruncăm la gunoi, atunci?

Solanka se lansă în peroraţia pe care-o pregătise.

— Am bătut atâta drum încoace ca să vă fac următoarea propunere: daţi-nu voie să vă fiu mijlocitor. Nu mai e nevoie să pomenesc aici de legătura pe care o aveţi cu proiectul meu. Noi vă putem pune în legătură cu o audienţă globală, căreia să-i cuceriţi inima şi mintea. Iată care e nevoia cea mai urgentă. Industria turistică e deja moartă, la fel ca legendara voastră pasăre Hurgo. Dacă vă pierdeţi pieţele de export şi sprijinul marilor puteri regionale, această ţară va da faliment în câteva săptămâni, câteva luni cel mult. Trebuie să-i convingeţi pe oameni de justeţea cauzei voastre, să-i convingeţi că luptaţi pentru principii democratice, nu împotriva lor. Pentru constituţia Golbasto recent abrogată, vreau să spun. Trebuie să conferiţi un chip uman acestei măşti. Lăsaţi-o pe Neela să lucreze alături de mine şi de oamenii mei de la New York asupra acestui punct, fără nici un ban. Socotind-o ca pe o activitate în folosul binelui, de partea mişcării de eliberare.

Iată până unde era dispus să meargă din dragoste, îi şopteau Neelei gândurile lui nerostite. Cauza ei era şi a lui. Dacă-l ierta, avea să fie sclavul dorinţelor ei.

„Comandantul Akasz” mătură propunerea cu un gest.

— Situaţia a evoluat, spuse el. Alte partide — băieţi răi, cu toţii! — s-au arătat intransigente. Ca urmare, ne-am înăsprit şi noi poziţia. (Solanka nu-l urmărea.) Am cerut puteri executive depline. Nu mai e timpul pentru acţiuni de paradă. În Filbistan e nevoie de un bărbat adevărat care să ia puterea. Nu-i aşa, surioară? (Neela rămase tăcută.) Surioară? repetă Babur, întorcându-se s-o privească în faţă şi ridicând tonul.

Plecându-şi capul, ea răspunse un „Da” abia auzit. Babur dădu din cap.

— O perioadă de disciplină, făcu el. Când noi spunem că luna e din brânză, din ce-i făcută luna, surioară?

— Din brânză, murmură Neela cu acelaşi glas stins.

— Şi când spunem că lumea e ca o tipsie, ce formă are?

— De tipsie, Comandante.

— Şi dacă mâine decretăm că Soarele se învârte în jurul Pământului?

— Atunci Soarele se va învârti în jurul lui, Comandante. Babur dădu din cap cu satisfacţie.

— Bravo! Acesta e mesajul pe care trebuie să-l primească lumea. În Filbistan s-a ridicat un lider, şi toată lumea are datoria să-l urmeze sau să sufere consecinţele inevitabile. Oh, apropo, profesore, ai studiat ideile la Universitatea Cambridge din Anglia, nu-i aşa? Fii deci aşa de bun şi lămureşte-ne asupra unui punct care nu ne dă pace: cum e mai bine, să fii iubit sau temut?

Solanka nu răspunse.

— Hai, hai, profesore, îl îndemnă Babur. Fă un efort! Poţi mai mult decât atât.

Cadrele RFE care-l însoţeau pe „Comandantul Akasz” începură să-şi mângâie ameninţător armele. Cu un glas neutru, Solanka îl cită pe Machiavelli:

— Oamenii se codesc mai puţin să lovească în cel ce se face iubit decât în cel ce se face temut. (Începu să vorbească cu mai multă însufleţire, uitându-se direct la Neela Mahen-dra.) Fiindcă iubirea îi leagă pe oameni cu un lanţ de obligaţii care, având în vedere că omul e bicisnic, e rupt ori de câte ori e interesul personal în joc; în vreme ce teama îi leagă prin spaima de pedeapsă care nu slăbeşte niciodată.

Babur se lumină la faţă.

— Bun băiat! tună el, bătându-l pe Solanka pe spinare. Până la urmă nu eşti inutil deloc! Aşa care va să zică... o să ne mai gândim la propunerea ta. Bravo! Rămâi la noi o vreme. Fii oaspetele nostru. Preşedintele şi domnul Bolgolam sunt deja cazaţi. O să asişti şi tu la primele momente înălţătoare ale iubitului nostru Filbistan, deasupra căruia soarele nu apune niciodată. Surioară, fii aşa de bună şi adevereşte. De câte ori apune soarele?

Celula — încetase s-o mai socotească o cameră — nu avea pat şi nici cea mai rudimentară instalaţie sanitară. Umilirea era singura metodă aflată în arsenalul „Comandantului Akasz”, aşa cum dovedise felul în care o tratase pe Neela. Solanka presimţea că avea să fie şi el umilit. Timpul trecea; îi lipsea un ceas cu care să-l măsoare. Briza se calmă şi se opri de tot. Noaptea — noaptea incorectă ideologic, noaptea inexistentă — deveni umedă, se făcu mai adâncă şi îşi întinse aripile. I se dăduse de mâncare o strachină cu un terci dubios şi o cană cu apă suspectă. Încercă să nu se atingă nici de una, nici de cealaltă, dar foamea şi setea erau tiranice, aşa că până la urmă mâncă şi bău. Apoi se luptă cu natura până în momentul inevitabilei înfrângeri. Când nu se mai putu abţine, se uşură jalnic într-un colţ, scoţându-şi cămaşa şi ştergându-se cât putu mai bine. Era greu să nu cazi în solipsism, greu să nu socoteşti aceste condiţii degradante drept pedeapsă pentru o viaţă trăită stângaci şi mereu în dauna celorlalţi. Liliput-Blefuscu căpătase un nou chip, potrivit propriei lui imagini. Străzile sale alcătuiau biografia lui, patrulate de născociri ale imaginatiei lui şi de chipurile denaturate ale oamenilor pe care-i cunoscuse: Dubdub şi Perry Pincus se aflau aici în versiunea lor SF, ca şi întruchipări mascate şi costumate ale Sarei Lear şi ale lui Eleanor Masters, ale lui Jack Rhinehart, Sky Schuyler şi Morgen Franz. Umblau pe străzi chiar şi replici din epoca spaţială cu chipul Wislawei şi al lui Schlink, ca şi al Milei, al Neelei şi al lui însuşi. Măştile care-i populaseră viaţa îl înconjurau, judecându-l cu asprime. Închise ochii, dar măştile se roteau în continuare în jurul lui. Îşi plecă capul în faţa sentinţei lor. Îşi făgăduise să fie un om bun, să ducă o viaţă de om cumsecade, dar adevărul era că nu fusese în stare să se ţină de făgăduială. Aşa cum îi spusese Eleanor, îi trădase pe cei a căror unică vină era de a-l fi iubit. Când încercase să fugă de latura întunecată a eului său, eul primejdioasei sale furii, sperând să-şi răscumpere greşelile în renunţare, în detaşare, căzuse pur şi simplu într-o altă greşeală şi mai gravă. Căutându-şi izbăvirea în creaţie, oferind o lume imaginară, văzuse cum făpturile acestei lumi coboară în stradă, devenind monstruoase; iar făptura cea mai monstruoasă dintre toate purta masca propriului său chip vinovat. Da, dementul Babur era propria lui imagine în oglindă. Vrând să repare o gravă injustiţie, să se pună în slujba Binelui, „Comandantul Akasz” îşi pierduse busola şi căzuse în grotesc.

Malik Solanka îşi spuse că nici nu merita altceva. Aleagă-se praful! În toiul furiei colective ce cuprinsese aceste insule nefericite, în această furie mult mai mare şi cu rădăcini mult mai adânci decât propria lui jalnică mânie, îşi descoperise Infernul personal. Fie ce-o fi deci! Neela n-avea să se mai întoarcă la el niciodată. Nu merita să fie fericit. Când venise să-l vadă, îşi ascunsese superbul chip.

Era încă întuneric când îi sosi izbăvirea. Uşa celulei se deschise şi un tânăr indo-lilian, fără mască, intră înăuntru; purta mănuşi de cauciuc şi avea un sul de saci de plastic pentru deşeuri, o găleată, un lighean şi o cârpă. Curăţă impasibil şi cu multă delicateţe murdăria lui Solanka, fără a încerca să surprindă privirea făptaşului. Când sfârşi, se întoarse cu haine curate (o kurta verde pal şi un pantalon alb de pijama), cu un prosop curat, cu două găleţi, una goală şi una plină cu apă, şi cu o bucată de săpun.

— Poftiţi, vă rog, îmi pare rău, spuse el şi se retrase imediat.

Solanka se spălă şi se schimbă, simţind că i-a mai venit mima la loc. Apoi, în uşă se arătă Neela, singură, fără mască, într-o rochie de culoarea muştarului şi cu un iris albastru

în păr.

Evident, gândul că Solanka asistase la felul timorat în care răspunsese la tratamentul aplicat de Babur nu-i dădea pace.

— Tot ce-am făcut, tot ce fac, fac de dragul spectacolului, îi spuse ea. Masca era un gest de solidaritate, un mod de a câştiga încrederea combatanţilor. În plus, vezi, eu mă aflu aici ca să-i observ pe ei, nu ca să fiu privită. Mi-am dat seama că ţi-ai închipuit că mă ascund de tine în dosul ei. Nu-i aşa. Acelaşi lucru şi în privinţa lui Babur. N-am venit aici să polemizez, ci să fac un film. (Părea încordată, în defensivă.) Malik, spuse ea brusc, nu vreau să vorbim despre noi, okay? Iau parte la un lucru important acum. Trebuie să mă concentrez asupra lui.

Solanka îşi adună forţele şi se lansă în jocul pe care-l plănuise. Acum e-acum, totul sau nimic: altă şansă oricum nu avea. De fapt nu prea avea nici o şansă, dar cel puţin Neela venise să-l vadă, se gătise special pentru acest moment, şi ăsta era un semn bun.

— Ceea ce se-ntâmplă aici nu mai e doar un subiect de film documentar pentru tine, e mult mai mult, spuse el. E ceva la care ţii din toată inima. O groază de lucruri depind de asta — rădăcinile din care te-ai smuls te trag înapoi. Dorinţa ta paradoxală de a te implica în ce ai părăsit cândva. Să ştii însă că nu m-am gândit că masca o purtai ca să te-ascunzi de mine, sau cel puţin nu m-am gândit doar la asta. M-am gândit şi că te ascundeai de tine însăţi, de hotărârea pe care ai luat-o la un moment dat să treci peste linia de demarcaţie şi să participi activ la toate astea. Mie nu mi se pare că ai fi doar o observatoare aici. Eşti prea implicată. Poate că totul a început cu un sentiment personal pentru Babur — nu te teme, aici nu vorbeşte gelozia, cel puţin eu încerc să n-o las să vorbească —, dar bănuiala mea este că oricare ar fi fost sentimentele tale faţă de „Comandantul Akasz”, ele sunt mai ambigue acum. Problema ta este că eşti o idealistă care încearcă să fie extremistă. Eşti convinsă că poporul tău, dacă pot întrebuinţa un termen atât de desuet, a fost învins de istorie, că merită să primească tot ceea ce Babur se luptă să dobândească pentru el: dreptul de vot, dreptul de proprietate, toată lista revendicărilor legitime ale umanităţii. Credeai că e vorba de o luptă pentru demnitatea umană, de o cauză dreaptă, şi erai de-a dreptul mândră că Babur îi învăţa pe cei din neamul tău, atât de pasivi până acum, să se lupte. Prin urmare, erai dispusă să treci cu vederea un anumit... cum să-i spun, iliberalism. Războiul e dur, şi aşa mai departe. Anumite subtilităţi sunt călcate în picioare. Îti spuneai toate astea, dar în acelaşi timp, în mintea ta, o voce pe care nu voiai s-o asculţi îţi şoptea că eşti pe cale să devii o târfă a istoriei. Şi ştii cum e: o dată ce te-ai vândut, nu-ţi mai rămâne decât o marjă îngustă ca să-ţi negociezi preţul. Cât eşti dispusă să accepţi? Câtă ticăloşie autoritară în numele dreptăţii? Câtă apă din copaie poţi arunca fără să arunci şi copilul? Aşa că acum iei parte, cum spui tu, la un lucru important, şi ai dreptate, merită să-i acorzi atenţie, dar tot atâta merită şi următorul fapt: anume că ai ajuns aici numai din pricina furiei care te-a posedat subit în dormitorul meu din alt oraş şi din altă dimensiune a universului. N-aş şti să spun exact ce s-a întâmplat în noaptea aia, dar ştiu sigur că între tine şi Mila şi Eleanor s-a stabilit atunci un soi de circuit psihic, iar furia sporea mereu trecând de la una la cealaltă. Ea l-a făcut pe Morgen să mă doboare cu un pumn şi te-a propulsat drept în braţele unui mărunt Napoleon care, dacă o să iasă teafăr din toată tărăşenia asta, va oprima „poporul tău” mai tare chiar decât au făcut-o etnicii elbee, care, cel puţin în ochii tăi, au fost personajele negative ale piesei ăsteia. Sau îi va oprima la fel de tare, dar în alt fel. Să nu mă înţelegi greşit, te rog — ştiu că oamenii care se despart întrebuinţează de obicei neînţelegerea ca pe o armă, că apucă special ţeapa de capătul greşit şi se împung cu ea ca să dovedească perfidia celuilalt —, nu spun că ai venit aici din pricina mea. Veneai oricum, nu? Era seara despărţirii noastre şi, după câte îmi amintesc, totul decursese binişor înainte ca dormitorul meu să se transforme în sala de aşteptare a unei gări. Aşa că tu ai fi venit aici şi ai fi fost muncită de dorinţa de a veni indiferent dacă eu existam sau nu. Cred însă că ceea ce te-a împins pe buza prăpastiei a fost dezamăgirea în dragoste. Ai fost dezamăgită de mine, de dragoste adică, de marea dragoste fără oprelişti pe care tocmai acceptai să mi-o oferi. Tocmai începuseşi să ai încredere în mine, să ai încredere în tine, să te laşi în voia dragostei, când deodată prinţul se arătă a fi un broscoi gras şi bătrân. Ceea ce s-a întâmplat este că dragostea pe care ai revărsat-o asupra mea s-a stricat, s-a brânzit, şi acum te foloseşti de acreala asta, de dezamăgirea şi de cinismul ăsta, ca să te înfunzi pe drumul asta fără ieşire al lui Babur. De ce nu, ai? De vreme ce bunătatea e o himeră şi dragostea e o fantasmă de revistă, de ce n-ai face-o? Tipii cumsecade ies pe locul doi, laurii îi iau învingătorii etc. etc. Sistemul tău se luptă împotriva lui însuşi, dragostea rănită se-ntoarce împotriva idealismului şi-i pune călcâiul pe grumaz. Şi ştii ce-nseamnă asta? Că eşti într-o situaţie imposibilă, care îţi va pune în pericol nu doar viaţa, ci mai mult decât atât. Îţi va pune în pericol onoarea şi demnitatea. Eşti în faţa momentului tău galileean, Neela. Se mişcă pământul? Nu-mi spune nimic. Ştiu deja răspunsul. Dar asta e cea mai importantă întrebare care ţi se va pune vreodată, în afara celei pe care am să ţi-o pun eu acum:

Neela, mă mai iubeşti? Fiindcă dacă nu mă iubeşti, te rog pleacă, du-te să-ţi iei soarta în primire, iar eu o să mi-o iau pe-a mea, numai că eu nu cred că poţi face una ca asta. Fiindcă eu te iubesc aşa cum trebuie să fii tu iubită. Ai de ales: în colţul bun, stă Făt-Frumos, care, dintr-o mică scăpare a soartei, se dovedeşte un porc megaloman şi psihotic. În colţul rău, stă broscoiul gras şi bătrân, care poate să-ţi dea tot ce ai nevoie şi care are o nevoie a dracului de mare de tot ce-i poţi tu da la rândul tău. Poate binele să fie rău? Răul e oare bun pentru tine? Cred că ai venit aici în noaptea asta ca să afli răspunsul, să vezi dacă-ti poţi stăpâni furia la fel cum m-ai ajutat pe mine să mi-o stăpânesc, să afli dacă poţi găsi o cale de întoarcere de pe buza prăpastiei. Rămâi cu Babur şi te va umple de ură. Tu şi cu mine însă s-ar putea să avem o şansă. Ştiu că e ridicol să fac asemenea declaraţii când doar cu o oră în urmă puţeam de propriul meu căcat şi încă n-am o uşă cu clanţă pe dinăuntru, dar eu asta am avut să-ţi spun şi de-aia am bătut tot drumul ăsta.

— Mamăă, făcu Neela, după ce lăsă să treacă din respect o clipă de tăcere. Şi eu care credeam că între noi doi eu sunt gura bogată.

Scoase din geantă o ciocolată înmuiată de căldură, asupra căreia Solanka se aruncă avid.

— Pierde încrederea oamenilor, îi spuse ea. L-ai văzut pe băiatul care ţi-a făcut curat în noaptea asta? Sunt o grămadă ca el, poate o jumătate din trupe, şi nu ştiu de ce vin

să-mi şoptească mie. Şop-şop, şop-şop. E foarte trist. „Doamnă, noi suntem oameni cumsecade”. Şop-şop. „Doamnă, Comandant Sahib se poartă ciudat, nu-i aşa?” Şop-şop, „Doamnă, vă rog să nu spuneţi nimănui ce gândesc”. Nu sunt singura idealistă pe aici. Copiii ăştia nu-şi închipuiau că se duc la război ca să transforme pământul într-o tipsie sau să anuleze orele de întuneric. Ei se bat pentru familiile lor şi toate bazaconiile astea îi scot din minţi. Şi atunci vin la mine să se plângă, şi asta mă situează pe o poziţie foarte periculoasă. Nici nu contează ce sfaturi le dau — faptul că sunt un al doilea punct de convergenţă, un centru rival, e deja foarte periculos. Un şobolan — o cârtiţă — e de ajuns, şi fiindcă vorbeai de broaşte, da, te iubesc, foarte tare. Până una-alta, ceea ce-am văzut pe-afară înainte să intru cu echipa aici e o armată care s-a cam săturat să fie bătaia de joc a tuturor. După informaţiile mele, au luat legătura cu americanii şi englezii. Umblă zvonul că puşcaşii marini americani şi grupurile de comando britanice sunt deja în Mildendo, de fapt, m-am simţit destul de caraghioasă săptămâni de-a rândul că te-am părăsit aşa. În afara apelor teritoriale e un portavion britanic, şi Babur nu controlează nici aeroporturile militare din Blefuscu. Adevărul e că de la o vreme mă gândesc că e cazul s-o şterg, dar nu ştiu cum o să privească Babur chestia asta. Cu o parte a sufletului, ar vrea să mă reguleze în direct la televiziunea naţională, cu cealaltă, ar vrea să mă pocnească fiindcă îi trezesc o asemenea dorinţă. Ştii acum adevăratul motiv pentru care purtam masca: e mai bine decât să-mi vâr capul într-o pungă, iar tu ai făcut tot drumul ăsta până aici şi ai nimerit drept în gura lupului. Bănuiesc că şi tu trebuie să fii mort după mine, nu? Caut o cale de ieşire. Dacă reuşesc să-i plasez pe membrii Refec care trebuie în posturile care trebuie, cred că se poate, şi am relaţii în armată care ne pot duce la bordul navei britanice sau poate la un avion militar. Între timp o să mă asigur că eşti bine îngrijit. Despre Babur însă, încă nu ştiu cât de ţicnit e. Poate că te socoteşte un ostatic preţios, deşi i-am tot spus că nu merită să se ostenească cu tine, că eşti doar un civil care s-a vârât din greşeală într-o chestie pe care n-o înţelege, un peştişor pe care ar trebui să-l arunce înapoi în mare. Dacă nu mă săruţi imediat, o să fiu silită să te omor cu mâna mea. Okay, e bine. Acum stai pe loc. O să mă întorc.

La Atena, Furiile erau socotite surori ale Afroditei. Frumuseţea şi ura răzbunătoare aveau, potrivit lui Homer, unul şi acelaşi izvor. Asta era o versiune. Hesiod însă spunea că Furiile erau fiice ale Pământului şi Aerului, iar printre rudele lor apropiate se numărau Teroarea, Lupta, Minciuna, Răzbunarea, Nemăsura, Cearta, Frica şi Bătălia. În acele vremuri, ele răzbunau crimele sângeroase, urmărindu-i pe cei care îşi vătămaseră (mai cu seamă) mamele — Oreste, multă vreme urmărit după ce s-a mânjit de sânge omorând-o pe Clitemnestra, ştia totul despre asta. Uneori, leironid, sau irisul albastru, le îmblânzea pe Furii, dar Oreste nu purta flori în păr. Chiar şi arcul din corn pe care i l-a dat Pythonesa, Oracolul din Delphi, ca să respingă asaltul lor, s-a dovedit a fi de prea puţin folos. „Cu şerpi în loc de păr, cu cap de câine, cu aripi de liliac”, Erimile l-au hăituit tot restul vieţii, nelăsându-i o clipă de răgaz.

În zilele noastre, mai puţin luate în seamă, zeiţele erau mai însetate, mai sălbatice, şi îşi întindeau plasa tot mai departe. Pe măsură ce legăturile de familie erau tot mai slabe, Furiile începeau să intervină în întreaga viaţă a omului. De la New York la Liliput-Blefuscu, nu era scăpare din calea bătăii lor de aripi.

Neela nu mai veni. Tineri şi tinere se ocupau de nevoile zilnice ale lui Solanka. Aceştia făceau parte dintre combatanţii osteniţi, închişi între zidurile Parlamentului, care, temându-se de propriul lor lider, Babur, ca şi de inamicul aflat în afara incintei complexului, se adresaseră Afroditei lor întunecate, cerându-i sfatul; dar când Solanka îi întreba de Neela, dădeau din umeri în semn că nu ştiu nimic şi plecau. „Comandantul Akasz” nu se arătă nici el. Profesorul Solanka, uitat, se lăsă în voia soartei, moţăia, vorbea singur cu glas tare, se cufunda în irealitate, oscilând între reverie şi accesele de panică. Prin mica fereastră cu gratii auzea zgomotul luptelor care se intensifica şi se apropia din ce în ce mai tare. În aer se înălţau coloane de fum. Solanka se gândi la Isteaţa. I-aş fi dat foc la casă. I-aş fi incendiat oraşul.

Acţiunile violente rămân neînţelese pentru majoritatea celor prinşi în vârtejul lor. Experienţa lor e fragmentară; cauza şi efectul, de ce şi cum se petrec lucrurile — sunt rupte una de alta. Există doar consecuţia în timp. Întâi una, apoi alta. Pe urmă, pentru cei care supravieţuiesc, o viaţă întreagă în care încearcă să înţeleagă. Asaltul începu în a patra zi de când Solanka era la Mildendo. În zori, uşa celulei sale se dădu de perete. În cadrul ei stătea acelaşi tânăr taciturn — purtând acum o armă automată şi două cuţite la brâu — care-i curăţase impasibil murdăria cu câteva zile înainte.

— Veniţi repede, vă rog, îi spuse el.

Solanka îl urmă şi se pomeni din nou în labirintul de încăperi pustii care dădeau una din alta, cu luptători mascaţi care păzeau accesul, apropiindu-se de fiecare uşă de parcă ar fi fost minată, dând fiecare colţ de parcă pe după el i-ar fi pândit o ambuscadă; în depărtare Solanka auzi trăncăneala confuză a bătăliei, turuiala armelor automate, mormăielile artileriei grele şi, pe deasupra tuturor acestora, bătaia aripilor de liliac cu pieliţa întinsă şi ţipetele ascuţite ale celor Trei cu capete de câine. Apoi fu băgat în liftul de serviciu, purtat brutal prin bucătăriile în ruină şi împins într-o camionetă fără ferestre şi fără însemne; după care, multă vreme, nimic. Deplasare în viteză, opriri alarmante, glasuri răstite, din nou mişcare. Zgomot. De unde venea ţipătul ăsta? Cine murea, cine omora? Ce se petrece aici? Când ştii atât de puţin, te simţi neînsemnat, ba chiar un pic nebun. Aruncat de colo-colo în camioneta care-l clătina ciocnindu-l de pereţi, Malik Solanka începu să zbiere cât îl ţinea gura. Dar în definitiv era o operaţiune de salvare. Cineva — Neela? — îl decretase demn de atenţie. Războiul trece ca un tăvălug peste indivizi, el însă scăpa de război.

Uşa camionetei se deschise; clipi în lumina orbitoare a zilei. Fu salutat de un ofiţer — un etnic elbee cu o mustaţă exotică şi cu uniforma ridicol împopoţonată a armatei liliputane.

— Domnule profesor. Mă bucur că sunteţi teafăr, domnule. Lui Solanka îi amintea de Sergius, ofiţerul ţeapăn din piesa lui Shaw Arme şi oameni. Sergius care nu-şi cerea scuze niciodată. Individul fusese evident însărcinat să-l supravegheze pe Solanka, misiune de care se achita energic, mărşăluind înaintea lui ca o jucărie cu arcul întors la maximum. Îl conduse la o clădire care purta însemnele Crucii Roşii Internaţionale. Apoi i se aduse de mâncare. Un avion militar britanic aştepta să-l ducă la Londra, împreună cu un alt grup de oameni, deţinători de paşapoarte străine.

— Paşaportul meu a fost confiscat, îi spuse Solanka lui Sergius.

—Asta nu mai contează acum, domnule, îi replică ofiţerul.

— Nu pot să plec fără Neela, îi dădu înainte Solanka.

— Despre asta n-am habar, domnule, îi spuse Sergius. Eu am primit ordin să vă îmbarc în avionul ăla în doi timpi şi trei mişcări.

Toate scaunele din avionul britanic erau îndreptate spre înapoi. Ocupând scaunul ce-i fusese indicat, Solanka recunoscu în cei doi bărbaţi aşezaţi dincolo de interval pe cameramanul şi pe sunetistul Neelei. Când se ridicară să-l îmbrăţişeze, ştiu că veştile erau proaste.

— Incredibil, prietene, spuse sunetistul. Te-a scos şi pe tine. Nemaipomenită femeie.

Unde se află? Nimic din toate astea nu contează, nici viaţa ta, nici a mea, se gândi el. Urma să li se alăture în curând?

— Ea a făcut totul, spuse cameramanul. I-a organizat pe membrii Refec care se săturaseră de Babur, a contactat armata pe unde scurte, a aranjat permisele de trecere, a adunat grupul. Preşedintele a fost eliberat. La fel şi Bolgolam. Ticălosul ăla a încercat să-i mulţumească, a numit-o eroină naţională. I-a tăiat-o scurt. Era în propriii ei ochi o trădătoare care a trădat singura cauză în care a crezut vreodată. I-a ajutat pe ăi răi să învingă, şi asta a ucis-o. Dar şi-a dat seama că Babur se ţăcănise.

Malik Solanka nu se mai mişca şi nu mai spunea nimic.

— Armata se săturase de glumele făcute pe socoteala ei, spuse inginerul de sunet. Au chemat toţi rezerviştii şi au scos de la naftalină o grămadă de piese de artilerie grea, vechi dar încă în stare de funcţionare. Elicoptere de asalt din vremea războiului din Vietnam, cumpărate la mâna a doua din Statele Unite cu ani în urmă, mortiere pentru luptele la sol, câteva tanchete. Azi-noapte au redobândit controlul asupra incintei Parlamentului. Babur nu dădea însă semne de îngrijorare.

Cameramanul arătă către o cutie argintie.

— Am filmat totul, spuse el. A aranjat să avem acces în locuri incredibile. Absolut incredibile. Babur n-a crezut nici o clipă că o să folosească piesele grele împotriva clădirii Parlamentului, şi cu siguranţă nu atâta vreme cât ţinea ostatici. Se înşela în privinţa clădirii. Le-a subapreciat hotărârea. Dar cheia erau ostaticii, iar Neela a deschis lacătul ăsta. Am ieşit împreună toţi patru. Şi mai era a doua ieşire pe care a pregătit-o pentru tine.

După asta nimeni nu mai spuse nimic. Cumplita realitate plutea în mijlocul lor ca o lumină neîndurătoare, prea crudă ca să poată fi privită. Sunetistul izbucni în lacrimi. Ce s-a întâmplat? întrebă în cele din urmă Solanka. Cum aţi putut s-o lăsaţi? De ce n-a fugit cu voi să se pună la adăpost? De ce n-a venit la mine?

Cameramanul dădu din cap.

— Gestul pe care l-a făcut i-a frânt inima în două, spuse el. L-a trădat, dar nu putea să fugă. Ar fi însemnat să dezerteze în faţa primejdiei.

Dar ea nu era soldat! Oh, Doamne! Era ziaristă. Ea nu ştia asta? De ce naiba a trecut linia de demarcaţie? Sunetistul îşi trecu braţul pe după umărul lui Solanka.

— Mai avea un lucru de făcut, spuse el. Planul n-ar fi mers dacă nu rămânea în urmă.

— Ca să-i distragă atenţia lui Babur, spuse cameramanul cu glas mohorât.

Şi iată că cel mai rău lucru din lume fusese spus. Cum adică, să-l distragă? Ce voia să spună? De ce tocmai ea?

— Ştii şi tu cum, spuse sunetistul. Şi ştii şi ce înseamnă. Şi de ce tocmai ea. Solanka închise ochii.

— Ţi-a trimis ăsta, spuse cameramanul.

Autorizate de preşedintele Golbasto Gue, elicopterele de asalt şi mortierele grele făceau găuri în zidurile Parlamentului liliputan. Un bombardier îşi lansă încărcătura. Clădirea explodă, prăbuşindu-se în flăcări. Un fum murdar şi nori de praf se înălţară spre cer. Trei mii de rezervişti şi trupeţi luau cu asalt complexul, fără să facă nici un prizonier. Mâine omenirea avea să condamne această acţiune barbară, dar astăzi ea trebuia dusă la bun sfârşit. Undeva printre ruine, zăceau un bărbat care purta pe chip masca lui Solanka şi o femeie care purta o mască a propriul ei chip. Nici măcar frumuseţea Neelei Mahendra nu putea devia traiectoria mortierelor, bombele pluteau prin aer ca o ploaie de peşti fatali. Vino, îi susurase ea lui Babur, sunt ucigaşa ta, ucigaşa propriilor mele speranţe. Vino şi lasă-mă să te privesc murind.

Malik Solanka deschise ochii şi citi biletul scris de mână. „Profesor Sahib, ştiu care e răspunsul la întrebarea ta”. Erau ultimele cuvinte ale Neelei. „Pământul se mişcă. Pământul se roteşte în jurul Soarelui”.

 De la distanţă, părul băieţelului era tot auriu, dar părul care creştea dedesubt era mai închis. Curând avea să împlinească patru ani, iar părul blond avea să dispară atunci aproape cu totul. Soarele strălucea şi Asmaan pedala de zor pe tricicleta lui de-a lungul unei alei înclinate din parcul Heath, încărcat de flori primăvăratice.

— Uită-te la mine! striga el. Merg repede de tot! Crescuse şi dicţia îi era mult mai clară, dar era încă înveşmântat în mantia strălucitoare a copilăriei, cea mai luminoasă dintre toate. Maică-sa alerga ca să se ţină după el, cu părul lung strâns sub o pălărie largă de pai. Era o splendidă zi de aprilie, în toiul epidemiei de febră aftoasă. Guvernul conducea în sondaje fiind totodată nepopular, iar primul-ministru Tony Ozymandias părea şocat de acest paradox: Cum adică nu sintern pe placul vostru? Dar, oameni buni, suntem tot noi, băieţii buni! Oameni buni, oameni buni, sunt tot eu! Venit dintr-o ţară de demult ca să-şi privească fiul dintr-o ascunzătoare aflată într-un desiş de stejari, Malik Solanka se lăsă, de voie-de nevoie, amuşinat de un Labrador negru. Câinele plecă mai departe, hotărând că Solanka nu era potrivit pentru scopurile lui. Câinele avea dreptate. Puţine erau scopurile pentru care Solanka era apt în momentul de faţă. Nimic altceva decât resturi.

Morgen Franz nu alerga. Nu era el omul care să facă jogging. Clipind miop, editorul coborî greoi aleea spre femeia şi copilul care aşteptau la capătul ei.

— Ai văzut, Morgen? Am condus foarte bine, nu? Ce-ar spune tăticu?

Datorită înclinaţiei lui Asmaan de a vorbi întotdeauna foarte tare, cuvintele ajunseră până la ascunzătoarea lui Solanka. Replica lui Franz era inaudibilă, dar Malik ar fi putut lesne să-i scrie cuvintele: „A-ntâia, Asmaan, bărbate. Absolut colosal”. Vechile tâmpenii hippie. Spre cinstea lui, băiatul se încruntă:

— Dar ce-ar spune tăticu?

Solanka simţi un val de mândrie părintească. I-ai zis-o, băiete. Aşa, adu-i aminte budistului ăstuia ipocrit cu cine are de-a face.

Parcul Heath al lui Asmaan — sau cel puţin Kenwood — era plin de copaci magici. Un uriaş stejar căzut, cu rădăcinile răsucite în aer, se afla într-un asemenea loc fermecat. Un alt copac, cu o scorbură la baza trunchiului, adăpostea o mulţime de făpturi de basm, cu care Asmaan purta dialoguri rituale ori de câte ori trecea pe acolo. Un al treilea copac era căsuţa ursuleţului Winrde. Mai aproape de Kenwood House se aflau tufe de rododendroni cu ramurile larg desfăcute, în mijlocul cărora trăiau vrăjitoare şi în care rămurele căzute deveneau baghete magice. Sculptura lui Hepworth era un punct sacru, iar cuvintele „Barbara Hepworth” făcuseră parte din vocabularul lui Asmaan de la început de tot aproape. Solanka ştia drumul pe care avea s-o ia Eleanor şi ştia şi cum să urmărească micul grup fără a fi văzut. Nu ştia încă dacă e pregătit să se arate, nu era sigur că e pregătit să-şi accepte viaţa. Asmaan ceru să fie purtat pe sus pe următoarea porţiune a aleii, nevrând să urce pedalând pe tricicletă. Era o lene veche, întărită de obişnuinţă. Eleanor avea probleme cu spatele, aşa că Morgen îl luă pe băieţel în cârcă. Povestea asta alcătuise dintotdeauna subiectul unei relaţii speciale între Solanka şi Asmaan. „Pot să mă caţăr pe umerii mei, tăticule?” — „Pe umerii tăi, Asmaan. Spune, «pe umerii tăi»” — „Pe umerii mei”. Asta e tot ce am mai drag pe lume, se gândi Solanka. O să stau aici să-l mai privesc puţin. O să stau să-l privesc de aici.

Din nou, pentru a câta oară, se retrăsese din lume. Îi venea greu până şi să-şi asculte mesageria vocală. Mila se măritase, Eleanor lăsa mesaje telegrafice triste despre avocaţi. Divorţul era ca şi pronunţat. Zilele lui Solanka începeau, treceau, se sfârşeau. Renunţase la apartamentul închiriat din New York şi luase un apartament în hotelul Claridge. De cele mai multe ori ieşea doar ca să lase personalul de serviciu să-şi facă treaba. Nu-şi suna prietenii, nu dădea telefoane de afaceri, nu cumpăra ziare. Retrăgându-se în apartament devreme, stătea ţeapăn, cu ochii larg deschişi în patul lui confortabil, ascultând zgomotul furiei îndepărtate, încercând să audă glasul stins al Neelei. De Crăciun şi în noaptea Anului Nou, ceru să fie servit în cameră şi privi prosteşte la televizor. Expediţia asta cu un taxi în nordul Londrei era prima lui ieşire adevărată de luni de zile. Nu fusese deloc sigur că-l va putea vedea măcar pe băiat, dar Asmaan şi Eleanor erau fiinţe cu obiceiuri solide, şi mişcările lor erau relativ lesne de prevăzut.

Era un weekend de vacanţă, aşa că în Heath era un parc de distracţii. Întorcându-se acasă în Willow Road — casa avea să fie scoasă la vânzare în curând —, Asmaan, Eleanor şi Morgen se pierdură printre leagăne şi barăci. Solanka observă că Asmaan se apropia tot mai mult de Morgen: râdea cu el, îi punea întrebări, mânuţa îi dispărea în pumnul mare şi păros al unchiului Morg. Se urcară amândoi într-o maşinuţă cu tampoane, în timp ce Eleanor îi fotografia. Când Asmaan îşi lăsă capul pe scurta sport a lui Morg, ceva în inima lui Malik Solanka se frânse.

Eleanor îl văzu. Solanka dădea târcoale pe lângă un joc de popice şi ea îl fixă cu privirea şi înţepeni. Apoi scutură vehement din, cap, şi făcu un „nu” tăcut dar puternic subliniat din buze. Nu, nu era momentul potrivit; după o absenţă atât de lungă ar fi fost un şoc prea mare pentru băiat. Sună-mă, făcu ea din buze. Înainte de orice întâlnire, trebuiau să discute mai întâi ce se cuvenea să-i spună lui Asmaan, cum, când şi unde s-o facă. Micuţul trebuia pregătit. Solanka ştiuse că ea avea să reacţioneze în felul ăsta. Îşi întoarse privirea de la ea şi zări castelul de sărituri. Era de un albastru strălucitor, albastru ca un iris, cu o scară în spirală care ducea la platformă. Urcai scara până la marginea platformei, te lăsai în jos şi alunecai pe un tobogan larg, apoi săreai şi săreai mereu, până nu mai puteai. Malik Solanka plăti biletul şi îşi scoase pantofii.

— Stai aşa, urlă enorma femeie de la casă. E numai pentru copii, domnu'. Interzis adulţilor.

Dar Solanka era prea rapid pentru ea; cu haina de piele fluturând în bătaia vântului, ţâşni pe scara care se hâţâna, întrecându-i pe copiii uimiţi care urcau din greu în urma lui, şi ajungând la capătul scării, mult deasupra pajiştii pe care se afla parcul de distracţii, la marginea hâţânată a platformei, începu să sară şi să strige cât îl ţineau puterile. Din pieptul lui ţâşni un sunet cumplit şi necuprins, un urlet din Infern, strigătul celor chinuiţi şi sortiţi pieirii. Dar săriturile lui erau grandioase şi urcau tot mai sus; şi al naibii să fie dacă avea să se oprească din sărit şi să renunţe să mai strige până ce băieţelul n-o să întoarcă capul, până ce Asmaan Solanka nu-l va auzi, în ciuda femeii enorme şi a mulţimii adunate şi a mamei care făcea semne mute din buze şi a bărbatului care ţinea mânuţa băieţelului şi, mai presus de toate, în ciuda faptului că n-avea o tichie aurie, până ce Asmaan nu se va întoarce şi nu-şi va vedea tatăl acolo sus, adevăratul şi singurul lui tată zburând pe cer, Asmaan, cerul, adunându-şi întreaga dragoste pierdută şi azvârlind-o sus pe cer ca pe o pasăre scoasă din mânecă. Adevăratul şi singurul lui tată luându-şi zborul ca o pasăre, ca să trăiască pe bolta azurie a singurului cer în care fusese vreodată în stare să creadă.

— Priveşte-mă! striga profesorul Malik Solanka, cu poalele hainei de piele fâlfâind ca nişte aripi. Priveşte-mă, Asmaan! Sar foarte bine! Sar mereu mai sus!

--------------------------------------–

(1) Joaquin Phoenix, actor american, interpret al împăratului Commodus în filmul Gladiator (2000) al regizorului Ridley Scott. (N.t.)

(2) Aluzie la polemica dintre Hillary Clinton şi primarul New York-ului, Rudolph Giuliani, în perioada premergătoare alegerilor pentru Senatul SUA din anul 2000. (N.t.)

(3) Aluzie la confruntarea electorală dintre aceeaşi Hillary Clinton şi Rick Lazio, candidat republican pentru ocuparea fotoliului de senator al statului New York la alegerile din anul 2000. (N.t.)

(4) Howard Safir, şef al poliţiei newyorkeze, acuzat în presă de corupţie şi de muşamalizarea abuzurilor comise de poliţia oraşului în campania dezlănţuită de primarul Giuliani împotriva delincvenţei; unui asemenea abuz i-a căzut victimă Amadou Diallo, pomenit mai sus. (N.t.)

(5) John Luther Jones, zis Casey Jones (1863-l900), mecanic de locomotivă american, devenit erou naţional în urma salvării, cu preţul vieţii, a unei garnituri de tren cu pasageri în statul Mississippi. (N.t.)

(6) Aluzie la filmul pentru copii Operation Dumbo Drop (1995), realizat de studiourile Disney, care tratează în manieră comică un episod fictiv al războiului din Vietnam, povestind peripeţiile unor soldaţi care transportă un elefant, paraşutându-l într-un sat vietnamez. (N.t.)

(7) E.F. Schumacher, economist american, autor al celebrei cărţi Small Is Beautiful (1975), al cărei titlu e parafrazat aici. (N.t.)

(8) Wodehouse, sir Peliam Grenville (188l-l975), scriitor umorist britanic, romancier, nuvelist, dramaturg şi autor de cuplete, cunoscut în special datorită personajului său Reginald Jeeves, prototipul gentlemanului desăvârşit. (N.t.)

(9) Porecla eroului trimite la reprezentarea onomatopeică a sunetului unei tobe şi totodată la verbul to dub, a înnobila. (N.t.)

(10) Rupert Brooke, poet britanic, a cărui moarte timpurie în primul război mondial a contribuit la idealizarea imaginii sale în posteritate. (N.t.)

(11) Alex Porinoy, personaj principal al romanului lui Philip Milton Roth Porinoy's Complaint (1969), prototip al tânărului dominat de familie şi de convenţiile mediului său. (N.t.)

(12) )ackie (Jaqueline) Susann, scriitoare americană, autoare a romanului Valley'ofthe Dolls (Valea păpuşilor, 1975), reprezentativă pentru America anilor şaizeci, care descoperea drogurile (desemnate în titlu prin argoticul doll, capsulă cu medicamente, în speţă tranchilizante), libertatea sexuală şi nonconformismul. (N.t.)

(13) Joc de cuvinte în original: WOG (cu majuscule) este un acronim pentru expresia With Other Goods (împreună cu alte bunuri), dar cu litere mid, aşa cum e scris în text, este un apelativ peiorativ utilizat în Anglia pentru o persoană originară din Asia. (N.t.)

(14) „Să ne lucrăm grădina", replică cu care se încheie celebra carte a lui Voltaire, Candid. (N.t.)

(15) Titlul unui roman al lui Samuel Butler (1872), format prin anagramarea cuvântului nowhere (nicăieri), în care este descrisă în chip satiric viaţa într-un tărâm utopic. (N.t.)

(16) Rip van Winlde, eroul nuvelei cu acelaşi titlu a scriitorului american Washington Irving, care, revenindu-şi după un somn letargic de douăzeci şi cinci de ani, nu mai recunoaşte pe nimeni şi nimic din lumea pe care o găseşte. (N.t.)

(17) Edward Lear, celebru autor britanic de istorioare absurde în versuri, bazate pe jocuri de cuvinte (limericks) din secolul al XIX-lea. (N.t.)

(18) David Ogilvy (191l-l999), renumit creator britanic în domeniul publicităţii, autor al imaginilor de marcă pentru firme celebre, precum Ford, Shell, IBM, Kodak; eleganţa şi pipa sa erau legendare. (N.t.)

(19) Îi îndemnăm pe părinţii catolici să ofere vlăstarelor lor mult iubite o educaţie creştină şi catolică (lat.). (N.t.)

(20) Numele personajului trimite la germanul Schlinke (reg. „clanţă"), de aici calambururile din text; iar Bismarck trimite la „două mărci", aşadar „clanţă de doi bani". (N.t.)

(20) William Claude Fields (Duckenfield) (1879-l946), actor american, creator al unui personaj mizantrop, suspicios, care detestă căsătoria şi copiii. (N.t.)

(21) Care profesează idei conforme cu opinia comună (fr.). (N.t.)

(22) Spaţiu vital (germ.). (N.t.)

(23) Lumină din lumină (lat.). (N.t.)

(24) Porecla Saskiei, „Sky”, înseamnă în engleză „cer”, de aici jocul de cuvinte. (N.t.)

(25) Locuinţă provizorie, ocupată ocazional (fr.). (N.t.)

(26) William Wymark Jacobs (1863-l943), prozator britanic, autor de romane şi povestiri inspirate din folclorul urban. Celebra sa nuvelă Laba de maimuţă povesteşte nenorocirile unei familii care ajunge să deţină talismanul din titlu, capabil să împlinească dorinţele cele mai nesocotite ale posesorului. (N.t.)

(27) Celebru personaj din romanul Ultimul mohican al scriitorului american James Fenimore Cooper. (N.t.)

(28) Maya Angelou, scriitoare şi actriţă americană, luptătoare pentru drepturile omului, cu o prodigioasă activitate publică; „pasărea ţinută în colivie” este o aluzie la volumul ei , Know Why the Caged Bird Sings (Ştiu de ce cântă o pasăre ţinută-n colivie). (N.t.)

(29) În original, „Finnegan, wake”; întregul pasaj se încheie cu o aluzie la ciclicitatea care stă la baza romanului lui James Joyce finnegan's Wake. (N.t.)

(30) Eroină a filmelor de desene animate din era spaţială, devenită vedetă virtuală a jocurilor pe Internet. (N.t.)

(31) Personaj din filmul Războiul stelelor, care a generat replici virtuale în universul media. (N.t.)

(32) Joc de cuvinte în original: wasp (viespe) este şi un acronim pentru white anglo-saxon protestant (alb anglo-saxon protestant). (N.t.)

(33) Personaj al nuvelei cu acelaşi titlu a lui Herman Melville, claustrat într-un refuz încăpăţînat de a face sau a hotărî ceva. (N.t.)

(34) Erou romantic al romanului cu acelaşi titlu de Heinrich von Kleist, care devine tâlhar şi asasin încercând să facă dreptate. (N.t.)

(35) Trimitere la romanul lui Melville, Moby Dick, care se încheie cu pieirea întregului echipaj condus de căpitanul Ahab, în afara lui Ishmael, tânărul intrat întâmplător în rândul vânătorilor de balene de pe baleniera Pequod. (N.t.)

(36) Yoknapatawpha, comitat fictiv imaginat de William Faulkner, în care se desfăşoară acţiunea tuturor marilor sale romane. (N.t.)

(37) Oraş imaginar, cadru al romanelor scriitorului indian R.K. Narayan (190&-2001). (N.t.)

(38) Doică (angl.-ind). (N.t.)

(39) Bal Keshav Thackeray (n. 1927), celebru caricaturist indian, autor de portrete satirice ale politicienilor din India, publicate în marile ziare din Industan. (N.t.)