ROBYN YOUNG

FRĂŢIA TEMPLIERILOR

ANIMA TEMPLI

Volumul 1 & 2

PROLOG

Din Cartea Graalului

Mai strălucitor ca soarele e acest lac,

  Fierbând ca un cazan adânc,

  Şi deşi nicio vietate nu ar putea suporta,

  Acest furnal înfricoşător de fierbinţeală topită,

  Perceval zărea acolo creaturi,

  Cele mai multe întunecate şi prea înfiorătoare de privit.

  Zbătându-se sub suprafaţa vălurită,

  Ca nişte flăcări stacojii, de chihlimbar sau aurii,

  Se găseau chestii cu aripi şi colţi şi cozi,

  Ca şi cum din abis se târâseră în sus.

  Dar pe mal stătea un cavaler,

  Îmbrăcat cu mantie de un alb neprihănit,

  Cu o cruce roşie gravată pe piept,

  Şi cu o lumină sfântă licărind în jurul lui.

  Spre Perceval se întoarse acest cavaler,

  Care îşi ridică braţele spre lac,

  Şi cu o voce poruncitoare şi fermă

  Îi spuse lui Perceval să arunce comorile în ape.

  Perceval rămase neclintit ca o stâncă,

  Inima i se opri şi degetele îi îngheţară,

  Simţea că nu putea îndura să arunce

  Aceste preţioase comori din mâinile care le ţineau.

  Atunci cavalerul a vorbit încă o dată

  Cu o voce ca o săgeată care pătrunde adânc:

  Suntem fraţi, Perceval,

  Frăţia nu te-ar lăsa să greşeşti.

  Tot ce s-a pierdut va fi regăsit.

  Tot ce a murit va trăi din nou.

  Atunci Perceval, cu credinţa renăscută,

  Se aplecă şi aruncă comorile.

  Crucea din aur strălucitor şi pur

  Galbenă ca soarele de dimineaţă;

  Candelabrul cu şapte braţe

  Din argint stins, lucitor;

  Iar la urmă semiluna din plumb bătut

  Cu suprafaţa ei întunecată ca umbra.

Dintr-odată se înălţă un cântec

  Din multe voci îngemănate într-una.

  Purtat de briză, dulce şi pur,

  Umplu văzduhul ca revărsatul de zori.

  Acum lacul nu mai era de foc

  Ci de albastrul liniştit al apei limpezi,

  Iar din el răsărea un om de aur

  Cu ochi argintii şi părul negru ca smoala.

  Perceval căzu în genunchi

  Şi plânse, şi plânse de bucurie amarnică.

  Îşi ridică braţele şi strigă tare,

  Binecuvântat fii Tu, Doamne!

PARTEA ÎNTÂI

Capitolul 1

Ayn Jalut (Izvorul lui Goliat), Regatul Ierusalimului

  3 septembrie 1260

Soarele se apropia de zenit, dominând cerul şi transformând galbenul profund al deşertului într-un alb spălăcit. Ereţii dădeau târcoale vârfurilor dealurilor care înconjurau câmpia Ayn Jalut, ţipetele lor stridente străpungând aerul încins de căldură. La marginea de vest a câmpiei, acolo unde dealurile îşi întindeau poalele golaşe până la nisipuri, două mii de oameni aşteptau călare pe cai protejaţi cu armuri. Oţelul prea încins ca să fie atins al săbiilor şi scuturilor sclipea. Deşi pieptarele de protecţie şi turbanele nu reuşeau să-i apere de razele turbate ale soarelui, niciunul din cei două mii de oameni nu se plângea.

  Călare pe calul său negru în avangarda regimentului Bahri, comandantul oamenilor, Baybars Bundukdari, întinse mâna după burduful de piele în care îşi ţinea apa şi care era legat de centură alături de două pumnale cu lamele deja îndoite şi pe alocuri uzate. După ce luă o înghiţitură, omul îşi arcui umerii ca să-şi mai dezmorţească încheieturile înţepenite. Banda turbanului alb era udă de transpiraţie, iar armura din zale de lanţ pe care o purta pe sub îmbrăcămintea albastră părea neobişnuit de grea. Dimineaţa se transforma încet în prânz, iar căldura se intensifica, şi, deşi apa uda gâtlejul uscat al lui Baybars, ea nu putea stinge setea profundă care îl ardea în rărunchi.

  ― Amir Baybars, murmură unul din ofiţerii tineri călare de lângă el. Timpul trece. Trupa de cercetaşi ar fi trebuit să se întoarcă până acum.

  ― Se vor întoarce curând, Ismail. Ai răbdare.

  În vreme ce lega la loc burduful cu apă la centură, Baybars privi rândurile tăcute de soldaţi ai regimentului Bahri care se înşirau pe nisip în spatele lui. Pe chipurile bărbaţilor se citea aceeaşi expresie sumbră pe care o văzuse de multe ori înainte de bătălie. Curând acele expresii aveau să se schimbe. Baybars văzuse războinici mândri care se albeau atunci când se confruntau cu armate similare ca mărime cu a lor. Dar când sosea clipa, aceşti oameni aveau să se bată fără ezitare, căci erau soldaţi ai armatei mamelucilor: războinicii-sclavi ai Egiptului.

  ― Amir?

  ― Ce e, Ismail?

  ― N-avem nicio veste de la iscoade de când s-au ivit zorile. Dacă au fost prinşi? Baybars se încruntă şi Ismail îşi dori să fi tăcut din gură.

  În general, nimic nu ieşea în evidenţă la Baybars; la fel ca majoritatea oamenilor din subordine, era un bărbat înalt şi zvelt, cu păr castaniu-închis şi piele de culoarea scorţişoarei. Uitătura lui însă era complet aparte. Un defect, o steluţă albă în centrul pupilei ochiului stâng, conferea privirii o îndrăzneală ieşită din comun; era unul din atributele care îi aduseseră porecla – Arbaleta. Ca subofiţer, Ismail se simţea mereu ca o muscă prinsă în plasa de păianjen atunci când devenea ţinta privirii acelor ochi albaştri ca oţelul.

  ― Aşa cum am mai spus, ai răbdare.

  ― Da, Amir.

  Privirea lui Baybars se îmblânzi când Ismail îşi plecă puţin capul. Nu cu mulţi ani în urmă, Baybars însuşi aşteptase în prima linie prima lui bătălie. Mamelucii se confruntaseră cu francii pe câmpul plin de praf din apropierea satului Herbiya. El condusese atacul cavaleriei şi în decurs de câteva ore inamicul fusese zdrobit, iar sângele creştinilor pătase nisipul. Cu voia Domnului, şi astăzi avea să fie la fel.

  Undeva în depărtare, de pe întinderea de nisip se înălţa o coloană subţire de praf. Treptat, coloana începu să capete forma a şapte călăreţi cu siluetele deformate de aburii căldurii. Baybars lovi pântecele calului cu călcâiele şi ieşi din rânduri, urmat de ofiţerii lui.

  În vreme ce se apropia cu repeziciune, şeful grupului de iscoade îl văzu pe Baybars şi întoarse calul spre el. Se opri în faţa comandantului trăgând tare de frâu. Pielea bidiviului era plină de sudoare, iar botul îi era înspumat.

  ― Amir Baybars, icni călăreţul, salutând. Vin mongolii.

  ― Ce efective au?

  ― E unul din tumanele lor, Amir.

  ― Zece mii. Şi comandantul lor?

  ― Informaţiile noastre sugerează că sunt conduşi de general, Kitbogha.

  ― V-au văzut?

  ― Ne-am asigurat de asta. Avangarda lor nu e departe de noi, iar corpul principal de armată o urmează îndeaproape. Şeful patrulei îşi apropie calul de Baybars şi îşi coborî vocea, astfel încât ceilalţi ofiţeri fuseră obligaţi să-şi întindă gâturile ca să-l audă. Forţa lor e mare, Amir, şi şi-au adus multe maşini de război, deşi spionii noştri spun că asta nu este decât o treime din armata lor.

  ― Dacă tai capul bestiei, corpul va cădea de la sine, replică Baybars.

  În depărtare răsună ţipătul strident al unei goarne mongole. Altele i se alăturară rapid până când spaţiul imens dintre dealuri se umplu de un cor discordant şi pătrunzător de sunete. Simţind încordarea călăreţilor, caii mamelucilor începură să fornăie şi să necheze. Baybars dădu din cap înspre şeful grupului de iscoade, apoi se întoarse către ofiţerii săi.

  ― La semnalul meu sunaţi retragerea. Îi făcu semn lui Ismail. Vei călări alături de mine.

  ― Da, Amir, replică bărbatul, pe al cărui chip se citea clar mândria.

  Timp de zece sau douăzeci de secunde, nu se auziră decât goarnele îndepărtate şi vuietul neîncetat al vântului peste câmpie. Un nor de praf acoperi încet cerul înspre est pe măsură ce primele rânduri ale armatei mongole îşi făceau apariţia pe crestele dealurilor. Călăreţii se opriră puţin în vârf, apoi începură să coboare spre şes ca o maree neagră strălucind datorită reflectării razelor soarelui în oţelul armelor.

  În spatele avangărzii venea armata principală, condusă de cavaleria uşoară înarmată cu lănci şi arcuri, apoi însuşi Kitbogha. Conducătorul mongol era flancat de războinici veterani, cu coifuri de fier şi armuri din piei de animale, legate cu benzi din piele. Fiecare om dispunea de doi cai liberi, iar în spatele acestei coloane masive veneau maşinile de asediu şi căruţele încărcate cu bogăţiile jefuite de mongoli în timpul raidurilor asupra satelor şi oraşelor. Căruţele erau conduse de femei care erau înarmate cu nişte arcuri imense ţinute la spate. Întemeietorul Imperiului Mongol, Gingis Han, murise cu treizeci şi trei de ani în urmă, dar măreţia structurii fondate de el supravieţuia pe baza forţei armate de genul celei cu care aveau să se confrunte acum mamelucii.

  Baybars anticipase de luni de zile înfruntarea, dar dorinţa de a se bate mocnea în el de mult mai multă vreme. Trecuseră douăzeci de ani de când mongolii invadaseră tărâmul lui natal, pârjolind pământurile şi ucigând cirezile tribului său; douăzeci de ani de când semenii săi fuseseră obligaţi să fugă din calea atacurilor şi să ceară ajutorul căpeteniei din satul învecinat care îi trădase şi îi vânduse negustorilor de sclavi din Siria. Pentru Baybars, ocazia de a se răzbuna pe oamenii care facilitaseră trimiterea lui în robie se ivise abia în urmă cu câteva luni, când un emisar mongol sosise în Cairo.

  Solul cerea sultanului mamelucilor, Kutuz, să se supună hanului. Pe lângă recentul asalt devastator al mongolilor asupra oraşului musulman Bagdad, cererea aceea impertinentă îl determinase pe sultan să treacă la acţiune. Cu excepţia lui Allah, mamelucii nu se supuneau nimănui. În vreme ce Kutuz şi guvernatorii săi militari, printre care se număra şi Baybars, începuseră să întocmească planurile de luptă, emisarul mongol avusese timp câteva zile ca să mediteze la greşeala lui îngropat până la gât în nisip în afara zidurilor cetăţii, înainte ca soarele şi vulturii să-l omoare de viu. Acum Baybars avea să le dea o lecţie similară celor care îl trimiseseră.

  Baybars aşteptă ca primele linii ale cavaleriei grele să ajungă la jumătatea câmpiei, apoi îşi întoarse calul ca să-şi privească oamenii. Scoase unul din paloşe de la centură şi îl ridică deasupra capului. Razele soarelui se reflectară în oţelul curbat, făcându-l să strălucească precum o stea.

  ― Războinici ai Egiptului, strigă el. A venit şi vremea noastră, şi cu această victorie vom face din duşmanul nostru doar o grămadă de stârvuri mai înaltă decât dealurile din jur şi mai lată ca deşertul.

  ― Victorie! tunară soldaţii regimentului Bahri. În numele lui Allah!

  Se întoarseră ca unul din faţa armatei care se apropia şi îşi îndemnară caii spre dealuri. Crezând că inamicul se retrăgea înspăimântat, mongolii scoaseră un strigăt imens de satisfacţie şi îşi îmboldiră caii să galopeze şi mai tare.

  Înspre vest, dealurile se întindeau în linie continuă, dar pe o adâncime mică erau despărţite de o falie care forma un canion larg. Baybars şi oamenii lui plonjară prin deschizătură, călărind cu furie, iar primele rânduri ale avangărzii mongole se luaseră după ei prin norii de praf ridicaţi de caii mamelucilor. Îi urma corpul principal de armată al mongolilor, care trecu zgomotos prin canion, făcând ca o ploaie de pietre şi de nisip să se desprindă de pe coastele dealurilor. La semnalul lui Baybars, regimentul Bahri îşi opri caii şi se întoarse, formând o barieră în calea atacatorilor. Brusc, canionul se umplu de sunete de goarne şi de ropotul asurzitor de tobe.

  Pe una din crestele canionului apăruse o siluetă, neagră pe fundalul soarelui. Era Kutuz. Nu era singur. Alături de el, pe vârf, mult deasupra fundului văii, se aflau mii de mameluci. Cavaleria, formată în majoritate din arcaşi, era dispusă pe culori după diversele regimente cărora îi aparţineau: purpuriu, violet, portocaliu, negru. Dealurile deveniseră parcă o imensă pânză multicoloră cu luciri argintii acolo unde razele soarelui se reflectau în oţelul armelor sau al coifurilor. Infanteria aştepta purtând săbii, buzdugane şi arcuri, iar un mic şi periculos corp de beduini şi mercenari kurzi flanca forţa principală cu două aripi umane, înarmate cu suliţe lungi de doi metri.

  Acum, că mongolii erau prinşi în capcană, lui Baybars nu-i mai rămăsese decât să strângă laţul.

  După sunetul goarnelor se auzi strigătul de război al mamelucilor, mugetul vocilor combinate acoperind, pentru câteva clipe, bătaia tobelor. Cavaleria mamelucă atacă. Câţiva cai se prăbuşiră în timpul şarjei în nori de praf, strivindu-i sub ei pe călăreţii ale căror urlete se pierdură în tunetul asurzitor de copite. Mulţi alţi călăreţi se repeziră la ţintele lor în vreme ce alte două regimente de mameluci măturară câmpia Ayn Jalut pentru a împinge ariergarda forţelor mongole în canion. Baybars îşi agită sabia deasupra capului şi scoase strigătul de atac. Oamenii regimentului Bahri îi ţinură isonul:

  ― Allahu akbar! Allahu akbar!

  Cele două armate se ciocniră într-un vârtej imens de praf, urlete şi zgomote de oţel lovit de oţel. În primele secunde căzură sute de oameni din ambele tabere, cadavrele îngreunând înaintarea celor rămaşi în viaţă. Caii se ridicau pe picioarele din spate, aruncându-şi călăreţii spre nicăieri, iar oamenii urlau de durere în pragul morţii, împroşcând în jur cu sânge. Mongolii erau călăreţi renumiţi, însă locul era prea strâmt pentru manevre eficiente. În vreme ce mamelucii îşi croiau neîncetat drum prin grosul corpului principal al armatei vrăjmaşe, cavaleria beduină împiedica avangarda mongolă să atace pe flancuri. Săgeţile zburau sfârâind cu miile de pe dealuri şi din când în când câte o minge portocalie de foc exploda în furnicarul de trupuri atunci când mamelucii aruncau cu catapultele oale de lut pline cu păcură aprinsă. Mongolii loviţi de aceste proiectile ardeau ca nişte torţe, urlând în agonie, în vreme ce caii lor o luau razna, împrăştiind focul şi confuzia printre combatanţi.

  Baybars roti unul din paloşele sale într-un arc feroce şi izbi în masa de carne, desprinzând cu totul capul unui om de pe umeri prin forţa loviturii. Un alt mongol, cu faţa plină de sângele camaradului căzut, luă imediat locul mortului. Baybars îl tăie cu ambele lui arme în vreme ce calul de sub el fu izbit şi tot mai mulţi oameni se avântau în iureş. Alături de Baybars, Ismail era plin de sânge şi urlă isteric când îşi împinse spada înainte prin vizorul coifului unui mongol. Lama se înţepeni acolo câteva clipe, înfiptă bine în ţeasta nefericitului, după care Ismail reuşi să o elibereze şi se roti în şa în căutarea unei alte ţinte.

  Armele lui Baybars dansau în mâinile lui. Alţi doi duşmani căzură pradă loviturilor lui năucitoare.

  Kitbogha, generalul mongol, lupta cu disperare, rotindu-şi sabia cu mişcări ca de coasă care separau ţeste şi rupeau membre. Deşi era înconjurat, nimeni nu părea capabil să îl atingă. Gândurile lui Baybars se îndreptară spre recompensa ce îl aştepta pe acela care îl captura sau îl omora pe şeful duşmanilor, dar drumul către acesta îi era blocat de un zid de luptători şi o pădure de săbii arcuite. Se feri când un tânăr îl atacă feroce, rotind un buzdugan, şi uită pe moment de Kitbogha pentru a reuşi să rămână în viaţă.

  După ce primele linii au căzut sau au fost împinse înapoi, femeile şi copiii mongoli ajunseră să lupte alături de bărbaţi. Deşi mamelucii cunoşteau această practică, acum, văzându-i, s-au simţit descumpăniţi. Cu părul lor lung şi încâlcit, cu feţele schimonosite de ură, femeile luptau la fel de bine şi poate cu mai multă înverşunare decât bărbaţii. Temându-se de efectul unui asemenea fenomen asupra trupelor, un comandant mameluc îşi ridică vocea deasupra tuturor şi scoase un urlet sălbatic de luptă, preluat aproape imediat de alţii. Numele lui Allah umplu aerul, reverberându-se de dealuri şi răsunând în urechile mamelucilor, care astfel găsiră forţe noi pentru a lupta mai departe. În iureşul bătăliei orice alt gând era dat la o parte şi mamelucii îşi croiră drum, tăind în stânga şi în dreapta pe toţi cei care li se împotriveau. Pentru războinicii sclavi, armata mongolă devenise un animal inform, lipsit de vârstă şi de sex, care trebuia distrus bucată cu bucată.

  În cele din urmă, loviturile cu spada deveniră tot mai grele. Rămaşi fără cai şi înlănţuiţi în luptă, oamenii se sprijineau unul de celălalt ca să pareze loviturile. Gemetele şi ţipetele erau punctate de urlete atunci când oţelul lamelor găsea câte o ţintă mai înceată. Mongolii efectuaseră un ultim atac-fulger împotriva infanteriei, sperând să străpungă bariera şi să cadă în spatele mamelucilor, dar infanteriştii rezistaseră pe poziţie şi doar câţiva călăreţi mongoli reuşiseră să treacă de rândurile de suliţe. Aceştia fuseseră întâmpinaţi de călăreţi mameluci şi imediat dispersaţi. Kitbogha căzuse, calul fiindu-i doborât de vălmăşeala de oameni din jurul lui. Victorioşi, mamelucii îi tăiaseră capul şi acum îl arătau mongolilor dispersaţi. Supranumiţi „groaza popoarelor”, mongolii fuseseră învinşi. Iar faptul că o ştiau şi ei era foarte important.

  Lovit în grumaz de o săgeată rătăcită, calul lui Baybars se prăbuşise, aruncându-şi călăreţul din şa. Acum, comandantul mamelucilor lupta pe jos, cu cizmele năclăite de sânge. Sângele care era peste tot. Era în aer şi în gura lui, i se scurgea din barbă şi tot el făcea alunecoase mânerele paloşelor din mâinile lui. Baybars se întinse în faţă şi atacă un alt inamic. Mongolul se prăbuşi pe nisip cu un ţipăt care se opri brusc. Când nimeni nu luă locul războinicului căzut, Baybars se opri.

  Praful acoperise soarele, colorând în galben aerul. O pală de vânt risipi norii şi Baybars zări, mult deasupra căruţelor şi maşinilor de război mongole, steagul capitulării. Privi în jurul lui şi nu văzu decât mormane de cadavre. Mirosul sângelui şi al măruntaielor despicate umplea aerul şi vânătorii înaripaţi de stârvuri din înaltul cerului se adunaseră deja deasupra tuturor, ţipând triumfători în aşteptarea ospăţului. Morţii zăceau întinşi unii peste alţii, iar printre armurile de piele ale inamicilor se vedeau petice din îmbrăcămintea viu colorată a mamelucilor. În apropiere, într-o grămadă de cadavre, zăcea Ismail, pe spate, cu pieptul despicat de o sabie mongolă.

  Baybars se duse într-acolo. Se aplecă să închidă ochii tânărului, ridicându-se când îl strigă unul din ofiţeri. Războinicul sângera abundent din rana de la tâmplă şi avea privirea înceţoşată.

  ― Amir, rosti el cu voce răguşită. Care sunt ordinele?

  Baybars privi dezastrul din jur. În doar câteva ore decimaseră armata mongolă, omorând peste şapte mii de oameni. Câţiva mameluci căzuseră în genunchi, plângând de fericire că se terminase totul, dar şi mai mulţi îşi strigau triumful în vreme ce îşi croiau drum spre supravieţuitorii care se strânseseră în jurul căruţelor dispersate. Baybars ştia că trebuia să redobândească negreşit controlul asupra propriilor oameni, altfel elanul lor îi putea determina să-l jefuiască pe inamic şi să-i ucidă pe supravieţuitori. Mongolii care rămăseseră în viaţă, mai ales femeile şi copiii, puteau aduce bani frumoşi pe pieţele de sclavi. Arătă înspre duşmanii rămaşi în viaţă.

  ― Ai grijă să se predea şi vezi ca niciunul să nu fie ucis. Avem nevoie de sclavi pentru vânzare, nu de alte cadavre de ars.

  Ofiţerul se grăbi să transmită ordinul. Baybars îşi băgă paloşele la centură şi privi în jur după un cal. Găsi un animal cu scările pline de sânge. Îl încălecă şi porni spre trupele lui. Peste tot, ceilalţi comandanţi mameluci se adresau regimentelor lor. Baybars se uită la chipurile obosite, dar sfidătoare ale soldaţilor şi simţi cum îl cuprinde exaltarea.

  ― Fraţii mei, strigă el, simţind cum vorbele îi ard gâtlejul uscat. Astăzi, Allah ne-a luminat. Am învins pentru gloria Lui, iar duşmanul nostru a pierit. Făcu o pauză pentru ovaţii, apoi ridică mâna ca să ceară linişte. Dar sărbătorirea trebuie să mai aştepte, pentru că mai avem multe de făcut. Căutaţi-vă ofiţerii.

  Ovaţiile continuară, dar deja trupele începeau să se regrupeze. Baybars se îndreptă spre ofiţerii săi şi făcu semn la doi dintre ei.

  ― Vreau ca trupurile oamenilor noştri să fie îngropate până la apusul soarelui. Ardeţi-i pe mongolii morţi şi căutaţi-i prin jur pe duşmanii care au încercat să scape cu fuga. Răniţii să fie duşi în tabăra noastră. Vin şi eu acolo după ce se termină totul. Baybars îl căută cu privirea pe Kutuz. Unde e sultanul?

  ― S-a retras în tabără cam acum o oră, Amir, răspunse unul dintre ofiţeri. A fost rănit în bătălie.

  ― Rău?

  ― Nu, Amir, cred că rana a fost superficială. Acum e cu doftorii.

  Baybars îi concedie pe ofiţeri şi se îndreptă spre prizonierii care erau strânşi laolaltă. Mamelucii inspectau căruţele şi aruncau tot ce găseau de valoare într-o grămadă care se înălţa văzând cu ochii pe nisipul sângeriu. Se auzi un ţipăt când doi soldaţi scoaseră târâş trei copii din ascunzătoarea lor de sub o căruţă. O femeie, pe care Baybars o socoti a fi mama lor, sări în picioare şi fugi spre ei. Chiar şi cu mâinile legate la spate era o apariţie feroce, scuipând ca un şarpe şi lovind cu picioarele goale. Unul dintre soldaţi o reduse la tăcere cu pumnii, după care îi apucă pe ea şi pe doi dintre copii de păr şi începu să-i tragă spre grupul tot mai mare de captivi. Baybars se uită la prizonieri şi întâlni privirea îngrozită a unui băiat care stătea îngenuncheat în faţa lui. În ochii măriţi de spaimă ai băiatului se văzu pe sine, cu douăzeci de ani în urmă.

  Născut ca turc Kipchak pe malurile mării Negre, Baybars nu ştiuse nimic despre război sau sclavie înainte de invazia mongolilor. După ce fusese despărţit de familia lui şi vândut la licitaţie pe pieţele din Siria, slujise la patru stăpâni înainte ca un ofiţer din armata egipteană să îl cumpere şi să îl ducă la Cairo ca să fie instruit pentru a deveni mameluc. În tabăra de pe malurile Nilului, alături de mulţi alţi băieţi cumpăraţi pentru armata sultanului, fusese îmbrăcat, înarmat şi învăţat să se bată. Acum, la treizeci şi şapte de ani, ajunsese comandantul formidabilului regiment Bahri. Însă, în ciuda averii acumulate şi a sclavilor de care dispunea, amintirile primului său an de servitute erau încă amare.

  Baybars făcu un semn celui care supraveghea operaţiunea de luare în posesie a prizonierilor şi prăzilor de război.

  ― Asigură-te că toată prada ajunge în tabără. Oricine va fura de la sultan va ajunge să-şi regrete fapta. Foloseşte maşinile de război stricate drept combustibil pentru ruguri şi ia restul.

  ― Cum porunceşti, Amir.

  Cu scările calului lovind nisipul roşu, Baybars se îndreptă spre tabăra mamelucilor, unde îl aştepta sultanul Kutuz. Avea trupul obosit, dar inima uşoară. Pentru prima dată de când mongolii declanşaseră invadarea Siriei, mamelucii inversaseră sorţii. Nu avea să le ia prea mult până la zdrobirea restului hoardei şi odată cu asta Kutuz avea să îşi poată îndrepta atenţia către o chestiune mai importantă. Baybars zâmbi. Era o expresie extrem de rară, care părea ciudată pe chipul lui.

Capitolul 2

Poarta Saint-Martin, Paris

  3 septembrie 1260

Tânărul călugăr alerga pe alee, gâfâind. Patina pe băltoacele de noroi şi rouă care acopereau solul. Aproape că se sufoca din pricina miasmei de dejecţii umane şi mâncare stricată. Alunecă, întinse o mână ca să prindă o ieşitură ascuţită a zidului clădirii de lângă el, îşi regăsi echilibrul, apoi continuă să fugă. La stânga lui, printre clădiri, zări întinderea neagră a apelor Senei. Cerul începea să se lumineze spre est, iar turnul Notre Dame reflecta licărul slab al zorilor, dar în labirintul de alei care se încrucişau printre casele pescarilor şi locuinţele insalubre era încă întuneric. Părul i se lipise de ţeastă din pricina transpiraţiei. Tânărul se îndepărtă de fluviu şi se îndreptă spre nord, către poarta Saint-Martin. Din când în când, risca să arunce o privire peste umăr. Nu văzu pe nimeni şi nu auzi alt zgomot în afară de cel făcut de paşii lui.

  De îndată ce dădea cartea mai departe avea să se elibereze. Când clopotele aveau să bată pentru slujba de dimineaţă, el va fi fost să se găsească deja pe drumul către Rouen şi către o viaţă nouă. Se opri la capătul unei alei şi se aplecă înainte icnind după aer, cu o mână pe coapsă şi cu cealaltă strângând bine o carte legată în piele. O mişcare îi atrase atenţia. Un bărbat înalt, cu o pelerină cenuşie, apăruse în celălalt capăt al aleii şi venea grăbit spre el. Tânărul se răsuci pe călcâie şi o luă iar la fugă.

  Alergă în zigzag printre clădiri, cu intenţia de a se pierde de acei paşi care acum răsunau în urma lui. Urmăritorul era însă priceput şi distanţa dintre ei se micşora. În faţă se ridicau zidurile oraşului. Mâna i se strânse mai mult pe carte. Aceasta însemna o sentinţă, iar el nu ştia deloc dacă de moarte sau de întemniţare, dar fără dovadă era imposibil să fie condamnat. Călugărul se furişă printr-un pasaj îngust între două şiruri de prăvălii. În faţa uşii unui negustor de vinuri stăteau rânduite mai multe butoaie. Tânărul privi peste umăr. Auzi paşii, dar nu-şi zări urmăritorul. Ascunse cartea legată în piele în spatele butoaielor şi continuă să alerge. Dacă scăpa, se putea întoarce oricând după ea.

  N-avea să scape.

  Alergă încă trei străzi înainte de a fi prins lângă prăvălia unui măcelar, unde pământul era roşu din pricina sacrificărilor de animale din ziua precedentă. Ţipă când bărbatul înalt îl prinse şi îl împinse cu putere în zid.

  ― Dă-mi-o!

  Cuvintele individului aveau un puternic accent. În ciuda glugii care îi acoperea faţa, se vedea clar că avea tenul măsliniu.

  ― Ai înnebunit? Dă-mi drumul! icni tânărul, zbătându-se în van.

  Atacatorul scoase un pumnal.

  ― N-am timp de joacă. Dă-mi cartea!

  ― Nu mă omorî! Te rog!

  ― Ştim că ai furat-o, rosti omul, ridicând pumnalul.

  Tânărul icni.

  ― A trebuit! Spunea că va…! O, Doamne! Îşi lăsă capul în jos şi începu să plângă. Nu vreau să mor!

  ― Cine te-a obligat să o iei?

  Însă tânărul continua să plângă.

  Cu un oftat, atacatorul se dădu un pas înapoi şi băgă pumnalul în teacă.

  ― Nu-ţi voi face niciun rău dacă îmi spui ce am nevoie să aflu.

  Tânărul îşi ridică privirea.

  ― M-ai urmărit de la preceptoriu?

  ― Da.

  ― Omul pe care… Jean? E…?

  Călugărului i se stinse vocea. Pe obraji i se prelinseră lacrimi.

  ― Trăieşte.

  Tânărul expiră cu putere.

  Undeva în spatele lor se auzi un zgomot. Omul în haine cenuşii se întoarse şi cercetă cu privirea clădirile din preajmă. Nu văzu nimic, aşa că reveni la călugăr.

  ― Dă-mi cartea şi ne putem întoarce împreună la preceptoriu. Voi avea grijă să nu păţeşti nimic dacă îmi spui adevărul. Pentru început, zi-mi cine te-a pus să o furi.

  Tânărul ezită, apoi deschise gura. Se auzi un clinchet ascuţit, apoi un şuierat uşor. Bărbatul în haine cenuşii se feri din instinct. O secundă mai târziu, în gâtul călugărului se înfipse săgeata unei arbalete. Cu ochii măriţi, tânărul se prăbuşi la pământ, fără a scoate vreun sunet. Celălalt bărbat se răsuci pe călcâie la timp ca să zărească o umbră deplasându-se pe acoperişurile întunecate de deasupra pasajului de trecere, făcându-se apoi nevăzut. Înjură şi se lăsă pe vine lângă călugăr, ale cărui picioare se zbăteau spasmodic.

  ― Unde ai pus cartea? Unde?

  Din gura tânărului ţâşni sânge. Picioarele i se rigidizară, iar capul îi căzu pe spate. Bărbatul în haine cenuşii înjură din nou şi percheziţionă trupul călugărului, chiar dacă era clar că acesta nu avea la el nimic în afara hainelor cu care era îmbrăcat. Auzi nişte voci şi ridică privirea. Trei bărbaţi intraseră pe alee. Erau îmbrăcaţi cu hainele stacojii ale paznicilor oraşului.

  ― Cine-i acolo? strigă unul dintre ei, ridicând torţa pe care o ţinea în mână. Flacăra tremura în bătaia brizei de dimineaţă. Tu de colo!

  Zărise o siluetă aplecată asupra a ceva căzut pe jos.

  Fără a le da ascultare, bărbatul în haine cenuşii o luă la fugă.

  ― După el! le ordonă cel cu torţa camarazilor săi.

  Omul se apropie şi înjură când flacăra dezvălui privirii tunica neagră a călugărului mort, cu crucea roşie a Ordinului Templului pe piept.

  La câteva străduţe depărtare, negustorul de vinuri Antoine de Pont-Eveque stătea în prăvălia lui, oftând din pricina unor socoteli încurcate, când auzi strigătele de afară. Curios, se ridică de la masă, deschise uşa din spate ca să vadă ce se întâmplă. Aleea era pustie, iar cerul de deasupra acoperişurilor începea să se lumineze. Strigătele se stingeau. Căscând, Antoine se răsuci pe călcâie ca să intre în prăvălie. Se opri, cu privirea atrasă de ceva aflat pe sol. Obiectul era pe jumătate ascuns de şirurile de butoaie goale şi negustorul se îndoi că l-ar fi zărit dacă nu ar fi sclipit în lumina palidă a zorilor. Gemând, se aplecă să-l ridice. Era o carte, destul de groasă şi îmbrăcată în piele bine lustruită. Literele de pe copertă erau aurii, în relief. Antoine nu ştia să citească, dar cartea era meşteşugit făcută, ceea ce îl făcu să se întrebe cum era posibil ca o persoană să arunce sau să piardă un obiect atât de scump. Iniţial, se gândi s-o lase unde o găsise, dar, după ce furişă câteva priviri vinovate în jur, o luă în prăvălie cu el şi închise uşa. Mulţumit de descoperire, Antoine puse cartea pe raftul prăfuit de sub tejghea şi se întoarse, cu mari ezitări, la socotelile lui. Avea să-l roage pe fratele lui, dacă nemernicul îl va mai vizita vreodată, să-i spună despre ce era vorba în ea.

Templul Nou, Londra

  3 septembrie 1260

O companie de cavaleri se adunase pentru ceremonia de iniţiere în capitulul Templului Nou. Oamenii stăteau tăcuţi pe bănci, cu faţa spre o estradă înălţată, pe care se găsea un altar. Un sergent în vârstă de optsprezece ani şedea îngenuncheat, singur, pe dalele de piatră, cu spatele la cavaleri şi cu capul plecat în faţa altarului. Tânărul îşi dăduse jos tunica neagră, iar pieptul lui gol lucea arămiu la lumina dată de făclii. Pâlpâind în locaşurile lor de pe pereţi, flăcările nu reuşeau să risipească atmosfera lugubră din încăpere astfel încât majoritatea participanţilor la adunare erau ascunşi de umbre. Ajutat de doi clerici îmbrăcaţi în negru, un preot urcă treptele estradei. Se postă în faţa adunării, ţinând în mâini o carte legată în piele, în vreme ce ajutoarele lui pregăteau altarul. După ce aşezară vasele sfinţite, clericii păşiră în spatele altarului, unde aşteptau doi cavaleri îmbrăcaţi, ca toţi templierii, în mantii lungi, albe, cu o cruce roşie în dreptul inimii.

  Preotul îşi drese glasul şi îi privi pe cei aflaţi în încăpere.

  ― Ecce quam bonum et quam jocundum habitare fratres în unum.

  ― Amin! replică un cor de voci.

  Preotul se uită la cavaleri.

  ― În numele Domnului nostru, Iisus Hristos, şi în numele Mariei, Maica Preabinecuvântată, vă urez bun venit, fraţii mei! Ne-am adunat ca unul aici pentru acest ritual sfânt şi tot ca unul vom purcede mai departe. Îşi coborî privirea asupra sergentului îngenuncheat. Din ce motiv ai venit aici?

  Sergentul se chinui să-şi amintească vorbele pe care trebuia să le rostească şi pe care le învăţase în cursul nopţii de reculegere.

  ― Am venit ca să mă pun cu trupul şi sufletul la dispoziţia Templului.

  ― În numele cui te pui la dispoziţie?

  ― În numele lui Dumnezeu şi în numele lui Hugues de Payns, fondatorul sfântului nostru ordin, care, lepădându-se de această viaţă de păcat şi întuneric, s-a descotorosit de treburile lumeşti şi… Sergentul făcu o pauză, cu inima bătându-i nebuneşte în piept. Şi luând mantia şi crucea a călătorit până în Outremer, pământul de dincolo de mare, ca să-i treacă pe necredincioşi prin sabie şi foc. Şi care, odată ajuns acolo, a jurat să-i protejeze pe toţi pelerinii creştini pe drumurile lor din Ţara Sfântă.

  ― Şi acum vrei să accepţi mantia Templului, ştiind că prin asta şi tu te vei lepăda de treburile lumeşti şi, urmând paşii fondatorului nostru, vei deveni un slujitor adevărat şi umil al Dumnezeului Atotputernic?

  Când sergentul încuviinţă, preotul luă un urcior de lut de pe altar şi turnă cu atenţie conţinutul într-o cădelniţă de aur. Amestecul răşinos de tămâie şi mirt se aprinse la contactul cu cărbunii încinşi şi din cădelniţă apăru un nor de fum care îl învălui pe sergent. Preotul tuşi şi făcu un pas în spate. Cei doi cavaleri de lângă altar păşiră în faţă.

  Unul dintre ei îşi scoase sabia din teacă şi o îndreptă spre sergent.

  ― Ne vezi acum cu haine frumoase şi cu arme puternice? Priveşte aceste lucruri cu mare înţelepciune, căci priveşti cu ochi care nu pot vedea şi inimă care nu poate înţelege austeritatea ordinului nostru. Căci, atunci când vei vrea să fii de partea asta a mării, vei fi dincolo, când vei vrea să mănânci, te vei înfometa şi când vei vrea să dormi, vei rămâne treaz. Poţi accepta aceste lucruri pentru gloria Domnului şi siguranţa sufletului tău?

  ― Da, cavalere, răspunse cu solemnitate sergentul.

  ― Atunci răspunde adevărat la următoarele întrebări.

  Cavalerii se întoarseră la locurile lor şi preotul începu să citească din carte, vocea lui trezind ecouri în încăperea capitulului.

  ― Crezi în credinţa creştină, aşa cum este ea instituită de Biserica Romei? Eşti fiul unui cavaler, născut dintr-o cununie legitimă? Ai dăruit ceva cuiva din acest ordin ca să fii primit drept cavaler? Eşti sănătos la trup şi nu ascunzi vreun rău care te-ar face nepotrivit să serveşti Templul?

  Sergentul răspunse răspicat la toate întrebările şi preotul înclină din cap.

  ― Foarte bine.

  Înmână cartea unuia din ajutoarele lui, care se apropie de sergent şi i-o puse în faţă.

  ― Vei respecta Legea Templului, zise clericul, scrisă pentru noi de sfântul binecuvântat, Bernard de Clairvaux, care la fondarea ordinului nostru ne-a sprijinit şi al cărui spirit sălăşluieşte în noi. Vei învăţa legile noastre, aşa cum sunt scrise aici, şi vei jura să le respecţi. Jură că vei fi întotdeauna credincios ordinului, supunându-te fără crâcnire tuturor ordinelor care îţi vor fi date. Dar numai dacă ordinul vine direct de la un oficial al Templului, aceşti oficiali fiind mai întâi Marele Maestru, care ne conduce cu înţelepciune din scaunul lui din oraşul Acra; Inspectorul Regatului Franţei, comandantul fortăreţelor noastre vestice; Mareşalul; Seneşalul; apoi Maeştrii tuturor regatelor în care fiinţăm, în Est şi în Vest. Te vei supune, de asemenea, comandanţilor tăi în bătălie şi Maestrului oricărui preceptoriu unde te vei afla în vreme de război sau de pace şi vei fi întotdeauna respectuos cu fraţii tăi de arme, cu care legătura împărtăşită acum este mai groasă ca sângele. Jură că îţi vei păstra castitatea şi vrei trăi fără posesiuni, cu excepţia celor oferite ţie de către Maeştrii tăi. Jură, de asemenea, că vei sprijini cauza noastră din Outremer, Pământul Sfânt, apărând garnizoanele şi proprietăţile pe care le deţinem în Regatul Ierusalimului împotriva tuturor duşmanilor şi, la nevoie, dându-ţi viaţa pentru a le apăra. Şi mai jură că nu vei părăsi niciodată Ordinul Templului, în afara cazului că îţi este îngăduit de către Maeştri, căci prin acest jurământ ni te alături nouă şi aşa va fi mereu în ochii Domnului.

  Sergentul puse o mână pe carte şi jură că va face toate acele lucruri.

  Clericul urcă treptele şi puse cartea învelită în piele pe altar. Revenind la locul lui, preotul se aplecă şi, cu blândeţe şi aproape cu dragoste, apucă o cutie mică neagră, aurită. Desfăcu capacul şi scoase de acolo un flacon de cristal, a cărui suprafaţă multifaţetată licări în lumina făcliilor.

  ― Priviţi la sângele lui Hristos, murmură preotul. În acest flacon sunt trei picături aduse nouă cu aproape două secole în urmă de la biserica Sfântului Mormânt de către Hugues de Payns, fondator al ordinului nostru, în numele căruia te vei supune cu totul şi ai cărui paşi îi vei urma. Priveşte sângele şi fii primit în rândurile noastre.

  Audienţa oftă şi sergentul privi uluit: nu i se spusese nimic despre această parte a ceremoniei.

  ― Te vei dărui întru totul, trup şi spirit?

  ― Da.

  ― Atunci apleacă-ţi capul în faţa acestui altar, îi ceru preotul, şi cere binecuvântările Domnului, ale Fecioarei şi ale tuturor sfinţilor.

Cu obrazul lipit de perete, Will Campbell urmări cum sergentul se întinde pe dalele de piatră, cu braţele desfăcute precum crucile de pe mantiile cavalerilor, înalt pentru cei treisprezece ani ai lui, Will se mişcă uşor, simţind cum picioarele încep să-i amorţească. Şoarecii roseseră cu tenacitate în timp o piatră de la baza peretelui care separa încăperea capitulului de cămara bucătăriei, formând o deschizătură extrem de îngustă. Cămara din jurul lui era scufundată în penumbră. Prin crăpăturile uşii care ducea spre bucătărie pătrundeau săgeţi slabe de lumină. Mirosea a excremente de rozătoare şi grâne putrezite. Cei doi saci mari pe care Will îi pusese între el şi deschizătură îl protejau întru câtva de frigul care venea dinspre podeaua de piatră, dar îi asigurau şi o acoperire dacă ar fi fost descoperit.

  ― Ai văzut destul?

  Will îşi desprinse obrazul de perete şi se uită la tânărul îndesat care stătea în spatele lui, ghemuit şi sprijinit de un sac de grâne.

  ― De ce? Vrei să te uiţi şi tu?

  ― Nu, murmură tânărul, întinzându-şi picioarele şi strâmbându-se de durere când sângele reîncepu să circule. Vreau să plec.

  Will clătină din cap.

  ― Cum e posibil să nu vrei să vezi? Nici măcar… Se încruntă, încercând să găsească un argument bun. Nici măcar papa nu a asistat la iniţierea unui cavaler. Asta e şansa ta de a asista la cea mai secretă ceremonie a ordinului, Simon.

  ― Da, secretă. Simon îşi înclină capul. Există un motiv pentru care e secretă. Înseamnă că nimeni nu trebuie să o vadă. Doar cavalerii şi preoţii au voie să participe, iar tu nu eşti aşa ceva. Bătu cu piciorul în podea. Iar piciorul meu a adormit de tot.

  Will îşi dădu ochii peste cap.

  ― Atunci du-te. Ne vedem mai târziu.

  ― Poate printre gratiile unei celule, în temniţă. Ascultă-ţi şi tu măcar o dată prietenul mai mare.

  ― Mai mare? Cu un an, doar.

  ― Un an ca vârstă. Simon bătu cu degetul în frunte. Dar cu cel puţin douăzeci în gândire. Oftă şi îşi încrucişă braţele la piept. Nu, rămân. Cine altcineva ar fi atât de prost ca să-ţi păzească spatele?

  Will se întoarse la îndeletnicirea lui. Preotul cobora de pe estradă ţinând o sabie în mână. Sergentul cu pieptul gol se ridică în picioare, ţinându-şi capul plecat.

  În imaginaţia lui, Will îl văzuse pe preot de o mie de ori apropiindu-se de el cu sabia şi se văzuse pe sine băgându-şi sabia în teacă. Mai presus de toate însă îşi imaginase mâna tatălui său ţinându-l cu fermitate de umăr în vreme ce el era acceptat drept cavaler templier, îmbrăcat cu mantia albă, simbolul curăţării de toate păcatele trecutului.

  ― Am auzit că postează arcaşi pe acoperişurile preceptoriilor atunci când au loc asemenea ceremonii, continuă Simon, lovind o umflătură a sacului care îl deranja. Dacă vom fi prinşi, probabil că ne vor omorî.

  Will nu-i răspunse.

  Simon se aşeză la loc.

  ― Sau poate că ne dau afară. Gemu şi lovi iarăşi cu putere în sac. Sau ne trimit la Merlan.

  Se scutură înfiorat la o asemenea perspectivă. Cu un an în urmă, când ajunsese la preceptoriu, unul dintre sergenţii mai vârstnici îi povestise despre Merlan. Închisoarea templierilor din Franţa îşi dobândise o reputaţie înfiorătoare în decursul anilor, iar cuvintele sergentului îl afectaseră profund pe Simon.

  ― Merlan, murmură Will, fără a-şi lua privirea de la preot, e pentru trădători şi ucigaşi.

  ― Şi pentru spioni.

  Uşile bucătăriei se deschiseră cu zgomot. Dârele de lumină care pătrundeau prin crăpături îşi intensificară strălucirea din pricina razelor de soare care umpleau încăperea alăturată. Will se ghemui, cu spatele la perete. Simon îşi făcu loc printre saci şi se adăposti în spaţiul de lângă tovarăşul său în timp ce de ei se apropiau paşi grei. Se auzi zgomot de ceva scăpat pe jos, apoi o înjurătură, urmată de un zgomot de frecare. Paşii se opriră. Ignorându-l pe Simon, care clătina din cap, Will ieşi de la adăpostul sacilor. Se duse la uşă şi se uită printr-una dintre crăpături.

  Bucătăria era o încăpere mare, dreptunghiulară, împărţită de două şiruri lungi de banchete, unde se pregătea mâncarea. Într-unul din capete, aproape de uşi, se găsea o vatră pântecoasă în care ardea focul. Pereţii erau plini de rafturi pe care se aflau vase, borcane şi oale. Pe podea erau înghesuite butoaie cu bere şi coşuri pline cu legume, iar de tavan spânzurau cârlige în care erau atârnaţi iepuri, hălci de carne sărată de porc şi peşti uscaţi. Pe una din banchete şedea un bărbat masiv, îmbrăcat cu tunica maro a servitorilor. Will gemu în sinea lui. Era Peter, şeful bucătăriei. Bărbatul puse un coş cu legume pe banchetă, apoi luă un cuţit. Will îl văzu pe Simon ridicându-se. Îi zări claia de păr castaniu ivindu-se deasupra sacilor.

  ― Cine e? întrebă încet Simon.

  Will se duse la el şi se lăsă pe vine.

  ― Peter, şopti el. Se pare că va sta aici o vreme.

  Simon se strâmbă.

  Will dădu din cap înspre uşă.

  ― Va trebui să plecăm.

  ― Să plecăm?

  ― Nu putem sta aici toată ziua. Trebuia să lustruiesc armura lui sir Owein.

  ― Cu el acolo?

  Fără a-i lăsa lui Simon timp de a se împotrivi, Will se duse la uşă şi o deschise.

  Peter înlemni, cu cuţitul ridicat.

  ― Pe Dumnezeu din Ceruri!

  Îşi reveni repede, iar ochii i se îngustară văzându-l pe Will. Lăsă jos cuţitul şi îşi şterse mâinile de tunică. Privirea i se opri asupra lui Simon, care ieşi pe lângă Will şi închise uşa cămării.

  ― Ce făceaţi voi doi acolo?

  ― Am auzit un zgomot, răspunse Will, cu calm. Am intrat să vedem ce…

  Peter îl împinse într-o parte şi deschise larg uşa.

  ― Aţi dat iarăşi iama printre raţii? Inspectă cu privirea umbra din cămară, dar nu văzu nimic nelalocul lui. Ce-aţi furat data trecută? Pâine?

  ― Prăjitură, îl corectă Will. Şi nu am furat, am…

  ― Şi tu? se întoarse Peter spre Simon. Ce treabă are un grăjdar la bucătărie?

  Simon îşi înfipse degetele în centură şi ridică din umeri, mutându-se de pe un picior pe altul.

  ― S-a rupt mătura de la grajd, răspunse Will. Am venit să luăm una cu împrumut.

  ― Şi e nevoie de doi ca voi pentru a o duce, nu?

  Will îl privi fără să răspundă.

  Peter se încruntă. Lucra la preceptoriu de treizeci de ani şi refuza să-şi lase inteligenţa insultată de către aceşti adolescenţi obraznici. Dar nu avea autoritatea de a-i obliga să mărturisească. Privi spre cămară, apoi spre Will, după care se dădu bătut cu un geamăt de iritare.

  ― Luaţi-vă mătura şi spălaţi putina! Se întoarse la treburile lui şi luă cuţitul cu un gest nervos. Dar, dacă îl mai văd o dată pe vreunul dintre voi aici, o să-i spun Maestrului.

  Will traversă repede bucătăria şi se opri să ia mătura sprijinită de perete lângă vatră. Apoi ieşi din încăpere, clipind din pricina soarelui strălucitor. Se întoarse, zâmbind, către Simon, care îl urma.

  ― Uite.

  ― Ce drăguţ, rosti Simon când Will îi întinse mătura. Sper că ţi-ai satisfăcut curiozitatea. Dacă ne-ar fi găsit un cavaler…? Inspiră adânc. Data viitoare când vei avea nevoie de cineva care să-ţi ţină de şase, sper să mă aflu în Ţara Sfântă. Cred că voi fi mai în siguranţă acolo. Clătină din cap, dar îi oferi lui Will un zâmbet generos care îi dezveli dinţii stricaţi din faţă, sparţi atunci când un cal îl lovise cu copita. Te mai văd înainte de nonă?

  Will strâmbă din nas când auzi de slujba de după-amiază. Nici măcar nu-şi începuse munca zilnică, iar dimineaţa se apropia deja de sfârşit. Ziua părea să nu aibă suficiente ore pentru toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le facă, oricât de repede ar fi încercat el să se mişte. Între mese, antrenamentele cu sabia şi muncile sordide pe care trebuia să le îndeplinească pentru maestrul lui, Will nu prea mai găsea timp şi pentru altceva, nici măcar pentru cele şapte slujbe închinate Domnului. La fel ca în cazul tuturor sergenţilor, ziua lui Will începea înainte de ivirea zorilor cu slujba matin, când capela, indiferent că afară era vară sau iarnă, era rece şi întunecoasă. După aceea, Will se îngrijea de calul stăpânului său, după care i se încredinţau următoarele sarcini. În jurul orei şase era slujba prime, iar după aceea, Will şi ceilalţi sergenţi ascultau o predică din scripturi, după care reveneau la capelă pentru slujbele terce şi sext. După-amiezile, între prânz, munci şi instruire, participa la nonă. La asfinţit era slujba vesper, urmată de cină, iar ziua se încheia cu compline. Poate că unii templieri erau mândri de renumele de călugări-soldaţi, dar Will ajunsese să urască faptul că petrecea mai mult timp în capelă decât în propriul pat. Tocmai voia să se plângă despre asta lui Simon, care ajunsese să-i cunoască prea bine nemulţumirile, când auzi pe cineva strigându-i numele.

  Un băiat scund, roşcovan alerga spre ei, împrăştiind în goană găinile care umpleau curtea.

  ― Will, am un mesaj de la sir Owein. Vrea să te vadă imediat în sala cea mare.

  ― A spus şi de ce?

  ― Nu, răspunse băiatul. Dar nu părea mulţumit.

  ― Crezi că a aflat cu ce ne-am ocupat? murmură Simon.

  ― Doar dacă vede prin ziduri.

  Will zâmbi, apoi o luă la goană prin curte, soarele încălzindu-i cu generozitate spatele. Străbătu repede pasajul care ducea dincolo de grădina plină de arome din faţa bucătăriei şi ieşi într-o altă curte mare, înconjurată de clădiri cenuşii din piatră. Dincolo de clădiri, în dreapta, se înălţa capela, o structură înaltă şi graţioasă construită cu navă rotundă în amintirea bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Will îşi croi drum către dormitoarele cavalerilor, care se găseau în capătul îndepărtat al curţii, lângă capelă, evitând în fugă grupuri de sergenţi, scutieri care antrenau caii şi servitori care îşi îndeplineau cu râvnă diversele lor însărcinări. Templul Nou, principalul preceptoriu englez, era şi cel mai mare din regat. Pe lângă reşedinţe oficiale şi particulare mari, ansamblul de clădiri cuprindea un teren de instrucţie, o armurărie, grajduri şi un doc privat pentru ambarcaţiuni pe malul Tamisei, găzduind în mod obişnuit până la o sută de cavaleri şi câteva sute de sergenţi şi de muncitori de diverse categorii.

  Will ajunse la uşile clădirii cu două etaje construite în jurul mănăstirii. Se strecură şi goni mai departe de-a lungul pasajului boltit. Paşii stârneau ecou pe dale. Ajuns sus, se opri în faţa unei uşi masive de stejar, gâfâind, după care ciocăni. Se uită în jos şi văzu că tunica lui neagră era plină de praful adunat din cămara de provizii. Îşi curăţă repede haina cu mâneca, în timp ce uşa se deschise spre interior, dezvăluind privirii silueta impunătoare a lui Owein ap Gwyn.

  Cavalerul îi făcu semn să intre.

  ― Treci înăuntru.

  Sala cea mare, o încăpere împărţită de câţiva templieri de rang înalt, era rece şi întunecoasă. De un perete de sprijinea un jilţ, iar mai multe scaune înalte se odihneau într-un colţ umbros, parţial ascuns privirii de un paravan de lemn. Sub fereastra care dădea spre o pajişte cu iarbă bine îngrijită se vedeau o masă şi o banchetă. O bucată de sticlă verde din vitraliu dădea o tentă verzuie luminii care cădea peste vrafurile de manuscrise şi pergamente de pe masă. Will îşi ţinu capul sus, uitându-se fix la priveliştea de dincolo de fereastră, în vreme ce uşa se trânti cu zgomot în spatele lui. Habar n-avea de ce îl chemase stăpânul, dar spera să nu-l ţină prea mult acolo. Dacă reuşea să lustruiască bine armura lui Owein înainte de nonă, poate că avea să petreacă o oră în aer liber înainte de şedinţa de instrucţie din acea după-amiază. Nu mai avea prea mult timp pentru antrenamente, căci turnirul se apropia cu repeziciune. Owein veni şi se postă în faţa lui. Will citi iritarea în înclinarea sprâncenelor şi în ochii lui cu luciri cenuşii de oţel. Toate speranţele lui se spulberară.

  ― Mi s-a spus că vreţi să mă vedeţi, domnule.

  ― Îţi dai seama cât de norocos eşti, sergent? îl întrebă Owein, cu un accent de Powys, regiunea lui natală, parcă şi mai puternic de supărare.

  ― Norocos, domnule?

  ― Să fii în poziţia în care eşti? O poziţie refuzată atâtora de rangul tău şi care îţi acordă tutela unui maestru-cavaler?

  ― Da, domnule.

  ― Şi atunci de ce nu-mi execuţi ordinele, trădându-mă atât pe mine, cât şi poziţia pe care o ai?

  Will nu răspunse.

  ― Ai amuţit?

  ― Nu, domnule. Dar nu pot răspunde dacă nu ştiu ce am făcut ca să vă nemulţumesc.

  ― Nu ştii ce ai făcut ca să mă nemulţumeşti? Tonul lui Owein se înăspri şi mai mult. Atunci poate că nu gura, ci memoria ta are probleme. Care e prima ta datorie după matin, sergent?

  ― Să am grijă de calul dumneavoastră, domnule, răspunse Will, dându-şi seama ce trebuia să se fi petrecut.

  ― Şi atunci de ce când am trecut pe lângă grajduri am văzut ieslea de fân goală şi calul meu neţesălat?

  După prima slujbă a dimineţii, Will neglijase această sarcină pentru a cerceta gaura pe care o descoperise în zidul dintre cămară şi sala de iniţiere. Cu o noapte în urmă, îl rugase pe unul din sergenţii cu care împărţea dormitorul să hrănească în locul lui calul lui Owein. Probabil că uitase să o facă.

  ― Îmi pare rău, domnule, zise Will pe un ton umil. Am dormit prea mult.

  Owein îşi miji ochii. Înconjură masa şi se aşeză pe bancheta din spatele ei. Îşi puse coatele pe tăblie şi îşi împreună mâinile.

  ― De câte ori am auzit scuza asta? Şi toate celelalte? Pari incapabil să îndeplineşti cele mai simple ordine. Legea Templului nu a fost scrisă ca să fie încălcată, iar eu n-o să mai tolerez aşa ceva!

  Will era surprins: înainte făcuse rele mai mari decât să uite să dea de mâncare calului stăpânului său. Începu să se neliniştească.

  ― Ca să fii templier trebuie să fii dispus la multe sacrificii şi la respectarea multor legi, continuă Owein. Te instruieşti ca să devii soldat! Un războinic al lui Hristos! Într-o bună zi, sergent, vei fi chemat cu siguranţă sub arme, iar dacă acum nu poţi îndeplini nişte sarcini simple, nu văd cum poţi spera să menţii ordinea ca un cavaler pe câmpul de bătălie. Toţi oamenii din Templu trebuie să se supună, complet, poruncilor date de superiori, oricât de banale ar părea, pentru că altfel întregul nostru ordin s-ar duce de râpă. Ţi-i poţi imagina pe Inspectorul din Paris sau pe Maestrul de Pairaud de aici, din Londra, neducând la îndeplinire vreo sarcină dată lor de Marele Maestru Berard? Nereuşind, de pildă, să trimită numărul solicitat de oameni şi cai care să ajute la întărirea vreuneia dintre fortăreţele noastre din Palestina doar pentru că nu s-au trezit la timp în dimineaţa plecării vasului? Owein îl sfredeli cu privirea pe Will. Ei bine, poţi? Văzând că băiatul nu răspunde, cavalerul clătină iritat din cap. Mai e doar o lună până la turnir. Mă gândesc serios să nu te las să participi.

  Will se uită fix la Owein câteva secunde, apoi scoase un oftat de uşurare. Stăpânul n-avea să-i interzică participarea la o asemenea întrecere căci voia la fel de mult ca el să câştige. Era o ameninţare deşartă, şi Owein o ştia.

  Cavalerul îl studie pe băiatul înalt şi deşirat, cu tunica plină de praf şi cu o ţinută dreaptă şi mândră. Părul lui negru şi ciufulit îi acoperea fruntea, câteva şuviţe ajungându-i până la ochii verzi şi umbrindu-i privirea. Pomeţii ascuţiţi şi nasul lung, acvilin, îi dădeau deja un aspect de adult, făcându-l pe Owein să constate cu surprindere cât de mult începea băiatul să semene cu tatăl lui. Cavalerul ştia prea bine că furia şi ameninţările nu aveau niciun efect asupra lui Will. Şi asta, îşi spuse el cu amărăciune, pentru că el însuşi nu putea rămâne prea mult timp supărat pe băiat şi nici nu-i putea aplica pedepse dure aşa cum făceau ceilalţi cavaleri.

  Se uită scurt la paravanul de lemn care împărţea încăperea, apoi iarăşi la Will. După câteva clipe, se ridică în picioare şi privi afară, pe fereastră, meditând.

  Will se simţi iar neliniştit din pricina tăcerii care se lăsase. Rareori îl văzuse pe Owein atât de gânditor şi atât de tăcut, ameninţător de tăcut. Poate că se înşela: poate că stăpânul chiar avea să-i interzică să participe la turnir. Sau poate că era vorba de ceva şi mai rău, poate… În mintea băiatului se ivi cuvântul „izgonire”. După ceea ce păru o eternitate, Owein se întoarse spre el.

  ― Ştiu ce s-a întâmplat în Scoţia, William. Cavalerul văzu cum ochii băiatului se măresc, apoi cum se îngustează până la a deveni două fante, evitând să se uite direct la el. Nu aşa te vei perfecţiona. Ce ar gândi tatăl tău despre comportamentul tău? Când se va întoarce din Ţara Sfântă aş vrea să pot să te laud. Nu vreau să fiu obligat să-i spun că sunt dezamăgit.

  Will îi primi cuvintele ca pe un pumn greu în stomac. Simţea că nu mai are aer, că i se face rău şi îl ia cu ameţeală.

  ― De unde…? De unde aţi aflat?

  ― Mi-a povestit tatăl tău înainte de a pleca.

  ― V-a povestit? replică Will cu voce slabă. Îşi lăsă bărbia în piept, clătină din cap, apoi îşi ridică privirea. Îmi pot primi pedeapsa şi pot fi lăsat să plec, domnule?

  Pentru Owein fu ca şi cum o mască picase de pe chipul lui Will. Fragilitatea dispăruse aproape imediat după ce apăruse. Se uită la vena care pulsa în dreptul tâmplei băiatului în timp ce acesta scrâşnea din dinţi. Cavalerul recunoscu hotărârea împietrită. O văzuse pe chipul lui James Campbell când îl sfătuise să nu facă o cerere de transfer de la preceptoriul Templului în cetatea Acra. James nu fusese chemat să participe la cruciadă şi, deşi îl avea pe Will în Londra şi o soţie tânără şi fiice în Scoţia, refuzase să-i asculte sfatul. Owein se întrebă dacă reuşise vreodată să ajungă la sufletul băiatului. Hotărî că era timpul să vorbească deschis.

  ― Nu, sergent Campbell, nu ţi se permite să pleci. Nu am terminat.

  ― Nu vreau să vorbesc despre asta, domnule, rosti Will cu voce joasă. N-o voi face!

  ― Nici nu va trebui, rosti Owein calm, aşezându-se pe bancă, dacă vei începe să te comporţi ca un sergent adevărat, aşa cum ştiu că poţi fi. Văzu că atrăsese atenţia băiatului, aşa că merse mai departe: Ai o minte ascuţită, William, iar entuziasmul şi talentul tău pe terenul de instrucţie sunt lăudabile. Dar refuzi să te supui celor mai elementare obligaţii ale ordinului nostru. Crezi că fondatorii au scris Legea pentru amuzamentul lor? Cu toţii trebuie să urmăm idealurile statuate de ei ca să ne îndeplinim rolul de războinici ai lui Hristos pe Pământ. Nu ajunge să ştii cum să te baţi. Bernard de Clairvaux însuşi ne-a spus că este inutil să-i ataci pe duşmani din exterior dacă nu-i învingi mai întâi pe duşmanii dinlăuntrul tău. Înţelegi, William?

  ― Da, domnule, replică încetişor Will.

  Cuvintele atinseseră ceva profund din sufletul lui.

  ― Nu poţi continua să-ţi periclitezi poziţia prin nesocotirea Legii ori de câte ori crezi că e plictisitoare sau lipsită de logică. Trebuie să începi să mi te supui, William, să-ţi îndeplineşti toate îndatoririle, nu doar pe cele care îţi fac plăcere. Trebuie să înveţi ce e disciplina, altfel nu îţi vei găsi locul în acest ordin. E clar?

  ― Da, sir Owein.

  Cavalerul se lăsă pe spate, mulţumit că Will ascultase şi înţelesese.

  ― Bine. Luă unul din stilurile cu înscrisuri de pe masă. Desfăşură pergamentul şi îl netezi cu palma. Atunci următoarea ta sarcină va fi să-mi duci scutul la întâlnirea dintre regele Henric şi Maestrul de Pairaud.

  ― Regele? Vine aici, domnule?

  ― Peste douăsprezece zile. Owein îşi ridică privirea de pe pergament. Iar vizita sa este una privată, aşa că ţi se interzice să vorbeşti despre ea.

  ― Aveţi cuvântul meu, domnule!

  ― Până atunci, vei fi trimis la grajduri ca pedeapsă pentru că ţi-ai neglijat îndatoririle în această dimineaţă. Asta în plus faţă de sarcinile zilnice. Asta-i tot, sergent. Eşti liber.

  Will înclină capul şi porni spre uşă.

  ― Şi, William…

  ― Domnule?

  ― Poate că ameninţările mele ţi s-au părut deşarte în trecut. Dar, dacă vei continua să-mi pui la încercare răbdarea, nu voi ezita să te dau afară din ordin. Fereşte-te de probleme. Bunul Dumnezeu ştie prea bine că necazurile se lipesc de tine ca râia de câinii vagabonzi, iar data viitoare când mai dai de vreun bucluc s-ar putea să te muşte rău de tot.

  ― Da, domnule.

  După plecarea lui Will, Owein îşi frecă tâmplele.

  ― Eşti mult prea îngăduitor cu băiatul, frate. Din spatele paravanului de lemn, unde stătuse pe tot parcursul întâlnirii, apăru un cavaler înalt, cu părul cărunt şi un petic din piele prins peste ochiul stâng. Bărbatul se apropie de Owein, cu un teanc de suluri de pergament în mână. A duce scutul unui templier reprezintă o mare onoare, acum şi mai mare dată fiind ocazia. Pedeapsa pe care a primit-o pare mai mult o recompensă.

  Owein studie pergamentul din faţa lui.

  ― Poate că responsabilitatea dată îl va mai tempera, frate.

  ― Sau îl va duce la nesocotiri şi mai mari. Mă tem că afecţiunea pe care i-o porţi băiatului te-a orbit. Nu eşti tatăl lui.

  Owein îşi ridică privirea şi se încruntă. Deschise gura ca să protesteze, dar celălalt cavaler continuă:

  ― Băieţii cu vârsta şi familia lui sunt ca nişte câini. Răspund mai bine la bici decât la vorbă bună.

  ― Nu sunt de acord.

  Cavalerul ridică uşor din umeri şi puse sulurile de pergament pe masă.

  ― Decizia îţi aparţine, desigur. Eu doar mi-am spus părerea.

  ― Am luat notă de părerea ta, Jacques, răspunse Owein, cu blândeţe, dar şi cu fermitate. Ridică pergamentele. Le-ai citit pe toate?

  ― Da. Jacques se duse la fereastră şi privi afară, spre proprietăţile Templului. Frunzele copacilor începeau să se veştejească, devenind maronii şi zdrenţuite pe margini. Maestrul de Pairaud ce spune? Crede că Henric ne va accepta cererile?

  ― Da. De vreme ce mă ocup de această chestiune de câteva luni, Maestrul de Pairaud m-a lăsat să decid în ce fel vom proceda în cursul întâlnirii. I-am împărtăşit părerea mea şi am convenit că ar trebui să punem cap la cap nu doar rapoartele de trezorerie legate de împrumuturile acordate Casei Regale în ultimul an, ci şi de modul în care noi credem că s-au cheltuit aceste fonduri. Voi avea nevoie de ajutorul tău în privinţa câtorva detalii.

  ― Îl ai.

  Owein dădu din cap în semn de mulţumire.

  ― Toate astea slujesc la întărirea cauzei noastre.

  ― Oricât de solidă ar fi această cauză, regele nu va fi mulţumit.

  ― Nu va fi, aşa e. Dar, deşi eu unul cred că ar trebui să ne purtăm cu mănuşi într-o asemenea chestiune, Henric nu prea are de ales decât să accepte cererile Templului. Iar dacă refuză, îi putem cere papei să-i ordone să facă asta.

  ― E nevoie de prudenţă, frate. Poate că Templul este mai presus de autoritatea regelui, dar el ne poate îngreuna viaţa. A mai făcut-o şi înainte, când a încercat să confişte câteva din proprietăţile noastre. În plus, adăugă Jacques cu o mină sumbră, acum avem probleme mai importante decât măruntele invidii ale monarhilor. Îşi trase un jilţ şi se aşeză în faţa lui Owein. Ai vorbit cu maestrul de dimineaţă. Ţi-a spus dacă a mai primit vreun raport din Outremer?

  ― Vom discuta asta la următoarea întâlnire a capitulului, dar nu, nu a mai primit nimic de când am aflat despre atacurile mongolilor asupra Alepului, Damascului şi Bagdadului şi despre reacţia mamelucilor în vederea contracarării hoardei. Iar asta, pentru mine, reprezintă un îndemn suficient de puternic ca să avem o confruntare cu regele în privinţa datoriilor sale cât mai curând. Vom avea nevoie de orice sursă posibilă de fonduri pentru a face faţă acestei noi ameninţări. Dacă mamelucii se luptă cu mongolii şi câştigă, ne vom trezi cu întreaga lor armată mărşăluind triumfătoare şi încrezătoare prin teritoriile noastre. Owein ordonă sulurile de pergament de pe masă şi clătină din cap. Nu-mi vine în minte niciun pericol imediat mai mare.

Capitolul 3

Ayn Jalut (Izvorul lui Goliat), Regatul Ierusalimului

  3 septembrie 1260

Era mare agitaţie în tabăra mamelucă. Armata se pregătea cu zgomot şi bucurie să-şi sărbătorească victoria. Oamenii cântau, în vreme ce ofiţerii erau obligaţi să-şi strige ordinele, încercând să menţină controlul asupra a ceea ce, la prima vedere, putea fi socotit drept un haos generalizat.

  Când ajunse la cortul sultanului, Baybars îşi înfrână calul şi sări din şa. Legă animalul de un par şi se opri să privească dealurile aflate mult dedesubtul lui. Soarele coborâse deja sub înălţimi şi acum arunca umbre peste întreaga vale. Baybars auzea ecoul vag al topoarelor lovind lemnul maşinilor de război mongole, care erau distruse pentru a fi transformate în ruguri pentru morţii lor. Privirea i se mută spre şirul de mameluci răniţi care părăseau încet câmpul de bătălie, târându-se pe coasta dealului. Cei în stare să meargă erau ajutaţi de camarazii lor, iar cei mai puţin norocoşi erau duşi în căruţe care se zdruncinau cumplit pe terenul accidentat. Până în zori doctorii aveau să fie epuizaţi de muncă, dar şi mai epuizaţi aveau să fie săpătorii de morminte. Baybars se apropie de cort. Intrarea era păzită de doi războinici îmbrăcaţi în alb din regimentul Mu’izziyya, garda regală a sultanului. Aceştia se dădură la o parte la apropierea lui şi îşi înclinară capetele.

  Atmosfera din interiorul cortului mirosea a lemn de santal, iar lămpile cu ulei aruncau o lumină caldă, untoasă. Baybars avu nevoie de câteva clipe ca să se obişnuiască puţin cu semiîntunericul. Când reuşi, privirea îi fu atrasă în primul rând de tronul aflat pe o platformă de lemn acoperită cu o tapiţerie din mătase albă. Era un obiect magnific, tapiţat cu mătăsuri scumpe, cu braţele terminate cu capete de lei sculptate în aur, ameninţându-i cu boturile căscate pe toţi cei care se apropiau. Tronul era gol acum. Baybars privi în jur până când ochii i se opriră asupra unui divan parţial ascuns de o plasă. Sultanul Kutuz, stăpânul mamelucilor şi conducătorul Egiptului, stătea tolănit pe perne. Mantia lui din brocart de culoarea jadului era strâns înfăşurată în jurul trupului masiv, iar barba lungă şi neagră fusese dată cu ulei parfumat. Ca de obicei, sultanul nu era singur. Baybars le aruncă o privire scurtă celorlalţi bărbaţi care se aflau în cort. Se autoeducase ca la intrarea într-un spaţiu închis să vadă cine se găsea acolo şi câţi erau înarmaţi. În prezenţa sultanului, invariabil înăuntru se găseau toţi cei care contau, cu excepţia servitorilor. Baybars nutrea de mult convingerea că poziţia lui Kutuz era preponderent determinată de clica de curteni care-i erau mereu prin preajmă decât de panglica subţire din aur care îi încercuia fruntea. Slujitori purtând tăvi cu fructe şi pocale cu băuturi se mişcau cu agilitate printre consilierii regali şi guvernatorii militari ai diverselor regimente de mameluci care stăteau în grupuri mici, discutând încet între ei. În umbrele aruncate de făclii se vedeau gărzile regimentului Mu’izziyya.

  O pală de aer rece pătrunse în cort odată cu un mesager care se grăbi spre unul din guvernatori. Fumul emanat de recipientele în care ardea lemn de santal formă vălătuci. Kutuz îşi ridică privirea, ochii lui negri fixându-se asupra lui Baybars.

  ― Amir, rosti sultanul. Vino aici. Aşteptă ca Baybars să se apropie de divan. Te felicit, rosti el, în timp ce comandantul se înclina ceremonios. Datorită planului tău am obţinut prima noastră victorie împotriva mongolilor. Sprijinindu-se de perne, Kutuz luă un pocal de pe una din tăvi. Care crezi că ar trebui să fie următoarea mişcare? Aruncă o privire spre bărbaţii care stăteau într-o parte a cortului. Unii dintre sfătuitorii mei au sugerat să ne retragem.

  Baybars nu-şi dezlipi privirea de la sultan.

  ― Ar trebui să atacăm forţele mongole rămase, stăpâne. Restul şi-au luat zborul spre est, iar rapoartele de la graniţă arată că sunt preocupaţi de stabilitatea tronului din Mongolia. Ar fi bine să nu le dăm timp să se reorganizeze.

  ― E dificil, se auzi vocea unuia dintre guvernatori. Drumul spre est e lung şi…

  ― Nu, i-o reteză Kutuz. Baybars are dreptate. Trebuie să lovim câtă vreme putem dacă vrem să obţinem un succes deplin. Făcu semn unui scrib, care şedea la o masă mai retrasă. Am întocmit o scrisoare către conducătorii occidentali din Acra, informându-i de victoria noastră şi cerându-le să ne sprijine campania. Trimite-l pe unul dintre ofiţerii tăi să i-o înmâneze personal Marelui Maestru al cavalerilor teutoni.

  Baybars luă pergamentul fără nicio tragere de inimă. A cere duşmanului permisiunea de a intra pe teritoriile lui, teritorii furate, îl jignise, iar resturile pe care mamelucii le culeseseră din Acra în cursul campaniei lor prin Palestina îi întăriseră ura. În vreme ce armata îşi făcuse tabăra în afara zidurilor oraşului, cavalerii teutoni, un ordin militar provenit din Regatul Germaniei, îl invitaseră pe Kutuz în fortăreaţa lor, pentru a sărbători la masa lor. Sultanul le propusese atunci o alianţă militară împotriva mongolilor. Negocierile dintre forţele creştine şi cele musulmane nu erau ceva ieşit din comun. Din perioada primelor cruciade se încheiaseră numeroase asemenea alianţe, la îndemnul papei creştin, pentru curăţarea locului în care se născuse Mântuitorul lor de necredincioşii amăgiţi cu promisiunea de absolvire a păcatelor în viaţa următoare şi cu pământuri şi bogăţii în aceasta. În teritoriile de peste mări şi ţări, creştinii deveniseră ei înşişi necredincioşi şi, în timp, învăţaseră să negocieze cu duşmanul până la nivelul la care comerţul şi chiar amiciţiile ajunseseră să înflorească şi în timpul conflictelor. În acea zi însă, deşi le permiseseră mamelucilor să le traverseze teritoriile, conducătorii creştini refuzaseră categoric să încheie un tratat de alianţă militară.

  Stând tăcut lângă sultan în timpul festinului, Baybars urmărise încruntat cum servitori musulmani serveau la mese. În Acra, cei pe care musulmanii îi numeau al-Firinjah – francii – deţineau puterea. Era un termen folosit în sens larg pentru elitele de războinici ai Vestului, indiferent de naţionalitatea lor. Francii aveau în comun două lucruri: credinţa lor creştină romanică şi faptul că veniseră neinvitaţi în Est. În oraşele şi fortăreţele conduse de franci, creştinilor, evreilor şi musulmanilor li se îngăduia să muncească, să-şi practice religia şi să-şi organizeze propriile administraţii. Însă ceea ce francii socoteau toleranţă pentru Baybars era o insultă. Creştinii occidentali, care ocupaseră prin forţă Ţara Sfântă, îi înrobiseră poporul şi prosperau în urma jafurilor practicate. Conducătorii din Acra puteau încerca să se ascundă în spatele rafinamentului, al pomezilor şi al mătăsurilor, dar Baybars vedea murdăria Vestului, convins că tot săpunul din Palestina nu ar fi putut să-i spele. Baybars îl privi stăruitor pe Kutuz.

  ― Mai degrabă aş purta război contra francilor decât să le transmit un mesaj, stăpâne.

  Kutuz bătu darabana pe braţul divanului.

  ― Deocamdată trebuie să ne concentrăm forţele asupra unui singur duşman, Amir. Mongolii trebuie să plătească negreşit cu vârf şi îndesat pentru insulta pe care mi-au adus-o.

  ― Şi pentru cei optzeci de mii de musulmani pe care i-au ucis la Bagdad? ripostă Baybars.

  ― Şi pentru ei, replică sultanul după o mică pauză. Goli potirul şi îl dădu unui servitor. Cel puţin francii îmi respectă poziţia.

  ― Fac asta, stăpâne, pentru că se tem ca mongolii să nu le cucerească teritoriile. Nu vor să ridice sabia, aşa că ne-au lăsat pe noi să le ducem bătălia.

  Baybars îl privi pe sultan cu îndrăzneală. În cort se lăsă o tăcere tensionată, întreruptă doar de paşii servitorilor şi de sunetele atenuate ale taberei militare de afară. Kutuz fu primul care îşi întoarse privirea.

  ― Ţi-ai primit ordinele, Amir.

  Baybars nu replică. Avea timp, în cursul campaniei militare, să-l determine pe sultan să-i accepte părerea.

  ― Mai e şi problema recompensei, stăpâne.

  Kutuz se lăsă pe spate, încuviinţând scurt din cap şi tensiunea acumulată în cort se risipi cu un oftat general de uşurare.

  ― Soldaţii care luptă în războaie se vor bucura întotdeauna de pradă, Baybars. Făcu semn unuia din consilieri. Umpleţi un cufăr cu aur pentru Amir.

  ― Nu aur caut eu, stăpâne.

  Kutuz se încruntă.

  ― Nu? Atunci ce vrei?

  ― Guvernarea cetăţii Alep, stăpâne.

  Sultanul rămase tăcut câteva secunde. În spatele lui, unii dintre consilieri se agitară neliniştiţi. Kutuz izbucni în râs.

  ― Ceri un oraş aflat sub ocupația mongolilor?

  ― Nu va mai fi multă vreme aşa, stăpâne. Nu şi acum, după ce le-am distrus o treime din efective şi ne pregătim să atacăm fortăreţele lor pentru a termina ce am început.

  Zâmbetul lui Kutuz se şterse.

  ― Ce joc faci?

  ― Niciun joc, stăpâne.

  ― De ce soliciţi o asemenea recompensă? Ce să faci tu cu Alepul când cea mai mare dorinţă a ta e să-mi conduci armata în războiul împotriva creştinilor?

  ― Poziţia de guvernator nu mă va împiedica să slujesc această cauză.

  Kutuz îşi încrucişă braţele la piept.

  ― Amir, zise el cu o blândeţe contrazisă însă de duritatea privirii, nu pricep de ce vrei să te întorci într-un loc atât de plin de amintiri.

  Baybars îngheţă. Ştia că sultanului îi plăcea să afle totul despre ofiţerii lui, inclusiv trecutul lor. Dar nu credea că exista cineva, nici chiar Kutuz, care să cunoască ce i se întâmplase în Alep.

  Observând că a atins o coardă sensibilă, Kutuz schiţă un zâmbet.

  ― V-am servit pe dumneavoastră şi pe predecesorii dumneavoastră de la vârsta de optsprezece ani. Vocea profundă a lui Baybars umplea cortul, astfel că aceia aflaţi acolo se opriră să-l asculte. În tot acest timp, am băgat spaima în duşmanii Islamului şi am contribuit la triumful cauzei noastre. Am condus trupele în bătălia de la Herbiya şi am omorât cinci mii de creştini. Am ajutat la capturarea regelui francilor, Ludovic, la Mansurah şi i-am omorât trei sute din cei mai buni cavaleri.

  ― Îţi sunt recunoscător pentru tot ce ai făcut pentru mine, Amir Baybars, dar mă tem că n-aş putea da un asemenea giuvaier, chiar dacă m-aş afla în postura de a-l da.

  ― Recunoscător, stăpâne? Baybars vorbea cu acelaşi calm, dar îşi încleştase pumnii. Dacă n-aş fi fost eu, n-ai fi avut un tron pe care să stai.

  Kutuz se ridică repede de pe divan, împrăştiind pernele din jurul lui.

  ― Uiţi cine eşti, Amir! În numele lui Allah, ar trebui să pun să fii biciuit!

  Se repezi spre tron şi păşi pe estradă. Întorcându-se, se aşeză şi luă capetele de leu.

  ― Cer iertare, stăpâne, dar cred că merit această recompensă.

  ― Pleacă! îi ordonă Kutuz. Pleacă acum şi să nu te întorci până ce nu meditezi la statutul unui sultan şi la cel al unui comandant şi până ce nu înţelegi diferenţa dintre ele. Nu vei avea Alepul niciodată, Baybars. Mă auzi? Niciodată!

  Cu coada ochiului, Baybars îi zări pe câţiva membri ai gărzii personale a sultanului făcând câţiva paşi în faţă. Mâinile li se încleştaseră pe mânerele săbiilor. Se forţă să se încline în faţa lui Kutuz, apoi ieşi din cort strângând cu putere pergamentul.

  În vreme ce străbătea tabăra mamelucilor, oamenii se dădeau înapoi zărind furia care i se întipărise pe chip ca un giulgiu. Soarele apusese în spatele dealurilor, iar în canion ardeau rugurile mongolilor morţi, flăcările ridicându-se în înaltul cerului purpuriu. Aerul îngheţat al deşertului era plin de râsete şi strigăte de victorie. De undeva, de mai aproape, se auzeau ţipetele unei femei. Când ajunse la cortul lui, Baybars îl deschise cu un gest violent. Se opri la intrare. În mijloc stătea un ofiţer mameluc, un bărbat zvelt cu un chip ce exprima sinceritate şi cu un nas uşor acvilin.

  ― Amir! Nu ne-am întâlnit în bătălie, dar am auzit deja zeci de poveşti despre faptele tale.

  Baybars îi dădu săbiile servitorului său, care aştepta în apropiere. Ofiţerul veni şi îl îmbrăţişă.

  ― Când trec prin tabără nu aud decât oameni care îţi slăvesc numele. Te venerează. Ofiţerul făcu un gest către un divan jos, în faţa căruia se găsea un cufăr plin cu platouri încărcate de curmale şi cărnuri condimentate. Dă-ţi jos armura şi bea cu mine ca să sărbătorim.

  ― Vremea sărbătoririi a trecut, Omar.

  ― Amir?

  Baybars aruncă o privire spre servitori. Cel care îi luase săbiile începuse să le cureţe. Alţi doi scormoneau cărbunii în vasele de încălzit, iar un al patrulea turna apă într-o cadă din argint.

  ― Lăsaţi-ne singuri.

  Servitorii ridicară surprinşi privirile, dar după ce zăriră expresia de pe chipul stăpânului lor se grăbiră să plece. Baybars aruncă pergamentul pe cufăr şi îşi scoase armura plină de sânge, lăsând-o să cadă în nisip. Se aşeză cu greutate pe divan şi înşfăcă un pocal cu kumiz. Bău cu nesaţ. Laptele fermentat de iapă îi ungea gâtul.

  Omar se aşeză lângă el.

  ― Sadeek? insistă el, revenind, acum că servitorii plecaseră, la apelativul mai familiar de prieten. În cei optsprezece ani de când te cunosc, nu te-am văzut niciodată înfuriat de o victorie. Care e motivul?

  ― Kutuz.

  Omar aşteptă ca el să continue şi rămase tăcut câtă vreme Baybars îi povesti despre refuzul sultanului de a-i îndeplini cererea. După ce prietenul său termină, Omar se lăsă pe spate şi clătină din cap.

  ― În mod sigur Kutuz se teme de tine. Reputaţia te precede, iar el e foarte conştient de puterea armatei de a da jos un sultan. În definitiv, şi el a urcat pe tron prin forţă. Kutuz domneşte de doar un an şi poziţia lui nu e sigură în rândul tuturor regimentelor. Aş spune că el crede că vei avea o putere prea mare dacă ţi-ar da Alepul. O putere pe care tu ai putea să o foloseşti împotriva lui. Omar îşi depărtă braţele. Cu toate acestea, nu văd ce ai putea face. Cuvântul sultanului e lege.

  ― Trebuie să moară, rosti Baybars încet.

  Atât de încet, încât Omar nu fu sigur că auzise bine.

  ― Sadeek?

  Baybars îi aruncă o privire.

  ― Îl voi ucide şi voi pune un conducător mai potrivit pe tron. Un conducător care îşi va recompensa ofiţerii. Un conducător care să le aducă victoriile pe care aceştia le merită.

  Privirea lui Omar se îndreptă spre intrarea în cort. Copertina era deschisă şi afară se vedeau flăcările tremurânde ale torţelor şi umbrele oamenilor care stivuiau prada obţinută pe câmpul de bătălie.

  ― Nici măcar să nu gândeşti aşa ceva, murmură el. Mai bine dormi puţin. Mâine e o nouă zi şi poate că furia ta se va stinge odată cu visele.

  ― Omar, poate că eşti unul dintre cei mai buni ofiţeri ai mei şi ca un frate pentru mine. Dar dacă tu crezi aşa ceva, atunci poate că nu mă cunoşti deloc. Ai fost acolo când l-am omorât pe Turanshah, ayyubitul. Mâna mea a ţinut sabia care a luat viaţa sultanului. O pot face din nou.

  ― Da, replică Omar încetişor. Am fost acolo.

  Se uită în ochii lui Baybars şi nu zări nicio urmă de îndoială. Omar mai văzuse acea privire.

  În acea zi, cu zece ani în urmă, se odihnea alături de alţi ofiţeri din regimentul Bahri după victoria împotriva francilor la Mansurah, o victorie al cărei artizan fusese Baybars. Pe atunci, regimentul Bahri alcătuia garda personală a sultanului Ayyub, ai cărui predecesori formaseră şi crescuseră armata mamelucă. Cu puţin timp înainte de bătălia de la Mansurah, Ayyub murise, iar pe tron se urcase Turanshah, moştenitorul lui. Turanshah îi batjocorise pe mameluci punându-şi apropiaţii în poziţiile-cheie, aşa că Aibek, comandantul regimentului Bahri, îi ceruse lui Baybars să îndrepte situaţia cu puterea de convingere a oţelului rece. Târziu în acea noapte, Baybars se dusese la Omar şi la alţi ofiţeri, în vreme ce Turanshah organizase un banchet. Cu săbiile ascunse sub haine, trupa de asalt pătrunsese în forţă în sala unde se ţinea petrecerea. Turanshah se refugiase într-un turn de pe malurile Nilului, însă Baybars îl urmărise ca un copoi şi ordonase ca turnului să i se dea foc. Văzând că flăcările devorează lemnul, sultanul sărise în apele fluviului şi de acolo, ca un şobolan pe jumătate înecat, ceruse îndurare pentru viaţa lui. Baybars sărise de pe mal şi curmase viaţa sultanului şi dinastia ayyubiţilor cu o singură lovitură, dându-le puterea mamelucilor şi transformând sclavii în stăpâni. Omar n-avea să uite niciodată clipa în care Baybars îşi înfipsese sabia în pântecele lui Turanshah, cu chipul schimonosit de ură.

  Acum, Omar clătină din cap.

  ― De data asta nu va merge. Kutuz este în permanenţă înconjurat de gărzi. Ai fi omorât.

  O voce din umbră îi făcu pe amândoi să tresară violent, iar Baybars se întinse din instinct după pumnalul ascuns în cizmă.

  ― O, va merge. Va merge! Va merge!

  Cuvintele fuseră urmate de un chicotit şi Baybars se linişti.

  ― Vino aici.

  O clipă mai târziu, o siluetă se materializă din umbre. Era un bătrân cu un rânjet ştirb, păr negru ciufulit şi o piele închisă la culoare, zbârcită precum coaja unui fruct uscat. Individul purta un veşmânt jerpelit din bumbac, era desculţ şi avea tălpile pline de cicatrici. Unghiile de la picioare erau galbene, iar ochii îi erau lăptoşi de la cataractă. Omar se relaxă puţin când îl recunoscu pe Khadir, ghicitorul lui Baybars. De mijlocul bătrânului atârna un pumnal cu mâner de aur, pe care era incrustat un rubin mare, faţetat. Pumnalul era singurul indiciu că sărmanul om fusese odinioară războinic în cadrul faimosului Ordin al Asasinilor, un grup de războinici de elită radicali înfiinţat în Persia înainte de prima cruciadă. Şiiţi, o minoritate musulmană care se separase de sunniţii tradiţionalişti după controversele referitoare la succesiunea profetului Mahomed, Asasinii urmăreau distrugerea duşmanilor credinţei lor şi făcuseră asta cu o eficienţă brutală. Din fortăreţele lor secrete ascunse în munţii Siriei, se furişau neobservaţi şi se aruncau ca nişte păianjeni negri, tăcuţi şi letali, asupra ţintelor alese, otrava şi pumnalul fiind modalităţile lor preferate de a ucide. În decursul anilor, cruciaţii, arabii, turcii şi mongolii învăţaseră pe bună dreptate să se teamă de ei. Din când în când însă, aceştia îi foloseau pentru scopurile lor personale, contra unui preţ exorbitant, căci nu existau profesionişti mai buni ai crimei.

  Omar nu ştia de ce Khadir părăsise ordinul. Se zvonea că ghicitorul fusese dat afară, dar motivele reale ale îndepărtării sale rămăseseră incerte. Tot ce ştia cu certitudine Omar era că bătrânul ajunsese în Cairo, îmbrăcat cu aceleaşi haine jerpelite ca şi acum, la scurt timp după ce lui Baybars i se încredinţase conducerea regimentului Bahri, şi îi oferise noului comandant serviciile şi loialitatea sa.

  În vreme ce Khadir se apropia de luminile pâlpâitoare ale vaselor cu tăciuni aprinşi, Omar observă vipera încolăcită pe mâna bătrânului.

  ― Vorbeşte, îi ceru Baybars.

  Khadir se aşeză pe nisip, urmărind ca vrăjit cum şarpele se strânge în jurul încheieturii mâinii, după care sări iarăşi în picioare. Privirea lui se opri asupra lui Baybars.

  ― Omoară-l pe Kutuz, rosti el cu răceală în voce. Vei avea sprijinul armatei.

  ― Eşti sigur?

  Khadir chicoti şi se aşeză din nou pe nisip, încrucişându-şi picioarele. Prinse capul şarpelui între degetul mare şi arătător, îl descolăci de pe braţ şi îi şopti ceva, după care îl lăsă să alunece pe sol. Vipera şerpui pe nisip înspre divan, lăsând în urma ei o dâră subţire. Omar rezistă impulsului de a-şi ridica picioarele când şarpele îi trecu peste cizmă. Era o viperă tânără, dar oricum veninul ei era ucigător.

  Khadir bătu din palme în vreme ce şarpele se apropia de Baybars.

  ― Vezi! Îţi arată răspunsul!

  ― Vrăjitoriile lui sunt o insultă la adresa lui Allah, rosti încet Omar. N-ar trebui să-l laşi să facă aşa ceva.

  Privirea lui Khadir se întoarse spre Omar, care se uită în altă parte, incapabil să întâlnească acei ochi albi.

  Baybars urmărea şarpele care aluneca printre picioarele lui în căutarea întunericului de sub divan.

  ― Allah i-a dăruit acest dar, Omar, şi el nu se înşală niciodată.

  Înainte ca vipera să se facă nevăzută, Baybars îşi ridică cizma şi zdrobi capul reptilei. Aruncă leşul şarpelui cu piciorul şi se uită la Khadir. Ghicitorul îşi scărpina o rană de pe picior.

  ― Spui că armata m-ar sprijini, dar cum rămâne cu regimentul Mu’izziyya? Garda regală nu l-ar apăra pe Kutuz?

  Khadir dădu din umeri şi se ridică în picioare.

  ― Poate că da, dar loialitatea lor poate fi cumpărată cu aur, iar prada zilei de azi e păzită de oamenii tăi. Îndreptându-se spre divan, bătrânul luă de pe jos vipera moartă. După ce se uită trist la trupul ei zdrobit, ascunse şarpele sub haine. Îl privi pe Baybars cu ceva ce aducea a mândrie părintească. Văd un viitor luminos pentru tine, stăpâne. Naţiunile vor cădea şi regii vor pieri, iar tu te vei ridica deasupra tuturor pe un munte de cranii şi un râu de sânge. Vocea i se transformă într-o şoaptă în timp ce îngenunchea la picioarele lui Baybars. Dacă mâna ta va ţine pumnalul care îl va omorî pe Kutuz, vei deveni sultan!

  Baybars izbucni în râs.

  ― Sultan? Atunci Alepul va fi cea mai neînsemnată comoară a mea.

  Râsul i se stinse de pe buze în vreme ce mintea începu să rumege cuvintele bătrânului.

  După ce Baybars îl detronase pe Turanshah, pe tron se urcase Aibek, cel care ordonase asasinatul, comandantul regimentului Bahri. Însă Baybars nu fusese recompensat aşa cum se cuvenea pentru ceea ce făcuse, aşa că, refuzând să-l slujească pe omul pe care îl ajutase să se ridice, părăsise Cairo. Se întorsese cu un an în urmă, după ce Kutuz îl detronase pe succesorul lui Aibek, sperând că noul sultan se va dovedi mai credincios decât ceilalţi faţă de oamenii lui şi faţă de cauză. Dar fusese cumplit de dezamăgit.

  Ridicându-se de pe divan, Baybars se duse la intrarea în cort. Afară cerul era roşu de la flăcările rugurilor, iar luna se ridicase deasupra deşertului. Dealurile se vedeau ca nişte umbre negre, dispărând în întuneric la contactul cu şesul care se întindea în faţa lui Baybars. Spre sud, Izvorul lui Goliat sclipea ca oţelul în lumina lunii. Francii ajunseseră odată în această zonă ca să-l provoace pe sultanul egiptean, Saladin, cu crucile şi săbiile lor. Armata lor fusese înconjurată, rutele de aprovizionare le fuseseră tăiate, dar necredincioşii supravieţuiseră pescuindu-şi hrana în firul de apă, iar Saladin, incapabil să le cotropească tabăra, fusese obligat să se retragă. De aproape două secole, francii le mâncau mâncarea, îi masacrau pe dreptcredincioşi şi le întinau locurile de rugăciune. Acolo unde odinioară fusese slăvit Allah acum se bălăceau în noroi porcii.

  Stând acolo, cu privirea aţintită asupra Izvorului, Baybars începu să simtă cum ranchiuna era înlocuită de un sentiment de anticipare. Cuvintele lui Khadir trosneau ca un foc în mintea lui. Avea un destin şi un rol de jucat în exterminarea francilor. O simţea înlăuntrul lui.

  ― Dacă aş fi sultan, murmură el, m-aş bate atât de aprig cu francii barbari că nici măcar vulturii n-ar mai avea ce să culeagă de pe oasele lor.

  Omar veni lângă Baybars.

  ― Ştiu că îţi doreşti cu ardoare să le verşi sângele, dar nu-i socoti pe franci nişte sălbatici lipsiţi de minte. Sunt războinici temerari şi strategi vicleni şi nu-ţi va fi uşor să-i distrugi.

  Baybars se întoarse spre Omar.

  ― Te înşeli. Sunt barbari. În Apus, francii trăiesc precum porcii. Casele lor sunt nişte cocioabe, iar drumurile, stricate şi pustii. Au privit spre Orient şi au văzut frumuseţea oraşelor noastre, eleganţa oamenilor noştri şi marile noastre şcoli de învăţătură. Au privit spre Orient şi au vrut ce e aici pentru ei, aşa că au venit cu cruciadele lor. Nu pentru Dumnezeul lor, ci pentru jaf. Baybars închise ochii. Fiecare zi pe care o trăiesc pe pământurile noastre trebuie răzbunată.

  ― Sultanul ţi-a dat nişte ordine, zise Omar. Cu mongolii trebuie să ne batem.

  ― Nu ne va lua mult ca să-i zdrobim. După asta vom întocmi şi planuri pentru Kutuz. Baybars îl prinse pe Omar de umăr. O să fii alături de mine?

  ― Nu-i nevoie să întrebi aşa ceva.

  ― Ia ce aur am, zise Baybars, arătând spre un cufăr mic, şi îngrijeşte-te de plata ofiţerilor. Plăteşte-i bine, căci dacă voi trece la acţiune contra lui Kutuz trebuie să-i atrag pe cât mai mulţi dintre ei la cauza noastră.

  ― Şi după aceea?

  ― După aceea? Baybars se uită la Khadir, care stătea ghemuit pe nisip. Ochii bătrânului sclipeau în lumina roşie a vaselor de încălzit. După aceea ne pregătim de război.

Capitolul 4

Templul Nou, Londra

  14 septembrie 1260

Săbiile de lemn se ciocniră cu un zgomot ascuţit. Will îşi întări strânsoarea în vreme ce braţul îi vibră din pricina şocului. Adversarul lui, un sergent cu păr auriu pe nume Garin de Lyon, se clătină când alunecă în noroi. În ultimele trei zile plouase torenţial şi câmpul mustea şi era plin de băltoace cu apă maronie. Înspre dreapta, terenul de instrucţie se întindea până la malul Tamisei, pe care pâlcuri masive de arbuşti şi lăstăriş ascundeau privirii apa fluviului, înspre stânga şi spate se înălţau clădirile preceptoriului, pe jumătate pierdute în ceaţă. Aerul era umed şi răcoros, opunând o rezistenţă înverşunată razelor soarelui, dar chipurile băieţilor erau pline de broboane de sudoare. Tunica neagră a lui Will se strânsese în spate, făcându-l să se simtă inconfortabil. Will reuşi să pareze din nou lovitura lui Garin. Fentând spre stânga, îşi roti şi el sabia într-un arc mare spre celălalt tânăr.

  Garin neutraliză lovitura şi se dădu în spate ca să adopte poziţia de luptă. Ochii lui albaştri îl urmăreau pe Will.

  ― Credeam că voi, scoţienii, sunteţi câinii războinici ai Britaniei.

  ― Abia m-am încălzit, replică Will, rotindu-se în jurul lui. Şi încă nu m-am decis ce eşti tu azi.

  Garin zâmbi.

  ― Ei bine, eu am ales ce eşti. Eşti un sarazin.

  Will îşi înălţă privirea spre cer.

  ― Iarăşi? Îşi ridică sabia. Bine. Atunci tu eşti un ospitalier.

  Garin se strâmbă şi scuipă pe jos. Cavalerii Sfântului Ioan, fondatorii azilelor pentru pelerini, erau de multă vreme rivali înverşunaţi ai templierilor. Or fi fost ambele ordine militare formate din nobili creştini care luptau pentru Dumnezeu şi creştinătate, dar asta nu-i împiedica pe membrii lor să se războiască pentru pământuri, influenţe comerciale şi alte interese.

  Will se întinse în faţă. Abia reuşi să se ferească şi să-şi ridice sabia când Garin răspunse cu o lovitură puternică spre cap.

  ― Opriţi-vă!

  La ordinul instructorului, cei doi băieţi se depărtară unul de celălalt, gâfâind. Cavalerul veni spre ei, cu poala mantiei plină de noroi.

  ― De Lyon, trebuie să-ţi dezarmezi adversarul. Nu să încerci să-l omori.

  ― Îmi cer iertare, domnule, zise Garin, plecându-şi capul. Lovitura a fost prost ţintită.

  ― Da, aşa e, fu de acord cavalerul, cu o căutătură plină de duritate, deloc diminuată de faptul că bărbatul avea doar un ochi. Celălalt era acoperit cu un petic uzat din piele. Continuaţi! lătră el, întorcându-se la marginea terenului pe care erau înşiraţi şaisprezece băieţi de vârsta lui Will şi Garin.

  Nu toţi sergenţii Templului erau instruiţi în arta luptei. Mulţi aveau să slujească drept muncitori: bucătari, fierari, croitori sau grăjdari în numeroasele preceptorii şi proprietăţi ale Templului, fără să participe vreodată la război. Dar cei care urmau să ajungă cavaleri trebuiau să devină luptători destoinici până când împlineau optsprezece ani. Pe instruirea de bază – retorică, gramatică şi logică, disciplinele în care erau instruiţi majoritatea călugărilor din ordinele sfinte – nu se punea prea mult accent, deşi sergenţii erau obligaţi să înveţe pe dinafară cele şase sute de articole ale Legii. Astfel că, până la cincisprezece ani, băieţii puteau să galopeze înarmaţi cu lance şi scut, dar, cu câteva excepţii, printre care se numărau Will şi Garin, majoritatea nu ştiau să-şi scrie nici măcar numele.

  Will se întoarse spre Garin, ţinându-şi bine arma în faţa lui. Sabia de lemn era uzată de atâta folosire, iar marginile erau crăpate. Garin făcu prima mişcare, strigând în timp ce ataca. Will reuşi să evite prima lovitură, dar Garin şarjă în continuare, forţându-l pe Will să se retragă cu o serie de lovituri scurte şi puternice. Will îşi recuceri poziţia şi cei doi îşi încleştară săbiile. Se împinseră reciproc cu putere, căci niciunul nu voia să cedeze. Respiraţia lor se transforma în aburi, iar picioarele frământau noroiul într-un soi de clisă alunecoasă şi neagră. Will mârâi în faţa lui Garin şi împinse sabia înainte. Garin făcu ochii mari când piciorul îi alunecă în lateral în noroi. Căzu. Cu o lovitură fulgerătoare, Will îi smulse arma din mână, aruncând-o în aer, după care se aşeză deasupra lui Garin, căzut pe spate, şi îndreptă vârful sabiei spre gâtul lui. Din rândul sergenţilor de pe margine izbucniră câteva urale.

  Cavalerul îi reduse la tăcere cu un gest scurt.

  ― Această luptă nu merită lăudată. Arătă înspre Will şi Garin. Staţi jos.

  Will îşi îndepărtă sabia de la gâtul lui Garin şi îi oferi băiatului mâna. Garin o acceptă şi se sprijini de ea ca să se ridice şi să-şi recupereze arma. Se duseră în pas alergător pe margine, cu tunicile şi ciorapii ude. Will se încruntă atunci când cavalerul începu să le vorbească băieţilor.

  ― Apărarea lui Campbell a fost slabă. O defensivă puternică i-ar fi îngăduit să-l slăbească pe de Lyon, al cărui asalt de deschidere a fost dezordonat şi uşor de anticipat. Cavalerul se întoarse spre cei doi tineri şi privirea i se aţinti asupra lui Will. Astfel n-ai fi fost obligat să apelezi la metode atât de barbare ca să-l învingi pe de Lyon. Ultima ta mişcare n-a fost decât forţă brută şi n-a avut niciun pic de tehnică. Bine că măcar Campbell a folosit avantajul terenului. Se întoarse spre Garin. Unde ţi-a fost echilibrul, de Lyon? Când Garin deschise gura ca să răspundă, cavalerul i-o reteză scurt: Brocart. Jay! Făcu semn spre doi sergenţi care aşteptau. Ocupaţi-vă locurile.

  Will îşi flexă braţele, relaxându-şi muşchii încordaţi, iar ceilalţi doi sergenţi se duseră în centrul terenului de instrucţie. Will se uită la Garin, a cărui privire era aţintită asupra cavalerului.

  ― Unchiul tău e în buna lui dispoziţie obişnuită.

  ― Cred că e preocupat de întâlnirea de mâine. Garin se întoarse spre Will. Am auzit că vei fi şi tu acolo.

  Will ezită. Amintirea ameninţării lui Owein îi era încă proaspătă în minte, la fel ca şi băşicile din palme după curăţarea boxelor din grajduri, umplerea ieslelor cu fân şi lustruirea şeilor.

  Garin se apropie de el.

  ― Mie îmi poţi spune, rosti el, asigurându-se că sergenţii ceilalţi nu puteau să-i audă. Şi eu voi participa la întâlnirea cu regele. Voi purta scutul unchiului meu.

  ― Îmi pare rău, zise Will, relaxându-se. Owein mi-a interzis să vorbesc despre asta.

  ― Şi unchiul meu mi-a interzis, dar de dimineaţă i-a scăpat faptul că vei fi şi tu acolo. Garin se uită trist la Will. Mă tem că perspectiva prezenţei tale la un eveniment atât de important îl nemulţumeşte.

  Will se uită la cavalerul cu chipul sever care îi urmărea pe sergenţii care se duelau. Jacques de Lyon, un comandant templier retras din activitate, se luptase cu musulmanii la Herbiya şi Mansurah. În prima bătălie pierduse un ochi din pricina sabiei unui turc, iar în a doua, trei sute de camarazi cavaleri. La Templul Nou, rănile căpătate şi temperamentul îi făcuseră pe ucenicii lui să-l poreclească „Ciclopul“. Era un nume rostit doar în şoaptă, căci se zvonea că ultimul sergent care îl folosise în gura mare fusese exilat permanent într-o localitate invadată de muşte la treizeci de kilometri sud de Antiohia.

  ― Tot ceea ce fac eu îl nemulţumeşte pe unchiul tău.

  ― Nu pe tine te-a vizat acum, murmură Garin, muşcându-şi o unghie deja roasă şi uitându-se cum cei doi sergenţi care se duelau îşi dădeau târcoale. Îşi întoarse din nou privirea spre Will. Şi îl poţi învinovăţi pentru asta? Trebuie să fii mai atent. Spune că vei fi exclus dacă mai încalci vreo regulă. A zis că se va asigura de asta.

  Cei doi sergenţi se aruncară unul asupra celuilalt. Brocart, mai scund decât celălalt, ţipă când Jay îl antrenă într-o şarjă neelegantă, lovindu-l peste tibie cu latul sabiei.

  ― Cel puţin noi am fost mai buni decât ei, zise Will, pe când cei doi băieţi care se duelau căzură împreună la pământ.

  ― Asculţi ce spun?

  Will îl privi pe Garin.

  ― Ce?

  Băiatul îi aruncă o privire îndurerată.

  ― Spuneam că trebuie să fii atent. Ţi-ai neglijat îndatoririle de dragul unei ore în plus de somn şi ţi-ai petrecut ultimele zece zile plătind pentru asta. Abia dacă te-am mai văzut.

  ― N-a fost de dragul somnului. Eu…

  Will făcu o pauză, apoi îşi coborî vocea la nivelul unei şoapte şi îi povesti prietenului său despre iniţierea la care fusese martor împreună cu Simon.

  ― Ai înnebunit?

  Garin clătină din cap, nevenindu-i să creadă ce auzise.

  ― Trebuia să văd.

  ― Dar într-o zi o să iei parte la aşa ceva.

  Pe chipul lui Garin se citea neîncredere şi încă ceva.

  ― Nu puteam aştepta cinci ani. Am discutat mereu despre asta, nu-i aşa? Nu ne întrebam mereu ce se întâmplă acolo? Will se strâmbă. Aş fi văzut mai multe dacă servitorul ăla cu nasul ca un cioc nu ar fi intrat acolo.

  ― Şi Simon? întrebă Garin. Pe el de ce-l implici?

  ― Aveam nevoie de cineva de încredere ca să-mi acopere spatele. Will se opri, observând expresia lui Garin. Te-aş fi rugat pe tine, se grăbi el să adauge, dar ştiam care va fi răspunsul. Ştii că aş fi preferat să apelez la tine.

  Garin clătină din cap, deşi lui Will i se părea mai împăcat.

  ― N-a fost deloc corect să asişti la o iniţiere, şi cu atât mai puţin în compania unui grăjdar. Simon nu e la fel ca noi.

  ― Poartă aceeaşi tunică.

  Garin oftă.

  ― Ştii la ce mă refer. Simon e fiul unui tăbăcar. Noi suntem fii de cavaleri. Simon nu va ajunge niciodată cavaler, nu va fi niciodată nobil.

  Will ridică din umeri.

  ― Dacă originea înnobilează un om, atunci eu sunt doar pe jumătate nobil. Cealaltă jumătate e la fel de umilă ca un grăjdar.

  Garin râse încet.

  ― Nu e adevărat.

  ― Ştii că e. Poate că tata e acum cavaler, dar bunicul nu a fost, iar mama a fost fiică de negustor. Nu ne-am născut toţi cu avantajul moştenirii familiei tale.

  ― Dar tatăl tău e cavaler, şi asta ajunge ca să fii nobil.

  Când Garin se întoarse, tunica îi alunecă într-o parte, dând la iveală o pată purpurie chiar sub claviculă.

  Will se încruntă şi arătă spre semn.

  ― Cum ai căpătat chestia aia?

  Garin urmări privirea lui Will şi îşi îndreptă repede tunica.

  ― M-ai atins tu cu sabia ieri. Se forţă să schiţeze un zâmbet. Uneori nici tu nu-ţi cunoşti puterile.

  Pe terenul de instrucţie, Brocart îl dezarmă pe Jay cu o lovitură la încheietura mâinii, durerea făcându-l pe băiat să scape sabia. Sergenţii de pe margine se agitară nervoşi când Jacques veni spre ei urmat de cei doi combatanţi, Jay ţinându-se de mână. La sfârşitul antrenamentului, cavalerul îl pedepsea pe sergentul care luptase cel mai prost. Asta însemna de obicei zece ture de teren. Will îndepărtă o aşchie de pe sabia lui, fără să-şi facă deloc probleme. Oricât de mult îl displăcea Jacques, pe el niciodată nu-l pedepsise după vreun duel. Cavalerul îi cercetă pe fiecare în parte. Will se uită drept în ochii lui, dar Garin îşi plecă privirea.

  Jacques trecu de amândoi, apoi se opri.

  ― De Lyon. Astăzi tu vei face ture.

  Garin îşi înălţă capul, surprins. Şi ceilalţi sergenţi erau la fel de uimiţi. În special Brocart, a cărui performanţă fusese jalnică.

  ― Domnule?

  Garin se străduia să-şi păstreze calmul. Ca şi Will, nici el nu fusese pedepsit până acum.

  ― M-ai auzit, rosti Jacques cu voce morocănoasă. Douăzeci de ture.

  ― Da, sir, murmură Garin. Mulţumesc.

  După ce cavalerul se răsuci pe călcâie şi Garin ieşi din formaţie, Will atinse braţul prietenului său.

  ― Nu e corect, şopti el. Jacques greşeşte.

  ― Campbell!

  Will îşi lăsă braţul în jos în timp ce cavalerul se apropia de el.

  ― Ce-ai spus? tună Jacques.

  ― Să spun, domnule?

  Ochii lui Jacques se îngustară.

  ― Nu te juca aşa cu mine, băiete. Ce i-ai spus lui de Lyon?

  Will se uită scurt la Garin, care clătină uşor din cap.

  ― Nimic, domnule. Doar că… Se opri, căutând din priviri sprijin la ceilalţi sergenţi. Cu toţii plecară ochii. Will se încruntă şi se întoarse spre Jacques. Mă întrebam de ce l-aţi ales pe Garin ca să alerge. Încercă să-şi menţină vocea calmă, formulând cuvintele ca pe o întrebare. Nu credeam că el e cel mai slab pregătit.

  Se lăsă o tăcere apăsătoare.

  ― Înţeleg, rosti Jacques, cu o voce ameninţătoare prin calmul ei. Şi atunci, după tine, cine ar merita să fie pedepsit?

  Will se uită la camarazii lui, apoi din nou la Jacques.

  ― Haide, Campbell, insistă cavalerul. Dacă nu crezi că de Lyon a fost cel mai slab, atunci trebuie să ai idee cine a fost. Când Will vru să vorbească, Jacques ridică mâna. Se dădu înapoi, făcând un gest spre locul pe care îl ocupase. Un pas în faţă, domnule instructor!

  Will se conformă ordinului. Privirea lui se furişă spre Brocart şi Jay. Brocart se uita drept înainte, dar Jay îi susţinu căutătura, încruntându-se, căci ştia ce gândea camaradul lui.

  ― Ei bine? tună iarăşi cavalerul.

  Will rămase tăcut alte câteva clipe. În cele din urmă, clătină din cap.

  ― Nu ştiu, domnule.

  ― Mai tare! lătră Jacques, cu o voce şfichiuitoare ca un bici.

  ― Nu ştiu cine a fost cel mai slab, domnule.

  ― Bineînţeles, zise Jacques, cu un rictus. Se întoarse către ceilalţi sergenţi şi arătă spre Will. Căci cum ar putea un băiat fără experienţă de luptă, binecuvântat cu o ascendenţă nobiliară care abia se întinde pe parcursul unei generaţii şi căruia i se îngăduie doar lauda de sine să aibă habar despre astfel de chestiuni?

  Will observă rânjetul lui Jay. Garin privea fix în pământ.

  ― Pe viitor, Campbell, rosti Jacques, apropiindu-se de Will, ar fi bine să-ţi păstrezi părerile pentru tine. Te vei simţi mai puţin stânjenit. Cavalerul se aplecă până la nivelul lui Will. Să nu-mi mai pui niciodată la îndoială judecata, murmură el, împroşcându-i cu salivă obrazul. Se îndreptă de spate. De Lyon! tună el iarăşi, fără a-şi lua ochii de la Will. Campbell tocmai ţi-a făcut rost de zece ture suplimentare.

  Will se uită prostit la cavaler. Auzind o voce mică şi răguşită mulţumindu-i cavalerului pentru pedeapsă, se întoarse spre Garin, încercând să-i transmită scuze din priviri şi în acelaşi timp să-şi ceară iertare. Numai că Garin nu se uita la nimeni. Ieşi din formaţie şi începu să alerge. Simţind că-i ia foc faţa, Will îl urmări pe Jacques cum se îndreaptă spre clădirile preceptoriului. Mâinile îi tremurau, dornice să se transforme în pumni cu care să şteargă zâmbetul acela nenorocit de pe chipul Ciclopului. În jurul lui, ceilalţi sergenţi îşi strânseră armele în tăcere şi părăsiră terenul de instrucţie. Will prinse câteva priviri pline de simpatie, dar şi pe unele acuzatoare. Le ignoră pe toate şi îl urmări pe Garin cum aleargă împleticit în jurul terenului noroios, care acum părea mai mare ca niciodată. După câteva momente, Will începu şi el să alerge.

Jacques răsfoi pergamentele de pe masă până ce găsi ce căuta. Citi încet raportul, ochiul său fiind o pată în semiîntuneric. O făcea pentru a doua oară. Făclia era pe terminate, iar în încăpere era aproape beznă, cu excepţia celor câteva raze de lună care pătrundeau pe fereastră şi se reflectau de dalele de piatră. O bufniţă ţipă afară. Jacques îşi duse mâna la sprânceană. Cuvintele de pe pergament se transformau în nişte linii negre lipsite de sens. Cavalerul îndepărtă peticul şi-şi masă pielea din jurul orbitei goale. Găvanul era plin de ţesuturi cicatrizate. Cu toate că îşi pierduse ochiul cu şaisprezece ani în urmă, Jacques continua să aibă impresia că locul îl înţeapă ori de câte ori citea prea mult timp. De câteva ore, stătea singur în sala cea mare, neducându-se la masă şi la ultima slujbă. Ceva mai devreme, Owein îi sugerase să se ducă la culcare, spunându-i că, dacă nu se pregătiseră bine până atunci pentru întâlnirea de a doua zi, n-aveau să mai fie niciodată. Jacques nu-l ascultase, încercând să se asigure că Henric nu putea să găsească nicio portiţă de scăpare. Dar cavalerul era obosit. Puse pergamentul pe masă şi se duse la fereastră ca să se bucure de adierea vântului de afară. Lumina lunii îi făcea pielea cenuşie, iar umbrele contrastante îi ascuţeau pomeţii şi nasul. Se văzu o sclipire albă când bufniţa zbură din ascunzişul ei şi dispăru dincolo de acoperişurile clădirilor. Jacques se răsuci pe călcâie când se auzi o bătaie în uşă.

  ― Intră, rosti el, cu o voce răguşită.

  În cadrul uşii apăru un servitor în tunică maro, cu o expresie de tulburare pe faţă.

  ― Îmi cer scuze, domnule, ştiu că e târziu, dar cineva vrea să vă vadă. El… în fine, sir, el insistă că e ceva urgent.

  Jacques se încruntă, supărat din pricina întreruperii, dar şi întrebându-se cine putea avea nevoie de îndrumarea unui servitor ca să ajungă la el.

  ― Pofteşte-l înăuntru.

  Servitorul se dădu imediat la o parte şi în cameră pătrunse o persoană înaltă, îmbrăcată cu o pelerină cenuşie. Servitorul se feri pentru ca individul să nu-l atingă în trecere. Jacques făcu ochii mari când bărbatul îşi dădu jos gluga şi înclină capul în semn de salut.

  ― Hasan, murmură cavalerul.

  ― Doriţi ceva, sir? se auzi, ezitantă, vocea servitorului din cadrul uşii. Poate ceva de băut pentru… Privirea lui se furişă temătoare spre omul în cenuşiu… oaspetele dumneavoastră?

  ― Nu, răspunse Jacques, continuând să-l privească pe vizitator. Lasă-ne singuri.

  Servitorul se înclină recunoscător şi închise uşa. Porni în grabă de-a lungul coridorului, făcându-şi cruci.

Scoţia

  9 iunie 1257

Will se postă în uşă, sprijinindu-se de cadru. Focul din cămin sfârâia vesel. Pe capra de lemn erau şapte peşti albi, spintecaţi, lucind argintii în lumina lumânărilor. Servitoarea urma să-i gătească pentru cină. La masă şedea James Campbell, cu spatele întors şi picioarele întinse. Will putea zări chipul tatălui său doar din profil: bărbia ascuţită şi sprânceana stufoasă deasupra unui nas drept. Părul era înspicat cu argintiu pe la tâmple, dar barba era neagră ca pana corbului. James privea spre uşa deschisă prin care pătrundea o adiere caldă care mirosea a mentă şi coada-şoricelului. La lumina zilei, priveliştea de afară ar fi dezvăluit câmpiile şi pădurile care se întindeau de la marginea micii proprietăţi până în oraşul Edinburgh care, în zilele senine, se vedea ca o pată cenuşie la orizont. Acum totul era întunecat. Odată cu adierea vântului, de afară venea şi sunetul gâlgâitor al unui pârâu care trecea printr-o cascadă stâncoasă, în drumul către un lac aflat la câţiva kilometri distanţă spre vest.

  James se întorsese acasă în acea seară după o săptămână petrecută la Balantrodoch, preceptoriul scoţian al Templului, acolo unde el îl ajuta pe maestru să ţină registrul de cheltuieli şi venituri. Pe spătarul scaunului atârna o mantie neagră. James era grămătic al Templului şi, ca atare, îi era interzis să poarte hainele unui cavaler iniţiat. Deşi îşi petrecea o mare parte din timp la Balantrodoch, muncind, trăind şi rugându-se alături de membri ai ordinului, James nu depusese jurămintele de castitate şi sărăcie, ci doar pe cel de supunere. Aşa că se îngăduia să-şi respecte în continuare îndatoririle de soţ şi tată, împărţindu-şi timpul între Templu şi proprietatea sa. Mantia neagră avea culoarea păcatului omenesc, căci doar cei puri aveau dreptul să poarte albul unui templier.

  Will rămase lângă uşă, uitându-se cum pieptul tatălui său se ridică şi coboară la fiecare respiraţie. Se îngrijorase atunci când părintele lui îl chemase pe un ton atât de neobişnuit de solemn. Din camera alăturată, unde surorile mai mari ale lui Will – Alycie şi Ede – se jucau cu mezina familiei, Mary, răsunau râsete cristaline.

  James Campbell se întoarse auzind zgomot şi zâmbi văzându-l pe Will.

  ― Vino aici, William. Am ceva pentru tine.

  După ce Will luă loc la masă, tatăl lui acoperi cu palma mâna lui mică. Degetele lungi ale lui James aveau pete maronii de la cerneala din rumeguş de stejar pe care o folosea ca să ţină la zi registrele preceptoriului, iar palmele îi erau moi, deosebite de cele ale celor câţiva cavaleri pe care îi cunoscuse Will, palme cu pielea aspră şi plină de băşicile provocate de folosirea îndelungată a sabiei. De-a lungul celor treisprezece ani de când lucra pentru Templu, James îşi petrecuse câteva anotimpuri alături de cavaleri, învăţând cum să călărească armăsarii lor de luptă şi cum să se bată, dar principala lui obligaţie era legată de ţinerea registrelor. Pentru Will însă James era un războinic la fel de bun ca oricare dintre cei pe care-i cunoscuse; ba, în mintea băiatului, chiar mai bun, căci James putea să citească, să scrie, să socotească şi vorbea latina la fel de bine ca papa. Will îl auzise chiar rostind câteva cuvinte într-o limbă muzicală şi melodioasă despre care James îi spusese că era araba, limba sarazinilor.

  ― Îţi aminteşti că vorbeam despre darul pe care bunicul tău mi l-a lăsat la moartea lui?

  Will se gândi imediat la proprietate. Locuinţa spaţioasă şi confortabilă, cuibărită la poalele unui povârniş, cu hambarele şi magaziile ei, aparţinuse pe vremuri bunicului său. Angus Campbell fusese un negustor bogat de vinuri care, iritat de certurile din familia lui, îşi părăsise clanul pentru a se ocupa singur de afaceri. Ajuns bogat şi cunoscut de lume, îşi crescuse fiul ca un gentleman, îi găsise o soţie pe măsură, iar la scurt timp după naşterea primilor doi copii ai lui James, Angus îl introdusese pe acesta în societatea templierilor din Balantrodoch, unde în decursul timpului el îşi consolidase relaţii strânse de afaceri. La moartea lui, Angus lăsase aurul strâns ordinului, iar proprietatea, fiului său.

  ― Casa noastră?

  ― Nu casa. Altceva.

  Will clătină din cap.

  ― Presupun că erai prea mic atunci ca să-ţi aminteşti acum.

  James se ridică şi se duse spre foc. Ceva era proptit de marginea de piatră a căminului. Iniţial, Will crezu că era un vătrai, dar când tatăl lui luă obiectul şi se întoarse cu el la masă, Will văzu că era o sabie, un iatagan. Lama scurtă şi curbată, care se lăţea spre vârf, părea, după petele de pe marginea convexă, să fi fost folosită în luptă. Opritorul lamei era în formă de disc, iar mânerul era traversat de-a curmezişul de o bandă de argint pentru o prindere mai bună. Era o armă solidă, proiectată pentru un infanterist. Will privi cum tatăl său pune sabia pe masă.

  ― Această sabie e moştenită. Bunicul tău a primit-o de la tatăl lui şi mi-a dat-o mie înainte de a muri. Acum e a ta, William.

  Will se holbă la taică-său.

  ― O sabie adevărată?

  ― Nu poţi lupta la nesfârşit cu un băţ de lemn. James zâmbi. Ei bine, ziua când o vei folosi în luptă este încă departe şi sper că, dacă Dumnezeu va voi, ziua aceea nu va veni niciodată. Dar cred că eşti destul de mare ca să fie a ta acum. Am vorbit cu maestrul de la Balantrodoch şi el te-a acceptat cu gradul de sergent pentru a fi instruit.

  Will atinse încetişor mânerul. Oţelul era cald pentru că stătuse în apropierea focului.

  ― Chiar o să mă duc?

  ― Să te duci?

  ― La Balantrodoch.

  James studie chipul fiului său.

  ― Eu te-am instruit cum am putut mai bine, William. Te-am învăţat literele şi cum să călăreşti şi să te lupţi, dar abilităţile tale trebuie rafinate de instructori mai buni decât mine. Într-o bună zi, William, vei primi mantia albă şi vei fi acceptat drept cavaler al Templului, iar atunci, jur pe Dumnezeu, voi fi alături de tine!

  Will se sprijini de spătarul scaunului, încercând să pătrundă bine cele auzite. Avea să devină sergent în Ordinul Templului. De când era mic, acel nume îl umplea de respect. Tatăl lui îi spusese că nu exista organizaţie pe pământ mai puternică decât Templul, cu excepţia, evident, a Bisericii. Will ajunsese să stea pe pat în odaia pe care o împărţea cu sora lui mai mică şi să se viseze cavaler, unul dintre cei mai mari oameni din lume, stând drept şi plin de demnitate precum tatăl lui: nobil în spirit, onorabil în luptă, generos în inimă.

  Will se îndreptă brusc pe scaun.

  ― Putem termina mai întâi barca?

  James râse şi îşi petrecu o mână prin părul lui Will.

  ― Nu vei ajunge sergentul meu decât peste mai bine de un an. Avem suficient timp ca să terminăm barca.

  ― Aia e sabia tatălui tău, James?

  Will întoarse capul şi o văzu pe maică-sa intrând, în braţe cu un vas de lut plin cu mentă. Era o femeie înaltă, îmbrăcată cu o rochie simplă de lână, cu părul de culoarea vişinei sălbatice. Rochia îi stătea bombată peste pântece datorită copilului pe care îl purta acolo. În urma ei venea Mary, sora lui Will, în vârstă de opt ani. Will se încruntă din pricina întreruperii, în vreme ce Mary fugi repede spre tatăl lor.

  ― Chiar aşa, Isabel – zise James, prinzând-o pe Mary şi aruncând-o în sus, spre bucuria fetei –, dar acum e sabia lui William.

  Isabel ridică o sprânceană în direcţia soţului ei şi puse vasul pe masă.

  ― Nu mi-ar păsa nici dacă ar fi a papei. Ce caută pe masa mea?

  James îi dădu drumul lui Mary şi o trase pe Isabel, în ciuda protestelor ei, în poală.

  Femeia îl lovi în joacă peste cap.

  ― Nu veţi avea ce să mâncaţi dacă nu-mi dai drumul şi nu iei bucata aia de fier de pe masă!

  James se prefăcu a fi şocat.

  ― Aia e sabia clanului nostru, femeie, nu o bucată de fier!

  ― Noi nu avem clan, tată, remarcă Alycie, fata cea mai mare, în timp ce intra în bucătărie alături de Ede.

  Ca şi mama lor, amândouă aveau părul roşu-închis, în vreme ce al lui Mary era de culoarea mierii de albine.

  ― Aşa e, fuse James de acord, mai ales după ce bunicul vostru a părăsit familia, dar oricum face parte din moştenirea noastră. Îi dădu drumul lui Isabel şi apucă sabia. Uitaţi-vă. E din oţel scoţian de calitate.

  Lovi puternic aerul cu arma. Lama sabiei prinse vasul cu mentă, care zbură de pe masă şi se făcu ţăndări într-un colţ al încăperii. Will începu să râdă.

Templul Nou, Londra

  15 septembrie 1260

Simţea mânerul rece sub degete. Sabia era puţin ruginită în jurul opritorului, iar benzile de argint de pe mâner nu mai erau chiar atât de bine prinse. Will întoarse privirea când auzi un sforăit de pe priciul alăturat. Lumina de la candela de veghe dansa, aruncând umbre asupra siluetelor celor opt sergenţi care împărţeau aceeaşi încăpere cu el. La fel ca în toate camerele din aripa sergenţilor, dormitorul lui Will era o cameră întunecoasă, cu tavanul jos. Nouă priciuri erau aliniate de-a lungul unui perete, fiecare acoperit doar cu o pătură aspră din lână. De cealaltă parte a priciurilor se aflau două scrinuri mari cu hainele şi cele câteva obiecte personale ale sergenţilor, precum şi o masă pentru suportul lumânării. Prin fereastra îngustă se furişa un vânt rece, care flutura pânza de sac ce o acoperea şi aducea cu el izul umed şi sărat al Tamisei. Cum sergenţilor şi cavalerilor li se interzicea să doarmă goi, Will era îmbrăcat cu o cămaşă de piele şi izmene, dar pentru că aerul era rece, îşi înfăşurase în jurul umerilor şi mantia lui scurtă de iarnă. Lumina candelei de veghe arunca umbre pe pereţi şi făcea pânzele de păianjen să sclipească argintii prin colţurile încăperii.

  Will puse cu atenţie sabia pe prici şi îşi duse genunchii la piept, strâmbându-se de durere din cauza spatelui. De fiecare dată când se mişca, o săgeată dureroasă îi străpungea muşchii. Avea picioarele umflate şi o băşică pe unul dintre călcâie, acolo unde îl rosese gheata. Trecuse de miezul nopţii şi el era epuizat, iar starea de disconfort şi gândurile îl împiedicau să adoarmă.

  După ce îl ajunsese pe Garin din urmă pe terenul de instrucţie, prietenul lui nu rostise nimic o vreme, aşa că făcuseră împreună primele ture în tăcere. Într-un târziu, Garin vorbi.

  ― De ce faci asta?

  Will ridicase din umeri, ca şi cum n-ar fi avut nicio importanţă.

  ― Mi-am zis că ţi-ar prinde bine compania cuiva.

  Era tot ce trebuia spus. Printre gâfâieli, cu părul în ochi, vorbiseră şi râseseră pe tot parcursul executării pedepsei impuse de Jacques, încurajându-se reciproc atunci când terenul li se părea fără de sfârşit, iar picioarele îi ardeau de durere. După aceea, într-un mărunt, dar aducător de satisfacţie act de rebeliune, Garin stătuse de pază cât timp Will se căţărase într-unul dintre pomii din livadă şi culesese câteva mâini de prune. Ascunşi printre stâlpii rotunzi din spatele capelei, devoraseră fructele în vreme ce soarele îndepărta ultimele rămăşiţe de ceaţă şi le usca hainele. Pentru Will, amintirea felului în care fuseseră lucrurile însemna doar conştientizarea modului în care ele se schimbaseră în decursul timpului.

  Trecuseră peste doi ani de când Will îl cunoscuse pe Garin, în dimineaţa când sosise la Templul Nou. Will, care nu ajunsese niciodată la Balantrodoch aşa cum îi promisese tatăl lui, fusese condus direct pe terenul de instrucţie, unde fusese prezentat sergenţilor alături de care avea să-şi petreacă următorii şapte ani de viaţă. Garin ajunsese şi el de scurt timp acolo, iar Will, care întregea grupul, fusese desemnat partenerul de antrenament al lui Garin. Ceilalţi sergenţi se dovediseră prietenoşi şi curioşi, îmbulzindu-se în jurul lui, dar Garin stătuse deoparte. După ce evitase să răspundă la întrebările lor, Will luase sabia de lemn care îi fusese dată şi urmase ordinele lui Jacques fără să scoată vreo vorbă. La orele de masă şi la slujbe, stătuse singur, receptând vocile preoţilor care citeau din scripturi la cină şi pe parcursul slujbelor doar ca pe un zumzet constant şi plictisitor.

  Lucrurile merseseră aşa timp de aproape două săptămâni, iar interesul iniţial al celorlalţi faţă de Will se diminuase, după ce colegii trăseseră concluzia că nou-venitul era fie mut, fie foarte arogant. Poate că Will ar fi continuat să tacă încă multă vreme dacă nu ar fi existat Garin. Acesta nu-l întrebase nimic despre casă sau familie. Nici de ce James Campbell era aşa de rar văzut în afara sălii mari unde muncea alături de Jacques şi Owein la registre în locul unui călugăr bolnav – îndatorirea care îi adusese pe James şi pe fiul lui la Londra.

  La câteva luni după sosirea lor acolo, James fusese primit în capitul şi depusese ultimele sale două jurăminte: cel de castitate şi cel de sărăcie. Will îşi văzuse, şocat, tatăl îmbrăcat cu mantia albă a cavalerilor. Omul care era aproape un străin pentru el, rezervat şi formal, devenise acum de neatins, rece şi distant în acea haină albă ca neaua. Cu tunica lui neagră, încă plin de păcate, încă uman, Will avusese acut senzaţia că îşi pierduse pe vecie tatăl. Taică-său îi spusese că maică-sa şi surorile lui fuseseră duse la o mănăstire în apropiere de Balantrodoch, iar proprietatea fusese donată ordinului pentru ca James să devină cavaler. Femeile aveau să fie întreţinute de Templu şi, conform lui James, nu aveau să-şi mai dorească nimic. Însă aceste amănunte nu ostoiseră durerea lui Will şi nici nu-i diminuaseră senzaţia acută de responsabilitate pentru pierderea tatei, a familiei şi a singurului loc din lume pe care îl cunoscuse şi-l iubise.

  Dezinteresul lui Garin faţă de lucrurile despre care Will nu dorea şi nu putea să vorbească îl făcuse pe cel din urmă să se simtă mai confortabil, iar când Garin îi propusese ca ei doi să continue exerciţiile în timpul liber, Will acceptase propunerea ca pe o binecuvântare. Cu ezitări, în cursul următoarelor săptămâni, Will începuse să vorbească, la început despre diverse mişcări cu sabia, apoi punându-i lui Garin tot felul de întrebări despre preceptoriu şi, în cele din urmă, despre sine. Umbra care-l urmase din Scoţia nu-l părăsea niciodată, dar când cei doi băieţi erau împreună devenea invizibilă.

  După ce tatăl lui plecase în Ţara Sfântă, Will devenise tot mai îndrăzneţ. Atât el, cât şi Garin considerau şirul de corvezi şi slujbe zilnice ca pe o limitare a libertăţii lor şi se revoltaseră împotriva acelui regim strict. Nu erau singurii sergenţi care făcuseră asta, dar, împreună, erau, aşa cum îi definise Owein, ca sacul cu peticul. Într-o zi, cu o iarnă în urmă, când mlaştinile din afara porţii de nord a Londrei îngheţaseră, cei doi îndrăzniseră să părăsească pe furiş preceptoriul în toiul nopţii ca să patineze. Legându-şi bucăţi de gheaţă de picioare cu ajutorul unor fâşii de piele, aşa cum văzuseră că făceau băieţii din oraş, petrecuseră câteva ore de neuitat alergându-se unul pe celălalt pe gheaţă până când, pe jumătate îngheţaţi şi epuizaţi, se întorseseră la preceptoriu, jurând să nu povestească nimănui despre isprava lor.

  Acum Will nu şi-l mai putea imagina pe Garin făcând aşa ceva. Întinse iarăşi mâna după sabie, o puse în poală, pipăindu-i tăişul. Prietenul lui nu venise la masa de seară, iar când nici Garin şi nici Jacques nu apăruseră la ultima slujbă a zilei, Will începuse să-şi facă griji. Se întreba ce trebuia să facă. Răspunsul îi veni în minte imediat, ca de obicei: nu putea face nimic. Jacques era cavaler, iar el era un amărât de sergent, aşa că nu avea nicio autoritate. Will îşi petrecu degetul peste mânerul sabiei, pipăind diferenţa subtilă dintre fier şi argint. Uneori, avea impresia că ştie cum se simte Garin. Iar alteori, se întreba dacă era mai rău să ai un unchi care te tratează rău sau un tată care nu vorbeşte deloc cu tine.

Capitolul 5

Templul Nou, Londra

  15 septembrie 1260

Hasan se aşeză pe un scaun şi cercetă cu privirea sala cea mare.

  Jacques dădu la o parte pergamentele de pe masă cu dosul palmei şi se aşeză şi el. Îi oferi oaspetelui unul dintre cele două pocale de lângă el şi zâmbi când Hasan refuză.

  ― E apă.

  ― Mulţumesc. Hasan acceptă pocalul şi îi întoarse zâmbetul. Nu sunt obişnuit cu compania prietenilor. Mi-e greu să renunţ la obiceiul de a refuza ceea ce mi se oferă cu cele mai bune intenţii.

  Luă o înghiţitură. Apa îi mai curăţă gâtlejul de praful acumulat pe drum.

  Jacques îl asculta cu atenţie, chinuindu-se cu accentul lui Hasan, care făcea ca o mare parte din vorbele lui să fie greu de înţeles.

  ― Îmi cer scuze, continuă Hasan, pentru surpriză şi ora târzie, dar n-am avut timp să te avertizez în privinţa vizitei mele. Am ajuns la Londra în această seară.

  Jacques respinse scuza cu o mişcare scurtă a mâinii.

  ― Ce te aduce aici, Hasan? N-am mai auzit de ceva vreme de fratele Everard.

  Hasan puse pocalul pe masă.

  ― A fost furată Cartea Graalului.

  Cavalerul era obişnuit cu felul de a vorbi direct al lui Hasan. În rarele ocazii în care cei doi se întâlneau, îl aprecia chiar foarte mult. Dar acum, dacă apariţia omului reprezentase în sine un şoc, ea nu se compara nici pe departe cu impactul brutal al cuvintelor sale. Jacques îşi înăbuşi o exclamaţie şi rămase tăcut câteva clipe, cumpănind asupra celor aflate.

  ― Când s-a întâmplat? întrebă el într-un târziu. Şi cum?

  ― Acum douăsprezece zile. A fost luată din trezoreria preceptoriului de către un călugăr.

  ― Ştii cine a furat-o?

  Jacques îşi trecu o mână prin părul lui încărunţit şi se luptă să-şi stăpânească nerăbdarea.

  ― Jaful a fost descoperit atunci când trezorierul a dat peste trupul fără simţire al unuia dintre cei doi călugări care au grijă de sipete. Când şi-a revenit, omul a spus că se dusese acolo atras de un zgomot. A fost atacat de unul din colegii lui, un călugăr tânăr pe nume Daniel Rulli, care l-a bătut cu un vas pentru pomeni până ce l-a lăsat lat.

  ― Şi acest Rulli a furat cartea?

  Hasan încuviinţă.

  ― Inspectorul ne-a cerut să cercetăm preceptoriul, dar fratele Everard era convins că Rulli îşi luase deja tălpăşiţa. Am fost trimis în oraş ca să-l găsesc. L-am prins în apropiere de poarta Saint-Martin.

  Hasan îi povesti lui Jacques ce-i spusese călugărul înainte de a fi ucis.

  ― A fost obligat să o fure?

  ― Aşa a zis, frate.

  Jacques se încruntă.

  ― Dacă a spus adevărul, putem să tragem concluzia că ucigaşul şi omul care l-a obligat pe Rulli să fure Cartea Graalului sunt una şi aceeaşi persoană sau că cel puţin lucrează împreună?

  ― Cred că da. Pare de bun-simţ să presupunem că Rulli se ducea să predea cartea. Poate că a fost ucis ca să nu dezvăluie unde se află sau identitatea celui care l-a forţat s-o fure, sau amândouă. Nu-mi dau seama de ce nu avea cartea la el. Poate că a ascuns-o undeva când şi-a dat seama că sunt pe urmele lui.

  ― Sau poate că transferul avusese deja loc.

  ― Şi asta e posibil. Din nefericire, nu l-am putut urmări pe ucigaş. Au apărut paznicii oraşului şi am fost obligat să fug. Mă îndoiesc că mi s-ar fi dat ocazia să explic de ce mă aflam în apropierea unui cadavru; singură înfăţişarea mea m-ar fi condamnat în ochii lor. M-am întors să caut, dar n-am găsit nimic.

  Jacques rămase tăcut. Luă o înghiţitură zdravănă din propriul pocal, care era umplut cu vin.

  ― După ce m-am întors la preceptoriu, Everard s-a dus la Inspector şi i-a cerut să-i ia la întrebări pe trezorier şi pe cei doi călugări care, în afara lui Rulli şi a Inspectorului, aveau acces la vistierie. Niciunul nu avea habar de ce tânărul călugăr comisese o asemenea fărădelege sau cine l-ar fi putut obliga să o facă. L-am interogat şi pe un camarad al lui Rulli, un sergent. Acesta ne-a spus că Rulli părea tulburat de câteva zile, dar nu ştia de ce şi a negat orice legătură cu furtul. Chiar şi atunci când a fost ameninţat cu încarcerarea la Merlan.

  ― Ştie cineva ce s-a furat?

  ― Călugării şi Inspectorul ştiu doar că este un document preţios care aparţine fratelui Everard. Habar n-au de adevărata ei importanţă.

  ― Măcar atât.

  Jacques bău restul vinului dintr-o sorbitură.

  ― Când paznicii oraşului au venit la preceptoriu ca să ne informeze despre moartea lui Rulli, Inspectorul a declarat că jaful a avut ca scop câştigul bănesc. Ancheta orchestrată de Templu şi de seneşalul regelui nu a adus nimic nou.

  ― Înseamnă că regele a luat lucrurile în serios dacă a dispus ca şeful justiţiei să cerceteze cazul?

  ― A insistat Inspectorul.

  Jacques se ridică şi îşi mai turnă vin.

  ― Trezoreria din Paris conţine multe comori nepreţuite. În aur, cartea valorează foarte puţin. A mai fost luat şi altceva?

  ― Absolut nimic. Ochii negri ai lui Hasan nu-l slăbeau pe cavaler. Pot vorbi deschis, frate?

  ― Bineînţeles.

  ― Oricât de periculoasă este situaţia, mă îndoiesc de capacitatea celui care a luat cartea de a înţelege ceva din ea. Pentru un cititor obişnuit nu pare altceva decât un poem dedicat Graalului, deşi unul mai puţin ortodox.

  ― Mai puţin ortodox? replică Jacques, aşezându-se din nou. Este o expresie prea blândă pentru ritualurile de sacrificiu şi desacralizarea Crucii. Orice se ridică împotriva cuvântului Bisericii este considerat erezie, Hasan. Sunt convins că ştii ce au păţit catarii.

  Hasan încuviinţă. Nu se găsea în Apus când începuse cruciada împotriva catarilor, dar ştia prea bine ce soartă avuseseră aceştia. Catarii, o sectă religioasă care se răspândise în regiunile sudice ale Regatului Franţei, recunoşteau doi dumnezei: unul al bunătăţii supreme, celălalt al răului absolut. Conform doctrinei lor, catarii aderaseră la Vechiul şi Noul Testament, considerându-le mai degrabă alegorii decât interpretări literale ale credinţei. Credeau că dumnezeul cel rău crease lumea şi tot ce se găsea în ea şi, ca atare, tot ce era material era corupt. În consecinţă, catarii nu-l socoteau pe Iisus ca fiind cu adevărat uman şi negau că divinul, care transcende Pământul viciat, ar fi făcut parte din fiinţa lui.

  Susţinând o experienţă proprie a sacrului, catarii se opuseseră Bisericii, preoţilor şi bogăţiilor acumulate de aceştia. După ce învăţătura lor se răspândise şi devenise tot mai populară, Biserica i-a declarat eretici şi a declanşat războiul împotriva lor. Cruciada fusese dusă pe pământ francez, durase treizeci şi şase de ani şi se încheiase cu exterminarea majorităţii sectanţilor. Lovitura cea mai dură împotriva catarilor fusese dată cu şaisprezece ani în urmă, odată cu asedierea ultimei lor fortăreţe importante şi cu arderea de vii a două sute de bărbaţi, femei şi copii. În ochii Bisericii, erezia era o boală care trebuia tăiată de la rădăcină, chiar dacă asta implica amputarea unui membru, pentru a împiedica răspândirea infecţiei în restul organismului.

  ― În plus, continuă Jacques, punând pocalul jos, eu nu cred că acea carte va ajunge în mâinile unui cititor obişnuit, aşa cum spui tu. E clar că acela care l-a obligat pe călugăr s-o fure ştie că aparţine Frăţiei. Altfel de ce s-ar fi deranjat să-l pună să sustragă ceva aparent atât de neimportant din vistieria noastră plină de bogăţii?

  ― Dar numai câţiva oameni din interiorul Templului ştiu de ea, ca să nu mai vorbim de cei din afara lui.

  ― Au existat întotdeauna zvonuri.

  ― Zvonuri, da, dar nimic mai mult, răspunse Hasan. Spiritul Templului este o legendă. În toţi aceşti ani nimeni nu a reuşit să-i dovedească existenţa.

  ― Pentru că nu există dovezi care pot fi găsite, ci doar mărturiile celor implicaţi, care au jurat sub ameninţarea unei morţi în chinuri să nu divulge niciodată secretele noastre. Iar cartea aia blestemată… Jacques se lăsă greoi pe spătarul scaunului. Nu toţi cei care au părăsit cercul după despărţirea noastră sunt morţi. Poate că nu-i mai sperie jurămintele pe care le-au rostit. Poate că unul sau mai mulţi dintre ei au descoperit că Anima Templi îşi continuă munca şi fără ei? Că planurile sunt încă în desfăşurare? Poate că hoţul intenţionează să folosească acum Cartea Graalului ca dovadă împotriva noastră sau să ne şantajeze cu ameninţarea dezvăluirii ei? Jacques clătină din cap. Să nu judeci greşit, Hasan. Chiar suntem în mare pericol câtă vreme acea carte e pierdută. Dacă planurile noastre ar fi dezvăluite, Templul ar putea fi distrus, Frăţia s-ar putea confrunta cu moartea şi tot ce am construit în ultimul secol s-ar putea irosi zadarnic. Şi dacă Biserica va descoperi ultimul nostru plan? Ei bine, cred că nu s-a inventat încă o pedeapsă suficient de crudă pentru asta, nici măcar de către inchizitori. Jacques ridică pocalul, îl duse la buze, apoi îl puse jos fără să bea. Nu ne putem continua munca fără puterea Templului şi fără resursele imense de bani şi oameni pe care acesta ni le oferă din belşug.

  Hasan tăcu şi se gândi câteva clipe.

  ― Dacă hoţul a aflat de existenţa Frăţiei, poate de la un fost membru care ne-a divulgat secretele, cine ar putea fi? Cine ar vrea să ne distrugă pe noi, sau Templul?

  ― De-a lungul anilor ne-am făcut mulţi duşmani: oameni care ne invidiază puterea şi bogăţia. Templul răspunde doar în faţa papei şi e mai presus de legile regilor şi ale tribunalelor. În calitate de cavaleri, nu plătim taxe sau redevenţe şi avem dreptul să deschidem biserici prin intermediul cărora să obţinem donaţii. Facem comerţ aproape în toate regatele de partea asta a mării şi avem mai multă influenţă ca oricine dincolo de ea. A ne deranja pe noi înseamnă o crimă, iar a ucide sau a răni pe unul dintre noi se pedepseşte cu excomunicarea. Cine ar putea fi? Jacques îşi desfăcu braţele. Ospitalierii, mamelucii, negustorii din Genova sau din Pisa cărora le-am luat negoţul, diverşi regi sau nobili, cavalerii teutoni? Lista e lungă.

  ― O să găsesc cartea, frate, promise Hasan, chiar dacă pentru asta va trebui să răstorn cu fundul în sus chiar patul regelui Ludovic.

  Jacques se uită la pergamentele de pe masă. Conţinutul lor îi ocupase gândurile în ultimele două săptămâni. Acum, acele documente nu păreau decât o joacă de copil.

  ― Cât mai poţi rămâne?

  ― Cât ai nevoie de mine, deşi, cu cât mă întorc mai repede, cu atât mai bine.

  Jacques se duse la dulapul de lângă fereastră.

  ― Am treburi de rezolvat aici. Din nefericire, nu le pot lăsa baltă. S-ar ridica prea multe întrebări. Dar mă voi întoarce cu tine la Paris imediat ce am să pot ca să te ajut în căutările tale.

  Deschizând uşile duble, băgă mâna în spatele unei Biblii de pe raftul de jos şi scoase o cutie mică. Luă o cheie de pe raftul de sus, o descuie şi scoase o pungă de piele. Luă de acolo câteva monede şi i le dădu lui Hasan, după care puse la locurile lor cheia şi cutia.

  ― O să le cer să-mi înşeueze calul pentru tine. Pe strada Friday e un han, la vest de Walbrook. Caută semnul semilunii. Dă-i hangiului aurul şi spune-i numele meu şi vei fi bine primit acolo. Trimit după tine imediat ce termin cu ce am de făcut aici.

  Hasan schiţă un zâmbet.

  ― Un loc unde să stau cu un nume potrivit. Înghesui monedele în punga de la centură. Everard se va bucura. M-a trimis aici imediat ce s-a încheiat ancheta Templului. Ştiu că speră să te poţi întoarce cu mine.

  ― Sunt convins că preotul se va bucura. Deşi nu o va arăta.

  Hasan se ridică de pe scaun şi îşi băgă mâna în sacul de pânză pe care îl ţinuse în poală pe tot parcursul întâlnirii.

  ― Un ultim lucru, frate.

  Jacques îl urmări pe Hasan cum scoate o teacă din piele, legată cu sârmă ca să stea bine închisă.

  ― Ce e? întrebă el, luând obiectul.

  ― Singura veste bună pe care o am.

  Jacques desfăcu sârma şi deschise teaca din piele, înăuntru era rulat un pergament. Când Jacques scoase documentul, simţi mirosul mării, care se impregnase în pielea groasă şi îngălbenită. Pergamentul era acoperit cu un scris îngrijit. Citi primele paragrafe, apoi se uită la Hasan.

  ― Chiar că sunt veşti bune. Trebuie să mărturisesc că nu mă aşteptam să realizeze asta atât de repede. Pot să-l păstrez? Aş vrea să-l citesc pe îndelete.

  ― Bineînţeles.

  Jacques ascunse scrisoarea sub celelalte pergamente de pe masă şi îi făcu semn lui Hasan spre uşă.

  ― Hai, te conduc la grajduri.

Fluviul Tamisa, Londra

  15 septembrie 1260

Henric al III-lea, regele Angliei, îşi protejă ochii de soarele care se ivi de după un nor, transformând fluviul într-o imensă panglică de un argintiu orbitor. Era încă devreme, dar soarele arunca o căldură neobişnuită în creştetele monarhului şi ale celor din numerosul său anturaj, paji, funcţionari şi gărzi care stăteau rigizi pe banchete sau în poziţie de drepţi. Se auzi un strigăt când căpitanul şlepului regal ordonă unei ambarcaţiuni aflate la tribord să elibereze calea. Tamisa era plină de bărci de pescuit, vase ale negustorilor, echipajul impunătoarei nave regale văzându-se nevoit să negocieze cu toţi pentru a-şi putea continua fără probleme drumul în amonte, lungile sale vâsle scufundându-se şi ridicându-se rapid.

  Henric se pipăi în creştet, acolo unde părul se rărise, verificând efectul soarelui asupra pielii lui pătate de vârstă. Îi era frig, în ciuda căldurii şi a hainelor din catifea neagră încheiate la guler şi la manşete cu catarame în formă de lup. Regele se foi pe perna lui şi încercă să prindă privirea fiului său cel mai mare, care stătea pe bancheta din spatele lui, însă prinţul Edward se uita fix la doi bărbaţi dintr-o ambarcaţiune de negoţ, care acum vâsleau frenetic ca să se dea la o parte din calea şlepului. Henric îşi mută privirea spre bărbatul cu mantie neagră şi pălărie, aflat în stânga lui. Faţa omului părea mai palidă ca de obicei.

  ― Te deranjează apa, lord cancelar? întrebă Henric.

  ― Nu, Maiestate. Mă deranjează mişcarea.

  ― E cel mai rapid drum spre Templu din Turn, replică Henric, ca şi cum asta i-ar fi atenuat celuilalt disconfortul.

  Îi făcu semn pajului care se apropia cu o tavă cu băuturi să se îndepărteze.

  ― Măcar pe aici e mai liber decât pe drumul pe uscat, răspunse cancelarul, iar pentru asta sunt recunoscător. Cu cât ne văd mai puţini oameni intrând în Templu, cu atât mai bine. Se ştie prea bine că afacerile Maiestăţii Voastre cu templierii le umplu trezoreria. E posibil ca oamenii să se întrebe de ce aveţi nevoie de mai mult aur când luaţi atât de mult de la ei. Şi aşa noile taxe sunt destul de nepopulare.

  Henric se încruntă.

  ― Taxele alea au fost mărite la propunerea dumitale, cancelare.

  ― Şi vă asigur, Maiestate, că a fost un sfat bun. Eu doar vă spun ce este mai bine pentru dumneavoastră, iar astăzi cel mai bine pentru dumneavoastră este să faceţi din vizita la Templu un eveniment cât mai puţin vizibil. Şi-aşa este destul de rău că acceptăm să ne întâlnim cu ei. Templierii devin tot mai lacomi.

  Henric privi în gol dincolo de apă şi îşi masă maxilarul, pe care îl simţea înţepenit. Pe malurile fluviului se înghesuiau, ca de obicei, negustori, curieri şi vânători de chilipiruri. Străzile erau pline de oameni călare, şarete sau căruţe trase de boi. Dincolo de asta, oraşul se înălţa ca o pădure de clădiri din piatră şi lemn, docuri de lemn, prăvălii, case şi mănăstiri, întrerupte ici şi colo de clopotniţele semeţe ale capelelor şi de acoperişul catedralei St Paul. Pe Henric îl apucă durerea de cap din cauza strălucirii soarelui, a mirosurilor dinspre docurile de peşte şi a mişcării continue a grupurilor de oameni.

  ― Somaţia lor a fost o dovadă de impertinenţă, Maiestate, continuă cancelarul văzând că regele nu spune nimic. Niciun detaliu despre ce se va discuta, doar insistenţa ca la întâlnire să participăm eu şi personalul de la trezorerie.

  Din cauza indignării, faţa cancelarului se înroşi brusc.

  ― Păi, asta e tot ce trebuie să ştii, cancelare, rosti sec Henric, frecându-şi sprânceana. Presupun că e vorba despre datoria noastră.

  ― Dar aţi discutat recent pe tema asta cu unul dintre ei.

  ― Cu fratele Owein. Un om insistent. I-am spus că voi plăti datoria când voi putea şi el a acceptat.

  ― Dacă aşa stau lucrurile, Maiestate, de ce această adevărată somaţie?

  Henric deschise gura ca să răspundă, dar fiul lui i-o luă înainte.

  ― Poate că vor să discute despre o altă cruciadă?

  Regele şi cancelarul îşi întoarseră privirile spre prinţ.

  Ochii de un cenuşiu-deschis ai lui Edward sclipeau în razele reflectate de apă. În ciuda faptului că una dintre pleoape îi era căzută, dându-i aspectul cuiva mereu adâncit în gânduri, prinţul era un bărbat chipeş. Avea glasul potolit şi vorbea încet şi cu grijă ca să-şi mascheze uşoara bâlbâială care îl marca încă din copilărie.

  ― Cu siguranţă e nevoie de aşa ceva. Nu s-a mai organizat nicio campanie susţinută spre Orient de la cea a regelui Ludovic, iar aceasta s-a sfârşit de şase ani. Acum am primit unele rapoarte care susţin că mongolii şi-au extins invazia, iar mamelucii se pregătesc să mărşăluiască în Palestina ca să se bată cu ei.

  ― Deocamdată, replică Henric, trebuie să mă concentrez asupra problemelor interne decât pe necazurile externe care, într-o primă instanţă, pot fi rezolvate de ordinele militare. În definitiv, aceasta este justificarea existenţei lor.

  ― Au trecut zece ani de când ai luat Crucea, tată, rosti prinţul cu voce blândă, dar cu un ton provocator. Credeam că vrei să pleci în cruciadă. Asta le-ai spus cavalerilor atunci când te-au întrebat la ce vei folosi banii pe care ţi i-au împrumutat.

  ― Şi o voi face. Toate la timpul lor.

  Henric se întoarse marcând sfârşitul discuţiei, dar regele continuă să simtă în ceafă privirea lui Edward. Iar asta îi producea un disconfort. Cu un an în urmă la Curtea regală se răspândise zvonul că fiul lui era implicat într-un complot ce urmărea să-l răstoarne de pe tron, o conjuraţie condusă de Simon de Montfort, cumnatul lui Henric şi cel pe care el îl făcuse conte de Leicester. Avusese o discuţie dură cu Simon şi cu fiul său, dar, fără dovezi, se văzuse în cele din urmă obligat să se împace cu ei. Incidentul săpase însă o prăpastie între el şi Edward, prăpastie care părea să se adâncească pe zi ce trecea.

  ― Atunci va trebui să adoptăm o poziţie fermă faţă de cavaleri, Maiestate, zise cancelarul pe un ton hotărât. Indiferent de ceea ce ne vor cere!

  Henric se cufundă în tăcere în vreme ce barja trecea de zidurile oraşului. În depărtare se înălţa preceptoriul templierilor.

Templul Nou, Londra

  15 septembrie 1260

Uşile capelei se închiseră cu zgomot şi ultimii cavaleri se aşezară pe locurile lor, în vreme ce preotul păşi în spatele altarului. Will se furişă la locul lui din naos alături de ceilalţi sergenţi şi îngenunche. Preotul deschise slujba terce cu obişnuita lui fervoare. Will îşi împreună mâinile a rugă, dar nu gândurile spre Dumnezeu sau cele legate de întâlnirea cu regele îi umpleau mintea. Întârziase la slujbă şi încă nu îl zărise pe Garin. Mijind ochii, cercetă cu privirea interiorul capelei şi oftă uşurat când îşi zări prietenul. Garin era îngenuncheat cu câteva rânduri mai în faţă, cu capul plecat, părul lung acoperindu-i faţa.

  Will se foi neliniştit când preotul începu să citească scripturile. Participase la şapte asemenea lecturi zilnic timp de doi ani, asta neincluzând mesa, pe care o auzeau o dată pe zi după slujba sext, sau rugăciunile şi pomelnicele pentru morţi din fiecare după-amiază. Cu toate acestea, slujbele nu păreau să devină mai scurte. În plus, existau servicii religioase speciale pentru momente festive: Naşterea Domnului; Botezul Mântuitorului; Buna Vestire; Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului; Sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, astea fiind doar câteva dintre ele. Cel puţin în cazul unor asemenea ocazii speciale, după slujbă li se dădea mâncare bună.

  Deranjat de agitaţia lui Will, un păianjen aflat într-una din spărturile dintre dalele de piatră o luă la fugă spre efigiile cavalerilor cu chipuri solemne şi săbii de granit pe piept, încastrate în podea. Naosul era o încăpere mare, circulară, de pe ai cărei pereţi vegheau capete de păcătoşi şi de demoni din piatră, cu feţele contorsionate în diferite expresii de durere şi răutate. Urma apoi un coridor care ducea la altar. Acesta era compartimentat de stâlpi de piatră, care se înălţau până la tavanul boltit, cavalerii umplând acum băncile dintre coloane.

  Într-un târziu, preotul îşi înălţă mâinile.

  ― Ridicaţi-vă, fraţilor. Umili servitori ai lui Dumnezeu, apărători ai adevăratei credinţe şi păstrători ai Legii Divine. Ridicaţi-vă ca să rostim împreună Pater Noster.

  Will se conformă, cu picioarele tremurând, ca să rostească rugăciunea. Glasul lui se uni cu vocile celorlalţi două sute şaizeci de bărbaţi din capelă. Cuvintele lor se împletiră până când vocile ajunseră să răsune ca una singură, ca un val care se sparge de ţărm.

  ― Pax vobiscum!

  Se auzi zgomot de picioare târşâite în vreme ce preotul închidea cartea de rugăciuni, ceea ce marca încheierea slujbei.

  Will aşteptă nerăbdător alături de ceilalţi sergenţi ieşirea din capelă a cavalerilor. Când îi veni rândul să plece, se grăbi să iasă, luând-o înaintea celorlalţi. După semiîntunericul din capelă, soarele părea excesiv de strălucitor, aşa că Will îşi feri ochii în timp ce trecea pe sub arcada de la intrare. Sergenţii mergeau în linie în urma cavalerilor, îndreptându-se spre sala mare. Clădirile din jurul curţii principale erau aurii în dimineaţa de toamnă. Cerul era de un albastru magnific, puţin ceţos, iar dinspre livadă venea miros de mere şi prune, ca o aromă dulce care acoperea izul omniprezent de sudoare şi excremente de cal ce umplea preceptoriul. Ceva din nuanţa acelei lumini de dimineaţă, modul în care acum totul părea să fie iluminat dinăuntru, îi amintea lui Will de sosirea lui la Templul Nou.

  Cu fundurile amorţite şi obosiţi de cele două săptămâni în care călăriseră după ce părăsiseră Edinburghul, el şi tatăl lui ieşiseră din pădurea Middlesex, printre lanuri de porumb şi plantaţii de viţă-de-vie. Londra se întindea înaintea lor. Şi atunci era toamnă, căci frunzele începuseră să ruginească. Se opriseră ca să-şi adape caii la un pârâu şi Will privise uimit la imensul oraş care îi aştepta. În afara zidurilor, spre dreapta, văzuse mai multe proprietăţi impresionante de-a lungul malurilor fluviului, convins că una dintre ele aparţinea Templului. Totul părea atât de mare şi de spaţios, încât Will îşi imaginase că în acele clădiri locuiau îngeri, nu oameni. Se întorsese, încântat, spre tatăl lui, dar fusese întâmpinat de rigiditatea tristă care marca faţa lui James de câteva luni.

  Acum Will se strădui să alunge acea amintire. Odată ce era învăluit de umbrele trecutului, reuşea cu greu să le gonească, dar într-o asemenea zi refuza să lase întunecimea să-l cuprindă. Îl zări pe Garin printre sergenţii care umpleau curtea capelei şi coborî în grabă scările, silindu-se să zâmbească.

  Garin întoarse privirea când Will se apropie de el.

  ― Vii la armurerie?

  Will îl prinse de braţ.

  ― Unde ai fost seara trecută?

  Pe faţa lui Garin apăru o grimasă.

  ― La infirmerie, cu fratele Michael şi cu crampe puternice. Mi-a zis că e de la ceva ce am mâncat. Nu i-am spus nimic despre prune.

  ― Am crezut… Will se opri, izbucnind în râs ca să mascheze implicaţiile legate de ceea ce rămăsese nerostit între ei. Asta o să ne înveţe minte. Din fericire, am un stomac de fier.

  ― Ar trebui să luăm scuturile, zise Garin, traversând curtea. La întâlnirea asta nu vreau să întârzii.

  Cei doi băieţi porniră spre armurerie, ignorând privirile curioase ale sergenţilor mai tineri.

  După ce luară scuturile stăpânilor lor, Will şi Garin se duseră spre curtea interioară. Will ţinea scutul lui Owein mai sus pe braţ, căci legăturile de piele îl zgâriau. Albite cu var şi secţionate de crucea stacojie, scuturile erau aproape la fel de mari ca băieţii. Aflată în centrul aripii destinate cavalerilor, curtea interioară era mărginită de intrări străjuite de arcade care duceau spre nivelurile inferioare ale clădirilor. Îmbrobonată de rouă, iarba era de un verde fosforescent. În mijloc fusese aşezată o capră lată pe post de masă, cu bănci de lemn, mai mulţi servitori agitându-se în jurul ei în dansul complex şi inconfundabil al celor crescuţi pentru a servi, cărând bănci, tăvi cu mâncare şi urcioare cu vin de la bucătării. Will se îndreptă spre Owein, urmat îndeaproape de Garin. Cavalerul discuta aprins cu unul dintre călugări. Owein ridică privirea. Will deschise gura ca să-şi salute îndrumătorul, dar altcineva i-o luă înainte:

  ― Frate Owein.

  Will se întoarse şi îl văzu pe Jacques venind spre ei.

  Ignorându-i pe Will şi pe Garin, cavalerul dădu din cap înspre Owein.

  ― A sosit şlepul regal.

  ― Foarte bine, frate. Cred că suntem pregătiţi. Owein îi făcu semn lui Will. La locul tău, sergent, şi, ţine minte, vorbeşti doar dacă ţi se cere s-o faci.

  ― Da, domnule.

  Se îndreptară spre masă şi spre băncile unde alţi doi sergenţi purtau scuturile maeştrilor lor. Garin se aşeză lângă Will, ţinând în faţa lui scutul, cu o singură mână. Privirea lui Will se furişă spre Jacques, care stătea, alături de Owein, la marginea pajiştii. Chipul sumbru al Ciclopului şi atitudinea lui rigidă şi arogantă îl făcură pe Will să se zbârlească. La scurt timp după aceea, băiatul auzi sunet de voci şi zgomot de paşi care se apropie. Uşile duble de la marginea curţii interioare se deschiseră larg.

  În fruntea alaiului care păşi pe pajişte se găsea Humbert de Pairaud, Maestrul Angliei. Era un bărbat masiv, cu pieptul lat şi cu o coamă de păr negru, templierul părând să umple spaţiul. Alături de Humbert mergea regele Henric. Părul lui încărunţit era buclat la vârfuri, după moda vremii, dar faţa îi trăda vârsta înaintată. În dreapta suveranului se afla prinţul Edward. Tânărul era aproape cu un cap mai înalt decât ceilalţi şi, la douăzeci şi unu de ani, avea deja postura unui monarh. Cei trei erau urmaţi de un bărbat palid, cu obrajii scofâlciţi, îmbrăcat în negru, de paji, funcţionari regali şi gărzi.

  Owein păşi în faţă şi se înclină, mai întâi către maestru, apoi către rege şi prinţ.

  ― Lorzii mei, este o onoare să vă întâmpin în Templu. Lord cancelar, adăugă el, salutându-l cu un gest din cap pe bărbatul în negru.

  Henric schiţă un zâmbet.

  ― Sir Owein. Cât mă bucur să te văd aşa curând după ultima noastră întrevedere.

  Will se uită surprins la Owein. Nu ştia că îndrumătorul lui se întâlnise cu regele.

  ― Maiestate, interveni Humbert, cu vocea îngroşată de vârstă şi de autoritate, haideţi să ne aşezăm şi să discutăm confortabil.

  ― Chiar aşa, fu Henric de acord, privind contrariat aranjamentul din curte. Doi slujitori acoperiseră scaunul din capul mesei improvizate cu o bucată de mătase stacojie. Servitorii Templului se retraseră spre arcade în vreme ce regele luă loc, pajii învârtindu-se în jurul lui ca nişte molii. Suveranul îi concedie pe toţi cu un gest. Maestre templier, e un mister pentru mine cum puteţi locui în asemenea fortăreţe sărăcăcioase, zise el. Doar cei mai bogaţi oameni ai creştinătăţii îşi pot permite un pic de lux, nu?

  ― Noi îl slujim pe Domnul, Maiestate, replică Humbert imediat, aşezându-se pe scaunul din stânga regelui. Nu ne interesează confortul cărnii noastre.

  Will se dădu înapoi pentru a-i permite lui Owein să se aşeze lângă maestru. Edward luă loc în dreapta regelui, urmat de trei cavaleri, între care şi Jacques, şi cinci funcţionari: doi de la palat şi trei de la Templu. Rămăsese un loc liber. Will presupuse că era pentru lordul cancelar, care alesese să rămână în picioare în spatele regelui, ca un corb lipit de spătarul băncii.

  Henric se uită la tăvile cu fructe şi la urcioarele cu vin.

  ― Din fericire, aţi fost atât de amabili să ne oferiţi câteva plăceri lumeşti.

  ― Da, Maiestate. Humbert făcu semn unui servitor să toarne vin. Templul se bucură să-şi întâmpine oaspeţii în maniera şi conform propriilor sale obiceiuri.

  Henric îl fixă câteva clipe pe Humbert, apoi îşi mută privirea în altă parte, în vreme ce servitorul turnă vin într-un pocal, pe care i-l dădu regelui cu o plecăciune. Suveranul cercetă audienţa şi se opri asupra lui Will.

  ― Soldaţii voştri par să fie mai tineri cu fiecare an. Sau poate îmbătrânesc eu? Câţi ani ai, băiete?

  ― Treisprezece ani şi opt luni, Maiestate.

  Cu colţul ochiului, Will observă că Jacques se uita la el.

  ― Ah! exclamă Henric, fără să observe stânjeneala băiatului. Un scoţian, dacă nu mă înşală auzul?

  ― Da, Maiestate.

  ― Atunci eşti privilegiat să fi fost supusul a două dintre cele mai frumoase doamne de pe aceste insule. Soţia mea şi fata mea, Margaret.

  Will se înclină, fără să spună însă nimic. Avea doar patru ani când Henric îşi măritase fata de zece ani cu regele Scoţiei. Dar, crescând cu ideile tatălui său legate de această problemă, înţelesese că, prin Margaret, Henric se apropiase mai mult de Scoţia – o ţară la care regii englezi râvneau de secole.

  ― Bătrânii trebuie să-şi pună în tineri speranţele, continuă Henric, luând o înghiţitură de vin. Luna trecută l-am angajat pe cel mai bun artist din Anglia ca să-mi recreeze căderea Ierusalimului în apartamentele mele private din Turn. A fost epoca de aur a cavalerismului, când frăţiile erau ordine renumite şi când oameni precum Godefroi de Bouillon mergeau pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, sacrificându-se pentru gloria lui Dumnezeu şi a creştinătăţii. Poate că, adăugă el cu viclenie, zilele acelea nu au apus pentru totdeauna.

  Humbert ridică o sprânceană.

  ― Maiestate, eram convins că banii pe care vi i-am împrumutat erau pentru planificata cruciadă din Palestina, nu pentru împodobirea pereţilor din palatele voastre.

  ― Nu-ţi face atâtea griji pentru aurul dumitale, de Pairaud, căci e cheltuit cu folos. Îţi pasă prea mult de asemenea lucruri. Templul se ocupă de negoţul de bunuri pe pământ şi pe mare, taxează pelerinii pentru călătoria pe corăbiile sale, primeşte donaţii de la nobili şi regi şi, la împrumuturile de bani acordate pune o dobândă la fel de mare ca şi blestemaţii ăia de evrei! Regele întâlni privirea lui Humbert. Cred că numele de soldaţii săraci ai lui Iisus Hristos, cum am auzit că vă place să vi se spună, nu reflectă întru totul adevărul.

  ― Templul trebuie să folosească toate mijloacele posibile pentru a obţine bani în partea noastră de mare dacă vrem să continuăm lupta pe celelalte ţărmuri ale ei. Într-adevăr, e necesar să ne străduim ca ordinul să împlinească visul fiecărui bărbat, femeie şi copil creştini în ultimele două secole: scoaterea Ierusalimului din mâinile sarazinilor şi înfiinţarea unei Ţări Sfinte creştine. Fiind şi călugări, ne rugăm pentru asta, ca războinici formăm armate şi trimitem oameni ca să fortifice garnizoanele noastre din Outremer, iar ca bărbaţi producem şi vindem orice pentru a ne atinge scopul. Iar dacă noi nu vom reuşi să facem asta, adăugă Humbert, fixându-l pe Henric cu privirea, atunci cine, Maiestate? Poate că Apusul încă tânjeşte după visul lui, dar acum sunt tot mai puţini cei care se grăbesc să-l vadă împlinit.

  ― Te ascunzi în spatele pioşeniei, maestre templier, ripostă Henric, iritat de cuvintele lui. Se ştie prea bine că Templul, cu toate proprietăţile şi bunurile sale, îşi construieşte un imperiu în Apus. Un imperiu în care poate nici măcar un rege să nu mai poată să-şi controleze regatul!

  În curte se lăsă o tăcere apăsătoare. După câteva clipe, se auzi vocea moale a prinţului Edward.

  ― Aveţi ceva veşti noi dinspre Orient, maestre templier? În ultimul dumneavoastră raport ne-aţi informat că mongolii au atacat Bagdadul şi alte câteva cetăţi. Există vreun motiv să credem că ne vor primejdui posesiunile?

  Henric se încruntă la fiul lui, dar Humbert îşi îndreptă atenţia asupra lui Edward.

  ― Nu, nu am mai aflat nimic nou, alteţă, răspunse maestrul templier. Dar cred că pericolul iminent nu vine din partea mongolilor. Pe mine mă îngrijorează mamelucii.

  Henric pufni auzindu-i cuvintele.

  ― Kutuz, conducătorul lor, este un sclav! Ce putere poate avea?

  ― Un sclav-războinic, îl corectă Humbert. De fapt, nu mai e sclav. Fraţii mei şi cu mine suntem convinşi că mamelucii reprezintă o ameninţare mai mare decât sunt dispuşi să recunoască majoritatea suveranilor din Apus. Acum, doar mongolii îi împiedică să ne atace.

  ― Iar pentru asta ar trebui să le fim recunoscători, replică scurt Henric. Mongolii au de departe efective mai numeroase şi am auzit că folosesc femei şi copii creştini ca scuturi umane în bătălii. E bine că atenţia lor este îndreptată spre sarazini.

  ― Iertaţi-mă, Maiestate, dar vă înşelaţi. Da, mongolii sunt puternici. Dar Biserica i-a convertit deja pe mulţi dintre ei. În Bagdad, au fost ucişi doar sarazini, creştinii fiind cruţaţi. Ultimele rapoarte primite din Ţara Sfântă susţin că mamelucii se pregătesc să mărşăluiască împotriva Palestinei. Spionii noştri din Cairo spun că îi vor ataca pe mongoli pentru că aceştia le-au insultat sultanul. Avangarda lor va fi sub comanda unuia dintre cei mai capabili comandanţi mameluci, Baybars.

  ― Baybars?

  ― I se spune Arbaleta. Expresia de pe chipul lui Humbert se aspri. El i-a măcelărit pe trei sute din cei mai buni oameni ai Templului. Baybars a condus masacrul de la Mansurah, Maiestate. Bătălia care a pus capăt cruciadei conduse de cumnatul vostru, regele Ludovic.

  Will simţi cum Garin înţepeneşte. Ştia motivul. Prietenul său îşi pierduse, la vârsta de patru ani, tatăl şi doi fraţi în acea campanie militară. Jacques fusese singurul din familia de Lyon care supravieţuise masacrului de la Mansurah. Privirea lui Will se furişă spre cavaler. Ciclopul se încruntase. Avea o uitătură pierdută, de parcă mintea îi alerga în cu totul altă parte. Will întoarse capul, în vreme ce Humbert continuă:

  ― După ce armata lui Ludovic a cucerit oraşul Damietta, s-au îndreptat spre sud, prin Egipt, avându-l în frunte pe fratele regelui, Robert de Artois. S-au întâlnit cu mamelucii în afara oraşului Mansurah. Artois a condus un asalt îndrăzneţ asupra taberei mamelucilor, nesocotind ordinele regelui. Mulţi soldaţi mameluci au fost măcelăriţi, inclusiv şeful gărzii regale. Baybars l-a înlocuit şi ne-a întins o capcană în Mansurah, ştiind că îi vom urmări oamenii în oraş. Pe străzile de acolo fraţii noştri au căzut cu sutele pradă săbiilor oamenilor lui Baybars. Mamelucii nu trebuie în niciun caz subestimaţi, Maiestate.

  Prinţul Edward se foi pe bancă.

  ― Avem suficiente forţe ca să contracarăm această ameninţare, maestre templier?

  ― Da! exclamă Henric înainte ca Humbert să poată răspunde. Cei care au jurat să-i protejeze pe creştinii din Ţara Sfântă nu pot să-şi respecte jurământul?

  ― Ca întotdeauna, şi aici se pune problema fondurilor, Maiestate, răspunse Owein.

  Humbert îi aruncă o privire dură cavalerului.

  ― Mamelucii cunosc bine terenul în urma numeroaselor lor campanii, sire. Mai bine chiar decât coloniştii noştri, care şi-au făurit o viaţă într-un oraş sau altul, mulţumindu-se să rămână acolo. Folosesc porumbei ca să trimită mesaje, iar spionii lor sunt pretutindeni. Acum ei sunt într-o poziţie mai bună de atac decât suntem noi în apărare.

  ― Trebuie să acţionăm decisiv, zise Edward. O cruciadă ar…

  ― Se spune, îl întrerupse Henric, punând mâna pe braţul fiului său, că o decizie pripită duce la un deznodământ dramatic. Poate că e nevoie de o cruciadă, dar trebuie să o planificăm cu mare atenţie.

  ― Evident, tată, fu Edward de acord, cu o încuviinţare politicoasă, dar cam rigidă, din cap.

  Henric se lăsă pe spate.

  ― Ei bine, ce spui dumneata este foarte tulburător, maestre templier. Dar în acest moment eu pot face foarte puţine lucruri, aşa că, te întreb, de ce m-ai chemat aici?

  ― Dacă Maiestatea Voastră nu are nimic împotrivă, răspunse Humbert, fratele Owein va deschide discuţia.

  Cavalerul se întoarse spre Henric.

  ― Sire, v-am garantat folosirea trezoreriei Templului pentru depozitarea bunurilor Maiestăţii Voastre şi accesul la fondurile noastre în funcţie de necesităţi, aşa cum am procedat şi cu tatăl dumneavoastră, regele Ioan, şi cu fratele lui, regele Richard. În vreme ce Templul este mulţumit să ofere asistenţă monetară familiei regale…

  ― Aşa sper şi eu, îl întrerupse Henric. Doar bunul Dumnezeu ştie câtă putere v-am acordat pe aceste pământuri în schimbul recompenselor mizere pe care mi le-aţi acordat în câteva ocazii.

  ― Bunul Dumnezeu ştie, zise Humbert, şi puteţi conta pe o răsplată pe măsură în Ceruri pentru bunăvoinţa pe care o arătaţi soldaţilor Lui pe pământ. Te rog să continui, frate Owein.

  ― Dar, chiar dacă vă facem acest serviciu cu plăcere, fondurile noastre nu sunt nelimitate. Owein întinse mâna spre unul din funcţionarii Templului, care îi înmână un pergament rulat. Cavalerul împinse documentul peste masă, spre rege. După cum puteţi vedea, Maiestate, datoriile voastre către noi au crescut considerabil în ultimul an.

  Henric începu să citească pergamentul încruntându-se tot mai mult. Dădu documentul cancelarului, care îl luă, îl parcurse rapid, după care îl înapoie suveranului. Edward se aplecă în faţă ca să-l vadă şi el. Regele îşi mângâie barbişonul şi se uită la Owein.

  ― Banii ăştia mi-au fost daţi cu bună-credinţă. Îi voi returna când voi putea, dar actuala mea situaţie nu-mi permite aşa ceva.

  ― Maiestate, zise Owein, aruncând o privire scurtă spre Jacques, am aflat că de curând aţi organizat o serie de petreceri la Cheapside pentru desfătarea curtenilor voştri francezi. Cine a plătit pentru ele?

  Jacques dădu din cap, dar nu spuse nimic.

  Henric se uită urât la amândoi.

  ― Cu siguranţă, cavalere, că poţi înţelege poziţia tatălui meu, zise Edward, ridicându-şi privirea din pergament. Ca suveran al acestei naţiuni, este de datoria lui să acorde oamenilor protecţie în timp de război şi distracţii în timp de pace.

  ― Înţelegem prea bine, replică Owein, dând din cap cu respect în direcţia prinţului. Dar nu ne putem permite ca datoriile să rămână neplătite. Avem nevoie de tot aurul pe care îl putem strânge pentru a ne întări poziţia din Ţara Sfântă.

  ― Dar ce se întâmplă oare cu caritatea? izbucni Henric. Oare templierii sunt excluşi de la această îndatorire creştină?

  ― Dacă sunteţi în căutarea carităţii, sire, interveni Humbert, atunci, cu tot respectul, v-aş sugera să le cereţi bani ospitalierilor.

  Henric se făcu roşu la faţă.

  ― Câtă insolenţă! aruncă pergamentul pe masă. Vă veţi primi curând blestemaţii voştri de bani! Am mărit taxele aici şi pe pământurile mele din Gasconia, dar, vă avertizez, nu mă mai insultaţi, căci altfel nu veţi vedea înapoi niciun bănuţ!

  ― Timpul pentru a trage foloase de pe urma taxelor este prea lung, sire. Iar noi avem nevoie de bani cât mai curând.

  ― Iisuse Dumnezeule! Vreţi să-mi vând hainele de pe mine? Nu pot culege aur din copaci şi nici nu pot să-l fabric din plumb!

  Owein se uită la Humbert, care încuviinţă tăcut.

  ― Există o cale de a rezolva problema, sire.

  ― Care, blestematule?

  ― Să ne încredinţaţi bijuteriile Coroanei, Maiestate. Le vom păstra ca gaj până la plata datoriilor.

  ― Ce? tună regele.

  Edward se îndreptă repede de spate, iar cancelarul se uită uluit la Owein. Will se strădui să-şi păstreze chipul imobil.

  ― Este singura cale, Maiestate, întări Humbert.

  Regele se ridică abrupt, răsturnând bancheta. Bucata de mătase stacojie alunecă în iarbă. Henric bătu cu pumnul în lemnul caprei, ameninţând să răstoarne câteva pocale.

  ― Bijuteriile Coroanei sunt simbolurile neamului meu şi podoabele regalităţii, nu ale unor soldaţi linge-blide care par să se considere mai presus de Dumnezeu!

  Smulse pergamentul de pe masă, îl rupse în două şi aruncă bucăţile pe jos.

  Humbert se ridică şi el, păstrându-şi însă vocea măsurată:

  ― Ţin să vă amintesc că loialitatea Templului v-a fost mereu benefică şi, aşa cum ar spune unii, esenţială pentru suveranitatea acestei naţiuni. Ar fi o mare ruşine, Maiestate, dacă aţi pierde-o.

  ― Ar trebui să îţi tai capul! ripostă Henric, indignat.

  La marginile pajiştii, gărzile regale se agitară neliniştite. Doi cavaleri se ridicaseră deja de la masă, strângând mânerele săbiilor.

  Edward îşi puse mâna pe braţul lui Henric.

  ― Haide, tată, cred că întâlnirea asta a luat sfârşit.

  Henric îi aruncă lui Humbert o ultimă privire furioasă, apoi, smulgându-şi braţul din strânsoarea fiului, porni să străbată pajiştea. Cu un gest scurt din cap înspre Humbert şi Owein, Edward îl urmă, împreună cu restul alaiului regal.

  Cancelarul rămase. Se uită la Humbert, cu buzele strânse.

  ― Veţi fi oficial înştiinţat de decizia regelui în termen de o lună, maestre templier.

  Humbert aruncă o privire spre bucăţile rupte de pergament, de pe iarbă.

  ― În încăperile mele private am copii după socoteli. Vrea Maiestatea Sa să le trimit la palat?

  Cancelarul clătină din cap.

  ― O să le iau acum.

  Humbert privi în jurul mesei.

  ― De Lyon, zise el, făcându-i semn lui Garin. Escortează-l pe lordul cancelar până la camerele mele. Ucenicul meu vă va da documentele care vă trebuie.

  Garin se înclină adânc, apoi porni să străbată pajiştea împreună cu cancelarul. Will privi în jur când auzi vocea lui Owein în spatele lui.

  ― Nu a mers cum ne-am dorit. Sper doar ca regele să nu hotărască să se răzbune.

  ― Câinii care latră muşcă rareori, frate Owein, replică Humbert. Ultima dată când Henric a încercat să ne intimideze a dat repede înapoi când l-am ameninţat cu pierderea tronului.

Capitolul 6

Câmpia Sharon, Regatul Ierusalimului

  9 octombrie 1260

― Ne apropiem de ultima etapă, Amir.

  Baybars abia auzi cuvintele sultanului. Aerul care îi înconjura vibra în bătaia tobelor. Când mamelucii aveau să se întoarcă la Cairo, sărbătorirea victoriei lor avea să dureze şapte zile. Tobele pe care le luaseră de la mongoli erau crăpate şi înfipte în vârful parilor. Tăcute.

  ― Ne întoarcem triumfători acasă, continuă Kutuz, ridicându-şi vocea peste zgomotul din jur. Aşa cum ştiam că o vom face.

  ― Oraşul îţi va cinsti numele, stăpâne, zise Baybars, a cărui voce calmă nu trăda nimic din gândurile care i se învârtejeau în minte.

  Kutuz zâmbi.

  ― Mongolii se vor gândi de două ori înainte de a mă provoca din nou, mai ales acum, după ce ne-am întărit poziţia în Siria.

  ― Da, stăpâne, răspunse Baybars, privind peste umăr.

  În spatele lui, armata mamelucă se întindea pe distanţă de câţiva kilometri. Steagurile şi stindardele de luptă erau ridicate deasupra căruţelor pline de pradă sau de sclavi. Sfătuitorii sultanului şi ofiţerii Mu’izziyya îi obturau vederea. Pentru câteva clipe, Baybars reuşi să-l zărească pe Omar la ceva distanţă în spate, conducând regimentul Bahri, apoi acesta se pierdu din nou în masa de oameni.

  Baybars îşi întoarse atenţia spre drum. Soarele asfinţea, părând un ochi roşu care se închidea încet pe măsură ce se afunda la orizont. În depărtare, o bandă largă verde traversa câmpia Sharon, adăpostind un râu care se vărsa în mare la aproximativ treizeci şi cinci kilometri distanţă spre vest. Drumul traversa firul de apă în punctul de adâncime minimă, după care şerpuia spre sud. Armata se apropia rapid de Gaza, unde avea să se odihnească înainte de a parcurge etapa cea mai fierbinte a marşului, peste deşertul Sinai, în Egipt.

  Cu colţul ochiului, Baybars îl studie pe Kutuz care stătea rigid în şa, încruntat. Sultanul avea dreptate: se întorceau acasă triumfători. Mamelucii reuşiseră ceea ce nimeni altcineva nu ar fi fost capabil să facă şi nici măcar nu îndrăznise: se confruntaseră cu armata mongolă şi o zdrobiseră. Pentru Baybars însă victoria avea un gust amar. În campania militară pierduse mai mult decât Alepul. Pierduse ocazia de a se răzbuna – o răzbunare pe care o plănuise şi o derulase de-a lungul anilor de mii de ori în minte. De când începuseră marşul înapoi spre casă încercase să se concentreze asupra planurilor lui legate de Kutuz. Timpul se împuţina cu fiecare kilometru străbătut, dar Baybars nu găsise niciun moment prielnic ca să pună la punct amănuntele loviturii.

  La cinci zile după bătălia de la Ayn Jalut, mamelucii mărşăluiau prin Damasc, cu mongolii căzând seceraţi pe capete înaintea lor. De acolo se duseseră în nord către Homs şi Hamah, unde emirii care fugiseră din calea invaziei mongole fuseseră restauraţi, iar oraşele înapoiate legii musulmane. Mongolii rezistaseră în Alep aproape o lună de zile, dar în cele din urmă mamelucii îi învinseseră şi cuceriseră oraşul. După încetarea luptelor, Kutuz inspectase străzile. Musulmanii, care suferiseră sub ocupaţia mongolă, ieşiseră cu prudenţă din casele lor ca să-şi salute eliberatorul. În schimb, creştinii, care prosperaseră, fuseseră ucişi.

  Până la ajungerea cortegiului sultanului în piaţa centrală din Alep, vestea se răspândise şi cetăţenii musulmani se adunaseră deja cu sutele acolo jubilând şi ovaţionându-l pe noul lor stăpân. Baybars stătuse tăcut alături de Kutuz cât timp sultanul făcuse un spectacol elaborat din predarea controlului asupra oraşului unui alt guvernator mameluc. La sfârşitul ceremoniei, când guvernatorii şi ofiţerii regimentelor se adunaseră în jurul lui Kutuz ca să-şi felicite conducătorul triumfător, Baybars se pierduse în mulţime. După ce vorbise cu unul dintre soldaţii săi, se îndreptase spre platforma pentru sclavi care se înălţa în mijlocul pieţei.

  Nu i se părea că trecuse atât de mult timp de când el însuşi stătuse în lanţuri acolo, uitându-se fix la oamenii care îl măsurau cu privirea, de parcă ar fi fost un animal vândut la o licitaţie. Dincolo de piaţă, undeva la sud de moscheea oraşului, se găsea casa în care slujise şase luni ca sclav.

  Baybars se căţără pe scândurile de lemn, cu uralele armatei răsunându-i în urechi.

  ― Allahu akbar! Domnul fie preaslăvit!

  Două ore mai târziu, Omar îl găsi stând la marginea platformei.

  ― Amir?

  Baybars îşi ridică privirea, uşor surprins să constate cât de mult se deplasase soarele pe cerul oraşului.

  Omar se căţără alături de el.

  ― Te-am căutat, zise el, aranjându-şi centura de care era prinsă sabia. Ai stat aici tot timpul?

  ― Da.

  ― Am veşti pentru tine. Ofiţerii au fost plătiţi. Ai sprijinul lor.

  Baybars dădu din cap, dar nu spuse nimic.

  Omar continuă:

  ― Înţeleg de ce ai stat aici în loc să te întorci în tabără. Kutuz s-a îmbătat cu victoria obţinută şi îi ridică osanale guvernatorului numit de el. Cred că a fost dezamăgit că n-ai fost acolo ca să fii martor la lăudăroşenia lui.

  Baybars se mulţumi să continue să privească dincolo de piaţa devenită aurie în lumina începutului de seară. Mulţimile dispăruseră, dar un escadron de mameluci rămăsese să patruleze pe străzi, în vreme ce corpul principal de armată se retrăsese în afara oraşului ca să-şi ridice tabăra. Kutuz şi apropiaţii lui se pregăteau să sărbătorească victoria. Baybars se întoarse spre Omar.

  ― Nu sultanul este motivul pentru care nu m-am aflat alături de oameni. Poate că n-am obţinut Alepul, dar când Kutuz va fi mort nu laude va primi noul guvernator al oraşului de la mine. Voi obţine acest oraş destul de curând. Îşi roti privirile de jur împrejur. Pe lângă multe altele.

  ― Şi atunci de ce să te ascunzi aici? Haide, vom organiza o sărbătoare a noastră.

  ― Nu mă ascund, aştept.

  ― Aştepţi? replică Omar, nedumerit. Ce anume?

  ― Un vechi prieten.

  Baybars se ridică, privind fix străzile care porneau din piaţă. Domul moscheii se vedea ca un clopot imens, auriu, suspendat deasupra acoperişurilor ascuţite şi albe ale caselor.

  Omar se ridică şi el, urmând direcţia privirii prietenului său.

  ― Nu mi-ai spus că ştii pe cineva din oraş. Cât a trecut? Optsprezece ani de când ai fost aici?

  ― Nouăsprezece. Baybars îşi dusese mâinile la spate. Întoarce-te în tabără. Vin şi eu în curând.

  ― Ofiţerii au fost plătiţi, dar momentul şi locul n-au fost stabilite. Câtă vreme avem ocazia să vorbim singuri, ar trebui să punem la punct…

  ― Îmi nesocoteşti ordinul, ofiţere? i-o reteză Baybars, fără a se uita la el.

  ― Iartă-mă, Amir, replică Omar, cu o voce din care răzbăteau surprindere şi durere. Nu mi-am dat seama că e un ordin.

  Se întoarse să plece, dar se opri când Baybars sări jos de pe platformă. Un soldat mameluc venea călare de pe una dintre străzile din apropiere. Omul privi în jur, apoi se îndreptă încet spre Baybars.

  ― Amir.

  Soldatul descălecă şi se înclină.

  ― Ai găsit casa?

  ― Da, Amir, dar omul pe care m-ai trimis să-l caut nu era acolo.

  ― Ce?

  ― Casa a fost abandonată de ceva vreme. Am întrebat în jur, dar puţini cunosc familia care locuia acolo. Am găsit un negustor care crede că-şi aminteşte de cavalerul din Apus care a deţinut cândva proprietatea. Crede că omul a murit, iar familia lui s-a întors acasă acum zece ani sau chiar mai mult.

  Baybars făcu un pas în spate şi se sprijini de marginea platformei.

  ― Asta-i tot, Amir? întrebă soldatul.

  Baybars îi făcu semn să plece.

  Soldatul făcu o plecăciune. Urcându-se din nou în şa, se îndepărtă la trap.

  Omar sări jos lângă Baybars.

  ― Cine e cavalerul?

  ― Întoarce-te în tabără.

  ― Sadeek, vorbeşte cu mine, insistă Omar, frustrat. Nu mi-ai povestit niciodată ce ţi s-a întâmplat în Alep, dar văd că locul ăsta te bântuie. Cavalerul a fost stăpânul tău de aici?

  Omar icni când Baybars îl prinse de umeri şi îl învârti, izbindu-l cu spatele de platformă.

  ― Am spus să pleci! Omar se uită fix în ochii lui, gâfâind. Baybars îşi lăsă mâinile să cadă şi se dădu înapoi. Vom vorbi în curând. Ai cuvântul meu. Dar nu azi.

  Plecă de acolo, lăsându-l pe Omar singur în piaţă în vreme ce chemarea la rugăciunea de seară umplea aerul.

  Baybars strânse hăţurile calului. În jurul lui, tobele continuau să bată constant, rapid şi pe un ton jos, ca o inimă care o ia razna. Se strădui să se concentreze asupra problemelor imediate. Era comandant în armata mamelucă. Se luptase cu creştinii şi mongolii, şi învinsese. Fusese sclav şi avea nume de sclav, dar nu avea să intre în posteritate ca sclav. Faptul că nu reuşise să facă ce-şi propusese în Alep îl afectase, dar acum nu mai dispunea de răgazul necesar ca să se gândească la trecut. Cavalerul plecase sau murise. Nu mai putea să se răzbune.

  ― Astăzi eşti tăcut, Amir. S-a întâmplat ceva? îl întrebă Kutuz.

  ― Nu, stăpâne.

  Sultanul îl cercetă pe comandant, dar chipul lui Baybars era impenetrabil. Era ca şi cum s-ar fi uitat la un perete.

  ― Evident, vei fi foarte bine recompensat pentru contribuţia ta la victorie după ce ajungem la Cairo.

  ― Generozitatea ta este apreciată, stăpâne.

  ― Luminate sultan!

  Un cercetaş se îndrepta spre ei. Omul salută în vreme ce îşi struni calul şi veni lângă Kutuz.

  ― Drumul trece pe lângă un sat, la cinci kilometri spre est, stăpâne.

  ― O altă aşezare creştină?

  ― Da, stăpâne, se vede o biserică.

  ― O să trimit gărzile regimentului Mu’izziyya.

  ― Oamenii tăi sunt obosiţi, stăpâne, interveni repede Baybars. Ar fi a patra aşezare pe care o nimicesc în patru zile. Simt nevoia să-mi întind mădularele, aşa că lasă-mă pe mine să iau regimentul Bahri.

  Kutuz se gândi câteva clipe, apoi încuviinţă cu un gest scurt.

  ― Atunci du-te. Noi ne vom continua drumul spre Gaza. Sunt convins că nu e nevoie să-ţi amintesc ce trebuie să faci.

  ― Nu, prealuminate. Fii sigur că toate lucrurile de valoare îţi vor fi aduse ţie.

  Baybars izbi cu călcâiele în burta calului. La ordinul lui, cinci sute de oameni se desprinseră din corpul principal de armată şi îl urmară. Mai multe căruţe ieşiră de pe drum după ei: cuştile de lemn fixate pe ele puteau primi şi alţi sclavi.

  Satul era cuibărit între două pante domoale de deal, care se ridicau din câmpia Sharon şi unde măslinii creşteau groşi şi deşi. Cele şaizeci de locuinţe erau înconjurate de o baricadă de ţepe de lemn legate între ele; şirurile de colibe din paiantă erau dispuse în jurul a trei clădiri mai mari din piatră şi al unei biserici. Focul din cămine se înălţa spre cerul rozaliu. Fermierii care lucrau pe plantaţii se întorseseră seara acasă pe caprele carelor trase de vite.

  Imediat ce ajunseră în perimetrul satului, mamelucii dărâmară gardul din ţepe. Fermierii care-i văzuseră pe soldaţi îndreptându-se spre ei dinspre câmpie dăduseră alarma, iar acum satul era străbătut de un val de panică ce se răspândea de la colibă la colibă, în vreme ce clopotul bisericii bătea un avertisment inutil. Unii săteni se grăbiră să se înarmeze cu tot ce găsiseră la îndemână: pietre, coase, mături. Alţii pledau pentru evacuarea satului, în vreme ce alţii cereau o negociere cu intruşii. Dar mamelucii pătrunseseră deja în aşezare.

  Puţinii fermieri care se adunaseră în spatele unui şir de care pentru a face faţă atacului se împrăştiară imediat ce călăreţii se năpustiră asupra lor. Îmbrăcaţi cu armuri, soldaţii loviră cu săbiile şi cu buzduganele lor ghintuite în capetele descoperite şi spinările oamenilor care o luaseră la fugă. Bărbaţi şi adolescenţi în floarea vârstei căzură sub loviturile de sabie, fiind zdrobiţi de copitele cailor care veneau în urmă. Reuşind să evite lovitura îndreptată spre capul lui, un fermier o luă la goană. Trei soldaţi îl urmăriră, chiuind excitaţi de vânătoare. Mirosul puternic de măsline zdrobite umplu aerul când carele fuseră răsturnate de iureşul soldaţilor care năvăleau prin spărtura din baricada de lemn, fructele rostogolindu-se pe pământ ca nişte mărgele de pe un şir de mătănii rupte.

  Baybars intră în sat. Sătenii fugeau din calea lui, la adăpostul ipotetic al cocioabelor. Privi uliţele ce se deschideau în faţa lui, în vreme ce soldaţii zdrobeau ultimele urme ale rezistenţei fermierilor.

  Pe teritoriul Palestinei existau multe asemenea sate, odinioară locuite în majoritate de copţi, armeni şi greci ortodocşi, ale căror familii lucraseră acele pământuri timp de generaţii. Când îşi făcuseră apariţia primii cruciaţi din Apus, relativa pace dintre creştinii nativi şi stăpânii lor musulmani fusese distrusă de război. Ducii şi prinţii francilor luaseră în stăpânire Antiohia, Ierusalimul, Bethlehemul şi Hebronul, preluând în scurt timp controlul asupra unei mari părţi din sudul şi centrul Palestinei, precum şi din nordul Siriei. Cruciaţii împărţiseră acest teritoriu în patru state care formau noul lor imperiu: Outremer, pământul de dincolo de mare. Ele se numeau Regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei şi Comitatele Edessa şi Tripoli. Fiecare provincie era guvernată de case puternice ale nobilităţii apusene, iar peste toate acestea domnea noul rege creştin al Ierusalimului. De atunci, musulmanii recuceriseră unele oraşe – printre care şi Ierusalimul şi unul dintre state, Edessa dar pentru Baybars aceste victorii nu erau suficiente.

  Se uită la biserică. Cenuşiul compact al zidurilor ei era un semn al influenţei Apusului şi al credinţei romane a infidelilor.

  ― Ordine, Amir? întrebă unul dintre ofiţeri, îndreptându-se călare spre el.

  Baybars făcu semn spre colibe.

  ― Ardeţi-le. Nu vom găsi nimic de valoare acolo. Arătă spre clădirile de piatră din jurul bisericii. Cercetaţi-le pe acelea.

  Ofiţerul plecă în galop ca să transmită ordinele.

  În scurt timp, colibele începură să ardă după ce mamelucii porniră călare pe uliţe, aruncând torţe aprinse peste acoperişurile joase din lemn. Fumul deveni tot mai gros şi bărbaţii, femeile şi copiii dinăuntru ieşiră din adăposturi înecându-se, doar ca să fie omorâţi sau prinşi pe drum. Din mijlocul satului se auziră zgomote puternice atunci când soldaţii începură să izbească în porţile clădirilor din piatră. Sunetul lemnului făcut ţăndări fuse urmat de ţipete. Conducătorul satului, ai cărui strămoşi veniseră din Apus, fuse scos pe uliţă împreună cu soţia lui. Copiii lor fuseră împinşi spre căruţe, de unde văzură oripilaţi cum părinţii lor sunt obligaţi să îngenuncheze şi cum mamelucii le tăiară capetele.

  Baybars descălecă atunci când îl zări pe Omar îndreptându-se călare spre el. Împreună cu acesta venea un alt ofiţer din regimentul Bahri, Kalawun, un bărbat înalt şi plin de graţie, cu o faţă osoasă şi plăcută. Cei doi bărbaţi îşi opriră caii şi se dădură la rândul lor jos din şa.

  ― Începeam să mă întreb dacă mai veniţi, zise Baybars.

  ― Trebuie să vorbim, Amir, rosti încet Omar.

  ― Nu aici. Sultanul are ochi peste tot. Mă supraveghează de când am plecat din Ayn Jalut. Nu are încredere în mine.

  ― Atunci nu e atât de prost precum credeam, spuse Kalawun cu un început de zâmbet.

  Cei trei se întoarseră când o femeie ieşi în fugă, ţipând, din coliba de lângă ei. O parte din acoperiş se prăbuşise în interior, împroşcând scântei peste tot. Femeia ţinea o legătură de cârpă, mică, albă, la sân. Când un soldat se repezi la ea, femeia se dădu într-o parte, încercând să se ferească. Dar soldatul fu mai rapid. Bărbatul îşi înfipse sabia în burta ei, apoi scoase lama într-un arc roşu de sânge. Legătura căzu din braţele femeii în vreme ce ea se prăbuşea în praf. Soldatul privi surprins în jos când auzi un scâncet. Dădu la o parte pânza cu vârful armei şi descoperi un bebeluş. Omul se uită nesigur la el, apoi îl văzu pe Baybars.

  ― Amir? îl strigă el, arătând spre bebeluşul care începuse să urle. Ce să fac?

  Comandantul se încruntă.

  ― Intenţionezi să-l alăptezi tu?

  Câţiva dintre mamelucii din preajmă râseră.

  ― Nu, Amir, replică soldatul, roşu la faţă.

  Omul ridică sabia.

  Omar se uită în altă parte. Poate că era o dovadă de compasiune să ucizi un bebeluş, care ar fi murit oricum lent din pricina expunerii la soare şi a foamei dacă ar fi fost lăsat în viaţă, dar asta nu însemna că era obligat să vadă aşa ceva. Când îşi întoarse iarăşi privirea într-acolo, soldatul plecase deja, iar în jurul bebeluşului se întindea o pată mare de sânge, colorând în roşu cârpele albe.

  Baybars se uită spre biserică. Porţile erau închise; nimeni nu pătrunsese încă în acea clădire.

  ― Veniţi, le spuse el lui Omar şi lui Kalawun, îndreptându-se într-acolo.

  Porţile bisericii scârţâiră şi se crăpară când el se împinse în ele, apoi se blocară în ceva aflat de cealaltă parte. Înăuntru, Baybars auzi o voce de bărbat, tremurătoare, dar sfidătoare.

  ― Înapoi, diavolilor!

  Împingând cu umărul în lemn, Baybars îşi croi drum înăuntru. Banca de lemn care bloca intrarea scrâşni pe podeaua de piatră în timp ce era şi ea împinsă înapoi. Baybars intră, scoţându-şi sabia, urmat de Omar şi de Kalawun. Cuprinse încăperea dintr-o privire. Biserica era mică şi neîmpodobită, cu excepţia altarului sărăcăcios dintr-un capăt, deasupra căruia era suspendat un crucifix din lemn sculptat. Un preot bătrân, îmbrăcat cu o sutană ponosită, stătea în spatele altarului, apărându-se cu un suport de lumânări masiv, din fier. Încăperea era luminată doar de razele de lumină chihlimbarii care pătrundeau prin ferestrele înguste din ziduri. Afară, satul ardea.

  Preotul îndreptă suportul spre Baybars.

  ― Înapoi, te avertizez! Era o arătare de om, dar în vocea lui se ghicea forţa. N-ai dreptul să intri aici. Aici e casa Domnului!

  ― Biserica ta, preotule, replică Baybars, se găseşte pe pământurile noastre. Avem tot dreptul.

  ― Este pământul Domnului!

  ― Tu şi cei ca tine sunteţi nişte furnici, preocupaţi doar să vă construiţi biserici şi castele, fără să vă gândiţi unde sunteţi sau ce faceţi. Sunteţi o molimă.

  ― M-am născut aici. La fel ca poporul meu! ţipă preotul, dând din mână înspre ferestrele prin care se auzeau trosnetele focului de afară.

  ― Fii şi fiice de franci. Sângele de apusean e în voi toţi. Sunteţi cu toţii mânjiţi şi nu poţi nega asta.

  ― Nu! strigă preotul. Asta e casa noastră!

  Ieşi din spatele altarului şi lovi în aer cu suportul.

  Baybars făcu repede un pas în faţă, cu sabia ridicată. Preotul se feri, dar lovitura nu era îndreptată spre el. Lama tăie frânghia subţire care susţinea crucifixul. Acesta căzu în faţa altarului, pe podeaua de piatră şi se crăpă. Baybars călcă pe el, iar cizma lui grea zdrobi chipul lui Hristos.

  Preotul se uită dispreţuitor la el, apoi se aplecă şi luă o bucată de lemn.

  ― Poate că te-ai născut pe aceste pământuri, dar duci cu tine mizeria Apusului. Baybars lovi cu piciorul resturile crucifixului. Ce am făcut aici vom face pe tot cuprinsul Palestinei. Se repezi la preot şi îi aruncă suportul din mână cu latul sabiei. Bărbatul se albi şi începu să tremure când vârful armei se opri în dreptul gâtului său. Dumnezeul tău, preotule, va plânge văzând cum ard bisericile şi relicvele Lui. Cenuşa creştinătăţii se va împrăştia în vânt şi adierea acestuia va fi ca o boare dulce pentru toţi musulmanii.

  ― Vei muri încercând să faci asta, şopti preotul. Războinicii lui Hristos te vor zdrobi.

  Baybars întinse braţul şi lama pătrunse în gâtlejul preotului, apoi îşi continuă drumul, tăind carne şi oase. Bătrânul horcăi, iar trupul lui fuse cuprins de un spasm când sabia ieşi pe partea cealaltă. Baybars răsuci mânerul şi sângele începu să gâlgâie din gura preotului. Mamelucul îşi retrase arma şi prelatul se prăbuşi într-o parte, peste altar, apoi se rostogoli pe podea. Baybars ridică sabia şi începu să ciopârţească leşul, până când podeaua din jur fu inundată de sânge. Respiraţia lui devenise şuierătoare, iar ochii îi luceau înfricoşător în lumina palidă. Avea să se răzbune! Avea să se răzbune pe toţi! Baybars se răsuci ca ars când simţi o mână pe braţ şi îl văzu pe Omar. Se împletici înapoi, gâfâind.

  ― E mort, Amir, zise ofiţerul.

  Întorcându-şi faţa de la cadavrul hăcuit, Baybars îşi băgă mâna în punga de la centură şi scoase o cârpă. Se uită la feţele întrebătoare ale lui Omar şi Kalawun în vreme ce îşi ştergea lama sabiei de sânge.

  ― Ei bine? Vreţi să vorbim sau nu?

  Kalawun făcu un pas în faţă.

  ― Omar mi-a spus de planul tău, Amir. Te voi sprijini când va sosi clipa.

  Baybars dădu scurt din cap a mulţumire. Kalawun intrase în regimentul Bahri la doi ani după el şi Omar. Urcase în ierarhie şi îşi dovedise abilităţile la Damietta, unde participase la asasinarea lui Turanshah.

  ― Loialitatea ta va fi răsplătită.

  ― Nu va fi uşor, zise Omar. Sultanul este înconjurat de gărzi aproape tot timpul. Poate că cel mai bine ar fi să aşteptăm să ajungem în Cairo.

  ― Nu, replică Baybars cu fermitate. Trebuie să se întâmple înainte. Kutuz nu trebuie să se bucure de siguranţa citadelei, căci acolo va fi şi mai greu de atacat.

  ― Atunci poate ceva otravă? sugeră Omar. L-am putea mitui pe unul din servitorii lui.

  ― E prea riscant. În plus, nu plătesc pe nimeni pentru ceea ce pot face singur.

  După ce îşi curăţă sabia, Baybars o băgă la loc, la centură.

  ― Şi ce propui, Amir? întrebă Kalawun.

  ― Vom lovi când vom ajunge în Egipt. După ce vom traversa peninsula Sinai, ne vom opri la al-Salihiyya. Oraşul e la doar o zi de Cairo, iar Kutuz va fi mai puţin temător în apropierea oraşului său. Dacă reuşim să îndepărtăm o parte din gărzi, avem o şansă.

  Omar dădu încet din cap.

  ― De acord, dar încă nu mi-e clar cum vei urca pe tron după moartea sultanului. Cu siguranţă că unul din guvernatorii lui va…

  ― Khadir va avea grijă de asta, i-o reteză Baybars.

  Omar păru dintr-odată preocupat.

  ― Ar fi mai bine să-ţi ţii ghicitorul în lesă, Amir. Am auzit că Ordinul Asasinilor l-a izgonit pentru că era prea însetat de sânge, chiar şi pentru ei. E periculos.

  ― Va avea grijă să-şi îndeplinească sarcina. Sunteţi cu mine?

  ― Da, Amir, răspunse Kalawun.

  Omar încuviinţă, după o pauză.

  ― Suntem cu tine.

  ― Amir Baybars.

  Cei trei se răsuciră când un soldat se ivi în uşa bisericii.

  ― Satul a fost cucerit, anunţă bărbatul, înclinându-se. Acum încărcăm căruţele.

  ― Veniţi, rosti Baybars spre Omar şi Kalawun după plecarea soldatului. Haideţi să-i ducem sultanului cea de pe urmă pradă.

  Plecară împreună de la biserică. Flăcările se înălţau spre cer în vreme ce ultimele femei şi copii erau băgaţi în cuşti, mânaţi de la spate de săbiile mamelucilor.

Kutuz se răsuci în şa şi privi în depărtare, în întuneric. Dealurile care se înălţau din câmpie erau încoronate cu un uşor nimb portocaliu. Îşi imagina cu uşurinţă limbile de foc care semnalau faptul că Baybars cucerise aşezarea. Kutuz îşi întoarse privirea la drum şi îşi frecă ceafa. Îşi simţea umerii ca de plumb, şi nu doar din pricina drumului lung străbătut.

  De câteva săptămâni era neliniştit, sentiment ce crescuse în intensitate după ce plecaseră din Ayn Jalut. Avusese dubii şi înainte de asta. Dar îndrăzneala cu care Baybars ceruse guvernarea oraşului Alep dovedea mai presus de orice ambiţiile lui nemăsurate. După ce-l refuzase, Kutuz se aşteptase ca Baybars să fie furios sau trist; calmul care urmase îl îngrijora. Sultanul inspiră adânc şi-l căută din ochi pe şeful său de stat-major. Acesta se afla puţin în spate.

  ― Am o vorbă cu tine, Aqtai, strigă el tare.

  Bărbatul corpolent şi cu ten măsliniu ridică privirea şi îşi îndemnă imediat calul să meargă mai repede.

  ― Prealuminate sultan?

  ― Am nevoie de sfatul tău, zise Kutuz, în vreme ce omul veni lângă el.

  ― Cum te pot ajuta, mărite? întrebă Aqtai cu o voce mieroasă.

  ― Mi-a intrat o aşchie sub piele. Vreau să o scot de acolo.

Capitolul 7

Templul Nou, Londra

  13 octombrie 1260

Jacques luă o pană de gâscă din vasul de lut de pe masă şi începu să o rotească absent între arătător şi degetul mare în timp ce îşi privea nepotul.

  ― Ştiai că tatăl tău şi cu mine am câştigat două asemenea turniruri când eram de vârsta ta? Eşti aici de doi ani. A venit vremea să învingi.

  Garin îşi ridică privirea, surprins de menţionarea tatălui său. Jacques rareori vorbea despre fratele lui mort.

  ― Va fi prima mea ocazie de a face asta, domnule, rosti el încet. Anul trecut am fost bolnav şi cu un an înainte abia îmi începusem antrenamentele.

  ― Anul ăsta va fi altceva, nu-i aşa?

  ― Îmi voi da toată silinţa, domnule.

  ― Asigură-te de asta. De dimineaţă te-am menţionat oaspeţilor noştri, iar maeştrii templelor noastre surori se aşteaptă la fapte mari de la nepotul meu.

  Garin înghiţi în sec. În acea dimineaţă, maeştrii preceptoriilor scoţian şi irlandez sosiseră cu escorta lor de cavaleri pentru marea întâlnire care avea să aibă loc peste patru zile. Capitulul general se întrunea în fiecare an ca să discute treburile Templului din Britania, iar a doua zi se organiza un turnir în onoarea evenimentului.

  ― Competiţia va fi dură, domnule. Will este un luptător excelent şi…

  ― Campbell este un ţăran, i-o reteză Jacques, strângând pana de gâscă în pumn. Tu faci parte din familia de Lyon. Când vei candida pentru poziţia de comandant, trecutul tău trebuie să vorbească de la sine. Campbell nu va fi niciodată comandant. Pentru el nu e important să câştige. Pentru tine însă este obligatoriu.

  ― Da, domnule.

  Garin începu să-şi roadă o unghie, apoi îşi prinse strâns mâinile la spate. Unchiul lui ura acel obicei.

  Jacques oftă şi se lăsă pe spate, aruncând pana pe masă.

  ― Ai o datorie faţă de familia ta. Cine altcineva să păstreze faima numelui tău, acum, când tatăl şi fraţii tăi sunt morţi? Zilele mele de glorie au trecut. Mama ta a fost martora dispariţiei soţului şi fiilor ei şi, odată cu asta, a visurilor de reintrare a familiei în rândurile nobililor cavaleri, locul care i se cuvine pe drept. Se comportă cu demnitate, Garin, dar Cecilia mi-a spus că în multe nopţi adoarme plângând în bordeiul acela plin de umezeală. Pe vremuri avea bijuterii, parfumuri, rochii: tot ce şi-ar fi dorit o femeie cu statutul ei. Acum nu mai are decât amintiri.

  Garin se luptă cu lacrimile. Nu o văzuse niciodată pe mama lui comportându-se cu demnitate. Expresiile de pe chipul ei arătaseră întotdeauna ce simţea: furie, amărăciune, frustrare, ciudă. Îl durea fizic să se gândească la ea plângând noaptea în dormitor, speriată de râcâitul păsărilor pe acoperiş sau de trosnetele duşumelei. Pe mica proprietate din Rochester, plătită din pensia modestă pe care ea o primea de la Templu, lucrau trei menajere care-i găteau şi-i făceau curăţenie, dar Garin ştia că cele trei femei erau o replică palidă a armatei de servitori pe care Cecilia o comandase în Lyon, unde tatăl lui fusese un cavaler bogat înainte de a se alătura Templului.

  ― Promit că voi face ca lucrurile să fie mai bune pentru ea, domnule, şopti el.

  Jacques îşi înmuie puţin tonul.

  ― Mama ta şi cu mine am cheltuit enorm în termeni de timp şi efort ca să te pregătim pentru a purta această povară. De la şase ani ai avut cei mai buni profesori pe care ea şi-i putea permite, iar acum eşti sub tutela mea. În anii în care am slujit Templul am căpătat o experienţă vastă. Poţi beneficia de pe urma ei, dacă eşti dispus să înveţi.

  ― Sunt.

  ― Bun băiat.

  Jacques zâmbi, o reţea fină de riduri apărându-i la colţul ochiului.

  Garin fu surprins de reacţia lui. Făcu involuntar un pas înapoi când unchiul său se ridică şi înconjură masa, îndreptându-se spre el.

  Jacques îşi puse mâinile pe umerii nepotului său.

  ― Ştiu că am fost dur cu tine în ultimele luni. Dar a fost pentru binele tău, înţelegi?

  ― Da, domnule.

  ― Aici ai nişte perspective extraordinare, Garin, mai mari chiar decât cea de comandant.

  ― Mai mari, domnule?

  Jacques nu răspunse. Îşi luă mâinile de pe umerii lui Garin şi se dădu înapoi. Zâmbetul i se şterse de pe buze.

  ― Acum du-te. Ne vedem pe teren, la antrenament.

  Garin se înclină.

  ― Mulţumesc, domnule.

  Se întoarse ca să plece, simţindu-şi picioarele moi.

  ― Garin.

  ― Da, domnule?

  ― Fă-mă să fiu mândru.

  După ce părăsi încăperea pentru a se îndrepta spre dormitor, Garin nu îşi făcu nicio iluzie în legătură cu sensul vorbelor unchiului său. „Fă-mă să fiu mândru” era doar o altă modalitate de a spune „Nu mă dezamăgi”.

  Garin găsi dormitorul gol, aşa că închise uşa şi se sprijini de ea. Sub fereastră stătea una dintre pisicile preceptoriului, într-un petic de lumină. Lângă ea era o pasăre. Ochii ei mici erau pe jumătate închişi, lipsiţi de viaţă şi avea abdomenul sfâşiat. Garin se aplecă în vreme ce pisica veni spre el şi începu să i se frece de picioare.

  ― Ar trebui să prinzi şoareci, rosti el mustrător, luând în braţe animalul şi aşezându-se pe priciul lui.

  După ce se întinse, pisica sări pe burta lui, iar el începu să-i mângâie blana moale şi neagră. Urma să fie comandant al Templului, dar îi invidia pe sergenţii care n-aveau perspectiva unui asemenea destin măreţ. Obosise să trăiască pe muchie de cuţit din pricina furiei unchiului său şi obosise să-şi poarte numele ca o piatră de moară în jurul gâtului.

  Încă animată de uciderea păsării, pisica îl zgârie. Garin se ridică în capul oaselor, strâmbându-se şi urmărind picăturile de sânge ce ţâşneau din palma lui. Privi stăruitor sângele, surprins de strălucirea lui, în vreme ce pisica i se aşeză în poală şi începu să toarcă. Unchiul lui îi spusese că pentru a fi comandant trebuia să fii nemilos. Trebuia să înduri durerea, să treci peste greutăţi şi să ştii cum să-i faci şi pe alţii să suporte aceleaşi lucruri. Garin îşi muşcă buza, dar nu-şi putu reţine lacrimile. Îşi lipi faţa de blana caldă a pisicii şi izbucni în plâns.

Apucând pe o scurtătură prin grădina capelei spre dormitoarele cavalerilor, Will trecu pe lângă pietrele funerare care ieşeau ca nişte dinţi din iarbă. Sări peste zidul jos care separa capela de livadă, dar se opri după câţiva paşi auzind cântecul unei fete tinere. Deşi nu înţelegea cuvintele, recunoscu limba ţării lui Owein. Fata se plimba printre copaci. Se opri în lumina soarelui şi se lăsă pe vine, întinzând mâna după un măr din iarbă. Will auzise de preceptoriile surorilor din Regatul Franţei, dar intrarea unei femei într-una din principalele fortăreţe ale ordinului era strict interzisă conform Legii, aşa că fata părea să vină de pe altă planetă. Privind-o stăruitor, Will realiză că o mai văzuse şi altă dată. Se întâmplase cam cu optsprezece luni în urmă, la puţin timp după plecarea tatălui său.

  James Campbell de-abia se întorsese după o scurtă călătorie în care îl escortase pe Humbert de Pairaud la preceptoriul Templului din Paris când îl chemase pe Will în camera lui şi îi spusese băiatului că fusese trimis la Acra. Will îl implorase să-l ia şi pe el, dar James se dovedise neînduplecat. În dimineaţa plecării, trei săptămâni mai târziu, îl ţinuse pe Will de mână doar câteva secunde, apoi, fără a-i spune nimic, urcase la bordul vasului de război amarat la docul Templului. Will rămăsese acolo până târziu în acea seară, multă vreme după ce vasul dispăruse, iar cenuşiul Tamisei se transformase în negru.

  A doua zi, îşi începuse ucenicia sub tutela lui Owein. Cavalerul se dovedise înţelegător faţă de situaţia lui Will, numai că şi el plecase, brusc, după câteva zile. Owein lipsise mai bine de o lună, aşa că Will îi fusese repartizat lui Jacques. Will nu ştia de ce-l dispreţuia Ciclopul, dar în cursul acelor câteva săptămâni şi după, cavalerul îi dăduse de înţeles că nu-l socotea cu nimic mai presus decât noroiul de pe tălpile cizmelor lui. Iar felul în care îl trata Jacques îl durea şi mai mult din pricina faptului că Owein şi tatăl lui Will păruseră întotdeauna să-l stimeze pe cavaler. Pentru Will asta era similar cu o trădare.

  Într-o seară, când Will lucra la grajduri, Owein se întorsese. Băiatul fusese surprins să vadă o fată cam de vârsta lui în spatele cavalerului. Cei doi fuseseră întâmpinaţi la grajduri de Humbert de Pairaud. Fata, care sărise jos din şa fără niciun fel de ajutor, era înaltă şi zveltă, pierdută în faldurile unei rochii pătate din pricina călătoriei şi care părea cu câteva măsuri prea mare pentru ea. Părul ei lung era ciufulit, iar pielea albă era întinsă peste pomeţii proeminenţi. Lui Will i se păruse o creatură sălbatică, rece. Ochii ei mari şi luminoşi priveau în toate părţile, inclusiv la maestrul pe care ea îl studie cu atenţie, ca şi cum ar fi fost dreptul ei să facă asta. Fata plecase de acolo a doua zi de dimineaţă. Când Will întrebase cine era, Owein îi zisese că era nepoata lui şi că nu mai putea rămâne în Powys, dar refuzase să-i spună mai multe despre ea.

  Cât de diferit arăta acum nepoata lui Owein. Mlădioasă mai degrabă decât rigidă, cu obrajii împliniţi şi cu pielea bronzată de soarele verii, parcă în ciuda modei şi a necesarei modestii. În vreme ce majoritatea fetelor îşi ascundeau părul sub o bonetă, al ei era lăsat liber în jurul umerilor, cu luciri arămii-aurii. În timp ce Will se îndrepta spre ea, fata îşi ridică privirea şi se opri din cântat. Se ridică în picioare, cu poala rochiei plină de fructe.

  ― Bună!

  Will rămase tăcut câteva clipe, neştiind sigur ce trebuia să spună.

  ― Eşti nepoata lui sir Owein.

  ― Aşa este. Ochii ei, de un verde mai deschis decât ai lui, scânteiau. Dar îmi place să mi se spună Elwen. Tu cine eşti?

  ― Will Campbell, răspunse el, pus în dificultate de privirea ei iscoditoare.

  ― Sergentul unchiului meu, rosti ea, cu un început de zâmbet. Am auzit de tine.

  ― Da? făcu Will, încercând să pară nonşalant. Îşi încrucişă braţele la piept. Şi ce ai auzit?

  ― Că vii din Scoţia şi ai mereu probleme pentru că tatăl tău e în Ţara Sfântă şi ţie îţi este dor de el.

  ― Nu ştii nimic despre mine, ripostă Will, aşa cum nu ştie nici unchiul tău!

  Elwen făcu un pas înapoi când detectă mânia din glasul băiatului.

  ― Îmi cer scuze. N-am vrut să te supăr.

  Will îşi mută privirea în altă parte, luptându-se cu furia care îl cuprinsese dintr-odată.

  ― Eşti doar o fată. Lovi iritat cu piciorul unul dintre merele de pe jos. Ce ştii tu?

  Elwen se îmbăţoşă.

  ― Mai multe decât un băiat care îşi petrece zilele lovind cu băţul tot ce întâlneşte în cale!

  Se măsurară din priviri fără să mai spună nimic. Un strigăt îi făcu pe amândoi să se răsucească pe călcâie. Will înjură printre dinţi când îl văzu pe preotul care ţinuse slujba de dimineaţă venind spre ei, tivul sutanei negre măturând iarba.

  ― Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece aici? tună prelatul, uitându-se urât la Will.

  ― Vorbeam, răspunse băiatul.

  Cu colţul ochiului văzu că Elwen îl privea impasibilă.

  ― Şi de ce, sergent, vorbeşti când sunt atâtea lucruri de făcut? Preotul se încruntă. Pentru ca lipsa de credinţă să nu se înstăpânească între aceste ziduri este nevoie de disciplină. Diavolul se exprimă prin indolenţă şi nesupunere. Acestea sunt lucrările lui şi acestea reprezintă un afront la adresa muncii Domnului nostru.

  Elwen interveni:

  ― Noi doar…

  ― Tăcere, fetiţo! i-o reteză preotul, răsucindu-se ca să o privească pentru prima dată. Cu mari ezitări am acceptat cererea lui sir Owein de a te găzdui aici.

  ― Tutorele meu e bolnav. N-am unde să mă duc.

  ― Maestrul ne-a asigurat că vei sta în camera ta. Dar văd că prezenţa ta este…

  Preotul se opri când observă fructele pe care le adunase în poala rochiei şi, dedesubt, picioarele ei goale şi bronzate.

  Will fu încântat să vadă roşeaţa din obrajii prelatului.

  ― Şi ce mai e şi asta? continuă el, îndreptând un deget spre mere. Furi, nu-i aşa?

  ― Fur? Elwen păru jignită. Bineînţeles că nu. M-am gândit că servitorii pot face din ele o prăjitură pentru maestru.

  Oprit din avântul lui, preotul deschise gura, apoi o închise la loc.

  ― Nu ar fi păcat să le las să putrezească? sugeră Elwen cu o voce dulce, întinzându-i un măr.

  Will se văzu nevoit să-şi mascheze zâmbetul cu dosul palmei. Elwen îi prinse privirea şi expresia de pe chipul ei se mai îndulci.

  Preotul se uită la amândoi, încruntat.

  ― La treburile tale, sergent! îi ordonă el în cele din urmă. Se întoarse către Elwen. Cât despre tine, o să te închid în camera ta, şi acolo vei rămâne. Poate că maestrul, Domnul să-l ţină în putere, consideră potrivit să încalce Legea după bunul plac, dar eu nu o să îngădui o asemenea violare flagrantă a ordinii din acest aşezământ.

  Întinse mâna ca s-o apuce de braţ, dar se opri la câţiva milimetri de pielea ei, ca şi cum s-ar fi temut să o atingă. Până la urmă, fata i-o luă înainte. Cu fustele pline cu mere, Elwen plecă de acolo fără să mai spună nimic.

  Clătinând admirativ din cap pentru îndrăzneala fetei, Will sări peste gardul livezii şi pătrunse în curtea principală. Înainte de slujba de după-amiază trebuia să mai facă ceva, ceva ce amânase prea mult. „Scrie-i mamei tale“, îi spusese taică-său înainte de a pleca. Fusese singurul lucru pe care i-l ceruse, iar până în acel moment Will nu se conformase. Îl urmăreau încă amintirile legate de despărţirea lor din Scoţia, buzele mamei lui care îi mângâiau uşor obrazul şi zâmbetul ei chinuit. Însă timpul vindeca rănile şi acum avea măcar cu ce să se laude, căci purtase scutul maestrului său la o întâlnire cu regele.

  Will ciocăni în uşa sălii mari, sperând ca înăuntru să se afle Owein şi nu Jacques. Aşteptă, apoi bătu din nou, mai tare de această dată. Niciun răspuns. După ce inspectă coridorul, Will deschise cu prudenţă uşa şi privi înăuntru. Nimeni. Vru să închidă uşa la loc, dar se opri zărind un teanc de pergamente pe masă. Cuibărit sub pervaz, un porumbel îşi luă zborul la intrarea lui.

  Documentele erau ordonate în trei teancuri. Will le cercetă repede, căutând un pergament gol. Toate tecile din piele fuseseră folosite. Deosebi scrisul curgător al lui Owein de cel ascuţit al lui Jacques. Ridică unul din pergamente, dar se opri când văzu, la capătul tecii din piele, pecetea regală în ceară roşie. Will se uită spre uşă, apoi din nou la document. Privirea lui cercetă curioasă actul. Adresată lui Humbert de Pairaud, scrisoarea era o cerere de reconsiderare a cererilor cavalerilor privitoare la bijuteriile Coroanei. Nimic deosebit, aşa că Will se uită şi pe restul documentelor. Erau înregistrări ale datoriilor lui Henric, ceea ce îi captă interesul. Will lăsă chiar să-i scape un fluierat uşor când văzu câţi bani împrumutase regele Angliei de la Templu în ultimii ani. După câteva clipe, puse documentele la loc. Privirea lui se îndreptă spre dulap. Se duse acolo şi deschise uşile duble. Pe unul dintre rafturi, Will descoperi câteva pergamente goale, întinse mâna după unul din ele, dar nu reuşi decât să le împrăştie. Când se aplecă să pună totul la loc, observă că unul era scris. Luă teaca de piele, o despături şi scoase de acolo pergamentul îngălbenit, intrigat de faptul că un asemenea document se afla acolo şi nu împreună cu celelalte misive. Era în latină, dar atenţia lui Will fu atrasă mai degrabă de faptul că scrisul îngrijit nu părea firesc, ca şi cum autorul se străduise să nu lase să se vadă că îi aparţinea. Căută sigiliul, dar, la fel de ciudat, nu descoperi niciunul, după cum nu descoperi nici cui îi era adresată scrisoarea. Înscrisul avea însă o dată.

1 aprilie. Anno Domini 1260

Îmi cer scuze că nu am trimis de veste mai repede, dar până acum am avut prea puţine de raportat. După ce am ajuns cu bine în toamna anului trecut, am luat legătura cu Frăţia din Acra. Ei trimit salutări maestrului lor şi cer să te informez că lucrarea de aici merge bine, deşi mai încet decât ne-ar plăcea. Unul din fraţii noştri a trecut la cele sfinte în cursul iernii, rândurile noastre fiind astfel rărite. Ceilalţi se întreabă când vei veni aici ca să-i introduci şi pe alţii în cercul nostru.

  Sunt şi alţi factori care mi-au făcut misiunea mai dificilă decât se anticipa. Anul a început cu război şi a continuat în acelaşi fel. În ianuarie, mongolii au năvălit în oraşul Alep, iar până în martie au intrat în Damasc. Luna trecută am aflat că generalul lor, Kitbogha, a ordonat trupelor sale să cucerească oraşul Nablus, forţele noastre fiind înconjurate. N-au încercat să ne atace şi pe noi, dar ameninţarea l-a făcut pe Marele Maestru Berard să întărească poziţiile Templului. Am încercat să negociem cu ei, dar până acum nu am reuşit.

  În ciuda acestor obstacole, am reuşit să mă achit de sarcina încredinţată. Contactul pe care l-am stabilit în tabăra mamelucă s-a dovedit deja foarte util şi am învăţat multe de la el. Frăţia este optimistă în legătură cu beneficiile pe care le-am putea obţine în viitor. Contactul ocupă o poziţie înaltă într-unul din regimentele lor – mai importantă decât am sperat noi – şi va face tot ce poate ca să sprijine lucrarea noastră de aici. Sunt sigur că vei afla despre asta destul de curând prin canalele obişnuite, dar mamelucii se pregătesc acum de înfruntare cu mongolii la…

Will îşi ridică brusc privirea când auzi mişcare pe coridor. Strecură documentul înapoi în teanc şi se furişă în spatele paravanului din lemn care compartimenta încăperea, chiar în clipa în care uşile fuseră deschise cu putere. Cu inima bătându-i nebuneşte, Will se ghemui. Auzi paşi, apoi fâşâit de pergamente. După câteva secunde, îndrăzni să privească pe după paravan. Inima i-o luă şi mai tare la goană când îl zări pe Jacques de Lyon aplecat deasupra documentelor de pe masă. Cavalerul luă unul din teancuri şi se întoarse să plece, după care se opri şi privi, încruntându-se, la uşile deschise ale dulapului. Străbătu încet încăperea, uitându-se în jurul lui. Will încremeni, dar cum stătea ghemuit era cu mult sub linia privirii lui Jacques ca să fie observat. Cavalerul se aplecă spre raftul cu pergamente nefolosite, de unde, fără nicio ezitare, scoase scrisoarea. Încruntat, puse misiva în teancul de documente pe care le luase, apoi propti bine uşile dulapului, apăsându-le de două ori cu mâna liberă ca să verifice că acestea rămâneau închise. Will aşteptă ca uşile încăperii să se închidă şi zgomotul paşilor să se stingă pe coridor înainte de a ieşi de după paravan.

Palatul Westminster, Londra

  13 octombrie 1260

Regele Henric se uita pe fereastră. Vitraliile îi pictau faţa cu diamante roşii şi albastre. Din mlaştinile care înconjurau labirintul de clădiri se ridicase deja o ceaţă deasă, care se încăpăţâna să rămână la nivelul solului.

  Romanii fondaseră o aşezare pe insula formată la confluenţa celor două braţe ale râului Tyburn cu Tamisa. Insula Thorney fusese reşedinţă regală încă de pe vremea lui Edward Confesorul, diferitele stiluri ale clădirilor stând mărturie pentru gusturile suveranilor care se succedaseră de atunci. În spatele palatului, zidurile albe ale Westminster Abbey se ridicau spre cer, numeroasele dependinţe îngrămădindu-se în jurul abaţiei ca nişte copii aşezaţi la picioarele unui bunic înţelept. Lui Henric îi plăcea foarte mult palatul: nu era atât de auster ca Turnul Londrei şi era mai aproape de oraş.

  În spatele lui se auzi o tuse uşoară.

  ― Voiaţi să mă vedeţi, Maiestate?

  Henry se întoarse cu spatele la fereastră. Lordul cancelar îl privea într-o atitudine expectativă. Hainele simple, negre şi tenul alb contrastau puternic cu acele culori vii ale încăperii în care se afla. Lungi de douăzeci şi şapte de metri, pereţii camerei erau decoraţi cu picturi şi tapiserii. Ferestrele aveau vitralii, iar podeaua era acoperită cu covoare groase şi bogat ornamentate. În cameră se găseau boluri imense cu plante, o masă de stejar şi cinci fotolii sculptate, canapele şi mai multe statuete şi alte obiecte de decor. Oricine putea crede că se afla într-o trezorerie. Regele investise mult aur în proprietăţile lui, dar pentru Camera Pictată cheltuise o adevărată avere.

  Henric se duse la masa de stejar şi luă de acolo un document.

  ― Asta a venit acum o oră.

  Aruncă pergamentul spre cancelar.

  În vreme ce demnitarul începu să-l citească, în încăpere intră prinţul Edward. Părul îi era lipit de frunte din pricina transpiraţiei, iar costumul de călărie şi cizmele erau pline cu noroi.

  ― Tată, salută el, înclinându-şi scurt capul şi închizând uşa. Mă pregăteam să conduc o partidă de vânătoare, adăugă el, privind scurt spre cancelar. Mi s-a transmis că e vorba despre o urgenţă.

  Henric îi arătă pergamentul pe care îl citea cancelarul.

  ― Citeşte chestia aia. Se aşeză cu greutate pe una dintre canapele. Vor să le ducă la preceptoriul lor din Paris! Socotesc că cel mai bine e să păstreze bijuteriile cât mai departe de privirile şi influenţa mea, blestemaţi să fie în iad!

  Edward luă pergamentul de la cancelar şi îl parcurse repede cu privirea.

  ― Ar trebui să cerem o nouă întâlnire, zise el, uitându-se la taică-său. Să încercăm să renegociem.

  Henric îşi trecu o mână prin păr.

  ― La ce bun? Deja le-am cerut templierilor să-şi reconsidere pretenţiile. Făcu un gest înspre document. Răspunsul lor? O cerere politicoasă ca transferul să aibă loc în nouă zile!

  ― Ce veţi face, Maiestate? întrebă cancelarul.

  Henric se lăsă pe spate pe perne şi închise ochii, simţind cum începe să-l doară capul.

  ― Dacă îi sfidez pe cavaleri, cancelare, ce crezi că vor face ei?

  ― E imposibil de spus cu certitudine, Maiestate, dar bănuiesc că vor cere aprobarea papei. Mă aştept să folosească actuala situaţie din Outremer pentru a întoarce decizia papală în favoarea lor. E posibil ca după aceea Sfântul Părinte să vă facă o rugăminte personală.

  ― Atunci nu pot decât să accept.

  Edward se încruntă.

  ― Cedezi atât de uşor? Trebuie să fii mai ferm cu cavalerii. Fii tare pe poziţie, aşa cum ai fost la Templu. Tu eşti regele, nu ei.

  ― Cu toată puterea pe care o au ar putea fi ei în locul meu.

  ― Bijuteriile Coroanei sunt ale noastre, tată. Ale noastre.

  Henric făcu ochii mari şi se uită urât la fiul lui.

  ― Crezi că vreau să fac asta? Ce opţiuni am? Să aştept un edict papal, apoi, după ce îl ignor, excomunicarea? Henric se ridică în picioare, ţinându-se de frunte. Le vom înapoia banii atunci când vom putea, după care ne vom primi comoara înapoi. Până atunci, o vor păstra cavalerii. Cel puţin aşa nu îmi vor mai sta în spate. Porni spre uşă, tivul mantiei din catifea măturând podeaua. Dă-le de ştire cavalerilor, cancelare. Spune-le că le accept termenii. Nu mai suport să mă gândesc la asta.

  Intenţionând să protesteze, Edward vru să se ducă după rege, dar cancelarul îl opri înainte de a face vreun pas. Prinţul se uită la mâna de pe braţul lui, apoi la omul care îl ţinea pe loc. Ochii cenuşii ai înaltului demnitar scânteiau.

  Deşi slujea Casa Regală de doar un an, cancelarul observase cel puţin o dată acea expresie pe chipul prinţului. Străbătea coridoarele palatului către o întâlnire cu personalul când zărise un tânăr paj care ducea un bol cu supă cum se împiedică şi, din greşeală, răstoarnă şi conţinutul acestuia pe jos. Prinţul Edward mergea chiar în faţa băiatului, aşa că o parte din lichid îi murdărise hainele. Prinţul, pe care până atunci cancelarul îl considerase un tânăr plăcut, decis şi cu stăpânire de sine, îl obligase pe bietul paj înspăimântat să lingă supa de pe jos, apoi să-i cureţe şi cizmele.

  Cancelarul îşi luă mâna de pe braţul lui Edward.

  ― Iertaţi-mă, alteţă, dar cred că tatăl dumneavoastră are dreptate. Nu poate decât să dea bijuteriile cavalerilor.

  ― Tata e bătrân şi bolnav, rosti Edward pe un ton de gheaţă. Cine crezi că va trebui să achite datoriile după dispariţia lui? Până când îşi vor primi banii, cavalerii vor păstra bijuteriile cu care se presupune că ar trebui să fiu încoronat. Refuz să-i las să ia ceea ce mi se cuvine de drept.

  ― Nici eu nu vreau ca templierii să ia această comoară, zise cancelarul. Dar ar putea exista o cale de a profita de situaţie fără să-l mai supăraţi sau să-l implicaţi pe tatăl dumneavoastră. Deşi cred că va fi, probabil, nevoie de ajutorul… Cancelarul căută un termen politicos… valetului dumneavoastră.

  ― Continuă.

  ― Am descoperit ceva la preceptoriu, ceva care v-ar putea fi de folos.

Capitolul 8

Templul Nou, Londra

  15 octombrie 1260

― Paris? întrebă Simon, neîncrezător.

  ― Mi-a spus Owein de dimineaţă, răspunse Will, zâmbind, în timp ce îşi ajuta prietenul să care un balot imens de fân. Voi escorta bijuteriile Coroanei.

  ― Doar tu? se miră Simon, uşor sardonic.

  ― Păi, cu Owein, alţi nouă cavaleri şi sergenţii lor şi cu regina Eleanor. Will dădu din cap în direcţia docurilor, unde arborele mare al unei nave se înălţa deasupra vârfurilor copacilor. O să navigăm cu Endurance.

  ― Cu epava aia? făcu Simon, strâmbând din nas. Nu pare în stare nici măcar să treacă de o băltoacă. Ridică puţin de capătul tău.

  Will săltă balotul de fân. Picioarele îi alunecau pe solul umed. Plouase mult în ultimele două zile şi peste tot erau acum băltoace, inclusiv pe terenul de instruire. Rămăseseră doar trei zile până la turnir şi Will se rugase în cursul slujbelor să apară soarele pe cer. În acea zi rugile lui fuseseră răsplătite cu o dimineaţă rece, ceţoasă, care devenise însă răcoroasă şi plină de lumină. Împreună, el şi Simon ridicară balotul de fân peste pragul grajdului, după care îl lăsară jos. Will se aşeză greoi pe el, simţind căldura şi mirosul animalelor, în vreme ce Simon dispăru în magazie, unde se ţineau harnaşamentele. Grajdul era o încăpere lungă şi umbroasă. Caii de război erau ţinuţi într-un capăt, în vreme ce animalele de povară, folosite de sergenţi, se găseau în celălalt. Un băiat mătura podeaua. Praful stârnit se ridică şi-l făcu să strănute.

  ― Eşti pregătit pentru luptă? se auzi vocea lui Simon din magazie.

  ― Cât se poate de bine.

  ― Sir Jacques te împinge tare de la spate?

  ― Hm.

  Will scoase un pai din balot şi îl răsuci în jurul degetului. În ultimele două zile, nu reuşise prea bine să se concentreze pe terenul de instrucţie. Jacques îl admonestase de câteva ori.

  Dumnezeule din Ceruri, sergent, eşti surd sau pur şi simplu fricos? Nu te mai holba la mine şi pune-ţi nenorocitele alea de picioare în mişcare! Ai mare nevoie de exerciţii!

  Însă lui Will îi venise tare greu să nu se holbeze la cavaler. Nu se putea gândi decât la scrisoarea pe care o descoperise în sala cea mare şi care părea să-i aparţină Ciclopului. Deşi o mare parte din misivă era clară, existau anumite cuvinte la care Will revenea mereu, cuvinte a căror semnificaţie nu reuşea s-o desluşească: Frăţia, maestrul lor, cercul nostru. Ştia că Templul avea o reţea de spioni care acţionau în teritoriile ostile, dar scrisoarea părea să indice mai mult decât atât, un soi de legătură între Templu şi duşman. Şi de ce nu exista niciun sigiliu? Dacă ar fi reuşit s-o citească în întregime…

  ― Vei câştiga, rosti Simon cu hotărâre, ieşind din magazie cu o şa, pe care o aruncă pe o bancă.

  ― Ce? zise Will, înălţându-şi privirea. A, poate.

  Ridică din umeri, dar zâmbi, încântat de câtă încredere în el avea prietenul său.

  ― Deci, reluă Simon, apucând o cârpă şi un borcan cu ceară, cât vei sta la Paris?

  ― O săptămână. Will se apropie de Simon, care scosese din borcan o bucată de ceară galben-închis. Poate chiar mai mult?

  Simon îşi privi prietenul şi începu să lustruiască şaua.

  ― Sper să nu mă uiţi când vei deveni un nobil cavaler şi vei pleca peste mări.

  ― Niciodată! Tu eşti pentru mine ca… Will clătină din cap, incapabil să găsească vorbele potrivite. Nu ştiu. Două lucruri care merg împreună.

  ― Musca şi rahatul? sugeră Simon.

  Izbucniră amândoi în râs.

  În curte se auzi zgomot de copite. Simon lăsă cârpa jos, îşi şterse mâinile de tunică şi se duse să-l întâmpine pe călăreţ. Câteva clipe mai târziu, Will, care rămăsese înăuntru, auzi voci. Prima, cea a lui Simon, părea îngrijorată şi nesigură; a doua, o voce de bărbat, îl făcu pe Will să tresară uimit. Porni spre intrare şi îl văzu pe Simon apucând hăţurile unui armăsar cu o stea albă în frunte. Will cunoştea acel cal: era al Ciclopului. Nu-l recunoscu însă pe călăreţ, cel care vorbise cu un accent pe care nu-l mai auzise până atunci. Omul purta o mantie cenuşie cu gluga trasă peste faţă, dar când dădu din cap înspre Simon şi se întoarse ca să plece, Will îi zări barba neagră şi pielea mai închisă la culoare decât cea a englezilor. Îl urmări pe individ cum străbate pe jos curtea în direcţia camerelor cavalerilor.

  ― Cine era? îl întrebă el pe Simon, care ducea calul în grajd.

  ― Nu ştiu. Pare a fi străin, nu crezi?

  ― De ce călărea calul Ciclopului?

  ― Cred că el trebuie să-l fi luat luna trecută. Şeful grajdului spunea că sir Jacques i-a împrumutat calul său unui tovarăş pentru câteva săptămâni. Simon aruncă hăţurile peste un par de prindere şi se aplecă să slăbească puţin chingile. Mai stai un pic pe aici? Ca să mă ajuţi?

  ― Nu, răspunse Will, cu mintea în altă parte. Nu pot, se grăbi el să adauge, observând dezamăgirea celuilalt. Am instrucţie.

  ― O să revii în curând? Nu te-am mai văzut de săptămâni întregi.

  ― Aşa voi face.

  Simon urmări cum Will se îndepărtează, apoi scoase şaua de pe armăsar şi duse animalul în boxa lui. Se îndreptă spre balotul de fân şi începu să taie cu un cuţit frânghia cu care fusese legat. O umbră blocă parţial lumina din cadrul uşii grajdului. Simon ridică privirea şi văzu stând acolo un alt străin, care purta o mantie roşcată plină de pete.

  Individul, cu păr lung şi o faţă prelungă şi ciupită de vărsat, îi aruncă lui Simon o privire dispreţuitoare.

  ― Unde sunt dormitoarele sergenţilor?

  Simon se îndreptă de spate. Punându-şi cuţitul la centură, se apropie de om.

  ― Pe cine căutaţi?

  Individul zâmbi, lăsând să se vadă o gură plină de resturi de dinţi îngălbeniţi. De centura lui atârna un pumnal curbat.

  ― Asta mă priveşte doar pe mine, băiete. Încotro?

  Simon ezită, dar n-avea dreptul să-i ia la întrebări pe vizitatori sau să le refuze accesul în preceptoriu, oricât ar fi părut de străini locului sau, în acel caz, de urâţi.

  ― De cealaltă parte a curţii, răspunse el scurt, arătând spre clădirile din capătul îndepărtat al complexului. Cea înaltă de colo.

Turnul Londrei

  17 octombrie 1260

Şlepul aluneca încet spre podul Londrei, după ce-i lăsase pe toţi pasagerii, cu excepţia unuia singur, la docurile Walbrook. Ghemuit pe o bancă de la pupa, Garin urmări cu privirea căruţele care treceau pe lângă capelă şi tarabele care se înşirau pe toată lungimea podului. Când barja trecu pe sub arcuri, zări capetele trădătorilor executaţi înfipte ca nişte globuri în pari. Garin se înfăşură mai bine în mantie ca să acopere crucea roşie de pe tunica neagră, îngrozit la gândul că putea fi recunoscut de cineva de pe maluri sau chiar de pe podul de deasupra. Ieşise singur din preceptoriu, fără aprobare. Gândul la asta îl făcea să ameţească. Dincolo de anxietate însă în sufletul lui se cuibărise un sentiment de curiozitate şi anticipare. Acest sentiment îl adusese până acolo, acesta şi teama unui refuz. În oricare altă zi, nimic nu l-ar fi convins să părăsească preceptoriul, dar astăzi se întrunea capitulul, iar cavalerii aveau să stea închişi în marea sală aproape toată ziua. Nimeni nu avea să-i remarce lipsa.

  Dincolo de pod priveliştea era dominată de Turnul Londrei, cu zidurile sale mari coborând spre şanţul lat care îl înconjura pe trei laturi. Barja viră spre interior şi amară la doc înainte de a ajunge la ziduri: niciun vas de pasageri nu putea pătrunde prin poarta de acces dinspre apă fără o aprobare prealabilă. Imediat ce puntea de debarcare fu aruncată de unul dintre membrii echipajului, Garin se ridică de pe bancă şi păşi cu prudenţă pe mal. Urmând instrucţiunile primite, străbătu câteva alei până ce ajunse la zidul dinspre oraş al turnului. Aici dădu peste un pod îngust coborât peste şanţ care ducea spre o poartă mică, boltită, tăiată în zidul turnului. Două gărzi regale în haine stacojii stăteau de-o parte şi de cealaltă a ei. Unul dintre bărbaţi îşi scoase sabia când îl văzu pe Garin păşind pe pod.

  ― Rămâi unde eşti!

  Garin se conformă şi aşteptă ca paznicul să vină la el.

  ― Spune ce treabă ai.

  ― Mă numesc Garin de Lyon. Ezită. Eu… cred că sunt aşteptat…

  ― Vino după mine!

  Garin îl urmă pe individ pe pod. Al doilea paznic scoase un set de chei mari de la centură şi descuie poarta. Omul deschise larg poarta şi Garin zări o curte imensă care se întindea spre o fortăreaţă colosală, alb-cenuşie, din piatră şi marmură, ale cărei turle păreau să se înalţe până la cer. În jurul fortăreţei erau grădini mărginite de copaci şi mai multe dependinţe, inclusiv o structură de lemn care domina curtea prin mărime.

  ― Dă-i drumul mai departe, rosti, nerăbdător, primul paznic.

  ― Încotro trebuie să mă duc? întrebă Garin, simţindu-şi obrajii în flăcări.

  ― Cineva te va prelua din curte. Asta-i tot ce ni s-a spus.

  Garin făcu câţiva paşi şi se strâmbă când auzi zgomotul metalic al porţii care se închidea în urma lui. Auzi apoi cheia răsucindu-se în broasca mare şi simţi cum puţina încredere în sine pe care reuşise să o capete până atunci îl părăseşte ca o haină veche, lăsându-l dezbrăcat şi insignifiant la baza imenselor ziduri crenelate de piatră. Porni mai departe fără să se grăbească.

  Ajunse imediat la construcţia de lemn şi merse de-a lungul ei, strâmbând din nas când simţi un miros neplăcut care venea dinăuntru. Câteva gărzi îşi făceau rondul, iar în apropierea fortăreţei se vedeau mai multe siluete despre care Garin bănui că erau servitori, dar în afară de asta curtea era pustie. Garin se răsuci pe călcâie când auzi ceva asemănător unui târşâit venind din clădirea de lângă el. Curios, se apropie şi îşi lipi ochii de crăpăturile dintre lemne. Nu vedea nimic în întunericul dinăuntru. Observă apoi o deschizătură pătrată tăiată în lemnul structurii. Se duse acolo şi, ridicându-se pe vârfuri, se zgâi înăuntru. Mirosul era şi mai puternic acolo. Ceva atârna chiar în faţa deschizăturii. Semăna cu o bucată de piele cenuşie şi încreţită. Garin se săltă mai sus sprijinindu-se de marginile deschizăturii. Bucata de piele se mişcă şi Garin se trezi brusc că se uită drept la un ochi imens şi îngust. Ochiul clipi, iar spre Garin se răsuci un cap imens. Băiatul ţipă când prin deschizătură se ivi un şarpe uriaş. Căzu şi se lovi de cineva care stătea în spatele lui. Se întoarse şi se trezi holbându-se la faţa ciupită de vărsat a bărbatului care îl chemase acolo cu două zile în urmă. Dinspre structura de lemn se auzi un zgomot asemănător unei fanfare de trompete.

  ― Ce…! Ce e?

  ― Animalul favorit al regelui Henric, replică scurt omul. Grăbeşte-te. Punând o mână murdară pe umărul băiatului, individul îl îndreptă pe Garin spre turn. Mantia lui pătată flutura în bătaia vântului rece care mătura curtea. Te aşteaptă.

  ― Dar ce e acolo? insistă Garin, privind peste umăr la şarpele care se agita prin gaură. Băiatul văzu că acesta era lipit de faţa bestiei.

  Individul, care-i spusese că se numeşte Rook, se încruntă, dar se forţă să se stăpânească.

  ― Un elefant. Un cadou de la regele Ludovic. L-a adus din Egipt.

  Luându-şi privirea de la monstru, Garin se lăsă condus mai departe. Rook emana valuri de miros de transpiraţie şi respiraţie urât mirositoare care îl făceau pe băiat să inspire mai mult pe gură, ca să le evite. Şi aşa avea o senzaţie de greaţă.

  ― Ai spus cuiva că vii aici?

  Garin clătină din cap.

  ― Nu. Am făcut ce mi-aţi zis. N-am spus nimănui şi n-am fost văzut plecând.

  Rook îl studie cu atenţie pe băiat, cântărindu-l cu privirea. După câteva clipe, scoase un mormăit.

  Garin aproape că trebuia să alerge ca să ţină pasul cu Rook, care se grăbi şi mai tare pe măsură ce se apropiau de clădirea principală. Merseră de-a lungul ei, trecând pe lângă mai multe gărzi care nu le acordară nicio atenţie, apoi înconjurară clădirea şi intrară printr-o uşă joasă de lemn. Părea o cale de acces pentru servitori; cu siguranţă, îşi spuse Garin nervos, că pe acolo nu erau primiţi de obicei oaspeţii. Rook îl ţinea acum pe băiat strâns de umăr. Îl conduse pe Garin de-a lungul unui coridor slab luminat, apoi în sus pe o scară în spirală tăiată într-un zid din capătul clădirii, mai mult împingându-l decât ghidându-l. Când ajunseră sus, Garin deja gâfâia. Acolo un şir de deschideri boltite dădeau înspre curtea pustie şi, mai departe, înspre zidurile de pe malul Tamisei. Respirând şi el greu, dar fără să încetinească, Rook îl conduse pe băiat către nişte uşi din lemn de stejar. Bătu de două ori, după care le deschise. În acel moment, Garin simţi o dorinţă nestăvilită de a se răsuci pe călcâie şi de a o lua la fugă. Nu mai era animat de curiozitate, iar în mintea lui nu mai exista decât întrebarea care îl frământase din clipa în care se întâlnise cu Rook în preceptoriu: Ce putea să vrea de la el moştenitorul tronului Angliei? Dar Rook stătea chiar în spatele lui şi Garin nu putea decât să meargă înainte. Încăperea era mare şi întunecoasă. Draperii negre şi grele acopereau ferestrele, blocând aproape total lumina zilei. Din când în când, câteva raze în care se vedeau particule de praf reuşeau să treacă şi să lumineze podelele mari şi netede de piatră. În afară de asta, în cameră se afla o singură lumânare care ardea pe masa din lemn de stejar, la ale cărei capete se afla câte o banchetă. Garin zări conturul unui pat mare lipit de peretele îndepărtat al încăperii. Când reuşi să se adapteze la semiîntuneric, băiatul îşi dădu seama că pereţii erau decoraţi cu picturi. Miji ochii, încercând să vadă despre ce era vorba: clădiri; o pădure; soldaţi călări; un bărbat înalt în mantie neagră. Ajungând la ultima scenă, Garin aproape că ţipă când pictura se desprinse de perete şi veni spre el.

  ― Sergent de Lyon, rosti, zâmbind, prinţul Edward. Mă bucur că ai venit!

  Încă şocat, Garin uită să se încline.

  Prinţul nu păru ofensat.

  ― Te rog să iei loc, zise el, arătându-i bancheta din faţa mesei.

  Deşi simţea că îi tremură picioarele, Garin se conformă, după ce-i aruncă o privire lui Rook, care se postase lângă uşa închisă.

  Edward se aşeză pe cealaltă banchetă. Lumânarea îi scotea în evidenţă maxilarele puternice şi pomeţii ascuţiţi. Prinţul luă carafa pusă lângă două pocale.

  ― Vrei să bei ceva?

  Garin îşi înghiţi nodul din gât.

  ― Da. Adică, da, alteţă.

  ― E de pe pământurile tatălui meu din Gasconia, zise Edward, turnând vinul în pocale şi dându-i unul lui Garin. Cel mai bun vin din toată creştinătatea.

  Fără să-l deguste, Garin luă câteva înghiţituri mari, încercând să-şi înmoaie gâtlejul uscat. După câteva clipe, simţi tăria şi căldura băuturii, aşa că se relaxă uşor.

  Edward umplu din nou pocalul băiatului.

  ― Să înţeleg că n-ai avut probleme să părăseşti preceptoriul?

  ― Nu, alteţă.

  ― Bine. Edward se lăsă pe spate, ţinând pocalul în mâna lui cu degete lungi, pe care avea mai multe inele de aur cu pietre preţioase. Îmi cer scuze pentru că te-am chemat într-un mod atât de neobişnuit, Garin, dar am vrut să discut cu tine cât mai repede şi, din pricina naturii delicate a cererii mele, păstrarea secretului era absolut necesară. Sper că nu te-am alarmat mai mult decât e nevoie.

  ― Nu, alteţă.

  Privind în jurul lui, Garin vedea silueta umbrită a lui Rook blocând uşa. Nu mărturisi că individul care îl convocase îl speriase mai tare decât solicitarea în sine. Rook îl încolţise în dormitor, îi spusese că prinţul voia să-l vadă, îi dăduse bani pentru călătoria cu barja publică şi nu plecase până ce Garin nu promisese că va veni la Turn.

  ― Motivul pentru care am vrut să te văd, continuă prinţul, cu voce înceată şi măsurată, este acela că eu cred că mă poţi ajuta cu o problemă. Regele a fost de acord să înstrăineze bijuteriile Coroanei la cererea maestrului de Pairaud. În cinci zile, ele vor fi duse la Paris, unde vor fi păstrate până când regele îşi va plăti datoria către Templu.

  Garin dădu din cap. Unchiul lui îi spusese cu o noapte în urmă că regele Henric acceptase cererea maestrului şi că el, Garin, avea să facă parte din suita care va însoţi bijuteriile. Ştiind asta, se simţi şi mai nesigur în privinţa motivului pentru care se găsea acolo.

  Edward făcu o pauză ca să ia o înghiţitură de vin şi îl studie cu atenţie pe băiat.

  ― O să fiu foarte sincer cu tine, Garin. Nu vreau ca bijuteriile să ajungă la ordinul vostru. Aparţin tatălui meu şi moştenitorilor lui. Am încercat să discutăm cu cavalerii şi le-am oferit alte modalităţi de plată, dar ei refuză dialogul şi insistă asupra acesteia. Nu mi-au lăsat altă opţiune decât să rezolv chestiunea cu propriile mele mijloace. Bijuteriile vor ajunge la cavaleri – aşa cum a promis tata –, dar eu le voi lua înapoi.

  Garin se străduia să prindă înţelesul cuvintelor prinţului.

  ― Alteţă, dar eu…?

  Edward ridică mâna ca să-l facă să tacă.

  ― Vreau să mă ajuţi să fac asta, Garin. Mama mea, regina, va însoţi bijuteriile la solicitarea tatălui meu, dar cavalerii nu ne-au împărtăşit detaliile călătoriei. Ca nepot al unuia dintre cavalerii implicaţi în aranjament, sunt sigur că tu cunoşti aceste detalii.

  Realizând ce îi cerea prinţul, Garin sări ca ars. Se ridică în picioare, simţind că îl ia ameţeala de la vin şi de la revelaţia avută.

  ― Eu… îmi pare rău. Nu pot!

  Aproape că se împiedică de banchetă îndreptându-se în grabă spre uşă, dorindu-şi să ajungă la aer, la lumina zilei, departe de încăperea plină de umbre şi de conspiraţiile adulţilor.

  În spatele lui se auzi vocea lui Edward.

  ― Nu vrei să repui în drepturi numele familiei tale? Nu vrei ca de Lyon să fie iarăşi casa măreaţă şi nobilă care a fost odinioară în Regatul Franţei?

  Garin ezită. Uitându-se înapoi la Edward, nu văzu că Rook făcuse un pas în faţă şi că îşi scosese pumnalul curbat de la brâu.

  ― Nu asta i-ai spus lordului cancelar când l-ai însoţit spre camerele maestrului? întrebă Edward. Nu i-ai mărturisit că ţi-e greu să fii nepotul unui cavaler de rang înalt? Că te simţi apăsat de datoria care ţi-a fost impusă de a reda bogăţia şi nobilitatea familiei tale?

  Garin clătină din cap. Nu asta spusese.

  ― Eu pot face acest lucru pentru tine, Garin. Te pot face lord şi îţi pot dărui pământuri şi titluri. Te pot face bogat.

  Garin se opri. În spatele lui, pumnalul lui Rook strălucea.

  ― Trebuie doar să-mi spui ce ştii despre voiaj. Atâta tot. Iar eu în schimb îţi voi da tot ce-mi stă în puteri.

  ― Şi dacă află cineva? şopti Garin, cu o voce care-i răsună ciudat în urechi.

  ― Nu va afla nimeni niciodată.

  ― Dar cum…? Garin se strădui să se uite în ochii prinţului. Cum veţi lua înapoi bijuteriile?

  Edward îşi termină vinul şi puse pocalul pe masă.

  ― Nu trebuie să-ţi faci griji în legătură cu asta. Nimeni nu va avea de suferit. Ridicându-se în picioare, ocoli bancheta şi se apropie de Garin. Pentru băiat, prinţul înalt şi chipeş semăna cu un războinic dintr-un poem antic, deopotrivă impresionant şi înspăimântător, mai mult o legendă decât un om în carne şi oase. Bijuteriile aparţin familiei mele. Eu fac doar ce trebuie ca să protejez proprietatea noastră, sunt sigur că înţelegi asta. Prinţul luă lumânarea de pe masă. Fă câţiva paşi împreună cu mine, Garin.

  Băiatul ezită, dar apoi îl urmă pe prinţ spre peretele mare din spatele încăperii. Pe măsură ce se apropiau, flacăra lumânării dezvăluia picturile, petele negre transformându-se într-un evantai de culori.

  ― Tata a pus să i se picteze asta, zise Edward, ridicând lumânarea, în onoarea celor care şi-au dat viaţa acum aproape două sute de ani pentru a smulge Ierusalimul din mâinile necredincioşilor.

  Garin văzu un oraş înconjurat de ziduri. Ierusalim. Clădiri albe cu domuri aurii în formă de ceapă se înşirau pe un deal către structura imensă, bogat ornamentată, de pe culme, probabil Domul Stâncii, un important sanctuar islamic înainte de căderea oraşului, după care fusese transformat în biserică. Întreaga scenă emana o frumuseţe maiestuoasă, care îi dădea lui Garin senzaţia că putea să se aşeze pe iarba pictată în fundal şi să se plimbe printre pâlcurile de măslini înspre acele ziduri albe şi înalte. Însă, pe măsură ce Edward mergea mai departe, imaginea se estompă şi lumânarea dezvălui o nouă scenă. De această dată oraşul era mai aproape şi câteva clădiri erau ascunse de nori de fum. În faţa zidurilor se afla o armată, o desfăşurare uriaşă de bărbaţi şi maşini de război, cai, căruţe, corturi şi drapele.

  ― Când papa Urban al II-lea a chemat la cruciadă în anul Domnului nostru 1095, mulţi bărbaţi au ridicat Crucea – cavaleri, nobili, regi şi ţărani – şi au plecat să smulgă Oraşul Sfânt din mâinile necredincioşilor. Dar abia după patru ani, după o călătorie plină de pericole, în cursul căreia mulţi şi-au pierdut viaţa, au văzut aceste ziduri în faţa lor. Edward arătă spre maşinile de asediu dispuse între oraş şi tabăra cruciaţilor. Au avut nevoie de aproape o lună pentru a-şi confecţiona arme pentru bătălie. Apoi, pe 13 iulie, epuizaţi după lunga călătorie şi numeroasele privaţiuni pe care le înduraseră, şi-au început asaltul.

  Lumânarea se mişcă din nou, dezvăluind de această dată culori întunecate: negru şi roşu-aprins pentru fumul şi limbile de foc care se înălţau peste acoperişurile clădirilor; portocaliu şi roşu-deschis pentru sânge.

  ― Au trecut Oraşul Sfânt prin foc şi sabie, împlinind într-o singură zi visul lor şi pe al celor pe care îi lăsaseră în urmă. Ierusalimul era al nostru. Cavalerii au curăţat străzile de sarazini şi de evrei. Locurile sfinte unde Hristos i-a izgonit pe cămătari, mormântul unde El s-a sculat din morţi, locul unde a dormit odată Fecioara, toate au fost sanctificate de preoţii noştri. A fost o zi ca nicio alta. Ochii lui Edward sclipeau în lumina lumânării, iar pe chip i se citea emoţia. Îmi doresc să fi văzut toate astea.

  Garin privi tăcut cum scena se lăţea şi văzu râurile de sânge curgând pe străzi, bărbaţi şi femei hăcuiţi de cavaleri, scoşi cu forţa din moschei şi case, munţi de aur şi bunuri jefuite alături de mormane de cadavre. Expresia victorioasă de pe feţele cruciaţilor părea demonică în reflexiile luminoase ale incendiilor care le fuseseră pictate pe obraji.

  Edward se întoarse spre Garin.

  ― Acum şaisprezece ani, sarazinii ne-au luat Ierusalimul. Trebuie să îl recucerim dacă vrem ca vieţile celor care ne-au desţelenit calea spre Orient să nu se fi irosit în zadar şi dacă vrem să reaprindem speranţa creştinătăţii. Vrei ca ei să se roage la dumnezeul lor fals în sălile binecuvântate de preoţii noştri?

  Garin nu ştia ce să răspundă. Se mulţumi să clatine din cap.

  ― Dacă străunchiul meu, Richard Inimă-de-Leu, ar mai fi trăit, crezi că ar fi aşteptat ca duşmanul să ne cucerească toate fortăreţele înainte de a întreprinde ceva? Bineînţeles că nu. Expresia de pe chipul lui Edward deveni mai dură. Tata nu va conduce nicio cruciadă în această viaţă. Sunt sigur de asta. Dar eu o voi face. Bijuteriile îmi aparţin de drept şi voi fi încoronat cu ele când voi deveni rege. Nici eu şi nici tata nu ne permitem să plătim datoria către Templu când noi, cu toţii, avem nevoie de o nouă cruciadă. Vreau acelaşi lucru ca şi templierii, dar o voi face în condiţiile mele, nu în ale lor. Înţelegi asta, Garin?

  Rozându-şi o unghie, băiatul încuviinţă.

  Edward zâmbi, apoi se îndepărtă de perete şi se îndreptă spre un cufăr pus la picioarele patului, lăsând picturile să se estompeze în întuneric.

  Garin îl urmă cu prudenţă şi văzu cum Edward săltă capacul cufărului şi băgă mâna. Scoase de acolo o pungă de catifea pe care i-o dădu lui Garin.

  ― Ţine!

  Punga scoase un clinchet când ateriză, moale şi grea, în palma băiatului. Era plină cu bani.

  ― Ăsta e doar începutul, zise Edward, uitându-se la el cum strânge, cu ochii mari, punga în mână. Ajută-mă, Garin, şi îţi promit că te voi ajuta şi eu. Nu vei pierde nimic. În serviciul meu vei avea doar de câştigat.

  Garin se gândi la mama lui în locuinţa ei insalubră din Rochester, plângând în camera ei noaptea, vânzându-şi rochiile şi hainele pentru a-i asigura lui educaţia, lucru pe care ea i-l reamintea de câte ori avea ocazia. Probabil că banii din acea pungă îi puteau cumpăra toate rochiile pe care şi le-ar fi putut dori. Apoi băiatul se gândi la unchiul lui şi la toate eşecurile şi greşelile lui. Putea oare să-l facă pe Jacques să fie mândru de el? Se străduise. Doamne, cât se mai străduise. Însă niciodată nu fusese suficient. Se uită la Edward.

  ― Veţi repune în drepturi numele familiei mele? Ne veţi face iarăşi nobili?

  ― Cu timpul, da.

  Garin se uită la chipul prinţului. Zări viclenie acolo, ambiţie şi lipsă de scrupule, dar nu şi intenţia de a păcăli.

  ― Vreau doar ca mama să fie fericită, rosti el în şoaptă. Şi ca unchiul să fie mândru de mine.

  ― Ştiu cât de greu este să împlineşti aşteptările familiei, zise încet prinţul.

  Garin clipi ca să-şi alunge lacrimile.

  ― Nava noastră, Endurance, nu ne va duce până la Paris, zise el într-un suflet. Va fi încărcată cu mărfuri, lână de la ţesătoriile ordinului din Londra, pentru a fi vândute în regatele Franţei şi Aragonului. Endurance va acosta la Honfleur, la gurile Senei, unde noi vom debarca împreună cu bijuteriile, după care va naviga mai departe spre baza noastră din La Rochelle.

  ― Vei fi în suită? întrebă imediat Edward.

  ― Da. Unchiul meu a trimis vorbă la preceptoriul din Paris, cerându-le ca un vas mic să ne întâmpine la Honfleur. Cred că regina va petrece noaptea într-una din clădirile pe care le deţinem în port, după care vom naviga mai departe a doua zi de dimineaţă.

  ― Te-ai descurcat foarte bine, Garin. Sunt impresionat.

  Garin îşi muşcă buza şi privi în podea. Simţea că i se face rău.

  ― Şi acum, zise Edward, cu un alt ton, cel mai bine ar fi să te întorci la preceptoriu. Să te ocupi de treburile tale zilnice ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă va trebui să te contactez din nou înainte de plecare, o să-l trimit pe Rook. Ascunde aurul într-un loc sigur, unde nu poate fi găsit. Edward porni spre uşă, dar se întoarse brusc şi se uită la Garin, punându-şi o mână pe umărul băiatului. Iar dacă spui cuiva despre această întâlnire, voi nega că a avut loc şi mă voi asigura ca tu şi familia ta să vă petreceţi viaţa asta şi cealaltă admirând priveliştea oraşului de pe podul Londrei. Mă înţelegi?

  Garin dădu repede din cap, cu mintea încă plină de imaginile acelor capete retezate şi înfipte în pari. Îşi simţea vezica plină de la vin şi de teamă şi voia cu disperare să plece de acolo.

  ― Nu voi spune nimic, jur!

  ― Asigură-te de asta. Edward făcu un gest spre uşă. Aşteaptă afară. Rook te va conduce jos.

  Garin porni spre uşă. O clipă, Rook rămase pironit acolo, cu o privire ameninţătoare, după care scoase un chicotit dispreţuitor şi se dădu la o parte, permiţându-i băiatului să iasă în fugă pe coridor.

  Rook închise uşa.

  ― Credeţi că şobolanul ăsta va putea să-şi ţină gura? murmură el.

  ― Dacă nu credeam asta, nu-l lăsam să părăsească această încăpere, răspunse Edward cu voce joasă. Nu avem de ales. Va fi singura ocazie de a lua bijuteriile înapoi. Dacă vor ajunge în trezoreria din Paris mă îndoiesc că le vom mai vedea vreodată.

  ― Credeţi că amărâtul va coopera dacă o să mai avem nevoie de el?

  ― Cred că da. Dar află tot ce poţi despre familia lui ca să te asiguri de asta. Între timp trebuie să punem lucrurile în mişcare. Nu avem la dispoziţie decât cinci zile.

  ― Nu vă faceţi griji, bijuteriile nu vor ajunge niciodată în trezoreria templierilor.

  Edward zâmbi.

  ― Mă bucur că eforturile mele de a te scăpa de sentinţă nu s-au irosit în zadar, Rook. Un om cu talentele tale nu ar trebui niciodată condamnat la spânzurătoare.

  Bărbatul îşi înclină capul.

  ― Viaţa mea vă aparţine.

Capitolul 9

Templul Nou, Londra

  18 octombrie 1260

Will îşi scutură capul ca să-şi dea la o parte părul din ochi. Atenţia lui era îndreptată asupra sergentului cu umeri ca de taur din faţa lui, un băiat mai mare cu un an ca el, pe nume Brian. Era obişnuit cu sabia de lemn de la antrenament, aşa că acum lama de metal îi atârna grea în mână. Purta o vestă de piele netăbăcită ca protecţie, glezniere şi cotiere tot din piele apărându-i antebraţele şi partea de jos a picioarelor. Se învârti în jurul sergentului, cu care nu se mai luptase până atunci. Will îşi dădu imediat seama cu ce fel de adversar se confrunta. Brian era puternic, dar lent.

  Ignorând cele câteva strigăte de încurajare de pe margine, Will rămase locului, bine înfipt pe picioare. Brian atacă. Will pară prima lovitură, se ghemui ferindu-se de a doua şi se răsuci, îndreptând sabia pe care o ţinea cu ambele mâini spre spinarea adversarului. Armele nu aveau tăişul ascuţit pentru a evita rănirile serioase, dar forţa loviturii îl făcu pe Brian să cadă în genunchi cu un geamăt. Ridicând sabia, Will o lăsă cu vârful în jos peste gâtul băiatului cu o mişcare care l-ar fi ucis dacă ar fi fost dusă până la capăt. Uralele care se auziră de pe marginile terenului le făcură pe cele câteva păsări aflate în stejarul din apropiere să-şi ia zborul. Heraldul rosti numele lui Will, iar Brian se chinui să se ridice în picioare, după care îl îmbrăţişă scurt pe învingător înainte de a părăsi terenul.

  Uralele se stinseră imediat ce se ridică Humbert de Pairaud. Pe bancă, alături de maestrul Angliei, şedeau maeştrii Scoţiei şi cel al Irlandei. Pe postamentul din faţa lor se găseau premiile: o sabie pentru câştigătorul grupei de vârstă mai mare şi, pentru grupul lui Will, o insignă cu doi cavaleri călărind un singur cal – o replică a sigiliului ordinului. Will se înclină în direcţia celor trei maeştri.

  ― Îl declar pe William Campbell, sergent al lui sir Owein ap Gwyn, maestru al terenului! răsună vocea lui Humbert. Campbell va lupta în ultimul duel. Maestrul se uită la Will. Poţi pleca, sergent.

  Will se înclină din nou, apoi o luă la fugă spre cortul care fusese înălţat pe margine.

  Cu doar o oră în urmă, Will ieşise al cincilea din cei treizeci de sergenţi din grupa lui la cursa de galop. Ieşise al patrulea la echitaţie, aproape căzând de pe cal şi nereuşind să atingă de trei ori inelul cu lancea. Însă când Garin câştigase şi Will văzuse cum victoria îi scapă printre degete, se ambiţionase şi ieşise primul în cursa de alergare pe jos şi îşi învinsese cei trei adversari în dueluri. Îi amorţise braţul în care ţinea sabia, dar simţea triumful ca pe un drog fierbinte în vene, înlăturându-i orice urmă de epuizare. Câştigase duel după duel şi acum ajunsese la o singură luptă distanţă de o posibilă victorie. Şi-ar fi dorit ca tatăl lui să fi fost acolo să-l vadă.

  Când intră în cort, Will îl văzu pe Garin lângă masa unde se găseau armele. Testa greutatea unei săbii, făcând diverse figuri cu ea prin aer. Într-unul din colţuri se afla un sergent mai în vârstă care îşi desfăcea legăturile vestei de piele. Afară, terenul era pregătit pentru următorul duel.

  Punând arma la loc pe masă, Garin se uită la Will.

  ― Bine lucrat.

  ― Mulţumesc, răspunse Will, fără să observe lipsa de entuziasm din vocea prietenului său. Îşi şterse sudoarea de pe frunte cu dosul braţului. Am avut un adversar puternic. N-am crezut că o să-l înving. Zâmbi. Dacă o să câştigi duelul, ne vom întâlni în bătălia finală.

  Garin dădu absent din cap.

  ― Ce s-a întâmplat?

  ― Nimic. Garin ridică din umeri văzând că Will se încruntă. Nu există niciun premiu pentru locul doi.

  ― N-are nicio importanţă, rosti Will, luat prin surprindere. Dacă ne vom lupta în duelul final vom fi amândoi campioni, indiferent de cine va câştiga. Aşteptă ca sergentul mai în vârstă să-și scoată vesta şi să iasă din cort. Unde ai fost ieri? îl întrebă el pe Garin, coborându-şi vocea.

  ― Nicăieri, îi răspunse repede Garin. Adică am fost în armurerie, adăugă el, ducându-se să ia altă sabie de pe masă.

  ― Te-am căutat. Voiam să te întreb ceva. Will făcu o pauză. Când a fost unchiul tău ultima dată în Ţara Sfântă?

  ― S-a întors după ce a fost rănit la Herbiya, după ce sarazinii au cucerit Ierusalimul. De ce?

  Will îşi muşcă buza.

  ― A păstrat legătura cu cineva de-acolo, poate cu un străin, care poate l-a vizitat?

  Garin se întoarse.

  ― De ce întrebi aşa ceva? Dădu din mână înspre terenul de afară. În câteva clipe trebuie să ies şi să mă bat. Despre ce e vorba?

  Will se uită în jur, când îl auzi pe herald rostind numele lui Garin.

  ― Nimic. Doar o nelămurire de-a mea despre Ţara Sfântă. Poate că ar trebui să-l întreb direct pe el. Ar fi mai bine să te duci. Îşi puse mâna pe umărul prietenului său. Mult noroc!

  Garin rămase pe loc uitându-se la terenul din afara cortului, apoi ieşi, strângând cu putere sabia.

  Garin deschise atacul cu o serie de lovituri puternice care îl determinară pe adversar să dea înapoi. Acesta îşi reveni şi trecu la contraatac, cu un chip pe care se citea concentrarea. Cei doi începură să se tatoneze, ajungând în centrul terenului de luptă. Asistenţa încremenise, singurul sunet care se auzea fiind cel al săbiilor încleştate. La scurt timp după asaltul de deschidere, Garin reuşi să taie tunica adversarului şi să-i marcheze braţul cu o linie roşie. De pe margine se auziră chiote. Will nu-şi mai văzuse niciodată prietenul luptând atât de bine. Garin se mişca graţios, fiecare lovitură fiind precisă şi puternică, obosindu-şi adversarul.

  Garin pară câteva lovituri scurte, pivotă uşor pe picioare şi se întoarse spre stânga adversarului. Două dintre fandările lui rapide ca un fulger fuseră respinse, celălalt sergent fiind însă nevoit să se răsucească pentru asta. Garin făcu o fentă spre dreapta, dar oponentul său nu căzu în capcană, ci păşi în faţă ca să-l întâlnească. Se ciocniră cu forţă, iar Garin se dezechilibră şi căzu în genunchi. Dar lupta nu se terminase încă. Blocând loviturile celuilalt sergent, Garin se ridică în picioare şi-şi reluă şirul de fandări rapide, forţându-l pe adversar să se retragă. În acel moment, Garin aruncă o privire spre banca judecătorilor. Jacques discuta cu maestrul Irlandei.

  Sabia deveni brusc extrem de grea în mâna lui Garin. Încheietura mâinii lui nu mai avea flexibilitate – permiţându-i să execute mişcările fluide executate la început –, ci deveni rigidă, asta însemnând că fiecare lovitură era mai lentă şi fiecare parare, mai chinuitoare. Will îl văzu cum ratează ocazia de a-l atinge cu sabia din lateral şi cum abia reuşeşte să pareze o lovitură joasă, ca de coasă, îndreptată spre coapsa lui. Adversarul remarcase şi el schimbarea şi trecuse acum la atac. Sergenţii începură să chiuie, simţind iminenţa victoriei. Garin dădu o nouă lovitură cu jumătate de inimă. Will văzu cum strânsoarea lui slăbeşte. Sabia îi căzu din mână, încercă să o recupereze, dar nu se dovedi suficient de rapid. Adversarul se repezi spre el şi îi tăie vesta de piele. Sergentul scoase un strigăt de triumf, ridicându-şi sabia, iar heraldul anunţă încheierea luptei. Will se uită cum Garin rămâne pe loc, uitându-se fix la Jacques, fără să-ncerce să-şi recupereze sabia. Cavalerul se ridicase în picioare, cu o expresie rece ca moartea. Garin porni spre cort, cu capul plecat. Will încercă să-şi croiască drum prin mulţimea de sergenţi entuziaşti ca să se ducă după el, dar se opri când numele lui fu anunţat pentru duelul final. Ezită câteva clipe, apoi se îndreptă spre terenul de luptă.

  Când intră în cort, Garin îşi smulse vesta şi o aruncă pe jos. Se sprijini de bancă. Simţea cum nodul care se pusese în gât ameninţa să îl sufoce. Privirea i se înceţoşă şi atunci clipi cu furie, hotărât să nu lase cale liberă lacrimilor. Dacă începea să plângă, nu se credea în stare să se mai oprească.

  ― Ieşi.

  Garin tresări auzind vocea. În deschizătura cortului era Jacques. Silueta lui înaltă umplea spaţiul. Lumina din spatele lui era prea puternică pentru ca Garin să-i poată vedea faţa, dar băiatul ştia ce expresie se oglindea pe chipul unchiului său. Totul se citea în vocea lui. Garin simţi cum în vintre i se formează un ghem, ca un şarpe al groazei care-i îngheaţă măruntaiele.

  ― Domnule, îngăimă el. Îmi pare rău… eu…

  ― Scuteşte-mă de scuzele tale, rosti Jacques cu acelaşi ton rece şi dur pe care Garin îl ura. Vino cu mine.

  ― Dar turnirul…?

  Garin se dădu în spate, lovindu-se de bancă în vreme ce Jacques făcu un pas înainte.

  Cavalerul îl apucă de braţ pe băiat şi îl scoase din cort. Pe jumătate împiedicându-se, pe jumătate alergând ca să ţină pasul cu unchiul său, Garin se uită înapoi în vreme ce era tras spre clădirile preceptoriului şi îl zări pe Will şarjând pe terenul de luptă, rotindu-şi în acelaşi timp sabia.

  În curte era linişte. Doar câţiva servitori îşi vedeau de treburile lor. Câţiva se uitară din curiozitate la Garin şi la Jacques. Băiatul ar fi vrut să-i cheme şi să îi implore să-l salveze. Dar era incapabil să vorbească şi, oricum, n-o putea face: mândria lui nu putea fi atât de uşor învinsă, nici măcar de teroare. Când ajunseră în zona destinată cavalerilor, Jacques îl forţă să urce pe scări şi deschise cu putere uşa de la sala cea mare.

  ― Înăuntru, zise el, împingându-l pe Garin.

  Băiatul se întoarse, masându-şi braţul, în vreme ce unchiul lui închidea uşa.

  ― Domnule, eu…

  Vorbele îi rămaseră în gât când cavalerul îi trase cu sete un dos de palmă peste faţă, aruncându-l în masă, care se zgudui zdravăn. Un vas de lut se rostogoli şi căzu pe podea, făcându-se ţăndări. Garin se lovi cu şoldul de colţul ascuţit al mesei şi ţipă. Durerea se adăuga acum şocului primei lovituri primite. A doua palmă veni o clipă mai târziu, când Jacques făcu un pas înainte şi îl lovi cu pumnul peste cap. Garin îşi ridică braţele ca să se apere.

  ― Te rog, unchiule! imploră el, ferindu-se în măsura în care putea, în vreme ce loviturile începură să curgă asupra lui. În ciuda forţei palmelor şi pumnilor, dar şi a sângelui care începuse să-i curgă din nas şi din buza spartă, reuşi să rămână în picioare. Ar fi fost mai rău dacă se prăbuşea la podea. Unchiul şi-ar fi folosit cizma. Te rog!

  ― Ţi-am spus că vreau să învingi! tună Jacques, gâfâind din pricina efortului. Ce ţi-am spus?

  ― Să înving, ţipă Garin, mi-ai spus să înving. Dar n-am putut… am…!

  ― Te-am văzut, neobrăzatule! Ai pierdut intenţionat lupta! Ca să-mi faci mie în ciudă, nu? Jacques îl prinse pe Garin de umeri şi îl scutură zdravăn. Nu-i aşa?

  ― Nu!

  De afară se auziră chiote dinspre terenul de luptă. Jacques îi dădu drumul lui Garin. Printre urale se auzi numele lui Campbell strigat de herald. Deja roşie, faţa lui Jacques deveni pământie. Cavalerul sudui amarnic, apoi se întoarse către nepotul lui.

  ― Auzi? L-ai lăsat pe nemernic să câştige!

  Distras de strigăte, Garin îşi ridică prea târziu braţul ca să se protejeze de lovitura brutală care se abătu asupra feţei lui. Şocul îl făcu să se împleticească până în colţul dinspre fereastră al încăperii. Rămase acolo câteva clipe, aproape suspendat în aer, apoi se scurse încet la podea. Obrajii în flăcări şi amprenta roşie a palmei primite se adăugară la rănile mai vechi care începeau să se redeschidă. Îşi simţea faţa plină de sânge, iar nasul începu să-i curgă.

  ― Ridică-te!

  ― Nici măcar nu te-ai uitat, zise Garin, luptându-se să vorbească şi simţindu-şi pieptul greu.

  ― Ce?

  Garin se uită la unchiul lui, fără să mai încerce să-şi oprească lacrimile.

  ― Nu m-ai privit luptând. Te-am văzut! Vorbeai cu maestrul Irlandei!

  ― Îi spuneam cât de impresionat sunt de tine! replică Jacques pe un ton plin de dispreţ.

  Garin clătină din cap, plângând de-a binelea acum.

  ― Nu e vorba doar de ziua de azi. Mereu e la fel. Vrei să fac totul. Se ridică, sprijinindu-se de perete, tremurând, dar adoptând o atitudine sfidătoare. Dar chiar şi atunci când fac totul nu eşti mulţumit. Cum să te mulţumesc? Nu mi-ai dat niciodată vreo ocazie!

  ― Ţi-am dat toate ocaziile, băiete! Toate ocaziile pe care tatăl tău şi cu mine nu le-am avut când…

  ― Eu nu sunt tu! ţipă Garin, păşind în faţă, cu pumnii încleştaţi şi cu ochii albaştri scăpărând de durere, umilinţă şi furie. Nu sunt tu, nu sunt tata şi nu sunt fraţii mei! Ştiu că nu sunt suficient de bun ca să fiu. Ştiu asta! Dar am încercat mereu să dau tot ce am mai bun!

  Jacques îşi privi nepotul, pe care nu-l mai auzise niciodată vorbind atât de deschis şi de plin de pasiune. Văzu sângele, lacrimile şi amprenta propriei palme pe chipul băiatului şi în minte îi apăru imaginea fratelui său, Raoul de Lyon.

  Pe o stradă prăfuită din oraşul Mansurah, Raoul agoniza, cu spatele frânt şi pieptul străbătut de trei săgeţi. Calul îl aruncase din şa la scurt timp după ce un grup de soldaţi mameluci, sub comanda lui Baybars, aruncaseră drugi de lemn de pe acoperişuri ca să blocheze uliţele înguste ale oraşului şi să-i prindă pe cavaleri într-o capcană mortală. În apropiere, zăceau cadavrele celor doi fii mai mari ai lui Raoul. Lupta continuase, lăsând uliţa plină de leşuri, şi abia când zgomotele bătăliei se îndepărtaseră, Jacques îngenunchease lângă fratele lui şi-i luase trupul însângerat şi frânt în braţe.

  ― Să ai grijă de soţia şi de fiul meu, frate, rostise Raoul cu ultimele puteri.

  Murise înainte ca Jacques să mai apuce să-i răspundă.

  ― Fac asta pentru tine, zise cavalerul, mai potolit acum, continuând să-l privească pe Garin. Trebuie să înţelegi asta.

  Băiatul plângea prea tare ca să-i răspundă.

  ― Garin! Jacques se duse la el şi îşi puse mâinile pe umerii lui. Uită-te la mine. Băiatul încercă să se întoarcă, dar cavalerul îl apucă de bărbie. Crezi că eu vreau să te pedepsesc? Mă obligi să fac asta când nu reuşeşti să realizezi ceea ce eu ştiu că eşti capabil să realizezi.

  Garin îl privi pe Jacques. Ochiul drept începea să i se umfle şi să i se închidă.

  ― Voi fi făcut cavaler, unchiule, rosti el cu greutate. Nu trebuie să mă pedepseşti. Voi readuce onoarea familiei noastre şi o voi face fericită pe mama. Nu va mai fi obligată să trăiască în casa aceea insalubră. Voi face toate astea, jur!

  ― Dar eu nu mă refeream la a fi făcut cavaler, răspunse Jacques frustrat. Sunt alte lucruri pe care mi le doresc pentru tine. Lucruri despre care nu ştii nimic. Se duse la fereastră şi se sprijini de pervaz. Pe terenul de luptă, numele lui Will continua să fie scandat. Se întoarse către nepotul lui. Templul înseamnă mai mult decât ştii tu. Făcu o pauză lungă. Aparţin unui grup de oameni, fraţi, din cadrul ordinului nostru. Acum am rămas puţini, dar încă suntem puternici. În ultimul secol, după înfiinţarea Frăţiei noastre, mulţi ne-au slujit cauza, conştient sau nu. O vreme, regele Richard Inimă-de-Leu a fost unul dintre patronii noştri. Dar noi lucrăm în secret şi nici măcar Marele Maestru n-are habar de existenţa noastră. Ni se spune Anima Templi, Sufletul Templului.

  Garin clătină uluit din cap.

  ― Nu pricep. Ce face grupul ăsta? Şi în ce fel eşti implicat?

  Jacques ridică mâna.

  ― Încă nu-ţi pot spune tot, dar cu timpul o voi face. Momentan, suntem cu toţii în mare pericol. Ni s-a furat ceva foarte valoros care, dacă ajunge în mâinile cui nu trebuie, s-ar putea dovedi fatal pentru noi şi poate chiar pentru Templu.

  ― Despre ce e vorba?

  Jacques ezită. Pe chip i se citea în mod clar nehotărârea.

  ― Spune-mi, unchiule, îl imploră Garin. Dacă nu ştiu ce vrei de la mine, nu te voi mulţumi niciodată.

  Cavalerul se uită iarăşi la el. După câteva clipe lungi, vorbi, cu voce înceată:

  ― Se numeşte Cartea Graalului. Este codul nostru şi conţine ceremonia de iniţiere şi detalii ale planurilor noastre, planuri de care nimeni nu trebuie să afle până ce noi nu vom fi pregătiţi să le punem în aplicare. După ce voi escorta bijuteriile Coroanei spre Paris, voi rămâne acolo ca să ajut la căutarea cărţii. Se apropie de Garin. Vreau să mă însoţeşti şi să te întâlneşti cu conducătorul grupului nostru, Everard. Am sperat dintotdeauna că într-o bună zi îmi vei lua locul, dar ca să fii membru al Frăţiei trebuie să ai anumite calităţi, şi doar un om cu mare tărie de caracter îl poate impresiona pe Everard. Îmi pare rău, Garin. Niciodată nu mi s-a părut că a-i învăţa pe alţii este uşor. Temându-mă să nu fiu acuzat că nu sunt imparţial, probabil că te-am tratat mai dur decât pe ceilalţi. Dar intrarea în organizaţia noastră reprezintă o imensă responsabilitate, genul de responsabilitate pe care doar câţiva o pot purta pe umeri. De-asta te împing de la spate şi de-asta tu trebuie să fii mai bun decât băieţi precum Campbell. De-asta fac ce fac, încheie el, atingând obrazul nepotului său.

  Oftă adânc şi îl luă pe băiat în braţe.

  Garin îşi pironi privirea în podea. Auzea bătăile inimii unchiului său, rapide şi puternice. Închise ochii şi în minte îi reveniră cuvintele prinţului Edward: Dacă vei spune cuiva despre această întrevedere… Mă voi asigura ca tu şi familia ta să vă petreceţi viaţa asta şi cealaltă admirând priveliştea oraşului de pe podul Londrei. Sângele care-i curgea din nas pătă mantia albă a unchiului său.

Templul Nou, Londra

  19 octombrie 1260

Elwen se plimba nervoasă prin încăpere, cu braţele încrucişate la piept. Era îmbrăcată cu o pelerină cu mâneci strâmte din in verde-deschis, iar în talie avea o centură din mătase aurie. Bluza îi era largă, iar fusta lungă o făcea să pară şi mai înaltă. Cina rămăsese neatinsă pe masa de lângă pat. Servitorul i-o adusese cu o oră în urmă, iar friptura se acoperise deja de o pojghiţă de grăsime sleită. Elwen strâmbă din nas. Aflată în anexa de lângă camerele cavalerilor unde se găsea garderoba preceptoriului, încăperea era mică şi mobilată spartan. Owein îi spusese că era magazia croitorului. Mirosea a lână şi piele veche. Lângă fereastră se afla un dulap în care atârnau câteva rochii şi o mantie albastru-închis. În afară de tava cu mâncare, pe masă se găseau o broderie şi câteva aţe colorate. Terminase de cusut jumătate din model: două dealuri, printre care curgea un râu albastru.

  Elwen se duse la fereastră. Norii alergau pe cer. Pentru câteva clipe, din spatele lor se ivi soarele şi Elwen închise ochii din pricina strălucirii lui. Se răsuci pe călcâie când auzi o bătaie în uşă.

  ― Elwen?

  Auzind vocea lui Owein, înfundată din pricina lemnului gros, fata trase drugul de protecţie şi deschise uşa.

  ― Unchiule! îl întâmpină ea cu un zâmbet.

  Owein intră şi închise uşa în urma lui. O trase pe fată spre el şi o sărută pe frunte. Când se dădu înapoi, privirea îi căzu asupra tăvii cu mâncare.

  ― Nu te-ai atins de masă.

  ― Nu mi-e foame.

  Owein pipăi.

  ― Nu te simţi bine?

  Elwen se îndepărtă.

  ― Nu, unchiule, doar că… Oftă adânc. Cât trebuie să mai stau aici? Mă simt ca la închisoare. Ieri nici măcar nu mi s-a permis să urmăresc turnirul. I-am auzit aclamând numele sergentului tău. El a învins?

  ― Trebuie să stai în camerele tale, replică Owein deopotrivă cu blândeţe şi cu fermitate. Nu putem abuza de bunăvoinţa maestrului. Dacă n-ar fi acceptat să te găzduiască aici, nu ştiu unde te-aş fi putut trimite.

  ― Îi sunt recunoscătoare pentru bunăvoinţă. Elwen se duse la masă, prefăcându-se că-şi studiază broderia. Dar o să înnebunesc dacă va mai trebui să stau închisă în camera asta multă vreme.

  ― De fapt, acesta e motivul pentru care am venit, Elwen. Vei pleca în curând.

  ― Protectoarea mea? Se simte mai bine?

  Owein se uită în ochii fetei. Luând-o de mână, o conduse spre pat.

  ― Mă tem că nu, rosti el, îndemnând-o să ia loc. Protectoarea ta a murit, Elwen. Infirmeria din oraş m-a anunţat în această după-amiază. Evoluţia bolii a fost rapidă şi doctorul n-a mai putut face nimic. Owein se aşeză pe pat alături de Elwen şi îi înconjură umerii cu braţul. Îmi pare rău, dragostea mea. Ştiu că erai fericită acolo.

  Fata îşi privea mâinile.

  ― Da. Rămase tăcută o vreme, după care, trăgând adânc aer în piept, îşi şterse lacrimile. Ce se va întâmpla cu mine? Voi rămâne aici?

  Owein o strânse de umeri.

  ― Adăpostul acesta e doar temporar, Elwen. Templul nu e un loc potrivit pentru o femeie.

  ― Mă refeream la Londra. Elwen se răsuci spre el, cu ochii ei mari strălucind. Nu vreau să mă întorc în Powys, unchiule.

  Owein zâmbi.

  ― Nici nu va trebui să o faci. Am trimis un mesaj unui camarad de-al meu din Bath. Charles s-a retras din serviciul activ acum câţiva ani, din pricina unei răni, şi acum are grijă de una dintre fermele unde sunt crescuţi caii pentru Templu. Are o proprietate în afara oraşului şi sunt convins că te va primi în casa lui.

  ― Bath? Vocea lui Elwen trăda dezamăgirea. Mie îmi place aici.

  Owein o mângâie pe păr.

  ― Peste trei zile plec la Paris. Nu ştiu când mă voi întoarce, iar până atunci nu voi avea răgazul să-ţi caut o locuinţă potrivită în oraş. Îţi va plăcea la Bath. Proprietatea lui Charles este cu siguranţă mai mare decât cele cu care ai fost obişnuită. Owein îi zâmbi în chip de încurajare. Charles are trei fete, una chiar de vârsta ta. Sub protecţia lui vei primi educaţia necesară unei tinere doamne.

  Elwen ridică un colţ al păturii de pe pat şi trase de un fir deşirat.

  ― Cât voi sta acolo?

  ― Cel mult un an, până când vei ajunge la vârsta potrivită.

  ― Vârsta potrivită? întrebă ea încet. Potrivită pentru ce anume?

  ― Pentru măritiş, de îndată ce-ţi voi găsi un pretendent pe măsură.

  ― Unchiule! Elwen încercă să râdă. Dar nu vreau să mă mărit!

  ― Nu acum, bineînţeles, replică el.

  ― Nu! ripostă Elwen cu vehemenţă. Niciodată!

  ― Cu timpul te vei obişnui cu ideea, insistă Owein cu fermitate.

  ― E singura mea opţiune?

  ― Poţi alege să te măriţi sau să fii închisă într-o mănăstire.

  ― Nu vreau nici asta, replică ea imediat. Cel puţin lasă-mă să stau în Londra până când… Inspiră adânc. Până când îmi vei găsi un pretendent.

  Owein îşi luă mâinile de pe umerii ei.

  ― Îmi pare rău, Elwen, dar nu poţi rămâne aici. Ferma din Bath este cel mai bun adăpost pe care ţi-l pot oferi şi care-ţi va aduce numeroase oportunităţi pentru viitor. Nu te-ai bucurat de îndrumările unui tată şi ştiu că te-ai obişnuit cu libertatea, dar ai trecut de vârsta la care să faci ce vrei şi să te duci unde vrei. Ai nevoie de o mână fermă care să te îndrume şi de instruirea necesară unei tinere femei. I-am promis mamei tale că voi avea grijă de tine ca şi cum ai fi fiica mea. Elwen deschise gura să riposteze, dar Owein i-o reteză scurt: Nu voi permite să se treacă peste voinţa mea. Se ridică de pe pat. Mă aştept să primesc veşti de la Charles în următoarele săptămâni. Dacă totul decurge bine, când mă voi întoarce de la Paris vei pleca la Bath.

  Se duse la uşă şi o deschise. Privi înapoi spre fată ca şi cum ar fi vrut să mai spună ceva, dar plecă fără a mai scoate vreo vorbă, închizând încetişor uşa după el.

  Rămasă singură, Elwen se cuprinse cu braţele şi se duse în mijlocul încăperii micuţe. Simţea că pereţii se prăbuşesc peste ea. După ce mama ei rămăsese văduvă şi sărăcia o forţase să îşi ia o slujbă în gospodăria unui proprietar de pământuri, Owein o urcase în şaua calului şi o dusese la Londra. Când fata izbucnise în plâns, unchiul ei crezuse că o face de tristeţe. În realitate, Elwen plânsese de uşurare.

  În Powys, mama ei pleca dimineaţa devreme, tăcută şi palidă, pentru o zi de muncă istovitoare ca servitoare. Elwen trebuia să-şi îndeplinească propriile sarcini, adică să cureţe cele două odăi ale cocioabei umede şi întunecoase, să hrănească scroafele şi cei câţiva pui amărâţi pe care îi ţineau. După ce îşi termina treburile alerga pe câmpurile care îi dădeau senzaţia de libertate, căutând copaci în care să se caţere sau copii cu care să se joace. Pe urmă erau după-amiezile reci, în care îi urmărea pe fermieri şi pe fiii acestora întorcându-se de pe izlazuri şi strigându-se unul pe celălalt de parcă erau o mare familie. Pe măsură ce trecuse timpul, mama lui Elwen devenise tot mai retrasă, până când ajunsese ca o umbră care se prelingea pe lângă viaţa copilei ei. Orice voce ridicată sau orice izbucnire în râs păreau să-i provoace dureri, astfel încât Elwen învăţase să trăiască în tăcere. Când ajunsese la Londra, fata stătuse primele trei zile lângă uşa casei protectoarei ei, ascultând pur şi simplu zgomotul oraşului.

  Anii petrecuţi frecând podelele ca să aibă ce să pună pe masă seara o transformaseră pe mama ei într-o umbră de femeie, care nu mai putea să dăruiască sau să primească iubire, care uitase să mai simtă sau să viseze ceva. Owein nu înţelegea. El cunoştea doar genul de moarte care era adusă de vârful unei săbii.

― Will Campbell!

  Will căra găleţi cu apă către grajd pentru a umple jgheaburile. Când se auzi strigat, ridică privirea şi văzu doi sergenţi venind spre el.

  ― Te-am urmărit luptându-te în turnir, zise unul dintre ei, un băiat pistruiat şi cu nasul cârn.

  ― Şi ce-i cu asta?

  ― Putem vedea insigna? întrebă celălalt.

  Will oftă, dar lăsă găleţile jos şi îşi băgă mâna în buzunarul tunicii. Scoase de acolo premiul primit în turnir.

  ― Uite, zise el, dându-i insigna pistruiatului.

  Băiatul o luă plin de respect şi se lăsă pe vine ca să o studieze împreună cu prietenul lui. Will zări o uşă deschizându-se în clădirea de vizavi de el: infirmeria. Un sergent ieşi de acolo.

  ― Cum ai făcut ultima mişcare? întrebă pistruiatul.

  Will nu-i răspunse. Sergentul care ieşise din infirmerie era Garin. Will îşi dăduse seama că era el doar după păr, căci chipul îi era de nerecunoscut.

  ― Maică Precistă! icni el, neluând în seamă surprinderea sergenţilor la auzul blasfemiei.

  Smulse insigna din mâinile celor doi şi o luă la fugă. Prietenul lui avea ochiul drept umflat şi închis, iar pleoapa părea nefiresc de roşie şi de flască. Pielea din jur era de un vineţiu-închis, gălbuie şi umflată pe margini. Şi buza îi era umflată, iar pielea crăpase acolo unde fusese lovită. Întreaga parte dreaptă a feţei părea borcănată, ca şi cum Garin şi-ar fi băgat o cârpă în gură, în dreptul obrazului.

  ― Garin? Cum…?

  ― Lasă-mă în pace, mormăi băiatul, cu o voce deformată ca şi chipul.

  Will puse insigna în buzunarul tunicii şi îl prinse pe Garin de umăr.

  ― Ciclopul ţi-a făcut asta?

  ― Nu-i spune aşa!

  Garin îşi smulse braţul şi porni în grabă spre pasajul care ducea la docul preceptoriului. Will îl urmă.

  Endurance, nava care avea să-i ducă la Paris, era deja amarată. Carena rotundă, cu cele două catarge, marginile înalte şi construcţiile de pe punţile de la pupa şi prora o făceau să fie pântecoasă, menită transportului de mărfuri, spre deosebire de corăbiile de război zvelte. Deasupra punţilor, velele se încrucişau ca nişte pânze de păianjen, iar de catargul de la prova flutura în vânt drapelul alb şi negru al Templului, cel care-i însufleţea în luptă. De gardă pe navă, marinarii din echipaj îşi ridicară imediat privirile văzându-i pe cei doi sergenţi apropiindu-se în grabă de docuri, apoi se întoarseră la jocul lor de dame.

  Garin se opri, cu pumnii încleştaţi, apoi se lăsă să cadă pe platforma docului.

  Will se aşeză lângă el, privind înspre apă. Tamisa reflecta soarele ca o oglindă spartă, într-un milion de cioburi de lumină. Strălucirea apei îl făcea să lăcrimeze.

  ― Cum de a putut face aşa ceva? Eşti carne din carnea lui.

  ― Am pierdut turnirul. Era furios.

  ― Când s-a întâmplat?

  ― Ieri.

  Will dădu din cap.

  ― Nu te-am văzut la cină. Eram îngrijorat.

  Pe chipul lui Garin nu se putea citi nimic.

  ― Rănile nu mă deranjează. Le-am meritat. Am dat greş.

  ― Le-ai meritat? Will clătină din cap. Infirmierul ce a spus?

  ― Că ar trebui să văd din nou când se va redeschide ochiul.

  ― Iisuse!

  ― Poate că îmi va pune un petic peste ochi, zise Garin, uitându-se în altă parte. Scoase o pungă de pânză din buzunar. Era plină cu o substanţă verde-închis, cu un miros înţepător. Fratele Michael mi-a dat o pomadă pentru umflătură.

  Garin studie punga câteva clipe, apoi dădu s-o arunce în apele fluviului.

  Will îl prinse de braţ.

  ― Nu! Te va vindeca.

  Garin se uită fix la el, apoi izbucni în râs.

  Sunetul ascuţit şi forţat îl irită pe Will. Acesta se bucură când râsetul fu brusc curmat.

  ― M-aş putea duce la Owein. Poate că vorbeşte el cu unchiul tău ca să-l roage să înceteze cu toate astea.

  ― Este o problemă de familie, ripostă imediat Garin. N-are nimic de-a face cu Owein… sau cu tine. Las-o baltă.

  ― Nemernicul a mers prea departe de data asta, murmură Will. Poate că ar fi mai bine să-l înfrunţi.

  ― Aşa cum ai făcut tu cu tatăl tău? i-o întoarse Garin.

  ― Situaţia nu era aceeaşi. Tata nu m-a bătut niciodată.

  ― Odată mi-ai spus că ţi-ai fi dorit să o facă, replică Garin. Pumnii lui ar fi fost mai buni decât tăcerea, aşa mi-ai zis.

  Will scrâşni din dinţi şi se uită în altă parte.

  ― Nu discutăm despre mine acum.

  ― Unchiul vrea să mă înveţe cum să fiu comandant. Vrea doar ce-i mai bun pentru familia noastră, la fel ca şi mine. M-a pedepsit pentru că am greşit. Nu e un om rău. E vina mea că nu fac lucrurile aşa cum trebuie.

  ― Cum poţi spune asta? El a schimbat totul! Tu te-ai schimbat. Pe vremuri ne distram împreună, nu?

  ― Am aproape paisprezece ani, Will, la fel ca şi tine. Dacă Owein nu te-ar fi ţinut în braţe, probabil că ai fi fost dat afară de luni de zile din pricina tuturor regulilor pe care le-ai încălcat doar pentru că ai crezut că e distractiv. Trebuie să începi să te comporţi ca un bărbat.

  ― Dacă a fi bărbat înseamnă să-ţi pierzi simţul umorului, atunci o să rămân aşa cum sunt acum. Iar majoritatea regulilor sunt inutile. Ne spun cum să tăiem brânza la masa de seară! Nu asta înseamnă să fii cavaler.

  ― Uneori, cred că nici măcar nu vrei să ajungi cavaler, zise Garin, pufnind.

  ― Nu mai încerca să schimbi subiectul, ripostă Will, iritat de cursul conversaţiei. Unchiul tău n-ar fi trebuit să facă asta. A trecut dincolo de o simplă pedeapsă, aşa cum ai numit-o tu.

  Garin se strădui să râdă.

  ― Crezi că e prima persoană care mă bate? Mama mă lovea cu un băţ când făceam ceva ce nu-i plăcea, iar profesorul meu… el era altfel. Dacă nu înţelegeam ce preda, el alegea centura. Ochii lui Garin aruncau scântei. Tu nu ştii cum e să ai un nume cu pretenţii şi ce trebuie să faci pentru ca toată lumea să fie fericită. Se uită la prietenul lui. Nu înţelegi nimic, Will. Nu ştii.

  ― Uite ce e, Garin, rosti Will încet, poate că există o cale de a-l face să nu te mai trateze astfel. Cred că pregăteşte ceva. În primul rând, şi-a împrumutat calul cuiva, unui bărbat care…

  ― N-ai înţeles niciodată de ce mă tratează aşa, îl întrerupse Garin, fără să-l asculte. Vrea să fac totul bine. Poate că dacă Owein te-ar fi tratat cu mai multă fermitate ai fi ajuns un sergent mai bun.

  ― Ce? exclamă Will, surprins.

  ― Ţie îţi ies toate pentru că eşti bun la lupta cu sabia. Nu iei nimic în serios, dar n-ai să ajungi comandant, ca mine. Eşti cu adevărat un nimeni! Cuvintele lui Garin rămaseră suspendate în aer. Băiatul oftă adânc. N-am vrut să spun aşa ceva, murmură el. Dar asta crede unchiul meu. Spune că nu eşti un tovarăş bun pentru mine şi că mi-ar fi interzis să mai vorbesc cu tine dacă n-am fi fost parteneri la antrenamente. Te învinuieşte pentru o mulţime de lucruri pe care eu le fac prost.

  ― Aha.

  Will îşi supse buza. Luă o piatră de pe jos şi o aruncă spre carena navei. Piatra lovi lemnul cu un zgomot moale, apoi căzu în apă.

  Will se ridică în picioare. Îşi băgă mâna în buzunarul tunicii şi atinse cu degetele insigna primită ca premiu. Intenţionase să i-o dăruiască tatălui său, ca dovadă, îşi zisese el, că acesta putea să fie mândru de el şi era încă suficient de bun ca să-i fie fiu. Dar tatăl lui nu era acolo. Tatăl lui nu-l văzuse antrenându-se ore întregi în fiecare dimineaţă, nu-l văzuse câştigând turnirul, nu-l văzuse stând treaz noaptea, ţinând blestemata aia de sabie şi holbându-se în gol în întuneric, încercând să uite. Will se opri câteva clipe, apoi scoase insigna din buzunar. Pipăi siluetele celor doi cavaleri şi i-o dădu prietenului său.

  ― Ţine.

  Garin se ridică şi privi fix insigna.

  ― Nu vreau premiul tău, rosti el, băţos.

  ― Nu mai este un premiu, replică Will, luând mâna lui Garin şi împingându-i insigna în palmă. Este un cadou.

  Garin nu rosti nimic câteva clipe, apoi mâna lui strânse insigna.

  ― Mulţumesc, rosti el încet.

  Will dădu din cap şi îşi băgă mâinile în buzunarele tunicii. Garin deschise gura ca pentru a spune ceva, după care renunţă şi plecă de acolo. După ce prietenul său se îndepărtase, Will se aşeză pe parapetul docului şi se sprijini pe coate, urmărind o barcă de pescuit care urca pe fluviu. În acel loc, traficul era întotdeauna intens. Navele aduceau condimente, sticlă, textile şi vin din Bruges, Antwerp, Veneţia şi chiar Acra pentru a fi vândute pe tot teritoriul Britaniei. Primăvara trecută, căpitanul unei galere de comerţ genoveze se apropiase într-atât de mult de doc, încât îi aruncase lui Will două portocale mari şi un pumn de curmale. În acea noapte, el şi Garin avuseseră parte de un ospăţ regesc.

  Will luă o altă piatră din zid şi o aruncă. Proiectilul lovi apa şi dispăru, generând cercuri concentrice la suprafaţă. Garin se înşela. Will nu încălcase regulile pentru că i se părea distractiv. Nesfârşitele corvezi, rugăciuni şi mese desfăşurate într-o tăcere reverenţioasă îl transformaseră într-un introvertit, dându-i răgazul să gândească. Gânduri care nu puteau fi alungate decât de lupta pe teren, de fiorul pe care-l genera, de concentrarea pe care o cerea. La fel se întâmpla şi atunci când făcea ceva ce nu trebuia: emoţia estompa umbrele şi făcea amintirile să pălească.

  Când începu să se lase seara şi temperatura să scadă, Will porni încet prin pasajul îngust care ducea la preceptoriu. Trecu de armurerie şi merse mai departe spre capelă. Pe zidul jos care înconjura cimitirul şedea o siluetă într-o mantie albastru-închis. Era Elwen. Fata privea spre livadă, iar părul lung îi flutura în vânt. Will vru să treacă mai departe, apoi se răzgândi.

  ― Elwen?

  În ciuda înserării, băiatul văzu că fata plânsese.

  ― Ce vrei, Will Campbell? replică ea, privind în altă parte.

  Will ridică din umeri şi se întoarse să plece.

  ― Aşteaptă! îl opri Elwen. Stai. Mi-ar face plăcere un pic de companie.

  Will se aşeză pe zid lângă ea.

  ― Ce s-a întâmplat? întrebă băiatul, privind-o.

  ― Plec.

  Curăţându-şi o unghie, tânăra îi povesti ce îi spusese Owein.

  ― Îmi pare rău, rosti el, stingherit, după ce ea termină.

  Elwen se îmbăţoşă auzind tonul lui.

  ― De ce să-ţi pară rău? Nu tu trebuie să te măriţi cu cine ştie ce bătrân urât!

  ― Mă refeream la protectoarea ta. Îmi pare rău că a murit.

  Elwen îşi şterse faţa cu mâneca şi îi evită privirea.

  ― Şi mie, dar… Tonul ei se înmuie. Nu vreau să mă duc la Bath. Râse amar. Acum nu voi mai vedea Ţara Sfântă, nu?

  Will se uită la ea surprins.

  ― Vrei să faci un pelerinaj?

  ― Nu un pelerinaj. Elwen se întoarse spre el, netezind faldurile mantiei peste fustă. În satul în care locuiam era un om care fusese în Ţara Sfântă. Mi-a spus că acolo sunt oraşe cu castele şi turnuri de aur, iar marea e atât de albastră că îţi răneşte ochii. Mi-a zis că sunt locuri unde nu plouă niciodată. În Powys ploua mereu. Ochii fetei scânteiau în ultimele licăriri ale luminii zilei. Vreau să văd totul. Totul. Totul şi toate despre care obişnuiam să inventez poveşti. Dacă aş fi rămas în Powys n-ar mai fi trecut mult timp până ce mama m-ar fi căsătorit cu un fermier. Aş fi crescut porci şi copii şi n-aş fi văzut altceva în afara terenului din faţa cocioabei în care aş fi locuit. Aveam o prietenă în Powys, de aceeaşi vârstă cu mine, care a fost promisă unui bărbat mai mare cu douăzeci de ani ca ea. Cred că acum e măritată şi freacă podelele casei lui. Aceeaşi soartă mă aşteaptă şi pe mine aici. Elwen se ridică în picioare şi îşi înfăşură mai bine mantia în jurul trupului. Eu vreau să călătoresc, să văd diverse locuri, nu să îmbătrânesc săracă şi nefericită ca toată lumea din locul în care m-am născut. Ca mama mea. Aş muri înainte să se întâmple asta, adăugă ea cu duritate. Chiar aşa. Will deschise gura ca să spună ceva, dar ea i-o reteză. Şi să nu-mi zici că doar bărbaţii pot călători. În Ţara Sfântă au plecat o mulţime de femei şi de fete. Protectoarea mea mi-a povestit despre Cruciada Copiilor.

  ― Cruciada Copiilor nu poate fi luată în discuţie. Au ajuns doar până în Marsilia, unde au fost vânduţi ca sclavi. Dar nu asta am vrut să zic. Vreau să spun că te înţeleg. Dacă aş putea, aş pleca şi eu chiar mâine. Crede-mă.

  ― Pentru război, replică ea fără nicio intonaţie.

  ― Nu.

  ― Şi atunci de ce te antrenezi dacă nu pentru luptă?

  Will oftă.

  ― Voi pleca în Ţara Sfântă ca să lupt, acceptă el, dar nu de asta vreau să mă duc acolo.

  ― Atunci de ce?

  ― Vreau să-mi văd tatăl.

  ― Deci am avut dreptate cu ce am spus? Ţi-e dor de el?

  Will se ridică de pe zid.

  ― Nu ştii dacă nu vei vedea Ţara Sfântă. Owein a spus că vei sta în Bath doar un an.

  ― Şi tu crezi că soţul meu mă va lăsa să plec? Nu. Cred că voi fi prea ocupată cu copiii şi făcutul pâinii. Asta fac nevestele, nu? Nu asta e datoria lor?

  ― Nu întotdeauna, răspunse, nesigur, Will.

  ― Nu? Mama ta nu făcea toate astea?

  ― Eu spun doar că nu ştii niciodată ce se poate întâmpla. Pe lângă el trecură câţiva sergenţi, pasul lor de marş bătătorind solul. O parte dintre ei se uitară întrebători la Elwen. Ar trebui să plec, încheie el.

  ― Mă bucur că te-am întâlnit din nou, Will Campbell.

  Will dădu să plece, apoi se uită din nou la ea.

  ― Odată, Owein mi-a spus că un bărbat îşi croieşte singur destinul. Poate că asta e valabil şi pentru o femeie.

  ― Da, răspunse Elwen, schiţând un zâmbet. Poate.

Capitolul 10

Honfleur, Normandia

  22 octombrie 1260

Endurance tăia valurile cu graţie, împrăştiind o ceaţă fină de stropi cu etrava. Cerul era de un albastru profund, lipsit de nori, iar vântul prielnic umflase pânzele triunghiulare. Pe vas se strigau tot felul de ordine.

  Nava avea un căpitan templier şi cinci cavaleri-ofiţeri, dar restul echipajului era compus din sergenţi şi marinari angajaţi. Will se sprijini pe balustradă şi privi apa. Mersese şi înainte cu şlepul pe Tamisa, dar acele călătorii lente şi adormitoare nu se comparau nici pe departe cu ceea ce experimenta el acum. Oriunde se întorcea nu vedea decât nemărginirea albastră. Parcă zbura. În apropiere de el, un sergent palid la faţă vomita zgomotos peste bord.

  Will îl lăsă pe sergent să se chinuie şi îşi îndreptă privirea la silueta care stătea pe duneta de deasupra lui. Picioarele lungi ale omului atârnau peste marginea punţii, iar mantia cenuşie era bine strânsă în jurul corpului. În lumina strălucitoare a zilei, gluga nu-i putea ascunde prea mult chipul. Totul era negru la el: ochii de un negru ca tăciunele, părul şi barba, negre ca pana corbului, pielea, de un maroniu-închis. Will nu era singurul de pe vas care îl studiase. Ceva mai devreme, auzise doi sergenţi mai vârstnici discutând în şoaptă despre străin.

  ― Ar putea fi genovez, şoptise unul, sau pisan. Dar habar n-am ce caută aici. Am auzit un cavaler spunând că e un camarad de-ai lui sir Jacques.

  ― Nu, murmurase celălalt sergent, uitându-se sumbru la bărbatul în mantie cenuşie. Nu e din republicile maritime. Cred că e sarazin.

  Primul sergent îşi făcuse cruce şi îşi dusese imediat mâna la mânerul sabiei.

  Acum Will îşi întoarse privirea, prefăcându-se că observase ceva în apă, în vreme ce individul se uită la el şi zâmbi. Când Will îl cercetă din nou, omul privea în gol spre mare, cu o expresie gânditoare pe chip. Să fi fost sarazin? Will nu credea că aşa ceva era posibil: un duşman al lui Dumnezeu la bordul unei nave templiere? Se gândi însă imediat la accentul ciudat al individului şi la scrisoarea pe care o descoperise în sala cea mare şi deodată începu să aibă îndoieli.

  Will îi aruncă o privire lui Garin, dornic să-i împărtăşească preocupările sale legate de străin. Prietenul lui stătea singur pe una dintre banchetele de la pupa. Faţa i se mai dezumflase, dar tot nu putea să-şi ţină ochiul drept deschis. Will făcu un pas spre el, după care se prăbuşi pe banca de lângă sacul cu bunurile lui personale: o tunică de rezervă şi sabia scurtă. În ultimele zile, Will încercase să-i vorbească prietenului său, dar fusese deranjat de indiferenţa afişată de acesta. Hotărâse că era mai bine să-l lase pe Garin să vină la el.

  Will îşi întinse picioarele şi privi spre cabina căpitanului de sub dunetă, a cărei uşă era întredeschisă. Cei zece cavaleri ai Templului şedeau înăuntru în jurul unei mese, mâncau şi beau vin. Alături de scaunul lui Owein, pe podea, Will zări un cufăr mare şi negru pe capacul căruia se găsea efigia regală, din aur. Bănuia că acolo se aflau bijuteriile Coroanei. Reginei Eleanor şi suitei ei le fusese repartizată cabina alăturată.

  După ce ieşiseră din estuarul Tamisei, regina urcase pe punte însoţită de două dintre doamnele ei de onoare. Părul ei castaniu-închis era strâns sub un coif de dantelă, dar câteva şuviţe rebele scăpaseră şi îi încadrau chipul delicat. Rochia ei de mătase purpurie era brodată cu crini din aur, emblema regală a Franţei. Eleanor, soţia lui Henric originară din Provence, era sora lui Marguerite, consoarta regelui Ludovic al IX-lea.

  Regina se uitase îngrijorată spre sud în vreme ce nava înconjura extremitatea estică a Angliei, iar la scurt timp după aceea se retrăsese în cabina ei, urmată de suită. Din când în când, printre faldurile draperiei stacojii ce acoperea fereastra cabinei se auziseră câteva acorduri de harfă.

  Sprijinindu-şi capul de balustradă, Will închise ochii.

  Mai târziu îl treziră ţipetele pescăruşilor. Căscă, simţind un gust sărat pe buze. Soarele cobora spre orizont, iar marea reflecta contururile purpurii ale norilor. Se apropiau de uscat. Panglica verde din depărtare se transformă treptat în nişte dealuri joase împestriţate de creste înalte şi albe. Priveliştea îl dezamăgi pe Will. Crezuse că Regatul Franţei avea să-i ofere ceva asemănător unei revelaţii, dar câmpurile verzi şi plajele stâncoase semănau perfect cu ţărmul englez. Galera înconjură o peninsulă îngustă care ieşea ca un deget în mare şi intră în estuarul larg al unui fluviu. Ascultându-i pe membrii echipajului, Will îşi dădu seama că ajunseseră la Honfleur.

  Dealurile se despărţiră şi scoaseră la iveală un mic port cuibărit într-un intrând al malului dinspre tribord. Dincolo de el, casele formau un inel în jurul unei pieţe pline de oameni ale căror feţe erau aurii în lumina amurgului. Acolo erau şi tarabe cu tot felul de mărfuri, deasupra cărora fluturau steaguri viu colorate în bătaia brizei. Peste apă reverberau râsete, acorduri muzicale şi cuvinte rostite într-o limbă pe care Will nu o înţelegea. Băiatul îşi luă sacul, ţinându-se bine pe picioare când nava acostă la docul din port. Jacques şi bărbatul în mantie cenuşie stăteau sub dunetă, discutând în şoaptă. Will se apropie de ei, dar cei doi tăcură când auziră vocea lui Owein.

  ― Salut, frate!

  Will văzu un bărbat scund şi rotofei, cu tonsură şi o barbă stufoasă, gri-maronie, care mergea repede de-a lungul docului. Omul purta mantia neagră a preoţilor templieri.

  Prelatul ridică o mână la auzul salutului lui Owein.

  ― Pax tecum, zise el, gâfâind.

  Sudoarea îi licărea pe chelie.

  Owein păşi pe platforma aruncată la ţărm ca să-i iasă în întâmpinare.

  ― Et cum spiritu tuo. Să înţeleg că ne aşteptai?

  ― Humbert de Pairaud ne-a înştiinţat săptămâna trecută. Camerele Maiestăţii Sale au fost deja pregătite, zise preotul, făcându-şi buzele pungă, deşi mă tem că adăpostul nostru este foarte sărăcăcios, mai potrivit pentru un călugăr decât pentru o regină.

  ― Sunt sigur că nu va fi o problemă pentru o noapte. Barca noastră e gata?

  ― Da, frate. Preotul arătă înspre celălalt capăt al portului. Opinicus a sosit de dimineaţă de la Paris.

  Will se uită în direcţia indicată şi văzu un vas turtit şi puternic, cu un catarg şi o velă pătrată. Pe aceasta din urmă era desenat un opinicus – animalul heraldic deopotrivă leu, cămilă şi dragon.

  ― Echipajul ia masa cu noi. Camerele noastre nu sunt departe de aici. Preotul arătă spre deal, în vârful căruia se vedea o clădire din piatră cenuşie înconjurată de un zid dărăpănat. Veţi veni şi voi pentru masa şi rugăciunea de seară? Aici suntem puţini şi aflăm rareori veşti despre fraţii noştri. Omul zâmbi angelic şi îşi împreună mâinile pe abdomenul lui proeminent. Mergând pe urmele binecuvântatului Bernard de Clairvaux, serviciul nostru faţă de ordin se rezumă doar la chestiuni spirituale. Noi ne considerăm mai degrabă călugări decât războinici. Dar, adăugă repede preotul, ar fi o onoare pentru noi să cinăm într-o asemenea companie aleasă. Privi corabia şi echipajul ei numeros. Deşi ar putea fi dificil să hrănim atâtea guri.

  ― Poate mai târziu, răspunse Owein. Se uită la cer. Vom aştepta câteva ore, apoi o vom escorta pe regină spre proprietatea voastră. Cu cât atragem mai puţin atenţia asupra prezenţei ei, cu atât mai bine. Trimite echipajul de pe Opinicus pe corabia noastră.

  Preotul păru jignit de comportamentul dur al lui Owein.

  ― Cum doreşti, frate, rosti el băţos, după care plecă, potrivindu-şi brâul în jurul mantiei.

  Câteva ore mai târziu, Will se trezi pe doc păzind frumoasele cufere, scrinuri, lăzi şi butoiaşe pe care echipajul şi sergenţii le descărcau de pe Endurance. Cea mai mare parte a încărcăturii aparţinea reginei, inclusiv harfa la care el o auzise cântând, dar o parte dintre lăzi şi butoiaşe, pline cu sare şi bere, urmau să fie trimise preceptoriului din Paris. Auzind strigăte şi chicoteli, Will se întoarse şi văzu câţiva copii uitându-se curioşi la el. Piaţa era încă plină de lume, deşi era aproape miezul nopţii. În jurul perimetrului fuseseră aprinse torţe, iar mirosul de carne friptă la proţap îi strânse dureros stomacul. Unul dintre sergenţii mai vârstnici îi spusese că în localitate se sărbătorea ultima recoltă a toamnei. Multe femei purtau coroane de porumb, iar bărbaţii îşi puseseră măşti groteşti de lupi, ogari şi cerbi. Priveliştea era sinistră din pricina acelor parodii de animale care dansau şi se zvârcoleau la lumina torţelor sub umbrele aruncate de biserica din vârful dealului.

  Will se întoarse şi văzu doi marinari coborând o ladă pe pasarelă. În spatele lor venea o siluetă zveltă, care purta o mantie, albastru-închis, cu gluga trasă bine peste ochi, care se lupta cu o cutie care părea grea. Omul se împiedică. Will sări să-l ajute, dar cei doi marinari, care deja lăsaseră lada jos, fuseră mai rapizi.

  ― Daţi-mi mie asta, dom’şoară, rosti unul dintre ei.

  Femeia ezită.

  ― Mă îndoiesc că stăpâna dumitale ar vrea ca doamna ei de onoare să se rănească, rosti marinarul, luându-i cutia şi ridicând-o cu uşurinţă pe un umăr, sau ca bunurile ei să fie deteriorate.

  Will auzi paşi în spatele lui şi văzu un bărbat înalt pe care nu-l recunoscu, aşa cum era îmbrăcat, cu o tunică de sergent.

  ― Unde e sir Owein? întrebă necunoscutul, privind spre navă.

  ― La bord, răspunse Will.

  ― Spune-i că Opinicus e gata. Voi trimite o parte din echipajul meu ca să ajute.

  Will privi înapoi spre navă, în vreme ce bărbatul se întoarse spre doc. Marinarii de pe Endurance se duseseră după alte lăzi. Doamna de onoare a reginei nu se vedea nicăieri. Pe pasarelă se ivi Owein însoţit de Garin şi de un alt sergent. Cei doi cărau cufărul negru, cu emblema regală. Will îi relată lui Owein ce-i spusese omul de pe Opinicus.

  ― Bine, răspunse cavalerul. Sir Jacques va supraveghea încărcarea.

  Se răsuci pe călcâie când îşi făcură apariţia trei cavaleri, regina şi suita ei.

  ― Sunteţi pregătită, Maiestate? o întrebă Owein pe suverană, în vreme ce unul dintre paji o susţinea.

  Gărzile reginei cercetau neliniştite docul.

  ― Da, răspunse Eleanor cu o voce moale şi plină de muzicalitate. Lucrurile mele…?

  Făcu un gest înspre grămada pe care o păzea Will.

  ― Vor fi încărcate imediat pe Opinicus, o asigură Owein. Veniţi, Maiestate, vă vom escorta spre camerele dumneavoastră.

  Garin şi celălalt sergent intenţionau să pună cufărul negru lângă restul încărcăturii.

  ― Aş prefera ca bijuteriile soţului meu să rămână cu mine.

  Se auzi un zgomot când Garin slăbi strânsoarea, şi cufărul se lovi de sol.

  ― Vă asigur, Maiestate, zise Owein, încruntându-se la Garin, care deja se apleca, roşu la faţă, ca să-şi îndrepte greşeala, că bijuteriile vor fi în siguranţă la noi. Se uită la copiii care-i priveau cu gurile căscate pe regină şi pe însoţitorii ei. Ar trebui să plecăm, rosti el, făcându-le semn celor trei cavaleri care i se alăturaseră pe doc.

  Regina şi suita ei trecură de zidul portului, flancaţi de Owein şi de cavaleri. Grupul de copii se luă după ei, vorbind zgomotos, până când unul dintre templieri îi puse pe fugă stropşindu-se la ei.

  ― Cu asta totul e gata, rosti Jacques, ivindu-se pe pasarelă alături de ultimii sergenţi şi cavaleri de pe navă. Bărbatul cu mantie cenuşie îi însoţea.

  Echipajul de pe Endurance trase pasarela la bord şi desfăcu parâmele de prindere.

  ― Haideţi să mutăm lăzile astea, lătră Jacques. Repede.

  Lăsă doi cavaleri şi doi sergenţi să păzească încărcătura, apoi plecă împreună cu restul oamenilor spre Opinicus, ducând el însuşi cufărul cu bijuteriile Coroanei.

  Will se trezi cărând o ladă cu sare. Bărbatul cu mantie cenuşie, pe care băiatul îl privi pe furiş, mergea în frunte, cu un sac pe umăr şi un butoiaş în braţe. Zona era plină de umbre, căci doar câteva torţe luminau pietrele alunecoase. Grupul trecu pe drum pe lângă câţiva membri ai echipajului de pe Opinicus, care se grăbeau spre doc ca să ajute la cărat. Când ajunseră la barcă, Will lăsă lada jos în dreptul celor care urmau să fie încărcate. Vasul era mult mai mic decât Endurance, şi avea o singură cabină sub puntea ridicată de la pupa.

  Jacques dădu cufărul negru unuia dintre marinarii de pe barcă.

  ― Lasă-l aici, Hasan, zise el, arătând spre butoiaşul pe care îl căra bărbatul cu mantie cenuşie.

  ― Ce ţi-am spus, şuieră un sergent în spatele lui Will. Hasan e un nume arab!

  ― Campbell!

  Will îşi întoarse privirea de la omul cu mantie cenuşie, observând că Jacques se uita urât la el.

  ― Ajută-l pe de Lyon la restul lăzilor.

  ― Da, domnule, replică scurt Will.

  Porni în grabă înapoi spre doc. Când ajunse la grămada de lăzi, nu-l văzu nicăieri pe prietenul lui.

  ― Unde e Garin? îl întrebă el pe unul dintre sergenţi.

  Omul ridică indiferent din umeri.

  ― Cred că la Opinicus.

  Se întoarse imediat ca să ia o ladă, pe care i-o dădu unui alt sergent.

  Will inspectă docul, gândindu-se că trecuse pe lângă Garin fără să-l vadă. Când se uită spre piaţă, privirea se opri asupra unui bărbat înalt care se furişa printre tarabe. Hasan. Will se aplecă, prefăcându-se că îşi aranjează gheata, în vreme ce doi sergenţi treceau pe lângă el, dar continuă să-l urmărească pe omul cu mantie cenuşie. Hasan ocolea un grup de beţivi zgomotoşi. După ce aruncă o privire în direcţia lui Opinicus, individul se pierdu în mulţime. Curiozitatea învinse prudenţa. Will porni spre piaţă, ascunzându-se, ca să nu fie văzut de cavalerul ce ducea harfa reginei, în spatele unor lăzi putrezite care puţeau a peşte.

  După întunericul de pe doc, luminile focurilor şi sunetele muzicii şi cântecelor erau ameţitoare. O femeie solidă trecu dansând pe lângă Will, râzând, cu fustele fluturând. Hasan stătea lângă o tarabă la oarecare depărtare, inspectând şirurile de pâini şi dulciuri. Will se apropie, atent să nu fie observat. În apropiere, un jongler îmbrăcat pestriţ făcea scamatorii cu mere. Lângă el stătea întins un dulău. Omul aruncă merele sus în aer, răsuci un căruţ şi apoi prinse fructele în aplauzele mulţimii. Will păşi peste câine, care deschise un ochi galben, şi începu să mârâie. Băiatul se ridică pe vârfuri ca să vadă peste capetele oamenilor. Hasan lăsase în urmă taraba şi se apropia de clădirile înalte din spatele pieţei. Will îşi croi drum prin masa de trupuri. Când ieşi din mulţime, Hasan dispăruse.

  Clopotul bisericii începu să bată miezul nopţii. Will nu mai putea rămâne mult timp acolo: Ciclopul avea să-i remarce în curând absenţa. Lângă clădirile din spatele pieţei mulţimea era mai puţin compactă. Will zări o mantie cenuşie când o umbră o luă printr-unul din gangurile dintre clădiri. O luă la fugă, fără să se gândească o clipă ce ar face dacă ar fi prins cu Hasan, şi se opri în faţa intrării într-un gang îngust care mirosea a urină şi a legume putrezite. În timp ce încerca să vadă ceva în întuneric, fu izbit de un val de zgomote şi miros de bere din clădirea de lângă el. Doi bărbaţi ieşiră de acolo cu căni mari în mâini. Pe uşă era pictat un semn despre care Will bănui că indica un soi de casă de oaspeţi sau un han. Nu-l putea vedea prea bine, dar părea o oaie galbenă care stătea pe un câmp verde-albăstrui. Bătăile clopotului încetară. Will ţipă când cineva îl prinse de la spate într-o strânsoare de fier. Fu tras cu sălbăticie în jos pe alee. Se luptă, încercând să se răsucească sau să lovească măcar cu picioarele, dar cel care îl ţinea era puternic. Will se trezi lipit de zidul uneia dintre clădiri. Vru să fugă când strânsoarea slăbi puţin, dar încremeni simţind ceva rece şi dur apăsat pe grumaz. Will ridică privirea spre cel care ţinea pumnalul. În lumina slabă care venea dinspre piaţă văzu că ochii lui Hasan sclipeau.

Capitolul 11

Al-Salihiyya, Egipt

  23 octombrie 1260

Baybars intră în cort în spatele a doi servitori care duceau o tavă mare cu fructe şi o carafă cu kumiz. Trecând pe lângă ei, îl văzu pe Omar aşezat pe una din pernele mari întinse pe carpetă, în faţa unui cufăr. În afara câtorva piese de mobilier şi a alămarului care lumina interiorul, restul cortului era gol.

  Armata ajunsese la al-Salihiyya seara târziu, ecoul bătăilor tobelor trezindu-i pe locuitorii cetăţii cu mult timp înainte ca ei să se apropie de ziduri. Aflat la aproximativ treizeci de kilometri de Cairo, oraşul fusese construit de sultanul Ayyub cu doisprezece ani în urmă ca un loc de popas pentru armată pe drumul de întoarcere din Palestina. Era ocupat de o mică garnizoană, de fermieri şi de familiile lor. Imediat ce auziseră tobele, cu toţii îşi părăsiseră aşternuturile şi se repeziseră să pregătească provizii proaspete pentru trupele obosite de drum. Mamelucii îşi ridicaseră tabăra dincolo de ziduri, pe un câmp cu iarbă deasă care lucea într-un argintiu translucid în lumina lunii.

  Baybars găsi plăcut interiorul spaţios al cortului în comparaţie cu aglomeraţia din tabăra militară de afară: pustietatea dinăuntru părea o replică a limpezimii gândurilor lui. Kutuz şi guvernatorii lui ordonaseră ca pavilioanele lor să fie împodobite cu fastul obişnuit, dar confortul şi fastul erau ultimele lucruri care-l preocupau pe Baybars. Îl salută pe Omar în vreme ce îşi desfăcea centura de care era prinsă sabia.

  ― Unde-i Kalawun?

  ― Ni se va alătura în curând, Amir. E…

  Omar se opri, uitându-se la cei doi servitori.

  Baybars îi urmări privirea.

  ― Plecaţi! le ordonă el slugilor, arătându-le deschizătura cortului.

  Oamenii lăsară jos tăvile cu mâncare şi se îndepărtară. Baybars îşi puse armele pe covor şi îngenunche lângă Omar. Îşi înăbuşi un căscat şi îşi trecu mâinile prin păr, scărpinându-şi ţeasta. Kutuz îl ţinuse ocupat în ultimele trei ore cu pregătirile de tabără şi acum trecuse de miezul nopţii. Mărşăluiseră neîntrerupt nouă zile prin peninsula Sinai, sub razele nemiloase ale soarelui şi acum Baybars îşi simţea pielea întinsă şi fierbinte.

  ― Ar trebui să mănânci ceva, sadeek, zise Omar.

  Baybars aruncă o privire platoului cu felii de portocală şi curmale.

  ― Nu mi-e foame. Dar ceva de băut ar fi bine-venit, zise el, întinzând mâna după carafă.

  Omar îl privi cum o goleşte.

  ― Kalawun se întâlneşte cu ultimii guvernatori pe care crede că îi poate convinge să ne sprijine. Omar schiţă un zâmbet. Cred că îi place noul său rol.

  ― Are darul persuasiunii, replică Baybars, punând carafa goală pe cufăr. Când el vorbeşte, oamenii ascultă. Iar limba lui e mai dulce decât a mea, recunoscu el, ridicând indiferent din umeri.

  Se uitară amândoi spre deschizătura cortului când Kalawun păşi înăuntru. Omul se înclină înspre Baybars.

  ― Amir!

  ― Cum te-ai descurcat cu guvernatorii?

  ― Cei doi cu care am vorbit nu vor face nicio mişcare ca să împiedice urcarea ta pe tron după moartea sultanului. Cred că tu eşti cel mai îndreptăţit să-l ocupi.

  Baybars zâmbi cu amărăciune.

  ― Cât mă costă loialitatea lor?

  ― Doar o picătură din oceanul comorilor care te aşteaptă în Citadelă. Kalawun se răsuci pe călcâie şi deschise din nou intrarea cortului. Câtă vreme am stat pe afară am dat peste ceva ce îţi aparţine, Amir.

  În cort îşi făcu apariţia Khadir. Roba ghicitorului era umedă şi plină de noroi. Omul ţinea un iepure mort de urechi. Se îndreptă spre zona întunecată din spatele făcliei, puse animalul jos, cu labele întinse. Privindu-l, Omar avu senzaţia neplăcută a unui păianjen gata de atac, senzaţie pe care se strădui să o alunge. Nu înţelegea de ce insista Baybars ca acel individ periculos să se implice atât de mult în asemenea chestiuni importante. Asta îl irita şi îl îngrijora deopotrivă.

  ― Unde ai fost? îl întrebă Baybars.

  ― La vânătoare, răspunse Khadir arţăgos.

  Pumnalul cu mâner auriu care atârna de lanţul din jurul mijlocului era murdar de sânge. Omul întinse mâna şi mângâie urechile iepurelui.

  ― Atât de moi, murmură el.

  ― Ai aflat ce aveam nevoie să ştiu? îl întrebă Baybars, în vreme ce Kalawun se aşeză pe una din perne şi luă o curmală de pe platou.

  ― Da, stăpâne. Khadir se îndreptă de spate şi se uită la cei trei bărbaţi. Cheia spre tron poate fi întoarsă.

  ― Ce vrea să spună? îl întrebă Omar pe Baybars. Cheia spre tron?

  ― Aqtai, şeful de stat-major al sultanului. El are puterea de a da tronul unui succesor după moartea stăpânului său. Baybars se uită la Khadir. Eşti sigur?

  ― L-am urmărit îndeaproape în aceste ultime săptămâni, stăpâne. Omul e un prost cu inima slabă. Va ceda repede dacă e presat. Khadir zâmbi. Timpul e potrivit. Steaua roşie a războiului domină cerul. Cere sânge.

  ― Atunci va avea parte de sânge. Baybars se întoarse spre Omar şi Kalawun. Kutuz a dat dispoziţie să ne odihnim aici o zi. Fără îndoială că vrea să le ţină oamenilor un discurs în care să se laude cu marea lui victorie înainte de a-şi face intrarea triumfală în Cairo. Cortul regal a fost ridicat sub zidurile oraşului. După rugăciunea de la răsăritul soarelui, el îşi întrerupe postul, apoi doarme întotdeauna o oră. Acesta e momentul în care e vulnerabil şi e departe de majoritatea gărzilor. Între cort şi zid se află un crâng de lămâi cu un lăstăriş des dedesubt. La primele raze de lumină ne vom ascunde acolo, iar când Kutuz va adormi, noi ne vom croi drum prin spatele cortului şi vom intra în compartimentul lui privat. Kalawun, tu îi vei neutraliza pe cei doi Mu’izziyya care îl păzesc, apoi te vei posta la intrarea dinspre zona tronului. Omar, tu îmi vei asigura spatele şi te vei ocupa de servitorii care ar putea încerca să intervină. Eu îl voi ucide pe Kutuz.

  Omar şi Kalawun dădură din cap.

  ― Kalawun, cum nu avem prea mult timp la dispoziţie, trebuie să te duci chiar acum la Aqtai. Trebuie să fie acolo la comiterea faptei ca să-mi acorde controlul asupra tronului. Ameninţă-l sau cumpără-l dacă poate fi cumpărat, nu-mi pasă, dar fă-l să accepte.

  ― Cum ordoni, Amir Baybars, zise Kalawun, ridicându-se în picioare.

  ― Aqtai s-a retras acum o oră, zise Baybars, uitându-se la Kalawun. Îl vei găsi în cortul lui.

Kalawun se furişă în noapte şi traversă tabăra. Cum armata avea să stea doar o zi la al-Salihiyya, nu toate corturile fuseseră ridicate, mulţi îşi făcuseră culcuş direct pe pământ, sub lumina stelelor, grupaţi în jurul focurilor de tabără. Tobele amuţiseră, aşa că armata intrase parcă într-o stare de amorţire, întreruptă doar de mormăielile soldaţilor şi de acordurile unui fluier. În umbrele de la marginea taberei, maşinile de asediu şi căruţele aveau contururi bizare, iar cămilele erau duse în şir printre plantaţiile de bumbac către unul din numeroasele pâraie care străbăteau câmpia. Kalawun trecu de cortul regal, în spatele căruia distinse zidurile joase ale oraşului şi casele din chirpici de dincolo de acestea. Pânza groasă de la intrarea în cort fusese dată deoparte şi legată cu cordoane, astfel încât estrada pe care fusese aşezat tronul sultanului se vedea de afară. Mai mulţi Mu’izziyya şedeau ţepeni şi tăcuţi la intrare. Kalawun trecu de ei, mergând prin iarba deasă pentru a nu face vreun zgomot, apropiindu-se de cortul mai mic al şefului de stat-major al sultanului.

  ― Ofiţer Kalawun.

  Kalawun se opri. Se răsuci pe călcâie şi îl văzu pe unul dintre guvernatorii la care fusese trimis mai devreme ca să-l mituiască.

  ― Trebuie să vorbim, rosti acesta, venind în faţa ofiţerului.

  Kalawun dădu respectuos din cap.

  ― În acest moment am o audienţă la şeful de stat-major al sultanului. Putem să ne vedem după aceea.

  ― Dacă îţi cauţi cumva un aliat, zise guvernatorul, făcând semn spre cortul lui Aqtai, nu vei găsi aşa ceva acolo.

  ― De unde atâta preocupare? întrebă Kalawun, încruntându-se.

  ― Am informaţii valoroase.

  Kalawun privi în jur, apoi îi făcu semn guvernatorului să îl urmeze. Se îndepărtară de cortul lui Aqtai, la adăpostul întunericului.

  ― Spune-mi.

  Guvernatorul schiţă un zâmbet.

  ― Cum am spus, informaţia e valoroasă.

  ― Vei fi răsplătit.

  Ofiţerul făcu o pauză, apoi dădu din cap.

  ― Cu ajutorul şefului său de stat-major, sultanul a organizat o vânătoare după rugăciunea de dimineaţă, la care va fi invitat şi Baybars. Kutuz vrea să-l omoare.

  Kalawun icni.

  ― De ce ar vrea Kutuz aşa ceva? A aflat de planurile noastre?

  ― Nu, răspunse guvernatorul. Cred că pune la cale moartea lui Baybars de ceva vreme. Sultanul ştie că Baybars se bucură de sprijin în rândul oamenilor şi nu doar printre cei din regimentul Bahri. Kutuz se teme că, în timp, ar putea să-l răstoarne printr-o revoltă armată.

  ― De unde ştii asta?

  ― Kutuz crede că îi sunt loial. M-a invitat la o întâlnire cu Aqtai, în cursul căreia a pus la punct planul în detaliu.

  Kalawun clătină din cap, analizând informaţiile primite.

  ― Câţi vor participa la această partidă de vânătoare?

  ― Kutuz, şase Mu’izziyya şi cinci guvernatori, printre care mă număr şi eu.

  ― Poţi vorbi cu vreunul dintre ceilalţi guvernatori înainte de vânătoare? Poate să-i convingi pe cei pe care Baybars nu i-a plătit încă pentru sprijinul lor?

  ― Cu unul, poate cu doi, răspunse guvernatorul.

  ― Baybars va avea grijă să fii răsplătit regeşte pentru loialitatea ta.

  ― Nici nu mă aştept la altceva.

  Kalawun se făcu nevăzut în întuneric şi se întoarse prin tabără. Ajuns în cort, îi găsi pe Baybars şi pe Omar discutând.

  ― Amir, rosti el încet.

  Baybars îşi ridică privirea.

Capitolul 12

Honfleur, Normandia

  23 octombrie 1260

Hasan apăsă mai tare pumnalul pe gâtul lui Will.

  ― De ce mă urmăreşti? repetă el, accentul făcându-i cuvintele aproape de neînţeles. Răspunde!

  ― Nu o făceam, icni Will, forţându-se să-şi ia privirea de la pumnal şi să se uite în ochii bărbatului.

  Hasan făcu o grimasă.

  ― Ştiu când am pe cineva pe urme. Mă cercetezi de când am plecat din Anglia. Să nu mă consideri un idiot.

  ― Voiam să văd unde vă duceţi. I-am auzit pe ceilalţi şuşotind. Spuneau că sunteţi sarazin. Nu au încredere în dumneavoastră.

  ― Înţeleg, rosti Hasan, gânditor. Deci m-ai urmărit ca să vezi… ce? Dacă mă opresc să ucid câţiva creştini, să violez călugăriţe, să mănânc copii? Will zări o sclipire albă când individul zâmbi cu toată gura. Doar asta fac sarazinii, nu-i aşa?

  Hasan făcu un pas în spate. Luă cuţitul de la gâtul lui Will şi scoase ceva din sacul pe care îl purta pe umăr. Băiatul nu îndrăznea să se mişte.

  ― Uite, zise Hasan, arătându-i un coltuc de pâine. Asta făceam. Îmi cumpăram de mâncare. Puse pâinea la loc în sac şi băgă pumnalul în teaca scurtă de piele de la şold. Ţi-aş sugera să te întorci la corabie. Încetă să mai zâmbească. Ăsta nu e un loc sigur pentru copii, oricât de curajoşi ar fi ei.

  Will se îndepărtă de zid, continuând să se uite la Hasan, şi se dădu înapoi. Se întoarse încet, cu inima bătându-i nebuneşte în piept, luând-o din nou prin gang. Simţea la fiecare pas privirea lui Hasan aţintită asupra lui. Când ajunse la capăt, se uită în urmă. Hasan continua să-l privească. Will o luă la fugă spre doc, aproape lovindu-se de un bărbat cu o mantie neagră care îl înjură birjăreşte printr-o mască albă care semăna cu un craniu.

  Endurance dispăruse, înghiţită de bezna de la gura fluviului. Will luă o ladă din grămada mult diminuată pentru a o duce pe Opinicus. Fu nevoit să se oprească de două ori şi să lase lada jos, aşteptând să-şi mai recapete puterile. Una era să se bată cu sabia împotriva unui alt sergent şi alta să fie ameninţat de un bărbat cu un pumnal.

  Pe partea laterală a lui Opinicus fuseseră fixate suporturi de torţe. Făcliile luminau parţial puntea şi docul de dedesubt. Garin era colo, trăgând un cufăr în cabina în care fuseseră depozitate lucrurile reginei.

  Owein îl urmărea de pe punte.

  ― Sergent! Cavalerul ridică un sac. Este al tău?

  Will recunoscu bocceaua în care se găseau hainele şi sabia lui.

  ― Da, domnule, zise el, punând lada pe platforma docului.

  ― Nu-l mai lăsa aşa, oriunde. Owein îi aruncă sacul. Mă îndoiesc că regina s-ar bucura să găsească izmenele tale printre lucrurile ei.

  Cavalerul le ordonă apoi la doi dintre sergenţii de pe doc să urce pe pasarelă un cufăr care părea extrem de greu. Will se întrebă dacă ar fi trebuit să-i povestească lui Owein ce se întâmplase. Hasan era înarmat şi în mod sigur periculos. Dar, dacă era un camarad de-al lui Jacques, poate că maestrul său ştia că e sarazin. Will nu pricepea nimic. Iar scrisoarea găsită în sala cea mare avea legătură cu Hasan sau era vorba despre altceva? O mişcare îi atrase atenţia. Cineva se furişa de-a lungul zidurilor din lemn ale docului, la adăpostul umbrelor. Silueta se lăsă brusc în jos în spatele unei grămezi de capcane pentru animale. Un cavaler de la prora lui Opinicus privea într-acolo. Când cavalerul se întoarse, necunoscutul îşi continuă drumul. Încruntându-se, Will merse de-a lungul peretelui şi trecu de Opinicus. În spatele lui auzi un zăngănit, câteva strigăte şi înjurături.

  ― Atenţie cu aia, la naiba! se auzi vocea lui Owein.

  Will îşi dădu seama că silueta care se furişa avea ceva familiar, ceva din felul în care gluga mantiei era trasă mult peste faţă. Brusc, făcu legătura: era doamna de onoare pe care o văzuse luptându-se cu lada pe Endurance. Will ieşi din întuneric chiar în faţa siluetei, şi aceasta se opri.

  ― Ce faci aici?

  Silueta se dădu înapoi.

  ― Te-a trimis regina? întrebă el, urmând-o.

  Persoana misterioasă continuă să se dea înapoi până când se împiedică de nişte funii aruncate pe jos în spatele ei. Se dezechilibră, iar gluga îi alunecă de pe faţă. În cădere, părul lui Elwen se eliberă din strânsoare. Dinspre barcă se auzi un alt zăngănit, urmat de câteva pleoscăituri zgomotoase şi un ţipăt. Una dintre pasarelele sprijinite de balustrada bărcii se răsturnase, trimiţându-i în apa fluviului pe cei doi sergenţi de pe ea şi cufărul mare pe care îl cărau. Owein strigă la ei să recupereze lada înainte ca aceasta să se ducă la fund. Will rămase ţintuit locului câteva clipe, apoi se repezi spre Elwen. Fata se chinui să scape din funiile în care se prinsese. Când Will îngenunche lângă ea, Elwen se opri şi scoase un oftat de frustrare. Will îşi lăsă sacul jos şi îndepărtă o bucată de funie de pe braţul fetei.

  ― Elwen? Cum ai reuşit…?

  Will se lăsă pe călcâie după ce o eliberă pe fată.

  ― Ce naiba faci aici?

  Elwen era albă la faţă şi tremura. Mantia albastră se deschisese în faţă, aşa că Will putu vedea o pată întunecată pe rochia ei.

  ― Sânge? murmură el, întinzând mâna spre ea.

  ― Nu, răspunse ea, dându-i mâna la o parte cu forţă şi strângându-şi mantia. Mi-a fost rău.

  Se ridică cu greutate în picioare.

  Owein continua să strige. Cei doi sergenţi care căzuseră în apă încercau să înoate spre doc, ţinând cu câte o mână cufărul. Un marinar de la bord aruncase o frânghie spre ei.

  ― La ce te-ai gândit? rosti Will, ridicându-se în picioare şi uitându-se la fată. Cum ai ajuns la bordul lui Endurance?

  ― M-am ascuns în cală noaptea trecută când paznicii nu erau atenţi. Elwen se încruntă. Mirosul. Spaţiul a fost atât de mic şi mie mi-a fost atât de rău, încât am crezut că o să mor. Privi de-a lungul docului spre locul unde Owein îngenunchease, încercând să ajungă la cufărul aflat pe jumătate în apă. Dar mi-am zis că după asta unchiul nu mă va mai trimite la Bath şi că va trebui să mă asculte. Ridică din umeri. Ori asta, ori rămân aici, în port, şi poate reuşesc să ajung la Paris.

  Will se holbă la ea cu un amestec de neîncredere şi respect.

  ― Eşti…

  Se opri brusc când un grup de siluete îmbrăcate cu mantii negre ieşi din umbra docului. Chipurile lor semănau cu nişte cranii, albe ca varul în lumina torţelor. Ca unul, necunoscuţii o luară la fugă spre Opinicus. Se auzi un sunet aspru când majoritatea lor îşi scoaseră săbiile din teacă.

  Will strigă ca să-şi avertizeze tovarăşii, dar cavalerii din barcă îşi scoseseră deja săbiile. Două dintre siluetele în mantii negre se desprinseră de grup, îndreptându-se spre Owein. Will strigă numele cavalerului în vreme ce, alături de el, Elwen ţipă. Templierul se întoarse. Preţ de o secundă înfiorătoare, sabia păru să se blocheze în teacă, apoi se eliberă din strânsoare, chiar în momentul în care unul dintre atacatori se repezea spre el. Se auzi zgomotul tipic de metal care se loveşte de metal. Cei doi sergenţi care căzuseră în fluviu ieşiseră pe jumătate din apă la începerea asaltului. Acum lăsară cufărul din mâini, încercând să sară în barcă. Unul dintre ei se prăbuşi imediat sub loviturile unui atacator şi căzu în apă cu un geamăt care se stinse imediat ce băiatul dispăru în adâncuri.

  ― Bijuteriile! tună Owein, lovind cu sabia în şoldul unui atacator, care căzu răsucindu-se la pământ. Protejaţi bijuteriile!

  Cel de-al doilea necunoscut îl atacă pe Owein, săbiile încleştându-se în aer, scoţând scântei.

  Şaisprezece atacatori năvăliră pe Opinicus, alergând pe pasarele sau sărind direct peste balustradele mai joase. Lupte corp la corp începură de-a lungul punţii. Doi dintre marinarii de pe Opinicus primiră provocarea luptei alături de cavaleri şi de cei trei sergenţi înarmaţi, dar restul echipajului, neinstruit şi neînarmat, era o pradă uşoară. Trei oameni căzură imediat, în primul val al asaltului. Jacques se lupta cu doi dintre atacatori, mânuind cu măiestrie sabia, cu chipul încordat. Lipit de uşa cabinei, cu faţa ca o mască a groazei, Garin îşi urmărea unchiul. Unul dintre cavaleri scoase un urlet înfiorător de durere când lama unei săbii îi crestă faţa, tăindu-i obrazul până la os. Atacatorul îşi continuă asaltul şi îl trimise pe cavaler peste bord. Owein, un alt cavaler şi sergentul care nu fusese rănit scăpară de cei trei indivizi de pe doc şi săriră la bord ca să-şi ajute camarazii.

  Will alergă spre navă, dar se opri, realizând că nu era înarmat. Elwen îl strânse tare de braţ.

  ― Ce facem? Vocea fetei trăda groaza. Will! Ce facem?

  Băiatul îşi ţinu respiraţia când îl văzu pe Owein cum respinge atacul unui individ solid cu o serie de lovituri rapide. Cavalerul se lăsă în jos, pivotă şi îşi înfipse sabia în spatele omului, dar nu înainte ca braţul care ţinea arma să fie tăiat adânc. Jacques neutralizase doi atacatori şi acum se confrunta cu al treilea. Un alt cavaler căzu, dar şi doi atacatori. Unul dintre marinarii neînarmaţi smulse o torţă din suportul de pe partea laterală a vasului şi începu să lovească în stânga şi-n dreapta ca să se apere de săbii. Făclia dansă într-un mod straniu în aer. Se auzi un ţipăt din partea din spate a vasului când Garin fu dat cu brutalitate la o parte de un individ masiv. Omul deschise cu violenţă uşa cabinei şi intră aplecându-se, rostogolind un butoi în calea sergentului care se repezise spre el. Will se răsuci pe călcâie când îşi aminti de sac. Era lângă frânghii. Fugi până acolo şi îl rupse. Scoase sabia scurtă, apoi o luă la fugă spre vas.

  ― Nu! strigă Elwen după el. Will!

  Băiatul urcă în goană pasarela, apoi se năpusti pe punte. Se feri când unul dintre atacatori, care tocmai ucisese un alt sergent, se repezi spre el. Dându-se înapoi, Will se lovi de balustrada vasului, în vreme ce necunoscutul venea spre el, scoţând un mârâit înfiorător prin masca în formă de craniu. Will roti lama sabiei ca să contracareze lovitura, dar impactul îi făcu braţul să tremure, slăbindu-i strânsoarea pe mânerul armei. Will scrâşni şi apucă sabia cu forţă, în vreme ce necunoscutul îl ataca în valuri, fiecare lovitură fiind mai puternică şi mai rapidă decât precedenta. În jur totul era un haos, dar privirea lui era fixată pe individul care îi viza pieptul şi abdomenul cu sabia. Will se strecură prin spaţiul dintre balustrada vasului şi atacator, rotindu-se pe loc şi lăsându-şi capul pe spate exact când sabia celuilalt se abătu cu violenţă asupra lui, ratându-i cu câţiva milimetri ţeasta.

  Alunecoasă din pricina sângelui scurs şi plină de cadavre, puntea vasului nu semăna deloc cu terenul de instrucţie. Necunoscutul nu se oprea înainte de a ataca din nou. Săbiile nu erau făcute din lemn şi nici nu aveau tăişul bont pentru a nu răni. Brusc, cu o siguranţă înspăimântătoare, Will simţi că avea să moară.

  Sabia atacatorului coborî spre el încet, cumplit de încet. Arma lui era prea în lateral ca să poată bloca lovitura. Între pieptul lui şi fierul care urma să-i intre în carne nu se găsea nicio pavăză. Will făcu un pas în spate şi închise ochii în ultima secundă, dar piciorul îi alunecă într-o baltă de sânge, iar băiatul căzu pe punte, cu arma despicând aerul. Auzi un strigăt de deasupra lui şi se trezi împroşcat pe faţă de sânge fierbinte. Prin abdomenul atacatorului ieşise vârful unei săbii. Will se rostogoli ca să evite trupul care se prăbuşea şi îl văzu pe Hasan în spatele necunoscutului, cu sabia mânjită de sânge. Sarazinul o luă la fugă de-a lungul punţii. Will se luptă să se ridice în picioare, în vreme ce dinspre doc se auzi un ţipăt de fată. În vreme ce el să bătea, cele zece siluete în mantii negre rămase îşi croiseră drum spre cabina de pe punte. Două dintre ele duceau acum cufărul cu bijuteriile Coroanei. Ceilalţi opt îi ghidau cu săbiile spre partea laterală a vasului. Owein fusese încolţit de doi atacatori care se băteau sălbatic. Unul dintre ei căzu străpuns de sabia lui Jacques, care lupta umăr la umăr cu Hasan. Cei care cărau cufărul ajunseră la pasarelă. Se năpustiră spre doc, dând drept peste Elwen care, văzându-l pe Owein în pericol, pornise în fugă spre vas.

  În urma ciocnirii, Elwen se trezi pe jos. Unul dintre cărăuşi lăsă din mână cufărul, care căzu pe pietre scoţând un zgomot înfiorător. Will strigă când îl văzu pe individ întorcându-se spre Elwen, cu sabia ridicată. Ceva se mişcă rapid, iar omul fu izbit de cineva ca de un berbece. Era Garin, care reuşi să-l facă să scape sabia din mână. Se auzi o pârâitură sinistră, urmată de o pleoscăitură. Individul ajunsese în apa fluviului, lovindu-se în cădere cu capul de marginea galerei. Will sări de pe vas. Cel de-al doilea individ dăduse drumul sabiei şi apucase cufărul. Omul o luă la fugă, dar Owein şi un alt cavaler se luară imediat după el. Necunoscutul căzu, la doar câţiva metri de vas, după ce sabia lui Owein i se înfipse în spate. Cufărul se zdrobi de sol, revărsându-şi conţinutul pe pietre. O coroană incrustată cu pietre preţioase se rostogoli şi se opri la marginea docului. În lumina torţelor se văzură inele, un glob imens şi un sceptru, toate din aur.

  Owein se răsuci pe călcâie şi îi văzu pe Will şi pe Garin, care între timp apucase sabia omului pe care îl trimisese în apele fluviului.

  ― Păziţi bijuteriile! le strigă el.

  Chipul i se contractă şi mâna slăbi strânsoarea pe mânerul sabiei atunci când o văzu pe Elwen, care stătea în spatele băieţilor. Se întoarse iar, cu atenţia distrasă, atunci când auzi un strigăt dinspre vas.

  Garin scoase şi el un ţipăt când îşi văzu unchiul prăbuşindu-se după ce fusese străpuns de o sabie. Cel care îl omorâse căzu o clipă mai târziu sub loviturile furioase ale lui Hasan. Şase dintre atacatori săriră de pe vas. Trei alergară spre Owein, dar vederea bijuteriilor împrăştiate, imposibil de recuperat, şi a cavalerilor care săreau de pe vas în spatele lor îi făcu să se răzgândească. Atacatorii se răsuciră pe călcâie şi se alăturară în fugă tovarăşilor lor. Patru cavaleri şi doi sergenţi îi urmăriră de-a lungul docului, în vreme ce Garin trecu la atac, strigând numele unchiului său. La ceva distanţă de vas se strânseseră o mulţime de gură-cască, oameni care veniseră dinspre piaţă ca să vadă ce se întâmpla. Localnicii se dădură repede la o parte când siluetele în mantii negre îşi croiră drum printre ei, cu săbiile scoase din teci. Femeile începură să ţipe şi îşi traseră copiii mai aproape.

  Owein se întoarse spre nepoata lui.

  ― Elwen?

  În spatele lui se auzi un geamăt. Cavalerul privi în jur. Omul pe care îl înjunghiase în spate se străduia să se ridice în genunchi, fără să mai aibă putere să strângă sabia în mână. Owein se duse spre el. Necunoscutul îşi ridică încet capul şi îşi focaliză privirea asupra cavalerului.

  ― Pax! ţipă el, dând drumul sabiei. Pax!

  ― Ridică-te!

  Omul se conformă, încet, cu capul plecat, respectuos. Will zări pumnalul abia când mâinile i se depărtară de trup. Băiatul strigă, prea târziu, căci individul se repezi cum putu la Owein şi înfipse lama în pieptul cavalerului, drept în inima acestuia. Sabia templierului căzu pe pietre. Cavalerul se prăbuşi pe spate, cu mâinile prinzând mânerul pumnalului ucigaş. Ţipătul muri pe buzele lui Will în vreme ce Owein era întins pe jos, zbătându-se şi căscând gura ca un peşte pe uscat în căutarea aerului. Atacatorul se întoarse şi plecă împleticindu-se. Privi peste umăr la auzul paşilor care se apropiau în spatele lui şi ochii lui căprui se măriră prin masca în formă de craniu când văzură sabia scurtă din mâna lui Will îndreptându-se spre el. Lama îl lovi pe individ în cap, despicându-i ţeasta, iar din tâmpla omului ţâşni imediat un şuvoi de sânge. Individul căzu în genunchi. Will îşi trase sabia. Privirile celor doi se încrucişară şi băiatul ezită o fracţiune de secundă, care se păru înfiorător de lungă, înainte de a înfige lama în gâtul omului. Simţi rezistenţa oaselor, apoi doar moliciunea cărnii străpunse de fier.

  ― Owein!

  Will se răsuci pe călcâie şi o zări pe Elwen aplecându-se deasupra cavalerului. Scoase sabia din gâtul inamicului şi o luă la fugă. Elwen ţinea capul unchiului său în mâini, strigându-l pe nume. Pumnalul ieşea din pieptul lui Owein, înfipt acolo până la plasele, iar pe buzele muribundului apăruse o spuzeală sângerie, ca o pată mare de culoarea vinului. Cavalerul avea ochii deschişi. Will se uită la maestrul lui, apoi la sabia scurtă din propria mână. Lama era acoperită de o peliculă de sânge. Simţi că îi vine să vomite. În urechile lui răsunau ţipetele lui Elwen. Lăsă sabia să cadă şi se prăbuşi în genunchi alături de fată. O prinse de umeri şi încercă să o tragă înapoi ca să o facă să tacă. Mâinile ei erau pline de sânge.

  ― Hai să plecăm de aici!

  Fata continua să ţipe.

  ― Elwen! strigă el, trăgând-o de acolo.

  Mâinile ei alunecară de pe obrajii lui Owein. Capul cavalerului căzu la pământ.

  ― Nu! urlă ea, lovindu-l pe Will cu pumnii. Nu!

  Will îi prinse încheieturile şi o trase spre el, ţinând-o strâns în braţe, aproape zdrobind-o. Peste umărul ei se uită la chipul lui Owein, la gura lui înţepenită şi la ochii lui care nu mai vedeau nimic.

Capitolul 13

Al-Salihiyya, Egipt

  23octombrie 1260

Kutuz şedea pe tron şi urmărea orizontul estic colorându-se în roz odată cu ivirea zorilor. Avea să fie o dimineaţă excelentă pentru iepuri, poate chiar pentru mistreţi. Tabăra militară era în plină agitaţie. Oamenii îşi strângeau păturile, îşi spuneau rugăciunea sau îşi îngrijeau caii. Cei cinci guvernatori şi cei şase Mu’izziyya pe care îi convocase la vânătoare aşteptau la intrarea în cort. Niciun semn de la Baybars.

  Kutuz se ridică de pe tron, coborî de pe estradă şi merse prin iarbă spre locul unde servitorii îi întinseseră rogojina pentru rugăciune. Se întoarse cu faţa spre Mecca odată cu apariţia primelor raze de soare pe cer. La fel ca toţi oamenii lui. Incantaţiile lor umplură câmpia.

  ― Bismillah arrahman arrabeem. Alhamdulilah, rabb al’alamin. Arrahman arraheem. Malik yawm addeen.

  După ce termină, îngenuncheat pe rogojină, Kutuz atinse iarba cu fruntea, absorbind mirosul de umed şi proaspăt al vegetaţiei. Se îndreptă de spate şi zări trei siluete venind spre el. Se încruntă când îi văzu pe Omar şi pe Kalawun flancându-l pe Baybars.

  ― Amir, rosti el, ridicându-se în picioare.

  Baybars se înclină.

  ― Stăpâne!

  ― Invitaţia era doar pentru tine, Baybars, zise Kutuz, zâmbindu-le enigmatic ofiţerilor care îl însoţeau.

  Baybars păru surprins.

  ― Scuzele mele, stăpâne. Nu mi-am dat seama că vânătoarea trebuie să fie o chestiune privată. Se întoarse spre Omar şi Kalawun. Plecaţi!

  ― Stai! îl opri Kutuz, ridicând mâna. Nu-i nevoie. Ofiţerii tăi sunt bine-veniţi să ni se alăture, Amir. Sultanul zâmbi. Sunt sigur că prada va fi suficientă pentru toţi. Le făcu un semn servitorilor lui. Înșeuați încă doi cai. Kutuz porni spre iapa lui albă. Să călărim! rosti el tare spre cei care aşteptau.

  Chiar înainte de a urca în şa, sultanul îşi luă suliţa de vânătoare de la una dintre gărzile sale, apropiindu-se cât putu de mult.

  ― Spune-le celorlalţi, rosti el încet, că astăzi vor muri trei oameni.

  Grupul ieşi din tabără şi se îndreptă spre nord, călărind peste câmpia care devenea aurie în lumina soarelui de dimineaţă. Caii săreau peste pâraie înguste şi făceau poteci prin culturile de bumbac, rărite de recentele recoltări. Fermierii, care ieşiseră să strângă ultimele roade ale toamnei, se îndreptară de spate şi se uitară la călăreţii care treceau pe lângă ei.

  Kutuz îşi lăsă calul să stabilească ritmul, strângând pântecele iepei cu genunchii, simţind cum adierea vântului îi usucă pielea. Plecaseră de patru luni de zile, dar lui i se părea că trecuse mult mai mult timp. Când părăsiseră Egiptul, de abia începuse revărsarea Nilului: apele fluviului crescuseră acoperind delta şi umflând pâraiele şi canalele. De atunci apele se retrăseseră, lăsând în urmă solul fertil şi înverzit. Kutuz se întorcea acasă triumfător, iar a doua zi, noaptea, întreg oraşul Cairo avea să-l aclame.

  Grupul se apropie de apele scânteietoare ale lacului Manzala, trecând pe lângă lagune şi trunchiuri contorsionate de copaci, berzele şi păsările sălbatice luându-şi zborul din pricina zgomotului făcut de copitele cailor. Pe malurile lacului, unde iarba era scurtă şi moale, păşteau bivoli. Doi oameni strigară când zăriră primii iepuri ţopăind peste întinderea de iarbă spre apă, cu trupurile lor agile înălţându-se şi coborând, ca nişte pete maronii într-o mare de verde. Kutuz strigă la rândul lui şi oamenii începură vânătoarea, ridicându-şi suliţele. Trei guvernatori se avântară pentru a înconjura iepurii. În scurt timp, aerul se umplu de chiote pe măsură ce animalele erau ucise unul câte unul. Kutuz aruncă suliţa, vârful acesteia străpungându-l pe ultimul dintre iepuri, care mai ţopăi o dată pe sol, după care rămase nemişcat.

  Baybars îşi struni calul şi se apropie de Omar şi Kalawun, în vreme ce sultanul descăleca, iar gărzile se răspândeau ca să adune prada. Baybars sări din şa.

  ― Sunteţi gata? îi întrebă el pe ceilalţi doi, uitându-se la Kutuz.

  ― Da, Amir, răspunse Omar, descălecând şi strângând mânerul sabiei.

  Kalawun dădu din cap.

Aqtai se apropie de platourile cu mâncare aşezate pe masă. În cort aerul era fierbinte şi sufocant, aşa că încercă să se răcorească făcându-şi vânt cu mâna în timp ce lua o bucată de carne şi o băga în gură, lingându-şi grăsimea de pe degete. Roba lui lungă şi albă de mătase se încreţea pe corpul mătăhălos, iar la subsuori i se formaseră două pete de la transpiraţie. Omul oftă şi închise ochii când o adiere uşoară veni din spatele lui, apoi scoase un ţipăt când simţi că ceva ascuţit i se înfige în spate. Ţipătul lui fu iute curmat de o mână care îi astupă gura.

  Aqtai clipi îngrozit când auzi o voce care îi şuieră la ureche:

  ― Taci!

  Obiectul ascuţit i se înfipse şi mai tare în spate şi el se grăbi să încuviinţeze. Mâna dispăru, încet, de la gura lui, iar Aqtai se întoarse. Îl văzu pe Khadir zâmbindu-i. Ghicitorul ţinea un pumnal cu plăsele de aur îndreptat spre el.

  ― Ce faci? Aqtai arătă spre deschizătura cortului cu un deget tremurător şi încercă să-şi regăsească stăpânirea de sine. Ieşi!

  Fu surprins să îşi audă cuvinte sunând mai degrabă ca un chiţăit decât ca un ordin.

  Khadir răsuci pumnalul între degete, rubinele de pe mâner sclipind sângerii în lumină.

  ― M-a trimis stăpânul meu. Vocea îi coborî la nivelul unei şoapte. Are un mesaj.

  ― Ce mesaj?

  Khadir se apropie de Aqtai, cu pumnalul la câţiva centimetri de abdomenul lui. Aqtai se dădu înapoi şi se lovi de masa din spatele lui, aproape răsturnând un urcior cu vin.

  ― Te rog, îl imploră el, nu mă omorî!

  ― Când stăpânul meu se va întoarce de la vânătoare, îţi cere să îl întâmpini în cortul regal.

  ― Dar ce vrea Amir Baybars de la mine? murmură Aqtai, cu privirea pironită asupra pumnalului.

  ― Amir Baybars nu mai există. Khadir chicoti. Nu pe el îl vei aştepta. Ridică încet pumnalul, atingând cu vârful roba fină de mătase. Opri arma în dreptul pieptului lui Aqtai. Îl vei întâmpina pe sultanul Baybars.

  ― Ce vrei să…

  Aqtai se opri, cu ochii măriţi.

  ― Îl vei întâmpina la cortul regal şi îl vei ruga să se urce pe tron ca sultan al Egiptului şi conducător al armatei mameluce.

  ― Nu! Aqtai ridică vocea. Baybars va fi mai întâi spânzurat!

  Sări în stânga, vârful pumnalului trasându-i o linie roşie pe piele, şi se repezi spre intrarea în cort.

  Khadir fu mai rapid decât el şi îl trânti la pământ cu o forţă care îl ului pe Aqtai. Ghicitorul se aşeză peste trupul şefului de stat-major al sultanului şi îşi îndepărtă roba soioasă, dând la iveală cadavrul iepurelui pe care îl prinsese în acea dimineaţă şi pe care îl legase, de urechi, la brâu cu o sfoară.

  Khadir apucă animalul mort şi îl ridică deasupra lui Aqtai, care stătea întins pe jos şi gâfâia.

  ― Îi dau un nume acestei creaturi Aqtai. Khadir ridică pumnalul şi despică botul iepurelui. Aqtai va vorbi doar atunci când îi vom spune noi să vorbească. Tăie una din urechile animalului. Aqtai nu va tolera nicio vorbă rea despre Baybars. Scoase unul din ochii creaturii şi îl lăsă să cadă pe abdomenul lui Aqtai. Iar Aqtai va vedea doar puterea noului sultan. Aşeză iepurele pe pieptul bărbatului îngrozit. Iar dacă Aqtai nu va face toate astea… Khadir luă pumnalul şi despică burta animalului. Sângele şi măruntaiele purpuriu-vineţii se revărsară peste mâinile prezicătorului, pătând roba lui Aqtai… Atunci Aqtai va muri.

Baybars străbătu întinderea de iarbă pe care fuseseră înşiraţi iepurii morţi. Grupul se împrăştiase ca să recupereze suliţele, iar Omar şi Kalawun îl urmăriseră pe sultan. Baybars se îndreptă spre Kutuz, care tocmai ridica unul dintre iepurii pe care-i ucisese.

  Kutuz apucă animalul de urechi.

  ― Ne vom ospăta pe cinste la noapte! zise suveranul, arătând spre prada lor. Privi în jur, în vreme ce Baybars continua să se apropie. Bună vânătoare, nu-i aşa, Amir?

  ― Da, răspunse Baybars, bună vânătoare.

  Kutuz privi dincolo de Baybars spre cele două gărzi care stăteau în spatele comandantului. Le făcu un semn din cap. Cu atenţia îndreptată asupra lui Kutuz, Baybars nu observă că bărbaţii îşi scoseseră săbiile. Dar Omar o făcu.

  ― Stăpâne! rosti tare acesta, trăgându-şi sabia din teacă.

  Kutuz se întoarse spre el, luându-şi privirea de la Baybars. Zâmbetul îi îngheţă când văzu sabia în mâna lui Omar.

  Ofiţerul ridică arma şi privi scurt spre oameni.

  ― Să ne aducem omagiul domnului nostru! strigă el, îngenunchind în faţa lui Kutuz.

  Guvernatorii se uitară unii la alţii, apoi urmară exemplul lui Omar ca să nu pară lipsiţi de respect. Kalawun îi imită. Mu’izziyya şi Baybars, care îl privea încruntat pe Omar, rămaseră în picioare. Dar, după câteva clipe, îşi scoaseră şi ei săbiile într-un gest de supunere şi îngenuncheară pe iarbă. Privirea lui Omar alunecă spre Baybars, care era în spatele sultanului. Omar schiţă un zâmbet.

  Kutuz se uită la toţi, surprins.

  ― Stăpâne, rosti Omar. Pot să îţi jur loialitate?

  Sultanul râse şi întinse mâna.

  ― Poţi.

  Omar luă mâna cu un gest ferm şi o sărută.

  Kutuz auzi un strigăt, apoi simţi o durere ascuţită în spate. Căzu împleticindu-se în genunchi, privi în jos şi văzu un vârf de sabie ivindu-se din stomacul lui. Atacatorul scoase sabia şi din rană ţâşni sânge, care i se scurse pe coapse. O durere cumplită îi cuprinse deodată trupul. Auzi în jurul lui zgomot de oţel izbit de oţel şi, ca prin ceaţă, la periferia razei sale vizuale îl văzu pe Omar sărind în picioare şi luând-o la fugă înainte, urmat de Kalawun, ca să-i atace gărzile. Încercă să se ridice, dar corpul nu ascultă comanda creierului. Reuşi doar să înainteze câţiva centimetri în genunchi. Tuşi uşor şi îşi puse mâna pe iarba umedă, lângă un iepure mort. Zări o pereche de cizme şi îşi ridică încet capul, pe care îl simţea greu ca o stâncă. Baybars stătea deasupra lui. Sabia lui era mânjită de sânge. Baybars lovi cu piciorul mâna care se sprijinea de iarbă, iar Kutuz se rostogoli pe spate. Simţi răcoarea pământului cuprinzându-l şi auzi o voce care părea să vină de foarte departe.

  ― Nu mai sunt sclavul tău.

  Baybars se îndepărtă. Patru Mu’izziyya erau morţi, iar ceilalţi doi se predaseră. Se duse la Kalawun, care avea sabia îndreptată către cei doi guvernatori care continuau să ţină armele în mâini.

  ― Aruncaţi săbiile! se răsti el la cei doi.

  Unul dintre guvernatori protestă.

  ― Nu poţi face aşa ceva!

  ― Tocmai am făcut-o!

  În imposibilitate de a riposta, cei doi lăsară să le cadă săbiile din mâini. Kalawun le ridică şi dădu din cap înspre guvernatorul care îl informase despre planurile lui Kutuz.

  Baybars se duse la marginea lacului. Lăsându-şi arma pe nisip, intră în apă ca să-şi spele sângele de pe mâini. Se îndreptă, ferindu-şi ochii de strălucirea soarelui, şi privi dincolo de oglinda de apă, acolo unde un stol de păsări flamingo survola maiestuos lacul ca un nor roz. Râse. Toate astea erau ale lui. Lacul, câmpia, păsările: cu toate îi aparţineau. Îşi afundă mâinile în apa limpede. Şi aceasta era a lui. Pentru prima dată după mulţi ani, poate chiar pentru prima dată în viaţă nu îl mai lega nimic: nici sclavia, nici loialitatea faţă de cineva. Era în sfârşit liber.

  Vânătorii, acum mai puţini, se întoarseră în tabără, cu Omar, Kalawun şi Baybars în frunte. Aduseseră cu ei iapa albă a sultanului şi caii soldaţilor morţi, dar, în ciuda protestelor gărzilor rămase în viaţă şi ale guvernatorilor, Baybars lăsase corpul lui Kutuz, neîngropat, în iarba de pe marginea lacului. La trecerea grupului, soldaţii din tabără se opriră din treburile lor, privind caii fără călăreţi. Baybars îşi opri bidiviul în faţa cortului regal şi sări din şa în vreme ce câţiva guvernatori veneau în fugă spre el. Ignorând apelurile lor, intră în cortul deschis. Aqtai stătea pe estrada de lângă tron, palid la faţă şi tremurând din tot corpul. Khadir îl flanca. Baybars îl salută pe ghicitor şi păşi pe estradă ca să le vorbească acelora care se adunaseră în jurul cortului. Tot mai mulţi veneau acolo, chemaţi de camarazii lor.

  Vocea profundă a lui Baybars se făcu auzită în toată tabăra.

  ― Sultanul Kutuz a murit!

  Aqtai făcu un pas în faţă impulsionat de privirea aruncată de Khadir.

  ― Amir Baybars, rosti el cu voce tremurătoare. Tronul îţi aparţine.

  Murmurele mulţimii, care se stârniseră odată cu anunţul morţii sultanului, deveniră o furtună de strigăte de stupoare şi chiote de bucurie. Baybars se aşeză pe tron, cu mâinile pe cei doi lei din aur de pe braţe.

  Aqtai căzu în genunchi în faţa lui.

  ― Îmi declar supunerea faţă de tine, Baybars Bundukdari, sultan al Egiptului!

  Soldaţii şi ofiţerii regimentului Bahri fuseră primii care îl imitară pe Aqtai, urmaţi de celelalte regimente şi de oamenii din companiile independente. Războinicii cu mantii albe din Mu’izziyya se uitară uluiţi unul la celălalt, dându-şi seama că fuseseră înlocuiţi dintr-o lovitură: Bahri avea să devină iarăşi regimentul de gardă regală. Unul câte unul, toţi se înclinară în faţa noului lider.

  Kalawun şi Omar se ridicară şi se postară de o parte şi de cealaltă a tronului. Kalawun îşi ridică sabia.

  ― Slavă lui Baybars al-Malik al-Zahir!

  Armata mamelucă răspunse într-un singur glas, scandând numele lui Baybars.

  ― Slavă lui Baybars al-Malik al-Zahir! Slavă lui Baybars, Regele victorios!

  Baybars se ridică de pe tron şi se duse la marginea estradei. Îşi înălţă mâinile, cerând tăcere.

  ― Kutuz intenţiona să stea aici, în faţa voastră, la noapte, şi să vă ţină un discurs de celebrare a marii noastre victorii împotriva mongolilor. Se auziră câteva chiote. Dar eu nu voi vorbi despre triumfuri. Voi vorbi despre eşecuri. Uralele se stinseră. Căci am dat greş. Vocea lui Baybars răsuna în tăcerea care se lăsase. Am lâncezit prea mult sub conducerea unor lideri fără voinţa de a ne conduce pe drumul către victorie. Ne-am obişnuit prea mult cu siguranţa fortăreţelor noastre, în vreme ce în Palestina oamenii noştri nu pot decât să lupte şi să moară. Am îngăduit prea multă vreme Apusului să se furişeze ca o umbră pe pământurile care ne aparţin. Timp de aproape două sute de ani, Apusul şi-a trimis soldaţii cu crucile şi săbiile lor ca să ne distrugă. Vom fi sclavii lor pe vecie?

  ― Nu! se auziră mai multe voci.

  ― Vom sta cu mâinile încrucişate fără să facem nimic?

  Strigătele deveniră mai puternice, pe măsură ce tot mai mulţi bărbaţi se făceau auziţi.

  ― Eu nu voi aştepta! tună Baybars. Îşi scoase sabia în vreme ce vocile erau estompate de un val de aplauze furtunoase. A trecut vremea aşteptării. Veţi lupta alături de mine împotriva francilor?

  Armata mamelucă răspunse într-un singur glas.

  Baybars ridică sabia spre cer.

  ― Invoc Jihadul!

Capitolul 14

Templul din Paris

  26 octombrie 1260

Cădea o burniţă uşoară, îmbrobonând cu picături de apă capetele plecate ale oamenilor şi încărcând pânza velei care atârna moale de catarg din pricina lipsei vântului. Totul era tăcut: vâslele nu scoteau niciun sunet în vreme ce intrau şi ieşeau din apă, şi nimeni nu vorbea. Oraşul care se înălţa dincolo de curba fluviului era mascat de o ceaţă apoasă; părea un monstru întunecat care se mărea cu fiecare mişcare a vâslelor. În faţa lor, fâşia de apă se despărţea în două braţe, înconjurând o insulă care adăpostea mai multe structuri măreţe şi impozante, catedrala albă din capătul îndepărtat al limbii de pământ fiind cea mai înaltă. Opinicus apucă pe braţul din stânga al fluviului şi trecu pe lângă o fortăreaţă cu grădini care se întindeau până la marginea apei, unde câţiva copaci fantomatici se înălţau în aerul lăptos. Fortăreaţa dispăru şi în locul ei apărură biserici, mănăstiri, reşedinţe impunătoare, apoi case simple din lemn, un bazar şi mai multe şiruri de hanuri şi ateliere, într-un labirint de străduţe înguste.

  Will urmări furnicarul de pe maluri, oamenii intrând în hanuri, ieşind din biserici, ca nişte furnici minuscule la adăpostul muşuroiului. Toţi erau îmbrăcaţi în negru. Ploaia părea mai deasă acum, căzând silenţios pe acoperişuri şi clopotniţe, dar şi pe trupurile celor nouă oameni morţi şi întinşi pe punte, acoperiţi cu mantiile lor, albe pentru cavaleri, negre pentru sergenţi şi marinari. Revărsarea de apă din ceruri spăla sângele de pe cadavre, formând băltoace roşii care punctau puntea. Elwen stătea ghemuită lângă Owein, ascunzându-şi ochii cu mâinile. Will urmărea cum sângele de pe punte se îmbiba în rochie, udând materialul subţire.

  ― Haide, rosti el, cu voce înfundată.

  Pata purpurie se ridica spre abdomenul ei, apoi spre piept şi spre gât.

  ― Elwen! rosti el, imperios acum. Sângele…

  Deodată, ea era în faţa lui, mângâindu-i obrazul.

  Ochii ei verzi râdeau.

  ― Will Campbell, îl admonestă ea în joacă, maestrul tău nu e mort.

  Will se răsuci spre trupul lui Owein şi văzu că ea avea dreptate.

  ― Ca să ajungi templier trebuie să fii dispus să faci multe sacrificii, zise cavalerul, traversând puntea şi îndreptându-se spre el.

  Privirea lui Will rămase aţintită pe pumnalul care ieşea din pieptul lui Owein.

  ― Tu m-ai ucis, sergent.

  ― Nu.

  Tu m-ai ucis.

  Will îşi dădu seama că nu Owein vorbise.

  ― Nu te-am omorât, ţipă Will, dorindu-şi cu disperare ca maestrul să-l poată auzi.

  Dar cavalerul dispăru.

  Will stătea pe malul unui iaz negru. Cineva ţipa. Sunetul îl scotea din minţi. În apropiere, o fată cu părul galben ca mierea dansa, fustele ei stacojii învârtindu-se în aer. Fata se răsuci spre el, tot mai aproape; pe măsură ce se rotea, fustele ei se transformau într-o ceaţă roşie care o învăluia. Fata trecu de el şi atunci Will văzu în faţa lui un bărbat. Ochii căprui ai acestuia se holbau la el dintr-o imensă gaură albă unde ar fi trebuit să se afle faţa. Omul ridică încet mâna, încercând să atingă bucata de piele albă care-i atârna la tâmplă. Bărbatul o apucă şi trase. Gaura albă dispăru cu un sunet ca de pergament rupt. Când masca se desprinse, Will începu să urle.

  ― Tu ai ucis-o! rosti tatăl lui, întinzând mâna şi apucându-l de umăr.

― Aşa o să facă în fiecare noapte?

  Vocea venea dinspre priciul alăturat.

  Sergentul care stătea ghemuit lângă Will îşi întoarse faţa.

  ― Taci, Hugues!

  Se uită iarăşi spre Will.

  ― Ţipetele tale ne-au trezit.

  Băiatul îşi dădu părul din ochi. Avea pătura înfăşurată în jurul gleznelor, iar maioul şi izmenele îi erau îmbibate de sudoare şi atârnau reci pe piele. Dădu la o parte mâna sergentului de pe umărul lui.

  ― N-am nimic.

  Sergentul, care cu o zi înainte se prezentase ca fiind Robert de Paris, ridică din umeri şi plecă spre patul lui.

  Will dădu pătura la o parte şi îşi coborî picioarele pe pietrele reci. Se ridică însoţit de sforăitul puternic care venea dinspre unul dintre paturi. Hugues pufni şi se întoarse, trăgându-şi pătura peste cap. Will se duse la masă, pe care se aflau un vas cu apă, un lighean şi o lumânare. Lumânarea arsese, iar ceara topită se adunase şi se întărise în jurul bazei. De mânerul suportului atârnau picături galben-cremoase de ceară întărită. Will îşi făcu palmele căuş în vasul cu apă şi le duse la faţă. Apa rece îi înfioră pielea. Se îndreptă apoi spre singura fereastră din încăpere şi se aşeză pe pervaz, sprijinindu-se de cadru. Afară sufla un vânt îngheţat. Îşi întoarse privirea auzind un alt sforăit. Hugues pufni iritat. Will era un străin acolo, o persoană care le deranja obiceiurile şi intimitatea. Le povestise fragmentat bătălia de la Honfleur, dar nu suflase nicio vorbă despre ce se petrecuse după aceea: haos pe doc şi zile întregi petrecute în tăcere pe vas.

  După ce luptele se încheiaseră, oamenii care îi urmăriseră pe cei şase atacatori rămaşi în viaţă se întorseseră la doc după ce-i omorâseră pe doi dintre ei, restul reuşind să se facă nevăzuţi. Cavalerii ar fi vrut să rămână ca să-i prindă pe toţi şi să afle cine îi trimisese, dar căpitanul lui Opinicus nu voia decât să iasă cât mai repede din port.

  ― Dar erau mercenari! strigase unul dintre cavaleri, un bărbat de vârstă medie pe nume John. Trebuie să aflăm cine i-a trimis!

  Cadavrele atacatorilor omorâţi fuseseră percheziţionate, dar nimic nu lăsase să se vadă cine erau sau cum aflaseră de transport. Marinarii rămaşi în viaţă coborâseră trupurile de pe punte pe pasarela docului. Două din măştile în formă de craniu pluteau pe apele fluviului, ca două chipuri albe îngemănate care vălureau la suprafaţa apei.

  ― Trei marinari de-ai mei sunt morţi, replicase căpitanul cu amărăciune. Opinicus va părăsi acest port înainte să rămână fără echipaj.

  ― Nu vor mai face încă o încercare. Pentru numele lui Dumnezeu, i-am lichidat pe cei mai mulţi dintre ei! Să terminăm treaba.

  ― Nu aveţi de unde să ştiţi asta, insistase căpitanul. E posibil să mai fie şi alţii.

  ― Trebuie să-i găsim pe cei care i-au trimis, zisese John cu o voce joasă.

  Unul dintre sergenţi îşi trăsese sabia.

  ― Cred că pe el trebuie să-l întrebăm cine i-a trimis.

  Îndreptase arma spre Hasan, care urmărea tăcut schimbul de replici.

  Câţiva cavaleri şi căpitanul se întorseseră spre sarazin, care-l pironea cu privirea pe sergent.

  ― Ai vreun motiv ca să mă acuzi? întrebase el calm.

  ― Eşti sarazin. Ce alt motiv să mai existe? Nimeni nu ştie de ce eşti aici. Nimeni nu te cunoaşte.

  ― Mă cunoştea sir Jacques. Nu îţi ajunge cuvântul unui cavaler?

  ― Sir Jacques e mort!

  ― Destul! intervenise John, păşind înainte şi punând o mână pe umărul sergentului.

  Schimburile de replici continuaseră o vreme, până când căpitanul lui Opinicus câştigase bătălia verbală şi un sergent fusese trimis la preceptoriu ca să o trezească pe regină. Suverana sosise imediat la doc însoţită de suită, de preot şi de câţiva templieri.

  Preotul pântecos ridicase mâinile, de parcă aştepta să se trezească dintr-un coşmar.

  ― Domnul fie milostiv! Domnul fie milostiv!

  Regina privise carnagiul, cu faţa între palme. Mulţimea de gură-cască veniţi dinspre piaţă să urmărească lupta continuau să se înghesuie lângă port. Oamenii o priveau pe regină şi şuşoteau.

  ― Bijuteriile? întrebase Eleanor cu o voce albă, continuând să se uite la cadavrele care umpleau puntea vasului şi docul.

  ― Sunt în siguranţă, Maiestate, o liniştise John.

  Bijuteriile adunate şi puse într-un cufăr lipsit de însemne fuseseră adăpostite în cabina vasului.

  În vreme ce regina şi suita ei se urcau la bordul lui Opinicus, doi cavaleri se îndreptaseră spre cadavrul lui Owein, care rămăsese pe pasarela docului. Până în acel moment nimeni nu păruse dispus să o deranjeze pe Elwen, care se prăbuşise peste trupul unchiului ei. Will încercase în zadar să o ia de acolo.

  Cavalerii nu dădură dovadă de aceeaşi gentileţe.

  ― E nepoata lui sir Owein? întrebase unul dintre ei, apropiindu-se de Will.

  Acesta încuviinţase tăcut.

  ― Ce caută aici?

  Băiatul nu găsise că e cazul să mintă. Îi spusese cavalerului că fata se furişase la bordul lui Endurance.

  Cavalerul blestemase şi clătinase dezgustat din cap. Aplecându-se, o apucase pe Elwen de braţe.

  ― În picioare, fato!

  Will se repezise înainte când Elwen începuse să ţipe.

  ― Opreşte-te, sergent! lătrase al doilea cavaler, ajutându-şi tovarăşul să o tragă pe fată de acolo. Owein e mort. Plânsul ei nu-l va aduce înapoi.

  Aproape luând-o pe sus, cavalerii o urcaseră pe Elwen pe puntea lui Opinicus, unde o abandonaseră pe una din bănci. Brutalitatea lor o făcuse pe fată să se oprească din plâns şi să rămână pironită locului în tăcere, privind cum trupul lui Owein este depus pe punte şi acoperit cu mantia lui albă.

  Împreună cu preotul şi fraţii din preceptoriu, trei cavaleri părăsiseră vasul ca să-i caute pe cei patru atacatori rămaşi în viaţă. Se întorseseră cu toţii în scurt timp. Cavalerii le ceruseră fraţilor de la preceptoriu din Honfleur să continue cercetările la ivirea zorilor. Dar speranţa de a-i găsi era foarte mică şi toţi ştiau asta. Preotului şi fraţilor lui li se dăduse şi sarcina de a îngropa cadavrele mercenarilor.

  ― Să nu-i aşezaţi în pământ sfinţit, adăugase John.

  ― Frate, rostise preotul, şocat, dar nu le putem încredinţa sufletele satanei fără o judecată corectă.

  ― O să-şi primească judecata în iad.

  Will urcase la bord în spatele cavalerilor, ducând sabia lui Owein, pe care o pusese lângă maestrul său. Atunci îl văzuse pe Garin îngenunchind alături de trupul lui Jacques. Băiatul dăduse la o parte mantia de pe capul cavalerului şi se uita fix la faţa care îngheţase în grimasa din clipa morţii. Garin avea obrajii uzi şi pumnii strânşi. Băiatul vrusese să atingă chipul unchiului său, dar se oprise, cu mâna suspendată deasupra peticului de pe ochiul lipsă al lui Jacques. Când Will îl atinsese pe umăr, Garin sărise ca ars şi se răsucise, cu faţa schimonosită de durere.

  ― Nu mă atinge!

  Will se trăsese înapoi, şocat de vehemenţa din vocea prietenului său. Îl lăsase pe Garin să se holbeze la cadavrul lui Jacques, apoi traversase puntea vasului aşezându-se pe o bancă şi sprijinindu-şi capul pe mâini.

  Haosul de după bătălie fusese greu de suportat, dar şi mai grea fusese tăcerea care cuprinsese vasul în vreme ce echipajul îl ghida de-a lungul Senei: o tăcere care se strânsese asupra tuturor ca un pumn de fier. Gărzile şi valeţii lui Eleanor şedeau pe bănci alături de cavaleri şi sergenţi. Din pricina bagajelor, în cabină era loc doar pentru regină şi doamnele ei de onoare. Dintre toţi, doar Elwen părea capabilă să-şi exprime durerea. Plânsetele ei începuseră din nou noaptea şi continuaseră până în zorii zilei. Chiar şi Will şi-ar fi dorit ca ea să tacă, deşi suferea la fel de mult pentru pierderea lui Owein. În cele din urmă, unul dintre sergenţi ţipase la ea, o voce îngrozitor de zgomotoasă în tăcerea încremenită. Imediat, uşa cabinei se deschisese cu violenţă şi în cadrul ei apăruse regina Eleanor, cu chipul palid.

  ― N-ai niciun pic de inimă? îl admonestase ea pe sergent, care rămăsese cu gura căscată.

  Regina se dusese la Elwen şi o ajutase să se ridice în picioare spunându-i cuvinte blânde de încurajare care îi amintiseră lui Will de modul în care Simon liniştea mereu caii din grajdurile de la Templul Nou pe vreme de furtună. O condusese pe Elwen în cabină, unde rămăseseră cea mai mare parte a călătoriei, o călătorie pe care Will o făcuse ca prin ceaţă. Aşteptase şi urmărise schimbarea lentă a peisajului şi roiurile de muşte care se năpustiseră asupra cadavrelor de pe punte.

  Când Opinicus ajunsese în Paris, seara târziu, un marinar o luase la fugă spre preceptoriu ca să îi anunţe pe cei de acolo că era nevoie de cărucioare la doc pentru lăzile cu sare, butoiaşele cu bere şi pentru morţi. Eleanor trimisese două gărzi la palat, unde o aştepta sora ei, regina Marguerite. Când se apropiaseră o căruţă şi o trăsură cu patru cai negri, Elwen le însoţise pe doamnele de onoare ale reginei. Toate lucrurile, cu excepţia bijuteriilor Coroanei, fuseseră încărcate în căruţă.

  ― O voi duce la palat, le spusese regina cavalerilor, urcându-se şi ea în trăsură. Preceptoriul vostru nu este un loc pentru femei. Şi cu siguranţă nu este un loc bun pentru o femeie îndurerată, adăugase ea aruncându-i o privire scurtă sergentului care ţipase la Elwen.

  După ce trăsura regală plecase, cavalerii şi sergenţii parcurseseră pe jos străduţele întortocheate ale oraşului, trecând pe lângă numeroase ateliere, pe lângă mănăstirea ospitalierilor, urcând apoi rue du Temple către preceptoriul lor, care se găsea dincolo de zidurile cetăţii, în mijlocul unei întinderi plăcute vederii de câmpuri cultivate. Will observase prea puţin din toate astea. După ce ajunseseră la preceptoriu, fusese condus într-un dormitor în care îşi petrecuse cea mai mare parte a zilei următoare.

  Astăzi era a doua lui zi în Paris, ziua funeraliilor lui Owein.

  Când sună clopotul pentru prima slujbă, Will rămase pe pervaz, în vreme ce ceilalţi sergenţi îşi părăsiră priciurile într-un cor de căscaturi şi conversaţii şoptite. Accentul lor i se părea straniu lui Will, dar îi putea înţelege dacă vorbeau în latină. În cadrul preceptoriilor, unde trăiau laolaltă cavaleri din numeroase ţări, latina devenise limba comună a tuturor.

  Sergenţii îşi îmbrăcară tunicile peste lenjeria de corp şi se aşezară la coadă la vasul cu apă şi la lighean, pentru a-şi da cu apă pe faţă. Afară era încă întuneric. Când Robert ajunse la masă ca să se spele cu apa rece ca gheaţa, trei sergenţi părăsiseră deja încăperea. Robert îşi şterse faţa cu mâneca tunicii, îşi aranjă părul blond şi dădu din cap înspre Will.

  ― Vii la capelă? întrebă el, îndreptându-se spre dulapul din colţul dormitorului şi deschizând uşile duble.

  Will clătină din cap.

  ― Lasă-l să stea aici, Robert, dacă asta vrea.

  Will se uită la Hugues, care îşi aranja tunica.

  Sergentul îi aruncă o privire cu înţeles.

  ― Poate că ar fi bine să dormi câtă vreme lipsim noi. Atunci nu vom mai fi obligaţi să fim părtaşi la visele tale.

  Robert îşi dădu ochii peste cap. Luase un beţişor de pe unul din rafturile dulapului şi acum îşi curăţa dinţii neobişnuit de albi.

  ― Nu-l lua în seamă, îi zise lui Will, scoţând beţigaşul din gură. Hugues trebuie neapărat să-şi facă somnul.

  Hugues se uită urât la Robert.

  ― Nu vorbi despre mine ca şi cum n-aş fi aici! Mereu faci asta!

  Urmărindu-i, lui Will îi veni să râdă. Cei doi tineri, cu un an mai mari decât el, nu puteau fi mai diferiţi. Robert era înalt şi zvelt, cu trăsături aproape feminine, cu pomeţi înalţi şi sprâncene arcuite. Hugues era scund şi îndesat, cu ochi negri apropiaţi şi o claie de păr negru care-i încadra nasul.

  Hugues le întoarse spatele amândurora şi se duse la dulap. Scoase de acolo o pelerină neagră pe care şi-o puse pe umeri.

  ― Nu-i acorda atenţie, rosti încet Robert în direcţia lui Will. Se zburleşte la toţi cei pe care nu-i cunoaşte. Văzând că Will nu spune nimic, Robert adăugă: Din pricina numelui său.

  ― A numelui său? întrebă Will cu voce plată.

  ― Hugues de Pairaud. Humbert, maestrul Angliei, este unchiul lui. Familia Pairaud slujeşte Templul de ani de zile şi Hugues se teme ca sergenţii, mai ales cei de origine mai puţin nobilă, să nu-i caute interesat prietenia.

  ― Despre ce vorbiţi? ceru Hugues să afle, aranjându-şi pelerina în vreme ce traversa încăperea.

  Robert se întoarse.

  ― Tocmai îi spuneam lui Will că într-o zi ai să ajungi Mare Maestru.

  ― Aşa este, replică Hugues cu aroganţă. Sau cel puţin Inspector al Franţei. Pentru asta am fost cres…

  ― Dacă mai spui crescut, te bat! i-o reteză Robert. Aruncă beţişorul pe patul lui şi îl împinse pe celălalt spre uşă. Haide, Hugues. Domnul ţi-a dat un suflet, hai să vedem dacă El îţi poate da şi puţină inimă.

  Îi făcu cu ochiul lui Will în vreme ce ieşea din dormitor.

  Ceva mai târziu, clopotul încetă să mai bată, semn că slujba începuse. Will nu părăsi pervazul. Zi de zi, în ultimii patru ani, mai întâi împreună cu tatăl lui, apoi la Templul Nou, se deşteptase înainte de ivirea zorilor pentru prima slujbă. Dar azi nu voia să îngenuncheze. Stătea acolo şi privea cum cerul se luminează treptat, ascultând primele cântece ale păsărilor.

  Aripa destinată sergenţilor se afla într-un perimetru dreptunghiular în apropiere de grajduri. Peste acoperiş, Will vedea câmpurile întinse, mărginite de stejari contorsionaţi şi mesteceni albi. Pe unul dintre ele erau împrăştiaţi stupii care adăposteau albinele care dădeau miere preceptoriului. Un pârâu străbătea covorul de iarbă către o moară. Dincolo de aceasta, heleşteul cu peşte reflecta lumina palidă a zorilor şi formele ceţoase ale clădirilor şi şoproanelor despre care Robert îi spusese că adăposteau camerele servitorilor, armurăria, depozitul de haine, brutăria şi hambarul pentru grâne. Exista acolo chiar şi un atelier de olărie. Dacă Will se apleca suficient de mult peste pervaz, putea zări turnurile înalte ale donjonului. Templul din Paris, principalul preceptoriu al Apusului, era mult mai mare şi mai grandios decât Templul Nou, care, prin comparaţie, i se părea băiatului de-a dreptul modest.

  Când durerile de spate şi picioare deveniră insuportabile, Will se lăsă să alunece jos de pe pervaz. Se uită la sacul cu obiecte personale pe care îl pusese la piciorul patului. Ghemuindu-se, scoase de acolo sabia, tunica şi pantalonii pe care îi purtase în cursul luptei. Sângele se uscase. Will înmuie hainele în lighean şi începu să le frece ca să îndepărteze petele. Curând, apa se făcu roşu-maronie. Will frecă atunci cu şi mai mare putere. Apa trecea peste marginile ligheanului, băltind pe masă şi scurgându-se pe podea. Încăperea se umplu de mirosul neplăcut al sângelui, răscolind stomacul lui Will. Atunci îi apărură în faţă ochii mercenarului ascuns în spatele măştii în formă de craniu în timp ce el se pregătea să-i dea o lovitură cu sabia. Resimţi acel impact cumplit. Will era şocat de uşurinţa cu care putea fi omorât un om, de fragilitatea cărnii. Se bucura că nu văzuse şi chipul omului. Ar fi putut să o facă: cadavrele mercenarilor, fără măşti, fuseseră adunate pe docul din Honfleur. L-ar fi putut vedea pe cel pe care-l omorâse, dar nu se apropiase. Un om cu mască era un individ impersonal, fără familie, istorie şi viitor.

  Vocea unui băiat răsună pe coridorul din faţa camerei. Se auziră paşi, dar zgomotul se estompă. Will întinse hainele pe pervaz, întrebându-se dacă remarcase cineva că el nu venise la slujbă şi că nici măcar nu ieşise din dormitor. Dar singura persoană pe care o cunoştea cu adevărat acolo era Garin, însă cei doi nu se mai întâlniseră de la sosire, când fuseseră repartizaţi în dormitoare diferite.

  Începu să-şi cureţe arma. Lama nu mai era o jucărie de copil cu care să se joace de-a soldaţii sau un dar de la un tată iubitor. Era un instrument al morţii. În vreme ce ştergea tăişul, îndepărtând petele de sânge uscat, Will încercă să şi-l imagineze pe taică-său stând lângă el şi spunându-i că făcuse ce trebuia; că fusese o necesitate pentru care se antrenase; că-şi făcuse datoria. Însă Will nu reuşi decât să-şi audă tatăl, pe un ton monoton care îl trăda, spunându-i că nu era vina lui, că fusese un accident şi că nu-şi învinovăţea fiul pentru asta.

Dangătul clopotului însoţi ieşirea din capelă a cavalerilor, a sergenţilor şi a preotului, după ce participaseră cu toţii la mesa de recviem. Will mergea în spatele sicriului lui Owein, purtat pe umeri de patru cavaleri de la Templul Nou. Ceilalţi doi cavaleri care supravieţuiseră bătăliei, echipajul de pe Opinicus, Garin şi o mulţime de alţi cavaleri, preoţi şi sergenţi pe care Will nu-i cunoştea purtau pe umeri sau mergeau în urma celorlalte opt sicrie. Robert şi Hugues erau amândoi acolo, dar nu şi Elwen. Will ura faptul că la înmormântarea lui Owein participau atâţia oameni care nu-l cunoscuseră. Simţea nevoia să-şi protejeze maestrul şi se simţea important ca sergentul personal al lui Owein.

  Preotul conduse procesiunea către cimitirul capelei, construit într-un spaţiu înconjurat de ziduri. Alături de prelat mergea Inspectorul Regatului Franţei, comandantul fortăreţelor apusene, care ocupa locul doi în ierarhie după Marele Maestru. Inspectorul era un bărbat cu un aer maiestuos, cu o barbă modelată în formă de trident. În capătul îndepărtat al cimitirului fuseseră săpate nouă gropi una lângă alta. Oamenii înconjurară mormintele în vreme ce sicriele erau coborâte în pământ. Will se uită în altă parte când coşciugul lui Owein dispăru în gaură, încet şi dureros, hurducat de frânghiile de susţinere.

  Preotul începu să psalmodieze:

  ― Requiem aeternam dona eis, domine, et lux perpetua luceat eis!

  „Dă-le pacea veşnică, o, Doamne, şi fie ca ei să fie scăldaţi pe vecie în lumină!”

  După aceea, preotul se aplecă, luă o mână de pământ şi o aruncă peste sicriul lui Owein; apoi şi peste celelalte.

  ― Din ţărână te-ai născut şi în ţărână te întorci!

  Inspectorul făcu un pas înainte şi îşi scoase sabia.

  Ţinând mânerul cu ambele mâini, o ridică.

  ― Sacrificiul de sub noi îşi va găsi răsplata deasupra noastră. Fie ca fraţii noştri care ajung în împărăţia Cerurilor să-şi găsească pacea în braţele lui Dumnezeu!

  Inspectorul îşi băgă sabia în teacă şi i se alătură preotului, în vreme ce groparii îşi începură treaba. Zgomotul surd al bulgărilor de pământ care cădeau peste sicrie răsuna în urechile tuturor în tonalitatea dură a finalităţii.

  Will rămase lângă morminte în vreme ce mulţimea începea să părăsească cimitirul. Garin trecu pe sub arcada din zid. Băiatul nu-i adresase nici măcar o vorbă şi nici nu se uitase la el în timpul ceremoniei. Prea epuizat sufleteşte ca să se ducă după prietenul lui, Will îngenunche, simţind cum iarba umedă îi udă pantalonii. La Honfleur intenţionase să-i spună lui Garin despre scrisoarea pe care o descoperise în sala cea mare, dar acum asta părea o chestiune lipsită de importanţă. Îngrijorarea lui legată de loialităţile lui Jacques devenise insignifiantă în comparaţie cu grozăvia celor petrecute în ultimele zile. Will îl văzu pe Inspector îndreptându-se spre cavalerii Templului Nou.

  ― Vom pleca spre Londra poimâine, domnule, zise John, cavalerul care preluase comanda după bătălie. Cu bijuteriile aflate în siguranţă în tezaurul vostru şi cu fraţii noştri odihnindu-se acum aici, nu mai avem de ce să stăm. Maestrul Angliei trebuie să afle ce s-a întâmplat. O investigaţie în acest sens trebuie demarată. Cavalerul îşi coborî vocea. Deşi mă tem că o asemenea întreprindere s-ar putea dovedi dificilă. Nimeni din afara Templului nu cunoştea detaliile călătoriei noastre, iar regele Henric ne-a dat de înțeles că nu ne-a lăsat ca gaj bijuteriile de bunăvoie. Nu e imposibil ca el să fi încercat să reintre în posesia lor.

  ― Vă voi pune la dispoziţie o corabie, replică Inspectorul. Spune-i maestrului de Pairaud că are susţinerea mea pentru investigaţie, indiferent dacă va avea nevoie de forţa armelor sau de ajutor financiar. Are autoritate deplină în această privinţă. Îl voi informa şi pe Marele Maestru Berard, la Acra.

  ― Da, domnule.

  După umplerea ultimului mormânt, zidarii aduseră plăci de granit ca să le acopere. A doua zi, ca să nu tulbure trecerea sufletelor celor ucişi spre Ceruri, zidarii aveau să dăltuiască săbiile cavalerilor pe pietrele funerare.

  Will îşi ridică privirea când cineva îi atinse umărul, şi îl văzu pe Robert.

  ― Vrei să stau cu tine?

  ― Nu, replică Will, privind în altă parte şi ştergându-şi repede ochii cu mâneca.

  ― Am de lucru la armurerie. Voi fi acolo tot restul zilei, dacă o să simţi nevoia de companie.

  Robert se îndepărtă, dar Will constată că tot nu rămăsese singur: în stânga lui stătea un preot. Gluga îi acoperea parţial faţa, dar Will îşi dădu seama că omul era bătrân, mai bătrân decât toţi cei pe care-i cunoştea el. Şuviţe de păr alb şi subţire precum pânza de păianjen îi atârnau în jurul gâtului, iar barba îi era rărită pe bărbie acolo unde o cicatrice urâtă îi schimonosea gura într-un rictus permanent. Cocoşat asemenea unui copac negru încovoiat, omul nu dădu niciun semn că l-ar fi observat pe Will.

  Will atinse uşor pământul răscolit din jurul mormântului lui Owein, după care se ridică. Apropierea tăcută a acelui preot îl stânjenea.

  ― Aşteaptă, zise el, luând-o la fugă după Robert. Vin cu tine.

  Sergentul dădu din cap, fără să spună nimic. Will veni lângă el şi îşi potrivi pasul. În vreme ce străbăteau poteca din cimitir, Will se uită înapoi înspre preot.

  ― Cine e?

  Robert întoarse privirea.

  ― Părintele Everard de Troyes. Schiţă un zâmbet. Să nu te laşi înşelat de felul în care arată. Mai degrabă aş încrucişa spada cu dracul însuşi.

  ― Cum adică?

  ― I-ai văzut mâna? Cea cu două degete lipsă?

  Will nu o văzuse, dar încuviinţă din cap.

  ― Şi le-a pierdut în Ierusalim acum şaisprezece ani, când necredincioşii au recucerit Sfântul Oraş. El a ucis de unul singur zece războinici. Se afla în biserica Sfântului Mormânt când a fost lansat atacul şi a trebuit să se ascundă sub corpurile preoţilor morţi timp de trei zile pentru a nu fi capturat. Robert vorbea cu un ton grav, dar Will avea impresia că îi plăcea să spună povestea. Îţi poţi imagina? Trei zile în căldura aia, cu muştele şi putoarea de acolo? Se spune că a fost singurul creştin care a supravieţuit masacrului.

  Chiar înainte ca ei doi să treacă pe sub arcada care marca ieşirea din cimitir, Will întoarse iarăşi privirea şi îl zări pe bătrân stând nemişcat lângă morminte. Se gândi că o pală ceva mai puternică de vânt l-ar fi doborât pe preotul cu aspect atât de fragil, care se luptase cu zece războinici.

Templul din Paris

  27 octombrie 1260

A doua zi, ultima pentru el în Paris, Will se întoarse la mormântul lui Owein după slujba none, neştiind unde altundeva să se ducă. Se bucura că avea să revină în curând în mediul familiar al Templului Nou – deşi se temea în aceeaşi măsură. În vreme ce înconjura capela, unde un gargui năpădit de muşchi se îţi de pe un contrafort, îndreptându-şi zâmbetul ştirb şi lunatic spre înalturi, Will o zări pe Elwen stând în genunchi la mormântul lui Owein, cu un buchet de crini. Fata era îmbrăcată cu o rochie neagră, simplă, brodată cu alb şi îşi strânsese părul sub o bonetă. Când el se apropie, Elwen îşi ridică privirea, apoi şi-o întoarse din nou spre mormânt.

  ― Crezi că s-a supărat că n-am participat la înmormântare?

  ― Nu, răspunse Will în şoaptă, îngenunchind alături de ea.

  ― Nimeni nu a venit la palat ca să mă anunţe când vor avea loc funeraliile. Sunt sânge din sângele lui, ar fi trebuit să fiu acolo. Elwen puse crinii pe piatra funerară. Am întrebat-o pe regina Eleanor dacă pot veni aici în dimineaţa asta. Una dintre gărzile ei m-a escortat. Întinse mâna să aranjeze un crin. Cum a fost? Ceremonia?

  Will ridică din umeri.

  ― Ca toate înmormântările.

  ― Mă tot întreb dacă ar fi murit dacă eu nu eram acolo. Poate că ar fi fost mai prudent. Poate că ar fi văzut din timp pumnalul ăla sau…

  ― Nu trebuie să gândeşti aşa, spuse Will, urmărind-o cum mângâie piatra funerară, pe care mici cristale de cuarţ sclipeau în granit. Degetul ei se albi de praf de la conturul dăltuit al sabiei lui Owein. Ce vei face când te întorci?

  ― Nu mă întorc în Londra, răspunse Elwen, punându-şi mâinile în poală. Rămân aici.

  ― La preceptoriu?

  Will era surprins.

  ― La palat. Când i-am spus reginei Eleanor că nu mă pot întoarce la mama şi că n-am unde să mă duc, a zis că nu mai vrea ca această tragedie să genereze şi mai multă suferinţă. A vorbit cu sora ei, regina Marguerite, care a fost de acord să mă ia în serviciul ei. Voi fi doamnă de onoare. Elwen se întoarse spre Will. Ar trebui să vezi palatul. E atât de mare că am nevoie de un servitor ca să nu mă rătăcesc. Pe malul fluviului sunt grădini, pajişti superbe, sute de copaci. Mă simt ca acasă, o casă care mi se potriveşte, plină de oameni şi veselie. Se uită la mormântul lui Owein. Şi voi fi aproape de el.

  ― Owein s-ar fi bucurat pentru tine, zise Will, resimţind greutatea propriei sale lipse de scop. Nu mai avea maestru şi niciun loc al lui. Încercă să îşi ascundă gelozia. O să ai o poziţie înaltă.

  Will auzi paşi şi privi în jur. Îl zări pe Garin îndreptându-se către morminte.

  Băiatul se opri când îi văzu pe Will şi pe Elwen.

  Elwen se ridică în picioare.

  ― Tu eşti Garin de Lyon, nu?

  ― Da, răspunse înţepat Garin.

  Elwen se duse spre el.

  ― Mulţumesc, rosti ea cu sinceritate. Mi-ai salvat viaţa. Am auzit că şi tu ai pierdut în bătălie pe cineva din familie, adăugă ea încet. Un unchi?

  ― Da.

  Garin se întoarse.

  ― Garin! Will se îndepărtă de Elwen, care îşi muşca buza şi se uita după băiat. Îşi ajunse prietenul din urmă. Ce s-a întâmplat?

  ― Nimic. Garin îl măsură scurt pe Will. Aveam nevoie doar de puţină linişte.

  ― Putem pleca noi.

  Will privi spre Elwen, care încuviinţă.

  ― Plec eu.

  Garin continuă să meargă.

  Will îi blocă drumul.

  ― Garin, te rog, n-ai vorbit deloc cu mine după luptă. Ce se întâmplă?

  Garin îşi încleştă maxilarele.

  ― Nu vreau să vorbesc cu tine.

  ― De ce?

  Garin îl împinse şi începu să alerge în jurul mormintelor.

  ― Lasă-mă în pace!

  Will îl prinse din urmă în dreptul mormântului lui Owein. Îşi apucă prietenul de braţ mai tare decât ar fi vrut.

  ― Şi eu mi-am pierdut maestrul! Ştiu ce simţi!

  ― Habar n-ai ce simt eu! ţipă Garin.

  Smulgându-se din strânsoarea lui Will, ceva îi căzu din mână.

  Will se aplecă să ridice obiectul. Era peticul de piele care acoperea ochiul lipsă al lui Jacques. Pielea era zbârcită şi caldă din strânsoarea pumnului lui Garin.

  Garin sări şi smulse peticul din mâna lui Will.

  ― Totul e din vina ta! strigă el.

  ― Ce?

  Will se holbă la prietenul lui.

  ― De câte ori ai intrat în belele! Garin vorbea pe un ton piţigăiat, iar faţa i se făcuse roşie. De câte ori Owein te-a pedepsit doar cu o dojană blândă! Şi eu ce-am primit?

  ― N-a fost…

  ― Eu am primit toate pedepsele pe care trebuia să le primeşti tu!

  Elwen se uita la ei.

  ― Nu eu te-am pedepsit, ci Jacques. Ar fi făcut-o oricum, chiar dacă eu n-aş fi fost acolo.

  ― Nu! Dacă n-ai fi fost tu, unchiul meu n-ar fi trebuit să mă pedepsească, iar eu n-ar fi trebuit să… Garin se opri, cu ochii plini de lacrimi. E mort. Unchiul meu e mort. Din cauza ta!

  ― De ce dai vina pe mine? vru Will să afle. N-am greşit cu nimic!

  ― Tu nu greşeşti niciodată, nu-i aşa? şuieră Garin, cu chipul schimonosit de furie. Owein era mândru de tine chiar şi când îi nesocoteai ordinele. Şi tatăl tău? Te-a adus la Templu chiar şi după ce ţi-ai omorât sora!

  Will simţi cum îl cuprinde mânia. Izbucni, pocnindu-l pe Garin în falcă. Elwen ţipă văzând că băiatul se împiedică. Piciorul lui se prinse de marginea pietrei funerare a lui Owein, iar Garin căzu pe bucata de granit, zdrobind crinii puşi de Elwen acolo. Will făcu un pas în faţă, cu pumnii ridicaţi, apoi zări sângele de pe buza lui Garin.

  ― Garin. Eu… n-am…

  Will se opri când Garin se ridică şi îşi luă mâna de la gură. Băiatul se uită fix la sânge, apoi la Will, după care plecă de acolo, strângând în pumn peticul care acoperise orbita goală a lui Jacques.

  Will tresări simţind o mână pe umăr.

  ― De ce l-ai lovit? întrebă Elwen. Şi ce a vrut să spună cu sora ta?

  Will se încruntă când zări crinii fetei zdrobiţi şi împrăştiaţi peste mormântul lui Owein.

  ― Îmi pare rău.

  Smulgându-se din mâna ei, o luă la fugă.

Capitolul 15

Templul din Paris

  27 octombrie 1260

Will stătea pe priciul lui, respiraţia părându-i-se cumplit de zgomotoasă în dormitorul pustiu. Pe încheieturi îi apăruseră deja pete roşii. Garin era singura persoană căreia îi povestise despre sora lui. Nici măcar Simon nu ştia. Nu-i venea să creadă că prietenul lui folosise asta împotriva lui. Garin. Will îşi lăsă capul ruşinat în jos, revăzând în minte sângele curgând din buza spartă a băiatului. Clătinând din cap, băgă mâna în sac şi scoase de acolo o bucată împăturită de pergament. Începuse scrisoarea către mama lui exact înainte de plecarea spre Paris. Nu reuşise s-o termine. Îşi găsi o poziţie mai confortabilă şi se uită fix la cuvintele scrise cu litere mici şi necizelate.

  Câteva ore mai târziu, după ce clopotele marcaseră încheierea vecerniei, uşa dormitorului se deschise şi Robert intră în încăpere.

  ― Mă întrebam unde te-ai dus. E aproape timpul de cină.

  Will continua să stea pe prici, pe pătură fiind împrăştiate bucăţi de pergament. Îşi şterse faţa când văzu că Robert se apropie de el.

  ― Ce s-a întâmplat? întrebă sergentul, aruncând o privire pielii sfâşiate.

  ― Nu vreau să vorbesc despre asta.

  Robert ridică din umeri şi se aşeză la capătul priciului.

  ― Atunci nu vom vorbi.

  Will îşi ridică privirea.

  ― De ce dă vina pe mine?

  ― Cine?

  ― Garin. Spune că din cauza mea a murit unchiul lui.

  ― Mama mea a murit când eram mic, replică Robert. O vreme, tata dădea vina pe oricine pentru asta, dar nu era vina nimănui. Fusese bolnavă. Nici el şi nici altcineva nu ar fi putut face nimic.

  ― Jacques a fost omorât. Cineva este de vină. Will se lăsă pe spate, clipind des. Poate că eu.

  Robert se răsuci şi îşi propti cotul de pat, ţinându-şi capul în palmă.

  ― Cum adică?

  ― Uneori îmi doream ca Jacques să plătească pentru că îl pedepsea pe Garin. Poate că, dorindu-mi asta, chiar s-a întâmplat.

  Will îşi pipăi încheietura umflată.

  Robert dădu din cap înspre semne.

  ― Există vânătăi pe faţa cuiva care să se potrivească bine cu urmele alea?

  ― Garin.

  ― De ce v-aţi bătut?

  ― A spus ceva despre sora mea, răspunse Will, ridicându-se în capul oaselor. Ceva ce n-ar fi trebuit să spună.

  Robert aşteptă.

  ― Mi-am omorât sora, mărturisi brusc Will.

  Cuvintele părură să se transforme în imagini vii în tăcerea din încăpere. Will aşteptă ca Robert să le vadă contururile întunecate şi urâte ivindu-se din colţurile camerei.

  Într-un târziu, Robert vorbi:

  ― Cum?

  Will tăcu.

  ― Cum a murit? insistă cu blândeţe Robert.

  Will închise ochii.

  ― Tata o numea îngerul lui. Îi aducea panglici din Edinburgh. Îşi petrecea ore întregi urmărind-o cum se joacă. Will îşi duse genunchii la piept. Dar Mary nu era un înger. Mereu fura pâine din bucătărie şi dădea vina pe mine sau lăsa puii afară, sau spărgea ouăle, sau se îmbufna dacă cineva o ruga să facă ceva. Îmi amintesc că îmi doream ca ea să dispară, nu să moară, ci cumva să se piardă. Nu voiam asta cu adevărat. Will se uită la Robert. S-a întâmplat în vara de dinaintea venirii mele la Templul Nou. Tata era plecat la Balantrodoch. Eu mă duceam la lac ca să termin barca pe care o construiserăm împreună. Urma să mergem cu ea la pescuit. Voiam să-i fac o surpriză la întoarcerea lui acasă. Mary s-a luat după mine. I-am spus să nu vină pentru că ştiam că îmi va sta în cale, dar ea a continuat să meargă după mine. Am ajuns la lac şi am început să lucrez la barcă. Era foarte cald afară. Mary s-a plictisit şi s-a dus să adune scoici. Intenţionam să stau acolo toată ziua, ca să termin barca, dar Mary a început să se smiorcăie şi să-mi spună că vrea să plece. I-am spus să se ducă acasă, dar mi-a zis că nu ştie drumul. Pe celălalt mal al lacului era o pădure. M-am dus să caut câteva crengi pe care să le folosesc ca vâsle şi Mary a venit cu mine. Îmi tot spunea că tatei îi vor plăcea mai mult scoicile pe care le găsise ea decât barca stupidă făcută de mine. Will îşi cuprinse capul în palme. Eram pe nişte stânci deasupra apei. Mary a spus… Nici măcar nu-mi mai amintesc, dar a zis ceva şi a aruncat cu scoicile în mine, iar eu m-am înfuriat. Will făcu o pauză. Aşa că am împins-o. N-am vrut s-o fac cu putere. A căzut de pe stânci direct în apă. În cădere s-a lovit la cap. Eram la o înălţime mai mare decât crezusem. Am sărit în apă şi am găsit-o, dar… Will clătină din cap. Am scos-o şi am dus-o în braţe acasă. Aveam mulţi kilometri de străbătut şi ea era grea. I-am tot vorbit, dar nu se trezea, iar capul îi era plin de tăieturi. Tata era acasă. Tocmai străbătea curtea ducând o găleată cu apă de la izvor pentru baia lui. Ne-a zâmbit şi a început să ne facă imediat cu mâna, apoi a văzut-o pe Mary. A lăsat găleata să cadă şi a fugit ca să mi-o ia din braţe. Will înghiţi în sec, amintindu-şi ţipetele disperate ale tatălui său care îşi ţinea în braţe fiica moartă şi pe maică-sa desculţă îndreptându-se în fugă spre ei. Mai târziu, m-a scos din casă şi m-a întrebat cum s-a întâmplat, iar eu i-am spus că a căzut. Will îşi lăsă capul în jos. Dar a continuat să îmi pună întrebări, aşa că a trebuit să-i spun adevărul. A fost ca şi cum îl ştia deja. A dat din cap, s-a ridicat şi a intrat în casă. Nici măcar nu s-a uitat la mine.

  Când am îngropat-o pe Mary, mama s-a pus pe plâns. Luni de zile. A mai născut o fetiţă, pe nume Ysenda, dar n-a mai râs sau zâmbit niciodată ca înainte. Tata era plecat în majoritatea timpului. Nu m-a dus niciodată la Balantrodoch, aşa cum promisese. În loc de asta m-a luat la Londra când i s-a cerut să înlocuiască un funcţionar bolnav. Will se ridică şi îşi încrucişă braţele la piept. M-a luat la Londra ca să scape de mine. Călătorea foarte mult sau stătea în sala cea mare, unde lucra cu unchiul lui Garin. Abia dacă îl mai vedeam. Puteam să ne întoarcem acasă când funcţionarul s-a însănătoşit sau chiar să rămânem la Templul Nou, dar el a fost făcut cavaler, a plecat în Ţara Sfântă şi m-a părăsit. Timp de optsprezece luni n-am primit nicio veste de la el.

  Robert se postă în faţa lui Will.

  ― Ai vrut doar s-o împingi, nu s-o omori. Tatăl tău trebuie să fi ştiut asta.

  ― Şi atunci de ce mă urăşte? întrebă Will cu voce înfundată.

  În acea clipă se deschise uşa, iar în dormitor intră Hugues.

  ― Ce se petrece? întrebă el, venind alături de Robert. Ţâţâi când zări pergamentul rupt. Ce dezastru…

  Robert îi aruncă o privire de avertisment.

  ― Hugues.

  Băiatul se încruntă la prietenul său.

  ― Şi de ce eşti aici cu el când ar trebui să fii la masă? Oricum mâine el pleacă înapoi la Londra.

  Înainte ca Robert să apuce să răspundă, Will îl împinse pe Hugues şi se repezi afară din încăpere.

  Se îndepărtă în fugă de dormitoarele sergenţilor, paşii lui ridicând nori de praf. Câteva grupuri de cavaleri se îndreptau spre sala mare. Mantiile îi făceau să semene cu nişte fantome în lumina asfinţitului. Will îi depăşi fără să încetinească, nici măcar atunci când unul dintre ei îi strigă să se oprească. El continuă să alerge, trecând de dormitoarele cavalerilor, pe sub umbra lungă a donjonului, dincolo de clădirile oficiale şi de armurerie, neştiind încotro se îndreaptă, dar nevrând să se oprească. Sudoarea îi îmbrobonea deja fruntea şi picioarele începeau să-l doară. Intră în cimitir şi o luă pe poteca spre capelă.

  Capela era luminată doar de lumânări aşezate în jurul altarului. Un fuior de fum se înălţa dintr-o cădelniţă în care fusese arsă tămâie în timpul vecerniei. Will închise uşile în urma lui şi străbătu încet culoarul, atingând în trecere şirurile de bănci şi curbura stâlpilor de marmură. Se duse până la altar, unde se găsea un mic crucifix de lemn, de pe care silueta sculptată a lui Iisus privea în jos cu ochii adumbriţi de pleoape grele. Pe masă erau câteva fărâme de pâine, ceea ce mai rămăsese din anafură. Will simţi cum stomacul se revoltă, amintindu-i că nu mai mâncase nimic de dimineaţă. Luă firimiturile, le băgă în gură, apoi se duse până la sacristie, a cărei uşă era întredeschisă. Înăuntru ardea o singură lumânare, pe o masă în colţ. Peste tot plutea un miros înecăcios de tămâie. Lumânări şi cărţi legate în pânză erau stivuite pe bancheta de sub mica fereastră a camerei. Will se opri la intrare, iar privirea îi alunecă asupra urcioarelor cu vin aşezate pe rafturi în spatele mesei, pe care se aflau cutia din lemn de stejar pentru păstrarea anafurei şi potirul de împărtăşanie.

  După câteva clipe de ezitare, Will intră, se duse la rafturi şi luă de acolo un urcior pe jumătate gol. Vinul licărea sângeriu în lumina lumânării. Will îşi turnă o porţie generoasă în potirul de împărtăşanie. Apoi deschise cutia şi luă anafură. Sângele şi trupul lui Hristos. Se aşeză cu picioarele încrucişate pe podea şi ridică pocalul la buze.

  ― Tatăl Nostru, zise el, după care râse.

  După ce bău vinul, mâncă şi pâinea şi se uită la umbrele de pe tavanul boltit, aşteptând ca Dumnezeu să-l pedepsească şi chiar sfidându-L să o facă. Nu se întâmplă nimic. După ce termină de mâncat, Will se sprijini cu spatele de piciorul mesei, cu genunchii aduşi la piept. Se simţea epuizat. Intenţiona să stea acolo până la ultima slujbă, apoi să se ascundă în cimitir. După ce ceilalţi aveau să se ducă la culcare, se putea întoarce să doarmă până dimineaţă. Şi a doua zi? Will se ghemui pe podeaua rece din piatră, sprijinindu-şi capul de braţ. Avea să se gândească mâine la asta.

― Am zis să te trezeşti!

  Will se dezmetici încet, simţind că era lovit în picior. Deschise ochii şi se ridică ameţit. Vinul îi îngreunase capul, iar în gură avea un gust amar. Habar n-avea cât dormise, dar dincolo de fereastra din sacristie era întuneric beznă. Omul care stătea deasupra lui purta mantia neagră a unui preot. Era Everard de Troyes, bătrânul din cimitir. Gluga îi era dată pe spate şi Will putea vedea acum că cicatricea care îi începea de la buză urca până la frunte, un şănţuleţ roz şi inflamat. Pielea era întinsă pe obraji, dar forma pungi sub ochi, ca şi cum, asemenea unei haine uzate, nu i se mai potrivea. Preotul avea mâinile diforme, şi două cioturi osoase se găseau acolo unde ar fi trebuit să fie degete. Prelatul îl studie pe Will cu ochii lui încercănaţi. Băiatul avu impresia că acea privire neclintită îi scruta sufletul.

  ― Cine eşti?

  Vocea lui Everard era un şuierat slab, dar de o fermitate copleşitoare.

  Will se strădui să se ridice în picioare. Privi podeaua, potirul gol şi resturile de pâine, şi ezită.

  ― Răspunde! porunci preotul, cu o voce ca un bici şfichiuitor.

  ― Mă numesc William. Am venit de pe Opinicus. Maestrul meu, sir Owein, a fost unul dintre cei care au murit în atacul de la Honfleur.

  ― Şi ce faci aici?

  ― Unul dintre sergenţi mi-a spus să aduc o lumânare pentru dormitor, răspunse Will, adoptând expresia inocentă cu care îl păcălise întotdeauna pe Owein.

  Everard zâmbi, făcându-l pe Will să se simtă stânjenit.

  Preotul se apropie de băiat şi-l mirosi.

  ― Ai băut, sergent?

  ― Nu, domnule.

  ― Nu? Everard adulmecă din nou. Sunt sigur că simt un miros de vin ieftin. Se uită la potirul de pe podea. Poate că ai adormit din pricina efectului împărtăşaniei? Sângele lui Hristos este o poţiune puternică. Mai ales, murmură el pe un ton ameninţător, uitându-se la Will, dacă e băut ca la tavernă şi nu e considerat un act sfânt săvârşit în cea mai profundă adoraţie!

  Will deschise gura ca să se apere, dar preotul puse o mână osoasă pe umărul lui şi îl răsuci spre uşă.

  ― Unde mă duceţi? întrebă Will, încercând să pară indignat, surprins însă să-şi audă frica din propria voce.

  ― La Inspector, mârâi Everard. Eu nu pot autoriza singur darea afară.

  Will încercă să găsească ceva care să-l abată pe preot din drum, dar era mahmur, aşa că nu reuşi decât să îngaime câteva scuze în drum spre încăperile Inspectorului şi, oricum, preotul părea să fie surd la ce-i spunea el.

  Încăperile Inspectorului erau situate în clădirile oficiale de sub turnul donjonului. În zonă se găseau mulţi cavaleri, care îşi terminaseră masa de seară şi acum îşi încheiau sarcinile zilei şi întrunirile înainte de ultima slujbă. Will se forţă să-şi ţină capul sus. Intrară pe sub o arcadă largă şi apoi străbătură un pasaj pe care paşii stârneau ecouri, către două uşi duble şi negre. Everard bătu repede în ele.

  ― Intră, se auzi o voce profundă.

  Preotul deschise uşile, împingându-l pe Will în faţa lui.

  Încăperea era spaţioasă şi decorată cu mai multă opulenţă decât oricare dintre camerele cavalerilor din Templul Nou. Lângă peretele din spate se aflau o masă cu patru scaune în faţa ei şi un fotoliu ca un tron în spate, tapiţat şi acoperit cu o ţesătură brodată pentru protecţie. Fereastra mare era parţial acoperită cu o draperie grea, iar podeaua, de covoare. Lumânările din sfeşnice ardeau, iar în cămin sfârâia molcom un foc, care pâlpâia şi împrăştia scântei în jurul unui buştean mare care scotea un miros puternic de pământ şi lemn.

  Inspectorul şedea pe fotoliul ca un tron, cu o carte deschisă în faţa lui.

  ― Frate Everard? rosti el, mutându-şi mirat privirea de la preot la Will. Ce s-a întâmplat?

  ― Acest nelegiuit a profanat Sfântul Sacrament. M-am dus să pregătesc capela pentru slujbă şi l-am găsit dormind după ce a băut vinul de împărtăşanie.

  Inspectorul se încruntă şi Will îşi plecă încet capul, incapabil să-i înfrunte privirea dură şi dezaprobatoare.

  ― Ei bine, fapta e cu adevărat reprobabilă. Privirea templierului reveni la Everard. Dar sunt convins că problema poate fi rezolvată în cadrul următorului capitul.

  Will îşi ridică privirea, plin de speranţă. Expresia lui Everard rămase însă neclintită.

  ― De obicei aş fi aşteptat până atunci, frate, dar nelegiuitul e din Anglia. Pleacă mâine şi eu nu îngădui să vină aici şi să ne trateze capela ca pe o tavernă ordinară fără să fie pedepsit pentru fapta lui.

  Inspectorul nu răspunse imediat. Închise cartea din faţa lui şi îşi puse mâinile pe masă într-un mod care îi amintea dureros lui Will de Owein.

  ― Ce ai de spus în apărarea ta, sergent?

  Will deschise gura, dar nu putea vorbi. Îşi drese glasul şi încercă din nou.

  ― M-am dus în capelă şi am adormit, domnule. N-am vrut.

  Expresia de pe chipul Inspectorului rămase neschimbată.

  ― Este clar că nu faptul că ai dormit în capelă este problema. Vreau să ştiu de ce ai profanat Sfântul Sacrament.

  Will îşi pironi privirea în podea.

  Templierul îşi împreună degetele mari.

  ― Eşti unul dintre sergenţii de la Templul Nou?

  ― Da, domnule, rosti încet Will. Maestrul meu, Owein, a murit la Honfleur.

  ― Cum te cheamă?

  ― William Campbell, domnule.

  ― Campbell? Eşti fiul lui James Campbell?

  ― Da, domnule, răspunse Will, ridicându-şi capul.

  ― M-am întâlnit cu el de câteva ori când a vizitat preceptoriul. Cred că acum este în Acra, în serviciul Marelui Maestru Berard. Inspectorul clătină din cap. Sunt dezamăgit. M-aş fi aşteptat la mai mult de la fiul unui cavaler atât de respectat.

  ― O clipă, frate. Vorbise Everard, care făcuse un pas în faţă. Putem discuta între patru ochi?

  ― Bineînţeles, răspunse Inspectorul, părând uşor surprins. Aşteaptă afară, îi ceru el lui Will.

  Când părăsea încăperea, băiatul observă că Everard îl privea cu interes. Iar acest lucru îl stânjenea mai mult decât uitătura furioasă a preotului.

Garin se întinse pe patul lui, atingându-şi uşor buza spartă. Încăperea era întunecată şi tăcută. Sergenţii îşi terminaseră masa de seară şi acum îşi finalizau sarcinile înainte de ultima slujbă. Garin se simţea inconfortabil din pricina paielor care ieşeau din saltea şi care îl înţepau prin lenjeria subţire de corp. După câteva clipe, se ridică şi se duse la fereastră. Nu voia să aştepte până dimineaţă, când nava avea să fie pregătită: voia să plece chiar atunci din Paris. Garin se uită la oamenii care traversau curtea de dedesubt la lumina torţelor.

  În spatele lui se deschise uşa. În cameră intră un servitor în tunică maro, având un teanc de pături sub un braţ şi o lumânare în cealaltă mână. Omul îşi ţinea capul plecat în timp ce străbătea încăperea. Garin se întoarse spre fereastră şi începu să-şi mănânce unghia de la degetul mare, deja roasă aproape până în carne. Paşii servitorului se auzeau tare pe podeaua de piatră. Omul aprinse lumânarea de pe masă de la cea pe care o adusese. Trecu de la un pat la altul, schimbând păturile. Garin auzi foşnet de paie, apoi un clinchet slab de monede. Se răsuci pe călcâie. Servitorul era în dreptul patului său şi-i scotea sacul cu obiecte personale.

  ― Nu! ţipă Garin, sărind de pe locul lui, în vreme ce servitorul îşi băgă mâna în sac şi luă de acolo o pungă mică din catifea. Ia-ţi labele de pe…!

  Se opri, cu vorbele rămase în gât, când servitorul îşi ridică privirea spre el şi rânji, arătându-şi cioturile rămase în chip de dinţi.

  ― Să-mi iau labele de pe ce anume? întrebă Rook, ridicând punga. De pe asta?

  Scutură punga în mână.

  ― Ce cauţi…? Garin se uită la uşă. Era închisă. Cum ai…?

  ― Servitorii, răspunse Rook, urmărindu-i privirea, sunt sub demnitatea cavalerilor. Arătă înspre tunica lui maro. Nu meritam să se uite cineva la mine. Un sergent amabil mi-a spus unde să te găsesc. Îşi ridică tunica, dând la iveală pumnalul curbat băgat în teaca de la centură. Materialul larg al hainei masca foarte bine arma. Doar nu credeai că o să scapi, nu?

  Garin îl urmări pe Rook cum îşi leagă punga de catifea la centură, lângă pumnal.

  ― Aia e a mea, rosti el cu voce slabă.

  ― A ta?

  Garin făcu un pas în spate şi se lovi de pervazul ferestrei în vreme ce Rook scoase pumnalul şi se apropie de el.

  ― Aurul ăsta a fost plata pentru serviciul pe care ni l-ai făcut, dacă îţi aduci aminte. Rook roti pumnalul în aer, lipind apoi vârful armei de pieptul băiatului, în dreptul inimii. Dar tu nu ne-ai servit bine, nu-i aşa? Te-ai servit pe tine însuţi.

  ― Am făcut ce mi-a cerut prinţul Edward! I-am dezvăluit planurile de călătorie şi m-am întâlnit cu oamenii tăi la Golden Fleece în Honfleur ca să-i anunţ că Endurance a ridicat ancora. Garin fusese îngrozit când, cu două zile înainte de plecarea în călătorie, Rook venise cu un mesaj de la Edward, prin care acesta îi poruncea să se ducă la taverna din Honfleur după acostarea navei ca să le dea mercenarilor, care se ascundeau acolo, semnalul de atac. Până în acel moment, Garin sperase cu disperare ca prinţul să nu acţioneze pe baza informaţiilor oferite de el, ca Edward să renunţe pur şi simplu. Nu din vina mea au murit oamenii voştri! ţipă el, simţind vârful pumnalului înfigându-i-se în carne.

  ― Oamenii noştri erau pregătiţi să moară. Nu erau însă pregătiţi să fie atacaţi de un copil. Un copil care, după ce le-a spus cu atâta loialitate că Endurance a plecat, l-a ucis pe cel care avea bijuteriile, dându-le cavalerilor răgazul să le împiedice retragerea. Din întâmplare, continuă Rook, prinzând cu putere obrazul lui Garin între degetul mare şi arătător, te-au descris foarte bine, cei patru care au supravieţuit. Blond, ochi albaştri, faţă ca de cal, a zis unu’ dintre ei.

  ― Omul tău voia să omoare o fată! Garin se simţi mai degrabă cuprins de furie decât de frică. Mi s-a spus că nimeni nu va păţi nimic!

  Rook rânji batjocoritor.

  ― Mi s-a spus că nimeni nu va păţi nimic!

  ― Mi-ai omorât unchiul! ţipă Garin, lovindu-l tare pe Rook în piept cu pumnul. Bărbatul se dădu înapoi. Am făcut ce mi-aţi cerut! Iar voi l-aţi omorât!

  Rook îşi reveni şi îl izbi pe băiat în perete. Garin icni când simţi pumnalul pătrunzând prin lenjerie şi zgâriindu-i pielea.

  ― Iar acum, şuieră Rook, o să i te alături!

  Garin se zbătu, dar bărbatul îi înfipse un braţ în gât. Garin simţi cum îi dă sângele chiar pe sub lenjerie, în dreptul pieptului.

  Rook se apropie, până când respiraţia lui fierbinte şi urât mirositoare îi umplu nările lui Garin.

  ― I-ai avertizat pe cavaleri, rahat mic ce eşti! Le-ai spus de stăpânul meu!

  ― Nu! Garin începu să se înece din pricina braţului lui Rook, care îl sufoca. Ai… cuvântul meu!

  ― Cuvântul tău înseamnă pentru mine la fel de puţin ca şi viaţa ta.

  ― N-am spus nimănui!

  Garin se lipi, moale, de zid.

  ― Stai drept, vierme nevolnic! Tu i-ai avertizat pe cavaleri, nu?

  ― Nu!

  ― Ne-ai făcut să pierdem bijuteriile!

  ― Eu… nu pot respira! Garin intrase în panică din pricina strânsorii braţului celuilalt. Începea să vadă ca prin ceaţă, iar lumea din jurul lui devenea cenuşie. Doamne, te rog! Nu mă omorî!

  ― De ce să n-o fac?

  ― Ştiu lucruri… secrete! Există o carte care a fost furată… importantă pentru Templu… un… grup din Templu… şi regele Richard a fost implicat… şi…

  ― Ce tot bolboroseşti acolo? tună, dezgustat, Rook.

  Dar slăbi puţin strânsoarea.

  ― Există un grup secret în interiorul Templului, icni Garin, inspirând aerul cu nesaţ. Li s-a furat o carte din acest preceptoriu. Ar putea distruge Templul. Clătină din cap. Nu ştiu de ce.

  ― Pe dracu’! Rook îşi trase înapoi pumnalul. Ştiu că tu le-ai spus cavalerilor.

  Garin se uită drept în ochii lui Rook.

  ― Atunci fă-o! icni el. Fă-o acum! Însă nu le-am spus cavalerilor. Jur!

  Închise ochii, încordându-se pentru lovitură şi pentru şocul durerii. Ochii i se deschiseră imediat ce auzi un zgomot. Rook se dăduse înapoi, iar pe chip îi înflorise un rânjet viclean. Individul izbucni în râs.

  ― N-am venit aici să te omor, băiete. Râsul i se domoli. Dar trebuia să aflu dacă tu ne-ai dat de gol, iar groaza îi face pe oameni cinstiţi. Îşi băgă pumnalul în teacă. Pierderea bijuteriilor l-a îndurerat enorm pe stăpânul meu, dar el crede că serviciile tale vor plăti datoria pe care acum o ai faţă de el. Înainte de tâmpenia ta de la Honfleur, te socotea extrem de util.

  ― Nu, zise Garin, ducându-şi o mână tremurândă la obrajii uzi. N-o pot face. Nu voi părăsi ordinul.

  Rook îşi miji ochii.

  ― Dar el nu vrea să părăseşti Templul. Eşti mult mai de folos în interior decât afară. Poziţia ta, chiar dacă eşti un simplu sergent, îţi dă putere, o putere pe care o poţi folosi faţă de alţii.

  ― Nu, repetă Garin cu tărie. La ordinele lui a murit unchiul meu. Nu-l voi mai sluji.

  ― Îl vei sluji, băiete! mârâi Rook. Ba, mai mult, o vei face bucuros! Tonul individului se înmuie. Ce te aşteaptă acum în Londra, după moartea unchiului tău?

  Garin tresări auzind vorbele celuilalt.

  ― Păi… nu ştiu.

  ― O, eu cred că ştii. Rook zâmbi parşiv. Sir Jacques era un om puternic, un om cu influenţă. Sunt doar câţiva în poziţia lui, câţiva care să-ţi ofere acelaşi viitor măreţ ca el, şi, în plus, eşti la fel de vinovat de moartea lui ca şi cel care a ordonat atacul.

  ― Mercenarii l-au ucis! N-a fost vina mea!

  ― Săbiile lor au dat lovitura, dar limba ta a transmis informaţia care a făcut lovitura posibilă. Rook oftă. Prin propria ta faptă, ţi-ai distrus cea mai mare ocazie de a-ţi repune în drepturi numele, pe vremuri nobil. Nu asta îţi doreai? Nu a spus stăpânul meu că poate face asta pentru tine? Rook îşi ridică tunica şi scoase punga de catifea de la centură. Uite. Aruncă punga spre Garin, care o prinse. Stăpânul meu e un om corect. Păstrează aurul. Acceptă-i cererea şi va avea grijă de tine, refuză şi nu ştiu ce se va întâmpla. Şi el e un om cu influenţă. Îţi poate uşura viaţa. Dar o poate face şi insuportabilă.

  Garin se uită fix la pungă câteva clipe, apoi i-o aruncă înapoi lui Rook.

  ― Unchiul meu a fost cel care voia să ne reabiliteze numele. Eu am făcut toate astea pentru el. Acum e mort. Pentru mine nu mai contează.

  Rook tăcu o vreme.

  ― Şi mama ta? întrebă el încet. Pentru ea contează?

  Garin înţepeni.

  ― Nu ştii nimic despre mama mea.

  Rook privi gânditor spre tavan.

  ― Lady Cecilia e înaltă, un pic prea slabă pentru gusturile mele şi are păr blond. Se uită din nou la Garin. Un păr frumos, nu-i aşa? Îl poartă strâns sub bonetă. Dar e o adevărată frumuseţe când îi atârnă pe spate.

  ― N-ai văzut-o niciodată.

  Rook îşi duse o mână la inimă.

  ― Am văzut-o acum câteva zile. Stăpânului meu îi place să ştie pe cine are în slujba lui. Expresia de pe chip îi deveni mai dură. Şi ce este important pentru oamenii aflaţi în slujba lui. M-a trimis să-ţi găsesc casa din Rochester a doua zi după ce ai acceptat să ne ajuţi.

  ― Minţi, şopti Garin.

  ― Cum am mai spus, mama ta e o frumuseţe, dar nu a dat dovadă de prea multă milostenie când i-am bătut la uşă, un cerşetor în căutare de ceva de-ale gurii. A pus pe una dintre servitoare să mă alunge. Rook se apropie de Garin. Dacă ar trebui să bat din nou la uşa ei, se va vedea obligată să mă trateze cu mai multă deschidere. De fapt, cu mai multă deschidere decât ar fi nevoită să o facă o doamnă adevărată. Prinse mâna lui Garin şi împinse punga de catifea în palma băiatului. Aşa că, vezi tu, ne vei sluji.

  Alb la faţă şi tremurând, Garin îşi ridică privirea spre el.

  ― Nu-i aşa? ceru Rook confirmarea.

  Garin încuviinţă din cap.

  ― Spune-o, băiete.

  ― Da, scuipă Garin.

  ― E mai bine. Şi acum, o să-ţi dau de ştire la Templul Nou în mai puţin de o lună. Cred că stăpânul meu are câteva sarcini mici pentru tine. Şi o să-i poţi povesti totul despre cartea aia de care tocmai ai pomenit. Rook chicoti şi porni spre uşă. Cred că va fi foarte interesat de asta.

  ― Te omor dacă îi faci vreun rău, rosti încet Garin, urmărindu-l pe Rook cu privirea.

  Individul nu se uită înapoi.

  Garin aruncă punga pe pat după închiderea uşii. Se răsuci pe călcâie şi privirea îi căzu pe masa pe care se găsea lumânarea de noapte. Cu o mişcare bruscă a braţului, aruncă masa cât colo. Lumânarea se stinse, cufundând încăperea în beznă.

Will privi în jur când uşile duble vopsite în negru se deschiseră şi din încăperile Inspectorului ieşi un cavaler. Era sir John. Will stătea pe coridor de mai bine de o oră. Îl văzuse pe Everard plecând la scurt timp după ce lui i se spusese să aştepte afară, apoi întorcându-se cu cavalerul ceva mai târziu. Sir John îi aruncă o privire dezaprobatoare, apoi îşi văzu de drum. Cu stomacul arzându-i de durere, Will îşi întoarse privirea şi îl văzu pe Everard în pragul încăperii. Preotul îi făcu semn să intre. După ce băiatul păşi înăuntru şi uşile se închiseră, Everard se duse la cămin şi se postă în faţa lui, întinzându-şi mâinile deformate către flăcări.

  ― Stai jos, ordonă Inspectorul, arătându-i lui Will scaunele din faţa mesei.

  Băiatul traversă încăperea, zgomotul paşilor fiind absorbit de covor. Se ghemui pe unul din scaune şi îşi puse mâinile pe genunchi.

  ― Îmi pare rău că am băut vinul de comuniune, domnule, începu el, după ce îşi repetase afară discursul. Am pierdut masa de seară şi mi-era sete. Dar chiar îmi pare rău şi…

  Will se opri şi îşi strânse buzele observând privirea dură a Inspectorului.

  ― Mă bucur că te căieşti, sergent, dar mă tem că asta nu este suficient. Greşeala ta e mare. În alte circumstanţe ai fi fost adus în faţa capitulului săptămânal, dezbrăcat de tunică şi dat afară din ordin.

  ― Alte circumstanţe? rosti Will cu voce spartă.

  Inspectorul se lăsă pe spate şi îşi mângâie barba şi gura.

  ― Se pare că ai dat dovadă de curaj şi iniţiativă la Honfleur. Din câte mi s-a spus, eşti un sergent de calibru, un tânăr talentat cu mare potenţial. Ai câştigat turnirul de la Templul Nou, nu-i aşa?

  Will dădu din cap.

  ― Nu vreau să lipsesc Templul de cineva cu capacităţile tale, continuă Inspectorul. Şi se pare că însuşi Dumnezeu veghează asupra ta.

  Aruncă o privire scurtă spre Everard, pe care Will o prinse din zbor.

  ― Domnule?

  ― Luând în consideraţie aceste circumstanţe, rosti Inspectorul, ignorându-l, am decis care-ţi va fi pedeapsa. Când vei împlini vârsta, peste cinci ani, nu vei depune jurămintele de cavaler ca alţi sergenţi de condiţia ta. Vei primi mantia cu un an şi o zi mai târziu.

  Will se apucă strâns de scaun. Şase ani? Şase ani de aşteptare până la primirea mantiei?

  ― De asemenea, vei fi biciuit. Dacă te-ai comportat ca un câine, vei fi tratat ca atare. Nu-i tolerez pe cei care vor să devină războinici ai lui Hristos purtându-se asemenea ultimelor scursuri. Fratele Everard a acceptat să ducă pedeapsa la îndeplinire. Dădu din cap înspre preot. Poţi să-l iei, frate.

  Will avu impresia că zăreşte o urmă de triumf pe chipul zbârcit al preotului, înainte ca Everard să se încline în faţa Inspectorului şi să deschidă uşile. Will plecă de acolo ameţit, mânat din spate de Everard de-a lungul coridorului, apoi în curte. Merseră în tăcere spre capelă, fiecare pas făcut mărind groaza din sufletul lui Will. Băiatul nu mai fusese niciodată biciuit.

  După ce închise uşile, Everard îl îndrumă pe Will spre altar.

  ― Repede, băiete. N-am toată noaptea la dispoziţie.

  Will merse încet.

  Când ajunseră la estradă, Everard îi arătă podeaua.

  ― În genunchi!

  Will îngenunche, zărind silueta lui Hristos atârnând de crucifixul de pe altar.

  ― Şi-acum, rosti preotul, încruntându-se, unde l-am pus?

  Îşi pipăi sutana neagră, apoi se duse la uşa din peretele lateral şi dispăru în sacristie. Tăcerea care urmă i se păru lui Will asurzitoare. Când se întoarse, Everard ţinea ceva în mână. Băiatul încremeni când zări biciul.

  ― Saltă-ţi tunica şi pune-ţi faţa pe podea!

  Will îşi ridică tunica şi cămaşa. Simţi aerul rece înfiorându-i pielea. Se aplecă, îşi lipi fruntea de piatră şi îşi puse palmele pe podea.

  ― De ce Inspectorul nu m-a dat afară din ordin, domnule? întrebă el, întârziind astfel momentul inevitabil al căderii biciului. Putea să o facă.

  ― S-a convenit că aşa ceva n-ar servi nimănui, răspunse, calm, Everard. Aşa, şi tu, şi eu obţinem ce vrem.

  ― Ce anume?

  Will încercă să se ridice, dar preotul îi puse un picior pe spate, ţintuindu-l de podea.

  ― Tu rămâi sergent în cadrul Templului, iar eu, zise Everard, ridicându-şi piciorul de pe spatele lui Will, eu mă aleg cu un ucenic.

  ― Un ucenic? Will se strâmbă auzind cum pocneşte biciul deasupra lui. Când nu simţi durere, îşi dădu seama că Everard doar pregătise unealta. Inspiră adânc. Ce vreţi să spuneţi?

  ― Vreau să spun, zise Everard încet şi rar, că acum eşti sergent al Templului din Paris. Iar eu sunt noul tău maestru.

  Biciul pocni din nou. Will simţi o durere sfâşietoare pe şira spinării, ca un trăsnet, care îl făcu să ţipe. În vreme ce durerea îl copleşea, Will îşi înfipse degetele în piatră, ca şi cum ar fi încercat să se ascundă în podea, aşa că abia auzi următorul pocnet. Băiatul se forţă să respire şi încercă să spună ceva, dar următoarea lovitură veni înainte ca el să poată rosti un cuvânt. De această dată, durerea fu altfel, mai puternică pentru că fusese anticipată. Biciul pocni din nou, şi din nou, iar durerea îi provocă lui Will o senzaţie de vomă. Băiatul închise ochii, care erau plini de lacrimi.

  După ce termină, Everard strânse biciul şi se aşeză în faţa altarului. Will îşi lipi obrazul de piatră, acolo unde lacrimile şi propria lui salivă formaseră o mică baltă.

  ― În picioare!

  Will îşi simţea spatele arzând şi picioarele ca gelatina. Se ridică, înăbuşindu-şi un urlet când tunica se lipi de pielea zdrelită. Voia să se facă ghem şi să plângă, dar nu-i putea da preotului această satisfacţie: pierderea mândriei era mai rea decât durerea.

  Pe obrajii palizi ai preotului se vedeau două pete de culoare.

  ― De ce…? Will închise ochii şi strânse din dinţi ca să-şi alunge durerea de spate. De ce aveţi dumneavoastră, un preot, nevoie de un sergent?

  ― Adun şi traduc manuscrise de medicină, matematică, geometrie, astronomie şi altele asemenea, zise Everard, aruncând cu nepăsare biciul pe una din bănci. Dar, deşi şaptezeci de ani de viaţă or fi adus înţelepciune în mintea asta a mea, cu siguranţă că nu s-au arătat la fel de binevoitori şi cu trupul meu. Everard îşi bătu tâmpla cu degetul. Vederea îmi slăbeşte. Am nevoie de un scrib.

  ― Un scrib, repetă Will, încercând să-şi menţină vocea calmă.

  ― De luni de zile îi cer asta Inspectorului, dar până acum nu a putut să-mi dea un sergent pentru această treabă. Everard îi zâmbi lui Will. Ce noroc pe mine că eşti aici. Zâmbetul i se lărgi. Şi că ai ales să profanezi Sfântul Sacrament.

  Will se holbă la preot, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.

  ― Un scrib? repetă el.

  ― Spre deosebire de mulţi de vârsta şi poziţia ta, tu poţi scrie şi citi, nu-i aşa?

  ― Am fost antrenat să devin cavaler, nu funcţionar!

  ― Crezi că un templier are nevoie doar de sabie, băiete? Everard clătină din cap. Fostul tău maestru te-a învăţat să-ţi foloseşti braţul. Eu te voi învăţa să-ţi foloseşti mintea. Se zgâi la Will prin ochii mijiţi. Asta dacă ai aşa ceva. Se răsuci pe călcâie. Întoarce-te în camera ta. Mâine-dimineaţă, după prima slujbă, vino la mine. Îţi poţi începe treaba făcându-mi curăţenie în cameră. După miros, a intrat iarăşi o pisică.

  ― Nu.

  ― Nu?

  ― Nu fac asta!

  ― Atunci pleacă pe uşa aia.

  Will deschise gura, apoi o închise la loc. Se uită fix la preot.

  ― Cum?

  ― Pleacă, nu te pot opri.

  Will aruncă o privire spre uşi.

  ― E o glumă?

  ― Nu.

  ― Foarte bine, rosti băiatul după câteva clipe. Făcu un pas spre uşă. Aşa voi face.

  ― Treci prin uşa aia, băiete, rosti preotul în spatele lui, şi continuă să mergi până ce vei ieşi din acest preceptoriu. Nu mai eşti sergent al Ordinului Templului. Te dezleg de legământ.

  ― Dar asta nu e ce…

  ― Dacă nu te poţi supune maestrului tău, atunci nu ai ce căuta aici.

  Will rămase pe coridorul dintre uşi şi altar. Nu nutrise niciodată o dorinţă la fel de puternică de a deveni cavaler precum alţi sergenţi pe care îi cunoştea; de a lupta pentru creştinătate împotriva necredincioşilor şi de a se umple de glorie în bătălii; de a-l sluji mai bine pe Dumnezeu şi de a primi puterea şi privilegiile aduse de rangul de cavaler. Însă Owein spusese că un bărbat renaşte atunci când îmbracă mantia, căci se curăţă de toate păcatele. Iar Will înţelesese. Nu mantia era importantă, ci mântuirea. Tatăl lui trebuia să îl vadă îmbrăcat cu mantia albă, să vadă că se născuse din nou, că nu mai era băieţelul care îşi omorâse sora.

  ― Nu, şopti el. Nu voi pleca.

  ― Atunci, sergent Campbell, ne vedem în zori.

  Everard îl urmări pe băiat cum părăseşte capela, târşâindu-şi picioarele. După plecarea lui Will, preotul mormăi ceva pentru sine, apoi începu să pregătească altarul pentru slujbă.

  Puţin mai târziu se deschiseră uşile capelei şi prin ele trecu un bărbat înalt, îmbrăcat cu o mantie cenuşie.

  ― A, aici erai, zise Everard, mijind ochii în direcţia coridorului dintre strane. Să înţeleg că ai depus mărturie despre bătălie?

  ― Da, frate, răspunse Hasan, apropiindu-se. I-am spus Inspectorului că m-am dus la Londra ca să mă întâlnesc cu unul dintre oamenii tăi de legătură, un vânzător de cărţi.

  ― Şi nu ţi-a pus şi alte întrebări? Bine. Everard puse breviarul pe care îl ţinea în mâini pe altar şi coborî de pe estradă spre Hasan. Nu ne putem permite şi alte complicaţii. Moartea lui Jacques reprezintă şi aşa o lovitură dură pentru noi. Oricum, trebuie să reluăm căutarea cărţii imediat ce va fi posibil. Dacă Rulli o dăduse deja înainte de a-l prinde tu, atunci cel care a luat cartea ar putea să fie încă în oraş. Jacques ţi-a spus ceva cât ai stat la Templul Nou?

  ― Era îngrijorat, ca şi tine, ca persoana care l-a obligat pe Rulli să fure Cartea Graalului să nu vrea să o folosească drept dovadă a existenţei Anima Templi şi să ne dezvăluie planurile. Hasan se aşeză pe o bancă, apoi zări biciul. Îl ridică. A avut cineva necazuri?

  Everard mormăi ceva şi luă biciul.

  ― Fiul lui James Campbell, dacă îţi vine să crezi.

  ― Fiul lui James?

  ― William. Un sergent de la Templul Nou. A venit aici cu nava de la Londra. De fapt, tocmai l-am luat ca ucenic.

  Hasan ridică o sprânceană.

  ― William? Atunci el e cel despre care ţi-am povestit; cel pe care l-am prins urmărindu-mă în Honfleur. Crezi că ştie?

  După câteva clipe, Everard clătină din cap.

  ― James era conştient de ce era în joc. Nu i-ar fi spus. Iar băiatul cu siguranţă nu a dat niciun semn că ar şti cine sunt. Probabil era doar curios. Doar nu e prima dată când stârneşti curiozitatea sau îngrijorarea cuiva, Hasan. Everard se duse înspre partea laterală a încăperii. Cel puţin mă voi folosi de el cât stă aici.

  Hasan îl urmări pe Everard cum ascunde biciul pe un raft.

  ― Ştiu că îţi căutai un slujitor, frate. Dar nu te supăra că îţi spun, nu sunt sigur că la asta s-a gândit James când te-a rugat să ai grijă de fiul lui.

  ― Ce cale mai bună există ca să-l ţin sub supraveghere? răspunse scurt preotul. Nu mai are maestru. Ce crezi că ar vrea James să fac? Să-l trimit singur înapoi în Anglia sau să-l ţin aici, sub ochii mei?

  Hasan dădu din cap, ştiind că nu era cazul să insiste pe acel subiect.

  ― Poate că ar trebui să ne gândim din nou în legătură cu contactarea restului membrilor Frăţiei ca să-i informăm de furtul cărţii, zise el, în vreme ce Everard se apropia de el.

  ― Fraţii noştri din Orient au treburile lor. Războiul între mameluci şi forţele noastre e gata să izbucnească. Pe asta trebuie să se concentreze dacă vrem să reuşim să trecem peste problemele cu care, mă tem, ne vom confrunta în curând.

  ― Dar fără sprijinul lor s-ar putea ca găsirea Cărţii Graalului să fie extrem de dificilă. Poate chiar imposibilă. Dacă preţiosul volum este scos la lumină şi Anima Templi expusă, tot ce am reuşit să construim se poate prăbuşi. Nu cumva asta e o ameninţare mai mare?

  ― Cartea e responsabilitatea mea, Hasan, replică Everard cu fermitate. Eu mă voi ocupa de asta. Îşi frecă iritat fruntea. La naiba cu Armand! izbucni el brusc. Marele Maestru avea nevoie de pompă şi ceremonii, nu-i aşa? Oftă şi se uită la Hasan. Cartea aia îmi stă ca o piatră de gât încă de la conceperea ei. Când Armand a murit la Herbiya ar fi trebuit să o distrug, nu să o aduc înapoi la Paris. Din pricina mea, este în pericol tot ce am obţinut noi cu atâtea sacrificii. Munca noastră e prea importantă pentru această lume pentru ca ea să se piardă, Hasan.

  ― Nu e vina ta, frate.

  ― Nu? Eu am scris blestemăţia aia. Dacă nu e vina mea, atunci nu ştiu a cui e. Vanitatea m-a determinat să o păstrez, Hasan. Everard clătină din cap. Vanitatea.

  Sarazinul tăcu câteva clipe, neştiind ce să-i răspundă. În cele din urmă, băgă mâna în sacul lui şi scoase de acolo un pergament îngălbenit şi crăpat, pe care i-l dădu lui Everard.

  ― Am luat asta de la Jacques după ce a murit. Nu vreau să-l găsească cineva.

  Everard luă pergamentul neliniştit.

  ― El l-a citit?

  ― Da. A fost mulţumit că James a reuşit atât de multe într-un timp atât de scurt în tabăra mamelucă. Hasan făcu o pauză. Îi vei povesti noului tău ucenic despre implicarea tatălui său?

  ― Nu, răspunse scurt Everard. Rupse pergamentul şi băgă bucăţile într-un buzunar al sutanei. Flăcăul mai are multe de învăţat.

PARTEA A DOUA

Capitolul 16

Safed, Regatul Ierusalimului

  19 iulie 1266

James Campbell se ridică şi îşi făcu cruce în faţa altarului. Capela era tăcută şi răcoroasă. Era încă întuneric şi majoritatea locuitorilor fortăreţei fie dormeau, fie stăteau de veghe pe ziduri. James se trezise devreme pentru pacea şi liniştea oferite de capela pustie, pace şi linişte care, pentru doar câteva clipe, îl mai ajutau să uite unde se află. Când avea să bată clopotul pentru prima slujbă a zilei, băncile aveau să se umple cu oameni, atât de mulţi, încât cei care ajungeau ultimii erau obligaţi să îngenuncheze afară. În ultimele trei săptămâni asta se întâmplase în fiecare dimineaţă. Înainte, doar cei cincizeci de cavaleri şi treizeci de sergenţi care alcătuiau personalul garnizoanei Safed se trezeau în zorii zilei ca să participe la prima slujbă în intimitatea capelei. Acum însă toată lumea avea un motiv să se roage, iar preoţii nu-i puteau refuza pe oameni.

  ― În aceste zile de încercare vom avea nevoie de toate rugăciunile, spusese fratele Joseph.

  Întorcându-se cu spatele spre altar, James porni de-a lungul coridorului dintre bănci. Se opri în faţa unei statui care părea să păzească uşa. Ochii Sfântului Gheorghe priveau în direcţia tavanului boltit, ca şi sabia lui, ridicată triumfător. Pe piept se vedea o cruce sculptată, iar sub piciorul stâng se găsea un şarpe, cu fălcile zdrobite. James atinse piciorul sfântului.

  ― Protejează-ne.

  Uşile se deschiseră cu putere şi în capelă pătrunse o siluetă masivă, care purta mantia albă. În lumina aruncată de lumânări, părul şi barba cavalerului, dese şi albite de soarele Orientului, căpătară reflexe aurii.

  ― Eram sigur că te voi găsi aici, rosti cavalerul zâmbind. Din pricina recentelor ture prelungite de pază pe ziduri, la colţurile ochilor avea riduri adânci. Crezi că Dumnezeu te-a ascultat azi, frate?

  James îşi ridică privirea spre cavaler, care era cu mai bine de treizeci de centimetri mai înalt decât el. Chiar dacă James nu era scund şi nici nu avea o constituţie firavă, se simţea întotdeauna insignifiant în prezenţa acelui uriaş.

  ― Dumnezeu ne ascultă întotdeauna, Mattius.

  ― Uneori mă întreb, când atâţia îşi unesc rugile, cum poate El să ne audă pe toţi? zise Mattius, ridicând din umeri. Sper să ai dreptate. Se pregătesc de un nou asalt. Comandantul crede că vor porni în zorii zilei, aşa că e nevoie de noi pe ziduri.

  James se strădui să schiţeze un zâmbet şi făcu un semn spre uşă.

  ― Atunci o să-ţi arăt că El ne aude când o să-i învingem din nou.

  Cei doi bărbaţi ieşiră din capelă, în întunericul incintei interioare a lăcaşului. Capela, magaziile şi cisternele de apă care se aflau în centru erau surclasate de stâncile informe şi înalte care le înconjurau. Într-un capăt al incintei se înălţa construcţia masivă care adăpostea dormitoarele cavalerilor, preoţilor şi sergenţilor. Aliniate de-a lungul celorlalţi pereţi se ridicau turnurile unde se aflau infirmeria, armurăria, garderoba şi bucătăriile.

  Cei doi cavaleri o luară în pas alert spre intrarea secretă de la baza zidului. De la distanţă, zgomotul ciocanelor stârnea ecouri dinspre incinta exterioară. Ajungând mai aproape, auziră strigătele celor aflaţi în infirmerie. Odată trecuţi de poartă, intrară în tunelul umed care străbătea zidul gros de trei metri. Printr-o deschizătură din tavan, pe unde se putea turna pucioasă aprinsă din galeria de deasupra, se vedea un licăr slab de torţe aprinse. Mattius deschise uşa din capăt şi păşi afară. Gărzile se răsuciră pe călcâie, întinzând mâna după arme, dar se liniştiră imediat ce-i văzură pe cei doi cavaleri.

  ― Mă bucur să văd că încă sunteţi treji, zise Mattius, închizând poarta întărită pe din afară cu plăci de fier. Îl bătu amical pe unul dintre paznici pe spate, făcându-l pe bietul om să icnească şi să facă un pas în faţă din pricina forţei loviturii. Doar că eu unul nu cred că necazurile vor veni din interior.

  ― Sper să nu ajungi să-ţi regreţi vorbele, Mattius, zise James, continuând să meargă. Majoritatea fortăreţelor se prăbuşesc din interior.

  Mattius mormăi ceva şi îl urmă pe James în incinta exterioară, de-a lungul mai multor treceri înguste printre clădiri şi în spaţiile deschise, pline cu oameni adunaţi în jurul focurilor sau cuibăriţi la porţile turnurilor. Mirosul de dejecţii de la grajdurile şi coteţele de animale era puternic şi dulceag-greţos. Peste apelurile gărzilor din cartul de dimineaţă, şoaptele locuitorilor care se trezeau şi nechezatul cailor se ridica zgomotul omniprezent al ciocanelor zidarilor care reparau fortificaţiile exterioare. Din zidurile-copertină se desprindeau turnuri de colţ şi de flanc, legate între ele de pasaje acoperite, unde se aflau catapulte şi arcaşi. Limbile gălbui ale flăcărilor licăreau peste umbrele oamenilor care se urcau pe parapete. În vremuri de pace şi în timpul asediilor, incinta exterioară slujea drept cazarmă pentru soldaţi şi servanţii maşinilor de război. Dacă inamicul străpungea zidurile exterioare, incinta devenea un teren al morţii peste care apărătorii puteau arunca pucioasă, pietre şi săgeţi. În cazul în care ceda şi incinta exterioară, garnizoana se retrăgea în incinta interioară, fapt care transforma Safedul într-o fortăreaţă în fortăreaţă, una dintre cele mai greu de cucerit cetăţi ale cruciaţilor din Outremer. Era mândria Templului. În vreme ce mergea, privirea lui James trecu peste grupurile de oameni. Unii dintre aceştia se uitară la el, deopotrivă cu speranţă şi teamă. Cu excepţia cavalerilor, sergenţilor şi servitorilor, Safed adăpostea o garnizoană de o mie şase sute de soldaţi sirieni creştini – mercenari cu arme uşoare angajaţi să păzească fortăreaţa. În ultimele săptămâni însă mulţi veniseră acolo, pe măsură ce fermierii şi familiile lor îşi părăsiseră casele pentru a se adăposti în fortăreaţă. James încercă să le evalueze numărul. Îşi lăsase pana de scris la Londra, dar anii în care ţinuse contabilitatea la Balantrodoch lăsaseră urme adânci, el continuând să privească totul prin simplitatea în alb şi negru a cifrelor din registre. Totul era o problemă de numere şi de echilibrarea lor. Atâtea grâne puteau hrăni atâţia oameni atât timp: cu cât gurile erau mai multe, cu atât timpul se împuţina. Era adevărat că încă nu se confruntaseră cu lipsa hranei şi a apei de băut. Dar nimeni nu ştia cât aveau să mai fie nevoiţi să rămână acolo, incapabili să plece, incapabili să ceară întăriri. Asediile puteau dura luni de zile.

  ― Puteau măcar să aducă ceva util cu ei, mormăi Mattius, uitându-se la un bărbat şi o femeie cu trei copii scheletici care împărţeau o pătură în apropiere de un foc.

  James privi şi el în acea direcţie. Zări câteva oale şi tigăi aruncate pe jos. Bărbatul îşi pusese o mână protectoare pe una dintre ele, ca şi cum s-ar fi temut să nu îi fure cineva comoara. James şi-i închipui pe acei oameni în vreo cocioabă din chirpici pe undeva pe un câmp, auzind zgomot de copite sau văzând soldaţi şi înşfăcând oalele şi tigăile de pe poliţă şi luând-o la fugă spre uşă. Apoi alergând pe câmp, cu mama ducându-l în braţe pe mezinul familiei, în vreme ce tatăl privea mereu peste umăr.

  ― După bătălia de la Mansurah, când forţele egiptene au măturat tabăra lui Ludovic, fratele regelui a fost salvat de bucătari înarmaţi cu polonice. Aproape orice poate fi folosit ca armă, replică James.

  Mattius îşi ţuguie buzele şi privi spre cer în căutarea inspiraţiei.

  ― O pană de pasăre?

  James zâmbi. Ochii i se luminară, iar ridurile de pe frunte îi dispărură, cavalerul părând mult mai tânăr.

  ― O pană poate fi transformată în unealtă de scris. Cu o pană poţi semna condamnarea la moarte a unui om, poţi scrie legi sau da edicte, poţi declara război.

  Urcară treptele înguste care duceau spre parapete.

  ― Mă gândeam la ceva mai potrivit situaţiei noastre actuale, zise Mattius în timp ce treceau pe lângă un şir de arcaşi ghemuiţi în dreptul deschiderilor din ziduri.

  ― Presupun că vârful unei pene este suficient de ascuţit ca să orbească un om, replică James, de dragul jocului.

  ― Atunci o floare?

  James deschise gura să riposteze când privirea îi fu atrasă de un grup de tineri care stăteau pe aleea de acces din faţa lor. Cei cinci sergenţi templieri fuseseră încartiruiţi în garnizoană cu două luni în urmă, imediat după ce terminaseră perioada de instrucţie din Acra. Îi văzu stând un pic cam ţepeni în vreme ce el şi Mattius treceau pe lângă ei. Lumina torţei sclipea pe chipurile lor palide, fără bărbi.

  ― Doamne, Mattius, sunt mai tineri decât fiul meu.

  Mattius observă că vena de la tâmpla lui James începuse să pulseze. James îşi încleştă maxilarele, iar din ochi îi dispăru orice expresie de umor.

  ― Ce mai face băiatul tău? întrebă Mattius pe un ton jovial. Parcă în ultima lui scrisoare ţi-a spus că a depus jurământul?

  Mattius cunoştea deja răspunsul, căci James îi citise misiva imediat ce o primise.

  James ştia că Mattius ştie, dar dădu curs încercării tovarăşului său de a-i ridica moralul.

  ― William e bine, frate şi, da, acum e cavaler. Eram îngrijorat când am primit veşti de la el în vreme ce eram în Acra. Moartea maestrului său, Owein, a reprezentat o lovitură amarnică şi băiatul părea pierdut şi nefericit în Paris. Acum însă pare aşezat şi este clar că maestrul lui, Everard, l-a învăţat multe lucruri. Scrisul lui e mai bun decât al meu.

  ― Mereu cărturarul din tine, replică Mattius cu un zâmbet.

  ― Mi-aş fi dorit să asist la ceremonie, Mattius. Parcă a trecut o viaţă de om de când l-am văzut ultima dată.

  ― Îl vei vedea în curând. De îndată ce Occidentul va afla ce s-a întâmplat aici, fiul tău va veni cu o armată ca să lupte alături de noi.

  James privi înapoi spre sergenţi.

  ― Şi atunci vom avea multe să ne spunem.

  Tăcu în vreme ce se îndreptau de-a lungul meterezelor către un turn de colţ.

  La început, după ce primise scrisoarea de la Will în care acesta îi vorbea despre ceremonie, James fusese din cale afară de fericit, dar în scurt timp fericirea fusese umbrită de sentimente de regret şi invidie. Dintr-un punct de vedere, era extrem de recunoscător că Everard avusese grijă de fiul lui. După ce Jacques de Lyon îl recrutase la Londra în cadrul Anima Templi, impresionat de abilităţile sale diplomatice şi de faptul că ştia araba, James îl întâlnise pe Everard o singură dată înainte ca preotul să-i ceară să plece în Orient. Misiunea i se păruse provocatoare lui James: era fundamentală pentru obiectivele Frăţiei, obiective în care el ajunsese să creadă cu tărie. În plus, îşi spusese că are şanse mari de reuşită. Acceptase, cu condiţia ca Everard să îl supravegheze pe Will şi, dacă lui i se întâmpla ceva, să aibă grijă de băiat până ce avea să mai crească. Deşi se bucura că preotul îl luase pe băiat sub oblăduirea lui după moartea lui Owein, era invidios pe faptul că Everard şi nu el îl crescuse pe Will şi fusese acolo, la iniţierea fiului său.

  James se gândise foarte mult la Will în ultimele săptămâni. Poate din pricina temerii că n-avea să-l mai vadă niciodată, să-l mai strângă în braţe sau să-i spună că îi pare rău că plecase aşa cum o făcuse. Stând pe docul de la Templul Nou, James îşi dorise să-l îmbrăţişeze pe Will şi să-i spună nefericitului băiat că nu-l mai învinuia pentru moartea lui Mary şi că era nevoit să plece pentru că trebuia să facă ceva important, ceva ce putea schimba lumea. În loc de toate astea, nu reuşise decât să-i mângâie mâna fiului său.

  În vreme ce se apropiau de turnul de colţ, James aruncă o privire spre uriaşul de lângă el. Mattius îi fusese un prieten bun în ultimii ani, dar nu cunoştea adevăratul motiv pentru care el se găsea în Ţara Sfântă, sau ce făcea pe lângă obligaţiile pentru Templu şi diversele misiuni pe la garnizoane precum Safed. Uneori James se simţea atât de singur, încât avea impresia că durerea sufletească avea să-l omoare. Îi era dor de fiicele lui, de mirosul părului lor şi de râsetele lor. Îi era dor de senzaţia pielii calde a soţiei lui lipite de pielea lui. Îi era dor de fiul lui. În astfel de momente, James se străduia să-şi amintească de faptul că misiunea lui şi nu familia, prietenii sau datoria faţă de Templu era cel mai important lucru. Îşi spunea că făcea toate astea nu pentru el, ci pentru ei.

  James împinse grilajul de la baza turnului şi urcă, împreună cu Mattius, treptele în spirală. Spre ei venea un vânt rece, băgându-le particule de praf în ochi. Curentul se înteţi pe măsură ce se apropiau de vârf, ca şi lumina aruncată de torţe. Ieşiră printr-o gaură în zid pe acoperişul crenelat al turnului. Cerul începea să se lumineze, strălucirea galbenă a stelelor făcând loc unui albastru-turcoaz. Un bărbat scund şi masiv, cu o faţă bronzată, pergamentoasă se răsuci pe călcâie la apariţia lor. Lângă el, în turn, se găseau alţi opt templieri, doi sergenţi şi căpitanul soldaţilor sirieni.

  ― Bună dimineaţa, fraţilor!

  James dădu din cap.

  ― Comandante.

  ― Sper că aţi dormit bine, căci se pare că ne aşteaptă o zi lungă.

  ― Mattius m-a informat despre iminenţa unui atac, domnule.

  Comandantul arătă spre parapet.

  ― Vino să te convingi singur.

  James îl urmă şi privi afară. Safed era construită pe un deal înalt şi stâncos, oferind avantajul strategic al înălţimii din toate părţile faţă de câmpurile care o înconjurau. Fiind unul dintre castelele cruciaţilor de pe valea Iordanului, Safed străjuia drumul de la Damasc la Acra, având deschidere spre vadul lui Jacob, cea mai nordică trecere peste râu. La lumina zilei se vedeau dealuri şi păşuni, împestriţate de satele pe care le guverna fortăreaţa. La opt kilometri spre sud, apa Iordanului se vărsa în Marea Galileei, iar câmpurile se transformau în munţi stâncoşi şi rozalii. Pe timp de noapte, James nu vedea nimic altceva în afara imensei armate mameluce aflate sub zidurile fortăreţei. Mii de torţe ardeau în tabără, aruncând o lumină diavolească asupra corturilor, căruţelor, cailor, cămilelor şi stindardelor care fluturau. Oameni care purtau haine colorate şi turbane se deplasau în zonele luminoase printre siluetele scheletice ale maşinilor de asalt, care se înălţau asemenea unor monştri.

  ― Par mai numeroşi ca ieri, mormăi James. Au primit întăriri?

  ― Nu întăriri, răspunse comandantul. Azi-noapte, după ce ai plecat, au trimis mesageri ca să ne informeze că au capturat alţi două sute de creştini din satele din preajmă. I-am văzut cum sunt aduşi în cuşti.

  ― Sfinte Dumnezeule!

  ― Ar fi trebuit să fugă când au avut ocazia. Nu putem face nimic pentru ei.

  James simţi nevoia să protesteze. Dar n-o făcu. Chiar dacă vorbise cu asprime, comandantul avea dreptate.

  Acesta arătă spre o zonă în umbră nu departe de baza dealului, unde o cărare abruptă şi întortocheată ducea către fortificaţia care străjuia poarta de acces în cetate.

  ― Priviţi.

  James şi Mattius se uitară în direcţia indicată de comandant. Mijind ochii în penumbră, James zări nişte siluete în jurul unei forme lungi, dreptunghiulare, abia vizibilă din pricină că era mai neagră şi mai compactă decât întunericul care se destrăma.

  ― Au construit un car de asalt.

  Comandantul încuviinţă.

  ― S-ar putea dovedi o problemă. Abia am terminat reparaţiile la fortificaţii după ultimele două asalturi. Omul râse amar. Şi nici măcar nu le-au vizat. Dacă piatra aia nu s-ar fi dus atât de departe de ţinta lor… Clătină din cap. Acum ştiu că acolo e un punct slab.

  James îşi dădu seama că nu mai auzea ciocanele. Zidarii plecaseră după ce îşi terminaseră treaba. Se încruntă în vreme ce studia maşinăria de luptă. Un cadru solid, pe roţi, cu un acoperiş din lemn, şi care trebuia adus chiar la baza zidurilor pentru a fi folosit. La adăpostul lui, oamenii puteau începe să dărâme porţile cu topoarele sau cu un berbece prins cu lanţuri de acoperiş şi cu vârful din fier. Arma se putea într-adevăr dovedi o problemă. Dar puteau s-o anihileze.

  ― Foc? propuse James.

  ― S-au pregătit de asta. Cred că acoperişul este protejat cu piele netăbăcită.

  James încuviinţă: pielea netăbăcită înmuiată în oţet era greu de aprins.

  ― Atunci o unitate de cercetare?

  ― I-am trimis deja acolo. Azi-noapte târziu am observat o creştere a activităţii din tabără, ceea ce ne-a făcut să ne gândim la un atac în zori. Am trimis un grup de sirieni printr-unul din tuneluri. Ieşirea mascată dă nu departe de maşinile de asalt ale inamicului. Sirienii nu s-au putut apropia destul ca să audă ce spuneau soldaţii fără să-şi compromită poziţia, dar i-au văzut încărcând maşinile.

  Comandantul arătă spre capătul îndepărtat al taberei militare.

  James privi spre locul unde douăzeci şi şapte de catapulte mici, pe care mamelucii le numeau mandjanik, erau dispuse în şir. Lungile bârne mobile ale maşinilor nu se mişcau în acel moment. Fiecare era suspendată în diagonală peste un cadru. Capătul ridicat era înfipt într-un sistem complex de frânghii, iar celălalt, scobit pentru a forma o cavitate în formă de oală, era sprijinit pe pământ. În cavitate putea fi pusă o piatră mare, de până la o sută cincizeci de kilograme. În cursul atacului, capătul ridicat al bârnei era tras înapoi cu rapiditate de frânghii. Cel cu piatra se lovea de traversa de deasupra cadrului, catapultând astfel încărcătura înspre zidurile fortăreţei.

  James îşi întoarse privirea de la maşinile de luptă în vreme ce comandantul continuă:

  ― Pentru atacul principal inamicul se va baza din nou pe catapultele mici, sperând să spargă zidurile. Noi ne vom concentra arcaşii şi propriile maşini de luptă pe poziţii. Acum se află dincolo de raza lor de acţiune, dar vor trebui să se apropie după începerea bătăliei.

  ― Eşti sigur, comandante, că fortăreaţa poate rezista unui asalt prelungit?

  James, Mattius şi comandantul templier se întoarseră. Cel care vorbise era căpitanul soldaţilor sirieni creştini.

  Ochii lui căprui îi studiau pe cei trei.

  ― Nu ar fi mai bine să le transmitem în ce condiţii vom capitula, cât încă mai avem ocazia?

  ― Capitulare? pufni comandantul. În acest stadiu incipient? I-am respins deja de două ori, cu puţine pierderi de vieţi din tabăra noastră.

  ― Comandante, în aceşti ultimi ani l-am studiat pe inamic. Îi cunosc tacticile. Eram în Acra, acum trei ani, când sultanul a atacat oraşul.

  ― Şi eu eram în Acra atunci, interveni James, văzând cum se înăspreşte expresia de pe chipul comandantului. Lupta a fost aprigă, da, dar sultanul nu a cucerit oraşul, după cum nu l-a cucerit nici luna trecută, când a încercat şi a eşuat din nou.

  Căpitanul sirian se uită la armata desfăşurată la baza zidurilor.

  ― Soldaţii lui îl numesc Arbaleta. Spun că nu se va opri până când toţi creştinii de pe aceste pământuri vor fi morţi, dar eu m-am născut aici. Oamenii mei şi cu mine avem mai multe drepturi să ne aflăm aici decât are el.

  ― Un motiv în plus ca să luptaţi, rosti comandantul pe un ton aspru. Ne-am dovedi laşi dacă am ceda atât de repede în faţa unui inamic pe care până acum l-am respins.

  ― Nu sunt laş, comandante, dar Saladin a cucerit fortăreaţa asta, iar actualul sultan nu are simţul onoarei al lui Saladin.

  Comandantul îşi încrucişă braţele la piept.

  ― În cei douăzeci şi şase de ani de când am recucerit Safedul, am cheltuit o avere cu fortificaţiile. Este mult mai puternică acum decât era atunci când a asediat-o Saladin şi putem rezista în faţa inamicului luni de zile, chiar şi ani dacă e nevoie. Sultanul nu vrea o campanie îndelungată: l-ar costa prea mult, iar eu nu-i voi oferi satisfacţia unei victorii uşoare. Bătu cu palma în marginea parapetului şi zâmbi cu răceală. Zidurile astea nu sunt făcute doar din mortar, ci şi din voinţa lui Dumnezeu.

  Când clopotul capelei începu să bată pentru prima slujbă, James privi în jos spre complexul arhitectonic. Zidurile netede ale fortăreţei se întindeau până departe, păzite de turnuri informe şi soldaţi pregătiţi de luptă. Priveliştea îl umplu de speranţă. Dar apoi privi la formidabila forţă de atac a sultanului Baybars, cu toate maşinile de asalt, arcaşii şi armele. Iscoada pe care o trimisese nu-l zărise pe omul lui de legătură din tabăra inamică. Speranţa părea zadarnică.

Capitolul 17

Poarta Saint-Denis, Paris

  19 iulie 1266

― Ai încredere în mine?

  ― Bineînţeles.

  ― Atunci închide ochii.

  Oftând, Will se supuse. Se lăsă pe spate, sprijinindu-se pe coate, iarba gâdilându-i ceafa.

  ― Nu putem să mâncăm pur şi simplu?

  Deschise un ochi şi o văzu pe Elwen cum bagă mâna în sacul pe care îl adusese. Fata stătea în genunchi lângă el, cu rochia ei albă, tivită delicat cu dantelă la mâneci şi la poale, răsfirată în jurul ei. Elwen îşi dăduse jos boneta şi acum părul îi cădea în valuri mătăsoase pe spate. Afară era o zi superbă. Câmpul cobora către zidurile oraşului unde capetele purpurii ale macilor, unii înalţi cât un stat de om, se legănau uşor în briză. Dincolo de ziduri, Parisul se vedea ca o bijuterie albă sclipind în lumina soarelui de amiază. De la o asemenea distanţă, oraşul era frumos. Will zâmbi, închizând repede ochiul când Elwen se întoarse spre el.

  ― De ce zâmbeşti?

  ― De ideile tale ciudate.

  ― Dacă nu-ţi place jocul meu…

  ― O, ba da, replică el iute, recunoscând tonul care îl avertiza că era iritată. Şi o să câştig.

  ― Pui pariu?

  ― Şi pe ce să pariez? Spre deosebire de tine, eu nu sunt plătit pentru serviciile mele.

  O umbră trecu peste chipul lui, întunecând licărul roşiatic al soarelui din spatele pleoapelor. Will simţi mâneca rochiei lui Elwen mângâindu-i obrazul.

  ― Ai putea paria pe inima ta.

  El zâmbi, deşi tonul ei îi afecta într-o oarecare măsură încrederea în sine. Ceva dur îi atinse buzele şi el deschise gura ca să primească ce i se oferea. Mestecă încet şi un gust plăcut îi gâdilă limba.

  ― Măr. A fost uşor.

  ― Următorul va fi mai greu.

  Will aşteptă, ascultând bâzâitul albinelor din iarba înaltă, în vreme ce Elwen scotocea prin sac.

  ― Nu te aşteaptă regina?

  ― Nu, răspunse ea veselă. Întreaga după-amiază îmi aparţine.

  Will clătină din cap, invidios pe libertatea lui Elwen. Majoritatea femeilor de nouăsprezece ani erau deja în al cincilea sau şaselea an de căsnicie, după ce îşi cedaseră drepturile şi pământurile ca zestre pentru soţii lor. Nemăritată şi doamnă de onoare a reginei Marguerite, Elwen se bucura de privilegii mult mai mari şi, dacă voia, îşi putea investi banii câştigaţi în proprietăţi. Toate astea, la care se adăuga legătura puternică ce se stabilise între ea şi stăpâna ei în decurs de şase ani, însemnau că Elwen se bucura de mult mai multă libertate decât avea Will să se bucure vreodată, legat cum era de Templu şi de Everard.

  ― Muncesc din greu pentru mici favoruri, adăugă Elwen, observându-i expresia. Şi acum ţine-ţi ochii închişi.

  Îi puse ceva fărâmicios şi miros de dulce pe buze.

  Jocul continuă aşa o vreme. Will identifică prăjitura cu migdale, brânza şi oul şi se strâmbă la lămâie, făcând-o pe Elwen să izbucnească în râs.

  ― Destul, rosti el într-un târziu, scuipând o gură de sare. Deschise ochii şi se ridică în capul oaselor, clipind din pricina strălucirii soarelui. Am câştigat, nu-i aşa?

  ― Nu! insistă Elwen. Fata îl împinse înapoi pe spate. Încă un lucru.

  ― Elwen, gemu el.

  ― Încă unul.

  ― Bine atunci. Will îi aruncă o privire de avertisment. Dar nu mai vreau lămâie.

  Fata zâmbi.

  Will închise ochii.

  ― De unde ai luat toată mâncarea asta? Ne delectăm cu o cină regală?

  Elwen nu-i răspunse. Will simţi că se apleacă deasupra lui. În spatele pleoapelor, întunericul crescu în intensitate pe măsura apropierii ei. Inima începu să-i bată mai repede când mâna ei o atinse pe a lui. O clipă mai târziu simţi ceva moale atingându-i buzele. Buzele lui se despărţiră, chiar dacă ştia prea bine că nu era vorba de o prăjitură sau de vreun fruct, ci de ceva mult mai dulce. Will se înfioră când gura lui Elwen se închise peste a lui şi limba ei o căută pe a lui. Ştiuse că se va întâmpla asta, de când primise biletul prin care îl ruga să se vadă cu ea la poarta Saint-Denis. Pasiunea întunecă raţiunea. Întinzând mâinile, Will o trase pe Elwen spre el, simţind căldura trupului ei peste pieptul lui. Părul ei se revărsă ca o cascadă unduitoare peste mâinile şi faţa lui. Degetele lui se încurcară în buclele ei. Will simţea cum se cufundă în ea. Iar dacă asta însemna un păcat, atunci păcatul avea gust de miere şi lumină.

  Un uliu care dădea târcoale deasupra câmpului în căutare de pradă se repezi spre iarbă cu un ţipăt. Sunetul îl smulse pe Will din starea de beatitudine. Prinse braţele fetei şi o împinse cu blândeţe.

  ― Elwen.

  ― Ce s-a întâmplat? întrebă ea, ridicându-se nedumerită.

  Will se aşeză lângă ea, evitându-i privirea.

  ― Ştii ce s-a întâmplat. Am promis că nu vom mai face aşa ceva. De dragul prieteniei noastre, aşa am convenit.

  ― Tu ai convenit, îl corectă Elwen, ridicându-se în picioare. Se uită înspre oraş. Şi cred că ai spus că de dragul mantiei tale, nu a prieteniei noastre.

  Will se ridică şi el.

  ― Care mantie?

  Elwen se obişnuise cu temperamentul lui vulcanic, dar cu toate astea continua să fie surprinsă, ca de un tunet într-o zi senină.

  Will apucă tunica lui neagră.

  ― Asta ţi se pare a fi mantie de cavaler?

  Elwen oftă.

  ― Will, murmură ea, clătinând din cap. Îmi pare rău, n-am vrut să spun asta.

  Dar Will nu avea chef ca ea să-i închidă gura. Îşi întinse palmele spre ea.

  ― Ţi se pare că sunt mâini care să ţină o sabie?

  Vârfurile degetelor lui erau negre. Le freca zilnic dimineaţa şi seara de şase ani încoace, încercând toate amestecurile posibile de plante, punând-o pe Elwen să-i cumpere leşii urât mirositoare de la tot felul de spiţeri din pieţe. Însă nimic nu estompase petele de cerneală. Elwen îi spusese odată că acele pete îl făceau să arate ca un profesor universitar. Pentru Will, degetele lui reprezentau o marcă personală, un lucru care îi amintea permanent de ambiţiile lui spulberate.

  ― Aşa ţi se pare?

  Elwen îşi muşcă buzele.

  ― Poate că nu, dar nu asta este important.

  ― Nu este important? Ştii cât de greu a fost pentru mine să aştept şi să văd cum prietenii mei îşi depun jurămintele şi ies din sala capitulului cavaleri? Bărbaţi. Mi-am minţit tatăl, Elwen. I-am scris şi i-am spus că am fost făcut cavaler pentru că nu am fost în stare să-i descriu adevărata mea poziţie. Will se întoarse cu spatele. Şi-aşa are o părere proastă despre mine.

  Elwen se apropie de el. Iarba îi gâdila picioarele goale.

  ― Nu contează dacă porţi haine albe sau negre, sau dacă mânuieşti o sabie sau o pană de scris. Contează ce e înlăuntrul tău, în inima şi în sufletul tău.

  Will pufni dispreţuitor, dar o lăsă să-l ia de mână. Se uită cum ea îi desface degetele strânse şi îi sărută vârfurile pătate de cerneală. Simţi cum furia începe să se atenueze.

  ― Iartă-mă, zise ea. Ştiu că am convenit că nu putem fi împreună, dar e greu să revenim la ce a fost înainte.

  ― Nu-i nimic de iertat. Will îşi retrase uşor mâna. Şi mie îmi este greu, dar e mai bine aşa. Făcu o pauză. E mai bine pentru amândoi.

  ― Da, fu Elwen de acord, evitându-i privirea. Aşa e cel mai bine.

  ― Ar trebui să plecăm.

  Will îşi prinse centura, de care atârna sabia lui scurtă. De obicei sergenţii purtau arme pentru anumite sarcini precise, dar Will începuse să poarte permanent sabia cu câteva luni în urmă. Aşa, avea senzaţia că îi comunica lui Everard că n-avea să rămână pe vecie servitorul unui preot. Provocarea se dovedise ineficientă: Everard nici măcar nu păruse să observe. Însă în afara câtorva scrisori care veniseră din Orient, în care James vorbea foarte mult despre un camarad de arme, Mattius, sabia era singura legătură palpabilă pe care Will o mai avea cu tatăl lui. Continua să o poarte doar ca o dovadă a dragostei pe care i-o purta.

  Se aplecă să ridice sacul în care se afla mâncarea rămasă.

  ― Trebuie să trec pe la pergamentar. Şi va trebui să mă grăbesc ca să ajung la preceptoriu pentru vecernie.

  ― Păi, n-ar strica dacă m-aş întoarce şi eu devreme. Elwen se forţă să zâmbească. Palatul e întors pe dos de când regele l-a invitat pe Pierre de Pont-Eveque să dea o reprezentaţie pentru el de Ziua Tuturor Sfinţilor. De când a fost făcut anunţul, servitorii se ţin mai mult de bârfe decât de muncă. Iar regina nu e în cele mai bune toane.

  ― Pierre şi mai cum?

  Elwen ridică o sprânceană.

  ― Zău, Will, ştiu că trăieşti într-o mănăstire, dar nu ţi-ar strica să mai iei contact şi cu lumea exterioară din când în când. Oftă văzând expresia lui nedumerită. Pierre este un trubadur. Unul faimos.

  ― Aha, făcu Will fără niciun pic de entuziasm.

  Nu împărtăşea deloc obsesia lui Elwen pentru romantism.

  ― A stârnit deja mare agitaţie în sud. Arta lui este un pic… neconvenţională. Elwen îşi scutură iarba de pe rochie. Cred că va fi o seară interesantă.

  Străbătură câmpul în tăcere. Pe măsură ce se apropiau de oraş, pe drum erau tot mai multe căruţe şi călăreţi. Roţile vehiculelor şi copitele cailor stârneau nori de praf. Drumul şerpuia spre nord, către abaţia Saint-Denis, necropola regală unde erau înhumaţi suveranii încă de pe vremea lui Dagobert I. Will o dădu pe Elwen într-o parte când o căruţă trasă de boi coborî în goană panta dealului spre ei. Îşi continuară drumul, trecând de câteva ferme, de plantaţii de viţă-de-vie care emanau un miros dulce, de o proprietate întinsă, de două capele mici şi de un azil.

  Zidurile oraşului fuseseră construite cu mai bine de şaptezeci de ani în urmă în timpul domniei lui Filip-August, dar de atunci Parisul trecuse de centura de mortar şi se extinsese în zona rurală înconjurătoare. În afara porţii Saint-Denis se adunaseră nişte vagabonzi. Paznicii îi urmăreau pe amărâţii care se preumblau pe lângă căruţe şi cai ca să le întindă oamenilor care treceau de barieră vasele lor de cerşit. Will şi Elwen se aşezară la coadă.

  ― Ai naibii cerşetori.

  Will privi în jur şi observă un bărbat corpolent cu o mantie de catifea care se uita urât la grupul de vagabonzi. Omul vorbea langue d’oil, limba Nordului. Will învăţase suficient din ea cât trăise în Paris ca să înţeleagă ce se spunea, dar, când omul continuă, şi-ar fi dorit să nu fi înţeles.

  ― Nu poţi face un pas zilele astea fără să fii atacat de nelegiuiţi şi vagabonzi, rosti grăsanul, cu fălcile tremurând. Blestemaţi să fie cu toţii!

  Mulţi dintre cei care stăteau la coadă îşi întoarseră privirile. Stimulat de atenţia acordată, individul se lansă într-un discurs virulent contra jefuitorilor, curvelor şi leneşilor, şi a distrugerii de către ei a acelui oraş pe vremuri mândru şi strălucitor.

  Will privi în altă parte. Dacă ar fi fost cavaler nu ar fi trebuit să aştepte, putând trece de barieră fără să-l întrebe nimeni nimic. Îşi muşcă buza şi îşi făcu singur sânge rău. În ultima vreme totul părea să-i amintească de condiţia lui umilă.

  Ziua în care Will împlinise optsprezece ani, adică ziua de trecere la maturitate, se scursese cumplit de încet, amintindu-i în fiecare clipă că el mai avea o cale lungă de străbătut. În ianuarie care urmase, adică un an şi o zi mai târziu, îşi spusese că aşteptarea lui se încheiase. Acum, după alte şase luni, Will continua să fie scribul unui preot bătrân. Îşi executase pedeapsa pentru păcatul comis cu atâţia ani în urmă şi îndeplinise, cu tot mai puţine plângeri din partea celorlalţi, toate sarcinile presante, răutăcioase sau plictisitoare pe care i le încredinţase Everard. Îi ceruse preotului să-i explice de ce nu fusese propus pentru a fi înaintat la rangul de cavaler, dar la fel de bine ar fi putut să se adreseze unei stânci, aşa că, după o vreme, renunţase. Frustrarea lăsa zi de zi urme tot mai adânci, când se culca lângă ceilalţi sergenţi în vreme ce foştii colegi se îndreptau spre dormitoarele cavalerilor; când îngenunchea pe podea în capelă, iar prietenii lui se aşezau departe de el, pe bănci. Şi când se ducea la masă, ştiind că mânca doar resturile lăsate de ei.

  Odată trecuţi de poartă, se amestecară în mulţimea de pe rue Saint-Denis. Strada era plină de comercianţi şi circari ambulanţi care căutau să atragă atenţia trecătorilor. Era zi de târg de vite şi mirosul de dejecţii de pe străzi provoca greaţă. Locuind în afara zidurilor, în izolarea relativă a preceptoriului, Will avea tendinţa să uite în ce hal puţea oraşul. De aceea, parcurgerea străzilor Parisului însemna mereu pentru el o agresiune la adresa tuturor simţurilor. Oraşul mirosea a sudoare, a substanţele cu iz înţepător folosite la tăbăcirea pieilor de animale, a bălegar şi excremente împrăştiate prin grădinile oraşului pentru creşterea plantelor textile, a gunoiului aruncat direct pe stradă de la ferestre.

  ― O să aştepţi o şaretă? o întrebă el pe Elwen.

  Elwen se uită la cer, ferindu-şi ochii de strălucirea soarelui.

  ― E o zi prea frumoasă ca să mă înghesui într-o şaretă. O să merg pe jos.

  Fata îşi vârî părul sub bonetă, dar câteva şuviţe rebele scăpară din strânsoare.

  Will întinse mâna ca să le dea la o parte, apoi se opri. Pe vremuri natural, gestul i se părea acum nepotrivit. Mâna lui rămase suspendată câteva clipe, după care Will o lăsă să-i cadă pe lângă trup.

  ― Ar fi mai bine să plec.

  ― Putem merge împreună, propuse Elwen, prefăcându-se că nu-i observase stânjeneala. Spuneai că trebuie să te duci la vânzătorul de pergamente, nu? Te pot însoţi până în Cite.

  ― Astăzi nu merg în Cartierul Latin, răspunse repede Will. Furnizorul obişnuit al lui Everard a rămas fără provizii, aşa că trebuie să mă duc la cel din apropiere de poarta Temple.

  ― Aha. Elwen îşi aranjă boneta ca să-şi ascundă dezamăgirea. Când o să ne mai întâlnim?

  ― Când o să reuşesc să scap de dragon.

  ― Everard nu poate să fie aşa de rău.

  ― Nu tu trebuie să munceşti pentru el.

  ― Nu-ţi poate ignora la nesfârşit dreptul la mantie.

  ― O, ba cred că da, murmură Will, în vreme ce Elwen se îndepărta şi se pierdea în mulţime.

  După câteva clipe, Will porni pe una din uliţele paralele cu strada principală. Everard îi dăduse bani pentru şaretă, dar drumul era atât de plin de oameni şi animale, încât Will ştia că va ajunge mai repede pe jos în Cartierul Latin. Se simţea vinovat pentru că o minţise pe Elwen şi un prost pentru că acum mergea în aceeaşi direcţie, pe o stradă paralelă. Dar nu mai putea sta în apropierea ei după acel sărut, ar fi fost un chin prea mare. Evitând mulţimile de la târgul de vite, Will se îndrepta spre Sena, cu mintea plină de gânduri la fel de grele precum căldura după-amiezii.

  De când ei doi veniseră în Paris, rutina lor zilnică rămăsese neschimbată. Elwen îşi consolidase uşor poziţia de la palat, iar el se supusese, mai greu, e adevărat, cerinţelor impuse de ucenicia la Everard. Din punct de vedere fizic, amândoi se transformaseră: Will crescuse în înălţime, iar barba lui neagră şi scurtă îi îndulcea pomeţii ascuţiţi şi maxilarele proeminente; Elwen devenise o tânără zveltă şi superbă. Însă cele mai mari schimbări interveniseră în relaţia dintre ei.

  Transformarea fusese treptată, aproape imperceptibilă. Dar pe măsură ce lunile deveniseră ani, Will căpătase sentimentul că ceea ce începuse ca o prietenie născută din sentimentul comun al pierderii unui protector precum Owein devenise altceva. Ceva care-i dădea fiori. Înspăimântător. În ceea ce îl privea pe el, Will nu-şi exteriorizase sentimentele, privind-o doar pe furiş pe Elwen când ea nu era atentă, susţinând că era interesat doar de ceea ce spune ea, când, de fapt, se îmbăta cu prezenţa ei dulce ca un nectar. Elwen fusese mai îndrăzneaţă. Odată îi arătase o carte pe care o găsise în palat. Will crezuse că era vorba despre una dintre poveştile romantice care îi plăceau atât de mult, până când Elwen deschisese copertele din piele crăpată. Paginile erau pline cu ilustraţii de bărbaţi şi femei mai îmbrăcaţi sau mai dezbrăcaţi în diverse poziţii de abandon de sine imoral. Râseseră amândoi de acea carte, dar Will observase îmbujorarea din obrajii lui Elwen pe măsură ce ea îşi plimba privirile de la ilustraţii la el şi, în acel moment, ştiuse că ea îi împărtăşea sentimentele. După aceea începuseră să se întâlnească în diverse locuri secrete, furând momente de intimitate pentru sărutări pasionale care îi tăiau respiraţia lui Will.

  Trecând pe lângă casele mari ale negustorilor lombarzi şi evrei care dădeau spre fluviu, Will se chinui să-şi închipuie cum ar fi fost să se uite la Elwen fără să simtă un fior de-a lungul şirei spinării. I se părea imposibil să o facă. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să-şi uite numele. Însă nu-şi putea permite asemenea sentimente. Păcătuind însă în acest fel, în afara căsniciei, îşi risca viitorul de cavaler, iar dacă se căsătoreau, aşa cum ea sugerase odată, el n-avea să obţină niciodată mantia albă, ci avea să rămână pe vecie îmbrăcat în negrul păcatului omenesc.

  Străduindu-se să-şi alunge din minte toate gândurile despre Elwen, traversă podul larg către Ile de la Cite, sediul puterii regale. Pe străzile din jurul Notre-Dame, urme prăfuite de paşi marcau trecerea zidarilor care îşi încetaseră munca la catedrală ca să se adăpostească de soarele de amiază. Will urmă o vreme aceeaşi cale, înainte de a trece pe malul stâng pe un pod mai mic.

  Cartierul Latin, care adăpostea numeroase colegii universitare, era aglomerat, ca de obicei. Înfiinţate cu ajutorul unor donaţii caritabile, colegiile înfloriseră în ultimul secol şi jumătate, iar acolo veneau oameni din regatele Franţei, Angliei, Germaniei şi Ţărilor de Jos ca să studieze medicina, dreptul, artele şi teologia sub îndrumarea câtorva dintre cei mai vestiţi maeştri ai Occidentului. Croindu-şi drum prin mulţimea de profesori, preoţi şi studenţi, Will coti pe rue Saint-Jacques, strada care ducea spre colegiul dominican, în apropierea căruia se afla prăvălia negustorului de pergamente. La un moment dat, doi oameni îi blocară drumul. Unul dintre ei, desculţ, îmbrăcat cu o sutană neagră ponosită şi o cruce mare din lemn la gât, era călugăr dominican. Celălalt, un tânăr scund şi gras, i se adresa monahului. Will dădu să-i ocolească.

  ― N-am fost nepoliticos, domnule, spunea tânărul. Vreau să ajung la preceptoriu. Templul, la…

  Dădu frustrat din mână şi spuse ceva într-o latină stricată.

  Călugărul îi dădu o replică usturătoare, pe care tânărul evident că nu o înţelese, după care îşi continuă drumul.

  ― Pe focurile iadului! mormăi tânărul, uitându-se urât după călugăr. N-o să obţii niciodată un răspuns clar de la un preot!

  În trecere, Will observă că tânărul purta tunica de sergent templier. Se apropie de el, gândindu-se să-i ofere îndrumări, dar apoi se opri uluit. Tânărul era mai înalt decât îşi amintea el, deşi continua să fie scund în comparaţie cu Will. Avea o faţă mare şi plină, la fel ca şi barba, iar pieptul îi era şi mai lat. Ochii căprui şi claia de păr rămăseseră neschimbate.

  ― Simon!

  Tânărul se întoarse. După câteva secunde, chipul se lumină când îl recunoscu.

  ― Doamne, Dumnezeule! Will?

  Will izbucni în râs şi îl îmbrăţişă, ignorând un student care se văzu nevoit să-i ocolească şi care mormăia supărat.

  ― Ce cauţi aici? întrebă el, făcând un pas în spate şi măsurându-şi vechiul prieten din cap până-n picioare.

  Simon îşi îndreptă sacul pe care îl purta pe umăr.

  ― Abia am ajuns cu o companie de cavaleri de la Londra. Mergeam împreună cu ei spre preceptoriu, dar m-am oprit să mă uit într-un magazin şi când am ieşit ei dispăruseră.

  ― În mod clar i-ai pierdut. La preceptoriu ajungi pe malul drept. Ăsta e cel stâng.

  Simon se scărpină în creştet, ciufulindu-şi şi mai mult părul.

  ― Am cerut îndrumări, dar se pare că nimeni nu m-a înţeles.

  Will zâmbi.

  ― Poate că ar fi fost bine dacă nu-l întrebai pe unul dintre inchizitori care e drumul către grajdul de vite al nevestei lui.

  ― Ăla era inchizitor? Simon îşi umflă obrajii privind de-a lungul străzii. Să fiu al naibii! Se întoarse, clătinând fericit din cap. Cât mă bucur să te văd, Will! Deşi mă surprinde că nu te-ai dus să lupţi cu sarazinii. Făcu un gest înspre tunica lui Will, neagră ca şi a lui. Când s-a întors de la Paris anul trecut, Brocart mi-a zis că nu ai fost făcut cavaler, dar nu mi-a spus şi de ce.

  O parte din bucuria lui Will de a-şi vedea vechiul camarad se spulberă. Îl evitase deliberat pe Brocart, despre care ştia că era sergent al Templului Nou, atunci când tânărul vizitase preceptoriul din Paris.

  ― E o poveste lungă.

  ― Sunt gata s-o ascult dacă îmi arăţi drumul spre preceptoriu.

  ― Am o idee mai bună, replică brusc Will, băgându-şi mâna în punga care atârna de centură, lângă sabie. Luă una din monedele pe care i le dăduse Everard pentru şaretă. Hai să găsim o tavernă.

  ― Arată-mi drumul, răspunse Simon, zâmbind.

  Will inspectă cu privirea semnele de deasupra uşilor clădirilor. În câteva clipe descoperi ce căuta. Cei doi tineri intrară într-un gang întunecos care mirosea a sudoare şi a carne de oaie, cu un Will care se simţea ca un rebel.

  După ce comandară cea mai ieftină sticlă de vin şi un codru de pâine proprietarului morocănos al tavernei, se aşezară pe o bancă lângă ferestrele pe jumătate deschise. Muştele zburau pe deasupra suprafeţelor lipicioase ale caprelor de lemn care serveau drept mese şi în jurul cărora şedeau grupuri de preoţi care se întreţineau cu bere şi discutau în contradictoriu despre administrarea corectă a euharistiei şi despre lungimea aripilor îngerilor. Will auzise că asemenea taverne erau de fapt un paravan pentru activităţi mult mai tenebroase, locuri unde preţul unei femei era mai mic decât al unui butoi cu bere.

  ― Tu primul, rosti Simon, rupând codrul de pâine în două. Ce s-a întâmplat de când ai venit în Paris?

  ― Puţine. Will luă o gură de vin, strâmbându-se din pricina gustului. În ultimii şase ani n-am prea făcut altceva care să nu aibă legătură cu pana de scris şi cu satisfacerea capriciilor unui preot ursuz.

  ― Brocart ne-a spus că lucrezi pentru un preot. Mi-a părut rău când am auzit ce i s-a întâmplat lui sir Owein, adăugă Simon pe un ton solemn. Era un om decent.

  ― Da, era, fuse Will de acord.

  Cu timpul, sentimentul pierderii ireparabile se estompase, dar amintirile legate de fostul său maestru încă îl chinuiau. Poate că una din cauze o reprezenta faptul că noul lui stăpân era atât de dezagreabil.

  Simon îi dădu nişte pâine.

  ― Îmi amintesc că regele Henric a venit la preceptoriu imediat după ce cavalerii s-au întors din călătoria în care au escortat bijuteriile. Era livid. Nici n-a descălecat bine că a şi început să urle la maestrul Humbert, roşu la faţă ca o vulpe, spunând că n-ar fi trebuit să luăm acele bijuterii şi că îi pusesem soţia şi giuvaierele în pericol. Simon fluieră încet printre dinţi. Noi ne-am apucat să facem pariuri cine va da primul cu pumnul: maestrul Humbert sau regele. L-au anchetat pe rege, să ştii.

  Will dădu din cap.

  ― Nimeni n-a putut găsi vreo dovadă a implicării lui Henric.

  ― Nici nu prea au avut timp. Totul a încetat când a izbucnit Războiul Civil. Simon clătină din cap. A fost o perioadă tulbure. Noi am fost în relativă siguranţă în preceptoriu. Nimeni nu ne-a deranjat prea mult. Dar în Londra a fost dezastru, iar regatul… în cea mai mare parte a timpului habar n-am avut cine conduce. Azi o făcea regele, mâine Simon de Montfort şi baronii lui. N-a durat mult până când baronii s-au revoltat pe faţă, spunând că vor să dea mai multă putere poporului. Au pus mâna pe Gloucester, pe Cinque Ports şi pe o parte din Kent, apoi s-au confruntat cu regele şi cu armata lui la Lewes.

  ― Am auzit despre bătălia aia.

  ― Nu mă surprinde. Luni de zile s-a vorbit despre ea în Anglia. S-a spus că prinţul Edward a luptat ca un erou, atacându-i pe rebeli în fruntea oamenilor săi.

  ― Credeam că tocmai asta i-a făcut să piardă bătălia, replică Will, muşcând din pâinea tare. Atacul nesăbuit al lui Edward.

  Simon ridică din umeri.

  ― Eu spun doar ce am auzit. Oricum, după ce a fost prins la Lewes, Edward a scăpat de sub custodia lui Montfort şi s-a bătut cu rebelii la Evesham. L-a omorât el însuşi pe Montfort, apoi şi-a eliberat tatăl. După aceea cei mai mulţi rebeli au fugit ori s-au predat.

  ― Şi acum războiul s-a sfârşit?

  ― Cei care i-au rămas loiali lui Montfort rezistă încă la Kenilworth, dar armata regelui Henric îi asediază de luni de zile. Bănuiesc că vor ceda în curând.

  Simon îşi termină vinul şi îşi umplu încă o dată pocalul.

  Cei doi se adânciră într-o tăcere stânjenitoare, căci se dezobişnuiseră unul de compania celuilalt.

  ― Aşa, rosti Simon, îndreptându-şi spatele. Nepoata lui sir Owein e încă aici? chicoti. Am auzit cu toţii de ea.

  Will se înecă brusc cu o gură de vin.

  ― Ce aţi auzit?

  ― Că s-a furişat pe navă.

  ― A, făcu Will, dând din cap şi dregându-şi glasul.

  ― E încă în Paris?

  ― Da. Will simţi că roşeşte. Se lăsă pe spate, trecându-şi mâinile prin păr într-un gest care spera să pară dezinvolt. Elwen este una dintre doamnele de onoare ale reginei Marguerite. Ne întâlnim atunci când ne permit îndatoririle. Dar tu încă nu mi-ai spus de ce eşti aici.

  ― Am fost promovat. Mareşalul preceptoriului din Paris m-a cerut pe mine. Simon părea stânjenit. Acum câteva luni, a fost în Londra şi i s-a îmbolnăvit calul. Am reuşit să-l salvez. Ridică din umeri. N-a fost greu; a trebuit doar să-i dau ierburile potrivite ca să-i calmez febra şi să-l ţin în picioare o noapte. Dar probabil că l-am impresionat pentru că i-a scris maestrului Humbert şi a spus că mă vrea ca grăjdar-şef în Paris.

  ― Eşti demn de toată lauda.

  Will se strădui să zâmbească: Simon, fiul unui tăbăcar din Cheapside, ocupa acum o poziţie mai importantă decât el.

  ― Mulţumesc, rosti cu modestie Simon.

  Will îşi termină vinul şi se ridică în picioare, uşor ameţit.

  ― Ar trebui să-ţi spun cum să ajungi la preceptoriu.

  ― Nu vii cu mine?

  ― Am o treabă de făcut. O să mai dureze ceva şi tu trebuie să te prezinţi la Mareşal. Spuneai că ai venit cu o companie de cavaleri. Cred că ei au ajuns deja acolo.

  ― Da, ei… Simon se opri. Nu ţi-am spus, nu-i aşa? La bordul corabiei care a venit de la Londra a mai fost un prieten al tău. Garin de Lyon.

  ― Garin?

  ― Da, răspunse Simon, ridicându-se şi sprijinindu-se de capra de lemn. Maică Precistă, sunt beat! Evident că el e prea mândru de mantia lui ca să aştepte după cineva ca mine. Bănuiesc că aş fi rătăcit pe aici zile întregi dacă nu m-aş fi întâlnit cu tine.

  ― Garin e cavaler? întrebă Will, deşi ştia deja răspunsul.

  Simon încuviinţă.

  ― Ei, bine. Îl bătu pe Will pe umăr. Mâine o să ne dregem mahmureala şi o să-mi poţi spune de ce eşti încă sergent. Nu că aş fi dezamăgit, adăugă el vesel. Cine vrea să fie cavaler?

  ― Într-adevăr, cine?

  După ce îi spuse lui Simon cum să ajungă la preceptoriu, Will o luă în jos pe rue Saint-Jacques. Stomacul îl ardea de la vin, iar dispoziţia i se stricase complet după veştile aduse de Simon. Oricât de mult se bucura să-şi revadă vechiul prieten, faptul că doi dintre foştii lui tovarăşi se găseau acolo, în Paris, în poziţii adecvate şi demne de laudă pentru nişte oameni de vârsta şi statutul lor nu făcea decât să-i accentueze frustrarea.

  Încercă să şi-l imagineze pe Garin cavaler, dar nu reuşi să vadă decât un băiat slăbuţ, cu păr bălai şi cu vânătăi pe faţă. În minte îi veniră cuvintele lui Elwen. Nu-ţi poate ignora la nesfârşit dreptul la mantie. Cu o lună şi ceva în urmă, după ce Everard refuzase pentru ultima oară să discute despre ceremonia lui de iniţiere, Will îşi promisese că înainte de sfârşitul anului se va duce în Ţara Sfântă. Ştia că tatăl lui era încartiruit la Safed. Dacă era iniţiat în următoarele câteva luni, putea cere un transfer. Will atinse mânerul în formă de disc al sabiei sale scurte. Păstrase tăcerea prea mult timp.

  În apropiere de colegiul dominicanilor intră pe aleea îngustă care ducea spre prăvălia negustorului de pergamente. Un individ masiv ieşi clătinându-se dintr-un han chiar în faţa lui Will şi cei doi se ciocniră. Străinul ţinea în mână o cană cu bere, al cărei conţinut se împrăştie pe hainele lui.

  ― Fir-ar să fie! exclamă individul.

  ― Îmi pare rău, zise Will, dându-se înapoi şi văzând, după crucea albă de pe haina neagră a omului, că străinul era cavaler al Sfântului Ioan: un ospitalier. Nu te-am văzut.

  ― Nu m-ai văzut? tună cavalerul, încercând zadarnic să-şi şteargă berea de pe haină. Eşti orb?

  ― Aşa cum am spus, îmi cer scuze.

  Când Will vru să treacă mai departe, ospitalierul îl prinse de braţ.

  ― Nu e suficient! Privirea lui se fixă pe tunica lui Will şi individul pufni. Un templier, ai? După respiraţia urât mirositoare şi privirea înceţoşată, Will îşi dădu seama că omul nu era la prima bere din acea zi. Ce-o să faci în privinţa asta?

  Bărbatul agită cana de bere.

  Will îşi smulse braţul din strânsoarea cavalerului.

  ― Mi-am cerut scuze. Nu văd ce altceva aş mai putea să fac.

  ― Ce e, Rasequin?

  Will se întoarse auzind vocea şi văzu alţi patru cavaleri ieşind din han, cu căni de bere în mâini şi arătând aproape la fel de rău ca şi tovarăşul lor.

  Ospitalierul se răsuci brusc, clătinându-se pe călcâie, şi arătă spre Will.

  ― Nemernicul ăsta de templier îmi varsă berea şi crede că poate scăpa fără să plătească pentru asta.

  ― Cere-i scuze omului nostru! tună unul dintre cavaleri, un tânăr pistruiat care părea doar cu vreun an mai în vârstă decât Will.

  ― I-am cerut deja, răspunse Will, scrâşnind din dinţi. Iar dacă tovarăşul vostru n-ar fi fost atât de încăpăţânat, le-ar fi acceptat.

  ― Jigodie! şuieră Rasequin, lăsând cana din mână şi apucându-şi sabia.

  Tovarăşii lui înaintară în vreme ce el se chinuia să-şi scoată sabia din teacă.

  ― Lasă băiatul în pace, Rasequin, rosti unul dintre ei, care părea mai în vârstă decât ceilalţi. Îţi cumpăr eu o altă bere.

  ― După ce îi dau nemernicului o lecţie! ripostă cavalerul, reuşind în sfârşit să-şi elibereze arma şi dându-se înapoi câţiva paşi din pricina efortului şi a picioarelor care-i tremurau.

  Will îşi scoase sabia scurtă în vreme ce Rasequin se îndrepta împleticindu-se spre el.

  ― Potoleşte-te, zise cavalerul mai în vârstă în direcţia lui Will. Rezolv eu chestia asta. Omul apucă umărul lui Rasequin. Încetează, frate!

  Cavalerul cu pistrui pe faţă arătă spre sabia lui Will.

  ― Ia uitaţi-vă la lama aia! pufni. Trebuie să fie veche de când lumea!

  Râsul cavalerului încetă brusc când Will ridică sabia şi sări în faţă. Trei ospitalieri se dădură înapoi. Vârful armei lui Will era îndreptat spre gâtul tovarăşului lor. Will părea să nu mai vadă decât chipul omului din faţa lui. Adrenalina îi inundase simţurile: chiar dacă avea să fie condamnat la chinurile iadului, era plăcut să-şi verse mânia.

  ― Haide, îl provocă el pe Rasequin, rânjind. Luptă-te cu mine!

  Prea beat ca să se simtă ameninţat de privirea feroce a lui Will, cavalerul ridică sabia.

  ― Potoliţi-vă! interveni din nou ospitalierul mai în vârstă. Opriţi-vă, blestemaţilor! i se adresă el lui Will, care făcu încă un pas în faţă şi îşi trase braţul cu sabia înapoi, pregătindu-se să lovească.

  Will fu oprit de o strânsoare fermă pe încheietura mâinii. Se răsuci pe călcâie ca să-l înfrunte pe nesăbuit, dar fu redus la tăcere când văzu lângă el un templier.

  ― Peste o clipă, sergent, rosti cavalerul calm, o să-ţi dau drumul şi tu o să bagi sabia aia în teacă.

  Tremurând din pricina fiorului războinic care îl cuprinsese, Will ezită. Apoi încuviinţă.

  Templierul îşi slăbi strânsoarea şi îl urmări pe Will cum vâră sabia în teaca de la centură. Apoi se uită la cei cinci ospitalieri.

  ― Care e cauza acestui scandal?

  La apariţia templierului, Rasequin îşi coborâse sabia, deşi privirea lui tulbure continua să-l fixeze pe Will.

  Cavalerul mai vârstnic îşi înclină politicos capul.

  ― A fost o neînţelegere. Flăcăul de aici, arătă el înspre Will, a vărsat berea tovarăşului nostru.

  Templierul se uită la Will. Ochii lui erau de un albastru rece şi limpede, părând spălăciţi în contrast cu părul şi barba lui de un negru-tăciune. Omul părea să aibă patruzeci şi ceva de ani. Era bine legat şi chipeş, iar pielea lui căpătase nuanţa măslinie a cuiva care petrecuse ceva vreme în ţinuturi mai calde.

  ― Ei, bine?

  Will îi susţinu privirea. Îl mai văzuse pe cavaler în preceptoriu, dar nu-i cunoştea numele.

  ― A fost un accident, domnule.

  ― Nu ar fi fost mai potrivită o scuză decât un duel?

  Will deschise gura ca să se apere, dar se gândi mai bine.

  ― Da, domnule.

  Templierul băgă mâna în punga de piele de la centură şi scoase de acolo o monedă de aur. Se apropie de Rasequin şi i-o dădu.

  ― Cred că asta va compensa toate neplăcerile provocate.

  Rasequin mormăi ceva de neînţeles, dar acceptă moneda.

  ― E mai mult decât suficient, frate, zise cavalerul mai vârstnic. Dădu din cap şi le făcu semn tovarăşilor lui. Să mergem!

  O luară în jos pe alee, Rasequin împleticindu-se între ei.

  Urmărindu-i cum se îndepărtează, Will fu uimit de uşurinţa cu care se rezolvase situaţia; cavalerii ospitalieri puteau face o plângere oficială împotriva lui sau puteau cere un duel pentru rezolvarea chestiunii. N-ar fi fost surprins dacă ar fi făcut-o. Când era vorba de templieri, ospitalierii se arătau neînduplecaţi. Se amestecau de câte ori aveau ocazia în treburile Templului sau atacau ordinul; se plângeau oficialităţilor oraşului că una dintre morile de apă ale templierilor le inundase un câmp; reclamau faptul că templierii ocupau mai mult loc în pieţe decât ei cu tarabele lor cu lână; susţineau că templierii mituiseră oficiali ai Bisericii ca să intre în posesia unui lăcaş de cult abandonat, de unde să strângă dări, privilegiu de care se bucuraseră înainte ospitalierii. Cu toate astea, în ciuda plângerilor permanente, continuau să adopte multe din practicile Templului. Înfiinţat înainte de prima cruciadă, cu peste douăzeci de ani înainte de fondarea Templului, Ordinul Cavalerilor Sfântului Ioan fusese creat cu singurul scop de a acorda asistenţă celor care se îmbolnăveau în timpul pelerinajului în Ţara Sfântă. Însă la scurt timp după fondarea Templului ospitalierii începuseră să-i imite pe templieri în privinţa funcţiunilor militare, a construirii de castele şi a practicilor economice. Ceremoniile lor de iniţiere erau asemănătoare celor ale templierilor şi chiar şi mantiile lor cu crucea albă nu erau, conform cavalerilor săraci ai lui Hristos, decât o altă imitaţie.

  ― Ce credeai că faci, sergent?

  Will se uită la cavaler.

  ― Îmi cer scuze, domnule, am greşit şi am fost nesăbuit şi… Dădu cu piciorul într-o piatră de pe jos, apoi îşi pironi privirea în ochii cavalerului. Mint, nu-mi pare deloc rău. Mi-am cerut scuze şi el n-a vrut să le accepte. Ospitalierul a scos primul sabia.

  ― Aşa că ai scos şi tu sabia ca să te aperi.

  ― Nu, recunoscu Will după o pauză. De furie. Nu aveam de gând să-l rănesc, adăugă el. Doar că…

  Vocea i se stinse. Antrenamentul pe cont propriu nu era cu adevărat o luptă şi lui îi lipsea fiorul pur al încleştării. Însă acum, că totul se terminase, se simţea doar ca un idiot.

  ― N-ar fi fost cine ştie ce luptă, zise cavalerul. Adversarul tău abia se putea ţine pe picioare.

  ― Ştiu. Presupun că am vrut să-l umilesc.

  ― Aquila non captat muscas.

  ― Vulturul nu atacă muştele?

  ― Chiar aşa. Cavalerul întinse mâna. Mă numesc Nicholas de Navarra.

  ― William Campbell, se recomandă Will, acceptând mâna întinsă de celălalt, o mână plină de bătăturile provocate de folosirea regulată a sabiei.

  Nicholas dădu din cap.

  ― Te-am văzut în preceptoriu. Eşti sergentul care îl slujeşte pe preot, pe Everard de Troyes?

  ― Îl cunoaşteţi pe sir Everard?

  ― Îi cunosc lucrările. Sunt colecţionar de cărţi rare sau cel puţin am fost înainte de a mă alătura Templului. Am încercat să vorbesc cu fratele Everard de mai multe ori, dar el părea cumva…

  ― Ranchiunos? propuse Will.

  ― Retras, rosti Nicholas, zâmbind. Privi în jurul lui pe alee. Ce cauţi aici?

  ― Vreau să iau nişte pergamente. Lucrăm la câteva traduceri noi.

  ― Ceva interesant?

  ― Doar dacă vă fascinează proprietăţile medicinale ale măslinilor.

  Nicholas râse.

  ― Păi, atunci să nu te mai ţin din treabă. Îţi urez o zi bună! Se opri. Am un sfat pentru tine, sergent Campbell. Fii atent pe viitor împotriva cui ridici sabia. Următorul adversar s-ar putea să nu mai fie atât de uşor de convins să nu-ţi verse sângele.

  ― Vă pot întreba, domnule, zise Will când îl văzu pe cavaler dând să plece, dacă aveţi intenţia să-i vorbiţi maestrului meu despre acest incident?

  ― Care incident?

  Nicholas zâmbi, apoi o luă în josul aleii.

Capitolul 18

În afara zidurilor fortăreţei Safed,

  Regatul Ierusalimului

  19 iulie 1266

Omar se uită la fortăreaţa alb-cenuşie care se ridica ameninţătoare pe promontoriul stâncos. De la acea distanţă, soldaţii de pe fortificaţiile cetăţii semănau cu nişte furnici. Dar acele furnici puteau să muşte, iar mamelucii pierduseră peste cincizeci de oameni din pricina săgeţilor lor într-un singur atac. Omar studie zidurile netede, aparent de necucerit. Un singur lucru se putea spune la modul apreciativ despre franci, respectiv că aceştia ştiau cum să înalţe castele. Arhitectura lor nu era la fel de frumoasă sau de elaborată ca a mamelucilor, dar, la fel ca şi francii înşişi, era dură şi solidă. Omar se întoarse şi porni spre cortul din mijlocul taberei militare.

  Baybars îşi ridică privirea la intrarea lui Omar. Doi dintre eunucii sultanului îl îmbrăcau cu cămaşa de zale, iar un al treilea aştepta cu centura şi iataganele. În afara celor patru oameni, cortul părea pustiu. În spatele lui Baybars se afla tronul, capetele de leu care-i împodobeau braţele licărind în lumina făcliilor. Omar auzi un mormăit din umbră. Desluşi silueta lui Khadir cuibărit sub o pătură. Ghicitorul mormăi ceva în somn, se întoarse pe cealaltă parte şi începu să sforăie.

  ― Stăpâne, rosti Omar, apropiindu-se de Baybars şi înclinându-se.

  Baybars îi concedie pe eunuci şi îşi prinse singur catarama cămăşii din dreptul gâtului.

  ― Omar, salută el, încruntându-se. Mă bucur că mi te-ai putut alătura. În cele din urmă.

  Omar îşi înclină capul.

  ― Dormeam, stăpâne. Îmi pare rău.

  Baybars râse şi ochii lui albaştri scânteiară. Îl îmbrăţişă pe Omar.

  ― Reuşesc încă să te păcălesc cu toanele mele.

  Se dădu înapoi, lăsând pe buzele lui Omar gustul uleiului cu care îşi unsese pielea, şi se duse spre prăjina de care atârna mantia lui aurie, brodată cu versete din Coran.

  Omar îl urmări cum îşi pune pelerina peste trupul musculos. Aspectul lui Baybars se modificase foarte puţin în cei şase ani de când urcase pe tronul Egiptului. În afară de câteva şuviţe albe în păr şi barbă, şi de nişte riduri mai adânci pe obraji, sultanul părea neschimbat. Omar ştia însă că înlăuntrul lui lucrurile stăteau cu totul altfel.

  Odată ce ambiţia lui Baybars de a conduce se împlinise, Omar sperase ca responsabilităţile aferente poziţiei de sultan să îl mai tempereze. Baybars devenise însă mai hotărât, mai violent şi mai impredictibil ca niciodată. Nici măcar naşterea fiului său nu avusese darul de a-l calma. Baraka Han, acum în vârstă de cinci ani şi moştenitor al tronului, venise pe lume după primul an de domnie a lui Baybars. De atunci, tatăl lui îl ignorase complet, spunând că băiatul îi aparţinea mamei sale până când avea să poată să lupte împotriva francilor.

  Omar ştia că prietenul lui era tot acolo, dar era ca şi cum Baybars se rupsese în două. O parte a lui era capabilă încă de generozitate, aprecia frumuseţea şi era profund religioasă, căci Baybars refăcuse Cairo şi întregul califat, numind un beduin ca lider al islamului.

  Însă tot mai des această parte era umbrită de cealaltă, de acel Baybars lipsit de scrupule, viclean şi nemilos.

  În anul care urmase întronării, Baybars îi executase pe Aqtai şi pe cei care îi rămăseseră fideli lui Kutuz şi smulsese Alepul din mâinile guvernatorului numit de fostul sultan, susţinând că acesta pusese la cale o rebeliune. Mersese mai departe şi cucerise oraşele Damasc, Kerak şi Homs, după care încheiase o alianţă cu unul dintre generalii mongoli, netezindu-şi drumul către un război contra creştinilor. De atunci, părăsise de trei ori Cairo în fruntea oştilor sale ca să-i lovească, asemenea unui imens ciocan, pe franci.

  Omar nu-i iubea pe franci; şi el voia ca aceştia să plece, iar în război moartea era de neevitat. Însă pe Omar îl deranja plăcerea cu care Baybars îşi chinuia victimele. Se temuse, de mai multe ori, pentru sufletul prietenului său.

  ― Ai privirea unui om muncit de gânduri, Omar, zise Baybars, încheindu-şi catarama centurii peste mijloc.

  ― Nu, sadeek. Sunt doar obosit.

  ― Dacă totul merge bine, ar trebui să dormi mai liniştit la noapte. M-am întâlnit cu guvernatorii. Regimentele sunt pe poziţii. Ne vom concentra atacul asupra porţii, căreia i-am provocat stricăciuni la ultimul nostru raid, şi asupra zidurilor exterioare din celălalt capăt al fortăreţei. Asalturile simultane le vor diviza forţele, ceea ce ne va permite să ne apropiem suficient de mult ca să dăm o a treia lovitură în zona centrală. Dacă reuşim să spargem zidurile, un regiment va fi gata la intrare ca să pătrundă în incinta exterioară. Vor subţia rândurile duşmanului înainte de a le lăsa timp cavalerilor să se retragă în fortăreaţa interioară. Mai am o surpriză pentru ei. Nu-i va omorî, dar le va afecta puternic moralul. Baybars se opri, privindu-l pe Omar. Te îndoieşti?

  Omar evită să se uite în ochii lui Baybars.

  ― Ne-au respins deja de două ori. Putem pune acest plan în aplicare fără să înregistrăm prea multe pierderi? Mă întreb dacă nu ar trebui să ne concentrăm asupra unei ţinte de mai mică importanţă. Apoi, când forţele lui Amir Kalawun din Cilicia ni se vor alătura, ne putem întoarce cu efectivul complet şi…

  ― Campania lui Kalawun împotriva creştinilor armeni va dura prea mult ca să putem aştepta. Când am plecat, obiectivul nostru a fost să distrugem centrul de putere al francilor din Acra. N-am reuşit, iar oamenii au nevoie de o victorie. Special am ales să atac Safedul, tocmai pentru că e o fortăreaţă atât de redutabilă. La triumfurile noastre împotriva francilor din aceşti ultimi ani ni s-a răspuns cu aroganţă şi sfidare. Duşmanii sunt îngrijoraţi, dar nu se tem încă de noi cu adevărat.

  ― Nu? se miră Omar, revăzând în minte groaza întipărită pe chipurile tuturor creştinilor la masacrarea cărora participase şi el.

  ― Îţi aminteşti, Omar, când am acceptat schimbul de prizonieri cu baronii Apusului? Templierii şi cei pe care ei îi numesc ospitalieri au refuzat, spunând că musulmanii ţinuţi captivi de ei sunt prea valoroşi ca sclavi ca să fie eliberaţi. Baybars începu să se plimbe tot mai nervos prin cort. Încă nu m-au luat în serios. Dar o vor face. Când le-am distrus satele şi oraşele a fost o lovitură pentru ei, da, dar căderea uneia dintre cele mai măreţe fortăreţe ale lor îi va doborî. Strânse pumnul şi lovi aerul. Le voi dovedi că nicio cetate şi niciun cavaler nu sunt de neatins.

  Omar se apropie de Baybars şi îi puse o mână pe umăr.

  ― Ştiu că aşa vei face, stăpâne.

  După câteva clipe, sultanul îşi lăsă mâna peste cea a lui Omar şi dădu din cap.

  ― Vino. E vremea.

  Cei doi ieşiră din cort când primele raze de soare luminară valea Iordanului. Alăturându-se restului regimentului Bahri, se urcară în şa şi călăriră împreună spre primele linii. Toţi ochii se întoarseră spre Baybars, Arbaleta, care se săltă în şa şi îşi ridică sabia spre cer, mantia aurie fluturând în bătaia brizei de dimineaţă.

Safed, Regatul Ierusalimului

  19 iulie 1266

James se alăturase companiei de pe zidurile exterioare când îl zări pe sultan îndreptându-se spre prima linie.

  ― Fiţi pregătiţi! le strigă el oamenilor din jurul lui.

  Arcaşii ţintiră spre trupele desfăşurate la baza zidurilor şi îşi încordară arcurile, iar soldaţii sirieni de la catapultele mici apucară strâns frânghiile care aveau să elibereze bârnele de asalt. Dinspre est se iviră primele raze ale soarelui şi căldura veni imediat spre ei ca un val. James privi spre sud şi văzu munţii colorându-se întâi în roz, apoi în roşu. De obicei răsăritul soarelui îi dădea un imens sentiment de bucurie: sentimentul că se găsea în ţara lui Dumnezeu şi că urmărea miracolul ce se desfăşura sub ochii lui. Acum însă munţii îndepărtaţi erau un semn rău. Acolo, cu mai bine de şaptezeci de ani în urmă, la poalele celor doi coloşi de stâncă numiţi Coarnele lui Hattin, forţele musulmane măcelăriseră o armată creştină. Şi mai spre sud avusese loc Bătălia de la Herbiya. O altă înfrângere a creştinilor. Indiferent în ce direcţie ar fi privit, erau câmpuri şi aşezări, râuri şi forturi unde forţele creştine fuseseră nimicite de apărătorii islamului.

  James prinse privirea lui Mattius, care stătea la ceva distanţă pe culoar în fruntea altei companii. Mattius îşi ridică sabia. James îi răspunse la salut, apoi îşi întoarse privirea asupra armatei inamice.

  ― Domnul fie cu noi! murmură el.

  Tunetul vocilor mamelucilor îi acoperi vorbele, căci războinicii musulmani răspunseră îndemnului la luptă al sultanului lor. Imediat începu primul asalt care se năpusti ca o furtună asupra fortăreţei.

  Catapultele mici fuseră trase în faţă, acoperite de arcaşii mameluci, care răspunseră cu valuri de săgeţi la tirul soldaţilor de pe ziduri. Proiectilele începură să şuiere prin aer, venind din ambele părţi, lovind stânci, scuturi, iarbă şi trupuri. James se feri când un proiectil zbură peste parapet şi zgudui culoarul din spatele lui. După săgeţi şi proiectile urmară pietre mari. Bârnele catapultelor se înălţau şi coborau, şuierând amarnic până la aruncarea încărcăturilor înspre fortăreaţă. Mai multe pietre nu loviră zidurile, ci se zdrobiră de promontoriul stâncos. Una dintre ele atinse însă unul din turnurile de colţ la o înălţime şi viteză considerabile şi James, aflat la ceva distanţă, simţi cum zidul de sub el se zguduie. Piatra căzu înapoi pe sol, însoţită şi de o bucată mică de turn. James văzu cum soldaţii, care probabil că stătuseră pe scara interioară, căzură prin fisura creată în zid. Piatră şi oameni se făcură una cu pământul. James strânse pumnii când zări un sergent foarte tânăr rostogolindu-se în neant. Închise ochii înainte ca băiatul să se zdrobească de stâncile de dedesubt. Ar fi vrut să se cațere pe ziduri şi să le strige tuturor să înceteze. Dar, pentru moment, se părea că negocierile nu-şi aveau rostul. Intraseră cu toţii în horă. Fiecare se bătea pentru viaţa lui.

  Carul de luptă se îndrepta spre poartă, tras de frânghii de mameluci. O săgeată îl lovi pe unul dintre trăgători în gât. Omul căzu pe spate cu un ţipăt, apoi trupul i se rostogoli pe panta abruptă a dealului, dar un alt soldat îi luă imediat locul. Carul ieşi din raza vizuală a lui James pe măsură ce se apropia de ziduri. Câteva clipe mai târziu, cavalerul auzi un bubuit puternic de parcă un uriaş bătea cu pumnul în poartă.

  ― Domnule!

  Unul dintre sirieni îi arăta ceva dincolo de parapet. Urmărind privirea omului, James văzu şapte catapulte mici care erau mutate înspre partea centrală a fortăreţei, partea de care era el responsabil. Majoritatea apărătorilor fuseseră trimişi la poarta de intrare şi la turnul de colţ, unde erau concentrate celelalte douăzeci de catapulte mameluce. James înjură, apoi se întoarse spre soldaţi, care-i aşteptau ordinele.

  ― Arcaşi, fiţi gata, rosti el cu calm. Dădu din cap înspre soldaţii de la catapulta de lângă el. Trageţi când dau ordin.

  Se întoarse către Mattius ca să-l avertizeze, dar camaradul lui văzuse deja pericolul şi îşi pregătea compania. James se uită iarăşi la maşinile de luptă care se apropiau şi ridică mâna.

  ― Aşteptaţi, rosti el încet spre oamenii lui, în vreme ce catapultele inamicului erau pregătite şi soldaţii mameluci îşi ocupau poziţiile în spatele lor. Aşteptaţi. Musulmanii apucară de frânghii şi atunci James îşi lăsă mâna în jos. Foc!

  Bârna catapultei de lângă el se ridică aproape în acelaşi timp cu bârnele celorlalte două aşezate pe parapet. În urma celor trei pietre imense care zburară peste zid veniră săgeţile. Câţiva mameluci le văzură şi încercară să fugă, dar nu mai avură timp. Una din pietre îşi rată ţinta, dar celelalte două loviră în plin. Se văzu un fulger strălucitor de lumină, apoi o explozie de foc care cuprinse imediat celelalte catapulte şi soldaţii care le mânuiau. Catapultele mameluce fuseseră încărcate cu vase din ceramică pline cu foc grecesc: un amestec inflamabil de ţiţei brut, pucioasă şi pudră neagră de sulf. Compoziţia incendiară se scurse imediat spre celelalte maşini de luptă, aprinzând instantaneu structurile şi oamenii care le manevrau. Soldaţii sirieni de pe zid izbucniră în urale, în vreme ce mamelucii începură să se tăvălească, urlând, pe pământ, cu hainele, părul şi carnea cuprinse de flăcări.

  ― Deus vuit! strigară sirienii la unison. Voia Domnului.

  ― Doamne sfinte! murmură James.

  Privi spre compania lui Mattius. Oamenii urlau de bucurie. Prietenul lui striga ca un războinic, faţa lui schimonosită lăsându-i la vedere dinţii. James înţelegea prea bine prin ce treceau: era imposibil să nu te simţi triumfător atunci când viaţa îţi fusese cruţată, chiar şi cu preţul morţii altui om, dar oricât se bucura că mai trăia, James nu putea să sărbătorească acest lucru. Mattius îi zâmbea, deschizând gura ca să-l strige. James urmări cum expresia de pe chipul prietenului său se schimbă instantaneu. Zâmbetul lui Mattius dispăru. Gura şi ochii i se măriră. În acelaşi timp, James auzi cum se apropie un şuierat. În secunda de care avu nevoie ca să se răsucească, sunetul îi aminti de izbucnirile bruşte de vânt peste câmpurile din apropierea casei lui din Scoţia. Privirea i se pironi pe forma mare şi întunecată care zbura drept spre el. Nu distruseseră toate catapultele inamice; una dintre ele, încărcată cu o piatră uriaşă, era încă operaţională. James strigă la soldaţii de lângă el, care urlau şi îşi ridicau pumnii spre cer, apoi se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă. Picioarele i se mişcară înfiorător de încet, ca într-un coşmar, aşa că reuşi să facă abia câţiva paşi până la impact. Nici măcar nu avu timp să strige când un val de pietre şi sânge îl izbi drept în spate, trimiţându-l cu putere înainte. Se prăbuşi pe burtă, rămas fără aer în plămâni. După tunetul zidăriei care se prăbuşea, în jurul lui începu să plouă cu resturi şi praf. Membre rupte cu bucăţi de haine încă prinse de ele, o mână, bucăţi de os şi moloz; era tot ce mai rămăsese din soldaţii sirieni. James îşi răsuci capul într-o parte. Stânca îi zgârie obrazul. Încercă să se ridice singur proptindu-se în mâini, dar se prăbuşi la loc.

  Habar n-avea cât zăcuse acolo. Ulterior i se spuse că totul durase doar câteva clipe, dar el simţise că trece o veşnicie până când nişte braţe puternice îl prinseră de mâini şi îl ridicară în picioare.

  ― Am murit? îl întrebă el pe bărbatul a cărui barbă albă apăru în câmpul lui vizual.

  ― Nu încă, slavă Domnului!

  Mintea lui James începu să se limpezească. Se răsuci spre omul care îl ţinea strâns cu braţul, ghidându-l şi aproape trăgându-l de-a lungul culoarului de pe parapet. James înghiţi cu dificultate. Gura şi gâtlejul îi erau pline de praf.

  ― Mattius, gemu el. Ce s-a întâmplat?

  Prietenul său continuă să-l tragă.

  ― Nu aici. Trebuie să te duc la infirmerie.

  ― Nu. James se împotrivi şi se opri, împleticindu-se. Nu, rosti el cu mai multă fermitate. Îndepărtă braţul lui Mattius şi se sprijini de parapet. N-am nimic.

  Sub el, săgeţile şi pietrele continuau să zboare dinspre câmp spre ziduri în celălalt capăt al fortăreţei, dar cu şase din şapte catapulte fumegând, distruse, mamelucii nu mai puteau ataca eficient partea centrală.

  ― Nu sunt doctor, replică Mattius, punând mâna pe umărul lui James, dar eu n-aş zice că un om plin de sânge n-are nimic.

  James privi în jos şi văzu că mantia lui nu mai era albă, ci roşie şi sfâşiată.

  ― Nu e sângele meu, zise el, răsucindu-se spre locul unde stătuse alături de soldaţii lui.

  Murmură o rugăciune când îşi dădu seama cât de norocos era să mai fie în viaţă. În parapet se căsca o gaură imensă. În jurul ei marginile stâncilor erau rupte, ca şi cum un animal imens muşcase din zid. Pe culoarul de pe parapet erau împrăştiate cadavre şi bucăţi de zidărie. Rămăşiţe umane şi pietre căzuseră în afara zidurilor, dar şi în incinta de dedesubt. Mamelucii spărseseră zidul, dar nu într-un loc care să le fie de folos. James se strâmbă când Mattius îi lăsă umărul şi observă, printr-o ruptură din mantie, cum o aşchie de piatră i se înfipsese în braţ.

  Mattius urmări privirea prietenului său.

  ― Chestia aia arată rău, James. Haide. Te duc la infirmerie. Un strigăt se înălţă dinspre zidul de deasupra porţii. Mattius se aplecă peste parapet. Am zdrobit carul!

  Se zgâiră pe deasupra zidului şi văzură o companie de mameluci fugind în jos pe deal. Echipa de sabotori îşi agăţase cârligele de berbece. Probabil că reuşiseră să-l disloce de pe poziţii pentru a-l face de neutilizat, după care, judecând după norul negru de fum, le dăduseră foc mamelucilor de sub acoperişul de protecţie folosind funii îmbibate în sulf aprinse. Mattius şi James văzură că majoritatea musulmanilor care fugeau se prăbuşiseră, seceraţi de săgeţile francilor.

  Se auzi un alt urlet, de această dată din tabăra mamelucă. Primele linii de arcaşi începură să dea înapoi.

  ― Se retrag, zise Mattius. Plecaţi, nemernicilor!

  ― Aşteaptă, zise James, punându-şi o mână pe braţul lui. Priveşte.

  Catapultele din celălalt capăt al fortăreţei erau reîncărcate. James şi Mattius urmăriră în tăcere cum mamelucii traseră ultimul lor baraj de artilerie al dimineţii. De această dată, peste ziduri nu zburară pietre, ci cadavre. Treizeci de leşuri ale creştinilor capturaţi din satele înconjurătoare căzură ca o ploaie peste fortăreaţă. La poalele zidurilor exterioare se auziră ţipete dinspre ţăranii aflaţi în incinta exterioară şi care acum se trezeau cu o ploaie de cadavre în jurul lor. Pe fiecare trup neînsufleţit fusese pictată o cruce roşie, o bătaie de joc la adresa creştinilor din fortăreaţă.

În afara zidurilor fortăreţei Safed,

  Regatul Ierusalimului

  19 iulie 1266

Baybars îşi smulse centura de care erau prinse iataganele încă de la intrarea în pavilion. Privirea îi căzu pe eunucii care veniră imediat să-i dea haina jos.

  ― Afară! urlă el.

  Slujitorii se făcură nevăzuţi.

  ― Stăpâne, zise Omar, uitându-se cum Baybars se repede pe estradă şi se aşază pe tron, punându-şi mâinile pe capetele de leu, nu e totul pierdut. E doar al treilea asalt al nostru.

  ― Voiam să-i termin azi.

  ― Adăposturile lor sunt solide.

  ― Dacă maşinile noastre nu ar fi fost lovite, Safedul ar fi căzut. Baybars bătu darabana în braţele tronului. Şi-au folosit bine forţele. Clătină din cap. Aşa cum îşi foloseşte colţii un mistreţ.

  ― I-am putea trimite pe nakkabun? Dealul ăsta trebuie să fie împânzit de tunele. I-am putea sabota de dedesubt.

  ― Nu. Ne va lua prea mult să săpăm pe sub zidurile lor. Baybars continuă să bată darabana, dar ceva mai încet. Trebuie să atacăm mistreţul de la spate, în loc să riscăm să-i simţim iarăşi colţii. Vom găsi punctul slab şi acolo vom ataca. Sări în picioare şi coborî de pe estradă. Iar eu ştiu unde s-ar putea găsi acel punct slab. Cheamă-i pe guvernatori, lătră el spre un soldat Bahri care stătea de pază afară. Şi adu-mi şi mesagerii.

Safed, Regatul Ierusalimului

  19 iulie 1266

James tresări când felcerul sirian îi scoase aşchia de piatră din piele. Rana începuse deja să se închidă, iar sângele porni să curgă de-a lungul braţului când crusta subţire fu ruptă. Felcerul îi dădu o bucată de ţesătură ca să se panseze, după care trecu la alt rănit. Curtea din faţa infirmeriei era plină de soldaţi, cei mai mulţi cu răni minore: vânătăi, arsuri, zgârieturi de la săgeţi. Cei grav răniţi fuseseră deja duşi înăuntru. James îşi apăsă bucata de pânză pe rană ca să oprească sângerarea. Se sprijini de perete şi apucă aşchia scoasă de felcer.

  ― Ar trebui să o păstrezi, zise Mattius, dându-i un urcior cu vin. Ia-o acasă şi arat-o nepoţilor tăi.

  James zâmbi şi vârî aşchia în punga de la centură.

  ― I-o voi da fiului meu.

  Îşi sprijini capul de perete şi privi spre cerul care devenea de un albastru profund, perfect. Oamenii îşi petrecuseră după-amiaza îndepărtând resturile rămase după atac, ducându-i pe răniţi în incinta interioară, evaluând stricăciunile şi supraveghind reparaţiile. James ar fi mai rămas pe ziduri, dar Mattius ameninţase că-l duce pe sus la infirmerie dacă nu merge de bunăvoie. După bătălie, singurele semne de viaţă dinspre tabăra mamelucă fuseseră rugăciunile psalmodiate de oameni.

  Sângele de pe mantia lui James era lipicios. Cavalerul îşi dorea enorm să se retragă în dormitorul lui, dar treaba lor nu se încheiase încă. După vecernie, el şi Mattius aveau să execute primul cart de veghe pe ziduri.

  ― Credeţi că vor ataca din nou în noaptea asta?

  James văzu un soldat sirian uitându-se fix la ei, cu ochii plini de teamă.

  ― Nu, îi răspunse el omului. Vor avea nevoie de câteva zile ca să se regrupeze şi să-şi planifice următoarea mutare.

  Îşi ridică privirea când se auzi strigat şi îl văzu pe comandant venind spre el, însoţit de şase cavaleri. James se ridică în picioare zărind expresia de pe chipul templierului.

  ― Avem necazuri, rosti încet acesta, oprindu-se în loc.

  ― Ce s-a întâmplat, domnule? întrebă Mattius, postându-se lângă James.

  Comandantul privi în jur la soldaţii sirieni care discutau între ei. Vorbi cu voce coborâtă:

  ― Baybars a trimis un mesager. A oferit iertare necondiţionată tuturor soldaţilor născuţi pe aceste meleaguri care i se predau. Le-a dat două nopţi răgaz ca să se decidă dacă ne părăsesc şi pleacă liberi unde vor sau stau aici, cu noi, şi mor.

  ― Hristoase şi toţi sfinţii! mormăi Mattius.

  ― În mai puţin de o oră, continuă comandantul, toţi cei de aici vor fi aflat promisiunea lui. Dacă nu vom reuşi să menţinem ordinea, mâine-dimineaţă ne-am putea confrunta cu o rebeliune.

Capitolul 19

Templul din Paris

  20 iulie 1266

Sala cea mare era încinsă şi lipsită de aer. Cei câţiva cavaleri aflaţi în încăpere asudau din greu, din pricină că erau îmbrăcaţi cu hainele lor de lână, aşa că nu-şi găseau locul. Doar Everard, ghemuit pe scaunul lui ca un vultur cu glugă în sutana lui neagră, părea neafectat de căldură. Însă şi el era nerăbdător să afle motivul convocării urgente la reşedinţa Inspectorului, convocare ce fusese făcută exact atunci când el era pe punctul de a termina traducerea unei secţiuni complexe a unui text în greacă ce îl chinuia de câteva săptămâni.

  Treburile cotidiene se discutau în cadrul capitulului săptămânal cu toţi fraţii prezenţi. Iar din câte îşi amintea Everard, nu se mai pomenise niciodată o întrunire de taină la care să participe numai o parte dintre cavaleri, fără avertizări sau explicaţii. Preotul încercase să ghicească natura convocării după cei aflaţi în încăpere, dar cei cinci cavaleri, deşi de rang înalt, nu aveau nimic neobişnuit. Dacă era să numească pe cineva care nu părea să se încadreze în grup, atunci acela era chiar el.

  Everard şi cavalerii îşi întoarseră privirile spre uşă când aceasta se deschise şi intră un servitor care ducea o tavă cu pocale şi un urcior cu vin. În spatele omului venea Inspectorul, înalt şi demn, cu barba lui în formă de trident înspicată cu alb. Alături de el era un tânăr, nu cu mult trecut de douăzeci de ani. Vederea băiatului îl făcu pe Everard să se ridice de pe scaun, încruntat. Tânărul avea o faţă suptă şi ochi trişti, ca de câine. Sutana lui neagră era pătată şi peticită, era desculţ, iar de gât îi atârna o cruce mare de lemn. Arăta ca un cerşetor, dar mergea cu autoritatea unui lord. Era un dominican: un câine de vânătoare al Domnului şi un inchizitor.

  ― Bună ziua, fraţilor! îi salută Inspectorul, închizând uşa după plecarea servitorului. Îi făcu semn dominicanului să se aşeze pe scaunul gol de lângă masă. Te rog să stai jos, părinte Gilles.

  Tânărul schiţă un zâmbet sobru.

  ― Voi rămâne în picioare.

  Expresia de pe chipul Inspectorului nu se modifică.

  ― Cum doreşti.

  Inspectorul înconjură masa mare şi se aşeză în jilţ, lăsându-l pe dominican să stea în picioare în mijlocul cavalerilor adunaţi acolo.

  ― Îmi cer scuze pentru convocarea în pripă a acestui consiliu, rosti Inspectorul, adresându-se cavalerilor, dar părintele Gilles nu poate sta prea mult. A venit să mă informeze în particular asupra unei chestiuni, dar a fost de acord să continuăm discuţia în prezenţa voastră, căci s-ar putea să fie nevoie de voi. Inspectorul se uită la preot. Pe tine te-am chemat aici în calitate de sfătuitor, frate Everard, luând în consideraţie vastele tale cunoştinţe.

  Preotul nu răspunse, dar încruntarea i se accentuă.

  ― Dacă doreşti să începi, părinte Gilles, zise Inspectorul, făcându-i un semn dominicanului.

  Gilles se aşeză astfel încât să poată fi văzut de toţi cavalerii. Îi privi, iar preotul îi răspunse cu o căutătură urâtă. Era limpede, cel puţin pentru Everard, că Gilles avea darul oratoriei în urma cursurilor de teologie de la Universitatea din Paris. Cu retorica şi atitudinea lor agresivă, dominicanii păreau mai degrabă avocaţi decât preoţi.

  ― În ultimele luni, începu Gilles, ordinul meu a investigat un trubadur care a călătorit prin sudul regatului şi care şi-a făurit un nume interpretând aşa-numita Romanţă a Graalului care are la bază povestea lui Perceval.

  ― Te referi la Pierre de Pont-Eveque?

  Vorbise Nicolas de Navarra.

  ― Ai auzit de el, frate? întrebă Inspectorul, uitându-se la Nicolas.

  ― Oarecum, răspunse Nicolas. Mă interesează poveştile romantice, explică el.

  Gilles îşi fixă ochii lui de câine pe cavalerul cu părul negru.

  ― Atunci poate că te interesează să afli şi că intenţionăm să-l arestăm pentru erezie.

  ― Erezie?

  ― Când a aflat ce blasfemii rosteşte trubadurul în timpul spectacolului său, membrii uneia dintre casele noastre din sud l-au contactat pe şeful ordinului de aici, din Paris. Am trimis o plângere Curţii din Aquitania, unde trubadurul a fost invitat să dea reprezentaţii, şi am reuşit să le interzicem acolo. Câţiva fraţi de-ai mei sperau să-l prindă, dar probabil că a fost avertizat, pentru că nu şi-a făcut apariţia. Am aflat recent că regele Ludovic l-a invitat să susţină un spectacol la Curtea regală în această toamnă. Gilles se încruntă uşor. Probabil că şi într-o zi sfântă. I-am trimis o petiţie regelui ca să-i retragă invitaţia, dar el a refuzat să ne ia sfatul în consideraţie. Aşa că le-am cerut tuturor fraţilor noştri să-l prindă pe individ, dar ţara e mare, iar noi prea puţini pentru o asemenea sarcină. Dacă nu vom reuşi să-l arestăm pe trubadur înainte, o vom face când soseşte la palat. Şi atunci, continuă Gilles, întorcându-se spre cavaleri, vă vom cere ajutorul. Dacă Templul ne susţine în această chestiune, regele va fi obligat să se supună autorităţii noastre îngemănate.

  Everard se agită pe locul lui.

  ― Romanţele Graalului pot părea uneori peste măsură de scandaloase pentru o ureche sensibilă, dar conduita profesională îi împiedică pe trubaduri să treacă dincolo de limitele decenţei. Sincer, sunt uimit că aşa ceva îi poate interesa pe inchizitori. Oare câinii Domnului nu au altceva mai bun de făcut decât să vâneze un saltimbanc oarecare?

  ― Frate Everard, interveni Inspectorul.

  Gilles îşi ridică mâna.

  ― Nu, fratele Everard are dreptate. De obicei nu ne-am arăta preocupaţi de o chestiune atât de măruntă. Dar cazul acesta este întru totul de competenţa noastră. Reprezentaţia lui Pierre de Pont-Eveque este mai mult decât scandaloasă. Am spus deja că este o erezie. În cadrul ei, el vorbeşte despre bărbaţi care lovesc, scuipă şi urinează pe cruce şi care îşi beau unul altuia sângele din pocalul de împărtăşanie. Sunt părţi întregi ale spectacolului unde se descriu ritualuri păgâne: vrăjitorie, idolatrie, sacrificii de animale şi oameni, şi alte practici oribile, prea diavoleşti pentru a fi menţionate. Privirea lui mătură întreaga încăpere. Poate că vă amintiţi că am găsit mii de catari vinovaţi de asemenea depravări în timpul purificării sectei lor. Pierre de Pont-Eveque a atras destulă lume în regiunile sudice, acolo unde au înflorit ereziile catarilor. Nu respectă nicio conduită, dar, cu toate astea, încălcarea regulilor nu îl face nepopular, ba, din contră, a devenit faimos şi admirat. Din experienţa noastră, ţăranii tind să fie atraşi de vulgarităţi ca muştele de rahat şi este de datoria noastră, ca slujitori ai Domnului, să le salvăm sufletele nepermiţând poluarea acestora prin astfel de manifestări rele. N-ar trebui să vă mai amintesc că, înainte de a le suprima secta, catarii începuseră să rivalizeze cu Biserica în popularitate. Dacă nu am fi acţionat aşa cum am făcut-o, doar bunul Dumnezeu ştie câte oi din turmă ar fi fost pierdute în favoarea gnosticismului lor.

  Sfântul Dominic a înfiinţat ordinul nostru special ca să-i eliminăm pe catari. De la moartea lui, numărul şi atribuţiile ne-au crescut considerabil. Ordinul nostru este acum în prima linie în războiul împotriva ereziei. Responsabilitatea care ne stă în faţă este ferirea creştinătăţii de practici şi idei dăunătoare, oricât ar părea de inocente altora, zise Gilles, uitându-se cu răceală la Everard. Este în interesul Templului ca acest om să fie oprit.

  Un alt cavaler interveni:

  ― Sunt convins că nimeni din această încăpere nu pune în discuţie nevoia de a-l opri pe trubadur, dacă ce ai spus e adevărat. Dar de ce ar fi în interesul Templului?

  ― Răspunsul e simplu, replică Gilles, uitându-se la cavaler. În cântecele sale vorbeşte despre un ordin de cavaleri care îl conduce pe Perceval printr-o serie de iniţieri progresive şi păcătoase. Iar aceşti cavaleri sunt descrişi ca purtând mantii albe împodobite cu cruci roşii.

  Câţiva templieri se foiră stingheriţi pe scaune. Everard îşi şterse sprâncenele cu dosul mâinii. Transpira.

  ― Intenţionaţi să-l arestaţi când soseşte la Paris? întrebă Nicolas.

  ― Da.

  ― Există dovezi pe baza cărora să fie acuzat?

  Gilles ridică din sprâncene.

  ― În afară de miile de oameni care au fost martori la rostirea blasfemiilor? Făcu o pauză. De fapt, avem. E ceva recent descoperit de noi. Nu credem că Pierre de Pont-Eveque şi-a scris singur această poveste romantică. Acum zece ani, se învârtea pe la Curtea regală, dar nu era un actor popular, aşa că regele l-a concediat. Sursele noastre se îndoiesc că el ar fi atât de talentat ca să fi scris o astfel de… Gilles scrâşni din dinţi… poveste articulată. Ştim însă că este în posesia unei cărţi, din care citeşte în timpul reprezentaţiei. Pretinde că a primit-o de la un înger care a luat-o dintr-o tainiţă sigilată de sub biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Evident, este o blasfemie, dar noi bănuim că această carte este sursa majorităţii materialelor lui. Cartea va fi dovada pe baza căreia îl vom condamna. S-ar putea să provină de la catari.

  ― Ai o descriere a acestei lucrări? întrebă Inspectorul.

  ― Este bine lucrată, învelită în piele. Cuvintele din interior par să fi fost scrise cu plumb roşu, în vreme ce titlul este cu litere din aur.

  ― Titlul? sări Everard.

  Gilles se uită la el.

  ― Da. Se numeşte Cartea Graalului.

  ― Ai auzit de ea, frate? îl întrebă Inspectorul pe Everard.

  Preotul îşi drese glasul.

  ― Nu. Nu, n-am auzit.

  ― Ei, bine, veştile astea sunt foarte neplăcute, zise Inspectorul, lăsându-se pe spate în jilţ. Templul se bazează pe donaţii de la regi şi nobili din multe ţări. Nu trebuie să pierdem asemenea fonduri lăsându-ne reputaţia terfelită în orice fel, mai ales acum, când în Orient situaţia este atât de instabilă. Se întoarse spre Gilles. În această chestiune, părinte, aveţi sprijinul deplin al Templului.

Două ore mai târziu, Everard, care renunţase la orice tentativă de a mai lucra la traducere şi se plimba nervos prin camera lui, oftă uşurat când auzi un ciocănit în uşă. O clipă mai târziu, aceasta se deschise şi înăuntru apăru o siluetă îmbrăcată în cenuşiu.

  ― Începusem să cred că nu mai vii, rosti iritat Everard, ducându-se la masa mică de lângă fereastră.

  Apucă un pocal, pe care îl şterse rapid cu poala sutanei.

  ― Am venit cât de repede am putut, răspunse Hasan, închizând uşa. Ce s-a întâmplat, frate? întrebă el, uitându-se cum Everard toarnă vin în pocal, mâna de la care lipseau două degete făcându-l să dea şi pe jos.

  ― Se pare că ai avut dreptate, rosti preotul fără nicio introducere.

  Hasan păru surprins.

  ― În legătură cu trubadurul. Spânzuraţi fie cu toţii! Everard se aşeză greoi pe scaunul de la fereastră. Stai jos, Hasan, mă cunoşti de prea mult timp ca să rămâi în picioare ca la slujbă.

  ― De mult prea mult timp, fu Hasan de acord cu un zâmbet uşor, aşezându-se lângă preot. Spune-mi despre ce e vorba.

  Everard îi povesti lui Hasan despre întrevederea cu dominicanul.

  ― Ar fi trebuit să te trimit după trubadur acum câteva săptămâni, atunci când mi-ai vorbit despre el.

  ― Nu există nicio dovadă că această romanţă are ceva de-a face cu codul tău. Conform surselor mele, există doar similitudini. Aşa că e normal să aştepţi confirmări suplimentare.

  ― Iar acum inchizitorii îl vor vâna, zise Everard.

  ― Din câte spui, se pare că vor încerca să-l înhaţe pe Pont-Eveque când ajunge în Paris, nu înainte.

  Everard se încruntă, dar păru un pic mai relaxat.

  ― Cum crezi că a intrat trubadurul în posesia Cărţii Graalului? întrebă Hasan.

  ― Pot doar să presupun că el trebuie să fi fost cel care l-a obligat pe călugăr să fure cartea din trezoreria noastră.

  Hasan nu părea deloc convins.

  ― La un moment dat am crezut că acela care a luat cartea ştia de existenţa Anima Templi şi de planurile noastre. Asta era marea temere: că respectivul o va folosi ca dovadă împotriva noastră. Dacă inchizitorii nu se înşală, atunci trubadurul a adaptat părţi din cod pentru a compune romanţa Graalului. Asta nu pare acţiunea unui individ care vrea să ne demaşte sau să ne submineze, mai ales dacă nu încearcă să facă vreo legătură cu Templul; din ce mi s-a spus, individul afirmă că un înger i-a dat cartea.

  ― Nici eu nu înţeleg mai multe decât tine, Hasan, dar dacă acest trubadur e responsabil de furt şi ştie ceva despre noi, le-ar putea furniza dominicanilor informaţii fatale dacă e prins. Ăştia au nişte metode foarte convingătoare de a obţine o mărturisire. Everard se ridică şi începu să se plimbe agitat prin cameră. Ar fi trebuit să-l auzi pe părintele Gilles. Chipul i se schimonosi de furie. Pentru ei este erezie tot ce nu le convine! De parcă dominicanii, şi nu Dumnezeu, au scris Biblia. Toţi cei arşi pe rug pentru că au altă părere decât cea a Bisericii? Ei ar trebui să ardă! Everard se făcuse roşu la faţă, iar cicatricea devenise violacee. Începu să vorbească tot mai tare. Câţi taţi şi fii mai trebuie trimişi la luptă pentru aroganţa lor? Câte soţii trebuie să mai rămână văduve şi copii orfani în slujba Dumnezeului nostru? Clătină din cap. În slujba buzunarelor lor.

  ― Frate, rosti Hasan, încercând să îl calmeze. Everard se întoarse spre el.

  ― Cine altcineva ar fi făcut ceea ce a făcut Anima Templi, Hasan? Îţi spun eu: nimeni. Sunt cu toţii prea obsedaţi de propriile dorinţe, păreri şi politici. Chiar şi în ordinul nostru. Everard îşi mai temperă glasul. Dacă dominicanii pun mâna pe carte şi ne descoperă planurile, ne vor distruge. Ce sperăm noi să obţinem este împotriva tuturor celor susţinute de Biserică şi chiar de întreaga creştinătate. N-ar înţelege, Hasan. Ştii şi tu prea bine.

  ― Pont-Eveque trebuie să ajungă în oraş peste câteva luni. Avem suficient timp.

  ― Trubadurul ăsta trebuie găsit. Cu toată puterea lui, nu sunt sigur că Templul se poate împotrivi inchizitorilor, făcându-l scăpat. Poate că papa este singura putere de pe acest Pământ în faţa căruia răspunde ordinul, dar dominicanii sunt urechile lui. Everard se duse la un cufăr mare, din care scoase o pungă cu monede. Dacă acest Pont-Eveque are Cartea Graalului, atunci ia-o. Îi dădu punga lui Hasan. Iar dacă el e responsabil de furt…

  ― Înţeleg, frate, i-o reteză sarazinul. Trubadurul nu va ajunge la Paris. Hasan se opri la uşă. Voiam de mult să îţi vorbesc despre un lucru. Acum mi se pare momentul potrivit.

  ― Despre ce e vorba?

  Sarazinul ezită.

  Everard se încruntă.

  ― Dacă ai ceva de spus, Hasan, spune.

  ― Sergentul tău. Mă gândeam că ar fi bine să-l implici. Cu siguranţă ne-ar prinde bine un ajutor, iar acum, că m-am întors în Paris, cu siguranţă mă voi întâlni cu el. Ultima dată când am venit aici, mă privea în continuare cu suspiciune.

  Preotul dădu din mână.

  ― E doar curios. Sunt sigur că nu bănuieşte nimic. I-am spus acelaşi lucru pe care l-am zis oricui a întrebat. Eşti un creştin convertit care mă ajută la găsirea manuscriselor arabe pentru traduceri. Şi de ce ar pune cineva asta la îndoială? În Acra, este o practică obişnuită. Preceptoriul de acolo are secretari arabi.

  ― Iartă-mă că îţi vorbesc deschis, dar Campbell te serveşte cu credinţă de şase ani, chiar dacă tu i-ai împiedicat, fără motiv, iniţierea.

  ― Ceremonia de iniţiere nu se face în pripă, chiar dacă tinerii de azi sunt tentaţi să creadă asta.

  ― Mi-ai spus cât de important a devenit pentru tine.

  ― Instruirea lui Campbell nu s-a încheiat, rosti scurt Everard. Iar până când eu nu decid că e pregătit, nu va juca niciun rol în povestea asta.

  ― Nu va putea niciodată să dovedească ce poate dacă nu îi dai o şansă. Îl ţii în loc. Ţi-ar putea fi de folos. Nouă ne-ar putea fi de folos. Ştiu că James ar fi mulţumit ca el să fie invitat în cerc. Şi, frate, continuă Hasan cu blândeţe, nu mai eşti atât de tânăr precum crezi. Cine va continua lucrarea după ce tu nu vei mai fi? Eu nu pot. Nu în Apus. Lucrarea noastră – adunarea şi răspândirea de informaţii – este importantă, dar în curând trebuie să te întorci în Orient. Ceilalţi au nevoie de maestrul lor, mai ales acum, când situaţia e tot mai fierbinte acolo. Trebuie aleşi şi selectaţi cât mai mulţi.

  ― Nu e nevoie să-mi aminteşti asta, Hasan, răspunse, obosit, Everard. M-aş fi întors în Acra cu ani de zile în urmă dacă nu ar fi fost furată cartea. Ştiu că e nevoie de mine acolo şi că trebuie găsiţi înlocuitori pentru cei pe care i-am pierdut. Dar am păstrat tăcerea tocmai pentru binele sergentului meu. Odată ce un om devine membru al Frăţiei, nu va mai putea niciodată trăi cu adevărat în această lume. Se va simţi întotdeauna rupt de ea.

  ― Sau nu cumva ai ţinut ascunse secretele noastre atâta vreme de teamă să nu le dezvălui şi altora? Fii atent să nu îţi ţii idealurile atât de aproape de tine încât să le distrugi. Hasan îşi trase gluga. Te-ai fript cu Marele Maestru Armand. Înţeleg asta, frate. Dar e timpul să uiţi trecutul şi să priveşti spre viitor. Ţelurile Frăţiei se vor realiza doar dacă există oameni care să le aducă la îndeplinire. Dacă nu sunt recrutaţi noi membri, Anima Templi va muri odată cu această generaţie.

Soarele aproape apusese când Will termină traducerea. Stătuse închis în cameră toată ziua şi acum mâna amorţită îl durea. Puse jos pana, adună cele două teancuri de pergamente, unul cu pagini acoperite cu un scris ordonat şi cursiv, celălalt, plin de liniile maroniu-închis scrise de mâna lui, şi părăsi încăperea. Will lucra la tratatul arab de câteva săptămâni, stând până noaptea târziu la lumina unei singure lumânări, scârţâitul penei de scris contrastând cu sforăielile colegilor lui de dormitor. Din pricina grabei cu care scrisese azi, cerneala de pe ultimele pagini se întinsese, unele rânduri fiind strâmbe. Intenţionase să decoreze paginile cu unul dintre chenarele sofisticate îndrăgite de Everard, dar, după ce se întâlnise cu Simon cu o zi în urmă, simţise nevoia de a termina cât mai repede şi oricum. Tratatul tradus îi dădea ocazia de a-l înfrunta pe preot.

  Will ieşi din corpul de clădiri repartizat sergenţilor. Cerul era de un roşu-sângeriu, iar aerul plin de umezeală era sufocant. Când se apropie de curtea principală, zări o siluetă îmbrăcată în cenuşiu, îndreptându-se spre donjon. Will îşi încetini paşii, urmărind cum Hasan mergea grăbit de-a lungul pasajului care ducea dinspre donjon spre intrarea în preceptoriu. În câteva clipe, sarazinul ieşi din raza lui vizuală. Încruntându-se, Will îşi continuă drumul. Ajunse la clădirea ce adăpostea încăperile cavalerilor şi vru să împingă uşa, dar aceasta se deschise singură înainte ca el s-o atingă. Prin ea trecu un cavaler, care aproape că se ciocni de Will. Era Garin de Lyon.

  Garin se dădu înapoi.

  ― William!

  Nu mai spuse nimic altceva, şi cei doi se priviră tăcuţi.

  Garin părea mai în vârstă decât cei nouăsprezece ani ai lui, mai în vârstă şi mai chipeş. Barba era de un blond mai închis decât părul, la fel de auriu ca întotdeauna. În ochii de un albastru-închis ai lui Garin, Will se văzu pe sine: tunica neagră pătată şi şifonată, încălţări scâlciate, păr ciufulit. Când tăcerea deveni de nesuportat, Will se forţă să zâmbească şi întinse mâna.

  ― Mi-a spus Simon că ai venit şi tu. A trecut ceva vreme.

  După o scurtă ezitare, Garin îi strânse mâna.

  ― Da, a trecut. Eşti bine?

  ― Da. Tu?

  ― Da.

  Urmă o nouă pauză lungă.

  ― Ce mai e pe la Londra? întrebă Will, negăsind altceva de spus.

  ― Mizerie, mirosuri, aglomeraţie. Colţurile gurii lui Garin se ridicară într-un soi de rânjet. La fel ca întotdeauna.

  ― Ce faci aici?

  Will îşi dădu seama că vorbele îi ieşiseră din gură mai aspre decât intenţionase.

  ― Am cerut un transfer. În Londra sunt puţine ocazii de a avansa. Am mai multe şanse să devin comandant aici, sub Inspector. Privirea lui Garin se abătu scurt asupra tunicii lui Will. Acum, că sunt cavaler. Am auzit că tu munceşti ca scrib.

  Will reuşi să nu pară ruşinat.

  ― Da. Maestrul meu, Everard, e preot aici.

  ― Everard?

  Garin se încruntă. Pe chipul lui apăru o urmă de recunoaştere şi de altceva, poate de resentimente.

  ― Îl cunoşti?

  Garin clătină din cap şi expresia dispăru.

  ― Nu. Mă gândeam la altcineva. Păi… dădu să-şi continue drumul. Trebuie să mă întâlnesc cu Inspectorul. Ar fi mai bine să mă duc.

  ― Ascultă, Garin, rosti iute Will. Ştiu că au trecut ani de zile, dar nu ţi-am spus niciodată că îmi pare rău că te-am lovit în ziua aia. În ziua aia de la cimitir.

  ― Am uitat. Garin făcu o pauză. Atunci am făcut amândoi lucruri regretabile.

  Dădu din cap înspre Will, apoi plecă mai departe, tivul mantiei albe măturând pământul.

  Will se uită cum se îndepărtează. Îşi mişcă umerii, surprins de cât de încordaţi păreau să fie. Era şocat să-şi vadă fostul prieten arătând atât de în vârstă. Parcă abia cu câteva zile în urmă se căţărau amândoi în copaci şi furau fructe din livada Templului Nou.

  Când ajunse la camera lui Everard, Will ciocăni în uşă de trei ori şi aşteptă să fie chemat dinăuntru. Preotul îi dăduse codul de acces cu mult timp în urmă. Will îşi spusese că nu era vorba de altceva decât de o altă modalitate prin care Everard îi arăta sergentului care îi este locul.

  După câteva secunde, se auzi o voce aspră:

  ― Intră!

  Everard se număra printre puţinii care dispuneau de o încăpere privată şi Will nu reuşise niciodată să descopere de ce i se îngăduise un asemenea lux preotului. Pe peretele îndepărtat, deasupra unui pat îngust, fusese pictată o hartă a Ţării Sfinte, cu Ierusalimul în centru şi oraşele Acra şi Antiohia în partea de sus. De câte ori se uita la hartă, Will îşi amintea de cavalerul de la Templul Nou care vorbea despre Antiohia, unul dintre cele cinci locuri sfinte ale creştinătăţii, unde primii creştini se rugaseră în cadrul unor slujbe secrete ţinute de însuşi Sfântul Petru. Templierul vorbise despre un oraş mare, plin de bogăţii şi înconjurat de ziduri de treizeci de kilometri, cu o citadelă înălţată atât de sus pe vârful unui munte că ajungea până la nori. Will nu credea că vreo construcţie putea ajunge până la nori, dar prima dată când văzuse pictura, cu castelul de pe munte, îşi zisese că poate era adevărat ce se spunea.

  Everard şedea la masa unde lucra la traducerile lui, aplecat deasupra unei cărţi. Şuviţele rare de păr alb îi încadrau chipul ca o pânză de păianjen. O lumânare stingheră tremura în briza uşoară care se făcea simţită pe lângă marginile tapiseriei care acoperea fereastra. Preotul îşi ridică privirea când Will închise uşa, se încruntă, apoi se întoarse la studiul paginilor din faţa lui.

  ― Ce vrei, sergent?

  Will întinse pergamentele.

  ― Traducerea tratatului lui Ibn Ismail. Am terminat-o.

  Everard continuă să citească preţ de câteva secunde, apoi lăsă cartea jos şi îi făcu semn lui Will.

  ― Dă-mi-o.

  ― De ce e Hasan aici, domnule?

  ― I-am dat o însărcinare. Everard pocni din degete. Haide, haide!

  Will era curios în privinţa motivului prezenţei lui Hasan în Paris: nu-l mai văzuse pe individ de peste un an. Îşi dădea prea bine seama că în acel moment n-avea să obţină niciun răspuns de la Everard. Preotul părea mai prost-dispus decât de obicei. Will rămase lângă uşă, spunându-şi că poate nu era cel mai bun moment ca să discute cu maestrul lui despre ceremonia de iniţiere. Însă Everard aştepta. Will se duse la el şi îi dădu pergamentele.

  Preotul puse tratatul cu mare atenţie pe masă, apoi începu să frunzărească traducerea lui Will. Privi scurt spre original.

  ― Voiam să discut cu dumneavoastră despre un lucru, domnule, începu Will.

  ― Spune-mi ce înseamnă cuvântul arab asal, sergent.

  ― Ce?

  Everard îşi ridică privirea spre el.

  ― Miere, răspunse Will, după câteva secunde.

  ― Şi atunci de ce în loc de miere amestecată cu ulei de măsline şi nucşoară, traducerea ta spune că uleiul de măsline şi aripile de bărzăune scad febra? Everard ridică din sprâncene. Poate că nu sunt expert în astfel de remedii, dar eu unul aş fi extrem de sceptic să aplic un asemenea tratament oricărui tip de febră.

  ― V-am spus că textul abia se putea citi.

  ― Poate că la lumina zilei cuvintele ar fi fost mai clare. Nu mă îndoiesc că ai comis multe astfel de greşeli de vreme ce ştiu că te-ai grăbit să închei traducerea la ore când probabil era prea târziu ca să-ţi mai vezi şi lungul nasului. Everard aruncă pergamentul la picioarele lui Will. Fă-l din nou!

  În acel moment, Will ar fi vrut să-l lovească pe preot. Se strădui să rămână calm.

  ― Am petrecut ore întregi cu această trad…

  ― Ai fost la tavernă ieri, sergent?

  ― Ce? Nu.

  ― Ciudat. Discutam cu Inspectorul când un tânăr, un grăjdar, a venit să îşi anunţe sosirea de la Londra. L-am auzit vorbind cu Mareşalul. Părea extrem de emoţionat că îşi întâlnise un vechi camarad, Will Campbell, în oraş, părând, se poate spune, destul de beat. Ştim amândoi, sergent, cât de mult îţi plac licorile. Everard flutură din mâini spre uşă. Du-te. Lasă-mă.

  ― De ce nu puteţi niciodată termina o conversaţie?

  Everard privi spre Will, uluit de tonul acestuia, apoi lovi cu palma în masă, făcând-o să se clatine.

  ― Se pare că ai uitat cine e maestrul şi cine ucenicul! Preotul se ridică în picioare şi făcu câţiva paşi spre tânăr. Te-am biciuit o dată, băiete. Sunt gata să o fac din nou.

  Will rămase tare pe poziţie.

  ― Credeţi că se pot compara câteva minute de agonie cu şase ani în slujba dumneavoastră?

  Everard făcu ochii mari, apoi scoase un râset ca un nechezat, care îi provocă un acces de tuse.

  ― Ei, bine, rosti el printre spasme, dacă… biciul e prea slab… ca pedeapsă, poate că ar trebui… Inspiră adânc… să fii trimis într-o garnizoană uitată de Dumnezeu în deşert, în prima linie a frontului!

  ― Adică acolo unde luptă tatăl meu? Dacă da, atunci vă rog să mă trimiteţi. N-ar fi o pedeapsă, ci o binecuvântare.

  Everard se prinse de marginile mesei. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare, pielea părând o bucată de seu care se topeşte.

  ― Băiat nesăbuit, şopti el. Nu ştii ce înseamnă războiul. N-ai stat pe câmpul de bătălie cu braţele încordate de greutatea sabiei, înecat în sângele camarazilor tăi, neştiind când va veni lovitura finală care te va trimite în Ceruri.

  ― Aveam treisprezece ani când am omorât un om, replică Will, tot în şoaptă.

  ― Nimic din ce ai văzut sau făcut în scurta ta viaţă nu te poate pregăti pentru aşa ceva.

  Everard se prăbuşi în scaunul lui.

  ― Atunci învăţaţi-mă, zise Will, apropiindu-se de preot. Îşi puse mâinile pe masă. Distanţa dintre ei părea mult mai mare decât cele câteva zeci de centimetri care îi despărţeau. Spuneţi-mi cum să mă pregătesc. Vreau să ştiu.

  ― Nu, mormăi Everard, întorcând pagina cărţii sale cu o mână tremurândă. Bonturile care îi ţineau loc de degete îi trădau nervozitatea. Nu eşti pregătit să afli.

  ― Ce am făcut ca să merit un asemenea dispreţ? V-am greşit cu ceva? Dacă da, atunci vă rog să-mi spuneţi ca să mă îndrept. N-am vrut decât să fiu lângă tatăl meu în calitate de cavaler al Templului. De ce mă opriţi? Nu pricep. Ce aveţi de câştigat din asta?

  Everard nu răspunse.

  ― Am făcut tot ce mi-aţi cerut, spuse Will cu voce răguşită. Era îngrozit că în ochi îi apăruseră lacrimi, dar continuă: V-am măturat podeaua şi v-am curăţat camera atunci când îi puteaţi pune pe servitori să o facă. Am trimis mesaje, le-am dus şi le-am adus pentru dumneavoastră. Am tradus Dumnezeu ştie câte tratate prost scrise, indescifrabile, plictisitoare despre… Smulse cartea pe care o citea Everard. Înţelegerea naturii bizare a ploii. Hristoase!

  Azvârli cartea la loc pe masă.

  ― Şi cum ţi-ai îndeplinit aceste sarcini? ripostă Everard. Cu eleganţă? Fără să te plângi?

  ― Dacă m-am plâns am făcut-o pentru că ar fi trebuit să mă pregătesc ca să devin cavaler. Nu mi-aţi dat altă şansă decât să vă fiu scrib. Ori asta, ori trebuia să părăsesc Templul. Nu trebuia să îmi placă ce fac!

  ― Ha! Everard întinse un deget spre el. Aşadar totul se reduce la atitudinea ta faţă de ordinele mele, nu-i aşa? Cum rămâne cu fostul tău maestru? Te-ai supus şi l-ai respectat pe sir Owein? N-ai obiectat niciodată la ceea ce ţi-a cerut el?

  Will se uită în altă parte.

  ― Pe atunci eram mic. M-am schimbat. Se uită înapoi la Everard. O ştiţi prea bine.

  ― Problema ta, mârâi preotul, este că te socoteşti mai bun decât oricine. Prea bun ca să cureţi o podea, asta crezi că eşti. Am ştiut-o de când te-am văzut prima dată. Uite-l pe micul lord obraznic care face doar ce-i place, mi-am zis eu!

  ― Nu e adevărat! Sunt fiul unei fiice de negustor şi al unui cavaler, al cărui tată a plătit pentru intrarea lui în Templu, şi sunt mândru de asta. Când locuiam cu familia mea, îndeplineam bucuros orice sarcină mi se dădea.

  ― Şi continui să fii mândru! ţipă Everard. De-asta eşti furios că eşti împiedicat să devii cavaler. Mândrie rănită!

  ― Nu! Nu e…

  ― Consideri rangul de cavaler ca pe ceva elevat. Urăşti faptul că prietenii tăi te-au depăşit.

  ― Mi-e greu, da, dar nu acesta e motivul pentru care vreau să depun jurământul. V-am spus, tatăl meu…

  ― Tatăl tău! Tatăl tău! Everard îşi ridică mâinile. Nu e aici, băiete! De ce vrei să fii cavaler? Dacă nu pentru tatăl tău, dacă nu ca să fii la fel ca prietenii tăi? De ce vrei să fii cavaler? Văzând că Will nu răspunde, Everard clătină din cap. Şi atunci, continuă el pe un ton scăzut, de ce să te propun pentru iniţiere?

  Will rămase pironit locului, uitându-se la chipul pergamentos al preotului. Tăcerea îl asurzea. Tot ce îşi dorea era să-şi vadă tatăl, să-l implore să-l ierte şi să fie iarăşi fiul lui. De la moartea surorii sale se văzuse îndepărtat – de familie, de poziţia lui în Templu. În ultimii şapte ani, singurul gând care îl menţinuse în viaţă fusese cel ar restabilirii legăturii rupte, căci îşi spunea că, dacă realiza asta, atunci totul avea să fie bine. Avea să fie cavaler, aşa cum dorise tatăl lui, putea lăsa trecutul în urmă şi putea începe o nouă viaţă, nepătată şi neprihănită. Iar singurul care stătea în calea planurilor sale era acest bătrân fragil şi încăpăţânat din faţa lui.

  Încet, Will se aplecă să ia traducerea de pe podea. Ridicându-se, se uită în ochii lui Everard.

  ― Deoarece nu m-aţi propus, mă voi duce la Inspector şi îi voi cere să mă trimită la Safed. Will fu el însuşi surprins de determinarea din vocea lui. Voi spune că vreau să mă bat cu sarazinii, că vreau să port crucea pentru Dumnezeu şi creştinătate. Întotdeauna e nevoie de oameni acolo. Dacă refuzaţi să-mi permiteţi să mă duc ca un cavaler al Templului, o voi face ca sergent.

  ― Eşti ridicol! ripostă Everard.

  Dar Will se îndepărtase. Părăsi încăperea trântind uşa atât de tare, că lemnul cadrului crăpă.

Capitolul 20

Safed, Regatul Ierusalimului

  21 iulie 1266

James se uită la soldaţii care intrau în sala mare. Când privirea i se opri asupra căpitanului sirian din fruntea oamenilor, îşi dădu seama că aveau probleme mari. Expresia de pe chipul bărbatului era una de hotărâre gravă. Omul nu-l privi pe niciunul dintre cei treizeci de cavaleri aşezaţi pe băncile de pe podiumul din încăpere, ci se duse băţos la scaunele din cealaltă parte, acolo unde se găseau ofiţerii lui. Cincizeci de sergenţi templieri şi patru preoţi şedeau pe rânduri în lateral. Soldaţii sirieni chemaţi la întrunire ocupau restul de locuri din jurul lor. James se răsuci spre Mattius, care stătea lângă el. Uriaşul cavaler îşi ridică o sprânceană, ca şi cum ar fi vrut să spună că discuţia de acolo avea să fie foarte interesantă. Dinspre cealaltă parte a lui, James îl auzi pe comandant oftând.

  Aşa cum anticipase comandantul, promisiunea de iertare făcută de Baybars soldaţilor sirieni generase aproape imediat o revoltă în rândurile acestora. Comandantul convocase un consiliu cu o dimineaţă în urmă, după ce vestea ajunsese la urechile tuturor, ca să calmeze situaţia. Însă întrunirea nu mersese prea bine şi fusese suspendată când temperamentele începuseră să se dezlănţuie şi discuţia se transformare într-un cor de ţipete. James ştia că aveau nevoie de timp; soldaţii erau încă prea surescitaţi după ultimul atac al mamelucilor ca să se poată gândi cu calm la situaţia lor. Numai că a doua zi, în zori, Baybars aştepta un răspuns, aşa că templierii aveau la dispoziţie doar acea zi ca să-i convingă pe sirieni să rămână şi să lupte.

  După ce ultimul om se aşeză, comandantul se ridică în picioare. Pe faţa lui se citea oboseala. Omul avea ochii înfundaţi în orbite, iar obrajii păreau palizi în ciuda pielii bronzate, dar comandantul reuşi să stea drept şi să se uite ferm la căpitanul sirian.

  ― Căpitane, să sperăm că somnul a fost un sfetnic bun în privinţa limbajului. Mătură cu privirea şi restul companiei de soldaţi. Propun să discutăm mai degrabă cu mintea decât cu inima.

  ― Nu vrem să ne certăm, comandante, zise căpitanul. Eu vreau doar ce e mai bine pentru oamenii mei.

  ― Şi eu pentru ai mei.

  Se lăsă tăcerea.

  Comandantul se aşeză.

  ― Poate că ar fi bine să începi tu, căpitane, spunându-ne de ce crezi că ar trebui să acceptaţi propunerea lui Baybars.

  ― Foarte bine, zise căpitanul după câteva clipe. Se ridică în picioare. Aşa cum am spus şi ieri, acceptarea predării propuse de sultan reprezintă cea mai bună şansă a noastră de supravieţuire. Dacă Safed va fi cucerită, vom muri sau vom fi luaţi prizonieri. Am o mie şase sute de oameni aici. Nu vreau să-i văd măcelăriţi când pot fi salvaţi de această oportunitate.

  Comandantul îşi ridică mâna ca să reducă la tăcere murmurele cavalerilor şi consimţămintele unora dintre sirieni.

  ― Ce te face să crezi că Baybars se va ţine de cuvânt? Singur ai spus că nu are onoarea lui Saladin. De ce eşti atât de sigur că nu veţi muri cu toţii imediat ce părăsiţi fortăreaţa?

  ― Dar tot eu ţi-am spus, comandante, că am studiat tacticile sultanului. Îi distruge doar pe cei care reprezintă o ameninţare pentru el sau pe cei care îl provoacă. Părăsind fortăreaţa, nu mai reprezentăm o ameninţare, iar când alţii i s-au predat, s-a ţinut de cuvânt. Dacă nu-i acceptăm prima ofertă, se va înfuria din pricina sfidării noastre. Nu cred că vom mai avea o a doua şansă.

  ― Nu aşa s-a întâmplat şi la Arsuf, replică imediat comandantul. Atunci Baybars şi-a încălcat promisiunea. A măcelărit două sute de ospitalieri, care au crezut cu toţii, ca şi tine, că vor fi salvaţi predându-se.

  Căpitanul privi în podea, apoi din nou spre comandant.

  ― Erau franci, rosti el încetişor. Baybars îi urăşte mai mult decât pe noi.

  Unul dintre cavaleri se ridică în picioare.

  ― Acum vă vedem adevăratele chipuri, căpitane! Poate că tu şi oamenii tăi luptaţi pentru acelaşi Dumnezeu ca şi noi, dar cred că e corect să afirm că atunci când El a dăruit curajul în lume a ajuns la fundul sacului până să le dea sirienilor!

  ― Pace, frate! ceru comandantul, văzând cum chipul căpitanului se schimonoseşte de furie şi câţiva din ofiţerii lui sar în picioare. Stai jos! îi ordonă el cavalerului, care se conformă greoi, cu privirea fixată asupra căpitanului. Insultele nu ne fac decât să pierdem vremea. Şi nu e momentul să ne certăm ca nişte copii! Se întoarse spre căpitan. Dacă vom rămâne aici fără oamenii voştri, nu avem cum să rezistăm unui alt asalt. Safed e prea mare ca să fie apărată de o mână de oameni, oricât de viteji ar fi ei. Împreună suntem puternici, dar separaţi, vom cădea. Avem suficiente provizii şi putem rezista unui asediu timp de câteva luni. Dacă avem credinţă, Dumnezeu ne va conduce spre victorie. Privirea lui se fixă asupra căpitanului. Ca de la soldat la soldat, căpitane, şi ca războinic al lui Hristos, te implor să stai alături de noi în lupta împotriva necredincioşilor.

  Căpitanul sirian se uită la oamenii lui, ale căror priviri reflectau aceleaşi temeri şi îndoieli. Erau oameni buni, dar nu aveau idealuri comune cu ale cavalerilor Apusului. La fel ca şi el. Cavalerii îşi urmau orbeşte cruciada, călcând totul în picioare pentru a-i anihila pe musulmani. Veneau ca nişte uriaşi, zdrobind totul în calea lor fără să observe măcar ce distrugeau, căci ei şi cauza lor erau prea importante ca să mai vadă ce striveau sub picioare. Ei considerau că acesta era pământul lui Dumnezeu. Pentru căpitan însă era pământul poporului lui, singura lor ţară, şi fiecare sat distrus, fiecare bărbat, femeie şi copil ucişi pentru o asemenea cauză însemna o pierdere pentru toţi. Nu erau nişte ţărani înapoiaţi fără voinţă sau curaj şi nu aveau nevoie ca aceşti cavaleri străini să-i înveţe care era calea cea mai bună pentru a-l sluji pe Dumnezeu. Puteau lua singuri decizii. Căpitanul îşi ridică privirea.

  ― Nu pot accepta cererea ta, comandante. Ar fi curată sinucidere.

  Comandantul îşi plecă încet capul, în vreme ce sala dădu în clocot.

  ― De la început n-aţi pus suflet! strigă unul dintre cavaleri sirienilor. Chiar şi înainte de oferta lui Baybars vă temeaţi de perspectiva unei bătălii.

  ― Căpitanul a luat o decizie, ripostă unul dintre ofiţerii sirieni. N-aveţi niciun drept s-o contestaţi! Ne-aţi chemat aici ca să discutăm sau ca să ne bateţi la cap până ne supunem voinţei voastre?

  ― Baybars nu e de neînvins, vă spun eu!

  ― Căpitane, nu suntem obligaţi să ascultăm toate astea.

  ― Atunci plecaţi, ţipă unul dintre sergenţii templieri, uitându-şi locul. N-avem nevoie de jumătăţi de oameni ca voi!

  Câţiva din sirienii de pe bănci se ridicară, scoţându-şi săbiile. Un preot templier încercă să acopere strigătele, dar fu redus la tăcere atât de sirieni, cât şi de sergenţii templieri, dintre care câţiva îşi scoseseră armele şi înaintau către soldaţii din partea locului. Comandantul urlă la ei să se potolească, dar nimeni nu mai asculta de nimeni. În spatele sălii începu o încăierare când un sergent îl lovi pe un sirian care încerca să se îndepărteze de tinerii cu armele scoase. Soldatul căzu la podea, cu nasul plin de sânge. Trei dintre camarazii lui săriră la sergent şi îl doborâră la pământ.

  James se ridică în picioare.

  ― Facem exact ce vrea Baybars! Asta intenţiona el prin…

  Cuvintele lui se pierdură în hărmălaia din sală.

  ― Linişte!

  Urletul fu urmat de un zgomot înfiorător care răsună în întreaga încăpere. Ţipetele şi luptele încetară brusc. Toate privirile se întoarseră spre Mattius, care se ridicase în picioare alături de James. Cavalerul era stacojiu la faţă şi ochii lui aruncau văpăi. Zgomotul fusese produs de pumnul lui care lovise masa. Mattius se întoarse spre James.

  ― Te rog să continui, frate, rosti el calm.

  James schiţă un zâmbet.

  ― Mulţumesc, Mattius. I se adresă căpitanului sirian. Baybars v-a făcut această ofertă întrucât ştie că nu poate cuceri Safedul doar prin forţa armelor. Căpitane, apreciez preocuparea dumitale pentru soarta oamenilor, dar dacă accepţi termenii lui Baybars vei pica drept în ghearele lui. Sultanul caută cea mai rapidă, mai uşoară şi mai puţin costisitoare cale către victorie. Este cea mai fierbinte perioadă a anului, iar oamenii lui sunt deja obosiţi. Cu cât rămâne mai mult aici, cu atât îi va fi mai greu să-şi întreţină armata. Dacă îl forţăm să prelungească asediul şi să-şi împuţineze forţele, va începe să caute o ţintă mai uşoară. Se uită scurt la comandant. Cu permisiunea comandantului, propun să închidem acest consiliu. Când templierul încuviinţă obosit, James i se adresă din nou căpitanului. V-aş propune să vă retrageţi împreună cu ofiţerii ca să dezbateţi această problemă între voi, căpitane. Apoi, peste câteva ore, întâlniţi-vă doar cu comandantul ca să continuaţi negocierea. Luaţi o decizie, dar nu atunci când spiritele sunt atât de încinse.

  Dinspre sirieni se auziră câteva murmure dezaprobatoare, dar căpitanul îşi înclină capul.

  ― Mă voi întâlni doar cu tine, comandante, aşa cum cere omul tău. Dar nu cred că timpul mă va face să mă răzgândesc.

  James se aşeză în vreme ce oamenii începură să se îndepărteze. Sergenţii le aruncau priviri veninoase spinărilor sirienilor care plecau şi şuşoteau între ei.

  ― Sper că nu m-aţi considerat obraznic, domnule, îi zise James comandantului.

  Templierul schiţă un zâmbet.

  ― Ai vorbit bine, frate. Poate că mai avem o şansă să salvăm totul. Dacă mă voi întâlni între patru ochi cu căpitanul, cred că am să reuşesc să-l fac să vadă adevărul. Se ridică în picioare. Vreau ca tinerii ăia să fie disciplinaţi, zise el, arătând spre sergenţii care se încăieraseră cu soldaţii sirieni. Nu voi tolera un asemenea comportament, indiferent de circumstanţe. Suntem soldaţii lui Dumnezeu, nu nişte mercenari.

Cu o senzaţie de uşurare dată de epuizare, în acea seară James îşi scoase mantia şi cămaşa de zale şi se prăbuşi pe pat. Făcuse baie şi acum îşi simţea părul, încă ud, ca un cerc rece în jurul capului. Prin fereastra întredeschisă pătrundea o fâşie de lumină portocalie, aducând o uşoară strălucire în dormitorul altfel simplu şi cenuşiu. Afară cerul era auriu-portocaliu. James auzi o rugăciune cântată, undeva departe, din tabăra mamelucă. Nu se acoperi cu pătura, recunoscător pentru uşoara adiere de vânt care îi gâdila pieptul gol. De obicei căldura era uscată şi puternică, dar în acea seară devenise umedă, o căldură sufocantă, epuizantă, care îngreuna mişcările. James se întrebă dacă nu se apropia vreo furtună. Nu văzuse ploaie de multă vreme. Închise ochii şi se gândi la râurile repezi din Scoţia; apa limpede unduindu-se peste pietrele maro, păşunile verzi şi moi, lacurile întunecate şi ceţoase. O văzu pe Isabel scăldându-se într-un pârâu, cu fusta ridicată, cu apa acoperindu-i picioarele goale, râzând. Lumina soarelui sclipi în părul soţiei sale când ea se întoarse spre el şi-i făcu cu ochiul.

  ― James!

  Cavalerul se deşteptă în semiîntunericul din cameră, văzându-l pe Mattius aplecat deasupra lui. Se dezmetici repede zărind chipul tulburat al prietenului său, pe jumătate luminat de luna care înlocuise strălucirea portocalie a soarelui.

  ― Ce e? întrebă el, punându-şi picioarele pe podea.

  ― Pleacă, mormăi Mattius, dându-i lui James flanela de corp.

  ― Cine?

  James îşi trase cămaşa peste cap.

  Mattius începu să se plimbe nervos în vreme ce James se duse la prăjina de care era agăţată cămaşa de zale.

  ― Sirienii. Dezertează.

  ― Dar căpitanul a acceptat să-i ceară lui Baybars un timp suplimentar de gândit. Au fost trimişi mesageri. Am convenit să mai aşteptăm câteva zile până să-i dăm un răspuns.

  ― Se pare că bunul căpitan a avut nevoie doar de câteva ore. Nici măcar nu a aşteptat termenul-limită stabilit de sultan. Sirienii au început să plece după lăsarea întunericului, când cei mai mulţi dintre noi eram în camerele noastre sau pe zidurile exterioare. Ies din fortăreaţă printr-una din porţile din zidul sudic, cu steaguri albe.

  ― S-a încercat să se discute cu ei?

  James îşi prinse mantia de umeri.

  ― Comandantul a schimbat câteva cuvinte cu căpitanul, dar individul s-a dovedit de neînduplecat. Iar decizia lui a devenit definitivă când a văzut că oamenii lui sunt bine primiţi de forţele lui Baybars. Mamelucii îi dezarmează pe sirieni la intrarea în tabără, dar îi lasă să plece mai departe fără ca măcar să-i ameninţe cu armele. Se zvoneşte că unii sirieni au şi trecut de partea sarazinilor.

  ― Câţi dintre ei am pierdut?

  ― După socoteala comandantului, în ritmul ăsta vom fi mai puţini cu o mie de oameni până dimineaţă.

  ― Doamne! Şi căpitanul?

  Mattius pufni.

  ― Şi-a luat boarfele şi a fugit împreună cu ceilalţi. Dădu din cap înspre uşă. Vino, zise el, brusc extrem de obosit. Comandantul are nevoie de noi.

  Ajunseră la zidurile exterioare şi îl găsiră pe comandant suduind în timp ce urmărea linia şerpuitoare de soldaţi sirieni ce coborau împiedicându-se la lumina lunii.

  ― Nemernicii! şuieră comandantul, răsucindu-se pe călcâie la apariţia lui James.

  ― Comandante, îl salută cavalerul pe un ton grav.

  ― Uită-te la ei! ţipă templierul, ridicându-şi mâna deasupra parapetului. Laşi lipsiţi de orice credinţă!

  Lângă comandant, pe culoarul de lângă zid, se afla un grup mare de cavaleri şi sergenţi, unii şuşotind între ei, alţii urmărind fuga sirienilor. Chipurile tuturor erau fantomatice în lumina argintiu-albăstruie a lunii. James simţi că îl cuprinde disperarea. N-aveau nicio şansă împotriva forţelor lui Baybars. Erau atât de puţini, iar fortăreaţa atât de mare…

  ― Domnule, rosti Mattius, adresându-se comandantului, ce ziceţi de fermieri şi de familiile lor? Putem să-i învăţăm repede să manevreze catapultele.

  În mijlocul unei noi salve de înjurături, comandantul se opri, uitându-se urât la cavaler, apoi oftă.

  ― Nu sunt războinici, frate. Ne-am slăbi şi mai tare forţele dacă ar trebui să-i supraveghem în timpul bătăliei. În plus, adăugă el mai încet, mulţi dintre ei au plecat cu soldaţii, deşi evacuarea în masă a fost oprită atunci când oamenii şi-au dat seama că femeile şi copiii erau luaţi captivi de mameluci. Baybars nu e atât de generos precum începuseră cu toţii să creadă. Proştii…

  ― Domnule comandant, interveni un tânăr timid. Era unul dintre sergenţii cei mai tineri şi urmărise cu gura căscată izbucnirea templierului.

  Tânărul îşi plecă privirea când comandantul se întoarse, încruntat, spre el.

  ― Ce e, sergent?

  ― Am putea… în fine, mă gândeam că poate, bineînţeles dacă dumneavoastră…

  ― Vorbeşte odată, băiete!

  Sergentul inspiră adânc.

  ― N-am putea să ne îmbrăcăm ca sirienii şi să plecăm cu ei? Adică, dacă nu putem apăra fortăreaţa fără ei, domnule?

  Câţiva sergenţi îşi ridicară privirile auzindu-i cuvintele, cu o umbră de speranţă pe chipuri.

  ― Să plecăm? tună comandantul. Şi să lăsăm fortăreaţa în mâinile duşmanului? Niciodată!

  Sergentul clipi înspăimântat, apoi îşi coborî privirea. Comandantul se uită fix la el. Cu un efort, îşi stăpâni furia.

  ― Mamelucii şi-ar da seama. Nu ştim limba necredincioşilor.

  ― Unii dintre noi o vorbesc, rosti un cavaler, ieşind în faţă. James vorbeşte aproape la fel de bine ca ei.

  ― Nu voi aproba nicio părăsire a posturilor! repetă comandantul, privindu-l chiorâş pe cavaler.

  ― Dar dacă unul sau doi dintre noi ar putea trece neobservaţi, continuă cavalerul, s-ar putea duce până la Acra, să-l anunţe pe Marele Maestru Berard şi să ceară întăriri.

  ― Berard nu poate strânge o mie de oameni în câteva săptămâni, ripostă comandantul. Şi, chiar dacă ar putea, aceştia ar trebui să-şi croiască drum printre sarazini ca să ajungă la noi.

  Toată lumea tăcu, fiecare adâncit în propriile gânduri.

  ― Mie mi se pare, rosti în cele din urmă James, vocea sa răsunând în liniştea nopţii, că avem în faţă doar două opţiuni. Toţi se uitară la el. Fie rămânem aici şi ducem o bătălie pe care n-o putem câştiga, fie negociem termenii capitulării. James privi tabăra mamelucă întinsă la baza dealului, luminată acum de focuri şi torţe. Nu mă tem de moarte, comandante, dar nici nu mă simt pregătit să ajung în Rai când mai sunt atâtea de făcut pe această lume.

Safed, Regatul Ierusalimului

  22 iulie 1266

O vreme, comandantul refuză să asculte orice cuvânt referitor la capitulare. Trădarea sirienilor îl rănise profund, reacţia lui la aceasta fiind încăpăţânarea de a nu abandona fortăreaţa. Majoritatea cavalerilor erau însă de acord cu James, şi la ivirea zorilor, când ei contabilizară pierderea a peste o mie două sute de sirieni, comandantul cedă. James se oferi să se ducă în tabăra inamică pentru a negocia termenii capitulării templierilor. Comandantului nu-i plăcu propunerea, dar, incapabil de a găsi o cale mai bună pentru a negocia cu mamelucii, până la urmă acceptă.

  După prima slujbă a dimineţii, James străbătu pasajul larg care ducea la ieşirea secretă ce dădea pe panta dealului. Calul lui fusese înşeuat şi era dus de un grăjdar prin tunelul întunecos şi denivelat. Comandantul şi alţi doi cavaleri îl urmau.

  ― Eşti gata să faci asta, frate? întrebă comandantul. Te-ar putea omorî imediat.

  ― Sper doar să-mi amintesc cum se spune „capitulare” în arabă, replică James, încercând să-şi ascundă îngrijorarea.

  ― Nu va fi nevoie de asta, frate.

  James şi comandantul se întoarseră şi-l văzură pe Mattius venind în grabă prin pasaj. Era însoţit de un sirian scund şi slab, cu un nas acvilin, o mustaţă subţire şi barbă.

  ― El e Leo, rosti gâfâind Mattius, arătând spre sirian. Se va duce el în locul tău.

  James clătină din cap studiindu-l pe soldat. Se întrebă dacă Mattius îl plătise pentru o astfel de misiune sau dacă individul se oferise voluntar.

  ― Am luat o decizie, Mattius.

  ― Şi eu am luat una, ripostă cavalerul, cu hotărâre. Nu vreau să-mi petrec următoarele câteva zile holbându-mă la capul tău înfipt într-un par. E mai sigur aşa. O fi el de prin aceste locuri, dar ne e loial. Nu-i aşa, Leo? zise el, bătându-l pe sirian pe spate.

  ― Da, domnule, răspunse bărbatul, cu o voce surprinzător de profundă pentru un om care părea atât de fragil. Nu sunt de acord cu acţiunile camarazilor şi ale căpitanului meu şi sunt recunoscător pentru oportunitatea de a mai îndulci din amărăciunea provocată de comportamentul lor.

  James deschise gura ca să protesteze, dar comandantul i-o luă înainte.

  ― Aşa să fie. Nu vreau să-l pierd pe unul dintre cei mai buni oameni ai mei dacă există o alternativă.

  Odată hotărârea luată, Leo se urcă în şaua calului lui James şi ieşi din fortăreaţă cu pergamentul pe care i-l dăduse comandantul pe care era scrisă oferta detaliată a cavalerilor. James, Mattius şi comandantul părăsiră pasajul ca să-l urmărească pe sirian, însă, când ajunseră pe parapet, cavalerii care făceau de gardă le comunicară că Leo fusese primit şi condus imediat la cortul sultanului. De acum nu mai aveau altceva de făcut decât să aştepte.

  James se uită la coasta pustie a dealului în vreme ce minutele treceau. Comandantul se plimba nervos de-a lungul parapetului, iar Mattius bătea darabana pe marginea acestuia. Trecu aşa aproape o oră de la intrarea lui Leo în tabăra inamică. James se uită într-acolo.

  ― Crezi că-l vor lăsa să plece? şopti el înspre Mattius, cu privirea aţintită asupra incintei exterioare a fortăreţei. Din tabăra bărbaţilor, femeilor şi copiilor din satele din jur se ridica mult fum.

  ― Femeile şi copiii sunt cea mai valoroasă marfă pe care Safedul o are de oferit. Ca să fiu sincer, aş fi surprins dacă i-ar da drumul.

  ― Şi eu, recunoscu James pe un ton grav.

  ― Acolo! strigă unul din cavaleri.

  James şi Mattius priviră peste parapet şi-l văzură pe Leo călărind în susul dealului, înspre fortăreaţă.

  ― Cel puţin e încă viu, zise un alt cavaler. Asta cu siguranţă e un semn bun, nu?

  Nu peste mult timp, Leo ajunse pe zid.

  ― Ei bine? întrebă comandantul, în vreme ce sirianul venea de-a lungul parapetului, flancat de doi cavaleri.

  James observă că soldatul părea palid şi zguduit.

  ― S-a făcut, comandante, răspunse Leo, înclinându-se. Sultanul Baybars a acceptat condiţiile dumneavoastră. Dacă predaţi fortăreaţa fără a opune rezistenţă, vă va lăsa liberi. Vi se va permite să vă retrageţi nevătămaţi la Acra. Soldaţii rămaşi şi ţăranii vor fi lăsaţi să se întoarcă la casele lor. Până la lăsarea întunericului trebuie să pregătiţi evacuarea. Trebuie să părăsiţi fortăreaţa în seara asta. Soldaţii şi fermierii trebuie să aştepte înăuntru, până ce trupele lui Baybars le vor da voie să plece.

  Comandatul se încruntă.

  ― A fost mai simplu decât am crezut.

  ― E o nebunie, protestă unul din cavaleri. Ar trebui să ne încredem atât de uşor în cuvântul duşmanului nostru?

  ― Bineînţeles că nu, interveni Mattius, dar, aşa cum a spus şi James, mai bine prizonier decât leş. Acolo avem o şansă. Dacă rămânem aici nu facem decât să amânăm inevitabilul.

  ― Sultanul vrea o victorie uşoară, comandante, plusă Leo. Spune că nu-i pasă de o mână de sălbatici apuseni. Sirianul ridică din umeri în chip de scuze. Vrea doar să părăsiţi fortăreaţa pentru ca el s-o poată dărâma, astfel încât aceste pământuri să nu mai fie întinate de prezenţa voastră.

  Comandantul se încruntă.

  ― Sălbatici, într-adevăr. Îşi plimbă mâna de-a lungul pietrelor netede ale parapetului. Ani de zile ca s-o construim şi doar câteva săptămâni ca să fie distrusă. Nu-mi vine să cred că această fortăreaţă va dispărea.

  ― Vreţi să mă întorc la sultan cu răspunsul dumneavoastră, comandante? întrebă Leo.

  Comandantul îşi ridică privirea. Se uită scurt la James şi la Mattius şi inspiră adânc.

  ― Da, rosti el cu voce aspră. Transmite-i acceptul meu şi să rezolvăm odată problema asta.

Preoţii se plimbau în faţa companiei, murmurând rugi şi făcându-şi semnul crucii. Safedul se înălţa deasupra promontoriului, cu zidurile şi turnurile roz în soarele serii, mărturie a puterii lui Dumnezeu şi a slujitorilor Săi. Dar valul uriaş al războiului ajunsese la zidurile ei, iar fortăreaţa nu se mai putuse împotrivi. Sfântul Gheorghe dăduse greş. Acum era fortăreaţa lui Baybars, deşi cavalerii căutaseră să nu lase prea multe lucruri de folos înăuntru. Cadavrele creştinilor azvârlite de mameluci peste ziduri fuseseră aruncate în bazinele cu apă ca să le otrăvească. Magaziile cu grâne şi hrană fuseseră distruse sau incendiate, întreaga zi, flăcările se ridicaseră până la cer. Fierarii şi zidarii primiseră ordinul de a distruge armele, de a dezmembra catapultele, de a deforma tăişul săbiilor, de a rupe arcurile. Nu rămăseseră decât zidurile. Şi o adunătură înspăimântată de soldaţi şi fermieri.

  James se răsuci la auzul unor voci şoptite. Cinci dintre cei mai tineri sergenţi ai garnizoanei îi urmăreau impacientaţi pe preoţi.

  Cavalerul ghici motivul temerilor lor.

  ― Nu vă faceţi griji, îi asigură el în şoaptă. Rugăciunile sunt doar o măsură de prevedere.

  ― Domnule, zise încet unul dintre ei, camarazii mei şi cu mine ne întrebam cum vom ajunge în Acra fără cai sau provizii.

  ― Sunt doar cincizeci de kilometri. James bătu cu palma burduful de piele strâns în jurul centurii şi zâmbi. Avem apă. Este suficient.

  Sergentul dădu din cap, relaxându-se uşor.

  ― Amin! rosti James laolaltă cu restul oamenilor când preoţii îşi încheiară ruga.

  Comandantul se postă în faţa cavalerilor şi a sergenţilor.

  ― Fiţi tari, oameni buni, şi ţineţi-vă capetele sus în prezenţa duşmanului. Arătaţi-le că soldaţii lui Hristos nu pot fi îngenuncheaţi. Priviţi-i în ochi cu demnitate pe cei care vor să ne distrugă proprietăţile şi speranţa, ştiind că într-o zi ne vom întoarce cu toată forţa ordinului nostru ca să ne recucerim poziţiile. Căutaţi liniştea în credinţă şi curajul în instruirea voastră. Privirea lui rămase fixată pe zidurile fortăreţei câteva clipe. Să mergem.

  Împreună, cavalerii, sergenţii şi preoţii trecură pe sub arcada fortificaţiilor şi ieşiră pe poartă după ce gărzile siriene ridicară bariera-ghilotină. În spatele comandantului mergeau James şi Mattius. La baza dealului îi aştepta o armată întreagă.

  În vreme ce străbăteau tabăra inamicului, privirile soldaţilor mameluci rămaseră aţintite asupra lor. Unii soldaţi rânjeau, alţii stăteau tăcuţi, cu braţele încrucişate la piept. James simţi că i se face pielea ca de găină sub căutătura lor nemiloasă, plină de dispreţ. După ce trecură de un şir de corturi şi de căruţe, cavalerii se opriră într-un soi de luminiş, înconjuraţi de soldaţi cu mantii aurii. James îi recunoscu pe războinicii Bahri, garda regală mamelucă. În mijlocul lor stătea un bărbat înalt, bine clădit, cu părul castaniu tuns scurt şi înspicat cu alb pe la tâmple. Ochii lui albaştri îl îngheţară pe James. Un bătrân zdrenţăros stătea pe vine la picioarele sultanului, urmărindu-i cu aviditate pe cavaleri.

  Baybars rosti în şoaptă ceva soldatului de lângă el.

  Soldatul făcu un pas înainte.

  ― Lăsaţi armele jos! lătră el în latină.

  Comandantul păru surprins, apoi se încruntă.

  ― Termenii noştri nu vorbeau şi despre dezarmare.

  Soldatul repetă ordinul.

  James privi scurt spre comandant.

  ― Poate că trebuie să facem ce ne cer. Cu cât suntem eliberaţi mai repede, cu atât mai bine.

  Comandantul păru gata să riposteze, apoi încuviinţă.

  ― Prea bine.

  Îşi desfăcu sabia şi o puse cu atenţie pe pământ.

  Cavalerii şi sergenţii îi urmară exemplul. Mai multe gărzi mameluce veniră să strângă armele. Baybars aşteptă, apoi făcu semn unui alt soldat. De această dată, când vorbi, o făcu suficient de tare ca James să îl audă.

  ― Trimite oamenii. Mă aştept ca aceşti cavaleri să fi distrus tot ce era de valoare, dar percheziţionaţi oricum castelul. După ce îl asiguraţi, omorâţi-i pe sirienii care nu mi-au acceptat propunerea. Luaţi femeile şi copiii.

  James se uită scârbit la el.

  ― Ţi-ai dat cuvântul! strigă el în arabă.

  Baybars îşi întoarse privirea. Îl zări pe James în vreme ce soldaţii mameluci plecau să-i execute ordinul.

  ― Limba poporului meu sună rău pe buzele tale, creştine, rosti el, după o scurtă pauză. Nu eşti demn să o vorbeşti.

  Comandantul se uita când la Baybars, când la James.

  ― Ce spune?

  Cavalerul îi răspunse.

  ― Am fost păcăliţi, domnule.

  Din spatele războinicilor Bahri apărură soldaţi cu lanţuri şi cătuşe de fier. Câţiva cavaleri strigară văzându-i, dând să-şi apuce din instinct armele care nu mai erau la brâu. Unul dintre sergenţii mai tineri încercă să fugă. James strigă la el:

  ― Stai pe loc!

  Însă băiatul, îngrozit, nu-l ascultă. Apucă să facă doar câţiva paşi înainte ca mamelucii să-l prindă. Ţipetele lui se auziră câteva clipe în vreme ce musulmanii îl loveau cu săbiile. Băiatul se prăbuşi în mijlocul lor. Strigătele încetară. După ce mamelucii se îndepărtară, James îşi încleştă maxilarele la vederea cadavrului însângerat. Carnea de pe mâinile sergentului fusese desprinsă de pe os în încercarea lui disperată de a se apăra de lovituri. Chipul lui ajunsese o reţea de tăieturi roşii, iar trupul fusese străpuns în numeroase locuri. James începu să murmure o rugăciune, în vreme ce soldaţii se apropiară de templierii care tăcuseră îngroziţi.

  Mamelucii îi dezbrăcară pe cavaleri de mantii, apoi de cămăşile de zale şi de cămăşile de corp. Obligat să îngenuncheze lângă comandant, James se uită cum mantia lui albă este aruncată în foc, iar armura lui este dată unui războinic mameluc ca trofeu. James se trezi prins în lanţuri grele de fier, pe care le simţi reci ca moartea pe pieptul lui gol.

  După ce mamelucii îi legară pe cavaleri, sergenţi şi preoţi, Baybars păşi în faţă. Se uită în jos la James.

  ― Poate că nu m-am ţinut de cuvânt, creştine, dar nu sunt un om lipsit de milă. Făcu o pauză, apoi dădu din cap, satisfăcut de expresia de pe chipul cavalerului, care-i spunea că James îl înţelegea perfect. Vă voi da de ales. Tradu-i vorbele mele comandantului.

  James îl ascultă îngreţoşat pe Baybars. După ce sultanul termină, cavalerul îşi lăsă capul în jos.

  ― James? îl somă comandantul, care urmărise schimbul de replici cu toată atenţia. Ce se petrece? E vorba despre ce m-am temut eu? Vom fi duşi la Cairo ca sclavi?

  Preţ de câteva clipe, James nu-i răspunse. Se forţă să-şi ridice capul şi i se adresă comandantului, cu privirea aţintită însă asupra lui Baybars.

  ― Nu, nu vom fi luaţi prizonieri. Sultanul ne dă voie să alegem. Îşi ridică vocea ca să-l audă toată lumea. Putem alege să-l renegăm pe Hristos şi să ne convertim la credinţa islamului sau putem alege să rămânem creştini şi să fim martirizaţi. Avem la dispoziţie noaptea asta ca să hotărâm dacă vrem să ne salvăm vieţile sau să fim decapitaţi.

În afara zidurilor fortăreţei Safed,

  Regatul Ierusalimului

  23 iulie 1266

Noaptea se strânse, caldă şi sufocantă, în jurul cavalerilor şi sergenţilor care stăteau îngenuncheaţi. În primele câteva ore păstraseră tăcerea, fiecare cufundat în propriile gânduri. Ascultaseră sunetele taberei, murmurele gărzilor care îi păzeau, ţipetele slabe care veneau dinspre Safed, unde bărbaţii erau măcelăriţi, iar femeile şi copiii luaţi prizonieri. Trecuse de miezul nopţii când liniştea fu spartă de vocea comandantului.

  ― A venit vremea.

  Oamenii se foiră şi toţi ochii se întoarseră spre el. Furia comandantului dispăruse. Acum vocea lui era calmă, chiar dacă un pic îngroşată de emoţie.

  ― Trebuie să alegem. Eu unul am luat decizia, dar, ca fraţi, trebuie să vorbim ca unul singur.

  Nimeni nu spuse nimic. Sergenţii mai tineri îl urmăreau cu atenţie, dar cei mai în vârstă şi cavalerii, adică cei care slujeau Templul de ani de zile, se uitau în altă parte, ştiind ce hotărâre luase.

  ― Acum douăzeci de ani, am îngenuncheat în faţa capitulului din Paris şi am fost făcut cavaler al Templului, şi, deşi mi-au pus trupul la încercare, anii scurşi de atunci nu mi-au clintit credinţa. Jurământul depus atunci are aceeaşi semnificaţie pentru mine. Ştiam ce mi se cere. Cu toţii am ştiut, fraţilor, chiar şi cei care n-au purtat niciodată mantia. Câţiva dintre sergenţii mai vârstnici încuviinţară. Am jurat că ne vom da vieţile pentru ordin. Vocea comandantului începu să tremure de emoţie. Nu voi renega acel jurământ! Nu mă voi lepăda de Hristos, chiar dacă mi-ar cere asta diavolul însuşi şi toate hoardele iadului!

  Făcu o pauză în vreme ce o parte din cavaleri şi sergenţi murmurară.

  ― Suntem alături de tine, comandante, rosti unul din preoţi, uitându-se cu blândeţe la sergenţii mai tineri, care erau îngroziţi. Prin moarte ne naştem într-o nouă viaţă. Sacrificiul nostru este un preţ mic pentru recompensa pe care o vom primi în Rai.

  Cu buzele tremurând, unul dintre sergenţi interveni:

  ― Nu putem pretinde, d… domnule? Privi în jur căutând sprijinul camarazilor, dar nu descoperi decât priviri plecate. Nu putem spune că ne convertim la credinţa sarazinilor, de care să ne lepădăm imediat ce ajungem în Acra? Nu putem spune că îl renegăm pe Hristos, dar fără să o facem în adâncul sufletelor noastre?

  ― A-l renega pe Hristos, cu adevărat sau doar de faţadă, este cea mai cumplită blasfemie, zise comandantul încet. Cei care o vor face vor descoperi că porţile Raiului le sunt ferecate pe vecie. Nu ne vom umili în faţa inamicului. Vom sta mândri şi ne vom accepta soarta. Îi vom arăta acestui necredincios puterea unui singur Dumnezeu adevărat. Trupul e trecător, dar spiritul trăieşte veşnic.

  Sergentul îşi pironi privirea în pământ.

  După luarea deciziei, chiar şi cei înspăimântaţi de ea fuseră reduşi la tăcere de determinarea cavalerilor. Compania îşi petrecu restul nopţii vorbind pe şoptite despre familii şi rostind rugăciuni. James simţi o durere imensă când îi auzi pe oameni discutând despre soţiile şi copiii lor. Îşi ridică privirea spre cerul care se lumina treptat.

  ― Îmi pare rău.

  Mattius îl atinse pe umăr.

  ― Pentru ce îţi pare rău, frate?

  James îşi dădu seama că gândise cu voce tare. Îşi puse mâna peste cea a lui Mattius.

  ― Ai idee cum e să îţi urăşti propriul copil? Mi-am urât fiul pentru ce a păţit fiica mea şi m-am urât şi pe mine pentru asta. Inima mea era sfâşiată între durere şi dezamăgire. A fost ca şi cum aş fi pierdut doi copii în aceeaşi zi. James strânse mâna lui Mattius. Numai că n-a fost aşa.

  ― Nu înţeleg, James. Mi-ai spus că fiica ta s-a înecat.

  ― Am fost atât de egoist. Mi-am spus că am venit aici de dragul datoriei, că fac asta pentru el şi că, în cele din urmă, el îmi va mulţumi pentru asta. Dar mă amăgeam singur, nu-i aşa? Am venit aici tocmai ca să scap de datoria mea. N-ar fi trebuit să-l părăsesc niciodată. În ochii lui James apărură lacrimi, pe care el le şterse cu un gest violent. Doamne, Dumnezeule! Cine va avea grijă de familia mea?

  Dându-şi seama că James avea nevoie de sprijin, nu de răspunsuri, Mattius îşi puse braţul în jurul umerilor lui.

  ― Templul va avea grijă de ei. Îşi îmbrăţişă prietenul. Nu-ţi fie teamă.

  James se sprijini de masivul cavaler şi aţipi. Îşi visă tatăl luându-l de mână şi ducându-l spre lac ca să pescuiască. Când se trezi, descoperi că avea obrajii umezi.

  Chiar înainte de ivirea zorilor, fratele Joseph, cel mai bătrân dintre preoţi, începu să se târască în genunchi pe la fiecare dintre prizonieri, oprindu-se în dreptul fiecăruia pentru cea din urmă împărtăşanie. Cum nu avea mir la dispoziţie, folosi ultimele picături de apă din burduful de la centură ca să-i ude pe oameni pe frunte în vreme ce spunea rugăciunile.

  Când primele raze de soare luminară vârfurile munţilor din depărtare, Baybars se ivi în faţa prizonierilor. După ce îi comunică sultanului că aleseseră moartea, James avu impresia că zăreşte în ochii lui surprinderea şi, posibil, o urmă de respect. Unul câte unul, cei optzeci şi patru de cavaleri, sergenţi şi preoţi fuseră obligaţi să se ridice în picioare şi conduşi în şir în afara taberei, cu mamelucii împingându-i de la spate cu vârful săbiilor pe cei mai lenţi. Când ajunseră la limba de pământ sterp care se deschidea deasupra văii, li se ordonă să se aşeze în genunchi.

  James îngenunche alături de Mattius. Îi privi pe bărbaţii în mantii aurii care-l înconjurau pe Baybars. Nu-l întâlnise niciodată pe omul lui de legătură, dar, după hainele soldaţilor, ştia că singura persoană care ar fi putut să-l salveze nu se afla acolo. El, unul, nu dăduse greş. Venise în Ţara Sfântă ca să îndeplinească o misiune în care credea şi o îndeplinise, ca răscumpărare pentru viaţa lui şi a familiei sale. N-avea să vadă niciodată rezultatele misiunii sale, dar, poate, într-o bună zi alţii aveau să le vadă. Într-o bună zi, sângele vărsat pe acele pământuri sterpe avea să se usuce. Acolo aveau să crească flori, iar generaţiile următoare aveau să-şi amintească de toate astea. Lumea pe care el încercase să o construiască nu-i era menită lui. Aparţinea viitorului. Aparţinea fiului său. Când îşi dădu seama de asta, îl cuprinse o stare ciudată de calm. Un calm care fu tulburat de Mattius.

  ― Pe toţi sfinţii, iudă ce eşti! tună cavalerul, chinuindu-se să se ridice în picioare.

  James căută cu privirea motivul furiei camaradului său. Alături de Baybars şi urmărind cum mamelucii îşi scot săbiile se găsea Leo, soldatul sirian pe care templierii îl trimiseseră ca mesager.

  Leo se uită fix la Mattius în vreme ce trei mameluci îl ţintuiau pe uriaş de sol.

  ― Nu v-am trădat. I-am transmis sultanului tot ce mi s-a spus. Nu ştiam că el îşi va încălca promisiunea.

  ― Şi vrei să credem asta când tu stai liber alături de călăii noştri?

  ― M-am convertit la islam, recunoscu Leo. Dar şi vouă vi s-a dat şansa de a trăi. Voi aţi ales moartea.

  Mattius urlă ca un urs într-o cuşcă, strivit însă sub greutatea soldaţilor care îl ţineau. Nu putu face altceva decât să vadă cum Leo se înclină în faţa lui Baybars, apoi pleacă.

  ― Opreşte-te, frate! rosti James, mai tulburat de frustrarea prietenului său decât de soldaţii care se aliniau în spatele lor, cu săbiile în mâini. Se aplecă şi prinse încheietura mâinii lui Mattius. Te rog, Mattius! Nu poţi muri cu atâta furie în suflet. Trebuie să-ţi pregăteşti sufletul pentru călătorie. Păstrează-ţi puterile!

  Furia lui Mattius se domoli treptat şi trupul i se linişti. Soldaţii îi dădură drumul şi se retraseră, ţinându-şi săbiile îndreptate spre el. Mattius se ridică în genunchi şi îşi înălţă mâinile prinse în lanţuri ca să-şi îndepărteze pământul de pe obraz.

  James îşi pironi privirea în ochii lui Mattius când Baybars dădu ordinul de începere a execuţiilor.

  ― Regret că n-am ajuns niciodată în Ierusalim, aşa cum intenţionam, frate.

  Mattius scoase un râset ca un lătrat.

  ― Ce înseamnă Oraşul Sfânt în comparaţie cu Raiul?

  ― Dumnezeu fie cu tine, prietene!

  ― Şi cu tine!

  James se răsuci şi privi drept înainte. Săbiile începură să cadă. Sub el, apa Iordanului semăna cu o panglică aurie pe fundul văii, iar munţii dinspre sud erau roşietici în lumina blândă a dimineţii. Absorbi priveliştea ca un om care soarbe ultima picătură de apă înainte de a traversa un deşert. Zgomotele seci scoase de metalul care separa carnea de carne acoperea icnetele călăilor. Mirosul de sânge şi urină făcea aerul acru. James închise ochii când mamelucii îi retezară capul comandantului. Se gândi la Isabel şi la cele trei fiice ale lui din Scoţia, încercând să-şi întipărească imaginea lor în minte ca să o ia cu el în marea călătorie. Dumnezeu să le apere. Alţi doi cavaleri căzură seceraţi, apoi Mattius. James se gândi la fiul lui din Paris, îmbrăcat în mantia albă. O pală de vânt mirosind a hibiscus îi ridică părul de la ceafă, răcorindu-i pielea umedă. Deschise ochii şi zâmbi.

  ― Sunt mândru de tine, William, murmură el, în vreme ce umbra sabiei cobora asupra lui.

Capitolul 21

Şapte Stele, Paris

  20 octombrie 1266

Garin se uita cum degetele lungi ale femeii îi desfăceau legăturile flanelei de corp. Flacăra lumânării arunca umbre pe corpul gol şi zvelt al Adelei, făcându-i pielea să lucească. Garin continuă s-o privească în vreme ce femeia îi desfăcu cămaşa şi mâinile ei reci începură să i se plimbe pe piept. Prin crăpăturile din duşumea pătrundeau crâmpeie de conversaţii animate şi de melodii cântate prost la scripcă. Din camera alăturată se auziră gemetele profunde, joase ale unui bărbat, urmate de râsetele unei femei. Mirosul greu de tămâie plutea prin încăpere, dar nici măcar acel miros dulceag nu putea masca miasmele de bere, sudoare şi carne arsă care invadaseră întreaga clădire. Adela se aplecă în faţă, cu mişcări lente, de şarpe, ca să-i sărute gâtul. Părul ei negru şi des i se revărsă peste umeri. Limba ei urcă, uşoară ca o pană, spre urechea lui.

  ― De ce-ţi ţii ochii deschişi? şopti ea când ajunse la ureche.

  Respiraţia ei fierbinte îl făcu pe Garin să se înfioare.

  Tânărul observase că ea vorbea întotdeauna încet când se afla în încăpere, poate pentru a masca tonul aproape masculin pe care el i-l auzise atunci când glăsuia cu voce tare.

  Văzând că el nu răspunde, Adela se dădu înapoi încet şi începu să-i studieze chipul impasibil.

  ― Eşti un tip bizar.

  ― Nu te plătesc ca să vorbim, replică Garin, întinzând mâna şi dându-i la o parte părul de pe faţă.

  Ochii ei îl hipnotizau. Erau mari, luminoşi şi de o nuanţă gri-albăstruie atât de închisă încât păreau aproape violeţi.

  ― Dar ce mă plăteşti să fac? murmură Adela, lăsându-se asupra lui până când îi atinse pieptul cu sânii.

  ― Ştii prea bine.

  ― Da, răspunse femeia, alunecând în josul stomacului lui şi trăgând de şnurul izmenelor. Ştiu.

  După ce Adela se aplecă în faţă, mângâindu-i abdomenul cu părul, Garin începu să privească pe deasupra ei într-un colţ al încăperii, cea mai mare dintre odăile pe care le văzuse în clădire. Un paravan subţire ascundea parţial o masă şi un scaun de lemn – biroul Adelei. Pe rafturile care se aliniau de-a lungul peretelui se puteau vedea diverse vase şi urcioare alături de carafe înalte din lut. Ştia, din prima lui vizită în acea cameră, cu două luni în urmă, că în toate recipientele se găseau ierburi. Pe lângă alte talente, Adela era şi tămăduitoare. Garin îşi încleştă maxilarele când mişcările ei se iuţiră. Se prinse bine de salteaua ruptă, din care ieşeau paie.

  În vârstă de nouăsprezece ani şi proprietară a acelei pensiuni cu o bună reputaţie cândva din Cartierul Latin, Adela era prima femeie din viaţa lui, Garin fiind surprins de cât de simplu devenea totul atunci când se găsea cu ea în pat. Era în Paris de trei luni şi singurele lucruri pe care reuşise să le obţină fuseseră o întâlnire scurtă cu Inspectorul, în cursul căreia se spusese că drumul spre poziţia de comandant trecea prin Ţara Sfântă, şi, după aceea, încălcarea jurământului de castitate. Crezuse că evadând din Londra avea să înceapă o viaţă nouă, departe de amintirea unchiului său, care îl copleşea pe malurile Tamisei, şi de celelalte legături care îl ţineau pe loc.

  După moartea lui Jacques, Garin fusese dat pe lângă un cavaler vârstnic care părăsea rareori preceptoriul. Se apucase intens de antrenamente, câştigând toate turnirurile de la Templul Nou. Dar asta nu fusese îndeajuns. Viaţa pe care el o ura, cea pe care unchiul şi mama lui doriseră ca el să o trăiască în locul tatălui şi al fraţilor lui, i se insinuase în adâncul fiinţei, până când ajunsese să-şi dea seama că-şi dorea de fapt aceleaşi lucruri. La început, izbucnirea Războiului Civil fusese pentru el o binecuvântare; Garin nu se îndoia că, în caz contrar, el ar fi fost obligat să îndeplinească mult mai multe misiuni decât sarcinile simple, în cea mai mare parte de transmitere de mesaje, încredinţate de prinţul Edward. Dar, chiar dacă însemnase o relativă libertate pentru Garin, perioada de prizonierat a moştenitorului tronului îl privase de recunoştinţa materială a prinţului. Edward îi promisese că-l va face lord. În ciuda faptului că se considera vinovat de moartea lui Jacques, Garin visase la statutul nobiliar. Se imaginase pe o proprietate vastă, cu servitori şi grajduri, o întreagă fortăreaţă la dispoziţia mamei lui. Dar prinţul avea alte preocupări mai presante şi Garin realizase că, dacă voia asemenea lucruri, trebuie să găsească o modalitate de a le dobândi singur.

  Transferul la Paris a fost sub aşteptările lui. După ce Inspectorul îi spusese că trebuie să-şi dovedească valoarea în bătălie înainte de a fi posibil să fie numit comandant, Garin cochetase câteva săptămâni cu ideea de a pleca în cruciadă. Auzise poveşti despre cavaleri care deveniseră lorzi în Palestina, stăpânind peste oraşe, sclavi şi haremuri întregi. Însă Outremer părea mult prea departe, iar el era prea înfricoşat ca să plece singur într-acolo.

  Simţind cum i se înteţeşte fiorul plăcerii datorită mişcărilor experte ale Adelei, Garin o prinse pe fată de ceafă. Îşi înfipse mâna în părul ei care mirosea a iasomie, o trase spre el şi o sărută cu asprime pe gură, gustându-se pe sine pe buzele ei. Uneori îi plăcea să o necăjească: să urmărească modul în care ea îşi arcuia spatele ca să simtă mai bine atingerea lui, cu gura întredeschisă şi ochii închişi. Îi plăcea să o facă să-şi piardă controlul în vreme ce el şi-l păstra pe al lui, făcând doar mişcări lente şi deliberate. Nu şi în noaptea aceasta. Garin se rostogoli deasupra ei, îi trase picioarele peste şoldurile lui şi se împlântă cu duritate în ea. Adela se strâmbă din pricina forţei cu care el o pătrunsese. În vreme ce se afunda în ea, în căutarea uitării de sine, temerile şi grijile îl părăsiră. Lumea exterioară dispăru până ce totul se concentră într-un singur moment de orbire şi abandon.

  După aceea, Garin se prăbuşi peste ea, gâfâind, cu mintea golită de orice gânduri timp de câteva secunde, până ce Adela îi împinse umerii şi se trase de sub el. Se strâmbă de durere în vreme ce se ridica în capul oaselor.

  Garin îi observă grimasa şi o atinse pe umăr.

  ― Te-am rănit? întrebă el, ştiind că o făcuse, dar, acum că plăcerea dispăruse, regretând şi dorindu-şi iertarea ei.

  Adela se uită la el.

  ― Puţin.

  ― Îmi cer scuze.

  ― E-n regulă.

  ― Nu, nu e, zise el, încruntându-se. Iartă-mă.

  ― N-am nimic, Garin. Am avut şi momente mai rele, crede-mă.

  Tânărul o prinse de încheietură când ea vru să se dea jos din pat.

  ― Stai cu mine.

  ― Mai am şi alte întâlniri în noaptea asta.

  El continuă să o ţină de mână.

  ― Doar pentru puţin timp.

  Adela ezită, apoi se întinse la loc. Garin îşi puse capul pe pieptul ei, simţind cum acesta se ridică şi coboară în ritmul respiraţiei. Mişcarea îl liniştea. Dincolo de acoperitorile ferestrei se făcea tot mai întuneric. Garin trebuia să se întoarcă în curând la preceptoriu.

  Adela îşi petrecu mâna cu blândeţe peste umerii lui. Îşi apropie faţa de părul lui. Garin emana căldură şi curăţenie.

  ― Mi-aş dori să n-o faci, murmură Garin.

  ― Ce anume?

  ― Să te vezi şi cu alţi bărbaţi.

  Adela nu-i răspunse.

Turnul Londrei

  21 octombrie 1266

― L-ai văzut o singură dată?

  ― Da, milord. În Carcassonne, cam cu opt luni în urmă. Mulţimea se strânsese acolo, ca pentru o încoronare regală.

  Philippe, un tânăr nobil din Provence, îl urmărea pe prinţul Edward cum mângâie pieptul înspicat cu auriu al şoimului de pe încheietura lui. Edward stătea pe marginea mesei, învăluit în lumina soarelui care pătrundea printr-o ferestruică. Philippe şedea pe un scaun jos şi se simţea inconfortabil de mărunt în prezenţa prinţului înalt şi ţanţoş. Ajuns la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, Edward îşi atinsese înălţimea maximă, de altfel impresionantă, iar osatura lui, deşi zveltă, era superb modelată de muşchii antrenaţi în anii de vânătoare, instruire militară şi, recent, de bătălii.

  ― E o pasăre frumoasă, rosti nervos nobilul ca să rupă tăcerea care se lăsase.

  Edward îl privi.

  ― I-a aparţinut unchiului meu, Simon de Montfort. Am luat-o după ce el a fost omorât la Evesham.

  Edward îşi ridică mâna, protejată de o mănuşă de piele. Şoimul zgârie şi dădu din aripi, trăgând de şnurul de mătase prins de picior care-l ţinea prizonier. Pasărea ţipă, îşi scutură penele, apoi se linişti, ochii ei chihlimbarii rămânând nemişcaţi.

  ― E încă un pic speriată.

  Philippe strecură o privire către uşă. Omul care îl chemase în acea încăpere sumbră şi sordidă din vârful Turnului stătea încă în picioare acolo. Pe chipul lui urât, cu urme de vărsat-de-vânt, nu se citea nicio emoţie.

  ― Există vreun motiv anume pentru care vă interesează spectacolele lui Pierre de Pont-Eveque, milord? întrebă Philippe, întorcându-şi privirea spre prinţ.

  ― Te-am auzit vorbind despre asta alaltăieri-seară, în timp ce luam masa cu tata. Mă interesează subiectul.

  Philippe dădu din cap, relaxându-se uşor.

  ― Se pare că faima trubadurului este în creştere. Mai multe persoane m-au întrebat despre el şi munca lui de când sunt aici, dar mă tem că nu pot fi de mare folos. Le-am spus că trebuie să vadă reprezentaţia cu ochii lor, deşi nu e pe gustul oricui. Speram să-l întâlnesc din nou în vreme ce se pregăteşte pentru regele Ludovic şi Curtea regală din Paris, dar, din nefericire, mă tem că vizita mea prelungită de aici mă va împiedica s-o fac.

  ― Povesteşte-mi despre această carte, insistă Edward. Ai spus că se cheamă Cartea Graalului?

  ― Da, răspunse Philippe. Citeşte din ea în timpul spectacolului. De acolo provine partea cea mai ireverenţioasă a textului romanţei sale. Tânărul nobil ridică din umeri. Dar eu nu văd niciun rău aici. Sunt sigur că nu spune ceea ce spune la modul serios.

  ― Şi templierii sunt menţionaţi în această carte?

  ― Nu direct. Dar oricine îşi dă seama la cine se referă când vorbeşte despre oameni cu mantii albe cu cruci roşii brodate în dreptul inimii. Unii cred că el însuşi a fost odinioară templier. Deşi a fost dat afară din ordin, a apucat să cunoască secretul iniţierilor lor. Philippe chicoti. Nu că i-ar păsa cuiva de felul în care îi portretizează pe cavaleri. Mulţi socotesc că templierilor ar fi trebuit să li se dea de multă vreme o lecţie de umilinţă. Sunt atât de mândri şi se cred cei mai buni, şi totuşi am auzit câteva persoane, după ce băuseră prea mult vin, spunând că sunt beţi ca nişte templieri. Şi jurămintele lor de castitate? Circulă zvonul că şi ei curvesc la fel de mult şi de des ca şi noi, ceilalţi. Îşi spun cavalerii săraci ai lui Hristos, dar toată lumea ştie că în tainiţele de sub bisericile lor se află bogăţii fabuloase.

  Edward se încruntă auzind ultimul comentariu şi Philippe tăcu, simţindu-se tot mai inconfortabil. Când ajunsese în Londra, Philippe îl găsise pe regele Henric mult mai bătrân şi mai slăbit decât la precedenta lui vizită. Boala şi greutăţile îndurate în perioada lungii sale întemniţări din timpul rebeliunii lui Simon de Montfort şi al asediului asupra Kenilworthului, recent încheiat, îl doborâseră. Capetele rebelilor decorau acum podul Londrei. Philippe auzise şoptindu-se la palat că Edward, şi nu Henric, conducea efectiv ţara pe care avusese norocul să o elibereze din mâinile insurgenţilor. Acum, că se găsea în apropierea prinţului, Philippe îşi dădea seama de ce circulau asemenea zvonuri.

  ― Ştii când trubadurul va da spectacolul la Curtea regelui Ludovic? întrebă  Edward.

  ― În mai puţin de două săptămâni. Intenţionaţi să participaţi, milord?

  Edward aruncă o privire înspre Rook, care continua să stea la uşă. Schiţă un zâmbet.

  ― Un prieten al meu va fi acolo. Se uită iarăşi la nobil. Poţi pleca, Philippe. Îţi mulţumesc pentru timpul acordat.

  Francezul se ridică în grabă şi făcu o plecăciune.

  ― Plăcerea a fost de partea mea, milord.

  Se înclină din nou, după care porni în grabă spre ieşire.

  ― Credeţi că e vorba de ceea ce căutăm noi? întrebă Rook după ce uşa se închise. Cartea asta?

  ― E acelaşi nume şi, după cum a spus şi el, există referiri evidente la templieri. Sunt prea multe coincidenţe ca să fie trecute cu vederea.

  Edward se dădu jos de pe masă şi se duse la fereastră. Închise ochii, simţindu-şi faţa scăldată de lumina soarelui. Părul lui, blond când era mai tânăr, se închisese treptat la culoare în ultimii ani. În unele locuri, avea şuviţe negre.

  Cu şase ani în urmă, când aflase, mai întâi de la Rook, apoi de la Garin, puştiul temător şi îngrozit, despre un grup secret din interiorul Templului, Edward îi ordonase imediat omului său de încredere să afle adevărul. Din ce îi spusese Jacques de Lyon nepotului său, grupului, Anima Templi, i se furase o carte, o carte în care se detaliau planuri secrete ce se puteau dovedi fatale pentru Frăţie şi pentru Templu dacă erau dezvăluite. Rook nu reuşise să descopere nimic despre originea cărţii sau locul în care se afla ea acum, dar aflase că exista un om pe nume Everard, care era, conform lui Garin, şeful grupului. Omul se afla în Templul din Paris. Prinţul descoperise că şi străunchiul lui, Richard Inimă-de-Leu, fusese implicat, citind o referire obscură dintr-un document scris de rege, găsit în timp ce Edward cerceta arhivele din Westminster. Sufletul Templului, scria acolo, continuând: pe care am jurat să-l păzesc cu preţul vieţii mele. Edward intenţionase să recruteze şi alte persoane care să-l ajute pe Rook să afle amănunte legate de Anima Templi şi de activităţile sale, dar Războiul Civil şi faptul că fusese întemniţat îi zădărniciseră planurile.

  ― Când vreţi să plec la Paris?

  Edward se întoarse.

  ― În următoarele zile. Remarcă expresia de îndoială de pe chipul lui Rook. Ce e?

  ― Cu tot respectul, cred că ne punem prea mari speranţe într-o biată cărţulie care poate să aibă de-a face sau nu cu un grup care ar putea să existe sau nu, conform spuselor unui ticălos cu nasul pe sus.

  ― Ni s-au confirmat prea multe din cele spuse de Garin ca să considerăm că totul e o minciună. Rook vru să spună ceva, dar Edward îl opri ridicând mâna. Ce-ai vrea să fac? Să ordon un raid în preceptoriul din Paris ca să-mi recuperez bijuteriile? Mercenarii pe care i-am trimis n-au reuşit să le ia când erau împrăştiate pe un amărât de doc, darămite să le ia dintr-o tainiţă de fier îngropată la zece metri sub pământ. Edward vorbea cu calm, dar ochii lui cenuşii scânteiau de mânie. Tata devine tot mai nevolnic. Nu va mai trece mult şi voi fi încoronat. Acum trebuie să-mi exercit autoritatea asupra celor care vor căuta s-o diminueze când voi ajunge rege. Nu-l puteam lăsa pe unchiul meu, un om pe care l-am iubit şi l-am admirat atât de mulţi ani, să-mi ia această putere. Înainte de a o putea face, l-am omorât, i-am separat membrele şi capul de trunchi şi i-am aruncat trupul însângerat la câini pe câmpul de bătălie de la Evesham. Ce te face să crezi că-i voi lăsa pe templieri să mă controleze? Vreau să-mi recapăt bijuteriile, Rook, iar dacă singura cale de a le obţine este de a fura de la ei ceva de valoare ca să fac un schimb, atunci asta voi face.

  Rook dădu din cap.

  ― Cum vreţi să procedez?

  ― Cred că e timpul să-i faci o vizită tânărului nostru prieten.

  ― Garin? întrebă Rook ursuz. Din vara asta se află la Paris.

  ― Atunci te va putea ajuta în această misiune. Vei avea nevoie de el, Rook. În plus, am lăsat păsărică aia să zburde liberă prea mult timp. Edward mângâie pieptul şoimului. Nu trebuie să uite cine e stăpânul.

Templul din Paris

  21 octombrie 1266

― Iar îţi încordezi încheietura.

  Simon se încruntă şi slăbi strânsoarea pe mânerul armei. Roti sabia, încercând să o mişte fluid, aşa cum îi arătase Will. Arma îi zbură din mână şi Will abia reuşi să se ferească din calea sabiei care se îndrepta spre el.

  ― Maică Precistă! Simon îşi prinse capul în mâini. Will! Îmi pare rău!

  ― Nicio problemă, răspunse acesta, îndreptându-se de spate şi uitându-se la sabia lui scurtă, al cărei vârf se înfipsese într-un balot de paie. Expiră cu putere şi se duse să-şi recupereze arma.

  ― E inutil, nu mă descurc.

  ― Ai doar nevoie de mai mult exerciţiu.

  Simon reuşi să-şi ascundă îndoiala. Will îi dădu sabia.

  ― Domnule! strigă un băiat de la grajduri, iţindu-se timid de după o boxă. Nu găsesc peria de ţesălat.

  ― În magazie, zise Simon. Raftul doi, unde ai lăsat-o ultima dată.

  ― Mulţumesc, domnule, rosti băiatul, plecându-şi capul şi roşind.

  ― Domnule? zise Will în direcţia lui Simon, zâmbind. Pari să te adaptezi bine noului tău rol.

  ― Da, răspunse Simon, cuprinzând cu un gest larg întreg grajdul. Sunt stăpânul tuturor balegilor de cal. Arătă înspre baloţii de paie stivuiţi într-un colţ. Ce-ar fi să ne odihnim puţin? Îşi studie ostentativ încheietura. Cred că mi-am rupt ceva.

  Will râse.

  ― Nu-ţi place chestia asta, nu?

  Simon se trânti greoi pe unul din baloţi, cu sabia lui Will în poală.

  ― Pur şi simplu nu mă văd în stare să devin un partener cât de cât decent pentru tine.

  Will se aşeză lângă Simon.

  ― Nu-l pot ruga pe Robert sau pe Hugues să se antreneze cu mine. Acum ei sunt cavaleri, nu au timp şi Everard nu mă lasă să particip la şedinţele de instrucţie. Nu că mi-aş dori asta, adăugă el iritat. Iar sergenţii din grup sunt cu toţii mai mici decât mine. Sunt destul de bătrân ca să le fiu instructor!

  Will îşi făcu palmele căuş şi suflă în ele. Îl usturau din pricina vântului rece care începuse să bată în ultimele zile.

  De câteva luni, toată lumea din preceptoriu fusese ocupată cu recolta şi pregătirile de iarnă. Hambarele şi coteţele fuseseră curăţate pentru porumbei, găini şi capre, adăposturi pentru zilele geroase. Fructele fuseseră culese, apoi depozitate pentru a fi transformate în vin şi dulceţuri. Iazurile fuseseră golite de peşti, care apoi fuseseră uscaţi şi săraţi, iar mierea colectată din stupi. După umplerea magaziilor şi hambarelor, pentru scurt timp toţi păruseră extrem de mulţumiţi la trecerea de la toamnă la iarnă.

  Will fusese ocupat cu cele câteva tratate pe care Everard le achiziţionase pentru preceptoriu. În plus, preotul îl pusese să lege din nou mai multe cărţi. Pentru a-şi îndeplini sarcinile, Will îşi alesese livada ca birou de lucru. Acolo, ţinând cărţile într-un echilibru precar pe genunchi, se apucase să coasă cu grijă pielea copertelor de-a lungul cotoarelor. Simon venise adesea să-i ţină companie şi, uneori, îşi făcuse apariţia şi Robert, care îşi mai rupea câteva clipe printre rugăciuni şi întâlniri ca să stea de vorbă cu Will. Ştiind că Will era frustrat pentru că era împiedicat să devină cavaler, Robert îl făcea să râdă povestindu-i despre întrunirea capitulului la care participase şi unde fratele cutare argumentase timp de trei ore în privinţa aţei pe care trebuia să o folosească un croitor ca să le cârpească lor, cavalerilor, găurile din izmene. Will vorbise foarte puţin cu Garin. Între ei se instalase un soi de stânjeneală, care îl deranja pe Will, astfel încât prefera să-l evite pe cavaler. Nici nu era greu: Garin părăsea foarte des preceptoriul.

  ― Nu te mai necăji în privinţa instruirii tale, îi spuse Simon. O să mă perfecţionez suficient de mult, chiar dacă asta mă va ucide. Se scărpină în cap. Sau te va ucide pe tine.

  Îşi întoarseră amândoi privirea către o siluetă care se furişase în grajd. Will se ridică, şocat, când o văzu pe Elwen zâmbindu-i. Fata avea o pelerină neagră, prinsă cu un ac roşu în formă de trandafir. Părul îi atârna liber în jurul umerilor.

  ― Ce cauţi aici?

  Elwen se încruntă auzind tonul aspru al lui Will.

  ― Am vrut să te văd.

  Simon îi privi pe amândoi, nedumerit.

  Will o luă pe Elwen de braţ şi o trase de lângă intrare, pentru ca fata să nu poată fi văzută din curte.

  ― Cum ai ajuns aici?

  Elwen zâmbi iarăşi.

  ― Prin intrarea servitorilor. Nu-ţi face griji, adăugă ea, zărindu-i expresia. Nu m-a văzut nimeni. Îşi trase gluga pe cap, ascunzându-şi părul şi cea mai mare parte a feţei. L-am întrebat pe un sergent unde te-aş putea găsi, zise ea pe un ton îngroşat, masculin. Izbucni în râs, îşi dădu gluga jos şi privi în jurul ei, prin grajd. Îşi încreţi nasul. Cum suportaţi mirosul de aici?

  ― Aşa miros toţi caii, răspunse Simon, ridicându-se de pe grămada de paie.

  Avea o voce încordată şi stânjenită.

  Elwen îi zâmbi.

  ― Tu eşti Simon, nu-i aşa? Te-am văzut odată în Londra, când stăteam la Templul Nou. Mi-a spus Will că ai venit şi tu aici.

  ― Da? făcu Simon, aruncându-i o privire prietenului său.

  ― Eu sunt Elwen.

  Simon se uită la ea.

  ― Bănuiam eu că s-ar putea să fii.

  Elwen îşi dădu seama că felul în care o privea Simon o stânjenea. Simţea că el o măsura din cap până în picioare şi că ea nu trecuse testul.

  ― Nu te bucuri că mă vezi? îl întrebă ea pe Will, ca să spargă tăcerea şi să-i distragă atenţia grăjdarului.

  În vreme ce Elwen îl privea lung, Will simţi cum se încordează muşchii stomacului. Nu pricepea de ce ea trebuia să facă atât de puţin pentru ca el să se topească.

  ― Bineînţeles că mă bucur, murmură el. Dar, dacă te vede cineva, eu voi fi cel care va fi învinovăţit pentru asta, nu tu. Se uită la Simon, care luă o mătură şi începu să cureţe o boxă. Nu poţi veni aici aşa. E prea riscant.

  Elwen oftă.

  ― N-aş fi venit dacă tu nu m-ai fi evitat. Îmi răspunzi rar la mesaje şi mă vizitezi la fel de rar la palat. Expresia ei deveni solemnă. Credeam că suntem prieteni, nu-i aşa, Will?

  ― Suntem.

  Will se sprijini de o bancă şi îşi încrucişă braţele la piept.

  Elwen se încruntă din pricina atitudinii lui nepăsătoare.

  ― Şi, oricum, chiar dacă m-a văzut cineva, voi spune că am venit aici la mormântul unchiului meu.

  ― În grajd?

  Elwen îşi dădu ochii peste cap.

  ― Aş susţine că te-am rugat să-mi spui cum se ajunge la cimitir.

  ― Nu-l mai pot păcăli pe Everard, Elwen. Şi tu ştii asta. Nu pot, nu că nu vreau să te văd. Nu acum. Am nevoie de timp.

  ― Timp? Ai avut ani de zile la dispoziţie. Mi-ai zis că vrei să discuţi cu Inspectorul despre iniţierea ta. Sau cel puţin asta mi-ai spus la ultima noastră întâlnire. Will, nu suport să văd că cedezi atât de uşor. Elwen îşi aruncă părul pe spate cu un gest de iritare. Nu crezi că a face ceva e mai bine decât să nu faci nimic?

  Will trasă un cerc în praful de pe jos cu piciorul.

  ― Nu m-a primit, rosti el sec.

  Era o minciună. După cearta cu Everard, când îi dăduse preotului un ultimatum, Will nu se dusese la Inspector. Tatăl lui îl credea cavaler. Ce ar fi zis dacă ar fi apărut acolo ca sergent, obligat să recunoască faptul că-l minţise? L-ar mai fi primit atunci tatăl lui cu braţele deschise şi l-ar mai fi iertat?

  ― Ascultă, zise Elwen, apropiindu-se de el. Am economisit cea mai mare parte din banii pe care i-am câştigat în serviciul reginei. Şi eu vreau să ajung în Ţara Sfântă. Am vrut asta dintotdeauna. Peste un an şi ceva voi avea destui bani ca să plătesc drumul pentru amândoi. Putem pleca împreună dacă Everard va refuza să te propună pentru iniţiere.

  Simon continuase să măture boxa, dar acum se opri şi-i privi pe cei doi.

  Will se uită la Elwen. Era o propunere tentantă, dar deopotrivă iritantă. Nu voia să ajungă în Ţara Sfântă ca un ţăran pe un vas cu pelerini. Voia să ajungă acolo ca un cavaler al Templului şi singurul loc pe care îl interesa să-l vadă era locul unde era încartiruit tatăl lui.

  ― Mulţumesc, rosti el, dar trebuie să fac asta singur. Trebuie doar să descopăr o cale de a-l convinge pe Everard să mă propună pentru iniţiere. Încă n-am reuşit să o găsesc. Se forţă să zâmbească. Dar o voi găsi.

Templul din Paris

  24 octombrie 1266

― Nu prea mai avem timp.

  ― Ştiu, frate. Am dat greş. Iartă-mă.

  ― Nu te învinovăţesc, Hasan, zise Everard, întrerupându-şi plimbarea agitată prin încăpere. Nu a fost o sarcină uşoară.

  ― Am îndeplinit sarcini mai grele decât asta. Şi nu în trei luni. Hasan îşi petrecu o mână prin părul lui negru. Trubadurul şi-a dat numele real în unele din hanurile în care a stat, dar în altele trebuie să fi folosit un nume fals. Cred că a mers mai degrabă prin păduri decât pe drumuri. Nu pricep. Mă îndoiesc că a mirosit că sunt pe urmele lui. Am fost foarte atent.

  ― Sunt convins de asta.

  ― L-aş mai fi căutat, dar mi-a fost teamă să nu ajungă el primul aici dacă eu mai întârziam mult.

  ― Ai făcut bine că te-ai întors. Poate că nu ai dat peste el dintr-un simplu ghinion, dar cu siguranţă că Pierre de Pont-Eveque are motive să fie prudent. Everard se aşeză alături de Hasan pe scaunul de la fereastră. Părintele Gilles a trecut pe aici alaltăieri, ca să se asigure că totul e pregătit. Nicolas de Navarra va conduce grupul care merge la palat. Intenţionează să-l aresteze pe trubadur chiar înainte de reprezentaţie, ca să fie siguri că are Cartea Graalului la el. Trebuie să punem mâna pe ea înainte de asta, altfel o vom pierde pentru totdeauna. Everard clătină din cap. L-am întrebat pe Inspector dacă mi se va permite să o studiez, dar atât cartea, cât şi trubadurul se află sub jurisdicţia dominicanilor. Cavalerii noştri nu trebuie decât să-l împiedice pe rege să se amestece.

  ― Aş putea sta de pază la poarta de sud, ca să-l înhaţ pe Pont-Eveque când intră în oraş.

  ― Trubadurul poate ajunge oricând pe parcursul următoarelor cinci zile, iar un om cu înfăţişarea ta care îşi face de lucru pe lângă poartă va trezi bănuielile gărzilor. În plus, poarta se închide după lăsarea întunericului. Trubadurului i se va permite accesul doar ziua, iar atunci străzile vor fi prea aglomerate pentru o ambuscadă. Nu. Trebuie să rezolvăm problema asta repede şi cu discreţie.

  ― Sau poate să încerc să mă întâlnesc cu el în palat?

  ― Regele nu i-a iubit niciodată pe străini, Hasan. Everard făcu o pauză. Dar poate că eu voi fi mai bine primit. Am anumite lucruri pe care Ludovic abia aşteaptă să pună mâna pentru colecţia lui. Aş putea intra în palat sub pretextul că îi ofer regelui un manuscris pe care încerc să-l vând. Cât sunt acolo, aş putea…

  ― Nu.

  Everard se încruntă.

  ― Nu?

  ― Nu te voi lăsa să-ţi asumi asemenea riscuri când motivul grijilor noastre îl reprezintă eşecurile mele. Everard deschise gura ca să protesteze, dar Hasan i-o reteză scurt: Cum vei lua cartea de la trubadur? Furând-o? Un preot templier cunoscut care se furişează pe coridoarele palatului nu poate trece neobservat. Prin forţă? Nu ai mai mânuit o sabie de peste douăzeci de ani.

  ― Trupul ăsta mai are forţă în el, ripostă Everard, chiar dacă ţi se pare fragil, tânărul meu soldat horezmian.

  Hasan rămase tăcut câteva clipe.

  ― Am renunţat la acest titlu când te-am cunoscut, Everard. Eu nu sunt soldat.

  ― Nu, replică Everard cu asprime. Eşti câinele meu de vânătoare, iar câinii ar trebui să-şi asculte stăpânii, nu să acţioneze din proprie iniţiativă.

  Hasan îşi mută privirea în altă parte. Ochii lui scânteiau.

  Everard se ridică şi se duse la masa pe care se găsea un urcior cu vin. Îşi turnă băutură într-un pocal.

  ― Viaţa mea, viaţa ta, niciuna nu contează. Într-o bună zi vom muri amândoi. Însă cauza noastră, Hasan, trebuie să supravieţuiască. Everard se înfioră când în încăpere pătrunse o pală de vânt rece, împrăştiind scântei din torţa care ardea cu flacără mică. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne asigurăm de asta.

  ― Ce zici de sergentul nostru? întrebă Hasan cu voce joasă. Poate că, dacă îl trimitem pe Campbell la palat cu o sarcină oarecare, băiatul va reuşi să…

  ― N-am discutat cu Campbell despre asta, îl întrerupse Everard, punând pocalul pe masă.

  ― Dar ai fost de acord, frate.

  ― Nu, îl corectă Everard. Am fost de acord să mă mai gândesc. M-am gândit şi nu cred că este pregătit încă.

  ― Mă rog, murmură Hasan.

  ― Am nevoie de nişte vin proaspăt.

  ― Ţi-l aduc eu.

  ― Nu, refuză Everard, îndreptându-se spre uşă. Am nevoie şi de nişte aer proaspăt.

  Rămas singur, Hasan se duse fără grabă la dulap şi mângâie lemnul, pipăind nodurile din textură. Încăperea părea mai întunecată acum, după plecarea lui Everard. Hasan se simţea ca un hoţ. Camera şi tot ce se găsea acolo reprezentau o parte din bătrânul preot: fiecare pergament era acoperit cu scrisul lui delicat; fiecare piesă de mobilier avea amprentele lui pe ea; fiecare centimetru al podelei purta urmele paşilor lui. Hasan nu avusese niciodată o casă. Cu un an înainte de naşterea lui, armatele lui Ginghis Han cuceriseră Horezmul, ţinutul natal al familiei sale şi cel mai puternic stat musulman din Orient. Horezmul fusese înghiţit de Imperiul Mongol, iar supravieţuitorii se răspândiseră care încotro. Copil fiind, Hasan dusese o existenţă nomadă alături de ceea ce mai rămăsese din armata horezmiană. În pustietatea din nordul Siriei, tatăl lui, un comandant militar, îl crescuse ca războinic şi aşa îşi făcuseră o viaţă a lor, trăind din roadele pământului, angajându-se ca mercenari şi visând să se răzbune. Dar Hasan nu suferise niciodată pentru pierderea unei patrii pe care nu o cunoscuse şi realizase că nu era făcut să fie soldat.

  Cu douăzeci şi doi de ani în urmă, Ayyub, sultanul Egiptului, ceruse ajutorul horezmienilor pentru alungarea francilor din Palestina. În vârstă de nouăsprezece ani, Hasan se alăturase unui efectiv de zece mii de oameni care urma să asedieze Ierusalimul. Pe drum, tatăl lui şi războinicii care-l înconjurau nutreau ambiţii mari. Dorinţa lor de răzbunare depăşise orice limite şi aşa ajunseseră să creadă că plata pentru ajutorul lor avea să fie suficient de mare ca să susţină o nouă campanie militară, dacă nu împotriva mongolilor, atunci chiar împotriva Egiptului. Armata horezmiană trecuse prin Ierusalim ca o furtună neagră, lăsând în urmă grămezi de cadavre. Mii de creştini fugiseră din oraş îndreptându-se spre malul mării, dar tatăl lui Hasan ordonase ca drapelele cavalerilor franci să fie ridicate pe fortificaţiile oraşului, astfel încât mulţi fugari se întorseseră, crezând că erau salvaţi. Hasan îi aşteptase să vină înapoi, ca nişte turme de oi mânate spre abator. Creştinii fuseseră măcelăriţi cu toţii, până la ultimul bărbat, femeie şi copil. Ca să-şi sărbătorească victoria şi eliberarea oraşului din mâinile creştinilor, horezmienii jefuiseră biserica Sfântului Mormânt şi îi masacraseră pe preoţii care se baricadaseră înăuntru, cu excepţia unuia singur, care se ascunsese sub mormanul de cadavre după ce ucisese doi războinici.

  În acea zi, Hasan comisese fapte pentru care credea că nu va fi niciodată iertat, deşi de atunci implorase zilnic iertarea lui Allah în rugăciunile lui. Părăsind oraşul în flăcări, războinicii triumfători porniseră spre Herbiya. Acolo urmau să se întâlnească negreşit cu comandantul mamelucilor, Baybars, şi cu restul armatei sale pentru a distruge forţele francilor care porniseră împotriva lor. Ascunzându-se în spatele meterezelor, Hasan îi urmărise cum pleacă, fiind conduşi de tatăl lui, urlând victorioşi. În acea seară, hoinărind fără ţintă prin oraşul distrus, Hasan îl găsise pe Everard. În preot, dezertorul îşi descoperise scopul vieţii.

  Când Everard se întorsese în Occident, Hasan îl însoţise. Preotul îl convinsese că putea face ceva cu viaţa lui, ceva care avea să schimbe totul. Ajuns pe pământurile creştinătăţii, Hasan trăise între două drumuri, adunând informaţii, documente şi secrete. Se aflase într-o continuă mişcare, ţinându-se departe de oameni, dormind prin grajduri sau chiar sub cerul liber. Hasan credea cu toată fiinţa în visul Anima Templi, dar în ultima vreme începuse să-şi imagineze cum ar fi fost să aibă un loc al lui, doar o cameră, plină cu amintirile şi tăcerea lui. Pe vremuri, în Siria, existase şi o femeie în viaţa lui. Uneori, Hasan se întreba la ce fel de viaţă renunţase. Cum arătau copiii lui.

  În acea clipă, se deschise uşa şi Everard intră aducând un urcior.

  ― Nenorociţii de servitori au încercat să-mi dea o poşircă în loc de vin de Gasconia.

  Hasan observă că preotul se mai luminase la faţă şi era mai agil în mişcări.

  ― Ce s-a întâmplat?

  Everard se întoarse spre el, zâmbind.

  ― Mi-a venit o idee.

Capitolul 22

Palatul regal, Paris

  27 octombrie 1266

Elwen traversă încăperea şi se aşeză pe marginea patului pe care îl împărţea cu o altă doamnă de onoare. Privi încăperea pustie, apoi băgă mâna în buzunarul din faţă al şorţului şi scoase de acolo ceea ce găsise. Ţinând-o între degetul mare şi arătător, fata studie suprafaţa cremoasă şi translucidă a perlei în fasciculul de lumină care intra pe fereastră. Găsise perla în acea dimineaţă în vreme ce se îngrijea de regină. Perla nimerise într-o crăpătură din podeaua dormitorului regal, după ce căzuse de pe una dintre rochiile stăpânei lui Elwen. În vreme ce suverana stătea în faţa oglinzii ei de argint, examinând şuviţele şi împletiturile sofisticate pe care Elwen i le făcuse în păr, fata reuşise cu uşurinţă să ia, neobservată, preţioasa bobiţă. Nu considera furt ceea ce făcuse. Ştia că pe rochia de pe care căzuse perla mai erau cel puţin o sută altele, ochi minusculi care se iveau de sub cutele de material. Nimeni nu avea să observe că una dintre ele lipsea.

  Elwen întinse mâna sub pat şi scoase de acolo o cutie lungă de lemn, vopsită în negru şi decorată cu flori de argint. Văzuse cutia în bazar cu un an în urmă şi făcuse economii două luni de zile ca s-o cumpere, trecând de câte ori putea pe la negustor ca să se asigure că nu fusese vândută. Era singurul lux pe care şi-l permisese, restul banilor câştigaţi intrând în economiile care într-o bună zi aveau s-o ducă în Ţara Sfântă. Dorinţa de a ajunge acolo, o dorinţă care i se insinuase în suflet încă de când era mică, n-o părăsise niciodată. Era vrăjită de ceea ce istoriseau despre acele ţinuturi nobilii veniţi în vizită, de poveştile pe care le auzea ocazional în vreme ce cosea una dintre rochiile reginei sau băga pene proaspete de gâscă în pernele de mătase din sala cea mare. Nimeni altcineva nu părea să-i înţeleagă dorinţa, indiferent dacă era vorba de doamne de onoare sau slujnice. O întrebaseră: dacă nu în pelerinaj, atunci pentru ce să te duci acolo? Elwen nu le putea explica prin cuvinte. Simţea ceva ca o atracţie, ca şi cum cineva ar fi legat-o cu o sfoară şi o trăgea inexorabil înspre Orient. Întotdeauna atracţia se intensifica în această perioadă a anului, când ceaţa şi frigul învăluiau palatul regal ca un giulgiu, ţintuind-o în interior.

  Se lăsă pe vine în faţa cutiei şi scoase lanţul pe care îl purta în jurul gâtului şi de care atârna o cheiţă. Mecanismul de închidere fu acţionat cu un clinchet, după care Elwen săltă capacul. Interiorul cutiei era împărţit în şiruri de compartimente mici. Negustorul îi spusese că era o cutie pentru mirodenii, dar Elwen nu o folosea pentru aşa ceva. În fiecare despărţitură se găsea o micuţă comoară: o panglică roşie de la o doamnă de onoare care plecase după ce se căsătorise; o pană albă ca neaua de porumbel din grădinile palatului; o monedă de aur găsită pe malul fluviului, unde zăcea pe jumătate îngropată în noroi. În interiorul alteia se afla o bandă din in albastru împăturită în care proteja o floare uscată de iasomie, delicată şi fragilă; un dar de la Will. Elwen nu lua niciodată un obiect care avea vreo valoare pentru altcineva sau a cărui lipsă putea să fie observată. Perla era o excepţie, dar găsirea ei era prea importantă pentru ca fata să renunţe la ea.

  În copilărie, în Powys, avusese o colecţie similară, deşi comorile ei de atunci erau mult mai legate de pământ. În jurul fiecărui obiect ţesuse câte o istorie proprie: o piatră cu vinişoare albastre era un dar primit de un cavaler de la fiica sultanului; un băţ noduros era o rămăşiţă a unui vas care se zdrobise de coastele Arabiei. Toate acestea fuseseră talismanele care o protejau împotriva nopţilor lungi, când Elwen nu auzea decât ce bolborosea maică-sa în somn şi urletele vântului, care se năpustea cu putere în vale, lovind în pereţii cocioabei lor. De când plecase din Powys, viaţa lui Elwen se schimbase, dar nevoia ei de a aduna asemenea comori nu dispăruse.

  Elwen puse perla lângă moneda de aur, apoi închise capacul. După ce încuie cutia, o împinse la loc sub pat. Tocmai îşi punea înapoi la gât lanţul cu cheia când se deschise uşa şi doamna de onoare cu care împărţea camera năvăli înăuntru.

  ― Aici erai! Te-am căutat peste tot.

  Tânăra avea obrajii îmbujoraţi, ca şi cum ar fi alergat până atunci.

  ― Ce s-a întâmplat, Maria? întrebă Elwen, strecurând lanţul sub rochie.

  ― Cineva te aşteaptă la intrarea servitorilor. Maria, o tânără scundă, cu păr blond, de circa şaisprezece ani, zâmbi în vreme ce închidea uşa. Băiatul care a adus mesajele mi-a zis că a venit tocmai de la Templu.

  ― De la Templu? Elwen îşi desfăcu şorţul. Eşti sigură?

  ― Da. Maria chicoti văzând zâmbetul discret de pe chipul lui Elwen. Îi luă şorţul şi îl întinse cu grijă pe pat. Când o să-mi spui şi mie cine e? Bărbatul ăsta cu care te vezi.

  Elwen îşi netezi rochia de culoarea fildeşului.

  ― Nu încă.

  ― Dar suntem ca două surori! Nu-mi poţi ascunde astfel de lucruri. Maria prinse mâinile lui Elwen. Vrei să te măriţi? Dacă da, trebuie să o faci înainte ca el să fie făcut cavaler, nu-i aşa? Altfel va depune jurământul.

  ― Nu-ţi spun, rămase Elwen pe poziţie.

  Maria dădu drumul mâinilor ei şi mimă supărarea.

  ― Nici eu nu-ţi împărtăşesc secretul meu.

  Elwen zâmbi, dar rămase tăcută.

  Maria oftă şi se aşeză pe pat.

  ― Ei bine, îţi spun, deşi nu meriţi să ştii. Ochii ei sclipeau de emoţie. A venit trubadurul.

  ― L-ai văzut?

  Elwen era intrigată. Alături de o bună parte a Casei Regale – şi de mulţi locuitori ai oraşului – aşteptase şi ea cu o imensă curiozitate sosirea faimosului Pierre de Pont-Eveque.

  ― Da, răspunse Maria, plină de importanţă. Şi nu arată deloc ca dracu’, aşa cum spun mulţi. L-am găsit chiar foarte drăguţ.

  ― Tu crezi despre cei mai mulţi bărbaţi că sunt drăguţi.

  ― Da, recunoscu Maria cu candoare, dar, deşi ochii mei apreciază diversitatea, inima mea doreşte un singur bărbat.

  Elwen zâmbi din nou, ştiind că fata se referea la Ramon, un ajutor de bucătar cu ochi negri ca tăciunele, din Galicia, pe care Maria îl îndrăgea foarte mult, dar care nu ştia nimic despre asta.

  ― Abia aştept spectacolul, zise Maria, lăsându-se pe spate, pe pat. Avem noroc.

  Elwen încuviinţă. Regina îngăduise ca patru dintre doamnele ei de onoare, printre care Elwen şi Maria, să asiste la reprezentaţia care avea să aibă loc peste cinci zile. Aveau să privească şi să asculte din spatele unei draperii mari care masca intrarea servitorilor din partea laterală a sălii mari. Elwen îşi aşeză mai bine boneta.

  ― Cum arăt?

  ― Drăguţă ca o porumbiţă.

  Elwen strâmbă din nas.

  ― O porumbiţă?

  ― Iartă-mă, rosti Maria, dându-şi ochii peste cap. Am uitat că urăşti tot ce e drăguţ şi dulce.

  ― Nu urăsc lucrurile dulci, o corectă Elwen. Doar că aş prefera să fiu comparată cu o… Ridică din umeri. Un corb sau o bufniţă, ceva mai…

  ― Bărbătesc, zise Maria, clătinând din cap.

  Elwen îi aruncă o privire plină de reproş.

  ― Plin de curaj.

  ― Te tachinam, zise Maria, chicotind. Se sprijini pe coate. Arăţi ca una dintre femeile alea din poeziile romantice pe care le citeşti. Frumoasă şi curajoasă şi fără să semeni deloc cu o porumbiţă.

  Elwen zâmbi şi porni spre uşă.

  ― Ne vedem mai târziu.

  ― Dă-i drăguţului tău un sărut de la mine, rosti Maria în urma ei.

  Ocolind un ajutor de bucătar cu un coş de legume şi două gărzi ale palatului cu livrele stacojii, Elwen trecu prin poarta servitorilor şi ieşi pe aleea pavată care înconjura zidul palatului. Într-o parte se ajungea în centrul oraşului, în cealaltă, pe malul fluviului. Întrebându-se de ce venise Will să o vadă fără s-o anunţe în prealabil, dar sperând că în sfârşit bunul lui simţ triumfase şi acum tânărul era gata să recunoască sentimentele pe care le nutrea faţă de ea, Elwen merse de-a lungul pasajului, apoi trecu pe sub o arcadă din zid, înspre apă. Fluviul era flancat de un şir de stejari. Smulse de vânt de pe ramuri, frunzele acoperiseră malul noroios ca un covor foşnitor ruginiu-auriu. Elwen se opri. Se vedea doar un bătrân îmbrăcat în negru, stând sub un stejar şi privind spre cealaltă parte a Senei. Încrucișându-și braţele la piept, Elwen privi în jur. Nici urmă de Will.

  ― Elwen!

  Fata se întoarse la auzul vocii subţiri şi îl văzu pe bătrân venind spre ea. Inima îi stătu o secundă în loc când îl recunoscu. Era maestrul lui Will, Everard de Troyes.

Şapte Stele, Paris

  27 octombrie 1266

Adela deschise tratatul său de ierburi şi întoarse cu atenţie pergamentele ferfeniţite. Găsi pagina pe care o căuta şi îşi plimbă degetul pe lista de ingrediente. În micul cămin ardea un foc mocnit, dar ceva blocase coşul şi aproape tot fumul se întorcea în cameră sub forma unei neguri cenuşii, usturătoare. Printr-o spărtură din cârpa care acoperea fereastra pătrundea o dâră murdară de lumină. Dinspre strada de dedesubt se auzeau zgomote de căruţe şi cai, oameni care se strigau unul pe altul, un câine care lătra, un bebeluş care plângea. Adela nu-şi ridică privirea de pe pagină atunci când Garin veni în spatele ei.

  ― Întoarce-te în pat, murmură el, apăsându-şi trupul de trupul ei şi mângâindu-i sânii şi pântecele.

  Adela îl prinse de mâini.

  ― Trebuie să termin aceste poţiuni până mâine, altfel nu am ce vinde la piaţă.

  Garin privi peste umărul ei. Pe una din pagini scria cum să scapi de dinţii cariaţi ţinând o broască pe ei şi cum să faci un bebeluş care refuză sfârcul să sugă prin ungerea cu miere a sânilor mamei.

  ― De ce faci asta? întrebă el iritat.

  ― Ce anume? replică ea, absentă, cu privirea îndreptată spre rafturile cu ierburi.

  ― Pregăteşti poţiunile astea. Începu să-şi plimbe buzele pe gâtul ei. Nu te plătesc destul?

  ― De fapt, nu, răspunse ea, strecurându-se pe lângă el şi ducându-se la rafturi, de unde luă două recipiente din lut. Prinse privirea chiorâşă pe care i-o aruncase Garin. Ce câştigăm eu şi fetele mele abia ne ajută să trăim. Uită-te la locul ăsta. Vezi în ce stare e. Dacă nu voi repara cât de curând clădirea, nu voi mai avea unde să lucrez sau unde să stau. Când am deschis această casă pentru prima dată, era cea mai populară din Cartier. Acum sunt alte case, mai noi, care mi-au copiat obiceiurile.

  Adela puse recipientele pe masă, lângă mojar şi pistil, şi oftă adânc.

  Cât ar fi fost de dezamăgit tatăl ei să vadă ce se alesese din acel loc. Când el gestionase casa de oaspeţi, o duceau destul de bine cu toţii. Problema era că majoritatea clienţilor erau preoţi şi cărturari care vizitau Sorbona şi colegiile din împrejurimi. Când preluase ea afacerea, numărul clienţilor scăzuse rapid. Adela anticipase asta, deoarece preoţii şi cărturarii considerau nepotrivit să stea în gospodăria unei femei. Când ajunsese să nu mai poată plăti taxele către perceptor, Adela se văzuse nevoită să ia o decizie: să vândă tot sau să schimbe natura afacerii. Nesuportând să se despartă de casa copilăriei, alesese schimbarea şi, fără un meşteşug anume şi fără timpul necesar de a învăţa unul, optase, la vârsta de şaisprezece ani, să vândă singurul gen de marfă pe care îl poseda din plin.

  ― Sunt obligată să prepar poţiunile, îi spuse ea lui Garin. Dacă aş putea, aş renunţa bucuroasă la toate astea.

  ― Astea? Te referi la mine?

  ― Nu, răspunse ea încet, mângâindu-i obrazul. La tot în afară de tine.

  Garin îşi puse mâna peste mâna ei. După câteva clipe, Adela se desprinse cu blândeţe şi se aşeză pe scaunul ei. Tânărul se duse la izmenele lui, aruncate lângă pat. Când le ridică, punga de catifea aflată deasupra căzu cu zgomot pe podea. Garin o ridică de şnur. Devenise îngrijorător de uşoară. Odinioară strângea fiecare bănuţ pe care i-l dădea prinţul Edward pentru a-i răsplăti serviciile. Acum comoara lui era aproape epuizată: una câte una, monedele din pungă ajungeau în palma Adelei de fiecare dată când îi deschidea uşa. Garin se uită la ea cum amestecă seminţe de ierburi în mojar. Privirea i se plimbă peste pielea ei albă şi netedă, spatele arcuit, adâncitura dintre coapse care îi provoca mereu spasme la stomac. Sânii ei se lipiră de marginea mesei când Adela se aplecă şi luă pistilul de pe tăblie. Se auzi sunet de piatră lovită de piatră când ea începu să fărâme şi să amestece componentele poţiunii. Părea atât de concentrată… Ochii ei violeţi priveau cu hotărâre, buzele erau strânse, iar sprâncenele erau arcuite în sus. Garin îşi dădu seama că aşa arăta Adela când făcea un lucru cu plăcere. Când era în pat cu el sau se vedea cu clienţii jos părea destul de fericită. Dar, urmărind-o acum, Garin realiză că de fapt ea juca teatru. Se trezi schiţând un zâmbet parşiv la gândul că era singurul căruia ea îi dezvăluia acest chip ascuns. Se întrebă dacă asta simţeau cuplurile căsătorite. Oare tatăl lui se uitase la mama lui cum îndeplineşte o muncă obişnuită de seară, mulţumit doar s-o privească, fără s-o atingă? Habar n-avea. Pentru o fracţiune de secundă însă, avu viziunea unui posibil viitor în care doi oameni puteau trăi în siguranţă în tăcerea anilor petrecuţi împreună.

  Când ea se ridică pentru a lua un alt recipient de pe raft, Garin lăsă izmenele şi punga să cadă şi se apropie.

  ― Garin…! începu Adela, întorcându-se cu faţa spre el.

  Pumnul ei era plin de muguri de levănţică, răspândind un miros greu.

  ― Nu mă pot abţine să nu te doresc. Garin se aplecă să o sărute pe gât, cu gura fierbinte şi înfometată pe pielea ei. Nu e vina mea.

  ― Încetează! icni ea.

  ― Nu, îi murmură el la ureche.

  În acea clipă, uşa sări din ţâţâni cu un zgomot infernal.

  Garin se răsuci ca un şarpe, gol şi uluit, văzând un bărbat năpustindu-se în cameră.

  Rook privi scena cu un rânjet batjocoritor.

  ― Deci aşa îşi petrec cavalerii zilele? Mă întrebam eu de ce nimeni nu a recucerit încă Ierusalimul de la sarazini.

  Garin se repezi la Rook şi îl împinse spre uşă.

  ― Ieşi afară!

  Rânjetul dispăru de pe faţa bărbatului. Individul se feri uşor de loviturile lui Garin şi îşi înfipse cu forţă o mână drept în gâtul cavalerului.

  ― Ţi-am mai spus asta, rahat nenorocit ce eşti. Să nu te dai niciodată mare faţă de mine!

  ― Dă-i drumul!

  Rook îşi întoarse privirea în direcţia din care venea vocea rece şi aspră şi o văzu pe Adela privindu-l fix. Era încă goală, dar nu părea deranjată de asta.

  ― Dispari, curvă! mârâi Rook, arătându-i uşa cu capul.

  Garin se îneca din pricina strânsorii celuilalt. Prinse mâna lui Rook şi încercă să o îndepărteze de gâtul lui.

  Adela se îndreptă calmă spre Rook. Ochii ei violeţi aruncau văpăi.

  ― Nu voi pleca nicăieri. Asta e proprietatea mea, iar dumneata, domnule, ai încălcat-o.

  ― Proprietatea ta? făcu Rook.

  Adela nu-i răspunse, ci îşi întinse gâtul şi privi dincolo de el, spre uşă.

  ― Fabien! strigă ea.

  ― Lasă-l să stea, Adela, cârâi Garin, privindu-l ţintă pe Rook.

  În câteva secunde se auziră paşi grei pe coridor. Uşa se izbi iarăşi de perete. Rook fu uşor surprins să vadă un colos cu sprâncene negre şi stufoase şi o expresie sumbră năvălind în încăpere. Omul se uită la Rook, apoi la Garin şi în cele din urmă la Adela.

  ― Eşti sigur? îl întrebă Adela pe Garin.

  Rook slăbi uşor strânsoarea asupra gâtului cavalerului, fixându-l cu privirea pe uriaşul servitor.

  Garin inspiră adânc şi încuviinţă.

  ― Ne poţi lăsa singuri câteva clipe?

  După o scurtă ezitare, Adela îi făcu semn slujitorului să plece. Acesta ieşi din cameră fără să scoată vreo vorbă. Femeia se duse fără grabă la paravanul care proteja zona în care lucra şi îşi acoperi goliciunea cu un halat roşu de mătase. Şi-l trase bine pe umeri, ignorând privirile înveninate ale lui Rook. Văzuse mulţi ca el în cadrul profesiunii ei: oameni brutali şi violenţi, care ştiau să comunice doar cu pumnii. În vreme ce se îndrepta spre uşă, prinse privirea lui Garin.

  ― Voi fi pe aproape.

  După plecarea ei, Rook se uită la Garin, care îşi pusese izmenele, strângând bine şnurul.

  ― Curva are şi gura bogată. Dar cred că ştii şi tu prea bine. Pufni dispreţuitor. Ei, bine, ai încălcat toate jurămintele depuse în Templu. Sărăcia şi supunerea s-au dus de ceva vreme, nu-i aşa? La fel ca şi castitatea. E o bucăţică bună. Când nu vorbeşte. Privi spre uşa închisă. Poate că o s-o încerc şi eu.

  ― Nu poţi.

  Rook îşi miji ochii auzind replica rapidă a lui Garin. După o clipă, începu să râdă, scoţând un sunet oribil.

  ― Eşti drăguţul ei, nu-i aşa? Tu, marele şi puternicul templier, îndrăgostit de o curvă? O, chestia asta mă va face să râd bine câteva zile!

  Cuvintele lui Rook îi răniră urechile lui Garin.

  ― Cum m-ai găsit? întrebă el printre dinţii încleştaţi.

  Râsul celuilalt se mai domoli.

  ― Ai face bine să fii mai prudent. Te-am urmărit de la preceptoriu. Să înţeleg că ăia habar n-au ce faci tu?

  ― Ce cauţi aici? i-o reteză repede Garin, înainte ca Rook să înceapă iarăşi să râdă în felul acela sinistru.

  Rook se aşeză pe pat şi îşi scoase una din ghetele lui pline de noroi. Începu să-şi maseze laba osoasă a piciorului, neagră la călcâi. Timpul nu fusese îngăduitor cu el. Deşi era doar cu zece ani mai mare decât Garin, Rook părea mult mai bătrân. Cercetă bătătura întărită şi gălbuie de pe călcâi, încercând apoi s-o rupă.

  ― Tu şi cu mine avem o treabă de făcut. Treabă pentru stăpânul nostru.

  Se uită la Garin şi zâmbi. De ultima dată de când se întâlniseră, boala care îl măcina îl făcuse să-şi piardă mai mulţi dinţi. Gingiile lui maronii-gălbui erau ca nişte răni deschise.

  ― Doar nu credeai că am uitat de tine, nu?

  Garin nu răspunse. Simţea că i se face rău fizic doar privindu-l pe Rook.

  ― Îţi aminteşti de cartea aia despre care i-ai vorbit stăpânului nostru? Cea care a fost furată?

  Garin decise că era mai bine să intre în jocul celuilalt decât să-i opună rezistenţă. Cu cât răspundea mai repede, cu atât mai repede pleca Rook.

  ― Ce-i cu ea?

  ― Credem că ştim unde se află, replică Rook, îndepărtând negreala dintre degetele de la picioare. Un trubadur va da un spectacol pentru rege. Credem că e la el. Am pus câteva întrebări pe ici-pe colo şi am aflat că a ajuns deja aici şi că îşi va ţine bâlciul de Ziua Tuturor Sfinţilor. Rook îşi şterse mâna plină de noroi pe pat. Ce ştii despre Everard de Troyes?

  ― E preot la preceptoriu. Posibil să fie omul despre care unchiul meu spunea că e şeful Frăţiei. Este şi maestrul unui fost camarad din Londra, Will Campbell.

  Rook se încruntă.

  ― Crezi că acest Campbell are habar de Anima Templi?

  Garin ridică iritat din umeri.

  ― De unde să ştiu eu?

  Rook îl privi chiorâş.

  ― Vorbeşte frumos cu limba aia, băiete, sau o să ţi-o smulg din gură şi curva ta n-o să mai aibă parte de plăceri din partea ei. Am auzit că dominicanii încearcă să împiedice reprezentaţia trubadurului. Au cerut ajutorul Templului, aşa mi-a zis sursa mea. Ai observat ceva vizitatori neobişnuiţi pe la preceptoriu în aceste ultime săptămâni?

  Garin tăcu câteva clipe.

  ― Da, răspunse el în cele din urmă. Am văzut un dominican şi un vechi camarad al unchiului meu, Hasan.

  Rook păru satisfăcut.

  ― Se potriveşte cu bănuielile noastre. Hasan este asociat şi cu unchiul tău, şi cu preotul. Noi credem că e un soi de mercenar pentru grupul lor secret. Rook îşi încălţă gheata cu un geamăt şi se ridică în picioare. Stăpânul nostru e convins că preotul va încerca să ia cartea de la trubadur. Îl vom lăsa să facă ce e mai greu, apoi i-o vom fura.

  ― De unde ştii că o va lua preotul?

  ― Păi, cred că totul depinde dacă ce ne-ai spus nouă era adevărat sau nu, nu-i aşa? Rook se apropie de Garin. Dacă e atât de valoroasă precum ai zis, atunci n-avem nicio îndoială că vor încerca s-o recupereze. Iar apoi o vor vrea înapoi când o s-o avem noi.

  ― Ţi-am spus ce mi-a zis unchiul meu. Dacă totul e o minciună, atunci e minciuna lui. Garin făcu o pauză. Ce se va întâmpla dacă dominicanii pun mâna pe carte?

  ― Ar fi mai bine. Ar fi mai uşor să o luăm de la colegiul lor decât din tainiţele Templului. Rook gemu. Văzând şi făcând. Până la reprezentaţie, tu vei fi ochii şi urechile noastre în preceptoriu. Îi vei supraveghea îndeaproape pe preot şi pe prietenul lui sarazin în următoarele câteva zile. Dacă iau ei cartea de la trubadur, le-o vei fura.

  ― Şi tu ce-o să faci în timpul ăsta? protestă Garin.

  Rook aruncă o privire spre uşă.

  ― Îi voi ţine companie drăguţei tale, răspunse el, uitându-se la Garin cu un rânjet viclean. Ca să fiu sigur că nu ne păcăleşti. Te aşteaptă rangul de lord dacă faci ce trebuie, aşa a zis stăpânul nostru. Şi asta. Rook îşi băgă mâna în haina lui soioasă şi scoase o pungă. O ridică astfel încât Garin să o vadă bine. Ia cartea şi o s-o regulezi pe târfa aia un an. Băgă punga la loc în haină şi se duse la uşă. Îmbracă-te. Eu o să o pun pe una din fetele alea drăguţe de jos să-mi facă ceva de mâncare. Vom discuta mai multe despre planul nostru după ce termin.

  Rook ieşi pe coridor, trecând pe lângă Adela, care aştepta afară.

  Fata intră după ce Rook se făcu nevăzut.

  ― Cine mai este şi ăsta?

  Cu obrajii îmbujoraţi şi gâfâind, Garin nu-i răspunse. Îşi roase cu furie o unghie, apoi îşi luă cămaşa de corp de pe paravan. Se opri, strângând materialul subţire. Ar fi vrut să rupă cămaşa, să o simtă cum se face fâşii şi să-şi imagineze că era gâtul lui Rook. Scoase un ţipăt scurt de frustrare şi furie.

  ― Taci!

  Adela traversă repede încăperea şi-i smulse cămaşa din mâini. O lăsă să cadă pe podea şi îşi petrecu braţele în jurul gâtului lui Garin. Se ridică pe vârfuri ca să-l sărute pe gură.

  La început, Garin nu-i răspunse. Până la urmă, o îmbrăţişă şi îşi îngropă faţa în gâtul delicat, absorbind cu nesaţ parfumul părului ei, care mirosea a portocale şi a un soi de mirodenie pe care nu putea s-o recunoască. Era o aromă caldă, exotică, amintindu-i de mama lui.

  La moartea soţului ei, după ce se văzuse obligată să renunţe la proprietatea din Lyon, lady Cecilia devenise extrem de posesivă cu cele câteva lucruri pe care reuşise să le ia cu ea în Rochester. Unul dintre acestea era o cutie cu mirodenii pe care ea o ţinea la căpătâiul patului. Când Garin se purta cum trebuie sau îşi făcea bine lecţiile, maică-sa obişnuia să joace un joc cu el. Îl punea să se aşeze lângă ea pe pat şi să închidă ochii, după care el trebuia să recunoască mirodeniile pe care i le dădea să le miroasă. Dacă reuşea să ghicească, putea să guste ceea ce mai rămânea pe degetul maică-si. Nu-l deranja faptul că majoritatea mirodeniilor îşi pierduseră aroma din pricină că erau scoase atât de des din cutie. Vocea moale şi jucăuşă a maică-si şi atingerea ei blândă îl făceau să se simtă bine. În momentele acelea rare şi intime, îi arăta că îl iubeşte cu adevărat.

  Cavalerul se îndepărtă brusc de Adela.

  ― Trebuie să mă îmbrac.

  Se duse la capra de lemn care slujea drept masă şi luă sacul de piele aflat pe ea.

  ― Cine e, Garin? repetă Adela în spatele lui.

  Cavalerul nu-i răspunse.

  ― Spune-mi.

  ― Vezi-ţi de treaba ta, fir-ar să fie!

  Ochii violeţi ai fetei scânteiară.

  ― Mi-ar fi uşor să vă arunc pe amândoi afară de aici.

  ― Îmi pare rău. Doar că… Mă poţi lăsa singur o clipă? Garin privi în jurul lui. Te rog, Adela!

  Ea încuviinţă după câteva secunde, apoi plecă, închizând uşor uşa în urma ei.

  Garin îşi puse cămaşa şi deschise sacul. La fundul lui se găsea mantia lui pătată şi şifonată. Atinse cu un deget materialul alb: simbol al purităţii unui cavaler. În minte îi răsunară cuvintele lui Rook, ca un fier înroşit. Tu, marele şi puternicul templier, îndrăgostit de o curvă? Erau aşa de aproape de propriile gânduri care îl chinuiau. Dar când se găsea acolo, în pat cu Adela, statutul lui nu mai conta. Nu conta nimic în afară de gustul ei şi de senzaţii. Uneori, se întreba dacă nu îl drogase cu vreo poţiune ca să se întoarcă mereu la ea, întotdeauna flămând şi niciodată sătul. Când scoase mantia, ceva căzu dintre faldurile ei. Era peticul de piele care acoperise găvanul unchiului său. Garin îl luă de jos şi începu să-l mângâie acolo unde pielea crăpase din pricina folosirii îndelungate. Îşi acoperi un ochi şi se privi în oglinda prăfuită de argint care atârna pe unul dintre pereţii camerei Adelei.

Capitolul 23

Palatul regal, Paris

  1 noiembrie 1266

Elwen îşi ridică fustele şi păşi cu grijă prin noroi, începuse să plouă din timpul nopţii şi zona din jurul capelei era plină de bălţi. În dimineaţa umedă, structura maiestuoasă părea mai degrabă cenuşie şi lăsată pradă uitării, cu prea multele chipuri din piatră care se holbau din zidurile clădirii întunecate de ploaie. În faţa portalului creştea o tisă bătrână. Elwen se opri sub ramurile lui joase şi stufoase şi aşteptă, cu privirea aţintită asupra uşii închise a capelei.

  De când lucra în serviciul reginei, Elwen intrase de mai multe ori în Sainte-Chapelle. Dar prima dată fusese şi cea mai memorabilă. Descoperise structura întinsă pe două etaje, ascunsă de un zid şi înconjurată de copaci şi arbuşti, la două zile după sosirea ei în Paris. Trecuse de portal ca să arunce o privire înăuntru prin uşa întredeschisă şi acolo o găsise regele Ludovic. Îngrozită că va fi alungată de la Curte, Elwen fusese uluită când regele o împinsese înăuntru, zâmbindu-i. Încercase să cuprindă totul cu privirea în vreme ce suveranul o conducea prin capelă. Privirea ei fusese recompensată de splendoarea interiorului: vitraliile monumentale, culorile vii ale picturilor murale, statuile de dimensiunile unui stat de om care se înclinau respectuoase din ziduri. La primul etaj, unde erau încăperile private ale regelui, se afla un piedestal de marmură în faţa unui altar pe care se găsea o bucată mică şi contorsionată de lemn. Elwen aflase cu uimire că tocmai acel obiect, aparent lipsit de valoare şi adus tocmai de la Constantinopol, îl determinase pe rege să construiască o ditamai capela care să-l adăpostească. Însă Elwen înţelesese totul atunci când Ludovic îi spusese pe un ton profund şi plin de respect că obiectul respectiv era o bucată din coroana de spini purtată de Iisus. Era asemenea comorilor colecţionate de ea: băţul nu era cu adevărat un băţ, ci manifestarea exterioară a tot ce îi era drag regelui – credinţa şi visurile lui. Stătuseră îngenuncheaţi unul lângă altul în faţa acelui fragment de lemn antic timp de aproape o oră. Elwen nu se mai simţise niciodată atât de în siguranţă şi de înconjurată de căldură ca atunci când îngenunchease pe pietrele reci ca gheaţa alături de regele Franţei. Ea cu şorţul ei alb şi simplu, abia îndrăznind să respire în acea atmosferă de împăcare deplină, el în mantia lui purpurie tivită cu hermină, amândoi cu ochii închişi în rugăciune. Din acea zi, suveranul îi remarcase rareori prezenţa la Curtea regală, dar pentru Elwen acel unic moment fusese îndeajuns.

  Îşi încolăci strâns braţele în jurul trupului, temându-se că minunăţiile din Sainte-Chapelle l-ar mai putea reţine pe trubadur înăuntru o vreme. Aştepta de patru zile ocazia de a-l întâlni pe Pierre de Pont-Eveque, dar trubadurul fusese în permanenţă înconjurat de tot felul de doamne dornice de sporovăială şi de domni curioşi. Everard îi spusese că trebuia să ia Cartea Graalului de la Pierre înainte de spectacol.

  Sala mare era acum pregătită pentru reprezentaţie: pe caprele de lemn fuseseră puse urcioare şi pocale, pereţii decoraţi cu tot felul de steaguri, iar torţele aprinse pentru a da lumină din belşug. Emoţiile şi aerul festiv erau întărite de faptul că era Ziua Tuturor Sfinţilor. În acea seară, Curtea regală şi nobilii aflaţi în vizită aveau să se alăture suveranului şi familiei sale pentru o slujbă specială în Sainte-Chapelle, după care urmau recitalul lui Pierre şi banchetul.

  Sosirea în oraş a trubadurului fusese întâmpinată cu sentimente amestecate. Mulţi dintre cei care se aşteptaseră să-l vadă fuseseră dezamăgiţi când aflaseră că Pierre avea să dea spectacolul numai pentru rege. Alţii, în majoritate preoţi de la colegiile locale conduşi de dominicani, îşi continuaseră campania de interzicere a reprezentaţiei. Ludovic cheltuise o grămadă de bani cu sărbătoarea din acea seară şi n-avea niciun chef să permită distrugerea reprezentaţiei şi dezamăgirea oaspeţilor lui, dar Elwen aflase de la regină că, în adâncul sufletului, regele avea impresia că obţinuse mai mult decât sperase din invitarea lui Pierre în faţa Curţii regale. În orice caz, liniştise câteva din colegiile locale afirmând că avea să oprească imediat spectacolul dacă avea să sesizeze încălcarea vreunui cod de conduită din partea trubadurului.

  Doar să mă duc în camera lui şi să o iau câtă vreme el e plecat.

  Însă Elwen rămase unde era. În afară de starea de nervozitate generată de un asemenea gând, exista un alt motiv pentru care ea voia să amâne momentul luării cărţii. Everard nu-i dezvăluise totul, iar detaliile lipsă şi evidenta disperare a preotului o intrigaseră profund. În schimbul acceptării misiunii, Elwen îl făcuse pe preot să-i promită că-l va propune pe Will pentru iniţiere. Everard fusese nevoit să accepte, pentru a nu se confrunta cu refuzul ei. Însă, în ciuda faptului că avea să câştige ceva de pe urma unei asemenea sarcini periculoase, gratitudinea lui Will şi împlinirea visului său, Elwen se simţea emoţionată şi de altceva. Se vedea ca una dintre eroinele din povestirile pe care le citea. „Oricum, probabil că trubadurul o are la el“, îşi zise ea, bătând uşor din picioare în încercarea de a se apăra de frigul care începea să-i pătrundă în oase.

  La puţin timp după aceea, uşile capelei se deschiseră şi doi bărbaţi ieşiră. Elwen simţi un fior de anticipaţie. Îi urmări cu ochi mijiţi pe cei doi cum stau sub portal şi discută, conştientă cât de ridicolă era, murată de ploaie şi pe jumătate ascunsă sub ramurile unui arbust. Aşa cum spusese Maria, Pierre de Pont-Eveque era un bărbat drăguţ. Deşi scund şi subţirel, atitudinea lui compensa din plin lipsa de înălţime şi de putere – stătea drept şi plin de încredere, ca un om de vază. Avea un păr castaniu des şi ochi albaştri, luminaţi de trăirea interioară. Elwen îşi feri privirea când acei ochi se îndreptară spre ea.

  ― Abia aştept să vă distrez diseară, milord, îl auzi ea pe Pierre spunând. Trubadurul avea o voce gravă şi rezonantă. Vă rog să transmiteţi mulţumirile mele Maiestăţii Sale pentru că mi-a îngăduit să-i văd capela privată. Aşa cum se spune, este una dintre minunile acestei lumi.

  Celălalt bărbat se îndepărtă de portal, blestemând ploaia care îl uda. Abia ţinându-şi respiraţia, Elwen urmări cum Pierre se îndreaptă spre ea, cu ghetele lipăind prin noroi. Pantalonii lui albaştri şi tunica de mătase erau deja ude.

  ― Ea stătea acolo, lângă lacul acoperit de ceaţă. Guinevere sub porticul ei, aşteptându-l pe lordul Lancelot. Pierre zâmbi dând la o parte ramurile arbustului. Spuneţi-mi, distinsă doamnă, este mai uscat acolo? Şi, dacă da, pot să vin şi eu?

  ― Nu, răspunse Elwen râzând şi ieşind de sub arbust. Nu este deloc mai uscat.

  Pierre privi cu atenţie. Era mai scund ca ea, dar Elwen simţi cum se micşorează sub intensitatea căutăturii lui.

  ― Şi atunci de ce stai sub copac, pe jumătate îngheţată, când un acoperiş de piatră ar oferi un adăpost mai bun?

  Fata nu-i răspunse.

  ― Eşti una dintre doamnele de onoare ale reginei?

  Elwen fu surprinsă. Îşi zise că, dacă el ştia ce poziţie ocupă, atunci poate că îşi dădea seama şi de ce voia să-i vorbească. Poate că era un vrăjitor?

  ― Da. Simţea cum o părăseşte treptat încrederea de sine. De unde ai ştiut?

  ― Am întrebat cine este umbra frumoasă care s-a prelins prin spatele meu în ultimele zile. Oriunde mă aflam, erai acolo.

  ― Oh!

  Elwen era stupefiată; credea că fusese prudentă.

  ― Cum te cheamă?

  ― Grace.

  ― Ce nume potrivit, zise Pierre, cu ochii scânteind. Şi tu, Grace, vrei să ştii dacă poveştile despre mine sunt adevărate? A fost romanţa mea scrisă de diavol? Sunt eu un mag malefic, sosit aici ca să-l ispitesc pe rege să părăsească armata lui Dumnezeu prin înşelăciunile mele diavoleşti?

  ― Nu. Elwen se îndreptă uşor de spate şi reuşi să se uite drept în ochii lui. Caut răspunsuri de la poet despre arta lui.

  Pierre păru uşor surprins.

  ― Chiar aşa? Zâmbi şi păru a chibzui câteva clipe. Ei, bine, am ceva timp la dispoziţie înainte de a mă pregăti pentru spectacol. Mă poţi întreba, lady Grace, dar într-un loc mai uscat. Poate în camera mea? Îi indică printr-un gest să o ia înaintea lui. Acolo putem să vorbim despre poezie.

  În timp ce străbăteau coridoarele palatului, Elwen îşi ţinu capul plecat, sperând să n-o cheme nimeni pe nume. Pasajele erau pline de servitori, funcţionari şi curteni, unii ajutând la pregătirea reprezentaţiei, alţii îndeplinindu-şi îndatoririle zilnice. La fiecare pas pe care îl făcea, Elwen auzea paşii trubadurului la mică distanţă în spatele ei şi-i simţea privirea în ceafă. Când ajunseră în camera dintr-unul din turnuri, cu vedere spre fluviu, unde fusese el găzduit, inima îi bătea atât de tare, încât Elwen avea impresia că îi va ieşi din piept şi-şi va lua zborul ca o pasăre. Pierre aruncă iute o privire pe coridorul pustiu, apoi deschise uşa camerei şi o împinse pe Elwen înăuntru. Imediat ce el închise uşa, fata cercetă încăperea cu privirea. Lângă un perete erau îngrămădite câteva cufere, iar pe pat era aruncat un sac mic, pe jumătate acoperit cu o pătură.

  ― Priveliştea compensează lipsa de confort.

  Elwen se întoarse când Pierre se mişcă în spatele ei.

  ― Te rog, rosti el, arătându-i scaunul din dreptul geamului.

  Aşezându-se, Elwen aruncă o privire pe fereastră. Sena curgea la mare distanţă sub ea, cenuşie precum cerul pe care îl reflecta. Dincolo de malurile fluviului, oraşul era ascuns în ceaţă. O apucă tremuratul când Pierre se aşeză lângă ea.

  ― Ţi-e frig, rosti el în şoaptă, luându-i o mână între palmele lui şi frecţionându-i-o uşor.

  ― Am fost încântată când am auzit că vei da o reprezentaţie aici, zise Elwen, urmărind cercurile concentrice pe care mâinile lui le descriau pe ale ei. Dintotdeauna mi-au plăcut romanţele. Am citit câteva lucrări ale lui Chretien de Troyes şi poemele lui Arnaud de Mareuil, dar n-am avut niciodată ocazia de a întreba un poet de unde îi vine inspiraţia.

  ― Şi asta vrei să mă întrebi pe mine, frumoasă doamnă? zise Pierre, ridicându-i mâna la buze şi suflând ca s-o încălzească. De unde îmi vine inspiraţia?

  Ea dădu din cap, simţindu-i respiraţia fierbinte pe pielea ei rece ca gheaţa.

  ― Inspiraţia mea are multe forme. Pierre îi luă cealaltă mână. O conversaţie în şoaptă, mirosul ploii pe frunzele moarte.

  Îi suflă încă o dată în palmă.

  ― Dar cum rămâne cu operele altora? întrebă Elwen, trăgându-şi cu delicateţe mâna din mâna lui şi punându-şi-o în poală. Am auzit că mulţi poeţi se inspiră de la colegii lor artişti.

  ― În unele cazuri. Pierre se sprijini de marginea ferestrei, cu ochii pe jumătate adumbriţi de pleoape. Poveştile din Antichitate, de exemplu, care se referă la bărbaţii şi femeile care au făcut istorie. Asemenea lucrări sunt, bineînţeles, folosite ca sursă de inspiraţie pe lângă propriile noastre surse. Dar eu nu am nevoie de cuvintele altcuiva ca să-mi spună cum este să iubeşti. Zâmbi. Ca atare, cea mai mare parte a operei mele provine doar din inima şi mintea mea. Pierre o studie, cu capul aplecat într-o parte. Ţi-ai epuizat întrebările, doamnă?

  Elwen merse mai departe.

  ― Întreb toate astea doar pentru că am auzit un zvon cum că romanţa dumitale nu este de fapt a dumitale.

  ― Cum? Pierre o privi brusc cu ochi duri. De unde ai auzit aşa ceva?

  ― De la cineva din palat, răspunse Elwen, surprinsă de schimbarea lui bruscă de atitudine. Postura indiferentă dispăruse în totalitate. Trubadurul devenise alert ca o căprioară care simte vânătorul. O servitoare.

  ― Şi ce a spus mai exact această servitoare?

  ― Că e posibil să fi furat cartea din care citeşti, replică ea, ezitând.

  Elwen icni când Pierre o apucă de braţ.

  ― Nu sunt hoţ!

  ― Nu, ripostă ea iute, clătinând din cap. Sunt sigură că nu eşti. Îţi spun doar ce am auzit.

  El îi dădu încet drumul, ca şi cum s-ar fi temut ca ea să nu sară în sus.

  ― După cum nu sunt nici vrăjitor, nici adorator al diavolului.

  Pierre se prăbuşi în faţă, sprijinindu-se pe genunchi. Părea brusc mai mic, cumva redus ca dimensiuni, ca şi cum se dezumflase. Din ochi îi dispăruse strălucirea, privirea lui fiind acum goală şi obosită.

  ― Când cineva ajunge să aibă un anumit statut, cei din jur încearcă să îl distrugă. Invidia este o otravă extrem de eficientă. Sapă în inimile oamenilor şi îi transformă în monştri. Mi-am petrecut jumătate din viaţă căutând faima. Acum, că am dobândit-o, nu sunt sigur că o mai vreau. Se uită la Elwen. Nu, n-am scris eu Cartea Graalului, rosti el, din nou pe un ton dur, dar nici n-am furat-o. Ca şi toate celelalte, zvonul pe care l-ai auzit este fals şi te rog să nu-l mai răspândeşti.

  ― Promit să n-o fac, zise Elwen. Schimbarea bruscă a atitudinii lui Pierre o dezamăgise. Tânăra nu se mai simţea deloc emoţionată. Îmi pare rău, rosti ea, ridicându-se în picioare. A fost o greşeală din partea mea să-ţi răpesc timpul. Te las să te pregăteşti pentru spectacol.

  ― Aşteaptă! rosti Pierre în vreme ce ea se îndrepta spre uşă.

  Elwen se răsuci nervoasă pe călcâie.

  ― Nu pleca. Trubadurul zâmbi trist. De la sosirea mea aici, mulţi de la palat mi-au căutat compania: doamne care voiau să fie imortalizate în versuri, domni care căutau să mă convingă să merg acasă la ei ca să le crească prestigiul. Am descoperit că sunt extrem de nervos gândindu-mă la ideea de a distra o asemenea gloată rapace într-un loc unde odinioară am fost huiduit şi alungat. Dar prezenţa şi interesul tău pentru arta mea sunt deopotrivă bine-venite. Îmi cer scuze că am fost nepoliticos atunci când ai pus la îndoială paternitatea povestirilor mele, dar de când am început să călătoresc mă simt asaltat de bârfe şi de acuzaţii răuvoitoare şi, sunt destul de sigur, de urmăritori.

  ― Urmăritori? întrebă Elwen, mimând mirarea.

  Everard îi spusese că trimisese pe cineva pe urmele trubadurului.

  ― În câteva hanuri unde am tras în drumurile mele din sud am aflat că un bărbat pune întrebări despre mine: unde am stat, când am plecat şi altele asemănătoare. Un străin, mi s-a spus.

  ― Poate că doar voia să-ţi vadă spectacolul.

  ― Poate, replică Pierre, fără convingere. Am stat la un prieten din Blois câteva săptămâni şi probabil că aşa am reuşit să-l păcălesc pe individ. Bătu cu palma în lemnul scaunului de la fereastră. Vrei să iei loc, frumoasă doamnă?

  Elwen ezită, apoi se apropie de scaun, simţindu-se ceva mai sigură pe ea. În acea clipă, îi veni o idee.

  ― Îmi poţi împrumuta o pătură? Sunt udă toată.

  ― Bineînţeles, răspunse Pierre cu galanterie.

  Se duse la pat şi smulse pătura de acolo, pe care apoi o înfăşură cu grijă în jurul umerilor ei.

  Elwen ţinu pătura cu o mână şi cu cealaltă îşi scoase boneta udă. Îşi scutură părul, observând felul în care privirea lui Pierre se lipi imediat, ca un magnet, de şuviţele ei ondulate. Constatase adesea că bărbaţii se uitau la ea în acelaşi mod, indiferent că era vorba de negustori din piaţă, gărzi de pe coridoarele palatului sau de Will înainte de a reuşi să se controleze. În ochii tuturor se citea aceeaşi poftă, iar ei îi plăcea asta. O făcea să se simtă de necucerit şi, deopotrivă, tânjind să fie cucerită. Ori de câte ori zărea acea privire ştia, într-o lume dominată de bărbaţi, că ea, ca femeie, deţinea de fapt întreaga putere.

  Zâmbind, se aşeză pe scaun, de această dată mai aproape de Pierre şi cu trupul întors spre el.

  ― Vorbeai înainte de sursele de inspiraţie pentru creaţiile tale. Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre asta.

  ― Da, rosti Pierre. Creaţiile mele.

  În ochii lui se aprinsese iar acea lumină. Pierre se duse la pat şi luă de acolo sacul înainte parţial ascuns de pătură. Băgă mâna şi scoase o carte legată în piele şi un teanc de pergamente. Când se întoarse la scaunul de la fereastră, Elwen recunoscu pe dată cartea din mâna lui după descrierea lui Everard.

  ― Asta e opera mea, zise Pierre, punând Cartea Graalului între ei şi dându-i lui Elwen teancul de pergamente. Adevărata mea operă.

  Tânăra se forţă să ignore cartea şi luă pergamentele. Citi cuvintele de pe primul, scrise de o mână delicată. Era un poem dedicat unei femei pe nume Catherine. Un poem profund senzual.

  ― Opera ta e foarte… pasională, zise ea, dându-i-le înapoi.

  Simţea cum îi ard obrajii.

  ― Este pasiune fără o voce. Pierre privi abătut pergamentele. În era de dinaintea noastră, poeţii ale căror opere le-ai citit scriau cu aceeaşi pasiune precum cea de aici. Scriau despre încântarea lentă şi dureroasă cu care se îndrăgostea un bărbat; frustrarea aşteptării; plăcerile inimii şi ale trupului. Însă iubirea curtezană nu mai e ce a fost. Acum poeţii scriu despre bărbatul care neagă asemenea plăceri şi-şi înfrânează dorinţele. El a devenit nobil şi nu mai e omul care să lase deoparte orice gând păcătos pentru a câştiga iubirea doamnei sale. Clătină din cap. Dar iubirea nu poate fi întemniţată. Ea nu cunoaşte motivaţie sau păcat. Este bestia sălbatică şi flămândă care devorează totul fără constrângeri.

  Elwen se mulţumi să dea din cap. Pierre luă Cartea Graalului şi fata îl urmări cum o răsuceşte în mâini. Cuvintele aurii de pe copertă scânteiau în lumina cenuşie a zilei.

  ― Cartea asta a fost a fratelui meu. Am luat-o acum două ierni, când el a murit după o boală. Am folosit o parte din conţinutul ei ca să recreez povestea lui Perceval: o nouă poveste romantică pentru o nouă eră. Ştiam că, dacă reuşesc să-mi fac un nume, voi reuşi să dau voce adevăratelor mele poeme. Cartea asta mi-a dat acel nume. Acea putere. O deschise şi o răsfoi. Oamenii s-au bulucit ca să mă vadă.

  ― A scris-o fratele tău?

  ― Nu, răspunse Pierre cu un râset scurt şi obosit. Antoine nu ştia nici măcar să-şi scrie propriul nume. Fratele meu se ocupa de vinuri.

  ― Şi cum a ajuns el în posesia ei?

  Pierre o privi.

  ― Trebuie să îţi cer discreţie în această privinţă.

  ― Ţi-o garantez, murmură Elwen. Văzând că trubadurul ezită, îşi puse o mână pe genunchiul lui. Îţi promit!

  Pierre zâmbi şi o privi.

  ― A găsit-o pe pragul uşii. Dădu din cap zărind nedumerirea de pe chipul fetei şi râse scurt. Cred că versiunea mea legată de îngerul care mi-a dat-o pare mai puţin absurdă, nu-i aşa? Nu mă întreba cum a ajuns acolo. Cu ani în urmă, într-o dimineaţă, a deschis uşa şi a găsit-o acolo. Mi-a arătat-o o dată, când i-am făcut o vizită. Am răsfoit-o, dar atunci nu mă interesa nimic scris. După ce am fost izgonit de la această Curte regală, m-am întors la casa familiei mele din Pont-Eveque, unde tata a încercat să mă convingă să-mi găsesc o ocupaţie mai potrivită. Nu înţelegea poezia şi spunea că numai un tâmpit se poate ocupa de aşa ceva. Eram atât de deznădăjduit după ce regele mi-a respins operele, încât mărturisesc că începusem să îl cred. Însă, după moartea lui Antoine, muza şi-a întors iarăşi faţa spre mine şi, când tata şi cu mine am venit la Paris ca să ne ocupăm de aranjamentele necesare, am luat cartea şi am folosit-o ca sursă de inspiraţie. Pierre îşi privi mâinile. Mi s-a părut cea mai bună ocazie pe care aş fi putut să o am. S-a dovedit că am avut dreptate. Mult mai multă decât mi-aş fi imaginat vreodată.

  ― Dar nu te temi? Am auzit că ai fost interzis la Curtea din Aquitania. Iar colegiile de aici nu au încercat să te împiedice să dai reprezentaţia? Ba chiar să te excomunice?

  ― Recunosc că spectacolul meu a fost un pic prea tare pentru urechile delicate. De atunci am mai diluat mesajul. Pierre se ridică brusc şi adună teancul de pergamente şi cartea. În plus, curtenii de aici aşteaptă recitalul meu cu multă nerăbdare, sau cel puţin aşa mi s-a spus. Dominicanii nu vor reuşi să-l atragă pe rege de partea lor.

  Blestemând în sinea ei, Elwen văzu cum cartea şi poemele ajung înapoi în sac. Şi doar cartea fusese chiar lângă ea.

  ― Şi nici măcar nu e aşa de rău precum spun unii, continuă el. Cel puţin diavolul încă nu a apărut. Până acum.

  În acea clipă, se auzi un ciocănit.

  Câteva secunde, Pierre se uită fix la uşă. După aceea, clătinând din cap, se duse şi o întredeschise.

  ― Da? Ce e?

  ― Aţi cerut să fiţi informat când e gata sala mare, domnule.

  Era o voce de bărbat. Elwen bănui că era un slujitor.

  Pierre privi peste umăr la tânără.

  ― Scuză-mă, frumoasă doamnă, zise el, după care ieşi pe uşă, trăgând-o uşor după el, fără să o închidă. A fost lăsat spaţiu liber, aşa cum am cerut?

  ― Da, domnule, veţi sta în faţa jilţurilor regale.

  Ascultând vocile înfundate, Elwen se ridică de pe scaun şi se duse la pat, atentă să audă orice scârţâit al uşii.

  ― Şi restul sălii? A fost aranjat aşa cum am cerut?

  ― Da, domnule.

  ― Pentru că am dat odată o reprezentaţie în apropiere de Cluny, unde cineva aşezase băncile cu faţa în altă parte. Am fost obligat să cânt spre cefele spectatorilor!

  ― Sunt aşezate exact aşa cum aţi cerut, domnule.

  ― Foarte bine. Vin şi eu acolo în scurt timp. Pierre deschise uşa şi păru uimit să o vadă pe Elwen chiar în faţa lui. Zâmbi. Din nefericire, trebuie să renunţ la compania dumitale, frumoasă doamnă. Trebuie să mă îngrijesc de nişte lucruri.

  ― Şi eu trebuie să plec, replică Elwen, întorcându-i zâmbetul. Dacă nu îmi îndeplinesc îndatoririle, voi rata reprezentaţia ta. Dar îţi mulţumesc că ai vorbit cu mine. Mă simt onorată că mi-ai acordat încredere, adăugă ea, simţindu-se ciudat de ruşinată.

  ― Atunci, Grace, poate că îmi vei acorda onoarea unei a doua întâlniri după încheierea recitalului meu?

  ― Dacă îmi vor permite îndatoririle.

  Pierre luă sacul, îl atârnă pe umăr şi îi deschise lui Elwen uşa larg.

  ― Sper să ţi-o permită. Porni de-a lungul coridorului. A! O clipă! Se răsuci pe călcâie. Ai ceva ce-mi aparţine.

  Elwen simţi un fior rece.

  ― Da?

  ― Pătura mea, zise Pierre, venind spre ea. Mă aştept să-mi fie frig ca într-un mormânt în camera aia fără ea.

  ― Dar e udă! improviză ea. Şi e singurul lucru care mă împiedică să nu îngheţ pe aici. O să trimit o slujnică să-ţi aducă altă pătură, ba chiar două.

  Pierre se înclină.

  ― Atunci o poţi păstra împreună cu binecuvântarea mea.

  Elwen aşteptă câteva clipe, apoi plecă în direcţie opusă, surprinsă, acum că starea ei de nervozitate se mai atenuase, de sentimentul de triumf care o cuprinsese. Simţea, sub pătură, Cartea Graalului la piept.

  Când ajunse în camera ei, o găsi pe Maria aşteptând-o nerăbdătoare.

  ― Unde ai fost? izbucni colega ei de cameră imediat, sărind de pe pat. Regina este extrem de nemulţumită. Erai aşteptată să o îmbraci după baie!

  Elwen păli.

  ― Credeam că nu am nimic de făcut.

  Maria îşi ridică mâinile, exasperată.

  ― Cum poţi fi atât de uitucă?

  ― Vrea să mă pedepsească?

  Cealaltă îi aruncă o privire posacă.

  ― I-am spus reginei că te-ai băgat în pat pentru că te durea stomacul. Ţi-am îndeplinit eu îndatoririle. Şi nu-ţi face griji, nu vei pierde reprezentaţia. Am spus că suferinţa ta va trece repede, fără îndoială, căci e uşoară şi cel mai probabil pricinuită de ceva ce ai mâncat de dimineaţă.

  ― Ce noroc să am o prietenă ca tine.

  ― Asta aşa e, fu Maria de acord. Arătă înspre pătură. Ce e vechitura aia? Şi unde ţi-e boneta? Se încruntă. Elwen, eşti udă toată!

  ― Trebuie să te rog ceva.

  Maria ridică o sprânceană.

  ― Cu drăguţul tău te-ai văzut pe ploaie în vreme ce eu îţi făceam treburile? Zâmbi. Acum trebuie să-mi spui cine e.

  ― E o treabă importantă.

  Zâmbetul dispăru de pe chipul Mariei.

  ― Ce e? întrebă ea încet, venind spre Elwen.

  ― Nu vreau să te implic în asta, dar n-am de ales. M-ai ajutat deja azi şi promit să te răsplătesc, dar am nevoie să faci şi altceva pentru mine, şi nu-ţi pot dezvălui motivul cererii mele.

  Maria dădu încet din cap.

  ― Ce e?

  ― Trebuie să trimit la Templu un mesaj cât de repede se poate. Am nevoie de tine să te duci la Ramon. Cred că e de încredere şi mai cred că poate să plece din palat fără să fie observat. Ştiu că va duce mesajul dacă îl rogi tu.

  Maria se îmbujoră.

  ― Eu n-aş fi sigură de asta. Cred că nici măcar nu m-a remarcat.

  ― Dar e prietenul tău.

  ― Poate. Da.

  ― Nu vreau să scriu acest mesaj. Ramon trebuie să-l transmită prin viu grai.

  ― Pentru cine e mesajul?

  ― Un preot. Everard de Troyes.

  ― Un preot! Să nu-mi spui că eşti îndrăgostită de un om al lui Dumnezeu!

  ― Nu, replică repede Elwen. Chestia asta n-are nimic de-a face cu cealaltă.

  Maria oftă.

  ― Şi ce să-i zic lui Ramon?

  ― Roagă-l să-i spună preotului că am ce-şi doreşte. Trebuie să-şi trimită omul pentru a se întâlni cu mine cu o jumătate de oră înainte de vecernie. Va şti singur unde.

  ― Ăsta e mesajul?

  ― Da.

  Maria o cercetă pe Elwen din cap până-n picioare.

  ― Ai necazuri?

  Elwen râse, un pic mai forţat decât ar fi vrut.

  ― Când n-am eu necazuri? Redeveni serioasă. Faci asta pentru mine?

  ― Da.

  ― Atunci îţi datorez o răsplată dublă.

  ― Aşa e, replică Maria, pe jumătate în glumă, însă îngrijorată în privinţa prietenei ei şi emoţionată că se oferea pretextul să îl vadă pe Ramon.

  După plecarea Mariei, Elwen scoase cutia ei de sub pat. Avea loc înăuntru pentru carte, dacă o aşeza chiar deasupra compartimentelor. Încuie cutia, o împinse la loc sub pat cu piciorul, apoi se duse la garderobă ca să-şi ia o rochie uscată.

Pierre îşi turnă vin în pocal şi se duse la podiumul care se întindea spre capătul îndepărtat al sălii mari. Se aşeză pe margine şi se lăsă pe coate, cercetând grandioasa încăpere cu privirea. Pe drumul spre sală fusese oprit de un lord care insistase să treacă pe la el pentru un pahar de vin şi o discuţie legată de perspectivele sale artistice din Paris, iar din cauza acestei întârzieri Pierre avea acum puţin timp la dispoziţie ca să se pregătească. Dar cu siguranţă că sala mare fusese aranjată excelent.

  Pe podium erau aşezate tronurile regelui şi reginei, fiecare dintre ele cu perne din mătase umplute cu fulgi. Pe peretele din spatele lor atârna stindardul albastru al regelui Ludovic, florile de crin din aur sclipind în lumina generoasă a celor mai bine de o sută de lumânări mari. De jur împrejurul sălii se vedeau şi alte stindarde cu însemnele caselor nobiliare ale căror reprezentanţi aveau să asiste la spectacol. În faţa podiumului, în spaţiul în care Pierre avea să-şi ţină reprezentaţia, fuseseră presărate pe jos petale uscate şi parfumate de trandafir. Urmau şiruri de capre de lemn acoperite de frunzele toamnei – chihlimbarii, ruginii, aurii – pe mijlocul cărora, la intervale regulate, fuseseră aşezate carafe incrustate cu pietre preţioase şi pline cu vin. După reprezentaţie urma banchetul de Ziua Tuturor Sfinţilor în onoarea lui Pierre. Mă rog, în onoarea regelui, deşi el era convins că era tributul care i se aducea.

  Trubadurul îşi termină vinul şi se ridică uşor ameţit. Pe una din caprele de lemn se afla sacul lui, cu Cartea Graalului şi pergamentele cu poeziile lui. Pierre se adresă servitorilor care aranjau frunzele pe mese.

  ― Domnilor şi doamnelor, rosti el tare, cu un zâmbet larg. Îmi permiteţi îndrăzneala de a vă gratula cu un vers din Cântecul lui Roland?

  Îşi drese glasul, satisfăcut de acustica sălii, şi închise ochii.

  Cei mai mulţi servitori se opriră şi îl ascultară pe Pierre cântând. Cuvintele erau limpezi şi puternice, umplând imensa încăpere.

  ― Ziua se stinge, întunericul vine după zi. Împăratul doarme, puternicul Charlemagne…

  ― Pierre de Pont-Eveque.

  Trubadurul deschise ochii şi privi încruntat spre cel care îl întrerupsese. Erau de fapt doi bărbaţi îmbrăcaţi în sutane negre ponosite şi care traversau sala, îndreptându-se spre podium. Indivizii erau desculţi şi purtau cruci mari de lemn la gât. Pierre îşi dădu imediat seama cine erau după aspectul lor devenit legendar. În spatele celor doi preoţi dominicani veneau alţi cinci bărbaţi, al căror aspect era şi mai bine cunoscut. Privirea trubadurului se fixă pe săbiile din mâinile cavalerilor templieri şi simţi cum îl cuprinde groaza. Servitorii se dădeau în spate, şuşotind.

  ― Eu sunt Pierre. Ce vreţi de la mine, fraţii mei?

  ― Nu suntem fraţii tăi, replică unul dintre dominicani, făcând încă un pas înainte, în vreme ce însoţitorii săi se opriră.

  Tânărul preot avea ochi serioşi, negri, care păreau să-l străpungă pe Pierre până în străfundul sufletului. Trubadurul încercă să stea drept în picioare pe podium, ca să compenseze mica lui statura cu înălţimea structurii.

  ― Orice aţi dori, ar fi bine să încheiem rapid. Mă tem că nu am timp la dispoziţie pentru conversaţie.

  ― Pierre de Pont-Eveque, rosti dominicanul ca şi cum acesta n-ar fi spus nimic. Prin ordinul Casei Iacobinilor din Paris, discipoli ai Sfântului Ordin Dominican şi autorizaţi să elimine ereziile de către binecuvântatul instrument al lui Dumnezeu, papa Grigorie al IX-lea, eşti arestat!

  ― Arestat? Sub ce acuzaţie?

  ― Erezie.

  ― Ascultaţi, rosti repede Pierre, nu ştiu ce aţi auzit, dar vă asigur că totul e o minciună. Nu sunt un eretic!

  ― Vei da imediat cartea în posesia căreia te afli, această… lucrare a diavolului şi vei veni cu noi.

  ― Nu puteţi face asta! ţipă Pierre, cuprins deja de panică. Sunt oaspetele Maiestăţii Sale! M-a invitat să ţin o reprezentaţie aici, în seara aceasta!

  ― Unde e Cartea Graalului?

  ― Lăsaţi-l acolo!

  Privirea lui Pierre fusese atrasă de un templier înalt şi brunet care se apropiase de mese şi acum întindea mâna după sacul trubadurului.

  Dominicanul se răsuci pe călcâie.

  ― Sir de Navarra! lătră el. Dă-te la o parte. Eu mă voi ocupa de aia.

  Nicolas de Navarra se opri, cu mâna deasupra sacului.

  ― Eşti invitatul meu, părinte Gilles, rosti el după câteva clipe, dându-se înapoi şi arătând spre sac.

  Dominicanul îşi scoase crucea de lemn de la gât şi o aşeză peste sac, începând să spună o rugăciune. Pierre sări de pe podium.

  ― Prindeţi-l! strigă al doilea dominican.

  ― Aduceţi-l pe rege! strigă trubadurul la servitorii care rămăseseră împietriţi.

  Fu redus la tăcere de o izbitură năprasnică peste ceafă a pumnului încătuşat în zale al unuia din cavaleri.

  ― Asta te va învăţa minte să mai răspândeşti mizerii despre noi! şuieră templierul la urechea trubadurului.

  Pierre căzu moale în braţele templierilor în vreme ce Gilles îşi termină rugăciunea şi băgă cu atenţie mâna în sac.

  ― Nu puteţi face asta, gemu trubadurul.

  ― Ai păcătuit faţă de Dumnezeu şi ai otrăvit creştinătatea, rosti cel de-al doilea dominican, pe un ton hotărât. Dar în casa noastră ţi se va da ocazia să te mântuieşti. Ne vom strădui să te salvăm de întunericul care te-a făcut să te îndrepţi împotriva Domnului şi vom încerca să exorcizăm diavolul din tine. Cei care se abat de la calea lui Dumnezeu trebuie să plătească pentru răul făcut. Dacă te aliezi cu Satana…

  ― Nu e aici.

  Dominicanul se răsuci pe călcâie.

  Pierre îşi ridică ameţit capul în vreme ce Gilles golea sacul pe masă. Pergamentele cu poezii zăceau împrăştiate peste tot, dar Cartea Graalului nu se vedea nicăieri. Nicolas de Navarra începu să răsfoiască pergamentele în vreme ce Gilles se apropie de trubadur.

  ― Unde e?

  ― Ce anume? replică Pierre, încă ameţit.

  Gilles întinse mâna şi îi apucă bărbia. Îl forţă pe trubadur să ridice capul.

  ― Unde e cartea?

  Pierre scoase câteva sunete ca de om care se îneacă. Mărul lui Adam i se mişca haotic în sus şi în jos.

  ― Părinte Gilles.

  Dominicanul îşi întoarse privirea. Nicolas de Navarra terminase de cercetat pergamentele şi venise în locul unde templierii îl ţineau bine pe trubadur.

  ― Poate că ar trebui să încerc şi eu, propuse cavalerul.

  Gilles păru gata să refuze, dar până la urmă se dădu la o parte.

  Pierre respira sacadat. Nicolas făcu un pas înainte. Cavalerul avea o arbaletă, iar un pumnal mare îi atârna de centură, lângă sabie.

  ― E în sacul meu! izbucni Pierre, înainte ca Nicolas să rostească vreo vorbă.

  ― Mă tem că nu, replică templierul cu blândeţe.

  În ochii trubadurului apărură lacrimi.

  ― Vă rog! Nici măcar n-am scris-o eu! Jur!

  ― Te cred, răspunse Nicolas. Îşi coborî vocea la nivelul unei şoapte. Dacă vei colabora cu dominicanii ai o şansă să scapi cu viaţă, dar trebuie să le spui unde e cartea. Dacă nu, vor fi obligaţi să te omoare pentru erezie şi vor căuta cartea fără sprijinul tău. Fără îndoială că vor începe prin a face o vizită familiei tale din Pont-Eveque.

  ― Familiei mele? murmură Pierre.

  Nicolas îşi coborî şi mai mult vocea, până ce ajunse ca o boare de vânt pe obrazul lui Pierre.

  ― Dacă nu găsesc cartea acolo, dominicanii îţi vor dezbrăca rudele şi le vor trage în ţeapă în piaţa oraşului. Pe tatăl tău, Jean, pe mama ta, Eleanor, pe surorile tale, Aude şi Kateline. Fiecare dintre ei va fi uns cu ulei şi pus să se învârtă la proţap deasupra unui foc de cărbuni, atât de încet, încât fiecare va putea să-şi vadă carnea umflându-se şi pocnind, şi oasele înnegrindu-se şi desprinzându-se de trup, şi picioarele şi…

  ― Nu! Doamne! Am pus blestemăţia mai devreme în sac! Eram în camera mea. Am pus-o în sac. Jur!

  Incapabil să audă cele rostite de Nicolas, Gilles păru impresionat de izbucnirea trubadurului.

  ― Atunci unde e acum? ceru el să afle în vreme ce Nicolas se îndrepta de spate.

  ― Nu ştiu! N-am scos-o de acolo! Ar trebui să fie acolo, nu pricep de ce…

  Pierre se opri.

  ― Ce e? întrebă repede Nicolas.

  Pierre îşi înălţă capul.

  ― Era o fată, o servitoare. A venit în camera mea ca să discutăm despre poezie.

  ― Poate a luat-o ea? Asta vrei să spui?

  ― Am ieşit din cameră, nu pentru mult timp, dar… Pierre dădu din cap. Da. E posibil să o fi luat ea.

  ― Cine e? tună Gilles.

  ― Grace.

  ― O clipă, părinte, rosti Nicolas, în vreme ce dominicanul pornise deja spre uşă. Cum arată? îl întrebă el pe Pierre.

  ― Înaltă. Zveltă. Păr lung auriu. Drăguţă.

  Nicolas se duse la Gilles.

  ― Trebuie să fie sute de servitoare aici, părinte, rosti el încet. Voi da de şeful servitorilor şi îl voi întreba unde e această fată. Ţi-aş propune să-l duci pe trubadur în camera lui, pe care să o cercetezi ca să te asiguri că nu a lăsat cartea acolo din greşeală sau minte în privinţa acestei fete şi a ascuns-o bine. De asemenea, cred că regele a fost anunţat deja despre sosirea noastră aici. O să ne ceară nişte răspunsuri.

  Gilles se încruntă auzind tonul cu care i se adresa Nicolas, dar acceptă dând ţeapăn din cap.

  ― Foarte bine. Dar vei aduce fata aici dacă dai de ea. Vreau s-o interoghez eu însumi.

  ― Cum doreşti.

  Nicolas aşteptă ca templierii şi cei doi dominicani să-l scoată pe Pierre din sală, apoi părăsi şi el încăperea. După ce întrebă un servitor care încă se mai ascundea în capătul sălii unde erau dormitoarele servitorilor, străbătu repede coridoarele largi, trecând pe lângă curteni şi oficialităţi ale palatului şi ignorând privirile curioase atrase de mantia lui albă. Când ajunse la camera şefului servitorilor – o încăpere mică, dar bine plasată de la nivelurile inferioare ale palatului – descoperi că aceasta era pustie. Nicolas se opri pe coridorul de afară, întrebându-se dacă să aştepte sau să-l caute pe om în altă parte. Prin ferestrele care flancau coridorul lung şi întunecos veneau rafale de vânt de afară. Totul mirosea a râu. Afară se lăsa asfinţitul şi cerul era acoperit de nori. Ferestrele dădeau înspre o luncă îngustă, mărginită de ziduri, care înconjura palatul, separându-l de Sena la un capăt şi de străzile oraşului vechi în celălalt. În zid erau deschideri sub formă de arcade. Una din acestea ducea spre malul fluviului. Având o privelişte deschisă peste zid spre malul din spate, Nicolas zări un bărbat în haine cenuşii furişându-se repede dinspre palat către un şir lung de stejari care străjuiau malul apei. Individul privi scurt în jurul lui, apoi dispăru la adăpostul copacilor. În ciuda luminii tot mai slabe de afară, pielea lui închisă la culoare se vedea perfect.

Capitolul 24

Străzile Parisului

  1 noiembrie 1266

După ce o luă pe o scurtătură de-a lungul malului Senei către pod, Hasan traversă fluviul şi intră în labirintul de străduţe ale oraşului. În întunericul care se lăsa, trecu de grupuri de oameni care se întorceau acasă după o zi de muncă. Mantia lui fâlfâia din pricina vântului care se înteţise în cursul după-amiezii. Solul era alunecos din pricina noroiului frământat de sutele de paşi, de copitele cailor şi de roţile căruţelor. Norii joşi şi învolburaţi ameninţau cu revărsarea ploii. Mergând neabătut spre nord, către zidurile oraşului, Hasan pătrunse în hăţişul de alei dosnice care străbăteau Cartierul Negustorilor. Cartea Graalului stătea lipită bine de spatele lui, între izmene şi centură, ascunsă de mantie. Hasan zărise caii templierilor în afara porţilor palatului, aşa că hotărâse să evite străzile principale.

  Cele mai multe ateliere din cartier închiseseră deja, iar proprietarii se retrăseseră la locuinţele lor de la etajul clădirilor ca să se pregătească de slujba religioasă dedicată tuturor sfinţilor, dar câţiva meseriaşi continuau să lucreze şi la acea oră. Trecând pe lângă un fierar, un frânghier şi un tăbăcar, Hasan zări lumini de focuri aprinse în spatele obloanelor şi auzi sunete de ciocan bătând pe nicovală, fâşâitul unei mături pe podele, şuieratul de metal care taie piele. Se opri la o intersecţie. Cel mai rapid drum era înainte, de-a lungul unei alei lungi şi şerpuitoare care trecea pe lângă o biserică, dar intrarea era parţial blocată de o grămadă de pietre mari, iar pe partea laterală a lăcaşului de cult fusese ridicat un eşafod. După ce chibzui câteva clipe, Hasan ocoli pietrele şi pătrunse pe alee, croindu-şi drum printre bârnele eşafodului. Îl usturau ochii de la praful stârnit de construcţie. Spânzurătorile ridicate tremurau în bătaia vântului. În faţa lui, flăcările torţelor de veghe aruncau umbre mari pe zidurile care mărgineau aleea. Hasan auzi voci, râsete şi ţipetele unei păsări. Ieşi de la adăpostul ultimului stâlp de lemn al spânzurătorii şi zări un grup de tineri care-i blocau calea. Unii stăteau în picioare, alţii pe vine într-un cerc strâns format la uşa deschisă a unui atelier de zidărie. Cu toţii purtau şorţuri albe. Ţipetele de păsări proveneau de la doi cocoşi. Apropiindu-se, Hasan văzu cum păsările sunt aruncate în mijlocul cercului de trupuri umane. Ţipetele atinseră paroxismul când păsările începură să danseze şi să se atace reciproc cu pintenii. La scurtă distanţă dincolo de tineri, aleea dădea într-o piaţetă, dincolo de care se afla poarta Templului.

  Hasan se apropie de zid şi înaintă tiptil pe lângă grup, în ţipetele unui cocoş lovit de moarte. Câţiva tineri chiuiră, alţii huiduiră, în vreme ce pasărea tăcu. Mai multe monede fuseră aruncate pe capacul unui butoi. Un tânăr, părând a avea în jur de optsprezece ani, înjură şi se lipi cu spatele de zid. Era un tip zvelt cu o faţă prelungă, cu barbă neagră şi ochi înfundaţi în orbite.

  Hasan simţi câteva picături de ploaie. Se auzi un şuierat când apa începu să cadă pe torţele aprinse.

  ― Scuzaţi-mă, murmură el, strecurându-se printre tânărul subţire şi restul grupului.

  Câţiva tineri se uitară la el.

  ― Hei!

  Hasan privi înapoi.

  Tânărul lipit de zid îl studia. Avea o privire adumbrită şi o expresie de suspiciune i se întipărise pe chip.

  ― N-ar fi trebuit să o iei pe acolo. Puteai răsturna vreunul din stâlpi.

  ― O s-o iau pe dincolo data viitoare.

  Urmă o pauză.

  ― De unde eşti? întrebă tânărul.

  Hasan nu-i răspunse, ci continuă să meargă, trecând cu atenţie pe lângă ultimul dintre zidarii care îşi strângeau şi îşi împărţeau câştigurile şi pierderile.

  ― Hei!

  Sarazinul întoarse privirea şi îl văzu pe tânăr dezlipindu-se de zid şi pornind pe urmele lui. O parte dintre tovarăşii lui îşi întorseseră şi ei privirile.

  ― Te-am întrebat de unde eşti.

  ― Lisabona, răspunse Hasan. Dădu politicos din cap în direcţia tânărului. Bună seara!

  ― Dacă eşti din Lisabona, atunci eu sunt din Rai.

  Hasan îşi continuă drumul. Auzi un murmur nedesluşit de voci în urma lui şi câteva pufnete.

  ― Am mai văzut d-ăştia ca tine, faţă-neagră. Tânărul ridicase vocea, fiind mai degrabă mânat de dorinţa de gâlceavă decât de curiozitate. În timp ce înainta, plescăia în noroi. Şi niciunul dintre ei nu provenea din partea asta a mării.

  Chiar înainte să ajungă la capătul aleii, Hasan privi scurt peste umăr. Tânărul continua să se ţină după el, fără grabă, dar cu hotărâre, împreună cu câţiva dintre tovarăşii lui, după ce finalul luptei de cocoşi subţiase rândurile audienţei. Hasan îşi iuţi paşii, dar înainte de a ieşi în piaţetă trei tineri cu şorţuri de zidari îi tăiară drumul. Gâfâiau. Hasan îşi dădu seama că fugiseră prin faţa clădirii şi ajunseseră în piaţetă pe o alee paralelă ca să-l oprească. Îngrijorarea lui se transformă încet în teamă. Unul dintre tineri părea mai nervos şi stătea mai în spate, dar ceilalţi doi avea expresii severe pe chipuri.

  Hasan se opri.

  ― Ce vreţi de la mine? întrebă el, vorbind cu calm. Mă grăbesc.

  ― Nici mie nu mi se pare că e din Lisabona, Gui, rosti unul dintre bărbaţii din faţa lui, adresându-se evident tânărului slăbuţ din spate.

  Gui înaintă până ce el şi ceilalţi zidari îl înconjurară pe Hasan. În total erau nouă oameni. Doi dintre ei ţineau torţe în mâini. Ploaia se înteţise. Dincolo de ei, în piaţetă, o fetiţă şedea pe intrarea într-o clădire dărăpănată. Se juca cu o păpuşă de lemn pe care şi-o plimba peste genunchi. În afară de copilă, în piaţetă nu se mai vedea nimeni.

  ― Am cunoscut oameni care au fost în Ţara Sfântă, zise Gui, adresându-i-se lui Hasan cu o voce joasă, plină de dispreţ şi ostilitate. Mi s-a povestit ce fac nenorociţii ca tine femeilor şi copiilor de creştini. Iar tu îndrăzneşti să vii aici şi să mergi pe străzile noastre, să munceşti aici, să intri în casele noastre? Regele îi obligă pe evrei să poarte un semn ca să ştim cu toţii cine sunt. Unde e semnul tău, sarazinule?

  ― Sunt creştin, răspunse Hasan.

  Continua să discute cu calm, dar simţea ameninţarea venind dinspre Gui ca o pală de vânt îngheţat. Începu să tremure involuntar.

  Gui scuipă dispreţuitor pe jos.

  ― Crezi că Dumnezeul nostru te vrea pe tine? O oaie neagră în turma Lui? Se mai apropie cu un pas. Luna trecută, a venit acasă la mama un mesager de la preceptoriul ospitalierilor. Mesagerul i-a spus că fiul ei… aici Gui se împunse cu degetul în piept… adică fratele meu, a murit când fortăreaţa de la Arsuf din Regatul Ierusalimului a căzut în mâinile sarazinilor. Era ucenic de zidar acolo. Ochii înfundaţi ai lui Gui străluceau în lumina torţelor. Nu l-am văzut niciodată atât de fericit ca atunci când a plecat cu unul din vasele lor. După ce sultanul tău, ăla pe care cavalerii îl numesc Arbaleta, i-a terminat pe ospitalieri, i-a ucis pe toţi cei rămaşi înăuntru. Capul fratelui meu a fost retezat, iar trupul i-a fost lăsat să putrezească. Avea paisprezece ani. Mama nici măcar nu mai poate vorbi de durere. Şi iată-te pe tine, unul din ucigaşii lui, simţindu-te ca acasă în oraşul nostru.

  ― Îmi pare rău, zise Hasan încetişor. Îmi pare cu adevărat rău. Şi eu cunosc oameni buni care au murit în acest război. Dar îţi dau cuvântul meu că Baybars Bundukdari nu este sultanul meu. N-am luptat niciodată pentru el şi nici nu i-am jurat credinţă. Casa mea este aici şi este aşa de mulţi ani.

  ― Minte, Gui, rosti o voce în spatele lui.

  ― Jur că e adevărat! replică repede Hasan, răsucindu-se către tânărul cu faţă sumbră care vorbise. Sunt…

  Cuvintele i se stinseră într-un geamăt când cineva îl împinse tare din spate. Hasan îşi pierdu echilibrul şi căzu în genunchi. Simţi noroiul rece pe picior. Încercă să se ridice, dar se prăbuşi cu un icnet când primi o lovitură de gheată în coaste. Se făcu ghem din pricina durerii şi simţi o nouă lovitură în cap, apoi tot în coaste, în cealaltă parte, apoi în spatele uşor îndoit din pricina durităţii cărţii. Nările i se umplură de mirosul pestilenţial al noroiului şi dejecţiilor, iar faţa şi palmele, de mizeriile de pe jos. Gui se postă deasupra lui. Hasan îi zări faţa, schimonosită de furie şi durere, apoi urmă iarăşi lovitura ghetei. Cum aceasta îi ţintise faţa, simţi că se sparge nasul. Sângele îl înecă imediat. Cineva strigă ceva.

  ― Gata, Gui! Spuneai că vrei doar să-l sperii!

  Hasan se răsuci cât putu. Ochii îi lăcrimau din abundenţă. Silueta ceţoasă a lui Gui continua să fie postată deasupra lui. Îşi băgă mâna în haină şi degetele prinseră mânerul pumnalului. Scoase arma din teacă, în timp ce sângele îi curgea pe faţă, şi îndreptă pumnalul spre picioarele lui Gui.

  ― Are cuţit! strigă unul dintre tineri.

  Gui se feri de lovitură la timp, apoi se dădu înapoi cu un salt. Ceilalţi tineri se retraseră. Cu sângele curgându-i de pe frunte, din nas şi din gură, Hasan se ridică împleticindu-se, cu pumnalul înaintea lui. Fără să vadă aproape nimic şi cu trupul pulsându-i de durere din cauza loviturilor, se întoarse şi se îndreptă spre grupul de tineri care blocau intrarea în alee. Aceştia se despărţiră, ferindu-se din calea armei. Însă, când vru să o ia la fugă spre spaţiul deschis, Hasan îşi simţi piciorul alunecând în noroi şi căzu, scăpând pumnalul din mână. Unul dintre tineri strigă şi îl prinse de mâini înainte ca să poată să-şi recupereze arma.

  ― Nu! strigă un altul, văzându-l pe Gui cum se aruncă asupra cuţitului.

  Smulgându-l din noroi, Gui fugi spre Hasan, care era ţinut bine de tovarăşul său.

  Hasan simţi o durere înfiorătoare în partea laterală a trupului când Gui înfipse pumnalul în el. Zări cum ochii plini de ură ai tânărului se măresc, apoi se umplu de frică. Gui se dădu înapoi, lăsând pumnalul înfipt în trupul lui Hasan.

  ― Iisuse, Gui! ţipă unul dintre tineri. Ce-ai făcut?

  ― Fugi! strigă un altul, trăgându-l pe Gui de braţ. Vino!

  Hasan se prăbuşi la pământ când tânărul care îl ţinea se întoarse şi fugi împreună cu ceilalţi. Încercă să se ridice în picioare, luptând cu valurile de greaţă şi durere sfâşietoare, dar reuşi să se târască doar câţiva paşi în piaţetă. Degetele i se încleştară pe mânerul pumnalului, dar n-avu puterea să-l scoată din rană. Sângele începu să-i curgă, cald, peste mâinile îngheţate. Gluga îi fu dată pe spate de o pală de vânt. Fetiţa de pe treapta clădirii de vizavi se uita cu ochii mari la el.

  ― Ajută-mă! îngăimă Hasan.

  Gura copilei formă un oval mare din pricina şocului, apoi se transformă într-un ţipăt, după care fetiţa fugi în casă, strângând în mână păpuşa de lemn. Hasan gemu şi să afundă mai mult în noroi. Uşa casei se trânti cu putere. Se gândi la Everard care aştepta în preceptoriu; simţea Cartea Graalului ca o piatră de moară pe spatele lui, apăsându-l tot mai mult în noroi. Simţi cum îl părăseşte conştiinţa de sine, depărtându-se de el ca un abur. Ploaia îi cădea drept peste creştetul descoperit al capului şi i se scurgea în jos pe obraji, amestecându-se cu sângele şi lacrimile. Clopotele îndepărtate ale catedralei Notre-Dame începură să bată chemarea la vecernie, urmate la scurt timp de clopotele tuturor celorlalte biserici din oraş, chemându-i pe locuitorii Parisului să vină la rugăciunile din seara zilei lor de sărbătoare.

― Ar trebui să fie pe undeva pe aici, dacă raportul a fost corect.

  Cel care vorbise, un bărbat îndesat pe nume Baudouin, cu păr des de culoarea nisipului şi o faţă pătrăţoasă, sări din şaua calului şi dădu hăţurile unuia din cei doi tovarăşi călare ai lui. Mantia lui stacojie, de uniformă a gărzii regale, şiroia de apă.

  ― Dă-ne chestia aia, Lucas, zise el, arătând spre torţa pe care o ţinea tovarăşul lui.

  ― Ar fi trebuit să-i punem pe parohi să se ocupe de asta, rosti, iritat, Lucas, cel mai tânăr dintre cei trei. Blestemată să fie ploaia asta!

  ― Nu e de datoria parohilor să cerceteze crimele, replică Baudouin, inspectând zona care, în afara cercurilor mici de lumină generate de torţele aprinse, era neagră ca iadul.

  Piaţeta era ciudat de liniştită, cu excepţia zgomotelor scoase de vânt şi de ploaia biciuitoare. La ferestrele clădirilor dărăpănate care o înconjurau nu se vedea nicio lumină; majoritatea celor care locuiau acolo erau la biserică pentru slujbă. Baudouin înaintă, ţinând torţa sus şi clipind des din pricina ploii.

  ― O astfel de datorie cade, din nefericire, pe umerii noştri, continuă el. Se întoarse şi făcu o grimasă înspre tovarăşii lui. Oamenii bătrânului şi bravului căpitan.

  ― Mi-ar plăcea să-l văd şi pe el aici, mârâi al treilea bărbat. În loc să stea pe dosul lui mare la căldurică în palat.

  ― O, cred că are destule lucruri de care să se îngrijească, Aimery, cu tot scandalul provocat de trubadurul ăla. În noaptea asta îşi va câştiga cu siguranţă greu pâinea.

  ― Da, se amestecă repede Lucas. Ce a fost şi cu povestea aia? Am văzut o companie de templieri împreună cu regele chiar înainte de plecarea noastră. Se certau.

  Baudouin ridică indiferent din umeri.

  ― Ceva legat de faptul că trubadurul ar fi fost un eretic, aşa am auzit. Inchizitorii l-au luat pentru cercetare.

  Lucas se înfioră.

  ― Cu siguranţă că situaţia noastră nu pare la fel de rea.

  ― Ce e aia?

  Baudouin privi în jurul lui şi-l zări pe Aimery arătând înspre intrarea într-o alee. Reuşi să desluşească o formă prăbuşită la pământ. Se apropie, cu torţele mişcându-se nebuneşte în bătaia vântului. Era un trup. Baudouin se aplecă şi scutură umărul celui căzut. Nicio mişcare.

  ― Ţine asta, zise el, dându-i torţa lui Aimery, care descălecase şi se apropia.

  După ce tovarăşul lui apucă torţa, Baudouin întoarse trupul cu faţa în sus.

  ― Iisuse! exclamă Aimery, făcându-şi imediat cruce când zări chipul omului. E un sarazin!

  Baudouin zări mânerul pumnalului ieşind din partea laterală a trupului. Omul murise cu ochii deschişi în bătaia ploii. Printre petele de noroi, faţa lui era gri-albăstruie, lividă din pricina vânătăilor, iar barba îi era plină de sânge coagulat.

  ― Bietul de el.

  Baudouin îndepărtă mantia omului şi îl percheziţiona rapid, dar nu găsi nimic în afară de o teacă goală care părea să se potrivească pumnalului.

  ― Se pare că a fost omorât cu propria armă. Ar trebui să întrebăm prin jur. Poate a văzut cineva cine a făcut asta.

  ― Sunt cu toţii la biserică, replică morocănos Aimery. Femeia care ne-a anunţat a zis că a auzit strigăte, apoi l-a zărit întins pe alee. N-a văzut cine a comis crima. Îi vom spune căpitanului şi el o să decidă dacă trebuie să continuăm cercetările. Dar nu cred că va fi dispus să aloce timp sau oameni pentru chestia asta. Ridică din umeri, uitându-se la leş. Mă îndoiesc că-i va fi cuiva dor de el.

  Baudouin oftă, apoi dădu din cap. Îşi şterse faţa udă cu mâneca hainei.

  ― Atunci ajută-mă cu el. Trebuie să-l leg de şaua calului meu. Îl ducem la gropar.

  ― Unde? întrebă Aimery, fără să se apropie de cadavru.

  ― Nu într-un cimitir, asta e sigur, zise Lucas, venind din spatele lor.

  Tânărul legase caii de un pripon în faţa unei tăbăcării.

  ― Trebuie să-l ducem undeva, zise Baudouin.

  Se gândiră toţi trei câteva clipe.

  ― Cimitirul leproşilor, rosti Aimery în cele din urmă.

  Lucas clătină din cap.

  ― Leprozeria n-o să-l vrea.

  ― Vom spune că a fost un lepros. Atunci vor fi obligaţi să-l ia.

  Aimery şi Lucas se uitară la Baudouin. Incapabil să găsească o soluţie mai bună, acesta încuviinţă.

  ― Bine. Ajutaţi-mă să-l urc pe şa.

Templul din Paris

  noiembrie 1266

După terminarea primei slujbe a zilei, Will ieşi din capelă, căscând. Serviciul religios fusese extrem de lung, deoarece era Ziua Morţilor, iar în timpul fiecărei slujbe aveau să se rostească rugăciuni speciale pentru cei plecaţi pe cealaltă lume. Era o zi sumbră în comparaţie cu Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, deşi vremea se prezenta mult mai bine. După zile întregi de vânt şi ploaie, dimineaţa se ivise uluitor de limpede, cu cerul trecând de la negru la turcoaz, apoi la un albastru strălucitor. Preţul plătit pentru asta era însă scăderea bruscă a temperaturii. În zorii zilei, grăjdarii fuseseră nevoiţi să spargă stratul gros de gheaţă care se formase peste adăpătoarele cailor pe timpul nopţii. Gheaţa întărise noroiul şi făcuse ca iarba să devină argintiu-alburie.

  Cavalerii se îndepărtau de capelă, îndreptându-se în şir către sala mare. Alături de alţi sergenţi, Will trebuia să aştepte până ce cavalerii terminau ca să mănânce şi el, aşa că se duse la croitorie ca să ia sutana lui Everard, pe care i-o dusese croitorului din preceptoriu la peticit.

  ― Sergent Campbell.

  Will privi în jur şi văzu un servitor în tunică maro venind repede spre el. Omul părea mai degrabă că se furişează şi se tot uita la cavaleri.

  ― Da?

  ― Cineva te aşteaptă la poartă, rosti servitorul.

  ― Cine?

  Servitorul nu-i răspunse, dar, după o scurtă privire aruncată peste umăr, întinse palma spre Will. În palma lui se vedea un pătrat şifonat de material albastru.

  Will se încruntă.

  ― Ce e? întrebă el, desfăcând marginile pătratului.

  Un boboc uscat de iasomie.

  ― N-a vrut să-şi spună numele, şopti servitorul. Doar mi-a zis să-ţi dau asta. Aşteaptă afară, la drum.

  Omul înclină scurt din cap şi îşi văzu mai departe de treburile lui.

  Will închise pumnul în jurul bucăţii de pânză şi simţi cum inima începe să-i bată cu putere. Însă nu mintea, ci trupul părea să-i fie mai emoţionat. Simţi un tremur intern de iritare pentru că Elwen nu respectase ceea ce-i spusese cu doar o săptămână înainte: că nu putea veni acolo aşa, pur şi simplu. După câteva clipe în care rămase ţintuit locului, traversă curtea şi se îndreptă spre pasajul care ducea la poarta principală pe lângă donjon. Nu făcuse prea mulţi paşi când zări un cavaler venind spre el. Era Garin. Ceilalţi oameni dispăruseră din curte, iar ultimul dintre cavaleri intrase în sala de mese.

  Garin zâmbi în chip de salut. Zâmbetul nu-i cuprinse şi ochii, iar când vorbi, tonul lui vesel păru forţat.

  ― Speram să te prind.

  ― Ce e? întrebă Will, ascunzând bucata de material în buzunarul tunicii.

  ― Nu eram sigur, dar am crezut că văd un vechi camarad al unchiului meu aici zilele trecute. Un om pe nume Hasan?

  Will dădu din cap.

  ― Da, e aici.

  ― Robert mi-a spus că e şi un camarad al stăpânului tău.

  ― Nu sunt sigur dacă e corect cuvântul camarad. Stăpânul meu îl foloseşte uneori pe Hasan ca să dea de unele texte pe care vrea să le cumpere. De ce întrebi?

  ― Nimic important. Garin ridică din umeri şi râse bizar, dar Will sesiză iarăşi o tensiune interioară în spatele aparentei veselii. Voiam doar să-i mulţumesc pentru că a încercat să salveze viaţa unchiului meu la Honfleur. N-am avut ocazia după bătălie, dar n-am uitat cum a luptat umăr la umăr alături de noi. Făcu o pauză. Ştii unde e?

  ― L-am zărit ieri-seară, dar nu ştiu unde e acum. Cred că stă în oraş. Cam asta-i tot ce-ţi pot spune. Will făcu un pas către pasajul care ducea spre intrare. Îmi pare rău, dar trebuie să plec.

  ― Ieşi din preceptoriu?

  ― Am o sarcină de îndeplinit pentru stăpânul meu. Dacă îl văd pe Hasan, o să îi spun că-l cauţi.

  După ce ieşi din umbra prelungă a donjonului, Will merse de-a lungul rue du Temple, pe marginea căreia se înşirau castani înalţi. Elwen aştepta sub unul dintre copaci, înfundată până la glezne într-un covor de frunze ruginii. Purta o rochie albă şi un şal albastru de lână, strâns bine în jurul umerilor. Will o strigă. Sunetul îi fu smuls de pe buze de o pală de vânt care zgudui ramurile copacilor de deasupra lui. Elwen îşi întoarse privirea. Pe chipul ei se citea uşurarea. Alergă spre Will, apoi se opri, nesigură, la câţiva paşi înaintea lui. Tânărul zări lacrimile din ochii ei şi iritarea îl părăsi instantaneu.

  ― Ce s-a întâmplat? o întrebă el, apropiindu-se.

  Fata îşi duse mâinile la faţă.

  ― Elwen, ce e? Will o prinse cu blândeţe de umeri. Vorbeşte cu mine.

  După câteva clipe, ea îşi luă mâinile de pe faţă. Avea obrajii uzi.

  ― Nu ştiu de unde să încep. Will, am făcut ceva îngrozitor. Dădu cu violenţă din cap. Nu trebuia să se întâmple aşa. Nu credeam că are să sufere cineva.

  ― Ce tot spui acolo?

  Elwen inspiră adânc, apoi se smulse din strânsoarea lui Will.

  ― Şi ce e mai rău e faptul că am senzaţia că te-am trădat pe tine.

  Will păstră tăcerea cât timp Elwen îi povesti cum venise Everard la ea la palat, cerându-i să ia o carte de la trubadur, de la Pierre de Pont-Eveque, o carte care, îi spusese preotul, fusese furată cu şase ani în urmă din preceptoriu. Apoi îi zise ce târg încheiase ea cu preotul: în schimbul cărţii, Everard avea să-l propună pe Will pentru iniţiere.

  Will rămase tăcut o vreme după ce ea termină.

  ― Everard ţi-a cerut să furi această carte?

  ― Îmi pare rău că am complotat cu maestrul tău, Will, dar ştiu cât îţi doreşti să ajungi cavaler şi credeam că aşa te pot ajuta. În fond, cartea nu aparţinea cu adevărat trubadurului. Elwen îşi muşcă buza şi privi în jos. Apoi au venit dominicanii şi eu m-am temut atât de tare că vor descoperi ce am făcut, încât nu m-am putut gândi la altceva decât să scap de carte. L-au arestat pe trubadur seara trecută, înainte de reprezentaţie.

  ― L-au arestat pentru ce motiv?

  ― Dominicanii cred că reprezentaţia lui şi Cartea Graalului sunt erezii.

  Will strânse din dinţi.

  ― În fine, important e că tu eşti bine.

  ― E vina mea, nu-i aşa? Mă gândesc la ce i s-a întâmplat trubadurului. Am auzit că, negăsind cartea, dominicanii l-au acuzat că minte când a spus că o servitoare i-a furat-o. Dar el zisese adevărul. Mi-am dat un nume fals.

  ― Ai procedat bine. Elwen, nimic din toate astea nu s-a întâmplat din vina ta. Will clătină din cap. Nu-mi vine să cred că a putut face aşa ceva, murmură el.

  ― Pierre nu e un om rău. A luat cartea la moartea fratelui său. Voia doar să-şi prezinte în public poeziile. Or să-l omoare, nu-i aşa?

  ― Fratele lui?

  Elwen îi povesti ce-i spusese Pierre despre Antoine.

  ― Everard credea că Pierre putea fi cel care a furat cartea din tainiţele Templului, dar n-a fost el. Fratele lui, Antoine, a găsit-o pe pragul uşii. Niciunul dintre ei nu avea habar de legătura dintre carte şi Templu.

  ― Şi unde e cartea acum?

  ― M-am întâlnit cu omul lui Everard ieri-seară, aşa cum am aranjat, şi i-am dat-o lui.

  ― Omul lui Everard?

  ― Hasan, preciză ea, aproape în şoaptă. Mi-a spus că am procedat bine şi că preotul va fi mulţumit. L-am întrebat de unde vine şi mi-a zis că din Siria. I-am spus că şi eu vreau să mă duc în Ţara Sfântă. Mi-a zis că ar trebui să o fac, pentru că e foarte frumos acolo.

  ― Hasan a adus cartea aici, lui Everard?

  ― Aşa trebuia. Însă, Will, câţiva membri ai gărzii regale au ieşit în patrulare azi-noapte şi au dat peste un cadavru, la puţin timp după ce m-am despărţit de Hasan. L-am auzit pe Baudouin, unul dintre ei, raportând toată povestea căpitanului dis-de-dimineaţă, când eu aduceam apă pentru baia reginei. L-am rugat să-mi spună şi mie despre ce era vorba şi mi-a zis că au găsit un sarazin bătut şi înjunghiat mortal pe o alee. Alte lacrimi apărură pe obrajii fetei. Mi-a zis că l-au abandonat la leprozerie, lângă poarta Saint-Denis, ca să fie îngropat acolo. Trebuie să fi fost vorba de el, nu-i aşa?

  ― Leprozerie?

  ― Pentru că era sarazin.

  ― Everard mi-a spus că Hasan se convertise la…

  Will se opri şi îşi trecu mâinile prin păr. Avusese bănuieli legate de Hasan în trecut, dar Everard îi respinsese cu brutalitate manifestările de neîncredere. Dacă preotul îi ascunsese toate acele lucruri şi se dusese în secret ca să-i ceară lui Elwen să-l ajute să reintre în posesia cărţii furate, Will se întreba dacă maestrul său nu-l minţise şi în multe alte privinţe de-a lungul anilor. Şterse o lacrimă de pe obrazul lui Elwen cu degetul mare.

  ― Trebuie să plec, îi spuse el, luându-i mâna şi punând pătratul de material textil, cu bobocul uscat de iasomie, în palma ei. Întoarce-te la palat şi nu mai spune nimănui ce mi-ai spus mie.

  ― Mă urăşti?

  ― Bineînţeles că nu, murmură el, strângând-o în braţe. Îţi sunt recunoscător că ai făcut asta ca să mă ajuţi, Elwen, dar sunt furios că ai fost pusă într-o asemenea situaţie. Will simţi cum trupul ei se relaxează. Îi mângâie părul câteva clipe, apoi se dădu în spate şi o sărută pe obraz. O să vin curând ca să te văd. Promit.

Zărindu-l pe Will cum porneşte repede înapoi spre preceptoriu, Garin se ascunse sub arcada care ducea spre donjon.

  Cu o seară înainte, îl văzuse pe Hasan plecând şi, ştiind că trubadurul trebuia să-şi ţină reprezentaţia, bănuise că sarazinul avea să încerce să recupereze cartea. Garin intenţionase să-l urmărească pe sarazin, dar fusese oprit de Inspector, care începuse să-i vorbească despre un post vacant în cadrul unui preceptoriu din Cipru. Era o poziţie de rang înalt, de asistent al Mareşalului, iar Inspectorul era interesat să afle dacă voia să o ocupe. Dar Garin nu fusese în stare să se gândească la altceva decât la Rook, care aştepta cartea supraveghind-o pe Adela la Şapte Stele, şi la Hasan îndepărtându-se tot mai mult. Acceptase în grabă să preia postul şi Inspectorul, mulţumit, îi spusese că ar trebui să ajungă în portul Marsilia cât mai curând ca să se urce la bordul unei corăbii înainte de dezlănţuirea furtunilor iernii. Când Inspectorul îl lăsase în sfârşit şi plecase să scrie o scrisoare maestrului Ciprului, Hasan se făcuse nevăzut. Garin se gândise să se ducă direct la palat, dar dacă îl rata pe sarazin la întoarcere ar fi pierdut orice şansă de a mai recupera cartea, aşa că, în cele din urmă, hotărâse să rămână pe loc şi să aştepte.

  La întoarcerea în preceptoriu a unei companii de cavaleri, condusă de Nicolas de Navarra, Garin, care-i văzuse plecând ceva mai devreme însoţiţi de doi călugări dominicani, reuşise să-l prindă pe unul dintre ei, un coleg de dormitor cam de aceeaşi vârstă cu el, în faţa grajdului.

  ― Ce s-a întâmplat la palat, Etienne? îl întrebase el în şoaptă.

  ― N-ar trebui să ştii asta, răspunsese cavalerul, tot în şoaptă, dând hăţurile grăjdarului.

  ― E greu să păstrezi secrete într-un astfel de loc.

  După ce-i aruncase o privire lui Nicolas de Navarra, care discuta în curte cu Inspectorul, Etienne se apropiase de Garin.

  ― L-am prins pe trubadur, iar dominicanii l-au şi arestat.

  ― Bine, zisese Garin, străduindu-se să zâmbească. Mă bucur că l-aţi prins pe nemernic.

  Etienne dăduse din cap, cu o satisfacţie sumbră pe chip.

  ― Mă îndoiesc că va mai scrie vreodată ceva despre noi.

  ― Ce e cu cartea lui? Cea despre care oamenii cred că este opera diavolului?

  ― N-am găsit-o. Trubadurul a încercat să ne bage pe gât o prostie cu o servitoare care i-ar fi luat-o, dar fratele Nicolas nu i-a putut confirma spusele.

  ― De ce nu?

  ― A zis că servitoarea se numeşte Grace, dar şeful personalului a spus că nu lucrează nimeni cu acest nume la palat, iar descrierea trubadurului – drăguţă şi cu păr auriu – nu ne-a ajutat prea mult.

  ― Frate Etienne.

  Cavalerul îşi întorsese privirea la apelul sec al lui Nicolas de Navarra.

  ― Trebuie să plec.

  Garin îşi petrecuse restul nopţii fără să poată dormi. Începuse să îşi facă griji că poate Hasan nici nu trebuia să se întoarcă de fapt cu cartea la el, ci primise instrucţiuni de la preot să o ducă în altă parte.

  După ce vorbise cu Will, Garin îl urmărise, intrigat să-l vadă cotind pe drum în loc să o ia înainte spre oraş. Trecuse ceva vreme până să o recunoască pe femeia cu care Will se întâlnise sub copac. Garin constatase cu surprindere cât de mult se schimbase Elwen. Fata deşirată şi fără piept, a cărei viaţă o salvase el la Honfleur, devenise o tânără aşa de frumoasă. Nu reuşise să se apropie destul ca să audă conversaţia, dar remarcase că ea era supărată, iar Will agitat. Urmărindu-i pe cei doi, în minte îi venise descrierea pe care o făcuse Etienne servitoarei şi în acea clipă Garin tresărise. Elwen era doamnă de onoare la palat. Aproape tot timpul cât discutaseră, Will stătuse cu spatele la el şi cu siguranţă cei doi fuseseră suficient de aproape unul de celălalt pentru ca ea să-i fi dat lui Will ceva atât de mic ca o carte fără ca asta să se vadă. Din nou Garin se simţise ros de resentimente gândindu-se că poate Will ocupase locul pe care unchiul lui i-l rezervase lui în grupul secret al lui Everard.

  Când Will trecu ca o furtună înapoi, Garin se ascunse mai bine sub arcadă. Trebuia să pună mâna pe acea carte. Dacă nu, viaţa lui nu mai merita să fie trăită. Rook şi Edward aveau să se asigure de asta.

Când ajunse în faţa încăperii lui Everard, Will nu bătu, ci împinse direct uşa şi dădu buzna înăuntru. Strângea cu putere sutana preotului. După ce se despărţise de Elwen, se dusese la croitorie, aşa cum îşi planificase, pentru a lua sutana peticită. Avea nevoie de timp ca să gândească şi să se calmeze puţin înainte de confruntarea cu preotul. Nu-i ieşise însă aşa cum intenţionase. Cu fiecare pas pe care îl făcea spre încăperile lui Everard furia i se intensificase, până când ajunsese să o simtă ca un ghem dur în stomac.

  Everard îşi ridică uluit privirea când auzi uşa trântindu-se de perete. Will nu-l văzuse la primele două slujbe. Aşezat pe scaunul de la fereastră şi privind afară pe după tapiseria care ţinea loc de draperie, preotul avea o paloare de moarte, singurele pete de culoare de pe faţa lui fiind cearcănele negre. Arăta ca şi cum n-ar fi închis ochii nicio secundă toată noaptea.

  Will aruncă sutana neagră pe podea, la picioarele lui Everard.

  ― Cum e posibil ca un om egoist ca dumneata să poarte un astfel de veşmânt?

  ― Ce înseamnă asta? cârâi Everard.

  Dădu drumul tapiseriei, aruncând încăperea în penumbră.

  ― Dumneavoastră să-mi spuneţi.

  ― Cum vorbeşti cu…

  ― Tocmai m-am întâlnit cu Elwen, i-o reteză Will. Ştiţi ce mi-a spus?

  ― Elwen? murmură preotul, ridicându-se tremurând în picioare. Unde e?

  Will fu surprins de tonul preotului, dar îşi continuă tirada.

  ― Mi-a spus ce aţi pus-o să facă. Că v-aţi dus la ea şi i-aţi cerut să fure o carte de la trubadurul ăsta despre care vorbeşte toată lumea.

  ― A spus că a luat-o? Sau a zis ceva despre Hasan?

  ― Hasan e mort.

  Will regretă imediat modul lipsit de sensibilitate în care rostise cuvintele, mai ales după ce văzu durerea de pe chipul preotului.

  ― Cum?

  ― Hasan e mort, repetă încetişor Will. Sau aşa crede ea. Gărzile regale au descoperit un arab omorât azi-noapte în oraş.

  Everard rămase încremenit câteva minute, apoi se duse împleticindu-se la patul lui şi se prăbuşi greoi pe el, respirând cu greutate.

  ― Nu, şopti el. Doamne, nu!

  Zărind groaza de pe chipul lui Everard, Will simţi cum îl părăseşte furia. Se duse la masa pe care preotul ţinea un urcior cu vin şi umplu un pocal.

  I-l dădu lui Everard şi acesta îl apucă de toartă cu cele două degete rămase întregi. După ce sorbi câteva înghiţituri, îşi sprijini capul de perete şi inspiră încet, scoţând un uşor şuierat la fiecare respiraţie. Îi arătă scaunul de la fereastră.

  ― Aşază-te.

  ― Prefer să stau în picioare.

  Se lăsă tăcerea, întreruptă doar de palele de vânt care ridicau tapiseria de la fereastră şi apoi o lăsau să cadă la loc, ca nişte imense valuri de aer.

  Everard se uită la Will.

  ― Şi cartea? rosti el într-un târziu. Fata i-a dat-o lui Hasan?

  ― Ce e cu cartea asta? ripostă Will, simţindu-se cuprins din nou de mânie. Ce naiba v-a determinat să-i cereţi femeii pe care eu o… Îşi dădu seama ce era să spună… să-i cereţi lui Elwen să ia această carte pentru dumneavoastră?

  ― N-am avut altă opţiune.

  ― Ba da, aveaţi. Îmi puteaţi cere asta mie. Aş fi făcut-o bucuros, fără să o pun pe ea în primejdie. Şi totul doar de dragul unuia din textele dumneavoastră preţioase?

  ― N-ai fi putut să o iei, replică Everard. Pe chipul lui apărură semne de iritare. Ea era singura care se putea apropia suficient de mult de Pont-Eveque fără să trezească bănuielile cuiva. Trebuie să aud şi restul, sergent. Spune-mi tot ce ţi-a zis.

  ― Ar trebui să mă duc la Inspector ca să vă raportez. N-aveaţi niciun drept să-i cereţi lui Elwen aşa ceva.

  Ochii preotului se îngustară.

  ― Poate îţi aminteşti că ameninţările deşarte nu mă impresionează.

  ― Nu e o ameninţare deşartă.

  ― Habar n-ai ce e în joc aici! ţipă preotul, cu voce spartă.

  Will vru să răspundă, dar se mulţumi să clatine din cap.

  ― Ce naiba caut eu aici? Doar nu aveţi de gând să vă cereţi scuze sau să-mi explicaţi ceva, nu-i aşa?

  Porni spre uşă.

  ― William!

  Will se opri, cu mâna pe clanţă. Chipul lui Everard era mascat de penumbră. Sprâncenele i se ridicau precum o creastă zdrenţuită deasupra ochilor obosiţi, iar buza superioară i se strâmbase în rictusul obişnuit în dreptul cicatricei. Will privi acel chip, dar nu găsi niciun indiciu asupra motivului pentru care Everard tocmai îi spusese pe numele de botez, după atâţia ani în slujba lui.

  ― Rămâi, rosti Everard. Te rog. Îţi voi spune totul.

Capitolul 25

Alep, Siria

  noiembrie 1266

Baybars stătea în faţa ferestrei mari şi arcuite. Simţea vântul deşertului, cald, pe pielea lui goală. Ud după baie, părul îi atârna în şuviţe negre pe scalp. Adierea de vânt aducea cu ea miros de fum, mirodenii şi dejecţii animale dinspre piaţa de cai. Sub el, întinzându-se de la zidurile masive care înconjurau citadela, se afla oraşul Alep, bijuteria din coroana lui siriană. Soarele de seară colorase domurile albe ale moscheilor şi şcolilor coranice în auriu, iar turnurile ascuţite ale minaretelor străluceau ca nişte faruri. Într-o piaţetă plină de praf din interiorul citadelei se desfăşura o partidă de polo. Călăreţii păreau minusculi de la distanţa aceea. Baybars iubea jocul, ferocitatea şi rapiditatea lui. El însuşi era unul dintre cei mai buni jucători.

  Urmări partida o vreme, după care se retrase în răcoarea plăcută a încăperii sale private. În camerele spaţioase se găseau foarte puţine piese de mobilier: erau grandioase mai degrabă prin construcţie decât prin conţinut. Coloane roşii şi negre de marmură se ridicau de la podeaua mozaicată înspre tavanul aurit, iar zidurile erau lambrisate, lemnul fiind incrustat cu sidef. Pe fiecare arcadă erau stucaturi, iar podelele erau acoperite cu covoare.

  Baybars se duse la o masă din marmură pe care se găseau un pocal şi un urcior incrustate cu pietre preţioase. Îşi turnă nişte kumiz şi se aşeză pe divanul lui cu perne, dar imediat ce goli pocalul se ridică iarăşi în picioare.

  După victoria de la Safed, Baybars credea că războiul lui împotriva francilor înainta frustrant de încet. Kalawun spusese că, fără îndoială, creştinii credeau cu totul altceva. După Safed, Baybars cucerise o a doua fortăreaţă a templierilor, care căzuse după doar câteva zile de asediu. O săptămână mai târziu, distrusese un sat de unde, aşa cum aflase el, unii creştini din partea locului transmiteau informaţii despre mişcările armatei lui francilor din Acra. După aceea, mărşăluise cu trupele lui de-a lungul coastei ca o demonstraţie masivă de forţă. Îi uciseseră pe toţi creştinii întâlniţi în cale. Iar toate astea nu însemnau nimic în comparaţie cu reuşitele din Cilicia. În vreme ce Baybars îi ataca pe templieri la Safed, Kalawun, pe care Baybars îl făcuse comandant al trupelor siriene, condusese jumătate din armata lui spre nord împotriva creştinilor armeni. Kalawun străbătuse munţii şi căzuse în spatele liniilor inamice, după care le trecuse prin foc şi sabie regatul. Lăsând în urmă oraşe în ruine fumegânde, se întorsese în Alep cu o lună în urmă, aducând cu el căruţe întregi cu aur şi patruzeci de mii de sclavi.

  Însă de atunci nu se mai întâmplase nimic.

  Nerăbdarea îl îmboldea pe Baybars. În vreme ce ofiţerii şi soldaţii lui se odihneau, sultanul discutase cu comandanţii regimentelor, se întâlnise cu aliaţii şi petrecuse ore întregi pentru a pune la punct planurile următoarei sale campanii împotriva francilor. Însă comandanţii erau atât de pătrunşi de victoriile înregistrate peste vară, încât nu mai aveau chef de luptă acum. Baybars era foarte dezamăgit. Aşa că în acea seară convocase un consiliu ca să le spună tuturor asta.

  Îşi întoarse privirea auzind paşi apropiindu-se. Câţiva servitori trecură pe sub arcada pe care fusese inscripţionată mărturisirea musulmană de credinţă: Nu există alt zeu decât Dumnezeu, iar Mahomed este profetul Său. Eunucii îşi ţineau capetele plecate în vreme ce se mişcau prin încăpere, ducând tăvi cu piepteni, cuţite şi uleiuri. Unul dintre ei adusese turbanul şi mantia galben-aurie ale lui Baybars.

  ― Luminăţia Ta, am venit să te îmbrăcăm.

  ― Scopul vostru este evident.

  Baybars rămase în picioare, închizând ochii, în vreme ce servitorii începură să se agite în jurul lui. Trecuseră şase ani, dar el nu reuşise să se obişnuiască să fie înconjurat de asemenea atenţii. Preferase întotdeauna să se îmbrace singur, dar ca sultan era sub demnitatea lui să mai procedeze aşa. Mâinile servitorilor erau uşoare şi rapide ca nişte fluturi pe trupul şi capul său, în vreme ce îi pieptănau părul, îi aranjau barba şi îi masau pielea cu uleiuri. După ce îl îmbrăcară cu o tunică albă de mătase, pantaloni şi cizme din piele moale, servitorii îi puseră mantia. Pe cele două benzi brodate de pe braţe fuseseră trecute numele şi titlul. În faţa lui apăru o oglindă. Baybars se studie în metalul lustruit. Zări un bărbat înalt şi puternic, cu faţa arsă de soare, cu trăsături aspre şi cu ochi profunzi care văzuseră înfrângeri şi triumfuri, cu mâini suple, cu vene proeminente şi palme pline de bătături. Dincolo de aur şi fineţuri, Baybars continua să fie un războinic. Iar acest lucru îl liniştea.

  ― Stăpâne!

  Baybars se întoarse şi îl văzu pe Omar, purtând o mantie aurie, cu părul şi barba date cu ulei. Bărbatul se înclină.

  ― Sala tronului e pregătită. Să-i chem pe comandanţi?

  ― Nu, răspunse Baybars după o pauză. Se duse la Omar şi îşi puse o mână pe umărul camaradului său. Hai să facem o plimbare împreună.

  ― Desigur, zise Omar, deopotrivă surprins şi încântat de invitaţie.

  Baybars o luă de-a lungul coridoarelor largi, pe lângă încăperile consilierilor şi oficialităţilor, apoi străbătu săli de recepţie din marmură unde comandanţii, soldaţii şi sclavii se opreau din treburile lor şi se înclinau la trecerea lui. Nu peste mult timp, ajunseră la o arcadă care dădea într-o curte interioară străjuită de balcoane umbrite. Apa curgea prin canale săpate în podea dinspre fântâna aflată în mijloc. Era o oază răcoroasă şi verde cu arbuşti, plante cu frunze mari şi numeroase flori parfumate. În afară de clipocitul apei, se auzea ciripit de păsări dinspre o colivie imensă. Baybars se opri în dreptul acesteia şi luă o mână de grăunţe de pe o tavă. Aruncă hrana înăuntru.

  ― Citadela asta e impresionantă, nu crezi, Omar? rosti el, uitându-se cum păsările se reped la mâncare.

  ― Aşa am considerat întotdeauna, Luminăţia Ta.

  Baybars zâmbi.

  ― Cred că îmi place mai mult când îmi spui prieten, cel puţin când suntem singuri. Luminăţia Ta sună atât de formal de la cineva care mă cunoaşte de atâta vreme.

  Omar răspunse tot cu un zâmbet.

  ― Da, sadeek.

  ― Însă, continuă Baybars, nu e nici pe departe la fel de magnifică precum fortăreaţa pe care şi-a construit-o Saladin la Cairo. Nu a însemnat doar tronul puterii pentru el, ci şi un simbol al acestei puteri. Şi eu vreau să construiesc ceva puternic. Omar observă că ochii lui Baybars aveau o expresie visătoare. Ceva ce va rezista până la sfârşitul omenirii.

  ― Ai construit deja multe. Ai fortificat Cairo şi ai ridicat spitale şi şcoli şi…

  ― Nu ceva din piatră, i-o reteză Baybars. Nu la asta mă refer.

  Se îndepărtă de colivie şi urcă cele câteva trepte care duceau dincolo de balcoane către o alee înaltă de unde se putea admira panorama Alepului. Omar îl urmă. Când ajunseră în vârf, Baybars se sprijini de parapet.

  ― De dimineaţă m-am dus prin oraş.

  ― Singur? Trebuie să fii prudent.

  ― Ştii ce am văzut acolo? Baybars se întoarse spre Omar. Am văzut soldaţi îmbătaţi cu vin apusean, negustori vânzând lână şi sare, şi cărţi pline de gândire în latină. Femeile apusene de pe străzi se vindeau oamenilor noştri. Saladin a fost un conducător de o abilitate supremă, şi asta nu se poate nega. Ştia cum să câştige bătălii şi cum să-şi unească şi să-şi conducă oamenii. Dar Saladin a dat greş. Pământurile noastre sunt în continuare infestate.

  ― Moartea pune capăt planurilor tuturor oamenilor.

  ― Nu moartea este motivul pentru care Saladin nu s-a descotorosit de duşmanii noştri. Era dispus să negocieze, să accepte capitularea şi să omoare doar atunci când era nevoie. Din cauza milei lui noi nu suntem liberi acum. Saladin a fost sabia, Omar, dar eu sunt Arbaleta. Eu voi merge mai departe. Ceea ce vreau eu să construiesc este un viitor eliberat de influenţa Apusului.

  ― Lupta împotriva armatelor creştinătăţii este o încercare în sine. Dar împotriva influenţei lor? Cum îţi propui să lupţi împotriva a ceva atât de nebulos?

  ― Simplu. Mâine voi da ordin să fie închise toate tavernele din Alep. Apoi voi alunga curvele. Le voi obliga să plece şi le voi lăsa la mila deşertului. Eu nu le voi arăta nicio milă.

  Baybars porni înapoi pe trepte către balconul de deasupra curţii interioare.

  ― Dar oamenii noştri s-au obişnuit cu astfel de lucruri, zise Omar, grăbindu-se ca să ţină ritmul cu paşii mari ai sultanului.

  ― Se vor dezobişnui. Allah nu ne îngăduie să bem alcool.

  ― Atunci cu femeile. Bărbaţii au nevoie de o asemenea… eliberare pe care o oferă ele. Mai bine să avem femei apusene ca obiecte ale dorinţelor carnale ale oamenilor decât femeile noastre.

  ― Muncitorii ar trebui să se concentreze pe lucrul şi pe nevestele lor, iar soldaţii şi comandanţii au la dispoziţie sclave pentru asemenea lucruri.

  ― Multe dintre sclave sunt femei din Apus. Nu e acelaşi lucru?

  Sultanul se opri.

  ― Sclavii nu sunt liberi să meargă pe străzile noastre şi să-şi etaleze mărfurile printre semenii noştri. Sunt sub comanda şi controlul nostru. E o mare diferenţă. Baybars vorbea pe un ton hotărât. În plus, soldaţii noştri vor avea lucruri mai importante de făcut după consiliul din noaptea asta.

  ― Tot intenţionezi să le dezvălui comandanţilor următoarea ta mişcare? Te-aş sfătui cu stăruinţă să n-o faci, sadeek. Oamenii abia au încheiat o campanie. Au nevoie de timp ca să se refacă, să-şi savureze victoria. Tu ai nevoie de timp.

  ― N-avem timp la dispoziţie, Omar. N-am nicio îndoială că francii vor răzbunare pentru Safed. Îmi propun să-i lovesc din nou înainte ca ei să poată strânge o forţă importantă. Îi vreau distruşi înainte să apuce să se lupte. Vreau să-i spulber.

  ― Dar ţinta ta e… Omar îşi desfăcu mâinile… considerabilă.

  Înainte ca Baybars să răspundă, pe coridor se auzi zgomot de paşi în alergare. Spre ei se îndrepta o tânără, cu părul negru fluturând în jurul umerilor. Femeia strângea de mână un băieţel care încerca să ţină cu disperare pasul. În urma lor veneau în fugă doi războinici Bahri. Femeia se opri în faţa lui Baybars şi a lui Omar. Băieţelul gâfâia şi se uita temător peste umăr la războinici, care se opriseră la o distanţă respectuoasă de sultan. Băiatul pufni şi îşi şterse nasul de mâneca largă a tunicii galben-aurii cu care era îmbrăcat. Baybars se holbă la haină. Semăna izbitor de mult cu materialul din care era confecţionată mantia lui.

  ― Cheamă-ţi câinii de pază, izbucni femeia. Vreau să îţi vorbesc!

  ― Îmi cer scuze, stăpâne, rosti unul dintre războinici. Ştiam că nu vreţi să fiţi deranjat, dar n-am putut-o opri.

  Baybars îi concedie cu un semn din cap, după care se întoarse spre soţia lui.

  ― Ce vrei de la mine, Nizam?

  ― Vreau să începi să-i acorzi mai multă atenţie fiului tău.

  Baybars se dădu înapoi când Nizam îl împinse pe băiat spre el. Baraka Khan, fiul lui în vârstă de şase ani, avea un nas roşu, plin de muci, şi ochii apoşi, apropiaţi unul de celălalt, şi negri ca ai maică-si. Părul castaniu şi sârmos, ciufulit, îi acoperea fruntea, iar buza de jos îi era ieşită în afară, ca şi cum băiatul ar fi fost în permanenţă îmbufnat. Aruncându-i soţiei sale o privire urâtă, Baybars schiţă un zâmbet şi mângâie părul băiatului. Baraka Khan se îmbufnă şi mai tare şi încercă să se agaţe de piciorul maică-si. Izbucnind în râs, sultanul smulse băiatul şi îl legănă în sus şi în jos, în modul jucăuş în care îi văzuse pe mulţi dintre soldaţii săi tratându-şi fiii. De obicei, copiii ţipau de plăcere şi implorau să mai fie legănaţi aşa, dar Baybars fu dezamăgit să constate că fiul său se mulţumi doar să scâncească. Sultanul îl aşeză pe picioare şi îl bătu la funduleţ.

  ― Atunci du-te la mama ta. Se îndreptă de spate, fixând-o cu privirea pe Nizam. Ce poartă? întrebă el, arătând spre tunica galben-auriu, atât de asemănătoare cu a lui.

  Îl făcea să se simtă stingherit, dar nici el nu ştia de ce anume.

  ― L-am îmbrăcat ca tine, răspunse Nizam, dând la o parte mâna lui Baybars şi ridicând băiatul în braţe. Se apucă să-l legene, scoţând sunete liniştitoare ca să-l potolească pe micuţ, apoi se uită urât la soţul ei, cu buzele ei senzuale strânse într-o linie dură. Aşa cum se cuvine pentru moştenitorul tronului.

  Baybars simţi că ia foc. Îşi luă băiatul din braţele femeii şi îl puse jos, moment în care copilul începu să plângă cu lacrimi mari. Omar începuse să studieze una din tapiseriile care acopereau pereţii coridorului. Baybars o strânse pe Nizam de braţ şi o împinse spre o fereastră mare care dădea în curtea interioară. Cum soţia lui se opri într-o rază de lumină, Baybars observă că rochia ei albă devenise aproape transparentă. Putea vedea contururile moi ale şoldurilor ei, picioarele zvelte şi ciocolatii, formele sânilor. Privi în altă parte.

  ― Când Baraka Khan va fi suficient de mare, va sta alături de mine ca războinic şi moştenitor. Însă până în acea zi, aşa cum ţi-am spus, îţi aparţine.

  ― Vreau încă un fiu, Baybars, murmură Nizam. Nu eşti doar soldat şi sultan, eşti soţ şi tată. Nu-ţi uita îndatoririle faţă de mine.

  Baybars o privi.

  ― Ţi-am dăruit tot timpul pe care l-am avut de dăruit. Aş putea să am o mie de sclave, dar n-o fac.

  ― Şi le-ai trata şi pe ele aşa cum mă tratezi pe mine?

  ― Ai palate, rochii frumoase, servitori. Nu te tratez rău, Nizam.

  ― Orice fel de tratament ar fi mai bun decât niciunul. Un sultan ar trebui să aibă mai mulţi succesori, Baybars. Fă-ţi datoria faţă de mine şi îţi voi da încă un moştenitor.

  Sultanul se sprijini de zidul coridorului şi-şi miji ochii. Războaiele erau mai uşor de dus decât era de mulţumit o femeie: femeile erau viclene ca şerpii şi complicate precum cerul plin de stele. Ura întâlnirile cu soţia lui tocmai pentru sentimentul inevitabil de epuizare pe care i-l provocau. Prima lui nevastă, care murise dând naştere unei fete, fusese la fel de pretenţioasă, dar nu chiar atât de şireată. A treia, Fatima, nu-i născuse încă niciun copil, iar Nizam era foarte conştientă de forţa poziţiei sale. Chiar dacă se simţea recunoscător pentru că îi adusese pe lume un fiu, Baybars n-o putea iubi, un fapt care nu-l deranja niciodată până când nu ajungea în preajma ei.

  ― O să vin curând la tine, mormăi ei. Şi-acum, du-te. Lasă-mă.

  Nizam îşi miji ochii. Deschise gura ca pentru a mai spune ceva, apoi se opri. Inspirând adânc, dădu din cap.

  ― Curând, rosti ea ca un ecou.

  Se răsuci pe călcâie şi plecă de-a lungul coridorului, ţinându-l bine de mână pe fiul lor cel plângăcios.

  Urmărindu-i cum se îndepărtează, Baybars îşi dădu seama că nu veşmintele lui Baraka Khan îl stânjeneau, ci băiatul însuşi.

  Fiii comandanţilor săi, ba chiar şi unele dintre fiice, se luau la întrecere la căţăratul în copaci sau în lupte cu săbii de lemn. Erau atenţi la lecţiile predate în şcolile coranice şi puteau recita pasaje întregi din cartea sfântă. În schimb, fiul său părea să nu manifeste nicio aptitudine sau interes pentru vreun sport, şi cu atât mai puţin pentru artă sau disciplinele şcolare. Cu amărăciune, Baybars începea să-şi dea seama că era vina lui. Îşi lăsase prea mult fiul în harem. Nizam avea dreptate. Băiatul trebuia să fie în compania bărbaţilor, a războinicilor. Dar el n-avea timp să educe un copil.

  ― Omar, vreau să-mi găseşti imediat un preceptor pentru Baraka.

Capitolul 26

Templul din Paris

  2 noiembrie 1266

― Ai auzit de Gerard de Ridefort? începu Everard.

  Will oftă şi se răsuci pe călcâie, dar nu închise uşa.

  ― A fost un Mare Maestru templier, cu aproape o sută de ani în urmă. Ce-i cu el?

  ― Stai jos! porunci Everard, pocnind din degete înspre scaun. Se încruntă când Will rămase în cadrul uşii. Vrei să auzi sau nu?

  Tânărul închise uşa şi se aşeză.

  ― Dacă povesteşti cuiva ce-ţi voi spune, zise preotul, terminându-şi vinul şi privindu-l pe Will chiorâş, jur pe Dumnezeu, pe Iisus şi pe tot ce e sfânt pe lumea asta că te omor. Se înfioră de frig şi smulse pătura de pe pat. Gerard de Ridefort a fost admis ca templier după ce a stat câţiva ani în Ţara Sfântă în calitate de cavaler la Curtea lui Raymond al III-lea, contele de Tripoli. Am auzit prima dată de el când m-am alăturat ordinului, cu peste cincizeci de ani în urmă. Conform celor care l-au cunoscut, de Ridefort intrase în Templu duşmănindu-l pe contele Raymond, care nu-şi respectase promisiunea de a-i da pământuri. Din câte am auzit, de Ridefort era un om agresiv şi răzbunător, cu un simţ exacerbat al propriei sale importanţe în cadrul Templului şi al lumii în general. Poate că aroganţa lui şi aparenţa de autoritate care maschează adesea un asemenea temperament au fost cele care l-au ajutat să urce în ierarhia ordinului. În orice caz, capitulul general care s-a întrunit la Ierusalim, oraş aflat încă în mâinile creştinilor la acea vreme, a hotărât să-l numească Mare Maestru la moartea predecesorului său.

  Un an mai târziu, a murit regele Ierusalimului. Succesorul, nepotul lui, era un biet copil şi, pentru a se proteja interesele tânărului rege, a fost numit un regent în persoana lui Raymond al III-lea, conte de Tripoli şi fostul senior al lui de Ridefort. Imediat după aceea, contele a pierdut controlul asupra tronului când noul rege a murit şi el, fără să lase pe nimeni în loc, cu excepţia dubioasă a mamei sale, Sibylla, o prinţesă căsătorită cu un cavaler francez. Imediat ea a început să caute sprijin pentru propria cauză şi în scurt timp ea şi soţul ei, Guy de Lusignan, s-au încoronat ca stăpâni ai Ierusalimului, cel mai important tron al puterii din toate cele patru state creştine din Outremer. Primul ei susţinător a fost Gerard de Ridefort, care era încântat să pună umărul la îndepărtarea lui Raymond de coroana regală.

  În acele vremuri, forţele noastre încheiaseră un armistiţiu cu conducătorul musulman, Saladin. Dar pacea s-a spulberat atunci când armistiţiul a fost încălcat în urma unui atac executat de unul dintre noii sprijinitori ai reginei asupra unei caravane a negustorilor arabi.

  Everard tuşi uşor şi scuipă în palmă. Întinse pocalul gol.

  Will i-l umplu imediat.

  După ce-şi udă gâtlejul, preotul continuă:

  ― Contele Raymond care, spre deosebire de Gerard de Ridefort, era un om învăţat, cunoscător al obiceiurilor arabe, a căutat să încheie un armistiţiu cu Saladin. Încă furios din pricina atacului asupra caravanei, sultanul a intrat în negocieri cu condiţia ca fiului său şi unui batalion de soldaţi egipteni să li se permită trecerea prin teritoriul deţinut de Raymond în Galileea. Contele a acceptat şi le-a trimis vorbă oamenilor săi să nu-i atace pe războinicii musulmani. Dar un grup de cavaleri care străbătea regiunea, conduşi de Gerard de Ridefort şi de Marele Maestru al ospitalierilor a aflat de înţelegerea respectivă şi, la ordinul primului, a pornit să-i ia prin surprindere pe egipteni, sfidând astfel dispoziţia dată de Raymond.

  Se spune că detaşamentul egiptean număra aproape şapte mii de oameni. De Ridefort şi Marele Maestru al ospitalierilor aveau la dispoziţie o sută cincizeci de cavaleri. Conform unuia dintre supravieţuitori, ospitalierii ar fi vrut să se retragă, dar de Ridefort l-a insultat pe maestrul lor făcându-l laş şi a pornit atacul aruncându-şi oamenii asupra trupelor musulmane. De Ridefort a fost unul dintre cei trei care au scăpat cu viaţă. Marele Maestru al Cavalerilor Sfântului Ioan a căzut în luptă. A fost ziua în care s-a bătut cuiul din coşciugul ambelor noastre ordine.

  ― Ambele? se miră Will, când Everard făcu o pauză ca să mai ia o înghiţitură de vin. Nu sunt un mercenar, dar ospitalierii nu sunt chiar aliaţii noştri cei mai apropiaţi.

  ― Atunci înseamnă că nu cunoşti nici istoria noastră, nici Legea. Sub al cui stindard te-ai alinia în bătălie dacă al nostru ar cădea? Everard nu aşteptă un răspuns. Sub stindardul Sfântului Ioan. Nu, sergent, noi am fost aliaţi mulţi ani în ciuda diferenţelor sau, mai precis, a similitudinilor. Şi încă am mai fi dacă nu… Se opri şi se încruntă. Vrei să auzi asta? Atunci nu mă mai întrerupe!

  Will tăcu.

  ― După atacul lui de Ridefort, pacea fragilă dintre forţele noastre şi Saladin a fost distrusă. Contele Raymond n-a avut de ales decât să renunţe la orice încercare de a ajunge la o înţelegere cu conducătorul musulman şi Saladin a pornit la război. Guy, regele Ierusalimului, a declarat mobilizare generală în întregul Outremer, aşa că forţa combinată a imperiului a pornit la luptă împotriva armatei sultanului care se adunase în oraşul Tiberias. Contele Raymond, ai cărui soţie şi copii erau ţinuţi captivi în oraş de către Saladin, l-a sfătuit pe regele Ierusalimului să aştepte ca trecerea verii să disperseze forţa musulmană, chiar dacă ştia că vieţile membrilor familiei sale erau în pericol. De Ridefort l-a făcut în fel şi chip pe conte, l-a acuzat de trădare şi i-a spus regelui să atace. Nevolnic, regele Guy fusese ajutat de către Marele Maestru să urce pe tron, aşa că acestuia i-a fost uşor să-l convingă să se conformeze dorinţei sale.

  A doua zi, armata a pornit în marş peste dealuri sterpe, fără nicio sursă de apă. Creştinii au fost ţinte uşoare pentru arcaşii musulmani care au început să le rărească rândurile de la distanţă. Spre sfârşitul după-amiezii, când avangarda a ajuns în apropiere de Tiberias, măcelărită de arcaşi şi toropită de căldură, soldaţii s-au adunat pe un câmp înalt între Coarnele lui Hattin, deasupra Mării Galileei. Pe malurile acelui lac Saladin aştepta cu patruzeci de mii de oameni.

  Everard îşi goli pocalul.

  ― După o noapte fără apă, forţele noastre s-au trezit dimineaţă cu iarba de pe câmp în flăcări. În confuzia ce a urmat şi în fumul dens, oamenii lui Saladin au atacat şi au continuat să atace în valuri timp de două zile.

  În cele din urmă, am fost seceraţi, mulţi mai degrabă de sete decât de arme. Contele Raymond şi oamenii lui au scăpat, dar restul au fost ucişi sau luaţi prizonieri. Numeroşi soldaţi din ambele tabere au murit inutil în acea zi.

  ― Inutil? Dar noi ne apăram pământurile şi oamenii. Sarazinii ne omoară bărbaţii, ne violează femeile şi ne iau copiii sclavi.

  ― Şi noi nu procedăm la fel? ripostă Everard. Cine a început acest război, băiete? tună el. Musulmanii? Nu. Noi l-am început. Ne-am dus pe pământurile lor şi le-am jefuit oraşele, am alungat familii întregi din case, am măcelărit bărbaţi, femei şi copii până când străzile s-au înroşit de sângele nevinovaţilor. Ne-am ridicat bisericile în locul moscheilor deoarece ne-am crezut mai îndreptăţiţi ca ei să ne rugăm acolo, am zis că Dumnezeul nostru este singurul Dumnezeu adevărat.

  ― La fel fac şi musulmanii, ripostă Will. La fel fac şi evreii. Cu toţii credem că Dumnezeul nostru este singurul adevărat. Care dintre noi are dreptate?

  ― Poate că toţi avem dreptate, rosti Everard. Oftă. Nu ştiu. Dar ştiu că în război suntem cu toţii la fel. Violăm, jefuim, ucidem, distrugem. Nu contează în numele cui facem asemenea lucruri, suntem cu toţii nişte distrugători. La Hattin nu ne apăram pământurile sau oamenii. Apăram cruciada personală a lui Gerard de Ridefort împotriva contelui Raymond. Asta a dus forţele noastre pe acea câmpie. N-ar fi trebuit niciodată să se ducă acolo! Şi nici n-ar fi făcut-o dacă n-ar fi existat dorinţa nebună de război a Marelui nostru Maestru. Întâmplător, el a supravieţuit ca prizonier al lui Saladin, în vreme ce două sute dintre oamenii noştri au fost descăpăţânaţi. Deoarece în acea zi au murit atâţia soldaţi creştini, Saladin şi musulmanii lui au putut recuceri Ierusalimul. Singurul meu motiv de bucurie, rosti Everard cu vehemenţă, este că de Ridefort a trăit suficient de mult ca să vadă Oraşul Sfânt smuls din labele lui avare.

  Will era şocat să-l audă pe preot vorbind astfel despre un fost Mare Maestru. Nu cunoscuse niciodată vreun conducător al Templului, dar Thomas Berard, actualul Mare Maestru, care se afla în oraşul Acra, fusese întotdeauna un personaj depărtat, ca un zeu, despre care se vorbea mereu cu cel mai mare respect. Lui Will i se părea o blasfemie criticarea unui om, chiar dacă era mort, care deţinuse o asemenea poziţie.

  ― Domnia lui de Ridefort asupra Templului, continuă Everard, nu ne-a adus decât măceluri, însă moartea lui, atunci când a survenit, a marcat apariţia a ceva extraordinar.

  Un om pe nume Robert de Sable a fost ales să-i succeadă lui de Ridefort, la patru ani după bătălia de la Hattin, cam în jurul datei naşterii mele. De Sable era camarad cu regele englez Richard Inimă-de-Leu şi împărtăşea multe dintre calităţile suveranului său, în special un respect sincer pentru Saladin, care, după bătălia de la Hattin, pusese stăpânire pe Ierusalim cu mult mai puţine pierderi de vieţi omeneşti decât reuşiseră forţele noastre să o facă atunci când au trecut de porţile oraşului, cu aproape un secol înainte. De pe urma războiului profită doar învingătorul, dar de pe urma păcii beneficiază toţi. Robert de Sable înţelegea acest lucru. Totodată, înţelegea foarte bine puterea poziţiei sale.

  Ca şi astăzi, Templul era pe atunci cea mai puternică frăţie de pe Pământ. În cei o sută cincizeci de ani scurşi de când fondatorul nostru, Hugues de Payns, şi-a pus mantia pentru prima dată, noi am ridicat şi am dat jos regi, am finanţat şi am câştigat războaie, am ajutat la constituirea de regate şi ne-am construit nouă înşine un imperiu. Templul răspunde doar în faţa papei şi, ca războinici ai lui Hristos, aflaţi sub protecţia Sfintei Biserici-Mamă, am căpătat efectiv puterea lui Dumnezeu pe Pământ. Suntem sabia Cerurilor şi Marele Maestru este mâna care ţine acea sabie. Este o mare responsabilitate.

  De Ridefort a folosit toată această putere pentru sine, pentru propria răzbunare împotriva altui om, o răzbunare care a provocat moartea a mii de oameni şi la destabilizare în Outremer. De Sable voia să se asigure că nu va mai exista un nou Hattin, că un maestru nu va putea folosi puterea Templului în scop personal sau politic. Voia să ne readucă sub pulpana lui Dumnezeu. Ca atare, ca să protejeze integritatea ordinului, de Sable a înfiinţat, în secret, o frăţie. I-a spus Anima Templi, Spiritul Templului. De Sable i-a ales personal pe membrii Frăţiei din rândul conducătorilor ordinului: oficiali şi oameni învăţaţi care îşi puteau folosi poziţiile pentru îndeplinirea obiectivelor Anima Templi fără ştiinţa celorlalţi fraţi templieri. Frăţia era formată din nouă cavaleri, doi preoţi şi un sergent: doisprezece precum ucenicii lui Hristos. Cum principala lor responsabilitate era de a păstra şi a perpetua credinţa, datoria acestor oameni a fost aceea de a păzi şi a ghida ordinul. Exista şi o a treisprezecea poziţie: cea de Gardian. Gardianul, un om de încredere ales din afara Templului, media disputele din interiorul Frăţiei şi oferea consiliere sau ajutor, fie financiar, fie militar. Pentru această poziţie, de Sable l-a ales pe bunul lui prieten, Richard Inimă-de-Leu. Scopul iniţial al Marelui Maestru era acela de a proteja Templul de cei care voiau să-i folosească puterea pentru a-şi îndeplini propriile dorinţe. Mai târziu, a început să utilizeze Frăţia ca să propovăduiască pacea.

  Aşa cum am spus, el înţelegea că de pe urma războiului profită doar învingătorul, dar că de pe urma păcii beneficiază toţi. Abia aştepta să deschidă rute comerciale între Occident şi Orient şi să împărtăşească din cunoştinţe, pentru că arabii erau mult mai avansaţi decât noi în domenii precum medicina, geometria şi matematica. Aşa că Frăţia a legat prietenii cu oameni influenţi din multe culturi şi a adunat cunoştinţe cu care să fie educaţi oamenii noştri. Templul a devenit paravanul în spatele căruia se ascundeau, iar cuferele cu bani, resursele şi autoritatea Templului, instrumentele pe care le foloseau. Şopteau la urechile potrivite când pacea era în pericol, dădeau banii Templului ca să plătească o tabără pentru comportamentul greşit al celeilalte, încheiau târguri şi ofereau compromisuri. Da, bătăliile au continuat, dar numeroase au fost evitate prin eforturile combinate ale membrilor Frăţiei. După Gerard de Ridefort, membrii Frăţiei au adus stabilitate într-un regat răvăşit de deşertăciunea Marelui nostru Maestru. După trei ani, de Sable a murit, dar moştenirea lui a continuat. După el, niciun alt Mare Maestru nu a ştiut de existenţa noastră, până la preluarea controlului de către Armand de Perigord, acum treizeci şi patru de ani.

  ― De ce a lucrat în secret Anima Templi? întrebă Will, dornic ca preotul să continue, dar neputând să se abţină. Mie mi se pare că tot ce făcea era bine, aşa că de ce să ţină totul ascuns de restul oamenilor?

  ― Dacă nu am ţine lucrurile ascunse, am fi expuşi corupţiei altora din interiorul Templului, oameni avizi de putere precum de Ridefort, aşa că trebuia să rămânem ascunşi ca să ne menţinem suveranitatea şi să păzim lucrarea noastră de inamicii dinăuntru şi din afară. Când obiectivele noastre au început să evolueze şi să se schimbe, secretul a fost necesar pentru protecţie. Ştiam că sunt mulţi templieri şi în lumea largă care să nu înţeleagă ce vrem noi să dobândim. Pentru ei, scopul pe care ni l-am asumat ar fi o anatemă. Dacă ar fi dezvăluit planul nostru suprem, am fi şi noi distruşi şi, cel mai probabil, din pricina legăturii noastre cu el, şi Templul. Iar Frăţia nu poate exista fără Templu, fără puterea pe care el ne-o conferă.

  ― Anatemă? se miră Will. Nu pricep. Cum adică? Ce planuri?

  ― Răbdare, zise Everard, terminându-şi vinul. Când a fost ales, Armand făcea deja parte din Frăţie şi a rămas membru şi în calitate de Mare Maestru. Pe atunci, Frăţia era mulţumită de numirea lui. Avându-l pe Marele Maestru de partea ei, lucrând pentru ea, Frăţia a crezut că poate face şi mai mult. Armand era… Everard se încruntă… un conducător energic. Eu, unul, găseam entuziasmul lui molipsitor. Preotul zâmbi cu amărăciune. Deşi eram de două ori mai mare decât tine acum şi ar fi trebuit să ştiu mai bine. Eram pentru prima dată în Outremer şi eram vrăjit. Dumnezeule, acolo era Paradisul. Acra, unde eram încartiruit, era un oraş al minunilor, cu desfătări pentru privire la fiecare cotitură de stradă. Albastrul acelor mări… Everard clătină din cap copleşit de amintiri. Când a creat acest Pământ, Dumnezeu a început cu Palestina şi toate culorile din penelul Lui erau calde şi strălucitoare, nu apoase şi lipsite de viaţă cum au ajuns să fie atunci când El a pictat Apusul.

  Mă dusesem în Acra ca să caut un tratat extrem de rar de astrologie, scris de un mare cărturar arab. În timpul cursurilor urmate de mine la Universitatea din Paris, mi s-a trezit interesul pentru strângerea de cunoştinţe din diverse domenii şi am avut apoi norocul să-mi pot continua misiunea personală după ce am fost admis şi înregimentat în Templu. Îmi pusesem în minte să scriu o carte care să ofere detalii despre fiecare subiect cunoscut omului, detalii culese din fiecare regat de pe Pământ. O carte mult mai cuprinzătoare decât încercarea lui Celsus, evident.

  ― Cine? întrebă Will.

  ― Exact, făcu Everard cu subînţeles. Buza i se strâmbă. Binecuvântate fie ambiţiile tinereţii! Am descoperit curând enormitatea unei asemenea misiuni şi atunci m-am apucat de adunarea, păstrarea şi traducerea manuscriselor în beneficiul exclusiv al ordinului. În acele vremuri am auzit pentru prima dată de Anima Templi. În ciuda eforturilor de a menţine discreţia, atât în cadrul Templului, cât şi pentru lumea din exterior, Frăţia nu fusese capabilă să-şi ascundă în totalitate activităţile şi, cu timpul, începuseră să se răspândească zvonuri. Oamenii vorbeau despre un grup de cavaleri, legaţi de Templu, care controlau câmpurile de bătălie ale cruciadelor. Oameni care printr-un simplu cuvânt puteau opri un război sau puteau începe un altul. Se spunea că această cabală era loială doar ei înseşi şi lucra pentru îndeplinirea unui scop suprem, necunoscut. Oficialii Templului dezminţeau cu putere astfel de zvonuri, susţinând că nu exista un asemenea grup, iar cavalerii erau loiali doar lui Dumnezeu şi ordinului. A fost declanşată chiar şi o anchetă, însă n-au fost găsite dovezi şi, în mare parte datorită lui Armand, ancheta a fost oprită, fiind considerată o nebunie.

  Armand de Perigord fusese impresionat de munca mea şi după şase luni de stat în Outremer, la moartea unui membru al Frăţiei, m-a adus în Anima Templi, pe care el o conducea. Renunţase la poziţia de Gardian, preferând să păstreze treburile noastre în interiorul Templului. Existau mai mulţi membri, inclusiv un preot mai bătrân decât sunt eu acum, care formaseră numărul iniţial de doisprezece de sub conducerea lui de Sable. Îşi aminteau cu toţii de Hattin şi de Gerard de Ridefort. Armand îi stingherea. Confunda demarcaţiile dintre Templu şi Anima Templi, care până în acel moment fuseseră două organizaţii distincte. Pentru mine însă el era un om care dispunea de energia şi ambiţia necesare pentru a ne duce într-o nouă eră de iluminare. Îmi împărtăşea interesul pentru colectarea de cunoştinţe şi abia aştepta să vadă cum progresez, oferindu-mi libertăţi şi favoruri mai presus de cele de care se bucurau alţi membri. Pe atunci nu vedeam asta, dar el deja mă cultiva pentru o misiune pe care o plănuia de ceva vreme.

  Armand avea o obsesie, nu chiar neobişnuită pentru oameni cu o natură mai extravagantă, legată de legendele despre Arthur. Îşi închipuia un regat, creat doar pentru Templu, unde ordinul să domnească în mod autonom. Voia să construiască un Camelot în Palestina cu el însuşi pe post de Arthur şi Anima Templi ca un soi de Masă Rotundă prin care să răspândească idealurile Templului pe parcursul tuturor epocilor viitoare ale umanităţii. Până în acel moment, membrii potenţiali erau identificaţi şi evaluaţi de către Frăţie, apoi abordaţi cu grijă şi invitaţi să facă parte din ea. Armand voia însă o ceremonie formală de iniţiere.

  La câţiva ani după intrarea mea în rândurile Frăţiei, m-a însărcinat să scriu un cod prin care să fie fixate idealurile noastre şi care să servească drept ghid pentru generaţiile care urmau să vină. Codul trebuia să cuprindă şi o iniţiere pentru noii membri. Această iniţiere trebuia să se bazeze pe povestea lui Perceval, iar alegoria, similară cu cea din multe poveşti legate de Graal, trebuia să camufleze obiectivele şi intenţiile Anima Templi. La iniţiere, postulantul trebuia să treacă printr-un ritual care să amintească de aceste obiective; trebuia să fie neştiutor şi să se bazeze doar pe credinţă, aşa cum se întâmplase cu Perceval în căutarea Graalului. Ca şi Perceval, postulantul urma să fie supus anumitor încercări, toate legate de scopurile noastre ca grup. Everard oftă văzând expresia de nedumerire de pe chipul lui Will. De exemplu, i se oferea pocalul de împărtăşanie şi i se spunea că e plin cu sângele fraţilor lui: oameni pe care el îi socotea egali în faţa lui Dumnezeu. Apoi i se spunea să-l golească.

  ― Să bea sânge?

  Everard ţâţâi.

  ― Era vin. Aşa cum am spus, iniţierea din Cartea Graalului era doar o alegorie. Nu făceam toate acele lucruri literalmente. Dar postulantul nu ştia asta. Trebuia să aibă încredere în ce îi spuneam noi să facă. Everard clătină din cap. Eu n-am fost de acord cu Armand. Credeam că totul este, în cel mai bun caz, o tâmpenie cabalistică, iar în cel mai rău, un risc suplimentar la adresa păstrării secretului nostru, însă nu-l puteam refuza. Aşa că am scris cartea. Preotul schiţă un zâmbet. Cartea Graalului a fost cea mai măreaţă operă a mea. Am înmuiat pieile de scris cu piatră abrazivă până ce au devenit aproape translucide şi am tăiat fiecare piele la aceleaşi lungime şi lăţime. Am folosit plumb roşu pentru text şi am scris fiecare titlu cu aur şi argint. Fiecare pagină avea ilustraţii elaborate. Mi-a luat patru ani ca s-o scriu.

  Între timp, Armand începuse să se schimbe. Transformarea a fost treptată şi doar câţiva dintre noi au observat-o chiar de la început. După o vreme însă niciunul dintre noi nu se mai putea preface că nu vede ce se petrece. Ambiţia lui Armand de a menţine idealurile noastre înalte devenea tot mai mult o dorinţă lipsită de scrupule pentru supremaţie, mai presus de Frăţie, de ordin şi chiar de Outremer. A început să se concentreze pe victorii în locul păcii, favorizând legăturile de putere în dauna celor de prietenie. Toate astea au culminat cu un atac feroce împotriva foştilor noştri aliaţi, Cavalerii Sfântului Ioan.

  A apărut o dispută în cadrul guvernării din Acra, grupul format din nobili, negustori şi maeştri-cavaleri din diverse regate apusene care controlau împreună oraşul, odată cu pretenţia împăratului german Frederick al II-lea de a-şi exercita autoritatea imperială. Conduşi de Marele lor Maestru, Guillaume de Chateauneuf, ospitalierii au trecut de partea lui Frederick. Templul, condus de Armand, s-a opus. Cearta a degenerat şi s-a terminat cu Armand ordonând, ca o demonstraţie de forţă, un asediu al fortăreţei ospitalierilor din Acra. Asediul a durat şase luni, timp în care noi am avut grijă ca niciun fel de hrană sau de provizii medicale să nu intre în cetate şi niciun cavaler să nu iasă de acolo. Everard se încruntă şi privi în altă parte. Îmi amintesc cum râdeau cavalerii noştri despre felul în care cei din fortăreaţă veneau la porţi, implorând şi ţipând după hrană, şi cum templierii le aruncau fructe putrezite. Mulţi mureau de foame sau boală şi cu toate astea noi continuam să le refuzăm ajutorul. Nu au uitat asta niciodată. Îl privi din nou pe Will. Unii dintre noi şi-au arătat dezaprobarea faţă de o asemenea acţiune, dar alţii au sprijinit-o. Armand a dat afară doi membri pentru că l-au criticat, iar noi, ceilalţi, care nu eram de acord, n-am putut face altceva decât să stăm şi să privim. Fără un Gardian care să medieze, schisma dintre noi s-a accentuat, chiar după ce asedierea ospitalierilor a luat sfârşit. Până când, în 1244, a venit marea bătălie care aproape ne-a distrus.

  Dacă Frăţiei i s-ar fi permis să negocieze cu conducătorul de atunci al Egiptului, sultanul Ayyub, poate că dezastrul ar fi fost prevenit. Însă Armand încheiase deja o alianţă cu prinţul Damascului, un duşman al lui Ayyub, în schimbul cedării câtorva fortăreţe, aşa că a interzis orice comunicare cu sultanul. În acele momente eu nu mă găseam în Acra. Dacă aş fi fost acolo, aş fi nesocotit acel ordin. Eram în Ierusalim, pe care îl recuceriserăm cu câţiva ani înainte de la musulmani. În vreme ce eram în oraş, ne-a atacat o armată de horezmieni, la ordinul sultanului Ayyub. Doamne, mai bine n-aş fi fost acolo ca să văd! Privirea lui Everard se mută la cele două cioturi rămase în locul degetelor. Am fost salvat mai degrabă de noroc decât de abilitate. În acea noapte l-am cunoscut pe Hasan. El dezertase din armata horezmiană şi a acceptat să mă escorteze în siguranţă până la Acra.

  O expresie de durere apăru pe chipul lui Everard. Trecură câteva clipe prelungi înainte ca el să continue. Când o făcu, avea vocea răguşită de emoţie:

  ― Când am ajuns în Acra, am descoperit că Armand plecase cu restul oştirii la Herbiya. Nisipurile din jurul acelei aşezări au fost frământate de cea mai mare forţă creştină adunată după Hattin, o forţă care a suferit o înfrângere la fel de catastrofală. Mai bine de cinci mii dintre soldaţii noştri au pierit acolo. Armand nu s-a mai întors. A fost capturat de comandantul mamelucilor din acel moment, Baybars. După Herbiya, eu şi alţi câţiva am încercat să refacem Anima Templi, însă prăpastia căscată de Armand era prea adâncă pentru a fi umplută. Asta a însemnat de fapt sfârşitul nostru şi grupul nu s-a mai refăcut, sau cel puţin aşa au crezut ceilalţi. Eu însă nu eram dispus să las să moară cauza lui de Sable. Ştiam că pot avea încredere în cinci dintre cei doisprezece, cei care rămăseseră devotaţi ţelurilor noastre. Pe unul dintre ei l-ai cunoscut. Jacques de Lyon.

  Will era şocat.

  ― Jacques? Unchiul lui Garin?

  ― Aceşti cinci oameni au acceptat să mă ajute să continui lucrarea noastră. Am fost ales conducător al Frăţiei şi m-am întors aici cu Hasan ca să mă concentrez asupra strângerii de manuscrise pentru colecţia noastră de cunoştinţe. Jacques ni s-a alăturat câţiva ani mai târziu. Ceilalţi au rămas în Acra.

  Hasan a menţinut legătura dintre mine şi ei, trimiţând şi primind mesaje. Dar cu Jacques mort şi cu mine izolat, am rămas acum prea puţini ca să mai însemnăm ce am însemnat pe vremuri. În aceşti ultimi ani, am văzut punţile pe care am reuşit să le construim cum se năruie treptat sub pumnul de război al lui Baybars şi sub egoismul conducătorilor noştri, care refuză să negocieze cu el. M-aş fi întors de multă vreme la Acra, ca să încerc să refac ce s-a pierdut, să recrutez membri noi şi să numesc un alt Gardian, dar atunci a fost furată Cartea Graalului.

  Nu ştiu de ce am păstrat-o. Nici măcar n-am folosit-o vreodată. Cred că vreo parte înfumurată a mea a considerat că prin distrugerea ei aş distruge Anima Templi. Am pus-o în tainiţele noastre subterane. Am crezut că va fi în siguranţă acolo. Cineva însă, nu ştiu cine, l-a obligat pe un călugăr să o fure şi de atunci s-a pierdut. Până când a apărut trubadurul cu ea. Everard clătină din cap. Părea epuizat. Noaptea trecută, Inspectorul mi-a spus că dominicanii l-au arestat pe Pierre de Pont-Eveque. Dacă el a fost implicat în furtul cărţii, atunci Frăţia este în pericol acum, când trubadurul e în mâinile dominicanilor.

  ― Fratele lui a găsit cartea.

  Everard îşi ridică privirea.

  ― Cum? Al cui frate?

  Will îi relată ce îi povestise Elwen.

  ― A zăcut, prăfuită, timp de şase ani într-o prăvălie de vinuri? întrebă Everard, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. De Pont-Eveque n-a avut nimic de-a face cu acest furt? Şi cartea? Hasan o avea la el când a murit? Ştii unde e acum?

  ― Elwen i-a dat-o lui Hasan. Dacă el a fost omul omorât noaptea trecută…

  ― El a fost, i-o reteză Everard. Nu există niciun alt motiv pentru care Hasan să nu se fi întors aici.

  ― Gărzile i-au dus trupul la leprozeria de la poarta Saint-Denis. Dacă avea cartea la el, atunci probabil că a fost îngropat cu ea sau va fi îngropat în curând. Will ridică din umeri. În afară de cazul în care o găsesc gărzile.

  ― Atunci ar fi mai bine să ne grăbim, rosti Everard după o scurtă pauză.

  Will avu senzaţia că îşi ţinuse respiraţia de când preotul începuse să vorbească. Dându-şi seama că nu va reuşi să digere dintr-odată cele aflate, lăsă deoparte numeroasele întrebări pe care le avea şi se concentră asupra uneia singure.

  ― Dacă această carte este doar o extensie a Anima Templi, a codului prezentat sub formă de alegorie, de ce să şi-o dorească altcineva? De ce să-l fi pus cineva pe acel om să o fure?

  ― Aşa cum ţi-am spus, ea conţine obiectivele şi idealurile Anima Templi. Împreună cu mărturia cuiva implicat, ar putea servi drept dovadă a existenţei noastre şi a ţelurilor către care năzuim.

  ― Şi care sunt acestea?

  Everard aruncă pătura şi se ridică de pe pat. Respinse tentativa lui Will de a-l ajuta şi se târî prin cameră spre găleata de noapte.

  ― Ţi-am spus tot ce pot. Îşi desfăcu izmenele şi se uşură cu un jet galben-închis în găleată. Mă ajuţi, sergent? întrebă el scurt.

  ― Cum îmi puteţi cere să mă implic în aşa ceva? ripostă Will, ridicându-se în picioare. După ce aţi folosit-o pe Elwen aşa cum aţi folosit-o, fără să vă gândiţi la siguranţa ei? Mi-aţi povestit totul şi nimic. Aţi spus că lumea va anatemiza ţelurile Anima Templi. De ce să vreau eu să vă ajut ca să salvaţi ceva atât de mizerabil?

  Everard se răsuci pe călcâie, legându-şi izmenele.

  ― Tatăl tău a făcut-o.

  Will făcu ochii mari.

  ― Cum?

  ― Am spus că n-am folosit niciodată Cartea Graalului, şi e adevărat, dar am iniţiat un nou membru.

  Will începu să clatine din cap, dar Everard continuă înainte ca tânărul să spună ceva:

  ― De-asta s-a dus James în Ţara Sfântă. S-a dus pentru mine şi pentru Anima Templi. Şi tot de-asta te-am luat pe tine drept ucenic. Mă ajuţi de şase ani în munca mea pentru Frăţie. Toate acele traduceri făcute au fost pentru noi.

  ― Nu vă cred, murmură Will, simţind cum universul lui se face ţăndări şi îl aruncă într-un vid ameţitor.

  Voia să-i zică lui Everard că tatăl lui i-ar fi spus toate astea, că James n-ar fi păstrat secretul faţă de el. Se gândi însă la cât de apropiat fusese tatăl lui de Jacques de Lyon la Templul Nou, la călătoriile lui în Franţa şi la plecarea intempestivă în Palestina, aşa că se abţinu.

  ― L-am trimis acolo cu o misiune, continuă Everard, urmărind cu atenţie schimbarea expresiei lui Will. S-a dus acolo ca să oprească acest război. A făcut mari progrese în negocieri cu mamelucii şi şi-a găsit un contact important în cercul lui Baybars. Un contact care poate ne va fi de ajutor ca să punem capăt actualei crize care ameninţă pe toată lumea din Outremer. Trebuie să încheiem pace cu mamelucii, altfel vom pieri.

  ― Doamne! Will se aşeză greoi pe scaun. În gând îi reveni imaginea scrisorii pe care o găsise în sala cea mare din Templul Nou. În acea clipă i se limpezi totul în minte: Frăţia, cercul nostru. Ăla era el? şopti băiatul încet.

  ― Dacă nu recuperăm cartea, dacă nu ne asigurăm că nu va ajunge în mâinile altcuiva, atunci scopul pentru care tatăl tău a trudit atâta ar putea fi compromis. Fără Frăţie, acest război va continua. Deocamdată asta… e tot ce trebuie să ştii. Îţi voi spune restul cu timpul, dar până atunci ai încredere în mine că nu putem lăsa cartea aia de izbelişte din nou.

  Will ridică brusc privirea.

  ― I-aţi spus că n-am fost făcut cavaler? I-aţi scris ca să-i spuneţi asta?

  ― N-am considerat necesar. Menţinem contacte minime între noi, tocmai pentru a reduce riscul de a fi deconspiraţi.

  Will se aplecă în faţă, cu coatele pe genunchi, şi îşi prinse capul în palme. Se simţea ca şi cum ar fi trăit într-o imagine în oglindă a lumii, o oglindă care tocmai fusese spartă pentru a-i dezvălui adevărul din spatele ei. Nimic din ceea ce el socotea adevărat nu era aşa. Totul fusese doar o reflectare a realităţii, nu realitatea în sine. Din toată confuzia, şocul şi furia lui răsări însă o rază de speranţă. Dacă totul era adevărat şi tatăl lui plecase cu o misiune pentru Anima Templi, atunci nu el fusese motivul plecării. Raza se transformă într-un far. Dacă tatăl lui nu plecase din cauza lui, atunci exista o şansă, una reală, ca el să poată redeveni fiul lui James Campbell. Will îşi ridică privirea şi se uită la Everard.

  ― Vă voi ajuta. În schimb, mă veţi iniţia. După aceea voi pleca în Outremer ca să-mi văd tatăl.

  ― Vom merge împreună, William, răspunse Everard. Ai cuvântul meu!

Garin se afla în curte, în faţa dormitoarelor cavalerilor, când îi văzu pe Will şi pe Everard plecând împreună. Aşteptase acolo, nerăbdător şi agitat, de când îl zărise pe Will intrând la preot. Cu inima bătându-i mai tare, îi urmări pe cei doi îndreptându-se spre grajd, preotul sprijinindu-se de Will. După ce ei dispărură înăuntru, se ridică în picioare şi se apropie de clădirea lungă de lemn. Auzea voci, cea a lui Will şi o alta pe care o recunoştea, cea a lui Simon. Prin crăpăturile dintre lemne îi văzu pe toţi mişcându-se în interiorul grajdului. Garin se duse la intrare şi păşi cu prudenţă înăuntru. Simon îi conducea pe Will şi pe Everard spre ieslele unde erau ţinuţi caii înşeuaţi. Stăteau cu toţii cu spatele spre el. Garin auzi paşi care se apropiau de afară. Se strecură într-o boxă goală şi se lipi de peretele de lemn. Întunericul îi ascundea prezenţa. Auzi pe cineva intrând, fără să vadă nimic. Undeva, în apropiere, poarta unei boxe scârţâi ca şi cum ar fi fost deschisă.

  Trecură câteva minute, după care Garin auzi tropăit de copite şi vocile lui Will şi Simon. Riscă să arunce o privire pe după poarta boxei. Simon ducea de căpăstru doi cai în curte. Garin îşi spuse, emoţionat, că toate astea aveau legătură cu cartea. Poate că Elwen i-o dăduse lui Will, iar acum Will şi stăpânul său o duceau undeva. Preotul părea prea fragil ca să iasă din preceptoriu dacă nu era vorba de ceva important. Poate că asta era cea mai bună ocazie pentru el de a pune mâna pe carte. Will nu era înarmat, iar bătrânul oricum nu reprezenta nicio ameninţare.

  Când Will urcă în şaua unui cal, Garin ieşi din boxă, atent să nu fie văzut, după care luă o şa de pe o bancă şi deschise poarta unei alte boxe. Înăuntru se afla un cal imens, negru. Garin plescăi ca să liniștească animalul şi îi puse şaua pe spate. Aruncă o privire pe deasupra porţii boxei. Simon se ghemuise şi îşi făcuse palmele căuş ca să-l ajute pe Everard să urce în şaua celui de-al doilea cal. Garin se aplecă să prindă harnaşamentul pe sub burta calului. Auzi zgomot de paie în spatele lui, urmat de un sunet ca de respiraţie. Ceva solid îl izbi în ceafă, tocmai când voia să se înalţe în scări şi să se întoarcă. Vederea lui Garin se întunecă şi el se prăbuşi la pământ.

Capitolul 27

Leprozeria din Paris

  2 noiembrie 1266

Will şi Everard o luară pe drumul care ducea spre nord-vest dinspre preceptoriu. Soarele dimineţii îi orbea, iar vântul le ardea feţele. În jur câmpurile erau pustii şi maronii, iar copacii, dezbrăcaţi de frunziş, semănau cu nişte schelete fantomatice proiectate pe fundalul cerului albastru. Călăreau în tăcere, iar din această cauză copitele cailor răsunau cu putere pe drumul îngheţat. În mintea lui Will se amestecau gânduri despre tatăl lui şi despre dezvăluirile lui Everard, în vreme ce preotul părea cufundat într-o meditaţie sobră.

  După circa o jumătate de kilometru, dinspre preceptoriul lăsat în spate şi dinspre oraş răsunară peste câmpuri clopote de biserici care anunţau slujba de la ora trei. Everard îşi îndemnă calul la trap şi apoi îl opri. Will rămase călare, în vreme ce preotul se dădu jos cu greutate din şa.

  ― De ce v-aţi oprit?

  ― Ca să mă rog, răspunse Everard, încruntându-se, ca şi cum i se pusese o întrebare ridicolă.

  Clătinând din cap la auzul unui asemenea lucru, după ce până atunci preotul se grăbise, Will descălecă şi aruncă hăţurile peste un arbust din apropiere. Apucă hăţurile celuilalt cal, pe care Everard le lăsase să cadă pe jos, şi mână animalul spre arbust, în vreme ce preotul îngenunche pe marginea drumului, cu mâinile împreunate. Chiar şi când erau plecaţi din preceptoriu şi nu puteau participa la o slujbă, cavalerii, preoţii şi sergenţii erau obligaţi să se roage. În loc să audă slujba, în asemenea momente ei spuneau şapte Tatăl Nostru.

  În vreme ce îngenunchea, Will zări un călăreţ la ceva distanţă în spatele lor, acolo unde drumul se înălţa înainte de a coborî în valea în care se găseau acum el şi Everard. Individul călărea un cal negru şi mare. Călăreţul încetini, apoi se opri şi se dădu jos, dispărând din raza vizuală a lui Will. Tânărul îngenunche şi murmură Tatăl Nostru în mâinile împreunate. În acele clipe, cuvintele nu aveau nicio semnificaţie pentru mintea sa agitată.

  ― Gata, anunţă Everard după ce termină rugăciunea. Se ridică şi îşi scutură praful de pe sutană. Părea un pic mai înseninat, ca şi cum rugăciunea îi dăduse forţe noi. Eşti tăcut, sergent, zise el după ce Will îl ajută să se urce în şa.

  Will nu răspunse imediat. Comentariul îl uluise. Se întrebă ce aştepta Everard de la el.

  ― M-aţi minţit, izbucni el brusc, după ce porniseră iarăşi la drum de câteva minute. În toţi aceşti ani aţi ştiut de ce a plecat tatăl meu şi nu mi-aţi spus niciodată motivul. În tot acest timp am crezut că a plecat pentru că… Will se opri. Din ce ştia el, Everard habar n-avea ce se întâmplase cu sora lui şi, deşi nu mai putea fi sigur de nimic, n-avea chef să-i divulge preotului lucruri pe care acesta nu trebuia să le ştie. Ştiţi cât i-am simţit lipsa, încheie el.

  ― Dacă ţi-aş fi spus, ar fi trebuit să-ţi povestesc şi restul şi nu erai pregătit să auzi aşa ceva.

  ― Şi acum? Dacă Hasan v-ar fi adus cartea şi Elwen nu mi-ar fi mărturisit ce aţi pus-o să facă, n-aş fi aflat niciodată, nu-i aşa? Mi-aţi spus, pentru că aveaţi nevoie de mine. Poate că dumneavoastră sunteţi cel nepregătit.

  Everard îl privi, dar nu-i răspunse.

  ― Şi iniţierea mea? continuă Will. Reuşea să-şi menţină vocea calmă, dar simţea cum îi sporeşte mânia în ciuda confuziei de care era cuprins. Ar fi vrut să sară şi să-l lovească pe preot pentru toţi anii de umilinţe, critici şi decepţii. O mare parte din acea mânie însă era îndreptată împotriva tatălui său pentru că-l făcuse să creadă că plecarea în Ţara Sfântă i se datora lui Will, dar tânărul încă nu era pregătit să se confrunte cu un asemenea sentiment, aşa că merse mai departe: Când m-aţi fi făcut cavaler dacă Elwen nu v-ar fi obligat să acceptaţi acea înţelegere? Nici acum nu mă veţi iniţia, pentru că aţi crede că sunt pregătit. O veţi face pentru că sunteţi obligat. Se uită scurt la preot. Asta dacă aveţi intenţia să vă respectaţi promisiunea.

  ― Eu nu-mi încalc cuvântul, replică scurt Everard. Îl privi pe Will drept în ochi. Am văzut atâţia tineri plecând la război imediat ce au fost făcuţi cavaleri. Prea puţini dintre ei s-au mai întors. O asemenea călătorie trebuie pregătită cu atenţie. Cel mai adesea drumul conduce spre moarte. De asta am împiedicat iniţierea ta, întrucât ştiam că, imediat ce vei pune mantia pe tine, vei pleca la drum.

  ― Evident, mormăi Will, iar asta se întâmplă pentru că vă pasă enorm de mine.

  ― Nu, William, nu voiam să pierd un scrib atât de bun.

  Will îşi miji ochii şi-l privi pe preot. Căută o urmă de minciună, dar nu zări nimic.

  ― Trebuie să înţelegi, continuă Everard, pe un ton mai potolit. Păzesc de mulţi ani aceste secrete. Mi-e greu să dezvălui ceva ce am ţinut doar pentru mine. E greu să mai am încredere. Am avut încredere în Armand şi aproape că am pierdut totul.

  ― Asta înseamnă că aveţi încredere în mine?

  Everard trase de hăţuri.

  ― Ar trebui să ne grăbim un pic.

  Ajunseră la leprozerie la puţin timp după ce trecură de rue Saint-Denis. Stabilimentul era parţial ascuns de un crâng de stejari bătrâni, aşa că aproape ratară cărarea îngustă care ducea spre zidurile aflate sub coroanele arborilor, prin care razele soarelui desenau tot felul de modele bizare pe cărare. Trei clădiri mari din piatră erau aşezate în interiorul unei încercuiri de ziduri joase, cu o capelă înspre dreapta, ridicată lângă nişte grădini bine îngrijite. Locul semăna cu o versiune mai mică şi mai puţin fastidioasă a preceptoriului, dar părea bine administrat şi primitor. Iar asta îl surprinse pe Will. Leproşii pe care îi văzuse el cerşind la porţile oraşului reprezentaseră dintotdeauna o privelişte hidoasă, aşa cum erau îmbrăcaţi cu hainele lor speciale şi cu mănuşi, cu părul rărit, cu chipurile grotesc marcate de cicatrici, schimonosite. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că asemenea oameni puteau locui în sânul unei comunităţi atât de paşnice şi de ordonate.

  Descălecară în faţa porţii şi Will zări un bărbat venind spre ei dinspre una dintre clădiri. Mănuşile pe care omul le purta îl indicau drept lepros, dar pe chipul lui nu se zăreau urme ale bolii.

  ― Vă pot ajuta cu ceva? întrebă omul, un pic suspicios. Privirea lui se opri asupra crucilor roşii de pe hainele lor. Eu sunt portarul de aici.

  Everard îi dădu lui Will hăţurile calului său.

  ― Caut un prieten. A murit noaptea trecută şi cred că a fost adus aici ca să fie înmormântat. Am venit să mă rog pentru el.

  Privirea portarului se mută asupra lui Will.

  ― El e scutierul meu, adăugă Everard, făcând un gest înspre tânăr, care îşi muşcă limba şi se răsuci pe călcâie pentru a priponi caii.

  ― A fost adus aici cineva, târziu, noaptea trecută, răspunse portarul. Deşi eu aş zice că mai degrabă l-a omorât pumnalul din coaste decât lepra. Gărzile regale care l-au adus ne-au spus că a fost lovit de boală, dar eu n-am zărit niciun semn.

  ― Era în primele faze, replică Everard.

  ― Atunci intraţi. Portarul se opri. Însă fiţi cu băgare de seamă că aici sunteţi pe domeniul nostru. Dacă poteca e prea îngustă pentru ca doi oameni să treacă unul pe lângă celălalt, atunci voi vă veţi da la o parte ca să-l lăsaţi pe cel care face parte din comunitatea noastră să treacă, fără a-l atinge. Aici nu ne supunem legilor care guvernează dincolo de aceste porţi.

  ― Foarte bine, acceptă Everard, indiferent.

  Will rezistă impulsului de a-şi duce mâna la gură.

  Se spunea că lepra era cauzată de comiterea de păcate, mai ales carnale, dar se mai credea că boala poate fi luată prin contact fizic, prin consumul de alimente sau de apă împreună cu un lepros, sau chiar din aer. Din cauza asta, leproşilor li se interzicea să-i atingă pe cei din jur, să se adune în locuri aglomerate precum bisericile şi erau obligaţi să-şi acopere gurile în public. Dar cum portarul nu dădu niciun semn că ar vrea să facă aşa ceva, Will respiră superficial pe nări, atent să stea în faţa omului în vreme ce erau conduşi prin curte dincolo de clădirile administrative şi de îngrijire a bolnavilor.

  În grădini se vedeau câteva siluete umane, îngrijind şiruri ordonate de puieţi de măr pe lângă ceea ce păreau a fi răsaduri de legume de curând culese. Mulţi dintre leproşi purtau benzi de material textil peste zonele expuse ale trupurilor şi peste feţe, şi cu toţii aveau mănuşi. Will observă că unii oameni erau foarte puţin atinşi de maladie, având doar câteva cicatrice ciudate sau uşoare deformări ale mâinilor. Alţii erau în stadii avansate ale bolii, după mulţi ani de infectare. La aceştia din urmă era greu să te uiţi. Bandajele le acopereau majoritatea rănilor deschise de pe piele, dar nu le puteau masca formele groteşti. Nasurile, ale căror oase putreziseră, erau borcănate şi mâncate; dinţii căzuseră, făcându-le gurile să se lase în jos şi să-şi piardă forma; mâinile erau curbate ca nişte gheare. Unora dintre bolnavi le lipseau degetele de la mâini. Alţii, din modul împiedicat în care păşeau, îşi pierduseră degete de la picioare. Dincolo de mirosul de mere acrişoare, Will putea simţi miasma dulceagă a cărnii putrezinde.

  După ce era diagnosticat cu lepră, bolnavul era obligat să stea în picioare într-un mormânt proaspăt săpat, în vreme ce peste capul lui se rostea un recviem, mesa pentru morţi. Pe chipurile acelor oameni, Will zărea acum dovada morţii vii. Printre ei nu se găseau femei; acestora li se interzicea spitalizarea şi erau obligate să cerşească pe drumurile din afara oraşelor.

  ― Din întâmplare aveam un mormânt proaspăt săpat, rosti portarul, ducându-i spre capelă. Ştim cu toţii că Bertrand va muri în curând. Ieri-noapte încă trăia, aşa că am folosit groapa lui pentru prietenul vostru. Din Genova era el?

  Everard îl privi.

  ― Genova?

  ― Prietenul vostru, replică portarul, trecând printr-o deschizătură din zidul jos care înconjura capela şi cimitirul. Gărzile spuneau că era din Genova.

  Will nu crezu că preotul are să răspundă.

  După câteva clipe de tăcere stânjenitoare, Everard o făcu însă:

  ― Da, murmură el. Din Genova.

  Sub un vâsc din colţul îndepărtat al cimitirului, aflat în umbra aruncată de capelă, se vedea un mormânt proaspăt săpat.

  ― Aici l-am pus, zise portarul în vreme ce se apropiau. N-a fost cine ştie ce slujbă. Unul dintre gropari şi cu mine l-am băgat înăuntru şi am rostit o rugăciune scurtă. Era întuneric şi ploua, adăugă el, zărind expresia de pe chipul lui Everard.

  ― Voi spune eu însumi o rugăciune, murmură preotul, lăsându-se pe vine. Privi spre portar. Pot fi lăsat singur câteva minute?

  ― Staţi cât vreţi, răspunse bărbatul. Vă găsiţi singuri drumul spre ieşire?

  Everard dădu din cap. Aşteptă ca portarul să dispară îndărătul capelei, apoi se întoarse spre mormânt. Scoase crucea mică de lemn din capul gropii şi o aruncă, după care se ridică.

  ― Văd o cazma acolo, sergent.

  Will îşi luă privirea de la cruce, care aterizase pe un morman de frunze, şi se duse acolo unde îi arătase Everard. O clipă mai târziu, se întoarse cu cazmaua, care fusese proptită de o piatră de mormânt scorojită şi acoperită de licheni şi, din această cauză, era plină de noroi. Everard se dădu înapoi şi îl urmări pe Will cum începe să sape, dând la o parte pământul ud şi greu. Efortul îl făcea să asude, în ciuda frigului. Spatele începu să-l doară tot mai tare pe măsură ce movila de pământ de lângă mormânt creştea. Într-un târziu, cazmaua se lovi de ceva moale. Will se aplecă şi dădu repede la o parte bulgării de pământ din jurul trupului învelit în giulgiu care ieşea la lumină. Când termină, se propti pe călcâie în coada cazmalei. Nările se umpluseră de mirosul de pământ reavăn.

  Everard ezită câteva clipe, apoi înaintă şi îngenunche. Întinse încet mâinile şi desfăcu atent şi blând giulgiul de pe capul lui Hasan. Will privi în altă parte imediat ce zări chipul sarazinului, negru din pricina sângelui închegat şi a vânătăilor, schimonosit şi rigid, îngheţat în agonia prin care Hasan trebuie să fi trecut în clipele morţii. Everard nu-şi întoarse faţa de la mort, ci se aplecă înainte, îşi puse mâna pe creştetul lui Hasan şi începu să şoptească:

  ― Ashadu an la ilaha illa-llah. Wa ashhadu anna Muhammadan rasul-Ullah.

  Auzind incantaţia care ieşea de pe buzele preotului, Will îşi întoarse privirea într-acolo. Era în arabă. Ştia ce înseamnă, căci dăduse peste ea de mai multe ori în cursul traducerilor pe care le efectuase în ultimii ani.

  Nu există alt zeu decât Dumnezeu, iar Mahomed este profetul Său.

  Era Shahada – declaraţia de credinţă care trebuia rostită la urechea unui musulman la moartea lui, aşa cum se întâmpla cu ultima împărtăşanie în cazul unui creştin. Toate astea confirmau bănuiala lui Will că Everard îl minţise în legătură cu convertirea religioasă a lui Hasan. Văzând însă faţa însângerată şi lovită a sarazinului, Will nu resimţi şoc sau mânie, ci doar ruşine că era conaţional cu cei care-i făcuseră aşa ceva omului care îi salvase odată viaţa.

  ― Cine credeţi că l-a omorât aşa?

  ― Cineva lipsit de suflet, răspunse Everard, continuând să ţină mâna pe creştetul lui Hasan. Cineva plin de ură şi de teamă, cineva care-i vede doar pe duşmanii exteriori, nu şi pe cei interiori.

  ― Pare atât de lipsit de sens, murmură Will.

  Everard îl privi. Ochii lui încercănaţi erau umezi.

  ― Hasan a murit pentru ceva în care el credea. Câţi oameni pot spune asta?

  Will nu-l contrazise. Expresia din ochii lui Everard implora confirmare şi compasiune.

  ― Nu prea mulţi, rosti el.

  În cele din urmă, preotul îşi şterse ochii.

  ― Ajută-mă, zise el, dând la o parte restul giulgiului.

  Will se aplecă de cealaltă parte a mormântului. Giulgiul se prinse de ceva care ieşea din cadavru. După ce reuşi să dea pânza la o parte, Will văzu că era vorba despre mânerul unui pumnal încă înfipt până la plăsele în trupul lui Hasan. Simţind că i se face rău, întinse mâna ca să-l scoată de acolo, dar Everard îl opri.

  ― Lasă-l. Nu-l mai deranjează unde e el acum.

  Desfăcură mantia cenuşie a lui Hasan şi Everard începu să pipăie cadavrul. Treptat păru tot mai îngrijorat, până ce îşi strecură mâna la spatele arabului mort şi o expresie de triumf îi apăru pe chip.

  ― E aici.

  Will se chinui să-l rostogolească pe Hasan într-o parte, în vreme ce preotul băgă mâna mai adânc sub cadavru şi scoase de acolo o carte murdară, îmbrăcată în piele. Foile erau umede, iar coperta mânjită cu noroi, dar câteva din literele aurii erau încă vizibile şi scânteiau în lumină. Everard închise ochii şi murmură ceva. Will bănuia că era o rugăciune după expresia de uşurare profundă de pe chipul preotului.

  ― S-a terminat, zise preotul, deschizând ochii. Acum mă pot întoarce la Acra ca să-mi termin lucrarea vieţii. Privi trist şi cu drag la Hasan. Înainte de a mă alătura lui.

  ― Dă-mi cartea, Everard, se auzi o voce de gheaţă din spatele lor. Sau i te vei alătura mai curând decât crezi.

  Se întoarseră amândoi, uluiţi. Lângă ei stătea în picioare Nicolas de Navarra. În mână ţinea o arbaletă încărcată, aţintită asupra lui Everard. Omul purta o haină neagră peste mantia albă, iar părul lung şi negru îi era legat la spate într-o coadă.

  ― Frate Nicolas? rosti Everard, strângând mai bine cartea.

  Privi dincolo de cavaler, aşteptându-se să-i vadă pe Gilles şi pe dominicani, dar cimitirul era pustiu.

  ― Ştiam că o să-ţi trimiţi câinele de vânătoare ca să ia cartea de la trubadur. Trebuie însă să mărturisesc că nu mă aşteptam să te foloseşti de o servitoare. Probabil că erai cu adevărat disperat. Nicolas privi dincolo de preot, la cadavrul lui Hasan. Am auzit că ieri-noapte a fost găsit un sarazin omorât şi când nu s-a mai întors la preceptoriu, am bănuit că e vorba de el. Ce păcat! Voiam să-l folosesc drept ultimă dovadă a corupţiei tale. Nu e creştin, nu-i aşa, Everard?

  ― Ce sens au toate astea, frate? întrebă preotul, încercând să se arate ofensat, nereuşind însă să pară decât speriat.

  ― Nu sunt frate cu tine. Dă-mi cartea! Nicolas aţinti arbaleta spre gâtul preotului. Nu te voi mai ruga încă o dată.

  Privirea lui Everard se îndreptă încet asupra armei.

  ― Doamne, tu ai fost, nu-i aşa? icni el. Tu l-ai obligat pe Rulli să fure cartea din tainiţă, după care l-ai omorât pe alee? De-asta eşti singur. Nu ai venit aici în numele Inspectorului sau al dominicanilor. Eşti aici pentru tine însuţi.

  Will aruncă o privire pumnalului care ieşea din cadavrul arabului. În timp ce Nicolas îl fixa cu privirea pe Everard, el se apropie cu un pas de mormânt.

  ― Dacă nu intervenea Hasan, poate că l-aş fi lăsat pe călugăr în viaţă, zise Nicolas. Nu-mi puteam permite ca el să-mi dezvăluie identitatea.

  ― Cum ai aflat de carte? ceru Everard să ştie.

  ― Am vorbit cu câţiva dintre cei care au părăsit Frăţia după dispariţia lui Armand. Ştiu totul despre tine, Everard: secretele tale, ce ai făcut.

  ― Ai fost aici tot timpul? Un şarpe în mijlocul nostru.

  Everard vorbea pe ton coborât, dar privirea nu i se dezlipea de pe arbaletă.

  ― Aştept acest moment de mai bine de şapte ani. Şapte ani de când am plecat de acasă pentru a veni în ţara asta; de când am fost obligat să port această mantie falsă şi să pretind că sunt ca voi, fratele vostru. În ochii lui Nicolas se citea o ură profundă. Am aşteptat mult să se facă dreptate. Dar acum se va face. De prea multă vreme Templul şi conducătorii lui se ascund sub sutana papei. Când el va vedea ce faceţi voi la iniţieri, când va vedea ce mizerii aţi scris în acest cod secret al vostru, nu va avea de ales decât să vă distrugă. Pe toţi. Pielea măslinie a lui Nicolas tremura de anticipaţie şi furie. Eşti un om învăţat, Everard. Sunt sigur că ai auzit de legenda lui David şi Goliat.

  Preotul nu-i răspunse.

  ― Aşa cum doar cu o pietricică David a ucis monstrul din faţa lui, aşa voi dărâma şi eu preaputernicul Templu cu o biată carte.

  Will mai făcu un pas spre mormânt.

  ― De ce vrei să faci asta? murmură Everard. Cine eşti?

  ― Sunt unul dintre oamenii pe care ordinul tău i-a trădat în Acra. Unul dintre oamenii pe care tu şi ceilalţi de sub conducerea nemernicului ăluia, Armand, i-aţi închis în propria fortăreaţă, refuzându-ne hrana şi medicamentele şi bolnavilor sau muribunzilor să plece. Sunt un cavaler al Ordinului Sfântului Ioan. Şi omul care îţi va aduce sfârşitul.

  Will se holbă la cavaler, amintindu-şi cât de uşor rezolvase Nicolas situaţia neplăcută în care se trezise amestecat cu câteva luni în urmă, când era gata se încaiere cu acel ospitalier beat.

  ― Eu şi alţi tovarăşi ai mei i-am cerut lui Armand să oprească acea nebunie, spuse Everard. Am încercat, crede-mă. Da, ceea ce a făcut Armand este impardonabil, dar nu a fost şi fapta noastră.

  ― Aţi încercat? În vreme ce voi încercaţi, Everard, eu îmi vedeam prietenii şi fraţii murind din cauza rănilor sau a bolilor care puteau fi tratate. I-am implorat pe templieri să ne îngăduie să primim medicamente şi hrană pentru bolnavi. Au refuzat, iar când acei oameni au murit au refuzat să ne permită să scoatem cadavrele ca să le îngropăm. Luni de zile ne-am sufocat cu putoarea cărnii în descompunere a camarazilor noştri. Impardonabil? Nu-mi vine în minte un cuvânt suficient de dur ca să descriu totul.

  ― Distrugerea altor multe vieţi va aduce răzbunare?

  ― Va însemna un început.

  Nicolas întinse mâna liberă.

  ― Nu ai de unde să ştii ce este cartea asta cu adevărat! rosti Everard, strângând cu disperare Cartea Graalului. Dacă ai fi ştiut, nu ai fi căutat să ne distrugi pe mine şi Frăţia. Nu noi ţi-am greşit, îţi garantez! Armand e mort şi îngropat. El şi-a ispăşit greşelile într-o închisoare din Cairo.

  ― Tu şi ceilalţi conducători ai Templului, împreună cu grupul tău secret, i-aţi apărat trădarea. Cu toţii trebuie să plătiţi pentru faptele comise. Dacă nu veţi fi pedepsiţi de legile Curţilor şi regilor, atunci o vom face noi.

  ― Distrugând Templul, ne distrugi pe toţi!

  În vreme ce preotul aproape striga aceste ultime cuvinte, Will sări la pumnal şi îl smulse din trupul mortului. Arma rămase înţepenită câteva clipe îngrozitor de lungi, după care se eliberă cu un sunet ca de ventuză. Will îndreptă pumnalul spre Nicolas.

  Nicolas întoarse şi el arbaleta spre Will. Cei doi se priviră fix câteva secunde. În ochii lui Nicolas nu se mai vedea nimic din amuzamentul şi prietenia pe care Will le desluşise în acea zi în apropierea prăvăliei negustorului de pergamente. Ca şi cum astăzi avea în faţă un cu totul alt om.

  ― Te-am avertizat o dată că scoţi arma prea repede, Campbell. Văzând că Will nu se clinteşte, Nicolas i se adresă preotului. Spune-i sergentului să se potolească, Everard, altfel îl voi ucide.

  Will simţi o mână pe umăr.

  ― Fă ce spune, şopti Everard.

  Părea învins şi resemnat.

  Will ezită, dar Everard îl strânse mai tare de umăr şi atunci îşi coborî arma.

  În acelaşi timp, Everard azvârli Cartea Graalului la picioarele lui Nicolas.

  ― Nu ştii ce faci.

  Nicolas se aplecă şi luă cartea.

  ― N-am ştiut niciodată mai bine.

  Se dădu înapoi, continuând să ţină arbaleta aţintită asupra lui Will. Când ajunse în dreptul capelei, se întoarse şi porni la drum cu paşi mari. În câteva clipe, dispăru din raza lor vizuală.

  Will vru să se ia după el.

  ― Aşteaptă, sergent, îl opri Everard.

  Tânărul întoarse privirea.

  ― Dar o să se facă nevăzut.

  ― Şi noi îl vom lăsa. Deocamdată. Everard luă pumnalul din mâna lui Will şi îl aşeză pe pieptul lui Hasan. Îmi pare rău, prietene, şopti el, învelindu-l pe arab cu giulgiul. Vino, îi zise el sergentului. Ne vom întoarce la preceptoriu. Avem nevoie de ajutor.

  Dar când Everard şi Will ajunseră la poartă, caii lor nu mai erau acolo.

Şapte Stele, Paris

  2 noiembrie 1266

Garin urcă treptele câte două o dată. Îl durea capul şi pe ţeastă îi apăruse un cucui, fierbinte la atingere. Simţea că îi vine să vomite. Şapte uşi se aliniau de-a lungul coridorului de la etaj, a opta fiind în capăt. De sub câteva dintre ele se iveau limbi de lumină, însoţite de sunete slabe: ţipete şi gemete care indicau plăcere, durere sau amândouă. Duşumeaua coridorului era pe alocuri şubredă şi pârâia ameninţător sub călcătura grea a lui Garin în vreme ce el străbătea coridorul, cu privirea aţintită asupra uşii din capăt. Se opri înainte de a o deschide, temându-se de ceea ce se găsea dincolo de ea. Oţelindu-se pentru orice eventualitate, intră. Rook şedea la masa de lucru a Adelei, devorând cu poftă un copan de pui. Grăsimea se prelinsese pe bărbie, iar pe obrajii nebărbieriţi atârnau aşchii de carne. Rook era singur.

  Garin închise uşa.

  ― Unde-i Adela? întrebă el nervos, aruncând o privire prin încăpere.

  ― În curte, răspunse Rook, cu gura plină. O ai?

  Garin nu-i răspunse imediat. Prin fereastră auzi un scârţâit, urmat de vocea Adelei. Bănuia că fata dispusese aprovizionarea cu butoaie noi de vin pentru acea seară. Vocea ei îl linişti.

  ― Nu, replică el în sfârşit. N-o am.

  Rook lăsă copanul să cadă pe farfurie.

  ― Atunci unde e? mârâi el, ridicându-se şi ştergându-se de grăsime cu dosul palmei. Sursa mea mi-a spus că trubadurul a fost arestat ieri-noapte, dar n-a fost găsită nicio carte. Aşa că, dacă nu e la tine, ai face mai bine să ştii cine o are.

  ― L-am văzut pe Will Campbell, sergentul lui Everard, replică Garin, fără a mai face un pas în încăperea plină de fumul emanat de căminul prost aerisit şi care se rostogolea în razele de soare ce pătrundeau pe lângă acoperitoarea de la geam. De dimineaţă, vorbea cu Elwen lângă preceptoriu.

  ― Cu cine?

  ― Se cunosc de la Templul Nou. Este doamnă de onoare la palat. Garin făcu o pauză. Nu cred că Hasan a luat cartea. Cred că ea a făcut-o. Garin îi povesti ce spusese Etienne despre servitoarea care îşi dăduse un nume fals şi a cărei descriere se potrivea înfăţişării lui Elwen; servitoarea pe care de Pont-Eveque o acuzase de furtul Cărţii Graalului. Cred că e posibil ca ea să i-o fi dat lui Will, încheie el.

  ― Şi?

  ― I-am văzut pe Will şi pe Everard plecând din preceptoriu cam cu două ore în urmă. Voiam să-i urmăresc, dar… Garin se opri şi îşi strânse buzele. Dar am fost izbit în cap de cineva şi… N-am văzut cine era, termină el fraza în tăcerea mormântală a lui Rook.

  ― Înţeleg. Bărbatul ocoli masa şi veni spre Garin. Aşadar, singura noastră şansă de a pune laba pe cartea asta s-a dus, nu-i aşa? Şi totul din pricină că ai fost atât de idiot încât să te laşi văzut.

  Se repezi la Garin şi îl ţintui pe tânăr de uşă.

  Cavalerul ţipă când se lovi dur cu cucuiul de lemnul uşii.

  ― N-o face, Rook! Capul meu!

  ― Doare, nu-i aşa? spuse bărbatul. Prinse o şuviţă din părul blond al lui Garin şi îl lovi iarăşi pe cavaler cu capul de uşă. Nu-i aşa?

  Durerea intensă aproape că îl orbi pe Garin.

  ― Nu cred că s-au dus departe! N-aveau provizii la ei şi Will era neînarmat. Oriunde s-ar fi dus, trebuie să fie în oraş! Îi mai putem găsi!

  ― Cum?

  ― O să găsesc eu o modalitate!

  ― Ar fi bine să o faci repede, altfel jur pe viaţa mea că te voi face să regreţi. Pe tine şi pe târfa aia de jos.

  Luptându-se cu starea de rău provocată de durerea de cap, Garin se holbă la Rook. Simţea cum urcă în el ura ca fierea, amară şi arzătoare.

  Era cavaler al Templului, un nobil cu un arbore genealogic care se întindea, după cum îi spusese unchiul lui, până în vremurile lui Charlemagne. Rook era un hoţ ilustru, un bastard născut pe străzile din Cheapside, un membru al celebrei bande de nelegiuiţi care terorizaseră Londra ani de zile până ce fuseseră turnaţi chiar de mama unuia dintre ei, după care fuseseră prinşi şi condamnaţi la spânzurătoare. Rook fusese scăpat de moarte şi scos din cloaca societăţii de către Edward, dar nu era altceva decât un câine râios.

  Garin se forţă să se concentreze asupra recompenselor pe care le-ar fi putut obţine dacă-şi îndeplinea sarcina, una dintre ele fiind plecarea lui Rook din oraş.

  ― Orice am face trebuie să fim atenţi, zise el, atingându-şi cu blândeţe cucuiul. Degetele i se mânjiră cu sânge. Nu ştiu cine m-a atacat în grajd. Fie şi cel care m-a lovit caută cartea, fie m-au văzut urmărindu-l pe preot şi au vrut să mă oprească. Clătină din cap. Poate că a fost Hasan. Nu l-am mai văzut de ieri-seară. În mintea lui Garin apăru o idee legată de ceea ce ar fi trebuit să facă, dar ezită înainte de a o rosti cu glas tare. Dacă apuca pe acel drum, i-ar fi fost aproape imposibil să se mai întoarcă. Cred că ar trebui să ne îndreptăm atenţia asupra lui Will, rosti el în cele din urmă, incapabil să se gândească la vreo altă soluţie şi să mai suporte noi dureri. Sunt sigur că el ştie unde e cartea acum. Garin inspiră adânc. Se gândi la averea lui, la titlu şi la bogăţii. Se gândi la mândria şi fericirea maică-si şi se gândi la Adela, cu care împărţea doar patul, şi la posibilitatea de a o avea în orice noapte dorea. Expiră cu putere şi hotărâre. O să-l aducem aici ca să-l întrebi tu unde e cartea.

  ― Şi cum îl facem să vină aici? întrebă Rook, după o scurtă pauză.

  Garin se uită în ochii lui.

  ― Cu ajutorul lui Elwen.

Capitolul 28

Paris

  2 noiembrie 1266

― Când ai de gând să-mi spui despre ce e vorba? icni Simon, alergând alături de Will şi evitând grupurile de oameni care umpleau străzile. Era zi de târg şi oraşul gemea de negustori şi de cumpărători. E limpede că nu mi-ai spus totul.

  ― Ţi-am zis tot ce pot, răspunse Will, aruncându-i o privire.

  Se simţea vinovat că îl implicase pe Simon în toată povestea fără o explicaţie plauzibilă, dar Everard insistase ca Will să ia pe cineva care să-i păzească spatele, iar Simon era singurul căruia îi putea încredinţa o asemenea responsabilitate. Avându-l alături pe grăjdar, Will chiar se simţea ceva mai sigur pe sine.

  ― Nu-l confrunta singur pe de Navarra, îl avertizase preotul când Will îşi prinsese sabia scurtă înapoi la centură, în preceptoriu. Îşi pusese mâna osoasă pe umărul lui Will. Mă bazez pe tine. Adu-mi cartea şi jur că te fac cavaler.

  ― Nicolas de Navarra, trădător? Reuşi să zică Simon, roşu la faţă şi asudând din belşug din pricina efortului. Nu-mi vine să cred. Şi ce era cu cartea aia pe care a furat-o?

  ― E un text valoros care îi aparţine lui Everard. Noi credem că el vrea să vândă cartea, cum ţi-am mai spus, aşa că trebuie să ne grăbim.

  ― Şi ne-a trimis pe noi ca s-o luăm înapoi? Simon clătină din cap. Nu pricep. De ce n-a apelat la cavaleri înarmaţi? Privi îngrijorat spre sabia scurtă de la centura lui Will. Ne aşteptăm la necazuri? Will, ştii bine că nu pot lupta.

  ― Nici nu îţi cer asta. Dar dacă Nicolas vede că suntem doi, va fi mai puţin dispus să se bată.

  Will spera să fie adevărat ce spune. Ştia că era priceput la mânuirea sabiei, dar nu ştia de ce era capabil Nicolas şi nu i-ar fi plăcut să se confrunte cu o arbaletă. Asta dacă Nicolas trecuse pe la preceptoriul ospitalierilor. Dacă nu, Will habar n-avea unde l-ar fi putut găsi.

  ― Ne-am fi deplasat mai repede pe cai, îi spuse Simon.

  Will nu răspunse. Simon nu era în grajd când el şi Everard se întorseseră de la leprozerie fără cai. Preotul fusese obligat să-i spună şefului grajdului că le fuseseră furate harnaşamentele. Ulterior, bărbatul refuzase să-i mai îngăduie preotului să ia vreun cal fără să completeze un raport către Inspector, motiv pentru care Will şi Simon alergau acum spre preceptoriul ospitalierilor pe jos.

  Will ura faptul că-şi punea prietenul în pericol. Dar mai presus de orice sentiment de vinovăţie, se simţea hotărât şi cu mintea limpede. Îl aştepta iniţierea şi, pentru prima dată după mulţi ani, dacă nu cumva pentru prima dată în viaţa lui, avea un scop. Promisiunea pe care şi-o făcuse sieşi, că se va duce în Ţara Sfântă ca să-şi vadă tatăl, nu mai era o fantezie. Era realitate. Mai mult, făcea şi el în sfârşit ceva despre care ştia că tatăl lui ar fi fost mândru. Mântuirea nu era doar aproape, părea inevitabilă. Ce cale mai bună de a-şi ispăşi păcatele decât să salveze Anima Templi şi să aducă pacea în Outremer? Orice s-ar fi întâmplat, avea să ia acea carte. Nu-l va lăsa pe Nicolas să-i distrugă visurile, oricât de justificată sau de înţeles ar fi fost mânia lui. Şi Will aştepta acest moment de mulţi ani.

  Măriră ritmul alergării după ce scăpară de mulţimile strânse la târgul de vite. Sus, deasupra acoperişurilor, Will vedea turnurile cenuşii ale preceptoriului ridicându-se din încercuirea lor de piatră. Îşi strânse mai bine mantia neagră pe trup, ca să nu se vadă crucea roşie de pe tunică, şi coti pe o alee îngustă care dădea în strada învecinată preceptoriului. Simon se chinuia să ţină pasul în spatele lui. Prin deschizătura îngustă din faţă, Will putea vedea poarta. Era deschisă. Începu să meargă la pas, gâfâind, dar când ajunse la capătul aleii, patru cavaleri ieşiră pe poartă, călare pe cai de război. Erau îmbrăcaţi în haine de călărie simple, dar Will, care se oprise, văzu că pe dedesubt purtau veşminte lungi, negre, pe care era brodată crucea albă a ospitalierilor. Îi recunoscu pe doi dintre ei. Unul era Rasequin, cel cu care se confruntase lângă prăvălia negustorului de pergamente. Acum nu mai părea beat, ci extrem de atent. Îşi ţinea una din mâini pe mânerul sabiei. Ieşi în forţă pe poartă, copitele armăsarului pe care îl călărea împrăştiind bulgări mari de noroi pe stradă. Alături de el se afla Nicolas de Navarra. Şi el purta uniforma cavalerilor Sfântului Ioan.

  Will strigă atunci când cavalerii trecură de el, dar zgomotul copitelor armăsarilor era prea puternic pentru ca vreunul dintre ei să-l audă. O luară în josul străzii, oamenii ferindu-se speriaţi din calea lor. De oblâncurile şeilor erau prinse pături şi saci. Cavalerii plecaseră într-o călătorie lungă. Will înjură urmărindu-i cum dispar pe după un colţ şi cum strada se umple încet din nou cu oameni. Poarta preceptoriului se închise cu zgomot.

  Simon se aplecă în faţă, cu mâinile pe genunchi, gâfâind.

  ― Ăla era Nicolas, nu-i aşa? De ce era îmbrăcat ca un ospitalier?

  ― A fost trimis de ordinul lor să ia cartea, recunoscu Will după o pauză. Înainte ca Simon să mai întrebe ceva, făcu semn spre o uliţă laterală care trecea pe lângă zidul preceptoriului. O să intrăm. Să aflăm încotro se îndreaptă.

  ― Dar nu mergem într-o direcţie greşită? întrebă Simon când Will apucă pe strada laterală. Poarta e în spate.

  ― Nu sunt sigur cine mai ştie de Nicolas. S-ar putea să fie toţi implicaţi în povestea asta. Will se opri, uitându-se la zidul de incintă, dincolo de care se vedeau coroane de copaci şi turla capelei preceptoriului. Nu putem intra aşa, pur şi simplu.

  ― Eu nu pot urca acolo, se plânse Simon în vreme ce Will începu să se caţere agăţându-se de ieşiturile colţuroase ale pietrelor.

  Will ajunse sus şi se trase pe coama zidului încordându-şi braţele. Aruncă o privire dincolo de peretele de piatră. În spatele copacilor se vedea o zonă mare, deschisă, plină de cruci din piatră: cimitirul cavalerilor. În spatele capelei se zăreau o curte şi câteva clădiri înalte. Mai mulţi bărbaţi se aflau în curte, dar zidul pe care se căţărase, mascat de copaci, era greu vizibil, iar Will şi Simon puteau fi descoperiţi doar dacă cineva se uita direct spre ei.

  ― Haide, îl îndemnă el pe Simon, care se uita neliniştit în sus la el.

  ― Iisuse, mormăi grăjdarul, începând să se caţere cu stângăcie pe zid după câteva clipe de ezitare. Tu o să mă omori, icni el, strâmbându-se de durere când îşi zgârie încheieturile mâinilor în colţurile pietrelor ascuţite.

  Apropiindu-se de coamă, îşi înfipse gheata într-o crăpătură mică, dar aceasta era prea îngustă pentru piciorul lui încălţat, aşa că Simon alunecă.

  Will îl prinse de încheietură şi îl ţinu bine. Apăsându-se cu coapsele pe coama zidului şi susţinând greutatea lui Simon cu mâinile, Will îl trase pe grăjdar în sus pe ultimii centimetri, până când Simon reuşi să se prindă de coamă. Câteva minute după aceea, grăjdarul fu prea epuizat fizic pentru a mai face altceva în afară de a sta întins. În cele din urmă, împins de la spate de Will, Simon sări împreună cu acesta în cimitir, după care, folosindu-se de perdeaua de copaci, începură să se deplaseze de-a lungul zidului.

  ― Nu ştiu cine crezi tu că ne va zice încotro a plecat Nicolas, mormăi Simon, frecându-şi încheieturile lovite. Dacă sunt cu toţii implicaţi în furtul cărţii, mă îndoiesc că vreun ospitalier îţi va spune ceva. Privi turnurile clădirii principale. Cel mai probabil ne vor arunca pe amândoi în temniţă.

  ― N-am de gând să întreb vreun cavaler, replică Will, îndreptându-se către o construcţie lunguiaţă din cherestea din capătul curţii, în faţa căreia erau stivuiţi câţiva baloţi de paie: grajdul.

  Când ieşiră din cimitir, el şi Simon zăriră un grup de cavaleri stând pe veranda clădirii din faţa intrării în grajd. Will se asigură că mantiile le acopereau bine crucile de pe tunici, apoi porni hotărât de-a lungul curţii.

  ― Comportă-te firesc, rosti el printre dinţi în direcţia lui Simon, care arunca priviri îngrijorate către cavaleri.

  Ospitalierii nu le acordară nicio atenţie celor doi tineri care traversară liniştiţi curtea şi dispărură în grajd.

  Imediat ce intră, Will privi în jurul lui, încercând să se adapteze rapid la semiîntunericul dinăuntru. Un băiat de vreo doisprezece ani stătea pe o bancă şi lustruia nişte şei.

  ― Verifică restul boxelor, îi şopti Will lui Simon în vreme ce se apropia de băiat.

  ― Să le verific? se miră Simon, nedumerit. Pentru ce?

  ― Ca să te asiguri că sunt goale.

  Will zâmbi. Băiatul se oprise din treabă şi îl privea.

  ― Vă pot ajuta, domnule? întrebă el, cu o voce piţigăiată.

  ― Sper că da, răspunse Will, continuând să zâmbească. Ai înşeuat patru cai pentru un grup de cavaleri cu puţin timp în urmă, nu-i aşa?

  Băiatul încuviinţă.

  ― Aşa e, domnule.

  ― Îmi poţi spune încotro se îndreptau?

  Băiatul aruncă o privire spre Simon, care trecea de la o boxă la alta, zgâindu-se pe deasupra fiecărei porţi de acces.

  ― Cine sunteţi? întrebă băiatul, încruntându-se. Nu v-am mai văzut până acum.

  ― Suntem nou-veniţi, zise Will. Cavalerii ăia. Spune-mi unde s-au dus.

  Băiatul îşi lăsă, nesigur, jos cârpa de lustruit.

  ― Cred că ar fi mai bine să-l întrebaţi pe Mareşal, încercă să treacă pe lângă Will. Mă duc să-l aduc.

  Tânărul îl prinse bine de braţ.

  ― Nu-i nevoie să-l deranjezi.

  ― Daţi-mi drumul! rosti băiatul, speriat. Mă doare!

  ― Iisuse, Will! şuieră Simon, în vreme ce sergentul îl împinse cu forţa pe băiatul care se zbătea într-o boxă şi îl lipi de poartă.

  ― Nu-ţi voi face rău, murmură Will, dar trebuie să aflu unde se duc cavalerii. E foarte important să-mi spui.

  ― Vă rog să-mi daţi drumul, imploră băiatul pe un ton plângăreţ.

  Buzele începură să-i tremure.

  ― Will… murmură Simon, urmărind şocat schimbul de cuvinte.

  Will îi aruncă o privire şi Simon tăcu zărind expresia din ochii verzi ai prietenului său. Îl înfricoşa.

  ― Spune-mi! insistă sergentul, desfăcându-şi uşor mantia, astfel încât băiatul să vadă sabia scurtă.

  ― La Rochelle, izbucni băiatul, cu privirea lipită de armă. Au plecat spre La Rochelle. I-am auzit vorbind despre Acra şi Marele Maestru.

  ― Acra?

  ― Asta-i tot ce ştiu. Pe cuvânt!

  Will privi cu atenţie faţa băiatului, apoi dădu din cap.

  ― Intră! îi ceru el, deschizând poarta boxei şi împingându-l pe băiat înăuntru.

  Băiatul făcu ce i se ceruse. Will închise poarta şi o încuie. Chiar şi când ieşiră din grajd îl auzeau pe băiat plângând.

  ― Nu-mi vine să cred că ai făcut aşa ceva, mormăi Simon în vreme ce se înapoiau prin cimitir spre zid.

  ― N-o să păţească nimic, replică Will, cu gândul în altă parte.

  Simon se opri.

  ― Nu era nevoie să-l sperii în halul ăla!

  Will se întoarse spre el.

  ― Fii serios, Simon. Trebuie să ajungem repede la preceptoriu. Se apropie şi îi strânse umărul prietenului său. N-am vrut să o fac, dar am fost nevoit. Ar fi fugit să-l aducă pe Mareşal şi unde crezi că ne-am fi aflat acum? N-am fi obţinut nimic şi probabil că am fi fost aruncaţi într-o celulă, aşa cum ai spus tu.

  Simon nu replică. Se mulţumi doar să-l urmeze.

  Când trecură prin poarta Templului şi apucară pe rue du Temple, dimineaţa se transformase deja în început de după-amiază. Vântul se înteţise şi acum norii albi şi imenşi se fugăreau pe cer înspre est, aruncând umbre peste dealurile din depărtare. În vreme ce se apropiau de preceptoriu, începu să bată clopotul.

  Nu era vorba de chemarea sonoră şi rară la rugăciune. Clopotul bătea repede şi cu putere: era un sunet de alarmă. Will simţi un fior rece.

  Când ajunseră în curtea principală, văzură un grup mare de cavaleri intrând în sala capitulului. Alţii traversau curtea în grabă ca să li se alăture. Clopotul continua să bată.

  ― Campbell!

  Will se răsuci pe călcâie şi îl văzu pe Robert de Paris alergând spre ei.

  Robert îşi dădu părul blond pe spate şi arătă spre sala de întruniri.

  ― Ai habar ce se petrece?

  Will clătină din cap.

  ― Nu. Am fost în oraş.

  Văzu un grup de cavaleri, printre care se aflau Inspectorul, Everard şi Hugues de Pairaud, venind spre ei. Mantiile unora dintre ei erau pline de noroi. Will făcu în pas înainte, gândindu-se să-l cheme pe Everard, dar ceva de pe chipurile oamenilor îl opri. Grupul trecu de el şi intră în sala capitulului, dar Hugues rămase în urmă zărind semnul discret al lui Robert.

  Robert se duse la el.

  ― Ce se întâmplă? întrebă el suficient de tare ca să audă şi Will.

  Prin uşa deschisă a sălii de întruniri răsunară voci şocate şi mâniate. Mai presus de toată acea agitaţie, Will îl auzi pe Hugues spunându-i ceva lui Robert care îl făcu pe loc să uite de Nicolas de Navarra şi de Cartea Graalului. Se grăbi spre cei doi.

  După expresia de pe chip, Robert era îngrozitor de încurcat.

  ― Will… începu el.

  ― Ai spus ceva despre Safed? i-o reteză Will.

  ― Da, zise Hugues, răspunzând în locul lui Robert. Anii de antrenamente eliminaseră cea mai mare parte din grăsimea de pe trupul lui, dar Hugues continua să aibă un aer nefericit şi porcin din pricina ochilor lui mici şi a nasului turtit. Fortăreaţa a căzut.

  Will deschise gura, dar se mulţumi să clatine din cap şi se uită la Hugues ca şi cum nu l-ar fi auzit bine pe cavaler.

  ― Fratele Marcel a venit de la baza noastră din La Rochelle, continuă Hugues, arătând înspre un bărbat cu pielea arsă de soare care stătea pe veranda sălii de întruniri. Este căpitanul uneia din navele noastre de război, care a ajuns în port săptămâna trecută. Marele Maestru Thomas Berard l-a trimis din Acra imediat ce s-a aflat. Safed a fost cucerită în iulie de sultanul mameluc Baybars. N-au existat supravieţuitori.

  ― Atunci de unde s-a aflat că a căzut? întrebă Simon.

  ― Baybars i-a trimis un mesaj Marelui Maestru Berard în care i-a descris în detaliu soarta fraţilor noştri. A decapitat întreaga garnizoană şi le-a înfipt capetele în pari de jur împrejurul fortăreţei. Hugues făcu o grimasă. Se pare că a vrut să ne avertizeze pe toţi ca să ştim la ce să ne aşteptăm. Căpitanul Marcel a venit doar cu un echipaj restrâns din Acra. Restul forţelor noastre din Outremer au fost trimise să întărească garnizoanele şi oraşele de pe tot cuprinsul Regatului Ierusalimului. Toţi oamenii de care nu va fi strict nevoie vor fi trimişi în Orient.

  ― Hugues, rosti încet Robert, atingându-i umărul.

  Cavalerul îi aruncă o privire, dar continuă să li se adresase cu gravitate lui Will şi lui Simon.

  ― Baybars şi armata lui s-au retras la baza lor din Alep, dar vor ataca din nou cu siguranţă. Sultanul a declarat Jihad împotriva noastră. Suntem în război.

  ― Hugues, repetă Robert, ceva mai ferm.

  ― Ce e? întrebă acesta.

  ― Taci din gură!

  Se uitară amândoi la Will care se îndepărtă clătinându-se şi începu să vomite în noroi.

Capitolul 29

Alep, Siria

  2 noiembrie 1266

Baybars şedea, tăcut şi posac şi îi urmărea pe cei aflaţi în sala tronului. Comandanţii şi guvernatorii şedeau tolăniţi pe perne sau treceau de la un grup la altul, oprindu-se din când în când ca să mai ia câte un fruct de pe tăvile ţinute sus de servitori. Mai presus de râsete şi voci plutea sunetul melodiilor tânguitoare cântate de muzicanţi. Fete în rochii vaporoase dansau în mijlocul sălii, unduindu-şi trupurile. Vrăjiţi, bărbaţii le urmăreau formele şerpuitoare. Dansatoarele se împrăştiară brusc când o siluetă gheboasă într-o robă cenuşie se repezi în mijlocul lor. Câţiva ofiţeri mai tineri râseră când Khadir, imitând ţipetele fetelor, începu să le fugărească pe după coloane. Resturile ospăţului din acea seară erau împrăştiate pe mese: bucăţi de prăjituri cu miere, hălci de ied pline de grăsime sleită, bucăţi lemnoase de sparanghel, nuci învelite în zahăr.

  În apropiere, Omar discuta cu Kalawun şi cu alţi câţiva comandanţi. Baybars îi prinse privirea şi dădu uşor din cap.

  Omar părăsi grupul şi urcă treptele până la tron.

  ― Stăpâne?

  ― Hai să terminăm cu festivităţile.

  ― Poate să mai aşteptăm puţin? propuse Omar. Să-i lăsăm pe oameni să…

  ― Acum, Omar!

  ― Da, stăpâne!

  Guvernatorii şi comandanţii de regimente tăcură când unul dintre servitori scutură un clopot de aur, marcând începutul întrunirii. Muzicanţii încetară să mai cânte şi dansatoarele se făcură nevăzute. Toate privirile se întoarseră către Baybars, care se ridică de pe tron.

  ― Sper că v-a plăcut ospăţul. La cuvintele lui, oamenii răspunseră cu un ropot politicos de aplauze. Vom avea multe asemenea festinuri în anul care va veni. Alte aplauze. Căci vom avea de sărbătorit victorii şi mai mari decât cele de până acum. Dădu din cap înspre Kalawun. Am discutat cu câţiva dintre voi în ultimele săptămâni în legătură cu următoarele etape ale campaniei noastre. De atunci m-am decis asupra următorului nostru obiectiv principal. Făcu o pauză, cercetând cu privirea feţele întrebătoare. Vom cuceri cetatea Antiohiei.

  Se auziră câteva murmure de surpriză şi alte câteva de îngrijorare.

  ― Prealuminate sultan, rosti unul dintre guvernatori, un om ambiţios, care întotdeauna vorbea primul. Ar fi nevoie de un asalt masiv. Antiohia este cea mai fortificată cetate din Siria.

  ― Prin simpla întindere a acelor fortificaţii, replică Baybars, cetatea este foarte greu de apărat. Am studiat planurile pe care le avem despre aşezare. Cred că o forţă mică o poate cuceri în mai puţin de o săptămână. Cel mult trei regimente.

  ― Şi când propui executarea acestui atac, stăpâne? întrebă un alt guvernator.

  ― Recoltele s-au strâns. Trupele pot pleca negreşit, cu toate proviziile, la sfârşitul săptămânii. Prezicerile lui Khadir despre vreme sunt bune.

  Câţiva guvernatori priviră chiorâş la ghicitor, care şedea sub o masă şi rodea un os.

  Observând lipsa de reacţie a oamenilor, Baybars se enervă.

  ― Nu v-am promis eu victorii?

  ― Şi niciunul dintre noi nu se îndoieşte de capacitatea ta de a le aduce, prealuminate sultan, spuse Kalawun, acoperind murmurele celorlalţi. Dar mulţi oameni abia s-au întors din Cilicia. N-ar fi mai bine ca pentru restul iernii să ne concentrăm asupra unor fortăreţe militare mai mici înainte de a ataca o ţintă precum Antiohia?

  Aruncându-i o privire întunecată lui Kalawun, Baybars se aşeză pe tron şi măsură restul audienţei cu privirea. Cei mai mulţi plecară ochii.

  ― Nu vă daţi seama ce vă propun? întrebă el pe un ton dur. Atunci să vă explic mai bine. Dacă vom cuceri Antiohia, creştinii nu vor pierde doar o cetate: vor pierde un întreg principat. Tăcu un minut, lăsându-i pe ceilalţi să-i pătrundă sensul vorbelor. Fără Antiohia, cele câteva aşezări şi fortăreţe împrăştiate ale francilor din regiune vor deveni nişte insule dintr-o mare controlată de noi. Mă îndoiesc că vor mai lupta vreodată.

  ― E adevărat, fu de acord un general, după o scurtă pauză. Ar fi o lovitură serioasă dată francilor. Principatul Antiohiei a fost primul înfiinţat de ei pe teritoriul nostru.

  ― Şi, interveni un altul, este cea mai bogată cetate a lor după Acra.

  ― Dar este şi o cetate sfântă, le reaminti Baybars. După Edessa, dacă luăm Antiohia, francii vor mai avea doar două state: Comitatul Tripoli şi Regatul Ierusalimului, iar din cadrul acestora puţine din fostele lor oraşe şi fortăreţe vor rămâne sub controlul lor. Cu timpul îi vom alunga pe toţi înapoi în marea de unde au venit.

  Câţiva guvernatori reacţionară la menţionarea bogăţiilor, dar entuziasmul general nu se ridică la nivelul aşteptat de Baybars. Până la sfârşitul întâlnirii însă, le smulse tuturor acordul şi alese trei comandanţi care să conducă atacul. La sfârşit, părăsi sala tronului, evitându-i pe secretarii care îl aşteptau cu diverse documente de semnat, dar şi pe Omar, care îi căuta privirea.

  Punându-şi o robă neagră şi turban, Baybars părăsi citadela printr-o mică ieşire laterală şi coborî în oraş, simţind cum tensiunea acumulată se disipează treptat pe măsură ce se depărta de palat. Aerul era răcoros. După o vreme, ajunse la o străduţă prăfuită mărginită de şiruri de case din chirpici. În capătul străzii se afla o clădire albă, mai mare şi mai bine construită decât celelalte. Prin ferestre se vedeau lumini şi se auzea un râset de copil. Baybars ocoli intrarea principală şi se duse în spatele casei, o siluetă aproape invizibilă furişându-se printre umbre. Acolo se afla un şopron vechi aproape prăbuşit, căci nimeni nu îşi asumase proprietatea sau responsabilitatea pentru ea. Lipsea jumătate din acoperiş, iar pe jos erau numeroase bucăţi de lemn. Baybars se întrebase adesea de ce nu folosise nimeni acele lemne pentru foc. De fiecare dată când venea acolo, se aştepta să nu mai vadă şopronul. Culese o floare de hibiscus din tufişul care creştea lângă intrare şi păşi în interiorul locului de care nimeni n-avea habar: nici soţiile sale, nici guvernatorii, nici Omar sau Kalawun. În întuneric, îngenunche şi duse floarea la buze, absorbindu-i parfumul puternic şi amintindu-şi cum miroseau florile în părul ei. Întunericul era îndulcit de lumina stelelor şi de cea venită dinspre casă, astfel încât ceea ce se afla la picioarele lui Baybars era vizibil. Numeroase inflorescenţe roz de flori moarte de hibiscus.

Capitolul 30

Templul din Paris

  2 noiembrie 1266

Will urmărea cum păianjenul îşi măreşte plasa construită într-o crăpătură în piatră. Din când în când, un vânt rece pătrundea prin fereastră, făcând insecta să se strângă ghem. La fiecare pală, păianjenul se furişa pe aţa lui şi se punea la adăpost în crăpătură după care ieşea şi îşi continua munca. Will găsea fascinantă activitatea asiduă a insectei. Sus, jos, învârtit, de la capăt. Părea atât de simplă. Spre deosebire de scrisoarea aceea începută care zăcea pe pervazul ferestrei, lângă el.

  Will scrisese complet amorţit primele rânduri ale misivei, aşa că fusese uşor. Pe măsură ce continuase însă, în minte începeau să-i apară imagini cu părinţii lui. Amintiri care păreau atât de nesemnificative încât le uitase ieşeau acum la suprafaţă şi îl copleşeau, extraordinar de vii. Cele mai multe erau din perioada de dinaintea morţii lui Mary. Una fusese extrem de clară: o imagine cu mama lui stând pe marginea mesei din bucătărie, cu buzele strânse. Fusese în grădină ca să culeagă zarzavaturi pentru masa de seară când călcase pe o viespe. Tatăl lui se aşezase pe un scaun şi luase piciorul ei mic şi alb cu blândeţe în mâini. Şezând la masă, Will îl urmărise pe taică-său cum scoate acul din piele, cu ochii mijiţi de concentrare. Apoi James îşi lipise gura de mica rană ca să sugă otrava care mai rămăsese acolo. După ce terminase, Isabel îi cuprinsese gâtul cu braţele. Părul ei roşcat se răsfirase peste umărul lui. „Ce m-aş face fără tine?” o auzise Will cum şopteşte.

  Amintirea fusese brusc înlocuită de o imagine cu capul retezat al tatălui său, înfipt într-un par, cu ochii scoşi de păsări şi cu gura plină de viermi. În acel moment, pana de scris se rupsese în mâna lui Will. Nu se mai obosise să aducă alta, aşa că scrisoarea rămăsese acolo, neterminată, fluturând din când în când în bătaia vântului.

  După ce fugise din curte, Will se dusese glonţ în dormitorul pustiu, unde se aşezase pe pervaz, cu genunchii strânşi la piept, inspirând aerul cu nesaţ. Cândva, mai târziu, se dăduse jos ca să ia o pană de scris şi un pergament din cufărul de lângă patul lui, înainte de a se aşeza iarăşi pe scaunul lui, în acelaşi loc în care stătuse cu şase ani înainte, în ziua înmormântării lui Owein.

  Păianjenul alunecă pe aţa lui şi începu să ţeasă un nou fir. Will îşi atinse gâtul. Timp de o oră şi ceva, resimţise o arsură uşoară, dar persistentă, de câte ori înghiţea. Îşi lăsă capul pe piatră şi privi afară, pe fereastră. Norii care se iviseră după prânz albiseră tot cerul, iar pe alocuri se vedeau dungi cenuşii. Will auzi ţipetele depărtate ale pescăruşilor de lângă malurile fluviului. Probabil că zburau în cercuri deasupra pescarilor care se întorceau acasă cu plasele lor cu peşte şi cu capcanele pentru ţipari. Auzea zilnic pescăruşii. Acum însă sunetul familiar căpăta semnificaţii noi. Will îşi frecă ochii.

Şedea pe pietrele calde alături de tatăl lui, cu picioarele atârnând deasupra apei. Tatăl lui aruncase nada şi verifica din când în când aţa ca să vadă cât era de grea. Reflectate de apă, razele soarelui făceau jocuri de lumini şi umbre pe sub stânci şi sclipeau în ochii lui James. Lângă ei era o găleată cu trei peşti argintii. Pescăruşii care se învârteau deasupra lor ţipau şi se apropiau uneori atât de mult, că umbrele lor se proiectau pe stânci.

  James avea obrajii arşi de soare, iar deasupra bărbii se vedea o dungă gălbuie de nisip. Will ar fi vrut să o îndepărteze, dar nu intenţiona să-şi tulbure tatăl, care urmărea visător aţa undiţei, cu un zâmbet încremenit pe chip.

  ― Ar trebui să construim o barcă, rosti James după o vreme.

  ― O barcă?

  James privi peste întinderea verde a lacului, cu acelaşi zâmbet visător pe chip.

  ― William, crezi că peştele e mai mare în mijlocul lacului?

  Băiatul se gândi bine, apoi dădu din cap.

  ― Cu un alt copil pe drum, ne dorim peşti mai mari, nu-i aşa?

  ― Mama o să aibă un copil?

  ― O fată, crede ea..

  ― Cum îi veţi spune? întrebă Will, încercând să pară indiferent, chiar dacă vestea îl năucise.

  Încă o soră? Trei erau mai mult decât suficiente.

  ― Ysenda. James studie chipul băiatului câteva clipe. Va trebui să mă ajuţi, William. Nu cred că pot s-o construiesc singur.

  ― Bineînţeles, tată!

  Will se îndreptă de spate; sentimentul responsabilităţii luă locul dezamăgirii. Încruntă sprâncenele gândindu-se la asta. Nu era încă sigur cum avea el să construiască o barcă, dar ştia că avea să fie cea mai bună ambarcaţiune văzută vreodată de tatăl lui.

După moartea lui Mary, Will se mai dusese la lac o singură dată înainte de a părăsi Scoţia. Barca era acolo unde fusese lăsată, pe terenul înalt de deasupra malului apei. Nu făcuse vâslele şi nici nu călăfătuise ambarcaţiunea cu smoală. Iarba începuse să crească printre crăpăturile din lemn. Cu ocazia acelei ultime vizite, Will se gândise să scufunde barca, dar chiar şi atunci tot mai sperase că o să revină acolo alături de tatăl lui ca să navigheze cu ea. Mama lui se apropia de sfârşitul sarcinii şi Will era convins că, oricât de mult l-ar fi urât taică-său, familia lor avea să aibă în continuare nevoie de acei peşti mari.

  Se gândise la barcă în ultimii ani ca la o carcasă putrezită, bună doar de adăpost pentru buruieni şi cuiburi de crabi, dar acum se trezi că se întreabă dacă nu cumva dăduse cineva peste ea şi o salvase. Din cele câteva scrisori pe care le primise de la maică-sa ştia că surorile lui mai mari, Alycie şi Ede, părăsiseră mănăstirea cu câţiva ani în urmă ca să locuiască împreună cu soţii lor în Edinburgh, unde îşi întemeiaseră propriile lor familii. Poate însă că Ysenda, care trebuia deja să fi împlinit opt ani, avea să se întoarcă într-o bună zi pe pământul pe care se născuse şi să găsească barca. Poate că n-avea să reuşească să iasă în larg cu ea, dar Will îşi închipui că ar fi putut-o folosi ca loc de joacă şi pentru a se gândi la fratele şi tatăl pe care ea nu-i cunoscuse niciodată.

  Will îşi luă mâinile de la ochi când auzi tropăit de copite în curte. În afară de acel zgomot şi de ţipetele slabe ale pescăruşilor, nimic nu se mişca. Majoritatea cavalerilor, preoţilor şi sergenţilor erau în capelă, unde fuseseră convocaţi după ce se aflase despre căderea Safedului. Cu toţii îşi petrecuseră prima parte a după-amiezii reculegându-se pentru fraţii pierduţi.

  În curând liniştea avea să ia sfârşit. În curând avea să răsune chemarea la război.

  Will nu întoarse privirea când se deschise uşa dormitorului. Auzi pe cineva târşâindu-şi paşii prin încăpere, spre el. Când în sfârşit catadicsi să privească într-acolo, văzu ochii injectaţi de sânge ai lui Everard urmărindu-l, apoi îl cuprinse iarăşi amorţeala şi îşi mută privirea în altă parte.

  ― Te-am căutat, sergent.

  Will nu răspunse.

  ― Câtă vreme intenţionai să te ascunzi aici?

  ― Trebuie să-mi termin scrisoarea.

  Everard se încruntă. Privirea îi căzu asupra pergamentului.

  ― Asta? întrebă el, ridicând foaia. Citi, mijind ochii în lumina slabă din încăpere. Chestia asta poate să aştepte, zise el încet, lăsând pergamentul jos. Trebuie să discutăm câteva lucruri.

  ― Trebuie să-i scriu mamei, domnule, ca să-i spun că soţul şi tatăl copiilor ei este mort.

  ― Templul va avea grijă de mama şi de surorile tale, i-o reteză preotul cu asprime. Nu vor duce lipsă de nimic. Îţi promit! Oftă văzând că Will nu răspunde. Înţeleg că eşti supărat.

  ― Înţelegeţi? Will îşi întoarse privirea. Înţelegeţi? Atunci poate că reuşiţi dumneavoastră să-mi explicaţi mie şi mamei. Poate că dumneavoastră ar trebui să-i scrieţi şi să-i spuneţi de ce a murit. În definitiv, dumneavoastră l-aţi trimis acolo.

  ― Asta e o lovitură nedreaptă, ripostă Everard. James n-a murit în vreme ce slujea Anima Templi. A murit în slujba Templului, făcând ceva ce era obligat să facă. Expresia de pe chipul lui Everard se înmuie. Tatăl tău a plecat în Ţara Sfântă pentru că a dorit s-o facă. S-a dus acolo pentru că a crezut şi pentru că a vrut să schimbe viaţa asta. O lume diferită, mi-a spus el odată, de dragul copiilor lui. Pentru tine, William.

  Will îl privi, dar rămase tăcut.

  ― Trebuie să aflu ce s-a întâmplat la preceptoriul ospitalierilor, rosti Everard încet, dar ferm.

  ― Nicolas a plecat la La Rochelle împreună cu trei dintre fraţii lui, răspunse Will într-un târziu. Un băiat de la grajduri mi-a spus că cei patru discutau despre Acra şi despre Marele Maestru.

  ― Acra? se miră preotul, îngrijorat. Aşadar, în spatele chestiei ăsteia este Hugues de Revel?

  ― De Revel? întrebă Will fără nicio intonaţie în glas.

  ― Marele Maestru al ospitalierilor. Nu l-am întâlnit niciodată, dar l-am cunoscut pe predecesorul lui, Guillaume de Chateauneuf – omul care conducea ordinul atunci când Armand a ordonat asediul împotriva fortăreţei lor. Everard îşi frecă bărbia. Mă aştept ca Nicolas să-i ducă lui cartea. Dacă Marele Maestru o consideră o dovadă elocventă pentru existenţa Anima Templi şi pentru corupţie, aşa cum presupune în mod eronat Nicolas, atunci fără îndoială că-l va implica în povestea asta şi pe suveranul pontif. Preotul inspiră adânc. Nu-i putem lăsa să părăsească aceste ţărmuri cu ea. Plecăm spre La Rochelle în zorii zilei.

  Will îl privi.

  ― Plecăm?

  ― Nu pot face asta singur.

  ― Iar eu n-o pot face deloc, ripostă Will, punându-şi picioarele peste marginea pervazului şi sărind drept în faţa preotului. N-aş putea nici dacă aş dispune de forţa necesară. Sunt doar un sergent. N-am nicio autoritate asupra unui cavaler, indiferent că e templier, ospitalier, teuton sau din armata personală a regelui!

  ― Ei bine, chestia asta se va schimba, rosti Everard după o pauză. Am discutat cu Inspectorul şi el a fost de acord cu iniţierea ta.

  ― Cum?

  ― A găsit foarte potrivit să-l aducem în rândurile noastre pe fiu după ce l-am pierdut pe tată. Un gest simbolic, mormăi Everard, care să arate că vom rezista şi nu vom fi nimiciţi de duşman. Inspectorul vrea ca iniţierea să aibă loc repede, înainte de întrunirea consiliului pe care l-a convocat. Mă tem că iniţierea ta va avea loc în toiul pregătirilor de război, dar altfel nu se poate.

  ― E vreo glumă, cumva? Aţi ales cea mai proastă zi cu putinţă pentru aşa ceva!

  Expresia de pe chipul lui Everard se îndulci.

  ― Durerea este una dintre cele mai pure emoţii de care noi, oamenii, suntem capabili. Trăind durerea adevărată, tot… Dădu iritat din mână, căutând cuvântul potrivit. Tot zgomotul din interiorul nostru dispare. În această linişte interioară ne regăsim pe noi înşine. Astea sunt momentele care ne formează. Aşa că, din contră, eu cred că astăzi este cea mai potrivită zi pentru ceremonie.

  Will îşi puse palmele pe pervaz şi îşi lăsă capul în piept.

  ― Nu mai sunt deloc sigur că vreau să fiu cavaler.

  ― Credeam că e dorinţa tatălui tău, rosti Everard insinuant.

  ― Tatăl meu e mort.

  ― Atunci tot ce a făcut el şi şi-a dorit în viaţă nu mai are sens? Nu mai are nicio importanţă în ce a crezut el şi pentru ce a muncit şi şi-a vărsat sângele? Everard clătină din cap. James Campbell a început ceva. Depinde de noi să-i terminăm lucrarea. Iar dacă noi ignorăm ce a făcut în viaţă, atunci moartea lui devine inutilă.

  Will îşi înălţă capul şi privi în gol pe fereastră, simţindu-şi lacrimile reci pe obraji. Lumea din exterior era plată şi cenuşie. Ani de zile alergase spre o singură ţintă: să fie alături de tatăl lui. Acum, că acel obiectiv încetase să mai existe, încotro să se îndrepte? Chiar dacă era conştient de pericolele care îi păşteau pe cei care se duceau să lupte în Outremer, nu se gândise niciodată că era posibil să nu-şi mai revadă tatăl.

  ― N-am niciun scop, şopti el, fără să-şi dea seama că vorbise cu glas tare.

  ― Ai un scop pentru mine. Everard întinse mâna lui deformată şi o puse pe umărul lui Will. Un scop măreţ.

Două sobe din fier pline cu cărbuni de lemn arseseră în sala capitulului în timpul dimineţii, atenuând uşor frigul de noiembrie. Însă nimeni nu se gândise să mai pună cărbuni pentru ceremonie, aşa că sobele erau pline de cenuşă. Tapiserii groase acopereau ferestrele, astfel că lumina cenuşie a după-amiezii nu pătrundea în sală.

  Pielea lui Will se înfioră atunci când îşi dezbrăcă tunica neagră şi i-o dădu clericului care aştepta lângă el. Se descălţă, apoi îşi desfăcu centura şi sabia. Când îşi scoase cămaşa de corp, conştientiză acut prezenţa numeroşilor bărbaţi din spatele lui. Încăperea era slab luminată, dar Will avea senzaţia că toţi cei prezenţi puteau vedea clar dungile subţiri şi albe care îi rămăseseră pe spate în locurile unde Everard îl biciuise odinioară. Will se uită la preot, care stătea pe estradă, dar omul tras la faţă care aranja potirele sfinte pe tabernacul nu mai avea duritatea şi asprimea de care dăduse dovadă în acea zi, cu şase ani în urmă. În spatele lui Everard şedea Inspectorul, într-un jilţ din piatră albă care semăna cu un tron. Bărbatul părea epuizat. Pe estradă se mai aflau alţi doi cavaleri.

  După ce îi dădu clericului cămaşa şi rămase singur în spaţiul liber dintre cavalerii aşezaţi şi altarul înălţat, îmbrăcat doar în izmene şi înconjurat de lumina aruncată de o torţă, Will începu să se simtă mai singur decât se simţise vreodată în viaţa lui.

  După ce clericul se îndepărtă cu hainele lui, Will privi în jur, căutând un chip prietenos în mulţime. Îl văzu pe Robert. Şezând lângă Hugues pe una dintre băncile din faţă, cavalerul îi prinse privirea şi zâmbi. Will se întoarse din nou spre altar simţind cum sentimentul de singurătate se mai atenuează când Everard aprinse tămâia din cădelniţă şi ceru să se facă linişte. Murmurele cavalerilor, care păreau nerăbdători să înceapă consiliul de război, încetară imediat. Din mijlocul unui nor de fum de tămâie, Everard îi făcu semn lui Will să îngenuncheze. Tânărul se conformă, conştient că nu repetase, ca alţi aspiranţi în cursul nopţii de veghe premergătoare ceremoniei, ce să spună sau să facă. Nu era însă momentul să-şi facă griji în această privinţă acum, căci Inspectorul se ridicase în picioare şi i se adresa.

  ― Ai stat de veghe ca să meditezi la slujba sacră ce ţi s-a oferit. Vocea profundă a Inspectorului umplea încăperea. William Campbell, fiu al lui James, vrei să accepţi mantia, ştiind că prin aceasta vei renunţa la îndatoririle tale lumeşti şi vei deveni un slujitor sincer şi umil al Atotputernicului Dumnezeu?

  ― Da, răspunse Will.

  Aşa începu ceremonia de depunere a jurământului.

  Will vorbi când trebuia să vorbească, uneori îndemnat de Everard şi amintindu-şi, cu o limpezime surprinzătoare, cuvintele postulantului pe care îl spionase atunci când el şi Simon se ascunseseră în cămara de grâne de la Templul Nou. Spuse că are credinţă în religia catolică şi că fusese zămislit de un cuplu căsătorit legal. Negă că ar fi oferit cuiva vreun cadou ca să poată să se alăture Templului sau că ar avea vreo datorie sau că ar aparţine vreunui alt ordin. Deşi gâtul începea să-l ardă şi îşi simţea pieptul întins ca o piele de tobă, confirmă că era sănătos la trup.

  Unul dintre cei doi cavaleri veni la el şi îi întinse o copie a Legii, deschisă la prima pagină.

  ― Citeşte aceste cuvinte. Dacă nu poţi, vorbeşte şi ele vor fi traduse pentru tine.

  Will abia vedea textul în latină din pricina luminii proaste, dar după ce se chinui să descifreze literele scrise cu cerneală care începea să se şteargă, reuşi să recite ce scria acolo:

  ― Bunule Dumnezeu, am venit aici înaintea Ta şi a bunilor mei fraţi prezenţi aici ca să cer să intru în frăţia ordinului şi să fiu parte din bunurile lui spirituale şi temporale. Îmi doresc ca pentru tot restul vieţii să fiu un sclav slujitor al Ordinului Templului şi să las deoparte voinţa mea în favoarea voinţei lui Dumnezeu.

  Will jură să respecte legile Templului; să îşi păstreze castitatea; să rămână sărac; să fie ascultător. După ce se prosternă în faţa altarului ca să implore binecuvântarea lui Dumnezeu, a Fecioarei şi a tuturor sfinţilor, al doilea cavaler se apropie de pe estradă, cu sabia scoasă. Lama de oţel sclipea stins în vreme ce era întinsă spre Will, cu vârful în jos.

  ― Sărută această sabie şi acceptă povara protecţiei puse pe umerii tăi. Vei apăra singura credinţă adevărată împotriva tuturor duşmanilor, iar la nevoie îţi vei da viaţa pentru ea.

  Will se aplecă pentru a atinge oţelul cu buzele. Respiraţia lui aburi metalul. Jurământul pe care îl depunea părea mult prea real. După ce cavalerul băgă sabia în teacă şi urcă din nou pe estradă, Everard se duse şchiopătând spre locul unde unul dintre clerici aştepta pregătit cu o sabie nouă şi o mantie albă împăturită. În acel răstimp, Will îşi dădu seama că nu înţelegea de ce tatăl lui şi ceilalţi oameni din Safed aleseseră martiriul. Pentru el, morţile lor erau lipsite de sens. Respectarea unui astfel de jurământ însemnase pentru ei mai mult decât familiile lor? Oare câţi fii şi fiice rămăseseră în urma lor, pentru ca ei să-şi asigure un loc în Rai? James îi scrisese lui Will doar de două ori în ultimii şase ani şi, deşi nu-l învinovăţise pentru moartea lui Mary, nu găsise în misive niciun cuvânt de dragoste. Din ele Will aflase mai multe despre Outremer decât despre ce se întâmpla în inima tatălui său. Acum ar fi vrut să ştie de ce tatăl lui alesese moartea; ar fi vrut să urle înspre Ceruri şi să ceară să i se spună.

  În acel moment furia pe care o zăgăzuise în el încă de dimineaţă izbucni în sufletul lui.

  Era furios pe Templu pentru că ceruse viaţa tatălui lui, furios pe Everard pentru că îl înşelase, furios pe sarazinul care îi omorâse tatăl şi pe acel sultan, Baybars, care ordonase crima. Însă cel mai mult era furios pe tatăl lui pentru că plecase, pentru că-l minţise, pentru că nu-l iertase, pentru că murise. Acum James dispăruse şi el n-avea să cunoască niciodată iertarea, iar capul îl săgeta de durere, şi Everard venea spre el, iar în urechi răsunau vorbele tatălui lui.

  Într-o zi, William, vei deveni cavaler al Templului, iar atunci, în numele lui Dumnezeu, eu voi fi lângă tine.

  În numele lui Dumnezeu, tatăl lui încălcase un jurământ şi îndeplinise un altul. Aşadar, servise el voinţa Domnului sau pe a lui? Şi murise el apărând ordinul, apărând Anima Templi sau ca să-şi pedepsească un fiu pentru moartea unei fiice?

  ― Cu această sabie să aperi creştinătatea de duşmanii lui Dumnezeu!

  Will se ridică în picioare, ameţit, şi îşi întinse braţele în vreme ce Everard se pregătea să-i dea sabia. Privirea i se concentră pe lama strălucitoare de metal, lipsită de orice însemne. Îşi lăsă mâinile în jos. Everard se încruntă, apoi păru să înţeleagă. Pocni din degete către clericul asistent care aştepta cu mantia. Acesta privi nesigur spre Inspector, apoi se apropie de preot, care îi şopti ceva repede. Will auzi mai multe murmure de surprindere dinspre asistenţă, în vreme ce clericul ieşi în grabă printr-o mică uşă laterală. Se întoarse cu sabia scurtă a lui Will. Everard îi dădu clericului sabia nouă, apoi luă arma scurtă şi deja marcată de evenimentele prin care trecuse şi i-o dădu lui Will. Acesta îşi şterse lacrimile care ameninţau să-i curgă şuvoi pe obraji, impresionat de înţelegerea dovedită de preot. Îşi legă centura sabiei în jurul mijlocului.

  Everard îi dădu mantia.

  ― Prin acest veşmânt renaşti!

  Will luă mantia şi o despături. Crucile brodate pe spate şi în dreptul inimii erau roşii ca vinul, ca sângele şi ca buzele lui Elwen. Îşi puse mantia pe umerii goi. Nările i se umplură de mirosul astringent al materialului proaspăt croit. Îşi dădu seama că mantia era un pic prea scurtă. De obicei, croitorul lua măsurile înainte de ceremonie, dar acum, bineînţeles, nu existase răgazul necesar. Will îşi spuse că oricum nu conta. Putea să o dea după aceea să fie ajustată. Chiar şi aşa, nu o simţea ca pe o pereche de aripi, aşa cum îşi închipuise. Materialul atârna greu pe umeri şi îi provoca mâncărimi.

  Everard îi prinse mantia la gât cu un ac simplu de argint.

  ― Te iert de toate păcatele, murmură el, făcând semnul crucii. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

  Inspectorul se ridică din jilţ.

  ― Ecce quam bonum et quam jocundum habitare fratres in unum.

  După ce Inspectorul termină de intonat psalmul, Everard îşi puse mâinile pe umerii lui Will.

  ― Cu cuvintele binecuvântatului Bernard de Clairvaux, îţi spun că un om al Templului este un cavaler neînfricat, păzit de toate relele. Aşa cum trupul e apărat de platoşa de fier, aşa şi sufletul lui este apărat de credinţă. Fără îndoială că astfel întărit, el nu se teme nici de demoni şi nici de oameni. Nici măcar de moarte, zise preotul, privind în ochii lui Will. Ridică-te, sir William Campbell, cavaler al Templului. Fie ca Dumnezeu să te facă un om de valoare!

  Preotul se înălţă pe vârfuri ca să-l sărute pe Will pe gură, după care toţi bărbaţii din încăpere se ridicară şi, unul câte unul, înaintară ca să facă acelaşi lucru.

Palatul regal, Paris

  noiembrie 1266

― Cum s-a putut întâmpla aşa ceva?

  Ludovic al IX-lea, regele Franţei, şedea pe tronul lui şi se adresa companiei de cavaleri aflate în faţa lui în sala mare. Încăperea pustie răsuna de ecouri. Mesele şi decoraţiunile montate pentru reprezentaţia trubadurului cu o seară în urmă fuseseră scoase în grabă de acolo. Servitorilor le scăpaseră câteva petale uscate de trandafir, care acum zăceau împrăştiate la picioarele cavalerilor.

  ― Cum e posibil ca Safedul să fi căzut atât de repede?

  Inspectorul îi răspunse regelui:

  ― Rapoartele spun că Baybars a promis iertare necondiţionată tuturor soldaţilor din partea locului care se predau, Maiestate. Fortăreaţa era puternică, da, dar fără suficientă forţă umană care să o apere de pe ziduri nu putea fi păstrată.

  Stând în spatele grupului de şase cavaleri care îl escortaseră pe Inspector la palatul regal, Will se uită cum Ludovic îşi înclină capul său leonin, încadrat de o claie de păr negru înspicat cu alb pe la tâmple. Mantia purpurie, tivită cu hermină, îl făcea să pară masiv. Trupul său, atletic în tinereţe, era acum, la vârsta a doua, invadat de grăsime. Faţa lui era marcată de semnele bolilor de care suferise în Orient şi cărora le supravieţuise, iar mâinile lui erau îngroşate şi pline de pete de bătrâneţe. Cu doar şaisprezece ani în urmă, acest rege fusese în fruntea celei de-a şaptea cruciade din Ţara Sfântă, conducând iniţial treizeci şi cinci de mii de oameni către victorie, apoi, la sfârşit, către moartea din Egipt. După bătălia de la Mansurah, Ludovic şi oamenii care îi mai rămăseseră fuseseră încercuiţi şi făcuţi prizonieri de către musulmani. Recompensa pentru eliberarea suveranului fusese plătită de soţia lui, regina Marguerite.

  Privirea lui Will se înceţoşă în vreme ce se uita la rege. Clătină din cap, încercând să scape de senzaţia ciudată care îl cuprinsese în timpul consiliului de război care avusese loc după iniţierea lui. Când Inspectorul îl anunţase pe un ton solemn că va face parte din grupul care avea să-l escorteze la palatul regal, Will reuşise cu dificultate să-şi ascundă ezitarea. Se simţea ameţit şi amorţit.

  După câteva minute, în cursul cărora păruse că se roagă, Ludovic îşi înălţă capul.

  ― Este o zi neagră. O zi neagră cu adevărat.

  ― Am dat de ştire principalelor noastre preceptorii din Apus ca să ne informăm fraţii despre cele întâmplate, zise Inspectorul.

  Regele tăcu o vreme.

  ― Baybars ne ciopârţeşte aşa cum face tâmplarul cu o bucată de lemn. Luna trecută, ospitalierii mi-au spus că a cucerit Arsuful, iar înainte de asta, Cezarea şi Haifa. Teritoriul pe care îl stăpâneşte a devenit mai mare decât şi-ar fi putut imagina vreunul dintre noi.

  ― Da, Maiestate, aprobă Inspectorul pe un ton grav. Dacă nu vom acţiona rapid, mă tem că teritoriile noastre se vor reduce la nimic. Fortificaţiile pe care le-aţi construit cât aţi stat în Palestina vor rezista foarte puţin fără oameni care să le apere. Safedul a fost una dintre cele mai puternice fortăreţe ale noastre şi noi l-am lăsat pe Baybars să o ia. În ochii Inspectorului se vedea amărăciunea, dar tonul vocii lui nu îngăduia compromisuri. Noi, cei din Apus, n-am făcut nimic ca să oprim acest război împotriva creştinilor, lăsând pe umerii fraţilor noştri din Orient lupta şi apărarea visului nostru. Acum plătim scump lipsa de acţiune.

  ― Şi ce propui?

  Inspectorul aşteptă câteva clipe. Când vorbi, o făcu pe un ton plin de determinare.

  ― Templul este pregătit şi dornic să aloce fonduri şi oameni pentru o deplasare înspre Răsărit care să contracareze ameninţarea lui Baybars. Dar va fi nevoie de multe luni ca să construim nave pentru călătorie, precum şi de sprijinul tuturor oamenilor doritori, fie ei ţărani sau monarhi, din această parte de mare. O nouă cruciadă înspre Palestina, Maiestate. Asta propun eu.

  Ludovic îşi împreună palmele sub bărbie.

  ― Nu este o propunere neaşteptată. Recent am luat legătura cu fratele meu, Carol, contele de Anjou. El mi-a vorbit despre existenţa unei asemenea posibilităţi.

  Inspectorul susţinu privirea gânditoare a regelui.

  ― Veţi face asta, Maiestate?

  Ludovic se lăsă pe spate. Mantia de catifea îi căzu în falduri în jurul trupului.

  ― Da, Maestre Inspector, voi lansa o nouă cruciadă. Iar sarazinii vor plăti scump pentru vieţile creştinilor pe care le-au curmat. Imediat ce voi putea, voi lua eu însumi Crucea.

  Când regele rosti ultimele cuvinte, Will simţi cum îl cuprinde un val de ameţeală. Văzu negru în faţa ochilor şi se clătină pe loc, abia reuşind să prindă la timp braţul cavalerului de lângă el ca să nu se prăbuşească.

  ― Ce s-a întâmplat? şopti cavalerul, privindu-l fix. Eşti alb ca un crin.

  ― Eu… am nevoie de aer, icni Will, pornind împleticit către uşile din capătul încăperii.

  ― Omului vostru îi este rău? auzi Will vocea regelui în spatele lui.

  ― Tatăl lui a fost unul dintre cei măcelăriţi la Safed, Maiestate, răspunse Inspectorul în vreme ce Will împinse uşa şi ieşi pe coridor.

  Proaspăt aprinse, torţele luminau întreaga lungime a pasajului. Lumina îi ardea ochii. Trecând pe lângă doi servitori care se uitară curioşi la el, Will aproape că zbură spre capătul coridorului, unde o fereastră înaltă, boltită dădea înspre Sena. Prinse bine pervazul cu mâinile, luptându-se cu senzaţia de vertij care îl cuprindea în valuri, şi inspiră cu nesaţ aerul care mirosea a întindere de apă. Din acea dimineaţă, universul lui fusese răsturnat cu fundul în sus şi acum el simţea o adevărată revoluţie în fiecare fibră a fiinţei sale. Cu doar câteva ore în urmă, dezgropase leşul unui om care fusese asasinat de conaţionalii săi şi, chiar dacă se simţea ruşinat pentru un asemenea act brutal, trupul propriului său tată putrezea acum în Palestina, măcelărit de musulmani precum Hasan. Însă Will n-ar fi vrut ca Hasan să zacă în acel mormânt; n-ar fi vrut ca tatăl lui să moară singur, singurul care lupta pentru pace într-un teritoriu sfâşiat de ură de ambele tabere aflate în conflict; n-ar fi vrut ca prietenii lui să fie trimişi acolo, cu săbiile scoase din teacă. Regele şi Inspectorul voiau răzbunare, dar Will nu putea înţelege cum uciderea altor oameni ar fi îndreptat lucrurile.

  Tânărul trase de gulerul mantiei. Simţea cum îi curge sudoarea pe spate, deşi aerul era rece ca gheaţa. Oare asta însemna să fii cavaler? Să lupţi şi să mori pentru cauza altcuiva? Pentru că aşa voia un rege? Pentru că aşa voia Dumnezeu? Will nu putea crede aşa ceva. Pentru el asemenea cuvinte erau goale, lipsite de sens. Nici tatăl lui nu crezuse aşa ceva; chiar dacă nu i s-ar fi spus, Will ar fi ştiut adevăratul motiv al plecării tatălui său în Ţara Sfântă. Înalt şi demn, aşa fusese James pentru el; cu spirit nobil; onorabil în luptă; cu inima generoasă. Însă nu mantia sau jurămintele depuse îl făcuseră aşa. Era vorba de omul dinăuntru care întruchipase aceste lucruri. Alţi bărbaţi îşi abandonaseră familiile de dragul războiului, al lui Dumnezeu şi al patriei. Tatăl lui îl abandonase pe el şi le abandonase pe maică-sa şi pe surorile lui Will de dragul păcii. Lumea de afară deveni ceţoasă pe măsură ce ochii cavalerului se umpleau de lacrimi. Mânia pe care o resimţise faţă de tatăl lui dispăruse şi în locul ei apăruse un sentiment fierbinte de dragoste şi, odată cu el, o senzaţie absolut năucitoare de pierdere ireparabilă.

  ― Will? se auzi o voce de femeie.

  Tânărul se întoarse şi o văzu pe Elwen. Lumina torţelor scotea în evidenţă tonurile arămii ale părului ei, legat în coc cu spirale de sârmă de argint. În lumină, ochii ei mari şi verzi scânteiau. Rochia simplă şi mantia pe care o purta erau de culoarea penelor de canar, brodate pe margini cu lanţuri argintii. Elwen arăta ca o regină.

  Ochii ei îi priveau şocaţi mantia.

  ― Când s-a întâmplat?

  ― Elwen, începu el, cu o voce răguşită.

  Nu reuşi să mai scoată nicio vorbă, aşa că se duse la ea şi o strânse tare în braţe, ca şi cum ar fi fost un om pe cale să se înece, iar ea – unica plută de salvare rămasă în urma unui naufragiu.

  ― Am auzit că la rege au venit cavalerii de la Templu, zise Elwen, cu gura lipită de gâtul lui. Dar nu mi-am imaginat că e vorba despre tine. Ce se întâmplă? Regina mi-a spus că suveranul a fost convocat pentru un consiliu urgent.

  ― Safedul a căzut, rosti Will, cu buzele în părul ei. Tatăl meu e mort.

  Elwen se trase înapoi şi îl privi.

  ― Will, icni ea, mângâindu-i obrazul umed cu mâna. Doamne!

  Ochii i se umplură de lacrimi la vederea disperării lui.

  ― Regele va lansa o nouă cruciadă.

  Elwen atinse cu degetele crucea de pe mantia lui Will.

  ― Deci tu vei…? Vocea i se frânse. Vei pleca la război?

  ― Nu, răspunse Will cu hotărâre. Nu te voi părăsi.

  Privi în jos spre chipul ei plin de lacrimi şi îşi dădu seama cât de prost fusese. În tot acest timp urmărise o himeră. Iertarea nu mai putea fi obţinută şi acordată. N-avea să mai cunoască niciodată dragostea tatălui său, cu excepţia amintirilor. Însă Elwen era acolo, o fiinţă tangibilă şi materială care îl dorea, îl iubea, iar el o alungase de dragul mantiei pe care o purta acum şi care nu însemna pentru el cu nimic mai mult decât tunica neagră şi ponosită pe care o îmbrăcase atâţia ani. Ezită doar o secundă înainte de a spune:

  ― Te iubesc.

  Privirea lui Elwen îi cercetă chipul.

  ― Şi vreau să mă căsătoresc cu tine, încheie Will.

  ― Nu vorbeşti serios, replică ea cu un râset scurt şi uluit.

  ― N-am vorbit niciodată mai serios.

  ― Dar nu poţi, eşti cavaler! Ai depus jurămintele. Lacrimile ei începură să curgă şi mai tare. Acum, noi… niciodată… Cuvintele i se stinseră pe buze când el se aplecă să o sărute. Încet, îl sărută şi ea. Will o strânse mai tare în braţe, în vreme ce ea deschise gura pentru sărut. Elwen simţi cum o inundă dorinţa, îmbujorându-i obrajii. Întinse mâna, luă mâna lui şi o puse încet pe sânul ei. Îl simţi cum se încordează, apoi cum se relaxează.

  Will nici măcar nu conştientiza că-şi încălca primul jurământ în vreme ce îşi plimba mâna pe tot trupul ei. Un oftat ieşi de pe buzele lui Elwen.

  În spatele lor se auzi un pufnet.

  Se desprinseră din îmbrăţişare şi văzură un servitor care trecea pe lângă ei cu o tavă plină de pocale. Omul continuă să chicotească în vreme ce se îndepărta de-a lungul coridorului.

  Will luă mâinile lui Elwen.

  ― Ne putem căsători în secret. Nimeni nu trebuie să ştie. În minte îi veniră cuvintele lui Everard. James Campbell a început ceva. Depinde de noi să terminăm ce a început el. Dar mai întâi trebuie să fac un lucru.

Capitolul 31

Şapte Stele, Paris

  2 noiembrie 1266

Adela îşi prinse medalionul roşu şi auriu la gât şi se privi în oglinda de argint. Simţea mărgelele de sticlă reci pe piele. Atinse medalionul şi îşi aminti că Garin îi spusese cât de bine îi venea. Cavalerul era plecat de aproape trei ore şi Rook continua să stea la parter, bându-i berea gratis.

  Ceva mai devreme, Garin venise la ea, palid şi agitat.

  ― Trebuie să mă duc la preceptoriu, îi spusese el. Dar o să mă întorc cât de repede pot. Dacă totul merge bine, Rook va pleca mâine. Orice s-ar întâmpla, până atunci să nu stai în calea lui.

  ― De ce nu-mi spui ce caută el aici? îl întrebase Adela. De ce are o asemenea putere asupra ta? Îl pot pune pe Fabien să-l dea afară. Spune-mi asta şi o fac imediat.

  ― Nu! Nu-l înfuria. Lasă-mă să-l ajut să obţină ceea ce vrea. Când va face asta, va pleca.

  ― Eşti templier, Garin, de ce laşi o asemenea reptilă să te trateze aşa?

  El nu-i răspunsese.

  Adela se ridică şi se duse la biroul ei ca să ia o sticluţă cu ulei de iasomie cu care să-şi parfumeze părul. Imediat după vecernie sosise un grup de negustori din Flandra şi asta însemna cel mai probabil că fetele aveau să fie ocupate toată noaptea. Privirea ei căzu pe tratatul despre plante, deschis la o pagină cu o reţetă pentru o soluţie contraceptivă. Pe marginea reţetei se vedeau câteva însemnări făcute de ea privind cea mai bună metodă de avort în caz că soluţia dădea greş. Un spiţer comis-voiajor care stătuse la ea o noapte îi arătase cum să procedeze pe una dintre fetele ei, care rămăsese gravidă. Însă Adela nu voia să avorteze: voia să facă mulţi copii. Îşi dorea o căsuţă cu destul teren pentru o grădină de ierburi medicinale şi o grămadă de copii veseli şi poznaşi râzând în bucătărie în vreme ce ea pregătea prăjituri cu lavandă şi soluţii pentru genunchi răniţi şi arsuri. Închise cartea. Oare Garin chiar îi putea oferi aşa ceva? Uneori, în lunile de când el începuse să o viziteze, crezuse că ar fi posibil, apoi ceva îl supăra şi atunci devenea copilăros şi retras. Adela nu mai cunoscuse niciodată un bărbat care acum să fie egoist şi în momentul următor extrem de tandru. În alte condiţii, nu s-ar fi sinchisit de asta, dar ea ştia prea bine că, dincolo se aparenţa de irascibilitate, se găsea un băiat obosit şi înspăimântat, care nu aflase cu adevărat ce era cu el şi nu-şi cunoştea locul în viaţă. În unele nopţi el zăcea pur şi simplu în braţele ei, vărsând lacrimi fierbinţi şi tăcute peste sânii ei. Adela ar fi vrut să-i fie mamă şi să-l iubească în acelaşi timp. Ajunsese chiar să creadă promisiunile făcute de el în timpul momentelor de euforie: că o va lua din acel loc, că putea veni să locuiască împreună cu el atunci când va fi bogat şi va avea o moşie. De nenumărate ori ea le dădăcise pe fete să nu cumva să se implice emoţional în activitatea lor. Ei bine, slăbiciunea ei pentru acel cavaler chipeş şi instabil o făcea adesea să se îndoiască de sine şi de viaţa ei.

  Se deschise uşa şi în încăpere pătrunse Rook. Avea faţa roşie de la băutură, iar ochii erau aproape închişi.

  Adela întinse mâna după halat şi se înfăşură în el ca să-şi acopere goliciunea.

  ― S-a întors Garin?

  ― Nu, răspunse Rook, încruntându-se. Expresia de pe chipul lui se schimbă când o văzu pe fată legându-şi cordonul halatului. Pe faţă i se lăţi un rânjet pervers. Dar nu-ţi face griji, se va întoarce curând. Ştie ce se va întâmpla dacă nu o face.

  Adela tresări înţelegând ameninţarea voalată din vorbele lui şi văzând felul în care el privise atunci când le rostise. Rămase însă pe poziţie în vreme ce el intră de-a binelea în încăpere, închizând uşa în urma lui. Se încordă văzându-l că vine spre ea.

  ― Ce vrei?

  Rook nu-i răspunse, ci trecu de ea şi se duse la scaunul aşezat în faţa oglinzii. Îl luă în braţe, păru să-i cântărească soliditatea, apoi se încruntă şi îi dădu neglijent drumul pe podea. Îşi roti privirea prin încăpere şi se opri asupra patului. Pe buze îi apăru iarăşi un rânjet.

  ― Ai vreo frânghie?

  ― Frânghie?

  ― Da, frânghie, replică el iritat. Dacă avem noroc, în seara asta vom avea un oaspete. Chicoti. Şi doar vrem ca el să se simtă bine, nu? Am nevoie de frânghie, sau de fâşii de pânză, sau… Rook se opri, observând cordonul cu care era prins halatul. Merge şi ăla.

  Adela icni când el o prinse de poale. Îl împinse deoparte.

  ― Ia-ţi labele de pe mine!

  Rook o plesni cu putere peste faţă. Ea se dădu înapoi şi căzu din pricina forţei loviturii. Halatul de mătase i se ridică până la nivelul coapselor. Adela începu să ţipe când Rook se aplecă peste ea şi trase de cordon prin găicile halatului.

  ― Locul tău e pe spate, curvă, mârâi el, îndreptându-se. Ca să ştii.

  Adela se ridică, ducându-şi mâna la obrazul care o ardea îngrozitor. Simţi gust de sânge şi îşi dădu seama că lovitura îi despicase buza.

  ― Ieşi imediat! Se ridică în picioare şi-şi strânse halatul în jurul trupului. Nu-mi pasă cine te crezi sau ce crezi că faci aici cu mine şi cu Garin. Chestia asta încetează acum!

  Rook aruncă atunci cordonul pe pat şi se uită la ea.

  ― Garin ar fi trebuit să te avertizeze ce se poate întâmpla dacă te amesteci. Vei face ce ţi se spune sau te rănesc şi mai tare.

  ― Iar eu îl pun pe Fabien să-ţi rupă picioarele, nenorocitule! ripostă ea, pornind spre uşă.

  Rook o ajunse din doi paşi. O apucă puternic de un braţ şi o ţintui de uşă, apăsându-se de ea, ca s-o imobilizeze. Adela se luptă ca o pisică, sărind cu degetele ei cu unghii lungi la faţa şi la gâtul lui, însă, chiar dacă nu era un bărbat masiv, Rook dispunea de o forţă surprinzătoare. Îşi lipi braţul de gâtul ei, ridicându-i capul şi presându-i traheea, astfel încât ea să nu poată scoate niciun sunet. Cu mâna liberă, apucă pumnalul şi îl puse în faţa ochilor ei.

  Imediat Adela încetă să se împotrivească. Începu să respire scurt şi sacadat din pricina presiunii exercitate pe gâtul ei şi a groazei. Vârful pumnalului sclipea periculos de aproape de retina ei.

  ― Şi acum, şopti Rook, cu voce joasă, aproape liniştitoare. O să taci şi o să-mi găseşti încă ceva cu care să-l leg pe oaspetele nostru sau o să mă obligi să-ţi scot unul din ochii ăştia frumoşi?

  ― Da, icni ea.

  ― Da, ce anume? insistă el, lipind vârful rece al pumnalului de colţul ochiului ei.

  Adela nu îndrăzni să se mişte sau să clipească.

  ― Te ajut.

  ― Bine, rosti el, dând din cap. Dacă mai faci pe nebuna cu mine, voi avea grijă să nu mai rămână nimic din tine, din curvele tale sau din gaura asta puturoasă.

  O mai ţinu aşa preţ de câteva clipe şi se trezi excitat de scâncetele ei şi de senzaţia trupului ei tremurând lipit de al lui. Îşi relaxă strânsoarea treptat, în eventualitatea în care ea ar fi vrut să sară.

  Adela n-o făcu. Ţinându-şi halatul strâns cu o mână tremurândă, se apucă să caute prin rochiile ei până ce găsi un alt cordon.

  Rook zâmbi când ea i-l dădu fără nicio vorbă.

  ― N-a fost prea greu, nu-i aşa? zise el, legând cu pricepere cordoanele de picioarele pătrate ale patului. Trase bine de ele ca să se asigure că nu se desfac, apoi se îndreptă de spate. Acum trebuie doar să ne găsim o ocupaţie până când se întoarce ticălosul ăla. Se răsuci spre ea. Treci în pat!

  ― Cum? făcu ea, uluită de modul lipsit total de emoţie în care el rostise vorbele.

  ― Eşti aici ca să-i distrezi pe bărbaţi, nu-i aşa? Rook dădu din cap înspre pat. Aşa că mă vei distra şi pe mine.

  ― Trebuie să plăteşti, rosti Adela, încercând să pară sfidătoare, dar simţind cum i se umplu ochii de lacrimi.

  ― Garin va avea grijă de nota mea de plată. Rook o urmări cum îşi întoarce capul. Nefericirea ei îl mulţumea profund. Nu credeam că-mi va trebui prea mult ca să te dărâm.

  Se duse la ea şi îi dădu la o parte braţele, astfel că halatul se deschise în faţă. Se dădu un pas înapoi şi o evaluă cu privirea până ce simţi cum începe iarăşi să se excite, după care o prinse de încheietura mâinii şi o duse spre pat.

  Adela îşi spuse că era doar un alt client, că nu era mai rău decât unele din brutele pe care fusese obligată să le servească de-a lungul anilor. Însă nu-şi putu opri lacrimile în vreme ce Rook se urcă pe ea, aruncându-i respiraţia lui fetidă şi fierbinte drept în faţă.

Templul din Paris

  2 noiembrie 1266

― Cât vei fi plecat? întrebă Simon, punând o a doua şa pe bancă.

  ― Nu ştiu, răspunse Will. Poate câteva săptămâni.

  Fu scuturat de un frison şi îşi şterse sprânceana pe care o simţea rece şi lipicioasă. Văzu că mâna i se umezeşte.

  ― Nu-mi place asta deloc, rosti Simon. Ce-o să faci dacă te confrunţi cu Nicolas? Sunt patru şi, nu vreau să fiu necioplit, dar Everard cu greu s-ar putea lupta şi tu…? Simon îşi supse buza uitându-se la Will. Tu arăţi acum ca şi cum nici măcar n-ai putea apuca o sabie, darămite să o mai şi mânuieşti. Se duse la Will şi îşi puse cu stângăcie o mână pe umărul prietenului său. N-ai scos nicio vorbă despre tatăl tău, Will, cel puţin nu de când am aflat ce s-a întâmplat la Safed.

  ― N-o să ne confruntăm cu Nicolas, răspunse Will, îndepărtându-se şi apucând două hăţuri dintr-un cârlig de pe peretele grajdului. I le dădu lui Simon. Dacă intenţionează să plece spre Acra, va trebui să aştepte o navă. Everard va apela la ajutorul cavalerilor de la baza noastră din La Rochelle. O să-i arestăm acolo pe Nicolas şi pe fraţii lui şi o să-i băgăm în temniţă.

  ― Dar de ce trebuie să pleci? Nu-i poate cere Everard Inspectorului să trimită cavaleri de aici?

  ― S-ar pune prea multe întrebări, la care preotul nu vrea să răspundă, deocamdată. Cavalerii din La Rochelle n-au de unde să-l cunoască pe Nicolas.

  ― Ei bine, mă surprinde că şeful grajdurilor v-a lăsat să luaţi caii, rosti Simon, iritat de lipsa de interes a lui Will pentru grijile lui. Mi-a spus că i-aţi pierdut pe ceilalţi.

  ― I-am primit înapoi, replică Will, apucând sacii pe care i-i dăduse Everard şi care trebuiau umpluţi cu provizii de la bucătărie.

  În acea după-amiază, un cavaler care venea de la una dintre fermele preceptoriului din apropiere de Saint-Denis dăduse peste cei doi cai care hălăduiau pe un câmp şi, văzând că poartă însemnele Templului, îi adusese înapoi. Şeful grajdurilor nu avusese de ales decât să fie de acord atunci când Everard ceruse, cu o oră în urmă, pregătirea a doi cai pentru zorii zilei următoare.

  ― Sir Campbell? La intrarea în grajd îşi făcu apariţia un sergent, care se înclină în direcţia lui Will. Am un mesaj pentru dumneavoastră. Mi s-a înmânat cu ceva timp în urmă, dar n-am reuşit să vă găsesc până acum.

  ― Am fost plecat. Care-i mesajul?

  ― Un băiat l-a livrat la poartă când eram de serviciu. A zis că o femeie pe nume Elwen i-a spus să vi-l transmită. A zis că ea vrea să vă întâlniţi într-o tavernă din Cartierul Latin care se numeşte Şapte Stele. Este pe strada care duce în sus pe deal spre abaţia Saint Genevieve, a zis el.

  ― A mai spus şi altceva?

  ― Nu, domnule, replică sergentul. Asta a fost tot.

  Omul se înclină, apoi dispăru.

  Încruntându-se, Will aruncă sacii pe bancă.

  ― Ce faci? întrebă Simon, uitându-se cum cavalerul îşi ia mantia, pe care o scosese şi o pusese pe o grămadă de fân. Nu te duci, nu-i aşa?

  Will nu răspunse.

  ― Trebuie să te pregăteşti, să iei proviziile, continuă Simon. Şi, oricum, ce caută ea în tavernă?

  ― Nu ştiu, replică Will, punându-şi cu greutate mantia în jurul umerilor. Dar în seara asta am cerut-o pe Elwen de soţie. Trebuie să plec.

  ― Ce-ai făcut? întrebă Simon, holbându-se la Will în vreme ce acesta deschidea uşa grajdului şi trăgea de căpăstru un cal de povară. Cum ai putut? Eşti cavaler! Will, nu se poate!

  ― Nu voi sta mult, insistă tânărul. Aruncă-mi una din şeile alea.

Şapte Stele, Paris

  2 noiembrie 1266

Garin intră în tavernă prin uşa din spate, după care, furişându-se prin încăperea plină de lume de la parter, urcă în grabă scările. Deschise uşa camerei Adelei. Rook stătea în capul oaselor pe pat şi îşi lega izmenele. Adela şedea ghemuită pe pat, cu genunchii aduşi la piept. Pe obrazul ei se vedea o urmă roşie ca de palmă, iar buza părea umflată. Era goală-puşcă.

  Garin se uită la Rook în vreme ce Adela se răsuci şi îşi luă halatul, incapabilă să-l privească pe cavaler.

  ― Ce-ai făcut?

  ― Dar mult ai mai stat, replică scurt Rook. Observă expresia lui Garin şi o savură, apoi zâmbi. N-ar fi trebuit să stai atât de mult, să ştii. Termină de legat izmenele. Ei bine? S-a făcut? I-ai transmis mesajul?

  Garin se uită pentru ultima dată la Adela, apoi se răsuci pe călcâie şi porni în fugă pe coridor, ignorând strigătele lui Rook de a se opri. Coborî ca o furtună scările, ajunse jos, deschise cu violenţă uşa tavernei şi ieşi în întunericul rece, cu lacrimi de furie curgându-i pe obraji.

Capitolul 32

Şapte Stele, Paris

  2 noiembrie 1266

Uşa tavernei era blocată cu un drug. Will împinse în ea cu umărul, dar uşa nu se clinti din loc, aşa că se apucă să bată în lemnul gros cu pumnul. Sunetul de voci şi râsete din interior nu se potoli. În piaţeta din faţa clădirii se vedeau nişte cai legaţi la căruţe şi câţiva bărbaţi, posibil birjari sau valeţi, stând în jurul unui foc şi discutând, după cum o arătau rotocoalele de abur pe care le scoteau. Întunericul era deplin, iar pe cer răsărise luna, ca un semicerc înalt şi strălucitor, care arginta acoperişurile caselor. Will vru să bată din nou, dar auzi cum drugul e dat la o parte, apoi cum se deschide uşa. Zgomotul deveni brusc mai puternic, lovindu-l ca o pală de vânt, însoţit de un val de aer cald care mirosea a uleiuri parfumate şi a bere. În cadrul uşii apăru un munte de om cu păr negru şi sprâncene stufoase şi lăsate peste ochi.

  ― Da?

  ― Am întâlnire cu cineva de aici, zise Will.

  Individul nu spuse nimic, mulţumindu-se să se dea la o parte.

  Will se opri imediat după prag, în vreme ce uriaşul închidea uşa după el. Avu nevoie de o singură privire ca să-şi dea seama că, deşi el personal nu fusese niciodată într-un astfel de loc, taverna era exact genul de stabiliment despre care el şi Robert glumeau uneori, făcând tot felul de aluzii. Se vedeau douăzeci sau treizeci de bărbaţi în diverse stadii de ebrietate şi de goliciune: şezând pe bănci la mese pline de resturi de mâncare; dansând pe acordurile energice ale unei lăute; stând în picioare şi discutând sau râzând zgomotos. Însă atenţia lui Will era în special atrasă de celelalte persoane din cameră. La fiecare doi bărbaţi era câte o femeie, plină de bijuterii şi rujată cu roşu. Multe dintre ele purtau rochii de mătase care mai mult dezvăluiau decât acopereau, altele, doar nişte fuste lungi, iar restul erau complet goale. Privirea lui Will nu se mai putu dezlipi de o femeie, care şedea pe o bancă în faţa lui, în poala unui bărbat bine îmbrăcat. Individul, un negustor după croiala hainelor, ţinea în palmă unul din sânii femeii şi sugea lacom sfârcul mare şi maroniu. Între timp, femeia sporovăia veselă peste umărul bărbatului cu o brunetă îndesată. Will reuşi să-şi smulgă privirea de la acea scenă şi se uită la uriaş.

  ― Cred că am greşit adresa.

  ― Vă întâlniţi cu Elwen? întrebă individul, cu privirea aţintită asupra mantiei albe a lui Will.

  Cavalerul nu fu în stare să-i răspundă. Deja ameţită, mintea lui refuza să facă vreo conexiune între orgia din faţa ochilor şi viitoarea lui soţie.

  ― Mi s-a spus să am grijă la venirea unui templier, explică uriaşul, văzând tăcerea lui Will. Vă aşteaptă sus. Îi arătă un şir de trepte. Ultima uşă din capătul coridorului.

  Uriaşul se îndepărtă, lăsându-l singur pe Will.

  Zărind o femeie blondă cu buze stacojii, purtând doar un colier mare auriu în jurul gâtului, cum îşi croieşte languros drum prin mulţime către el, Will se îndreptă spre scări. Le urcă încet, cu picioarele îngreunate şi mintea răscolită. În acelaşi timp, încercă să se gândească la motivele pe care le-ar fi putut avea Elwen ca să-l cheme într-un asemenea loc, iar când ajunse sus şi văzu coridorul lung în faţa lui, unul singur îi mai rămase în minte ca posibil. Îşi aminti de cartea pe care i-o arătase ea, de felul în care îl ţintuise şi îl sărutase pe câmpul de lângă poarta Saint-Denis, de felul în care îi luase mâna şi i-o pusese pe sân în palat şi de toate atingerile lor nervoase şi lascive. Se opri în faţa uşii din capăt. Nu avea chef de aşa ceva, nu în acea seară şi nu într-un astfel de local, mai ales când pe el îl durea capul şi îl ardea gâtul. Însă nici nu avea chef să o abandoneze într-un astfel de loc, aşa că deschise uşa, sperând ca ea să-l înţeleagă. Camera era slab luminată şi plină de fum. O femeie stătea în faţa unei mese pline cu sticle şi borcane, cu spatele la el. Purta un halat roşu de mătase şi o bonetă de dantelă pe cap.

  ― Elwen? întrebă Will cu prudenţă.

  Păşi în încăpere. Aproape imediat uşa se trânti în spatele lui şi la gât îi apăru un pumnal curbat. Omul care ţinea arma stătuse lipit de peretele de lângă uşă.

  ― Scoate-ţi sabia! rosti individul, venind în spatele lui Will şi continuând să-i ţină pumnalul la gât.

  Tânărul ezită, dar imediat simţi o durere ascuţită când lama pumnalului îi tăie pielea.

  ― Fă-o!

  Will îşi desfăcu încet centura cu sabia. Omul cu pumnalul o luă şi o aruncă pe pat. Femeia care stătea în picioare se răsuci brusc pe călcâie. Nu era Elwen. Pe chipul ei se citea teama; arăta ca şi cum ar fi fost bătută.

  ― Acum poţi pleca! rosti agresorul.

  După câteva secunde, Will îşi dădu seama că individul se adresase femeii.

  ― Ai grijă să nu fim deranjaţi, iar dacă se întoarce nemernicul ăla, spune-i să vină sus.

  Trecând pe lângă Will, femeia îl privi cu ochii ei violeţi plini de remuşcare.

  ― Îmi pare rău, murmură ea.

  După plecarea ei, bărbatul trânti uşa cu piciorul.

  ― Patul. Du-te şi aşază-te pe podea în faţa lui!

  Will se îndreptă încet spre patul mare. Omul venea împreună cu el, în spatele lui. Îi simţea respiraţia urât mirositoare. Pumnalul continua să stea apăsat pe gâtul lui. Inima îi bătea cu putere în piept, dar teama îi ascuţise simţurile, alungându-i ceaţa din minte. Aproape că ajunsese la pat. Prinse brusc încheietura omului cu mâna stângă, îndepărtând pumnalul de la gât, şi se răsuci pe călcâie, ferindu-se în acelaşi timp de braţul înarmat al individului. Will îi zări faţa, ascunsă de un triunghi de cârpă neagră prin care i se vedeau doar ochii, întunecaţi şi strălucitori. Îl izbi pe individ cu pumnul în stomac. Omul se încovoie cu un icnet şi atunci Will îl pocni cu genunchiul în faţă. Bărbatul rămase fără aer. Scăpă pumnalul din mână. Will dădu drumul încheieturii omului şi porni în fugă spre uşă, dar individul i se interpuse în drum. Era o mişcare stângace, căci omul se lupta încă să-şi recapete răsuflarea şi era pe jumătate încovoiat, dar tocmai încetineala mişcării îl ajută, căci se lovi greoi de Will. Cavalerul se împiedică şi căzu. În vreme ce Will încerca să se ridice în genunchi, îl cuprinse un val de ameţeală, care îi înceţoşă vederea. Se aplecă înainte, întinzând mâinile ca să nu cadă din nou. Vederea i se limpezi în câteva secunde, dar acea pauză fusese suficientă pentru ca individul care îl atacase să-şi recapete echilibrul.

  Bărbatul se aruncă asupra lui Will, lipindu-l de podea, şi începu să-i care pumni în rinichi, coaste şi spate, scuipând în acelaşi timp un şuvoi de înjurături şi ameninţări. Will încercă să se smulgă din strânsoare, dar individul era peste el, ţinându-l lipit de podea, şi cu fiecare nouă lovitură îi mai lua ceva din puterea de a se opune, până când ajunse să se prăbuşească definitiv. Privirea i se întunecă. Simţi cum celălalt se ridică de pe el, apoi mâini apucându-l de umeri şi trăgându-l cu brutalitate în sus. Mai simţi cum i se leagă cu putere ceva, poate o frânghie sau un cordon, în jurul încheieturilor.

Templul din Paris

  2 noiembrie 1266

― Şi atunci unde e? întrebă iritat Everard. Ar fi trebuit să strângă proviziile până acum. Trebuia să trecem în revistă planurile de călătorie.

  Simon continuă să perie calul cu peria lui lungă.

  ― A ieşit, domnule, mormăi el stingherit, după câteva clipe.

  Privirea lui Everard căzu asupra celor doi saci de piele pe care îi dăduse lui Will şi care acum zăceau pe o grămadă de fân la intrarea în grajd. Erau goi.

  ― A ieşit? Unde?

  Simon oftă din rărunchi şi se întoarse spre preot.

  ― S-a dus s-o vadă pe Elwen. Fata i-a trimis un mesaj în care îi cerea s-o întâlnească.

  Ochii preotului se îngustară.

  ― Unde s-o întâlnească? Răspunde! tună Everard văzând că Simon nu spune nimic.

  ― La o tavernă din oraş.

  Pe chipul lui Everard apăru o expresie de furie.

  ― Ştii unde? Bine, ripostă el când Simon încuviinţă. Atunci ia calul ăla şi adu-l înapoi în clipa asta!

  ― Domnule…! începu Simon.

  Însă Everard nu-i permise să protesteze. O oră mai târziu, Simon traversa călare podul către Ile de la Cite, în drum spre Cartierul Latin.

  Într-o piaţă aflată la ceva distanţă de palat, mai mulţi negustori îşi montaseră tarabele pentru oamenii care se întorceau acasă de la biserici sau sărbători. În mai puţin de două ore oraşul avea să se închidă pentru negoţ, dar acum negustorii profitau din plin de ocazie şi piaţeta era înţesată de lume. Mirosul de fum şi carne friptă stârni proteste din partea stomacului lui Simon, care îşi conducea calul prin mulţimea de oameni ce umpluse drumul. Se vedeau tarabe unde se vindeau produse de patiserie, bere şi mirodenii, iar pe una dintre ele erau expuse mătăsuri, care atârnau eteric pe margini, ca nişte aripi de fluture. Lângă taraba cu mătăsuri, oprită pe drum, era o trăsură. Pe acoperişul stacojiu era imprimat un crin mare şi auriu. Două iepe cu harnaşament bogat fuseseră priponite în faţa trăsurii, unde se găsea o banchetă micuţă pe care şedea un birjar, îmbrăcat cu haină şi şapcă negre. Un membru al gărzii regale stătea lângă cai, tropăind pe loc şi părând înfrigurat şi plictisit. Simon se încruntă văzând o femeie care se apropie de trăsură, cu braţele pline cu mai multe suluri de mătase. Îşi opri calul. Femeia era Elwen.

  Simon descălecă şi aruncă hăţul peste un pripon de care erau legate şi altele. Elwen îşi ridică privirea zărind pe cineva care se apropie în fugă de ea pe lângă trăsură.

  ― Simon? rosti ea, surprinsă.

  Înainte de a ajunge la ea, tânărul simţi o mână grea care i se lasă pe umăr, forţându-l să se oprească.

  ― Ce faci? întrebă individul, uitându-se încruntat la grăjdar.

  ― E-n regulă, Baudouin, replică Elwen, apropiindu-se de cei doi. Îl cunosc.

  Baudouin dădu drumul umărului lui Simon. După câteva clipe, se întoarse în dreptul trăsurii, dar continuă să-l ţină sub observaţie pe grăjdar.

  Simon se răsuci spre Elwen.

  ― Unde e Will? A plecat?

  ― Cum adică? se miră ea, nedumerită din pricina durităţii tonului. S-a întors la preceptoriu cu ceilalţi.

  ― Ceilalţi?

  ― Cavalerii. După ce s-a terminat întâlnirea lor cu regele.

  ― Nu, nu la asta mă refer, rosti sec Simon. Privi scurt la soldatul din garda regală şi îşi coborî uşor vocea. Ştiu de Şapte Stele. Observând expresia de perplexitate de pe chipul lui Elwen, Simon îşi dădu seama că ea habar n-avea la ce se referea el. Iritarea i se transformă în confuzie, apoi în nelinişte. Nu te-ai întâlnit cu el acolo?

  ― Nu, răspunse ea, la rândul ei iritată. Am stat în palat toată seara, apoi am venit aici. M-a trimis regina ca să cumpăr material pentru o rochie nouă pe care vrea să şi-o facă înainte de adunarea de mâine-seară.

  ― Adunarea?

  ― Când regele va anunţa Curţii decizia lui de a lua Crucea şi a lansa războiul sfânt. Despre ce e vorba, Simon? Cine ţi-a spus că mă întâlnesc cu Will? Ultimul lucru pe care îl ştiu e că el urma să plece pentru câteva săptămâni împreună cu Everard. Îşi coborî şi ea vocea. Ceva legat de carte.

  ― Ţi-a povestit despre ea?

  ― Ar trebui să ne întoarcem, domnişoară, rosti tare Baudouin. Poate că regina are nevoie de trăsura ei.

  ― Nu mai pleacă nicăieri la ora asta, replică repede Elwen. Îl auzi pe bărbat mormăind ceva în direcţia birjarului, apoi zgomot de copite dinspre iepe. Simon o privea nesigur, dar Elwen îşi dădu seama că el voia să-i împărtăşească grijile care îl frământau. Spune-mi, te rog, despre ce e vorba, îl încurajă ea.

  Simon îşi supse buza, apoi clătină din cap.

  ― Nu-i nimic. Trebuie să plec.

  ― Unde? ceru ea să afle, luându-se după el. Simon, vorbeşte cu mine! Ce este Şapte Stele?

  ― Şapte Stele? întrebă Baudouin, privind în jurul lui. Ce vreţi de la locul ăla?

  ― Îl cunoşti? întrebă Elwen, păşind între Simon şi celălalt bărbat.

  ― Ştiu de el, răspunse Baudouin, părând stingherit. Este în Cartierul Latin, aproape de Sorbona. Îşi trecu mâna prin păr. Este un… în fine, e un bordel, ca să fiu sincer, domnişoară.

  ― Şi de ce crezi că Will voia să mă întâlnească acolo? insistă Elwen, uitându-se fix la Simon. Acolo e acum?

  Simon încuviinţă după câteva clipe.

  ― Cred că da.

  Elwen se întoarse spre Baudouin.

  ― Ştii unde e?

  ― Da, dar…

  ― Mergem acolo, rosti Elwen înspre birjar, înainte ca Baudouin să termine. Birjarul păru nedumerit, dar până la urmă încuviinţă. Iar tu vii cu mine, îi spuse ea lui Simon. Vocea ei era lipsită de intonaţie, dar Elwen părea înfuriată. După aia o să-mi explicaţi amândoi ce se petrece.

  Elwen vru să se ducă în spatele trăsurii, dar Baudouin îi bară drumul. Era un bărbat solid, pe care uniforma stacojie stătea să plesnească, iar când vorbea trupul lui părea să se umfle şi mai mult.

  ― Îmi pare rău, domnişoară, dar nu vă pot permite să faceţi asta. Ne întoarcem la palat. Îi aruncă lui Simon o privire de avertisment. Singuri.

  Elwen vru să protesteze, dar îşi dădea seama că nu ar fi folosit la nimic. Baudouin putea fi încăpăţânat ca un catâr, iar acum demonstra asta cu prisosinţă. Simţindu-se învinsă, Elwen tăcu, dar imediat se gândi la ceva ce-i spusese Maria cu câteva luni înainte.

  ― Dacă nu mă laşi să mă duc unde vreau, Baudouin, o să mă simt obligată să-i spun căpitanului gărzii că te întâlneşti cu fiica lui.

  Bărbatul se uită fix la ochii sfidători ai lui Elwen, apoi se întoarse spre birjar.

  ― Fă ce spune doamna.

  Când se urcă în trăsură alături de Simon şi se aşeză pe bancheta cu perne, Elwen rosti repede o rugăciune de mulţumire pentru Maria şi pentru incapacitatea domnişoarei de onoare de a păstra un secret.

Şapte Stele, Paris

  2 noiembrie 1266

Adela inspecta încăperea cu privirea. Se vedeau bărbaţi dansând pe mese, iar ea pierduse socoteala urcioarelor cu vin scăpate pe jos şi făcute ţăndări pe podelele de piatră. Fabien dăduse afară un muşteriu care lovise o fată, iar alţi doi zăceau inconştienţi într-un colţ, dar toţi ceilalţi petrecăreţi păreau perfect capabili de distracţie pentru încă o vreme. Era cea mai aglomerată noapte pe care o văzuse de ceva timp încoace. Un bărbat de lângă ea urmărea cum două fete dansau împreună. Adela simţi cum i se face greaţă văzând privirea lui lacomă aţintită pe trupurile lor. Se uită în altă parte, incapabilă să scape de amintirea mâinilor lui Rook pe ea, de respiraţia lui urât mirositoare. Ar fi vrut să-l trimită pe Fabien acolo sus, să-l scoată pe nemernic din cameră şi să-l bată de să-l lase în nesimţire în curte. Ştia însă prea bine că ameninţările lui Rook erau cât se poate de reale.

  ― Adela!

  Fata se întoarse auzind vocea şi îl văzu pe Garin în spatele ei. Chipul lui era aprins în ciuda frigului serii, iar deasupra sprâncenelor apăruseră broboane de sudoare.

  ― Te-ai întors.

  Vocea ei se pierdu în larma din încăpere.

  Garin îi atinse obrazul lovit.

  ― Ştiu că nu tu eşti de vină pentru ceea ce a făcut el.

  ― Nu, rosti ea brusc, retrăgându-se din faţa mâinii lui. Nu eu sunt cea care l-a adus aici.

  ― Nu spune aşa ceva, o rugă Garin. Nu e vina mea. Nu eu l-am rugat să vină. Îmi cer scuze, repetă el, apucând-o de umăr când ea se întoarse cu spatele. Ascultă-mă, Adela. Garin fu obligat să-şi ridice vocea ca să acopere imensul hohot de râs care umplu încăperea, însoţind căderea unuia dintre negustori de pe masă. Dacă Rook obţine ce vrea, mă va plăti, iar noi doi vom putea fi împreună. Mereu am vorbit serios.

  ― Cum rămâne cu Templul? rosti ea pe un ton acuzator. Te vor lăsa să te însori cu o curvă?

  ― Voi părăsi Templul, răspunse Garin cu indiferenţă. Mi s-a promis un titlu de nobleţe şi, dacă totul merge bine în seara asta, ar trebui să mi se acorde. O să cumpăr o proprietate în Anglia. Clătină din cap. Sau unde vrei tu, doar să accepţi să vii cu mine.

  ― Şi dacă nu te lasă să pleci?

  ― Ieri i-am spus Inspectorului că plec în Cipru, iar el se aşteaptă s-o fac cât mai repede. Dacă nu mă întorc, o să creadă că am plecat. Va trece mult timp până când îmi va simţi cineva lipsa.

  ― De ce ai fugit? De ce m-ai lăsat cu el?

  ― Eram furios. Garin se încruntă când încercă să o atingă din nou pe faţă şi ea îi dădu mâna la o parte. Dar m-am întors după tine, nu? Luă mâna ei rece între degetele lui fierbinţi, muşcate de gerul de-afară. Nu vreau să te mai împart cu nimeni, nici cu ticălosul ăla, nici cu altcineva! Pleacă de aici. Pot să am grijă de tine.

  ― Ar fi mai bine să te duci sus, răspunse Adela încetişor, trăgându-şi cu blândeţe mâna din ale lui. Rook l-a legat pe templier acolo şi ultimul lucru de care am nevoie în noaptea asta este o crimă aici.

  Garin privi temător înspre scară.

  ― Will e aici? Se uită din nou la ea. Mai întâi spune-mi că o să vii cu mine. Nu pot face asta fără să o ştiu.

  ― Mă mai gândesc.

  După o pauză, Garin acceptă cu o încuviinţare din cap şi un început de zâmbet, apoi porni spre scară.

  Când ajunse la camera Adelei, auzi vocea lui Rook de cealaltă parte a uşii, amortizată din pricina lemnului, urmată de un ţipăt înfundat de durere. Inspirând adânc, Garin ciocăni în uşă. După câteva clipe, aceasta se deschise.

  Ochii lui Rook se îngustară când îl văzură pe cavaler stând în prag.

  ― Dacă mai fugi vreodată aşa de mine, te distrug! mârâi el prin masca lui neagră, deschizând uşa mai larg.

  Garin abia dacă îl putea vedea pe Will. Templierul era pe jos, legat de picioarele patului cu cordoane, cu braţele date în lateral ca şi cum Will se pregătea de o îmbrăţişare. Gleznele îi erau imobilizate cu o centură. Arăta ca un crucifix rupt în două. Garin îl văzu că încearcă să se răsucească, apoi îl văzu tuşind cu violenţă şi scuipând sânge pe podea. Îşi dădu, şocat, seama că Will era îmbrăcat cu mantia albă de cavaler.

  ― Nemernicul nu vorbeşte. Va trebui să mă ajuţi.

  ― Nu pot! şuieră Garin. Mă cunoaşte!

  ― Şi tu îl cunoşti pe el, ripostă Rook. Ştii mai bine ca mine care îi sunt punctele sensibile.

  ― Nu! refuză Garin. Nu vreau să iau parte la asta! Dădu din cap înspre Will. A fost făcut cavaler, pentru numele lui Dumnezeu! Dacă suntem prinşi, tu o să atârni în ştreang, iar eu voi fi trimis la Merlan!

  ― Ajutor! se auzi geamătul lui Will.

  ― Tacă-ţi fleanca! mârâi Rook peste umăr. Îl prinse pe Garin de braţ. Încetează cu văicărelile şi treci aici! Garin intră în încăpere împiedicându-se, tras de mână de Rook. M-am săturat de porcăria asta! izbucni individul, trântind uşa în urma lui. Fă-l pe nemernic să vorbească sau vă omor pe amândoi!

  Garin înconjură încet patul. Capul lui Will atârna într-o parte, cu ochii pe jumătate închişi. Buzele şi nasul îi erau pline de sânge, iar pe frunte, deasupra ochiului drept, i se forma o vânătaie mare şi purpurie. Chipul căpătase o paloare cadaverică şi era acoperit cu o peliculă fină de sudoare.

  ― Nu-i de mirare că nu vorbeşte, murmură Garin, uitându-se la Rook. Ce i-ai făcut?

  ― Garin?

  Cavalerul îi aruncă o privire lui Will şi îl văzu străduindu-se să îl zărească.

  ― Garin? repetă Will, ceva mai coerent. Încercă să se ridice în şezut. A plecat? Scoate-mă de aici!

  Garin nu se putu uita în ochii lui.

  ― Nu pot. Nu până ce nu îi spui ce vrea să ştie.

  Will clătină încet din cap.

  ― Nu pricep. Ce cauţi tu…? Se opri când în raza lui vizuală apăru Rook. Ce e povestea asta?

  ― Vrea să ştie unde e Cartea Graalului. Trebuie să-i spui.

  Will îl privi inexpresiv pe celălalt cavaler.

  ― Spune-mi! tună Rook, făcând un pas în faţă şi pregătindu-se din nou să-l lovească.

  Will încercă să se ferească, dar nu putu evita pumnul lui Rook, care îl izbi drept în faţă, zdrobindu-i carnea buzei de dinţi. Will se clătină în lateral din pricina forţei loviturii, simţind cum i se umple gura cu sânge proaspăt. Rook îl prinse de păr şi îl izbi cu capul de lemnul patului. Tânărul începu să şuiere agonizant cu fiecare respiraţie.

  ― Will, spune-i! îl îndemnă Garin. Fă-o şi o să te lase în pace!

  Rook se îndreptă de spate, aşteptând ca Will să-şi recapete suflul.

  ― Garin, icni Will, întorcându-şi ochii spre cavaler. A spus că o are pe Elwen. Dar nu l-am crezut. Spune-mi că nu e adevărat.

  Garin îi aruncă o privire lui Rook, apoi se uită iarăşi la Will.

  ― E adevărat.

  ― Şi îţi poţi imagina ce o să-i fac dacă nu obţin ce vreau? zise Rook, ghemuindu-se în faţa lui Will şi apropiindu-se de el. Tu o să scapi uşor în comparaţie cu iubita ta.

  Will privi dincolo de el, spre Garin.

  ― Cum ai putut face aşa ceva? Cum l-ai putut lăsa pe el să facă aşa ceva?

  ― Spune-mi! şuieră Rook în faţa lui Will. Sau o aduc şi pe ea aici şi îi tai gâtul. După ce mă distrez cu ea. Se ridică văzând că Will nu vorbeşte. Du-te şi adu-o! îi ordonă el lui Garin. Se întoarse spre el văzând că celălalt nu se mişcă. Acum!

  ― Nu! strigă Will, în vreme ce Garin se îndrepta spre uşă. Aşteaptă, îţi spun! Dă-i ei drumul!

  ― O va face, promise Garin, dacă îi spui unde e cartea. Se duse la Will. Jur că nu voi îngădui să-i facă ceva, Will. Jur! Dacă nu crezi altceva, măcar să crezi asta.

  ― E la Nicolas de Navarra, rosti Will, înghiţind cu greu în sec. Ne-a luat-o şi s-a dus la La Rochelle.

  ― Cine? tună Rook.

  ― Este ospitalier. Duce cartea în Acra pentru maestrul lui.

  ― Şi de ce e cartea la un ospitalier?

  ― Vrea s-o folosească pentru a distruge Templul, replică Will, tuşind cu dificultate. Se uită la Garin. Dă-i drumul, v-am spus tot ce ştiu.

  Rook se dădu înapoi. Masca i se ridică pe la colţuri din pricina zâmbetului.

  ― Măi să fie, ce interesant… Se uită la Garin. Mă duc să fac rost de cai pentru noi. Plecăm în noaptea asta, ca să încercăm să-l prindem din urmă pe acest cavaler. Porni spre uşă, după care se întoarse. Omoară-l!

  Garin căscă gura de uimire.

  ― Cum?

  Rook deschise uşa.

  ― Ai spus că te pârăşte mai sus dacă te vede. Nemernicul n-o s-o poată face dacă e mort, nu-i aşa?

Capitolul 33

Şapte Stele, Paris

  noiembrie 1266

Will trase de legăturile care îl ţineau, dar acestea erau bine strânse, aşa că în cele din urmă nu reuşi decât să-şi irosească şi ultima brumă de putere. Garin părăsise încăperea la câteva minute după individul cu pumnalul, dar Will bănuia că nu avea prea mult timp la dispoziţie. Singurele lucruri la care se putea gândi era să se elibereze şi să ajungă la Elwen, oriunde s-ar fi aflat ea. Încă nu se putea gândi la trădarea lui Garin şi la motivele din spatele acesteia; avea să ajungă şi la asta mai târziu. Încercând să ignore durerea care îi tortura trupul, Will încetă să se mai lupte cu legăturile şi îşi răsuci cât putu de mult capul ca să se uite pe patul din spatele lui. Era un pat mare şi părea destul de solid, dar, dacă reuşea să-şi adune puterile, poate că izbutea să se mişte cu tot cu el spre perete sau chiar spre uşă. Dacă ar fi bătut în perete cu picioarele, poate că îl auzea cineva din încăperile învecinate. Era un plan disperat, dar era singurul care-i venise în minte. Trebuia să încerce ceva. Inspiră adânc şi trase de braţe şi de partea de sus a trupului înainte, icnind din cauza efortului. Patul se urni câţiva centimetri şi se opri, lipindu-se de spatele lui. Will se târî pe podea înainte, apoi trase din nou, simţind cum legăturile i se înfig în încheieturi. Patul scârţâi şi se deplasă iarăşi câţiva centimetri. Reuşi aceeaşi mişcare de trei ori, mutând patul cu câţiva paşi, înainte ca uşa camerei să se deschidă.

  ― Trebuie să mă ajuţi, îl auzi el pe Garin zicând, apoi două şiruri de paşi şi uşa trântindu-se.

  Will abia reuşi să-şi ridice capul. Garin apăru în faţa lui, conducând-o pe femeia pe care el o luase drept Elwen.

  Femeia îşi duse mâna la gură când îl văzu.

  ― Unde e Rook?

  ― Face rost de cai, răspunse Garin, ducându-se la masă.

  Luă un borcan de acolo şi îl cercetă cu privirea.

  ― Cai? întrebă femeia. Unde pleci?

  ― Elwen, rosti Will cu voce îngroşată.

  Cei doi îşi întoarseră privirile.

  Will se strădui să-şi focalizeze privirea asupra lui Garin.

  ― Fă ce vrei cu mine. Dar dă-i ei drumul.

  ― Nu e aici, îi spuse Garin. Te-a minţit.

  ― Nu e aici? făcu Will, cu un mic oftat de uşurare.

  ― Nu, răspunse Garin încet.

  Vru să mai spună ceva, dar se întoarse la masă şi apucă un alt borcan.

  ― Pleci?

  Garin întoarse iarăşi privirea auzind tonul acuzator al femeii.

  ― Nu pentru mult timp. Îţi promit, Adela, ajută-mă cu acest ultim lucru şi voi face tot ce am spus.

  ― Aia e măselariţă, murmură Adela în vreme ce Garin răsucea borcanul în mâini. E otrăvitoare.

  ― Am nevoie să-mi faci o poţiune.

  Adela făcu un pas în faţă.

  ― Las-o jos, Garin. N-o să te ajut să-l omori!

  Will se uita tăcut la ei, simţindu-şi creierul tot mai învăluit în ceaţă cu fiecare minut care trecea.

  ― Nu să-l omor, replică iute Garin. Nu asta.

  Adela arătă înspre borcanul din mâinile lui.

  ― Atunci de ce…?

  ― Vreau să-mi faci un somnifer. Ăsta e termenul corect, nu? Ridică borcanul. Măselariţă? Şi mama folosea aşa ceva.

  ― Un sedativ? Păi, cu siguranţă că anumite părţi ale plantei sunt bune. Dacă greşeşti compoziţia, nu te mai trezeşti.

  ― Poţi s-o prepari? Eu o să încerc să-l ţin departe pe Rook până plecăm, dar trebuie să îl facem pe Will să pară mort, pentru orice eventualitate.

  ― Şi ce o să fac eu când se trezeşte şi mă va acuza că l-am răpit şi l-am drogat? întrebă furioasă Adela.

  ― N-o va face, răspunse Garin, uitându-se la Will.

  ― De unde ştii?

  ― Pentru că nu-l va interesa decât să vină după mine.

  Adela îşi mută privirea de la Will la Garin. În cele din urmă, luă borcanul din mâinile lui Garin şi îl puse pe masă.

  ― Nu-i nevoie să fac o poţiune, rosti ea încetişor, ducându-se la rafturi şi luând de acolo un recipient subţire şi negru. Chestia asta e perfectă.

  Îi dădu recipientul lui Garin.

  ― Cât de mult?

  Garin scoase dopul din vârf, mirosi conţinutul şi se strâmbă.

  ― Un sfert din ea îl va ţine adormit timp de aproape zece ore.

  ― Cel puţin asta îi va întârzia urmărirea. Garin se duse la Will. Deschide gura!

  ― Ai dreptate, murmură Will. O să vin după tine.

  Garin strânse din fălci.

  ― Îţi salvez viaţa, Will. Să ţii minte asta.

  Apucă bărbia cavalerului şi îi dădu capul pe spate, cu fermitate, dar şi cu oarecare blândeţe.

  Will încercă să-şi mişte capul, dar Garin îl ţinea strâns şi îi apăsa recipientul pe buze. Will simţi cum un lichid vâscos îi umple gura. Încercă să nu înghită, dar lichidul continua să vină, iar Garin îi prinse bine şi nările, astfel că Will nu mai putea respira. Înghiţi, pe jumătate înecându-se cu porcăria aia cu gust înfiorător.

  Garin se dădu înapoi după ce îşi termină treaba şi puse recipientul pe masă.

  ― Cât durează? o întrebă el pe Adela.

  Will tuşi, lăsând să se scurgă o parte din lichid pe bărbie şi, de acolo, pe mantia lui, care se pătă imediat.

  ― Nu prea mult.

  Will îl urmări pe Garin cum se plimbă nervos prin cameră pe măsură ce treceau minutele.

  ― De ce ai făcut aşa ceva? De ce vrei cartea aia?

  ― Nu eu, răspunse scurt Garin. El o vrea.

  ― Şi cine e el?

  Garin nu-i răspunse.

  După un timp, Will începu să se simtă ameţit. Vru să vorbească, dar simţi cum i se face rău de la stomac şi se încovoie brusc, vomitând pe podea. După ce se mai linişti, se sprijini din nou de pat. Îşi simţea limba umflată şi plină de mâncărimi. Fiori puternici îi străbăteau şira spinării. Mâncărimea de pe limbă se răspândi la obraji, ţeastă şi ceafă. Simţi o nevoie irezistibilă de a râde. Râse, la fel de violent şi de brusc ca atunci când vomitase. Ochii i se umeziră până ce ajunse să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Se lăsă într-o parte, apoi încercă să se îndrepte, dar trupul nu-l mai asculta. Alunecă mai jos, în vreme ce starea de euforie îl părăsea, îşi simţea braţele şi picioarele ca aparţinând altcuiva; cineva care decisese să nu se mişte, ci să se întindă pe jos. Garin vorbea, dar cuvintele lui n-aveau niciun sens şi îi zgâriau timpanele. Încercă să le respingă, dar nu reuşi decât să dea vag dintr-o mână. Încăperea devenea tot mai mare. Chipul lui Garin se distorsiona, iar femeia, Adela, avea o gaură imensă, roşie, în chip de gură. Toate formele şi culorile se contopeau.

  ― De ce? încercă el să-l întrebe pe Garin.

  Will auzi replica lui Garin ca venind dintr-un puţ lung, plin de ecouri.

  ― Dacă mai înseamnă ceva pentru tine, Will, îmi cer scuze. Dar tu nu ştii prin ce am trecut eu.

  Will simţi că se prăbuşeşte.

  Adela se duse la trupul căzut al lui Will. Îi ridică o pleoapă şi dădu din cap.

  ― S-a rezolvat.

  ― Bine. Mă duc să-i spun lui Rook că l-am otrăvit.

  ― Mai întâi ajută-mă să-l dezleg.

  ― De ce?

  ― Nu-mi asum riscul ca să vină cineva aici şi să-l vadă legat şi bătut în halul ăsta. Cel puţin dacă e întins pe pat se va crede că e beat.

  Garin o ajută pe Adela să desfacă legăturile lui Will.

  ― Nu le va spune celorlalţi din ordin că tu i-ai făcut asta? întrebă Adela, luptându-se cu trupul greu şi inert al lui Will în timp ce Garin îl trăgea pe pat. Nu te vor aresta?

  Gândindu-se la Merlan, Garin simţi cum îi cedează nervii şi-aşa întinşi la maximum. Exista acolo o groapă specială destinată trădătorilor. Din câte îşi amintea că îi spusese cineva, groapa era mare doar atât ca un om să stea ghemuit în ea. Trădătorul era lăsat acolo, îndoit de mijloc, în întuneric complet şi singurătate, fără hrană sau apă, până ce murea.

  ― Ţi-am spus, nu mă mai întorc la Templu. Se duse la masa pe care se găsea sacul lui de piele, plin cu obiectele personale, printre care se afla şi scrisoarea de la Inspector. Îşi luă şi mantia. Când mă întorc, o să plecăm undeva unde nu putem fi găsiţi. O să vin după tine. Poţi vinde locul ăsta sau îl poţi părăsi. Nu contează, oricum noi doi vom pleca împreună.

  Garin închise gura şi îşi băgă mantia albă în sac. „Deci asta e tot?“ rosti o voce batjocoritoare în mintea lui. „Vei renunţa la tot, la locul tău în Templu, la datoria ta de fiu şi de membru al familiei de Lyon pentru o curvă?” Garin reprimă vocea incomodă şi îşi înghesui mai bine mantia în sac.

  ― S-a terminat? ceru Rook să afle ceva mai târziu, când Garin ieşi în curte prin spatele tavernei, cu sacul atârnat de umăr.

  Luna era ascunsă în spatele unui strat gros de nori, astfel că în jur era întuneric. Umbrele butoaielor umpleau curtea.

  ― Da, răspunse Garin.

  Privi în jurul lui când auzi un nechezat şi zări doi cai priponiţi pe una din uliţele înguste dintre clădirile ce mărgineau curtea.

  Rook se duse la animale şi-şi legă sacul de oblâncul uneia din şei.

  ― De unde ai făcut rost de ei? întrebă Garin.

  ― De ce a durat atât de mult? îl luă Rook la rost.

  Privi în jurul lui. Ochii îi luceau în lumina slabă care venea, împreună cu sunete de cântece şi râsete, dinspre uşa din spate a tavernei.

  ― L-am otrăvit. A trebuit să aştept ca să mă asigur că e mort.

  Rook continuă să se uite fix la el, apoi luă un alt sac aşezat pe unul din butoaie şi i-l aruncă lui Garin.

  ― Otrăvit, zici?

  ― Da, răspunse Garin, prinzând sacul.

  ― E o treabă înşelătoare. Uneori dă greş. Ar fi mai bine să verific eu însumi.

  ― Nu-i nevoie! rosti repede Garin.

  Însă Rook intra deja pe uşă.

Adela îşi strânse trupul cu braţele în vreme ce stătea în sala plină de lume. Nu îşi dădea seama cum de se simţise odinioară fericită acolo. Era ca şi cum un văl i se luase de pe ochi. Erau lucruri pe care înainte le trecuse uşor cu vederea: crăpături în pereţi prin care se extindea putreziciunea tencuielii; podeaua plină de sânge şi de vomă; lacrimile de pe rochiile fetelor ei, toate păreau mult mai rele acum.

  ― Adela, mi-ai zis să-ţi spun când Dalmau se duce sus.

  Adela se răsuci pe călcâie auzind vocea şi o văzu pe una dintre fete, o roşcată planturoasă pe nume Blanche, uitându-se întrebătoare la ea.

  ― Trimite-o pe Jacqueline, îi zise Adela, cu o voce mai dură decât intenţionase. Oftă şi arătă spre negustorii turbulenţi. Eu trebuie să mă descurc cu gloata asta.

  Era o minciună: Fabien era mai mult decât capabil să se descurce cu mulţimea de cheflii. Însă Garin nu plecase încă şi ea voia să-şi ia rămas-bun. În plus, avea senzaţia că n-ar fi suportat să fie atinsă de vreun alt bărbat în acea noapte, mai ales nu de acel măcelar cu umeri de taur.

  ― Jacqueline? se miră Blanche. Credeam că lui Dalmau îi plac femeile cu experienţă.

  ― Dalmau fără îndoială că e prea beat ca să observe, replică scurt Adela. Spune-i că de data asta e gratis. O s-o plătesc eu pe Jacqueline. Dublu.

  ― Cum spui tu.

  Adela plecă de acolo înspre deschizătura din capătul îndepărtat al încăperii care ducea, printr-un coridor scurt, dincolo de bucătărie, spre ieşirea din spate a tavernei. Se opri în cadrul deschizăturii zărind o siluetă care se apropia de ea venind din curte.

  ― Unde e Garin? întrebă ea, în vreme ce Rook se contura din umbre.

  Blanche se ridică pe vârfuri ca să cerceteze mulţimea cu privirea şi o zări pe Jacqueline stând cu câţiva bărbaţi într-un colţ mai liniştit. Se duse la ea.

  ― În noaptea asta te vezi cu clientul stăpânei.

  Jacqueline, o fată de paisprezece ani cu ochi mari, chip palid şi un păr lung şi ondulat, care îi cădea ca o cascadă aurie pe spate, ridică o privire temătoare.

  ― Clientul stăpânei?

  ― Nu-ţi face griji, o asigură Blanche. O să fie beat ca un porc. Tu fă ce ţi-am arătat eu. O să se termine imediat. Ţipă când unul din negustori o prinse de la spate şi o învârti pe loc. O să fie în camera ei! strigă ea spre Jacqueline, în vreme ce bărbatul care o apucase începu să danseze cu ea.

  Inspirând adânc, Jacqueline se ridică şi porni spre scară. Urcă în întuneric, auzind cum ţipetele şi râsetele se estompează în urma ei.

După ce trecu de Sorbona, distinsul colegiu de teologie înfiinţat de capelanul regelui Ludovic, trăsura coti pe strada unde se găsea taverna Şapte Stele.

  ― Asta e, îl auzi Elwen pe Baudouin spunând de pe banca birjarului.

  Înainte ca trăsura să se oprească, Elwen era deja în spatele ei, dând la o parte acoperământul de protecţie. Sări jos din mers şi se uită la clădirea mare. În spatele draperiilor de la ferestre se vedeau lumini de torţe. Elwen putea auzi ţipetele femeilor printre voci puternice de bărbaţi. Câţiva indivizi, grupaţi în jurul câtorva cai priponiţi şi a două căruţe, se uitară lung la ea. Unul făcu un gest obscen şi ceilalţi râseră. Elwen simţi cum inima îi bate mai repede, dar îi ignoră şi porni spre uşă.

  ― Hei! strigă Baudouin. Sări de pe capră şi alergă după Elwen. Habar n-am unde crezi că te duci, domnişoară, spuse el, blocându-i calea.

  ― Să-mi caut viitorul soţ, replică Elwen, trecând de el.

  ― O să intru eu ca să văd dacă e acolo! ripostă Baudouin, prinzând-o de braţ. O femeie care vine aici o face cu un singur scop. Şi îi puteţi spune căpitanului ce vreţi despre mine şi fata lui. Chiar regele m-ar spânzura dacă v-aş lăsa să intraţi singură ca să fiţi… În fine, vă cer iertare, domnişoară, dar toţi bărbaţii au anumite dorinţe. Aruncă o privire birjarilor de la căruţe. Când un bărbat vede o domnişoară drăguţă ca mata, în mintea lui nu există decât un singur lucru. E diavolul din noi. Se întoarse spre Simon, care venea şi el în fugă. Nu eşti de acord cu mine, sergent?

  Elwen nu-i dădu lui Simon ocazia să răspundă. Îşi smulse braţul din strânsoarea lui Baudouin.

  ― Atunci ar fi mai bine să vii cu mine.

  Simon părea oarecum impresionat de îndrăzneala lui Elwen, dar Baudouin în mod clar nu era amuzat. Nevrând să o oprească însă cu forţa, nu putu decât să o însoţească spre uşa tavernei. Poala mantiei ei galbene fâşâia la atingerea cu solul îngheţat. Simon veni după ei, lăsând trăsura regală în mijlocul străzii. De aproape, muzica şi cântecele se auzeau mult mai tare. Elwen se opri la uşă, puţin intimidată la gândul că de cealaltă parte se găseau atâţia oameni, apoi o împinse. Aceasta nu se deschise. Bătu în ea încet.

  ― Nu au cum să audă, rosti Simon, trecând pe lângă Elwen şi începând să bată tare cu pumnul.

  Nu primiră niciun răspuns, deşi Elwen avu impresia că vede una dintre draperiile de la parter mişcându-se. Simon bătu iarăşi în uşă, iar Baudouin pufni ca să-şi arate dezacordul. Elwen îşi muşcă buzele văzând că uşa rămâne închisă.

― L-ai otrăvit pe cavaler? întrebă Rook, apropiindu-se de Adela.

  ― Da, răspunse ea, încercând să nu-i arate că era îngrozită. L-am ajutat pe Garin să o facă. Privi dincolo de Rook spre uşa din spate, care era închisă. E afară? Voiam să-mi iau la revedere.

  ― Poţi face asta după ce mă conving că nemernicul e mort, replică Rook. Dă-te la o parte din calea mea.

  Adela ezită, apoi se înfipse mai bine pe picioare.

  ― Trebuie să mă descotorosesc de trupul cavalerului înainte să-l vadă cineva. E timpul să pleci.

  ― N-o să-ţi mai spun încă o dată.

  Uitându-se la Rook – la faţa lui ciupită de vărsat ce emana răutate, cruzime şi dispreţ şi la ochii lui negri plini de maliţiozitate şi viclenie – Adela simţi cum o cuprind mânia şi scârba, alungându-i frica.

  ― Pleacă, rosti ea cu voce îngroşată. Sau aduc eu însumi garda regală aici ca să le arăt ce ai făcut.

  ― Mă ameninţi? întrebă el pe ton coborât.

  ― S-a terminat. Ai obţinut ce ai vrut. Acum pleacă şi n-o să spun nimănui nimic.

  Pe chipul lui Rook nu se putea citi nimic. Pentru o vreme, care Adelei i se păru a fi de ordinul minutelor, dar care probabil dură doar câteva secunde, individul nu scoase nicio vorbă. Respiraţia fetei se auzea tare în coridorul prost luminat, iar muzica şi râsetele din sala mare păreau extrem de îndepărtate. În cele din urmă, Rook se dădu un pas înapoi.

  ― Atunci mai bine îţi vezi de treabă. N-ar fi bine pentru niciunul din noi dacă el ar fi găsit acum, nu?

  ― Nu, replică ea după câteva clipe, surpriza cedării din partea nemernicului aproape făcând-o să zâmbească.

  Îl urmări cum se îndreaptă spre uşa din spate, apoi, tremurând de uşurare, se întoarse şi porni spre încăperea principală, auzind la fiecare pas tot mai tare scripca de dincolo. Aproape că ajunsese la capătul coridorului când simţi o mână apăsându-i tare gura. Scoase un ţipăt înfundat, în vreme ce era trasă din lumină şi lipită de perete lângă uşa bucătăriei.

  ― Te-ai gândit să mă ameninţi?  îi şuieră Rook în ureche. Te-ai gândit să-mi spui mie ce să fac? Adela se zvârcoli ca un ţipar, dar strânsoarea era prea puternică. Să mă torni, nu-i aşa? Să spui gărzilor ce am făcut eu, târfă nenorocită? Cu mâna liberă, scoase pumnalul din teacă. N-o să le spui nimic!

  Conţinând să-şi ţină mâna apăsată pe gura ei, îi trase capul înapoi şi lipi lama pumnalului de gâtul ei lung şi alb. O mişcare rapidă din încheietura mâinii şi un jet de sânge împroşcă peretele. Trupul Adelei se contorsionă, cuprins de convulsii, lipit de corpul lui. În ochii ei violeţi apărură lacrimi. Fata se prăbuşi încet, în vreme ce halatul roşu începea să se întunece la culoare de la pata de sânge care se lăţea.

  Rook deschise uşa bucătăriei cu piciorul şi văzu că încăperea din spatele ei era pustie. Trase înăuntru trupul inert. Sângele Adelei lăsase o dâră întunecată pe podea. Rook îşi băgă pumnalul încă ud în teacă, închise uşa şi ieşi pe coridor. Intră în încăperea mare şi tocmai voia să o apuce spre scară când îl zări pe Fabien îndreptându-se către el prin mulţime.

  ― Unde e Adela? întrebă uriaşul, privindu-l pe Rook cu o ostilitate nedisimulată.

  ― Nu ştiu, răspunse Rook. Şi eu o căutam.

  Aruncă o privire în jos şi zări sângele de pe mâna lui. Îşi duse încet mâna la spate.

  ― Afară sunt un membru al gărzii regale şi un sergent de la Templu. Adela trebuie să le vorbească.

  ― De la Templu? întrebă, îngrijorat, Rook.

  ― Da, răspunse Fabien cu răceală. Fără îndoială că au venit aici pentru prietenul lor. Îşi coborî glasul şi se apropie cu un pas de Rook. Stăpâna mea mi-a spus să-ţi tolerez orice câtă vreme eşti aici, dar dacă îi faci vreun necaz, voi fi obligat să-i nesocotesc ordinul.

  ― Ce-ar fi să-i ţii de vorbă, răspunse cu viclenie Rook, în vreme ce eu mă duc să o caut?

  Fabien se încruntă şi îl măsură pe Rook cu privirea.

  ― Fă-o repede. Nu-i voi putea ţine calea prea mult timp unui membru al gărzii regale.

  După ce Fabien se întoarse, Rook se duse repede spre deschizătura din camera din spate. Trecând de bucătărie, se grăbi să iasă în curte pe uşă.

  Garin se răsuci pe călcâie la auzul paşilor.

  ― Plecăm, rosti Rook, apucând hăţurile unuia dintre cai.

  ― Dar Adela…? începu Garin să protesteze, întrebându-se dacă Rook se lăsase până la urmă păcălit.

  ― Poate să aştepte, ripostă Rook. Acum plecăm. Se urcă în şa. Sau poţi rămâne în urmă ca să explici unui templier şi unui membru al gărzii regale de ce sus e un cavaler mort.

  Garin privi întrebător şi gânditor spre uşa din spate a tavernei, apoi se urcă la rândul lui în şa. Împreună, el şi Rook porniră de-a lungul uliţei, în zgomot de copite care răsunau în aerul nopţii.

― E inutil, mormăi Simon, îndepărtându-se de uşă şi privind în sus spre ferestrele de la etaj. N-au de gând să deschidă.

  ― Lasă-mă să mai încerc o dată, interveni Elwen, cu hotărâre. Strânse pumnul şi lovi cu el în uşă până când începu să o doară. Daţi-mi drumul! strigă ea, făcându-l pe Baudouin să se strâmbe şi să privească îngrijorat în jurul lui.

  Când Elwen vru să bată din nou, uşa se deschise. Fata abia reuşi să se oprească înainte de a se lovi de uriaşul care apăru în cadru.

  ― Da? întrebă el, încruntându-se la Elwen.

  Tânăra îşi reveni rapid.

  ― Căutăm un prieten.

  ― Va trebui să-l aşteptaţi afară. Aici este o casă particulară de oaspeţi.

  ― Tu las-o pe doamna să-şi găsească prietenul şi ne vedem de drum, interveni Baudouin, apropiindu-se de uşă.

  ― Sunteţi aici cu treburi oficiale?

  ― Nu! răspunse repede Baudouin. Nimic oficial.

  ― Atunci, cum am zis, va trebui să aşteptaţi afară.

  ― Vă rog! izbucni Elwen, în vreme ce individul voia să închidă uşa.

  Simon o dădu la o parte, îşi propti talpa piciorului în uşă şi o deschise larg cu umărul. Îl pocni zdravăn pe uriaş în stomac. În vreme ce acesta se prăbuşea în genunchi cu un geamăt, Simon intră repede în încăpere, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. Ignorând femeile goale, îl căută cu privirea pe Will. Nu-l zări, dar văzu o scară îngustă ce urca în spirală, aşa că porni spre ea, fără să-i mai aştepte pe Elwen şi pe Baudouin, care la rândul lor trecuseră de uriaş şi pătrunseseră în cameră.

  Elwen se opri, şocată de scena din încăpere, dar Baudouin o împinse înspre scări.

  ― Haideţi. Cu cât plecăm mai repede, cu atât mai bine.

  Simon urcă treptele câte două o dată, folosindu-se de pereţi ca să-şi menţină echilibrul. Ajuns sus, văzu un coridor lung şi îngust, luminat de o singură torţă, pe care se înşirau opt uşi. Limbi slabe de lumină ieşeau de sub mai multe praguri. În prima cameră în care Simon dădu buzna era un cuplu, care se ridică imediat în capul oaselor. Ignorând ţipetele indignate ale celor doi, Simon trecu la următoarea uşă. Auzi paşi în urma lui şi se răsuci pe călcâie, dar se linişti văzându-i pe Elwen şi pe Baudouin.

  ― Trebuie să verificăm fiecare cameră, îi zise el gărzii regale.

  Baudouin începu şi el să ajute la cercetări. Elwen îl urmări dispărând într-o cameră, auzi câteva strigăte alarmate, apoi se lipi de perete când o fată goală ţâşni dinăuntru şi trecu în fugă pe lângă ea pe coridor.

  ― Fabien! începu să strige fata, coborând scara.

  Simon aproape ajunsese la capătul coridorului, vrând să deschidă o altă uşă, când pe aceasta se ivi un bărbat cu umeri ca de taur, pe jumătate dezbrăcat. Individul se năpusti la grăjdar cu asemenea forţă, că amândoi se izbiră de uşa din partea opusă şi se prăbuşiră în camera din spatele ei. Dinăuntru se auziră imediat zgomotele unei lupte teribile.

  ― Baudouin! ţipă Elwen.

  Bărbatul apăru imediat în cadrul unei uşi şi se grăbi să-l ajute pe sergent, în vreme ce alţi oameni ieşeau din camerele lor şi treceau în fugă pe lângă Elwen înspre scară. Fata auzi gemete şi izbituri năprasnice din camera în care pătrunseseră Simon, Baudouin şi individul cu umeri de taur. Rămase ţintuită locului, neştiind ce să facă. Privirea ei căzu pe ultima uşă, din capătul coridorului. Aceasta era încă închisă. Elwen porni spre ea, trecând pe lângă uşile deschise şi aşteptându-se ca alţi oameni să iasă în fugă în orice moment. Deschise uşa din capăt şi se opri în pragul încăperii pline de fum, văzând tăciunii care se albiseră în cămin.

  Ochii ei se îndreptară apoi asupra oglinzii din argint de pe peretele îndepărtat, în care îşi zări imaginea reflectată: obrajii îmbujoraţi, părul arămiu care se revărsase pe umeri. Apoi privirea ei trecu repede peste un paravan, peste o masă, peste rafturile pline cu borcane, peste patul de lângă peretele cel mai apropiat de ea. Pentru o clipă se uită drept în ochii fetei cu chipul palid şi cu părul auriu, ca o cascadă, de pe pat. Fata stătea peste un bărbat, cu fustele ridicate până la şolduri. Elwen avu senzaţia că universul ei se răstoarnă atunci când privirea i se opri asupra bărbatului care zăcea sub fată. Chipul lui era întors în altă parte, dar Elwen recunoscu tunsoarea părului negru şi conturul gâtului şi al bărbiei. Simţi vag nişte mâini prinzându-i umerii şi dând-o la o parte.

  După ce încremenise la auzul agitaţiei de pe coridor, Jacqueline se dădu acum jos de pe Will şi se sprijini de perete, cu o expresie îngrozită. Simon intră în fugă în încăpere. Şi el se opri, însă numai pentru o secundă. Apoi se duse imediat la pat şi trase în jos cămaşa de corp a lui Will ca să-i acopere goliciunea.

  În vreme ce îi lega şiretul izmenelor, cu degete tremurânde, Simon o auzi pe Elwen ţipând în spatele lui. Will avea pielea cenuşie şi faţa plină de vânătăi. Simon îi deschise cu blândeţe pleoapele. Ochii cavalerului erau daţi peste cap şi li se vedea doar albul. Will scoase un geamăt inconştient. Simon avu impresia că aude un nume. Garin.

  ― Will! ţipătul lui Elwen se transformă în suspin, încercă să se apropie de pat, dar Baudouin, care îl dovedise pe individul cu umeri de taur, o ţinu bine pe loc. Ce a păţit? De ce nu se trezeşte? Will!

  Simon se uită iarăşi la cavaler. Recunoştea acei ochi daţi peste cap; văzuse asta la cai când erau sedaţi cu opiacee pentru diverse operaţii. Simţi cum îl cuprinde furia.

  ― Ce a păţit, Simon? Spune-mi!

  Grăjdarul o privi pe Elwen. Ridică uşor din umeri.

  ― Probabil că s-a îmbătat sau ceva asemănător. Nu ştiu.

  ― Nu! N-ar fi făcut aşa ceva! N-ar fi făcut!

  Elwen se prăbuşi pe pieptul lui Baudouin.

  Acesta o ridică în braţe.

  ― Ajunge. Vă duc înapoi la palat.

  Elwen plângea prea tare ca să protesteze că Baudouin o scoate din încăpere, lăsându-l pe Simon îngenuncheat lângă Will.

  După plecarea lor, cutremurându-se din tot corpul, Simon îl încălţă cu atenţie pe Will. Fata, care continua să tremure lipită de perete, ţâşni brusc afară din cameră. Simon o lăsă să plece. După ce-l îmbrăcă pe Will, îi prinse centura cu sabia în jurul mijlocului şi îşi ridică prietenul inconştient pe umăr. Se întrebă de ce bărbatul pe care îl pocniseră zdravăn nu venise după ei şi de ce auzea acum ţipete pe măsură ce cobora spre sala cea mare a tavernei. Încăperea părea mult mai goală şi muzica încetase. Câţiva oameni erau strânşi în jurul unei deschizături în partea din spate a sălii. Ţipetele erau scoase de femei. Deoarece atenţia tuturor era îndreptată în altă parte, nimeni nu-l observă pe Simon ieşind pe uşa din faţă cu trupul lui Will pe umeri.

Capitolul 34

Templul din Paris

  3 noiembrie 1266

Will visă că se găsea într-o barcă. Era împreună cu tatăl lui pe lac, pescuind. Mişcarea apei îl liniştea. Tatăl lui prindea mereu nişte peşti enormi, argintii.

  Însă imediat îi arunca înapoi în apa lacului.

  ― Ce frumuseţe! exclamă el, desprinzând peştele din cârlig şi aruncându-l înapoi în apă.

  Will nu prindea nimic. Vedea peştii înotând în jurul bărcii în bancuri mari, lucitoare, chiar sub suprafaţa apei, dar niciunul nu muşca momeala lui.

  ― Momeală stricată, rosti tatăl lui cu ton de cunoscător.

  Will începu să se simtă ameţit. Mişcarea de unduire deveni tot mai intensă pe măsură ce bancurile de peşti înotau mai repede şi mai repede, învârtind barca pe loc din pricina impulsului generat. Tatăl lui râdea şi îi trăgea afară din apă de coadă.

  Tânărul se trezi şi se prinse de marginile patului pentru ca senzaţia de prăbuşire să înceteze. Rămase acolo, crezând că avea să i se facă rău şi clipi în direcţia tavanului până când, treptat, senzaţia trecu. Îşi simţea limba umflată şi în gură avea un gust rău. Încercă să înghită, dar nu mai avea salivă şi gâtul lui protestă imediat. Totul părea nelalocul lui: lumina, formele ciudate ale mobilierului din jurul lui, moliciunea păturii în care era înfăşurat. Nici măcar mirosul propriei transpiraţii nu i se părea cunoscut. Will se ridică încet în capul oaselor. Lumina zilei care pătrundea prin spărtura din tapiserie îi provocă dureri la ochi. Îşi simţea muşchii contractaţi şi, deşi era transpirat tot, simţea că îl ia cu frig. Cu dinţii clănţănind, dădu pătura la o parte şi îşi coborî picioarele peste marginea patului. Se uită prin încăpere şi îşi dădu seama că o cunoştea. Se găsea în camera lui Everard.

  Uşa se deschise cu putere.

  ― Bun, rosti Everard, văzându-l pe Will în capul oaselor. Te-ai trezit.

  Închise uşa şi se duse la scaunul de la fereastră, pe care puse doi saci mari de piele. Unul era gol, dar celălalt era plin cu lucruri. Will simţi miros de pâine proaspăt coaptă. Everard se duse la masa lui de scris şi luă de acolo un vas. Se opri ca să ia cu mâna liberă de pe un scaun o bucată lungă de pânză albă. O puse pe pat şi Will văzu că era, de fapt, o haină: tunica albă, fără mâneci, pe care cavalerii o purtau pe sub mantie.

  ― Am luat-o de dimineaţă de la croitor, rosti Everard. Ar trebui să ţi se potrivească. Întinse vasul către Will. Bea asta şi îmbracă-te.

  Luând vasul, plin cu un lichid întunecat, tânărul îşi aminti de evenimentele din noaptea trecută într-un şir de imagini confuze.

  ― Ce mi s-a întâmplat?

  ― Ce-ţi aminteşti?

  ― Garin, rosti brusc Will.

  Încercă să se ridice din pat, dar membrele îi erau prea slăbite, aşa că se prăbuşi la loc.

  ― Simon spunea că i-ai menţionat numele de câteva ori, zise Everard. Era şi el la taverna aia?

  ― M-am dus acolo ca s-o văd pe Elwen, zise încet Will, încercând să discearnă ceva din şirul de imagini confuze care i se îngrămădeau în minte. Se uită la preot, dar acesta nu făcu niciun comentariu. Mi-a trimis un mesaj. Cel puţin mi s-a spus că e de la ea. Dar când am ajuns acolo, am fost… Se încruntă. Am fost atacat de cineva… un bărbat cu mască. Ştia de Cartea Graalului. Will îşi pipăi cu atenţie faţa. Îşi simţea limba dublă ca dimensiuni, iar deasupra ochiului drept îi apăruse un cucui. Se strâmbă de durere când îl atinse. M-a bătut. Cred că i-am spus de Nicolas de Navarra pentru că nu l-am mai văzut. Apoi a venit Garin cu o femeie. Will dădu din cap, pe măsură ce i se limpezeau amintirile. Erau împreună, Garin şi acest bărbat. Se uită la Everard. Cum putea afla Garin totul? Să-i fi povestit Jacques despre Anima Templi?

  Everard oftă.

  ― Nu m-aş fi gândit la asta, dar nu văd de unde altundeva să fi ştiut. Acest bărbat. Îţi aminteşti ceva despre el?

  ― Nu. Cum am spus, purta mască. Will făcu o pauză. Rook, rosti el în cele din urmă. Cred că aşa i-a zis femeia. Garin m-a obligat să beau ceva. Nu-mi amintesc prea multe după aceea, doar o uşă deschizându-se şi lumină. Will se încruntă. O voce de femeie. În minte îi apăru imaginea unei fete cu bucle aurii şi cu chipul palid. Pocalul îi scăpă din mână şi se rostogoli pe jos. Femeia, icni el. Ea…

  Simţi că i se face rău şi nu mai putu continua.

  Everard, pe de altă parte, părea să înţeleagă. Se aplecă şi luă pocalul de jos.

  ― Te voi ierta. Nu trebuie să-ţi faci griji că ţi-ai încălcat jurământul de castitate. Nu voi spune nimănui.

  ― Elwen! rosti Will, ridicându-şi capul. A fost acolo! I-am auzit vocea!

  ― Da, mi-a spus Simon.

  Will se ridică, ameţit. Căută în jurul lui hainele şi zări cămaşa de corp pe un scaun, sub care se găseau ghetele lui.

  ― Ce faci? întrebă Everard, urmărindu-l cu privirea.

  Will îşi trase cămaşa peste cap.

  ― Unde mi-e sabia?

  ― William…

  ― Unde mi-e nenorocita de sabie?

  Everard făcu un pas în spate când Will se întoarse cu faţa spre el, cu ochii în flăcări.

  ― Acolo, zise el, arătând spre unul din cufere.

  Will o luă cu un gest precipitat. După ce îmbrăcă tunica nouă, care i se potrivea, îşi prinse centura sabiei de mijloc.

  ― Ce ai de gând să faci? William?

  ― Trebuie să o văd pe Elwen. Dinţii lui Will clănţăneau. Încleștă maxilarele ca să îi facă să se oprească. Trebuie să-i explic.

  ― N-ai timp. Everard vorbea cu voce calmă, dar fermă. Nicolas are deja o zi avans faţă de noi şi, dacă nu te înşeli, se pare că de Lyon şi omul care te-a torturat sunt şi ei pe urmele lui. Simon te-a cărat până aici de la tavernă. Ne-a înşeuat caii şi ne aşteaptă afară. Va veni şi el cu noi. L-am luat pe post de scutier.

  ― I-ai spus lui Simon despre Anima Templi?

  ― Nu. Dar el şi-a dovedit utilitatea şi ştie deja despre de Navarra. Inspectorul crede că mergem la Blois ca să vedem un tratat despre navigarea pe mare. I-am spus că de Navarra a trebuit să plece urgent cu treburi personale. Ultimul lucru de care avem nevoie este o anchetă legată de dispariţia lui.

  ― Nu pot să merg.

  Will privi în jur după mantie. O descoperi împăturită la piciorul patului. Şi-o aruncă peste umeri şi porni spre uşă.

  Everard păşi în faţa lui.

  ― Dacă Elwen are aceleaşi sentimente pentru tine precum ai tu pentru ea, te va ierta. Indiferent că-i explici azi, mâine sau săptămâna viitoare.

  ― Dă-te la o parte din calea mea, Everard, rosti Will pe un ton sec. Nu îmi mai comanzi ce să fac.

  Preotul îl prinse de braţ.

  ― De Lyon te-a drogat şi te-a pus în pat cu o târfă mizerabilă, fără îndoială bolnavă de sifilis! O să-l laşi să scape cu faţa curată?

  Will încercă să-l dea la o parte pe Everard, dar puterile sale erau secătuite. Cuvintele preotului îi ardeau urechile şi îl făceau să se simtă rău.

  ― Opreşte-te! Vocea lui era spartă. Nu mai spune nimic! Nu vreau să aud!

  ― A pus o femeie să te violeze, şuieră Everard, cu ochii lui injectaţi de sânge îngustaţi până la nivelul a două fante. Nemernica aia te-a violat!

  ― Taci din gură!

  ― Te-a făcut să-ţi încalci jurământul, jurământul pe care l-ai depus faţă de Templu în onoarea tatălui tău mort! Preotul prinse şi celălalt braţ al lui Will şi îl scutură bine. Ce-o să faci în privinţa asta?

  ― O să-l omor!

  Will se prăbuşi la pieptul preotului, tremurând din tot corpul. În mintea lui se învălmăşeau imagini cu acea fată, cu Garin, cu tatăl lui şi cu Elwen.

  Everard se împiedică, dar reuşi să-l ţină bine pe cavaler.

  ― O să-l găsim împreună, murmură el în urechea lui Will. Eu îmi voi lua cartea, iar tu vei avea grijă ca de Lyon să atârne în ştreang. Ţi-o promit!

Drumul lui Cezar, la marginea Orleansului

  5 noiembrie 1266

Timp de două zile, îi urmăriseră pe Garin şi pe Rook, mergând de-a lungul Drumului lui Cezar spre vest, către La Rochelle. Înaintaseră foarte bine în prima zi şi îşi dăduseră seama de asta când opriseră ca să înnopteze în Etampes, un orăşel prosper construit în jurul câtorva ţesătorii. Acolo aflaseră că oamenii din partea locului văzuseră un templier însoţit de un bărbat trecând prin localitate în acea după-amiază. Everard spera ca, dacă reuşeau să-i întârzie pe Garin şi pe Rook în cursa lor de urmărire a lui Nicolas de Navarra sau chiar să le-o ia înainte, să îşi continue neabătuţi drumul spre La Rochelle, unde urmau să-şi pună în aplicare planul de a-i aresta pe cavalerii ospitalieri.

  În Etampes, Will, Everard şi Simon împărţiseră o încăpere din casa de oaspeţi. Văzându-le mantiile, proprietarul îi invitase să mănânce friptură de mistreţ, împreună cu el şi soţia lui. Carnea picase extrem de prost în stomacul lui Will, care, spre marea frustrare a lui Everard, se deplasase mult mai încet a doua zi. Starea gâtului lui Will se înrăutăţise constant în cursul dimineţii, până ce el ajunse ca abia să mai poată înghiţi, iar nasul şi ochii îi curgeau continuu, făcându-l să meargă aproape orbeşte înainte. În ciuda frigului amarnic, Will transpira din abundenţă, iar în noaptea precedentă, când găsiseră adăpost în grajdul unui fermier, îi ţinuse pe ceilalţi doi treji cu zvârcolelile şi vorbitul lui în somn. Simon îi urmărea îngrijorat starea, însă Everard era prea concentrat pe recuperarea cărţii ca să acorde foarte multă atenţie sănătăţii în rapidă deteriorare a cavalerului.

  ― O să se facă bine într-o zi sau două, zise, nervos, preotul, când descălecară în preajma slujbei de după-amiază şi Simon îi arătă faţa îmbujorată de febră a lui Will.

  Se opriseră la mică distanţă de drum, lângă un pâlc de arbori, de-a lungul căruia curgea un pârâu îngust, umflat de ploile recente. Malurile erau suficient de joase pentru adăparea cailor. O burniţă uşoară înceţoşa atmosfera, iar norii atârnau jos pe cer. Solul din jurul lor era maroniu şi ud în aşteptarea iernii.

  Will se dusese la malul apei ca să umple ploştile. Simon luă hăţul lui Everard, în vreme ce preotul scoase pâine şi brânză din sacul cu merinde şi le puse pe o buturugă. Sergentul se uită la Will cum trece ploştile de piele prin apă ca să le umple. Şi-ar fi dorit enorm să se ducă la el, şi totuşi era incapabil să se mişte din loc. Încercase de mai multe ori să discute cu Will după ce părăsiseră Parisul, însă limba i se împleticise în gură şi nu fusese capabil să scoată nicio vorbă. Se străduise să-şi alunge din minte imaginea chipului răvăşit al lui Elwen când îi spusese că Will probabil se îmbătase, dar aceasta îl urmărea. Minciuna îi scăpase de pe buze ca şi cum ar fi fost pregătită dinainte. Odată ieşită, fusese prea târziu ca să o mai dreagă. Acum, când se uita la Will, nu se putea gândi decât la trădarea lui.

  ― Adapă caii, îi spuse Everard, scoţându-l pe Simon din inerţie.

  În vreme ce preotul se îndepărtă ca să găsească un tufiş pentru a-şi face nevoile, Simon duse caii de căpăstru până la malul apei, unde animalele îşi lungiră gâturile ca să bea. Grăjdarul îşi bătu încetişor pe grumaz calul, o iapă tânără pe care o încărcaseră cu majoritatea proviziilor, după care îl privi pe Will cu colţul ochiului. Începu să strige, uluit. Will îşi dăduse jos mantia şi tunica, pe care le aruncase neglijent pe malul mocirlos. Acum îşi scotea şi cămaşa de corp. Cavalerul nici măcar nu tresări la strigătul lui Simon. Abandonând caii, grăjdarul o luă la fugă de-a lungul malului, văzându-l pe Will cum îşi scoate ghetele şi porneşte împleticindu-se pe panta noroioasă către apa maronie şi înspumată. Acolo pârâul ajungea doar până la mijloc, dar curentul era puternic şi Simon realiza cât de rece putea fi apa.

  ― Will! Ieşi de acolo!

  Cavalerul nici nu clipi. Începu să îşi dea cu apă peste braţe şi piept, frecându-şi pielea goală.

  Simon înjură, îşi scoase ghetele şi intră, blestemând şi gemând din pricina durerii, în pârâu.

  Trupul alb şi zvelt al lui Will contrasta puternic cu apa întunecată, dar pe obrajii lui se vedeau pete de roşeaţă. Cavalerul se întoarse când Simon îl prinse de umăr. Ochii lui verzi erau măriţi şi privirea confuză.

  ― Trebuie să mă curăţ.

  ― Ieşi din apă şi o să te şterg eu cu o cârpă umedă, icni Simon, simţind cum răceala apei îl taie ca un cuţit.

  Will încercă să se afunde şi mai mult în torent, dar Simon îl ţinu. În ciuda slăbiciunii, cavalerul părea surprinzător de puternic şi sergentul avu nevoie de toată forţa lui ca să-l oprească.

  ― Te rog, Will! Murim amândoi aici!

  ― Când închid ochii o văd doar pe ea!

  ― Pe Elwen? întrebă Simon, care se ţinea acum de Will pentru că nu-şi mai simţea picioarele.

  Privirea cavalerului păru să se focalizeze.

  ― Credeam că e ea, Simon. Am crezut că fata aia e ea. Parcă visam. Şi o doream. Eu… am atins-o… şi… Clătină din cap cu disperare. Apoi, când i-am văzut chipul, faţa ei adevărată, am încercat să-i spun să înceteze. Am încercat, Simon, trebuie să mă crezi. Dar nu puteam vorbi. Nu mă puteam mişca! Încă îi simt… mirosul pe mine. Şi nu-l suport!

  ― O să fie bine, îi spuse Simon.

  Zgomotul apei îi acoperea vocea.

  ― Elwen m-a văzut.

  ― După ce luăm cartea şi ne întoarcem în Paris, o să-i explici. Spune-i exact ce mi-ai spus şi mie.

  ― Ce să-i spun, Simon? Că m-am culcat cu o curvă crezând că e ea? Will suspină amarnic. De ce a plecat? Nu pricep. Trebuie să fi ştiut că eu n-aş fi făcut aşa ceva, nu? Nu pricep!

  ― Elwen te va ierta. Simon se opri, copleşit de un vârtej de emoţii. Ar fi vrut ca afirmaţiile lui să fie adevărate: voia cu disperare să-şi alunge propriul sentiment de vinovăţie. Dar cuvintele i se opreau în gât, înecându-l. Şi dacă nu te va ierta, poate că tot răul e spre bine, reuşi el să îngaime.

  ― Cum ar putea să fie spre bine? strigă Will, cu voce răguşită.

  ― Uneori lucrurile neplăcute se petrec cu un motiv, nu? Poate că era prea devreme ca tu să o ceri de soţie. Poate că trebuia să mai aştepţi puţin ca să te asiguri că asta vrei cu adevărat.

  ― Nu mai pot aştepta!

  Will porni spre mal, dar alunecă şi căzu în apă. Simon îl prinse şi îl trase la suprafaţă, înecându-se şi tuşind.

  ― Nu pricepi, nu-i aşa? ţipă Will la el. Am aşteptat toţi anii ăştia ca tata să mă ierte, iar el a murit! Îl prinse pe Simon de umeri. Nu mai pot să aştept şi după ea!

  Cavalerul se împletici din nou şi grăjdarul abia reuşi să-l prindă.

  ― Dă-mi drumul, şopti Will cu voce tot mai slabă.

  ― Ai vrea tu, răspunse Simon, reuşind să-l tragă pe mal, acum că Will nu-i mai opunea rezistenţă.

  ― Ce-aţi făcut? urlă Everard, ieşind din tufiş şi văzându-i pe Will şi pe Simon prăbuşiţi pe malul noroios, uzi leoarcă şi tremurând.

  În vreme ce făcea focul pentru a-l mai încălzi pe Will, Simon se văzu nevoit să îndure în tăcere mânia preotului. Everard tuna şi fulgera împotriva amândurora pentru întârzierea provocată inutil, însă Will, cuprins de delirul febrei, nici nu conştientiza izbucnirea preotului. În vreme ce Everard continua să tune împachetând proviziile, Simon încercă să-l convingă pe Will să mănânce nişte pâine, fără să reuşească însă. De când ieşise din apă, cavalerul nu mai deschisese gura decât ca să tuşească. Simon urî imediat acel sunet cavernos. Tatăl lui i-a fi spus tuse de cimitir.

  Într-un târziu, Everard stinse cu piciorul focul şi cei trei porniră iarăşi la drum, sperând să ajungă în Orleans până la lăsarea întunericului. Cum Will era prea slăbit ca să se ţină singur în şa, grăjdarul se postă în spatele lui, ţinându-l bine cu un braţ pe după mijloc. Everard ducea iapa lui Simon de căpăstru alături de propriul cal, mormăind din când în când ceva pentru sine. Ritmul în care mergeau era cumplit de lent, dar reuşiră, aşa cum speraseră, să ajungă în oraş în acea seară.

  Intrară în Orleans în spatele unei mici caravane de negustori, exact înainte de închiderea porţilor de acces. Everard îi conduse pe străzile oraşului. Cerul de deasupra labirintului de acoperişuri şi turnuri era verde-cenuşiu în lumina care slăbea în intensitate, începuse să plouă când preotul ajunse, în sfârşit, după ce greşiseră de mai multe ori drumul, la poarta preceptoriului. Era un ansamblu mic de clădiri ce dădeau spre Loara, dar care dispunea de capelă, de grajduri şi de interioare primitoare. Maestrul veni personal ca să-i salute după ce le fu anunţată sosirea. Will fu imediat dus la infirmerie, însoţit de Everard, în vreme ce Simon fu condus spre dormitor.

  Grăjdarul aşteptă nerăbdător în camera micuţă, privind în gol afară printr-o fantă în zid care ţinea loc de fereastră şi prin care pătrundeau vântul rece şi mirosul de râu. În afară de un scaun, în încăpere mai erau un pat îngust şi o găleată pentru nevoi. Simon îşi dădu seama că în acea noapte avea să doarmă pe jos.

  Ceva mai târziu, când Everard intră în cameră, Simon se ridică imediat în picioare.

  ― Cum se simte Will, domnule? întrebă el, ezitând.

  ― Ce? răspunse Everard, aşezându-se greoi pe scaun. A! Nu prea bine.

  ― Curva… curva aceea e de vină, domnule?

  ― Nu, nu cred. Are o febră urâtă. Felcerul crede că va scădea în câteva zile. Luna este în faza potrivită şi au început deja să-i ia sânge.

  Simon dădu din cap. Simţea că temerile i se mai atenuează.

  ― Va trebui să te duci singur după carte.

  Simon căscă gura.

  ― Domnule…!

  ― Trebuie să o luăm de la ospitalieri, i-o reteză Everard. Dacă de Navarra părăseşte aceste ţărmuri cu ea, n-o s-o mai văd niciodată! Preotul deschise unul din sacii pe care îi cărase până în cameră şi scoase de acolo o pungă groasă şi un cuţit lung de vânătoare. Ia astea, zise el, punând punga şi cuţitul în mâinile lui Simon. Ai bani destui acolo ca să ajungi în La Rochelle şi să te întorci de cinci ori. Du-te direct la baza noastră de acolo şi spune-le cavalerilor că ospitalierii au furat o carte importantă de la Templul din Paris. Spune-le că ai fost nevoit să o iei înaintea însoţitorilor tăi şi că trebuie să-i aresteze pe Nicolas şi pe fraţii acestuia şi, de asemenea, pe de Lyon şi pe însoţitorul lui dacă au ajuns deja acolo. Will şi cu mine te vom urma imediat ce vom putea.

  Simon se uită fix la pungă şi la cuţit, apoi din nou la preot. Nu vorbea franceza, iar cu latina de abia se descurca. Reuşea doar să-şi scrie numele sau să numere până la zece şi mânuise o armă doar la preceptoriul din Paris, în timpul lecţiilor cu Will. Iar acum, acest preot cu priviri de nebun voia ca el să care mai mult aur decât văzuse în întreaga lui viaţă şi să urmărească două grupuri de bărbaţi înarmaţi? Simon se gândi la distanţa care îl despărţea de coastă şi, deşi nu ştia cât însemna asta în kilometri, din punctul lui de vedere era ca şi cum Everard i-ar fi cerut să se ducă pe jos până la Ierusalim.

  ― Eu… nu cred că pot face asta, domnule, îngăimă el. Nu vă puteţi duce dumneavoastră, domnule? Aş putea sta eu cu Will şi apoi să vin cu el când…

  ― Nu fi ridicol! i-o reteză Everard. Eşti mult mai rapid ca mine. Şi-aşa suntem în întârziere. Trebuie să ajungi în La Rochelle înainte de plecarea lui Nicolas. Will şi cu mine nu vom sta aici prea mult. Vocea preotului se mai domoli şi deveni rugătoare. Nu mai există altcineva, Simon. Dacă nu faci asta, de Lyon nu va fi niciodată pedepsit pentru nedreptatea comisă faţă de Will. Iar dacă se va întâmpla aşa ceva, prietenul tău nu-şi va mai găsi niciodată liniştea.

Capitolul 35

Templul din Orleans

  2 februarie 1267

Will urmări cu privirea şirul de femei care coborau dealul spre catedrală. În palmele făcute căuş, fereau flacăra lumânărilor de vântul puternic ce agita apele întunecate ale Loarei. Era Festivalul Purificării Fecioarei şi toate femeile care născuseră în anul precedent veneau cu lumânări la biserică pentru a se ruga Maicii Sfinte pentru sănătatea pruncilor lor. Preoţii, călugării şi clericii din întreaga creştinătate sfinţeau în acea noapte toate lumânările şi candelele care aveau să fie folosite la slujbe în anul în curs.

  Întorcându-şi faţa de la fereastră, Will se zări în apa din ligheanul pus pe masă lângă patul lui. Avea obrajii supţi, ochii înfundaţi şi coastele scoase în afară deasupra scobiturii stomacului. În ultimele trei luni, pierduse aproape o treime din greutatea corporală. Ceea ce debutase ca o febră se transformase într-o boală de plămâni care aproape îl ucisese. Pe lângă cicatricele lăsate pe spate de biciul lui Everard se vedeau acum mai multe tăieturi proaspete, făcute de felcerul infirmeriei pentru a-i scoate umorile rele din piept. Camera mirosea a smirnă şi ulei de dafin, care fuseseră folosite la vindecarea rănilor. Săptămâni de-a rândul, Will zăcuse într-o toropeală plină de sudoare, în vreme ce din vene i se scoteau căni întregi de sânge. Simţise că, odată cu îndepărtarea acelui lichid dătător de viaţă, din el dispar furia, durerea şi vinovăţia, lăsându-l ca un pui jumulit care nu se mai poate hrăni şi îmbrăca singur, darămite să mai simtă ceva.

  Treptat însă, în ultimele două săptămâni, tusea începuse să mai slăbească. Luarea de sânge fusese oprită din pricina lunii noi, în obraji începuse să-i revină culoarea, iar odată cu asta reveniseră şi amintirile. Şi mânia. Era vorba acum de o mânie rece, mai intensă decât simţise el vreodată. De câteva nopţi îl ţinea treaz şi copleşea până şi durerea profundă pe care o simţea când începea să se gândească la Elwen.

  În acea clipă se deschise uşa.

  ― Ai văzut procesiunea?

  Will nu-şi întoarse privirea la auzul vocii lui Simon.

  ― Da.

  Neluând în seamă vocea ternă a cavalerului, Simon continuă să zâmbească. Ducea un vas cu supă fierbinte şi un pocal cu blana mielului: o băutură făcută din mere coapte, bere, zahăr şi nucşoară.

  ― Uite, zise el, închizând uşa cu piciorul. Ce-ar fi să stai jos? Te ajut eu să mănânci.

  Singurul indiciu al iritării lui Will erau maxilarele încleştate.

  ― Mă descurc şi singur.

  Cavalerul găsea tot mai supărătoare grija grăjdarului, iar dimensiunile liliputane şi claustrofobice ale încăperii în care practic era obligat să stea închis nu-l ajutau deloc să-şi îmbunătăţească starea de spirit. Se săturase de propriul miros care impregnase păturile cu care se învelea şi aerul pe care îl respira, ca şi de peticele de cer cenuşiu pe care le vedea prin fereastră. Luând castronul, Will se aşeză pe pat şi sorbi din supă. Căldura lichidului i se scurse pe gâtlej şi i se împrăştie prin tot corpul, atenuându-i starea de încordare.

  ― Fratele Jean crede că te vei face suficient de bine până la sfârşitul lunii ca să poţi călători, rosti Simon după o lungă tăcere, în cursul căreia se auziră doar cântecele femeilor de pe străzi.

  Will dădu din cap. Fratele Jean, infirmierul, îi spusese şi lui acelaşi lucru în acea dimineaţă. Everard, care venise să afle despre starea tânărului, se arătase încântat. Simon îi povestise lui Will că preotul se comportase ca un om posedat şi îşi petrecuse ultimele săptămâni închis în camera lui, plimbându-se nervos ca un tigru în cuşcă şi cercetând toate hărţile pe care le putuse găsi pentru a găsi itinerarii către Ţara Sfântă – pe mare şi pe uscat.

  Când Simon se întorsese din La Rochelle, aproape la mijlocul iernii, Will era scuturat de frigurile provocate de febră. Drumul grăjdarului spre port începuse bine şi el parcursese o distanţă destul de mare de-a lungul Loarei, înspre Blois. Într-o seară târziu însă, chiar înainte de a ajunge în Tours, calul lui se împiedicase de un bolovan. Mersese pe jos alături de animalul rănit până în oraş, unde fusese obligat să cheltuie banii de la Everard ca să-şi cumpere un alt cal. Combinată cu câteva zile de vreme proastă, întârzierea îl făcuse pe Simon să ajungă în La Rochelle mult mai târziu decât îşi planificase. Nu-l găsise pe Garin, însă întâmpinase mai puţine dificultăţi ca să dea de urma lui Nicolas.

  Când Simon îi informase pe templieri că un ospitalier furase o carte valoroasă de la Templul din Paris, Mareşalul trimisese doi cavaleri la preceptoriul ospitalierilor ca să le ceară celor de acolo predarea lui Nicolas. După ce negaseră că ştiau ceva despre existenţa vreunei cărţi, ospitalierii îi informaseră cu răceală pe templieri că de curând adăpostiseră patru cavaleri de la Paris, dar că aceştia nu mai erau acolo. Trei dintre ei se întorseseră la Paris, iar al patrulea, un om pe nume Nicolas de Acra, se urcase la bordul unei corăbii cu doar şase zile în urmă, cu destinaţia Acra. Nedorind să strice şi mai mult relaţiile cu ospitalierii, Mareşalul templier îi comunicase lui Simon că el nu mai putea face nimic şi că de Inspectorul de la Paris depindea continuarea cercetărilor.

  La întoarcerea lui Simon în Orleans, Everard vrusese să plece imediat spre port, însă Will se simţea prea rău ca să călătorească, iar Simon îl informase pe preotul frustrat că nicio altă corabie nu avea să mai plece spre Orient până în primăvară. Una din aceste corăbii avea să fie o navă templieră, Falcon; era una din primele aparţinând flotei care urma să ridice ancora ca răspuns la atacarea Safedului de către trupele lui Baybars. Everard trimisese atunci un mesaj Inspectorului din Paris prin care îl informa că ei aveau să plece spre Acra, el pentru un pelerinaj, iar Will şi Simon ca să ajute la refortificarea oraşului.

  Simon se uită cum Will goleşte pocalul cu băutură.

  ― M-am gândit la ceva. Poate că n-ar trebui să plecăm spre Acra. Cum rămâne cu războiul? Ştii bine că nici măcar nu pot ţine o sabie ca lumea.

  ― Eu m-am decis, replică Will, ştergându-şi gura cu dosul palmei. Îi aruncă o privire lui Simon. Tu nu trebuie să vii.

  ― Ba da. Everard nu va avea grijă de tine.

  ― N-am nevoie să aibă grijă cineva de mine.

  Simon oftă.

  ― Abia dacă poţi să mergi. Va dura săptămâni de zile ca să ajungi în La Rochelle, apoi luni şi luni ca să călătoreşti pe mare cu nava. Şi dacă ajungem în Ţara Sfântă, cum îl vom găsi pe Nicolas sau pe Garin, asta dacă e vreunul pe acolo?

  Will se ridică şi se duse la fereastră. Îşi puse mâinile pe pervaz şi închise ochii, inspirând superficial aerul ca de gheaţă. De câteva zile se gândea la Outremer: mormântul tatălui său. Pielea lui albă şi plină de crestături ducea dorul căldurii închipuite a soarelui oriental. Mintea lui ducea dorul răzbunării. Sarazinii îi răpiseră tatăl, iar Nicolas de Navarra îi răpise singura ocazie de a se mântui, de a face acel lucru pe care Will ştia că tatăl lui şi l-ar fi dorit. Dacă Nicolas reuşea să distrugă Anima Templi şi Templul, moartea tatălui său nu ar mai fi însemnat nimic, iar războiul ar fi continuat. Iar Garin? Vechiul lui prieten? Băiatul care odinioară făcuse umbrele să dispară? Îi răpise singura fiinţă care îi mai rămăsese lui Will: Elwen. Deschise ochii.

  ― Îi găsesc eu, rosti el, deopotrivă pentru sine şi pentru Simon.

PARTEA A TREIA

Capitolul 36

Spitalul Ordinului Sfântului Ioan, Acra

  18 ianuarie 1268

Era o zi răcoroasă în Acra, deşi mai caldă decât în Franţa sau Anglia. În depărtare, la sud de oraş, dealurile de la poalele muntelui Carmel erau încoronate de nori indigo, care se proiectau negri pe fundalul pantelor alburii şi a câmpiilor gălbui. Perdele eterice de ploaie atârnau ca nişte văluri din cer. Într-o încăpere spaţioasă şi luminoasă dintr-un turn al spitalului Ordinului Sfântului Ioan din Acra, Nicolas de Acra urmărea norii de ploaie deplasându-se continuu spre vest. Prin ferestrele deschise pătrundeau zgomotele şi mirosurile dinspre târgul de vite care se ţinea în faţa zidurilor ansamblului de clădiri. Complexul în sine era şi el aglomerat. Nicolas zări doi bărbaţi, probabil pelerini, care erau conduşi dincolo de curtea interioară către adăpost, sprijinindu-se unul de celălalt. Crescând în Acra, Nicolas îşi amintea că acel adăpost, înfiinţat, la fel ca întreg ordinul lor, pentru îngrijirea pelerinilor creştini, fusese mereu aglomerat. Acum majoritatea paturilor erau goale. Nicolas presupunea că dintr-un punct de vedere acest lucru însemna o binecuvântare, dar era şi un semn că tot mai puţini creştini se aflau acolo ca să fie îngrijiţi.

  Întorcând spatele priveliştii, Nicolas se uită din nou la biroul de mahon pe care se găsea produsul a zece ani din viaţa lui. Cartea învelită în piele fină fusese dată la o parte pentru a face loc pergamentelor şi călimărilor grămăticului care transcria cu sârg o scrisoare pe care i-o dicta Hugues de Revel, Marele Maestru al Ordinului Sfântului Ioan. Bărbat înalt şi zvelt, de vârstă mijlocie, cu mustaţă şi barbă atent îngrijite, Marele Maestru şedea drept pe un scaun cu spătar înalt. Grămăticul stătea încovoiat pe marginea unui divan cu perne, ca şi cum ar fi fost preocupat să nu pară prea relaxat ocupând o asemenea piesă confortabilă de mobilier. Ascunzându-şi nerăbdarea sub masca unei expresii de calm şi stăpânire de sine, Nicolas se întoarse din nou spre fereastră.

  Aştepta această întâlnire de aproape cinci luni, de la sosirea lui în Acra de la sfârşitul verii precedente. Imediat ce nava ancorase la ţărm, dăduse fuga la spital ca să-i înmâneze Marelui Maestru Cartea Graalului. La vremea în care Nicolas îşi luase numele de Navarra şi plecase la Paris, Marele Maestru era doar un cavaler, ca şi el. Însă la câteva săptămâni după revenirea lui Nicolas izbucnise o dispută pentru controlul portului din oraş între negustorii rivali veneţieni şi genovezi, dispută care declanşase un război civil ce se prelungise până la sfârşitul toamnei. Ca unul dintre numeroşii conducători autonumiţi şi deopotrivă învestiţi de alţii ai cetăţii, de Revel fusese prea ocupat cu negocieri, întâlniri private şi înlăturarea efectelor războiului civil ca să aibă timp pentru Nicolas până acum.

  ― În concluzie îţi trimit douăzeci de cavaleri ca să întăresc garnizoana preceptoriului nostru din nobila cetate a Antiohiei. Marele Maestru făcu o pauză şi îşi mângâie barba cu arătătorul. Mi-aş fi dorit enorm să-ţi pot trimite mai mulţi, frate, dar în ultimii ani şi noi ne-am împuţinat.

  Auzind ultimele cuvinte, grămăticul îşi înălţă capul, oprindu-se, după care scrise cele dictate, cu pana scârţâind pe pergamentul de piele.

  ― Încheie cu salutările mele calde şi trimite misiva cu detaşamentul de cavaleri, încheie de Revel.

  ― Da, stăpâne, răspunse grămăticul.

  Omul îşi strânse pergamentele, penele de scris şi călimările şi părăsi încăperea. Paşii abia dacă se auzeau pe covoarele din mătase roz şi verde care împodobeau podelele albe.

  Privirea lui de Revel se îndreptă spre Nicolas. Îi făcu semn să se aşeze pe divan.

  ― Stai jos, frate de Acra.

  Nicolas urmă îndemnul şi luă loc, fără a se aşeza la fel de incomod precum grămăticul, dar nici într-o postură relaxată. Se uită drept în ochii Marelui Maestru. Deşi avea o constituţie atletică, Hugues de Revel era un om rigid, ca o trestie prin care fusese înfipt un par de fier. Cu cinci luni în urmă, când intrase pentru prima dată în acea încăpere, Nicolas zărise expresia oţelită din ochii Marelui Maestru. Acum o vedea din nou.

  ― Nu m-am putut împiedica să nu trag cu urechea, domnule. Trimitem trupe în Antiohia?

  Marele Maestru îşi împreună mâinile cu degete lungi în poală. Mantia neagră cu crucea albă de pe piept îi cădea în falduri în jurul trupului.

  ― Trimitem trupe pretutindeni. Am primit veste de la unul dintre spionii noştri din Cairo. Baybars intenţionează să pornească în luna asta noua lui campanie împotriva noastră. Se pare însă că sultanul a întărit securitatea în jurul lui şi, ca atare, nu dispunem de informaţii credibile legate de locul unde va ataca prima dată. În ultimii ani, Acra a fost principala lui ţintă, dar de fiecare dată când l-am respins de sub zidurile ei, s-a dus şi s-a răzbunat pe aşezările noastre mai greu de apărat, deşi acestea devin tot mai puţine de la an la an. Cu toate astea, Antiohia mă preocupă în mod special. Este una dintre cele mai mari ţinte rămase în picioare şi mă îndoiesc, odată ce Baybars va conduce personal noua campanie, că prinţul Bohemond va reuşi să-şi cumpere salvarea pentru a doua oară.

  Nicolas dădu din cap. Un alt cavaler îi povestise despre tentativa mamelucilor de a cuceri Antiohia, cu paisprezece luni în urmă. Când comandanţii lui Baybars se iviseră sub zidurile cetăţii, conducătorul Antiohiei, prinţul Bohemond, sacrificase zece căruţe cu aur, bijuterii şi fete tinere ca să salveze oraşul. Mulţumiţi de ofertă, comandanţii mameluci se retrăseseră în Alep, lăsând Antiohia neatinsă. Se zvonea că, la aflarea celor întâmplate, Baybars luase foc.

  ― Cu cât cruciada regelui Ludovic începe mai repede, cu atât mai bine, rosti încet Marele Maestru. Deşi nu se ştie exact când va fi asta. A decretat mobilizarea anul trecut, dar ultimele veşti primite din Apus arată că regele a început discuţiile cu fratele lui, Carol, contele de Anjou, care a fost recent numit rege al Siciliei. Se pare că de Anjou încearcă să-l convingă pe Ludovic că, înainte de atacarea Egiptului, trebuie mai întâi cucerit Tunisul.

  ― Tunisul? se miră Nicolas. De Ludovic şi de oamenii lui e nevoie aici, în Palestina.

  ― Nu te contrazic, frate. Sunt unii în Acra care cred că de Anjou vrea să-şi extindă regatul nou-înfiinţat. Ambiţiile lui legate de un imperiu personal în Orient ar putea influenţa planurile lui Ludovic. S-ar putea să ne trezim singuri în aşteptarea presupusei sosiri a regelui aici. Nu cred că putem conta pe el ca să ne sprijine. Oricum, continuă Marele Maestru, aplecându-se în faţă ca să ia Cartea Graalului, astea sunt probleme de altă natură şi nu de aceea eşti tu aici. Deschise cartea şi dădu primele pagini. Am citit-o cu câteva săptămâni în urmă, explică el. După câteva clipe, o puse la loc pe masă. Ai procedat bine, frate. Ai sacrificat multe ca să urmăreşti o asemenea pistă şi ai dus această acţiune lipsit de egoism, în interesul ordinului nostru.

  Nicolas îşi înclină cu respect capul.

  ― Era de datoria mea, domnule. Am preluat bucuros sarcina. Recunosc, pentru o vreme m-am temut că lupta mea s-ar putea să nu dea roade; că lucrarea ar putea să nu provoace acele daune ireparabile Templului aşa cum spera Marele Maestru de Chateauneuf când am aflat despre existenţa ei. Dar, după ce am citit-o eu însumi, văd că speranţa nu era deznădăjduită.

  Pe chipul lui de Revel apăru o expresie de sobrietate.

  ― Da. Fără îndoială că este opera unor eretici şi a unor blasfemiatori. Mi s-a făcut rău citind-o. Papa ar fi ultragiat să descopere implicarea templierilor. Dar nu cred că singură această carte îl va determina pe sfântul părinte să dizolve ordinul.

  Pentru Nicolas asemenea cuvinte însemnau o lovitură, din care îşi reveni însă repede.

  ― Lăsaţi-mă să vă explic, domnule. Nu doar natura eretică a cărţii poate fi atribuită Templului. Informatorii mei mi-au spus că lucrarea conţine şi planurile Anima Templi ascunse sub forma unor alegorii. Planuri care, am fost asigurat, ar putea distruge Templul dacă sunt dezvăluite. Trimiţându-mă ca să recuperez cartea, Marele Maestru de Chateauneuf spera să o putem folosi exact în acest scop.

  ― Chiar dacă lucrurile stau aşa, frate, strategiile ascunse printre rânduri ar fi limpezi doar pentru cei care le cunosc în mod explicit. Templul însuşi a lansat o anchetă împotriva acestui grup cu ani de zile în urmă şi nu a descoperit nimic. Dacă vrem să aducem acuzaţii credibile, ne trebuie mai multe dovezi. Ai vreo idee despre natura exactă a planurilor Anima Templi?

  ― Am bănuielile mele. Nicolas se aplecă în faţă şi se uită fix în ochii Marelui Maestru. Ştiu că Anima Templi există, domnule. După atacul Templului împotriva ordinului nostru, grupul s-a destrămat, dar preotul Everard de Troyes continuă lucrarea lui Armand şi a celorlalţi. Ştiu sigur acest lucru.

  ― Nu te contrazic. Dar vom avea o singură oportunitate de a face asta şi trebuie să ne asigurăm că lovitura noastră ţinteşte perfect. Este bine-cunoscută animozitatea noastră faţă de Templu. Am putea fi acuzaţi că provocăm inutil probleme acum, când în Outremer situaţia este atât de instabilă. Papa se bazează pe Templu, aşa cum se bazează şi pe noi, ca să-i oprim pe sarazini. Cred că ar trebui să strângem mai multe informaţii despre grup şi despre planurile lui înainte de a întreprinde ceva. Mărturiile celor implicaţi anterior, ale informatorilor tăi ne-ar întări enorm cazul.

  ― Omul care mi-a povestit despre carte a murit cu câţiva ani în urmă. Era singurul dispus să depună mărturie împotriva Anima Templi şi doar atunci când cartea ar fi intrat în posesia noastră. Cei cu care am păstrat legătura sunt prea speriaţi de consecinţele trădării lor ca să iasă în faţă.

  ― I-ai putea convinge?

  Nicolas îşi îngădui câteva clipe de tăcere.

  ― Da, e posibil, folosind mijloacele potrivite.

  ― Bine. De Revel se lăsă pe spătarul scaunului. Atunci chestia asta ne-ar putea fi de mare folos în viitor.

  ― În viitor, domnule? se încruntă Nicolas. N-ar trebui să acţionăm cât mai repede posibil? Cu cât mai repede, cu atât mai rapid se va prăbuşi Templul.

  De Revel nu spuse nimic pentru un timp.

  ― Când Marele Maestru Chateauneuf mi-a dezvăluit planul, recunosc că l-am socotit o cauză pierdută. Am crezut că el a început o vânătoare de vrăjitoare. După moartea lui şi după ce mi-ai scris ca să mă anunţi de dispariţia cărţii, interesul meu legat de infiltrarea ta în Templu a fost mai degrabă acela de a descoperi mai multe despre averea lor: fonduri, proprietăţi, relicve sfinte. Acum câteva luni, când ai venit să mă vezi, mi-ai oferit o listă destul de cuprinzătoare a proprietăţilor lor din Regatul Franţei, dar eu sperasem să pot face nişte calcule rezonabile legate de puterea lor financiară în întregul ei.

  ― Iar eu încă nu am aflat motivul unei asemenea însărcinări, domnule. Vă pot întreba de ce voiaţi să ştiţi asta?

  Marele Maestru îşi ţuguie buzele, ca şi cum se gândea dacă să răspundă sau nu.

  ― Interesul meu pentru averile lor este legat de o propunere pe care eu şi alţii din ordinul nostru o luăm în consideraţie de ceva vreme.

  ― O propunere, domnule?

  ― Discutăm despre încheierea unei alianţe cu Templul.

  Nicolas făcu ochii mari.

  ― Dar aşa ceva este cu siguranţă imposibil, nu-i aşa, domnule?

  ― Nici eu nu iubesc Templul, frate. Ceea ce ne-au făcut Armand şi cavalerii lui este de neiertat. Dar jihadul lui Baybars nu ne dă de ales. Dacă ne unim resursele, poate că vom reuşi să opunem rezistenţă armatei lui suficient timp cât să ne recâştigăm unele teritorii. Dacă nu, ambele noastre ordine, noi toţi vom pierde totul.

  ― Cu tot respectul, domnule, dumneavoastră nu eraţi aici când Armand şi cavalerii lui ne-au asediat fortăreaţa. Habar n-aveţi prin ce am trecut în acele luni.

  ― Te rog să foloseşti un ton civilizat cu mine, frate!

  Nicolas nu-i răspunse. Era şi aşa supărător să vadă cum altcineva abandonează atât de abrupt toate rezultatele eforturilor sale. Era însă de-a dreptul devastator să constate că aceste rezultate vor fi folosite în scop total opus celui iniţial.

  ― Frate, dacă Templul cade acum, vom cădea cu toţii, reluă de Revel. Doar aliindu-ne cu ei putem spera să ne continuăm visul de a avea o Ţară Sfântă creştină. Aşa cum am spus, tu ai sacrificat deja multe, dar acum trebuie să facem un sacrificiu şi mai mare şi să lucrăm alături de inamicul nostru pentru un ţel mai înalt, pentru că altfel ne confruntăm cu posibilitatea reală ca să nu mai prindem încă o iarnă aici. Nicolas vru să protesteze, dar Marele Maestru continuă înainte ca acesta să deschidă gura: Trebuie să fac cum e mai bine pentru ambele noastre ordine, iar deocamdată orice încercare de subminare sau de distrugere a Templului ar fi împotriva unui asemenea curs. Dacă supravieţuim acestui război şi recuperăm suficiente teritorii, poate ne vom găsi pe o poziţie suficient de puternică pentru a ne ridica împotriva templierilor fără să ne facem rău nouă înşine. Până atunci însă, nu voi periclita ordinul nostru prin continuarea planului lui de Chateauneuf, oricât de periculoasă s-ar putea dovedi cartea. Deocamdată trebuie să ne concentrăm asupra câştigării acestui război. După aceea, când vom fi pe poziţii de forţă, putem ataca. De Revel luă Cartea Graalului şi se ridică. Până atunci, tu ţi-ai îndeplinit sarcinile. Se duse la un dulap din fier, prins în perete, în spatele scaunului. Luă o cheie care atârna de un lanţ de centura lui, îl descuie şi băgă cartea înăuntru. În următoarele luni, locuitorii din Outremer vor avea mare nevoie de ajutorul nostru, al tuturor. De Revel dădu din cap înspre Nicolas. Eşti liber, frate.

  Cavalerul se ridică şi se înclină.

  ― Domnule.

  Se răsuci pe călcâie şi plecă. Ferestrele cu arcade înalte de pe coridorul de afară ofereau o privelişte magnifică asupra oraşului. Privirea lui Nicolas se plimbă peste labirintul de turnuri, biserici şi pieţe, apoi se opri asupra golfului prin care şase nave de război templiere, înconjurate de o suită de vase mai mici, se îndreptau spre port.

Falcon, golful oraşului Acra

  18 ianuarie 1268

Punţile celor treisprezece nave erau pline cu oameni: sergenţi, cavaleri, pelerini, negustori, cu toţii încercând să zărească primii oraşul care căpăta încet formă la orizont. Înspre nord şi sud se vedeau munţi şi cerul întunecat de nori. De la zidurile înalte ale cetăţii şi până spre dealurile îndepărtate se zărea o zonă pustie, gălbui-alburie. Pe măsură ce navele se apropiau şi detaliile ţinutului deveneau mai clare, oamenii de la bordul ambarcaţiunilor începură să discearnă oaze verzi care marcau câmpiile propriu-zise: terenuri cultivate, livezi şi dealuri udate de ape albastre. Unii căzură în genunchi văzând priveliştea. Aceasta era Palestina: Ţara Sfântă şi locul de naştere al lui Hristos.

  La bordul lui Falcon, cea mai lungă navă din flotă cu cei patruzeci şi cinci de metri ai ei de la prora la pupa, Will stătea sprijinit de parapet. Sub el, flancurile navei plonjau ameţitor în apă, iar în faţa lui pintenul de fier înconjura prora ca un pumn. Platforma pe două niveluri construită la prora ascundea şi catapulta navei: era o armă similară unei catapulte de asalt, dar mai precisă şi care folosea un arcan în loc de o bârnă scobită pentru a lansa pietre. Acum, că se găseau în ape prietenoase, catapulta stătea descărcată, cu arcanul atârnând liber. Când trecuseră prin strâmtoarea Gibraltar, arma fusese încărcată şi pregătită de acţiune, un adevărat bastion de încredere atunci când văzuseră primele nave ale sarazinilor în largul coastei lângă Granada. În cele din urmă însă, catapulta nu trăsese nici măcar o dată. Uşor de recunoscut după crucile roşii pictate pe velele principale, cele şase nave templiere de război reprezentaseră prin ele însele o ameninţare suficientă pentru orice inamic.

  Când se auzi clopotul care-i chema pe vâslaşi la posturi, Will îşi luă privirea de la peticul de pământ care se tot lăţea la orizont şi se uită în jos spre puntea aglomerată a navei, căminul lui în ultimele opt luni.

  Alături de celelalte cinci corăbii-surori, Falcon plecase din La Rochelle la începutul lunii iunie a anului anterior. Împreună cu navele de război zvelte plecaseră patru cargouri – ambarcaţiuni greoaie şi mătăhăloase încărcate cu cai, căruţe şi maşini de luptă – şi o ambarcaţiune templieră de transport plină cu baloturi de lână şi pânzeturi menite negoţului în Outremer. Marea şi cerul deveniseră treptat tot mai întunecate pe măsură ce avansau prin golful Biscaya, iar navele ajunseseră să înainteze ca nişte beţivi peste valurile mari şi verzi până când, prins între două furtuni, unul dintre cargourile care transportau cai cedase. Zgâlţâit bine pe priciul lui de sub punte, Will fusese trezit de un pârâit îngrozitor. Fugise pe punte, împreună cu Simon şi cu o mulţime de alţi oameni ameţiţi de somn, ca să vadă cum catargul principal al cargoului se frânsese în două şi zdrobise puntea de dedesubt. Ţinându-se bine de parapeţii navei de război, care la rândul ei scârţâia din toate încheieturile, cu ploaia şi apa sărată de mare spălându-le chipurile, oamenii urmăriseră, neajutoraţi, cum cargoul se scufundase cu prora înainte, aruncând deopotrivă oameni şi cai în braţele valurilor imense.

  Furtunile nu le dăduseră deloc pace până în Regatul Portugaliei, unde acostaseră, cu navele bine zdruncinate, în Lisabona. Patru ambarcaţiuni erau afectate, două dintre ele destul de grav. Acolo fuseseră obligaţi să rămână timp de trei luni pentru reparaţii. Majoritatea cavalerilor şi a sergenţilor plecaseră cu bărcile de-a lungul fluviului Tomar către oraşul cu acelaşi nume care aparţinea Templului.

  Pentru Will asta însemnase cel mai bun lucru care s-ar fi putut întâmpla.

  Ceva mai devreme în cursul acelui an, în vreme ce Will zăcea bolnav în Orleans, Robert de Paris se dusese la unul dintre preceptoriile din Regatul Castiliei, cu nişte treburi pentru Inspector. Când se aflase că flota templieră acostase în Lisabona pentru reparaţii, Robert şi alţi câţiva cavaleri îi trimiseseră o scrisoare maestrului ca să le îngăduie să se alăture echipajului de pe nave. Odată cererea lor aprobată, traversaseră călare ţara întreagă pentru a ajunge în Tomar. Robert fusese repartizat împreună cu Will.

  Dimineţile se antrenau împreună pe terenul din exteriorul castelului templier care domina localitatea. Cu muşchii topiţi de boală şi cu plămânii arzând după urcarea câtorva trepte, Will abia dacă mai putea sălta în şaua unui cal, darămite să ţină o lance în mână. Treptat însă exerciţiile şi soarele Portugaliei îi dăduseră nouă viaţă trupului său, aşa că, pe măsură ce muşchii se întăreau şi pielea i se bronza, mintea începuse să se aşeze la locul ei. Într-o seară, în vreme ce el şi Robert şedeau pe meterezele castelului, admirând priveliştea dealurilor scăldate de razele soarelui la apus, cu şopârle furişându-se de-a lungul zidurilor de piatră din jurul lor, Will îi povestise lui Robert despre prostituată. Îi vorbise şi despre rolul jucat de Garin, fără să-i dezvăluie şi motivele din spatele trădării acestuia, făcând doar o menţiune vagă legată de manuscrisul furat de la Everard. Robert îl ascultase în tăcere, apoi îi dăduse lui Will o ploscă plină cu vin de Burgundia pe care o confiscase de la un sergent.

  După confesiune, lucrurile se schimbaseră pentru Will. Nu-l părăsise dorinţa de a se răzbuna pe Garin pentru ceea ce făcuse, dar reuşise să o închidă undeva în interiorul lui, într-un loc în care să nu-l mai macine cu atâta persistenţă.

  Avea deja un alt loc special pentru Elwen.

  În cursul zilei, când se antrena cu Robert, pescuia în apele fluviului sau discuta cu Everard şi cu Simon, reuşea să ţină amintirea lui Elwen ferecată bine în acel loc. Noaptea însă, când nimic nu-i mai ocupa mintea, Elwen i se strecura adesea în gânduri. De multe ori se trezise în zori cu o imagine estompată a chipului ei şi cu un imens gol în suflet. Atunci se gândea să se întoarcă acasă, dar îl împiedica să treacă la acţiune frica de a nu fi iertat de ea şi, în egală măsură, dorinţa de a merge mai departe spre Orient pentru a vedea locul unde fusese înmormântat tatăl lui.

  Două galere de negoţ şi o navă cu pelerini se alăturaseră flotei la plecarea din Lisabona, după ce căpitanii respectivelor ambarcaţiuni plătiseră o taxă pentru escortă armată până în Acra. Cu cât înaintau spre sud, cu atât apele îşi schimbau culoarea, de la cenuşiul de ardezie din largul coastelor Franţei şi albastrul profund al mărilor spaniole la smaraldul apelor portugheze şi, în cele din urmă, la azurul Mediteranei.

  ― La asta te aşteptai? întrebă Robert, apropiindu-se de Will dinspre furchet. Îi dădu acestuia o ploscă din piele, apoi se căţără cu pricepere peste parapetul navei. Bea-o pe toată. E ultima rezervă de vin de Burgundia.

  ― La ce mă aşteptam?

  ― Acra, explică Robert, arătând spre oraş, care acum era mult mai aproape de ei.

  Vâslaşii începuseră să slăbească ritmul pe măsură ce nava se apropia de un dig lung care conducea spre cel mai mare şi mai aglomerat port văzut vreodată de Will.

  Cavalerul luă o gură de vin, apoi îi dădu înapoi plosca lui Robert.

  ― Arată ca Parisul. Doar că e mai galben.

  ― Cred că ăia or să fie dezamăgiţi, zise Robert golind recipientul cu vin şi arătând din cap înspre un grup de sergenţi adunaţi pe puntea din spate. Oamenii îşi lustruiau săbiile şi se uitau spre oraş cu chipuri sumbre.

  ― Un membru al echipajului tocmai mi-a povestit despre nişte cavaleri care acum câţiva ani au refuzat să părăsească nava întrucât au crezut că văd sarazini aşteptându-i pe ţărm. Au început să se certe în privinţa modului de apropiere cu nava astfel încât să tragă cu catapulta în inamic fără ca ei să ajungă în raza de acţiune a armelor duşmane.

  ― Şi erau sarazini? întrebă Will, deja zâmbind.

  ― Nu. Era un grup de sergenţi templieri care aşteptau pentru a ajuta la descărcarea mărfurilor de pe navă. Omul spune că asistă la aşa ceva de fiecare dată când vine aici. Jumătate dintre cei de la bord cred că vor debarca pentru a intra direct în război.

  O oră mai târziu, Will, Robert şi ceilalţi cavaleri şi ofiţeri de pe Falcon se găseau într-una din cele două bărci mari şi erau conduşi de vâslaşi spre ţărm. Simon şi Everard se aflau în cea de-a doua. Navele de război, cargourile şi corabia de transport templieră fuseseră ancorate lângă dig, alături de alte galere prea mari ca să pătrundă în portul interior al oraşului, şi-aşa plin cu vase de comerţ. Will stătea alături de Robert la prora bărcii şi urmărea cum unul din cele mai vechi oraşe de pe Pământ i se dezvăluie treptat privirilor.

  Era după-amiaza târziu, aşa că lumina aruncată asupra oraşului era aurie. Dublate de turnuri, zidurile cetăţii păreau să absoarbă soarele şi strălucirea acestuia. Clădiri din lemn, piatră şi chirpici se aliniau în port, iar dincolo de piaţa aglomerată din spatele porţilor oraşului, dinspre care se auzeau deja zgomotele specifice târgurilor, se înălţau biserici, turnuri impozante şi turle elegante. Restul oraşului era invizibil din pricina zidurilor care îl înconjurau, dar Will avea deja o senzaţie de opulenţă şi forţă.

  ― Ce e ăla? îl întrebă el pe unul dintre ofiţerii de pe Falcon care se născuse în Acra.

  Arătă înspre un zid imens care se alinia cu ţărmul mării înainte de a vira brusc înspre oraşul din spatele lui. Din zid se desprindeau turnuri gigantice. Unul dintre acestea, pe partea dinspre oraş, avea în vârf patru foişoare ale căror capete păreau făcute din aur. În spatele zidului se vedeau turla unei biserici şi acoperişurile mai multor clădiri grandioase, din piatră albă.

  ― Ăla, rosti ofiţerul, privind în direcţia în care se uita Will, este preceptoriul nostru.

  Will tăcu. Preceptoriul părea o versiune în miniatură a oraşului: imaculat, imperial şi magnific.

  Barca ajunse la ţărm, iar vâslaşii săriră în apă ca să tragă ambarcaţiunea pe nisip. Piaţa zărită de Will din golf era într-adevăr aglomerată şi zgomotoasă. Ofiţerul îi spusese că aparţinea pisanilor. Mai existau şi alte pieţe, conduse de veneţieni, lombarzi şi germani, cu toţii având cartiere proprii în oraş, care erau administrate ca nişte state independente, cu legi, biserici şi guverne proprii. Era, conform spuselor ofiţerului, ca şi cum oamenii îşi aduseseră cu ei o bucăţică din patria natală pe care să o lipească la acele teritorii nisipoase. În total, erau douăzeci şi şapte de cartiere diferite: Montmusart dincolo de ziduri spre nord, unde trăia şi muncea populaţia fără o apartenenţă anume; St Andrew, unde locuia nobilimea franceză locală, mulţi membri ai acesteia refugiindu-se în Acra din Ierusalim după căderea cetăţii sfinte; cartierul evreiesc; cartierul patriarhului şi aşa mai departe.

  Will încercă să asculte cu atenţie tot ce îi povestea ofiţerul în vreme ce străbăteau plaja în spatele căpitanului, dar privirea lui descoperea o cu totul altă poveste, astfel că îi venea extrem de greu să se concentreze.

  ― Will! Simon grăbise pasul pe întinderea de nisip. Avea obrajii roşii ca focul. Era urmat de sergenţii şi de membrii echipajului din a doua barcă. Le-ai văzut? Uită-te!

  Will privi în direcţia degetului lui Simon, îndreptat spre piaţă, şi văzu un şir de animale ciudate. Erau mai mari decât caii, de culoare bej, cu gâturi lungi şi nişte cocoaşe ca nişte movile pe spate. Pe zidul oraşului deja începeau să se adune grupuri de oameni care părăsiseră piaţa ca să urmărească sosirea cavalerilor. Câţiva stătură aşa o vreme, uitându-se la templieri cu o curiozitate moderată, după care reveniră la tarabele din piaţă, mai interesaţi de mărfurile de acolo.

  Primul lucru care-i atrase atenţia lui Will la acei oameni fu îmbrăcămintea lor. Hainele aveau o croială mai elegantă decât cele apusene; erau rochii lungi şi tunici cu multe broderii pentru femei; pantaloni mulaţi bine croiţi şi tunici brodate pentru bărbaţi. În plus, materialele din care erau făcute erau somptuoase. Nu se vedeau nicăieri confecţii din lână sau încălţăminte din lemn, ci doar mătăsuri, damascuri sau ţesături fine din in. Toţi, inclusiv copiii, păreau regi şi regine la încoronare.

  Pe măsură ce se apropia de mulţime şi anumite particularităţi ale ei deveneau vizibile, Will se trezi că nu-şi mai poate desprinde privirea de acolo. Iniţial, crezuse că sunt cu toţii străini după chipurile arse de soare, croiala ciudată a hainelor, turbanele pe care le purtau pe cap şi accentele mai puţin familiare. Curând însă ajunse să-şi dea seama că unii oameni vorbeau latina, alţii, engleza şi franceza. Erau occidentali. Însă tot ei intrau lejer în vorbă şi chiar râdeau şi glumeau cu indivizi înalţi şi graţioşi cu pielea de culoarea mahonului, ai căror dinţi se dezvăluiau incredibil de albi atunci când râdeau, sau cu alţii cu piele măslinie, ochi migdalaţi şi chipuri rotunde, precum şi cu oameni care arătau ca Hasan.

  ― Sarazini! îl auzi Will şuierând pe un cavaler.

  Câţiva cavaleri îşi duseră mâinile la arme şi se uitară la căpitanul lor, dar acesta trecea netulburat chiar prin mijlocul mulţimii. Will îl zări şi pe Everard, şchiopătând la mică distanţă în spatele lor. Preotul zâmbea.

  Cavalerii îşi urmară căpitanul ca printr-o ceaţă, trecând pe lângă tarabe unde veneţieni cu ochii negri se tocmeau cu negustori musulmani pentru lemn şi fier, iar beduinii, îmbrăcaţi în hainele lor care le acopereau tot trupul, îşi strigau în gura mare oferta de recipiente cu lapte de iapă contra bizanţi\'7b1\'7d. Se găseau acolo lămâi dulci şi curmale, stivuite pe platforme de căruţe alături de tarabe cu rubine, vopseluri, săbii, mătăsuri, porţelanuri şi săpunuri. Un evreu care purta un soi de ochelari râdea cu un negustor grec în vreme ce cântărea nişte safire pe talerele balanţei sale. Aerul era sufocant din pricina mirosurilor de dejecţii animale, sudoare, mirodenii şi mentă. Mulţimile se întrepătrundeau, vorbind în atât de multe limbi şi cu atât de multe accente, încât latina nu se mai distingea de ebraică, iar franceza de arabă. După ce cavalerii lăsară piaţa în urmă şi porniră pe străzile înguste şi şerpuitoare către preceptoriu, priveliştea care li se oferea se schimba la fiecare colţ de stradă. Sticla din ferestrele rotunde ale unei biserici reflecta soarele după-amiezii, orbindu-i. Femei îmbrăcate cu rochii indecent de scurte adăstau pe uliţele laterale întunecoase şi încercau să-i ademenească. Bătrâni şedeau pe prispele caselor, învăluiţi în fum de tămâie, iar alţii stăteau la mese, jucând şah pe table confecţionate din piatră şi sticlă egipteană.

  Când ajunseră la preceptoriu, cavalerii erau deja atât de copleşiţi de cele văzute pe drum, încât mulţi nici nu observară cei patru lei din aur din vârfurile turlelor turnului care străjuia porţile masive ale Templului. Cavalerii care stăteau de pază la intrare îi salutară pe nou-veniţi şi îi îndemnară să intre printr-o uşă mai mică decupată în porţile masive. Cavalerii se treziră într-un dreptunghi interior mărginit de clădiri mari din piatră. Will se opri imediat după prag. Privirea lui îi mătură pe oamenii din interiorul dreptunghiului, căutându-i pe cavaleri. Însă niciunul dintre ei nu avea păr auriu.

  Robert îl bătu uşor pe umăr pe Will.

  ― Unul dintre ofiţeri mi-a cerut să întocmesc o listă cu numele noastre pe care să i-o dau aprodului. O să te caut după ce-mi termin treaba.

  Robert fu condus către o clădire cu un catarg fixat pe acoperiş, din care se vedea steagul Templului fluturând uşor. În spatele lui Will, oamenii care veniseră pe celelalte nave de război se revărsau prin poarta de intrare, cei mai mulţi cu aceleaşi expresii de uluială întipărite pe chipuri. Simon ajunse şi el lângă Will, exact atunci când din clădirea în care intrase Robert se iviră funcţionarii Templului, care imediat începură să împartă mulţimea de oameni care se tot aduna.

  ― Tatăl meu n-ar crede niciodată aşa ceva. Nici eu nu ştiu dacă să cred. Chiar am văzut sarazini în piaţă?

  Înainte ca Will să-i răspundă, Everard veni lângă ei.

  ― William, vreau să afli dacă Nicolas de Navarra este la sediul ospitalierilor din oraş.

  Vocea lui Everard era mai răguşită ca oricând. Tusea lui persistentă, care se accentuase după moartea lui Hasan, fusese exacerbată de lunga călătorie pe mare, iar în unele zile preotul se chinuia să vorbească.

  ― Acum?

  Chiar dacă ştia cât de obsedat fusese preotul de acest moment încă de la plecarea din La Rochelle, Will era surprins de obstinaţia lui Everard.

  Preotul privi în jur în vreme ce un funcţionar se apropia de ei.

  ― Trebuie să văd nişte oameni. Mă bazez pe tine, William.

  ― Pe aici, fraţilor, rosti funcţionarul, făcându-le semn să-l urmeze.

  ― Şi ce-o să faci când vei da de Nicolas? şopti Simon în vreme ce porniră în spatele funcţionarului.

  Will clătină din cap, cu atenţia distrasă de zidurile enorme pe care cavalerii îşi făceau rondurile de pază, marcate de despicături pentru lansare de săgeţi şi pline cu catapulte mari şi mici. Preceptoriul de aici nu semăna deloc cu cele din Londra, Paris sau La Rochelle. Acum Will îşi dădea seama şi de ce. Nu era un preceptoriu, ci o fortăreaţă.

  ― Nu ştiu, răspunse el, în vreme ce treceau pe lângă o armurerie în care se vedeau oameni lucrând pe nişte bancuri la ascuţirea unor săbii.

  Aruncând peste umăr priviri îngrijorate înspre Will, Simon se lăsă condus alături de ceilalţi sergenţi către un şir de clădiri din spatele incintei dreptunghiulare. Will fu dus împreună cu ceilalţi cavaleri dincolo de grajduri, ateliere de lucru, o biserică magnifică pe lângă care capela din Paris părea un biet şopron şi o structură ca un mic palat despre care funcţionarul le spuse că era reşedinţa Marelui Maestru Berard. Ajunseră într-un final la un set de clădiri care înconjurau o curte cu un bazin în centru. Will fu condus într-o încăpere cu alţi şapte cavaleri. Paturi cu aspect confortabil se înşirau de-a lungul pereţilor şi fiecare om dispunea de un cufăr de lemn pentru obiectele personale. Existau un cuier pentru mantii şi un loc de care să-şi atârne săbiile. Păturile erau confecţionate din lână de miel, iar la capul fiecărui pat se vedeau perne adevărate, făcute din pânză de in umplută cu pene, nu ca sacii plini cu paie din preceptoriile pe unde mai fusese Will. Podeaua de piatră era curată şi acoperită cu o rogojină ţesută. După lunile petrecute la bordul navei, acel loc părea un adevărat palat, dar, în loc să folosească ocazia pentru a se odihni într-un astfel de interior princiar, după ce îşi lăsă sacul pe pat, Will ieşi imediat din cameră.

  Sergenţii şi servitorii îl salutau respectuoşi în vreme ce el se plimba prin preceptoriu. Cavalerii mai vârstnici decât el, cu chipuri bronzate şi duritate în priviri, îl ignorară. Will bănuia că acei oameni ştiau dacă Garin venise cu adevărat acolo pe urmele lui Nicolas, dar ceva îl împiedică să întrebe. Acum, că sosise clipa aşteptată, nu mai avea nicio dorinţă să-l vadă pe omul care îl trădase şi îl dezonorase. După cum nu nutrea nicio dorinţă să iasă singur pe străzile oraşului necunoscut ca să-l caute pe Nicolas.

  După o vreme, Will se trezi pe meterezele care dădeau înspre oraş. Priveliştea era absolut fascinantă. Dincolo de zidurile principale din Acra se găsea o aşezare aglomerată mărginită de un alt zid şi de un şanţ. Dincolo de acestea se vedeau livezi, grădini şi pâlcuri de măslini, întinzându-se către zarea acoperită de o ceaţă auriu-chihlimbarie.

  ― Frumos, nu-i aşa?

  Will întoarse privirea şi văzu un cavaler cu părul alb stând pe metereze lângă el.

  ― Urc aici în fiecare seară înainte de vecernie. Întotdeauna mă simt mişcat. Cavalerul zâmbi. Ai venit din Franţa, frate?

  Will dădu din cap. Îşi zise că acel cavaler putea avea răspuns la întrebarea care îl măcina. Privi spre oraşul de dedesubt şi zise:

  ― Unde e Safed?

  Cavalerul îi indică estul.

  ― La aproximativ patruzeci şi cinci de kilometri peste câmpie.

  ― L-aş putea găsi cu uşurinţă?

  Cavalerul păru surprins.

  ― Din oraş pleacă un drum încolo, dar oamenii lui Baybars controlează cea mai mare parte a lui. Ştii că Safedul a căzut în mâinile sarazinilor?

  ― Da. Tatăl meu a murit acolo.

  ― Îmi pare rău. Dar eu te-aş sfătui să nu încerci să-i vezi mormântul, căci ar putea deveni şi al tău. Anul trecut, baronii din Acra au trimis un mesager ca să încerce să găsească o cale de înţelegere cu sultanul. Au găsit însă fortăreaţa înconjurată de capetele creştinilor omorâţi.

  Will se gândi la trupul tatălui său, pe vremuri un exemplu de forţă şi demnitate, lăsat neîngropat şi devenit o mână de oase. Ar fi vrut să adune acele rămăşiţe şi să le ducă într-un loc unde să-şi găsească liniştea. Îl deranja cumplit gândul la sufletul tatălui său împrăştiat în cele patru vânturi şi bântuind acele ţinuturi străine. Acolo nu era Scoţia. Nu era acasă.

  ― Te voi lăsa acum, rosti cavalerul cu blândeţe.

  ― Cunoşti un cavaler pe nume Garin de Lyon?

  Omul cu părul alb clătină încet din cap.

  ― Nu cred.

  ― Trebuia să fi ajuns aici anul trecut. E de vârsta mea.

  Will i-l descrise pe Garin.

  Cavalerul îşi desfăcu larg mâinile.

  ― Mulţi vin pe aici.

  ― Poate că a venit singur. Nu la bordul unei nave templiere.

  ― Singur? Un tânăr a venit într-adevăr pe cont propriu chiar înainte de Crăciun. De Lyon? Cavalerul ridică din umeri în chip de scuze. Poate că aşa îl chema. Nu pot fi sigur. A venit pe uscat dinspre Tyr. Portul era închis, aşa că nava cu care trebuie să fi ajuns aici a fost îndrumată acolo. Pe atunci statele comerciale erau în război, explică omul.

  ― Şi nu mai e aici?

  ― Dacă îmi amintesc bine, a fost alocat unei companii de cavaleri care se îndrepta spre Jaffa.

  ― Jaffa?

  ― Un oraş de coastă în apropiere de Ierusalim, cam la o sută douăzeci de kilometri de aici. Cavalerul arătă spre munţii îndepărtaţi din sud. Avem o garnizoană acolo.

  ― Mulţumesc.

  Lăsându-l pe cavaler cu apusul lui de soare, Will îşi reluă plimbarea prin incintă. Se trezi din nou la porţi. Tocmai voia să se îndrepte spre dormitor când îşi auzi numele. Îl văzu pe Simon alergând spre el.

  ― Te-am căutat peste tot! rosti gâfâind sergentul. Trebuie să-l găseşti pe Everard.

  ― De ce?

  ― Am fost repartizaţi, explică Simon pe un ton iritat. Amândoi.

  ― Repartizaţi? Dar nu suntem aici pentru…

  ― În dormitorul nostru a venit un cavaler cu o listă, i-o reteză Simon. Imediat ce ne aşezaserăm. Mi-a spus că sunt repartizat unei companii. Am aflat că şi tu, şi Robert aţi fost alocaţi tot acolo.

  ― Alocaţi unde anume?

  ― Într-un loc căruia îi spune Antiohia, răspunse Simon cu năduf.

Capitolul 37

Templul din Antiohia

  1 mai 1268

Deşi devenită mai puţin importantă din punct de vedere comercial, cetatea Antiohiei continua să fie socotită una dintre minunile lumii. Oamenii care vedeau pentru prima dată cetatea lungă de cinci şi lată de doi kilometri rămâneau fără grai, incapabili să creadă că nu Dumnezeu, ci omul o construise. Ridicate de împăratul roman Iustinian, zidurile care o înconjurau se întindeau pe o lungime de treizeci de kilometri şi erau împodobite cu patru sute cincizeci de turnuri. Pe o latură, zidurile se învecinau cu râul Orontes – cunoscut de arabi sub numele de Rebel iar pe cealaltă înconjurau pantele abrupte ale muntelui Silpius, în vârful căruia se ridica o citadelă colosală, la trei sute de metri deasupra aşezării. Oraşul din interiorul acestei împrejmuiri de piatră era la fel de impresionant. Se găseau acolo vile şi palate unde palmieri şi arcade romane se ridicau din curţi cu marmură, pieţe pline cu mărfuri, grădini bogate, numeroase biserici şi mănăstiri. Aşa cum spuneau creştinii din partea locului, care formau majoritatea populaţiei, era un oraş fără seamăn în lume.

  Stând pe meterezele preceptoriului Templului, Will avea o privelişte clară asupra văii râului, unde apa curgea peste praguri de calcar ca să se verse mai departe peste câmpurile roditoare. Spre nord se înşirau munţii Amanus, ale căror vârfuri înalte erau permanent acoperite de zăpadă. Pe acele creste stâncoase Templul deţinea două fortăreţe, una păzind Porţile siriene – trecătoarea înaltă care ducea spre Regatul Ciliciei. Înspre sud, dincolo de câmpie, se găseau munţii Jabal Bahra. Undeva pe crestele acelea era ascunsă fortăreaţa Ordinului Asasinilor.

  ― Ai văzut ceva?

  Will întoarse privirea şi îl zări pe Robert ivindu-se pe metereze.

  ― Oi, stânci, iarbă, alte oi.

  Robert ridică din sprâncene şi îi dădu lui Will o ploscă plină cu apă.

  ― Ştii la ce mă refer.

  ― Mulţumesc, rosti Will, luând plosca. Era o dimineaţă caldă, deşi nu la fel de fierbinte precum avea să fie în toiul verii. Will, Robert şi ceilalţi oameni care sosiseră în Outremer de la începutul anului nu trecuseră încă prin căldura sufocantă a verii din acele ţinuturi. Nu, n-am zărit nici urmă din iscoade. Will bău cu sete, apoi îi dădu plosca înapoi lui Robert. Dar le-ar putea lua o săptămână sau chiar mai mult ca să adune informaţii utile.

  Will se sprijini de parapet, cu priveliştea muntelui Silpius umplându-i întreg orizontul. Ciobanii îşi mânau turmele de-a lungul păşunilor abrupte. Cu două zile înainte, Will, Robert şi alţi câţiva cavaleri călăriseră de-a lungul zidurilor către acele pante cu ordinul de a se asigura că tunelele de retragere erau încă practicabile. Descoperiseră muntele împănat de tunele şi peşteri, dintre care unele fuseseră folosite de primii creştini pentru slujbe, aşa cum le spusese călăuza lor armeană. Acum, toate păreau mai degrabă să servească drept ascunzişuri pentru copiii care se jucau.

  ― Un cavaler pe care l-am cunoscut în Londra vorbea despre acest oraş, zise Will zâmbind. Cu toţii obişnuiam să râdem de el când ne spunea că oraşul atinge norii. Credeam că e nebun.

  Robert se feri de strălucirea soarelui.

  ― Totul pe aici pare prea mare, nu-i aşa? Ridică din umeri. Mă rog, totul e bine câtă vreme mamelucii nu sunt nişte giganţi.

  ― Cred că asta depinde de ce poveşti asculţi. Will se aplecă pentru a-şi potrivi cămaşa de zale, ale cărei inele de prindere erau legate de centura de care atârna sabia. Cămaşa de zale îi fusese dată în Acra, împreună cu o mantie nouă, pe măsura lui. Însă eu cred că sunt de talie normală, asta dacă nu crezi că aruncă flăcări pe nări sau sug sângele unui om doar uitându-se la el.

  ― Mă bucur. Am avut coşmaruri că mă lupt cu ei cocoţat pe o cutie ca să le ajung la nas.

  ― Te luptai cu cine anume?

  Îşi întoarseră amândoi privirile şi îl văzură pe Simon apărând în spatele lor, cu un chip pe care se citea tulburarea.

  ― Cu nimeni, răspunse Will.

  Sergentul veni ezitând până la parapet şi evită să privească în gol înspre curtea de dedesubt.

  ― Iscoadele alea nu s-au întors încă?

  ― Nu, răspunseră Will şi Robert la unison.

  Izbucniră amândoi în râs.

  Simon nu avea chef de râs.

  ― Încă nu ştim nimic, explică Will, încercând să-l liniştească pe sergent. Doar zvonuri. De aceea am trimis iscoadele.

  ― Şi dacă e adevărat? Dacă armata lui Baybars vine încoace?

  Will oftă. Se întrebă ce ar fi putut răspunde. Ştia la fel de multe ca oricine altcineva, adică nu cine ştie ce. În ultima săptămână, în Antiohia apăruseră zvonuri legate de lupte în sud, dar detaliile erau extrem de diferite. Un negustor din Damasc spusese că auzise cum că armata lui Baybars se îndreaptă în marş spre Acra; un fermier – că mamelucii veneau să atace Antiohia; trei preoţi copţi spuneau că musulmanii fuseseră respinşi de franci. După ce auzise astfel de zvonuri, conetabilul oraşului, Simon Mansel, convocase un consiliu al liderilor militari. Deoarece conducătorul Antiohiei, prinţul Bohemond, vizita oraşul Tripoli, Mansel preluase destinele cetăţii. Conetabilul ordonase trimiterea unei patrule ca să verifice zvonurile, iar garnizoana maestrului Templului oferise cinci cavaleri care să îndeplinească misiunea. Oamenii plecaseră cu patru zile în urmă.

  ― Dacă apare armata lui Baybars, îi vom face faţă când ajunge la noi.

  ― Cum poţi fi aşa de calm?

  ― Pentru că încă nu ştiu nimic. Ştiu că e greu, dar tot ce putem face este să aşteptăm şi să încercăm să rămânem calmi.

  Robert încuviinţă în vreme ce Simon îl privi fix.

  ― Are dreptate, spuse cavalerul.

  ― Pentru voi doi totul e în regulă, mormăi grăjdarul. Aveţi săbii şi ştiţi să le folosiţi.

  ― Primii cruciaţi au avut nevoie de şapte luni ca să cucerească Antiohia de la turci.

  Imediat ce rosti cuvintele, Will îşi dădu seama că făcuse o greşeală.

  ― Dar au cucerit-o! exclamă Simon. În plus, v-am auzit pe tine şi pe Robert discutând după consiliu. Spuneaţi că nu ştiţi cum ar putea fi apărat oraşul cu atât de puţini oameni.

  Robert şi Will îşi aruncară o privire.

  ― Vorbeam şi noi, replică Will.

  ― Nu mă lua peste picior, rosti Simon cu arţag.

  Will ridică mâinile.

  ― Atunci nu te mai comporta ca şi cum ai vrea să fii luat peste picior! Aruncă o privire spre Robert, apoi îl luă pe Simon de cot şi îl duse mai departe de-a lungul meterezelor. Ce s-a întâmplat? întrebă el în şoaptă.

  ― Sunt la fel ca toţi ceilalţi. Mă tem să nu primesc o sabie în burtă.

  ― Nu-i vorba doar de asta. Eşti nervos de când am plecat din Acra.

  ― Ce vrei, Will? Credeam că îl vom găsi pe Nicolas, tu vei face ceea ce trebuie să faci, Everard îşi va primi cartea şi după aia ne vom întoarce cu toţii acasă.

  ― Everard s-a străduit să ne schimbe misiunea.

  ― Ar fi trebuit să se străduiască mai mult, răspunse Simon cu încăpăţânare.

  ― A făcut tot ce i-a stat în puteri, replică Will, gândindu-se la înfrângerea suferită de Everard în faţa Mareşalului neclintit.

  În Acra, după ce aflase de locul în care erau trimişi, Will se dusese direct la preot, care ceruse imediat ca Mareşalul să schimbe alocarea.

  ― Am nevoie de el aici, insistase preotul. A fost sergentul meu în Paris.

  ― E cavaler acum, răspunsese Mareşalul, uitându-se la Will. Iar în Paris nu există război. Este puţin probabil ca la noi să ajungă în timp util cruciada regelui Ludovic. Trebuie să ne bazăm pe noi înşine ca să apărăm puţinul care ne-a mai rămas de forţele lui Baybars.

  ― Dar eu am venit aici special ca să mă asigur că o lucrare rară şi extrem de importantă despre medicină este în siguranţă pentru a fi studiată. Trebuie să găsesc textul. Everard îşi îndreptase ţinuta şi se uitase sfidător la Mareşal. Am fost trimis în această misiune de către Inspectorul Regatului Franţei, domnule Mareşal. William este escorta mea, iar grăjdarul este scutierul nostru.

  Mareşalul rămăsese pe poziţii.

  ― După ce câştigăm acest război, frate, îţi dau un batalion de cavaleri ca escortă pentru a-ţi găsi preţioasa lucrare, dar până atunci voi folosi fiecare om pe care îl am la dispoziţie aşa cum socotesc de cuviinţă. Nu manuscrisele ne vor salva. Mareşalul se dusese la uşă şi o deschisese. Doar săbiile o vor face. Şi acum, vă rog să mă scuzaţi, dar am treburi importante de îndeplinit.

  ― Voi face apel împotriva acestei decizii, domnule Mareşal, rostise Everard cu voce stăpânită în vreme ce părăsea încăperea.

  ― Poţi face ce vrei la următoarea întrunire a capitulului.

  Spumegând de furie, Everard ieşise în goană din clădire şi se oprise în curte.

  ― Ce vei face în privinţa cărţii? îl întrebase Will.

  ― Lasă asta în grija mea. Om fi doar noi trei rămaşi aici, dar încă dispunem de resurse. Încetinind pasul, Everard se întorsese spre Will. O să vă scot pe tine şi pe Simon din Antiohia cât de repede o să pot.

  Până în acel moment însă, Will nu primise nicio veste din Acra.

  ― Chiar ai făcut tot ce ai putut ca să-l convingi pe Everard?

  Will se uită urât la Simon.

  ― Ce vrei să spui cu asta?

  ― Nu pari deloc tulburat de perspectiva ca armata lui Baybars să fie dincolo de dealul ăla. Încruntarea lui Simon se accentuă. Ca şi cum ai vrea să fie acolo. Vrei să te lupţi?

  Will privi dincolo de valea râului ca să evite uitătura insistentă a lui Simon. Nu voia ca mamelucii să atace, dar nici nu-l deranja eventualitatea. Nu-şi dorise să vină în Antiohia ca să apere un oraş străin sau ca să se bată cu sarazinii. Însă faptul că ajunsese acolo îi modificase perspectiva. Era un templier, un războinic. Ştia de optsprezece luni care sunt idealurile Anima Templi, dar idealurile Templului îi pătrunseseră în suflet de o viaţă. Încercase să-şi amintească vorbele lui Everard, cum că pacea era benefică pentru toată lumea. Însă când se gândea la agonia pe care tatăl său o îndurase atunci când simţise apropierea sabiei mameluce de gât, în mintea lui Will nu mai exista niciun steag alb, ci doar dorinţa de a vărsa sânge, de a simţi răceala oţelului în propriile mâini.

  ― Călăreţi! anunţă Robert.

  Părăsindu-l pe Simon, Will se duse la cavaler.

  ― Unde?

  ― Acolo jos. Robert privea fix spre valea râului. Sunt prea departe ca să-mi dau seama cine ar putea fi.

  Will urmări direcţia degetului celuilalt şi zări mişcare în lunca râului: călăreţi deplasându-se rapid pe lângă drumul spre poarta Sfântul Gheorghe, intrarea dinspre nord-vest în oraş. Panta stâncoasă care se ridica înspre dreapta lor îi ascundea momentan vederii, dar imediat ce călăreţii o depăşiră şi ieşiră în câmp deschis li se văzură mantiile albe strălucind. Will zări o mică lucire roşie pe spatele unuia din călăreţi, care pentru o clipă se aplecase în faţă în şa.

  ― Templieri.

  ― Trebuie să fie iscoadele.

  Will clătină din cap.

  ― Am trimis doar cinci. Eu număr nouă oameni.

Garin rămase în spatele celorlalţi călăreţi pentru a-şi prinde mai bine şaua, apoi dădu pinteni calului pentru a recupera distanţa. Pe parcursul ultimilor kilometri, Antiohia crescuse constant în dimensiuni şi cu cât se apropia de acele ziduri imense, cu atât se simţea mai mic. Antiohia semăna cu mâna lui Dumnezeu lipită de câmpie, cu palma în sus, ordonându-le tuturor celor care se apropiau de ea să se oprească. Pentru câteva clipe, Garin se întrebă cum ar fi putut cuceri o armată aşa ceva. Apoi se gândi la Baybars şi nu mai fu deloc sigur pe el.

  Baybars.

  Garin auzise adesea acel nume în ultimele luni, dar îşi dăduse seama că prea puţini oameni chiar ştiau despre ce vorbesc atunci când se refereau la sultanul mameluc. Unii credeau că Baybars era Satana, iar Dumnezeu îl trimisese ca să-i pedepsească pe creştinii din Outremer pentru dragostea lor pentru haine fine şi haremuri, uitând de calea umilinţei şi a sărăciei propovăduite de Hristos. Astfel de oameni susţineau că singura cale de a-l înfrânge pe Baybars era prin rugăciune şi penitenţă. Alţii îl socoteau un sălbatic a cărui mare abilitate se regăsea în forţa brută şi nu în inteligenţă sau curaj şi că, de aceea, el putea fi oprit prin mituire. Garin îl văzuse însă pe Baybars luptând şi ştia prea bine că sultanului nu-i lipseau nici curajul, nici viclenia. Conducătorul mameluc era o forţă a naturii: o forţă brută, furioasă, teribilă şi extraordinară. Sultanul îi schimbase viaţa.

  Garin se îmbarcase în La Rochelle la bordul unei nave genoveze, intenţionând să se ducă după cavalerul ospitalier, aşa cum îi ordonase Rook, care se întorsese în Anglia ca să-i povestească lui Edward tot ce se întâmplase. Însă aproape imediat ce se dăduse jos de pe navă în Tyr, simţise că se rupe un lanţ invizibil care îl ţinuse până atunci legat. Pentru prima dată în viaţa lui se simţise liber. Uitând de orice tentativă de a urmări cartea, aşa cum îi ceruse Rook să procedeze sub ameninţarea pedepsei cu moartea, acceptase cu o inimă surprinzător de uşoară misiunea de a se duce la post în Jaffa. Acolo avusese prima întâlnire cu sultanul cu ochi albaştri.

  În Jaffa, lui Garin nu i se ceruse decât să lupte şi să rămână în viaţă. Nu fusese obligat să mintă, să se furişeze sau să trăiască mereu cu teama de a nu-l nemulţumi sau mânia pe Rook. Viaţa era brutal şi minunat de simplă. Împotriva lui Baybars, Garin simţise pentru prima dată mândrie şi cum este să fii lăudat pentru faptele tale. Împotriva lui Baybars, el devenise un erou.

  Când gărzile cetăţii deschiseră porţile pentru grupul de cavaleri, Garin, care ştia prea bine ce se apropie în spatele lor, nu se putu împiedica să nu zâmbească la gândul că era posibil ca el să fie omul care va salva acel oraş dumnezeiesc.

După intrarea celor nouă călăreţi în cetate, Will şi Robert rămaseră la posturi până ce, puţin mai târziu, se convocă un capitul urgent. Abia atunci văzură cine venise în oraş.

  ― Chestia asta nu arată bine, îi şopti Robert lui Will, în vreme ce intrau, alături de ceilalţi cincizeci de cavaleri ai garnizoanei, în sala de întruniri.

  Robert făcu discret semn înspre un ofiţer cu chipul grav, care discuta cu un cavaler pe veranda de la intrarea în clădire.

  ― Aşa e, fu de acord Will. Dar cel puţin vom afla ceva cu exactitate.

  Se duseră spre o bancă din spatele încăperii, întrucât cele din faţă fuseseră deja ocupate. Pe estradă, maestrul garnizoanei şi doi ofiţeri erau înconjuraţi de cinci cavaleri. Oamenii terminară de vorbit imediat ce Will, Robert şi ultimii veniţi îşi ocupară locurile. Maestrul făcu semn ca uşile să fie închise, iar cavalerii din spatele lui se aliniară. Will simţi că i se opreşte răsuflarea când Garin se întoarse cu faţa spre adunare. Vru să se ridice în picioare, dar ceva îl opri pe loc. Privind în jos, îşi dădu seama că Robert îl prinsese de braţ. Cavalerul clătină din cap. Tremurând din tot corpul, Will se aşeză la loc pe marginea băncii, în vreme ce maestrul începu să vorbească.

  ― Îmi cer scuze pentru convocarea bruscă a acestui consiliu, dar graba este esenţială. Iscoadele trimise de noi s-au întâlnit pe drum cu patru dintre fraţii noştri, care aduc veşti grave de la fortăreaţa din Beaufort. Îl invit pe unul dintre ei, Garin de Lyon, să vi se adreseze.

  Maestrul se dădu la o parte.

  Privirea lui Will îl fixă pe Garin, care se duse în faţa estradei. Părea obosit, murdar şi bronzat. Pe mantia lui se vedeau pete de sânge, iar părul era ciufulit şi mai degrabă blond decât auriu. Părea stingherit, frământându-şi mâinile.

  ― Aşa cum a spus şi maestrul, abia am venit din Beaufort, care a fost asediat de armata sultanului Baybars.

  Câteva murmure se auziră din rândurile cavalerilor.

  ― Fortăreaţa era atacată în forţă de aproape opt zile când am plecat noi de acolo. Cred că a fost cucerită între timp. Mamelucii vin încoace, anihilând pe drum orice fortăreaţă care le-ar putea ameninţa ariergarda.

  Murmurul de voci deveni un cor de exclamaţii şi întrebări.

  ― De unde ştii asta? întrebă un cavaler.

  ― Când vor ajunge aici? se auzi un altul.

  Maestrul se agită uşor pe loc, în vreme ce Garin se uita nesigur spre el. Îşi ridică mâinile, cerând să se facă linişte.

  ― Vă rog! Lăsaţi-l pe fratele de Lyon să termine. Poate că ar fi bine să o iei de la început, frate.

  ― Bineînţeles.

  Garin inspectă adunarea cu privirea. Atunci întâlni căutătura dură a lui Will. Deschise gura, dar niciun cuvânt nu-i ieşi de pe buze. După câteva clipe, închise gura şi privi în altă parte.

  ― Eram în Jaffa în martie. Mamelucii ne-au atacat şi oraşul le-a căzut pradă într-o singură zi. Garin continuă, în ciuda murmurelor, evitând privirea lui Will. Strânsese pumnii. Era imposibil să ghiceşti planurile sultanului pentru fiecare bătălie, ca şi pentru întreaga campanie, pentru că este total imprevizibil. Uneori, promite libertate garnizoanelor care se predau, apoi îşi încalcă imediat cuvântul, aşa cum s-a întâmplat la Arsuf şi Safed. Privirea lui Garin se furişă înspre Will, apoi se mută repede în altă parte. Uneori îi lasă pe femei şi pe copii să plece şi-i transformă pe bărbaţi în sclavi, alteori procedează exact invers. În Jaffa, i-a ucis pe majoritatea locuitorilor, dar i-a lăsat pe cei din garnizoană să plece liberi. În vreme ce ne îndepărtam, am văzut cum sclavii începuseră să dărâme castelul nostru. Se zvoneşte că sultanul construieşte o nouă moschee în Cairo. Se spune că vrea s-o ridice cu materialele tuturor fortăreţelor france rămase intacte în Palestina. Noi ne-am retras în Acra.

  Câteva săptămâni mai târziu, făceam parte dintr-o companie trimisă să întărească Beaufortul, după ce am primit rapoarte că Baybars se îndrepta într-acolo. Mamelucii au ajuns sub zidurile noastre în aprilie. În cea de-a şaptea noapte de asediu, eram de pază când am zărit un om furişându-se printr-un şanţ către un post de veghe de pe zidul de sub mine. Am coborât acolo cu gândul să-l prind ca să aflu cu ce planuri fusese trimis. Era un dezertor. Când încercase să-şi abandoneze postul, fusese prins şi condamnat la moarte. Evadase şi fugise spre fortăreaţa noastră, sperând ca noi să-l putem trece drept unul dintre servitorii noştri în schimbul informaţiilor. Prin el am putut afla că ţinta principală a actualei campanii a lui Baybars este Antiohia. Garin făcu semn înspre cei trei cavaleri din spatele lui. Comandantul din Beaufort ne-a ajutat pe noi patru să fugim ca să vă putem avertiza. Se uită la maestru. Asta e tot.

  ― Mulţumesc, frate de Lyon, rosti maestrul, păşind în faţă. Iuţeala ta în gândire şi acţiunile lipsite de egoism au contribuit fără îndoială la creşterea şanselor noastre de supravieţuire.

  Mulţi dintre cavaleri îşi arătară aprecierea în mod zgomotos sau dădură din cap, deşi lauda lor era estompată de seriozitatea veştilor primite. Robert căscă, iar Will strânse marginea băncii până ce i se albiră încheieturile.

  ― Frate, pot să te întreb dacă Marele Maestru Berard a fost informat în privinţa aceasta? rosti tare unul dintre cavaleri.

  Maestrul se uită la Garin, care clătină din cap.

  ― N-a fost timp. Am venit direct aici.

  ― Atunci ar trebui să trimitem imediat de veste la Acra.

  ― Orice mesaj ar ajunge prea târziu, rosti maestrul. Baybars va fi aici înaintea oricăror întăriri care ne-ar putea fi trimise. Nu putem căuta ajutor din afară, dar putem strânge tot ce avem aici pentru apărare. Un oraş care se aşteaptă la bătălie este o ţintă mult mai greu de cucerit decât unul care aşteaptă doar, sperând că nu va exista nicio luptă. Îl voi informa imediat pe conetabilul Mansel. Fără îndoială că el va convoca un consiliu orăşenesc de urgenţă.

  Câţiva cavaleri îşi făcură auzite glasurile, cerând mobilizarea generală şi oferind sugestii în acest sens. Dincolo de asta însă, şi de o rugăciune scurtă pentru cavalerii rămaşi în Beaufort, întrunirea se terminase. Maestrul îşi strânse în jurul lui ofiţerii, în vreme ce era adus un grămătic care să trimită un mesaj către conetabilul din Antiohia.

  Will se ridică văzându-l pe Garin cum coboară de pe estradă. Cavalerul se uită scurt la el, apoi grăbi pasul spre uşă. Will se luă după el.

  ― Will! strigă Robert, ieşind în fugă pe uşă în curtea luminată de soare.

  Auzind strigătul, Garin, care ajunsese deja la jumătatea curţii, se întoarse. Se uită temător cum Will se apropie de el, dar rămase drept. Will nu-şi încetini pasul, ci îl prinse pe Garin şi îl propti de zidul armurăriei. Cavalerul icni când se trezi izbit de piatra dură. Will îl prinse bine de umeri, pironindu-l locului.

  ― Will!

  ― Nu te amesteca, Robert! i-o reteză Will, întorcându-se spre el.

  ― Bine, rosti Robert, ridicând mâinile şi oprindu-se. Din sala de întrunire ieşiră doi cavaleri, care se opriră văzându-l pe Will cum îl ţintuieşte pe Garin de zid. Robert le zâmbi. Fraţi, explică el, înclinându-şi capul înspre Will şi Garin. Nu s-au văzut de ceva vreme. O reîntâlnire plină de emoţii.

  Cavalerii plecară în drumul lor.

  ― Nu am cartea, dacă asta cauţi, îi spuse repede Garin lui Will. Nici n-am încercat să o iau de la ospitalier. Nu ştiu unde e.

  ― Cartea? Will vorbea cu o voce joasă, aproape în şoaptă, dar ochii lui aruncau văpăi. Crezi că dau doi bani pe chestia aia?

  Garin ţipă când degetele lui Will i se înfipseră în carne.

  ― Bordelul, zise Will, rostind cuvintele ca o şuierătură printre dinţi. Otrava pe care mi-ai dat-o.

  ― Îmi pare rău pentru aia! exclamă Garin, încercând să-l împingă pe Will. Dar trebuia să fac ceva. Rook voia să te omoare! Ar fi făcut-o dacă nu te-aş fi drogat.

  Will îl prinse pe Garin de mantie.

  ― Fata, mârâi el în faţa cavalerului. Ce a fost cu ea? O să-mi spui că-ţi pare rău pentru că m-ai lăsat în pat cu o curvă?

  Garin încetă să se mai zbată.

  ― Cum?

  ― Să nu încerci să negi!

  ― Dar nu ştiu ce tot spui tu acolo!

  Will vru să apuce sabia, dar Robert ţâşni înainte şi îl prinse de braţ. Will se zbătu, dar Robert îl ţinu bine.

  ― Te voi ucide! strigă Will înspre Garin.

  Garin reuşi să se strecoare afară din spaţiul îngust dintre Will şi zid, apoi se îndepărtă.

  ― Jur că nu te-am lăsat în pat cu nimeni!

  ― Şi te aştepţi să cred asta când m-ai chemat într-un bordel?

  Garin ezită.

  ― Adela, rosti el într-un târziu. De-asta te-am chemat acolo. Mergeam la ea de câteva luni. Rook voia doar să te scoată din preceptoriu.

  ― Te culcai cu ea?

  Garin rămase nemişcat.

  ― O iubeam.

  Will începu să râdă. Era un sunet strident care îl făcu pe Garin să se strâmbe, ca şi cum l-ar fi lovit în plin. Râsul se transformă repede într-un plâns înecat.

  ― Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie despre iubire!

  Robert fu obligat să folosească întreaga lui forţă ca să-l împiedice pe Will să scoată sabia scurtă de la brâu.

  ― Elwen m-a văzut cu fata aia. Am pierdut-o din cauza ta, nenorocitule!

  ― Nu ştiu nimic despre nicio fată. Ţi-o jur! Garin ridică mâinile. Will, nimic din toate astea nu s-a întâmplat din vina mea. N-am vrut să fac aşa ceva. Rook m-a obligat. Vorbi din ce în ce mai precipitat. Nu eu, ci Rook voia cartea. Nu ştiu cum a aflat de ea, dar cumva a descoperit că unchiul meu era implicat alături de Everard. A venit la mine în Paris şi m-a obligat să-i spun tot ce ştiu, tot ce îmi spusese unchiul meu. A zis că urma să folosească acea carte împotriva Templului. Will, a ameninţat că o violează şi o omoară pe mama dacă nu fac ce spune. Chipul lui Garin se crispă şi ochii i se umplură de lacrimi. Habar n-ai ce e în stare să facă. Însă acum l-am părăsit. Nu mă mai poate ameninţa. O să fac tot ce vrei ca să îndrept lucrurile! Spune-mi şi fac!

  Will se uită lung la Garin: petele de sânge de pe mantie; mâinile lui ridicate; ochii plini de lacrimi. Se uită lung la omul care îi stârnise atâta ură şi îl zări doar pe băieţelul speriat care obişnuia să mintă în legătură cu vânătăile de pe faţă. Tensiunea acumulată îl părăsi, lăsându-l slăbit şi tremurând.

  ― Nu vreau nimic de la tine.

  Dând mâinile lui Robert în lături, Will se îndepărtă fără să se uite în urmă.

Capitolul 38

Zidurile cetăţii Antiohia

  14 mai 1268

Nu se mai puteau uita în altă parte. În ultimele două ore priviseră cum se apropie; o privelişte îngrozitoare, incredibilă, ca un val care creşte departe în mare, astfel că oamenii de pe ţărm pot doar să stea şi să aştepte ca el să le inunde casele, recoltele, să le înece copiii. Speranţa lor se regăsea undeva în spatele lor, în castelele şi armurăriile cavalerilor, unde oamenii îşi puneau căşti de protecţie, îşi încheiau cămăşile de zale şi îşi prindeau bine săbiile la centuri. Armaghedonul acestor oameni se vedea în faţă, mărşăluind prin valea râului ca o linie unduitoare aurie, ca un nou râu paralel cu Orontesul. Pentru locuitorii Antiohiei, unul dintre cele mai sfinte cinci locuri ale creştinătăţii, apropierea armatei mameluce reprezenta de departe cea mai terifiantă privelişte văzută vreodată.

  ― Ce naiba fac acolo sus?

  Ajutând la fixarea catapultei mici pe poziţie, Will privi în jur şi îl văzu pe Lambert, tânărul ofiţer aflat la comanda companiei lor, arătând spre un grup de oameni de pe turnul învecinat. După hainele lor, Will îşi dădu seama că nu erau soldaţi. Probabil episcopi sau nobili.

  ― Probabil că se roagă, replică el, ducându-se la Lambert în vreme ce sergenţii aşezau maşina de luptă pe poziţie.

  Lambert se întoarse către Will.

  ― De dimineaţă am văzut copii pe ziduri, aruncând pietre în vale ca să lovească duşmanul. O să sfârşească morţi sau în cătarea armelor noastre. Cineva ar trebui să-i ia de acolo, să-i bage în casele lor sau să-i urce în citadelă.

  ― De acord, zise Will, dar nu sunt suficienţi soldaţi pentru ziduri, darămite pentru menţinerea ordinii. Privi spre vale, prin care se apropia constant armata mamelucă, apoi înapoi la nobilii adunaţi în turn. Să ştii că povestea asta ar putea lucra în avantajul nostru. Mamelucii vor crede că avem mai multe trupe decât în realitate.

  ― Nu le va da decât mai multe ţinte de doborât. Lambert îşi făcu mâinile pâlnie la gură. Hei! strigă el spre nobili. Câţiva priviră în direcţia lui. Daţi-vă jos, neghiobilor!

  Înjură când oamenii îi întoarseră spatele.

  ― Or să se pună repede în mişcare când or să vadă săgeţile zburând spre ei, zise Robert, apropiindu-se de ei.

  ― Unde e Simon? se interesă Will.

  ― Linişteşte caii. Acum, că aud tobele, animalele au început să se agite.

  ― Ştiu cum se simt, murmură Lambert.

  Cu toţii ştiau. Sunetul, care debutase ca o vibraţie slabă a pământului, crescuse în intensitate, odată cu apropierea mamelucilor, până la un tunet ritmic, asurzitor care te răscolea pe dinăuntru. Armata mamelucă dispunea de treizeci de formaţii de toboşari, fiecare dintre ele condusă de un ofiţer denumit Lordul Tobelor. Acum cavalerii de pe ziduri puteau discerne aceste companii de toboşari: omuleţi bătând în nişte tobe mici, care împreună făceau însă un zgomot îngrozitor.

  ― Cum se simte Simon? îl întrebă Will pe Robert.

  ― Nu întreba. De fiecare dată când încerc să-l liniştesc cumva, fuge afară să facă pipi. Cred că, dacă mai continuă mult aşa, putem face un şanţ de scurgere în parapet ca să-i înecăm pe nemernici. Robert se sprijini de zid. Şi totuşi nu pot spune că îl învinuiesc.

  Urmăriră toţi trei cum avangarda armatei inamice iese pe la gurile râului şi se revarsă pe câmpie. În frunte înainta cavaleria grea: soldaţi cu armuri pe cai cu armuri, înarmaţi cu lănci şi săbii. Fiecare regiment se identifica prin culoarea tunicii: albastru, verde, roşu-aprins, purpuriu, iar înaintea tuturor galben-auriul regimentului Bahri, ale căror mantii luceau în soarele dimineţii.

  Cavaleria grea era flancată de companii de arcaşi călare, iar în spatele lor venea o masă compactă de infanterişti: oameni cu scuturile atârnate de umeri, nakkabun cu uneltele lor de săpat tuneluri, soldaţi cu butoaie cu amestec combustibil letal. În mijlocul liniilor de infanterişti, cămile încărcate cu provizii medicale, arme, alimente şi apă erau mânate de conducători de caravane împreună cu care de luptă ale căror roţi erau rostogolite de companiile care aveau să le mânuiască în bătălie. Un cavaler în vârstă le spusese lui Will şi celorlalţi că mamelucii le dădeau nume unor astfel de arme, precum Victoriosul, Nivelatorul sau Taurul. Auzind aşa ceva, compania de zece cavaleri şi şapte sergenţi de sub comanda lui Lambert îşi botezase cele două maşini de luptă – o catapultă de apărare şi un lansator de proiectile, mai mic decât o catapultă şi care trăgea mai degrabă cu săgeţi groase aprinse decât cu pietre. Una fusese numită Neînvinsa, cealaltă – Ucigaşa de sultani.

  ― Cred că îşi vor aşeza tabăra principală acolo, zise Lambert, arătând spre o bucată plată de teren către care se îndreptau, mândre ca nişte lei, gărzile Bahri. În afara razei de acţiune a catapultelor, adăugă el.

  Will se uită cum nobilii de pe turnul opus începură să plece, mergând de-a lungul potecii către meterezele care înconjurau muntele Silpius înspre citadelă. De câteva ore, de când sunase alarma, mici grupuri de oameni începuseră să urce muntele către fortăreaţă. Însă, aşa cum se plânsese Lambert, mulţi locuitori continuau să stea în oraş, adunându-se pe la colţurile caselor ca să discute temători cu vecinii, mergând la ziduri ca să vadă sosirea soldaţilor sau stând în case ca să bată lemne peste uşi şi să ascundă bani şi alte bunuri în gropi săpate în grădini. Singurii care păreau să aibă un scop şi un simţ al pericolului erau oamenii din companiile de soldaţi care se îndreptau spre posturile lor.

  Pe turnurile înşirate de-a lungul zidurilor se adunaseră mici grupuri de soldaţi asemănătoare cu al lor: ospitalieri, cavaleri teutoni din Regatul Germaniei, soldaţi armeni şi sirieni, gărzi ale oraşului sub comanda conetabilului Simon Mansel. Însă doar jumătate din turnuri erau ocupate, iar perimetrul lung de treizeci de kilometri părea dezolant de pustiu. În cea mai mare parte a lor, zidurile fuseseră reparate, iar acolo unde fusese posibil, părţile mai vulnerabile fuseseră întărite cu forţe umane.

  La ultimul consiliu de război, care se desfăşurase cu o zi în urmă, maeştrii templier şi ospitalier, dând o rară dovadă de unitate, îşi exprimaseră preocuparea pentru o zonă din apropierea Turnului celor Două Surori, acolo unde zidul începea urcuşul abrupt spre panta muntelui. Conetabilul Mansel declarase însă că deja îşi repartizase toţi oamenii disponibili şi refuzase să mai aloce pe cineva pentru o asemenea sarcină.

  Mansel nutrea convingerea că Baybars putea fi convins să asculte de vocea raţiunii. În definitiv, după cum le reamintise el comandanţilor sceptici, mamelucii fuseseră convinşi să plece o dată cu doar câteva căruţe pline cu comori. În vreme ce conetabilul întocmise un plan de negocieri, maestrul templier îşi asumase sarcina de a trimite compania lui Lambert de la poarta Sfântul Gheorghe spre zona considerată vulnerabilă. Studiind porţiunea de zid care pornea de la Turnul celor Două Surori spre vârful muntelui Silpius, Will nu-şi putuse da seama cum ar fi reuşit mamelucii să dărâme zidurile de pe solul înşelător de dedesubt. Însă, în definitiv, el nu participase niciodată la un asediu.

  Odată cu apariţia armatei inamice, Will descoperise şocat că toţi anii lui de instruire păreau a nu folosi la nimic. Când sunase alarma, el şi ceilalţi membri ai companiei fuseseră nevoiţi să-şi întrerupă postul de meditaţie într-una din încăperile goale, pline cu pânze de păianjen şi dejecţii de lilieci ale turnului. Urcaseră în fugă scara în spirală către posturile de luptă, cu mâinile pe mânerele săbiilor. Odată ajunşi sus, se opriseră. Puteau lupta unu la unu, faţă în faţă cu duşmanul, dar din vârful turnului nu aveau altceva de făcut decât să aştepte şi să urmărească înaintarea mamelucilor.

  Cavalerii mai vârstnici, care luptaseră în cea mai mare parte a vieţilor lor în cadrul campaniilor militare din Outremer, erau calmi şi îşi pregăteau sufletele şi armele pentru bătălie. Tinerii erau mai agitaţi. Acum glumeau nervoşi, iar în clipa următoare reacţionau violent la cel mai mic motiv de iritare, fremătând precum caii lor, care fuseseră adăpostiţi într-un atelier de olărie rechiziţionat de Lambert în afara turnului şi care avea să devină căminul lor în următoarele zile, săptămâni şi poate chiar luni.

  Will luă o gură de apă din ploscă şi îşi potrivi mai bine centura de care era prinsă sabia. Simţea nevoia să ţină arma în mână, să lovească în ceva tangibil. Adrenalina reverbera în interiorul lui precum zgomotul tobelor mamelucilor, întinzându-i nervii la maximum. Patru cavaleri se iviră pe metereze, aducând săgeţile speciale pentru catapultă. Printre ei se afla şi Garin. După ce se zăriră, Garin rămase câteva clipe pironit locului, apoi îşi continuă drumul de-a lungul potecii de acces către celălalt turn, unde se găsea catapulta cu săgeţi.

  Robert clătină din cap.

  ― Treizeci de kilometri de zid şi el ajunge aici?

  Strângând mânerul sabiei sale scurte, Will se întoarse către Lambert.

  ― Pot face ceva?

  Cavalerul dădu din cap.

  ― Poţi face acelaşi lucru ca noi toţi. Poţi aştepta.

Tabăra mamelucă, Antiohia

  14 mai 1268

Soarele cobora deja spre apus când eunucii terminară cu spălatul picioarelor lui Baybars şi se apucară să-i şteargă pielea cu cârpe curate de in. După ce încheiară şi această treabă, sultanul se ridică şi coborî de pe platforma tronului, înălţată în interiorul cortului regal. Marginile acestuia fuseseră trase înapoi şi în afara lor fusese curăţat de pietre un spaţiu măricel. Acum guvernatorii aşteptau, în picioarele goale, pe un petic de sol stâncos unde fuseseră întinse rogojini pentru rugăciune.

  Baybars se întoarse cu faţa spre Mecca. Înaintea lui se înălţau zidurile Antiohiei. În vreme ce stătea alături de oameni şi psalmodia cuvintele primei sure a Coranului, zidurile cetăţii părură să se estompeze şi să se transforme în pietre şi nisip.

  În numele Domnului, preamilostivul şi preacucernicul. Toată lauda este pentru Domnul, stăpânul şi susţinătorul tuturor lumilor!

  După încheierea rugăciunilor, mamelucii se ridicară şi îşi continuară treburile: descărcarea proviziilor de pe cămile; ridicarea corturilor; întreţinerea maşinilor de luptă; aprinderea focurilor de veghe; pregătirea mesei festive de seară. A doua zi marca începutul lunii sfinte a Ramadanului, adică patru săptămâni în cursul cărora cu toţii aveau să postească până la apusul soarelui.

  ― Stăpâne!

  Baybars se întoarse şi îl văzu pe Omar venind spre el şi ocolindu-i pe servitorii care strângeau rogojinile de rugăciune.

  ― Ai transmis ordinele mele comandanţilor?

  ― Da, stăpâne. Toată lumea îşi cunoaşte poziţia. Omar făcu o pauză. Cu excepţia mea.

  ― Vreau să stai în spate, cu maşinile de luptă.

  ― În spate?

  ― M-ai auzit, replică Baybars, ignorând privirea rănită a celuilalt.

  În ultimele campanii militare îl pusese pe Omar pe poziţii tot mai retrase. Chiar dacă nu punea preţ pe propria siguranţă, Baybars devenise în ultimii ani tot mai preocupat de securitatea prietenilor lui. Poate pentru că avea prea puţini.

  ― Sadeek, protestă Omar cu ton scăzut. Dacă insişti să conduci bătălia, vreau să stau alături de tine. Nu l-ai ascultat pe Khadir?

  Baybars se încruntă.

  ― Credeam că tu eşti cel care nu-l ascultă niciodată pe Khadir.

  ― O fac atunci când spune că se teme că viaţa ta e ameninţată. O ameninţare din interiorul oraşului.

  ― Khadir nu a putut preciza natura exactă a acestei ameninţări, aşa că tind să cred că nu e vorba decât de dorinţa generală a francilor de a scăpa de mine. Însă era sigur că semnele bătăliei îmi sunt favorabile. O să iau în calcul prezicerea mai optimistă. Khadir este mereu neliniştit când se află atât de aproape de casă, adăugă Baybars, referindu-se la fortăreaţa Ordinului Asasinilor din Masyaf, în munţii Jabal Bahra – locul şi ordinul din care fusese expulzat ghicitorul.

  ― Şi totuşi trebuie să conduci lupta, stăpâne?

  Baybars îşi încleştă maxilarul.

  ― Când i-am lăsat pe alţii să conducă un atac împotriva acestui oraş, au fost deturnaţi de o ofertă nenorocită. Noi nu acceptăm daruri de la franci, Omar.

  ― Stăpâne sultan!

  Baybars întoarse privirea şi îl văzu pe Kalawun apropiindu-se. Alături de el mergea comandantul unuia dintre regimente.

  Kalawun se înclină în faţa lui Baybars.

  ― Vă pot vorbi?

  ― Da, rosti Baybars. Noi doi am terminat, nu-i aşa, Omar?

  După o pauză, Omar dădu din cap.

  ― Da, stăpâne!

  Baybars aşteptă ca Omar să plece, apoi se întoarse spre cei doi.

  ― Sunteţi pregătiţi?

  ― Da, stăpâne, răspunse Kalawun.

  ― Bine. Vreau să fiţi pe poziţii până dimineaţă.

  ― Atunci, cu permisiunea voastră, acum vom pleca, stăpâne, rosti comandantul de regiment.

  ― Ai permisiunea. Când cei doi vrură să se îndepărteze, Baybars îi făcu semn lui Kalawun să aştepte. Allah să te însoţească, rosti el încetişor.

  Pe chipul colţuros al lui Kalawun apăru umbra unui zâmbet.

  ― Mă tem că tu eşti cel care va avea nevoie de protecţia Domnului, stăpâne. Mă aştept ca, prin comparaţie, sarcina mea să fie mai uşoară.

  ― Asta va depinde de rezistenţa pe care o întâmpini, iar cu cât rămâi mai mult timp, cu atât ea va fi mai mare, fie din partea templierilor din Baghras şi La Roche Guillaume, fie din Cilicia.

  ― I-am lovit tare pe armeni anul trecut, rosti Kalawun. Mă îndoiesc că vor opune o rezistenţă prea mare.

  ― Să nu te îndoieşti de nimic, Kalawun. Când nu ne-am atins de Tripoli, fără îndoială că prinţul Bohemond s-a gândit că ne vom îndrepta spre Antiohia. E posibil să reuşească să ajungă la timp în marş cu o armată importantă strânsă din ce a mai rămas din regat, deşi eu nu intenţionez să zăbovesc prea mult pe aici ca să îi ofer această ocazie.

  În acea clipă se auziră nişte zgomote şi din umbră răsări o formă umană mică şi întunecată, care se apropie în fugă de ei. Kalawun vru să se posteze în faţa lui Baybars, dar văzu imediat că era fiul sultanului. În urma lui Baraka Khan venea gâfâind şi icnind tutorele lui, un comandant retras din serviciul activ, pe nume Sinjar, despre care Kalawun spusese că era mentorul potrivit pentru băiat. Pe partea din faţă a tunicii albe a lui Sinjar se vedea o pată mare roşie. O clipă, Baybars crezu că omul fusese rănit, dar îşi dădu seama că roşul era prea deschis ca să fie sânge. Baraka se opri în faţa lui, respirând cu greutate.

  ― De ce nu eşti la studiu? îl întrebă sultanul pe puştiul de şapte ani.

  Se uită întrebător la Sinjar, care se înclină, încercând să-şi recapete suflul.

  ― Îmi cer scuze, stăpâne, tocmai ne apucaserăm de o problemă simplă de algebră. Când a văzut că nu poate s-o rezolve, Baraka s-a înfuriat şi a aruncat cu o călimară plină în mine. Sinjar arătă spre tunica lui. Am vrut să-l pedepsesc şi a fugit de mine.

  Baraka se uită urât la tutorele lui.

  ― Sinjar voia să mă bată, tată.

  ― Aşa şi trebuie, răspunse Baybars, legănându-şi fiul. Nu vreau să mai aud că provoci necazuri, ai priceput?

  Baraka se bosumflă.

  ― Da, tată, mormăi el.

  Baybars dădu din cap înspre Sinjar.

  ― Lasă-l cu mine.

  ― Stăpâne!

  ― Dacă refuzi să studiezi, îi zise Baybars fiului său, după plecarea lui Sinjar, atunci poate că mă ajuţi pe mine. Schiţă un zâmbet înspre Kalawun. Poate că ar trebui să-l punem la muncă la una din catapulte?

  Kalawun îi întoarse zâmbetul.

  ― Poate că da. Ciufuli părul băiatului. Deşi nu sunt sigur că e o muncă potrivită pentru moştenitorul tronului şi viitorul meu ginere.

  Baraka se bosumflă şi mai tare. Baybars îi spusese că peste câţiva ani, când va fi suficient de mare, avea să se însoare cu fata lui Kalawun. Baraka spera ca tatăl lui să o pună pe ea la muncă la una din catapulte. Poate că suferea un accident şi sfârşea strivită de zidurile vreunui oraş. Zâmbi în sinea lui gândindu-se la asta, în vreme ce Kalawun se înclină în faţa lui Baybars şi porni spre cealaltă parte a taberei, unde aştepta un batalion.

  ― Unde se duce Amir Kalawun, tată?

  ― În munţi, răspunse Baybars, intrând cu fiul lui în cort.

  De când Baraka părăsise haremul şi fustele soţiilor sultanului, Baybars începuse să-l considere tot mai mult pe copil ca pe o diversiune plăcută faţă de treburile stresante ale conducerii.

  ― De ce?

  Ignorând eunucii, gărzile de corp şi consilierii din pavilion, Baybars îşi puse fiul pe o rogojină şi luă o tavă de argint cu smochine.

  ― Să-ţi arăt, zise el, aşezându-se turceşte şi punând o curmală în pumnul micuţ al lui Baraka. Plasă trei fructe în triunghi pe rogojină. Asta e Antiohia, zise el, arătând spre smochina din colţul din dreapta jos al figurii geometrice. Colţul de deasupra sunt Porţile Siriene, acolo unde se duce Kalawun. Arătă spre vârful triunghiului. Kalawun îi va împiedica pe creştini să primească întăriri dinspre nord. Îşi deplasă degetul spre smochina din stânga jos. Asta este portul Sfântul Simion. Am trimis un al doilea batalion ca să-l cucerească. Aşa o să tăiem accesul trupelor creştine dinspre coastă.

  ― Şi tu ce vei face, tată?

  Baybars zâmbi. Luă smochina care reprezenta Antiohia şi o băgă în gură. Baraka râse.

  ― Prealuminate stăpâne!

  Sultanul se ridică atunci când un războinic Bahri intră în pavilion.

  Omul se înclină.

  ― Vine cineva dinspre oraş.

  ― Cine? întrebă Baybars, aruncând o privire spre copil, care zdrobea cu pumnul smochinele rămase.

  ― O companie, condusă de conetabilul lor. Au ieşit prin poarta de nord-vest.

  Baybars şi consilierii lui îl urmară pe războinic în afara cortului. Lumina firavă a unei făclii începea deja să risipească întunericul care se lăsa, alături de focurile care se aprindeau.

  ― Du-te să-i întâmpini, îi ordonă Baybars războinicului. Dezarmează-i şi adu-i la mine. Cred că vor să negocieze.

― Am venit să negociez! insistă Simon Mansel în vreme ce era condus cu forţa în pavilionul regal de către doi războinici mameluci, după ce trupa lui de gărzi fusese înconjurată şi dezarmată. Eliberaţi-mă imediat dacă vreţi să aflaţi care sunt termenii mei!

  Repetă ultima cerere într-o arabă stricată.

  ― Termenii tăi! se miră Baybars.

  Vocea lui profundă îl făcu pe Mansel să tacă şi să arunce o privire îngrijorată spre tron. Baybars îl studie pe individul corpolent care era adus în faţa estradei. Omul era îmbrăcat cu haine somptuoase de mătase, turban şi avea tot felul de bijuterii pe el.

  ― Nu cred că eşti în poziţia de a emite pretenţii, rosti Baybars. Văzând că Mansel se uită nedumerit la el, sultanul îi făcu semn unui tălmaci. Tradu cuvintele mele conetabilului.

  Translatorul făcu un pas în faţă şi se conformă.

  ― Şi acum spune-i să îngenuncheze, adăugă Baybars.

  Mansel păru extrem de deranjat de cerere, dar nu avu de ales decât să se supună, căci cei doi mameluci care îi ţineau braţele îl împinseră în jos. Cu colţul ochiului zări un băieţel care stătea ghemuit în spatele unui paravan într-o parte a pavilionului. Când răsuci capul, băiatul scoase limba şi chicoti. Ignorându-l, Mansel se uită la translator.

  ― Spune-i sultanului tău că am aranjat să i se livreze căruţe cu aur şi bijuterii dacă ridică tabăra şi pleacă împreună cu armata de sub zidurile noastre. Are timp până mâine ca să accepte aceste condiţii. Va fi singura mea ofertă.

  Expresia de pe chipul lui Baybars nu se schimbă defel în vreme ce îl asculta pe translator.

  ― Aur? Te gândeşti să mă păcăleşti cu o asemenea ofertă lipsită de valoare?

  ― Lipsită de valoare? ripostă Mansel după ce auzi traducerea. Te asigur că…

  ― Aurul nu înseamnă nimic pentru mine, continuă Baybars, fără să mai aştepte traducerea. Un singur lucru va evita atacul armatei mele şi vă va asigura viaţa ţie şi tuturor bărbaţilor, femeilor şi copiilor din oraş: capitularea. Spune cavalerilor tăi să deschidă porţile oraşului, oraşul pe care francii l-au luat pentru ei înşişi acum o sută şaptezeci de ani. Spune-le să lase armele jos şi să ne dea drumul înăuntru. Odată ce ocupăm oraşul, veţi pleca toţi şi nu vă veţi mai întoarce niciodată. Antiohia e pierdută pentru voi, pentru toţi creştinii.

  ― Nu pot accepta asemenea condiţii! începu Mansel pe un ton ultragiat. Sunt mii de oameni în oraş. Unde să se ducă? Nu le pot cere pur şi simplu să-şi părăsească animalele şi casele! Şi cum rămâne cu bolnavii? Cu cei mici şi cu infirmii? Ia ce am oferit şi fii satisfăcut cu…

  Cuvintele îi muriră pe buze când Baybars se ridică de pe tron şi făcu semn unui războinic Bahri care stătea la intrare. Mansel nu înţelese ce spunea sultanul, dar încremeni atunci când Baybars scoase una dintre săbiile de la brâu şi coborî treptele estradei către el.

  ― Nu obţii nimic dacă îmi faci rău! Nimic, spune-i asta! strigă el spre translator. Spune-i!

  Se auziră zgomote în spatele lui. Mansel întoarse privirea şi îşi văzu gărzile împinse de la spate în pavilion de şapte războinici Bahri.

  ― Du-l pe fiul meu de aici! ordonă Baybars unuia dintre eunuci.

  Baraka ţipă şi lovi cu picioarele când servitorul îl ridică pe sus şi îl scoase din cort.

  Temători, oamenii lui Mansel fuseră aliniaţi în faţa estradei şi aruncară priviri nedumerite spre şeful lor. Războinicii Bahri îi forţară să îngenuncheze.

  ― Ce vrei să faci? îl întrebă Mansel pe Baybars.

  Sultanul nu răspunse, ci se duse la primul om, un tânăr cu ochi mari, căprui şi o faţă plină de pistrui. Apucându-i cu o mână părul, Baybars îi dădu capul pe spate şi-i trecu lama ascuţită a sabiei peste gât. Sângele ţâşni pe dată într-un arc mare roşiatic, împroşcând treptele estradei.

  ― Doamne Dumnezeule! ţipă Mansel în vreme ce tânărul se prăbuşea într-o parte, sângele continuând să-i ţâşnească din gât.

  Omul nu avusese nici măcar ocazia să ţipe. Ceilalţi membri ai gărzii orăşeneşti începură să urle la sultan şi la războinicii Bahri. Îngroziţi, doi dintre ei încercară să fugă, dar fuseră imediat împinşi înapoi la locurile lor de către soldaţii care se apropiară cu săbiile întinse de ei.

  Baybars se întoarse către Mansel, cu sabia din care picura sânge. O parte din lichid îi împroşcase haina galben-aurie, acoperind inscripţiile din Coran.

  ― Accepţi cererile mele? Sau or să moară şi alţi oameni de-ai tăi? De tine depinde. Vieţile oamenilor tăi pentru oraşul tău. Asta îţi ofer.

  Mansel nu mai avea nevoie de translator ca să înţeleagă ce se spusese.

  ― Nemernic lipsit de inimă! rosti el pe ton jos, plin de amărăciune.

  Translatorul vru să traducă, dar se uită la Baybars şi se răzgândi.

  Sultanul se duse la alt om al lui Mansel. Acesta ţipă când sultanul îi trase capul pe spate, expunând gâtul atacului lamei. Omul se agită, încercând să se ferească din calea sabiei, dar doi războinici veniră imediat ca să-l ţină nemişcat.

  ― Omul tău sau oraşul? tună Baybars, uitându-se la Mansel. Care e mai important pentru tine? Decide!

  Translatorul îi traduse repede.

  ― Nu mă las ameninţat! insistă Mansel.

  ― Căpitane! strigă omul lui.

  Când translatorul îi comunică răspunsul, Baybars îşi miji ochii şi îşi încleştă maxilarele. Trecu lama sabiei peste gâtul omului. Dură mai mult ca acesta să moară, zvârcolindu-se pe sol alături de camaradul lui căzut, cu sângele ţâşnind ca din fântână şi apăsându-şi în van mâinile pe gâtul tăiat.

  Mansel evită privirea omului.

  ― Terminaţi-l! rosti Baybars, arătând spre omul care deja agoniza.

  Unul dintre războinici făcu un pas în faţă şi îl străpunse pe nefericit cu sabia.

  ― O să am grijă să arzi în iad pentru asta! rosti Mansel cu voce răguşită înspre Baybars.

  ― Accepţi condiţiile mele?

  ― Nu! tună conetabilul.

  Răspunsul lui provocă moartea unui al treilea om.

  ― Destul! exclamă Baybars.

  Se duse la Mansel cu sabia plină de sânge.

  Conetabilul încercă să se ridice în picioare, dar războinicii săriră imediat pe el.

  ― Nu! strigă conetabilul când Baybars îl prinse de păr. Soţia mea este verişoară cu soţia prinţului Bohemond! rosti el în arabă. Răscumpărarea mea valorează mai mult decât moartea pentru tine!

  ― Doar oraşul tău valorează ceva pentru mine. Predă-l acum sau îţi tai capul de pe umeri şi îl arunc peste zidurile Antiohiei ca să le arăt locuitorilor care este preţul refuzului capitulării. Baybars apăsă lama de gâtul conetabilului care se zbătea. Predă-l!

  ― Accept! ţipă Mansel când simţi lama tăindu-l. Pe gât începu să i se scurgă un pârâiaş fierbinte de sânge. Accept condiţiile tale! Predau oraşul!

  ― Duceţi-l la ziduri! mârâi Baybars, îndepărtându-se de conetabil şi adresându-se războinicilor săi. Puneţi-l să transmită ordinul garnizoanei. Pregătiţi-i pe oameni. Vom intra în oraş la noapte.

  Odată cu aceste cuvinte, Simon Mansel, conetabil al Antiohiei, fu dus până la poarta Sfântul Gheorghe, unde, cu voce tremurândă, ordonă garnizoanei oraşului şi celor ale ordinelor militare să se predea.

  Puţin mai târziu, în vreme ce Baybars îşi spăla mâinile într-un lighean, în cort intră unul din războinicii Bahri trimişi ca escortă. Cadavrele celor ucişi fuseseră luate şi eunucii stăteau în genunchi şi ştergeau sângele de pe treptele estradei.

  ― Prealuminate sultan!

  Baybars întinse mâna după o cârpă ca să se şteargă.

  ― S-a făcut?

  ― Mansel a dat ordinul, aşa cum i s-a cerut.

  ― Au deschis porţile?

  ― Nu, stăpâne, răspunse războinicul. Garnizoana Antiohiei a refuzat să se supună ordinului lui Mansel. Nu vor preda oraşul.

Capitolul 39

Zidurile cetăţii Antiohia

  18 mai 1268

Simon culese o portocală maronie şi uscată din raţiile întinse în faţa lui.

  ― Cât o să mai dureze chestia asta? întrebă el brusc, răsucindu-se spre Will.

  Tânărul fu surprins de duritatea tonului.

  ― Dacă Mansel reuşeşte să-i convingă pe comandanţi să se predea, atunci s-ar putea termina în curând.

  Se aşeză pe un butoi. Tocmai i se terminase cartul şi era epuizat. Afară se crăpa de ziuă. O lumină palidă începea să se vadă în pragul uşii, dar încăperea circulară şi lipsită de ferestre de la baza turnului avea să rămână în penumbră tot restul zilei.

  ― Dar nu sunt deloc sigur că va reuşi, adăugă el, căscând.

  Conetabilul Mansel fusese adus de două ori în dreptul porţilor şi de tot atâtea ori garnizoana refuzase să predea oraşul. Cu o seară în urmă, oamenii de veghe de pe ziduri urmăriseră cu nelinişte cum armata mamelucă începuse să înconjoare oraşul, unele batalioane deplasându-se în nord, către râu, altele în sud, către pantele muntelui. Un regiment îşi aşezase maşinile de luptă cu faţa spre cele două turnuri în care se afla compania lui Lambert.

  Simon lăsă portocala pe masă.

  ― Eu nu mă refer la bătălie, rosti el cu vocea îngroşată. Mă refer la tine şi la mine.

  Will se încruntă.

  ― Cum adică?

  ― Nimic, murmură Simon. Uită că am zis ceva.

  ― Nu, rosti Will, venind spre Simon. Dacă ai ceva de spus, spune.

  Sergentul îşi plecă privirea.

  ― Zău. Nu-i nimic.

  ― Ba da, este, rosti Will cu asprime. Nu-mi vorbeşti de zile întregi. De fiecare dată când mă apropii de tine, găseşti un pretext ca să pleci. Încă dai vina pe mine, nu-i aşa? Că am ajuns aici?

  ― Nu, zise Simon, clătinând din cap. Nu vreau să lupt.

  ― Nu ţi-am cerut niciodată să vii cu mine, Simon.

  ― Nu, am fost repartizat, îţi aduci aminte?

  ― Nu în Antiohia şi nu în Outremer. În Orleans ţi-am spus să rămâi acolo dacă nu vrei să vii, că eu unul m-am decis.

  ― Ca să-l prindem pe Nicolas, replică Simon, dând cu putere din cap. Ca să recuperăm cartea lui Everard. Pentru asta te-ai hotărât. N-ai venit aici ca să lupţi!

  ― Ei bine, acum o fac. Şi tu la fel. Will arătă cu degetul înspre zidul în spatele căruia se întindea tabăra mamelucă. Oamenii ăia l-au omorât pe tatăl meu. Poate că acolo e chiar acela care i-a despărţit capul de trunchi.

  ― Eşti aşa de rece, zise Simon încetişor. Nu mai vorbim şi nu mai râdem ca înainte.

  ― Nu prea îmi arde de râs.

  ― Dar o faci cu Robert şi cu ceilalţi! Mă simt ca şi cum aş fi aici de unul singur. Habar n-ai cât de înfricoşător e să ştii ce e afară şi să mai ştii că nu te poţi bate. Habar n-ai cum e să nu-i poţi apăra pe oamenii la care… Simon îşi lăsă capul în piept… oamenii la care ţii.

  ― Şi atunci de ce mă eviţi dacă te simţi aşa de singur?

  Sergentul privi în altă parte, apoi din nou spre Will.

  ― Vreau ca lucrurile să fie aşa cum erau înainte. Încercă să zâmbească. La fel ca atunci când mă învăţai să mânuiesc sabia în Paris.

  ― Nu mă pot întoarce în timp.

  ― De ce?

  ― Pentru că nu mai am ce aveam atunci.

  ― Şi ce aveai atunci? replică Simon cu voce stinsă.

  ― Îl aveam pe tata sau cel puţin şansa de a-l revedea. O aveam pe Elwen. Nu aveam ura asta în mine, fie îndreptată asupra unui om care pe vremuri mi-a fost cel mai bun prieten, fie împotriva unor necunoscuţi. Nu ştiam nimic despre război sau despre… Will ezită, aplecându-se în faţă pe butoi. Nu aveam habar de nimic, încheie el, uitându-se la Simon. Aveam speranţe.

  ― Pe care încă le mai poţi avea, insistă sergentul, apropiindu-se de Will.

  ― Legate de ce anume? Am dat greş ca frate şi ca fiu. Nu mă pot întoarce la ce eram înainte. Acolo nu mai există nimic pentru mine.

  ― Dar ce vei face? Vei sta aici ca să te baţi şi să mori?

  Will nu-i răspunse. Imediat după întrebarea lui Simon se auzi un ţipăt prelung, ca un plânset. Altele urmară imediat, transformându-se într-un sunet ritmic şi strident, care spărgea zorii şi timpanele lor.

  ― Ce e? întrebă Simon, pălind.

  ― Nu ştiu. Will porni în fugă spre scară imediat ce auzi paşi alergând şi strigăte de deasupra. Or fi chemări la luptă sau gărzile?

  Întrebarea lui primi imediat răspuns printr-o serie de urlete incoerente. Apoi ceva lovi zidurile. Întregul turn se zgudui din pricina impactului şi o ploaie de mortar căzu pe strada din afara turnului. Will începu să urce scările.

  ― Eu ce fac? strigă Simon în urma lui.

  ― Du-te la cai.

  ― Will!

  Cavalerul se opri şi privi înapoi.

  ― Ce e?

  Simon se uită fix la el, apoi înghiţi în gol şi clătină din cap.

  ― Nimic.

  Rămase câteva clipe pe loc după ce Will se făcu nevăzut, până ce zidurile se cutremurară din nou violent în urma unei lovituri, după care se grăbi să ajungă la atelierul de olărie în vreme ce alte bucăţi de mortar şi pietre dislocate cădeau peste stradă.

  Will urcă scările în fugă.

  ― Ce se întâmplă? îl întrebă el pe un sergent care cobora. Atacă sectorul nostru?

  ― Toate sectoarele, domnule, răspunse în grabă omul, grăbindu-se să coboare. Atacă toate sectoarele!

  Will ajunse pe metereze, unde Robert, îmbrăcat doar pe jumătate, îi ajuta pe Lambert şi pe alţi doi cavaleri să încarce catapulta cu una dintre pietrele din grămezile strânse în partea laterală a turnului. Gemeau cu toţii din cauza efortului. Will vru să li se alăture, dar se opri zărind ce era dincolo de metereze. Mamelucii, care-şi ocupaseră poziţiile de asalt la adăpostul nopţii, acopereau câmpia şi pantele muntoase cu o perdea unduitoare de haine strălucitoare, turbane, cai, lănci, scări de asalt, berbeci şi catapulte.

  Will urmări cum cele trei catapulte aflate în apropierea sectorului lor fuseră acţionate. Bârnele loviră opritoarele şi aruncară trei pietre imense către zidul dintre cele două turnuri. Pietrele se zdrobiră de zidărie, zguduind turnurile din temelii şi trimiţând mii de aşchii de piatră în aer. Se auzi un ţipăt din turnul alăturat şi Will îl văzu pe unul din cavaleri căzând, lovit de resturile mortale. Garin se găsea acolo, alimentând catapulta cu săgeţi. Will ieşi din starea de şoc şi se grăbi să vină în ajutorul lui Robert şi al lui Lambert. Garin trase şi trimise o săgeată imensă chiar în inima forţelor mameluce. Will nu mai aşteptă să vadă dacă săgeata lovise ceva, ci apucă una din frânghiile catapultei şi trase de bârna de lansare.

  Asaltul începuse pe toată lungimea zidurilor, cu excepţia zonei abrupte de vârf montan şi a malurilor înşelătoare ale râului Orontes, unde terenul era de netrecut. Loviturile pietrelor aruncate de catapulte erau ritmice şi rezonante ca un răpăit de tobe, generând ecouri în întreaga vale a râului, unele după altele, ca nişte tunete gigantice. Peste marginile zidurilor erau aruncate oale cu păcură, care la impact aprindeau deopotrivă oameni şi maşini de luptă. Alte companii de mameluci aruncau butoaie de smoală aprinsă care zburau de pe sol ca nişte comete şi explodau în vârful turnurilor ca nişte ciuperci uriaşe de foc ce aprindeau întreg cerul zorilor. Săgeţi înmuiate în păcură şi sulf negru se transformau în limbi de foc în vreme ce străpungeau aerul. Loviţi de astfel de proiectile, oamenii cădeau în genunchi sau se prăbuşeau urlând de pe ziduri, cu părul şi carnea arzând. Într-unul dintre sectoare, o întreagă companie de ospitalieri fu zdrobită de o stâncă imensă.

  Forţele de apărare ale Antiohiei opuneau o rezistenţă disperată: tăiau scările aşezate de mameluci pe ziduri, aruncau o ploaie de săgeţi în infanteria de atac, care le răspundea cu gloanţe de lut trase din praştii de mare putere, aruncau cu bolovani în rândurile cavaleriei ca să sfarme oasele cailor şi ale oamenilor.

  Deşi de proporţii impresionante, zidurile lui Iustinian nu puteau, singure, să oprească o forţă de atac hotărâtă să le dărâme. De-a lungul secolelor, zidurile cedaseră în faţa persanilor, a arabilor, a bizantinilor, a turcilor şi a francilor. Era inevitabil ca ele să cedeze din nou. Nu era decât o chestiune de timp.

  ― Avem nevoie de oameni acolo sus! urlă Lambert, arătând spre pantele muntelui, către o porţiune de zid aflată la aproximativ opt sute de metri distanţă, pe care nu se vedea niciun soldat.

  Mamelucii concentrau deja şapte catapulte asupra sectorului şi în centrul zidului apăruse deja o gaură destul de mare, deşi înălţimea nu permitea infanteriei să treacă prin ea. Sesizând oportunitatea, tot mai mulţi mameluci se îndreptau în acea direcţie, conduşi de un grup de cavalerişti îmbrăcaţi în haine galben-aurii.

  ― Bahri! strigă unul dintre cavalerii mai vârstnici din turnul alăturat, arătând spre oamenii călare.

  ― Doamne Dumnezeule, el e, murmură Lambert, apropiindu-se de parapet.

  Privirea lui se oprise asupra unui bărbat masiv, îmbrăcat cu straie aurii şi cu o armură strălucitoare, care călărea pe un armăsar negru în fruntea gărzii regale.

  ― Cine? icni Will, ajutând la aşezarea unei alte pietre în scobitura bârnei catapultei şi apoi sărind înapoi când doi cavaleri acţionară arma.

  ― Arbaleta, răspunse Lambert. Unde naiba sunt trupele noastre? tună el privind peste partea dinspre oraş a meterezelor, acolo unde oamenii urmăreau neliniştiţi luptele de la ferestrele caselor lor.

  Undeva jos, îl zări pe Simon în uşa atelierului de olărie.

  ― Înșeuează caii! strigă el înspre grăjdar.

  Simon dispăru imediat înăuntru.

  Will se duse la marginea meterezelor şi îl urmări pe Baybars cum urcă panta muntoasă către spărtura din zid. Îl străbătu un fior ciudat uitându-se la sultanul mameluc. Nu-şi dădea seama dacă era unul de teamă sau de anticipaţie. Câţiva oameni de pe meterezele care duceau spre citadelă sesizaseră pericolul şi săreau în sus şi în jos, agitându-şi braţele şi strigând înspre compania lui Lambert.

  Lambert înjură printre dinţi.

  O altă gaură imensă apăru în zid când o piatră îl străpunse şi căzu pe izlazul din spatele lui.

  ― Ce facem? strigă Will, ghemuindu-se când un nor de săgeţi trecură vâjâind pe deasupra capului său.

  Lambert privea neajutorat în jurul lui.

  ― La naiba!

  Will îl prinse de umeri.

  ― Lambert! Ce facem?

  ― Mergem acolo sus, rosti o voce din spatele lor.

  Will se întoarse şi îl văzu pe Garin. Părul i se lipise de ţeastă din pricina transpiraţiei, iar mantia îi era murdară. Garin ţinea sabia în mână.

  ― Luăm caii, le spuse cavalerul lui Will şi lui Lambert, şi urcăm acolo ca să luptăm până când primim întăriri.

  ― Prea târziu! rosti Robert. Priviţi!

  Se întoarseră toţi trei şi văzură zidul dărâmându-se, cu un zgomot ca un tunet îndepărtat. Fu urmat de două turnuri, care se transformară în nişte mormane imense de moloz şi praf.

  ― Maică Precistă! zise Lambert cu voce stinsă, în vreme ce mamelucii, conduşi de Baybars Bundukdari, se avântară prin norii de praf.

  ― Au intrat! Au intrat! începu să strige un cavaler de pe parapeţi.

  Imediat se auzi o trompetă dinspre o companie de ospitalieri care văzuseră şi ei zidul prăbuşindu-se. Alţii preluară semnalul şi îl purtară mai departe de-a lungul zidurilor. Veneau mamelucii. Oraşul căzuse.

  Lambert îşi veni în fire.

  ― Jos! strigă el spre cavaleri şi sergenţi. La cai!

  Părăsind maşinile de luptă, compania coborî în goană scările turnului, oprindu-se doar ca să-şi ia căştile şi scuturile dintr-una din încăperi. Ieşiră în strada plină de moloz unde Simon aducea deja trei dintre caii pe care reuşise să-i înşeueze. Sergentul era palid, dar vorbea blând cu animalele care îşi scuturau capetele şi fornăiau. Patru sergenţi alergară în atelier ca să ajute la înşeuarea celorlalţi. Înăuntru se găseau olarul, soţia lui şi cele trei fete înghesuite de spaimă în spatele bărbatului.

  ― Ce se petrece? ceru olarul să afle.

  Lambert se răţoi la el.

  ― Du-te într-un loc sigur, neghiobule!

  ― Vin! anunţă unul dintre cavaleri, arătând spre panta muntelui.

  Uitându-se spre locul indicat de templier, grupul de cavaleri, ca şi olarul şi familia acestuia văzură cavaleria grea a mamelucilor cum coboară în goană pantele. Aveau să atace oraşul din mai multe direcţii. Cu hainele lor aurii, stacojii şi purpurii, semănau cu nişte râuri de lavă care curgeau dintr-un vulcan. Unii duceau torţe şi arcuri, dar cei mai mulţi aveau cu ei iataganele lor lungi şi sclipitoare, incrustate cu aur şi acoperite de inscripţii în arabă.

  Olarul îşi duse familia îngrozită în sus pe scări către o trapă din spatele atelierului, pe care o trânti cu putere în urma lui. Alţi oameni, care ieşiseră pe străzi, începură să alerge ca bezmeticii. Se auzeau tot mai multe urlete de groază, pe măsură ce cei strânşi la ferestrele caselor vedeau cum mamelucii se apropie vijelios de oraş, ucigând în calea lor oi şi familii întregi care îşi croiau drum în sus, spre citadelă.

  Will realiză că îi tremurau mâinile. Prinse bine cu una dintre ele mânerul sabiei scurte şi tremurăturile încetară.

  ― Haideţi! strigă el, practic în direcţia nimănui.

  Alergă spre un cal şi se aruncă în şa. Un cavaler îi dădu un scut. Garin şi Lambert îl urmară, la fel ca alţi doi cavaleri care obţinuseră alţi doi cai înşeuaţi de la sergenţi.

  ― Unde mergem? strigă un cavaler înspre Lambert. Care e prima linie?

  Alb la faţă şi cu buzele strânse, tânărul ofiţer se răsuci în şa.

  ― Noi suntem prima linie! Îşi ridică sabia când primii mameluci apărură pe străzile din faţa lor. Deus vuit!

  Dădu pinteni calului şi se năpusti asupra mamelucilor, cu sabia deasupra capului.

  Will îl auzi pe Simon strigându-i numele în timp ce el, Garin şi ceilalţi doi cavaleri porneau după Lambert. Îşi dădu seama că nu purta cască, dar era prea târziu ca să mai facă ceva. Îşi ridică sabia şi prinse în lama ei prima rază a soarelui care răsărea. Era o sabie scoţiană, zămislită în ţinutul lacurilor, ploilor şi zăpezilor, departe de acei munţi prăfuiţi şi scăldaţi în soare. Era o sabie de clan, purtată de tatăl şi bunicul lui. În ochi îi apărură lacrimi în vreme ce îşi mâna calul înainte. Se trezi urlând când unul dintre războinicii Bahri, cu hainele aurii fluturând în jurul lui, veni în goană ca să-l atace.

  ― Pentru Campbell! Pentru Campbell!

  Impactul fu extrem de dur. Nimic din anii de instruire pe terenul de antrenament nu-l pregătise pentru aşa ceva. O lovitură controlată, menită să dea jos de pe cal un adversar nu putea fi niciodată la fel cu una menită să omoare. Dat pe spate, Will ar fi fost aruncat din şa dacă genunchii lui nu s-ar fi ţinut bine de animal. Când îşi reveni, ameţit şi lovit, observă că mamelucul dispăruse, avea o spărtură mare în scut şi un alt războinic Bahri se repezea spre el. Îşi roti sabia, se aplecă înainte şi lovi. Sabia, cu plăselele ei ruginite, în cruce, îl izbi pe mameluc în partea de sus a mâinii, între apărătoarea pentru braţ şi cămaşa de zale. Omul ţipă când sângele ţâşni din rană, după care pierdu controlul calului şi fu târât de şuvoiul de oameni care goneau pe lângă Will, Garin şi ceilalţi templieri, repezindu-se spre oraş.

  Printre ei se găsea un bărbat masiv pe un armăsar negru. Will îi zări ochii albaştri şi dinţii rânjiţi când Baybars trecu la doar câţiva metri în stânga lui, după care văzu o altă sabie atacându-l. Oţelul ricoşă de scut şi se înfipse în grumazul calului. Când animalul sări pe picioarele din spate, un cal cu armură al mamelucilor se ciocni de el, aruncându-l într-o parte şi răsturnându-l pe Will din şa. Cavalerul îşi răsuci piciorul şi ţipă de durere când calul căzu peste el. Undeva, deasupra lui, Lambert scoase un urlet.

  Simon se găsea în uşa atelierului olarului când îi văzu pe Will şi pe Lambert prăbuşindu-se. Robert şi ceilalţi cavaleri şi sergenţi care nu avuseseră timp să înşeueze alţi cai se grăbiseră la adăpostul clădirilor când primii mameluci pătrunseseră în iureş pe străzi. Strigaseră la oamenii care încercau să părăsească zona ca să se adăpostească şi ei. Câţiva ascultaseră şi se furişaseră în turnuri sau se lipiseră de ziduri. Cuprinşi de o panică oarbă, alţii continuaseră să fugă. Fuseseră ucişi de primii soldaţi apăruţi, ale căror săbii le tăiaseră capetele sau le spintecaseră spinările, după care fuseseră călcaţi în picioare de următoarele rânduri de mameluci. Robert îşi scosese sabia şi stătea în faţa lui Simon. Un călăreţ mameluc se repezise la ei, dar cei mai mulţi îi ignorau pe cavalerii şi locuitorii răzleţi pentru a se avânta cu restul soldaţilor în interiorul oraşului. Strigătele de Allahu akbar acopereau zgomotele de copite şi urletele de spaimă ale localnicilor.

  Urmărind prostit cum strada din faţa lui se umple de mameluci, Simon strigă atunci când îl zări pe Will aruncat din şa. Îl împinse pe Robert şi ieşi pe stradă. Robert strigă un avertisment văzându-i pe cei doi călăreţi care se repeziră spre grăjdar. Simon căzu în genunchi şi îşi acoperi capul cu mâinile, astfel că săbiile călăreţilor despicară doar aerul în locul unde fusese capul sergentului, ratându-l cu câţiva centimetri. După trecerea arabilor, Robert se furişă şi îl trase pe Simon înapoi în uşă. Grăjdarul se zbătu să scape, strigând numele lui Will.

  ― Nu-l poţi ajuta! Robert era uluit de violenţa grăjdarului. Îl ţintui pe Simon de cadrul uşii. O să fii despicat ca un dovleac, idiotule!

  ― Nu poate să moară! ţipă Simon, încercând să-l împingă pe Robert. Ochii lui căprui erau imenşi acum şi aveau o căutătură sălbatică. Pe obraji îi curgeau lacrimi. Din vina mea e aici! Din vina mea!

  Mamelucii continuau să gonească pe lângă ei. Aerul era plin de urlete, apropiate sau depărtate, precum şi de fumul primelor incendii provocate de torţele pe care soldaţii le aruncaseră peste acoperişuri.

  ― Ce naiba vrei să spui? îl repezi Robert pe Simon.

  ― Elwen n-ar fi plecat dacă ar fi ştiut de drog. Am minţit pentru ca ea să-l părăsească. Am minţit pentru ca relaţia lor să se termine. El şi-ar fi pierdut mantia dacă se căsătorea cu ea! Dar n-am avut nicio clipă intenţia să ajungem aici! Glasul lui Simon se pierdu printre suspine. Ştiam că el niciodată… Dar eu…! Lovi pieptul lui Robert cu pumnii, dar în el nu mai exista niciun pic de forţă. Îl iubeam de mai multă vreme decât ea!

  Robert se uită năucit la Simon. Din spatele lor se auzi un strigăt.

  Recunoscând vocea, sergentul îşi înălţă capul. Printre lacrimi, zări silueta înceţoşată a unui călăreţ alb venind spre ei. Privirea i se limpezi şi Simon îşi dădu seama că erau doi cavaleri care călăreau acelaşi cal. Garin era în faţă, cu sabia plină de sânge, iar Will stătea în spatele lui. Robert scoase un strigăt de surpriză şi bucurie. Împreună cu ei veneau unul dintre cei doi templieri care se despărţiseră de compania lor şi zece cavaleri teutoni în tunicile lor albe cu cruci negre, dintre care câţiva erau răniţi. Strada se golise între timp de călăreţi mameluci, cu excepţia câtorva leşuri rămase printre cadavrele locuitorilor care încercaseră să scape cu fuga.

  ― Lambert? întrebă Robert, luând hăţurile de la Garin după ce acesta opri calul.

  ― Mort, replică acesta, sărind din şa.

  Cavalerii teutoni descălecară, iar unii se apucară imediat să-şi ajute camarazii răniţi. Câţiva dintre templierii din compania lui Lambert, care rămăseseră alături de Robert, săriră să-i ajute.

  ― Au venit în sprijinul nostru, zise Garin, arătând cu capul înspre cavalerii germani.

  ― Unde sunt mamelucii? întrebă Robert, privind în lungul străzii ciudat de liniştite.

  ― Cavaleria şi-a continuat atacul înspre centrul oraşului, replică unul dintre teutoni, venind spre ei. N-avem prea mult timp. Curând o să doboare porţile pentru ca restul armatei să intre. Nu putem face nimic.

  ― Ce vrei să spui? ripostă Will, alunecând jos din şa. Să ne predăm?

  ― Nu cred că sarazinii vor accepta predarea noastră. Eram pe deal, la mică distanţă de aici. Nu e o bătălie: e un masacru. Măcelăresc pe oricine întâlnesc în cale.

  Teutonul îşi şterse sângele care îi curgea în ochi de la o tăietură de pe cap. Will observă că îi tremura mâna.

  ― Ar trebui să încercăm să ajungem la preceptoriu, propuse Robert. Sau la citadelă.

  ― E prea târziu pentru aşa ceva, replică teutonul.

  Arătă în susul străzii, înspre câmpurile pe unde pătrunseseră mamelucii; era singura cale înspre citadelă din zona lor de oraş. Sute de infanterişti arabi se înghesuiau acum prin spărtura din zid şi veneau în fugă în josul dealului.

  ― N-o să reuşim niciodată.

  ― Şi atunci ce facem? întrebă, îngrozit, unul dintre sergenţi.

  ― Fugim, răspunse teutonul.

  ― Are dreptate, fu Garin de acord. N-avem nicio şansă dacă rămânem. O să folosim unul din tunele.

  ― Într-acolo ne îndreptăm şi noi, zise teutonul. E unul nu departe de aici. Merge pe sub ziduri şi iese într-o peşteră de sub pantele muntelui Silpius. Putem ajunge acolo pe lângă metereze. O să aşteptăm în tunel până la căderea nopţii, apoi fugim prin valea râului.

  ― Sau am putea s-o luăm spre nord, către Baghras, sau… interveni un alt sergent.

  ― Baybars a trimis trupe acolo, i-o reteză Robert.

  ― Să mergem! anunţă unul din teutoni, lovind crupa cailor cu latul sabiei.

  ― Veniţi dacă vreţi să veniţi, rosti cavalerul înspre Will, Garin şi Robert.

  Alăturându-se fraţilor lui, alergă spre ziduri.

  ― Dacă plecăm noi, nimeni nu-i va mai ajuta pe aceşti oameni, zise Will înspre Robert. Nu putem fugi.

  ― Şi ce altceva să facem? replică acesta cu asprime. Trezeşte-te, rosti el, înghiontindu-l pe Simon, care se sprijinea şocat de cadrul uşii atelierului. Haideţi! le strigă el celorlalţi.

  Cu săbiile scoase, ieşiră pe stradă în spatele teutonilor care dispăruseră în interiorul turnului din faţa lor. Un sergent îi dădu lui Simon un ciocan, pe care grăjdarul îl luă cu un gest mecanic.

  ― Vrei să trăieşti, Will? strigă Robert. Îndreptă sabia în direcţia mulţimii de mameluci care se apropia cu repeziciune. E timpul să te hotărăşti!

  Will privi spre Robert, apoi spre sabia plină de sânge din mâna lui. La Safed, tatăl lui şi cavalerii aleseseră moartea, însă Will ştia că nu-şi va găsi odihna într-un mormânt. Se simţea neterminat. Everard, Owein, tatăl lui, Templul, Anima Templi – toate acestea îl împinseseră care încotro. Însă el obosise să i se mai spună pentru ce să lupte, după ce reguli să trăiască, mai ales că văzuse cum aceste reguli se schimbă de la un om sau de la un grup la altul, şi cum jurămintele şi promisiunile puteau fi încălcate fără niciun fel de consecinţe. Pace sau război, iertare sau răzbunare, orice ar fi ales nu însemna nimic dacă nu alegea pentru el. Iar Will îşi dorea să aleagă. Voia să trăiască.

  ― Haide! îi strigă Robert.

  Will o luă la fugă.

După ce primii cruciaţi avuseseră nevoie de şapte luni ca să captureze cetatea de la turci, Antiohia căzu acum pradă lui Baybars în doar patru zile. Locuitorii se baricadaseră în case, ascunzându-i pe copii în pivniţe şi pe sub paturi. Văzând norii de fum ai incendiilor, alţii îşi părăsiseră casele pentru adăpostul citadelei de pe munte. Doar câţiva se strecuraseră printre liniile inamice. Câţiva reuşiră să ajungă la grota Sfântului Petru, o peşteră pe coasta muntelui unde primii creştini îşi ţinuseră slujbele în secret, iar mai târziu se ascunseseră de persecuţii. Înăuntru se înghesuiseră unii în alţii: preoţi, soldaţi, fermieri, negustori, prostituate şi bebeluşi. Respiraţia şi sudoarea lor umpleau întunericul peşterii, în vreme ce porţile cetăţii cădeau pe rând pradă mamelucilor. Baybars ordonase închiderea porţilor în spatele trupelor pentru ca nimeni să nu fugă din oraş.

  Cavalerii şi gărzile oraşului îşi abandonară posturile pe măsură ce speranţa şi curajul îi părăseau. Unii încercară să se predea, dar mamelucii aveau ordinele lor şi toţi cei găsiţi pe străzi fuseră trecuţi prin sabie. Copii rămaşi orfani sau abandonaţi plângeau pe pragurile caselor în vreme ce călăreţii veneau în goană pe străzi, cu săbiile de pe care se scurgea sângele gata de acţiune. Musulmani care trăiau de generaţii alături de vecinii lor creştini implorară în arabă să le fie cruţate vieţile, dar soldaţii erau surzi la orice rugăminte. Înnebuniţi de lupta dusă, mânjiţi deopotrivă de sângele inamicilor şi al prietenilor, cu urechile răsunând de strigăte de război, mamelucii puseră stăpânire pe Antiohia. După care începură să o transforme în praf şi pulbere.

  După ce măcelul iniţial goli străzile de lume, soldaţii luară cu asalt bisericile şi palatele, omorându-i pe preoţi şi pe servitori, vandalizând încăperi în căutare de comori, urinând pe altare, zdrobind crucifixuri, arzând evanghelii. Iar pe lângă omoruri şi incendieri, avură loc nenumărate violuri şi torturi. În catedrala Sfântului Petru, mormintele patriarhilor fuseră deschise şi rămăşiţele umane dinăuntru scoase. Inele grele din aur şi bijuterii se rostogoliră cu zgomot pe podele odată cu oasele sfărâmate şi transformate în pulbere de călcâiele soldaţilor. Un arhidiacon care se ascundea în catacombe fu ţintuit de podea în vreme ce mamelucii îl zdrobiră ca să ajungă la un alt mormânt. Omul se atârnă de piciorul unui războinic, implorându-l ca rămăşiţele tatălui său să nu fie profanate. Soldaţii râseră, scoaseră osemintele din mormânt şi le împrăştiară prin încăpere. Apoi un mameluc îl bătu pe arhidiacon cu craniul putrezit al tatălui acestuia până ce bietul om îşi dădu duhul.

  În centrul cetăţii lovite de moarte, Baybars îşi instalase cartierul general într-o vilă romană. În vreme ce se apleca deasupra unei fântâni din curtea plină cu cadavre pe care oamenii lui le strângeau în grămezi, unul dintre guvernatori veni la el. Pe Baybars îl durea braţul cu care mânuia sabia, iar coapsa îl ardea în locul unde sabia unui templier îl împunsese. Aerul era plin de fum, iar gâtul îl ustura.

  Guvernatorul aşteptă ca sultanul să termine să se spele înainte de a vorbi.

  ― Creştinii din citadelă s-au predat, stăpâne.

  ― Spune-le că acceptăm. Trebuie să depună armele şi să ne lase să intrăm.

  Guvernatorul se înclină.

  ― Îi lăsăm să plece liberi, stăpâne?

  ― Nu, răspunse Baybars, făcându-şi palmele căuş în apa fântânii şi bând din ele. Toţi cei rămaşi în viaţă vor deveni sclavi. Mâine oamenii pot alege dintre ei pe care îi vor. Pe restul îi vindem. Privi în jos când piciorul lui călcă pe ceva moale. Era o păpuşă de cârpe. Baybars se aplecă să o ia, întrebându-se dacă i-ar fi plăcut lui Baraka. Şi comorile? îl întrebă el pe guvernator.

  ― Am luat atât de multe, încât cred că o să avem nevoie de mai multe căruţe, răspunse guvernatorul.

  Baybars răsuci păpuşa în mâna lui mare. Părea mai degrabă o jucărie de fetiţă. În vreme ce se gândea la asta, zări trupul unei fetiţe în mormanul de cadavre. Părul negru al copilei era plin de sânge. Părea ceva mai mică decât fiul lui. Baybars îşi dădu seama că guvernatorul se uita fix la el.

  ― Ce e?

  ― Tocmai spuneam, stăpâne, rosti acesta, cu prudenţă, că sunt prea multe bogăţii pentru a fi cărate, dar ne descurcăm noi cumva.

  ― Bine. Baybars păru să se scuture ca dintr-un vis. Mâine o să împărţim comorile şi sclavii oamenilor noştri.

  Imediat ce guvernatorul se înclină şi plecă, apăru Khadir. Ghicitorul avea roba cenuşie pătată de sânge.

  ― Stăpâne, rosti el, aplecându-se şi atingând genunchiul lui Baybars. Vreau un sclav.

  Sultanul îl prinse pe ghicitor de bărbie şi i-o ridică.

  ― Unde este ameninţarea despre care mi-ai vorbit? Arătă înspre oraşul care ardea. Se pare că te-ai înşelat.

  Ochii lăptoşi ai lui Khadir luciră în lumina soarelui care apăru printre palele de fum.

  ― Viitorul se dezvăluie cum vrea el, stăpâne, rosti el îmbufnat.

  Baybars se opri, apoi îi aruncă păpuşa.

  ― Atunci ţine. Distrează-te cu un sclav.

  Khadir lovi păpuşa aşa cum pisica face cu un şoarece. Se lăsă pe spate, strângând jucăria în braţe şi scoase nişte gângureli în vreme ce o ducea la nas ca s-o adulmece.

  Baybars făcu semn unui războinic Bahri care stătea de pază în faţa intrării principale în vilă.

  ― Adu-mi un scrib şi pe Mansel. Conetabilul poate trimite un mesaj pentru noi. Cred că prinţul Bohemond va dori să afle soarta oraşului său. Războinicul dispăru în vilă, iar Baybars le făcu semn oamenilor care aşteptau lângă grămada de cadavre. Ardeţi leşurile alea, le ordonă el, înainte să apară muştele!

Capitolul 40

Templul din Acra

  15 iunie 1268

Când îl zări pe Will, Simon se afla în curtea grajdului şi umplea adăpătorile cailor cu apă proaspătă. Grăjdarul îşi lăsă jos găleata şi îşi şterse mâinile de tunică. Inima îi bătea cu putere şi tot ce-şi mai putea dori era să se furişeze în interiorul grajdului până când Will avea să plece. Însă astăzi nu putea face aşa ceva.

  Will întoarse privirea când se auzi strigat de Simon. Zâmbi şi îşi ridică pe jumătate mâna în chip de salut, dar nu înainte ca sergentul să-i vadă uşoara urmă de iritare. Simon simţi un junghi în stomac. Cunoştea senzaţia; o avea de fiecare dată când îl vedea pe Will, încă din vremurile când erau doi băieţi în Templul Nou, doar că acum, amestecată cu frică, nu mai era atât de plăcută.

  ― Ce e? întrebă Will, în vreme ce Simon traversa curtea spre el.

  ― Cum te mai simţi? Sergentul continuă să zâmbească. Nu te-am văzut de câteva zile. De când ne-am întors.

  ― Sunt bine. Will aruncă o privire soarelui, aflat jos, spre linia orizontului. Fusese încă o zi fierbinte, iar aerul era stătut. Mirosea puternic a fân şi dejecţii de animale dinspre grajd. Voiai ceva?

  Will nu avea un ton neprietenos, dar cuvintele lui – atât de formale – îl înfiorară pe Simon.

  ― Everard a trecut pe aici mai devreme. Te căuta. Mi-a cerut să-ţi spun să te duci la el.

  ― O voi face.

  Will se întoarse ca să-şi continue drumul.

  ― Spunea că e important, rosti cu disperare Simon în direcţia spatelui lui Will.

  ― Sunt sigur că poate aştepta câteva ore.

  Sergentul îşi muşcă buza.

  ― De ce? Unde te duci? E aproape ora vecerniei.

  ― Am ceva de făcut.

  ― Te pot ajuta cu ceva?

  ― Nu.

  Simon urmări cum Will îşi continuă drumul.

  Lucrurile nu mergeau bine între ei de ceva vreme, dar de la întoarcerea din Antiohia situaţia se agravase. Simon se temea de motivul care generase asta, dar Robert îl asigurase că era vorba de cu totul altceva.

  Fuseseră cu toţii afectaţi de bătălie şi de călătoria care urmase, dar în vreme ce majoritatea celor care fugiseră din Antiohia se înveseleau pe măsură ce se apropiau de Acra, Will devenise tot mai tăcut şi mai retras în sine. Grupul lor pestriţ mersese spre sud traversând câmpii stâncoase, în vreme ce în spatele lor ziua era întunecată de vălătucii de fum. După apusul soarelui, întunericul îi învăluia ca un giulgiu gros. În unele nopţi, printre ţipetele răniţilor şi murmurele oamenilor care încercau să-şi liniştească tovarăşii, Simon îl auzise pe Will vorbind în somn. Putea jura că îl auzise rostind „Elwen“, încet ca un suspin.

  Elwen.

  Acel nume era ca o piatră de moară în jurul gâtului lui Simon, îngreunată de sentimentul de vinovăţie, de teamă şi de invidie. Acum sergentul se duse înapoi la găleată, dar se îndreptă imediat de spate.

  ― Ştii ce ai de făcut, rosti el pentru sine. Fă-o şi gata!

  Îl rugă pe un alt sergent să termine treburile în locul lui şi se duse să-l vadă pe Robert, după ce se opri pe la clădirea oficialităţilor.

  Robert era în dormitorul lui şi se spăla pe mâini pentru slujbă. Se încruntă când deschise uşa şi îl văzu pe Simon cu un pergament şi o pană de scris.

  ― Ce e? întrebă el, în vreme ce grăjdarul intră fără să mai aştepte să fie invitat.

  ― Ai vorbit cu Will? întrebă Simon, privind în jur ca să vadă dacă încăperea era pustie.

  ― L-am văzut mai devreme, răspunse Robert, închizând uşa.

  ― Nu, ripostă Simon, întorcându-se cu faţa spre el. Mă refer la… îşi lăsă capul în jos, apoi se forţă să-l ridice din nou. N-avea sens să se mai prefacă acum; lucrul pe care îl ţinuse ascuns atâţia ani scăpase deja din cuşcă. Nu putea decât să spere că mărturisirea pe care i-o făcuse lui Robert nu avea să se întoarcă împotriva lui… ce am spus în Antiohia.

  ― A! făcu Robert, părând stânjenit. Ţi-am dat cuvântul că nu o voi face.

  ― Mă expediază mereu aşa de repede…

  ― E de aşteptat. Will a pierdut enorm de multe în ultimii ani. Tatăl lui, Elwen, apoi trădarea lui Garin. Are nevoie de timp ca să se împace cu situaţia.

  ― Îmi dau seama că are nevoie de mai mult decât atât. Simon ezită, apoi întinse pergamentul şi pana de scris înspre Robert. De aceea am nevoie să faci ceva pentru mine.

Biserica Sfânta Maria, Acra

  15 iunie 1268

Will traversă cartierul pisanilor, de-a lungul străzii Celor Trei Magi. Păsările se avântau pe cerul roz-trandafiriu, zburând de pe turla bisericii Sfântul Andrei, ale cărei clopote băteau chemarea la vecernie. Alte biserici preluară imediat apelul şi în curând întregul oraş răsuna de dangătul clopotelor care, aşa cum aflase Will, puteau fi auzite de la un kilometru şi jumătate depărtare în largul mării. Clădirile aliniate de-a lungul străzilor înguste sclipeau în lumina serii şi orice bucată de geam reflecta razele aurii ale soarelui cu prea multă putere ca să fie privite. Will continuă să meargă în vreme ce bătăile clopotelor deveneau tot mai rare. Piaţa era pustie la acea oră, dar pe jos rămăseseră excremente de animale, coji de fructe şi chiar un şal de mătase pierdut de cineva, care flutura uşor în bătaia brizei fierbinţi şi sărate dinspre port.

  Era aproape miezul verii. În Paris avea să înceapă în curând festivalul. Probabil că acum se întocmeau deja listele pentru turniruri. Fetele aveau să poarte panglici în păr.

  Will traversă o piaţă deschisă, umbrită de un baldachin din material textil verde şi albastru, şi intră în cartierul veneţienilor. Ca templier, nu întâmpina nicio problemă să treacă prin porţile care separau suburbiile mărginite de ziduri. Când gărzile îi făcură, indiferente, semn să meargă mai departe, Will se îndreptă repede spre biserica Sfânta Maria. Când ajunse, slujba aproape se terminase şi preoţii împărtăşeau. Se furişă în interior, spuse Tatăl Nostru alături de ceilalţi oameni, apoi aşteptă ca mulţimea să iasă. Câţiva credincioşi rămaseră îngenuncheaţi ca să se roage, în vreme ce preotul începu să cureţe tabernaculul potirului de comuniune şi vasul în care se aflaseră ostiile. Privirea lui Will se opri asupra unui cap plecat din primele rânduri. Porni de-a lungul coridorului lateral, trecând de un altar dedicat Fecioarei şi înconjurat de zeci de lumânări aprinse. Aceste ofrande votive luminau oraşul de când prinţul Bohemond anunţase căderea Antiohiei. Vestea ajunsese în Acra chiar înainte de sosirea lui Will şi a celorlalţi cavaleri, astfel că intraseră într-un oraş aflat în doliu. Will luă o lumânare din grămada de pe podea şi o aprinse de la flacăra alteia. După ce o puse în faţa statuii din marmură a Fecioarei, care privea cu blândeţe în jos spre muritori, se duse în primul rând de bănci şi se aşeză alături de silueta plecată.

  ― Pentru cine te-ai rugat? întrebă Garin, ridicându-şi capul.

  Will ignoră întrebarea.

  ― E totul pregătit?

  Garin ezită, apoi dădu din cap.

  ― E în vestibul. Preotul ne va lăsa să trecem.

  ― Putem avea încredere în el?

  ― L-am întâlnit pentru prima dată în seara asta. Informatorul meu a vrut să-l folosim. Garin îşi coborî vocea şi se uită cum preotul se îndreaptă spre o uşă de pe coridorul corului. Dar omul pare destul de dornic să ajute. Templul i-a sprijinit pe veneţieni în cursul războiului civil cu genovezii, care au fost ajutaţi de ospitalieri. Se pare că am salvat viaţa unui frate al lui în cursul unei lupte de stradă.

  ― Chiar crezi că povestea asta o să meargă?

  Garin se încruntă.

  ― Doar nu vrei să dai înapoi?

  ― Nu, am pierdut prea multe de dragul acestei cărţi blestemate. Vreau să se termine odată. Vreau doar să mă asigur că ştii ce faci. Ce e cu servitorul ăsta? De unde ştii că nu ne va conduce direct într-o capcană?

  ― Şi-a oferit de bunăvoie sprijinul. Mi-a povestit cum a cerut să devină sergent la ospitalieri, dar a fost refuzat şi cât de supărat a fost din această pricină, pentru că lucrase pentru Marele Maestru timp de douăzeci de ani. E bătrân, amărât şi sărac. Pur şi simplu i-am oferit o cale de a-şi manifesta frustrările. Garin ridică din umeri. Asta şi ceva aur. Toată lumea are dorinţe, Will. Trebuie doar să ştii ce sfori să tragi ca să-i faci pe oameni să acţioneze.

  ― Ăsta e vreun truc pe care l-ai învăţat cât ai lucrat cu Rook?

  Garin oftă din rărunchi.

  ― Tu de fapt te întrebi dacă poţi să ai încredere în mine, nu-i aşa?

  ― Nu, Garin, răspunse Will, uitându-se în ochii celuilalt. N-o să am niciodată încredere în tine. Dar vreau să mă asigur că povestea asta va decurge fără probleme. Dacă servitorul are dreptate şi cartea va fi în curând mutată într-o locaţie mai sigură, atunci asta este singura noastră şansă ca s-o luăm.

  Garin îşi privi mâinile.

  ― Nu crezi că m-am schimbat?

  Will se lăsă pe spate cu un oftat de nerăbdare.

  Garin se apropie de el.

  ― Aminteşte-ţi că eu sunt cel care a venit acum la tine.

  ― Everard avea propriul plan de a pune mâna pe carte.

  ― Păi, din ce ai spus, primul lui plan n-a mers deloc bine.

  Will nu răspunse. Se întorsese din Antiohia ca să descopere că în absenţa lui Anima Templi trimisese doi mercenari în preceptoriul ospitalier ca să ia cartea. Bărbaţii nu se întorseseră şi, după o săptămână, în cursul unei întruniri a conducătorilor oraşului, Hugues de Revel îi avertizase pe ceilalţi că nişte hoţi încercaseră să-i spargă seiful. Le mai spusese că hoţii fuseseră prinşi şi urmau să fie interogaţi, dar încercaseră să evadeze şi atunci fuseseră ucişi. Dorind cu disperare să recupereze cartea, dar ştiind că nu mai putea trimite alţi oameni în reşedinţa ospitalierilor atât de repede după tentativa eşuată, Everard se văzuse nevoit să aştepte.

  ― Măcar planul meu are o şansă de a funcţiona, adăugă Garin. Îi aruncă o privire lui Will. Şi, oricum, dacă aş fi încercat să iau cartea pentru mine, crezi că ţi-aş fi spus ceva? Aş fi făcut totul singur, nu crezi?

  ― Cum rămâne cu Rook? N-o să turbeze când o să afle că m-ai ajutat pe mine să iau cartea pentru Everard în loc să-l ajuţi pe el?

  Garin evită privirea acuzatoare a lui Will.

  ― Ţi-am spus că am fost obligat să lucrez pentru el.

  ― Dacă te ameninţa, puteai vorbi cu cineva din ordin. Ei ar fi pus capăt poveştii.

  ― Nu înainte ca el să o omoare pe maică-mea! Garin îşi coborî vocea. Ascultă, Will, ţi-am spus că am terminat cu el. Nu ştiu ce altceva aş mai putea adăuga.

  ― Ai putea începe prin a-mi spune adevărul. Nu cred că nu ştii nimic despre el. În primul rând cum a aflat de carte?

  ― Nu ştiu! insistă Garin. Îşi băgă mâna în punga care îi atârna de centură. Uite, zise el, scoţând un disc mic. Îţi aminteşti de asta?

  Will luă obiectul întins de Garin. Se uită la el oarecum surprins. Era sigiliul ordinului; o insignă care înfăţişa doi cavaleri pe un singur cal.

  ― Mi-ai dat-o după turnir. Tu ai câştigat şi eu am pierdut, dar tu mi-ai dat premiul tău mie. Garin se uită nervos la Will, sperând că acesta nu va observa că nu era aceeaşi insignă. Pe cea pe care i-o dăduse Will o aruncase în apele Tamisei cu ani de zile în urmă. Am vrut să ţi-o dau înapoi. Ca să-ţi dovedesc că m-am schimbat.

  Will ezită câteva clipe, apoi îi dădu insigna înapoi lui Garin.

  ― Mi-ai salvat viaţa în Antiohia şi îţi sunt recunoscător pentru asta, dar noi nu vom fi niciodată prieteni, Garin, şi nu te pot ierta pentru… Maxilarele i se încleştară şi privirea îi alunecă în altă parte. Pentru ce s-a întâmplat în Paris.

  Garin strânse buzele, apoi băgă insigna înapoi în pungă.

  ― Înţeleg, rosti el încetişor, în clipa în care se deschise uşa vestibulului şi preotul le făcu semn să vină.

  Înăuntrul camerei, plină de fum de tămâie, clericul îi duse spre un cufăr mare.

  ― Aici, rosti el, făcându-le semn să se apropie. Avea un accent puternic. Omul a venit de dimineaţă şi mi-a lăsat asta. A spus că tot ce aveţi nevoie este aici.

  ― Mulţumesc, rosti Garin.

  Preotul dădu din cap.

  ― Vă las să vă schimbaţi. Vă puteţi ţine hainele aici. Voi lăsa aia deschisă în noaptea asta. Arătă spre o uşă mică. Puteţi ieşi şi pe aici. Mergeţi pe stradă până la zid. Acolo veţi intra în cartierul evreiesc şi de acolo veţi trece pe lângă băile publice. Veţi vedea zidurile ospitalierilor.

  Preotul părăsi încăperea şi Garin deschise cufărul. Scoase de acolo două tunici negre frumos împăturite, cu cruci albe pe piept şi pe spate. Îi dădu una lui Will, iar pe a doua o opri pentru sine. Will îşi dădu jos mantia albă, iar Garin mai scoase un pergament rulat de la fundul cufărului. Când desfăcu învelitoarea, un obiect mic alunecă şi căzu cu zgomot pe podea. Garin se aplecă să-l ridice. Era o cheie. O băgă în pungă, apoi începu să studieze schiţa prost desenată, dar suficient de clară a aşezământului ospitalierilor, pe care erau marcate clar camera Marelui Maestru de Revel şi seiful din oţel.

  Lăsându-şi mantiile albe în cufăr, Will şi Garin porniră la drum pe străzile întunecate. Îndrumările preotului erau simplu de urmat, astfel că nu avură nevoie de prea mult timp ca să ajungă la ţintă. Will îşi ţinu răsuflarea când fuseră opriţi la poartă, dar gărzile îi lăsară să treacă fără probleme după ce îşi ridicară făcliile şi văzură cu ce haine erau îmbrăcaţi.

  Cina tocmai se încheiase, aşa că locul era aglomerat. Will şi Garin îşi croiră intenţionat drum prin mulţimea de servitori, curieri şi sergenţi. Dădură politicos din cap în direcţia oricărui cavaler pe lângă care treceau şi care îi saluta ca răspuns. La fel ca şi preceptoriul Templului, aşezământul ospitalierilor era o bază majoră şi, cu atâta lume intrând şi ieşind permanent de acolo, oamenii nu prea se cunoşteau între ei.

  După ce intrară în clădirile principale, fuseră obligaţi să se oprească pe un coridor luminat ca să verifice pergamentul, dar nu le fu prea greu să descopere care scări duceau în spre turnul cel mai înalt, în vârful căruia se găsea camera Marelui Maestru. Pe drum, Will şi Garin căzuseră de acord ca, dacă găseau pe cineva în camera vizată, să spună că veniseră ca să-i solicite Marelui Maestru o întrevedere pe chestiuni personale. Urcară scările fără să ezite, ca să nu trezească suspiciunea nimănui cu care s-ar fi putut întâlni pe drum. Până în acel moment, planul lor părea să meargă ceas. Singurul lucru care îl neliniştea pe Will era ce anume aveau să facă dacă se întâlneau cu Nicolas de Navarra.

  În capătul scărilor, dădură într-un coridor arcuit care ducea în stânga şi în dreapta spre câte un şir de uşi duble. După ce consultară încă o dată schiţa, o luară în dreapta. Zidul avea în el ferestre arcuite care ofereau o privelişte uluitoare asupra oraşului luminat de focurile torţelor şi de o semilună palidă.

  Pe sub uşile închise se vedea o dâră slabă de lumină de la lumânările dinăuntru. Garin îi făcu semn lui Will, care bătu cu încheietura mâinii în lemn. Aşteptară. După câteva secunde, Will bătu din nou. Iarăşi niciun răspuns. Împinse cu grijă una din uşi, care se întredeschise. Încăperea era luminată de cele două lumânări aşezate pe masa mare din centru. Will zări imediat seiful încastrat în zidul din spatele mesei. Tavanul camerei era susţinut de stâlpi de marmură aşezaţi în colţuri, iar dincolo de aceştia se vedeau ferestre arcuite, precum cele de pe coridor. Zona de dincolo de lumânări era cufundată în penumbră.

  Will intră şi Garin îl urmă, dar se opri imediat ce primul încremeni locului.

  ― Ce e?

  Will arătă spre birou. Documentele şi penele de scris de pe el erau răvăşite, iar unele căzuseră pe podea.

  ― Poate că aşa e mereu, şopti Garin peste umăr. Sunt ospitalieri. Haide.

  Trecând de Will, se duse repede la seif şi scoase cheia din pungă.

  Will se încruntă pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu semiîntunericul din încăpere. Erau acolo mai multe scrinuri şi un dulap. Toate acestea fuseseră deschise şi conţinutul lor răscolit. În cameră se simţea un iz de umezeală şi de sudoare acră.

  ― Garin! îl avertiză Will.

  Garin întinse mâna spre seif, cu cheia în palmă, apoi se opri, fără să atingă obiectul.

  ― E deschis, rosti el, încruntându-se. Băgă cheia în punga de la centură şi trase de uşa seifului, care scoase un scârţâit din pricina balamalelor ruginite. La naiba! Se uită la Will. Nu e aici.

  În dreapta lui, o umbră se desprinse din spatele unui stâlp. Garin ţipă de groază când o siluetă încovoiată se repezi la el, cu haina ponosită fluturând, cu dinţii stricaţi dezveliţi într-un rânjet sinistru şi cu pumnalul scos.

  Înainte ca Garin să poată face vreo mişcare, Rook îl prinse, îl răsuci pe călcâie şi îi lipi lama pumnalului de gât.

  ― Nu e, pentru că e la mine, rahat mic şi idiot ce eşti!

  Will zări o carte legată în piele, cu titlul scris cu litere aurii în relief, înghesuită la centura omului care îl torturase în bordel. Ştia că e Rook după ochi şi după voce. Vru să-şi scoată sabia de la centură.

  ― Lasă aia jos, zise Rook, uitându-se la Will, dacă nu vrei să-i tai gâtul!

  Will ezită şi Garin ţipă când Rook îi zgârie pielea, făcând sângele să curgă.

  ― Ştii că o s-o fac!

  ― Bine, rosti Will.

  Puse sabia pe podea.

  ― Nu acolo, mârâi Rook. Împinge-o lângă cuferele alea. Nu am chef să ajungi uşor la ea.

  Will se conformă.

  ― Întoarce-te unde erai!

  Will se întoarse, continuând să se uite la Rook. Îl urmări cum scoate sabia lui Garin şi o aruncă pe covorul din spatele lui.

  ― Măi să fie, ce tablou drăguţ, îi zise Rook lui Garin. Ştiam eu că o să mă trădezi.

  ― Nu te-am trădat! Gâfâind de teamă, Garin se uită la Will. L-am folosit pe Campbell ca să ajung la carte, după care voiam s-o duc înapoi la Londra, aşa cum am stabilit.

  Will îşi miji ochii. Făcu un pas înainte.

  ― Stai pe loc! exclamă Rook, trăgându-l pe Garin înapoi. Oricum e un mincinos. Nu te-ai priceput niciodată la asta, nu-i aşa, de Lyon? N-ai suficient curaj.

  Will rămase nemişcat, dar observă mâna lui Garin deplasându-se aproape insesizabil spre punga de la centură.

  ― Pe de altă parte, eu, continuă Rook, fără să remarce ce făcea Garin, mă pricep foarte bine la asta. S-ar putea spune că e unul din talentele mele. Chicoti. Ca şi spargerea încuietorilor.

  ― Ce vrei să spui? întrebă Garin pe un ton coborât.

  ― Oh, o să-mi placă foarte mult chestia asta! Poţi să-i spui plată pentru că am fost nevoit să străbat atâta drum ca să pun în ordine ce ai stricat tu. Iar după ce ţi-am zis toate astea, tu şi prietenul tău o să intraţi frumuşel în seiful ăla, iar eu o să-mi văd de drum. Râse ceva mai tare. Mi-aş dori să văd mutra Marelui Maestru când vă va găsi cuibăriţi împreună în seiful lui! Cred că veţi sta într-una din celulele lor multă vreme de acum înainte. Tonul îi deveni mai dur. Mulţumeşte-te că te las să trăieşti. Cel puţin deocamdată, şopti el la urechea lui Garin. Ce spuneam? A, da. Îţi aminteşti noaptea când am plecat din Paris? Aveam sânge pe mine şi când m-ai întrebat de unde e, ţi-am zis că m-am tăiat.

  Cu coada ochiului, Will îl văzu pe Garin strecurându-şi mâna în pungă.

  Rook îşi lipi obrazul neras de cel al lui Garin.

  ― Am minţit. Nu era sângele meu. Era al târfei ăleia, Adela.

  ― Cum? făcu Garin, încremenind.

  ― Am înjunghiat-o ca pe o scroafă. Rook rânji. Doar că de data aia cu propriul meu pumnal.

  ― Nu te cred, şopti Garin, deşi expresia de pe chipul lui spunea altceva.

  Rook îşi lipi gura de urechea cavalerului.

  ― Iar în vreme ce tu te gândeşti la chestia asta, imaginează-ţi ce o să-i fac maică-ti când mă întorc în Anglia. Respiraţia lui fierbinte umezi obrazul lui Garin. Cred că o să mă distrez de minune cu ea.

  Garin scoase cu putere mâna din pungă.

  Will zări o sclipire metalică în vreme ce mâna lui Garin se ridica. Îşi dădu seama că era insigna de turnir când templierul o înfipse drept în ochiul lui Rook.

  Sângele ţâşni cu violenţă. Rook începu să urle.

  Scăpând pumnalul din mână, se împletici în spate, ţinându-se de faţă. Garin lăsă insigna să cadă pe covor, apoi înşfăcă pumnalul curbat. Se aruncă asupra lui Rook ca un nebun, înjunghiindu-l pe oriunde zărea o bucată de piele descoperită. Rook se prăbuşi urlând amarnic şi începu să se zvârcolească pe podea, cu o mână dusă la ochi şi cu cealaltă încercând să se apere de loviturile care îl ardeau. Sângele începu să se scurgă pe covorul de mătase în dâre prelungi către zid, în vreme ce Garin se urcă pe Rook, înfigând şi scoţând pumnalul la nesfârşit.

  ― Nemernicule! strigă el. Nemernic nenorocit!

  Urletele lor combinate stârneau ecouri în încăpere.

  ― Garin! ţipă Will, pornind în fugă spre el.

  Cavalerul tresări, ridicând pumnalul în aer spre Will.

  Privirea i se limpezi şi umerii îi căzură.

  ― Trebuie să termin treaba.

  Will ezită, apoi încuviinţă. Garin ridică pumnalul şi îl mai înfipse o singură dată.

  Aproape inconştient, Rook nu mai simţi lama pătrunzându-i în inimă.

  Will trase cartea pătată de sânge de la centura lui Rook, apoi îl ridică pe Garin în picioare.

  ― Ia-ţi sabia.

  Will îşi luă sabia lui scurtă şi alergă spre uşă, dar se opri văzând că Garin nu-l urmează. Cavalerul se holba la cadavrul lui Rook. Will se repezi înapoi spre el, îl prinse de braţ şi îl trase de acolo, pe uşă, de-a lungul coridorului şi apoi pe scări. Când ajunseră jos, auziră paşi apropiindu-se în fugă de ei. Will deschise repede o uşă către o încăpere pustie, în care intrară amândoi, apoi o închise. O întredeschise din nou când sunetul de paşi se estompă şi zări spatele unui cavaler dispărând în sus pe trepte.

  ― Haide! îl îndemnă el pe Garin, care îl urmă, complet amorţit, afară în noaptea caldă.

Nicolas de Acra se găsea în clădirea principală când auzi nişte ţipete îndepărtate venind dinspre turn. Chemă în ajutor doi cavaleri şi porni în fugă pe scări către încăperile Marelui Maestru. La intrarea în cameră, unul din cavaleri strigă când zări cadavrul cu pumnalul ieşind din piept. Omul se gândi imediat că victima era Marele Maestru.

  Cu sabia scoasă, Nicolas inspectă încăperea, în vreme ce ceilalţi doi studiară leşul.

  ― Cine e? întrebă Nicolas, punându-şi sabia la loc în teacă şi ducându-se la ceilalţi doi când nu găsi pe nimeni în încăpere.

  ― Nu-i dintre ai noştri, răspunse unul din cavaleri.

  Nicolas se încruntă şi se aplecă asupra cadavrului. Faţa şi partea de sus a trupului erau pline de sânge şi mutilate oribil.

  ― Daţi alarma, îi ceru Nicolas unuia din camarazi, în vreme ce se ducea la seif. Oricine l-ar fi ucis ar putea să mai fie încă aici.

  Deschise seiful şi înjură când văzu că era gol. Când sosi Marele Maestru, Nicolas continua să caute cartea.

  ― Ce s-a întâmplat? ceru de Revel să afle, intrând în încăpere şi oprindu-se imediat la vederea leşului însângerat.

  Nicolas se îndreptă de spate.

  ― Domnule, a fost furată Cartea Graalului.

  ― Lasă-ne singuri, ordonă Marele Maestru cavalerului rămas în cameră. Cine a luat-o? îl întrebă el pe Nicolas după ce omul dispăru. Şi cine mai e şi ăla? arătă el înspre cadavru.

  Nicolas se întoarse spre Marele Maestru.

  ― S-ar putea să fie un alt mercenar trimis de Templu.

  ― Nu ştim sigur că Templul a trimis pe cineva, frate.

  ― Şi atunci cine să fie, domnule? insistă Nicolas. Everard e în oraş. L-am văzut. Ştie că avem cartea lui. E logic să încerce să o recupereze.

  Nicolas se duse spre uşă.

  ― Unde pleci?

  ― Dacă plec acum, poate îl prind pe cel care a fost împreună cu omul ăsta. E imposibil să fi ajuns departe.

  ― Nu.

  ― Domnule?

  ― Nu-ţi pot permite să mergi mai departe cu această chestiune. Dacă indivizii erau templieri sau lucrau pentru Templu, atunci au venit ca să-şi recapete ceva ce e de drept în proprietatea ordinului lor; un bun pe care noi l-am furat. De Revel se duse la biroul lui şi se aplecă pentru a lua de pe jos câteva documente. Nu putem risca o încordare a relaţiilor cu Templul. Nu când situaţia noastră este atât de precară şi nu după ceea ce s-a petrecut în Antiohia. Baybars nu se va opri până ce fie moare el, fie dispărem noi. Se îndreptă de spate şi puse documentele pe masă. Eu mi-am ţinut promisiunea faţă de Chateauneuf. Am dat greş. Singurul lucru care ne rămâne acum este să ne concentrăm pe ceea ce trebuie făcut.

  De Revel se întoarse spre Nicolas, care îl urmărea în tăcere.

  ― Duşmănia dintre ordinele noastre trebuie să înceteze. Trebuie să încercăm să lăsăm trecutul în urma noastră, de dragul viitorului.

Capitolul 41

Templul din Acra

  15 iunie 1268

― Trebuie să ne continuăm drumul, insistă Will, alergând înapoi la Garin, care mergea împiedicat în urma lui.

  ― Stai! îl imploră Garin, aplecându-se, cu mâinile pe coapse. O să mi se facă rău.

  Încercă să vomite, dar nu ieşi nimic. După o clipă, se îndreptă de spate, cu ochii şi nasul curgând. Arăta cu adevărat jalnic.

  ― Probabil că au dat deja alarma. Trebuie să ajungem la biserică şi să ne schimbăm hainele. Ieşim prea mult în evidenţă în astea.

  Will arătă înspre hainele lor furate. Tunica lui Garin era plină de sânge şi licărea umedă în lumina lunii.

  Garin se aplecă înainte. Încercă din nou să vomite, apoi începu să suspine adânc, suspine care îi zguduiau trupul.

  Will privi în jur când doi bărbaţi ieşiră din clădirea învecinată. Reveni la Garin, în vreme ce oamenii se uitară curioşi la ei.

  ― Haide! şuieră el, prinzându-l pe cavaler de umeri.

  Garin îşi înălţă capul. Pe chipul lui mânjit de sânge se citea furia.

  ― Din vina mea a murit Adela! Din vina mea!

  ― N-avem timp pentru aşa ceva.

  ― Timp? Ce înseamnă asta? Nimic, Will, asta înseamnă timpul! E doar o înşiruire de momente goale dacă nu-l umpli cu lucruri care să însemne ceva. Mama mea, unchiul meu, toată lumea din Templu, cu toţii aţi vrut să fiu ceva ce nu sunt. Adela era singura care voia să fiu eu!

  ― Şi o s-o plângi şi o să treacă, rosti Will cu asprime, ştergând o pată de sânge de pe obrazul lui Garin.

  ― Aşa cum a trecut pentru tine? ripostă Garin. Sprâncenele i se ridicară imediat. N-am vrut să spun asta. Îmi pare rău. Doamne, cât de rău îmi pare.

  ― Să nu-ţi pară rău. Mişcă-te mai repede.

  Garin răspunse în sfârşit la îndemn şi cei doi porniră în grabă prin noapte din cartier în cartier, mergând printre case, prăvălii, biserici şi moschei.

  După ce-şi dezbrăcară tunicile mânjite de sânge şi îşi luară mantiile din biserica veneţiană, îşi croiră drum înapoi spre Templu, alergând să intre în complexul de clădiri prin tunelul subteran care făcea legătura cu portul, şi nu pe porţile principale.

  ― Ar trebui să te speli înainte să te vadă cineva, îi spuse Will lui Garin.

  Garin dădu mecanic din cap, apoi se întoarse şi porni să străbată curtea. Will îl urmări cum se îndepărtează cuprins de emoţii nedesluşite, apoi o luă şi el spre camera lui Everard. Ca şi la Paris, preotul dispunea de propria încăpere în cadrul preceptoriului, oferită de Seneşal, unul dintre cei trei membri Anima Templi rămaşi în viaţă. Pe sub uşă se vedea lumină. Will se uită la cartea din mâinile lui. Cuvintele aurii de pe copertă licăreau sub degetele lui. Din cine ştie ce motiv îi venea să plângă. Bătu în uşă, aşteptă să audă vocea răguşită a lui Everard, apoi intră.

  Preotul şedea la masă şi ţinea o pană de scris deasupra unui pergament. Avea o pătură în jurul umerilor – în ciuda nopţii calde –, iar într-un colţ fumega o sobă de fier plină cu cărbuni aprinşi. Obrajii i se scofâlciseră din pricina vârstei, iar cele câteva fire de păr rămase se răzleţeau pe obraji. În câteva luni, părea să fi îmbătrânit cu zece ani.

  ― William, cârâi Everard cu arţag. În sfârşit catadicseşti să mă onorezi cu prezenţa ta. Îşi îndreptă atenţia spre pergamentul pe care îl scria. Am vorbit cu Simon acum câteva ore. Să înţeleg că ţi-a transmis mesajul meu?

  ― Da, mi-a spus că vrei să mă vezi.

  Everard se încruntă.

  ― Şi atunci de ce ţi-a luat atât timp ca să…? Se opri când privirea îi căzu pe cartea din mâinile lui Will. Ce e aia?

  Will se apropie şi puse Cartea Graalului peste pergament.

  Everard se holbă la ea. Mâinile începură să-i tremure, făcându-l să scape pana de scris, care se lovi de colţul mesei şi căzu pe podeaua de piatră. Îşi puse mâinile, cu palmele în jos, de o parte şi de alta a cărţii. Mâinile continuau să-i tremure ca două frunze în bătaia vântului. Ridică privirea spre Will şi rosti un singur cuvânt, cu voce spartă.

  ― Cum?

  Will se aşeză şi îi povesti preotului cele petrecute.

  ― Te-a ajutat de Lyon? rosti Everard după ce Will îşi încheie relatarea.

  ― Da, a vrut să-şi spele o parte din păcate.

  ― Are multe de spălat, ripostă Everard cu asprime. Spui că omul care voia cartea – Rook – e mort?

  Will dădu din cap.

  ― Crezi că era singur?

  ― Garin spune că da, dar nu putem fi siguri de asta şi, chiar dacă lucra cu altcineva, poate că Garin nu avea… habar de asta. Însă tot Garin mi-a zis că Rook a ameninţat că-i va face rău maică-si dacă nu se supune şi, din ce am văzut în seara asta, nu cred că m-a minţit.

  Preotul oftă, apoi se ridică încet, cu cartea în mână.

  ― Poate că totul a făcut parte din planul grandios şi indescifrabil al Domnului, rosti el, ducându-se la sobă. Cel puţin sunt acum aici, unde e cea mai mare nevoie de mine.

  ― Ce faci? ţipă Will, sărind imediat ce îl văzu pe Everard ţinând cartea deasupra cărbunilor încinşi.

  Preotul nici nu se uită la el.

  ― În primul rând, n-ar fi trebuit să fie niciodată scrisă. Ţi-am mai spus asta.

  ― Atunci totul a fost în zadar? zise Will, urmărind cum flăcările începeau să se prelingă pe paginile groase, înnegrind pielea şi ştergând scrisul auriu.

  ― În zadar? Everard lăsă cartea să cadă în soba de metal. Focul se înteţi şi preotul se dădu înapoi văzând cum pergamentele uscate se aprind ca o iască. Am protejat Sufletul Templului de cei care voiau să-l distrugă. Eu n-aş spune că asta a fost în zadar. Îşi întinse mâinile înspre flăcări. Cartea Graalului a fost obsesia lui Armand. Ţelurile noastre continuă să trăiască şi fără ea.

  Will se aşeză la loc pe scaun în vreme ce Everard se apropie şchiopătând de el.

  ― Aşadar s-a terminat?

  Preotul chicoti.

  ― Din contră, William, abia a început. Se aşeză şi el şi se aplecă în faţă, punându-şi mâinile deformate pe masă. Părea brusc extrem de animat, treaz şi nerăbdător, ca un om care abia a aflat că a primit un diagnostic greşit după ce i se spusese că mai are doar câteva zile de trăit. Acum mă pot concentra asupra reînvierii Anima Templi. Cred că în ultimele luni, în vreme ce încercam să-l construiesc din nou, aşteptam în realitate să fie dărâmat. Sufletul meu nu se regăsea în toată povestea asta. Se încruntă. Mi-ar fi plăcut ca Hasan să fie acum aici.

  ― Să scăpăm de Baybars trebuie să fie prioritatea noastră.

  ― Baybars? Everard clătină din cap. În niciun caz.

  ― Cineva trebuie să facă asta.

  ― Atunci trebuie să ne asigurăm că nu se va întâmpla, replică Everard cu asprime în glas.

  ― Cum adică?

  ― A scăpa de Baybars, aşa cum ai spus tu foarte plastic, înseamnă contrariul a tot ce a încercat să construiască Anima Templi de la începuturi. Everard oftă zărind expresia de nedumerire a lui Will. Intenţia iniţială a lui Robert de Sable a fost aceea de a proteja Templul de cei care voiau să-i folosească puterea în scopuri personale şi de a promova pacea pentru accelerarea schimbului de mărfuri şi de cunoştinţe între rase. Al doilea ţel, ţelul suprem, este o extindere a celuilalt. Ce este Graalul, William?

  ― Graalul? Will ridică din umeri. Cupa în care s-a strâns sângele lui Hristos de pe cruce sau poate un pocal folosit la Cina cea de Taină. Poveştile diferă în privinţa originii.

  ― O cupă sau un pocal?

  ― Aşa e scris. Dar ce are asta de-a face cu…?

  ― În primele versiuni ale poveştii, da, aşa a fost, dar în lucrările ulterioare Graalul este o sabie, o carte, o piatră şi chiar un copil. În cartea mea apare în trei ipostaze diferite: o cruce aurie, un sfeşnic argintiu şi semilună făcută din plumb. Care presupui tu că ar fi adevărata sa formă?

  Will clătină din cap.

  ― Nu cred că Graalul există. Cred că este un simbol, nu un obiect.

  ― Atunci, dacă povestea vorbeşte despre căutarea Graalului de către Perceval, ce anume caută el, mai exact, dacă nu un obiect?

  Will ridică din umeri.

  ― Mântuirea! Căutările lui Perceval înseamnă căutarea mântuirii. Graalul, obiectul căutărilor, nu e ceva care poate fi ţinut în mână. Nu poate fi cumpărat şi vândut şi nu va fi găsit prin căutare fizică, ci doar prin deschiderea sufletului către esenţa lui. Acolo există el. Everard îşi atinse pieptul. În cuibul unde se adăposteşte inima. Cei care văd Graalul ca pe o sabie cred că mântuirea poate fi găsită doar prin război. Cei care îl socotesc o carte cred că înţelepciunea va fi cea care va aduce rezultate căutărilor lor.

  Will nu-l mai văzuse niciodată pe preot atât de înflăcărat. Pupilele i se dilataseră şi obrajii lui palizi se coloraseră intens.

  ― La sfârşitul ritualului de iniţiere, postulantul, care joacă rolul lui Perceval, este îndrumat de un membru al Frăţiei către un vas plin cu ulei încins, simbolizat în poveste de un lac de foc. Acolo i se dau cele trei comori: cele trei Graaluri. I se spune că în cruce se regăseşte sufletul creştinătăţii, în semilună – spiritul islamului, iar în sfeşnic, în menora, esenţa credinţei evreieşti. Apoi i se cere să arunce cele trei comori în vas, unde se vor topi şi vor deveni una. Ca atare, pentru ca Perceval să ajungă la mântuire sau, în cazul unui postulant, la iniţiere, el trebuie să accepte o reconciliere ritualică a celor trei credinţe. În realitate, exact asta este ceea ce noi, ca ordin, trebuie să facem.

  ― Doamne! Will căscă gura. Cum e posibil ca ăsta să fie scopul tău? Eşti preot! Cum poţi tu, ca preot, sau oricare alt creştin, să propovăduieşti aşa ceva? Să uităm de ereziile din unele cărţi. Chestia asta este un sacrilegiu!

  ― Mă dezamăgeşti, rosti Everard pe ton de reproş. Credeam că tu, mai mult ca oricine altcineva, înţelegi că nu suntem chiar atât de diferiţi de evrei sau musulmani. În definitiv, ai citit destule texte de-ale lor.

  ― Ştiu că există similitudini între rasele noastre, Everard, dar ce propui tu încalcă toate principiile pe care este construită societatea noastră! Şi nu doar a noastră, ci şi a lor. Chiar crezi că musulmanii sau evreii ar fi interesaţi de reconciliere? Este împotriva legilor credinţelor noastre. Cum să funcţioneze asta când evreii şi musulmanii îl văd pe Hristos doar ca pe un profet şi îi neagă divinitatea? Îmi şi imaginez cum ar râde Baybars dacă ar şti ce propui tu. E un fanatic.

  ― Da, este, fu Everard de acord, dar la fel este şi regele Ludovic.

  Will aproape că izbucni în râs.

  ― Ludovic? Cel mai pios rege care a trăit vreodată?

  Everard ripostă imediat:

  ― Pios pentru noi, da. Fără îndoială că pentru musulmani Baybars este la fel de pios, iar Ludovic, un fanatic sălbatic. Acest cerc vicios al urii se va sparge doar atunci când una din părţi va ieşi din el, va vedea imaginea în întregul ei şi o va arăta restului lumii. Cele trei religii ale noastre sunt inextricabil legate prin credinţă, tradiţii şi origine. Suntem rude, fiecare cu o identitate şi o personalitate proprii, dar care ne-am născut din acelaşi pântece şi am crescut în acelaşi leagăn. Everard îşi desfăcu mâinile larg. Suntem ca nişte fraţi care se ceartă pentru afecţiunea tatălui comun. Vocea i se înmuie. Nu e o idee chiar aşa de ciudată, William. Trebuie doar să te plimbi pe străzile din Acra ca să vezi că putem trăi împreună foarte bine dacă ni se dă ocazia. Anima Templi nu vrea să schimbe convingerile religioase ca să se potrivească între ele. Propune în schimb un armistiţiu reciproc prin care toţi copiii Domnului să beneficieze de cunoştinţele şi experienţele celorlalţi. Iar acest loc, zise el, arătând spre fereastra dincolo de care oraşul dormea, este locul de unde vom începe. Este Camelotul nostru.

  ― Habar n-aveam că eşti un aşa de mare idealist.

  Everard îşi miji ochii.

  ― Tatăl tău a crezut în acest ţel. Iar dacă ne realizam visul, poate că el mai trăia şi acum. Să ignorăm soluţia ideală pentru că e un ţel prea bun? Sau pentru că ne temem de munca pe care trebuie să o depunem ca să ajungem la ea?

  ― Tu nu vezi lumea aşa cum e ea în realitate, Everard, rosti Will, impresionat de menţionarea tatălui său. Stai închis în cămăruţa ta şi îţi imaginezi lucruri care n-ar putea exista niciodată. O fi Acra un oraş paşnic, dar priveşte dincolo de zidurile lui şi vei da doar peste moarte şi ură. Dacă ţelurile Anima Templi ar fi fost realizabile, oamenii ar fi încetat de mult să se mai războiască între ei. Nu poate exista împăcare între religiile noastre. Sunt prea diferite.

  ― În general religia n-are nimic de-a face cu războiul. Când oamenii invadează o altă ţară pentru pământuri mai bune, resurse mai multe sau putere mai mare, religia reprezintă un pretext în spatele căruia se ascund ca să-şi mascheze cauza lor jalnică. A spune că e voinţa Domnului conferă legitimitate acţiunilor lor. Am fi cu toţii mai vinovaţi dacă am spune aşa vreau eu, nu? Atunci n-am mai fi văzuţi ca oameni raţionali, ci ca nişte brute dornice de înavuţire. Rareori oamenii pornesc la război pentru că aşa cred. Oameni precum Baybars şi Ludovic cred. Iar asta îi face periculoşi.

  ― Deci eşti de acord? Baybars ar trebui oprit.

  ― Omoară omul şi creezi un martir. Baybars face doar ceea ce crede. Îşi protejează oamenii de cei pe care îi consideră duşmani. Şi are dreptate aici. Everard ridică mâna când Will vru să riposteze. Ţelurile noastre sunt mai presus de Baybars. Mă îndoiesc că vor fi atinse cât trăiesc eu, dar poate că se va întâmpla în timpul vieţii tale. Oftă. Sau poate că nu vor fi atinse niciodată. Dar trebuie să sperăm, William. Trebuie să credem că putem fi cu toţii mai buni decât suntem.

  ― Aşadar intenţionezi să reconstruieşti Anima Templi şi să mergi mai departe cu acest plan?

  ― Da. Plănuiam să aleg membri noi, aici şi în Apus, şi să numesc un Gardian. Everard îşi ţuguie buzele. De fapt, de-asta am vrut să te văd în seara asta. Am vrut să-ţi spun că te-am ales pentru iniţiere în Anima Templi. Asta dacă nu crezi că e o neghiobie.

  ― Eu?

  ― De ce nu? Ştiai deja de Anima Templi şi cred că am învăţat să lucrăm împreună destul de bine. Nu te-am mai biciuit de multă vreme.

  ― Nu ştiu, rosti Will încet. Pur şi simplu nu ştiu.

  ― Ce anume nu ştii?

  ― În primul rând dacă să fiu de acord cu tine.

  ― Mă bucur să aud asta. Dacă toţi cei din Anima Templi ar fi de acord unii cu alţii, am adopta orice idee proastă emisă. Lipsa acordului nu înseamnă întotdeauna ceva rău. Hasan avea dreptate; am ţinut idealurile noastre prea mult ascunse. Avem nevoie de oameni tineri ca tine care să ne anime.

  Will tăcu o vreme. În cele din urmă încuviinţă.

  Everard zâmbi.

  ― Tatăl tău ar fi fost mândru.

  Will nu răspunse. Se simţea înşelat. Trecuse prin atâtea, îşi pierduse tatăl, o pierduse pe Elwen, doar ca Everard să distrugă lucrul pe care el încercase să-l salveze. Nu simţea nici uşurare şi nici mândrie pentru că ajutase la salvarea Anima Templi. Se gândea că ţelul grupului, la împlinirea căruia ajutase timp de opt ani, din care şase fără voie, era imposibil de atins. Confruntată cu sultanul cu ochi albaştri, orice reconciliere părea ridicolă; mai mult, părea o greşeală. Când se gândea la Baybars, Will nu putea vedea decât craniul putrezit al tatălui său, unul din cele peste o sută înfipte în câte o ţeapă în jurul zidurilor Safedului. Cum se putea încheia o pace cu aşa ceva în spate?

  Ignorând nemulţumirea lui Will, Everard se ridică în picioare.

  ― Trebuie să discut imediat cu Seneşalul. Trebuie să mai fac un lucru ca să închei cu această chestiune. Se îndreptă şchiopătând spre uşă. După aia putem bea împreună ceva.

Garin stătea în picioare în faţa mesei din dormitorul lui, pe care se găsea un vas cu apă. În spatele lui, cavalerii cu care împărţea camera sforăiau în paturile lor. Garin îşi trecu mâna prin apă, urmărind-o la lumina lumânării cum se tulbură şi se vălureşte. Mişcarea era lină, dar nu ajuta mai deloc la curăţarea sângelui. Habar n-avea cât timp trecuse de când intrase în cameră. Poate doar câteva minute, dar Garin credea că era vorba de mai mult. Îşi făcu palmele căuş în apă şi se aplecă pentru a se spăla pe faţă. În acea clipă se deschise uşa. Garin se îndreptă şi privi într-acolo. Câţiva oameni se întoarseră pe cealaltă parte în somn. În încăpere intrară trei cavaleri.

  ― Garin de Lyon? întrebă unul dintre ei. Templierul dădu din cap, simţind cum i se scurge apa printre degete.

  ― Din ordinul Seneşalului, eşti acuzat de dezertare. Cavalerii de pe paturi începură să se agite şi să se trezească.

  ― Dezertare? murmură Garin.

  ― Seneşalul a aflat că ai dezertat de la postul care ţi-a fost desemnat de preceptoriul din Paris şi ai venit aici fără permisiunea Inspectorului Regatului Franţei. Această crimă se pedepseşte prin închisoare pe viaţă.

  Garin vru să se apere, dar cuvintele refuzară să-i iasă pe gură. N-avea nicio îndoială că i se aducea acea acuzaţie din pricina rolului jucat de el în tentativa lui Rook de a fura cartea. Dar ce putea spune? Acuzaţia în sine era suficient de motivată.

  ― Acum vei fi dus în celulele de sub acest preceptoriu. Nu ţi se va acorda ocazia de a face apel împotriva acestei decizii înainte de a fi efectuat cel puţin cinci ani de pedeapsă.

  Cavalerul făcu un pas înainte. Garin văzu că omul avea o pereche de cătuşe. Ceilalţi doi cavaleri îşi scoseseră săbiile şi păreau gata să acţioneze dacă Garin ar fi încercat să se împotrivească.

  Nu aveau de ce să-şi facă griji.

  Garin urmări în tăcere cum îi sunt puse cătuşele de fier. Parcă totul se întâmpla altcuiva. Când se împiedică la ieşirea din încăpere, cel care îl încătuşase îl prinse ca să nu cadă.

  ― Mulţumesc, îi zise Garin.

Capitolul 42

Cartierul pisan, Acra

  4 iunie 1271

Will privi în jur când se deschise uşa tavernei. Văzu cum intră un bărbat înalt şi subţire, îmbrăcat cu haine azurii, pline de podoabe. Omul se uită scurt la Will, fără a arăta că l-ar recunoaşte, după care se duse la o masă unde erau adunaţi mai mulţi negustori. Trăgându-şi un scaun, individul rosti ceva care îi făcu pe ceilalţi să râdă, după care se aşeză şi îşi turnă vin dintr-o carafă. Will se întoarse la băutura lui. Razele soarelui pătrundeau prin spărturile din jaluzele, desenând linii albe pe masa la care şedea el. Era foarte cald şi Will se săturase de aşteptat. În astfel de zile se simţea adesea nerăbdător. Dormea prost, ba chiar mai prost de când vremea devenise umedă, iar de curând începuse să simtă că nu îşi mai poate umple plămânii cu suficient aer, oricât de puternic inspira.

  Ceva mai târziu uşa se deschise din nou şi prin ea pătrunse un bărbat cu ten măsliniu, îndesat, îmbrăcat cu pantaloni maronii şi o capă ţesută în casă. Omul privi în jur, îl văzu pe Will şezând singur la masă şi se duse la el.

  ― Ce zi frumoasă, rosti el, cu un accent nedefinit.

  ― Domnul milostiv ne binecuvântează, replică Will în arabă.

  ― Aşa e, fu omul de acord, chicotind. Will Campbell, da?

  Will dădu din cap şi întinse mâna. Omul o privi, apoi păru să recunoască gestul. Luă mâna lui Will şi o strânse. Avea o strângere puternică de mână.

  ― Pot să-ţi ofer ceva de băut? întrebă Will.

  ― Apă, rosti omul, zâmbind.

  Alungă o viespe cu o mişcare rapidă a palmei.

  Will făcu semn fetei care servea şi care şedea la una dintre mese ştergându-şi faţa umedă cu o frunză mare şi uscată.

  ― Vrem două carafe cu apă, comandă el după ce ea veni alene la masa lor.

  Fata se încruntă.

  ― Va trebui să plătiţi.

  ― Foarte bine.

  ― Nu puteţi sta aici ca să beţi toată ziua gratis băutura lui Adam, mormăi ea.

  ― Am spus că plătesc! ripostă Will cu asprime.

  ― Nu-i nevoie să-mi vorbiţi aşa, răspunse fata la rândul ei, întorcându-se pe călcâie şi ducându-se spre bucătărie.

  Bărbatul cu ten măsliniu se aplecă peste masă.

  ― Un om înţelept ar spune mereu că nu e bine să fii dur cu cineva care e pe cale să-ţi aducă de mâncare sau de băut. Se lăsă din nou pe spate. Mă voi asigura că nu iau carafa pe care ţi-o aduce ţie. Sunt convins că o să scuipe în ea.

  ― Îmi asum riscurile.

  Cât aşteptară comanda, Will îl cântări pe individ din priviri. Omul nu avea nimic special. Cu trupul lui îndesat şi mâinile mari, părea un meşteşugar care avea de-a face cu produse solide, grele – un potcovar, un tăbăcar sau poate un negustor de categorie inferioară, poate de la minele de fier din Beirut. Nu arăta deloc aşa cum îşi imaginase Will. Negustorul pisan care aranjase întâlnirea nu-i spusese deloc la ce să se aştepte.

  Fata se întoarse cu carafele cu apă. Puse una în faţa bărbatului cu ten măsliniu, iar pe cealaltă o trânti în faţa lui Will, vărsând un pic de apă pe masă. Will îi dădu, mormăind, câţiva bănuţi. Se apucă să studieze apa după plecarea ei. Celălalt chicoti.

  ― Hai să trecem la subiect, bine? rosti Will, iritat, dând carafa deoparte.

  ― Bineînţeles, bineînţeles. Ai banii?

  Will îi arătă punga care atârna de centura lui şi care strângea cămaşa de in pe care o purta peste izmene.

  Celălalt bărbat se lăsă pe spătarul scaunului şi sorbi din apă.

  ― Atunci să discutăm mai exact ce poate face ordinul meu pentru tine.

Templul din Acra

  4 iunie 1271

După terminarea întrevederii, Will se întoarse la preceptoriu. În fortăreaţă atmosfera era sumbră, la fel ca şi în restul oraşului; aproape la fel de sumbră cum fusese în toamna precedentă când primiseră vestea morţii regelui Ludovic. După ce urmase sfatul fratelui său, Carol de Anjou, regele pornise împotriva Tunisului, dar, după cucerirea Cartaginei, o molimă îi decimase armata. În cele din urmă, Ludovic căzuse pradă febrei şi astfel marea lui cruciadă, cea de-a opta de când papa Urban al II-lea mobilizase oamenii sub semnul Crucii cu aproape două sute de ani în urmă, se sfârşise înainte să înceapă. Corpul regelui fusese dus înapoi în Franţa pentru a fi îngropat la abaţia Saint-Denis.

  Acum majoritatea locuitorilor oraşului erau afectaţi de căderea Krak des Chevaliers în mâinile lui Baybars. Considerată cea mai nesupusă fortăreaţă din spaţiul creştinătăţii orientale, Krak fusese cea mai mare cetate a ospitalierilor. Garnizoana capitulase după cinci săptămâni de lupte intense şi odată cu distrugerea ei dispăruse şi ultima piesă de rezistenţă a francilor de pe teritoriul palestinian. În ultimii trei ani, Baybars îi împinsese treptat şi inexorabil pe franci înapoi, până ce ajunseseră să mai controleze doar câteva oraşe şi aşezări mai mici de-a lungul coastei.

  Trecând prin complexul de clădiri, Will studie chipurile oamenilor. Văzu epuizare şi frică. Cândva, Templul deţinea aproape patruzeci de baze importante în Outremer. Când Baybars ajunsese la putere, numărul lor se redusese la douăzeci şi două, iar acum templierii mai deţineau doar zece.

  În ultimele săptămâni, Will fusese muncit de îndoieli legate de planurile lui, dar îl ajuta enorm să vadă înfrângerea şi resemnarea în ochii semenilor lui. Asta îi spunea că ceea ce făcea el era un lucru bun. Cel mai bun. Câţiva cavaleri îl salutară în trecere în vreme ce el se îndrepta spre turnul din colţul de nord-vest, care dădea spre mare. Construit de Saladin, turnul era cea mai veche zonă a preceptoriului. Pietrele nisipoase erau acum crăpate şi prin fisurile lor crescuseră smocuri de iarbă. Doi sergenţi stăteau de pază de o parte şi de cealaltă a intrării. Amândoi aveau săbii în mâini.

  ― Bună dimineaţa, domnule! rosti unul, vesel, la apropierea lui Will. Nu v-am văzut de ceva vreme.

  ― Am fost ocupat, Thomas.

  Will se aplecă pentru a trece pe sub arcada joasă de la intrare.

  ― Ca să ştiţi, îl avertiză Thomas. Nu e o privelişte prea plăcută.

  Will se opri.

  ― E leonită, explică Thomas. A făcut-o săptămâna trecută.

  ― Leonită? Cât e de grav?

  ― N-aş putea spune. Nu arată prea bine.

  Will intră în turn, trecând din căldura verii în frigul iernii. Un coridor scurt se curba înspre un şir de trepte care duceau spre nivelurile superioare, unde se afla trezoreria preceptoriului. Trei sergenţi înarmaţi păzeau scara. Will coti la dreapta înainte de a ajunge la trepte, către o încăpere circulară şi aerisită ocupată de doi cavaleri. Unul şedea la o masă şi studia un registru. Celălalt stătea de pază lângă un grilaj în pardoseală, acoperit cu o poartă de fier.

  Cavalerul de la masă îşi înălţă privirea la intrarea lui Will.

  ― Frate Campbell, rosti el fără entuziasm. Să înţeleg că ai venit să-l vezi pe prizonier?

  ― Unul din paznici mi-a spus că e bolnav. Se simte confortabil?

  Cavalerul ridică o sprânceană.

  ― Nu este treaba noastră să-i facem pe prizonieri să se simtă confortabil. Noi doar îi ţinem aici până la ispăşirea pedepsei. Dar, adăugă el sec, ridicându-se, sunt convins că vizita ta îi va aduce destul confort.

  Dădu din cap înspre tovarăşul lui, care trase de drugul ce ţinea poarta de fier închisă, apoi o ridică. Din pardoseală, scările coborau în întuneric.

  Treptele erau inegale, aşa că Will se sprijini cu mâinile de ziduri ca să-şi menţină echilibrul. Un curent uşor de aer care mirosea a apă de mare, mucegai şi igrasie îi sufla părul de pe ceafă. Pe alocuri zidurile erau moi şi fărâmicioase ca nişte biscuiţi mucegăiţi. Pe măsură ce Will cobora, se auzea tot mai tare un sunet ritmic care făcea pietrele să vibreze. Turnul trezoreriei se găsea atât de aproape de mare, că valurile îl izbeau permanent cu forţa lor. Apropiindu-se de fund, Will zări lumini de torţe. După ce trecu de ultimele trepte, ajunse într-un coridor îngust care fusese săpat chiar în stâncă. Podeaua era plină de băltoace întunecate. Zona se afla sub nivelul mării şi zidurile atrăgeau umezeala care se acumula încet şi se scurgea printr-un şanţ tăiat prin podea. Pe o latură a coridorului se găseau zece uşi, fiecare dintre ele întărită cu drugi de fier şi bârne de lemn. Pe cealaltă latură se aflau o capră de lemn pe post de masă şi o bancă unde trei sergenţi jucau dame.

  ― Bună dimineaţa! rosti Will.

  ― Aşa să fie? întrebă unul dintre paznici. Omul clătină din cap în vreme ce se ridica în picioare. Jur că timpul se mişcă altfel aici jos. Lăsându-şi colegii să-şi continue jocul, se duse la o uşă din capătul coridorului. Acolo omul ridică bârna de lemn care se sprijinea pe două console de ambele părţi ale uşii. Lovi în uşă de două ori, apoi o deschise. Puteţi lua torţa aia de colo, domnule.

  Will luă torţa din suport şi intră în celulă. Fu imediat izbit de un miros de putreziciune, pe care îl simţise şi în timp ce cobora. Paznicul împinse uşa în urma lui. Se auzi un zgomot înfundat când bârna de lemn fu fixată pe suporţi. După trei ani de când venea acolo, Will continua să tresară auzind acel zgomot şi să se simtă cuprins imediat de claustrofobie. Torţa pâlpâi uşor în curentul de aer generat de închiderea uşii, apoi se linişti. Lumina aruncată de ea abia dacă reuşea să străpungă ceva din întunericul umed. Pe podea se vedea un vas umplut cu o bucată de carne cu aspect uleios, deasupra căreia se formase o crustă zbârcită. Dincolo de vas, cu spatele la zid, cu un braţ ridicat peste ochi ca să se protejeze de lumină şi cu celălalt prins de încheietură de un inel de fier încastrat în zid, stătea Garin.

  La început, Will nu văzu nimic neobişnuit la Garin. Omul arăta la fel ca întotdeauna. Părul lui, pe vremuri auriu, devenise cenuşiu din pricina mizeriei şi a lipsei de soare, şi cădea în şuviţe prelungi până la piept, îngemănându-se cu barba la fel de lungă şi de murdară. Cămaşa de corp şi izmenele – singurele piese de îmbrăcăminte care i se îngăduiseră lui Garin după întemniţare – erau acum roase şi putrezite din cauza umezelii. Pieptul i se scofâlcise, oasele ieşindu-i prin pielea palidă. Unghiile de la mâna liberă erau roase până în carne, dar cele de la mâna prinsă de zid la o asemenea înălţime încât Garin să se poată doar ghemui deasupra găleţii pentru nevoi erau lungi ca nişte gheare. Abia când Garin îşi luă mâna de pe faţă, clipind dureros în lumina torţei, Will înţelese despre ce-i vorbise paznicul.

  Will auzise de leonită – boala de care suferise pe vremuri Richard Inimă-de-Leu în campania sa militară –, dar nu văzuse niciun asemenea bolnav. Pe lângă slăbirea până la epuizare a suferindului, maladia vătăma cumplit anumite zone ale pielii. Faţa lui Garin fusese distrusă. Obrajii şi fruntea erau doar pete de carne acolo unde pielea crăpase, se descuamase, apoi se jupuise. Buzele erau crăpate şi sângerânde, iar unul din ochi era închis din pricina pleoapei care se rupsese, sângerase, apoi formase o crustă imensă. Se vedeau semne ale bolii şi pe mâini şi braţe.

  ― Doamne! murmură Will, fixând torţa în suportul de pe zid şi lăsându-se pe vine în faţa lui Garin.

  Încercă să ignore miasma cumplită emanată de găleata pentru nevoi.

  Garin se uită acuzator la Will prin ochii întredeschişi şi urduroşi.

  ― N-ai mai trecut de zile întregi.

  Will nu-i spuse că trecuseră mai bine de două săptămâni de la ultima lui vizită.

  ― Îmi pare rău.

  ― Eşti singurul care îmi spune ce se mai întâmplă. Vocea lui Garin părea o şoaptă, iar gura abia dacă i se mişca, însă Will vedea clar cât era de agitat. Ai spus că a venit prinţul Edward. Ce se petrece? Trebuie să ştiu, Will. Trebuie să…

  Scoase un ţipăt de frustrare când buza îi crăpă din pricină că deschisese gura prea mult. Imediat ţâşni sângele.

  ― Acum sunt aici, rosti iute Will. Îţi spun tot ce vrei. Luă de jos vasul cu bucata de carne. Dar mai întâi trebuie să mănânci ceva.

  ― Mor, Will, zise încet Garin.

  ― Nu dispera. Regele Richard a avut aceeaşi boală şi nu a murit. Will se apropie de Garin şi încercă să-i pună vasul în mână. Ai nevoie doar de mâncare şi odihnă.

  Garin respinse vasul.

  ― Mă doare prea tare.

  Will se uită la rănile deschise din jurul gurii lui Garin, apoi la vasul cu margini late. Se aşeză turceşte în faţa prizonierului şi luă o bucată de carne unsuroasă din vas. Cu grijă, ca să nu atingă colţurile gurii, împinse carnea printre buzele deshidratate ale lui Garin.

  După ce Garin fusese întemniţat, Will venise rareori în celula lui, şi atunci doar la rugăminţile repetate ale lui Garin adresate paznicilor de a-l vedea. Însă acea parte a lui Will care continua să-l învinuiască pe Garin pentru cele întâmplate în bordel se estompase treptat în faţa preţului imens pe care cavalerul îl plătea pentru o greşeală care nu-i aparţinea în întregime.

  Cu timpul, vizitele deveniseră mai frecvente, până ce ajunseseră să facă parte dintr-o rutină săptămânală; mai mult chiar, el însuşi ajunsese adesea să aştepte aceste vizite. Nu reuşise să discute cu Everard sau cu vreun alt membru al Frăţiei despre sentimentele şi gândurile lui şi nici cu altcineva din afara acelui cerc. Garin, care ştia despre existenţa Anima Templi, dar nu-i împărtăşea idealurile, devenise singurul căruia Will îi putea mărturisi unele lucruri. Will ajunsese să preţuiască tot mai mult opinia lui Garin în ultimele luni.

  Uneori discutau despre fantome. Jacques, Owein, James, Adela, Elwen: suma pierderilor lor colective. Despre Elwen vorbeau cel mai rar. Garin îi sugerase odată să o contacteze pe Elwen, dar acesta se opusese ideii cu atâta vehemenţă, că subiectul nu mai fusese niciodată adus în discuţie. Will renunţase de mult timp la Elwen ca la o entitate fizică şi o păstra doar ca amintire, spunându-şi că probabil ea era acum fericită şi măritată cu vreun duce bogat. Numai că Elwen însemna o rană care nu se vindecase niciodată pe deplin şi continua să doară. Din când în când, Will invidia pustietatea întunecată a existenţei lui Garin, o existenţă în care săptămânile treceau ca nişte zile.

  ― Aşa, rosti Will morocănos, împingând o altă bucată de carne printre buzele lui Garin şi ştiind cât de cumplită trebuia să fie durerea. Nu ştiu de ce te mai plângi.

  Garin mestecă încet carnea tare, apoi înghiţi cu efort. Arăta de şaizeci de ani, nu de douăzeci şi nouă.

  ― Vorbeşte-mi, şopti el cu insistenţă.

  ― Nu sunt multe de spus. Toată lumea a fost şocată de căderea Krakului. Prinţul Edward a trimis ambasadori la mongoli ca să le ceară ajutorul, dar Marele Maestru Berard şi majoritatea conducătorilor din Acra nu se aşteaptă la vreun răspuns. Prinţul s-a întâlnit de câteva ori cu nobilii şi a încercat să şi-i facă aliaţi, dar până acum a reuşit doar să încingă spiritele.

  ― Cum adică? întrebă Garin, mestecând o altă bucată dată de Will.

  ― La fel ca toată lumea care vine aici pentru prima dată, Edward încă nu înţelege cum merg lucrurile, oftă Will.

  Făcuse parte din compania care îl întâmpinase pe prinţul englez în vârstă de treizeci şi doi de ani şi care venise însoţit de o mie de cavaleri. Invocând sănătatea precară, regele Henric nu ridicase Crucea. Conducătorii din Acra se bucuraseră de trupele suplimentare şi de entuziasmul prinţului. Cel puţin pentru câteva zile.

  ― Credea că războiul este o chestiune simplă de „noi împotriva lor“, continuă Will. S-a înfuriat când a aflat că veneţienii îi vând arme lui Baybars, genovezii îi furnizează sclavi, iar nobilii din Acra sprijină toate astea, în vreme ce se ceartă între ei în privinţa celui care ar trebui să obţină partea leului. Şi mai au tupeul să se plângă atunci când sultanul le ia pământurile şi proprietăţile cu ajutorul noilor lui arme şi al sclavilor transformaţi în soldaţi. Will oftă adânc şi mai luă o bucată de carne din blid. Dar în curând nimic din toate astea nu va mai conta.

  Garin îi îndepărtă mâna.

  ― Ai mers până la capăt?

  Will lăsă vasul jos şi linse grăsimea de pe degete.

  ― Da, m-am întâlnit cu el astăzi.

  Garin îl privi cu atenţie.

  ― Ei bine, în mod sigur îţi place pericolul.

  ― Credeam că eşti de acord cu planul meu.

  ― Ştii că sunt. Întotdeauna am fost. Dar dacă Marele Maestru Berard descoperă ce ai făcut în numele ordinului? Garin clătină din cap. Să spunem că aş vrea să te mai văd. Ca să nu mai vorbim ce ar face Everard şi Anima Templi dacă ar afla.

  ― Am încercat să rezolv lucrurile în felul lor, răspunse, înfierbântat, Will. Am făcut tot ce m-a rugat Everard: am încheiat alianţe cu cavaleri din alte ordine; am obţinut favoruri la înalta Curte; m-am prezentat unor cărturari evrei cu influenţă; am luat legătura cu informatori musulmani. Sunt de acord că, aparent, Frăţia a înregistrat progrese importante în ultimii ani. Marele Maestru al ospitalierilor a început chiar să discute cu Marele Maestru Berard în timpul unor evenimente oficiale. Dar am sentimentul că nu ajung la niciun rezultat concret. Nobilii sunt prea obsedaţi de interesele proprii şi îşi urmăresc doar politica personală ca să mai vadă ce se petrece dincolo de ograda lor. Câte fortăreţe mai trebuie să cadă în ghearele lui Baybars? Anima Templi nu-şi va atinge niciodată ţelurile dacă nu mai avem o Ţară Sfântă. De ce nu înţelege Everard acest lucru?

  ― Ai încercat să-l întrebi?

  ― Îl întreb mereu ce intenţionează să facă şi cum îşi imaginează că vom supravieţui acestui război suficient de mult ca să încheiem o pace, însă nu vrea să vorbească. Continuă să aibă secrete faţă de mine. Ştiu că are un contact undeva sus în ierarhia mamelucilor, un contact realizat de propriul meu tată! Dar nu vrea să-mi spună despre cine e vorba. Will clătină frustrat din cap. Nu mi-a dat de ales!

  ― Încerci cumva să justifici ce mi-ai făcut mie sau ce ţi-ai făcut ţie? murmură Garin.

  Will aruncă o privire cavalerului. Planul pe care îl concepuse cu aproape optsprezece luni în urmă necesitase un timp îndelungat de punere în aplicare câtă vreme Will îşi făcuse în secret contacte şi furase treptat bani din cuferele secrete ale Anima Templi. În toată această perioadă, purtase singur mai multe războaie cu propria conştiinţă.

  ― Am luat decizia, îi spuse el lui Garin într-un târziu. În sufletul meu, cred că este singura cale. N-am vrut să vin aici ca să mă trezesc implicat în acest război, dar acum sunt implicat şi singurul lucru pe care îl pot face este acela pe care îl consider corect.

  ― Dacă te ajută cu ceva, cred că faci ceea ce trebuie. Am spus întotdeauna că ţelurile Anima Templi nu au niciodată o şansă de reuşită. Din prima zi când mi-ai vorbit despre ele.

  ― Sunt sigur că lucrurile se vor schimba după ce se termină şi treaba asta. Nobilii vor fi mai entuziasmaţi în privinţa luptelor, şi atunci prinţul Edward poate va reuşi să şi-i facă aliaţi. După aceea, adăugă repede Will, poate că ne vom lua înapoi pământurile şi proprietăţile.

  De luni de zile, avea un vis în care se întâlnea cu spiritul tatălui său în încăperile abandonate din Safed. Will se ducea să-l îngroape, dar trupurile decapitate erau într-un asemenea hal de descompunere, încât James nu mai ştia care fusese al lui.

  Visul îl bântuia.

  Curând însă coşmarul avea să se încheie. Curând el avea să-şi poată îngropa tatăl şi poate că atunci se va ivi şi o şansă de pace.

  ― Trebuie să plec, zise Will, ridicându-se. O să vin din nou mâine cu o pomadă pentru rănile alea.

  ― Nu te încrede în nimeni ca să te ajute să schimbi lucrurile, Will. Nu te încrede în Everard sau în nobili. Încrede-te doar în tine însuţi.

  Will dădu din cap. Bătu în uşă şi câteva clipe mai târziu paznicul îl lăsă să iasă. Cavalerul părăsi turnul în lumina orbitoare a după-amiezii.

  Acolo se întâlni cu Everard.

  Will fu surprins să-l vadă pe bătrânul preot, care rareori mai ieşea din camera lui, şchiopătând acum prin curte. Vru să ridice mâna, dar se opri când zări expresia de pe chipul lui Everard. Aproape că se dădu cu un pas înapoi când văzu furia din ochii celuilalt.

  Everard nu se opri din dizgraţiosul lui şchiopătat, ci veni şi mai repede către Will. Îl prinse de mantie cu mâinile lui deformate.

  ― Neghiobule! şuieră el, împroşcându-l cu salivă pe Will. Ce-ai făcut, neghiob nenorocit?

  Will prinse încheieturile preotului şi încercă să se desprindă.

  ― Ce vrei să spui?

  ― Nu mă lua cu d-astea! Una dintre gărzile Seneşalului te-a văzut în tavernă!

  ― M-ai urmărit?

  ― Te urmăresc de câteva săptămâni, ripostă Everard. Ai fost tare ocupat, nu, cu întâlnirile şi planurile tale secrete? Ştiu totul!

  ― Cum? murmură Will, renunţând la masca de nevinovăţie.

  ― Am scos totul cu forţa de la negustorul ăla pisan la care te-ai dus. Mi-a spus cu cine te întâlneşti. Te poţi întoarce ca să le spui că înţelegerea încheiată a căzut.

  ― Nu.

  Ochii injectaţi de sânge ai lui Everard aruncară văpăi.

  ― Nu?

  ― E prea târziu pentru asta, cu excepţia cazului că îl ajungeţi din urmă.

  Văzând că Everard nu răspunde, Will îşi dădu seama că omul scăpase. Probabil că părăsise deja oraşul.

  ― Atunci ia un blestemat de cal şi du-te după el!

  ― Nu, repetă Will, smulgându-se cu brutalitate din strânsoarea lui Everard. N-aş pleca nici dacă aş şti încotro să mă îndrept. Am făcut lucrurile aşa cum vrei tu timp de trei ani, Everard. N-a mers. Pe Baybars nu-l interesează pacea. Am trimis aproape o duzină de oameni să negocieze cu el. Câţi s-au întors?

  Everard îşi strânse buzele. Cicatricea i se vedea roşie şi umflată pe faţă.

  ― Trebuie să încercăm în continuare.

  ― E prea târziu pentru asta.

  Will vru să se răsucească pe călcâie.

  ― N-o să reuşească, rosti Everard, prinzându-l de umăr. Lucrează împreună cu el, neghiobule! Le plăteşte bani grei. De ce ar muşca ei mâna stăpânului care le dă de mâncare?

  ― Nu toţi au încredere în el. Baybars a început să-şi pună propriii locotenenţi pe poziţii de forţă în cadrul ordinului lor. Se tem că sultanul încearcă să le preia ordinul.

  Everard respira repede şi superficial.

  ― De unde ai luat banii pentru contract, pentru numele lui Dumnezeu? Văzând că Will nu răspunde, Everard căscă gura de uimire. Din cuferele mele, nu-i aşa? O, şarpe ce eşti!

  ― Ai vrut ajutorul meu, Everard. Ai vrut să fiu sincer şi să iau singur decizii. Ei bine, asta ai primit. Calea ta n-a dat roade. Acum procedăm aşa cum vreau eu.

Capitolul 43

Alep, Siria

  8 august 1271

― Nu arată splendid, stăpâne? şopti Kalawun.

  Zâmbi când fata lui ridică o pisicuţă cu ochi migdalaţi care intrase prin uşile deschise ale sălii tronului. Aerul era fierbinte şi stătut, iar servitorii se agitau să răcorească adunarea de guvernatori, comandanţi şi curteni cu şerbeturi răcite. Sclavii trudeau la ventilatoarele imense suspendate de tavan, trăgând de frânghii ca să rotească palele.

  ― Potrivită pentru un sultan, fu de acord Baybars, urmărindu-şi viitoarea noră cum îşi croieşte drum printre oaspeţi ca să ducă pisica spre masa de banchet unde servitorii îndepărtau resturile festinului.

  Femeile se apucară să laude copila drăguţă care puse nişte carne de ied rămasă pe o farfurie de argint şi se apucă să hrănească animalul. Printre ele se găsea soţia lui Baybars, Fatima, care ţinea în braţe un bebeluş – al doilea fiu al sultanului – după ce Nizam nu-i mai dăruise niciun alt copil.

  Baraka Khan stătea lungit într-o parte a încăperii alături de câţiva prieteni. În ultimii trei ani, copilul crescuse mult şi pe chipul lui se vedeau deja semne ale bărbatului care avea să devină. Până acum nu manifestase niciun fel de interes faţă de viitoarea lui mireasă, dar Baybars ştia că era suficient timp pentru asta. Banchetul de logodnă era doar un spectacol de imagine. Căsătoria avea să producă roadele adevărate ale acelei uniuni.

  Mişcându-se printre dansatorii care se unduiau pe melodiile meşteşugite ale muzicanţilor şi în ritmul tamburinelor şi al tobelor, Omar urcă pe estradă şi se înclină în faţa lui Baybars.

  ― Artiştii au sosit, stăpâne. Vrei să fie aduşi înăuntru?

  ― Da. Dar stai şi tu, Omar, rosti sultanul, când ofiţerul vru să plece. Şezi alături de mine.

  Omar zâmbi.

  ― Va fi o mare onoare, stăpâne.

  Baybars făcu semn unui servitor.

  ― Adu-i pe artişti şi fă-le loc. Şi adu-mi şi nişte kumiz.

  În vreme ce servitorul alerga să îndeplinească porunca, Kalawun se întoarse spre Baybars.

  ― Mă duc să mă asigur că mireasa şi mirele nostru vor sta alături pentru spectacol.

  După plecarea lui Kalawun, Baybars îi făcu semn lui Omar să ia loc pe una din pernele mari aşezate pe ultima treaptă a estradei – locul rezervat guvernatorilor de cel mai înalt rang. După ce Omar se aşeză, luând o mână de smochine de pe una dintre tăvile puse alături pe o măsuţă, Baybars chicoti.

  ― Ai grijă cu alea, prietene. În curând n-o să mai încapi în uniformă. Mă tem că am pierdut cu toţii prea mult timp cu mâncatul în loc să luptăm.

  ― Meriţi să te mai odihneşti, replică Omar. Foloseşte ocazia asta ca să te relaxezi. Acum francii nu ne mai pot provoca mari necazuri, iar pe mongoli îi ţinem sub control.

  ― Mă voi odihni altă dată.

  Uitându-se la Baybars, Omar zări o expresie de durere pe chipul sultanului. Din unghiul în care se uita el, liniile sprâncenelor şi ale obrajilor erau mai pronunţate. Furia necontenită cu care îi atacase pe franci şi îi forţase să se retragă înspre mare era ca un foc mocnit care pe el îl consuma din interior, în vreme ce pe ceilalţi îi ardea cu intensitate. Câtă vreme ţelurile lui rămâneau neîndeplinite, Baybars nu se putea bucura niciodată cu adevărat de ceva, iar asta îl chinuia şi îi alimenta insatisfacţia. Omar se întreba ce rost mai aveau toate dacă lucrurile stăteau aşa.

  ― Au ajuns, rosti Baybars, aplecându-se pentru a lua carafa cu kumiz întinsă de servitor.

  În sala tronului intraseră doi bărbaţi, care trăgeau un cărucior acoperit cu o bucată de catifea neagră brodată cu stele şi luni argintii. Dansatorii încetară dansul şi mulţimea fu condusă de servitori spre părţile laterale ale încăperii şi spre pernele aşezate acolo. Baraka şi viitoarea lui mireasă şedeau pe divan, cu faţa spre o porţiune din zidul aflat în apropierea estradei, pregătiţi pentru spectacol. Uşile dinspre grădină fuseră închise şi peste ferestre, trase draperii brodate, astfel încât ziua se transformă brusc în noapte. Un servitor sări imediat în sus când o siluetă încovoiată ţâşni din spatele uneia din draperii. Oamenii se dădură speriaţi înapoi când ghicitorul urcă în fugă, cu ochii măriţi, treptele estradei până la divanul regal, pentru a se ghemui, gâfâind, la picioarele lui Baybars. Bătrânul strângea în pumn mica păpuşă de cârpe pe care sultanul i-o dăduse în Antiohia.

  Omar se îndepărtă puţin, dar Baybars îşi puse mâna pe ţeasta arsă de soare şi plină de pete de vârstă a lui Khadir.

  ― Ţi-a tulburat visele?

  ― Vise tulburate, izbucni Khadir.

  Începu brusc să tremure şi îi dădu păpuşa lui Baybars.

  Sultanul zâmbi şi aşeză păpuşa pe genunchi.

  Omar se încruntă. Ar fi vrut ca Baybars să nu-l mai încurajeze atâta pe bătrân, care părea să fi devenit şi mai nebun după cucerirea Antiohiei.

  ― Prealuminate sultan!

  Baybars privi de la înălţimea tronului cum unul din bărbaţii care intraseră trăgând de cărucior îl salută, aşezându-se într-un genunchi în faţa estradei. Omul avea piele maronie, ochi negri şi păr roşcat, vopsit – la fel ca şi barba şi mustaţa – cu henna.

  ― Suntem onoraţi să vă distrăm pe dumneavoastră şi pe oaspeţii dumneavoastră cu această ocazie fericită, stăpâne.

  Omul îşi îndreptă mâna înspre tovarăşul lui, un tânăr subţiratic care, ca şi celălalt, era îmbrăcat cu haine peticite confecţionate din mătăsuri în multe nuanţe de albastru: azuriu, indigo, turcoaz, bleumarin. Hainele sclipeau la fiecare mişcare, ca o apă care face valuri din pricina unor curenţi nevăzuţi.

  ― Puteţi începe, rosti Baybars, indicând spaţiul care fusese eliberat în faţa tânărului cuplu regal.

  Baraka părea deja plictisit şi stătea cât putea de departe de fata lui Kalawun pe divanul îngust.

  Omul se ridică graţios şi se întoarse spre tovarăşul lui, care între timp scosese un felinar din cărucior. Aerul devenise albăstriu din pricina fumului care plutea straturi-straturi în dârele de lumină care treceau prin crăpăturile draperiilor. În vreme ce ultimii oaspeţi se grăbeau spre locurile lor din părţile laterale ale încăperii, bărbatul cu părul roşcat se întoarse cu faţa spre audienţă.

  ― Vă vom prezenta o poveste de iubire şi trădare. Arătă înspre tovarăşul lui, care aşeză felinarul în partea de sus a căruciorului, de unde lumina zidul alb de lângă estradă. O poveste executată de umbre.

  Izbucniră aplauze. Cei doi artişti păpuşari erau renumiţi pentru spectacolele lor.

  ― Odată, în Arabia, începu omul cu păr roşu, trăia o femeie atât de frumoasă încât până şi luna pălea în fiecare seară când ea se ducea la râu să se îmbăieze.

  Fata lui Kalawun râse şi bătu din palme când tânărul subţiratic îşi plimbă mâinile prin faţa felinarului şi degetele lui se transformară în umbra unei femei care se furişa de-a lungul zidului. Curtenii ţinură isonul prinţesei pe măsură ce povestea continua şi mâinile păpuşarului închipuiau femei care iubeau, bărbaţi care se războiau şi animale sălbatice care mârâiau.

  Baybars începu să se simtă neliniştit. Artiştii nu erau atât de captivanţi precum se aşteptase el; formele de pe perete nu erau la fel de convingătoare pentru un războinic de patruzeci şi opt de ani precum erau pentru un copil de nouă ani. Khadir şedea ghemuit la picioarele lui, urmărindu-i pe cei doi bărbaţi pe sub pleoapele coborâte. Din când în când, ghicitorul tresărea când bărbatul cu păr roşu îşi ridica vocea, apoi se liniştea când omul revenea la nivelul unei şoapte.

  Păpuşarul cu păr roşu scoase un pai şi o ulcică din cărucior. Se apropie de estradă.

  ― În cele din urmă, şopti el în liniştea lăsată, frumoasa ajunse la un palat, atrasă de cântecul unei bătrâne a cărei voce era purtată de vânt ca aroma unei flori.

  Înmuie paiul în ulcică, apoi îl duse la buze şi scoase un şir de baloane de săpun. Ghemuindu-se, puse paiul şi ulcica pe treptele de marmură. Unul din baloane pluti până când ateriză pe mâna lui Omar. Zâmbind, Omar întinse mâna spre Baybars. În acea clipă balonul pocni. Tăcerea fu spartă de un ţipăt isteric. Sultanul se ridică brusc în picioare. Sunetul venea dinspre Khadir, care se lipise de picioarele lui Baybars, cu ochii lăptoşi fixaţi pe păpuşarul care stătea acum în picioare. Haina lui sclipitoare îi căzu de pe umeri ca un val lichid şi păpuşarul apăru în faţa tuturor ţinând în mână un pumnal cu mâner auriu şi cu plăselele incrustate cu un rubin sângeriu.

  ― Asasinii! striga Khadir. Asasinii!

  Asasinul cu păr roşu sări pe treptele de marmură şi se aruncă asupra lui Baybars. Sultanul nu avea nicio şansă. În vreme ce se îndrepta, asasinul îl atacă, ridicând arma în aer ca să lovească. Omar se aruncă înainte. Asasinul scoase un urlet sălbatic în vreme ce arma se înfipse în pieptul lui Omar, trimiţându-l pe ofiţer drept în poala lui Baybars. Încăperea se umplu de ţipete. Văzând că tovarăşul lui eşuase, celălalt păpuşar scosese şi el un pumnal şi acum alerga spre tron, dar Kalawun, care se grăbise să-l protejeze pe Baraka, îl doborî cu o lovitură de sabie.

  ― Prindeţi-i! tună Baybars, susţinându-l pe Omar, care căuta cu disperare aerul. Vreau să ştiu cine i-a trimis!

  Rămas fără armă, asasinul cu păr roşu căzuse de pe treptele tronului şi acum stătea calm şi nemişcat în aşteptarea războinicilor Bahri care se apropiau de el. Se auzi un strigăt din spatele tronului. Ghicitorul sărise în picioare şi acum se repezea la asasin, cu pumnalul pe care îl scosese de la brâu.

  ― Nu! strigă Baybars, luptându-se cu Omar, care începuse să alunece spre podea cu pumnalul înfipt în piept.

  Khadir nu auzi strigătul. Se aruncă asupra asasinului, care căzu sub loviturile năucitoare ale pumnalului ghicitorului rostind o rugăciune. În vreme ce războinicii Bahri încercau să-l îndepărteze pe bătrân, Baybars îl lăsă pe Omar să cadă uşor pe perne.

  ― Rezistă, rosti el, mângâind obrazul alb al ofiţerului. Felceri! urlă el înspre mulţime, punându-i în mişcare instantaneu pe servitori.

  Omar îşi umezi buzele uscate şi se uită la Baybars, cu ochii lui căprui plini de durere. Schiţă un zâmbet.

  ― Pari obosit, sadeek.

  Îşi ridică mâna spre chipul lui Baybars. Aceasta îi căzu inertă înainte de a-şi atinge ţinta.

  Sultanul scoase un urlet cumplit când Omar se prăbuşi complet şi rămase nemişcat. Se aplecă deasupra cadavrului şi strânse în mâini chipul ofiţerului.

  ― Nu pentru mine, Omar, şopti el. Nu aşa ceva pentru mine. Se îndreptă după câteva clipe şi îl scutură pe Omar de umeri. Ridică-te! Îţi ordon!

  Însă puterea sultanului nu mai însemna nimic în faţa destinului implacabil.

  Sosiră şi felcerii, dar, când văzură că ajunseseră prea târziu, refuzară să se apropie. Rămăsese un singur lucru de făcut. Baybars se aplecă şi îşi lipi buzele de urechea lui Omar. Începu să rostească vorbele de final:

  ― Ashadu an la ilaha illa-llah. Wa ashhadu anna Muhammadan rasul-Ullah.

  Nu există alt zeu decât Dumnezeu, iar Mahomed este profetul Său.

Capitolul 44

Templul din Acra

  19 septembrie 1271

― Ai dat greş.

  Will privi în jurul lui. Everard stătea pe metereze în spatele lui. Faţa preotului lucea de sudoare din pricina efortului de a urca până acolo, iar respiraţia îi trăda efortul.

  ― Ştiu, răspunse Will, revenind la priveliştea din afara zidurilor.

  Câmpurile deveniseră aurii în lumina serii. Se întindeau spre est, către Galileea, unde solul se unea cu cerul şi ajungea să nu se mai vadă din pricina distanţei. Nu ajunsese niciodată să vadă ce se află dincolo de acele dealuri ceţoase, deşi ele îi apăreau adesea în gânduri.

  ― Baybars trăieşte şi se simte foarte bine, adăugă Everard.

  ― Am spus că ştiu.

  ― Deşi, continuă preotul, unul dintre ofiţerii lui a fost ucis în tentativa de asasinat. Mi s-a spus că un bun prieten al lui. Sultanul a trimis trupe împotriva Ordinului Asasinilor. Se duse la parapet şi îşi umflă obrajii albi ca hârtia. Nu-i invidiez deloc. Răzbunarea lui va fi cumplită.

  ― Ei au luat decizia să accepte contractul.

  ― Dar tu ai fost cel care le-a făcut propunerea.

  ― Ştiu că nu mă vei ierta niciodată pentru asta, Everard, rosti Will, uitându-se la preot, dar cineva trebuia să facă ceva. Ţelul tău de pace este lăudabil, dar dacă cealaltă parte nu vrea să adere la el, rămâne doar o dorinţă.

  ― Ţelul meu? ripostă imediat Everard. Cât te repede te delimitezi de el! Ca membru al Frăţiei, faci parte dintr-un întreg. Da, avem cu toţii idei şi păreri diferite, dar în cele din urmă, când vorbim, vorbim toţi ca unul. Recentul tău comportament a fost cel al unui răzbunător. Vocea lui răguşită deveni mai dură. N-ai ascultat nimic din ce ţi-am povestit despre Ridefort şi Armand? Acesta este exact genul de acţiune pentru prevenirea căreia a fost înfiinţat Anima Templi!

  ― Nu poţi să mă compari cu ei.

  ― Nu? Au folosit puterea Anima Templi în scopuri personale, pentru câştiguri personale. Tu ce ai făcut când ai semnat înţelegerea ta personală cu asasinii şi le-ai dat aurul nostru? Pe cine credeai că serveai?

  ― Pe noi toţi, replică, sfidător, Will. Templul, creştinătatea.

  Everard îndreptă un deget acuzator spre el.

  ― Omoară-l pe om şi vei crea un martir, asta ţi-am spus în noaptea când mi-ai adus cartea. Cel mai bun lucru pentru noi? Pentru creştinătate? Nu te amăgi singur! Ai făcut-o pentru tine însuţi. Răzbunare pentru moartea tatălui tău, nu-i aşa? Preotul se opri, gâfâind. Tuşi şi scuipă peste parapet. Nu mi-ai dat ocazia să-ţi prezint planurile mele, William, rosti el, încă furios, dar ceva mai potolit, obosit de ieşirea de dinainte. Dar poate că şi eu sunt de vină că nu am venit la tine când am văzut că eşti tot mai deziluzionat de încetineala muncii noastre.

  Will era surprins de cuvintele preotului legate de propria vinovăţie.

  ― Ce planuri?

  Everard adulmecă aerul şi privi spre livezile unde greutatea lămâilor dulci apleca ramurile pomilor.

  ― E frumos în perioada asta a anului, nu-i aşa? Când Will nu-i răspunse, Everard se întoarse spre el. Sunt de ceva timp în contact cu omul cu care discuta tatăl tău aici; un om care, spre deosebire de Baybars, pare înclinat spre negociere.

  ― Contactul tatălui meu din armata mamelucă?

  ― Da.

  Will aşteptă ca preotul să continue. După o pauză, acesta o făcu.

  ― Contactul tatălui tău se numeşte Amir Kalawun.

  ― Kalawun? repetă Will, şocat. Dar nu e principalul ofiţer al lui Baybars? El a condus invazia din Cilicia, care a provocat moartea a mii de armeni. Cum e posibil ca el să lucreze pentru noi?

  ― În sufletul lui, Kalawun este un om paşnic. Vrea ce e mai bun pentru poporul lui şi înţelege că războiul nu aduce întotdeauna aşa ceva. Şi-a dat de mult timp seama că Baybars va ajunge să deţină puterea. Iniţial, a intrat în graţiile sultanului ca să acceadă la poziţia înaltă pe care o ocupă acum. Dar cu timpul a ajuns să-şi dea seama că sultanul acţiona din pură ură personală faţă de noi, o ură pe care Kalawun o vedea ca distrugându-ne şi pe noi, şi pe semenii lui. Nu-i iubeşte nici el prea mult pe franci, dar susţine ţelurile Anima Templi şi ştie că poporul lui ar putea beneficia la fel de mult ca şi noi de pe urma continuării comerţului între naţiunile noastre. Tatăl tău i-a făcut o impresie extraordinară, din câte mi s-a spus. Ca să îşi menţină poziţia de influenţă în interiorul cercului de apropiaţi ai lui Baybars, Kalawun a fost nevoit să execute ordinele primite, chiar dacă aceste ordine erau împotriva credinţelor personale. Ca om al păcii nu ar fi putut să îşi menţină poziţia, aşa că a fost nevoit să se dovedească un războinic bun. Uneori pacea trebuie cumpărată cu sânge.

  ― Dar dacă toate astea sunt adevărate, ce poate face Kalawun împotriva lui Baybars? O fi el pe o poziţie de putere, dar nu e sultan. Cum poate el schimba ceva?

  ― Treptat, răspunse Everard. Aşa trebuie procedat. Kalawun nu i se va opune pe faţă lui Baybars, dar se pregăteşte deja să aibă o influenţă şi mai mare asupra tronului după moartea sultanului. Moştenitorul acestuia, Baraka Khan, a devenit recent ginerele lui, iar Kalawun caută să-l influenţeze pe băiat. Dacă planul tău ar fi reuşit şi Baybars ar fi fost asasinat din ordinul francilor, mamelucii ne-ar fi lovit cu tot ce au. Am fi avut un alt Hattin. Din cauza poziţiei noastre precare actuale, mai mult ca sigur am fi pierdut şi puţinul care ne-a mai rămas în faţa furiei musulmanilor, iar odată cu asta, şi orice şansă de prietenie sau de pace. Calea păcii ia mai mult timp, dar în final este mai sigură şi duce la vărsare mai puţină de sânge în viitor. Dacă Baybars moare din cauze naturale, în bătălie sau de bătrâneţe, şi dacă Kalawun va putea exercita o influenţă suficient de mare asupra fiului lui, următorul sultan ne-ar putea deveni aliat. Imaginează-ţi, William, ce putem realiza dacă ne folosim limbile în loc de săbii.

  Will îl privi fix pe preot.

  ― De ce nu mi-ai spus toate astea mai devreme? Dacă aş fi ştiut ce faci, n-aş fi… Nu ştiu. Clătină din cap şi umerii îi căzură. N-am vrut să ştiu.

  ― Te-am mai văzut aici sus, privind în zare. Everard făcu cu mâna înspre câmpie. Nu vei găsi nimic acolo, mi-ai spus tu odată, în afară de moarte şi ură. Asta cauţi?

  ― Nu văd nimic, şopti Will. Ce caut eu nu se găseşte acolo.

  ― Tatăl tău, rosti Everard, dând din cap. Nu sunt atât de orb ca să nu mi dau seama de asta. Te uiţi la Safed aşa cum un musulman se uită la Mecca. Trebuie să-i dai drumul din sufletul tău. Durerea asta te va distruge complet pe dinăuntru.

  ― Mi-e dor de el, Everard, rosti Will cu voce îngroşată. Mi-e atât de dor de el.

  Preotul nu spuse nimic. Will îşi prinse capul în mâini. După câteva clipe, Everard îl apucă blând pe tânăr de umeri.

  ― Uită-te la mine, William. Nu ţi-l pot aduce înapoi pe tatăl tău. Nimeni nu poate. Dar îţi pot spune că moartea lui nu a fost în zadar. Datorită a ceea ce a reuşit el cu Kalawun, este posibil să avem încă parte de pace între popoarele acestei lumi.

  ― N-am avut niciodată ocazia să-i spun că-mi pare rău.

  ― Nu ştiu ce s-a întâmplat între tine şi tatăl tău. Dar ştiu că te-a iubit. L-am întâlnit o singură dată, dar mai mult decât orice altceva, iubirea lui pentru tine era vizibilă. Nu a venit aici ca să te părăsească, ci pentru a face ceva ce foarte puţini oameni de pe acest Pământ jalnic au făcut vreodată sau au avut curajul să încerce. Nu a venit aici pentru el însuşi, pentru bani, putere sau Dumnezeu. A venit aici pentru că a crezut într-o lume mai bună, o lume pe care el voia să o aducă la viaţă, iar pentru asta îl laud. Aşa cum ar trebui s-o faci şi tu.

  ― Nu m-a iertat niciodată.

  ― Te-ai gândit că singura persoană de la care ai nevoie de iertare eşti tu însuţi? Cu orice i-ai fi greşit tatălui tău, oricare ar fi păcatele pe care crezi că le-ai comis, chiar dacă el te-ar fi iertat, te-ai fi eliberat cu adevărat de ele? Everard clătină din cap. Sunt preot, William. Îl pot ierta pe un om în ochii lui Dumnezeu, dar dacă el nu se iartă pe sine va trăi cu păcatele lui pentru tot restul vieţii, chiar dacă Dumnezeu îl va ierta în viaţa viitoare.

  ― Nu ştiu cum să mă iert singur. Nu ştiu cum să mă schimb. Prietenii mei, oamenii cu care vorbesc, cu toţii ştiu ce vor. Se potrivesc aici. Simon e fericit cu munca la grajd. Robert face pe nebunul, dar în ultimă instanţă e mulţumit să respecte regulile şi să se conformeze ca restul lumii. Chiar şi Garin pare mai împăcat în celula lui decât a fost vreodată în libertate. Aveai dreptate cu ce ai spus odată, despre faptul că eu vreau să devin cavaler pentru tatăl meu. Am petrecut atâţia ani aşteptând ca el să mă vadă îmbrăcat cu mantia, încât atunci când a murit mi-am dat seama că n-am ştiut niciodată ce vreau pentru mine. Apoi a fost Elwen, dar… Când mă uit la ziua de mâine, Everard, nu văd nimic.

  ― Nu trebuie să ştii ce te aşteaptă mâine ca să trăieşti azi, răspunse preotul. Şi nu trebuie să vezi viitorul ca să păşeşti spre el.

  ― Dar ce am eu astăzi?

  ― O şansă de a schimba viitorul. Everard făcu o pauză. Nu-ţi pot spune cum să te ierţi singur sau cum să îţi îngropi sentimentul de vinovăţie. Dar îţi pot oferi un scop pentru care să munceşti. Nu am urcat până aici doar ca să-ţi ţin o predică. Am venit să-ţi ofer posibilitatea de a face o alegere. Va fi o întâlnire a Frăţiei. Urăm bun-venit noului nostru Gardian.

  ― Gardian? Aţi găsit pe cineva?

  ― Da, în sfârșit. Poţi veni cu mine acum ca să ni te alături sau te pot dezlega de jurăminte.

  ― Adică de Frăţie?

  ― Şi de Templu, dacă asta vrei. Everard ridică din umeri. Ştiu că m-ai ajutat să recuperez Cartea Graalului pentru că voiai să devii cavaler şi, aşa cum ai recunoscut singur, îţi doreai asta pentru tatăl tău.

  ― Nu te-am ajutat doar pentru asta, Everard.

  Preotul îi respinse protestul cu un gest al mâinii.

  ― Şi nu te învinuiesc că ai vrut să scapi de ucenicie. Ştiu că am jucat un rol important în frustrările tale. Dar a trecut de mult vremea ca tu să alegi ceva pentru tine însuţi. De preferat ceva ce nu ne va omorî pe noi toţi, adăugă preotul cu un umor sec. În Cartea Graalului, cavalerii îl îndrumă pe Perceval de-a lungul căutărilor lui, dar în final el singur trebuie să decidă cursul acţiunii care va aduce reconciliere între cele trei credinţe sau va distruge pacea pe vecie. Iar el alege reconcilierea. Everard îşi ţuguie buzele. Dar nu înainte de a comite câteva greşeli. Las totul la latitudinea ta, William. Lucrezi împreună cu noi pentru viitor sau îţi găseşti drumul în altă parte. Orice ai alege însă mergi înainte.

  Will privi spre est, către dealuri. În vreme ce ei doi vorbeau, soarele apusese şi pe cer se ivise prima stea, undeva departe, strălucitoare pe cerul nordic. Vântul adia cald şi aducea miros de măslini, sare, fân şi piele. Dedesubt, în complexul de clădiri, Will auzi oameni strigându-se şi nechezat de cai. Ceva mai slab, dinspre oraş, veni zgomot de vite în piaţă, dangătul unui clopot, un râs de copil. De jur împrejurul lui, viaţa mergea mai departe. Iar tiparele ei erau cunoscute, liniştitoare.

  Everard avea dreptate: motivele venirii tatălui lui acolo erau lipsite de egoism. Însă Will ştiuse asta încă din Paris, din ziua în care Ludovic acceptase să înceapă cruciada. Din acel moment, claritatea şi puritatea dragostei simţite faţă de tatăl lui fuseseră pătate de amărăciune şi de dorinţa de răzbunare. Motivele pentru care ajunsese în Ţara Sfântă fuseseră în ultimă instanţă egoiste şi urmându-le aproape că distrusese tot ceea ce încercase tatăl lui să construiască. Însă acum se oferea şansa să îndrepte lucrurile. Voia să le îndrepte. Nu mai voia ca oamenii să moară şi alţi fii să-şi piardă taţii. Dorinţa lui de răzbunare, de sânge, de război fusese produsul propriei vinovăţii, iar el pătase idealurile Anima Templi, nu pentru că nu credea în ele, ci pentru că nu voise să creadă, nu voise să renunţe la acea ocazie de răzbunare. Ştia însă prea bine că drumul spre mântuire nu urma o asemenea direcţie. Drumul spre mântuire însemna să-l ajute pe Everard şi să ajute Anima Templi să realizeze ceea ce fusese dorinţa tatălui său, o dorinţă care era şi a lui, aşa cum realiza acum, privind peste oraşul liniştit.

  ― Vreau să rămân.

  ― Atunci avem de lucru, rosti Everard, fără să pară surprins de răspunsul lui. Vino.

  Will îl lăsă pe preot să îl conducă jos de pe metereze. Când ajunse în curtea interioară, momentul de limpezime se disipase, dar conştientizarea lui rămăsese intactă, ca o perlă închisă în miezul fiinţei sale, o perlă născută de nisipurile pe care păşea şi din durere. Mergând alături de preot, pe Will îl încercă un nou sentiment al scopului în viaţă. Trebuia să trăiască. Asta era tot. Pur şi simplu trebuia să trăiască.

  Frăţia ţinea rareori o întrunire cu toţi membrii, iar când se întâmpla, locurile de adunare erau mereu altele, astfel încât să nu atragă atenţia nimănui. Acum întrunirea se ţinea în camerele Seneşalului. Everard reuşise să aleagă patru membri noi, dar cum unul din cei iniţiali murise cu un an în urmă, în total erau doar şase. Când Will şi Everard ajunseră, erau cu toţii adunaţi acolo.

  Bărbat cu o constituţie puternică, rămas chel de timpuriu, cu un temperament vulcanic, Seneşalul fu cel care le deschise uşa. Îşi înclină respectuos capul în faţa lui Everard şi se uită urât la Will. Când preotul informase Frăţia despre contractul încheiat de Will cu Ordinul Asasinilor, Seneşalul insistase pentru întemniţarea imediată a cavalerului. În mod evident nu era deloc mulţumit acum că se sfârşise perioada de suspendare de două luni dictată împotriva lui Will, o pedeapsă pe care el o considerase o indulgenţă sentimentală.

  Alţi trei bărbaţi şedeau pe scaune în camera sărăcăcios mobilată. Era acolo un tânăr preot templier din Regatul Portugaliei pe care Everard îl alesese personal după ce observase interesul său pentru studierea similitudinilor dintre credinţele musulmană, iudaică şi creştină. Peisajul era întregit de un cavaler cu o faţă proaspăt bărbierită, născut şi crescut în cadrul comunităţii pestriţe din Acra, şi de un cavaler mai vârstnic care, alături de Everard şi de Seneşal, amintea de zilele lui Armand de Perigord.

  Intrând în încăpere, Will îşi dădu seama că acolo se mai găsea un personaj: un bărbat înalt, brunet, îmbrăcat în mantie neagră tivită cu blană de iepure. Individul stătea în picioare lângă cămin şi studia o hartă a lumii de pe perete, pe care Ierusalimul era trecut în centru.

  ― William, rosti Everard. Vreau să-l cunoşti pe noul Gardian Anima Templi. Un om care, sunt sigur, va aduce la fel de multă valoare cercului nostru precum străunchiul lui înaintea sa. Maiestate, continuă el, îndreptându-se spre cămin. Acesta este tânărul despre care v-am vorbit.

  Bărbatul se întoarse. Era prinţul Edward, fiul regelui Henric al III-lea şi moştenitorul tronului Angliei.

  Will îşi reveni suficient de repede ca să se încline scurt.

  ― Alteţă!

  Edward întinse mâna.

  ― E o onoare pentru mine!

  Will strânse mâna prinţului. Edward avea o strângere puternică, plină de încredere în sine.

  ― Onoarea este de partea mea să vă întâlnesc din nou, Alteţă!

  ― Din nou? Nu-mi amintesc să ne fi întâlnit vreodată.

  ― S-a întâmplat acum unsprezece ani, la Templul Nou. Aţi venit cu Maiestatea Sa, regele Henric, la o întâlnire cu Humbert de Pairaud. Eu purtam scutul maestrului meu, Owein ap Gwyn.

  ― Tu erai? Edward zâmbi. Mă tem că nu-mi amintesc prea bine chipurile, dar presupun că aveam alte lucruri la care să mă gândesc în acea zi.

  Zâmbetul prinţului se estompă şi Will zări o străfulgerare asemănătoare cu o scurtă iritare traversându-i chipul.

  De aproape, prinţul era complet diferit faţă de imaginea pe care o avusese Will despre el. Cu unsprezece ani înainte păruse un tip cu o ţinută aparte, dar rafinamentul tinereţii se transformase într-o atitudine de viclenie şi o foarte mare încredere în sine. Avea acelaşi defect al pleoapei căzute ca şi tatăl lui, dar părea să compenseze ţinând ochiul un pic mai deschis decât regele. Acest fapt făcea ca sprânceana să-i stea permanent arcuită, ceea ce îi conferea o expresie de uşoară ironizare a celorlalţi. Stând acolo, cu capul sus, cu privirea rece şi neclintită, prinţul arăta deja ca un rege. Când vorbi, se adresă tuturor.

  ― Tatăl meu nu a mai avut în ultimii ani o relaţie cu Templul aşa cum şi-ar fi dorit. Spre deosebire de unchiul lui, Richard, el n-a acceptat prea uşor autonomia ordinului în propria lui ţară. Mă bucur că mi s-a oferit ocazia de a păşi pe urmele primului Gardian al acestui consiliu şi sper ca relaţiile dintre ordin şi Coroana britanică să devină la fel de civilizate precum au fost sub domnia lui.

  ― Devotamentul vostru faţă de cauza noastră este bine-venit, Alteţă Regală, rosti Seneşalul, în vreme ce Will îşi trase un scaun şi se aşeză lângă preotul portughez, care îi adresă un zâmbet chinuit. Seneşalul îi privi pe toţi cei aflaţi în încăpere. Trecem la ordinea de zi?

  ― Da, frate, replică Everard. Avem multe de discutat. Deşi cred că Gardianul nostru are un anunţ de făcut înainte de a intra în detalii. Maiestate?

  Edward dădu din cap.

  ― Când părintele Everard mi-a povestit ţelurile grupului vostru, mi-am zis că vă pot ajuta să le atingeţi. Baybars nu demonstrează prin nimic că ar vrea să oprească această campanie împotriva forţelor noastre, iar dacă vom continua să pierdem teritorii în ritmul din ultima vreme nu veţi mai dispune în curând de o bază de unde să vă continuaţi lucrarea. Ca atare, trebuie să acţionăm cu şiretenie. Prinţul făcu o pauză pentru ca vorbele sale să fie bine înţelese. Pacea, continuă el, nu este pur şi simplu un ideal: este singura noastră speranţă de supravieţuire. Săptămâna aceasta am început discuţiile cu mai mulţi nobili, inclusiv cu Marele Maestru templier şi cu Maestrul ospitalierilor, şi am reuşit să-i conving să-mi sprijine propunerea. Bineînţeles că ei nu ştiu nimic despre înţelegerile mele cu voi. Intenţionez să-l abordez pe Baybars oferindu-i un armistiţiu. Prinţul ridică mâna. Evident, chiar dacă el va accepta un armistiţiu nu va însemna neapărat şi sfârşitul luptelor, dar astfel Anima Templi va dispune de un fundament mai solid de pe care să-şi continue planurile de reconciliere, iar noi vom putea să ne păstrăm teritoriile pe care le mai avem aici.

  ― Un armistiţiu? Cu Baybars? întrebă Seneşalul. Nu mi-l imaginez acceptându-l.

  ― O forţă care l-ar putea determina să-l accepte este Imperiul Mongol. După sosirea mea aici am trimis ambasadori la ilhanul Persiei, Abagha, şi i-am cerut ajutorul la contracararea ameninţării reprezentate de Baybars. Ambasadorii mei s-au întors de la Curtea sa cu vestea că mongolii sunt interesaţi de o alianţă între naţiunile noastre. Ei ar putea întări garnizoanele pe care încă le deţinem, descurajându-l pe Baybars să mai iniţieze noi atacuri dacă va vedea un front unit în faţa lui. Acum intenţionez să-l conving pe ilhan să trimită o forţă mică din Anatolia ca să ameninţe fortăreţele nordice ale mamelucilor. Eu însumi voi merge spre sud ca să atac câteva poziţii de acolo. Ştiu că nu vă doriţi războiul, dar, pe termen scurt, o asemenea acţiune poate însemna singura noastră speranţă. Vor exista puţine victime, în cazul în care vor exista. Atacurile trebuie astfel concepute încât să-i dovedească lui Baybars faptul că noi, ca forţă combinată, putem reprezenta o problemă pentru el. Cred că aşa poate fi convins să accepte armistiţiul propus de noi.

  Urmărindu-l pe prinţ, Will era impresionat de energia pe care o degaja. Nu mai cunoscuse pe nimeni atât de încrezător în sine. Când Edward vorbea, ceilalţi ascultau. Era o persoană dinamică. Will mai observă că un zâmbet viclean juca pe buzele subţiri ale lui Everard. Era clar că preotul era convins că făcuse alegerea corectă. Ceilalţi păreau să creadă şi ei asta, căci îşi rosteau în şoaptă aprobarea. „Şi atunci, se întrebă Will, eu de ce nu am încredere în acest prinţ?“

  Pe măsură ce întrunirea continua şi ceilalţi îşi prezentau opiniile şi îi cereau lui Edward detalii despre propunerea lui, Will îl urmări pe prinţ în căutarea oricărui indiciu care să-i explice neîncrederea. Nu găsi niciunul; prinţul se comporta civilizat şi răbdător, dar acea străfulgerare de iritare zărită pe chipul lui îi rămăsese în minte. Nu era vorba de expresia în sine, ci mai degrabă de faptul că Will simţea că Edward poartă o mască. Iar acea mască se destrămase pentru o clipă, suficient însă ca Will să întrezărească adevăratul chip al prinţului.

  După ce întâlnirea se încheie, cei doi cavaleri mai tineri şi preotul portughez plecară. Seneşalul şi cavalerii mai vârstnici rămaseră pe loc. Rămase şi Will, care îl văzu pe prinţ îndreptându-se spre Everard.

  ― Sunt mulţumit că ai venit la mine cu o asemenea ofertă, frate Everard, rosti Edward.

  ― Şi eu sunt, replică preotul. Cred că putem face multe unii pentru ceilalţi.

  ― Rămâne o singură chestiune de rezolvat. Am discutat-o pe scurt alaltăieri. Mă întrebam dacă ai ajuns la vreo concluzie.

  ― A, bineînţeles. Răspunsul meu este afirmativ.

  Edward zâmbi.

  ― Mulţumesc. N-ai habar cât de mulţumit va fi tatăl meu de asta. Își desfăcu mantia şi scoase o pungă de piele de la centură, pe care i-o dădu lui Everard. Asta va acoperi o parte din datorie. Aşa cum am promis, voi da restul după ce mă întorc în Anglia.

  ― Îi voi scrie Inspectorului din Paris. El va aranja totul.

  ― Ţi-aş fi recunoscător dacă aş primi o chitanţă pentru această tranzacţie.

  ― Evident, replică Everard. Voi trimite pe cineva să-ţi aducă una.

  ― Nu-i nevoie, frate, interveni Seneşalul, ridicându-se în picioare. În această după-amiază trebuie să inspectez celulele. Îl pot eu escorta pe prinţ în drum spre turnul trezoreriei.

  ― Celule? se miră Edward. Aveţi mulţi prizonieri pe aici?

  ― Acum doar trei. Seneşalul deschise uşa. E mare păcat că trebuie să ne pedepsim fraţii, dar disciplina este coloana vertebrală a ordinului nostru. Fără ea am fi mutilaţi.

  Seneşalul îl privi urât pe Will în timp ce ieşea din încăpere, urmat îndeaproape de prinţ. Edward îşi pusese gluga pentru a nu fi recunoscut.

  ― Ai luat decizia corectă.

  Will se întoarse auzind vocea lui Everard.

  ― Cum?

  ― Rămânând. Cred sincer că avem o şansă să schimbăm lucrurile. Preotul zâmbi. Ochii îi scânteiau. Ce crezi despre planul lui?

  ― Eficient, dacă va funcţiona. Ce ţi-a dat?

  Will arătă spre punga din mâna lui Everard.

  ― O parte a datoriei regelui Henric faţă de noi. Preotul se uită la pungă. E o parte mică, asta e clar, dar e un început. Ascunse punga în sutană. Am nevoie de tine ca să-i scrii Inspectorului de Pairaud din Paris.

  ― Lui Hugues? Şi ce vrei să-i spun?

  Will nu-l mai văzuse pe Hugues de Pairaud de la plecarea din Paris, deşi ştia că Robert menţinea un soi de corespondenţă cu vechiul lor camarad, care devenise Inspector al Regatului Franţei după moartea predecesorului său.

  ― Vreau să-i transmiţi un ordin de a trimite bijuteriile Coroanei engleze regelui Henric în Londra.

  ― Sub a cui autoritate? întrebă Will, uluit.

  ― Vei semna ca Marele Maestru Berard, replică Everard, îndreptându-se spre uşă.

  Will clătină din cap.

  ― Disciplină? mormăi el printre dinţi.

  ― Fă totul azi, William, mai rosti preotul înainte de a dispărea. Ne aşteaptă lucruri mai importante de realizat.

Garin duse castronul la buze şi bău ceea ce mai rămăsese din supă, o zeamă chioară în care pluteau câteva boabe de orez crud. Dădu castronul paznicului.

  ― Mulţumesc, Thomas.

  Acesta dădu din cap şi luă blidul.

  ― Îmi pare rău că nu e prea bună, domnule, dar ştiţi că nu ne trimit decât resturile.

  ― Am fost şi eu sergent pe vremuri. Şi atunci mâncam tot resturi. Garin ridică din umeri. Nu e chiar aşa de rea. Zâmbi. Dar poate că o picătură din vinul ăla m-ar ajuta să o înghit mai bine.

  Thomas aruncă o privire îngrijorată spre uşa celulei.

  ― Îmi pare rău, domnule, şopti el, clătinând din cap. Astăzi nu pot face asta pentru dumneavoastră. Vine Seneşalul, înţelegeţi, pentru o inspecţie. Dacă ar şti că vă dau din raţiile mele, ar…

  ― E-n regulă, i-o reteză Garin. Nu voi spune nimic. Îl beau repede.

  Thomas se ridică în picioare, continuând să clatine din cap.

  ― Nu astăzi, domnule.

  Plecă în grabă şi închise uşa.

  Garin îşi lăsă capul să se sprijine de zid, în vreme ce drugul de lemn se închidea cu zgomot. Înjură, obosit. Fără vin, clipele erau mult mai greu de îndurat. Se întrebă dacă nu putea face rost de ceva vin mai târziu, după încheierea inspecţiei, dar asta depindea de cine făcea de pază. Unii paznici, aşa cum era Thomas, erau sensibili faţă de situaţia lui, ba chiar îi spuneau „domnule”, deşi lui Garin nu-i plăcea deloc apelativul. Din unele puncte de vedere era mai batjocoritor decât nenorocitule sau mizerabilule, apelativele favorite ale altora, care se arătau încântaţi de posibilitatea de a umili un superior decăzut, ei înşişi fiind sergenţi de condiţie modestă care n-aveau să ajungă niciodată la rangul de cavaler.

  Garin învăţase repede să-şi mascheze demnitatea şi mândria, nu doar faţă de cei care voiau să-l despoaie de amândouă, ci şi faţă de sine însuşi. Dacă paznicii deschideau uşa în vreme ce el îşi făcea nevoile, nici măcar nu clipea, ci se străduia să continue. Când îi aruncau mâncarea pe jos şi îi spuneau că poate să o mănânce ca un câine, el le mulţumea şi o mânca asemenea unui câine. Îşi spusese de mult că se poate descurca atâta vreme cât ajungea s-o creadă şi el. După somn însă, atunci când visa lucruri aflate dincolo de acele ziduri şi se trezea cu amintiri de culori şi locuri pe care le uitase, ajungea adesea în pragul colapsului şi uneori cădea în genunea cu care se confrunta în fiecare zi.

  Garin îşi înălţă capul când auzi voci înfundate dincolo de uşă. Îşi propti repede bărbia în piept şi închise ochii. Seneşalului îi plăceau predicile şi merita să se prefacă adormit în timpul vizitelor lui. Atunci se deschise uşa celulei.

  ― Ciocăniţi când terminaţi, domnule, îl auzi Garin pe Thomas rostind.

  Paznicul părea speriat. Când uşa se închise, Garin simţi cum i se spulberă orice speranţă; în mod clar Seneşalul nu avea de gând să se mai lase prostit în acea zi de pretinsul somn al deţinutului. Garin aproape că simţea cealaltă prezenţă în celulă: moliciunea aproape imperceptibilă a respiraţiei; adierea vagă a ceva dulce, poate vin sau fructe consumate de individ la masa de prânz. Aşteptă ca Seneşalul să-l trezească imediat cu o lovitură, dar vizitatorul părea să se fi oprit pur şi simplu în loc. Garin întredeschise ochii şi fu surprins să zărească tivul unei mantii negre în faţa lui. Pentru o clipă, crezu că era vorba de o sutană preoţească, dar imediat văzu că haina nu era confecţionată din lână netoarsă, ci din catifea neagră. În plus, era tivită cu o fâşie îngustă de blană de iepure. Garin ridică nedumerit privirea, fără a se mai obosi să pretindă că se trezeşte din somn. Inima îi sări din piept când ochii lui întâlniră privirea rece a prinţului Edward.

  ― Doamne! exclamă el fără să vrea.

  ― Nu chiar, rosti Edward. Se lăsă pe vine în faţa cavalerului murdar şi înlănţuit, a cărui faţă era marcată de efectele bolii şi ai cărui ochi erau măriţi de groază. Deşi se ştie că am trimis oameni în iad atunci când mi-au căzut în dizgraţie, aşa cum poate îţi aminteşti, Garin.

  ― Cum aţi…?

  Garin nu fu în stare să termine întrebarea.

  Edward înţelese.

  ― Agenţilor mei le-a fost uşor să descopere unde te afli. Ştii şi tu cât de vorbăreţi sunt servitorii. Am aşteptat pur şi simplu o ocazie ca să fiu invitat aici.

  ― Ce vreţi? şopti Garin, privind dincolo de Edward, spre uşă, şi întrebându-se dacă Thomas ar fi intrat dacă ar fi început să ţipe.

  Edward îi urmări privirea.

  ― Nu vom fi deranjaţi. Seneşalul s-a arătat foarte amabil faţă de dorinţa mea de a coborî până aici ca să-i inspectez pe deţinuţi. Prinţul râse. Poate ca să le zic câteva cuvinte înţelepte, să le înşir beneficiile căinţei sincere, chestii dintr-astea. Râsul i se estompă. Cât despre ce vreau, ei bine, vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu cartea pe care ai fost trimis aici ca s-o recuperezi, dar cum de atunci am fost informat că a fost distrusă, aş vrea să aflu unde este slujitorul meu, Rook.

  Garin simţi un fior de ură la auzul numelui, un nume pe care îl îngropase atât de adânc în străfundurile fiinţei lui, încât aproape îl uitase. Sentimentul renăscut îl făcu să uite parţial de teamă.

  ― L-am omorât pe nemernic! izbucni el. L-am găurit de atâtea ori, că nici maică-sa nu l-ar mai fi recunoscut!

  Ochii lui Edward se îngustară de mânie, dar îşi alungă emoţiile aproape imediat, recăpătându-şi stăpânirea de sine.

  ― Da, mi-am zis eu că i s-a întâmplat ceva cumplit când am văzut că nu se mai întoarce. Era un om foarte ascultător.

  ― Era un nemernic periculos, mârâi Garin. A ameninţat că o omoară pe mama. Mi-a ucis…

  Se opri brusc şi închise ochii.

  ― Recunosc că metodele lui Rook erau uneori brutale, dar îşi făcea mereu treaba. Asta-i tot ce le cer slujitorilor mei. Ştii bine asta, Garin.

  Garin îşi înghiţi amărăciunea şi ce-i mai rămăsese din teamă şi se uită drept în ochii lui Edward.

  ― Da, v-am trădat şi v-am ucis slujitorul. Dar nu mai rămăsesem cu nimic după ce am încetat să mai lucrez pentru dumneavoastră. Acum ce mai vreţi să mai luaţi de la mine?

  ― Când erai în slujba mea ai fost bine recompensat. A fost alegerea ta să renunţi la tot în favoarea… Edward indică interiorul celulei… chestiei ăsteia.

  ― Nu. Am rămas fără nimic din pricină că am ales să lucrez pentru dumneavoastră. Unchiul meu, prietenii mei din Templu, Adela, libertatea mea. Am pierdut totul. Nu mi-a mai rămas nimic. Aşa că, dacă aţi venit să mă ucideţi, faceţi-o. Dacă nu, plecaţi de aici.

  Edward păru uşor surprins de tonul belicos al lui Garin.

  ― Dacă nu mai ai nimic de pierdut, zise el după o pauză, atunci eu aş zice că ai totul de câştigat.

  ― Cum adică?

  ― Anima Templi, replică Edward cu un ton tăios. Grupul din care făcea parte unchiul tău; tocmai am fost numit Gardian.

  ― Cum?

  Garin simţi cum micul lui univers, deja zguduit de sosirea prinţului, se face ţăndări.

  ― Acum câteva săptămâni a venit la mine Everard de Troyes cu invitaţia. Simţea că-mi poate obţine sprijinul pentru cauza lui. Edward râse. Bijuteriile Coroanei vor fi înapoiate familiei mele, iar eu voi fi încoronat cu ele când voi ajunge rege. Acum am influenţă în cadrul Templului, influenţă de care mă pot folosi ca să mă asigur că ordinul nu va încerca niciodată să mă controleze aşa cum l-a controlat pe neghiobul fără minte de taică-meu.

  Ochii lui Edward erau reci ca nişte bucăţi de gheaţă, şi sclipeau de dispreţ. Avea o expresie hotărâtă, implacabilă. Edward avea multe feţe, dar în acel moment prinţul o afişa pe cea adevărată. Şi cea mai terifiantă. Din el se revărsa o ambiţie pură ca un val de căldură cotropitoare.

  Când lucrase pentru prinţ în Londra, Garin zărise aceeaşi lipsă de scrupule în ochii lui. Acum însă expresia era şi mai dură, mai bine definită.

  ― Deci aţi obţinut ce voiaţi? şopti el. V-au înapoiat ce aţi vrut de la început?

  ― Când mă voi urca pe tron, acesta va fi al meu, nu al Templului, continuă Edward, abia auzindu-l pe Garin. În anii care vin intenţionez să-mi extind regatul. Datorită poziţiei mele de putere din Anima Templi voi putea folosi imensele resurse ale Templului ca să-mi ating scopurile. Nu ei mă vor folosi pe mine. Privirea se concentră din nou asupra lui Garin. În afară de asta, nu mă interesează deloc planurile Anima Templi. Ţelurile lor sunt necreştine şi nerealiste. Se încruntă. Într-adevăr, ei merg împotriva tuturor fundamentelor societăţii noastre, împotriva lui Dumnezeu. Cu timpul, după ce o să iau ce am nevoie de la ei, voi avea grijă să dispară. Deocamdată însă îi voi lăsa să continue cu prostiile lor, căci nu vor izbândi şi, în plus, aşa vor avea o ocupaţie şi nu-mi vor sta în cale. După ce am să obţin armistiţiul cu Baybars, îi voi lăsa pe Everard şi pe jalnicii lui ucenici să se zbată inutil cu utopiile lor, în vreme ce eu le voi folosi banii şi oamenii în interesul meu. Mă îndoiesc că vor protesta. În definitiv, acum le cunosc secretele. Secrete pe care, aşa cum ştim amândoi, ei nu le vor divulga restului lumii.

  ― Încheiaţi un armistiţiu cu Baybars? îngăimă Garin, simţind cum i se face rău de la stomac.

  ― Bineînţeles. Asta va oferi forţelor noastre răgazul de a se regrupa şi de a reporni războiul împotriva infidelului. Nu am venit aici ca să închei pace. Am venit aici ca să împlinesc visul creştinătăţii. Armistiţiul va fi doar temporar. După ce forţele noastre se vor reuni, îi vom lovi din nou pe sarazini cu toată puterea. Pe chipul lui Edward se citea acum triumful. Vom lua înapoi Ierusalimul şi vom face curăţenie generală pe străzile lui aşa cum am procedat prima dată când am pus piciorul pe aceste meleaguri. Vom fi, din nou, păzitorii Sfântului Oraş pe un teritoriu care ne aparţine de drept.

  Garin închise ochii.

  ― Atunci nu trebuia decât să aşteptaţi şi oricum totul vă cădea în poală. Ce am făcut eu a fost inutil?

  ― Niciunul dintre noi nu ştia asta, replică Edward cu solemnitate. Nu atunci. Făcu o pauză şi vocea i se înmuie. Întotdeauna oamenii ca tine, Garin, îmi sunt de folos.

  ― Nu, murmură Garin, simţind cum se cască abisul sub el. Vă rog. Plecaţi.

  ― Te pot scoate de aici, îţi pot obţine graţierea. Te-ai putea întoarce în Anglia ca să-ţi revezi mama.

  Garin deschise iarăşi ochii.

  ― Mama?

  ― Nu s-a simţit prea bine în ultimii ani.

  ― Aţi… aţi văzut-o?

  Edward dădu cu gravitate din cap.

  ― Continuă să trăiască în căsuţa aia plină de igrasie din Rochester. I-ai putea oferi viaţa pe care şi-a dorit-o mereu.

  ― Şi de ce aţi face asta?

  ― Pentru că te cunosc mai bine decât te cunoşti tu însuţi.

  Garin încercă să-şi stăpânească lacrimile.

  ― Nu-i adevărat. M-am schimbat.

  ― Garin, tu şi cu mine semănăm foarte mult. Am văzut asta încă de când te-am cunoscut. Ştim amândoi ce vrem: putere, avere, pământ, statut. Spre deosebire de alţi oameni, care tânjesc doar după astfel de lucruri, noi acţionăm şi le luăm singuri în loc să ne plecăm şi să ne ascundem dorinţele. Cred că suntem cei mai cinstiţi oameni din acest punct de vedere.

  Garin clătină din cap.

  ― Templul nu mă va primi niciodată înapoi. Seneşalul face parte din Frăţie. Ar prefera mai degrabă să mă vadă mort decât să-mi dea iarăşi mantia. Ei ştiu că am încercat să fur Cartea Graalului.

  ― Nu e nevoie să fii templier ca să mă ajuţi. Cum am mai spus, când mă voi urca pe tron vreau să-mi extind regatul. Voi avea nevoie de ajutor în alte zone în viitor şi, ca să fiu sincer, talentele tale se irosesc în celula asta. Edward se ridică, părând şi mai înalt în ochii lui Garin, care şedea ghemuit pe podea. Îmi dau seama că eşti epuizat. Te las să te gândeşti. Voi rămâne în Acra până la semnarea armistiţiului cu Baybars, după care mă întorc în Occident ca să caut sprijin pentru o nouă cruciadă. Sunt sigur că îmi vei putea transmite un mesaj după ce te hotărăşti. Se duse la uşă şi ciocăni. În vreme ce de cealaltă parte se ridica drugul, Edward aruncă o privire spre găleata de nevoi de lângă Garin. Şi poate că i-ai putea ruga să cureţe mizeria aia. Mirosul este destul de pătrunzător.

  Garin reuşi să aştepte până la închiderea uşii înainte de a se prăbuşi definitiv.

Capitolul 45

Alep, Siria

  10 februarie 1272

Baybars se lăsă pe spătarul tronului, urmărindu-l pe Baraka Khan cum studiază hârtiile întinse în faţa lui pe masă. Sprâncenele fiului său erau încruntate de concentrare, iar maxilarele încleştate. Colţurile hârtiilor se mişcau uşor în bătaia brizei care se făcea simţită prin ferestrele arcuite. Baybars întinse mâna după cupa cu kumiz şi o goli. Când o lăsă jos, un servitor se ivi din umbră ca s-o umple din nou, după care se făcu iarăşi nevăzut. Prin ferestre se auzeau sunetele scoase de oamenii care trudeau la porţile citadelei, afectate, cu patru luni înainte, de atacul mongolilor asupra oraşului.

  Un tuman trimis de ilhanul Persiei coborâse în octombrie din Anatolia şi pătrunsese în oraş, învingând garnizoana pe care Baybars o lăsase acolo după ce el plecase cu cea mai mare parte a armatei spre Damasc, pentru a conduce câteva raiduri împotriva fortăreţelor din sud ale francilor. Mongolii cuceriseră citadela, iscând o panică imensă în oraş, deşi călăreţii asiatici nu provocaseră prea multe pagube şi uciseseră foarte puţini oameni. Însă când cei zece mii de călăreţi mongoli îşi continuaseră înaintarea la sud de Alep şi panica în rândul populaţiei musulmane locale atinsese cote înalte, Baybars îşi trimisese armata spre nord pentru a contracara atacurile. Depăşiţi numeric, mongolii se retrăseseră în Anatolia.

  În vreme ce mongolii atacau dinspre nord, o companie de franci, în fruntea căreia se afla prinţul englez Edward, un om despre care Baybars auzise foarte multe în ultimele luni, condusese un raid în sud, în jurul Câmpiei lui Sharon. Raidul nu avusese rezultate spectaculoase, dar Baybars se convinsese că prinţul nu trebuia subestimat. Cruciada regelui Ludovic nu însemnase nimic, dar fratele regelui, Carol de Anjou, era unchiul lui Edward şi, deşi Baybars avusese în trecut legături cordiale cu regele Siciliei, în aceşti doi oameni el întrezărise ameninţarea unei noi cruciade. Şi Khadir întrevăzuse pericolul, aşa că îl avertizase pe Baybars să-l trateze pe prinţul englez cu mare prudenţă.

  ― O fi el tânăr, spusese ghicitorul, dar în el zace un leu. Văd asta.

  ― Sau auzi asta la Curtea mea, replicase Baybars, amuzat.

  ― E ca tine, stăpâne, insistase Khadir cu subtilitate. Aşa cum erai mai tânăr.

  Acum Baybars termină noua cupă de kumiz şi îşi ridică privirea când Baraka oftă din rărunchi.

  ― Ai terminat?

  ― N-o pot face! izbucni Baraka, aruncând pana de scris pe podea şi murdărind lespezile cu cerneală. Sinjar îmi dă probleme pe care ştie că nu le voi putea rezolva.

  ― Face asta ca tu să înveţi, replică Baybars cu greutate.

  ― O pot termina mâine, tată? propuse Baraka, răsucindu-se pe scaun spre Baybars. Voiam să mă duc la vânătoare în această după-amiază. Kalawun a spus că mă ia cu el.

  ― Te poţi duce după ce îţi termini lecţiile.

  ― Dar, tată…

  ― M-ai auzit! tună Baybars, lovind masa cu cupa.

  Baraka tresări la auzul violenţei din glasul părintelui, apoi se întoarse la hârtiile pline cu probleme de algebră, răsfrângându-şi buzele a îmbufnare.

  ― Te deranjez, stăpâne?

  Baraka şi Baybars se întoarseră amândoi la auzul vocii şi îl văzură pe Kalawun în prag. Kalawun era aproape la fel de înalt precum cadrul uşii. Părul lui negru, care devenea argintiu pe la sprâncene, era prins în spate în coadă, ceea ce îi ascuţea şi mai mult trăsăturile. Ofiţerul purta o mantie de un albastru regal – culoarea regimentului pe care îl comanda.

  ― Amir Kalawun! exclamă Baraka, sărind în picioare. Se duse şi prinse mâna mare a comandantului. Hai, vino să stai cu mine. Ajută-mă la lecţii.

  Kalawun îi zâmbi băiatului.

  ― Sunt sigur că te descurci foarte bine şi singur.

  ― Nu, replică Baraka, îmbufnându-se din nou. Dar asta doar pentru că lecţiile lui Sinjar sunt idioate.

  ― Este un profesor bun, replică Kalawun cu blândeţe. Ar trebui să-l apreciezi. El m-a învăţat araba atunci când m-am înrolat în armata mamelucă.

  Baraka dădu drumul mâinii lui Kalawun şi privi supărat în podea. Brusc, se însenină.

  ― Mă iei la vânătoare aşa cum ai promis?

  ― Dacă e de acord tatăl tău, răspunse Kalawun, aruncând o privire spre Baybars.

  ― Te rog, tată, zise Baraka.

  ― Du-te cu lecţiile la Sinjar şi termină-le cu el. Vreau să vorbesc singur cu Kalawun.

  Baraka vru să protesteze, dar se răzgândi şi se îndreptă spre masă, de unde îşi luă lucrurile. Se răsuci pe călcâie şi porni spre uşă.

  ― Pana de scris, strigă Kalawun după el.

  ― Servitorii îmi pot aduce alta, replică Baraka cu îmbufnare. De-asta sunt aici.

  Kalawun îl urmări pe băiat plecând, după care se întoarse spre Baybars.

  ― M-ai chemat, stăpâne?

  Sultanul se ridică anevoios de pe tron şi se duse la un cufăr mare.

  ― Mi se pare că de la o vreme fiul meu te place pe tine mai mult decât pe mine, rosti el, aruncând o privire spre Kalawun în vreme ce deschidea cufărul şi scotea o cutie de argint pentru pergamente.

  ― Îi vine mai uşor să mă placă pe mine, stăpâne. Nu eu trebuie să-l disciplinez.

  Baybars îi dădu cutia, apoi se aşeză la loc.

  Kalawun o deschise şi scoase un sul de pergament.

  ― Francii vor să încheie un armistiţiu cu tine, murmură el, citind documentul. Îşi ridică privirea. Când ai primit asta?

  ― Ieri.

  ― Ai spus cuiva?

  Baybars clătină din cap.

  ― Eşti primul.

  ― Este semnat de regele Siciliei.

  ― Da, aşa cum scrie în mesaj, Carol de Anjou s-a oferit să medieze între mine şi franci când a aflat de intenţiile prinţului Edward. Presupun că e de părere că fostele noastre relaţii amiabile vor ajuta la îndulcirea propunerii.

  ― Nu vor multe, zise Kalawun, cercetând iarăşi scrisoarea cu privirea. Doar să păstreze ce au deja.

  ― Fără îndoială pentru că au intenţia ca acest armistiţiu să fie doar temporar. Dacă francii voiau să pună capăt acestui război ar fi plecat acasă. Nu ar fi stat să cadă la învoială cu mine.

  După o pauză, Kalawun replică:

  ― Mongolii reprezintă pentru noi o ameninţare mai mare decât francii. Am cucerit o mare parte din ceea ce deţineau francii pe vremuri şi, în plus, ei sunt incapabili să strângă o forţă armată suficient de mare ca să ni se opună în viitorul apropiat. Chiar dacă intenţia lor este ca pacea să fie temporară, poate că ar fi în interesul nostru să acceptăm.

  ― Pacea, ripostă Baybars pe un ton jos, n-a stat niciodată în intenţiile mele legate de franci. I-am spus lui Omar că nu vom fi niciodată feriţi de influenţa apuseană dacă le arătăm francilor milostenia pe care le-a arătat-o pe vremuri Saladin şi dacă suntem deschişi la negocieri cu ei.

  Baybars se ridică şi se duse la fereastră.

  ― Uneori este nevoie de compromisuri pentru binele poporului, rosti Kalawun cu prudenţă. Nu ar fi bine să ne împărţim efectivele împotriva a două armate aliate, chiar dacă una este slăbită; nu atunci când ni s-a oferit această perioadă de pauză.

  ― Binele? murmură Baybars. Nu îmi dau seama care este acest bine. Nu de când Omar… închise ochii. Nu de când a murit.

  Trecuseră şase luni de când Baybars îşi îngropase ofiţerul. Cei doi asasini fuseseră arşi fără niciun fel de ceremonie, împreună cu căruciorul lor. Adevăraţii păpuşari care ar fi trebuit să participe la spectacol fuseseră găsiţi într-o casă de oaspeţi din oraş. După gradul de descompunere a trupurilor, oamenii fuseseră omorâţi de ceva vreme, suficient cât asasinii să fi învăţat să le practice meseria. De atunci Baybars aproape că anihilase Ordinul Asasinilor, dar, în ciuda răzbunării, golul lăsat de moartea lui Omar nu fusese umplut; era un vid care devenise tot mai apăsător cu trecerea timpului. Uneori, Baybars îl chema cu voce tare pe Omar, doar ca servitorii să-i aducă tulburaţi aminte că ofiţerul nu mai exista.

  ― Nu mi-am dat seama cât îl apreciam. Cred că nu i-am spus-o niciodată. Baybars deschise ochii. Îmi lipsesc sfaturile lui.

  ― Ce crezi că ar fi propus Omar dacă ar fi fost aici, stăpâne? întrebă Kalawun.

  Baybars schiţă un zâmbet.

  ― M-ar fi sfătuit să accept. Era un războinic, dar în sufletul lui nu suferea războiul. Încerca să ascundă asta de mine, dar i se citea totul pe chip. Zâmbetul pieri de pe buzele lui Baybars. Şi tu, Kalawun? Ai propune acelaşi lucru?

  ― Da, stăpâne.

  Baybars tăcu o vreme. În cele din urmă, se întoarse din faţa ferestrei.

  ― Atunci aşa să fie, rosti el pe un ton dur. Trimite acordul meu francilor din Acra. Le voi oferi pacea dorită. Deocamdată.

În acea seară, Baybars părăsi citadela şi se plimbă prin oraş, îmbrăcat cu haine închise la culoare şi turban. Doi războinici Bahri îl urmau la o distanţă care să asigure discreţia. Fiecare dintre ei ducea o torţă.

  Când ajunse la hambar, Baybars le ordonă celor doi paznici să rămână afară, iar el intră singur. În ultimele dăţi când venise acolo, descoperise semne de activitate înăuntru. Îşi zisese că era vorba de copii, după desenele în cărbune de pe jos. Petalele de hibiscus adunate într-o grămadă prăfuită la fiecare dintre vizitele lui fuseseră împrăştiate. Acum nu mai aducea nicio floare pentru ea. Îngenunche cu mâinile goale pe pământul uscat. Închise ochii şi o văzu aşa cum era cu treizeci de ani în urmă. Vârsta şi războaiele n-o atinseseră. Avea tot şaisprezece ani, aşa cum avea să rămână pe vecie, cu pielea moale şi catifelată, cu părul des şi negru. Râdea, aruncând apă dintr-o găleată pe pieptul lui gol, marcat de urme recente de bici, în vreme ce el tăia lemne în hambar. Şi el râsese, până ce zărise umbra din cadrul uşii. Habar n-avea de când stăpânul lor îi urmărea de acolo.

  Baybars deschise ochii şi imaginea rămase vie; crucea roşie de pe mantia albă a cavalerului imprimată ca un marcaj peste vederea lui. Îşi duse degetele la buze, apoi le lipi de sol.

  ― Trebuie să mă odihnesc o vreme, iubito, înainte de a termina ce am început. Sunt obosit. Atât de obosit.

  Baybars mai rămase pe loc o vreme, după care se ridică şi ieşi.

  ― Ardeţi totul, le zise el celor doi Bahri care aşteptau la intrare.

  Se opri ca să desprindă o floare din tufişul de hibiscus de afară, apoi se îndepărtă. În urma lui, cerul se aprinse din pricina flăcărilor.

Capitolul 46

Templul din Acra

  15 mai 1272

Everard şedea la masa de lucru şi ascuţea capătul unei pene de scris cu un cuţitaş. Era încruntat şi-şi concentrase privirea asupra sarcinii delicate pe care o îndeplinea. Nici măcar nu se uită spre uşă atunci când Will intră în încăpere.

  ― Le-ai luat?

  Will puse punga de piele pe care o adusese pe masă. Preotul efectuă tăietura finală cu un cuţit, apoi lăsă pana jos. Trase de şnurul pungii şi împinse pielea moale, de culoare închisă, în jos. Razele de soare care pătrundeau prin fereastră prinseră în lumina lor mâna de pietre semipreţioase dinăuntru: cinabru, agate, malahit, lapislazuli.

  ― Minunat! Ne vor ajunge să preparăm cerneală pentru o mie de ani. Everard se uită la Will în vreme ce închidea punga la loc. Le pisez mâine. Mulţumesc. M-aş fi dus eu însumi la piaţă, doar că… Se ridică rigid în picioare şi duse punga la dulapul lui personal. Acum cu greu mai găsesc energie ca să mă ridic din pat.

  ― Vreau să mă duc în Cezarea, Everard.

  ― Cum?

  Preotul se întoarse.

  ― Vreau să duc tratatul.

  Everard puse punga pe un raft şi închise dulapul.

  ― Cum ai aflat de asta? Încă nu s-a anunţat oficial.

  ― I s-a cerut lui Robert de Paris să meargă.

  Everard clătină din cap.

  ― În fine, indiferent de unde ai auzit, nici nu se pune problema.

  ― De ce? întrebă Will cu voce calmă, dar uşor falsă din pricina încercării de a-şi masca dorinţa.

  Everard ridică o sprânceană.

  ― Cred că ştii de ce. Ai angajat asasini care să-l omoare pe individ, pentru numele lui Dumnezeu!

  ― Tocmai de-aia vreau să mă duc.

  ― Pentru că ai dat greş prima dată? Tonul lui Everard era plin de sarcasm, dar pe chipul lui se citea clar îngrijorarea. Făcu un gest de alungare cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să încheie chestiunea sau să-l trimită pe Will de acolo. Şi, oricum, a fost deja ales grupul care va duce tratatul de pace lui Baybars.

  ― Ştiu că poţi discuta cu Edward şi să-l faci să mă ceară în această misiune. Îi poţi spune că vrei să meargă şi un membru Anima Templi. În plus, sunt unul din puţinii oameni de aici care pot vorbi araba. Will continuă iute, văzând că preotul începe să clatine din cap. Vreau să fac totul bine, Everard. Vreau să-ţi dovedesc că am vorbit serios în acea zi pe metereze când mi-ai povestit despre Kalawun. Vreau să rămân, să fac parte din această lucrare, lucrarea începută de tatăl meu.

  ― Ştiu, ştiu, rosti Everard, ca şi cum nu mai era nevoie de acele cuvinte.

  ― Şi atunci de ce mă pui să fac treburi de curier în loc să lucrez la sarcinile pe care le-ai dat celorlalţi membri ai Frăţiei?

  Everard îi aruncă o privire lui Will, dar nu-i răspunse.

  ― Pentru că n-ai încredere în mine, răspunse cavalerul în locul lui.

  ― Nu e adevărat!

  ― Ba este, ripostă Will. Şi nu te învinuiesc. Dar au trecut şase luni, Everard! Vreau să ajut şi în schimb stau pe aici şi pierd timpul. Dacă nu mă vrei ca membru al Frăţiei, atunci concediază-mă, dar dacă mă vrei, atunci dă-mi voie să dovedesc ce pot. Dă-mi voie să îndrept ce am făcut.

  După câteva clipe, Everard încuviinţă uşor.

  Speranţele lui Will se intensificară, apoi se spulberară din nou când preotul rosti:

  ― Ai dreptate, te-am oprit de la anumite sarcini din pricina celor făcute de tine, dar nu ca să te pedepsesc. Am fost doar prudent. Dar această misiune nu numai că te-ar pune faţă în faţă cu omul pe care îl voiai mort cu atâta disperare încât să trădezi totul şi pe toţi faţă de care ai depus un jurământ de loialitate ca să-ţi atingi scopul, ci te-ar pune în mare pericol. Ştii bine câţi oameni am trimis ca să negocieze cu Baybars de-a lungul timpului şi câţi dintre ei s-au întors. E foarte posibil ca sultanul să folosească această oportunitate pentru a demonstra cât de puţin înseamnă oferta noastră pentru el, tăind capetele tuturor şi trimiţându-le înapoi într-un coş! Everard se aşeză înapoi pe scaun. Şi oricât de mult mi-ai grăbit de-a lungul acestor ani momentul în care am să intru în mormânt, îmi place să-ţi văd capul acolo unde este acum, William.

  ― Nu cred că sultanul va face asta, replică Will. Ar fi o meschinărie. Şi oricum ar fi Baybars, meschin nu e. Însă, indiferent de situaţie, vreau să fac asta. Will continua să vorbească destul de calm, dar începea deja să-şi trădeze dorinţa presantă. Nu te-am rugat niciodată nimic, Everard, cel puţin nu pentru mine. Însă acum te rog să mă laşi să plec în misiunea asta.

  Preotul apucă pana de scris şi cuţitaşul, apoi le lăsă înapoi jos cu un oftat de iritare.

  ― Juri că nu o să comiţi nicio neghiobie? Clătină repede din cap înainte ca Will să răspundă. Nu, jură-mi, jură pe numele tatălui tău!

  ― Jur, Everard! Will privi drept în ochii preotului. Nu te voi dezamăgi din nou.

  După câteva clipe care părură să dureze o eternitate, Everard încuviinţă.

Aerul închis din grajd era fierbinte şi încărcat de mirosul de bălegar. Simon se chinuia să ducă nişte saci grei cu ovăz în şura pentru nutreţ. Din când în când, alunga cu mâna muştele care i se învârteau în jurul capului, făcându-i sudoarea să cadă de pe nas şi sprâncene. Îl dureau muşchii, iar obrajii, deja înroşiţi de la soare, îşi accentuaseră culoarea din pricina efortului. Lăsând jos un sac, se aplecă să ia un urcior cu apă de pe podea.

  ― Simon?

  Vocea îl făcu să se îndrepte de spate atât de repede, că se lovi cu capul de un lemn. Înjurând, scăpă urciorul, care se sparse, şi se răsuci pe călcâie, cu o mână dusă la cap.

  La intrare se profila silueta unei femei pe fondul alb al luminii de afară. O femeie înaltă, cu păr auriu-arămiu. Simon îi recunoscuse vocea dinainte de a se răsuci pe călcâie, dar şocul de a o vedea acolo, în carne şi oase, îmbrăcată cu o rochie de culoare trandafirie, era imens. Era o privelişte la care el tânjise şi de care se temuse în egală măsură în fiecare zi din ultimii patru ani.

  ― Am primit scrisoarea ta, zise Elwen.

  Părea mai în vârstă şi mai calmă.

  ― Nu credeam că ai să vii.

  ― Nici eu. Multă vreme n-am crezut. Dar dintotdeauna am vrut să văd Ţara Sfântă.

  Ştergându-şi mâinile de tunică, Simon se apropie ezitând de ea.

  ― Cum ai ajuns aici?

  ― Pe un vas comercial.

  ― Te-a lăsat regina să pleci?

  ― Am plecat chiar la sugestia reginei Marguerite. După ce trupul regelui Ludovic a fost adus la Paris şi a fost îngropat la Saint-Denis, palatul a devenit un loc al durerii. Mulţi servitori au plecat pentru că nu suportau ideea de a trăi fără el. Eu am decis să rămân. Când am primit scrisoarea ta, am rupt-o. Elwen ridică din umeri. Însă am păstrat bucăţile. Nu ştiu de ce. Regina le-a găsit într-o zi şi m-a rugat să-i spun ce înţeles aveau.

  Simon roşi gândindu-se că suverana îi cunoştea acum secretul.

  ― Ea mi-a spus că ar trebui să plec, continuă Elwen. Mi-a spus că n-ar trebui să irosesc ocazia de a găsi iubirea, pentru că sunt atât de puţine asemenea ocazii în viaţă. Habar n-am dacă de asta am parte aici; Will e cavaler şi ştiu că nu poate… Elwen ezită. Am vrut doar să-ţi spun că am primit mesajul tău. Ochii ei verzi îl studiară pe sergent câteva clipe prelungi. Şi că înţeleg de ce ai făcut ceea ce ai făcut.

  Simon privi în altă parte.

  ― Vrei să-l vezi pe Will? întrebă el încetişor.

  ― E aici? Nu ştiam dacă… Elwen inspiră adânc şi dădu din cap. Cred că da. Da, adăugă ea cu mai multă convingere. Da, vreau. Privi peste umăr înspre poarta principală, unde câţiva sergenţi stăteau de pază. Dar cel mai bine ar fi să nu atrag prea multă atenţie asupra mea. Paznicii m-au lăsat să intru doar pentru că le-am spus că sunt nepoata Marelui Maestru.

  Brusc, zâmbi şi Simon îşi aduse imediat aminte de fetiţa pusă pe şotii care se furişase la bordul Endurance cu atâţia ani în urmă.

  ― Bine. Simon privi prin grajdul pustiu. Cei mai mulţi sergenţi se găseau în sala mare pentru masa de prânz, deşi era posibil să termine oricând de mâncat. Porni spre magazia unde erau ţinute şeile şi harnaşamentele. Te poţi ascunde aici dacă vrei. Deschise uşa. Mă duc eu ca să-l găsesc pe Will pentru… Vocea i se stinse şi fu nevoit să tuşească pentru a-şi drege glasul. Ţi-l pot aduce eu.

  În vreme ce Simon vorbea, Elwen îl urmărea cum se bâţâie stingherit, cu braţele lui groase, musculoase, atârnând rigide pe lângă trup, cu ochii plecaţi, incapabili să se uite într-ai ei. Pe chipul lui văzu lupta dintre cuvinte şi sentimente. Se simţea ca o hoaţă.

  ― Mulţumesc, rosti ea încet, sperând ca asta să fie îndeajuns.

Will venea dinspre camerele cavalerilor când îl zări pe Simon traversând curtea în fugă. Grăjdarul privi în direcţia lui, se opri, apoi ridică un pic mâna. Patru sergenţi tineri trecură în fugă, râzând, prin spaţiul care îi separa. După ce ei se îndepărtară, Will zări expresia grăjdarului. Traversă curtea, care treptat se umplea cu bărbaţi şi băieţi, după ce masa de prânz luase sfârşit.

  ― Ce s-a întâmplat?

  ― Nimic, răspunse iute Simon, relaxându-se.

  Will ridică o sprânceană.

  ― După expresia ta, aş spune că tocmai a murit cineva.

  Simon încercă în van să schiţeze un zâmbet.

  ― Nu. Totul e bine. E… în fine, am avut un soi de surpriză. Asta-i tot.

  ― O surpriză?

  ― Will.

  Se întoarseră amândoi şi îl văzură pe Robert venind spre ei. Prins pe spate în coadă, părul lui blond ajunsese aproape la fel de alb ca şi mantia cu care era îmbrăcat.

  Robert îl salută pe Simon, după care îl prinse pe Will de umăr.

  ― Ai vorbit cu Everard?

  ― Da.

  ― Şi?

  ― A fost de acord să discute cu Edward.

  ― Bine, zise Robert, zâmbind. Atunci mergem împreună la Arbaletă.

  ― Will, şopti Simon. Trebuie să plecăm.

  Will se uită distrat la el.

  ― Spune-mi despre ce e vorba.

  Sergentul vru să vorbească, apoi clătină din cap.

  ― Cred că ar fi mai bine să vezi singur. Răsucindu-se pe călcâie, porni înapoi spre locul de unde venise

  Will zâmbi amuzat în direcţia lui Robert.

  ― Cred că a muncit prea mult în soare. Vorbesc cu tine în câteva minute.

  Robert dădu din cap.

  ― O să fiu în armurerie.

  ― Aşteptă-mă, zise Will, pornind după grăjdar.

  Simon nu-şi încetini pasul, ci continuă să meargă ferm înspre grajd.

  Când se apropiară de clădire, Will se opri.

  ― Simon, rosti el, cu voce calmă, dar fermă, văzând că grăjdarul vrea să intre.

  Simon se întoarse.

  ― N-am timp de jocuri. Spune-mi despre ce e vorba. Am multe de făcut.

  ― Intră doar câteva clipe, insistă Simon, dispărând înăuntru.

  Will oftă iritat, dar îl urmă. Simon se postase lângă magazie, cu o expresie impenetrabilă pe chipul umbrit de lumina slabă dinăuntru. Grăjdarul deschise uşa, după care se dădu la o parte. De-a dreptul supărat acum din pricina comportamentului ciudat al prietenului său, Will înaintă. Încremeni în pragul uşii când femeia dinăuntru se întoarse cu faţa spre el. Dâre subţiri de lumină pătrundeau în magazie prin crăpăturile zidului exterior al grajdului, cuprinzând-o pe Elwen într-o pânză fragilă de dungi aurii. Gura lui Will se uscă instantaneu, iar odată cu asta pieriră miile de cuvinte care îi năvăliseră în cap, bulucindu-se să-i iasă de pe buze. După valul iniţial de exclamaţii şi gânduri învolburate, în minte îi rămase un singur cuvânt. Îl rosti cu un ton calm, ciudat, o voce care părea a altcuiva.

  ― Elwen.

  Ea schiţă un zâmbet.

  ― Bună, Will Campbell!

  Will făcu un pas înspre ea, fără să-l observe pe Simon cum închide cu discreţie uşa magaziei în spatele lui.

  Se lăsă tăcerea, tot mai învăluitoare cu fiecare secundă care trecea. Încăperea închisă, luminată de soare şi mirosind puternic a piele şi bălegar, părea să se extindă şi să devină o întreagă lume. Senzaţia era atât de intensă, că Will începu să se simtă ameţit. Îşi dădu seama că încetase să mai respire şi nu-şi desprinsese privirea de pe chipul lui Elwen de când intrase în magazie. Făcu un pas şi reuşi să se uite în altă parte, şi atunci ceea ce-l înconjura păru să revină la dimensiunile normale.

  ― Cum te simţi? întrebă Elwen, urmărindu-l.

  Will clătină din cap.

  ― Bine. Clătină iarăşi din cap, apoi se uită la ea. Şi tu?

  ― Sunt bine.

  Will păşi brusc în faţă, cu ochii fixaţi asupra ei.

  ― Elwen, n-am vrut niciodată să plec aşa cum am făcut-o. N-am vrut niciodată să se schimbe lucrurile aşa cum s-au schimbat sau să se fi întâmplat ceva din ce s-a întâmplat. Nimic, repetă el cu fermitate.

  ― Atunci de ce ai plecat? răspunse ea, cu un ton schimbat, devenit serios şi acuzator. De ce ai fost cu…? Se opri, privi în altă parte, apoi din nou la el. De ce ai fost cu fata aceea?

  Will oftă. Își frecă fruntea.

  ― Îţi aduci aminte despre cartea de care Everard te-a rugat să ai grijă?

  ― Cea pe care am luat-o de la trubadur? Bineînţeles.

  ― Şi îţi aduci aminte că trebuia să mă duc după cineva care ne-o furase?

  ― Da, şopti ea. Mi-ai spus toate astea când ne-am întâlnit în palat. Când mi-ai cerut să fiu soţia ta.

  Will începu să studieze podeaua.

  ― În acea seară, când Everard şi cu mine ne pregăteam de plecare, Garin de Lyon mi-a trimis un bilet, pretinzând că e de la tine. În el îmi cerea să vin la tavernă. Will ridică neajutorat din umeri. M-am dus acolo gândindu-mă că o să mă întâlnesc cu tine. Am fost prins de un individ care voia cartea pentru el însuşi. M-au făcut să spun unde e şi Garin m-a drogat, m-a aşezat pe patul din acea cameră şi m-a lăsat acolo.

  ― Garin? se miră Elwen, ridicând sprâncenele a nedumerire şi mânie. Simon îi spusese foarte puţine lucruri în scrisoare, doar că o minţise şi că ştiuse că Will fusese drogat. De ce să fi făcut el asta?

  ― A fost obligat de individul care m-a prins şi pe mine. Will clătină din cap. Nu contează cu adevărat; acel om e mort şi Garin e la închisoare, dar ce am nevoie ca tu să ştii este că nu eram acolo din voinţa mea.

  ― Şi fata? Cum ai lăsat-o să-ţi facă tot ce ţi-a făcut? Trebuie să fi fost capabil să o opreşti. Era doar o puştoaică şi tu erai…

  ― Să o las să-mi facă? interveni Will. N-am lăsat-o să facă nimic. Avea un ton dur şi rece. Se opri, se luptă să se stăpânească, apoi vorbi din nou: Eram drogat. Habar n-aveam ce se petrecea. Îmi amintesc doar parţial unele lucruri. Se încruntă, fie ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească, fie ca şi cum s-ar fi străduit să oprească amintirile să revină. Cred că pentru o vreme am crezut că eşti tu. Somniferul şi faptul că venisem acolo ca să mă întâlnesc cu tine m-au făcut să cred asta. Apoi, când mi-am dat seama că nu eşti tu, m-am simţit de-a dreptul paralizat. Nu mai puteam nici măcar să vorbesc.

  Elwen dădu încet din cap.

  ― Dacă toate astea sunt adevărate, de ce nu mi-ai explicat? De ce ai plecai fără să mă mai vezi?

  Ochii ei se umplură de lacrimi şi Elwen se întoarse brusc cu spatele.

  Will vru să se ducă la ea, dar nu fu în stare.

  ― A doua zi, imediat după ce am aflat ce s-a întâmplat, am vrut să te văd, dar m-a oprit Everard. Eu… nu ştiu de ce l-am ascultat. Nu-mi amintesc. Cred că eram încă într-o stare de confuzie. Mi-a spus despre Garin şi eu…

  ― Ţi-ai dorit răzbunarea mai mult decât m-ai dorit pe mine, rosti ea, întorcându-se din nou cu faţa spre el.

  Acum tonul ei era simplu şi precis, fără nuanţe acuzatoare.

  ― Nu pot descrie cum a fost, rosti încet Will. Cum m-am simţit pentru că mi-a fost răpită posibilitatea de a alege. Cum m-am simţit să rămân fără grai şi neajutorat. M-am simţit mânjit… ca şi cum înăuntrul meu se strecurase ceva rău şi bolnav. Nu aş fi putut trăi aşa, Elwen. Când am plecat după Garin, m-am îmbolnăvit de-a binelea. Am stat în Orleans timp de trei luni. A fost cât pe-aci să mor. Când m-am făcut bine, Garin și cartea dispăruseră în Ţara Sfântă. Simon ne-a găsit o navă cu care să plecăm, iar eu ştiam că, oricât aş fi vrut să mă întorc la tine, trebuia să termin ce începusem. Trebuia să-mi recapăt dreptul de a alege.

  ― De ce nu mi-ai scris? întrebă ea după câteva clipe.

  ― Am încercat. Am început o sută de scrisori. N-am putut termina niciuna. Apoi timpul a trecut şi m-am gândit că te-ai măritat şi ai o familie, că eşti fericită. Nu voiam să te rănesc sau să mă amestec într-o viaţă despre care nu ştiam nimic. Şi eram speriat, încheie el jalnic. Am fost un neghiob.

  ― Da, ai fost. Elwen strânse buzele, apoi zâmbi. Expresia îl surprinse pe Will. Îţi aduci aminte cum obişnuiam să vorbim despre Ţara Sfântă când eram mici?

  Will dădu morocănos din cap.

  Elwen zâmbi şi mai tare.

  ― Când eram mai tânără şi locuiam în palatul din Paris, visam că vom merge acolo împreună. Când se lăsa ceaţa în zilele de iarnă, închideam ochii şi ne vedeam pe amândoi stând pe o terasă caldă din marmură a unui palat din aur, cu zidurile şi podelele împodobite cu bijuterii şi cu marea cea mai albastră cu putinţă întinzându-se în faţa noastră. Elwen îşi mijise ochii. Tu purtai mantia de cavaler şi armură strălucitoare, iar eu eram îmbrăcată cu o rochie albă de mătase. Mă luai în braţe şi îmi spuneai că mă iubeşti. Ani de zile am adormit visând la asta.

  Elwen îşi deschise braţele ca şi cum ar fi vrut să cuprindă magazia înghesuită şi urât mirositoare, cu podeaua ei plină de paie şi pereţii crăpaţi şi acoperiţi de pânze de păianjen. Izbucni în râs. Era un sunet vesel, nu unul batjocoritor sau amarnic.

  Will se uită la ea, simţind cum pe buze îi înfloreşte un zâmbet. Încercă să-l reprime, dar nu reuşi. Începu să râdă împreună cu Elwen. Apoi, fără ca vreunul să pară că făcuse o mişcare, se treziră unul în braţele celuilalt. Chicoteau, suspinau şi se strângeau tare. Într-un târziu, se despărţiră, fiecare stingherit de explozia emoţională.

  ― Nici măcar nu ştiu cum ai ajuns aici, zise Will.

  ― E o poveste lungă, răspunse ea, ştergându-şi ochii cu dosul palmei. O poveste pentru altă dată. Pe scurt, am venit cu un negustor. Un veneţian.

  ― Ai unde să stai?

  ― Da, cu el. Elwen surprinse expresia lui Will şi zâmbi. Este furnizor al Casei Regale din Paris. La cererea reginei Marguerite, mi-a oferit de lucru şi mă găzduieşte aici. Are o croitorie în cartierul veneţian. E un om bun, iar soţia lui, o femeie de treabă. Au trei fete cu care mă înţeleg bine.

  Will zâmbi. Un clopot se auzi de afară. Privi în jurul lui.

  ― Aş vrea să vorbim mai mult, dar…

  ― Ştiu, i-o reteză ea. Trebuie să plec. Înţeleg.

  ― Nu, nu înţelegi. Elwen, ascultă, s-ar putea să fiu nevoit să plec departe. Sper să fie doar pentru câteva zile. Dar trebuie să fac asta. Îmi pare rău.

  Elwen încuviinţă.

  ― După aceea, continuă Will, putem vorbi. Privi în jos spre mantia lui. Nu ştiu ce am putea… sau dacă…

  Elwen îl opri cu un deget la buze.

  ― Nu-i nevoie să mai spui ceva. Nu trebuie să ne gândim la asta acum. Încă mă simt ciudat că mă aflu aici. Şi eu am nevoie de timp. Vru să treacă pe lângă el, apoi se opri, se ridică pe vârfuri şi îl sărută pe obraz. Ne vedem când te întorci.

  Will rămase singur o vreme după plecarea ei, simţind că-i arde obrazul acolo unde îl atinsese ea.

Capitolul 47

Templul din Acra

  20 mai 1272

― Ai grijă cu el. Semnătura mea abia s-a uscat. Will luă cutia de piele întinsă de prinţul Edward.

  O băgă în sacul de la şa şi strânse bine şnurul, simţind din plin greutatea misiunii. Everard făcuse mai mult decât să ceară prezenţa lui Will în grupul de cavaleri; îl rugase pe prinţ ca Will să conducă grupul.

  ― Sunteţi sigur că trimitem oameni suficienţi, Alteţă Regală?

  Edward se întoarse către Marele Maestru al ospitalierilor.

  ― Nu ne aşteptăm la o bătălie, Maestre de Revel.

  ― Nu ştim asta, Alteţă. Şi chiar dacă Baybars îşi va onora acordul, este cale de două zile până în Cezarea. Drumul e folosit de beduini. E posibil ca ei să vrea să atace un grup atât de mic pentru a-l jefui.

  ― Mă îndoiesc, se auzi vocea profundă a lui Thomas Berard, Marele Maestru al templierilor. Edward şi Hugues de Revel se întoarseră spre el. În plus, frate, adăugă el, adresându-se conducătorului ospitalierilor, nu vrem să părem prea războinici. În definitiv, este un tratat de pace.

  Hugues de Revel îşi ţuguie buzele, dar dădu scurt din cap.

  ― Eram doar prudent, frate. Nu vrem să meargă ceva rău.

  Cei trei bărbaţi se uitară la Will.

  Cavalerul îşi înclină capul.

  ― Totul va merge bine, domnilor.

  Marii Maeştri templier şi ospitalier părură mulţumiţi şi se întoarseră ca să discute cu ceilalţi demnitari din conducerea oraşului, care veniseră ca să asiste la plecarea grupului de cavaleri.

  Edward rămase încă un moment pe loc.

  ― Mult noroc, Campbell! rosti el după câteva clipe.

  Will îl urmări pe prinţ îndreptându-se către cei trei cavaleri din garda personală, care îşi pregăteau caii.

  Planul lui Edward de a asigura pacea în Ţara Sfântă mersese până atunci mai bine decât s-ar fi aşteptat oricine. Tot el era, după cum ştia Will, responsabil de eliberarea lui Garin din închisoare. După patru ani petrecuţi în celulă, cavalerul fusese eliberat fără niciun avertisment cu trei zile în urmă. Venise la Will ca să-şi ia la revedere înainte de a ieşi pe poarta servitorilor, palid, supus şi izgonit din Templu pentru totdeauna. Când Will îl întrebase pe Everard ce îl determinase să se răzgândească, preotul îi răspunsese că fusese vorba despre intervenţia Gardianului. Din câte se părea, atunci când îl vizitase pe cavaler în celulă, Edward fusese impresionat de suferinţa tânărului. La câteva luni după vizită, vorbise cu Seneşalul şi, când descoperise motivele întemniţării lui Garin, se oferise să-l ia pe tânăr înapoi în Anglia, cu el. Prinţul le spusese că tânărul cavaler avea să-i fie de ajutor, pe post de simplu secretar, cu munca lui pentru Anima Templi. Va avea mult de lucru, astfel că nu va putea să se bucure de prea multă libertate, dar cel puţin i se va da ocazia de a-şi folosi cunoştinţele în beneficiul Frăţiei în loc să putrezească fără sens într-o celulă de închisoare. Ca urmare a rugăminţii prinţului, Everard, care de ceva vreme era implorat de Will să reconsidere dura pedeapsă acordată, cedase în cele din urmă.

  Însă, deşi Will nu avea niciun motiv să se îndoiască de spusele prinţului, ceva din atitudinea lui Edward îl făcea să se simtă în continuare neliniştit, ca un vag miros de fum într-o pădure sau ca o umbră nedefinită pe un zid.

  ― William.

  Will îşi roti privirea şi îl văzu pe Everard şchiopătând spre el, cu gluga trasă peste cap, în ciuda căldurii de afară.

  ― Protejează-l bine, şopti preotul, arătând spre şaua calului.

  ― O s-o fac.

  ― În tine sunt toate speranţele noastre.

  Will fu surprins să zărească lacrimi în ochii injectaţi de sânge ai preotului. Pe chipul lui ridat se citea îngrijorarea.

  ― Poate că ar trebui să vin cu tine? rosti Everard, aruncând o privire spre cavalerii strânşi în curte, care îşi legau ploşti cu apă de centuri, îşi ajustau căştile şi îşi potriveau săbiile. Alături de oamenii lui Edward se adunaseră şase templieri, patru ospitalieri şi trei cavaleri teutoni care formau grupul care urma să-l însoţească pe Will pe drumul spre Cezarea: o demonstraţie de forţă şi unitate prin care voiau să arate că vorbeau în numele întregii creştinătăţi.

  ― Everard, replică Will cu fermitate. Mă voi asigura că ajunge întreg acolo. Îţi promit.

  Pe chipul preotului apăru un zâmbet.

  ― Ştiu, William. Ştiu.

  Se dădu înapoi astfel încât Will să se urce în şa. Cavalerul porni cu calul spre Robert de Paris şi ceilalţi templieri. Robert discuta cu Simon.

  Simon zâmbi văzându-l pe Will cum se apropie.

  ― Ţi-am găsit şi ţie una, rosti el, ridicând o ploscă pentru apă.

  ― Am deja una, rosti Will, bătând cu palma plosca legată de şa.

  ― Corect, zise Simon, dând din cap. Normal că ai.

  ― Dar nu văd niciun rău să iau două, reveni Will, în vreme ce grăjdarul se răsucea pe călcâie. Uite, zise el, întinzând mâna. Arunc-o încoace.

  În vreme ce Will lega plosca alături de cealaltă, Simon îşi umflă obrajii şi îşi înfipse degetele mari la centură.

  ― Păi, atunci mult noroc!

  Will râse şi îşi dădu ochii peste cap.

  ― De ce se comportă toată lumea ca şi cum nu ne-am mai întoarce? Se uită la Robert. Nu prea ne inspiră încredere, nu-i aşa?

  ― N-am vrut să sune aşa, protestă Simon.

  Will zâmbi.

  ― Ne vedem peste câteva zile.

Cezarea

  22 mai 1272

Oraşul Cezarea ajunsese o ruină. Molozul de la clădirile distruse zăcea pretutindeni, iar arcadele înalte ale catedralei se ridicau spre cer şi se opreau brusc, după ce acoperişul boltit pe care îl sprijineau odinioară dispăruse. Praful, nisipul şi cenuşa erau împrăştiate de vânt pe străzile pustii, printre coloane şi în interiorul caselor, acoperind totul cu un strat de pudră cenuşie.

  Uitându-se de pe deal la rezultatul uneia dintre campaniile sale militare, Baybars resimţea pustietatea din oraş ca pe o presiune în interiorul trupului său. Se întoarse către Kalawun, care stătea în şa alături de el.

  ― Vom ridica tabăra în interiorul oraşului. Trimite iscoadele ca să se asigure că noi ajungem primii, apoi postează gărzi la intrare. Cum sosesc, îi flancăm.

  ― Da, stăpâne.

  ― Kalawun!

  Baybars se opri, cu privirea atrasă iar de Cezarea.

  ― Stăpâne?

  Privirea lui Baybars se întoarse spre el.

  ― Când ajung, tu o să-i întâmpini. Pune gărzile să-i păzească pe ceilalţi şi adu-l pe conducător la mine, singur. Tonul i se înăspri. Trebuie să fim prudenţi, Kalawun. Francii sunt aproape terminaţi în aceste teritorii. Încă un efort, şi vor dispărea pentru totdeauna. Dar grijile cele mai mari trebuie să ţi le faci pentru bestia încolţită din toate părţile. Poate că văd în această întâlnire o nouă ocazie de a mă lovi direct. Privirea lui deveni dură când îşi aminti de tentativa asasinilor de a-i curma viaţa. Asigură-te că aşa ceva nu se va întâmpla.

  ― Bineînţeles, stăpâne.

Se însera când Will şi ceilalţi cavaleri se apropiară de oraşul în ruine. Soarele colorase acoperişurile distruse şi arcadele în chihlimbariu, iar dincolo de acestea, marea se spărgea de ţărm cu zgomote constante ca nişte oftaturi. Pescăruşii se roteau pe deasupra lor, agitaţi de trecerea cavalerilor. Oamenii intrară tăcuţi pe lângă zidurile dărâmate ale oraşului. Copitele cailor răsunau în tăcerea din jur. Will avea senzaţia că pătrundeau într-un mormânt sau într-o biserică, oricum într-un loc în care vocea omului reprezenta o impietate.

  ― Aici semnăm noi un tratat de pace? şopti Robert.

  Will nu răspunse. Pentru el, Cezarea însemna cel mai bun loc de semnare a unui tratat. Locul povestea fără vorbe despre ceea ce se întâmplase. Iar acordul pe care îl aducea răspundea oraşului cu un viitor posibil, diferit.

  ― Nu suntem singuri, zise unul din oamenii lui Edward cu voce joasă.

  Chiar în acea clipă, privirea lui Will fu atrasă de un licăr auriu. Un războinic mameluc stătea călare pe un cal de război în spaţiul căscat între două clădiri distruse. Purta uniforma regimentului Bahri, garda personală a lui Baybars. Cavalerii îşi continuară prudenţi drumul pe lângă războinic, care se uită la ei fără nicio urmă de interes. După câteva momente, Will aruncă o privire peste umăr şi văzu că mamelucul ieşise la lumină dintre clădiri. Will simţi un fior de teamă când alţi patru soldaţi călare se iviră de pe o altă stradă ca să se alăture războinicului.

  ― Acolo sus, murmură Robert, dând din cap înspre un acoperiş care se înălţa deasupra străzii din faţa lor.

  Un alt mameluc stătea în picioare acolo, cu un arc cu săgeata potrivită. Arcul soldatului se mişcă după cavaleri pe măsură ce ei treceau pe sub acoperiş. Alţi doi soldaţi călare se iviră de pe o alee lăturalnică în zgomot de copite.

  ― Ce fac? mârâi unul dintre ospitalieri.

  Omul îşi ţinea mâna strâns pe mânerul sabiei.

  ― Ne mână de la spate, mormăi un templier, în timp ce alţi patru mameluci apărură în faţa lor, blocându-le calea.

  Cavalerii se apropiară unii de alţii, cei mai mulţi cu armele scoase, dar cei patru mameluci din faţa lor nu încercară să-i oprească, ci se mulţumiră să-i privească apropiindu-se.

  ― Cred că vor să o luăm pe aici, spuse Will când grupul ajunse la o răscruce.

  În stânga lor se întindea o stradă mai largă, plină de moloz şi resturi de clădiri, înspre catedrala ale cărei coloane rupte luceau roşietice în lumina soarelui la asfinţit care se cufunda în marea întunecată de la orizont. Restul armatei mameluce îşi ridicase tabăra în interiorul scheletului catedralei. Will desluşi cai, căruţe şi mulţi oameni, poate mai bine de o sută, care se mişcau în jurul petelor vii de culoare ale torţelor aprinse.

  ― Haideţi, le spuse el celorlalţi, mânându-şi calul de-a lungul străzii pustii, cu mamelucii din spate pe urmele lor.

  Will se simţise încordat şi agitat când Everard îl anunţase că va conduce grupul de cavaleri, iar senzaţia persistase până când părăsiseră siguranţa zidurilor din Acra. Ciudat însă, pe măsură ce pătrunseseră tot mai adânc în teritoriul inamicului nervozitatea îi dispăruse, iar el se simţise tot mai calm. Îi plăcea să călărească, să se îndrepte către ceva atât de important şi de definitiv. Totodată, avusese timp să se gândească la Elwen, iar acele momente intime de meditaţie pe care şi le îngăduise îl făcuseră să uite de destinaţia lor. Acum însă, prins în atmosfera ostilă a acelui oraş mort, auzind cântecul sporadic al păsărilor şi resimţind acut tăcerea soldaţilor care veneau după ei, Will simţea tot mai acut cum groaza împresoară micul lor grup.

  Se gândi la soarta tatălui său în mâinile acestor oameni şi la avertismentele lui Everard pe care el le respinsese atât de sigur pe sine. Se gândi la Elwen. Imaginea chipului ei îi umplu mintea şi atunci luă decizia ca, orice s-ar întâmpla în acea seară, să supravieţuiască. Însă pe măsură ce soldaţii mameluci se apropiau din spatele lor, iar distanţa dintre grupul lor şi cei aflaţi în interiorul catedralei se micşora, o voce din interiorul lui începu să-şi bată joc de el spunându-i că fusese un neghiob.

  Cavalerii se apropiară de catedrală, de unde ieşiră şapte mameluci călare ca să-i întâmpine. În fruntea lor se găsea un om înalt, îmbrăcat cu hainele şi armura unui ofiţer de rang superior. Arabii se opriră la mică distanţă de cavaleri şi bărbatul din frunte descălecă. Grupul lui Will se opri şi el. Ofiţerul mameluc veni spre ei.

  ― Prinşi în capcană, rosti unul dintre templieri, privind în jur la linia de mameluci care blocau strada la doar zece-doisprezece metri în spatele lor.

  Will sări din şa şi deschise sacul prins de aceasta. Robert descălecă şi el, în vreme ce bărbatul înalt se opri la mică distanţă de ei.

  ― Assalaamu aleikum, zise Will, cu faţa spre individ, sperând ca anii lui de traduceri din arabă să-i facă vocabularul inteligibil. Numele meu este William Campbell şi am venit ca să mă întâlnesc cu sultanul Baybars în numele prinţului Edward al Angliei şi al autorităţilor din Acra.

  Bărbatul zâmbi auzind pronunţia stângace a lui Will, dar zâmbetul său părea mai degrabă binevoitor decât batjocoritor.

  ― Wa-aleikum assalaam, William Campbell, replică el, vorbind rar pentru ca Will să-l poată înţelege. Eu sunt Amir Kalawun. Ai tratatul?

  Se încruntă când cavalerul nu răspunse şi repetă întrebarea.

  ― Îl am, răspunse Will, studiindu-l pe individ cu mare atenţie.

  ― Vino cu mine. Oamenii tăi pot aştepta aici.

  ― Ce spune? îl întrebă pe Will unul dintre cavalerii lui Edward.

  Când Will le traduse, Robert clătină din cap.

  ― Nu. Spune-i că aşa ceva este inacceptabil. Trebuie să venim cu tine.

  Will nu-şi desprinse privirea de la Kalawun. Deşi impozant ca fizic, comandantul mameluc emana calm, iar în ochii lui căprui se citea o inteligenţă aparte. „Un diplomat, îşi zise Will, în trupul unui războinic.” Găsea combinaţia extrem de interesantă.

  ― E-n regulă, îi zise el lui Robert. Mă duc singur. Nu cred că avem de ales.

  Kalawun ridică palma la apropierea lui Will.

  ― Trebuie să-ţi laşi sabia aici.

  Cavalerul ezită, apoi îşi desfăcu centura şi puse sabia jos, în colb.

  ― Vino spre mine, rosti Kalawun cu calm. Ridică braţele.

  Pipăi trupul şi şoldurile lui Will, căutând o eventuală armă ascunsă.

  ― L-ai cunoscut pe tatăl meu, rosti Will încetişor, în vreme ce Kalawun îi verifica interiorul mânecii mantiei. James Campbell. Everard de Troyes mi-a povestit de tine.

  Kalawun se opri, cu mâinile în jurul încheieturii lui Will. Aruncă o privire spre războinicii Bahri din spatele lui, însă oamenii erau suficient de departe ca să nu audă nimic.

  ― Nu pot spune că l-am cunoscut, rosti el, verificând cealaltă mânecă a lui Will. Nu ne-am întâlnit niciodată faţă în faţă. Ar fi fost prea periculos pentru mine. Dar am simţit că îl cunosc bine.

  ― Eu continui lucrarea tatălui meu, rosti Will printre dinţi.

  ― Atunci poate că ne mai întâlnim, William Campbell. Kalawun se dădu înapoi. Deocamdată, hai să ducem tratatul sultanului. Vru să se întoarcă, dar se opri. Fii atent, şopti el. Sultanul Baybars nu-i iubeşte pe semenii tăi, şi în special ordinul tău, şi e arţăgos după recenta tentativă de asasinat eşuată, o tentativă despre care el crede că a fost pusă la cale de franci. Nu face mişcări bruşte şi vorbeşte doar dacă ţi se vorbeşte. Gărzile lui au ordin să te ucidă dacă suspectează că îi vrei răul.

  Will simţi cum i se strânge stomacul în vreme ce mergea alături de Kalawun de-a lungul străzii către tabăra militară luminată de torţe, trecând pe lângă grupuri mari de oameni şi steaguri cu semiluni şi stele. Crucea roşie de pe mantia lui părea să ardă ca un far, atrăgând privirile tuturor asupra lui şi făcându-l să se simtă îngrozitor, ca un hoţ care se furişează.

  În interiorul catedralei, acolo unde ar fi trebuit să stea corul, un loc devenit o aglomerare de pietre crăpate, fusese montat un tron, cu braţele împodobite cu doi lei din aur. Câteva trepte fisurate conduceau într-acolo, iar cei doi pereţi rămaşi în picioare şi care încadrau tronul erau pe alocuri fisuraţi. Prin crăpături, Will putea vedea marea. Pe tron, drept şi strălucitor în hainele lui de brocart auriu şi armura lucitoare, şedea Baybars Bundukdari, Arbaleta, sultanul Egiptului şi al Siriei, ucigaşul tatălui său.

  Se auziră şoapte când Will şi Kalawun se apropiară de trepte. Cavalerul zări o siluetă gheboşată, în haine cenuşii, stând ghemuită lângă trepte în partea laterală a corului şi urmărindu-l cu ochi albi şi lăptoşi plini de mânie şi cu dinţii dezgoliţi. În spatele individului erau cinci războinici Bahri, cu toţii având în mâini arbalete îndreptate spre Will.

  ― Te poţi apropia de sultan, rosti Kalawun de lângă el şi împingându-l uşor de la spate.

  Will se conformă, prudent, cu ochii uşor plecaţi. Inima îi bătea cu putere în piept. Când ajunse pe treapta de sus se înclină respectuos, apoi îşi înălţă capul.

  Întâlni tresărind ca ars ochii de un albastru intens ai lui Baybars. Unul avea un licăr ciudat, provocat de o pată albă, în formă de stea. În vreme ce privea fix acei ochi, în mintea lui începu să cânte o voce: Omul ăsta ţi-a ucis tatăl, tu ai încercat să-l omori pe acest om. Cuvintele răsunau atât de limpezi şi de puternice, încât pentru o fracţiune de secundă Will se temu să nu le fi rostit cu voce tare.

  Se găsea la doar câţiva paşi de omul care ordonase moartea tatălui său şi pe care asasinii nu reuşiseră să-l omoare. Will se văzu întinzând mâinile şi cuprinzând cu ele gâtul lui Baybars. Strângând tare acea carne. Ştia că ar fi fost mort înainte de a-l atinge pe sultan, străpuns de săgeţile trase de arbalete. Dar nu asta îl opri. Imaginea îi provocă dezgust. O imagine pe care cu doar un an în urmă o visa des şi intens acum părea total deplasată, meschină chiar. Nevoia lui de răzbunare dispăruse. Iar conştientizarea acestui fapt îl surprindea.

  Toate acestea trecură prin mintea lui Will timp de câteva secunde, după care se aplecă înainte, ţinând în mână cutia cu tratatul de pace.

  Baybars nu făcu nicio mişcare. Will ezită, apoi îşi retrase uşor braţul.

  După o pauză îndelungată, în timpul căreia îl studie cu atenţie pe Will cu privirea, Baybars vorbi, într-o arabă bogată în intonaţii şi pe un ton profund.

  ― Cum te cheamă, creştine?

  ― William Campbell.

  Trecură alte câteva momente, umplute de zgomotele mării din apropiere, după care Baybars vorbi din nou.

  ― Ai un tratat pentru mine, William Campbell?

  Will înmână cutia, simţind toate privirile din catedrală aţintite asupra lui. Când Baybars o luă, degetele li se atinseră scurt. Sultanul o deschise şi scoase cele două pergamente făcute sul dinăuntru. Studie cu atenţie fiecare document, apoi făcu semn unui om îmbrăcat cu haine verzi de mătase şi turban incrustat cu bijuterii, care stătea într-o parte a tronului împreună cu un grup de oameni îmbrăcaţi la fel. Will îşi spuse că erau consilieri. Omul veni, luă pergamentele, le citi, apoi i le dădu înapoi lui Baybars cu o încuviinţare scurtă din cap. Un alt om păşi în faţă, ţinând în mâini o tavă de cristal pe care se găseau o călimară mică şi o pană de scris. Will aşteptă ca sultanul să semneze tratatul, după care Baybars îi dădu un pergament şi cutia înapoi.

  Gata, se semnase un tratat de pace pentru zece ani, zece luni, zece zile şi zece ore, prin care francilor li se garanta posesia teritoriilor pe care încă le deţineau şi folosirea drumului pelerinilor până la Nazaret.

  Toată lumea păru să se relaxeze când Baybars se lăsă pe spatele tronului şi Will strecură pergamentul înapoi în cutie.

  Cavalerul auzi o voce în spatele lui.

  ― Vino, rosti Kalawun, care urcase treptele. Te voi escorta înapoi la oamenii tăi.

  Will nu se mişcă, ci rămase înţepenit locului, uitându-se fix la sultan. Soldaţii cu arbaletele se încordară. Cavalerul îl simţi pe Kalawun punându-şi o mână pe umărul lui ca avertisment.

  Baybars se încruntă şi se aplecă în faţă. Ochii i se îngustară din pricina iritării.

  Will i se adresă repede:

  ― Luminăţia Ta, aş dori să mi se acorde permisiunea de a călători în siguranţă până la fortăreaţa Safed. Tatăl meu a fost omorât acolo în cursul asediului şi vreau să-l îngrop şi să-l cinstesc cum se cuvine. Ştiu că nu am niciun drept să cer asta şi că nu aveţi niciun motiv să-mi acordaţi permisiunea, dar… Se opri, simţind cum încrederea i se topeşte şi cum începe să se bâlbâie din pricina limbii străine. Dar trebuia să cer asta.

  Cu colţul ochiului, Will observă gărzile şi consilierii schimbând un amestec de priviri surprinse, amuzate şi chiorâşe. Alături de el, Kalawun părea să fi încremenit.

  Pentru câteva clipe, Baybars păru să-l studieze pe Will cu un interes reînnoit. Apoi dădu din cap.

  ― Îţi voi acorda permisiunea, rosti el în tăcerea care se lăsase. Dar vei merge fără oamenii tăi şi vei fi escortat de oamenii mei. Fără să-şi desprindă privirea din ochii lui Will, sultanul făcu un semn înspre doi soldaţi cu arbaletă, care îşi plecară armele şi păşiră în faţă. Duceţi-l la Safed, rosti el. Apoi escortaţi-l înapoi până la Acra.

  ― Mulţumesc, murmură Will.

  ― Am terminat aici, replică Baybars, lăsându-se din nou pe spatele tronului şi apucând capetele de leu de pe braţe. Poţi pleca.

  Răsucindu-se pe călcâie, Will se îndepărtă de tron, coborî treptele şi ieşi din catedrală. Întreg trupul îi tremura de emoţie.

  Afară se lăsase întunericul. Deasupra oraşului se ivise luna argintie.

  ― A fost o neghiobie din partea ta, rosti Kalawun încetişor, în vreme ce se apropiau de grupul de cavaleri, cu cei doi soldaţi Bahri aleşi ca escortă pentru Will pe urmele lor.

  ― Trebuia să o fac, răspunse Will, oprindu-se ca să-şi ia sabia din locul unde o lăsase.

  ― Înţeleg. Kalawun îşi înclină capul. Pacea să te însoţească, William Campbell!

  ― Şi pe tine!

  Kalawun porni înapoi spre tabără.

  ― L-a semnat?

  Will se întoarse când Robert apăru în spatele lui.

  ― Da. Vreau ca tu să te asiguri că tratatul ajunge cu bine în Acra.

  ― Cum adică? se miră Robert, încruntându-se. Tu unde te duci?

  Will zâmbi dând cavalerului cutia cu pergamentul.

  ― Să îngrop o fantomă.

SFÂRŞIT

NOTA AUTORULUI

Încă de la conceptul iniţial al acestui roman, acum cinci ani, am fost conştientă că vreau să istorisesc povestea cruciadelor atât din punctul de vedere al Occidentului, cât şi din cel al Orientului. M-au fascinat oamenii în carne şi oase ataşaţi legendarilor templieri, dar m-a fascinat în aceeaşi măsură şi extraordinara ascensiune a războinicului mameluc Baybars, care, în Orientul Apropiat, este şi astăzi un erou.

  În scrierea acestui roman am încercat să respect evenimentele, personajele şi perioadele de timp reale, fără să afectez ritmul sau intriga, iar rezultatul este că uneori romanul este ancorat în fapte, alteori este doar imaginaţie şi, din când în când, un amestec al celor două. De pildă, bătăliile de la Ayn Jalut, Safed şi Antiohia s-au petrecut în mare parte aşa cum le-am descris eu. Anima Templi este invenţia mea, deşi am fundamentat în mare parte Cartea Graalului scrisă de Everard pe o poveste romantică a Graalului din secolul al XIII-lea, Perlesvaus, o operă anonimă plină de imagini neortodoxe, despre care unii cred că ar fi fost creaţia unui templier. În aceeaşi manieră, atacul asupra companiei de templieri de la Honfleur reprezintă o ficţiune, dar regele Henric al III-lea chiar a fost obligat să dea bijuteriile Coroanei Angliei templierilor în contul datoriilor neachitate.

  Pentru datarea evenimentelor m-am bazat pe mai bine de o sută de surse, cele mai multe faptice, unele uşor fantasmagorice, altele contradictorii, dar toate având un rol lămuritor. Sursele pe care le-am utilizat cel mai mult merită menţionate aici, căci sunt nepreţuite şi cu siguranţă merită citite de oricine vrea să afle mai multe despre această epocă istorică incredibilă, pe care eu abia dacă am reuşit să o prezint superficial. Lucrările la care mă refer sunt: A History of the Crusades (Cambridge University Press), o uluitoare trilogie semnată de Steven Runciman, The Templars (Weidenfeld & Nicholson), de Piers Paul Read, The Knights Templar: A New History (Sutton Publishing), de Helen Nicholson, The Wars of the Crusades (Osprey Publishing Ltd.), de Terence Wise, The Cross and the Crescent: A History of the Crusades (BBC Publications), de Malcolm Billings, The Trial of the Templars (Cambridge University Press), de Malcolm Barber şi History of Medieval Life: A Guide to Life from 1000 to 1500AD (Chancellor Press), de David Nicolle.

  Sunt recunoscătoare pentru că mi s-a permis să reproduc două versuri din Cântecul lui Roland, în traducerea lui Dorothy L. Sayers apărută la Penguin Books în 1957. Totodată, trebuie să acord creditul cuvenit istoricului Malcolm Barber, autorul lucrării The Trial of the Templars, din care am extras două citate din Bernard de Clairvaux, şi în care apare o traducere după o relatare a unui martor ocular la o iniţiere templieră, traducere care s-a dovedit nepreţuită pentru propria mea portretizare a ceremoniilor de iniţiere din cadrul ordinului.

Robyn Young

August 2005

GLOSAR

A lua Crucea: A pleca în cruciadă, o sintagmă derivată din crucile de cârpe înmânate celor care voiau să devină cruciaţi.

Acra: Oraş pe coasta Palestinei, cucerit de arabi în anul 640. A fost recucerit de cruciaţi la începutul secolului al XII-lea şi a devenit principalul port al noului Regat Latin al Ierusalimului. Acra era condus de un rege, dar pe la mijlocul secolului al XIII-lea autoritatea regală a fost contestată de nobilii franci locali şi de la această dată oraşul, cu cele douăzeci şi şapte de cartiere ale sale, a fost guvernat de o oligarhie.

Amir: Termen arab pentru comandant, folosit, de asemenea, ca titlu pentru unii conducători.

Asasini: Sectă extremistă înfiinţată în Persia în secolul al XI-lea. Asasinii erau adepţi ai credinţei musulmane şiite şi, în decursul timpului, s-au răspândit în mai multe ţări, inclusiv în Siria. Aici, sub conducerea faimosului lor lider, Sinan, Bătrânul de pe Munte, au format un stat independent, pe care l-au controlat până când acesta a fost înglobat în teritoriile mameluce aflate sub conducerea lui Baybars.

Ayyubiţi: Conducători dinastici ai Egiptului şi Siriei în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, cei care au format armata de mameluci (sclavi). Saladin a aparţinut acestei dinastii şi în cursul domniei sale ayyubiţii au ajuns la apogeul puterii lor. Ultimul ayyubit a fost Turanshah, care a fost ucis de Baybars la ordinele comandantului mameluc Aibek, astfel punându-se capăt dinastiei ayyubiţilor şi începând cea a mamelucilor.

Bernard de Clarivaux, Sf. (1090-1153): Abate şi fondator al mănăstirii cisterciene din Clairvaux, Franţa. Adept timpuriu al templierilor, Bernard este autorul Legii care guvernează ordinul.

Calif: Titlu acordat conducătorilor civili sau religioşi ai comunităţii musulmane, consideraţi a fi succesorii profetului Mahomed. Califatul a fost abolit în 1924 de către turci.

Cavalerii Sfântului Ioan: Ordin înfiinţat la sfârşitul secolului al XI-lea, care îşi trage numele de la azilul Sfântului Ioan Botezătorul din Ierusalim, unde a şi avut primul sediu. Cunoscut şi sub numele de ordinul ospitalierilor. Scopul iniţial al ordinului a fost acela de a avea grijă de pelerinii creştini, dar după prima cruciadă obiectivele s-au schimbat dramatic. Membrii ordinului au rămas cu spitalele, dar principala lor preocupare a devenit construcţia şi apărarea castelelor lor din Ţara Sfântă, recrutarea de cavaleri şi achiziţia de pământuri şi proprietăţi. Se bucurau de o putere şi un statut similare cu templierii şi cele două ordine erau adesea rivale. După ce cruciadele au încetat, cavalerii Sfântului Ioan şi-au mutat sediul în insula Rhodos, apoi în Malta, unde au devenit cunoscuţi sub numele de cavalerii de Malta.

Cavaleri templieri: Ordin de cavaleri înfiinţat la începutul secolului al XII-lea după prima cruciadă. Fondat de Hugues de Payns, care a călătorit până la Ierusalim alături de alţi opt cavaleri francezi, ordinul a fost astfel botezat după Templul lui Solomon, unde şi-au stabilit primul lor cartier general. Recunoscuţi oficial la Conciliul de la Troyes în 1128, templierii s-au ghidat atât după reguli religioase, cât şi după un cod strict de conduită militară. Iniţial, motivul existenţei lor a fost acela de a-i proteja pe pelerinii creştini din Ţara Sfântă, însă, cu timpul, şi-au depăşit cu mult atribuţiile prin comportamente militare şi mercantile, manifestate atât în Orientul Mijlociu, cât şi în Europa, unde au reuşit să devină una dintre cele mai puternice şi mai bogate organizaţii din perioada respectivă. În cadrul ordinului existau trei clase distincte: sergenţi, preoţi şi cavaleri, însă doar cavalerii care depuneau trei jurăminte monastice de castitate, sărăcie şi supunere puteau purta celebrele lor mantii albe cu o cruce roşie mare.

Cavaleri teutoni: Ordin militar de cavaleri, similar templierilor şi ospitalierilor, cu originea în Germania. Ordinul teutonilor a fost fondat în 1198, iar în Ţara Sfântă erau responsabili cu păzirea zonei aflate la nord-est de Acra. La mijlocul secolului al XIII-lea au cucerit Prusia, unde şi-au stabilit ulterior cartierul general.

Cotiere: Armuri pentru protejarea antebraţelor.

Cruciade: Mişcare europeană din perioada medievală, generată de idealuri economice, religioase şi politice. Prima cruciadă a fost iniţiată de papa Urban al II-lea în Clermont, Franţa. Mobilizarea pentru cruciadă a apărut iniţial ca răspuns la apelurile împăratului grec din Bizanţ, ale cărui teritorii fuseseră invadate de turcii selgiucizi, cei care cuceriseră Ierusalimul în 1071. Bisericile Romano-Catolică şi Ortodoxă Greacă se despărţiseră în 1054 şi Urban a văzut în acest apel şansa de a reuni cele două Biserici şi, prin asta, de a oferi catolicismului un fundament mai solid în Orient. Ţelul lui Urban a fost atins doar pentru scurt timp şi parţial în ajunul celei de-a patra cruciade din 1204. În decurs de două secole, peste unsprezece cruciade către Ţara Sfântă au fost lansate de pe ţărmurile Europei.

Dominicani: Ordinul dominicanilor, bazat pe regula Sfântului Augustin, a fost înfiinţat în 1215 de către Dominic de Guzman în Franţa. Guzman, care propovăduia un stil auster şi evanghelic de catolicism, a folosit noul ordin pentru a ajuta Biserica în eradicarea ereticilor catari. În Anglia erau cunoscuţi drept Călugării Negri, iar în Franţa, drept iacobini. Continuând să se dezvolte rapid după moartea lui Guzman, dominicanii respingeau viaţa luxoasă dusă de mulţi preoţi şi aveau o educaţie aleasă. În 1233, au fost aleşi de papă ca să îi distrugă pe eretici şi au fost numiţi inchizitori oficiali. În 1252, inchizitorii aveau permisiunea de a folosi tortura pentru a obţine mărturisiri şi mulţi dominicani au devenit membri activi ai nou-înfiinţatei instituţii care ulterior avea să devină faimoasă sub numele de Inchiziţie.

Foc grecesc: Inventat în Bizanţ în secolul al VII-lea, focul grecesc era un amestec de smoală, sulf şi păcură care era folosit în războaie pentru a da foc navelor şi fortificaţiilor.

Franci: În Orientul Apropiat, termenul al-Firinjah se referea la creştinii din Apus. În Occident, el reprezenta numele tribului germanic care i-a cucerit pe gali în secolul al VI-lea pe teritoriul care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Franţa.

Incintă: Fortificaţii care înconjurau un castel.

Inspector: Poziţie în ierarhia Templului creată în secolul al XIII-lea. Al doilea după Marele Maestru, Inspectorul era stăpânul absolut al tuturor posesiunilor Templului din Apus.

Jihad: Cu sensul „a purta o luptă”, Jihad-ul poate fi interpretat atât în sens fizic, cât şi în sens spiritual. În sens fizic, înseamnă războiul sfânt pentru apărarea şi răspândirea islamului, iar în sens spiritual, lupta interioară a musulmanilor ca indivizi împotriva tentaţiilor lumeşti.

Leonită: Boală necunoscută cu simptome similare scorbutului, incluzând stare extremă de letargie, descuamarea sau crăparea pielii şi căderea părului. Se spune că Richard Inimă-de-Leu ar fi suferit de această maladie.

Mameluci: Provenind din arabă, cu sensul de „sclav”, termenul a fost folosit pentru soldaţii, în principal de descendenţă turcă, folosiţi ca gărzi regale şi cumpăraţi şi crescuţi de sultanii ayyubiţi ai Egiptului, ulterior deveniţi o armată importantă de luptători musulmani devotaţi. Numiţi în era lor „Templieri ai islamului”, mamelucii au cunoscut momentele de glorie maximă după ce l-au asasinat pe sultanul Turanshah, un nepot al lui Saladin, şi după ce au preluat controlul asupra Egiptului. Sub conducerea lui Baybars, imperiul mameluc a ajuns să cuprindă Egiptul şi Siria. Tot mamelucii au fost responsabili pentru micşorarea influenţei francilor din Orientul Apropiat. După încheierea cruciadelor, în 1291, domnia mamelucilor a continuat până la răsturnarea lor de la putere de către turcii otomani în 1517.

Mare Maestru: Conducătorul unui ordin militar. Marele Maestru al templierilor era ales pe viaţă de un consiliu de conducători templieri şi până la sfârşitul epocii cruciadelor locul unde îşi desfăşura activitatea a fost sediul ordinului din Palestina.

Mareşal: În cadrul ierarhiei templiere, conducătorul militar.

Maşină de asediu: Orice maşinărie folosită la atacarea fortificaţiilor în timpul asediilor.

Medresă: Şcoală religioasă dedicată studiului legii islamice.

Mongoli: Populaţii nomade tribale care au trăit în jurul stepelor din estul Asiei până spre sfârşitul secolului al XII-lea când au fost unificate sub conducerea lui Genghis Han, cel care şi-a stabilit capitala la Karakorum şi a pornit o serie de campanii masive de cuceriri. La moartea lui, Imperiul Mongol cuprindea Asia, Persia, sudul Rusiei şi China. Prima mare înfrângere a mongolilor a fost provocată de Baybars şi Kutuz la Ayn Jalut în 1260, iar în secolul al XIV-lea imperiul lor a intrat în declin.

Musulmani şiiţi şi sunniţi: Două ramuri ale islamului formate în urma schismei apărute după moartea lui Mahomed în privinţa succesorului său. Reprezentând majoritatea, sunniţii credeau că nimeni nu poate să-i succeadă cu adevărat profetului şi atunci au numit un calif ca lider al comunităţii musulmane. Sunniţii îi respectă pe primii patru califi numiţi după moartea lui Mahomed, al căror exemplu îl urmează ca pe o cutumă (sunna) pe care toţi musulmanii ar trebui să o respecte. Pentru şiiţi, autoritatea supremă este imamul, pe care ei îl consideră moştenitor al profetului, descinzând din linia de sânge a lui Ali, ginerele lui Mahomed, cel de-al patrulea calif şi singurul pe care ei îl respectă, respingând astfel primii trei califi şi tradiţiile credinţei sunnite.

Navă de transport: Ambarcaţiune care transporta cai, de obicei cu două punţi. Pe una dintre punţi încăpeau până la o sută de cai, iar cealaltă era folosită pentru transportul maşinilor de asediu şi al căruţelor.

Outremer: Termen francez cu sensul de „peste mări“, cu referire la Ţara Sfântă.

Piele: Pergament folosit la scris, cel mai adesea confecţionat din piele de viţel.

Poveştile Graalului: Ciclu popular de povestiri din secolele al XII-lea şi al XIII-lea. Prima povestire a fost Joseph d’Arimathie, scrisă de Robert de Borron la sfârşitul secolului al XII-lea. Din acest moment, Graalul, un concept despre care se crede că derivă din mitologia precreştină, a fost creştinizat şi adoptat în legenda lui Arthur, făcută celebră de poetul francez de secol XII Chretien de Troyes, ale cărui opere au influenţat ulterior scriitori precum Malory şi Tennyson. Secolul următor a fost martorul multor reluări ale temei Graalului, incluzând aici Parzival de Wolfram von Eschenbach, care a inspirat opera muzicală a lui Wagner. Lucrările erau poveşti de spus la Curţile regale, de obicei în versuri, în care se combinau teme istorice, mitologice şi religioase.

Preceptoriu: Nume latin pentru clădirile administrative ale ordinelor militare, în care de regulă se includeau reşedinţele de dormit, atelierele de lucru, grajduri şi, de obicei, o capelă.

Quintain (în orig.): Un dispozitiv precis de antrenament folosit pentru practicarea loviturilor şi constând dintr-un cadru de lemn montat pe un stâlp, în care cavalerul lovea cu lancea, sau un inel atârnat de o frânghie, pe care cavalerul trebuia să îl smulgă cu vârful lăncii.

Regatul Ierusalimului: Regatul Latin al Ierusalimului a fost înfiinţat în 1099, după cucerirea Oraşului Sfânt de către primii cruciaţi. Primul conducător a fost Godefroy de Bouillon, un conte franc. Ierusalimul în sine a devenit noua capitală a cruciaţilor, dar a fost pierdut şi recâştigat de câteva ori pe parcursul următoarelor două secole până ce musulmanii l-au cucerit definitiv în 1244, moment în care oraşul Acra a devenit capitala cruciaţilor. În timpul primelor cruciade, invadatorii apuseni au înfiinţat alte trei state: Principatul Antiohiei şi Comitatele Edessa şi Tripoli. Edessa a fost pierdută în 1144 după ce a fost cucerită de conducătorul selgiucid Zengi. Principatul Antiohiei a căzut în mâinile lui Baybars în 1268, Tripoli, în 1289, iar Acra, ultimul oraş important deţinut de cruciaţi, a fost cucerit în 1291, asta însemnând sfârşitul Regatului Ierusalimului şi al puterii Occidentului în Orientul Mijlociu.

\'7b1\'7d Monedă de largă răspândire în Evul Mediu, caracteristică Imperiului Bizantin (n. tr.).