Jorge Luis Borges

Aleph

(1949)

NEMURITORUL

Solomon saith: There is no new thing upon the earth. So that as Plato had an imagination, that all knowledge was but remembrance; so Solomon giveth his sentence, that all novelty is but oblivion.

Francis Bacon: Essays LVIII

La Londra, la începutul lui iunie1929, anticarul Joseph Cartaphilus, din Smirna, i-a oferit prinţesei de Lucinge cele şase volume in-cvarto (1715-1720) din Iliada lui Pope. Prinţesa le-a cumpărat; când le-a primit, a schimbat câteva vorbe cu el. Era, se spune, un om sfârşit şi înfricoşător, cu ochii şi barba cenuşii, cu trăsături deosebit de vagi. Se descurca cu ignoranţă şi fluiditate în mai multe limbi; în numai câteva minute a trecut de la franceză la engleză şi de la engleză la o încrucişare enigmatică de spaniolă din Salonic şi portugheză din Macao. Prin octombrie, prinţesa a aflat de la un pasager de pe „Zeus" că Joseph Cartaphilus a murit pe mare, întorcându-se la Smirna şi că l-au înmormântat pe insula Ios. În ultimul volum din Iliada a dat peste manuscrisul care urmează.

Originalul este scris în engleză şi e plin de latinisme. Versiunea pe care o oferim este literală.

I

Dacă-mi amintesc bine, munca mea a început într-o grădină din Tebas Hekatompylos, pe vremea împăratului Diocleţian. Luptasem (fără glorie) în recentele războaie egiptene şi eram tribunul unei legiuni care a fost încartiruită în Berenice, în faţa Mării Roşii: febra şi magia îi sfâşiaseră pe mulţi dintre cei care, măreţi, râvneau tăioase oţeluri. Mauritanii au fost învinşi, pământurile pe care se aflaseră oraşele răsculate au fost închinate în întregime zeilor platonici; Alexandria, neputincioasă, a implorat în zadar mila Cezarului; în mai puţin de un an, legiunile au repurtat deja triumful, dar eu abia de-am reuşit să zăresc chipul lui Marte. Această pierdere m-a durut mult şi poate tocmai asta a fost pricina pentru care m-am apucat să descopăr, în deşerturile înfricoşătoare şi tăcute, Oraşul secret al Nemuritorilor.

Munca, am spus, am început-o într-o grădină din Teba. N-am dormit toată noaptea pentru că ceva, nu ştiu ce, mi se zbătea în inimă. M-am ridicat înainte de-a se lumina; sclavii mei dormeau, iar luna avea aceeaşi culoare cu cea a nisipurilor nesfârşite. Un călăreţ, rănit şi învins, se-apropia dinspre soare-răsare. La câţiva paşi de mine, a căzut de pe cal. M-a întrebat cu un glas pierdut şi mistuitor, în latină, de numele râului care scălda zidurile oraşului. I-am răspuns că era Egiptul, pe care îl hrănesc ploile. Altul este râul pe care-l caut, mi-a replicat el, trist, râul secret, cel care-i purifică pe oameni de moarte. Sângele, negru, îi înflorea pe piept. Mi-a spus că patria sa era un munte, dincolo de Gange, şi că acolo se credea că dacă cineva merge spre apus, unde se sfârşeşte lumea, va ajunge la râul a cărui apă îţi dă nemurirea. A mai adăugat că de partea cealaltă se află Oraşul Nemuritorilor, plin de fortăreţe, amfiteatre şi temple. A murit înainte de zori, iar eu m-am hotărât să descopăr oraşul şi râul. Interogaţi de călău, câţiva prizonieri mauri-tani au confirmat spusele călăreţului; cineva şi-a amintit de câmpia elizee, la capătul pământului, în care viaţa oamenilor e fără sfârşit; altcineva şi-a adus aminte de crestele din care izvorăşte Pactolo, unde oamenii trăiesc un secol. La Roma, am stat de vorbă cu filosofi care şi-au dat cu părerea că a lungi viaţa oamenilor înseamnă a le lungi agonia şi, deci, a înmulţi numărul morţilor. Nu mai ştiu dacă am crezut vreodată în Oraşul Nemuritorilor: cred că pe-atunci mi-era de-ajuns doar căutarea lui. Flavio, proconsul în Getulia, mi-a pus la dispoziţie, pentru aceasta, două sute de soldaţi. În plus, am mai recrutat mercenari care susţineau că sunt cunoscători ai drumurilor, dar au fost tocmai cei care-au dezertat înaintea celorlalţi.

Întâmplările petrecute după aceea au deformat până la nerecunoaştere amintirea primelor noastre zile. Am pornit din Arsinoe şi-am intrat în vâlvătaia deşertului. Am străbătut ţara troglodiţilor care se hrănesc cu şerpi şi nu cunosc schimbul de cuvinte; pe cea a garamanţilor, care-şi au femeile-n comun şi se hrănesc cu carne de leu; pe cea a augilor, cei care nu-l venerează decât pe Tartar. Am bătut şi alte deşerturi, cu nisip negru, în care călătorul trebuie să-şi sacrifice orele nopţii, pentru că cele ale zilei sunt insuportabile. Am zărit de departe muntele care-a dat numele oceanului: pe poalele lui creşte euforbiu sau laptele-cucului, care anihilează efectul otravei; pe culmi locuiesc satirii, un popor de oameni cruzi şi primitivi, înclinaţi desfrâului. Şi tuturor ni s-a părut imposibil ca în nişte întinderi atât de sălbatice, unde ţărâna naşte monştri, să se poată afla un oraş atât de faimos. Dar am continuat marşul, căci o întoarcere ar fi fost de mare ruşine. Unii dintre cei mai curajoşi s-au culcat cu faţa la lună; i-a ars febra; alţii au băut nebunia şi moartea din apa împuţită a bălţilor. Pe-atunci au început şi dezertările şi imediat după aceea, rebeliunile. N-am şovăit în faţa legilor şi le-am reprimat. Am procedat just, dar un centurion m-a avertizat că răzvrătiţii (dornici să răzbune crucificarea unuia dintre ei) pun la cale asasinarea mea. Am fugit din garnizoană cu puţinii soldaţi ce-mi rămăseseră credincioşi. I-am pierdut prin vârtejurile de nisip, în nopţi fără margini. Am fost rănit de-o săgeată cretană. Şi nu mai ştiu dacă am rătăcit mai multe zile fără să dau de apă sau una singură, multiplicată de soare, de sete şi de teama de sete. M-am lăsat dus de voia calului. În zori, depărtarea s-a ridicat încărcată de turnuri şi piramide. Am visat că dau peste un labirint neobişnuit de viclean: în centru se afla un urcior; îl atingeam parcă, îl vedeam, dar drumurile către el erau atât de neaşteptate încât începeam să cred că voi muri înainte de a-l ajunge.

II

Revenindu-mi din coşmarul acesta, m-am trezit târât şi legat, într-o nişă de piatră oblongă, nu mai mare decât un mormânt obişnuit, săpat la mică adâncime în panta muntelui. Avea marginile umede, şlefuite mai degrabă de timp decât de oameni. O durere surdă-mi zdrobea pieptul, iar setea mă ardea. Am încercat să ies mai la vedere şi-am strigat ca un disperat. În josul muntelui, fără murmur, curgea un râu cotropit de mâl şi nisipuri; pe celălalt ţărm, strălucea (sub ultima sau sub prima lumină a soarelui) neîndoielnicul Oraş al Nemuritorilor. Ziduri, arcuri, frontispicii şi foruri: totul pe o câmpie de piatră. Câteva sute de nişe neregulate ca a mea, brăzdau muntele şi văile. În nisip, puţuri de mică adâncime. Din aceste găuri meschine (şi din nişe) răsăreau oameni cu pielea închisă, bărbi nearanjate şi dezbrăcaţi. Am crezut că-i recunosc: făceau parte din stirpea sălbatică a troglodiţilor, cei care împut ţărmurile Golfului Arabic şi grotele etiopice; nu m-a surprins faptul că nu vorbeau şi că mâncau şerpi.

Setea arzătoare m-a făcut să prind curaj. Mi-am dat seama că mă aflam cam la treizeci de picioare distanţă de ţărmurile nisipoase; m-am rostogolit pe munte în jos, cu ochii închişi şi mâinile legate la spate. Am băgat capul însângerat în apa întunecată. Şi-am băut aşa cum beau animalele. Înainte de a mă pierde iarăşi în vis şi deliruri, am repetat în mod inexplicabil câteva cuvinte greceşti: bogaţii troieni din Zelea care beau apele negre ale Esepului...

Nu-mi amintesc câte zile şi câte nopţi au trecut peste mine. Plin de durere, prea slăbit ca să redobândesc adăpostul cavernei, gol în nisipurile necunoscute, am lăsat ca luna şi soarele să se joace cu destinul meu zbuciumat. Troglodiţii, copilăroşi în sălbăticia lor, nu m-au ajutat nici să mor, nici să supravieţuiesc. I-am rugat în zadar să mă omoare. Şi-ntr-o zi, cu tăişul unei bucăţi de cremene, mi-am tăiat frânghiile. Într-o altă zi, m-am ridicat şi-am putut să cerşesc sau să fur — eu, Marcus Flaminius Rufus, tribun militar al uneia dintre legiunile Romei — prima mea porţie de carne de şarpe.

Dorinţa de a-i vedea pe Nemuritori şi de-a pipăi Oraşul supraomenesc nu mă lăsa să dorm. Nu mai dormeau nici troglodiţii, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile: la început am înţeles că mă supravegheau; mai apoi, s-au molipsit de neliniştea mea, aşa cum se molipsesc câinii. Ca să mă-ndepărtez de satul sălbatic am ales ora cea mai agitată, cea dinaintea înserării, când aproape toţi oamenii îşi părăseau cavernele şi gropile lor pentru a privi apusul soarelui, fără a-l vedea. M-am rugat cu glas tare, nu atât pentru a primi darul divin, cât pentru a intimida tribul cu cuvinte articulate. Am traversat râul pierdut sub mocirlă şi m-am îndreptat spre Oraş. M-au urmat, nehotărâţi, doi sau trei oameni. Erau (ca şi ceilalţi din acest neam) scunzi; nu-mi inspirau teamă, ci repulsie. A trebuit să ocolesc câteva gropi adânci, ca nişte cariere; înşelat de grandoarea Oraşului, îl crezusem aproape. Dar abia către miezul nopţii am reuşit să ajung între formele idolatre ridicate pe nisip galben şi printre umbrele negre ale zidurilor. Un fel de oroare sacră m-a oprit pe loc. Atât de îngrozitoare sunt pentru un om deşertul şi necunoscutul, încât m-am bucurat că unul dintre troglodiţi mă însoţise până la capăt. Am închis ochii şi-am aşteptat (fără să dorm) să se facă ziuă.

Am spus că Oraşul se înălţa pe o câmpie de piatră. Această câmpie, asemănătoare cu ţărmurile stâncoase, nu era mai puţin ostilă decât zidurile. Şi mi-am obosit paşii în zadar: fundamentul de bazalt nu-şi arăta nici o regularitate, zidurile, mereu aceleaşi, nu păreau să aibă nici un fel de poartă. Arşiţa zilei m-a obligat din nou să mă adăpostesc într-o cavernă; în fundul acesteia mai exista un fel de puţ, iar în acesta se afla o scară care se arunca în negura abisului cel mai de jos. Am coborât; prin haosul unor coridoare sordide, am ajuns într-o vastă cameră rotundă, abia desluşită în întuneric. Avea nouă uşi; opt dădeau spre un labirint care se termina în aceeaşi cameră; cea de-a noua (tot printr-un labirint) da într-o altă cameră rotundă; exact ca prima. Nu mai ştiu câte camere erau în total; nenorocul şi neliniştea mea le-au multiplicat, poate. Tăcerea, aproape perfectă, îmi era ostilă; nu exista nici un alt murmur în această reţea adâncă în afara unui vânt subteran a cărui pricină n-am descoperit-o; printre crăpături, fără zgomot, se strecurau firişoare de apă feruginoasă. M-am obişnuit, nu fără teamă, cu această lume îndoielnică şi-am început să cred că e cu neputinţă să mai existe altceva decât aceste subsoluri cu câte nouă uşi, bifurcate la nesfârşit. Nu-mi amintesc cât timp am mers pe sub pământ; ştiu doar că de câteva ori am confundat, cu aceeaşi nostalgie, satul crud al sălbaticilor şi oraşul meu natal, cu viţă de vie.

În adâncul unui coridor, un zid neprevăzut mi-a oprit paşii, iar o lumină îndepărtată s-a revărsat peste mine. Mi-am ridicat ochii iritaţi: sus, într-un înalt vertiginos, am văzut un cerc de cer atât de albastru, încât mi s-a părut de purpură. Nişte trepte de metal scăldau zidul. Oboseala mă trăgea în jos, dar am izbutit să urc, oprindu-mă, din când în când, doar pentru a suspina de fericire. Au început să apară capiteluri şi cornişe, frontoane triunghiulare şi bolţi, alcătuiri pompoase de granit şi de marmură. Aşa mi-a fost dat să ajung din întunecata urzeală a labirinturilor în Oraşul strălucitor.

Am pătruns, mai întâi, într-un fel de piaţetă; mai bine spus o curte. Era înconjurată de-un singur edificiu de formă neregulată şi de înălţimi deosebite. Cupole şi coloane intrau în alcătuirea sa eterogenă. Mai înainte însă de orice altă trăsătură a sa, m-a surprins vechimea impresionantă a construcţiei. Am simţit că exista de dinaintea oamenilor şi a pământului. Această vechime vădită (chiar dacă era înfricoşătoare vederii) mi s-a părut potrivită cu munca Nemuritorilor. Cu grijă la început, indiferent după aceea şi disperat în cele din urmă, am rătăcit pe scările şi pavajul inextricabilului palat. (Mai târziu mi-am dat seama că suprafaţa şi înălţimea treptelor erau deosebite, fapt care m-a făcut să-nţeleg oboseala de care eram cuprins.) Acest palat este opera zeilor, m-am gândit eu. După aceea, am cercetat încăperile nelocuite şi mi-am corectat acest gând: Zeii care l-au construit au murit. I-am observat toate deosebirile şi mi-am spus: Zeii care l-au construit erau nebuni. Ştiu, am spus-o cu o neînţeleasă reprobare, care suna aproape ca o remuşcare, mai mult din oroare intelectuală decât din teamă sensibilă. Impresiei de enormă vechime i s-au adăugat altele: cea de nesfârşit, cea de cruzime, cea de nebunie fără de margini. Străbătusem un nou labirint, dar strălucitorul Oraş al Nemuritorilor m-a înspăimântat şi mi-a repugnat. Un labirint este o casă făcută pentru ca oamenii să se rătăcească în ea; arhitectura lui, bogată în simetrii, este subordonată acestui scop. Palatul pe care l-am cercetat, nu în întregime, avea o arhitectură lipsită de sens. Abundau coridoarele fără ieşire, ferestrele înalte ce nu puteau fi ajunse, uşile arătoase care dădeau în celulele minuscule sau în câte un puţ, iar scările erau inversate, cu treptele şi balustradele în jos. Altele, înşiruite aerat pe latura unui zid monumental, mureau fără să ajungă în nici o parte, după câteva răsuciri prin negura de sus a clopotelor. Nu ştiu dacă toate exemplele enumerate sunt reale; ştiu că mulţi ani mi-au provocat coşmaruri şi nu-mi mai dau seama care sunt adevărate şi care închipuite de nopţile mele. Acest oraş (m-am gândit eu) este atât de oribil, încât simpla sa existenţă şi dăinuire, chiar în mijlocul unui deşert, contaminează trecutul şi viitorul, precum şi, într-un anume fel, astrele. Cât timp va exista, nimeni în lume nu poate să fie curajos sau fericit. Nu vreau să-l descriu; un haos de cuvinte eterogene, un corp de tigru sau de taur în care foiesc în mod monstruos, uniţi şi urându-se, dinţi, organe şi capete, pot (aşa cred) să fie nişte imagini aproximative.

Nu-mi amintesc etapele întoarcerii mele printre cavernele umede sau pline de praf. Ştiu doar că, ieşind din ultimul labirint, mi-era teamă să nu mă aflu înconjurat din nou de nefastul Oraş al Nemuritorilor. Nimic altceva nu mai ţin minte. Şi-această uitare, voluntară, poate, îmi e imposibil s-o mai înfrâng; poate că împrejurările evadării mele au fost atât de ingrate încât într-o zi, în care nu le uitasem de tot, am jurat să le uit cu desăvârşire.

III

Cei care-au citit cu atenţie povestea chinurilor mele, îşi vor aminti că un om din trib m-a însoţit ca un câine, până sub umbra neregulată a zidurilor. Când am ieşit din ultimul subsol, am dat peste el la gura cavernei. Stătea întins pe nisipul pe care trasa prosteşte un lanţ de semne, ca nişte litere apărute în vis, care, exact în clipa când crezi că le poţi desluşi, se amestecă. La început, am crezut că-i vorba de o scriere sălbatică; apoi, m-am gândit că nişte oameni care n-au ajuns încă la vorbire nu puteau să aibă o scriere. În plus, nici unul din semnele acelea nu se mai asemăna cu un altul, ceea ce excludea sau îndepărta posibilitatea de a fi simboluri. Omul le trasa, se uita la ele şi-apoi le îndrepta. Brusc, ca şi când treaba asta l-ar fi obosit, le-a şters cu palma şi cu antebraţul. M-a privit şi n-a părut să mă recunoască. Totuşi, alinarea mea era atât de mare şi-mi umplea sufletul (sau poate atât de mare şi de înfricoşătoare era singurătatea mea), încât am început să mă gândesc că acest troglodit, pe nisipul cavernei, mă aşteptase. Soarele încălzea câmpia; când ne-am întors în sat, sub primul licăr al stelelor, nisipul ne fierbea sub tălpi. Trogloditul venea în spatele meu; mi-am propus ca, în noaptea aceea, să-l învăţ să recunoască şi, poate, să repete câteva vorbe. Câinele şi calul sunt în stare de primul lucru, am gândit eu; multe păsări, ca privighetoarea Cezarului, sunt în stare de cel de-al doilea. Oricât ar fi de nedezvoltată înţelegerea unui om, trebuie să fie întotdeauna superioară animalelor.

Umilinţa şi mizeria trogloditului m-au făcut să-mi amintesc de înfăţişarea lui Argos, bătrânul câine muribund din Odiseea, şi din pricina asta i-am pus numele de Argos şi-am încercat să-l învăţ să-l pronunţe. N-am reuşit, am încercat din nou şi, zadarnic. Eforturile mele, rigoarea, obstinaţia au fost întru totul în van. Nemişcat, cu ochii la fel, părea să nu audă sunetele pe care voiam să le repete. La numai câţiva paşi de mine, părea că se află foarte departe. Trântit pe nisip, ca un sfinx de lavă, mic şi neputincios, lăsa cerurile să se rotească deasupra lui, din zori până-n amurguri. M-am gândit că-i imposibil să nu observe intenţiile mele. E cunoscută, între etiopieni, ideea că maimuţele nu vorbesc înadins pentru ca să nu fie puse să muncească, şi mi-am explicat tăcerea lui Argos ca datorându-se neîncrederii sau fricii. De-aici am trecut la gânduri şi mai negre. Între altele, că Argos şi eu aparţineam unor universuri distincte, că percepţiile noastre erau la fel, dar că el le combina într-un alt mod, construind cu ele alt fel de obiecte. M-am gândit la o lume fără memorie şi fără timp, la un limbaj care nu cunoaşte substantivele, un limbaj al verbelor impersonale sau al epitetelor nedeclinabile. Şi-aşa au trecut zilele, iar cu zilele, anii, până când ceva, asemănător cu fericirea, s-a întâmplat într-o dimineaţă. A plouat cu o lentoare nemaicunoscută.

Nopţile din deserturi pot să fie reci, dar noaptea aceea a fost ca un incendiu. Am visat că un râu din Tesalia (căruia îi restituisem un peşte de aur) venea să mă răscumpere; l-am auzit apropiindu-se peste nisipul roşu şi piatra cenuşie; răcoarea aerului şi zgomotul ploii m-au trezit din somn. Am alergat, gol, s-o primesc peste mine. Noaptea era pe sfârşite; sub norii gălbui, tribul, nu mai puţin fericit decât mine, îşi oferea trupurile ploii care cădea, într-un fel de extaz. Părea că intonează un cor celor divini. Argos, cu ochii la cer, gemea; şuvoaie repezi îi curgeau pe faţă; nu numai de apă, ci (am aflat-o după aceea) şi de lacrimi. Argos! am strigat, Argos!

Şi-atunci, cu o blândă supunere, ca şi când ar fi descoperit un lucru pierdut şi uitat de mult amar de timp, Argos a îngânat aceste cuvinte: Argos, câinele lui Ulise. Iar mai apoi, fără să mă privească: Câinele acela, aruncat în bălegar.

Am acceptat realitatea cu uşurinţă, poate, tocmai pentru că ne-am dat seama că nimic nu-i real. L-am întrebat ce ştie despre Odiseea. Vorbea greceşte cu greutate; a trebuit să-i repet întrebarea.

Foarte puţine lucruri, mi-a spus el. Mai puţin decât cel mai sărman rapsod. Au trecut o mie şi o sută de ani de când am compus-o.

IV

În ziua aceea mi s-au lămurit toate. Troglodiţii erau Nemuritorii, pârâiaşul cu apă feruginoasă, Râul pe care-l căuta călăreţul. Oraşul a cărui faimă ajunsese până la Gange fusese distrus de Nemuritori în urmă cu nouă secole. Cu relicvele ruinelor lui, ridicaseră pe acelaşi loc oraşul smintit pe care-l vizitasem: un fel de parodie sau de revers, precum şi templul închinat zeilor iraţionali care stăpânesc lumea şi despre care nu ştim nimic, în afara faptului că seamănă cu oamenii. Construirea lui a fost ultimul simbol pe care Nemuritorii au înţeles să-l lase; aceasta marchează o etapă în care, apreciind că totu-i zadarnic, s-au hotărât să trăiască în reculegere şi pură speculaţie. Au ridicat oraşul, l-au uitat şi s-au retras să trăiască în peşteri. Adânciţi în acestea, aproape că nu mai percepeau lumea fizică.

Acestea mi le-a spus Homer, ca şi când ar fi vorbit cu un copil. Mi-a vorbit, de asemenea, despre bătrâneţea sa şi despre ultima călătorie pe care a întreprins-o, asemenea lui Ulise, din dorinţa de a ajunge la oamenii care nu cunosc marea, nu mănâncă niciodată carne pregătită cu sare şi habar nu au ce este o vâslă. A locuit un secol în Oraşul Nemuritorilor. Când l-au distrus, i-a sfătuit să ridice altul. Asta nu trebuie să uimească pe nimeni. E arhicunoscut faptul că după ce a cântat războiul Ilionului, a proslăvit pe cel al broaştelor şi şoarecilor. A fost ca şi un Dumnezeu care, după ce a creat cosmosul, a făcut haosul.

A fi nemuritor e lucru zadarnic; în afara omului, toate animalele sunt nemuritoare pentru că ignoră moartea; un lucru de neînţeles, divin şi îngrozitor, e să te ştii nemuritor. Am observat că, în ciuda religiilor, această convingere e foarte rară. Izraeliţii, creştinii şi musulmanii cred în nemurire, dar veneraţia pe care o aduc tribut primului secol dovedeşte că nu cred decât în aceasta, sortindu-le pe toate celelalte pedepsirii şi recunoaşterii lui. Mult mai rezonabilă mi se pare roata anumitor religii din Industan; în această roată, fără de sfârşit, fiecare viaţă este un efect al celei ce a precedat-o şi cauză a următoarei, dar nici una nu determină întregul... Îndoctrinată prin simpla profesare pe parcursul a mai multe secole, republica oamenilor nemuritori ajunsese la perfecţiunea toleranţei, aproape la dispreţuirea acesteia. Se cunoaşte faptul că în intervalul unui timp infinit, unui om trebuiau să i se întâmple toate lucrurile. Prin virtuţile sale trecute sau viitoare, orice om este vrednic de orice bunătate, dar şi de orice trădare, datorită infamiilor sale din trecut sau din viitor. Aşa cum în jocurile de noroc unele numere pare şi impare tind spre un echilibru, inocenţa şi prostia se anulează şi se corectează între ele, şi poate că poemul primitiv al Cidului este contragreutatea cerută de un singur epitet din Egloge sau de o sentinţă din Heraclit. Gândul cel mai fugar răspunde unui desen invizibil şi poate să încununeze sau să inaugureze o formă secretă. Se cunosc cazuri în care răul a fost provocat pentru a deveni bine în viitor sau a-i face pe oameni experţi în cunoaşterea lui trecută... Judecate astfel, toate actele noastre sunt fireşti, dar, în acelaşi timp, indiferente. Nu există merite morale sau intelectuale. Homer a compus Odiseea; presupunându-se un interval de timp infinit, cu întâmplări şi schimbări infinite, era imposibil să n-o fi scris, măcar o singură dată. Nimeni nu-i cineva, un singur om nemuritor este toţi oamenii. Asemenea lui Cornelius Agrippa, sunt zeu, erou, filosof, demon şi lume, ceea ce nu-i decât un mod arbitrar de a spune că nu sunt.

Conceptul despre lume ca un sistem cu compensaţii precise i-a influenţat definitiv pe Nemuritori. Mai întâi, i-a făcut invulnerabili în faţa pietăţii. Am vorbit despre vechile cariere de piatră, cele care împânzeau câmpia în partea cealaltă; cineva s-a pierdut în cea mai adâncă; nu se putea pedepsi, nici nu se putea să moară, dar îl chinuia setea; mai înainte de a-i fi aruncat o frânghie, au trecut şaptezeci de ani. De asemenea nu interesa propriul destin. Corpul era un domestic animal supus şi-i ajungea, o dată pe lună, pomana câtorva ore de somn, puţină apă şi o firimitură de carne. Nimeni să nu încerce să ne coboare din nou la ascetism. Nu există plăcere mai mare decât meditaţia, şi acesteia ne dăruim. Uneori, un stimul extraordinar ne restituie lumea fizică. De exemplu, vechea bucurie primitivă la căderea ploii din dimineaţa aceea. Aceste lapsusuri erau foarte rare; toţi nemuritorii erau în stare de o linişte perfectă; mi-amintesc de unul pe care nu l-am văzut niciodată în picioare: o pasăre îşi făcuse cuibul pe pieptul său.

Între corolarele doctrinei care susţine că nu există nici un lucru care să nu fie compensat de un altul, se află unul de-o foarte mică importanţă teoretică, dar care ne-a obligat, la sfârşitul sau la începutul secolului al X-lea, să ne risipim pe faţa pământului. Încape în aceste cuvinte: Există un râu ale cărui ape îţi dăruiesc nemurirea; în altă parte va exista un alt râu care să ţi-o ia. Numărul râurilor nu este infinit, un peregrin nemuritor care va străbate lumea va sfârşi, într-o zi, după ce a băut din toate. Ne-am propus să descoperim acest râu.

Moartea (sau presimţirea ei) îi face pe oameni patetici şi pretenţioşi. Şi te emoţionează prin condiţia lor de fantasme; orice lucru pe care-l îndeplinesc ar putea să fie cel de pe urmă. Nu există nici un chip care să nu se estompeze precum chipul dintr-un vis. Totul, între muritori, are valoarea irecuperabilului şi hazardului. În schimb, între nemuritori, fiecare act (şi fiecare gând) este ecoul altora care l-au precedat în trecut, fără scop vizibil sau prevestirea fidelă a altora, pe care o vor repeta în viitor până la vertij. Şi nu există nimic care să nu se piardă printre oglinzile neobosite. Nimic nu poate să se petreacă o singură dată, nimic nu este cu necesitate precar. Elegiacul, gravitatea, ceremoniozitatea nu sunt pentru Nemuritori. Homer şi eu ne-am despărţit la porţile Tangerului; cred că nu ne-am spus adio.

Am străbătut regate noi, imperii. În toamna anului 1066, pe podul de la Stamford, am făcut parte, nu mai ştiu dacă din armatele lui Harold, cel care n-a întârziat să-şi găsească soarta, ori din cele ale nefastului Harald Hardrada, cel care a cucerit şase picioare de pământ englez, sau ceva mai mult. În cel de-al şaptelea secol de la Hegira{1} , în cartierul Bulaq, am transcris cu o caligrafie îngrijită, într-o limbă pe care-am uitat-o, într-un alfabet pe care nu-l mai ştiu, cele şapte călătorii ale lui Sindbad, precum şi istoria Oraşului de Bronz. În curtea închisorii din Samarcand, am jucat mult timp şah. În Bikanir şi Boemia am profesat astrologia. În 1638 am fost la Kolozsvar şi după aceea la Leipzig. La Aberdeen, în 1714, am subscris pentru cele şase volume ale Iliadei lui Pope; mi-amintesc că le-am citit ca pe o desfătare. Prin 1729 am discutat originea acestui poem cu un profesor de retorică numit, cred, Giambattista; judecăţile sale mi s-au părut irefutabile. La 4 octombrie 1921, Patna, care mă ducea spre Bombay, a trebuit să acosteze într-un port de pe ţărmurile ...eritree{2}. Am coborât, mi-am adus aminte de alte dimineţi foarte îndepărtate, petrecute tot în faţa Mării Roşii, pe când eram tribun la Roma, iar febra, magia şi lâncezeala măcinau soldaţii. În afara portului am văzut un râu cu apă limpede; l-am gustat, din obişnuinţă, îndepărtându-mă de malurile lui, un arbore mi-a rănit dosul mâinii. O durere necunoscută mi s-a părut foarte vie.

Neîncrezător, tăcut şi fericit, am contemplat preţioasa formare a unei încete picături de sânge. Sunt iarăşi muritor, am repetat, semăn din nou cu ceilalţi oameni. Şi-n noaptea aceea am dormit până dimineaţa.

...Paginile acestea le-am revăzut peste un an. Cred că spun adevărul, dar în primele capitole şi în anumite paragrafe din altele, simt ceva fals. Asta ar putea să fie rezultatul unui abuz de date circumstanţiale, procedeu pe care l-am învăţat de la poeţii care contaminează totul cu falsitate, pentru că aceste date pot să fie pline de fapte, dar nu şi de memoria altora... Totuşi, am impresia că am descoperit o raţiune şi mai intimă. O voi mărturisi: nu are importantă dacă mă vor considera fantastic.

Istoria pe care v-am povestit-o pare ireală pentru că înlăuntrul ei se amestecă întâmplări din viaţa a doi oameni deosebiţi. În primul capitol, călăreţul vrea să ştie numele râului care scaldă zidurile Tebei; Flaminius Rufus, care mai înainte dăduse oraşului epitetul de Hekatompylos, îi spune că râul este Egiptul; nici una din aceste locuţiuni nu i se potriveşte lui, ci lui Homer, care aminteşte cu vădită intenţie, în Iliada, de Teba Hekatompylos, iar în Odiseea, prin gura lui Proteu şi a lui Ulise, în loc de Nil spune mereu Egipt. În cel de-al doilea capitol, romanul, bând apa vie, pronunţă câteva cuvinte în greceşte; aceste cuvinte sunt ale lui Homer şi pot fi găsite la sfârşitul catalogului de nave. După aceea, în palatul ameţitor, vorbeşte de „o reprobare care suna aproape ca o remuşcare"; aceste cuvinte sunt tot ale lui Homer, care proiectase această oroare. Astfel de anomalii m-au neliniştit, altele, de ordin estetic, m-au ajutat să descopăr adevărul. Ele se află în ultimul capitol; aici se află scris că am făcut parte, la Stamford, din armatele lui Harold, că în Bulaq am transcris călătoriile lui Sindbad marinarul şi că am subscris, în Aberdeen, la Iliada englezească a lui Pope. A se citi, inter alia: „În Bikanir şi în Boemia am profesat astrologia". Nici una din aceste mărturii nu este falsă; semnificativ este faptul că le-am descoperit. Dintre toate, primul pare să se petreacă unui om de arme, dar mai apoi se descoperă că povestitorul nu se gândeşte la război, ci la soarta oamenilor. Cele care urmează sunt şi mai ciudate. Un motiv nedefinit m-a obligat să le am în vedere; ştiam că erau patetice. Spuse de romanul Flaminius Rufus, nu sunt. Spuse de Homer, da; e ciudat ca acesta să copieze în secolul al treisprezecelea aventurile lui Sindbad, celălalt Ulise, şi să descopere, după multe secole, într-un regat boreal şi într-o limbă sălbatică, formele Iliadei. În ceea ce priveşte propoziţia despre Bikanir, se înţelege foarte uşor că a fost făcută de un om de litere, dornic (asemenea autorului care a întocmit catalogul de nave) să arate cuvinte splendide.

Când se apropie sfârşitul, nu mai rămân chipuri ale amintirii; rămân doar cuvinte. Nu-i ciudat faptul că timpul le-ar fi confundat pe cele care m-au reprezentat cândva cu cele care au fost simboluri ale sorţii ce m-au însoţit atâtea secole. Am fost Homer; pe scurt, voi fi Nimeni, asemenea lui Ulise; voi fi toţi: voi muri.

Post-scriptum 1950. Dintre comentariile stârnite de publicarea celor de mai sus, cel mai ciudat, dar nu şi cel mai urban, se intitulează, biblic, A Coat of Many Colours (Manchester, 1948) şi este semnat de condeiul tenace al doctorului Nahum Cordovero. Are vreo sută de pagini. Vorbeşte de straturile greceşti, de straturile latinităţii vulgare, de Ben Jonson, cel ce şi-a apărat contemporanii cu citate din Seneca, de Virgilius evanghelizans al lui Alexander Ross, de artificiile lui George Moore şi Eliot şi, în cele din urmă, de „povestirea atribuită anticarului Joseph Cartaphilus". (Din primul capitol demască scurtele complicaţii după Pliniu (Historia naturalis, V, 8); din cel de-al doilea, pe cele după Thomas de Quincey (Writings, III, 439); din cel de-al treilea, o scrisoare a lui Descartes adresată ambasadorului Pierre Chanut; din cel de-al patrulea, pe Bernard Shaw (Back to Methuselah, V). Deduce, din acestea, că întregul document este apocrif.

Această concluzie, după părerea mea, este inadmisibilă. Când se apropie sfârşitul — scria Cartaphilus — nu mai rămân chipuri ale amintirii; doar cuvinte. Cuvinte, cuvinte frânte şi mutilate, cuvintele altora, pomană săracă pe care o lasă ceasurile şi secolele.

Pentru Cecilia Ingenieros

Ernesto Sábato ne sugerează că acel „Giambattista", care a discutat cu anticarul Cartaphilus originea Maclei, este Giambattista Vico; acest italian susţinea că Homer este un personaj simbolic, ca Platon sau Ahile.

MORTUL

Ca un locuitor din suburbiile Buenos Aires-ului, un nimenea trist şi fără nici o virtute în afară de infatuarea curajului, să se piardă în pustiurile sălbatice de la frontiera Braziliei şi să ajungă căpitan de contrabandişti, pare, de la început, imposibil. Celor care înţeleg astfel lucrurile vreau să le istorisesc destinul lui Benjamin Otálora, despre care poate nu a mai rămas nici măcar o amintire în Balvanera, dar care a murit în legea sa, împuşcat la graniţa cu Râo Grande do Sul. Nu cunosc amănunte despre aventura sa; când le voi afla, va trebui să corectez paginile acestea. Până atunci, însă, scurta naraţiune care urmează poate fi folositoare.

Benjamin Otálora are, prin 1891, nouăsprezece ani. Un tinerel cu fruntea îngustă şi ochi albaştri, violent ca toţi cei care descind din basci; cu o cicatrice de cuţit pe obraz, semn fericit că este un om curajos. Nu-l neliniştesc nici moartea adversarului său, nici necesitatea de a fugi cât mai repede din Republică. Mai marele cartierului său îi dă o scrisoare către un anume Azevedo Bandeira, din Uruguay. Otálora se îmbarcă, oceanul e agitat, bântuit de furtună; a doua zi rătăceşte pe străzile din Montevideo, cu o nemărturisită şi, poate, neştiută tristeţe. Nu-l întâlneşte pe Azevedo Bandeira; spre miezul nopţii, într-o cârciumă din Paso del Molino, asistă la un scandal dintre nişte păstori. Un cuţit străluceşte în aer; Otálora nu ştie cine are dreptate, dar îl atrage savoarea pură a pericolului, aşa cum pe alţii îi atrage jocul de cărţi sau muzica. Opreşte, în învălmăşeală, lovitura joasă de cuţit pe care un peon i-o pregătea unui om tuciuriu, cu poncho. Acesta, o va afla după aceea, era Azevedo Bandeira. (Otálora, într-o astfel de situaţie, distruge scrisoarea, preferând să-şi rezolve treburile el însuşi.) Azevedo Bandeira face, cu toată vitejia lui, impresia unei fiinţe contrafăcute; pe chipul său, uşor de desluşit, se află evreul, negrul şi indianul în toată înfăţişarea, maimuţa şi tigrul; cicatricea care-i brăzdează obrazul e o podoabă în plus, ca şi mustaţa neagră.

Proiecţie sau greşeală a băuturii, scandalul s-a stins cu aceeaşi rapiditate cu care-ncepuse. Otálora cinsteşte cu păstorii, îi însoţeşte la un chef şi-apoi, când soarele era deja sus, la un han din Oraşul Vechi. În curtea din spate, nepietruită, dormea fiecare după cum putea să-şi aştearnă. Destul de vag, Otálora compară noaptea aceasta cu cea care trecuse; acum, calcă pe pământ sigur, printre prieteni. Îl nelinişteşte, e adevărat, gândul că ar trebui să părăsească Buenos Aires-ul. Doarme până la amiază, când îl trezeşte cel care, beat, îl atacase pe Bandeira. (Otálora îşi aminteşte că omul acesta luase parte cu toţi ceilalţi la cheful de peste noapte şi că Bandeira l-a aşezat în dreapta sa şi l-a obligat să bea în continuare.) Acum a venit să-i spună că-l cheamă şeful. Într-un fel de birou care dă în vestibul (Otálora nu a mai văzut niciodată un vestibul cu uşi laterale) îl aşteaptă Azevedo Bandeira, alături de o femeie dispreţuitoare, cu părul vopsit. Bandeira îl linişteşte, îi oferă un pahar de rachiu, îi repetă că pare un om curajos, şi-i propune să meargă în Nord, cu ceilalţi, pentru a duce o cireada de vite. Otálora primeşte; spre dimineaţă sunt deja pe drum, către Tacuarembo. Pentru Otálora începe, atunci, o viaţă deosebită, cu răsărituri vaste şi-amiezi cu miros de cal. E o viaţă nouă pentru el, uneori crudă, dar care-i pătrunde sufletul, pentru că asemenea oamenilor din alte ţări care presimt marea şi-şi petrec vara pe ţărmurile ei, noi (chiar şi cel care urzeşte aceste simboluri) îndrăgim câmpia fără de margini răsunând sub copitele cailor. Otálora crescuse într-un cartier de căruţaşi şi crescători de vite; în mai puţin de un an se face gaucho. Învaţă caii la călărie, îmblânzeşte mânjii, deprinde înjunghierea, mânuirea lasoului simplu, cel care prinde animalul şi pe cea a celui cu bile, care-l trânteşte la pământ. Se obişnuieşte să reziste somnului, furtunilor, frigului sau arşiţei; învaţă să mâne vitele fluierând sau strigând. În tot timpul acesta de ucenicie nu-l vede pe Azevedo decât o singură dată, dar îi simte întotdeauna prezenţa, căci a fi omul lui Bandeira înseamnă să fii respectat şi temut, şi pentru că în faţa oricărei dovezi de bărbăţie, aceşti gauchos spun că Bandeira ar fi fost mai presus. Cineva susţine că Bandeira s-a născut pe partea cealaltă a Cuareim-ului, în Rio Grande do Sul; lucrul acesta, deşi ar trebui să-l coboare, îl îmbogăţeşte, în mod subtil, cu imaginea pădurilor dese, a mlaştinilor, cu inextricabile, aproape infinite distanţe. Treptat, Otálora îşi dă seama că afacerile lui Bandeira sunt numeroase şi că cea mai bună dintre ele este contrabanda. A fi păstor înseamnă a fi slugă. Otálora îşi propune să devină contrabandist. Doi dintre tovarăşii săi, într-o noapte, trec frontiera şi se întorc cu câteva duzini de sticle cu rachiu de trestie. Otálora îl provoacă pe unul dintre ei, îl răneşte şi-i ocupă locul. Îl împing în faţă ambiţia şi o fidelitate nedesluşită. Trebuie să sfârşească (îşi spune el) prin a înţelege că eu fac mai mult decât toţi orientalii lui la un loc.

Şi mai trece un an până ce Otálora să se întoarcă la Montevideo. Străbat ţărmurile, oraşul (care i se pare foarte mare); ajung la casa şerifului; îşi întind să doarmă în curtea din spate. Trec zilele şi Otálora nu l-a văzut pe Bandeira. Cu spaimă, unii îi spun că-i bolnav; un om tuciuriu urcă la el, în dormitor, cu ceai mate şi cu apă caldă. Într-o după-amiază îi încredinţează treaba asta lui Otálora. Acesta se simte, vag, umilit, dar în acelaşi timp, mulţumit de sine.

Dormitorul e sărăcăcios mobilat şi întunecos. Un balcon care dă spre apusul de soare, o masă cu obişnuita dezordine a unui meşteşugar, încărcată cu frâie, căpestre, pistoale şi cuţite, precum şi o oglindă cu pete pe luciul de argint. Bandeira zace cu faţa-n sus, visează şi geme. Îl luminează ultimele raze, puternice încă, ale apusului. Patul larg şi alb pare să-l micşoreze şi să-l întunece; Otálora observă părul alb, oboseala, slăbiciunea, zbârciturile vârstei. Îl înfurie faptul că un bătrân ca acesta îi conduce pe ei. Îi trece prin minte gândul că ar fi de-ajuns o lovitură pentru a termina cu el. În oglindă însă, vede pe cineva care a intrat. E femeia cu părul roşu; e îmbrăcată doar pe jumătate, desculţă, şi-l cercetează cu o anume răceală. Bandeira se ridică, în timp ce soarbe mate după mate, vorbeşte de treburile obişnuite şi strânge între degete părul femeii. În cele din urmă îi îngăduie lui Otálora să părăsească încăperea.

Câteva zile după aceea primesc ordin să plece în Nord. Ajung într-o fermă pierdută, ca oricare alta, în câmpia fără de margini. N-o înveseleşte nici un arbore şi nici un râu. Soarele dimineţii şi cel al înserării o biciuiesc cu sângele lor. Curţile sunt înconjurate cu ziduri de piatră. Şi-această nevoiaşă şi săracă fermă se numeşte El Suspiro.

Otálora află de la peoni că Bandeira nu va întârzia mult şi va veni de la Montevideo. Întreabă de ce şi i se spune că a apărut un străin care ar vrea să poruncească prea mult. Otálora îşi dă seama că-i o glumă, dar îl măguleşte ideea că această glumă poate deveni adevărată. Află, în plus, că Bandeira s-a certat cu unul dintre şefii politici şi că acesta i-a retras sprijinul său. Ştirea aceasta-i plăcu.

Sosesc lăzile de arme cu ţeava lungă; sosesc un urcior şi un lighean pentru dormitorul femeii; perdele de damasc; apoi cuţitele, iar într-o dimineaţă, un călăreţ sumbru, cu barbă şi poncho. Se numeşte Ulpiano Suárez şi este capanga, adică garda lui Azevedo Bandeira. Vorbeşte puţin cu accent brazilian. Otálora nu-şi poate da seama dacă trebuie să pună tăcerea sa pe seama ostilităţii, dispreţului sau purei sălbăticii. Îşi dă în schimb seama că, pentru planul pe care-l urzeşte, are nevoie de prietenia sa.

În viaţa lui apare mai apoi un cal negru, adus din sud de către Azevedo, cu şa bătută-n ţinte şi brodată cu piele de tigru. Acest cal este un simbol al autorităţii şefului şi tocmai de aceea Otálora îl râvneşte şi ajunge să-l dorească, aşa cum îşi dorea, mânios, femeia cu păr strălucitor. Femeia, şaua, calul sunt atributele sau adjectivele unui om pe care vrea să-l distrugă.

Aici istoria se complică şi se adânceşte. Azevedo Bandeira e abil în arta intimidării progresive, în manevra satanică de a-l umili pe interlocutor treptat, amestecând adevăruri cu glume; Otálora se hotărăşte să folosească acest sistem în ceea ce-şi propune să facă. Se hotărăşte să-l înlocuiască, încet-încet, pe Bandeira. În expediţiile mai puţin periculoase, reuşeşte să câştige prietenia lui Suárez. Îi mărturiseşte planul său; Suárez îl asigură că-l va ajuta. După aceea se întâmplară multe lucruri, din care ştiu foarte puţine; Otálora nu se supune ordinelor lui Bandeira; le uită, le îndeplineşte altfel, le corectează. Destinul pare să lucreze alături de el, precipitând totul. Într-o după-amiază, la Tacuarembo, începe o bătălie cu împuşcături cu cei din Rio Grande do Sul. Otálora uzurpă rolul lui Bandeira şi-ncepe să dea ordine orientalilor. Un glonţ îi străpunge umărul, dar în seara aceea se întoarce la El Suspiro pe calul negru al şefului, câteva picături de sânge pătează blana tigrului, iar noaptea se culcă liniştit, în sfârşit cu femeia cu părul strălucitor. Alţii spun că faptele s-au petrecut într-o altă ordine şi nu toate în aceeaşi zi.

Dar Bandeira continua să rămână, măcar cu numele, şeful tuturor. Poruncile lui, însă, nu se mai îndeplinesc. Dintr-un amestec de milă şi obişnuinţă, Otálora nu se-atinge de el. Ultima scenă a povestirii se petrece în ultima noapte din 1894. În noaptea aceasta peonii mănâncă carne proaspătă şi beau alcool foarte tare; cineva îngână la nesfârşit o milongă. Beat, Otálora îşi manifestă, plin de sine, bucurie după bucurie; acest şir de aiureli este un simbol al destinului său irezistibil. Taciturn, între cei care strigă, Bandeira lasă noaptea să curgă plină de ţipete. Când bat cele douăsprezece ore, ca şi când ar avea o mare obligaţie de îndeplinit, se ridică şi bate încetişor la uşa femeii. Aceasta îi deschide imediat, de parcă ar fi stat aşteptându-l. Iese pe jumătate îmbrăcată şi desculţă. Cu un glas care pare foarte blând, supus, şeful îi spune:

— Acum, că tu şi el porteno vă iubiţi atâta, dă-i un sărut de faţă cu toţi.

Femeia încearcă să nu se supună, dar doi oameni o iau în braţe şi-o aruncă peste Otálora. Cu ochii-n lacrimi, îi sărută obrajii şi pieptul. Ulpiano Suárez şi-a scos pistolul. Otálora îşi dă seama, înainte de a muri, că l-au trădat de la început, că l-au condamnat chiar de atunci la moarte şi i-au îngăduit dragostea, şefia şi triumful pentru că-l considerau mort, pentru că pentru Bandeira era ca şi mort.

Suárez, cu dispreţ, ţinteşte şi trage.

TEOLOGII

Devastând grădina, profanând podoabele şi altarele, hunii au intrat pe cai în biblioteca monahală şi au distrus cărţile pe care nu le-au înţeles, le-au pedepsit, arzându-le, temători, poate că literele ar fi putut ascunde blesteme împotriva zeului lor, transfigurat într-un iatagan de fier. Au ars mineiuri şi codice, dar în mijlocul văpăilor, sub cenuşă, a rămas aproape intactă cea de-a douăsprezecea carte din Civitas Dei, unde se spune că Platon a predicat în Atena, că la capătul multor secole toate lucrurile îşi vor recăpăta starea din trecut şi că el, Platon, la Atena, în faţa aceluiaşi auditoriu, îl va învăţa doctrina aceasta. Textul iertat de flăcări s-a bucurat de o veneraţie deosebită, iar cei care l-au citit şi recitit în această parte îndepărtată de lume au pierdut din vedere faptul că autorul a susţinut această doctrină numai pentru a o combate mai târziu. Un secol după aceea, Aurelian, vicar în Aquilea, a aflat că, la malurile Dunării, monotonii (numiţi şi anulari), cea mai nouă sectă, propovăduiau ideea că istoria este un cerc şi că nu-i nimic care să nu fi fost şi care să nu fie. Sus, în munţi, Roata şi şarpele luaseră locul Crucii. Tuturor le era frică, dar toţi începeau să dea crezare zvonului că Ioan al Panoniei, distins datorită unui tratat asupra celui de-al şaptelea atribut al lui Dumnezeu, va pune capăt unei atât de abominabile erezii.

Aurelian a deplâns o astfel de stare, în special pe cea de pe urmă. Ştia foarte bine că în materie de teologie, orice noutate comportă un risc; mai apoi însă, şi-a dat seama că teza timpului circular era destul de fără importanţă, destul de înfricoşătoare, totodată, dar fără un risc deosebit. (Ereziile de care trebuie să ne fie frică sunt cele care se pot confunda cu ortodoxismul.) L-a durut însă intervenţia — amestecul — lui Ioan al Panoniei. Acesta, doisprezece ani mai înainte, cu gălăgioasa sa De septima affectione Dei sive de aeternitale, uzurpase o problemă din specialitatea sa; acum, ca şi cum problema timpului îi aparţinea tot lui, va interveni pentru a-i suprima, poate cu argumentele lui Procust, cu leacuri mai înfricoşătoare decât cele ale Şarpelui, pe anulari... şi-n noaptea aceea, Aurelian şi-a petrecut timpul revăzând vechiul dialog al lui Plutarh privitor la sfârşitul oracolelor; în paragraful douăzeci şi nouă a citit o glumă adresată stoicilor, cei care susţin un infinit ciclu de lumi, cu sori şi luni infinite, cu mulţi Apollo, Diane şi Poseidoni. Descoperirea aceasta i s-a părut a fi un semn bun; s-a hotărât să păşească înaintea lui Ioan de Panonia şi să-i contrazică pe ereticii Roţii.

Există oameni care doresc să cucerească dragostea unei femei pentru a uita de ea, pentru a nu se mai gândi la ea; Aurelian dorea să-l întreacă pe Ioan de Panonia, pentru a se vindeca de mânia pe care i-o provoca. Şi nu pentru a-i pricinui vreun rău. Temperat de munca obişnuită, de construirea de silogisme şi inventarea de injurii, de acele nego, autem şi nequaquam, a putut să uite această mânie. A compus fraze lungi şi aproape inextricabile, îngreunate de tăieturi, în care neglijenţa şi solecismul păreau forme ale dispreţului. Până şi din cacofonie a făcut o armă de luptă. Prevăzând că Ioan de Panonia îi va distruge pe anulari prin gravitatea sentenţioasă a profeţiei, s-a decis să nu facă acelaşi lucru, aşa, din batjocură. Augustin scrisese că Isus este calea dreaptă ce ne salvează din labirintul circular prin care rătăcesc necredincioşii: Aurelian, trivial cu desăvârşire, i-a adăugat acestei idei ficatul lui Prometeu, Izionul, muncile lui Sisif şi acel rege al Tebei care a văzut doi sori, precum şi bâlbâiala, papagalii, oglinzile, ecourile, măgăriţele de la roţile pentru apă şi silogismele bicornute. (Fabulele gentilice supravieţuiau, coborâte la funcţii de podoabe.) Ca orice posesor al unei biblioteci, Aurelian se ştia vinovat de a nu o fi cunoscut în întregime; controversa aceasta i-a permis să răsfoiască multe cărţi, care păreau să-i reproşeze necunoaşterea lor. Astfel, a putut să-şi însuşească un pasaj din lucrarea lui Origen — De principiis, unde este respinsă ideea că Iuda Iscariotul îl va vinde din nou pe Mântuitor şi că Paul va lua parte la martiriul lui Ştefan, în Ierusalim. Din Academica priora a lui Cicero, şi-a însuşit pasajul în care acesta îsi bate joc de cei care-şi închipuie că în timp ce el discută cu Luculus, alţi Luculus şi alţi Cicero, în număr infinit, spun absolut acelaşi lucru, într-un număr infinit de locuri asemănătoare. În afară de aceasta, împotriva monotonilor şi-a ales, ca pe o spadă de scrimă, textul lui Plutarh, denunţând faptul că unui idolatru i se potriveşte mai bine acea lumen naturae decât acestora cuvântul lui Dumnezeu. Toată munca aceasta i-a luat nouă zile; în cea de a zecea zi i s-a adus o copie după argumentaţia lui Ioan de Panonia.

Era un text ridicol de scurt; Aurelian l-a privit cu dispreţ şi mai apoi cu spaimă. În prima parte glosa versetele de la sfârşitul celui de-al nouălea capitol din Epistola către evrei, unde se afirmă că Isus nu a fost sacrificat de multe ori de la începutul lumii, ci acum, o singură dată în perindarea secolelor. În cea de-a doua parte, era adăugat preceptul biblic asupra zadarnicelor repetiţii ale păgânilor (Matei, 6; 7), precum şi pasajul al şaptelea din cartea lui Pliniu, cel care susţine că în universul acesta dilatat nu există două chipuri egale. Ioan de Panonia susţinea că nu există nici două suflete la fel şi că păcătosul cel mai mare este la fel de preţios ca sângele vărsat de Isus pentru el. Actul unui singur om (afirma) cântăreşte mai mult decât cele nouă ceruri concentrice şi a-ţi închipui că ar putea să dispară şi să se refacă din nou nu-i decât o frivolitate care bate la ochi. Timpul nu poate reface ceea ce noi am pierdut deja; eternitatea păstrează aceasta pentru gloria ei şi pentru flăcări. Textul era foarte limpede, universal; nu părea redactat de un om anume, ci de oricare dintre oameni, de toţi oamenii la un loc.

Aurelian a simţit o umilinţă aproape fizică. S-a gândit să-şi distrugă sau să-şi modifice textul propriu; mai apoi, cu o mânie precisă, l-a trimis la Roma, fără să schimbe o literă. Câteva luni mai târziu, când s-a reunit conciliul din Pergamo, teologul căruia i s-a încredinţat sarcina combaterii ereziilor monotonilor a fost (evident) Ioan de Panonia. Docta şi bine cumpănita sa disertaţie a fost suficientă pentru ca ereticul de Euforbiu să fie condamnat la arderea pe rug. Aceasta s-a mai întâmplat şi se va mai întâmpla, a spus Euforbiu. Nu aprindeţi un rug, ci un labirint de foc. Dacă s-ar strânge aici toate focurile care-am fost eu, nu ar încăpea pe pământ, şi îngerii ar rămâne orbi. Asta am spus-o de multe ori. Apoi a ţipat pentru că l-au ajuns flăcările.

Roata s-a prăbuşit în faţa Crucii{3}, dar Aurelian şi Ioan şi-au continuat bătălia secretă.

Amândoi făceau parte din aceeaşi armată, îşi doreau răsplata, luptau împotriva aceluiaşi duşman, dar Aurelian n-a scris nici un cuvânt care să nu-şi fi propus să-l întreacă pe Ioan. Duelul lor a fost invizibil; dacă voluminoasele indice nu mă înşală, numele celuilalt nu figurează nici măcar o singură dată în multele tomuri ale lui Aurelian, păstrate în Patrologia lui Migne. (Din opera lui Ioan nu au rămas decât douăzeci de cuvinte.) Amândoi au dezaprobat anatemele celui de-al doilea conciliu de la Constantinopol; amândoi i-au condamnat pe arieni, cei care negau zămislirea eternă a Fiului; amândoi au depus mărturie în favoarea ortodoxiei din Topographia christiana a lui Cosmas, cea care ne învaţă că pământul este pătrat, asemenea tabemaculului evreu. Din nefericire, în toate cele patru colţuri ale pământului s-a întins o altă erezie năprasnică. Originară din Egipt sau din Asia (mărturiile diferă, iar Bousset nu admite judecăţile lui Harnack), a bântuit provinciile orientale şi i s-au ridicat sanctuare în Macedonia, Cartagina şi Treveris. Uneori ai impresia că a cuprins totul; se spune că în dioceza din Bretania au fost inversate crucifixele, iar chipul Domnului, în Cezareea, a fost înlocuit cu o oglindă. Oglinda şi obolul au fost emblemele noilor schismatici.

Istoria îi cunoaşte sub mai multe nume (contemplatori, prăpăstioşi, cainista), dar dintre toate cel mai frecvent este cel de histrioni, atribuit lor de Aurelian şi însuşit de ei cu mult curaj. În Frigia li se spunea simulacre, iar în Dardania la fel. Ioan Damaschinul le-a spus forme; se cuvine să amintim aici faptul că pasajul acesta a fost respins de către Erfjord. Nu există eretic care să nu-şi susţină nelegiuirile sale, oricât de mult ar stupefia. Mulţi dintre histrioni au profesat ascetismul; unul s-a schilodit singur, asemenea lui Origen; alţii au locuit sub pământ, în canale de scurgere, mulţi şi-au scos ochii; alţii (nabucodonosorii din Nitria) „păşteau asemenea boilor, iar părul lor creştea asemenea penelor de vultur". De la mortificaţie şi rigoare treceau, de multe ori, la crimă; anumite comunităţi îngăduiau furtul; altele, omuciderea; altele, sodomia, incestul şi bestialitatea. Toate erau defăimătoare; nu-l defăimau doar pe Dumnezeul creştin, ci chiar şi pe divinităţile din propriul lor panteon. Au falsificat cărţi sfinte, a căror dispariţie a fost deplânsă de către docţi. Sir Thomas Browne, prin 1658, a scris: „Timpul i-a anihilat pe ambiţioşii Evanghelist! Histrionici, dar nu şi injuriile care au flagelat nepioşenia lor". Erfjord a emis părerea că aceste „injurii" (conservate de un codice grecesc) nu sunt nimic altceva decât evangheliile pierdute. Ceea ce este de neînţeles dacă ignorăm cosmologia histrionilor.

În cărţile ermetice stă scris că ceea ce există jos este asemănător cu ceea ce există deasupra, şi ceea ce e deasupra, asemănător cu ceea ce se află jos; în Zohar se spune că lumea inferioară este o reflectare a celei superioare. Histrionii şi-au întemeiat doctrina pe o pervertire a acestei idei. L-au invocat pe Matei 6; 12 („şi iartă-ne greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri") şi 11; 12 ("împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă"), pentru a demonstra că pământul influenţează cerul; şi I Corinteni, 13; 12 („acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos") pentru a demonstra că tot ceea ce vedem este fals. Influenţaţi, poate, de monotoni, şi-au imaginat că fiecare om este doi oameni şi că adevăratul dintre ei este un altul, cel din cer. Şi-au închipuit, de asemenea, că faptele noastre sunt un reflex invers, astfel că, dacă stăm de veghe, celălalt doarme, dacă păcătuim, celălalt este un om cast, dacă furăm, celălalt este un generos. Când murim, ne unim cu acesta şi suntem asemenea lui. (Ceva din aceste doctrine a rămas în Bloy.) Alţi histrioni au născocit ideea că lumea se va sfârşi atunci când se vor epuiza toate posibilităţile; cum nu pot să existe repetiţii, se cuvine să eliminăm (făptuim) actele cele mai infame, pentru ca acestea să nu ne păteze viitorul şi pentru a grăbi venirea împărăţiei lui Isus Cristos. Acest lucru a fost respins de către alte secte, care au susţinut ideea că istoria lumii trebuie să se realizeze în fiecare om. Mai mult, că asemenea lui Pitagora, înainte de a-şi câştiga eliberarea, trebuie să migreze în mai multe corpuri; alţii, aşa-zişii proteici, spuneau că în timpul unei vieţi „sunt lei, dragoni, porci mistreţi, ape şi un copac". Demostene vorbeşte de purificarea prin noroi la care erau supuşi cei care se iniţiau în misterele orfice; proteicii, asemenea acestora, căutau purificarea prin rău. Înţelegeau, precum Carpocrates, că nimeni nu va ieşi din închisoare până nu va plăti ultimul obol (Luca 12; 59), şi obişnuiau să-i amăgească pe penitenţi cu acest alt verset: „Am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug" (Ioan 10; 10). De asemenea, susţineau că a nu fi un om rău reprezintă o trufie satanică... Multe şi contradictorii mitologii au urzit histrionii; unii au predicat ascetismul, alţii desfrâul, toţi rătăcirea. Teopomp, histrion din Berenice, a negat toate fabulele; el a afirmat că fiecare om este un organ al divinităţii pentru a simţi lumea.

Ereticii din dioceza lui Aurelian erau dintre cei care susţineau că timpul nu tolerează repetiţia şi nu dintre cei care credeau că orice faptă se reflectă în cer. Acest lucru era destul de ciudat; într-o notă, adresată autorităţilor romane, Aurelian a ţinut să-l menţioneze. Prelatul care a primit nota era confesor al împărătesei; nimeni nu ignora faptul că această onoare îi interzicea plăcerile intime ale teologiei speculative. Secretarul său — vechi colaborator al lui Ioan de Panonia, acum în duşmănie cu el — se bucura de faima unui înrăit inchizitor al heterodoxiei; Aurelian a adăugat o explicaţie a ereziei histrionice, exact în termenii în care se vorbea despre ea în consfătuirile secrete de la Genova şi Aquilea. A redactat câteva paragrafe. Când a vrut să transcrie îngrozitoarea teză, care susţine că nu există două clipe egale între ele, condeiul i-a înţepenit între degete. N-a găsit formula necesară; avertismentele noii doctrine („Doreşti să vezi ceea ce n-au văzut ochii omeneşti? Priveşte luna. Doreşti să auzi ceea ce n-a auzit nimeni? Ascultă cântecul păsărilor. Doreşti să pipăi ceea ce mâinile oamenilor nu au pipăit? Pipăie pământul. Adevăr spun ţie că Dumnezeu începe să creeze lumea") erau destul de afectate şi de metaforice, încât transcrierea lor nu-i era la îndemână. Deodată însă, o rugăciune de douăzeci de cuvinte i-a pogorât în suflet. A transcris-o foarte bucuros; dar, imediat după asta, a început să-l neliniştească bănuiala că era ceva străin. A doua zi şi-a dat seama că o citise cu mulţi ani în urmă, în Adversus annulares şi aparţinând, deci, tot lui Ioan de Panonia. A verificat citatul şi într-adevăr se afla aici. Incertitudinea l-a înfricoşat şi mai mult. Să modifice sau să suprime aceste cuvinte ar fi însemnat să piardă din puterea de expresie; să le lase întocmai ar fi însemnat să plagieze o persoană pe care o ura de moarte; să indice sursa, însemna să se dea de gol. A implorat ajutorul divinităţii. Şi spre cel de-al doilea crepuscul, îngerul său păzitor i-a dictat o soluţie intermediară. Aurelian a păstrat textul, dar a pus la începutul său următorul aviz: Ceea ce proslăvesc azi ereticii pentru rătăcirea credinţei a fost spus în secolul acesta de către un bărbat foarte doct, mai mult cu uşurinţă decât cu vinovăţie. Apoi, inevitabilul, înfricoşătorul neprevăzut s-a produs. Aurelian a trebuit să spună cine era acest bărbat; Ioan de Panonia a fost acuzat, deci, de proferarea opiniilor eretice. Patru luni mai târziu, un fierar de prin Aventin, înfricoşat de înşelăciunile histrionilor, a pus pe umerii copilului său o sferă de metal foarte mare, pentru ca dublura sa să zboare. Copilul a murit; oroarea acestei crime l-a supus pe Ioan unei judecăţi foarte severe. Acesta n-a vrut să retracteze nimic; a repetat doar că a nega idealul său ar însemna să se facă vinovat de erezia rău mirositoare a monotonilor. Nu şi-a dat seama (n-a vrut să înţeleagă) că a vorbi de monotoni însemna să dezgroape morţii. Cu o insistenţă puţin senilă, a susţinut cele mai strălucite pasaje din vechile sale polemici; judecătorii nici măcar nu auzeau ceea ce altădată i-ar fi putut zdrobi. Iar el, în loc să încerce să se purifice de cea mai mică pată de histrionism, s-a străduit să le demonstreze că idealul pentru care-l acuzau era întregimea sa ortodoxă. A stat de vorbă cu cei de a căror hotărâre depindea soarta sa şi a făcut prostia de a le vorbi cu ingeniozitate şi ironie. După o discuţie care a durat trei zile şi trei nopţi, pe douăzeci şi trei octombrie, l-au condamnat la moarte prin arderea pe rug.

Aurelian a luat parte la execuţie pentru că, altfel, ar fi dovedit că era vinovat. Locul supliciului era o colină verde, în vârful căreia se înfipsese adânc, în pământ, un stâlp, iar împrejurul lui se aduseseră multe lemne. S-a dat citire sentinţei tribunalului. Sub soarele amiezii, Ioan de Panonia zăcea cu faţa în jos, scoţând strigăte bestiale. Zgâria pământul, dar călăii au pus mâna pe el, l-au târât, l-au dezbrăcat şi, în cele din urmă, l-au legat de stâlp. Pe cap i-au pus o coroană de paie înmuiată în pucioasă; alături, un exemplar din rău mirositorul Adversus annulares. Plouase cu o noapte-n urmă şi lemnele ardeau foarte prost. Ioan de Panonia s-a rugat în greacă, apoi într-o limbă necunoscută. Flăcările erau din ce în ce mai aproape, gata să-l mistuie, în clipa când Aurelian a ridicat ochii spre el şi l-a privit. Şi-atunci, focul s-a oprit. Aurelian a văzut pentru prima şi ultima oară chipul celui duşmănit. I s-a părut că seamănă cu cineva, dar nu şi-a putut da seama cu cine. Vâlvătaia l-a cuprins din nou, ascunzându-l în braţele ei; s-a mai auzit un strigăt, ca şi când ar fi strigat focul însuşi.

Plutarh spune că Iulius Cezar a plâns moartea lui Pompei; Aurelian nu a plâns-o pe cea a lui Ioan, dar a simţit ceea ce simte un om atunci când se vindecă de o boală fără de leac, o boală care făcea parte din el. Şi-a lăsat anii să treacă peste el, la Aquilea, la Efes, în Macedonia. A rătăcit pe marginile împărăţiei, prin mlaştinile cu miasme grele şi prin pustiurile contemplative, pentru ca singurătatea să-l ajute şi să-şi înţeleagă destinul. Într-o chilie mauritană, într-o noapte plină cu lei, a refăcut în gând toată acuzaţia complicată împotriva lui Ioan de Panonia şi a justificat, pentru a nenumărata oară, sentinţa. Mai greu i-a fost să justifice denunţul său întortocheat. La Rusaddier a predicat anacronica pildă Lumină din lumină aprinsă din carnea unui păcătos. În Hibernia, într-o cocioabă de mânăstire înconjurată de pădure, spre dimineaţă, l-a surprins murmurul ploii. Şi-a amintit de o noapte romană când auzise acelaşi murmur minuţios. Către prânz, un fulger a dat foc arborilor şi Aurelian a putut să moară aşa cum murise Ioan.

Sfârşitul acestei istorii se poate spune numai în metafore, pentru că are loc în împărăţia cerurilor, unde nu există timp. Poate că merită totuşi să amintim că Aurelian a stat de vorbă cu Dumnezeu şi că Acesta se interesa atât de puţin de diferenţierile şi deosebirile dintre religii, încât l-a luat drept Ioan de Panonia. Asta ar însemna o confuzie în memoria divină. E mai corect, prin urmare, să spunem că, în Paradis, Aurelian a aflat că pentru divinitatea imposibil de cunoscut el şi Ioan de Panonia (ortodoxul şi ereticul, înfricoşatul şi înfricoşătorul, acuzatorul şi victima) erau una şi aceeaşi persoană.

ISTORIA RĂZBOINICULUI ŞI A PRIZONIEREI

La pagina 278 din cartea sa La poesia (Bari, 1942), Croce, abreviind un text latinesc al istoricului Paul Diaconul, povesteşte soarta lui Droctulft şi transcrie epitaful acestuia.

Istoria aceasta m-a emoţionat în mod deosebit şi mai târziu am înţeles de ce. Droctulft a fost un războinic lombard care în timpul asediului Ravennei i-a părăsit pe ai săi şi a murit apărând oraşul pe care înainte îl atacase. Locuitorii Ravennei l-au înmormântat într-un templu şi i-au compus un epitaf  în care şi-au manifestat recunoştinţa lor („contempsit caros, dum nos amat iile, parentes"), precum şi contrastul deosebit dintre chipul crud al acestui sălbatic şi marea sa simplitate şi bunătate.

Terribilis visu facies, sed mente benignus, Longaque robuslo pectores barba fuit!{4}

Aceasta este povestea şi soarta lui Droctulft, sălbaticul care a murit apărând Ravenna sau, cel puţin, acesta este un fragment al vieţii sale pe care ni l-a lăsat Paul Diaconul. De aici, însă, nu ştiu nici măcar când s-a petrecut acest fapt: la jumătatea secolului al VI-lea, când lombarzii au pustiit câmpiile Italiei, sau în secolul al VIII-lea, înainte de căderea Ravennei. Să ne închipuim (acesta nu este o lucrare istorică) că ar fi vorba de primul caz.

Să ni-l mai închipuim, sub specie aeternitatis, pe Droctulft, nu pe individul Droctulft care, fără îndoială, a fost unic şi de nerecunoscut (toţi indivizii sunt), ci tipul generic pe care, din el şi din mulţi alţii ca el, l-a făurit tradiţia, operă a uitării şi amintirii.

Războaiele l-au adus în Italia, peste o geografie întunecată de păduri şi mlaştini, de pe malurile Dunării şi Elbei şi poate nici nu ştia că merge spre Sud, nici că va lupta împotriva gloriei romane. Poate că profesa arianismul, care susţine că gloria Fiului este reflectarea gloriei Tatălui, dar mult mai uşor e să ni-l închipuim un evlavios al Pământului, al Herthei, al cărei idol cu chip acoperit rătăcea din colibă în colibă într-un car tras de vaci, sau un credincios al zeilor războiului şi tunetului, chipuri simple şi neîndemânatice, cioplite din lemn şi înfăşurate în cârpe, încărcate cu monede şi brăţări. Venea din nepătrunsele păduri de mistreţi şi zimbri; era alb, vioi, inocent, crud, credincios şefului şi tribului său, şi nu universului. Războaiele l-au dus la Ravenna, iar aici vede ceea ce nu mai văzuse niciodată, sau ceea ce nu văzuse niciodată în întreaga sa strălucire. Vede ziua, marmura şi chiparoşii. Vede o lume multiplă, dar ordonată; vede un oraş, un organism făcut din statui, temple, grădini, case, biserici, fântâni, capiteluri şi spaţii libere frumos ordonate. Nici unul din aceste lucruri (ştiu foarte bine) nu-l impresionează prin frumuseţea sa; acestea îl mişcă însă, aşa cum ne-ar mişca acum o maşinărie complicată, al cărei scop nu-l cunoaştem, dar în a cărei formă bănuim o inteligenţă nemuritoare. Poate că îi este de-ajuns să vadă un singur arc, cu o neînţeleasă inscripţie în eterne litere romane. Oraşul îl orbeşte dintr-o dată şi-i împrospătează această senzaţie. Îşi dă seama că în el va trăi ca un câine sau ca un copil şi că nu va apuca nici măcar să-l cunoască, dar înţelege că preţuieşte mult mai mult decât zeii şi credinţa pe care le-a jurat-o lor, mult mai mult decât toate mlaştinile Germaniei. Droctulft îi părăseşte pe ai săi şi trece de partea Ravennei. Moare, iar pe mormântul său sunt gravate cuvinte pe care el nu le-ar fi înţeles:

Contempsit caros, dum nos amat iile, parentes, Hanc patriam reputans esse, Ravenna, suam.

N-a fost un trădător (trădătorii nu inspiră epitafuri pioase); a fost un iluminat, un convertit. La capătul câtorva generaţii, longobarzii, care l-au acuzat de trădare, au procedat la fel: au devenit italieni, lombarzi şi poate că cineva din sângele său — Aldiger — este străbunul lui Alighieri... Multe conjecturi se pot atribui faptei lui Droctulft; a mea este cea mai economică, şi dacă nu-i adevărată în sine, e adevărată ca simbol.

Când am citit în cartea lui Croce povestea sa, am fost foarte mişcat şi-am avut impresia că recâştig, sub altă formă, ceva care fusese al meu. Pentru o clipă, m-am gândit la călăreţii mongoli ce doreau să facă din China un câmp nesfârşit pentru păstorit, iar mai apoi au îmbătrânit în oraşele pe care visau să le distrugă; nu aceasta era memoria pe care o căutam. În cele din urmă, am găsit-o; era o povestire auzită cândva din gura bunicii mele, englezoaică, moartă de mult.

Prin 1872, bunicul meu, Borges, era comandantul frontierelor dinspre nord şi apus de Buenos Aires şi al celor din sud de Santa Fe. Comenduirea se afla la Junin; mai încolo, la patru sau cinci leghe, se găsea lanţul de forturi; iar mai departe, ceea ce se numea pe atunci Pampa sau Pământul Interior. Odată, bunica mea, mai în glumă, mai din plăcere, şi-a povestit soarta sa de englezoaică exilată la acest capăt de lume; i s-a spus că nu era singura şi i-au prezentat, câteva luni după aceea, o tânără indiancă care străbătea piaţa cu paşi înceţi. Purta două pelerine colorate şi era desculţă; avea părul blond. Un soldat i-a spus că o altă englezoaică doreşte să-i vorbească. A primit; a intrat în comenduire fără teamă, dar nu fără oarecare neîncredere. Pe chipul arămiu, pictat în culori puternice, ochii îi erau de un albastru pierdut, căruia englezii îi spun gri. Corp zvelt şi uşor ca de căprioară; mâinile, puternice şi osoase. Venea din pustiu, din Pământul Interior, şi totul i se părea mic: uşile, pereţii, mobila.

Poate că, pentru un moment, cele două femei s-au simţit surori; se aflau departe de insula lor îndrăgită, într-o tară neverosimilă. Bunica mea a bâiguit o întrebare; cealaltă i-a răspuns cu greutate, căutând cuvintele şi repetându-le, înspăimântată de o antică savoare. Trecuseră vreo cincisprezece ani de când nu mai vorbea limba natală şi nu-i era deloc uşor să şi-o reamintească. I-a spus că era din Yorkshire, că părinţii săi emigraseră la Buenos Aires, că o pierduseră într-o invazie de indieni care-au dus-o cu ei şi că acum era soţia unuia dintre şefii acestora, căci ea îi dăruise doi copii, şi care era foarte curajos. Toate acestea le-a spus într-o engleză primitivă, amestecată cu cuvinte araucane sau din pampa, iar în spatele acestei poveşti se întrezărea o viaţă aspră: corturile din piele de cal, vetrele cu foc de băligar, mâncărurile din carne afumată sau din viscere crude, marşurile tăcute către zorii zilei; asaltul fermelor, strigătele de luptă şi jafurile, bătăliile, năvalnicele atacuri ale fermelor de către călăreţi goi, poligamia, duhoarea şi magia. Până la o astfel de sălbăticie se coborâse o englezoaică. Mişcată de o astfel de soartă, bunica a implorat-o să nu se mai întoarcă acolo. A jurat s-o ajute şi să-i redea copiii. Femeia i-a răspuns că era fericită şi a plecat, în prima noapte, către pustiuri. Puţin după aceea, în revoluţia din '74 avea să moară Francisco Borges; poate că atunci bunica mea a întrevăzut în cealaltă femeie, învinsă şi transformată de acest continent neîndurător, o oglindă a monstruosului său destin...

În fiecare an, indianca blondă obişnuia să vină la Junin sau la Fuerte Lavalle, pentru a-şi cumpăra tot felul de mărunţişuri şi „vicii"; după întâlnirea cu bunica, n-a mai apărut. Şi totuşi, s-au mai văzut o dată. Bunica mea obişnuia să vâneze; într-o fermă, aproape de mlaştini, cineva jupuia o oaie. Ca într-un vis, indianca a trecut în goana calului. S-a aruncat la pământ şi a băut sângele cald. Nu ştiu dacă a făcut-o pentru că nu putea altfel sau ca un semn de dispreţ şi sfidare.

O mie trei sute de ani şi marea nesfârşită se interpunea între soarta prizonierei şi destinul lui Droctulft. Amândoi, de-acum, erau iremediabil pierduţi. De nerecuperat. Chipul sălbaticului care îmbrăţişează Ravenna şi cel al femeii europene care-şi alege pustiul par antagonice. Totuşi, pe amândoi i-a învins un elan tainic, un elan mai profund decât înţelepciunea şi amândoi s-au supus acestui elan pe care n-au ştiut să-l explice. Poate că cele două povestiri sunt una singură. Faţa şi reversul unei monede, pentru Dumnezeu, egale.

Pentru Utike von Kuhlmann

BIOGRAFIA LUI TADEO ISIDORO CRUZ

(1829-1874)

I'm looking for the face I had

Before the world was made.

Yeats: The Winding Stair

La şase februarie 1829, hăituiţi de Lavalle, răsculaţii care porniseră din Sud pentru a se încorpora diviziilor lui Lopez au poposit la o fermă al cărei nume nu-l cunoşteau, la trei sau patru leghe de Pergamino; spre dimineaţă, unul dintre ei a fost zguduit de un coşmar înspăimântător: strigătul lui confuz, în penumbra şopronului, a trezit femeia care dormea cu el. Nimeni nu ştia ce-a visat, pentru că-n ziua următoare, pe la patru, răsculaţii au fost împrăştiaţi de cavaleria lui Suárez şi urmăriţi cale de nouă leghe până la păşunile părăsite, iar el a murit într-un şanţ, cu craniul sfărâmat de o sabie din timpul războaielor cu Peru şi Brazilia. Femeia se chema Isidora Cruz; copilul pe care l-a născut a primit numele de Tadeo Isidoro.

Scopul meu nu este cel de a repeta povestea vieţii sale. Din zilele şi nopţile care-o compun, mă interesează o singură noapte; în rest, voi face doar referirile indispensabile pentru ca să se înţeleagă această noapte. Aventura constă într-o carte vestită; adică, într-o carte al cărei conţinut poate să reprezinte totul pentru toţi (I Corinteni 8; 22), fiind capabilă de nesfârşite repetiţii, versiuni şi perversiuni. Cei care au comentat povestea lui Isidoro Cruz, şi sunt destui, au subliniat influenţa câmpiei asupra formării sale, dar şi alţi gauchos asemenea lui s-au născut şi au murit pe ţărmurile sălbatice ale râului Parana sau pe vârfurile munţilor orientali. A trăit, asta da, într-o lume a sălbăticiei monotone. În 1874, când a murit de vărsat negru, nu apucase să vadă un munte, o lampă de petrol sau o moară. Şi nici un oraş. Prin 1849, fusese la Buenos Aires cu o cireadă a lui Francisco Xavier Acevedo; văcarii ceilalţi au intrat în oraş pentru a-şi deşerta chimirele; Cruz, temător, n-a ieşit din crâşma din apropierea ţarcurilor de vite. Şi-a petrecut aici multe zile, taciturn, dormind pe pământ, sorbind ceai mate, sculându-se-n zorii zilei ca să se reculeagă în rugăciune. Şi-a dat seama (dincolo de cuvinte şi chiar înţelegere) că nu avea nimic în comun cu oraşul. Unul dintre peoni, beat, şi-a râs de el. Nu i-a răspuns, dar într-una din nopţile reîntoarcerii, când acelaşi peon repeta, lângă foc, aceleaşi glume, Cruz (care mai înainte nu-i arătase nici un fel de pică, nici măcar dispreţ) l-a doborâţ dintr-o singură lovitură de cuţit. Urmărit, a trebuit să se ascundă în nişte mlaştini; într-o noapte, o pasăre de baltă l-a prevenit că era înconjurat de poliţie. Şi-a încercat cuţitul într-un trunchi de copac pitic; ca să nu-l împiedice la mers, şi-a scos pintenii. Şi-n loc să se predea, a preferat să lupte. A fost rănit la antebraţ, la umăr, la mâna stângă; i-a rănit şi el pe cei mai curajoşi dintre poliţişti; când sângele a început să-i curgă printre degete, a luptat mai aprig ca oricând; în zori, slăbit de sângele pierdut, l-au dezarmat. Pe vremea aceea, armata îndeplinea o funcţie penală; Cruz a fost destinat unui pichet de pe frontiera din Nord. Ca simplu soldat, a luat parte la războaiele civile; uneori a luptat pentru provincia sa natală, alteori împotrivă. Pe 23 ianuarie 1856, în Languas de Cardoso, a fost unul dintre cei treizeci de oameni care, sub comanda sergentului Eusebio Laprida, s-au bătut cu două sute de indieni. Aici a fost rănit de o lance.

În viaţa sa, obscură şi plină de eroism, abundă hiatusurile. Prin 1868 îl aflăm din nou la Pergamino: căsătorit sau în concubinaj, tată al unui copil, stăpân al unei fâşii de pământ. În 1869 a fost numit sergent în poliţia rurală. Îşi îndreptase trecutul; pe vremea aceea probabil că s-a crezut fericit, chiar dacă nu era adevărat. (Îl aştepta, ascunsă în viitor, o noapte lucidă, fundamentală; noaptea în care, în sfârşit, şi-a văzut propriul său chip, cea în care a putut să-şi audă propriul nume. Bine înţeleasă, noaptea aceea epuizează povestea sa; mai bine spus, un moment din această noapte, un singur fapt, pentru că faptele sunt simbolurile noastre.) Fiecare destin, oricât ar fi de amplu şi complicat, se rezumă, în realitate, la un singur moment: momentul în care omul ştie pentru totdeauna cine este. Se spune că Alexandru Macedon şi-a citit viitorul său de fier în vestita poveste a lui Ahile. Iar Carol al XII-lea de Suedia, în cea a lui Alexandru. Lui Tadeo Isidor Cruz, care nu ştia să citească, soarta nu i-a fost dezvăluită de vreo carte; s-a văzut pe sine însuşi într-o învălmăşeală şi într-un om. Faptele s-au petrecut în felul următor:

În ultimele zile din luna lui iunie a anului 1870, a primit ordin să-l prindă pe un răufăcător care era urmărit pentru două crime. Era un dezertor din trupele de pe frontiera din Sud, aflate sub comanda colonelului Benito Machado; la un chef, ucisese pe cineva într-un lupanar; la un alt chef, omorâse pe unul din partidul lui Rojas; raportul mai spunea că, de loc, era din Laguna Colorada. Aici, în urmă cu patruzeci de ani, se adunaseră răzvrătiţii, având nenorocul să-şi dea carnea păsărilor şi câinilor; de aici pornise Manuel Mesa, executat în Piaţa Victoriei, în timp ce tobele băteau pentru a-i acoperi strigătele de ură; aici murise necunoscutul tată al lui Cruz, într-un şanţ, cu capul sfărâmat de o sabie din războaiele cu Peru şi Brazilia. Cruz îşi uitase acest nume; cu o nelinişte uşoară dar inexplicabilă, şi l-a amintit... Criminalul, încolţit de soldaţi, a urzit, călare, un labirint de plecări şi întoarceri; totuşi, aceştia l-au descoperit în noaptea de 12 iulie. Se ascunsese în stufăriş. Ceaţa era aproape de nepătruns; Cruz şi oamenii săi, pe jos, s-au apropiat de tufa în care pândea sau dormea urmăritul. A ţipat o pasăre de baltă. Tadeo Isidoro Cruz a avut senzaţia că trăise momentul acesta. Criminalul a ieşit din vizuină să se bată. Lui Cruz i s-a părut înfricoşător; pletele lungi şi barba păreau că-i rod faţa. Un motiv uşor de ghicit mă opreşte să descriu bătălia. Mi-e de-ajuns să spun că dezertorul i-a rănit sau i-a ucis pe mulţi dintre oamenii lui Cruz. Acesta, în timp ce lupta din întuneric (în timp ce trupul său se lupta din întuneric), a început să-şi dea seama ce se întâmplă cu el. Şi-a dat seama că nici un destin nu-i mai bun decât altul, dar că fiecare om trebuie să-şi asculte lăuntrul. Şi-a dat seama că uniforma şi călăria îl incomodau. Şi-a perceput destinul său intim: de lup şi nu de câine obişnuit cu curtea; şi-a dat seama că celălalt era el. În câmpia fără margini se lumina de ziuă; Cruz şi-a aruncat chipiul, a strigat că nu va îngădui ca un alt om atât de curajos să fie ucis şi-a trecut să lupte împotriva soldaţilor săi, alături de dezertorul Martin Fierro.

EMMA ZUNZ

Pe 14 ianuarie, Emma Zunz, întorcându-se de la ţesătoria Tarbuch şi Loewenthal, a găsit în vestibul o scrisoare din Brazilia, din care a aflat că tatăl său murise. Au indus-o în eroare, de la început, timbrul şi plicul; mai apoi, scrisul necunoscut a început s-o neliniştească. Nouă sau zece rânduri cu litere mari încercau să umple hârtia; Emma a citit ştirea că tatăl său luase din greşeală o puternică doză de veronal şi murise pe trei ale lunii, în spitalul din Bage. Un om din salonul în care murise tatăl său semna această ştire, un anume Fein sau Fain, din Rio Grande, care nu avea cum să ştie că-i vorbea fiicei mortului.

Emma a lăsat hârtia să-i cadă din mâini. Prima senzaţie a fost o stare proastă de la stomac şi genunchi; apoi au încercat-o vinovăţia oarbă, neadevărul, frigul şi spaima; şi, după aceea, a dorit să vină mai repede ziua următoare. Şi-a dat seama că această voinţă era fără rost, pentru că moartea tatălui său era singurul lucru care se întâmplase pe lume şi că tot acesta era singurul care avea să se petreacă la nesfârşit. A luat hârtia de jos şi s-a dus în camera sa. A pus-o într-un sertar ca şi când, de acum, ar fi ştiut ceea ce avea să se întâmple. Începuse deja să întrezărească totul, deja era cea care urma să fie.

În întunericul care creştea, Emma a plâns până la sfârşitul acelei zile sinuciderea lui Manuel Maier, cel care în îndepărtatele zile fericite fusese Emanuel Zunz. Şi-a amintit de verile petrecute la ţară, lângă Gualeguay, şi-a amintit (a încercat să-şi amintească) de mama sa, şi-a amintit de căsuţa din Lanus pe care le-o luaseră, de romburile galbene ale unei ferestre, de maşina închisorii, de oprobriul lumii, de scrisorile anonime despre o „delapidare a casierului", şi-a amintit (şi aceasta nu o va uita niciodată) că, în ultima noapte, tatăl său îi jurase că hoţul era Loewenthal. Loewenthal, Aaron Loewenthal, pe atunci administrator al fabricii, iar acum unul dintre patroni. Emma Zunz păstra secretul acesta din 1916. Nu-l dezvăluise nimănui, nici măcar celei mai bune prietene, Elsa Urstein. Poate că respingea incredulitatea profană; poate că lua acest secret drept o legătură între ea şi cel absent. Loewenthal nu aflase că ea ştia acest lucru; din această pricină, Emma Zunz încerca un sentiment de putere.

În noaptea aceea nu a dormit, iar când primele raze au conturat cadrul ferestrei, planul era deja perfect. A căutat ca această zi, care i s-a părut nesfârşit de lungă, să fie la fel ca toate celelalte. Prin fabrică circulau zvonuri în legătură cu o posibilă grevă; Emma, ca întotdeauna, s-a declarat împotriva oricărei violenţe. La şase, după terminarea lucrului, s-a dus cu Elsa la un club de femei care avea un curs de gimnastică şi bazine de înot. S-au încris şi ele; a trebuit să-şi repete numele şi prenumele, literă cu literă şi să râdă la glumele vulgare ale celor din jur. Cu Elsa şi cu cea mai mică dintre fetele lui Kronfuss au stabilit la ce cinematograf să meargă duminică seara. Apoi, s-a vorbit despre logodnici şi nimeni n-a aşteptat ca Emma să spună vreun cuvânt despre asta. În aprilie împlinea nouăsprezece ani, dar bărbaţii îi inspirau, încă, o frică aproape patologică... La întoarcere şi-a pregătit o supă de tapioca şi legume, a mâncat devreme, s-a culcat şi şi-a pus în gând să doarmă. Astfel, banal şi anevoios, s-a scurs ziua de vineri, cincisprezece, ziua de ajun.

Sâmbătă, s-a trezit din pricina nerăbdării. A nerăbdării, şi nu a neliniştii, de a se afla, în sfârşit, în această zi. Nu mai avea nimic să pună la cale şi nimic la ce să se mai gândească; în câteva ore avea să ajungă la simplitatea lucrurilor. În „La Prensa" a citit că Nordstjárnan din Malmo va ridica ancora de la cheiul al treilea, în noaptea următoare. L-a chemat pe Loewenthal la telefon şi i-a spus că ar dori să-i comunice ceva important, fără să ştie celelalte femei, ceva în legătură cu greva şi i-a promis să treacă pe la biroul acestuia la căderea nopţii. Îi tremura vocea; tremuratul părea firesc pentru un denunţător. Şi-n dimineaţa aceea nu s-a mai petrecut nimic demn să fie amintit. Emma a lucrat până la douăsprezece şi şi-a aranjat cu Elsa şi cu Perla Kronfuss toate amănuntele pentru ziua de duminică. S-a culcat după masa de prânz şi şi-a recapitulat, cu ochii închişi, planul pe care-l pusese la cale. Se gândea că ultima parte va fi mai puţin îngrozitoare decât prima şi că-i va aduce, neîndoielnic, plăcerea victoriei şi a dreptăţii.

Imediat, alarmată, s-a ridicat şi s-a dus să deschidă sertarele comodei. Sub portretul lui Milton Sills, unde o pusese cu o seară mai înainte, se afla scrisoarea lui Fain. Nimeni n-ar fi putut s-o vadă; a recitit-o şi a rupt-o în bucăţi.

A povesti faptele din acea după-amiază ca adevărate ar fi greu şi nepotrivit. Un atribut al lucrurilor infernale este irealitatea, un atribut care pare să le micşoreze cruzimea lor, agravându-le, poate. Cum să prezinţi drept adevărată o astfel de acţiune în care aproape că nici cea care o îndeplinea nu crede, cum să refaci acest haos pe care azi memoria Emmei Zunz îl respinge şi îl confundă? Emma locuia în Almagro, pe strada Liniers; în după-amiaza aceea s-a dus în port. Poate că în infamul Paseo de Julio s-a văzut multiplicată în oglinzi, urmărită de lumina lămpilor electrice şi dezbrăcată de ochii înfometaţi şi lacomi, dar mai potrivit ar fi să spunem că la început, din cauza gloatei indiferente şi neştiute, a şovăit... A intrat în două sau trei baruri şi-a urmărit deprinderile şi felul de a se purta al celorlalte femei. În cele din urmă a dat peste oamenii de pe Nordstjárnan. A renunţat la unul, foarte tânăr, temându-se că i-ar inspira o oarecare duioşie şi l-a ales pe un altul, mai scund decât ea şi destul de necioplit pentru ca puritatea groazei să nu pălească. Omul a condus-o spre o intrare, de aici pe un coridor întunecos, apoi a urcat o scară răsucită şi după aceea au ajuns într-un vestibul (în care ferestrele aveau nişte romburi exact ca la casa din Lanus), iar în cele din urmă pe un alt coridor şi, în sfârşit, au intrat într-o cameră şi au închis uşa. Faptele grave rămân în afara timpului pentru că, în ele, trecutul imediat pare o bucată de viitor, iar părţile care le alcătuiesc nu dau impresia unei înlănţuiri fireşti.

S-a gândit, oare, Emma Zunz o singură dată în acel timp din afara timpului, în acea dezordine perplexă de senzaţii disparate şi atroce, la mortul care-i justifica sacrificiul? Eu mă tem că da, şi că acest moment era să-i pună în pericol scopul disperat pe care-l urmărea. S-a gândit (nu ar fi putut să nu se gândească) că tatăl ei i-a făcut mamei sale acelaşi lucru urât pe care omul acesta avea să i-l facă ei. S-a gândit cu o uşoară teamă şi după aceea s-a refugiat, imediat, în prăpastie. Omul, suedez sau finlandez, nu vorbea spaniola; pentru ea a fost doar o unealtă, aşa cum a fost şi ea pentru el; ea a servit pentru plăcere, el pentru a justifica dreptatea.

Când a rămas singură, Emma n-a deschis imediat ochii. Pe noptieră se aflau banii pe care-i lăsase bărbatul. Emma s-a ridicat şi i-a rupt, aşa cum mai înainte rupsese scrisoarea. A rupe banii este o impietate, ca şi când ai arunca pâinea. Emmei i-a părut rău şi abia de-a avut curajul să-i rupă. Încă un act de mândrie... şi în ziua aceea... Teama s-a pierdut în tristeţea trupului, în scârbă. Teama şi scârba au pus stăpânire pe ea, dar s-a ridicat şi-a-nceput să se-mbrace. În cameră, lumina se stingea treptat, o dată cu asfinţitul. Emma a putut să iasă fără a fi văzută; la colţul străzii s-a urcat într-un Lacroze, care mergea spre apus. Şi-a ales, conform planului ei, un loc cât mai în faţă, pentru ca să nu-i vadă nimeni chipul. Poate că a liniştit-o faptul că a putut să bănuiască, în forfota insipidă a străzii, că cele întâmplate nu contaminaseră lucrurile obişnuite. A călătorit prin cartiere cu case mici şi întunecoase, privindu-le şi uitându-le imediat, coborând la intrarea în Warnes. În mod paradoxal, oboseala îi dădea puteri, obligând-o să se concentreze în amănuntele aventurii sale şi tăinuindu-i scopul propus.

Aaron Loewenthal era, pentru toţi, un om serios; pentru ai săi, puţini, era un avar. Trăia deasupra fabricii, singur. Stabilit în cartierul acesta nelocuit, se temea de hoţi; în curtea fabricii avea un câine uriaş, iar în sertarul mesei, nimeni nu se îndoia de asta, un revolver. Plânsese ca un disperat, un an în urmă, neaşteptata moarte a soţiei sale, o Gauss, care-i adusese o moştenire frumoasă, dar banul nu era adevărata sa pasiune. Se ruşina în sine ştiindu-se mai puţin capabil să-l câştige decât să-l păstreze. Era religios; credea că între el şi Dumnezeu există un pact secret care-l scutea să se poarte cinstit în schimbul rugăciunilor şi daniilor. Chel, destul de corpolent, îmbrăcat în negru, cu ochelari fumurii şi barbă blondă, el aştepta, acum, raportul confidenţial din partea muncitoarei Emma Zunz.

A văzut-o împingând poarta (pe care o lăsase înadins întredeschisă) şi traversând curtea întunecată. A văzut-o dând un uşor ocol în clipa în care câinele a început să latre. Buzele Emmei tremurau aidoma celor ce se roagă în şoaptă; obosite, şopteau sentinţa pe care domnul Loewenthal avea s-o audă înainte de a muri.

Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa cum prevăzuse Emma Zunz. Din dimineaţa trecută ea se visase de mai multe ori îndreptând revolverul cu hotărâre şi obligându-l pe acest mizerabil să-şi recunoască mizerabila-i vinovăţie, iar mai apoi expunându-i stratagema care va face ca Dreptatea lui Dumnezeu să triumfe împotriva dreptăţii umane. (Nu de frică, ci din simplul motiv că ea era un instrument al Dreptăţii, nu dorea să fie condamnată.) După aceea, un singur glonţ, bine ţintit în inimă, urma să sigileze destinul lui Loewenthal. Lucrurile s-au petrecut, însă, altfel.

În faţa lui Aaron Loewenthal, mai mult decât graba de a-şi răzbuna tatăl, Emma Zunz a simţit nevoia de a pedepsi ultrajul îndurat pentru această răzbunare. După această minuţioasă dezonoare, nu putea să nu-l ucidă. De asemenea, nu avea timp de pierdut pentru tot felul de scene. Rezervată, timidă, i-a cerut scuze lui Loewenthal, a invocat (ca orice denunţător) obligaţia loialităţii, a pronunţat câteva nume, a dat să se înţeleagă altele şi a tăcut, ca şi când frica ar fi pus stăpânire pe ea. A reuşit să-l facă pe Loewenthal să iasă pentru a-i aduce un pahar cu apă. În clipa când acesta, neîncrezător în astfel de sclifoseli, dar indulgent, s-a întors în sufragerie, Emma scosese deja revolverul din sertarul biroului. A apăsat pe trăgaci de două ori. Trupul greoi s-a prăbuşit ca şi când zgomotul şi fumul l-ar fi tăiat în două, iar paharul cu apă i-a plesnit în mână. A privit-o cu groază şi ură, înjurând-o în spaniolă şi în idiş. Şi, cum cuvintele urâte nu mai conteneau, Emma s-a văzut obligată să mai apese trăgaciul încă o dată. În curte, câinele a început să latre şi un şuvoi de sânge a ţâşnit printre buzele obscene ale bărbatului, înroşindu-i barba şi hainele. Emma a început să-şi rostească acuzaţia pe care o pregătise cu atâta grijă. („Am venit să-l răzbun pe tatăl meu şi nu mă va putea pedepsi nimenea..."), dar Loewenthal murise. Niciodată n-a ştiut dacă a mai reuşit s-o înţeleagă.

Lătrăturile insistente i-au amintit că încă nu putea să se odihnească. A dezvelit divanul, mototolind aşternuturile, a desfăcut nasturii de la haina cadavrului, i-a smuls ochelarii pătraţi şi i-a pus pe casa de bani. Apoi a ridicat receptorul şi a repetat ceea ce avea să repete de atâtea ori, cu aceleaşi cuvinte sau cu altele: S-a întâmplat un lucru de necrezut... Domnul Loewenthal m-a făcut să intru la el sub pretextul grevei... A abuzat de mine, l-am ucis...

Povestea, într-adevăr, părea de necrezut, dar s-a impus în faţa tuturor pentru că era destul de adevărată. Era adevărat glasul Emmei Zunz, este adevărat ultrajul pe care-l îndurase; false erau doar împrejurările, ora şi unu sau două nume proprii.

CASA LUI ASTERION

Şi regina a născut un copil care s-a numit Asterion.

Apolodor: Biblioteca, III, I.

Sunt acuzat de îngâmfare, poate de mizantropie şi poate de nebunie. Astfel de acuzaţii (pe care le voi pedepsi la timpul cuvenit) sunt ridicole. E adevărat că nu ies din casa mea, dar, de asemenea, este adevărat că uşile acesteia (al căror număr este infinit){5} rămân deschise, ziua şi noaptea, tuturor oamenilor, precum şi animalelor. Să intre cine vrea. Nu va găsi aici luxul femeiesc, nici fastul bizar al palatelor, dar va afla liniştea şi singurătatea. De asemenea, va găsi o casă cum nu mai există nici una pe faţa pământului. (Mint cei care susţin că în Egipt ar exista una asemănătoare.) Până şi detractorii mei recunosc că nu există nici un fel de mobilă în această casă. Şi un alt fapt ridicol este acela că eu, Asterion, sunt un prizonier. Să mai repet că nu există nici o uşă închisă şi să adaug că nu există nici vreo încuietoare? În plus, într-o după-amiază am ieşit în stradă; dacă m-am întors înainte de căderea serii am făcut-o pentru că mă înfricoşează chipurile plebei, chipuri şterse şi palide, ca o mână deschisă. Soarele apusese, dar plânsul dezlănţuit al unui copil şi rugăciunile prosteşti ale turmei m-au făcut să cred că fusesem recunoscut. Lumea se ruga, alerga, se prosterna; unii apăreau în faţa templului Luminilor, alţii adunau pietre. Unul, cred, s-a ascuns în mare. Nu în zadar mama mea a fost regină; nu pot fi confundat cu vulgul, chiar dacă modestia mea ar dori asta.

Adevărul este că sunt unic. Nu mă interesează ceea ce un om poate să transmită altor oameni; ca un filosof, consider că prin arta scrisului nu poate fi comunicat nimic.

Amănuntele ruşinoase şi triviale nu-şi au măsură în spiritul meu făcut pentru lucruri mari; n-am reţinut niciodată diferenţa dintre o literă şi altă literă. O oarecare nerăbdare generoasă nu mi-a îngăduit să învăţ să citesc. Uneori îmi pare rău de asta, pentru că zilele şi nopţile sunt foarte lungi.

Bineînţeles, distracţiile nu-mi lipsesc. Asemenea unui berbec care se pregăteşte să izbească, alerg pe coridoare de piatră până mă prăbuşesc la pământ, obosit. Mă retrag în umbra vreunei fântâni sau vreunui coridor şi mă joc de-a v-aţi ascunselea. Există câteva terase de pe care mă las să cad, însângerându-mă. La orice oră pot să mă fac că dorm, cu ochii închişi şi respiraţia puternică. (Uneori, am adormit de-a binelea, alteori, când am deschis ochii, culoarea zilei se schimbase.) Dar dintre toate jocurile, cel pe care-l prefer cel mai mult este cel al celuilalt Asterion. Îmi închipui că vine să mă viziteze, iar eu îi arăt casa. Cu reverenţe grave, îi spun: Acum ne reîntoarcem la încrucişarea anterioară sau Acum dăm în cealaltă curte sau Aveam dreptate când îţi spuneam că o să-ţi placă fântâna aceasta sau Acum ai să vezi un bazin care s-a umplut de nisip sau Ai să vezi cum se bifurcă subsolul. Uneori mă înşel şi ne trezim amândoi râzând.

Nu mi-am imaginat doar aceste jocuri; m-am gândit şi la casă. Toate încăperile care o compun se află în mai multe părţi, fiecare loc este un alt loc. Nu există doar o fântână, o curte, o adăpătoare sau o iesle; există paisprezece (sunt infinite) iesle, adăposturi, curţi şi fântâni. Casa are mărimea lumii; mai bine spus este lumea însăşi. Totuşi, obosind din pricina atâtor curţi cu fântâni şi coridoare de piatră întunecoase, am reuşit să văd strada, Templul Luminilor şi marea. Acest lucru nu l-am înţeles până în clipa când, într-o noapte, mi-am dat seama că, de asemenea există paisprezece (infinite) mări şi paisprezece temple. Totul e de mai multe ori, de paisprezece ori şi doar două lucruri există pe lume care par să existe o singură dată: sus, soarele; jos, Asterion. Poate că eu am creat stelele, soarele şi casa enormă, dar nu-mi mai amintesc.

La fiecare nouă ani, în casă intră nouă oameni pentru ca eu să-i vindec de orice rău. Le aud paşii şi glasurile în fundul coridoarelor de piatră şi alerg, vesel, să-i întâmpin. Ceremonia ţine câteva minute. Unul după altul se prăbuşesc fără ca eu să-mi pătez mâinile de sânge. Rămân acolo unde-au căzut şi cadavrele lor mă ajută să deosebesc un coridor de altul. Nu ştiu cine sunt, dar ştiu că unul dintre ei a profetizat, în ceasul morţii sale, că, odată, va sosi mântuitorul meu. De atunci singurătatea nu mă mai doare pentru că ştiu că mântuitorul meu trăieşte şi că, în cele din urmă, se va ridica deasupra prafului. Dacă auzul meu ar distinge tot murmurul lumii, aş percepe cuvintele sale. De m-ar duce într-un alt loc cu mai puţine coridoare şi mai puţine porţi! Mă întreb de multe ori: Cum va fi, oare, Mântuitorul meu? Va fi un taur sau un om? Va fi un taur cu chip de om? Sau va fi asemenea mie?

Soarele dimineţii a strălucit pe spada de bronz. Nu rămânea nici o urmă de sânge.

— Ai să crezi, Ariadna? a rostit Tezeu. Minotaurul abia de s-a apărat.

Martei Mosquera Eastman

CEALALTĂ MOARTE

Au trecut, poate, doi ani (am pierdut scrisoarea), de când mi-a scris Gannon, din Gualeguaychu , anunţându-mă că mi-a trimis traducerea, probabil prima în spaniolă, a poemului The Past de Ralph Waldo Emerson, şi adăugând într-un post-scriptum ulterior că don Pedro Damián, de care-mi amintesc, murise cu câteva nopţi în urmă din cauza unei congestii pulmonare. Chinuit de febră, acesta retrăise în delirul său sângeroasa zi de la Masoller; vestea mi s-a părut previzibilă şi chiar convenţională, pentru că don Pedro Damián, pe când avea nouăsprezece sau douăzeci de ani, se înrolase sub steagurile lui Aparicio Savaria. Revoluţia din 1904 l-a surprins într-o fermă din Rio Negro sau din Paysandil, unde lucra ca peon; Pedro Damián, de loc, era din Entre Rios, mai exact din Gualeguaychu, dar s-a aflat mereu acolo unde se aflau prietenii săi, la fel de vesel şi de ignorant ca şi ei. A luat parte la câte-o încăierare şi a participat la ultima bătălie; repatriat în 1905, s-a apucat, cu o tenacitate umilă, să lucreze pământul. Din câte ştiu, nu şi-a mai părăsit provincia niciodată. Ultimii treizeci de ani i-a petrecut într-un loc foarte singuratic, la o depărtare de o leghe sau două de Nancay; în acest pustiu am stat de vorbă cu el (am încercat să stau de vorbă) într-o după-amiază din 1942. Era un om tăcut şi destul de simplu. Sunetul şi furia de la Masoller epuizau povestea sa; nu m-a surprins faptul că, în ceasul morţii, a retrăit aceste momente; memoria mea e atât de slabă, încât abia de-mi amintesc de o fotografie pe care i-a făcut-o Gannon. Faptul în sine nu are nimic particular dacă ţinem seama că l-am văzut la începutul lui 1942, o singură dată, iar fotografia i-am văzut-o de mai multe ori. Gannon mi-a trimis fotografia, dar am pierdut-o şi nu o caut. Mi-ar fi teamă să dau peste ea.

Cel de-al doilea episod s-a petrecut la Montevideo, câteva luni după aceea. Febra şi agonia omului din Entre Rios mi-au sugerat o povestire fantastică asupra înfrângerii de la Masoller; Emir Rodriguez Monegal, căruia i-am vorbit despre acesta, mi-a dat câteva rânduri către colonelul Dionisio Tabares, care făcuse campania aceasta. M-a primit după cină. Dintr-un balansoar aşezat în curte, a rememorat, cu dezordine şi dragoste, acele vremuri trecute. Mi-a vorbit de muniţii care n-au mai sosit şi de atacuri de cavalerie înfrânte, de oameni adormiţi şi pământii ţesând labirinturi şi marşuri obositoare, de Savaria, care ar fi putut să intre în Montevideo, dar s-a abătut din drum pentru că „un gaucho se teme de oraş", de oameni tăiaţi în bucăţi, de un război civil care mi s-a părut mai puţin o încleştare între două armate şi mai mult un vis al unui sălbatic. Mi-a vorbit de Illescas, de Tupambae, de Masoller. A făcut-o cu amănunte atât de precise şi într-un mod atât de viu, încât mi-am dat seama că povestise lucrurile acestea de multe ori şi că dincolo de cuvintele sale aproape că nu mai rămânea nici o amintire, într-o pauză, am reuşit să aduc în discuţie numele lui Damián.

— Damián? Pedro Damián? a îngânat colonelul. A luptat cu mine. Un indian căruia băieţii îi spuneau Dayman. A început să râdă în hohote şi s-a oprit brusc, cu o oarecare neplăcere mimată sau, poate, adevărată.

Şi cu un alt glas mi-a spus că războiul, asemenea femeilor, exista pentru ca bărbaţii să se pună la încercare şi că, înainte de a intra în luptă, nimeni nu ştia cine este. Cineva putea să se creadă un laş, dar se purta ca un curajos, altcineva, invers, aşa cum s-au petrecut lucrurile cu acest sărman de Damián, care la început se afunda prin cârciumi cu emblema sa albă, pentru ca în cele din urmă să dea înapoi, la Masoller. Într-un schimb de focuri cu zumacii s-a purtat ca orice bărbat, dar altfel au stat lucrurile în clipa în care armatele s-au înfruntat direct şi au început să bată tunurile, iar fiecare în parte a simţit că cinci mii de oameni s-au coalizat pentru a-l ucide pe el. Bietul indian, care-şi trăise viaţa scăldând oile, s-a văzut dintr-o dată târât într-o încleştare patriotardă...

Versiunea lui Tabares, în mod paradoxal, m-a ruşinat. Aş fi preferat ca lucrurile să nu se fi petrecut astfel. Din bătrânul Damián, în după-amiaza aceea, fără să mi-o fi propus, făcusem un fel de idol; versiunea lui Tabares mi-l distrugea. Am înţeles de îndată singurătatea voită şi retragerea lui Damián; nu o făcuse din modestie, ci de ruşine. Am încercat în zadar să-mi repet că un om acuzat de laşitate e mult mai complicat şi mai interesant decât un simplu curajos. Gaucho Martin Fierro, m-am gândit eu, e mai puţin memorabil decât Lord Jim sau Razumov. Da, însă Damián, precum un gaucho, era obligat să fie Martin Fierro — mai ales în faţa acelor gauchos orientali. Din ceea ce mi-a spus şi nu mi-a spus Tabares, am perceput savoarea grosolană a ceea ce se cheamă artiguism{6}: convingerea (controversată poate) că Uruguayul este o ţară mai simplă decât a noastră şi, prin urmare, mai curajoasă... Mi-amintesc că în noaptea aceea ne-am despărţit foarte veseli.

Peste iarnă, necunoaşterea unei împrejurări sau două, necesare povestirii mele fantastice (care se încăpăţâna să ia forma aşteptată), m-a făcut să-l revăd pe Tabares. L-am găsit împreună cu un alt om în vârstă: doctorul Juan Francisco Amaro din Paysandu, care, de asemenea, luase parte la lupte în revoluţia lui Savaria. Evident, s-a vorbit de Masoller. Amaro a spus câteva anecdote, iar după aceea a adăugat fără grabă, ca şi când s-ar fi gândit cu voce tare:

— Ne-am oprit peste noapte în Santa Irene, ţin minte, şi ni s-au mai alăturat câţiva oameni. Între ei, un veterinar francez care a murit în ajunul luptei şi un băiat din Entre Rios, un cioban, un anume Pedro Damián.

L-am întrerupt cu o oarecare neplăcere:

— Da, ştiu, argentinianul care s-a înmuiat de tot în faţa gloanţelor.

M-am oprit. Cei doi mă priveau surprinşi:

— Vă înşelaţi, domnule, a rostit, în cele din urmă Amaro. Pedro Damián a murit aşa cum ar dori să moară orice om. Să fi fost patru după-amiază. Pe vârful unui munte, infanteria inamică devenise foarte puternică; ai noştri au atacat-o cu lăncile; Damián mergea în faţă, strigând, şi un glonţ l-a lovit drept în piept. S-a oprit în învălmăşeală, şi-a terminat strigătul de îmbărbătare şi a căzut la pământ, nemişcat între picioarele cailor. Era mort şi ultimele rafale dinspre Masoller au trecut pe deasupra sa. Era atât de curajos şi încă nu împlinise douăzeci de ani.

Fără îndoială, vorbea despre alt Damián, dar ceva m-a făcut să-l întreb ce striga indianul.

— Cuvinte tari, mi-a răspuns colonelul, ceea ce se strigă în timpul bătăliilor.

— S-ar putea, a intervenit Amaro, dar a strigat şi „Trăiască Urquiza!"

Am tăcut. În cele din urmă, colonelul a îngânat:

— Ca şi când nu ar fi luptat la Masoller, ci în Cagancha sau în India Moartă, acum un secol.

Şi a adăugat cu sinceră nedumerire:

— Eu am comandat trupele acelea şi aş putea să jur că e prima oară când aud vorbindu-se de un Damián.

N-am reuşit să-l facem să-şi amintească.

În Buenos Aires, stupoarea pe care mi-o produsese uitarea acestuia s-a repetat. În faţa celor unsprezece volume încântătoare ale operei lui Emerson, la subsolul librăriei englezeşti din Mitchell, într-o după-amiază, am dat peste Patricio Gannon. L-am întrebat de traducerea sa din The Past. Mi-a spus că nu se gândea să facă această traducere şi că literatura spaniolă era atât de plictisitoare, încât Emerson nu mai era necesar. I-am amintit că-mi promisese această traducere în aceeaşi scrisoare în care îmi anunţase moartea lui Damián. M-a întrebat cine era Damián. I-am spus, dar în zadar. Cu un început de spaimă mi-am dat seama că mă asculta cu o oarecare uimire şi am căutat să mă ajut cu o discuţie despre detractorii lui Emerson, poet mai complex, mai îndemânatic şi, fără îndoială, mai personal decât nefericitul de Poe.

Trebuie să mai amintesc unele lucruri. În aprilie am primit o scrisoare de la colonelul Dionisio Tabares: nu mai era supărat pe mine şi-şi amintea foarte bine de omul din Entre Rios, care mersese în primele rânduri în încleştarea de la Masoller şi fusese îngropat de oamenii săi la poalele muntelui, în aceeaşi noapte. În iulie am trecut prin Gualeguaychu; n-am găsit casa lui Damián şi nimeni nu-şi amintea de el. Am vrut să-l întreb pe proprietarul turmelor de oi, Diego Abarco, care l-a văzut în ceasul morţii; dar murise şi el, la începutul iernii. Am încercat să-mi amintesc chipul lui Damián; câteva luni mai târziu, răsfoind un album, mi-am dat seama că ceea ce reuşisem eu să-mi evoc era chipul celebrului tenor Tamberlick, în rolul lui Othello.

Încerc acum să propun câteva ipoteze. Cel mai uşor, dar mai puţin mulţumitor, ar fi să existe doi Damián: laşul care a murit în Entre Rios, prin 1946 şi eroul, mort în 1904, la Masoller. Defectul unei astfel de supoziţii rezidă în faptul că nu explică ceea ce este în mod evident o enigmă: ciudata revenire a memoriei colonelului Tabares, uitarea care anulează pentru atât de puţină vreme chipul şi chiar numele celui revenit. (Nu accept, nu vreau să accept o situaţie mai simplă: că aş fi visat eu toate astea, mai dinainte.) Mai ciudată însă mi se pare situaţia pe care şi-a imaginat-o Ulrike von Kuhlmann. Pedro Damián, spunea Ulrike, a murit în luptă, dar în ceasul morţii l-a implorat pe Dumnezeu să-l aducă în Entre Rios. Dumnezeu a şovăit un moment înainte de a acorda o astfel de graţiere, şi cel care i-o ceruse era deja mort. Câţiva oameni îl văzuseră când s-a prăbuşit. Dumnezeu, care nu poate să schimbe trecutul nimănui, dar poate schimba înfăţişările acestuia, a schimbat imaginea morţii în cea de leşin şi, în felul acesta, umbra omului din Entre Rios s-a întors în locurile sale. S-a întors, dar nu trebuie să uităm condiţia sa de umbră. A trăit în singurătate, fără nici o femeie, fără prieteni; a iubit totul, şi a avut totul dar numai de la distanţă, ca de cealaltă parte a ferestrei; „a murit" şi imaginea sa transparentă s-a pierdut, aşa cum se pierde apa în apă. Această variantă este greşită, dar ar fi trebuit să mi-o sugereze pe cea adevărată (pe cea care acum o consider adevărată), care, în acelaşi timp, este mai simplă şi mai de necrezut, într-un mod aproape magic am dat peste ea în tratatul lui Pier Damiani, De Omnipotentia, la studierea căruia m-au determinat două versuri din cântul al XX-lea din Paradisul, care pun exact problema identităţii. În cel de-al cincilea capitol al tratatului amintit, Pier Damiani susţine, împotriva lui Aristotel şi a lui Fredegario de Tours, că Dumnezeu poate să facă să nu fi fost ceea ce odată a fost. Am citit aceste vechi discuţii teologice şi am început să înţeleg tragica poveste a lui don Pedro Damián.

O presupun astfel. Damián s-a purtat ca un laş la Masoller şi şi-a închinat restul vieţii ştergerii acestei ruşini. S-a întors la Entre Rios; n-a ridicat mâna împotriva nimănui, nu a marcat pe nimeni, nu a căutat faima eroului, dar în câmpiile din Nancay s-a purtat aspru, luptându-se cu muntele şi ferma părăsită. Şi-a pregătit, fără îndoială, fără s-o ştie, minunea. A gândit cât mai profund: dacă soarta mă va pune în fata unei alte lupte, voi şti cum să mă port. Timp de patruzeci de ani a aşteptat, cu speranţă, o astfel de situaţie şi, în cele din urmă, soarta i-a adus-o, chiar în clipa morţii. I-a adus-o în forma delirului, dar grecii ştiau că nu suntem decât umbra unui vis. În timpul agoniei, a retrăit lupta şi s-a purtat ca un bărbat adevărat, a trecut în primele rânduri şi un glonţ l-a lovit în plin. Astfel, în 1946, datorită unei lungi pasiuni, Pedro Damián a murit în lupta de la Masoller, cea care avusese loc în iarna şi primăvara lui 1904.

În Summa Theologica se neagă faptul că Dumnezeu ar putea să facă aşa încât trecutul să nu fi fost, dar nu se spune nimic în legătură cu întortocheata înlănţuire dintre efect şi cauză, care-i atât de vastă şi atât de intimă, încât aproape că e cu neputinţă să anulezi un singur fapt îndepărtat, oricât ar fi de neînsemnat, fără a invalida prezentul. A schimba trecutul nu înseamnă a schimba un singur lucru; înseamnă a anula consecinţele sale care tind să fie infinite. Cu alte cuvinte înseamnă să creezi două istorii universale. În prima (să zicem), Pedro Damián a murit la Entre Rios, în 1946; în cea de-a doua, la Masoller, în 1904. Aceasta este cea pe care o trăim acum, dar suprimarea celeilalte nu a fost imediată şi a dat naştere neînţelegerilor pe care le-am amintit aici. Colonelul Tabares a trecut prin diverse perioade: la început şi-a amintit că Damián s-a purtat ca un laş; apoi l-a uitat cu desăvârşire; în cele din urmă şi-a amintit de moartea sa eroică. Nu mai puţin interesant este cazul lui Abaroa; aceasta a murit, înţeleg, pentru că-şi amintea mult prea bine de don Pedro Damián.

În ce mă priveşte, înţeleg să nu risc un pericol asemănător. Am presupus şi am înregistrat un proces care nu-i accesibil oamenilor, un fel de scandal al raţiunii; dar câteva împrejurări îmi micşorează acest privilegiu înspăimântător. Pentru moment, nu ştiu dacă am scris de fiecare dată adevărul. Bănuiesc că Pedro Damián (dacă a existat) nu s-a numit Pedro Damián şi că eu mi-l amintesc sub acest nume pentru ca într-o zi să pot crede că povestea sa mi-a fost sugerată de argumentele lui Pier Damiani. Ceva asemănător se petrece şi cu poemul amintit în primul paragraf, cel care vorbeşte despre irevocabilitatea trecutului. Prin 1951 voi crede că am scris o povestire fantastică şi că am vorbit despre o întâmplare adevărată; chiar şi inocentul Vergiliu, acum două mii de ani, a crezut că anunţă naşterea unui om, profetizându-l pe Dumnezeu.

Bietul Damián! Moartea l-a purtat la cei douăzeci de ani ai săi într-un război trist şi obscur şi într-o luptă locală, dar a reuşit să obţină ceea ce îi dorea sufletul: a aşteptat mult până să reuşească, dar poate că nici nu există o fericire mai mare decât aceasta.

DEUTSCHES REQUIEM

Dacă o fi să mă ucidă, nu voi tremura, dar voi descurca în faţa Sa firele pricinei mele.

Iov 13:15

Numele meu este Otto Dietrich zur Linde. Unul din străbunii mei, Cristoph zur Linde, a murit în atacul cavaleriei care a hotărât victoria din Zorndorf. Străbunicul meu matern, Ulrich Forkel, a fost asasinat în pădurea din Marchenoir de către puşcaşii francezi, în ultimele zile din 1870; căpitanul Dietrich zur Linde, tatăl meu, s-a distins în asediul din Namur, în 1914 şi, doi ani după aceea, în trecerea Dunării{7}. Cât despre mine, voi fi împuşcat pentru că am fost călău şi asasin. Tribunalul a acţionat cu dreptate; de la bun început, m-am declarat vinovat. Mâine dimineaţă, când ceasul închisorii va bate ora nouă, eu voi fi mort; e firesc să mă gândesc la străbunii mei, căci sunt foarte aproape de umbra lor şi pentru că, într-un fel, sunt ei.

În timpul procesului (care din fericire a durat puţin) nu am vorbit; a mă fi dezvinovăţit atunci, ar fi complicat sentinţa şi ar fi părut o laşitate. Acum lucrurile s-au schimbat; în această noapte, înaintea executării mele, pot să vorbesc fără teamă. Nu pretind să fiu iertat, pentru că vina n-ar sălăşlui în mine, dar vreau să fiu înţeles. Cei care vor şti să mă asculte, vor înţelege istoria Germaniei şi viitoarea istorie a lumii.

Eu ştiu că situaţiile identice cu a mea, excepţionale şi înspăimântătoare acum, foarte curând vor fi banale. Mâine dimineaţă voi muri, dar eu sunt un simbol al generaţiilor viitoare.

M-am născut la Marienburg, în 1908. Două pasiuni, acum aproape uitate, mi-au îngăduit să înfrunt cu curaj şi chiar cu bucurie mulţi ani nefericiţi: muzica şi metafizica. Nu-i pot aminti pe toţi binefăcătorii mei, dar există două nume pe care nu pot să nu le mărturisesc: cel al lui Brahms şi al lui Schopenhauer. De asemenea, am scris poezii; la numele menţionate, doresc să adaug un alt mare nume germanic, William Shakespeare. La începuturi, teologia m-a interesat, dar de la această fantastică materie (ca şi de la credinţa creştină) m-au îndepărtat pentru totdeauna Schopenhauer, cu raţiuni directe, Shakespeare şi Brahms cu infinita varietate a lumii lor. Să afle cel ce se va opri ca vrăjit, cutreierat de duioşie şi mulţumire, în oricare loc din opera acestor fericiţi, că şi eu, abominabilul, am făcut-o.

Spre 1927 au intrat în viaţa mea Nietzsche şi Spengler. Observă un scriitor din secolul al XVII-lea că nimeni nu vrea să datoreze nimic contemporanilor săi; eu, ca să mă eliberez de influenţa pe care am presimţit-o apăsătoare, am scris un articol intitulat Abrechnung mit Spengler, în care subliniam faptul că monumentul cel mai limpede al trăsăturilor pe care autorul le numeşte faustice nu este drama miscelanee a lui Goethe{8}, ci un poem scris acum douăzeci de secole, De rerum natura. Am făcut dreptate, prin urmare, sincerităţii filosofului istoriei şi spiritului său radical german (kerndeutsch), militar, în 1929 am intrat în Partid.

Nu voi spune prea multe despre anii mei de studiu. Au fost mai duri pentru mine decât pentru mulţi alţii, căci, deşi nu sunt lipsit de curaj, nu am nicidecum vocaţia violenţei. Totuşi, am înţeles că ne aflam la marginea unui timp nou şi că acest timp, comparabil cu epocile de început ale Ierusalimului sau Creştinismului, cerea oameni noi.

În mod individual, camarazii mei îmi păreau odioşi; în zadar am încercat să accept că, pentru scopul înalt care ne unea, nu eram indivizi.

Ne asigură teologii că dacă Dumnezeu şi-ar abate o singură clipă privirea de la mâna mea dreaptă care scrie, aceasta ar redeveni nimic, ca fulgerată de un foc fără lumină. Nimeni nu poate exista, zic eu, nimeni nu poate gusta un pahar cu apă sau împărţi o bucată de pâine fără îndreptăţire. Această îndreptăţire este deosebită pentru fiecare om; eu aşteptam inexorabilul război care să dovedească credinţa noastră. Îmi era de ajuns să ştiu că voi fi unul din soldaţii bătăliilor sale. Uneori m-am temut că ne va înşela aşteptările laşitatea Angliei şi Rusiei. Întâmplarea sau destinul au urzit astfel viitorul meu; la începutul lui martie 1939, pe înserat, au avut loc confruntări în Tilsit pe care ziarele nu le-au menţionat; în strada din spatele sinagogei două gloanţe mi-au străpuns piciorul care a trebuit amputat{9}. Câteva zile după aceea, armatele noastre intrau în Bohemia; când sirenele au dat semnalul, eu mă aflam în staţionarul spitalului încercând să mă pierd şi să uit de mine în cărţile lui Schopenhauer. Simbol al destinului meu zadarnic, pe tocul ferestrei dormea un motan uriaş şi molatec.

În primul volum din Parerga und Paralipomena am recitit că toate lucrurile care i se pot întâmpla unui om, din clipa naşterii până la moarte, au fost prestabilite de el însuşi. Rezultă că, astfel, orice neatenţie este deliberată, orice întâlnire întâmplătoare a fost prestabilită, că orice umilinţă este o penitenţă, orice înfrângere, o misterioasă victorie, orice moarte, o sinucidere. Nu există o consolare mai dibace decât gândul că ne-am ales singuri nefericirile; această teologie individuală ne descoperă un ordin secret şi ne confruntă în mod minunat cu divinitatea. Ce scop neştiut (m-am gândit) m-a făcut să caut în seara aceea gloanţele acelea şi mutilarea mea? Nu frica războiului, ştiam asta; ceva mai profund. În cele din urmă am crezut că înţeleg. Să mori pentru o religie e mai uşor decât s-o trăieşti cu toată plenitudinea; să te lupţi în Efes împotriva fiarelor e mai puţin greu (au făcut-o mii de martiri necunoscuţi) decât să fii Sfântul Pavel, serv al lui Isus Cristos; o faptă valorează mai puţin decât toate orele din viaţa unui om. Luptele şi gloria sunt facilităţi; mai grea decât acţiunea lui Napoleon a fost cea a lui Raskolnikov.

Pe şapte februarie 1941 am fost numit subdirector al lagărului de concentrare din Tamowitz.

Împlinirea acestei funcţii nu mi-a fost deloc plăcută; dar nu am păcătuit niciodată prin neglijenţă. Laşul iese la iveală în faţa spadei; milostivul, credinciosul caută încercarea închisorilor şi durerii străine. Nazismul, în mod intrinsec, este un fapt moral, o despuiere a omului vechi, înrăit, pentru a-l îmbrăca pe cel nou. Această mutaţie e ceva obişnuit în luptă, sub strigătele căpitanilor şi vacarmul mulţimii; nu se întâmpla acelaşi lucru într-o celulă, unde ne ispiteşte cu duioşia ei vicleană pietatea. Nu scriu în zadar acest cuvânt; pentru omul superior pietatea este ultimul păcat al lui Zarathustra. Aproape că l-am săvârşit (mărturisesc) atunci când mi l-au trimis de la Breslau pe distinsul poet David Jerusalem.

Avea omul acesta cincizeci de ani. Lipsit de bucuriile din această lume, urmărit, refuzat, pedepsit, îşi consacrase geniul său cântării fericirii. Albert Saergel, dacă îmi amintesc bine, în Dichtung der Zeit, l-a asemănat cu Whitman. Comparaţie nefericită; Whitman preamăreşte universul de la bun început, în mod general, aproape nepăsător; Jerusalem se bucură pentru orice lucru cu o dragoste minuţioasă. Nu face niciodată enumerări, nu-l ispitesc tabelele. Pot să repet încă foarte mulţi hexametri din poemul acela profund care se intitulează Tse Yung, pictor de tigri, cel care e vărgat de tigri, ca şi cum ar fi plin şi străpuns de tigri transversali şi tăcuţi. Şi nu mi-am uitat nici monologul din Rosencrantz vorbeşte cu îngerul, unde un cămătar londonez din secolul al XVI-lea încearcă în zadar, înaintea morţii, să-şi plătească păcatele, nebănuind că tainica justificare a vieţii sale a fost aceea de a-i fi inspirat unui client (pe care-l văzuse o singură dată şi nu şi-l amintea) figura lui Shylock. Bărbat cu priviri memorabile, cu piele măslinie, cu barbă aproape neagră, David Jerusalem era prototipul evreului sefard, chiar dacă aparţinea Ashkenazimilor cei depravaţi şi plictisiţi. Am fost aspru cu el; nu m-am lăsat îmblânzit nici de milă, nici de faima lui. Înţelesesem cu mulţi ani în urmă că nu există nici un lucru pe lume care să nu fie sămânţa unui Infern posibil; un chip, un cuvânt, o busolă, un anunţ de ţigări, ar putea să înnebunească pe cineva dacă nu reuşeşte să uite. N-ar fi nebun un om care-şi închipuie la nesfârşit harta Ungariei? M-am hotărât să aplic acest principiu regimului disciplinar al casei noastre şi...{10} La sfârşitul lui 1942, Jerusalem şi-a pierdut minţile; iar în prima zi din martie 1943, a reuşit să-şi ia viaţa.{11} Nu ştiu dacă Jerusalem a înţeles că dacă eu l-am distrus, am făcut-o pentru a-mi distruge pietatea. În faţa mea, el nu era un om, nici măcar un evreu; se transformase într-un simbol al unei părţi detestabile din sufletul meu. Am agonizat cu el, am murit cu el şi, într-un anume fel, m-am pierdut cu el; de aceea am fost fără pic de milă.

Între timp, treceau peste noi măreţele zile şi măreţele nopţi ale unui război fericit. Plutea în aerul pe care-l respiram un sentiment asemănător iubirii. O uimire şi o exaltare a sângelui, ca şi când, brusc, am fi fost aproape de ţărmurile mării. Totul, în anii aceia, era distinct; până şi savoarea somnului. (Poate că eu n-am fost niciodată pe deplin fericit, dar e ştiut că nefericirea are nevoie de paradisuri pierdute.) Nu există om care să nu aspire la plenitudine, adică la totalul încercărilor de care e în stare un om; nu există om care să nu se teamă că ar putea să-i fie luată o parte din acest patrimoniu nesfârşit. Generaţia mea l-a avut în întregimea lui, căci mai întâi i-a fost hărăzită gloria, iar după aceea înfrângerea.

În octombrie sau noiembrie 1942, fratele meu, Friedrich, a murit în cea de-a doua bătălie din El Alamein, în nisipurile egiptene; câteva luni după aceea, un bombardament aerian a distrus casa noastră natală; un altul, la sfârşitul lui 1943, a distrus laboratorul meu. Încolţit pe toate continentele, murea cel de-al Treilea Reich; mâna lui se ridicase împotriva tuturor şi mâinile tuturor se ridicaseră împotriva lui. S-a întâmplat atunci ceva aparte, ceva ce abia acum încep să cred că înţeleg. Eu mă credeam capabil să-mi beau paharul cu otravă, dar în fecale am descoperit un gust neaşteptat, un misterios şi aproape teribil gust al fericirii. Am încercat să mi-l explic în toate felurile; nu mi-a fost de-ajuns nici unul.

Am gândit : Mă satisface înfrângerea pentru că, în secret, mă simt vinovat şi numai pedeapsa mă poate izbăvi. Am gândit, iarăşi: Mă satisface înfrângerea pentru că înseamnă un sfârşit şi eu sunt foarte obosit. Şi am gândit din nou: Mă satisface înfrângerea pentru că s-a produs, pentru că se află unită de nenumărate ori cu toate faptele care sunt, care au fost şi care vor fi, căci cenzurarea sau deplângerea unei singure fapte reale ar fi o blasfemie adusă universului. Am căutat toate aceste explicaţii, până am dat peste cea adevărată.

S-a spus că toţi oamenii se nasc ori aristotelici sau platonicieni. Asta înseamnă să susţii că nu există nici o dezbatere cu caracter abstract care să nu reprezinte un moment din polemica dintre Aristotel şi Platon; de-a lungul secolelor şi latitudinilor se schimbă numele, dialectele, feţele, dar nu şi eternii antagonişti. Până şi istoria popoarelor înregistrează o continuitate secretă. Arminiu, când a căsăpit în mlaştini legiunile lui Varo, nu ştia că va fi precursorul Imperiului German; Luther, când a tradus Biblia, nu bănuia că scopul său era de a forma un popor care să distrugă Biblia pentru totdeauna; Christoph zun Linde, ucis de un glonţ moscovit, în 1758, a pregătit într-un fel victoria din 1914; Hitler a crezut că luptă pentru o ţară, dar a luptat pentru toate, chiar şi pentru cele pe care le-a atacat şi le-a detestat. N-are importanţă faptul că eul său ignora acest lucru; o ştiau sângele şi voinţa sa. Lumea murea din cauza iudaismului şi de această boală a iudaismului, care este credinţa în Isus; noi am învăţat violenţa şi credinţa în sabie. Această sabie ne ucide şi suntem asemănaţi cu vrăjitorul care ţese un labirint şi e nevoit să rătăcească prin el până la sfârşitul zilelor sale, ori cu David care-l judecă pe un necunoscut şi-l condamnă la moarte, iar apoi aude revelaţia: Tu eşti omul acela. Multe lucruri trebuie distruse pentru a edifica o nouă ordine; acum ştim că Germania era unul din aceste lucruri. Ne-am dat mai mult decât vieţile noastre, ne-am dat soarta iubitei noastre ţări. Unii să blesteme, alţii să plângă; pe mine mă bucură faptul că harul nostru este împlinit şi perfect.

Planează acum peste lume o epocă implacabilă. Noi am făcut-o, noi care suntem victima ei. Ce importanţă are faptul că Anglia e ciocanul, iar noi nicovala? Important e să prospere violenţa şi nu supusele sfioşenii creştineşti. Dacă victoria şi nedreptatea şi fericirea nu sunt pentru Germania, să fie pentru (lipsă text).

Îmi privesc faţa în oglinzi pentru a şti cine sunt, pentru a şti cum mă voi purta peste câteva ceasuri, când mă voi înfrunta cu sfârşitul. Carnea mea poate să se poate să se teamă; eu nu.

CĂUTAREA LUI AVERROES

S'lmaginant que la tragedie n'est autre chose que I 'art de louer...

Ernest Renan: Averroes, 48 (1861)

Abulgualid Muhámmad Ibn-Ahmad ibn-Muhámmad ibn-Rushd (se va scurge un secol până când acest nume lung să ajungă la Averroes, trecând mai întâi pe la Benraist şi pe la Avenryz şi chiar şi pe la Aben-Rassad şi Filius Rosadis) îşi redacta cel de-al unsprezecelea capitol din lucrarea Tahafut-ul-Tahafut (Distrugerea Distrugerii) în care se afirmă, împotriva ascetului persan Ghazali, autor al tratatului intitulat Tahafut-ul-falasifa (Distrugerea filosofilor), că divinitatea cunoaşte numai legile generale ale universului, ceea ce se referă la specii şi nu la indivizi. Scria cu o lentă siguranţă, de la dreapta la stânga; exerciţiul formării de silogisme şi înlănţuirii paragrafelor lungi nu-l împiedica să se bucure, ca de o binefacere, de răcoarea casei care-l înconjura. În timpul siestei, porumbeii îndrăgostiţi răguşeau de-atâta cântat; din câte-o curte nevăzută răzbătea până la el murmurul unei fântâni; şi ceva din carnea lui Averroes, ai cărui părinţi se trăgeau din deşerturile arabe, mulţumea pentru prezenţa apei. Jos, se aflau grădinile, câmpul; mai încolo, liniştitul Guadalquivir, iar după aceea oraşul îndrăgit al Cordobei; nu mai puţin limpede decât Bagdadul sau Cairo, ca un instrument complex şi delicat. În jur (Averroes se bucura şi de acest lucru) se dilata spre orizonturi pământul Spaniei, în care există puţine lucruri, dar fiecare pare să existe în mod fundamental şi etern.

Pana alerga pe hârtie, argumentele se înlănţuiau irefutabile, dar o uşoară îngrijorare a umbrit fericirea lui Averroes. Nu era o îngrijorare pricinuită de Tahafut, lucrare fortuită, ci de o problemă de ordin filologic legată de opera sa de căpătâi, cea care-l va justifica în faţa întregii lumi: comentariul lui Aristotel. Grecul acesta, izvor al întregii filosofii, fusese dăruit oamenilor pentru a-i învăţa tot ceea ce se poate cunoaşte; scopul lui Averroes era de a interpreta cărţile sale aşa cum acei ule-male interpretează Coranul. Istoria va înregistra puţine lucruri mai frumoase şi mai patetice decât această consacrare a unui medic arab gândirii unui om de care-l despart paisprezece secole; dificultăţilor inerente trebuie să le mai adăugăm pe acelea rezultate din faptul că Averroes, necunoscător al limbilor greacă şi siriană, lucra după traducerea unei traduceri, în ajun, două cuvinte îndoielnice îl făcuseră să se oprească la începutul Poeticii. Aceste cuvinte erau tragedia şi comedia. Le mai întâlnise cu ani în urmă, în cea de-a treia carte a Retoricii; nimeni, în lumea Islamului, nu bănuia ce vor să însemne. Parcurseseră în zadar, rând cu rând, paginile din Alexandru şi Afrodisia şi tot în zadar confruntaseră traducerile nestorianului Hunain ibn-Ishaq şi pe cele ale lui Abu-Bashar Mata. Cele două misterioase cuvinte umpleau textul Poeticii; imposibil, deci, să fie înlăturate.

Averroes a lăsat pana să-i cadă din mâini. Şi-a spus (fără prea multă convingere) că ceea ce căuta era foarte aproape, a dat la o parte manuscrisul Distrugerii... şi s-a dus la raftul în care se aliniau, copiate de caligrafi persani, multele volume ale lucrării Mohkam, scrisă de orbul Abensida. Era ceva ridicol să-şi închipuie că nu le consultase, dar l-a tentat plăcerea lacomă de a revedea paginile ei. L-a distras, de la această studioasă plăcere, un fel de melodie. A privit din balconul închis cu gratii; jos, într-o curticică de pământ, pe jumătate goi, se jucau nişte copii. Unul, în picioare pe umerii altuia, făcea pe muezinul; cu ochii bine închişi psalmodia acel Nu există alt dumnezeu decât Dumnezeu. Cel care-l susţinea, nemişcat, făcea pe minaretul; un al treilea, trântit cu faţa la pământ, reprezenta adunarea drept-credincioşilor. Jocul a durat puţin; toţi voiau să fie muezin şi nimeni nu se voia minaret sau credincios. Averroes i-a auzit certându-se într-un dialect aspru, un fel de spaniolă incipientă a plebei musulmane din peninsulă. A deschis Quitah ui ain, cartea lui Jalil şi s-a gândit cu mândrie că în toată Cordoba (poate în întregul Al-Andalus) nu exista o altă copie a acestei desăvârşite opere decât cea pe care-o ţinea în mâinile sale, trimisă de către emirul Yacub Almansur din Tanger. Numele acestui port l-a făcut să-şi aducă aminte de Abulcásim Al-Ashari, călătorul întors din Maroc, cu care urma să cineze în seara aceea, în casa lui Farach, un studios al Coranului. Abulcásim spunea că ajunsese până în imperiul Sin (din China); detractorii săi, cu această logică particulară pe care o oferă ura, jurau că niciodată nu călcase în China, în ale cărei temple l-a hulit pe Allah. Inevitabil, întâlnirea avea să dureze câteva ceasuri; Averroes, grăbit, s-a întors la Tahafut. A lucrat până la căderea întunericului.

Dialogul, în casa lui Farach, a trecut de la incomparabilele virtuţi ale guvernatorului la cele ale fratelui său, emirul; după aceea, în grădină, au vorbit despre trandafiri. Abulcásim, care nu-i văzuse, a jurat că nu există trandafiri mai frumoşi decât cei care împodobesc grădinile andaluze. Farach nu s-a lăsat mai prejos; a amintit faptul că învăţatul Ibn Qutaiba descrie o varietate excepţională de trandafiri veşnici care cresc în grădinile din Industan şi ale căror petale, de un roşu învăpăiat, formează literele care spun: Nu există alt dumnezeu decât Dumnezeu. Muhámmad este Profetul lui Dumnezeu. Şi a adăugat că fără îndoială, Abulcásim trebuie să fi văzut aceşti trandafiri. Abulcásim l-a privit cu groază. Dacă ar fi spus da, toţi l-ar fi judecat, pe bună dreptate, ca pe cel mai de jos impostor; dacă ar fi spus nu, l-ar fi socotit infidel. S-a mulţumit, de aceea, să îngaime că la Dumnezeu se află cheile lucrurilor ascunse şi că, pe pământ, nu există un lucru verde sau un lucru veşted care să nu fie trecut în Cartea Sa. Aceste cuvinte aparţin începutului vicleniei; au fost primite cu un murmur reverenţios. Încântat de victoria sa dialectică, Abulcásim a continuat să spună că Dumnezeu este perfect şi de necercetat în lucrările sale. Şi-atunci, Averroes, prefigurând îndepărtatele raţionamente ale unui Hume încă problematic, a declarat:

— Îmi este mai uşor să admit o greşeală la învăţatul Ibn Qutaiba sau la copişti, decât să cred că pământul dă trandafiri cu mărturia de credinţă.

— Aşa este. Mari şi adevărate cuvinte, a spus Abulcásim.

— Un călător, şi-a amintit poetul Abdalmálik, vorbeşte de un pom ale cărui fructe sunt nişte păsări verzi. Mi-e mai uşor să cred în ele decât în trandafirii cu petale în formă de litere.

— Culoarea păsărilor, a intervenit Averroes, pare să explice minunile. În afară de aceasta, fructele şi păsările aparţin lumii naturale, iar scrisul este o artă. Să treci de la frunze la păsări e mai uşor decât să treci de la trandafiri la litere.

Un alt invitat a negat cu indignare faptul că scrierea ar fi o artă, pentru că originalul din Coran — mama cărţii — este anterior Creaţiei şi se păstrează în cer. Altcineva a vorbit despre Chahiz din Basra, care a spus că Coranul este o substanţă care poate să ia înfăţişarea unui om sau unui animal, judecată ce pare să convină acelora care-i atribuie două chipuri. Farach a expus pe larg doctrina ortodoxă. Coranul (a declarat el) este unul din atributele lui Dumnezeu, precum pietatea Sa; se poate transcrie, se poate pronunţa prin grai, aminti prin suflet; limba, scrierea şi semnele sunt ale oamenilor, dar Coranul este irevocabil şi etern. Averroes, care comentase Republica, ar fi putut să spună că mama Cărţii este ceva asemănător cu modelul său platonic, dar şi-a dat seama că teologia era o temă inaccesibilă pentru Abulcásim.

Alţii, care de asemenea înţeleseseră acest lucru, au insistat pe lângă Abulcásim să le povestească o minune. Pe atunci, ca şi azi, lumea era rea; o puteau străbate cei curajoşi, dar şi prăpădiţii, cei care se pretau la orice. Memoria lui Abulcásim era o oglindă a laşităţilor intime. Ce ar fi putut spune? Mai ales că îi cereau minuni; iar minunea, poate, este incomunicabilă; luna din Bengal nu este la fel cu luna din Yemen, dar poate fi descrisă în aceleaşi cuvinte. Abulcásim a şovăit; iar mai apoi a spus:

— Cel care străbate oraşe şi lumi, a declarat el onctuos, vede multe lucruri demne de crezare. De exemplu acesta, să zicem, pe care l-am povestit o singură dată regelui turc. S-a petrecut la Sin Kalán (Canton), unde râul cu Apa Vieţii se varsă în mare.

Farach l-a întrebat dacă oraşul se afla la o distanţă mare de zidurile pe care le-a ridicat Iskander Zul Qarnain (Alexandru Bicorn al Macedoniei) pentru a-i stăvili pe Gog şi Magog.

— Le despart deserturile, a spus Abulcásim, cu o involuntară superioritate. O caravană are nevoie de patruzeci de zile pentru a-i vedea turnurile şi încă pe atâta pentru a ajunge la ele. În Sin Kalán n-am cunoscut pe nimeni care să le fi văzut sau să ştie pe cineva care le-a văzut.

Spaima de nemărginire, de spaţiu pustiu şi de materie moartă l-a mişcat, pentru o clipă, pe Averroes. A privii grădina simetrică; şi-a dat seama că e bătrân, inutil, ireal. Abulcásim continuă:

— Într-o după-amiază, neguţătorii musulmani care locuiesc la Sin Kalán m-au dus într-o casă de lemn pictată în care trăiau mai multe persoane. Greu de spus cum era această casă, care părea mai degrabă o singură încăpere, cu mai multe rânduri de dulapuri sau de balcoane, puse unul deasupra celuilalt. În aceste adâncituri trăiau oameni care mâncau şi beau; acelaşi lucru se petrecea jos şi pe terase. Oamenii de pe terase cântau din lăută şi băteau tamburinele. Cincisprezece sau douăzeci de persoane (cu măşti colorate în roşu) se rugau, cântau şi vorbeau. Erau condamnaţi la închisoare; călăreau, dar caii nu se vedeau; se luptau între ei, dar săbiile erau de trestie; mureau şi după aceea se ridicau iarăşi în picioare.

— Comportarea nebunilor, l-a întrerupt Farach, întrece previziunile oamenilor cu scaun la cap.

— Nu erau nebuni — i-a explicat Abulcásim. Îşi imaginau, după cum mi-a spus unul din negustori, o istorie.

Nimeni nu a înţeles nimic, nimeni nu a vrut să înţeleagă. Abulcásim, pierdut, a trecut de la povestire la judecăţi smintite. Ajutându-se cu mâinile, a spus:

— Să ne închipuim că cineva, în loc să povestească o istorie, o arată. Să fie aceasta cea a adormiţilor din Efes. Îi vedem retrăgându-se în caverne, îi vedem rugându-se şi dormind, îi vedem dormind cu ochii deschişi şi crescând în timp ce dorm, îi vedem trezindu-se după trei sute nouă ani, îi vedem dându-i vânzătorului o monedă veche, îi vedem trezindu-se în paradis, îi vedem trezindu-se împreună cu câinele. Ceva asemănător ne-au arătat în după-amiaza aceea oamenii de pe terase.

— Vorbeau? l-a întrebat Farach.

— Bineînţeles că vorbeau, i-a răspuns Abulcásim, convertit în apologet al unui spectacol de care abia de-şi mai amintea, dar care-l obosise foarte mult. Vorbeau şi cântau şi perorau!

— În cazul acesta, i-a replicat Farach, nu era nevoie de douăzeci de persoane. Un singur vorbitor este de-ajuns pentru a spune orice lucru, oricât de complicat ar fi el.

Toţi s-au declarat de acord cu această sentinţă. S-a vorbit despre virtuţile limbii arabe, care este limba pe care o foloseşte Dumnezeu pentru a-i conduce pe îngeri; apoi, despre poezia arabă. Abdalmálik, după ce a ponderat discuţia, şi-a bătut joc de poeţii din Damasc şi Cordoba, spunându-le bătrâni, pentru că rămâneau la imagini păstoreşti şi la un vocabular de beduini. A spus că era absurd ca un om, în faţa căruia se dilată Guadalquivirul, să proslăvească apa unei fântâni. Şi a vorbit despre necesitatea de a renova metaforele antice; când Zuhair, a continuat el, a comparat destinul cu o cămilă oarbă, această imagine a plăcut, dar cinci secole de admiraţie sunt suficiente. Şi aici toţi s-au declarat de acord cu această părere pe care o auziseră de mai multe ori, rostită de mai multe guri. În cele din urmă a vorbit mai mult pentru el decât pentru ceilalţi.

— Cu mai puţină elocinţă, a spus Averroes, cu argumente asemănătoare, am apărat eu, cândva, propunerea pe care o susţine acum Abdalmálik. În Alexandria s-a spus că numai cel care a fost vinovat şi s-a căit este nevinovat; pentru a nu greşi, să adăugăm acum, trebuie să fi greşit mai înainte. Zuhair, în scrierile lui, spune că în cei optzeci de ani de durere şi glorie, a văzut de multe ori soarta lovindu-i pe oameni, ca o cămilă oarbă; Abdalmálik crede că această imagine nu mai este pe placul nimănui. S-ar putea răspunde în mai multe feluri. Mai întâi că, dacă scopul poemului său ar fi fost înfricoşarea, timpul nu s-ar măsura cu secolele, ci cu ziua, cu ora şi chiar cu minutul. În al doilea rând, că un poet celebru e mai mult un descoperitor decât un inventator. Pentru a-l lăuda pe Ibn-Sháraf din Berja, s-a zis că numai el a fost în stare să spună că, în zori, stelele cad, încet, de pe cer, ca frunzele din arbori; dacă ar fi adevărat, imaginea este un moft. Imaginea pe care numai un singur om poate s-o formeze este aceea la care nu s-a gândit nimeni. Sunt atâtea lucruri pe lume şi oricine poate să alăture unul de altul. A pune stelele lângă frunze nu e mai puţin arbitrar decât a le pune lângă peşti sau lângă păsări. În schimb, nimeni nu a simţit, vreodată, că destinul este puternic şi simplu, inocent şi, de asemenea, inuman. Pentru o astfel de convingere, care poate fi trecătoare sau continuă, dar pe care nimeni n-o înlătură, a fost scris versul lui Zuhair. Ceea ce s-a spus prin aceasta nu se va putea spune mai bine. În plus (şi poate că acesta este esenţialul gândurilor mele), timpul, care roade castelele, îmbogăţeşte versurile. Cel al lui Zuhair, când l-a compus el, în Arabia, a servit pentru a confrunta două imagini: cea a cămilei bătrâne şi pe cea a destinului. Repetat acum, el serveşte pentru amintirea lui Zuhair şi pentru a confunda amărăciunile noastre cu cele ale acelui arab mort. Pe atunci metafora avea doi termeni, iar azi are patru. Timpul sporeşte frumuseţea versurilor şi cunosc câteva care, însoţite de muzică, sunt totul pentru toţi oamenii. Cu ani în urmă, în Marrakesh, chinuit de amintirea Cordobei, îmi plăcea să repet apostrofa pe care Abdurrahman a adresat-o unui palmier african din grădinile de la Ruzafa:

Tu, de asemenea, o, palmierule! în acest pământ eşti un străin...

Este un beneficiu deosebit al poeziei; cuvintele redactate de către un rege care visa să se reîntoarcă în Orient mi-au servit mie, exilat în Africa, pentru nostalgia mea după Spania.

După aceea, Averroes a vorbit despre primii poeţi, despre aceia care în Timpul Ignoranţei, înainte de Islam, au rostit toate lucrurile, în nesfârşitul limbaj al deserturilor. Îngrijorat, nu fără temei, de bagatelele lui Ibn-Sháraf, a spus că în rosturile anticilor şi în El Quran se află încifrată toată poezia, şi a considerat drept zădărnicie şi incultură ambiţia de a inova. Ceilalţi l-au ascultat cu plăcere pentru că apăra trecutul.

Când Averroes s-a reîntors în biblioteca sa, muezinii chemau la rugăciunea pentru prima lumină. (În harem, sclavele cu păr negru torturaseră pe o sclavă cu părul roşu, dar el avea s-o afle abia după-amiază.) Ceva îi revelase sensul celor două cuvinte misterioase. Cu o caligrafie sigură şi îngrijită a adăugat manuscrisului următoarele rânduri: Aristu (Aristotel) numeşte tragedie panegiricele, iar comedie satirele şi anatemele. Admirabile tragedii şi comedii abundă în paginile Coranului şi în cântările sfinte.

I s-a făcut somn şi i s-a făcut frig. Şi-a scos turbanul şi s-a privit în oglinda de metal. Nu ştiu ce i-au văzut ochii, pentru că nici un istoric nu i-a descris chipul. Ştiu doar că a dispărut, brusc, ca şi când l-ar fi mistuit un foc fără lumină şi că o dată cu el au dispărut casa şi fântâna nevăzută, cărţile, manuscrisele şi porumbeii, sclavele cu păr negru şi cea torturată cu părul roşu, Farach şi Abulcásim, trandafirii şi poate chiar Guadalquivirul.

În povestirea anterioară am vrut să amintesc istoria unei înfrângeri. M-am gândit, mai întâi, la acel episcop din Canterbury, care şi-a propus să demonstreze că există un Dumnezeu; după aceea, la alchimiştii care şi-au propus să caute piatra filosofală; în al treilea rând, la zadarnica împărţire în trei părţi egale a unui unghi şi la rectificarea cercului. În cele din urmă m-am gândit că mult mai poetic este cazul unui om care-şi propune un scop care nu-i interzis pentru alţii, dar lui, da, îi este oprit. Mi-am amintit de Averroes care, închis în lumea Islamului, n-a putut să afle niciodată sensul cuvintelor tragedie şi comedie. Am povestit acest lucru; pe măsură ce înaintam, am simţit ceea ce trebuie să fi simţit acel zeu, amintit de Burton, care şi-a propus să creeze un taur şi a creat un bivol. Am simţit că povestea îşi bătea joc de mine. Am simţit că Averroes, dorind să-şi închipuie ce este o dramă fără să bănuiască ce este un teatru, nu era mai absurd decât mine, dorind să mi-l închipui pe Averroes fără nici un fel de alt material decât frânturile din Renan, Lane şi Asin Palacios. Când am ajuns la ultima pagină, am simţit că povestirea mea era un simbol al omului care am fost în timp ce o scriam şi că, pentru a redacta această povestire, a trebuit să fiu omul acela şi că, pentru a fi omul acela, a trebuit să redactez această povestire, şi tot aşa până la infinit. (În clipa în care voi renunţa să cred în el, „Averroes" are să dispară.)

ZAHIRUL

În Buenos Aires, Zahir este o monedă obişnuită, de douăzeci de centavos; urme de cuţit sau de briceag întretaie literele NT, precum şi cifra doi; data gravată pe faţa opusă este 1929. (În Guzerat, către sfârşitul veacului al XVIII-lea, Zahir a fost un tigru; în Java, un orb de la moscheea din Surakarta, care a sfârşit prin a fi lapidat de credincioşi; în Persia, un astrolab pe care Nadir Şah l-a azvârlit în fundul mării; în temniţele din Mahdi, pe la 1892, o mică busolă pe care o atinsese Rudolf Karl von Slatin, înfăşurată într-o fâşie de turban; în moscheea din Cordoba, spune Zotenberg, o dungă în marmura uneia dintre cele două sute de coloane; în mahalaua evreiască din Tetuan, adâncul unei fântâni.) Astăzi e treisprezece noiembrie; în ziua de şapte iunie, în zori, a ajuns în mâinile mele Zahirul; nu mai sunt cel de atunci, dar îmi stă încă în puteri să-mi amintesc — şi, poate, chiar să relatez — cele întâmplate. Sunt încă, măcar într-o măsură, Borges.

În şase iunie a murit Teodelina Villar. Portretele ei, către 1930, acopereau cu totul revistele mondene; această pletoră a făcut, desigur, să fie socotită o frumuseţe, chiar dacă nu toate efigiile sale sprijineau necondiţionat atare ipoteză. De altminteri, Teodelina Villar se preocupa mai puţin de frumuseţe decât de perfecţiune. Evreii şi chinezii au codificat toate circumstanţele omeneşti; în Mishnah se poate citi că, o dată pogorât amurgul de sâmbătă, nici un croitor nu trebuie să mai iasă din casă cu un ac asupra sa; în Cartea Riturilor, că un oaspete în clipa când i se oferă întâia cupă, trebuie să abordeze un aer grav şi, când i se oferă cea de-a doua un aer respectuos şi fericit. Echivalentă, dar mult mai minuţioasă, se dovedea rigoarea pe care şi-o impusese Teodelina Villar. Ea căuta, precum adeptul lui Confucius ori talmudistul, ireproşabila corectitudine a fiecărui act, însă efortul pe care-l depunea era mai dificil şi chiar mai dur, căci normele crezului ei nu erau nicidecum eterne, ci răspundeau unor hazarduri de la Paris ori Hollywood. Teodelina Villar se arăta numai în locuri ortodoxe, la ceasuri ortodoxe, cu atribute ortodoxe, cu o detaşare ortodoxă, dar detaşarea, atributele, ceasurile şi locurile acelea se perimau aproape îndată şi ajungeau, dimpotrivă, să servească (în propria ei exprimare) pentru a defini tot ce e afectat. Căuta absolutul, asemenea lui Flaubert, dar absolutul surprins în momentan. Viaţa ei era exemplară, însă, cu toate acestea, o rodea fără pic de răgaz o deznădejde interioară. Îşi propunea continue metamorfoze, ca pentru a fugi de sine însăşi; culoarea părului, ca şi modelele pieptănăturii ei erau faimoase prin nestatornicie. Schimba, de asemenea, şi surâsul, nuanţa pielii, forma ochilor. Începând din 1932, fusese, în mod studiat, extrem de zveltă... Războiul îi dădu mult de gândit. O dată ocupat Parisul de germani, cum să mai poţi urmări moda? Un străin în care nu avusese niciodată încredere îşi îngădui să abuzeze de buna ei credinţă pentru a-i vinde un lot de pălării cilindrice; în anul următor, se dovedi că acele obiecte trăsnite nu se purtaseră la Paris niciodată şi, prin urmare, nu erau pălării, ci arbitrare şi discreditate capricii. O nenorocire nu vine niciodată singură; doctorul Villar fu silit să se mute în strada Arâoz, iar portretul fiicei sale ajunse să orneze anunţuri de creme şi automobile. (Cremele pe care şi le aplica din plin, automobilele pe care nu le mai poseda!) Teodelina ştia că o bună profesare a artei sale reclamă o avere considerabilă; preferă, aşadar, capitularea. Mai mult, ar fi fost dureros pentru ea să concureze cu fetişcane de tot soiul. Sinistrul apartament din strada Arâoz deveni şi el oneros; la şase iunie Teodelina Villar comise solecismul de a se stinge din viaţă în miezul mahalalei Sud. Mai e oare nevoie să fac mărturisirea că, mânat de cea mai sinceră din pasiunile argentiniene, snobismul, eram îndrăgostit de Teodelina şi moartea ei m-a emoţionat până la lacrimi? Poate că cititorul a şi intuit-o.

De-a lungul priveghiului înaintarea morţii face ca, uneori, cadavrul să redobândească înfăţişări anterioare. Într-una din etapele confuziei nopţii de şase iunie, Teodelina Villar redeveni, în mod miraculos, cea pe care o ştiusem cu douăzeci de ani în urmă; trăsăturile ei recuperară autoritatea pe care o dau trufia, banii, tinereţea, conştiinţa de a încorona o ierarhie, lipsa de imaginaţie, limitarea, stupiditatea. Mi-am spus: nici una dintre versiunile acestui chip care m-a tulburat într-o asemenea măsură nu va mai fi atât de memorabilă ca aceea pe care-o văd acum; se cuvine să fie, aşadar, cea de pe urmă, de vreme ce a putut să fie cea dintâi. Am lăsat-o, rigidă între flori, cu tot dispreţul ei, pe care moartea îl desăvârşea. Trebuie să fi fost ceasurile două înspre ziuă când am plecat. Afară, previzibilele şiruri de case joase şi case cu un etaj căpătaseră acel aer abstract pe care-l au întotdeauna noaptea, când sunt simplificate de umbră şi tăcere. Îmbătat de o milă aproape impersonală, am pornit să hoinăresc pe străzi. La colţul străzii Chile cu strada Tacuarf am văzut o cârciumă deschisă. În acea cârciumă, spre marea mea nenorocire, trei oameni jucau truco{12}. În figura de stil numită oximoron se aplică unui cuvânt un epitet ce pare a-l contrazice; astfel, gnosticii au vorbit despre lumina întunecată; alchimiştii, despre un soare negru. Să închei vizita mea din urmă la Teodelina Villar şi apoi să beau rachiu de trestie într-o cârciumă era un fel de oximoron; grosolănia şi facilitatea lui mă ispitiră. (Detaliul că se mai jucau şi cărţi sporea contrastul.) Am cerut un rachiu de trestie de portocală; ca rest mi-au dat Zahirul; l-am privit o clipă; am ieşit în stradă, poate cu un început de febră. M-am gândit că nu există monedă care să nu fie un simbol al monedelor ce strălucesc fără sfârşit în istorie şi în fabulă. M-am gândit la obolul lui Caron; la obolul cerşit de Belizarie; la cei treizeci de arginţi ai lui Iuda; la drahmele curtezanei Lais; la străvechea monedă pe care o oferă unul dintre Cei Şapte Adormiţi din Efes; la sclipitoarele monede ale vrăjitorului din cele O mie şi una de nopţi, care s-au preschimbat apoi în rotocoale de hârtie; la inepuizabilul dinar al lui Isaac Laquedem; la cei şaptezeci de mii de bani de argint, unul pentru fiece vers al unei epopei, pe care Firdusi i-a înapoiat unui rege din pricină că nu erau din aur; la uncia de aur pe care Ahab a înfipt-o în catarg; la ireversibilul florin al lui Leopold Bloom; la ludovicul a cărui efigie l-a trădat, în apropiere de Varennes, pe fugarul Ludovic al XVI-lea. Ca într-un vis, gândul că orice monedă îngăduie aceste ilustre conotaţii mi-a părut dintr-o dată de o vastă, deşi inexplicabilă, însemnătate. Am străbătut, cu viteză crescândă, străzi şi pieţe pustii. Oboseala m-a pironit la colţul uneia din străzi.

Am văzut un răbdător grilaj de fier; îndărătul lui am văzut dalele negre şi albe cu care-i pardosită curtea bisericii Concepcion. Rătăcisem în cerc; mă aflam la câţiva paşi de cârciuma în care primisem Zahirul.

Am dat colţul; răscrucea întunecată mi-a indicat, din depărtare, că prăvălia se închisese. Pe strada Belgrano am luat un taxi. Fără somn, posedat, aproape fericit, mi-am spus că nu există nici un alt lucru care să fie mai puţin material decât banul, căci oricare monedă (o monedă de douăzeci de centavos, să spunem) este, de fapt, un repertoriu de viitoruri posibile. Banul este abstract, am repetat, banul înseamnă timpul viitor. El poate fi o seară în împrejurimile oraşului, poate fi muzică de Brahms, poate fi un atlas, poate fi un joc de şah, poate fi o ceaşcă de cafea, poate fi un text de Epictet ce predică dispreţul pentru aur; este un Proteus mult mai versatil decât acela din insula Pharos. Este timpul imprevizibil, timpul lui Bergson, nu timpul dur al Islamului sau al Stoicilor. Determiniştii neagă faptul că ar exista în lume un singur fapt posibil, id est un fapt care a putut să se întâmple; o monedă simbolizează liberul nostru arbitru. (Nu bănuiam pe atunci că aceste „gânduri" erau un artificiu împotriva Zahirului şi o primă formă a influenţei lui demonice.) Am adormit după tenace meditaţii, dar m-am visat sub forma unor monede păzite de un grifon.

A doua zi am decretat că fusesem, cu siguranţă, beat. Şi totodată am hotărât să mă eliberez de acea monedă care mă tulbura într-atât. Am privit-o: n-avea nimic particular, cu excepţia câtorva zgârieturi. S-o îngrop undeva în grădină sau s-o ascund într-un ungher al bibliotecii ar fi fost, desigur, soluţia cea mai bună, însă voiam să mă şi îndepărtez de orbita ei. Am preferat, prin urmare, s-o pierd. Nu m-am dus la Pilar în dimineaţa aceea, şi nici la cimitir; m-am dus, cu metroul, la Constitucion şi, de la Constitucion, la San Juan y Boedo. Am coborât, pe negândite, la Urquiza; m-am îndreptat spre vest şi apoi spre sud; am cotit de mai multe ori, într-o dezordine voită şi, pe o străduţă care mi-a părut la fel cu toate celelalte, am intrat într-o cârciumă oarecare, am cerut un rachiu şi, drept plată, am oferit Zahirul. Am plecat apoi cu ochii aproape închişi îndărătul lentilelor fumurii; am izbutit să nu văd numerele caselor, nici numele străzii. În seara aceea, am luat o pastilă de veronal şi am dormit liniştit.

Până pe la sfârşitul lunii iunie, m-am lăsat furat de îndeletnicirea de a compune o povestire fantastică. Aceasta conţine două sau trei perifraze enigmatice — în loc de sânge, apa spadei; în loc de aur, culcuşul şarpelui — şi este scrisă la persoana întâi. Naratorul e un ascet care a renunţat la tovărăşia oamenilor şi trăieşte într-un soi de pustiu. (Gnitaheidr este numele acelui loc.) Date fiind candoarea şi simplitatea vieţii lui, unii îl socotesc un înger; aceasta, însă, este o pioasă exagerare, căci nu există om care să fie liber de orice vină. Fără să căutăm prea departe, iată, el însuşi şi-a ucis propriul părinte; drept este că acesta fusese un mag faimos care, prin meşteşug vrăjitoresc, pusese stăpânire pe un tezaur infinit. Să păzească tezaurul de smintita lăcomie a oamenilor e misiunea căreia îşi dedică viaţa; zi şi noapte veghează asupra lui. Curând, prea curând poate, această veghe se va isprăvi: stelele i-au dat de veste că spada care o va curma pe veci a şi fost făurită. (Gram este numele acelei spade.) Într-un stil tot mai întortocheat sunt lăudate strălucirea şi unduirile trupului său; unul din paragrafe ne vorbeşte, într-o doară, despre solzi; un altul spune că tezaurul păzit este alcătuit din aur fulgurant şi din inele roşii. În final, înţelegem că ascetul este şarpele Fafnir, iar tezaurul în care sălăşluieşte, acela al Nibelungilor. Apariţia lui Sigurd curmă în mod brusc firul povestirii.

Am spus că executarea acestei bagatele (pe parcursul căreia am intercalat, în mod pseudo-erudit, câte un vers din Fáfnismál) mi-a îngăduit să uit moneda. Au fost chiar nopţi în care m-am crezut atât de sigur că pot s-o uit încât am şi rememorat-o voluntar. Neîndoielnic este faptul că am abuzat de acele clipe; să le încep era mult mai uşor decât să le pot pune capăt. În van am repetat că acel abominabil disc de nichel nu se deosebea de celelalte, care tot trec din mână în mână, egale, infinite şi inofensive. Stârnit de această cugetare am încercat să mă fixez asupra unei alte monede. Însă n-am reuşit. Îmi amintesc şi de o altă experienţă, eşuată şi ea, cu monede chiliene de cinci şi de zece centavos şi cu un vinten{13} uruguayan. La şaisprezece iulie am făcut rost de o liră sterlină; nu m-am uitat la ea în timpul zilei, dar în noaptea aceea (şi în altele) am pus-o sub lentila unei lupe şi am studiat-o la lumina unei puternice lămpi electrice. Apoi am desenat-o cu un creion, printr-o foiţă.

De nici un ajutor nu mi-au fost, însă, nici trăsnetul şi nici balaurul şi nici chiar Sfântul Ghcorghe; n-am reuşit să-mi schimb ideea fixă.

În luna august am hotărât să consult un psihiatru. Nu i-am mărturisit în întregime ridicula mea întâmplare; i-am spus doar că nesomnul nu-mi dă pace şi că imaginea unui obiect anume obişnuieşte să mă urmărească; aceea a unei fise, de exemplu, ori a unei monede... După puţină vreme, am descoperit într-o librărie de pe strada Sarmiento un exemplar din Urkunden zur Geschichte der Zahirsage (Breslau, 1899) de Julius Barlach.

În acea carte se afla descris tot răul meu. Conform prologului, autorul îşi propusese "să reunească într-un singur tom, in octavo majore — format lesne de mânuit — toate documentele referitoare la superstiţia Zahirului, la care se adăugau şi patru piese aparţinând arhivei din Habicht, precum şi manuscrisul original al relatării lui Philip Meadows Taylor". Credinţa lui Zahir este de obârşie islamică şi datează, se pare, din secolul al XVIII-lea. (Barlach contestă pasajele pe care Zotenberg le atribuie lui Abulfeda.) Zahir înseamnă, în arabă, "notoriu", "vizibil"; cu acest sens, el este unul din cele nouăzeci şi nouă de nume ale lui Dumnezeu; pe meleagurile musulmane plebea îl foloseşte pentru a denumi „făpturile sau lucrurile ce au teribila virtute de a fi de neuitat şi a căror imagine sfârşeşte prin a-i înnebuni pe oameni". Întâia mărturie necontroversată este aceea a persanului Lutf Aii Azur. În fundamentalele pagini ale enciclopediei biografice intitulate Templul Focului, acest poligraf şi derviş istoriseşte că, într-un colegiu din Shiraz, a existat un astrolab din cupru, „alcătuit în aşa fel încât acela care-l privea o dată nu mai putea să gândească la nimic altceva, şi regele a poruncit, atunci, să fie azvârlit acolo unde e marea mai adâncă, pentru ca oamenii să nu ajungă să uite, astfel, universul". Mai amplă este relatarea lui Meadows Taylor, care l-a slujit pe nizamul din Hâidarabad şi a compus faimoasa carte Confessions of a Thug. Pe la 1832, Taylor a auzit prin mahalalele din Bhuj neobişnuita expresie „A văzut Tigrul" (Verily he has looked on the Tiger) care semnifică nebunia ori sfinţenia. I s-a spus că e vorba despre un tigru miraculos care i-a dus la pierzare pe toţi cei ce l-au văzut, fie şi de la mare depărtare, căci toţi au continuat să se gândească la el, până la sfârşitul zilelor lor. Cineva povesti că unul dintre aceşti nefericiţi fugise la Mysore, unde pictase, într-un palat, chipul tigrului. După ani de zile Taylor vizită temniţele acelui regat; în cea din Nithur, guvernatorul îi arată o celulă pe ale cărei lespezi, pe ale cărei ziduri, pe a cărei boltă un fachir musulman trasase (în culori violente, pe care timpul, înainte de a le şterge, le îndulcea) un soi de tigru infinit. Acest tigru era făcut, în mod ameţitor, dintr-o mulţime de tigri; era traversat de tigri, era brăzdat de tigri, includea mări şi lanţuri himalaiene şi oştiri care păreau, deopotrivă, tigri. Pictorul murise cu ani în urmă, în chiar tainiţa aceea; venea din Sind, sau din Guzerat poate, şi ţelul lui iniţial fusese cel de a trasa o hartă a lumii. Vestigii ale acestui ţel mai stăruiau şi acum în monstruoasa imagine. Taylor îi relată istoria lui Muhammad Al-Yemeni, din Fort William; acesta îi spuse că nu există fiinţă în lume care să nu fie în-stare să se transforme în Zaheer{14}, dar că Atotputernicul nu îngăduie ca două lucruri să aibă simultan această virtute, de vreme ce şi unul singur poate vrăji mulţimi întregi. Spuse că un Zahir există întotdeauna şi că, în Vârsta Neştiinţei, Zahir a fost un idol ce se numea Yauq, iar apoi un profet din Jorasân ce folosea un văl bătut cu pietre scumpe sau o mască de aur{15}. Mai spuse şi că Dumnezeu este de nepătruns.

Am citit de multe ori monografia lui Barlach. Nu desluşesc întocmai care mi-au fost sentimentele atunci; îmi amintesc, doar, deznădejdea din clipa când am înţeles că nimic nu mă mai poate salva, intrinseca uşurare de a şti că nu eram vinovat de propria-mi nenorocire, invidia pe care mi-au stârnit-o acei oameni al căror Zahir a fost nu o monedă, ci o bucată de marmură sau un tigru. Cât de uşor este, cu siguranţă, să nu te gândeşti la un tigru, mi-am spus. Îmi amintesc şi de neliniştea ciudată stârnită de acest pasaj; "Unul din cei care au comentat Gulshan i Raz spune că acela care a văzut Zahirul va vedea în curând şi Roza, şi invocă un vers interpolat în Asrar Nama (Cartea lucrurilor care nu se ştiu) de Attar: Zahirul este umbra Rozei şi sfâşierea Vălului".

La priveghiul Teodelinei mă surprinsese faptul că n-am văzut-o printre cei de faţă pe doamna de Abascal, sora ei mai mică. În octombrie, o prietenă a acesteia mi-a spus:

— Sărmana Julita, avea nişte manifestări destul de stranii şi a trebuit să fie internată la sanatoriul Bosch. Cât de uimite trebuie să fie infirmierele acelea care-o hrănesc cu mâna lor! Aiurează întruna pe tema monedei, întocmai ca chauffeur-ul Morenei Sackmann.

Timpul, care atenuează amintirile, o agravează pe aceea a Zahirului. La început eu îmi imaginam, pe rând, o faţă şi apoi cealaltă; acum le văd pe amândouă simultan. Asta nu se petrece, însă, aşa cum s-ar petrece dacă Zahirul ar fi făcut din sticlă, de vreme ce o faţă nu i se suprapune celeilalte; e mai degrabă ca şi cum viziunea ar fi sferică, iar Zahirul s-ar afla în centru. Tot ce nu are legătură cu Zahirul îmi parvine atenuat şi, parcă, dintr-o depărtare: dispreţuitoarea imagine a Teodelinei, durerea fizică. Tennyson spunea că, dacă am fi în stare să înţelegem o singură floare, am şti cine suntem şi ce este lumea. A vrut să spună, poate, că nu există fapt, oricât de umil, care să nu implice istoria universală şi infinita ei concatenare de efecte şi de cauze. A vrut să spună, poate, că lumea vizibilă e conţinută, întreagă, în fiece reprezentare, tot astfel cum voinţa, după Schopenhauer, e conţinută, întreagă, în fiece subiect. Cabaliştii socoteau că omul este un microcosm, o simbolică oglindă a universului; totul, după Tennyson, ar fi astfel. Totul, chiar şi intolerabilul Zahir.

Înainte de 1943 voi fi împărtăşit destinul Juliei. Va trebui să fiu hrănit şi îmbrăcat de alţii, nu voi mai şti dacă e seară sau e dimineaţă, nu voi mai şti cine a fost Borges. A califica acest viitor drept cumplit ar fi, însă, o inexactitate, de vreme ce nici una dintre circumstanţele lui nu va mai fi validă pentru mine. Ar fi ca şi cum am susţine că este îngrozitoare durerea unui anesteziat căruia i se deschide craniul. Eu nu voi mai percepe universul, voi percepe Zahirul. Conform doctrinei idealiste, verbele a trăi şi a visa sunt perfect sinonime; de la mii de aparenţe, voi trece la una singură; de la un vis foarte complex, la unul foarte simplu. Alţii au să viseze că eu sunt nebun, în timp ce eu am să visez Zahirul. Când toţi oamenii de pe faţa pămânlului se vor gândi, zi şi noapte, la Zahir, care va mai fi atunci visul şi care realitatea, pământul sau Zahirul?

În ceasurile goale ale nopţii încă mai pot umbla pe străzi. Zorii mă surprind de obicei pe o bancă din piaţa Garay, gândindu-mă (încercând să mă gândesc) la acel pasaj din Asrar Nama, unde se spune că Zahirul e umbra Rozei şi sfâşierea Vălului. Leg această opinie de faptul următor: pentru a se pierde în Dumnezeu, sufiţii repetă întruna propriul nume sau cele nouăzeci şi nouă de nume divine, până când acestea ajung să nu mai spună nimic. Eu aspir să străbat acelaşi drum. Voi sfârşi, poate, prin a toci Zahirul, tot gândindu-l şi regândindu-l fără încetare; îndărătul monedei se află, poate, Dumnezeu.

Lui Wally Zenner

SCRIPTURA ZEULUI

Tainiţa este adâncă şi din piatră; forma ei, aceea a unei emisfere aproape perfecte, chiar dacă pardoseala (care e tot din piatră) este ceva mai mică decât cercul maxim, fapt ce agravează întrucâtva sentimentele de opresiune şi de vastitate. Un zid median o desparte în două; deşi foarte înalt, acesta nu atinge partea superioară a bolţii; de o parte mă aflu eu, Tzinacân, mag al piramidei lui Qaholom, pe care Pedro de Alvarado a ars-o; de cealaltă parte se află un jaguar, care măsoară, cu tainici paşi egali, timpul şi spaţiul captivităţii. La nivelul solului, o fereastră înaltă, prevăzută cu drugi, întrerupe zidul central. La ceasul fără umbră [amiaza], deasupra se deschide un chepeng, şi un temnicer, pe care anii au izbutit, încet, să-l şteargă, manevrează un scripete de fier şi ne coboară, la capătul unei frânghii, ulcioare cu apă şi bucăţi de carne. Lumina pătrunde în hrubă; în clipa aceea pot vedea jaguarul.

Am pierdut socoteala anilor pe care i-am trăit zăcând în beznă; eu, care odinioară eram tânăr şi puteam să mă mişc prin hruba aceasta, nu mai fac altceva decât să aştept, în atitudinea propriei mele morţi, sfârşitul pe care mi-l pregătesc zeii. Cu pătrunzătorul cuţit de cremene am deschis pieptul atâtor victime şi, iată, acum n-aş mai fi în stare, fără a folosi magia, să mă ridic din pulbere.

În ajunul arderii Piramidei, oameni coborâţi de pe cai uriaşi m-au chinuit cu fiare înroşite în foc, voind să afle, de la mine, ascunzişul unei comori de taină. Au doborât, sub ochii mei, idolul zeului, însă acesta nu m-a părăsit şi am răbdat caznele fără a scoate o vorbă. M-au sfâşiat, m-au frânt, m-au schilodit şi apoi m-am deşteptat în temniţa aceasta, din care nu voi ieşi în viaţa-mi muritoare.

Rob al fatalităţii de a face neapărat ceva, de a popula într-un fel sau altul timpul, am încercat să-mi amintesc, în umbra mea, tot ce ştiam. Nopţi după nopţi am irosit, silindu-mă să-mi amintesc numărul unor şerpi de piatră sau forma unui arbore medicinal. Astfel am izbutit să birui anii, astfel am luat din nou în stăpânire toate câte îmi aparţinuseră cândva. Într-o noapte am simţit că mă apropiam de o amintire anume; înainte de a vedea marea, drumeţul simte o nelinişte în sânge. Câteva ceasuri mai târziu, amintirea a început să mi se desluşească; era una din datinile privitoare la zeu. Acesta, prevăzând că la sfârşitul vremurilor aveau să se petreacă o seamă de nenorociri şi pustiiri, alcătuise, în ziua cea dintâi a Firii, o scriptură magică, în stare să alunge acele rele. O scrisese astfel încât să ajungă la cele mai îndepărtate generaţii şi să nu fie vătămată de întâmplare. Nimeni nu ştie unde va fi scris-o, nici cu ce caractere, dar sigur este că ea dăinuie, în taină, şi că o va citi unul din cei aleşi. M-am gândit că ne aflăm, neîndoielnic, la sfârşitul vremurilor şi că destinul meu de ultim sacerdot al zeului îmi va îngădui privilegiul de a dezlega acea scriptură. Faptul că mă găseam înconjurat de zidurile unei temniţe nu izbutea să-mi zădărnicească speranţa; de mii de ori văzusem, poate, inscripţia lui Qaholom, şi nu-mi mai rămânea decât s-o înţeleg.

Gândul acesta mă însufleţi şi îmi provocă un soi de ameţeală. Pe faţa pământului există forme străvechi, forme incoruptibile şi eterne; oricare dintre ele ar putea fi simbolul căutat. Cuvântul zeului ar putea fi un munte, sau un râu, sau chiar împărăţia, sau aşezarea aştrilor. Însă de-a lungul veacurilor munţii se netezesc, şi drumul unui râu se abate adesea din făgaş, împărăţiile cunosc schimbări şi pustiiri, iar aşezarea aştrilor e schimbătoare. Pe bolta cerului e nestatornicie. Muntele, ca şi steaua sunt indivizi, şi indivizii sunt supuşi pieirii. Am căutat de aceea altceva, mai tenace, mai puţin vulnerabil. M-am gândit la generaţiile de cereale, de ierburi, de păsări, de oameni. Propriul meu chip e, poate, purtătorul formulei magice, poate că sunt, eu însumi, capătul propriilor mele căutări. Pradă acestor îndoieli mă aflam când mi-am adus aminte dintr-o dată că unul din atributele zeului este jaguarul.

Atunci sufletul meu s-a simţit copleşit de înduioşare. Mi-am închipuit prima dimineaţă a timpului, mi l-am închipuit pe zeul meu încredinţând mesajul blănii vii a jaguarilor, care aveau să se împreune şi să se înmulţească la nesfârşit, în peşterile adânci, în păpuriş, pe insule, pentru ca cei din urmă oameni să-l primească. Mi-am închipuit această reţea de tigri, acest fierbinte labirint de tigri ce aveau să răspândească spaima peste păşuni şi în turme doar ca să se păstreze un desen. În jumătatea cealaltă a hrubei se afla un jaguar; în faptul că-mi era vecin am desluşit o confirmare a ipotezei mele, precum şi o tainică favoare.

Ani lungi am învăţat apoi ordinea şi configurarea petelor. Fiece oarbă zi îmi acorda o clipă de lumină, şi astfel am putut statornici în minte negrele forme ce brăzdau blana galbenă. Unele dintre ele erau făcute doar din puncte; altele alcătuiau dungi transversale pe faţa interioară a labelor; altele, în formă de inel, se repetau. Poate că însemnau acelaşi sunet sau acelaşi cuvânt. Multe aveau marginile roşii.

N-am să vorbesc despre truda-mi istovitoare. Nu o dată am strigat către adânca boltă că e cu neputinţă să descifrez textul acela. Treptat, apoi, enigma concretă în care eram prins a început să mă neliniştească mai puţin decât enigma generică a unei sentinţe scrise de un zeu. Ce tip de sentinţă (m-am întrebat) va fi alcătuit o minte absolută? Am cugetat că nici chiar în limbajele umane nu există propoziţie care să nu implice universul întreg; a spune tigrul înseamnă a spune tigrii care l-au zămislit, cerbii şi ţestoasele pe care el le-a devorat, păşunea din care s-au hrănit cerbii, pământul care a fost maică a păşunii, cerul care i-a dat lumină pământului. Am cugetat că, în limbajul unui zeu, orice cuvânt e în stare să enunţe această infinită concatenare a faptelor, şi nu doar în mod implicit, ci explicit, şi nu doar în mod progresiv, ci imediat. Cu timpul, noţiunea de sentinţă divină a început să-mi pară puerilă sau blasfematoare. Un zeu, mi-am spus, trebuie să rostească doar un singur cuvânt şi, în cuvântul acesta, absolutul. Nici un cuvânt rostit de el nu poate fi inferior universului sau mai restrâns decât suma timpului. Umbre sau simulacre ale acestui cuvânt, ce înlocuieşte un întreg limbaj şi toate câte le cuprinde un limbaj, sunt ambiţioasele şi sărmanele vorbe omeneşti, tot, lume, univers.

Într-o zi sau într-o noapte — între zilele şi nopţile mele, ce deosebire poate fi? — am visat că pe pardoseala temniţei se află un fir de nisip. Am adormit din nou, indiferent; am visat că mă trezesc şi că văd două fire de nisip. Am adormit din nou; am visat că firele de nisip se făcuseră trei. S-au înmulţit aşa până au umplut cu totul temniţa şi se făcea că eu muream sub apăsarea acelei emisfere de nisip. Am înţeles că visez: cu un uriaş efort, m-am deşteptat. Deşteptarea a fost zadarnică. Inumerabilul nisip mă sufoca. Cineva îmi spuse: Nu te-ai trezit cu adevărat, ci numai într-un vis anterior. Acest vis se află înlăuntrul altuia şi tot asa la infinit, şi infinită e şi suma firelor de nisip. Drumul pe care va trebui să-l străbaţi înapoi este interminabil şi vei muri înainte de a te fi trezit cu adevărat.

M-am simţit pierdut. Nisipul îmi năpădea gura, însă am strigat: Nici nisipul din vis nu va putea să mă ucidă şi nici vise nu există care să stea înlăunlrul altor vise. O strălucire m-a trezit. În bezna de deasupra se strecura un cerc de lumină. Văzui chipul şi mâinile temnicerului, scripetele, frânghia, carnea şi ulcioarele.

Omul ajunge să se confunde, treptat, cu forma destinului său; cu vremea, el se suprapune circumstanţelor vieţii sale. Mai mult decât un dezlegător de enigme sau un răzbunător, mai mult decât un sacerdot al zeului, mă simţeam un întemniţat. Din nesfârşitul labirint de visuri m-am întors în aspra temniţă ca în propria-mi casă. I-am binecuvântat umezeala, i-am binecuvântat jaguarul, i-am binecuvântat îngustul ochi de lumină, am binecuvântat bătrânu-mi trup plin de dureri, am binecuvântat bezna şi piatra.

Atunci s-a petrecut ceea ce nu pot nici să uit şi nici să împărtăşesc. S-a petrecut unirea cu divinitatea, cu universul (nu ştiu dacă vorbele acestea se deosebesc). Extazul nu-şi repetă simbolurile; sunt unii care l-au văzut pe Dumnezeu într-o sclipire de lumină, unii care l-au desluşit într-o spadă sau în învolburările unei roze. Eu am văzut o Roată uriaşă, care nu se afla în faţa ochilor mei, nici în spate, nici în lateral, ci în toate locurile, în acelaşi timp. Această Roată era făcută din apă, dar şi din foc, şi era (cu toate că i se vedea marginea) infinită. Înlănţuite, o alcătuiau toate lucrurile care vor fi, care sunt şi au fost, iar eu eram unul din firele acestei urzeli totale, şi Pedro de Alvarado, care mă chinuise, era şi el un fir. Aici se aflau cauzele şi efectele şi îmi era de ajuns să văd această Roată pentru a înţelege totul, la nesfârşit. O, fericire de a înţelege, mai mare decât cea de a născoci ori de a simţi! Am văzut universul şi am văzut rosturile intime ale universului. Am văzut originile despre care vorbeşte Cartea cea Mare. Am văzut munţii care s-au ivit din ape, am văzut primii oameni de lemn, am văzut ulcioarele răzvrătite împotriva oamenilor, am văzut câinii sfâşiindu-le chipurile. Am văzut zeul fără chip care se află îndărătul zeilor. Am văzut deveniri infinite ce alcătuiau o unică fericire şi, înţelegându-le pe toate acestea, am ajuns să înţeleg şi scriptura jaguarului.

E o formulă de paisprezece cuvinte întâmplătoare (ce par întâmplătoare) şi mi-ar fi de ajuns s-o rostesc cu glas tare pentru a fi atotputernic. Mi-ar fi de ajuns să o rostesc pentru a nărui această temniţă din piatră, pentru ca ziua să năvălească în noaptea mea, pentru ca eu să fiu iar tânăr, să fiu nemuritor, pentru ca tigrul să-l sfâşie pe Alvarado, pentru a putea să împlânt cuţitul sacru în piepturi spaniole, pentru a zidi iar piramida, pentru a zidi împărăţia ca înainte. Paisprezece silabe, paisprezece cuvinte, şi eu, Tzinacân, aş stăpâni pământurile pe care le-a stăpânit Moctezuma. Dar ştiu că niciodată nu voi rosti aceste cuvinte, pentru că nu-mi mai amintesc de Tzinacân.

Să moară o dată cu mine taina înscrisă în lungul şir al tigrilor. Cel ce a întrezărit universul, cel ce a întrezărit arzătoarele rosturi ale universului nu se mai poate gândi la un om, la comunele-i bucurii sau dureri, chiar dacă acel om este el însuşi. Acel om a fost el şi acum atare fapt a încetat de a mai avea vreo însemnătate. Ce însemnătate poate să mai aibă soarta celuilalt, ce însemnătate poate să mai aibă neamul celuilalt, dacă el, acum, este nimeni? De aceea nu rostesc formula, de aceea las ca zilele să mă dea încet uitării, abandonat în beznă.

Emei Risso Platero

ABENJACÂN EL BOJARI, MORT ÎN LABIRINTUL SĂU

.

..seamănă cu păianjenii care-şi ţes pânza.

Coranul, XXIX, 40

Acesta — spuse Dunraven cu un gest larg, care nu refuza stelele acoperite de nori, cuprinzând câmpia întunecată şi fără margini, marea şi o clădire maiestuoasă şi decrepită, asemănătoare cu un grajd dărăpănat pentru cai — este pământul strămoşilor mei.

Unwin, prietenul său, îşi scoase pipa din gură şi îngână, în semn de aprobare, câteva sunete modeste. Era în prima după-amiază din vara lui 1914; obosiţi de o lume fără demnitatea pericolului, cei doi prieteni aleseseră singurătatea acestui colţ din Cornwall. Dunraven avea o barbă de culoare închisă şi se considera autorul unei considerabile epopei pe care contemporanii săi aproape că nu o vor putea scanda şi a cărei temă nu-i fusese încă, nici lui, relevată. Unwin publicase un studiu asupra teoremei pe care Fermat nu apucase s-o scrie pe marginea unei pagini din Diofant. Amândoi — e, oare, necesar s-o mai spun? — erau tineri, veseli şi pasionaţi.

— Să tot fie un sfert de secol, a continuat Dunraven, de când Abenjacán el Bojari, stăpân sau rege al nu mai ştiu cărui trib nilotic, a murit în camera principală a acestei clădiri, în mâinile vărului său, Zaid. După atâţia ani, împrejurările morţii lui rămân necunoscute.

Unwin întrebă, cu supunere, din ce cauză.

— Din mai multe motive, primi răspunsul. În primul rând, această casă este un labirint. În al doilea rând, era păzită de un sclav şi de un leu. În al treilea rând, s-a pierdut un tezaur ascuns. În al patrulea rând, asasinul, când s-a petrecut crima, era mort. În al cincilea... Unwin, obosit, îl întrerupse.

— Nu multiplica misterele. Trebuie să fie simple. Aminteşte-ţi de scrisoarea furată de către Poe sau de camera zidită a lui Zangwill.

— Sau complexe, i-a replicat Dunraven. Aminteşte-ţi de univers.

Urcând colinele nisipoase, ajunseră lângă labirint. Acesta, de aproape, li s-a părut un perete drept şi aproape nesfârşit, din cărămidă netencuită, puţin mai înalt decât un stat de om. Dunraven îi spuse că avea formă de cerc, dar că suprafaţa lui era atât de dilatată încât nu se distingea curbura. Unwin îşi aminti de Nicolaus Cusanus, pentru care orice linie dreaptă este un arc de cerc infinit; spre miezul nopţii descoperiră o uşă distrusă care dădea spre coridorul orb şi plin de riscuri. Dunraven spuse că în istoricul casei există multe încrucişări, dar că, mergând mereu la stânga, în mai puţin de o oră vor ajunge în centrul întregii urzeli. Unwin se declară de acord. Paşii răsunară cu grijă pe duşumeaua de piatră; coridorul se bifurcă în altele mai înguste. Casa, cu acoperişul foarte jos, părea că vrea să-i sugrume. Au fost nevoiţi să meargă unul în spatele celuilalt prin bezna întortocheată. Unwin mergea în faţă. Zidul invizibil curgea sub mâna sa aspru şi colţuros. Înaintând încet, în beznă, Unwin a ascultat din gura prietenului său povestea morţii lui Abenjacán.

— Poate că prima mea amintire, a spus Dunraven, este cea a lui Abenjacán el Bojari în portul din Pentreath. Îl însoţeau un om negru şi un leu; neîndoielnic, primul negru şi primul leu văzuţi de mine, în afara celor desenaţi în Sfânta Scriptură. Eram copil, dar fiara de culoarea soarelui şi negrul de culoarea nopţii m-au impresionat mai mult decât Abenjacán. Mi s-a părut foarte înalt; măsliniu, cu ochii întredeschişi şi negri, cu nasul în vânt şi buze groase, cu barba de culoarea şofranului, cu piept puternic şi cu pasul sigur şi tăcut. Acasă, le-am spus: „A venit un rege cu un vapor". După aceea, când zidarii au început să lucreze, i-am lungit numele spunându-i Regele Babei.

Vestea că străinul va locui la Pentreath a fost primită cu bucurie; mărimea şi forma clădirii pe care o construia au provocat stupoare şi scandaluri. Tuturor li s-a părut inadmisibil ca o casă să fie alcătuită dintr-o singură încăpere şi din leghe şi leghe de coridoare. Maurii pot să aibă astfel de case, dar nu şi creştinii — spunea lumea. Parohul nostru, om cu lecturi ciudate, domnul Allaby, a exhumat povestea unui rege pe care Divinitatea l-a pedepsit pentru că îşi construise un labirint şi a ţinut după aceea o predică. În luna următoare, Abenjacán a vizitat parohia; împrejurările acelei întâlniri secrete nu s-au aflat pe atunci, dar nu s-a mai rostit nici un cuvânt despre aceasta în biserică, iar maurul a reuşit să-şi tocmească zidarii. Câţiva ani mai târziu, când Abenjacán a murit, Allaby le-a spus autorităţilor ceea ce vorbise la acea întâlnire.

În picioare, Abenjacán i-a spus cuvintele acestea sau altele asemănătoare: „Nimeni nu mă poate împiedica să fac ceea ce fac. Vinovăţia pe care o port în suflet e atât de mare încât, chiar dacă aş rosti timp de secole Ultimul Nume al lui Dumnezeu, nu mi-aş uşura nici cu o picătură frica şi groaza pentru ziua de mâine; chiar dacă l-aş ucide cu aceste mâini, aceasta nu ar agrava cu nimic chinurile pe care mi le rezervă infinita Judecată de Apoi. Numele meu este cunoscut în toate colţurile lumii; sunt Abenjacán el Bojari şi am domnit peste triburile deşertului cu un sceptru de fier. Ani de zile le-am luat tot ce aveau, împreună cu vărul meu Zaid, dar Dumnezeu le-a auzit tânguirea şi le-a îngăduit să se revolte. Oamenii mei au fost înfrânţi şi tăiaţi cu cuţitul. Eu am reuşit să fug cu tezaurul pe care apucasem să-l strâng. Zaid m-a condus la mormântul unui sfânt de la poalele unui munte de piatră. I-am poruncit sclavului meu să supravegheze deşertul; Zaid şi eu ne-am culcat, frânţi de oboseală. În noaptea aceea mi s-a părut că eram strâns într-o plasă de şerpi. M-am trezit înspăimântat. Alături de mine, în zori, Zaid mai dormea încă; o pânză de păianjen, prăbuşită peste mine, mă făcuse să am visul acela. M-a durut faptul că Zaid, care era un laş, mai continua să doarmă. M-am gândit că tezaurul nu era fără fund şi că el ar fi putut să-şi ceară partea sa. La brâu, purtam iataganul cu mâner de argint; l-am tras şi i-am străpuns gâtul. În agonie, a murmurat câteva vorbe pe care n-am reuşit să le înţeleg. M-am uitat la el; era mort, dar mi-a fost teamă că s-ar putea ridica şi i-am poruncit sclavului să-i zdrobească faţa cu o piatră. Am rătăcit, sub cer, mai multe zile, până am zărit marea. Pluteau pe valurile ei vapoare înalte: m-am gândit că un mort nu va putea să meargă pe mare şi m-am hotărât să caut un alt pământ. În prima noapte de călătorie am visat că-l ucideam pe Zaid. S-a repetat tot ceea ce se întâmplase şi de data aceasta i-am înţeles cuvintele de pe urmă. Mi-a spus: Aşa cum mă striveşti acum, oriunde te vei afla, te voi strivi şi eu. M-am jurat să scap de o astfel de ameninţare; mă voi ascunde în centrul unui labirint pentru ca fantasma sa să se rătăcească."

O dată spuse toate acestea, a plecat. Allaby s-a gândit că maurul era nebun şi labirintul absurd era un simbol şi o dovadă limpede a acestei nebunii. După aceea şi-a dat seama că această explicaţie corespunde construcţiei extravagante şi povestirii ciudate, dar nu şi impresiei energice pe care o lăsa omul. Poate că astfel de povestiri sunt ceva obişnuit în nisipurile egiptene, poate că astfel de cazuri rare corespund (asemeni dragonilor lui Plinius) mai mult unei culturi decât unei persoane... Allaby, la Londra, a recitit numere vechi din „Times"; a verificat adevărul despre revolta sclavilor şi despre înfrângerea lui Bojari şi a vizirului, care se purta ca un laş.

Îndată ce zidarii au terminat lucrul, acesta s-a instalat în centrul labirintului. Nimeni nu l-a mai văzut plimbându-se; uneori, Allaby se temea că Zaid l-ar fi descoperit şi ucis. Noaptea, vântul ne aducea urletul leului şi oile din ţarc se strângeau cu o spaimă ancestrală.

Trecând spre Cardiff sau Bristol, în golful mic mai ancorau, uneori, corăbii din porturile orientale. Sclavul ieşea din labirintul care pe vremea aceea (îmi amintesc) era mai roşu decât acuma, schimba câteva cuvinte africane cu echipajele şi părea că umblă să descopere printre oameni fantasma regelui. Se ştia foarte bine că astfel de ambarcaţii aduceau contrabandă, alcool şi fildeş. De ce nu ar fi adus şi oameni morţi?

La trei ani după construirea clădirii, la poalele colinelor a ancorat Rose of Sharon. Nu m-am aflat printre cei care l-au văzut şi poate că imaginea pe care o am despre velier este influenţată de litografiile uitate din Aboukir sau Trafalgar. Îmi dau însă seama că era vorba de unul dintre vapoarele acestea care par mai degrabă opera unui tâmplar şi nu a unui armator şi, chiar mai mult, nu sunt opera unui tâmplar, ci a unui lucrător în abanos. Era (dacă nu în realitate, în visurile mele) negru-strălucitor, iute şi fără zgomot şi era condus de arabi şi malaiezi.

A ancorat în zorii unei zile de octombrie. Spre după-amiază, Abenjacán a dat buzna în casa lui Allaby. Era îngrozit; abia de a putut să articuleze ştirea că Zaid intrase deja în labirint şi că sclavul şi leul său fuseseră ucişi. A întrebat în mod serios dacă autorităţile ar putea să-l apere. Mai înainte însă ca Allaby să-i poată răspunde, s-a retras, terorizat de aceeaşi groază care-l adusese în casa acestuia, pentru a doua şi ultima oară. Singur în bibliotecă, Allaby se gândea că fricosul acesta, în Sudan, oprimase triburi neîmblânzite şi ştia ce-i o bătălie şi ce înseamnă să ucizi. A doua zi, vaporul plecase (spre Suakin, în Marea Roşie; s-a aflat mai apoi). Şi-a dat seama că datoria sa era de a dovedi moartea sclavului şi s-a dus spre labirint.

Povestea gâfâită a lui Bojari i s-a părut fantastică, dar pe unul din coridoare a dat peste leu şi leul era mort, iar într-un alt coridor a dat peste sclav şi sclavul era mort. În camera din centru l-a găsit pe Bojari, căruia îi distruseseră faţa. La picioarele lui se afla o casetă lucrată în sidef; i se forţase încuietoarea şi nu mai rămăsese înăuntru nici o monedă.

Dunraven rostise ultimele fraze cu pauze oratorice, pentru a fi elocvent; Unwin şi-a dat seama că acesta povestise de mai multe ori întâmplarea cu pricina, cu aceeaşi gravitate şi cu aceeaşi ineficacitate. L-a întrebat, pentru a se face că era foarte preocupat:

— Cum au murit leul şi sclavul?

Glasul incorigibil i-a răspuns cu aceeaşi gravitate:

— Până şi acestora li se distruseseră feţele.

La zgomotul paşilor s-a adăugat murmurul ploii. Unwin s-a gândit că vor dormi în labirint, în camera centrală a povestirii şi că mai târziu, în amintire, această lungă neplăcere va suna ca o aventură. A tăcut. Dunraven nu s-a putut stăpâni, şi l-a întrebat ca unul care nu iartă nici o datorie:

— Nu-i aşa că povestea aceasta este inexplicabilă?

Unwin i-a răspuns ca unul care gândeşte cu voce tare:

— Nu ştiu dacă este explicabilă sau inexplicabilă. Ştiu că-i o minciună.

Dunraven s-a făcut foc şi a invocat mărturia fiului mai mare al preotului (Allaby, se pare, murise), precum şi pe cea a tuturor oamenilor din împrejurimi. Nu mai puţin surprins decât Dunraven, Unwin şi-a cerut scuze. În întuneric, timpul părea mai lung; amândoi s-au temut că s-au rătăcit şi erau foarte obosiţi în clipa când o lumină plăpândă, căzând de sus, le-a desenat primele trepte ale unei scări înguste. Au urcat şi au pătruns într-o cameră rotundă, în ruină. Rămâneau două dovezi ale fricii urgisitului rege: o mică fereastră care se deschidea peste câmpie şi mare, iar pe duşumea o trapă care se deschidea peste scară. Camera, chiar dacă era destul de spaţioasă, semăna cu o celulă de închisoare.

Cei doi prieteni, nu atât din cauza ploii, cât din dorinţa de a trăi pentru amintirile de mai târziu o astfel de aventură, au rămas peste noapte în labirint. Matematicianul a dormit fără griji; nu acelaşi lucru s-a petrecut cu poetul, chinuit de versuri pe care le considera detestabile:

Faceless the sultry and overpowering Hon,

Faceless the sthcken slave, faceless the king.

Unwin credea că nu-l interesase povestea morţii lui Bojari, dar s-a deşteptat convins că o descifrase. Întreaga zi a fost foarte preocupat şi neprietenos, construind şi distrugând tot felul de ipoteze, iar trei sau patru nopţi mai târziu l-a chemat pe Dunraven într-o berărie din Londra şi i-a spus, mai mult sau mai puţin, următoarele cuvinte:

— La Cornwall ti-am spus că istoria aceea era o minciună. Faptele erau adevărate sau puteau să nu fie, dar povestite aşa cum le-ai povestit tu erau, în mod absolut sigur, o minciună curată. Voi începe cu cea mai mare minciună dintre toate, cu incredibilul labirint. Un om care este urmărit nu se ascunde într-un labirint. Nu construieşte un labirint pe un loc ridicat, lângă ţărmuri, mai ales unul roşu care atrage atenţia marinarilor de departe. Nu-i nevoie să construieşti un labirint atâta timp cât universul e labirintul cel mai perfect. Pentru cel care vrea într-adevăr să se ascundă, Londra este un labirint mult mai bun decât un balcon spre care duc toate coridoarele unei întregi clădiri. Judecata aceasta mi-a fost dezvăluită în noaptea aceea, în timp ce ascultam cum plouă peste labirint şi ne chinuiam să putem adormi; atras de ea, am optat pentru uitarea absurdităţilor tale, gândindu-mă la ceva mai sănătos.

— La teoria aproximaţiilor, să spunem sau la cea de-a patra dimensiune a spaţiului, a intervenit Dunraven.

— Nu, i-a replicat Unwin cu seriozitate. M-am gândit la labirintul din Creta. La labirintul în centrul căruia se afla un om cu cap de taur.

Dunraven, cunoscător al romanelor poliţiste, s-a gândit la faptul că rezolvarea misterului este, întotdeauna, inferioară misterului ca atare. Misterul are ceva supranatural şi chiar divin; rezolvarea lui e o scamatorie. Şi pentru a întârzia inevitabilul, i-a spus:

— Cap de taur are, pe monede şi în sculpturi, Minotaurul. Dante şi l-a imaginat cu trup de taur şi cap de om.

— Îmi convine şi versiunea aceasta, i-a spus Unwin. Ceea ce interesează este asemănarea dintre clădirea monstruoasă cu locuitorul monstruos. Minotaurul îndreptăţeşte de departe o astfel de construcţie. Nimeni nu va spune acelaşi lucru despre o ameninţare comunicată prin vis. Evocându-mi înfăţişarea Minotaurului (lucru fatal în cazul când te afli într-un labirint), în mod virtual, problema era rezolvată. Totuşi, mărturisesc că nu mi-am dat seama că această înfăţişare ar fi fost cheia şi, în felul acesta, a trebuit ca povestirea ta să-mi ofere un simbol mai exact: păianjenul.

— Păianjenul? a îngânat, perplex, Dunraven.

— Da. Nu m-ar surprinde în nici un fel faptul că păianjenul (forma universală a păianjenului, să ne înţelegem bine, păianjenul lui Platon) i-ar fi sugerat asasinului (pentru că există un asasin) comiterea crimei. Îţi aminteşti că Bojari, în mormântul de lângă poalele acelui munte de piatră, a visat o plasă de şerpi şi că, trezindu-se, şi-a dat seama că visul acesta îi fusese provocat de un păianjen. Să ne întoarcem, însă, la noaptea în care Bojari a avut acest vis. Regele învins, vizirul şi sclavul fug prin deşert cu tezaurul. Se refugiază într-un mormânt. Vizirul, despre care ştim că este un laş, doarme; regele, despre care ştim că este un om curajos, nu doarme. Şi tot regele, pentru a nu împărţi tezaurul cu vizirul, îi străpunge gâtul cu iataganul; umbra acestuia îl ameninţă în vis, într-o altă noapte. Toate acestea sunt de necrezut; îmi dau seama că lucrurile s-au petrecut absolut altfel. În noaptea aceea, cel care a dormit a fost regele, curajosul, şi a vegheat Zaid, laşul. A dormi înseamnă a te sustrage universului şi această sustragere este destul de grea pentru cel care se ştie urmărit cu sabia trasă din teacă. Lacom, Zaid s-a aplecat peste rege. S-a gândit să-l ucidă (poate chiar s-a jucat cu pumnalul), dar n-a îndrăznit. L-a chemat pe sclav, au ascuns o parte din tezaur în pământ şi au fugit la Suakin şi, după aceea, în Anglia. Nu pentru a se ascunde de Bojari, ci pentru a-l atrage şi a-l omorî a construit labirintul acesta roşu şi înalt în faţa mării. Ştia că vapoarele vor duce spre porturile Nubiei faima omului cu părul roşu, a sclavului şi leului şi mai ştia că, târziu sau devreme, Bojari va veni să-l caute în labirintul său. Trapa îl aştepta în ultimul coridor. Bojari îl dispreţuia cu desăvârşire; nu s-ar fi coborât într-atât încât să ia vreo măsură de precauţie. Ziua mult aşteptată a sosit: Abenjacán a debarcat în Anglia, a ajuns la porţile labirintului, a străbătut coridoarele oarbe şi poate că a urcat şi primele trepte ale scării în clipa când vizirul l-a ucis, poate împuşcându-l prin deschizătoarea trapei. Sclavul a ucis leul şi un alt glonţ a ucis sclavul. După aceea, Zaid, cu o piatră, a distrus chipurile celor trei. A trebuit să facă acest lucru; un singur mort cu faţa distrusă ar fi pus problema unei identificări, dar animalul, sclavul şi regele alcătuiau o serie şi, date fiind primele două, cea de-a treia era evidentă. Nu-i nimic ciudat în faptul că atunci când a vorbit cu Allaby îl stăpânea groaza: abia apucase să-şi aplice oribilul plan până la capăt şi se pregătea să dispară din Anglia pentru a-şi recupera tezaurul. O linişte care te făcea să gândeşti sau să fii incredul a urmat cuvintelor lui Unwin. Înainte de a-şi spune părerea, Dunraven a cerut încă o bere.

— Sunt de acord, a spus el, ca Abenjacán al meu să fie Zaid. Astfel de metamorfoze, îmi vei spune, sunt artificii clasice ale genului, adevăratele convenţii pe care trebuie să le accepte cititorul. Ceea ce nu pot să admit este amănuntul că o parte din tezaur ar fi rămas în Sudan. Aminteşte-ţi că Zaid fugea de rege şi duşmanii regelui; mai uşor e să mi-l închipui furând întregul tezaur decât întârziind pentru a îngropa o parte din el. Poate că nu s-a găsit nici o monedă pentru că nu mai rămăsese nici una; zidarii le vor fi luat pe toate căci, spre deosebire de aurul roşu al Nibelungilor, acesta nu era infinit, în felul acesta l-am vedea pe Abenjacán străbătând marea pentru a-şi lua înapoi tezaurul care-i fusese furat.

— Furat, nu, îi spuse Unwin. Folosit la ridicarea pe pământul trădătorilor a unei uriaşe curse circulare din cărămidă, menită să-l prindă şi să-l anihileze. Zaid, dacă cele spuse de tine despre el sunt adevărate, atunci a procedat astfel din cauza urii şi nu a lăcomiei şi fricii. A furat tezaurul, dar după aceea şi-a dat seama că acesta nu reprezenta pentru el lucrul cel mai important. Important era ca Abenjacán să dispară. A simulat că el este Abenjacán, l-a ucis pe Abenjacán şi în cele din urmă a fost Abenjacán.

— Da, i-a întărit Dunraven spusele sale. A fost un vagabond care, înainte de a fi nimeni în faţa morţii, îşi va aminti că a fost sau s-a făcut că a fost cândva rege.

CEI DOI REGI ŞI CELE DOUĂ LABIRINTURI{16}

Oameni demni de încredere spun (dar Allah ştie mai mult) că în primele zile a existat un rege peste insulele Babiloniei care i-a chemat la el pe toţi arhitecţii şi magii, poruncindu-le să-i construiască un labirint atât de complicat şi de subtil încât nici cei mai curajoşi bărbaţi să nu se aventureze pe coridoarele lui, iar dacă o vor face, totuşi, să se piardă pentru totdeauna. Această lucrare era un adevărat scandal, pentru că miracolele şi confuzia sunt lucruri care ţin numai de Dumnezeu, şi nu de oameni. Cu trecerea vremii, la curtea regelui s-a prezentat un rege arab, şi acesta (pentru a glumi pe seama simplităţii oaspetelui său) l-a făcut să pătrundă în labirintul prin care a rătăcit, umilit şi surprins, până la căderea serii. Atunci, a implorat sprijinul divin şi a dat de ieşire. Buzele sale n-au proferat nici o plângere, dar i-a spus regelui Babiloniei că el, în Arabia, avea un labirint mai bun ca acesta şi că, dacă va voi Dumnezeu, într-o zi are să i-l arate. S-a întors după aceea acasă, şi-a strâns căpitanii şi armatele şi-a venit peste regatul Babiloniei, având norocul să-i distrugă palatele, să-i omoare pe oamenii de aici şi să-l facă chiar pe rege prizonier. L-a legat în spinarea unor cămile iuţi şi l-a dus în deşert. Au mers cale de trei zile şi trei nopţi, după care i-a spus: „O, rege peste timp, substanţă şi secol! În Babilonia ai vrut să mă pierzi într-un labirint de bronz cu scări, uşi şi ziduri; acum, Atotputernicul a vrut să ţi-l arăt pe al meu, care nu are scări pentru a le sui, nici porţi pentru a le forţa, nici ziduri care să-ţi oprească mersul, nici coridoare să-ţi obosească paşii."

După aceea i-a dezlegat legăturile şi l-a părăsit în mijlocul deşertului, unde a murit de foame şi sete. Gloria să fie cu Cel care nu moare.

AŞTEPTAREA

Trăsura l-a lăsat la numărul patru mii patru din strada aceasta din nord-vest. Nu trecuse de nouă dimineaţa; omul a observat cu plăcere bananii, pătrăţelul de pământ din jurul fiecăruia, casele cu balconaşe decente, farmacia de alături, romburile alungite de la vopsitorie şi fierărie. Un zid orb şi lung, cel al spitalului, oprea trotuarul din partea cealaltă; soarele scapără undeva, peste sere. Omul s-a gândit că aceste lucruri (întâmplătoare acum şi arbitrare, fără vreo ordine, precum cele ce se văd în vis), cu timpul, dacă o vrea Dumnezeu, vor fi invariabile, necesare şi familiare. Pe vitrina farmaciei se citea în litere de faianţă: Brestauer. Evreii începeau să-i înlocuiască pe italieni şi spanioli. Cu atât mai bine. N-avea chef să aibă de-a face cu oameni de acelaşi sânge cu al său.

Vizitiul l-a ajutat să-şi coboare cufărul; o femeie cu aer distrat sau obosit i-a deschis, în cele din urmă, poarta. De pe capră, vizitiul i-a restituit una dintre monede, o para orientală pe care o avea în buzunar din timpul nopţii, de la hotelul Melo. Omul i-a înmânat patruzeci de centavos şi, imediat, a înţeles: „Sunt obligat să mă port în aşa fel încât toţi să-şi uite de mine. Am săvârşit două greşeli: i-am dat o monedă dintr-o altă ţară şi i-am dovedit că această încurcătură mă preocupă."

Însoţit de femeie, a străbătut curtea şi primul vestibul. Spre norocul lui, camera ce-i fusese rezervată dădea într-o a doua curte. Patul era de fier. Meşterul îl deformase în curbe fantastice, închipuind ramuri şi frunze de viţă; în cameră mai erau un dulap înalt de brad, o noptieră, un raft cu cărţi pus pe duşumea, două scaune desperecheate, un lavoar cu ligheanul său, săpuniera şi cana de apă, precum şi o sticlă de culoare murdară. O hartă a provinciei Buenos Aires şi un crucifix împodobeau pereţii. Tapetul era roşiatic, cu păuni uriaşi, repetându-şi coada înfoiată. Singura uşă dădea spre curte. Pentru a putea introduce cufărul înăuntru a trebuit să se schimbe locul scaunelor. Chiriaşului i-au plăcut toate; când femeia l-a întrebat cum îl cheamă, i-a spus că Villari, nu ca o sfidare secretă, nici pentru a micşora o umilinţă pe care, de fapt, n-o simţea, ci pentru că numele acesta îl obseda, şi nu s-a putut gândi la altul. Nu l-a sedus, bineînţeles, nici eroarea literară de a-şi închipui că ar putea fi o viclenie să-şi însuşească numele duşmanului său.

La început, domnul Villari nu ieşea din casă; după câteva săptămâni, s-a plimbat pe stradă, la căderea întunericului. Într-o noapte s-a dus la cinematograful din apropiere. Niciodată n-a părăsit ultimul rând de scaune. Şi se ridica mereu cu puţin înainte de sfârşitul filmului. A văzut tragice întâmplări cu vagabonzi; unele, neîndoielnic, aveau imagini greşite; altele, neîndoielnic, aveau imagini care fuseseră, cândva, şi ale vieţii sale: Villari nu şi-a dat seama de acest lucru pentru că ideea unei coincidenţe între artă şi realitate îi era străină. Supus, încerca doar să-i placă; dorea să reuşească s-o ia înaintea lor. Spre deosebire de cei care au citit romane, nu se vedea niciodată pe sine însuşi ca pe un erou de carte.

Nu i-a venit niciodată vreo scrisoare, nici măcar o circulară, dar parcurgea cu o speranţă nedesluşită o pagină anume din ziare. După-amiaza aşeza în faţa intrării unul din scaune şi sorbea ceai cu un aer grav şi cu privirile aţintite asupra zidului din faţă. Anii de singurătate îl învăţaseră că zilele, în amintire, tind să semene între ele, dar că nu exista nici o zi, nici chiar dacă ţi-o petreci în închisoare sau în spital, care să nu-ţi aducă surprize sau care să nu fie, cercetată de-aproape, o înlănţuire de astfel de surprize, oricât de mici şi de neînsemnate. În alte închisori cedase tentaţiei de a socoti zilele şi orele, dar această închisoare era deosebită pentru că nu avea termen, în afară de cazul în care ziarul i-ar fi adus ştirea morţii lui Alejandro Villari. Era posibil ca Villari să fi murit, şi-atunci această viaţă era doar un vis. Această situaţie îl neliniştea pentru că n-a reuşit să priceapă dacă era o uşurare sau o nefericire; şi-a spus că era absurdă şi a respins-o. În zilele de mai demult, îndepărtate prin curgerea timpului şi nu prin cele două sau trei întâmplări irevocabile, îşi dorise multe lucruri cu o dragoste fără scrupul. Această puternică voinţă care născuse ura bărbaţilor şi dragostea vreunei femei, nu avea nevoie de lucru deosebite: dorea să dureze şi să nu se sfârşească. Savoarea ierbii, a tutunului negru, pânza de umbră care începea să pună stăpânire pe curte erau motive suficiente pentru a-l stimula.

Casa avea un câine lup, foarte bătrân. Villari s-a împrietenit cu el. Îi vorbea în spaniolă, în italiană şi în cele câteva cuvinte ale dialectului rustic rămas din copilărie. Villari se străduia să trăiască într-un prezent simplu, fără amintiri şi fără profeţii. Ultimele îl interesau mai mult decât primele. În mod neclar a început să creadă că a intuit faptul că trecutul este substanţa din care se construieşte timpul; tocmai de aceea timpul se transformă atât de grabnic în trecut. Oboseala sa, într-o zi, i s-a părut a fi fericirea însăşi; în astfel de momente nu era mai complicat decât câinele.

Într-o noapte, o neaşteptată durere în fundul gurii l-a zguduit ca un trăsnet, înfricoşându-l. Miracolul oribil s-a repetat după câteva minute şi, încă o dată, în zorii zilei. A doua zi, Villari a cerut să i se aducă o trăsură şi a coborât la intrarea unui cabinet dentar din Once. Aici i-au scos măseaua şi nu s-a purtat nici mai laş, nici mai liniştit decât alte persoane.

Într-o altă noapte, întorcându-se de la cinematograf, a simţit că este împins. Cu furie, cu ură şi cu o mulţumire ascunsă, s-a pus faţă-n faţă cu obraznicul din spatele său. I-a tras o înjurătură foarte urâtă; acesta, uluit, a îngânat un fel de scuză. Era un om înalt, tânăr, cu părul negru, însoţit de o femeie care amintea tipul de nemţoaică; în noaptea aceea, Villari şi-a repetat de mai multe ori că nu-i cunoştea. Totuşi, au trebuit să treacă patru sau cinci zile până ieşi din nou în stradă.

Între cărţile de pe raft se afla un exemplar din Divina Commedia, cu vechiul comentariu făcut de Andreoli. Împins mai mult de un sentiment de datorie decât de curiozitate, Villari a săvârşit citirea acestei opere capitale; înainte de a mânca citea câte un cânt, apoi, într-o riguroasă ordine, comentariul. Nu a considerat pedepsele infernale nici excesive, nici neverosimile şi nu s-a gândit că Dante l-ar fi condamnat ultimului cerc, unde dinţii lui Ugolino rod la nesfârşit ceafa lui Ruggieri.

Păunii de pe tapetul roşiatic păreau făcuţi pentru a-i da coşmaruri îngrozitoare, dar domnul Villari n-a visat niciodată un umbrar făcut din întortocheate păsări vii. Spre dimineaţă visa un vis cu acelaşi conţinut, dar în condiţii diferite. Doi oameni şi Villari intrau în cameră cu pistoalele pregătite sau îl obligau să iasă din cinematograf sau erau, toţi trei, în acelaşi timp, necunoscutul care-l împinsese sau îl aşteptau, în curte, trişti, făcându-se că nu-l cunosc. La sfârşitul visului, scotea pistolul din noptieră (şi e adevărat că în sertarul acesteia avea un pistol) şi trăgea asupra lor. Zgomotul armei îl deştepta, dar întotdeauna era un vis, iar în alt vis atacul se repeta şi în alt vis trebuia să-i omoare din nou.

Într-o dimineaţă nedesluşită de iulie l-a trezit prezenţa unor oameni necunoscuţi (şi nu zgomotul uşii când fusese deschisă), înalţi în penumbra camerei, simplificaţi de această penumbră (întotdeauna în visele lui de groază fuseseră mai clari), atenţi, nemişcaţi şi fără grabă, îşi coborau ochii ca şi când i-ar fi obligat la aceasta greutatea armelor. Alejandro Villari şi un necunoscut, în sfârşit, dăduseră peste el. Printr-un gest le-a cerut să-l aştepte şi s-a întors cu faţa la perete, ca şi când şi-ar fi continuat visul. A făcut-o, oare, pentru a trezi mila celor ce l-au ucis sau pentru că e mai puţin dur să suporţi un fapt îngrozitor decât să ţi-l închipui şi să-l aştepţi la nesfârşit sau — şi acest lucru pare mai verosimil — pentru ca asasinii să fie un vis, cum fuseseră de atâtea ori, în acelaşi loc, la aceeaşi oră?

Într-o astfel de transă se afla în clipa când gloanţele au intrat în el.

OMUL DIN PRAG

Bioy Casares îşi cumpărase din Londra un pumnal ciudat cu lama triunghiulară şi cu mânerul în formă de H; prietenul nostru Christopher Dewey, de la Consiliul Britanic, ne-a spus că astfel de arme se folosesc în mod obişnuit în Hindustan. Şi-această împrejurare i-a îngăduit să-şi amintească faptul că a lucrat în acea ţară în timpul dintre cele două războaie (Ultra Auroram et Gangen, mi-amintesc că a rostit el, în latină, greşind un vers din Juvenal). Din povestirile pe care ni le-a spus în seara aceea, mă încumet s-o reconstitui pe cea care urmează. Textul meu îi va fi fidel: să mă scape Allah de ispita adăugării de scurte trăsături de circumstanţă sau de agravarea aspectului exotic al celor relatate cu interpolări din Kipling. Povestirea are, cel puţin, o savoare veche şi simplă, pe care ar fi păcat s-o pierd, precum cea din O mie şi una de nopţi-

„Locul precis al faptelor pe care vi le voi povesti are foarte puţină importanţă. În plus, ce semnificaţie au la Buenos Aires nume ca Amritsar sau Udh? Îmi este suficient, prin urmare, să vă spun că în anii aceia, într-un oraş musulman, s-au petrecut tulburări, iar guvernul central a trimis un om foarte puternic pentru a impune ordinea. Acest om era scoţian, membru al unui clan vestit de războinici şi avea în sânge o tradiţie a violenţei. L-am văzut o singură dată, dar nu-i voi uita părul negru, pomeţii ieşiţi, nasul şi gura lacomă, umerii laţi şi construcţia vânjoasă de viking. În povestea mea din această seară se va numi David Alexander Glencairn; se potrivesc amândouă numele pentru că au fost ale unor regi care au domnit cu o mână de fier. David Alexander Glencairn (trebuie să mă obişnuiesc cu numele acesta), bănuiesc, era un om temut; numai vestea sosirii lui a fost de ajuns pentru ca oraşul să se liniştească. Aceasta nu l-a împiedicat să dea nişte dispoziţii foarte energice. Au trecut câţiva ani. Oraşul şi provincia trăiau în linişte; musulmanii şi adversarii lor, acei sikhs, renunţaseră la vechile discordii şi, imediat după aceea, Glencairn a dispărut. Bineînţeles, nu au lipsit zvonurile că l-ar fi sechestrat sau l-ar fi ucis.

Lucrurile astea le-am aflat de la şeful meu, pentru că cenzura era foarte puternică, iar ziarele nu au comentat (şi, dacă-mi amintesc bine, nici n-au anunţat măcar) dispariţia lui Glencairn. Un proverb spune că India e mai mare decât lumea; Glencairn, atotputernic, poate, în oraşul care-i fusese încredinţat printr-o semnătură în josul unui decret, nu era decât o simplă cifră din angrenajul administraţiei Imperiului. Cercetările poliţiei locale au rămas fără rezultat. Şeful meu s-a gândit că un poliţist particular ar fi trezit mai puţine bănuieli şi ar fi avut mai mult noroc. Trei sau patru zile după aceea (în India măsurile sunt generoase) băteam fără prea mare speranţă străzile opacului oraş în care dispăruse un om.

Am simţit, aproape instantaneu, prezenţa infinită a unei conjuraţii pentru a tăinui soarta lui Glencairn. Nu există nici un suflet în oraşul acesta (am bănuit eu) care să nu ştie acest secret şi care să nu fi jurat că îl va păstra. Cei mai mulţi dintre cei interogaţi dovedeau o ignoranţă fără margini: nu ştiau cine este Glencairn, nu-l văzuseră niciodată, şi niciodată nu auziseră vorbindu-se de el. Alţii, în schimb, îl văzuseră în urmă cu un sfert de oră vorbind cu Cutare sau Cutare şi uneori mă însoţeau chiar până la casa în care intraseră cei doi, unde nu se ştia nimic despre aşa ceva, sau mi se declara că abia de ieşiseră de câteva momente. Unuia din mincinoşii aceştia atât de precişi i-am dat un pumn în faţă. Martorii au încuviinţat supărarea mea şi au fabricat alte minciuni. Nu le-am crezut, dar n-am avut curajul să nu le-ascult. Într-o după-amiază mi-au trimis un plic cu o fâşie de hârtie pe care se aflau nişte semne...

Când am ajuns, soarele apusese. Cartierul era popular şi sărăcăcios; casa, scundă; din stradă am văzut o succesiune de curţi, iar în fund de tot o lumină. În ultima curte avea loc o ceremonie musulmană; a intrat un orb cu o lăută din lemn roşiatic.

La picioarele mele, nemişcat, asemenea unui lucru neînsufleţit, chiar în prag, se afla un om foarte bătrân. Vă voi spune cum era pentru că acest lucru pare cel mai important din toată povestirea. Anii care trecuseră peste el îl micşoraseră şi-l şlefuiseră aşa cum apele şlefuiesc o piatră, iar generaţiile de oameni, o sentinţă. Era înfăşurat în nişte zdrenţe lungi, aşa mi s-a părut, iar turbanul care-i înconjura capul părea tot o zdreanţă. Sub crepuscul, a ridicat spre mine o faţă întunecată şi o barbă foarte albă. I-am vorbit pe nepregătite, pentru că pierdusem orice speranţă, de David Alexander Glencairn. Nu m-a înţeles (poate că nu m-a auzit) şi a trebuit să-i explic că mă aflu în căutarea unui judecător. Şi, spunându-i aceste cuvinte, mi-am dat seama cât de zadarnică este interogarea acestui bătrân, pentru care prezentul nu-i decât un murmur neclar. Omul acesta (m-am gândit eu) poate să-mi dea veşti despre Rebeliune sau despre Akbar, dar niciodată despre Glencairn. Şi ceea ce mi-a spus a confirmat bănuiala mea.

— Un judecător! a articulat el cu o uşoară spaimă. Un judecător care s-a pierdut şi pe care-l caută. Asta s-a petrecut pe când eram copil. Nu-mi amintesc când a fost asta, exact, dar încă nu murise Nikal Seyn (Nicholson) lângă zidurile din Delhi. Timpul care s-a scurs rămâne doar în amintiri, totuşi, sunt în stare să povestesc ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a vrut, în mânia sa, ca lumea să fie stricată; gurile erau pline de blesteme, fraude şi înşelăciuni. Dar nu toţi erau perverşi şi când s-a aflat că regina a trimis un om care va aplica în această ţară legile Angliei, cei mai puţini răi s-au bucurat, pentru că şi-au dat seama că legea e mai bună decât dezordinea. Omul a sosit şi n-a întârziat să ia măsuri, făcând abuzuri, oprimând, tăinuind delicte abominabile şi vânzând cu bani grei tot felul de hatâruri. La început nu l-am învinovăţit; justiţia englezilor era necunoscută şi aparentele fărădelegi ale noului judecător corespundeau, poate, unor raţiuni îndreptăţite. Totul are o justificare în cartea sa, încercam noi să credem, dar asemănarea sa cu cei mai răi judecători din lume era evidentă şi, în felul acesta, a trebuit să admitem că era pur şi simplu un răufăcător. A devenit un tiran, iar bieţii oameni (pentru a se răzbuna pe greşita speranţă ce-şi puseseră, cândva, în el) s-au gândit să-l sechestreze şi să-l judece. A vorbi însă, nu ajunge. Trebuia să se treacă la fapte. Nimeni în afară de cei mai nepregătiţi sau de cei mai tineri, n-a crezut că acest lucru ar fi putut să fie dus la bun sfârşit, dar miile de sikhs şi musulmani şi-au îndeplinit cuvântul dat, astfel că, într-o bună zi, au împlinit, neîncrezători, ceea ce fiecăruia dintre ei i se păruse imposibil. L-au sechestrat pe judecător şi l-au închis într-o fermă de la marginea oraşului. După aceea i-au căutat pe cei pedepsiţi de el, iar (în unele cazuri) pe orfani sau văduve, pentru că în anii aceia spada călăului nu se odihnise deloc. În sfârşit — şi acest lucru a fost cel mai greu din toate — au căutat şi au numit un judecător care să-l judece pe judecător.

Aici a fost întrerupt de nişte femei care intrau în casă.

După aceea a continuat:

— E un lucru cunoscut de toţi că nu există generaţie care să nu aibă patru oameni cinstiţi şi drepţi care duc pe umeri universul şi îl justifică în faţa Domnului: unul dintre aceşti bărbaţi ar fi fost cel mai bun judecător. Dar unde să-i găseşti dacă umblă necunoscuţi şi pierduţi prin lume şi nici ei înşişi, când se întâlnesc, nu se recunosc şi nu ştiu de marea taină pe care o îndeplinesc? Cineva a fost de părere că dacă destinul ni-i ascunde pe înţelepţi, trebuie să-i căutăm pe smintiţi. Şi-această părere a prevalat. Cercetători şi interpreţi ai Coranului, doctori în legi, sikhs care poartă nume de lei şi adoră un Dumnezeu al lor, hinduşi care adoră mulţimi de dumnezei, călugări din Mahavira care ne învaţă că forma universului este cea a unui om cu picioarele desfăcute, adoratori ai focului şi evrei negri au format tribunalul, dar sentinţa finală a fost încredinţată aiurelii unui nebun.

Aici a fost întrerupt de nişte persoane care părăseau ceremonia.

— Unui nebun, a repetat el, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu să vorbească prin gura acestuia şi să ruşineze trufia oamenilor. Numele lui s-a pierdut sau nu s-a ştiut niciodată, dar se ştie că rătăcea gol pe străzi, sau înfăşurat în zdrenţe, numărându-şi degeţele sau batjocorind arborii. Buna mea creştere s-a revoltat. Am declarat că a încredinţa unui nebun pronunţarea sentinţei însemna anularea procesului.

— Acuzatul a acceptat judecătorul, mi s-a răspuns. Poate că şi-a dat seama că, dat fiind pericolul în care s-ar fi aflat conjuraţii dacă l-ar fi lăsat în libertate, numai de la un nebun ar fi putut să scape de condamnarea la moarte. Am auzit că, atunci când i s-a comunicat cine îi va fi judecător, a izbucnit în râs. Din cauza numărului mare de martori, procesul a durat zile şi nopţi în şir.

Aici a tăcut. Îl chinuia un gând. Pentru a spune ceva l-am întrebat câte zile a durat procesul.

— Cel puţin nouăsprezece, mi-a răspuns el.

Oamenii care părăseau casa l-au întrerupt din nou; vinul nu este îngăduit musulmanilor, dar aveau feţe şi glasuri de beţivi. Unul, în trecere, s-a răstit la el.

— Nouăsprezece zile exact, a repetat el. Câinele infidel şi-a ascultat sentinţa şi cuţitul i-a fost înfipt în gât.

Vorbea cu o bucurie feroce. Şi cu un alt glas a pus capăt povestirii sale:

— A murit fără frică; până şi în cei mai răi există o virtute.

— Unde s-au petrecut toate astea? am întrebat. Într-o fermă?

Pentru prima oară m-a privit în ochi. După aceea m-a lămurit fără grabă, măsurându-şi cuvintele:

— Am spus că într-o fermă a fost închis, dar nu că tot aici a fost judecat. L-au judecat în oraşul acesta: într-o casă ca oricare alta, ca asta, de pildă. O casă nu poate să se deosebească de alta. Ceea ce interesează este să ştii dacă este construită în infern sau în cer.

L-am întrebat care a fost soarta conjuraţilor.

— Nu ştiu, mi-a spus el. Întâmplarea asta s-a petrecut de mult şi nimeni nu-şi mai aminteşte de ei. Poate că i-au pedepsit oamenii, dar nu Dumnezeu.

Şi cu astea, s-a ridicat. Mi-am dat seama că vorbele lui mă despărţeau de el, că, din clipa aceea, pentru el, eu nu mai existam. O amestecătură de bărbaţi şi femei, din toate naţiunile din Punjab a năvălit afară peste noi, rugându-se şi cântând, şi aproape că ne-a călcat în picioare; m-a neliniştit faptul că din nişte curţi atât de mici, care păreau mai mult nişte coridoare, ar fi putut să iasă atâta lume. Alţii ieşeau din casele vecine; neîndoielnic, săriseră peste zid... Mi-am făcut loc cu îmbrânceli şi înjurături. În ultima curte m-am întâlnit cu un om dezbrăcat, încununat cu flori galbene, pe care-l sărutau şi-l îmbrăţişau toţi. În mâini avea o sabie. Era o sabie murdară, pentru că îl omorâse pe Glencairn, al cărui cadavru mutilat l-am găsit în grajdurile din fund."

ALEPH

O God, I could be bounded in a nutshell and count myself a King of infinite space.

Hamlet, II, 2.

But they will teach us that Etemity is the Standing still of the Present Time, a Nunc-stans (as the Schools cal] it); which neither they, nor any else understand, no more than they would a Hic-stans for an Infinite greatnesse of Place.

Leviathnn, IV, 46.

În dimineaţa fierbinte de februarie când a murit Beatriz Viterbo, după o agonie îngrozitoare ce nu a căzut, nici o clipă măcar, nici în sentimentalism, nici în spaimă, am observat că reclamele de metal din Piaţa Constituţiei renovaseră nu mai ştiu ce anunţ pentru ţigările din tutun galben; lucrul acesta m-a durut pentru că mi-am dat seama că universul, vast şi mişcător, deja se îndepărtase de ea şi că această schimbare era prima dintr-o serie nesfârşită. Se va schimba universul, dar eu, nu — m-am gândit cu o melancolică vanitate; uneori, ştiu, zadarnica mea devoţiune o exasperase; dispărută, puteam să mă consacru memoriei sale, fără vreo nădejde, dar fără umilinţă. Mi-am amintit că pe treizeci aprilie era ziua ei de naştere; a merge, în ziua aceea, în casa din strada Goray pentru a-l saluta pe tatăl său şi pe Carlos Argentino Daneri, vărul său de frate, era un act de curtoazie, ireproşabil, poate chiar de neînlăturat. Voi aştepta din nou, în amurg, în sala cu ferestre din fier forjat, voi cerceta din nou împrejurările multelor portrete ale sale. Beatriz Viterbo, din profil, în culori; Beatriz cu mască, la carnavalul din 1921; Beatriz la prima comuniune; Beatriz în ziua nunţii sale cu Roberto Alessandri; Beatriz, la puţin timp după divorţ, luând prânzul la Clubul Hipic; Beatriz în Quilmes, cu Delia San Marco Porcel şi Carlos Argentino; Beatriz cu pechinezul pe care i-l dăruise Villegas Haedo; Beatriz din faţă şi din trei sferturi, surâzând, cu mâna sub bărbie... Nu voi mai fi obligat să-mi justific prezenţa, ca altădată, prin ofrande ieftine de cărţi: cărţi ale căror pagini, în cele din urmă, am învăţat să le tai pentru a nu descoperi, luni după aceea, că erau neatinse.

Beatriz Viterbo a murit în 1929; de-atunci n-am lăsat să treacă nici un treizeci aprilie fără să merg acasă la ea. Obişnuiam să fac acest lucru pe la şapte şi un sfert şi să rămân cam douăzeci şi cinci de minute; cu fiecare an care trecea soseam puţin mai târziu şi rămâneam ceva mai mult; în 1933, o ploaie torenţială m-a favorizat: au fost obligaţi să mă invite la cină. N-am ratat, cum era şi firesc, acest precedent favorabil; în 1934 am sosit după opt, cu un tort cum se fac în Santa Fe şi am rămas, cu toată naturaleţea, la masă. Astfel, în aceste aniversări melancolice şi în van erotice, am primit confidenţele treptate ale lui Carlos Argentino Daneri.

Beatriz era înaltă, fragilă, foarte puţin aplecată în faţă; în mersul ei (dacă un astfel de oximoron este îngăduit) avea ceva de prostie graţioasă, ca un început de extaz; Carlos Argentino e voinic, puternic, cu părul alb şi trăsături fine. Îndeplineşte nu ştiu ce funcţie subalternă într-o bibliotecă neînsemnată din cartierele din Sud; e autoritar, dar, de asemenea, ineficace; până de curând profita de serile de petrecere pentru a nu ieşi din casă. După scurgerea a două generaţii s-ul italian şi bogatele gesturi italieneşti supravieţuiau, încă, în el. Activitatea sa mentală era continuă, pasionată, schimbătoare şi cu totul fără importanţă. Abundă în analogii inutile şi scrupule plictisitoare. Are (ca şi Beatriz) mâini prelungi şi frumoase. Câteva luni în şir a suferit de obsesia lui Paul Fort, mai mult din cauza ideii de glorie intangibilă decât din pricina baladelor sale. „Este prinţul poeţilor francezi", repeta cu infatuare. "În zadar te vei năpusti asupra lui; nu-l va atinge, nu, nici cea mai ascuţită dintre săgeţile tale."

La treizeci aprilie 1941 mi-am îngăduit să adaug la tort o sticlă de coniac. Carlos Argentino l-a gustat, i-a plăcut şi, la capătul câtorva pahare, a dat drumul unei revendicări a omului modern.

— Îl evoc, a început cu o însufleţire inexplicabilă, în cabinetul său de lucru, ca şi cum ar fi fost în turnul ogival al oraşului, prevăzut cu telefoane, telegrafe, fonografe, aparate de radiotelefonie, cinematografe, lanterne magice, glosare, orare, concepte, buletine...

A adăugat că pentru un om înzestrat cu astfel de lucruri, a călători e un lucru inutil; secolul nostru, al douăzecilea, a schimbat legenda cu Mahomed şi muntele; de-acuma, munţii sunt cei care vin în jurul modernului Mahomed.

Mi s-au părut atât de stupide aceste idei, iar expunerea lor, atât de pompoasă şi de lungă, încât am legat-o imediat de literatură; l-am întrebat de ce nu scrie. Fireşte, mi-a răspuns că a şi făcut-o: concepţiile acestea şi altele, la fel de noi, figurau în Cântul Augural, în Cântul Prologal şi, în sfârşit, în Cântul prolog al unui poem la care lucra de mulţi ani, fără reclame, fără hărmălaie asurzitoare, sprijinit de fiecare dată pe ceea ce se cheamă muncă şi singurătate. Mai întâi dădea cale liberă imaginaţiei, apoi corecta. Poemul se intitula Pământul; era vorba de o descriere a planetei, din care nu lipseau digresiuni pitoreşti, nici apostroful vesel.

L-am rugat să-mi citească ceva, oricât de scurt. A deschis un sertar de la birou, a scos un mănunchi serios de foi de caiet marcate cu antetul Bibliotecii „Juan Crisostomo Lafinur" şi a citit cu o sonoră satisfacţie:

Am cunoscut, precum grecul, cetăţile de pe lume, Muncile, zilele cu lumini diferite, foamea din ele; Nu corectez nimic, nu falsific vreun nume, Dar voyage-ul acesta este... autour de ma chambre.

— Strofa aceasta, s-a oprit el, este desăvârşită. Primul vers captează interesul profesorului, academicianului şi elenistului, iar dacă nu, pe cel al semidocţilor, sector foarte important al opiniei; cel de al doilea trece de la Homer Ia Hesiod (într-un omagiu implicit adus părintelui poeziei didactice), nu fără a reîntineri un procedeu a cărui origine se află în Sfânta Scriptură, cel al enumerării, înşiruirii sau îngrămădirii; cel de al treilea — barochism, decadentism sau cult pur şi fonetic pentru formă? — constă din două emistihuri gemene; al patrulea, bilingv, îmi asigură sprijinul necondiţionat al oricărui spirit sensibil pentru o plutire liberă a imaginaţiei. Nu vreau să mai vorbesc şi de rima bogată, nici despre cultura care îmi îngăduie — iară a fi pedant! — să acumulez în patru versuri trei erudite aluzii care cuprind treizeci de secole de aleasă literatură: cea dintâi este aluzia la Odiseea, cea de a doua la Munci şi zile, la nemuritoarea bagatelă pe care ne-a hărăzit-o odihna fabricantului de savarine... Înţeleg o dată în plus că arta modernă are nevoie de balsamul râsului, de acel scherzo. În mod sigur, e vremea lui Goldoni!

Mi-a citit multe alte strofe care s-au bucurat de aprobarea şi comentariul său dezlânat. Nu era nimic de reţinut din ele; nici măcar nu le-am considerat mult mai rele decât primele. La scrierea lor participaseră îndemânarea, resemnarea şi întâmplarea; virtuţile pe care le descoperea Daneri erau ulterioare. Mi-am dat seama că munca poetului nu se rezuma la poezie; în primul rând se inventau tot felul de judecăţi pentru a dovedi că poezia e admirabilă; fireşte, pentru el, această muncă ulterioară modifica poezia, dar nu o modifica şi pentru ceilalţi. Dicţia lui Daneri era extravagantă. Stângăcia metrică l-a împiedicat, cu excepţia câţorva cazuri, să transmită această extravaganţă poemului său{17}.

O singură dată în viaţa mea am avut ocazia să parcurg cei cincisprezece mii de dodecasilabi din Polyolbion, această epopee topografică în care Michael Drayton a transcris fauna, flora, hidrografia, orografia, istoria militară şi monahală din Anglia; sunt sigur că acest produs considerabil, dar limitat, este mai puţin plictisitor decât vasta lucrare asemănătoare a lui Carlos Argentino. Acesta îşi propusese să verifice toată rotunjimea pământului; în 1941 terminase deja cu câteva hectare din Queensland, mai bine de un kilometru din râul Ob, un gazometru din nord de Veracruz, principalele case de comerţ din Concepcion, casa Marianei Cambaceres de Alvear din strada 11 Septembrie, din Belgrano, o baie turcească din apropierea cunoscutului acvariu Brighton. Mi-a citit anumite părţi despre zona australiană a poemului său; acestor alexandrini lungi le lipsea mobilitatea prefeţei. Copiez o strofă:

Ştie-se, în dreapta stâlpului obişnuit

(Sosind, bineînţeles, dintre nord-nord-vest)

Se plictiseşte un schelet. — Culoarea ? Alb-albastru -

Care dă curţii oilor o înfăţişare de templu.

— Două lucruri de mare curaj! a strigat el exaltat. Te şi aud, parcă, repetându-le. Mai întâi epitetul obişnuit, care subliniază, în mod foarte exact, en passant, inevitabilul plictis al muncilor agricole şi păstoreşti, plictis pe care nici Georgicele, nici laureatul nostru Don Segundo n-a avut niciodată curajul să-l denunţe atât de direct. Al doilea lucru este se plictiseşte un schelet, de un energic prozaism, pe care un fandosit l-ar excomunica cu toată oroarea, dar pe care un critic de gust ar aprecia-o mai mult chiar decât propria-i viaţă, întregul vers, în plus, e bătut în carate. Cel de al doilea emistih stabileşte un dialog foarte viu cu cititorul; îi stârneşte curiozitatea, îi pune o întrebare şi-i răspunde pe loc... Şi ce mai poţi să zici de acest alb-albastru? Acest termen pitoresc sugerează cerul, factor extrem de important al peisajului australian. Fără această evocare, tonurile acuarelei ar fi destul de sumbre şi cititorul s-ar vedea constrâns să închidă cartea, rănit în cel mai intim colţişor al sufletului său de o incurabilă şi neagră melancolie.

Spre miezul nopţii am reuşit să plec.

Două duminici mai târziu Daneri m-a chemat la telefon, pentru prima dată în viaţa mea. Mi-a propus să ne vedem pe la patru, "pentru a servi laptele împreună în barul-salon pe care progresiştii Zunino şi Zungri — ţi-aminteşti, proprietarii casei mele — îl inaugurează la colţul străzii; local pe care trebuie să-l cunoşti". Am acceptat mai mult cu resemnare decât cu entuziasm. Cu mare greutate am putut să găsim o masă; „barul-salon", modernizat până la ostentaţie, era cu o idee mai puţin îngrozitor decât îmi închipuisem eu; la mesele din jur, publicul excitat vorbea despre banii investiţi de către Zunino şi Zungri fără nici un fel de precupeţire. Carlos Argentino părea uimit de nu ştiu ce amănunte ale instalaţiei de lumină (pe care, neîndoielnic, le cunoştea) şi mi-a spus cu o anume severitate:

— În pofida voinţei tale, trebuie să recunoşti că localul acesta se poate măsura cu cele mai bune şi renumite localuri din Flores.

Mi-a recitit după aceea patru sau cinci pagini din poem. Le corectase după un depravat principiu al ostentaţiei verbale: acolo unde înainte scrisese albastru, acum apărea albăstrui, albăstrişor şi chiar albăstruriu. Cuvântul lăptos nu era îndeajuns de urât pentru el; în descrierea unei spălătorii de lână, preferase lactant, lactic, lactatie, lactozic... A rânjit la nişte critici imaginari; după aceea, mai înţelegător cu ei, i-a asemănat cu oamenii aceia „care nu dispun de metale preţioase, nici de piese cu aburi, laminatoare sau acid sulfuric pentru a bate monedă, dar care pot să indice altora locul unde se află un tezaur". În continuare, a criticat prologomania "de care şi-a bătut joc în graţioasa prefaţă la Don Quijote, Principele Ingenuităţii". A admis, totuşi, să apară pe coperta noii opere un prolog strălucitor, o acoladă semnată de o pană ascuţită, ca de lăncier. A mai adăugat că se gândea să publice primele cântece ale poemului. Abia atunci mi-am dat seama de această deosebită invitaţie telefonică; omul o să-mi ceară să-i prefaţez pedantul talmeş-balmeş. Spaima mea s-a dovedit însă fără temei: Carlos Argentino mi-a spus, cu încântată admiraţie, că nu credea să greşească dacă va califica drept foarte solid prestigiul câştigat în toate cercurile de către omul de litere Âlvaro Melián Lafinur, în cazul în care aş aranja cu aceasta să-i înfrumuseţeze, cu prefaţa sa, poemul. Pentru a evita cea mai de neiertat înfrângere, urma ca eu să mă fac purtătorul de cuvânt a două merite incontestabile: perfecţiunea formală şi rigoarea ştiinţifică, "pentru că această vastă grădină de tropi, de metafore şi de eleganţă nu poate tolera nici un singur amănunt care să fie în afara adevărului absolut". Mi-a mai spus că Beatriz a fost întotdeauna în relaţii bune cu Alvaro.

Am primit. Am primit fără şovăială. Şi i-am spus, pentru mai multă siguranţă, că nu voi vorbi cu Alvaro luni, ci joi: în timpul cinei care încheia de obicei reuniunea de la Clubul Scriitorilor. (Nu exista o astfel de cină, dar e absolut cert că întâlnirile au loc joia, lucru pe care Carlos Argentino Daneri îl putea verifica în ziare şi asta dădea o oarecare certitudine cuvântului meu.) I-am mai spus că înainte de a aborda discuţia despre prefaţă va trebui să-i fac o descriere a operei. Ne-am despărţit; când am cotit pe Bernando de Irigoyen, mi-am dat seama că nu-mi rămâneau decât două soluţii: a) să vorbesc cu Alvaro şi să-i spun că acel văr de frate al Beatricei (acest eufemism explicativ îmi va permite să rostesc numele ei) elaborase un poem în care părea să sporească la infinit posibilităţile cacofoniei şi haosului; b) să nu vorbesc cu Âlvaro. Cu toată luciditatea, am început să cred că voi opta pentru b.

Vineri dimineaţa, de la prima oră, telefonul a început să mă neliniştească. Eram revoltat de faptul că instrumentul acesta care, cândva, a cunoscut vocea irecuperabilă a Beatricei, putea să coboare la plângerile inutile şi, poate, colerice ale înşelatului Carlos Argentino Daneri. Din fericire, nu s-a petrecut nimic grav — în afară de pica inevitabilă ce mi-a inspirat-o acest om care-mi dăduse o sarcină delicată şi, mai apoi, uita de acest lucru.

Telefonul a încetat să mă mai tortureze, dar, la sfârşitul lui octombrie, Carlos Argentino Daneri mi-a vorbit iarăşi. Era foarte agitat; la început nu i-am recunoscut vocea. Cu tristeţe şi furie mi-a spus, mai mult îngânându-se pe el însuşi, că mărginiţii de Zunino şi Zungri, sub pretextul măririi localului lor, aveau să-i demoleze casa.

— Casa părinţilor mei! Casa mea, bătrâna casă din strada Garay! mi-a repetat el, uitându-şi probabil, tristeţea în tonul cu care-mi vorbea.

Nu mi-a fost greu să-i împărtăşesc amărăciunea. După patruzeci de ani, orice schimbare este un simbol detestabil al trecerii vremii; în afară de asta, era vorba de o casă care, pentru mine, însemna Beatriz. Am vrut să-i lămuresc această trăsătură atât de delicată, dar interlocutorul meu nu m-a auzit. Mi-a spus doar că în cazul când Zunino şi Zungri vor persista în această idee absurdă, avocatul său, Zunni, le va cere ipso facto daune şi prejudicii, obligându-i să plătească o sută de mii în monedă naţională.

Numele lui Zunni m-a impresionat; biroul său dintre Caseros şi Tacuari e de o seriozitate proverbială. L-am întrebat dacă îl şi angajase în această problemă. Mi-a spus că avea să-i vorbească în după-amiaza acelei zile. A şovăit şi, după aceea, cu o voce calmă, impersonală, ca atunci când ne pregătim să încredinţăm cuiva un secret foarte intim, mi-a mărturisit că pentru a termina poemul casa îi era absolut indispensabilă, căci într-un colţ din subsol exista un Aleph. În acelaşi timp m-a lămurit că un Aleph este unul din punctele spaţiului care conţine toate celelalte puncte.

— E în subsolul sufrageriei, mi-a explicat el, cu acelaşi glas pierdut din pricina neliniştii. E al meu, absolut al meu, pentru că eu l-am descoperit, în copilărie, înainte de a mă duce la şcoală. Scara subsolului este înaltă; unchii mei îmi interziseseră să cobor, dar cineva mi-a spus că în subsol există o lume întreagă. Am aflat mai târziu că era vorba de un cufăr{18} uriaş, iar eu am înţeles lume. Am coborât în taină; am alunecat pe scară. Am căzut. Deschizând ochii am văzut Aleph-ul.

— Aleph-ul? l-am întrebat eu.

— Da, punctul în care se află, fără a se confunda, toate locurile planetei, văzute din toate unghiurile. Nu i-am relevat nimănui descoperirea mea şi am mai coborât şi altădată. Copil, pe atunci, nu-mi dădeam seama că privilegiul acesta îmi fusese acordat pentru ca, acum, om în toată puterea, să dăltuiesc acest poem. Zunino şi Zungri nu vor putea să-mi răpească acest lucru, nu, de o mie de ori nu! Cu Codul în faţă, doctorul Zunni va dovedi că Aleph-ul meu este inalienabil.

Am încercat să raţionez.

— Bine, dar subsolul nu-i întunecat?

— Adevărul nu încape într-o inteligenţă revoltată. Dacă toate punctele de pe pământ se află în Aleph, aici se vor afla toate lămpile, toate luminile şi toate sursele de lumină.

— Mă voi duce imediat să-l văd.

Şi am întrerupt convorbirea înainte de a mi se spune că mi-e interzis. Uneori, pentru a înţelege dintr-o dată o serie întreagă de trăsături doveditoare, mai înainte nebănuite, este de-ajuns să afli un singur lucru; m-am înspăimântat de faptul că până atunci nu înţelesesem că acest Carlos Argentino era un nebun. Toţi Viterbii, la urma urmei... Beatriz (eu însumi obişnuiesc să mi-o spun) era o femeie, o fetiţă de o clarviziune aproape implacabilă, plină, însă, de neglijenţă, distracţie, dispreţ şi adevărate cruzimi, care necesitau, poate, o explicaţie patologică. Nebunia lui Carlos Argentino m-a umplut de o fericire bolnavă: în intimitate, întotdeauna ne detestaserăm.

În strada Garay, servitoarea mi-a spus să am bunătatea şi să aştept. Copilul se afla, ca de obicei, la subsol, developând fotografii. Lângă un vas fără nici o floare, alături de pianul inutil, surâdea (mai mult atemporal decât anacronic) marele portret al Beatricei, în culori stupide. Nu putea să mă vadă nimeni; într-un acces de disperată duioşie m-am apropiat de portrel şi i-am vorbit:

— Beatriz, Beatriz Elena, Beatriz Elena Viterbo, Beatriz cea atât de îndrăgită, Beatriz cea pierdută pentru totdeauna, sunt eu, sunt Borges.

Carlos a intrat puţin după aceea. Era foarte tăcut; mi-am dat seama că nu era în stare să se mai gândească decât la pierderea Aleph-ului.

— Un păhărel de pseudo-coniac, a cerut el, şi te vei scufunda în subsol. Ştii foarte bine că decubitul dorsal este indispensabil. Tot aşa, întunericul, nemişcarea şi o anume obişnuinţă a văzului. Te vei culca pe duşumeaua de scânduri şi-ţi vei fixa privirile pe cea de-a nouăsprezecea treaptă a scării. În clipa aceea eu ies, las să cadă chepengul şi rămâi singur. Un rozător oarecare te face să-ţi fie frică. E o treabă uşoară! La câteva minute după aceea, vezi Aleph-ul. Microcosmosul alchimiştilor şi cabaliştilor, proverbialul nostru prieten concret, acel multum in parvo!

În sufragerie a ţinut să adauge:

— Bineînţeles, dacă n-ai să-l vezi, incapacitatea ta nu anulează dovezile mele... Coboară; foarte repede vei putea stabili un dialog cu toate imaginile Beatricei.

Am coborât de îndată, sătul de cuvintele lui dezlânate. Subsolul, puţin mai larg decât scara, părea mai mult o fântână. Am căutat în zadar să descopăr cufărul de care-mi vorbise Carlos Argentino. Nişte lăzi cu sticle şi câţiva saci de lână, într-un colţ. Carlos a luat un sac, l-a îndoit şi l-a aşezat într-un loc precis.

— Perna este destul de proastă, mi-a explicat, dar dacă o ridic un singur centimetru, n-ai să vezi nimic şi te vei ruşina tu însuţi de tine. Întinde-te la pământ şi numără nouăsprezece trepte.

Am îndeplinit ordinele lui prosteşti şi, în cele din urmă, m-a lăsat singur. A închis chepengul; întunericul, în ciuda unei crăpături, mi s-a părut total. Şi, imediat, am înţeles pericolul în care intrasem: mă lăsasem sechestrat de un nebun, după ce îmi dăduse să beau otravă. Fanfaronada lui Carlos mă făcea să cred că n-o să văd nimic; Carlos, pentru a-şi apăra delirul, pentru a nu afla că era nebun, trebuia să mă ucidă. M-a încercat o indispoziţie pe care am pus-o pe seama poziţiei rigide şi nu a acţiunii narcoticului. Am închis ochii, i-am deschis. Şi-atunci am văzut Aleph-ul.

Ajung, aici, la inefabilul centru al povestirii mele; de aici încolo începe disperarea mea de scriitor. Orice limbaj este un alfabet de simboluri a cărui întrebuinţare presupune un trecut pe care interlocutorii să-l cunoască; cum să transmiţi altora infinitul Aleph-ului pe care înţelegerea mea cutezătoare abia de-l cuprinde? Misticii, într-o transă asemănătoare, vorbesc de simboluri: un persan, pentru a vorbi de Dumnezeu, vorbeşte de o pasăre care, într-un anume fel, reprezintă toate păsările; Alanus de Insulis, de o sferă al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri; Ezechiel, de un înger cu patru feţe care se îndreaptă, în acelaşi timp, spre răsărit, apus, nord şi sud. (Nu amintesc în zadar aceste asemănări neînţelese; au o oarecare legătură cu Aleph.) Poate că zeii nu-mi vor refuza descoperirea unei imagini echivalenţe, dar aceste rânduri vor rămâne contaminate de literatură şi neadevăr. Cel puţin, problema fundamentală rămâne insolubilă; enumerarea, măcar parţială, a unei înlănţuiri infinite. În momentul acesta extraordinar am văzut milioane de lucruri plăcute sau îngrozitoare; nimic nu m-a înfricoşat mai mult decât faptul că toate ocupau acelaşi punct, fără suprapunere şi fără transparenţă. Ceea ce au văzut ochii mei s-a petrecut simultan: transcriu, însă succesiv, aşa cum îngăduie limbajul, Ceva-ceva, totuşi, voi surprinde aşa cum am văzut.

În partea de jos a treptei, în dreapta, am văzut o mică sferă roşu-violetă de o strălucire aproape orbitoare. La început am crezut că se roteşte; după aceea, am înţeles că această mişcare era o iluzie produsă de ameţitorul spectacol pe care-l închidea în ea. Diametrul Aleph-ului era de vreo doi-trei centimetri, dar spaţiul cosmic se afla aici, fără ca mărimea să-i fie micşorată. Orice lucru (faţa oglinzii, să zicem) era un infinit de lucruri, pentru că eu îl vedeam din toate punctele universului. Am văzut marea, zorii şi după-amiaza, mulţimile din America, un păianjen de argint în centrul unei piramide negre, un labirint distrus (era Londra), nesfârşite priviri apropiindu-se şi scrutându-se în mine ca într-o oglindă, am văzut toate oglinzile de pe lume şi nici una nu mi-a surprins chipul, am văzut, într-o curte din strada Soler, aceeaşi duşumea pe care o văzusem, în urmă cu treizeci de ani, într-o casă din Fray Bentos, am văzut ciorchini, zăpadă, tutun, panglici de metal, aburi de apă, convexe deşerturi ecuatoriale şi fiecare firişor de nisip, am văzut o femeie din Inverness pe care nu o voi uita niciodată, i-am văzut părul provocator, trupul înalt, am văzut un cancer la sân, am văzut un cerc de pământ arid într-o potecă unde înainte fusese un copac, am văzut o vilă din Adrogue, un exemplar din prima versiune englezească a lui Plinius, cea a lui Philemon Holland, am văzut, în acelaşi timp, fiecare literă de pe fiecare pagină (de când eram mic mă minunam de faptul că literele, închise într-o carte, nu se amestecă şi nu se pierd peste noapte), am văzut noaptea şi ziua în care mă aflam, am văzut un apus de soare în Queretaro care părea să reflecte culoarea unui trandafir din Bengal, am văzut un dormitor fără nimeni în el, am văzut într-un cabinet din Alkmaar un glob pământesc între două oglinzi care-l multiplicau la nesfârşit, am văzut cai cu coama în vânt pe o plajă a Mării Caspice, în zori, am văzut osatura delicată a unei mâini, am văzut supravieţuitorii unei bătălii, am văzut o pereche de cărţi de joc spaniole într-o vitrină din Mirzapur, am văzut umbrele înclinate ale unor ferigi dintr-o seră, am văzut tigri, pistoane, bizoni, talazuri şi armate, am văzut toate furnicile de pe pământ, am văzut un astrolab persan, am văzut, în sertarul unui birou (scrisul m-a făcut să tremur), scrisori obscene, de necrezut, precise, pe care Beatriz i le trimisese lui Carlos Argentino, am văzut un monument îndrăgit din Chacarita, am văzut relicva îngrozitoare a celei ce, cu atâta delicateţe, fusese Beatriz Viterbo, am văzut circulaţia nevăzută a sângelui meu, am văzut angrenajele iubirii şi modificările morţii, am văzut Aleph-ul din toate punctele, am văzut în Aleph pământul, am văzut chipul meu, viscerele mele, am văzut chipul tău, m-a cuprins ameţeala şi am plâns, pentru că ochii mei văzuseră acest obiect secret şi conjectural, al cărui nume oamenii îl intuiesc, dar nimeni nu l-a văzut: neconceputul univers. M-a încercat o veneraţie fără sfârşit şi o nemărginită compasiune.

— Ai rămas paf de-atâta cercetare a locurilor unde nu te poţi duce, a spus un glas jovial şi totodată plictisit. Chiar dacă ţi-ai zbura creierii, n-ai să-mi poţi plăti nici într-un secol această revelaţie. Ce observator extraordinar, Borges, omule!

Picioarele lui Carlos Argentino ocupau treapta cea mai de sus. În penumbra bruscă, am îndrăznit să mă ridic şi să îngaim:

— Extraordinar. Da, extraordinar!

Indiferenţa glasului meu m-a uluit. Neliniştit, Carlos Argentino insista:

— Ai văzut totul bine, în culori?

În clipa aceea am descoperit răzbunarea mea. Binevoitor, pios până la necuviinţă, nervos, evaziv, i-am mulţumit lui Carlos Argentino Daneri pentru ospitalitatea subsolului său şi l-am sfătuit să profite de demolarea casei pentru a se îndepărta de metropola pernicioasă care pe nimeni, crede-mă, pe nimeni nu-l iartă. Am refuzat cu suavă energie să discut Aleph-ul; l-am îmbrăţişat, despărţindu-mă şi i-am repetat faptul că seninătatea şi câmpia sunt doi mari medici.

În stradă, pe scările din Constitucion, la subsol, toate chipurile mi s-au părut familiare. M-am temut că nu mă va părăsi niciodată senzaţia întoarcerii. Din fericire, după câteva nopţi de insomnie, uitarea mi-a revenit din nou.

Post-scriptum din prima zi de martie a anului 1943. La şase luni după demolarea imobilului din strada Garay, Editura Procust nu s-a înspăimântat de lungimea considerabilă a poemului şi a pus în vânzare o selecţie de „fragmente argentiniene". Merită amintit ce s-a petrecut după aceea. Carlos Argentino Daneri a primit cel de-al doilea premiu naţional de literatură{19}. Primul i-a fost acordat doctorului Aita; al treilea, doctorului Mario Bofanti; în mod cu totul de necrezut, opera mea Cărţile de joc ale trişorului n-a întrunit nici un vot. Neînţelegerea şi invidia au triumfat încă o dată! N-am mai reuşit de mulţi ani să-l revăd pe Carlos Argentino; din ziare aflu că foarte curând ne va oferi un volum nou. Norocosul său condei (neînvins de Aleph) s-a consacrat versificării rezumatelor lui Acevedo Diaz.

Vreau să adaug două observaţii: una, despre natura Aleph-ului; alta, despre numele său. Acesta, după cum se ştie, este prima literă din alfabetul limbii sacre. Aplicarea lui la povestirea mea nu pare întâmplătoare. Pentru Cabală, această literă reprezintă acel En Soph, divinitatea pură şi nemărginită; s-a spus, de asemenea, că are forma unui om care arată cerul şi pământul, pentru a ne arăta că lumea de jos este oglinda şi harta celei de sus; pentru Mengenlehre, este simbolul numerelor; transfinile, în care întregul nu este mai mare decât partea. Eu doream să ştiu: Carlos Argentino a ales acest nume sau l-a citit, aplicat altui punct în care converg toate punctele, în vreun text din nenumăratele texte pe care Aleph i le-a arătat în casa sa? Oricât ar părea de necrezut, sunt sigur că există (că a existat) un alt Aleph, cred că Aleph-ul din strada Garay era un Aleph fals. Mă explic. Prin 1867, căpitanul Burton a îndeplinit funcţia de consul britanic în Brazilia; în iulie 1942, Pedro Henriquez Urena a descoperit în Biblioteca din Santon un manuscris al acestuia, în care era vorba de o oglindă pe care Orientul o atribuie lui Iskandar Zu al-Karnayn sau lui Alexandru cel Mare din Macedonia. În cristalul acesteia se reflectă întreg universul. Burton menţionează aceste artificii învecinate — cea de-a şaptea cupă al lui Kai Josru, oglinda pe care Tarik Benzeyad a găsit-o într-un turn (1001 de nopţi, 272), oglinda pe care Lucian din Samosata a putut s-o examineze pe lună (Adevărata istorie I, 26), lancea strălucitoare pe care prima carte din Satyricon, de Capella, o atribuie lui Jupiter, oglinda universală a lui Merlin, „rotundă şi goală, asemănătoare unei lumi de sticlă" (The Faerie Queene, III, 2, 19) — şi adăugă aceste curioase cuvinte: Dar cele dintâi (în afară de defectul inexistenţei) sunt simple instrumente optice. Cei credincioşi, cei care sosesc la moscheea Amr, în Cairo, ştiu foarte bine că universul se află în interiorul uneia dintre coloanele de piatră care înconjoară curtea centrală... Nimeni, bineînţeles, nu a putut să-l vadă, dar cei care-şi apropie urechea de suprafaţa lor, la puţin timp, percep murmurul său uriaş... Moscheea datează din secolul al VII-lea; coloanele provin de la alte temple ale religiilor de dinaintea Islamului, aşa cum a scris Abenjaldun: „În republicile fondate de nomazi, sprijinul străinilor este indispensabil în tot ceea ce reprezintă zidăria".

Există un Aleph în adâncul pietrei? L-am văzut, oare, când am văzut toate lucrurile şi am uitat? Mintea noastră este poroasă faţă de uitare; eu însumi falsific şi pierd, sub tragica eroziune a anilor, trăsăturile Beatricei.

Estelei Canto

Epilog

În afară de Emma Zunz (al cărei subiect splendid, cu mult superior tratării lui temerare, mi l-a dat Cecilia Ingenieros) şi Istoria războinicului şi a prizonierei, care-şi propune să interpreteze două întâmplări absolut reale, povestirile din această carte aparţin genului fantastic. Dintre toate, prima este cea mai elaborată; tema ei este efectul pe care nemurirea l-ar aduce oamenilor. Acestei schiţe de etică pentru nemuritori îi urmează Mortul: în această poveste, Azevedo Bandeira este un om din Rivera sau din Cerro Largo şi, de asemenea, o divinitate rudimentară, o versiune mulatră şi nesupusă a incomparabilului Sunday, eroul lui Cherterton. (În capitolul XXIX din Decline and Fall of the Roman Empire este istorisit un destin asemănător celui al lui Otálora, dar mult mai măreţ şi mai de necrezut.) Despre Teologii e suficient să spunem că sunt un vis, un vis mai degrabă melancolic, asupra identităţii personale; Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz este o glosă după Martin Fierro. Unei picturi a lui Watts, făcută în 1896, îi datorez Casa lui Asterion şi firea bietului protagonist. Cealaltă moarte este o închipuire despre timp, pe care am auzit-o în lumina unor raţiuni ale lui Pier Damiani. Nimeni nu a dorit mai mult ca mine ca Germania să fie înfrântă în cel de-al doilea război; nimeni n-a putut simţi mai mult decât mine tragedia destinului german; Deutsches Requiem încearcă să înţeleagă acest destin, pe care n-au ştiut să-l deplângă, nici măcar să-l bănuiască „germanofilii" noştri, cei care nu ştiu nimic despre Germania. Scriptura zeului a fost judecată cu multă generozitate; jaguarul m-a obligat să pun în gura unui „mag al piramidei din Qaholom" argumente ale cabaliştilor sau teologilor. În Zahirul şi Aleph cred că observ o oarecare influenţă din povestea The Cristal Egg (1899) de Wells.

J.L.B.

Buenos Aires, 3 mai 1949

Post-scriptum din 1952. Am introdus patru piese noi în această reeditare. Abenjacán el Bojari, mort în labirintul său nu este (mi se spune) cine ştie ce, în ciuda titlului îngrozitor. Putem considera că este o variaţiune după Cei doi regi şi cele două labirinturi pe care caligrafii au intercalat-o în 1001 nopţi şi pe care prudenţa lui Galland a omis-o. Cât despre Aşteptarea, pot spune că a fost sugerată de o cronică poliţistă pe care Alfredo Doblas mi-a citit-o în urmă cu vreo zece ani, în timp ce clasificam cărţile după Manualul Institutului Bibliografic din Bruxelles, cod pe care l-am uitat în întregime, mai puţin că lui Dumnezeu îi corespunde numărul 231. Subiectul din cronici era un turc; l-am făcut italian pentru a-l înţelege mai uşor. Momentana şi repetata apariţie a unei mici mănăstiri ce se află la colţul străzii Parana, din Buenos Aires, mi-a oferit povestirea intitulată Omul din prag; am situat-o în India pentru ca neverosimilul să fie tolerabil.

J.L.B.

--------------------

{1} Hegira (arab hiera = fugă), eră mahomedană care începe la 15 iulie 622, ziua fugii lui Mahomed de la Mecca la Medina.

{2} Aici există o tăietură în manuscris; cred că a fost şters numele portului.

{3} Pe crucile runice cele două embleme potrivnice convieţuiesc întrepătrunse.

{4} Aceste versuri sunt transcrise, de asemenea, de către Gibbon (Decline and Fall, XLV).

{5} Originalul spune paisprezece, dar există suficiente motive pentru a deduce că, în gura lui Asterion, acest numeral înseamnă infinit.

{6} Artiguism — de la Jose Artigas (1764-l850), general şi patriot uruguayan; în 1815 a fost şeful primului stat naţional uruguayan.

{7} Este semnificativă omiterea celui mai ilustru strămoş al povestitorului, teologul şi ebraistul Johannes Forkel (1799-1846), cel care a aplicat dialectica lui Hegel la cristologie şi ale cărui traduceri literale din unele Cărţi Apocrife s-au bucurat de observaţiile lui Hengstenberg şi de aprobarea lui Thilo şi Geseminus.

{8} Alte naţiuni trăiesc cu inocenţă, în sine şi pentru sine, precum mineralele sau meteoriţii; Germania este oglinda universală care-i reflectă pe toţi, conştiinţa lumii (Das Weltbewusstein). Goethe este prototipul acestei înţelegeri ecumentice. Nu-l cenzurez, dar nu văd în el pe omul faustic din teza lui Spengler.

{9} Se spune că urmarea acestei răniri a fost mult mai gravă. (Nota editorului.)

{10} În mod inevitabil, aici a trebuit să omitem câteva rânduri. (Nota editorului.)

{11} Nici în arhive, nici în lucrarea lui Soergel, nu figurează numele lui Jerusalem. De asemenea, nu e menţionat nici în istoria literaturii germane. Cu toate acestea, nu cred că e vorba de un personaj fals. Din ordinul lui Otto Dietrich zun Linde, în Tornowitz au fost torturaţi mulţi intelectuali evrei, între aceştia pianista Emma Rosenzweig. „David Jerusalem" ar putea să fie simbolul mai multor indivizi. Ni se spune că a murit în prima zi din martie 1943; povestitorul a fost rănit, în Tibet, în prima zi din martie 1939. (Nota editorului.)

{12} Truco — joc de cărţi, răspândit mai cu seamă în Argentina, Paraguay şi Uruguay, în care hazardul este învins de isteţime şi disimulare.

{13} Vinten — monedă uruguayană din aramă, având valoarea a două sutimi de peso.

{14} Astfel scrie Taylor cuvântul acesta. (N. a.)

{15} Barlach observă că Yauq figurează în Coran (71, 23) şi că profetul este Al-Moqanna (Învăluitul), şi că nimeni, cu excepţia surprinzătorului interlocutor al lui Philip Meadows Taylor nu le-a mai pus în legătură cu Zahirul. (N. a.)

{16} 1Aceasta este predica rostită de un preot. A se vedea paginile anterioare.

{17} Cu toate acestea, îmi amintesc de următoarele versuri ale unei satire în care i-a biciuit cu rigoarea sa pe poeţii slabi: Acesta dă poemului războinică armură De erudiţie; celălalt îi aduce nobleţe. Amândoi bat zadarnic ridicole aripi... Am uitat, aveţi grijă, factorul FRUMUSEŢE!

{18} Joc de cuvinte intraductibil: buul înseamnă cufăr, mundo înseamnă lume, iar mundo bitul, cufăr mare.

{19} „Am primit îndurerata ta felicitare" — mi-a scris el. „Bufonerii, lamentabilul meu prieten, din invidie, dar vei recunoaşte — chiar dacă te înăbuşi — că de data aceasta am putut să-mi împodobesc tichia cu pana cea mai roşie, iar turbanul meu, cu cel mai scump rubin de calif."