ULTIMA STEA

Rick Yancey

A TREIA CARTE DIN SERIA

AL CINCILEA VAL

Traducere din limba engleză: Iulia Pomagă

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/pZZ051

ePub: https://is.gd/jB33Zl

pdf: https://is.gd/l9puQF

─——————————————————————──—————

Rick Yancey s-a născut pe 4 noiembrie 1962, la Miami, dar a crescut în Lakeland, Florida, alături de părinţii săi adoptivi. A absolvit Roosevelt University şi pentru o vreme a fost profesor de limba engleză şi funcţionar public. Din 2004 s-a dedicat în totalitate scrisului, publicând din 2001 până în prezent 15 romane şi o carte de memorii. Cărţile sale s-au tradus în peste 20 de limbi şi au obţinut numeroase premii.

─——————————————————————──—————

Pentru Sandy

„Lumea se sfârşeşte. Lumea o ia iarăşi de la capăt.”

─——————————————————————──—————

Nimeni să nu dispere

Chiar dacă-n cea mai neagră bezn-a nopţii

Ultima stea a speranţei stă să se stingă.

Christoph Martin Wieland

Fetiţa care putea să zboare

Cu mult timp în urmă, când avea zece ani, tatăl ei a ajuns într-o zi la planetariu cu un autobuz mare şi galben.

Acolo, tavanul parcă a explodat deasupra lui, într-un milion de cioburi de lumină. A rămas cu gura căscată de uimire. Şi-a încleştat degeţelele de banca de lemn pe care stătea. Deasupra capului său se învârteau punctuleţe de foc alb, la fel de pure ca ziua în care Pământul s-a ivit ca un bolovan negru şi plin de semne, o planetă obişnuită orbitând o stea obişnuită într-o galaxie obişnuită într-un univers infinit.

Carul Mare. Orion. Ursa Mare. Bâzâitul monoton al vocii astronomului. Chipurile copiilor uitându-se în sus, cu gurile căscate, fără să clipească măcar. Şi băieţelul care se simţea infinitezimal de mic sub imensitatea cerului artificial.

Nu avea să uite niciodată ziua aceea.

Peste ani, când fiica lui era foarte micuţă, obişnuia să alerge spre el clătinându-se pe picioruşele ei durdulii, cu braţele ridicate şi ochii sclipindu-i de veselie şi de bucuria a ceea ce ştia că urmează, strigând „Tati, tati, ridică-mă!”, şi desfăcând larg degeţelele grăsuţe, se întindea către el, se întindea către cer.

Şi sărea, un salt neînfricat în gol, pentru că el nu era doar tatăl ei – el era tati. O să o prindă, nu o s-o lase să cadă.

Striga: „Zbor, tati, zbor!”

Şi se avânta în sus, zburând spre imensitatea nemărginită a cerului, cu braţele deschise pentru a îmbrăţişa infinitul, cu capul pe spate, năpustindu-se către acel loc unde se întâlneau groaza şi minunăţia, exclamaţiile ei exprimând bucuria de a fi liberă şi uşoară ca o pană, de a se simţi în siguranţă în braţele lui, de a fi vie.

Cassiopeia.

Din acea zi la planetariu, la cincisprezece ani distanţă de ziua în care ea urma să vină pe lume, el a ştiut cu siguranţă care va fi numele pe care urma să-l dea fiicei sale.

1

„Voi sta cu tine”

Acesta este trupul meu.

În cea mai de jos sală a peşterii, preotul ridică ultima bucată de azimă pentru împărtăşanie – i s-au terminat proviziile – spre formaţiunile care-i amintesc de botul unui dragon încremenit în mijlocul unui urlet, excrescenţe asemenea unor dinţi, strălucind roşii şi verzi în lumina lămpii.

Cataclismul sacrificiului divin în mâinile lui.

Luaţi şi mâncaţi...

Apoi potirul cu ultimele picături de vin.

Beţi dintru acesta toţi...

Miezul nopţii, sfârşit de noiembrie, în grotele subterane, micul grup de supravieţuitori va sta la căldură, ascuns, cu suficiente provizii cât să le ajungă până în primăvară. În ultimele luni nu a mai murit nimeni de molimă. Se pare că ce a fost mai rău a trecut. Sunt în siguranţă aici, în deplină siguranţă.

Cu credinţă în dragostea şi în mila Ta, mănânc Trupul Tău şi beau Sângele Tău...

Şoaptele lui răsună în peşteră. Se agaţă de pereţii netezi, alunecă de-a lungul trecătorii înguste spre sălile de mai sus, unde semenii lui refugiaţi s-au cufundat într-un somn agitat.

Să nu-mi fie spre osândă, ci întru curăţirea minţii şi a trupului.

Nu mai e pâine, nu mai e vin. E ultima lui împărtăşanie.

Fie ca Trupul lui Cristos să-mi aducă viaţă veşnică.

Bucăţica veche de pâine care i se înmoaie pe limbă.

Fie ca Sângele lui Cristos să-mi aducă viaţă veşnică.

Picăturile de vin acru care-i ard gâtul.

Dumnezeu în gura lui. Dumnezeu în stomacul lui gol.

Preotul lăcrimează.

Toarnă câteva picături de apă în potir, îi tremură mâna. Bea din preţiosul sânge amestecat cu apă, şi apoi şterge potirul cu purificatorul.

S-a terminat. Sacrificiul veşnic s-a săvârşit. Îşi şterge faţa cu aceeaşi pânză pe care a folosit-o să cureţe potirul. Lacrimile omului şi sângele Domnului sunt de nedespărţit. Nimic nou.

Şterge şi discul cu pânza, apoi pune purificatorul în potir şi-l aşază deoparte, îşi ia stola verde de la gât, o împătureşte cu grijă, o sărută. I-a plăcut pe deplin să fie preot. Oficierea Mesei i-a plăcut cel mai mult.

Gulerul preoţesc e umed de sudoare şi lacrimi şi-i stă larg în jurul gâtului: a slăbit şapte kilograme de când a lovit molima şi de când şi-a abandonat parohia pentru a călători mai bine de 150 de kilometri, îndreptându-se spre peşterile de la nord de Urbana. Pe parcursul drumului a adunat mulţi adepţi – peste cincizeci, deşi treizeci şi doi dintre ei au murit înainte să ajungă într-un loc sigur. În clipa morţii, a rostit pentru fiecare cuvintele ritualului, catolici, protestanţi sau evrei, nu conta: Domnul să te ajute în dragostea şi mila lui... Apoi le-a trasat pe frunte o cruce cu degetul. Domnul care te dezleagă de păcate să te mântuiască...

Sângele care le curgea din ochi amestecat cu uleiul cu care le unsese el pleoapele. Fumul se ridica în şuvoaie deasupra câmpiilor şi se strecura în păduri şi plana deasupra drumurilor ca gheaţa peste râurile leneşe în miez de iarnă. Incendii în Columbus. Incendii în Springfîeld şi Dayton. În Huber Heights şi London şi Fairborn. În Franklin şi Middletown şi Xenia. Seara, luminile a o mie de focuri dădeau fumului o nuanţă de portocaliu închis, iar cerul părea să coboare la doar trei centimetri deasupra capetelor. Preotul rătăcea prin ţinuturile care ardeau mocnit cu o mână întinsă în faţă, în timp ce cu cealaltă îşi ţinea o cârpă la nas şi la gură, lacrimi de ciudă şiroindu-i pe faţă. Cruste de sânge sub unghiile rupte, sânge încleiat în liniile palmei şi pe tălpile pantofilor. „Nu mai e mult”, îi încuraja pe cei care-l însoţeau. „Mergeţi mai departe.” La un moment dat, cineva l-a poreclit Părintele Moise, pentru că îi conducea din negura fumului şi a focului către Pământul Făgăduit al „Celor Mai Pitoreşti Peşteri din Ohio!”.

Când au sosit, au fost întâmpinaţi de oameni care erau deja acolo. Preotul se aştepta la asta. O peşteră nu arde. Ploaia şi zăpada nu pătrund înăuntru. Şi cel mai bun lucru – este uşor de apărat. După bazele militare şi clădirile guvernamentale, peşterile erau cele mai căutate destinaţii după Sosire.

S-au strâns provizii, apă şi bunuri neperisabile, pături şi pansamente, medicamente. Şi, bineînţeles, arme, puşti şi pistoale şi arme automate şi multe cuţite. Cei bolnavi au fost puşi în carantină în centrul de primire de la suprafaţă. Zăceau în paturi de campanie aşezate printre rafturile magazinului de suveniruri, iar preotul îi vizita în fiecare zi, stătea de vorbă cu ei, se ruga alături de ei, le asculta confesiunile, îi împărtăşea, le şoptea lucrurile pe care voiau să le audă: „Per sacrosancta humanae reparationis myste-ria... Prin sfintele taine ale mântuiriii omului...”

Urmau să mai piară sute înainte ca moartea să ia sfârşit. Au săpat o groapă de trei metri lăţime şi nouă metri adâncime la sud de centrul de primire ca să-i ardă. Focul mocnea zi şi noapte, iar mirosul de carne arsă devenise atât de obişnuit, încât nici nu-l mai luau în seamă.

Acum e noiembrie, şi în cea mai de jos sală a peşterii preotul se ridică în picioare. Nu e înalt, totuşi, trebuie să se aplece ca să nu dea cu capul de tavan sau de dinţii de piatră care răsar din cerul gurii dragonului.

„Mesa s-a sfârşit, mergi în pace.”

Lasă în urmă potirul şi purificatorul, discul şi stola. Sunt relicve acum, artefacte dintr-o epocă ce se transformă în trecut cu viteza luminii. „La început am fost locuitori ai peşterilor”, se gândeşte preotul în vreme ce urcă spre suprafaţă, „iar acum ne-am întors în peşteri”.

Chiar şi cea mai lungă călătorie e un cerc, iar istoria se întoarce mereu în locul de unde a început. După cum scrie în Carte: „Căci pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce.”

Iar preotul iese la suprafaţă asemenea unui scufundător care se înalţă spre bolta cerească ce străluceşte deasupra apei.

De-a lungul pasajului îngust care se clatină uşor între pereţii umezi de piatră, podeaua e la fel de netedă ca un culoar de popice. Cu doar câteva luni în urmă, copiii veniţi în excursii cu şcoala traversau pe aici mergând unul în spatele celuilalt, trecându-şi degetele peste stânci, uitându-se în dreapta şi-n stânga după monştri ascunşi în crevasele întunecoase. Încă mai erau destul de mici cât să creadă în monştri.

Ca un leviatan, preotul se ridică din bezna adâncurilor.

Calea spre suprafaţă trece pe lângă Bârlogul Omului Peşterii şi pe lângă Cristalul Regelui, ajunge apoi în Încăperea cea Mare, principala zonă de locuit a refugiaţilor, şi, în cele din urmă, în Palatul Zeilor, partea lui preferată din peşteră, unde formaţiunile cristaline strălucesc asemenea unor raze îngheţate de lună, iar tavanul pare că se ondulează ca valurile care se rostogolesc spre ţărm. Aici, aproape de suprafaţă, aerul se rarefiază, devine mai uscat, şi se simte izul de fum de la focurile care încă mai ard în lumea pe care au lăsat-o în urmă.

„Doamne, binecuvântează cenuşa prin care arătăm că suntem ţărână.”

Frânturi de rugăciune îi trec prin minte. Fragmente de cântece. Litanii şi bincuvântări şi cuvinte de iertare: „Fie ca Domnul să-ţi dăruiască iertare şi pace, iar eu te dezleg de păcatele tale...” Şi din Biblie: „Am coborât până la temeliile munţilor; zăvoarele pământului s-au închis în urma mea.”[1]

Tămâie arzând în cădelniţă. Razele calde ale soarelui de primăvară trecând prin sticla pătată. Scârţâitul stranelor duminica, asemenea carenei unui vas de demult navigând în largul mării. Trecerea măreaţă a anotimpurilor, calendarul după care îşi ghida viaţa încă din copilărie, Ad-vent, Crăciun, Post, Paşte. Ştie că a iubit lucrurile pe care nu se cuvenea să le iubească, ritualurile şi tradiţiile, fastul şi afectarea pentru care profanii acuzau Biserica. El adora forma, nu substanţa, pâinea, nu trupul.

Asta nu-l făcea un preot rău. Era tăcut şi umil şi credincios chemării sale. Îi făcea plăcere să-i ajute pe oameni. Aceste săptămâni petrecute în peşteri au fost printre cele mai pline de mulţumire din viaţa lui. Suferinţa îl aduce pe Dumnezeu în căminul său natural, ieslea de groază şi confuzie, durere şi pierdere, unde s-a născut. „Porneşte valul suferinţei”, se gândeşte preotul, „şi o să-l vezi chipul”.

Chiar în deschiderea de deasupra Palatului Zeilor stă o santinelă, silueta voinică i se profilează pe fundalul stelelor din spatele lui. Văzduhul a fost împrospătat de un vânt rece din nord ce vesteşte apropierea iernii. Bărbatul poartă o şapcă de baseball lăsată în jos pe frunte şi o geacă de piele uzată. Are un binoclu. Ţine o puşcă pe genunchi, îl salută pe preot dând din cap.

— Unde ţi-e haina, părinte? E o noapte rece.

— Mă tem că i-am împrumutat-o Agathei, zâmbeşte preotul stins.

Omul mormăie în semn că a înţeles. Agatha e cârcotaşa grupului. Mereu i-e frig. Mereu i-e foame. Mereu are ceva. Pune binoclul la ochi şi cercetează cerul.

— Ai mai văzut vreunul? întreabă preotul.

Au zărit primele obiecte argintii-cenuşiu, în formă de trabuc acum o săptămână, plutind nemişcate deasupra peşterilor timp de câteva minute, înainte să ţâşnească în sus brusc, fără niciun fel de zgomot, pierzându-se pe cer până când au ajuns la dimensiunea unui vârf de ac. Alt obiect – sau poate acelaşi – a apărut două zile mai târziu, alunecând silenţios pe deasupra lor până ce s-a pierdut la orizont. Nu existau dubii în privinţa originii acestor grozăvii bizare – locuitorii peşterilor ştiau că nu erau pământene –, dar îi înspăimânta misterul menirii lor.

Bărbatul lasă binoclul jos şi se freacă la ochi.

— Ce s-a întâmplat, părinte? Nu poţi să dormi?

— Oh, n-am prea dormit zilele astea, spune preotul. Atât de multe de făcut, adaugă, pentru că nu vrea ca omul să creadă că se plânge.

— Niciun ateu în tranşee.

Clişeul pluteşte în aer ca un miros rânced.

— Sau în peşteri, spune preotul.

De când s-au cunoscut, s-a străduit să-l cunoască mai bine pe omul acesta, dar e ca o încăpere ferecată, cu uşa încuiată straşnic de mânie şi suferinţă şi de groaza deznădăjduită a condamnaţilor care trăiesc puţinul timp ce li se mai îngăduie. Timp de luni întregi nu au avut cum să se ferească sau să se ascundă. Pentru unii, moartea este moaşa sorţii. Pentru alţii, este călăul sorţii.

Bărbatul scoate un pachet de gumă din buzunarul de la piept, desface una cu grijă şi o bagă în gură. Numără câte lame i-au mai rămas înainte să strecoare pachetul la loc în buzunar. Nu-i oferă şi preotului.

— Ultimul pachet, explică el, mutându-şi greutatea de pe o parte pe alta pe piatra rece.

— Înţeleg, spune preotul.

— Da? întreabă bărbatul în timp ce fălcile i se mişcă într-un ritm hipnotic când mestecă. Chiar înţelegi?

Pâinea uscată, vinul acru: gustul îi mai stăruie pe limbă. Pâinea putea fi frântă, vinul putea fi împărţit. Nu trebuia să celebreze Mesa singur.

— Cred că da, răspunde preotul cel mărunţel.

— Eu nu cred, zice bărbatul rar şi apăsat. Nu cred în niciun afurisit de lucru.

Preotul roşeşte. Râsul lui moale, ruşinat e ca lipăitul unor tălpi de copil pe o scară lungă, îşi atinge gulerul emoţionat.

— Când s-a luat curentul, am crezut că o să revină, spune bărbatul cu puşca. Toată lumea aşa a crezut. Se ia curentul, apoi vine iar. Asta-i credinţă, nu?

Mestecă guma, în stânga, în dreapta, împingând cu limba înainte şi înapoi cocoloşul verde.

— Apoi au început să se infiltreze ştiri dinspre coastă cum că nu mai există nicio coastă. Acum Reno a ajuns pe malul oceanului. Mare lucru, şi ce? Au mai fost cutremure şi înainte. Au mai fost tsunamiuri. Cine are nevoie de New York? Ce-i aşa special la California? O să ne revenim, întotdeauna ne revenim. Am crezut asta.

Santinela clatină din cap, uitându-se fix la cerul întunecat, la stelele reci şi strălucitoare. Privirea ridicată, vocea joasă.

— Apoi oamenii au început să se îmbolnăvească. Antibiotice. Carantină. Dezinfectanţi. Ne-am pus măşti şi ne-am spălat pe mâini până ni s-a luat pielea. Cei mai mulţi dintre noi au murit oricum.

Bărbatul cu puşca priveşte stelele de parcă s-ar aştepta să-şi dea frâu liber de pe boltă şi să se rostogolească pe Pământ. De ce n-ar face-o?

— Vecinii. Prietenii mei. Soţia şi copiii mei. Am ştiut că n-o să moară cu toţii. Cum se putea să moară cu toţii? Unii oameni o să se îmbolnăvească, dar majoritatea nu, şi ceilalţi se vor însănătoşi, nu? Asta-i credinţa. Asta am crezut cu toţii.

Bărbatul scoate din cizmă un cuţit mare şi începe să-şi cureţe cu vârful lui mizeria de sub unghii.

— Asta-i credinţa: creşti, te duci la şcoală, îţi găseşti un serviciu. Te căsătoreşti, întemeiezi o familie.

Termină de curăţat unghiile de la o mână, câte o unghie pentru fiecare rit de trecere, apoi o ia de la capăt cu cealaltă.

— Copiii tăi cresc. Merg la şcoală, îşi găsesc serviciu. Se căsătoresc, întemeiază o familie.

Hârşti. Hârşti. Hârşti. Hârşti. Hârşti. Îşi împinge şapca pe spate cu mâna în care ţine cuţitul.

— N-am fost niciodată ceea ce s-ar numi o persoană religioasă. N-am mai văzut o biserică pe dinăuntru de douăzeci de ani. Dar ştiu ce e credinţa, părinte. Ştiu cum e să crezi în ceva. Luminile se sting, apoi se aprind. Apele inundă, apoi se retrag. Oamenii se îmbolnăvesc, apoi se fac bine. Viaţa merge mai departe. Asta e credinţa autentică, nu? Dacă arunci de-o parte toată bălmăjelile tale despre rai şi iad, păcat şi mântuire, rămâi cu asta. Chiar şi cel mai afurisit ateu crede în asta. Viaţa merge mai departe.

— Da, spune preotul. Viaţa merge mai departe.

Santinela îşi dezveleşte dinţii într-un rânjet. Aţinteşte cuţitul spre pieptul preotului şi mârâie:

— N-ai auzit niciun afurisit de cuvânt din ce ţi-am spus. Vezi, de asta nu suport tagma ta. Aprindeţi candelele şi şopâcăiţi vrăjelile voastre în latină şi vă rugaţi unui Dumnezeu care nu se arată, căruia nu-i pasă, sau e pur şi simplu ţicnit sau crud sau amândouă. Lumea arde şi voi vă rugaţi la dobitocul care i-a dat foc sau care o lasă să ardă. Preotul cel mărunţel şi-a ridicat mâinile, mâinile care au sfinţit pâinea şi vinul, ca pentru a-i arăta omului că nu are nimic la el, că nu vrea să-i facă rău.

— Nu pretind că ştiu ce gândeşte Dumnezeu, spune preotul, lăsând mâinile jos.

Cu ochii la cuţit, citează din cartea lui Iov:

— „Da, am vorbit fără să le înţeleg, de minuni care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep.”[2]

Bărbatul îl ţintuieşte cu privirea timp de câteva clipe foarte lungi şi stânjenitoare, perfect încremenit, cu excepţia fălcilor care încă mai mestecă la cocoloşul de gumă deja rămas fără niciun gust.

— O să fiu cinstit cu tine, părinte, spune el pe şleau, îmi vine să te omor în momentul ăsta.

Preotul încuviinţează posomorât din cap.

— Mă tem că asta se poate întâmpla. Când adevărul va ieşi la iveală.

Ia cuţitul din mâna tremurătoare a bărbatului, îi pune mâna pe umăr. Bărbatul tresare, dar nu se retrage.

— Ce e adevărul? şopteşte bărbatul.

— Asta, spune preotul cel mărunţel şi-i împlântă cuţitul adânc în piept.

Lama e foarte ascuţită – trece cu uşurinţă prin cămaşa bărbatului, alunecând printre coaste, înainte să se afunde şapte centimetri în inimă.

Preotul îl trage pe bărbat spre el şi-l sărută pe creştetul capului. „Domnul să-ţi dăruiască iertare şi pace.”

Se termină repede. Guma cade dintre buzele destinse ale bărbatului, iar preotul o ia şi o aruncă în gura peşterii.

Îl lasă pe bărbat pe piatra rece de pe jos şi se ridică în picioare. Cuţitul ud îi străluceşte în mână. „Sângele legământului celui nou...”[3]

Preotul se uită la faţa omului mort şi inima îi arde de furie şi repulsie. Faţa omului e hidoasă, insuportabil de grotescă. Acum nu mai trebuie să-şi ascundă dezgustul.

Preotul mărunţel se întoarce în încăperea Mare, urmând o cărare bătută de multe ori către încăperea principală, unde ceilalţi se zvârcolesc şi se răsucesc într-un somn agitat. Cu toţii, în afară de Agatha, care stă sprijinită cu spatele de peretele din fund al încăperii; o femeie slăbuţă, pierdută în haina căptuşită cu blană pe care i-a împrumutat-o preotul mărunţel, cu părul ciufulit nespălat – un vârtej brunet cu fire cărunte. În ridurile de pe chipul ei trecut s-a cuibărit mizeria în jurul gurii demult rămase fără niciun dinte. Ochii îi sunt înfundaţi în orbite, iar pielea îi e lăsată.

„Aceasta este umanitatea”, se gândeşte preotul. „Aşa arată.”

— Părinte, tu eşti?

Vocea ei abia se aude, un chiţăit de şoarece, un ţipăt ascuţit de şobolan.

„Şi aceasta e vocea umanităţii.”

— Da, Agatha. Eu sunt.

Femeia se uită cu ochii mijiţi la masca pe care el o poartă din copilărie, ascunsă acum în întuneric.

— Nu pot să dorm, părinte. Vrei să stai puţin cu mine?

— Da, Agatha. Voi sta cu tine.

2

Cară două câte două la suprafaţă rămăşiţele victimelor sale şi le aruncă în groapă fără niciun ceremonial, după care coboară după o altă încărcătură. După Agatha, pe ceilalţi i-a ucis în somn. Nu s-a trezit nimeni. Preotul a acţionat în linişte, rapid, cu mâini ferme şi sigure, singurul zgomot fiind cel al hainelor sfâşiate în clipa în care cuţitul intra în ei pătrunzându-le în piept, până când singura inimă care mai bătea a rămas a lui.

În zori începe să ningă. Rămâne o vreme afară, cu capul ridicat spre cerul gol şi cenuşiu. Zăpada i se aşterne pe obrajii palizi. Ultima lui iarnă pentru foarte mult timp de aici încolo: la echinox o să coboare capsula care o să-l ducă la nava-mamă, unde va aştepta exterminarea finală a infestării umane înfăptuită de cei pe care i-au antrenat special pentru asta. Odată ajuns la bordul navei, va privi de acolo, din pacea vidului, cum bombele lansate vor rade de pe suprafaţa Pământului toate oraşele, curăţând perfect orice vestigiu al civilizaţiei umane. Apocalipsa aşteptată de omenire încă din zorii conştiinţei sale va sosi. În sfârşit – nu adusă de un Dumnezeu mâniat, ci cu indiferenţă şi răceală, la fel cum preotul mărunţel şi-a împlântat cuţitul în inimile victimelor sale.

Fulgii se topesc pe chipul lui ridicat. Mai sunt patru luni până la sfârşitul iernii. O sută douăzeci de zile până la căderea bombelor, apoi urmează dezlănţuirea celui de-al Cincilea Val, pionii umani pe care i-au dresat să-şi ucidă propriii semeni. Până atunci, preotul va măcelări supravieţuitorii care-i cutreieră teritoriul.

Aproape gata. Aproape s-a terminat.

Preotul mărunţel coboară în Palatul Zeilor şi mănâncă, încheindu-şi postul.

3

Ringer

Lângă mine, Razor îmi şopteşte:

— Fugi.

Braţul pare că-i explodează. Ţinta lui a fost cel mai mărunt lucru care era suma tuturor lucrurilor, glonţul lui a fost sabia care a retezat lanţul care mă lega de ea.

Teacup.

Înainte să moară, Razor şi-a ridicat spre mine ochii lui blânzi şi buni şi mi-a şoptit:

— Eşti liberă. Fugi. Am fugit.

4

Mă arunc pe fereastra turnului de pază, spre pământul dornic să mă întâlnească.

Când o să aterizez pe asfalt, n-o să-mi rup nici măcar un oscior. N-o să simt niciun fior de durere. Am fost perfecţionată de inamic să pot rezista la căderi mai periculoase decât asta. Ultima dată când am căzut de undeva, a fost de la o mie cinci sute de metri. Acum e nimic.

Aterizez, mă ridic în picioare şi o iau la fugă în jurul turnului, şi-apoi pe pistă în jos, spre bariera de ciment şi gardul cu sârmă ghimpată deasupra. Vântul îmi şuieră în urechi. Sunt mai rapidă decât cel mai rapid animal de pe Pământ. Pe lângă mine, ghepardul e o broască ţestoasă.

Probabil că santinelele din perimetru mă văd, şi la fel şi bărbatul din turn, dar nu se trage niciun glonţ, nu se dă niciun ordin să fiu doborâtă. Străbat pista în goană, cu viteza unui glonţ pornit pe ţeava unei puşti.

„Nu te pot prinde. Cum ar putea să te prindă?”

Procesorul pe care-l am încorporat în creier a calculat totul înainte să fi atins pământul şi a transmis deja toate informaţiile miilor de drone microscopice desemnate sistemului muscular; nu trebuie să mă gândesc la viteză, la sincronizare sau la momentul atacului. Procesorul face asta pentru mine.

Capătul pistei: sar. Aterizez pentru o clipă cu vârful piciorului pe bariera de ciment, apoi îmi iau elan şi mă avânt spre gard. Sârma ghimpată îmi atinge faţa în treacăt, îmi strecor degetele prin spaţiul de cinci centimetri dintre ochiurile de sârmă şi gard şi execut o răsucire pe spate peste gard. Zbor pe deasupra lui cu picioarele înainte, spatele arcuit şi braţele întinse.

Aterizez şi pornesc din nou cu toată viteza, străbătând cei o sută de metri de spaţiu deschis până la marginea pădurii în mai puţin de patru secunde. Nimeni nu trage în urma mea. Niciun elicopter nu se trezeşte să mă urmărească. Copacii mă acoperă ca o draperie bine trasă, iar eu îmi păstrez bine echilibrul pe pământul alunecos, plin de denivelări. Ajung la râul învolburat şi tulbure. Îl traversez abia atingându-l cu picioarele.

Pe malul celălalt, pădurea lasă loc tundrei, întinzându-se kilometri întregi spre nord, o sălbăticie neţărmurită în care o să mă pierd, fără să fiu descoperită sau deranjată.

Liberă.

Alerg ore în şir. Al 12-lea sistem mă ajută să rezist, îmi fortifică încheieturile şi oasele, îmi întăreşte muşchii, îmi conferă forţă, anduranţă, îmi anulează durerea. Tot ce trebuie să fac e să mă las în voia lui. Tot ce trebuie să fac este să am încredere şi o să răzbesc.

VQP. La lumina a o sută de trupuri care ardeau, Razor şi-a scrijelit pe braţ cele trei litere. VQP învingător este cel ce îndură.

„Unele lucruri”, mi-a spus el în noaptea dinainte să moară, „chiar unele dintre cele mai mărunte lucruri valorează cât suma tuturor lucrurilor”.

Razor a înţeles că nu puteam evada lăsând-o pe Teacup să sufere. Ar fi trebuit să-mi dau seama că urma să mă salveze trădându-mă: aşa a procedat chiar de la început. A omorât-o pe Teacup pentru ca eu să trăiesc.

Peisajul fără nicio formă mai înaltă de relief se întinde în toate direcţiile. Soarele se profilează pe cerul senin.

Vântul rece îmi izbeşte faţa şi îmi îngheaţă lacrimile care-mi şiroiesc. Al 12-lea sistem te poate proteja împotriva durerii care-ţi afectează trupul, dar e neajutorat în faţa durerii care-ţi zdrobeşte sufletul.

Câteva ore mai târziu, sub ultimele raze de lumină, când stelele încep deja să răsară, încă mai alerg. Şi iată nava-mamă plutind ameninţătoare la orizont, ca un ochi verde lipsit de pleoape ce se holbează în jos. Nu pot fugi de ea. Nu mă pot ascunde. Este de neatins, invulnerabilă. La mult timp după ce ultima fiinţă umană se va fi transformat în praf şi pulbere, va fi tot acolo, implacabilă, impenetrabilă, de nepătruns; Dumnezeu a fost detronat.

Şi alerg mai departe. Printr-un peisaj virgin neatins de niciun lucru omenesc, lumea aşa cum era înainte ca încrederea şi cooperarea să dezlănţuie bestia progresului. Lumea se întoarce acum în cerc la ceea ce era înainte ca noi s-o cunoaştem. Paradisul pierdut. Paradisul regăsit, îmi amintesc zâmbetul trist şi amar al lui Vosch. „Un salvator. Asta sunt eu?”

Alerg către nimic, alerg departe de nimic, străbat alergând pustiul de un alb orbitor, sub imensitatea cerului indiferent şi îmi dau seama. Cred că înţeleg.

Dacă reduci populaţia la un număr sustenabil, atunci zdrobeşti umanitatea din ea, de vreme ce încrederea şi cooperarea sunt adevăratele ameninţări la adresa delicatei balanţe a naturii, păcatul de neconceput care a dus lumea pe marginea prăpastiei. Ceilalţi au ajuns la concluzia că singurul mod de a salva lumea era anihilarea civilizaţiei. Nu dinafară, ci dinăuntru. Singura cale de a anihila civilizaţia umană era de a schimba natura umană.

5

Am alergat mai departe în sălbăticie. În continuare nu aveam niciun ţel. Pe măsură ce treceau zilele îmi făceam tot mai puţine griji ca nu cumva să se năpustească elicoptere şi să se paraşuteze trupe de asalt, şi tot mai multe despre cum să-mi menţin temperatura corpului ridicată şi să găsesc apă proaspătă şi proteine pentru a întări gazda fragilă a celui de-al 12-lea sistem. Am săpat gropi ca să mă ascund în ele, mi-am meşterit adăposturi în care să dorm. Mi-am făcut suliţe din ramuri pe care le-am ascuţit şi am vânat iepuri şi elani şi am mâncat carne crudă. N-am îndrăznit să aprind focul, chiar dacă ştiam cum – învăţasem de la inamic în Tabăra Haven. Inamicul mă învăţase tot ce aveam nevoie să ştiu despre supravieţuirea în sălbăticie, apoi mi-a oferit tehnologie extraterestră care mi-a ajutat corpul să se adapteze. M-a învăţat să ucid şi să mă feresc să nu fiu ucisă. M-a învăţat ceea ce fiinţele umane uitaseră, după zece secole de cooperare şi încredere. M-a învăţat ce e teama.

Viaţa e un cerc mărginit de frică. Frica prădătorului. Frica prăzii. Fără frică, nu ar mai exista viaţă. Am încercat să-i explic asta lui Zombi odată, dar nu cred că a înţeles.

Am rezistat patruzeci de zile în pustie. Şi nu, nu mi-a scăpat simbolistica.

Aş fi putut rezista mai mult. Al 12-lea sistem m-ar fi susţinut mai bine de o sută de ani. Regina Marika, vânătorul antic singuratic, o pleavă lipsită de suflet rozând oasele uscate ale unor animale moarte, suverana de necontestat a unui domeniu fără rost, până când sistemul ar fi cedat în cele din urmă şi trupul i-ar fi putrezit sau ar fi fost devorat de saprofagi, iar oasele i s-ar fi împrăştiat asemenea unor rune nedescifrate în ţinutul abandonat.

M-am întors, îmi dădusem seama de ce nu veneau.

Vosch era cu două mişcări înaintea mea, întotdeauna a fost. Teacup murise, dar eu încă eram legată de o promisiune pe care n-o făcusem niciodată unei persoane care probabil că murise la rândul ei. Dar probabilitatea nu mai avea niciun sens.

Ştia că nu-l puteam părăsi pe Zombi, nu şi dacă exista o şansă să-l pot salva.

Şi era o singură cale de a-l salva. Vosch ştia asta.

Trebuia să-l omor pe Evan Walker.

I. Prima zi

6

Cassie

O să-l omor pe Evan Walker.

Ticălosul ăla uneltitor, misterios, închis în el, secretos. O să-i curm suferinţa bietului său suflet hibrid uman-extraterestru torturat. „Tu eşti efemerida. Eşti lucrul pentru care merită să mor. M-am trezit când m-am văzut în tine.” Oh, îmi vine să vomit.

Aseară i-am făcut baie lui Sam – prima baie în trei săptămâni – şi aproape că mi-a rupt nasul, sau ar trebui să spun aproape că mi-am rupt iar nasul, de vreme ce fosta prietenă a lui Evan (sau prietenă cu beneficii sau ce-o fi fost) mi l-a rupt prima dată, când m-a pocnit cu faţa de o uşă îndărătul căreia se afla frăţiorul meu, rahatul ăsta mic pe care încercam să-l salvez, acelaşi rahat mic care era să mi-l rupă acum iar. Vedeţi ironia? Probabil e şi ceva simbolic aici, dar e târziu şi n-am mai dormit de vreo trei zile, aşa că s-o lăsăm baltă.

Înapoi la Evan şi la motivul pentru care o să-l omor.

În principiu, totul se reduce la alfabet.

După ce Sam mi-a tras una în nas, am dat buzna afară din baie, udă leoarcă, şi m-am ciocnit de Ben Parish. Ben pândea pe hol, de parcă fiecare chestie legată de Sam e responsabilitatea lui, şi rahatul ăla mic mai sus menţionat urla numai obscenităţi în spatele meu, singura parte a corpului care-mi rămăsese uscată după ce încercasem să-l spăl; iar Ben Parish, amintirea vie a zicalei preferate a tatălui meu, cum că e mai bine să fii norocos decât deştept, s-a uitat la mine cu privirea aia a lui ridicolă, gen „care-i treaba?”, atât de prosteşte de drăguţ, încât am fost tentată să-i sparg şi lui nasul, ca să nu mai arate atât de afurisit de simpatic.

— Ar fi trebuit să fii mort, i-am spus.

Ştiu că tocmai am spus că o să-l omor pe Evan, dar trebuie să înţelegeţi – oh, la dracu’. N-o să citească nimeni niciodată chestia asta. Când o să mor eu, n-o să mai existe nimeni care să poată citi. Deci nici măcar nu scriu asta pentru tine, viitorule cititor care nu o să exişti. E pentru mine.

— Probabil, a zis Ben.

— Care erau şansele ca cineva pe care l-am cunoscut dinainte să mai fie aici acum?

S-a gândit o clipă. Sau s-a prefăcut că se gândeşte – e băiat.

— Cam şapte miliarde la unu?

— Cred că ar fi şapte miliarde la doi, Ben, i-am spus. Sau 3,5 miliarde la unu.

— Uau. Aşa mult? Care-i treaba cu Nugget? a întrebat apoi făcând semn cu capul spre uşa de la baie.

— Sam. Îl cheamă Sam. Dacă-i mai zici „Nugget” o dată, te pocnesc eu pe tine în nugget.

A zâmbit. Apoi, fie s-a prins o secundă mai târziu de ce-i spusesem, fie a înţeles imediat, dar oricum, zâmbetul i s-a transformat într-un rictus de mândrie rănită.

— Sunt ceva mai mari decât nişte nuggets. Ceva.

Şi-apoi clic! zâmbetul a răsărit iar.

— Vrei să vorbesc eu cu el?

I-am spus că mă doare-n cur de ce face, aveam lucruri mai importante de făcut. Să-l omor pe Evan Walker, de exemplu.

M-am năpustit pe hol spre living, dar încă eram destul de aproape, sau nu suficient de departe, cât să-l aud pe Sam ţipând: „Nu-mi pasă, Zombi. Nu-mi pasă, nu-mi pusă. O urăsc.” Am trecut pe lângă Dumbo şi Megan care stăteau pe canapea şi rezolvau un puzzle găsit în camera copiilor, o scenă dintr-un desen Disney sau ceva de felul ăsta. S-au uitat la mine când am traversat în viteză de parcă mi-ar fi spus: „Nu-ţi face griji în privinţa noastră, n-o să te oprim, eşti în regulă, n-a văzut nimeni nimic.”

Pe verandă e frig ca dracu’ pentru că primăvara nu mai vrea să vină. Primăvara nu mai vine niciodată pentru că au scos-o din sărite exterminările. Sau poate Ceilalţi au proiectat o nouă Eră glaciară doar pentru că pot, pentru că de ce să colonizezi oameni condamnaţi, când poţi să colonizezi oameni condamnaţi îngheţaţi, flămânzi şi nenorociţi? E mult mai satisfăcător.

Stătea sprijinit de balustradă, ca să nu-şi lase greutatea pe glezna rănită, cu puşca sub braţ, îmbrăcat ca de obicei într-o cămaşă în carouri şifonată şi blugi strâmţi. A ridicat capul când m-a auzit trântind uşa din faţă. M-a sorbit cu privirea. O, era atât de tipic pentru el – felul în care îmi soarbe prezenţa de fiecare dată, ca un tip care dă peste o oază în deşert.

L-am pălmuit.

— De ce dai în mine? m-a întrebat, dând cu piciorul la zece mii de ani de înţelepciune extraterestră.

— Ştii de ce sunt udă? l-am întrebat.

A clătinat din cap.

— De ce eşti udă?

— I-am făcut baie frăţiorului meu. De ce i-am făcut baie?

— Pentru că era murdar?

— Din acelaşi motiv pentru care am pierdut o săptămână făcând curăţenie în groapa asta de gunoi după ce ne-am mutat aici.

Poate că era un hibrid extraterestru-uman superdezvoltat şi supertehnologizat, care arăta ca o prinţesă norvegiană a gheţurilor cu o inimă pe măsură, dar Grace fusese o gospodină îngrozitoare. Prin toate cotloanele erau munţi de praf, mucegaiul făcuse mucegai, iar bucătăria ar fi făcut un adunător de gunoaie să se ruşineze.

— Pentru că asta fac fiinţele umane, Evan. Nu trăim în mizerie. Facem baie. Ne spălăm pe cap şi pe dinţi şi ne radem părul nedorit...

— Sam trebuie să se radă? a încercat el să glumească.

N-a fost o idee bună.

— Gura! Eu vorbesc. Când vorbesc eu, tu taci. Când vorbeşti tu, tac eu. E încă un lucru pe care-l fac oamenii. Se poartă respectuos unii cu alţii. Respect, Evan.

— Respect, a repetat, dând posomorât din cap, ceea ce m-a enervat şi mai tare – mă manipula.

— E vorba de respect. E vorba de respect să fii curat şi să nu puţi ca un porc.

— Porcii nu put.

— Taci. Din. Gură.

— Am crescut la o fermă, asta-i tot.

— Oh, nu, nu-i tot, i-am spus clătinând din cap. E jumătate doar. Partea din tine pe care am pălmuit-o n-a crescut la nicio afurisită de fermă.

A lăsat puşca sprijinită de balustradă şi s-a îndreptat şchiopătând spre balansoar. S-a aşezat, privind în depărtare.

— Nu e vina mea că Sam are nevoie de-o baie.

— Sigur că e vina ta. Tu eşti de vină pentru toate astea. S-a uitat la mine şi apoi mi-a vorbit calm.

— Cassie, cred că ar trebui să intri în casă acum.

— De ce, să intru înainte să-ţi pierzi cumpătul? Te rog, dă-i drumul. Abia aştept să văd cum reacţionezi.

— Ţi-e frig.

— Nu, nu mi-e frig.

Şi atunci mi-am dat seama cât de rău tremuram, stând în faţa lui, în hainele mele ude. Apa rece ca gheaţa mi se scurgea pe ceafă în jos pe şira spinării. Mi-am strâns braţele la piept şi le-am ordonat dinţilor (abia periaţi, foarte curaţi) să nu mai clănţăne.

— Sam şi-a uitat alfabetul, l-am informat.

S-a uitat fix la mine mai bine de patru secunde.

— Scuză-mă, poftim?

— Alfabetul. Ştii, alfabetul, păstor intergalactic de porci ce eşti.

— Bine.

Privirea i s-a desprins de chipul meu şi s-a aţintit dincolo de curtea pustie spre drumul pustiu care se întindea până departe către orizontul pustiu dincolo de care se află şi mai multe drumuri şi păduri şi câmpuri şi oraşe pustii; lumea devenită un uriaş tâlv gol, o găleată de gunoi a pustiului. Golit de ceea ce era, orice-o fi fost înainte de a se insera într-un corp uman, ca mâna unui păpuşar într-o marionetă.

S-a aplecat în faţă şi şi-a dat jos geaca, aceeaşi geacă stupidă de bowling pe care o purtase şi la vechiul hotel (Urbana Pinheads), şi mi-a întins-o.

— Te rog.

Poate că n-ar fi trebuit s-o iau. Adică lucrurile se tot repetă: mi-e frig, el mă încălzeşte. Sunt rănită, el mă vindecă. Mi-e foame, îmi dă de mâncare. Sunt la pământ, el mă ridică. Sunt ca o groapă pe plajă care continuă să se umple cu apă.

Sunt destul de firavă; aproape m-am pierdut în haina lui. Şi în căldura trupului său. M-a liniştit – nu neapărat faptul că era căldura trupului său, ci pentru că era cald pur şi simplu.

— Un alt lucru pe care-l fac oamenii e să înveţe alfabetul, i-am spus. Ca să poată citi. Ca să înveţe lucruri. Cum ar fi matematică şi istorie şi ştiinţe şi practic orice altceva la care te-ai putea gândi, inclusiv chestiunile cu adevărat importante, cum sunt artele şi cultura şi credinţa şi de ce se întâmplă unele lucruri şi altele nu şi de ce există toate astea, de fapt.

Mi s-a frânt glasul. Nechemată, a răsărit iar imaginea aceea cu tata care trăgea după el un cărucior roşu plin cu cărţi. Şi prelegerea lui despre prezervarea cunoştinţelor şi reconstruirea civilizaţiei după ce problema asta sâcâitoare a extratereştrilor o să dispară. Doamne, cât de trist, cât de jalnic: un bărbat cu început de chelie, adus de umeri, rătăcind pe străzi trăgând după el un cărucior plin de cărţi adunate de la bibliotecă, în vreme ce alţii devalizau bunuri şi arme şi materiale ca să-şi păzească locuinţele de jefuitori, tata ajunsese la concluzia că cel mai înţelept lucru era să adune tone de cărţi.

— Poate să înveţe iar, a încercat Evan. Poţi să-l înveţi tu.

A trebuit să-mi adun toată stăpânirea de sine ca să nu-l plesnesc iar. La un moment dat am crezut că sunt singurul om de pe Pământ rămas în viaţă, ceea ce însemna că reprezentam umanitatea. Evan nu e singurul care datorează ceva imposibil de plătit. Eu sunt umanitatea, el e Ceilalţi, şi după tot ce ne-au făcut, umanitatea ar trebui să-i rupă fiecare oscior.

— Nu asta-i ideea, i-am spus. Ideea e că nu înţeleg de ce aţi procedat aşa. Aţi fi putut să ne omorâţi pe toţi fără să fiţi atât de cruzi. Ştii ce-am aflat în seara asta, în afară de faptul că frăţiorul meu mă urăşte de moarte? Nu e vorba doar că a uitat alfabetul. Nu-şi mai aduce aminte nici cum arăta mama. Nu-şi aminteşte chipul propriei mame.

Atunci am cedat. Mi-am strâns în jurul meu geaca aia stupidă cu Pinheads şi am început să plâng, pentru că nu mi-a mai păsat dacă Evan mă vedea cedând, pentru că dacă cineva trebuia să mă vadă, atunci el era acela, lunetistul cure ucidea de la distanţă, cel care stătea confortabil la ferma lui în timp ce la trei sute de kilometri deasupra capului său nava-mamă dezlănţuia trei Valuri de devastări. Cinci sute de mii la primul atac, milioane la al doilea, miliarde la al treilea. Şi în timp ce lumea ardea, Evan Walker afuma fleici de căprioară, se plimba prin pădure şi stătea liniştit lângă foc, pilindu-şi unghiile perfecte.

Trebuie să vadă de aproape cum arată suferinţa umană. A stat prea mult asemenea navei-mamă, planând departe de oroare, izolat şi intangibil; trebuie să o vadă, să o atingă, să o apropie de nasul lui perfect, întreg, care n-a fost rupt niciodată şi să o miroasă.

Aşa cum a făcut Sammy. Îmi venea să fug înăuntru şi să-l trag afară din cadă şi să-l târăsc dezbrăcat pe verandă, unde Evan Walker să-i poată număra coastele ieşite în afară, să-i poată pipăi încheieturile subţiri, să vadă tâmplele adâncite şi cicatricele şi rănile băieţelului pe care l-a torturat, copilului a cărui minte a golit-o de amintiri şi a cărui inimă a umplut-o de ură şi deznădejde şi furie inutilă.

Evan a dat să se ridice – să mă tragă în braţele lui, fără îndoială, ca să-mi mângâie părul şi să-mi usuce lacrimile şi să-mi murmure că totul va fi bine, pentru că ăsta e modus operandi al lui –, dar apoi s-a răzgândit. S-a aşezat la loc.

— Ţi-am zis, Cassie, mi-a spus cu blândeţe. N-am vrut să se întâmple aşa. M-am opus.

— Până când te-ai împăcat cu ideea.

Încă mă străduiam să mă liniştesc. Am rostit ideea ca pe un cuvânt lung de şase silabe.

— Şi cum adică n-ai vrut „să se întâmple aşa”?

S-a foit mutându-şi greutatea. Balansoarul a scârţâit. Şi-a aţintit iar privirea asupra drumului pustiu.

— Am fi putut trăi printre voi pe termen nelimitat. Ascunşi, fără să ne descopere nimeni. Ne-am fi putut infiltra în poziţii de conducere în societatea voastră. V-am fi putut împărtăşi cunoştinţele noastre, dezvoltându-vă exponenţial potenţialul, grăbindu-vă evoluţia. Am fi putut chiar să vă oferim singurul lucru pe care vi l-aţi dorit dintotdeauna şi nu l-aţi avut niciodată.

— Care?

Mi-am tras mucii, n-aveam un şerveţel şi nu-mi păsa că era scârbos. Sosirea transformase total definiţia cuvântului „scârbos”.

— Pace.

— Aţi fi putut. Aţi fi putut.

— Când alternativa aceea a fost respinsă, a zis el dând din cap, eu am fost de părere să folosim ceva mai... rapid.

— Mai rapid?

— Un asteroid. N-aveaţi tehnologia necesară să-l opriţi, sau chiar dacă aţi fi avut-o, n-aţi fi avut timp. Era o soluţie simplă, dar nu era prea curată. Lumea n-ar mai fi fost locuibilă o mie de ani.

— Şi ce importanţă avea? Voi sunteţi conştiinţă pură, nemuritori ca zeii. Ce înseamnă o mie de ani pentru voi?

Se pare că răspunsul la întrebarea aceea era foarte complicat. Sau nu voia să mi-l împărtăşească. În cele din urmă a spus:

— Timp de zece mii de ani noi am avut lucrul la care voi doar aţi visat timp de zece mii de ani.

A pufnit într-un hohot scurt de râs, fără pic de amuzament în el.

— O existenţă fără durere, fără foamete, fără niciun fel de nevoie fizică. Dar nemurirea are un preţ. Fără trupuri, am pierdut şi lucrurile pe care acestea le implicau. Cum ar fi autonomia şi bunăvoinţa. Compasiunea.

Şi-a deschis palmele, ca pentru a-mi arăta că erau goale.

— Sam nu e singurul care a uitat alfabetul.

— Te urăsc, i-am spus.

A clătinat din cap.

— Nu, nu mă urăşti.

— Vreau să te urăsc.

— Sper să nu reuşeşti.

— Nu te minţi singur, Evan Walker. Nu mă iubeşti pe mine, iubeşti ideea pe care o reprezint. Ai încurcat totul în capul tău. Iubeşti ceea ce reprezint.

Şi-a ridicat capul, iar ochii lui căprui străluceau mai puternic decât stelele.

— Ce reprezinţi, Cassie?

— Ceea ce crezi că ai pierdut. Ceea ce credeai că nu vei putea avea niciodată. Nu sunt aşa ceva, sunt doar eu.

— Şi ce eşti tu?

Ştiam ce vrea să spună. Şi, desigur, în acelaşi timp, n-aveam nici cea mai vagă idee ce voia să spună. Asta era, lucrul care stătea între noi, lucrul pe care niciunul dintre noi nu-l putea înţelege, legătura indestructibilă dintre dragoste şi teamă. Evan e dragostea. Eu sunt teama.

7

Ben aştepta să se năpustească la mine în clipa în care am intrat. Ştiu că aştepta să se năpustească, pentru că în clipa în care am intrat, a şi făcut-o.

— Totul e în regulă? m-a întrebat.

Mi-am şters lacrimile de pe obraji şi-am început să râd. „Sigur, Parish, în afară de toată povestea asta enervantă cu apocalipsa extraterestră, totul e minunat.”

— Cu cât îmi explică mai mult, cu atât înţeleg mai puţin, am zis.

— Ţi-am zis că e ceva ciudat cu tipu ăsta, a zis Ben, foarte atent să nu zică „Ţi-am zis eu”.

Bine, de fapt nu chiar. Practic, chiar a zis-o.

— Ce-ai face dacă timp de zece mii de ani n-ai avea trup şi apoi, dintr-odată, ai avea iar? l-am întrebat.

Şi-a lăsat capul pe spate şi s-a străduit să nu zâmbească.

— Probabil m-aş duce la baie.

Dumbo şi Megan plecaseră. Eram singuri. Ben stătea lângă şemineu, iar lumina aurie îi juca pe faţa care i se mai rotunjise în cele şase săptămâni de când ne ascundeam în casa lui Grace. Odihnă din belşug, mâncare, apă proaspătă şi antibiotice, iar Ben aproape că era iar el însuşi, cel dinainte de invazie. N-o să-si revină niciodată complet, încă mai are o expresie bântuită în ochi, o îngrijorare ce planează asupra lui, ca un iepure pe o pajişte survolată de ulii.

Nu e singurul. După ce am ajuns aici, am avut nevoie de două săptămâni să prind curaj să mă uit în oglindă. Senzaţia a fost ca atunci când dai de cineva pe care nu l-ai mai întâlnit din generală, îl recunoşti, dar ceea ce îţi sare în ochi e cât de mult s-a schimbat. Nu se potriveşte cu amintirea ta despre cum ar trebui să arate persoana respectivă şi pentru o clipă eşti buimăcit, pentru că amintirea ta despre ea este de fapt ea. Aşa că atunci când m-am uitat în oglindă am văzut un sine care nu se potrivea cu imaginea pe care o aveam despre mine, mai ales nasul, care acum vira uşor spre dreapta, din cauza lui Grace, dar am trecut peste asta, nu mai am resentimente. Poate că am eu nasul strâmb, dar al ei s-a evaporat de-a dreptul, împreună cu tot corpul.

— Ce face Sam? l-am întrebat.

Ben a făcut semn cu capul spre cealaltă jumătate a casei.

— Stă cu Megan şi Dumbo. E bine.

— Mă urăşte de moarte.

— Nu te urăşte de moarte.

— Mi-a spus că mă urăşte de moarte.

— Copiii spun mereu lucruri pe care nu vor de fapt să le zică.

— Nu doar copiii.

A dat din cap şi s-a uitat peste umărul meu spre uşa din faţă.

— Ringer avea dreptate, Cassie. Toate astea nu prea au sens. Răpeşte corpul unui om pentru a putea ucide toţi oamenii care n-au fost răpiţi. Apoi se hotărăşte într-o zi că mai degrabă i-ar omorî pe ai lui decât să-i omoare pe oamenii nerăpiţi. Şi nu doar să omoare unul sau doi de-ai lui. Ci pe toţi. Vrea să distrugă o întreagă civilizaţie, şi pentru ce? Pentru o fată. O fată!

Proastă replică. Şi-a dat şi el seama. Dar în caz că avea vreo îndoială, i-am spus foarte răspicat:

— Ştii, Parish, s-ar putea să fie puţin mai complicat de-atât. Are şi o parte umană.

„Isuse, Cassie, ce se-ntâmplă cu tine? Acum eşti furioasă pe el şi în clipa următoare îl aperi.” Expresia lui Ben s-a înăsprit.

— Nu partea lui umană mă îngrijorează. Ştiu că nu ţi-a plăcut prea mult de ea, dar Ringer e al naibii de deşteaptă şi a subliniat o chestie foarte importantă: dacă nu au nevoie de corpuri, nu au nevoie de o planetă. Şi dacă nu au nevoie de-o planetă, de ce au venit să o ia pe a noastră?

— Nu ştiu, m-am răstit. De ce n-o întrebi pe Ringer, dacă tot e aşa de a naibii de deşteaptă?

A tras adânc aer în piept şi apoi a zis:

— O s-o întreb.

Mi-a luat o clipă să-mi dau seama ce voia să spună. Apoi încă una să-mi dau seama că vorbea serios. O a treia clipă să fac ceva în privinţa primelor două, adică să mă aşez.

— M-am gândit mult la asta, a început el, apoi s-a oprit.

De parcă ar fi trebuit să-şi aleagă cuvintele, cu mine, dintre toţi oamenii! De parcă mi-ar sări ţandăra uşor sau ceva!

— Şi cred că ştiu ce vrei să spui, dar înainte de asta, trebuie să asculţi ce am de zis. Doar ascultă-mă, bine? Dacă Walker spune adevărul, atunci avem patru zile până soseşte capsula şi pleacă în treaba lui. Am timp mai mult decât suficient să mă duc până acolo şi să mă întorc.

— Să te duci şi să te întorci de unde, Ben?

— Nu mă duc singur, îl iau pe Dumbo cu mine.

— Biiiiiine. îl iei unde?

Apoi m-am prins.

— La peşteri.

A dat repede din cap, uşurat că înţelesesem.

— Mă termină, Cassie. Nu pot să nu mă gândesc la asta. Poate Cup s-a întâlnit cu Ringer şi... sau poate, mă rog, nu s-au întâlnit. Poate a murit. Poate a murit Ringer. La dracu’, poate au murit amândouă sau poate n-au murit. Poate au ajuns la peşteri şi Ringer s-a întors la hotel să ne ia, numai că noi nu mai eram acolo pentru că nu mai exista niciun acolo. Oricum ar fi, vii sau moarte, sunt undeva acolo. Şi dacă sunt în viaţă, habar n-au ce urmează să se întâmple. O să moară dacă nu se duce cineva după ele.

A tras adânc aer în piept, cu sete, pentru prima dată după ce izbucnise în şuvoiul de cuvinte.

— Du-te după ele, i-am spus. Cum te-ai dus şi după Sam. Cum nu te-ai dus după...

— Da. Nu. Rahat.

Se înroşise la faţă şi nu din cauză că stătea prea aproape de foc. Ştia ce voiam să spun.

— Asta n-are nimic de-a face cu sora mea...

— Ai fugit şi de atunci tot încerci să te întorci.

A venit spre mine. Departe de foc, faţa i s-a cufundat în întuneric.

— Nu ştii nimic. Ştiu că asta te scoate din sărite, fiindcă Cassie Sullivan ştie tot, nu?

— Ce vrei de la mine, Ben? Nu sunt maică-ta sau comandantul tău. Poţi să faci ce vrei.

M-am ridicat în picioare. Apoi m-am aşezat la loc. N-aveam unde să mă duc. Bine, mă puteam duce în bucătărie să-mi fac un sendviş, doar că nu mai aveam pâine, mezeluri sau brânză. Nu ştiu amănunte, dar sunt destul de sigură că în rai e câte un Subway la fiecare colţ. Şi câte un magazin Godiva. în cea de-a doua zi petrecută aici, am găsit rezerva secretă a lui Grace de patruzeci şi şase de cutii de ciocolată Godiva. Nu că le-aş fi numărat.

— Am o zi proastă, i-am spus.

Fratele meu mai mic mă ura, garda mea de corp personală om-extraterestru îmi mărturisese că nu deosebeşte compasiunea de compost şi acum băiatul pentru care aveam o pasiune secretă în liceu mă informa că se aventurează într-o misiune suicidară de salvare a două persoane dispărute şi cel mai probabil moarte. Plus că voiam un sendviş pe care n-aveam să-l mai văd niciodată. De la Sosire, am fost hărţuită de mai multe pofte decât o femeie gravidă cu tripleţi, şi de fiecare dată de lucruri pe care n-o să le mai pot gusta vreodată. Îngheţată de ciocolată la cornet. Pizza congelată. Frişcă la tub. Rulourile cu scorţişoară pe care le făcea mama sâmbăta dimineaţa. Cartofii prăjiţi de la McDonald’s. Şuncă. Nu, şuncă încă se mai putea găsi. Trebuia doar să găsesc un porc, să-l tai, să-l măcelăresc, să afum carnea şi apoi s-o prăjesc. Gândul la şuncă – la posibila şuncă – îmi dă speranţă. Dacă mai avem şuncă, nu e totul pierdut.

Serios.

— Îmi pare rău, a zis Ben. N-ar fi trebuit să spun toate astea.

A venit şi s-a aşezat cam cu vreo cinci centimetri prea aproape. Înainte aveam fantezii despre cum aş fi stat cu Ben Parish la mine pe canapea, împărţind o pătură şi uitându-ne la filme horror vechi până la unu noaptea, cu un castron mare de popcorn în braţe. Era sâmbătă seara şi el lipsea de la vreo şase petreceri bestiale la care mergeau oameni mai tari decât mine, dar nu voia să fie altundeva, plăcerea de a sta cu mine îi era de-ajuns.

Şi-acum uite-l aici, doar că nici urmă de petreceri bestiale, de televizor, pătură şi niciun pic de afurisit de popcorn. Existaseră doi Ben pe lume: cel adevărat, care nu ştia că exist, şi Ben cel imaginar, care-mi dădea popcorn cu degetele unsuroase de unt. Acum erau trei. Primii doi şi un al treilea care stătea cu vreo cinci centimetri prea aproape, îmbrăcat cu un pulover negru, strâmt, şi cu părul tuns scurt, care-l făcea să arate ca un rocker indie relaxându-se în culise în pauza unui concert. O grămadă de Ben care să-ţi bântuie mintea în acelaşi timp. Ar trebui să le dau nume diferite ca să nu-i încurc: Ben, Fostul-Ben şi Ar-Fi-Putut-Fi-Ben.

— Am înţeles, i-am spus. Dar de ce trebuie să pleci acum? De ce nu mai poţi aştepta? Dacă Evan reuşeşte...

— Fie că reuşeşte, fie că nu, asta nu contează. Pericolul nu sunt extraterestrii de-acolo de sus. Pericolul sunt oamenii de aici. Trebuie să le găsesc pe Ringer şi pe Cup înaintea celui de-al Cincilea Val.

Mi-a luat mâna într-a lui şi o voce şoptită s-a ridicat de undeva din adâncul inimii: Ben. Era vocea unei puştoaice de liceu cu părul creţ care refuza să se vopsească, avea pistrui pe nas, era introvertită şi credea că ştie tot, se autoanaliza tot timpul şi se simţea nelalocul ei în ciuda lecţiilor de dans şi de karate şi a încurajărilor din partea părinţilor, care ducea de colo-colo o geantă plină de secrete, genul de secrete ale adolescenţei, prosteşti, obişnuite, melodramatice, care i-ar fi şocat pe puştii drăguţi şi populari: „dac-ar şti ei.”

Ce s-a întâmplat cu ea? De ce nu a dispărut, pur şi simplu? Nu duceam doar prea mulţi Ben cu mine, ci şi prea multe Cassie. Trei Ben, două Cassie, câţiva Sam, şi, desigur, dualitatea efectivă a lui Evan Walker. Nimeni nu mai era integrat. Eurile noastre reale pâlpâiau ca un miraj în deşert care tot apare în depărtare.

Ben mi-a atins faţa, trecându-şi degetele peste obrajii mei, uşor ca atingerea unei pene. Şi vocea aceea şoptită, strigătul acela pierit mi-a răsunat în minte: Ben.

Apoi vocea mea reală a spus:

— O să mori.

— Fii sigură că o să mor, mi-a răspuns zâmbind. Şi o să se întâmple aşa cum trebuie. Nu cum vor ei. Cum vreau eu.

Uşa din faţă a scârtâit din balamalele ruginite şi s-a auzit un glas:

— Are dreptate, Ben. Ar trebui să aştepţi.

Ben s-a îndepărtat de mine. Evan stătea sprijinit de tocul uşii.

— Nu te-a întrebat nimeni pe tine, a zis Ben.

— Nava e esenţială în faza următoare, a zis Evan clar şi răspicat, de parcă ar fi vorbit cu un nebun sau cu un idiot. Singura cale de a pune capăt la toate astea e s-o aruncăm în aer.

— Mă doare-n cur ce arunci în aer, a spus Ben şi s-a întors, de parcă n-ar mai fi suportat să se uite la Evan. Nu mă interesează să pun capăt la toate astea. Poate e greu de înţeles pentru cineva care are complexul salvatorului, dar eu nu vreau să salvez lumea. Doar două persoane.

S-a ridicat, mi-a ocolit picioarele şi a pornit spre hol. Evan l-a strigat, iar ceea ce a spus apoi l-a făcut pe Ben să încremenească.

— Echinocţiul de primăvară e peste patru zile. Dacă nu ajung la nava aia şi n-o arunc în aer, vor fi distruse toate oraşele de pe Pământ.

„Rahat.” M-am uitat la Ben, el s-a uitat la mine, şi apoi ne-am uitat amândoi la Evan.

— Când zici „distruse”...? am dat eu să zic.

— Aruncate în aer, a spus Evan. E ultimul pas înainte de lansarea celui de-al Cincilea Val.

Ben clătina încet din cap, îngrozit, dezgustat, înfuriat.

— De ce?

— Pentru a face curăţenia mai uşoară. Şi pentru a şterge orice rămăşiţă umană.

— Dar de ce acum? a întrebat Ben.

— Amuţitorii se vor întoarce la bordul navei – e vorba de siguranţă. Pentru noi, adică. E mai sigur pentru noi.

Mi-am ferit privirea. Simţeam că mi se face rău. Ar fi trebuit să mă aştept la asta. Chiar atunci când crezi că nu poate fi mai rău, devine mai rău.

8

Zombi

Îi fac semn lui Dumbo să ieşim din cameră. Să zică Sullivan ce-o vrea, Nugget va fi mereu Nugget pentru mine. Puştiul vine după mine şi după Dumbo pe hol şi-i spun să se ducă înapoi. Închid uşa şi mă întorc spre Dumbo.

— Ia-ţi echipamentul. Plecăm. Dumbo face ochii mari.

— Când?

— Chiar acum.

Înghite în sec cu greutate şi aruncă o privire de-a lungul holului, spre sufragerie.

— Doar noi doi, sergent?

Ştiu de ce e îngrijorat.

— Sunt în regulă, Bo.

Ating locul unde m-a lovit glonţul lui Ringer.

— Nu 100%, mai degrabă 86,5%, dar e destul de bine.

Durerea mă săgetează într-o parte când mă întind. Îmi iau rucsacul din dulap. Bine, mai scădem un punct sau două, să zicem 85%, tot e mai aproape de 100 decât de zero. Oricum, cine e 100% când jocul e atât de avansat? Chiar şi bunul extraterestru rău şi-a scrântit glezna.

Cotrobăi prin rucsac, deşi nu prea e mare brânză în el, cât să am prin ce cotrobăi. O să trebuiască să iau nişte apă şi ceva provizii de mâncare de la bucătărie şi poate că mi-ar prinde bine şi un cuţit. Bag mâna în buzunarul exterior. Gol. Ce dracu’? Ştiu că l-am pus acolo. Unde e?

Îngenunchez pe podeaua dormitorului şi scotocesc pentru a treia oară prin lucruri, când intră Dumbo.

— Sergent?

— Era aici. Era chiar aici.

Mă uit la el şi ceva din expresia mea îl face să tresară.

— Probabil că l-a luat cineva. Isuse Cristoase, cine dracu’ putea să-l ia, Dumbo?

— Să ia ce?

Mă las pe călcâie şi-mi pipăi buzunarele. Rahat. Aici era, chiar unde l-am pus. Lănţişorul surorii mele, cel care mi s-a rupt în mână în noaptea când am lăsat-o să moară.

— Bun, suntem gata.

Mă ridic în picioare, iau rucsacul de pe podea şi puşca de pe pat. Dumbo mă priveşte cu grijă, dar abia dacă-l iau în seamă. Puştiul face pe cloşca cu mine de câteva luni.

— Credeam că plecăm mâine seară, spune.

— Dacă nu sunt undeva între locul ăsta şi hotel, sau unde-a fost hotelul, va trebui s-o tăiem prin Urbana – de două ori, îi spun. Şi nu vreau să fiu pe-aproape de Urbana când nenorociţii ăia o să-l transforme în Dubuque.

— Dubuque?

Se albeşte tot la faţă. „O, Doamne, iar Dubuque.” Îmi pun rucsacul pe-un umăr şi puşca pe celălalt.

— Buzz Lightyear tocmai ne-a spus că o să arunce oraşele în aer.

Îi ia o clipă să înţeleagă.

— Ce oraşe?

— Toate.

Îi cade fata. Vine după mine pe hol şi apoi în bucătărie. Apă îmbuteliată, câteva pachete nedeschise de pastramă de vită, biscuiţi, nişte batoane proteice. Împart proviziile între noi. Trebuie să mă mişc repede, înainte să se activeze radarul lui Nugget şi să dea buzna aici să se lipească de piciorul meu.

— Toate? mă întreabă Dumbo încruntat. Dar Ringer zicea că nu vor arunca oraşele în aer.

— Ei bine, s-a înşelat. Sau Walker minte. A îndrugat ceva despre cum trebuie să aşteptăm până când sunt ridicaţi Amuţitorii. Ştii ce-am hotărât, soldat? N-o să mai aştept făcându-mi griji pentru toate lucrurile pe care nu le ştiu.

Clatină din cap. Tot nu poate să conceapă.

— Toate oraşele de pe Pământ?

— Până la ultimul rahat de orăşel cu un singur semafor.

— Cum?

— Nava-mamă. Peste patru zile o să facă un mare ocol în jurul planetei, bombardând totul. Doar dacă nu cumva Walker o să reuşească s-o arunce în aer înainte, dar nu-mi pun prea multe speranţe în asta.

— De ce?

— Pentru că nu-mi pun multe speranţe în Walker.

— Tot nu pricep, Zombi. De ce să aştepte până acum cu bombardamentul?

Tremură tot, îi tremură chiar şi vocea. O ia razna, îmi pun mâna pe umărul lui şi-l forţez să se uite la mine.

— Ţi-am spus. Îi retrag pe Amuţitori. Trimit capsule de salvare după toţi infectaţii, mai puţin după superiorii ca Vosch. Odată ce sunt evacuaţi şi oraşele au dispărut, supravieţuitorii nu mai au unde să se ascundă şi se transformă în ţinte uşoare pentru bieţii amărâţi cărora le-au spălat creierele ca să le termine treaba: al Cincilea Val. Ai înţeles?

— Nu contează. Merg unde mergi şi tu, sergent.

În spatele lui se mişcă o umbră. O umbră în forma afurisitului de Nugget. Am stat prea mult.

— Zombi?

— Bun, oftez. Dumbo, lasă-ne o clipă.

Pleacă din bucătărie mormăind un singur cuvânt: Dubuque! Apoi rămânem doar eu şi Nugget. Nu voiam aşa ceva, dar nu poţi fugi de nimic. E un cerc; Ringer a încercat să-mi spună asta. Indiferent cât de departe sau cât de repede fugi, mai devreme sau mai târziu ajungi acolo de unde ai plecat. M-am enervat când Sullivan mi-a aruncat în faţă chestia cu soră-mea, dar ştim amândoi că are dreptate. Sissy a murit; Sissy n-o să moară niciodată. Tot timpul încerc să ajung la ea. Ea cade mereu şi lănţişorul de argint mi se rupe în mână.

— Unde sunt soldaţii Teacup şi Ringer? îl întreb.

Îşi ridică spre mine feţişoara proaspăt spălată, îşi răsfrânge buza de jos.

— Nu ştiu.

— Nici eu nu ştiu. Aşa că eu şi Dumbo mergem să le căutăm.

— Vin cu voi.

— Nu se poate, soldat. Am nevoie de tine să ai grijă de sora ta.

— N-are nevoie de mine. Îl are pe el.

Nu încerc să-l contrazic. E prea spinoasă problema ca să pot ieşi câştigător.

— Bine, atunci te pun responsabil de Megan.

— Ai zis că nu ne despărţim. Indiferent ce se-ntâmplă.

Mă las în faţa lui într-un genunchi. Ochii îi sclipesc de lacrimi, dar nu plânge. E un afurisit dur, mult mai matur faţă de vârsta pe care o are.

— O să fiu plecat doar câteva zile.

Dejà-vu: practic e acelaşi lucru pe care l-a spus şi Ringer înainte să plece.

— Promiţi?

Şi practic asta i-am spus şi eu ei. Ringer nu mi-a promis; ştia ea ce ştia. Eu nu sunt aşa de deştept.

— Mi-am încălcat eu vreo promisiune?

Îi iau mâna într-a mea, îi deschid degetele şi îi strecor în palmă medalionul lui Sissy.

— Ţine asta, îi spun.

— Ce e? mă întreabă cu ochii la metalul strălucitor.

— O bucată din lanţ.

— Ce lanţ?

— Lanţul care ţine toate lucrurile împreună.

Dă din cap, năucit.

Nu e singurul. Habar n-am ce mi-a ieşit pe gură, ce înseamnă, ce am spus. Bucata ieftină dintr-o bijuterie de jucărie – pe care credeam că o păstrez din vină şi ruşine, pentru a-mi aminti de eşecul meu, de toate lucrurile distruse –, dar poate că mai e şi un alt motiv; un motiv pe care nu-l pot exprima în cuvinte pentru că nu am cuvintele necesare. Poate nici nu există astfel de cuvinte.

9

Vine după mine în sufragerie.

— Ben, nu te-ai gândit cum trebuie la asta, îmi spune Walker.

E tot acolo unde l-am lăsat, sprijinit de tocul uşii. Îl ignor.

— Fie sunt la peşteri, fie nu, îi spun lui Sullivan, care stă în faţa şemineului.

— Dacă sunt, le aducem înapoi. Dacă nu, nu.

— Stăm ascunşi aici de şase săptămâni, subliniază Walker. În orice alte circumstanţe, eram morţi până acum. Singurul motiv pentru care suntem în viaţă este că am neutralizat agentul care patrula acest sector.

— Grace, îmi traduce Cassie. Ca să ajungeţi la peşteri, va trebui să traversaţi trei...

— Două, o corectează Walker.

Ea îşi dă ochii peste cap.

— Două teritorii patrulate de Amuţitori ca el, spune ea, aruncând o privire spre Walker. Sau nu chiar ca el. Nu-s Amuţitori buni. Amuţitori răi de-adevăratelea care chiar se pricep la amuţit.

— Poate o să ai noroc şi-o să te strecori pe lângă unul, spune Walker. Dar nu pe lângă doi.

— Dar dacă mai aştepţi, n-o să mai fie niciun Amuţitor pe lângă care să te strecori, se apropie Cassie de mine şi îmi pune mâna pe braţ, susţinându-şi cauza. Se vor întoarce toţi pe nava-mamă. Apoi Evan o să facă ce are de făcut şi apoi poţi să...

Glasul i se pierde. I s-a tăiat respiraţia de cât m-a periat.

Nu mă uit la ea. Mă uit la Walker. Ştiu ce urmează să pună. Ştiu, pentru că şi eu aş spune acelaşi lucru: dacă e imposibil ca eu şi Dumbo să ajungem la peşteri, atunci le-a fost imposibil şi lui Teacup şi Ringer.

— N-o cunoşti pe Ringer, îi spun. Dacă cineva ar fi putut reuşi, ea e aceea.

Walker aprobă din cap. Dar e de acord cu prima afirmaţie, nu cu a doua.

— După trezire, am fost perfecţionaţi cu o tehnologie care ne face aproape indestructibili. Ne-am transformat în maşini de ucis, Ben.

Apoi trage aer în piept şi-n cele din urmă scuipă tot, nemernic obtuz ce e:

— N-aveau cum să fi supravieţuit atâta timp, nu împotriva noastră. Prietenele tale au murit.

Am plecat oricum. La dracu’. Să-l ia dracu’. La dracu’ cu tot. Am stat destul degeaba aşteptând sfârşitul lumii.

Ringer nu şi-a ţinut promisiunea, aşa că o ţin eu în locul ei.

10

Ringer

Santinelele mă aşteaptă la poartă. Sunt escortată imediat în turnul de pază care domină pista de aterizare, încă un cerc complet, unde mă aşteaptă Vosch – ca şi cum nu s-ar fi mişcat din loc în ultimele patruzeci de zile.

— Zombi e în viaţă, i-am spus.

M-am uitat în jos şi am văzut că stăteam pe pata de sânge care marca locul unde căzuse Razor. Câţiva metri mai încolo, lângă pupitrul de comandă, era locul unde glonţul lui Razor o doborâse pe Teacup. Teacup.

Vosch a ridicat din umeri.

— Nu se ştie.

— Bine, poate că nu Zombi, dar cineva care mă cunoaşte e încă în viaţă.

Nu mi-a răspuns. „Probabil Sullivan”, m-am gândit. „Aşa am eu noroc.”

— Ştii că nu mă pot apropia de Walker dacă nu garantează pentru mine o persoană pe care o cunoaşte.

Şi-a încrucişat braţele la piept şi m-a privit cercetător cu ochii lui ca de pasăre, scânteind.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, mi-a zis. Eu sunt om? I-am răspuns fără nicio ezitare.

— Da.

A zâmbit.

— Şi tot mai crezi că asta înseamnă că nu există speranţă?

A continuat fără să aştepte să-i răspund.

— Eu sunt speranţa lumii. Soarta umanităţii e în mâinile mele.

— Ce povară teribilă trebuie că e, i-am spus.

— Eşti glumeaţă.

— Aveau nevoie de oameni ca tine. Organizatori şi manageri care ştiau de ce au venit şi ce voiau.

Dădea din cap. Se luminase la faţă. Era mulţumit de mine – şi mulţumit de sine pentru că mă alesese pe mine.

— Nu au avut de ales, Marika. Ceea ce înseamnă, desigur, că noi nu avem de ales. În orice scenariu posibil eram condamnaţi să ne distrugem unii pe alţii cu tot cu planetă. Singura soluţie era intervenţia radicală. Distruge satul oamenilor ca să-l salvezi.

— Şi nu a fost suficient să ucidă şapte miliarde de oameni, am zis.

— Sigur că nu. Altfel, ar fi aruncat bolovanul uriaş. Nu, cea mai bună soluţie este copilul din lanul de grâu.

Mi se strânge stomacul când îmi amintesc. Copilul năpustindu-se prin grâul uscat. Micul grup de supravieţuitori care-l primesc înăuntru. Ultima rămăşiţă a încrederii spulberată într-o explozie de lumină verde diabolică.

În ziua în care l-am cunoscut, ştiam discursul. Fiecare soldat îl ştia. „Ultima bătălie de pe Pământ nu va avea loc pe vreun câmp, în deşert, sau în vârful muntelui...”

— Ăsta e câmpul de luptă, am spus ducându-mi mâna la piept.

— Da. Altfel ciclul doar s-ar repeta.

— Şi de aceea e aşa de important Walker.

— Programul inserat în el a dat greş în mod fundamental. Trebuie să înţelegem de ce, din motive care ar trebui să fie evidente pentru tine. Şi există o singură cale de a face asta.

A apăsat un buton de pe consola de lângă el. În spatele meu s-a deschis o uşă şi a intrat o femeie de vârstă mijlocie îmbrăcată într-o uniformă cu trese de locotenent pe guler. Zâmbea. Avea dinţi perfect egali şi foarte mari. Ochii-i erau cenuşii. Părul blond-nisipiu îl avea strâns la spate într-un coc micuţ. Mi-a displăcut din primul moment. A fost o reacţie viscerală.

— Locotenent, escorteaz-o pe soldatul Ringer la infirmerie pentru controlul pre-angrenare. Ne vedem în Sala de Şedinţe Bravo la ora patru.

S-a întors cu spatele. Terminase cu mine – deocamdată. În lift, femeia cu părul nisipiu m-a întrebat:

— Cum te simţi?

— Du-te dracu’.

Zâmbetul nu i-a pierit de pe faţă, de parcă i-aş fi răspuns „Bine, dar tu?”.

— Eu sunt locotenent Pierce. Dar poţi să-mi spui Constance.

Liftul s-a oprit. Uşile s-au deschis. M-a pocnit cu pumnul în gât. Am văzut negru în faţa ochilor şi mi s-au muiat genunchii.

— Asta e pentru Claire, mi-a spus. Îţi aminteşti de ea. M-am ridicat, lovind-o cu podul palmei în bărbie. Când s-a lovit cu ceafa de perete, s-a auzit un crac mulţumitor. Apoi am pocnit-o în burtă cu toată forţa musculaturii mele amplificate. S-a prăbuşit la picioarele mele.

— Asta a fost pentru cele şapte miliarde, îţi aminteşti de ei.

11

La infirmerie am fost consultată amănunţit. Cel de-al 12-lea sistem a fost trecut printr-un program de diagnosticare pentru a fi siguri că e complet operaţional. Apoi un infirmier a adus o tavă plină ochi cu mâncare. M-am repezit la ea. Nu mai mâncasem o masă ca lumea de mai bine de o lună. Când am golit farfuria, infirmierul mi-a mai adus una. Am dat-o gata şi pe aia.

Mi-au adus vechea mea uniformă. M-am dezbrăcat. M-am spălat cât am putut în chiuvetă. Simţeam duhoarea celor patruzeci de zile de murdărie plutind în jurul meu şi, nu ştiu de ce, mă simţeam jenată. N-aveam periuţă de dinţi, aşa că mi-am frecat dinţii cu degetul. M-am întrebat dacă al 12-lea sistem îmi proteja smalţul. M-am îmbrăcat, mi-am legat strâns şireturile bocancilor. Mă simţeam mai bine. Semănăm mai mult cu vechea Ringer, cea naivă, binecuvântat de ignorantă. Neperfecţionată, care l-a părăsit pe Zombi în seara aia cu promisiunea nerostită: „Am să mă întorc. Dacă am să pot, am să mă întorc.”

Uşa se dă de perete. Constance. S-a schimbat de uniforma de locotenent într-o pereche de blugi demodaţi şi un hanorac ponosit.

— Cred că am început cu stângul, mi-a spus.

— Du-te dracu’.

— Acum suntem partenere, mi-a zis cu o voce mieroasă. Ar trebui să ne înţelegem bine.

Am urmat-o pe scări, trei etaje mai jos, în buncărul subteran, o încâlceală de coridoare cenuşii, cu uşi neinscripţionate din loc în loc, cu o lumină fluorescentă ce arunca o strălucire constantă, sterilă, care-mi amintea de orele lungi petrecute cu Razor în timp ce corpul meu ducea bătălia fără sorţi de izbândă cu al 12-lea sistem. Jucam şahball şi cream coduri secrete şi puneam la cale falsa evadare care avea să mă aducă înapoi sub lumina înfiorătoare, un alt cerc limitat de frică şi incertitudine.

Constance mergea la o jumătate de metru înaintea mea. Pe coridoarele pustii răsuna ecoul paşilor noştri. Îi auzeam zgomotul respiraţiei. „Ar fi aşa de uşor să te omor acum”, mi-a trecut prin minte, dar apoi am alungat gândul. O să vină şi vremea aia, speram, dar nu era momentul acum.

A deschis o uşă identică cu cele peste cincizeci de uşi identice, neinscripţionate pe lângă care trecusem, şi am urmat-o în sala de conferinţe. Pe un perete era un ecran de videoproiector. O masă lungă în faţa ecranului. O cutiuţă de metal în mijlocul mesei.

Vosch stătea la masă. S-a ridicat în picioare când am intrat. Intensitatea luminii a scăzut şi pe ecran a apărut o imagine filmată de sus a unui drum cu două benzi care străbătea o întindere pustie de câmpuri. În centrul imaginii, acoperişul dreptunghiular al unei case. Pe marginea stângă a dreptunghiului, un punct solitar, strălucitor – amprenta termică a cuiva care stă de pază. Un snop de pete strălucitoare înăuntrul casei. Mai întâi le-am numărat, apoi le-am dat nume: Dumbo, Poundcake, Sullivan, Nugget, Walker şi cu încă unul, Zombi.

„Salutare, Zombi.”

— Imagini de la un zbor de recunoaştere de acum şase săptămâni, a zis Vosch. La aproximativ 25 de kilometri sud-est de Urbana.

Imaginea s-a întunecat pentru o clipă, apoi a revenit: aceeaşi panglică neagră de şosea, dreptunghiul întunecat al casei, dar mai puţine pete strălucitoare înăuntru. Lipseau două.

— Asta e de noaptea trecută.

Camera a apropiat imaginea. Pădure, câmp, mai multe aglomerări de dreptunghiuri negre, pete întunecate pe întinderea cenuşie, lumea golită, abandonată, lipsită de viaţă. Panglica subţire de şosea aluneca în filmare. Apoi i-am văzut: două puncte luminoase, departe în nord-vest. Cineva se pusese în mişcare.

— Unde se duc? am întrebat, dar eram destul de sigură că ştiam răspunsul.

Vosch a ridicat din umeri.

— Nu putem şti sigur, dar cea mai probabilă destinaţie este asta.

Imaginea a îngheţat. A arătat spre un loc din partea de sus a ecranului şi mi-a aruncat o privire complice.

Am închis ochii. L-am văzut pe Zombi îmbrăcat în hanoracul ăla galben, urât, sprijinit de ghişeul din holul vechiului hotel, cu broşura aia stupidă mototolită în mână, şi eu spunându-i: „Cercetez locurile şi mă întorc în câteva zile.”

— Se duc la peşteri, am spus. Să mă caute pe mine.

— Da. Aşa cred şi eu, m-a aprobat Vosch. Şi exact pe tine o să te găsească.

Luminile s-au aprins din nou.

— O să fii lăsată acolo în seara asta, cu mult înainte să ajungă ei. Locotenentul Pierce are misiunea de obţinere a ţintei. Singura ta responsabilitate este să o aduci pe ea la distanţa optimă. După ce misiunea va fi îndeplinită, locotenentul Pierce şi Walker vor fi scoşi de acolo şi duşi la bază.

— Şi-apoi? l-am întrebat.

A clipit rar. Se aştepta să ştiu.

— Şi apoi tu şi însoţitorii tăi sunteţi liberi să plecaţi.

— Unde să plecăm?

A zâmbit uşor.

— Oriunde o să vă ducă vântul. Dar vă sugerez să rămâneţi în câmp deschis. Zonele urbane nu vor fi prea sigure.

A dat din cap către Constance, care m-a şters cu umărul în drum spre uşă.

— Ia-o, scumpo. O să ţi-o doreşti.

Am urmărit-o cu privirea plecând. „Ia-o? Ce să iau?”

— Marika, mi-a făcut Vosch semn cu degetul. Vino aici. Nu m-am mişcat din loc.

— De ce mă trimiţi cu ea?

Apoi mi-am dat singură răspunsul:

— Nu ne laşi să plecăm. Imediat ce-o să-l ai pe Walker, o să ne omori.

A ridicat din sprâncene.

— De ce v-aş omorî? Lumea ar fi mult mai puţin interesantă fără tine.

Şi-a ferit privirea repede, muscându-şi buza de jos, de parcă ar fi vorbit prea mult.

A făcut semn spre cutia de pe masă.

— N-o să ne mai vedem, mi-a spus aspru. Mi s-a părut potrivit.

— Ce?

— Un cadou de despărţire.

— Nu vreau nimic de la tine.

Nu a fost primul gând care mi-a trecut prin cap. Primul meu gând a fost: „Bagă-ţi-l în cur.”

A împins cutia spre mine. Era tot numai un zâmbet.

Am ridicat capacul. Nu ştiam la ce să mă aştept. Poate un set de şah în miniatură – o amintire a vremurilor bune pe care le-am petrecut împreună. În cutie, pe o pernuţă de burete, era o capsulă verde într-un înveliş de plastic.

— Lumea e un ceas, mi-a spus blând. Şi o să vină vremea când să alegi între viată şi moarte nu va mai fi deloc dificil, Marika.

— Ce e asta?

— Copilul din lanul de grâu avea în gât o versiune modificată a acestui obiect, doar că modelul ăsta e de şase ori mai puternic – totul pe o rază de 8 kilometri se va pulveriza instantaneu. Pui capsula în gură, muşti ca să spargi sigiliul şi tot ce trebuie să faci e să respiri.

— N-o vreau, am spus.

A încuviinţat din cap. Ochii îi sclipeau. Se aşteptase la refuz.

— Peste patru zile, binefăcătorii noştri vor lansa din nava-mamă bombe care vor distruge toate oraşele care au mai rămas pe Pământ, înţelegi, Marika? Urma omului e pe cale să fie ştearsă de pe suprafaţa pământului. Tot ceea noi am construit timp de zece mii de ani va dispărea într-o zi. Apoi soldaţii celui de-al Cincilea Val vor fi asmuţiţi asupra supravieţuitorilor şi va izbucni războiul. Ultimul val, Marika. Războiul nesfârşit. Războiul care va continua până când se va trage şi ultimul glonţ, iar după aceea va fi purtat cu beţe şi pietre.

Expresia mea nedumerită probabil că-i punea răbdarea la încercare; glasul i s-a înăsprit.

— Care e lecţia pe care o învăţăm de la copilul din lanul de grâu?

— Nu poţi avea încredere în niciun străin, i-am răspuns, cu ochii ţintă la capsula verde aşezată pe pernuţa de burete. Nici măcar într-un copil.

— Şi ce se întâmplă când nu mai poţi avea încredere în nimeni? Ce se alege de noi când fiecare străin poate fi unul dintre „ceilalţi”?

— Fără încredere nu mai există cooperare. Şi fără cooperare nu există progres. Istoria se sfârşeşte.

— Da!

Ochii îi sclipeau de mândrie.

— Ştiam eu c-o să înţelegi. Soluţia la problema omenirii este moartea a ceea ce ne face umani.

A întins o mână spre mine, de parcă ar fi vrut să mă atingă, dar apoi s-a oprit. Pentru prima dată de când îl cunoşteam, părea tulburat. Dacă n-aş fi ştiut, aş fi putut crede că îi era frică.

Dar ar fi fost ridicol.

A lăsat mâna jos şi s-a întors cu spatele.

12

Fuselajul avionului C-160 sclipea în lumina apusului. Pe pista de aterizare era foarte frig, dar razele soarelui îmi jucau pe obraji. Patru zile până la echinocţiul de primăvară. Patru zile până când nava-mamă o să-şi arunce încărcătura. Patru zile până la final.

Lângă mine, Constance îşi trecea pentru ultima dată în revistă echipamentul, în timp ce echipajul de la sol făcea o ultimă verificare a avionului. Aveam pistolul, puşca, cuţitul şi hainele în rucsac şi capsula verde în buzunar.

Îi acceptasem darul de despărţire.

Am înţeles de ce voia să-l iau. Şi ştiam ce însemna oferta lui: avea să-şi ţină promisiunea. Imediat ce Constance punea mâna pe Walker, eram liberi.

La urma urmei, ce risc reprezentam? N-avem unde să ne ascundem. Pot să treacă luni întregi până vom înfrunta alegerea ultimă dintre moartea aleasă de ei pentru noi şi moartea aleasă de noi. Şi când vom fi încolţiţi sau capturaţi, fără nicio altă opţiune în afara celor două, voi avea darul de la el. Voi putea alege.

M-am uitat la Constance care-şi făcea de lucru cu rucsacul. Ceafa îi strălucea în lumina tot mai slabă. M-am imaginat scoţând cuţitul şi împlântându-l până la plasele în pielea ei fină. Ura nu era soluţia; ştiam asta. Era o victimă la fel cum eram şi eu, la fel ca cei şapte miliarde de oameni morţi, la fel cum era copilul care alerga prin lanul de grâu. De fapt, ea şi Walker şi miile de infectaţi cu programul Amuţitorilor erau cele mai triste şi mai demne de milă victime dintre toate.

Măcar atunci când o să mor, eu o s-o fac cu ochii larg deschişi. O să mor ştiind adevărul.

S-a uitat la mine. Nu eram sigură, dar mi s-a părut că se aştepta să-i spun să se ducă dracului.

Nu i-am spus.

— Îl cunoşti? am întrebat-o. Evan Walker. Probabil vă cunoaşteţi cu toţii între voi, nu? Aţi petrecut zece mii de ani împreună, acolo – am făcut semn cu capul spre pata verde de pe cer. Dădea vreun semn că urma s-o ia razna?

Constance şi-a arătat dinţii mari şi n-a răspuns.

— Bun, deci totul e o mare minciună, i-am spus. Tot ce crezi tu că e adevărat e o mare minciună. Cine crezi că eşti, amintirile tale, totul, înainte să te naşti, ţi-au inserat un program în creier care s-a activat când ai ajuns la pubertate. Probabil o reacţie chimică pusă în acţiune de hormoni.

A dat din cap, rânjind cu toţi dinţii.

— Sunt sigură că e o idee liniştitoare.

— Ai fost infectată cu un program viral care efectiv ţi-a setat creierul să-şi amintească lucruri care nu s-au întâmplat. Nu eşti o conştiinţă extraterestră venită aici să şteargă omenirea de pe faţa Pământului şi să-l colonizeze. Eşti om. La fel ca mine. Ca Vosch. Ca toată lumea.

— Nu sunt deloc ca tine, mi-a spus.

— Probabil crezi că la un moment dat o să te întorci la nava-mamă şi o să laşi Al Cincilea Val să termine genocidul uman, dar nu aşa o să stea lucrurile, pentru că ei n-o vor face. O să sfârşiţi luptând chiar cu armata pe care aţi creat-o până când se vor termina gloanţele şi istoria va ajunge la final. Încrederea duce la cooperare, care duce la progres, şi nu va mai fi niciun progres. Nu o nouă Epocă de Piatră, o Epocă de Piatră perpetuă.

Punându-şi rucsacul pe umăr, Constance s-a ridicat de jos.

— Fascinantă teorie, îmi place.

Am oftat. Nu aveam cum să o conving. Nu o învinuiam, totuşi. Dacă ea mi-ar fi spus mie „Tatăl tău nu a fost un artist şi un beţiv; a fost un preot adventist abstinent”, nici eu n-aş fi crezut-o. Cogito ergo sum. Mai mult decât suma experienţelor noastre, amintirile sunt dovada ultimă a realităţii.

Motoarele avionului au huruit trezindu-se la viaţă. Am tresărit când le-am auzit. Petrecusem patruzeci de zile în pustietate, fără nimic care să-mi amintească de lumea me-canizată. Mirosul de combustibil ars care mă împresura şi aerul pe care-l simţeam vibrându-mi pe piele m-au făcut să simt durerea nostalgiei, pentru că inclusiv astea vor dispărea. Bătălia finală încă nu a început, dar războiul deja s-a terminat.

Cu un oftat de îngrijorare, parcă, soarele a dispărut la orizont. Ochiul verde strălucea pe cerul întunecat. Eu şi Constance am sărit de pe platformă în avion şi ne-am pus centurile, aşezându-ne una lângă alta.

Uşa s-a închis în urma noastră cu un şuierat. O secundă mai târziu rulam pe pistă. M-am uitat spre Constance: rânjetul era îngheţat la locul lui, iar ochii negri lipsiţi de orice expresie aduceau cu cei ai unui rechin.

Mâna mi-a ţâşnit şi am apucat-o de antebraţ, iar atunci am simţit furia fierbând prin materialul gros al gecii ei. Ura, furia şi dezgustul au năvălit dinspre ea spre mine şi atunci am ştiut: indiferent de ordinele pe care le primise şi de promisiunile lui Vosch, imediat ce îşi atingea obiectivul şi deveneam inutili, avea să ne omoare pe mine şi pe Zombi şi pe toţi ceilalţi. Era prea riscant să ne lase în viaţă.

Ceea ce însemna că trebuia să o omor eu pe ea.

Avionul s-a înclinat în faţă. Stomacul meu protesta; am simţit cum mă cuprinde un val de greaţă. Ciudat. Nu mai avusesem niciodată rău de mişcare.

M-am lăsat pe spate şi am închis ochii. Sistemul central, răspunzând dorinţei mele, a închis centrii auditivi şi tactili, învăluită în darul liniştii amorţite, mi-am revăzut opţiunile.

Constance trebuia să moară, dar uciderea ei complica problema lui Evan. Vosch ar putea trimite un al doilea executant, dar n-ar mai avea niciun avantaj tactic. Dacă o omor pe Constance, ar putea să decidă să ne ucidă pe toţi cu o rachetă Hellfire.

Doar dacă nu ar trebui să-l omoare pe Walker.

„Doar dacă Walker nu ar fi deja mort.”

Am simţit un gust amar în gură. Am înghiţit, abţinân-du-mă să nu vomit.

Vosch trebuia să-l treacă pe Walker prin programul Ţara Minunilor. Era singura metodă prin care putea afla de ce Evan se revoltase împotriva programării – dacă fisura era din vina lui Walker, a programului sau a unei combinaţii toxice între Walker şi program. O fisură fundamentală în program ar crea o paradigmă lipsită de sustenabilitate.

Dar dacă Walker ar muri, Vosch nu ar mai putea identifica fisura din sistem şi toată operaţiunea ar putea da greş: nu poţi să ai un război, mai ales unul de o varietate nesfârşită, dacă toată lumea e de aceeaşi parte. Orice o fi „funcţionat greşit” la Walker ar putea funcţiona greşit şi la ceilalţi Amuţitori. Trebuia să afle de ce eşuase programarea lui Evan.

„Nu pot permite să se întâmple aşa ceva. Nu pot risca să-l las pe Vosch să obţină ce vrea.”

Poate că ultima speranţă care ne-a mai rămas este să nu-l lăsăm să capete ceea ce îşi doreşte. Şi putem face asta într-un singur fel.

Evan Walker trebuie să moară.

13

Sam

Zombi pe drum, din ce în ce mai mic.

Zombi şi Dumbo mergând pe drumul pustiu, la lumina stelelor, pierzându-se la orizont.

Sam scoate din buzunar lănţişorul de argint şi-l strânge într-o în mână.

„Promiţi?”

„Mi-am încălcat eu vreo promisiune până acum?”

Şi întunericul care îl împresoară pe Zombi ca botul unui monstru, până ce nu se mai vede nimic din el, doar monstrul, doar întunericul.

Pune cealaltă mână pe geamul rece. În ziua în care a fost dus la Tabăra Haven, a văzut-o pe Cassie cum a rămas pe drumul maroniu, cu Urs în braţe, înghiţită de praf la fel cum era acum Zombi înghiţit de întuneric.

În spatele lui, Cassie vorbeşte furioasă cu Evan Walker.

— De ce nu l-ai oprit?

— Am încercat, răspunde Evan.

— Nu prea convingător.

— În afară de a-i rupe picioarele, nu prea ştiu ce altceva puteam să-i fac.

Când Sam lasă braţul în jos, geamul îi păstrează urma palmei, la fel cum a făcut-o cândva şi geamul autobuzului, o amintire vagă a locului unde s-a oprit mâna lui.

— După ce l-ai pierdut pe Sam, ar fi putut cineva să te oprească să te duci să-l cauţi? întreabă Evan Walker, după care iese din încăpere.

Sam vede în geam reflexia feţei surorii lui. La fel ca toate celelalte de la Sosire, şi Cassie s-a schimbat. Nu mai e aceeaşi Cassie care se făcea tot mai mică în drum. Are nasul cam strâmb, ca al cuiva care stă cu el lipit de fereastră.

— Sam, zice ea. E târziu. Ce zici, vrei să dormi în camera mea în seara asta?

Sam clatină din cap.

— Trebuie să am grijă de Megan. Ordinul lui Zombi.

Cassie dă să spună ceva. Apoi se opreşte. Până la urmă spune:

— Bine. Vin acuşi să spunem rugăciunea împreună.

— Eu nu mai spun rugăciunea.

— Sam, trebuie s-o spui.

— M-am rugat pentru mama şi a murit. M-am rugat pentru tata şi a murit şi el. Când te rogi pentru oameni, mor.

— Nu din cauza asta au murit, Sam.

Se întinde spre el. Sam se fereşte.

— Nu mă mai rog pentru nimeni, îi spune.

În dormitor, Megan stă pe pat, cu Urs în braţe.

— Zombi a plecat, îi spune Sam.

— Unde s-a dus? şopteşte ea.

Nu poate vorbi mai tare de-atât. Cassie şi Evan Walker i-au atins ceva în gât când au scos capsula-bombă.

— Se duce în recunoaştere să le găsească pe Ringer şi Teacup.

Megan clatină din cap. Nu ştie cine sunt Ringer şi Teacup. Îl strânge pe Urs de cap, iar gura ursuleţului se ţuguiază de parcă ar vrea să dea un pupic.

— Ai grijă, îi spune Sam. Nu-i rupe capul.

Fereastra dormitorului e acoperită cu scânduri. Nu poţi să vezi nimic afară. Noaptea, după ce stingi veioza, întunericul e atât de dens, încât îl simţi cum te apasă. De tavan atârnă câteva fire smulse şi nişte mingi despre care Zombi a zis că ar trebui să fie planetele Jupiter şi Neptun. Aula e camera în care Evan Walker a încercat s-o omoare pe tanti Grace cea rea folosindu-se de firele din care era Făcut sistemul solar de jucărie. Sunt pete de sânge pe covor şi sânge împroşcat pe pereţi. Seamănă cu dormitorul mamei lui după ce s-a îmbolnăvit de Moartea Roşie şi îi curgea continuu sânge din nas. Îi curgea sânge din nas şi din gură, iar către sfârşit chiar şi din ochi şi urechi. Sam îşi aminteşte sângele; nu-şi aminteşte chipul ei.

— Credeam că stăm toţi aici până aruncă Evan nava în aer, şopteşte Megan, strângându-l pe Urs în braţe.

Sam deschide uşa dulapului. În afară de haine şi încălţăminte cu un iz vag de molimă, aici mai sunt board games şi figurine de jucărie şi o colecţie uriaşă de maşinuţe. Într-o zi Cassie a intrat în cameră şi l-a găsit jucându-se cu lucrurile copiilor morţi. S-a uitat la el cum stătea pe pata mare de sânge din mijlocul covorului. Făcuse o tabără şi se juca de-a vechiul lui pluton, Plutonul 53, şi avea un Jeep şi un avion şi aveau misiunea de a se infiltra într-un fort infestat. Numai că infestaţii îi văzuseră venind şi îi bombardaseră cu dronele şi toată lumea fusese rănită în afară de Sam, iar Zombi i-a spus: „Acum totul depinde de tine, soldat. Eşti singurul care ne poate salva.” Sora lui s-a uitat la el cum se joacă timp de vreo câteva minute şi apoi a început să plângă din senin, iar chestia asta l-a enervat. Nu-şi dăduse seama că ea îl urmărea. Nu înţelegea de ce plângea. S-a simţit ruşinat. Acum era soldat, nu un copilaş care îşi făcea de lucru cu jucăriile. Din ziua aceea nu s-a mai jucat.

A ezitat înainte să se bage în dulap. Megan stătea pe pat şi se uita la el. Ea nu ştie nimic despre secretul lui.

Nimeni nu ştie. Dar Zombi i-a dat un ordin şi trebuie să-l îndeplinească. Zombi e comandantul lui.

— Dacă aruncă nava în aer, cum face să nu explodeze şi el? întreabă Megan.

Sam se uită la ea peste umăr înainte să intre în dulap.

— Sper să explodeze, spune el.

Zombi a zis că nu are încredere în Evan Walker. Era un infestat şi nu conta că îi ajutase. Inamicul era inamic şi cu asta basta, nu poţi să ai încredere în trădători, aşa zicea Zombi. Cassie spunea că Evan Walker nu era prietenul ei, dar Sam a văzut cum se uita ea la el şi auzise cum vorbea cu el, şi nu a crezut-o când le-a spus că pot avea încredere în el sau că o să rezolve toată problema. Avusese încredere în soldaţii de la Tabăra Haven şi se dovedise că erau inamici, de fapt.

În dulap, se aşază în genunchi în faţa teancului uriaş de haine. Nu ştie nimeni ce-a ascuns aici, nici măcar Zombi.

Când au venit prima dată în casa asta, au verificat fiecare cameră, până le-a mai rămas doar pivniţa, iar Zombi n-a vrut să-l lase să coboare acolo. S-au dus jos Zombi cu Dumbo şi Evan Walker, iar când au venit înapoi aveau arme cu ei. Puşti şi pistoale şi explozibil şi o puşcă foarte mare în formă de tub, cu încărcătură de umăr, despre care Zombi a zis că se numeşte FIM Stinger. Puteai să arunci în aer elicoptere şi avioane cu ea, i-a explicat Zombi, le doborai din zbor. Apoi i-a spus lui Sam că pivniţa era zonă interzisă; Sam n-avea voie să se ducă acolo sau să pună mâna pe vreo armă. Chiar dacă era soldat, la fel ca Dumbo şi Zombi. Nu era corect.

Sam bagă mâna după teancul de haine şi scoate afară o armă. E un Beretta M9. „Ce tare!”

— Ce faci acolo? îl întreabă Megan, trăgându-l pe Urs de ureche.

N-ar trebui să facă asta. I-a spus de o mie de ori să n-o mai facă. Dumbo a trebuit să coasă de două ori urechea lui Urs de când au venit aici. A lăsat-o pe Megan să-l păstreze pe Urs, chiar dacă Urs a fost al lui de când se ştie, chiar dacă îl strânge de cap şi-l trage de urechi şi i-a dat alt nume. S-au şi certat din cauza asta.

— Îl cheamă Urs, i-a zis Sam în ziua aia.

— Ăsta nu e un nume. Urs este el. L-am botezat Căpitan.

— Nu poţi să faci asta.

Ea a ridicat din umeri.

— Am făcut-o deja.

— E al meu.

— Atunci ia-l înapoi. Nu-mi pasă.

Sam a clătinat din cap. Nu-l voia pe Urs înapoi. Nu mai era copilaş. Era soldat. Nu voia decât ca ea să-l strige pe numele corect.

— Şi tu ai fost Sam si acum ai alt nume, i-a spus Megan.

— Nu-i acelaşi lucru. Urs nu face parte din pluton.

Megan a continuat. După ce a aflat că el ura numele ăsta, îi spunea Căpitan lui Urs tot timpul, numai ca să-l sâcâie.

Stând cu spatele la Megan, îşi bagă arma la brâu şi-şi trage peste bluza de trening ca să ascundă umflătura.

— Sam? Căpitan vrea să ştie ce faci acolo.

L-a întrebat pe Zombi în seara aia dacă poate să ia o armă. Erau zeci acolo, „un afurisit de depozit de muniţie”, aşa a zis Zombi, dar nu l-a lăsat. Era şi Cassie acolo, aşa că Sam a aşteptat până a plecat ea din cameră şi apoi l-a întrebat iar dacă poate să ia o armă. Nu era corect că toţi aveau una în afară de el şi de Megan, dar ea nu se punea. Ea era civil. Nu făcuse instrucţie ca el.

O luaseră din autobuz şi o ţinuseră ascunsă până când a venit timpul să-i pună capsula-bombă în gât. Nu era singura, le-a spus. Mai erau o grămadă de copii care fuseseră luaţi din autobuze. Sute de copii, şi Evan Walker a spus că erau folosiţi pentru a păcăli supravieţuitori. Copiii erau duşi cu avionul în locuri unde inamicul ştia că se ascund oameni. Oamenii îi băgau pe copii în adăposturi ca să-i salveze. Apoi mureau cu toţii.

Şi Cassie zicea că ar trebui să aibă încredere în Evan Walker!

Simte pistolul rece pe pielea goală. E un sentiment plăcut, mai bun decât o îmbrăţişare. Nu-i e frică de armă. Nu-i e frică de nimic. Are ordin să o supravegheze pe Megan, dar Zombi n-a lăsat pe nimeni responsabil de supravegherea lui Evan Walker. Aşa că Sam o să se ocupe şi de asta.

La Tabăra Haven, soldaţii au spus că o să-l protejeze. I-au spus că e în perfectă siguranţă. I-au spus că totul o să fie bine. Şi au minţit. Au minţit despre tot pentru că toată lumea minte. Toţi fac promisiuni pe care nu le pot ţine. Chiar şi mami şi tati au minţit. Când a venit nava-mamă, i-au spus că n-o să-l părăsească niciodată, şi au făcut-o. I-au promis că totul va fi bine, şi n-a fost.

Se bagă în patul aflat faţă în faţă cu cel al lui Megan şi se holbează la firele rupte şi la cele două bile de metal prăfuite care atârnă din tavan. Megan se uită la el, ţinându-l strâns pe Urs la piept, şi rămâne o clipă cu gura deschisă, de parcă ar fi rămas fără aer.

Sam îşi întoarce capul spre perete. Nu vrea să-l vadă Megan plângând.

Nu e un copilaş. E soldat.

Nu mai ai cum să-ţi dai seama cine e om. Evan Walker arată ca un om, dar nu e, nu pe dinăuntru, nu aşa cum contează. Nici chiar cei ca Megan, care sunt oameni – poate – nu sunt de încredere, pentru că n-ai de unde să ştii ce le-a făcut inamicul. Zombi, Dumbo, Cassie... nici în ei nu poţi să ai cu adevărat încredere. Ar putea fi exact ca Evan Walker.

În întunericul apăsător de sub sistemul solar rupt, inima lui Sam bate mai repede. Poate că îl păcălesc cu toţii. Chiar şi Zombi. Chiar şi Cassie.

Rămâne cu respiraţia tăiată. Simte că nu mai poate să respire. „Trebuie să te rogi”, i-a spus Cassie. Obişnuia să se roage în fiecare seară, tot timpul, şi singurul răspuns pe care i l-a dat vreodată Dumnezeu a fost „nu”. „Las-o pe mami să trăiască, Doamne”. Nu. „Lasă-l pe tati să se întoarcă, Doamne.” Nu. Nu poţi să ai încredere nici în Dumnezeu. Chiar şi Dumnezeu e un mincinos. A pus curcubeul pe cer ca o promisiune că n-o să mai ucidă niciodată toţi oamenii, şi apoi i-a lăsat pe Ceilalţi să vină şi să o facă. Probabil că toţi oamenii care au murit s-au rugat şi Dumnezeu a spus „Nu, nu, nu” de şapte miliarde de ori, şapte miliarde de nuuri, Dumnezeu a spus „nu, nu, nu”.

Răceala metalului pe pielea lui rece. Rece ca o mână care îl apasă pe frunte. Megan respiră pe gură şi-i aminteşte de bombele declanşate de respiraţia umană.

„N-o să se oprească”, se gândeşte. „N-o să se oprească până când nu moare toată lumea. Dumnezeu a îngăduit să se întâmple pentru că Dumnezeu vrea să se întâmple. Şi nimeni nu poate câştiga împotriva voinţei lui Dumnezeu. El e Dumnezeu.”

Respiraţia lui Megan se aude tot mai încet. Lacrimile lui Sam se usucă. Pluteşte într-un spaţiu pustiu, vast. E nimeni şi nimic, doar un spaţiu gol care merge mai departe, tot mai departe.

„Poate asta e”, se gândeşte. „Poate că deja n-a mai rămas niciun om. Poate că sunt toţi infestaţi.”

Ceea ce înseamnă că el e ultimul. E ultimul om de pe Pământ.

Sam îşi lipeşte palmele de pistol. Atingerea armei îl linişteşte. Megan îl are pe Urs. El are arma.

Dacă e o păcăleală şi sunt cu toţii extraterestri deghizaţi, n-o să-i lase să câştige. O să-i omoare pe toţi dacă trebuie. Apoi o să zboare cu capsula de salvare la nava-mamă şi o s-o arunce în aer. Ei o să piardă atunci – ultimul om de pe Pământ o să moară şi el –, dar cel puţin nu vor învinge Ceilalţi.

Dumnezeu a spus nu. Poate să facă şi el asta.

II. Ziua a doua

14

Zombi

Ne ia mai puţin de o oră să ajungem la indicatoarele rare semnalizează intrarea în oraş. Urbana, cu picioarele înainte. Literalmente. Îl trag pe Dumbo pe marginea drumului înainte să intrăm. Am tot dezbătut în sinea mea dacă să-i spun sau nu, dar nu am de ales. Trebuie să ştie.

— Ştii ce e Walker, îi şoptesc.

Încuviinţează din cap. Se uită în stânga, în dreapta, apoi iar la mine.

— E un nenorocit de extraterestru.

— Exact, a fost descărcat în corpul lui Walker când era mic. Sunt unii, ca Vosch, care conduc taberele şi sunt alţii, ca Walker, agenţi singuratici, care patrulează teritorii anume desemnate, vânând supravieţuitori.

Privirea lui Dumbo se desprinde de faţa mea şi scrutează întunericul.

— Lunetişti?

— O să traversăm două astfel de teritorii. Unul între Urbana şi peşteri. Iar celălalt începe de cealaltă parte a acestui indicator.

Se şterge la gură cu dosul mâinii. Se trage uşor de lobul unei urechi.

— În regulă.

— Şi sunt înarmaţi până-n dinţi. Nu ştiu, au un soi de tehnologie care-i întăreşte. Le dă super puteri, super viteză, super simţuri, chestii de genul ăsta. Ne mişcăm rapid şi în linişte.

Mă aplec spre el. E important să înţeleagă.

— Dacă mi se întâmplă ceva, abandonezi misiunea. Te întorci la adăpost.

— Nu te las, sergent.

— Ba da, o s-o faci. Şi e un ordin, soldat, în caz că te-ntrebai.

— Tu m-ai lăsa pe mine?

— Normal că da.

Îl bat pe umăr. Mă urmăreşte tăcut cum scot viziera din rucsac şi mi-o pun. Prin lentilă văd cum îi străluceşte capul, o bilă verde şi luminoasă. Cercetez împrejurimile să văd dacă apare vreun alt semnal verde în timp ce îşi pune si el viziera.

— Încă o chestie, Bo, îi şoptesc. Nu există prieteni.

— Sergent?

Înghit în sec. Îmi simt gura uscată. Mi-aş dori să existe o altă cale. Mi-e silă, dar n-am inventat eu jocul ăsta. Eu doar încerc să rămân în viaţă suficient cât să-l joc.

— „Infestaţii strălucesc verde.” Orice luminează, îl doborâm. Fără ezitări. Fără excepţii, înţeles?

— Nu merge aşa, Zombi. Dacă sunt Ringer sau Teacup?

La dracu’. Nu m-am gândit la asta. Nu m-am gândit nici la opţiunile lui Ringer, care sunt identice cu ale mele. Trage mai întâi şi întreabă după aia? Sau tragi numai dacă se trage asupra ta? Cred că ştiu ce ar alege ea. Doar e Ringer.

O voce îmi şopteşte în minte: „Doi oameni înseamnă un risc dublu. Trimite-l pe Dumbo înapoi.” Vocea rece, tăcută a raţiunii, care seamănă mult cu Ringer de când am cunoscut-o. Îţi demonstrează că nu o poţi contrazice, ca atunci când îţi spune cineva că granitul e dur sau că apa e udă.

Dumbo clatină din cap. Am trecut prin toate rahaturile împreună, mă cunoaşte.

— Două perechi de ochi sunt mai bune decât una, sergent. Facem cum ai zis, repede şi în linişte, şi să sperăm că îi vedem noi înainte să ne vadă ei.

Îmi zâmbeşte – ar trebui să fie un zâmbet liniştitor. Îi răspund dând din cap – gestul ar trebui să inspire încredere. Apoi pornim.

Traversăm în grabă şoseaua principală şi ajungem în măruntaiele oraşului Urbana, ars, plin de moloz, infestat de şobolani, cu ferestrele acoperite de scânduri, plin de graffiti, cu canalizarea refulată. Maşini răsturnate şi cabluri de tensiune la pământ şi gunoi strâns pe lângă clădiri de vânt şi de apă, curţi şi parcări îngropate în gunoi, gunoi care atârnă prin copacii desfrunziţi de iarnă. Pungi de plastic, ziare, haine, pantofi, jucării, scaune rupte şi saltele, televizoare. E ca şi cum un uriaş cosmic ar fi înşfăcat planeta cu amândouă mâinile şi ar fi zgâlţâit-o din toate puterile. Poate că dacă aş fi vreun mare şef extraterestru, aş arunca şi eu în aer toate oraşele, numai ca să scap de mizerie.

Poate că ar fi trebuit să ocolim tot peisajul ăsta de iad, să folosim rutele alternative şi apoi să mergem prin teren deschis – sunt sigur că Ringer asta ar fi făcut –, dar dacă ea şi Cup sunt undeva, atunci sunt la peşteri, şi ăsta e cel mai scurt drum.

„Repede şi în linişte”, îmi trece prin minte în vreme ce străbatem rapid trotuarul, plimbându-ne non-stop privirile de la stânga la dreapta, „repede şi în linişte”.

După patru cvartale ajungem la o baricadă de aproape doi metri care blochează strada, un talmeş-balmeş de maşini şi trunchiuri de copaci şi mobilă ruptă, acoperite cu steaguri americane ponosite, toate aruncate la un loc când cel de-al Doilea Val s-a transformat în al Treilea, când oamenilor le-a încolţit ideea că semenii lor erau o ameninţare mai mare decât nava extraterestră care plana la trei sute de kilometri depărtare. Îţi rupe creierul cât de repede am alunecat în anarhie după ce ne-au lăsat fără nimic. Cât de uşor le-a fost să semene confuzie şi frică şi neîncredere. Şi cât de al dracului de repede ne-am prăbuşit. Ai crede că un inamic comun ar fi trebuit să ne forţeze să lăsăm de-o parte neînţelegerile şi să ne unim împotriva ameninţării din ce în ce mai periculoase. În loc să facem asta, noi am construit baricade. Am furat mâncare, provizii şi arme. Am alungat străinul, nechematul, chipul necunoscut. La două săptămâni de la invazie, fundaţia civilizaţiei deja se fisurase. După două luni, s-a prăbuşit ca o clădire demolată prin implozie, căzând pe măsură ce grămezile de cadavre creşteau.

Am văzut şi câteva cadavre în drumul nostru prin Urbana. De la grămezi de oase înnegrite până la cadavre învelite din cap până-n picioare în cearşafuri zdrenţuite şi în pături vechi, zăcând acolo, la vedere, de parcă ar fi fost picate din cer, singure sau în grupuri de câte zece sau mai multe. Atât de multe cadavre încât se pierdeau în peisaj, făceau pur şi simplu parte din mizeria generală, o altă rămăşiţă a vomei urbane.

Dumbo se uită în faţă şi-n spate neliniştit, scrutând întunericul după lumini verzui. „Am pus-o”, şopteşte, în ciuda frigului, fruntea îi luceşte de transpiraţie. Tremură de parcă l-ar fi apucat febra. Când ajungem de cealaltă parte a baricadei, facem o pauză. Apă. Un baton energizant. Am o chestie cu batoanele astea energizante. Am găsit o cutie întreagă la adăpost şi acum nu mă mai satur de ele. Găsim o mică adâncitură în peretele improvizat al baricadei şi ne pitim acolo, cu faţa către strada principală, spre nord. Nu bate niciun pic de vânt. Cerul e senin, împânzit de stele. Simţi în oase, pentru că e o senzaţie mai veche decât simţurile: sfârşitul iernii, Pământul rotindu-se spre primăvară. Înainte să devin Zombi, asta însemna balul de absolvire şi tocitul pentru examenele finale şi vorbăria agitată de pe holuri dintre ore – pentru că se apropia absolvirea, un alt fel de eveniment apocaliptic după care nimic nu mai e la fel.

— Ai fost vreodată în Urbana, Dumbo? îl întreb.

— Eu sunt din Pittsburgh, zice el, clătinând din cap.

— Serios?

Nu l-am întrebat niciodată. Era o regulă nescrisă în tabără: a vorbi despre trecut era ca şi cum ai fi pus mâna pe cărbuni aprinşi.

— Aha. Hai, Steelers![4]

— Neah, zice el şi muşcă o bucată mare de baton pe care o mestecă încet. Eu eram fan Packers.[5]

— Am jucat şi eu un pic, să ştii.

— Fundaş?

— Atacant.

— Fratele meu juca baseball. Stoper.

— Tu nu?

— Am renunţat la Liga Mică la zece ani.

— Cum aşa?

— Eram praf. Dar rad tot la e-sporturi.

— E-sporturi?

— Ştii, cum e COD.

— Pescuit de cod? Clatină din cap zâmbind.

— Nu. Call of Duty, Zombi.

— A, eşti gamer.

— Eram gata să devin MLG.

— MLG, aha.

Habar n-am despre ce vorbeşte.

— Max Level, Prestige Twelve.

— Serios? dau eu din cap, profund impresionat.

Numai că sunt total pierdut.

— Habar n-ai despre ce vorbesc.

Face ambalajul cocoloş în pumn. Aruncă o privire în jur spre gunoiul care inundă fiecare centimetru pătrat din Urbana şi apoi strecoară ambalajul în buzunar.

— Mă tot gândesc la o chestie, sergent.

Se întoarce spre mine. Ochiul lăsat liber e mărit de nelinişte.

— Deci, cu mult înainte să apară nava, s-au descărcat în nişte copilaşi şi s-au „trezit” în ei abia la adolescenţă.

— Aşa a zis Walker.

— Săptămâna trecută a fost ziua mea. Am treişpe ani.

— Pe bune? La naiba, Dumbo, de ce nu mi-ai zis? îţi făceam un tort.

Nu zâmbeşte.

— Dacă am unul în mine, sergent? Dacă unul dintre ei e pe cale să se trezească în creierul meu şi să preia controlul?

— Nu vorbeşti serios, nu? Haide, soldat, e o aiureală.

— De unde ştii? Vreau să zic, cum ştii exact, Zombi? Şi dacă se întâmplă şi te omor pe tine şi apoi mă întorc la adăpost şi-i omor şi pe ceilalţi...

O ia razna, îl prind de braţ şi-l forţez să se uite la mine.

— Ascultă aici la mine, urecheat afurisit ce eşti, dacă faci pe nebunul cu mine acum, îţi dau un şut de aterizezi direct în Dubuque.

— Te rog, se văicăreşte el. Te rog, nu mai aduce vorba de Dubuque.

— N-ai niciun extraterestru adormit în tine, Dumbo.

— Bine, dar dacă te înşeli, o să te ocupi de el?

Ştiu ce vrea să spună, dar exclam:

— Ce?

— Te ocupi de el, Zombi, se roagă Dumbo de mine. Îl omori pe nenorocit.

Super, la mulţi ani, Dumbo. Conversaţia asta mi-a dat fiori pe şira spinării.

— S-a făcut, îi spun. Dacă se trezeşte un extraterestru în tine, îi zbor creierii.

Oftează uşurat.

— Mulţumesc, sergent.

Mă ridic în picioare, întind mâna, şi-l ajut şi pe el să se ridice, îşi trage braţul şi mă împinge într-o parte. Ridică puşca. Ţinteşte spre reprezentanţa de maşini din apropiere. Ridic arma, aproape de ochiul drept şi mă uit prin cătare. Nimic.

— Mi s-a părut că văd ceva, şopteşte Dumbo. Cred că nu era nimic.

Aşteptăm un minut. E aşa de al naibii de linişte. Ai crede că oraşul ar trebui să fie împânzit de haite de câini urlând şi pisici sălbatice mieunând sau să se audă măcar un afurisit de ţipăt de bufniţă, dar nu e nimic. E oare numai în capul meu senzaţia că suntem urmăriţi? Că e ceva acolo pe care nu-l pot vedea, dar care e al dracului de sigur că mă vede? Mă uit la Dumbo, care în mod clar e la fel de speriat.

Mergem mai departe, nu ne mai grăbim, ci ne furişăm până pe cealaltă parte a străzii, pe lângă consignaţia de vizavi de reprezentanţa auto (DAŢI IAMA ÎN ECONOMII ÎN ACEASTĂ ZI MEMORABILĂ). Nu ne oprim până nu ajungem la următoarea intersecţie. Ne uităm în dreapta, în stânga, apoi drept înainte spre centrul comercial aflat la trei cvartale de-aici. Umbrele pătrăţoase ale clădirilor se profilează pe cerul înstelat.

Traversăm rapid intersecţia, apoi ne oprim iar pe partea cealaltă, cu spatele lipit de perete şi aşteptăm – ce anume, nu ştiu exact. Alergăm peste uşi sparte şi ferestre făcute ţăndări, iar zgomotul cioburilor sub bocancii noştri e mai puternic decât bombele sonice. Încă un cvartal, apoi repetăm figura, stânga după colţ, la dreapta peste strada principală, apoi în zigzag către siguranţa relativă oferită de clădirea din colţul opus.

Mai reuşim să străbatem cincizeci de metri şi apoi Dumbo mă prinde de mânecă şi mă trage printr-o uşă de sticlă sfărâmată într-un magazin întunecat din apropiere. Sub tălpi scrâşnesc pietricele maro. Nu, nu sunt pietricele. Mirosul e vag, abia poate fi distins de duhoarea familiară de canalizare şi izul de lapte stricat al bolii, dar ne aplecăm amândoi şi luăm câteva în mână şi, când facem asta, simţim o nostalgie dureroasă. Cafea.

Dumbo se aşază înaintea tejghelei, cu faţa la uşă, iar eu îl privesc întrebător.

— Îmi plăcea mult de tot Starbucks, oftează el. De parcă asta ar explica totul.

Mă aşez lângă el. Nu ştiu, poate are nevoie de o pauză. Nu ne spunem nimic. Minutele se târăsc, în cele din urmă, îi spun:

— Trebuie să ieşim dracului din oraşul ăsta până la răsăritul soarelui.

Dumbo încuviinţează din cap, dar nu se mişcă.

— E cineva afară, spune.

— I-ai văzut?

Clatină din cap că nu.

— Dar îi simt. Ştii? îi simt.

Mă gândesc ce vrea să spună. Paranoia. Sigur asta e.

— Am putea încerca să-i zgândărim, îi sugerez, amuzându-l.

— Sau să le distragem atenţia, zice el, uitându-se înjur prin magazin. Aruncăm ceva în aer.

Scotoceşte prin rucsac şi scoate de acolo o grenadă.

— Nu, Dumbo. Nu-i o idee bună.

Îi iau grenada din mână. Are degetele mai reci decât metalul.

— O să se strecoare prin spatele nostru, insistă el. Nici măcar n-o să-i vedem venind.

— Păi, aş prefera să nu-i văd venind, îi spun zâmbind.

Nu zâmbeşte. Dumbo a fost mereu cel mai calm din echipă, probabil de asta l-au ales să fie medic. Nimic nu-l scoate dintr-ale lui. Cel puţin, nimic până acum.

— Sergent, am o idee, îmi spune, apropiindu-se atât de tare, încât îi simt în respiraţie mirosul batonului de ciocolată.

— Tu stai aici. Eu o iau înainte, dar în altă direcţie. Odată ce îi atrag pe altă pistă, tu poţi să o iei spre nord şi...

Îl opresc.

— E o idee foarte proastă, soldat. O idee foarte, foarte proastă.

Nu mă ascultă.

— În felul ăsta, unul dintre noi scapă cu viaţă.

— Termină cu rahatul ăsta. Amândoi o să scăpăm cu viaţă.

Clatină din cap şi glasul i se frânge.

— Nu prea cred, sergent.

Îşi scoate viziera de la ochi şi se uită lung la mine pentru câteva clipe destul de stânjenitoare. Pare înfricoşat, de parcă ar fi văzut o fantomă. Apoi se ridică în picioare şi se aruncă spre mine cu braţele larg deschise, de parcă ar vrea să mă apuce de gât şi să mă sufoce.

Ridic instinctiv mâinile ca să blochez atacul. „Isuse, ticălosul ăsta urecheat a avut dreptate, s-a trezit.” S-a trezit chestia în el.

Îmi încleştez degetele de geaca lui. Capul lui Dumbo mi lasă brusc pe spate. Corpul îi înţepeneşte şi apoi se moleşeşte.

O secundă mai târziu aud sunetul împuşcăturii venind de la o armă ghidată prin laser, care a tras glonţul ce acum o secundă se îndrepta direct spre capul meu.

Glonţul pe care Dumbo l-a încasat pentru mine, acceptându-l fără să ezite, pentru că eu sunt omul, comandantul, dobitocul cu cap pătrat pe care inamicul, în infinita lui înţelepciune, l-a făcut responsabil de siguranţa noastră.

15

Îl apuc de umăr şi-l trag după tejghea. Am ieşit din bătaia focului, dar suntem încolţiţi; n-am prea mult timp. Îl întind pe burtă, îi ridic geaca şi cele două tricouri de dedesubt ca să descopăr rana. O gaură de mărimea unei monede chiar în mijlocul spatelui. Probabil că glonţul a rămas înăuntru, altfel aş fi şi eu rănit. Îi tresaltă pieptul. Respiră. Mă aplec şi-i şoptesc la ureche:

— Zi-mi ce să fac, Dumbo. Spune-mi.

Nu-mi răspunde. Probabil are nevoie de toată energia doar ca să poată respira.

„Zombi, nu poţi rămâne aici.” Iar aud vocea calmă a lui Ringer. „Trebuie să-l laşi.”

Sigur. Să-l las. Aşa fac eu. Ăsta e obiceiul meu. Am lăsat-o pe soră-mea, l-am lăsat pe Poundcake. Ei se prăbuşesc şi eu merg mai departe.

La dracu’ cu asta.

Mă târăsc în faţa tejghelei, înşfac rucsacul lui Dumbo şi mă întorc la el. Stă ghemuit, cu genunchii aduşi la piept, iar pleoapele i se zbat de parcă ar visa şi ar avea un coşmar. Răscolesc prin trusa medicală, căutând după tifon. Trebuie să comprim rana. Măcar atât mi-aduc aminte de la primul şi ultimul meu curs de prim ajutor în cazul rănilor de război de la Tabăra Haven. Dacă nu o comprim repede, ar putea face hemoragie în mai puţin de trei minute.

Celălalt lucru pe care mi-l aduc aminte de la curs: doare al dracului de tare. Doare atât de rău, încât primul lucru pe care ar trebui să-l facem este să dezarmăm pacientul.

Aşa că îi scot pistolul din toc şi mi-l pun la curea, în spate.

Ar trebui să fie un beţişor metalic în trusă – se foloseşte pentru a împinge tifonul în rană –, dar nu-l găsesc.

„Şterge-o, Zombi. Nu mai ai timp.”

Îi împing cu degetul tifonul în rană. Dumbo se încordează. Urlă. Apoi încearcă instinctiv să scape, încleştân-du-se de partea de jos a tejghelei, căutând ceva de care să se agate, îl prind de gât cu mâna rămasă liberă ca să-l fac să stea nemişcat.

— E în regulă, Bo. E în regulă...

Îi vorbesc la ureche în şoaptă în timp ce degetele mi se afundă înăuntrul lui, împingând ghemotocul de tifon.

„Mai mult tifon. Trebuie să comprim bine. Dacă glonţul a retezat o arteră...”

Scot degetul. Lui Dumbo îi mai scapă un geamăt teribil şi îl prind de bărbie, forţându-l să închidă gura. Nu mă mişc încet. Nu sunt blând, îndes un alt ghemotoc de tifon în rană. Dumbo se izbeşte de mine, gemând neajutorat. Mă lungesc pe o parte lângă el şi-mi încolăcesc piciorul pe mijlocul lui, ca să-l ţin nemişcat.

— Încă o dată, Bo, îi şoptesc. Aproape am terminat. Şi apoi gata. Tifonul iese din rană, nu-l pot împinge mai mult. Rup cu dinţii un leucoplast şi-l lipesc peste. Mă rostogolesc pe spate, icnind după aer. Probabil am făcut prea puţin, prea târziu. Lângă mine, Dumbo plânge în continuare, suspinele transformându-se în vaiete. Tremură lângă mine din toate încheieturile, o să intre în şoc. Răscolesc prin trusă după ceva împotriva durerii. E gata să cedeze, e pe moarte, sunt destul de sigur de asta, dar măcar îi pot uşura suferinţa. Desfac o seringă cu morfină şi-i înfig acul în şoldul dezgolit. Efectul e aproape imediat, i se relaxează muşchii, i se descleştează gura, iar respiraţia se domoleşte.

— Vezi? Nu-i aşa rău, îi spun, de parcă aş pune capăt unei dispute. O să mă întorc după tine, Bo. îl găsesc pe nenorocit şi apoi mă întorc.

„Oh, Doamne, Zombi, ai făcut-o acum.” Promisiunea e ca o condamnare la moarte, ca uşa unei celule care se izbeşte şi se închide, o piatră legată de gât ca să mă ducă la fund.

16

Înapoi pe după tejghea să-mi iau puşca. Puşcă, pistol, cuţit, câteva grenade de manevră. Şi încă ceva, arma esenţială din arsenalul meu: o inimă plină de furie. Pe nemernicul care l-a împuşcat pe Dumbo o să-l trimit învârtindu-se fix în oraşul preferat al urecheatului.

O şterg pe hol în patru labe spre ieşirea de urgenţă (ATENŢIE! VA SUNA ALARMA!), ajung pe trotuar, sub lumina rece a stelelor. Sunt singur pentru prima dată de când familia mea a fost omorâtă – totuşi, de data asta nu fug. S-a terminat cu asta.

Mă îndrept spre est. La următoarea clădire, mă întorc iar spre nord, mergând paralel cu strada principală. O să mă întorc după alte câteva cvartale, o să traversez strada principală, apoi o să-l surprind pe atacator din spate. Presupunând că n-a traversat deja strada ca să-şi termine treaba.

„Poate că nu e Amuţitorul. Poate e un civil care a învăţat prima lecţie a ultimului război.”

Nu că ar conta.

Cassie mi-a povestit despre cum a dat peste un soldat într-un magazin în timp ce căuta provizii. L-a omorât. A crezut că voia să scoată o armă, care de fapt s-a dovedit a fi un crucifix. A distrus-o. Nu şi-a mai putut scoate scena din cap. Probabil că tipul crezuse că e cel mai norocos ticălos de pe Pământ. Rătăcit de unitatea lui, rănit grav, incapabil să facă altceva decât să aştepte o salvare care urni mult ca sigur nu avea să apară, şi deodată apare de nicăieri o fată oarecare; era salvat. Apoi fata oarecare a ridicat puşca şi l-a ciuruit.

— N-a fost vina ta, Sullivan, i-am spus. N-ai avut de ales.

— Aiurea, s-a răstit ea la mine.

Are tendinţa să se cam răstească la mine. Mă rog, nu doar la mine. Se aprinde repede.

— Asta e minciuna pe care vor ei să ne facă să o credem, Parish.

Înapoi pe strada principală. Mă strecor pe după colţ şi trag cu ochiul pe după marginea clădirii la cafenea. Chiar vizavi de ea e o clădire cu trei etaje, cu ferestrele de la parter acoperite cu scânduri, iar cele de la celelalte etaje sparte. Nu se vede nimic sclipind la ferestre sau pe acoperiş; nu văd nicio bilă verde prin vizieră. Stau nemişcat câteva clipe, supraveghind terenul. Ştiu schema. Clădirea trebuie curăţată. Am exersat asta de o sută de ori în tabără, numai că aveam şapte oameni în echipă care să o facă. Flint, Oompa, Ringer, Teacup, Poundcake, Dumbo – iar acum a mai rămas unul singur. Am rămas doar eu.

Traversez aplecat strada principală şi simt cum mă furnică fiecare centimetru de piele, aşteptând glonţul lunetistului. A cui a fost ideea genială să o tăiem drept prin Urbana? Cine l-a pus la comandă pe tipul ăla?

Merg mai departe, concentrat, verific ferestrele de colo, apoi uşile din partea cealaltă. Strada e sufocată de gunoaie şi cioburi, alunecoasă din cauza reziduurilor de la conductele sparte de canalizare şi apă, băltoace de apă uleioasă strălucesc în lumina stelelor, încă un cvartal, apoi o iau înapoi spre sud. Clădirea e chiar în faţă, la capătul cvartalului, şi mă silesc să încetinesc ritmul. Eşti învăţat să te concentrezi pe momentul respectiv, dar momentul care contează pentru mine e cel de după ce-l neutralizez pe lunetist. Renunţ la misiunea de a le găsi pe Ringer şi Teacup? îl duc pe Dumbo înapoi la adăpost? Sau îl las aici şi-l iau mai târziu, când mă întorc de la peşteri?

Am ajuns la capătul cvartalului. E timpul să mă hotărăsc. Odată ce intru în clădire, nu mai e cale de întoarcere.

Intru printr-o uşă spartă de sticlă în holul unei bănci. Pe jos e un adevărat covor de hârtii: formulare de depunere, broşuri, reviste vechi, resturi dintr-un banner (CELE MAI MICI RATE POSIBILE) şi bancnote de toate valorile – văd şi de o sută printre cele de cinci şi de zece.

Bocancii mi se afundă în covorul ud şi mucegăit. Cercetez încăperea în mai puţin de treizeci de secunde. Liber.

Găsesc uşa care dă spre scări, vizavi e liftul, şi o să deschid. Am vizibilitate zero, dar risc maxim, aş putea la fel de bine să-mi strig numele sau să urlu „Hei, amice, aici sunt!” în casa scării, uşa se închide cu un pocnet în urma mea, lăsându-mă în beznă. Urc o treaptă, mă opresc, ciulesc urechile, încă o treaptă, mă opresc. Abia auzit, clădirea geme ca o casă veche. Iarna grea, ţevile sparte din pereţi, apa care-şi croieşte drum prin mortar, îngheţând, umflând şi distrugând structura şi întăriturile care ţin împreună toată armătura. Dacă Ceilalţi n-ar bombarda oraşele peste patru zile, Urbana s-ar prăbuşi singur oricum. Peste o mie de ani, ţi-ar încăpea tot oraşul în palmă.

Etajul unu. Merg mai departe, cu o mână pe balustradă, urc o treaptă, mă opresc, mai urc o treaptă. O să încep de pe acoperiş, şi-mi croiesc drum de acolo. Nu cred că şi-a făcut tabăra acolo sus; eu şi Dumbo ne-am ascuns după tejghea, iar traiectoria acoperiş – cafenea e prea ascuţită. Cel mai probabil lunetistul e la etajul al doilea, dar o să procedez metodic. O să gândesc fiecare mişcare înainte de-a o face.

O adulmec de la jumătatea treptelor către etajul al doilea, acolo unde scara coteşte: duhoarea inconfundabilă a morţii. Calc pe ceva mic şi moale. Probabil un şobolan mort. În spaţiul mic şi strâmt duhoarea e copleşitoare, îmi lăcrimează ochii, stomacul mi se ridică în gât. Încă un motiv bun să arunce oraşele în aer: e cea mai rapidă metodă de a scăpa de miros.

Deasupra mea, o fâşie de lumină subţire ca o lamă se strecoară pe sub uşă. Să-mi bag picioarele şi să-mi trag una, e un ticălos împuţit.

Îmi lipesc urechea de uşă. Linişte. Deşi pare cumva evident, nu mă hotărăsc ce să fac. Uşa ar putea fi minată. Iar lumina ar putea fi un şiretlic – momeală care să mă facă să dau buzna într-o ambuscadă. Sau cel puţin uşa ar putea să fie aranjată să scoată vreun zgomot când o deschide cineva. Nu trebuie să fii un Amuţitor ca să-ţi iei măsura asta de precauţie.

Pun mâna pe clanţa rece de metal, îmi potrivesc viziera, trăgând de timp. „Nu intri tiptil, Parish, dai buzna.”

Totuşi, partea cea mai rea nu e datul buzna. Partea cea mai rea e clipa imediat următoare după ce intri.

Izbesc uşa de perete, mă strecor repede spre stânga, apoi mă întorc brusc la dreapta. Nu sună niciun clopoţel, nu zdrăngăne niciun şirag de conserve goale pe podea. Uşa se închide în urma mea silenţioasă, cu balamalele bine unse. Degetul îmi zvâcneşte pe trăgaci când o umbră trece în fugă peste perete, o umbră ce aparţine unei fiinţe mici şi blănoase, portocalie, cu o codiţă în dungi.

O pisică.

Animăluţul o zbugheşte pe o uşă deschisă aflată pe la mijlocul culoarului, de unde răzbate lumina gălbuie pe care am văzut-o din capul scărilor. În timp ce mă apropii uşurel de lumină, duhoarea descompunerii e întrecută de alte două mirosuri: fiertură fierbinte, poate tocană de vită, amestecat cu izul inconfundabil al unei litiere murdare. Aud o voce ascuţită îngânând încetişor:

Când rătăcesc prin păduri şi vâlcele

Şi-aud glas dulce de păsărele...

Am mai auzit cântecul ăsta. De multe ori. Îmi amintesc chiar şi refrenul:

Sufletul meu le cântă, Mântuitorul meu:

Ce mare eşti tu, Doamne! Ce mare eşti tu, Doamne!

Glasul îmi aminteşte de un altul, subţire şi răguşit din pricina vârstei, un pic fals, care cânta cu hotărârea aprigă şi siguranţa de sine ce vin odată cu credinţa neclintită. Câte duminici am petrecut alături de bunica mea, care cânta acest imn? Plictisit de moarte, văitându-mă în gând din pricina gulerului care-mi dădea mâncărimi şi a pantofilor incomozi, visând cu ochii deschişi la ultima fată de care-mi plăcea şi schimbând cuvintele imnului (doar în gând), ce sacrilegiu, cu:

Ce fund mare ai! Ce fund mare ai!

Auzind cântecul, simt cum se ridică un stăvilar şi amintirile încep să curgă, imposibil de oprit. Parfumul pe care-l folosea bunica. Picioarele ei groase în ciorapi albi şi pantofi cu botul pătrat. Felul în care i se aduna pudra între ridurile de pe faţă, la colţurile gurii, şi ochii ei negri şi blânzi. Degetele noduroase din pricina artritei şi felul cum ţinea volanul vechiului ei Mercury, ca un înotător care se agaţă cu disperare de colacul de salvare. Fursecuri cu ciocolată abia scoase din cuptor şi plăcinte cu mere puse la răcit pe etajeră şi exclamaţiile ei de uimire răzbătând din cealaltă cameră când o doamnă din grupul ei de rugăciune le punea la curent cu ultimele veşti.

Mă opresc în prag şi scot o grenadă de manevră, îmi strecor degetul în inel. Îmi tremură mâinile. Simt cum transpiraţia îmi şiroieşte pe spate. Aşa reuşesc să te termine, aşa îţi zdrobesc spiritul. Din senin ţi se îndeasă tot trecutul pe gât şi năvălesc peste tine toate amintirile lucrurilor pe care le-ai luat de-a gata, de parcă ţi s-ar fi cuvenit, lucrurile pe care le-ai pierdut într-o clipită, lucrurile stupide, triviale, pe care le uiţi imediat şi despre care nu credeai că te pot doborî, cum ar fi vocea tremurătoare, ascuţită şi îndepărtată a unei bătrâne care mă cheamă înăuntru la o farfurie cu prăjiturele calde şi un pahar cu lapte rece ca gheaţa.

Sufletul meu le cântă, Mântuitorul meu!

Trag cuiul şi arunc grenada prin uşa deschisă. O lumină orbitoare, mieunaturile îngrozite ale pisicilor şi glasul unei fiinţe umane care plânge de durere.

Ezit în pragul uşii, zărind silueta gârbovită din celălalt colţ al camerei, cu faţa ascunsă de vârtejul de foc verde creat de viziera mea. „Doboar-o, Zombi. Un foc şi gata.”

Dar nu apăs pe trăgaci. Nu-mi dau seama ce mă împiedică. Poate e vorba de pisici, câteva zeci, care sar şi se ascund printre şi pe sub mobilă. Poate e din cauza cântecului ei care mi-a amintit de bunica şi de nenumăratele lucruri pe care le-am pierdut. Poate din cauza poveştii lui Sullivan, soldatul-crucifix tremurând într-un colţ, lipsit de apărare şi condamnat. Sau poate e simplul fapt că lumina împrăştiată prin cameră de lampa cu kerosen îmi dezvăluie că nu e înarmată, în loc de o puşcă de lunetist, strânge la piept o lingură de lemn.

— Te rog, Doamne, nu mă omorî! ţipă bătrâna, încovoindu-se şi ascunzându-şi faţa în palme.

Cercetez rapid încăperea. Colţurile sunt sigure, nu se poate ieşi sau intra decât pe uşa pe care am pătruns eu. Fereastra care dă spre strada principală e ascunsă după nişte draperii negre foarte groase. Mă apropii de ea şi împing draperiile deoparte cu ţeava puştii. Fereastra a fost acoperită cu scânduri. Nu-i de mirare că n-am văzut lumina din stradă. În plus, e un indiciu că aici nu e cuibul unui lunetist.

— Te rog, nu, se tânguieşte ea. Te rog nu-mi face rău.

Lumina verde care-i înconjoară capul mă deranjează. Îmi dau jos viziera. Lângă fereastră e o măsuţă pe care fierbe o cratiţă cu tocană deasupra unei conserve de Sterno.[6] Pe măsuţă mai e şi o Biblie, deschisă la Psalmul 23. În cameră mai e o canapea plină de pături şi perne. Câteva scaune. Un birou. Un copăcel de plastic într-un ghiveci. Teancuri ordonate de reviste şi ziare. Nu e cuibul unui lunetist, dar în mod clar e un cuib.

Probabil că stă ascunsă aici încă de când al Treilea Val a măturat oraşul. Şi aşa se naşte o întrebare importantă: cum a supravieţuit atâta timp fără să o găsească Amuţitorul de aici?

— Unde e? o întreb.

Vocea îmi răsună în urechi lipsită de vlagă şi prea imatură, de parcă m-aş fi întors în timp.

— Unde e lunetistul?

— Lunetistul? repetă ea.

Are părul cărunt ascuns sub o căciulită tricotată, dar câteva şuviţe subţiri i-au alunecat de sub ea şi îi încadrează faţa palidă. Poartă nişte pantaloni negri de trening şi mai multe straturi de pulovere. Mă apropii de ea şi se ghemuieşte şi mai tare în colţ, strângând lingura la piept. În lumina galbenă, fumurie, plutesc fire de păr de pisică şi strănut.

— Sănătate, îmi răspunde automat.

— Sigur ai auzit, îi spun, referindu-mă la împuşcătura care l-a doborât pe Dumbo. Sigur ştii că e aici.

— Nu e nimeni aici, chiţăie ea. Doar eu şi puişorii mei. Te rog, nu le face rău puişorilor mei!

Îmi ia o secundă să-mi dau seama că se referă la pisici. Mă plimb prin cameră, printre spaţiile înguste dintre teancurile de reviste vechi, cu un ochi pe ea şi cu celălalt căutând arme. Sunt o sută de locuri unde să ascunzi o armă în talmeş-balmeşul ăsta. Pipăi maldărul de pături de pe canapea. Verific sub birou, trag câteva sertare, apoi în spatele plantei de plastic. O pisică îmi ţâşneşte printre picioare, scuipând. Mă îndrept spre colţul unde stă bătrâna şi-i ordon să se ridice în picioare.

— O să mă omori? mă întreabă.

Ar trebui. Ştiu că ar trebui. Risc dacă o las în viaţă. Glonţul pe care Dumbo l-a încasat pentru mine a venit de undeva din clădirea asta. Îmi agăţ arma pe umăr, scot pistolul şi îi ordon din nou să se ridice. E o luptă pentru amândoi – pentru ea e una fizică, să reuşească să se ţină pe picioare, pentru mine una psihologică, să rezist impulsului de a o ajuta să se ridice. În picioare, se clatină ducându-şi mâna la piept, îngrijorată din cauza blestematei ăleia de linguri.

— Lasă lingura jos!

— Vrei să las lingura?

— Las-o.

— E doar o lingură.

— Lasă blestemata aia de lingură!

Dă drumul blestematei de linguri, îi spun să se întoarcă cu faţa la perete şi să-şi pună mâinile în creştetul capului, îşi înăbuşă un suspin. Vin în spatele ei, îmi pun o mână peste ale ei – sunt reci ca ale unui cadavru – şi o percheziţionez. „Bun, Zombi. E în regulă. Şi-acum? E timpul să te hotărăşti dacă-ţi mişti fundul sau nu.”

Poate că n-a auzit împuşcătura. E posibil să aibă auzul slăbit. E o doamnă în vârstă, la urma urmei. Poate că lunetistul ştie că e aici, dar nu se deranjează pentru ea, e doar o bătrână cu o groază de pisici, ce ameninţare ar putea să reprezinte?

— Cine mai e aici? o întreb.

— Nimeni, nimeni, îţi jur, nimeni. N-am mai văzut un suflet de om de luni de zile. Suntem doar eu şi puişorii mei. Doar eu şi puişorii...

— Întoarce-te. Rămâi cu mâinile deasupra capului. Se răsuceşte la o sută optzeci de grade şi acum privesc pereche de ochi verzi aproape înfundaţi în pielea uscată şi lăsată. Straturile de haine ascund cât e de slabă, dar i se citesc pe chip semnele malnutriţiei: obrajii ascuţiţi, tâmplele adâncite, ochii înfundaţi în orbite şi încercănaţi. Gura îi e întredeschisă uşor – nu are dinţi.

Isuse. Ultima generaţie de fiinţe umane a fost transformată în maşinării de ucis prin speranţe false şi minciuni, iar la primăvară cel de-al Cincilea Val va străbate pământul măcelărind pe oricine le iese în cale, inclusiv băieţi răniţi care se ascund după lăzi frigorifice cu un crucifix în mână şi bătrâne cu pisici care-şi strâng la piept lingurile de lemn.

„Apasă pe trăgaci, Zombi. Tuturor li se termină norocul la un moment dat. Dacă n-o omori tu, o va face altcineva.”

Ridic pistolul la nivelul ochilor ei.

17

Cade în genunchi la picioarele mele şi ridică mâinile goale spre mine, fără să spună nimic, pentru că nu mai e nimic de spus: e sigură că o să moară.

M-au antrenat să fac asta, m-au pregătit, m-au golit de tot şi m-au umplut cu ură, dar n-am împuşcat niciodată pe nimeni în tot acest timp. Cassie Sullivan are mâinile mai pătate cu sânge decât mine.

„Prima dată a fost cel mai greu”, mi-a spus. „Când l-am împuşcat pe ultimul soldat de la Tabăra Haven, deja n-am mai simţit nimic. Nici măcar nu-mi mai aduc aminte cum arăta.”

— Prietenul meu a fost împuşcat, îi spun şi mi se frânge vocea. Ori l-ai împuşcat tu, ori cineva pe care-l cunoşti. Spune-mi adevărul.

— Eu nu ies din camera asta. N-am mai ieşit de câteva săptămâni. E periculos acolo, îmi răspunde ea şoptit. Stau aici cu puişorii mei şi aştept...

— Aştepţi? Ce aştepţi?

Trage de timp. Şi eu trag de timp. Nu vreau să mă înşel – şi nici să am dreptate. Nu vreau să trec peste linia aia şi să fiu persoana care m-au făcut Ceilalţi să fiu. Nu vreau să ucid o altă fiinţă umană – inocentă sau nu.

— Pe Mielul lui Dumnezeu, îmi spune. Vine, să ştii. Poate să apară oricând, de-acum, şi grâul se va alege de neghină, caprele de oi, şi El va veni în toată măreţia să judece viii şi morţii.

— Da, sigur, zic eu. Toată lumea ştie asta.

Ea îşi dă seama înaintea mea: n-o să apăs pe trăgaci. Nu pot. Un zâmbet dulce, copilăros îi străbate chipul ridat, ca soarele care răsare dimineaţa la orizont.

Mă dau câţiva paşi în spate, clătinându-mă şi dau peste măsuţa de lângă fereastră. Tocana se revarsă puţin peste marginea cratiţei şi conserva de combustibil de sub ea sfârâie furioasă.

— Supa mea! strigă ea, încercând să se ţină pe picioare.

Mai fac câţiva paşi în spate, cu arma aţintită în continuare asupra ei, dar e o ameninţare în van; o ştim amândoi. Bătrâna pescuieşte lingura de lemn de pe jos şi se apropie şontâc de cratiţa care bolboroseşte. Sunetul lemnului lovind metalul atrage vreo zece pisici, făcându-le să iasă din ascunzişuri. Mi se strânge stomacul. De mai bine de douăsprezece ore n-am mâncat decât un baton energizant.

Bunicuţa îmi aruncă o privire piezişă, aproape glumeaţă, şi mă întreabă dacă vreau să gust.

— Nu am timp, îi spun. Trebuie să mă întorc la prietenul meu.

Ochii i se umplu de lacrimi.

— Cinci minute, te rog? Sunt aşa de singură.

Amestecă în mâncare.

— Am rămas fără conserve acum o lună, dar până la urmă te descurci.

Îmi aruncă iar o privire. Un zâmbet timid.

— Ai putea să-l aduci şi pe prietenul tău aici. Am medicamente şi ne putem ruga pentru el. Domnul îi vindecă pe toţi cei ce-L roagă cu inima curată.

Am buzele uscate, deşi îmi lasă gura apă. Sângele îmi bubuie în urechi. O pisică mi se freacă de gambă, se pare că a ajuns la concluzia că nu sunt un tip aşa de rău până la urmă.

— N-ar fi o idee prea bună, îi spun. Nu e un loc sigur.

Mă priveşte uimită.

— Şi e vreun loc sigur?

Aproape că izbucnesc în râs. E bătrână, dar ageră. Şi dură. Şi curajoasă. Şi plină de credinţă. Sigur e, dacă a supravieţuit până acum. Cei care au rămas sunt croiţi din acelaşi material ca ea – cum i-a numit Cassie? Cei care se pleacă, dar nu se frâng. Mă gândesc deznădăjduit pentru o clipă să-i accept oferta, să-l las pe Dumbo cu ea până dau fuga la peşteri să le găsesc pe Cup şi pe Ringer. Ar putea fi cea mai bună şansă a lui – nu, singura lui şansă.

Îmi dreg vocea.

— Ai rămas fără conserve? Şi mâncarea din ce e făcută? Duce lingura la buze, închide ochii şi soarbe fiertura maronie. Pisica de la picioarele mele îşi ridică capul păduchios şi se holbează la mine cu nişte ochi galbeni enormi. Cu o nanosecundă înainte să răspundă, ştiu ce-o să zică.

— Pisică.

Dintr-o singură mişcare fluidă, îmi azvârle lichidul clocotit în faţă. Mă împiedic, dau peste un teanc de reviste şi-mi pierd echilibrul. E călare pe mine încă înainte să cad la podea, mă prinde de haină şi dă cu mine cât colo prin încăpere cu aceeaşi uşurinţă cu care ar arunca un copil un maimuţoi de pluş. Puşca îmi cade de pe umăr când mă izbesc de perete, întins pe o parte, ţintesc cu pistolul pata mişcătoare care se năpusteşte asupra mea.

E prea rapidă sau sunt eu prea încet – îmi zboară pistolul din mână. Mă prinde cu mâinile de gât şi mă trage în picioare. Mă propteşte cu capul de zid şi-şi apropie faţa de a mea, în ochii ei verzi sclipeşte o infinită răutate.

— N-ar trebui să fii aici, şuieră ea. E prea devreme.

O văd ba clar, ba prin ceaţă. „Prea devreme?” Apoi îmi dau seama: mi-a văzut viziera. Crede că fac parte din Al Cincilea Val, care va fi lansat abia peste o săptămână, după ce ea se va întoarce pe nava-mamă, după ce Urbana şi toate celelalte oraşe de pe Pământ vor dispărea.

L-am găsit pe Amuţitorul din Urbana.

18

— Schimbare de planuri, icnesc.

Îmi dă voie să respir doar cât să nu mă sufoc. Strânsoarea degetelor ei reci ca gheaţa e atât de puternică, forţa ei e atât de evidentă, încât sunt sigur că ar putea să-mi rupă gâtul doar cu o smucitură din încheietura ei osoasă. N-ar fi prea bine. Ar fi rău pentru Dumbo, rău pentru Ringer şi Teacup, şi mai ales ar fi rău pentru mine. Singurul motiv pentru care mai sunt în viaţă e surpriza ei de a mă vedea aici, la kilometri depărtare de cea mai apropiată bază şi într-un loc care peste o săptămână nici n-o să mai existe.

„E vina ta, Zombi. Ai avut şansa să o anihilezi şi ai dat-o-n bară.”

Mă rog. Mi-a amintit de bunică-mea.

Bunica Amuţitoare înclină surprinsă capul când îmi aude răspunsul, ca o pasăre curioasă ce pândeşte o bucăţică gustoasă.

— Schimbare de planuri? Asta nu se poate.

— Am chemat deja sprijin aerian, icnesc, încercând cu disperare să mai câştig timp. N-ai auzit avionul?

Fiecare secundă în care reuşesc să o menţin confuză înseamnă încă o secundă de viaţă. Pe de altă parte, a-i spune că sosesc bombardierele ar putea fi cea mai scurtă cale spre cea mai rapidă moarte.

— Nu cred aşa ceva, îmi spune. Cred că eşti un mincinos jegos.

Puşca mea e la un metru şi ceva mai încolo. Foarte aproape. Prea departe, încă o dată îmi aminteşte de o pasăre, din cauza felului în care îşi înclină capul când se uită la mine, lăsându-l pe o parte, ca o afurisită de cioară cu ochi verzi, şi apoi îl simt – atacul violent al unei conştiinţe invadatoare, al conştiinţei ei pătrunzând în mine ca un cui într-un lemn de esenţă moale. Mă simt înfrânt şi larg deschis în acelaşi timp. Nicio parte din mine nu-i rămâne necunoscută, nimic nu e în siguranţă sau sacru. E ca programul Ţara Minunilor, numai că nu caută printre amintirile mele, ci prin mine.

— Atâta durere, şopteşte. Atâtea pierderi. Strânsoarea degetelor în jurul gâtului meu devine mai puternică.

— Pe cine cauţi?

Când refuz să-i răspund, nu-mi mai dă voie să respir, încep să văd stele întunecate. De undeva din întuneric, sora mea mă strigă pe nume. Şi mă gândesc „Isuse, Sullivan, ai avut dreptate”. Vrăjitoarea asta nu m-ar strânge acum de gât dacă n-aş fi răspuns chemării surorii mele. Ea e cea care m-a adus aici – nu Teacup şi nici Ringer.

Ajung cu vârful degetelor la patul puştii. Baba Amuţitoare mâncătoare de pisici îmi râde în faţă, cu respiraţia ei acră, ştirbă, pătrunzând cu fierăstrăul în sufletul meu, mestecându-mi viaţa bucată cu bucată pe măsură ce mă lasă fără suflare.

Încă o mai aud pe sora mea, dar acum îl văd şi pe Dumbo ghemuit în spatele tejghelei din cafenea, chemându-mă din priviri, pentru că nu mai are putere să strige.

„Merg unde mergi şi tu, sergent.”

L-am lăsat, l-am lăsat aşa cum am lăsat-o şi pe sora mea, singur şi neajutorat. Isuse, i-am luat chiar şi arma.

Să-mi trag una. Arma.

19

Primul glonţ îl trag cu arma lipită de ea, fix în burta flască, plină cu carne de pisică.

Glonţul nu o face să slăbească strânsoarea. Incredibil, dar degetele îi rămân încleştate pe gâtul meu şi strânge tot mai tare. Răspund la rândul meu: un al doilea glonţ care-i pătrunde aproape de inimă. Ochii ei apoşi se măresc uşor şi reuşesc să-mi strecor braţul între noi şi să o împing într-o parte. Strânsoarea degetelor ei răutăcioase din jurul gâtului meu slăbeşte şi reuşesc să trag în piept cea mai dulce şi în acelaşi timp acră şi prăfuită gură de aer. Totuşi, bunicuţa Amuţitoare nu e pusă la pământ. Doar îşi trage sufletul.

Se repede spre mine. Mă rostogolesc spre dreapta. Se loveşte cu capul de perete. Trag iar. Glonţul o loveşte în cutia toracică, dar tot reuşeşte să se mişte de lângă perete şi se târăşte spre mine, pierzând o grămadă de sânge roşu-intens, bogat în oxigen. Ceea ce pune în mişcare trupul acesta bătrân e ceva vechi de zece mii de ani, plin de mai multă ură decât oceanul de apă. Plus că a fost augmentată cu o tehnologie care o întărăşte şi o menţine în viaţă – ”Pff! Ce-nseamnă un glonţ sau două? Vino-ncoa, băieţaş!” Totuşi nu cred că tehnologia e cea care o pune în mişcare.

E ura.

Mă retrag. Vine după mine. Lovesc cu genunchiul un teanc de ziare şi cad pe podea cu un pocnet de oase trosnind.

Îmi zgârie boncancii cu ghearele ei colţuroase. Ţin pistolul cu amândouă mâinile, pătate de sânge în cele din urmă.

Spatele i se curbează ca al unei pisici care se întinde pe un pervaz. Deschide gura, dar nu iese din ea niciun sunet – o grămadă de sânge, dar niciun sunet. Mai dă să se întindă o dată. Se prăbuşeşte cu fruntea pe ţeava armei chiar în clipa în care apăs pe trăgaci.

20

Pescuiesc puşca – dracu’ să-l ia de pistol – şi ies în goană din cameră. Coridor, scări, holul băncii, stradă, în sfârşit ajung înapoi la cafenea şi mă târăsc în spatele tejghelei. „Ai face bine să fii în viaţă, afurisit urecheat ce eşti.”

Este. Puls neregulat, respiraţie slabă, piele cenuşie, dar e în viaţă.

Şi-acum ce fac?

Mă întorc la adăpost? E cea mai sigură opţiune, opţiunea cu un risc minim. Cea pe care ar recomanda-o Ringer, iar ea e experta în riscuri. Nu ştiu ce o să găsesc la peşteri, chiar dacă reuşim să ajungem acolo: mai există un Amuţitor undeva prin preajmă. Cel mai probabil Ringer şi Cup au murit deja, ceea ce înseamnă nu doar că mă îndrept spre propria mea execuţie, dar că îl conduc şi pe Dumbo către a lui.

Doar dacă nu îl las aici şi-l iau când mă întorc, presupunând că reuşesc să fac asta. Mai bine pentru el, mai bine pentru mine. Acum e o povară, o slăbiciune.

Aşa că până la urmă îl las aici. „Hei, Dumbo, ştiu că ai încasat un glonţ pentru mine şi aşa mai departe, dar acum eşti pe cont propriu, amice. Eu am şters-o.” Nu aşa procedează Ben Parish?

„La dracu’, Zombi, hotărăşte-te odată. Dumbo ştia care sunt riscurile şi a venit oricum. A fost decizia lui să încaseze glonţul pentru tine. Dacă te întorci, înseamnă că a fost împuşcat degeaba. Dacă o să moară, măcar moartea lui va avea un sens.”

Verific pansamentul să văd dacă a mai sângerat, îi ridic uşor capul şi-i strecor rucsacul sub el, în loc de pernă. Iau ultima seringă cu morfină din trusa medicală şi i-o înfig în antebraţ.

Mă aplec şi-i şoptesc:

— Vezi, Bo, m-am întors.

Îl mângâi pe păr.

— Am omorât-o. Jigodia aia infestată care te-a împuşcat. I-am dat-o fix între ochi.

Îi simt fruntea fierbinte sub degete.

— Nu mai pot rămâne aici, Bo. Dar mă întorc după tine. Mă întorc sau mor încercând. Probabil o să mor, aşa că nu-ţi face mari speranţe.

Îmi desprind privirea de el. Dar n-am la ce altceva să mă uit. Sunt tensionat tot, gata să-mi pierd minţile. Pendulez de la o moarte violentă la alta. În cele din urmă, o să pocnească ceva vital în mine.

Îi iau mâna într-a mea.

— Ascultă aici la mine, afurisitule cu urechi de elefant. O să le găsesc pe Teacup şi pe Ringer şi apoi te luăm pe drumul de întoarcere şi ajungem cu toţii acasă, şi totul o să fie bine. Pentru că eu sunt sergentul şi aşa zic eu. Ai priceput? Mă asculţi, soldat? N-ai voie să mori. Priceput? E un ordin direct. Nu ai voie să mori!

Ochii i se zbat sub pleoapele închise; poate că visează. Poate că stă în camera lui şi se joacă Call of Duty; aşa sper.

Apoi îl las zăcând acolo, pe boabe de cafea şi cocoloaşe de şerveţele şi monede împrăştiate.

Dumbo e singur acum şi la fel sunt şi eu, cufundându-mă în întuneric, în adâncul oraşului mort. Plutonul 53 nu mai e, s-a împrăştiat, membrii săi au murit sau sunt dispăruţi sau sunt pe moarte sau fug.

Odihneşte-te în pace, Pluton 53.

21

Cassie

Trebuie să pun lucrurile la punct. Acum. Chiar acum.

În capul meu, adică.

Patru dimineaţa. Agitată de la prea multă ciocolată (mersi, Grace) şi prea mult Evan Walker. Sau prea puţin Evan Walker. Asta e o glumă personală, dacă poţi face glume personale într-un jurnal intim. O să ajung la părţile intime mai încolo. Ha! încă o glumă. E clar că ai ajuns într-un loc foarte deprimant când singura persoană care te mai poate face să râzi eşti tu însăţi.

În casă e linişte, nu se aude nici măcar o adiere de vânt printre scândurile bătute la ferestre, liniştea vidului, de parcă lumea întreagă n-ar mai respira şi eu sunt ultima fiinţă de pe Pământ. Din nou.

La naiba, mi-aş dori să pot vorbi cu cineva.

Ben şi Dumbo sunt plecaţi. N-au mai rămas decât Sam, Megan şi Evan. Doi dintre ei dorm în camera lor. Celălalt (Celălalt, ha! – chiar jalnic) e treaz şi stă de pază şi cu cât vorbesc mai mult cu el, cu atât devin mai confuză. De mai bine de o lună e absent, în clipa asta e aici, apoi nu mai e. Vorbeşte, apoi nu mai spune nimic. Domnul din Spaţiu holbându-se la spaţiu. „La dracu’, Evan, unde ai dispărut?” Cred că ştiu, dar asta nu mă ajută în privinţa sentimentelor pe care le am pentru el.

Şi nici mirosul aftershave-ului care stăruie în cameră. După ce a plecat Ben, Evan s-a bărbierit. S-a spălat pe cap şi s-a curăţat de jegul adunat timp de o săptămână. Ba chiar şi-a tăiat şi unghiile şi s-a ocupat şi de cuticulele neglijate. Când a intrat în cameră arăta ca vechiul Evan, primul Evan, Evan despre care am crezut că era un Evan complet uman.

Mi-e dor de acel Evan. De cel care m-a scos îngheţată din zăpadă şi m-a încălzit şi mi-a făcut hamburgeri şi care se prefăcea a fi ceva ce nu era şi ascundea ceea ce era.

Evan cel calm, tăcut, înţelept, de nădejde, puternic. Nu de acest Celălalt Evan, chinuit, bântuit, care se luptă cu sine însuşi, care-şi întrerupe propoziţiile de parcă s-ar teme să nu spună prea multe, Evan care deja a dispărut e deja acolo sus, la trei sute de kilometri distanţă, fără să se mai poată întoarce vreodată. Nu de Evan al lor. De Evan al meu. Tipul imperfect de perfect.

De ce întotdeauna îl primim pe Evan pe care-l merităm în loc de Evan pe care-l dorim?

22

Nu ştiu de ce-mi mai bat capul să scriu toate astea. N-o să citească nimeni niciodată – iar dacă o s-o faci, Evan, te omor.

Cred că aş putea să mă reorientez spre Urs. Mi-a fost întotdeauna uşor să stau de vorbă cu el. Am conversat ore în şir cu el, conversaţie ca lumea, în timpul săptămânilor cât am stat ascunsă în pădure şi eram doar eu cu el. Urs se pricepe de minune să asculte. Nu cască niciodată, nu te întrerupe, nu pleacă. Nu te contrazice niciodată, nu se joacă, nu minte. „Merg unde mergi tu, întotdeauna”, ăsta e refrenul lui Urs.

Urs e dovada că dragostea adevărată nu trebuie să fie complicată – şi nici măcar reciprocă.

„Evan, în caz că citeşti asta: te părăsesc pentru un ursuleţ.”

Nu că noi doi am fi fost vreodată un cuplu.

N-am fost niciodată o fată din aia care să viseze cu ochii deschişi la ziua nunţii ei sau la cum o să întâlnească un tip perfect şi o să aibă 2-3 copii pe care o să-i crească în suburbii. Când mă gândeam la viitor, asta implica de obicei un oraş mare şi o carieră sau traiul într-o cabană dintr-un loc cu mulţi copaci, cum e Vermont, unde să scriu cărţi şi să scot la plimbare un câine pe care să-l cheme Pericle, sau vreun alt nume grecesc care să le arate oamenilor cât de educată şi cultivată sunt. Sau să fiu medic şi să tratez copiii bolnavi din Africa. Ceva care să însemne ceva. Ceva valoros care să fie într-o zi observat de cineva şi apoi să mi se dea o plachetă sau un premiu sau o stradă să primească numele meu. Bulevardul Sullivan. Şoseaua Cassiopeia. Tipi nu prea se regăseau prin reveriile mele.

La facultate urma să fac sex. Nu beată şi nici cu primul tip care mi-ar fi cerut-o, şi nici ca să pot spune apoi „Hei, am făcut sex”, ca oamenii care încearcă feluri de mâncare exotică: „Hei, am mâncat lăcustă prăjită.” S-ar fi întâmplat cu o persoană la care aş fi ţinut. Dragostea nu ar fi fost obligatorie, dar respect reciproc, curiozitate şi tandreţe ar fi fost drăguţ să fie. Şi ar fi trebuit să fie şi un tip care să mi se pară foarte atrăgător. Se iroseşte prea mult sex cu oameni care nu sunt. De ce să te culci cu cineva care nu te excită? Dar oamenii asta fac. Sau o făceau. Nu, probabil încă o mai fac.

De ce mă gândesc la sex?

Bine, nu sunt sinceră. E o minciună. Dumnezeule, Cassie, dacă nu poţi fi sinceră în propriul tău jurnal, când mai poţi fi? În loc să spui adevărul, tu faci glumite şi aluzii isteţe de parcă într-o zi, peste un milion de ani, cineva o să citească asta şi o să te facă să te simţi al dracului de prost.

Pe bune, acum.

Cel puţin când a apărut în seara asta, a bătut la uşă mai întâi. Evan a avut întotdeauna o problemă cu limitele. A bătut la uşă, apoi a intrat în scenă: cap, umeri, bust, picioare. A rămas în pragul uşii cam un minut, de parcă ar fi întrebat „E totu-n ordine?” Am observat imediat schimbarea: proaspăt ras, părul încă ud, îşi schimbase blugii şi purta un tricou cu Ohio State. Nu-mi aduc aminte ultima dată – sau de fapt prima dată – când l-am văzut pe Evan profitând de dreptul acordat de al Doilea Amendament de a sta cu braţele dezgolite.

Evan Walker are bicepşi. Nu e o chestie demnă de menţionat, de vreme ce bicepşii sunt nişte muşchi pe care-i are toată lumea. Dar m-am gândit că ar trebui să o spun.

Speram cumva la o înfăţişare de genul „nu-i mare lucru” – pe care i-o văzusesem de multe ori la fermă, când era expresia lui obişnuită. În loc de asta, m-am ales cu sprâncenele încruntate, cu o grimasă nefericită a gurii, cu ochii neliniştiţi ai unui poet care contemplă vidul, ceea ce cred că şi este – nu un poet, ci un contemplator al vidului.

I-am făcut loc pe pat. N-avea unde să se aşeze altundeva. Deşi n-am făcut-o niciodată, mă simţeam de parcă eram doi foşti iubiţi forţaţi să se întâlnească pentru o negociere post-despărţire ca să-şi împartă argintăria şi suvenirurile adunate în vacanţe.

Apoi am simţit parfumul aftershave-ului Ralph Lauren.

Nu ştiu de ce păstra Grace un stoc întreg de produse de îngrijire bărbăteşti. Poate că le aparţineau foştilor proprietari ai casei şi nu s-a obosit să scape de ele. Sau poate că făcea sex cu victimele înainte să le taie capetele sau să le smulgă inimile din piept sau să-i mănânce de vii ca păianjenul văduva neagră.

Se tăiase la bărbie când se bărbierise: avea o pată albă de soluţie astringentă pusă pe tăietură, un defect minuscul pe faţa altfel atât de minunată. Ceea ce era o uşurare. Oamenii extraordinar de frumoşi, fără niciun defect mă enervează de mor.

— Am trecut să văd ce fac copiii, mi-a spus de parcă l-aş fi rugat eu să facă asta.

— Şi?

— Sunt în regulă. Dorm.

— Cine stă de pază?

S-a uitat fix la mine câteva clipe, ceea ce a fost cam incomod. Apoi şi-a privit mâinile. I le-am privit şi eu. Era atât de perfect îngrijit când l-am cunoscut, încât m-am gândit că am dat peste cea mai narcisistă persoană rămasă în viaţă pe planeta asta. „Mă face să mă simt mai uman”, mi-a spus el, referindu-se la felul cum avea grijă de el. Mai târziu, când am aflat că nu era chiar uman, am crezut că înţelesesem la ce se referea. Şi mai târziu – adică acum – am înţeles că poate curăţenia nu e neapărat necesară pentru un zeu, dar e al dracului de inseparabilă de oameni.

— O să fie bine, a zis el cu blândeţe.

— Nu, n-o să fie, m-am răstit la el. Ben şi Dumbo o să moară. Tu o să mori.

— Eu n-o să mor, a zis, fără să spună nimic de Ben şi Dumbo.

— Cum o să cobori de pe nava-mamă după ce pui bombele?

— La fel cum o să intru acolo.

— Ultima dată când ai făcut o plimbare cu una dintre capsulele voastre de salvare, ţi-ai rupt câteva oase şi ai fost la un pas de moarte.

— E un hobby, mi-a zis zâmbind şmechereşte. Să ajung la un pas de moarte.

Mi-am dezlipit privirea de mâinile lui. De mâinile care m-au ridicat când am căzut, m-au îmbrăţişat când mi-era frig, m-au hrănit când mi-era foame, m-au vindecat când am fost rănită, m-au îmbăiat când eram plină de mizerie din pădure şi de sânge. „O să-ţi distrugi toată civilizaţia, şi pentru ce? Pentru o fată.” Ai crede că un sacrificiu ca ăsta m-ar putea face să mă simt un pic mai specială. Dar nu-i aşa. Mă face să mă simt ciudat. Ca şi cum unul dintre noi doi ar fi dus cu pluta rău de tot, şi nu sunt eu aia.

Nu reuşesc să văd nici măcar un singur strop de romantism în genocid, dar poate că asta e din cauza lipsei mele de cunoaştere a naturii dragostei, de vreme ce n-am fost niciodată îndrăgostită. Oare aş distruge umanitatea ca să-l salvez pe Evan? Nu prea cred.

Desigur, sunt mai multe feluri de dragoste. Aş omorî toţi oamenii din lume doar ca să-l salvez pe Sam? Nu mai e o întrebare aşa de uşoară.

— Atunci când ai fost la un pas de moarte, erai protejat cumva, nu? l-am întrebat. Tehnologia care te-a făcut supraom – despre care ai zis că ai stricat-o în drum spre hotel. N-o să o mai poţi folosi de data asta.

A ridicat din umeri. Asta e expresia gen „nu-i mare lucru” pe care-o aşteptam. Îmi aminteşte prin câte am trecut de când am plecat de la fermă şi abia mă abţin să nu-i ard o palmă ca să i-o şterg de pe faţă.

— Ce urmează să faci – nu e pentru mine, sau... nu e doar pentru mine, înţelegi asta, da?

— Nu există altă cale de a-i opri, Cassie, mi-a spus, luându-şi iar mina de poet chinuit.

— Dar chestia de care ziceai chiar înainte să fii la un pas de moarte ultima dată? Mai ţii minte? Să aranjezi bomba găsită în gâtul lui Megan ca să o faci să explodeze.

— Cam greu, fără bombă, mi-a spus.

— Grace n-avea nicio rezervă ascunsă pe undeva prin casă?

Bine că avea provizii de aftershave. Priorităţi postapocaliptice.

— Misiunea lui Grace nu era să arunce lucruri în aer. Era să omoare oameni.

— Şi să facă sex cu ei.

N-am vrut să spun asta, dar de obicei nu vreau să spun cam 80% din ce-mi iese pe gură.

Serios, acum, cui îi pasă dacă au făcut sex? E stupid să-ţi faci griji din cauza asta când soarta planetei e în joc. Trivial. Lipsit de importanţă. Mâna care mă ţine pe mine a ţinut-o pe Grace. Trupul care m-a încălzit pe mine a încălzit-o şi pe ea. Buzele care le-au atins pe ale mele, au atins şi buzele ei. Nu contează, nu-mi pasă, Grace a murit. Mototolesc cearşaful în mână, dorindu-mi să nu fi spus asta.

— Grace a minţit. N-am făcut niciodată...

— Nu-mi pasă, Evan, i-am spus. Nu contează. Oricum, Grace era o maşină de ucis incredibil de frumoasă. Cine ar fi putut să o refuze?

Şi-a pus mâna peste a mea ca să mă oprească din mototolitul cearşafului.

— Ţi-aş spune dacă am fi făcut.

Ce mai mincinos. Aş putea umple Marele Canion cu toate lucrurile pe care n-a vrut să mi le spună. Mi-am tras mâna şi m-am uitat fix în ochii ăia ai lui ca nişte fântâni de ciocolată topită.

— Eşti un mincinos, i-am spus.

Nu mă aşteptam să dea din cap în semn că da.

— Sunt. Dar nu şi în privinţa asta. Sunt?

— Atunci când ai minţit?

A clătinat din cap. Fetiţă prostuţă.

— Când ţi-am spus cine sunt.

— Şi cine eşti mai precis? Mi-ai spus ce eşti, dar nu mi-ai spus niciodată cine eşti. Cine eşti tu, Evan Walker? De unde vii? Cum arătai înainte să nu arăţi nicicum? Cum era planeta ta? Arăta ca a noastră? Aveaţi plante şi copaci şi stânci şi trăiaţi în oraşe, şi cum vă distraţi, aveaţi muzică? Muzica e la fel de universală ca matematica. Poţi să-mi cânţi un cântec? Cântă-mi un cântec extraterestru, Evan. Spune-mi cum ţi-ai petrecut copilăria. Ai mers la şcoală sau cunoştinţele ţi-au fost pur şi simplu instalate în creier? Cum erau părinţii tăi? Mergeau la serviciu ca părinţii pământeni? Ai avut fraţi sau surori? Sport, începe cu orice.

— Făceam sport, a zis el, cu un zâmbet vag, blând.

— Nu-mi place sportul, începe cu muzica.

— Aveam şi muzică.

— Ascult, am zis şi mi-am încrucişat braţele la piept, aşteptând.

A deschis gura. Apoi a închis-o la loc. Nu-mi dădeam seama dacă stătea să râdă sau să plângă.

— Nu e aşa simplu, Cassie.

— Nu mă aştept la o interpretare extraordinară. Nici eu nu pot să fredonez ceva, dar asta nu m-a împiedicat niciodată să nu mă distrez un pic cu Beyonce.

— Cu cine?

— Ei, haide. Sigur ai auzit de ea.

Clatină din cap. Poate că nu a copilărit la o fermă, ci sub un bolovan uriaş. Apoi m-am gândit că ar fi puţin cam ciudat pentru o fiinţă superioară în vârstă de zece mii de ani să fie la curent cu tendinţele culturii pop. Dar totuşi, vorbim despre Beyonce!

E chiar mai bizar decât îl credeam.

— Totul e diferit. Din punct de vedere structural, adică.

A făcut semn spre gură şi a scos limba.

— Nici măcar nu-mi pot pronunţa propriul nume. Pentru o clipă, a vorbit cu atâta patos încât aproape a stins lampa.

— Atunci îngână ceva. Sau fluieră. Poţi să fluieri, sau n-aveţi nici buze?

— Nimic din toate astea nu mai contează, Cassie.

— Te înşeli. Contează foarte mult. Trecutul tău e ceea ce eşti, Evan.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Era ca şi cum m-aş fi uitat la o ciocolată care se topeşte.

— Dumnezeule, Cassie, sper că nu.

A ridicat spre mine mâinile proaspăt spălate, cu unghiile tăiate şi pilite. Mâinile care au ţinut arma ce-a ucis oameni nevinovaţi înainte ca aproape să mă omoare pe mine.

— Dacă trecutul e ceea ce suntem...

Poate că am demonstrat deja că toţi am făcut lucruri de care nu suntem mândri, dar de data asta am întrecut măsura. A fost prea mult chiar şi pentru mine.

„La dracu’, Cassie! De ce l-ai obligat să se gândească la asta?” Am fost aşa de obsedată să aflu lucruri despre trecutul pe care nu-l cunoşteam încât am uitat ce presupunea trecutul pe care-l cunoşteam: ca să-i salveze pe cei pe care venise să-i ucidă, Amuţitorul Evan Walker plănuia să distrugă o întreagă civilizaţie – civilizaţia lui – pentru totdeauna.

„Nu, Ben Parish”, m-am gândit. „Nu pentru o fată. Pentru trecutul de care nu poate scăpa. Pentru cei şapte miliarde de oameni. Chiar şi pentru sora ta.”

Înainte să-mi dau seama ce se întâmpla sau cum, m-am pomenit luându-l în braţe, eu, care nu-l liniştisem niciodată, care nu-l ajutasem niciodată să se ridice, care nu-l ajutasem să-şi găsească drumul când se simţea pierdut. Eu am fost mereu cea care a luat totul, cea care a primit, întotdeauna; din clipa în care m-a scos din zăpadă, am fost povara lui, misiunea lui, crucea lui. Durerea lui Cassie, teama lui Cassie, furia lui Cassie, deznădejdea lui Cassie. Acestea au fost cuiele care l-au ţintuit.

I-am mângâiat părul umed. L-am mângâiat pe spatele încovoiat. I-am lipit faţa fină, frumos mirositoare de gâtul meu şi i-am simţit lacrimile calde pe piele. A şoptit ceva ce a sunat ca „Efemeridă”.

„Căţea fără inimă” s-ar fi potrivit mai bine.

— Îmi pare rău, Evan, i-am şoptit, îmi pare aşa de rău.

Mi-am plecat capul, el şi l-a ridicat. L-am sărutat pe obrajii uzi. „Suferinţa ta, teama ta, furia ta, deznădejdea ta. Dă-mi-le mie, Evan. O să le duc eu o vreme.”

S-a întins şi şi-a trecut degetele peste buzele mele, umezite de lacrimile lui.

— Ultima fiinţă de pe Pământ, a şoptit. Mai ţii minte când ai scris asta?

Am dat din cap.

— O prostie.

— Cred că de aici a pornit totul, a zis el clătinând din cap. Când am citit asta. „Ultima fiinţă de pe Pământ” – pentru că şi eu mă simţeam la fel.

Mâinile mele îi frământau tricoul ăla vechi cu OSU. Era foarte frământabil. E un cuvânt bun, frământabil. Se poate aplica pentru o mulţime de chestii.

— N-o să te mai întorci, am spus, pentru că el nu putea să o spună.

Şi-a trecut degetele prin părul meu. M-am înfiorat. „Nu face asta, ticălosule. Nu mă atinge de parcă ar fi ultima dată când o faci. Nu te uita la mine de parcă nu o să mă mai vezi niciodată.” Am închis ochii. Buzele ni s-au atins.

Ultima fiinţă de pe Pământ. Cu ochii închişi, o vedeam mergând pe o cărare dintr-o pădure din Vermont, un loc unde n-a fost niciodată şi unde nici n-o să ajungă. Frunzele care îmbrăţişează cărarea cântă refrene de roşu şi auriu. Iar înaintea ei aleargă un câine pe nume Pericle, în felul ăla înfumurat al câinilor, iar ea are tot ce şi-a dorit vreodată; fata asta, nu, femeia asta n-a lăsat nimic nerealizat în urmă. A călătorit prin toată lumea şi a scris cărţi şi a iubit oameni şi a frânt inimi. Nu i-a permis vieţii să treacă pur şi simplu pe lângă ea. A pocnit-o şi i-a tras-o şi-a lovit-o de-a luat-o dracu’. A frământat-o.

Îi simţeam răsuflarea fierbinte în ureche. Mă agăţăm de pieptul lui, înfigându-mi unghiile în pielea lui, o leoaică înfometată cu prada ei. „Să opui rezistenţă e futil, Walker.” Nu o să merg niciodată pe cărarea aceea din pădurea aurie, nu o să am un câine pe nume Pericle şi nu o să călătoresc prin lume. Nu o să-mi recunoască nimeni meritele, nu o să existe nicio stradă cu numele meu, lumea nu o să se schimbe în niciun fel datorită faptului că am existat cândva. Viaţa mea e un catastif de lucruri pe care nu le-am făcut şi nu le voi face niciodată. Ceilalţi mi-au furat toate amintirile lucrurilor pe care nu le voi face niciodată, dar n-o să-i las să-mi răpească şi asta.

Mâinile mele rătăceau pe trupul lui, un teritoriu rămas nedescoperit pe care de acum înainte o să-l numesc Evan-land. Dealuri şi văi, câmpuri pustii şi vâlcele, un peisaj marcat de urmele bătăliilor, străbătut de falii geologice şi drumeaguri neaşteptate. Iar eu sunt Cassie Conchistadoarea: cu cât cuceresc mai mult din teritoriu, cu atât îmi doresc mai mult.

Pieptul îi tresaltă: un cutremur din adâncuri care se ridica la suprafaţă ca un val de tsunami. În ochii mari şi umezi ai lui Evan se citea ceva ce semăna foarte mult cu teama.

— Cassie...

— Taci din gură.

Gura mea explora valea de sub pieptul lui fremătător. Degetele i se încâlciseră în părul meu.

— N-ar trebui.

Mi-a venit să râd. „Mda, e o listă îngrozitor de lungă cu lucruri care n-ar trebui să se întâmple, Evan.” Mi-am înfipt uşor dinţii în pielea lui. Teritoriul de sub limba mea s-a cutremurat uşor, şoc după şoc.

„N-ar trebui.” Nu, probabil n-ar trebui. Unele pofte nu pot fi niciodată satisfăcute. Unele descoperiri pot degrada căutarea în sine.

— Nu e momentul... a icnit el.

Mi-am lăsat obrazul pe burta lui şi mi-am dat la o parte părul care-mi venea peste faţă.

— Şi când o să fie momentul, Evan?

Mi-a prins mâinile hoinare între palmele lui şi le-a ţinut nemişcate.

— Ai spus că mă iubeşti, i-am şoptit.

„La dracu’, Evan Walker, de ce ai spus o chestie aşa de ridicolă, nebunească şi imbecilă?”

Nimeni nu-ţi spune cât de aproape e furia de dorinţă. Vreau să spun că spaţiul dintre molecule e mai dens.

— Eşti un mincinos, i-am zis. Eşti cel mai rău soi de mincinos, genul de mincinos care se minte pe sine însuşi. Nu eşti îndrăgostit de mine. Eşti îndrăgostit de o idee.

Şi-a ferit privirea. Aşa mi-am dat seama că l-am prins.

— Ce idee? m-a întrebat.

— Mincinosule, ştii ce idee, am zis.

M-am ridicat şi mi-am scos cămaşa. M-am uitat fix la el, provocându-l să se uite la mine. „Uită-te la mine, Evan. Uită-te la mine. Nu sunt ultima fiinţă de pe Pământ, simbolul tuturor celor pe care i-ai împuşcat pe autostradă. Nu sunt efemerida; sunt Cassie, o fată obişnuită dintr-un loc obişnuit, care a fost suficient de proastă sau suficient de ghinionistă ca să trăiască destul cât să o găseşti tu. Nu sunt povara ta, misiunea ta sau crucea ta.”

Eu nu sunt umanitatea.

Şi-a întors privirea spre perete, cu mâinile odihnin-du-i-se lângă cap, ca într-un gest de predare. Bun. Am ajuns până aici. Mi-am dat jos blugii şi i-am aruncat mai încolo. Nu-mi puteam aduce aminte un moment când să fi fost mai furioasă – sau mai tristă – sau mai... îmi venea să-l pocnesc, să-l mângâi, să dau în el, să-l ţin în braţe. Voiam să moară. Voiam să mor. Nu mi-era jenă, absolut deloc, şi asta nu pentru că mă mai văzuse dezbrăcată.

Atunci nu avusesem de ales. Eram inconştientă, pe moarte. Acum eram conştientă şi extrem de vie.

Mi-aş fi dorit să fie aţintite asupra mea o sută de lămpi, îmi doream un reflector şi o lupă astfel încât să-mi poată cerceta fiecare centimetru din trupul meu imperfect de fiinţă umană.

— Nu e vorba de timp, Evan, i-am reamintit, ci de ceea ce facem cu el.

23

Ringer

La zece mii de metri altitudine e greu de spus cine pare mai mic: Pământul de dedesubt sau persoana care se uită în jos.

Când ne îndreptăm spre nord şi suntem la doar câţiva kilometri de peşteri, Constance îşi desface centura de siguranţă şi-şi ia paraşuta din locul pentru bagaje de deasupra capului. O ultimă verificare înainte de a sări. Vom fi introduse în teritoriu de la altitudinea asta pentru a reduce şansele de a fi depistate de pe pământ. Se numeşte paraşutare de la mare altitudine.[7] Riscant ca dracu’, dar nu mai riscant decât să sari de la zece mii de metri fără paraşută.

Constance probabil că ştie despre săritura mea din elicopterul avariat, pentru că îmi spune:

— O să fie mai uşor de data asta, nu zici?

Îi spun să se ducă dracu’ şi rânjeşte la mine. Mă bucur. Nu vreau să mi se pară nimic înduioşător sau plăcut la ea. Ar putea să-mi fie mai greu să o ucid.

Mă rog ceva mai greu. Tot am de gând să o omor.

— Treizeci de secunde! ne urlă pilotul în urechi.

Constance îmi verifică echipamentul. Eu îl verific pe al ei. Ne scoatem căştile din urechi şi le aruncăm pe scaune când se deschide uşa avionului. Cu degetele înmănuşate alunecând peste cablul de ghidare, ne îndreptăm ezitant către pântecul urlător şi vântul îngheţat care ne loveşte feţele ca un pumn. Când C160-ul se înclină într-o parte din cauza turbulenţelor, simt cum mi se strânge stomacul. Aproape tot zborul m-am abţinut să nu vomit. Mai bine să o fac acum decât în cădere liberă. Dacă găsesc poziţia potrivită, voma o să aterizeze direct pe faţa lui Constance.

Mă întreb de ce sistemul central nu-mi controlează şi stomacul; e bizar, dar mă simt de parcă m-ar fi dezamăgit un prieten în care aveam încredere.

O urmez pe Constance în bezna unei nopţi fără lună. Nu o să ne deschidem paraşutele înainte de a ajunge la viteza limită. O văd foarte clar datorită acuităţii vizuale îmbunătăţite, e la cincisprezece metri mai jos de mine, undeva spre stânga. Simt cum timpul încetineşte pe măsură ce viteza îmi creşte; nu-mi dau seama dacă e din cauza sistemului central sau e o reacţie naturală atunci când cazi cu două sute de kilometri la oră. Nu aud avionul. Vântul e lumea acum.

Şase mii de metri. Patru mii cinci sute. Trei mii de metri. Acum văd autostrada, câmpurile, pâlcuri de copaci desfrunziţi. Cu cât mă apropii mai mult, cu atât mi se pare că dau toate buzna spre mine. O mie cinci sute de metri. O mie două sute. Distanţa minimă faţă de sol pentru o paraşutare sigură este de la două sute cincizeci de metri, dar asta ar însemna să-ntindem coarda.

Constance îşi deschide paraşuta la două sute şaizeci de metri. Eu sunt un pic mai jos şi pământul se apropie de mine ca o locomotivă în viteză.

În momentul impactului îmi îndoi genunchii şi-mi feresc umărul, rostogolindu-mă de două ori înainte să mă opresc pe spate, încurcată în frânghii. Constance e lângă mine înainte să apuc să-mi trag sufletul şi mă desface dintre ele folosind cuţitul de luptă. Mă ridică în picioare şi-mi face semn că totul e în regulă, după care porneşte de-a lungul câmpului, către nişte silozuri ce se înalţă lângă omniprezentul hambar roşu şi, la o aruncătură de băţ, o casă de ţară văruită în alb.

Casă albă, hambar roşu, un drum de ţară îngust: nu am fi putut ateriza într-un peisaj mai tipic american de atât. Numele cătunului unde se găsesc peşterile? West Liberty.

O găsesc la baza unui siloz, ocupată să-şi dea jos costumul de paraşutist. Pe dedesubt poartă blugi cu talie înaltă şi un hanorac. Nu are nicio armă în afară de cuţit, pe care şi-l pune într-o teacă legată de picior.

— La jumătate de kilometru sud-vest de poziţia noastră, îmi spune.

Intrarea în peşteri.

— Suntem cu câteva ore înaintea lor.

A lui Zombi şi a cui a fost destul de nebun să vină cu el să ne caute pe mine şi pe Teacup. Poundcake, probabil. Mi se strânge stomacul la gândul că o să trebuiască să-i spun lui Zombi despre Teacup.

— Stai aici şi aştepţi semnalul meu.

Clatin din cap.

— Vin cu tine.

Iar rânjetul ăla stupid.

— Scumpo, nu vrei să faci asta.

— De ce?

— Povestea noastră n-o să fie credibilă decât dacă nu mai e nimeni înjur care să o contrazică.

Stomacul mi se strânge şi mai tare. „Supravieţuitori. Constance o să-i omoare pe toţi cei care se ascund în peşterile alea, şi asta probabil că înseamnă o grămadă de oameni. Zeci, poate chiar sute.” O să fie greu. Vor fi înarmaţi până-n dinţi şi neîncrezători în străini – e greu de crezut că mai există cineva care n-a aflat de al Patrulea Val până în stadiul ăsta al jocului. Ceea ce înseamnă că poate nu voi fi nevoită să o ucid eu pe Constance până la urmă. Poate o vor face ei în locul meu.

E un gând plăcut. Nerealist, dar plăcut. Următorul meu gând nu e deloc plăcut, aşa că debitez primul lucru care-mi vine în cap.

— Nu trebuie să eliberăm peşterile, îl putem intercepta pe Zombi înainte să ajungă acolo.

— Avem alte ordine.

— Avem ordin să ne întâlnim cu Zombi, argumentez eu.

Nu renunţ. Dacă renunţ, vor muri oameni nevinovaţi.

Nu sunt total împotriva uciderii oamenilor, la urma urmei plănuiesc să o omor pe ea şi pe Evan Walker, dar ce vrea ea ar putea fi evitat.

— Ştiu că te deranjează, Marika, îmi spune ea pe un ton blând. De aceea mă duc singură.

— E un risc prostesc.

— Ai ajuns la o concluzie fără să ştii toate datele, mă ceartă ea.

Asta a fost o problemă de la început – de la începuturile istoriei umanităţii.

Mâna îmi alunecă pe patul pistolului. Lui Constance nu-i scapă gestul. Zâmbetul cu care-mi răspunde e destul de larg cât să lumineze prin întuneric.

— Ştii ce se întâmplă dacă faci asta, îmi spune cu o voce blândă, ca o mătuşă drăguţă sau o soră mai mare. Prietenii tăi – cei după care te-ai întors – câte vieţi merită vieţile lor? Dacă ar trebui să moară o sută pentru ca ei să trăiască, sau o mie, sau zece mii sau zece milioane... Când ai spune că e de ajuns?

Cunosc argumentul ăsta. E al lui Vosch. E al lor. Ce înseamnă şapte miliarde de vieţi când miza e însăşi existenţa? Simt cum îmi arde gâtul. Simt în gât gustul acidului din stomac.

— E o alegere falsă, îi spun, făcând o ultimă încercare. Nu trebuie să omori pe nimeni ca să pui mâna pe Walker.

Ridică din umeri. Se pare că nu înţeleg.

— Dacă nu o fac, niciuna dintre noi nu o să apuce să trăiască suficient ca să o facă.

Ridică bărbia şi îşi întoarce uşor faţa.

— Loveşte-mă, zice, bătandu-se uşor cu mâna pe obrazul drept. Aici.

De ce nu? Lovitura o face să se clatine pe picioare. Clatină din cap nemulţumită şi întoarce celălalt obraz.

— Încă o dată. Mai tare, Marika. Mai tare.

O lovesc mai tare. Suficient de tare cât să-i rup osul. Ochiul drept începe imediat să i se umfle. Nu simte niciun pic de durere. Nici eu.

— Mersi, zice bucuroasă.

— Nicio problemă. Oricând mai ai nevoie să te pocnească cineva, anunţă-mă.

Râde încet. Dacă nu aş şti mai bine, aş putea să jur că mă place, că mă găseşte fermecătoare. Apoi dispare atât de repede, că numai o vedere îmbunătăţită ca a mea o poate urmări traversând câmpul spre drumul care duce la peşteri, apoi tăind-o prin păduri spre nord-vest.

Imediat ce iese din raza mea vizuală, mă las la pământ tremurând, ameţită, cu un nod în stomac, încep să mă întreb dacă nu cumva e ceva în neregulă cu al 12-lea sistem. Mă simt ca dracu’.

Mă sprijin de metalul rece al silozului şi închid ochii. Întunericul de dincolo de pleoapele mele închise se învârte în jurul unui centru invizibil, unicitatea dinaintea apariţiei universului. Teacup e acolo, îndepărtându-se de mine. Împuşcătura lui Razor răsună în spaţiul lipsit de timp. Teacup se îndepărtează, dar va fi mereu a mea.

Razor e şi el acolo, în centrul absolut al nimicului absolut, cu sângele încă proaspăt pe braţul la care s-a rănit singur, scrijelindu-şi VQP, ştiind că preţul sacrificării lui Teacup va fi propria lui viaţă. Sunt sigură că se hotărâse să o ucidă încă din noaptea pe care am petrecut-o împreună – pentru că uciderea ei era singura cale de a mă elibera pe mine.

Să mă eliberezi ca să fac ce, Razor? Să îndur ca să cuceresc ce?

Cu ochii tot închişi, scot cuţitul din teaca legată de coapsă. Mi-l imaginez pe Razor zăbovind în uşa depozitului, lumina aurie a rugului de afară scăldându-i trăsăturile ascuţite; ochii lui pierduţi în întuneric în vreme ce-şi suflecă mâneca. Cuţitul din mâna lui atunci. Cuţitul din mâna mea acum. Probabil că a tresărit când vârful cuţitului i-a atins pielea. Eu nu o fac.

Nu simt nimic. Sunt învăluită în nimicnicie ca într-un cocon, răspunsul până la urmă la întrebarea lui Vosch „de ce?” Simt mirosul sângelui lui Razor. Pe al meu nu-l simt, pentru că nu apare nicio picătură la suprafaţă; mii de drone microscopice opresc sângerarea.

V: Cum cucereşti ceea ce nu poate fi cucerit?

Q: Cine să câştige când nimeni nu mai poate îndura?

P: Ce să înduri când toată speranţa dispare?

De nicăieri răsună o voce:

— Copila mea, de ce plângi?

Deschid ochii.

E un preot.

24

Sau cel puţin e îmbrăcat ca un preot.

Pantaloni negri. Cămaşă neagră. Guler alb, îngălbenit de transpiraţie, pătat de puncte de culoarea ruginii. Stă chiar în faţa mea, un tip scund, cu început de chelie şi o faţă durdulie, ca de bebeluş, îmi vede cuţitul ud şi ridică imediat mâinile.

— Nu sunt înarmat.

Are o voce ascuţită, ca a unui băieţel în schimbare. Dau drumul cuţitului şi scot pistolul.

— Mâinile pe creştetul capului, în genunchi.

Se supune instantaneu. Arunc o privire spre drum. „Ce s-a întâmplat cu Constance?”

— N-am vrut să te sperii, zice omuleţul. Doar că nu am mai văzut pe nimeni de luni de zile. Eşti cu soldaţii, nu-i aşa?

— Taci din gură, îi spun. Gura!

— Sigur! îmi... îmi pare rău.

Închide gura. Obrajii i s-au înroşit de frică sau poate de jenă. Trec în spatele lui. Rămâne nemişcat când îmi trec mâna liberă peste torsoul lui.

— De unde ai venit? îl întreb.

— Pennsylvania...

— Nu. De unde ai venit acum?

— Locuiesc în peşteri.

— Cu cine?

— Nimeni! Ţi-am spus, n-am mai văzut pe nimeni de luni de zile. Din noiembrie...

Are un obiect dur din metal în buzunarul din dreapta, îl pescuiesc de acolo. Un crucifix. A cunoscut şi zile mai bune. Smalţul ieftin auriu e sărit; chipul lui Cristos a ajuns un ciot chel. Mă gândesc la Soldatul Crucifix al lui Sullivan ascunzându-se după lăzile frigorifice pentru bere.

— Te rog, scânceşte el. Nu mi-l lua.

Arunc crucifixul în iarba înaltă şi uscată dintre siloz şi hambar. „Unde dracu’ e Constance?” Cum s-a strecurat fraierul ăsta pe lângă ea? Şi mai important, cum de l-am lăsat eu pe fraierul ăsta să se strecoare pe lângă mine?

— Unde ţi-e haina? îl întreb.

— Haina?

Trec în faţa lui şi ridic arma la nivelul frunţii.

— E ger. Nu ţi-e frig?

— Oh!

Scoate un hohot nervos de râs. Dinţii se potrivesc cu restul înfăţişării lui: mici şi murdari de negreală.

— Am uitat complet de ea. Eram aşa de nerăbdător când am auzit avionul – m-am gândit că în sfârşit au sosit salvatorii!

Zâmbetul păleşte.

— Eşti aici să mă salvezi, nu-i aşa?

Degetul mi se încordează pe trăgaci. „Câteodată eşti la locul nepotrivit la momentul nepotrivit şi ceea ce se întâmplă nu e din vina nimănui”, i-am spus lui Sullivan după ce am auzit povestea ei cu soldatul.

— Pot să te întreb câţi ani ai? Pari mult prea tânără pentru un soldat.

— Nu sunt soldat, îi spun. Şi nici nu sunt.

Sunt următorul pas în evoluţia umanităţii. Îi spun adevărul:

— Sunt un Amuţitor.

25

Sare la mine, o explozie de roz palid şi negru. O scânteiere a dinţilor mărunţi şi apoi arma îmi zboară din mână. Lovitura îmi rupe încheietura. Următoarea lovitură vine mai repede decât o poate prinde vederea mea perfecţionată şi mă aruncă doi metri mai încolo, fix în siloz. Metalul scârţâie şi se pliază în jurul corpului meu ca un taco. Acum au sens cuvintele lui Constance: „Ai ajuns la o concluzie fără să cunoşti toate datele.”

Nu se ducea la peşteri ca să anihileze supravieţuitori. Se ducea ca să amuţească un Amuţitor.

„Mersi, Connie. Ai fi putut să-mi spui.”

Faptul că nu mor în clipa impactului e salvarea mea. Falsul preot se opreşte şi se uită la mine cu capul înclinat în mod ciudat într-o parte, ca o pasăre. Ar trebui să fiu moartă sau măcar leşinată. Cum se face că mă mai ţin pe picioare?

— Măi să fie! Asta e... curios!

Niciunul dintre noi nu se mişcă preţ de câteva secunde. I-am dat jocul peste cap. „Trage de timp, Ringer. Aşteaptă să vină Constance înapoi.”

Dacă mai vine Constance înapoi.

Constance poate că a murit.

— Nu sunt una dintre voi, îi spun, eliberându-mă dintre fiare. Vosch mi-a implantat al 12-lea sistem.

Expresia lui uluită nu se schimbă, dar văd cum i se încordează muşchii. E singura explicaţie care are sens, numai că nu are sens.

— Şi mai curios! murmură. De ce ar perfecţiona comandantul o fiinţă umană?

A venit timpul să mint. Am învăţat de la inamic că poţi împlini unele dintre cele mai măreţe lucruri cu o minciună minusculă.

— V-a trădat. Ne-a implantat tuturor al 12-lea sistem.

Dă din cap şi zâmbeşte. Ştie că mănânc rahat.

— Şi venim după voi acum, continui eu. Înainte să fiţi luaţi de capsulele de salvare şi duşi la nava-mamă.

Puşca mea e pe jos, la un metru de picioarele lui. Pistolul nu ştiu unde mi-a aterizat. Cuţitul e foarte aproape, cam la jumătatea distanţei dintre noi. O să se aştepte să mă întind spre cuţit.

Bun, deci se pare că nu prea merge cu minciuna. O să încerc cu adevărul, dar nu prea-mi fac speranţe.

— Probabil îmi pierd vremea degeaba, dar ar trebui să ştii că eşti la fel de om pe cât sunt şi eu. Eşti folosit, la fel cum e toată lumea. Tot ce crezi că ştii despre cine eşti, tot ce-ţi aminteşti, e o minciună. Totul.

Dă din cap, zâmbindu-mi aşa cum îi zâmbeşti unui nebun. „Acum e rândul tău, Constance. Sari din întuneric şi împlântă-i cuţitul în spate.” Dar Constance nu-şi face intrarea în scenă.

— Chiar sunt perplex, spune. Ce să fac eu cu tine?

— Nu ştiu, îi spun sincer. Tot ce ştiu e că o să iau cuţitul ăla şi-o să te tai ca pe un porc.

Nu mă uit la cuţit. Ştiu că dacă mă uit, nu am nicio şansă – o să-şi dea seama imediat de şiretlic. Dar pentru că nu mă uit, îl forţez pe el să se uite. Îi aruncă o privire doar o secundă, dar o secundă e mai mult decât am nevoie.

Vârful de oţel al bocancului meu îl pocneşte fix în bărbie şi corpul lui micuţ zboară trei metri înainte să se izbească greoi de pământ. Înainte să se poată ridica în picioare, îi arunc cuţitul spre gât, dar el bate aerul şi-l prinde în cădere, o mişcare atât de periculos de elegantă, că nu pot să nu o admir.

Mă arunc după puşcă. Mi-o ia înainte, îmi dă un pumn în tâmplă şi cad. Mă lovesc cu gura de pământ şi-mi sparg buza de jos. „Şi gata.” Acum o să-mi taie gâtul. O să ia puşca şi o să-mi zboare creierii. Sunt o fricoasă, o amatoare, o nou-venită care încă se mai obişnuieşte cu sistemul de perfecţionare pe care el îl foloseşte de când avea treişpe ani.

Mă prinde de păr şi mă întoarce pe spate. Am gura plină de sânge, icnesc. Stă în picioare în faţa mea, cu cei un metru şi şaizeci de centimetri ai lui, cu puşca într-o mână şi cuţitul în cealaltă.

— Cine eşti?

Scuip sângele din gură.

— Mă numesc Ringer.

— De unde eşti?

— Păi, m-am născut în San Francisco...

Mă loveşte în coaste. Nu cu toată puterea. Dacă mă lovea cu toată puterea, mi-ar fi perforat un plămân sau mi-ar fi rupt splina. Nu vrea să mă ucidă – încă.

— Ce cauţi aici?

Îl privesc în ochi şi-i răspund:

— Am venit să te omor.

Aruncă puşca departe. Zboară o sută de metri, peste drum, şi aterizează în câmp. Mă prinde de gât şi mă ridică în aer. Îşi întoarce capul spre mine ca o cioară curioasă, ca o bufniţă atentă.

Nu mă pot apăra împotriva următorului atac. Conştiinţa lui se năpusteşte într-a mea, un atac sălbatic care-mi străpunge mintea cu o asemenea forţă, încât sistemul meu autonom se închide. Mă cufund în întunericul absolut. Nu se vede nimic, nu se aude nimic, nimic nu mişcă. Mintea lui o mestecă pe a mea, iar ceea ce simt în el e o ură mai mare decât universul însuşi, furie pură şi dezgust cumplit şi, oricât de ciudat ar părea, invidie.

— Ahhh! oftează el. Pe cine cauţi? Nu pe cei care s-au pierdut. O fetiţă, un băiat trist şi sufletist. Au murit pentru ca tu să trăieşti. Da? Da. Oh, cât de singură eşti. Cât de pustie!

O ţin pe Teacup în braţe în hotelul vechi, încercând să o încălzesc. Razor mă ţine pe mine în braţe în măruntaiele vechii baze, încercând să mă ţină în viaţă. „E un cerc, Zombi, mărginit de frică.”

— Dar mai e cineva, murmură preotul. Hmm. Ştii? Ai descoperit?

Chicotitul lui uşor se opreşte repede. Ştiu de ce. Nu e urmă de îndoială: suntem una. A scos-o la suprafaţă pe Constance şi zâmbetul ei stupid şi nesărat de mamă exagerată.

Mă aruncă de-o parte cum a aruncat şi puşca – plin de dispreţ, o bucată inutilă de gunoi omenesc. Sistemul central îmi pregăteşte corpul pentru impact. E timp destul cât zbor prin aer.

Mă izbesc de balustrada putredă a verandei din faţa casei albe. Lemnul sare în toate părţile cu un zgomot puternic în momentul în care scândurile vechi se rup sub mine. Rămân nemişcată. Lumea se învârte.

Totuşi, mai rea decât bătaia fizică a fost lovitura psihologică. Nu pot gândi. Imagini fragmentate, discontinue explodează, apoi dispar, după care înfloresc iar. Zâmbetul lui Zombi. Ochii lui Razor, încruntătura lui Teacup. Apoi faţa lui Vosch, tăiată în piatră, dură ca o stâncă, şi ochii care te străpung, care văd totul, care mă cunosc.

Mă rostogolesc pe-o parte. Stomacul mi se întoarce pe dos. Vomit pe treptele verandei până nu mai rămâne nimic, şi-apoi vomit iar.

„Trebuie să te ridici, Ringer. Dacă nu te ridici, Zombi e pierdut.”

Încerc să mă ridic. Cad.

Încerc să mă ridic. Mă împleticesc.

Preotul Amuţitor i-a simţit înăuntrul meu – credeam că au dispărut, credeam că i-am pierdut, dar nu-i pierzi niciodată pe cei pe care-i iubeşti, pentru că dragostea e statornică; dragostea îndură.

Braţele cuiva mă ridică: ale lui Razor.

Mâinile cuiva mă liniştesc: ale lui Teacup.

Zâmbetul cuiva îmi dă speranţă: al lui Zombi.

Ar fi trebuit să-i spun când am avut ocazia cât de mult îmi place zâmbetul lui.

Mă ridic.

Răzor mă ridică, Teacup mă linişteşte, Zombi îmi zâmbeşte.

„Ştii ce faci când nu poţi să te ridici să mărşăluieşti, soldat?” răsună vocea lui Vosch. „Te târăşti.”

26

Zombi

La nord de Urbana, vechea autostradă străbate zona rurală, câmpurile necultivate de pe ambele părţi strălucesc cenuşiu-argintii în lumina puternică a stelelor, iar printre ele, ca nişte pistrui negri, se ivesc ruinele arse ale fermelor. Peşterile sunt la cincisprezece kilometri de aici, drept spre nord. Nu părăsesc autostrada ca să nu risc să mă rătăcesc. Dacă menţin ritmul şi nu mă opresc să mă odihnesc, ar trebui să ajung la ţintă în zori.

Asta e partea uşoară.

Asasini supraoameni care pot arăta oricum – de exemplu, ca nişte bătrânei drăguţi care cântă imnuri religioase. Copii care hoinăresc pe lângă tabere şi ascunzători cu bombe plantate în gât. Astfel de lucruri nu prea încurajează ospitalitatea faţă de străini.

Vor fi santinele, buncăre ascunse, cuiburi de lunetişti, poate vreun ciobănesc german sau vreun doberman afurisit, sârme, capcane ascunse. Inamicul a făcut pulbere cleiul fundamental care ne ţinea pe toţi la un loc, transformând orice străin într-un celălalt de netolerat. Asta-i amuzant, amuzant la modul bolnav: după sosirea extratereştrilor, am devenit noi înşine extraterestri.

Ceea ce înseamnă că şansele ca cineva să mă împuşte imediat ce-i apar în cătare sunt destul de ridicate. Cam în jur de 99,9%.

Ei, asta e. Doar o viaţă ai, nu?

M-am uitat la harta de pe spatele broşurii de atâtea ori, încât mi s-a întipărit în minte. US 68 nord spre SR 507. SR 507 est spre SR 245. Apoi încă un kilometru şi-ai ajuns. Floare la ureche, no problema. Trei sau patru ore de marş pe stomacul gol fără pic de odihnă sau somn şi-apoi o să răsară soarele.

O să am nevoie de timp ca să fac o recunoaştere. Nu am timp. O să am nevoie de un plan ca să abordez o santinelă ostilă. Nu am niciun plan. O să am nevoie de cuvintele potrivite să-i conving că fac parte din tabăra tipilor buni. Nu am cuvintele potrivite. Nu am decât personalitatea mea şarmantă şi un zâmbet ucigător.

La intersecţia lui 507 cu 245 e o pancartă care-mi vine până la brâu cu o săgeată pătată de rugină ce indică nordul: Peşterile Ohio. Terenul e mai înalt, drumul se arcuieşte spre stele, îmi ajustez viziera şi scanez pădurea din stânga după vreo strălucire verde. Mă las prudent pe burtă pe panta dealului şi mă târăsc restul drumului până în vârf. Un drum pavat taie pădurea până la un pâlc de clădiri, movile mici şi negre profilându-se în peisajul cenuşiu. Cincizeci de metri mai departe sunt două borne de piatră cu pancarte albe în vârf pe care scrie PO.

Înaintez pas cu pas, aşa cum ne-au învăţat în tabără, târâş: cu faţa în ţărână, cu puşca într-o mână şi cu cealaltă întinsă în faţă. În ritmul ăsta o să ajung la peşteri după ce împlinesc douăş’ unu de ani, dar mai bine aşa decât să nu mai fiu în viaţă să prind aniversarea. La fiecare câţiva metri mă opresc şi ridic capul ca să scanez terenul. Copaci. Iarbă. Un morman de cabluri de înaltă tensiune căzute. Gunoi. Un singur pantof de tenis, foarte micuţ zăcând pe-o parte.

După încă o sută de metri – şi o sută de ani mai târziu – pipai cu degetele întinse în faţă ceva metalic. Nu ridic capul – trag obiectul spre mine să văd ce e.

Un crucifix.

Mă trece un fior pe şira spinării. „N-am avut timp să mă gândesc”, mi-a spus Sullivan. „Am văzut sclipirea metalică. Am crezut că era un pistol. Aşa că l-am omorât. L-am omorât pentru un crucifix.”

Mi-aş dori să nu-mi fi spus povestea asta. Dacă n-aş şti mai bine, aş crede că e un semn bun să găseşti un crucifix la întâmplare în ţărână. Poate chiar l-aş păstra ca să-mi poarte noroc. În loc de asta, mă simt de parcă mi-ar fi tăiat calea o mâţă neagră, îl las pe Isus să zacă în ţărână.

Târâş, târâş, pauză. Cercetează. Târâş, târâş, pauză. Cercetează. Acum văd clădirile: un magazin de suveniruri şi un centru de recepţie, rămăşiţele unei fântâni de piatră. Dincolo de clădiri, clătinându-se în întuneric printre siluetele în formă de copaci, e o bilă de lumină verde-aprins, cât degetul de mare, care se îndreaptă direct spre mine.

Înţepenesc. Sunt complet expus. Nu am unde să mă adăpostesc. Bila se face tot mai mare, acum e în faţa centrului de recepţie. Mă sprijin în coate şi-l privesc prin luneta M16-lui. E un tip aşa de mărunţel, încât prima dată mi se pare că e un copil.

Pantaloni negri, cămaşă neagră şi un guler care în zilele lui bune a fost alb.

Se pare că l-am găsit pe proprietarul crucifixului.

Probabil ar trebui să-l împuşc înainte să mă vadă.

„Ah, ce tâmpenie. Ce idee cretină. Dacă-l împuşti o să te trezeşti cu toată tabăra pe capul tău. Tragi numai dacă se trage asupra ta. Eşti aici ca să salvezi oameni, mai ţii minte?”

Omul în negru cu bila verde în loc de cap dispare după colţul clădirii. Număr secundele. Când ajung la 120 şi el tot n-a reapărut mă târăsc şi mă caţăr în cel mai apropiat copac, unde îmi curăţ iarba uscată şi praful de pe faţă. încerc să-mi trag răsuflarea şi să-mi adun gândurile, în ordinea asta. Îmi iese mai bine prima parte.

Acum înţeleg de ce Vosch a sărit peste Ringer şi m-a promovat pe mine şeful plutonului. Ea era cu siguranţă cea mai înţeleaptă alegere: mai deşteaptă decât mine, trăgea mai bine, avea instincte mai ascuţite. Dar eu am obţinut promovarea pentru că aveam singurul lucru care-i lipsea ei: loialitatea oarbă pentru cauză şi încrederea absolută în lider. Bine, de fapt sunt două lucruri. Nu contează. Vreau să spun că încrederea e mai tare decât deşteptăciunea de fiecare dată. Curajul bate creierul. Cel puţin atunci când vrei să ai o armată de bufoni nechibzuiţi cu tendinţe suicidale, dornici să-şi sacrifice vieţile pentru a nu fi ucişi de inamic.

Nu mă pot ascunde aici o veşnicie. Şi nu l-am lăsat pe Dumbo în urmă ca să moară în timp ce eu stau aici cu degetul în cur aşteptând să-mi treacă vreo idee prin creierul ăsta de Cro-Magnon cu care am fost binecuvântat.

De fapt am nevoie de un ostatic, mă hotărăsc.

Caut cu privirea înjur, spre centrul de recepţie. Nimic. Mă târăsc până la cel mai apropiat copac, stop, capul la cutie, trag cu ochiul. Nimic. Doi copaci mai încolo, cu vreo cincizeci de metri mai aproape, tot nu-l văd. Probabil a găsit vreun loc retras să facă un pipi. Sau e deja în peşteri, într-un loc cald şi sigur, spunându-i lui Ringer că totul e în regulă la suprafaţă în timp ce o leagănă uşurel pe Teacup să adoarmă.

Am tot felul de fantezii despre peşteri de când a plecat Ringer – preotul nu e inclus –, cum ea şi Teacup au stat la căldură şi adăpost şi au mâncat bine toată iarna asta blestemată. Mă gândesc la ce o să-i spun când o s-o văd în sfârşit. Ce-o să-mi spună ea mie. Cum o frază spusă exact la fix o s-o facă în sfârşit să zâmbească. O parte din mine crede că războiul ăsta interminabil se va termina când voi reuşi să-i smulg un zâmbet fetei ăsteia.

Bine, mă hotărăsc, lasă-l baltă pe preot. Centrul de recepţie ar trebui să fie plin de oameni. Aş putea să mă aleg cu vreo şase ostatici în loc de unul, dar calul de dar nu se caută la dinţi. Trebuie să pătrund în peşteră cât mai repede.

Scanez terenul, îmi plănuiesc itinerarul, repet în minte cum se va desfăşura atacul. Mi-a mai rămas o grenadă de manevră. Am elementul surpriză. E bine să-i surprinzi. Am puşca şi pistolul lui Dumbo. Probabil n-o să fie de ajuns. Ei vor avea mult mai multe arme, ceea ce înseamnă că o să mor. Ceea ce înseamnă că şi Dumbo o să moară.

E o singură fereastră pe partea pe care sunt eu. O s-o sparg cu patul puştii, arunc grenada, şi-apoi o şterg pe lângă clădire spre uşa din faţă. Maxim şase secunde. N-o să ştie ce i-a lovit.

Cel puţin aşa o să le povestec nepoţilor despre ziua asta: eram aşa de concentrat asupra ferestrei, încât am uitat să mă uit pe unde merg.

Mi-aş dori să am o altă explicaţie pentru cum am căzut în groapa aia blestemată, de doi metri lăţime şi de două ori mai adâncă, o groapă pe care n-aveai cum să n-o vezi, chiar şi pe întuneric, nu doar din cauza dimensiunii, ci din cauza a ceea ce era în ea.

Cadavre.

Sute de cadavre.

Cadavre mari, cadavre mici şi cadavre mijlocii. Cadavre îmbrăcate, pe jumătate îmbrăcate, dezbrăcate. Cadavre proaspete şi unele nu chiar atât de proaspete. Cadavre întregi şi bucăţi de cadavre şi chestii care ar fi trebuit să fie înăuntrul lor, dar acum nu mai erau.

Am intrat până la coapse în grămada aia dezgustătoare şi împuţită şi n-am atins fundul cu picioarele – pur şi simplu mă scufundam. Nimic de care să mă ţin, doar cadavre care alunecă odată cu mine. Ajung faţă în faţă cu unul proaspăt pe măsură ce mă scufund – unul foarte proaspăt, o femeie pe la treizeci de ani, cu păr blond plin de mizerie şi de sânge, ochi negri şi un obraz umflat cât pumnul meu, cu pielea încă rozalie, cu buzele pline. Nu e moartă de mai mult de câteva ore.

Mă răsucesc. Prefer să înfrunt zece feţe putrezite decât una care pare încă vie.

Deja m-am înfundat până la umeri şi tot mai sunt tras în jos. O să fiu sufocat de rămăşiţe umane. O să mă înec în moarte. E o metaforă atât de ridicolă, încât îmi vine să râd.

Şi-n clipa aia simt strânsoarea degetelor în jurul gâtului.

Şi apoi buzele ei reci, care clar nu aparţin unui cadavru, îmi şoptesc la ureche:

— Nu scoate un sunet, Ben. Fă pe mortul.

Ben? încerc să-mi întorc capul. N-am cum. Strânsoarea ei e prea puternică.

— Avem o singură şansă, şopteşte vocea. Aşa că nu mişca. Ştie unde suntem şi vine după noi.

27

La marginea gropii se înalţă o umbră, profilându-se în lumina stelelor, cineva mic de statură, cu capul aplecat într-o parte, ascultând. Nu mă gândesc prea mult: îmi ţin respiraţia şi mă las moale, urmărindu-l pe sub gene. Are în mâna dreaptă un obiect care îmi pare familiar. Un cuţit de luptă KA-BAR, modelul standard folosit de toţi soldaţii.

Degetele femeii slăbesc strânsoarea din jurul gâtului meu. Se lasă şi ea moale, în cine să am încredere? În el, în ea, în niciunul dintre ei?

Trec treizeci de secunde, un minut, aproape două. Stau nemişcat. La fel şi ea. Nici el nu se mişcă. N-o să-mi mai pot ţine respiraţia sau amâna decizia prea mult timp. O să trebuiască ori să respir, ori să trag în cineva. Dar am braţele încurcate în braţele morţilor şi oricum mi-am pierdut puşca atunci când am căzut. Nici măcar nu ştiu unde a aterizat.

Totuşi el ştie, preotul care a schimbat crucifixul pe cuţit.

— Îţi văd puşca, fiule, spune. Ieşi afară. N-ai de ce să te temi. Sunt toţi morţi şi inofensivi.

Îngenunchează la marginea osuarului şi întinde mâna goală.

— Nu-ţi face griji, o să-ţi recuperezi puşca. Mie nu-mi plac puştile. Nu mi-au plăcut niciodată.

Zâmbeşte. Apoi doamna ne-moartă îl prinde de încheietura mâinii. În clipa următoare zboară în groapă alături de noi şi pistolul lui Dumbo e lipit de tâmpla lui, iar vocea ei se aude spunând:

— Atunci n-o să-ţi placă nici asta.

Şi capul preotului explodează.

Nu sunt tocmai sigur, dar cred că ăsta e semnul să ies dracului din groapa asta.

28

Mi-am pierdut puşca. Şi, nu se ştie cum, pistolul a ajuns la doamna ne-moartă. Habar n-am dacă mi-a salvat viaţa sau a început cu preotul şi acum urmez eu.

În tabără nu ne-au învăţat şi cum să împingem şi să ne agăţăm ca să ne facem loc să ieşim dintr-un mormânt. Pentru că în mod normal, dacă ajungi undeva îngropat până la gât în cadavre, cel mai probabil eşti unul dintre ele.

— Nu-ţi fac niciun rău, îmi spune femeia.

Zâmbeşte larg şi probabil că o cam doare din cauza obrazului rănit.

— Atunci lasă arma.

Îi dă drumul imediat. Ridică mâinile goale.

— De unde ştii cum mă cheamă? o întreb, de fapt mai degrabă urlu.

— Mi-a spus Marika.

— Cine dracu’ e Marika?

Pescuiesc pistolul de pe jos şi nu face nicio mişcare să mă împiedice.

— Fata din spatele tău.

Mă-ntorc rapid spre stânga, fără să o pierd din ochi. Nu e nimeni acolo.

— Uite care-i treaba, n-am o zi tocmai bună. Cine eşti şi cine era piticul ăla pe care l-ai omorât şi unde e Teacup? Unde e Ringer?

— Ţi-am spus, Zombi, zice ea râzând veselă. E în spatele tău.

Ridic pistolul la nivelul ochilor ei. Nu mai sunt speriat sau confuz. Sunt doar nervos. Nu ştiu dacă ea e Amuţitorul din peşteri şi, sincer, nici nu-mi pasă. O să omor fiecare străin care-mi iese în cale până dau de cineva cunoscut.

Ştiu cum stau lucrurile. Isuse Cristoase, sigur că ştiu. Ştiu. Am ştiut dinainte să părăsesc adăpostul. Totul a fost în van, în van. Dumbo o să moară în van, pentru că Ringer a dispărut în van. Zace în mormanul ăla de cadavre, un nimic cu părul negru, ne-zâmbitor, împreună cu Teacup, amândouă transformate în nimic, la fel ca ceilalţi şapte miliarde de oameni ocupaţi să se descompună în molecule de nimic. Iar eu o să ajut la asta. O să-mi fac partea mea. O să omor orice ticălos cretin şi idiot care-mi iese în cale.

Au vrut să dea drumul în lume unui ucigaş cu sânge rece care nu gândeşte. Au vrut un zombi. Acum îl au.

Ţintesc faţa aia învineţită şi zâmbitoare de proastă şi apăs pe trăgaci.

29

Ringer

Probabil o să regret asta.

A o lăsa pe Constance prin preajmă e ca şi cum ai ţine o viperă în patul copiilor tăi. A încerca să o omori ar pune vieţile copiilor într-o primejdie mai mare decât şarpele însuşi.

Aşa că aproape l-am lăsat pe Zombi s-o facă. Era tentant. Dar cu o milisecundă înainte ca glonţul să iasă de pe ţeava, l-am lovit cu palma peste cot, deviind lovitura. Pistolul e la mine în mână înainte să se audă zgomotul împuşcăturii.

Se întoarce spre mine cu mâna strânsă pumn, gata să mă lovească în cap. Îi prind pumnul.

Corpul i se zdruncină în momentul impactului – ca şi cum ar fi lovit un zid de cărămidă – iar apoi, uimit şi fără să-i vină să creadă, rămâne cu gura deschisă şi face ochii mari, o reacţie atât de clişeistică şi previzibilă încât aproape reuşeşte: aproape reuşeşte să-mi smulgă un zâmbet.

Aproape.

— Ringer? zice el.

— Sergent.

I se înmoaie genunchii. Se aruncă spre mine şi-şi lasă capul pe gâtul meu şi, peste umărul lui, o văd pe Constance zâmbind.

Pătrund în el cu ajutorul celui de-al 12-lea sistem. Acolo unde găsesc suferinţă, îi ofer alinare. Unde e teamă, speranţă. Unde e furie, pace.

— E în regulă, îi spun, uitându-mă la Constance. Eşti cu mine. Eşti în siguranţă acum, Zombi. Suntem în deplină siguranţă.

Prima minciună pe care i-o spun. Nu va fi şi ultima.

30

Se retrage din braţele mele. Privirea îi rătăceşte peste câmpurile luminate de stele, peste drumul de dincolo de ele, peste crengile desfrunzite ale copacilor. Vrea să mă întrebe, dar în acelaşi timp nu vrea. Mă încordez, aşteptând întrebarea. E o cruzime să-l las să o rostească?

— Teacup?

Clatin din cap.

El încuviinţează. Răsuflă adânc. Faptul că m-a găsit pe mine a fost un fel de miracol, iar când are loc un miracol, te aştepţi să se mai întâmple încă unul.

— Ticăloasa aia mică, murmură el. Priveşte în zare.

Câmpul, drumul, copacii.

— S-a strecurat pe lângă mine, Ringer.

Apoi mă priveşte cu asprime şi mă întreabă:

— Cum s-a întâmplat?

Îi spun primul lucru care-mi trece prin cap.

— Unul dintre ei, zic, făcând semn cu capul spre groapă – a doua minciună. Ne-am ascuns de ei toată iarna.

A treia minciună. E ca şi cum aş fi sărit de pe o stâncă – sau l-aş fi împins pe Zombi de pe ea. Cu fiecare minciună, se îndepărtează de mine, accelerând în timp ce ne prăbuşim.

— Dar Cup n-a reuşit.

Se apropie de groapă şi se uită fix la masa de rămăşiţe în descompunere.

— E şi ea aici?

Constance se amestecă în conversaţie, nu-mi dau seama de ce.

— Nu. Am înmormântat-o cum se cuvine, Ben. Zombi se uită la ea. Fioros.

— Tu cine căcat eşti?

Ea zâmbeşte şi mai larg.

— Mă numesc Constance. Constance Pierce. Îmi cer scuze. Ştiu că nu am făcut cunoştinţă, dar simt că te cunosc dintotdeauna. Practic, Marika numai despre tine vorbeşte.

Rămâne pentru o clipă cu privirea aţintită asupra ei.

— Marika, repetă el.

— Adică eu, îi spun.

Acum se holbează la mine.

— Nu mi-ai spus niciodată că te cheamă Marika.

— Nu m-ai întrebat niciodată.

— Nu te-am...?

Scoate un hohot scurt de râs fără pic de amuzament şi clatină din cap. Apoi, fără un cuvânt, sare în groapă. Mă duc repede la marginea ei, crezând că a luat-o razna – poate moartea lui Teacup a fost ultima picătură care a reuşit să-l înfrângă. Altfel de ce ar fi sărit? Apoi îl văd cum îşi ia puşca, şi-o pune pe umăr şi se târăşte spre marginea gropii. Îl prind de mână şi-l trag afară.

— Unde sunt ceilalţi? mă întreabă.

— Ceilalţi?

Cuvântul ăsta cu mai multe înţelesuri.

— Supravieţuitori. Mai sunt în peşteri?

— Nu mai sunt supravieţuitori, Zombi.

— Doar eu şi Marika, ciripeşte Constance.

De ce dracului trebuie să fie aşa de veselă? Zombi n-o ia în seamă.

— Dumbo a fost împuşcat, îmi spune. L-am lăsat în Urbana. Să mergem.

Trece pe lângă mine şi porneşte cu pas grăbit spre drum, fără să se uite în urmă. Constance îmi aruncă o privire.

— Măi să fie! E cam frumuşel.

Îi spun să se ducă dracu’.

31

Mă duc lângă el. Constance merge cu câţiva metri în urma noastră – un om normal nu ne-ar putea auzi, dar Constance nu e un om normal. Zombi merge cu umerii lăsaţi, cu capul drept şi ochii săgetând în sus, în jos, în toate direcţiile. Drumul se întinde înaintea noastră, traversând ogoarele ce nu vor mai fi niciodată ogoare.

— Ceea ce a făcut Teacup a fost alegerea ei, îi spun. Nu e vina ta, Zombi.

Clatină scurt şi cu hotărâre din cap, apoi spune:

— De ce nu te-ai întors?

Respir adânc. E timpul pentru o nouă minciună.

— Prea riscant.

— Mda. Păi, doar despre riscuri e vorba, nu? Pound-cake a murit, continuă el.

— Imposibil.

„Am văzut înregistrările. Am numărat oamenii din adăpost. Dacă Poundcake e mort, cine e persoana în plus?”

— Imposibil? Serios? Cum îţi dai seama?

— Ce s-a întâmplat?

Dă din mână ca şi cum ar alunga o insectă supărătoare.

— Am avut nişte necazuri după ce ai plecat. E o poveste lungă. Pe scurt: ne-a găsit Walker. Ne-a găsit Vosch. Ne-a găsit un Amuţitor. Apoi Cake s-a aruncat în aer.

Închide ochii pentru o clipă, apoi îi deschide iar.

— Am petrecut restul iernii în adăpostul Amuţitorului mort. Ne-au mai rămas patru zile, de asta am hotărât eu şi Bo să venim după voi. De asta am hotărât eu, adaugă.

— Patru zile până când ce?

Se uită la mine, iar zâmbetul care i se lăţeşte pe faţă e înfricoşător.

— Până la sfârşitul lumii.

32

Apoi îmi povesteşte ce s-a întâmplat în Urbana.

— Ce zici de asta? Prima mea crimă de război şi e o bătrână oarecare, cu pisici.

— Numai că nu era deloc oarecare şi nici nu era o bătrână cu pisici.

— N-am văzut în viaţa mea atâtea pisici.

— Doamnele cu pisici nu-şi mănâncă animalele de companie.

— Provizii de mâncare la îndemână, probabil. Ai crede că după o vreme înţeleg şi pisicile cum stă treaba.

Acum vorbeşte ca vechiul Zombi, cel pe care l-am lăsat în hotelul infestat cu şobolani, îmbrăcat într-un hanorac galben, flirtând cu mine. Are aceeaşi voce, dar arată altfel: neliniştit, nedormit, cu gura schimonosită într-o grimasă de deznădejde, cu obrajii palizi. Aruncă o privire spre Constance, apoi apleacă capul şi mă întreabă cu glas scăzut:

— Şi care-i treaba cu ea?

— Povestea tipică, încep eu.

Şi uite minciuna numărul cinci.

— A scăpat de molimă în Urbana, apoi a luat-o spre nord, către peşteri, după ce i-a murit familia. Zice că erau vreo două sute de oameni la prima ninsoare. Apoi a apărut preotul, în preajma Crăciunului, adaug un detaliu ironic.

Nu există poveste bună fără unul sau două de-astea.

— Nu s-a prins nimeni la început. Cineva a dispărut într-o noapte, ei, poate s-a panicat şi a fugit. Până când într-o zi şi-au dat seama că dispăruseră jumătate dintre ei. Îţi dai seama ce-a urmat, Zombi. Paranoia. Oamenii au format acţiuni, alianţe. Răspunsul tribal obişnuit. Cineva e acuzat. Apoi altcineva. Degete acuzatoare îndreptate în toate părţile, şi în mijlocul tuturor, preotul încercând să menţină pacea.

Dau din gură mai departe. Adaug detalii, nuanţe, o frântură de dialog ici şi colo. Mă mir cât de uşor debitez toate rahaturile astea. Minciuna e asemenea crimei – după prima, următoarele vin mult mai uşor.

În cele din urmă, inevitabil, preotul este deconspirat ca fiind Amuţitorul, începe măcelul. Până să-şi dea seama supravieţuitorii că nu se pot măsura cu el, e prea târziu. Constance abia a reuşit să fugă, întorcându-se în Urbana, unde a tot schimbat o casă abandonată cu o alta, reuşind printr-un noroc chior să rămână într-o zonă aflată între teritoriul preotului şi al doamnei cu pisicile – un loc rareori patrulat de vreunul dintre ei.

— Acolo ne-am întâlnit, îi spun. M-a avertizat în privinţa peşterilor şi de atunci am fost...

— Teacup, izbucneşte Zombi.

Nu-l interesează Aventurile lui Constance şi ale lui Ringer.

— Povesteşte-mi despre Teacup.

— Ea m-a găsit pe mine, îi spun fără să mă gândesc.

Adevărul. Acum următoarea minciună. A şasea? A şaptea? Am pierdut şirul. Minciuna asta e pentru a lua povara de pe umerii lui şi a o aşeza acolo unde ar trebui să fie de drept.

— Chiar la sud de Urbana. N-am ştiut ce să fac. N-am vrut să risc aducând-o înapoi. N-am vrut să risc luând-o cu mine. Apoi n-am mai fost nevoită să iau nicio decizie.

— Doamna cu pisicile, zice el.

Încuviinţez din cap, uşurată.

— Exact ca Dumbo, numai că Teacup n-a fost aşa norocoasă.

„Vezi, Zombi, eu sunt cea care am pierdut-o, iar tu eşti cel care a răzbunat-o.” Nu e chiar iertarea păcatelor, dar e cel mai apropiat lucru de asta pe care i-l pot oferi.

— Spune-mi că s-a întâmplat repede.

— S-a întâmplat repede.

— Spune-mi că n-a suferit.

— N-a suferit.

Întoarce capul şi scuipă pe marginea drumului. Povestea i-a lăsat un gust rău în gură.

— Vreo câteva zile, ai zis. Cercetez terenul şi mă întorc în câteva zile.

— Nu eu fac regulile jocului, Zombi. Şansele...

— A, ştii ceva, bagă-ţi şansele alea în cur. Ar fi trebuit să te întorci. Locul tău e cu noi, Ringer. Noi suntem tot ce ai şi ne-ai părăsit.

— Nu aşa s-a întâmplat şi o ştii prea bine.

Se opreşte brusc. Sub stratul ruginiu de praf, s-a înroşit la faţă.

— Nu fugi de oamenii care au nevoie de tine. Lupţi pentru ei. Lupţi alături de ei. Cu orice preţ. Cu orice risc, scuipă el cuvântul. Am crezut că ai înţeles asta. În Dayton mi-ai zis că ai înţeles. Ai spus că eşti expertă în ceea ce contează, şi cred că eşti, dacă ceea ce contează e să te salvezi pe tine în timp ce restul lumii se face scrum.

Nu mai spun nimic pentru că nu vorbeşte cu mine. Eu sunt doar o oglindă.

— N-ar fi trebuit să pleci, continuă. Aveam nevoie de tine. Dacă nu ai fi plecat, Teacup ar fi în viaţă. Iar dacă te-ai fi întors, poate că şi Poundcake ar fi în viaţă. În loc de asta, tu te-ai hotărât să o arzi cu o străină, să ne ia dracu’ pe noi, iar acum ai şi tu mâinile pătate de sângele lui Dumbo, zice vârându-mi un deget în faţă. Dacă moare, e vina ta. Dumbo a venit să te caute pe tine.

— Hei, copii, e totul în regulă? întreabă Constance cu un rânjet îngrijorat.

— Da, sigur, zice Zombi. Discutam despre unde ar trebui să luăm cina. Ce zici de nişte mâncare chinezească?

— Păi, micul dejun e mai aproape, răspunde veselă Constance. N-aş zice nu la nişte clătite.

Zombi se uită la mine.

— E amuzantă. Ce bine trebuie că v-aţi distrat toată iarna.

Rânjetul îngrijorat al lui Constance dispare, începe să-i tremure buza de jos. Apoi izbucneşte în plâns şi se aşază pe asfalt, cu coatele pe genunchi, îngropându-şi faţa în palme. Zombi priveşte jenat scena câteva clipe lungi.

Îmi dau seama de manevra ei: cel mai bun ciocan cu care zdrobeşti neîncrederea e sentimentul natural al omului de compasiune. Mila a ucis mai mulţi oameni decât ura.

Când îi va veni sfârşitul lui Zombi, nu va fi din cauza trădării altei persoane, ci a propriei lui inimi. Mă priveşte întrebător: „Ce-i cu ea?”

Ridic din umeri: „Cine ştie.” Nepăsarea mea îi alimenteză mila, cedează şi se duce lângă ea.

— Hei, am fost un măgar, îmi cer scuze. Constance murmură ceva ce sună a „clătite”. Zombi o ia uşor pe după umeri.

— Hei, Connie... Connie te cheamă, nu?

— Con... Constance.

— Constance, exact. Am un prieten, Constance, care e rănit destul de grav şi trebuie să mă întorc la el. Repede. Adică acum.

Îmi vine să vomit. Mă întorc. Spre est apare o geană de lumină rozalie. Cu o zi mai aproape de sfârşit.

— Numai că... nu ştiu... nu ştiu cât mai pot...

Constance geme, e în picioare acum şi se sprijină de Zombie, cu mâna pe umărul lui, o demoazelă nu tocmai tânără şi frumoasă în primejdie. Dacă ar trebui să-i dau un nom de guerre[8] lui Constance, aş alege Cougar[9].

Zombi se uită la mine de parcă mi-ar spune: „Ce-ai zice de o mână de ajutor?”

— Sigur că mai poţi, îi spun, deşi stomacul încă mi se răzvrăteşte.

Mi-aş dori ca sistemul central să se ocupe şi de asta.

— Şi după asta o să mai poţi încă puţin, şi încă puţin, şi încă puţin.

O trag uşor de pe Zombi. Suspină zgomotos, plângând în continuare.

— Te rog nu fi rea cu mine, Marika, se tânguie. întotdeauna eşti aşa de rea.

Dumnezeule.

— Gata, zice Zombi. Poate să meargă cu mine. Oricum tu ar trebui să ne acoperi spatele, Ringer.

— Da, miorlăie Constance. Acoperă-ne spatele, Marika!

Lumea se învârte. Pământul se cutremură. Mă împleticesc vreo câţiva metri pe drum şi apoi mă împiedic, moment în care tot ce am în stomac începe să iasă din mine şuvoi.

Simt o mână pe umăr. Zombi.

— Hei, Ringer, ce dracu’?

— Sunt bine, icnesc, dându-i mâna de-o parte. Probabil e de la iepurele nu prea bine făcut.

Încă o minciună. Şi nici măcar nu e una necesară.

33

Jumătatea dimineţii. În centrul Urbanei, cer senin, în jur de 7 grade Celsius. Simţi cum se apropie. Primăvara.

Zombi şi Constance intră grăbiţi în cafenea, iar eu rămân să supraveghez strada. Aud din uşă strigătul uimit al lui Zombi, apoi se-ntoarce în fugă la mine, traversând podeaua periculoasă acoperită de boabe de cafea.

— Ce e?

Trece pe lângă mine şi dă buzna în stradă, uitandu-se când la stânga, când la dreapta, şi iar în spate.

— Se pare că a dispărut puştiul, zice Constance.

În mijlocul străzii principale, Zombi lasă capul pe spate şi urlă numele lui Dumbo. Ecoul îi răspunde parcă în bătaie de joc.

Alerg până la el.

— Nu cred că e o idee bună să urli, Zombi. Singurul lui răspuns e o privire fixă, cu ochii mari şi nedumeriţi. Apoi se întoarce şi o ia la fugă pe stradă, strigându-i numele iar şi iar:

— Dumbo! Dumbo! Dumbo, dobitocule, unde eşti?

Se întoarce după un timp la noi, rămas fără suflu şi tremurând panicat.

— L-a luat cineva.

— De unde ştii? îl întreb.

— Ai dreptate, nu ştiu. Mersi că mă aduci cu picioarele pe pământ, Ringer. Probabil că s-a ridicat şi a luat-o la fugă înapoi la adăpost, numai că ce să vezi, e împuşcat în spate!

Îi ignor sarcasmul.

— Nu cred că l-a luat nimeni, Zombi.

Începe să râdă.

— Aşa e. Am uitat. Tu eşti aia care are toate răspunsurile. Haide, mă ucide suspansul. Ce s-a întâmplat cu Dumbo, Ringer?

— Nu ştiu. Dar nu cred că l-a luat nimeni pentru că nu mai e nimeni care să-l fi putut lua. Doamna ta cu pisicile a avut grijă ca aşa să stea lucrurile.

O iau la fugă pe stradă. Rămâne cu ochii pe mine o clipă, apoi strigă în urma mea:

— Unde dracu’ te duci?

— La adăpost, Zombi. N-ai zis că e la sud, pe autostrada 68?

— Incredibil!

Izbucneşte într-un potop de înjurături. Merg mai departe. Urlă după mine:

— Ce dracu’ s-a întâmplat cu tine? Unde e Ringer aia care mi-a spus că toată lumea contează?

— E rea, o aud pe Constance şoptindu-i – o aud clar. Ţi-am spus eu.

Merg mai departe.

Cinci minute mai târziu, îl găsesc pe Dumbo chircit la baza unei baricade care se întinde de pe un trotuar pe altul pe strada pricipală. Faptul că a reuşit să ajungă până aici – străbătând aproape zece cvartale din locul unde a fost împuşcat – e extraordinar, îngenunchez lângă el şi-i iau pulsul la gât. Fluier tare. Zombi apare în fugă fără suflu, gata să se prăbuşească. La fel şi Constance, numai că ea doar se preface că e epuizată.

— Cum dracu’ a ajuns până aici? se minunează Zombi, privind uimit înjur.

— În singurul fel în care ar fi putut, îi spun. S-a târât.

34

Zombi nu întreabă de ce s-ar fi târât Dumbo zece cvartale cu un glonţ în spate şi cu dureri îngrozitoare. Nu întreabă pentru că ştie răspunsul. Dumbo n-a fugit de pericol şi nu a pornit după ajutor: Dumbo îşi căuta sergentul.

E mai mult decât poate Zombi suporta. Se prăbuşeşte lângă baricadă, icnind după aer, cu faţa ridicată spre cer. Pierdut, regăsit, mort, viu, cercul se repetă; nu există cale de scăpare, nu există mântuire. Zombi închide ochii şi aşteaptă să i se regleze respiraţia, să i se liniştească inima. O mică pauză înainte să o ia de la capăt: următoarea pierdere, următoarea moarte.

„Aşa a fost dintotdeauna”, aş fi vrut să-i spun. Îndurăm insuportabilul, îndurăm ceea ce nu se poate îndura. Facem ceea ce trebuie făcut până când suntem distruşi.

Mă ghemuiesc lângă Dumbo şi-i ridic tricoul. Bandajul e ud leoarcă. Dacă n-a sângerat înainte, acum o face. Îmi pun mâna pe obrazul lui cenuşiu. Are pielea rece, dar eu trec dincolo de piele. Intru în el. Lângă mine, Constance se uită: ştie ce fac.

— E prea târziu? şopteşte ea.

Dumbo mă simte înăuntru lui. Pleoapele îi tremură, întredeschide gura şi aburul răsuflării i se strecoară printre buze. Din amurgul tot mai întunecat al conştiinţei sale, iese la suprafaţă problema, nevoia dureroasă. „Merg unde mergi şi tu.”

— Zombi, şoptesc. Spune-i ceva.

Ca să poată supravieţui, Dumbo ar avea nevoie de o transfuzie masivă. N-o să aibă parte de ea.

Dar nu s-a târât până aici cu dureri cumplite pentru asta. Nu de asta a rezistat.

— Spune-i că a reuşit, Zombi. Spune-i că te-a găsit. La marginea întunecată a orizontului infinit străluceşte o lumină. În lumina aceea inima lui găseşte ceea ce căuta, în lumina aceea, Dumbo merge unde merge şi dragul lui Zombi. În lumina aceea, un băiat pe nume Ben Parish îşi găseşte surioara, în lumina aceea, Marika salvează o fetiţă pe nume Teacup. În lumina aceea, promisiunile sunt ţinute, visele sunt împlinite, timpul este răscumpărat. Vocea lui Zombi îl grăbeşte pe Dumbo spre lumină:

— Ai reuşit, soldat. M-ai găsit.

Nu se lasă întunericul. Nu e nicio cădere nesfârşită în întunecime. Am simţit doar lumină când sufletul lui Dumbo a trecut dincolo.

Pierdut, găsit, şi totul a fost numai lumină.

III. Ziua a treia

35

Zombi

N-o să-l las pe Dumbo să putrezească în locul în care a murit. N-o să-l las pradă şobolanilor şi ciorilor şi muştelor. Nici n-o să-l ard. N-o să-i părăsesc oasele ca să fie răpite şi împrăştiate de vulturi şi hoitari.

O să-i sap o groapă în pământul rece şi dur. O să îngrop alături de el trusa medicală, dar nu şi arma. Dumbo nu a fost un ucigaş, a fost un vindecător. Mi-a salvat viaţa de două ori. Nu, de trei ori. Trebuie să pun la socoteală şi faptul că a învăţat-o pe Ringer unde să mă împuşte în noaptea aia în Dayton.

În baricadă sunt înfipte o mulţime de steaguri decolorate. O să-i pun unul pe mormânt. Materialul o să se decoloreze până o să se facă alb. Bucăţile de lemn o să cadă şi o să putrezească încet-încet. Sau, dacă Walker nu reuşeşte să arunce în aer nava-mamă, bombele care vor cădea n-o să mai lase nimic în urmă – nici steagul, nici mormântul, nici pe Dumbo.

Apoi pământul se va linişti şi iarba va creşte peste prietenul meu, acoperindu-l cu un covor de verdeaţă.

— Zombi, n-avem timp, îmi spune Ringer.

— Pentru asta avem timp.

Nu mai vine cu niciun alt argument. Sunt sigur că ar putea să debiteze pe puţin vreo doişpe, dar se abţine.

Termin după prânz. Cristoase, e o zi a naibii de frumoasă. Stăm lângă mormanul de pământ proaspăt şi scot batoanele energizante care mi-au rămas şi le împart. Ringer muşcă de câteva ori din el şi restul îl pune într-un buzunar de la haină.

— Iepurele? o întreb.

Mormăie ceva neinteligibil. Femeia pe nume Constance îşi hăpăie batonul ei. Apropo de iepuri: ochii ei săgetează împrejurimile ca ale unui iepure, strâmbând din nas de parcă ar adulmeca aerul după semne de pericol. Puşca lui Dumbo e jos, lângă ea. La început a refuzat să o ia. A zis că are o problemă cu armele. Pe bune? Şi cum a supravieţuit până acum?

Şi încă o chestie ciudată: părintele Amuţitor a zis o chestie asemănătoare despre arme – chiar înainte ca ea să-i zboare creierii cu pistolul meu.

— Vrea cineva să spună ceva? întreb.

— Eu abia dacă l-am cunoscut, zice Ringer.

— Eu nu l-am cunoscut deloc, spune Constance.

Poate i se pare că a sunat cam aspru, pentru că adaugă:

— Bietul de el.

— Era din Pittsburgh. Îi plăceau Packers. Jocurile video. Era gamer.

Îmi trag sufletul. La dracu’. Nu pare cine ştie ce. De fapt, mai nimic.

— Call of Duty. Aproape MLG.

— Ce ironie, zice Ringer.

— Sunt sigură că a fost un băiat tare simpatic, se bagă Constance.

— Nici măcar nu-i ştiu numele adevărat, zic eu clătinând din cap. Acum am rămas doar noi doi, îi spun lui Ringer.

— Ce vrei să zici?

— Plutonul 53. Suntem ultimii, pocnesc eu din degete. Cristoase, am uitat de Nugget. Trei, cu el. Cine s-ar fi gândit? Că o să rămânem doar noi trei? Eu mi-aş fi pus toţi banii pe tine. Nu că banii ar mai însemna ceva acum. Sau părerea mea. Nugget, Isuse, puştiul ăsta e indestructibil. Dar eu? Niciodată. Nici într-un milion de ani. Ar fi trebuit să mor de o grămadă de ori. Am pierdut şirul.

— Eşti aici cu un scop, zice Constance aplecându-se spre mine. E un loc special pentru tine în planul ăsta.

— Planul cui? Al lui Vosch?

— Al lui Dumnezeu, zice ea uitându-se la mine şi la Ringer. E un loc pentru noi toţi.

Mă uit la grămada de pământ de la picioarele mele.

— Şi locul lui care-a fost? Ce plan a avut Dumnezeu pentru Dumbo? Să încaseze glonţul în locul meu ca să-mi îndeplinesc eu scopul, care dracu’ o fi ăla?

— Cred că ai dreptate, Zombi, spune Ringer. Nu există niciun scop. E vorba de noroc.

— Exact. De noroc. Ghinionul lui. Norocul meu. Ca atunci când am dat peste Constance care se ascundea în groapa aia şi apoi ai dat tu peste noi doi.

— Da. Exact aşa, zice ea cu o mină inexpresivă.

— Apropo de şanse. Ştii cum e, Ringer?

— Cum e, Zombi? mă întreabă cu o voce la fel de lipsită de expresie, fără niciun pic de emoţie.

— E ca în momentele alea din filme când îţi zici „aşa ceva nu se poate”. Ştii ce zic. Chestia care te face să clatini din cap şi să zici „nu se poate”. Când tipul cel bun apare la ţanc. Când ăia răi încep brusc să facă numai idioţenii, îţi strică tot filmul. Totul e de rahat, în lumea reală lucrurile nu funcţionează aşa.

— Sunt doar filme, Zombi, zice Ringer.

Stă foarte ţeapănă. Ştie unde vreau să ajung. Ştie. N-am cunoscut pe nimeni mai deştept ca ea. Sau mai înfricoşător. E ceva în fata asta care mă sperie al dracului de tare. Dintotdeauna a fost aşa, din prima zi în care am văzut-o în tabără, când se uita la mine cum făceam flotări în pumni până când am început să sângerez. Felul în care se uită la tine, străpungându-te ca pe un peşte pe tocător. Şi răceala asta. Nu răceala unui frigider sau răceala iernii ăsteia interminabile. Răceala blocului de gheaţă. Răceala care te arde.

— Oh, filmele! suspină Constance. Ce dor îmi e de filme!

M-am săturat. Gata. îi pun pistolul la tâmplă lui Constance.

— Dacă te atingi de puşca aia, te omor. Dacă mişti un centimetru, mori!

36

Femeia rămâne cu gura căscată, îşi duce mâna la piept. Dă să spună ceva, dar ridic mâna liberă.

— Gata cu vorbăria. Dacă vorbeşti, mori.

Apoi îi spun lui Ringer, fără să-mi iau ochii de la Constance:

— Acum poţi să-mi spui. Cine e femeia asta?

— Ţi-am spus, Zombi...

— Te pricepi la o mulţime de lucruri, Ringer, dar habar n-ai să minţi. Ceva e foarte putred aici. Spune-mi ce se-ntâmplă sau o omor.

— Nu te mint. Poţi să ai încredere în ea.

— Ultima persoană în care am avut încredere mi-a aruncat în faţă o cratiţă cu tocană de pisică.

— Atunci nu trebuie să ai încredere în ea. Ai încredere în mine.

Mă uit la ea. Faţa inexpresivă, ochii la fel şi răceala aceea care arde.

— Zombi, nu te-aş minţi niciodată, spune Ringer. Fără Constance, nu aş fi supravieţuit iernii.

— Da, spune-mi cum ai făcut asta. Spune-mi cum ai supravieţuit o iarnă întreagă în cea mai evidentă ascunzătoare de pe teritoriul unui Amuţitor, fără să îngheţi de frig, fără să mori de foame, fără să te înjunghie nimeni. Spune-mi.

— Am reuşit pentru că ştiu ce trebuie făcut.

— Poftim? Ce dracu’ înseamnă asta?

— Jur, Zombi, e în regulă. E de-a noastră.

Pistolul îmi tremură în mână. Pentru că îmi tremură mâna. Îmi sprijin încheietura cu cealaltă mână. Constance îi aruncă o privire lui Ringer.

— Marika!

— Bun, încă o chestie! urlu. Nu i-ai fi spus niciodată cum te cheamă, nici într-un milion de ani. Rahat, nu mi l-ai fi spus nici mie!

Ringer se strecoară între mine şi Constance. Acum ochii îi sunt mai vii, faţa nu mai pare ascunsă de o mască. I-am mai văzut privirea asta o dată, în Dayton, când mi-a şoptit: „Ben, noi suntem Al Cincilea Val”, hotărâtă să mă convingă, disperată să mă facă să o cred.

— De unde ştii că e de-a noastră, Ringer? o întreb, sau mai degrabă o implor. De unde ştii?

— Pentru că sunt în viaţă, îmi răspunde.

Cel mai sigur lucru – pentru mine, pentru ea, pentru oamenii pe care i-am lăsat la adăpost – e să o ignor pe Ringer şi să o omor pe femeia asta necunoscută. Nu am de ales. Ceea ce înseamnă că nu am vreo responsabilitate. Nu pot fi învinovăţit că joc după regulile stabilite de inamic.

— Dă-te la o parte, Ringer!

Clatină din cap. Părul ei negru flutură dintr-o parte într-alta.

— Nu am de gând, sergent!

Ochii ei negri care nu clipesc, buzele strâns lipite, tot trupul ei aplecat spre mine şi braţul ridicat, aşteptând să-i dau arma care-mi tremură în mână. Am riscat totul ca să o salvez şi al dracului dacă nu riscă şi ea să mă salveze pe mine.

Ceilalţi au dat drumul în lume mai multor tipuri de Amuţitori, mai multor tipuri de infestaţi. Îl simt înăuntrul meu pe cel care mi-ar frânge sufletul în două. Şi nu era nevoie să călătorească catraliarde de ani lumină ca să-l aducă aici. A fost aici dintotdeauna, Amuţitorul dinăuntru.

— Ce se întâmplă cu noi, Ringer?

Dă din cap. Ştie exact la ce mă refer, întotdeauna a ştiut.

— Încă mai avem de ales, îmi răspunde. Vor să ne facă să credem că nu mai avem, dar e o minciună, Zombi. Cea mai mare.

În spatele ei, Constance murmură:

— Sunt o fiinţă umană.

„Aşa o să se termine. Acestea vor fi ultimele cuvinte ale ultimului rămas.” Sunt o fiinţă umană.

— Nici măcar nu mai ştiu ce înseamnă asta, îi spun lui Ringer, îmi spun mie însumi, nimănui.

Dar dau drumul pistolului în palma deschisă a lui Ringer.

37

Sam

Uşa din faţă s-a dat de perete şi Cassie a apărut de pe verandă, cu puşca în mână.

— Sam! Repede, trezeşte-l pe Evan! Cineva...

Băiatul n-a mai aşteptat să termine ce-avea de spus. A zbughit-o pe hol spre camera lui Evan. Se întorsese Zombi, Sam era sigur de asta.

Evan nu dormea. Stătea în pat, holbându-se la tavan.

— Ce e, Sam?

— S-a întors Zombi.

Evan a clătinat din cap. „Cum era posibil?” Apoi s-a dat jos din pat, şi-a luat puşca şi l-a urmat pe Sam pe hol şi apoi în sufragerie.

Şi apoi vocea lui Cassie:

— Cum adică a murit Dumbo?

Erau acolo Zombi şi Ringer şi o femeie necunoscută. Dumbo nu era. Teacup nu era.

— A murit, a răspuns Ringer.

— Şi Teacup la fel? a întrebat Sam, iar Ringer a încuviinţat din cap.

Şi Teacup, la fel.

De după el, Evan a întrebat:

— Şi ea cine e?

Se referea la femeia necunoscută, o doamnă blondă mai în vârstă, drăguţă, cam de vârsta pe care o avea mama lui Sam când murise.

— E cu mine, a zis Ringer. E în regulă.

Doamna se uita la Sam. Zâmbea.

— Mă numesc Constance. Tu trebuie să fii Sam. Soldatul Nugget. Îmi pare bine să te cunosc.

A întins mâna. Tatăl lui l-a învăţat ca întotdeauna să dea mâna ferm. „O strângere puternică, sănătoasă, Sam, dar să nu strângi prea tare.”

Totuşi, doamna zâmbitoare a strâns prea tare. L-a tras pe Sam la pieptul ei, l-a prins cu braţul de gât şi apoi el a simţit apăsarea unui pistol pe tâmplă.

38

— Totul o să decurgă uşor şi repede, a strigat doamna, acoperind ţipetele lui Zombi şi Cassie. Uşor şi repede.

Zombi se uita la Ringer, care se uita la Evan Walker, iar Cassie se uita şi ea la Ringer, şi pe urmă, sora lui a zis:

— Jigodie ce eşti!

— Armele, acolo! a spus doamna, iar vocea încă îi păstra ceva din zâmbetul anterior. Una peste alta lângă şemineu. Acum!

Şi-au lăsat toţi armele, pe rând.

— Nu-l răni, a zis Cassie.

— Nimeni nu o să fie rănit, scumpo, a zis doamna cu voce zâmbitoare. Unde e celălalt?

— Celălalt ce? a întrebat Cassie.

— Om. Mai e unul. Unde e?

— Nu ştiu despre ce...

— Cassie, a zis Evan Walker, dar se uita peste capul lui Sam la faţa doamnei. Du-te şi adu-o pe Megan.

A văzut cum sora lui îi spunea pe muţeşte lui Evan: „Fă ceva!”.

Evan a clătinat din cap în semn că nu.

— N-o să iasă din camera ei, a spus Cassie.

— Poate o să se răzgândească dacă îi spui că-i zbor creierii frăţiorului tău.

Faţa lui Zombi era palidă şi mânjită cu sânge uscat, aşa că arăta într-adevăr ca un zombi adevărat.

— Asta n-o să se întâmple, a zis Zombi. Şi acum?

— Atunci o să-l împuşte pe Nugget şi o să continue să tragă în oameni până când Megan o să iasă afară, a zis Ringer. Zombi, ai încredere în mine.

— Da, sigur, a spus Cassie. Minunată idee. Hai să avem cu toţii încredere în Ringer.

— Nu a venit aici ca să facă rău nimănui, a zis Ringer. Dar o s-o facă dacă e nevoită. Spune-le, Constance.

— De mine e vorba, a zis Evan Walker. Ai venit după mine, nu-i aşa?

— Mai întâi fata, a spus Constance. Apoi stăm de vorbă.

— Bine, a zis Cassie. Vorbitul e partea mea preferată. Dar mai întâi poate s-ar putea să-i dai drumul frăţiorului meu... să mă iei pe mine în locul lui?

Cassie a ridicat mâinile sus şi a arborat zâmbetul ei prefăcut. Nu era un zâmbet prea credibil, întotdeauna îţi dădeai seama când se prefăcea pentru că nu părea deloc prietenoasă, arăta de parcă era pe punctul să vomite.

Braţul doamnei îl apăsa mai tare acum pe trahee, ca o bară de fier, nu prea mai putea să respire şi îl mai apăsa ceva în spate, secretul lui special, de care nu ştia nimeni, nici Zombi, nici măcar Cassie, şi nici doamna asta.

Sam şi-a strecurat mâna la spate, în spaţiul dintre el şi Constance.

Era soldat. Uitase alfabetul, dar îşi amintea regulile bătăliei. „Plutonul tău înaintea lui Dumnezeu”, aşa l-au învăţat. Abia dacă îşi mai amintea foarte vag trăsăturile mamei lui, dar feţele lor le ştia foarte bine: Dumbo şi Tea-cup, Poundcake, Oompa, Flintstone. Plutonul lui. Fraţii şi surorile lui. Nu-şi mai aducea aminte cum se numea şcoala lui sau cum arăta strada pe care locuia. Lucrurile astea, împreună cu alte sute de lucruri dispărute pe veci nu mai contau acum. Un singur lucru conta acum, strigătul care se ridica din piepturile celor din plutonul său în poligon şi în timpul cursei cu obstacole: Fără milă!

— Mai aveţi cincisprezece secunde, a zis doamna care-l ţinea. Nu mă faceţi să le număr, e aşa de melodramatic.

În clipa următoare avea pistolul în mână şi n-a ezitat. Ştia ce are de făcut. Era soldat.

Arma i-a zvâcnit în mână când a tras, era s-o scape. Glonţul a pătruns în abdomenul doamnei şi i-a ieşit prin spate, oprindu-se în pernele prăfuite de pe canapea. Zgomotul a răsunat foarte puternic în încăperea mică, iar Cassie a ţipat tare; vreme de o secundă absolut îngrozitoare probabil că a crezut că arma doamnei se descărcase.

Glonţul nu a doborât-o pe doamna Constance şi nici nu a făcut-o să-i dea drumul. Totuşi, strânsoarea i-a slăbit odată cu şocul impactului, iar Sam a auzit un icnet abia perceptibil, un „ah” mirat şi, înainte s-apuce el măcar să clipească, Ringer zbura peste măsuţa de cafea, cu braţul ridicat şi pumnul pregătit. Degetele ei au şters razant obrazul lui Sam înainte să se abată peste tâmpla lui Constance, iar apoi o mână pe care n-a apucat să o vadă a smucit braţul care-l ţinea şi l-a eliberat. Sora lui s-a întins către el, dar Sam s-a ferit, ţinând pistolul cu amândouă mâinile, iar Ringer a reuşit să o doboare pe Constance şi apoi i-a ridicat trupul în aer ca un tăietor de lemne securea şi a izbit-o de măsuţa de cafea. Masa s-a făcut ţăndări şi s-au împrăştiat peste tot bucăţi de sticlă şi lemn, ca un puzzle.

Constance s-a ridicat, iar Ringer a lovit-o cu podul palmei în nas. Crac! S-a auzit cum s-a spart. Sângele i s-a revărsat pe gura deschisă.

A simţit nişte degete agăţându-se de tricoul lui: Cassie. S-a tras într-o parte. Cassie nu făcea parte din pluton. Nu ştia ce înseamnă să fii soldat. El ştia. Ştia exact ce înseamnă asta.

Fără milă.

A păşit peste bucăţile rupte de masă şi a aţintit pistolul spre faţa doamnei. Gura ei plină de sânge s-a schimonosit într-un rânjet crud, cu buze însângerate şi dinţi însângeraţi, şi apoi era iar în camera mamei lui şi ea murea din cauza molimei, Moartea Roşie, cum i-a zis Cassie, iar el stătea lângă patul ei şi ea îi zâmbea cu dinţii însângeraţi, cu faţa pătată de lacrimi de sânge; a văzut-o clar, faţa pe care o uitase în faţa pe care o vedea acum.

În clipa dinainte să apese pe trăgaci, Sammy Sullivan şi-a reamintit chipul mamei lui, chipul pe care i l-au dat ei, iar glonţul care a făcut ţăndări butoiul uriaş în care i se strânsese furia a purtat cu sine durerea, conţinând suma tuturor lucrurilor pe care le pierduse. Le-a legat pe toate între ele ca un fir de argint. Când faţa femeii a explodat, au devenit una, victimă şi ucigaş, prădător şi pradă.

ABCDEFGHIJKLMNOPQRSTUVWXYZ

39

Ringer

Stropii de sânge m-au orbit pentru o clipă, dar sistemul central a reţinut coordonatele poziţiei lui Nugget şi locul exact unde se afla arma. Înainte să treacă o secundă, Sam nu mai are nimic în mână, iar arma e la mine.

Peste încă o secundă, pistolul e aţintit asupra lui Evan Walker.

Walker este elementul principal, pivotul de care depinde supravieţuirea noastră. Dacă rămâne în viaţă reprezintă un risc prea mare. Dacă apăs pe trăgaci, ar putea să mă coste viaţa, ştiu asta. Cassie – poate chiar Zombi – ar putea să mă omoare dacă îl ucid, dar nu am de ales. Suntem în criză de timp.

Nu-l aude niciunul dintre ei, dar eu îl aud, zgomotul elicopterului care se apropie dinspre nord, încărcat de rachete Hellfire şi un pluton format din cei mai buni trăgători de elită ai lui Vosch. Pierderea semnalului lui Constance nu poate însemna decât un singur lucru.

— Ringer, urlă Zombi cu glasul răguşit. Ce dracu’ faci?

O siluetă micuţă dă buzna din dreapta mea. Nugget. Nu-l lovesc cu toată forţa, ca să nu-i rup sternul, dar lovitura tot îl dezechilibrează şi-l trimite direct în braţele lui Sullivan. Se prăbuşesc amândoi la podea într-o învălmăşeală de braţe şi picioare.

Rămân concentrată asupra ţintei.

— Ben, nu, zice Walker calm, deşi Zombi nu s-a mişcat din loc. S-auzim ce vrea.

— Ştii ce vreau, îi spun încordând degetul pe trăgaci.

Nu încape îndoială că Walker trebuie să moară. E evident, chiar şi Nugget ar fi de acord dacă ar şti cum stau lucrurile. Şi sora lui la fel. Mă rog, poate că ea nu. Dragostea te orbeşte mai mult decât te înţelepţeşte. Am învăţat asta de la Razor.

— Ben! strigă Walker. Nu!

Zombi nu se aruncă după o armă. Nu sare asupra mea. Face doar doi paşi foarte înceţi, demonstrativ, şi se aşază între mine şi Evan Walker.

— Îmi pare rău, Ringer, spune Zombi.

Incredibil, s-a hotărât să renunţe la zâmbetul ucigător.

— N-o s-o faci.

Ridică braţele, ca pentru a-mi oferi o ţintă mai bună.

— Zombi, nu ştii...

— Păi, asta-i clar. Nu ştiu nimic. Dacă ar fi fost altcineva. Sullivan, sau chiar şi Nugget.

„Care e preţul, Marika? Care e preţul?”

— Zombi, nu mai e timp!

— Nu mai e timp pentru ce?

Atunci l-a auzit, l-au auzit cu toţii, a intrat în raza auditivă umană normală. Elicopterul.

— Rahat, zice Sullivan. Ce-ai făcut? Ce mama dracului ai făcut?

O ignor. Doar Zombi contează.

— Nu ne vor pe noi, îi spun. Îl vor pe el. Nu-i putem lăsa să-l captureze, Zombi.

Dacă Zombi şi-ar apleca puţin capul. Doar un centimetru. Un centimetru e tot ce am nevoie. Al 12-lea sistem se va ocupa de restul.

„Îmi pare rău, Zombi. Nu mai e timp.”

Sistemul central preia controlul. Apăs pe trăgaci. Glonţul pătrunde în coapsa lui Zombi.

Ar trebui să cadă la podea ca să-mi lase cale liberă pentru următorul glonţ – cel care o să ajungă în capul lui Evan Walker. Dar nu cade.

În loc de asta, cade pe spate peste pieptul lui Evan, care-l prinde cu un braţ, ţinându-l să nu se prăbuşească sau folosindu-l ca pe un scut uman. În afară de sunetul surd al rotoarelor de afară, se mai aude un sunet şi mai surd, unploop al unei paraşute deschizându-se. Apoi încă unul. Şi încă unul. Ploop, ploop, ploop, ploop, ploop. Cinci în total.

Îmi dau seama că nu m-am adresat cui trebuia.

— Dă-i drumul, îi spun lui Evan Walker. Dacă îţi pasă de ce o să se întâmple cu Cassie, dă-i drumul.

Dar nu o face şi acum nu mai am timp. Dacă mai durează mult, toată situaţia asta fără ieşire o să ne coste viaţa.

Vine al Cincilea Val.

40

Evan Walker

Nu există decât o singură explicaţie.

Saltul ei de-a lungul camerei. Viteza mâinilor, acuitatea vizuală şi auditivă. O singură posibilitate.

A fost perfecţionată. O fiinţă umană a primit darul.

De ce?

Şi-a luat avânt spre fereastră, acoperind distanţa în doar trei paşi, s-a răsucit în aer ca să spargă geamul cu umărul şi apoi a dispărut într-un halou de cioburi pulverizate şi lemn.

Ţn clipa următoare Cassie a dat să se apropie de el, sau de Ben, pe care el încă îl susţinea în picioare.

— Megan, i-a zis Evan. Du-o în pivniţă.

Cassie a încuviinţat din cap. Înţelesese. L-a apucat de mână pe frăţiorul ei şi l-a tras spre hol.

— Nu! Eu rămân cu Zombi!

— Isuse Cristoase, Sam, vino...

Au luat-o la goană pe hol. Elicopterul era tot mai aproape, zgomotul motoarelor a pătruns pe fereastra distrusă ca valurile mării care se sparg de ţărm. Să facem lucrurile pe rând, s-a gândit. L-a ridicat pe Ben pe umăr şi l-a cărat până la canapea, păşind peste corpul care zăcea printre rămăşiţele măsuţei de cafea. L-a aşezat pe Ben pe pat şi s-a uitat în jur după ceva cu care putea să-i lege piciorul. Hanoracul femeii moarte. Evan a îngenuncheat lângă ea şi i-a rupt hanoracul. A sfâşiat o bucată, de la guler la manşetă, şi s-a întors repede. Ben se uita la el cu faţa lipsită de culoare, respirând greu, aproape pe punctul de a intra în şoc.

Glonţul îi pătrunsese chiar deasupra genunchiului. Puţin mai jos şi n-ar mai fi putut niciodată să meargă. Nu că ar fi fost Ben norocos. Ringer alesese cu atenţie locul.

— Vina mea, a zis Ben. N-ar fi trebuit să le aduc aici.

— N-aveai de unde să ştii, l-a liniştit Evan.

Ben a clătinat din cap cu hotărâre.

— N-am nicio scuză.

A izbit cu palma în pernele canapelei şi s-a ridicat un nor de praf. A început să tuşească.

Evan a ridicat privirea spre tavan, ascultând cu atenţie. Cât timp mai aveau? Greu de spus. Două minute? Mai puţin? S-a uitat înapoi la Ben, care a zis:

— Pivniţa.

— Pivniţa, a încuviinţat Evan.

L-a ridicat pe Ben de pe canapea, pe umăr. Unde era Cassie? S-a grăbit pe scări în jos, în timp ce faţa lui Ben i se lovea ritmic de spate. L-a dus în cel mai îndepărtat colţ al pivniţei şi l-a lăsat jos pe podeaua de ciment.

— Nu ezita, Walker, a zis Ben, făcându-i semn cu capul spre locul unde erau ascunse armele. Dacă nu dobori păsăroiul ăla repede, n-o să mai conteze că suntem aici.

Evan a luat aruncătorul de rachete din suportul de pe perete. Probabil că elicopterul era în raza de acţiune de-acum. A urcat repede scările, câte două odată, cu aruncătorul în braţe, greu ca o grindă de oţel. Glezna rănită îl săgeta de durere. S-a forţat să continue.

Nu era nimeni pe hol. Simţea aerul biciuindu-i pielea. Black Hawk-ul se rotea chiar deasupra casei. Să-i lase aici şi să rişte să tragă? Sau să-i ducă jos şi să rişte racheta?

A lăsat aruncătorul pe podea.

41

Cassie bătea în uşa dulapului şi urla numele lui Megan. S-a întors când Evan a dat buzna în cameră.

— S-a baricadat înăuntru, proasta aia mică!

A împins-o pe Cassie de-o parte şi a izbit uşa cu umărul. A scrâşnit din balamale, dar n-a cedat.

— Cassie, Sam, în pivniţă, acum! a ţipat.

Au zbughit-o din cameră. Evan a ridicat piciorul sănătos şi a izbit chiar în mijlocul uşii. Lemnul a trosnit. Iar. Trosc. Iar. Trosc! A făcut trei paşi în spate şi apoi s-a năpustit cu umărul în crăpătură. Uşa a cedat chiar pe mijloc şi Evan s-a împleticit în întunericul dinăuntru. Dintr-un colţ îl priveau o pereche de ochi măriţi de groază. A întins mâna spre ea.

— O să sărim în aer, Megan.

Ea a clătinat din cap. Nu voia să plece, în niciun caz. El s-a întins spre ea, iar ea şi-a strâns mâna pumn şi l-a lovit în faţă. L-a zgâriat. A ţipat de parcă ar fi primit o bătaie soră cu moartea.

El a prins-o de încheietură şi a smucit-o. Megan s-a lipit de pieptul lui, apoi l-a lovit rău între picioare, în timp ce cu mâna liberă încerca să ia ceva din fundul dulapului. Printre maldărele de haine era un ursuleţ de pluş.

— Căpitan!

Evan a luat ursul.

— Gata, l-am luat.

Prima rachetă Hellfire a lovit casa exact două minute şi douăzeci şi două de secunde mai târziu.

42

Ducând-o pe Megan în braţe, era la jumătatea scărilor spre pivniţă când şocul exploziei îi aruncă în aer. Şi-a încolăcit trupul în jurul ei în cădere pentru ca forţa impactului să-l lovească pe el, nu pe fetiţă.

Izbitura puternică de podeaua de ciment l-a zguduit al naibii de tare. Megan s-a rostogolit de la pieptul lui şi a rămas nemişcată.

Apoi îi lovi cea de-a doua rachetă.

Flăcările se năpusteau din înalturi. Le văzu venind, ca un berbec de spart porţi, roşiatic şi portocaliu strălucitor. Se aruncă peste fetiţă, focul trecu peste el, simţi mirosul părului pârlit, simţi răsuflarea fierbinte ca un furnal prin cămaşă.

A ridicat puţin capul. I-a văzut în celălalt capăt al pivniţei pe Cassie şi pe Sam ghemuindu-se lângă Ben. S-a târât lângă ei, cărând-o şi pe Megan cu el. Privirea lui Cassie s-a oprit într-a lui: E... ?

El a clătinat cu putere din cap: Nu.

— Unde e lansatorul? a întrebat Ben.

Evan a făcut semn spre tavan. „La etaj. Sau cel puţin acolo era, când încă mai exista un etaj.”

În jurul lor se ridicau cocoloaşe de praf şi pânze de păianjen deranjate de la locul lor. Tavanul rezista deocamdată. Se îndoia că ar mai fi putut suporta încă o lovitură. Probabil că Ben Parish se gândea la acelaşi lucru.

— Minunat, a zis Ben întorcându-se spre Cassie. Haideţi să facem repede un cerc de rugăciune, pentru că tocmai am încasat-o în stil mare.

— O să fie bine, l-a liniştit Evan, şi apoi a mângâiat-o pe Cassie pe obraz. Nu e sfârşitul. Nu încă. Au venit aici pentru un singur lucru, a spus el repede, ridicându-se în picioare, cu vocea abia inteligibilă în infernul de deasupra lor. Au deschis focul pentru că au presupus că au dat greş. Cred că am murit. O să le arăt că se înşală.

Uimit, Ben a clătinat din cap. Nu înţelegea. Cassie înţelegea însă, pentru că faţa i se întunecă de furie.

— Evan Walker, să nu îndrăzneşti să faci iar asta!

— Pentru ultima dată, Efemeridă, promit.

43

Se opri la baza scărilor care duceau spre flăcări şi fum. În spatele lui, Cassie ţipa, strigându-i numele şi înjurând.

Urcă oricum.

Ringer spusese clar: Nu ne vor pe noi. Îl vor pe el.

La jumătatea scărilor se întrebă dacă ar fi trebuit să-l omoare pe Ben Parish. O să fie o povară pentru Cassie. O s-o încetinească. O să fie o povară pe care e posibil să nu o poată duce.

Îşi alungă gândul. Era prea târziu acum. Prea târziu să se întoarcă. Prea târziu să fugă, prea târziu să se ascundă. Cum fusese prea târziu pentru Cassie ascunsă sub maşină în ziua aceea, pentru Ben când era în subteranele taberei care-a explodat. Evan ajunsese în momentul în care trebuia să înfrunte ceea ce crezuse că nu poate înfrunta. Riscase totul ca să o salveze pe ea înainte, dar atunci riscul fusese calculat, măsurat, şi existase mereu o şansă care-i amintise că poate îndura.

De data asta nu. De data asta se-ndrepta chiar spre pântecul bestiei.

Se întoarse o dată, chiar din capătul scărilor, dar nu reuşi nici să o vadă, nici să o audă. Era pierdută într-o ceaţă de praf şi fum şi pânze de păianjen care se învârtejeau uşor.

Un ciclon mătură dărâmăturile, elicopterul se apropia, iar vântul stârnit de elice împrăştie fumul şi înăbuşi flăcările, făcându-l să se extindă pe orizontală ca o mare roşie. Evan se uită în sus şi-l văzu pe pilot privind în jos.

Ridică braţele şi merse mai departe. Focul îl încercuia. Era învăluit de fum. Trecu prin volbură, spre aerul proaspăt, curat.

Evan Walker se opri în mijlocul drumului, cu mâinile sus, aşteptând în vreme ce elicopterul cobora.

44

Plutonul 19

Din locul unde se opriseră, la trei sute de metri spre nord, cei cinci membri ai Plutonului 19 urmăriră cum elicopterul trase două rachete şi apoi „la revedere, căsuţă!”. Explodase cu totul, într-o furtună de foc şi fum, şi nu mai rămăsese din ea decât fundaţia de ciment.

Vocea pilotului se auzi în casca lui Milk: „Rămâi pe poziţie, 19. Repet: rămâi pe poziţie.”

Milk ridică pumnul, făcând semn echipei: „Aşteptăm.”

Elicopterul făcu un cerc larg, zburând în jurul ţintei. Ghemuit lângă Milk, Pixie oftă din toţi rărunchii, meşterind ceva la vizieră. Banda de prindere e prea mare pentru căpşorul lui şi nu o poate ţine fixată. Swizz îi şopteşte să tacă din gură, iar Pix îi răspunde că poate să-l pupe-n fund. Milk le spune amândurora să tacă.

Echipa se înghesuie sub un indicator şters cu Havoline de lângă o clădire veche de cărămidă care a fost cândva un magazin, înainte ca lumea să se ducă dracului. Mormane de cauciucuri uzate şi grămezi de jenţi, părţi dezmembrate din motoare şi unelte, toate împrăştiate prin parcare ca frunzele bătute de vânt; maşinile, camionetele, SUV-urile şi minivan-urile sunt pline de praf şi mizerie, au geamurile sparte şi tapiţeriile mucegăite; relicve ale unui trecut irelevant. Generaţia care o să urmeze după Plutonul 19 – dacă va mai exista o generaţie următoare – n-o să recunoască simbolurile ciudate ataşate de portbagajele şi grilajele acestor mormane ruginite de fiare. Peste o sută de ani, nimeni nu va mai fi capabil să citească indicatorul de deasupra capetelor lor sau să înţeleagă că literele simbolizează sunete.

De parcă ar mai conta. De parcă i-ar mai păsa cuiva. Mai bine să nu-ţi aduci aminte. Mai bine să nu ştii. Nu poţi să plângi ceva ce nu ai avut niciodată.

Elicopterul planează deasupra dărâmăturilor, iar curentul cauzat de mişcarea elicei împrăştie fumul şi flăcările. Privesc cu ochii mijiţi prin viziere – Milk şi Pix la sud faţă de elicopter, Swizz şi Snicks spre vest, Gummy spre nord, scanând terenul după strălucirea verde a inamicului infestat. Vor aştepta să se oprească Black Hawk-ul, apoi o s-o ia spre sud, pe autostradă, eliberând zona – dacă e ceva pe acolo de care trebuie eliberată. Dacă infestaţii nu şi-au luat tălpăşiţa când au auzit elicopterul apropiindu-se, toţi cei care erau în casă au fost făcuţi scrum.

Pix o văzu primul: o luminiţă verde apărută în mijlocul flăcărilor ca un licurici într-un amurg de vară. Îi dădu un ghiont în picior lui Milk şi i-o arătă. Milk dădu din cap cu un zâmbet îndârjit. „Oh, da!” S-au antrenat pentru asta, Dumnezeule, cine mai ştie de câte ori, dar e prima dată când au de-a face cu o acţiune reală de luptă. Un infestat viu, care respiră, în carne şi oase.

Şase luni, două săptămâni şi trei zile de când i-au adus autobuzele pe băieţii şi fetele din Plutonul 19. O sută nouăzeci şi nouă de zile. Patru mii şapte sute şaptezeci şi şase de ore. Două sute optzeci şi şase de mii cinci sute şaizeci de minute de când Pix era Ryan şi stătea ascuns într-un şanţ de canalizare, plin de bube, răni şi păduchi, cu stomacul umflat şi braţe subţiri ca nişte beţe, cu ochi umflaţi şi exoftalmici, şi a fost adus în autobuz plângând fără lacrimi din cauza deshidratării. Pe atunci pe Milk îl chema Kyle şi a fost salvat dintr-o tabără aflată la câţiva kilometri de graniţa cu Canada, un puşti solid, posomorât şi furios şi dornic de răzbunare, greu de stăpânit, greu de îngenuncheat. Dar până la urmă l-au îngenuncheat.

I-au îngenuncheat pe toţi.

Jeremy a devenit Swizz, Luis a devenit Gummy, Emily a devenit Snickers. Nişte nume de jucărie pentru nişte soldaţi de jucărie.

Cei pe care nu i-au putut îngenunchea, cei despre care Ţara Minunilor i-a avertizat că nu sunt potriviţi şi cei ale căror minţi şi trupuri au cedat în timpul antrenamentelor au dispărut în incineratoare sau în încăperi secrete unde au fost transformaţi în bombe. A fost uşor. Absurd de uşor. Goleşte rezervorul de speranţă, credinţă şi încredere şi apoi poţi să-l umpli cu ce vrei. Le-ar fi putut spune copiilor din Plutonul 19 că doi plus doi fac cinci şi ei i-ar fi crezut. Nu numai că i-ar fi crezut; ar fi omorât pe oricine ar fi susţinut altceva.

O siluetă înaltă căreia îi străluceşte în dreptul capului lumina verzuie iese din mijlocul flăcărilor şi fumului: cu braţele ridicate, fără nimic în mâini, trece printre dărâmături şi se îndreaptă spre drum. Iar elicopterul începe să coboare.

Ce dracu? De ce nu-l lichidează?

Pix, tăntălăule, tipul probabil că e afurisita de ţintă. A reuşit să supravieţuiască nemernicul.

Elicopterul aterizează şi acum Milk îi vede pe Hersh şi pe Reese sărind din cabină. Nu-i poate auzi, dar ştie ce urlă la infectat, încercând să acopere huruitul motorului: „La pământ, la pământ! Mâinile pe creştet!” Silueta se lasă în genunchi; mâinile îi dispar în lumina verde care-i dansează în jurul capului. Cei doi îl târăsc pe prizonier spre elicopter şi-l bagă înăuntru.

Vocea pilotului urlă în urechea lui Milk:

— Ducem ţinta la bază. Ne vedem la sfârşit, soldaţi!

Elicopterul vâjâie chiar pe deasupra lor, îndreptându-se spre nord. Pancarta cu Havoline trepidează. Gummy urmăreşte cu privirea cum elicopterul se face din ce în ce mai mic, până ce se pierde la linia orizontului. Lumea se cufundă apoi repede în tăcere, se mai aude doar răsuflarea grea a vântului şi a focului. „O să se termine repede”, îşi spune, îşi pipăie dus pe gânduri umărul, încă sensibil la durere de seara trecută, pentru că rana nu s-a vindecat: VQP.

A fost ideea lui Milk. El a văzut trupul lui Razor cu ochii lui şi şi-a dat seama de la ce vin literele. Vincit qui patitur. Cucereşte cel care îndură. Şi-au scrijelit şi ei literele respective pe braţe – VQP – în memoria celor căzuţi.

Milk dă semnalul de plecare şi se pun în mişcare. Milk în faţă, Pix chiar în spatele lui, Swizz şi Snick pe flancuri, iar Gummy le asigură spatele. Fii atentă la ferestrele de peste stradă, Snick. Verifică maşinile alea, Swizz.

Au repetat lucrurile astea de o mie de ori, casă cu casă, cameră cu cameră, din pivniţă până la acoperiş. Asigură clădirea, apoi treci la următoarea. Fără grabă. Asigură-ţi spatele. Asigură-i spatele tovarăşului. Dacă ţinta e clară, tragi. Simplu. Uşor. Atât de uşor, încât până şi un copil o poate face, şi ăsta e motivul principal pentru care au ales copiii să facă asta.

Şase luni, două săptămâni şi trei zile de când autobuzul şcolar a frânat şi au auzit o voce strigând: „Nu vă fie frică. Sunteţi în siguranţă acum. În siguranţă deplină.” Gummy aude ceva ce nu e nici vântul, nici focul, nici propria-i respiraţie: un vaiet ascuţit care seamănă cu chiţăitul frânelor autobuzului. E ultimul sunet pe care-l mai aude înainte ca janta de oţel de cincizeci de centimetri să-l lovească în ceafă, frângându-i şira spinării. Moare înainte să cadă la pământ.

La o sută optzeci şi patru de zile după ce a ajuns în tabără, Snicks e următoarea. Ea şi Swizz se lasă la pământ când îl văd pe Gummy căzând, aşa au fost instruiţi, muşchii lor îşi amintesc mişcarea, iar inamicul ştie asta. Le-a anticipat mişcarea.

Întins pe burtă, Swizz se uită spre dreapta. Snicks scoate un sunet ca un gâlgâit strangulat – puşca zace pe drum lângă ea –, cu ambele mâini încleştate de mânerul şurubelniţei de şaizeci de centimetri pe care o are împlântată în gât. I-a fost retezată jugulara. O să moară în mai puţin de un minut.

La patru mii patru sute şaisprezece ore după ce a zărit farurile autobuzului străpungând pădurea în care se ascundea, Swizz se târăşte în patru labe spre marginea drumului şi vede prin vizieră lumina verde cu o fracţiune de secundă înainte să dispară după fostul garaj: strălucirea palidă a unui infestat. „Te-am prins, nenorocitule!” Swizz nu ştie ce s-a întâmplat cu Milk şi Pix şi nu se întoarce să vadă. Aleargă condus de instinct şi adrenalină şi de o furie care nu poate fi măsurată sau epuizată. Sare în picioare şi se îndreaptă spre garaj. Ea e deja pe acoperiş când el ajunge în colţul sudic al clădirii, aşteptându-l, gata să sară.

Cel puţin o să se termine repede.

Milk şi Pix aud detunătura puştii lui din ascunzătoarea lor de după Chevroletul Tahoe răsturnat care blochează banda de urgenţă. Trei bubuituri scurte, staccato: Rat-tat-tat!

Apoi linişte.

Cu o exclamaţie înfundată, de dezgust, Pix îşi smulge viziera, la dracu’ cu ea, rahatul ăsta nu stă, dar Milk îi ordonă calm să şi-o pună la loc, în timp ce cercetează împrejurimile. Pix îl ignoră. La lumina zilei poate să vadă foarte clar, cui îi mai pasă dacă e om sau infestat?

Vânt şi foc şi răsuflările lor. Nu te lăsa încolţit. Nu intra într-o fundătură. Nu te despărţi de echipă, întins pe o parte, cu spatele lipit de metalul liniştitor al SUV-ului, Pix se uită la Milk. Milk e sergentul. Milk n-o să-l dezamăgească. VQP. La dracu’, aşa e. VQP.

Glonţul fetei străbate drumul, spulberă geamul de pe partea şoferului, trece prin maşină şi iese pe partea cealaltă, străpunge haina lui Pix şi se împlântă în spatele lui, chiar în coloana vertebrală. Acolo se opreşte glonţul.

Două sute şaizeci şi patru de mii nouă sute şaizeci şi trei de minute au trecut din momentul salvării lui până acum, iar Milk o zbugheşte spre bara de protecţie din faţă, târând corpul lui Pix după el. Jumătatea de sus a corpului îi tremură în mâini, jumătatea de jos e paralizată, moartă deja; şi la ce dracu’ s-au gândit când şi-au scrijelit literele alea cretine pe braţe? Degetele subţiri ale lui Pix se întind spre faţa lui Milk în vreme ce lumina din ochi i se stinge. „Apără-mă, acoperă-mi spatele, nu-l lăsa pe nemernic să se apropie de mine, sergent!”

Aşa e, aşa e, Pix. VQP. V futu-i morţii mă-sii QP.

Încă îi mai murmură la ureche când ea apare de după capota maşinii. Milk nu se uită spre ea. Nici măcar nu o aude.

După cincisprezece milioane opt sute nouăzeci şi şapte de mii şapte sute nouăzeci şi două de bătăi ale ceasului, Milk calcă pe urmele Plutonului 19 spre moarte.

45

Ringer

N-o să-i las pe băieţii ăştia să putrezească acolo unde au căzut.

N-o să-i las la cheremul şobolanilor şi al ciorilor şi al muştelor, al uliilor şi al câinilor sălbatici.

N-o să le las oasele să le fie scurmate şi împrăştiate de vulturi şi hoitari.

Nici nu o să-i ard.

O să sap cu mâinile goale un mormânt pentru ei în pământul rece.

Soarele alunecă dincolo de orizont. Vântul bate şi îmi flutură părul peste faţă. Pământul îmi trosneşte sub degete, mâinile mele sunt plugul care înfrânge pământul încăpăţânat pentru a-l pregăti de însămânţare.

Ştiu că Zombi se uită la mine. Îl văd stând la marginea dărâmăturilor înnegrite ale casei. Stă sprijinit de o bucată carbonizată de lemn de doi pe patru, cu puşca în mână şi se uită la mine. Amurgul se lasă deasupra noastră, iar el mă urmăreşte în continuare în vreme ce car trupurile unul câte unul spre groapa pe care am săpat-o.

Porneşte spre mine împleticindu-se. O să mă împuşte. O să-mi arunce trupul în groapă şi o să mă îngroape împreună cu victimele. Nu o să aştepte să-i explic. N-o să mai pună nicio întrebare, pentru că tot ce o să-mi iasă din gură o să fie o minciună.

Se opreşte, îngenunchez lângă mormânt şi feţele lor mă privesc lipsite de expresie. Cel mai mare dintre ei, şeful plutonului, cred, nu are mai mult de douăzeci de ani.

Zgomotul piedicii trase de la puşca lui Zombi activează sistemul central, care ordonă o reacţie defensivă, îl ignor.

— Am împuşcat-o pe Teacup, spun uitându-mă la chipul soldatului mort. Am crezut că era inamic şi am împuşcat-o. Avea o singură şansă, iar eu n-am avut de ales. I-am lăsat să ne prindă, Zombi. Era singura cale de a o salva.

Vocea lui e la fel de uscată ca frunzele moarte care flutură iarna pe crengi.

— Şi-atunci unde e?

— A murit.

Cuvintele plutesc în aer. Nici măcar vântul nu le poate clinti.

— Ce ţi-au făcut, Ringer?

Privesc în sus. Nu la el. În sus. Primele stele încep să strălucească pe bolta întunecată.

— Acelaşi lucru pe care i l-au făcut lui Walker. Acelaşi lucru pe care i l-au făcut lui Constance şi preotului şi bătrânei cu pisicile.

Deasupra mea, stelele strălucesc fără clipiri. Eu clipesc şi lacrimile mi se rostogolesc argintii în lumina stelelor. Darul primit de la Vosch îmi dă posibilitatea de a vedea însăşi marginea universului, dar n-am reuşit să văd zidurile închisorii de pe ambele părţi.

Adevărul. Al 12-lea sistem le perfecţionează pe toate celelalte, inclusiv pe cel care-mi distruge trupul de când m-am întors din sălbăticie. Am refuzat să înfrunt adevărul. Ştiam, dar am refuzat. Un om orb din naştere întinde mâna şi pipăie urechea unui elefant. „Un elefant e la fel de plat ca un cearşaf.” Un alt orb îi atinge trompa. „Un elefant are aceeaşi formă ca şarpele.” Al treilea îi pipăie un picior. „Un elefant seamănă cu un copac.”

Îmi plec capul către mormânt şi rostesc adevărul cu voce tare:

— Sunt însărcinată.

46

Cassie

Ben a murit.

A plecat, spunând că se întoarce imediat. Dar nu s-a întors imediat. Nu s-a mai întors deloc.

Mă ghemuiesc în cel mai îndepărtat colţ al pivniţei împreună cu Sam şi Megan. Eu am o puşcă, Megan îl are pe Urs, iar Sam are ostilitate. Colecţia de arme a lui Grace e la doi metri de noi. Atâtea chestii drăguţe şi strălucitoare, încât Sam abia se poate stăpâni. Cel mai încântător lucru pe care l-a descoperit în ceea ce priveşte împuşcarea cuiva e cât de ridicol de uşor este să o faci. E mai greu să-ţi legi şireturile.

Iau o pătură groasă de lână din teancul de lângă bancul de lucru şi o arunc peste ei trei – Sam, Meg, Urs.

— Nu mi-e frig, strigă el – Sam, nu Urs.

— Nu e ca să-ţi ţină de cald, îi şoptesc.

Dau să-i explic, dar cuvintele mi se îneacă într-o bâiguială fără sens. Ce s-a întâmplat cu Evan? Ce s-a întâmplat cu Ben? Ce s-a întâmplat cu Ringer? Ca să aflu răspunsul la oricare dintre întrebările astea ar trebui să mă ridic de jos, să traversez pivniţa, să urc scările şi poate să împuşc pe cineva sau să fiu eu însumi împuşcată, şi pentru toate astea am nevoie de ceva ce momentan îmi lipseşte.

„Ultima dată, Efemeridă. Promit.”

Oh, numele ăla de alint stupid, care te face să vomiţi. Ar fi trebuit să-i spun şi eu cumva, la fel de umilitor şi dezgustător. Rechinaşul e o poreclă bună. Fălcuţe.

Scările de lemn scârţâie. Rămân pe loc. Ultima mişcare a Cassiopeei. Am un încărcător plin şi o inimă plină de furie; e tot ce-mi trebuie.

Lângă mine, Sam şuieră:

— Cassie, e Zombi.

Ba bine că nu. Tropăind ciudat şi cam dezechilibrat, ca un adevărat zombi. Când ajunge jos, deja şi-a pierdut suflul. Se sprijină de perete, cu buzele întredeschise şi faţa palidă.

— Ei? îl întreb apropiindu-mă de el. L-ai găsit? Clatină din cap. Se uită spre scări. Apoi la mine.

— Elicopterul, zice.

— Ce-i cu elicopterul? L-a aruncat Evan în aer?

Ce întrebare cretină. Aş fi auzit dacă făcea asta.

— S-a urcat în el.

Ben trebuie să stea jos. O rană ca a lui doare ca dracu’, ar trebui să ştiu asta. De ce nu se aşază? De ce stă acolo lângă scări?

— Cum adică, s-a urcat în el?

— Adică s-a urcat în el. L-au luat, Cassie.

Mai aruncă o privire spre scări, aşa că întreb de ce se tot uită într-acolo.

— A fost o echipă de intervenţie...

— E o echipă de intervenţie?

— A fost o echipă de intervenţie. Se şterge la gură cu dosul palmei.

— Acum nu mai e.

Îi tremură vocea – şi nu cred că e din cauza durerii sau a frigului. Ben Parish pare că se cacă pe el de frică.

— Ringer?

„Normal, Sullivan, cine altcineva?”

— Ringer, încuviinţează el.

Apoi se uită iar în sus. Şi-atunci mă ridic. La fel şi Sam. îi spun să se aşeze la loc. Zice că nu vrea. Ben ridică o mână.

— Există o explicaţie, Cassie.

— Sunt sigură că există.

— Trebuie să auzi ce are de spus.

— Altfel ce? O să-mi rupă gâtul cu puterile ei de super ninja? Ben, ce-ai păţit? Ea i-a adus la noi.

— Trebuie să ai încredere în mine cu chestia asta.

— Nu, tu trebuie să ai încredere în mine. Ţi-am spus încă dinainte să plece că ceva nu e în regulă cu ea. Acum s-a întors şi efectiv nu e ceva în regulă cu ea. Ce vrei mai mult, Ben? Ce mai trebuie să facă încât să înţelegi că nu e de partea ta?

— Cassie... zice el încercând din răsputeri să rămână calm. Vreau să laşi arma jos...

— Asta n-ai s-o vezi!

Încearcă din răsputeri să fie răbdător.

— N-o s-o las să îţi facă vreun rău, Cassie.

Scările scârţâie iar. Ringer se opreşte pe la jumătatea lor. Nu se uită la mine, se uită la Ben. Preţ de o clipă îngrozitoare, îmi trece prin minte să-i împuşc pe amândoi, să-i iau pe Sam şi Megan şi să fugim până când se termină pământul pe care putem fugi. Să alegi de partea cui eşti, să hotărăşti în cine să ai încredere, să te decizi ce e adevărat şi ce nu, până la urmă ajungi în punctul în care cea mai suportabilă opţiune pare să dai dracului totul. Ca oamenii care se sinucid, pur şi simplu te saturi de frecuş.

— E în regulă, îi spune Ben, sau poate îmi spune mie, sau amândurora. O să fie bine.

— Să lase arma pe trepte! strig.

Ringer lasă jos puşca imediat. De ce nu mă simt liniştită? Apoi coboară ultima treaptă şi se aşază.

47

Au fost o groază de momente de genul ha? de când au apărut Ceilalţi, dar ăsta e cel mai ha? dintre ele.

După prima rundă, mă gândesc că poate îmi scapă ceva, aşa că o rog pe Ringer să mai explice o dată, ceva mai pe îndelete de data asta, cu mai multe detalii şi ceva mai multe dovezi.

— Nu sunt aici, spune Ringer. Nu ştiu sigur nici măcar dacă sunt acolo, zice ea făcând semn din cap spre cerul nevăzut de dincolo de tavanul pivniţei.

— Cum e posibil să nu fie acolo? se minunează Ben.

Iar începe, se lasă pe mâna ei ca cel mai bleg curtean de la curtea Reginei Ringer. Încep să pun la îndoială abilitatea lui Ben de a se pronunţa în privinţa caracterului cuiva. De când a început războiul ăsta, a fost împuşcat de două ori – de ambele daţi de o persoană care pretinde că e de partea lui.

— Nava-mamă ar putea fi complet automatizată, explică Ringer. Evident, a fost construită de o oarecare formă de viaţă, dar constructorii înşişi pot fi la ani-lumină distanţă de aici – sau nicăieri.

— Nicăieri? repetă Ben.

— Morţi. Dispăruţi.

— Sigur, de ce nu?

Mă joc cu piedica M16-ului meu. Poate că Ben încă mai are încredere în ea după ce a minţit cu privire la Teacup şi la locul unde a fost şi la ce s-a întâmplat acolo, plus faptul că ne-a adus o ucigaşă la uşă, plus că a fost împuşcat de ea, de două ori; dar eu nu sunt aşa vrăjită de farmecele ei feminine, care, apropo, ar încăpea în vârful unui ac şi tot ar mai rămâne loc pentru îngeri să danseze acolo.[10]

— Acum câteva mii de ani, ne-au descoperit sondele trimise de ei. Ne-au urmărit. Au aşteptat. Şi la un moment dat şi-au dat seama că nu facem bine nici Pământului, nici nouă înşine, aşa că au construit nava-mamă şi au încărcat-o cu bombe şi drone şi molimă şi au trecut la distrugerea a 99,99% din populaţie cu ajutorul sclavilor umani spălaţi pe creiere de la naştere... pentru că ăsta e leacul nostru, aşa e bine pentru noi...

— Cassie, zice Ben. Ia o pauză.

— Asta e un scenariu, spune Ringer păstrându-şi cumpătul. De fapt, e cel mai fericit scenariu.

Clatin din cap şi mă uit spre Sam şi Megan, înghesuiţi amândoi sub pătură într-un colţ. Incredibil, au adormit amândoi, cu capetele lipite unul de altul, cu Urs îngrămădit sub bărbie, un tablou care ar fi indescriptibil de dulce dacă nu ar sta drept simbol dureros pentru ceva. Mă rog, pentru tot.

— La fel ca teoria ta cu Amuţitorul, izbucnesc. Un program de computer descărcat în fetuşi, care se activează când copiii ajung la pubertate. Un scenariu.

— Nu, ăsta e un fapt. Vosch l-a confirmat.

— Sigur. Psihopatul care a pus la cale uciderea a şapte miliarde de oameni. Sigur, dacă a zis el, precis e adevărat.

— Altfel de ce şi-ar dori atât de tare să pună mâna pe Walker?

— Păi, nu ştiu. Poate pentru că Evan şi-a trădat întreaga civilizaţie şi e singura persoană de pe planetă care-i poate opri?

Ringer se uită la mine de parcă aş fi o chestie dezgustătoare pe care a găsit-o dezvoltându-se în periuţa ei de dinţi.

— Dacă doar despre asta ar fi vorba, prietenul tău ar fi mort deja.

— Chiar ar putea fi mort deja. Mă scoate din minţi cum poţi să pretinzi că ştii atâtea când de fapt nu ştii mai nimic. Teorii, scenarii, posibilităţi, şanse, c-o fi, c-o păţi. Şi dacă vrei să ştii, doar pentru cultura ta generală – şi nu e o teorie bazată pe argumentul Sunt-Ringer-deci-ştiu-tot, Evan nu e prietenul meu.

Îmi arde faţa. Mă gândesc la noaptea când am acostat pe ţărmurile Evanland-ului şi mi-am aşezat steagul pe plaja aceea parcă sculptată. Ben zice ceva, dar nu aud nimic pentru că mintea îmi zboară unde vrea ea. De exemplu, la cum am putut să aşez eu steagul? Nu trebuia Evan să facă asta?

— Evan e o fiinţă umană, insistă Ringer. Scopul lui e evident. Ce nu e aşa de evident – şi motivul pentru care Vosch vrea să-i descompună programarea – este ce a făcut ca mintea lui Evan să se revolte. Nu i-a trădat doar pe ai lui. S-a trădat pe sine.

— Păi, oftează Ben, asta e nasol rău.

Încearcă să îşi mute greutatea de pe un picior pe altul, sprijinindu-se de perete, încercând să găsească o poziţie mai confortabilă. Cam greu, cu un glonţ în picior. Credeţi-mă, am trecut prin asta.

— Deci nu există capsule de salvare care să vină şi să-i salveze pe Amuţitori, zice Ben încet. Dacă nu există capsule, atunci nu e nicio cale de a ajunge la nava-mamă. Dacă nu există nicio cale de a ajunge la nava-mamă, atunci nu e nicio cale de a o arunca în aer. Şi tot planul se duce dracului. Şi cu bombardarea oraşelor cum e? Sau e şi asta tot o minciună a programării lui?

Ringer rămâne tăcută mult timp. Habar n-am la ce se gândeşte. Apoi îmi trece prin minte că poate toată treaba asta e o păcăleală – o păcăleală a lui Vosch. S-a întâmplat ceva cu Ringer după ce a plecat de la Hotelul Walker. Cineva i-a implantat elemente bionice care au transformat-o într-o armă de distrugere în masă, jumătate om, jumătate robot. Cum putem fi siguri că n-a trecut de cealaltă parte? Un anume tip frumuşel foc, ca decupat din reclame a făcut-o. De unde putem şti că ea n-a fost dintotdeauna de cealaltă parte?

Degetul mare îmi alunecă iar pe piedica armei.

— Cred că vor bombarda oraşele, răspunde ea în cele din urmă.

— De ce? o întreb. Care-i rostul?

— Dintr-o mulţime de motive. Spre exemplu, curăţă terenul de joc înainte de lansarea celui de-al Cincilea Val – lupta în zona urbană ar însemna un avantaj pentru Amuţitori şi nu poţi să favorizezi una dintre părţi. Dar cel mai important motiv este că oraşele păstrează amintirile noastre.

Ceeeee? Apoi înţeleg, şi după ce înţeleg, mi se strânge stomacul. Tata şi blestematul ăla de cărucior şi blestematele alea de cărţi. Biblioteci, muzee, universităţi, tot ce am proiectat şi am construit timp de şase mii de ani. Oraşele înseamnă mai mult decât suma infrastructurii lor. Transcend cărămizile şi mortarul, betonul şi oţelul. Sunt vasul în care a fost turnată cunoaşterea umană. A le arunca în aer înseamnă ultima întoarcere a ceasului care ne trimite direct în Neolitic.

— Nu ajunge să reduci populaţia la un nivel sustenabil, spune Ringer încet. Nu ajunge să faci una cu pământul tot ce am construit. Am repopula oraşele. Le-am reconstrui. Pentru a salva planeta, pentru a ne salva specia, trebuie să ne schimbe pe noi. Aici, zice ea, ducându-şi mâna la piept. Dacă Ceilalţi ne răpesc încrederea, atunci ne răpesc şi cooperarea. Fără cooperare, civilizaţia nu este posibilă.

48

— Bine, zice Ben. E timpul să ajungem la miezul problemei. Nu în privinţa capsulelor de salvare, dar da în ceea ce priveşte bombele. Ceea ce înseamnă că nu putem rămâne aici – suntem prea aproape de Urbana. Mie-mi convine, pentru că urăsc al dracului Urbana. Deci încotro? Spre sud? Eu votez pentru sud. Găsim o sursă de apă potabilă, departe de aici, în mijlocul pustiului.

— Şi apoi? întreabă Ringer.

— Apoi ce?

— Apoi ce facem?

— Ce să facem?

— După ce ajungem în mijlocul pustiului, ce facem?

Ben ridică o mână. O lasă jos. Buzele i se curbează într-un zâmbet. Arată aşa de copilăros şi de dulce în clipa asta că îmi vine să plâng.

— Suntem cinci. Zic să ne facem o formaţie.

Izbucnesc în râs. Câteodată Ben e ca un izvor de munte în care-mi răcoresc tălpile.

— Mă rog, zice Ben după două secunde în care Ringer n-a făcut decât să se holbeze inexpresivă la el. Ce dracu’ am putea face altceva?

Se uită la ea. Se uită la mine.

— Oh, Cristoase, Sullivan, geme el în cele din urmă, lovindu-se cu capul de perete. Nici să nu te gândeşti.

— El a venit după mine, îi spun.

Ştie la ce mă gândesc, aşa că aş putea foarte bine să o spun cu voce tare. Suntem amândoi un pic surprinşi că am ajuns în punctul ăsta.

— Ţi-a salvat viaţa de două ori. Mie mi-a salvat-o de trei ori.

— Ben are dreptate, se bagă Ringer. E sinucidere curată, Sullivan.

Îmi dau ochii peste cap. Am mai auzit rahatul ăsta – chiar de la Evan Walker, când şi-a dat seama că voiam să forţez o tabără a morţii ca să-mi găsesc frăţiorul. De ce trebuie mereu să fiu eu insula de nebunie într-un ocean de logică? De ce trebuie să fiu „ar trebui”, când toţi ceilalţi sunt „n-ar trebui”? De ce să fiu mereu „o să” în vreme ce ei sunt „mai bine nu”?

— Şi dacă rămânem aici, tot sinucidere e, argumentez eu. La fel şi dacă fugim aiurea. Suntem în punctul în care trebuie să alegem, Ringer, o moarte care înseamnă ceva sau una fără niciun sens. În plus, adaug, el ar face asta pentru noi.

— Nu, şopteşte Ben. Ar face-o pentru tine.

— Baza la care îl duc e la peste o sută de kilometri de noi, spune Ringer. Chiar dacă ajungi acolo, n-o să ajungi la timp. Vosch o să termine cu el şi Evan va fi mort.

— N-ai de unde să ştii asta.

— Ba chiar ştiu asta.

— Nu, spui că ştii asta, dar nu ştii cu adevărat, la fel cum nu ştii nici restul lucrurilor pe care spui că le ştii şi pe care noi trebuie să le credem pentru că, la dracu’, doar eşti genială, mititica de tine.

— Ce? zice Ben.

— Orice am face, îi spune Ringer rece lui Ben, ca şi cum nimic din ce tocmai am spus eu nu contează nici cât negru sub unghie, să rămânem aici nu e o opţiune. Imediat ce elicopterul livrează încărcătura, o să se întoarcă.

— Încărcătura? întreabă Ben.

— Se referă la Evan, îi traduc eu.

— De ce s-ar...

Apoi înţelege. Victimele lui Ringer îngropate dincolo de drum. Elicopterul se întoarce după echipa de asalt.

— Oh, zice el, ştergându-se la gură cu dosul palmei. Rahat.

Iar eu mă gândesc „Hei, un elicopter!”, în vreme ce Ringer se uită la mine şi se gândeşte că ştie la ce mă gândesc, ceea ce e adevărat, dar asta nu înseamnă că are întotdeauna dreptate.

— Las-o baltă, Sullivan!

— Ce să las baltă?

Dar imediat îmi dau seama de sfiala pe care i-o arăt.

— Tu ai făcut-o. Sau cel puţin ai zis că ai făcut-o.

— Ce să facă? întreabă Ben.

— Atunci a fost altceva, zice Ringer.

— Cum adică altceva?

— Altceva pentru că atunci a fost implicat şi pilotul. „Fuga” mea de Vosch nu a fost cu adevărat o fugă, a fost un test al celui de-al 12-lea sistem.

— Păi atunci ne putem preface că e tot un test, dacă ne ajută cu ceva.

— Ce să ne prefacem că e un test? vocea lui Ben se ridică cu o octavă din cauza frustrării. Despre ce dracului vorbiţi?

Ringer oftează.

— Vrea să deturneze Black Hawk-ul.

Ben rămâne cu gura deschisă. Nu ştiu cum sau de ce, dar când e în preajma lui Ringer, deşteptăciunea se scurge din el ca apa de la spaghete printr-o strecurătoare.

— Şi el? întreabă Ringer dând din cap spre Sam. Vine şi el?

— Crezi că e treaba ta? îi răspund.

— Să ştii că eu nu fac pe babysitter-ul în timp ce te joci tu de-a Don Quijote.

— Să ştii că referinţele literare obscure nu mă impresionează. Şi da, se întâmplă să ştiu cine e Don Quijote.

— Bun, staţi un pic, zice Ben. E din Naşul, nu?

Are o expresie serioasă, aşa că nu-mi dau seama dacă glumeşte. Pe vremuri se discuta serios despre cum Ben o să devină bursier Rhodes.[11] Pe bune.

— O să-i faci lui Vosch o ofertă pe care n-o poate refuza?

— Poate să rămână Ben cu copiii, îi spun lui Ringer, de parcă m-aş fi gândit la toate, de parcă planul pentru salvarea lui Evan ar fi fost în lucru de câteva luni. Mergem doar noi două.

— De ce aş face asta? întreabă ea clătinând din cap.

— De ce nu ai face-o?

Se crispează şi, nu înţeleg de ce, se uită la Ben. Aşa că mă uit şi eu la Ben, iar Ben se uită fix în podea, de parcă n-ar mai fi văzut niciodată o podea până acum. „Hmm, oare ce-o fi suprafaţa asta dură nemaipomenită de sub picioarele mele?”

— Dar ce zici de asta? continui eu, pentru că de ce m-aş opri – vreau să mă opresc, dar nu pot. Lasă-mă pe mine. Lasă-l pe Evan. Fă-o pentru tine.

— Pentru mine?

E sincer nedumerită. Ha! Pentru prima dată nu poate pretinde că ştie la ce mă gândesc.

— A terminat cu tine. Gata. Aşa că trebuie să mergi tu la el dacă vrei să pui capăt la toate astea.

Ringer se cutremură de parcă ar fi pălmuit-o cineva. Vrea să pretindă că nu ştie despre cine vorbesc. Vezi să nu!

Am citit asta pe faţa ei când ne-a povestit ce s-a întâmplat. Am auzit-o în vocea ei. Între încruntaturi şi tăceri lungi, era acolo. Când i-a rostit numele şi când nu a mai reuşit să o facă, era acolo: el e motivul pentru care nu s-a dat bătută, pentru care încă mai rezistă, al ei raison d’etre. Lucrul pentru care merită să moară.

— Vosch crede că o s-o iei la dreapta, aşa că o s-o iei la stânga. Crede că o să fugi de el, aşa că o să fugi spre el. Nu poţi să distrugi ce a făcut, dar poţi să-l distrugi pe el.

— N-o să rezolvăm nimic, şopteşte.

— Probabil că nu. Dar o să moară. Şi gata.

Întind mâna spre ea. Nu ştiu de ce. Nu ar trebui să închei eu afacerea asta pentru că nu pot garanta livrarea finală a bunurilor. Vocea aceea şoptită, raţională, calmă, străveche, înţeleaptă îmi ciripeşte în minte: „Are dreptate, e sinucidere curată, Cassie. Evan a dispărut şi de data asta n-o să se întâmple niciun miracol. Renunţă la el.”

Locul meu e lângă Sam; aşa a fost dintotdeauna. Sam e raison d’etre pentru mine. Nu un băieţaş cu halucinaţii de la o fermă din Ohio, nebun până în măduva oaselor. Isuse, dacă Ringer are dreptate, chiar şi iubirea lui Evan poate fi parte din nebunia lui. Crede că e îndrăgostit de mine aşa cum crede şi că e unul dintre Ceilalţi.

Şi atunci care e diferenţa dintre a crede şi a fi efectiv? E vreo diferenţă?

Sunt momente când îmi urăsc propriul creier.

— Morţii, spune Ringer cu un ton care reflectă cuvântul rostit: pustiu, rece, gol. Am venit aici să omor un om nevinovat. Am omorât cinci. Dacă mă întorc, o să omor până o să le pierd şirul. O să omor până când numărul n-o să mai conteze. Şi o să fie uşor.

Nu se uită la mine. Se uită la Ben.

— Tu nu înţelegi, zice ea, întorcându-se spre mine. Eu sunt ceea ce m-a făcut el să fiu.

Aş vrea să plângă. Aş vrea să urle, să ţipe, să-şi fluture pumnul, să lovească în ceva, să zbiere până când rămâne fără glas. Orice ar fi mai bine decât tonul ăsta cavernos şi pustiu. Ceea ce a spus nu se potriveşte cu felul în care a spus-o, şi asta mă sperie.

— Iar în cele din urmă, vom da amândouă greş, îmi spune. Evan va muri şi Vosch va supravieţui.

Totuşi, mă ia de mână.

Ceea ce mă sperie şi mai tare.

49

Ben a ajuns la capătul puterilor – atât fizic, cât şi psihic. Nu mai poate rezista prea mult să stea în picioare sau să ţină pasul cu răsturnările astea rapide de situaţie, de la „E o trădătoare!” la „E partenera mea!”. Ţopăie spre scări şi se aşază, întinzându-şi piciorul rănit. Se holbează la tavan, mângâindu-şi bărbia.

— Ringer, poate că ar trebui să vii aici. În caz că ai ratat pe cineva.

Ringer clatină din cap şi părul ei brunet, strălucitor se mişcă în faţă şi-n spate ca o draperie mătăsoasă de obsidian.

— N-am ratat pe nimeni.

— Bine. Atunci se apropie altcineva.

— Cum ar fi cine?

Se uită la mine. Apoi dă din cap. Trece pe lângă el şi se apleacă să-şi ia puşca. O aud cum îi şopteşte „Nu face asta” înainte să dispară.

Nu face asta?

— Care-i treaba cu voi doi? întreb.

— Ce treabă?

— Schimburile de priviri. „Nu face asta.”

— Nu e nimic, Cassie.

— Nimic ar însemna mai puţine schimburi de priviri şi fără „Nu face asta”.

Ridică din umeri, apoi se uită dincolo de scări spre gaura prin care se vede cerul liber, în locul unde înainte era casa.

— N-ai cum să ajungi acolo, zice el, zâmbind ca şi cum i-ar fi jenă că spune o stupizenie. Indiferent cât de bine cunoşti pe cineva, o parte din el îţi rămâne necunoscută. Nu poţi, pur şi simplu. Niciodată. Rămâne o cameră încuiată. Nu ştiu.

Clatină din cap şi începe să râdă. Râsul i se sugrumă din clipa în care izbucneşte.

— În cazul lui Ringer sunt mai multe camere decât are Luvrul, îi zic eu.

Ben se ridică în picioare şi şchiopătează spre mine, folosindu-şi puşca drept cârjă. Când ajunge, faţa lui e o dovadă vie a epuizării şi durerii. Uite-aşa. Lui Parish i se vindecă o rană cauzată de Ringer, aşa că ea îi mai face una. Trebuie să continue şirul.

— Ţi-ai pierdut minţile? mă întreabă.

— Tu ce crezi?

— Cred că da.

— De unde ştii?

Sunt absolut convinsă că nu-mi înţelege întrebarea.

— Cassie Sullivan pe care o ştiu eu nu şi-ar lăsa niciodată frăţiorul singur.

— Poate că nu sunt Cassie Sullivan pe care o ştii tu.

— Aşa că o să-l laşi, pur şi simplu...

— Cu tine.

— Poate că nu ţi-ai dat seama, dar când vine vorba de protejat oameni, nu sunt bun de nimic.

— Nu e vorba de tine, Parish.

Se sprijină de peretele de lângă mine. Răsuflă adânc de câteva ori. Apoi izbucneşte:

— Hai să fim serioşi, bine? Ea n-o să ajungă la Vosch, iar tu n-o să ajungi la Evan. Partea asta e gata. Să trecem la următoarea parte.

— Următoarea parte?

— Ei, zice el, făcând semn din cap spre Sammy şi Megan, ghemuiţi sub pătură. Mereu a fost vorba despre ei, din prima zi. Inamicul a ştiut asta dintotdeauna. Chestia cu adevărat tristă şi îngrozitoare e de ce am reuşit noi să uităm atât de uşor.

— Eu n-am uitat, îi spun. De ce crezi că plec? Nu e vorba de Evan Walker. Şi nu e vorba nici despre mine sau tine. Dacă Ringer are dreptate, Evan e ultima noastră speranţă. Ultima lui speranţă, adaug, uitându-mă la chipul de îngeraş al frăţiorului meu adormit.

— Atunci plec eu cu Ringer. Rămâi tu aici.

— Tu eşti praf. Eu nu sunt.

— Aiurea. Pot să merg...

— Nu mă refer la picior.

Tresare. I se încordează maxilarul.

— Nu e drept ce spui, Cassie...

— Nu-mi fac griji pentru ce e drept şi ce nu. Nu e vorba despre asta. E vorba de şanse. Şi de riscuri. Şi ca frăţiorul meu să apuce următorul Crăciun. Ar fi minunat dacă aş putea pune pe cineva să facă asta în locul meu, dar n-am pe cine, Parish. Eu trebuie să o fac. Pentru că eu sunt încă acolo, Ben, sub maşina aia de pe autostradă – n-am ieşit niciodată de acolo şi nu m-am ridicat niciodată. Sunt încă acolo aşteptând să vină bau-bau după mine. Şi dacă fug acum, oriunde sau nicăieri, o să mă găsească. O să-l găsească pe Sam, adaug şi-l trag pe Urs de sub pătură, luându-l în braţe. Nu-mi pasă dacă Evan Walker e om sau extraterestru sau un afurisit de nap. Nu-mi pasă de problemele tale emoţionale, de ale lui Ringer şi, în mod special, nu-mi pasă de ale mele. Lumea a existat cu mult înainte de apariţia acestui set anume de şapte miliarde de miliarde de atomi şi o să existe şi după ce aceştia o să se împrăştie în toate direcţiile.

Ben întinde mâna şi îmi atinge obrazul ud. Îi dau mâna la o parte.

— Nu mă atinge.

„Băi Fostul-Ben. Băi Ar-Fi-Putut-Fi-Ben.”

— Ascultă, Cassie. Nu sunt şeful tău şi nu sunt tatăl tău. Nu te pot opri, aşa cum nici tu nu m-ai putut opri să nu mă duc la peşteri.

Îmi afund faţa în capul ponosit şi vechi al lui Urs. Urs miroase a fum şi a sudoare şi a mizerie şi a frăţiorul meu.

— Te iubeşte, Ben. Mai mult decât pe mine, cred. Dar asta...

— Nu e adevărat, Cassie.

— Nu. Mă. Întrerupe. E o chestie de-a mea, nu suport. Doar ca să ştii. Şi acum, aş vrea să-ţi spun ceva.

— În regulă.

— Aş vrea să îţi spun un lucru.

— Te ascult.

Îmi feresc privirea. Nu mă uit la nimic. Respir adânc. „Nu-i spune, Cassie. Ce rost mai are acum?” Nu are ni-ciun rost. Poate că asta e o chestie pe care ar trebui să o înţelegem amândoi.

— Am fost îndrăgostită de tine din clasa a treia, şoptesc, îţi scriam numele pe caiete. Desenam inimioare în jurul lui. îl decoram cu floricele. Mai ales margarete. Te visam cu ochii deschişi, te visam şi noaptea, şi nu ştia nimeni, doar cea mai bună prietenă a mea. Care a murit. La fel ca tot restul lumii.

Îmi feresc privirea. Nu mă uit la nimic.

— Dar tu erai unde erai şi eu eram unde eram. Ai fi putut să fii şi în China. Când ai apărut de nicăieri în tabăra lui Sammy, am crezut că asta trebuie să însemne ceva. Pentru că ai supravieţuit când ar fi trebuit să mori şi eu am supravieţuit când ar fi trebuit să mor, şi eram amândoi acolo pentru Sam, care şi el ar fi trebuit să moară. Erau prea multe coincidenţe ca să mai fie simple coincidenţe, ştii? Dar asta-i tot, o coincidenţă. Nu există niciun plan divin. Nu avem nimic scris în stele. Niciun aşa a fost să fie. Suntem fiinţe aleatorii care ocupăm un loc aleatoriu într-un univers aleatoriu. Şi e în regulă. Aceşti şapte miliarde de miliarde de atomi sunt în regulă cu asta.

Îmi lipesc buzele de capul mizerabil al animăluţului de pluş. Foarte ingenios că fiinţele umane au cucerit Pământul, au inventat poezia şi matematica şi motorul cu combustie, au descoperit că timpul şi spaţiul sunt relative, au construit maşini mari şi mici care să ne ducă pe Lună ca să găsim nişte bolovani sau să ne ducă la McDonald’s pentru un smoothie cu căpşuni şi banane. Foarte tare că am reuşit să divizăm atomul şi să stăpânim Pământul cu internetul şi smartphone-urile şi, desigur, selfie stick-ul.

Dar cel mai minunat lucru dintre toate, cea mai mare realizare a noastră şi singurul lucru pentru care mă rog să nu fim uitaţi niciodată este îndesarea de ghemotoace de poliester în imaginea ideală caricaturală, incorectă din punct de vedere anatomic al unuia dintre cei mai feroce prădători ai naturii, cu unicul scop de a linişti un copil.

50

Sunt pregătiri de făcut. Detalii de stabilit.

în primul rând, am nevoie de o uniformă. Ben rămâne cu copiii, în timp ce eu şi Ringer dezgropăm cadavrele. Uite-l pe cel mai mic soldat, a cărui uniformă pare să fie măsura potrivită, dar are o gaură de glonţ la spatele hainei. Ar putea fi cam greu de explicat. Ringer târăşte afară următorul cadavru, ale cărui ţoale sunt murdare, dar neciuruite de gloanţe şi pătate doar foarte puţin cu sânge, îmi spune că i-a zdrobit craniul cu o jantă de oţel de cincizeci de centimetri. N-a simţit nimic, mă asigură. Nu şi-a dat seama. E în regulă, îmi simt stomacul în gât. E în regulă. Mă schimb chiar acolo, pe marginea drumului, sub cerul gol. Ha. Cerul gol. Şi iat-o pe Cassiopeia deasupra mea, înlănţuită în scaunul ei, uitându-se cum purtătoarea numelui ei se dezbracă pe sine şi un băiat mort. O surprind pe Ringer uitându-se la el, iar faţa ei e mai palidă ca de obicei. Îi urmăresc privirea fixată pe braţul puştiului, unde se văd lucind în lumina stelelor nişte cicatrice proaspete. Ce sunt astea? Litere?

— Ce-s astea? o întreb, suflecându-mi manşetele pantalonilor – sunt cu vreo zece centimetri mai lungi.

— E în latină, îmi răspunde, înseamnă „cucereşte cel care îndură”.

— Şi de ce le are scrijelite aşa pe braţ?

Ringer clatină din cap. Îşi pipăie braţul. Crede că nu observ.

— Le ai şi tu, nu-i aşa?

— Nu.

Îngenunchează lângă băiat, cu cuţitul de luptă în mână. Taie uşor de-a lungul cicatricii micuţe de pe ceafa lui şi scoate cu grijă din tăietură dispozitivul de urmărire.

— Ia. Pune-ţi ăsta în gură.

— Ei, căcat.

Îl ţine în palmă şi scuipă pe el. Apoi rostogoleşte capsula cât un bob de orez în scuipat şi o curăţă de sânge.

— Mai bine aşa?

— Cum ar putea fi mai bine?

Mă prinde de mână şi-mi pune capsula scârboasă în palmă.

— Curăţă-l tu, atunci.

Îmi leg şireturile în timp ce spintecă ceafa altui puşti, îi scoate dispozitivul de urmărire cu vârful cuţitului, pe care îl ţine apoi în dinţi. E ceva sălbatic în chestia asta şi cuvintele ei îmi răsună în minte: „Sunt ceea ce m-a făcut el.”

51

Pregătiri. Detalii.

Am nevoie de echipament, dar numai ce îmi încape în buzunare şi în cartuşiera uniformei. Muniţie de rezervă pentru puşcă şi pistol, un cuţit, o lanternă subţire, câteva grenade, două sticle de apă şi trei batoane energizante, la insistenţele lui Ben. Parish are o încredere superstiţioasă şi bizară în batoanele energizante, ceea ce e o aiureală totală, spre deosebire de credinţa mea în forţa talismanică a ursuleţilor de pluş.

— Şi dacă te înşeli? o întreb pe Ringer. Dacă nu vine nimeni să caute echipa de asalt?

— Atunci am dat de dracu’, zice ea ridicând din umeri.

Aşa de veselă şi luminoasă. Ca o rază de soare. Îi trezesc pe Sam şi pe Megan şi îi conving să mănânce în timp ce Ben şi Ringer fac pregătirile pentru atac afară. Se întâmplă ceva între ei doi. Ascund ceva de mine. Aproape că mă face să-mi doresc să am fosta capacitate de a sonda minţi a lui Evan. Aş plonja în capul lui Ben Parish şi aş da de urma adevărului. Credeam că am prins-o pe Ringer cu teoria ei Amuţitorii-sunt-oameni-obişnuiţi-la-fel-ca-noi-doar-că-ceva-mai-mult. Atunci, dacă e om, cum a reuşit spiritul lui Evan să intre în mine şi să se amestece cu al meu? Răspunsul ei presupunea studii avansate de robotică, bionică şi fizică electromagnetică pentru a putea fi înţeles. Unitatea centrală ataşată de creierul lui interpreta semnalele emise de creierul meu, creând o buclă informaţională în care informaţiile emise de mine se amestecau cu ale lui, bla, bla, bla. Serios, ştiinţa e minunată, dar de ce trebuie să secătuiască lumea de toate misterele ei încântătoare? Poate că dragostea nu e nimic altceva decât o interacţiune complexă a hormonilor, comportament condiţionat şi recompense, dar încearcă să scrii o poezie sau un cântec despre chestia asta.

Pregătiri. Detalii.

Îi pun la curent pe Sam şi Megan cu planul. Sam e total de acord. Deşi ar alege mai degrabă să se infiltreze în bază, cel puţin o să petreacă ceva timp cu Zombi, pe care-l iubeşte atât de mult. Megan nu zice nimic şi mă tem să nu se blocheze în momentul critic. Nu pot s-o învinovăţesc, totuşi. Ultima dată când a avut încredere în adulţi, i-au vârât o bombă în gât.

I-l dau pe Urs lui Sam ca să aibă grijă de el, atât Sam de Urs, cât şi invers. Sam i-l dă lui Megan. Isuse. E prea mare pentru Urs acum; cresc atât de repede.

Pături, le spun. Toată lumea în afară de Ringer primeşte o pătură.

Apoi nu mai e nimic de făcut în afară de a urca pentru ultima dată scările.

Îl iau pe Sammy de mână, Sammy o ia pe Megan, Megan îl ia pe Urs şi urcăm împreună la suprafaţă. Scările se zgâlţâie şi gem. Poate se vor prăbuşi.

Noi nu.

52

Zombi

Mă uit cum Ringer cară ultimele două cadavre în magazia fostulului garaj, câte unul sub fiecare braţ. Înţeleg cum e posibil să facă asta, totuşi e un pic cam înfricoşător. O aştept lângă mormântul gol să iasă. Nu se întâmplă. „O, Doamne! Acum ce mai e?”

În garaj, mirosul de benzină şi de ulei auto îmi aminteşte de trecut. Înainte de Zombi a existat un puşti pe nume Ben Parish care sâmbăta după-amiaza repara maşini împreună cu tatăl lui. Ultima a fost un Corvette ‘69, vişiniu, cadoul lui pentru cea de-a şaptesprezecea aniversare primit de la taică-su, un tip care de fapt nu şi-l permitea, dar pretindea că e pentru singurul lui fiu, deşi amândoi ştiau cum stau lucrurile. Ziua lui Ben era o scuză pentru a cumpăra maşina, iar maşina era o scuză pentru a petrece timp cu fiul lui, în vreme ce se apropia momentul absolvirii liceului, apoi facultatea, apoi nepoţii, apoi pensia şi în cele din urmă mormântul. Mormântul a ajuns pe neaşteptate în fruntea listei, totuşi nu înaintea maşinii; pentru câteva după-amieze de sâmbătă, măcar, au avut maşina.

Şi-a aşezat victimele una lângă alta în mijlocul garajului, cu braţele încrucişate pe piept. Ea nu se vede pe nicăieri. Pentru o clipă, intru în panică. De fiecare dată când mă aştept la ceva, se întâmplă altceva. Îmi mut greutatea pe piciorul sănătos şi-mi dau jos puşca de pe umăr.

Din bezna din spate se aude un plânset slab, punctat de câte un suspin. Trec şchiopătând pe lângă şiruri de cutii cu unelte şi un morman de canistre de benzină şi o găsesc în spatele lor, stând sprijinită de zidul de ciment, cu genunchii strânşi la piept.

Nu pot sta în picioare, mă doare prea tare. Mă aşez lângă ea. Îşi şterge obrajii. E prima dată când o văd pe Ringer plângând. N-am văzut-o niciodată zâmbind, şi probabil că nici n-o s-o văd vreodată, dar acum o văd plângând. E aiurea rău de tot.

— N-ai avut de ales, îi spun.

Probabil că dezgropatul cadavrelor a fost prea mult pentru ea.

— Şi oricum, pentru ei nu mai contează acum, nu?

— Oh, Zombi.

— Nu e prea târziu, Ringer. Putem anula totul. Sullivan nu poate face asta fără tine.

— N-ar fi avut nimic de făcut dacă nu te-ai fi băgat în faţa lui Walker.

— Poate că nu aş fi făcut-o dacă ai fi avut încredere în mine şi mi-ai fi spus adevărul.

— Adevărul, repetă ea.

— Cuvântul care contează aici e încredere.

— Am încredere în tine, Zombi.

— Ciudat fel de a mi-o arăta.

Clatină din cap. „Zombi ăsta prost, iar se înşală.”

— Ştiu că n-o să spui.

Îşi întinde picioarele şi un recipient de plastic îi alunecă de pe piept pe coapse. Lichidul verde dinăuntru se bâltăcăie. E antigel.

— Un căpăcel ar trebui să fie destul, zice ea atât de încet, încât nu cred că mi se adresează mie. Al 12-lea sistem – o să mă protejeze. O să mă protejeze...

Îi iau recipientul din poală.

— La dracu’, Ringer, n-ai băut din ăsta, nu?

— Dă-mi-l înapoi, Zombi.

Răsuflu uşurat. Bănuiesc că asta înseamnă că nu.

— Mi-ai spus ce s-a întâmplat, dar nu mi-ai spus cum s-a întâmplat.

— Păi, na. Ştii tu, zice ea dând din mână. Cum se face. Mda, meritam asta.

— Îl chema Razor, zice ea, apoi se încruntă. Ba nu. Îl chema Alex.

— Soldatul care a împuşcat-o pe Teacup.

— Pentru mine. Ca să pot fugi.

— Cel care l-a ajutat pe Vosch să te aranjeze.

— Da.

— Şi apoi Vosch v-a aranjat pe amândoi.

Îmi serveşte privirea fixă şi impasibilă tipică Ringer.

— Ce înseamnă asta?

— Vosch l-a lăsat cu tine în noaptea aia. Probabil ştia că Razor... că dacă vă lasă singuri s-ar putea ajunge la...

— Asta e o nebunie, Zombi. Dacă lui Vosch i-ar fi trecut aşa ceva prin cap, nu l-ar fi lăsat pe Alex să mă păzească.

— Cum aşa?

— Pentru că dragostea e cea mai periculoasă armă din lume. E mai instabilă decât uraniul.

Înghit în sec. Îmi simt gâtul uscat.

— Dragostea.

— Da, dragostea. Poţi să mi-l dai înapoi?

— Nu.

— Aş putea să-l iau.

Se uită fix la mine de la o distanţă mai mică de-o palmă, cu ochii doar o idee mai luminoşi decât întunericul din jur.

— Ştiu că ai putea.

Mă încordez. Presimt că ar putea să mă pună jos doar pocnind din degete.

— Vrei să ştii dacă l-am iubit. Asta vrei să mă întrebi.

— Nu e treaba mea.

— Nu iubesc pe nimeni, Zombi.

— Ei, nu-i nimic. Eşti încă tânără.

— Încetează. Încetează să mai încerci să mă faci să zâmbesc. E crud.

Simt un cuţit răsucindu-se în mine. Durerea pe care o simt face ca rana de glonţ să mi se pară o înţepătură de ţânţar. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când sunt în preajma fetei ăsteia, apare şi durerea, şi nu doar fizică. Având de-a face destul de intim cu amândouă, prefer să fiu împuşcat de zece ori decât să mi se frângă inima.

— Eşti un fraier, îmi spune şi-mi smulge recipientul din mână. Întotdeauna am crezut asta.

Desface capul şi-l umple pe jumătate. Lichidul străluceşte verzui. Culoarea lor.

— Asta au făcut ei, Zombi. Asta e lumea pe care au făcut-o, în care să dai viaţă e mai crud decât să o iei. Sunt milostivă. Şi sunt înţeleaptă.

Ridică spre buze capacul, îi tremură mâinile, lichidul verde se varsă peste margini, pe degetele ei. Iar în ochii ei văd acelaşi întuneric care-mi cuprinde sufletul.

Nu se smuceşte când o prind de încheietură. Nu-şi dezlănţuie forţa asupra mea şi nu-mi smulge capul de pe umeri. Abia dacă opune un pic de rezistenţă când o forţez să lase mâna jos.

— Sunt pierdută, Zombi.

— O să te găsesc eu.

— Nu mă pot mişca.

— O să te duc eu.

Se ghemuieşte în mine. O iau în braţe, îi cuprind faţa cu palmele, îmi trec degetele prin părul ei. Întunericul se strecoară, nu-l pot împiedica.

53

Ne îndreptăm spre groapă când Cassie şi copiii ies din pivniţa casei demolate, cu braţele încărcate de pături.

— Zombi, mă strigă Nugget.

Dă fuga spre mine, cu vraful de pături sărind în sus şi-n jos în timp ce aleargă. Se opreşte când se uită mai atent la faţa lui Ringer. Îşi dă seama imediat că s-a întâmplat ceva; numai câinii pot citi feţele mai bine decât puştiul asta.

— Ce e, soldat? îl întreb.

— Cassie nu mă lasă să port armă.

— Mă ocup eu de asta.

Se înveseleşte imediat. E dubios.

Îl lovesc uşor cu pumnul în umăr şi-i spun:

— Stai s-o îngrop pe Ringer mai întâi. Vorbim după aia despre arme.

Se apropie şi Cassie, pe jumătate conducând-o, pe jumătate târând-o pe Megan de încheietură. Sper că o ţine bine. Am senzaţia că dacă îi dă drumul, puştoaica o s-o rupă la fugă. Ringer îi face semn cu capul spre garaj, „acolo”, şi spune:

— În zece minute vine elicopterul.

— De unde ştii? o întreabă Sullivan.

— Îl aud.

Cassie îmi aruncă o privire însoţită de o sprânceană ridicată. „Ai auzit? Zice că-l aude.” În timp ce singurul lucru pe care îl auzim noi, ceilalţi, e vântul care şuieră peste câmpurile pustii.

— Furtunul pentru ce e? mă întreabă.

— Ca să nu leşin sau să mă sufoc, răspunde Ringer.

— Credeam că eşti – cum ai zis? – perfecţionată.

— Sunt. Dar tot am nevoie de oxigen.

— Ca un rechin, zice Cassie.

— Exact, încuviinţează Ringer.

Sullivan îi conduce pe copii în garaj. Ringer sare în groapă şi se întinde pe spate în ţărână. Ridic puşca de unde a lăsat-o şi i-o întind. Clatină din cap în semn că nu.

— Las-o sus.

— Eşti sigură?

Face semn din cap că da. Lumina soarelui îi scaldă faţa. Răsuflu adânc.

— Ce e? mă întreabă.

— Nimic, spun eu, ferindu-mi privirea.

— Zombi.

Îmi dreg vocea.

— Nu contează. Doar că m-am gândit – mi-a trecut pentru o clipă prin cap...

— Zombi.

— Bine. Eşti frumoasă. Asta-i tot. Adică, dacă m-ai întrebat...

— Devii sentimental în cele mai ciudate momente. Dă furtunul.

Îi întind un capăt, îl bagă în gură şi îmi face semn că e în regulă.

Aud elicopterul acum, destul de slab, dar zgomotul începe să crească în intensitate. Arunc pământul peste ea, măturându-l cu mâna dreaptă în groapă, în timp ce ţin furtunul cu stânga. Nu trebuie să-mi spună, îi citesc în ochi: „Mai repede, Zombi!”

Zgomotul făcut de pământ când îi loveşte corpul îmi face rău. Mă hotărăsc să nu mă uit. Privesc cerul în timp ce o îngrop, strângând atât de tare capătul furtunului încât mi se albesc degetele. Îmi trec prin minte nenumăratele feluri în care lucrurile pot lua o întorsătură proastă. Dacă e un întreg pluton la bordul elicopterului? Dacă nu e un singur Black Hawk, ci două? Dacă, dacă, dacă, dacă, fie ce-o fi.

N-o să ajung înapoi la garaj la timp. Ringer e complet acoperită acum, dar eu sunt la vedere, cu o rană în picior si o sută de metri de străbătut până la apariţia elicopterului, pe care îl văd deja profilându-se pe fundalul cerului – o pată neagră în lumina strălucitoare. E în raza vizuală. N-am mai încercat niciodată până acum să alerg cu un glonţ în picior. N-am fost nevoit. Bănuiesc că pentru orice există o prima dată.

Nu ajung prea departe. Poate patruzeci-cincizeci de metri. Mă arunc în faţă şi aterizez cu faţa în ţărână. De ce dracu’ n-a îngropat-o Cassie pe Ringer? Ar fi avut mai mult sens să stau eu ascuns cu copiii, şi plus de asta, probabil că Sullivan s-ar fi bucurat de ocazie.

Mă forţez să mă ridic. Stau în picioare vreo cinci secunde, apoi sunt iar la pământ. E prea târziu. Probabil sunt deja în raza de acţiune a infraroşiilor.

O pereche de ghete boncănesc spre mine. Două braţe mă ridică în picioare. Cassie îmi ia braţul şi mi-l trece pe după gâtul ei, mă trage după ea în timp ce eu îmi târâi piciorul rănit, ţopăind pe cel sănătos, dar cea mai mare parte a greutăţii o susţine ea. Cine are nevoie de al 12-lea sistem când ai o inimă ca a lui Cassie Sullivan?

Reuşim să ajungem în garaj şi Sullivan aruncă o pătură peste mine. Copiii sunt deja acoperiţi şi strig „încă nu!”. Căldura corpurilor o să se acumuleze sub pătură, contrar scopului.

— Aşteptaţi semnalul meu, le spun. O să te descurci, îi zic lui Cassie.

Incredibil, îmi zâmbeşte.

— Ştiu, îmi răspunde.

54

Cassie

— Acum! strigă Ben, probabil prea târziu.

Elicopterul bubuie deasupra noastră. Ne ascundem sub pături şi încep numărătoarea.

„Când o să ştiu că a venit timpul?” am întrebat-o pe Ringer.

„După două minute.”

„De ce două?”

„Dacă nu reuşim în două minute, înseamnă că e imposibil.”

Cum adică? N-am întrebat-o, dar acum bănuiesc că două minute a fost doar un număr pe care l-a scos la nimereală din pălărie.

Număr oricum.

...58, 59, 60...

Pătura veche pute a mucegai şi pişat de şobolan. Nu văd nimic. Ce aud – tot ce aud – e elicopterul, de parcă ar fi la doi paşi de-aici. A aterizat? A coborât echipa de recuperare să verifice mormanul misterios de pământ care seamănă suspect de mult cu un mormânt? Întrebarea mi se rostogoleşte prin minte ca un văl de ceaţă care se lasă încet; e greu să te gândeşti în timp ce numeri – poate de asta e recomandat să o faci când încerci să adormi.

...92, 93, 94...

Respir greu. S-ar putea să aibă ceva de-a face cu faptul că mă sufoc încet, încet.

Când eram undeva pe la secunda 75, motorul elicopterului şi-a încetinit turaţia. Nu s-a oprit, doar că elicea şi zgomotul au slăbit. A aterizat? La secunda 95, motoarele se aud iar tare. Rămân aici până când trec cele două minute arbitrare ale lui Ringer sau ascult de vocea aceea care îmi strigă în urechi „Du-te, du-te, du-te acum”?

La secunda 97, mă duc.

Şi cât de al dracului de orbitoare mi se pare lumea după ce dau buzna afară din coconul meu de lână.

Deschid uşa garajului, mă uit imediat la dreapta, văd câmpul, copacii, drumul şi elicopterul, la doi metri deasupra pământului.

Ridicându-se.

Rahat.

Lângă groapa lui Ringer, se vede o umbră care se roteşte ameţitor şi lângă ea o alta, care se mişcă atât de încet, încât în comparaţie cu prima pare că stă pe loc. Ringer a declanşat capcana pregătită pentru echipa de căutare. „Pa-pa, echipă de căutare!”

Alerg cu toată viteza spre Black Hawk, iar tot echipamentul pe care l-am îndesat în uniformă îmi dă senzaţia că duc cărămizi cu mine, şi la dracu’, e prea departe şi se ridică prea repede. Renunţă, Cassie, renunţă, n-o să reuşeşti, e timpul pentru planul B, numai că nu avem un plan B, şi ce-a fost chestia aia cu două minute, Ringer? Dacă tu eşti geniul tactic în misiunea asta, atunci am dat de dracu’, iar distanţa dintre mine şi elicopter se micşorează, în timp ce botul lui se apleacă uşor... cât de bine te ţii pe picioare, Sullivan?

Sar. Timpul încremeneşte. Elicopterul stă suspendat ca un transportor deasupra corpului meu întins la maximum – chiar şi degetele de la picioare îmi sunt întinse – şi nu se mai aude niciun sunet, nu se mai simte niciun curent de la elicele care ridică Black Hawk-ul în aer sau care îmi împing corpul în jos.

A fost cândva o fetiţă – a dispărut acum – cu braţe subţiri şi picioruşe osoase şi un cap cu bucle roşcate şi un nas (foarte drept) care avea un dar special despre care ştiau numai ea şi tăticul ei.

Putea să zboare.

Degetele mele întinse la maximum se lovesc de marginea uşii deschise destinate încărcăturii. Mă prind de ceva rece şi metalic şi mă ţin de el cu ambele mâini în timp ce elicopterul se avântă în sus şi pământul se îndepărtează de picioarele mele. Cincisprezece metri, treizeci de metri, şi mă legăn înainte şi înapoi, încercând să-mi fac vânt pe platformă. Şaizeci de metri, optzeci, şi mâna dreaptă îmi alunecă, şi acum mă ţin doar cu stânga, iar zgomotul este asurzitor, aşa că nu mă pot auzi ţipând. Mă uit în jos şi văd garajul şi casa de peste stradă şi puţin mai jos pe drum pata neagră din locul unde a fost cândva casa lui Grace. Câmpurile şi pădurea scăldate în lumina stelelor strălucesc gri-argintiu, iar drumul se întinde între cele două linii ale orizontului.

O să cad.

Cel puţin o să fie rapid. Buf, ca un gândac strivit pe un parbriz.

Mâna stângă îmi alunecă, degetul mare, degetul mic şi inelarul pipăie aerul acum, mă mai ţin de elicopter doar cu două degete.

Apoi îmi alunecă şi ele.

55

Am aflat că este totuşi posibil să te auzi ţipând peste zgomotul motoarelor unui elicopter Black Hawk.

De asemenea, nu e adevărat că îţi trece viata prin fata ochilor când eşti pe cale să mori. Singurul lucru care mi-a trecut mie prin faţa ochilor a fost chipul lui Urs, cu ochii lui de plastic care nu clipesc, lipsiţi de suflet.

Mai am câţiva zeci de metri de cădere. Cad mai puţin de-un metru oprindu-mă zguduită de ceva atât de tare, încât aproape că-mi iese umărul din articulaţie. Nu m-am prins de nimic ca să evit căderea, cineva m-a prins pe mine şi acum acel cineva mă trage la bord.

Sunt aruncată cu faţa în jos pe puntea elicopterului. Prima dată mă gândesc „Sunt în viaţă!”. Apoi „O să mor!”. Pentru că oricine o fi cine m-a salvat mă smuceşte în picioare şi practic am doar trei soluţii, patru dacă aleg şi falsa soluţie a armei, pentru că e o idee foarte proastă să tragi cu arma în coconul metalic al unui elicopter.

Pot să-mi folosesc pumnii, spray-ul cu piper, care e pe undeva prin triliardele de buzunare ale uniformei, sau cea mai dură şi mai înfricoşătoare armă din formidabilul arsenal al lui Cassie Sullivan: capul.

Mă răsucesc şi apoi izbesc cu fruntea în mijlocul feţei, crac! Îi sparg nasul şi umplu totul de sânge. O grămadă de sânge, un gheizer, dar lovitura nu are niciun efect. Nu se clinteşte un centimetru. Nici măcar nu clipeşte. A fost – ce cuvânt a folosit ca să descrie chestia aia înspăimântătoare şi înfricoşătoare pe care i-a făcut-o Vosch? – perfecţionată.

— Uşurel, Sullivan, zice Ringer, întorcându-se să scuipe un cheag de sânge cât o minge de golf.

56

Ringer

O împing pe Sullivan pe un scaun şi ţip la ea:

— Pregăteşte-te de aterizare!

Nu zice nimic, doar se holbează la faţa mea plină de sânge fără să înţeleagă. Arterele sunt cauterizate de drone minuscule care mişună prin sistemul meu sanguin, sistemul central a închis receptorii durerii; poate că arăt groaznic, dar mă simt perfect.

Mă duc în carlingă şi mă aşez pe scaunul copilotului. Pilotul mă recunoaşte imediat.

Este locotenentul Bob. Acelaşi locotenent Bob căruia i-am rupt degetul în timpul „evadării” mele cu Razor şi Teacup.

— Rahat! strigă el. Tu!

— Ieşită din mormânt, îi spun, ceea ce practic e adevărat. Las-o jos, îi spun arătând cu degetul spre pământ.

— Du-te dracu’!

Reacţionez fără să mă gândesc. Unitatea centrală decide pentru mine – şi asta e chestia înspăimântătoare la al 12-lea sistem – nu mai ştiu unde se termină el şi unde încep eu. Nu sunt pe deplin om, nu sunt total extraterestru, nici una, nici alta, ambele, e ceva slăbit în mine, ceva dezlănţuit.

În cele din urmă îmi dau seama de ingeniozitatea sistemului: cel mai de preţ lucru pentru un pilot este vederea.

Îi smulg casca şi îmi bag degetul mare în ochiul lui. Dă din picioare, încearcă să mă prindă de încheietură, iar botul elicoperului se înclină în faţă. Îi prind mâna şi o ghidez înapoi pe manetă, în timp ce intru în mintea lui: unde e panică, aduc calmul. Unde e teamă, aduc pacea. Unde e durere, alinare.

Ştiu că n-o să facă pe kamikaze cu noi pentru că nimic din mintea lui nu-mi e ascuns, îi ştiu chiar şi dorinţele pe care şi le-ar nega lui însuşi, şi nu îşi doreşte absolut deloc să moară.

Şi nu se îndoieşte de faptul că are nevoie de mine în viaţă.

57

Zombi avea dreptate cu luni în urmă: ca nişte sanctuare atunci când s-a dezlănţuit apocalipsa, peşterile din West Liberty erau al dracului de greu de învins.

Nu-i de mirare că preotul Amuţitor şi le adjudecase.

Zeci de litri de apă potabilă. O încăpere plină cu hrană uscată şi conserve. Provizii medicale, aşternuturi de pat, conserve cu combustibil pentru încălzit, kerosen şi benzină. Haine, unelte şi suficiente arme şi explozivi cât să echipeze o mică armată. Locul perfect să te ascunzi, chiar confortabil, dacă puteai ignora mirosul.

Peşterile Ohio duhneau a sânge.

Cea mai mare încăpere era cea mai oribilă. Foarte adâncă şi umedă, cu o ventilaţie foarte slabă. Mirosul – şi sângele – n-aveau unde să se ducă. Podeaua de piatră încă mai străluceşte purpurie.

Aici a avut loc un măcel. Fie falsul preot a adunat cartuşele goale, fie şi-a înjunghiat victimele, una câte una. Undeva lângă perete găsim un sac de dormit, un teanc de cărţi (inclusiv o Biblie ferfeniţită), o lanternă cu kerosen, o geantă plină cu obiecte de toaletă şi câteva rozarii.

— Dintre toate locurile unde şi-ar fi putut face culcuş, şi l-a ales pe ăsta, icneşte Zombi, punându-şi o cârpă la gură ca să filtreze aerul. Jigodie nebună.

— Nu era nebun, Zombi, îi spun. Bolnav. Infectat cu un virus încă dinainte de a se naşte. E cel mai bun mod de a judeca lucrurile.

Zombi dă încet din cap.

— Ai dreptate. E cel mai bun mod de a judeca lucrurile. L-am lăsat pe Bob, pilotul, cu Cassie şi copiii în altă sală, după ce i-am comprimat şi bandajat rănile şi i-am dat antibiotice şi o doză destul de mare de morfină. Nu mai e în stare să zboare în seara asta. Faptul că ne-a adus până la peşteri a fost deja peste puterile lui, dar am stat lângă el şi l-am ajutat să rămână calm şi concentrat, am fost greutatea şi ancora lui.

Ne retragem spre un teren mai înalt, iar Zombi străbate culoarele înguste sprijinindu-se cu o mână pe umărul meu şi trăgându-şi bizar piciorul rănit după el, tresărind la fiecare pas. Îmi propun să nu uit să-i verific rana înainte să plec. Probabil că glonţul ar trebui scos, dar mă tem că procedura ar putea să-i facă mai mult rău decât bine. Chiar şi cu antibiotice, riscul de infecţie e mare, iar dacă ating o arteră importantă ar fi catastrofal.

— Sunt numai două intrări, zice Zombi. E bine pentru noi. Putem bloca un capăt şi atunci ne rămâne o singură intrare de supravegheat.

— Corect.

— Crezi că suntem suficient de departe de Urbana?

— Suficient de departe pentru ce?

— Ca să evităm să fim pulverizaţi, zice el zâmbind, iar dinţii îi strălucesc neobişnuit de albi în lumina felinarului.

— Nu ştiu.

— Ştii ce e înspăimântător, Ringer? Pari că ştii mai mult decât oricare dintre noi, dar de fiecare dată când apare o întrebare importantă, cum ar fi dacă vom fi sau nu pulverizaţi în câteva zile, nu ştii niciodată răspunsul.

Culoarul e îngust. Are nevoie să se odihnească. Nu cred că ştie că pot simţi ceea ce simte el prin intermediul braţului care-mi atinge umărul. Nu ştiu dacă asta l-ar linişti sau l-ar speria. Probabil şi una, şi alta.

— Stai puţin, Zombi, îi spun, prefăcându-mă că trebuie să-mi trag sufletul. Trebuie să fac o pauză.

Mă sprijin de o lespede ieşită în afară. La început încearcă să pară dur şi să rămână în picioare. Dar după un minut sau două nu se mai poate preface, se lasă pe podea, gemând din cauza efortului. De când ne-am cunoscut, durerea l-a însoţit aproape constant, şi de cele mai multe ori eu i-am cauzat-o.

— Te doare? mă întreabă.

— Ce?

Face semn spre nasul meu.

— Sullivan zice că te-a pocnit bine.

— Aşa e.

— Nici măcar nu e umflat. Şi nu ţi s-au învineţit ochii.

— Mulţumeşte-i lui Vosch, îi spun, ferindu-mi privirea.

— Speram că o să-i mulţumeşti tu în numele tuturor.

Încuviinţez din cap. Apoi clatin din cap. Apoi încuviinţez iar.

Zombi ştie că e pe un teren periculos. Se întoarce rapid într-o zonă mai sigură.

— Şi nu te doare? Nu simţi niciun pic de durere?

Îl privesc în ochi.

— Nu, Zombi. Niciun pic de durere.

Mă aşez pe vine, proptindu-mă pe călcâie, şi las felinarul pe podea. Distanţa dintre noi, mai mică de treizeci de centimetri, pare mai mult de un kilometru.

— Ai observat când am intrat? îl întreb. Cineva a meşterit un duş afară. Cred că o să fac unul înainte să plec.

Am sânge uscat pe faţă, ţărână în păr şi pământ umed pe fiecare centimetru de piele. A trecut o eternitate după ce m-a îngropat Zombi. Încă le pot vedea feţele albite de uimire şi oroare când am sărit din mormânt – doi soldaţi trimişi după camarazii lor lăsaţi în urmă să ne ucidă. Sullivan m-a privit la fel după ce m-a lovit cu capul în nas. Am devenit un obiect al uimirii şi coşmarurilor.

Aşa că vreau să mă spăl. Vreau să mă simt iar om.

— Nu contează dacă apa e rece? întreabă Zombi.

— N-o să simt.

Dă din cap ca şi cum ar înţelege.

—Eu ar trebui să merg. Nu la duş. Ha, ha. Să merg cu tine. Nu Cassie. Îmi pare rău, Ringer.

Se preface că studiază stalactitele ca nişte dinţi care ies din tavan chiar deasupra capetelor noastre. Seamănă cu botul deschis al unui dragon încremenit în timp ce mestecă.

— Cum era? Adică, tipul. Ştii tu.

Ştiu.

— Dur. Amuzant. Deştept, îi plăcea să stea de vorbă. Şi îi plăcea baseball-ul.

— Şi tu?

— Eu n-am nicio părere despre baseball.

— Nu la asta m-am referit şi ştii foarte bine.

— Nu mai contează, îi spun. A murit.

— Mai contează.

— Asta ar trebui să-l întrebi pe el.

— Nu pot. A murit. Aşa că te întreb pe tine.

— Ce vrei de la mine, Zombi? Serios, ce vrei? A fost drăguţ cu mine...

— Te-a minţit.

— Nu şi atunci când a contat. Nu şi în privinţa lucrurilor importante.

— Te-a trădat lui Vosch.

— Şi-a dat viaţa pentru mine.

— A omorât-o pe Teacup.

— Gata, Zombi. încetează, îi spun şi mă ridic în picioare. N-ar fi trebuit să-ţi spun.

— De ce ai făcut-o?

„Pentru că tu eşti cel în faţa căruia nu mănânc rahat”, dar n-o să-i spun asta. „Pentru că pentru tine am ieşit din sălbăticie”, dar n-o să-i spun nici asta. Şi nici „Pentru că eşti singura persoană în care am încredere”. În loc de toate astea, îi spun:

— Pentru că m-ai prins într-un moment de slăbiciune.

— Bine, zice şi apoi Ben Parish zâmbeşte şi zâmbetul lui aproape că e dureros de privit. Dacă ai vreodată nevoie de un fraier egocentric, sunt omul tău.

Aşteaptă o clipă, apoi adaugă:

— Haide, Ringer. Haide. Zâmbeşte. Gluma asta se aplică la atâtea chestii că nici măcar nu e amuzantă.

— Ai dreptate, îi spun. Nu e amuzantă.

58

Mă dezbrac în faţa duşului în aer liber. Containerul de apă era gol, aşa că a trebuit să-l umplu de la cisterna de lângă centrul de recepţie. Cred că cisterna cântărea mai bine de 45 de kilograme, dar am ridicat-o pe umăr de parcă n-ar fi fost mai grea decât micul Nugget.

Ştiu că apa e rece, dar, aşa cum i-am spus lui Zombi, sunt protejată de darul lui Vosch. Nu simt decât umezeala. Apa spală sângele şi mizeria.

Îmi trec mâinile peste stomac. „Şi-a dat viaţa pentru mine.” Băiatul care stătea în pragul uşii, luminat de rugul funerar, scrijelindu-şi litere pe braţ.

Îmi ating umărul. Pielea e moale şi fină. Al 12-lea sistem a reparat vătămarea la câteva minute după ce mi-am cauzat-o. Sunt la fel ca apa care curge pe mine, imună la permanenţă, reciclându-mă la nesfârşit. Sunt apă, sunt viaţă. Poate că forma se schimbă, dar substanţa rămâne aceeaşi. Doboară-mă şi o să mă ridic din nou. Vincit qui patitur.

Închid ochii şi îi văd pe ai lui. Ochi ironici, strălucitori, albaştri, pe care îi simţi cum ţi se împlântă până dincolo de oase. „Tu m-ai creat, iar acum creaţia ta vine după tine. Ca ploaia pe pământul pârjolit, sosesc.”

Iar apa înlătură sângele şi ţărâna.

59

Cassie

Iată ceva care-ţi dă de gândit. Iată adevărul minunat despre lumea creată de Ceilalţi:

Frăţiorul meu a uitat alfabetul, dar ştie să facă bombe.

Acum un an era vorba de carioci şi cărţi de colorat, hârtie pentru confecţionat figurine şi lipici Elmers. Acum e vorba de fitile şi detonatoare, fire şi praf de puşcă.

Cine vrea să citească o carte când poţi să arunci ceva în aer?

Megan stă lângă mine şi se uită la el la fel cum se uită la orice altceva: tăcută. Îl strânge pe Urs la piept, un alt martor mut al evoluţiei lui Samuel J. Sullivan.

Lucrează împreună cu Ringer. Stau amândoi îngenuncheaţi unul lângă altul, o linie de asamblare formată din două persoane. Cred că au urmat acelaşi curs de dispozitive explozive improvizate. Părul ud al lui Ringer străluceşte ca o piele de şarpe în lumina felinarului. Pielea ca fildeşul îi luceşte. Acum câteva ore i-am dat un cap în nas şi i l-am rupt, dar nu s-a umflat deloc, nu se vede niciun semn că i-aş fi cauzat vreun rău. Spre deosebire de nasul meu, care o să rămână strâmb până o să mor. Viaţa nu e dreaptă.

— Cum ai ajuns în elicopter, o întreb pentru că mă sâcâie de ceva timp să ştiu.

— La fel ca tine, îmi răspunde. Am sărit.

— Planul era să sar eu.

— Ceea ce ai făcut. Te ţineai de el cu o unghie. Nu cred că am avut de ales în punctul în care ne aflam.

Cu alte cuvinte „Ţi-am salvat curul, băi nas strâmb, pistruiat şi inutil. De ce te crizezi?”

Nu că nasul meu ar avea un cur. Ar trebui să încetez să mai inventez gândurile altor oameni.

Îşi dă o şuviţă mătăsoasă de păr după ureche. E un gest atât de lipsit de efort şi inexplicabil de graţios, încât e la graniţa terorii. „Ce dracu’ s-a întâmplat cu tine, Ringer?”

Desigur, ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Darul, aşa îi spunea Evan. Tot potenţialul uman înmulţit cu o sută. „Inima îmi permite să fac ceea ce trebuie să fac”, mi-a spus cândva Evan. A neglijat să-mi spună că la vremea respectivă vorbea şi la propriu, şi la figurat. A neglijat să-mi spună o mulţime de lucruri, nemernicul ăla care nici măcar nu merită să fie salvat.

Ce dracului e în mintea mea? Când mă uit la degetele delicate ale lui Ringer executând baletul complicat al construirii unei bombe, îmi dau seama că cel mai înfricoşător lucru la ea nu e ce i-a făcut Vosch corpului ei, e ceea ce acest corp amplificat i-a făcut minţii ei. Când treci dincolo de limitele fizice, ce se întâmplă cu cele morale? Sunt destul de sigură că Ringer pre-perfecţionată n-ar fi putut masacra de una singură cinci soldaţi bine înarmaţi şi instruiţi. La fel cum sunt destul de sigură că Ringer pre-perfecţionată nu şi-ar fi vârât degetul mare în globul ocular al unui om. Toate astea cer un salt al evoluţiei de un cu totul alt fel.

Apropo de Bob.

— Nu sunteţi zdraveni la cap, dă el din gură, urmărindu-ne cu ochiul sănătos.

— Nu, Bob, spune Ringer fără să ridice privirea de la ceea ce face. Lumea nu e zdravănă. Noi doar se întâmplă să trăim în ea.

— Nu pentru mult timp! Nu o să ajungeţi nici la cincizeci de kilometri de bază.

Vocea lui panicată umple sala micuţă a peşterii, care miroase a chimicale şi a sânge.

— Ştiu unde sunteţi – elicopterul are un nenorocit de GPS – şi vin după voi cu tot ce au.

Ringer ridică privirea spre el. Îşi dă părul într-o parte. Ochii negri îi sclipesc.

— Pe asta mă bazez.

— Cât mai durează? o întreb.

Totul ţine de a ajunge la bază înainte de răsărit.

— Încă vreo câteva şi gata.

— Da! urlă Bob. Sunteţi gata! Spune-ţi rugăciunea, pentru că te duci dracului, Dorothy!

— Nu e Dorothy! ţipă Sam la el. Tu eşti Dorothy!

— Tu să taci dracu’ din gură! urlă Bob.

— Hei, Bob, îl strig. Nu te lua de fratele meu.

Bob stă ghemuit într-un colţ, tremurând, transpirând, îmbuibat cu morfină, care se pare totuşi că nu îi e de ajuns. Nu are mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Tânăr după standardele dinainte de Sosire. De vârsta a doua după noile standarde.

— Ce mă poate împiedica să nu prăbuşesc elicopterul într-un rahat de câmp de porumb? întreabă el. Ce-o să-mi faci, o să mă pocneşti şi-n celălalt ochi? mai zice el şi începe să râdă.

Ringer îl ignoră, ceea ce e ca şi cum ar turna gaz pe foc.

— Nu că ar conta. Nu că aţi avea măcar o şansă. O să vă termine din clipa în care aterizăm. O să vă taie ca pe dovlecii de Halloween. Aşa că vedeţi-vă mai departe de bombe şi coaceţi-vă planurile, sunteţi toţi morţi.

— Ai dreptate, Bob, îi spun. Ai rezumat toată situaţia.

Nu sunt sarcastică (o dată-n viaţă). Presupunând că o să prăbuşească elicopterul într-un câmp de porumb, presupunând că nu suntem doborâţi de armada care e deja pe drum, presupunând că nu vom fi prinse şi ucise în tabără de miile de soldaţi care ne vor aştepta, presupunând că prin cine ştie ce miracol Evan mai e în viaţă şi că printr-un miracol şi mai mare o să-l găsesc şi presupunând că Ringer îl omoară pe Vosch, această creatură pe care specia noastră o are în comun cu gândacul indestructibil, noi nu avem nicio strategie de ieşire. Ne luăm un bilet doar dus spre neant.

„Şi biletele astea nu sunt ieftine”, mă gândesc în timp ce mă uit la Sam cum dă tuşa finală unei bombe.

Oh, Sam. Carioci şi cărţi de colorat. Hârtie de modelat şi lipici. Ursuleţi şi pijamale întregi, leagăne şi cărţi de poveşti şi toate celelalte lucruri pe care ştiam că o să le laşi în urmă, dar nu atât de curând şi nu aşa. Oh, Sam, ai chipul unui copil şi ochii unui bătrân.

Am ajuns prea târziu. Am riscat totul ca să te salvez de sfârşit, dar sfârşitul deja te înşfăcase.

Mă ridic în picioare. Toată lumea se uită la mine, în afară de Sam. Fredonează încetişor ceva, uşor fals. Temă muzicală pentru construirea dispozitivelor explozive. Nu l-am mai văzut de mult timp aşa fericit.

— Trebuie să vorbesc cu Sam, îi spun lui Ringer.

— E-n regulă, zice ea. Mă descurc fără el.

— Nu-ţi ceream permisiunea.

Îl prind de încheietură şi-l trag afară din sală, pe culoarul îngust şi apoi în sus, la suprafaţă, până când sunt sigură că nu ne mai aude nimeni. Aproape sigură, Ringer probabil că aude un fluture bătând din aripi în Mexico.

— Ce e? mă întreabă încruntându-se, sau poate-încruntându-se – n-am luat o lanternă, abia dacă-i văd faţa.

„E o întrebare al dracului de bună, puştiule. Uite-mă iar, pe jumătate pornită şi improvizând. Ăsta e un discurs la care ar trebui lucrat săptămâni întregi.”

— Ştii că fac asta pentru tine, îi spun.

— Ce faci?

— Te las singur.

Ridică din umeri. Ridică din umeri!

— Te-ntorci, nu-i aşa?

Iată: invitaţia la o promisiune pe care nu o pot face. Îl iau de mână şi îi spun:

— Mai ţii minte vara când ai urmărit curcubeul?

Se uită la mine, total deconcertat.

— Mda, poate că nu. Cred că încă mai erai în scutece. Eram în curtea din spate şi eu ţineam furtunul. Când razele soarelui loveau apa... ştii tu, se forma un curcubeu. Şi ţi-am zis să-l urmăreşti. Ţi-am zis să prinzi curcubeul...

Sunt pe cale să o iau razna din cauza propriei mele poveşti cu apa.

— Destul de crud, dacă stai să te gândeşti.

— Atunci de ce te gândeşti la asta?

— Pur şi simplu nu vreau... Nu vreau să uiţi lucruri, Sam.

— Ce fel de lucruri?

— Trebuie să-ţi aminteşti că n-a fost mereu aşa. Să faci bombe şi să te ascunzi în peşteri şi să te uiţi la alţi oameni cum mor.

— Îmi amintesc lucruri, mă contrazice el. Mi-am adus aminte cum arăta mami.

— Da?

— Mi-am adus aminte chiar înainte să o împuşc pe doamna aia.

Ceva din expresia mea mă dă de gol. Cred că e un amestec de şoc şi oroare şi o tristeţe nesfârşită. Pentru că se întoarce pe călcâie şi dispare în sala armelor, doar ca să revină după un minut cu Urs în braţe.

Oh, afurisitul ăla de urs.

— Nu, Sams, şoptesc.

— Ţi-a purtat noroc data trecută.

— Acum... acum e al lui Megan.

— Nu, e al meu. A fost întotdeauna al meu, zice el şi mi-l întinde.

I-l împing cu blândeţe înapoi la piept.

— Şi trebuie să-l păstrezi. Ştiu că eşti prea mare pentru el acum. Ştiu că eşti soldat sau comando sau ce eşti. Dar într-o zi poate că o să apară un copilaş care o să aibă nevoie de Urs. Pentru că... mă rog, pur şi simplu.

Îngenunchez în faţa lui.

— Aşa că ţine bine de el, înţelegi? Ai grijă de el şi protejează-l şi nu lăsa pe nimeni să-i facă vreun rău. Urs e foarte important în marele plan al lucrurilor. E la fel ca gravitaţia. Fără el, universul s-ar destrăma.

Sam se holbează tăcut la sora lui mai mare un moment destul de lung. „Ţine minte, Sams. Studiază fiecare centimetru învineţit, zgâriat, cicatrizat, strâmb din ea. Ca să nu uiţi. Să nu uiţi niciodată. Adu-ţi aminte de chipul meu orice s-ar întâmpla. Orice. S-ar. Întâmpla.”

— Asta-i o aiureală, Cassie, îmi spune, şi pentru o clipă – doar pentru o clipă – băieţelul e aici din nou şi văd în faţa lui de acum faţa lui de atunci, râzând isteric şi minunându-se, urmărind curcubeul.

60

Ringer

Sar jos din elicopter. Zombi se uită la mine cum îmi pun rucsacul şi mă întreabă:

— Totul gata?

— Gata.

— Câte ţi-au mai rămas? zice el făcând semn cu capul spre geantă.

— Cinci.

Se încruntă.

— Crezi că e de ajuns?

— Trebuie să fie. Aşa că da.

— E timpul să pleci, atunci.

— E timpul să plec.

Privirile ni se întâlnesc. Ştie la ce mă gândesc.

— N-o să-ţi promit, îmi spune.

— Nu poţi să vii după mine, Zombi.

— Nu pot să-ţi promit, repetă.

— Şi nu poţi rămâne aici. După ce nava-mamă bombardează oraşele, îndreaptă-te spre sud. Foloseşte dispozitivul de urmărire pe care ţi l-am dat. N-o să te ascundă de infraroşii sau de Amuţitori, dar...

— Ringer.

— N-am terminat.

— Ştiu ce am de făcut.

— Adu-ţi aminte de Dumbo. Adu-ţi aminte ce te poate costa dacă vii după mine. La unele lucruri trebuie să renunţi, Zombi. Unele lucruri...

Îmi cuprinde faţa în palme şi mă sărută apăsat pe buze.

— Un zâmbet, îmi şopteşte. Un zâmbet şi renunţ.

Faţa mea e în palmele lui, iar mâinile mele sunt pe şoldurile lui. Fruntea lui e lipită de a mea, iar stelele strălucesc deasupra noastră şi a Pământului pe care ne aflăm, iar timpul curge, curge.

— N-ar fi adevărat, îi spun.

— În punctul ăsta, nu-mi pasă.

Îl împing într-o parte. Cu blândeţe.

— Mie încă îmi pasă.

61

Bombele au fost încărcate. E timpul să-l urcăm şi pe Bob.

— Crezi că nu sunt pregătit să mor? mă întreabă când îl escortez la scaunul lui.

— Ştiu că nu eşti.

Îi pun centura. Prin uşa deschisă îi văd pe Sullivan şi pe Zombi şi îmi dau seama că ea se străduieşte din răsputeri să-şi păstreze cumpătul. Cassie Sullivan e sentimentală şi imatură şi egocentrică mai mult decât e posibil, dar chiar şi ea ştie că trecem peste un prag dincolo de care nu mai există cale de întoarcere.

— Niciun plan, îi şopteşte lui Zombi.

Nu vrea să aud ce-i spune, şi nici eu nu vreau să aud. Darul lui Vosch e în egală măsură un blestem.

— Nimic nu e sortit.

— Nimic nu trebuie să se întâmple, zice Zombi.

„Niciun plan. Nimic nu e sortit. Nimic nu trebuie să se întâmple.” Ca un catehism, sau o declarare a credinţei – sau a opusului credinţei.

Se ridică pe vârfuri şi-l sărută pe obraz.

— Ştii ce-o să spun acum.

Zombi zâmbeşte.

— El o să fie bine, Cassie, îi zice şi o strânge cu putere de mână. Jur pe viaţa mea.

Răspunsul ei e instantaneu şi nemilos.

— Nu pe viaţa ta, Parish. Pe moartea ta.

Mă observă peste umărul lui şi-şi trage mâna. Îi fac semn din cap. E timpul. Mă întorc spre pilotul nostru cu un singur ochi:

— Dă-i bătaie, Bob!

62

Pământul se îndepărtează. Zombi se face tot mai mic, devine doar un punct întunecat pe pămânul cenuşiu. Drumul se roteşte la dreapta ca secundarul unui ceas terestru, marcând timpul pierdut, timpul care nu mai poate fi recuperat. Ne întoarcem spre nord, urcăm, explozia nenumăratelor stele, centrul arzător al galaxiei, un fundal pentru nava-mamă care străluceşte verde fosforescent, plină cu bombe care vor şterge ultimele rămăşiţe ale civilizaţiei umane. Câte oraşe or fi în lume? Cinci mii? Zece? Nu ştiu, dar ei ştiu. În mai puţin de trei ore, în cumplita linişte a vidului, uşile calei se vor deschide şi, ghidate, mii de rachete cu focoase nu mai mari decât o franzelă vor fi vomitate afară. O singură orbită în jurul planetei. După zece secole, tot ce am construit va dispărea într-o zi.

Dărâmăturile se vor bătători. Ploile vor spăla pământul pârjolit şi pustiit. Râurile vor reveni la cursurile lor naturale. Pădurile şi pajiştile şi mlaştinile şi luncile îşi vor cere înapoi tot ce a fost tăiat şi defrişat, săpat şi nivelat şi îngropat sub tone de asfalt şi ciment. Populaţia animală va exploda numeric. Lupii se vor întoarce din nord şi turmele de bizoni, treizeci de milione, vor înnegri iar păşunile. Va fi ca şi cum n-am fi existat niciodată, paradisul renăscut, şi ceva străvechi din mine, îngropat adânc în memoria genelor, se bucură de asta.

„Un salvator?” m-a întrebat Vosch. „Asta sunt eu?”

Sullivan mă urmăreşte de pe culoar. Pare atât de mică în uniforma supradimensionată, ca o copilă care se joacă de-a costumatul. Cât e de ciudat că am ajuns amândouă aici. M-a displăcut din clipa în care a dat cu ochii de mine. În ceea ce o priveşte, eu m-am gândit că nu e mare lucru de capul ei. Am întâlnit o mulţime de fete asemenea lui Cassie Sullivan, ruşinoasă, dar arogantă, timidă, dar impulsivă, naivă, dar serioasă, sensibilă, dar obraznică. Sentimentele contează pentru ea mai mult decât faptele, în special faptul că misiunea ei e futilă.

A mea e lipsită de speranţă. Ambele sunt sinucigaşe. Şi niciuna nu poate fi evitată.

Aud o hârâitură în căşti. E Bob.

— Avem companie.

— Câte sunt?

— Hmm. Şase.

— Vin acum.

Sullivan tresare când îmi desfac centura de siguranţă. O bat pe umăr în drum spre scaunul copilotului. „E-n regulă. Ne aşteptam la asta.”

În faţă, Bob îmi arată pe ecran elicopterele care se apropie.

— Ceva ordine, şefa? mă întreabă cu doar o urmă de sarcasm. Acţionăm sau fugim? Sau vrei să aterizez?

— Menţine cursul. O să ne apeleze....

— Stai. Ne apelează.

Bob ascultă, iar eu îi văd acum, chiar în faţa noastră, zburând în formaţie de atac.

— Bun, zice Bob, întorcându-se spre mine. Ai trei încercări. Primele două nu se pun.

— Ne ordonă să aterizăm.

— Acum e rândul meu: Ba pe dracu’! Corect?

Nu spune nimic. Zboară în continuare.

— Îţi dai seama că o să ne doboare, nu?

— Spune-mi doar când îi avem în raza de atac.

— A, deci ăsta-i planul, îi doborâm noi pe ei. Pe toţi şase.

— Greşeala mea, Bob. Voiam să spun să-mi zici când suntem noi în raza lor de atac. Ce viteză avem?

— O sută patruzeci de noduri. De ce?

— Dubleaz-o.

— Nu pot s-o dublez. Maximum e de o sută nouăzeci.

— Atunci treci la maxim. Aceeaşi direcţie.

„Fix în botul vostru, ţineţi-vă bine!”

Suntem propulsaţi înainte, bordajul elicopterului se cutremură, motoarele urlă, vântul vâjâie în carlingă. După câteva minute, chiar şi ochiul neperfecţionat al lui Bob poate vedea că primul elicopter din formaţie se îndreaptă direct spre noi.

— Ne ordonă iar să aterizăm, strigă Bob. Intrăm în raza de acţiune în 30 de secunde.

— Ce se întâmplă? zice Sullivan vârându-şi capul între noi.

Rămâne cu gura căscată când vede ce e în faţă.

— Douăzeci! ţipă Bob.

— Douăzeci ce? strigă Cassie.

O să se înalţe, sunt sigură. O să se înalţe sau o să rupă formaţia ca să ne lase să trecem. N-o să ne doboare. Din cauza riscurilor. „Riscul e cheia”, mi-a spus Vosch. Până acum a aflat deja de echipa de atac moartă şi de elicopterul deturnat. Constance n-ar fi făcut asta, iar Walker a fost capturat. Asta înseamnă că a mai rămas o singură persoană care putea face aşa ceva: creaţia lui.

— Zece secunde!

Închid ochii. Sistemul central, însoţitorul meu mereu credincios, îmi anihilează simţurile şi mă expulzează în spaţiul lipsit de sunet, lipsit de lumină.

„Vin, nenorocitule. Ai vrut să creezi o fiinţă umană lipsită de umanitate. Acum o să ai de-a face cu ea.”

IV. Ultima zi

63

Evan Walker

Camera în care l-au aruncat era mică, goală şi foarte rece. Când i-au scos gluga care-i acoperea capul, duritatea luminii l-a orbit. Instinctiv, şi-a acoperit ochii.

Unul dintre temnicerii săi i-a cerut să-şi scoată hainele. S-a dezbrăcat până la chiloţi. „Nu, şi pe ăia.” Şi-a dat jos chiloţii şi le-a dat un şut spre uşă, unde stăteau cei doi băieţi îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj. Unul dintre ei – cel mai tânăr – a chicotit.

Au ieşit din cameră. Uşa s-a închis cu un zăngănit. Frigul şi tăcerea şi lumina orbitoarea erau prea intense. S-a uitat în jos şi a văzut o scurgere mare în mijlocul podelei acoperite de gresie. S-a uitat în sus şi atunci, ca şi cum faptul de a se fi uitat ar fi fost semnalul, apa a izbucnit din dispersoarele din tavan.

S-a împleticit până lângă perete şi şi-a acoperit capul cu mâinile. Frigul s-a strecurat în el, prin piele către muşchi şi oase şi măduvă, până când l-au lăsat genunchii şi s-a prăbuşit pe podea, cu capul sprijinit de genunchii ridicaţi la piept, strângându-şi picioarele cu braţele. O voce fără trup a bubuit în încăperea micuţă:

— RIDICĂ-TE!

A ignorat-o.

Din rece ca gheaţa, apa a devenit instantaneu opărită şi Evan a sărit în picioare, cu gura deschisă de şoc şi durere. Lumina orbitoare trecea prin ceaţa aburilor şi o sfărâma în curcubeie fără număr care pluteau şi se învârteau radioase pe gresia lipsită de culoare. Jetul de apă deveni iar rece, apoi se opri brusc.

Evan s-a sprijinit de perete, gâfâind, şi vocea a bubuit:

— NU ATINGE ZIDUL! STAI CU PICIOARELE APROPIATE ŞI CU MÂINILE PE LÂNGĂ CORP!

S-a îndepărtat de perete. Niciodată, nici măcar în cele mai geroase zile de iarnă de la fermă, când vântul urla peste câmpuri şi ramurile copacilor cedau sub greutatea gheţii, nu-i fusese atât de frig. Frigul de-acum era ceva viu, o bestie care-i prinsese corpul în fălcile ei, iar fălcile acelea îl zdrobeau încet, încet. Toate instinctele îi spuneau să se mişte; efortul fizic i-ar fi crescut presiunea sanguină, i-ar fi accelerat ritmul cardiac, i-ar fi răspândit căldura spre extremităţi.

— NU MIŞCA!

Nu se putea concentra. Gândurile i se învârteau în minte ca nenumăratele curcubeie răspândite de jeturile de apă. Poate dacă închidea ochii era mai bine.

— NU ÎNCHIDE OCHII!

Frigul, îşi imagina apa îngheţându-i pe corp, formân-du-i ţurţuri în păr. Va intra în şoc hipotermic. O să i se oprească inima. Şi-a strâns mâinile pumn, înfigându-şi unghiile în palme. Durerea îl putea ajuta să se concentreze. Durerea face întotdeauna asta.

— DESCHIDE PALMELE! DESCHIDE OCHII! NU MIŞCA!

S-a supus. Dacă făcea tot ce îi spuneau, dacă urma ordinele, dacă satisfăcea toate cererile, nu puteau avea niciun motiv să folosească singura armă în faţa căreia era lipsit de apărare.

O să care orice povară, o să îndure orice greutate, o să suporte orice chin dacă suferinţa lui putea să-i adauge ei o singură clipă de viaţă.

Fusese dispus să sacrifice o întreagă civilizaţie de dragul ei. Propria lui viaţă era infinit mai măruntă şi lipsită de sens, un preţ insignifiant. A ştiut dintotdeauna, din ziua în care a găsit-o pe jumătate îngropată în zăpadă, ce însemna salvarea ei. Ce însemna să o iubească. Uşa celulei s-a trântit de perete, condamnarea la moarte venea.

Dar nu îl aduseseră în încăperea asta îngheţată şi inundată de lumină ca să-l omoare.

Asta urma să se întâmple mai târziu.

După ce îi vor fi zdrobit trupul şi îi vor fi înfrânt voinţa şi îi vor fi disecat mintea până la ultima sinapsă.

Distrugerea lui Evan Walker începuse.

64

Orele treceau. Corpul îi amorţise. Avea senzaţia că pluteşte în propria-i piele insensibilă. Peretele alb din faţa lui se întindea la infinit; plutea într-un nimic nesfârşit, iar gândurile i se fragmentau. Mintea lui, înfometată după stimuli, se agăţa de amintiri aleatorii din copilărie, Crăciunuri petrecute cu familia lui umană, momentele când stătea cu fraţii lui pe veranda din faţa casei, când se foia în strană la biserică. Şi scene mult mai vechi, dintr-o altă viaţă: apusul unei stele care se stingea, un apus ce-ţi tăia răsuflarea, cum plutea peste vârfuri de munţi de trei ori mai înalte decât Himalaya în nave argintii, cum urca pe coama unui deal şi vedea apoi la poalele lui o vale lipsită de viaţă, recoltele distruse de otrava razelor ultraviolete ale soarelui muribund.

Dacă închidea ochii, vocea ţipa la el să-i deschidă. Dacă se clătina, vocea îi striga să stea nemişcat.

Dar era numai o problemă de timp până când avea să se prăbuşească.

Nu şi-a dat seama când a căzut. Sau dacă vocea a ţipat la el să se ridice. Acum era în picioare şi în clipa următoare stătea ghemuit în colţul din fundul camerei albe. N-avea idee cât timp trecuse – dacă trecuse măcar. Timpul nu exista în încăperea albă.

A deschis ochii. În pragul uşii era un bărbat, înalt, atletic, cu ochi de un albastru strălucitor, înfundaţi în orbite, îmbrăcat într-o uniformă de colonel. Îl cunoştea pe acest bărbat, deşi nu se mai întâlniseră niciodată, îi cunoştea chipul şi chipul de dincolo de acesta, îi cunoştea numele dat şi îi cunoştea numele uman. Nu-l mai văzuse niciodată înainte; îl cunoştea de zece mii de ani.

— Ştii de ce te-am adus aici? l-a întrebat bărbatul.

Evan a deschis gura. Buzele i s-au crăpat şi au început să-i sângereze. Limba i s-a mişcat amorţită, nu şi-o simţea.

— Am trădat.

— Trădat? Ah, nu, chiar invers. Dacă ar fi să te descriu într-un cuvânt, acela ar fi devotat.

Bărbatul a păşit într-o parte şi în cameră a intrat o femeie îmbrăcată într-o salopetă albă, împingând un pat cu rotile. După ea, doi soldaţi. L-au ridicat de pe podea şi l-au pus pe patul mobil. Deasupra lui, o singură picătură de apă se vedea pe dispersorul robinetului. S-a uitat la ea, cum tremura acolo, incapabil să-şi ia privirea. I-au prins o cătuşă de un braţ, n-a simţit nimic. I-au scanat fruntea cu un termometru, n-a simţit.

O lumină puternică în ochi. Femeia i-a palpat trupul gol, l-a apăsat pe stomac, i-a masat gâtul şi pelvisul, iar mâinile ei erau delicios de calde.

— Care e numele meu? a întrebat colonelul.

— Vosch.

— Nu, Evan. Care e numele meu?

A înghiţit în sec. îi era foarte sete.

— Nu poate fi pronunţat.

— Încearcă.

A clătinat din cap. Îi era imposibil. Limbajul lor evoluase ca urmare a unei anatomii foarte diferite. Vosch ar fi putut la fel de bine să-i ceară unui cimpanzeu să recite Shakespeare.

Femeia în alb cu mâinile calde l-a înţepat cu un ac în braţ. Trupul i s-a relaxat. Nu-i mai era frig sau sete şi îşi simţea mintea limpede.

— De unde eşti? l-a întrebat Vosch.

— Ohio.

— Înainte de asta.

— Nu poate fi pronunţat...

— Lasă numele. Spune-mi de unde.

— Din constelaţia Lyra, a doua planetă de la steaua pitică. Oamenii au descoperit-o în 2014 şi au numit-o Kepler 438b.

Vosch a zâmbit.

— Desigur. Kepler 438b. Şi dintre toate locurile pe care le-ai fi putut alege, de ce Pământul? De ce ai venit aici?

Evan şi-a întors capul ca să se uite la el.

— Ştii deja răspunsul. Ştii toate răspunsurile.

Colonelul a zâmbit. Ochii i-au rămas întunecaţi, duri şi lipsiţi de umor. S-a întors spre femeie:

— Îmbracă-l. E timpul ca Alice să facă o călătorie în vizuina iepurelui.

65

I-au adus o salopetă albastră şi o pereche de pantofi albi uşori. Le-a spus soldaţilor care-l păzeau:

— E o minciună. Tot ce v-a spus. E la fel ca mine. Vă foloseşte ca să vă facă să-i omorâţi pe-ai voştri.

Băieţii n-au zis nimic. Pipăiau cu nervozitate trăgaciul armelor.

— Războiul pe care o să-l purtaţi nu e real. O să omorâţi oameni nevinovaţi, supravieţuitori ca voi, până când va cădea şi ultimul, iar apoi noi o să vă omoram pe voi. Participaţi la propriul vostru genocid.

— Da, şi tu eşti un jegos de infestat care mănânci căcat, a izbucnit băiatul mai mic. Şi după ce termină comandantul cu tine, o să te dea pe mâna noastră.

Evan a oftat. Nu avea cum să le distrugă minciuna pentru că acceptarea adevărului i-ar fi distrus pe ei.

„Viciile sunt virtuţi acum, iar virtuţile vicii.”

Afară din cameră, apoi pe un coridor lung, trei rânduri de scări coborâte, până la cel mai de jos nivel. Un alt coridor lung, la dreapta pe un al treilea care acoperea toată lungimea bazei, trecând mai departe, uşă după uşă nemarcată, pereţi cenuşii de ciment sub strălucirea sterilă a becurilor fluorescente. Aici nu venea niciodată noaptea; aici lumina era veşnică.

Au ajuns la ultima uşă, la capătul tunelului cenuşiu. Sutele de uşi de care trecuseră erau albe, aceasta era verde. S-a deschis când s-au apropiat de ea.

Înăuntru era un scaun înclinat cu legături pentru braţe şi suport pentru picioare. Un şir de monitoare şi o tastatură. Îl aştepta un tehnician, cu faţa impasibilă, în poziţie de drepţi.

Şi Vosch.

— Ştii ce e asta, i-a spus.

Evan a încuviinţat.

— Ţara Minunilor.

— Şi ce trebuie să mă aştept să aflu?

— Foarte puţin din ce nu ştii deja.

— Dacă aş şti ce vreau să ştiu, nu m-aş fi obosit atâta să te aduc aici.

Tehnicianul l-a legat de scaun. Evan a închis ochii. Ştia că descărcarea amintirilor nu va durea fizic. Dar ştia şi că din punct de vedere psihologic putea fi devastatoare. Creierul uman are minunata capacitate de a filtra şi sorta experienţele, protejându-se de ceea ce nu poate îndura. Ţara Minunilor expunea experienţele aşa cum erau, fără nicio interferenţă din partea creierului, extrăgând înregistrările vieţii fără nicio interpretare a datelor. Nimic pus în context, nicio cauză şi niciun efect, viaţa nefiltrată, fără darul creierului de a raţiona, nega şi de a crea goluri convenabile.

Ne amintim vieţile. Ţara Minunilor ne obligă să le retrăim.

A durat două minute. Două minute extrem de lungi.

După tăcerea sinistră şi lumina care i-a urmat, vocea lui Vosch:

— E o fisură în tine. Ştii asta. Ceva a mers anapoda şi e important să înţelegem motivul.

Îl dureau picioarele, încheieturile îi erau roase de cât se zbătuse în legături.

— N-o să înţelegi niciodată.

— Poate că ai dreptate. Dar natura mea umană îmi cere să încerc.

Pe monitoare curgeau coloane de cifre, viaţa lui organizată în secvenţe de qubiţi, ce a văzut, ce a simţit, auzit, spus, gustat şi gândit şi cel mai complex pachet de informaţii din univers: emoţia umană.

— O să ne ia ceva timp să analizăm datele, a zis Vosch. Vino cu mine. Vreau să-ţi arăt ceva.

Era cât pe ce să cadă când s-a ridicat din scaun. Vosch l-a prins şi l-a ajutat cu blândeţe să stea drept.

— Ce s-a întâmplat cu tine? l-a întrebat pe Evan. De ce eşti aşa slăbit?

— Întreabă-le pe ele, a răspuns el făcând semn spre monitoare.

— Al 12-lea sistem a cedat? De ce a cedat?

Făcuse o promisiune. Trebuia să o găsească înaintea lui Grace. A alergat pe autostradă, a alergat până când darul dinăuntrul lui a cedat. Pentru că nimic nu conta, doar promisiunea, nimic nu conta, doar ea.

Evan l-a privit pe Vosch în ochii lui albaştri, ca ai unei păsări, şi l-a întrebat:

— Ce vrei să-mi arăţi?

Vosch a zâmbit.

— Vino şi vezi.

66

Dacă făceai la stânga imediat după scări, ajungeai pe coridorul lung de un kilometru şi jumătate care ducea la uşa verde a Ţării Minunilor. Dacă făceai dreapta, nu era nimic, un perete alb.

Vosch a apăsat cu degetul mare pe perete. Mecanismele au scârţâit, a apărut o îmbinare, şi peretele s-a despărţit pe mijloc, cele două jumătăţi trăgându-se într-o parte pentru a dezvălui un coridor îngust care se pierdea în bezna teribilă de dincolo de strălucirea sterilă a becurilor.

Dintr-un difuzor nevăzut a izbucnit o voce înregistrată: „Atenţie! Intraţi într-o zonă restricţionată, doar pentru uzul personalului autorizat conform Ordinului Special 11. Toate persoanele neautorizate găsite în această zonă vor suferi acţiuni disciplinare imediate. Atenţie! Intraţi într-o zonă restricţionată, doar pentru uzul personalului autorizat...”

Vocea i-a urmat în întuneric. „Atenţie!” O pată de lumină greţoasă de culoare verde scălda capătul coridorului îngust. S-au oprit acolo, în faţa unei uşi fără clanţă. Vosch a apăsat cu degetul mare în mijlocul uşii şi aceasta s-a deschis silenţioasă. S-a întors spre Evan.

— Numim asta Zona 51, i-a zis Vosch fără nicio urmă de ironie.

Când au trecut pragul, s-au aprins luminile. Primul lucru pe care l-a văzut Evan a fost capsula în formă de ou, identică cu capsula în care evadase din Tabără Haven, cu excepţia mărimii: capsula aceasta era de două ori mai mare. Domina jumătate din încăpere. Deasupra ei se vedea pista de lansare din beton armat, care ducea la suprafaţă.

— Asta voiai să-mi arăţi?

Nu înţelegea. Ştia că Vosch avea o capsulă la bază pentru a se putea întoarce pe navă după lansarea celui de-al Cincilea Val. În câteva ore, capsule identice urmau să fie lansate din nava-mamă pentru a-i recupera pe ceilalţi dintre ei întrupaţi în oameni. De ce voia Vosch să-i arate asta?

— E unică, a spus Vosch. Sunt doar douăsprezece astfel de capsule în toată lumea. Câte una pentru fiecare dintre noi.

— De ce faci asta?

Începea să-şi piardă cumpătul.

— De ce vorbeşti în dodii şi minţi ca şi cum aş fi una dintre victimele tale umane? Sunt mai mult de douăsprezece. Sunt zeci de mii.

— Nu. Doar douăsprezece. Vino aici, a zis Vosch, făcând semn către dreapta. Cred că o să ţi se pară foarte interesant.

Atârnând din tavan la nivelul ochilor, era un obiect de vreo şase metri, în formă de trabuc, cu învelişul sclipind gri-verzui. După Al Treilea Val, astfel de drone împânziseră cerul. „Ochii lui Vosch”, îi spusese el lui Cassie. „Aşa vă poate vedea.”

— O componentă importantă a războiului, a spus Vosch. Importantă, dar nu critică. Pierderea lor a necesitat o oarecare improvizaţie când am început să te vânăm – te-ai întrebat de ce a trebuit să perfecţionăm o fiinţă umană, nu-i aşa?

Se referea la Ringer. Dar Evan nu reuşea să facă legătura.

— De ce aţi făcut-o?

— Scopul dronelor nu era să ne indice locul unde se găseau supravieţuitori – era să vă localizeze pe voi. Pe tine şi pe ceilalţi câteva mii asemenea ţie care urmaţi să vă abandonaţi teritoriile desemnate înaintea lansării celui de-al Cincilea Val, când urma să realizaţi că nu va exista nicio scăpare, nicio modalitate de salvare spre nava-mamă. Evan a clătinat din cap. Pentru prima dată i-a trecut prin minte că poate Vosch înnebunise. Fusese cea mai mare teamă a lor când planificaseră purificarea Pământului, împărţirea trupului cu o conştiinţă umană s-ar fi putut dovedi o povară prea copleşitoare, greutate care nu putea fi suportată.

— Acum te întrebi dacă mai sunt în toate minţile, a zis Vosch zâmbind. Nu vorbesc ca persoana pe care o cunoşti de zece mii de ani. Adevărul e că nu ne-am întâlnit niciodată, Evan. Până azi, nici măcar nu ştiam cum arăţi.

Vosch l-a luat cu blândeţe de braţ şi l-a condus în celălalt capăt al încăperii.

Neliniştea lui Evan a crescut. Era ceva extrem de îngrijorător în toate astea. Nu înţelegea de ce Vosch îl adusese aici, de ce nu-l omorâse pur şi simplu – ce importanţă avea dacă trupul lui uman murea? Conştiinţa lui continua să existe la bordul navei-mamă. Care era scopul acestei demonstraţii bizare?

în colţ era un suport de lemn şi pe suport stătea o pasăre de pradă mare, cu capul aplecat în faţă şi ochii închişi, aparent adormită. Lui Evan i s-a strâns stomacul. Anii s-au risipit şi brusc era iar un băieţel, stând în pat în starea aceea nedesluşită dintre vis şi trezire, uitându-se la bufniţa de pe pervaz care îl urmărea cu ochii ei rotunzi lucind în întuneric, simţindu-şi corpul de parcă ar fi fost îngheţat în chihlimbar, incapabil să se mişte, incapabil să-şi ferească privirea.

În spatele lui, Vosch a şoptit:

— Bubo virginiamus. Marea bufniţă cornută. Magnifică, nu-i aşa? Un prădător teribil, nocturn, solitar – prada ei îşi dă rareori seama că se apropie înainte de a fi prea târziu. E demonul tău, spiritul tău animal, într-un fel. Ai fost desemnat să fii echivalentul lui uman.

Aripile s-au mişcat. Pieptul mare s-a umflat. Capul i s-a ridicat, a deschis ochii şi privirile li s-au întâlnit.

— Desigur, nu e reală, a continuat Vosch. E un dispozitiv de transmitere a informaţiilor. O maşinărie. O asemenea maşinărie a venit la mama ta când încă erai în pântecul ei, conţinând programul care s-a transmis în creierul tău în curs de dezvoltare. O alta te-a vizitat după ce programul s-a activat. La trezirea ta, cred că aşa se numeşte, pentru a-ţi dărui al 12-lea sistem.

Nu se putea întoarce. Ochii bufniţei îi hipnotizau privirea, îl înghiţeau.

— Nu e nicio entitate extraterestră în tine, a zis Vosch. În niciunul dintre noi şi nici la bordul navei-mamă. Nava e complet automatizată, la fel ca vechea ta prietenă de aici, construită de inventatorii ei după secole de studiu atent şi consfătuiri şi trimisă pe această planetă pentru a reduce populaţia umană la un nivel sustenabil. Şi, desigur, pentru a o păstra la acel nivel pe termen nedeterminat, modificând însăşi natura umană.

Evan şi-a recăpătat vocea şi a zis:

— Nu te cred.

Ochii. Nu-şi putea lua privirea de la ei.

— Un ciclu fără erori, autosustenabil, un sistem perfect în care încrederea şi cooperarea nu pot răsări niciodată. Progresul devine imposibil, pentru că toţi străinii sunt potenţiali inamici, „un celălalt” care trebuie vânat până la ultimul glonţ. Nu ai fost desemnat niciodată să fii un agent al distrugerii, Evan. Tu faci parte din programul de salvare a Pământului – sau făceai, până când ceva din programarea ta a mers prost. De aceea te-am adus aici. Nu ca să te torturez sau să te omor. Te-am adus aici ca să te salvez.

Şi-a pus mâna pe umărul lui Evan, într-un gest de consolare, iar atingerea lui a pus capăt influenţei ochilor bufniţei. Evan s-a întors spre temnicerul lui. O să-l omoare. O să-l sugrume cu mâinile goale.

Pumnul lui a lovit aerul. Avântul aproape că l-a doborât din picioare.

Vosch dispăruse.

67

Deşi rămăsese în picioare, se simţea ca şi cum ar fi căzut de la o mare înălţime. Camera se învârtea, pereţii ba erau acolo, ba nu erau. în celălalt capăt al camerei, în pragul uşii, stătea cineva, o ancoră vizuală care îl stabiliza. A făcut un pas ezitant într-acolo, apoi s-a oprit.

— Ce îţi aminteşti? l-a întrebat Vosch din prag. Stăteam lângă tine? Mi-am pus mâna pe umărul tău? Ce sunt amintirile noastre, dacă nu dovada ultimă că existăm? Dacă ţi-aş spune că tot ce îţi aminteşti de când am pus piciorul în această cameră, totul, e o minciună, o falsă amintire transmisă creierului tău de „bufniţa” din spatele tău?

— Ştiu că e o minciună, a spus Evan. Ştiu cine sunt. Tremura. Îi era mai frig decât îi fusese în încăperea albă, sub jetul rece ca gheaţa.

— Oh, ce ai „auzit” era adevărat. Amintirea e falsă, a oftat Vosch. Eşti încăpăţânat, nu-i aşa?

— De ce te-aş crede? a ţipat Evan. Cine eşti tu ca să te cred?

— Eu sunt unul dintre cei aleşi. Mi s-a încredinţat cea mai măreaţă misiune din istoria omenirii: salvarea speciei. La fel ca tine, am ştiut încă din copilărie ce urma să se întâmple. Numai că, spre deosebire de tine, eu am ştiut adevărul.

Privirea lui Vosch s-a abătut spre capsulă. Tonul aspru a fost înlocuit de unul nostalgic.

— E imposibil de descris cât de singur m-am simţit. Doar câţiva dintre noi ştiu adevărul, într-o lume oarbă, doar noi am avut ochi de văzut. Nu ni s-a dat de ales – trebuie să înţelegi asta –, n-a existat nicio alegere. Eu nu sunt responsabil. Sunt o victimă la fel ca ei, la fel ca tine!

A ridicat vocea, înfuriat.

— Acesta e costul! Acesta e preţul! Şi am plătit. Am făcut tot ce mi s-a cerut. Mi-am îndeplinit promisiunea şi acum misiunea mea s-a încheiat.

A întins mâna spre el.

— Vino cu mine. Lasă-mă să-ţi ofer un ultim dar. Vino cu mine, Evan Walker, şi eliberează-te de povară.

68

L-a urmat pe Vosch – ce altceva putea face? – înapoi pe coridorul lung, la uşa verde. Când au intrat, tehnicianul s-a ridicat în picioare şi a spus:

— Am repetat testele de trei ori, domnule comandant, şi tot nu reuşesc să găsesc anomalii în program. Vreţi să le mai repet?

— Da, a zis Vosch. Dar nu acum. Stai jos, te rog, i s-a adresat el lui Evan.

Vosch a făcut semn din cap spre tehnician, care l-a legat iarăşi pe Evan în scaunul înclinat. Sistemul hidraulic al scaunului a scârţâit; s-a lăsat pe spate, cu faţa îndreptată spre tavanul complet alb. A auzit uşa deschizându-se. A intrat aceeaşi femeie care îl examinase în încăperea albă, împingând un cărucior de oţel inoxidabil. Pe cărucior erau aliniate ordonat treisprezece seringi umplute cu un lichid chihlimbariu.

— Ştii ce e asta, a zis Vosch.

Evan a încuviinţat. Al 12-lea sistem. Darul. Dar de ce i-l înapoia?

— Pentru că sunt un optimist, un romantic incurabil, la fel ca tine, a zis Vosch, de parcă i-ar fi citit gândurile lui Evan. Cred că acolo unde este viaţă, este şi speranţă, a zâmbit el. Dar mai ales pentru că au murit cinci tineri, ceea ce înseamnă că ea e încă în viaţă. Şi dacă mai e în viaţă, a rămas o singură opţiune pentru ea.

— Ringer?

Vosch a încuviinţat cu o mişcare a capului.

— Ea este ceea ce am făcut-o eu să fie, şi vine aici ca să-mi ceară socoteală pentru ce am făcut.

S-a aplecat, apropiindu-se de faţa lui Evan, iar ochii îi ardeau de un foc strălucitor şi flăcări albastre îl pătrundeau până în măduva oaselor.

— Tu o să fii răspunsul meu.

S-a întors spre tehnician, care a tresărit sub intensitatea privirii lui.

— Poate că ea are dreptate: poate că dragostea e misterul singular, inexplicabil, de neoprit, inefabil, imposibil de prezis sau controlat, virusul care distruge un program creat de fiinţe pe lângă care noi nu suntem mai evoluaţi decât un gândac. Aşa că o să-mi fac datoria, s-a întors el înapoi spre Evan, o să ard satul pentru a-l putea salva.

A făcut un pas în spate.

— Descarcă-i iar memoria. Apoi şterge-o.

— Să o şterg, domnule?

— Şterge fiinţa umană. Lasă restul.

Vocea comandantului răsuna în încăperea micuţă.

— Nu putem iubi ceea ce nu ne amintim.

69

În pădurea îngălbenită de toamnă era un cort şi în acel cort era o fată care dormea ţinând o puşcă într-o mână şi un ursuleţ de pluş în cealaltă. Şi în timp ce dormea, un vânător stătea cu ochii pe ea, un însoţitor nevăzut, care se retrăgea când ea se trezea. Venise acolo să-i ia viaţa, ea era acolo pentru a i-o salva pe a lui.

Şi nesfârşitele argumente pe care şi le aducea singur, vanitatea propriei lui raţiuni când punea întrebarea fără răspuns: De ce trebuie să trăiască cineva când lumea însăşi piere? Cu cât încerca să se apropie de acel răspuns, cu atât se îndepărta răspunsul de el.

Era un terminator care nu putea termina ce avea de făcut. Era inima vânătorului care nu avea inimă să ucidă.

Ea scrisese în jurnal „eu sunt umanitatea”, şi ceva din acele trei cuvinte îl frânsese în două.

Ea era efemerida, aici pentru o zi, apoi dusă. Era ultima stea, strălucind arzătoare într-o mare nesfârşită de întuneric.

„Şterge fiinţa umană.”

Într-o explozie de lumină orbitoare, steaua Cassiopeia a explodat şi lumea s-a întunecat.

Evan Walker fusese distrus.

70

Cassie

La nici zece minute după ce începem, îmi trece prin cap că toată misiunea asta imposibilă de a-l omorî pe Vosch şi de a-l salva pe Evan e o idee foarte proastă.

Bob, pilotul chior, strigă „Zece secunde!”, Ringer închide ochii şi, pentru o clipă oribilă, îngrozitoare, sunt convinsă că ni s-a întins o cursă. Ăsta a fost planul ei de la bun început. Să-i lase pe Ben şi pe copii lipsiţi de apărare, apoi noi două să murim în stil kamikaze la o mie cinci sute de metri în aer, pentru că ce contează? Există o copie a ei în Ţara Minunilor. Va fi pur şi simplu descărcată într-un alt corp după ce murim.

„Acum e şansa ta, Cassie. Scoate cuţitul şi vâră-i-l în inima aia trădătoare... dacă reuşeşti să o găseşti. Dacă are aşa ceva.”

— Rup formaţia! anunţă Bob.

Ringer deschide ochii. Şansa mea se duce.

— Menţine cursul, Bob, zice ea pe un ton neutru.

Elicopterele se răspândesc în jurul nostru astfel ca fiecare să aibă ocazia unei lovituri directe, pentru ca nimeni să nu se simtă lăsat pe dinafară sau lipsit de prilejul de a ne împrăştia într-un triliard de bucăţi.

Bob menţine cursul, dar ne măreşte şansele fixând o rachetă pe elicopterul principal. Stă cu degetul mare pregătit deasupra butonului. Chestia care mă scoate din minţi la Bob e cât de repede a schimbat partea de care e. Când a deschis ochii azi dimineaţă, pe amândoi, era destul de sigur pentru care echipă luptă. Apoi, într-o clipire de ochi (ha, scuze, Bob!), e gata să-şi anihileze camarazii de arme.

Deci aşa stă treaba. Poţi să iubeşti binele din noi şi să urăşti răul, dar răul e şi el prezent. Fără el, nu am fi noi.

Tot ce vreau în clipa asta e să-l îmbrăţişez strâns pe Bob.

— O să ne facă bucăţi! strigă Bob. Trebuie să coborâm, trebuie să coborâm.

— Nu, zice Ringer. Ai încredere în mine, Bob.

Bob râde isteric. Ne îndreptăm cu toată viteza spre elicopterul principal, care se îndreaptă şi el spre noi, ambele cu viteză maximă.

— Da, sigur! De ce nu aş avea încredere în tine?

Cu mâinile albite pe manşă, cu degetul mare mângâind butonul, în câteva clipe nu va mai conta ce spune Ringer, o să tragă, în cele din urmă, Bob nu e de partea nimănui, doar de partea lui Bob.

— Trage, şopteşte Ringer când pumnul negru uriaş se apropie vertiginos de faţa noastră. Trage acum!

Prea târziu. Bob apasă butonul, Black Hawk-ul se cutremură de parcă ar fi fost lovit de un picior gigantic şi o rachetă Hellfîre iese explodând din botul lui. Carlinga se aprinde ca un soare la amiază. Cineva ţipă (cred că e posibil să fiu eu). Un vârtej de foc ne înconjoară pentru o jumătate de secundă – resturi din explozie pocnesc şi se lovesc de carcasa noastră – şi apoi trecem prin mingea de foc de cealaltă parte.

— Sfinte Cristoase! ţipă Bob.

La început, Ringer nu zice nimic. Se uită la ecran şi la cele cinci ţinte rămase. Patru rup formaţia, două din dreapta şi două din stânga, dar al cincilea continuă, îndrep-tându-se spre marginea ecranului. „Oh, nu. Unde se duce?”

— Apelează-i, îi spune Ringer lui Bob. Spune-le că ne predăm.

— Ne predăm? rostim în acelaşi timp şi eu, şi Bob.

— Apoi menţine cursul. N-o să ne forţeze să coborâm şi n-o să tragă în noi.

— De unde ştii? întreabă Bob.

— Pentru că dacă aveau de gând să facă asta, ar fi fă-cut-o până acum.

— Şi celălalt? o întreb. A dispărut. Nu ne mai urmăreşte. Ringer îmi aruncă o privire.

— Unde crezi că s-a dus? îmi spune şi apoi se întoarce. O să fie bine, Sullivan. Zombi o să ştie ce are de făcut.

Cum ziceam, o idee foarte proastă.

71

Mă aşez la loc în scaunul meu şi mă străduiesc să-mi reglez respiraţia. Cred că am uitat să respir. Am gura uscată. Sorb nişte apă, dar numai cât să-mi umezesc gura, pentru că sunt puţin îngrijorată să nu trebuiască să fac pipi în timpul operaţiunii. Ringer mi-a descris baza destul de detaliat, inclusiv locul unde se află Ţara Minunilor, dar nu am întrebat-o unde sunt băile.

Vocea lui Ringer îmi cârâie enervant în urechi:

— Odihneşte-te puţin, Sullivan. O să mai zburăm câteva ore.

Şi răsăritul nu va fi departe. Suntem prea la limită. Nu mă pricep la operaţiuni secrete, dar cred că e mai uşor pe întuneric. Plus că, dacă Evan avea dreptate, azi e Ziua Verde, ziua când va ploua cu mingile de foc ale iadului.

Mă scotocesc prin buzunare până găsesc unul dintre batoanele energizante magice ale lui Ben Parish. Alternativa e să izbucnesc în plâns. Sunt hotărâtă să nu plâng până nu mă întâlnesc cu Sam din nou. E singurul lucru care a mai rămas pentru care merită să plâng.

Şi ce dracului a vrut Ringer să spună cu „Zombi o să ştie ce are de făcut”?

„Asta-i bine, Sullivan, ar fi bine să ştie, pentru că e clar că tu nu ştii. Dacă ai fi ştiut ce e de făcut, nu ai fi în afurisitul ăsta de elicopter. Ai fi cu fratele tău mai mic. Deşteaptă-te. Ştii adevăratul motiv pentru care eşti aici.

Îţi poţi spune că o faci pentru Sam, dar nu păcăleşti pe nimeni.”

O, Doamne, sunt o persoană oribilă. Mai rea decât Bob-Chiorul. Mi-am abandonat sânge din sângele meu pentru un tip. Şi chestia asta e ceva atât de rău încât face ca toate celelalte lucruri rele pe care le-am făcut vreodată să pară în ordine. Ben mi-a spus că Evan minte sau că e nebun sau ambele, pentru că cine ar distruge o întreagă civilizaţie pentru o fată? „Oh, nu ştiu, Ben. Poate aceeaşi persoană care şi-ar sacrifica singura rudă de sânge pe care o mai are pentru a plăti o datorie pe care nu o datorează.”

Vreau să zic că nu e ca şi cum i-am cerut eu să mă salveze de atâtea ori. Nu mai mult decât i-am cerut să mă împuşte în picior. Nu i-am cerut nimic niciodată. Pur şi simplu mi-a dat. Mi-a dat până dincolo de punctul în care era normal. Asta înseamnă dragostea? Şi de asta n-are niciun sens pentru mine, pentru că n-am simţit-o niciodată, nici pentru el, nici pentru Ben Parish, pentru nimeni?

Nu, nu, nu, te rog, creierule, nu. Nu-mi aduce iar aminte de Vermont şi de afurisitul ăla de câine. Promit că nu o să mă mai gândesc aşa de mult. Gânditul prea mult e o problemă veche pentru mine. Superanalizez totul, de la motivul pentru care au venit Ceilalţi, la cum era Evan, până la faptul extrem de bizar că eu am supravieţuit în timp ce toată umanitatea a pierit. Inclusiv de ce fata din faţa mea are cel mai mătăsos şi mai frumos păr pe care l-am văzut vreodată şi eu de ce nu am, şi de ce are ea faţa aia perfectă ca de porţelan, şi eu nu. Şi nasul. Cristoase, ce stupid. Ce pierdere de timp. E vorba doar de gene şi de puţină tehnologie extraterestră, ce mare sfârâială.

Termin batonul şi mototolesc ambalajul în mână. Nu mi se pare frumos să-l arunc pe podea.

Îmi las capul pe spate şi închid ochii. Ar fi un moment excelent să mă rog, dacă aş putea să mă gândesc la o rugăciune, dar mintea mea – atât de aglomerată încât gândurile trebuie să stea la coadă ca oamenii la Disney – nu se poate gândi la ce să-i spună lui Dumnezeu.

Oricum nu sunt sigură că vreau să vorbesc cu el, ticălos enigmatic ce e. E ca şi cum şi-ar fi încrucişat braţele la piept şi s-ar fi întors cu spatele, şi mă întreb dacă aşa s-o fi simţit şi Noe pe arcă. „Da, bine, sunt foarte recunoscător pentru mine, Doamne, dar cum rămâne cu ei?” şi Dumnezeu: „Hei, nu mai pune atâtea întrebări, Noe. Uite! Am făcut un curcubeu.”

Singurul lucru care-mi răsare în minte e rugăciunea lui Sammy de seară, aşa că, puţin deznădăjduită, mă mulţumesc cu ea.

„Acum mă aşez în pat să dorm...”

Mă rog, nu tocmai.

„Şi când o să mă trezesc dimineaţă...”

Mda, nici asta nu cred că o să se întâmple.

„Învaţă-mă să merg pe calea dragostei.”

Da! Bun, asta e bine! Te rog, Doamne. Doar asta şi nu da greş.

Învaţă-mă.

72

Zombi

Stau de pază la intrarea în peşteri, admirând cerul nopţii – mai puţin punctul verde care pluteşte la orizont –, când o stea se desprinde şi coboară spre noi. Repede. Foarte repede. Nugget mă trage de mânecă şi-mi spune:

— Uite, Zombi! O stea căzătoare!

Arunc într-o parte cârja veche şi şubredă de care mă sprijineam.

— Aia nu e o stea, puştiule.

— E o bombă? mă întreabă el cu ochii mari de spaimă.

Pentru o secundă înspăimântătoare mă gândesc că ar putea fi. Poate au devansat programul cine ştie de ce şi distrugerea oraşelor a început deja.

— Haide, jos, imediat!

Nu trebuie să-i spun de două ori. Când ajung în prima sală, el e deja la câţiva metri de mine. O iau pe Megan pe sus. Scapă ursuleţul din mână. ÎI ridică Nugget. O duc mai departe în peşteră, ţinând-o în echilibru pe coapsa piciorului sănătos, dar fiecare pas îmi produce un junghi atât de dureros, încât am impresia că o să-mi explodeze capul. E o terasă tăiată în stâncă de un râu de demult, acolo jos, înaltă de un metru şi adâncă de un metru jumate. O ridic pe Megan şi o aşez acolo, iar ea se târăşte până în capăt, până când întunericul o învăluie. Rahat. Era să uit. Îi spun să se întoarcă.

Scot din buzunar unul dintre dispozitivele de urmărire ale soldaţilor morţi. A fost ideea lui Ringer – şi încă una al naibii de bună.

— Pune-ţi asta în gură, îi spun lui Megan.

Stă ca lovită de fulger. Se uită la mine de parcă i-aş fi cerut să-şi taie capul. Am atins un subiect sensibil.

— Uite, Nugget o s-o facă, spun eu punându-i dispozitivul în palmă. Chiar aici, soldat, îi spun, deschizând gura şi arătându-i un loc între obraz şi gingii, după care mă întorc spre Megan. Vezi?

Dar Megan s-a ascuns iar în întuneric. La dracu’. îi mai dau un dispozitiv lui Nugget.

— Asigură-te că şi-l pune, bine? De tine ascultă.

— A, nu, Zombi, zice Nugget foarte serios. Megan nu ascultă de nimeni.

Îl împinge pe Urs spre ea şi o cheamă încet.

— Megan! Ia-l pe Urs. O să aibă grijă să fii în siguranţă, ca gravitaţia.

După această demonstraţie de logică pe care numai un copil o poate înţelege, îşi ridică pantalonii, strânge pumnii, scoate bărbia în faţă şi zice:

— Vin, nu-i aşa?

Şi în momentul acela auzim amândoi, ca un răspuns la întrebarea lui: zgomotul motoarelor unui elicopter, dublat de respiraţiile noastre întretăiate. Spre intrare se vede cum lumina strălucitoare a proiectorului sfâşie întunericul.

— Du-te, Nugget. Treci acolo cu Megan.

— Dar lupt cu tine, Zombi.

Sigur că da. În cel mai prost moment posibil. Văd peste umărul lui lumina felinarului pâlpâind în sala armelor. De două ori la dracu’.

— Uite ce poţi să faci. Du-te şi stinge imediat lumina aia. Apoi vino încoace. Dacă avem noroc, nici n-o să aterizeze.

— Noroc?

Am sentimentul că el şi-ar dori să aterizeze.

— Nu uita, Nugget, suntem cu toţii de aceeaşi parte. Se încruntă.

— Cum se poate să fim de aceeaşi parte, dacă ei vor să ne omoare, Zombi?

— Pentru că ei nu ştiu că suntem de aceeaşi parte. Du-te. Stinge afurisita aia de lumină.

O ia la fugă pe culoar. Luminile elicopterului scad în intensitate, dar nu şi motoarele. Probabil că cercetează zona. Ar trebui să fim suficient de adânc sub pământ cât să păcălim infraroşiile, dar nu pot fi sigur că aşa stau lucrurile.

Felinarul se stinge şi peştera se cufundă în întuneric. Nu văd mai departe de un centimetru de nas. După câteva minute, un corp mic se ciocneşte de mine. Sunt destul de sigur că e el. Destul de sigur, aşa că îl întreb:

— Nugget?

— E în regulă, Zombi, mă asigură el, serios. Am luat o armă.

73

Am uitat ceva. Dar ce?

— Uite, Zombi, ai uitat asta.

Îmi întinde o mască de gaze. Binecuvântat fie Nugget. Şi binecuvântaţi fie Amuţitorii ca Grace şi Părintele Moarte care au ştiut ce provizii să-şi facă pentru sfârşitul lumii.

Nugget a exersat: deja şi-a pus masca.

— Ai luat şi pentru Megan?

Idiotule. Sigur că a luat şi pentru ea.

— Gata, puştiule, du-te acum.

— Zombi, ascultă...

— E un ordin direct, soldat!

— Nu, Zombi! Ascultă.

Ascult. Nu aud decât propria mea respiraţie şuierând în mască.

— Au plecat, zice Nugget.

— Ssst.

Ting-ting-ting. Sunetul metalului lovind piatra. „La naiba, Ringer, e incredibil de enervant cum poţi să ai mereu dreptate.” Au aruncat gazul.

74

— Presupunând că nu-i faci să se retragă, cum o să acţioneze? am întrebat-o pe Ringer în timp ce baricadam intrarea din spate.

— N-ai fost niciodată atent la cursuri.

— De ce trebuie să fie vorba mereu despre mine?

Încercările mele de a obţine un zâmbet din partea ei s-au transformat din hobby în obsesie.

— Mai întâi gaz.

— Crezi? Eu aş merge pe câteva pachete de C-4[12] ca să sigilez ieşirile şi apoi aş termina treaba cu câteva bombe anti-buncăr.

— Probabil asta o să urmeze.

În spatele nostru, către intrarea principală, gazul lacrimogen se detonează cu patru pocnete zgomotoase. Îl apuc pe Nugget de talie şi-l urc în despicătura din stâncă, alături de Megan.

— Pune-i masca, acum! strig la el în timp ce mă împleticesc pe coridor, gândindu-mă: „Slavă Domnului că şi-a adus el aminte! Puştiul ăsta merită o promovare.”

— Un lucru e sigur, a zis Ringer. N-o să stea să vă asedieze. Dacă o să încerce o acţiune dinamică în spaţiu închis, cel mai probabil o să se lovească de intrarea principală, ceea ce o să vă ofere vouă un uşor avantaj: e îngustă ca un culoar pentru vite – o să curgă direct spre voi.

Alerg fără să văd nimic. Mă rog, e mult spus „alerg”. Am luat o doză enormă de calmante, aşa că cel puţin piciorul nu-mi face prea multe necazuri. Ajută şi adrenalina. Verific piedica puştii. Verific curelele măştii de gaze. În beznă totală, în nesiguranţă totală.

Dacă dau buzna peste noi prin intrarea din spate într-o manevră de dublă învăluire, am pus-o. Dacă ne atacă din faţă cu forţe superioare numeric, am pus-o. Dacă înlemnesc sau o dau în bară în momentul critic, am pus-o.

Să înlemnesc ca în Dayton. Să o dau în bară ca în Urbana. Mă tot întorc în acelaşi loc, iar locul e cel în care mi-am pierdut surioara, când ar fi trebuit să lupt şi în loc de asta am fugit. Lanţul care i s-a rupt de la gât, pierdut acum, încă mă leagă. Oompa. Dumbo. Poundcake. Chiar şi Teacup: ar fi în viaţă, dacă mi-aş fi făcut treaba.

Acum lanţul cade ca un ştreang în jurul lui Nugget şi al lui Megan, şi ştreangul se strânge, cercul se împlineşte.

„Nu şi de data asta, Parish, nemernicul dracului de zombi ce eşti. De data asta o să rupi lanţul, o să retezi ştreangul, îi salvezi pe copiii ăştia orice ar fi.”

O să-i omor când o să înceapă să se reverse înăuntru. O să-i omor pe toţi. Nu contează că sunt la fel ca mine. Nu contează că sunt prinşi în acelaşi joc blestemat, obligaţi la fel ca şi mine să joace un rol pe care nu şi l-au dorit. O să-i omor unul câte unul.

Beznă totală. Nesiguranţă totală.

Explozia mă doboară de pe picioare. Cad pe spate şi îmi izbesc capul de stâncă; lumea se învârte ca un titirez. Aerul fierbe de zgomotul pietrei lovindu-se de piatră când intrarea se prăbuşeşte.

Masca mi s-a tras într-o parte când am căzut şi inhalez gazul otrăvitor. Simt un cuţit în plămâni şi gura arzându-mi. Mă rostogolesc pe o parte, icnind şi tuşind.

Mi-am pierdut puşca în cădere. Pipăi locul în jur, n-o găsesc, nu contează, să ştii e ceea ce contează, mă ridic în picioare, îmi smucesc masca la loc şi simt gust de piatră sfărâmată pe limbă, mă întorc şchiopătând de unde am venit, cu o mână pipăind prin întuneric, cu cealaltă strângând pistolul, ştiind ce urmează pentru că m-am aşteptat la asta şi Ringer a zis că asta urmează, şi ţip prin mască:

— Nu mişca, Nugget! Nu mişca!

Dar nu cred că în afară de mine mă mai aude cineva.

A doua explozie loveşte intrarea din spate şi rămân în picioare, deşi podeaua se crapă şi stalactitele se desprind şi se sfărâmă, una uriaşă trecându-mi la câţiva centimetri de cap. Îl aud pe Nugget strigându-mă încet. Localizez sunetul şi îl urmez spre crevasă, îl scot de acolo pe Nugget.

— Ne-au blocat aici, icnesc.

Simt că îmi arde gâtul. Am înghiţit foc.

— Unde e Megan?

— E bine, zice el şi îl simt tremurând, îl are pe Urs.

O strig, îmi răspunde o voce firavă înăbuşită de masca de gaze. Nugget se agaţă de haina mea cu amândouă mâinile ca şi cum întunericul ar putea să mă înghită dacă îmi dă drumul.

— N-ar fi trebuit să rămânem aici, strigă el.

Adevărul spus de copii, dar nu aveam unde să fugim, unde să ne ascundem. Ne-am bazat pe faptul că elicopterul lui Bob avea să-i îndepărteze, dar n-a făcut-o. Probabil că bombardierul e pe drum cu o încărcătură care o să transforme peştera asta veche de 250.000 de ani într-o piscină lungă de trei kilometri şi adâncă de treizeci de metri.

Avem câteva minute la dispoziţie.

Îl iau pe Nugget de umăr. Îl strâng cu putere.

— Două lucruri, soldat, îi spun. Avem nevoie de lumină şi avem nevoie de explozibil.

— Dar Ringer a luat toate bombele cu ea!

— Atunci facem alta, repede.

Ne grăbim spre sala armelor, Nugget deschide drumul, iar eu îl urmez, cu mâna pe umărul lui. Eu îl calmez pe el, el mă calmează pe mine, lanţul care ne leagă, lanţul care ne eliberează.

75

Am uitat ceva. Dar ce?

Nugget stă aplecat asupra a ceea ce lucrează, încăperea e înecată în fum şi praf: e ca şi cum am încerca să rezolvăm un puzzle în ceaţă, foarte asemănător cu nenorocita asta de invazie. Tot ceea ce ne era familiar a explodat într-un milion de bucăţi, un talmeş-balmeş imposibil în care nicio piesă nu pare să se potrivească cu alta. Inamicul este în noi. Inamicul nu este. Sunt aici jos, sunt aici sus, nu sunt nicăieri. Vor Pământul, vor să-l avem noi. Au venit să ne distrugă, au venit să ne salveze. Adevărul sfărâmat nu te lasă nicidecum să-l obţii, singura certitudine este incertitudinea, Vosch amintindu-mi singurul adevăr de care merită să te agăţi: „O să muriţi. O să muriţi si nu există nimic din ce putem face eu sau tu ca să împiedicăm asta.” Acest lucru a fost valabil înainte de sosirea lor şi mai e valabil şi acum: singura certitudine e incertitudinea; mai puţin de propria-ţi moarte, asta e al dracului de certă.

Lui Nugget îi tremură mâinile. Respiră zgomotos şi precipitat în interiorul măştii. O mişcare greşită şi ne aruncă pe toţi în aer. Viaţa mea e acum în mâinile unui puşti de grădiniţă.

Înşurubează detonatorul. Ataşează fitilul. Poate că Sullivan s-a supărat că a uitat alfabetul, dar cel puţin micul afurisit ştie să facă o bombă.

— Gata? îl întreb.

— Gata.

Ridică triumfător dispozitivul. I-l iau din mână. „Isuse, sper că e bine.”

Am uitat ceva. Ceva important. Ce-ar putea să fie?

76

Acum suntem în faţa următoarei dileme imposibile: ieşim pe intrarea din faţă sau pe cea din spate?

O singură bombă. O singură şansă, îl las pe Nugget cu Megan şi verific mai întâi intrarea din spate. Un zid de piatră gros de aproape doi metri, dacă îmi amintesc corect datele topografice. Apoi străbat toată peştera până la intrarea din faţă. Mă mişc prea încet, îmi ia prea mult timp. Când în sfârşit ajung acolo, găsesc exact ce mă aşteptam: un alt zid de piatră, cine ştie cât de gros, şi tot nu pot să-mi dau seama dacă asta e sau nu calea mai bună de a ieşi.

La dracu’.

Înfig ţeava de PVC în cea mai adâncă şi mai înaltă crăpătură din stâncă la care ajung. Fitilul pare să fie cam scurt, s-ar putea să nu am timp să ajung la o distanţă sigură.

Certitudinea incertitudinii.

Aprind fitilul şi mă pornesc înapoi pe coridor, trăgând după mine piciorul rănit ca un puşti care n-are chef de prima zi de şcoală. Bubuitura exploziei pare înăbuşită, un ecou jalnic al celor două care ne-au blocat aici.

Zece minute mai târziu, îi ţin de mână pe Nugget şi Megan. N-a fost uşor pentru Nugget să o convingă să iasă. Se simţea în siguranţă în nişa aceea confortabilă, iar un ordin direct nu făcea nici cât o ceapă degerată pentru ea. Persoana care îi ordonă lui Megan e Megan.

Gaura făcută de explozie nu e prea mare şi nu pare prea stabilă, dar aerul proaspăt străbate prin ea şi reuşesc să zăresc o geană de lumină.

— Poate că ar trebui să rămânem aici, Zombi, zice Nugget. Probabil că se gândeşte la acelaşi lucru: blochează punctele de intrare, poziţionează lunetişti la ambele capete şi apoi e doar un joc al aşteptării. Nu mai face nimeni bombe anti-buncăre. De ce să iroseşti muniţie preţioasă de care ai nevoie într-un război adevărat pentru câţiva copii şi un soldat şontorog? O să iasă singuri afară. Trebuie să iasă afară. Riscul de a rămâne înăuntru e inacceptabil.

— N-avem de ales, Nugget.

La fel cum nu am de ales în a hotărî cine iese primul, îl apuc de mânecă şi-l trag mai departe de Megan. Nu vreau să audă şi ea ce-i spun.

— Aştepţi semnalul meu, ai înţeles? Ce faci dacă nu mă mai întorc?

Clatină din cap. Lumina e prea slabă şi lentilele măştii sunt prea înceţoşate ca să-i pot vedea ochii, dar vocea îi tremură de parcă ar sta să plângă.

— Dar te întorci.

— Dacă o să mai am suflu în mine, fii sigur că mă întorc. Dar în cazul în care n-o să mai am.

Ridică bărbia, îşi umflă pieptul.

— Îi împuşc pe toţi în cap.

Mă salt în gaură. Mă lovesc cu spatele de partea de sus, în timp ce părţile laterale îmi strivesc umerii. O să-mi fie cam greu să încap. Pe la jumătatea drumului, decid să-mi scot masca. Nu mai suport senzaţia că mă sufoc cu încetinitorul. Aerul proaspăt şi rece îmi inundă faţa. Cristoase, ce bine e.

Deschiderea spre exterior nu e destul de mare nici cât să se strecoare una dintre pisicile bătrânei din Urbana. Lovesc cu pumnii goi pietrele uşor dislocate. O frântură de cer nocturn, o brazdă de iarbă şi drumul de acces cu o singură bandă fix în mijloc. Nu se aude nimic altceva decât vântul. „Haide.”

Mă târăsc în deschizătură. Mă întind după puşca atârnată pe umăr, numai că nu mai am nicio puşcă pe umăr. Am uitat să o iau în drum spre intrare. Deci asta uitasem. Asta era, puşca. Nu?

Stau pe vine lângă intrare, cu pistolul între picioare, ascultând, privind. „Nu te grăbi, asigură-te.” Să ieşi din capcană e frumos şi minunat, dar acum încotro? Zorii nu sunt departe şi nava-mamă îşi începe ruta prestabilită. O văd plutind la orizont, verde ca un semafor care-ţi semnalizează să te pui în mişcare.

Mă ridic în picioare. O operaţiune dificilă, dat fiind că mi-a înţepenit piciorul, iar când îmi las greutatea pe el, mă doare ca naiba.

„Aici sunt, băieţi. Ţintiţi bine.”

Nu văd decât drumul, iarba şi cerul. Nu aud decât vântul.

Fluier în deschizătură după Nugget. Două şuierături scurte, una lungă. După o sută de ani răsare şi căpşorul lui rotund, apoi umerii, îl trag afară, îşi smulge masca de gaze şi inspiră aerul proaspăt, apoi îşi scoate arma de la spate. Se roteşte spre dreapta, se lasă în genunchi, uşor aplecat, cu arma îndreptată în faţă, ca nenumăraţi alţi băieţei înaintea lui care se jucau cu puşti de plastic şi pistoale cu apă.

Fluier din nou, după Megan. Niciun răspuns, aşa că o chem:

— Megan, hai să mergem, puştoaice! Lângă mine, Nugget oftează din rărunchi.

— E aşa de enervantă.

Şi seamănă atât de tare cu sora lui când zice asta, încât mă bufneşte râsul. Se uită nedumerit la mine, cu capul într-o parte.

— Hei, Zombi? Ai un punct roşu pe cap.

77

Dumbo n-a stat să se gândească de două ori în Urbana. N-o fac nici eu acum.

Mă izbesc de pieptul lui Nugget şi-l dobor la pământ. Glonţul loveşte dărâmăturile din spatele nostru. O secundă mai târziu aud detunătura puştii lunetistului. Împuşcătura a venit din dreapta, din direcţia pâlcului de copaci de lângă drumul principal.

Nugget dă să se ridice, îl prind de gleznă şi-l trag în jos.

— Târâş, îi şoptesc la ureche. Cum ne-au învăţat în tabără. Mai ţii minte?

Începe să se răsucească la o sută optezeci de grade – înapoi în grotă, la falsa siguranţă oferită de provizii şi arme. Nu-l învinovăţesc, e şi primul meu instinct. Dar a ne întoarce înseamnă doar amânarea inevitabilului. Dacă n-o să reuşească să ne scoată afară cu gazele ca mai apoi să ne împuşte, o să apeleze la bombele anti-buncăre.

— După mine, Nugget.

Mă grăbesc spre centrul de recepţie. Acoperişul e un punct perfect de observaţie pentru un lunetist, dar cea mai bună opţiune pe care o avem e să ne îndepărtăm de lunetistul de care ştim sigur unde e.

— Megan, icneşte Nugget. Ce facem cu Megan?

„Ce e cu Megan?”

— N-o să iasă afară, îi şoptesc.

„Te rog, puştoaico, nu ieşi.”

— O să aştepte.

— Ce să aştepte?

„Ca istoria să se repete. Ca cercul să se închidă.” Un singur loc destul de sigur îmi vine în minte. Nu sunt încântat de el şi ştiu sigur că nici Nugget n-o să fie nici în ruptul capului, însă puştiul ăsta e orice altceva, dar slab de înger nu; o să se descurce.

— Dincolo de clădire, apoi drept în faţă, la vreo douăzeci de metri, îi spun în timp ce ne târâm pe burtă. E o groapă mare. Plină de cadavre.

— Cadavre?

Îmi imaginez un punct roşu sclipindu-mi între omoplaţi sau pe ceafa lui Nugget. Stau cu ochii pe el acum, şi dacă văd punctul roşu, îl imit iar pe Dumbo. Când ne apropiem de groapă, pământul e uşor mai ridicat, după care simţim şi mirosul; duhoarea îl face pe Nugget să vomite, îl iau de braţ şi-l împing spre margine. Nu vrea să se uite, dar se uită.

— Sunt doar oameni morţi, îi spun. Haide, te cobor eu.

Se smulge din strânsoarea mea.

— N-o să mai pot urca înapoi.

— O să fii în siguranţă, Nugget. În perfectă siguranţă.

Nefericită alegere de cuvinte.

— Ar fi tras deja dacă ştiau unde suntem, încuviinţează din cap.

I se pare logic.

— Dar Megan...

— Mă întorc după ea.

Se uită la mine de parcă mi-aş fi pierdut minţile, îl prind de încheieturi şi-l cobor cu picioarele înainte în groapă.

— Dacă auzi vreun zgomot, faci pe mortul, îi reamintesc.

— O să mi se facă rău.

— Respiră pe gură.

Întredeschide buzele, îi văd micuţa capsulă strălucindu-i în gură. Îi fac semn cu degetul mare ridicat. Nugget ridică uşor braţul drept şi-l duce foarte lent la frunte, salutând.

78

Când mă târăsc înapoi de la groapa morţii, ştiu ce o să se întâmple. Ştiu că o să mor.

Trăiesc un timp de împrumut şi nu poţi păcăli moartea la nesfârşit. Mai devreme sau mai târziu trebuie să plăteşti, cu dobândă, dar te rog, nu-i lăsa pe Nugget şi Megan să fie preţul pentru că mi-am abandonat sora. Aşa că îi spun lui Dumnezeu: „În contul datoriei i-ai luat pe Dumbo, pe Poundcake şi pe Teacup, e destul, haide să fie destul. Ia-mă pe mine, dar lasă-i pe ei să trăiască.”

În faţa mea pământul explodează. Bulgări de ţărână şi pietre îmi zboară în ochi. „Rahat, târâtul nu mai are niciun sens acum.” Mă ridic, dar piciorul rănit cedează şi sunt iar pe burtă. Următorul glonţ îmi sfâşie mâneca, găurindu-mi bicepsul înainte să iasă pe partea cealaltă. Abia dacă simt. Mă ghemuiesc instinctiv şi aştept glonţul final. Ştiu ce se întâmplă. Sunt soldaţii celui de-al Cincilea Val. Inimile le-au fost umplute de ură, minţile le-au fost pregătite pentru cruzime. Acum se joacă cu mine. „O să dureze ceva, nenorocit infestat. O să ne distrăm!”

Şi văd înaintea ochilor chipul surorii mele, apoi pe al lui Bo şi al lui Cake şi al lui Cup, mai multe chipuri decât pot număra, chipuri pe care le recunosc şi chipuri pe care nu le recunosc, iată-le şi pe cele ale lui Nugget şi Megan, Cassie şi Ringer, ale soldaţilor din tabără şi ale cadavrelor din hangarul de procesare, unul după altul, sute de chipuri, mii, zeci de mii, ale viilor şi ale morţilor, dar majoritatea ale morţilor, în groapa din spatele meu un chip viu printre sute de morţi, iar regula lui Vosch i se aplică şi lui. Mâna ridicată în gest de salut. Gura întredeschisă şi micuţa capsulă strălucind înăuntru.

„Rahat, Parish, dispozitivul. Asta ai uitat.” Bag mâna în buzunar, scot capsula şi o bag în gură. Din pâlcul de copaci de peste drum, de pe acoperişul centrului de recepţie şi de unde dracului or mai fi, lunetiştii încetează focul când iadul verde care-mi înconjoară capul dispare.

79

Spune-mi Zombi.

Mă doare totul. Chiar şi când clipesc. Dar mă ridic. Asta fac zombi.

Ne ridicăm.

Poate că lunetiştii nu mă observă din prima. Poate se uită în altă parte, căutând ţinte verzi. Oricare ar fi motivul, când mă ridic, nu mă împuşcă nimeni. De data asta nu mă mai clatin, nu mai trag după mine piciorul rănit, nu mă mai târşâi ca un afurisit de zombi. Alerg cât pot de repede în ciuda durerii, strigând numele lui Megan, pipăind întunericul cu degetele până când mi le prind de încheieturile ei.

Apoi o trag afară, îşi pune braţul în jurul gâtului meu. îi simt răsuflarea în ureche.

„Ştiu că cercul e complet. Ştiu că a sosit clipa în care trebuie să plătesc. Doar lasă-mă să o salvez, Isuse, îngăduie să nu moară.”

Nu-l văd venind. Dar Megan da. Ursuleţul cade pe pământ. Ea deschide gura într-un ţipăt mut.

Ceva mă izbeşte la baza craniului. Văd alb în faţa ochilor, apoi nimic, absolut nimic.

80

Cassie

Se vede de la kilometri distanţă: baza aeriană e o insulă de lumină într-o mare întunecată nesfârşită, un tăciune fierbinte de civilizaţie strălucind în mijlocul pustiului aflat în beznă, deşi civilizaţie e un cuvânt prea drăguţ pentru ceea ce este de fapt. După tot ce am visat şi după ce am transformat în realitate toate acele vise, tot ce-a mai rămas din noi sunt bazele astea, nebunii iluminaţi care conduc umanitatea „pe-al morţii drum de colb”.[13]

Macbeth n-a fost niciodată printre piesele mele preferate, dar asta e.

Elicopterul se înclină spre stânga, aducându-ne la bază dinspre est. Trecem pe deasupra unui râu, iar apa întunecată reflectă strălucirea stelelor de pe boltă. Apoi peste zona tampon care înconjoară baza, fără niciun copac, dar împânzită cu tranşee şi sârmă ghimpată şi mine, măsuri de protecţie împotriva unui inamic care nu va apărea niciodată, care nici măcar nu e aici sau poate nici măcar acolo – în nava-mamă care apare în raza vizuală când ne întoarcem pentru manevra de acces. Mă uit la ea. Se uită şi ea la mine.

Ce eşti tu? Ce eşti tu? Ceilalţi, vă numea tatăl meu, dar nu asta suntem şi noi pentru voi? Alţii decât noi, prin urmare nedemni de noi. Nedemni pentru a trăi.

Ce eşti tu? Păstorul sacrifică turma. Gospodarul cumpără spray împotriva gândacilor. Sângele mielului îi pătează genunchii unuia, gândacul terciuit spatele celuilalt. Nici mielul, nici gândacul nu au habar de cuţit sau de otravă. Păstorul şi gospodarul nu vor face nopţi albe din cauza asta. Nu e nimic imoral în ce fac ei. E ucidere, dar nu crimă, ucidere, dar nu păcat.

Asta au făcut ei. Asta e lecţia pe care ne-au dat-o. Ni s-a amintit cine suntem – nu cine ştie ce – şi cum suntem – prea mulţi. Gândacii o pot lua la goană, oile pot fugi, nu contează. Noi n-o să mai ajungem vreodată să nu ne mai încăpem în pielea noastră de oi, o să aibă ei grijă de asta. Mă uit la un obiect de pe cerul nostru care va fi acolo chiar şi după ce cerul va dispărea.

Escorta se desprinde de noi când ne lansăm direct spre pista de aterizare. Rămân în aer ca să monitorizeze situaţia după ce vom ateriza. Dedesubt e un furnicar de activitate, camioane şi Humvee-uri blindate se grăbesc spre bandă, trupele mişună ca nişte furnici într-un muşuroi dărâmat. Sirenele urlă, reflectoarele mătură cerul, un tun antiaerian e pus în poziţie de tragere. O să fie distractiv.

Ringer îl bate pe Bob pe umăr.

— Bună treabă, Bob.

— Du-te dracului!

Oh, Bob. O să-mi fie dor de tine. O să-mi fie aşa de dor de tine.

Ringer vine înapoi pe punte, ia geanta cu bombele făcute de Sammy şi se aşază pe scaunul de lângă culoar. Ochii negri îi strălucesc. Ea e glonţul de pe terasă, praful de puşcă din cartuş. Nu poţi să o învinuieşti. Evan a demonstrat-o demult: pentru ca tot rahatul ăsta să însemne ceva, trebuie să trăieşti suficient ca moartea ta să însemne ceva. Nu neapărat să facă vreo diferenţă – nici moartea ei, nici a mea nu o va face –, doar să însemne ceva.

Brusc simt nevoia să fac pipi.

— VQP, Sullivan! îmi strigă ea tare, pentru că ne-am scos căştile.

Încuviinţez din cap. Îi fac semnul cu degetul mare ridicat. „VQP, sigur că da.”

Începem să coborâm. Pista e luminată de reflectoare. Ghemotoace de praf lucesc şi se rotesc în jurul capului ei: Sfânta Ringer, un înger al morţii cu părul de culoarea corbului. În jurul cercului albastru în care Bob aterizează e un cordon de soldaţi după o baricadă de vehicule armate, înconjurate de turnuri de pază împânzite cu lunetişti; deasupra noastră patrulează cele patru elicoptere de luptă.

N-avem nicio şansă.

81

Ringer se lasă pe spate în scaun şi închide ochii de parcă ar fi pe cale să tragă rapid un pui de somn înainte de examenul final. Are geanta într-o mână şi detonatorul în cealaltă. Eu am o puşcă, un pistol, un cuţit foarte mare, câteva grenade, o sticlă cu apă pe jumătate plină (gândeşte pozitiv), două batoane energizante şi o vezică plină. Bob opreşte elicopterul şi acum chiar că se aud sirenele urlând. Ringer deschide ochii brusc şi se holbează la mine ca şi cum ar încerca să-mi memoreze trăsăturile – mă hotărăsc să cred că asta face ca să nu mă obsedeze iar ideea că am nasul strâmb.

Apoi îmi spune atât de încet, că abia o aud:

— Ne vedem la punctul de control, Sullivan.

Bob-chiorul îşi aruncă deoparte echipamentul. Se întoarce şi îi urlă lui Ringer în faţă:

— El a vrut să te întorci, cretino ce eşti! De ce crezi că mai eşti încă în viaţă?

Apoi o taie din carlingă, cu picioarele alergându-i ca în desene animate de repede. Încă dinainte să atingă pământul, fluturându-şi braţele deasupra capului şi strigând destul de tare cât să se facă auzit peste sirene:

— Înapoi! Înapoi! O să explodeze! O să explodeze! Ringer se duce spre dreapta, aşa că eu o iau la stânga, spre o pădure de soldaţi în uniforme identice cu cea pe care o port eu, toţi cu puştile aţintite asupra capului meu, primul rând într-un genunchi, rândul al doilea în picioare, apoi Ringer apasă detonatorul şi elicopterul saltă doi metri în aer cu un vuuuuump puternic. Suflul exploziei mă aruncă fix în cordonul de soldaţi, căldura le pârjoleşte feţele, iar mie îmi pârleşte părul de pe ceafa. Dau buzna în haită în timp ce haita se întoarce la instincte, exact cum a zis Ringer că o să facă, toată lumea se împrăştie pe pistă, ferindu-şi capetele cu braţele.

„O să vrei să fugi, dar va trebui să aştepţi”, mi-a spus Ringer în peşteră. „După ce explodează elicopterul, o să te piardă din vedere, aşa că va trebui să mă aştepţi.”

Aşa că iată-mă, doar un alt soldat care stă pe burtă, ca ceilalţi o sută din jurul ei, cu braţele peste cap şi faţa lipită de cimentul rece ca gheaţa. Îmbracă-te ca ei, arată ca ei, poartă-te ca ei: e jocul lui Vosch, întors împotriva lui.

Câţiva oameni răcnesc ordine, dar nu le aude nimeni din cauza sirenelor. Aştept până când mă bate cineva pe umăr, dar apuc să mă ridic doar în patru labe când Ringer detonează bombele improvizate undeva lângă hangarul aflat la vreo cincizeci de metri de mine. Asta declanşează panica generală. Ordinea aparentă e distrusă când trupele aleargă spre cel mai apropiat adăpost. Eu o iau la fugă spre turnul de control şi grupul de clădiri albe din spatele lui.

O mână mă prinde de umăr, mă răsuceşte şi mă trezesc faţă în faţă cu un adolescent oarecare, pe care, fiindcă e atât de ghinionist, o să-l omor.

— Tu cine dracu’ eşti? urlă el la mine.

Corpul îi înţepeneşte, primind glonţul. Nu glonţul meu. Eu nici măcar nu mi-am scos pistolul din toc. Ringer e cea care-l omoară. Omul inuman al lui Vosch trăgând de la o distanţă cât jumătate de teren de fotbal. Puştiul e mort înainte să atingă pământul. O iau iar la fugă.

Mă întorc doar o dată, când ajung la baza turnului de control. Reflectoarele mătură câmpul, elicopterul arde, soldaţii aleargă înnebuniţi, Humvee-urile huruie în toate direcţiile. Haos a promis Ringer şi haos avem.

Îmi iau puşca în mână şi fug spre clădirile albe, îndreptându-mă spre centrul de comandă aflat în mijlocul complexului. Acolo o să găsesc (sper) cheia care va deschide lacătul care barează uşa care duce la camera unde frăţiorul meu va fi în siguranţă.

Când ajung în spatele unui grup de soldaţi îngrămădiţi lângă uşa primei clădiri, Ringer detonează a doua bombă. Cineva strigă „Isuse Cristoase!” şi barajul se sparge. Dăm buzna cu toţii înăuntru ca nişte clovni care sar din maşini la circ.

O parte din mine speră că o să-l găsesc eu prima. Nu pe Evan. Pe creatorul lui Ringer. Am investit mult timp gândindu-mă la lucrurile pe care i le-aş face – cum l-aş pune să plătească pentru sângele celor şapte miliarde de oameni. Majoritatea acestor lucruri sunt prea scârboase pentru a le povesti.

Mă îndrept spre holul principalei clădiri administrative. Din tavan atârnă bannere uriaşe pe care e scris NOI SUNTEM UMANITATEA şi SUNTEM TOŢI CA UNUL. Un afiş pe care scrie UNITATE şi altul care urlă CURAJ. Cel mai mare se întinde pe un perete întreg: VINCIT QUI PATITUR. Alerg pe sub el.

Pe coridorul de pe cealaltă parte a holului se roteşte o lumină roşie. Tresar când o voce bubuie din tavan:

— ORDINUL PATRU A INTRAT ACUM ÎN VIGOARE. REPET: ORDINUL PATRU A INTRAT ACUM ÎN VIGOARE. NU ESTE UN EXERCIŢIU. AVEŢI CINCI MINUTE PENTRU A VĂ PREZENTA LA ZONA VOASTRĂ DESEMNATĂ DE SECURITATE. REPET. NU ESTE UN EXERCIŢIU. AVEŢI CINCI MINUTE PENTRU A VĂ PREZENTA...

Prin uşa de la capătul culoarului. Sus pe scări şi drept înainte până la următoarea uşă. Care e încuiată. Cu un cifru. Mă proptesc cu spatele de peretele de lângă panoul de comandă al uşii şi aştept. Unu, doi, trei... în timp ce număr, afară se detonează a treia bombă, se aude un poc înfundat, de parcă cineva ar fi tuşit în altă cameră. Apoi aud rat-tat-tat-ul pistoalelor. La opt uşa se deschide brusc şi un pluton dă buzna afară. Trec chiar pe lângă mine, nu aruncă nici măcar o privire cu coada ochiului. E prea uşor, mi-am folosit doza de baftă prea devreme.

Mă strecor pe uşă şi apoi străbat un alt culoar, care e deconcertant de identic cu primul. Aceeaşi lumină roşie care se roteşte, acelaşi sunet strident UUUUU-UUUUUUU al sirenelor, aceeaşi voce enervantă de GPS drogat: „ORDINUL PATRU A INTRAT ÎN VIGOARE. AVEŢI TREI MINUTE PENTRU A VĂ PREZENTA LA ZONA VOASTRĂ DESEMNATĂ DE SECURITATE...” E ca un vis din care nu poţi să te trezeşti. La capătul acestui coridor e o uşă identică şi un panou de comandă identic. Singura diferenţă e fereastra de lângă uşă.

O deschid trăgând din plin cu M16-le. Sticla explodează şi mă arunc prin spărtura lăsată în urmă fără să ezit. Sfidare va fi numele meu! Sunt iar afară, în aerul curat şi proaspăt, canadian, şi traversez alergând fâşia de pământ îngustă care desparte clădirile. Din întuneric se aude o voce răcnind: „Stai!” Deschid focul în direcţia din care s-a auzit. Nici măcar nu mă uit. Apoi, în stânga mea, în apropierea abia reparatei clădiri a arsenalului, e detonată a patra bombă. Un elicopter huruie chiar deasupra capului meu, măturând înainte şi înapoi cu reflectoarele, aşa că mă izbesc de zidul clădirii, lipindu-mi corpul cât mai bine de cimentul ranforsat cu oţel.

Elicopterul dispare şi eu mă pun în mişcare, pe lângă clădire, pe poteca îngustă la capătul căreia e un gard metalic înalt de trei metri, cu partea superioară acoperită cu sârmă ghimpată. În celălalt capăt ar trebui să fie o poartă încuiată cu un lacăt.

— Şi trag în lacăt, nu? i-am zis lui Ringer în peşteră.

— Asta merge numai în filme, Sullivan.

— Da, ai dreptate. Bine că nu suntem într-un film, altfel personajul secundar enervant, plin de sine, care face pe deşteptul ar fi categoric mort până acum.

„ACESTA NU ESTE UN EXERCIŢIU. ORDINUL PATRU A INTRAT ÎN VIGOARE. AVEŢI DOUĂ MINUTE PENTRU A VĂ PREZENTA...”

„Da, bine, am înţeles. Ordinul Patru a intrat în vigoare.” „Ce dracu’ e Ordinul Patru? Ringer n-a zis nimic de niciun ordin, nici patru, nici de alt fel. Poate să însemne închiderea bazei, toată lumea la posturile de luptă, chestii de genul ăsta. Aşa cred. Oricum, ce fac ei nu schimbă cu nimic ce am eu de făcut.

Bag o grenadă în gaura în formă de diamant din gardul de sârmă, chiar deasupra lacătului, îi scot cuiul, apoi o rup la fugă înapoi pe unde am venit, îndepărtându-mă suficient cât să nu fiu ucisă de şrapnel, dar nu destul cât să scap de a fi împroşcată de o mie de ace minuscule. Dacă nu m-aş fi întors cu spatele în ultima clipă, mi-aş fi făcut faţa praf. Cea mai mare bucată mă loveşte chiar în mijlocul spatelui şi simt o înţepătură de zece ori mai puternică decât cea de viespe. A încasat-o şi mâna mea stângă. Mă uit în jos şi văd că e acoperită de o mănuşă udă de sânge ce străluceşte în lumina stelelor.

Grenada n-a distrus doar lacătul, poarta cu totul a explodat din ţâţâni. E chiar în mijlocul curţii, vizavi de statuia unui erou de război din vremea când mai existau eroi de război. Ştiţi voi, vremurile bune de odinioară, când ne măcelăream între noi din motive întemeiate.

Alerg spre clădirea aflată în cealaltă parte a curţii, în zidul din faţă sunt trei uşi plasate la distanţă egală şi mă pot aştepta la un comitet de întâmpinare care să apară pe una, două sau pe toate trei, din ce mi-a zis Ringer. Aşteptările nu-mi sunt înşelate. Uşa din mijloc se deschide chiar cu o clipă înainte ca grenada mea să zboare spre ea şi, previzibil, cineva ţipă „Grenadă!” închid uşa – cu grenada înăuntru.

Explozia zboară uşa din ţâţâni spre capul meu. Mă feresc din calea ei.

— De aici lucrurile se complică, a zis Ringer. O să fie sânge.

— Cât?

— Cât poţi să suporţi?

— Ce, eşti senseiul meu sau ceva? Câţi soldaţi din al Cincilea Val va trebui să ucid?

Se pare că trei. Atâtea arme semiautomate număr de partea cealaltă a uşii care acum nu mai e, dar e doar o intuiţie. E greu de spus când soldaţii au fost făcuţi bucăţi. Mă strecor printre resturi şi o iau la fugă pe coridor, lăsând urme pline de sânge pe jos.

Lumina roşie. Sirena. Vocea: „ORDINUL PATRU E ACUM ÎN VIGOARE. AVEŢI UN MINUT PENTRU A VĂ PREZENTA...” Undeva pe teritoriul bazei explodează următoarea bombă, ceea ce înseamnă două lucruri: Ringer e încă în câmp deschis şi mai are o bombă. Eu sunt la o clădire distanţă de centrul de comandă, sub care se află buncărul ce adăposteşte camera Ţării Minunilor. De asemenea, acolo e, după cum a subliniat Ringer de multe ori, drum înfundat. Dacă suntem prinse sau încolţite acolo, nu va mai fi niciun vincit pentru patiturul nostru.

Scufiţa Duce în Desagă Săratele Uscate. Fraza mnemonică şmecheră pe care am găsit-o ca să mă descurc prin labirintul ăsta de la o clădire la alta. Fac stânga la prima intersecţie, apoi dreapta, apoi iar la dreapta, apoi stânga. Uscate e în loc de urcat, ceea ce înseamnă că trebuie să urc un şir de scări. Sigur, aş fi putut spune direct urcat, dar s-ar fi dus naibii fraza mnemonică. Scufiţa Duce în Desagă Săratele Urcate? Ei na.

Nu văd pe nimeni, nu aud pe nimeni, în afară de vocea bizară care repetă avertismentul despre Ordinul Patru pe holurile goale: „AVEŢI TREIZECI DE SECUNDE” – şi încep să am o presimţire foarte proastă despre chestia asta cu Ordinul Patru; o blestem pe Ringer pentru că e evident că Ordinul Patru e o chestiune internă importantă pe care fie trebuia să o ştie, fie a ales să nu o menţioneze din motive numai de ea cunoscute.

În timp ce urc scările în grabă, începe numărătoarea finală: „ZECE SECUNDE... NOUĂ... OPT... ŞAPTE... ŞASE ...”

Jumătatea treptelor, încă un tur. Apoi drept înainte până la aleea care leagă clădirea asta de centrul de comandă. „Aproape ai ajuns, Cassie. Ai reuşit.”

„TREI... DOI... UNU...”

Dau buzna pe uşa deschisă.

Se lasă bezna.

82

Nicio lumină. Nicio sirenă. Nicio voce neliniştitoare prin calmul ei.

Întuneric beznă, linişte teribilă. Primul meu gând e că Ringer probabil a tăiat curentul. Următorul gând e cât de ciudat ar fi asta, de vreme ce n-am discutat să o facă. Al treilea gând? La fel ca acela din elicopter: Ringer e un şobolan, un agent dublu, care lucrează cu Vosch pentru a duce la îndeplinire planul lui abject de obţinere a dominaţiei totale a lumii. Probabil e un aranjament de împărţire a puterii: „Bun, aşa rămâne. Tu controlezi tot teritoriul de la vest de Mississippi...”

Scotocesc în buzunare după lanternă. Ştiu sigur că am luat una la mine. Îmi amintesc clar cum am verificat bateriile înainte să o pun bine. În panica mea, bine, nu în panică, în grabă, mă grăbesc, scot un baton energizant şi apăs cu degetul mare un buton inexistent. „Naiba să te ia cu batoanele tale, Ben Parish.” Azvârl batonul în neant.

Nu sunt dezorientată. Ştiu unde sunt. Drept în faţă e culoarul care duce la centrul de comandă. Pot să caut lanterna din mers. Nu-i mare lucru. Odată ce ajung la centru, va trebui să trec de câteva puncte de control cu mulţi paznici, de mai multe uşi blindate cu dispozitive electronice de încuiere, patru rânduri de scări, un coridor de un kilometru şi jumătate în capătul căruia e o uşă verde, de care nu o să-mi dau seama că e verde dacă nu-mi găsesc rahatul ăla de lanternă.

Mă grăbesc înainte, pipăind cu o mână aerul din faţa mea, cu cealaltă pipăind, săpând, scotocind prin buzunarele uniformei. Prea multe buzunare. Prea multe afurisite de buzunare. Respir greu ca o tornadă care mătură preria. Inima îmi face ca un tren supraîncărcat huruind pe şine. Să mă opresc şi să-mi golesc buzunarele? N-aş economisi de fapt timp aşa? Continui să merg şi o parte din mine se minunează că un fapt ca pierderea unei lanterne mă poate deturna.

„Linişteşte-te, Cassie. În situaţii din astea, întunericul îţi e prieten.”

În afara cazului în care ei au infraroşii, şi bineînţeles că au. M-au orbit pe mine, sunt al dracului de sigură că ei nu sunt orbi.

Merg mai departe. Grăbită. Nu panicată.

Sunt la jumătatea coridorului acum. Ştiu că sunt la jumătate pentru că am găsit lanterna şi am apăsat pe afurisitul ăla de buton alunecos. Raza de lumină loveşte uşa îngheţată de sticlă din faţă, un punct înceţoşat de strălucire. Scot pistolul. De cealaltă parte a uşii e primul punct de control. Ştiu asta sigur – în măsura în care Ringer a spus adevărul. Totodată e şi punctul nostru de întâlnire, în principiu pentru că doar până aici ar putea ajunge un muritor de rând, neperfecţionat.

Centrul de comandă e cea mai bine fortificată clădire din incinta bazei, dotată cu trupe de elită şi protejată de o tehnologie de supraveghere de cea mai nouă generaţie. După ce detona ultimul dispozitiv exploziv improvizat, Ringer urma să se îndrepte spre centru din capătul opus (să „penetreze” a fost cuvântul folosit de ea, făcându-mă să mă simt dezgustată) ca să ne întâlnim aici, după ce Ringer ar fi făcut ce face Ringer mai bine: să ucidă oameni.

— Îl omori pe Vosch înainte să ne întâlnim? am întrebat-o.

— Dacă îl găsesc mai întâi.

— Păi, nu te abate din drum. Cu cât ajungem mai repede la Ţara Minunilor...

S-a uitat la mine de parcă mi-ar fi spus „Nu-mi zice mie ce să fac”. Aşa că i-am răspuns cu o privire care transmitea „Ba îţi spun”.

Nu pot decât să aştept. Mă apropii de perete. Schimb pistolul cu puşca, încerc să nu-mi fac griji gândindu-mă unde e, dacă e undeva, şi de ce întârzie aşa mult. De asemenea, trebuie să fac pipi.

— Deci când aud că declanşezi a cincea bombă...

— A patra. O păstrez pe a cincea de rezervă.

— Rezervă pentru ce?

— O să i-o îndes în gură şi o s-o aprind.

A spus asta fără pic de emoţie. Fără ură sau satisfacţie sau nerăbdare ori altceva. Sigur, majoritatea chestiilor le spune fără nicio emoţie, dar ăsta era unul din lucrurile alea pentru care te-ai fi aşteptat să scoată la iveală puţină pasiune.

— Cred că îl urăşti teribil.

— Ura nu e răspunsul.

— Nu ţi-am pus o întrebare.

— Nici ura şi nici furia, Sullivan.

— Bine, atunci. Care e răspunsul?

Aveam senzaţia că mă manipulase astfel încât să-i pun întrebarea.

S-a întors cu spatele.

Aştept lângă uşa de sticlă îngheţată. Minutele se târăsc. Dumnezeule, cât timp îi ia unei arme de distrugere în masă supraomeneşti să facă faţă câtorva gărzi şi să păcălească un sistem de supraveghere supertehnologizat? După toată goana furioasă să ajung aici, nu se întâmplă nimic. Aş fi plictisită până peste cap, dacă nu aş fi deja al dracului de speriată. „Unde mama naibii e Ringer?”

Clic. Sting lumina ca să economisesc bateriile. Rezultatul nefericit al cumpătării mele este faptul că întunericul revine. Clic. Aprins. Clic. Stins. Clic, clic, clic.

Fâssss. Aud sunetul înainte să simt apa.

Plouă.

83

Clic. Îndrept lanterna spre tavan. Aspersoarele funcţionează la maximum. Apa rece îmi împroaşcă faţa.

„Minunat. Una dintre bombele lui Ringer probabil că a declanşat sistemul.”

Ţn câteva minute sunt udă leoarcă. Nu e deloc corect, ştiu, dar dau vina pe ea. Sunt udă, mi-e frig, sunt agitată din cauza adrenalinei şi acum chiar că trebuie să fac pipi.

Şi nici urmă de Ringer.

— Cât timp te aştept?

— Nu ştiu cât o să-mi ia.

— Sigur, dar la un moment dat n-o să fie evident că nu mai apari?

— În acel moment n-o să mă mai aştepţi, Sullivan.

Da, bine. Chiar că-mi pare rău că n-am pocnit-o în nas când am avut ocazia. Stai. Chiar am pocnit-o în nas când am avut ocazia. Bun. Un lucru mai puţin de făcut.

Nu pot să stau aici pentru totdeauna, cocoşată, într-un coridor ud şi jalnic. Dacă mi-e dat să mor udă şi jalnică, măcar să fac asta stând în picioare. O să încerc uşile. Sigur nu e nimeni foarte aproape de uşă pe partea cealaltă, altfel mi-ar fi văzut lumina lanternei sau mi-ar fi observat umbra şi s-ar fi năpustit din întuneric asupra mea.

Ploaia artificială mi se scurge pe frunte, îmi picură din păr, îmi alunecă pe obraz ca degetele unui iubit. Apa pleoscăie sub bocanci. Simt înţepături în mâna rănită, înţepături foarte rele, o mie de ace micuţe care îmi înjunghie pielea, şi apoi îmi dau seama de senzaţia de arsură de pe scalp. Senzaţia se răspândeşte. Gâtul, spatele, pieptul, stomacul, faţa. Simt cum îmi arde tot corpul. Mă împleticesc de lângă uşă înapoi în locşorul meu confortabil de lângă perete. Ceva nu e în regulă. O parte a creierului ţipă din toate puterile. „Ceva nu e în regulă!”

Aprind lanterna şi luminez deasupra mea. Picături uriaşe îmi biciuiesc pielea. Sângele proaspăt curge din rănile cauzate de şrapnel şi se preface repede în purpuriu-în-chis, ca şi cum ar reacţiona la ceva din apă.

Ceva din apă.

Căldura e aproape insuportabilă, de parcă aş fi fost scăldată în apă opărită, numai că lichidul care curge pe mine nu e fierbinte, îmi luminez cealaltă mână. E acoperită de pete roşii de mărimea unei monede, în grabă, dar nu panicată, îmi deschid haina, ridic tricoul şi văd o explozie de arsuri ca de soare pe pielea rozalie.

Am trei opţiuni: să rămân aici ca proasta sub şuvoiul otrăvitor, să trec prosteşte prin uşa de sticlă ca să dau de Dumnezeu ştie ce sau să procedez cu înţelepciune şi să ies din clădirea asta înainte să mi se lichefieze pielea şi să mi se desprindă de pe oase.

Decid să aleg a treia opţiune.

Lanterna mea micuţă sfâşie stropii pulverizaţi, creând curcubeie în timp ce alerg. Mă izbesc de scări, mă lovesc de perete, alunec pe ciment şi cobor în grabă până pe palier. Lanterna îmi zboară din mâna şi se stinge. „Trebuie să ajung afară, afară, afară.” După ce ies, o să mă dezbrac de haine şi o să mă rostogolesc goală în ţărână ca un porc. Chibrite aprinse îmi ard ochii, lacrimile îmi curg şiroaie, cărbuni fierbinţi îmi usucă gura şi gâtul şi fiecare centimetru din corpul meu se zbârceşte din cauza furunculelor pestilenţiale.

„Cum, Cassie? Ce fel de furuncule?”

Acum m-am prins. Acum înţeleg.

Au oprit curentul. Au dat drumul apei. Au eliberat molima. Ordinul Patru înseamnă invazia la scară mică, versiunea acustică a primelor trei valuri, aceeaşi melodie, alte versuri, şi orice intrus întâlnit este avatarul umanităţii.

Adică, în acest caz, eu. Eu sunt umanitatea.

„Afară, afară, afară!” Sunt la parter, parterul fără ferestre – din câte îmi amintesc, de vreme ce nu mai am lanternă şi nici indicatoarele roşii care arată ieşirea. Nu mă mai grăbesc. Acum sunt total panicată.

Pentru că am mai trecut prin asta. Ştiu ce urmează după Al Treilea Val.

84

Amuţitor

Zece milenii în derivă.

Zece mii de ani nemărginit de spaţiu şi timp, deposedat de simţuri, gând pur, substanţă fără formă, mişcare fără gest, forţă paralizată.

Apoi întunericul s-a despărţit şi a fost lumină.

Aerul îi umple plămânii. Sângele îi curge în vene. Întemniţat zece milenii înăuntrul minţii lui fără limite, finită acum. Liber.

Urcă scările spre suprafaţă.

Lumina roşie pulsează. Sirenele urlă. O voce umană îi asaltează urechile: „ORDINUL PATRU A INTRAT ÎN VIGOARE. AVEŢI UN MINUT PENTRU A VĂ PREZENTA ÎN ZONA DESEMNATĂ DE SECURITATE.”

Urcă din adâncuri.

Uşa de deasupra se deschide şi o trupă de mamifere parazite dă buzna prin ea. Tineri înarmaţi. În spaţiul închis al scărilor duhoarea umană e insuportabilă.

— Eşti surd, ce dracu’ ai? urlă unul dintre oameni. Vocea e scârţâitoare, limba lor sună urât.

— S-a dat Ordinul Patru, idiotule! Mişcă-ţi fundul în buncăr...

Îi rupe gâtul tânărului. Pe ceilalţi îi ucide cu aceeaşi eficienţă şi viteză. Cadavrele i se adună la picioare. Gâturi rupte, inimi smulse, cranii sfărâmate. În clipa în care au murit poate că l-au privit în ochi, inexpresivi, fără să clipească. În ochii de rechin, prădătorul lipsit de suflet ridicându-se la suprafaţă.

TREI... DOI... UNU...

Scările se cufundă în întuneric. Un om obişnuit nu ar putea vedea nimic. Dar învelişul lui uman nu e obişnuit.

A fost perfecţionat.

În holul etajului unu al centrului de comandă s-au trezit la viaţă aspersoarele. Amuţitorul ridică faţa şi bea din apa călâie. N-a mai gustat apă de zece mii de ani, iar senzaţia e în acelaşi timp iritantă şi revigoratoare.

Pe coridor nu e nimeni. Paraziţii umani s-au retras în refugii, unde vor rămâne până când cei doi intruşi vor fi reduşi la tăcere.

Amuţiţi de lucrul inuman din interiorul acestui trup uman.

Sub şuvoaiele de apă, salopeta udă i se mulează pe corpul puternic. Nu este împovărat de trecutul trupului său: nu are nicio amintire din copilărie sau de la ferma unde a crescut carapacea lui, nicio amintire despre familia umană care l-a iubit şi l-a îngrijit, aceeaşi familie ai cărei membri au murit, pe rând, unul câte unul, în timp ce el a stat şi nu a făcut nimic.

N-a găsit nicio fată ascunsă într-un cort în pădure, cu o puşcă într-o mână şi un ursuleţ în cealaltă. N-a cărat niciodată corpul ei rănit printr-o mare de zăpadă, n-a salvat-o niciodată din pragul morţii. N-a salvat-o nici pe ea, nici pe frăţiorul ei, n-a făcut niciun legământ să o apere cu orice preţ.

Nu a mai rămas nimic uman în el, absolut nimic uman.

Nu-şi aminteşte trecutul, prin urmare, trecutul nu există. Umanitatea lui nu există.

Nici măcar nu are un nume.

Sistemul îl informează că în apă a fost introdus un agent chimic. Nu simte niciunul dintre efectele lui otrăvitoare. A fost conceput să suporte durerea, să fie imun la suferinţă, a lui şi a victimelor lui. În vechime exista o maximă pentru asta, vincit qui patitur, care se aplica atât celor ce piereau, cât şi învingătorului. Pentru a izbândi, trebuie să înduri, nu doar propria ta suferinţă, ci şi suferinţa celorlalţi. Indiferenţa este realizarea ultimă, cea mai înaltă treaptă a scării evoluţiei. Cei care au creat programul ce pune în mişcare corpul uman numit cândva Evan Walker au înţeles asta. Au studiat problema timp de mii de ani.

Fisura fundamentală a umanităţii a fost însăşi umanitatea. Tendinţa umană inutilă, derutantă, autodistructivă de a iubi, de a empatiza, de a se sacrifica, de a avea încredere, de a-şi imagina orice dincolo de limitele propriei persoane – aceste lucruri au adus specia în pragul distrugerii. Mai rău, acest organism a ameninţat supravieţuirea tuturor formelor de viaţă de pe Pământ.

Creatorii Amuţitorului nu au fost nevoiţi să caute prea departe o soluţie. Răspunsul se afla într-o altă specie care şi-a cucerit teritoriul, stăpânind cu autoritate necontestată vreme de milioane de ani. Dincolo de perfecţiunea formei lor, motivul pentru care rechinii domină oceanul este absoluta lor indiferenţă la orice altceva în afara hranei, procreării şi protejării teritoriului. Rechinul nu iubeşte. Nu simte empatie. Nu are încredere în nimeni. Trăieşte în perfectă armonie cu mediul său pentru că nu are aspiraţii sau dorinţe. Şi nici milă. Un rechin nu simte mâhnire, remuşcări, nu speră la nimic, nu visează la nimic, nu are iluzii despre sine sau despre orice altceva dincolo de sine.

Cândva, un om pe nume Evan Walker a avut un vis – un vis pe care nu şi-l mai poate aminti –, şi în acel vis era un cort într-o pădure, iar în cort era o fată care spunea despre sine că e însăşi umanitatea, iar fata valora mai mult decât propria lui viaţă.

Acum nu mai e aşa.

Când o s-o găsească, şi o s-o găsească, o s-o omoare. Fără remuşcări, fără milă. O s-o omoare pe cea pe care Evan Walker a iubit-o, o s-o omoare simţind aceeaşi emoţie pe care o simte un om când calcă pe un gândac.

Amuţitorul s-a trezit.

85

Zombi

Prima persoană pe care o văd e Dumbo.

Aşa ştiu că sunt mort.

„Merg unde mergi şi tu, sergent.”

Ei bine, Bo, de data asta se pare că am venit eu unde te-ai dus tu.

Îl văd printr-o ceaţă pâlpâitoare cum scoate un pachet de gheaţă instant din trusa medicală şi-i rupe sigiliul ca să amestece chimicalele. Expresia serioasă de pe faţa lui – masca îngrijorării –, de parcă soarta întregii lumi stă pe umerii lui, mi-a lipsit asta.

— Un pachet de gheaţă instant? îl întreb. Ce dracului de rai e ăsta?

Mă tratează cu o privire de genul gura-că-lucrez. Apoi îmi pune în mână pachetul de gheaţă şi-mi spune să-l ţin apăsat pe ceafa. Prin ceaţa pâlpâitoare urechile îi par mai mici. Poate că asta e răsplata lui în rai: urechi mai mici.

— N-ar fi trebuit să te las singur, Bo, îi mărturisesc, îmi pare rău.

Se pierde în ceaţă. Mă întreb pe cine urmează să văd: Teacup? Poundcake? Poate Flinstone sau Tank. Sper să nu fie fostul meu coleg de cort, Chris. Părinţii? Pe sora mea? Gândul de a o vedea din nou îmi strânge stomacul.

Dumnezeule, mai avem stomacuri în rai? Mă întreb cum o fi mâncarea.

Faţa care îmi apare înaintea ochilor nu mi-e cunoscută. E o fată de culoare, cam de vârsta mea, cu pomeţi perfecţi de model şi ochi foarte frumoşi, dar lipsiţi de orice căldură. Strălucesc aspri ca marmura lustruită. Poartă uniformă cu trese de sergent pe mânecă.

La dracu’. Până acum viaţa de apoi este la fel de deprimantă ca viaţa dinainte.

— Unde e? mă întreabă fata.

Se aşază pe vine în faţa mea, şi-şi odihneşte braţele pe genunchi. Corp suplu, ca de atlet. Degete lungi şi graţioase cu unghii îngrijite.

— O să-ţi promit ceva, îmi spune. Nu te mint dacă nu mă minţi nici tu. Unde e?

Clatin din cap.

— Nu ştiu despre cine vorbeşti.

Ceafa îmi pulsează, dar pachetul de gheaţă îmi dă o senzaţie teribil de bună. Încep să mă gândesc că poate nu sunt atât de mort la urma urmei.

Fata bagă mâna în buzunarul de la piept, scoate o bucată de hârtie mototolită şi mi-o azvârle în poală. Dumnezeule, e Ringer zăcând pe un pat de spital cu tuburi ieşind de peste tot din ea, e un fel de screenshot de la o cameră video. Cred că a fost făcută când Vosch i-a implementat al 12-lea sistem.

Mă uit la sergent şi-i spun:

— N-am văzut-o pe această persoană niciodată în viaţa mea.

Oftează, apoi ia fotografia şi o bagă înapoi în buzunar. Se uită lung peste câmpurile îngălbenite ce tremură în lumina stelelor. Ceaţa se ridică puţin. O balustradă ruptă de lemn, peretele alb îngălbenit al unei case de ţară şi profilul unui siloz undeva peste umărul ei. Îmi închipui că noi suntem pe verandă.

— Unde a plecat? întreabă fata. Şi ce avea de gând să facă după ce ajungea acolo?

— Judecând după fotografie, nu se duce nicăieri prea curând.

„Copiii. Ce-ai făcut cu Megan şi Nugget?” Strâng din buze ca să nu las întrebarea să iasă. Pe Megan o au, cu siguranţă, era cu mine când mi-a căzut Muntele Rushmore în cap. Dar poate că nu şi pe Nugget, totuşi. Poate că încă se mai ascunde în groapă.

— Te numeşti Benjamin Thomas Parish, îmi spune fata. Alias Zombi, fost soldat şi actualmente sergent al Plutonului 53, care a luat-o razna toamna trecută şi care se ascunde după operaţiunea condusă împotriva Taberei Haven. Oamenii din fostul tău pluton au murit sau sunt dispăruţi în misiune, cu excepţia soldatului a cărui fotografie tocmai ţi-am arătat-o. Marika Kimura, alias Ringer, care ne-a deturnat un elicopter şi acum se îndreaptă spre nord faţă de acest loc. Credem că ştim încotro se duce, dar am vrea să ştim de ce şi ce intenţionează să facă odată ce ajunge acolo.

Aşteaptă. Cred că a făcut o pauză ca să umplu eu tăcerea. Numele lui Ringer e Marika Kimura. De ce a trebuit să-i aflu şi numele şi prenumele de la nişte străini?

Tăcerea planează în continuare. Fata asta îmi dă senzaţia că ar putea aştepta o veşnicie, deşi amândoi ştim că nu are atâta timp la dispoziţie.

— N-am luat-o razna, îi spun. Unul dintre noi a luat-o, dar nu sunt eu ăla.

Clatină din cap.

— Băi, ai luat-o pe câmpii într-un asemenea hal, că nu reuşesc să te văd nici cu un afurisit de telescop.

Mă apucă de bărbie cu degetele alea lungi ale ei şi mă strânge. Tare.

— N-am răbdare pentru rahatul ăsta, iar tu n-ai timp. Care e planul, sergent Zombi? Ce joc face Ringer?

La dracu’, ce forţă are. Mi-e cam greu să deschid gura ca să vorbesc.

— Şah.

Mă mai ţine de bărbie câteva secunde, apoi îmi dă drumul pufnind dezgustată. Se îndreaptă spre uşa casei şi acum sunt două siluete, una înaltă, una scundă – cât Nugget de scundă.

Sergentul îl trage pe Nugget în faţa ei, ţinându-l strâns cu mâinile de umeri.

— Vorbeşte, zice ea.

Nugget se holbează la mine.

— Spune ceva, ordonă ea.

Scoate pistolul şi-i lipeşte ţeava de tâmpla lui. Nugget nici măcar nu tresare. Nu se smiorcăie şi nu plânge. Corpul îi e la fel de nemişcat ca şi ochii, iar ochii lui spun „Nu, Zombi. Nu.”

— Fă-o şi vezi ce păţeşti, îi spun.

— Îi omor pe amândoi, îmi promite ea. Întâi pe el, apoi pe fată.

Mută pistolul spre ceafa lui Nugget. La început nu înţeleg, iar apoi îmi doresc să nu fi înţeles. Când o să apese pe trăgaci, creierul lui Nugget o să-mi împroaşte faţa.

— Bine, îi spun, cu o voce calmă, sau cât se poate de calmă. Apoi o să poţi să mă omori pe mine. Şi o să fim cu toţii morţi şi va trebui să-i explici comandantului tău acest inconvenient.

Şi apoi fac ceva care o deconcertează total, ăsta fiind şi scopul, chestia genială din spatele modelului care funcţionează de când aveam doişpe ani: zâmbesc. Zâmbetul special Parish.

— Ce făceai înainte de tot rahatul ăsta? Erai sprinter, nu? Sau alergător de cursă lungă? Eu eram cu fotbalul, în ofensivă, jucător de viteză. Nu eram prea rapid, dar îmi foloseam mâinile, îmi foloseam mâinile, zic eu dând din cap.

Mă uit în ochii ei peste capul lui Nugget. Văd lumina stelelor în ei, strălucind ca un foc argintiu.

— Ce s-a întâmplat cu noi, sergent Sprinter? Ce ne-au făcut? Acum un an te-ai fi imaginat zburându-i creierii unui copilaş? Nu te cunosc, dar nu prea cred. Poţi să zici că sunt Dorothy, dar eu nu cred că erau zece oameni din şapte miliarde care ar fi făcut-o. Acum le băgăm bombe în gât şi le punem pistolul la cap de parcă ar fi cel mai natural lucru de pe Pământ, la fel ca îmbrăcatul sau spălatul pe dinţi. Te face să te întrebi ce urmează. Adică, după punctul ăsta, poţi să ajungi mai jos de-atât?

— Fix de asta aveam nevoie, zice ea arătându-şi dinţii, într-o maimuţăreală a zâmbetului special Parish. Să-mi împui tu capul cu rahaturile tale de Dorothy.

— Marika se întoarce acolo unde a fost făcută fotografia, îi spun, terminând cu zâmbitul.

Nugget face ochii mari: „Zombi! Nu!”

— După ce ajunge acolo, o să-l găsească pe jegul care ne-a distrus – pe ea, pe tine, pe mine şi pe restul lumii din emisfera asta – şi, când o să-l găsească, o să-l omoare. Apoi probabil că o să omoare toţi soldaţii cu creierele spălate din baza aia. Şi când o să te întorci – dacă reuşeşti să faci asta înainte ca mizeria aia verde de acolo de sus să înceapă să lanseze cărămizile verzi ale morţii –, o să te omoare şi pe tine.

Arborez din nou acelaşi zâmbet. Ameţitor. Genial. Irezistibil. Cel puţin aşa mi se spunea pe vremuri.

— Acum lasă arma jos, sergent Sprinter, şi hai să plecăm dracului de aici.

86

Sunt ridicat în picioare şi împins în casă, împreună cu Nugget, Megan şi doi tipi mari cât nişte fundaşi, care şi-au dat jos gecile numai ca să arate ce duri sunt. Au tatuaje identice scrijelite pe bicepşi: VQP. Rămânem în camera din faţă, Megan pe canapea cu ursuleţul în braţe, Nugget lipit de mine, deşi nu e prea mulţumit de persoana mea în clipa asta.

— Ai spus, mă acuză el. Ridic din umeri.

— Glonţul a ieşit deja de pe ţeava, Nugget. Nu prea au ce să mai facă.

Clatină din cap. N-a înţeles metafora. Mă aplec şi-i şoptesc la ureche:

— Măcar nu le-am spus despre Cassie, nu?

Când menţionez numele surorii lui, aproape că se pierde cu firea. Buza de jos îi tremură, ochii i se umplu de lacrimi.

— Hei, ce faci? Hmm? Soldat, prin acţiunile tale din noaptea asta ai dat dovadă de un curaj extraordinar, depăşindu-ţi îndatoririle. Ştii ce e o promovare pe câmpul de luptă?

Nugget clatină solemn din cap.

— Nu.

— Ei bine, tocmai ai parte de una, caporal Nugget.

Îmi duc palma la frunte. El îşi umflă pieptul, ridică bărbia, în ochi arzându-i vechiul foc al lui Sullivan. Îmi răspunde cu eleganţă la salut.

Pe verandă, sergentul are o discuţie aprinsă cu secundul ei. Subiectul nu e un mister, se aude clar ce spun prin uşa deschisă. Şi-au îndeplinit misiunea, argumentează secundul, e timpul să o termine cu nemernicii ăştia şi să se îndrepte spre bază. „Prinde şi reţine”, urlă sergentul la el. „N-am niciun ordin să termin pe nimeni.” Şovăie totuşi, i se simte în voce. Secundul îi aduce argumentul meu despre bestia care o să se răhăţească bombe de pe orbită. Orice ar hotărî în privinţa acestor Dorothy, trebuie să se întoarcă la bază înainte să răsară soarele, altfel o să aibă locuri în primul rând la Armaghedon.

Uşa de plasă se dă de perete şi sergentul se postează fix în faţa mea, suficient de aproape cât să-i simt adierea parfumului. A trecut atâta timp de când n-am mai simţit miros de parfum, că durerea de cap îmi dispare într-o singură clipă miraculoasă.

— Cum o să facă toate astea? urlă ea. Cum poate o singură persoană...?

— Nu e nevoie decât de o singură persoană, îi răspund încet, în contrapunct cu vocea ei ridicată. Doar una, şi lumea se schimbă. Nu e ceva nemaiauzit, sergent.

Se uită fix la mine cu ochii ei negri, duri, aruncând pumnale de lumină.

— Caporal, strigă la secund, fără să-şi ia privirea de la mine. Ne retragem. Escortează prizonierii la elicopter. O să facă o mică excursie în vizuina iepurelui, îţi mai aminteşti de Ţara Minunilor, mi se adresează mie apoi.

— Cu siguranţă, încuviinţez eu.

87

Pasărea neagră se ridică, Pământul rămâne în urmă – din aer, peşterile sunt invizibile. Casa şi câmpurile strălucesc argintii, iar pala de vânt rece e asemenea glasului lumii urlând. Ultima dată când am mers cu un elicopter, mă îndreptam spre o altă tabără, cu misiunea de a-l salva pe puştiul care stă lângă mine acum, al cărui chip cândva rotund e acum supt şi încrâncenat şi posomorât. Într-o zi o să-şi întrebe nepoţii: „Hei, v-am povestit vreodată cum am fost promovat caporal la şase ani?”

Nepoţii. Potrivit lui Ringer, vor lupta în acelaşi război ca şi el. La fel şi nepoţii lor şi nepoţii nepoţilor lor. Războiul nu se poate sfârşi cât timp nava inamică navighează senină deasupra capetelor noastre. Cum s-ar putea sfârşi când urmaşii noştri nu vor avea de făcut decât să privească în sus?

La fel cum se uită la mine sergentul Sprinter de pe locul de vizavi de coridorul îngust. Lucrul perfect înspăimântător şi înspăimântător de perfect al planului lor este că nu contează că ea ştie că nu sunt infestat. „Cine nu e cu noi e împotriva noastră.” Felul ăsta de a gândi a fost de multe ori gata să ne aducă sfârşitul de-a lungul istoriei. De data asta chiar a făcut-o.

Îmi mut privirea de pe chipul ei la lumea de dincolo de elicopter. Nu văd pământul. Doar linia subţire şi întunecată a orizontului, adunarea a un milion de stele şi sfera verde în formă de ochi care pluteşte chiar deasupra liniei ce desparte Pământul de ceruri.

Cineva îmi atinge coapsa. Şi nu e cineva la care mă aşteptam să facă asta. Mâini murdare, pline de zgârieturi, unghii roase, braţe subţiri ca un creion, faţa ascuţită, o claie de păr încâlcit, în ciuda încercărilor curajoase ale lui Sullivan de a i-l pieptăna, îi ating părul şi i-l dau după ureche, iar Megan se uită sfioasă la mine, dar nu şi-l dă înapoi. Ultima dată când a mers cu un elicopter, oamenii în care a avut încredere i-au băgat o bombă în gât. Aceeaşi oameni spre care se îndreaptă acum. Cum treci peste aşa ceva? Cum reuşeşti să găseşti sensul în aşa ceva? Aproape că o spun, cuvintele îmi stau pe limbă şi sunt gata să iasă: „N-o să permit să se întâmple asta, Megan. De data asta eşti în siguranţă.”

Sergentul ţipă ceva în căşti. Prind doar 10 la sută din ce spune. „Ordinul Patru? Ordinul Patru, eşti sigur?” şi „Avem suficient combustibil pentru asta?” Şi o mulţime de înjurături care nu intră în procentul de 10 la sută. Când aud „Ordinul Patru”, soldaţii din cabină se crispează. Nu ştiu ce dracului înseamnă „ordinul patru”, dar sigur nu e de bine.

Nu e bine deloc.

88

Ringer

De pe acoperişul centrului de comandă aud geamul spărgându-se la două sute de metri distanţă. Un corp se împleticeşte afară şi se zvârcoleşte apoi în ţărână sub fereastra spartă, cu uniforma plină de cioburi, gemând de durere. Nu-i văd faţa, dar chiar şi de la distanţa asta recunosc încâlceala aia de bucle blond-căpşună.

Străbat în goană acoperişul, sar doisprezece metri, de pe acoperiş pe clădirea anexă, apoi încă trei etaje până jos. Sullivan îmi vede bocancii atingând iarba la treizeci de centimetri de capul ei şi ţipă. Îi tremură pistolul în mână. I-l zbor cu un şut şi o ridic în picioare. Are uniforma udă leaorcă. Ochii îi sunt umflaţi şi roşii, iar faţa îi e plină de furuncule de un roşu aprins. Nu se poate opri din tremurat, e pe cale să intre în şoc, trebuie să acţionez repede.

O arunc pe umăr şi o iau la fugă spre un mic depozit din spatele clădirii. Uşa e încuiată cu un lacăt. Îl sparg cu un şut şi o bag înăuntru. Sistemul central procesează informaţiile transmise de dronele olfactive: ceva din apă, ceva toxic.

Îi dau haina jos. îi sfâşii cămaşa şi maioul. E când conştientă, când inconştientă, abia mai rezistă. Bocanci, şosete, pantaloni, chiloţi. Are pielea inflamată şi cleioasă la atingere, îmi apăs mâna pe pieptul ei. Mă uit în ochii ei înlăcrimaţi, care nu văd nimic, şi intru în ea. Toxina n-o s-o omoare – sper –, dar groaza ar putea.

Îi calmez panica pentru a-i încetini ritmul cardiac. Partea primitivă a creierului ei se opune: reacţia de opunere sau retragere e mai veche şi mai puternică decât tehnologia pe care o deţin. Lupta continuă câteva minute.

Inimile noastre, în război.

Trupul ei, câmpul de luptă.

89

Îmi pun haina peste umerii ei goi. Şi-o trage peste pieptul gol, semn că încă n-am pierdut-o.

— Unde. Dracu’. Ai fost?

— Am urmărit cum se ascunde toată tabăra în buncăre, îi spun. Au tăiat curentul...

Râde cu amărăciune, apoi întoarce capul şi scuipă, în salivă e sânge şi mă gândesc la molimă.

— Serios? N-am observat.

— E destul de inteligent, spun. Ne atrag afară, unde avem opţiuni limitate, şi apoi trimit personal perfecţionat să termine...

Clatină din cap.

— Nu avem nicio opţiune, Ringer. Ţara Minunilor. Trebuie să ajungem în Ţara Minunilor...

Încearcă să se ridice. O lasă genunchii şi cade.

— Unde dracului sunt hainele mele?

— Poftim, ia-le pe ale mele. Le port eu pe ale tale.

Nu ştiu de ce, începe să râdă.

— Comando. E amuzant. Nu înţeleg.

Simt toxina pătrunzându-mi în picior când îmi pun pantalonii ei şi mii de boţi microscopici furnicând ca să-i neutralizeze efectul. Îi dau cămaşa mea uscată şi o îmbrac pe cea udă a ei.

— Nu păţeşti nimic de la otravă? mă întreabă.

— Nu simt nimic.

Îşi dă ochii peste cap.

— Asta ştiam deja.

— Mă ocup eu acum, îi spun. Tu rămâi aici.

— Ba pe dracu’.

— Sullivan, riscul e...

— Mă doare în cur de riscul tău.

— Nu mă refer la riscul privind misiunea. La riscul tău.

— Nu contează.

Se ridică şi de data asta rămâne în picioare.

— Unde e puşca mea?

— N-am văzut-o.

— Bine atunci, dar pistolul?

Respir adânc. N-o să meargă. E mai degrabă o povară decât un bun de folos acum, şi de fapt n-a prea fost niciodată de prea mare folos. O să mă încetinească. Ar putea să mă ducă la pieire. Ar trebui să o las aici. Să o pocnesc cât să leşine, dacă trebuie. La dracu’ cu înţelegerea noastră. Walker e mort, sigur e, Vosch n-ar fi avut niciun motiv să-l păstreze în viaţă după ce i-a descărcat memoria în Ţara Minunilor. Ceea ce înseamnă că Sullivan riscă totul pentru nimic.

Şi eu la fel. Pentru ceva ce nici măcar nu pot exprima în cuvinte. Acelaşi ceva pe care nu-l pot numi l-am văzut în ochii ei. Ceva ce nu are nimic de-a face cu Vosch sau cu răzbunarea pentru ce mi-a făcut mie. E mai important de-atât. Mai solid. Dar mai mult de atât nu-l pot descrie.

Ceva inviolabil.

Dar nu spun nimic din toate astea. Deschid gura şi rostesc aceste cuvinte:

— N-o să ai nevoie de armă, Sullivan. Mă ai pe mine.

90

O las puţin singură. Mai întâi o pun să-mi promită că o să stea locului. Nu o interesează să facă promisiuni, vrea să le audă. Aşa că îi promit că o să mă întorc după ea.

Când mă întorc, pare să se simtă mai bine. Faţa îi e tot roşie, dar umflăturile sau furunculele sau ce or fi fost aproape i-au dispărut. Nu-i prea convine, dar îşi pune un braţ pe după gâtul meu şi se sprijină de mine pe drumul înapoi spre centrul de comandă.

Toată baza e stăpânită de o linişte sinistră. Paşii noştri răsună ca tunetele. „Ne urmăreşti”, îi spun lui Vosch în gând. „Ştiu că ne urmăreşti.” Sullivan se trage într-o parte când ajungem la uşă.

— Cum o să procedezi? mă întreabă. O să fim arse de vii de toxină.

— Nu prea cred. Pur şi simplu o să închid apa. Zdrobesc cu pumnul uşa de oţel şi împing într-o parte bara care o blochează de pe partea cealaltă. Nu sună nicio alarmă. Nu ne orbeşte nicio lumină. Nu ne seceră niciun glonţ. Liniştea e sufocantă.

Sullivan îmi respiră în ureche.

— Sunt valurile, Ringer. Curentul. Apa. Molima. Ştii ce urmează.

— Ştiu.

Găsim cadavrele pe palierul ce duce spre complexul subteran. Şapte soldaţi, niciun pic de sânge şi nici măcar o zgârietură. Evident, cine a făcut asta a fost perfecţionat. Doi dintre puştani au capetele complet răsucite, aşa că se holbează la noi, deşi stau pe burtă. Îi dau lui Sullivan unul dintre pistoalele lor. Ne facem loc printre ei şi mergem mai departe. Sullivan ţine arma într-o mână, cu cealaltă se agaţă de mâneca mea. Nu i-a văzut pe soldaţi şi nu m-a întrebat ce s-a întâmplat sau ce am văzut eu. Ori nu vrea să ştie, ori îşi dă seama că nu contează.

„Un singur lucru contează”, mi-a spus. Şi aşa e. Doar că nu sunt sigură că vreuna dintre noi poate explica ce anume.

Când ajungem jos de tot e întuneric şi linişte şi un culoar al cărui capăt nu-l văd nici măcar ochii mei perfecţionaţi. Dar îmi amintesc unde sunt. Am mai fost aici, sub lumina asta constantă. Aici m-a găsit Razor, m-a salvat, mi-a dat speranţă şi apoi m-a trădat.

Mă opresc. Mâna ei îmi strânge mâneca tare.

— Nu văd nimic, şopteşte Sullivan. Unde e uşa verde?

— Stai chiar în faţa ei.

O las lângă uşă şi alerg vreo doişpe metri înapoi pe coridor ca să-mi iau avânt. Din câte ştiu, nici măcar o fiinţă umană perfecţionată nu poate sparge mecanismul de închidere al uşii. N-am de ales, totuşi. La jumătatea drumului spre uşă, ating viteza maximă şi aproape că n-am loc să mă opresc când Sullivan mi se bagă în faţă şi încearcă clanţa.

Uşa se deschide. Alunec doi metri înainte să mă opresc. Şi mă bucur că nu-mi poate vedea expresia de mirare pentru că ar izbucni în râs.

— N-au nevoie să încuie uşile dacă nu e curent, explică ea. Ţara Minunilor are nevoie de combustibil, nu?

Normal că are dreptate. Mă simt prost că nu am prevăzut ceea ce era evident.

— Înţeleg, îmi spune citindu-mi gândurile. Nu eşti obişnuită să te simţi proastă. Crede-mă, te obişnuieşti până la urmă, zâmbeşte ea. Poate că Ţara Minunilor are propriul sistem de energie electrică, în caz de ceva.

Intrăm în încăpere. Sullivan închide uşa în urma noastră. Degetele îi alunecă peste panoul de comandă pentru o clipă. După tot ce s-a întâmplat, capacitatea ei de a spera nu a dispărut.

— Şi acum? mă întreabă după ce apăs câteva butoane de pe consolă fără niciun rezultat.

„Nu ştiu, Sullivan. Tu ai vrut să venim aici, când ştiai că au oprit curentul.”

— Nu au un sistem de rezervă? întreabă. Ai zice că ar trebui să aibă baterii sau ceva, în caz că s-ar lua accidental curentul.

Apoi, mai mult ca să umple tăcerea decât din alt motiv, spune:

— Rămân aici. Tu du-te să găseşti centrala electrică sau ce-o fi şi porneşte lumina.

— Sullivan, mă gândesc.

— Te gândeşti.

— Da.

— Asta faci. Te gândeşti.

— La asta mă pricep cel mai bine.

— Şi eu care credeam că cel mai bine te pricepi să omori oameni.

— Păi, dacă ar trebui să aleg două lucruri la care sunt foarte bună...

— Nu glumi, zice ea.

— Nu glumesc niciodată.

— Vezi? Asta e fundamental. E un defect critic.

— La fel şi vorbitul prea mult.

— Ai dreptate. Ar trebui să omor mai mult şi să vorbesc mai puţin.

Mâinile îmi zboară pe blatul mesei. Nimic. Mă las pe podea şi mă târăsc pe sub dulap. O încâlceală de fire, cuple, prelungitoare. Mă ridic. Pe perete, monitoare cu ecran plat – fără cabluri, ceea ce înseamnă că sunt conectate wireless la sistem. Nu mai e nimic altceva în Ţara Minunilor, în afară de tastatură, dar trebuie să mai fie ceva. Unde sunt stocate informaţiile? Unde e procesorul? Desigur, e tehnologie extraterestră. Vosch ar putea să ţină procesorul în buzunar. Ar putea fi într-un cip de mărimea unui fir de nisip inserat în creierul lui.

Cel mai enigmatic lucru e riscul. Ţara Minunilor e o piesă vitală a maşinăriei, o componentă importantă în împrăştierea celui de-al Cincilea Val, cheia de alegere a merelor stricate, inclusiv a lui Evan Walker, cel mai putred măr din butoi.

Camera e uscată. Aici nu s-a declanşat niciun aspersor. Atunci unde e curentul? Curentul se poate să se fi oprit oriunde altundeva în bază, dar ar trebui să funcţioneze aici. Riscul ar fi prea mare altfel.

— Ringer?

Faptul că nu mă poate vedea o nelinişteşte, îi văd mâna pipăind în direcţia mea.

— La ce te gândeşti acum?

— Nu pot risca să întrerupă curentul în Tara Minunilor.

— De asta te-am întrebat de baterii sau...

„Proastă, proastă, proastă.” Sper că Sullivan are dreptate. Sper să mă pot obişnui să mă simt proastă. Trec pe lângă ea şi apăs comutatorul.

Ţara Minunilor revine la viaţă.

91

Cassie se aşază. Scaunul alb geme. Se întoarce cu faţa îndreptată spre tavan. O prind în legături.

— N-am mai făcut asta niciodată, îmi mărturiseşte ea. Am fost cât pe ce la Tabăra Haven.

— Şi ce s-a întâmplat?

— Am strâns-o de gât pe dr. Pam cu una dintre curelele astea.

— Bravo ţie, îi spun cu sinceritate. Sunt impresionată. Mă duc la tastatură. Sunt sigură că o să-mi ceară o parolă. Nu-mi cere. Apăs o tastă oarecare şi pagina principală apare pe monitorul central.

— Ce se întâmplă? mă întreabă.

De pe scaun nu poate vedea decât tavanul alb. Baza de date.

— Am găsit! Apăs pe buton.

— Şi acum? întreabă ea.

Totul este codat. Mii de combinaţii numerice, despre care îmi dau seama că reprezintă indivizi ale căror amintiri au fost stocate de program. Mi-e imposibil să-mi dau seama care secvenţă e a lui Walker. Am putea să o încercăm pe prima, şi dacă nu e el, să mergem mai departe cu lista, dar...

— Ringer, nu zici nimic.

— Mă gândesc.

Oftează zgomotos. Vrea să spună ceva de genul „Credeam că ziceai că te pricepi la asta”, dar nu o face.

— Nu-ţi dai seama care e a lui Evan, spune în cele din urmă.

— Am mai trecut prin asta, îi spun. Chiar dacă aş reuşi să-i localizez datele, n-ai de unde să ştii dacă amintirile lui o să te conducă la el. După ce a fost descărcat, probabil că Vosch...

Îşi saltă capul din scaun cât îi permit curelele şi zice:

— Pe undeva pe-acolo e. Încarcă-le pe toate. Iniţial sunt convinsă că n-am auzit-o bine.

— Sullivan, sunt cu miile.

— Nu-mi pasă. O să trec prin toate până îl găsesc.

— Sunt destul de sigură că nu funcţionează aşa.

— Ce dracu’ ştii tu, de fapt? Cât de mult ştii de fapt, Ringer, şi cât din ceea ce ştii e ce vrea Vosch să ştii? Adevărul e că habar n-ai de nimic. Eu habar n-am de nimic. Nimeni nu are.

Îşi lasă capul pe spate. Mâinile i se încleştează pe curele. Poate se gândeşte să mă strângă de gât.

— Ai zis că Vosch şi le-a descărcat pe toate, continuă ea. Şi aşa a ştiut cum să te manipuleze. Are în el toate amintirile astea, ceea ce înseamnă că nu e periculos. E perfect sigur.

Sunt gata să execut comanda, măcar ca să o fac să tacă.

— De ce ţi-e frică? mă întreabă.

— Ţie de ce nu îţi e?

Apăs butonul şi trimit spre creierul lui Cassie Sullivan milioane de amintiri nefiltrate.

92

Corpul i se zbate în legături. Materialul începe să se sfâşie, e posibil să se rupă. Apoi înţepeneşte de parcă ar avea o criză. Dă ochii peste cap. Încleştează maxilarul. I se rupe o unghie şi zboară până în cealaltă parte a încăperii.

Pe monitor, secvenţele curg înceţoşat, prea rapid ca să le pot urmări chiar şi pentru vederea mea perfecţionată. Câte informaţii sunt stocate în minţile a zece mii de oameni? Ce se întâmplă cu Sullivan e ca şi cum ai încerca să îndeşi tot Sistemul solar într-o nucă. O s-o ucidă. Mintea o să-i explodeze asemenea punctului singular în momentul creării.

Nu mă îndoiesc că Vosch a folosit Ţara Minunilor pentru a descărca experienţele indivizilor – sunt sigură că pe-a mea a descărcat-o –, de asemenea am foarte puţine îndoieli că acele experienţe au fost cumva epurate după ce au fost folosite. Nicio fiinţă umană nu poate conţine în sine suma tuturor experienţelor oamenilor, în cel mai fericit caz, ţi-ar distruge personalitatea. Cum te-ai mai putea raporta la centrul individualităţii tale în mijlocul atâtor alternative?

Sullivan geme. Suspinele se aud încet, din interiorul fiinţei ei. „E slabă. Ar fi trebuit să ştii asta. Ar fi trebuit să-i iei locul. Tehnologia cu care te-au infectat ar fi făcut faţă; al 12-lea sistem te-ar fi protejat. De ce ai lăsat-o s-o facă?”

Dar ştiu răspunsul la această întrebare. Al 12-lea sistem poate perfecţiona doar trupul uman – e neajutorat împotriva fricii. Nu-mi poate oferi singurul lucru pe care Cassie Sullivan îl are din abundenţă.

Credeam că ştiu ce înseamnă curajul. Am fost chiar suficient de arogantă cât să-i ţin lecţii lui Zombi pe tema asta. Dar habar n-aveam ce înseamnă curajul adevărat, nediluat până în acest moment. Acel ceva neindentificabil pe care l-am văzut în privirea ei, rădăcina din care izvorăşte acest curaj.

Ezit cu degetul deasupra butonului de anulare. Ar fi un act de curaj să apăs pe el? Sau eşecul ultim al jumătăţii mele umane – partea din mine care speră chiar şi atunci când nu mai e nicio speranţă, care crede când nu mai are niciun motiv să creadă în ceva, care are încredere când încrederea i-a fost înşelată? Apăsarea butonului ar însemna victoria ultimă a lui Vosch asupra mea? „Vezi, Marika, până şi tu ne aparţii acum. Până şi tu.”

Se termină în mai puţin de cinci minute. Cinci minute cât o eternitate; universul s-a format în mai puţin timp.

Imaginea dispare de pe monitoare. Cassie se lasă moale în scaun. Mă apropii cu blândeţe de ea. Mi-e teamă să o ating. Mi-e teamă de ce ar putea simţi. Mi-e teamă de propria mea minte, de propria mea sănătate mintală. A te cufunda într-o singură conştiinţă umană e suficient de periculos, nu-mi pot imagina cum e să te cufunzi în câteva mii.

— Cassie?

Flutură pleopele. Văd tavanul alb reflectat în ochii ei verzi. Şi încă ceva. Ceva şocant. Nu groază. Nu suferinţă. Nici confuzie sau durere sau panică. Niciunul dintre lucrurile pe care trebuie să le fi întâlnit în Ţara Minunilor.

În loc de toate astea, ochii ei, faţa ei, tot corpul ei s-a aprins de opusul acestor lucruri, sunt toate acolo, invincibile, de neînfrânt, nemuritoare. Rădăcina curajului ei. Fundamentul vieţii, adesea ascuns, niciodată pierdut.

Bucurie.

Trage adânc aer în piept şi spune:

— Suntem aici.

93

Faţa îi străluceşte. Ochii îi sclipesc. Un zâmbet îi joacă pe buze.

— Nici n-ai crede... şopteşte ea. Nu ştii...

— Nu, nu ştiu.

— E atât de frumos... atât de frumos... Nu pot. O, Doamne, Marika, nu pot...

Plânge. Îi cuprind faţa cu palmele, implorând sistemul central să mă ţină afară. Nu vreau să ajung unde e ea. Nu cred că aş putea suporta.

— Sammy e aici, plânge ea. Sammy e aici.

Şi se încordează în curelele care o ţin nemişcată de parcă ar încerca să-l ia în braţe.

— Şi Ben, e si el aici. O, Doamne, Cristoase, i-am spus că e înfrânt. De ce am făcut asta? E puternic... atât de puternic, nu e de mirare că nu-l pot ucide...

Ochii ei cutreieră tavanul alb. Umerii îi tremură.

— Sunt cu toţii aici. Dumbo şi Teacup şi Poundcake...

Mă îndepărtez de ea. Ştiu ce urmează. E ca şi cum aş privi un tren care se apropie în viteză. Mă lupt cu o dorinţă aproape copleşitoare de a o lua la fugă.

— Îmi pare rău, Marika. Pentru tot. N-am ştiut. N-am înţeles.

— Nu trebuie să facem asta, Cassie, murmur încet. Te rog, să nu facem asta.

— Te-a iubit. Razor... Alex. Nu putea recunoaşte în faţa nimănui. Nici măcar în faţa lui. A ştiut dinainte să facă asta că va muri pentru tine.

— Walker, îi zic răguşită. Ce e cu Walker?

Mă ignoră sau nu aude întrebarea. E aici şi nu e aici. E Cassie Sullivan şi e toţi ceilalţi. A devenit suma noastră.

— Degete de curcubeu, oftează ea şi mie mi se opreşte respiraţia.

Îl vede pe tata ţinându-mă de mână. Îşi aminteşte senzaţia, cum simţeam eu mâna tatălui.

— Nu mai avem timp, îi spun, încercând să o îndepărtez de amintirile mele. Cassie, ascultă-mă. Walker e acolo?

Dă din cap. Începe să plângă.

— A spus adevărul. Era muzică acolo. Şi muzica era minunată... O văd, Marika. Planeta lui. Nava. Cum arăta el.... O, Doamne, e dezgustător. Marika, spunea adevărul. E adevărat... e adevărat...

— Nu, Cassie, ascultă-mă. Amintirile astea nu sunt adevărate.

Ţipă. Se zbate în curele. Mulţumesc Cerului că n-am dezlegat-o încă, altfel ar fi în stare să-şi scoată ochii.

Nu am de ales. Va trebui să risc.

O prind de umeri şi o forţez să stea pe spate. Un şuvoi haotic de emoţii îmi explodează în minte şi pentru o clipă mă tem că o să leşin. Cum de poate suporta? Cum poate o singură minte să îndure greutatea altor zece mii? Sfidează înţelegerea. E ca şi cum ar încerca să-l definească pe Dumnezeu.

Înăuntrul lui Cassie Sullivan e o oroare atât de profundă, încât e dincolo de cuvinte. Oamenii descărcaţi în Ţara Minunilor au pierdut toate persoanele care contau pentru ei, şi majoritatea erau copii. Durerea lor e a ei acum. Confuzia şi suferinţa, mânia şi deznădejdea şi frica.

E prea mult. Nu mai pot rămâne în ea. Mă retrag câţiva paşi clătinându-mă, până mă lovesc cu spatele de pupitru.

— Ştiu unde e, spune ea trăgându-şi sufletul. Sau cel puţin unde ar putea fi, dacă l-au adus în acelaşi loc. Dez-leagă-mă, Marika.

Ridic puşca sprijinită de perete.

— Marika.

Mă îndrept spre uşă.

— Marika.

— O să mă întorc, reuşesc să-i spun.

Îmi urlă numele iar şi iar şi n-am de ales. Dacă nu ne-a auzit până acum, cu siguranţă o aude pe ea acum.

Pentru că eu l-am auzit pe el.

Cineva coboară scările la celălalt capăt al coridorului lung de un kilometru şi jumătate. Nu sunt sigură cine e, dar ştiu ce e.

Şi ştiu de ce vine.

— O să fii în siguranţă aici, o mint.

Genul de minciună plină de speranţă pe care o spui copiilor.

— N-o să permit să ţi se întâmple nimic rău. Deschid uşa şi mă clatin din lumină în întuneric.

94

Chiar şi cu viteza mea perfecţionată nu o să reuşesc să ajung la uşa holului înaintea lui. Dar cu puţin noroc pot să-l prind în bătaia puştii.

Sunt sigură că e Vosch. Cine altcineva ar putea fi? Ştie că sunt aici. Ştie de ce sunt aici. Creatorul creaţiei sale, creatura creatorului ei, asta e legătura dintre noi. O pot rupe într-un singur fel. Într-un singur fel mă pot elibera.

Ţâşnesc pe coridor, o rachetă umană, îl aud venind. Probabil că şi el mă aude pe mine.

Raza de acţiune a unui M16 e de 550 de metri, jumătate de kilometru. Sistemul central îmi calculează viteza şi distanţa până la scări. N-o să se întâmple. Ignor calculele şi continui să alerg. Nouă sute de metri, opt sute, şapte sute. Procesorul inserat în cortexul meu cerebral înnebuneşte, calculând iar şi iar, trimiţându-mi mesaje urgente. „Fugi înapoi. Adăposteşte-te. Nu mai ai timp. Nu mai e timp, nu mai e timp, numaietimpnumaietimpnumaietimp.”

Îl ignor. Nu îndeplinesc ordinele celui de-al 12-lea sistem. Al 12-lea sistem îndeplineşte ordinele mele.

În afara cazului în care hotărăşte să nu o facă.

Sistemul central opreşte dronele care îmi perfecţionează muşchii. Dacă nu mă poate opri, cel puţin să mă încetinească. Viteza îmi scade. Părăsită de puteri, alerg ca un om obişnuit. Mă simt înlănţuită şi dezlănţuită în acelaşi timp.

Luminile de pe coridor se trezesc la viaţă. Uşa dinspre scări se dă de perete şi apare o siluetă înaltă. Deschid focul, înaintând, micşorând distanţa cât de repede pot. Silueta se împleticeşte, se sprijină de perete şi ridică instinctiv mâinile ca să-şi acopere faţa.

Sunt în raza de acţiune acum, o ştiu, inamicul o ştie, sistemul central o ştie. S-a terminat. Ţintesc spre capul siluetei. Degetul mi se încordează pe trăgaci.

Apoi văd o salopetă albastră, nu o uniformă de colonel. Altă înălţime. Altă greutate. Ezit o clipă şi în acea clipă el lasă braţele jos. Primul meu gând e la Cassie, cum a îndurat Ţara Minunilor când nu era necesar. A riscat totul ca să-l găsească pe el... până când a găsit-o el pe ea.

Evan Walker are un talent să o găsească. Mereu a avut.

Mă opresc la o sută de metri de el, dar nu las puşca în jos. De când a plecat şi până la întâlnirea noastră de acum, nu se ştie ce s-a întâmplat. Sistemul central e de acord cu mine. Nu e niciun risc dacă e mort, riscuri enorme dacă rămâne în viaţă. Orice valoare o fi având, s-a dus acum, se găseşte în conştiinţa lui Cassie Sullivan.

— Unde e Vosch? îl întreb.

Fără o vorbă, lasă capul în jos şi o ia la fugă spre mine. E deja la jumătatea distanţei când deschid focul, mai întâi ignor dorinţa sistemului central şi-i ţintesc capul, apoi, la cererea lui, mă retrag înainte să ajungă la mine. Îi trag şase gloanţe în picioare, crezând că o să-l fac să cadă. Nu cade. Când mă supun în sfârşit ordinelor sistemului central, e prea târziu.

Îmi zboară puşca din mână. Atât de rapid că nici nu văd lovitura venind. Nu o văd nici pe următoarea, pumnul care mă loveşte în laterala gâtului, aruncându-mă de perete. Cimentul se crapă din cauza impactului.

Clipesc, şi degetele lui mi se înfăşoară în jurul gâtului. Mai clipesc o dată şi i le desfac cu mâna stângă, lovindu-l cu dreapta în piept pentru a-i rupe sternul şi a-i băga osul frânt în inimă. E ca şi cum aş fi dat cu pumnul într-o placă de oţel de zece centimetri. Osul pocneşte, dar nu se rupe.

Clipesc din nou şi acum stau cu fata lipită de cimentul rece şi nu am deloc sânge în gură, dar peretele de care am fost izbită e plin de sânge – doar că nu e un perete, e podeaua. Am fost aruncată o sută de metri prin aer şi am aterizat pe burtă.

Prea rapid. Se mişcă mult mai rapid decât preotul de la peşteră, mai rapid decât Claire în baia de la infirmerie. Chiar mai rapid decât Vosch. E o sfidare a legilor fizicii ca o fiinţă umană să se mişte atât de rapid.

Înainte ca procesorul străin din creierul meu să calculeze şansele în nanosecunda de care are nevoie, eu ştiu deja ce urmează:

Evan Walker o să mă omoare.

Mă ridică de pe podea prinzându-mă de gleznă şi mă izbeşte de perete. Zidul se crapă. La fel şi câteva dintre oasele mele. Nu-mi dă drumul, îmi izbeşte corpul de celălalt perete, înainte şi înapoi până când cimentul se crapă şi se împrăştie pe podea într-o ploaie cenuşie. Nu simt nimic, sistemul central mi-a închis centrii durerii, îmi ridică trupul deasupra capului şi îl izbeşte de genunchi.

Nu simt cum mi se rupe spatele, dar aud zgomotul mărit de o mie de ori de dronele auditive inserate în urechi.

Îmi lasă corpul moale pe podea, închid ochii, aşteptând lovitura de graţie. Cel puţin o să fie rapid. Cel puţin ştiu că ultimul dar pe care îl are cel de-al 12-lea sistem pentru mine va fi o moarte fără durere.

Mă întoarce pe spate cu piciorul. Apoi îngenunchează lângă mine, iar ochii lui sunt un abis insondabil, găuri negre în care nicio lumină nu poate pătrunde. Nu e nimic viu în ochii aceştia, nici ură, nici furie, nici amuzament sau cea mai vagă curiozitate. Ochii lui Evan Walker sunt la fel de inexpresivi ca ai unei păpuşi, nu clipeşte deloc.

— Mai e una, zice el. Unde e?

Are o voce lipsită de orice emoţie, fără nicio urmă de umanitate. Oricine o fi fost Evan Walker înainte acum a dispărut.

Când nu-i răspund, chestia care a fost Evan Walker îmi cuprinde faţa în palme cu o blândeţe obscenă şi îmi pătrunde în conştiinţă. Entitatea care îmi sfâşie sufletul este ea însăşi lipsită de suflet, extraterestră, celălalt. Nu-l pot ţine departe, nu mă pot mişca. Cu suficient timp – pe care nu-l are la dispoziţie – al 12-lea sistem ar putea fi în stare să repare vătămările aduse coloanei vertebrale, dar deocamdată sunt paralizată. Deschid gura. Nu iese niciun sunet.

A aflat, îmi dă drumul. Se ridică.

Îmi regăsesc vocea şi ţip cât de tare pot:

— Cassie! Cassie, vine!

Se îndreaptă agale spre uşa verde.

Şi uşa verde se va deschide. O să-l vadă cu ochi care au văzut tot ce a văzut şi el şi cu o inimă care simte tot ce a simţit şi el. O să creadă că a venit să o salveze – că dragostea lui o va mântui încă o dată.

Vocea mi se stinge într-un vaiet jalnic:

— Cassie, vine. Vine...

N-are cum să mă audă. N-are cum să ştie. Mă rog să nu-l vadă venind. Mă rog ca lucrul care a fost cândva Evan Walker să fie rapid.

95

Amuţitorul

La capătul coridorului este o uşă verde. Dincolo de uşa verde e o cameră albă. În cameră, prada lui este legată de un scaun alb, capra legată de un pripon, foca rănită prinsă de un curent puternic. O să-i zdrobească craniul. O să-i smulgă din piept inima încă bătând cu mâinile goale. Acel Evan Walker a salvat-o în prima zi pentru ca în urma lipsită de suflet ce-a mai rămas din el să o ucidă în ultima. Nu e pic de ironie în această cruzime, e doar cruzime.

Dar scaunul e gol. Prada a dispărut. Amuţitorul cercetează legăturile care i-au ţinut braţele. Păr, piele, sânge. Probabil că le-a sfâşiat ca să se elibereze.

Ascultă cu atenţie, aplecând capul. Auzul lui este extrem de ascuţit. Poate auzi cealaltă fiinţă umană respirând la un kilometru şi jumătate de aici, la celălalt capăt al culoarului, cea al cărei spate l-a frânt, ale cărei oase le-a zdrobit lovind-o de pereţi. Aude respiraţiile soldaţilor îngrămădiţi în adăposturile din bază, aşteptând să audă că e totul în regulă, le aude vocile şoptite, foşnetul uniformelor, inimile bătând nebuneşte. Aude electricitatea fâşâind prin firele din interiorul pereţilor. Cerne amalgamul de zgomote pentru a izola prada. Caută o singură bătaie de inimă, o respiraţie solitară în apropiere, nu putea să fi ajuns prea departe.

Nu simte nicio satisfacţie când o localizează. Un rechin nu simte nicio satisfacţie când detectează puiul de focă în valuri.

Iese rapid din cameră fără să-şi simtă picioarele; procesorul din creierul lui a anulat durerea pe care ar trebui să o simtă din cauza rănilor, iar dronele arteriale au închis fluxul sanguin în punctele de intrare a gloanţelor. Picioarele îi sunt la fel de amorţite ca inima, la fel de insensibile ca mintea.

Trei uşi mai departe, pe dreapta. Aşteaptă pentru un moment afară, încremenit, cu mâinile pe lângă corp, cu capul plecat, ascultând. Cumva, prada lui a ştiut combinaţia şi a intrat în cameră. Nu stă să cugete cum de a ştiut codul. Nu stă să se gândească ce căuta fata în camera albă sau ce i s-a întâmplat acolo. De unde a venit prada şi cum a fost viaţa ei înainte de a ajunge aici – lucrurile astea sunt irelevante. Bestia se repede din adâncuri spre foca aflată la suprafaţă.

E aproape – atât de aproape. O aude respirând de cealaltă parte a uşii. Îi discerne bătăile inimii. O simte stând cu urechea lipită de uşă, ascultând.

Mâna Amuţitorului se trage înapoi, degetele strângându-se pumn.

Se roteşte când loveşte, ca să mărească forţa şi izbeşte cu pumnul în uşa blindată. De cealaltă parte, prada se retrage, dar prea târziu, o prinde cu mâna de păr. Ea se smulge cu un ţipăt înspăimântat, lăsându-l cu un ghemo-toc de bucle în mână.

Amuţitorul smulge uşa din ţâţâni şi dă buzna înăuntru. Prada se târăşte pe podeaua udă, alunecând când ajunge între două panouri electrice aflate de o parte şi de alta a culoarului îngust.

A încolţit-o într-una din camerele centralei electrice. Există o singură ieşire, şi ca să scape, trebuie să treacă de Amuţitor – iar asta va fi imposibil.

Amuţitorul nu se grăbeşte. Nu are de ce. Alunecă deliberat prin apa murdară, micşorând distanţa. Prada se opreşte lângă peretele din capăt, poate îşi dă seama că nu are unde să fugă, nu are unde să se ascundă, nu poate decât să se întoarcă şi să înfrunte lucrul care mai devreme sau mai târziu trebuie înfruntat. Coteşte la dreapta şi sare, căutând o priză pentru mână ca să ajungă în spaţiul de un metru dintre o cutie şi tavan, îşi înfăşoară mâna într-un cablu şi se saltă în nişa micuţă.

E prinsă în capcană.

Partea cea mai veche a creierului său uman e alertată înaintea procesorului avansat inserat în cortexul cerebral. Ceva nu e în regulă.

Amuţitorul îşi opreşte atacul.

Unu: un cablu gros ruginiu, de mare voltaj atârnă în jos, tăiat sau smuls din panoul electric.

Doi: un covor de apă acoperă podeaua şi curge pe lângă picioarele lui.

Procesorul din creierul lui nu poate încetini timpul, dar poate încetini percepţia gazdei asupra timpului, în vreme ce timpul începe să se târască, cablul de curent cade din mâna prăzii şi mătură aerul, arcuindu-se graţios. Din firele expuse ies scântei în timp ce se lasă în jos, leneşe ca zăpada.

E prea departe de uşă ca să mai poată fugi. Iar cutiile aflate în ambele părţi ale Amuţitorului ajung până în tavan, nu e niciun spaţiu deschis în care să poată sări.

Amuţitorul face un salt, întinzându-şi braţele paralel cu pământul, înălţându-se la aproape treizeci de centimetri deasupra pământului, cu degetele răsfirate, singura lui speranţă de a prinde cablul stacojiu înainte să ia contact cu apa.

Cablul alunecă graţios printre degetele Amuţitorului. Scânteile de pe fire se sting când ating podeaua, tăcute, ca fulgii de zăpadă.

96

Ringer

Am mai fost în situaţia asta, zăcând neajutorată sub lumina sterilă constantă.

Razor venea la mine în timp ce corpul meu ducea bătălia fără sorţi de izbândă împotriva celor patruzeci de mii de invadatori injectaţi în mine de inamic. Razor venea la mine, iar venirea lui mă întărea, speranţa pe care mi-o dădea era punctul de sprijin care mă împiedica să mă prăbuşesc în vid.

A murit ca să mă salveze, iar acum copilul lui va muri odată cu mine.

Uşa dinspre scări se trânteşte. Aud zgomotul unor bocanci pe podeaua de piatră. Cunosc sunetul. Recunosc ritmul paşilor.

„De asta nu te-a ucis Amuţitorul. Te-a păstrat pentru el.”

— Marika.

Vosch stă în picioare lângă mine. Are trei mii de metri înălţime, săpat din stâncă solidă, un parapet imbatabil care nu poate fi străpuns, care nu poate cădea. Ochii lui albaştri strălucesc când se uită la mine de la înălţimea lui de nemăsurat.

— Ai uitat ceva, îmi spune. Şi acum e prea târziu. Ce ai uitat, Marika?

Un copil aleargă prin paiele fărâmicioase ale grâului îngheţat de iarnă, cu o capsulă bombă în gât. Respiraţia oamenilor învăluie copilul şi totul e cuprins de un foc verde, după care nu mai rămâne nimic.

Capsula. Darul lui de despărţire e în buzunarul de la piept al hainei, încerc să-mi ridic mâna, dar nu o pot mişca.

— Ştiam că o să te întorci, zice Vosch. Cine altcineva ar putea avea răspunsul final, dacă nu cel care te-a creat?

Cuvintele îmi pier pe buze. Mai pot vorbi, dar ce rost mai are. Ştie deja ce vreau să spun. E singura întrebare care a mai rămas.

— Da, am fost pe nava lor. Şi e pe atât de remarcabilă pe cât ţi-ai imaginat. I-am văzut – pe salvatorii noştri – şi da, sunt pe atât de remarcabili pe cât ţi-ai imaginat. Ei nu sunt fizic acolo, desigur, dar deja ai ghicit asta. Nu sunt acolo, Marika. N-au fost niciodată.

Ochii îi strălucesc de bucuria transcendentală a profetului care a văzut raiul.

— Sunt fiinţe pe bază de carbon, la fel ca noi, dar aici se termină toate asemănările. Le-a luat foarte mult timp să ne înţeleagă, să accepte ce se întâmpla aici şi să conceapă singura soluţie posibilă a problemei. La fel cum mi-a luat şi mie foarte mult timp să le înţeleg şi să le accept soluţia. E foarte dificil să-ţi ignori propria umanitate, să treci dincolo de tine însuţi şi să vezi totul prin ochii unei specii cu totul diferite. Asta a fost principala ta problemă de la început, Marika. Am sperat că la un moment dat o vei putea învinge. Eşti cea mai apropiată imagine a mea pe care am regăsit-o într-un alt om.

Observă ceva pe chipul meu şi îngenunchează lângă mine. Degetele lui îmi ating obrajii, iar lacrimile mele curg peste ele.

— Plec, Marika. Cred că ţi-ai dat seama de asta. Conştiinţa mea va fi păstrată pentru totdeauna la bordul navei-mamă, liberă pe vecie, pe vecie în siguranţă faţă de orice s-ar întâmpla aici. Acesta a fost preţul meu. Şi au fost de acord să mi-l plătească, zice el zâmbind.

Zâmbetul e blând, ca al unui tată pentru copilul lui iubit.

— Eşti mulţumită acum? Ţi-am răspuns la toate întrebările.

— Nu, şoptesc. Nu mi-ai spus de ce.

Nu mă ceartă cum că tocmai mi-ar fi spus de ce. Ştie că nu-l întreb care e motivaţia lui.

— Pentru că universul nu are limite, iar viaţa are. Viaţa e neasemuită, Marika, şi prin urmare preţioasă, trebuie păstrată. Dacă am putea spune că ei au ceva ce seamănă cu credinţa oamenilor, asta este. Toate formele de viaţă merită să existe. Pământul nu e prima planetă pe care au salvat-o.

Îmi cuprinde faţa în mâini.

— Nu vreau să te pierd, îmi spune. Virtuţile au devenit vicii, şi ai spus-o chiar tu: acest viciu anume nu are niciun fel de reguli, nici măcar unele ale sale. Am comis un păcat capital, Marika, şi doar tu mă poţi ierta.

Îşi strecoară mâna pe sub capul meu şi mi-l ridică uşor de pe podea. Stă în genunchi lângă mine, creatorul, tatăl, ţinându-mi capul în mâinile lui.

— Am descoperit-o, Marika. Anomalia din programarea lui Walker. Fisura din sistem este că nu e acolo, înţelegi? Este important să înţelegi. Particularitatea dincolo de spaţiu şi timp, constanta inefabilă care transcende întreaga putere de înţelegere – nu au avut niciun răspuns pentru asta, aşa că nu au dat niciunul. Cum ar fi putut? Cum ar putea fi dragostea cuprinsă într-un algoritm?

Ochii încă îi strălucesc, dar acum sunt plini de lacrimi.

— Vino cu mine, Marika. Să plecăm împreună spre un loc unde nu mai e durere, nici suferinţă. Toate astea vor dispărea într-o clipă, zice el făcând un semn cu mâna ca pentru a arăta baza, planeta, trecutul, îţi vor îndepărta orice amintire care te tulbură. Vei fi nemuritoare, tânără pentru totdeauna, liberă pentru totdeauna. Îmi vor oferi asta. Acceptă-mi bunăvoinţa de a-ţi oferi asta.

— Prea târziu, şoptesc.

— Nu! Trupul acesta distrus nu înseamnă nimic. E inutil. Nu e prea târziu.

— Ba e, pentru tine, îi spun.

În spatele lui, Cassie Sullivan preia controlul. Lipeşte pistolul de ceafa creatorului meu şi apasă pe trăgaci.

97

Pistolul îi cade din mână. Cassie se clatină, holbându-se în jos la corpul lui Vosch şi la semicercul de sânge care se extinde încet sub capul lui, creând caricatura neruşinată a unui halou. S-a pomenit într-un moment la care visa de foarte mult timp, dar nu se simte aşa cum crezuse că o să se simtă. Nu e un moment de triumf sau de răzbunare, aşa cum a crezut. Nu-mi dau seama ce simte, faţa îi e lipsită de orice expresie, privirea îi e întoarsă înspre interior.

— Evan a murit, îmi spune cu o voce frântă.

— Ştiu. El mi-a făcut asta.

Privirea îi alunecă de la Vosch la mine.

— Ce ţi-a făcut?

— Mi-a rupt spatele. Nu-mi pot mişca picioarele, Cassie.

Clatină din cap. Evan. Vosch. Eu. Prea mult de procesat.

— Ce s-a întâmplat? o întreb. Aruncă o privire înapoi pe coridor.

— Camera electrică. Ştiam exact unde e. Şi codul de la uşă, şi pe acela îl ştiam. Practic, ştiu totul despre bază, spune ea, întorcându-se iar spre mine.

Nu are lacrimi în ochi, dar e pe cale să cedeze; o aud în vocea ei, din care răzbate o mirare scârbită.

— L-am omorât, Ringer. L-am omorât pe Evan Walker.

— Nu, Cassie. Ce m-a atacat pe mine nu a fost o fiinţă umană. Cred că Vosch i-a şters memoria – memoria umană – şi...

— Ştiu asta, se răsteşte ea. E ultimul lucru pe care l-a auzit înainte să îl lipsească de ea: „Ştergeţi omul.”

Respiră adânc. Amintirile lui sunt ale ei acum. Împărtăşeşte oroarea acelei clipe, ultima clipă din viaţa lui Evan Walker.

— Si eşti sigură că a murit? întreb.

Flutură neajutorată o mână în aer.

— Cam al dracului de sigură. M-ai lăsat legată în jegul ăla de scaun, se încruntă ea.

— Credeam că o să am timp...

— Ei, n-ai avut.

Difuzoarele de deasupra noastră pocnesc. „ORDINUL PATRU ESTE ACUM REVOCAT. TOT PERSONALUL ACTIV SĂ SE PREZINTE IMEDIAT LA POSTURILE DE LUPTĂ...”

Aud plutoanele ieşind din buncărele din jurul bazei, într-o clipă o să răsune tunetul bocancilor, o să se vadă licărul oţelului şi o să cadă ploaia de gloanţe. Cassie ridică şi ea capul, ca şi cum i-ar putea auzi, cu urechile ei neperfecţionate. Dar ea a fost perfecţionată în alt sens, mai profund, un sens pe care eu pot doar pretinde că îl înţeleg.

— Trebuie să plec, spune ea.

Nu se uită la mine. E ca şi cum nici nu ar vorbi cu mine. Pot doar s-o urmăresc cum îmi smulge cuţitul din teaca pe care o am prinsă pe coapsă, păşeşte peste Vosch, îi întinde mâna pe podea şi, cu două izbituri puternice, îi taie degetul mare de la mâna dreaptă.

Pune degetul însângerat într-un buzunar de la pantaloni.

— N-ar fi corect să te las aici, Marika.

Îşi strecoară mâinile pe sub umerii mei şi mă târăşte spre cea mai apropiată uşă.

— Nu, pe mine lasă-mă, Cassie. Sunt terminată.

— Taci din gură, şopteşte. Introduce codul şi mă trage în cameră.

— Te rănesc?

— Nu. Nu mă doare nimic.

Mă aşază sprijinită de peretele din spate, cu faţa spre uşă şi îmi pune pistolul în mână. Clatin din cap. A mă ascunde în camera asta, cu o armă, înseamnă doar amânarea inevitabilului.

Mai e o cale totuşi: o am în buzunarul de la piept.

„Când va veni timpul – şi va veni timpul – o să-ţi doreşti să ai asta.”

— Pleacă de aici, îi spun.

Timpul meu a sosit, dar al ei nu.

— Dacă reuşeşti să ieşi din clădire, s-ar putea să poţi ajunge la perimetru...

Cassie dă din cap cu nerăbdare.

— Nu aşa, Marika. Privirea ei rătăceşte din nou.

— Nu e departe. Cinci minute de aici?

Încuviinţează din cap ca şi cum cineva i-ar fi răspuns la întrebare.

— Da. La capătul coridorului, înjur de cinci minute.

— La capătul coridorului?

— Zona 51.

Se ridică în picioare. E stabilă acum şi are o expresie hotărâtă a gurii.

— N-o să înţeleagă. O să fie supărat ca dracu’ şi tu va trebui să-i explici. O să-i spui ce s-a întâmplat şi de ce şi o să ai grijă de el, înţelegi? O să-l fereşti de pericole şi o să te asiguri că face baie şi se spală pe dinţi şi îşi taie unghiile şi poartă lenjerie curată şi învaţă să citească, învaţă-l să fie răbdător şi bun şi să aibă încredere în toată lumea. Chiar şi în străini. Mai ales în străini.

Face o pauză.

— Mai era ceva. A, da. Fă-l să înţeleagă că nu e vorba de întâmplare. Nu se poate ca şapte miliarde de miliarde de atomi să conveargă accidental într-o persoană numită Samuel Jackson Sullivan. Ce altceva? Ah! Nimeni nu mai are voie să-i spună Nugget pentru tot restul vieţii lui. Vorbesc serios. E aşa de stupid. Promite-mi, Marika. Promite-mi.

98

Cele şapte miliarde de miliarde

Noi suntem umanitatea.

Noi suntem unul.

Noi suntem fata cu spatele rupt, prăbuşită într-o cameră goală, aşteptând sfârşitul.

Noi suntem bărbatul care s-a prăbuşit la un kilometru de aici şi singurul lucru încă viu din noi nu e viu, ci e un dispozitiv extraterestru care direcţionează toate resursele pentru a ne salva trupul care zace pe podeaua rece de piatră, pentru a ne readuce inima înapoi la viaţă. Nu e nicio diferenţă între noi şi sistem. Al 12-lea sistem este noi şi noi suntem al 12-lea sistem. Dacă unul cedează, celălalt va muri.

Noi suntem prizonierii de la bordul elicopterului Black Hawk care dă târcoale bazei, cu combustibilul pe terminate, legănându-se deasupra unui râu lat, cu ape întunecate şi repezi, iar vocile noastre sunt acoperite de vântul care mugeşte prin cabina deschisă, iar mâinile ne sunt încleştate; suntem legaţi unul de altul într-un lanţ neatins.

Noi suntem soldaţii care se grăbesc spre postul de luptă, cei salvaţi, cei aleşi, recolta adunată în autobuze şi separată în grupuri în care trupurile au fost călite şi sufletele golite pentru a fi umplute cu ură şi speranţă, şi ştim în clipa când ieşim din buncăre că zorii se apropie şi, odată cu zorii, războiul după care am tânjit şi care ne-a îngrozit, sfârşitul iernii, sfârşitul nostru. Ne amintim de Razor şi de preţul pe care l-a plătit; ne-am scrijelit literele VQP pe trupuri în onoarea lui. Ne amintim de morţi, dar nu ne putem aminti propriile noastre nume.

Noi suntem cei pierduţi, cei singuri, cei care nu s-au îmbarcat în autobuzele care pufăiau pe autostrăzi, pe străzile pustii ale oraşelor, pe drumurile singuratice de ţară. Ne-am adăpostit pe timp de iarnă şi am privit cerul şi n-am avut încredere în străini. Aceia dintre noi care n-am murit de inaniţie sau din cauza gerului sau a unor simple infecţii pe care antibioticele pe care nu le aveam le-ar fi putut vindeca am îndurat. Ne-am plecat, dar nu ne-am frânt.

Noi suntem vânătorii singuratici desemnaţi de creatorii noştri să conducă supravieţuitorii spre autobuzele care cutreieră ţara şi să-i ucidă pe cei care refuză. Noi suntem speciali, suntem aparte, suntem Ceilalţi. Am fost treziţi într-o minciună atât de fascinantă, încât ar fi o nebunie să nu o credem. Acum misiunea noastră s-a încheiat şi privim cerul, aşteptând o izbăvire care nu va veni niciodată.

Noi suntem cei şapte miliarde care au fost sacrificaţi, din care n-au mai rămas decât oasele. Suntem cei daţi deoparte, cei aruncaţi, numele noastre au fost uitate, chipurile noastre s-au pierdut în vânt, în pământ şi-n nisipuri. Nimeni nu îşi va aminti de noi, urmele noastre s-au şters, moştenirea noastră a fost distrusă, copiii noştri şi copiii lor şi copiii copiilor lor vor lupta unii împotriva altora până la ultima generaţie, până la sfârşitul lumii.

Noi suntem umanitatea. Numele nostru e Cassiopeia.

În noi e furia, în noi e durerea, în noi e teama.

În noi credinţa, speranţa, dragostea.

Noi suntem amfora a zece mii de suflete. Noi le ducem, noi le ţinem, noi le păstrăm. Noi le purtăm povara şi prin noi vieţile lor sunt mântuite.

Ei se odihnesc în noi şi noi în ei. Inima noastră le cuprinde pe toate celelalte. O inimă, o viaţă, în ajunul ultimului zbor al efemeridei.

Cassie

Extraterestrii sunt proşti.

Ne-au studiat zece mii de ani, au ajuns să ne cunoască până la ultimul electron, şi tot nu se prind. Nu înţeleg.

Cretinii.

Capsula stă pe o platformă ridicată cu trei trepte deasupra podelei, în formă de ou, de un verde ca o carapace de ţestoasă, cam de mărimea unui SUV mare, ca un Suburban sau un Escalade. Bocaportul e închis, dar am cheia. Apăs cu degetul retezat al lui Vosch senzorul de lângă uşă şi bocaportul se deschide silenţios. Luminile pâlpâie şi se aprind, scăldând interiorul într-un verde fluorescent, înăuntru, un singur scaun şi un alt dispozitiv cu senzor tactil. Niciun panou de comandă. Nici urmă de monitoare micuţe. Nimic în afara scaunului, a touchpad-ului şi a unui geam micuţ prin care bănuiesc că poţi face cu mâna de la revedere.

Evan s-a înşelat şi a avut dreptate. A crezut toate minciunile lor, dar a ştiut singurul adevăr care contează. Singurul adevăr care conta înainte de venirea lor, la venirea lor şi după venirea lor.

Ei nu au niciun răspuns în faţa dragostei.

Au crezut că o pot zdrobi din noi, că ne-o pot arde din creiere, că pot înlocui dragostea cu opusul ei – nu ura, indiferenţa. Au crezut că pot transforma oamenii în rechini.

Dar nu au putut evalua corect din cauza acelui lucru mărunt. Nu au avut niciun răspuns la el pentru că era de nerăspuns. Nici măcar nu era o întrebare.

Problema afurisitului ăluia de urs.

Ringer

După ce se îndepărtează Cassie, dau drumul pistolului din mână.

Nu am nevoie de el. Am darul lui Vosch în buzunar.

Eu sunt copilul din lanul de grâu.

Pocnetul bocancilor pe pavaj, pe podelele lustruite de beton, pe ştergătoarele metalice, de la pista de aterizare la centrul de comandă, sunetul a mii de picioare alergând în acelaşi timp asemenea zgreptănatului şobolanilor dincolo de pereţii unui hotel vechi.

Sunt înconjurată.

„O să-i ofer singurul lucru pe care i-l pot oferi”, mă gândesc, ducând mâna la capsula verde din buzunar. „Singurul lucru care mi-a mai rămas.”

Scotocesc în buzunarul hainei.

Buzunarul gol al hainei.

Îmi pipăi celelalte buzunare. Nu. Nu sunt buzunarele mele. Sunt buzunarele lui Cassie; am făcut schimb de haine cu ea în magazia de provizii înainte să intrăm în centrul de comandă.

Nu am capsula verde. E la Cassie.

Pocnetul bocancilor pe pavaj, pe podelele lustruite de beton, pe treptele metalice. Mă îndepărtez de perete şi mă târăsc pe podea spre uşă.

El nu e departe. Trebuie să traversez camera asta şi apoi să trec dincolo de uşă, la câţiva metri pe coridor. Dacă reuşesc să ajung la el înainte ca soldaţii să ajungă la nivelul ăsta, aş mai putea avea o şansă – ei nu, dar eu da.

Şi Cassie.

Uşa. Smucesc clanţa, o întredeschid, apoi alunec repede înainte ca să o ţin deschisă cu corpul. Îl pot vedea, ucigaşul fără chip a şapte miliarde de oameni, care ar fi trebuit să mă omoare când a avut ocazia – şi a avut mai multe –, dar nu a putut. Nu a putut, pentru că până şi el a fost încurcat de traiectoria imprevizibilă a dragostei.

Coridorul. Sigur mai are dispozitivul, îl avea cu el peste tot. Foarte uşor şi nu mai mare ca un telefon mobil, urmărea fiecare soldat implantat din bază. Şi cu o atingere putea trimite un semnal implantelor din cefele lor, omorându-i pe toţi.

Vosch. Întinsă pe burtă, mă întind spre el, îl prind de partea din spate a uniformei şi-l rostogolesc cu faţa în sus. Craterul însângerat în care i s-a transformat faţa e întors spre lumina sterilă ce vine din tavan. Îi aud pe scări, bocancii pe treptele metalice, zgomotul e tot mai puternic. „Unde e? Renunţă, nenorocitule!”

Buzunarul de la piept. Exact unde îl ţinea întotdeauna. Pe ecran pâlpâie o mulţime de puncte verzi, o echipă de trei vine direct spre mine. Îi selectez pe toţi – fiecare soldat din bază, peste cinci mii de oameni, şi butonul verde de sub degetul meu scânteiază, şi ăsta e motivul pentru care n-am vrut să mă întorc. Am ştiut ce o să se întâmple. Am ştiut:

„O să omor până o să pierd numărul. O să omor până când numărul nu o să mai conteze.”

Mă holbez la ecranul aprins de cinci mii de luminiţe pâlpâitoare, fiecare o victimă nefericită, fiecare o fiinţă umană.

Spunându-mi că nu am de ales.

Spunându-mi că nu sunt creaţia lui. Nu sunt ceea ce m-a făcut el.

Zombi

Când survolăm pentru a şapteşpea oară perimetrul – sau poate a optişpea, am pierdut numărul –, luminile de la baza aeriană se aprind brusc şi sergentul Sprinter latră în cască „Care e situaţia?”

Dăm ture de aproape o oră şi probabil combustibilul e pe terminate. Trebuie să aterizăm în curând; singura întrebare e unde, înăuntrul bazei sau în afară. Acum ne apropiem iar de râu. Mă aştept ca pilotul să schimbe cursul, să ne aducă deasupra pământului, dar nu o face.

Megan stă cuibărită sub braţul meu, cu capul culcuşit sub bărbia mea. Nugget stă lipit de celălalt braţ, uitân-du-se la baza de dedesubt. Sora lui e acolo jos, undeva. Posibil în viaţă, probabil moartă. Reaprinderea luminilor e un semn rău.

Planăm deasupra râului, avem baza în stânga noastră, şi văd şi alte elicoptere care survolează, aşteptând semnalul că aterizarea e permisă. Reflectoarele lor pătrund prin ceaţa dinaintea zorilor, stâlpi de lumină strălucitoare. Suntem chiar deasupra râului, umflat acum din cauza dezgheţului timpuriu de primăvară.

Deasupra noastră, cerul se luminează spre gri şi stelele încep să pălească.

„Asta e. Ziua Verde. Ziua în care cad bombele.” Mă uit după nava-mamă, dar nu reuşesc să o depistez pe cerul care se luminează treptat.

Conversaţia cu cei de la bază se termină şi sergentul îşi smulge căştile de pe cap. Stă cu ochii pironiţi asupra mea şi cu o mână odihnindu-se pe patul armei. Nugget înţepeneşte lângă mine, ştie ce urmează înaintea mea; mâna i se încleştează pe echipament, deşi nu are unde să fugă şi nici unde să se ascundă.

Ordinele s-au schimbat. Sprinter scoate pistolul şi îl aţinteşte spre capul lui.

Mă arunc în faţa lui. În sfârşit cercul se închide. A sosit timpul să plătesc datoria.

Cassie

Prin uşa deschisă din spatele meu, soldaţii curg în încăpere. Se împrăştie rapid, umăr la umăr, de la un perete la altul, pe două rânduri, cei din faţă lăsându-se într-un genunchi, douăzeci şi patru de puşti aţintite asupra unei singure ţinte cu cap cârlionţat şi nas strâmb. Mă întorc şi îi înfrunt. Ei nu mă cunosc, dar eu îi cunosc. Recunosc fiecare chip al celor care au venit să mă ucidă.

Ştiu ce îşi pot aminti şi ce nu. îi am înăuntrul meu. E ca şi cum aş fi pe cale de a fi omorâtă de un mozaic uman de euri. Te face să te întrebi: E crimă? Sau sinucidere?

Închid ochii, „îmi pare rău, Sam. Am încercat.”

E aici cu mine, fratele meu. Îl simt.

Şi asta e bine. Cel puţin, când o să mor, nu voi fi singură.

Ringer

Uşa coridorului se trânteşte de perete iar ei năvălesc pe hol, cu armele în mâini. Cu degetele încordate pe trăgaci.

Prea târziu pentru ei. Prea târziu pentru mine. Apăs pe buton.

Zombi

De partea cealaltă a culoarului, sergentul se zguduie în scaun; dă peste cap frumoşii ei ochi negri; craniul i se loveşte de peretele despărţitor; şi apoi cade peste echipament. Megan tresare cu un strigăt înspăimântat. Toţi soldaţii au urmat exemplul sergentului.

Inclusiv pilotul.

Botul elicopterului se apleacă în jos, înclinându-se mult spre dreapta, ceea ce mă face să mă izbesc de Nugget, care nu pierde timpul şi-şi desface centura de siguranţă. Afurisitul ăsta de puşti înţelege totul înaintea mea. Joc un fel de fripta cu Megan, un joc rapid şi disperat, luptându-mă să o eliberez pe ea prima. Nugget s-a ridicat de pe scaun, îl prind de mânecă şi-l strâng la piept. Apoi Megan e liberă, dar eu nu, ţinând-o pe ea cu o mână şi pe Nugget cu cealaltă.

— Râul! ţip la el.

Încuviinţează din cap. E cel mai calm dintre noi. Degetele lui mici zboară peste centură şi mă eliberează. Elicopterul se îndreaptă cu viteză spre apă.

— Ţineţi-vă de mine! strig. Nu-mi daţi drumul.

Ne prăbuşim într-o parte. Râul e un zid negru ce se apropie prin uşa deschisă de pe partea lui Nugget.

— UNU!

Nugget închide ochii.

— DOI!

Megan ţipă.

— TREI!

Mă ridic de pe scaun, mă întorc şi, cu un copil sub fiecare braţ, îmi dau drumul prin deschizătură cu picioarele înainte.

Cassie

Soldaţii cad la pământ. Acum sunt în picioare, în clipa următoare sunt seceraţi. Cineva le-a prăjit creierele. Nu sunt sigură cum, dar sunt destul de sigură cine anume a facut-o.

Mă întorc. Am văzut suficiente cadavre cât pentru cele zece mii de vieţi ale mele, începând cu mama, care s-a înecat cu propriul ei sânge, până la tata zvârcolindu-se împuşcat în ţărână, de la cei de dinainte la cei de după şi la cei dintre, morţii mei şi morţii lor, morţii noştri.

Da, am văzut destule.

În plus, tinerii aceştia care tocmai au căzut sunt şi trupurile mele, într-un fel. E ca şi cum te-ai uita în jos la propriul tău cadavru. De două ori câte douăsprezece.

Intru în capsulă. Mă aşez pe scaun, îmi pun centurile, fixând strâns legăturile care îmi trec peste piept. Am în mână degetul unui om mort. În buzunar – o capsulă verde învelită în plastic, în cap zece mii de voci care cântă în mod bizar ca una singură. Şi în inimă o pace, un loc liniştit, neatins de nimic, dincolo de spaţiu, nemărginit de timp.

„Cassie, vrei să zbori?”

Capsula verde a căzut când m-am dezlegat din scaunul Ţării Minunilor şi am ridicat-o fără să mă gândesc, fără ca măcar să mă uit la ea. Apoi am văzut-o pe Ringer zăcând pe coridor şi mi-am amintit c-am făcut schimb de haine. În tot timpul ăla avusese bomba la ea şi nu spusese nimănui. Cred că ştiu de ce. O cunosc la fel de bine pe cât se cunoaşte ea însăşi. Chiar mai bine, pentru că eu îmi pot aminti şi ce a uitat.

Apăs degetul retezat al lui Vosch pe butonul de lansare. Uşa bocaportului se închide, mecanismele de închidere şuieră. Sistemul de ventilaţie porneşte, aerul rece îmi mângâie obrajii.

Capsula se cutremură, îmi vine să ridic mâinile.

„Da, tati, vreau să zbor.”

Zombi

Îi pierd pe copii când cădem în apă. Forţa izbiturii îi îndepărtează. Elicopterul se rostogoleşte în râu câteva sute de metri în amonte şi mingea de foc colorează suprafaţa într-un portocaliu întunecat. O văd pe Megan prima, capul îi iese la suprafaţă destul cât să scoată un ţipăt bolborosit. O prind de încheietură şi o trag spre mine.

— Căpitan! strigă ea. „Ce?”

— L-am pierdut pe Căpitan!

Mă loveşte cu picioarele, întinzându-se cu mâna liberă spre ursul care se roteşte leneş îndepărtându-se de noi. „Cristoase. Afurisitul ăla de urs.”

Mă uit peste umăr. „Nugget, unde eşti?” Apoi îl văd la linia ţărmului, jumătate afară, jumătate înăuntru, aplecat de spate în vreme ce tuşeşte şi scuipă un galon de apă. Puştiul e cu adevărat indestructibil.

— Bine, Megan. Haide sus, îl prind eu.

Se urcă în spatele meu, încolăcindu-şi braţele subţiri în jurul gâtului meu şi picioarele ca nişte beţe în jurul torsoului meu. Merg spre urs. „Te-am prins.” Apoi înot o grămadă până la ţărm, care nu e foarte departe, dar apa e rece ca gheaţa, iar Megan mă îngreunează şi mă mişc ca un urs. „Ca un urs.” Asta-i bună.

Ne prăbuşim pe mal lângă Nugget. Nu zice nimeni nimic timp de câteva minute. Apoi Nugget spune:

— Zombi?

— Cineva a apăsat pe butonul de ucidere. Numai asta s-ar fi putut întâmpla, soldat.

— Caporal, mă corectează el. Ringer? întreabă apoi.

— Ringer, încuviinţez eu.

Procesează informaţia o secundă. Apoi, cu vocea tremurând, pentru că îi e teamă să întrebe:

— Cassie?

Cassie

Mâna lui Dumnezeu se prăvăleşte când capsula ţâşneşte de pe pista de lansare, un pumn forţos îmi lipeşte corpul de scaun, şi apoi pumnul se închide în jurul meu, strângând. Un deştept mi-a pus pe piept o stâncă de două tone şi mi-e foarte greu să respir. De asemenea, cineva căruia nu-i pasă câtuşi de puţin de confortul şi siguranţa mea a stins toate luminile – nu văd nici măcar strălucirea verde sinistră care părea să vină de peste tot şi de nicăieri. Ori asta, ori ochii mi s-au înfundat în craniu.

Zombi

„Nu, Nugget. Probabil n-a supravieţuit.” înainte să pot rosti cuvintele, Megan mă loveşte cu palma peste piept şi-mi arată ceva spre bază. O minge strălucitoare de lumină verde zboară pe deasupra copacilor spre cerul rozaliu. Imaginea ne stăruie pe retină mult după ce mingea s-a pierdut în atmosferă.

— E o stea căzătoare! zice Megan.

— E în cealaltă direcţie, clatin eu din cap. Cred că, până la urmă, eu m-am înşelat.

Cassie

Senzaţia că sunt zdrobită încet-încet până la moarte în beznă durează câteva minute. Cu alte cuvinte, o eternitate. Bine, o eternitate e un singur cuvânt.

Un cuvânt pe care-l aruncăm cu uşurinţă, de parcă l-am putea înţelege, de parcă o eternitate ar fi ceva ce mintea umană ar putea concepe.

Centura de peste piept se slăbeşte. Bolovanul de două tone se dizolvă. Respir adânc, cutremurându-mă şi deschid ochii. În capsulă e întuneric, lumina verde a dispărut – adio şi n-am cuvinte, întotdeauna am urât verdele-Celorlalţi, nu e deloc genul meu. Mă uit pe geam şi oftez.

„Salutare, Pământ.”

Deci aşa te vede Dumnezeu, albastru strălucitor pe fundalul celui mai plictisitor negru. Nu-i de mirare că te-a creat. Nu-i de mirare că a creat soarele şi stelele ca să te poată vedea.

Frumos e un alt cuvânt pe care-l aruncăm neatenţi mereu, împroşcând totul cu el, de la maşini la ojă, până ce cuvântul se prăbuşeşte sub povara banalităţii. Dar cuvântul este frumos. Sper ca ei să nu uite asta niciodată. Lumea este frumoasă.

Un strop de apă tremură în faţa ochilor mei. Pluteşte liber, cea mai bizară lacrimă pe care am şters-o vreodată.

„Să nu uiţi niciodată, Sam. Dragostea e veşnică. Dacă nu ar fi, nu ar fi dragoste. Lumea e frumoasă. Dacă nu ar fi, nu ar fi lumea.”

Care e cel mai nebunesc lucru în faptul că deţin în mine amintirile fratelui meu? Să mă văd prin ochii lui, să mă aud prin urechile lui, să navighez pe marea Cassiopeia în trei dimensiuni, aşa cum experimentăm practic totul, în afară de singurul lucru pe care ar trebui să-l înţelegem cel mai bine: pe noi înşine. Pentru Sam, Cassie e făcută dintr-un mănunchi de culori şi mirosuri şi senzaţii, iar Cassie a lui nu e Cassie a lui Ben sau Cassie a Marikăi sau Cassie a lui Evan sau chiar Cassie a lui Cassie; ea îi aparţine numai şi numai lui Sam.

Capsula se rostogoleşte, nestemata albastră dispare din raza vizuală şi, pentru ultima dată în viaţa mea, mi-e frică, de parcă aş fi căzut de la marginea lumii – ceea ce într-un fel cred că am şi făcut. Instinctiv, mă întind spre Pământul care dispare; vârfurile degetelor mi se lovesc de geam.

„Rămas-bun.”

Oh, sunt prea departe. Şi prea aproape. Iată-mă, auzind o voce şoptită ce sfâşie pustietatea: „Cassie singură, singură, singură, eşti singură.” Şi iată-mă privind prin ochii lui Evan la fata cu indispensabilul ursuleţ şi cu inutilul M16, ghemuită în sacul de dormit, în adâncul pădurii, gândindu-se că e ultima fiinţă umană de pe Pământ. O privesc noapte de noapte şi-i umblu prin lucruri când e plecată să caute provizii. Ce nenorocit sunt, atingându-i lucrurile şi citindu-i jurnalul, de ce nu am omorât-o încă?

„Ăsta e numele meu, Cassie de la Cassiopeia.” Unic ca stelele şi singuratic ca stelele.

Acum mă descopăr în el şi nu sunt persoana pe care mă aşteptam să o găsesc. Cassie a lui străpunge întunericul cu strălucirea unui miliard de sori. El e la fel de uluit de asta pe cât sunt şi eu, pe cât este omenirea însăşi, pe cât sunt şi Ceilalţi. Nu-şi dă seama de ce. Nu există niciun motiv, nicio explicaţie clară. E imposibil de înţeles şi imposibil de irelevant, ca şi cum ai întreba de ce a existat ceva de la bun început.

Avea răspunsul. Doar că nu era răspunsul pe care îl căuta.

„Îmi pare rău, Evan, m-am înşelat.” Nu ai iubit ideea de mine, ştiu asta acum. Dincolo de geam, strălucirea stelelor păleşte înghiţită de verdele greţos, şi după un minut văd cala navei-mamă.

Scârbo! Un an de zile ţi-am urât măruntaiele verzi. M-am uitat la tine, plină de ură şi frică, şi iată-ne acum, doar noi, Ceilalţi şi umanitatea.

Acesta e numele meu. Nu Cassie de la Cassandra. Sau Cassie de la Cassidy. Şi nici Cassie de la Cassiopeia. Acum nu. Sunt mai mult decât ea acum.

Sunt ei toţi, Evan şi Ben şi Marika şi Megan şi Sam. Sunt Dumbo şi Poundcake şi Teacup. Sunt toţi cei pe care i-ai pustiit, pe care i-ai corupt, pe care i-ai aruncat, miile pe care ai crezut că i-ai ucis, dar care trăiesc în mine.

Dar sunt chiar mai mult de-atât. Sunt toţi cei pe care ei şi-i amintesc, cei pe care i-au iubit, toţi cei pe care i-au cunoscut şi toţi cei despre care numai au auzit. Câţi oameni sunt în mine? Numără stelele. Haide, numără firele de nisip. Aceasta sunt eu.

Eu sunt umanitatea.

Zombi

Ne adăpostim sub copaci. Dacă s-a întâmplat ceea ce bănuiesc eu – cineva din bază i-a ucis pe toţi ceilalţi –, nu e un risc prea mare să îi iau cu mine, dar totuşi e un risc, şi cineva care se pricepe la asta mi-a spus că totul se reduce la asta.

Nugget e furios. Megan pare uşurată.

— Cine o să aibă grijă de ea dacă vii cu mine? îl întreb.

— Nu-mi pasă!

— Unuia dintre noi doi îi pasă. Şi persoana aceea se întâmplă să fie şeful.

Prin pădure şi direct în ţara nimănui care înconjoară perimetrul bazei, spre cea mai apropiată intrare şi apoi spre turnul de pază de lângă ea. Nu am nicio armă, niciun mijloc de apărare. O ţintă uşoară. N-am de ales, totuşi. Merg mai departe.

Sunt ud leoarcă şi temperatura e înjur de 7 grade Celsius, dar nu mi-e frig. Mă simt minunat, nici măcar piciorul nu mă mai doare.

Cassiopeia

Strălucirea verde lucioasă a navei umple geamul, estompând stelele. E tot ce mai văd acum şi lumina soarelui care sclipeşte pe suprafaţa plană. Cât de mare ziceau că e? Patruzeci de kilometri de la un capăt la altul, aproximativ de mărimea Manhattanului. Văd doar o bucăţică minusculă din întregul enorm. Inima îmi bate cu putere.

Respiraţia îmi încetineşte şi scot aburi pe gură când expir. E groaznic de frig. Nu-mi aduc aminte să-mi mai fi fost vreodată aşa de frig.

Cu degete tremurătoare, caut în buzunar bomba şi o scot de acolo, îmi scapă şi se rostogoleşte ca momeala în apă spre capătul capsulei. O prind după câteva încercări şi o strâng tare în pumn.

La dracu’, mi-e frig. Îmi clănţănesc dinţii. Nu reuşesc să gândesc limpede. Ce altceva? Mai e ceva? Ce am lăsat neterminat? Nu prea mult – sunt suma propriilor mele experienţe acum. Mi-am primit partea de zece mii de ori.

Pentru că uite care-i treaba: când te vezi prin ochii altcuiva ţi se schimbă centrul de gravitaţie. Nu se schimbă felul în care te percepi tu. Se schimbă felul în care percepi lumea. Nu tu. Totul în afară de tine.

„Nu te mai urăsc”, îi spun navei-mamă. „Şi nu-mi mai e frică de tine. Nu mai urăsc nimic. Nu-mi mai e frică de nimic.”

În centru, chiar în mijlocul razei mele vizuale, se deschide o gaură neagră ce-mi aminteşte de o gură care se deschide încet. Mă îndrept direct spre ea.

Strecor capsula între buze.

„Nu, răspunsul nu e ura.”

Gaura neagră se măreşte. Cad într-o groapă nesfârşită, un vid, universul dinainte ca universul să fie univers.

„Şi răspunsul nu e frica.”

Undeva în interiorul navei-mamă, mii de bombe de douăzeci de ori mai mari decât cea pe care o am eu în gură se rostogolesc spre zonele de lansare. Sper că încă mai sunt acolo. Sper că nu au început să cadă. Sper că am ajuns la timp.

Capsula trece pragul în nava-mamă şi se opreşte brusc. Geamul e îngheţat, dar îmi dau seama că dincolo de el e lumină, luceşte prin gheaţă. Bocaportul din spatele meu şuieră. Trebuie să aştept să se deschidă. Apoi trebuie să mă ridic din scaunul ăsta. Apoi trebuie să mă întorc şi să înfrunt ce mă aşteaptă acolo.

„Acum suntem aici, şi apoi nu mai suntem”, mi-a spus el, „şi nu e vorba de timpul pe care-l petrecem aici.”

Nu ne putem dezlega, nu există un loc unde sfârşesc eu şi începe el.

Nu există nicio dezlegare pentru nimic. Sunt prinsă în toate astea, de la efemeridă la cea mai îndepărtată stea. Nu am graniţe, nu am limite şi mă deschid în faţa creaţiei ca o floare înaintea ploii.

Nu-mi mai e frig. Braţele celor şapte miliarde mă cuprind.

Mă ridic.

„Acum mă-ndrept spre somn...”

Trag adânc în piept aerul ultimei mele respiraţii.

„Când în lumina dimineţii o să mă trezesc...

Muşc cu putere, învelişul se rupe.

„Învaţă-mă să mă-ndrept pe calea iubirii.”

Păşesc acolo şi răsuflu.

Zombi

Ajung la aleea cu pietriş care mărgineşte gardul de protecţie când soarele se hotărăşte să apară la orizont – nu, nu e soarele, nu poate fi, numai dacă nu cumva soarele s-a hotărât să răsară la nord şi a trecut de la auriu la verde. Mă întorc spre dreapta şi văd cum stelele se sting una câte una, acoperite de o izbucnire masivă de lumină la marginea liniei orizontului dinspre nord, o explozie în atmosfera superioară care transformă tot peisajul într-un ocean de verde strălucitor.

Primul meu gând se îndreaptă către copii. Nu ştiu ce dracului se întâmplă şi încă nu fac legătura între proiectilul care a părăsit baza şi flacăra enormă din nord. Nu-mi dau seama că pentru prima dată după foarte mult timp, ceva ar fi putut efectiv să dispară. Serios, când am văzut lumina, am crezut că a început bombardamentul şi eram martorul primei salve de distrugere a tuturor oraşelor de pe Pământ. Ideea că nava-mamă ar fi putut efectiv dispărea nici măcar nu mi-a trecut prin minte. Cum putea să dispară? Nava e la fel de intangibilă ca Luna.

Ezit, încercând să mă hotărăsc dacă e mai bine să merg mai departe sau să mă întorc. Dar lumina verde începe să pălească, cerul e din nou rozaliu, şi niciun copil îngrozit nu dă buzna din pădure căutând ajutor. Hotărăsc să continui înaintarea. Am încredere în Nugget. O să ştie să stea pe loc până mă întorc.

După zece minute în interiorul bazei, găsesc primele dintre multele cadavre. Locul e un mormânt. Traversez câmpiile morţii. Zac în grămezi, în grupuri de câte şase sau zece, cu trupurile contorsionate în poziţii ale unei agonii tăcute. Mă opresc şi cercetez fiecare grămadă îngrozitoare, căutând cele două feţe cunoscute; nu mă grăbesc, deşi aud o voce urlându-mi în cap „grăbeşte-te, grăbeşte-te”. Şi într-un colţ al minţii îmi amintesc ce s-a întâmplat la Tabăra Haven – cum Vosch era gata să sacrifice satul pentru a-l salva.

Poate că nu e opera lui Ringer – ar putea fi rezultatul exercitării opţiunii finale de către Vosch.

Îmi ia câteva ore până ajung la ultimul nivel, pe fundul acestei gropi a morţii.

Abia reuşeşte să ridice capul când deschid uşa dinspre scări. Poate că i-am strigat numele, nu-mi aduc aminte.

Nu-mi aduc aminte nici când am păşit peste cadavrul lui Vosch, dar sigur am făcut asta, era în calea mea.

Lovesc cu bocancul aparatul ucigaş de lângă ea. Zboară de-a lungul podelei.

— Walker... icneşte ea, arătând peste umărul meu, spre coridorul lung. Cred că e...

Clatin din cap. E rănită şi tot îşi mai imaginează că îmi fac griji pentru el vreun pic? Îmi pun mâna pe umărul ei. Părul ei brunet îmi mângâie dosul palmei. Ochii îi lucesc. Strălucirea lor mă învăluie.

— M-ai găsit, îmi spune. Îngenunchez lângă ea. O iau de mână.

— Te-am găsit.

— Am spatele rupt. Nu pot să merg. Îmi strecor braţul pe după ea.

— O să te duc eu.

MARBLE FALLS

Ben

Soarele după-amiezii târzii lustruieşte ferestrele prăfuite ale supermarketului cu un galben lucios. Înăuntru, lumina a scăzut până aproape de cenuşiu. Avem mai puţin de o oră să ne întoarcem acasă până la lăsarea întuneric ului. Poate că ziua ne aparţine nouă, dar noaptea le apţarţine coioţilor şi haitelor de câini sălbatici care hoinăresc pe malurile fluviului Colorado şi se preumblă pe la periferia Marble Falls. Sunt bine înarmat, nu-mi plac deloc coioţii, dar urăsc să împuşc câini; cei mai bătrâni diritre ei au fost cândva animalele de companie ale cuiva; mi se pare că aş renunţa la orice speranţă de mântuire.

Şi nu e vorba doar de câini şi coioţi. Acum câteva săptămâni am trecut graniţa în Texas, era spre sfârşitul verii, şi Marika a observat nişte animale fugite de la o grădină zoologică bând apă la câţiva kilometri în amonte – o leoaică şi doi pui. De atunci Sam moare de nerăbdare să participe la un safari. Vrea să captureze şi să îmblânzească un elefant ca să meargă călare pe el, ca Aladin. Sau să prindă o maimuţă şi să o domesticească. Nu e mofturos.

— Hei, Sam! îl strig peste culoar.

S-a îndepărtat ca să caute comori. În ultima vreme – LEGO. Înainte de asta au fost Lincoln Logs. A făcut o pasiune pentru construit. A făcut un fort, o căsuţă în copac şi a început să sape un buncăr în curtea din spate.

— Ce e? strigă el dinspre raionul de jucării.

— Se face târziu. Trebuie să luăm o hotărâre aici.

— Ţi-am spus că nu-mi pasă! Hotărăşte tu! Ceva cade de pe un raft şi Sam înjură zgomotos.

— Hei, ce ţi-am zis eu despre chestia asta? strig la el. Vezi cum vorbeşti.

— Futu-i să-i fut, în pizda mă-sii.

Oftez.

— Haide, Sam, trebuie să cărăm toate chestiile astea cinci kilometri jumate şi aş prefera să n-o fac pe întuneric.

— Am treabă.

Mă întorc spre raft. Cei cu luminiţe incluse sunt inutili. Asta înseamnă că mai rămân cei de doi metri, de doi jumate şi de trei. Cei de trei sunt prea înalţi pentru tavan. Atunci fie de doi, fie de doi jumate. Unul de doi metri ar fi mai uşor de transportat, dar arată ca dracu’. Căldura din Texas i-a cam distrus. Acele se îndoaie şi sunt moi, iar pe ici, pe colo sunt locuri goale destul de mari, de unde acele au căzut. Cei de doi jumate nu arată nici ei prea bine, dar nu sunt la fel de amărâţi. Dar doi metri jumate, la naiba! Poate mai sunt alţii în depozit, în cutii.

Încă mai dezbat cu mine însumi când aud un zgomot mult prea familiar şi dătător de fiori: un glonţ intrând în încărcătorul unui pistol.

— Nu mişca! strigă Sam. Mâinile la vedere! Mâinile! Scot şi eu pistolul şi alerg pe culoar pe cât de repede îmi permite piciorul olog, alunecând pe covorul de rahaţi de şobolan şi sărind peste poliţe căzute şi cutii desfăcute, până ajung la raionul de jucării, unde puştiul are în bătaia armei un om aflat la pământ.

Cam de vârsta mea. în uniformă. Cu o vizieră aparţinând celui de-al Cincilea Val atârnată la gâtul slăbănog. Stă cu spatele lipit de peretele din fund, apăsându-şi stomacul cu o mână, iar cu cealaltă pusă pe creştetul capului. Bătăile inimii îmi încetinesc. Nu cred că e un Amuţitor – Marika l-a ucis pe cel desemnat pentru Marble Falls acum câteva luni –, dar nu se ştie niciodată.

— Şi cealaltă mână! strigă Sam.

— Nu sunt înarmat... icneşte tipul cu un accent de Texas.

— Zombi, percheziţionează-l! îmi spune Sam.

— Unde ţi-e plutonul? îl întreb, având o imagine cu noi prinşi într-o ambuscadă.

— Nu e niciun pluton. Doar eu.

— Eşti rănit, îi spun văzând că are sânge pe cămaşă, multe pete uscate, dar şi unele proaspete. Ce s-a întâmplat?

Clatină din cap şi tuşeşte. I se aude un hârâit din piept. Probabil pneumonie.

— Lunetist, reuşeşte să spună după ce îşi trage sufletul.

— Unde? Aici în Marble Falls sau...?

Mâna cu care îşi apasă stomacul se mişcă, îl simt pe Sam încordându-se lângă mine şi mă întind şi pun mâna pe ţeava pistolului său Beretta.

— Aşteaptă, şoptesc.

— Nu-ţi spun nimic, jeg infestat ce eşti.

— Bine. Atunci o să-ţi spun eu. Nu suntem infestaţi. Nimeni nu e.

Îmi răcesc gura de pomană. Aş putea la fel de bine să îi spun că de fapt e o muşcată care visează un vis foarte ciudat.

— Stai o secundă.

Îl trag pe Sam de cealaltă parte a culoarului şi îi şoptesc:

— Avem o problemă.

— Nu, nu avem, clatină el hotărât din cap. Trebuie să-l omoram.

— Nimeni nu omoară pe nimeni, Sam. S-a terminat cu asta.

— Nu-l putem lăsa aici, Zombi. Dacă minte în privinţa plutonului? Dacă se preface că e rănit? Trebuie să-l omoram înainte să ne omoare el pe noi.

Îşi întoarce faţa spre mine, iar ochii îi strălucesc în lumina slabă, strălucesc de ură şi frică. „Să-l omoram înainte să ne omoare el pe noi.” Câteodată, nu des, dar câteodată, mă întreb pentru ce a murit Cassie. Tigrul a scăpat din cuşcă şi nu avem cum să-l capturăm. Cum o să reconstruim tot ce s-a pierdut? Într-un magazin abandonat, o fată îngrozită a omorât un om nevinovat pentru că încrederea ei fusese făcută bucăţi. Nu ai cum să fii sigur, nu ai altă opţiune pentru a fi în siguranţă.

„Sunteţi în siguranţă aici. În perfectă siguranţă.” Cuvintele astea încă mă bântuie. Mă bântuie pentru că au fost dintotdeauna o minciună. Au fost o minciună înainte de venirea lor şi încă sunt o minciună. Nu eşti niciodată în perfectă siguranţă. Nicio fiinţă umană de pe Pământ nu este sau nu a fost vreodată. A trăi înseamnă a-ţi risca viaţa, inima, totul. Altfel, eşti doar un cadavru ambulant. Eşti un zombi.

— Nu e diferit de noi, Sam, îi spun. Toate astea nu se vor termina niciodată până când cineva nu ia hotărârea să pună armele jos.

Totuşi, nu mă întind să-i iau arma. Trebuie să fie decizia lui.

— Zombi...

— Ce ţi-am spus despre chestia asta? Mă cheamă Ben.

Sam coboară arma.

În aceeaşi clipă, la celălalt capăt al culoarului, o altă bătălie silenţioasă era pierdută. Soldatul a minţit, era înarmat şi a folosit timpul care-i mai rămăsese să-şi ducă arma la tâmplă şi să apese pe trăgaci.

Marika

Mai întâi i-am spus că era o idee prostească. Apoi, când a insistat, i-am spus să aştepte până a doua zi. Era după-amiaza târziu şi magazinul e la peste cinci kilometri distanţă. Nu aveau timp să se întoarcă înainte de lăsarea întunericului. A plecat oricum.

— Mâine e Crăciunul, mi-a reamintit Ben. Am ratat Crăciunul trecut şi vreau ca ăla să fie ultimul Crăciun pe care-l ratez.

— Ce mare lucru e aşa grozav la Crăciun? l-am întrebat.

— Totul.

Şi a zâmbit, ca şi cum asta m-ar putea influenţa pe mine.

— Nu-l lua pe Sam cu tine.

— Sam e motivul pentru care mă duc.

S-a uitat peste umăr la Megan, care se juca lângă şemineu.

— Şi pentru ea. Şi pentru Cassie, a adăugat. Mai ales.

A promis că se întorc repede. I-am urmărit cu privirea de pe veranda care dă spre fluviu, cum se îndreptau spre pod, Sam trăgând căruciorul, Ben şchiopătând. Soarele le profila umbrele, una lungă şi una scurtă, ca limbile unui ceas.

Plânsetul a început odată cu căderea întunericului, întotdeauna e aşa. M-am aşezat în balansoar, ţinând-o în poală. Tocmai ce o hrănisem, aşa că ştiam că nu-i e foame. I-am cuprins chipul în mâini şi m-am strecurat cu blândeţe în ea, să aflu ce îşi dorea. „Ben.” îl voia pe Ben.

— Stai liniştită. Se întoarce, îţi promit.

De ce a trebuit să se ducă până la magazin? Probabil că sunt zece case pe malul ăsta al fluviului cu pomi de Crăciun în pod. Dar nu, el a vrut un pom „nou” şi trebuia să fie unul artificial. Nimic care să moară, a insistat.

I-am aranjat păturica mai bine. Noaptea era înnorată şi vântul bătea rece dinspre fluviu. Lumina de la şemineu pătrundea prin ferestrele din spatele meu şi scânteia peste scânduri.

Evan Walker a venit pe verandă şi şi-a sprijinit puşca de balustradă. Privirea lui a urmat-o pe a mea în întuneric, dincolo de fluviu, cercetând podul şi clădirile de pe celălalt mal.

— Tot nu s-au întors? a întrebat.

— Nu.

S-a uitat la mine şi a zâmbit.

— O să se întoarcă.

El i-a văzut primul, apropiindu-se de pod, trăgând după ei căruciorul roşu cu încărcătura lui verde. A zâmbit.

— Se pare că au dat lovitura.

Şi-a pus arma pe umăr şi a intrat înapoi în casă. Direcţia vântului s-a schimbat. Am simţit miros de praf de puşcă. „La dracu’, Ben.” Când a intrat pe alee, cu un rânjet lăţit pe toată faţa, ca un vânător triumfător care-şi cară prada în peşteră, am avut o pornire să-i dau o palmă după ceafa. „Un risc prostesc pentru un afurisit de pom de Crăciun de plastic.”

M-am ridicat în picioare. Mi-a văzut expresia feţei şi s-a oprit. Sam s-a pitit după el de parcă ar fi încercat să se ascundă.

— Ce e? a întrebat Ben.

— Cine a tras cu pistolul şi de ce?

— Ai auzit sau ai simţit mirosul? a oftat el. Aşa urăsc câteodată al 12-lea sistem.

— Răspunde cinstit, Parish.

— Îmi place la nebunie când îmi spui Parish. Ţi-am spus asta? E aşa de sexy, a zis el şi m-a sărutat. N-am tras noi, şi restul e o poveste lungă. Hai înăuntru, îngheţăm aici.

— Nu îngheţăm.

— E frig. Haide, Sullivan, să înceapă petrecerea!

I-am urmat în casă. Megan şi-a abandonat păpuşile şi a sărit în sus, chiţăind de bucurie. Pomul de plastic a atins ceva în sufletul lor. Walker a venit din bucătărie şi a dat o mână de ajutor la instalare. Eu am rămas lângă uşă, legănând fetiţa care plângea. Ben a băgat de seamă în cele din urmă şi a lăsat pomul ca să o ia în braţe.

— Ce s-a întâmplat, efemeridă mică? Care-i problema?

L-a lovit cu pumnul ei micuţ în nas şi Ben a început să râdă. Tot timpul râde când ea îl pocneşte sau îi face altceva ce nu ar trebui încurajată să facă, cum ar fi să fie ţinută în braţe în fiecare clipă. Din momentul în care s-a născut l-a avut la degetul mic.

În cealaltă parte a camerei, Evan Walker a tresărit. Efemeridă. Un cuvânt care rezonează în el, un cuvânt care n-o să mai fie niciodată doar un cuvânt. Câteodată mă întreb dacă n-ar fi trebuit să-l lăsăm în Canada, dacă nu cumva recuperarea amintirilor nu a fost o cruzime, un fel de tortură psihologică. Totuşi, alternativele erau de nesuportat: să-l omorâm sau să îi ştergem complet memoria, lăsându-l doar o carapace umană, fără niciun fel de amintire. Aceste două posibilităţi era lipsite de durere, noi am ales durerea.

Durerea este necesară. Durerea înseamnă viaţă. Fără durere, nu poate exista bucurie. Cassie Sullivan m-a învăţat asta.

Plânsul continua. Nici chiar Ben, cu toată puterea lui specială de Parish nu o putea linişti.

— Ce-a păţit? m-a întrebat, de parcă eu aş fi ştiut.

L-am înţepat oricum.

— Ai plecat. Şi-a întrerupt rutina. Urăşte chestia asta. Seamănă aşa de mult cu tiza ei: plânge, izbeşte, cere, are nevoie. Poate că e ceva adevăr în ideea de reîncarnare. Neliniştită, mereu nemulţumită, iute la mânie, încăpăţânată şi îngrozitor de curioasă. Cassie i-a dat numele. S-a etichetat acum mult timp. Eu sunt umanitatea.

Sam a tăiat-o pe hol, spre camera lui. Am crezut că nu mai suporta scâncetele. M-am înşelat. S-a întors ţinând ceva la spate.

— Voiam să aştept până mâine, dar...

A ridicat din umeri.

Ursul ăla a văzut şi zile mai bune. Nu mai avea o ureche, blana i se decolorase de la maro la un cenuşiu spălăcit, cârpit şi recârpit şi cârpit iar, mai multe cusături decât monstrul lui Frankenstein. Rupt, hărtănit, dar încă rezistând, încă aici.

Ben a luat ursul şi l-a făcut să danseze în faţa lui Cassie. Braţele durdulii ale ursului au fâlfâit. Picioarele inegale – unul era mai scurt decât celălalt – s-au răsucit şi s-au învârtit. Copilul a mai plâns câteva minute, agăţându-se de furie şi de disconfort până când i-au alunecat printre degete, la fel de lipsite de substanţă ca vântul. A întins mâna spre jucărie. „Dă-mi, dă-mi, o vreau, o vreau.”

— Ei, ca să vezi! a zis Ben.

S-a uitat la mine şi zâmbetul îi era atât de sincer – fără niciun calcul în spate, fără vanitate, fără să-şi dorească altceva decât să exprime totul –, aşa că nu m-am putut abţine şi, de fapt, nici n-am vrut.

Am zâmbit.

Evan Walker

În fiecare seară, de la apus până-n zori stătea de pază pe veranda care dădea spre fluviu. La fiecare jumătate de oră părăsea veranda ca să patruleze în jurul casei. Apoi se întorcea pe verandă ca să stea de veghe în timp ce toţi ceilalţi dormeau. Dormea puţin, de obicei o oră sau două după-amiaza, după care se trezea mereu brusc, confuz, panicat, ca un om care se îneacă şi reuşeşte să iasă la suprafaţa apei care-l trage în jos, mediul lipsit de remuşcări care o să-l ucidă.

Dacă visa ceva, nu-şi aducea aminte nimic.

Singur în întuneric, treaz în vreme ce toată lumea dormea, se simţea cel mai liniştit. Presupunea că aşa era natura lui, transmisă de la tatăl lui, de la tatăl tatălui lui, fermieri care lucraseră pământul şi avuseseră grijă de cirezi, îngrijitori, paznici, supraveghetori ai recoltei. Aceasta trebuia să fie moştenirea lui Evan Walker. În loc de asta, a devenit opusul. Vânătorul silenţios din pădure. Asasinul nemilos care urmărea prada umană. Câţi a ucis înainte să o găsească pe ea ascunzându-se în pădure în după-amiaza aceea de toamnă? Nu-şi amintea. Nu găsea niciun fel de iertare în faptul că ştia că fusese folosit, nicio mântuire înţelegând că fusese o victimă în aceeaşi măsură ca oamenii pe care îi omorâse – de la distanţă, mereu de la distanţă. Iertarea nu se naşte din inocenţă sau din ignoranţă. Iertarea se naşte din dragoste.

În zori, a plecat de pe verandă şi s-a dus în camera lui. Sosise timpul. Deja zăbovise prea mult aici. A îndesat o geacă de rezervă în sacul de campanie – geaca de bowling pe care o luase de la Grace de acasă şi pe care Cassie o ura aşa de mult – când a apărut Ben în prag, fără cămaşă, cu ochii lipiţi de somn, ciufulit.

— Pleci, a zis el.

— Plec.

— Marika a zis că o s-o faci. N-am crezut-o.

— De ce nu?

Ben a ridicat din umeri.

— Nu are întotdeauna dreptate. O jumătate de procent o dată are doar pe jumătate dreptate.

Şi-a frecat bărbia şi a căscat.

— Şi nu te mai întorci, a continuat. Niciodată. Are dreptate şi în privinţa asta?

— Da, a încuviinţat Evan.

— Mda, a zis Ben uitându-se într-o parte, scărpinân-du-se uşor pe umăr. Încotro?

— Să caut luminile din întuneric.

— Luminile, a repetat Ben. Adică, efectiv lumini sau...?

— Adică baze. Complexuri militare. Cea mai apropiată e la vreo sută cincizeci de kilometri de aici. O să încep de acolo.

— Şi ce o să faci?

— Ce am fost înzestrat să fac.

— O să arunci în aer toate bazele militare din America de Nord?

— Şi din America de Sud, dacă trăiesc suficient.

— Ambiţios din partea ta.

— Nu cred că o să acţionez singur.

Ben a stat o clipă să se gândească.

— Amuţitorii.

— Unde altundeva să se ducă? Ştiu unde sunt inamicii lor. Ştiu că fiecare bază are un arsenal extraterestru cum avea şi Tabăra Haven. Acum că a dispărut nava-mamă cred cu toţii că nu mai au de ales decât să arunce în aer bazele celui de-al Cincilea Val. Mă rog, eu cred că asta cred ei. Asta aş crede eu dacă încă aş mai crede. O să vedem.

Şi-a pus rucsacul pe umăr şi s-a dus spre uşă. Ben i-a blocat calea. Se înroşise la faţă de furie.

— Te gândeşti să ucizi mii de oameni nevinovaţi.

— Tu ce sugerezi să fac, Ben?

— Stai aici. Ajută-ne. Noi, a zis el respirând adânc, avem nevoie de tine.

— Pentru ce? Poţi tu să faci de pază noaptea, să ai grijă de grădină şi să te descurci mai bine ca mine la vânătoare.

— Dă-o dracului, Walker, despre ce e vorba aici? a răbufnit Ben de nervi. Despre ce e vorba de fapt? E vorba despre a pune capăt războiului sau despre răzbunare? Poţi să arunci în aer jumătate de lume şi tot nu o să rezolvi nimic, asta nu o s-o aducă înapoi.

Evan a rămas calm. Auzise argumentele astea de mai multe ori. Se luptase luni întregi cu toate, singur, în tăcerea tumultuoasă a inimii lui.

— Pentru fiecare pe care îl ucid, doi vor fi salvaţi. Astea sunt calculele. Care e alternativa? Să stau aici până când asta o să devină suficient de periculos, apoi să mă mut în alt loc, după asta în altul, fugind, ascunzându-mă, folosind darurile pe care mi le-au dat ca să rămân în viaţă – pentru ce? Cassie nu a murit pentru ca eu să trăiesc. A murit pentru ceva mult mai important decât asta.

Ben dădea din cap.

— Bine, şi dacă te omor eu acum şi salvez mii de vieţi? De calculele astea ce zici?

— Ai dreptate, a zâmbit Evan. Problema e că tu nu eşti un ucigaş, Ben. Niciodată n-ai fost.

SAM

EVAN WALKER pe podul de peste râu. Evan Walker cu un rucsac pe un umăr şi o puşcă pe celălalt, făcându-se tot mai mic.

— Unde se duce? a întrebat Megan.

Sam a dat din cap. Nu ştia. S-au uitat până când nu l-au mai văzut deloc.

— Hai să ne jucăm ceva, a zis Megan.

— Trebuie să-mi termin buncărul.

— Sapi mai mult decât o cârtiţă.

— Tu eşti o cârtiţă.

— Tu l-ai dat pe Căpitan.

Sam a oftat. Din nou asta.

— Nu îl cheamă Căpitanul. Şi nu era al tău. Era al meu.

— Nici măcar nu m-ai întrebat, a zis ea. Şi nu-mi pasă.

Cassie poate să-l păstreze. Putea.

— Tu puţi.

A plecat din faţa ferestrei din faţă şi s-a dus în bucătărie. Îi era foame. Şi-a luat cartea preferată ca să citească în timp ce mânca. Acolo unde nu mai e trotuar. Evan Walker îi spusese că era cartea preferată a lui Cassie.

Dacă ştii să visezi, îţi voi spune : Poftim![14]

Evan Walker plecase. Pentru totdeauna, a zis Zombi. Sam nu voia să se gândească la asta. Nu voia să se gândească la faptul că şi Cassie se dusese, Dumbo, Poundcake şi toţi cei din vechea echipă, tatăl şi mama lui sau oricare dintre cei pe care îi cunoscuse înainte să vină aici, la marea casă de pe malul râului. În cea mai mare parte a timpului, se pricepea destul de bine să nu se gândească la ei. Câteodată Cassie îi apărea în vise şi îl certa în legătură cu toate. Că nu era destul de curat. Nu era destul de drăguţ. Nu-şi amintea lucruri despre care ea credea că sunt importante. În visele lui, nasul ei era drept, părul mai lung şi hainele mai curate, în visele lui ea era cea de dinainte de Cassie.

Eşti cuminte, Sam? Îţi spui rugăciunile în fiecare seară?

Într-o noapte l-a trezit pe Zombi – în capul lui, Sam încă îi zicea Zombi –, iar Zombi l-a dus la baie, i-a spălat lacrimile de pe faţă şi i-a spus că şi lui îi e dor de ea, apoi l-a dus pe Sam afară şi a arătat spre cer.

„Vezi stelele alea de sus, cele care seamănă cumva cu un W înclinat? Ştii ce e aia ?”

Au stat pe veranda din spate şi s-au uitat la stele în timp ce Zombi i-a spus povestea reginei numite Cassiopeia, cea care trăia pentru totdeauna pe un tron din cer.

— Dar tronul ei s-a înclinat, a zis Sam privind spre constelaţie. Nu o să cadă?

— Nu o să cadă, a zis Zombi dregându-şi vocea. Tronul ei stă aşa ca să poată să-şi supravegheze tărâmul.

— Ce e un tărâm ?

Zombi şi-a apăsat mâna pe pieptul lui Sam.

— Asta e, a zis Zombi cu mâna pe inima lui Sam. Aici.

NOTE:

[1] Iona 2:6, Biblia catolică.

[2] Iov 42:3.

[3] Marcu 14:24.

[4] Echipă profesionistă de fotbal american din Pittsburgh.

[5] Echipă profesionistă de fotbal american din Green Bay, Wisconsin.

[6] Sterno este un combustibil făcut din alcool denaturant, gelificat.

[7] În original HALO: High Altitude – Low Opening, tehnică ce pre­supune ca persoana paraşutată să-şi deschidă paraşuta la o alti­tu­di­ne joasă, după o anumită perioadă de cădere liberă.

[8] Poreclă de război. Vezi volumul doi al trilogiei, Marea nesfârşită, cap. II Distrugerea, p. 48.

[9] Joc de cuvinte: în limba engleză cougar înseamnă puma, dar e şi un termen care se foloseşte pentru a descrie o femeie mai în vârstă atrasă de bărbaţi mai tineri.

[10] Aluzie la întrebarea „Câţi îngeri pot dansa în vârful unui ac?” – subiectul multor dispute în angelologia medievală.

[11] Program prestigios de burse al Universităţii Oxford care se adresează studenţilor din afara Marii Britanii.

[12] Exploziv plastic.

[13] Macbeth, William Shakespeare, actul 5, scena 5, trad. de Ion Vinea.

[14] Primul vers din Acolo unde nu mai e trotuar de Shel Silverstein, trad. de Florin Bican, Arthur, 2016.