Ieromonahul Rafail Noica

CULTURA DUHULUI

OAMENI «CULTIVAŢI»

Se spune despre un om bine format, care a acumulat o seamă de cunoştinţe şi deprinderi manierate, că este un om cult sau cultivat. Un om cultivat are mult bun simţ şi este o plăcere să stai de vorbă cu el.

Puţină lume mai ştie însă că termenul de «cult» şi «cultivat» sau termenul de «cultură» derivă din noţiunea de «cult religios». Preocupările culturale au luat naştere în legătură cu cultul religios, în cadrul frământărilor omului de a pune tot ce-i mai frumos în slujba lui Dumnezeu. Aşa că om cult, în adevăratul sens al cuvântului, este omul cultivat din punct de vedere spiritual.

Înţelegem de ce, în acest context, părintele Rafail Noica îşi intitulează această carte «Cultura Duhului». Duhul Sfânt este Cel care-l îmbogăţeşte sufleteşte pe om, iar oamenii doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului.

În cazul culturii laice, pentru a o acumula, este nevoie de un dascăl şi de studiu temeinic. Toţi oamenii cultivaţi s-au format pe lângă un mentor şi au depus efort pentru a face acest demers.

Exact acelaşi lucru se întâmplă şi-n viaţa duhovnicească. Pentru a te forma ai nevoie de un părinte spiritual cu experienţă şi cunoscător întru cele ale Duhului. Mai este necesară si o lectură bine aleasă si susţinută.

Părintele Rafail este un asemenea duhovnic, şi cartea pe care ne-o pune la îndemână cuprinde cuvinte duhovniceşti profunde, izvorâte dintr-o experienţă de viaţă trăită în Duh.

Credem că cei ce o vor citi se pot cultiva duhovniceşte şi pot acumula cunoştinţe folositoare pentru viaţa lor spirituală.

ANDREI Arhiepiscop al Alba luliei

CUVÂNT ÎNAINTE

Două erau, până odinioară, felurile prin care cuvântul se împărtăşea, graiul viu, şi slova scrisă.

Graiul viu era cândva «caracteristic», poate, îndeosebi propovăduiţii. Se căuta literal «inspiraţia», însuflarea. Adică, în duh de rugăciune, cel ce propovăduia încerca să «prindă» ceea ce Duhul voia să împărtăşească celui sau celor de faţă (cf Mat. 10, 19–20; Marcu 13, 11; Luca 12, 11–12). Aceasta implică neapărat o părtăşie, o comuniune în dragoste cu cei de faţă; trebuie să se simtă «pulsul» duhovnicesc al auditoriului, iar cuvântul face ecou stării lui de duh, receptivităţii, aşteptărilor lui, ba chiar se «naşte» din acestea. Gânduri vin, dispar, se «ivesc», se mai pierd; mintea este uneori mai ageră, alteori se mai «stinge». Frazele nu întotdeauna decurg în secvenţă riguros logică, ci se înfiripează mai ales acea părtăşie, acea comuniune, în care cuvântul se împărtăşeşte de la inimă la inimi ca «energie» de viaţă (cf Ioan 6, 63); în care cuvântul se «trăieşte», adesea dincolo de conţinutul lui strict informativ. în «cultură», acesta este cu precădere domeniul poeziei, dar şi în alte forme de literatură se mai regăsesc cel puţin «frânturi» ale acestor caracteristici ale cuvântului ca «energie», ca împărtăşire.

Slova scrisă îşi are legile ei. Cuvântul aci trebuie să decurgă ca o secvenţă logică, începând de la introducerea temei, de la premise, ideea dezvoltându-se treptat până la fireasca ei încheiere. Se impun nişte rigori gramaticale, de timp al verbelor, de persoană, şi altele, în parte şi pentru că lipseşte posibilitatea expresivităţii prin gesturi, prin intonaţii.

6

«Cultura» de mult deja, distingea în literatură mai multe genuri. Mulţumită progresului tehnologiei postmoderne, un nou «gen» vine să se adauge acestora, pe care îmi vine să-l numesc «genul magnetofonar». Acesta ia naştere din uşurinţa cu care acea anume «bâzdâganie» îţi papagalizează fiecare «hm, hm» şi «hapciu» (uneori pierzându-se, în zgomote de fundal, cuvinte esenţiale), şi cu care ţi le redă, orişicând, cu pretinsă absolută exactitate; ceea ce şi înclină pe contemporanii noştri, pe lângă copiile aproapVfiîfihiîe ce se pot face şi înmulţi, să le transpună şi pe hârtie, aproape identic, şi astfel să scoată «cărţi» în toată regula, lipsite însă de regulile şi rigorile literaturii clasice. Rezultatul este o slovă scrisă cu oarecari efecte — şi pretenţii — de cuvânt viu, în realitate un fel de surogat de amândouă, o «corcitură» care se adeverează a fi «nici — nici». Acestui «gen» aparţine şi cartea de faţă, şi cea precedentă sub acelaşi nume de autor.

în ciuda dorului de a împărtăşi cu întreg neamul meu acele lucruri care au fost lumina şi comoara vieţii mele, temeiul nădejdii şi năzuinţelor mele, nu fără de sfială, ba chiar ruşine, am îngăduit să se dea tiparului prima carte; şi m-am lăsat convins — sau poate silit — să se repete experienţa şi cu aceasta. Ruşine nu atât pentru monstruozitatea culturală, cum poate fi socotit (pe drept cuvânt) acest nou «gen», cât pentru aproximativismul, necesar legat de el, în parte şi din pricina procedeelor realizării lui: nu literatură, nu «cultură» este Cultura Duhului, ci cuvânt de mântuire. Pentru gravitatea acestei teme, în realitate, fiecare cuvânt este, potenţial, de importanţă, nu doar extremă — ultimă, căci de «bătaie», nu doar lungă — vecinică A lăsa acest cuvânt în soarta «magnetofonaricei» îmi apare uneori ca ceva apropiat de un «kamikazism» duhovnicesc

Şi totuşi… «Duhul unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine, şi unde merge» (Ioan 3, 8); iar în virtutea acestui fapt, adesea, mai «păcătoasă» este rigoarea scrisului decât libertatea graiului viu faţă de cerinţele Duhului pe care nimic nu-L poate conteni. Şi, de unde, cu cuvântul, adesea te uimeşti, ba chiar te îngrozeşti «unde dai, şi unde crapă»; dar, pe de altă parte, cu Duhul, chiar şi aceasta poate să lucreze surprinzător de constructiv. Şi poate, întru această nădejde, cu această rugăciune, am şi vorbit, am şi lăsat să se publice cuvintele împărtăşirii mele. Sau, cum zice dicţionarul francez Larousse: «Je seme â tout vent»¹ — şi eu «semăn la tot vântul», nădăjduind că acolo unde este «între oameni bunăvoire» (Luca 2, 14), şi acel Duh al «bunăvoirii» va lucra — mântuire, şi nu pierzanie; şi aceasta poate mai mult, şi mai desăvârşit decât orice pretins «simţ de răspundere» mi-aş putea asuma eu.

Cu acestea, mă încredinţez, nu «publicului», ci «bunăvoirii» fraţilor mei şi surorilor întru Domnul; nu unei omeniri amorfe şi impersonale, ci personal ţie, suflete care îmi citeşti rândurile acestea. Şi, de «crezi», sau de «nu crezi» tu, nădăjduiesc în Cel ce te vede acum, şi Care ştiu cu câtă iubire îţi poartă de grijă în toată clipa (ştiut sau neştiut ţie), ca să-ţi insufle în inimă şi în suflet «cuvânt al vieţii celei vecinice» (Ioan 6, 68), fie cu ajutorul, fie şi fără ajutorul, dar fie şi în ciuda cuvintelor pe care voi să le împărtăşesc.

8

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU — CULTURA DUHULUI

Preasfinţitul Andrei. Postul Mare al anului 1994 să-l începem cu Părintele Rafail Noica. Un gând doar la începutul Postului, care să ne însoţească până când va veni Luminata Zi a Paştilor. Mai toţi marii duhovnici din ultima vreme încearcă să sublinieze două virtuţi: smerenia şi iubirea. De fapt este îndemnul Mântuitorului, pe care vi-1 pun în suflete acum la început de Post: «învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima». Şi mai proaspăt în minte îmi este cuvântul Sfântului Siluan, contemporan cu noi, care ne îndeamnă şi el, aşa cum o făceau şi alţii, pentru a ne verifica sufleteşte, referitor la smerenie şi referitor la iubire, la îndemnul Mântuitorului, ne dă şi el criteriul acesta ca şi alţi Sfinţi Părinţi: Dacă vrem să testăm starea sufletească în care ne găsim, să ne întrebăm: «Ne este totuna dacă cineva ne laudă sau ne huleşte? Şi putem iubi pe vrăjmaş cu aceeaşi intensitate ca pe prieten?» Dacă aceste două lucruri se întâmplă, din punct de vedere sufletesc suntem la înălţime; dacă nu, mai avem mult de urcat.

Or cuvântul pe care Părintele Rafail ni-1 va spune, şi apoi cuvintele pe care ni le vor spune Părintele Ilie Moldovan, înalt Preasfinţitul Mitropolit Antonie, Preasfinţitul lrineu, Domnul Sorin Dumitrescu — invitaţii noştri din acest Post Mare — toate cuvintele acestea ne vor ajuta încă o dată, din punct de vedere sufletesc, să încercăm să depăşim neputinţa noastră cea de toate zilele. Bine aţi venit la întâlnirea cu Părintele Rafail şi la acest început de conferinţe.

Părintele Rafail: M-am gândit să spun câteva cuvinte despre cuvânt. Poate să încep cu cuvântul Mântuitorului: «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Meu nu va trece».¹

Ce este cuvântul? Noi suntem obişnuiţi să-l înţelegem ca un mod de a face contact unii cu alţii, de a face un schimb de informaţii. Dar vedem în Scriptură altfel de lucruri spuse despre cuvânt. «întru început era Cuvântul şi Cuvântul era către Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul». «Şi Cuvântul trup S-a făcut». «Zis-a Dumnezeu: Să fie lumină, şi a fost lumină». Şi orice a spus Dumnezeu prin cuvânt, s-a făcut. Iarăşi revin la cuvintele Mântuitorului, când a spus: «Cuvintele Mele sunt duh şi ele sunt viaţă».

Ce este cuvântul? Cum să înţelegem? Şi aş vrea să leg acest cuvânt, cu ajutorul Domnului, şi de noţiunea de cultură, cultura Duhului, cum am spus. Scriptura ne arată că Dumnezeu, când a făcut pe om — dacă mă iertaţi, mă duc un pas mai îndărăt: când a făcut tot ce-a făcut înaintea omului — printr-un singur cuvânt a înfăptuit: Să fie! Când a fost vorba de om, altfel a făcut Dumnezeu pe om S-a sfătuit: «Să facem om în chipul nostru şi-n asemănarea noastră».² Şi înţelegem că omul nu este o făptură ca toate celelalte făpturi. Şi înţelegem aceasta nu din mândria noastră, ci prin cuvântul pe care Dumnezeu ni l-a dat Şi vedem cum, prin cuvânt, Dumnezeu continuă să cheme, să ia legătură cu omul. Dumnezeu prin cuvânt îl sfătuieşte pe Adam. Când Adam cade, după ce nelegiuirea cuprinde toată istoria pământului până la distrugerea lui sub Potopul lui Noe, vine un moment în istorie când Dumnezeu iarăşi vorbeşte omului, dând prin Prorocul Moisi o lege.

10

Legea aceasta avea două meniri. S-aducă pe om din nelegiuire la o lege — asta o putem înţelege toţi, legea morală — dar să dea şi nişte indicaţii în acea lege despre ce avea să facă Dumnezeu la «sfârşitul vremii», la plinirea vremii mai bine zis. «Plinirea vremii» avea să fie nu un lucru cronologic în primul rând, ci întruparea acelui Cuvânt. Spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Evrei: «Dumnezeu, Care în multe feluri a vorbit părinţilor noştri, în 'sfârşitul vremii' ne-a vorbit prin însuşi Fiul Său».¹ Or acest însuşi Fiul Său se numeşte şi Cuvânt al lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu revine acuma să-Şi continue lucrarea de înfăptuire prin «dialogul» pe care îl încheagă cu Omul, mai bine zis îl «reîncheagă», după despărţirea ce se produsese în Rai prin căderea lui Adam. Cuvântul îl putem înţelege ca energie — energie creatoare.

Dar cuvântul omului ce este? Dacă omul este chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care poate să ajungă până la asemănarea lui Dumnezeu, şi cuvântul omului este o energie. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă ca prin cuvânt de rugăciune să ne apropiem de Dumnezeu. Omul în rugăciune ajunge la starea cuvântului cea mai înaltă, unde cuvântul lui prinde puteri,² în Duhul lui Dumnezeu, să înfăptuiască, oarecum aşa cum şi Dumnezeu a înfăptuit. Omul nu este menit să facă şi el, să creeze o lume; omul este menit să dezvolte acest chip al lui Dumnezeu din el întru asemănarea deplină. Aşa înţelegem noi mântuirea.

Cum înţelegem noi mântuirea? In Biserică noi înţelegem mântuirea ca împărtăşire a vieţii dumnezeieşti. Dumnezeu împărtăşeşte omului viaţa Sa. Când omul ajunge la această asemănare deplină cu Dumnezeu, de pildă dacă omul ajunge să trăiască şi în slavă, şi în ocară, şi în ruşine cu aceeaşi neclintită dragoste dumnezeiască, stăm la înălţime. De ce? Fiindcă această neclintire a iubirii nu este parte din alcătuirea psihologică a omului, ci o caracteristică dumnezeiască: Dumnezeu nu poate avea vrăjmaş. Cine poate ceva împotriva lui Dumnezeu? Nu se clinteşte, pentru că nu este nici mărit de slava pe care I-o dăm noi, nu este nici micşorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindcă El este, şi viaţa Lui este vecinică. Dumnezeu este, şi ne cheamă la acest «a fT şi la această asemenea-vecinicie pe care o are El. Stăm la înălţime, într-adevăr, când ajungem la trăirea oricărei virtuţi creştine, înţelese nu într-un sens etic, moral, ci înţelese ca însuşirea energiei care trăieşte în însuşi Dumnezeu.

Şi-aici mă apropii puţin de tema pe care voiam s-o iau: Care este această energie? Este Cuvântul lui Dumnezeu sălăşluind şi petrecând¹ în om. Dumnezeu prin energia cuvântului încearcă să contacteze pe om. Omul prin cuvântul rugăciunii încearcă să răspundă lui Dumnezeu. Omul îşi arată libertatea lui şi libera lui alegere când răspunde lui Dumnezeu prin rugăciune, când poate să spună „Amin“ lui Dumnezeu, chemării lui Dumnezeu. Dar ceea ce mântuieşte pe om este, iarăşi, nu ceea ce face omul, în neputinţa lui, ci ceea ce face cuvântul lui Dumnezeu sălăşluind în noi

Aş rezuma ceea ce am încercat să spun până acuma, că noi înţelegem cuvântul în sensul lui cel mai adânc, ca o energie; şi aş vrea să înţelegem cu toţii lucrul ăsta, să nu rămânem la nivelul de informaţie a cuvântului. Cuvântul în trăirea duhovnicească este împărtăşire, când Dumnezeu vorbeşte cu omul — cum spune Scriptura — prin însuşi Fiul Său. Dacă băgaţi de seamă diferenţele dintre Vechiul şi Noul Testament, sunt mari diferenţe de cuvânt. Legea „etică“ a Vechiului Testament este să faci asta sau

12

să nu faci asta. Vei face, sau nu vei face, şi rămânem doar la o oarecare „facere“ relativă. Când Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu începe să povăţuiască omenirea, învăţătura Lui începe cu „Fericiţi cei curaţi cu inima, că a lor este împărăţia Cerurilor,“ „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia,“¹ şi aşa mai departe. Nu vedem nicăieri pe Mântuitorul poruncind ca de la înălţime, ca unor robi, ci preia şi poruncile Vechiului Testament, zicând: „Aţi auzit că este scris aşa şi aşa, dar Eu spun vouă…“² — şi dă dimensiunea adevărată a poruncii Vechiului Testament.

De ce zic adevărată⁹ în Legea Vechiului Legământ ne-a vorbit prin proroc; în Noul — El însuşi. Vechiul a fost o pregătire a omului spre a înţelege puţin pe Dumnezeu. Adică cum putem să înţelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, într-adevăr, fiindcă scrie şi Scriptura că mintea omului nu poate să cuprindă pe Dumnezeu, că gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile omului, precum cerul mai presus de pământ Şi atuncea i-a dat omului, prin trăirea ascultării, să înţeleagă pe Dumnezeu. I-a dat omului la început, să zicem, un cod etic prin Moisi, prin cele Zece Porunci. Şi prin aceasta omul învaţă să nu mintă, să nu fure şi altele, adică învaţă că Dumnezeu nu ne vrea mincinoşi, ucigaşi şi altele, fiindcă Dumnezeu însuşi nu este mincinos, Dumnezeu nu este hoţ. Dumnezeu nu este ucigaş.

Dar nu în această etică găsim viaţă, fiindcă ceea ce omul caută, lucrul pentru care însetoşează omul este viaţă, până la urmă. Şi de câte ori auzim în zilele noastre: „Da, dar şi eu vreau să trăiesc“ — şi asta în general ca să ne scuzăm o viaţă libertină. Şi sper să nu vă smintesc spunând că, într-un oarecare sens, omul are dreptate când zice aşa, fiindcă — iau cuvântul Mântuitorului: Omul nu-i făcut pentru Sâmbătă, ci Sâmbăta e făcută pentru om. Sâmbăta — adică „odihna,“ adică împlinirea

Adică în ce sens are dreptate omul? Omul caută viaţa. Ceva în noi caută, nu ce îşi închipuie omul a fi binele, ci, până la urmă, viaţa o căutăm. Or Scriptura nu vorbeşte de un mai bine sau mai rău, ci peste tot vorbeşte de viaţă.¹ Iar Hristos ne grăieşte cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, „ale vieţii vecinice“² adică, până la urmă, aceea ce voia să ne însufle şi prin Legea Vechiului Legământ, unde se „poticnea,“ pe de-o parte, de desăvârşirea mai mică sau mai mare a prorocului, pe de alta, de incapacitatea gândului omenesc de a se ridica la o înţelegere duhovnicească mai „subţire,“ mai „înaltă,“ şi, în acest sens, mai adevărată.

Chiar şi în Vechiul Testament, în cele Zece Porunci, Dumnezeu spune omului: „Să fiţi sfinţi, fiindcă Eu sunt Sfânt!“³ Nu zice: Să fiţi sfinţi fiindcă aşa e bine, aşa e frumos. „Fiindcă Eu sunt Sfânt!“ Or Dumnezeu este Care vorbeşte prin Moisi cuvântul ăsta. Lui Moisi i-a dezvăluit că „Eu sunt.“ Dumnezeu este Cel Care Este. Şi vrea să-l aducă pe om în aceeaşi fiinţă. îi împărtăşeşte ceva la început; şi în măsura în care omul se lasă împărtăşit de cuvântul lui Dumnezeu, găseşte în acest cuvânt pe Dumnezeu, energie de viaţă.

Până şi în Vechiul Testament vedem în Proroci şi în alţii că au „găsit.“ Sfinţii Vechiului Testament deci au găsit o energie de viaţă. Nu erau pur şi simplu oameni morali; erau oameni în care, şi cărora putea Duhul să grăiască, oameni prin care Dumnezeu a dezvăluit omenirii diferite, să le zicem, etape ale apropierii omului înapoi

14

către Dumnezeu. înapoi zic, fiindcă Adam, h Rai, căzuse de la Dumnezeu.

Dar apropierea cea mai mare este în Hristosul Său, în Unsul Său, în Fiul Său, în Cuvântul Său în Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putinţa şi neputinţa unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greşeli, cum vedem în Vechiul Testament, ci însuşi vorbeşte, şi cuvântul iese altfel. Cuvântul este pe de-o parte mai mângâietor decât al Legii Vechiului Legământ, fiindcă este cuvântul de viaţă, cuvântul harului, cuvântul energiei creatoare, dacă omul primeşte ca acest cuvânt să sălăşluiască în el.

Adică cum⁹ începem la un nivel tot ca în Vechiul Testament, moral, dacă nu înţelegem altceva. Începem să nu facem asta, să nu facem ailaltă, care se zice că sunt rele. Şi începe o oarecare înţelegere nouă. începem, poate, să dăm putinţa Duhului să producă în noi un moment de viaţă şi să înţelegem atunci în trăirea noastră care este viaţa, unde este viaţa — acest „care“ şi „unde“ fiind o calitate. Să ne îndulcim în cele cerute de viaţa dumnezeiasca, şi prin această îndulcire să desluşim amărăciunea în chiar ceea ce părea să fie atrăgător, în ce se numeşte păcat.

Taina mântuirii este în această împărtăşire a omului întru cuvântul lui Dumnezeu, când omul lasă şi pe Dumnezeu să se împărtăşească cu el. Este o deschidere reciprocă. Iarăşi zic, nu este la nivel de informaţie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dăm o dezlegare, ca să zicem aşa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvânt să ne împărtăşească cu ceva, carea împărtăşire duce pe om mai departe, şi acest „mai departe“ nu are limită, până la identitatea totală a omului cu Dumnezeu

Am vrut prin toate astea — cam întortocheate — să dau totuşi câteva gânduri despre cuvânt. Deci cuvântul ca împărtăşire, nu cuvântul ca informaţie. Este alt nivel, cuvânt cu altă energie.

Iar acum — Cultura. Cum am putea defini noi cultura⁹ Am auzit şi în Apus şi aici, în România, mulţi oameni care, vrând să trăiască bine, să trăiască o viaţă dreaptă să zicem, au fost şocaţi că sub numele de cultură astăzi, în veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, până la desfrânări şi altele, tot ce-şi poate închipui omul. Aş zice că are dreptate acest cuvânt: până la urmă cultura este ceva ce cultivăm. Dar atenţie, fiindcă ce cultivăm, asta şi devenim.

Cultura este orişice cultivăm. Şi cultivarea pământului este cultură. Şi cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultură. Dumnezeu acuma ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieţii; Dumnezeu Care JL-a făcut pe om, Care ştie din ce este făcut omul, Care singur ştie unde este năzuinţa adevărată a omului; Dumnezeu Care vede pe om deznădăjduit, căutând viaţă acolo unde se vede îngropat în tot felul de morţi — şi până la urmă Moartea — şi căutând viaţa smintit, în orice i se pare lui a fi împlinire sau plăcere. Dar Dumnezeu, tainic, ştie unde năzuieşte inima omului, şi la acea năzuinţă răspunde prin cuvântul Lui. Şi, Cuvântul lui Dumnezeu — Dumnezeu ne invită să-L facem cultura noastră.

Dar Dumnezeu nu este unul care lucrează cu informaţie. Mulţi gânditori, filosofi, oameni de ştiinţă pun întrebări multor oameni de-ai Bisericii, să zicem: „De ce n-aveţi o doctrină pentru…,'¹ nu ştiu ce să spun, să zicem: „Ce se întâmplă cu copiii care mor nebotezaţi,“ sau mai ştiu eu ce Biserica — şi aş zice cultura Bisericii — nu ţine a ne informa pentru orişice Dumnezeu, prin Biserică, ţine a împărtăşi omului împărtăşind omului ceva din viaţa Lui,

16

dacă omul primeşte, poate să meargă mai departe, fiindcă, cum scrie în Psalmi, „Adânc cheamă către adânc.“¹ Omul adâncindu-se, descoperind adâncurile tainelor lui Dumnezeu, caută mai departe, şi merge mai departe; merge nu „studiind,“ ci trăind, merge până unde, într-o bună zi, va şi şti toate câte ştie Dumnezeu.

Cred că mai toţi cunoaşteţi începutul Bibliei, dezvăluirea începutului omului, povestea lui Adam în Rai, pe care mulţi astăzi au primit-o ca un fel de mit. (Dacă mă iertaţi, fac o paranteză: Aş da această provocare tuturor celor care cred că este un mit: studiaţi miturile şi studiaţi povestea lui Adam, să vedem dacă nu găsiţi nişte diferenţe esenţiale între ce este mit şi ce este această povestire. Dar vă las cu această provocare.) Intre altele, vedem în povestirea aceasta într-adevăr esenţa noastră. Adamul acela sunt eu, Adamul acela este orişicine. Adâncind trăirea noastre bisericească, ne regăsim în el şi pe el în noi.²

Dumnezeu L-a făcut pe Adam şi L-a pus în acest Rai şi I-a spus: „Iată, toate acestea vor fi ţie pentru mâncare, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului, dintru acela să nu mănânci, că în ziua în care vei mânca, vei muri.“ Noi înţelegem acest „Să nu mănânci“ ca porunca lui Dumnezeu, şi pe drept cuvânt. Dar: ce numim noi poruncă? Porunca de multe ori este de la unul mai mare la unul mai mic: cu degetul ridicat zice: „Să nu faci asta!“ Dar cu Dumnezeu nu este aşa, şi nici nu are forma aceea, că Dumnezeu îi şi explică imediat lui Adam, „Pentru că în ziua sau în clipa în care vei mânca din el, vei muri.“ Adică Dumnezeu împărtăşeşte lui Adam un lucru mic, dar un început. „Dacă pui piciorul pe calea asta, te pot duce mai departe, dacă nu, e un risc.“ Dar Dumnezeu l-a lăsat liber pe Adam, fiindcă Adam trebuia să îşi arate libera voinţă în trăirile lui. Şi Adam s-a văzut cu un alt cuvânt în faţă: şarpele a venit şi i-a spus lui Adam — şarpele cred că era simbolul înţelepciunii, că se zice că era cel mai înţelept dintre animale — şi i-a spus lui Adam: „Nu vei muri dacă vei mânca din acest pom.“ Şi Adam, crezând, nu pe Dumnezeu, ci crezând şarpelui, a făcut ce i s-a părut că este bine. Şi s-a trezit, cum spune şarpele, că: „Ţi se vor deschide ochii şi vei cunoaşte binele şi răul, că Dumnezeu cunoaşte binele şi răul, şi vei deveni ca Dumnezeu.“ Şi lui Adam într-adevăr i s-au deschis ochii, dar: ce taine dumnezeieşti s-au dezvăluit lui Adam când i s-au deschis ochii prin această faptă⁹ Cum a devenit el nemuritor şi atotştiutor ca Dumnezeu⁹

Adam, când, chipurile, i s-au deschis ochii — şi într-adevăr, într-un fel i s-au deschis — s-a văzut ruşinat, s-a văzut gol, s-a văzut dezbrăcat şi s-a ruşinat de goliciunea lui. S-a ruşinat Adam de Eva şi Eva de Adam, şi s-au ascuns sub îmbrăcăminte de frunze, şi când au auzit venirea lui Dumnezeu înapoi în Rai, s-au ruşinat de Dumnezeu Dar ce, ruşinea este starea Iu' Dumnezeu? Vedeţi că au primit un cuvânt smintit, şi energia acestui cuvânt a smintit pe om, şi smintire duce către smintire S-a dezbrăcat de firea cu care era îmbrăcat, şi s-a găsit gol şi ruşinat şi de Eva şi de Dumnezeu, şi s-a găsit în tendinţa de a se despărţi tot mai mult de Dumnezeu; că atunci când a venit Dumnezeu, Adam s-a ascuns după copacii Raiului. Dar dacă Adam ar fi ascultat şi crezut în Dumnezeu mai mult decât în glasul străinului.

Şi asta este menirea omului: Ascultarea glasului lui Dumnezeu.² Mântuitorul zice: Oile Mele aud glasul Meu

18

şi urmează Mie Glasul străinului nu îl aud, şi se înfricoşează de al străinilor, că nu-l cunosc.¹ Deci Oile lui Hristos, şi în măsura în care suntem Oile lui Hristos, ne învăţăm încrederea în Dumnezeu. învăţăm să desluşim glasul lui Dumnezeu (glas tainic, precum şi cuvântul este o taină a energiilor lui Dumnezeu), începând dintr-o trăire morală prin care ni se dezvoltă nişte simţuri. Pornim cu oarecare frică — aceasta fiind o energie care păzeşte — frica aceasta dezvoltă o percepţie: desluşirea glasului străin de glasul Tatălui, atunci când desluşim un glas de străin — acolo unde este străin — şi glasul Tatălui — glasul celui ce ne naşte intru viaţă vecinică — în cuvintele lui Dumnezeu; omul, fiind atras către viaţă, desluşeşte moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu.

De aceea spune Mântuitorul că oile Mele se tem de străini, fiindcă nu cunosc glasul străinului! Adică, nu recunoaştem în străin glasul chemării către viaţă. Dar acesta-i un simţ care este în om din fire, mai mult sau mai puţin — în măsura căderii fiecărui om — simţ care se dezvoltă prin trăirea cuvântului dumnezeiesc Se dezvoltă: şi în această dezvoltare constă ceva din ceea ce putem numi cultura duhului.

Astfel încep să se înduhovnicească cele cinci simţuri care, înduhovnicite iniţial printr-o primă trăire, ne conduc puţin câte puţin la o mai adevărată cunoaştere în cele ale lui Dumnezeu, până ajungem la o familiaritate cu Dumnezeu. în măsura în care aceste simţuri nu sunt înduhovnicite, ele devin prin cultură — cultivare — adică cultivăm cuvântul lui Dumnezeu.

Mă gândesc la altă chemare a glasului lui Dumnezeu: „Auzi, Israil!“² — Israil însemnând poporul lui Dumnezeu. Auzul-este un lucru pe care-l numim în Biserică ascultare Ascultarea este în primul rând auzul cuvântului, ceva ce ascultăm. Noi înţelegem ascultarea ca o disciplină: să „asculţi de cineva.“ Este un adevăr şi în asta, dar nu aceasta este esenţa ascultării. Efectul de disciplină vine din ce numim duhovniceşte ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar. Fac o comparaţie: Precum pruncul în pântecele maicii: am auzit din cunoştinţele ştiinţifice că în el, dintre cele cinci simţuri, auzul este primul care se dezvoltă, şi că pruncul poate auzi glasul tatălui său prin ţesuturile pântecelui maicii. Ceva analogic se întâmplă în trăirea noastră duhovnicească Prin ţesuturile lumii ăsteia, materiei ăsteia, învăţăm în Duh să auzim şi să desluşim glasul Tatălui. Deci ascultarea, înainte sau dincolo de a fi o disciplină, este o auzire şi un discernământ. Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Păstor de glasul străinului, pe care îl recunoaştem ca străin.

Bineînţeles că ascultarea, auzirea, dacă vreţi, duce şi la o înfăptuire oarecare. Auzim ceva şi facem după ce auzim — asta numim ascultare ca, aş zice, cultură. Deci omul, umblând după povăţuirile pe care le aude, cultivă în el trăirea acelor povăţuiri; precum Adam, ascultând povăţuirea şarpelui mai mult decât pe a lui Dumnezeu, fără să-şi dea seama, la început, a cultivat moartea — şi a picat în ea; tot aşa, cultivând cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânţa vieţii şi, ca să zicem aşa, „picăm“ în viaţă (dar nu picăm, că este, nu o cădere, ci un urcuş). Cultivând sămânţa vieţii, sămânţa va încolţi, sămânţa va rodi, şi asta este o întreagă cultură. Ziceam că şi cultura pământului este o cultură: dar şi asta este o cultură a „pământului,“ a pământului care sunt eu.

Am zis la început că tot ce cultivă omul este cultură. Cultură smintită sau bună, dar este cultură Am zis şi lucrul acesta: să-i dăm omului o căutare, şi am numit-o căutarea vieţii, căutare smintită sau dreaptă, dar asta este

20

căutarea omului, că Dumnezeu Care a făcut pe om, Care ştie ce este în om, din ce este făcut şi pentru ce este făcut, Care ştie slăbiciunea omului, dar şi potenţialul omului. Dumnezeu este Cel Care ne cunoaşte şi Care ne poate da împlinirea pe care o căutăm.

Aş vrea să aduc aicea un cuvânt al Sfântului Dorothei al Gâzei, care spunea: Cel ce trăieşte în ascultare, cel ce-şi leapădă voinţa ca să trăiască în ascultare, se trezeşte făcând voia sa întotdeauna. La începuturile trăirii mele călugăreşti ceva din cuvântul ăsta am înţeles, dar foarte smintit, şi aş vrea să vădesc această smintire în caz că şi alţii se smintesc în acelaşi fel. înţelegeam oarecum că, bineînţeles, dacă te-ai lepădat de voia ta şi faci cu plăcere ce-ţi spune altcineva, asta este voia ta, şi deci te găseşti că tot mereu faci voia ta făcând voia celuilalt. Un grăunte de adevăr este şi acolo, dar înţelesul este mult mai adânc, mult mai tainic şi mai mângâietor.

Adevărul este că Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce vreau. Eu caut viaţa, dar o pot căuta smintit. Făcând ascultare în Duh, mă trezesc dintr-o dată: „Păi, Doamne, asta-i ce votam!“ Până la urmă acesta este lucrul către care năzuiam Recunosc, paradoxal, ce n-am cunoscut niciodată. Atuncea când harul vine, când cuvântul lui Dumnezeu trăind şi petrecând în noi încolţeşte şi începe să dea viaţă; când harul începe să trăiască în om, să-l umple, să-l plinească şi să-l îndumnezeiască, mărturia tuturor Sfinţilor din Vechiul Legământ încoace a fost că aceasta este ceea ce plineşte pe om Bineînţeles că aceasta este! Dar ce, Dumnezeu o să ştie mai puţin decât mine, făptura Lui, ce vreau şi ce caut eu⁹ Omul poate căuta smintit, şi până la urmă păcatul este o minciună, este o smintire — o smintire a firii; precum zice cuvântul românesc: „Şi-a ieşit din fire,“ este o ieşire din fire.

Şi precum am mai zis, să nu ne lăsăm amăgiţi de multe filosofii şi gândiri care, mai ales în zilele noastre, se amestecă în toate şi smintesc pe om. Firea omului este ceea ce Dumnezeu ne dezvăluie a fi firea omului. Acuma nu înţelegem de ce Cele pământeşti, cele materiale le înţelegem, ca fiind viaţa noastră primitivă, fără nici un sens peiorativ al cuvântului „primitiv,“ aş zice viaţa noastră animală, fără nimic peiorativ noţiunii de animal, decât că este neîndestulător pentru om. Dar firea aceasta materială ne este mai la îndemână: dacă ţi-e foame, şi ai ce mânca, orişicând poţi să iei şi să mănânci; dar cuvântul Mântuitorului, „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu,“¹ unde găsim cuvântul acesta⁹

Cuvinte în cărţi găsim. Dar înţelegem cuvântul acesta, ca să încolţească şi să-i simţim viaţa⁹ Găsim energia acestui cuvânt, ca în clipa când, să zicem, ne mănâncă lăcomia, să găsim îndulcire în cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât să simţim: „Păi asta poftea, nu pântecele meu, ci altceva în mine“ Atunci când pântecele s-a umplut şi nu mai are nevoie de mâncare, dacă mai mănânci e lăcomie. M-am umplut de mâncare, dar ceva mai poftesc, şi m-arunc spre mai multă mâncare, cu dezamăgirea de a vedea că mâncarea nu-mi face decât rău, şi ajung până la greaţă Că tot ce este material este stricăcios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. De ce⁹ Fiindcă omul nu este numai un animal, când ceva în om pofteşte, vecinicia pofteşte, infinitul Ceva în om nu se satisface, nu odihneşte decât în nemărginirea lui Dumnezeu

Dacă în mine poate încolţi acel cuvânt, şi îl găsesc ca fiind lucrul către care năzuieşte pofta mea, atunci nu mai e poftă în sens peiorativ, ci din lacom mă văd virtuos

22

cum am zice noi, moralmente. Dar nu-i vorba de virtute aşa cum înţelegem în morală, ci de viaţă, că Dumnezeu la viaţă primeşte pe om. Şi în asta constă faptul că Sfinţii au trăit cu bucurie în cuvântul lui Dumnezeu, s-au nevoit cu bucurie, s-au îndulcii de posturi şi de vieţi aspre. Dar nu viaţa aspră îi îndulcea, ci puterea harului.

Asta nu este un lucru al intelectului, este o trăire care a dat putere. Ce înseamnă martir? Cuvântul este acelaşi ca „martor,“ etimologic. Martirul este un martor, pentru că viaţa care trăieşte în el — în Hristos — este mai puternică decât viaţa pe care o avem în mădularele noastre pământeşti stricăcioase. Mai puternic? energetic, nemaisimţind nici chinurile, pentru îndulcirea pe care i-o pricinuieşte dragostea lui Dumnezeu, care-l face mai bine să moară cu Dumnezeu în chinurile cele mai cumplite, decât să se îndulcească de îndulciri stricăcioase, trecătoare, despărţindu-se de Dumnezeu. Dar stricăcios şi trecător nu este numai că azi trăiesc şi mâine mor; stricăcios şi trecător este o calitate a îndulcirii.

Se zice că Dumnezeu este Dragoste, Dumnezeu este Iubire. Atunci omul ce este, dacă-i chipul lui Dumnezeu? Şi omul este dragoste, şi omul este iubire Vedem că până şi păcatele cele mai mari au de-a face cu dragoste şi cu iubire. Omul, fiind făcut în chipul lui Dumnezeu, îşi caută identitatea, cum zicem noi astăzi.

Dumnezeu mai bine decât mine ştie unde-mi este identitatea. Şi când omul urmează cuvântul lui Dumnezeu, când omul continuă cuvântul lui Dumnezeu, se trezeşte dintr-o dată că asta şi voia. Şi voia aşa de înverşunat, aşa de înflăcărat, că este gata şi să moară ca să rămână cu dragostea, cu firea sa în dragoste, decât să cadă în smintirea dragostei pe care acuma o resimte ca smintire.

Deci cuvântul lui Dumnezeu este cultura duhului. Mi-amintesc când am venit în România după mulţi ani. Cineva mi-a vorbit de Părintele Paisie Olaru şi mi-a spus că i-a cerut înainte de moarte un cuvânt pentru tineretul român. Şi aşa cum am auzit eu şi cum reţin, cuvântul ar fi fost cam acesta: ,jSă păzească cuvântul lui Dumnezeu“ Am auzit două-trei cuvinte frumoase despre Părintele Paisie Olaru, dar când am auzit cuvântul lui, nu ştiu de ce l-am îndrăgit foarte mult în inima mea. Şi m-am gândit că ăsta este poate un cuvânt mai mare decât ne dăm seama: ,JSă păzească cuvântul lui Dumnezeu». începem a păzi cuvântul lui Dumnezeu, a-l cultiva la nivelul la care ne găsim. Etic îl înţelegem? Păi etic încercăm să-l păzim, dar aş vrea să atrag atenţia la asta: Nu acolo să rămână mintea noastră, nu acolo să caute, să nu formalizăm — viaţa să căutăm

Există o cercetare duhovnicească pe care trebuie s-o facă omul. Există un «de ce», o întrebare pe care trebuie s-o pună omul. Trebuie să înţelegem sensul şi esenţa lucrurilor. Nu este numai paza unui «Fă asta, nu te gândi de ce, doar să fie aşa, că aşa-i bine!» Dumnezeu nu a spus lui Adam «Să nu mănânci din pomul acela, că asta-i rău!» A explicat lui Adam: «Să nu mănânci din pomul acela, că în ziua în care vei mânca, vei muri».¹ Şi vedem că de o anume moarte a şi murit, deşi trupul mai avea să-şi trăiască un termen până la moarte, dar în duh a murit, s-a despărţit de Dumnezeu, s-a învrăjbit cu Dumnezeu. în loc să se bucure de venirea lui Dumnezeu, s-a înfricoşat, s-a ruşinat şi s-a ascuns Noţiunile astea de frică, de ruşine, de ascundere sunt foarte mari

Aşadar, să păzească cuvântul lui Dumnezeu. Noi începem prin a păzi cuvântul aşa cum ne taie capul. Dar aş vrea să îndemn pe fraţii şi pe surorile mele să înţeleagă, să năzuiască, să caute în rugăciune mai departe decât ce ne taie capul astăzi Că nu este numai o păzire a unui cuvânt -

24

etică, cuvântul nu este o poruncă morală, deşi are şi efectul ăsta, dar e numai un efect, şi efect secundar. Este Cuvânt de Viaţă. Păzind cuvântul lui Dumnezeu, dăm posibilitatea acestui cuvânt să sălăşluiască în noi şi să petreacă în noi Şi descoperim că acesta este cuvântul care pe noi ne păzeşte.

Până la urmă cine păzeşte pe cine? Omul păzeşte cuvântul lui Dumnezeu? Mai adevărat, cuvântul pe care-l păzesc, pe mine mă păzeşte. Şi nu numai mă păzeşte, ci mă duce mai departe. Cât de departe? Spune Scriptura că trupul şi sângele nu pot moşteni Împărăţia Cerurilor, împărăţia Cerurilor nu este în trup şi sânge, în mâncări şi în înfrânâri: este împărăţia Duhului. Scris este — tot de Apostolul Pavel, căruia i s-au dezvăluit taine adânci — căci: «Ochi n-au văzut şi urechi n-au auzit, şi nu s-a suit la inima omului ce a pregătit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El».¹ Dacă ochi n-au văzut şi urechi n-au auzit, dacă n-a intrat în inima omului, cum putem noi să mergem către acestea pe care nu le vedem şi nu le auzim? Sunt aşa departe de noi, că nimica omenesc nu le poate înţelege. Cultura Cuvântului tocmai către acest nevăzut, neauzit, neînchipuit de om conduce. Cuvântul lui Dumnezeu vine din împărăţia Cerurilor, şi nu numai că ne păzeşte, dar ne şi duce în împărăţia Cerurilor.

Ce este împărăţia Cerurilor¹⁷ Mântuitorul zice: «Să nu căutaţi la dreapta şi la stânga. împărăţia este în voi».² împărăţia este în om, şi cuvântul lui Dumnezeu caută să sălăşluiască în om. Omul este la început ca un animal, fără nimica peiorativ; adică trăind în viaţa materiei, în viaţa animalică, dar spre deosebire de alte animale care vieţuiesc ca noi pe pământ, care se nasc ca noi pe pământ, care cresc ca noi şi aparent mor ca noi (adică noi ca ele), spre deosebire de aceste animale vedem în năzuinţa aceasta a omului, în poftele acestea, de neîmplinit prin nimica material în om, vedem căutarea aceasta, care trădează chipul dumnezeiesc în om.

Omul niciodată nu se va putea satisface pe pământul acesta, nici cu cele mai mari plăceri, nici cu cele mai groaznice păcate, nici cu cele mai mari înfăptuiri ale istoriei, ci poate să moară deznădăjduit, chiar fiind împlinit în toate; fiindcă alta năzuieşte omul, dar nu poate atinge. Trup şi sânge nu pot moşteni lucrurile acestea, pe care trupul şi sângele nu le pot vedea, nu le pot auzi, nu le pot percepe, nu le pot intui, decât un firicel vag. Dar cultivând în noi acest cuvânt, însuşi cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul descoperă ceea ce este El.

Revin la ceea ce numim poruncile lui Hristos, ce spuneam la început, că nu sunt ca cele ale Vechiului Legământ, deşi am arătat că şi Vechiul Legământ indica ceva mai departe decât doar o lege, un Rai. Cuvântul lui Hristos este trecerea de la disciplină la viaţă Spune Evanghelia Sfântului Ioan: «Legea prin Moisi s-a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos a venit».¹

Aş vrea să revin la un nivel mai concret acuma, păzind cuvântul lui Dumnezeu. Dar Cuvântul trup S-a făcut şi cuvântul se împărtăşeşte omului prin toate simţurile, prin cuvânt, aşa cum înţelegem noi, oarecum informativ, dacă vreţi, dar fiindcă este vorba de viaţă, cuvântul se împărtăşeşte numai în vieţuire. Nu este destul omului să studieze Scriptura, ca un studiu abstract, nu este destul omului să trăiască o viaţă îmbisericită, să-şi împodobească casa cu icoane, sâ asculte muzică duhovnicească, bisericească, să înlocuiască o cultură omenească cu o cultură îmbisericită

26

Dumnezeu, Care ne-a făcut şi Care ştie din ce suntem făcuţi, ştie că suntem trup şi sânge. Cuvântul trup s-a făcut,¹ în mai multe sensuri Cuvântul cel mai înainte de veci, Care se numeşte şi Fiul lui Dumnezeu, Care este însuşi Dumnezeu, S-a întrupat în istoria aceasta, S-a născut aşa cum m-am născut şi eu, a copilărit aşa cum am copilărit şi eu, a trăit şi a suferit aşa ca mine, a murit aşa cum voi muri şi eu, a înviat aşa cum eu nu pot învia, S-a înălţat la Ceruri şi sade de-a dreapta Tatălui, şi a creat prin aceasta o cale către dreapta Tatălui pentru mine

Şi când vorbesc de «mine» nu vorbesc de cel care vă vorbeşte. Vorbesc de tine. Că şi tu eşti un «eu», orişicine vei fi. Deci Cuvântul trup S-a făcut, spre împărtăşire, şi ca trup ni se împărtăşeşte. Unul din cuvintele mântuitoare ale Domnului a fost că Pâinea Vieţii avea să fie El însuşi. în Evanghelia de la loan avem cuvintele. «Cine mănâncă trupul Fiului Omului şi bea sângele Lui are viaţă vecinică».² Şi chiar spune mai departe. «Cine mănâncă trupul Fiului Omului şi bea sângele Lui, petrece întru Mine şi Eu întru el».³ Şi zice «Cine nu mănâncă trupul Fiului Omului şi nu bea sângele Lui, nu are viaţă în sine».⁴ Acest Trup şi Sânge este poate esenţa cea mai concentrată a Bisericii. Nu ştiu cum să o exprim. Doresc, şi mă rog Domnului ca să pună în inimile voastre să se înţeleagă cuvântul pe care vreau să-l spun Acolo unde mă poticnesc eu, înţelegerea voastră să meargă mai departe şi să întregească ce nu ajung eu să exprim.

în Sfânta împărtăşanie mâncăm ce vede mintea a fi o bucăţică de pâine şi un strop de vin, ce văd ochii noştri pământeşti, ce miroase mirosul nostru pământesc, ce simt

cele cinci simţuri: este pâine şi vin. Dar, într-un chip tainic, acestor simţuri li se dezvăluie din ce în ce mai puternic şi mai clar, mai limpede şi mai concret, atunci când simţurile duhovniceşti se dezvoltă, şi începem să înţelegem cuvântul Mântuitorului Care zice că este nu numai pâine şi vin, ci însuşi Trupul şi Sângele Lui. Spune sfântul Pavel că deoarece copiii sunt părtaşi trupului şi sângelui, şi El — FIristos — Cuvântul lui Dumnezeu, S-a făcut părtaş trupului şi sângelui, S-a făcut asemenea nouă. Dar, într-un chip de neînchipuit omului, Se dă spre mâncare.

Pentru omul modern, care este obişnuit cu cercetare intelectuală, amintesc cuvântul unui filosof (am uitat care — un filosof german): Mo// ist was man ifit. Este un joc de cuvinte. Ist înseamnă «a fi»; scris un pic altfel, înseamnă «a mânca»: eşti ceea ce mănânci. Adică mâncăm materie, suntem materie. Va să zică, ce să gândim lucruri prea înalte, vedem că ne luăm viaţa din cele materiale, din zarzavaturi, din trup de animal, din alte lucruri, deci şi noi suntem ce-i zarzavatul şi ce este trupul de animal, şi noi suntem un fel de «varză», câteodată în… mai multe sensuri. Şi noi suntem un trup de animal. Ca animalul ne naştem, ca animalul pierim. Dar eu pretind că Cel Care a făcut pe om ştia mai bine decât filosoful german că omul este trup şi sânge, şi de aceea ne-a dat, într-un chip tainic, Trup şi Sânge, ca să ne hrănim, în duh, prin această hrană pe care o primim trupeşte.¹

Este un plan cu multe nivele acolo, fiindcă mai este un alt nivel. Mâncăm Trup şi Sânge, dar vedem şi simţim pâine şi vin. Iarăşi, Dumnezeu Care a făcut pe om ştie firea omului. Nu l-a făcut pe om să fie canibal. Omul, dacă nu se îndrăceşte — îndepărtându-se de Dumnezeu — nu rabdă nici măcar gândul de a mânca trup crud şi sânge, şi deci ne-a dat acest trup şi sânge în felul cel mai frumos,

28

cel mai nobil, hrana cea mai nobilă pe care o cunoaşte omul, pentru că este şi o anume asemănare cu trupul şi cu sângele în pâine şi în vinul roşu.

Mă gândesc la toate expresiile Vechiului Testament care vorbesc de «sângele strugurelui: „¹ şi acolo era o intuiţie nemaipomenită! Mâncând deci într-o formă, nu canibalică, dar totuşi într-o formă trupească, mâncăm duh, fiindcă omul este şi duh. A spus Hristos Samarinencii: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină lui Dumnezeu, în Duh şi în adevăr să se închine“.² Şi aicea, în mâncarea aceasta, mâncăm Duh, în mâncarea Trupului acestuia

Aicea nu pot să nu mă împleticesc niţel în cuvinte, şi iarăşi nădăjduiesc că Dumnezeu o să desluşească în voi ce e nevoie pentru mântuirea fiecăruia. Zic că mâncăm Duh; dar mâncăm Trupul şi Sângele Mântuitorului, şi într-o formă chiar materială, acceptabil gustului omului, dar este altceva decât ce ni se pare a fi. Merg mai departe. Mâncăm un Trup şi bem un Sânge care au cunoscut moartea, dar şi învierea, dar şi înălţarea, dar şi şederea de-a dreapta Tatălui, dar, într-un chip tainic, şi Venirea Cea de-a Doua, şi Slava cea vecinică, cea din urmă — ne împărtăşim cu însuşi Dumnezeu.

Unde duce cultura cuvântului lui Dumnezeu, credinţa în cuvintele lui Dumnezeu⁹ Cuvintele lui Dumnezeu, omului pot părea, şi par de multe ori sminteala cea mai mare, şi însuşi Apostolul Pavel nu se sfieşte a vorbi de „nebunia lui Dumnezeu“, dar adaugă că nebunia lui Dumnezeu se arată mai înţeleaptă decât înţelepciunea omului. înţelepciunea omului e neputincioasă, precum şi omul; este stricăcioasă, precum şi omul; dar ceea ce ne pare nouă a fi o nebunie, dacă este dumnezeiască, să ne împărtăşim cu această nebunie, şi vom vedea că asta era înţelepciunea.

Deci ajungem la împărtăşirea concretă, fizică, la împărtăşirea cu lucrul care vine de dincolo, lucrul care vine de unde mintea omului „nu se poate duce“.¹ Ochiul nu poate vedea, urechea nu poate auzi.² Ei, asta-i energia care ne duce întru acel „dincolo“. Cuvântul lui Dumnezeu împărtăşeşte pe om la toate nivelele: la nivel de cuvânt, la nivel de simţ, la nivelul cel mai concret al mâncării. Şi când Mântuitorul a răspuns ispititorului că nu din singură pâine va trăi omul, ci din fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu, dacă am fi auzit atunci în pustie cuvântul acesta, cine şi-ar fi putut închipui că acel cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu“ — tocmai ca pâine ni se va da, drept împărtăşanie?

Dacă omul material se sminteşte? Apăi sigur că se sminteşte! Acestea sunt taine dumnezeieşti Ori crezi, ori nu crezi… Dacă nu crezi, intri într-un domeniu care se cheamă „iad“, care se cheamă „pedeapsă;“ intri în tot felul de încurcături, sminteli, amărăciuni, ca fiul risipitor.

Smintirile astea în care cădem, pedeapsa asta… ce este cuvântul pedeapsă? Etimologic vine de la cuvântul grec pedevsis, care dă pe româneşte şi alte cuvinte. Rădăcina grecească ped- (rcoaS-) dă /x^atrie, pedagogie riai8eucnţ, „pedeapsa“, este o povăţuire de copil, o formare de copil, o educaţie de copil, foimezi copilul Pedeapsa nu este un „Na, să mănânci asta, c-ai fost rău!“ Pedeapsa este un lucru care ne revine; să zicem, dacă ^arunci praf în sus, praful o să-ţi cadă în cap. Ne revin anumite lucruri, şi trăind smintirile, amărăciunile astea

30

care ne vin, ceea ce numim ispite, ele au menirea să ne trezească, să vină omul ca fiul risipitor într-o zi şi să-şi zică:..Dar asta-i ce vroiam? Eu_: care căutam fericirea — şi-am ajuns la amărăciune! Asta-i ce vroiam?»

V-amintesc de cuvântul pe care l-am spus mai sus, că cel ce-şi leapădă voia sa şi face voia lui Dumnezeii, adică ascultarea, se trezeşte că asta era ce vroia el; fiindcă Dumnezeu a ştiut mai bine ce «vroiam eu» şi unde-o să-l găsesc. Aşa şi omul care se desprinde de Dumnezeu şi cade în acest domeniu pe care-l numesc «pedeapsă», până la urmă iadul. Dar şi el, iadul, are menirea să povăţuiască pe ora, măcar că într-un fel negativ: «Dar asta-i ce voiam? Păi, dacă-i vorba de suferinţă, nu-i mai bine să iau suferinţa pe care nu ne-o ascunde Dumnezeu că va fi urmarea cuvântului lui Dumnezeu'? Că, dacă tot e vorba de suferinţă, atunci ce am de pierdut să urmez lui Hristos, suferind? Acolo măcar este făgăduinţă de viaţă vecinică». Şi iarăşi, prin «pedeapsă», prin această educaţie de copii, dacă are trezvia aceasta sufletul şi lumina aceasta, ca fiul risipitor, să înţeleagă că prin aceasta poate să vină înapoi la Dumnezeu, şi-atuncea are şi un avantaj: că nu va mai fi ademenit de ceea ce acuma recunoaşte a fi sminteală.

Şi aş zice atunci: De ce Dumnezeu nu ne porunceşte, ca şi şarpele, să avem experienţa binelui şi răului prin împărtăşirea cu răul, prin gustarea din rodul acesta care a zis Dumnezeu că ne va da moartea? «Cunoaşteţi moartea, şi după aceea cunoaşteţi viaţa!» Dumnezeu nu se amestecă cu ce-i rău. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, în dragostea Lui pentru om întrebuinţează toate, până la sminteli, ca să mântuiască pe om. Dar calea smintelii este o cale periculoasă, că poate omul să nu mai ştie cum să se întoarcă de acolo. Vedem în Iuda, care nu a ştiut, nu a înţeles până în clipa cea din urmă care este mila Mântuitorului, ca să poată face şi el ce-a făcut şi Sfântul Petru — adică să se pocăiască.

Petru s-a lepădat de Dumnezeu, de trei ori s-a lepădat de Hristos, de Iisus, învăţătorul lui pe Care pretindea că-L iubea, de învăţătorul pe Care-L văzuse schimbat la faţă în Muntele Thavor şi L-a văzut în lumina Lui dumnezeiască. Nu mai era de-acum înainte un învăţător sau un profet; Petru a văzut că într-adevăr era Fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu însuşi. Şi de Acesta s-a lepădat Petru. Şi păcatul lui Petru era nesfârşit mai mare decât trădarea lui Iuda.

Ce ştia Iuda? «Am trădat sânge nevinovat».¹ Şi-acum vedea că trădarea lui ducea sângele acela până Ia moarte. Dar Petru, deşi păcătuise şi el rău, a rămas în lumina lui Hristos, care lumină i-a dezvăluit că Dumnezeu este milostiv, i-a dezvăluit ceea ce învăţăm şi noi în Biserică: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Şi s-a întors Petru şi a ieşit şi a plâns amar, dar a rămas cu ceilalţi Apostoli, până când a venit Mântuitorul, şi nu că l-a vădit pe Petru în faţa celorlalţi — toţi ştiau că s-a lepădat Petru de Iisus. Dar când, după înviere, Hristos a spus lui Petru: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?», şi Petru a mărturisit: «Te iubesc», şi-a ispăşit prima lepădare: «Nu-l cunosc pe acest om!» La al doilea «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?», când a spus «Te iubesc, Doamne!» a ispăşit a doua lepădare. Când a spus a treia oară: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine?», s-a mâhnit până la inimă Petru şi a spus: «Doamne, Tu toate le cunoşti; nu se poate să nu cunoşti, să nu ştii că Te iubesc». Şi a forţat Mântuitorul din inima lui Petru, a stors din inima lui cu durere a treia ispăşire, că a treia oară cu blesteme şi cu

32

jurăminte s-a lepădat de Hristos: «Nu cunosc pe acest om!»

Calea lui Iuda putea să-l mântuiască pe Iuda. Şi dacă citim Scriptura cu înţelegere vom vedea că asta căuta şi Mântuitorul Dar, cum cântăm în Joia Mare, «Iuda nelegiuitul nu a voit să înţeleagă».¹ Calea păcatului este o cale periculoasă. Calea întunericului poate să-l facă pe om să rămână în întuneric. Deci cuvântul lui Dumnezeu împărtăşeşte omului viaţă, şi viaţă vecinică. Dacă învăţăm calea ascultării, dacă învăţăm să cultivăm în inimile şi în vieţuirile noastre cuvântul lui Dumnezeu, îl vom găsi.

Ce ne-a făgăduit Hristos⁹ Pe de-o parte ne făgăduieşte Crucea, dar pe de altă parte pretinde Mântuitorul că jugul Lui este uşor, bun, şi că povara Lui este uşoară. Şi găsim într-adevăr că jugul Lui este bun şi povara Lui este uşoară, cum au dat mărturie martorii care până la moarte s-au îndulcit de cuvântul lui Hristos, că moartea le-a fost mai dulce decât vieţuirea smintită, într-adevăr, nemincinos a spus aceste cuvinte Mântuitorul, că jugul Lui într-adevăr a fost bun celor ce au gustat din el, şi povara Lui a fost uşoară. De ce să luăm asupra noastră jug neplăcut şi povară grea, cercetarea în păcat? Şi totuşi, dacă omul vrea, Dumnezeu îl lasă. Şi este foarte important să înţelegem, în această lăsare, ceva din calitatea dragostei lui Dumnezeu.

Noi, când iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau să mă iubească şi el, să-mi întoarcă dragostea, şi este un adevăr şi în asta; ori, mai ales dacă am oarecare autoritate asupra lui, dacă-mi este copil, vreau să ia calea dreaptă, şi pot să impun omului, fratelui meu, copilului meu, părintelui sau orişicui, până a-i distruge libertatea, viaţa, îi vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dai Dumnezeu este Smerenie: şi aceste două virtuţi până la urmă sunt o singură virtute.

Cuvintele pe care Preasfinţitul Andrei ni le-a spus la început sunt cuvintele cheie. Şi nădăjduiesc să-l bucur şi pe Preasfinţitul spunând ce am auzit de la 'Părintele meu duhovnic Sofronie, o definire — dacă vreţi — a smereniei, pe care n-am găsit-o la altcineva. Spunea că smerenia (înţeleasă adevărat, în duh şi în adevăr), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate împărtăşi şi a nu se Dumnezeu, care se dă, fară întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui împuţina. Smerenia are aspect de micşorare, de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob Că şi Hristos, spune Sf. Pavel, a luat chip de rob şi S-a supus morţii,¹ morţii ruşinoase de pe Cruce; dar, înţeles în duh şi în adevăr, ce a făcut Hristos acolo arăta că nu avea frică de moarte, nu avea frică de înjosire Puterea Lui dumnezeiască nu putea fi biruită de nimic. Şi care este puterea asta neclintită de nimic în toate cosmosurile care există, şi dincolo⁹ Paradoxal, smerenia. Şi când omul, ca Hristos, s-a smerit până la moarte, s-a găsit neclintit, neclintit în dragoste, neclintit în trăirea harului. Cu harul acesta să ne dea Dumnezeu să murim, şi din moarte nu vom gusta.

Şi cuvântul pe care aş fi vrut să vi-1 citez mai sus din Evanghelia Sfântului Ioan, dar nu era vremea, era: «Cel care crede în Mine nu va trece prin judecată, nu va cunoaşte judecata, ci va trece de la moarte la viaţă».² Că tocmai şi Judecata care, ca toate lucrările lui Dumnezeu, este lucrare spre mântuire, chiar şi Judecata de Apoi, aş îndrăzni să spun că este poate ultima chemare a lui Dumnezeu către mântuire, dar riscă să fie prea târziu Dar omul care a trăit după cuvântul lui Dumnezeu, cum spune

34

Psalmul, «Pentru cuvintele gurii tale eu am păstrat căi aspre»,' şi-a trecut judecata.

In viaţa asta, viaţa ne-a judecat şi ne-am judecat. Ne-am lăsat judecaţi de Dumnezeu şi am ales cuvântul lui Dumnezeu, până la moarte — dă-ne Doamne! — vorbesc de mucenici. Dar am judecat şi noi pe Dumnezeu. Şi noi judecăm pe Dumnezeu, şi am pus pecetea noastră că Dumnezeu este adevărat, cum spune Sfântul Ioan.² Şi Dumnezeu se arată adevărat dincolo de moarte, dincolo de iad, dincolo de toate. Aş zice dincolo de vecinicie, că mai nainte de toţi vecii Dumnezeu nu că era, Dumnezeu este\

Şi deci smerenia, când ajunge omul s-o trăiască, este puterea de care se înfricoşează tot ce se înfricoşează de Dumnezeu, fiindcă nimica n-o poate birui Pare a fi slugă smerenia, dar este calitatea de Domn, de împărat. Este calitate dumnezeiască, şi în a doua carte a Părintelui Sofronie, care este o mărturie a vieţii lui, spune că mulţi au spus despre Dumnezeu multe: că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu este lumină, că Dumnezeu este putere; dacă, zice, aş îndrăzni şi eu să zic ceva despre Dumnezeu, aş zice că Dumnezeu este smerenie, şi în această smerenie nespus de minunată, neînţeleasă de tâlcul omului — dar dacă o trăim, o înţelegem, nu tâlcuind-o intelectual, ci trăind în oasele noastre harul ei — această smerenie este tocmai pericolul pentru om, fiindcă Dumnezeu, dragostea smerită a lui Dumnezeu nu impune omului.

Şi aş vrea de astăzi încolo nimeni să nu mai vorbească de fructul interzis. Cum a interzis Dumnezeu lui Adam rodul cunoştinţei binelui şi răului, când cinci minute mai târziu Adam avea să mănânce⁹ Ce, nu vedea Dumnezeu⁹ Nu putea Dumnezeu să-i dea una peste cap, aşa cum facem noi dacă vedem ce face copilul nostru şi, în dragostea noastră, îi dăm o palmă şi-i spunem: «Păi să nu faci asta!» Dragostea lui Dumnezeu lasă pe om singur să se determine, fiindcă «dragoste cu sila nu este cu putinţă». împărăţia cea vecinică este împărăţia celor care iubesc, şi care iubesc să fie ce este Dumnezeu.

Aş zice, fraţi şi surori întru Domnul — şi poate oarecum cu aceasta să şi închei — aţi trăit patruzeci şi cinci de ani de mucenicie, de interziceri, de groază, de greutăţi. Şi-acum a revenit în pământul nostru lucrul pe care eu l-am preţuit cel mai mult (nu mă gândesc la ce mă gândeam eu în 1955, când ne-am dus în Anglia la libertate, în sensul istoric şi omenesc, că toate astea sunt trecătoare şi relative): libertatea credinţei. Asta a fost pronia lui Dumnezeu, şi la asta aş vrea să încurajez pe toţi fraţii şi pe toate surorile mele întru Domnul.

Chiar cred că vine o clipă în istorie (când? — nu ştiu…), când va veni un «ori-ori»: Ori cu Dumnezeu, ori… ce vrei. De ce îndrăznesc să spun «cred»? Mă întemeiez pe cuvântul lui Hristos din Apocalipsă, când spune la sfârşitul Apocalipsei: «Cine nedreptăţeşte mai nedreptăţească încă, cine spurcă mai spurce încă, cine lucrează dreptatea mai lucreze dreptatea, cine se sfinţeşte, mai sfinţească-se. Căci iată Eu viu degrab, şi răsplata Mea este în mâna Mea, să dau fiecăruia precum şi-a ales».¹

* * *

în încheierea cuvântului îmi cere Preasfinţitul să vă spun cine este Părintele Sofronie şi Cuviosul Awa Siluan, despre care a pomenit Preasfinţitul la început.

Părintele Sofronie este un om care s-a născut în Rusia în veacul trecut, care a scăpat la Revoluţie şi a ajuns în Franţa. Era pictor, dar avea căutarea rugăciunii, care l-a

36

dus să devină călugăr, în 1925, la Muntele Athos în mănăstirea unde era la Muntele Athos a întâlnit pe un om simplu, cu două ierni la şcoală, într-un sat din Rusia Ţaristă, mult mai bătrân ca Părintele Sofronie — numele lui călugăresc era Siluan. Şi în acest Siluan a găsit un om de această cultură a cuvântului, cultura duhului. Un om simplu, cu puţină şcoală, dar cu atâta trăire în duh, încât în trăirea lui a putut să dea nişte cuvinte care sunt asemănătoare cu cele ale Apostolului şi Evanghelistului Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul.

Vă spun doar un cuvânt despre el. A trăit o rugăciune foarte înflăcărată, o pocăinţă foarte înflăcărată, în care, cu toată intensitatea pocăinţei, nu-şi găsea calea către Dumnezeu, către mântuire. Şi într-o clipă, cea mai tragică a vieţii lui, când a întrebat pe Dumnezeu, pe Hristos, de ce nu poate să scape de dracii care-l împresurau în ispitele lui, a primit cuvântul: «Cei mândri suferă de draci». La care reacţia Sfântului Siluan a fost: «Doamne, Tu eşti milostiv. Sufletul meu Te-a cunoscut. Spune Tu cum să fac să mă smeresc». Şi a primit cuvântul acesta înfricoşat şi minunat: «Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!» Cuvânt pe care sfântul a ştiut cum să-l trăiască.

Spuneam că Dumnezeu cunoaşte făptura Sa, ştie din ce-i plăzmuit omul, ştie clipa în care pcate spune un anume cuvânt spre mântuire Şi Siluan l-a trăit deplin. Cum l-a trăit? S-a smerit, osândindu-se în iadul în care trăia şi din care nu putea să iasă. Dar partea cea mai importantă a cuvântului este a doua: «Nu deznădăjdui».

Din spusele aceluiaşi Siluan înţelegem că el a văzut şi a înţeles în cuvântul lui Dumnezeu o foarte neexp/icilă făgăduinţă. N-a spus decât:,Nu deznădăjduit nu i-a dat informaţie Cuvântul lui Dumnezeu nu e informaţie. Dar a fost destulă împărtăşire pentru Sfântul Siluan ca să ştie că se ascundea, taina mântuirii lui din acel iad pe care-l trăia concret, zilnic. Şi, cum mărturiseşte Sfântul în scrierile lui: «De-abia am început să fac precum m-a învăţat Domnul, şi mintea mea s-a curăţit, şi Duhul mărturisea despre mântuire» $i _a aflat mântuirea. Şi de câte ori se vedea lipsit de har, ştia cum să afle harul lui Dumnezeu din nou, ştia să se «osândească», să se smerească până în iad, fără a deznădăjdui, şi în asta să afle imediat mântuirea lui Dumnezeu

Calea aceasta a Sfântului Siluan nu este calea fiecărui om, în dimensiunea _ei. Mai mulţi, spunea Părintele Sofronie, dacă au încercat prin închipuirile lor să trăiască asta, au riscat, şi chiar au ajuns la casa de nebuni câte unii. A cunoaşte «străfundm iadului» — nu este măsura oricărui om, nu este lucru omenesc însă cuvântul primit de Sfântul Siluan reprezintă totuşi însăşi structura vieţii duhovniceşti. Nu pretindem a fi drepţi, ci păcătoşi — ne asumăm păcatul, iadul, în mă&ura în care îl cunoaştem acum, fără a ne «pierde cumpătul» şi a ne ascunde, ca Adam în Rai,¹ adică fără «a deznădăjdui» de iertarea, de vindecarea pe care o vom dobândi de la Domnul. Aşa, de pildă, în faţa fratelui nostru, plotul: «Părinte, în faţa lui Dumnezeu mărturisesc că sunt foăcătos, am păcătuit făcând asta, am păcătuit făcând aljialtă, cer iertare de la Dumnezeu», nedeznădăjduind. Că nu venim să ne luăm pedeapsă, venim să luăm mântuire; chiar dacă preotul ne şi dă un canon, cum zicem în Biserică, şi canonul acesta nu e «pedeapsă», cel puţin nu e pecieapsă în sensul pe care îl înţelegem noi, modernii. Esite «pedeapsă» în sensul educaţiei. Dar este dragostea liui Dumnezeu, Care ştie pe ce cale să ne aducă înapoi la v^ţă când ne-am îndepărtat de ea.

38

Dar revenind la Sfanţul Siluan, în Sfântul Siluan s-au trăit lucrurile acestea până la limită, dincolo de care nu mai există nevoinţă. Că mai jos decât în iad — iadul trăit, fiindcă Pronia lui Dumnezeu i-a lăsat trăirea aceasta înfricoşătoare şi, într-un sens, vecinică — nu există mai jos, mai departe decât iadul vecinie. Dar nădejdea întru Dumnezeu, dincolo de vecinicia acestui iad — nu există nici aici un «mai departe». In Siluan, omul şi-a atins culmile, şi de adânc, şi de înălţime. Şi se găseşte că acest Sf. Siluan a fost unul din sfinţii cei mai mari ai istoriei. A fost proslăvit în ceata sfinţilor de către Patriarhul din Constantinopol în 1987 şi este în calendarele noastre ortodoxe. Nu ştiu dacă în toate calendarele, în România, dar din ce în ce mai mult se cunoaşte Sfântul Siluan şi se iubeşte de mulţi care-au cunoscut scrierile lui, scrieri de om simplu, dar simplu era şi Sfântul Ioan Evanghelistul, care ne-a dat Evanghelia, dar mare Teolog, de Dumnezeu Cuvântător.

Părintele Sofronie deci a rămas ca ucenic al acestui Sfânt Siluan După moartea Sfântului Siluan, Pronia lui Dumnezeu l-a adus pe Părintele Sofronie în Apus, unde până la urmă a întemeiat în Anglia, unde locuiam şi eu, o mănăstire ortodoxă, fiindcă atuncea când n-a mai putut oficial să se întoarcă la Muntele Athos, din motive politice ale Greciei de atunci, s-a găsit împresurat de câţiva tineri (şi mai puţin tineri) care căutau la Părintele Sofronie, sau mai bine zis au găsit în Părintele Sofronie un duhovnic de adâncime, de experienţă şi de trăire, şi a făcut o mănăstire pentru noi şi prin noi. Şi în această Mănăstire in-a adus Pronia lui Dumnezeu să trăiesc 31 de ani la picioarele Părintelui Sofronie

Acest Părinte Sofronie m-a educat un om de înaltă cultură, pictor era de vocaţie, dar un om de cultură universală, în care Siluan yâsise. poate, singurul om care I-a putut înţelege, a înţelege adâncul trăirii lui, mai ales cuvântul ăsta: «Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui». Siluan scrisese în multe rânduri, aşa cum îl inspira rugăciunea în nopţile lui, la sfârşitul vieţii sale. Şi scria pentru mângâierea oamenilor Dar cine avea să înţeleagă scrierile astea şi să facă ceva cu ele⁷ Păi, a găsit pe Părintele Sofronie şi i-a spus într-o zi: «Părinte Sofronie, eşti un om cu carte; ia scrierile astea şi, după moartea mea, fa din ele o carte». Şi asta a fost menirea Părintelui Sofronie. A publicat cartea aceasta în rusă, în Franţa, prin 1948 cred că a ieşit de sub tipar.

Şi deci el a întemeiat până la urmă Mănăstirea noastră în care toţi cei ce am trăit lângă el am trăit în cuvântul acestui Părinte Siluan. Părintele Sofronie a murit astă-vară.¹ Şi nădăjduiesc şi eu poate, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi rugăciunile voastre, să pot da în limba română acest cuvânt mângâietor, întemeietor poate, într-un oarecare sens, chiar îndrăznesc să zic ultimul în istorie, calitativ ultim. N-am timp acum să intru în amănunte de ce-1 consider aşa, dar mi-a venit şi gândul ăsta. Aş vrea să-l dau în graiul românesc aşa cum l-am trăit eu în preajma Părintelui Sofronie. Mă bucur să văd deja multă iubire pentru acest cuvânt şi aşteptare, dar nădăjduiesc şi eu că pot face un lucru în care am trăit şi să împărtăşesc cu poporul în care m-am născut comoara de care m-a miluit Dumnezeu (că nu îndrăznesc să spun că m-a învrednicit), să împărtăşesc cu ceilalţi. Şi pentru asta sunt esenţial în ţara noastră.

Deci acesta este Părintele Sofronie. Aş mai adăuga că în toamnă, când am fost la Mănăstire, fiindcă a venit Patriarhul din Constantinopol, de care aparţine Mănăstirea noastră, Patriarhul Vartolomeu, care a venit şi în România vara trecută, ne-am dus să participăm cu el la Vecernie la

40

Biserica Greacă din Londra Şi a spus o cuvântare pe care a încheiat-o cu cuvintele acestea: «Mă bucur, între altele», zice — nu citez exact, dar cam cuvinte de felul acesta — «mă bucur să văd între alţii» (c-a vorbit de mai mulţi, care au făcut multe lucruri frumoase pentru Biserica Ortodoxă Greacă din Anglia) «şi pe membrii Mănăstirii Stavropighice Patriarhale Sfântul loan Botezătorul» (aşa se numeşte Mănăstirea noastră). Că ne-a văzut şi ne-a recunoscut, şi zice: «Mănăstire întemeiată prin truda, sudoarea şi lacrimile Părintelui Arhimandrit Sofronie, de fericită pomenire». Şi a adăugat: «Ale cărui rugăciuni le chem asupra voastră, asupra Mănăstirii, asupra noastră, asupra mea şi asupra Biserici întregi». Cam aşa a spus. Bineînţeles, cuvânt foarte mângâietor pentru noi.

Deci, Părintele Sofronie a fost ucenicul acestui Sfânt Siluan. Pe baza mărturiei Părintelui Sofronie — care a scris cartea, a dat scrierile Sfântului Siluan şi a adăugat şi o primă parte a cărţii în care se explică viaţa călugărească, pentru ca cititorul să înţeleagă ce înseamnă un cuvânt pe care-l dă acest om aparent simplu şi incult — pe baza acestei cărţi s-a făcut deci proslăvirea în 1987, cincizeci de ani mai târziu (Sfântul Siluan a murit în 1938), la cererea multora, mai ales în Grecia, teologi şi profesori şi alţi mari duhovnici. Patriarhul, cu bucurie, şi Sfântul Sinod, au proslăvit între Sfinţi pe Sfântul Siluan de la Athos. Deci de la acest Părinte Sofronie v-am dat câteva citate, şi ce-am trăit lângă el împărtăşesc vouă, fraţi şi surori, în numele Domnului, în seara aceasta. Mă iertaţi că mi-a fost cuvântul cam împleticit la început, dar nădăjduiesc că ceva va rămâne şi în sufletele şi inimile voastre

DESPRE DUHOVNICIE

Sfinţiţi fraţi preoţi şi împreună-slujitori, sfinţiţi fraţi şi surori întru Domnul, sunt încă într-o năvală de gânduri în inima mea, pe care aş vrea să le împărtăşesc cu Sfinţiile Voastre. încep prin a spune că duhovnicia, aşa precum cred că s-a şi zis astăzi, este centrul vieţii bisericeşti. Dar viaţa bisericească nu este ceva deosebit, fiindcă omul prin fire este bisericesc. Biserica este firea omului, este venirea întru fire a unui om, a unui Adam ieşit din firea lui; este chemarea omului, glasul lui Dumnezeu care cheamă pe om dintru această existenţă întru fiinţa cea vecinică, care e Dumnezeu însuşi. Biserica este maica, pântecele maicii în care noi ne săvârşim «gestaţia» duhovnicească — dacă-mi iertaţi acest cuvânt cam clinic. Dar ceea ce este gestaţia după zămislire şi înainte de naştere, într-un anume fel este şi viaţa bisericească după naşterea în lumea aceasta, şi mai ales după Botez, naşterea cea de-a doua; şi este o anume gestaţie între naşterea care începe cu Botezul şi se termină cu trecerea sufletului din viaţa aceasta la cele vecinice.

S-ar putea spune multe, dar poate că nu o să ne lase nici timpul, nici capul meu. Dar aş vrea prin aceasta să vă împărtăşesc ce înţeleg eu prin faptul că viaţa noastră bisericească nu este ceva aparte, deşi alte miliarde de oameni nici nu se duc în biserică. Şi totuşi, aceste miliarde de oameni sunt un om ieşit din fire Şi noi suntem oameni ieşiţi din fire, dar în Biserică ne revenim în fire Biserica nu este altceva decât firea noastră, nu este nimic mai mult

42

decât firea omului, dar, în acelaşi timp, nimic mai puţin decât firea omului, firea aşa cum a zămislit-o în gândul Său Dumnezeu, în sfatul Său cel mai nainte de veci, când a gândit să facă pe om, să facă om în chipul lui Dumnezeu şi în asemănarea Lui

Deci duhovnicia este centrul vieţii noastre. De la duhovnicie pornesc toate, şi în duh se săvârşesc toate. Şi atuncea, acesta este locul central unde omul trebuie să săvârşească facerea lui. Or, mă bucur şi mă cutremur să pot vorbi cu duhovnicia Bisericii, cu un număr de duhovnici, fiindcă în mâinile noastre, ca duhovnici, este cheia puterii de a săvârşi această mântuire pornind de la însuşi centrul, însuşi nucleul vieţii noastre. Zic putere; Părintele Sofronie comenta ce înseamnă putere — comenta în franţuzeşte, însă pe româneşte cuvântul are aceeaşi etimologie, «putere», de la verbul «a putea». A putea ce? Fiindcă Pilat se fălea că are putere să dea moarte sau putere să slobozească de moarte. S-a adeverit bietul Pilat că nu avea nici una nici alta, precum îi spusese Mântuitorul.¹ Dar noi, prin hirotonia şi hirotesia noastră, avem puterea de a da viaţă; nu de a o lua, sau de a ne răzgândi şi a nu o lua, ca Pilat şi ca puternicii lumii acesteia, ci avem puterea de a da viaţă. Şi nu noi ci — mi-ar plăcea să-l citez pe Sfântul Apostol Pavel — «Hristos în noi».

Aş vrea să încep prin a da un cuvânt care sper că va fi ca o încurajare pentru toţi fraţii şi Părinţii mei întru Domnul, şi ca o mângâiere Preasfinţitului: Ce este un duhovnic bun şi când începe un duhovnic a fi bun? Şi voi încerca să explic cum înţeleg eu următoarea zicere, poate cam îndrăzneaţă «Un duhovnic bun este cel care stă în pantofii tăi acum, Părinte! Duhovnic bun eşti tu, Părinte!»

Când începe un duhovnic să fie bun? Acum. Acum este vremea bineprimită — cum spune Sfântul Apostol Pavel — acum este ziua mântuirii.¹ Acxim\ Şi în virtutea cărui fapt poate duhovnicul să fie bun acum? în virtutea hirotoniei şi a hirotesiei, în virtutea lui Hristos Care trăieşte în noi, şi nu a înţelepciunii noastre. Nu dezic nicicum toate cele ce le-a spus Preasfinţitul, şi avem nevoie de pregătirile spuse. Dar pentru o şcoală de duhovnici trebuie o clădire, trebuie bani pentru clădire, trebuie vreme pentru a pregăti. Şi, cum spunea şi Preasfinţitul, nu este sigur dacă iese un duhovnic bun până să nu cadă bietul suflet şi el pradă amăgirilor lumii ăsteia. Nu că trebuie neapărat să se întâmple, dar ştim că se întâmplă lucrurile acestea. Deci noi, ca oameni, nu putem conta pe asta. Pregătirea, oricât de bună este, trebuie timp, trebuie bagajul lumii ăsteia, trebuie multe greutăţi.

Şi totuşi, aş vrea să atrag atenţia la momentul şi felul în care duhovnicia începe acum. De ce? Păi, ce este duhovnicia? Aş vrea să zic că nu este psihologie. Toate sunt de folos unui duhovnic încercat, cu experienţă, toate experienţele sunt necesare; şi totuşi, este o lucrare ce se poate începe acum, şi mai ales despre lucrarea aceasta voiam să vorbesc. De aceea zic, nu dezmint ceea ce s-a zis şi ce înţelegem noi, ca oameni, dar vreau să atrag atenţia asupra unui alt moment Deci duhovnicia nu este psihologie, duhovnicia nu este viaţă trupească, duhovnicia nu este istoricitate sau istorie, duhovnicia nu este etică şi maniere sau manierisme Duhovnicia este duh, şi «Duh este Dumnezeu».² Şi trebuie să găsim felul în care Dumnezeu acum poate să lucreze lucrarea de mântuire în

44

fiecare suflet ce vine către mine, păcătosul, şi pe care trebuie să-l aduc la Hristos.

Şi îmi vine un gând (vă spun că e o învălmăşeală de gânduri, dar poate mă va ajuta Dumnezeu să spun ce e esenţial): «către mine, păcătosul», am zis. Şi de câţiva ani, mai ales de când sunt eu duhovnic, îmi vine gândul şi uimirea: De Ce Dumnezeu a rânduit ca mântuirea oamenilor să depindă de păcătoşi ca mine? Nu că zic că altul este păcătos, mi-e ruşine să zic; şi totuşi ştim că nu este nici unul drept înaintea lui Dumnezeu. Şi ştiu că şi fraţii mei, şi Părinţii mei mai buni ca mine, au totuşi conştiinţa păcatului. Fiindcă văd că şi cei mai mari sfinţi se numesc pe sine cei mai mari păcătoşi.

Deci de ce şi cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoşilor prin alţi păcătoşi? Eu văd aici o taină mângâietoare. Dacă Dumnezeu a îngăduit ca eu, păcătosul, să fiu duhovnic altora… nu mă gândeam, când nu eu eram duhovnic şi mă spovedeam la oricine — m-a ajutat Dumnezeu şi am trăit ce spune Biserica — nu mă gândeam dacă-i păcătos sau nu, dacă-i vrednic sau nu; aveam încredere în duhovnicie şi mă spovedeam la duhovnic. Acuma este rândul meu, şi tremur. Cum, mântuirea unui suflet să depindă de mine? Şi atunci: Cum să nu risc să fac un rău, cum să fac să nu se piardă un suflet pentru care S-a jertfit însuşi Dumnezeu⁹ Mângâierea mea este, că dacă Dumnezeu a pus ca mântuirea omului păcătos să fie făcută prin păcătoşi, înseamnă că pot să zic: Dar ce, păcătosul acesta va fi împiedicat spre mântuire din cauza păcatului şi a neputinţei mele? Şi sfârşesc zicând: Anatema gândului ăstuia! Erezie gândul ăsta! Că altfel Dumnezeu nu ar fi făcut hirotonie şi hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu — dar precum se mărturiseau şi cei mai mari sfinţi, şi de-aceea îndrăznesc să vorbesc aşa — decât dacă Dumnezeu ştie că poate să săvârşească mântuirea păcătoşilor prin păcătoşi

Deci să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră este lucrare nu în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim această mântuire, înainte şi după toată lucrarea omenească, înainte, adică: poate că toţi sunteţi hirotesiţi de mult duhovnici şi aveţi experienţă mare, dar, potenţial, unul sau doi dintre fraţii mei ar fi putut fi hirotesiţi Duminica aceasta — mai răsalaltăieri, sau când o fi fost. Ce experienţă puteţi avea până astăzi⁹ Şi totuşi suntem duhovnici; de alaltăieri sau de mai mulţi ani, dar suntem duhovnici. Deci puterea lui Dumnezeu trebuie să o căutăm, şi să vină înainte de formaţia şi experienţa noastră. Experienţa şi formaţia noastră este bună pentru îmbogăţirea şi a noastră, şi a Bisericii, şi pentru multe lucruri, fiindcă omul este şi el împreună-lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urmă tot puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte. Şi deci înainte de lucrarea omului, şi în sfârşit, după lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte: prin mine, şi pe cei care vin către mine.

Cum putem intra noi în puterea lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita în lucrarea noastră? Nici nu ştiu cum să exprim lucrul acesta, dar înţelegeţi ce vreau să zic: adică să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul. Cum spunea un preot ortodox de la Paris: «Ce caut eu, ca duhovnic? Să fac pe ucenicul meu întru chipul şi asemănarea mea?» Şi zicea: «Anatema!»

Şi aicea îl citez pe Părintele Sofronie, care arată că lucrarea duhovniciei nu este cuvânt omenesc Sfântul Serafim spune că: «Atunci când vorbeam omeneşte', puteau fi greşeli;» şi Sfântul Siluan adaugă: «Şi greşelile

46

pot fi mici, dar ele pot fi mari». Fiindcă, vorbeam adineauri, ce este mântuirea omului? Îndumnezeirea omului, mântuirea Adamului întreg în fiecare persoană care se mântuie. Sfântul Siluan, într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (dar era o întrebare retorică): «Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi?» Şi Stratonic nu a ştiut să răspundă. Şi Sfântul Siluan zice: «Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, ci întotdeauna vorbesc numai ceea ce le dă Duhul».

Iată că, într-un fel, desăvârşirea — cel puţin la nivelul acesta — nu e aşa de grea, fiindcă nu noi trebuie să născocim o desăvârşire a cuvântului, ci să o căutăm de la Duh. Şi zicând asta, mă rog chiar Domnului ca să ne dea El însuşi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar şi fiecărui creştin care vorbeşte cu un creştin, să ne dea El cuvânt de mântuire. Fiindcă — şi acesta cred că e un lucru important — mântuirea nu este ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip «pagina 37, paragraful 3». Mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeesc, pentru fiecare suflet ce s-a născut în lume; şi pentru fiecare suflet alt cuvânt.

Vedeţi în Pateric, cum vine un călugăr la awa cutare şi cere un cuvânt, şi awa zice: «Păstrează-ţi chilia: mănâncă, bea, dormi, fa tot ce vrei, dar nu ieşi din chilie!» Altul are aceeaşi căutare: «Cum să mă mântuiesc, awa?» Şi awa îi zice: «Păstrează postul până la ora şase» sau cât era. Poate să iasă din chilie, poate să intre, să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spunea ceva despre gânduri, altuia îi spunea alt lucru. Şi, cum spunea Părintele Sofronie, aicea nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte; e vorba de o strategie duhovnicească, unde duhovnicul, fiindcă Duhul îi naşte cuvânt în inimă, înţelege că strategia pentru omul acesta este: «întăreşte-ţi armata în punctul acela». Dacă în punctul acela tu biruieşti, în rest o să-ţi fie relativ uşor Mântuirea

îţi este deja asigurată. Dacă toate punctele le întăreşti, dar acolo unde este o spărtură mare în peretele cetăţii tale laşi descoperit, păi pe acolo năvălesc armatele vrăjmaşului şi nimica nu ai făcut cu mântuirea ta. Deci este vorba de a găsi care este acea gaură în perete pe unde pot năvăli armatele, şi de aceea e nevoie să intrăm în lucrarea lui Dumnezeu, să căutăm cuvânt dumnezeiesc. De toate este nevoie, şi de psihologie, şi de pregătire; dar atâta timp cât nu le avem, cu frică şi cu cutremur să căutăm ca Dumnezeu să nască în inimile noastre acel cuvânt de duh şi de adevăr

Şi aş vrea să spun că duhovnicia este nu istorie, nu morală, nu psihologie, nu lucru trupesc; ea înglobează pe toate acestea, dar duhovnicia este duh, şi este afdevăr: cuvintele Mântuitorului!¹ Şi iar cuvintele Mântuitorului: «Este duh, şi este viaţă»,² precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi căutat de ucenicii noştri. Şi aş vrea să vă spun un lucru despre care ne-a vorbit Părintele nostru duhovnic Sofronie în ultimele zile şi pe care mai desluşit am început să-l înţeleg acum, adică cum duhovnicia Sfinţiilor Voastre să fie astăzi duhovnicie înaltă Tot ce este lucrare omenească este o periferie sau un «fundal;» dar centrul duhovniciei este schimbul acesta în duh, care se face aşa: pregătiţi pe ucenicii Sfinţiilor Voastre să vină la spovedanie în rugăciune. Rugăciune nu înseamnă nimic «special»: să citească ce scrie şi în cărţi, dar mai ales să-şi dea seama, şi ei, şi noi, că conversaţia noastră este cu Dumnezeu, nu cu omul.

48

Amintiţi-vă de un cuvânt asemănător al Sfântului Pavel care, atunci când L-a văzut pe Hristos, nu a mai dialogat cu omul, ci s-a dus în pustie să se pocăiască. Şi s-a întors în puterea Duhului, oarecum ca şi Mântuitorul după patruzeci de zile în pustie, ca să devină Apostolul Neamurilor. Şi Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om a fost dată, ci de la Hristos. Şi cu fiecare dintre noi, într-o anumită măsură şi într-un fel, diferit în viaţa fiecăruia, esenţial, acelaşi lucru se petrece. Ceea ce facem noi nu este de la om şi nu este primit de la om. Multe primim de la om, cu care îmbogăţim lucrarea duhovniciei, şi pe noi înşine, şi pe cei care vin la noi — dar lucrul este dumnezeiesc.

Deci să vină ucenicul în rugăciune, în conversaţie cu Dumnezeu. Şi conversaţia lui, ca ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un «guru», eu sunt un duhovnic. Şi un duhovnic nu ştiu cum să-l definesc, dar poate nici nu e nevoie, ci vom vorbi despre taina acestei lucrări în esenţa ei. Deci ucenicul vorbeşte cu Dumnezeu: «Doamne, Tu auzi rugăciunea mea, dar eu nu aud cuvântul Tău». Altfel spus: «Nu ştiu pe ce cale să o iau în viaţă: să fac lucrul acesta sau să fac lucrul celălalt? Doamne miluieşte-mă şi deschide-mi ochii! Mă duc la slujitorul Tău, Doamne, şi prin el să-mi dai cuvânt».

Slujitorul nu atâta gândeşte, în sensul omenesc; aici e un lucru pe care trebuie să-l învăţăm: este gândire, şi gândire. Bineînţeles că gândim, dar mai ales căutăm, prin rugăciune. Rugăciunea noastră, ca duhovnici, trebuie să fie în general, şi o rugăciune zilnică, şi poate o stare de rugăciune în toată clipa, ca Dumnezeu să ne dea cuvânt, ca nu «eu» să spun cuvânt în «chipul şi asemănarea mea», ci — cum am mai auzit de la un duhovnic «Doamne, dă-mi măcar din greşală să spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!» — adică, fie şi neştiut mie

Mă bazez acuma şi pe cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, care era într-adevăr un cunoscător de taine şi de inimi. Vine un om la el şi Sfântul îi spune lucruri nemaipomenite: «Spune surorii tale А că nu ea trebuie să se căsătorească, tu te vei căsători, ea să devină călugăriţă». Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe dintr-astea cu Sfântul Serafim. Cum ştia el de un nume ca «Tatiana», că voia să devină călugăriţă, şi aşa mai departe? Şi un om îl întreabă într-o zi pe Sfântul Serafim: «Părinte, cum ştii aşa de limpede, cum vezi aşa de limpede toată inima mea şi viaţa mea?» Şi Sfântul Serafim a mărturisit: «Eu nu văd nimica, eu nu ştiu nimica; eu mă rog, şi primul gând care vine în inima mea îl ştiu ca cuvânt de la Dumnezeu, şi pe acela îl dau. E Dumnezeu care ştie taina vieţii tale şi taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic».

Adică (parafrazez pe Sfântul Serafim, dar cred că nu zic greşit) acesta este rolul pe care trebuie să-l însuşim: ca noi, ştiut sau neştiut nouă înşine, să putem da celui ce vine la noi cuvânt ce se naşte în inima noastră din rugăciune.

Aicea intervine o greutate. Ziceam adineauri. Ce este un duhovnic bun? Şi zic, în contextul acesta, că duhovnicul este bun în măsura în care ştie să se roage şi să caute de la Dumnezeu, retrăgându-se din faţa omului, căutând ca Dumnezeu să-i pună în inimă cuvânt, ştiut sau neştiut lui, înţeles sau neînţeles lui, dar cuvântul pentru ucenic să fie drept. Şi pentru rugăciunea asta, bună sau proastă, înflăcărată sau neînflăcărată, cred că Dumnezeu va face taina asta cu noi; şi se vor uimi şi ucenicii voştri, dar şi mai mult vă veţi uimi Sfinţiile Voastre.

Revin aicea intervine o nouă greutate întru a fi duhovnic bun, ca în toate Tainele bisericeşti Cum se săvârşesc Tainele bisericeşti⁷ în virtutea vredniciei noastre

50

de om⁹ Biserica, de la început şi până astăzi, spune: «Nu pentru vrednicia preotului», şi-1 mângâie pe credincios: «Nu pentru vrednicia preotului — nu ai nevoie să-l critici sau să-l ataci, dacă vezi în preot nevrednicii — ci pentru credinţa ta». Pentru rugăciunea ucenicului se naşte în preot, vrednic sau nevrednic, cuvânt de la Dumnezeu.

Aş vrea să adaug două cuvinte — unul de la Sfântul Siluan. Un tânăr i-a pus Sfântului Siluan întrebarea aceasta tragică, pe care o pune şi Preastînţitul: «De ce sunt aşa de puţini duhovnici buni astăzi?» Şi Sfântul Siluan îi dă un răspuns, probabil neînţeles de tânăr, şi neînţeles de mine mulţi ani, dar în perspectiva pe care o dezvolt acuma e din ce în ce mai înţeles. Sfântul Siluan zice: «Fiindcă nu sunt ucenici buni». Cuvântul Sfântului Siluan a fost un joc de cuvinte. Pe ruseşte «ucenic», mai ales în cadru mănăstiresc, se spune posluşnik; posluşnik înseamnă şi «ascultător». Deci, mai ales în cadrul călugăriei, ucenicului i se spune «ascultătorul;» e Stareţul şi ascultătorul. Deci de ce nu sunt Stareţi buni⁹ Fiindcă nu sunt ascultători buni.

Părintele Sofronie cita şi el, nu ştiu dacă nu din lezechil Prorocul, care spune undeva ceva de felul acesta: «Dacă prorocul lui Dumnezeu se va găsi mincinos, este pentru că Eu, Domnul Dumnezeu, l-am întunecat pe acel proroc „' Şi contextul în care este dat zice: „Pentru îndărătnicia poporului Meu, fiindcă poporul Meu a căutat cu o inimă dublă, făţarnică, cuvânt de la Dumnezeu, prin prorocul Meu“. Adică Eu, Domnul Dumnezeu, întunec pe prorocul Meu cel mare şi drept şi adevărat, şi va spune minciună De ce⁹ Fiindcă popoml Meu este cu inimă făţarnică.

Într-o zi, când am început să înţeleg taina asta, am venit la Părintele Sofronie şi i-am spus: „Părinte, atunci în duhovnicie este fiul care îşi naşte tatăl¹“ Şi l-a pufnit râsul pe Părintele Sofronie, şi a spus: „Aşa-i, este fiul care îşi naşte tatăl“. Adică dacă tu, ascultătorule, tu ucenice, vii cu rugăciune şi cu inimă nefâţarnică şi vrei să ştii, eu chiar dacă sunt luda, care mâine II voi trăda pe Hristos, astăzi îţi voi fi duhovnic. Şi pentru noi asta este şi încurajare, şi înfricoşare; fiindcă noi trebuie să fim la nivelul acestei măreţii, acestei taine într-adevăr înfricoşate.

Dar, încurajare: Pregătiţi-vă ucenicii în felul acesta: „Nu veniţi la mine dacă nu aveţi întâi rugăciune către Dumnezeu“. Bine, poate nu de prima oară — vorbesc acuma un pic formal, pentru că nu pot să vorbesc de fiecare caz în parte; dar aicea Dumnezeu, nădăjduiesc, dă înţelepciune fiecăruia dintre noi, ca să ştim cu fiecare caz cum să facem. Vorbesc de generalităţi, şi generalităţile, precum ştiţi, sunt limitate, dar cazurile sunt fără de limită. Dar, în general, pregătiţi pe ucenici să vină ştiind că „Nu cu mine vorbeşti, nu cu mine să vorbeşti, fiule duhovnicesc (sau fiică); cu Dumnezeu vorbeşti! Eu nu fac altceva decât să te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu cer, de la Dumnezeu, în rugăciunile mele de seară şi de dimineaţă cer, ca Dumnezeu să-mi dea cuvânt pentru tine, ca Dumnezeu să nu mă lase să spun cuvânt nefolositor, darămite cuvânt dăunător mântuirii tale“. Atuncea începe să fie duhovnicie adevărată!

încă un amănunt al duhovniciei: taina spovedaniei Ştim că preoţii trebuie să ţină taina spovedaniei, dar să nu credeţi că asta e numai ca să ocrotim de durere şi de ruşine, şi ca să încurajăm sufletul care vine la noi să se deschidă fără frică. Nu este numai asta; este o lucrare mult mai mare. în taina duhovniciei, precum probabil toţi ştiţi, mai ales a spovedaniei, nu poate să pătrundă diavolul. Dar diavolul, care ştie, e viclean, nu numai rău, ci viclean, ştie el cum să învârtă lucrurile ca să ghicească. Dar cu cât va avea mai puţină informaţie, cu atâta o să avem mai mult

52

răgaz să se întărească sufletul care vine la noi. Aş vrea să adaug că în Rusia Ţaristă era o lege că, în justiţie, mărturia preotului era fără valoare. Era multă prigoană şi atunci împotriva Bisericii, încă de la Petru cel Mare, dar acesta era un lucru într-adevăr minunat, fiindcă prin asta legea voia să ocrotească taina duhovniciei: preotul să nu aibă dreptul să dea mărturie, nici bună, nici rea, fiindcă nu e vorba de asta în preoţie, ci e vorba de a păstra taina spovedaniei.

Dar nu numai preotul, fiindcă nu este numai o etică profesională, ca pentru doctori, ci este, iarăşi, o lucrare în duh. Dacă ucenicul nu păstrează taina, apoi Taina, iarăşi, este aproape anulată. Fiindcă dacă începe ucenicul să spună: „A, duhovnicul meu mi-a spus aşa şi pe dincolo“, două lucruri se întâmplă: tu, ca duhovnic, nu poţi să dai prăjitură unuia şi bici celuilalt pentru acelaşi păcat, după înţelepciunea ta de duhovnic, ştiind ce anume îl va mântui şi pe unul şi pe celălalt, pentru că este nevoie ca duhovnicul — vorbim din nou de putere, a putea da viaţă — să aibă libertatea să dea unuia prăjitură şi altuia bici, ştiind că unul prin prăjitură se va mântui şi altul prin bici. Dar dacă fiecare începe să vorbească, o să se smintească. Şi la Awa Pimen avem o semismintire dintr-asta, dar el era mult prea înţelept ca să se smintească. Auzind că duhovnicul îi spusese lui: „Lasă gândurile să intre şi luptă-te cu ele în inimă“, dar altuia i-a spus: „Nu lăsa gândurile să intre în inimă, ci leapădă-te de ele cum vezi că au venit“, tânărul Pimen s-a dus înapoi la Awa şi l-a întrebat: „Ce e asta, că spui mie una şi celuilalt Părinte altceva?“ Duhovnicul i-a răspuns: „Pimen, fiule, mi-ai spus să-ţi vorbesc ca sufletului meu; ca sufletului meu ţi-am vorbit. Eu ţi-am vorbit ce fac eu!“

Şi Părintele Sofronie explica aşa: Călugărul celălalt era — hai sâ zicem o erezie — „călugăr de rând“ (om de rând nu există, fiecare e diferit, dar totuşi există un adevăr şi în asta), nu ajungea la un anumit nivel de duhovnicie. Dacă ar fi lăsat gândurile să intre în inima lui, şi-ar fi spurcat inima, şi nu se ştie cine ar fi biruit — sau, în orice caz, s-ar ti slăbit foarte mult prin aceste gânduri. Pimen însă era aşa de plin de har în tinereţea lui, că — spunea Părintele Sofronie — duhovnicul a observat că în orice caz harul ar fi biruit în inima lui. Dar el, fiind aşa de plin de har, dacă nu lăsa gândurile să intre, să se lupte cu ele în inima lui, nu ar fi ştiut mai multe elemente — aicea vorbim de elemente omeneşti şi de experienţă omenească — care îi vor fi fost de multă valoare în povăţuirea celorlalte suflete. Pimen ştia nu numai calea harului, dar şi vicleşugurile gândurilor celor rele, fiindcă se zbătuse cu ele în inimă. Şi într-adevăr, a devenit un pimin} adică un păstor, aşa cum prorocise unul: „Pimen, păstorule, de numele tău va răsuna toată pustia“. Vedeţi, nu numai în duh e^ra mare, dar duhovnicul l-a pregătit şi cu arme mai omeneşti, de care este nevoie.

Acuma vreau să revin la temă, că unuia i-a spus neagră şi altuia i-a spus albă, şi e nevoie ca duhovnicul să aibă libertatea aceasta. Dacă ştiţi că ucenicul păstrează taina, puteţi să faceţi cu el ce vreţi — adică mântuire vrem, nu aşa cum se spune că „faci ce vrei“. Dacă ştiţi că nu ţine taina, o să fiţi cu mâinile încătuşate în duhovnicia voastră fiindcă ucenicul nu va ţine taina. Dar nu e numai asta; e, iarăşi, o taină mai mare, o taină în duh: când ucenicul risipeşte prin lumea asta cuvintele şi povăţuirile pe care i le-a spus duhovnicul, vrăjmaşul nostru prinde mai repede de veste ce s-a întâmplat, care e punctul slab, şi ştie unde să atace. Uitaţi-vă la povestea din Rai (îngăduiţi-mi să parafrazez, ca să aduc mai la zilele noastre conversaţia): după ce Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Din toate acestea

54

vei mânca, dar din acel pom să nu mănânci, fiindcă în ziua în care mănânci vei muri“¹ — şi aş zice că nu atâta îl opreşte, cât îi dezvăluie tainele cele din Rai — vine şarpele la Eva, pentru că a găsit-o mai slabă (de ce, nu ştiu, dar se vede că acesta era faptul), şi începe a-i spune: „Nu cumva Dumnezeu ţi-a vorbit ceva de pom, de a mânca, a nu mânca…⁹“ O trage de limbă. Mă iertaţi că parafrazez în felul acesta, dar el era mult mai înţelept şi nu a vorbit aşa cum vorbesc eu acuma, a vorbit mult mai la sigur, ca şi cum ştia el toate. Şi aşa face înşelătorul şi prin oameni, şi prin gânduri (adică vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi), ne trage de limbă. Şi sărmana Eva, ca un copil nevinovat, îi spune tot. Fiindcă noi spunem în rugăciune, „Că nu voi spune vrăjmaşului Tău taina Ta“, dar Eva îi spune. „Dumnezeu a zis că din toate putem mânca, dar numai din pomul acela de acolo să nu mâncăm, fiindcă vom muri“. „A, bun! Acuma ştiu unde să dau!“ zice dracul, şi ştim cum a dat, şi ştim unde a dat

Lucrul acesta trebuie evitat în taina duhovniciei. Formaţi ucenicii pe calapodul acesta: taina să rămână taină. Într-un anumit sens, aşa cum a citat şi Preasfinţitul, şi aşa cum făcea Biserica la început, spovedania nu este un lucru neapărat tainic, că mai mulţi au fost, ca şi cel din Scara,² care s-au spovedit public, şi la început spovedania era publică. Dar, aş zice Ce public! Fiindcă cei care duhovniceşte ascultă, cei care sunt în stare să plângă cu durerile fratelui păcătos, care ca mine este păcătos, ca mine nu ajunge la slava lui Dumnezeu, şi care sunt în stare, în plâns, să se roage, şi aud taina spovedaniei cu rugăciune — păi, dracul nu poate intra în ei, cum nu poate intra în duhovnic! Şi aşa era comunitatea din Ierusalim. Dar am căzut cu toţii. Acuma nu numai că nu putem asculta, dar ne smintim. Dar poate chiar, cum spunea o poveste, şi cred că nici măcar nu e glumă, că un duhovnic descoase pe un copil mic în spovedanie dacă nu a tăcut asta şi aia, şi la un moment dat copilul spune: „Nu, asta n-am făcut-o, dar e o idee bună!“ Adică i-a băgat în minte o idee Adică noi ne smintim şi în felul acesta, că mai găsim şi exemple „bune“ de urmat, şi în loc să ne zidim, prin rugăciune pentru aproapele ca pentru sufletul tău însuţi, ne smintim, gândindu-1 pe aproapele un altul, ori batjocorindu-1, ori imitându-i atitudinea rea.

Despre spovedanie aş vrea să mai spun unul sau două cuvinte importante, pe care le-am trăit eu ca fiind foarte importante. Sunt multe, este un vălmăşag de gânduri, Părinţi Sfinţi — mă iertaţi, dar poate Domnul ne-o da, şi va completa ce nu putem face noi. Dar un lucru important în spovedanie este însuşi sensul mărturisirii sau spovedaniei. Ce este spovedania⁹ Dacă îmi iertaţi îndrâznirea asta, voi spune că a devenit un lucru prea „clinic“. Spovedania nu este numai a spune un număr de gânduri sau de fapte pe care le-am făcut Acesta e un bun început pentru un începător. Spovedania, ca tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului. Preasfinţitul spunea de Adam, că Adam nu s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era în Adam⁹ Era o închidere faţă de Dumnezeu. Dacă ar fi spus: „Doamne, am păcătuit, am făcut ce ai spus să nu fac, iartă!“ — sau cum avem în rugăciunile noastre. „Eu ca om am păcătuit; Tu ca Dumnezeu iartă!“ Noi ştim că Dumnezeu ar ierta, nu avem nevoie de vreo dovadă. Fiindcă dacă noi, într-o zi (sau de mai multe ori) am făcut o spovedanie mai adevărată, mai cu durere, mai cu înţelegere, păi ştim în ce fel am „zburat“. Că am auzit asta şi de la copii care s-au spovedit aşa un copil de şapte ani.

56

când şi-a sfârşit spovedania, zburda prin biserică! Spunea: „Părinte, acum pot să fug!“ Vine înapoi. „Nu numai pot să fug, pot să zbor!“ Şi într-adevăr, simţim sufletul curat. Cu cât era mai mare întunericul — ca să-l citez pe Sfântul Pavel. „Acolo unde s-a înmulţit păcatul“, cu atât mai mare e bucuria şi uşurarea sufletului, adică „prisoseşte harul“.

Ce greutate are Dumnezeu să ierte un păcat? Şi în legătură cu acele trei zile ale Sfântului Sisoe,¹ Părintele Sofronie mai adăuga şi dânsul: „De ce trei zile⁹ Dacă un suflet s-a pocăit desăvârşit şi îl doare pentru ce a făcut, de ce nu poate astăzi⁹“ Şi zice „Fiindcă în pustie vroiau să ţină o viaţă deosebit de riguroasă, şi ca să nu cadă nivelul acelei rigori, a spus Sfântul Sisoe 'în trei zile sunt sigur că Dumnezeu îl poate mântui'“ Acesta e un cuvânt pe care nu l-aş spune cu uşurinţă la tot poporul, dar aş vrea să-l împărtăşesc totuşi cu duhovnicia, cu Părinţii mei întru Domnul şi împreună-slujitori, şi ceilalţi care aud Adică harul să lucreze în inimile noastre, ca fiecare dintre noi să înţelegem cuvântul drept al mântuirii, fiindcă mântuirea până la urmă nu este altceva, nu poate fi altceva decât voinţa mea proprie, o voinţă sfântă Dacă eu nu voiesc să mă mântuiesc, păi nimeni nu poate voi. Şi aici este încă o greutate a duhovnicului, cum poate să fie duhovnic bun? Trebuie ca ucenicul să fie întâi bun Dar nu o îmbunătăţire din aceasta pentru care trebuie şaizeci de ani de rugăciune şi douăzeci de învăţătură, ci o înţelegere, o dibuire, un chiţibuş duhovnicesc, şi pentru duhovnic, şi pentru ucenic. Dar în ucenic trebuie totuşi să se nască o dorinţă de mântuire, aşa încât să poată şi acel ucenic să spună ce am auzit de la Părintele Sofronie. „Ce se îngrijorează cutare, dacă eu sunt aşa sau dacă sunt altfel⁹ Cine poate să se

teamă mai mult pentru mântuirea mea decât eu însumi⁹“ Dar lucrul ăsta nu e adevărat pentru fiecare.

Şi deci, în înţelepciunea noastră omenească, şi în pregătirea noastră omenească, şi în psihologie şi altele, trebuie să încercăm să intrăm în relaţie cu cel în a cărui mântuire intrăm noi ca duhovnici, în aşa fel încât să putem inspira acel suflet ca să dorească, să poftească din toată inima mântuirea. Aşa cum poftim pătimaş cele ale trupului, aşa şi cu mult mai mult să poftim cele ale duhului, pentru ca nimica să nu ne oprească în goana noastră după duh. Să ne fie teamă — frica lui Dumnezeu, frica de a-L pierde pe Dumnezeu; că Dumnezeu cu atâta gingăşie Se retrage de la mine, încât nici nu observ decât la un moment dat că nu mai am rugăciune, că m-am răcit în duh, ca şi Adam şi Eva, că m-am dezbrăcat de harul pe care îl avusesem adineauri sau cândva sau după l liturghie sau după împărtăşanie, şi acuma nu-l mai am. Unde am păcătuit, unde am făcut ceva, de s-a despărţit de mine lumina mea, viaţa mea, Dumnezeul meu⁹

Deci partea duhovnicului este sâ-i pregătească pe ucenici să vină cu rugăciune, şi duhovnicul să-i întâmpine cu rugăciune; ca Dumnezeu să lucreze în acele inimi, şi Dumnezeu să lucreze prin inima mea, în virtutea hirotoniei mele şi hirotesiei, şi în virtutea căutării şi rugăciunii ucenicului Mai important este ucenicul decât duhovnicul Dacă puteţi să dezvăluiţi acest „chiţibuş“ ucenicilor, ucenicii voştri vă vor face proroci şi voi vă veţi uimi de ce va fi ieşit din gurile voastre — şi aici repet ce ne spunea nouă Părintele Sofronie cu mulţi ani înainte.

în al doilea rând — dar nu ştiu care e primul şi care e al doilea — inspiraţia Trebuie însuflare duhovnicească atunci când vedem un suflet nepăsător, un suflet călduţ sau rece, trebuie cuvânt de la Dumnezeu, prin care să putem aduce în viaţă pe acel suflet, suflet rece, din care dintr-o

58

dată să iasă pară de foc, ca îngerii, ca Heruvimii, ca Serafimii lui Dumnezeu. Aicea, iarăşi, nu este lucrare omenească. Duhovnicul are puterea aceasta, limitată totuşi de atitudinea şi persoana — nu personalitatea! — celui ce vine către el

Aş vrea să mai spun un cuvânt despre spovedanie, aicea deja în legătură cu o pregătire omenească. De ce, de multe ori, oamenii nu se spovedesc curat? Din mândrie, ruşine, frică? Mândria, într-un fel, o putem da la o parte, în sensul că mândria a fost primul păcat şi este ultimul păcat de care ne descotorosim, cum ne-au spus cei mai mari sfinţi, că acesta e ultimul păcat cu care încă au de furcă. Deci mândria este întotdeauna şi pretutindeni prezentă. Ca duhovnici, trebuie să dibuim, în Dumnezeu, şi în felurile cum am zis, care efect al mândriei trebuie atacat întâi şi în ce fel.

Dar vorbesc acum de ruşine şi de frică, şi vin la gândul pe care l-am împărtăşit cu Sfinţiile Voastre la început: Cum se face că Dumnezeu îmi îngăduie mie, îmi dă această cinste, sau chiar tolerează ca eu, păcătosul, să intru în lucrarea dumnezeiască mântuitoare a lui Dumnezeu şi să dea pe mâinile mele păcătoase un alt păcătos, pe care trebuie să-l mântuiesc? In primul rând, tocmai fiindcă surit păcătos. Ce ne-a zis Mântuitorul? „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!“¹ Adică, după cum spun Părinţii, dacă judeci pe cineva sau osândeşti un frate şi nu te pocăieşti, negreşit vei cădea şi tu în acelaşi păcat, mai curând sau mai târziu. Şi de ce⁹ Am înţeles, din amară experienţă, şi totuşi mă bucur şi mulţumesc Domnului că am înţeles atâta măcar: Ca să mă înveţe Dumnezeu pe mine compătimirea Com-pâtimirea, adică împreună-pătimirea. Dacă eu sunt păcătos, oare nu înţeleg ce înseamnă a fi păcătos⁰ Dacă vorbim de ruşine şi de frică, nu ştiu eu ce e ruşinea, nu ştiu eu ce e frica⁹ Deci trebuie să învăţ eu, păcătosul, şi am toate elementele ca să înţeleg aicea, tocmai păcatul. Şi asta-i taina înţelepciunii!

Există ceea ce am putea numi o sfântă „meşteşugire“, nu împletită cu reaua voinţă a vicleniei, ci cu o gingăşie duhovnicească faţă de sufletul păcătos care, ca chip al lui Dumnezeu, îşi caută mântuirea. Este nevoie de o astfel de „meşteşugire“ care să ia păcatul, şi să-l facă pe păcat să se doboare cu păcatul, precum şi Mântuitorul, nu cu viaţa a biruit moartea, ci cu moartea a biruit moartea. Adică păcatul în mine îmi devine un izvor de înţelepciune, un izvor de experienţă cu care pot să mă împărtăşesc cu împreună-păcătos fratele meu, care vine la mine, nicidecum ca să-l judec!

Este însă nevoie de păcat ca să nu-l judec pe frate⁷ Nu-i nevoie, că altfel Maica Domnului ar fi cea mai mică dintre sfinţi şi Dumnezeu ar fi neputincios Nu-i nevoie de păcat ca să mă pot împărtăşi cu fratele meu — nu păcătos să mă împărtăşesc, ci să mă împărtăşesc cu firea fratelui meu şi cu sufletul lui. Nu-i nevoie de păcat ca să am înţelepciunea să ştiu ce e păcatul, dar dacă nu am ştiut pe altă cale, măcar păcatul să-l întrebuinţez spre zidirea aproapelui şi a mea. Uitaţi-vă la cei doi fraţi, fiul risipitor şi fratele lui. La sfârşitul poveştii ştim că fiul risipitor nu numai că e mântuit: cine îl va mai amăgi acum pe fiul risipitor cu bani, cu plăceri sau cu altceva⁹ Nimeni! Dar fratele lui este neîncercat încă; a trăit corect exterior, dar lăuntric se vede că are ceva găunos în sufletul lui, că este prins de zavistie, de pizmă pentru frate,?n loc să fie bucuros şi cu dragoste. Nu ştie să com-pătimească, vede un frate care „a risipit avuţia tatălui meu, şi uite acuma tatăl îi dă mai mult decât mie'“ Şi când tatăl îi spune: „Ce se întâmplă cu tine, fiule⁹“, îi răspunde „Ei cum, fiul tău ăsta vine înapoi, care şi-a risipit viaţa cu desfrânatele⁹“ Şi

60

tatăl îi spune: „Fiule, fratele tău acesta…“ — adică compătimire („împreună-fratele“ tău)

Ce a făcut fratele fiului risipitor⁹ De ce nu s-a dus să întrebe pe tatăl: „Tată, ce înseamnă asta⁹“ Nu avea dragoste pentru tatăl, sau încredere, aşa cum fiul risipitor avusese încredere când căzuse mai jos decât toate: „Mă voi întoarce către tatăl meu. Cum⁹ Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu, dar o să-i spun: Argat îţi sunt; decât să lucrez ăstuia, ţie îţi voi lucra, şi dă-mi plata mea, şi îţi voi mulţumi din toată inima“. Fratele fiului risipitor se duce la un slujitor şi îl trage de limbă: „Ce s-a întâmplat?“ „A“, zice, „frate-tu a venit înapoi teafăr“. Ce ştie slujitorul despre acela⁹ Tatăl este cel care are gingăşia şi durerea pentru fiul care s-a pierdut; fiul căruia i-a dat liber avuţia, ştiind cine este, şi totuşi l-a lăsat. Acel tată este însuşi Dumnezeu, cu Adam. Şi tatăl, prin gingăşia şi dragostea lui, a putut să nască în acel fiu risipitor încredere la sfârşitul rătăcirii lui, ca să vină către tatăl şi să ceară mântuire. Şi iată ce mântuire i-a dat, că el venea ca argat, şi acum tatăl l-a făcut mai presus decât toţi, că îi dă şi cunună, şi inel, şi aşa mai departe.

Dacă fratele fiului risipitor s-ar fi dus la tatăl, tatăl i-ar fi spus nu că „a venit teafăr şi ne bucurăm“, aşa cum a spus servitorul. Servitorul numai asta vedea, numai asta înţelegea; tatăl i-ar fi spus: „Fiule, in primul rând, n-ai de ce să fii gelos. Tu întotdeauna cu mine eşti, şi nu numai viţelul cel îngrăşat, ci tot ce este al meu, al tău este“. Şi Părintele Sofronie adăuga: „Aici este Dumnezeu care vorbeşte lui Adam: 'Tot ce este al meu este al tău' — nu ca Irod, care a făgăduit până la jumătate din împărăţie. Dumnezeu făgăduieşte toată împărăţia şi pe El însuşi lui Adam“ Şi zice: „Fratele tău nu atâta că a venit teafăr, dar că era pierdut şi s-a găsit, că era mort şi a înviat!“ Vedeţi care este gingăşia dragostei părinteşti! Nu ca a robului.

Şi noi, ca duhovnici, să fim părinţi, şi nu robi. Să fim păstori buni, şi nu „năimiţi“, în lucrarea cea dumnezeiască şi înfricoşată încredinţată în mâinile noastre.

Şi deci, cunoscând din păcatele noastre, haideţi prin „sfânta meşteşugire“ să punem întru zidire experienţa noastră nefericită, întru zidirea noastră şi a aproapelui Nu ştim noi ce este ruşinea⁹ Nu ştim noi ce este frica? Şi când vine un sufleţel la noi, orişicine ar fi, cât de păcătos să fie, nouă să ne fie frică pentru el, noi să ne biruim ruşinea pentru el, îngăduind acestui suflet să se dezbrace ca Adam, care era gol înaintea lui Dumnezeu, şi ca sufletului acestuia gol înaintea noastră să nu-i fie ruşine, fiindcă noi avem destulă dragoste să-l îmbrăţişăm urâţit, gol, ruşinat.

Şi în gingăşia acestei dragoste, sufletul care vine la noi poate să se dezvăluie fără frică, fără pericol Şi când se dezbracă sufletul înaintea noastră, orişicine ar fi, să îngheţăm de frică înaintea lui Dumnezeu, că acum avem lucruri foarte gingaşe în mâinile noastre, acum fiecare mişcare poate să însemne viaţă sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu, pentru un dumnezeu care, în felul acesta, este în mâinile noastre — un dumnezeu în facere este in mâinile noastre.

Ce vom răspunde dacă pe acest dumnezeu îl vom preface în drac prin brutalitatea noastră, prin nechibzuinta noastră? Şi asta mă duce la încă o temă, cu care mă apropii de concluzie, un cuvânt pe care I-am auzit în rugăciunea de la Maslu, cuvânt luat de la loil 2, 13. în Molitfelnicele româneşti se zice: „Dumnezeu căruia îţi pare rău de păcatele noastre“. Şi-mi vine să pronunţ „anatema“ acestei traduceri! în Biblia greacă şi în Biblia slavonă, în toate Molitfelnicele greceşti şi slavone zice, pe greceşte: o ubtocvooov, „Cela ce te pocăieşti pentru păcatele noastre“ Tu eşti Dumnezeu Carele Ie pocăieşti pentru păcatele noastre. Şi pe slavonă la fel: kăiaisia De ce zic un cuvânt aşa de îndrăzneţ şi urâcios ca „anatema“⁹ O întreagă lucrare se sminteşte printr-un singur cuvânt.

62

Ce este pocăinţa⁹ Un act moral⁹ Şi cum, printr-un act moral, primim Duh vecinie.' Pocăinţa este un act fiinţial, adică al firii — o fire care se preface din firea animalică în cea dumnezeiască. Pocăinţa omului — şi v-aş putea aduce mii de citate din Biblie — este Dumnezeu Care Se pocăieşte în mine, Care, nepâcătos fiind şi desăvârşit, com-pătimeşte pentru mine, pentru moartea mea, pentru pierzania mea Şi noi, când ne pocăim, intrăm în pocăinţa lui Dumnezeu. Şi noi, duhovnicii, dacă nu înţelegem această taină, vom călca cu bocanci cu cuie peste lucrul cel mai gingaş, cel mai delicat. Că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu smerit şi ne povăţuieşte către smerenie, nu fiindcă suntem robi, ci ne povăţuieşte spre smerenie numai ca să devenim ca Dumnezeu, ca să devenim dumnezei Dacă nu înţelegem lucrul acesta, într-adevăr degeaba facem duhovnicie. Va deveni numai lucrare omenească, vom încerca să facem un om mai bun, o societate mai dreaptă, să îndreptăm istoria puţin, şi vom da faliment. Dacă vom înţelege lucrul acesta şi în acest duh, vom merge înainte în duhovnicia noastră, vom face lucrare dumnezeiască şi ne vom putea permite să uităm cele ale pământului, şi istoria, şi etnia, şi morala, şi „îmbunătăţirea,' căci toate se vor săvârşi izvorând din duh. Şi deşi sunt zeci de gânduri ce îmi vin încă în inimă, poate cu asta închei.

Dumnezeu să ne miluiască!

Mă iertaţi, Sfinţiţi Părinţi şi Preasfinţite, poate de prea multă îndrăznire! Nu pretind că ştiu mai mult decât Sfinţiile Voastre, dar iarăşi zic că am împărtăşit ce am avut eu mai preţios, cu gândul că, aşa cum am văzut prin mai toată lumea, multe din cele ce am primit noi de la Sfântul Siluan, prin Părintele Sofronie, sunt puţin cunoscute în lume. Să mă ierte cei pentru care a fost de prisosinţă, şi să mă ierte şi ceilalţi pentru îndrăznire. Şi rugaţi-vă şi pentru mine, ca să nu fie numai cuvinte în vânt, dar trăiesc şi eu după cuvântul pe care l-am spus şi în care cred.

63

DESPRE POCĂINŢĂ

Am ales ca temă pentru seara aceasta pocăinţa, un cuvânt devenit «cenuşăreasă» în mai toate limbile, fiindcă omul, de când cu căderea lui Adam de la lumina lui Dumnezeu, continuă neîntrerupt să cadă. Sunt două linii în istorie: una care a urcat până la Hristos, şi alta de cădere de la Dumnezeu, îndepărtare de la Dumnezeu, până la căderea cea mare, apostazia de care vorbeşte Sfântul Pavel; când va veni, va trebui ca Dumnezeu să scurteze acele zile, fiindcă nici un trup nu se va mai mântui.¹ Am putea numi aceasta dinamica căderii, care se prelungeşte până la punctul acela cel mai de pe urmă.

Astăzi suntem mai îndepărtaţi de Dumnezeu şi ca oameni, şi ca omenire. Trăim într-un context înstrăinat de har — limbajul modern îl numeşte «secularizat», de la secol, veac, ca un cuvânt opus noţiunii de vecinicie. Dumnezeu cheamă pe om la vecinicie. Omul, în neştiinţa lui, se înţeleneşte din ce în ce mai mult în veac, adică în veacul acesta trecător, în pământul acesta de care Hristos Dumnezeu zice că «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece». Noţiunea de pocăinţă, cuvântul «pocăinţă» a devenit «cenuşăreasa» limbii, fiindcă oamenii — observ cu amărăciune, din toată viaţa mea şi din ce m-a înconjurat — nu mai ştiu ce este. Şi nu mai ştim să trăim pocăinţa, şi de aceea am pierdut şi noţiunea ei. Am redus pocăinţa la nişte manierisme etico-morale sau, în cel

64

mai bun caz, la o atitudine morală Dar vreau să zic că, dacă ne reducem numai la moralitate, nici nu a început încă acea călătorie către veci nit ia lui Dumnezeu, care în limbajul Bisericii şi în înţelesul adânc al cuvântului, aşa cum l-au înţeles Părinţii Bisericii, se numeşte pocăinţă.

Poate că voi începe de la un cuvânt al lui Dumnezeu dat unui Proroc, pe care îl reia un Tropar din Joia Mare, din slujba pe care o cunoaştem ca Slujba celor Douăsprezece Evanghelii: «Două şi viclene a săvârşit împrotiva mea fiul meu Israil: Pre Mine, Izvorul apelor, M-a lepădat, şi a săpat luişi fântâni sparte»¹ Aicea este Dumnezeu Care plânge. Pe Sine Se plânge Dumnezeu? Că Adam, că eu L-am lepădat? Are Dumnezeu Cel Atotputernic, Atotştiutor, nevoie de ceva sau de cineva ca să Se împlinească? îi este lui Dumnezeu urât dacă e singur⁹ Ca creştin nu am nevoie să mai vorbesc despre asta. Vă daţi seama că întrebarea este numai retorică. Ar fi un nonsens. Dumnezeu plânge pe fiul său, pe Adam. Dumnezeu plânge tot sufletul care se cunoaşte pe sine ca eu. Pe mine mă plânge Dumnezeu. A lepădat Adam Izvorul apelor şi a făcut luişi fântână, fântână spartă, care nu poate să ţină apele Până când, Adame⁹ Până atunci când vei muri de sete, nădăjduind în deznădejde, în loc să nădăjduieşti în Cel ce te-a făcut, Care plânge, în cuvintele lui Hristos către poporul Israelit din vremea aceea, către Ierusalim: «Ierusalime, Ierusalime, care omori prorocii, cum aş fi voit să adun pre fiii tăi precum şi găina îşi adună puii subt aripi! Dar nu ai voit».² Şi Dumnezeu plânge. Plânge pe Adam.

Dumnezeu, dacă nu pe El Se plânge, ci plânge încăpăţânarea, îndărătnicia omului, apăi putem înţelege că Dumnezeii Se căieşte pentru răutăţile omului. Şi cuvântul acesta îl iau din Scriptură Nu-mi amintesc în care dintre Scripturi este sens că Dumnezeu Se căieşte de răutăţile noastre, şi acesta este un cuvânt care ar trebui păstrat, fiindcă pocăinţa adevărată este intrarea omului îri căinţa lui Dumnezeu; Dumnezeu Care vrea să sălăşluiască în om; Dumnezeu despre Care este spus că odihneşte întru sfinţi, şi sfinţi ne-a gândit pe toţi; Dumnezeu Care vede că omul nu se dă Lui, acelaşi Dumnezeu plânge pentru îndărătnicia mortală a omului Până unde⁹ Plânge până căinţa lui Dumnezeu ajunge la pogorârea Lui în neamul nostru

Praznicul pe care îl aşteptăm, Crăciunul, este întruparea Celui mai înainte de veci, ca să fie om, ca să poată vorbi omului faţă către faţă fără să-l sperie, ca Blând Păstor, ca să-l aducă pe om înapoi la înţelegerea chipului celui dintâi în care Dumnezeu a făcut pe om, chip care este însuşi chipul lui Dumnezeu Ca şi noi, însufleţiţi de frumuseţea acelui prim chip, să începem cu dumnezeiască însuflare acea călătorie către asemănarea cu Dumnezeu Chipul îl avem în noi, dar asemănarea cu Dumnezeu unde este? Această călătorie, această lucrare a omului în care se înfăptuieşte asemănarea cu Dumnezeu, care prin lucrarea harului poate duce până la totala identitate a omului cu Dumnezeu, se numeşte pocăinţă.

Vechiul Legământ a cunoscut ceva din pocăinţă Nu există om pe pământ care să nu aibă măcar un fir de intuiţie unde este viaţa lui. Legea pe care Dumnezeu a dat-o lui Moisi, cele Zece Porunci, şi cum ştim toţi din învăţăturile morale pe care le primim — este, mai mult decât altceva, o serie de interziceri. Mai mult zice Legea să nu faci şi să nu faci, decât să îţi arate ce să faci Dar chiar când Legea Vechiului Legământ arăta ceva, omul nu a putut s-o cuprindă pe deplin

66

A fost nevoie ca Dumnezeu, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care a vorbit Însuşi cu Moisi, Cel care a scris cu degetul Lui Legea în lespezi de piatră, să vină însuşi ca om, însuşi să trăiască acea Lege şi însuşi s-o dezvăluie în învăţătura Lui Şi mă refer la cuvintele Mântuitorului din Propovăduirea de pe Munte,¹ cuvintele acelea: «Dar Eu zic vouă», reiau Legea Vechiului Legământ: «Scris este să nu faci asta şi asta»… «Dar Eu zic vouă că: Dacă în inimi/e voastre…»

Ce înseamnă? Care-i diferenţa între «Să nu faceţi» şi «Dacă în inimile voastre»⁹ «Să nu facem» este starea morală a omului. Este scris să nu omori, să nu ucizi. Legea asta protejează pe aproapele meu de mâinile mele ucigaşe. Dar când Mântuitorul zice: «Dar Eu zic vouă că: Dacă în inima ta ai urât pe fratele tău, în inima ta l-ai ucis», ce face această «Lege» a Noului Legământ, pe care Hristos avea să-l pecetluiască nu cu sânge de dobitoace, cum erau jertfele sângeroase ale Vechiului Testament, ci Legământul cel Nou avea să fie pecetluit cu însuşi Sângele Lui cel Dumnezeiesc, Sânge pe care împreună cu Trupul Lui ni l-a dat nouă spre împărtăşire, în Trup şi Sânge, aşa cum suntem şi noi trup şi sânge? (Ne-a dat hrană duhovnicească, hrană dumnezeiască, maniiă şi putere pentru acel drum spre vecinicie.) Legiuitorul cel nou, legea cea nouă — dacă o mai putem numi o lege — ce ne învaţă? Dacă în inima ta, de exemplu, ai urât pe fratele tău, în inima ta l-ai şi ucis. Pentru Moisi şi pentru Legea şi conştiinţa omului era — şi, din nefericire, rămâne — destul ca omul să nu facă prostii prea mari. E destul ca un om să nu pună mâna pe cuţit şi să junghie pe aproapele, ca noi să zicem: Omul acesta este un om moral, n-a omorât pe nimeni.

Matei. cap. 5

Pentru Hristos insă nu este destul Fiindcă Hristos când se uită la tine nu se gândeşte la aproapele tău. Fiindcă numele de listis, pe care şi l-a luat, înseamnă «Dumnezeu Mântuitorul» — Evanghelia Sfântului Matei descoperă, atunci când îngerul îi spune lui Iosif: «Să-i dai numele de lisus, fiindcă acela, Pruncul care se va naşte din Sfânta Fecioară, va mântui poporul Său»¹ — de la cine? De la păcatele sale proprii. Când Hristos se uită la tine, la tine se gândeşte, nu la aproapele. Pentru aceea, când Hristos se uită la tine, nu-i este destul să vadă că nu ai omorât pe aproapele tău, că poate strângând din pumni şi scrâşnind din dinţi ai reţinut — din cauza legii morale sau din vreo frică socială sau altele — ai reţinut mâini ucigaşe de la o ucidere de frate. Pentru Hristos, Cel Care ne-a făcut în chipul Său şi în asemănarea Sa, nu e destul. El se uită la tine şi vede oglindindu-se, dar întunecat, chipul dumnezeiesc.

Dumnezeu nu scrâşneşte din dinţi ca să nu omoare, Dumnezeu se îndulceşte în a fi bun, nu în a omorî Hristos, cum zic unele din rugăciunile noastre, «cu uşurinţă» a purtat pe Cruce păcatele noastre. «Fără de mâhnire», zice altă rugăciune, a purtat păcatele noastre, ale noastre, în suferinţele trupului Lui pe Cruce. Iadul nostru l-a cunoscut, că pentru El iad nu era. Dovadă e că iadul nici o clipă nu a rezistat la străfulgerarea Dumnezeirii Lui. Şi înviind a treia zi din groapa în care îl închisesem noi, a făcut cale de scăpare prin moarte, prin iad, — pentru toţi cei care vor să creadă în El — inclusiv cei ce au bătut piroanele, sau care strigau: «Răstigneşte-1, răstigneşte-1!»² — dacă în ei se află duh de pocăinţă, adică de întoarcere, duh care de la răutate şi vrajbă se întoarce la credinţă, aşa cum sutaşul a

68

spus la Cruce «Cu adevărat acesta Fiul lui Dumnezeu era „' Dacă omul ajunge la credinţa aceasta şi trece peste starea lui de „tărie de cerbice“, de îndărătnicie, dacă nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu îi t(>i>este cât de cât inima, atunci şi acel om aude ce-a auzit tâlharul pe cruce, tâlharul cel înţelept.

De ce-l numim înţelept, că tâlhar a fost până la moarte⁹ Şi în ultima clipă pe cruce, văzând în faţa lui un nevinovat răstignit împreună cu el, se pocăieşte; ceva în străfundurile cugetului lui îi zice ce avea el să răspundă „colegului“ lui din tâlhărie care a spus „Dacă erai Fiul lui Dumnezeu, puteai să te mântuieşti pe tine şi pe noi“. Adică cum înţelege omul „Puteai să te dai jos de pe Cruce şi să ne scoţi şi pe noi“, ceea ce ziceau, bârfind, şi Fariseii, şi cărturarii, şi toţi cei care îl puseseră pe Cruce. Şi s-a răzvrătit, cu sfânt răzvrăt, în străfundurile celui de-al doilea tâlhar cuvântul de pocăinţă, care se zămislise în el, şi s-a născut un cuvânt de mărturisire „Cum nu ţi-e ruşine, frate, să spui acestea⁹ Că noi, dacă suntem răstigniţi, primim dreaptă răsplată pentru faptele noastre. Adică toată viaţa am ucis, toată viaţa am răpit de la oameni; nu este drept oare ca acuma oamenii, societatea asta pe care am stricat-o, să se răzbune pe noi şi să ne răpească viaţa noastră, precum am răpit şi noi multe altele⁹ Dar omul acesta nu a făcut nimica rău“.²

Mi-a venit mai de mult timp gândul: Ştia tâlharul cine era Iisus? Atunci, dacă ştia, de ce nu s-a oprit din tâlhărie până la cruce⁹ Cine ştie! Nu zic că gândul meu este absolut Dar mi-a venit şi gândul că poate nu ştia. Poate ştia că-i un om bun, un om care face lucruri bune, dar poate încă nu-l impresionase bunătatea Lui, aşa cum şi noi vedem oameni buni, şi-i lăsăm să trăiască, şi noi continuăm cu rele. Dar când a văzut pe acel om bun pus pe nedrept pe cruce, când L-a văzut bârfit de „colegul“ lui cu minciună aşa de urâcioasă, mă gândesc că acest „răzvrăt“ pe care l-am numit sfânt, care s-a zămislit în el, i-a născut un cuvânt de spovedanie (că noi cu adevărat primim lucrul de care suntem vrednici), poate că s-a întâmplat şi în el ceea ce se întâmplă în orice act de spovedanie sinceră şi din străfundul fiinţei, că s-a umplut de Duh Sfânt, de har S-a umplut de înţelegere şi a înţeles că nu era numai un om drept, şi a putut să dea drumul la un alt strigăt, ce s-a născut, fără să se zămislească în el, decât atuncea când a spus cuvântul de pocăinţă, că „Acesta este om drept“ Poate de-abia atuncea a înţeles că era Fiul lui Dumnezeu, poate de-abia atuncea şi-a amintit că auzise cuvântul acesta, şi şi-a dat seama ce înseamnă, în puterea Lui, //// al lui Dumnezeu Adică acesta, smeritul om pe care-l văd, este Dumnezeu. Şi a strigat „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni intru împărăţia Ta“.¹

Ce ştia el, în zilele acelea, când şi cum va veni Acela, Care era să moară în câteva ceasuri, „întru împărăţia Lui“⁹ Nici Ucenicii nu ştiau asta. Cu câteva zile înainte vorbise Mântuitorul de Patimi şi de înviere, şi Ucenicii, care cunoşteau Scripturile, şi-L cunoşteau pe Dascălul lor de trei ani şi mai bine, nu ştiau ce înseamnă învierea şi nu îndrăzneau să-L întrebe, cum spune una din Evanghelii. Ce putea să ştie tâlharul, când va veni întru împărăţia Lui? Doar că, „atuncea când vei veni întru împărăţia Ta, pomeneşte-mă. Doamne, şi pe mine“ strigăt, sau mai bine zis şoaptă de pocăinţă. Unul din Troparele din Joia Mare spune: „Un mic cuvânt a spus

70

tâlharul pe cruce, dar mare credinţă a aflat“ lată, o şoaptă l-a mântuit Şoapta aceasta era strigăt de pocăinţă.

Răspunsul lui Hristos Dumnezeu⁹ „Cu adevărat astăzi vei fi cu Mine în Rai“.¹ Astăzi. Omul se pocăieşte când se pocăieşte sincer, nu se gândeşte că aşa de repede, dar e gata să rabde, cum spune unul din Psalmi. „Răbdând am răbdat pre Domnul, şi au venit la mine“ Şi când Dumnezeu răspunde omului, întotdeauna omului i se pare că este repede, şi este repede, mai repede decât credem, chiar dacă — cum spune Mântuitorul prin altă cuvântare — „îndelung îngăduie“, sau „îndelung rabdă“ pe acel om.

Viaţa pocăinţei noastre nu este o „îmbunătăţire“, nu este vorba de societate, de vreo consideraţie omenească, istorică, seculară de orice chip Astăzi aş vrea să trezesc în inimile şi în sufletele fraţilor mei creştini şi surorilor adevărata dimensiune a pocăinţei începem cu moralitate — dar ceea ce căutăm noi şi ceea ce trebuie să căutăm este ceea ce strigă inimile noastre dintru începutul zămislirii noastre în lumea asta Viaţă! Pocăinţa este întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi necunoscând lumină, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii omului, prin viziunea asta, fie ea viziune în sensul deplin al cuvântului, fie ea o înţelegere mai tăinuită, dar totuşi un fel de „viziune“, numai în măsura acestei viziuni omul este în stare să vadă întâi întunericul, întunericul în care zace. Numai văzând diferenţa între lumina adevărată şi întuneric putem să vedem cât zăcem în întuneric.

De aceea în pocăinţă, când ne facem pocăinţa, toate trebuiesc îndreptate şi centrale in rugăciune Dacă vedem că ne este greu să trăim o viaţă morală, ştim, dibuim că nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne aşteaptă. Când încercăm să facem schimbarea asta în viaţa noastră, nu pe ea să ne centrăm, ci să cerem lui Dumnezeu, aşa cum găsim şi-n Psalmi şi-n Rugăciuni. „Arată-mi calea în carea voi merge“,¹ „Lege pune în calea mea“,² legea fiind prima călăuză care mă trece prin jungla patimilor şi a tuturor acestor elemente sau mădulare ale iadului care trăiesc în mine. Dar şi legea, chiar şi Legea lui Moisi, şi aş îndrăzni să zic, chiar legile Noului Legământ, noii Biserici, adică Canoanele noastre, nu sunt decât o primă călăuză, pe care trebuie s-o depăşim ca să aflăm viaţa.

Liturghia ortodoxă începe la Proscomidie cu cuvintele Troparului din Sfânta Joi „Răscumpăratu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sângele Tău“. Aceste cuvinte nu sunt o blasfemie; este un paradox de nespus, pe care îl expune Sfântul Pavel în mai multe din Epistolele lui, că Legea, care era sfântă, fiindcă era dată de Dumnezeu ca o călăuză, la un moment dat devine un blestem, fiindcă ţinând preceptele Legii poţi să devii mai bun, dar viaţă nu găseşti: viaţă vecinică nu se găseşte nicăieri, în nici o lege Până când, ajungând în prima parte a pocăinţei noastre măcar să păstrăm o lege, măcar să nu răsplătesc omorând un om pentru un ochi, cum spune vechea lege: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte;""* măcar atâta dreptate. Iar după aceea, înţelegând că "Ce câştig eu dacă el mi-a scos un ochi şi dacă eu îi scot ochiul lui, ce câştig

72

din suferinţa lui'.-'" Şi poate aflu o stare morală mai înaltă şi mă apropiu de Hristos zicând: "Lasă, Domnul să-l ierte, măcar lui să-i fie bine " Şi opresc răul la mine şi nu-l întorc înapoi asupra fratelui care poate se mâhneşte şi-mi întoarce iarăşi înapoi Este cunoscut că, de exemplu, în anumite regiuni ale Italiei cuvântul venJetta, "răzbunare", trece din generaţie în generaţie şi nu se mai sfârşeşte. Până când⁹ Până când va veni cineva care va spune: "Stop, destul, la mine! Destul au suferit toţi, şi eu. Ce să dau înapoi suferinţă pentru suferinţă¹⁷"

Şi încă nu este destul, dar este un început Un început poate ca începutul tâlharului pe cruce, care un adevăr putea să cunoască: că el era păcătos şi vrednic de pedeapsa morţii, dar Cel din stânga lui, adică Hristos, era nevinovat. A mărturisit această nevinovăţie, a săvârşit acest act de dreptate, şi Dumnezeu Care împlineşte neputinţa omului i-a dăruit mai departe să cunoască treapta următoare, harul prin care să strige — sau să şoptească — un cuvânt de mare credinţă: "Pomeneşte-mâ, Doamne, întru împărăţia Ta".¹ De unde avea el să ştie că "ăsta care avea să moară" are o împărăţie, dacă nu i-a dezvăluit — cum i-a spus Mântuitorul lui Petru când Petru a mărturisit: "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu;" iar Mântuitorul i-a răspuns "Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trupul şi sângele a putut să dezvăluie ţie această taină, ci Tatăl Meu Care este în ceruri",² — adică harul dumnezeiesc Aşa gândesc, că tot harul dumnezeiesc, pentru puţină dreptate, aş zice morală, a tâlharului pe cruce, a dezvăluit tâlharului cu mai multă desluşire şi mai multă întregime cine era Cel care se afla lângă el pe Cruce, şi a putut să-şi rostească cuvântul de credinţă

Vă amintiţi că Sfântul Pavel zice: "Prin credinţă suntem îndreptăţiţi, şi nu prin faptele Legii".' Dar faptele Legii, când trecem prin stadiul acesta etic, moral, sunt o primă treaptă, în care ne asemănăm cât de cât cu Dumnezeu, Care nu este ucigaş, Care nu este nedrept, Care nu pofteşte bunul altuia, ci El Însuşi dă Dar iarăşi zic. Este nevoie să ştim ce facem, şi zic, este nevoie urgentă astăzi întotdeauna a fost urgentă nu ştim când se va tăia firul vieţii noastre şi în ce fel Întotdeauna trebuie să fim treji, în toată vremea. Acestea sunt cuvinte pe care le găsiţi în toate Evangheliile şi în toate spusele Sfinţilor Părinţi. Dar astăzi suntem bătuţi şi bântuiţi de multe urâciuni, la care nu vom putea face faţă cu nimic, decât cu Harul

Astăzi, cred eu, vin zilele când nu vom putea să facem faţă cu nimic la ce vine să bântuie lumea asta, dar vom înghiţi fără să ne dăm seama otrăvuri peste otrăvuri, vorbesc, de exemplu, de New Age şi tot ce mai aduce el; şi mulţi, multe suflete simple de creştini buni, conştiinţe curate, au căzut, mai bine zis am căzut în multe feluri de rătăciri, fără să ne dăm seama, până când Mântuitorul, în bunătatea Lui, a găsit calea să ne trezească şi să ne aducă la adevărata Credinţă.

Prin asta am câştigat şi multă experienţă, şi cei care s-au poticnit ştiu ce este poticneala, dar cei care nu s-au poticnit — aş vrea să vă rog — credeţi pe cei ce s-au poticnit, şi dacă nu credeţi, cereţi lui Dumnezeu har ca să credeţi; că în poticneală nu se ştie cine se poate ridica şi dacă unul sau doi ajung să nu se mai poată ridica — nu că Dumnezeu nu-i poate ridica, dar sunt poticneli din care cu anevoie se ridică omul, deznădejdi din care cu anevoie iese omul Legăm legături de nedezlegat. Dar dacă unii s-au ridicat,

74

adesea au dobândit mai multă experienţă decât cei ce "nu căzuseră", şi pe aceştia vă îndemn să-i credeţi — experienţa lor.

Cred deci că se apropie zilele în care vom înţelege cuvântul Mântuitorului Care spune, în clipa de care am pomenit adineaori, când i-a spus lui Petru: Fericit eşti Simone, fiul lui lona, fiindcă nu trupul şi sângele, nici educaţia ta, nici Vechiul Testament cu care te-ai hrănit, nici rugăciunile pe care ai învăţat să le faci ca atare, ca act al nevoinţei tale, nu au putut să-ţi dezvăluie taina asta, ci Tatăl Meu Care este în ceruri, Harul, singur Harul Dumnezeiesc. Şi a adăugat: "Şi eu îţi spun ţie: Tu eşti Petru, adică piatra pe care îmi voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu vor putea nimic împrotiva ei".¹ Cred că" am văzut deja ca într-o sămânţă lucrul acesta, că minciuna aşa de desăvârşită a epocii noastre, nimica, dar nimica nu va putea într-o zi să o doboare, decât singură Biserica, în înţelesul ei cel mai adânc. Biserica fiind această credinţă, ca a lui Petru, în dumnezeirea Acelui om Iisus care a trăit acum două mii de ani, credinţa aceea, şi dacă pe credinţa aceea ne zidim casa vieţii noastre, piatra aceea a devenit acuma o Biserică aşa cum o cunoaştem noi, îmbogăţită de-a lungul veacurilor cu multe lucruri.

Dar, aş zice, nici la această îmbogăţire să nu ne oprim, fiindcă toate frumuseţile Bisericii, toată cultura Bisericii, toată structura Bisericii — nu sunt decât tot atâtea trepte ca să intrăm în miezul a ceea ce este Biserica, adică şi noi să primim acel har pe care l-a primit Petru în ziua când avea sâ-1 vadă pe Hristos schimbat la faţă, sau harul pe care l-a primit acel tâlhar în ziua când credinţa lui avea să-l mântuiască de moartea cea vecinică. Şi cred că această Biserică, această Credinţă — şi ce a devenit CredinţaApostolilor în istorie — este, cum am spus de multe ori, Biserica Ortodoxă; este singura piatră pe care stând, nu vom fi spălaţi de valurile urgiei, minciunii desăvârşite ce se anunţă în zilele de apoi, care, poate nu sunt aşa de departe cum credem câteodată. Şi deci, urgenţa asta întotdeauna a fost — nu că semăn panică în oameni dar, ca să trezesc un pic seriosul nostru, aş zice să ne apropiem cu aJtă adâncime de fiecare cuvânt pe care îl primim în Biserica noastră, fiecare cuvânt al Liturghiei noastre, fiecare cuvânt din cărţile noastre de rugăciune.

Aş vrea să fac aici o mică paranteză. Nu mă refer atâta la cuvântul mai popularizat — cât de frumos şi de înduioşător este el, şi de înalt pentru înţelegerea poporului, de exemplu colindele frumoase pe care le avem pentru Crăciun şi alte lucruri din datinile noastre populare; mă refer nu la ele, cât de frumoase sunt în felul lor, ci mă refer specific Ia ceea ce este sută la sută, integral, cu adevărat Biserică, cuvântul de rugăciune, cuvântul Sfinţilor noştri Părinţi, care nu este altul decât firul cuvântului care este Cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Iisus, însuşi Hristos pe Care l-am primit prin Apostoli, prin Părinţii Apostolici, prin Părinţii care au cunoscut pe acei Părinţi Apostolici şi aşa mai departe, până la duhovnicul tău.

Nu ştiu dacă aş putea să dau în puţine cuvinte acuma, ca să ilustrez mai mult, ce este calea pocăinţei. Nu Ştiu dacă aţi băgat de seamă, mai în toate Liturghiile se cântă ceea ce numim Fericirile. Cele nouă Fericiri sunt tot atâtea trepte către desăvârşire. Fericirile sunt calea pocăinţei şi nădăjduiesc că, în puţine cuvinte, voi putea să dezvălui lucrul acesta înainte să încep, voi spune Vedeţi că deşi pocăinţa este o cale pe care o numim anevoioasă, este calea cea strâmtă, este poarta cea îngustă, este cu răstignire şi cu durere; dar este caracteristic de Biserică, care nu vrea să

76

dea hrană închipuirilor noastre, să vorbească într-un limbaj foarte modest de fericire, şi singurul lucru pe care-l putem spune la concret din lucrurile duhovniceşti sunt efectele de multe ori dureroase ale vieţii noastre de zi cu zi. Vreau să zic că precum, dacă luăm chipul naşterii, mama naşte în durere, pruncul se naşte plângând. Dar ce vedem noi este nu atâta durerea şi plânsul, cât bucuria naşterii, cum spune Mântuitorul că: "Om s-a născut în lume"¹ Naşterea în duh, fiindcă este în duh, nu se vede omului din trup, dar în trup simţim durerile, şi despre asta putem vorbi la concret: tot restul ar stârni în noi o închipuire care ne-ar rătăci privirea de la calea cea dreaptă pe care o vizăm şi spre care mergem.

Este cu neputinţă a descrie cele sfinte. Sfântul Pavel a văzut al treilea cer şi a spus că sunt lucruri pe care limba noastră nu le poate exprima. Dar dacă omul care se pocăieşte nu este cel de alături de tine, ale cărui suferinţe şi lacrămi vezi, şi se pot descrie, ci dacă eşti tu, apăi cu suferinţele şi cu lacrămile o să cunoşti o tainică bucurie, o tainică îndulcire, dar aşa mare, chiar când e tainică, că nici tu nu observi; dar nici tu n-ai să vrei să te lepezi de dureri şi de lacrămi, fiindcă simţi în sinea ta că ceva sfânt se întâmplă. Şi deci cel care trăieşte pocăinţa, deşi cunoaşte şi vorbeşte de lacrămi şi de durere, ceea ce el trăieşte mai puternic şi mai cu adevărat este o bucurie, o nădejde nesfârşită, o însuflare a Duhului Stânt care-i dă putere să treacă, aşa precum şi maica, când naşte, în multă nădejde trece prin acele dureri, ştiind că va avea bucuria de a ţine în ziua aceea un copil în braţe Aşa că zic: noi, modernii, năpăstuiţi cu o educaţie şi o cultură intelectuală analitică, nu mai vedem decât analitic ce ni se pune pe hârtie, dar nu mai avem destulă intuiţie să presimţim ce se ascunde în urma cuvintelor, şi atuncea rămânem poticniţi de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnăvicioasă aş zice. In ioc să presimţim, în intuiţie, nădejdea aceasta, aşa cum mama aşteaptă să ţină un prunc în braţe, într-un ceas, sau cât o trece prin durerile acelea, în loc să avem şi noi nădejdea asta, ne poticnim şi rămânem la acele închipuiri care sunt singurele care pot fi descrise

Mântuitorul descrie călătoria diferitelor trepte ale pocăinţei ca fiind fericiri. Că asta si este. Noi toţi căutăm fericirea şi nici unul dintre noi — nici noi, nici strămoşii noştri — nu am ştiut s-o găsim până nu a venit însuşi Dumnezeu, întrupat în firea omului, ca să ne arate — iarăşi un paradox de nedescris — cum spune Troparul pe care îl cântăm în fiecare Utrenie de Duminică: "Căci iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea " Bucuria aceasta este de presimţit — şi într-o zi de gustat. Slava Golgothei! Mielul lui Dumnezeu, Care "fără de durere", "fără de mâhnire" a trăit pocăinţa noastră până la moarte, până la iad! Dar iadul ce-a putut⁹ N-a putut decât să nască înviere, şi El s-a făcut, cum spune Pavel, "întâiul născut din morţi".' Şi ne-a creat drum prin întunericul morţii către viaţă vecinică şi bucurie pe care "nimeni nu o poate lua de la noi".² Şi calea pe care ne-a arătat-o este calea Fericirilor Dar paradox este fericirea dumnezeiască în viaţa aceasta, paradox pe care îl vom înţelege când vom trăi fericirea într-o măsură, şi într-o mai maie măsură în desăvârşirea noastră în veacul care vine

fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia Cerurilor Cum pot fi fericiţi cei săraci cu duhul⁹ Noi nu ştim ce este sărăcia cu duhul Ce, fericiţi cei proşti, că nu aştepţi mult de la ei¹' Că uşor se vor mântui.

78

că-s proşti şi nu înţeleg mai mult'⁷ Nu E un paradox Fericiţi cei săraci cu duhul, nu cu mintea, ci cu duhul, că a lor este — tocmai împărăţia duhovnicească Paradox dumnezeiesc.

Care este deci paradoxul⁹ Mărturiseşte tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimenea, dar nimenea este drept înaintea lui Dumnezeu, nimenea a găsit sfinţenia, nimenea a găsit slava lui Dumnezeu, nici viaţă vecinică, toţi suntem robi morţii. Dar iată că în fiecare din noi trăieşte un bogătaş. A, că eu am educaţie, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu ştiu ce decât altul. Şi aşa, comparându-ne şi înmagazinând tot felul de cunoştinţe, elemente materiale, bani, începem să ne fălim cu câte una, cu câte alta, şi aş zice că mai periculos decât toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac să credem că suntem mai înalţi decât semenii noştri sau, pe drept cuvânt, mai înalţi decât fuseserăm înaintea agonisirilor.

Dar în faţa vieţii vecinice ce este toată agoniseala noastră⁹ Dacă vine harul, vezi că este nimicnicie; în faţa frumuseţii pe care ne-o chezăşuieşte Dumnezeu asta devine ca o urâciune care pustieşte. Pustieşte cum? Prin mândria ce o naşte în noi şi care ne face tari de cerhice, şi nu mai intră harul lui Dumnezeu în aşa o inimă. Şi atuncea — fericiţi cei săraci cu duhul.

Cine sunt cei săraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit şi văd că, fie că sunt cel mai mare din lumea aceasta, sau cel mai mic, dar sunt rob morţii, nimic nu am Şi vede cu groază moartea care-i stă înainte, şi că nu poate intra în împărăţia Cerurilor, şi că nu poate dobândi viaţă vecinică. Şi de ce e fericit acela⁹ Fiindcă acela este duhul care poate să primească cuvânt de la Dumnezeu "Veniţi către Mine, cei împovăraţi, că Eu vă voi da odihnă"' Aceştia, cei săraci, sunt oamenii pe care-i poţi îmbogăţi. Bogătaşii spun: Stai că am! — "Şi păcatul lor rămâne "²

Vine un tânăr la Hristos şi-i spune: "Doamne, ce să fac ca să moştenesc viaţa vecinică⁹"³ Zici că are o sărăcie de duh, adică caută: "Cu ce să mă mai îmbogăţesc⁹ Că iată îmi lipseşte ceva". Mântuitorul zice: "Păi, cunoşti poruncile — să nu faci asta, să nu faci aia…" Şi-i zice: "Toate acestea le-am păzit din tinereţe". Deja este o bogăţie, dar iată că se dezvăluie o sărăcie în el: "Doamne, ce altceva îmi mai lipseşte⁹" O sărăcie Aicea Hristos poate să-i dezvăluie un cuvânt mai înalt: "Dacă vrei să fii desăvârşit, atuncea vinde-ţi bogăţiile cele pământeşti şi" — uitaţi-vă, făgăduinţă] — "bogăţie şi comoară vei avea în ceruri; şi hai, urmează Mie!" Dar n-a putut. Nu prima bogăţie l-a poticnit, bogăţia lui morală, că "acestea le-am ţinut din tinereţile mele", asta nu l-a păcălit; că simţea că-i lipseşte încă ceva. De ce? Agonisirea morală l-a pus într-o stare apropiată de har, în care harul putea să-i dezvăluie "încă ceva îmi lipseşte, încă ceva…" Dar iată că bogăţia materială l-a poticnit şi din cauza acelei bogăţii a plecat mâhnit. Nu avea de gând să vândă toate şi să dea săracilor, şi să urmeze celor doisprezece "desculţi" care îl urmau pe Hristos, şi să primească bogăţia cea cerească. Şi Mântuitorul cu mâhnire zice: Vai cât de greu se vor mântui cei bogaţi!

Şi iarăşi atrag atenţia: Noi toţi suntem oameni cultivaţi, şi mai rău riscă să ne facă bogăţia intelectuală. Dar mai este şi harul lui Dumnezeu. Atunci când au întrebat Apostolii, uimiţi "Dar cine se va putea mântui?",

80

Hristos a spus: "Ceea ce este cu neputinţă pentru om este cu putinţă lui Dumnezeul Şi către această putinţă nădăjduieşte neputinţa noastră. Şi neputinţa noastră nu putem decât s-o punem în rugăciune "Doamne miluieşte, Doamne deschide-mi calea, Doamne nu mă lăsa în ce sunt!" Dar atuncea când îmi voi da seama, cât de cât, de sărăcia mea adevărată, în faţa bogăţiilor duhovniceşti, atunci acest "Doamne!" va deveni un strigăt puternic care va înclina urechea lui Dumnezeu, şi iată făgăduinţa: "A ta este deja" — încă potenţial, zic eu acuma, dar deja — "Împărăţia Cerurilor".

De ce zic potenţial şi de ce zic deja? Păi uite că a început calea. Ce face săracul când vede că n-are⁰ Ce zice Troparul Bisericii noastre⁹ "Cămara Ta o văd, împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează dar haina sufletului meu. " Şi atuncea începe o rugăciune puternică, o rugăciune cu lacrămi, în care plângerile noastre, ca strigătul cel al şoaptei tâlharului de pe cruce, înclină urechea lui Dumnezeu spre mângâiere, şi o tainică mângâiere se naşte în sufletul nostru. Apăi nu asta-i a doua fericire.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia¹ Şi iată că am ajuns pe o altă treaptă, că am început să dobândim o tainică mângâiere, dar o mângâiere din ce în ce mai simţită, care duce la o dorinţă ca şi a lui Petru pe Muntele Schimbării la Faţă, "să rămânem aicea, să facem trei corturi, pentru Moisi, pentru Tine şi pentru Ilie". Vrei să rămâi în harul lui Dumnezeu, nu vrei să te mai întorci în ale lumii ăsteia, vrei să cultivi de-acum încolo toate cele dumnezeieşti.

Aicea de multe ori, multe suflete trecând prin clipa asta părăsesc lumea şi devin călugări şi călugăriţe. pustnici, şi se îndepărtează de lume Nu toţi au nevoie de aceasta, nu toţi sunt chemaţi la aceasta; dar calea asta trebuie s-o străbatem toţi, lepădarea asta a lumii Atuncea nu te mai interesează lumea asta, nici să primeşti fală de la oameni, că toţi mor — şi eu mor; nu te supără dacă primeşti jignire sau înjosire de la oameni, fiindcă şi ei mor — şi eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum mă vede? Dar eu cum pot să ajung la starea aceea mai dumnezeiască? Şi rămâi neclintit şi în slavă, şi în ocară, aşa cum şi Hristos era neclintit când învia pe Lazăr din morţi, sau când era scuipat înainte să fie pus pe Cruce. Sfântul loan Scărarul arată că starea aceasta, când eşti neclintit şi-n slavă şi-n ocară, nevoitorii au descoperit-o ca numindu-se blândeţe.

Dar am ajuns la a treia Fericire: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul, zice Mântuitorul. Ce pământ, care pământ? Că vedem că cei fioroşi se sfâşie unii pe alţii ca să moştenească pământul, ca să moştenească mai mult pământ, ca să aibă, ca să domnească, ca să împărătească. Şi nouă ne porunceşte Mântuitorul să fim blânzi. Cât despre pământul văzut, nu ştiu ce va fi cu el; dar văd un lucru: că cei violenţi, "bărbaţii sângiurilor", cum zice Psalmul,² nu vor moşteni, ci se vor sfâşia unul pe altul până vor veni zilele, pe care Dumnezeu "le va scurta", fiindcă nici un trup nu se va mai putea mântui dacă nu le scurtează Dumnezeu. Dar pământul, îl putem înţelege cel puţin în două feluri: Pământul care sunt eu, pământul, şi mă moştenesc pe mine, adică devin posesor al acestui pământ care sunt eu. Şi putem să gândim şi pământul făgăduinţei, care este una din numirile împărăţiei Cerurilor. Numim pe Hristos cu

82

cuvântul "Pământul celor vii; " asta este una din numirile lui Hristos şi, în orice caz, pe acel Pământ îl vom moşteni.

Spune Hristos undeva "Căutaţi întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui".¹ lată că prin blândeţe moştenim un "pământ", un pământ vecinie, unde, spune Sfântul Petru, "împărăteşte dreptatea".² Dar dreptatea lui Dumnezeu ce este? Dreptatea lui Dumnezeu: îl vedem întâi pe Hristos răstignit pe Cruce pentru păcatele noastre — păi asta dreptate este? Asta este dreptate a lui Dumnezeu? Şi văzând acest lucru, trăindu-1, îmi amintesc că spunea Părintele Sofronie: "Am rămas trăsnit de chipul lui Hristos, Care cinci mii de ani după căderea lui Adam urca pe Golgotha ca să sfâşie zapisul "cel scris împotriva noastră". Şi l-a sfâşiat. Şi aşa se "îmbată" omul de frumuseţea dreptăţii lui Dumnezeu, că însuşi vrea să se dea, aşa cum S-a dat Fiul lui Dumnezeu, până la moarte dacă poate, dacă harul îi dă putere, cum a dat Mucenicilor.

Fericiţi cei ce flămânzesc si însetoşază de dreptate, că aceia se vor sătura. Că dreptatea într-adevăr satură. Dreptatea omenească, "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", nu îmbogăţeşte, nu satură. Dar dreptatea lui Dumnezeu într-adevăr te umple. Şi plin fiind, şi împlinit văzându-te, şi deja văzând în faţa ochilor ceva din tainele împărăţiei, îţi aminteşte viaţa dimprejurul tău că nu toţi cunosc această dreptate. Şi când te nedreptăţeşte cineva — aşa cum era un om care blestema pe David Prorocul, şi David zice slugilor sale care voiau să-l omoare, că blestema pe rege: "Lasă-l, dacă Dumnezeu a pus în inima lui să mă blesteme, să mă blesteme".³ Şi aşa, cel care s-a umplut de dreptatea lui Dumnezeu începe să-i pară rău de semenii lui care încă nu au cunoscut dulceaţa asta, slava asta Şi se umple de milă pentru cei care nu au cunoscut ce i s-a dat lui să cunoască. Şi umplându-se de milă, ca şi David atunci, şi ca mulţi sfinţi, va revărsa milă acolo unde este el însuşi atacat de silnicia şi de urâciunea răutăţii omului.

Şi zice Mântuitorul, Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fiindcă spunem noi, în Tatăl Nostru, "Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Şi iată că dacă noi nu putem să nu păcătuim, dacă noi nu putem să nu fim copii ai iadului, Dumnezeu ne-a pus o cheie mică şi uşor de mânuit, pentru a ne mântui. Că Mântuitorul spune: "Dacă voi iertaţi păcatele semenilor, şi Tatăl vostru va ierta vouă; dar dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă".¹ Şi iată cum putem să facem ca păcate de neiertat să se ierte nouă. "Forţăm" pe Dumnezeu, Cel cu neputinţă de forţat; noi, neputincioşii, putem forţa pe Atotputernicul prin ascultarea cuvântului Lui, Care se lasă forţat, pentru milă, de către oameni, ca la judecată să poată zice: "Dacă tu, omule, ai iertat fratelui tău un dinar, Eu mii de talanţi îţi voi ierta!" Cum vedem, în altă pildă a Mântuitorului,² pe unul care datora mult împăratului, şi l-a iertat împăratul; şi altul care îi datora aceluia foarte puţin, dar el n-a vrut să-l ierte. Şi s-a mâhnit împăratul şi la judecată l-a dat "chinuitorilor până va plăti cel din urmă talant pe care-l datora".

Dar putem să scăpăm de chinuri, putem să scăpăm înţelegând că, dacă avem mila aceasta — pe care trebuie s-o cultivăm — şi vedem pe aproapele nostru păcătuind, păi ştim ce este păcatul, fiindcă pe noi ne îngreuiază păcatul Şi dacă ne amintim că şi aproapele meu e un păcătos ca

84

mine — apăi şi eu vreau să fiu iertat — hai să iert şi eu acelui păcătos. Şi fac o rugăciune de iertare şi cer Domnului: "Pune în inima mea adevărată iertare!" Şi Dumnezeu mie îmi iartă multe păcate.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vcr milui. Mila aceasta care, miluindu-se, ajunge la cunoştinţa milei lui Dumnezeu, nu mai are nevoie cu adevărat de nimica pământesc, ci gândeşte din ce în ce mai mult cum spune Sf. Pavel: Gândeşte sau cugetă din ce în ce mai mult cele de sus, caută din ce în ce mai mult cele de sus, şi inima lui i se curăţeşte de patimile care sunt legate de ale lumii acesteia.

Ce este o patimă.? lată ce este o patimă: Patima este un dor nesfârşit pe care noi 3 punem la ceva foarte sfârşit Să zicem, pofta de mâncare. Mântuitorul în pustie a fost ispitit de diavol după ce a postit patruzeci de zile: "Spune un cuvânt peste pietrele acestea şi poţi din ele să scop pâine, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu".² Şi Mântuitorul arată: "Scris este că nu numai din pâine va trăi omul, ci din fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu".³ Adică cuvântul care purcede din gura lui Dumnezeu este hrană? Este ca pâinea? Atunci înseamnă că lăcomia de mâncare este până la urmă o foame de cuvântul lui Dumnezeu; şi noi, netr&nd cuvântul lui Dumnezeu, ne lăsăm duşi, nu de foame — că lacomul nu mai are foame, deja stomacul zice: "Destul, nu mai pot, sunt îngreuiat;" dar el are plăcere de a mânca. Asta-i lăcomia — plăcere. Plăcerea mai vrea. Pântecele nu mai vrea.

Ce se întâmplă? Este o foame nesfârşită. Pentru ce? Fiindcă foamea omului este jacută pentru cuvântul celnesfârşit al lui Dumnezeu Dumnezeu, nemărginirea, vecinicia — şi asta este în om! Uitaţi la animal. Animalul nu prea face lăcomii şi lucruri dintr-astea. Mănâncă cât are nevoie, se opreşte, se pune şi doarme, se trezeşte, caută iar de mâncare, dar trăieşte liniştit cu firea lui. Numai în om este o nelinişte pe care nimica nu o poate opri, nici lăcomii, nici desfrâuri, nici nimic altceva nu o poate împlini Este patimă, şi patimă înseamnă suferinţă Şi suferinţa este sfâşierea de a încerca zadarnic a umple o poftă duhovnicească nesfârşită cu un lucru pământesc sfârşit. Mănâncă până plezneşti, şi n-o să fii plin, fiindcă ce cauţi este nesfârşirea cuvântului lui Dumnezeu, nu pâine şi de-ale mâncării.

Asta este o patimă, în sensul Părinţilor noştri, în sensul adevărat al Bisericii. Şi acuma ce se întâmplă? Cei care, miluindu-se de către Dumnezeu, caută către cele de sus, cugetă cele de sus, nu mai poftesc după ale pământului. Un lucru care deja începuse la treapta blândeţii, acuma se desăvârşeşte. Şi ce se întâmplă? Inima se curăţeşte de patimi, de tot ce este scâlciat. Că o patimă nu-i decât o scâlciere, şi cei care aveţi tendinţe ori să gândiţi, ori să cugetaţi aşa mai filosofic, ori să citiţi mai ales cele ale Bisericii, uitaţi-vă şi o să vedeţi că cu fiece patimă puteţi face această analiză; că patima nu e altceva decât sfâşierea unei încercări, unei pliniri cu de-ale materiei a ceea ce este în sine o stare duhovnicească. Şi acuma omul se umple de cele duhovniceşti, caută cele de sus şi a ajuns deja la treapta pe care o spune Mântuitorul -

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu. Şi, desprinzându-ne mai cu desăvârşire de ale pământului, începe curăţia inimii; s-a subţiat firea acestui "animal omenesc", şi acum începe să devină om şi începe să vadă pe Dumnezeu, cum spune Psalmul: "Vedeam

86

pururea pre Domnul înaintea mea" Ce este această viziune nu ştiu, dar este în orice caz o stare reală, şi vederea aceasta a lui Dumnezeu te umple de lucruri pe care nici n-o să încerc să le descriu, fiindcă nici nu pot, şi nici nu se pot descrie. Cum spuneam, lucrurile cu cât sunt mai înalte, cu atât sunt mai de nespus în limbajul nostru omenesc.

Dar atuncea numai cele dumnezeieşti pofteşte acel suflet, adică acel suflet începe să devină fiu al lui Dumnezeu. începe naşterea, adică săvârşirea acelei naşteri de sus, devine fiu al lui Dumnezeu, care vede pe Dumnezeu. Atunci când te naşti, se spune că cel mai dezvoltat simţ este auzul — ascultarea. Ca şi în duhovnicie — ascultarea; este primul simţ. Şi pruncul, fătul aude înainte să se nască glasul tatălui. Fericit acel prunc, dar mai fericit acel tată care este în stare să facă pe prunc să audă lucruri frumoase, că atunci când se naşte pruncul şi-şi vede pentru prima oară tatăl se bucură, zic cei care mi-au vorbit despre asta; şi se bucură cu bucurie nespusă, fiindcă recunoaşte pe tatăl după glas, că i-a auzit glasul şi acum îl cunoaşte în persoană. îşi vede tatăl. Aşa şi omul pe această treaptă a curăţiei inimii, născându-se, fie şi prin dureri, dar născându-se dintr-ale lumii ăsteia, vede pe Dumnezeul lui, pe Tatăl lui, începe a se desăvârşi această naştere.

Ce începe acum⁹ începe asemănarea mai desăvârşită cu Hristos Văzând pe Tatăl şi devenind fii ai lui Dumnezeu, începem să trăim acea pace dumnezeiască, aşa cum şi pruncul, când se naşte şi vede pe tatăl, trăieşte o anume împăciuire. Şi omul, cunoscând pe Dumnezeu, şi-a înţeles menirea lui şi a început să atingă această menire, s-o dobândească. Deja simte cum împărăţia este a lui prinmoştenire, prin înfiere, şi trăieşte acea pace pe care el o are în inima lui, răspândind-o ca o bună mireasmă împrejurul lui.

Fericiţi Jăcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Şi la treapta aceasta a înfierii dumnezeieşti începe omul, ziceam, să se asemene cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care pentru dreptatea Lui a fost prigonit. Şi iată că începe a opta treaptă a pocăinţei noastre.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor. Şi iată că, cu a opta treaptă a Fericirilor, se încheie ceea ce începuse cu prima treaptă. în prima treaptă, Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor, începea călătoria cea sigură către împărăţia Cerurilor, fiindcă dacă omul acela nu "va căuta înapoi", ci rămâne căutând înainte şi înainte, către împărăţie, nădăjduind în ciuda poticnirilor, păcatelor, ruşinilor prin care trece, nădăjduind la mila, la bunătatea şi la înţelepciunea lui Dumnezeu, nu se poate să nu ajungă la biruinţa cea din urmă. Şi acuma, ceea ce a fost un potenţial, că "cei săraci cu duhul vor moşteni", fiindcă încep călătoria asta, acum iată că au moştenit-o. Au devenit fiii lui Dumnezeu, şi în prigonirile lor pentru dreptatea care trăieşte în ei au şi primit împărăţia Cerurilor; şi, într-un anume sens, treapta şi-a atins desăvârşirea. Călătorind prin toate Fericirile acestea paradoxale am ajuns a dobândi împărăţia Cerurilor

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cewrilor: în prima Fericire ca o făgăduinţă şi o chezăşie, în cea de-a opta Fericire este deja în sensul literal, că au dobândito Şi cum ştim⁹ Cum îndrăznesc eu să spun că au dobândit-o⁹ Fiindcă porunca Fericirii acesteia nu e diferită de cealaltă, că şi acolo zice la început

88

că "acelora este împărăţia Cerurilor". Şi aicea zice: Acelora este împărăţia Cerurilor. Răspunsul îl descoperim în a noua Fericire, care zice -

Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vă vor ocări, şi vor zice tot lucrul rău împrotiva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri! lată că a noua Fericire iese din rând, din rândul celorlalte porunci, să le zicem. Fiindcă la celelalte se zice: "Fericiţi cei care…" (persoana a IlI-a); iar aici Dumnezeu deja vorbeşte faţă către faţă: Fericiţi veţi fi! Iată că Mântuitorul Hristos arată, prin schimbarea aceasta de adresă, că, cu a opta Fericire, am ajuns şi am dobândit, şi acum este o oarecare coacere, o oarecare desăvârşire a ceea ce s-a întâmplat deja. Şi deci iată cam ce am vrut să spun despre pocăinţă.

Pocăinţa: Să nu vă lăsaţi nici unul din voi opriţi nicăieri în drum. Mai ales să nu ne lăsăm opriţi la stagiul de moralitate. Cu moralitate şi cu stagiile astea primitive devenim buni, mai îndrăgiţi de ceilalţi, devenim o societate dreaptă, şi aşa mai departe. Şi vă spun că: Toate un cer şi un pământ! Parafrazez cuvântul poetului,¹ fiindcă Mântuitorul a spus: "Cerul şi pământul vor trece".² "Toate un cer şi un pământ", şi toate pier! încă nu am făcut nimic. Sufletele noastre flămânzesc şi însetoşează de desăvârşirea lui Dumnezeu. Şi e nevoie pentru fiecare dintre noi să găsim acele lucruri, să găsim măcar începutul acelei căi, măcar acea sărăcie în duh, ca să putem dintr-o inimă îndurerată să simţim adevărul concret al harului, al setei, al foamei acesteia duhovniceşti, şi să pornim călătoria noastră.

Aş fi vrut să vă mai adaug un element la această călătorie: Sărăcia duhului este prima treaptă. Sărăcia duhului, viziunea aceasta că suntem săraci până la moarte. "Cămara Ta o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nicicum nu am, ca să intru într-însa". Acesta este realismul duhovnicesc. Începem să ne dăm seama ca, orişicine am fi, nu suntem decât ţărână, şi ţărână păcătoasă, păcatul fiind moarte. Suntem deja în stricăciunea morţii. Şi asta este starea pe care se înfăptuieşte prima treaptă. Că atunci Dumnezeu poate să răspundă acelui suflet cu nădejdea împărăţiei şi înfierii, începe drumul cel adevărat.

Dacă la orice treaptă pierdem viziunea sărăciei noastre şi ne îmbătăm de ce avem, acolo ne-am oprit, şi oprindu-ne, şi de acolo cădem, şi se va lua de la noi şi ceea ce încă nu avem, şi ceea ce credem că avem.¹

Dacă prima treaptă, prima Fericire, adică smerenia aceasta — acest realism duhovnicesc este primul element a ceea ce numim smerenie — dacă smerenia s-a dus, toate treptele cad dintr-o dată, de la orişice treaptă am fi. Dacă pierdem prima Fericire, totul cade ca un castel de nisip şi se prăbuşeşte. Deci este nevoie de smerenie — şi de asta, să ştiţi, cultivă toţi Părinţii noştri, toată Tradiţia Bisericii noastre, mai întâi de toate smerenia, ca fiind cimentul acestei zidiri, fără de care nimic nu ţine împreună.

Pocăinţa deci este un lucru — dacă-l înţelegeţi aşa cum am încercat să-l expun — de o frumuseţe aşa de deosebită, aşa de mare, că în însuflarea lor dumnezeiască Părinţii o numeau ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor Şi într-adevăr este ştiinţă, şi într-adevăr este artă. Ce e arta⁹ Este creativitate. Aicea omul în voinţa lui se naşte pe sine întru vecinicie. In voinţa lui îşi devine părinte, îşi

90

devine tată, lui însuşi, prin harul dumnezeiesc, care har are puterea de a naşte. Aşadar, prin voinţa pe care omul o dă lui Dumnezeu, adică: "Vreau, Doamne!", prin voinţa asta se naşte pe sine însuşi ca tată. Şi prin durerile prin care trece îşi devine, îndrăznesc să spun, maică sieşi. Fiindcă în dureri se naşte pe sine întru vecinicie.

Calea asta deci, este adevărata creativitate, este creaţia unui dumnezeu după har. Omul, chipul şi, când ajunge la ea, asemănarea lui Dumnezeu, nu este altceva decât un dumnezeu. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie, care prin profesie fusese artist, pictor, mai ales portretist, spunea că Dumnezeu în om îşi face autoportretul.

Nesfârşit de mare este slava acestui cuvânt, pocăinţă. Să nu-l mai lăsaţi să fie "cenuşăreasă"! Să fie de astăzi ceasul proslăvirii acestei cenuşărese. Aceasta este creaţia adevărată a omului, aceasta este ştiinţa cea cu adevărat a omului, nu ştiinţă a elementelor profane, cu care se pot compara oarecum, dar nicicum nu se compară, tot ce este cultură omenească, artă, ştiinţă. Filosofie este încă un cuvânt. Filosofii străvechi, Greci, nu erau numai nişte gânditori în abstract, ca modernii. Erau oameni care trebuiau să arate prin trăirea lor că gândul lor era adevărat. Şi dacă trăirea lor dovedea că merge, că se poate înfăptui gândirea lor, apoi însemna că filosofia lor era adevărată Şi precum şi toate celelalte filosofii şi religii nu au putut dobândi desăvârşirea, desăvârşirea filosofiilor greceşti a fost în acel altar pe care l-a găsit Sf. Pavel la Atena, altar consacrat Dumnezeului Necunoscut.¹

Desăvârşirea filosofiei şi gândirii omeneşti ajunge să cunoască că "Nimic nu cunosc". Socrate a zis: "Una ştiu, că nimica nu ştiu". Ev oT5a, 6'xi u.r)8ev oî5a. Şi asta este desăvârşirea a tot ce e pământesc. Atunci, sărăcia duhului, că "nimica nu ştiu". Atunci poate veni Dumnezeu cu cuvântul Lui, şi a venit Sfântul Pavel cu cuvântul dumnezeiesc la Atena. De bine de rău l-au primit, că erau încă în mândreţele lor de filosofi Dar s-a găsit un Dionisie, şi poate încă unul-doi, care au lucrat la luminarea poporului Grec. Dar Părinţii noştri, poate mai ales în vremea Sfântului Vasilie cel Mare, şi aceia care erau încă mulţi dintre ei păgâni convertiţi la Ortodoxie, la creştinism, botezaţi întru creştinism, care cunoşteau toată cultura antică greacă şi slavele filosofiei şi aşa mai departe, au recunoscut în viaţa nevoinţei creştine pe care am descris-o acum — Fericirile şi calea către vecinicie — singura adevărată filosofie Aceasta este cea mai înaltă gândire, dar singura şi vrednică de om, şi singura pe care omul o poate înfăptui şi în istoria asta şi în vecinicie. Nici o altă filosofie nu a putut fi înfăptuită, nici în istoria asta, în desăvârşire, darămite în vecinicie Şi atuncea calea pocăinţei, cenuşăreasa noastră, este ştiinţa ştiinţelor, dar adevărata ştiinţă.

Dacă citiţi în Filocalii şi în alte cărţi, o să vedeţi până la ce amănunt au ştiut să desluşească Sfinţii Părinţi unde începe păcatul şi unde sfârşeşte, unde este lucrarea omenească şi de unde începe harul dumnezeiesc. Este adevărată ştiinţă, şi ştiinţă exactă, dar ştiinţa vecinie iei, nu a lucrurilor pământeşti trecătoare. Dar când zic pământesc şi trecător — nu vreau să zic doar că "azi trăiesc şi mâine mor: " pământesc şi trecător este o calitate.

Ştiinţa, arta ca şi creativitate este cultivarea frumosului, fie în culoare, fie în linie şi în formă, fie în sunet, fie în mişcare, fie în cuvânt. Toate acestea sunt incluse în cuvântul artă Dar arta, cum arată însuşi cuvântul, este artificialul Este o artificialitate acolo. Dar în lucrurile dumnezeieşti noi nu jucăm un artificial, ca

92

actorul rolul său din piesă, "artificial", că el nu va deveni ceea ce joacă. Noi începem să trăim ceea ce vom şi deveni Vecinicia lui Dumnezeu este, cum ştiţi toţi, Raiul. Toţi, măcar intuitiv, ştim că este frumuseţe de nespus, şi frumuseţea aceea de nespus eşti tu, suflete, care vei deveni intru asemănarea lui Dumnezeu. Devenirea aceasta întru asemănarea lui Dumnezeu (Fiinţa cu precădere), cum am mai spus-o, este devenirea întru fiinţă (cuvântul acesta filosofic), şi este înfăptuirea artei celei mai înalte. Este înfrumuseţarea chipului mortăciunii noastre întru frumuseţea lui Dumnezeu cea vecinică şi nemuritoare. Frumuseţe nestricăcioasă a lui Dumnezeu.

Şi deci vrednică este pocăinţa şi nevoinţa creştină, drept înţeleasă, a se numi arta artelor, ştiinţa ştiinţelor şi filosofia. As îndrăzni, dacă-mi îngăduiţi această obrăznicie astăzi, să zic că singură această cale, această viaţă, este vrednică de cuvântul cultură. Cultură, la nivelul prim, primitiv, este orice cultivi. Dacă cultivi păcat, apăi păcatul îţi devine cultură. Dacă cultivi ceea ce numim normal cultură, asta îţi devine cultură. Dar repet: Toate un cer şi un pământ, şi toate pier împreună cu cerul şi cu pământul.

Singura vrednică de cultură este pocăinţa, este nevoinţa drept înţeleasă. Or, aş vrea să subliniez că "drept înţeles" este aproape un sinonim al cuvântului "ortodoxie", care pe greceşte înseamnă şi "dreapta slăvire" că drept slăvim pe Dumnezeu dacă devenim într-adevăr asemănarea Lui; dar înseamnă şi "dreapta opinie", dreapta înţelegere. Or, dacă înţelegem drept cuvântul pocăinţă, el este singurul vrednic de denumirea de cultură.

Şi dacă îmi îngăduiţi încă să continui în obrăznicia mea, aş zice că nu aceasta, unde suntem, este Casă de cultură. Casă de cultură, singură, este biserica, şi cămăruia ta atuncea când te rogi în ea. Şi închei cu aceasta, că dacă Dumnezeu îmi aude rugăciunea, o să fie ultima oară că voi

mai vorbi altundeva decât în biserică. Dacă Dumnezeu îmi aude rugăciunea, când voi fi în afara cămăruiei mele, dacă vrea cineva să mă găsească şi să mă audă, să mă caute în biserică. Acolo aş vrea să rămân până la sfârşitul veacurilor şi acolo aş vrea să invit pe toţi fraţii şi surorile să ne îmbătăm de frumuseţile lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute pe noi toţi!

94

DESPRE FRICA LUI DUMNEZEU

Mă gândesc să spun câteva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindcă este "începutul înţelepciunii". Dar tare mi-e că nu înţelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adică, să-ţi fie frică de Dumnezeu dacă faci rău, şi atuncea, de frica băţului, să nu faci nici aia, nici ailaltă? Dar atuncea, dacă ne este frică de Dumnezeu în felul acesta, cum propovăduim noi un Dumnezeu al dragostei, şi unde este dragostea dacă ne este frică de Dumnezeu aşa cum ne este frică de un câine rău?

Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca să se păzească de rele, şi-a agăţat în odaie o icoană, sau mai bine zis un tablou, unde se arată Judecata de Apoi, şi mai ales chinurile iadului Şi atuncea nădăjduieşte, când îi vin gânduri rele, ca uitându-se la chinurile iadului să se înfricoşeze şi să se ajute ca să le taie. Spunea că, la început, mergea tactica aceasta a nevoinţei, dar acuma se uită cu indiferenţă la toate ororile pe care le arată tabloul, şi începutul înţelepciunii parcă nu se înteleneşte în inima ei. Dar îmi venea să zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeaşi cu frica de Dumnezeu, sau când alţii gândesc că, tot aşa, se înfricoşează cu gândirea la draci şi la tot ce ne fac ei⁹ Dar atuncea îmi vine gândul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adică, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul? Frica de Dumnezeu. Dar mie îmi place, acolo unde se poate, unde fraza îngăduie, îmi place mai mult să spun "frica lui Dumnezeu", fiindcă expresia asta are un diapazon mai larg, înseamnă mult mai multe lucruri, precum aş vrea să vă pun lucrul acesta în gând acuma, din tinereţele voastre Tot cuvântul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decât orice cuvânt omenesc. Cu ajutorul Domnului o să încep să vă vorbesc despre asta.

Prefer "frica lui Dumnezeu", întâi, fiindcă "frica de Dumnezeu" prea mult sugerează că ţi-e frică "de;" şi atunci, dacă ţi-e frică "de" — fie Dumnezeu, fie un balaur — ce faci? Fugi şi te ascunzi. Dar asta-i tocmai greşala pe care a făcut-o Adam; că, poticnindu-se şi neascultând de Dumnezeu, vine Dumnezeu în Rai, şi Adam aude glasul lui Dumnezeu în Rai, în "răcoarea serii", şi fuge şi se ascunde după copac. Dar pe noi Biserica ne învaţă nu să ne ascundem, ci să ne mărturisim, spovedanie. Adică ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu şi ne dezvăluim Nu ca Adam, aşteptând pe Dumnezeu să zică: "Adame, unde eşti?" "Apăi m-am ascuns, fiindcă eram gol". Şi atunci Dumnezeu să zică: "A, dar cine ţi-a arătat că erai gol? Nu cumva ai mâncat din rodul acela de care ţi-am spus Eu să nu mănânci⁹" Şi iată că Dumnezeu îi face spovedania lui Adam. Şi până la urmă ce se întâmplă? Adam, când s-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, îşi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar când s-a terminat, tragic, tot dialogul.acesta — tragic, fiindcă Adam şi-a pierdut frumuseţea cea dintâi, şi nu şi-a regăsit-o prin mărturisire, prin pocăinţă — când Adam a pierdut Raiul în care se desfăta, ce a făcut Dumnezeu cu Adam⁹ lată că l-a îmbrăcat cu "haine de piele".

Aceste haine de piei sau haine de piele — şi expresia are multe înţelesuri, pe care o să le învăţaţi, dar mă limitez astăzi la una: Nu e oare haina de piele o

96

îmbrăcăminte, un acoperemânt mai desăvârşit decât frunzele de smochin? Adică, atuncea când a ieşit o ceartă, cum ar fi, între Adam şi Dumnezeu, Adani a rămas îmbufnat în starea lui şi nu s-a întors ca să spună lui Dumnezeu: "Da, Doamne, aşa cum ai zis, aşa am făcut. Am mâncat din rodul din care mi-ai spus să nu mănânc, şi uite ce s-a întâmplat. Credeam că mi se deschid ochii ca să-i ridic la Dumnezeu, că aşa mi-a zis şarpele, atuncea când Tu mi-ai spus că aveam să mor — şi uite că am murit, uite că duhovniceşte am murit. Mi s-au deschis ochii, şi ce-am văzut? Goliciune şi ruşine. Dar de ce ruşinea asta? Am pierdut harul Tău, am murit!"

Adam nu a spus asta. A rămas "în aer" "Iată, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat să mănânc, şi bineînţeles că am mâncat". A cui e vina? A lui Dumnezeu Şi deci, zic că Dumnezeu, blând, a încercat prin Eva să-l mântuiască pe Adam, dar nici Eva nu s-a arătat a fi ce a fost mai târziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei să mântuiască pe Adam. Şi Eva ca prin ceartă a mărturisit. "Apăi şarpele m-a amăgit". Şi de aceea zic "ceartă", că nici Adam nu s-a pocăit, nici Eva nu s-a pocăit, adică nu s-au îmblânzit către Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunată pentru cine a gustat câtuşi de puţin o dată smerenia, ca să dea ocazie lui Dumnezeu să se arate blând şi milostiv, îndurat, iertător, vindecător; ca, după urâciunea păcatului, Dumnezeu să-i vindece, şi Raiul să nu fie pierdut. Şi a rămas ceartă.

Şi au plecat de către faţa lui Dumnezeu, şi Raiul s-a închis cu Arhanghelii şi cu Serafimii; şi cu sabie de foc! Şi iarăşi zic, Dumnezeu ce a făcut? I-a acoperit, le-a acoperit ruşinea goliciunii cu haine mai desăvârşite decât au putut ei să îşi creeze. In aceasta vedeţi iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu. în ceartă fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decât au putut ei înşişi să se miluiască.

Apăi dacă Dumnezeu este aşa, de ce să nu mergem la Dumnezeu de la început şi să spunem, cum ziceam adineauri că ar fi trebuit să facă Adam:,JDa, Doamne, am păcătuit, dar îţi cer iertare, Doamne, am păcătuit, dar din viaţă nu vreau să cad!" — fiindcă nici Dumnezeu nu vrea să cădem din viaţă.

Frica de Dumnezeu, în sensul prost al cuvântului, este ce a descwărşit păcatul în Adam despărţirea de Dumnezeu Dar nu a desăvârşit-o total, că pocăinţă mai este, dar a pecetluit într-o oarecare măsură starea de păcat.

O, dacă Adam ar fi înţeles "frica de Dumnezeu" ca pe frica lui Dumnezeu cea adevărată. Vedem în cei ce au trăit cu frica lui Dumnezeu, în Sfinţi, în Părinţi, în Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Apăi cum mai este frică, dacă te apropie, şi nu te desparte?

Frica lui Dumnezeu este una din trăirile iubirii, când ţi-e frică să pierzi pe Dumnezeu, căci este aşa de preţios, aşa de drag, aşa de iubit, aşa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este aşa încât, când îl pierzi, într-adevăr ai înţeles ce înseamnă moarte. Că "moarte" nu înseamnă în primul rând despărţirea sufletului de trup, ci despărţirea duhului omului de către Duhul cel Sfânt, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, şi de asta suferim noi toţi. Şi atuncea, cunoscând harul, noi avem mai multă experienţă decât Adam, tocmai fiindcă cunoaştem răul. Adam a cunoscut numai binele şi, cum zicem noi, "i s-a urât cu binele", cum ar fi. Nu că i se urase — dar nu l-a preţuit; în sensul acesta "i s-a urât cu binele", că nu a ştiut să-l preţuiască.

Dacă unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apăi harul naşte o oarecare teamă, cu plângere Cum a venit în mine⁹ Cine se sălăşluieşte în mintea mea⁹ Ce este ceea ce mi-a schimbat acum toate gândurile, toate

98

simţirile? Dar, lucru şi mai înfricoşat: cum să-l păstrez⁹ Cum să nu-l pierd? Şi cu cât e mai puternic harul, cu atât este mai puternică frica. Unii vorbesc de "teroare", totuşi nu în sensul urât al cuvântului o "teroare" să nu pierzi aceasta, harul acesta aşa de preţios. Dar, o, cât de uşor se pierde! Un gând, cât de mic, care nu este în armonie cu el, şi s-a dus! Dar nici nu ştii că s-a dus. Te trezeşti dintr-o dată: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atât de scump⁹ Era pentru mine atât de bine. Cum să-l mai aflu⁹

Şi dacă vine harul acesta la începutul vieţii, se pierde — fiindcă omul nu ştie să trăiască fără păcat, şi nu ştie să nu-l piardă. Dar dacă continuă educaţia sfântă a omului, revine harul. Dar totuşi sufletul îl simte de aşa o gingăşie, încât te apucă o groază cum să nu-I pierzi. Şi frica aceea care merge până la groază, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, dacă vreţi, frica de Dumnezeu, frica să nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a făcut. Este deja "în sămânţă" dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, în nesăvârşirea noastră, în starea noastră de păcat, se manifestă ca o frică, frică de a fi nevrednici de frumuseţea aceasta nespusă.

Şi vă spun şi lucrul acesta, vă rog să nu vă închipuiţi ce poate fi frumuseţea aceasta; ci să cereţi lui Dumnezeu să v-o arate şi să v-o dezvăluie, să o trăiţi în sufletele voastre, în inimile voastre, în oasele voastre, în cărnurile voastre, că este reală, şi dacă nu e reală, nici nu avem nevoie de ea. Vă spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani Dacă tot ce se propovăduieşte în Biserica noastră este numai o filosofie, în lada de gunoi cu ea! Mă iertaţi că vorbesc aşa brutal, dar vreau să ştiţi că este adevăr Dumnezeu este adevăr, şi adevărul se trăieşte, este cu putinţă, literal, să fie trăit până "în oasele tale " Literal în oasele tale? Sfântul de care v-am mai vorbit, şi vă mai vorbesc şi alţii, Sfântul Siluan, spune că harul cel mare pătrunde până în oasele omului, şi de aceea oasele acelui om după moarte devin moaşte. Moaştele nu sunt doar "oseminte", moaştele sunt oseminte sfinţite de sălăşluirea harului Duhului Sfânt până în oase, şi se simte în inimă, în suflet, în minte, în trup, şi până în oase! Şi de aceea vă cer, tot ca monah al Bisericii, nu încercaţi să vă închipuiţi, fiindcă toate închipuirile sunt o caricatură groaznică în comparaţie cu ce este adevărul harului. Ce este? Trăiţi în adevăr, cereţi lui Dumnezeu: "Dacă eşti adevărat, Doamne, trezeşte-mă şi pe mine! Scoate-mă din negura în care sunt. Iar pentru păcatele mele mustră-mă, Părinte, cu blândeţe, că sunt slab, dar dă-mi Tu strigătul celui care se mistuie, şi dă-mi puterea căinţei, dar arată-mi-Te! Fă ca viaţa mea să fie adevărată, dacă eşti Dumnezeul adevărului". Şi spun aceasta fiindcă Dumnezeu, ori este adevăr, ori nu avem nevoie de El Şi aceasta o spun din încredinţarea pe care o am din puţina mea experienţă, dar şi prin adeverirea multor sfinţi, pe care pe unii i-am cunoscut din cărţi, dar şi în viaţă.

Frica lui Dumnezeu atuncea începe să fie "începutul înţelepciunii" — începutul, nu înţelepciunea! Fiindcă sfârşitul înţelepciunii este dragoste, aşa de puternică, încât nu mai rămâne nici urmă de frică, cum ne spune Apostolul Ioan într-una din Epistolele lui. începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu, şi frica lui Dumnezeu este dulce, deşi poate să meargă până la groază. Şi, să ştiţi, cum o descria Părintele nostru Sofronie, că e datatoare de viaţă; nu este covârşitoare, zdrobitoare, cum este teroarea şi frica. Este dătătoare de viaţă, şi o simţi ca pe un dar preţios, pe care instinctiv nu vrei să-l pierzi Nu instinctiv, intuitiv, dar am întrebuinţat cuvântul acesta care este mai aproape de înţelegerea noastră Precum instinctul

100

ne face, ne împinge, ne călăuzeşte, dacă vreţi, în viaţa materială, trupească, aşa şi intuiţia în viaţa duhovnicească.

Frica lui Dumnezeu atuncea naşte in noi o altă frică de păcat decât cele pe care le-am descris la început, fiindcă, văzând că sunt lucruri care nu sunt în armonie cu frumuseţea aceasta nespusă şi absolut de nedescris, dar reală, şi că frumuseţea aceasta e aşa de gingaşă, că o poţi pierde, de nici nu ştii că s-a dus, dar te trezeşti fără ea, te apucă o teamă de orişice nu este în armonie cu aceasta. Şi "orişice-ul" care nu este în armonie cu aceasta, acela este păcatul.

Şi definiţia păcatului nu este pe linie morală, sau socială, sau etică, sau practică (şi acolo e un adevăr, dar nu-i adevărul ultim). Definiţia păcatului este pentru noi definiţie vitală: este ceea ce nu e în armonie cu mireasma aceea nemaipomenită pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este păcatul¹ Şi ne apucă o teamă de păcat. Nu o teamă bolnăvicioasă: Aoleu, să nu fac asta! Aoleu, să nu fac ailaltă! Ştie sufletul că Dumnezeu este mărinimos şi puternic a vindeca de păcate, dar ne apucă un lucru care devine ce numeşte Psalmistul: "Cu ură desăvârşită i-am urât", adică, tot ce nu este de-al harului devine ură acum. Dar iarăşi zic, nu bolnăvicioasă, ci desăvârşită O ură în care, dacă ai iubit lumina aceasta şi viaţa, urăşti toate ale morţii şi ale stricăciunii cu "ură desăvârşită".

101

POSTUL ŞI IERTAREA, DESTIN ŞI VOCAŢIE A OMULUI ÎN ORTODOXIE

f. P.S. Andrei. Iubiţi fraţi şi surori, încheiem şirul serilor duhovniceşti din Postul Mare al anului 2002 cu cuvântul Părintelui Rafail Noica, intitulat "Postul şi iertarea, destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie". Noi îi mulţumim din suflet că a răspuns pozitiv invitaţiei noastre şi socotim că acest demers spiritual din Postul Mare se încheie, aşa cum a vrut Dumnezeu, cu încununarea din seara aceasta. Poate că Pronia aşa a rânduit, ca Părintele să nu poată veni săptămâna trecută, ci aceasta, când încheiem şirul întâlnirilor noastre duhovniceşti Bine aţi venit, Părinte Rafail! Vă mulţumim mult! Vă ascultăm cu drag.

Părintele Rafail. Am primit titlul acesta pe care l-a citat înalt Preasfinţitul nostru, dar eu m-am gândit să vorbesc despre aceste patru noţiuni, să dăm mai multe definiţii: Ce e postul, ce e iertarea, ce înseamnă destin şi ce înseamnă vocaţie. Iar pentru ca să vorbesc despre ele m-am gândit că, în primul rând, trebuie să vorbesc despre Ortodoxie. Că zice "destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie"

De când omul s-a despărţit de Dumnezeu, în Rai — îmi vine să zic: de când "a divorţat" de Făcătorul lui — omul deci, rămânând fără de Dumnezeu, nu a încetat să îşi caute Dumnezeul pierdut şi să îşi caute adevărata sa fiinţă pe care nu şi-o închegase încă Fiindcă Adam, ca să devină

102

ce trebuia să devină, ar fi trebuit să urmeze o cale pe care Dumnezeu, Făcătorul, avea să i-o dezvăluie

Dumnezeu a început într-un fel paradoxal, cu o poruncă ce părea să fie restrictivă: "…iar din acel pom să nu mănânci, pentru că atunci când vei mânca, vei muri!"¹ Restrictivă nu este, fiindcă a mânca spre a muri nu e o împlinire, dar restrictivă în sensul de a nu mânca; fiindcă zic Părinţii că Adam nu s-ar fi oprit acolo, ci din aproape în aproape s-ar fi dus acolo unde dorea să ajungă, unde era vocaţia lui, destinul lui, adică să i se deschidă ochii şi să devină ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, şi mult mai multe. Dar iată că şarpele l-a înşelat.

Vin tot felul de evenimente care duc la un prim sfârşit al lumii: Potopul lui Noe. Dar nu s-a sfârşit lumea, fiindcă Dumnezeu a mai găsit în vremea aceea pe cineva cu care putea să aibă un dialog, Noe, şi prin Noe a salvat omenirea şi restul zidirii de la pierzania totală.

După Potop vedeţi în Scripturi cum omul se sălbăticise total de la Dumnezeu. Citiţi în primele Cărţi, şi în Cartea Judecătorilor, în ce hal de sălbăticie ajunsese omul. Dar nu avem nevoie să citim în nici o Carte a Scripturii ca să vedem împrejurul nostru, astăzi, în ce hal de sălbăticie am ajuns. Dar să luăm treaptă cu treaptă, toată secvenţa istorică.

în starea de după despărţirea aceasta din prima perioadă a istoriei pământului — Potopul, încheierea acelei primi lumi — omul a rămas despărţit de Dumnezeu, învitregit de soarta lui şi de destinul lui. Dar omul rămâne ce l-a numit Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu şi asemănarea (potenţial asemănare, dar chipul nu s-a distrus în om). Şi-acest chip strigă către ale sale; dacă vreţi, în termeni politici moderni, "îşi caută drepturile". Acest chip al lui Dumnezeu îşi caută originea şi destinul. Şi omul, de-a lungul istoriei, caută pe Dumnezeul lui şi îşi caută fiinţa lui

Rezultatul acestei căutări este puzderia de religii care acoperă întregul pământ, de la cele mai primitive, cele mai vădit drăceşti, până la cele mai subţiri, toate care conţin pe de-o parte un adânc de înţelepciune, care reprezintă pe om ca "chip al lui Dumnezeu" ce-şi caută originea şi destinul, şi pe de alta tot felul de devieri care reprezintă înrâurirea duhurilor necurate, fiecare dintre ele care caută să-şi afirme divinitatea proprie şi caută să subjuge pe om poftelor acelor duhuri.

Amintiţi-vă că unul din Psalmi zice că "Toţi Dumnezeii neamurilor sunt draci",¹ adică duhuri necurate. Şi tot omul caută pe Dumnezeul adevărat, şi tot omul în căutarea lui rătăceşte pe undeva, fiindcă duhurile rele sunt mai puternice, mai viclene, mai înţelepte şi mai capabile decât bietul om, care alaltăieri sau răsalaltăieri s-a trezit din vecinica lui nefiinţă, şi astăzi vieţuieşte pe pământ: de trei ani, de douăzeci de ani, de şaizeci de ani — dar ce sunt şaizeci de ani de cunoaştere a vieţii în faţa a ceea ce este Viaţa, adică Dumnezeul cel Vecinie? Şi aşa, toate religiile reprezintă un adevăr, şi toate sunt o deviere de la acel Adevăr pe care îl caută omul.

In această tânjire şi — hai să zicem — nevoinţă a omului, Dumnezeu îl întâmpină, în măsura în care omul este "accesibil" lui Dumnezeu, dacă găseşte Dumnezeu pe cineva cu care "poate vorbi" Că, în general, Dumnezeu "nu are cu cine vorbi" în lumea noastră. Toţi ne-am depărtat, toţi rătăcim, toţi, zice şi Sfântul Pavel, caută ale sale, şi nu ale lui Dumnezeu ² Ei, Dumnezeu găseşte un

104

Noe, mai târziu găseşte pe Avraam In generaţia aceea găseşte două suflete, pe Melhisedec — enigma aceasta de om, care preînchipuie cinul preoţesc unde avea să vină Hristos, Messia, Mântuitorul — şi pe Avraam. Pe Melhisedec îl lăsăm de-o parte din discuţia noastră; el nu are moştenire în istoria aceasta, el arată altceva, altceva-ul pe care toţi îl căutăm, adică vecinicia.

în Avraam află Dumnezeu un om în care găseşte un ecou şi din care poate să scoată un neam ales, adică un neam unde din când în când Dumnezeu găseşte pe câte unul: îi numim Proroci, adică oameni înduhovniciţi care au putut să prindă ceva din Duhul lui Dumnezeu, fiecare în măsura lui, în măsura experienţei lui, format (sau deformat într-o măsură) şi de cultura duhovnicească în care era el în momentul acela, dar şi de capacitatea lui de a primi însuflare de la Duhul cel adevărat al lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu găseşte oameni apropiaţi Lui, începând cu Avraam şi cei doi fii (adică fiul şi nepotul), după aceea pe Moisi, după patru sute de ani, şi aşa mai departe. Prin toţi aceştia, începând cu Moisi, ne vorbeşte Dumnezeu despre El şi despre noi, despre destinul nostru, şi încearcă să întâmpine această căutare adamică, sau poate avraamică: "Cine este Dumnezeu cel adevărat⁷"

Această cultură, începând cu Avraam, în care Dumnezeu cultivă în om linia profetică, adică linia omului, o cultură în care Dumnezeu poate să-şi formeze oameni cu care poate vorbi mai deplin, această cultură culmina cu un fenomen total de nepriceput omului, care în lucrarea lui Dumnezeu (şi în puterea lui Dumnezeu) reprezintă o unicitate istorică: Maica Domnului. Nu numai că Dumnezeu putea vorbi cu acest suflet, putea odihni deplin în acest suflet ("avea cu cine să vorbească"), dar ea a rămas Fecioară: mai presus de orice consideraţie trupească, feciorelnică în dăruirea ei lui Dumnezeu înţeleg fecioria ei mai ales în sensul acesta, că niciodată în acest suflet nu a fost ceva mai presus de Dumnezeu, înainte de Dumnezeu întâi Dumnezeu, adică prima poruncă a lui Hristos, "Şi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, din toată inima ta, din toată mintea ta, din toată vârtutea ta".¹ Asta este cu precădere cine este Maica Domnului!

Aş spune aşa — vorbesc acuma omeneşte, după înţelegerea mea — că Dumnezeu, ştiind de acest suflet, l-a pus în trup de femeie, şi femeie fiind, dintru aceasta a putut El însuşi să îşi ia trup, aşa cum ştim, şi venind însuşi Dumnezeu în istoria omului pentru prima oară (dar într-un anume sens şi ultima oară), avem pe însuşi Dumnezeu Care ne vorbeşte De-a lungul istoriei, Dumnezeu ne vorbeşte mai cu osebire prin aleşii Lui. Dar totuşi, ca în Psalmul 118, "Spus-au mie călcătorii de lege cuvinte întunecate, ci nu sunt ca legea Ta, Doamne".² Acuma, nu numai "călcători de lege", dar şi proroci şi sfinţi ai lui Dumnezeu au zis multe şi insuflate, dar alta este totuşi când însuşi Dumnezeu grăieşte despre El însuşi

Mulţi s-au smintit în zilele noastre de diferenţa dintre Vechiul şi Noul Legământ Mulţi zic: Parcă alt Dumnezeu vorbeşte în Vechiul, decât în Noul. Nu, nu este alt Dumnezeu, dar vorbeşte în măsura în care putea să vorbească pe de-o parte, cât a putut "prinde" din Dumnezeu blândul Moisi (blând, dar nu uitaţi totuşi cum era legea lui Moisi!), şi cât a putut vorbi prin ceilalţi Proroci, dar şi încă un lucru, cât a putut omenirea să primească, vreo două mii de ani de la Avraam până la venirea Domnului. Şi Dumnezeu cultivă măcar în poporul ales o cultură în care poate veni El, ca să grăiască lucruri

106

de neincipuit omului De neînchipuit, de exemplu, ce° Că Dumnezeu este Unu/, este efortul întregului Vechi Testament împotriva multiplicităţii de dumnezei ce se prezentau toţi omului Dar, pe de altă parte, acest Dumnezeu întrupat ne zice că este Fiul unui Tată, şi începem să vedem o a doua Persoană. Şi in ultima Lui cuvântare, în foişor, vorbeşte despre trimiterea Duhului Sfânt, "Carele din Tatăl purcede" — a treia Persoană. 0 revelaţie a unui Dumnezeu Unul, dar în trei Persoane: ce om ar putea să-şi închipuie aşa ceva? Până şi astăzi mulţi spun că este o trăsnaie de-a filosofarii elenistice, sau mai ştiu eu ce…

Nu numai asta. Trei veacuri i-au trebuit omului ca să conştientizeze această nouă revelaţie şi să se nască cuvântul acesta, "Treime", adică un Dumnezeu în Trei Persoane. Şi multe lucruri au trebuit conştientizate de-a lungul istoriei, paisprezece veacuri până la Grigorie Palama, pentru ca omul să conştientizeze că în Dumnezeu sunt două aspecte: esenţa lui Dumnezeu, ceea ce este El în El, însuşi, cu care noi nu putem comunica. (Noi nu suntem nezidiţi, noi nu suntem fiinţă din sine precum este Dumnezeu). Şi energia, prin care Dumnezeu Se manifestă şi Se dăruieşte total omului, şi prin aceste energii omul se poate îndumnezei mai mult decât îşi închipuia însuşi Adam care căuta să i se deschidă ochii şi să vadă ce vede Dumnezeu. Că omul poate deveni un Dumnezeu, prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu ca har, până la identitate totală cu Dumnezeu. Totală, dar nu în esenţă. Noi rămânem făpturi, dar viaţa care va fi în om în vecinicie este viaţa a însuşi Dumnezeului celui mai nainte de veci. Viaţa însăşi este dumnezeiască, viaţa însăşi este mai nainte de veci, deci fără de început şi fără de sfârşit, şi de această viaţă se va împărtăşi deplin omul în desăvârşirea Iui, la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va deveni toate intru toţi.

Şi-acuma am ajuns, cu Hristos şi cu întruparea, în ceea ce numim noi Noul Testament sau Noul Legământ, o nouă epocă a istoriei Şi ce se întâmplă în acest Nou Legământ⁹ Deja Apostolii anunţau că "lupi cumpliţi"¹ vor veni să sfâşie turma lui Hristos. Şi au venit, şi au sfâşiat-o, şi au bântuit. Acuma nu păgânismul, că păgânismul reprezintă omul în necunoştinţa lui, şi oarecum într-o anume nevinovăţie ce îşi caută originea şi Dumnezeul şi soarta; acuma ereziile reprezintă omul, care se arată refractar revelaţiei dumnezeieşti, care acuma cunoaşte şi respinge şi leapădă adevărul. Vedeţi că, în sensul acesta, erezia este mult mai cumplită, mult mai vinovată decât vechile păgânisme. Şi aceste erezii au fost prevăzute şi de Dumnezeu, şi oarecum şi în prorociile din Vechiul Legământ, şi de Apostoli; şi ereziile acestea vor bântui până când răutatea îşi va atinge străfundurile care sunt prorocite în Cărţile Scripturii noastre.

Bineînţeles că tragedie cumplită, dar în care vedem că Dumnezeu este Cel ce ţine hăţurile destinului istoriei, de exemplu când zice Mântuitorul, în prorociile despre sfârşitul lumii: "Iară când această Evanghelie" — adică bunavestire a împărăţiei — "se va propovădui tuturor neamurilor, spre mărturie lor" — adică putere de a se mântui şi ele — "atunci va veni sfârşitul".'

Zice Mântuitorul: "Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie, dar sfârşitul nu va fi încă, că acestea trebuie să vină".³ Deci atunci când Dumnezeu îşi va termina lucrarea de mântuire adamică, atunci, prin Pronia lui Dumnezeu, va

108

fi la fel cum a fost în zilele lui Noe cu Potopul (care Potop este, mai mult decât probabil, lucrarea vrăjilor care se făceau în vremea aceea; dacă vreţi, o amintire a acestui Potop în mitologie este mitul ucenicului vrăjitor care a dezlănţuit apele şi nu a ştiut cum să le stăvilească). Dumnezeu a stăvilit acel Potop până când ultimul, Noe, a intrat în chivot şi a închis chepengul, şi-atunci s-au dezlănţuit răutăţile omului.

Aşa cred că va fi şi sfârşitul. Are aerul că răutatea biruie, că ne năvălesc şi ne înghit toate puterile întunericului, precum a zis Hristos în Ghethsimani: "Ci acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului".¹ Dar eu am început să înţeleg: de nu ar fi zis Cuvântul lui Dumnezeu acest cuvânt, că "acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului", până astăzi nu ar putea să-l facă nimica. A fost un cuvânt de îngăduinţă, prin care după aceea s-au putut dezlănţui să-L aresteze, să-L judece pe nedrept, să-L osândească morţii pe nedrept, să-L răstignească, să-L batjocorească, şi El — ca un neputincios. De ce? Fiindcă eu sunt neputincios! Ca un vinovat — de ce⁹ Fiindcă eu sunt vinovat! Ca un păcătos — de ce⁹ Fiindcă eu sunt păcătos! A luat asupra Lui toate ale mele. "N-a putut" să Se pogoare de pe Cruce când l-au provocat. De ce⁹ Fiindcă eu n-aş putea să mă pogor de pe cruce, nici cei de la dreapta şi de la stânga Lui; şi Şi-a asumut acest "canon" al pocăinţei, care este al meu, până când prin Cruce — aşa cum zice Liturghia Sfântului Vasilie — S-a "pogorât în iad ca să plinească cu Sine toate". Şi făcând aceasta, "a dezlegat durerile morţii".

Aşadar, cu Hristos avem pe Dumnezeu Care ne grăieşte. Dumnezeu Care ne arată care este sensul zidirii, ce gând a avut Dumnezeu când a zis "Să facem om în chipul nostru şi în a noastră asemănare",¹ care este originea omului şi care este destinul omului. Şi această descoperire dumnezeiască este ceea ce numim — fie snh forma ei apostolică, fie sub forma ei de-acum — Biserica.

Biserica este acolo unde, la chemarea lui Dumnezeu — hai să zicem ca în Rai: "Adame, unde eşti?" — Adam, în loc să răspundă cum a răspuns el în Rai, să poată răspunde: "lată eu!", acolo unde, la g'asul chemării lui Dumnezeu, omul se prezintă înaintea lui Dumnezeu (şi zic: se prezintă aşa cum este!), şi unde primeşte de la Dumnezeu această descoperire, şi începe, cu dumnezeiască însuflare, călătoria lui dintru această nefiinţă, în care suntem încă, întru fiinţă.

Viaţa aceasta care în terminologia Noului Testament se numeşte pocăinţă nu este nimic altceva decât dinamica căutării veciniciei, răspunsul adamic la chemarea lui Dumnezeu, şi acest "lată eu!", când Adam, în loc să se mai ascundă după copaci fiindcă este păcătos, vine la Dumnezeu aşa cum este La fel cum facem noi în taina mărturisirii, ne arătăm precum suntem, şi zic: Fără "frunze de smochin" (Dumnezeu ne acoperă cu îmbrăcăminte mai adevărată decât frunzele noastre de smochin). Dumnezeu este Cel ce ne scoate din nefiinţă, Dumnezeu este Cel ce ne împuterniceşte în călătoria aceasta dintru nefiinţă întru fiinţă. JX'venirea întru fiinţă" aceasta este: pocăinţa, dinamica spre viaţa vecinică. Ea presupune dreaptă înţelegere, până când Dumnezeu va fi grăit însuşi cu Adam, ca din gura lui Dumnezeu să iasă adevărata revelaţie. Nici religiile păgâne, dar nici Prorocii nu au putut să dăruiască omului limpezimea acestei călătorii, adevărul, prin care omul să poată ajunge la adevăratul său destin

110

Dreapta înţelegere a acestui adevăr, pentru care Dumnezeu a trebuit să Se pogoare prin întrupare, pentru care Dumnezeu a trebuit să-şi asume Lui "canonul" nostru al morţii pentru păcat, jertfa pe Cruce, pogorârea în iad, învierea a treia zi, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta şi cea de-a doua şi înfricoşata venire — ca şi tot ceea te emană de aici, se numeşte Ortodoxie. Dreapta înţelegere, dreapta proslăvire a lui Dumnezeu este Ortodoxia. In învălmăşagul duhovnicesc al vechii lumi, lume care culmina cu Vechiul Testament şi venirea Domnului, ortodoxia era reprezentată de un Avei care se ucide de fratele lui; de Sith, care înlocuieşte pe Avei, de Enoh, un nepot de-al lui Sith, apoi de Noe, prin care Dumnezeu salvează ce poate salva din lumea veche, de Avraam şi de Melhisedec, de Moisi şi de Proroci, şi de Maica Domnului, care este culmea omenirii, culmea răspunsului adamic, şi toată cultura de la Moisi până la Hristos: asta reprezenta ortodoxia, dreapta slăvire. în toată harababura aceea a duhovniciei primitive a lumii Vechiului Testament erau câteva glasuri şi era un popor şi o cultură care, de bine de rău, se ţineau de Dumnezeu cel Adevărat. în Noul Legământ, adică perioada istorică de după Legământul lui Hristos, Dumnezeul întrupat, ortodoxia este exprimată, aşa cum se învaţă şi în teologie, în diferite dogme ce trebuie înţelese totuşi nu în literă, în slova moartă, ci în duh şi în adevăr, cum a zis Mântuitorul Samarinencii, o înţelegere care-i îngăduie omului să urmeze calea cea adevărată ce duce la mântuire.

Ce este mântuirea⁹ Mântuirea în veacul acesta este dinamică. Mântuirea se manifestă prin faptul că, din aproape în aproape, mai multă dreaptă înţelegere intră în inimile noastre, mai multă lumină ne cuprinde, lumină ce se manifestă în faptele vieţii noastre Care fapte⁹ Păi adevăraţii oameni nu suntem noi, antropologia noastră.

bineînţeles, e Hristos Omul, dar după El sunt Sfinţii Sfântul nu este un om programat cândva mai nainte de către Dumnezeu, ca sâ-1 pună pe un piedestal înalt şi să-! proslăvească Sfântul este un om care din aproape în aproape şi-a săvârşit drept călătoria aceasta, cu din ce în ce mai puţine alunecuşuri, până când viaţa lui a devenit aşa cum ne prezicea Hristos: "Cel ce crede în Mine, faptele care Eu le fac le va face şi el",¹ minuni, învieri din morţi, cuvânt prorocesc, nepătimire — în cele mai cumplite condiţii.

Mucenicii care pătimeau (şi, oarecum, nu pătimeau), au putut să-şi asume chinuri de neînchipuit, şi nu numai bărbaţi vânjoşi şi eroi, dar femei, ba chiar copii, care au putut să sfinţească pământul cu sângele lor. De unde puterea aceasta, de unde viaţa aceasta? Aceasta este ceea ce se numeşte mântuire în aspectul ei istoric Iar mântuirea în aspectul ei final, bineînţeles, este şederea de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Iisus Omul. Dar deocamdată mântuirea în aspectul ei dinamic se manifestă în fapte dintr-astea. Facerea de minuni, de exemplu, este numai unul din lucruri, şi nu cel mai preţuit de sfinţii istoriei. Cele mai preţuite de sfinţii istoriei sunt virtuţi ca smerenia, de pildă, care este poarta deschisă dragostei, dragostea fiind cuvântul la care se reduc toate poruncile dumnezeieşti.

Că Hristos a arătat că prima poruncă este a iubi pe Dumnezeu, a doua a iubi pe aproapele; iar a treia poruncă o arată atunci când zice Mântuitorul: "Nouă poruncă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul aşa cum Eu v-am iubit " Cum ne-a iubit⁹ Că zice că dacă l-a iubit pe ai Săi. l-a iubit până în sfârşit, şi sfârşitul a fost pe Cruce. Şi zice: "Nimeni

112

mai mare dragoste nu are decât cea de a-şi da sufletul pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă ţineţi cuvântul Meu".¹ Şi ne-a poruncit aceeaşi poruncă. Deci trei porunci care se reduc la un singur cuvânt: dragoste. Asta este ceea ce preţuiau mai presus de toate sfinţii din istorie. Dar rezultatul acestei vieţi este că a face minuni, de exemplu, cum începeam să zic adineaori, nu este un lucru aşa de uimitor, este firescul acestei vieţi A putea grăi cuvânt dumnezeiesc, a fi proroc deci, nu numai în sensul de a vesti ce va să fie, dar acum a vesti cuvânt de-al lui Dumnezeu nu mai este ceva deosebit, este firescul acestei vieţi, este firescul vieţii în care se manifestă ceea ce numim noi mântuirea

Acuma, în perioada Noului Legământ, cu ereziile în care se manifestă omul ce continuă să fie lepădător de Dumnezeu, Ortodoxia rămâne ca un fir subţire în contextul acestei omeniri o moştenire a unor sfinţi ce nu au vrut să lepede pentru nimic în lume, pentru nici un ideal, pentru nici un profit, fie el temporal sau vecinie, Adevărul pe care Hristos Dumnezeu cel întrupat ni l-a arătat. Biserica nici nume de Biserică n-ar jrebui să aibă, darămite titlul de "Ortodoxie", dreaptă slăvire. Bineînţeles că, dacă e Biserică, este Ortodoxie — dreaptă slăvire sau "dreaptă opinie" (ba chiar "dreaptă înţelegere" este încă o posibilă traducere, depinzând de context) Toate acestea nici n-ar trebui să existe. Ortodoxia nu este altceva, în esenţa ei, decât aşa cum l-a gândit Dumnezeu pe om dintru început. Dar în cacofonia aceasta duhovnicească a istoriei, a mulţilor pretinşi dumnezei, a multelor pretinse înalte idealuri, cum au fost toate ereziile care au bântuit şi bântuie până azi istoria, acestfire.se întru care Dumnezeu a făcut să se nască chipul Lui şi asemănarea Lui a trebuit să-şi ia şi el un titlu, şi şi-a luat titlul de Dreaptă-slăvire.

Deci, iubiţi fraţi şi surori, aşa înţeleg eu Ortodoxia. Şi m-au întrebat mai mulţi dintre voi de-a lungul anilor cât am fost aici, cu câţi m-am întâlnit, ce am înţeles eu când am zis atuncea în '93 că Ortodoxia este firea omului Asta înţeleg. Este felul în care Dumnezeu a făcut pe om, lucru de la care omul s-a despărţit prin Adam, şi omul îşi caută de-a lungul istoriei adevărata lui fiinţă, adevărata lui origine şi adevăratul lui destin. Pentru mine asta este Ortodoxia, şi dacă astăzi Ortodoxia este închegată într-o Biserică care, între altele, are un aspect istoric, instituţional, cu canoane, cu feluri de-a fi, cu un fel de-a se îmbrăca, poate un fel de a vorbi — toate astea sunt ceea ce numesc eu o cutie de carton pe care scrie "PTT" şi înăuntru sunt "comori de nedescris". Dar să mă iertaţi, şi înalt Preasfinţite, şi teologi, să nu se mai audă între noi că Ortodoxia este o "instituţie", fie ea "divino-umană". Ortodoxia nu este o cutie de carton pe care scrie "PTT": este ceea ce conţine.

în această Ortodoxie îmi cere titlul de astăzi să vorbesc despre post şi iertare ca destin şi ca vocaţie. Eu îmi voi lua "obrăznicia" şi răspunderea de a defini pur şi simplu cei patru termeni — post, iertare, destin şi vocaţie.

De unde voi începe⁹ Poate să începem de la destin şi de la vocaţie, fiindcă de mai multe ori am spus că omul îşi caută destinul lui adevărat şi Dumnezeu, vorbind omului, îi arată care-i este destinul. Destinul nu este altceva decât ceea ce caută Adam, şi îl păcăleşte şarpele, implicit, pretinzând că Dumnezeu vrea să-l oprească de la asta, că "dacă vei mânca din acela, să ştii că o să ţi se deschidă ochii şi vei deveni ca Dumnezeu, şi vei cunoaşte

114

binele şi răul".' Şi a mâncat şi, zice Scriptura, "i s-au deschis ochii". Şi ce "taine dumnezeieşti" a văzut Adam când i s-au deschis ochii⁹ Ce lucruri negrăite⁹ S-a văzut gol, şi s-a ruşinat de el însuşi şi de soţia lui, Eva, şi ea de Adam.

Asta este dumnezeire, fraţi şi surori? Asta este ce voieşte omul? Dar asta, ştim cu toţii din păcate (din păcatele noastre), este rezultatul păcatului — dezamăgire Dez-amăgire — interesant cuvânt, şi de luat în serios! Când suntem dezamăgiţi, să ne uităm unde eram amăgiţi, şi atuncea durerea dezamăgirii va putea deveni un moment al mântuirii noastre, să nu mai fim amăgiţi. Deci o putinţă de a ne lumina.

Dar să continuăm cu destinul. Destinul adevărat al omului este deci ceea ce toată tradiţia filocalică, tradiţia bisericească de la Apostoli — ba chiar de la Adam! — numeşte indumnezeirea. Dacă Dumnezeu a făcut pe om "chip şi asemănare", apăi nu a glumit. Şi uitaţi-vă ce are de zis Viaţa Măriei Egipteanca, când Sfântul Zosima s-a uimit în ce fel, şi prin ce metode Dumnezeu a mai adus încă un suflet la mântuire — şi ce mântuire! Că Zosima, dacă vă uitaţi atent la scriere, era omul cel mai luminat din vremea lui, om care din pruncie s-a dat lui Dumnezeu şi a urmat toate nevoinţele de închipuit, şi a inventat şi el altele prin care să ajungă mai aproape de Dumnezeu. Şi îngerul vine să-i spună: "Du-te acolo, Zosima, ca să vezi că cel desăvârşit are o călătorie mai lungă de făcut decât cea pe care ai săvârşit-o până acum!" Deci Zosima era un om desăvârşit, iar călătoria ca să atingă înălţimea Măriei Egipteanca era mai lungă. Şi a rămas uimit Zosima. Vedeţi ce scrie cartea: a rămas până la urmă ucenicul acestei sfinte.

Deci destinul omului este acesta, atâta cât putem vedea în istorie. După istorie ce vedem⁹ Păi uitaţi-vă la toţi sfinţii aceştia care sunt nişte morţi: avem pe pământ moaştele lor în bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem "moaşte", le cinstim, şi pe bună dreptate, că ele nu ne produc efectele morţii. In cel mai rău caz, nimic: Un os! Dar în general ele prezintă lucruri ce nu se asociază cu moartea, miresme Moartea nu este o mireasmă, pute — iertaţi-mi cuvântul, dar asta-i realitatea. Moartea este urâcioasă; de la moaşte izvorăsc miruri înmiresmate cu care ne vindecăm de boli. De la aceste "oseminte moarte" izvorăsc puteri care învie pe alţii din moartea lor, şi-i aduc înapoi la viaţă ca să-şi continue calea pocăinţei până să se desăvârşească şi ei. Deci când zice Hristos că "Cei care cred Mie, cele ce fac Eu şi ei vor face"¹ — uitaţi-vă, că şi după moarte!

Părintele Paisie Aghioritul spune undeva că cineva l-a acuzat că "Voi monahii sunteţi pomi sterpi, că voi nici măcar nu aduceţi viaţă în lumea asta". Şi zice: "Ce zici, măi frate? Că dacă vreun monah sterp, cum îi zici, se sfinţeşte, el şi după moarte naşte: naşte din femei sterpe zămisliri, naşte din păcătoşi sfinţi, naşte din morţi, prin minunile acestea, învieri, şi alte minuni de negrăit". Toate acestea nu sunt superstiţii, nu sunt mituri, aşa cum o vrea de multe ori modernitatea, sterilitatea cărei gândiri s-a infiltrat până în rândurile gândirii bisericeşti. Adică cum a prorocit Mântuitorul: "Când va veni Fiul Omului, găsi-va El credinţă pe pământ?"² Rugaţi-vă, fraţi şi surori: "Da, să găseşti, Doamne, în mine să găseşti credinţă!"

Deci acesta este destinul, după aşa-zisa "moarte" a omului Vedem că ceea ce face Dumnezeu, dacă cu

116

credinţă cerem de la Dumnezeu ceva şi ni se împlineşte rugăciunea, putem cerc şi Maicii Domnului¹ Uite un om ca noi, ca să zicem aşa, uite Sfântul Nicolae, uite Sfinţii Apostoli — orişicare dintre Sfinţi îţi poale face ce face şi Dumnezeu. Şi în viaţa asta, într-o măsură, ei au arătat aceste semne, dar mai ales după moarte aceşti sfinţii se comportă ca Dumnezeu De ce⁹ îndumnezeirea omului! Acesta este destinul, şi aceasta este ce înseamnă Dreapta Slăvire

Dreapta Slăvire — ca să luăm o explicaţie "negativă" din Crezul Sfântului Athanasie — "Cel ce nu crede aşa, în afară de multe încurcături în viaţa aceasta (iertaţi-mă, parafrazez în cuvintele mele, nu vă pot cita exact), "în afară de multe tulburări şi încurcături în viaţa aceasta, riscă şi pierzania vecinică". Deci luând pozitiv cuvântul acesta, dreapta slăvire, ortodoxia, "cel ce crede aşa", în afară de reuşită duhovnicească în viaţa aceasta, după aşa-zisa "moarte" devine şi mai mult ca Dumnezeu. Până când⁹ Până la trâmbiţa cea de pe urmă, când însăşi mortalitatea aceasta, osemintele noastre vor învia şi vom fi cu trup cu fot ca Hristos cel de după înviere, împreună cu Hristos, de-a dreapta Tatălui. Deci destin, acesta este destinul nostru.

Vocaţie. Ce este vocaţia⁹ Tradus în româneşte, vocaţiei putem să-i zicem chemare Vocaţie este un cuvânt pe care l-am importat în limba noastră din apusenistică (original din latină), voce, vocaţie. Este chemare, chemarea către om: "Adame unde eşti⁹", cu sensul că: "Hai, vino, primeşte de la Mine acuma duhul mântuirii",¹ cum ar zice Dumnezeu, "şi în duh de pocăinţă reia-ţi drumul până la îndumnezeirea pe care o pofteştiDeci vocaţia omului este chemarea lui Dumnezeu spre îndumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheamă pe om spre a-şi împlini destinul: pe pământ, în măsura pământească, iar după aşa-zisa "moarte", vecinicia, destinul în vecinicie, deci fericita împărăţie împreună cu Dumnezeu, în vecii vecilor

Atuncea, în contextul acesta, ce este postul⁹ Şi ce este iertarea? încep cu iertarea. Când l-a întrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintâi, cea mai importantă în Lege, Hristos a spus: "Să iubeşti pe Dumnezeu". Aceasta-i prima poruncă. Şi fără să i se ceară, Hristos S-a grăbit să-i citeze din Vechea Lege o a doua poruncă, care zice că este în chipul celei dintâi: "Şi iubeşte-ţi aproapele ca însuţi pe tine".¹ Este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care a pus cele două porunci împreună. Ele se conţin în două Cărţi separate în A Doua Lege, în cele zece porunci, prima poruncă într-adevăr este "Auzi Israil, Dumnezeul tău un Dumnezeu este, şi să iubeşti pe Dumnezeul tău",² aşa cum a zis şi Mântuitorul A doua poruncă este în Levitic, unde spune îrtr-un cu totul alt context: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Sau, în zicala românească, "Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face". Dar Hristos le-a pus pe acelaşi plan, ca prima şi a doua poruncă.

Ce se întâmplă în această iubire⁹ Hristos zice: "Cel ce păzeşte cuvântul Meu este cel care Mă iubeşte". Deci dacă Adam nu a păzit cuvântul dumnezeiesc în Rai, înseamnă că într-o măsură a căzut de la dragostea de Dumnezeu, a încălcat iubirea lui Dumnezeu Cred că nu este om pe pământ care să nu ştie cât de dureroasă este o

118

iubire trădată, o iubire rănită. în măsura în care ai iubit pe cineva şi acel cineva ţi-a fost nevrednic iubirii tale, ştii cât de dureros este.

Deci dragostea, fie ea şi atotputernică a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabilă Dragostea lui — Dumnezeu este subţire. Nu că Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui — departe de mine gândul ăsta! — dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subţirime a dării de sine celuilalt, dăruire totală. Ne-a arătat Hristos până unde S-a dat pe Sine, nu numai până la ¹ Cruce şi până la moarte, dar până şi la străfundurile iadului, până şi a împărtăşi soarta Lui cu nelegiuiţii, şi în ultima clipă a vieţii a găsit un fel de a mântui pe un păcătos; că a provocat, prin răzvrătul unui tâlhar, pocăinţa şi spovedania dreaptă a celuilalt tâlhar, până unde să poată să-i spună: "Amin, astăzi vei fi cu Mine în Rai".¹ Astăzi! Deci iubirea este de o subţirime, de o gingăşie, de o duioşie a unei dări de sine pe care noi nu o închipuim, că suntem încă grosolani în biologia noastră şi bădărani în neduhovnicia noastră. Dar în sensul acesta vreau să zic că dragostea este o trăire de o deosebită subţirime, a cărei încălcare este o deosebită durere. Iată însă că cel rănit, cel care iubeşte şi se răneşte nu este cel care moare: cel care moare este cel ce încalcă dragostea. Cel care iubeşte se răneşte nu atâta că este lepădat, dar se răneşte văzând că cel iubit al lui, pentru păcatul ce îl face împotriva lui, va muri.

Dumnezeu nu este aşa cum îl vede o teologie mincinoasă, "ofensat de transgresiunea lui Adam". Dumnezeu moare; de durere că cel iubit al Lui, întâiul plăsmuit, şi toţi care aveau să se nască din el, vor muri de acum încolo "Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce".¹

Dumnezeu, în dragostea Lui, nu a putut să lase pe cel iubit să piară şi a luat asupă-Şi "canonul" de pocăinţă, canonul păcătos, adică crucea şi ruşinea. Uitaţi-vă cum o întreagă muncă a lui Hristos ca Dascăl care a propovăduit dragostea s-a zădărnicit în câteva ceasuri! Deci ruşinea zădărniciei unei vieţi întregi de nevoinţă. Toate ruşinile şi toate neputinţele şi le-a însuşit Cel Atotputernic, ca să Se asemene întru totul neputinţei omeneşti, ca să poarte asupră-Şi neputinţa mea, păcatul meu, urâciunea mea, răutatea mea, ca şi cum El era păcătos, neputincios, urât, rău şi supus morţii. De ce? Fiindcă Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic în cer sau sub ceruri care poate să-L biruiască. Face El pe neputinciosul până Se pogoară în iad — dar atunci, iadule, să vezi ce te aşteaptă! Zice Sfântul Ioan Gură de Aur în Propovăduirea de Paşti: "Iadul trup a primit, şi de Dumnezeu s-a lovit". Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem în Triod: "De-abia a început să se înfigă Crucea lui Hristos în pământ, că iadul a început să se plângă: Cine a pus un piron de lemn în inima mea?"² Asta este puterea lui Dumnezeu. Şi, cum spuneam cândva la Mănăstire, tot aşa, într-o cuvântare, dacă noi eram filosofi adevăraţi, dacă noi aveam premisele gândirii noastre drept închegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile şi idealurile acestei istorii am înţelege că singur Hristos este Dumnezeul cel adevărat, tocmai din neputinţa în care Se înfăţişează Cine îşi poate permite atâta neputinţă⁹ Cine îşi poate permite o aşa zădărnicire a toată lucrarea lui⁹ Numai Cel ce ştie că este atotputernic şi că nimic nu îl poate birui. "Aşteaptă tu,

120

moarte, aşteaptă tu, iadule! Nu mă împotrivesc Crucii, nu mă lupt acuma ca să arăt omului că pot să mă dau jos de pe Cruce, nu fac minune să vină llie să mă ia de pe Cruce, sau mai ştiu eu ce… Aşteaptă tu, iadule, cel de pe urmă!"

Toţi întemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, în tot felul. Şi a trebuit ca şi Moisi să îşi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de ameninţări, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie să fie apărat. Zicea cineva la noi, acolo în Anglia, care voia să mărturisească adevărata credinţă, şi îmi spunea: "Şi o să mă lupt ca să apăr adevărul!" Şi mi-a venit cuvântul acesta. "De ce nu te laşi apărată tu de adevăr, de Adevărul însuşi?" Şi i-a "picat fisa", şi a ştiut de atuncea ce să facă.

Nu atât noi apărăm adevărul, cât noi trebuie să intrăm în adevăr şi să lăsăm Adevărul să ne apere pe noi. Adevărul ce este⁹ întrebare eretică. Fiindcă Adevărul este un "cine". Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, a zis: "Eu sunt Adevărul şi Calea şi Viaţa".¹

în acest context al iubirii, iubire rănită de încălcare, dacă cineva moare încălcând dragostea, ce se întâmplă cu el⁹ Cel care iubeşte nu rabdă ca omul să moară. Ce înseamnă toate cele pe care le întreprinde Dumnezeu în întruparea Lui⁹ Ce altceva, decât iertarea⁹

Dragostea iartă celui păcătos. Şi acuma vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii Dacă de câteva ori m-am dus la duhovnicul meu când am făcut vreo boroboaţă şi am cerut iertare, mi-a spus: "Părinte Rafail, eşti iertat înainte să ceri, dar dacă eşti aşa, noi cum putem să trăim cu tine⁹"

Iertarea este dată înainte să o cerem "Dumnezeu este dragoste", zice Apostolul Putem să zicem "Dumnezeu este iertare". Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însuşim, trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, şi atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire Aşa trebuie să devenim şi noi. în sensul acesta jertarea se poate înţelege ca vocaţie a omului, adică să învăţăm să devenim precum este Dumnezeul nostru, să învăţăm să împărtăşim aproapelui nostru ceea ce şi noi dorim să primim de la Dumnezeu, ba şi de la aproapele. Sau, cum ne spunea stareţul într-o cuvântare în Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertării: "Noi ca oameni nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertăm unii pe alţii şi să ne reluăm, să continuăm, călătoria "pocăinţei şi a mântuirii".

Postul. Ce este postul? Postul, ca orice înfrânare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vieţii biologice, este parte dintr-o nevoinţă omenească prin care micşorăm puţin părtăşia noastră cu materia, cu biologia. E o taină în om, unde, împuţinându-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frâu duhului să-şi exprime ale sale Dacă vreţi, în expresia Sfântului Pavel, "trupul râvneşte împotriva duhului şi duhul râvneşte împotriva trupului".¹ Şi poate toţi, sau mulţi dintre noi cunoaştem şi asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă "stricăm" ceva care mişcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtăşie cu ale pământului, parcă se risipeşte ceva mai preţios

Această conştientizare poate să meargă foarte departe, până la acele nevoinţe precum le cântă Troparele pentru sfinţi cuvioşi, "nevoinţe mai presus de fire" Dar deocamdată nevoinţe pe măsura puterii noastre fireşti, deşi

122

postul, cum e Postul acesta de Paşti, nu este post în sensul adevărat al cuvântului — cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mântuitorul, patruzeci de zile nemâncând nimic Şi au postit şi Părinţii noştri din şcoala filocalică, ca să-i zicem aşa, de când cu Antonie cel Mare, ba poate şi înainte. Au postit şi patruzeci şi, zic în Patericul Egiptean, şi şaizeci de zile (şi au socotit că totuşi patruzeci de zile este măsura omului cum a arătat-o Hristos, Dumnezeu cel întrupat). Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor Este, putem zice, un regim, o dietă. Vedeţi că postul, ca orice înftânare, ţine de dragoste. Dragostea cere o nevoinţă. Şi dragostea celor ale lumii acesteia cere nevoinţă Câte fete tinere astăzi nu ţin regim ca să-şi păstreze silueta⁹ în măsura şi în legile dragostei de care eşti cuprins este şi măsura şi legile înfrânării sau nevoinţei cu care o să te nevoieşti.

Noi râvnim către cele ale vieţii vecinice, dar trecem prin nevoinţe asemănătoare; ne nevoim nu ca să ne păstrăm silueta, nu pentru aceleaşi motive ca tinerele care vor să îşi câştige pe cineva în viaţa aceasta, un soţ, ci în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii Şi chiar pentru motive de sănătate am putea să ţinem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viaţa noastră duhovnicească. Şi-n al doilea rând, dar cu mai multă importanţă, pentru a lăsa mai mult liber-frâu duhului să se manifeste. Căci, cu precădere la sfârşitul Marelui Post de acuma, al Paştilor, de am postit bine, sau de am postit mai puţin bine, sau chiar rău, totuşi în preajma Paştilor parcă altceva mişcă în noi, parcă altfel ni se dă rugăciunea decât în zilele când, fiindcă suntem mai liberi, ne îmbuibăm cu toate bunătăţile pământului

Deci îmi vine să zic aşa: A nu se înţelege că postul şi iertarea sunt destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie Postul este o nevoinţă, un mijloc ca toate nevoinţele; iertarea este acea manifestare a iubirii; iar vocaţia omului este dragostea, care şi este destinul omului, în măsura şi în sensul în care, cum zice Apostolul, "Dumnezeu este dragoste".¹ Şi-această dragoste este legea vieţii şi legea veciniciei întrebare: Părinte Rafail, ce este viaţa duhovnicească⁹

Părintele Rafail: Foarte bună întrebare, dar e subiect pentru încă o conferinţă. în câteva cuvinte, o să pun nişte esenţialuri. Bună întrebare, fiindcă astăzi se confundă cu o moralitate neinspirantă şi insipidă. Nu! Moralitatea este numai un prim pas, un prim pas primitiv de întoarcere la viaţa duhovnicească. Când citiţi Noul Testament vedeţi de câte ori Apostolii vorbesc de "noua viaţă în Hristos".² Este într-adevăr o viaţă în Duh. Viaţa duhovnicească este a trece de la viaţa noastră primitivă, biologică, pentru care nu am nici un cuvânt de prihană — dar este doar asta, că-i primitivă, şi se termină cu mormântul. Viaţa în duh înseamnă a pătrunde în legile vieţii dumnezeieşti (dacă le putem numi legi), care viaţă nu cunoaşte stricăciune, nici micşorare, nici suferinţă.

De ce suferă omul⁹ Suferinţa este un mers spre moarte, o pierdere a vieţii Deci viaţa duhovnicească adevărată nu cunoaşte pierdere. Şi a intra, înainte de moartea noastră biologică, în aceste elemente ale vieţii vecinice, este viaţa duhovnicească.

Să luăm dragostea. Uite, vă dau un exemplu De câte ori au venit la mine oameni zdrobiţi de viaţa aceasta, cu încurcături inexplicabile, cu probleme de nerezolvat, şi

124

în neputinţa mea, aşa cum mi-a spus Părintele nostru Duhovnic, dacă au venit la mine, i-am primit cum i-au primit şi fraţii mei din Mănăstire. Şi dacă i-am ascultat, dacă am avut cât de puţină dragoste să-i ascultăm fără să judecăm, de multe ori aşa de puţină dragoste a lucrat aşa o înviere în viaţa acestor oameni, că uneori am rămas pur şi simplu uimiţi, trăsniţi, "de unde şi până unde"!

Deci ce vreau să zic? Dragostea, în cele mai mici manifestări, nu este o chestie psihologică, nici măcar morală. Este legea vieţii. Viaţa duhovnicească este lucrul despre care se vorbeşte astăzi în teologia noastră cu terminologie eretică: mistică. Pentru noi, în Ortodoxie, mistica nu există. Mistica, ce se numeşte mistică, este viaţă duhovnicească E mistică, fiindcă-i a Duhului; că Duhul nu se poate exprima nici în termenii logicii formale, nici în materialitate; e tainică, fiindcă face lucruri pe care le numim minuni, lucruri la care nu ne aşteptăm; chiar şi asta, că împărtăşeşti puţină dragoste unui aproape, şi te uimeşti "de unde până unde", că învie toată viaţa lui — de multe ori şi alţii împrejurul lui.

Deci, în câteva cuvinte, aceasta este viaţa duhovnicească. Şi tare m-aş bucura ca cuvântul acesta, "mistică", aproape să nu se mai audă, fiindcă vine dintr-o erezie care nu a ştiut raţional unde să plaseze nişte fenomene pe care nu le putea nega; şi atuncea a inventat un "sertar" pe care l-a intitulat "mistică". Şi tot ce nu înţelegi, bagi acolo, fiindcă este mistic, "asta este mistică". Nu! Asta-i viaţă duhovnicească. Noi nu avem nevoie de termenul acesta. Se întrebuinţează şi el, dar pentru noi este viaţă duhovnicească Adică viaţa prin care acum începe să lucreze, să zicem, pocăinţa noastră. începem să vedem mai limpede Azi poate înţeleg mai bine cuvântul acesta din Scriptură decât ieri Mâine o să înţeleg mai multe lucruri Fac un lucru care, prin a-l face, îmi deschide ochii, dacă este drept lucrul pe care l-am tăcut, şi experienţa fizică pe care o am, poate că îmi deschide nişte orizonturi la care nu mă aşteptam Uite cum se împleteşte viaţa practică cu luminare, care luminare nu este, iarăşi, un fenomen doar intelectual sau cultural, ci este ceva ce mă va urma după moarte.

Ce este pocăinţa⁹ Iarăşi, un lucru ce nu se înţelege drept astăzi. Pocăinţa nu este numai o părere de rău şi o "miorlăiala" pentru nişte răutăţi pe care le-am făcut; pocăinţa este dinamica spre viaţa vecinică Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie — şi, dacă vă uitaţi, în armonie cu toată filocalica — spune că este începutul autenticei contemplări Ce se întâmplă în pocăinţă⁹ Uitaţi-vă câţi oameni împrejurul nostru sunt inconştienţi de păcat, dar şi noi ieri-alaltăieri; trăiam păcatul şi nici nu ştiam că-i păcat De câte ori n-am auzit: O, Părinte, nu ştiam că ăsta-i păcat! Sau eu, cândva, n-am ştiut că ăsta-i un păcat, decât când am văzut într-o rugăciune, sau în întrebările acelea din Molitfelnic.

Deci, conştientizarea păcatului Dar conştientizarea nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i un lucru bun, ăsta-i un păcat, şi nu te-a crezut! Şi ce se-ntâmplă când începe să te creadă⁹ Ce se întâmplă când eu conştientizez că un lucru a fost păcat⁹ încep să văd întunericul în care sunt. Şi ce îmi arată acest întuneric, decât că e prezentă o lumină pe undeva în viaţa mea⁹ Deci conştientizarea păcatului, în două cuvinte — v-o spun din partea filocalicilor şi a Părintelui meu duhovnicesc — este lumina necreată, este Dumnezeu însuşi care-mi luminează conştiinţa Acum risc deznădejdea, dar nu-i momentul să "deznădăjduiesc că sunt mult mai rău decât ieri" ba sunt mai bine, fiindcă sunt tot păcătosul de ieri, dar încep să fiu conştient Văzând acuma hăul şi întunericul păcatului meu, pot să

126

deznâdăjduiesc, dar sunt mai preţios în ochii lui Dumnezeu decât când eram acelaşi păcătos şi habar nu aveam. De ce? Fiindcă înseamnă că Dumnezeu găseşte în mine pe cineva cu care poate să înceapă a vorbi.

Şi zicea Părintele Sofronie: Viaţa pocăinţei nu este altceva decât întoarcerea omului de către întunericul, pe care astăzi lumina lui Dumnezeu ni-1 descoperă, către acea lumină. Şi contemplarea, contemplarea luminii necreate, adică a lui Dumnezeu însuşi, nu este un fenomen cum ni-1 închipuim noi, ci un lucru care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru fiinţă, un firesc al omului devenit o minte de Dumnezeu văzătoare; fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu, sau prin ascultarea acestei lumini dumnezeieşti care astăzi îmi dezvăluie întunericul, încep să văd cândva, în viaţa mea — dă-ne Doamne, şi auzi-ne aceasta ca rugăciune! — încep să văd însăşi lumina.

Şi Părintele Sofronie zicea: "De-abia atunci o să-ţi dai seama că asta este acea lumină care în zilele deznădejdilor tale te lumina ca să îţi vezi întunericul, ca să începe călătoria dintru întuneric întru lumină". Deci iată ce numesc viaţă duhovnicească.

întrebare: Aţi vorbit mult despre dragostea cea adevărată, care este iertare, este postire, este jertfire. Cum explicaţi degradarea iubirii în iubire pătimaşă?

Părintele Rafail Tot omul caută adevărul, caută viaţa, de unde vine şi unde este destinat să meargă. Şi îndrăznesc să mai aduc aicea şi alt cuvânt al Părintelui meu duhovnic: "Nici un om nu vrea să păcătuiască". M-am uimit atuncea, fiindcă eu ştiam că toţi vrem să păcătuim, dar e interzis. Nu-i adevărat! Omul nu caută păcatul. Păcatul, în general, este o deformare. Păcatul n-are fiinţă în sine, nu există, fiindcă Dumnezeu nu l-a făcut, şi ce nu a făcut Dumnezeu nu există.

Ce este păcatul? Este o deformare Şi vă dau ra pildă lucrul acesta: Mi s-a lămurit într-o zi, când mă gândeam ce este murdăria. Să luăm, de exemplu, bălegarul în grajd este bălegar Rău nu face, dacă n-ar trebui să-l cureţi de-acolo, să-l scoţi de-acolo Pe câmpul meu, unde o să semăn grâu sau alte lucruri, este "aur", dar pe covorul meu, în salon — nu, mersi! Acolo îmi este murdărie Murdăria nu este ce este, ci unde este Cam aşa-i şi cu păcatul.

La fel şi dragostea: Dumnezeu este dragostea! Şi zicea un Părinte, Dionisie de la Muntele Athos (un bătrân care mai trăieşte încă, un bătrân Român îmbunătăţit) — de trei ori l-am vizitat astă-vară, şi de trei ori a zis mai multora, în diverse contexte, acest cuvânt: "Fraţilor, păziţi dragostea, că dragostea e de la Dumnezeu!" Bineînţeles că-i de la Dumnezeu, pentru că este Dumnezeu!

Deci omul, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ce va fi, dacă nu dragoste⁹ Şi dacă dragostea în om piere, dragoste va căuta. Şi dacă nu va găsi în Duh şi în Adevăr, ca să reluăm cuvântul Mântuitorului, în deznădăjduirea şi în întunericul lui o va găsi într-alt fel, într-un fel strâmb, şi tot va trebui să aibă "dragoste" Dacă nu este dragoste dumnezeiască în om, va curvi, dar i se va părea lui într-o măsură că asta-i dragoste; se va dezamăgi, poate îşi va reveni, ca fiul risipitor, şi se va întoarce şi va căuta adevărul; poate nu, Doamne fereşte! Dar omul nu poate fără dragoste, omul nu poate fără tot ce este cuvânt de la Dumnezeu Dumnezeu ne dă porunci, cum zice Apostolul, care nu sunt grele, care nu sunt îngreuitoare, Dumnezeu când porunceşte ne arată ceea ce suntem noi Ori că suntem, şi nu conştientizăm, ori că trebuie să devenim

128

Şi deci degradarea dragostei aşa este: în întunericul păcatului, omul nu ştie, dar tânjeşte, însetoşează ţii înfometează după cele adevărate, şi neştiind. caută aiurea. Şi asta înţeleg ca degradare a dragostei.

întrebare: Cât de departe trebuie să meargă ascultarea celui din lume faţă de duhovnicul său⁹

Părintele Rafail. încă o întrebare foarte importantă! Ascultarea nu este o disciplină. în Dreapta Slăvire, în Ortodoxie, ascultarea este o taină. Iertaţi-mă, fraţi teologi! Biserica noastră nu reduce Biserica la şapte taine: Sunt nenumărate taine! Chiar dacă şapte, ba opt, ar trebui să le numim taine de căpătâi. (Care-i a opta? Dacă Nunta este o taină, apăi călugăria nu e şi ea o taină?) Hai să zicem şapte taine de căpătâi — dar multe sunt tainele Bisericii! Oriunde este vorba de viaţă duhovnicească, este vorba de viaţă tainică, o numim mistică (mistic=tainic).

Ascultarea este taina în care omul caută voia lui Dumnezeu pentru el însuşi, în care omul poate afla şi poate rămânea în voia şi proniile lui Dumnezeu Şi aceasta se face prin duhovnic.

Acuma, cum spunea Părintele Sofronie, nu există o mântuire a monahului şi o mântuire a mireanului; că altfel ar fi dat Hristos alte porunci şi altă Evanghelie, pentru monahi şi pentru mireni, pentru femei şi pentru bărbaţi, pentru Chinezi şi Români, şi aşa mai departe O Evanghelie, şi aceleaşi porunci — Evanghelie, adică bunavestire a învierii din morţi, şi aceleaşi porunci pentru lumea întreagă. Deci şi mireanul este acehşi om ca şi Adam, ca şi Eva, ca şi mine, monahul. Avem nevoie de aceeaşi înţelegere a voii lui Dumnezeu Deci ascultarea, dacă o înţelegeţi, este căutarea voii lui Dumnezeu în care trebuie să intru Ce gândeşte Dumnezeu' Cine sunt eu⁹ Un mirean de la Bucureşti zicea: "Aş vrea să ştiu cine sunt eu şi ce vrea Dumnezeu cu mine". Asta-i — ntrebarea de căpătâi, şi pentru mine asta este ascultarea. Domnul, Făcătorul meu, trebuie să-mi spună cine sunt şi ce vrea cu mine, adică ce rol am de jucat, ca să zicem aşa, în această istorie. în plus, cum să-mi găsesc fiinţa mea cea adevărată, mântuirea mea.

Deci în ascultarea de duhovnic, dacă o înţelegeţi drept, nu este vorba "de "orizontalism" între tine şi duhovnic; este vorba de căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic. Şi asta-i înţelegerea dreaptă. Şi taina aceasta se săvârşeşte astfel: tu, ca ucenic, cel ce te duci la duhovnic, fie să te spovedeşti, fie să ceri sfat, cere întâi Domnului, în taina inimii tale. De câte ori te vezi păcătos, spune Domnului: Uite, Doamne, sunt păcătos, iartă-mă, vindecă-mă! Şi cere-1 iertare. Şi când te duci la duhovnic, cere lui Dumnezeu ca prin preoţia duhovnicului, prin lucrarea tainică cum ne-a lăsat-o Biserica, să ţi se ierte păcatele. Şi nădăjduiesc că dacă vei face aceasta, dacă o vei face în duh şi în adevăr, cât de puţin, de la fiecare spovedanie o să ieşi mai mult sau mai puţin "zburând". Şi acest "zbor" nu este doar o stare psihologică, că te simţi "psihologic" uşurat, nu este "sufletistic", ci într-adevăr în duh se întâmplă uşurarea, de care, dă Doamne, să ai parte acum şi în veci!

Dacă te duci pentru un sfat, întâi lui Dumnezeu să-I ceri îndrumare. "Doamne, să fac asta sau să fac ailaltă? Spune-mi prin duhovnicul meu". Şi când simţi oarecum în rugăciunea ta, în viaţa ta, că vine momentul, că s-a copt momentul, du-te la duhovnic cu gândul la Dumnezeu, cu atenţia către Dumnezeu. Şi atuncea pândeşte de la duhovnic. Spune-i esenţial problema ta, şi pândeşte de la duhovnic primul cuvânt îl citez pe Stântul Serafim, dar citez întreaga "tîlocalică"" Acel prim cuvânt¹

130

Dumnezeu Atotputernicul e blând, este adierea de glas subţire pe care a auzit-o Prorocul Ilie şi de care s-a impresionat mai mult decât de cutremur şi decât de uragan şi decât de foc.' Adiere de glas subţire, dar mai rapid decât toţi dracii, (dacă lucrăm în ascultare lui Dumnezeu), şi atotputernic. Acea adiere de glas subţire care spune: "Asta!" Primeşte pe acel "Asta!¹" şi pecetluieşte cu duhovnicul tău, cerând: "Blagosloveşte, Părinte!" Blagoslovenia Părintelui te va urma şi-ţi va da putere multă spre a-ţi împlini ascultarea, şi de-acuma eşti sub voia lui Dumnezeu. Nu întreba pe duhovnic mai departe primeşte cuvântul. Ăsta-i cuvântul tău. Duhovnicul nu ţi — I poate explica. Este dialogul tău intim cu Dumnezeu. Dacă aşa ai cerut de la Dumnezeu, dacă în felul acesta îl vei primi de la duhovnic, primul cuvânt, să nu câiteşti, să nu te împotriveşti, fiindcă rişti să "retezi" cuvântul lui Dumnezeu. Ba chiar, în momentul când spui: "Părinte, explică-mi mai bine", ai pierdut firul cu Dumnezeu, ai închis telefonul, şi-acuma vorbeşti, cum ar fi, cu aparatul de plastic (dacă-i vorba de telefon); acuma vorbeşti cu duhovnicul ca om. Asta să nu faci! Primeşte cuvântul cu credinţă, cere blagoslovenie, şi tu vei înţelege acel cuvânt facându-1.

Unul din chipurile ascultării este în întâmplarea cu cei zece leproşi.² Hristos le-a spus un cuvânt foarte "indiferent". Cei zece leproşi: "Mântuitorule, miluieşte-ne şi pe noi!" Zice. "Duceţi-vă şi vă arătaţi preotului!" Păi asta n-are nici un sens! Fiindcă, în primul rând, ce poate să-mi facă preotul? In al doilea rând, Moisi a rânduit că, dacă te-ai curăţat, sau ţi se pare că te-ai curăţat, du-te la preot şi el vă cerceta şi va vedea, şi dacă te va găsi curăţat de lepră, te va încadra înapoi în societate. Dar ei erau încă leproşi. Şi ce-au făcut⁹ S-au întors şi au făcut ascultare, fără să judece, fără să cârtească. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiască care era conţinută în acea poruncă, iar ei, făcând ascultare, şi-au însuşit-o Aceea i-a înviat din morţi, aceea i-a curăţit, aceea trebuie să o căutaţi voi ucenicii, iar noi, duhovnicii, trebuie să învăţăm să cerem de la Dumnezeu cuvânt, să nu răspundem din mintea noastră.

Zice Sfântul Serafim: "Când răspundeam cu mintea mea, se făceau greşeli". Şi Sfântul Siluan zice: "Şi greşelile pot fi mici, dar pot fi mari". Deci noi, duhovnicii, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, şi Dumnezeu în inima noastră să pună cuvânt. Şi trebuie să ne nevoim să desluşim acel prim cuvânt. Dar nădăjduiesc că până vom ajunge şi noi să desluşim acel prim cuvânt, dacă voi, ca ucenici, veniţi la duhovnici cu credinţă, credinţa voastră va face din noi "proroci". Pentru tine! Poate nu pentru celălalt, care vine în neascultare. Dar dacă tu vii cu inima aşa, cu rugăciune la Dumnezeu şi cu deschiderea asta, tu vei face din duhovnicul tău un "proroc", şi pentru tine va fi proroc, de fiecare dată când vei veni în această ascultare la duhovnicul tău.

Multe s-ar putea zice: celelalte, cer Domnului să vi le zică în inima voastră — şi fraţilor duhovnici, şi celor ce vă duhovniciţi.

întrebare: Părinte, dacă am o problemă, spuneţi-mi la cine să merg, la un preot sau la un psiholog⁹

Părintele Rafail: Eu aş zice: Bineînţeles că ar trebui la un preot. Dar observ cu multă, multă durere un lucru în lumea noastră: simţim din ce în ce mai des că noi, preoţii, nu găsim felul ortodox de a-l asculta, de a-1

132

înţelege, de a-1 învia pe om. Şi zic aşa, ca unul care vine din Apus, unde Biserica de o mie de ani nu a fost, şi unde —, spiritualitatea apuseană a falimentat total; veacul al XX-lea i-a manifestat falimentul care era în ea demult. Şi acum Apusul, cei luminaţi ai Apusului, caută din ce în ce mai mult către Ortodoxie, acea Ortodoxie care-i prost înţeleasă pe aceste meleaguri de baştină ale Ortodoxiei. Şi riscăm să fim acuma în poziţia Evreilor, care ei înşişi au pierdut tradiţia ce s-a dat neamului lor. Vă spun tocmai ca să nu se întâmple lucrul acesta, ca să cer Domnului ca nu numai apusenii să găsească adevărul, dar ca şi voi să vă înnoiţi în bogăţia care este moştenirea voastră, a noastră.

Deci în Apus, unde Biserica nu mai este, am impresia că ştiinţa asta a psihologiei este şi ea un fel de milă a lui Dumnezeu într-o lume în care Dumnezeu nu mai există. Şi există o para-Biserică, o para-preoţie, ca să zic aşa; nu vreau să-i zic "pseudo" — deşi ar fi trebuit, probabil.

Adică ce este psihologul⁹ Este un om la care te poţi duce şi poţi descărca toate, şi poţi spune toate, şi ştii că nu o să fii judecat, şi că, pentru motive profesionale, acela îţi ţine "taina spovedaniei". Părinţi preoţi, asta este prerogativa noastră! Noi trebuie nu numai să putem să înlocuim pe psiholog, dar şi să depăşim, peste orice aşteptare, ceea ce poate face psihologul pentru clientul lui De ce? Fiindcă avem Taina, avem pe Dumnezeu, pe Care II putem împărtăşi. Şi va spUn acest lucru iarăşi: Un pic să intrăm în Taina lui Dumnezeu, şi nu ştiu până unde va merge. Am văzut "înviere în masă", am văzut, de la o persoană care s-a întors către Dumnezeu, zeci de familii care au înviat din morţi, în Apus, şi aicea la fel

Deci, aş zice, bineînţeles că la preot! Dar iertaţi-mă, fraţi preoţi şi arhierei, trebuie să spovedim şi adevărul acesta: Suntem în aşa un hal, că nu ne mai ştim vocaţia. Şi atuncea poporul, debusolat, merge unde poate şi la cine poate. Şi vă spun şi lucrul ăsta: Psihologia care, din câte ştiu, a început cu Dl. Freud şi a continuat cu Dl. Jung şi cu alte nume care se cunosc astăzi, a făcut multe rele pentru om, dar iarăşi, dacă priviţi dinti-un punct de vedere istoric, până şi acolo omul "se caută", îşi caută adevărata fiinţă. Şi vă spun, sunt mulţi psihologi — cel puţin în Apus am văzut asta, şi cred că sunt şi mai mulţi pe la noi şi în ţările de baştină ortodoxă — care găsesc şi descoperă multe adevăruri Dacă vă uitaţi bine, acele adevăruri erau cunoscute cândva în Biserică, şi nu le mai trăim şi, spre ruşinea noastră, nu le mai aplicăm.

Ştiţi, eu consider că noi toţi suntem //// singur om, spovedania mea este spovedania ta, viaţa mea este viaţa ta, împărtăşim aceeaşi soartă Şi aş dori să vă chem pe toţi, ca un singur om, să ne înnoim în Duh. Nu zic asta ca voi, mirenilor, să judecaţi pe preoţi; zic ca voi, mirenilor, să vă rugaţi pentru noi, ca Dumnezeu să ne lumineze ca să vă putem lumina. Zic asta pentru fraţii mei preoţii, ca să ştie că suntem într-o decădere cumplită, şi ca să luăm pildă de la dreapta şi de la stânga, şi de la Părinţi, şi prin psihologie. Şi să ne învăţăm şi din lumea dreptăţii, şi din lumea păcatului, din toate mărturiile să înţelegem, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi să ne întoarcem, cum zice în Apocalipsă uneia din Biserici: "Intoarce-te la cele dintâi, până nu-ţi voi lua lumina din mijlocul tău".¹

întrebare: Aţi spus odată: Toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh. Explicaţi-ne, vă rog.

Părintele Raftul: Da, am spus-o şi pe asta Tot ce face omul începe in nevăzut, adică în taina inimii tale.

134

Când ţi-ai pus în inimă "asta", Dumnezeu a văzut. Şi dacă te-ai hotărât pentru acest "asta", este foarte probabil că acel lucru va începe cândva să se înfăptuiască în viaţa ta. Uitaţi-vă, dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi: mă certasem cu alt monah dintr-o altă mănăstire, şi m-am căit după aceea, şi am vrut să-mi cer iertare. Dar nu mai voia să ştie de mine, aşa era de rănit. Şi mi-am zis: Ce să fac? Mâine-poimâine trebuie să plec; eu vreau să mă apropii de Sfânta împărtăşanie, iar eu am rănit pe fratele meu. Cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că fratele meu nu mă mai primeşte. Eu vreau să-i cer iertare, şi el nici nu vrea să audă. Şi mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare (monahul acesta e grec), şi în greacă — îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa — la pomeniri, după sfinţirea Tainelor, când spune "Pomeneşte, Doamne, pe cei pe care ai învrednicit să împărătească pe pământ", spune aşa: "glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, şi pentru poporul Tău". Monahul şi-a adus aminte de acest glăsuieşte, şi a zis: "Doamne, glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea; spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare, şi că eu îl iert". Şi, mi-a spus: Data următoare când l-am revăzut, parcă nu fusese niciodată "nor pe cer" între noi, totul dispăruse şi împăcarea noastră era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire spunea: "Părinte! mi-e frică de toată lumea" (era foarte sensibilă şi rănită, mai ales de monahia "cutare", care era un pic mai în vârstă şi mai autoritară) îmi zicea: "Când intru în bucătărie, mă apucă groaza, nu ştiu ce să fac " l-am spus să se roage..Doamne, spune în inima ei. pentru mine un cuvânt bun" într-o zi vine fu iţind către mine "Părinte' Părinte! ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica "cutare", şi m-a apucat groaza şi am zis: "Doamne, spune-i că o iubesc!" Şi, nu ştiu Părinte, coincidenţă, sau altceva, dar s-a uitat frumos la mine, şi mi-a zis ceva frumos". Ultima oară când am văzut-o, acum un an, avea aceeaşi faţă luminata ca atunci, acum vreo zece ani, şi era împăcată cu toată lumea, şi îmi vine să cred că au continuat aceste "coincidenţe".

Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii Şi profit, ca să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte, bănuiesc că strămoşii noştri, care erau, cât de cât, apropiaţi de Qurnnezeu, în mod firesc, pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu, vezi o primejdie: Doamne! Şi zici ceva lui Dumnezeu Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără, şi nu te.poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d. Chemaţi-L pe Dumnezeu. Zicem că lisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om¹. îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească şi între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu, Mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat, şi să vezi, cum spuneam către cineva acum câtăva vreme Dumnezeu nu există. Nu! Doar se preface! Fă şi tu "ca şi cum ai crede", şi să vezi cum şi Dumnezeu se face "ca şi cum există"! Şi provocăm "coincidenţe" dintr-acelea.

în esenţă, profit ca să zic Să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-l cerem sfatul lui Dumnezeu, să mulţumim lui Dumnezeu când ne-a dat ceva ce l-am cerut, să-L întrebăm pe / Dumnezeu ce înseamnă "asta", şi toate nedumeririle

136

noastre să I le spunem, Întâi "Doamne!" să fie în inimile noastre, şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău, şi este la o sută de metri de tine, trebuie să faci o sută de metri, şi poate altcineva I-a şi înhăţat, sau trebuie să iei telefonul, şi să faci un număr. Cu Dumnezeu — nimic din toate acestea/acum poţi să zici,JDoamneP, şi ai contactat "satelitul Doamne!", cum spunea cineva; şi să vezi cum se "preface" acest Dumnezeu că există!

întrebare: Părinte Rafail, aţi spus că pe meleagurile noastre Ortodoxia este puţin înţeleasă şi trăită. Am dori să ne conştientizaţi mai mult asupra acestui lucru.

Părinte/e Rafail: Da, mă bucur de întrebarea aceasta! Ce mi s-a întâmplat mie, s-a întâmplat multora în Apus, când ne-au lipsit toate cele ce le luam de bune şi am început să căutăm. Căutând, am găsit mai mult decât ne-am aşteptat. In cazul meu, când vă spun că am trăit Ortodoxia ca fiind însăşi firea omului, a fost acel "mult mai mult" decât ce mă aşteptam. II întrebam pe Dumnezeu în taina inimii. Doamne, dar de ce ar fi Ortodoxia mai adevărată, sau mai înţeleaptă, sau mai adâncă, sau mai nu ştiu ce decât Protestantismul pe care-l descoperisem eu, aşa cum mi se părea Şi mi-a arătat Dumnezeu că nu era.,mai", nu era mai înţeleaptă, mai adevărată — era firea omului! De-aceea este "mai" decât orişice. Orice religie, orice rătăcire, orice ideal este un om ce se caută — şi Ortodoxia este ceea ce caută omul!

Pe meleagurile noastre se întâmplă cum se întâmpla cu Evreii în Vechiul Legământ: conştientizaţi de descoperirea dumnezeiască, cum că ei sunt poporul ales, bineînţeles că păcatul "şi-a tras spuza pe turta Iui", şi atuncea au început să se mândrească. Care este primul cuvânt de propovăduire al Glasului Cuvântului lui Dumnezeu, adică Ioan Botezătorul (că Troparul zice că este Glasul Cuvântului, glasul cel din pustie): "Şi să nu ziceţi întru voi că sunteţi sămânţa lui Avraam, că zic vouă că şi din aceste pietre Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam".¹

Echivalentul acestor cuvinte este valabil pentru toată Ortodoxia în baştină ei astăzi — la noi, probabil la Ruşi, la Greci am văzut aceleaşi lucruri. Şi, paradoxal, dar ce s-a întâmplat în istorie şi-n Vechiul Legământ, se întâmplă şi astăzi: multe rătăciri în Apus, şi-n diasporă, şi între toţi ortodocşii, omul se caută, şi un pic se găseşte, şi un pic se pierde, dar conştientizarea a ce este Ortodoxia, mult mai puternic se dă, de multe ori, acolo unde ea nu este, şi omul caută, decât acolo unde, fiindcă o ai "pe toate drumurile", o iei de bună; ai o biserică aici, ai una acolo, străzile şi pieţele sunt pline de preoţi; vrei să te spovedeşti, ai unde să te duci Toate sunt la îndemână, dar fiindcă o luăm de bună, o pierdem. Fiindcă păcatul îşi trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferenţa, păcatul fiind nepăsarea, păcatul fiind mândria că noi suntem popor "aşa şi pe dincolo", poporul lui Dumnezeu.

Vă spun că, din popoarele pe care le-am cunoscut, nu e un singur popor care să nu fie "buricul pământului". E un pământ cu zeci de burice, dintre care cel dintâi, bineînţeles, sunt eu şi poporul meu! Acesta este păcatul şi spuza pe care şi-o trage, şi cu asta, pentru asta poporul ales al lui Dumnezeu, pe Dumnezeu L-a răstignit, şi pe Dumnezeul lor L-au pierdut, şi tradiţia lor. Apostolul Pavel s-ar fi făcut el anatema de la Hristos, numai ca poporul lui să poată reveni la Adevăr — şi n-a venit până astăzi! (Vine astăzi, mulţi se trezesc!) Dar spun lucrurile acestea tocmai ca să nu facem şi noi greşala asta. Spunea

138

Părintele meu duhovnic. "Noi suntem ortodocşi, dar noi nu putem să fim mândri că suntem ortodocşi; noi trebuie să fim smeriţi că suntem ortodocşi, şi Ortodoxia în smerenie se păstrează".

întrebare: Părinte Rafail, cum să mă păzesc de gândurile cele rele care îmi vin în minte?

Părintele Rafail: Nu te poţi păzi! Şi ce am spus altor tineri vă spun şi vouă astăzi. Tot ce este porunca lui Dumnezeu, tot ce ţi se pare teribil de greu, nu este greu deloc: este cu neputinţă! Firea ta, când se simte deznădăjduită, că "voi putea eu vreodată să ajung la asta⁹" — firea ta mărturiseşte că "lucrul acela nu face parte din mine", nu face parte din firea noastră biologică. Dar, de la Dumnezeu, nici să nu aşteptaţi mai puţin decât cele cu neputinţă! Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, că cele cu putinţă le facem şi noi. Nu Dumnezeu — învârte la mămăliga ta! Dar dacă este vorba de poruncile Jui. Dumnezeu, numai Duhul lui Dumnezeu în tine va putea lucra. Vrei să te păzeşti de gânduri? Dumnezeu să te ajute, şi fa asta. de câte ori vezi un gând rău în inima ta: "Doamne, uite ce este în mine!" Şi cere lui Dumnezeu! Poate ai nedumeriri: "Dar de ce este păcătos gândul ăsta?" Intreabă-1 pe Domnul. Leagă şi dezleagă "în duh şi în nevăzut". Vrei să ştii cum să nu-l mai faci? Cere Domnului: "Cum să nu-l mai fac?" Cere Domnului apărare să nu cazi în păcat întotdeauna cu Domnul lucrează Dumnezeu, ştiind că ne dă porunci, cuvinte cu neputinţă omului de urmat, total cu neputinţă, pretind eu, nu aşteaptă ca eu să le împlinesc, aşteaptă ca eu, văzând că nu sunt acela care ar trebui să fiu. să zic: "Doamne, fa Tu ceva! Du-mă Tu pe calea Ta¹" Cum zice Hristos, şi zice şi Apostolilor. "Precum zic Iudeilor, aşa zic şi vouă: Unde Eu merg, voi nu puteţi să mergeţi"' Nu puteţi!TJar veţi veni mai pe urmă".² Când mai pe urmă? După pogorârea Duhului Sfânt. Acea pogorâre facă-se vouă, ţie frate sau soră, care mi-ai pus întrebarea, şi tuturor! Contactaţi satelitul "Doamne!"

întrebare: Cum putem ajunge la rugăciune curată, la statornicia gândului în rugăciune⁹

Părintele Rafail: Iarăşi vă zic: Este cu neputinţă! Rugăciunea curată este o stare mai presus de fire. Ei, acest "cu neputinţă" să vi se facă vouă, prin lucrarea lui Dumnezeu! Acuma, lucrarea lui Dumnezeu are mai multe laturi. Tainele Bisericii, toate astea… Când spunem în Rugăciunea de Mulţămită de după Sfânta Împărtăşanie, "să-mi fie acestea merinde spre viaţa de veci", ce este această merinde! Este împuternicire; când eşti slăbănogit, că ai muncit mult, te aşezi niţel, îţi tragi sufletul, mănânci ceva, şi-o iei din nou de la început, şi continui să lucrezi. Aşa sunt şi aceste "merinde", Tainele Bisericii, cu precădere Sfânta împărtăşanie, dar toate sfinţeniile Bisericii: aghiasma, untdelemnul sfinţit, adică Sfântul Maslu, anafura şi tot ce este sfinţenie, lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem să continuăm viaţa pocăinţei noastre, ba să o facem şi lucrătoare şi, "ajungând la Cel Neajuns" (cum zice despre Maghi Acatistul Maicii Domnului), şi noi ajungem la Cel Neajuns Adică cele cu neputinţă omului se vor întâmpla în noi prin lucrarea lui Dumnezeu, cu împreună-lucrarea noastră

Şi aicea profit ca să vă spun încă un lucru: De multe ori am avut şi eu întrebarea, şi mulţi tineri m-au

140

întrebat: "Dar dacă Dumnezeu ştie toate, de ce trebuie să mă rog şi să-I spun?" Nu trebuie, dar de multe ori rugăciunea este singura metodă, singurul fel în care îmi pot arăta împreuna mea lucrare cu Dumnezeu. Zicând: "Doamne, vreau asta", Dumnezeu ştie că vreau; dar făcând aşa, încep o impreună-Iucraie Uneori e poate singurul lucru pe care pot să-l fac, alteori se adaugă la ceea ce fac. Deci "Doamne, dă-mi răbdare!" este deja o împreună-lucrare, Dumnezeu vrea să-mi dea răbdare. De ce? Fiindcă Dumnezeu este îndelung-răbdător. Vine un moment în care pot să-mi manifest răbdarea⁹ încerc cum pot. Voi reuşi sau voi cădea — vedea-voi! Dar deja, cerând de la Dumnezeu răbdare, împreună-lucrez cu Dumnezeu în mântuirea mea. Nu aştept. "Pică, pară mălăiaţă, în gura lui nătăfleaţă!" Fac şi eu ceva. Şi ce pot face⁷ întâi să cer Domnului: "Doamne, dă-mi asta¹"

întrebare: Părinte Rafail, unii preoţi spun că nu e bine să ne împărtăşim des. Ce ne sfătuiţi referitor la Sfânta împărtăşanie⁹

Părintele Rafail: Sfătuiesc pe toţi să se împărtăşească cât de des posibil, atât de des cât îi sfătuiesc duhovnicii lor. Şi asta nu numai pentru a nu intra în conflict cu duhovnicia în care sunt, dar fiindcă — şi acesta-i un lucru foarte important de înţeles — omul nu este un obiect, şi ca atare nu este supus unei legi. Fiecare om este o excepţie. Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o călătorie dintru nefiinţă până întru vecinica dumnezeire. Şi o călătorie unică. Şi eu sfătuiesc la împărtăşire cât mai des — nu împărtăşanie deasă, ci aş zice împărtăşanie des. Dar cât de des este bine ţie, sau ţie — asta o las duhovnicului tău Şi cer Domnului să însufle pe fiecare duhovnic cât de des e bine pentai cutare şi pentai cutare. Pentru tine poate: Vino peste doi ani! Pentru tine, în fiecare Duminică Pentru altcineva, Duminica şi de Praznice, pentru alţii la două săptămâni, ş a m d

întrebare: Părinte, daţi-ne un îndreptar practic de viaţă, prin care să punem şi noi un început bun în viaţa noastră.

Părintele Rafail: Da, asta e simplu, în legătură cu ce am vorbit. Apropo de faptul că toate se leagă şi se dezleagă în duh şi în "nevăzut", singurul dreptar pe care-l pot da tuturor este "Contactaţi satelitul 'Doamne'!" Să ne învăţăm să chemăm pe "Doamne" în toate împrejurările, şi să începem cu "Doamne", şi alt îndreptar nu cred că aş putea să dau, fără ca pe unul sau pe altul să-l poticnesc. Că toate legile îşi au valoarea lor, dar şi limita lor Dar "Doamne" nu are nici o limită.

întrebare: Am văzut că aţi folosit foarte des cuvântul "slavă", evitând "mărire". Se poate face o diferenţiere între acestea două?

Părintele Rafail: Nu l-am evitat pe "mărire". Limba română este singura din şase pe care le ştiu (şi bănuiesc că din multe altele), care face confuzia asta intolerabilă între "slavă" şi "mărire". Şi nu numai. Dacă analizaţi limba noastră, o să vedeţi că se fac confuzii între toate conceptele apropiate. De exemplu, în vechea traducere a Psalmului 50, îi zice lui Dumnezeu: "Ca să Te ifidreptezi întru cuvintele Tale şi să biruieşti când vei judeca Tu". Ei, cum să se îndrepteze Dumnezeu⁹ Dar eu cred că nici un Român n-a crezut că Dumnezeu trebuie să fie "îndreptat;" au înţeles că "să Te îndreptăţeşti întru

142

cuvintele Tale". Deci între a se îtidreptăţi şi a se îndrepta, iarăşi confuzie!

Gândirea românească nu este încă pusă la punct "Slavă" şi "mărire" sunt două concepte apropiate, dar distincte. Şi nu există limbă, din cele pe care le cunosc, care să le confunde. Sunt aşa de apropiate, încât e greu de zis în ce constă diferenţa, şi singura adevărată nevoinţă pentru a distinge, ar fi traduceri corecte, şi din context să vedem unde "mărire" şi unde "slavă".

Acum pot să vă spun că în greacă mult mai rar se întrebuinţează cuvântul "mărire" decât "slavă". Nu pot să vă explic de ce. Aş putea să analizez şi să fac o oarecare sinteză, dar mult mai rar se întrebuinţează. La noi, pentru tot felul de motive (între altele, istorice şi ideologice), chiar s-a încercat înlocuirea lui "slavă" cu "mărire", ceea ce este pur şi simplu rătăcire, rătăcire semantică, rătăcire filologică. Sunt două cuvinte. fieyaXuvco (a mări) şi doţăCfi) (a slăvi); ufiyaAsîa este "mărire" şi 5<%a este "slavă". Mzyaq înseamnă mare (megaloman, "omul cu mania de mărire"), iar 5o£a, care îşi are originea într-un alt concept, însemna la început "opinie, părere". In Pilda Bunului Samarinean, când Mântuitorul îl întreabă pe legiuitor "Care ţi se pare ţie, din aceşti doi, a fi aproape celui ce a căzut între tâlhari?" se întrebuinţează cuvântul 5oksi: xic, SoksPooi, "cine ţi se pare", "cine, în opinia ta, este…" Acest Soicei" dă 5<%a, şi cred că evoluţia cuvântului face că cel care este înalt sau mare în opinia oamenilor, este proslmit Deci "slavă" are o altă trăire decât cuvântul "mărire".

Sunt greu de definit toate noţiunile astea duhovniceşti. "A mări" este a face mai mare, a-L mări pe Dumnezeu este a-L face mare între celelalte care ne întâmpină în viaţa noastră; dar "a-L slăvi pe Dumnezeu" se simte ca un lucru mult mai înalt — trăirea acestui cuvânt, "slavă", se simte ca un lucru mult mai duhovnicesc.

Nu atâta am evitat cuvântul, cât nu mi s-a prezentat contextul în care să-I întrebuinţez, că vorbeam de dreaptă slă\'ire; or "dreaptă mărire" nu există nicăieri în limba greacă "Biserică dreptmăritoare" nu există în limba greacă, asta-i o confuzie a gândirii noastre, confuză încă. Şi gândirea cred că-i mai puţin confuză decât graiul care ne-a rămas confuz din istoria noastră. Este încă un lucru pe care trebuie să-l conştientizăm, şi oarecum să-l punem la punct, iar punerea la punct — să mă iertaţi, fraţi savanţi! — nu de la filologie o nădăjduiesc eu, cât de la liturgică. Conştiinţa cuvântului se naşte în liturgică şi în rugăciune. Şî după aceea ştiinţa, de exemplu filologia, poate să-şi manifeste puterea ei. Dar trebuie întâi conştiinţă duhovnicească, conştiinţă liturgică.

întrebare: în legătură cu aceasta, ce credeţi despre traducerile în limba română ale Sfintei Scripturi şi ale cărţilor de cult⁹

Părintele Rafail: în realitate, ar trebui refăcute dintru început Este cumplit, vă spun! Dacă am întâlnit Biserica noastră în limba greacă şi în traducerea slavonă, şi am revenit la limba noastră, vă spun, trăiesc cu multă durere tot ce întâmpin Dar nu ştiu dacă în perioada aceasta a istoriei se va mai putea face ceva, fiindcă traducerea începe totuşi cu o viaţă îmbunătăţită, cu o înţelegere liturgică. Nu poţi cu dicţionarul, să te uiţi în greacă şi să traduci în română, trebuie să ai trăirea în greacă, ba chiar în slavonă dacă ai avea-o. Slavona e aproape un "decalc" al limbii greceşti, dar slavona nu a fost tradusă de slavi. Toată liturgica şi Scripturile au fost traduse începând cu Chirii şi Metodie, doi sfinţi ai limbii

144

greceşti. Ce au trăit ei în limba lor, au transpus într-o limbă pe care o cunoşteau foarte bine. Dar aceste traduceri n-au fost destul, ci au fost diortosite de Sfântul Maxim Grecul, un monah vatopedin, de la Muntele Athos, care a diortosit din cap până în coadă tot ce a existat în Biserica Slavă, şi a făcut o lucrare minunată. Că zic, astăzi, dacă s-ar pierde greaca şi ai traduce cuvânt cu cuvânt din slavonă, ai cădea aproape exact pe ce fusese înainte.

Ei, asta trebuie să fie româna, şi româna noastră e capabilă, româna noastră are un mare potenţial, dar n-a fost cine să-l actualizeze în istorie. Or astăzi nu cred că mai este nici putinţă, nici timp. Cred că suntem la sfârşit de istorie^ Nădăjduiesc totuşi că se va p" uteâ face şi lucrul acesta, dar dacă nu se va putea face, rămâne cuvântul din Apocalipsă: "Altă povară nu îţi pun: ce ai, păstrează". Adică, de bine de rău, în traducerile astea — cu care atâta m-am mâhnit înainte, dar aveam puţin de-a face cu ele, şi mai ales acuma, că opt ani am fost numai în asta — totuşi ceva din adevărata dreaptă slăvire se păzeşte, şi poate e destul ca să ne mântuim. Aşa că, în cel mai rău caz, "ce avem să păstrăm;" dar să nu pierdem mai departe! Dar bine ar fi să conştientizăm din ce în ce mai mult, şi poate, ca Cenuşăreasa, înainte de miezul nopţii să ajungem şi noi la o conştientizare mai deplină. Şi cred că e cu putinţă. Dar asta între Dumnezeu şi neamul meu.

întrebare: Este oportună o actualizare a limbajului din cărţile de cult⁹

Părintele Rafail: Depinde ce numiţi actualizare Ce numesc eu actualizare este făurirea unui grai care exprimă într-un mod vrednic ceea ce vrea să exprime. Şi aici este unde prihăneş£-eu limba noastră, că nu destul de deplin exprimă cele ale duhului. Şi poate! Că, vă spun, şi franceza are problema asta, dar franceza nu poate, nu are! în franceză cred că trebuie nu ştiu câte generaţii de monahi care să prelucreze o limbă liturgică. La noi este potenţial! Deci asta-i actualizare. Dar ca să-mi băgaţi în limbajul bisericesc toate franţuzismele, cu care ne-am încărcat limbajul de la Heliade-Rădulescu şi până astăzi — mersi, nu! Iertaţi-mă! Dulcele nostru grai să nu fie doar o piesă de muzeu undeva, la Muzeul Satului din Bucureşti. Dar putea-vom? Nu ştiu… Vă spun şi lucrul acesta: aş fi evitat, aproape, întrebarea, dar dacă mi-aţi pus-o, apăi "crezut-am, pentru aceea" vă răspund.

întrebare: Aţi pomenit de Stareţul Mănăstirii Essex, Părintele Sofronie; vorbiţi-ne despre experienţa vieţuirii Sfinţiei Voastre alături de acest Părinte duhovnicesc, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

Părintele Rafail: în legătură cu ce ziceam, că sfinţenia nu este un lucru pe care l-a gândit Dumnezeu, pentru câţiva, mai nainte de veacuri, şi pe acei câţiva, când s-au născut, i-a pus pe un piedestal înalt, Părintele Sofronie, poate mai presus de multe lucruri, aprecia firescul. Şi el era un om aşa de firesc! într-una din Evanghelii se zice că Apostolilor li se împietriseră inimile, erau obişnuiţi cu minunile pe care le făcea învăţătorul. Vedeţi firescul sfinţeniei şi cum te poţi blaza, cum ţi se poate uri cu binele! Asta contemplam, într-un oarecare grad de conştient, când eram cu Părintele Sofronie; observam că mă obişnuisem cu Părintele Sofronie. Acesta-i un element între multe altele; aş putea să vorbesc zile întregi dar, nu ştiu de ce, elementul acesta ai firescului îmi vine întâi.

Până unde mergea el⁹ în bătrâneţile lui, Părintele Sofronie nu mai primea, nu mai putea nici să spovedească

146

nici să vorbească cu oamenii Ne lăsa nouă asta. Rareori dacă mai venea, un Episcop, să zicem — a venit înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolitul Germaniei, şi atuncea Părintele Sofronie a făcut un efort să vorbească cu dânsul, dar asta doar cu foarte rare ocazii. Dar dacă era cineva bolnav de cancer care venea să-i ceară rugăciunea, pentru asta întotdeauna ieşea, de multe ori sprijinit de doi, îl purtam doi, unul la dreapta şi unul la stânga, şi-1 duceam înapoi acasă. Cei care veneau din Grecia ca să se trateze de cancer în Anglia, înainte de a merge la spital (sau eventual după), treceau pe la Mănăstire să ceară rugăciunea Părintelui Sofronie. Şi am început să bănuiesc că nu era doar o întâmplare, că probabil se întâmplase câte ceva în Grecia. Ei, în vara asta am auzit de o sumedenie de minuni care s-au întâmplat. Dar trăiam lângă Părintele Sofronie, în firescul acesta — şi, cum spuneam la început, pe sfinţi nu minunile îi atrag şi îi interesează cel mai mult, ci smerenia, şi dragostea, care sunt temeiul, de multe ori neobservat de om, pe care pot după aceea să se întâmple şi minuni, la o adică. Minunea este firescul omului când s-a îmbunătăţit, şi îmbunătăţirea este sfinţenie. Şi, spunea Părintele Sofronie, cancerul e o boală care se teme de rugăciune Şi zâmbea, şi chiar râdea. Iar despre el însuşi, de multe ori seara când mă duceam la el, spunea: "Uite, iar au venit din Grecia. Ei cred că sunt un sfânt, îmi merge acuma renumele în Grecia că sunt un sfânt. Dar lasă-i, nu-i nimic, să creadă că sunt sfânt. O să aibă încredere în rugăciunea mea, şi atunci rugăciunea mea o să-i vindece", zicea el; "dar Dumnezeu găseşte mijloace să mă smerească". Şi râdea, îl pufnea râsul. Zicea: "Pentru mine există doar o singură realitate acuma: Toate dor! Toate oasele mele dor!" şi într-adevăr, aşa era. Zicea asta şi râdea.

Iată un crâmpei din trăirea cu un om ca acesta. Şi am văzut acest firesc şi la Părintele Porfirie. Nu l-am cunoscut personal, dar prin ucenicii lui şi prin cărţile pe care le avem. Şi la Părintele Paisie pe ci l-am cunoscut — şi la alţii, Efrem de la Katunakia (şi despre el s-a scris ceva) Toţi oamenii aceştia, mai în duh, sunt oameni aşa simpli! Unii fiindcă sunt şi ţărani, oameni simpli, fără carte; alţii, ca Părintele Sofronie — cărturar, cu multă cultură şi educaţie şi nu ştiu ce — dar simpli şi fireşti!

Şi zic asta fiindcă şi noi trebuie să o urmărim. Părintele Sofronie încuraja către asta, către firesc. Lui nu-i plăceau lucrurile prefăcute, comportamentismele şi manierismele. Nu-i plăceau deloc. "Smerenia", zicea, "e adevărat firească, lucru frumos, lucru sfânt". Şi frumos, sfânt şi firesc erau trei cuvinte care de multe ori erau în aceeaşi frază.

148

DESPRE OM

Antropologia studiază pe om ca să vadă ce este omul, dar noi studiem pe Hristos ca să vedem ce este omul. Hristos este Dumnezeu, dar este Dumnezeu care a venit în firea noastră, ca să ne arate ce este omul aşa cum L-a gândit El. Nici unul din fiii lui Adam nu a putut să ajungă la slava a ceea ce este să fie un om deplin. Şi atuncea Dumnezeu, ca un meşter, Şi-a "suflecat mânecile" şi S-a pus pe lucru ca să arate ucenicului cum trebuie să facă lucrarea. El, adică, S-a făcut Om, a intrat în firea pe care a înfăptuit-o El însuşi şi ne-a arătat ce este un Om

Ce era Adam înainte de cădere? Ce este cu păcatul, până la urmă⁹ Păcatul nu este numai o cunoaştere ca atare "a binelui şi a răului", cum a zis şarpele: "Veţi fi ca dumnezei, cunoscând binele şi răul".' Adică Dumnezeu, chiar fără de păcat fiind, cunoaşte binele şi răul, şi le distinge. Mâncarea este. o împărtăşire Adam s-a împărtăşit cu răul. Mâncarea este a primi viaţă din ceea ce mâncăm, a asimila, deci viaţa pe care a primit-o Adam de la împărtăşirea cu răul a fost o stricăciune, o otrăvire a vieţii lui.

Bineînţeles că Hristos a trăit în lumea asta şi, cum spune Sfântul Pavel în Epistola către Evrei, când arată ce fel de Arhiereu este Hristos pentru noi, zice că a fost om în totul ca noi, ispitit în toate ca şi noi, dar fără de păcat. El este singurul om care nu a alunecat de pe drum, care a ţinut calea adevăratei omeniri, de la început şi până la capăt, şi astfel a rezidit chipul omului, aşa cum îl făcuse El în Rai.

Şi ce era omul înainte de cădere? Păi era într-adevăr — cum am citit la Sfântul Serafim din Sarov — era un împărat al făpturii. Zice Sfântul Serafim că apa nu-l putea înneca, focul nu-l putea arde, animalele toate îi erau prietene, nu era supus muncii, chinului, ostenelii şi lucrurilor acestora: avea o desăvârşire pe care a pierdut-o după cădere.¹

După cădere a intrat în şuvoiul acesta al vieţii animale, ca toate animalele. Ştiinţa nici nu poate distinge deplin între om şi animal. Adică, ştiinţa a recunoscut că offîut este un "animal" de o inteligenţă superioară, chiar dacă uneori a încercat să dezmintă şi acest lucru. Fără înţelegere în duh, nu este cu putinţă deplin a distinge între om şi animal.

Deci Hristos, trăind o viaţă fără de păcat, a fost singurul Om care şi-a trăit firea din zămislire până la moarte desăvârşit. Şi ee se întâmplă? Firea omenească fiind una, toţi ne împărtăşim cu ea. Lucrarea lui Hristos a fost împărtăşirea firii omului, pe care trăindu-o desăvârşit, a vindecat-o. Astfel, în firea muribundă de la Adam încoace, El a adăugit un nou potenţial: reîntregirea firii, vindecarea ei totală, până la învierea din morţi (chiar şi a trupului, la trâmbiţa de apoi), şi şederea de-a dreapta Tatălui. Dacă ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, noi ne împărtăşim cu Omul în a cărui Persoană s-a reîntregit firea. Şi atunci noi ne împărtăşim cu această reîntregire şi, fiecare pe calea vieţii lui, ne putem însuşi

150

această vindecare, adăugând nevoinţa noastră ca act al liberei noastre alegeri.

Să ştiţi că mai adevărat decât aspectul moral al căderii omului este chipul căderii, ca boală; acesta este un aspect fiinţial: păcatul este firea însăşi care s-a îmbolnăvit, s-a otrăvit, şî moartea nu este numai moartea trupească, ci mai ales în duh — un pic din ceea ce spuneam în seara aceasta: vai nouă că ne îndulcim de lucruri care nu pot îndulci, fiindcă nu cunoaştem gustul adevăratelor îndulciri — ale harului Duhului Sfânt! Am murit pentru acelea — nu le simţim, nu le putem dori.

în Hristos se dobândeşte puţin câte puţin însănătoşirea fiinţei fiecărei persoane omeneşti, împărtăşindu-se cu acea Persoană în Care firea a fost reîntregită. Este încă un aspect pe care l-am înţeles mult mai târziu: Adam nu a fost un om întreg, în sensul că firea lui nu şi-a săvârşit călătoria de la Alfa la Omega (Hristos spune: "Eu sunt Alfa şi Omega — începutul şi sfârşitul"¹). Adam s-a născut pe pământul acesta şi, cum spune Liturghia Sfântului Vasilie, "Dumnezeu i-a făgăduit viaţă vecinică în paza poruncilor"._Or, prima poruncă pe care a întâlnit-o, unde evident că avea să vină şi ispitirea (adică cercarea poruncii — Domnul a lăsat şi a îngăduit, cum face întotdeauna, ca ispititorul să-l încerce pe Adam, că ispită înseamnă încercare), Adam nu a ştiut să o păzească.

In cuprinsul întregii firi omeneşti Adam reprezintă copilăria omului. Copilul, drăgălaş, frumos, înduioşător, are o oarecare desăvârşire, o nevinovăţie, o curăţie, dar cu toate acestea o neştiinţă, o nedesăvârşire, o necoacere care este tocmai groaza părinţilor: de exemplu, copilul meu poate să cadă în foc, în apă, de pe terasă, să-l "ia ţiganul" sau mai ştiu eu ce, fiindcă el habar nu are, nu ştie să se apere, şi într-un anume fel Adam, deşi era un om adult care putea înţelege, totuşi într-un anume înţeles era nedesăvârşit, în sensul că avea nevoie de o coacere prin trăire.

Şi porunca lui Hristos — că Hristos era Cel ce vorbea cu Adam în Rai, Cuvântul Iui Dumnezeu este cel care întotdeauna a vorbit cu omul din partea Tatălui — avea să-l călăuzească pe o cale încă neştiută lui Adam, cu toată "desăvârşirea" lui pe care o avea; dar el s-a poticnit la prima piedică. Prima oară când a venit glasul străinului (de aceea l-am asemănat cu un copil în neştiinţa sau nevinovăţia lui) ar fi trebuit să ştie să asculte de Dumnezeu cu mai multă dragoste, cu mai multă încredere, cu mai multă credincioşie; dar iată că s-a lăsat amăgit şi a căzut, poticnit de "glasul străinului"¹

Adam atuncea a rămas un om pământesc, în timp ce pământul este o trecere numai, toată lumea asta, toată viaţa este o trecere; dar omul nu este un animal al pământului, şi nu se poate îndestula cu el, cu ale pământului. Şi dacă nu ştim să vedem aceasta în duh, o putem vedea măcar în ale păcatului — uitaţi-vă la orice viaţă a păcatului, nu numai în viaţa noastră: sunt tot felul de romane unde vedem că nici un păcătos, niciodată, nu şi-a găsit o împlinire totală, şi fiindcă nu îl poate împlini păcatul, caută cu şi mai multă poftă şi râvnă; trebuie chiar să îşi aţâţe pofta când slăbeşte, fiindcă toate poftele astea lumeşti, ca tot ce este lumesc, slăbesc la un moment dat. Când ai terminat de mâncat şi nu-ţi mai este foame, dacă vrei totuşi să mănânci, ca să te îndulceşti de bucuria de a mânca, ce faci? E, ca şi romanii din vechime, orgiile lor, şi aşa mai departe Dar ce plăcere este aceea⁷

152

Fapt este că nu numai cu mâncare va trăi omul, "nu numai cu pâine, ci cu tot graiul care iese din gura lui Dumnezeu;"¹ şi dacă omul ştie de unde îi vine nesaţul acesta, apoi duhul în el este de nesăturat cu ale lumii, cu ale materialităţii, fie ele drepte sau păcătoase.

Hristos este singurul Om care a întregit firea omenească, ducând călătoria omului nu numai de la zămislire şi până la moarte, ci şi după aceea. Unde⁹ Vedem în icoana învierii pe Hristos ridicând din iad pe Adam şi pe Eva, iar în icoane mai mari şi mai complete recunoaştem Prorocii din Vechiul Legământ, pe David, pe Solomon, până şi pe loan Botezătorul. Adică, oricât de sfinţi erau, nu ajungeau să-şi împlinească firea, să fie cu Tatăl.

Iisus Omul a fost singurul care după Înviere, sau poate să zicem la înviere, a rezidit omul adamic, cel dinainte de cădere Un Om ce nu mai are nevoie să bată la uşă: "Deschideţi-mi!" Intră, iese, apare, dispare, nu mai ţine de legile firii, poate mânca — a mâncat peşte şi nişte miere înaintea Ucenicilor — dar nu mai era supus legilor la care noi suntem supuşi.

Mântuirea noastră nu este numai reîntregirea omului celui vechi, ci este şi "călătoria" până la şederea de-a dreapta Tatălui. Şi noi ne împărtăşim acuma cu un Hristos Care nu numai că a adus până la înviere pe cel ce murise, dar l-a dus până la şederea de-a dreapta Tatălui. După căderea lui Adam nimeni nu putea să se ducă în cer, fiindcă firea noastră se stricase înainte să fi săvârşit cineva acea călătorie. Cu Hristos ni s-a dăruit iarăşi viaţa, prin înviere, dar şi mai mult: ni s-a dăruit tot restul călătoriei, pe care nu o făcuse nimeni, până la şederea de-a dreapta Tatălui

în legătură cu tot ce am vorbit, îmi vine şi întrebarea: Ce este omul:¹ De câţiva ani mi se desluşeşte o_ anume definiţie a omului. Ce este omul⁹ Omul este ce rămâne după Judecata lui Hrisios Judecata de Apoi. Ce rămâne după Judecata de Apoi⁹

Noi vedem în mulţi dintre cei apropiaţi ai noştri oameni care ne sâcâie, ne plictisesc, ca să iau partea cu care "avem de furcă", cu care nu ne împăcăm, care ne "enervează" sau de care ne e frică, pe drept sau pe nedrept, şam d Dar acesta este omul?

Când ajung la Judecata lui Hristos (şi sunt menit de către Dumnezeu pentru vecinicie), dacă nu cad în osândă vecinică, am trecut prin Judecata lui Hristos ca printr-un filtru: îndărătul meu au rămas păcatele mele şi moartea, şi eu m-am mântuit. Pe tine te-am supărat, fratele meu, te-am înfricoşat în tot felul, şi poate tu te-ai supărat pe mine, dar trebuia să vezi în mine ceea ce rămâne după Judecata lui Hristos, după "filtru". Şi deocamdată asta cred că este definiţia cea mai ziditoare pentru om: Omul este ce rămâne după Judecata lui Hristos.

Şi de aceea, între altele, putea Hristos să ne poruncească: "lubiţi-vă şi vrăjmaşii!" Că până la urmă nu ştim care ne sunt vrăjmaşii, lată, unul din cei doisprezece iubiţi ai Lui Apostoli, după Judecata lui Hristos se adevereşte a fi vânzător şi vrăjmaş, dar altul, care vă nimiceşte şi ucide, devine "Apostolul neamurilor". Şi judecata asta, numai în istorie, darămite Judecata de Apoi, după care este învecinicirea!

Şi poate cu această definiţie să şi închei cuvântul despre om

154

DESPRE SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

Întrebare: Vă rugăm să ne vorbiţi puţin despre împărtăşanie, despre deasa împărtăşanie. Poate cunoaşteţi problema de la noi din ţară, referitor la cei doi mari Luceferi ai Ortodoxiei, Părintele Ioan de la Recea şi Părintele Cleopa, care au păreri diferite. Ce legătură este între părerile lor?

Părintele Rafail: întâi aş vrea să îndemn pe toţi fraţii să nu împărţim Biserica, să nu se "polarizeze" Biserica. Nu trebuie să gândim ca doi poli. Eu aş zice că cel mai drept ar fi să gândim ca şcoli diferite, pentru nevoi diferite.

Eu nu ştiu de ce este aşa, şi las în mâinile Domnului, Care Singur ştie să mântuiască pe om; dar s-ar putea ca în jurul Părintelui Cleopa să se mântuiască un anumit fel de om, iar în jurul Părintelui Ioan, un alt fel de om — într-adevăr, nevoi diferite!

Această viziune a întregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o trăire mai-adevărată, dacă o trăim în duh şi în adevărul lui Hristos. Deci aş vrea să îndemn pe toţi fraţii şi surorile către această trăire, să ştiţi întâi măcar teoretic; dar rugaţi-vă ca Dumnezeu să dezvăluie, şi nouă, şi Bisericii întregi, această viziune — că mi-e teamă uneori de acest risc de polarizare. Şi acesta este primul lucru.

Al doilea lucru pe care l-am văzut citind scrierile Părintelui Cleopa (am citit puţin şi am auzit puţin din lucrurile nenumărate cu care ne îmbogăţeşte Sfântul Părinte), dar văd că nu este aşa de definită poziţia lui ca fiind împotriva desei împărtăşanii. Din ce am citit eu, aş spune că lasă cel puţin uşă deschisă, dar are şi o anume poziţie, şi probabil că poziţia aceasta este în legătură cu

tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea să le trimită la Părintele Cleopa Iar, între noi, eu zic aşa Domnul să lumineze pe fiecare — dacă sufletul meu are nevoie de şcoala Părintelui Cleopa, apoi la şcoala Părintelui Cleopa să mă mântuiască Dumnezeu (nu zic neapărat că trebuie să ne ducem la acest Părinte; dar oricare Părinte o să dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, şi mai des pentru altul) Iar dacă sufletul meu are nevoie de şcoala Părintelui Ioan de la Recea, apoi să am parte de şcolirea în felul Părintelui Ioan. Deci trebuie să avem îngăduinţă, să lăsăm "uşi deschise" şi să dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum ştie, fiindcă omul nu este un obiect al producţiei în masă ca în fabricile modeme.

Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie şi în toată creaţia, şi niciodată nu va mai fi. Şi asta are de-a face cu măreţia fiecărui om. Şi deci fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice: precum razele unui cerc, cum descrie Awa Dorothei al Gâzei

In creaţia lui Dumnezeu nu există repetiţie; se pare că nici fulgii de zăpadă, câte miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cât mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se întâmplă? (Eu totdeauna am avut tendinţa să gândesc între două extreme, să duc gândirea până la capăt, ba chiar adesea până la absurd.) în Biserica Ortodoxă este oprită împărtăşirea mai des de o dată pe zi. în Catolicism pot să facă până la şapte liturghii pe zi, şi acel preot să se împărtăşească de şapte ori. în Biserica noastră, nu

Aş face un pas mai înapoi, în începuturile facerilor lui Dumnezeu Pentru Dumnezeu nu există repetiţie, dar în nici un fel şi nicăieri. Dumnezeu face o dată pentru vecinicie. şi cuvântul lui Dumnezeu nu se repetă. Dacă

156

Hristos şi-a dat Trupul şi Sângele ca să împărtăşească pe om, omul se împărtăşeşte o singură dată în toată vecinicia şi e destul. Părintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea că şi orice rugăciune, dacă o spunem o dată, şi nici măcar rugăciunea întreagă, doar cuvintele "Tatăl nostru", în deplină conştiinţă duhovnicească, suntem mântuiţi pentru vecinicie.

Adică, în gândirea lui Dumnezeu, în facerea lui Dumnezeu, mântuirea s-a făcut. Dar ce se întâmplă: Noi care trăim în timpul acesta al spira/ei, al repetiţiei, al renaşterii, ş.a.m.d. - cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii şi a materiei — ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca să ajungem la desăvârşirea oricărui lucru pe care vrem să-l desăvârşim. Nimica nu se întâmplă ca pentru Dumnezeu "Să fie!" — şi iată a fost Pentru om nu este aşa, el trebuie să muncească pentru aceasta cu sudoarea frunţii. Aşa şi la mântuire. Ce se întâmplă⁹ Ne împărtăşim; dar am cunoscut oare harul, în întregimea lui, fiindcă ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos⁹ Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic — Doamne fereşte! — cum de multe ori ne împărtăşim, cum spunem în Rugăciune, "nedesluşind Trupul şi Sângele Tău"). Şi atunci ce facem⁷ Păi revenim, şi revenim, până când repetiţia — nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine — ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetiţia.

Şi revin la Biserica Ortodoxă: nu mai des decât o dată pe zi, şi o dată numai într-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe acelaşi altar de două ori în aceeaşi zi. Ce este acest înţeles al zilei? Pentru Dumnezeu este o dată, o dată pentru vecinicie.

Vecinicia ce este⁹ Nu este un "timp" care se desfăşoară la un infinit matematic. "Vecinicia", spunea tot Părintele Sofronie cu un zâmbet şiret, "este foarte scurtă, este numai o clipă;" doar o clipă care nu sfârşeşte, nu are desfăşurare, este vecinicul prezent.

Ce este prezentul pentru noi⁹ Am zis prezent, dar acuma cuvântul meu este deja în trecut, iar ce am în gândul meu este în viitor; când fi spun, s-a şi dus în trecut In scurgerea aceasta a timpului nu există prezent. Din punct de vedere ştiinţific am putea zice că prezentul este o ficţiune. Dar noi nu zicem "ficţiune", fiindcă nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru că prezentul îl trăim: dar prezentul este un fel de limită între trecut şi viitor, care tot curge, curge, curge…

Vecinicia este învecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trăit harul veciniciei încă de pe pământ, nu poate să o conceapă măcar. Noi, în cel mai bun caz, putem înţelege vecinicia printr-o capacitate "filosofică", la care mă refer eu acuma.

Deci vecinicia este o clipă, clipă scurtă, dar să nu ne închipuim prea mult, fiindcă nici nu putem în starea noastră — numai harul singur ne-o poate dezvălui prin trăire. Dar, pentru moment, să ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopţi închipuie moartea; iar ziua ce se încheie cu noaptea — chipul întregii vieţi, iar întreaga viaţă este chipul veciniciei Aşadar o zi este chipul întregii vecinicii, chipul "zilei celei neînserate "

Limitaţi-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta ("Astăzi de veţi auzi glasul Domnului…"¹) Şi acel astăzi devine un fel de vecinicie, naşterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienţei vieţii noastre de la naştere până la moarte. Şi deci ziua reprezintă în viaţa pământească a omului un fel de "vecinicie". Şi Biserica spune: E un nonsens să te împărtăşeşti de două ori cu Dumnezeu Cu Dumnezeu nu ai nevoie să insişti

158

niciodată: o dată — şi pe veci! Dar care veci? Ei uite, trăim un fel de "vecinicie" în douăzeci şi patru de ore.

Dar acuma merg mai departe Dacă..nu mai des de o dată pe zi", înseamnă că împărtăşania se poate primi în fiecare zi. Şi Sfântul Vasile, dar şi alţi mulţi sfinţi spuneau că creştinii ar vrea să se împărtăşească zilnic, ca să începem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare "vecinicie" s-o sfinţim cu Dumnezeu.

împărtăşindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie, "ziua întreagă, desăvârşită, sfântă, fără de păcat". Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că şi Mântuitorul a spus: "Rămâneţi în Mine, ca altoiul în viţă, că fără de Mine nu puteţi face nimic"¹ — ca şi cum ai tăia o cracă dintr-un trunchi, şi se veştejeşte. Şi aş zice că, într-o anume măsură, o zi tară împărtăşanie este o zi în care ne veştejim duhovniceşte.

Dar povestea noastră nu s-a oprit aicea. Experienţa Bisericii este că nu toţi au intensitatea şi râvna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; şi atuncea a intervenit, prin înţelepciunea, prin înţelepţirea omului dată de către Duhul Sfânt, şi practica aceasta a abţinerii. De exemplu: "Cu cine eşti, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Dacă nu cu Dumnezeu, atunci rămâi fără Dumnezeu şi gustă şi vezi. îţi place? Vrei asta? Că Dumnezeu nu forţează nimica. Şi aicea intervine noţiunea adevărat creştină de pedeapsă.

Pedeapsa (în greceşte /raîSevaig) înseamnă "educare de copii" (pes în greceşte înseamnă "copil). Dumnezeu prin pedeapsă ne învaţă. Cum ne învaţă? Dacă noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage către El, ci zice: "Bine, încearcă, gustă". L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam să mănânce din pomul acela⁹ Fructul nu a fost oprit. Noi când zicem "oprit", să băgăm de seamă ce zicem, să înţelegem ce zicem prin "rodul oprit". Pericolul este că nu era "oprit", nu l-a oprit Dumnezeu, c> a zis numai: "Adame…" şi aşa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei⁷ Dacă Adam "nu a vrut", Dumnezeu i-a dat voie, dar mai târziu l-a cercetat; în cuvintele lui Dumnezeu, "Adame, unde eşti⁹"', este un fel de a zice: "Te bucuri de asta⁹ Nu ţi-am spus Eu că o să fie moarte dacă o să mănânci din asta⁹ Ţi s-au deschis ochii, cum ţi-a spus şarpele? Asta era ce voiai să vezi? Să te vezi gol şi să te ruşinezi? Te ruşinai tu înainte să mănânci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ţi-am dat-o avea vreo ruşine în ea⁹ Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce eşti acuma⁹"

Adam nu a înţeles graiul lui Dumnezeu şi a dus păcatul mai departe. în loc să zică "Am greşit, Doamne, într-adevăr nu voiam", a dat vina pe Dumnezeu: "Păi, femeia pe care Tu mi-a/ dat-o…" Şi Dumnezeu iarăşi l-a lăsat, şi S-a întors către femeie: "Hai să-mi iau răspunderea asupra Mea, poate că el Mă vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu Bun, îmi iau răspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai făcut⁹" Şi Eva răspunde în acelaşi duh. Şi atuncea ce se întâmplă? Pedeapsa, educaţia: Adam trebuia să guste din moarte şi, gustând din moarte şi din durerile ei, poate cândva avea să strige: "Miluieşte-mă, Dumnezeule, greşit-am, nelegiuit-am înaintea Ta", cum spunem în Canonul Sfântului Andrei. Şi strigătul acesta al Prorocilor, "Pleacă cerurile şi Te pogoară, Doamne, că fără Tine nu ne mântuim!".. Şi "a plecat cerurile", şi S-a pogorât, şi a preluat creaţia Lui, reînnoirea omului. Dar vedeţi că Dumnezeu nu opreşte, ci lasă, şi ăsta-i pericolul cu Dumnezeu. Şi asta se întâmplă şi cu noi.

160

Păgânii, fiind întorşi dintr-un întuneric al păgânătăţii, au simţit harul puterii vieţii celei noi, au putut să trăiască această nouă râvnă a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfântul Pavel (deşi el nu era păgân). Ceea ce era lumină în Vechiul Testament, în Lumina lui Hristos s-a făcut întunerec; iar acuma, lumina în care marele llie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, fâcându-se întuneric, cu aceeaşi râvnă mergea acest Pavel, "ca un al doilea llie", să distrugă de pe faţa pământului "secta asta care îndumnezeieşte pe un om oarecare". Deci pentru râvna asta, bună în sine, chiar dacă prost întrebuinţată, Hristos Dumnezeu, ştiind ce era bun în inima lui Pavel, vine şi i se arată în Lumină. După Lumina aceasta, Pavel orbeşte (fiindcă ce era lumină în Vechiul Legământ rămâne ca întuneric faţă de lumina Noului Legământ, faţă de Lumina lui Hristos); şi Pavel se preschimbă, şi cu câtă însuflare poate să vorbească el despre Cel pe care odinioară îl omora şi II prigonea, şi devine marele stâlp al Bisericii, şi "Apostolul neamurilor".

Cu timpul însă s-a introdus în viaţa şi experienţa Bisericii o anume "polaritate" între ce este mântuitor şi ce este ziditor — un paradox! Mântuitor este a se împărtăşi cu Hristos Dar în unele cazuri se arată a fi mai ziditor unora să nu se împărtăşească o vreme, pentru felurite motive. Şi aceasta, mai ales începând cu Sfântul Constantin cel Mare, când toţi membrii Imperiului Roman au trebuit să se boteze, din porunca Împăratului Da, creştinismul devenise religia noului Imperiu, dar dacă nu toţi deveniseră creştini din convingere, nici conştiinţa lor nu era la înălţimea creştinismului originar. Şi totuşi, a început o perioadă lungă în care Hristos avea să "împărătească cu sfinţii Lui",¹ cel puţin în măsura în care Biserica a împărtăşit lumii, prin sfinţii ei, viziunea ei dogmatică, teologia ei, canoanele, ca un fel de normă etică a societăţii creştine Creştine — dar numai într-o oarecare măsură, că aceste norme, aceste "valori", formal acceptate de "toată lumea", au suferit mult amestec cu ipocriziile şi vicleniile unei omeniri, care în realitate niciodată nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea că două mii de ani nu au fost destul omenirii ca să înţeleagă mesajul lui Hristos.

In această "împărăţie" a lui Hristos pe pământ cu sfinţii Lui, care au dat canoanele şi normele, felul de a fi, etosul şi etica morală, omul nu a ştiut să trăiască niciodată lucrul acesta, aşa cum Adam nu a ştiut să trăiască în Rai; şi, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat, "i s-a urât cu binele", cum zicem noi. Totul era aşa uşor, biserici la doi paşi una de alta, preoţi câţi vrei, cu duiumul, ". te puteai împărtăşi orişiunde, orişicând şi în fiecare zi Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie aşa, fiindcă omul nu a ştiut să-şi trăiască Raiul, şi atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puţin împărtăşania, de a introduce un "pelerinaj", un post, şi asta ca omul să vină la împărtăşanie cu o conştiinţă ascuţită cât de cât, să simtă "pe pielea lui" că este ceva important.

Căci ce vedem noi? Păi pe popa, care are o linguriţă cu o bucăţică de pâine şi un pic de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; "Ştiţi cu ce vă împărtăşiţi? Ştiţi ce este împărtăşania⁹" "Apăi cuminecătură, Dom" Părinte". "Şi cuminecătura ce este?" "Apăi împărtăşanie, Dom' Părinte". Şi nu o mai scotea la capăt. Şi aşa, am ajuns într-o situaţie în care omul nu mai are nici o noţiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, şi nu cunoaşte "nici gustul harului". Şi atunci de unde să începi⁹ Păi începi punând câteva stavile, înfricoşând puţin pe om, şi aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoşare, nu ca să-l alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezeşti o

162

oarecare conştiinţă, să-l încreştinezi puţin câte puţin şi să-l aduci la împărtăşanie, la lucrul cel mântuitor, mai des.

Aşadar se întâmplă că neîmpărtăşania poate fi în unele condiţii — cum am spus mai sus — mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, şi acum ne vedem în această epocă postmodernă Iar dacă vă gândiţi la cuvântul acesta, este un cuvânt vădit eshatologic, pentru că modernul nu are o epocă oarecare. "Modo" pe latină înseamnă "astăzi". Deci suntem în,jgost-astăzi", suntem în ziua de "mâine" deja, şi viaţa tragică pe care, într-un anume sens, am simţit-o mai mult noi, pribegii în străinătate, în sensul că, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram străini în pământ străin, între neamuri străine, cu legi străine, totul era străin… Şi acolo, dacă am tânjit către Biserică, apoi tânjirea era vie, şi era simţul morţii în noi, şi de aceea s-au făcut multe înnoiri, ca şi pentru Israil în pribegiile lor vaviloniene S-au înnoit şi ei într-o oarecare măsură, dar vreau să zic că acuma vine şi aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) şi peste tot neamul ortodox, vine urgia "Noului Veac", New Age, postnuxiernismul, sau cum vreţi să-i spuneţi, pe care l-am trăit noi deja în Apus, şi se nimiceşte viaţa Bisericii, se reintroduce vechiul duh al păgânismului până la capăt.

în America, de mult, de zeci de ani, există înregistrate biserici sataniste: ăsta-i numele lor, şi gata, sunt înregistrate în lege, şi fac acolo ce fac. Vreau să zic că s-a terminat cu epoca aceea "uşoară", acum din ce în ce mai mult Qstecemerea, şi tare mi-e teamă că o să vedeţi şi voi, dragi studenţi, în zilele acestea… cine ştie?

Deja, spune Preasfinţitul, unii oameni — probabil botezaţi creştini ortodocşi — nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca să zic aşa, normal pentru zilele noastre Pregătiţi-vă pentru acestea, şi pentru mai rău. Cernerea este: "Vrei, Adame, sau nu vrei⁹ Dacă vrei, eşti cu Mine; dacă nu, ţi-am spus…"

Cuvântul din Apocalipsă, "De acum, cel ce nedreptăţeşte mai nedreptăţească, cel ce spurcă mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea şi cel sfânt mai sfinţească-se"' arată că acum e un fel de "a face ce vrei". Şi aicea, iarăşi zic, este pericolul pentru om de a se prăpădi. Dar în prăpădul acesta pe care-l trăim pe pământ se poate naşte şi conştiinţa (care a început poate mai ales în pribegie) unei nevoi mai mari ^de împărtăşanie mai des. Şi îmi închipui că va fi simţită nevoia aceasta din ce în ce mai mult şi în România, şi în Grecia, şi în ţările acestea unde Ortodoxia a fost prigonită ca la noi, celelalte ţări de sub comunism, unde, având îndărătul nostru o inerţie de două mii de ani de istorie, greu se schimbă lucrurile.

în Apus, unde eram ca nişte crăci tăiate din trunchi — cu craca poţi să faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu — dar vreau să zic că acolo imediat am resimţit nevoia de mai mare apropiere de Sfânta împărtăşanie. Aicea este încă lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai ţine. Şi vă spun încă un lucru: sectarii şi catolicii (greco-sau romano), românii botezaţi în orice secte, nici nu-şi dau seama în ce măsură trăiesc şi ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respiră.

Un pastor protestant Elveţian a venit de două ori în vacanţă în România, şi aşa de mult a îndrăgit ţara aceasta şi Biserica Ortodoxă, încât pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi în ţară, deşi el şi soţia lui au rămas protestanţi — că îmi închipui că nu voiau să facă scandal în biserica lor (nu ştiu exact, dar cam asta este problema clasică a lor) Şi el zicea entuziasmat că în România parcă şi natura este altfel simţită, şi m-am bucurat să aud asta, că

164

eu ştiu că aşa este. Asta se exprimă în teologie în nişte "formule" pe care le învăţaţi. Dar uite că "formula" a izvorât dintr-o experienţă trăită concret de cineva care a văzut că natura este sfinţită.

Cum să nu fie sfinţită, când în toată România sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai puţin de două mii de ani — nu ştiu ce se întâmpla în Transilvania pe vremea lui Bukow — dar de vreo două mii de ani se tot sfinţeşte apa la Bobotează, şi se sfinţeşte toată firea cu apă sfinţită, şi oamenii se împărtăşesc, cât de cât. Şi sectele care trăiesc aici la noi nici nu-şi dau seama cât trăiesc din aer ortodox.

în Apus, unde acest "aer" nu există, sub presiunea modernităţii, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment, şi din ce în ce mai mulţi dintre credincioşii apuseni se întorc către Ortodoxie. Ortodoxia, să ştiţi, este mult mai apreciată în Apus decât aici, în ţara noastră — bineînţeles, în cercurile capabile să aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceriştilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin ei înşişi ortodocşi (ca şi pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie şi o cinstire, pe care rar o găseşti într-un ortodox în locul de baştină. Şi aicea este un moment paradoxal: suntem în situaţia Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziţia de a ne pierde moştenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii L-au primit şi iubit pe Hristos, şi neamul Lui l-a lepădat. Şi de aicea mai mult nevoia unei împărtăşiri, pentru ca, pur şi simplu, să putem supravieţui

Ştiu că sunt oameni care se împărtăşesc zilnic. Şi chiar şi Părintele Sofronie, când îl întrebau oamenii: "Ce sunteţi voi, călugării, ce faceţi⁹ Ce vreţi voi, de ce deveniţi călugări⁹". Părintele Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: "Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie". Dar cum ştiţi.

înalt Preasfinţite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o slujbă la care zicem "Amin", "Doamne miluieşte!" La noi toţi se împărtăşeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe săptămână, de trei ori ne împărtăşeam; aveam de patru ori, mai toţi se împărtăşeau de patru ori Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am fi împărtăşit ca în Săptămâna Luminată, când toţi ne împărtăşim zilnic (în afară de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne împărtăşim, fiindcă în noaptea de Paşti mâncăm o bucăţică de carne, fie ea şi "simbolică", una pe an, şi atunci, fiindcă [am mâncat carne, nu se împărtăşeşte decât preotul care j slujeşte).

Dar am simţit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtăşanie, şi cred că o să vină şi aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtăşanie des, dar între timp subzistă aceste două tendinţe care dau două şcoli diferite.

Acuma nu vorbesc de vrednicie şi nevrednicie, fiindcă toţi suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face că pentru unii este mântuitor şi ziditor să se împărtăşească mai des, sau chiar zilnic. Pentru alţii este mai ziditor să se abţină, poate ca să întărească lucrarea — simţul pocăinţei. Aşa cum se cântă într-un Tropar din această săptămână a Postului Paştilor — "Cămara Ta, Mântuitorule, o vad împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa;" deci să stârnească un pic de râvnă, de dor, de "dureri mântuitoare". Dar, până la urmă, îmi închipui că o să rămână nevoi diferite.

Şi, în concluzia acestei teme, aş zice că trebuie să fie aşa: duhovnicul să fie cel ce hotărăşte în cazul fiecărui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva Şi, aş zice, nu numai omul ca individ, dar poate şi ca loc cine ştie dacă bietul Ardeal, care a cunoscut atâta

166

prigonire de la 1700, şi pe Bukow, şi altele, nu are nevoie de împărtăşire mai des Şi cine ştie care-i situaţia în Moldova! De ce Părintele Cleopa este în Moldova şi Părintele loan este în Ardeal?…

Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie să le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi să ne socotim înaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastră, şi să ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, şi să vedem cum ne rânduieşte Dumnezeu mântuirea noastră.

în rest, atitudinea cea mai sănătoasă este să lăsăm la discreţia duhovnicilor, şi să ştim că sunt mai multe căi, şi mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, şi că noi toţi formăm o singură Biserică

Sfântul Apostol Pavel spune: "Cel ce mănâncă să nu defaime pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit, căci şi unul şi altul mulţămeşte lui Dumnezeu;"¹ deci amândoi sunt pe calea cea bună.

Acum mi s-a limpezit şi un alt gând în legătură cu Sfânta împărtăşanie. Anume, că teologic ar fi poate mai drept să zicem "împărtăşanie des" decât "împărtăşanie deasă". Pentru că "des" se referă la viaţa noastră practică, o viaţă compusă din ciclicităţi (zile şi nopţi, toamne şi primăveri etc); dar chiar această viaţă, cândva, se va trăi ca o singură "zi", o singură clipă (de pildă, la Judecata de Apoi). în schimb împărtăşania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin însăşi esenţa ei "â(pcx7ra^" — o dată pentru totdeauna.

Alt gând pe care l-aş împărtăşi fără zăbavă este că niciodată, în legătură cu nici un subiect, nu trebuie să uităm contextul deplin din care face pane clementul pe care îl gândim. în cele de mai sus, m-am nevoit să răspund cât de strict la însăşi întrebarea pusă; însă nu trebuie uitat tot restul contextului vieţii mântuirii în Biserică rugăciunea, postul, mult-discutata "pregătire", pocăinţa, sufletul, vecinicia, Dumnezeu. Cugetul Bisericii este "întreaga-cugetare", ocotppoouvr), "întreagă" — şi în sensul de "sănătoasă" ("întreg la minte"), şi în sensul de integritate a viziunii. Fără aceasta, riscăm să ne împărţim în diferite tabere, "mâiniştii" sau "picioriştii", uitând că este vorba de întregul trup, unde nici mâna, nici piciorul nu pot fi dispreţuite. Riscăm să uităm că ce este important, în final, este ca toţi să ne întâlnim "la Poarta Raiului", cum ne zicea Părintele Cleopa.

168

"ÎN LOC DE POSTFAŢĂ": "Scrisoare către un Arhiereu"

Iubite Preasfnţite Părinte, blagosloviţi.

[…] îndrăznesc să spun acum că nevoie este ca, mai ales noi, "feţele bisericeşti", să "deosebim vremea" (cf. Le. 12, 54–57) în care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Dumnezeu în via Lui — şi să tragem în aceeaşi direcţie cu El.

Vremea este a cernerii Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor, aceasta în Apus s'a şi făcut, mai ales după război, îndeosebi din anii ' 50 încoace; iar cei ce au rămas — dintre aceştia sunt cei care acum recunosc, şi iubesc — şi primesc, acolo, Ortodoxia Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a păzit, într-o măsură, în felul lui, dar acum a venit vremea (cf. Io. 17, 1). Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea Catolicismului şi a celorlalte secte, să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume, să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri, şi poticniri, şi vânzări (Apoc. 13, 7).

Comunismul a lovit cu sabia, "New-Age"-ul — mai ales cu minciunile acestui veac trecător, căci a început "ceasul lor, şi stăpânia întunerecului" (cf. Le 22, 53). Şi dacă "s'a dat lor stăpânire' (cf. Apoc. 13, 7), cine va putea sta împotriva voii lui Dumnezeu⁹ Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta împotrivă⁹ Cum, atunci, vom fi Lui Biserică, şi Mireasă Hristosului Lui? Căci judecând după Scripturi, precum şi după priveliştea care ne înconjoară, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica — adică noi — să se cureţe de toate preacurviile ei, să se spele de toată necurăţia ei (cf. lez. cap. 16), să se "lămurească", întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfinţeniei ei, să se smerească până în sfârşit, să se gătească Mireasa întru întâmpinarea Mirelui (cf Apoc. 22, 16–17).

Acum va trebui să se lămurească credinţa noastră, acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică — şi ce nu; acum — care va fi fost acel "popor binecredincios de pretutindenea" (cf. Liturghierele recente), şi ce anume va rămânea "neclătit de porţile iadului" (cf. Mt. 16, 18)… şi ce va trebui să cadă. Nevoie este de acest "necaz" (cf. Tes. 5, 3), pentru că acum, în sfârşit, Vremea stă să nască Vecinicia.

Înfricoşătoare lucruri… dar nu "băgându-ne capul în nisip", ca struţul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu — îngăduită — mântuitoare. "Acum mai aproape este nouă mântuirea decât când am crezut" (cf. Rom. 13, 11), şi decât când au crezut strămoşii noştri; că, dacă în zilele Sfântului loan Botezătorul doar "se apropiase" împărăţia Cerurilor (cf. Mt. 3, 2), acum este "lângă uşi" (Mc. 13, 29), şi "mlădiţele smochinului" vestesc vara (cf. Mc. 13, 28). Acum a şi început acea vreme când "cel ce nedreptăţeşte — mai nedreptăţească, şi cel ce spurcă — mai spurce" (Apoc. 22, 11) — şi oare nu s'a umplut întreg globul pământesc de "promiscuitate" şi de libertinaj neînfrânat, că cele de negândit în urmă cu vreo treizeci de ani — acum sunt "monedă curentă"? — …dar, deşi mai puţin vădit, şi vremea când "şi cel drept mai facă dreptate, şi cel sfânt mai sfinţească-se", că "Cel ce este să vie va veni, şi

170

nu va [mai] zăbovi", şi "plata Lui în mâna Lui" (cf. Evr. 10, 37 şi Apoc. 22, 11–12) pentru fiecare.

Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvăţăm mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi "mai la îndemână", şi să ne sprijinim.mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi: iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrăţişăm şi atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Că astăzi, de ne vom afla despărţiţi de Hristos, ce ne vom face, de la noi înşine, când ne vor întâmpina "porţile iadului" (cf Ier. 12, 5Ţ! - "Nu întru putere mare, nici întru tărie, ci întru Duhul Meu, zice Domnul Atotţiitorul" (Zah. 4, 6).

Iubite Preasfinţite, mă rog Domnului să vă împărtăşească în inimă ce este în sufletul meu, făcând şi scriind acestea, ca nu numai să nu vă întristez, ci, poate chiar, oarecum, să vă şi aducă bucurie

Domnul să ne lumineze în toată vremea să facem ce este drept înaintea Lui Iar acum că îmbătrânim, El Însuşi să ne înveţe să facem precum pe Petru l-a povăţuit să facă, "când va îmbătrâni" el (Io. 21, 18).